Facultatea de Psihologie si Științe ale Educației

Str.Sindicatelor nr.7, Cluj-Napoca, RO-400029

Tel.: 0264-405337
www.psiedu.ubbcluj.ro

Universitatea Babeș- Bolyai

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației
Departamentul Psihologie

Introducere în psihologie I
Suport de curs
Semestrul I

2023 - 2024
1. INFORMAȚII GENERALE
1.1 Date de identificare a cursului

Date de identificare curs Contact titular de curs Tutori

Numele disciplinei: Introducere in Lect. dr. Ramona Buzgar Lect. dr. Daniela Dumulescu,
psihologie I, Adresa de email: Psih. dr. Carina Matei,
Codul disciplinei – PSY 1101 ramonabuzgar@psychology.ro drd. Ioana Ivan,
Tipul disciplinei- obligatoriu sau drd. Isabela Dumitru
Anul I, sem. I nicoleta.buzgar@ubbcluj.ro generalatutor@psychology.ro

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite. Cursul de faţă prerechizitează o serie de discipline

din cadrul specializării Psihologie, precum Psihologie Cognitivă, Psihologia Dezvoltării sau
Psihologie Socială. De asemenea, cunoştinţele dobândite în cadrul celorlalte cursuri din anul I
sporesc considerabil accesibilitatea temelor pe care vi le propunem. În totalitatea lor, aceste
prerechizite vor fi foarte utile în rezolvarea lucrărilor de evaluare ce încheie fiecare modul şi,
respectiv, în promovarea examenului de evaluare finală.
1.3. Descrierea cursului
Disciplina Introducere în psihologie face parte din pachetul de materii fundamentale ale
specializării psihologie, nivel licenţă, din cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei a
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Prin tematica sa, această disciplină constituie
punctul de pornire în familiarizarea studenţilor cu problematica psihologiei umane, reprezentând
baza pe care se vor construi cunoştinţele aferente cursurilor Introducere în psihologie II, Psihologie
cognitivă, Psihologia personalităţii, Psihologia dezvoltării, respectiv Psihologie socială. Tematica
tuturor acestor discipline se completează reciproc.
Deoarece acest curs are rolul de a familiariza studenţii cu cele mai importante concepte şi
procese psihice, fiecare modul se concentrează asupra câte unui asemenea proces, încercând să
păstreze un echilibru între limbajul de simţ comun (cu care studenţii intră în facultate) şi limbajul
psihologiei ştiinţifice (pe care studenţii vor trebui să îl stăpânească la finalul anilor de studiu). În
interiorul suportului de curs, procesele psihice sunt abordate şi discutate într-o ordine logică,
pornind de la cele bazale (senzaţii şi percepţii) către procesele cognitive superioare (gândirea).
Încercăm în acest fel prin conținuturile propuse la disciplina Introducere în psihologie să analizăm

1
conceptele esenţiale aferente fiecărui proces psihic, fără însă a avea pretenţia de a face o prezentare
exhaustivă a acestora.
1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Tematica ce corespunde semestrului I al cursului de Introducere în psihologie este structurată
pe nouă module de învăţare. În afara primelor trei module, care corespund unei introduceri generale
în problematica psihologiei şi a metodelor de studiu, celelalte module abordează independent
procesele senzoriale, conștiința, învățare, limbajul, gândirea şi memoria, inteligența, personalitatea,
urmând ca tematica semestrului II să completeze aceste teme. Nivelul de înţelegere şi, implicit,
utilitatea informaţiilor pe care le regăsiţi în fiecare modul vor fi sensibil optimizate dacă, în timpul
parcurgerii suportului de curs, veţi consulta și celelalte surse bibliografice recomandate. În situaţia
în care aveţi nelămuriri legate de modulele de învăţare, de realizarea sarcinilor facultative, sunteti
invitaţi să contactaţi tutorii disciplinei folosind platforma MS Teams.
1.5. Formatul şi tipul activităţilor specifice acestui curs. Aşa cum am menţionat mai sus,
prezentul suport de curs conține 9 teme. Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă
(consultaţii), cât activități online şi muncă individuală. Consultaţiile, pentru care prezenţa este
facultativă, reprezintă un sprijin direct acordat dumneavoastră din partea titularului şi a tutorilor.
Pe durata acestora vom recurge la prezentarea contrasă a informaţiilor esențiale fiecărui modul, dar
mai cu seamă vă vom oferi, folosind mijloace auditive şi vizuale, explicaţii alternative, răspunsuri
directe la întrebările pe care ni le veţi adresa. În ceea ce priveşte activitatea individuală, aceasta o
veţi gestiona dumneavoastră şi se va concretiza în parcurgera tuturor materialelor bibliografice
obligatorii și în realizarea temelor de portofoliu. Reperele de timp şi implicit perioadele în care veţi
rezolva fiecare activitate (ex. lucrări de verificare, proiect etc) sunt monitorizate de către noi prin
intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea de notare şi, respectiv, ponderea acestor activităţi
obligatorii, în nota finală vă sunt precizate în secţiunea „Politică de evaluare şi notare”.
Pe scurt, având în vedere particularităţile învăţământului la distanţă, dar şi reglementările
interne ale CFCID al UBB, parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea
studenţilor în următoarele tipuri de activităţi:
a. consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii;
prezenţa la aceste întâlniri este facultativă;
b. realizarea temelor de evaluare pe parcurs (temele de portofoliu)
c. discuţii legate de conţinutul modulelor (întrebări, feedback etc.) prin intermediul

2
platformei MS Teams.

1.6. Materiale bibliografice obligatorii. Prezentul suport de curs, alături de materialele

bibliografice postate în secțiunea Files de pe platforma MSTeams constituie referințe bibliografice
obligatorii. În secțiunea Recomandări facultative regăsiți materialele biblografice cu caracter
opțional. Sursele bibliografice au fost astfel stabilte încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului
de analiză şi, implicit, comprehensiunea fiecărei teme.
Dincolo de aceste recomandări bibliografice, pentru fiecare modul există o bibliografie
minimală pe care studenţii o pot parcurge, dacă doresc, pentru a-şi completa cunoştinţele şi care
este utilă în realizarea temelor. Toate lucrările menţionate la bibliografia obligatorie sunt puse la
dispoziția studenților în Files- MSTeams, iar unele pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii
de Psihologie din cadrul Bibliotecii Centrale „Lucian Blaga”.

1.7. Materiale şi instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de formare reclamă accesul studenţilor la următoarele resurse:
• calculator conectat la internet (pentru a putea accesa bazele de date şi resursele electronice
suplimentare, dar şi pentru a putea participa la secvenţele de formare interactivă on line)
• imprimantă (pentru tiparirea materialelor suport sau a temelor redactate, dacă acest lucru
este solicitat de către titularul disciplinei)
• acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală „Lucian Blaga”)

1.8. Calendarul cursului

Pe parcursul semestrului I, în care se studiază disciplina de faţă, sunt programate 2 întâlniri
(consultaţii) cu toţi studenţii; acestea sunt destinate soluţionării nemediate, a oricăror nelămuriri
legate de conţinut sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima întâlnire se recomandă
lectura atentă a primelor cinci module; la cea de a doua întâlnire se discută ultimele module şi se
realizează o secvenţă recapitulativă pentru pregătirea examenului final. De asemenea, în cadrul
celor două întâlniri, studenţii au posibilitatea de a solicita titularului şi/sau tutorilor sprijin pentru
rezolvarea lucrărilor de verificare sau a portofoliului, în cazul în care nu au reuşit singuri. Pentru a
valorifica maximal timpul alocat celor două întâlniri, studenţii sunt atenţionaţi asupra necesităţii
suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie a cel putin uneia dintre sursele

3
bibliografice de referinţă. Datele celor două întâlniri vor fi anunţate în timp util pe platforma MS
Teams, pe care vă recomandăm să o vizitați în mod regulat. De asemenea, în calendarul disciplinei
se regăsește termenul limită pentru trimiterea portofoliului.

1.9. Politica de evaluare şi notare.

Nota maximă finală (nota 10) se compune din:
a) punctajul obținut la examenul final scris desfășurat în sesiunea de examene, în proporție de 80%
(8 puncte)
b) punctajul obținut la evaluarea pe parcurs*, în proporție de 20 % (2 puncte)
*Evaluarea pe parcurs presupune realizarea unui portofoliu alcătuit din 4 teme, la alegere,
din temele propuse de tutori. Aceste teme sunt menționate la finalul suportului de curs
Standardul minim de performanţă
Condiţiile simultane, pentru promovarea examenului la Introducere în psihologie sunt:
(a) obținerea a minimum 4.5 puncte din nota finală (punctaj reunit examen final +
portofoliu)
(b) obținerea a minimum 3 puncte la examenul scris

Notă privind examenul de restanță/mărire

În sesiunea de restanțe/măriri, examenul va conține subiecte prin care studenții pot obține
punctajul maxim, respectiv 10 puncte. În sesiunea de restanțe/măriri nu se mai ia în calcul punctajul
obținut la evaluarea pe parcurs (portofoliu).
ATENȚIE! Pentru predarea portofoliului se vor respecta cu stricteţe cerinţele tutorilor.
Orice abatere de la acestea aduce după sine penalizări sau pierderea punctajului corespunzător
temei/ temelor.

1.10. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:
- Orice material elaborat de către studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada
originalităţii. Lucrările care se dovedesc a fi plagiate nu vor fi punctate.
- Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordrea notei minime
sau, în anumite condiţii, prin exmatriculare.

4
 - Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studenţilor prin afişaj electronic.

1.11. Studenţii cu nevoi speciale

Titularul cursului şi echipa de tutori îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor
tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi
modalităţile de evaluare (examen oral, examen on-line etc) în funcţie de tipul dizabilităţii
cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare
foarte riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de
reţeaua de internet, cu tutorii si respectiv titularul de disciplină. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea
lucrărilor de evaluare garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată
sporesc şansele promovării cu succes a acestei discipline.

Capitolul I. OBIECTUL PSIHOLOGIEI. Scurt istoric

Esența psihologiei poate fi definită ca studiul științific al comportamentului și proceselor mentale.

O varietate uimitoare de subiecte se încadrează în această definiție, așa cum poate fi observat în exemplele
succinte prezentate mai jos.
Leziunile cerebrale și recunoașterea fețelor
Nu este o surpriză faptul că comportamentul oamenilor este afectat atunci când suferă leziuni
cerebrale. Ceea ce este surprinzător este că o leziune într-o anumită parte a creierului poate schimba
comportamentul unei persoane într-un anumit fel, dar nu și în alte feluri. În unele cazuri, de exemplu,
oamenii nu pot recunoaște fețele familiare din cauza unei leziuni într-o regiune specifică din partea dreaptă
a creierului - totuși, ei pot face aproape totul altfel în mod normal, o condiție numită prosopagnozie. Un
exemplu celebru al acestei condiții a fost descris de neurologul Oliver Sacks (1985) în cartea sa "Omul care
și-a confundat soția cu o pălărie". Într-un alt caz, un bărbat cu prosopagnozie s-a plâns unui ospătar că cineva
îl privea fix, doar pentru a fi informat că se uita într-o oglindă! Astfel de cazuri ne oferă multe informații

5
despre modul în care funcționează creierul normal. Ele indică faptul că unele funcții psihologice - cum ar fi
recunoașterea fețelor - sunt localizate în anumite părți ale creierului.
Atribuirea trăsăturilor oamenilor
Să presupunem că într-un magazin aglomerat o persoană care face solicitări pentru o organizație de
caritate se apropie de un client și o imploră să facă o contribuție. Femeia donează o sumă mică organizației
de caritate. Credeți că femeia este generoasă, sau credeți că a fost presată să facă donația din cauza faptului
că mulți oameni o priveau? Experimentele concepute pentru a studia situații de acest fel au arătat că
majoritatea oamenilor consideră că femeia este generoasă, chiar dacă presiunile situaționale au fost atât de
mari încât aproape toată lumea s-ar comporta în mod similar. Când explică comportamentul altora, oamenii
tind să supraestimeze efectul cauzal al trăsăturilor de personalitate și să subestimeze pe cele ale factorilor
situaționali - o greșeală pe care psihologii sociali o numesc eroare fundamentală de atribuire. Dacă
comparăm eroarea fundamentală de atribuire cu un alt fenomen cunoscut sub numele de bias actor-
observator, putem înțelege mai bine complexitatea atribuirii trăsăturilor oamenilor. Biasul actor-observator
se referă la tendința indivizilor de a-și atribui propriile acțiuni factorilor situaționali externi, în timp ce
atribuie acțiunile altora trăsăturilor interne sau dispozițiilor. Cu alte cuvinte, când facem ceva, suntem mai
predispuși să dăm vina pe situație sau împrejurări. Cu toate acestea, atunci când altcineva face același lucru,
suntem înclinați să credem că este vorba de trăsături sau predispoziții interne.
Eroarea de atribuire în contextul efectului de suprajustificare (discutat în contextul obținerii de pizza
pentru lectură) începe să evidențieze anumite distincții importante între modul în care judecăm pe alții și
modul în care ne judecăm pe noi înșine. Când încercăm să înțelegem propriul nostru comportament, adesea
supraestimăm - nu subestimăm - cauzele situaționale.
Amnezia din copilărie
Majoritatea adulților își pot aminti evenimente din primii ani ai vieții lor, dar doar până la un anumit
punct. Aproape nimeni nu poate să-și amintească cu acuratețe evenimentele din primii trei ani de viață,
fenomen numit amnezie din copilărie. Să luăm în considerare un eveniment semnificativ precum nașterea
unui frate sau surioară. Dacă nașterea a avut loc după ce ați împlinit 3 ani, poate că vă amintiți ceva. Dar
dacă nașterea a avut loc înainte de vârsta de 3 ani, cel mai probabil vă amintiți foarte puțin despre acest
lucru, dacă vă amintiți ceva (vezi Figura 1.2). Amnezia din copilărie este deosebit de impresionantă deoarece
primii trei ani ai vieții noastre sunt atât de plini de experiențe: ne dezvoltăm din bebeluși neajutorați în copii
care se târăsc și bâlbâie și apoi în copii care merg și vorbesc. Cu toate acestea, aceste tranziții remarcabile
lasă puține urme în memoria noastră.
Obezitatea
Mai mult de un sfert dintre adulții din Statele Unite sunt obezi; greutatea lor este cu 30% sau mai
mult peste nivelul care ar fi adecvat pentru structura și înălțimea corpului lor. Obezitatea este periculoasă.

6
Crește vulnerabilitatea la diabet, hipertensiune arterială și boli de inimă. Psihologii sunt interesați de factorii
care determină oamenii să mănânce prea mult. Un factor pare să fie istoricul deprivării. Dacă șobolanii sunt
mai întâi privați de mâncare, apoi li se permite să mănânce până când își recâștigă greutatea normală și, în
cele din urmă, li se permite să mănânce cât vor, mănâncă mai mult decât șobolanii care nu au nicio istorie
de deprivare.
Efectele violenței media asupra agresivității copiilor
Întrebarea dacă vizionarea violenței la televizor determină copiii să devină mai agresivi a fost mult
timp controversată. Deși mulți observatori cred că violența televizată afectează comportamentul copiilor,
alții sugerează că vizionarea violenței are un efect cathartic. Aceasta ar putea reduce agresivitatea, permițând
copiilor să o exprime în mod vicariant și să o "elimine din sistemul lor". Cu toate acestea, cercetările nu
susțin această viziune a efectului cathartic. Într-un experiment, un grup de copii a urmărit desene animate
violente, în timp ce un alt grup a urmărit desene animate non-violente pentru aceeași perioadă de timp.
Copiii care au urmărit desene animate violente au devenit mai agresivi în interacțiunile cu colegii, dar copiii
care au văzut desene animate non-violente nu au arătat nicio schimbare în comportamentul agresiv. Aceste
efecte pot persista în timp: cu cât un băiat urmărește mai multe programe violente la vârsta de 9 ani, cu atât
este mai probabil să fie agresiv la vârsta de 19 ani.

Rezumat

Psihologia adresează multe aspecte ale vieții noastre și influențează legile și politica publică.
• Pentru a evalua afirmațiile noi făcute despre psihologie, trebuie să știți (1) care sunt deja
faptele psihologice ferm stabilite și (2) standardele pentru dovezi științifice.
• Psihologia este studiul științific al comportamentului și proceselor mentale.
• Domeniul psihologiei este vast, acoperind subiecte precum recunoașterea fețelor, judecățile
sociale, memorie, obezitate, violență și multe altele.

ORIGINILE ISTORICE ALE PSIHOLOGIEI

Psihologia își are rădăcinile în marile filozofi ai Greciei antice. Cei mai faimoși dintre ei, Socrate,
Platon și Aristotel, au pus întrebări fundamentale despre viața mentală: Ce este conștiința? Oamenii sunt în
mod intrinsec raționali sau iraționali? Există cu adevărat așa ceva ca liberul arbitru? Aceste întrebări, și
multe altele similare, sunt la fel de importante astăzi cum erau acum mii de ani. Ele se referă la natura minții
și a proceselor mentale, care sunt elementele cheie ale perspectivei cognitive în psihologie.
Alte întrebări psihologice se referă la natura corpului și comportamentului uman, și au o istorie la
fel de lungă. Hippocrate, adesea numit 'părintele medicinei', a trăit în aceeași perioadă cu Socrate. El era

7
profund interesat de fiziologie, studiul funcțiilor organismului viu și a părților acestuia. A făcut multe
observații importante despre modul în care creierul controlează diverse organe ale corpului. Aceste
observații au pregătit terenul pentru ceea ce avea să devină perspectiva biologică în psihologie.

Dezbaterea înnăscut – dobândit / gene – mediu (engl. nature - nurture)

Una dintre primele dezbateri despre psihologia umană continuă și astăzi. Această dezbatere gene-
mediu se concentrează pe întrebarea dacă capacitățile umane sunt înnăscute sau dobândite prin experiență.
Perspectiva naturii susține că ființele umane vin în lume cu o cunoștință înnăscută și o înțelegere a realității.
Filozofii timpurii credeau că această cunoaștere și înțelegere pot fi accesate prin raționament atent și
introspecție. În secolul al XVII-lea, Descartes a susținut perspectiva naturii argumentând că unele idei (cum
ar fi Dumnezeu, sinele, axiomele geometrice, perfecțiunea și infinitul) sunt înnăscute. Descartes este de
asemenea remarcat pentru concepția sa despre corp ca fiind o mașină care poate fi studiată asemenea altor
mașini. Aceasta este rădăcina perspectivei moderne de procesare a informațiilor asupra minții, discutată mai
târziu în acest capitol.
Perspectiva genelor susține că cunoștințele sunt dobândite prin experiențe și interacțiuni cu lumea.
Deși unii dintre filozofii greci timpurii aveau această opinie, ea este cel mai puternic asociată cu filozoful
englez din secolul al XVII-lea, John Locke. Potrivit lui Locke, la naștere, mintea umană este o tabula rasa,
o foaie goală pe care experiența "scrie" cunoștințe și înțelegere pe măsură ce individul se maturizează.
Această perspectivă a dat naștere psihologiei asociaționiste. Asociaționiștii negau existența ideilor sau
capacităților înnăscute. În schimb, ei argumentau că mintea este umplută cu idei care intră prin simțuri și
apoi devin asociate prin principii precum similaritatea și contrastul. Cercetările actuale privind memoria și
învățarea sunt legate de teoria asociaționistă timpurie.
Dezbaterea clasică gene-mediu a devenit mult mai subtilă în decadele recente. Deși unii psihologi
susțin încă că gândirea și comportamentul uman rezultă în principal din biologie sau în principal din
experiență, majoritatea psihologilor adoptă o abordare mai integrată. Ei recunosc că procesele biologice
(cum ar fi ereditatea sau procesele din creier) afectează gândurile, sentimentele și comportamentul, dar spun
că experiența își lasă și ea amprenta. Așadar, întrebarea actuală nu este dacă genele sau mediul (ex. educația)
modelează psihologia umană, ci mai degrabă cum genele și mediul se combină pentru a face acest lucru
(Plomin & Asbury, 2005).

Începuturile psihologiei științifice

Chiar dacă filozofii și oamenii de știință au continuat să fie interesați de funcționarea atât a minții,
cât și a corpului de-a lungul secolelor, psihologia științifică este considerată în mod obișnuit că a început în
secolul al XIX-lea, când Wilhelm Wundt a înființat primul laborator de psihologie la Universitatea Leipzig

8
din Germania în 1879. Impulsul pentru înființarea laboratorului lui Wundt a fost convingerea că mintea și
comportamentul, la fel ca planetele sau substanțele chimice sau organele umane, pot fi subiectul unei analize
științifice. Cercetările lui Wundt se concentrau în primul rând asupra simțurilor, în special a vederii, dar el
și colegii săi au studiat și atenția, emoția și memoria.
Wundt se baza pe introspecție pentru a studia procesele mentale. Introspecția se referă la observarea
și înregistrarea naturii propriilor percepții, gânduri și sentimente. Exemple de introspecție includ rapoartele
oamenilor despre cât de greu percep un obiect și cât de strălucitoare li se pare o lumină orbitoare. Metoda
introspecției a fost moștenită din filozofie, dar Wundt a adăugat o nouă dimensiune conceptului. Observația
pură a sinelui nu era suficientă; trebuia completată cu experimente. Experimentele lui Wundt variau
sistematic o anumită dimensiune fizică a unui stimul, cum ar fi intensitatea acestuia, și foloseau metoda
introspecției pentru a determina cum aceste schimbări fizice modificau experiența conștientă a stimulului
pentru participant.
Dependența de introspecție, în special pentru evenimentele mentale foarte rapide, s-a dovedit a fi
ineficientă. Chiar și după o pregătire extinsă, oamenii produceau introspecții foarte diferite despre
experiențele senzoriale simple, iar din aceste diferențe se puteau trage puține concluzii. Ca urmare,
introspecția nu este o parte centrală a perspectivei cognitive actuale. Și, după cum vom vedea, reacțiile unor
psihologi la introspecție au jucat un rol în dezvoltarea altor perspective moderne.

Structuralism și funcționalism
În timpul secolului al XIX-lea, chimia și fizica au făcut mari progrese prin analizarea compușilor
complecși (molecule) în elementele lor (atomi). Aceste succese i-au încurajat pe psihologi să caute
elementele mentale care se combină pentru a crea experiențe mai complexe. La fel cum chimiștii au analizat
apa în hidrogen și oxigen, poate psihologii să analizeze gustul de lămâie (percepție) în elemente precum
dulce, amar și rece (senzații). Principalul susținător al acestei abordări în Statele Unite a fost E. B. Titchener,
un psiholog de la Universitatea Cornell care fusese pregătit de Wundt. Titchener a introdus termenul de
structuralism - analiza structurilor mentale - pentru a descrie această ramură a psihologiei.
Dar unii psihologi s-au opus naturii pur analitice a structuralismului. William James, un psiholog
distins de la Universitatea Harvard, credea că analizarea elementelor conștienței era mai puțin importantă
decât înțelegerea naturii sale fluide și personale. Abordarea sa a fost denumită funcționalism, studiind modul
în care mintea funcționează pentru a permite unui organism să se adapteze și să funcționeze în mediul său.
Interesul psihologilor din secolul al XIX-lea pentru adaptare a derivat din publicarea teoriei evoluției a lui
Charles Darwin. Unii au susținut că conștiința a evoluat doar pentru că avea un scop în ghidarea activităților
individului. Pentru a descoperi cum se adaptează un organism la mediul său, funcționaliștii au susținut că
psihologii trebuie să observe comportamentul real. Cu toate acestea, atât structuraliștii, cât și funcționaliștii
considerau în continuare psihologia ca știința experienței conștiente.

9
 Comportamentalismul / Behaviorismul
Structuralismul și funcționalismul au avut roluri importante în dezvoltarea psihologiei secolului al
XX-lea. Deoarece fiecare punct de vedere oferea o abordare sistematică în domeniu, au fost considerate
școli competitoare în psihologie. Cu toate acestea, până în 1920, ambele erau înlocuite de trei școli mai noi:
comportamentismul, psihologia Gestalt și psihanaliza.
Dintre cele trei, comportamentismul a avut cea mai mare influență asupra psihologiei științifice în
America de Nord. Fondatorul său, John B. Watson, s-a opus ideii că experiența conștientă ar fi obiectul
psihologiei. Watson nu a făcut afirmații despre conștiință atunci când a studiat comportamentul animalelor
și al copiilor. El a decis nu doar că psihologia animalelor și psihologia copilului ar putea exista ca științe
independente, dar și că acestea stabilesc un model pe care psihologia adulților ar putea să-l urmeze.
Pentru ca psihologia să fie o știință, Watson credea că datele psihologice trebuie să fie deschise
inspecției publice, la fel ca datele din oricare altă știință. Comportamentul este public; conștiința este privată.
Știința ar trebui să se ocupe doar de faptele publice. Deoarece psihologii deveniseră nerăbdători cu
introspecția, noul comportamentism a prins rapid, iar mulți psihologi mai tineri din Statele Unite se numeau
pe ei înșiși „behavioriști”. (Cercetările fiziologului rus Ivan Pavlov privind răspunsul condiționat erau
considerate o zonă importantă a cercetării comportamentale, dar a fost Watson cel responsabil pentru
influența largă a comportamentismului.)
Watson și alți susținători ai comportamentismului argumentau că aproape tot comportamentul este
rezultatul condiționării, iar mediul modelează comportamentul prin consolidarea anumitor obiceiuri
specifice. De exemplu, a le oferi copiilor biscuiți pentru a-i opri să se plângă întărește (recompensează)
obiceiul de a se plânge. Răspunsul condiționat era considerat cea mai mică unitate de comportament, din
care pot fi create comportamente mai complexe. Toate tipurile de modele de comportament complexe
provenind dintr-o pregătire sau educație specială erau considerate doar un țesut interconectat de răspunsuri
condiționate.
Behavioriștii obișnuiau să discute fenomenele psihologice în termeni de stimuli și răspunsuri, dând
naștere termenului de „stimul-răspuns” (S-R) în psihologie. Trebuie menționat însă că psihologia S-R în
sine nu este o teorie sau perspectivă, ci un set de termeni care pot fi folosiți pentru a comunica informații
psihologice. Terminologia S-R este încă folosită uneori în psihologie și în prezent.

10
 William James, John B. Watson și Sigmund Freud au fost figuri cheie în istoria timpurie a
psihologiei. James a dezvoltat abordarea cunoscută sub numele de funcționalism, Watson a fost fondatorul
comportamentismului, iar Freud a creat teoria și metoda psihanalizei.

Psihologia Gestalt
În jurul anului 1912, în aceeași perioadă în care comportamentismul câștiga popularitate în Statele
Unite, psihologia Gestalt apărea în Germania. "Gestalt" este un cuvânt german care înseamnă "formă" sau
"configurație", și se referă la abordarea adoptată de Max Wertheimer și colegii săi Kurt Koffka și Wolfgang
Köhler, toți cei trei emigrând ulterior în Statele Unite.
Interesul principal al psihologilor Gestalt era percepția, și ei credeau că experiențele perceptive
depind de modelele formate de stimuli și de organizarea experienței. Ceea ce vedem efectiv este legat de
fundalul împotriva căruia apare un obiect, precum și de alte aspecte ale modelului general de stimulare (vezi
Capitolul 5). Întregul este diferit de suma părților sale, deoarece întregul depinde de relațiile dintre părți. De
exemplu, când ne uităm la Figura 1.4, o vedem ca pe un singur triunghi mare - ca o singură formă sau Gestalt
- și nu ca pe trei unghiuri mici separate.
Printre principalele interese ale psihologilor Gestalt se numără percepția mișcării, modul în care
oamenii judecă mărimea și aspectul culorilor în condiții de iluminare variabilă. Aceste interese i-au condus
către numeroase interpretări centrate pe percepție ale învățării, memoriei și rezolvării problemelor, care au
contribuit la fundamentarea cercetărilor actuale în psihologia cognitivă.

11
Figura 1.4. O imagine Gestalt. Când ne uităm la cele trei unghiuri ale unui triunghi echilateral, vedem un
singur triunghi mare în loc de trei unghiuri mici.

Psihologii Gestalt au influențat, de asemenea, pe fondatorii cheie ai psihologiei sociale moderne,

inclusiv pe Kurt Lewin, Solomon Asch și Fritz Heider, care au dezvoltat principiile Gestalt pentru a înțelege
fenomenele interpersonale (Jones, 1998). De exemplu, Asch (1946) a extins ideea Gestalt că oamenii văd
întreguri în loc de părți izolate de la simplul caz al percepției obiectelor la cazul mai complex al percepției
persoanelor (Taylor, 1998). De asemenea, ei au considerat procesul de atribuire a sensului și structurii
stimuliilor veniți ca fiind automat și în afara conștientizării conștiente, o viziune Gestalt care continuă să
influențeze cercetările contemporane privind cogniția socială până în ziua de azi (vezi Capitolul 18;
Moskowitz, Skurnik și Galinsky, 1999).

Psihanaliza
Psihanaliza este atât o teorie a personalității, cât și o metodă de psihoterapie originată de către
Sigmund Freud în jurul schimbului de secol.
În centrul teoriei lui Freud se află conceptul de inconștient - gândurile, atitudinile, impulsurile,
dorințele, motivațiile și emoțiile despre care nu suntem conștienți. Freud credea că dorințele copilăriei
inacceptabile (interzise sau pedepsite) sunt împinse în afara conștiinței și devin parte a inconștientului, unde
continuă să influențeze gândurile, sentimentele și acțiunile noastre. Gândurile inconștiente sunt exprimate
în vise, acte ratate și maniere fizice. În timpul terapiei cu pacienții, Freud utiliza metoda asocierii libere, în
care pacientul era instruit să spună orice îi vine în minte ca modalitate de aducere a dorințelor inconștiente
în conștient. Analiza viselor servea aceluiași scop.
În teoria freudiană clasică, motivațiile din spatele dorințelor inconștiente implicau aproape
întotdeauna sexul sau agresiunea. Din acest motiv, teoria lui Freud nu a fost larg acceptată atunci când a

12
fost propusă. Psihologii contemporani nu acceptă teoria lui Freud în întregime, dar sunt de acord că ideile,
obiectivele și motivele oamenilor pot opera uneori în afara conștiinței.

Dezvoltări ulterioare în psihologia secolului al XX-lea

Cu toate contribuțiile importante ale psihologiei Gestalt și a psihanalizei, până în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, psihologia a fost dominată de comportamentism, în special în Statele Unite. După
război, interesul pentru psihologie a crescut. Au devenit disponibile instrumente sofisticate și echipamente
electronice, iar o gamă mai largă de probleme putea fi examinată. A devenit evident că abordările teoretice
anterioare erau prea restrictive.
Această perspectivă a fost consolidată de dezvoltarea computerelor în anii 1950. Computerele
puteau să îndeplinească sarcini - cum ar fi jocul de șah și dovedirea teoremelor matematice - care anterior
puteau fi făcute doar de către ființele umane. Ele au oferit psihologilor o unealtă puternică pentru teoretizarea
despre procesele psihologice. Într-o serie de articole publicate la sfârșitul anilor 1950, Herbert Simon (care
a fost ulterior laureat al unui premiu Nobel) și colegii săi au descris cum fenomenele psihologice pot fi
simulate cu ajutorul unui computer. Multe probleme psihologice au fost reformulate în termeni de modele
de prelucrare a informațiilor, care vedeau ființele umane ca procesatori de informații și ofereau o abordare
mai dinamică în psihologie decât comportamentismul. Similar, abordarea de prelucrare a informațiilor a
făcut posibilă formularea unor idei ale psihologiei Gestalt și a psihanalizei în mod mai precis. Ideile
anterioare despre natura minții puteau fi exprimate în termeni concreți și verificați în raport cu datele reale.
De exemplu, putem gândi funcționarea memoriei ca fiind analogă cu modul în care un computer stochează
și recuperează informații. La fel cum un computer poate transfera informații din stocarea temporară în cip-
urile sale de memorie internă (RAM) la stocarea mai permanentă pe hard disk, și memoria noastră de lucru
poate acționa ca o stație intermediară către memoria pe termen lung (Atkinson & Shiffrin, 1971a;
Raaijmakers & Shiffrin, 1992).
O altă influență importantă asupra psihologiei în anii 1950 a fost dezvoltarea lingvisticii moderne.
Lingviștii au început să teorizeze despre structurile mentale necesare pentru a înțelege și a vorbi o limbă.
Un pionier în acest domeniu a fost Noam Chomsky, ale cărui lucrări publicate în 1957, în special cartea
"Syntactic Structures", au stimulat primele analize psihologice semnificative ale limbajului și apariția
domeniului psiholingvisticii.
În același timp, au avut loc progrese importante în neuropsihologie. Descoperirile despre creier și
sistemul nervos au relevat relații clare între evenimentele neurologice și procesele mentale. În decadelor
recente, progresele în tehnologia biomedicală au permis progrese rapide în cercetarea acestor relații. În 1981,
Roger Sperry a primit Premiul Nobel pentru demonstrarea legăturilor dintre regiuni specifice ale creierului
și anumite procese de gândire și comportamentale.

13
 Dezvoltarea modelelor de prelucrare a informațiilor, psiholingvisticii și neuropsihologiei a produs
o abordare în psihologie care este puternic orientată spre cogniție. Cu toate că preocuparea sa principală este
analiza științifică a proceselor mentale și a structurilor, psihologia cognitivă nu este exclusiv preocupată de
gândire și cunoaștere. Așa cum este ilustrat pe parcursul acestei cărți, această abordare a fost extinsă către
multe alte domenii ale psihologiei, inclusiv percepția, motivația, emoția, psihologia clinică, personalitatea
și psihologia socială.
În concluzie, în secolul al XX-lea, focusul psihologiei s-a întors la începuturi. După respingerea
experienței conștiente ca neadecvată pentru investigația științifică și orientarea către studiul
comportamentului observabil, psihologii teoretizează din nou despre aspectele ascunse ale minții, de data
aceasta cu instrumente noi și mai puternice.

Rezumat
• Rădăcinile psihologiei pot fi urmărite până în secolele IV și V î.Hr. Una dintre primele
dezbateri despre psihologia umană s-a concentrat asupra întrebării dacă capacitățile umane
sunt înnăscute sau dobândite prin experiență (dezbaterea gene-mediu).
• Psihologia științifică s-a născut la sfârșitul secolului al XIX-lea cu ideea că mintea și
comportamentul pot fi obiectul analizei științifice. Primul laborator experimental în
psihologie a fost înființat de Wilhelm Wundt la Universitatea din Leipzig în 1879.
• Printre primele "școli" de psihologie din secolul al XX-lea s-au numărat structuralismul,
funcționalismul, comportamentismul, psihologia Gestalt și psihanaliza.
• Dezvoltările ulterioare în psihologia secolului al XX-lea au inclus teoria prelucrării
informațiilor, psiholingvistica și neuropsihologia.

PSIHOLOGIA CONTEMPORANĂ
Ce este o perspectivă psihologică? În principiu, este o abordare, o modalitate de a privi subiectele
din cadrul psihologiei. Orice subiect în psihologie poate fi abordat din diverse perspective. Acest lucru este
valabil și pentru orice acțiune pe care o întreprinde o persoană. Să presupunem că, în urma unei insulte,
lovești pe cineva în față. Dintr-o perspectivă biologică, putem descrie această acțiune ca implicând anumite
zone ale creierului și ca o activare a nervilor care activează mușchii ce mișcă brațul tău. Dintr-o perspectivă
comportamentală, putem descrie acțiunea fără a face referire la ceva din interiorul corpului tău; mai degrabă,
insulta este un stimul la care reacționezi lovind, un răspuns învățat care a fost recompensat în trecut. O
perspectivă cognitivă asupra acestei acțiuni s-ar concentra asupra proceselor mentale implicate în
producerea comportamentului, iar noi am putea explica lovitura ta în funcție de obiectivele și planurile tale:

14
scopul tău este să-ți aperi onoarea, iar comportamentul agresiv face parte din planul tău pentru atingerea
acestui scop. Dintr-o perspectivă psihanalitică, acțiunea ta ar putea fi descrisă ca o expresie a unui instinct
agresiv inconștient. Și în cele din urmă, dintr-o perspectivă subiectivistă, actul tău agresiv poate fi înțeles
ca o reacție la interpretarea afirmației persoanei ca o insultă personală.
Cu toate că există multe modalități posibile de a descrie orice act psihologic, aceste cinci perspective
reprezintă principalele abordări în studiul contemporan al psihologiei. Deoarece aceste cinci perspective
sunt discutate pe tot parcursul cărții, aici oferim doar o descriere succintă a câtorva puncte principale pentru
fiecare dintre ele. Rețineți că aceste abordări nu trebuie să fie mutual exclusive; mai degrabă, acestea se pot
concentra pe diferite aspecte ale aceluiași fenomen complex. De fapt, înțelegerea multor subiecte
psihologice necesită o abordare eclectică care acoperă mai multe perspective.

Perspectiva biologică
Creierul uman conține peste 10 miliarde de celule nervoase și un număr aproape infinit de
interconexiuni între ele. Poate fi cea mai complexă structură din univers. În principiu, toate evenimentele
psihologice pot fi legate de activitatea creierului și a sistemului nervos. Abordarea biologică în studiul
ființelor umane și a altor specii încearcă să coreleze comportamentul vizibil cu evenimentele electrice și
chimice care au loc în interiorul corpului. Cercetarea din perspectiva biologică încearcă să specifice
procesele neurobiologice care stau la baza comportamentului și proceselor mentale. Abordarea biologică
asupra depresiei, de exemplu, încearcă să înțeleagă această tulburare în termeni de schimbări anormale în
nivelurile neurotransmițătorilor, substanțe chimice produse în creier care facilitează comunicarea între
celulele nervoase.
Putem folosi una dintre problemele descrise anterior pentru a ilustra această perspectivă. Studiul
recunoașterii feței la pacienții cu leziuni cerebrale indică faptul că anumite regiuni ale creierului sunt
specializate în recunoașterea fețelor. Creierul uman este împărțit în emisferele dreaptă și stângă, iar regiunile
dedicate recunoașterii feței par a fi situate mai ales în emisfera dreaptă. Există o specializare hemisferică
considerabilă la oameni. De exemplu, la majoritatea persoanelor
dreptace, emisfera stângă este specializată în înțelegerea
limbajului, iar emisfera dreaptă este specializată în interpretarea
relațiilor spațiale.
Perspectiva biologică a ajutat, de asemenea, în studiul
memoriei. Accentuează importanța anumitor structuri cerebrale,
inclusiv hipocampul, care este implicat în consolidarea
amintirilor. Amnezia din copilărie poate fi parțial datorată unui
hipocamp imatur, o structură care nu este pe deplin dezvoltată până la unu sau doi ani după naștere.

15
 Prin imagistica creierului uman în timpul sarcinilor psihologice, cercetătorii află care structuri
cerebrale stau la baza fenomenelor vizate. Aici vedem o reprezentare tridimensională a creierului uman în
timpul ascultării discursului, obținută prin imagistică prin rezonanță magnetică funcțională (IRMf).
Culoarea roșie indică cele mai mari zone de activare, în timp ce galbenul indică zonele de activare moderată.
Activitatea neurală este localizată în zona lui Wernicke a creierului. Această abordare ilustrează o
perspectivă biologică asupra psihologiei.

Perspectiva comportamentală (behavioristă)

După cum am descris în scurta noastră prezentare a istoriei psihologiei, perspectiva
comportamentală se concentrează asupra stimulilor și răspunsurilor observabile și consideră că aproape tot
comportamentul rezultă din condiționare și întărire. De exemplu, o analiză comportamentală a vieții sociale
ar putea se concentra pe persoanele cu care interacționați (stimulii sociali), tipurile de răspunsuri pe care le
faceți către aceștia (răsplătitoare, pedepsitoare sau neutre), tipurile de răspunsuri pe care le fac aceștia la
rândul lor către dumneavoastră (răsplătitoare, pedepsitoare sau neutre) și modul în care răspunsurile susțin
sau perturbă interacțiunea.
Putem folosi problemele noastre de exemplu pentru a ilustra această abordare. În ceea ce privește
obezitatea, unele persoane pot mânca în exces (un răspuns specific) doar în prezența anumitor stimuli (cum
ar fi vizionarea televizorului), iar învățarea să evite acești stimuli face parte din multe programe de control
al greutății. În ceea ce privește agresivitatea, copiii sunt mai predispuși să manifeste răspunsuri agresive,
cum ar fi lovitul altui copil, atunci când aceste răspunsuri sunt răsplătite (celălalt copil se retrage) decât
atunci când răspunsurile lor sunt pedepsite (celălalt copil contraatacă). Istoric, abordarea strict
comportamentală nu a luat în considerare deloc procesele mentale ale
individului, și chiar și comportamentaliștii contemporani de obicei nu
presupun despre procesele mentale care intervin între stimul și răspuns.
Cu toate acestea, psihologii alții decât comportamentalii stricți adesea
înregistrează ceea ce oamenii spun despre experiențele lor conștiente (un
raport verbal despre sine) și fac inferențe despre activitatea lor mentală
din aceste date subiective. Chiar dacă puțini psihologi în prezent s-ar
defini ca strict comportamentaliști, multe dezvoltări moderne în
psihologie au evoluat din munca comportamentalilor mai devreme
(Malone, 2003; Skinner, 1981).

16
Dacă copilul agresiv obține ceea ce vrea și celălalt copil cedează balansoarul, comportamentul agresiv va fi recompensat, iar
copilul va fi mai probabil să se comporte agresiv în viitor. Acest exemplu ilustrează o perspectivă comportamentală în psihologie.

Perspectiva cognitivă
Perspectiva cognitivă contemporană reprezintă în parte o revenire la rădăcinile cognitive ale
psihologiei și în parte o reacție la îngustimea behaviorismului, care avea tendința de a neglija activități
umane complexe precum raționamentul, planificarea, luarea deciziilor și comunicarea. La fel ca varianta
secolului al XIX-lea, perspectiva cognitivă contemporană se preocupă de procesele mentale precum
percepția, memorarea, raționamentul, luarea deciziilor și rezolvarea problemelor. În contraste cu varianta
secolului al XIX-lea, abordarea cognitivă contemporană nu se bazează pe introspecție. În schimb, presupune
că (1) doar prin studierea proceselor mentale putem înțelege pe deplin ceea ce fac organisme, și (2) putem
studia procesele mentale într-un mod obiectiv concentrându-ne asupra comportamentelor specifice (la fel
ca behavioriștii), dar interpretându-le în termeni de procese mentale subiacente. Pentru a face aceste
interpretări, psihologii cognitivi s-au bazat adesea pe o analogie între minte și un computer. Informația intră
este procesată în diverse moduri: este selectată, comparată și combinată cu alte informații deja în memorie,
transformată, rearanjată și așa mai departe.
Să luăm în considerare fenomenul amneziei din copilărie descris la începutul capitolului. Poate că
nu ne putem aminti evenimente din primii ani de viață din cauza unui mare schimb de dezvoltare în modul
în care organizăm experiența în memoria noastră. Astfel de schimbări pot fi mai pronunțate în jurul vârstei
de 3 ani, când abilitățile noastre lingvistice cresc enorm, iar limbajul ne oferă o nouă modalitate de a organiza
amintirile noastre.
Evenimentele care au loc în copilărie
nu sunt de obicei reținute. Probabil că
acest băiețel nu își va aminti
evenimentele legate de nașterea
fratelui său bebeluș. O explicație care
ilustrează perspectiva cognitivă
asupra psihologiei subliniază rolul
important pe care îl joacă limbajul în
organizarea amintirilor.

17
Perspectiva psihanalitică
Sigmund Freud a dezvoltat concepția psihanalitică asupra comportamentului uman în Europa,
aproximativ în același timp cu evoluția behaviorismului în Statele Unite. Într-o anumită măsură, psihanaliza
a fost o combinație între versiunile din secolul al XIX-lea ale conștiinței și fiziologiei. În mod special, Freud
a combinat idei cognitive despre conștiință, percepție și memorie cu idei despre instinctele biologic bazate
pentru a crea o teorie nouă și îndrăzneață a comportamentului uman.
Premiza de bază a perspectivei psihanalitice este că comportamentul provine din procese
inconștiente, însemnând credințe, temeri și dorințe pe care o persoană nu le conștientizează, dar care totuși
influențează comportamentul. Freud credea că multe dintre impulsurile interzise sau pedepsite de părinți și
societate în timpul copilăriei provin din instincte innăscute. Deoarece fiecare dintre noi se naște cu aceste
impulsuri, ele exercită o influență pervazivă care trebuie gestionată într-un fel. Interzicerea lor doar le
împinge în afara conștiinței, în inconștient. Cu toate acestea, ele nu dispar. Ele pot să se manifeste sub forma
problemelor emoționale și a simptomelor bolilor mintale sau ca comportament social aprobat, cum ar fi
activitatea artistică și literară. De exemplu, dacă simți multă furie față de tatăl tău, dar nu îți poți permite să
te distanțezi de el, furia ta poate deveni inconștientă, poate fi exprimată poate într-un vis în care el suferă un
accident groaznic.
Freud credea că suntem conduși de aceleași instincte de bază ca animalele (în principal sex și
agresiune) și că ne luptăm continuu împotriva unei societăți care pune accent pe controlul acestor impulsuri.
Perspectiva psihanalitică sugerează noi modalități de a privi unele dintre problemele descrise la începutul
capitolului. De exemplu, Freud pretindea că comportamentul agresiv provine dintr-un instinct innăscut. Cu
toate că această propunere nu este larg acceptată în psihologia umană, ea este în acord cu viziunile unor
biologi și psihologi care studiază agresiunea la animale.

În această pictură realizată de M. Morales, un

vis transmite dorințe inconștiente. Acest lucru
ilustrează perspectiva psihanalitică asupra
psihologiei.

18
Perspectiva subiectivistă
Perspectiva subiectivistă susține că comportamentul uman este o funcție a lumii percepute, nu a
lumii obiective. Asemenea abordări cognitive, perspectiva subiectivistă s-a inspirat din tradiția Gestalt și a
reacționat împotriva restrângerilor behaviorismului. Cu toate că este înrudită cu psihologia cognitivă,
subiectivismul a avut cel mai mare impact în psihologia socială și de personalitate. Conform acestei
perspective, pentru a înțelege comportamentul social uman, trebuie să înțelegem „definiția situației”
persoanei, care se presupune că variază în funcție de cultură, istorie personală și starea motivațională actuală.
Această perspectivă este cea mai deschisă la diferențele culturale și individuale, precum și la efectele
motivației și a emoțiilor.
Într-un sens, ideea că oamenii construiesc activ propriile realități subiective necesită metode
introspective. Totuși, subiecții nu se bazează exclusiv pe auto-rapoarte subiective, deoarece presupun și că
oamenii nu își văd realitățile subiective construite ca pe niște reprezentări fidele ale unei lumi obiective.
Această realism naiv se referă la tendința oamenilor de a considera realitățile lor subiective construite ca
fiind reprezentări fidele ale unei lumi obiective. Prin urmare, abordarea subiectivistă implică și observații
sistematice ale judecăților și comportamentelor. O perspectivă subiectivistă este ilustrată de un studiu clasic
care a descoperit că oamenii supraestimează în mod constant dimensiunea fizică a monedelor valoroase,
mai mult decât în cazul monedelor cu valoare mai mică. Această tendință este accentuată în rândul copiilor
săraci (Bruner & Goodman, 1947; trebuie menționat că monedele în general păreau mult mai valoroase în
anii 1940!).
Să reconsiderăm problema atribuirii trăsăturilor. Studiul modului în care oamenii dau sens acțiunilor
altor persoane – în exemplul menționat anterior, donarea de bani pentru caritate – a rezultat din accentul
subiectivist pus pe modul în care situațiile sunt definite de oamenii din ele (Heider, 1958). O explicație
contemporană pentru tendința răspândită de a atribui acțiunile altor persoane trăsăturilor lor de personalitate
sugerează că, deoarece culturile occidentale au accentuat mult timp agenția personală, oamenii din Occident
deseori nu reușesc să vadă influența situațiilor (Nisbett, Peng, Choi și Norenzayan, 2001). La fel, o
perspectivă subiectivistă asupra legăturii dintre violența din media și agresiune sugerează că consumul
obișnuit de media violentă implantează și întărește schemele și scenariile agresive, care sunt ulterior folosite
pentru a defini întâlnirile interpersonale ulterioare (Anderson & Bushman, 2001).

Relațiile dintre perspectivele psihologice și biologice

Perspectivele behavioristă, cognitivă, psihanalitică și subiectivistă se bazează pe concepte care sunt
exclusiv psihologice (cum ar fi percepția, inconștientul și atribuțiile). Cu toate că aceste perspective oferă
uneori explicații diferite pentru același fenomen, aceste explicații sunt întotdeauna de natură psihologică.
Perspectiva biologică este diferită. Pe lângă utilizarea conceptelor psihologice, aceasta folosește concepte
(cum ar fi neurotransmițătorii și hormonii) preluate din fiziologie și alte domenii ale biologiei.

19
 Cu toate acestea, există o modalitate în care perspectiva biologică intră în contact direct cu
perspectivele psihologice. Cercetătorii orientați biologic încearcă să explice conceptele și principiile
psihologice în termeni ai echivalenților lor biologici. De exemplu, aceștia ar putea încerca să explice
capacitatea normală de a recunoaște fețele doar în termeni de neuroni și interconexiunile lor într-o anumită
regiune a creierului. Astfel de încercări sunt denumite reducționism, deoarece implică reducerea noțiunilor
psihologice la cele biologice. Pe parcursul acestei cărți, prezentăm exemple de reducționism reușit - situații
în care ceea ce era înțeles anterior doar la nivel psihologic este acum înțeles cel puțin parțial la nivel biologic.
Dacă reducționismul poate fi reușit, de ce să ne mai ocupăm cu explicații psihologice? Este psihologia doar
ceva de făcut până când biologii vor înțelege totul? Răspunsul este clar nu.
În primul rând, descoperirile, conceptele și principiile psihologice îi îndrumă pe cercetătorii
biologici în munca lor. Având în vedere că creierul conține miliarde de celule nervoase și conexiuni
nenumărate între aceste celule, cercetătorii biologici nu pot spera să găsească ceva interesant selectând
arbitrar câteva celule cerebrale de studiat. Mai degrabă, trebuie să aibă o modalitate de a-și îndrepta
eforturile către grupuri relevante de celule cerebrale. Descoperirile psihologice pot furniza această direcție.
De exemplu, cercetarea psihologică indică faptul că capacitatea noastră de a face discriminări între cuvintele
rostite și capacitatea noastră de a face discriminări între pozițiile spațiale se supun unor principii diferite.
Astfel, psihologii biologici ar putea căuta în diferite regiuni ale creierului baza neurală a acestor două tipuri
de capacități de discriminare (emisfera stângă pentru discriminarea cuvintelor și emisfera dreaptă pentru
discriminarea pozițiilor spațiale). Ca alt exemplu, dacă cercetarea psihologică indică faptul că învățarea unei
abilități motorii este un proces lent și dificil de anulat, psihologii biologici își pot îndrepta atenția către
procesele cerebrale care sunt relativ lente, dar modifică permanent conexiunile dintre neuroni (Churchland
& Sejnowski, 1988).
În al doilea rând, biologia noastră acționează întotdeauna în concordanță cu circumstanțele noastre
trecute și mediul nostru actual. De exemplu, obezitatea poate fi rezultatul (1) unei predispoziții genetice de
a lua în greutate (un factor biologic), (2) învățarea obiceiurilor alimentare proaste (un factor psihologic) sau
(3) o reacție la presiunile culturale spre subțierea excesivă (un factor socio-cultural). Biologul poate să
încerce să înțeleagă primul factor, dar este în continuare responsabilitatea psihologului să exploreze și să
explice experiențele anterioare și circumstanțele actuale care influențează obiceiurile alimentare ale unei
persoane.
Cu toate acestea, presiunea pentru reducționism continuă să crească într-un ritm tot mai alert. Pentru
multe subiecte din psihologie, acum avem atât explicații psihologice, cât și cunoștințe despre modul în care
conceptele psihologice relevante sunt implementate sau executate în creier (de exemplu, care părți specifice
ale creierului sunt implicate și cum sunt interconectate). Această cunoaștere biologică este de obicei departe
de reducționismul total, dar este totuși foarte importantă. De exemplu, cercetătorii din domeniul memoriei

20
au distins între memoria de lucru și memoria pe termen lung (care sunt noțiuni psihologice), dar acum știu
și ceva despre modul în care aceste două tipuri de memorie sunt codificate în mod diferit în creier. Prin
urmare, fenomenele psihologice pot fi înțelese atât la nivel psihologic, cât și la nivel biologic. Analiza
biologică ne arată cum pot fi implementate noțiunile psihologice în creier. Ambele niveluri de analiză sunt
cu siguranță necesare (chiar dacă pentru unele subiecte, inclusiv multe care privesc interacțiunile sociale,
analizele biologice abia au început).

CELE CINCI PERSPECTIVE / PARADIGME PSIHOLOGICE

Biologică Orientare către înțelegerea proceselor
neurobiologice care stau la baza
comportamentului și proceselor mentale.
Comportamentală (behavioristă) Orientare către înțelegerea comportamentului
observabil în termeni de condiționare și întărire.
Cognitivă Orientare către înțelegerea proceselor mentale
cum ar fi percepția, memorarea, raționamentul,
decizia și rezolvarea problemelor și relația
acestora cu comportamentul.
Psihanalitică Orientare către înțelegerea comportamentului în
termeni de motive inconștiente provenind din
impulsuri sexuale și agresive.
Subiectivistă Orientare către înțelegerea comportamentului și
proceselor mentale în termeni de realitățile
subiective pe care oamenii le construiesc activ.

Principalele subdomenii ale psihologiei

Până acum, am dobândit o înțelegere generală a naturii psihologiei prin privirea la subiectele și
perspectivele sale. Putem să ne aprofundăm înțelegerea privind ceea ce fac diferiți psihologi și privind
domeniile emergente de accent în psihologia secolului al XXI-lea (vezi funcționalitatea de Cercetare de
Top). Aproximativ jumătate dintre persoanele care au diplome avansate în psihologie lucrează în colegii și
universități. Pe lângă predare, aceștia pot să-și dedice mult din timp cercetării sau consilierii. Alți psihologi
lucrează în școli, spitale sau clinici, institute de cercetare, agenții guvernamentale, sau în afaceri și industrie.
Unii sunt în practică privată și își oferă serviciile publicului contra unei taxe. Acum ne vom orienta spre o
descriere succintă a unora dintre subdomeniile psihologiei.
Psihologie biologică

21
 Psihologii biologici (denumiți și psihologi fiziologici) caută relația dintre procesele biologice și
comportament.
Psihologie cognitivă
Psihologii cognitivi sunt preocupați de procesele mentale interne ale oamenilor, cum ar fi rezolvarea
problemelor, memoria și limbajul și gândirea.
Psihologia dezvoltării
Psihologii developmentali se preocupă de dezvoltarea umană și de factorii care formează
comportamentul de la naștere până la bătrânețe. Ei pot studia o abilitate specifică, cum ar fi cum se dezvoltă
limbajul la copii, sau o anumită perioadă a vieții, cum ar fi copilăria.
Psihologie socială și a personalității
Aceste două subdomenii se intersectează. Psihologii sociali sunt interesați de modul în care oamenii
percep și interpretează lumea lor socială și cum sunt influențați de prezența reală sau imaginată a altora în
ceea ce privește credințele, emoțiile și comportamentele lor. Ei sunt, de asemenea, interesați de
comportamentul grupurilor și de relațiile sociale dintre oameni. Psihologii personalității studiază gândurile,
emoțiile și comportamentele care definesc stilul personal al unui individ de a interacționa cu lumea. Prin
urmare, sunt interesați de diferențele dintre indivizi și încearcă să sintetizeze toate procesele psihologice
într-o descriere integrată a persoanei în totalitatea sa (Swann & Seyle, 2005).
Psihologie clinică și consiliere
Psihologii clinicieni reprezintă cea mai mare grupă de psihologi. Ei aplică principii psihologice
pentru diagnosticarea și tratarea problemelor emoționale și comportamentale, inclusiv a bolilor mintale,
dependenței de droguri și a conflictelor maritale și de familie. Psihologii consilieri îndeplinesc multe dintre
aceleași funcții ca psihologii clinicieni, deși se ocupă adesea de probleme mai puțin grave. Ei lucrează
frecvent cu elevi de liceu sau universitari.
Psihologie școlară și educațională
Deoarece problemele emoționale grave fac adesea prima apariție în clasele mici, multe școli primare
angajează psihologi a căror pregătire combină cursuri de dezvoltare a copilului, educație și psihologie
clinică. Acești psihologi școlari lucrează cu copiii pentru a evalua problemele de învățare și emoționale. În
contrast, psihologii educaționali sunt specialiști în învățare și predare. Ei pot lucra în școli, dar mai des
lucrează în facultățile de educație ale universităților, unde fac cercetări despre metodele de predare și ajută
la pregătirea profesorilor.
Psihologie organizațională și inginerie psihologică
Psihologii organizaționali (uneori numiți psihologi industriali) lucrează în mod obișnuit pentru o
companie. Sunt preocupați de selecționarea persoanelor potrivite pentru anumite locuri de muncă sau de
proiectarea structurilor care facilitează colaborarea și munca în echipă. Psihologii ingineri (uneori numiți

22
ingineri ai factorilor umani) încearcă să îmbunătățească relația dintre oameni și mașini. De exemplu, ei
îmbunătățesc interacțiunea om-mașină prin proiectarea mașinilor cu plasarea cea mai eficientă a
indicatoarelor și comenzilor, ceea ce duce la performanță, siguranță și confort mai bune.

Rezumat
• Studiul psihologiei poate fi abordat din mai multe perspective. Cinci perspective contemporane sunt
perspectiva biologică, perspectiva comportamentală, perspectiva cognitivă, perspectiva psihanalitică și
perspectiva subiectivistă.
• Perspectiva biologică se deosebește de celelalte perspective prin faptul că principiile sale sunt parțial
derivate din biologie. Cercetătorii biologici încearcă adesea să explice principiile psihologice în termeni
biologici; acest lucru este cunoscut sub numele de reducționism.
• Printre principalele subdomenii ale psihologiei se numără psihologia biologică, psihologia cognitivă,
psihologia dezvoltării, psihologia socială și a personalității, psihologia clinică și de consiliere,
psihologia școlară și educațională și psihologia organizațională și ingineria psihologică.
• Multe domenii noi de cercetare, inclusiv neuroștiințele cognitive (precum și neuroștiința afectivă și
neuroștiința cognitivă socială), psihologia evolutivă, psihologia culturală și psihologia pozitivă, cuprind
subdomenii și discipline tradiționale.

Psihologia secolului XXI

În tot mai mare măsură, psihologii acoperă mai multe subdomenii în cercetările lor și se întind
dincolo de psihologie pentru a forma colaborări cu cercetători din alte discipline. Aceste abordări
interdisciplinare au câștigat considerabilă popularitate la începutul secolului XXI și promit să fie foarte
importante în următorii ani. Deosebit de interesante sunt neuroștiințele cognitive, psihologia evolutivă,
psihologia culturală și psihologia pozitivă. Aici vom descrie succint fiecare dintre aceste abordări, cu
exemple ale tipurilor de cercetări realizate în fiecare domeniu.

Neuroștiințele cognitive
Neuroștiințele cognitive se concentrează pe procesele cognitive și depinde în mare măsură de
metodele și descoperirile din neuroștiințe (ramura biologiei care se ocupă de creier și sistemul nervos). În
esență, neuroștiințele cognitive încearcă să afle cum sunt executate activitățile mentale în creier. Ideea
principală este că psihologia cognitivă furnizează ipoteze despre capacități cognitive specifice - cum ar fi

23
recunoașterea fețelor - iar neuroștiințele oferă propuneri despre cum aceste funcții specifice ar putea fi
realizate în creier.
Ceea ce este deosebit la neuroștiințele cognitive este dependența sa de noi tehnici pentru studierea
creierului participanților normali (în opoziție cu cei cu leziuni cerebrale) în timp ce aceștia îndeplinesc o
sarcină cognitivă. Aceste tehnici de neuroimagine sau de scanare a creierului creează imagini vizuale ale
unui creier în acțiune, cu indicarea zonelor creierului care prezintă cea mai mare activitate neurală în timpul
unei sarcini specifice. Un exemplu este studiul modului în care oamenii își amintesc informații pentru
perioade scurte sau lungi. Când li se cere să-și amintească informații pentru câteva secunde, rezultatele
neuroimagerii arată creșteri ale activității neuronale în regiunile din fața creierului. Când li se cere să-și
amintească informații pentru o perioadă lungă, există o creștere a activității într-o zonă complet diferită, mai
aproape de mijlocul creierului. Astfel, diferite mecanisme par a fi folosite pentru stocarea informațiilor pe
termen scurt și pe termen lung (Smith și Jonides, 1994; Squire, Knowlton și Musen, 1993).
Conexiunea dintre psihologie și neuroștiințe nu se limitează la psihologia cognitivă. Psihologii au
inițiat și neuroștiințele afective (Panksepp, 1998) pentru a descoperi cum fenomenele emoționale sunt
realizate în creier, precum și neuroștiințele sociale (Ochsner și Lieberman, 2001) pentru a descoperi cum
stereotipurile, atitudinile, percepția asupra persoanei și auto-cunoașterea sunt realizate în creier.

Psihologia evoluționistă
Psihologia evolutivă se ocupă de originile biologice ale mecanismelor psihologice. Pe lângă
psihologie și biologie, alte discipline implicate în această abordare includ antropologia și psihiatria. Ideea
cheie din spatele psihologiei evolutive este că, la fel ca mecanismele biologice, mecanismele psihologice
trebuie să se fi dezvoltat de-a lungul a milioane de ani prin procesul de selecție naturală. Astfel, psihologia
evolutivă susține că mecanismele psihologice au o bază genetică și în trecut au crescut șansele strămoșilor
noștri de a supraviețui și reproduce. Să luăm în considerare plăcerea pentru dulciuri. O astfel de preferință
poate fi considerată un mecanism psihologic și are o bază genetică. Mai mult, avem această preferință
deoarece a crescut șansele strămoșilor noștri de supraviețuire: Fructul care avea cel mai dulce gust avea cea
mai mare valoare nutritivă, astfel că, mâncându-l, ei și-au crescut șansele supraviețuirii genelor relevante
(Symons, 1992).
O perspectivă evolutivă poate afecta studiul problemelor psihologice în mai multe feluri (Ploeger,
2008). Anumite subiecte sunt deosebit de importante din cauza legăturii lor cu supraviețuirea sau
reproducerea reușită. Astfel de subiecte includ modul în care ne selectăm partenerii și modul în care gândim
și ne comportăm atunci când experimentăm anumite emoții (Buss, 1991). O perspectivă evolutivă poate
oferi, de asemenea, noi înțelegeri asupra subiectelor familiare. În ceea ce privește obezitatea, am menționat
mai devreme că o istorie a privării poate duce la supraalimentare în viitor. Psihologia evolutivă oferă o

24
interpretare a acestui fenomen intrigant. Până relativ recent în istoria umană, oamenii au experimentat
privarea doar atunci când hrana era rară. Un mecanism adaptativ pentru a face față lipsei este
supraalimentarea când hrana este disponibilă. Prin urmare, evoluția ar fi putut favoriza indivizii cu tendința
de a se supraalimenta după privare.

Psihologia culturală
Psihologia științifică în Vest a presupus adesea că oamenii din toate culturile au aceleași procese
psihologice. Totuși, această presupunere este tot mai mult contestată de susținătorii psihologiei culturale,
un curent interdisciplinar format din psihologi, antropologi, sociologi și alți cercetători sociali. Psihologia
culturală se ocupă de modul în care cultura în care trăiește un individ - tradițiile, limbajul și viziunea asupra
lumii acelei culturi - influențează reprezentările mentale și procesele psihologice ale acelei persoane.
Iată un exemplu. În Vest - în America de Nord și în mare parte a Europei de vest și de nord - ne
considerăm ca agenți separați și autonomi, cu abilități și trăsături unice. În schimb, multe culturi din Est -
inclusiv cele din India, China și Japonia - accentuează interconexiunile dintre oameni în locul individualității
lor. Mai mult, persoanele din Est acordă mai multă atenție situațiilor sociale decât fac cei din Vest. Aceste
diferențe determină oamenii din Est să explice comportamentul unei alte persoane într-un mod diferit față
de cei din Vest. În loc să explice un comportament doar în termeni de trăsăturile unei persoane, oamenii din
Est îl explică și în funcție de situația socială în care a avut loc (Nisbett et al., 2001). Aceasta are implicații
profunde pentru atribuirea trăsăturilor, una dintre problemele exemplificate la începutul capitolului. Aceste
diferențe între Est și Vest în explicarea comportamentului pot avea, de asemenea, implicații educaționale.
Datorită accentului lor pe colectivism în loc de individualism, elevii asiatici tind să studieze împreună mai
mult decât elevii americani. Astfel de studii în grup pot fi o tehnică utilă, iar acesta poate fi un motiv pentru
care elevii asiatici performează mai bine decât omologii lor americani la matematică. În plus, atunci când
un elev american întâmpină dificultăți în matematică, atât elevul, cât și profesorul tind să atribuie
dificultățile abilităților individuale ale elevului. Când apare o situație similară într-o școală japoneză, atât
elevul, cât și profesorul sunt mai predispuși să se uite la situație - interacțiunea dintre elev și profesor în
contextul instrucțional - pentru o explicație a performanței slabe (Stevenson, Lee și Graham, 1993).

Psihologia pozitivă
După Al Doilea Război Mondial, psihologia - în special psihologia clinică - a devenit o știință
dedicată vindecării. A adoptat un model de boală al funcționării umane din științele medicale și și-a propus
să vindece patologiile. Deși acest focus a produs progrese uriașe în înțelegerea și tratarea bolilor mintale
(vezi Capitolele 15 și 16), a avut puține lucruri de spus despre ceea ce face viața demnă de trăit. Psihologia

25
pozitivă a apărut pentru a echilibra înțelegerea științifică sofisticată a bolilor mintale cu o înțelegere
științifică la fel de sofisticată a înfloririi umane (Seligman, 2002). Deși psihologia pozitivă împărtășește cu
psihologia umanistă anterioară preocuparea pentru dezvoltarea oamenilor spre potențialul lor maxim, se
diferențiază de psihologia umanistă prin folosirea intensă a metodelor empirice.
Psihologia pozitivă se concentrează asupra fenomenelor psihologice la niveluri care variază de la
studiul experiențelor subiective pozitive, cum ar fi fericirea și optimismul, până la studiul trăsăturilor
pozitive ale personalității, cum ar fi curajul și înțelepciunea, și studiul instituțiilor pozitive - structuri sociale
care pot cultiva civilizația și cetățenia responsabilă (Seligman & Csikszentmihalyi, 2000). Un exemplu care
combină primele două niveluri de analiză vine din cercetările actuale despre emoțiile pozitive (vezi
Capitolul 11). Spre deosebire de emoțiile negative, care îngustează ideile oamenilor despre acțiune (de
exemplu, lupta sau fugi), emoțiile pozitive se pare că lărgesc perspectiva oamenilor, încurajându-i să
descopere linii noi de gândire sau acțiune. Bucuria, de exemplu, creează dorința de joacă, iar interesul
creează dorința de explorare. Un rezultat incidental cheie al acestor perspective mai largi este creșterea
resurselor personale: pe măsură ce indivizii descoperă idei și acțiuni noi, ei își construiesc resurse fizice,
intelectuale, sociale și psihologice. Studiile empirice susțin această nouă teorie a emoțiilor pozitive, arătând
că - prin efectele lor asupra gândirii mai largi - emoțiile pozitive alimentează trăsături pozitive ale
personalității, cum ar fi reziliența și optimismul (Fredrickson, 2001). Mesajul central al psihologiei pozitive
este că emoțiile pozitive merită să fie cultivate, nu doar ca stări finale în sine, ci și ca mijloace de a iniția
spirale ascendente către creșterea psihologică și înflorire.

26
 Capitolul 2. Cercetarea în psihologie

Acum, având o idee despre subiectele studiate de psihologi și perspectivele lor, putem lua în
considerare strategiile de cercetare pe care le utilizează pentru a le investiga. În general, cercetarea implică
două etape: (1) formularea unei ipoteze științifice și (2) testarea acelei ipoteze.

Generarea ipotezelor
Primul pas în orice proiect de cercetare este generarea unei ipoteze - o afirmație care poate fi testată
- despre subiectul de interes. În ceea ce privește amneziea din copilărie, de exemplu, am putea formula
ipoteza că oamenii își pot aminti mai multe despre copilăria lor timpurie dacă se află în același loc unde au
avut loc inițial incidentele. Cum ajunge un cercetător la o astfel de ipoteză? Nu există un singur răspuns. Un
observator perspicace al situațiilor care apar natural poate avea un avantaj în formularea ipotezelor. De
exemplu, poate ați observat că vă puteți aminti mai multe despre anii de liceu atunci când vă aflați acasă,
ceea ce ar putea genera o astfel de ipoteză. De asemenea, este util să fiți foarte familiarizat cu literatura
științifică relevantă - cărți și articole publicate anterior despre subiectul de interes.
Cu toate acestea, cea mai importantă sursă pentru ipotezele științifice este adesea o teorie științifică,
un set interconectat de propoziții despre un fenomen particular. De exemplu, una dintre teoriile motivației
sexuale propune o predispoziție genetică către heterosexualitate sau homosexualitate. Aceasta conduce la
ipoteza științifică testabilă că perechile de gemeni identici - care au gene identice - ar trebui să fie mai
susceptibile să aibă aceeași orientare sexuală decât perechile de gemeni fraterni, care împart doar
aproximativ jumătate din genele lor. O teorie concurentă pune accentul pe evenimentele din copilărie ca
sursă a orientării sexuale a individului și generează un set concurent de ipoteze care pot fi, de asemenea,
testate. După cum vom vedea în întreaga carte, testarea ipotezelor derivate din teorii concurente este una
dintre cele mai puternice modalități de avansare a cunoștințelor științifice.
Termenul "științific" înseamnă că metodele de cercetare folosite pentru colectarea datelor sunt (1)
imparțiale (nu favorizează o ipoteză în detrimentul celeilalte) și (2) fiabile (alți oameni calificați pot repeta
observațiile și pot obține aceleași rezultate). Metodele considerate în această secțiune au aceste două
caracteristici. Cu toate că unele sunt mai potrivite pentru anumite perspective decât pentru altele, fiecare
metodă poate fi folosită cu fiecare perspectivă.

Experimentele
Cea mai puternică metodă științifică este experimentul. Experimentele oferă cele mai solide teste
ale ipotezelor despre cauză și efect. Investigatorul controlează cu atenție condițiile - adesea într-un laborator
- și face măsurători pentru a descoperi relațiile cauzale dintre variabile. O variabilă este ceva care poate

27
apărea cu diferite valori. De exemplu, un experiment ar putea explora dacă cantitatea de somn cauzează
schimbări de memorie (oare retragerea evenimentelor din copilărie scade cu lipsa somnului?). Dacă un
experiment arată că performanța memoriei se schimbă sistematic cu orele de somn, s-a descoperit o relație
cauzală ordonată între aceste două variabile.
Capacitatea de a exercita un control precis asupra unei variabile deosebește metoda experimentală
de alte metode de observație științifică. De exemplu, dacă ipoteza este că indivizii vor performa mai bine la
o problemă de matematică dacă li se oferă mai mulți bani pentru o performanță bună, experimentatorul ar
putea atribui participanții în mod aleatoriu la una dintre cele trei condiții: Un grup este informat că li se va
plăti 10 € dacă se descurcă bine, al doilea grup este promis 5 €, iar al treilea grup nu li se oferă niciun ban.
Experimentatorul măsoară și compară apoi performanța tuturor celor trei grupuri pentru a vedea dacă, de
fapt, mai mulți bani (cauza ipotetică) produc o performanță mai bună (efectul ipotetic).
În acest experiment, suma de bani oferită este variabila independentă, deoarece este o variabilă
independentă de ceea ce face participantul. De fapt, variabila independentă este sub controlul complet al
experimentatorului, care o creează și controlează variația sa. Într-un experiment, variabila independentă
reprezintă 'cauza' ipotetică. 'Efectul' ipotetic într-un experiment este variabila dependentă, deoarece se
presupune că depinde de valoarea variabilei independente. În acest experiment, variabila dependentă este
performanța la problemele de matematică. Experimentatorul manipulează variabila independentă și observă
variabila dependentă pentru a afla rezultatul experimentului. Variabila dependentă este aproape întotdeauna
o măsură a comportamentului participanților. Expresia 'este o funcție a' este adesea folosită pentru a exprima
dependența unei variabile față de alta. Pentru acest experiment, am putea spune că performanța
participanților la problemele de matematică este o funcție a sumei de bani oferite. Grupurile care primesc
bani ar fi grupurile experimentale, sau grupurile în care cauza ipotetică este prezentă. Grupul care nu a fost
plătit ar fi grupul de control, grupul în care cauza ipotetică este absentă. În general, un grup de control
servește ca bază de referință în raport cu care grupurile experimentale pot fi comparate.
O caracteristică importantă a experimentului descris este distribuirea aleatoare a participanților la
grupuri (ex., control sau experimental) sau condiții experimentale. Distribuirea aleatoare înseamnă că
fiecare participant are o probabilitate egală de a fi plasat în oricare grup. Fără distribuirea aleatoare,
experimentatorul nu poate fi sigur că altceva decât variabila independentă ar fi putut produce rezultatele.
De exemplu, un experimentator nu ar trebui să lase participanții să aleagă în ce grup ar dori să fie. Deși
majoritatea participanților ar putea alege să fie în grupul cel mai bine plătit, cei care se simt presați ar putea
alege să fie într-un grup „casual” care nu era plătit. Oricum, problema este că acum grupurile ar conține
oameni diferiți și diferențele în personalitățile lor, nu suma de bani oferită, ar putea face ca un grup să se
descurce mai bine decât altul. Sau să presupunem că un experimentator rulează toate grupurile plătite mai
întâi și apoi rulează grupul de control fără plată. Acest lucru introduce o serie de probleme potențiale. Poate

28
performanța variază în funcție de momentul zilei (dimineața, după-amiaza sau seara); poate că cei care
participă mai târziu în experiment sunt mai apropiați în timp de examenele lor finale decât participanții mai
devreme. În plus față de aceste variabile necontrolate, multe altele de care experimentatorul nu este conștient
ar putea influența rezultatele. Toate aceste probleme sunt rezolvate prin distribuirea aleatoare a
participanților la condiții. Numai cu distribuirea aleatoare putem fi siguri că toate variabilele străine - cum
ar fi personalitatea participantului, momentul zilei sau momentul semestrului - sunt reprezentate uniform în
toate condițiile și, astfel, puțin probabil să introducă prejudecăți. Distribuirea aleatoare este unul dintre cele
mai importante elemente ale unui experiment.
Metoda experimentală poate fi folosită și în afara laboratorului. De exemplu, în cercetarea obezității,
efectele diferitelor metode de control al greutății pot fi investigate prin încercarea acestor metode pe grupuri
separate, dar similare, de persoane obeze. Metoda experimentală este o chestiune de logică, nu de locație.
Totuși, majoritatea experimentelor au loc în laboratoare, în principal pentru că un mediu de laborator permite
măsurarea comportamentului mai precis și controlarea variabilelor mai complet. Și din nou, deseori este în
discuție distribuirea aleatoare: Dacă două clinici de obezitate folosesc metode diferite și obțin rezultate
diferite, nu putem concluziona cu încredere că metodele diferite sunt responsabile, deoarece clinicile ar
putea atrage diferite tipuri de persoane în programele lor sau ar putea avea culturi și așteptări diferite din
partea personalului.
Experimentele descrise până acum examinează efectul unei singure variabile independente asupra
unei singure variabile dependente. Limitarea unei investigații doar la o variabilă independentă este însă prea
restrictivă pentru unele probleme. Experimentele multivariate - experimente care manipulează mai multe
variabile independente simultan - sunt comune în cercetarea psihologică. În studiul ipotetic în care
participanților li se ofereau diferite sume de bani pentru rezolvarea problemelor de matematică,
experimentatorul ar putea varia și nivelul de dificultate al problemelor. Acum ar exista șase grupuri de
participanți, fiecare combinând una dintre cele trei sume diferite de bani cu unul dintre cele două niveluri
de dificultate (ușor versus dificil).

Măsurare
Psihologii care folosesc metoda experimentală trebuie adesea să facă declarații despre cantități sau
cantități. Uneori, variabilele pot fi măsurate prin mijloace fizice, cum ar fi orele de privare de somn sau doza
de medicament. Alteori, variabilele trebuie scalate într-un mod care le plasează într-un anumit ordin. La
evaluarea sentimentelor de agresiune ale unui pacient, de exemplu, un psihoterapeut ar putea utiliza o scară
de 5 puncte, variind de la niciodată, rar, uneori și adesea până la întotdeauna. În scopuri de comunicare
precisă, experimentele necesită o formă de măsurare, un sistem pentru atribuirea numerelor variabilelor.

29
 Experimentele implică de obicei efectuarea de măsurători asupra multor participanți, nu doar asupra
unuia. Rezultatele sunt, așadar, date sub formă de un set de numere care pot fi rezumate și interpretate.
Pentru a realiza această sarcină, experimentatorul trebuie să folosească statistica, disciplina care se ocupă
de prelevarea datelor dintr-o populație de indivizi și apoi trage concluzii despre populație pornind de la acele
date. Statistica joacă un rol important nu numai în cercetarea experimentală, ci și în alte metode.3 Statistica
comună este media, care este pur și simplu termenul tehnic pentru o medie aritmetică, suma unui set de
scoruri împărțită la numărul de scoruri din set. În studiile cu un grup experimental și un grup de control,
există două medii de comparat: o medie pentru scorurile participanților din grupul experimental și o medie
pentru scorurile participanților din grupul de control. Diferența dintre aceste două medii este, desigur, ceea
ce interesează pe experimentatori. Dacă diferența dintre medii este mare, poate fi acceptată fără ezitare. Dar
ce se întâmplă dacă diferența este mică? Ce se întâmplă dacă măsurile utilizate sunt supuse erorilor? Ce se
întâmplă dacă câteva cazuri extreme produc diferența? Statisticienii au rezolvat aceste probleme prin
dezvoltarea unor teste pentru determinarea semnificației unei diferențe. Un psiholog care afirmă că diferența
dintre grupul experimental și grupul de control are semnificație statistică înseamnă că s-a aplicat un test
statistic datelor și că diferența observată este puțin probabil să fi apărut întâmplător sau din cauza câtorva
cazuri extreme.

TERMINOLOGIA CERCETĂRII EXPERIMENTALE

Ipoteză O declarație despre cauză și efect care poate fi testată.
Experiment Un test bine controlat al unei ipoteze despre cauză și efect.
Variabilă Ceva care poate apărea cu diferite valori și poate fi măsurat.

Variabilă independentă O variabilă care reprezintă presupusa "cauză" și care este

controlată precis de către experimentator și independentă de ceea
ce face participantul.
Variabilă dependentă O variabilă care reprezintă presupusul "efect" ale cărei valori
depind în ultimă instanță de valoarea variabilei independente.
Grup experimental Un grup în care cauza din ipoteză este prezentă.
Grup de control Un grup în care cauza din ipoteză este absentă.
Distribuire aleatorie Un sistem pentru asignarea participanților la grupurile
(randomizare) experimentale și de control astfel încât fiecare participant să aibă
șansa egală de a fi asignat în oricare dintre grupuri.
Măsurare Un sistem pentru asignarea numerelor la diferite valori ale
variabilelor.

30
 Statistică Tehnici matematice pentru determinarea certitudinii cu care un
eșantion de date poate fi folosit pentru a trage generalizări sau
inferențe.

Corelația
Nu toate problemele pot fi studiate ușor utilizând metoda experimentală. În multe situații,
investigatorul nu are control asupra participanților care sunt repartizați în diferite condiții. De exemplu, dacă
dorim să testăm ipoteza că persoanele anorexice sunt mai sensibile la schimbările de gust decât persoanele
cu greutate normală, nu putem selecta un grup de participanți cu greutate normală și să cerem ca jumătate
dintre ei să devină anorexici! Mai degrabă, selectăm persoane care sunt deja anorexice sau deja cu greutate
normală și vedem dacă acestea diferă și în sensibilitatea la gust. Mai general, putem utiliza metoda de
corelație pentru a determina dacă o anumită variabilă care nu este sub controlul nostru este asociată - sau
corelată - cu o altă variabilă de interes.
În exemplul dat anterior, existau doar două valori ale variabilei greutate: anorexic și normal. Este
mai obișnuit să avem multe valori ale fiecărei variabile și să determinăm în ce măsură valorile unei variabile
sunt legate de valorile unei alte variabile. Acest lucru se face folosind o statistică descriptivă numită
coeficientul de corelație, o estimare a gradei în care două variabile sunt corelate. Coeficientul de corelație,
simbolizat prin r, este exprimat ca un număr între -1.00 și +1.00. O relație perfectă - care este rară - este
indicată de 1.00 (1.00 dacă relația este pozitivă și -1.00 dacă relația este negativă). Nicio relație deloc este
indicată printr-o corelație apropiată de zero. Pe măsură ce r variază de la 0 la 1.00 (sau de la 0 la -1.00),
forța relației crește.
O corelație poate fi fie +, fie -. Semnul corelației indică dacă cele două variabile sunt corelate
pozitiv, adică valorile celor două variabile cresc împreună sau scad împreună, sau corelate negativ, adică pe
măsură ce valoarea unei variabile crește, valoarea celeilalte scade. Să presupunem că numărul de absențe
ale unui student de la cursuri corelează negativ cu nota finală a cursului (cu cât mai multe absențe, cu atât
nota este mai mică). Pe de altă parte, corelația dintre numărul de cursuri la care a participat studentul și nota
cursului ar fi pozitivă. Forța relației este aceeași, dar semnul indică dacă ne uităm la cursuri ratate sau cursuri
la care a participat.
Pentru a obține o imagine mai clară a unui coeficient de corelație, să luăm în considerare studiul
ipotetic prezentat în Figura 1.6. După cum se arată în Figura 1.6a, studiul implică pacienți cu leziuni
cerebrale care duc la probleme în recunoașterea fețelor (prosopagnozie). Ceea ce este interesant este dacă
gradul de deficit sau eroare în recunoașterea feței crește cu cantitatea de țesut cerebral afectat. Fiecare punct
de pe graficul din Figura 1.6a reprezintă procentul de erori făcute de un pacient la un test de recunoaștere a

31
feței. De exemplu, un pacient care avea doar 10% leziuni cerebrale a făcut 15% erori la testul de recunoaștere
a feței, dar un pacient care avea 55% leziuni cerebrale a făcut 75% erori. Dacă erorile în recunoașterea feței
au crescut întotdeauna odată cu cantitatea de leziuni cerebrale, punctele din grafic ar fi crescut constant de
la stânga la dreapta; dacă punctele ar fi căzut pe linia diagonală în figură, corelația ar fi fost r 1,0 - o corelație
perfectă. Totuși, câteva puncte cad fie pe o parte, fie pe cealaltă a liniei, așa că corelația este de aproximativ
0,90. O astfel de corelație înaltă indică o relație foarte puternică între cantitatea de leziuni cerebrale și erorile
în recunoașterea feței. În Figura 1.6a, corelația este pozitivă deoarece mai multe erori sunt asociate cu mai
multe leziuni cerebrale.
Dacă, în loc să ne concentrăm pe erori, reprezentăm procentul de răspunsuri corecte la testul de
recunoaștere a feței, obținem diagrama din Figura 1.6b. Acum corelația este negativă - aproximativ -0,90 -
deoarece mai puține răspunsuri corecte sunt asociate cu mai multe leziuni cerebrale. Linia diagonală din
Figura 1.6b este pur și simplu inversul celei din Figura 1.6a.
În final, să luăm în considerare diagrama din Figura 1.6c. Aici am reprezentat erorile la testul de
recunoaștere a feței în funcție de înălțimea pacienților. Desigur, nu există niciun motiv să ne așteptăm la o
relație între înălțime și recunoașterea feței, iar graficul arată că nu există niciuna. Punctele nu cresc și nu
scad consecvent de la stânga la dreapta, ci săritură în jurul unei linii orizontale. Corelația este 0.
În cercetarea psihologică, un coeficient de corelație de 0,60 sau mai mult este considerat destul de
înalt. Corelațiile în intervalul de la 0,20 la 0,60 sunt de valoare practică și teoretică și sunt utile în efectuarea
previziunilor. Corelațiile între 0 și 0,20 trebuie evaluate cu prudență și sunt utilitare doar într-o măsură
minimă în efectuarea previziunilor.

32
Figura 1.6: Diagrama de dispersie ilustrând corelațiile. Aceste date ipotetice se bazează pe 10 pacienți,
toți având leziuni în zonele creierului cunoscute pentru implicarea în recunoașterea feței.

a) Corelație pozitivă: Pacienții sunt aranjați pe axa orizontală în funcție de cantitatea de leziuni
cerebrale, astfel încât pacientul reprezentat de punctul din stânga are cele mai puține leziuni
cerebrale (10%), iar pacientul reprezentat de punctul din dreapta are cele mai multe leziuni
cerebrale (55%). Fiecare punct pe grafic reprezintă scorul unui singur pacient la un test de
recunoaștere a feței. Corelația este pozitivă, de 0,90.
b) Corelație negativă: Aceleași date sunt reprezentate, dar ne concentrăm acum pe procentul de
răspunsuri corecte (în loc de erori). Acum, corelația este negativă, de 0,90.
c) Zero corelație: Performanța pacienților la testul de recunoaștere a feței este reprezentată grafic în
funcție de înălțimea lor. Acum, corelația este 0.

Teste
Utilizarea familiară a metodei corelaționale implică teste care măsoară aptitudini, realizări
sau alte trăsături psihologice, precum testul de recunoaștere a feței discutat anterior. Un test prezintă o
situație uniformă unui grup de oameni care variază într-o anumită trăsătură (cum ar fi leziunile cerebrale,
abilitățile matematice, dexteritatea manuală sau agresivitatea). Variabilitatea scorurilor la test poate fi
corelată cu variațiile de pe o altă variabilă. De exemplu, scorurile oamenilor la un test de aptitudini
matematice pot fi corelate cu notele lor ulterioare într-un curs universitar de matematică. Dacă corelația este
înaltă, atunci scorul la test poate fi folosit pentru a determina care dintre un nou grup de studenți ar trebui
plasați în secțiuni avansate ale cursului.

Corelație și cauzalitate
Există o distincție importantă între studiile experimentale și cele corelaționale. Într-un studiu
experimental tipic, o variabilă (variabila independentă) este manipulată sistematic pentru a determina efectul
său cauzal asupra altei variabile (variabila dependentă). Astfel de relații de cauză și efect nu pot fi deduse
din studiile corelaționale.
De exemplu, studiile au arătat că cu cât un băiat tânăr se uită mai mult la violența la televizor, cu atât este
mai agresiv. Dar se întâmplă ca privitul la televizorul violent să cauzeze agresivitatea, sau băieții mai
agresivi aleg să se uite la televizorul mai violent? Dacă tot ce avem este o corelație, nu putem spune care
variabilă este cauza și care este efectul. (După cum s-a menționat anterior în capitol, cu toate acestea, alte
studii demonstrează o relație cauzală între a privi televizorul violent și comportamentul agresiv.

33
Experimentatorii au controlat variabila independentă și au folosit alocarea aleatorie a participanților la
condiții.)
Două variabile pot fi, de asemenea, corelate atunci când niciuna dintre ele nu este cauza
celeilalte. De exemplu, mult timp înainte ca experimentele medicale atent controlate să demonstreze că
fumatul cauzează cancer, s-a arătat o corelație între fumat și cancerul pulmonar. Adică, era deja cunoscut
faptul că oamenii care fumau aveau mai multe șanse să se îmbolnăvească de cancer. Dar - cum au grăbit să
sublinieze companiile de tutun - această corelație lăsa deschisă posibilitatea că o cauză terță era responsabilă.
De exemplu, dacă oamenii care trăiesc în zone urbane cu poluare atmosferică densă au mai multe șanse să
fumeze decât oamenii care trăiesc în zone rurale cu aer mai curat, atunci poluarea aerului și nu fumatul ar
putea cauza rate mai mari de cancer la fumători.
Pe scurt, atunci când două variabile sunt corelate, variația într-una dintre ele poate posibil să
fie cauza variației celeilalte. De fapt, corelația este o prerechizită pentru cauzalitate. Cu toate acestea, fără
experimente suplimentare, nicio astfel de concluzie nu este justificată din studiile corelaționale, deoarece
corelația nu implică neapărat cauzalitatea.

Observația
Observație directă
În stadiile incipiente ale cercetării, cea mai eficientă modalitate de a progresa către o explicație
poate fi observarea directă - să observi pur și simplu fenomenul studiat așa cum se întâmplă în mod natural.
Observația atentă a comportamentului animal și uman este punctul de plecare pentru o mare parte a cercetării
în psihologie. De exemplu, observarea primatelor în mediul lor natural ne poate dezvălui informații despre
organizarea lor socială care vor ajuta în investigațiile ulterioare de laborator. Înregistrările video ale nou-
născuților dezvăluie detalii despre activitatea lor imediat după naștere și tipurile de stimuli la care
reacționează. Cu toate acestea, cercetătorii care observă comportamentul care apare în mod natural trebuie
să fie instruiți să observe și să înregistreze evenimentele cu precizie, astfel încât propriile lor păreri să nu
influențeze ceea ce raportează.
Metodele observaționale pot fi folosite într-un laborator dacă problema studiată este parțial
biologică. De exemplu, în studiul lor clasic asupra aspectelor fiziologice ale sexualității umane, William
Masters și Virginia Johnson (1966) au dezvoltat tehnici pentru a observa direct răspunsurile sexuale în
laborator. Datele includ (1) observații comportamentale, (2) înregistrări ale schimbărilor fiziologice și (3)
răspunsuri la întrebări despre senzațiile participanților înainte, în timpul și după stimularea sexuală. Cu toate
că cercetătorii au convenit că sexualitatea umană are multe dimensiuni în afară de cea biologică, observațiile

34
lor privind aspectele anatomice și fiziologice ale răspunsului sexual au fost foarte utile în înțelegerea naturii
sexualității umane, precum și în rezolvarea problemelor sexuale.

Metoda sondajului
Unele probleme care sunt dificil de studiat prin observația directă pot fi cercetate prin
observație indirectă, prin utilizarea chestionarelor sau interviurilor. În loc să observe oameni implicându-se
într-un comportament specific, cum ar fi exercițiile regulate, cercetătorii care folosesc metoda sondajului îi
întreabă pe oameni dacă se angajează în comportamentul de interes. Cu toate acestea, metoda sondajului
este mai deschisă la subiectivism decât observația directă. De o preocupare deosebită sunt efectele dorinței
sociale, care apar atunci când unii oameni încearcă să se prezinte într-o lumină favorabilă (de exemplu,
afirmând că fac mai mult exercițiu decât fac în realitate). Cu toate acestea, metoda sondajului a produs multe
rezultate importante. De exemplu, înainte ca Masters și Johnson să efectueze cercetările lor asupra
răspunsului sexual uman, majoritatea informațiilor disponibile despre cum se comportă oamenii sexual (spre
deosebire de cum spuneau legile, religia sau societatea că ar trebui să se comporte) proveneau din sondaje
extinse efectuate cu douăzeci de ani mai devreme de Alfred Kinsey și asociații săi. Informațiile din mii de
interviuri au fost analizate, rezultând în publicarea a două lucrări pionierat: "Comportament sexual la
bărbatul uman" (Kinsey, Pomeroy și Martin, 1948) și "Comportament sexual la femeia umană" (Kinsey,
Pomeroy, Martin și Gebhard, 1953).
Sondajele au fost folosite și pentru a descoperi opiniile politice ale oamenilor, preferințele lor privind
produsele, nevoile lor de îngrijire medicală și așa mai departe. Sondajul Gallup și recensământul SUA sunt
probabil cele mai familiare sondaje. Un sondaj adecvat necesită prezentarea unui chestionar atent testat unui
eșantion de persoane selectate prin metode concepute pentru a asigura că sunt reprezentative pentru
populația mai largă studiată.

Studiu de caz
Încă o formă de observație indirectă este obținerea unui studiu de caz, care reprezintă o
biografie parțială a unei anumite persoane. Acest lucru implică întrebarea oamenilor să-și amintească
experiențele relevante din trecutul lor. De exemplu, dacă cercetarea se referă la antecedentele copilăriei în
cazul depresiei la adulți, cercetătorul ar putea începe prin a pune întrebări despre evenimentele din viața
anterioară. Aceste istorii de caz sunt biografii concepute pentru uz științific și reprezintă surse importante
de date pentru psihologii care studiază indivizii.
O limitare majoră a istoriilor de caz este că acestea se bazează pe memoria și reconstituirea
evenimentelor anterioare a unei persoane, care sunt adesea distorsionate sau incomplete. Uneori, alte date
pot fi folosite pentru a corobora informațiile obținute într-un studiu de caz. De exemplu, înregistrările scrise,

35
cum ar fi certificatele de deces, pot fi utilizate pentru a verifica anumite date, sau rudele persoanei
intervievate pot fi întrebate pentru a-și relata propriile amintiri despre evenimentele relevante. Cu toate
acestea, limitările lor fac ca istoriile de caz să fie mai puțin utile pentru testarea unei teorii sau ipoteze decât
pentru a sugera ipoteze care pot fi apoi testate în moduri mai riguroase sau verificate cu un eșantion mai
mare de participanți. Astfel, oamenii de știință folosesc istoria de caz într-un mod asemănător cu terapeuții
sau medicii atunci când încearcă să formuleze un diagnostic și un tratament pentru o anumită persoană.

Analiza literaturii de specialitate

O ultimă modalitate în care se realizează cercetarea psihologică este prin efectuarea unei
analize atente a literaturii (engl. literature review). O revizuire a literaturii este un rezumat științific al
corpului existent de cercetare referitor la un anumit subiect. Deoarece domeniul psihologiei se dezvoltă într-
un ritm rapid, o revizie actualizată a literaturii reprezintă o unealtă indispensabilă pentru evaluarea
modelelor din cadrul probelor științifice acumulate pentru o anumită ipoteză sau teorie psihologică.
Reviziile ale literaturii au două forme. O formă este revizuirea narativă, în care autorii
folosesc cuvintele pentru a descrie studiile efectuate anterior și discută puterea dovezii psihologice
disponibile. Studenții universitari înscriși în cursuri de psihologie la nivel înalt scriu adesea revizuiri narative
ale unui subiect ales pentru lucrările de seminar. Un alt tip de revizie, care a devenit din ce în ce mai popular,
este meta-analiza, în care autorii folosesc tehnici statistice pentru a combina și a trage concluzii despre
studiile efectuate anterior. În orice experiment dat, așa cum am văzut, participanții sunt tratați ca "cazuri",
fiecare participant contribuind cu propriile sale date unice, care sunt apoi rezumate statistic. Într-o meta-
analiză, în schimb, studiile individuale sunt tratate ca "cazuri", fiecare studiu contribuind cu propriile sale
date unice de rezumat, care sunt apoi rezumate ulterior la un nivel mai înalt - sau nivel "meta" - de analiză.
După cum vă puteți imagina, meta-analizele au potențialul de a fi mai sistematice și echitabile decât
revizuirile narative (engl. literature review). Pe parcursul acestei cărți, ne bazăm adesea pe meta-analize
pentru a descrie starea de dovezi pentru teoriile și ipotezele psihologice.

36
 Capitolul 3. Perspective în psihologie

Thomas Kuhn, un filozof al științei, a studiat istoria științei și a descoperit unele convergențe
remarcabile între discipline în ceea ce privește modul în care școlile de gândire apar și dispar, iar cunoștințele
sunt generate. Kuhn (1970) a observat că știința nu progresează, așa cum cred mulți, în primul rând prin
acumularea de fapte. Mai degrabă, progresul științific depinde la fel de mult sau chiar mai mult de dezvoltarea
unor paradigme mai bune și mai bune.
O paradigmă are mai multe componente. În primul rând, aceasta include un set de afirmații teoretice
care oferă un model sau o imagine abstractă a obiectului de studiu. Chimiștii, de exemplu, au modele ale modului
în care atomii se combină pentru a forma molecule - un lucru pe care structuraliștii au sperat să îl imite prin
identificarea "elementelor" de bază ale conștiinței și descoperirea modurilor în care acestea se combină în
gânduri și percepții. În al doilea rând, o paradigmă include un set de metafore comune care compară obiectul
investigat cu altceva care este ușor de înțeles (cum ar fi "mintea este ca un computer"). Metaforele oferă modele
mentale pentru a gândi despre un fenomen într-un mod care face ca ceea ce nu este familiar să pară familiar. În
al treilea rând, o paradigmă include un set de metode asupra cărora membrii comunității științifice sunt de acord
că, dacă sunt executate în mod corespunzător, vor produce date valide și utile. Astronomii, de exemplu, sunt de
acord că investigațiile telescopice oferă o fereastră către evenimentele din spațiu. Potrivit lui Kuhn, științele
sociale și psihologia diferă de științele naturale mai vechi (precum fizica și biologia) prin faptul că nu au o
paradigmă acceptată asupra căreia majoritatea membrilor comunității științifice să fie de acord. În schimb, a
propus el, aceste științe tinere sunt încă fragmentate în mai multe școli de gândire, sau ceea ce vom numi
perspective.
În acest capitol, vom examina patru perspective care ghidează gândirea psihologică actuală, oferind
puncte de vedere uneori concurente, alteori complementare, asupra unor fenomene care variază de la tulburarea
de personalitate antisocială la modul în care oamenii iau decizii atunci când își aleg un partener. Cele patru
perspective psihologice pe care le luăm în considerare oferă același tip de abordare amplă și orientativă ca și o
paradigmă științifică și împărtășesc cele trei caracteristici esențiale ale acesteia. Faptul că ne concentrăm
asupra acestor perspective particulare nu înseamnă că alte abordări mai puțin cuprinzătoare nu au
contribuit la cunoașterea psihologică sau că nimic nu poate fi studiat fără ele. Un cercetător interesat de o
întrebare specifică, cum ar fi dacă programele preșcolare pentru copiii dezavantajați din punct de vedere
economic vor îmbunătăți funcționarea acestora mai târziu în viață (Reynolds et al., 1995; Zigler & Styfco,
2000), nu trebuie să utilizeze o perspectivă mai largă. Dar perspectivele ghidează în general investigațiile
psihologice.
În următoarele secțiuni, vom examina perspectivele psihodinamică, behavioristă, cognitivă, evoluționistă si personală
(sau umanistă). Ordinea în care sunt prezentate perspectivele reflectă mai degrabă cronologia acestora decât
importanța lor relativă. În multe privințe, aceste perspective au evoluat independent, iar în centrul fiecăreia se află
fenomene pe care celelalte tind să le ignore.

37
 Thomas Kuhn a fost un filozof al științei care a examinat punctele comune dintre discipline în ceea
ce privește modul în care avansează cunoașterea.

paradigmă - un sistem larg de ipoteze teoretice folosite de o comunitate științifică pentru a da sens unui
domeniu de experiență

perspective - modalități largi de înțelegere a fenomenelor psihologice, inclusiv propuneri teoretice,

metafore comune și metode de observație acceptate

Rezumat

O paradigmă este un sistem larg de ipoteze teoretice utilizate de o comunitate

științifică; ea include modele, metafore și metode comune. Psihologia nu dispune
de o paradigmă unificată, dar are o serie de școli de gândire, sau perspective, care
pot fi utilizate pentru a înțelege evenimentele psihologice.

Perspectiva psihodinamică

O prietenă se întâlnește cu un bărbat de cinci luni și chiar a lansat în glumă ideea de căsătorie. Dintr-
o dată, prietenul ei îi spune că a găsit pe altcineva. Ea este șocată și furioasă și plânge incontrolabil, dar o zi
mai târziu declară că "oricum nu a însemnat atât de mult pentru mine". Când încercați să o consolați în
legătură cu respingerea pe care trebuie să o simtă, ea spune: "Respingere? Hei, nu știu de ce l-am suportat
atât de mult timp" și glumește spunând -"caracterul rău este o anomalie genetică transportată pe cromozomul
Y". Știți că ea chiar ținea la el și concluzionați că este în defensivă - că se simte cu adevărat respinsă. Dacă
trageți aceste concluzii probabil că sunteți influențati de teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, Sigmund Freud (1856-1939), un fiziolog vienez, a dezvoltat o
teorie a vieții și comportamentului mental și o abordare a tratării tulburărilor psihologice cunoscută sub
numele de psihanaliză. De atunci, mulți psihologi au continuat accentul pus de Freud pe psihodinamică.
Perspectiva psihodinamică se bazează pe trei premise cheie. În primul rând, acțiunile oamenilor sunt
determinate de modul în care gândurile, sentimentele și dorințele sunt conectate în mintea lor. În al doilea
rând, multe dintre aceste evenimente mentale au loc în afara conștiinței. În al treilea rând, aceste procese
mentale pot intra în conflict unele cu altele, ducând la compromisuri între motive concurente. Astfel, este
puțin probabil ca oamenii să cunoască cu precizie lanțul de evenimente psihologice care duce la gândurile,
intențiile, sentimentele sau comportamentele lor conștiente.
După cum vom vedea, Freud și mulți dintre adepții săi nu au luat în serios importanța utilizării
metodelor științifice pentru a-și testa și rafina ipotezele. Ca urmare, multe concepte psihodinamice care ar

38
fi putut fi utile pentru cercetători, cum ar fi ideile despre procesele inconștiente, au rămas în afara curentului
principal al psihologiei până când au fost aduse în laborator de către cercetătorii contemporani (Bradley &
Westen, 2005; Westen, 1998; Westen et al., 2008; Wilson et al., 2000a). În acest suport de curs, punem
accentul pe acele aspecte ale gândirii psihodinamice pentru care dovezile științifice sunt cele mai solide.
ORIGINILE ABORDĂRII PSIHODINAMICE
Freud și-a inițiat teoria ca răspuns la provocările întâlnite în munca sa cu pacienții ale căror
simptome, deși reale, nu se bazau pe o disfuncție fiziologică. La acea vreme, gândirea științifică nu avea
cum să explice ce se întâmplă cu pacienții care erau preocupați de o vinovăție irațională după moartea unui
părinte sau care erau atât de paralizați de frică încât nu-și puteau părăsi locuința. Freud a făcut o deducere
înșelător de simplă, dar care a schimbat fața istoriei intelectuale: dacă simptomele nu erau create și
întreținute în mod conștient și dacă nu aveau o bază fizică, rămânea o singură posibilitate - baza lor trebuie
să fie inconștientă.
La fel cum oamenii au motive sau dorințe conștiente, susținea
Freud, ei au și motive inconștiente puternice care stau la baza
intențiilor lor conștiente. Cititorul a trăit, fără îndoială, experiența
exasperantă de a aștepta o jumătate de oră în timp ce traficul se
îngreunează pe autostradă, doar pentru a constata că nimic nu
bloca drumul - doar un accident pe banda opusă. De ce încetinesc
oamenii și se holbează la accidentele de pe autostradă? Oare
pentru că sunt îngrijorați? Poate. Dar Freud ar sugera că oamenii
obțin o excitare inconștientă, sau cel puțin își satisfac o
curiozitate morbidă, din vizionarea unei scene macabre, chiar dacă pot nega astfel de sentimente
inacceptabile din punct de vedere social.
Mulți au asemănat relația dintre conștiința conștientă și forțele mentale inconștiente cu vârful vizibil al unui
iceberg și uriașul care se află sub apă, la vedere. De exemplu, un pacient, un student absolvent de economie,
a venit la psiholog din cauza unui obicei de a nu preda lucrările la timp. Își petrecea ore întregi cercetând un
subiect, scria două treimi din lucrare și apoi, brusc, se trezea că nu poate să o termine. Era uimit de propriul
comportament, deoarece își dorea în mod conștient să reușească. Ce se ascundea sub suprafață? Pacienta
provenea dintr-o familie foarte tradițională din clasa muncitoare, care se aștepta ca fetele să se căsătorească,
nu să urmeze o carieră. Întotdeauna își întrecuse frații la școală, dar fusese nevoită să își ascundă succesele
din cauza disconfortului pe care acest lucru îl provoca în familie. Când îi arăta carnetul de note mamei sale,
aceasta se uita cu îngrijorare în jur pentru a se asigura că frații ei nu îl văd; în cele din urmă, a învățat să își
păstreze notele pentru ea. Ani mai târziu, faptul că a avut succes într-un program de studiu cu preponderență
masculină a pus-o din nou într-o poziție familiară, deși nu și-a dat seama de legătura dintre ele. Cu cât se

39
apropia mai mult de succes, cu atât avea mai multe dificultăți în a-și termina lucrările. Era prinsă într-un
conflict între dorința ei conștientă de a reuși și asocierea inconștientă a disconfortului cu succesul.
Cercetările confirmă faptul că majoritatea proceselor psihologice au loc în afara conștiinței și că multe dintre
asocierile dintre sentimente și comportamente sau situații care ne ghidează comportamentul sunt exprimate
implicit sau inconștient (Bargh, 1997; Westen, 1998; Wilson et al., 2000a).

METODE DE CERCETARE ALE PERSPECTIVEI PSIHODINAMICE

Metodele utilizate de către psihologii psihodinamici decurg din scopurile acestora. Înțelegerea
psihodinamică urmărește să interpreteze sensurile - să deducă dorințele, temerile și modelele de gândire
subiacente din gândirea și comportamentul conștient, verbalizat al unui individ. În consecință, un clinician
psihodinamic observă visele, fanteziile, postura și comportamentul subtil al unui pacient față de terapeut.
Perspectiva psihodinamică se bazează astfel în mod substanțial pe metoda studiului de caz, care presupune
observarea în profunzime a unui număr mic de persoane.
Datele psihanalizei pot fi gânduri, sentimente și acțiuni care apar oriunde, de la un vicepreședinte care
luptă pentru putere într-o sală de consiliu de administrație a unei corporații până la un copil mic care își
mușcă fratele pentru că refuză să îi dea o tricicletă. Practic, folosirea tuturor formelor de informații despre
o persoană reflectă ipoteza psihodinamică potrivit căreia oamenii se dezvăluie în tot ceea ce fac.
Psihologii psihodinamici s-au bazat de obicei pe date clinice pentru a-și susține teoriile. Deoarece
observațiile clinice sunt deschise la multe interpretări, mulți psihologi au fost sceptici în privința ideilor
psihodinamice. Cu toate acestea, o serie de cercetători care sunt atât dedicați metodei științifice, cât și
interesați de conceptele psihodinamice le-au supus unor teste experimentale și au încercat să le integreze în
ansamblul cunoștințelor științifice din psihologie (a se vedea Fisher & Greenberg, 1985, 1996; Shedler et
al., 1993; Westen & Gabbard, 1999). De exemplu, mai multe studii au documentat faptul că persoanele care
evită conștientizarea conștientă a sentimentelor lor negative prezintă un risc sporit pentru o serie de
probleme de sănătate, cum ar fi astmul, bolile de inimă și cancerul (Ginzburg et al., 2008; Weinberger,
1990). În mod similar, explicațiile psihodinamice au fost oferite și testate pentru relevanța lor în cazul
consumului excesiv de alcool (Blandt, 2002); tulburărilor de deficit de atenție/hiperactivitate (ADHD; Ra-
falovich, 2001); creativității (Esquivel, 2003); și actelor de agresiune mortală, cum ar fi împușcăturile de la
liceul Columbine (Stein, 2000).

CRITICILE TEORIEI PSIHODINAMICE

Deși elemente ale teoriei psihodinamice sunt prezente în limbajul și în viața noastră, nici o teorie
nu a fost criticată cu mai multă fervoare. Criticile aduse teoriei psihodinamice au fost atât de răsunătoare,

40
încât mulți teoreticieni și cercetători se întreabă de ce se acordă vreo atenție teoriei în manuale și cursuri.
Într-adevăr, behavioristul John B. Watson s-a referit la teoria psihodinamică drept "voodooism". Eșecul
teoriei psihodinamice de a fi fundamentată științific, încălcarea criteriului de falsificabilitate și dependența
sa de relatări retrospective sunt doar câteva dintre criticile care i-au fost aduse. Cu toate acestea, teoreticienii
psihodinamicii susțin că eșecul de a se axa pe metode empirice este una dintre caracteristicile salvatoare ale
teoriei. În loc să investigheze variabile specifice care reflectă doar o fracțiune din personalitatea sau
comportamentul unui individ, teoreticienii psihodinamicii se concentrează asupra întregii persoane (Westen,
1998) și a întregii experiențe umane. În plus, prin faptul că nu se bazează pe metode empirice (al căror focus
se limitează la "probleme rezolvabile"), teoreticienii psihodinamici studiază fenomene care nu sunt
accesibile metodelor experimentale mai tradiționale. De exemplu, un teoretician psihodinamic ar putea
studia de ce anumite persoane sunt atrase de poveștile și filmele de groază (Tavris & Wade, 2001; a se vedea
și Skal, 1993).

Rezumat

Perspectiva psihodinamică susține că acțiunile oamenilor reflectă modul în care gândurile, sentimentele și
dorințele sunt asociate în mintea lor; că multe dintre aceste procese sunt inconștiente; și că procesele
mentale pot intra în conflict între ele, ducând la compromisuri între motive concurente. Deși metoda lor
principală a fost analiza studiilor de caz, care permite interpretarea semnificațiilor care stau la baza
acțiunilor oamenilor, psihologii psihodinamici folosesc acum din ce în ce mai mult metode experimentale
pentru a încerca să integreze gândirea psihodinamică cu psihologia științifică. Această utilizare din ce în ce
mai mare a metodelor experimentale ar trebui să atenueze o parte din criticile care au fost aduse în mod
tradițional teoreticienilor psihodinamicii pentru că nu sunt empirici, pentru că încalcă criteriul de
falsificabilitate și pentru că folosesc măsurători și abordări nesigure.

Concept cheie- criteriul falsificabilității capacitatea unei teorii de a fi dovedită ca fiind greșită ca mijloc de a face să
avanseze știința

Perspectiva behavioristă

Vă bucurați de o cină intimă la un mic local italian de pe strada principală, când partenerul dumneavoastră
vă dă o veste neașteptată: relația s-a terminat. Vi se întoarce stomacul pe dos și plecați în lacrimi. Într-o
seară, un an sau doi mai târziu, noua dvs. iubire vă propune să luați cina la același restaurant. La fel ca
înainte, stomacul vi se întoarce și pofta de mâncare dispare.
Una dintre perspectivele largi care s-au dezvoltat în psihologie la începutul secolului al XX-lea a fost
behaviorismul, care susține că aversiunea față de acea cafenea italiană pitorească, la fel ca multe alte reacții,
este rezultatul învățării - în acest caz, învățarea instantanee, cu o singură încercare. Perspectiva

41
behavioristă (sau comportamentală), numită și behaviorism, se concentrează pe modul în care obiectele sau
evenimentele din mediul înconjurător (stimuli) ajung să controleze comportamentul prin învățare. Astfel,
perspectiva behavioristă se concentrează pe relația dintre evenimentele externe (de mediu) și
comportamentele observabile. Într- adevăr, John Watson (1878-1958), un pionier al behaviorismului
american, a considerat că evenimentele mentale sunt în totalitate în afara domeniului unei psihologii
științifice, iar B. F. Skinner (1904-1990), care a dezvoltat ani mai târziu behaviorismul într-o perspectivă cu
drepturi depline, a declarat: "Nu există loc într-o analiză științifică a comportamentului pentru o minte sau
un sine" (1990, p. 1209).
ORIGINILE ABORDĂRII COMPORTAMENTALE
La începutul secolului al XX-lea, Ivan Pavlov (1849-1936), un fiziolog rus, a efectuat experimente asupra
sistemului digestiv al câinilor. În timpul experimentelor sale, Pavlov a făcut o descoperire importantă și cu
totul accidentală: Odată ce câinii săi s-au obișnuit să audă un sunet particular la ora mesei, au început să
saliveze automat ori de câte ori îl auzeau, la fel cum ar fi salivat dacă li s-ar fi prezentat mâncare. Procesul
care a modelat acest nou răspuns a fost învățarea. Behavioriștii susțin că comportamentele umane și
animale - de la salivarea în laboratorul lui Pavlov până la pierderea poftei de mâncare la auzul numelui unui
restaurant asociat cu respingerea - sunt în mare parte dobândite prin învățare.

Ivan Pavlov

perspectiva behavioristă sau comportamentală- perspectiva inițiată de John Watston și B. F.

Skinner care se concentrează pe relația dintre comportamentele observabile și evenimentele
sau stimulii din mediu; se mai numește și behaviorism

Behavioriștii au afirmat că comportamentul oamenilor, ca și cel al altor

animale, poate fi înțeles în întregime fără a se face referire la stări interne,
cum ar fi gândurile și sentimentele. Prin urmare, ei au încercat să
demonstreze că comportamentul uman urmează legile comportamentului, la fel cum legea gravitației explică
de ce lucrurile cad în jos în loc să cadă în sus. Sarcina behavioriștilor a fost să descopere modul în care
evenimentele de mediu, sau stimulii, controlează comportamentul. John Locke (1632-1704), un filozof
britanic din secolul al XVII-lea, susținea că, la naștere, mintea este o tabula rasa, sau o tablă albă, pe care
experiența își scrie povestea. În aceeași ordine de idei, John Watson a susținut mai târziu că, dacă i s-ar da
12 copii sănătoși la naștere, i-ar putea transforma în orice ar dori, doctori sau hoți, indiferent de orice
dispoziție sau talent înnăscut, pur și simplu controlându-le mediul (Watson, 1925).

42
MEDIUL ȘI COMPORTAMENTUL
Progresul spectaculos al științelor naturale în secolul al XIX-lea i-a făcut pe mulți psihologi să
creadă că a venit timpul să smulgă studiul naturii umane de la filosofi și să îl pună în mâinile oamenilor de
știință. Pentru behavioriști, psihologia este știința comportamentului, iar procedura adecvată pentru
efectuarea cercetărilor psihologice ar trebui să fie aceeași ca și pentru alte științe - aplicarea riguroasă a
metodei științifice, în special a experimentului. Astfel, oamenii de știință pot observa în mod direct un
șobolan care aleargă într-un labirint, un copil care suge o tetină de plastic și chiar creșterea ritmului cardiac
al unui șobolan la sunetul unui clopoțel care a precedat anterior un șoc electric dureros. Dar nimeni nu poate
observa direct motivele inconștiente. Știința, susțineau behavioriștii, presupune efectuarea de observații cu
un instrument fiabil și calibrat pe care alții îl pot folosi pentru a face exact aceleași observații. Potrivit
behavioriștilor, psihologii nu pot studia nici măcar gândurile conștiente într-un mod științific, deoarece
nimeni nu are acces la ele, cu excepția persoanei care le raportează. Structuraliști precum Titchener au folosit
introspecția pentru a înțelege modul în care se potrivesc senzațiile, sentimentele și imaginile conștiente. Dar
behavioriștii precum Watson au pus la îndoială valoarea științifică a acestei cercetări, deoarece observațiile
pe care se baza nu puteau fi verificate independent. De aceea, ei au propus o alternativă la metodele
introspective- studiul comportamentelor observabile și a evenimentelor din mediu pentru a construi o știință
în jurul modului în care se comportă oamenii și animalele. De aici și termenul de behaviorism. Astăzi, mulți
behavioriști recunosc existența evenimentelor mentale, dar nu cred că aceste evenimente joacă un rol cauzal
în activitățile umane. Mai degrabă, din perspectiva behavioristă, procesele mentale sunt subproduse ale
evenimentelor din mediu. Probabil că cea mai sistematică abordare behavioristă a fost dezvoltată de B.
F. Skinner. Pornind de la lucrările behavioriștilor anteriori, Skinner a observat cum comportamentul
organismelor poate fi controlat prin consecințele mediului care fie cresc (întăresc), fie scad (pedepsesc)
probabilitatea de apariție a acestuia. Modificările subtile ale acestor condiții, cum ar fi momentul producerii
unei consecințe aversive, pot avea efecte dramatice asupra comportamentului. Majoritatea proprietarilor de
câini pot confirma că lovirea unui câine cu o hârtie de ziar rulată după ce acesta a luat o bucată de friptură
de pe masă poate fi foarte utilă pentru a reduce comportamentul nedorit al câinelui, dar nu și dacă pedeapsa
vine o oră mai târziu. Cercetătorii behavioriști au descoperit că acest tip de învățare prin consecință poate fi
utilizat pentru a controla unele comportamente foarte puțin probabile la om. De exemplu, oferindu-le
oamenilor feedback cu privire la procesele lor biologice sau fiziologice (biofeedback), psihologii îi pot ajuta
să învețe să controleze "comportamente" precum durerile de cap, durerile cronice și tensiunea arterială
(Carmagnani & Carmagnani, 1999; Masters,2006; Muller et al., 2009; Nakao et al., 1999; Nanke & Rief,
2004).

METAFORE, METODE ȘI DATE ALE COMPORTAMENTULUI

43
 O metaforă primară a behaviorismului este aceea că oamenii și alte animale sunt ca niște mașini. La
fel cum apăsarea unui buton pornește cafetiera, prezentarea alimentelor a declanșat un răspuns
automat, sau reflex, la câinii lui Pavlov. În mod similar, deschiderea acestei cărți a declanșat probabil
comportamentul învățat de subliniere și de luare de notițe. Unii behavioriști sunt interesați de procesele
mentale care mediază conexiunile stimul-răspuns, dar nu sunt convinși că acestea sunt accesibile
investigației științifice cu ajutorul tehnologiilor actuale. În consecință, ei preferă să studieze ceea ce pot
observa - relația dintre ceea ce intră și ceea ce iese. Metoda principală a behaviorismului este cea
experimentală. Metoda experimentală presupune formularea unei ipoteze sau a unei predicții cu privire la
modul în care anumite evenimente de mediu vor afecta comportamentul și apoi crearea unei situații de
laborator pentru a testa această ipoteză. Luați în considerare doi șobolani plasați în labirinturi simple în
formă de litera T. Cele două labirinturi sunt identice în toate privințele, cu excepția unuia: la capătul brațului
stâng al labirintului primului șobolan, dar nu și al celui de-al doilea șobolan, se află pelete de hrană. După
câteva încercări (încercări de a parcurge labirintul), șobolanul care obține recompensa va fi mai predispus
să se întoarcă spre stânga și să parcurgă labirintul mai repede. Experimentatorul poate acum să modifice
sistematic situația, observând din nou rezultatele pe parcursul mai multor încercări. Ce se întâmplă dacă
șobolanul este recompensat doar o dată la trei încercări? La fiecare a patra oară? Va alerga mai repede sau
mai încet? Deoarece pot măsura aceste date cantitativ, experimentatorii pot testa acuratețea predicțiilor lor
și le pot aplica la întrebări practice, cum ar fi modul în care un angajator poate maximiza rata la care angajații
produc un produs. Behaviorismul a fost perspectiva dominantă în psihologie, în special în America de Nord,
din anii 1920 până în anii 1960. În formele sale cele mai pure, și-a pierdut „din putere”, deoarece psihologia
a devenit din nou preocupată de studiul proceselor mentale. Mulți psihologi au ajuns să creadă că gândurile
despre mediu sunt la fel de importante în controlul comportamentului ca și mediul în sine (Bandura, 1977a,b,
1999; Mischel, 1990; Mischel & Shoda, 1995; Rotter, 1966, 1990). Unii behavioriști contemporani chiar
definesc comportamentul în sens larg pentru a include gândurile ca și comportamente private. Cu toate
acestea, teoria behavioristă tradițională continuă să aibă aplicații pe scară largă, de la ajutarea oamenilor să
renunțe la fumat sau băutură până la îmbunătățirea învățării copiilor la școală.
B. F. Skinner a oferit o analiză behavioristă cuprinzătoare a subiectelor, de la
comportamentul animalelor la dezvoltarea limbajului la copii. În Walden Two,
el a propus chiar și o viziune utopică a unei societăți bazate pe principii
behavioriste

44
.

Rezumat

Perspectiva behavioristă se concentrează pe învățare și studiază modul în care evenimentele din mediul
înconjurător controlează comportamentul. Potrivit behavioriștilor, cunoașterea științifică provine din utilizarea
metodelor experimentale pentru a studia relația dintre evenimentele de mediu și comportament.

Perspectiva cognitivă

În ultimii 40 de ani, psihologia a trecut printr-o "revoluție cognitivă". Astăzi,

studiul cogniției, sau al gândirii, domină psihologia în același mod în care a dominat
studiul comportamentului (behaviorismul) la mijlocul secolului XX. Atunci când
directorilor de departamente de psihologie li s-a cerut să clasifice cei mai importanți
zece psihologi contemporani, opt dintre ei erau psihologi cognitivi (a se vedea figura
1; Korn et al., 1991). În mod notabil, niciunul dintre cei enumerați în top zece nu era
femeie. Într-adevăr, istoria psihologiei ar putea fi privită ca o serie de schimbări: de
la "filozofia minții" a filosofilor occidentali, la "știința minții" în activitatea
structuraliștilor, la "știința comportamentului" în cercetările behavioriștilor, la
"știința comportamentului și a proceselor mentale" în psihologia contemporană,
informată cognitiv. (Este important faptul că, deoarece behaviorismul a fost o
FIGURA 1.3 Cei mai
perspectivă distinct americană, chiar și în perioada de apogeu a behaviorismului, importanți zece
psihologi contemporani,
psihologii cognitivi erau încă activi în alte părți ale lumii. Unul dintre cele mai după cum au fost
evaluați de directorii de
notabile exemple este Jean Piaget, ale cărui idei au avut o influență semnificativă
departamente de
asupra studiilor privind dezvoltarea copilului; Goodwin, 2004). Perspectiva cognitivă psihologie. (Sursa: Korn
et al., 1991.)
se concentrează asupra modului în care oamenii percep, procesează și reiau
informațiile. Psihologia cognitivă își are rădăcinile în experimentele efectuate de către Wundt și alții la
sfârșitul secolului al XIX-lea, care au examinat fenomene precum influența atenției asupra percepției
și capacitatea de a reține liste de cuvinte. Totuși, în mare măsură, perspectiva cognitivă își datorează forma
sa contemporană unei dezvoltări tehnologice - calculatorul. Mulți psihologi cognitiviști folosesc metafora
computerului pentru a înțelege și a modela modul în care funcționează mintea. Din această perspectivă,
gândirea este procesarea informațiilor. Mediul oferă input-uri, care sunt transformate, stocate și recuperate
cu ajutorul diferitelor "programe" mentale, ceea ce duce la ieșiri de răspuns specific (out-put). La fel cum

45
baza de date computerizată a unei librării își codifică inventarul în funcție de subiect, titlu, autor și așa mai
departe, sistemele memoriei umane codifică informațiile pentru a le stoca și a le prelua. Sistemele de
codificare pe care le folosim afectează ușurința cu care putem accesa ulterior informațiile. Astfel, pentru
majoritatea oamenilor ar fi greu să numească cel de-al 12-lea element din tabelul periodic al elementelor,
(dar ar fi ușor de numit dacă ne gândim la vitamina pe care o luam când suntem obosiți), deoarece, de obicei,
nu codificăm elementele în mod numeric.
Pentru a testa ipotezele despre memorie, cercetătorii au nevoie de metode de măsurare a acesteia.
O modalitate simplă este să puneți o întrebare de genul: "Vă amintiți că ați văzut acest obiect?" O a doua
metodă este mai indirectă: vedeți cât de repede pot oamenii să numească un obiect pe care l-au văzut cu
ceva timp în urmă. Sistemul nostru de memorie a evoluat astfel încât să plaseze în fruntea "fișierelor"
memoriei noastre informațiile utilizate frecvent și cele mai recente, astfel încât să putem ajunge mai repede
la ele. Acest lucru are sens, deoarece informațiile vechi au mai puține șanse de a ne spune informații despre
mediul nostru imediat. Astfel, timpul de răspuns/ viteza de răspuns este o măsură utilă a memoriei. De
exemplu, un cercetător a folosit atât întrebări directe, cât și timpul de răspuns pentru a testa memoria pentru
obiecte văzute cu săptămâni sau luni înainte de către elevi (Cave, 1997). Într-o primă ședință, cercetătorul
a afișat rapid peste 100 de desene pe ecranul unui computer și a cerut participanților să le numească cât mai
repede posibil. Aceasta a fost singura expunere a participanților la imagini. Într-o a doua sesiune, câteva
săptămâni sau luni mai târziu, cercetătorii au amestecat unele dintre desenele văzute cu alte desene pe care
elevii nu le văzuseră și le-au cerut fie să spună dacă recunosc imaginile din sesiunea anterioară (să răspundă
cu da sau nu), fie să le numească. Atunci când au fost întrebați direct, participanții au fost capabili să distingă
imaginile vechi de cele noi cu o acuratețe mai bună decât cea a șanselor, chiar 48 de săptămâni mai târziu;
adică, au identificat corect desenele pe care le văzuseră anterior în mai mult de jumătate din timp. Poate și
mai surprinzător, după cum arată rezultatele aproape un an mai târziu, ei au fost mai rapizi în a numi
imaginile pe care le văzuseră anterior decât pe cele pe care nu le văzuseră. Astfel, expunerea la o imagine
vizuală pare să o mențină în fruntea fișierelor noastre mentale pentru o perioadă foarte lungă de timp.
Perspectiva cognitivă este utilă nu numai în examinarea memoriei, ci și în înțelegerea unor procese precum
luarea deciziilor. Atunci când oamenii intră într-o sală de expoziție de mașini, au în minte un set de atribute:
rulare lină, aspect elegant, consum bun de combustibil, preț accesibil și așa mai departe. În același timp, ei
trebuie să proceseze o mare cantitate de informații noi (de exemplu, descrierea făcută de vânzător despre o
mașină ca fiind o "adevărată afacere") și să le potrivească cu cunoștințele lingvistice stocate. Abia apoi pot
să înțeleagă sensul discursului vânzătorului, cum ar fi conotația cuvântului "adevărată afacere" (atât din
punctul său de vedere, cât și din punctul lor de vedere). Atunci când decid ce mașină să cumpere,
cumpărătorii de mașini trebuie să integreze într-un fel sau altul informațiile despre mai multe atribute și să
le cântărească importanța.

46
 După cum vom vedea, unele dintre aceste procese sunt conștiente sau explicite, în timp ce altele se
petrec prin zbârnâitul silențios al "motoarelor" noastre neuronale.
Cuvinte cheie

Cunoaștere - gândire și memorie

perspectiva cognitivă - o perspectivă psihologică care se concentrează asupra modului în care
oamenii percep, procesează și recuperează informațiile
procesarea informației - transformarea, stocarea și recuperarea datelor din mediul înconjurător prin
intermediul gândirii și al memoriei

Rezumat

Perspectiva cognitivă se concentrează asupra modului în care oamenii percep, procesează și extrag informațiile.
Psihologii cognitivi sunt interesați de modul în care funcționează memoria, de modul în care oamenii rezolvă probleme și
iau decizii, precum și de întrebări similare. Principala metaforă care a stat inițial la baza perspectivei cognitive a fost cea
a minții ca un computer. În ultimii ani, mulți psihologi cognitivi s-au orientat către creierul însuși ca sursă de metafore.
Metoda principală de cercetare a perspectivei cognitive este cea experimentală.

ORIGINILE ABORDĂRII COGNITIVE

Rădăcinile filozofice ale perspectivei cognitive se află într-o serie de întrebări despre originea
cunoașterii, care au fost ridicate pentru prima dată de filozofii greci antici și apoi au fost analizate de filozofii
britanici și europeni în ultimele patru secole (a se vedea Gardner, 1985). Descartes, ca și Platon, a reflectat
asupra adevărurilor remarcabile ale aritmeticii și geometriei și a observat că cele mai pure și mai utile
abstracțiuni - cum ar fi un cerc, o ipotenuză, pi sau o rădăcină pătrată - nu pot fi observate niciodată de
simțuri. Mai degrabă, acest tip de cunoaștere părea să fie generat de mintea însăși. Alți filozofi, începând cu
Aristotel, au pus accentul pe rolul experienței în generarea de cunoștințe. Locke postula că ideile complexe
apar din manipularea mentală a ideilor simple și că aceste idei simple sunt
produse ale simțurilor, ale observației. Behavioriștii au respins categoric
viziunea lui Descartes despre o minte activă, rațională, care poate ajunge
la cunoaștere independent de experiență. Psihologii cognitivi, în schimb,
sunt interesați de multe dintre întrebările ridicate de Descartes și de alți
filosofi raționaliști. De exemplu, psihologii cognitivi au studiat modul în
care oamenii își formează concepte sau categorii abstracte. Aceste
concepte derivă în parte din experiență, dar ele diferă adesea de orice caz particular pe care persoana l-a
perceput vreodată - adică trebuie să fie construite mental (Medin & Heit, 1999; Wills et al., 2006). Copiii
pot recunoaște că un buldog este un câine, chiar dacă nu au văzut niciodată unul, deoarece și-au format un
concept abstract de "câine" care depășește detaliile specifici oricăror câini pe care i-au văzut.

47
METAFORE, METODE ȘI DATE ALE PSIHOLOGIEI COGNITIVE
Perspectivele cognitivă și behavioristă văd organismele ca pe niște mașini care răspund la intrările
din mediului înconjurător, cu rezultate previzibile. Unele teorii cognitive propun chiar că un stimul evocă o
serie de mini-răspunsuri în interiorul minții, la fel ca răspunsurile pe care behavioriștii le studiază în afara
minții (Anderson, 1983). Cu toate acestea, majoritatea psihologilor cognitivi se bazează pe metafore diferite
de cele ale colegilor lor behavioriști. Mulți psihologi cognitiviști folosesc creierul însuși ca metaforă pentru
minte (de exemplu, Burgess & Hitch, 1999; McClelland, 1995; Plaut, 2003; Rumelhart et al., 1986).
Conform acestui punct de vedere, o idee este o rețea de celule cerebrale care sunt activate împreună. Astfel,
ori de câte ori o persoană se gândește la conceptul "pasăre", un anumit set de celule nervoase devine activ.
Atunci când se confruntă cu un stimul care seamănă cu o pasăre, o parte a rețelei se activează; dacă o
cantitate suficientă din rețea devine activă, persoana ajunge la concluzia că ceea e vede este o pasăre. Este
probabil ca o persoană să recunoască rapid o mierlă ca fiind
o pasăre, deoarece aceasta seamănă cu majoritatea celorlalte A B

păsări și, prin urmare, activează imediat cea mai mare parte NEVADA TEXAS

a rețelei "pasăre". Clasificarea corectă a unui pinguin ARKANSAS COLORADO

durează mai mult timp, deoarece acesta este mai puțin tipic TENNESSEE MISSOURI

"păsărilor" și activează o parte mai mică din rețea. TEXAS CAROLINA DE SUD
NORTH DAKOTA ALABAMA
Ca și în cazul behaviorismului, metoda principală a NEBRASKA CALIFORNIA
perspectivei cognitive este experimentală - cu o diferență
MICHIGAN WASHINGTON
importantă: psihologii cognitivi folosesc proceduri
INSULA RHODE IDAHO
experimentale pentru a deduce procesele mentale. De MASSACHUSETTS

exemplu, atunci când oamenii încearcă să reia informații FIGURA 1.5 Liste de nume de state oferite la un
dintr-o listă (cum ar fi numele statelor din SUA), scanează ei test de masurare a memoriei. Iowa nu se află pe
niciuna dintre liste. Dacă un experimentator
toate informațiile relevante din memorie până când dau de întreabă dacă Iowa se află pe lista,
elementul potrivit? Un mod în care psihologii au explorat participanților le ia mai mult timp să răspundă
la lista A decât la lista B, deoarece trebuie să
această întrebare este prezentarea unei serii de liste de scaneze mai multe elemente în memorie
cuvinte de diferite lungimi pe care participanții trebuie să le
memoreze, cum ar fi cele din figura alăturată (fig.1.5). Apoi îi întreabă pe participanții la studiu dacă anumite
cuvinte se aflau în liste. Participanților le ia mai mult timp să recunoască faptul că un cuvânt nu se afla pe o
listă mai lungă - deoarece ei trebuie să scaneze listele secvențial (adică element cu element), iar cuvintele
adiționale de pe listă necesită timp suplimentar pentru a fi scanate (Sternberg, 1975). Psihologii cognitivi
studiază în principal procese precum memoria și luarea deciziilor. Cu toate acestea, unii psihologi cognitivi
au încercat să utilizeze concepte și metafore cognitive pentru a explica o gamă mult mai largă de fenomene

48
(Cantor & Kihlstrom, 1987; Sorrentino & Higgins, 1996). Cercetările cognitive privind emoțiile, de
exemplu, documentează faptul că modul în care oamenii se gândesc la evenimente joacă un rol substanțial
în generarea emoțiilor (Caldwell & Burger, 2009; Ferguson, 2000; Lazarus, 1999a,b; Roseman et al., 1995).

Perspectiva evolutivă

Impulsul de a mânca la oameni are o bază biologică.

Impulsul sexual la oameni are o bază biologică.
Grija față de urmași are o bază biologică.
Faptul că majoritatea bărbaților sunt interesați de sexul cu
femei și viceversa are o bază biologică.
Incidența mai mare a comportamentului agresiv la bărbați
decât la femei are o bază biologică.
Tendința de a se îngriji mai mult de propria descendență
decât de descendența altor persoane are o bază biologică.

Majoritatea oamenilor sunt pe deplin de acord cu prima dintre

Charles Darwin aceste afirmații, dar mulți au îndoieli tot mai mari pe măsură ce
lista continuă. Măsura în care procesele înnăscute determină
comportamentul uman este o problemă clasică în psihologie, numită controversa natură- mediu. Avocatii
poziției "nurture" (=mediu) susțin că comportamentul este în primul rând învățat, nu determinat biologic.
Cu toate acestea, alți psihologi atrag atenția asupra asemănărilor de comportament dintre oameni și alte
animale, de la cimpanzei la păsări, și susțin că unele asemănări comportamentale sunt atât de izbitoare încât
trebuie să reflecte tendințe comune înrădăcinate în biologie. Într- adevăr, oricine crede că comportamentul
a doi adolescenți de sex masculin care se "duelează" în curtea liceului pentru atenția unei fete este specific
uman, ar trebui să observe comportamentul berbecilor și al babuinilor. După cum vom vedea, multe, dacă
nu majoritatea proceselor psihologice, reflectă o interacțiune între natură și educație. Factorii biologici și
genetici predispun oamenii și alte animale la anumite experiențe fizice și psihologice. Cu toate acestea,
mediul este cel care determină adesea gradul în care aceste predispoziții se manifestă efectiv. Perspectiva
evoluționistă susține că multe dintre tendințele comportamentale ale oamenilor, de la nevoia de a mânca la
grija pentru copiii noștri, au evoluat pentru că i-au ajutat pe strămoșii noștri să supraviețuiască și să crească
urmași sănătoși. De ce, de exemplu, unii copii sunt devastați de absența mamei lor în timpul copilăriei?
Dintr-o perspectivă evoluționistă, o legătură emoțională profundă între părinți și copii îi împiedică să se

49
îndepărteze prea mult unul de celălalt în timp ce copiii sunt imaturi și vulnerabili. Ruperea acestei legături
duce la o suferință imensă.
La fel ca și funcționaliștii de la începutul secolului XX, psihologii evoluționiști cred că majoritatea
atributelor umane durabile au îndeplinit la un moment dat o funcție pentru oameni ca organisme biologice
(Buss, 1991, 2000). Ei susțin că acest lucru este la fel de adevărat pentru trăsăturile fizice - cum ar fi prezența
a doi ochi (în loc de unul), care ne permite să percepem adâncimea și distanța - ca și pentru tendințele
cognitive și emoționale, cum ar fi suferința unui copil din cauza absenței îngrijitorilor săi sau dezvoltarea
limbajului. Implicația pentru teoria psihologică este că înțelegerea proceselor și comportamentelor mentale
umane necesită o înțelegere a evoluției acestora.

ORIGINILE PERSPECTIVEI EVOLUȚIONARE

Perspectiva evoluționistă își are originea în scrierile lui Charles Darwin (1872). Darwin nu a
inventat conceptul de evoluție, dar a fost primul care a propus un mecanism care ar putea explica cee ace
numim - selecția naturală. Darwin a susținut că forțele naturale selectează trăsăturile adaptative ale
organismelor, trăsături care le ajută să se adapteze și să supraviețuiască în mediul lor și care sunt susceptibile
de a fi transmise urmașilor lor. Selecția organismelor are loc "în mod natural", deoarece organismele care
nu sunt înzestrate cu trăsături care le ajută să se adapteze la circumstanțele specifice ale mediului, au mai
puține șanse să supraviețuiască și să se reproducă. La rândul lor, au mai puțini urmași care să supraviețuiască
și să se reproducă. Un exemplu clasic de selecție naturală a avut loc în Birmingham, Liverpool, Manchester
și în alte orașe industriale din Anglia (Bishop & Cook, 1975). O varietate deschisă la culoare de molie-
piperată care era comună în zonele rurale din Marea Britanie a populat, de asemenea, majoritatea orașelor.
Dar, pe măsură ce Anglia s-a industrializat în secolul al XIX-lea, a apărut o varietate de molii de culoare
deschisă. Totuși, moliile acestea au devenit rare în regiunile industriale și au predominat moliile de culoare
închisă. Cum s-a întâmplat acest lucru? Odată cu industrializarea, aerul a devenit plin de funingine,
întunecând scoarța copacilor pe care aceste molii își petreceau o mare parte din timp. Astfel, moliile de
culoare deschisă erau ușor de observat și erau mâncate de prădători. Înainte de industrializare, moliile care
aveau o colorație mai închisă erau selectate de natură, deoarece erau vizibile pe scoarța de culoare deschisă.
Acum, însă, ele se puteau amesteca mai bine pe fundalul trunchiurilor întunecate ale copacilor. Prin urmare,
ele au supraviețuit pentru a-și transmite colorația la următoarea generație. De-a lungul deceniilor, populația
de molii s-a schimbat pentru a reflecta selecția diferențiată a varietăților deschise și întunecate. De când
Anglia și-a curățat aerul prin controale mai stricte ale poluării în ultimii 30 de ani, tendința a început să se
inverseze.

50
 Un comportament similar la oameni și la alte animale poate sugera rădăcini evolutive comune.

Adaptări evolutive similare au fost observate la șoarecii de buzunar de stâncă. În mod normal, de culoare
nisipie, acești șoareci locuiesc de obicei în aflorismente de culoare deschisă (Yoon, 2003). Cu toate acestea,
curgerile de lavă din unele zone au schimbat o zonă care a fost cândva bej, în rocă de culoare închisă. Șoarecii
de stâncă din aceste zone acoperite de lavă sunt acum negri (a se vedea figura 1.6), această mutație permițând
șoarecilor să supraviețuiască în mediul lor „mai întunecat".

(a) (b)

FIGURA 1.6 Selecția naturală a culorii șoarecilor de buzunar de piatră. Pe măsură ce condițiile de mediu s -au
schimbat în deșertul din sud-vest, la fel a făcut și populația de șoareci de buzunar de stâncă. În (a), un șoarece mai
deschis la culoare care se odihnește pe stânci deschise este mai bine camuflat decât un șoarece mai închis la culoare.
În schimb, (b) arată o rocă înnegrită rezultată din curgerile de lavă străvechi, unde șoarecele de culoare închisă este
foarte greu de văzut și, prin urmare, este mai capabil să se sustragă mai bine prădătorilor săi. (Sursa: Yoon, 2003,
p. 3.)

Poveștile cu molia piperată și șoarecii de buzunar de stâncă evidențiază un aspect crucial al

evoluției: deoarece adaptarea este întotdeauna legată de o nișă specifică, evoluția nu este sinonimă cu
progresul. O trăsătură sau un comportament care este foarte adaptabil poate devenii brusc dezadaptativ în
fața unei schimbări, chiar și aparent mici, a mediului. O nouă insectă care intră într-o regiune geografică
poate elimina o recoltă înfloritoare, la fel cum sosirea unui trib (sau a unei națiuni) războinice într-o regiune

51
anterior pașnică poate face ca atitudinile anterioare față de război și pace să fie inadaptate. Oamenii au
folosit ideile darwiniste pentru a justifica prejudecățile rasiale și de clasă, însă argumente evoluționiste
sofisticate contrazic ideea că adaptarea poate fi vreodată absolută.

ETOLOGIE, SOCIOBIOLOGIE ȘI PSIHOLOGIE EVOLUȚIONISTĂ

Dacă teoria selecției naturale a lui Darwin poate fi aplicată unor caracteristici precum culoarea unei
molii, se poate aplica și comportamentelor umane? La mijlocul secolului al XX-lea, domeniul etologiei
(Hinde, 1982) a început să aplice acest tip de abordare evoluționistă pentru a înțelege comportamentul
animalelor. De exemplu, mai multe specii de păsări emit strigăte de alarmă pentru a-și avertiza stolul cu
privire la prădătorii care se apropie; unele chiar se adună pentru a ataca. Konrad Lorenz, un etolog care s-a
împrietenit cu un stol de ciocârlii negre, a fost odată atacat de stol în timp ce avea asupra sa un costum de
baie negru și ud. Convins că păsările nu erau pur și simplu jignite de stil, Lorenz a emis ipoteza că ciocârliile
au o tendință înnăscută de a deveni neliniștite ori de câte ori văd o creatură care atârnă un obiect negru care
seamănă cu o ciocârlie, și răspund prin atac (Lorenz, 1979). Dacă oamenii de știință pot explica
comportamentele animalelor prin avantajul lor adaptativ, pot aplica aceeași logică și în cazul
comportamentului uman? Cu peste trei decenii în urmă, biologul de la Harvard E. O. Wilson (1975) a numit
un domeniu nou și controversat - sociobiologie. Sociobiologii și psihologii evoluționiști afirmă că
transmiterea genetică nu se limitează la trăsături fizice, cum ar fi înălțimea, tipul de corp sau vulnerabilitatea
la boli de inimă. Părinții transmit copiilor lor și tendințe comportamentale și mentale. Unele dintre acestea
sunt universal, cum ar fi nevoia de a mânca și de a dormi sau capacitatea de a percepe anumite lungimi de
undă ale luminii. Altele diferă de la individ la altul. Atenția acordată originilor evoluționiste ale multor
comportamente este în creștere până la punctul în care chiar și comportamente precum durerea, care ar putea
părea la prima vedere în afara domeniului de competență al psihologiei evoluționiste, sunt acum investigate
ca fiind de natură adaptivă (Archer, 2001). După cum vom vedea în capitolele următoare, cercetările în
domeniul geneticii comportamentale sugerează că ereditatea este un factor determinant surprinzător de
puternic al multor trăsături de personalitate și abilități intelectuale.
Tendințele de a fi extrovertit, agresiv sau talentat muzical, de exemplu, sunt toate parțial sub control
genetic (Bjorklund & Pellegrini, 2001; Loehlin, 1992; Plomin et al., 1997). Poate că conceptul fundamental
al tuturor teoriilor evoluționiste contemporane este acela că evoluția selectează trăsăturile care maximizează
succesul reproductiv al organismelor. De-a lungul mai multor generații, organismele cu un succes
reproductiv mai mare vor avea mult mai mulți descendenți, deoarece vor supraviețui și se vor reproduce mai
mult decât alte organisme, inclusiv alți membri ai propriei specii. În centrul psihologiei evoluționiste se află
noțiunea conform căreia creierul uman, ca și ochiul sau inima, a evoluat pentru a rezolva anumite probleme
asociate cu supraviețuirea și reproducerea, cum ar fi selectarea partenerilor, utilizarea limbajului, competiția

52
pentru resurse limitate și cooperarea cu rudele și vecinii care ar putea fi de ajutor în viitor (Tooby &
Cosmides, 1992). De exemplu, psihologii evoluționiști actuali susțin că, prin procesul de selecție naturală,
a apărut un modul de „frică”; el se activează automat în prezența unor stimuli care produc frică (Oehman &
Mineka, 2001). Neurologii pot efectua apoi o cartografiere a creierului, urmărind căile neuronale de activare
pentru a vedea ce alte zone ale creierului sunt asociate cu activarea modulului de frică. Ca să dăm un
exemplu și mai specific, este de la sine înțeles că oamenii tind de obicei să aibă mai multă grijă față de
copiii, părinții și frații lor decât pentru verișorii de gradul doi sau rudele lor. Majoritatea cititorilor au primit
probabil mai mult sprijin financiar din partea părinților lor în ultimii cinci ani decât din partea mătușilor și
unchilor lor. Acest lucru pare firesc - și rareori ne întrebăm despre asta - dar de ce pare atât de firesc? Și
care sunt cauzele acestei tendințe comportamentale? Dintr-o perspectivă evoluționistă, persoanele care au
grijă de alții care le împărtășesc genele, vor avea pur și simplu mai multe gene în fondul genetic al
generațiilor următoare. Astfel, teoreticienii evoluționiști au extins conceptul de succes reproductiv pentru
a îngloba fitness-ul incluziv, care se referă nu numai la propriul succes reproductiv al unui individ, ci și la
influența sa asupra succesului reproductiv al indivizilor înrudiți genetic (Anderson, 2005; Daly & Wilson,
1988; Hamilton, 1964).
Conform teoriei fitness-ului incluziv, selecția naturală favorizează animalele a căror preocupare
pentru rude este proporțională cu gradul lor de înrudire biologică. Cu alte cuvinte, animalele ar trebui să
aloce mai multe resurse și să ofere mai multă protecție rudelor apropiate decât rudelor mai îndepărtate.
Motivele pentru această preferință sunt strict matematice. Imaginați-vă că navigați cu fratele sau sora
dumneavoastră și cu vărul dumneavoastră, iar nava se răstoarnă. Nici fratele, nici fratele și nici vărul
dumneavoastră nu știu să înoate și nu puteți salva decât pe unul dintre ei. Pe cine veți salva? Cei mai mulți
cititori, optează pentru frate sau soră, deoarece rudele de gradul întâi, cum ar fi frații, au în comun mult mai
mult material genetic decât rudele mai îndepărtate, cum ar fi verii. Frații își împart jumătate din gene, în
timp ce verii își împart doar o optime. În termeni evolutivi cruzi, doi frați valorează cât opt verișori. Evoluția
selectează mecanismele neuronale care fac ca această preferință să pară naturală - atât de naturală încât
psihologii s-au gândit rareori să o explice. În acest moment, cititorul ar putea obiecta că adevăratul motiv
pentru a salva fratele în locul vărului este că îl cunoașteți mai bine; ați crescut împreună și aveți mai multe
legături de afecțiune. Acest lucru nu reprezintă o problemă pentru teoreticienii evoluției, deoarece
familiaritatea și legăturile de afecțiune sunt probabil mecanismele psihologice selectate de natură pentru a
vă ajuta în alegerea dumneavoastră. Atunci când genele umane evoluau, rudele apropiate trăiau de obicei
împreună. Persoanele care erau familiare și iubite erau de cele mai multe ori rude. Oamenii care îi protejau
pe ceilalți pe baza familiarității și a afecțiunii ar fi fost mai răspândiți în fondul genetic mii de ani mai târziu,
deoarece mai multe dintre genele lor ar fi fost disponibile.

53
 Cuvinte cheie
sociobiologie un domeniu care explorează posibilele baze evolutive și biologice ale comportamentului social uman.
psihologi evoluționiști psihologi care aplică gândirea evoluționistă la o gamă largă de fenomene psihologice
genetica comportamentală un domeniu care examinează bazele genetice și de mediu ale diferențelor dintre indivizi în ceea
ce privește trăsăturile psihologice.
succes reproductiv capacitatea de supraviețuire și de reproducere a urmașilor
fitness incluziv noțiunea conform căreia selecția naturală favorizează organismele care supraviețuiesc, se reproduc și favorizează
supraviețuirea și reproducerea rudelor lor.

METAFORE, METODE ȘI DATE ALE PERSPECTIVEI EVOLUȚIONISTE

Teoria selecției naturale a lui Darwin face parte dintr-o tradiție a gândirii occidentale de la Renaștere
încoace, care pune accentul pe interesul propriu individual și pe competiția pentru resurse limitate. Poate că
metafora majoră care stă la baza perspectivei evoluționiste este împrumutată de la un alt membru al acestei
tradiții, filosoful Thomas Hobbes (1588-1679). Potrivit lui Hobbes, conștient sau inconștient, suntem cu
toții alergători într-o cursă, concurând pentru supraviețuire, acces sexual la parteneri și resurse pentru rudele
noastre și pentru noi înșine. Metodele evoluționiste sunt frecvent deductive, adică încep cu o observație a
ceva ce există deja în natură și încearcă să o explice cu argumente logice. De exemplu, evoluționiștii ar
putea începe cu faptul că oamenii au grijă de rudele lor și vor încerca să deducă o explicație. Această metodă
este foarte diferită de experimente, în care cercetătorii creează circumstanțe în laborator și testează impactul
modificării acestor condiții asupra comportamentului. Mulți psihologi au pus sub semnul întrebării metodele
deductive ale psihologilor evoluționiști. Ei susțin că prezicerea comportamentului în laborator este mult mai
dificilă și mai convingătoare decât explicarea a ceea ce s-a întâmplat deja.
O caracteristică distinctă a psihologiei evoluționiste din ultimii ani a fost aplicarea procedurilor
experimentale și a altor proceduri care implică predicția comportamentului în laborator, mai degrabă decât
o explicație a posteriori (Buss et al., 1992). De exemplu, două studii, unul din Statele Unite și unul din
Germania, au folosit teoria evoluționistă pentru a prezice măsura în care bunicii vor investi în nepoții lor
(DeKay, 1998; Euler & Weitzel, 1996). Conform teoriei evoluționiste, una dintre problemele majore cu care
se confruntă masculii din multe specii de animale, inclusiv din specia noastră, este incertitudinea paternității
- lipsa de certitudine că presupușii lor urmași sunt într-adevăr ai lor. Femelele de primate (maimuțe, maimuțe
și oameni) sunt întotdeauna sigure că copiii lor sunt ai lor, deoarece elei îi poartă. Masculii, pe de altă parte,
nu pot fi niciodată siguri de paternitate, deoarece partenera lor ar fi putut să copuleze cu un alt mascul.
(Limbajul psihologic este de obicei precis, dar nu foarte romantic).
Dacă un bărbat are de gând să investească timp, energie și resurse într-un copil, el vrea să fie sigur că
acel copil este al lui. Nu este surprinzător faptul că masculii din multe specii dezvoltă metode elaborate
pentru a minimiza posibilitatea de a investi accidental în urmașul unui alt mascul, cum ar fi protejarea
partenerelor lor în timpul perioadelor fertile și uciderea oricărui copil născut prea aproape de momentul în

54
care au început să copuleze cu mama acestuia. La om, infidelitatea (sau suspiciunea de infidelitate) este
una dintre cauzele majore ale bătăilor și omuciderilor comise de bărbați în toate culturile (Daly și Wilson,
1988). Psihologii evoluționiști au folosit conceptul de incertitudine a paternității pentru a face unele predicții
foarte specifice și noi despre modelele de investiție a bunicilor în copii.
După cum se arată în figura 1.7a, tatăl tatălui este cel mai puțin sigur dintre toți bunicii că nepoții
săi sunt cu adevărat ai săi, deoarece nu i-a născut fiul său. Mama mamei este cea mai sigură dintre toți
bunicii, deoarece este sigură că fiica ei este a ei, iar fiica ei este la fel de sigură că ea este mama copiilor săi.
Ceilalți doi bunici (mama tatălui și tatăl mamei) sunt intermediari în ceea ce privește certitudinea. Această
analiză conduce la o ipoteză cu privire la măsura în care bunicii vor investi în nepoții lor. Cea mai mare
investiție ar trebui să fie observată la bunicile materne, cea mai mică la bunicii paterni, iar nivelurile
intermediare la bunicile paterne și bunicii materni. Pentru a testa această ipoteză, un studiu le-a cerut
studenților americani să-și clasifice bunicii în funcție de o serie de dimensiuni, inclusiv apropierea
emoțională și cantitatea de timp și resurse pe care bunicii le-au investit în ei (DeKay, 1998). Pe fiecare
dimensiune, modelul a fost cel prezis: bunicile materne, în medie, au fost clasate ca fiind cele mai investite
dintre toți cei patru bunici, iar bunicii paterni ca fiind cei mai puțin investiți. Figura 1.7b prezintă procentul
de studenți care au clasificat fiecare bunic cu 1, adică cel mai investit sau cel mai apropiat emoțional. Un
model similar a apărut într-un studiu german (Euler & Weitzel, 1996). Deși un critic ar putea genera
explicații alternative, aceste studii sunt puternice deoarece cercetătorii au testat ipoteze care nu erau evidente
sau ușor de prevăzut din alte perspective.

55
 Capitolul 4. TEORIILE ÎNVĂȚĂRII

Un experiment realizat de John Garcia și colegii săi adaugă o nouă întorsătură la toate poveștile spuse
vreodată despre lupi și oi. Cercetătorii au hrănit un lup cu un hamburger de oaie (făcut din cea mai bună
carne de oaie), îmbibat cu capsule inodore și insipide de clorură de litiu, o substanță chimică care induce
greață. Prezentând o reacție naturală preferința pentru carnea de oaie, animalul a devorat-o, dar o jumătate
de oră mai târziu i s-a făcut rău și a vomitat (Garcia & Garcia y Robertson, 1985; Gustavson et al., 1976).
Câteva zile mai târziu, cercetătorii au introdus o oaie în incinta lupului. La vederea uneia dintre
delicatesele sale preferate, lupul s-a dus direct la gâtul oii. Dar, la contact, lupul s-a retras brusc. Acesta a
înconjurat încet oaia. Curând, a atacat din alt unghi, atacând-o din nou, spre tendonul de la picior. Acest
atac a fost la fel de scurt ca și primul. După o oră petrecută împreună în incintă, lupul încă nu atacase oaia
- de fapt, oaia a făcut câteva atacuri scurte asupra lupului! Clorura de litiu pare să fi fost adevăratul lup în
haine de oaie.
Deși efectele unei singure doze de substanță chimică toxică nu durează o veșnicie, cercetările lui Gar-
cia ilustrează impactul puternic al învățării. La oameni, ca și la alte animale, învățarea este esențială pentru
adaptare. A ști cum să distingi alimentele comestibile de cele necomestibile, sau prietenii de dușmani sau
prădători, este esențial pentru supraviețuire. Gama de alimente sau amenințări posibile este pur și simplu
prea mare pentru a fi pre-cablată în creier. Învățarea constă, în esență, în prezicerea viitorului pe baza
experienței anterioare și în utilizarea acestor preziceri pentru a ghida comportamentul. De exemplu, chiar
și cele mai simple organisme răspund la mediul înconjurător prin reflexe. Un reflex este un comportament
care este provocat automat de un stimul de mediu, cum ar fi reflexul de genunchi provocat de ciocanul de
cauciuc al unui medic. (Un stimul este ceva din mediul înconjurător care provoacă un răspuns.) În poate
cea mai simplă formă de învățare, obișnuința (habituarea), organismele învață în esență ceea ce pot ignora.
Obișnuința (habituarea) se referă la scăderea intensității unui răspuns după prezentări repetate ale
stimulului.
Teoriile învățării au în general trei ipoteze comune. Prima este că experiența modelează comportamentul.
În special în cazul organismelor complexe, cum ar fi oamenii, marea majoritate a răspunsurilor sunt mai
degrabă învățate decât înnăscute. Modelele de migrație ale somonilor din Pacific pot fi instinctive, dar nu
și migrația studenților universitari către Daytona Beach în timpul vacanței de primăvară. În al doilea rând,
învățarea este adaptivă. La fel cum natura elimină organismele care nu sunt bine adaptate la mediul lor,
mediul selectează în mod natural acele comportamente ale unui individ care sunt adaptative și le elimină
pe cele care nu sunt (Skinner, 1977).
Comportamentele utile pentru organism (cum ar fi evitarea luptelor cu membrii mai mari ai speciei sale)
vor fi reproduse datorită consecințelor (siguranța împotriva vătămărilor corporale). O a treia supoziție este

57
că o experimentare atentă poate descoperi legi ale învățării, multe dintre acestea aplicându-se atât la
animalele umane, cât și la cele non-umane.

Teoria învățării reprezintă fundamentul perspectivei behavioriste, iar cea mai mare parte a acestui capitol
explorează conceptele condiționării clasice și operante (cunoscute împreună sub numele de învățare
asociativă). Restul examinează abordările cognitive care să sublinieze rolul gândirii și al experienței sociale
în învățare. Ceea ce unește aceste două abordări este un strămoș filosofic comun: conceptul de asociere. În
urmă cu 2500 de ani, Aristotel a propus un set de legi de asociere pentru a explica învățarea și memoria.
Cea mai importantă este legea contiguității, care propune ca două evenimente să devină legate în minte
dacă sunt experimentate la o distanță apropiată în timp (cum ar fi tunetul și fulgerul). O altă lege este cea a
similitudinii, care afirmă că obiectele care se aseamănă între ele (cum ar fi două persoane cu fețe
asemănătoare) sunt susceptibile de a fi asociate.
După cum am văzut în capitolul care abordează paradigmele din psihologie, un aspect fundamental al
agendei behavioriste a fost acela de a elibera psihologia de termeni precum gânduri și motive. Scopul era
de a crea o știință a comportamentului care să se concentreze pe ceea ce putem observa în mod direct. După
cum vom vedea, decenii de cercetare comportamentală au produs progrese extraordinare în înțelegerea
învățării, precum și provocări substanțiale la adresa unora dintre ipotezele care au generat această cercetare.

Cuvinte cheie
• Învățare - orice modificare relativ permanentă a modului în care un organism răspunde pe baza
experienței sale.
• Comportamentele reflex - declanșate automat de stimuli de mediu.

58
 • Stimul - un obiect sau un eveniment din mediul înconjurător care provoacă un răspuns la un
organism.
• Habituarea/ obișnuința - scăderea intensității unui răspuns după prezentarea repetată a stimulului.
• Legile asocierii - propuse pentru prima dată de Aristotel, principii de bază folosite pentru a explica
învățarea și memoria, care descriu condițiile în care un gând devine conectat sau asociat cu un altul.

Rezumat

Învățarea se referă la orice schimbare de durată a modului în care un organism răspunde pe baza experienței sale.
Teoriile învățării presupun că experiența modelează comportamentul, că învățarea este adaptativă și că numai
experimentarea sistematică poate descoperi legile învățării. Principiile de asociere sunt fundamentale pentru majoritatea
explicațiilor privind învățarea.

CONDIȚIONARE CLASICĂ

Condiționarea clasică (numită uneori condiționare pavloviană) a fost primul tip de învățare studiat în
mod sistematic. La sfârșitul secolului al XIX-lea, fiziologul rus Ivan Pavlov (1849-1936) a studiat sistemul
digestiv al câinilor. În timpul activității sale, a observat un fenomen deosebit. La fel ca oamenii și alte
animale, câinii salivează în mod normal atunci când li se prezintă mâncare, ceea ce reprezintă un reflex
simplu. Pavlov a observat că, dacă un stimul, cum ar fi sunetul unui clopoțel sau al unui diapazon, se
producea în mod repetat chiar în momentul în care un câine urma să fie hrănit, câinele începea să saliveze
atunci când auzea clopoțelul, chiar dacă mâncarea nu era prezentă. Așa cum a înțeles Pavlov, câinele
învățase să asocieze clopoțelul cu mâncarea și, deoarece mâncarea producea reflexul salivării, clopoțelul a
ajuns să producă și el acest reflex.

Modelul lui Pavlov

Un reflex înnăscut, cum ar fi salivarea la mâncare, este un reflex necondiționat. Condiționarea este o
formă de învățare; prin urmare, un reflex necondiționat este un reflex care apare în mod natural, fără nicio
învățare prealabilă. Stimulul care produce răspunsul într-un reflex necondiționat se numește stimul
necondiționat (SNC). În acest caz, SNC a fost mâncarea. Un stimul necondiționat activează un răspuns
reflex fără să fi avut loc vreo învățare. Un răspuns necondiționat (RNC) este un răspuns care nu trebuie să
fie învățat. În experimentul lui Pavlov, RNC a fost salivarea.

59
 Dispozitivul experimental de bază al lui Pavlov este ilustrat în figura de mai jos. Cu puțin timp înainte
de a preda SNC (mâncarea), Pavlov a prezentat un stimul neutru - un stimul (în acest caz, sunetul unui
clopoțel) care, în mod normal, nu provoacă răspunsul în cauză. După ce clopoțelul a fost asociat de mai
multe ori cu stimulul necondiționat (mâncarea), stimulul sunetul clopoțelului a ajuns să evoce singur un
răspuns condiționat, salivarea. Un răspuns condiționat (RC) este un răspuns care a fost învățat. Prin
asocierea SNC (mâncarea) cu sunetul unui clopoțel, clopoțelul a devenit un stimul condiționat (SC) - un
stimul care, prin învățare, a ajuns să evoce un răspuns condiționat.
De ce o descoperire atât de simplă în aparență i-a adus lui Pavlov un loc central în istoria psihologiei?
Motivul este că condiționarea clasică poate explica o gamă largă de răspunsuri învățate și în afara
laboratorului. De exemplu, o pisică de casă care a fost stropită în mod repetat cu repelent pentru purici s-a
strâmbat din reflex atunci când repelentul i-a intrat în ochi. În cele din urmă, a ajuns să se strâmbe din ochi
și să miaune pieziș (RC) ori de câte ori stăpânul său folosea un spray cu aerosoli (SC). Aceeași pisică, la
fel ca multe feline din gospodărie, a ajuns să asocieze sunetul unui deschizător de conserve electric cu
deschiderea delicatesei sale preferate și se repezea la tejgheaua din bucătărie și mieuna ori de câte ori
stăpânul său deschidea orice conservă, fie că era vorba de mâncare pentru pisici sau de fasole verde.
Dacă începeți să vă simțiți oarecum superior bietei pisici care își irosește toate acele miaunături și
strâmbături pe cutii de deodorant și legume, gândiți-vă dacă nu cumva ați fost vreodată la birou, absorbit
de muncă, când ați aruncat o privire la ceas și ați descoperit că era ora cinei. Dacă da, probabil că ați observat
unele reacții fiziologice - udarea gurii, senzația de foame - care nu fuseseră prezente cu câteva secunde mai
devreme. Prin asocieri repetate de stimuli asociați cu o anumită oră a zilei și cina, ați fost condiționat în
mod clasic să asociați o oră a zilei indicată pe un ceas (SC) cu mâncarea (SNC).
Pavlov a fost puternic influențat de Darwin și a recunoscut că abilitatea de a învăța noi asocieri este
crucială pentru adaptare. Aversiunile condiționate față de anumite gusturi ne ajută să evităm alimentele care
ne-ar putea otrăvi. Răspunsurile emoționale condiționate ne determină să ne apropiem sau să evităm
obiectele, persoanele sau situațiile asociate cu satisfacția sau pericolul - ca atunci când un copil învață să
asocieze sentimentele de căldură, siguranță și plăcere cu prezența părinților săi.

Cuvinte cheie
• condiționarea - o formă de învățare
• condiționarea clasică - procedură prin care un stimul neutru anterior ajunge să provoace un
răspuns după ce este asociat cu un stimul care provoacă automat acest răspuns; primul tip de
învățare studiat în mod sistematic.
• refiex necondiționat - un reflex care apare în mod natural, fără învățare prealabilă
• stimul necondiționat (SNC) - stimul care produce un răspuns reflex fără o învățare prealabilă

60
 • răspuns necondiționat (RNC) - răspuns automat, neînvățat, al unui organism la un stimul.
• răspuns condiționat (RC) în condiționarea clasică - un răspuns care a fost învățat
• stimul condiționat (SC) - un stimul pe care organismul a învățat să-l asocieze cu stimulul
necondiționat
• fobie - o teamă irațională față de un anumit obiect sau situație

Experimentele cu câinii lui Pavlov. Cercetările lui Pavlov cu câini au documentat fenomenul
condiționării clasice. De fapt, câinii săi au fost condiționați să saliveze ca răspuns la multe aspecte ale
situației experimentale, nu doar la clopote sau diapazoane. Vederea experimentatorului și a hamului
puteau, de asemenea, să provoace răspunsul condiționat.

Cazul lupului și al hamburgerului cu carne de oaie care a deschis acest capitol este un exemplu de
aversiune gustativă condiționată - o aversiune învățată față de un gust asociat cu o senzație neplăcută, de
obicei greață. Întrebați orice femeie care a fost vreodată însărcinată sau care este însărcinată în prezent și
vă poate spune multe despre aversiunile gustative condiționate. Uneori, la câțiva ani după sarcină, mirosul
de ouă sau de cafea este suficient pentru a declanșa greața la o femeie. Dintr-o perspectivă evolutivă,
asocierea gusturilor cu greața sau cu alte experiențe viscerale neplăcute este crucială pentru supraviețuirea
unui animal care își caută hrană. Capacitatea de a învăța aversiuni gustative pare să fie
veche de sute de milioane de ani și este prezentă la unele nevertebrate foarte simple, cum ar fi melcii (Garcia
et al., 1985; Schafe & Bernstein, 1996). Ca o dovadă suplimentară a rădăcinilor sale vechi, aversiunile
gustative condiționate nu necesită implicarea corticală la oameni sau la alte vertebrate. Șobolanii cărora li

61
s-a îndepărtat cortexul pot învăța în continuare aversiuni gustative și chiar și animalele care sunt complet
anesteziate în timp ce li se induce greața pot învăța aversiuni gustative, atâta timp cât sunt conștiente în
timpul prezentării SC.
Deși aversiunile gustative condiționate protejează în mod normal un organism, oricine a dezvoltat
vreodată o aversiune față de un aliment consumat cu puțin timp înainte de a se îmbolnăvi de gripă știe cât
de iraționale - și de lungă durată - pot fi uneori aceste aversiuni. Bolnavii de cancer care fac chimioterapie
dezvoltă adesea aversiuni față de aproape toate alimentele (și pot pierde cantități periculoase de greutate),
deoarece un efect secundar comun al chimioterapiei este greața. Pentru a pune acest lucru în limbajul
condiționării clasice, chimioterapia este un SNC care duce la greață, un RNC; rezultatul este o asociere
involuntară a oricărui aliment consumat (SC) cu greața (RC). Acest răspuns condiționat se poate dezvolta
rapid, cu doar una sau două expuneri la alimentul asociat cu greața (Bernstein, 1991), la fel cum lupului lui
Garcia i-a luat puțin timp pentru a dobândi o aversiune față de gustul de oaie. Unii pacienți încep chiar să
simtă greață la auzul vocii unei asistente medicale, la vederea clinicii sau la gândul tratamentului, deși
dobândirea acestor RC necesită, în general, expuneri repetate (Bovbjerg et al., 1990). Bărbații au mai multe
șanse de a reține aversiunile gustative decât femelele, datorită faptului că, în cazul acestora, durează mai
mult timp până la formarea exctincției (Dalla & Shors, 2009).
Unul dintre cele mai importante moduri în care condiționarea clasică afectează comportamentul
este condiționarea răspunsurilor emoționale. Luați în considerare zâmbetul automat care apare pe fața unei
persoane atunci când aude un cântec special sau palmele transpirate, inima bătând puternic și sentimentele
de anxietate care apar atunci când un cadru didactic intră într-o sală de clasă și începe să dea un test.
Răspunsurile emoționale condiționate apar atunci când un stimul anterior neutru este asociat cu un stimul
care evocă un răspuns emoțional (fie în mod natural, fie prin învățare prealabilă).
Poate că cel mai faimos exemplu de condiționare clasică a răspunsurilor emoționale este cazul
micului Albert. Studiul a fost realizat de John Watson, fondatorul behaviorismului american, și de colega
sa, Rosalie Rayner (1920). Studiul nu a fost impecabil nici din punct de vedere metodologic, nici etic, dar
concluziile sale provocatoare au servit drept catalizator pentru decenii de cercetare care au urmat. Albert a
fost selectat pentru studiu deoarece, în opinia lui Watson și Rayner (1920), părea „sănătos" și „lipsit de
emoții". L-au găsit pe Albert la Harriet Lane Home for Invalid Children, unde mama sa lucra ca asistentă
medicală. Albert avea nouă luni când Watson și Rayner i-au prezentat o varietate de obiecte, printre care
un câine, un iepure, un șobolan alb, o mască de Moș Crăciun și o haină de blană. Albert nu a arătat nicio
teamă față de aceste obiecte; de fapt, s-a jucat în mod regulat cu șobolanul. Câteva zile mai târziu, Watson
și Rayner au testat răspunsul micuțului Albert la un zgomot puternic (SNC) prin lovirea unei bare de oțel
direct în spatele capului său. Albert a reacționat tresărind, căzând în față și scâncind. Aproximativ două luni
mai târziu, Watson și Rayner au selectat șobolanul alb ca fiind SC în experimentul lor și au început să

62
condiționeze un răspuns de frică al lui Albert. De fiecare dată când Albert întindea mâna pentru a atinge
șobolanul, acestea loveau bara de oțel, creând același zgomot puternic care îl speriase inițial. După doar
câteva asocieri ale zgomotului și șobolanului, Albert a învățat să se teamă de șobolan.
Pentru a vedea în ce măsură Albert și-a transferat frica de șobolan la animale și obiecte similare,
Watson și Rayner i-au prezentat lui Albert, într-o singură zi, un iepure, un câine, o haină de blană, vată de
bumbac și o mască de Moș Crăciun. În toate condițiile, Albert a reacționat negativ. Se îndepărta de animal
sau de obiect și uneori plângea. Watson chiar și-a aplecat capul în jos spre Albert pentru a evalua reacția
lui Albert la propriul său păr alb. Puteți ghici reacția? Așa este - negativă.

Prin condiționare clasică, micul Albert a dezvoltat o teamă de șobolani și de alte obiecte cu blană - chiar și
de fața lui Moș Crăciun (o fobie nefericită pentru un copil, într-adevăr).

În urma acestui demers, Watson și Rayner au dorit să examineze în ce măsură reacția emoțională
de frică, condiționată în mod clasic, a lui Albert se poate generaliza la alte situații. În timp ce camera
experimentală inițială fusese o cameră obscură mică și bine luminată, situația nouă a fost o sală de curs
mare și bine luminată. Caracteristicile camerei nu au avut niciun efect asupra reacției de frică a lui Albert
la diferiți stimuli. În toate condițiile, el a reacționat din nou cu frică atunci când i s-au prezentat animalele
sau obiectele albe. Deși Watson și Rayner erau interesați, de asemenea, de durata reacțiilor emoționale
condiționate clasic, nu au avut niciodată ocazia de a testa pe deplin acest lucru cu Albert. La treizeci și una
de zile după ce a fost testat în sala de lectură, Albert a fost testat din nou pentru reacția sa emoțională la
obiectele albe. S-a constatat că Albert avea în continuare reacții emoționale negative la toate animalele și
obiectele, deși reacțiile erau mai puțin intense în unele cazuri. Cu toate acestea, ulterior Albert a părăsit
spitalul, așa că nu i s-au mai făcut alte teste. De la Watson și Rayner încoace, studiile au propus

63
condiționarea clasică ca explicație pentru unele fobii umane (Ost, 1991; Wolpe, 1958). De exemplu, prin
expunerea la injecții în copilărie, multe persoane dezvoltă reacții emoționale severe (inclusiv leșin) la acele
hipodermice. Deținerea informației, ca adult, că injecțiile sunt necesare și relativ nedureroase are, de obicei,
un impact redus asupra fricii, care este declanșată automat. Sportivii, cum ar fi jucătorii de fotbal, îi amuză
adesea pe asistenții medicali din centrele de sănătate studențești cu combinația lor de neînfricare pe teren
și leșin la vederea unui ac mic. Multe dintre aceste frici și dobândite și provocate prin activarea căilor
neuronale subcorticale (căi sub nivelul cortexului) între sistemul vizual și amigdala (LeDoux,
1995). Cunoștințele adulților pot fi de puțin folos pentru a le contracara, deoarece circuitele neuronale
cruciale se află în afara controlului cortical și sunt activate chiar înainte ca cortexul să primească mesajul.

Rezumat

În condiționarea clasică, un stimul din mediu conduce la un răspuns învățat, prin asocierea unui stimul necondiționat cu
un stimul condiționat anterior neutru. Rezultatul este un răspuns condiționat sau un reflex învățat. Aversiunile
condiționate ale gustului sunt aversiuni învățate față de un gust asociat cu o senzație neplăcută (de obicei greață).
Răspunsurile emoționale condiționate, inclusiv sentimentele pozitive asociate cu anumite situații, evenimente sau persoane,
apar atunci când un stimul condiționat este asociat cu un stimul care evocă un răspuns emoțional.

Odată ce un organism a învățat să asocieze un SC cu un SNC, acesta poate răspunde la stimuli care
seamănă cu SC cu un răspuns similar. Acest fenomen, numit generalizarea stimulilor, este legat de
principiul similarității al lui Aristotel. De exemplu, vă aflați la un eveniment sportiv și vă ridicați în picioare
pentru imnul național. Dintr-o dată vă simțiți bine cu mândria față de țara dumneavoastră (pe care acum,
desigur, o recunoașteți ca fiind nimic altceva decât un răspuns emoțional condiționat clasic). Dar cântecul
pe care îl auziți, oricât de familiar ar suna, nu este exact același stimul pe care l-ați auzit ultima dată când
ați fost la un meci. Nu este în aceeași tonalitate, iar de data aceasta tenorul și-a luat câteva libertăți cu
melodia. Așadar, cum știți să răspundeți cu aceeași emoție? Ca să ne întoarcem la Micul Albert, bietul copil
a învățat să se teamă nu numai de șobolan, ci și de alte obiecte cu blană sau cu păr, inclusiv de iepure, de
câine, de haina de blană și chiar de fața lui Moș Crăciun! Cu alte cuvinte, frica lui Albert de șobolan s-a
generalizat la alte obiecte cu blană. Cu mulți ani în urmă, cercetătorii au demonstrat că, cu cât un stimul
este mai asemănător cu SC, cu atât este mai probabil să apară generalizarea (Hovland, 1937).
Într-un studiu clasic, experimentatorii au asociat un ton (SC) cu un șoc electric ușor (SNC). Cu
împerecheri repetate, participanții au avut un răspuns condiționat la ton cunoscut sub numele de răspuns
galvanic al pielii sau RGP. Experimentatorul a prezentat apoi tonuri de diferite frecvențe care nu fuseseră
asociate cu șocul și a măsurat RGP-ul rezultat. Tonurile cu frecvențe similare cu SC au evocat cel mai
pronunțat RGP, în timp ce tonurile mai puțin similare au evocat răspunsuri din ce în ce mai mici.
O componentă majoră a învățării adaptive este aceea de a ști când trebuie să generalizăm și când
trebuie să fim mai discriminatori. Modelele dezadaptative la oameni implică adesea generalizarea

64
inadecvată de la un set de circumstanțe la altele, ca atunci când o persoană care a fost criticată frecvent de
un părinte (o figură de autoritate în viața unui copil), iar ulterior răspunde negativ la toate figurile de
autoritate cu care intră în contact.
De fapt, de cele mai multe ori, suntem capabili să discriminăm între stimuli în moduri care
favorizează adaptarea. Discriminarea stimulilor este tendința învățată de a răspunde la o gamă restrânsă de
stimuli sau numai la stimulul utilizat în timpul antrenamentului/asocierii. În multe privințe, discriminarea
stimulilor este opusul generalizării stimulilor. Câinii lui Pavlov nu salivau ca răspuns la orice sunet, iar
oamenilor nu li se face foame atunci când ceasul arată ora patru, chiar dacă nu este departe de ora șase.
Organismele învață să discrimineze între doi stimuli similari atunci când acești stimuli nu sunt asociați în
mod constant cu același SNC. Oamenii tind să fie cele mai avansate organisme în ceea ce privește
discriminarea (Dunlop et al., 2006).

Cuvinte cheie
• generalizarea stimulilor - tendința comportamentului învățat de a apărea ca răspuns la stimuli care
nu au fost prezenți în timpul condiționării, dar care sunt asemănători cu stimulul condiționat
• răspunsul galvanic al pielii (RGP) - o măsură electrică a cantității de transpirație de pe piele care
se produce în timpul stărilor de anxietate sau de excitare; se mai numește și conductanță cutanată
sau activitate electrodermală
• discriminarea stimulilor - tendința unui organism de a răspunde la o gamă foarte restrânsă de
stimuli

Extincție

În dobândirea sau învățarea inițială a unui răspuns condiționat, fiecare pereche de SC și SNC este
cunoscut sub numele de proces de condiționare. Totuși, ce se întâmplă mai târziu, dacă SC apare în mod
repetat fără SNC? De exemplu, să presupunem că Watson și Rayner (1920), la a doua, a treia și la toate
încercările ulterioare, l-ar fi expus pe micul Albert la șobolan fără zgomotul puternic?
Răspunsul de frică învățat al lui Albert ar fi fost în cele din urmă stins sau eliminat din repertoriul
său comportamental. Extincția în condiționarea clasică se referă la procesul prin care un RC este slăbit prin
prezentarea SC fără SNC. Dacă un câine a ajuns să asocieze sunetul unui clopoțel cu mâncarea, în cele din
urmă va înceta să mai saliveze la sunetul clopoțelului dacă acesta sună de suficiente ori fără prezentarea
mâncării. Asocierea este slăbită - dar nu ștearsă. Dacă, câteva zile mai târziu, câinele aude din nou
clopoțelul, este probabil să saliveze din nou. Acest lucru este cunoscut sub numele de recuperare
spontană. Cu toate acestea, recuperarea spontană a unui RC este de obicei de scurtă durată și se va stinge
din nou rapid fără o nouă asociere a SC și SNC.

65
Cuvinte cheie
• extincție - în condiționarea clasică, procesul prin care un răspuns condiționat este slăbit prin
prezentarea stimulului condiționat fără stimulul necondiționat; în condiționarea operantă, procesul
prin care se întrerupe în mod similar legătura dintre un operant și un întăritor sau o pedeapsă
• recuperarea spontană - reapariția spontană a unui răspuns care a fost „stins” (ca rezultat al
extincției)

Rezumat

Generalizarea stimulilor are loc atunci când un organism învață să răspundă la stimuli care seamănă cu SC cu un
răspuns similar. Discriminarea stimulilor apare atunci când un organism învață să răspundă la o gamă restrânsă de
stimuli. Extincția are loc atunci când o RC este slăbită prin prezentarea SC fără SNC. Răspunsurile stinse anterior pot să
reapară printr-un proces cunoscut sub numele de recuperare spontană.

Factori care afectează condiționarea clasică

Condiționarea clasică nu are loc de fiecare dată când un clopoțel sună, când un copil tresare sau când
un lup mănâncă niște cotlete de miel alterate. Mai mulți factori influențează măsura în care va avea loc
condiționarea clasică. Aceștia includ intervalul între stimuli, istoricul de învățare al individului și pregătirea
organismului pentru a învăța (a se vedea Wasserman & Miller, 1997).

INTERVALUL ÎNTRE STIMULI

Intervalul între stimuli este timpul dintre prezentarea SC și SNC. Se presupune că, dacă trece prea mult
timp între prezentarea acestor doi stimuli, este puțin probabil ca animalul să le asocieze și condiționarea
este mai puțin probabil să apară. Pentru majoritatea răspunsurilor, intervalul optim între SC și SNC este
foarte scurt, de obicei câteva secunde sau mai puțin. Intervalul optim depinde, totuși, de stimul și tinde să
poarte amprenta selecției naturale (Hollis, 1997; Murawski et al., 2009). Un SC care are loc cu aproximativ
o jumătate de secundă înainte ca un suflu de aer să lovească ochiul are puterea maximă de a provoca un
răspuns condiționat de clipire a ochilor la om (Ross & Ross, 1971). Acest lucru are sens din punct de vedere
evolutiv, deoarece, de obicei, avem foarte puțin timp de avertizare între momentul în care vedem sau auzim
ceva și momentul în care resturile ajung la ochii noștri.
La cealaltă extremă, aversiunea condiționată față de gust nu apare atunci când intervalul dintre stimuli
este mai mic de 10 secunde, iar învățarea apare adesea cu intervale de până la câteva ore (Schafe &

66
Bernstein, 1996). Având în vedere că greața sau durerile de stomac pot apărea la câteva ore după ingerarea
unei substanțe toxice, capacitatea de a asocia gusturile cu senzațiile din intestin câteva minute sau ore mai
târziu favorizează în mod clar supraviețuirea. La fel ca și în cazul percepției, creierul nostru pare să fie
adaptat la modelele care există în natură.
Ordinea temporală a SC și a SNC - adică care dintre ele vine prima - este, de asemenea, crucială.
Condiționarea maximă are loc atunci când SC precede SNC. Această sincronizare, de asemenea, are sens
din punct de vedere evolutiv: Un SC care apare în mod constant după un SNC oferă puține informații
suplimentare, în timp ce un SC care precede un SNC permite organismului să „prevadă" și, prin urmare, să
se pregătească. De exemplu, un zgomot în pădure, noaptea târziu, provoacă un răspuns de frică la
majoritatea oamenilor. Acest lucru se datorează faptului că zgomotul poate fi un semn că se apropie un
animal. Dacă animalul ar apărea înainte de zgomot, zgomotul nu ar mai produce o stare de frică, deoarece
nu ar mai fi un semn de avertizare cu privire la animal.

ISTORICUL DE ÎNVĂȚARE AL INDIVIDULUI

Un alt factor care influențează condiționarea clasică este istoricul de învățare al individului. Un răspuns
„stins” este, de obicei, mai ușor de învățat a doua oară, probabil pentru că stimulul a fost deja asociat cu
răspunsul. Un răspuns de greață la gustul de șuncă, „stins” anterior, poate fi ușor reinstaurat - și dificil de
„stins” - dacă șunca și greața apar din nou împreună. Astfel, conexiunile neuronale stabilite prin învățare
pot scădea în putere atunci când mediul nu le mai susține, dar nu dispar în totalitate. Învățarea ulterioară se
poate construi pe „urme" vechi care au fost acoperite, dar nu șterse.
În alte circumstanțe, învățarea anterioară poate, de fapt, să împiedice învățarea. Să presupunem că un
câine a învățat să saliveze la sunetul unui clopoțel (stimul condiționat 1, sau SC1). Cercetătorul dorește
acum să învețe câinele să asocieze mâncarea și cu o străfulgerare de lumină (SC2). Dacă clopoțelul continuă
să sune chiar și ocazional în studiile de învățare care asociază lumina (SC2) cu mâncarea (SNC), este puțin
probabil ca câinele să producă un răspuns condiționat la lumină. Acest fenomen este cunoscut sub numele
de blocaj (Fanselow, 1998; Kamin, 1969). Dacă un clopoțel este deja asociat cu mâncarea, o lumină
intermitentă are puține consecințe, cu excepția cazului în care oferă informații suplimentare, care nu sunt
redundante.

Un fenomen similar are loc în inhibiția latentă, în care expunerea inițială la un stimul neutru fără SNC
încetinește procesul de învățare ulterioară a asocierii SC - SNC și de dezvoltare a unui RC (Lubow &
Gewirtz, 1995). Astfel, pentru un câine, dacă un clopoțel sună în mod repetat fără prezentarea cărnii,

67
învățarea conexiunii după ce clopoțelul începe să semnaleze ora mesei poate fi mai lentă. În mod similar,
oamenilor le ia adesea o perioadă de timp pentru a-și schimba atitudinea față de un coleg de clasă care
anterior a fost relativ tăcut, dar care brusc începe să facă comentarii utile pe măsură ce acesta devine mai
confortabil să spună ce gândește.

PREGĂTIREA PENTRU ÎNVĂȚARE: O PERSPECTIVĂ EVOLUȚIONISTĂ

A treia influență asupra condiționării clasice este disponibilitatea organismului de a învăța anumite
asocieri. Mulți dintre primii behavioriști, cum ar fi Watson, credeau că legile condiționării clasice pot lega
practic orice stimul de orice răspuns. Cu toate acestea, cercetările ulterioare au arătat că unele răspunsuri
pot fi condiționate mult mai ușor la anumiți stimuli decât la alții.
Această disponibilitate de a învăța a fost demonstrată într-un studiu clasic realizat de Garcia și Koelling
(1966). Experimentatorii au folosit trei stimuli condiționați: lumina, sunetul și gustul (apă cu aromă). Pentru
un grup de șobolani, acești stimuli au fost împerecheați cu SNC de radiații, care produc greață. Pentru
celălalt grup, stimulii au fost împerecheați cu un alt SNC, șocul electric. Experimentatorii au expus apoi
șobolanii la fiecare dintre cei trei stimuli condiționați pentru a testa intensitatea răspunsului condiționat
(RC) la fiecare dintre ei.
Șobolanii care au simțit greață după expunerea la radiații au dezvoltat o aversiune față de apa
aromatizată, dar nu și față de indicii luminoși sau acustici. În schimb, șobolanii expuși la șocuri electrice
au evitat stimulii audiovizuali, dar nu și indicii gustativi. Cu alte cuvinte, șobolanii au învățat să asocieze
greața în stomac cu un stimul gustativ, respectiv un stimul tactil aversiv (șocul electric) cu stimulii
audiovizuali.
Învățarea pregătită (pregătirea pentru învățare) se referă la disponibilitatea biologică de a învăța
anumite asocieri mai ușor decât altele (Ohman et al., 1995; Seligman, 1971). Dintr-o perspectivă
evoluționistă, selecția naturală a favorizat organismele care asociază mai ușor stimulii care tind să fie
asociați în natură și a căror asociere este legată de supraviețuire sau reproducere. Un animal suficient de
norocos să supraviețuiască după ce a mâncat o omidă otrăvitoare are mai multe șanse să supraviețuiască
ulterior dacă poate asocia greața cu stimulul potrivit. În cazul majorității animalelor care trăiesc pe uscat, o
pregătire pentru a asocia gustul cu greața permite animalului să ocolească asocierile irelevante cu sutele de
alți stimuli pe care i-ar fi putut întâlni între momentul în care a mâncat omida incriminată și momentul în
care s-a îmbolnăvit câteva ore mai târziu.
În schimb, majoritatea păsărilor nu au un sistem gustativ bine dezvoltat și, prin urmare, nu se pot baza
în mare măsură pe gust pentru a evita insectele toxice. În sprijinul ipotezei evoluționiste, cercetările
efectuate pe prepelițe și alte păsări au constatat că, spre deosebire de șobolani, acestea sunt mai predispuse

68
să asocieze greața cu stimuli vizuali decât gustativi (Hollis, 1997). Garcia și colegii săi (1985) susțin că
animalele vertebrate au evoluat cu două sisteme de apărare, unul care se ocupă de apărarea intestinului (și,
prin urmare, favorizează asocierile dintre greață și indicii senzoriale relevante pentru hrană) și celălalt care
se ocupă de apărarea pielii (și care, de obicei, predispune animalul să formeze asociații între durere și
imagini și sunete care semnalează pericole, cum ar fi prădătorii).
Oamenii prezintă, de asemenea, unele dovezi de pregătire biologică (Sundet et al., 2008). Fobiile față
de păianjeni și șerpi sunt mai frecvente decât fobiile față de flori sau telefoane. Dumneavoastră de
exemplu, este mult mai probabil să aveți fobii de șerpi sau păianjeni decât fobii de automobile, în ciuda
faptului că aveți de 10.000 de ori mai multe șanse să muriți la volanul unei mașini decât la gura unui păianjen
– sau să fi suferit un accident de mașină, decât o mușcătură de șarpe.

Cuvinte cheie

• blocaj - fenomen care apare atunci când un stimul nu reușește să provoace un răspuns condiționat
deoarece este combinat cu un alt stimul care provoacă deja răspunsul
• inhibiția latentă -fenomen în condiționarea clasică în care expunerea inițială la un stimul neuronal
fără un SNC încetinește procesul de învățare ulterioară a asocierii SC-SNC și de dezvoltare a unei
RC
• răspunsuri de învățare pregătite la care un organism este predispus pentru că au fost selectate prin
selecție naturală

Pregătirea biologică, desigur, are limitele sale, mai ales la oameni, ale căror capacități asociative sunt
aproape nelimitate (McNally, 1987). Un studiu, de exemplu, a constatat că oamenii au la fel de multe șanse
de a dezvolta o teamă de pistoale ca și de șerpi (Honeybourne et al., 1993). Acolo unde predispozițiile
biologice se opresc, începe învățarea ca modalitate de selecție naturală a răspunsurilor adaptative.

Ce învață organismele în condiționarea clasică?

Într-un fel, contrastul dintre răspunsurile înnăscute și cele învățate este o falsă dihotomie, deoarece
capacitatea de a învăța - de a forma asocieri - este ea însăși un produs al selecției naturale. Cu toate acestea,
găsirea răspunsului la întrebarea „ce anume învață organismele atunci când sunt condiționate în mod
clasic?”, a fost un subiect de dezbatere considerabilă în literatura de specialitate.

69
 Majoritatea teoreticienilor sunt de acord că organismele învață asocieri. Dar asocieri între ce? Potrivit lui
Watson și altor behavioriști timpurii, organismul învață o asociere stimul-răspuns sau S-R. Cu alte cuvinte,
organismul învață să asocieze RC cu SC. Pavlov, în schimb, a susținut că organismul învață să asocieze SC
cu SNC - o asociere stimul-stimul sau S-S. Pavlov (1927) a emis ipoteza că, în condiționarea clasică, SC
devine, în esență, un semnal pentru un organism că SNC este pe cale să apară. Deși probabil că ambele
tipuri de procese au loc, greutatea dovezilor tinde să favorizeze teoria lui Pavlov (Rescorla, 1973).
O altă întrebare este cât de departe putem merge cu legea contiguității a lui Aristotel, care, după cum am
văzut, propune ca organismele să asocieze stimuli care apar împreună, în mod repetat, în timp. Datele din
studiile de învățare realizate pe animale sugerează că acest principiu nu este chiar corect, deși a fost un pas
monumental în direcția corectă. Dacă contiguitatea ar fi întreaga poveste, ordinea de prezentare a SNC și
SC nu ar conta - totuși, după cum am văzut, un SC care precede un SNC produce o învățare mai puternică
decât un SC care urmează sau apare simultan cu SNC. În mod similar, dacă contiguitatea ar fi tot ceea ce
este necesar pentru învățare, nu ar avea loc blocarea: Dacă doi stimuli apar împreună suficient de frecvent,
nu ar trebui să conteze dacă un alt SC „vine la plimbare" și el - organismul ar trebui să asocieze în continuare
noul SC cu SNC sau RC.
Pe baza acestor constatări și a altora, Rescorla și Wagner (1972) au propus legea predicției pentru a
înlocui legea contiguității. Această lege afirmă că o asociere SC - SNC se va forma în măsura în care
prezența SC prezice apariția RNC. După cum vom vedea, această lege a mutat substanțial domeniul într-o
direcție cognitivă, sugerând că animalele nu fac conexiuni orbește între doi stimuli care apar. Mai degrabă
- și în concordanță cu teoria evoluționistă - șobolanii, oamenii și alte animale fac conexiuni între stimuli în
moduri care sunt susceptibile de a ghida răspunsul adaptativ. Cercetările sugerează, de fapt, că animalele
învață nu numai despre conexiunea dintre stimuli în condiționarea clasică, ci și despre sincronizarea
acestora (Gallistel & Gibbon, 2000). Astfel, un câine în cadrul unui experiment pavlovian învață nu numai
că carnea va urma sunetul unui clopoțel, ci și la cât timp după clopoțel este probabil să apară carnea (și,
prin urmare, salivarea). Rescorla (1988) a rezumat foarte bine acest lucru când a spus: „Condiționarea
pavloviană nu este un proces stupid prin care organismul formează asocieri de voie sau de nevoie între doi
stimuli oarecare care se întâmplă să coincidă. Mai degrabă, organismul este văzut ca un căutător de
informații care folosește relațiile logice și perceptuale dintre evenimente, împreună cu propriile
preconcepții, pentru a forma o reprezentare sofisticată a lumii sale" (p. 154).
O a treia întrebare este în ce măsură RC și RNC sunt cu adevărat același răspuns. Conform lui Pavlov, în
urma condiționării clasice, organismul răspunde la SC ca și cum ar fi SNC și, prin urmare, produce același
răspuns. Pavlov a propus un mecanism neurologic pentru acest lucru, presupunând că asocierile repetate
ale SNC și SC duc la conexiuni între ele în creier, astfel încât cei doi stimuli declanșează în cele din urmă
același răspuns. Deși Pavlov a avut probabil dreptate în linii mari, cercetările ulterioare sugerează că RC și

70
RNC, deși de obicei foarte asemănătoare, sunt rareori identice. De obicei, câinii nu salivează la fel de mult
ca răspuns la un clopoțel ca la prezentarea efectivă a hranei, ceea ce înseamnă că SC nu declanșează exact
același răspuns ca și SNC.
Uneori, RC este chiar opusul RNC, ca în cazul condiționării paradoxale, în care RC este de fapt încercarea
organismului de a contracara efectele unui stimul care urmează să apară. De exemplu, vederea unor
accesorii pentru droguri poate activa reacții fiziologice la dependenții de heroină care reduc efectul heroinei
pe care sunt pe cale să o injecteze (Caggiula et al., 1991; Siegel, 1984). Acestea produc o toleranță
condiționată, sau o sensibilitate scăzută, la drog, odată cu utilizarea repetată, pe măsură ce organismul
contracarează dozele care duceau anterior la rezultatul dorit.
Acest RC poate fi implicat în procesele care îi obligă pe dependenți să ia doze din ce în ce mai mari de
droguri pentru a obține același efect. Un studiu de condiționare paradoxală la dependenții de opiacee a
comparat efectele injecției autoadministrate, care a implicat expunerea la accesorii pentru droguri (SC), cu
o injecție intravenoasă furnizată de cercetători, care nu a făcut-o (Ehrman et al., 1992). Doar corpurile
dependenților care s-au autoinjectat au arătat eforturi de a contracara drogul.

Rezumat

Mai mulți factori influențează condiționarea clasică, inclusiv intervalul interstimul (timpul dintre prezentarea CS și
SNC), gradul în care prezența CS este predictivă pentru SNC, istoricul de învățare al individului (cum ar fi asocierile
anterioare dintre stimul și alți stimuli sau răspunsuri) și pregătirea pentru învățare (tendința evolutivă de a face
asociații care pot fi învățate mai ușor decât altele).

CONDIȚIONARE OPERANTĂ

În 1898, Edward Thorndike a plasat o pisică înfometată într-o cutie cu un zăvor mecanic și apoi a pus
mâncare la vedere chiar în afara cutiei. Pisica a mieunat, s-a plimbat înainte și înapoi și s-a frecat de pereții
cutiei. Procedând astfel, s-a întâmplat să apese zăvorul. Imediat, ușa cutiei s-a deschis, iar pisica a avut
acces la mâncare. Thorndike a repetat experimentul și, cu repetiții continue, pisica a devenit tot mai
pricepută în a deschide zăvorul. În cele din urmă, a reușit să iasă din cușcă aproape imediat ce apărea
mâncarea.
Thorndike a propus o lege a învățării pentru a explica acest fenomen, pe care a numit-o legea efectului:
Tendința unui animal de a reproduce un comportament depinde de efectul acelui comportament asupra
mediului și de efectul consecvent asupra animalului. Dacă apăsarea zăvorului nu ar fi ajutat pisica să ajungă
la mâncare, pisica nu ar fi învățat să continue să se lovească de zăvor. Mai simplu, legea efectului afirmă
că un comportament este controlat de consecințele sale.

71
 Pisica lui Thorndike exemplifică o a doua formă de condiționare, cunoscută sub numele de condiționare
instrumentală sau operantă. Thorndike a folosit termenul de condiționare instrumentală deoarece
comportamentul este instrumental pentru a obține o stare de lucruri mai satisfăcătoare. B. F. Skinner, care
a petrecut ani de zile experimentând cu modalitățile prin care comportamentul este controlat de mediu, a
numit-o condiționare operantă.
Deși linia de demarcație dintre condiționarea operantă și cea clasică nu este întotdeauna clară și precisă,
distincția majoră se referă la ce vine mai întâi, ceva din mediu sau un comportament al organismului. În
condiționarea clasică, un stimul din mediul înconjurător inițiază un răspuns, în timp ce în condiționarea
operantă un comportament (sau operant) produce un răspuns din mediu. Operanții sunt comportamente
care sunt emise voluntar (produse în mod spontan), mai degrabă decât provocate de mediu.
Pisica lui Thorndike a avut în mod spontan comportamentul de a se freca de zăvor, ceea ce a dus la
un efect care a condiționat comportamentul viitor. Skinner a avut comportamentele de a experimenta și de
a scrie despre rezultatele sale, ceea ce i-a adus respectul colegilor săi și, prin urmare, i-a influențat
comportamentul viitor. Dacă experimentele sale inițiale ar fi eșuat, probabil că nu ar fi persistat, la fel cum
pisicile lui Thorndike nu au continuat să aibă comportamente cu efecte neutre sau aversive asupra lor. În
condiționarea operantă - indiferent dacă animalul este o pisică sau un psiholog - comportamentul precede
evenimentul de mediu care condiționează comportamentul viitor. Prin contrast, în condiționarea clasică, un
stimul de mediu (cum ar fi un clopoțel) precede un răspuns.
Ideea de bază din spatele condiționării operante este aceea că un comportament este influențat de
consecințele sale. În această secțiune, vom explora două tipuri de consecințe de mediu care produc
condiționarea operantă: întărirea, care crește probabilitatea ca un răspuns să apară, și pedeapsa, care
diminuează probabilitatea acestuia.
Întărirea înseamnă exact ceea ce îi spune numele: Ceva din mediul înconjurător fortifică sau întărește
un comportament. Un întăritor este o consecință de mediu care apare după ce un organism a produs un
răspuns și face ca acest răspuns să fie mai probabil să se repete. Ceea ce este întăritor pentru o persoană
poate să nu fie întăritor pentru alta - cel puțin nu în același mod. Chiar și pentru un individ, stimulii care
sunt recompensatori la un moment dat pot să nu fie la un alt moment dat (Timberlake et al., 1991). De
exemplu, probabil că mai demult ați considerat că 10 lei erau o recompensă demnă de urmat pentru
îndeplinirea treburilor casnice, dar acum vi se pare o modalitate zgârcită prin care părinții dvs. scapă de
treburile casnice. Psihologii disting două tipuri de întărire, pozitivă și negativă.

72
ÎNTĂRIREA POZITIVĂ
Întărirea pozitivă este procesul prin care, prezentarea unui stimul (o recompensă sau o plată) după un
comportament face ca acest comportament să aibă mai multe șanse de a se repeta. De exemplu, în cadrul
procedurilor experimentale inițiate de B. F. Skinner (1938, 1953), un porumbel a fost plasat într-o cușcă cu
o țintă montată pe o parte (figura 5.7). Porumbelul a ciugulit în mod spontan în jurul cuștii. Acest
comportament nu a fost un răspuns la un anumit stimul; ciugulitul este pur și simplu un comportament
înnăscut al speciei. Totuși, dacă ca rezultat al faptului că, din întâmplare, porumbelul a ciugulit ținta, o bilă
de cereale a căzut într-un coș - iar acest proces se repetă, porumbelul va începe să ciugulească mai des la
țintă, deoarece acest operant ( comportament) a fost asociat cu o întărire pozitivă. Peletele (boabele de
cereale) sunt un întăritor pozitiv - o consecință de mediu care, atunci când este prezentată, întărește
probabilitatea ca un răspuns să se repete.

FIGURA 5.7 Aparat pentru condiționarea operantă. (a) Un porumbel este plasat într-o cușcă cu o țintă pe o parte,
care poate fi utilizată pentru condiționarea operantă. (b) B. F. Skinner experimentează cu un șobolan plasat într-o
cutie Skinner, cu un design similar, în care apăsarea unei bare poate avea ca rezultat consolidarea.

Întărirea pozitivă nu se limitează la porumbei. De fapt, ea controlează o mare parte din comportamentul
uman. Elevii învață să depună efort la învățătură atunci când sunt încurajați cu laude și note bune, vânzătorii
învață să liniștească clienții nesuferiți și să râdă la glumele lor, deoarece acest comportament le aduce
comisioane, iar oamenii învață să meargă la serviciu în fiecare zi deoarece primesc salariu. Animalele învață
să se așeze pentru că sunt întărite comportamentele cu recompense pentru acestea.
Deși întărirea pozitivă (și condiționarea operantă, în general) conduce în mod obișnuit la un răspuns
adaptativ, nimic nu garantează că indivizii vor face conexiunile „corecte" între comportamente și
consecințele acestora. La fel cum oamenii și alte animale pot dezvolta fobii prin formarea unor asociații
idiosincratice, ei pot, de asemenea, să asocieze în mod eronat o întărire și un eveniment din mediul
înconjurător, un fenomen pe care Skinner (1948) l-a etichetat drept comportament superstițios. De exemplu,
într-un studiu, porumbeii au primit cereale la intervale regulate de timp, indiferent de comportamentul pe

73
care se întâmpla să îl aibă. Ca urmare, fiecare porumbel și-a dezvoltat propriul răspuns idiosincratic. Unul
s-a întors în sens invers acelor de ceasornic în jurul cuștii, altul și- a împins în mod repetat capul într-un
colț superior al cuștii, iar un al treilea și-a aruncat capul ca și cum ar fi ridicat o bară invizibilă (Skinner,
1948). Skinner a comparat aceste comportamente cu acțiunile umane, cum ar fi purtarea unei ținute
norocoase la un test sau lovirea de trei ori a plăcii de start atunci când vine la bătaie la baseball. Potrivit lui
Skinner, astfel de comportamente se dezvoltă deoarece livrarea unui întăritor consolidează orice
comportament în care un organism (un individ) era angajat în acel moment.

ÎNTĂRIREA NEGATIVĂ
La fel cum prezentarea unui animal cu o consecință recompensatoare (întărire pozitivă) în mediul
înconjurător poate întări un comportament, la fel și eliminarea unei consecințe aversive. Acest lucru este
cunoscut sub numele de întărire negativă. Un întăritor negativ este un stimul neplăcut care întărește un
comportament prin eliminarea sa. Apăsarea butonului "snooze" al unui ceas deșteptător este întărită negativ
prin încetarea alarmei; curățarea bucătăriei este întărită negativ prin eliminarea priveliștii, a mirosurilor și
a văicărelii neplăcute a colegilor de cameră.
Întărirea negativă apare atât în învățarea prin evadare, cât și în învățarea prin evitare. În învățarea prin
evadare, un comportament este întărit prin eliminarea unei stări aversive care există deja, adică
organismul scapă de o situație aversivă. De exemplu, un șobolan apasă pe o pârghie și pune
capăt unui șoc electric sau o persoană care face plajă cu exces de zel își aplică loțiune pe piele pentru a
atenua durerilor solare. Învățarea prin evitare apare atunci când un organism învață să prevină producerea
unui eveniment aversiv așteptat. În acest caz, evitarea unei situații potențial aversive consolidează operantul
(comportamentul). De exemplu, un șobolan sare un obstacol într-o cameră sigură atunci când aude un ton
care semnalează că urmează să se producă un șoc, iar cel care se expune la soare se dă cu cremă de protecție
solară înainte de a ieși la soare pentru a evita arsurile solare.

Cuvinte cheie

• legea efectului - lege propusă de Thorndike care afirmă că tendința unui organism de a produce un
comportament depinde de efectul pe care comportamentul îl are asupra mediului înconjurător
• învățare prin condiționare operantă - care rezultă atunci când un organism asociază un răspuns
care apare spontan cu un anumit efect de mediu; se mai numește și condiționare instrumentală
• comportamente operante - care sunt emise de organism mai degrabă decât provocate de mediu
• întărire - un proces de condiționare care crește probabilitatea ca un răspuns să apară
• întăritor - o consecință de mediu care apare după ce un organism a produs un răspuns și care face
ca răspunsul să aibă o probabilitate mai mare de a se repeta.

74
 • întărire pozitivă - procesul prin care un comportament devine mai probabil datorită prezentării
unui stimul recompensator.
• întăritor pozitiv - un stimulent recompensator care întărește un comportament atunci când este
prezentat
• comportament superstițios - fenomen care apare atunci când cel care învață asociază în mod
eronat un operant și un eveniment din mediul înconjurător
• întărirea negativă - procesul prin care un comportament devine mai probabil pentru că este urmat
de eliminarea unui stimul aversiv.
• întăritor negativ - un stimul aversiv sau neplăcut care întărește un comportament prin eliminarea
acestuia
• învățarea prin evadare - o procedură de întărire negativă în care comportamentul unui organism
este întărit prin încetarea unui eveniment aversiv care există deja
• învățarea prin evitare - o procedură de întărire negativă în care comportamentul unui organism
este întărit prin prevenirea unui eveniment aversiv așteptat.
• pedeapsa - un proces de condiționare care scade probabilitatea ca un comportament să apară

PEDEAPSA
Întărirea este un tip de consecință de mediu care controlează comportamentul prin condiționare
operantă; celălalt este pedeapsa. În timp ce întărirea crește întotdeauna probabilitatea unui răspuns, fie prin
prezentarea unei recompense, fie
prin eliminarea unui stimul aversiv, pedeapsa scade probabilitatea ca un comportament să se repete.
Astfel, dacă porumbelul lui Skinner ar primi un șoc electric de fiecare dată când a ciugulit la țintă, ar fi mai
puțin probabil să ciugulească din nou, deoarece acest operant (comportament) a dus la un rezultat aversiv.
Părinții aplică în mod intuitiv această tehnică comportamentală atunci când pedepsesc un adolescent pentru
că a rămas afară după ora de stingere. Sistemul de justiție penală funcționează, de asemenea, pe baza unui
sistem de pedeapsă, încercând să descurajeze comportamentele ilicite prin impunerea de sancțiuni.
La fel ca întărirea, pedeapsa poate fi pozitivă sau negativă. Pozitiv și negativ nu se referă aici la
sentimentele participanților, care rareori consideră pedeapsa o experiență pozitivă. Pozitiv înseamnă pur și
simplu că ceva este prezentat/dat (+), în timp ce negativ înseamnă că ceva este luat (-). În cazul pedepsei
pozitive, cum ar fi bătaia, expunerea la un eveniment aversiv în urma unui comportament reduce
probabilitatea de recurență a operantului (comportamentului). Pedeapsa negativă implică pierderea sau
neobținerea unui întăritor ca o consecință a comportamentului, ca atunci când un angajat nu primește o
mărire de salariu din cauza întârzierilor frecvente. Bjorn Borg, unul dintre marii jucători de tenis masculin

75
tenis, oferă un exemplu excelent al puterii pedepsei negative. Cunoscut pentru comportamentul său liniștit
pe terenul de tenis, Borg a pus atât de rar la îndoială deciziile arbitrilor, încât în puținele ocazii în care a
făcut-o, oamenii au rămas uimiți. El reprezenta un contrast puternic cu John McEnroe, cunoscut pentru
accesele sale de furie de pe teren și pentru aruncările cu racheta. Dar, potrivit lui Borg însuși, nu a fost
întotdeauna antiteza lui McEnroe. "Odată am fost ca John. Și mai rău. Înjuram și aruncam cu rachete. Un
temperament foarte rău . . Apoi, când aveam 13 ani, clubul meu m-a suspendat pentru șase luni. Părinții
mei mi-au încuiat racheta într-un dulap timp de șase luni. Jumătate de an nu am putut să joc. A fost
groaznic. . . Dar a fost o lecție foarte bună. Nu mi-am mai deschis gura pe teren. Încă mă mai enervez
foarte tare, dar îmi păstrez emoțiile în interior" (Collins, 1981). În acest caz, Borg a primit o pedeapsă
negativă prin eliminarea oportunității de a juca tenis.
Pedeapsa este comună și esențială în interacțiunile umane, deoarece întărirea nu inhibă singură multe
comportamente indezirabile, doar că pedeapsa este frecvent aplicată în moduri care o fac ineficientă
(Chance, 1988; Laub & Sampson, 1995; Skinner, 1953). În timp ce pedeapsa este uneori necesară, ea nu
este lipsită de probleme. O problemă în utilizarea pedepsei cu animalele și copiii mici este aceea că individul
poate avea dificultăți în a distinge care operant (comportament) este pedepsit. Oamenii care țipă la câinele
lor pentru că vine după ce l-au chemat de mai multe ori pedepsesc de fapt un comportament bun - să vină
când este chemat; la fel se întâmplă și cu copiii la parcul de joacă. Câinele este mai probabil să asocieze
pedeapsa cu acțiunea sa (de a veni), decât cu inacțiunea sa - și este probabil să își ajusteze comportamentul
în consecință, devenind și mai puțin probabil să vină când este chemat! La fel se întâmplă și cu copiii.
O a doua problemă asociată cu pedeapsa este aceea că elevul poate ajunge să se teamă de persoana care
administrează pedeapsa (prin condiționare clasică) mai degrabă decât de acțiune (prin condiționare
operantă). Un copil care este aspru pedepsit de tatăl său poate dezvolta frică de tatăl său în loc să își schimbe
comportamentul vizat de pedeapsă.
În al treilea rând, este posibil ca pedeapsa să nu elimine recompensele existente pentru un
comportament. În natură, spre deosebire de laborator, o singură acțiune poate avea consecințe multiple, iar
comportamentul poate fi controlat de un număr nelimitat de consecințe. Un profesor care pedepsește
„clovnul clasei” poate să nu aibă prea mult succes dacă comportamentul este întărit de colegii de clasă. De
asemenea, uneori, pedepsirea unui comportament (cum ar fi furtul) poate consolida involuntar un alt
comportament (cum ar fi minciuna).
În al patrulea rând, oamenii folosesc de obicei pedeapsa atunci când sunt furioși, ceea ce poate duce
atât la o pedeapsă prost concepută (din punct de vedere al învățării), cât și la un potențial de abuz. Un
părinte furios poate pedepsi un copil pentru fapte care tocmai au fost descoperite, dar care au avut loc cu
mult timp înainte. Intervalul de timp dintre acțiunea copilului și consecința poate face ca pedeapsa să fie
ineficientă, deoarece copilul nu face o legătură adecvată între cele două evenimente. De asemenea, părinții

76
pedepsesc frecvent mai mult în funcție de starea lor de spirit decât de tipul de comportament pe care doresc
să-l descurajeze, ceea ce face dificil pentru copil să învețe ce comportament este pedepsit, în ce circumstanțe
și cum să îl evite.
În cele din urmă, agresiunea care este folosită pentru a pedepsi un comportament duce adesea la alte
agresiuni. Copilul care este bătut învață de obicei o lecție mult mai profundă: că problemele pot fi rezolvate
prin violență. De fapt, cu cât părinții folosesc mai multe pedepse fizice, cu atât copiii lor tind să se comporte
mai agresiv acasă și la școală (Bettner & Lew, 2000; Deater-Deckard et al., 1996; Dodge et al., 1995, 1997;
Straus & Mouradian, 1998; Weiss et al., 1992). Corelația nu dovedește, desigur, cauzalitatea; copiii agresivi
pot provoca o educație parentală punitivă. Cu toate acestea, greutatea dovezilor sugerează că părinții
violenți tind să creeze copii violenți. Adulții care au fost bătuți în copilărie au mai multe șanse decât alți
adulți să aibă mai puțin autocontrol, o stimă de sine mai scăzută, relații mai tulburi, mai multă depresie și
o probabilitate mai mare de a-și abuza proprii copii și parteneri de viață (Rohner, 1975b, 1986; Straus &
Kantor, 1994).
Cu toate acestea, pedeapsa poate fi utilizată în mod eficient și este esențială pentru a-i învăța pe copii să
controleze izbucnirile nepotrivite, comportamentul perturbator și așa mai departe. Pedeapsa este mai
eficientă atunci când este însoțită de raționament (explicație rațională, argumentată) - chiar și cu copii de
doi și trei ani (Larzelere et al., 1996). De asemenea, este cel mai eficient atunci când persoana pedepsită
este, de asemenea, întărită pentru un comportament alternativ, acceptabil. Explicarea îl ajută pe copil să
facă legătura corectă între o acțiune și o pedeapsă, iar faptul de a avea alte comportamente întărite pozitiv
pe care să se bazeze îi permite copilului să genereze răspunsuri alternative.

EXTINCȚIA

La fel ca în condiționarea clasică, răspunsurile operatorii (comportamentele) învățate pot fi „stinse”.

Extincția are loc dacă trec suficiente încercări de condiționare în care comportamentul nu este urmat de
consecința asociată anterior cu acesta. Un copil poate studia mai puțin dacă munca asiduă nu mai duce la
întărire din partea părinților (care pot, de exemplu, să înceapă să ia notele bune ca fiind de la sine înțelese
și să comenteze doar notele mai slabe), la fel cum un producător poate renunța la un produs care nu mai
este profitabil.
A ști cum să „stingi” (prin extincție) un comportament este important în viața de zi cu zi, în special
pentru părinți. Să luăm în considerare cazul unui băiat de 21 de luni care avea o boală gravă ce necesita o
atenție permanentă (Williams, 1959). După ce și-a revenit, copilul a continuat să ceară acest nivel de atenție.

77
La ora de culcare, el țipa și plângea - uneori până la două ore - cu excepția cazului în care un părinte stătea
cu el până când adormea.
Bazându-se pe principiul că un comportament neforțat va fi stins, părinții, cu ajutorul unui psiholog, au
început un nou regim de culcare. În prima încercare a seriei de extincție, au petrecut o ședință relaxată și
caldă de noapte bună cu fiul lor, au închis ușa când au părăsit camera și au refuzat să răspundă la plânsetele
și țipetele care au urmat. După 45 de minute, băiatul a adormit și a adormit imediat la al doilea proces.
Următoarele câteva ore de culcare au fost însoțite de crize de furie a căror durată a scăzut constant, astfel
încât, la cel de-al zecelea proces, părinții s-au bucurat pe deplin de sunetul tăcerii.
Ca și în cazul condiționării clasice, apare uneori recuperarea spontană a asocierii trecute (în care un
comportament învățat anterior revine fără o nouă întărire). De fapt, băiatul a plâns și a țipat din nou într-o
seară când mătușa sa a încercat să-l pună la culcare. Ea a întărit din greșeală acest comportament,
întorcându-se în camera lui; ca urmare, părinții lui au trebuit să repete procedura de extincție.

Rezumat

Condiționarea operantă înseamnă să înveți să acționezi asupra mediului pentru a produce o consecință. Operanții sunt
comportamente care sunt emise mai degrabă decât provocate de către mediul înconjurător. Întărirea se referă la o
consecință care crește probabilitatea c a un răspuns să se repete. Întărirea pozitivă apare atunci când aplicarea
consecventă a stimului extern (o recompensă sau o plată) face ca un comportament să aibă o probabilitate mai mare
de a apărea din nou. Întărirea negativă apare atunci când încetarea unui stimul aversiv face ca un comportament să
aibă mai multe șanse de a se repeta. În timp ce întărirea crește probabilitatea unui răspuns, pedeapsa scade
probabilitatea ca un răspuns să se repete. Pedeapsa este frecvent aplicată în moduri care o fac ineficientă. Extincția în
condiționarea operantă are loc dacă trec suficiente încercări în care operantul nu este urmat de consecința asociată
anterior cu acesta.

CONDIȚIONAREA OPERANTĂ A COMPORTAMENTELOR

COMPLEXE

Până acum am discutat despre comportamente relativ simple, controlate de consecințele mediului
înconjurător - porumbeii care ciugulesc, șobolanii care apasă butoane și oamenii care se prezintă la serviciu
pentru un salariu. De fapt, condiționarea operantă oferă una dintre cele mai cuprinzătoare explicații pentru
gama de comportamente umane și animale produse vreodată.

PROGRAMELE DE ÎNTĂRIRE

78
 În exemplele descrise până acum, un animal este recompensat sau pedepsit de fiecare dată când are un
comportament. Această situație, în care consecința este aceeași de fiecare dată când animalul emite un
comportament, se numește program de întărire continuă (deoarece comportamentul este întărit continuu).
Un copil reinstruit pentru un comportament altruist pe un program de întărire continuă ar fi lăudat de fiecare
dată când împarte, la fel cum un șobolan ar putea primi o bilă de mâncare de fiecare dată când apasă pe o
pârghie. Cu toate acestea, o astfel de întărire constantă apare rareori în natură sau în viața umană. În mod
obișnuit, o acțiune duce uneori la întărire, dar alteori nu. Astfel de programe de întărire sunt cunoscute ca
programe de întărire parțiale sau intermitente, deoarece comportamentul este întărit doar o parte din timp
sau intermitent. (Acestea se numesc programe de întărire, dar aceleași principii se aplică și în cazul
pedepselor).
Intuitiv, am putea crede că programele continue ar fi mai eficiente. Deși acest lucru tinde să fie
adevărat în timpul învățării inițiale (dobândirii) unui răspuns - probabil pentru că întărirea continuă face ca
legătura dintre comportament și consecința sa să fie clară și previzibilă - întărirea parțială este de obicei
superioară pentru menținerea comportamentului învățat. De exemplu, să presupunem că aveți o mașină
relativ nouă și, de fiecare dată când rotiți cheia, motorul pornește. Dacă, totuși, într-o zi încercați să porniți
mașina de 10 ori și motorul nu pornește, probabil că veți renunța și veți apela la o firmă de tractări auto.
Acum, să presupunem, în schimb, că sunteți mândrul proprietar al unui Chevy 1972 ruginit și că sunteți
obișnuit să întoarceți cheia de 10 ori înainte ca mașina să pornească în sfârșit. În acest caz, este posibil să
încercați de 20 sau 30 de ori înainte de a apela la ajutor. Astfel, comportamentele menținute în cadrul unor
programe parțiale sunt, de obicei, mai rezistente la extincție (Rescorla, 1999).

Programele de întărire intermitentă pot fi fie programe de proporții, fie programe interval (Ferster &
Skinner, 1957; Skinner, 1938). În programele de întărire în baza de proporții, plățile sunt legate de numărul
de răspunsuri emise; doar o fracțiune din comportamentele „corecte" primesc întărire, cum ar fi unul din
cinci. În programele de interval, recompensele (sau pedepsele) sunt acordate numai după un anumit interval
de timp, indiferent de numărul de răspunsuri emise de organism (individ).

Programele cu procent fix

Într-un program cu procent fix (PF), un organism primește întărire pentru un număr fix de răspunsuri pe
care le emite. Angajarea la bucată utilizează un program de întărire cu raport fix: Un lucrător primește o
plată pentru fiecare coș de mere culese (un program PF-1) sau pentru fiecare 10 eșarfe țesute (un program
PF- 10). Lucrătorii țes primele 9 eșarfe fără întărire; plata are loc atunci când a zecea eșarfă este finalizată.
Programele PF sunt caracterizate de răspuns rapid, cu o scurtă pauză după fiecare întărire.

79
Programe cu procent variabil
În programele cu procent variabil (PV), un animal primește o recompensă pentru un anumit număr de
răspunsuri, dar numărul de răspunsuri necesare înainte de întărire este neprecizabil (adică variabil).
Programele cu procent variabil specifică un număr mediu de răspunsuri care vor fi recompensate. Astfel,
un porumbel care urmează un program PV-5 poate fi recompensat la al patrulea, al șaptelea, al
treisprezecelea și al douăzecilea răspuns, ceea ce înseamnă în medie o recompensă pentru fiecare cinci
răspunsuri. Programele cu raport variabil produc, în general, un răspuns rapid și constant și sunt probabil
cele mai comune în viața de zi cu zi.

Programele cu interval fix

Într- un program cu interval fix ( IF), un animal primește întărire pentru răspunsurile sale numai după o
perioadă de timp fixă. Într-un program IF-10, un șobolan primește mâncare indiferent dacă apasă bara de
100 de ori sau de o singură dată în cele 10 minute, atâta timp cât apasă bara la un moment dat în fiecare
interval de 10 minute. Un animal care urmează un program de întărire IF va învăța în cele din urmă să nu
mai răspundă decât spre sfârșitul fiecărui interval. Programele cu intervale fixe afectează performanța
umană în același mod. De exemplu, muncitorii al căror șef vine doar la ora 14.00 sunt susceptibili să se
relaxeze în restul zilei. Școlile se bazează în mare măsură pe orarele IF; ca urmare, unii studenți
tergiversează între examene și fac nopți albe atunci când întărirea (sau pedeapsa) este iminentă.

Programele cu interval variabil

Un program cu interval variabil (IV) leagă întărirea de un interval de timp, dar, spre deosebire de un
program cu interval fix, animalul nu poate prezice cât de lung va fi acest interval de timp. Astfel, un șobolan
ar putea primi întăriri pentru apăsarea barei, dar numai la 5, 6, 20 și 40 de minute (un program IV-10 - un
întăritor care apare, în medie, la fiecare 10 minute). În sala de clasă, testele ”surpriză" utilizează în mod
similar programele IV. Programele cu intervale variabile sunt mai eficiente decât cele cu intervale fixe în
menținerea unei performanțe constante. Inspecțiile aleatorii și neanunțate dintr-o fabrică din partea
autorităților sunt mult mai eficiente pentru a determina conducerea să mențină standardele de siguranță
decât inspecțiile la intervale fixe. Indiferent de tipul de program de întărire utilizat, atunci când este
prezentată recompensa sau pedeapsa, aceasta trebuie să fie oferită cât mai curând posibil după realizarea
comportamentului. Dacă intervalul de timp dintre comportament și recompensă sau pedeapsă este prea
mare, vor fi avut loc prea multe alte comportamente, astfel încât omul sau animalul va fi nesigur cu privire
la care comportament este întărit sau pedepsit. Acesta este unul dintre motivele pentru care a-i spune unui
copil „Așteaptă până când părinții tăi se întorc acasă" atunci când copilul s-a purtat urât nu este adaptiv.
Copilul continuă să aibă o serie de comportamente (chiar și pozitive) în intervalul de timp până la

80
întoarcerea părinților. Dacă părinții îl pedepsesc ulterior pe copil, acesta poate fi confuz cu privire la
comportamentul care este de fapt pedepsit. În plus, un program de întărire poate interfera cu altul. Într-un
studiu efectuat pe șobolani, cercetătorii au constatat că existența unui program de întărire cu raport variabil
deja stabilit a împiedicat șobolanii de la învățare folosind un raport de interval fix (Reed & Morgan, 2008).
În viața de zi cu zi, rareori un răspuns primește o întărire continuă. Ceea ce complică și mai mult lucrurile
pentru cursanți este faptul că un singur comportament poate duce la efecte diferite în situații diferite.
Probabil că nu vă comportați la fel în preajma prietenilor și a profesorilor dumneavoastră. În preajma
prietenilor tăi, faci prostii, dar acest lucru nu ar fi adecvat în preajma profesorilor tăi. În mod similar, pisicile
domestice învață că masa din sufragerie este un loc minunat pentru a se întinde și a se relaxa - cu excepția
cazului în care stăpânii lor sunt acasă.
În unele situații, deci, poate exista o legătură între un comportament și o consecință (numită contingență,
deoarece consecința depinde sau este condiționată de comportament). În alte situații, însă, contingențele
pot fi diferite, astfel încât organismul trebuie să fie capabil să discrimineze circumstanțele în care se aplică
diferite contingențe. Un stimul care semnalează prezența anumitor contingențe se numește stimul
discriminator. Cu alte cuvinte, un animal învață să producă anumite acțiuni numai în prezența stimulului
discriminator. Pentru pisica de pe masă, prezența oamenilor este un stimul discriminator care semnalează
pedeapsa. Pentru șobolanii dintr-un studiu, întărirea se producea dacă aceștia se întorceau în sensul acelor
de ceasornic atunci când erau plasați într-o cameră, dar în sens invers atunci când erau plasați în alta
(Richards et al., 1990). Discriminarea stimulilor este una dintre cheile complexității și flexibilității
comportamentului uman și animal. Terapeuții comportamentali, care aplică principiile behavioriste
comportamentelor dezadaptative, folosesc conceptul de discriminare a stimulilor pentru a-i ajuta pe
oameni să recunoască și să modifice unele situații declanșatoare foarte subtile ale răspunsurilor
dezadaptative, în special în relații (Kohlenberg & Tsai, 1994). De exemplu, un cuplu a fost în pragul
divorțului, deoarece soțul se plângea că soția sa era prea pasivă și indecisă, iar soția se plângea că soțul ei
era prea rigid și prea autoritar. O analiză comportamentală atentă a interacțiunilor lor a sugerat câteva
contingențe complexe care le controlau comportamentul. Uneori, femeia detecta în vocea soțului ei un „ton"
particular pe care ea îl asociase cu faptul că acesta se enerva; la auzul acestui ton, ea se "închidea" și devenea
mai pasivă și mai tăcută. Soțul ei găsea această pasivitate exasperantă și atunci începea să o preseze pentru
răspunsuri și decizii, ceea ce nu făcea decât să intensifice „pasivitatea" ei și comportamentul lui
„controlant". De fapt, ea nu a fost întotdeauna pasivă, iar el nu a fost întotdeauna autoritar. Calmarea

81
tensiunii din căsnicie a necesitat, așadar, izolarea stimulilor discriminativi care controlau fiecare dintre
răspunsurile lor.

Rezumat

În viața de zi cu zi, programele de întărire continuă (în care consecința este aceeași de fiecare dată când un animal
emite un comportament) sunt mult mai puțin frecvente decât programele de întărire parțială sau intermitentă (în
care întărirea apare într-un anumit raport sau după anumite intervale). Un stimul discriminant semnalează faptul că
anumite contingențe de întărire sunt în vigoare, astfel încât organismul produce comportamentul doar în prezența
stimulului discriminant.

Cuvinte cheie
• program de întărire continuă - o procedură de condiționare operantă în care consecințele asupra
mediului sunt aceleași de fiecare dată când un organism emite un comportament
• program parțial de întărire - o procedură de condiționare operantă în care un organism este întărit
doar o parte din timpul în care emite un comportament; se mai numește și program intermitent de
întărire
• programe procentuale - proceduri de condiționare operantă în care un organism este întărit pentru
o anumită proporție de răspunsuri
• programe cu intervale de timp - proceduri de condiționare operantă în care recompensele sunt
acordate în funcție de intervale de timp
• programe cu procent fixă (PF) - procedee de condiționare operantă cu întărire, în care organismul
primește întărire la o rată fixă, în funcție de numărul de răspunsuri emise
• programe cu procent variabil (PV) - proceduri de condiționare operantă în care organismele
primesc recompense pentru un anumit procent de comportamente emise, dar acest procent nu este
fix.
• programe de întărire cu interval fix (IF) - proceduri de condiționare operantă în care organismele
primesc recompense pentru răspunsurile lor numai după o perioadă de timp fixă.
• programe de întărire cu interval variabil (IV) - proceduri de condiționare operantă în care
organismele primesc recompense pentru răspunsurile lor după un interval de timp care nu este
constant.
• stimul discriminativ - un stimul care semnalează faptul că anumite contingențe de întărire sunt în
vigoare

82
ROLUL CONTEXTULUI

Până acum, am tratat operanții (comportamentele) ca și cum ar fi fost comportamente izolate, produse
unul câte unul ca răspuns la consecințe specifice. De fapt, însă, învățarea are loc, de obicei, într-un context
mai larg (a se vedea Herrnstein, 1970; Premack, 1965).

Costurile și beneficiile obținerii întăririi. În viața reală, întărirea nu este infinită, iar obținerea unui
întăritor poate afecta atât disponibilitatea viitoare a acestuia, cât și disponibilitatea altor întăritori.
Cercetătorii care studiază modul în care animalele se hrănesc în habitatele lor naturale remarcă faptul că
programele de întărire se schimbă din cauza comportamentului animalului: Prin consumul continuu de
fructe dintr-un copac, un animal poate epuiza rezerva, astfel încât trebuie să depună efort pentru a obține
întărirea în altă parte (Stephens & Krebs, 1986).
Psihologii au simulat acest fenomen prin modificarea contingențelor de reintroducere a hranei în funcție
de numărul de dăți în care șobolanii se hrănesc din același „petic" în laborator (Collier et al., 1998;
Shettleworth, 1988). Astfel, un șobolan poate constata că, cu cât apasă mai mult pe un buton, cu atât mai
mică este recompensa pe care o primește la acel buton, dar nu și la altul. Cercetătorii care utilizează acest
tip de procedură experimentală au constatat că șobolanii fac „alegeri" cu privire la cât timp să rămână la un
„petic” din incintă în funcție de variabile precum rata actuală de întărire, rata medie de întărire pe care ar
putea să o obțină în altă parte și timpul necesar pentru a ajunge la un nou loc. Se pare că șobolanii sunt buni
economiști.
Obținerea unui întăritor poate, de asemenea, să afecteze negativ șansele de a obține un alt întăritor. Un
animal omnivor care se înfruptă cu plăcere din verdeață trebuie să cântărească cumva beneficiile gusărilor
sale actuale în raport cu costul urmăririi unei surse de proteine pe care o observă că se furișează în apropiere.
În mod similar, o persoană aflată la un restaurant trebuie să aleagă pe care dintre numeroasele potențiale
surse de întărire (mâncăruri) să le urmărească, știind că fiecare dintre ele are un cost și că dacă mănâncă
una dintre ele, nu le poate mânca pe celelalte.
Analiza costuri-beneficii implicată în comportamentul operant a condus la o abordare numită economie
comportamentală, care îmbină aspecte ale teoriei comportamentale cu economia (Bickel et al., 1995; Green
& Freed, 1993; Rachlin et al., 1976). De exemplu, unele întăriri, cum ar fi două mărci de sucuri, sunt relativ
substituibile unul cu celălalt, astfel încât, pe măsură ce costul unuia scade, consumul acestuia crește, iar
consumul celuilalt scade. Alte elemente de întărire sunt complementare, cum ar fi covrigii și crema de
brânză, astfel încât, dacă costul covrigilor crește vertiginos, consumul de cremă de brânză va scădea.
Psihologii au studiat principiile economiei comportamentale în moduri ingenioase în laborator, folosind
șobolani și alte animale ca participanți. De exemplu, ei au supus animalele unui „buget" prin întărirea

83
acestora doar pentru un anumit număr de apăsări de buton pe zi; astfel, animalele trebuiau să își „conserve"
apăsările de buton pentru a cumpăra „bunurile" pe care le preferau (Rachlin et al., 1976). Diminuarea
„costului" amestecului Tom Collins (prin reducerea numărului de apăsări de buton necesare pentru a-l
obține) a determinat șobolanii să își schimbe preferința naturală de la berea de rădăcină (engl. root beer) la
Tom Collins - o constatare pe care industria băuturilor alcoolice ar găsi-o probabil îmbucurătoare. În
schimb, diminuarea costului alimentelor în raport cu apa a avut un efect mult mai mic asupra consumului.
În limbajul economiei, cererea de apă este relativ „inelastică"; adică nu se schimbă prea mult, indiferent de
preț.

Contextul social și cultural. Am vorbit până acum ca și cum întărirea și pedeapsa ar fi fost tehnici
unilaterale, în care o persoană (un instructor) condiționează o altă persoană sau un animal (un cursant). De
fapt, în interacțiunile sociale umane, fiecare partener folosește în permanență tehnici de condiționare
operantă pentru a modela comportamentul celuilalt. Atunci când un copil se comportă într-un mod pe care
părinții săi îl consideră supărător, este probabil ca părinții să îl pedepsească pe copil. Dar comportamentul
părinților este el însuși condiționat: alegerea de a pedepsi copilul va fi întărită negativ dacă determină
încetarea comportamentului rău al copilului. Astfel, copilul întărește negativ folosirea pedepsei de către
părinți, la fel cum părinții pedepsesc comportamentul copilului! Din acest punct de vedere, oamenii se
recompensează și se pedepsesc reciproc în aproape toate interacțiunile lor (Homans, 1961).
Recurgerea la diferite proceduri operante variază considerabil între culturi. În parte, acest lucru reflectă
pericolele cu care se confruntă o societate. Gusii din Kenya, cu o istorie de războaie tribale, se confruntă cu
amenințări nu numai din partea străinilor, ci și a forțelor naturale, inclusiv a animalelor sălbatice. Părinții
Gusii tind să se bazeze mai mult pe pedepse și frică decât pe recompense în condiționarea comportamentului
social al copiilor lor. Bătaia, reținerea mâncării și retragerea adăpostului și a protecției sunt forme comune
de pedeapsă. O mamă Gusii și-a avertizat copilul: "Dacă nu te oprești din plâns, voi deschide ușa și voi
chema o hienă să vină să te mănânce!" (LeVine & LeVine, 1963, p. 166). Moartea provocată de animalele
sălbatice este o teamă reală, așa că această amenințare obține complianță din partea copiilor Gusii. În
culturile iudeo-creștine, părinții le-au insuflat adesea copiilor "frica de Dumnezeu" pentru a le menține un
anumit comportament.

CARACTERISTICILE CELUI CARE ÎNVAȚĂ

Un set suplimentar de factori care sporesc complexitatea condiționării operante are mai puțin de-a
face cu mediul înconjurător decât cu persoana care învață. Contingențele de mediu acționează asupra unui

84
animal care are deja comportamente în repertoriul său, modalități de răspuns durabile și modele de învățare
specifice speciei.
Valorificarea comportamentelor din trecut: Modelarea și înlănțuirea gamei de comportamente pe care
oamenii și alte animale le pot produce este infinit mai complexă datorită faptului că comportamentele
existente servesc adesea drept materie primă pentru comportamente noi. Acest lucru se întâmplă pe măsură
ce mediul le rafinează subtil sau le leagă între ele în secvențe.
O procedură utilizată de dresorii de animale, numită engl. shaping, produce un comportament nou prin
întărirea unor apropieri din ce în ce mai apropiate de răspunsul dorit. Cheia este să începeți prin întărirea
unui răspuns pe care animalul îl poate produce cu ușurință. Skinner (1951) a descris o procedură de
modelare care poate fi folosită pentru a învăța un câine să atingă cu nasul mânerul ușii unui dulap. Primul
pas constă în aducerea unui câine înfometat (în termeni comportamentali, un câine care a fost privat de
hrană un anumit număr de ore) în bucătărie și recompensarea imediată cu hrană de fiecare dată când se
întâmplă să se întoarcă cu fața spre dulap; în curând, câinele se va întoarce cu fața spre dulap de cele mai
multe ori. Următorul pas este să recompensați câinele ori de câte ori se îndreaptă spre dulap, apoi să îl
recompensați atunci când își mișcă capul astfel încât nasul să se apropie de dulap și, în cele din urmă, să
recompensați câinele doar atunci când își atinge nasul de mânerul dulapului. Această procedură de
modelare nu ar trebui să dureze mai mult de cinci minute, chiar și pentru un începător.
În cazul oamenilor, modelarea apare în toate tipurile de predare. Prin intermediul unui program de
analiză comportamentală aplicată, psihologii au folosit modelarea cu un succes considerabil în ajutându-i
pe copiii de pe spectrul autist (care tind să fie lipsiți de reacție socială și necomunicativi și par să „trăiască
în lumea lor”) să vorbească și să acționeze în moduri mai adecvate din punct de vedere social (Lovaas,
1977). Psihologul începe prin a recompensa inițial copilul pentru orice sunet audibil. Cu toate acestea, în
timp, procedura de întărire este rafinată până când copilul primește întărire doar pentru limbajul și
comportamentul complex. Într-un studiu, peste 40% din copiii de pe spectrul autist au obținut scoruri
normale la testele de IQ din urma acestei proceduri de modelare*, în comparație cu 2% din grupul de control
(Lovaas, 1977). (*Atenție, în contextul condiționării operante, „modelarea” este folosită în acest sens engl.
shaping; a nu se confunda cu „modelarea” din cadrul învățării socio-cognitive unde este vorba despre
imitare și învățare vicariantă în baza observării unui model - a unui alt individ din cadrul speciei.)
Modelarea poate permite psihologilor să condiționeze răspunsuri pe care majoritatea oamenilor nu le-ar
considera niciodată „comportamente”. În biofeedback, psihologii le transmit pacienților informații despre
procesele lor biologice, permițându-le să obțină un control operant asupra răspunsurilor autonome, cum ar
fi ritmul cardiac, temperatura corpului și tensiunea arterială. Pe măsură ce pacienții își monitorizează
procesele fiziologice pe un dispozitiv electronic sau pe ecranul unui computer, ei primesc întăriri pentru
schimbări precum scăderea tensiunii musculare sau a ritmului cardiac.

85
 Biofeedback-ul poate ajuta pacienții să reducă sau, uneori, să elimine probleme cum ar fi hipertensiunea
arterială, durerile de cap și durerile cronice (Arena & Blanchard, 1996; Gauthier et al., 1996; Nakao et al.,
1997). De exemplu, pacienții tratați pentru dureri cronice de spate cu biofeedback într-un studiu au prezentat
îmbunătățiri substanțiale în comparație cu participanții de control și au menținut aceste beneficii la urmărire
peste doi ani mai târziu (Flor et al., 1986).
În timp ce modelarea duce la modificarea progresivă a unui comportament specific pentru a produce un
nou răspuns, înlănțuirea implică punerea cap la cap a unei secvențe de răspunsuri existente într-o ordine
nouă. Un psiholog povestește că fratele său a folosit o variantă de înlănțuire pentru a face ca pisica să îl
trezească în fiecare dimineață. Timp de câteva săptămâni, „dresorul" s-a trezit la ora patru dimineața și, în
timp ce toți ceilalți dormeau profund, a antrenat pisica familiei să-și trezească fratele lingându-i fața. Acest
truc nu vine în mod natural la majoritatea felinelor și a necesitat mai mulți pași pentru a fi realizat. Pisica
știa deja cum să se cațere, să sară și să lingă, așa că scopul era să o facă să aibă aceste comportamente într-
o anumită secvență. Mai întâi, dresorul a așezat bucăți de mâncare pentru pisici pe scările care duceau spre
dormitorul fratelui său. După mai multe încercări, pisica a învățat să urce scările.
Pentru a întări operantul (comportamentul) de a sări pe pat, dresorul a folosit din nou câteva bucățele de
mâncare pentru pisici plasate judicios. Aceeași recompensă, plasată delicat în locul potrivit, a fost suficientă
pentru a antrena pisica să lingă fața fratelui. Odată ce acest lucru s-a întâmplat de mai multe ori,
comportamentul pisicii părea să fie întărit prin simpla acțiune de lingere a obrazului fratelui. Aceleași
principii ale înlănțuirii sunt folosite de dresorii de animale pentru a determina animalele din spectacolele
de circ sau de la Sea World, de exemplu, să aibă comportamente complexe care se bazează pe modificarea
unei secvențe de comportamente și pe legarea lor între ele.

Caracteristicile de durată ale elevului

Nu numai experiențele anterioare de învățare influențează condiționarea operantă, ci și caracteristicile de
durată ale elevului/învățăcelului. La oameni, ca și la alte specii, indivizii diferă în ceea ce privește ușurința
cu care pot fi condiționați (Corr et al., 1995; Eysenck, 1990; Hooks et al., 1994). Șobolanii pot varia, de
exemplu, în ceea ce privește tendința lor de a se comporta agresiv sau de a răspunde cu frică sau evitare în
fața unor evenimente de mediu aversive (de exemplu, Ramos et al., 1997). Șobolanii pot fi, de asemenea,
crescuți selectiv pentru capacitatea lor de a învăța labirinturi (Innis, 1992; van der Staay & Blokland, 1996).
Comportamentul și pregătirea specifică speciilor
Condiționarea operantă este influențată nu numai de caracteristicile individului, ci și de caracteristicile
speciei. La fel cum unele conexiuni stimul-răspuns sunt mai ușor de dobândit în condiționarea clasică,
anumite comportamente sunt mai ușor de învățat de către unele specii în condiționarea operantă - sau pot
fi emise în ciuda învățării contrariului. Acest comportament specific speciilor a fost ilustrat în mod viu în

86
lucrarea lui Keller și Marian Breland (Breland & Breland, 1961), care au lucrat cu Skinner pentru o perioadă
de timp. Cei doi Breland au continuat să aplice tehnicile operante în propria lor afacere de dresaj de animale,
dar inițial cu succese mixte. Într-un caz, ei au antrenat porcii să depună monede de lemn într-un mare
„cerdac" pentru a obține hrană. După câteva luni, însă, un porc își pierdea interesul pentru acest truc,
preferând să arunce moneda, să o înfigă pe parcurs cu botul, să o arunce în aer, să o înfigă, să o arunce, să
o înfigă și așa mai departe. Acest tipar s-a întâmplat cu porc după porc. Comportamentul de înfipt al porcilor
a înlocuit în cele din urmă comportamentul condiționat de depunere a monedelor în cerdac atât de complet
încât porcii înfometați nu mai primeau suficientă hrană (Young et al., 1994).
Familia Breland a avut experiențe similare cu pisicile care le pândeau sloturile pentru mâncare și ratonii
care încercau să spele jetoanele pe care urmau să le depună în bănci. Toate aceste operante erau mai strâns
legate de comportamente instinctive, specifice speciilor, decât operantele pe care Brelands încercau să le
condiționeze. Tendințele comportamentale specifice speciilor, precum învățarea pregătită în condiționarea
clasică, au sens dintr-o perspectivă evoluționistă: Comportamentul de înfipt al porcilor le permite în mod
normal să obțină hrană de pe sol, iar pisicile din sălbăticie nu își găsesc de obicei prada în boluri (Young et
al., 1994).

Rezumat

Învățarea are loc într-un context mai larg decât un singur comportament la un moment dat. Oamenii și alte animale
învață că obținerea unui întăritor poate afecta obținerea altora. Factorii culturali influențează, de asemenea,
condiționarea operantă, deoarece diferite culturi se bazează pe proceduri operante diferite. Caracteristicile celui care
învață influențează condiționarea operantă, cum ar fi comportamentele anterioare din repertoriul animalului,
caracteristicile de durată ale celui care învață (cum ar fi tendința de a răspunde cu frică sau evitare în fața unor
evenimente aversive din mediul înconjurător) și comportamentul specific speciei (tendința anumitor specii de a produce
anumite răspunsuri).

Cuvinte cheie

• modelarea (engl. shaping) - procesului de învățare a unui nou comportament prin întărirea unor
aproximări din ce în ce mai apropiate de răspunsul dorit
• biofeedback - o procedură de monitorizare a proceselor fiziologice autonome și de învățare a
modificării acestora la voință
• înlănțuirea - un proces de învățare în care o secvență de comportamente deja stabilite este întărită
pas cu pas
• întăritor primar - un stimul care este în mod înnăscut recompensator pentru un organism
• întăritor secundar - un stimul care dobândește valoare de întărire după ce un organism învață să-
l asocieze cu stimuli care sunt în mod înnăscut întăriți.

87
DE CE FUNCȚIONEAZĂ STIMULII CARE ÎNTĂRESC COMPORTAMENTUL?
Teoreticieniiînvățării urmăresc să formuleze legi generale ale comportamentului care să facă legătura
între comportamente și evenimentele din mediu. Skinner și alții care s-au autointitulat „behavioriști
radicali" erau mai puțin interesați să teoretizeze despre mecanismele care produc aceste legi, deoarece
aceste mecanisme nu puteau fi observate cu ușurință. Totuși, alți teoreticieni, atât behavioriști, cât și
noncomportamentaliști, s-au întrebat: „Ce face ca un stimul să întărească sau să pedepsească?". Niciun
răspuns nu a ajuns să fie acceptat pe scară largă, dar trei merită luate în considerare.

Întăririle ca un proces de reduce a tensiunii

Una dintre teorii se bazează pe conceptul de impuls, o stare care împinge, sau „conduce", organismul să
acționeze. Clark Hull (1943, 1952) a folosit acest termen pentru a se referi la stările de tensiune neplăcute
cauzate de privarea de nevoi de bază, cum ar fi hrana și apa. El a propus o teorie de reducere a impulsurilor,
care susține că stimulii care reduc impulsurile sunt întăriți. Această teorie are un sens intuitiv și explică de
ce un animal care nu este flămând nu se va strădui în mod obișnuit să primească hrană ca întărire. Cu toate
acestea, teoria nu explică de ce comportamentele legate de nevoile de bază pot fi învățate chiar și atunci
când impulsurile nu sunt activate în prezent. Leii pot învăța să vâneze în haite, chiar și atunci când au
stomacul plin (Smith, 1984). De fapt, învățarea optimă nu are loc în mod obișnuit într-o stare de excitație
intensă.

Întăriri primare și secundare

Aceste impulsuri ajută la explicarea motivelor pentru care anumiți stimuli, cum ar fi mâncarea, sexul și
apa, sunt întăriți. Hull și alții au numit astfel de stimuli „recompense primare", deoarece aceștia întăresc în
mod înnăscut comportamentul fără nicio învățare prealabilă. Un întăritor secundar este un stimul inițial
neutru care devine întăritor prin asocierea repetată cu un întăritor primar. De exemplu, copiii aud adesea
fraze precum „Bravo, fetițo!" în timp ce primesc alte forme de întărire (cum ar fi îmbrățișările), astfel încât
cuvântul „bună" devine un întăritor secundar.
Majoritatea întăririlor secundare sunt definite cultural. Notele bune, medaliile de aur pentru performanțe
sportive, notele de mulțumire și mulțimile care aplaudă sunt toate exemple de întăriri secundare în multe
culturi. Un alt întăritor secundar sunt banii. Banii în sine sunt doar o bucată de hârtie, dar toate lucrurile
minunate pe care le poți cumpăra cu ei îi transformă într-un întăritor. În economiile fără numerar, formele
alternative de „valută" dobândesc o valoare de întărire secundară. În comunitatea Gusii din Kenya, de
exemplu, vitele și alte animale reprezintă principala formă de schimb economic. Astfel, vitele, mai degrabă

88
decât banii lichizi, sunt asociate cu căsătoria, fericirea și statutul social (LeVine & LeVine, 1963), iar
mirosul de grajd are conotații foarte diferite de cele pe care le are pentru majoritatea occidentalilor.

Rolul emoțiilor
O altă explicație a întăririi subliniază rolul emoțiilor. Să luăm exemplul unui elev care copiază la un test
și care este pentru performanța sa de către profesorul său inconștient. Cu cât îl laudă mai mult, cu atât se
simte mai vinovat. În mod paradoxal, este posibil ca elevul să fie mai puțin predispus să trișeze din nou în
urma acestei aparente consolidări. De ce? Explicația ne duce cu gândul la legea efectului lui Thorndike:
emoțiile, cum ar fi tristețea sau bucuria, precum și experiențele senzoriale de plăcere sau durere - oferă o
bază pentru condiționarea operantă (a se vedea Dollard & Miller, 1950; Mowrer, 1960; Wachtel, 1977;
Westen, 1985, 1994). Un operant care este urmat de un sentiment plăcut va fi întărit, în timp ce unul urmat
de sentimente neplăcute va avea mai puține șanse de a se repeta. Astfel, lauda profesorului - în mod normal,
un întăritor pozitiv - este punitivă, deoarece evocă vinovăția, care, la rândul ei, scade probabilitatea de a
trișa în viitor. Această a treia teorie este incompatibilă cu obiectivul multor behavioriști de a evita
explicațiile mentaliste, dar se potrivește cu o înțelegere intuitivă a condiționării operante: întărirea pozitivă
apare pentru că este o consecință care ne place, întărirea negativă apare pentru că încetarea unui eveniment
neplăcut se face să ne simțim bine, iar pedeapsa apare pentru că o consecință negativă nu ne place. Datele
neuropsihologice susțin propunerea că sentimentele joacă un rol central în condiționarea operantă. Gray
(1987, 1990) a demonstrat rolul unor căi anatomice distincte în sistemul nervos, fiecare legată de stări
emoționale distincte care conduc la apropiere și evitare. Sistemul de abordare comportamentală ste asociat
cu stările emoționale plăcute și este responsabil pentru comportamentul operant orientat spre apropiere.
Acest sistem pare să fie implicat în mod prioritar în întărirea pozitivă (Gomez & Gomez, 2002).
Sistemul de inhibiție comportamentală (SIC) este asociat cu anxietatea și este implicat în întărirea
negativă și în pedeapsă. Dopamina este principalul neurotransmițător implicat în transmiterea informațiilor
de-a lungul căilor SIC (a se vedea, de asemenea, Schultz et al., 1997), în timp ce norepinefrina (cunoscută
ca fiind legată de frică și anxietate) joacă un rol mai important în sinapsele implicate in SIC. Gray descrie,
de asemenea, un al treilea sistem, mai primitiv din punct de vedere evolutiv, secundar, sistemul luptă-fugă
(engl. fight or flight system FFS), care este asociat cu evadarea necondiționată.

TEORIA SOCIO-COGNITIVĂ

Până în anii 1960, mulți cercetători și teoreticieni au început să se întrebe dacă o știință psihologică
poate fi construită strict pe baza comportamentelor observabile, fără referire la gânduri. Cei mai mulți au

89
fost de acord că învățarea stă la baza unei mari părți a comportamentului uman, dar unii nu erau convinși
că condiționarea clasică și operantă ar putea explica tot ceea ce fac oamenii. Din principiile behavioriste
de învățare a apărut astfel teoria cognitiv-socială (uneori numită învățare cognitiv-socială/socio-cognitivă
sau teoria cognitiv-comportamentală), care încorporează concepte de condiționare, dar adaugă două
caracteristici noi: un accent pe cogniție și un accent pe învățarea socială.

Învățare și cogniție
Conform teoriei cognitiv-sociale, modul în care un animal interpretează mediul este la fel de important
pentru învățare ca și contingențele reale din mediu. Altfel spus, oamenii și alte animale își dezvoltă în
permanență imagini mentale și așteptări cu privire la mediu, iar aceste cogniții le influențează
comportamentul.

ÎNVĂȚAREA LATENTĂ
Unele dintre primele cercetări care au pus la îndoială faptul că o știință a comportamentului ar putea
renunța complet la gândire au fost efectuate de către behavioristul Edward Tolman. Într-o lucrare intitulată
„Hărți cognitive la șobolani și la oameni". Tolman (1948) a descris învățarea care a avut loc atunci când
șobolanii au fost plasați într-un labirint fără nici o întărire, similară cu tipul de învățare care apare atunci
când oamenii învață să se orienteze într-un oraș. Într-un experiment, Tolman a lăsat șobolanii să se plimbe
printr-un labirint în 10 încercări, în 10 zile consecutive, fără nici o întărire (Tolman & Honzik, 1930). Un
grup de control a petrecut aceeași perioadă de timp în labirint, dar acești șobolani au primit întărire (hrană)
la fiecare încercare.
Șobolanii care au fost recompensați pozitiv prin hrană au învățat destul de repede să meargă până la
capătul labirintului cu puține erori; nu este surprinzător faptul că comportamentul șobolanilor care nu au
fost recompensați pozitiv a fost mai puțin previzibil. Totuși, în a unsprezecea zi, Tolman a pus pentru prima
dată mâncare la dispoziția șobolanilor care nu fuseseră recompensați anterior și a înregistrat numărul de
erori făcute de aceștia. Constatările sale au fost izbitoare: Acești șobolani au profitat imediat de
familiaritatea lor cu labirintul și au obținut hrana la fel de eficient ca șobolanii care primiseră anterior
întărire pozitivă (recompensă). Un al treilea grup de șobolani care încă nu primea nici o întărire pozitivă a
continuat să rătăcească fără țintă prin labirint.
Pentru a explica ce s-a întâmplat, Tolman a sugerat că șobolanii care erau familiarizați cu labirintul și-au
format hărți cognitive ale labirintului, deși nu primiseră nicio întărire pozitivă. Odată ce șobolanii au fost
recompensați, învățarea lor a devenit observabilă. Tolman a numit învățarea care a avut loc, dar care nu se
manifestă în prezent în comportament, învățare latentă. Acești șobolani făceau același lucru pe care l-ați
face și dumneavoastră dacă ați avea nevoie să găsiți un restaurant în noul oraș pe care îl vizitați. Pentru

90
teoreticienii socio-cognitivi, învățarea latentă este o dovadă că cunoștințele sau convingerile despre mediu
sunt esențiale pentru modul în care se comportă animalele.

CONDIȚIONARE ȘI COGNIȚIE
Multe fenomene de învățare au fost reinterpretate dintr-o perspectivă cognitivă. De exemplu, în
condiționarea clasică a fricii, de ce răspunde un organism la un stimul anterior neutru cu un răspuns
condiționat? O explicație cognitivă sugerează că prezența SC alertează animalul să se pregătească pentru
un SNC care probabil va urma. Cu alte cuvinte, așa cum s-a sugerat anterior, SC prezice prezența SNC.
Dacă un SC nu prezice în mod obișnuit un SNC, este puțin probabil să provoace un RC. Astfel, atunci când
un SNC (cum ar fi un șoc electric) apare frecvent în absența unui SC (un ton), este puțin probabil ca
șobolanii să dezvolte un răspuns condiționat (RC) de frică la SC, indiferent de numărul de ori în care SC
a fost asociat cu SNC (Rescorla, 1988; Rescorla & Holland, 1982; Rescorla & Wagner, 1972).
În limbaj cognitiv, șobolanii nu se vor teme de un stimul decât dacă acesta este foarte predictiv pentru
un eveniment aversiv. Desigur, șobolanii nu sunt conștienți de aceste predicții; sistemul lor nervos face
aceste predicții. De fapt, acest argument a fost oferit de Pavlov însuși, care a descris aceste predicții ca fiind
„inconștiente" (Pavlov, 1927). Din punct de vedere cognitiv, discriminarea și generalizarea stimulilor
reflectă în mod similar formarea de către un animal a unui concept despre ceea ce „contează" că un anumit
tip de stimul, care poate fi relativ general (orice obiect cu blană) sau relativ specific (un șobolan alb).
Fenomenele de condiționare operantă pot fi, de asemenea, reinterpretate dintr-un cadru cognitiv. Luați în
considerare constatarea contraintuitivă că întărirea intermitentă este mai eficientă decât întărirea continuă
în menținerea comportamentului. Din punct de vedere cognitiv, expunerea la un program de întărire
intermitentă (cum ar fi acel vechi Chevy care pornește după 10 sau 20 de rotiri ale contactului) produce
așteptarea că întărirea va veni doar intermitent. Ca urmare, lipsa de întărire pe parcursul mai multor încercări
nu semnalează o schimbare în contingențele de mediu. În schimb, atunci când proprietarul unei mașini noi
constată brusc că motorul nu pornește, are motive să înceteze să mai încerce după numai trei sau patru
încercări, deoarece a ajuns să se aștepte la o întărire continuă.

INSIGHT LA ANIMALE
Insight este înțelegerea bruscă a relației dintre o problemă și o soluție. În cea mai mare parte a
secolului al XX-lea, cercetătorii au dezbătut dacă alte animale decât oamenii au capacitatea de insight sau
dacă alte animale trebuie să învețe întotdeauna asocierile lent prin condiționări operante și clasice (Boysen
& Himes, 1999; Kohler, 1925; Thorndike, 1911). Cercetările efectuate pe un cimpanzeu pe nume Sheba au
sugerat că intuiția nu este limitată la oameni. Într-un studiu, Sheba a fost prezentată într-o cameră cu patru

91
piese de mobilier care variau ca tip și culoare (Kuhlmeier et al., 1999). La ieșirea din cameră, lui Sheba i s-
a arătat un model la scară mică al camerei care conținea versiuni în miniatură ale mobilierului, fiecare în
locul potrivit. Apoi, experimentatorul a invitat-o pe Sheba să privească cum o cutie de suc în miniatură a
fost ascunsă în spatele unei piese de mobilier în miniatură din model. La întoarcerea în camera în mărime
naturală, Sheba s-a dus rapid la locul unde se afla cutia de sifon din machetă și a recuperat sifonul real care
fusese ascuns acolo. Sheba și-a format imediat ideea că schimbările din model ar putea reflecta schimbările
din camera reală.
Într-un alt studiu, lui Sheba i s-a arătat un tub de plastic transparent cu o bomboană în interior (Limongelli
et al., 1995). Tubul avea găuri la ambele capete, precum și o gaură în mijlocul tubului, pe suprafața
inferioară. Sheba a primit un băț pentru a scoate bomboana din tub, dar dacă bomboana trecea peste gaura
din mijloc, aceasta cădea într-o cutie și nu putea fi recuperată. Șmecheria, deci, era să pună bățul în capătul
tubului care era mai departe de bomboană. În primele câteva zile, Sheba a băgat bățul la întâmplare într-o
parte sau alta. Dar în a opta zi, Sheba a avut aparent un insight, deoarece din acest moment încolo a rezolvat
problema corect în 99 la sută din cazuri. Progresul ei nu a fost deloc treptat, așa cum ar fi fost de așteptat
dacă ar fi fost rezultatul unor simple procese de condiționare; mai degrabă, ea a trecut de la performanțe
slabe la performanțe perfecte într-o clipă. După cum vom vedea, cercetările care utilizează neuroimagistica
implică lobii frontali în acest tip de activitate mentală „gânditoare" atât la primate, cât și la oameni.

AȘTEPTĂRI
Teoria cognitiv-socială propune că așteptările unui individ cu privire la consecințele unui comportament
sunt cele care fac ca acel comportament să aibă o probabilitate mai mare sau mai mică de a se produce.
Dacă o persoană se așteaptă ca un comportament să producă o consecință de întărire, este probabil să îl
realizeze atâta timp cât are competența sau abilitatea de a face acest lucru (Mischel, 1973). Așteptările pot
crea o profeție care se autoîmplinește. Cu alte cuvinte, așteptările noastre cu privire la probabilitatea
obținerii anumitor rezultate ne determină să ne angajăm în comportamente care produc efectiv acele
rezultate. Astfel, dacă preziceți că cineva va fi prietenos, vă veți apropia de acel individ într-o manieră care
să determine de fapt comportamentul prietenos. Julian Rotter (1954), unul dintre primii teoreticieni
cognitiv-sociali, a făcut diferența între așteptările care sunt specifice unor situații concrete („Dacă îi cer
acestui profesor o favoare, el va refuza") de cele care sunt mai generalizate („Nu poți cere nimic oamenilor
în viață - ei te pot refuza întotdeauna"). Rotter a fost interesat în special de așteptările generalizate. El a
folosit termenul de locus de control al întăririi (sau pur și simplu locus de control) pentru a se referi la
așteptările generalizate pe care oamenii le au cu privire la faptul că propriul comportament poate sau nu să
aducă rezultatele pe care le urmăresc (Rotter, 1954, 1990). Indivizii cu un locus de control intern cred că
sunt stăpânii propriei lor soarte. Persoanele cu un locus de control extern cred că viețile lor sunt

92
determinate de forțe exterioare (exterioare lor). Persoanele care cred că își controlează propriul destin sunt
mai predispuse să învețe să facă acest lucru, în parte pentru simplul fapt că sunt mai înclinate să facă acest
efort. Au fost observate diferențe culturale în ceea ce privește locusul de control, cu efecte concomitente
asupra sănătății. Un studiu a examinat ratele de deces la peste 28.000 de persoane chinezo-americane și la
peste 412.000 de persoane caucaziene (Phillips et al., 1993). Mitologia chineză sugerează că anumiți ani de
naștere sunt mai nenorocoși decât alții, în special dacă persoanele născute în acei ani dezvoltă anumite boli,
cum ar fi bolile de inimă. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că persoanele care susțin tradiția chineză
(și, prin urmare, un locus de control extern) și care s-au născut în anii „răi" ar trebui să anticipeze mai mult
ghinionul decât cele născute în anii „buni". În comparația dintre chinezo-americani și caucazieni,
cercetătorii au descoperit că chinezo-americanii născuți în anii cu „ghinion” au fost semnificativ mai
predispuși să moară la o vârstă mai tânără decât indivizii caucazieni născuți în același an care au avut exact
aceeași boală. Este important de menționat că participanții din cele două grupuri fuseseră potriviți în ceea
ce privește toate variabilele relevante (ex., vârstă, gen etc.). Mai mult, cu cât individul chinezo-american
avea o mentalitate mai tradițională, cu atât mai repede murea.

ÎNVĂȚAREA NEAJUTORATĂ ȘI STILUL EXPLICATIV

Impactul puternic al așteptărilor asupra comportamentului animalelor neumane a fost demonstrat în mod
dramatic într-o serie de studii realizate de Martin Seligman (1975). Seligman a legat câinii cu hamuri, astfel
încât aceștia să nu poată scăpa de șocurile electrice. La început, câinii urlau, se smiorcăiau și încercau să
scape de șocuri, dar, în cele din urmă, au renunțat; se întindeau pe podea fără să se zbată, manifestând
răspunsuri fiziologice la stres și comportamente asemănătoare depresiei umane. O zi mai târziu, Seligman
a plasat câinii într-o încăpere din care puteau scăpa cu ușurință de șocuri. Spre deosebire de câinii din
condiția de control care nu fuseseră expuși anterior la șocuri, câinii din condiția experimentală nu au făcut
niciun efort pentru a evada și, în general, nu au reușit să învețe să facă acest lucru chiar și atunci când
ocazional reușeau să evadeze. Câinii ajunseseră să se aștepte că nu pot scăpa; învățaseră să fie neajutorați.
Neputința învățată constă în așteptarea că nu se poate scăpa de evenimentele aversive și în deficitele
motivaționale și de învățare care rezultă din această convingere. Seligman a susținut că neputința învățată
este esențială și pentru depresia umană. Cu toate acestea, la oameni, neajutorarea învățată nu este un rezultat
automat al evenimentelor aversive necontrolabile. Seligman și colegii săi au observat că unii oameni au o
atitudine pozitivă, activă, de adaptare în fața eșecului sau a dezamăgirii, în timp ce alții devin deprimați și
neajutorați (Peterson, 2000; Peterson & Seligman, 1984). Aceștia au demonstrat în zeci de studii că stilul
explicativ joacă un rol crucial în a determina dacă oamenii devin și rămân deprimați sau nu. Persoanele cu
un stil explicativ depresiv sau pesimist se învinovățesc pentru lucrurile rele care li se întâmplă. În limbajul
teoriei neajutorării, pesimiștii cred că cauzele nenorocirii lor sunt mai degrabă interne decât externe, ceea

93
ce duce la o stimă de sine scăzută. De asemenea, ei tind să vadă aceste cauze ca fiind stabile (puțin
probabil să se schimbe) și globale (ample, generale și răspândite în impactul lor). Atunci când o persoană
cu un stil pesimist are rezultate slabe la un examen de biologie, el poate da vina pe propria prostie - o
explicație care este internă, stabilă și globală. Majoritatea oamenilor, în schimb, și-ar oferi singuri
explicații care permit speranța și încurajează continuarea efortului, cum ar fi „nu am studiat suficient de
mult". Dacă optimiștii sau pesimiștii sunt mai exacți în aceste deducții este un subiect de dezbatere.
Mai multe studii sugerează că persoanele pesimiste sunt, de fapt, mai precise decât optimiștii în a
recunoaște când nu au control asupra rezultatelor. Conform acestui punct de vedere, persoanele care își
mențin iluzii pozitive despre ele însele și despre capacitatea lor de a-și controla mediul sunt mai puțin
precise, dar tind să fie mai fericite și să raporteze mai puține simptome psihologice, cum ar fi depresia și
anxietatea (Taylor & Brown, 1988; Taylor et al., 2000). Cu toate acestea, alți cercetători au contestat aceste
constatări, arătând că persoanele care își neagă problemele sau își supraestimează în mod substanțial
calitățile pozitive tind să fie mai slab adaptate din punct de vedere social decât persoanele care se văd așa
cum le văd ceilalți (Colvin et al., 1995; Shedler et al., 1993). Optimismul și iluziile pozitive despre sine
sunt probabil utile până la un punct, deoarece încrederea poate stimula acțiunea. Cu toate acestea, atunci
când optimismul atinge limita negării realităților evidente, este probabil să nu fie nici sănătos, nici util.
Indiferent dacă pesimiștii sunt sau nu exacți în convingerile lor, ei plătesc în mod clar un preț pentru stilul
lor explicativ: numeroase studii documentează faptul că pesimiștii au o incidență mai mare a depresiei și
un randament școlar mai scăzut decât optimiștii (Bennett & Elliott, 2002; Isaacowitz & Seligman, 2001).
Pesimiștii au, de asemenea, mai multe șanse de a se îmbolnăvi și de a muri mai devreme decât persoanele
care găsesc alte modalități de a da sens evenimentelor negative.

Învățarea socială
După cum sugerează această discuție, învățarea nu are loc într-un vid interpersonal. Teoria cognitiv-
socială propune ca indivizii să învețe multe lucruri de la persoanele din jurul lor, cu sau fără întărire, prin
mecanisme de învățare socială, altele decât condiționarea clasică și operantă.
O formă majoră de învățare socială este învățarea prin observare. Impactul învățării observaționale la
om este enorm - de la a învăța cum să te simți și să acționezi atunci când cineva spune o glumă nepotrivită
până la a învăța ce fel de haine, tunsori sau alimente sunt la modă. Albert Bandura (1967), unul dintre
principalii teoreticieni cognitiv-sociali, oferă un exemplu ironic de învățare prin observare în povestea unui
fermier singuratic care a cumpărat un papagal pentru a-i ține companie. Fermierul a petrecut ore
îndelungate încercând să învețe papagalul să repete fraza „Spune unchiule", dar fără succes. Nici măcar
lovirea papagalului cu un băț ori de câte ori acesta nu răspundea corect nu a avut efect. În cele din urmă,
fermierul a renunțat; dezgustat, l-a relegat pe papagal în cotețul găinilor. Nu mult timp după aceea, fermierul

94
se plimba pe lângă cotețul de găini când a auzit o agitație teribilă. Uitându-se înăuntru, și-a văzut papagalul
fluturând un băț spre găini și strigând: „Spune unchiule! Spune unchiule!" Morala poveștii este că nu
întotdeauna lecția învățată este cea pe care se dorește să o învețe prin observare.
Învățarea prin observație în care o persoană învață să reproducă comportamentul prezentat de un
model se numește modelare (Bandura, 1967). Cele mai cunoscute studii de modelare au fost realizate de
Bandura și colegii săi (1961, 1963) asupra comportamentului agresiv al copiilor. În aceste studii, copiii au
observat un model adult care interacționa cu o păpușă gonflabilă mare, numită Bobo. Un grup de copii a
privit modelul comportându-se într-un mod supus, în timp ce alte grupuri au observat modelul atacând
verbal și fizic păpușa în viața reală, în film sau într-un desen animat. Un grup de control nu a observat
niciun model. Copiii care au observat modelul acționând agresiv au manifestat un comportament agresiv
de aproape două ori mai mult decât cei care au urmărit modelul neagresiv sau niciun model. Probabilitatea
ca o persoană să imite un model depinde de o serie de factori, cum ar fi prestigiul, simpatia și atractivitatea
modelului.
Faptul că un individ realizează un comportament modelat depinde, de asemenea, de rezultatul probabil
al comportamentului. Această așteptare a rezultatului este deseori învățată prin intermediul unui mecanism
de învățare observațională cunoscut sub numele de condiționare indirectă. În condiționarea indirectă, o
persoană învață consecințele unei acțiuni prin observarea consecințelor acesteia pentru altcineva. De
exemplu, atitudinile adolescenților față de comportamente cu risc ridicat, cum ar fi consumul de alcool și
sexul neprotejat, sunt influențate de percepția lor asupra consecințelor comportamentului de asumare a
riscurilor al fraților lor mai mari (D'Amico & Fromme, 1997).
Într-un studiu clasic al condiționării indirecte, Bandura și colaboratorii săi (1963) au pus copii de
grădiniță să observe un model adult agresiv numit Rocky. Rocky a luat mâncarea și jucăriile care aparțineau
cuiva pe nume Johnny. Într-o condiție, Johnny l-a pedepsit pe Rocky; în cealaltă, Rocky a împachetat toate
jucăriile lui Johnny într-un sac, cântând: „Hi ho, hi ho, mă duc la joacă", în timp ce scena se încheia. Mai
târziu, atunci când au fost puși într-o situație analogă, copiii care îl văzuseră pe Rocky pedepsit au
manifestat un comportament relativ puțin agresiv. În schimb, cei care îl văzuseră pe Rocky recompensat s-
au comportat mult mai agresiv. Deoarece comportamentul agresiv al lui Rocky exemplifica ceea ce copiii
învățaseră anterior că este un comportament rău, totuși, chiar și cei care i-au urmat exemplul au manifestat
o oarecare ambivalență atunci când au văzut comportamentul său în mod regulat. O fetiță și-a exprimat
dezaprobarea puternică față de comportamentul lui Rocky, dar apoi a încheiat sesiunea experimentală
întrebând cercetătorul: „Aveți un sac?".
O altă formă de învățare socială este învățarea directă. Aceasta este un element central, este un
mecanism implicat în educația formală - și se întâmplă (sperăm) chiar în acest moment. Uneori, procesele
de condiționare, învățarea directă și învățarea prin observare pot influența comportamentul în moduri

95
contradictorii. De exemplu, majoritatea copiilor primesc mesajul direct că fumatul este dăunător pentru
sănătatea lor (de ex. din manuale, articole). În același timp, ei învață să asocieze fumatul cu imagini pozitive
prin intermediul publicității (condiționare clasică) și pot vedea colegii mai mari sau părinții fumând
(modelare). Cu toate acestea, în multe cazuri, procesele de învățare socială, cum ar fi învățarea dintr-un
manual, funcționează în tandem cu procesele de condiționare. Majoritatea cititorilor au fost întăriți pentru
că au finalizat sarcinile de lectură - și pot fi întăriți, de asemenea, observând că acest capitol este pe sfârșite.

Cuvinte cheie
• învățare socială - învățare în care indivizii învață multe lucruri de la persoanele din jurul lor, cu
sau fără pedeapsă
• învățarea prin observare - învățarea care are loc prin observarea comportamentului altora
• modelare - o procedură de învățare socială în care o persoană învață să reproducă comportamentul
prezentat de un model
• condiționarea indirectă - procesul prin care un individ învață consecințele unei acțiuni prin
observarea consecințelor pe care le are asupra altcuiva.
• Tutela/mentoratul - predarea de concepte sau proceduri în principal prin explicații sau instrucțiuni
verbale

Rezumat

Teoria social-cognitivă încorporează conceptele de condiționare din behaviorism, dar adaugă cogniția și învățarea
socială. Multe fenomene de învățare pot fi reinterpretate dintr-o perspectivă cognitivă. De exemplu, întărirea
intermitentă este mai eficientă decât întărirea continuă din cauza așteptărilor, sau expectanțelor, pe care oamenii
și alte animale le dezvoltă. La oameni, locul de control (convingeri generalizate despre capacitatea lor de a controla
ceea ce li se întâmplă) și stilul explicativ (modalități de a da sens evenimentelor negative) joacă un rol important în
modul în care oamenii se comportă și dau sens evenimentelor.

96
 Capitolul 5. Caracteristicile modalitatilor senzoriale. Senzatia și percepția

SENZAȚII ȘI PERCEPȚII

O femeie în vârstă de 20 de ani și-a deteriorat genunchiul în urma unei căzături. În urma operației, a
simțit dureri ascuțite și usturătoare, atât de chinuitoare încât nu mai putea mânca sau dormi. Durerea se
întindea de la gleznă până la mijlocul coapsei, iar cea mai mică atingere - chiar și o ușoară atingere cu o
bucată de bumbac - îi provoca o senzație de arsură intensă. Încercările chirurgicale de a-i calma durerea nu
i-au oferit nicio ameliorare sau doar o ameliorare temporară, urmată de dureri și mai severe (Gracely et al.,
1992). Un alt caz a avut un final mai fericit. Un bărbat în vârstă de 50 de ani ale cărui dureri cronice de
spate nu răspundeau la exerciții fizice și medicamente a fost în cele din urmă supus unei intervenții
chirurgicale specifice. După operație el a simțit dureri specifice ca în cazul unor asuri severe și o
sensibilitate extraordinară la orice fel de stimulare a pielii (Sachs et al., 1990), dar din fericire durerea a
dispărut după trei luni de tratament. Acești pacienți sufereau de o afecțiune numită neuropatie dureroasă,
care înseamnă literalmente o boală dureroasă a neuronilor. Neuropatia dureroasă - cauzată fie de un
accident, fie de o intervenție chirurgicală - rezultă atunci când creierul interpretează ca fiind chinuitoare
semnalele de durere de la receptorii din piele sau articulații care, în mod normal, răspund doar la o atingere
ușoară, presiune sau mișcare. Neuropatia dureroasă ridică unele întrebări interesante despre modul în care
sistemul nervos traduce informațiile despre lume în experiență psihologică. Oare intensitatea experienței
senzoriale reflectă în mod normal intensitatea stimulării fizice? Cu alte cuvinte, atunci când durerea crește
sau când lumina dintr-o sală de cinema pare extrem de puternică după un film, cât de mult reflectă acest
lucru schimbări în realitate versus schimbări în percepția noastră asupra realității? Și dacă neuronii pot fi
reconectați accidental astfel încât atingerea să fie interpretată greșit, ca o durere arzătoare, ar putea ca
atașarea neuronilor de la ureche la cortexul primar al lobilor occipitali să producă imagini vizuale ale
sunetului?
Astfel de întrebări sunt esențiale pentru studiul senzațiilor și al percepției. Senzația se referă la procesul
prin care organele de simț colectează informații despre mediul înconjurător și transmit aceste informații
creierului pentru procesarea inițială. Percepția este procesul prin care creierul organizează și interpretează
aceste senzații.
Senzațiile sunt experiențe imediate ale calităților obiectelor din jur - roșu, cald, luminos, și așa mai
departe - în timp ce percepțiile sunt experiențe ale obiectelor sau evenimentelor care par să aibă formă,
ordine sau semnificație. Distincția dintre senzație și percepție este utilă, deși oarecum artificială, deoarece

97
procesele senzoriale și perceptive formează un întreg integrat, traducând realitatea fizică în realitate
psihologică. De ce contează senzația și percepția? Acestea sunt importante în parte din cauza diferențelor
individuale în ceea ce privește senzațiile și percepțiile. Dacă eu sunt daltonist, lumea mea senzorială este
diferită de a dumneavoastră. Dacă sunt deprimat sau schizofrenic, lumea mea perceptivă este diferită de a
dumneavoastră. Pentru a înțelege comportamentul indivizilor, trebuie să avem o apreciere a varietăților de
experiențe senzoriale și perceptive. Pentru a înțelege tulburările psihologice, trebuie să avem o înțelegere a
complexității și a limitelor sistemele senzoriale și rolul percepției în corectarea sau distorsionarea senzațiilor
noastre. Memoria implică reconstrucția mentală a experiențelor trecute - dar ce ne-am aminti dacă nu am
putea simți, percepe și stoca imagini sau sunete pe care să le recreăm în mintea noastră? Fără simțuri,
suntem literalmente fără simțuri - fără capacitatea de a cunoaște sau de a simți. Și fără cunoaștere sau
senzație, nu mai există prea multe lucruri care să ne ajute să fim oameni.
Începem acest capitol cu senzația, explorând procesele de bază care se aplică tuturor simțurilor (sau
modalităților senzoriale - diferitele simțuri care oferă modalități de cunoaștere a stimulilor). În continuare,
ne îndreptăm spre percepție, începând cu modul în care creierul organizează și interpretează senzațiile și
terminând cu influența experienței, a așteptărilor și a nevoilor asupra modului în care oamenii dau sens
senzațiilor.

FIGURA 4.1 De la senzație la percepție.

Priviți cu atenție această imagine și
încercați să vă dați seama ce reprezintă.
Atunci când oamenii privesc pentru prima
dată această fotografie, ochii lor transmit
creierului informații despre ce părți ale
imaginii sunt albe și care sunt negre;
aceasta este o senzație. Sortarea punctelor
de alb și negru într-o imagine
semnificativă este percepția. Fotografia nu
are prea mult sens până când nu recunoști
un dalmațian, cu nasul la pământ.

Rezumat

Senzația este procesul prin care organele de simț culeg informații despre mediul înconjurător și le transmit creierului
pentru procesarea inițială.

Percepția este procesul conex prin care creierul selectează, organizează și interpretează senzațiile.

98
PRINCPII DE BAZĂ

De-a lungul acestei discuții despre senzație și percepție, se desprind trei principii generale. În primul
rând, nu există o corespondență unu la unu între realitatea fizică și cea psihologică. Ceea ce este "afară" nu
este reprodus direct "în interior". Desigur, relația dintre stimulii fizici și experiența noastră psihologică a
acestora nu este aleatorie; după cum vom vedea, ea este de fapt atât de ordonată încât poate fi exprimată
sub forma unei ecuații. Cu toate acestea, lumea interioară nu este o simplă fotografie a celei exterioare.
Gradul de presiune sau de durere resimțit atunci când un ac apasă pe piele - chiar și în cazul celor dintre noi
care nu suferă de neuropatie dureroasă - nu corespunde cu exactitate presiunii reale care este exercitată.
Până la un anumit punct, presiunea ușoară nu este resimțită deloc, iar presiunea se simte ca o durere doar
atunci când trece de un anumit prag. Corespondența inexactă dintre realitatea fiziologică și cea psihologică
este una dintre constatările fundamentale ale psihofizicii.
În al doilea rând, senzația și percepția sunt procese active. Senzația poate părea pasivă - imaginile sunt
proiectate pe retina din spatele ochiului; presiunea este sesizată la nivelul pielii. Cu toate acestea, senzația
este în primul rând un act de ”traducere”, care convertește energia externă într-o reprezentare internă a
acesteia. De asemenea, oamenii se orientează în mod activ către stimuli pentru a capta imagini, sunete și
mirosuri care sunt relevante pentru ei: ne întoarcem urechile spre sunete potențial amenințătoare pentru a
le amplifica impactul asupra simțurilor noastre, la fel cum ne întoarcem capul spre mirosul de pâine coaptă.
De asemenea, ne concentrăm în mod selectiv pe conștientizarea unor părți ale mediului care sunt deosebit
de relevante pentru nevoile și obiectivele noastre.
Ca și senzația, percepția este un proces activ: ea organizează și interpretează senzațiile. Lumea așa cum
este experimentată subiectiv de către un individ - lumea fenomenologică - este un produs comun al realității
externe și al eforturilor creative ale persoanei de a o înțelege și de a o descrie mental. Oamenii presupun
adesea că percepția este atât de simplă ca și cum ar fi să deschidă ochii și urechile pentru a capta ceea ce
este "cu adevărat" acolo. De fapt, percepția implică construirea lumii fenomenologice din experiența
senzorială, la fel cum un creator de cuverturi creează ceva întreg din ață și petice.
Al treilea principiu general este că senzația și percepția sunt adaptative. Dintr-o perspectivă
evoluționistă, capacitatea de a vedea, auzi sau atinge este produsul a milioane de ani de adaptare care au
rafinat simțurile noastre pentru a îndeplini funcții care facilitează supraviețuirea și reproducerea (Tooby &
Cosmides, 1992). Broaștele au "detectori de insecte" în sistemul lor vizual care se declanșează automat în
prezența unei potențiale mese. În mod similar, oamenii au regiuni neuronale specializate pentru perceperea
fețelor și a expresiilor faciale (Adolphs et al., 1996; Phillips et al., 1997). Sugarii au o tendință înnăscută
de a acorda atenție formelor care seamănă cu fața umană și, pe parcursul primului an de viață, devin experți
în citirea emoțiilor de pe fețele altor persoane.

99
 Rezumat

Trei principii de bază se aplică tuturor simțurilor: nu există o corespondență unu la unu între realitatea fizică și cea
psihologică; senzația și percepția sunt active, nu pasive; procesele senzoriale și perceptive reflectă impactul
presiunilor adaptative pe parcursul evoluției.

SENZAȚIILE ȘI MEDIUL
Deși fiecare sistem senzorial este adaptat la anumite forme de energie, toate simțurile au anumite
caracteristici comune. În primul rând, ele trebuie să traducă stimularea fizică în semnale senzoriale
(transducție). În al doilea rând, toate simțurile au praguri sub care o persoană nu simte nimic în ciuda
stimulării externe. Copiii cunosc intuitiv acest prag de limitare atunci când merg pe vârful picioarelor într-
o cameră pentru a se "strecura" pe lângă cineva - care îi poate auzi brusc și se întoarce. Sunetele produse
de mersul pe vârfurile picioarelor cresc treptat în intensitate pe măsură ce copilul se apropie, dar persoana
nu simte nimic până când sunetul nu trece de un anumit prag.
În al treilea rând, senzația necesită o luare de decizii constantă, deoarece individul încearcă să distingă
stimulii semnificativi de cei irelevanți. Noi nu suntem conștienți de majoritatea acestor "decizii" senzoriale,
deoarece ele se produc rapid și inconștient. Singuri noaptea, oamenii se întreabă adesea: "Am auzit ceva?".
Răspunsurile lor depind nu numai de intensitatea sunetului, ci și de tendința lor de a atribui semnificație
micilor variații ale sunetului.
În al patrulea rând, pentru a simți lumea este nevoie de capacitatea de a detecta schimbările de stimulare,
cum ar fi să observi când o pungă de cumpărături a devenit mai grea sau când lumina s-a stins. În al cincilea
și ultimul rând, o procesare senzorială eficientă înseamnă să "dai volumul mai încet" la in- formațiile care
sunt redundante; sistemul nervos nu mai recepționează mesajele care continuă fără modificări. Examinăm
pe rând fiecare dintre aceste procese.
1.Toate simțurile trebuie să traducă stimularea fizică în semnale senzoriale (acest proces este cunoscut sub
numele de transducție).
2.Toate simțurile au praguri sub care o persoană nu simte nimic în ciuda stimulării externe.
3. Senzația necesită o luare de decizie constantă pentru a face distincția între stimulii semnificativi și cei
neimportanți.
4. Senzația necesită capacitatea de a detecta schimbările.
5. O procesare senzorială eficientă necesită capacitatea de a ignora informațiile redundante.

100
Transducția
Senzația necesită transformarea energiei din mediul extern în semnale interne care au semnificație
psihologică. Cu cât creierul procesează mai mult aceste semnale - de la senzație la percepție și până la
cunoaștere - cu atât acestea devin mai semnificative. De obicei, senzația începe cu un stimul de mediu, o
formă de energie capabilă să excite sistemul nervos.
CREAREA UNUI COD NEURAL
Celulele specializate din sistemul nervos, numite receptori senzoriali, transformă energia din mediul
înconjurător în impulsuri neuronale care pot fi interpretate de creier (Loewenstein, 1960; Miller et al.,
1961). Receptorii răspund la diferite forme de energie și generează potențiale de acțiune în neuronii
senzoriali adiacenți acestora. În ochi, receptorii răspund la lungimi de undă ale luminii; în ureche, la
mișcarea moleculelor de aer.
Procesul de conversie a energiei fizice sau a informațiilor de stimulare în impulsuri neuronale se
numește transducție. Creierul interpretează apoi impulsurile generate de receptorii senzoriali ca fiind
lumină, sunet, miros, gust, atingere sau mișcare. Apoi, citește un cod neuronal - un model de aprindere
neuronală - și îl traduce într-un "limbaj" semnificativ din punct de vedere psihologic.
CODIFICAREA PENTRU INTENSITATEA ȘI CALITATEA STIMULULUI
Pentru fiecare simț, creierul codifică stimularea senzorială în funcție de intensitate și calitate. Codul
neuronal pentru intensitatea sau puterea unei senzații variază în funcție de modalitatea senzorială, dar de
obicei implică numărul de neuroni senzoriali care se activează, frecvența cu care se activează sau o
combinație a celor două. Codul neuronal pentru calitatea senzației (cum ar fi culoarea, tonul, gustul sau
temperatura) este adesea mai complicat, bazându-se atât pe tipul specific de receptori implicați, cât și pe
modelul de impulsuri neuronale generate. De exemplu, unii receptori răspund la căldură, iar alții la frig, dar
o combinație a ambelor duce la senzația de căldură extremă.

Rezumat

Senzația începe cu un stimul de mediu; toate sistemele senzoriale au celule specializate numite receptori senzoriali
care răspund la stimulii de mediu și care generează de obicei potențiale de acțiune în neuronii senzoriali adiacenți.
Procesul de convertire a informațiilor de la stimuli în impulsuri neuronale se numește transducție. În cadrul fiecărei
modalități senzoriale, creierul codifică stimularea senzorială în funcție de intensitate și calitate.

Praguri absolute
Chiar dacă un sistem senzorial are capacitatea de a răspunde la un stimul, este posibil ca individul să nu
experimenteze stimulul dacă acesta este prea slab. Cantitatea minimă de energie fizică necesară pentru ca
un observator să sesiseze/ observe un stimul se numește prag absolut. Un mod în care psihologii măsoară

101
pragurile absolute este de a prezenta un anumit stimul (lumină, sunet, gust, miros, presiune) la diferite
intensități și de a determina nivelul de stimulare necesar pentru ca persoana să îl detecteze în aproximativ
50 la sută din timp.
De exemplu, un psiholog care încearcă să identifice pragul absolut pentru sunetul unei anumite tonalități
ar prezenta participanților sunete la acea tonalitate, unele atât de slabe încât nu le-ar auzi niciodată, iar altele
atât de puternice încât nu le-ar rata niciodată. Între ele s-ar afla sunete pe care le-ar auzi parțial sau în cea
mai mare parte a timpului. Volumul la care majoritatea participanților aud sunetul jumătate din timp, dar îl
ratează jumătate din timp, este definit ca fiind pragul absolut; peste acest punct, oamenii simt stimularea în
cea mai mare parte a timpului. Pragurile absolute pentru multe simțuri sunt remarcabil de scăzute, cum ar
fi o flacără mică de lumânare care arde la 50 km distanță într-o noapte senină (tabelul 4.1).
În ciuda etichetei "absolut", pragurile absolute variază de la o persoană la alta și de la o situație la alta.
Unul dintre motivele acestei Tabelul 4.1. EXEMPLE DE PRAGURI ABSOLUTE
variații este prezența zgomotului, Prag
care, din punct de vedere tehnic, Flacăra unei lumânări la 30 de mile distanță, într-o noapte întunecată și
se referă la informații irelevante, senină.
Un ceas care ticăie la 6 metri distanță, într-un loc liniștit.
care distrag atenția (nu doar la
O picătură de parfum într-o casă cu șase camere
sunete, ci și la lumini
O linguriță de zahăr în 2 galoane de apă
intermitente, îngrijorări legate de O aripă de muscă care cade pe obraz de la o înălțime de 1 centimetru
un copil bolnav etc.). O parte din Sursa: Adaptat după Brown et al., 1962.

zgomote sunt externe; să distingi

ticăitul unui ceas la un concert este mult mai dificil decât într-o cameră liniștită. Alte zgomote, create de
declanșarea aleatorie a neuronilor, sunt interne. Evenimentele psihologice, cum ar fi așteptările, motivația,
stresul și nivelul de oboseală, pot afecta, de asemenea, pragul la care o persoană poate percepe un nivel
scăzut de stimulare (a se vedea Fehm-Wolfsdorf et al., 1993; Pause et al., 1996). Cineva a cărui casă a fost
spartă, de exemplu, este probabil să fie foarte atent la sunetele din timpul nopții și să "audă" mai ușor
zgomotele suspecte, indiferent dacă acestea se produc sau nu.

Praguri de semnificație
Până în prezent, ne-am concentrat asupra pragurilor absolute, cel mai mic nivel de stimulare necesar
pentru a simți că un stimul este prezent. Un alt tip important de prag este pragul de semnificație. Pragul de
semnificație este diferența de intensitate dintre doi stimuli care este necesară pentru a produce o diferență
abia perceptibilă (engl. just noticeable difference), cum ar fi diferența dintre două becuri de putere ușor
diferită. (Pragul absolut este, de fapt, un caz special al pragului de semnificație, în care diferența este între

102
nicio intensitate și un stimul foarte slab). Acestă diferență abia perceptibilă depinde nu numai de intensitatea
noului stimul, ci și de nivelul de stimulare deja prezent. Cu cât stimulul existent este mai intens, cu atât mai
mare trebuie să fie schimbarea pentru a fi perceptibilă. O persoană care transportă un rucsac de 2 kg va
observa cu ușurință adăugarea unei cărți de jumătate de kg, dar adăugarea aceleiași cărți la un rucsac de 60
de kg nu va face ca rucsacul să se simtă mai greu.

LEGEA LUI WEBER. În 1834, fiziologul german Ernst Weber a recunoscut nu numai lipsa unei relații
unu la unu între lumea fizică și cea psihologică, ci și existența unei relații coerente între ele. Indiferent de
magnitudinea a doi stimuli, cel de-al doilea trebuie să difere de primul într-o proporție constantă pentru ca
acesta să fie perceput ca fiind diferit. Această relație se numește legea lui Weber. Acea proporție constantă
- raportul dintre modificarea intensității necesare pentru a produce o schimbare în comparație cu intensitatea
anterioară a stimulului - poate fi exprimată sub forma unei fracțiuni, numită fracțiunea Weber. Weber a fost
primul care a demonstrat nu numai că experiența senzorială subiectivă și stimularea senzorială obiectivă
sunt legate între ele, ci și că una poate fi prezisă matematic din cealaltă. Fracția Weber variază în funcție de
individ, stimul, context și modalitatea senzorială. De exemplu, fracția Weber pentru perceperea
modificărilor de greutate este de 1/50. Acest lucru înseamnă că o persoană poate percepe o creștere de 1
kilogram dacă acesta este adăugat la un sac de 50 de kilograme, 2 kilograme adăugate la 100 de kilograme,
și așa mai departe. Fracția Weber pentru un sunet este de 1/10, ceea ce înseamnă că o persoană poate auzi
o voce în plus într-un cor de 10 persoane, dar ar avea nevoie de 2 voci pentru a percepe o creștere a
intensității sonore într-un cor de 20 de persoane.

LEGEA FECHNER Cumnatul lui Weber, Gustav Fechner, a dus domeniul cu un "pas mai departe", în
1860, prin publicarea lucrării ”Elemente de psihofizică”. El a extins aplicarea legii lui Weber prin corelarea
experienței subiective a intensității stimulării cu magnitudinea reală a unui stimul. Cu alte cuvinte, folosind
legea lui Weber, Fechner a putut estima cu exactitate intensitatea cu care o persoană va raporta că
experimentează o senzație, pe baza cantității de energie a stimulului prezentat efectiv. El a presupus că,
pentru orice stimul dat, toate diferențe abia notabile (engl. jnd)sunt create în mod egal; adică, fiecare jnd
suplimentar se simte în mod subiectiv ca o unitate incrementală (suplimentară) de intensitate.
Folosind legea lui Weber, el a trasat apoi aceste unități subiective în raport cu unitățile reale de intensitate
a stimulului necesare pentru a produce fiecare jnd (figura 4.2b). El a recunoscut că, la intensități scăzute ale
stimulilor, sunt necesare doar creșteri minuscule ale stimulării pentru a produce efecte subiective la fel de
mari ca cele produse de creșteri enorme ale stimulării la niveluri ridicate de intensitate. După cum arată
figura 4.2b, rezultatul este o funcție logaritmică - adică, pe măsură ce o variabilă (în acest caz, intensitatea
subiectivă) crește aritmetic (1, 2, 3, 4, 4, 5 ...), cealaltă variabilă (în acest caz, intensitatea obiectivă) crește

103
în mod geometric (1, 2, 4, 8, 16 ...). Relația logaritmică dintre intensitatea stimulilor subiectivi și obiectivi
a devenit cunoscută sub numele de legea lui Fechner. Legea lui Fechner înseamnă, în esență, că oamenii
experimentează doar un mic procent de creșteri reale ale intensității stimulilor, dar că acest procent este
previzibil.

LEGEA DE PUTERE A LUI STEVENS Legea lui Fechner a rezistat timp de un secol, dar a fost
modificată de S. Stevens (1961, 1975), deoarece nu se aplica la toți stimulii și simțurile. De exemplu, relația
dintre durerea percepută și intensitatea stimulului este opusă majorității celorlalte relații psihofizice: cu cât
durerea este mai mare, cu atât mai puțină intensitate suplimentară este necesară pentru ca stimulul să
producă o schimbare. Această lege are sens din punct de vedere adaptativ, deoarece creșterea durerii
înseamnă un pericol în creștere și, prin urmare, necesită o atenție sporită.
În parte la îndemnul unui coleg, Stevens (1956) a încercat să demonstreze că oamenii pot evalua cu
exactitate intensitatea subiectivă pe o scară numerică. El i-a instruit pe participanți să asculte o serie de
tonuri (sunete) de intensitate diferită și să atribuie pur și simplu numere tonurilor pentru a indica intensitatea
lor relativă. Ceea ce a descoperit el a fost o relație directă între autoevaluări și intensitatea stimulilor într-o
gamă mult mai largă de moduri senzoriale și intensități decât explica legea lui Fechner. Conform legii
puterii a lui Stevens (figura 4.2c), pe măsură ce intensitatea percepută a unui stimul crește aritmetic,
magnitudinea reală a stimulului crește exponențial, adică cu o anumită putere (la pătrat, la cub, etc.).
Exponentul variază pentru diferite simțuri, dar este constant în cadrul unui sistem senzorial. Deși înțelegerea
noastră a relațiilor dintre stimuli și percepție a devenit mai precisă, mesajul lui Weber, Fechner și Stevens
este fundamental același: senzația are o relație ordonată și previzibilă cu stimularea fizică, dar experiența
psihologică nu este o fotografie sau o înregistrare exactă a realității externe.

104
Adaptarea senzorială
Un ultim proces comun tuturor sistemelor senzoriale este adaptarea. Probabil vi s-a întâmplat să intrați
într-un restaurant aglomerat, iar nivelul de zgomot să vă pară la început deranjant, iar după câteva minute
nici măcar nu-l mai observați. Intrând cu mașina într-o zonă industrială din oraș, poate că simțiți un miros
neplăcut și vă întrebați cum de îl tolerează cineva sau cum pot oamenii aceia să lucreze în acel loc; la scurt
timp însă, constatați că nici dvs. nu mai sunteți conștient de el. Acestea sunt exemple de adaptare senzorială.
Adaptarea senzorială a jucat un rol important din punct de vedere evolutiv. Stimulările senzoriale
constante nu oferă informații noi despre mediu, astfel încât sistemul nervos ajunge să le ignore. Având în
vedere toți stimulii care bombardează un organism la un moment dat, acordând aceeași atenție atât

105
stimulilor constanți, cât și schimbărilor noi din mediu, acesta ar fi dezavantajat (dacă am acorda atenție
constantă tuturor zgomotelor din jurul nostru, am putea pierde informația noua, care este importantă; sau
dacă am fi atenți în aceeasi măsură la tot ce este în jurul nostru, am putea să nu detectăm un stimul care
poate fi periculos). Astfel, adaptarea senzorială îndeplinește funcția de a "reduce volumul" informațiilor
care ar copleși creierul.

Rezumat

Pragul absolut este cantitatea minimă de energie necesară pentru ca un observator să simtă prezen ța unui stimul.
Pragul de de semnificație sau pragul diferential este cel mai mic nivel de stimulare necesar pentru ca observatorul
să simtă că a avut loc o schimbare în stimulare. Conform legii lui Weber, indiferent de magnitudinea a doi stimuli,
cel de-al doilea trebuie să difere într-o proporție constantă de primul pentru a fi perceput ca fiind diferit. Conform
legii lui Fechner, deoarece magnitudinea unui stimul crește logaritmic pe măsură ce experiența subiectivă a
intensității crește aritmetic, oamenii percep subiectiv doar o fracțiune din intensitatea creșterii reale a unei
stimulării. Conform legii puterii lui Stevens, intensitatea subiectivă crește în mod liniar pe măsură ce intensitatea
reală crește exponențial. Adaptarea senzorială este tendința sistemelor senzoriale de a răspunde mai puțin la
stimuli care continuă fără modificări.

Cuvinte cheie
• receptori - senzoriali celule specializate din sistemul nervos care transformă energia din mediul
înconjurător în impulsuri neuronale care pot fi interpretate de creier.
• transducție - procesul de conversie a energiei fizice în impulsuri neuronale
• pragul absolut - cantitatea minimă de energie fizică (stimulare) necesară pentru ca un observator să
observe un stimul.
• pragul de semnificație/diferențial - cel mai mic nivel de stimulare necesar pentru a simți că a avut loc o
modificare a stimulării
• diferență abia notabilă - cea mai mică diferență de intensitate dintre doi stimuli pe care o poate detecta o
persoană.
• Legea lui Weber - lege de percepție descrisă de Ernst Weber care afirmă că pentru ca doi stimuli să fie
percepuți ca fiind diferiți în intensitate, cel de-al doilea trebuie să difere de primul într-o proporție constantă.
• legea lui Fechner - legea psihofizicii propusă de Gustav Fechner care afirmă că magnitudinea subiectivă a unei
senzații crește ca o proporție a logaritmului stimulului.
• Legea puterii lui Stevens - o lege a senzației propusă de S. S. Stevens care afirmă că intensitatea subiectivă a
unui stimul crește ca o proporție a intensității reale ridicată la o anumită putere.
• adaptarea senzorială - tendința sistemelor senzoriale de a răspunde mai puțin la stimuli care continuă fără
schimbare

106
PERCEPȚIA

Linia dintre senzație și percepție este subțire și probabil că am trecut deja peste ea în discuția despre
percepția durerii. Semnele distinctive ale percepției sunt organizarea și interpretarea. (Mulți psihologi
consideră că atenția este un al treilea aspect al percepției, dar, întrucât atenția este implicată și în memorie,
gândire și emoție, o abordăm în capitolul despre conștiință).
Percepția organizează o serie continuă de senzații în unități semnificative. Atunci când vorbim,
producem, în medie, o duzină de unități distincte de sunete (numite foneme) pe secundă (de exemplu, toate
sunetele dintr-un cuvânt simplu, cum ar fi fascinație) și suntem capabili să înțelegem până la 40 de foneme
pe secundă (Pinker, 1994). Acest lucru necesită organizarea senzațiilor în unități. Dincolo de organizare,
trebuie să interpretăm informațiile organizate. O mâzgălitură pe o bucată de hârtie nu este doar un set de
linii cu o anumită orientare, ci o serie de litere și cuvinte.
În această secțiune finală, vom pune din nou accentul pe sistemul vizual, deoarece majoritatea lucrărilor
în domeniul percepției au folosit stimuli vizuali, dar aceleași principii sunt valabile în mare parte pentru
toate simțurile. Începem prin a lua în considerare mai multe moduri în care este organizată percepția și apoi
examinăm modul în care oamenii interpretează experiențele senzoriale.

Organizarea experienței senzoriale

Dacă puneți o carte pe podea, ea nu pare brusc să facă parte din podea; dacă vă îndepărtați încet de ea,
nu pare să se micșoreze. Acestea sunt exemple de organizare perceptivă. Organizarea perceptuală integrează
senzațiile în percepte, le localizează în spațiu și le păstrează semnificația pe măsură ce perceptorul le
examinează din diferite puncte de vedere. Aici vom explora patru aspecte ale organizării perceptuale:
percepția formei, percepția adâncimii sau a distanței, percepția mișcării și constanța perceptivă.

PERCEPȚIA FORMELOR Percepția formelor se referă la organizarea senzațiilor în forme și modele

semnificative. Atunci când citiți o carte, nu o percepeți ca pe o colecție de molecule fără model. Nici nu o
percepeți ca făcând parte din piciorul dumneavoastră, chiar dacă se află în poala dumneavoastră, sau credeți
că o bucată din ea a dispărut pur și simplu pentru că mâna sau stiloul vă blochează viziunea asupra ei.

Principiile Gestalt
Primii psihologi care au studiat în mod sistematic percepția formei au fost psihologii Gestalt de la
începutul secolului al XX-lea. După cum s-a menționat în capitolul 1, gestalt este un cuvânt german care se
traduce liber prin "întreg" sau "formă". Susținătorii abordării Gestalt au susținut că, în percepție, întregul
(perceptul) este mai mare decât suma părților sale senzoriale. Luați în considerare imaginea ambiguă din

107
figura 4.27, pe care unii oameni o văd ca pe o femeie bătrână cu o eșarfă pe cap, iar alții o văd ca pe o
femeie tânără cu o pană care iese dintr-o pălărie elegantă. În funcție de gestalt-ul perceptorului, sau de
viziunea de ansamblu a imaginii, linia neagră scurtă din mijloc ar putea fi fie gura femeii bătrâne, fie colierul
femeii tinere.

Pe baza experimentelor efectuate în anii 1920 și 1930, psihologii gestaltiști au propus un număr mic de

FIGURA 4.27 O figură ambiguă. Faptul că perceptorul își formează o imagine

globală a unei femei tinere sau bătrâne determină semnificația fiecărei părți a
imaginii; ceea ce pare a fi nasul unei femei tinere dintr-o anumită perspectivă pare a
fi un neg pe nasul unei femei bătrâne din altă perspectivă. Percepția de ansamblu duce
chiar la deducții diferite despre haina pe care o poartă femeia: Într-un caz, aceasta
pare a fi o blană elegantă, în timp ce în celălalt, este mai probabil să fie interpretată ca
un palton vechi. (Sursa: Boring, 1930.)

reguli perceptuale de bază, pe care creierul le urmează în mod automat și inconștient atunci când
organizează datele senzoriale în ansambluri semnificative (figura 4.28).

(a) (b) (c) (d) (e)

FIGURA 4.28 Principiile Gestalt de percepție a formei. Psihologii Gestalt au descoperit un set de legi ale
organizării perceptuale, printre care (a) similaritatea, (b) proximitatea, (c) buna continuare, (d) simplitatea
și (e) închiderea. (Sursă: Partea (e) adaptată după Kanizsa, 1976).

• Percepția figură-fond: Oamenii disting în mod inerent între figură (obiectul pe care îl privesc) și
fundal (sau fond/background), cum ar fi cuvintele scrise cu cerneală neagră pe o pagină albă
(dumneavoastră, acum, identificați forme negre pe fundal alb).
• Similaritatea: Creierul are tendința de a grupa elemente similare, cum ar fi cercurile care formează
litera R din figura 4.28a.

108
• Proximitate (apropiere): Creierul are tendința de a grupa obiectele care sunt apropiate unele de altele.
În figura 4.28b, primele șase linii nu au o organizare specială, în timp ce aceleași șase linii dispuse
oarecum diferit în a doua parte a panoului sunt percepute ca trei perechi.
• Continuitate: Dacă este posibil, creierul organizează stimulii în linii sau modele continue, mai degrabă
decât în elemente discontinue. În figura 4.28c, figura pare să arate un X suprapus peste un cerc, mai
degrabă decât bucăți de plăcintă cu linii care se extind dincolo de perimetrul plăcintei.
• Simplitate: Oamenii au tendința de a percepe cel mai simplu model posibil. Cei mai mulți oameni
percep figura 4.28d ca pe o inimă cu o săgeată prin ea, deoarece aceasta este cea mai simplă interpretare.
• Închiderea: Atunci când este posibil, oamenii tind să perceapă cifrele incomplete ca fiind complete.
Dacă lipsește o parte a unui model sau a unei forme familiare, procesele perceptuale completează
modelul, ca în triunghiul prezentat în figura 4.28e A doua parte a figurii 4.28e demonstrează un alt tip
de închidere (uneori numit contur iluzoriu) (Albert, 1993; Kanizsa, 1976).
Oamenii văd două triunghiuri suprapuse, dar, de fapt, niciunul nu există; creierul pur și simplu umple
golurile pentru a percepe modele familiare. Acoperirea cercurilor galbene crestate dezvăluie faptul că
triunghiul alb solid este în întregime o iluzie. Creierul tratează contururile iluzorii ca și cum ar fi reale,
deoarece contururile iluzorii activează aceleași zone de procesare vizuală timpurie din cortexul vizual ca și
contururile reale (Mendola et al., 1999).
Deși principiile Gestalt sunt cele mai evidente în cazul percepției vizuale, ele se aplică și altor simțuri.
De exemplu, principiul figură-fond se aplică atunci când oamenii sunt atenți la vocea unei chelnerițe într-
un restaurant zgomotos; vocea ei devine figură, iar toate celelalte sunete, fondul sau fundalul. În percepția
muzicală, o bună continuare (continuitate) le permite oamenilor să audă o serie de note ca fiind o melodie;
similaritatea le permite să recunoască o melodie cântată la o vioară în timp ce alte instrumente cântă; iar
proximitatea grupează notele cântate împreună ca un acord.
Dintr-o perspectivă evoluționistă, principiile Gestalt exemplifică modul în care creierul organizează
experiența perceptivă pentru a reflecta regularitățile naturii. În natură, părțile obiectelor tind să fie apropiate
unele de altele și legate între ele. Astfel, principiile proximității și continuității sunt reguli perceptuale utile.
În mod similar, obiectele blochează adesea parțial, sau ocolesc, alte obiecte, ca atunci când o veveriță se
târăște pe scoarța unui copac. Principiul închiderii îi determină pe oameni și pe alte animale să
presupună existența părții din copac care este acoperită de corpul unie veverițe.

Combinarea trăsăturilor. Cercetările mai recente s-au concentrat asupra modului în care creierul
combină trăsăturile simple detectate în zonele primare ale cortexului (în special cortexul vizual primar) în
unități mai mari care pot fi folosite pentru a identifica obiecte. Identificarea obiectelor necesită compararea
matricei de stimuli curente cu percepțiile anterioare stocate în memorie pentru a determina identitatea

109
obiectului (cum ar fi o minge, un scaun sau fața unei anumite persoane). Studiile imagistice și cercetările
efectuate pe pacienți și animale cu leziuni ale lobului temporal sugerează că acest proces are loc de-a lungul
căii vizuale "ce".
O teorie proeminentă a modului în care creierul formează și recunoaște imaginile a fost dezvoltată de
Irving Biederman (1987, 1990; Bar & Biederman, 1998). Luați în considerare următorul scenariu comun.
Este târziu în noapte, iar dvs. faceți channel surfing - apăsați rapid telecomanda televizorului în căutarea a
ceva la care să vă uitați. Din mai puțin de o secundă de privire, vă puteți da seama cu ușurință despre ce
este vorba în majoritatea emisiunilor și dacă acestea ar putea fi interesante. Cum recunoaște creierul, în mai
puțin de o secundă, o matrice vizuală complexă de pe un ecran de televizor pentru a lua o decizie atât de
rapidă? Biederman și colegii săi au demonstrat că nu avem nevoie nici măcar de o jumătate de secundă
pentru a recunoaște majoritatea scenelor; 100 de milisecunde - o zecime de secundă - sunt de obicei
suficiente.

FIGURA 4.29. Recunoașterea pe

componente. Geonii simpli din (a) pot fi
utilizați pentru a crea mii de obiecte
diferite (b) prin simpla modificare a
relațiilor dintre ele, cum ar fi dimensiunea
și plasarea lor relativă. (Sursa: Biederman,
1990, p. 49.)

(a)

Teoria lui Biederman, numită recunoaștere prin componente, afirmă că percepem și clasificăm
obiectele din mediul nostru înconjurător prin descompunerea lor în părți componente și apoi prin
compararea componentelor și a modului în care sunt aranjate cu "schițe" similare stocate în memorie.
Conform acestei teorii, creierul combină caracteristicile simple extrase de cortexul primar (cum ar fi liniile
de anumite orientări) într-un număr mic de forme geometrice elementare (numite geoni, de la "ioni
geometrici"). Din acest "alfabet" geometric de 20 până la 30 de geoni, pot fi construite contururile oricărui
obiect, așa cum milioane de cuvinte pot fi construite dintr-un alfabet de 26 de litere. În figura 4.29 sunt
prezentate exemple ale unora dintre aceste geoni.
Biederman susține că combinarea senzațiilor vizuale primitive în geoni nu numai că permite
identificarea rapidă a obiectelor, dar explică și de ce putem recunoaște obiectele chiar și atunci când părți

110
din ele sunt blocate sau lipsesc. Motivul este că principiile Gestalt, cum ar fi principiul continuității, se
aplică percepției geonilor. Cu alte cuvinte, creierul umple golurile dintr- un segment de geon, cum ar fi o
bucată blocată dintr-un cerc. Teoria prezice, iar cercetările susțin predicția, că eșecurile în identificarea
obiectelor ar trebui să apară dacă liniile de legătură între geoni separați lipsesc sau sunt ambigue, astfel
încât creierul nu mai poate spune unde se termină o compo nentă și unde începe alta (figura 4.30).
Recunoașterea prin componente nu este o teorie completă a percepției formei. Ea a fost concepută
pentru a explica modul în care oamenii fac determinări inițiale relativ rapide cu privire la ceea ce văd și la
ceea ce ar putea merita o examinare mai atentă. Discriminările mai subtile necesită o analiză suplimentară
a unor calități precum culoarea, textura și mișcarea, precum și integrarea acestor diferite "hărți" mentale
(Ullman, 1995). De exemplu, participanții cărora li se cere să găsească un triunghi într-o gamă mare de
forme geometrice pot face acest lucru foarte rapid, indiferent dacă triunghiul este unul dintre 10 sau 50 de
alte forme (Triesman, 1986). Dacă li se cere să găsească triunghiul roșu, nu numai că timpul lor de răspuns
crește, dar durata de timp necesară este direct proporțională cu numărul celorlalte forme geometrice aflate
la vedere. Aparent, formularea de judecăți cu privire la conjuncția a două atribute - în acest caz, forma și
culoarea - necesită nu numai consultarea a două hărți (una a formei și alta a culorii), ci și suprapunerea
uneia peste cealaltă. Faptul că putem efectua calcule atât de complexe atât de rapid este remarcabil.

FIGURA 4.30 Imagini identificabile și neidentificabile. Oamenii pot rapid să identifice obiecte (a) chiar
dacă lipsesc multe părți din ele, atâta timp cât relațiile dintre componentele lor, sau geonii, rămân clare
(b). Atunci când nu mai pot spune unde se termină un geon și unde începe altul (c), capacitatea de a
identifica obiectele va dispărea. (Sursa: Biederman, 1987, p. 135.)
Iluzii perceptuale. Uneori, eforturile creierului de a organiza senzațiile în percepții coerente și precise
eșuează. Acesta este cazul iluziilor perceptuale, în care procesele perceptuale normale produc interpretări
perceptuale eronate. Figurile imposibile sunt un astfel de tip de iluzie; ele oferă indicii contradictorii pentru
organizarea tridimensională, așa cum este ilustrat în figura 4.31. Recunoașterea imposibilității acestor figuri
necesită timp, deoarece creierul încearcă să impună ordine prin utilizarea unor principii precum simplitatea

111
asupra unor date care nu permit o soluție simplă. Fiecare porțiune a unei figuri imposibile este credibilă,
dar de îndată ce creierul organizează senzațiile într-un anumit mod, o altă parte a figurii o invalidează. Alte
iluzii, deși nu sunt figuri imposibile, ne joacă totuși feste. Iluzia cu mesele care se întorc, realizată de Roger
Shepherd în figura 4.32, reprezintă o astfel de iluzie. Deși mesele sunt, de fapt, de aceeași mărime, creierul
nostru nu procesează informațiile în acest fel.
FIGURA 4.31 Cifre imposibile. Creierul nu poate forma o
percepție stabilă deoarece, de fiecare dată când o face, un alt
segment al figurii face imposibilă percepția. Escher, care a pictat
figura imposibilă din (b), s-a folosit de cercetarea percepției.

FIGURA 4.32 Iluzia meselor turnante a lui Roger Shepherd.

Mesele au aceeași formă și dimensiune, în ciuda faptului că
creierul nostru le procesează ca fiind de forme și dimensiuni diferite.

Percepția adâncimii. O altă caracteristică a organizării perceptuale este percepția adâncimii sau a
distanței. Dacă ne uităm la o carte, percepem această carte ca având înălțime, lățime și lungime și aflându
- se la o anumită distanță de noi; un atlet priceput poate arunca o minge la 15 metri distanță, într-un cerc
mic, nu cu mult mai mare decât mingea. Facem judecăți tridimensionale precum acestea pe baza unei
imagini bidimensionale de pe retină - și facem acest lucru cu o asemenea rapiditate încât nu suntem
conștienți de calculele pe care le face sistemul nostru nervos. Cercetătorii au prezentat unor persoane din
14 societăți non- occidentale și 3 societăți occidentale mai mulți stimuli concepuți pentru a provoca
iluziile perceptuale. Ei au constatat că occidentalii au fost în mod constant mai susceptibili de a
experimenta iluzia Müller-Lyer decât non-occidentalii, dar nu au fost mai susceptibili de a experimenta
iluzia Müller- Lyer decât non-occidentalii. Studiile ulterioare au replicat aceste constatări cu iluzia
Müller-Lyer (Ped- ersen & Wheeler, 1983; Segall et al., 1990).Separarea impactului relativ al arhiculturii
și al simplei expuneri la imagini este dificilă, dar datele disponibile susțin ambele ipoteze (Berry et al.,
1992).
Constanța dimensională este implicată într-o altă iluzie celebră, iluzia Ponzo, care, de asemenea, pare să
fie influențată de cultură și experiență (figura 4.38). Indicii perspectivei liniare indică faptul că bara de sus
este mai mare, deoarece pare mai îndepărtată. Din punct de vedere trans-cultural, persoanele care trăiesc în

112
medii în care liniile converg în depărtare (cum ar fi șinele de cale ferată și autostrăzile lungi și drepte) par
a fi mai sensibile la această iluzie decât persoanele din medii cu relativ puține linii convergente (Brislin &
Keating, 1976).

FIGURA 4.38 Iluzia Ponzo. Liniile convergente duc la perceperea barei roșii superioare ca fiind mai
mare, deoarece pare să fie mai îndepărtată. Barele sunt de fapt identice ca lungime.

Rezumat

Percepția implică organizarea și interpretarea experienței senzoriale. Percepția formei se referă la organizarea
senzațiilor în forme și modele semnificative (percepții). Psihologii Gestalt au descris mai multe principii ale percepției
formei. Mai recent, o teorie numită recunoaștere prin componente a susținut că oamenii percep și clasifică obiectele
prin descompunerea lor în unități elementare. Eforturile creierului de a organiza percepțiile pot produce uneori iluzii
perceptive.

Interpretarea experienței senzoriale

Procesele de organizare a percepției pe care le-am examinat - percepția formei, percepția adâncimii,
percepția mișcării și constanța perceptivă - organizează senzațiile în forme stabile și recognoscibile. Totuși,
aceste percepții nu ne spun ce este un obiect sau care ar putea fi semnificația sa pentru noi. Generarea unui
sens din experiența senzorială este sarcina interpretării perceptuale. Linia de demarcație dintre organizare
și interpretare nu este, bineînțeles, clară și precisă. Tipul de sarcini de identificare a obiectelor studiate de
Biederman, de exemplu, le implică pe amândouă și, în viața de zi cu zi, organizarea experienței perceptuale
este doar un pas pe calea interpretării acesteia.
Interpretarea percepției se află la intersecția dintre senzație și memorie, deoarece creierul interpretează
senzațiile actuale în lumina experienței anterioare. Acestea pot apărea la un nivel foarte primitiv - reacția
la un gust amar, reculul în fața unui obiect care se apropie de față, răspunsul emoțional la o voce familiară
- fără efort conștient sau implicare corticală. Totuși, în cea mai mare parte a timpului, interpretarea implică
clasificarea stimulilor - un obiect în mișcare este un câine; un model de stimulare tactilă este o mângâiere

113
moale. În această subsecțiune finală, examinăm modul în care experiența, așteptările și motivația modelează
interpretarea perceptivă.
INFLUENȚA EXPERIENȚEI În ce măsură percepțiile noastre actuale se bazează pe experiența noastră
trecută? Această întrebare ne duce înapoi la dezbaterea ereditate-mediu/ înnăscut-dobândit, care traversează
aproape toate domeniile psihologiei.
Filozoful german Immanuel Kant a susținut că oamenii experimentează în mod firesc lumea folosind
anumite categorii, cum ar fi timpul, spațiul și cauzalitatea. De exemplu, atunci când o persoană trântește o
ușă și cadrul ușii se clatină, ea deduce în mod natural că trântirea ușii a provocat tremurul cadrului. Potrivit
lui Kant, oamenii deduc în mod automat cauzalitatea, înainte de orice învățare.
Percepția directă. În timp ce Kant a pus accentul pe modul în care mintea ordonează percepția lumii,
psihologul James Gibson (1966, 1979) a pus accentul pe modul în care lumea organizează percepția, astfel
încât noi să detectăm ordinea care există în natură. Gibson a susținut o teorie cunoscută sub numele de
percepție directă, care susține că semnificația stimulilor este adesea imediată și evidentă, chiar și pentru
"ochiul neantrenat". De exemplu, percepem în mod automat adâncimea într-un obiect care are o textură
modelată (cum ar fi un șarpe), deoarece atunci când elementele texturii (în acest caz, solzii de pe spatele
șarpelui) scad în dimensiune, creierul interpretează schimbarea ca fiind un indiciu de adâncime
(Goodenough & Gillam, 1997).
Teoria lui Gibson este în esență evoluționistă: Simțurile au evoluat pentru a răspunde la aspecte ale
mediului relevante pentru adaptare. Un obiect care se apropie rapid de față este periculos; alimentele cu
gust dulce oferă energie; o voce puternică și furioasă este amenințătoare. Din acest punct de vedere, noi nu
ne construim realitatea, ci o percepem direct. Și adesea putem percepe realitatea cu puțină experiență.
Când educația activează natura Deși sistemul nervos are anumite potențiale înnăscute - cum ar fi
vederea în profunzime sau recunoașterea mișcărilor faciale semnificative - majoritatea acestor potențiale
au nevoie de aportul mediului pentru a se dezvolta. Acolo unde psihologii întrebau cândva: "Ce este mai
important, natura sau educația?", astăzi ei se întreabă adesea: "Cum activează anumite experiențe anumite
potențiale înnăscute?".
Într-un set de studii, cercetătorii au crescut pisicuțe în întuneric în primele cinci luni, cu excepția a cinci
ore pe zi, timp în care au plasat pisicuțele într-un cilindru cu dungi orizontale sau verticale (Blakemore &
Cooper, 1970). Pisicuțele vedeau doar dungile, deoarece purtau o zgardă mare la gât, care le împiedica să
își vadă chiar și propriul corp (figura 4.39). La vârsta adultă, pisicuțele crescute în medii orizontale nu au
fost capabile să perceapă liniile verticale și le lipseau detectoarele corticale de trăsături care să răspundă la
liniile verticale; opusul a fost valabil pentru pisicuțele crescute într-un mediu vertical. Deși aceste pisici au
fost programate genetic pentru a avea detectori de trăsături verticale și orizontale, creierul lor s-a adaptat la
o lume fără anumite trăsături de detectat.

114
 Alte studii au echipat pisicuțe și maimuțe cu ochelari de protecție translucizi, care permit trecerea
luminii, dar numai într-o formă neclară, difuză și fără model. Când animalele devin adulte și li se
îndepărtează ochelarii, acestea sunt capabile să îndeplinească fără dificultate sarcini perceptive simple, cum
ar fi distingerea culorilor, a luminozității și a dimensiunilor. Cu toate acestea, ele au dificultăți la alte sarcini;
de exemplu, nu sunt capabile să distingă obiectele unele de altele sau să urmărească obiecte în mișcare
(Riesen, 1960; Wiesel, 1982). Constatări similare au apărut în studiile asupra oamenilor care s-au născut
orbi, dar care au devenit ulterior văzători la vârsta adultă prin intervenție chirurgicală (Fine et al., 2003;
Gregory 1978; Sacks, 1993; Von Senden, 1960). Majoritatea acestor indivizi pot deosebi figura de fond,
pot sesiza culorile și pot urmări obiecte în mișcare, dar mulți dintre ei nu învață niciodată să recunoască
obiectele pe care le cunoșteau anterior prin atingere și, prin urmare, rămân orbi din punct de vedere
funcțional. Ceea ce sugerează aceste studii, este că creierul a evoluat pentru a "aștepta" anumite experiențe,
fără de care nu se va dezvolta normal. Experiențele timpurii nu sunt singurele care modelează experiențele
care stau la baza sistemului neuronal în ceea ce privește senzația și percepția. Într-un studiu, maimuțele care
au fost învățate să facă discriminări fine ale înălțimii au prezentat creșteri ale dimensiunii regiunilor
corticale care răspund la înălțime (Recanzone et al., 1993). Cercetări intrigante efectuate pe oameni au
constatat că exersarea discriminării manuale a literelor în Braille produce schimbări în creier. O regiune
mai mare din cortexul cititorilor Braille este dedicată vârfurilor degetelor, cu care aceștia citesc (Pascual-
Leone & Torres, 1993). Astfel, experiența poate modifica structura creierului, făcându-l mai mult sau mai
puțin receptiv la intrările senzoriale ulterioare.

FIGURA 4.39 Pisicuțele crescute într-o lume verticală își pierd capacitatea "înnăscută" de a vedea
liniile orizontale.

Dezvoltarea fricii față de înălțimi și capacitatea de a percepe adâncimea sunt, în mod evident,
caracteristici adaptative. Dacă nu ați avea percepția adâncimii, cum ați putea urca treptele? Nu ați putea
merge niciodată în drumeții, deoarece, cel mai probabil, ați cădea de pe prima stâncă pe care ați întâlni-o.
În mod clar, percepția adâncimii este importantă, atât de vitală pentru supraviețuire, încât oamenii de știință

115
s-au străduit să stabilească dacă ne naștem cu capacitatea de a percepe adâncimea (natură) sau dacă
percepția adâncimii este ceva ce dobândim odată ce devenim mobili, în jurul vârstei de 6-8 luni (educație).
Întrebați orice părinte care are un sugar sau un copil mic care a căzut de pe pat sau de pe masa de schimb
și probabil că vă va spune că percepția adâncimii se învață prin experiență. Cu toate acestea, nu toată lumea
este de acord.

Cuvinte cheie
• percepția figură-fond - o regulă fundamentală a percepției descrisă de psihologia Gestalt care
afirmă că oamenii fac în mod inerent diferența între figură (obiectul pe care îl privesc, sunetul pe
care îl ascultă etc.) și fond (fundal).
• similaritate - o regulă Gestalt a percepției care afirmă că creierul tinde să grupeze elemente
similare în cadrul unui câmp perceptiv
• proximitate - o regulă Gestalt a percepției care afirmă că, în condiții de egalitate, creierul grupează
laolaltă obiectele care sunt apropiate unele de altele.
• Continuitate - o regulă Gestalt a percepției care afirmă că, dacă este posibil, creierul organizează
stimulii în linii sau modele continue mai degrabă decât în elemente discontinue
• Simplitate - o regulă Gestalt de percepție care afirmă că oamenii tind să perceapă cel mai simplu
model posibil
• Închidere - o regulă de percepție Gestalt care afirmă că oamenii au tendința de a percepe figurile
incomplete ca fiind complete
• interpretare perceptivă - procesul de generare a semnificației din experiența senzorială
• percepția directă - o teorie care afirmă că informația senzorială poartă în mod intrinsec o
semnificație

116
FIGURA 4.40 Faleza vizuală. Bebelușilor le este teamă să se târască peste "prăpastie" chiar și atunci când
au început de curând să se târască și, prin urmare, au puțină experiență care să-i determine să se teamă
de ea.

Percepția adâncimii. Pentru a examina fundamentele înnăscute ale percepției de adâncime în raport cu
mediul înconjurător, Eleanor Gibson și Richard Walk au creat ceea ce este cunoscut sub numele de "faleza
vizuală". După cum se arată în figura 4.40, faleza vizuală este o masă transparentă de aproximativ 1,5 metri
înălțime, cu un model de tablă de șah direct sub ea pe o parte și un alt model de tablă de șah care pare să
cadă ca o stâncă pe cealaltă parte. Peste mijloc se află o planșă pe care este așezat participantul. Gibson și
Walk (1960) au testat 36 de sugari cu vârste cuprinse între 6 luni și 14 luni. Fiecare copil a fost plasat pe
tabla centrală și a fost chemat de mama sa fie din partea "adâncă", fie din partea "superficială". Douăzeci
și șapte dintre sugari au părăsit planșa, toți târându-se spre mamă atunci când aceasta se afla pe partea
superficială. Doar trei dintre acești sugari au făcut vreo mișcare spre mamă atunci când aceasta îi chema
din partea adâncă, deși unii dintre sugari mângâiau sticla de pe partea adâncă. Deoarece majoritatea
sugarilor puteau face diferența între partea superficială și cea adâncă chiar și atunci când începuseră de
curând să se târască și avuseseră puțină sau nicio experiență relevantă cu căderea de pe suprafețe, Gibson
și Walk au concluzionat că percepția adâncimii era înnăscută. Cu alte cuvinte, potrivit lui Gibson și Walk,
sistemele de percepție ale sugarilor sunt deja adaptate pentru a da sens caracteristicilor importante ale lumii
înainte de a avea ocazia să învețe ce înseamnă căderea (a se vedea Bertenthal, 1996). Sugarul percepe în

117
mod direct că anumite situații semnifică pericol. Este interesant faptul că, deși sugarii se temeau să se
aventureze pe partea adâncă a mesei de "teama de a cădea", pe măsură ce se întorceau pe tabla centrală
pentru a se deplasa spre partea puțin adâncă, mulți dintre ei au sfârșit prin a da cu spatele pe partea adâncă.
După cum au afirmat Gibson și Walk (1960), "Era la fel de clar că percepția lor de adâncime se maturizase
mai rapid decât abilitățile lor locomotorii" (p. 64).
Deși Gibson și Walk au concluzionat că rezultatele obținute cu sugari umani susțin o interpretare
nativistă a percepției de adâncime, sugarii aveau cel puțin 6 luni când au fost testați. Astfel, ei avuseseră o
anumită experiență, deși limitată, cu experiența vizuală, inclusiv cu profunzimea. Din cauza aparentei
imposibilități de a testa copii mai mici de 6 luni din cauza incapacității lor de a se târî, Gibson și Walk au
testat țestoase, șobolani, pui , porci, pisoi, câini, miei și pui de capră pe faleza vizuală. Aceste animale își
dezvoltă abilitățile locomotorii mult mai devreme decât oamenii. Astfel, dacă acestea ar demonstra același
tipar de rezultate ca și sugarii umani, s-ar oferi un sprijin suplimentar pentru caracterul înnăscut al percepției
de adâncime. Puii, mieii și puii de capră ar putea fi testați pe faleza vizuală încă de la vârsta de o zi.
La toate cele trei specii, niciun animal nu a pășit pe partea adâncă. Pisicile, care nu au putut fi testate
până la vârsta de aproximativ patru săptămâni, au preferat în mod constant partea superficială celei adânci.
Șobolanii, pe de altă parte, au arătat o preferință redusă. Gibson și Walk au explicat acest lucru prin faptul
că, deoarece șobolanii sunt creaturi nocturne, ei se bazează mai puțin pe indicii vizuale și mai mult pe ceea
ce pot mirosi și simți cu ajutorul mustăților lor. Trei sferturi dintre broaștele țestoase au preferat partea puțin
adâncă.
Gibson și Walk au ajuns la concluzia că percepția adâncimii este prezentă la animale în momentul în
care acestea devin mobile. În cazul unor animale, cum ar fi puii și mieii, acest lucru se întâmplă încă din
prima zi de viață. La alte animale, cum ar fi pisicile, percepția adâncimii se dezvoltă în jurul a patru
săptămâni. Datorită consecvenței între specii în ceea ce privește dezvoltarea percepției de adâncime
concomitent cu locomoția, Gibson și Walk au avut încredere să concluzioneze că percepția de adâncime
este înnăscută.
Nu este surprinzător faptul că, de-a lungul anilor, concluziile lui Gibson și Walk au întâmpinat o oarecare
rezistență. În anii '70, cercetătorii au testat sugari cu vârsta de doar două luni, plasându-i pe partea profundă
a aparatului vizual al falezei. În loc să observe creșteri ale ritmului cardiac care să indice teamă, cercetătorii
au constatat că, de fapt, ritmul cardiac a scăzut, sugerând că sugarii erau curioși (Campos et al., 1978).
Un deceniu și jumătate mai târziu, Campos și colegii săi au efectuat patru studii (Campos et al., 1992;
Witherington et al., 2005), demonstrând că locomoția este necesară înainte de a se dezvolta percepția
adâncimii și o teamă față de înălțimi. Într-un studiu, sugarii pre-locomotori și cei locomotori au fost coborâți
(pentru a controla diferențele de mobilitate) atât pe partea de mică adâncime, cât și pe cea de mare adâncime
a mesei de faleză vizuală. Doar sugarii locomotori au prezentat creșteri ale ritmului cardiac atunci când au

118
fost coborâți în partea adâncă a falezei vizuale. Într-un alt studiu dintre cele patru, Campos și colegii săi au
constatat că volumul de experiență locomotorie este corelat cu reținerea față de înălțimi. Cu cât sugarii au
fost mai mult timp mobili, cu atât mai multă rezistență au manifestat la traversarea pe partea adâncă a
aparatului vizual al falezei, sugerând că percepția adâncimii este învățată din experiență mai degrabă decât
o abilitate înnăscută.
La fel ca multe fenomene din psihologie și din alte discipline, dezvoltarea percepției de adâncime implică
probabil atât calități înnăscute, cât și învățate. În mod clar, oamenii și alte animale sunt conectați în mod
adaptiv într-un mod care le permite să se ferească de înălțimi. În acest fel, ei pot evita accidentele grave și
chiar moartea din cauza căderii. Cercetările lui Campos și ale altora arată însă apariția percepției de
adâncime odată ce sugarii au experiență locomotorie. Este vorba de natură sau de educație? Cel mai probabil
este o interacțiune între cele două.

PRELUCRAREA ASCENDENTĂ ȘI DESCENDENTĂ

Am văzut că experiența poate acționa mecanismele înnăscute sau chiar afecta cantitatea de spațiu cortical
dedicat anumitor tipuri de procesare senzorială. Dar atunci când întâlnim un chip care ne pare familiar sau
un animal care seamănă cu unul pe care l-am văzut, experiența noastră anterioară modifică de fapt modul
în care îl percepem sau începem să clasificăm chipul sau animalul doar după ce îi identificăm
caracteristicile? În mod similar, are vinul un gust diferit pentru un connoisseur - cunoștințele sale despre
vin îi modifică de fapt percepțiile – sau are doar cuvinte mai frumoase pentru a-și descrie experiența după
aceea ? Psihologii au oferit în mod tradițional două răspunsuri opuse la astfel de întrebări, care acum, ca și
în multe dezbateri clasice despre senzație și percepție, par a fi complementare. Un punct de vedere pune
accentul pe rolul datelor senzoriale în modelarea percepției, în timp ce celălalt accentuează influența
experienței anterioare. Procesarea de jos în sus (procesare ascendentă sau în engl.bottom-up) se referă la
procesarea care începe „de jos" cu datele senzoriale brute care alimentează „în sus" creierul. O explicație
ascendentă a percepției vizuale susține că creierul formează percepții prin combinarea răspunsurilor mai
multor detectori de caracteristici din cortexul primar, care la rândul lor integrează intrările de la neuronii
aflați mai jos în sistemul vizual.
Procesarea descendentă sau de sus în jos (engl. top-down) în schimb, începe „de sus", cu afirmațiile
și cunoștințele observatorului. Teoreticienii care favorizează o explicație a procesării de sus în jos lucrează
de obicei dintr-o perspectivă cognitivă. Aceștia susțin că creierul folosește cunoștințele anterioare pentru a
începe să organizeze și să interpreteze senzațiile de îndată ce informațiile încep să vină, în loc să aștepte ca
percepțiile să se formeze pe baza unei analize secvențiale (pas cu pas) a caracteristicilor lor izolate. Astfel,

119
la fel ca teoreticienii Gestalt, acești cercetători presupun că, de îndată ce creierul a detectat trăsături care
seamănă cu ochii, începe să se aștepte la o față și, prin urmare, să caute nasul și gura.
Studii care demonstrează procesarea de jos în sus și de sus în jos Ambele abordări au un suport empiric.
Cercetările privind percepția mișcării oferă un exemplu de procesare de jos în sus. Psihologii au antrenat
maimuțele să raporteze direcția în care se mișcă un afișaj de puncte. Cercetătorii au observat apoi răspunsul
neuronilor individuali identificați în mod obișnuit ca detectori de caracteristici pentru mișcări de o anumită
viteză și direcție în timp ce maimuțele executau sarcina (Newsome et al., 1989). Aceștia au descoperit că
"deciziile" luate de neuronii individuali cu privire la direcția în care se mișcau punctele erau la fel de precise
ca și - și uneori chiar mai precise decât deciziile maimuțelor!
Deciziile de percepție în sarcini simple de genul celor date acestor maimuțe pot necesita o implicare
redusă a proceselor mentale superioare. Pe de altă parte, citirea acestor cuvinte oferă un bun exemplu de
procesare de sus în jos, deoarece citirea ar fi în mod credibil greoaie dacă oamenii ar trebui să detecteze
fiecare literă a fiecărui cuvânt de jos în sus, în loc să se aștepte și să recunoască modele.
Dovezile recente ale procesării de sus în jos provin din studii care utilizează tehnologia PET. Într-un studiu,
participanții au vizualizat litere prezentate într-o grilă, ca în figura 4.41 (Kosslyn et al., 1993). Apoi li s-a
arătat aceeași grilă fără literă și li s- a cerut să decidă dacă litera ar acoperi un X plasat într- una din căsuțele
grilei. Această sarcină presupunea ca ei să creeze o imagine mentală a literei din grilă și să localizeze X-ul
pe litera imaginară. În continuare, aceștia au efectuat aceeași sarcină, cu excepția faptului că de data aceasta
litera era prezentă efectiv în grilă, astfel încât puteau să o perceapă în loc să fie nevoiți să și-o imagineze.
Participanții dintr-o condiție de control au efectuat o sarcină simplă care presupunea, în esență,
vizualizarea grilei goale cu și fără un X. Folosind "metodă de extracție" (engl. method of subtraction)
utilizată în multe studii imagistice, cercetătorii au măsurat cantitatea de activitate neuronală în condițiile de
imageri mentală și percepție și au ”scos” cantitatea de activitate cerebrală observată în condițiile de control.
Logica constă în a face ca condițiile experimentale și cele de control să

difere în cât mai puține aspecte, astfel încât ceea ce rămâne în imaginea computerizată a activității cerebrale
după sustragere să fie o imagine doar a activității neuronale legate de operația care este investigată (în acest
caz, imageria mentală și percepția).

120
 În mod previzibil, atât percepția, cât și imaginile mentale au activat multe părți ale sistemului vizual,
cum ar fi cortexul de asociere vizuală. Cu toate acestea, cea mai izbitoare constatare a fost că starea de
imagerie mentală a activat aceleași zone ale cortexului vizual primar activate de percepția reală a literelor
- în mod normal se credea că reflectă procesarea bottom-up a informațiilor senzoriale (a se vedea figura
4.41). De fapt, cortexul primar a fost chiar mai activ în timpul imageriei mentale decât în timpul percepției
reale! Deși aceste constatări sunt controversate (D'Esposito et al., 1997), dacă se confirmă în cazul unor
repetări viitoare, ele sugerează că atunci când oamenii își imaginează o imagine în minte, ei creează de fapt
o imagine vizuală folosind aceleași căi neuronale implicate atunci când vizualizează un stimul vizual - o
activare de sus în jos a regiunilor cerebrale activate în mod normal de intrările senzoriale.
Rezolvarea paradoxului: Procesarea simultană în percepție Încercarea de a explica percepția fie prin
procese ascendente, fie prin procese descendente prezintă un paradox. Nu ați fi capabil să identificați
formele din figura 4.42a dacă nu ați ști că acestea fac parte dintr-un câine. Cu toate acestea, nu ați recunoaște
figura 4.42b ca fiind un câine decât dacă ați putea procesa informații despre părțile prezentate în figura
4.42a. Fără procesarea ascendentă, stimulii externi nu ar avea niciun efect asupra percepției; am avea
halucinații în loc să percepem. Fără procesarea de sus în jos, experiența nu ar avea niciun efect asupra
percepției. Atunci, cum reușesc oamenii să recunoască și să clasifice obiectele?
Conform gândirii actuale, ambele tipuri de procesare au loc simultan (Pollen, 1999; Rumelhart et al.,
1986). De exemplu, caracteristicile mediului creează modele de stimulare în cortexul vizual primar. La
rândul lor, aceste modele stimulează circuitele neuronale din cortexul de asociere vizuală care reprezintă
diverse obiecte, cum ar fi fața unui prieten. Dacă perceptorul se așteaptă să vadă acea față sau dacă o
componentă suficient de mare a rețelei neuronale care reprezintă fața se activează, creierul își formează, în
esență, o "ipoteză" cu privire la un model de stimulare senzorială care vine, chiar dacă nu au sosit încă toate
datele de la detectoarele de caracteristici. Acesta poate chiar să aibă mai multe ipoteze simultan, care sunt

121
testate în funcție de noile date primite până când una dintre ele "câștigă", deoarece pare să se potrivească
cel mai bine cu datele.

(a) (b)

FIGURA 4.42 Procesarea de sus în jos și de jos în sus. În mod izolat (percepție de la bot- tom în sus),
desenele din (a) nu ar avea nicio semnificație. Cu toate acestea, desenul mai larg din (b), câinele, nu poate
fi recunoscut fără a recunoaște părțile componente.

Cuvinte cheie
• procesare ascendentă - procesarea perceptivă care începe cu date senzoriale brute care ajung "în
sus" la creier; ceea ce este perceput este determinat în mare măsură de caracteristicile stimulilor
care ajung la organele de simț.
• procesarea descendentă - procesarea perceptivă care pornește de la așteptările și cunoștințele
observatorului

122
 Capitolul 6. Memoria
MEMORIA

Memoria este atât de fundamentală pentru funcționarea umană, încât o luăm ca pe ceva de la sine înțeles.
Gândiți-vă ce mecanism a fost implicat ultima dată când ați îndeplinit sarcina aparent simplă de a vă aminti
numărul de telefon al unui prieten. V-ați adus în minte o imagine vizuală (o fotografie a numărului), o
"imagine" auditivă (pronunțând cu voce tare în minte o serie de numere) sau pur și simplu un model de
mișcări motorii în timp ce ați tastat numerele de telefon? Cum v-ați adus aminte de acest număr anume,
având în vedere că aveți probabil o duzină de alte numere stocate în memorie? Și odată ce ați avut în minte
un număr, cum ați știut că este cel corect? Și ați fost conștient, în timp ce ați întins mâna spre telefon, că vă
amintiți în acel moment cum să folosiți un telefon, ce fac telefoanele, cum să ridicați un obiect ușor spre
față, cum să apăsați butoanele și cine este prietenul dumneavoastră?
Acest exemplu sugerează cât de complex este cel mai simplu act de memorare. Memoria presupune
să luăm ceva ce am observat, cum ar fi un număr de telefon scris, și să îl transformăm într-o formă pe care
o putem stoca, regăsi și utiliza. Începem prin a lua în considerare pe scurt diversele moduri în care creierul
poate păstra trecutul - "materia primă" a memoriei - și un model evolutiv de procesare a informației care a
ghidat eforturile psihologilor de a înțelege memoria timp de aproape o jumătate de secol.

Reprezentări mentale
Pentru ca un sunet, o imagine sau un gând să revină în minte atunci când nu mai este prezent, acesta
trebuie să fie reprezentat în minte, de data aceasta fără stimulul inițial. O reprezentare mentală este o
versiune psihologică sau un model mental al unui stimul sau al unei categorii de stimuli. În termeni neuro-
psihologici, este vorba de declanșarea modelată a unei rețele de neuroni care formează "codul" neuronal
pentru un obiect sau un concept, cum ar fi "câine" sau "soră".
Modurile de reprezentare sunt ca niște limbaje care permit conversația în interiorul minții (vezi
Jackendoff, 1996). Conținutul gândurilor și amintirilor noastre poate fi descris sau tradus în multe "limbaje"
- imagini, sunete, cuvinte și așa mai departe - dar unele limbaje nu pot surprinde anumite experiențe așa
cum o pot face altele. Din fericire, suntem cu toții "multilingvi" și frecvent procesăm informațiile simultan,
folosind mai multe coduri de reprezentare. Unele tipuri de reprezentare sunt dificil de conceptualizat și au
primit mai puțină atenție din partea cercetătorilor. De exemplu, oamenii stochează amintiri despre acțiuni,
cum ar fi cum să apese butoanele unui telefon, ceea ce sugerează existența unor reprezentări motorii sau a

123
unor amintiri stocate ale mișcărilor musculare. Cele mai frecvent studiate reprezentări însă sunt cele
senzoriale și verbale.

REPREZENTĂRI SENZORIALE
Reprezentările senzoriale stochează informații într-un mod senzorial, cum ar fi sunetul unui lătrat
de câine sau imaginea unui oraș (Postle, 2006). Oamenii se bazează pe reprezentări vizuale pentru a-și
aminti unde și-au lăsat cheile noaptea trecută sau pentru a prinde o minge care vine spre ei prin aer.
Reprezentările vizuale sunt ca niște imagini care pot fi analizate sau manipulate mental (Kosslyn, 1983).
Cu toate acestea, diferite tipuri de reprezentări vizuale sunt stocate în moduri diferite.
Modul auditiv este, de asemenea, important pentru codificarea informațiilor (Thompson & Paivio,
1994). Unele forme de informații auditive sunt dificil de reprezentat în orice alt mod. De exemplu, cei mai
mulți cititori ar fi capabili să ăși reamintească o melodie a lui Hannah Montana sau Holograf cu puține
dificultăți, dar ar avea mult mai multe probleme în a descrie melodia decât în a o "auzi" în mintea lor.
Și alte tipuri de informații senzoriale au propriile lor coduri mentale. Oamenii pot identifica multe
obiecte după miros, o constatare care sugerează că ei compară experiența senzorială curentă cu cunoștințele
olfactive (Schab & Crowder, 1995). Reprezentările olfactive la om sunt, totuși, mult mai puțin fiabile decât
reprezentările vizuale în identificarea chiar și a obiectelor comune (de Wijk et al., 1995; Herz, 2005). De
exemplu, dacă sunt expuși la mirosul unei clementine sau a unei lămâi, oamenii o identifică adesea greșit
ca fiind o portocală, în timp ce persoanele cu un sistem vizual intact rareori confundă vizual aceste fructe.

REPREZENTĂRI VERBALE
Deși multe reprezentări sunt stocate în moduri senzoriale, în cea mai mare parte a timpului oamenii
gândesc folosind reprezentări verbale. Încercați să vă imaginați ce înseamnă libertatea sau reprezentarea
mentală fără a gândi în cuvinte. Alte experiențe, în schimb, sunt practic imposibil de descris sau de reținut
verbal, cum ar fi mirosul de șuncă. De fapt, folosirea cuvintelor pentru a descrie lucruri despre care se
cunosc puține lucruri verbale poate perturba memoria senzorială. Studiile de neuroimagistică confirmă
faptul că reprezentările verbale sunt, de fapt, distincte de reprezentările senzoriale. Luați în considerare ce
se întâmplă atunci când cercetătorii prezintă participanților un șir de X-uri comparativ cu prezentarrea unui
cuvânt (Menard et al., 1996). Ambii stimuli conduc la activarea cortexului vizual, deoarece ambele sunt
procesate vizual. Cu toate acestea, prezentarea cuvântului duce la activarea suplimentară a unei regiuni de
la joncțiunea lobilor occipital, parietal și temporal stâng, care pare să fie implicată în transformarea
reprezentării vizuale într- una verbală sau semantică.

124
 Pentru ca informația să revină în minte după ce nu mai este prezentă, ea trebuie să fie reprezentată. Reprezentările
senzoriale stochează informațiile într-un mod senzorial; reprezentările verbale stochează informațiile în cuvinte.
Oamenii stochează, de asemenea, cunoștințe despre acțiuni sub formă de reprezentări motorii.

Prelucrarea informațiilor: Un model evolutiv

Psihologii au început să studieze memoria la sfârșitul secolului al XIX-lea, deși interesul pentru
memorie s-a diminuat sub influența behaviorismului până la "revoluția cognitivă" din anii 1960. În 1890,
William James a propus o distincție între două tipuri de memorie, pe care le-a numit memorie primară și
secundară. Memoria primară este memoria imediată pentru informațiile deținute momentan în conștiință,
cum ar fi un număr de telefon. Memoria secundară este un vast depozit de informații care nu sunt conștiente
decât atunci când sunt rechemate în memoria primară, cum ar fi cele 10 sau 20 de numere de telefon pe
care o persoană și le-ar putea reaminti dacă ar dori să sune diverși prieteni sau membri ai familiei. Distincția
lui James este încorporată în modelul standard al memoriei. Acest model a ghidat cercetările privind
memoria și cogniția încă din anii 1960 (Atkinson & Shiffrin, 1968; Healy & McNamara, 1996). Modelul
standard se bazează pe metafora minții ca fiind un computer, care plasează informații în diferite stocuri de
memorie (hardware-ul sistemului) și le recuperează și le transformă folosind diferite programe ("software").
Conform acestui model (figura 6.1), memoria este formată din trei depozite: registrul senzorial, memoria
de scurtă durată (memoria primară a lui James) și memoria de lungă durată (memoria secundară a lui
James).

Memorie Memorie de
de scurtă lungă durată
durată
(MS)

Stocare a și recuperarea amintirilor implică trecerea informațiilor de la o memorie la alta și apoi

recuperarea informațiilor din memoria de lungă durată.

REGISTRELE SENZORIALE
Să presupunem că luați în mână mai multe monede din buzunar și, în timp ce vă uitați în altă parte,
întindeți mâna astfel încât toate monedele să fie vizibile. Dacă vă uitați apoi pentru o secundă la mână, iar
apoi vă uitați în altă parte și încercați să spuneți cîte monede sunt, este probabil să puteți raporta cu exactitate

125
numărul de monede din mână, deoarece imaginea este reținută momentan în registrul senzorial vizual.
Registrele senzoriale rețin informații despre un stimul perceput pentru o fracțiune de secundă, după ce
stimulul dispare, permițând ca o reprezentare mentală a acestuia să rămână pentru scurt timp în memorie
pentru o prelucrare ulterioară (Sperling, 1960).
Cele mai multe cercetări s-au axat pe înregistrarea senzorială vizuală și auditivă. Termenul de
stocare iconică (memorie vizuală) descrie memoria momentană pentru informații vizuale. Pentru o scurtă
perioadă de timp după ce o imagine dispare din câmpul vizual, oamenii păstrează o imagine mentală (engl.
icon) a ceea ce au văzut. Această urmă vizuală este remarcabil de precisă și conține considerabil mai multe
informații decât pot raporta oamenii înainte de a se estompa (Baddeley & Patterson, 1971; Keysers et al.,
2005). Durata acestor imagini (engl. icons) variază de la aproximativ o jumătate de secundă la două
secunde, în funcție de individ, de conținutul imaginii și de circumstanțe (Neisser, 1976; Smithson și Mollon,
2006). În mod similar, când vorbim despre sunete, registrul senzorial auditiv permite stocarea sunetului
pentru o perioadă scurtă de timp și este cunoscut sub numele de memorie auditivă sau ecoică (Battacchi et
al., 1981; Buchsbaum et al., 2005; Neisser, 1967).

MEMORIA DE SCURTĂ DURATĂ

Conform modelului standard, prima etapă a memoriei este o scurtă reprezentare senzorială a unui
stimul. Mulți stimuli pe care oamenii îi percep se înregistrează pentru un timp atât de scurt încât ies din
sistemul de memorie fără a fi prelucrați ulterior, așa cum este indicat în figura 6.1 (acele "informații
pierdute"). De exemplu, culoarea cămășii străinului care a trecut pe lângă dumneavoastră în drum spre clasă
este pierdută înainte de a ajunge la memoria pe termen scurt. Alți stimuli lasă o impresie mai mare.
Informațiile despre aceștia sunt transmise în memoria de scurtă durată (engl. short-term memory), un
depozit de memorie care păstrează o cantitate mică de informații în conștiință (în plan atențional) - cum ar
fi un număr de telefon - timp de aproximativ 20-30 de secunde (cu excepția cazului în care persoana face
un efort deliberat pentru a-l menține mai mult timp prin repetarea lor la nesfârșit, vezi Waugh & Norman,
1965).
Capacitate limitată. Memoria de scurtă (MSD) durată are o capacitate limitată, adică nu conține
multe informații. Pentru a evalua MSD, psihologii măsoară acel ”digit span”, care se referă la câte cifre
pot ține în minte participanții în același timp. În medie, oamenii își pot aminti aproximativ șapte informații
la un moment dat, cu un interval normal cuprins între cinci și nouă elemente (Miller, 1956). Faptul că
numerele de telefon din majoritatea țărilor sunt formate din cinci până la șapte cifre nu este o coincidență.
Hermann Ebbinghaus (1885) a fost primul care a observat limita de șapte elemente pentru memoria de
scurtă durată. Ebbinghaus a fost un pionier în studiul memoriei folosind cel mai convenabil participant pe
care l-a putut găsi - el însuși - cu o metodă care a implicat inventarea a aproximativ 2300 de silabe fără sens

126
(cum ar fi pir și vup). Ebbinghaus a plasat la întâmplare aceste silabe în liste de diferite lungimi și apoi a
încercat să memoreze listele; el a folosit silabe fără sens mai degrabă decât cuvinte reale pentru a încerca
să controleze posibila influență a cunoștințelor anterioare asupra memoriei. Ebbinghaus a constatat că putea
memora până la șapte silabe, dar nu mai mult, într-o singură încercare. Limitele MSD par să aibă o bază
neurologică, deoarece acestea sunt similar în alte culturi, inclusiv în cele cu limbi foarte diferite (Yu et al.,
1985).
Din cauza capacității limitate a MSD, psihologii o compară adesea cu o masă dintr-un restaurant
(Bower, 1975). Dacă la masă sunt disponibile doar șapte scaune, unii clienți vor trebui să se ridice înainte
ca noii clienți să poată fi așezați. În mod similar, noile informații "înlocuiesc" informațiile anterioare din
conștiință. Cu toate acestea, cercetările actuale descoperă că această capacitate a memoriei de scurtă durată
depinde de stimulul prezentat. De exemplu, într-un studiu, capacitatea memoriei pe termen scurt a fost de
numai cinci plus sau minus unu atunci când a fost vorba de indicii din limbajul semnelor americane,
deoarece stimulii vizuali sunt mai greu de reținut decât cei auditivi (Boutla et al., 2004).
Repetiția. Memoria pe termen scurt nu este, totuși, un proces complet pasiv. Oamenii pot controla
informațiile stocate în MSD. De exemplu, după ce caută un număr de telefon, cei mai mulți oameni vor
repeta informația de nenumărate ori în mintea lor - o procedură numită repetiție - pentru a preveni ca aceasta
să dispară până când formează numărul. Această repetare mentală pentru a menține informațiile în MSD se
numește repetiție de menținere.
Repetiția este, de asemenea, importantă pentru transferul de informații în memoria de lungă durată.
Cu toate acestea, după cum vom vedea, repetiția nu este la fel de utilă pentru stocarea informațiilor în
memoria pe termen lung ca și gândirea activă asupra informațiilor în timp ce se repetă, o procedură
cunoscută sub numele de repetiție elaborativă. Reamintirea cuvintelor unei poezii, de exemplu, este mult
mai ușoară dacă persoana înțelege cu adevărat despre ce este vorba, mai degrabă decât să memoreze fiecare
cuvânt pe de rost.

Modelul standard al memoriei se bazează pe metafora minții ca fiind un computer. Acesta distinge trei depozite de
memorie: memoria senzorială (sau registrele senzoriale), memoria pe termen scurt și memoria pe termen lung.
Registrele senzoriale păstrează informații despre un stimul perceput pentru o fracțiune de secundă după ce stimulul
dispare. De la registrele senzoriale, informațiile sunt transmise către memoria de scurtă durată care are o capacitate
limitată (păstrează până la șapte informații în conștiință pentru aproximativ 20-30 de secunde, cu excepția cazului în
care persoana face un efort deliberat de a le menține prin repetarea lor la nesfârșit (repetiție de întreținere).

Repetiția elaborativă, presupune să te gândești cu adevărat la material în timp ce îl înregistrezi în memorie si este mai
utilă pentru stocarea pe termen lung a informației decât pentru cea pe termen scurt.

127
 Cuvinte cheie
• registre senzoriale - sisteme de memorie care păstrează informațiile pentru o perioadă foarte
scurtă de timp
• memoria de scurtă durată (MSD) - memorie pentru informațiile disponibile pentru conștiință
timp de aproximativ 20 până la 30 de secunde; se mai numește și memorie de lucru
• repetiție - procesul de repetare sau de studiere a informațiilor pentru a le reține în memorie.
• repetiție de întreținere - procesul de repetare a informațiilor la nesfârșit pentru a le menține
• repetiția elaborativă - un ajutor pentru stocarea memoriei pe termen lung care implică gândirea la
semnificația informației pentru a o procesa mai profund.

MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ

Așa cum informațiile relativ neimportante dispar din memorie după o scurtă înregistrare senzorială, la
fel se întâmplă și după stocarea în MSD (nu merită să reținem un număr de telefon pe care îl apelăm foarte
rar). Cu toate acestea, informațiile mai importante trec în memoria de lungă durată (MLD). Conform
modelului standard, cu cât informațiile rămân mai mult timp în MSD, cu atât este mai probabil ca acestea
să treacă în MLD. Recuperarea informațiilor din MLD, cunoscută sub numele de recuperare, implică
readucerea acestora în MSD (adică în conștiință).
De ce au făcut cercetătorii distincția între memoria pe termen scurt și cea pe termen lung? O explicație
simplă a fost că memoria de scurtă durată este scurtă, limitată în capacitate și accesată rapid, în timp ce
memoria pe termen lung este de durată, practic nelimitată, dar mai greu de accesat (după cum știe orice
persoană care a încercat fără succes să își amintească numele unei persoane sau un răspuns la un examen).
Un alt argument pentru această distincție a apărut ca urmare a observațiilor făcute de psihologii
care testau memoria folosind sarcini de reamintire liberă. În cadrul sarcinilor de reamintire liberă,
experimentatorul prezintă participanților o listă de cuvinte, unul câte unul, și apoi le cere să rețină cât mai
multe cuvinte. Atunci când timpul dintre prezentarea listei și reamintire lor este scurt, participanții
manifestă un fenomen cunoscut sub numele de efectul poziției în serie: tendința de a reține mai bine
informațiile care se află la începutul și la sfârșitul unei liste, mai degrabă decât cele care se află la mijloc
(Tan & Ward, 2008; a se vedea, totuși, Johnson & Miles, 2009).

Cuvinte cheie
• memoria de lungă durată (MLD) - memoria pentru fapte, imagini, gânduri, sentimente, abilități
și experiențe care poate dura o viață întreagă.
• reactualizare - procesul de aducere a informațiilor din MLD în MSD, sau de lucru.

128
 • efectul poziției - în serie fenomenul conform căruia oamenii sunt mai predispuși să-și amintească
informațiile care apar primele și ultimele într-o listă decât cele din mijlocul listei

EVOLUȚIA MODELULUI Deși modelul standard oferă o bază pentru a gândi despre memorie, de-a
lungul timpului acesta a evoluat în patru aspecte majore. În primul rând, modelul standard este un model
de procesare în serie: acesta propune o serie de etape de stocarea și recuperarea a informațiilor care au loc
pe rând (în serie) într-o anumită ordine, cu informații care trec de la registrele senzoriale la MSD și apoi la
MLD. Pentru ca informația să ajungă în MLD, trebuie mai întâi să fie reprezentată în fiecare dintre cele
două memorii anterioare și, cu cât rămâne mai mult timp în MSD, cu atât este mai probabil să fie stocată
permanent în MLD.
Cercetările ulterioare sugerează că un model de procesare în serie nu poate oferi o explicație
completă a memoriei. Cele mai multe informații senzoriale nu sunt niciodată procesate în mod conștient
(adică plasate în MSD), dar pot fi totuși stocate și recuperate – acest lucru poate fi observat atunci când, de
exemplu, începem să fredonăm o melodie care se aude pe fundal într-un magazin, fără să fi observat
vreodată în mod conștient că aceea era piesa care se auzea în acel magazin.
Mai mult, procesul de selectare a informațiilor senzoriale care trebuie stocate în MSD este de fapt
influențat de MLD; adică, MLD este adesea activată înainte de MSD, mai degrabă decât după aceasta.
Funcția MSD este de a păstra informațiile importante în conștiință suficient de mult timp pentru a le utiliza
în vederea rezolvării problemelor și a luării deciziilor. Dar cum știm ce informații sunt importante? Singura
modalitate de a decide ce informații să aducem în MSD este de a compara datele primite cu informațiile
stocate în MLD care indică importanța lor potențială (Logie, 1996). Astfel, MLD trebuie să fie de fapt
activă înainte ca MSD să își dea seama cum să aloce atenția conștientă.
O a doua schimbare majoră constă în faptul că cercetătorii au ajuns să considere că memoria implică
un set de module. Aceste module funcționează simultan (în paralel), mai degrabă decât în serie (unul câte
unul) (Fodor, 1983; Rumelhart et al., 1986). Această viziune se potrivește cu teoriile neuropsihologice care
sugerează că sistemul nervos central este format din sisteme de neuroni care funcționează în mod
coordonat, dar autonom. De exemplu, atunci când oamenii aud simultan tunete și fulgere, ei identifică
sunetul folosind module auditive din cortexul temporal și identifică imaginea ca fiind un fulger folosind
module vizuale din lobii occipitali și lobii temporali inferiori, și identifică locația fulgerului folosind un
modul de procesare vizual-spațială care pornește din lobii occipitali spre lobii temporali superiori și
parietali. Atunci când își amintesc episodul, totuși, toate cele trei module sunt activate în același timp, astfel
încât oamenii nu sunt conștienți că aceste sisteme ale memoriee au funcționat în paralel.
În mod similar, cercetătorii au ajuns să se întrebe dacă MSD este într-adevăr o singură memorie.
După cum vom vedea în scurt timp, dovezile experimentale sugerează, în schimb, că MSD face parte dintr-

129
un sistem de memorie de lucru care poate păstra pentru scurt timp în minte, simultan, cel puțin trei tipuri
diferite de informații, astfel încât acestea să fie disponibile pentru rezolvarea conștientă a problemelor
(Baddeley 1992, 1995).
În al treilea rând, cercetătorii s-au concentrat exclusiv pe amintirea conștientă a listelor de cuvinte,
a silabelor fără sens și a unor tipuri de informații similare. Psihologii cognitivi recunosc acum și alte forme
de reamintire care nu implică doar amintirea conștientă. De exemplu, un pacient amnezic care învață un
comportamnet nou, sau un copil care învață să își lege șireturile, stochează această informație in MLD.
Când această informație este însă reamintită, ea este exprimată direct în comportament, nu neaparat în
conștiință sau MSD. Mai mult, cercetătorii acordă acum o atenție mai mare tipurilor de memorare care apar
în viața de zi cu zi, cum ar fi atunci când oamenii își amintesc evenimente semnificative din punct de vedere
emoțional (Uttl et al., 2006) sau când încearcă să își amintească să ia mai multe articole de la magazinul
alimentar în drum spre casă de la serviciu.
Cea de-a patra schimbare este o schimbare a metaforei care stă la baza modelului. Cercetătorii din
anii 1960 au fost impresionați de evoluțiile extraordinare din domeniul informaticii , care abia începeau să
revoluționeze tehnologia, și au văzut în computer o metaforă puternică pentru cea mai impresionantă mașină
de calcul concepută vreodată: mintea umană. Astăzi, după ani de progrese la fel de extraordinare în
deslușirea misterelor creierului, oamenii de știință cognitivi au apelat la o altă metaforă: mintea ca și creier.
În continuarea acestui capitol, vom explora principalele componente ale acestui model în evoluție. Vom
începe cu memoria de lucru (ML) și apoi vom examina varietatea de procese și sisteme de memorie care
constituie MLD.

Cuvânt cheie
module - unități de procesare discrete, dar interdependente, responsabile de diferite tipuri de memorare

130
MEMORIA DE LUCRU

Deoarece oamenii folosesc MSD ca un „spațiu de lucru" pentru a procesa noi informații și pentru
a apela la informații relevante din MLD, mulți psihologi consideră acum MSD ca fiind o componentă a
memoriei de lucru (ML). Memoria de lucru se referă la stocarea și procesarea temporară a informațiilor
care pot fi utilizate pentru a rezolva probleme, pentru a răspunde la solicitările mediului sau pentru a atinge
obiective (a se vedea Baddeley, 1992, 1995; Richardson, 1996a,b; Imbo & LeFevre, 2009).
Memoria de lucru este memoria activă: Informația rămâne în memoria de lucru doar atâta timp cât
persoana o procesează, examinează sau manipulează în mod conștient. La fel ca și conceptul mai vechi de
MSD, memoria de lucru include atât un depozit temporar de memorie, cât și un set de strategii, sau procese
de control, pentru manipularea mentală a informației păstrate momentan în acel depozit. Aceste procese de
control pot fi la fel de simple ca și repetarea unui număr de telefon la nesfârșit până când terminăm de apelat
- sau la fel de complexe ca și încercarea de a rezolva o ecuație în mintea noastră.
Cercetătorii au crezut inițial că aceste două componente ale memoriei de lucru - stocarea temporară
și controlul mental - au intrat în competiție pentru spațiul limitat al MSD. Din acest punct de vedere,
repetarea informațiilor este un proces activ care utilizează o parte din capacitatea limitată a MSD.
Cercetătorii au avut, de asemenea, tendința de a vedea MSD ca pe un sistem unic, care poate reține cel mult
aproximativ șapte informații de orice fel, fie că este vorba de numere, cuvinte sau imagini. Cu toate acestea,
cercetătorii cred acum că memoria de lucru este formată din mai multe sisteme și că funcțiile de stocare și
procesare nu concurează pentru un spațiu limitat. Conform unui model proeminent, memoria de lucru este
formată din trei sisteme de memorie: un depozit de memorie vizuală, un depozit de memorie verbală și un
"executiv central" care controlează și manipulează informațiile pe care aceste două depozite pe termen scurt
le păstrează în minte (Baddeley, 1992, 1995). Începem prin a discuta despre executivul central și apoi
examinăm stocurile de memorie de care dispune.
Procesarea informațiilor în memoria de lucru
În 1994, Alan Baddeley și Graham Hitch au contestat ideea unei singure memorii de lucru
universale, prezentând participanților două sarcini simultane, una care presupunea reamintirea unei serii de
cifre și cealaltă care implica un anumit tip de gândire, cum ar fi raționamentul sau înțelegerea sensului unor
propoziții. Aceștia au argumentat că, dacă memoria de lucru este un sistem unic, încercarea de a reține șapte
sau opt cifre ar umple depozitul de memorie și ar elimina orice altă capacitate de gândire.
Cercetătorii au constatat că efectuarea simultană a sarcinilor MSD și de raționament a încetinit
capacitatea de gândire a participanților. Într-un studiu, menținerea unei sarcini de memorare de patru până

131
la opt cifre a crescut timpul necesar participanților pentru a rezolva o sarcină de raționament. Cu toate
acestea, o sarcină de memorare a trei elemente nu a avut niciun efect asupra vitezei de raționament, în ciuda
faptului că ar fi trebuit să consume cel puțin trei dintre "sloturile" din MSD. Mai mult, realizarea simultană
a celor două sarcini nu a avut niciun impact asupra numărului de erori pe care participanții le-au făcut la
sarcina de gândire, ceea ce sugerează că desfășurarea unor procese precum raționamentul și repetiția nu
concurează cu stocarea cifrelor pentru "spațiul de lucru" din memoria de scurtă durată. Acestea și alte date
i-au determinat pe Baddeley și pe colegii săi să propună faptul că, dacă ne referim la capacitatea de stocare
și capacitatea de procesare, acestea sunt două aspecte separate ale memoriei de lucru.
Procese precum repetiția, raționamentul și luarea de decizii cu privire la cum putem realiza două
sarcini simultane, sunt opera unui sistem executiv central care are propria sa capacitate limitată,
independent de informațiile pe care le stochează sau le păstrează momentan în minte. Alți cercetători au
constatat că memoria de lucru în ansamblu pare să aibă o capacitate limitată - oamenii nu pot face și reține
prea multe lucruri în același timp, dar capacitatea memoriei de lucru variază de la un individ la altul și este
legată de capacitatea intelectuală generală a acestuia (Cahan, 2007).

Stocarea vizuală și verbală

Majoritatea modelelor contemporane ale memoriei de lucru fac distincție între cel puțin două tipuri
de memorie temporară: o memorie vizuală și o memorie verbală (Baddeley, 1995; Baddeley et al., 1998).
Dovezile că acestea sunt într-adevăr componente distincte provin din mai multe linii de cercetare (Figura
6.6).

Memoria vizuală este ca o imagine temporară pe care persoana o poate păstra în minte timp de 20
sau 30 de secunde. Aceasta stochează pe moment informații vizuale, cum ar fi locația și natura obiectelor
din mediul înconjurător, astfel încât, de exemplu, o persoană care se întoarce pentru a lua o cană de la
chiuvetă își va aminti unde a pus o pungă de ceai cu un moment înainte. Imaginile din memoria vizuală pot

132
fi rotite mental, deplasate sau folosite pentru a localiza în spațiu obiecte care au dispărut momentan din
câmpul vizual. Repertoriul vizual-spațial este un predictor important al abilităților matematice, în special
în clasele mici (De Smedt et al., 2010) și poate fi afectat și de boli precum paralizia cerebrală (Jenks et al.,
2009).
Memoria verbală (sau fonologică) este studiată cu ajutorul unor sarcini de tip ”digit span” amintite
mai sus. Memoria de lucru verbală este relativ superficială: cuvintele sunt stocate în ordine, bazându-se în
primul rând pe sunetul lor (fonologie), nu pe înțelesul lor. Cercetătorii au aflat despre "superficialitatea"
memoriei de lucru verbale studiind tipurile de cuvinte care interferează între ele în sarcinile de reamintire
liberă (Baddeley, 1986). O listă de cuvinte care sună asemănător (cum ar fi om, pom, șapcă și matcă) este
mai dificil de reamintit decât o listă de cuvinte care nu sună la fel. Similitudinea de sens (de exemplu, mare,
uriaș, imens, înalt) nu interferează în mod similar cu memoria de lucru verbală, dar interferează cu MLD.
Aceste constatări sugerează că memoria de lucru verbală și MLD au modalități oarecum diferite de stocare
a informațiilor.

Mulți psihologi se referă acum la MSD ca memorie de lucru - stocarea și procesarea temporară a informațiilor care
pot fi folosite pentru a rezolva probleme, a răspunde la cerințele mediului sau a atinge obiective. Memoria de lucru
include atât o capacitate de stocare, cât și o capacitate de procesare. Conform modelului propus de Baddeley și
colegii săi, procese precum repetiția, raționamentul și luarea de decizii cu privire la modul de a echilibra două
sarcini simultan sunt opera unui sistem executiv central cu capacitate limitată. Cele mai multe modele
contemporane fac distincție între cel puțin două tipuri de memorie temporară - o memorie vizuală și o memorie
verbală.

Relația dintre memoria de lucru și memoria pe termen lung

Ce putem concluziona din aceste diverse studii despre memoria de lucru? În primul rând, în
concordanță cu conceptul original de MSD, memoria de lucru pare a fi un sistem de stocare și procesare
temporară a informațiilor, o modalitate de a păstra informațiile în minte suficient de mult timp pentru a le
utiliza. În al doilea rând, memoria de lucru include o serie componente procesuale cu capacitate limitată,
inclusiv un sistem executiv central, un sistem de stocare verbală și cel puțin unul, două sau trei sisteme de
stocare vizuală (unul pentru localizare, unul pentru identificarea obiectelor și poate un altul care le stochează
pe amândouă simultan). În al treilea rând, memoria de lucru este mai bine conceptualizată ca un spațiu de
lucru conștient necesar pentru realizarea obiectivelor/ sarcinilor pe care le avem de rezolvat, decât ca o
simplă stație de trecere sau o poartă de acces spre MLD, deoarece informațiile pot fi stocate în MLD fără a
fi reprezentate în conștiință, iar informațiile din MLD sunt adesea accesate înainte de reprezentarea lor în
memoria de lucru (Logie, 1996).

133
 CÂT DE DISTINCTE SUNT MEMORIA DE LUCRU ȘI MEMORIA DE LUNGĂ DURATĂ?
Sunt memoria de lucru și MLD cu adevărat distincte? În multe privințe, da. După cum am văzut,
memoria de lucru este accesată rapid și are o capacitate extrem de limitată. Imaginați-vă dacă MLD ne-ar
permite să ne amintim doar șapte informații verbale, șapte obiecte sau fețe și șapte locații!
Unele dintre cele mai puternice dovezi pentru o distincție între memoria de lucru și MLD sunt de
natură neurologică. Pacienți cu amnezie severă, pot adesea să stocheze și să manipuleze informații pentru
o utilizare momentană fără prea mari probleme. Aceștia pot fi capabili, de exemplu, să își amintească șapte
cifre și să le păstreze în minte repetându-le. Cu toate acestea, în momentul în care încetează să repete pot
uita că încercau chiar să își amintească cifrele, ceea ce indică o afectare severă a MLD. Cercetătorii au
observat, de asemenea, pacienți cu problema opusă: deficite severe ale memoriei de lucru (cum ar fi un
interval de memorie de numai două cifre), dar MLD intactă (Caplan & Waters, 1990; Shallice &
Warrington, 1970).

INTERACȚIUNI ALE MEMORIEI DE LUCRU ȘI MEMORIEI DE LUNGĂ DURATĂ

Memoria de lucru și MLD pot fi distincte, dar, de cele mai multe ori, ele sunt atât de interconectate
încât pot fi dificil de distins. De exemplu, atunci când oamenii sunt rugați să își amintească o secvență de
cuvinte după o scurtă întârziere, performanța lor este mai bună dacă cuvintele sunt legate semantic (cum ar
fi pui și rață), probabil pentru că recunosc legătura dintre ele și pot folosi memoria unuia dintre ele pentru
a- și aminti celălalt din MLD (Wetherick, 1975). În mod similar, cuvintele sunt mai ușor de reținut decât
silabele fără sens (Hulme et al., 1991). Aceste constatări sugerează că memoria de lucru implică activarea
conștientă a cunoștințelor din MLD, deoarece, fără a accesa MLD, persoana nu ar putea face diferența între
cuvinte și noncuvinte. Într-adevăr, din punct de vedere neuroanatomic, memoria de lucru pare să fie
angajată atunci când rețelele neuronale din lobii frontali sunt activate împreună cu (și legate de) rețelele din
lobii occipitali, temporali și parietali care reprezintă diverse cuvinte sau imagini. Aceste reprezentări
mentale ale cuvintelor sau imaginilor reflectă ele însele o interacțiune între datele senzoriale curente și
cunoștințele stocate din MLD, cum ar fi potrivirea unui model vizual cu o imagine stocată a feței unei
anumite persoane. În acest sens, memoria de lucru implică în parte un tip special de activare a informațiilor
stocate în ML (vezi Cowan, 1994; Ericsson & Kintsch, 1995).
CHUNKING
Poate că cel mai bun exemplu al interacțiunii dintre memoria de lucru și MLD în viața de zi cu zi
este o strategie pe care oamenii o folosesc pentru a își extinde capacitatea memoriei de lucru în anumite
situații (Ericsson & Kintsch, 1995). Am observat că creierul reține în consecință un anumit număar de
unități de informații la un moment dat. Dar ce constituie o unitate? O literă? Un cuvânt? Poate o propoziție

134
sau idee întreagă? Gândiți-vă la capacitatea de memorie de lucru a unui chelner calificat dintr-un restaurant.
Cum poate o persoană să ia comenzile a opt persoane fără ajutorul unui carnețel, înarmată doar cu un caiet
de schițe mentale și o memorie verbală cu o capacitate limitată? O modalitate este utilizarea chunking-
ului, o tehnică de memorare care utilizează cunoștințele stocate în MLD pentru a grupa informațiile în
unități mai mari decât cuvinte sau cifre unice. Chunking-ul este esențial în viața de zi cu zi, în special în
culturile care se bazează pe alfabetizare, deoarece oamenii sunt solicitați în mod constant să își amintească
numere de telefon, cuvinte scrise și liste. Chunking este procesul de organizare a informației în bucăți mici,
semnificative, pentru a ajuta memoria.
Acum luați în considerare următoarea secvență de litere: DJIBMNYSEWSJSEC. Acest șir ar fi
imposibil de reținut în memoria de lucru pentru majoritatea oamenilor, cu excepția cazului în care aceștia
sunt interesați de afaceri și recunosc unele fragmente semnificative: DJ pentru Dow Jones, IBM pentru
International Business Machines, NYSE pentru New York Stock Exchange, WSJ pentru Wall Street Journal
și SEC pentru Securities and Exchange Commission. În acest exemplu, gruparea în unități (”chunk”) reduce
efectiv numărul de informații din memoria de lucru de la 15 la 5. Oamenii tind să folosească chunking-ul
cel mai eficient în domeniile lor de expertiză, cum ar fi chelnerii care cunosc un meniu "ca pe propriile
mâini". În mod similar, cunoașterea codurilor poștale le permite oamenilor să stocheze 10 sau 11 cifre
deodată, deoarece 202 (codul de zonă pentru Washington, D.C.) sau 212 (unul dintre codurile de zonă
pentru Manhattan din New York) pot deveni un singur chunk, mai degrabă decât trei "sloturi" în memoria
de lucru verbală.

Abilitățile de grupare variază, de asemenea, în funcție de vârstă. În timp ce dimensiunea unui

”chunk” nu crește, pe măsură ce oamenii își dezvoltă memoria de lucru, ei pot stoca mai multe ”chunk-uri”.
Într-un studiu efectuat pe copii de vârstă școlară, elevii de 12 ani au fost capabili să rețină mai multe unități/
chunk-uri de aceeași dimensiune decât cei de 7 ani (Gilchrist et al., 2009).

135
VARIAȚII ALE MEMORIEI DE LUNGĂ DURATĂ
Majoritatea cititorilor au avut experiența de a căuta în frigider un aliment precum ketchup-ul.
Prima noastră încercare de a ne "aminti" unde se află ketchup-ul pare mai degrabă o obișnuință decât o
amintire - ne uităm automat într-un anumit loc, cum ar fi în interiorul ușii, unde l-am găsit de multe ori.
Dacă sticla nu se află acolo, folosim de obicei una dintre aceste două strategii: prima este să ne gândim
unde punem sticla de obicei, bazându-ne pe cunoștințele noastre generale despre ceea ce am făcut în trecut
- de obicei o punem în interiorul ușii sau pe raftul de sus? A doua este să încercăm să ne amintim un episod
specific - și anume, ultima dată când am folosit ketchup-ul. Acest exemplu simplu dezvăluie ceva nu atât
de simplu: MLD se prezintă sub mai multe forme, cum ar fi "obiceiurile" automate, cunoștințele generale
și memoria pentru episoade specifice. Cercetătorii nu sunt încă de acord asupra numărului exact de sisteme
care constituie MLD, dar evoluțiile în domeniul neuroimagisticii au arătat clar că cele trei moduri diferite
de a găsi ketchup- ul reprezintă trei tipuri foarte diferite de memorie, fiecare cu propria neuroanatomie. În
această secțiune, explorăm câteva dintre tipurile majore de ML.
ENCODAREA ȘI ORGANIZAREA MEMORIEI DE LUNGĂ DURATĂ
Cum ajung informațiile în MLD? Și cum este organizată informația în minte, astfel încât să poată
fi recuperată cu ușurință? În această secțiune vom explora aceste două întrebări. Ne concentrăm pe stocarea
și organizarea cunoștințelor declarative, deoarece acestea au primit cea mai mare atenție empirică.
CODIFICARE
Pentru ca informațiile să poată fi recuperate din memorie, acestea trebuie să fie codificate. Modul
de codificare - cum, cât de mult și când încearcă persoana să învețe noile informații - are o influență
substanțială asupra accesibilității acestora.
NIVELURILE DE PRELUCRARE Oricine s-a pregătit vreodată pentru un test știe că repetiția este
importantă pentru stocarea informațiilor în MLD. Cu toate acestea, așa cum s-a menționat anterior, repetiția
simplă și repetitivă care menține informațiile momentan în memoria de lucru nu este optimă pentru MLD.
De obicei, o strategie mai eficientă este de a fi atent la semnificația stimulului și de a forma conexiuni
mentale între acesta și informațiile stocate anterior.
Unele codificări sunt deliberate, cum ar fi învățarea pentru un examen, învățarea replicilor pentru
o piesă de teatru sau încercarea de a reține o glumă. Cu toate acestea, în cea mai mare parte a timpului,
codificarea apare pur și simplu ca un produs secundar al gândirii și al percepției - un motiv pentru care
oamenii își pot aminti incidente care li s-au întâmplat cu 10 ani în urmă, chiar dacă nu au încercat să le
memoreze.
Procesarea de profunzime și cea de suprafață (superficială) Gradul în care informația este
elaborată, reflectată și procesată într-un mod semnificativ în timpul stocării în memorie este denumit
profunzimea sau nivelul de procesare (Craik & Lockhart, 1972; Lockhart & Craik, 1990). Informațiile pot

136
fi procesate la un nivel structural superficial, de suprafață (concentrându-se asupra caracteristicilor
fiziologice ale stimulului), la un nivel fonemic ceva mai profund (concentrându-se asupra caracteristicilor
simple ale limbajului utilizat pentru a-l descrie) sau la cel mai profund nivel semantic (concentrându-se
asupra semnificației stimulului). De exemplu, la un nivel structural, superficial, o persoană poate trece pe
lângă un restaurant și poate observa tipul de caractere și culorile afișajului său. La un nivel fonemic, poate
citi singură semnul și poate observa că sună în spaniolă. Procesarea profundă a materialului, în schimb,
înseamnă să acorde atenție semnificației sau sensului acestuia - observând, de exemplu, că acesta este
restaurantul pe care un prieten îl recomandă de luni de zile.
Diferite niveluri de procesare activează diferite circuite neuronale. După cum s- ar putea ghici,
codificarea care are loc în timp ce oamenii fac judecăți cu privire la semnificația cuvintelor (cum ar fi dacă
acestea sunt concrete sau abstracte) duce la o activare mai mare a cortexului temporal stâng, care este
implicat în înțelegerea limbajului, decât în cazul în care aceștia sunt atenți la calitățile cuvintelor tipărite,
cum ar fi dacă acestea sunt scrise cu majuscule sau minuscule (Gabrieli et al., 1996).
Utilizarea deliberată a strategiilor de memorare (cum ar fi amintirea de a cumpăra pâine și apă
îmbuteliată gândindu-se la un prizonier care este hrănit doar cu pâine și apă) activează regiuni ale cortexului
prefrontal implicate în alte funcții executive, cum ar fi manipularea informațiilor în memoria de lucru
(Kapur et al., 1996). Cercetările au arătat chiar că volumul de activitate din cortexul prefrontal și temporal
prezice măsura în care participanții sunt susceptibili de a-și aminti cu succes materialul studiat (Brewer et
al., 1998; Wagner et al., 1998).
Specificitatea codificării. Susținătorii teoriei profunzimii de procesare credeau inițial că o
procesare mai profundă este întotdeauna mai bună. Deși acest lucru este, în general, adevărat, cercetările
ulterioare arată că cea mai bună strategie de codificare depinde de ceea ce persoana trebuie să recupereze
ulterior (a se vedea Anderson, 1995). Dacă unei persoane i se cere să își amintească informații superficiale
(cum ar fi dacă un cuvânt a fost prezentat inițial cu majuscule), codificarea superficială tinde să fie mai
utilă. Codificarea este mai eficientă atunci când se potrivește cu metoda de reamintire. De exemplu, atunci
când studiați pentru un test cu intrebari raspunsuri tip grilă (cu alegere multiplă), utilizați o metodă de
codificare mai superficială pentru materialul respectiv, deoarece trebuie doar să fiți capabil să recunoașteți
răspunsul corect, nu să îl reamintiți.
Faptul că ușurința recuperării depinde de concordanța dintre modul în care informația este
codificată și recuperată ulterior este recunoscută sub numele de principiul specificității codificării (Tulving
& Thompson, 1973). De exemplu, un student care studiază pentru un test grilă memorând definiții și detalii
fără a încerca să înțeleagă conceptele care stau la baza acestuia poate avea probleme mult mai mari dacă
profesorul decide să includă o întrebare de tip eseu, deoarece studentul a codificat informația la un nivel
prea superficial.

137
 De ce influențează concordanța dintre codificare și recuperare ușurința cu care oamenii pot accesa
informațiile din memorie? Potrivit mai multor teoreticieni, memoria nu este cu adevărat un proces distinct
de percepție și gândire; mai degrabă, este un produs secundar al proceselor normale de percepție și gândire,
care în mod automat lasă urme ale unei experiențe pe măsură ce aceasta are loc. Atunci când oamenii își
amintesc, ei reactivează pur și simplu aceleași rețele neuronale care au procesat informația în primul rând
(Crowder, 1993; Lockhart & Craik, 1990). Dacă circumstanțele de la codificare și de la recuperare sunt
similare, informația este accesată mai rapid, deoarece este activată o mai mare parte din rețeaua neuronală
care o reprezintă. Altfel spus, un gând, un sentiment sau o percepție nouă este ca un drumeț care trebuie să
creeze un nou traseu prin pădure. De fiecare dată când un alt călător o ia pe acea potecă - adică de fiecare
dată când are loc un eveniment similar - poteca devine mai definită și mai ușor de localizat.
Context și reactualizare. Conform principiului specificității codificării, contextele în care oamenii
codifică și regăsesc informațiile pot afecta, de asemenea, ușurința în reamintire. Un studiu a prezentat
scafandrilor diferite liste de cuvinte, unele în timp ce scafandrii se aflau sub apă și altele în timp ce se aflau
deasupra apei (Godden & Baddeley, 1975). Scafandrii și-au amintit mai bine listele pe care le codificaseră
sub apă atunci când se aflau sub apă în momentul reamintirii; invers, listele codificate deasupra apei au fost
mai bine reamintite deasupra apei. Un alt studiu efectuat pe imigranți ruși în Statele Unite a constatat că
aceștia aveau mai multe șanse să își amintească evenimente din viața lor din Rusia atunci când erau
intervievați în limba rusă și mai multe șanse să își amintească evenimente din noua lor viață din Statele
Unite atunci când erau intervievați în limba engleză (Marian & Neisser, 2000). Aceștia au menționat mai
puține amintiri din perioada de tranziție, la scurt timp după imigrare, când "schimbau" limba vorbită.
Același fenomen pare să apară și în cazul stării emoționale a oamenilor în momentul codificării și
al recuperării, un fenomen numit memorie dependentă de stare: o stare de spirit similară în momentul
codificării și al reamintirii (de exemplu, supărat în timp ce învață o listă de cuvinte și supărat în timp ce
încearcă să și-o amintească) poate facilita memoria, atâta timp cât starea emoțională nu este atât de intensă
încât să inhibe memoria în general (a se vedea Bower, 1981). Așadar, reamintirea informației este facilitată
dacă există un context similar celui din timpul codificării, deoarece contextul oferă indicii de
reactualizare.
O altă variabilă de codificare care influențează memoria este de o importanță deosebită în mediul
educațional: intervalul dintre sesiunile de studiu. Studenții știu intuitiv că, dacă învață mult în noaptea
dinaintea unui test, este probabil ca informațiile să le fie disponibile atunci când au nevoie de ele a doua zi.
De asemenea, ei tind să creadă că repetarea informației într-un timp scurt (de exemplu, a repeta o noapte
întreagă) este mai eficientă decât repetarea distanțată, sau distribuită, pe intervale mai lungi (Zechmeister
& Shaughnessy, 1980). Dar este această strategie cu adevărat optimă pentru retenția pe termen lung? De
fapt, repetiția distribuită în timp este cea mai bună (Bruce & Bahrick, 1992; Dempster, 1996; Ebb- inghaus,

138
1885). Repetiția într-un timp scurt pare a fi superioară deoarece facilitează ușor dobândirea inițială a
memoriei, deoarece materialul se află într-o stare de activare sporită într-o sesiune de repetiție masivă. Pe
termen lung, însă, cercetările privind efectul de spațiere - superioritatea memoriei pentru informațiile
repetate pe intervale mai lungi - demonstrează că spațierea sesiunilor de studiu pe intervale mai lungi tinde
să dubleze retenția pe termen lung a informațiilor.
În cadrul unui studiu, Bahrick a testat efectele pe termen lung ale repetiției spațiate asupra studiului
a 300 de cuvinte din vocabularul unei limbi străine (Bahrick et al., 1993). Constatarea majoră a fost că, pe
o perioadă de cinci ani, 13 sesiuni de antrenament la intervale de 56 de zile au crescut ratele de reținere a
memoriei în comparație cu 26 de sesiuni spațiate la intervale de 14 zile. Aceste rezultate sunt robuste în
cadrul unei varietăți de sarcini de memorie, incluzând chiar și memoria implicită (Perruchet, 1989; Toppino
& Schneider, 1999). Aceste constatări și altele asemănătoare au implicații importante pentru elevi și
profesori (Bruce & Bahrick, 1992; Rea & Modigliani, 1988). Studenții care doresc să își amintească
informațiile mai mult de o zi sau două după un examen ar trebui să își eșaloneze studiul în timp. ☺

MODALITĂȚI DE REPREZENTARE ȘI CODIFICARE

Capacitatea de a prelua informații din MLD depinde, de asemenea, de modalitățile utilizate pentru
codificarea acestora. În general, cu cât o amintire poate fi codificată în mai multe moduri, cu atât mai mare
este probabilitatea ca aceasta să fie accesibilă pentru o reamintire ulterioară. Stocarea unei amintiri în mai
multe moduri de reprezentare - cum ar fi cuvintele, imaginile și sunetele - oferă mai multe indicii de
recuperare pentru a o readuce în memorie (a se vedea Paivio, 1991).
De exemplu, mulți oameni își amintesc numerele de telefon nu numai prin memorarea cifrelor, ci
și prin formarea unei hărți mentale a butoanelor pe care trebuie să le apese și a unei reprezentări motorii
(procedurale) a modelului de butoane pe care trebuie să le apese, care devine automată și este exprimată
implicit. Atunci când apasă butoanele, ei pot fi chiar avertizați că au format un număr greșit prin auzirea
unui tipar de sunet care nu corespunde tiparului așteptat, ceea ce sugerează și o stocare auditivă. De
asemenea, oamenii își spun singuri numerele, amintindu-și astfel numerele prin asociații auditive.

139
 Pentru ca informația să poată fi recuperată din memorie, ea trebuie să fie codificată sau transformată într-o formă
de reprezentare care să poată fi accesată cu ușurință din memorie. Gradul în care informația este elaborată,
reflectată și procesată într-un mod semnificativ în timpul stocării în memorie este denumit profunzime sau nivel de
procesare. Deși o procesare mai profundă tinde să fie mai utilă pentru stocarea informațiilor pe termen lung,
ușurința de recuperare depinde de concordanța dintre modul în care informația este codificată și modul în care este
recuperată ulterior, un fenomen cunoscut sub numele de principiul specificității codificării. Contexte similare în
timpul codificării și al recuperării oferă indicii de recuperare-stimuli sau gânduri care pot fi folosite pentru a facilita
reamintirea. În afară de nivelul de procesare, alte două variabile influențează accesibilitatea memoriei: spațierea
sesiunilor de studiu și utilizarea mai multor moduri de reprezentare.

TEHNICI MNEMOTEHNICE- STRATEGII DE MEMORARE

Principiile de codificare pe care tocmai le-am descris ne ajută să explicăm utilitatea multor
dispozitive mnemotehnice – strategii sistematice de memorare a informațiilor (de la cuvântul grecesc
mneme, care înseamnă „memorie”). Oamenii pot folosi ajutoare externe (cum ar fi luarea de notițe sau să
întrebe pe altcineva) pentru a își îmbunătăți memoria sau se pot baza pe ajutoare interne cum ar fi repetiția
și diverse strategii mnemotehnice (Glisky, 2005). Cele mai multe dispozitive mnemotehnice se bazează pe
principiul că, cu cât sunt mai multe indicii de reactualizare care pot fi create și cu cât aceste indicii sunt mai
vii, cu atât este mai probabil ca memoria să fie mai bună. În general, dispozitivele mnemotehnice sunt mai
utile atunci când informațiile care trebuie rețunute nu au o organizare clară.

METODA LOCI
O strategie mnemotehnică este metoda Loci, care utilizează imaginile vizuale ca ajutor în
memorare. Scriitorul antic roman Cicero atribuie această tehnică poetului grec Simonides, care participa la
un banchet când, se pare, a fost chemat de zei din sala de banchet pentru a primi un mesaj. În absența sa,
acoperișul s-a prăbușit, omorându-i pe toți. Cadavrele au fost mutilate până la nerecunoaștere, dar
Simonides a reușit să-i identifice pe invitați după așezarea lor fizică în jurul mesei de banchet. El a realizat
astfel că imaginile pot fi reținute prin încadrarea lor într-un aranjament ordonat de locații (Bower, 1970).
Pentru a utiliza metoda trebuie mai întâi să vă decideți asupra unei serii de imagini mentale
„instantanee” ale unor locații familiare. De exemplu, locațiile din dormitorul dvs. perna, dulapul, partea de
sus a dulapului și spațiul de sub pat. Acum, să presupunem că trebuie să faceți următoarele comisioane: să
luați vitamina C, să cumpărați lapte, să returnați o carte la bibliotecă și să vă faceți planuri cu unul dintre
prietenii dvs. pentru weekend. Vă puteți aminti aceste elemente prin vizualizarea fiecăruia dintre ele într-
un loc din cameră, făcând imaginea cât mai vie pentru a maximiza probabilitatea de a o regăsi. Astfel,
v-ați putea imagina pastilele de vitamina C ca fiind vărsate pe pernă, o sticlă de lapte turnată peste cea mai

140
bună ținută din dulapul dumneavoastră, cartea așezată deasupra comodei și prietenul dumneavoastră ascuns
sub patul dumneavoastră până vineri seara. Adesea, cu cât imaginea este mai ridicolă, cu atât este mai ușor
de reținut. În timp ce vă faceți comisioanele, puteți răsfoi mental prin loci imaginate pentru a vă readuce
imaginile mentale. Ceea ce este important în crearea unei metode tip loci pentru a vă aminti elementele de
reținut, este să alegeți o locație adecvată. De exemplu, cercetările au arătat că oamenii își amintesc mai
multe elemente atunci când aleg un traseu spre locul de muncă decât spre casă (Massen et al., 2009).

METODA SQ3R
Oricât de mult ne-ar plăcea să credem că studenții învață fiecare cuvânt din manualul lor, știm că
nu este așa. De fapt, ne dăm seama că studenții termină deseori lectura unei porțiuni dintr-un capitol cu
sentimentul că au fost înțepeniți tot timpul cât au citit și că au reținut puține cunoștințe noi reale. O strategie
dezvoltată special pentru a-i ajuta să rețină informațiile din manuale se numește metoda SQ3R, pentru cei
cinci pași implicați în această metodă: sondaj, întrebare, citire, recitire și recapitulare (Martin, 1985;
Robinson, 1961).Metoda SQ3R încurajează învățarea activă, mai degrabă decât pasivă, în timpul lecturii.
Pe scurt, pașii acestei metode sunt următorii:
■ Sondaj: Răsfoiți capitolul, analizând titlurile și rezumatul. Acest lucru vă va ajuta să organizați
materialul mai eficient pe măsură ce codificați.
■ Întrebare: Când începeți o secțiune, transformați titlul într-o întrebare; acest lucru vă orientează
spre conținut și face lectura mai interesantă. De exemplu, pentru subtitlul "Codificarea și organizarea
memoriei pe termen lung", vă puteți întreba: "Cum ajung informațiile în MLD? Sunt unii oameni mai buni
decât alții la organizarea informațiilor în LTM? "
■ Citește: În timp ce citiți, încercați să răspundeți la întrebările pe care le-ați pus.
■ Recitește: Răspundeți mental (sau oral) la întrebările dumneavoastră și repetați informația relevantă
înainte de a trece la secțiunea următoare.
■ Revizuire: După ce ați terminat capitolul, amintiți-vă întrebările pe care le- ați pus și faceți legătura
între ceea ce ați învățat și experiențele și interesele dumneavoastră.

REȚELELE DE ASOCIERE
Unul dintre motivele pentru care mnemotehnicele pot fi eficiente este acela că ele fac legătura între
noile informații și informațiile deja organizate în memorie. Acest lucru face ca noile informații să fie mai
ușor de accesat. Așa cum a propus William James (1890) cu peste un secol în urmă:
Cu cât un fapt este asociat cu mai multe alte fapte în minte, cu atât memoria noastră îl reține mai
bine. Fiecare dintre asociații săi devine un cârlig de care se agață, un mijloc de a-l pescui atunci când se

141
scufundă sub suprafață. Împreună, ele formează o rețea de atașamente prin care el este țesut în întregul țesut
al gândirii noastre. "Secretul unei bune memorii" este, așadar, secretul de a forma asociații diverse și
multiple cu fiecare fapt pe care ținem să-l reținem. (p. 662)
Comentariile lui James ne aduc din nou la conceptul de asociere, care așa cum am văzut în capitolul
cu învățarea, este esențial pentru multe aspecte ale învățării. Asocierile sunt esențiale pentru memorare;
elementele de informație stocare în memorie formează rețele de asociere. De exemplu, pentru majoritatea
oamenilor, cuvântul „câine” este legat asociativ de caracteristici precum lătratul. De asemenea, este asociat,
deși mai puțin puternic, cu „pisică”, deoarece atât câinii, cât și pisicile sunt animale de companie. Cuvântul
sau imaginea unui câine este de asemenea legat de asocieri personale mai idiosincratice, cum ar fi o amintire
episodică a faptului că ai fost mușcat de un câine în copilărie.
Fiecare element de informație de-a lungul unei rețele se numește nod. Nodurile pot fi gânduri,
imagini, concepte, propoziții, mirosuri, gusturi, amintiri, emoții sau orice altă informație. Faptul că un nod
poate avea conexiuni cu multe alte noduri duce la rețele de asociere extrem de complexe. Un mod de a ne
gândi la un nod este ca la un set de neuroni distribuiți pe tot cuprinsul creierului care se activează împreună.
Aprinderea lor comună produce o reprezentare a unui obiect sau a unei categorii, cum ar fi câinele, care
integrează informații vizuale, tactile, auditive, verbale și alte informații stocate în memorie. A căuta în
memorie înseamnă că mergeți din nod în nod până când localizați informația corectă. În acest sens, nodurile
sunt precum orașele, care sunt conectate între ele (asociate) prin drumuri (Reisberg, 1997).
Nu toate asocierile sunt la fel de puternice; câinele este mai puternic legat de lătrat decât pisica sau
animalul. Pentru a reveni la analogia cu orașele, unele orașe sunt conectate prin super-autostrăzi, care
facilitează călătoria rapidă între ele, în timp ce altele sunt conectate doar prin drumuri de țară lente și
sinuoase. Alte orașe nu au deloc legături directe, ceea ce înseamnă că deplasarea între ele necesită o legătură
intermediară. Același lucru este valabil și în cazul rețelelor asociative:
Dintr-o perspectivă neuropsihologică, dacă două noduri fără o legătură directă devin din ce în ce
mai asociate prin experiență, se construiește un "drum" între ele; dacă asocierea continuă să crească, acest
drum va fi "lărgit" pentru a asigura un tranzit neuronal rapid între unul și celălalt. Dacă, pe de altă parte, o
autostradă neuronală între două noduri nu mai este utilizată deoarece două evenimente nu se mai petrec
împreună, respectiva „autostradă” nu va mai fi reparată și nici utilizată. Vechiul drum însă nu va dispărea
în totalitate: ocazional, câte un călător ar putea trece pe acolo accidental, de pe drumul principal pe această
veche autostradă. Un exemplu ar fi asocierea dintre cuvântul „iubită” cu o anumită persoană care
îndeplinește acel rol. Odată ce relația s-a încheiat și trece o perioadă îndelungată de timp, „autostrada”
încetează să mai fie utilizată. Aceasta însă se poate reactiva, dacă din greșeală persoana îi spune pe numele
fostei iubite, iubitei actuale.

142
 O teorie care încearcă să explice funcționarea rețelelor de asociere implică activarea prin
răspândire/distribuire (Collins & Loftus, 1975; Collins & Quillian, 1969). Conform teoriei activării de
răspândire, activarea unui nod dintr-o rețea declanșează activarea în nodurile strâns legate. Cu alte cuvinte,
prezentarea unui stimul care duce la declanșarea activării în circuitele neuronale care reprezintă stimulul
respectiv, va răspândi activarea, sau energia, către informațiile conexe stocate în memorie.
Răspândirea activării nu începe întotdeauna cu un stimul, cum ar fi un cuvânt rostit. Activarea poate
începe, de asemenea, cu un gând, o fantezie sau o dorință, care, la rândul său, activează alte noduri. Cercetări
considerabile susțin teoria activării de răspândire. Într-un studiu, experimentatorii au prezentat
participanților perechi de cuvinte pe care trebuiau să le învețe, inclusiv perechea ocean/lună (vezi Nisbett
& Wilson, 1977). Ulterior, atunci când li s-a cerut să numească un detergent de rufe, participanții din această
condiție au fost mai predispuși să răspundă cu Tide decât subiecții de control, care fuseseră expuși la o listă
diferită de perechi de cuvinte. Cercetătorii au oferit o explicație intrigantă: Rețeaua de asocieri care include
oceanul și luna include și marea. Astfel, amorsarea cu ocean/lună a activat alte noduri din rețea, răspândind
activarea către tide (tide = val), care a fost asociat cu o altă rețea de asociații, detergenții de rufe.

Cunoștințele stocate în memorie formează rețele de asociere - grupuri de informații interconectate. Fiecare element
de informație de-a lungul unei rețele se numește nod. Conform teoriei activării prin răspândire, activarea unui nod
dintr-o rețea declanșează activarea nodurilor strâns legate. Unele părți ale rețelelor sunt organizate ierarhic, cu
categorii largi compuse din subcategorii mai restrânse, care la rândul lor sunt formate din subcategorii și mai specifice.

SCHEME
Modelele de rețele asociative și de activare a răspândirii pe care le-am discutat până acum sunt
foarte utile pentru a descrie organizarea memoriei, dar au și limite. De exemplu, psihologii nu au căzut încă
de acord asupra modului în care să reprezinte propoziții precum „câinele a urmărit pisica” folosind modele
de rețea, deoarece, dacă câinele și pisica sunt noduri, cum este reprezentată legătura dintre ele (urmărit)?
Mai mult, activarea unui nod poate, de fapt, fie să crească, fie să inhibe activarea nodurilor asociate, ca
atunci când o persoană identifică un animal care se apropie ca fiind un câine, nu un lup, și, prin urmare,
„închide” nodul lupului.
Psihologii s-au contrazis timp de peste un secol cu privire la caracterul adecvat al principiilor de
asociere în explicarea memoriei (Bahrick, 1985). Unii au argumentat că nu asociem între ele fragmente
izolate de informații, ci stocăm și ne amintim esențialul faptelor și evenimentelor. Aceștia observă că, atunci
când oamenii își amintesc pasaje de proză, mai degravă decât cuvinte izolate sau perechi de cuvinte, ei își
amintesc de obicei sensul general al pasajului, mai degrabă decât o relatare textuală.

143
 Conform acestui punct de vedere, atunci când sunt confruntați cu un eveniment nou, oamenii îl
compară cu schemele stocate în memorie. Schemele sunt tipare de gândire sau structuri de cunoștințe
organizate care fac ca mediul să fie relativ previzibil. Atunci când studenții intră într-o sală de clasă în
prima zi de curs și o persoană care seamănă cu un profesor începe să țină un curs, ei ascultă și iau notițe în
mod obișnuit. Ei nu sunt surprinși de faptul că o persoană a preluat controlul situației și a început să
vorbească, deoarece au o schemă pentru evenimentele care se petrec în mod normal într-o sală de clasă.
Susținătorii teoriilor schemelor susțin că memoria este un proces activ de reconstrucție a trecutului. A ne
aminti înseamnă să combinăm fragmente din ceea ce am perceput cândva cu cunoștințele generale într- un
mod care ne ajută să umplem golurile. Din acest punct de vedere, memoria nu este ca și cum ai face
instantanee ale unui eveniment; este mai degrabă ca și cum ai lua notițe.
Schemele afectează modul în care oamenii își amintesc în două moduri: prin influențarea
informațiilor pe care le codifică și prin modelarea modului în care reconstruiesc datele pe care le-au stocat
deja (Davidson, 1995; Rumelhart, 1984).
SCHEMELE ȘI CODIFICAREA
Schemele influențează modul în care oamenii înțeleg inițial semnificația unui eveniment și, prin
urmare, modul în care îl codifică în MLD. Harry Triandis (1994) relatează o întâmplare în care doi englezi
s-au angajat într-un joc amical de tenis în China secolului al XIX-lea. Cei doi transpirau și gâfâiau sub
soarele arzător al lunii august. În timp ce își terminau ultimul set, un prieten chinez i-a întrebat cu simpatie:
„Nu ați putea pune doi servitori să facă asta pentru voi?”. Acționând după un set diferit de scheme, prietenul
chinez a codificat acest eveniment în mod diferit de cum ar fi făcut-o un public de la Wimbledon.
SCHEMELE ȘI REACTUALIZAREA
Schemele nu numai că oferă cârlige de care se poate agăța informația în timpul codificării; ele
oferă, de asemenea, cârlige pentru reamintirea informațiilor din MLD. Multe scheme au „sloturi” (în
traducere din limba engleza, slot se referă la spațiu pre-definit pentru anumite tipuri de informații) (Minsky,
1975).
O persoană care cumpără un CD player și care încearcă să își reamintească firmele de CD playere
pe care le-a văzut în acea zi la magazin, își va aminti probabil numele Sony și Pioneer, dar nu și numele
Frank Sylvester (vânzătorul de la unul dintre magazine). Spre deosebire de numele Sony, Frank Sylvester
nu se potrivește în slot-ul "nume de mărci de CD playere".
Sloturile din scheme au adesea valori implicite, valori standard care completează informațiile lipsă
pe care persoana nu le-a observat inițial sau nu s-a deranjat să le stocheze. Atunci când sunteți întrebat dacă
pe coperta unei cărți sunt indicate numele autorilor, este probabil să raportați că da (valoare implicită = da),
chiar dacă nu ați observat niciodată, deoarece numele autorilor apar în mod normal pe coperta unei cărți.

144
De fapt, în general, oamenii nu sunt în măsură să spună care informații din memorie sunt cu adevărat
reținute și care reflectă funcționarea valorilor implicite.
Un studiu clasic a demonstrat rolul reconstructiv al schemelor folosind o sarcină vizuală (Brewer
& Treyens, 1981). Experimentatorul i-a instruit pe participanții studenți de facultate să aștepte (câte unul
pe rând) într-un "birou de student absolvent" asemănător cu cel prezentat în figura alăturată, în timp ce el
se scuza pentru a verifica ceva. Experimentatorul s-a întors în 35 de secunde și a condus studentul într-o
altă cameră. Acolo, el i-a cerut acestuia fie să scrie o descriere
a biroului, fie să deseneze o imagine a acestuia, incluzând cât
mai multe obiecte pe care și le poate aminti.
Camera conținea o serie de obiecte (de exemplu, rafturi,
cafetieră, birou) care s- ar potrivi cu schema celor mai mulți
dintre participanți în ceea ce privește biroul unui student
absolvent. Rezultatele obținute au arătat că participanții au
prezentat mai multe obiecte decât cele vizibile, cum ar fi un
dulap de arhivare, o ceașcă de cafea, cărți pe rafturi, o fereastră,
pixuri și creioane și perdele. Astfel, mulți participanți au
presupus prezența acestor elemente implicite și și-au "amintit" că le- au văzut, chiar dacă acestea nu au fost
de fapt prezente. Așadar aceste scheme sunt esențiale pentru memorie, dar în același timp, așa cum arată
cercetările descrise mai sus, schemele pot determina oamenii să clasifice greșit informațiile, să creadă că
au văzut ceea ce în realitate nu au văzut și să nu observe lucruri care ar putea fi importante. Schemele joacă
un rol în perpetuarea stereotipurilor (Aosved et al., 2009). Atunci când oamenii văd pe cineva de o rasă sau
etnie diferită, aceștia își aduc adesea în minte schema pe care o au pentru un anumit grup. De multe ori, ei
vor aplica aceste caracteristici persoanei pe care tocmai o întâlnesc, chiar dacă aceasta nu prezintă astfel de
trăsături, perpetuând astfel stereotipul (vom discuta mai multe despre stereotip în capitolul Cunoașterea
socială)

Un mod în care psihologii descriu organizarea MLD este în termeni de scheme, cuno ștințe organizate despre un
anumit domeniu. Susținătorii teoriilor schemelor susțin că memoria implică reconstrucția trecutului, prin
combinarea cunoștințelor despre ceea ce am perceput cândva cu cunoștințe generale care ajută la umplerea
golurilor. Schemele influențează atât modul în care sunt codificate informațiile, cât și modul în care acestea sunt
recuperate.

145
 AMINTIREA ȘI UITAREA

Nu ne-am putea lipsi de amintirile noastre, dar uneori ne-am dori să o putem face. Potrivit lui Daniel
Schacter (1999), care și-a petrecut întreaga viață studiind memoria, sistemele de memorie umană au evoluat
prin selecție naturală, dar aceleași mecanisme care, în general, ne ajută la adaptare, pot provoca în mod
regulat „defecțiuni” de memorie. Autorul descrie „șapte păcate ale memoriei” care ne afectează pe toți:
• Tranzitivitatea: faptul că amintirile se estompează
• Aiureala (Absent-mindedness): eșecul de a-și aminti ceva atunci când atenția este în altă
parte
• Atribuirea greșită: amintirea greșită a sursei unei amintiri - un lucru pe care se bazează
agenții de publicitate atunci când spun jumătăți de adevăr despre mărci concurente, iar
oamenii își amintesc jumătatea de adevăr, dar uită sursa acestuia.
• Sugestibilitatea: a crede că ne amintim un eveniment pe care cineva l-a ”implantat” de fapt
în mintea noastră
• Prejudiciu: distorsiuni în modul în care ne amintim evenimentele, care adesea spun
povestea într-un mod în care am prefera să ne-o amintim noi
• Persistența: amintiri de care am vrea să scăpăm, dar care continuă să revină
Deși, la prima vedere, toate aceste "păcate" par a fi dezadaptative, multe dintre ele provin din
procese de memorie adaptivă. De exemplu, dacă memoria nu ar fi tranzitorie sau temporară, mințile noastre
s-ar umple de informații irelevante.
Poate că păcatul capital al memoriei este uitarea. Cu mai bine
de un secol în urmă, Ebbinghaus (1885) a documentat un model tipic
de uitare care apare în cazul multor tipuri de cunoștințe declarative:
pierderea inițială rapidă a informațiilor după învățarea inițială și doar
un declin gradual după aceea (vezi figura alăturată). Mai recent,
cercetătorii au rafinat ușor curba de uitare a lui Ebbinghaus pentru a o
face mai precisă, descoperind, de fapt, că relația dintre declinul
memoriei și durata de timp dintre învățare și recuperare este logaritmică
și, prin urmare, previzibilă printr-o funcție matematică foarte precisă
(Wixted & Ebbesen, 1991). Această relație logaritmică este foarte asemănătoare cu legea puterii lui Stevens
pentru stimulii senzoriali.
Această curbă de uitare pare să se aplice indiferent dacă perioada de timp este de ore sau de ani. De
exemplu, aceeași curbă a apărut atunci când cercetătorii au studiat capacitatea oamenilor de a-și aminti

146
numele unor emisiuni de televiziune vechi: Aceștia au uitat rapid numele emisiunilor anulate în ultimii
șapte ani, dar rata de uitare a scăzut după aceea (Squire, 1989).

Cât de lungă este memoria pe termen lung?

Când oamenii uită, informațiile nu mai sunt stocate sau pur și simplu nu mai sunt ușor de recuperat?
Și sunt unele informații permanente sau creierul aruncă în cele din urmă cutiile vechi din pod dacă nu le-a
folosit timp de mai mulți ani?
La prima întrebare este mai dificil de răspuns decât la cea de-a doua. Psihologii fac adesea distincția
între disponibilitatea informațiilor în memorie - dacă acestea sunt încă "acolo" - și accesibilitatea lor -
ușurința cu care pot fi recuperate. Fenomenul "vârful limbii", ca și efectele de amorsare demonstrate de
amnezici, sunt un bun exemplu de informație care este disponibilă, dar inaccesibilă. Informația este acolo;
doar că nu poate fi recuperată cu ușurință în acel moment.
În mare parte, accesibilitatea reflectă nivelul de activare, care scade în timp, dar rămâne mult mai
mult timp decât ar presupune intuitiv majoritatea oamenilor. Amintirea unei imagini care a apărut pentru
scurt timp pe un ecran cu un an mai devreme continuă să producă o anumită activare a cortexului vizual,
care este exprimată implicit chiar dacă persoana nu-și amintește conștient de ea (Cave, 1997).
Și majoritatea oamenilor au amintiri vii din copilărie despre anumite incidente care au avut loc o
singură dată, cum ar fi momentul în care au auzit vestea că a murit un animal de companie iubit. Dar ce se
întâmplă cu celelalte sute de milioane de incidente pe care nu le pot recupera? Nu se știe în ce măsură aceste
amintiri sunt acum indisponibile, mai degrabă decât doar inaccesibile.
Cu toate acestea, studiile privind memoria pe termen foarte lung, sugerează că dacă informația este
consolidată prin spațiere pe intervale lungi de învățare, aceasta va dura o viață întreagă, chiar dacă persoana
nu o repetă timp de o jumătate de secol (Bahrick & Hall, 1991). La opt ani după ce au predat elevilor timp
de un singur semestru, profesorii de liceu vor uita numele și fețele majorității elevilor lor, dar la 35 de ani
după absolvire, oamenii încă recunosc 90 la sută dintre numele și fețele din anuarul liceului. Diferența
constă în spațiere: profesorul predă unui elev doar câteva luni, în timp ce elevii de liceu petrec împreună,
de obicei, patru ani. În mod similar, persoanele care urmează cursuri de matematică la facultate care le cer
să folosească cunoștințele învățate în algebră în liceu prezintă o memorie aproape completă pentru algebră
50 de ani mai târziu, chiar dacă lucrează ca artiști. Persoanele care se opresc la algebra din liceu nu-și mai
amintesc nimic din ea zeci de ani mai târziu.

Cât de precisă este memoria pe termen lung? Factori care pot influența memoria

147
 Pe lângă întrebarea cât timp își amintesc oamenii, există și întrebarea cât de precis își amintesc.
Răspunsul scurt este că memoria este atât funcțională, cât și reconstructivă, astfel încât, în majoritatea
timpului, ne este de mare folos, dar este supusă unei varietăți de erori și prejudecăți. De exemplu,
procesele asociative normale care îi ajută pe oameni să își amintească pot duce, de asemenea, la erori de
memorie (a se vedea Robinson & Roediger, 1997; Schacter et al., 1998). Într-un set de studii, cercetătorii
au prezentat participanților o serie de cuvinte (cum ar fi vis și pat) care erau toate legate de un singur cuvânt
care nu fusese prezentat (somn). Acest lucru, în esență, a amorsat cuvântul somn în mod repetat (Roediger
& McDermott, 1995). Nu numai că majoritatea participanților și-au amintit că au auzit cuvântul amorsat de
mai multe ori, dar majoritatea chiar și-au amintit care dintre cele două persoane le citise cuvântul. Unii
participanți au refuzat să creadă că cuvântul nu fusese citit chiar și după ce au ascultat o casetă audio a
sesiunii!
Factorii emoționali pot, de asemenea, să influențeze memoria. Un grup de cercetători au cerut
studenților să își amintească notele la matematică, științe, istorie, engleză și limbi străine din liceu, apoi au
comparat amintirile lor cu notele din liceu (Bahrick et al., 1996). Studenții și-au amintit corect 71% din
note, ceea ce este cu siguranță impresionant. Mai interesant însă, a fost modelul erorilor lor. Participanții
rareori și-au amintit greșit notele de 10, dar rareori își aminteau corect notele de 6. De fapt, nota aceasta
avea șanse de două ori mai mici să fie amintită comparativ cu un 8 sau 9. Aproximativ 80% din participanți
aveau tendința să și „umfle” notele pe care și le amintesc, pe când doar 6% își aminteau notele ca fiind mai
mici decât erau de fapt (14% și-au amintit corect toate notele).

Lectura opțională - marturia victimelor

Jennifer Thompson l-a studiat pe bărbatul care se afla deasupra ei, imobilizând-o la pat și având un
cuțit la gât. I-a studiat brațele în căutarea unor semne de tatuaje și fața în căutarea unor caracteristici
definitorii, cum ar fi cicatricile; a memorat fiecare aspect al lui, pentru a putea ajuta poliția să-l condamne
pe bărbatul care o viola în acel moment (Thompson, 1995). În timp ce stătea în spital în noaptea violului,
ea a făcut o descriere calmă și încrezătoare a bărbatului care o violase. Ea i-a descris ochii, nasul și mustața
subțire ca un creion. Când a văzut o aliniere câteva săptămâni mai târziu, ea a indicat rapid numărul 5. El
se potrivea perfect profilului pe care ea îl stabilise cu referire la amintirea nopții în care a fost violată. Când
a apărut în boxa martorilor câteva luni mai târziu, a arătat spre Ronald Cotton, care stătea la masa
inculpatului, și l-a numit violatorul ei, mai sigură de acest fapt decât de orice alt fapt din viața ei. Jennifer,
prin mărturia sa de martor ocular, s-a asigurat că Cotton va primi o sentință de închisoare pe viață pentru
violul ei, precum și pentru un altul comis în aceeași noapte.
Jennifer a fost martorul perfect - cu excepția faptului că a trecut cu vederea un fapt: Ronald Cotton
era nevinovat (Associated Press, 2000). Cum a putut să-l acuze pe nedrept pe acest bărbat despre care era

148
atât de sigură că era violatorul ei? Cum ar fi putut să identifice persoana greșită dacă a fost prezentă în
timpul crimei? Răspunsul este failibilitatea mărturiei martorilor oculari, în special în urma unor evenimente
traumatizante. După cum a explicat Elizabeth Loftus: "Unul dintre lucrurile pe care le știm despre memorie
este că, atunci când trăiești o experiență
extrem de supărătoare sau traumatizantă, nu înregistrezi pur și simplu evenimentul ca o casetă
video..., procesul este mult mai complex și ceea ce se întâmplă este că reții fragmente din experiență,
stochezi unele informații despre experiență, dar nu este o imagine de neșters pe care o vei putea scoate și
reda mai târziu" (Loftus, 1995).
Numeroase studii au arătat că mărturiile martorilor oculari nu reprezintă întotdeauna adevărata
relatare a evenimentului. În cadrul unui studiu, cercetătorii au constatat că a fost posibil să se implanteze o
întreagă amintire falsă în mintea unui grup de persoane (Manning & Lof- tus, 1996). Cercetătorii le-au cerut
studenților de la facultate să-și amintească informații despre care doar citiseră și să precizeze sursa acestor
informații. Aproape 30 la sută dintre studenți au declarat că au văzut informațiile despre care doar citiseră
și le-au citat ca fiind din diapozitive și nu din întrebările din care proveneau de fapt (Manning & Loftus,
1996). Într-un alt studiu, cercetătorii au constatat că oamenii și-au amintit cu 17 la sută mai multe informații
decât cele prezentate într-un videoclip. De exemplu, după ce au vizionat o înregistrare video cu o persoană
care făcea un sandviș, oamenii au raportat pași care nu se aflau pe casetă (Gerrie et al., 2006). Oamenii
adaugă informații și nu reușesc să citeze în mod adecvat sursele, dar cea mai mare problemă apare atunci
când martorului îi sunt prezentate informații eronate. Mai multe studii au arătat că martorii cărora li se
furnizează informații eronate sunt mai susceptibili de a fi mai încrezători în veridicitatea amintirilor lor
decât cei cărora nu li se furnizează informații înșelătoare (Mudd & Govern, 2004; Wright et al., 2000).
Adăugarea de pași la un videoclip despre cum se face un sandviș sau uitarea locului de unde provin
informațiile pe care le-ai văzut nu pare a fi mare lucru, dar pentru Ronald Cotton și Jennifer Thompson, a
fost o mare problemă. Cotton și-a pierdut 11 ani din viață în urma unei condamnări la închisoare pe care nu
o merita, iar Thompson a fost nevoită să trăiască cu vina de a fi condamnat un om nevinovat. Deși cei doi
s-au împăcat, iar omul corect, Bobby Poole, se află acum în spatele gratiilor (Associated Press, 2000), după
cum rezumă Thompson (2000): "Deși acum își vede de viața lui, eu trăiesc în permanență cu neliniștea că
profunda mea greșeala l-a costat atât de scump. Nici nu pot să-mi imaginez ce s-ar fi întâmplat dacă
identificarea mea greșită ar fi avut loc într-un caz de condamnare la moarte."
Importanța mărturiei martorilor oculari și a erorilor asociate cu aceasta nu poate fi subestimată, în
special având în vedere faptul că jurații acordă o mare importanță mărturiei martorilor oculari atunci când
decid asupra vinovăției sau nevinovăției unui acuzat. S-a constatat că o serie de variabile compromit
validitatea mărturiei martorilor oculari, inclusiv stresul martorului ocular, prezența armelor la locul
infracțiunii, timpul scurt de vizualizare în cadrul alinierii poliției și lipsa oricăror caracteristici distinctive

149
din partea acuzatului (Arkowitz & Lilienfeld, 2010). Proiectul Inocența a fost creat în 1992 pentru a utiliza
probele ADN în vederea eliberării deținuților încarcerați care fuseseră condamnați pe nedrept. Până în
prezent, 249 de persoane au fost găsite nevinovate prin utilizarea probelor ADN, iar aceste persoane au
petrecut în medie 13 ani în închisoare (www.innocenceproject.org).
Cât de precisă este mărturia martorilor oculari (a se vedea Schacter, 1995b; Sporer et al., 1996)?
Numeroase studii au explorat experimental această întrebare, de obicei arătând participanților un film
scurt sau diapozitive ale unui eveniment, cum ar fi un accident de mașină (Wells & Loftus, 1984; Zaragosta
& Mitchell, 1996). Experimentatorul le pune apoi participanților întrebări specifice despre scenă,
introducând uneori informații care nu erau prezente în scena reală, punând întrebări sugestive sau
contrazicând ceea ce au văzut participanții. Aceste studii arată că variații aparent minore în formularea unei
întrebări pot determina ceea ce își amintesc participanții dintr-o scenă. Un studiu a înlocuit întrebarea ”Ai
văzut un far lovit” cu ”Ai vazut farul lovit” și s-a constatat că folosirea articolului hotărât a dus la o
certitudine mai mare a martorilor că au văzut farul spart, chiar dacă nu au observat niciodată unul (Loftus
& Palmer, 1974; Loftus & Zanni, 1975). Într-un studiu clasic care a examinat acuratețea amintirilor
oamenilor cu privire la evenimente, Loftus și Palmer au analizat influența formulării unei întrebări legate
de viteza cu care circulau automobilele atunci când au fost implicate într-un accident. În primul experiment,
45 de studenți au vizionat șapte filme, fiecare dintre ele prezentând un accident de mașină. După vizionarea
fiecărui film, participanții au completat un chestionar care le cerea să scrie despre ceea ce au văzut și să
răspundă la întrebări despre accident. Nouă participanți au fost întrebați: "Cam cu ce viteză mergeau
mașinile când s-au lovit una de alta?". Tuturor celorlalți participanți li s-a adresat o întrebare similară, dar
folosind cuvintele zdrobit, ciocnit, izbit sau atins în loc de lovit. Estimările participanților cu privire la
viteza cu care se deplasau mașinile au fost cele mai mari atunci când a fost folosit cuvântul zdrobit și cele
mai mici atunci când a fost folosit cuvântul ciocnit (Tabelul 6.1.)
Considerând că alegerea cuvântului (de exemplu, zdrobit față de ciocnit) produce o schimbare în
modul în care participanții își amintesc ceea ce au văzut de fapt în film, Loftus și Palmer au efectuat un al
doilea studiu. O sută cincizeci de studenți au vizionat un film care prezenta un accident cu mai multe mașini.
După vizionarea filmului, participanții au completat un chestionar similar cu cel utilizat în primul studiu.
Cincizeci de participanți au fost întrebați: "Cu ce viteză mergeau mașinile când s-au ciocnit?". Altor 50 de
persoane li s-a pus aceeași întrebare, dar înlocuind lovit cu zdrobit. Un ultim grup de 50 de persoane nu a
fost întrebat despre viteza cu care se deplasau mașinile (condiția de control). O săptămână mai târziu,
participanții au completat un alt chestionar cu privire la ceea ce își aminteau despre accident. Printre
întrebări se număra "Ați văzut cioburi de sticlă spartă?". Deși, de fapt, în film nu a fost prezentată nicio
sticlă spartă, 16 la sută dintre respondenții din condiția zdrobită au răspuns "da", comparativ cu 7 la sută în
condiția lovită și 6 la sută în condiția de control.

150
 Rezultatele acestor două studii ilustrează faptul că formularea informațiilor poate influența
percepțiile și amintirile legate de anumite evenimente. Aceste constatări au implicații clare atât în sala de
judecată, cât și în modul în care poliția interoghează martorii. Cu toate acestea, indivizii variază în ceea ce
privește susceptibilitatea lor la informații înșelătoare (Loftus et al., 1992). Mai mult, unele aspecte ale unei
amintiri pot fi mai fiabile decât altele. Stresul emoțional de a fi martor la un eveniment traumatizant poate
duce la o procesare sporită a detaliilor esențiale ale evenimentului (și, prin urmare, la o mai bună memorare
a acestora), dar la o procesare mai puțin extinsă a detaliilor periferice (Christianson, 1992; Reisberg, 2006).
Astfel, un avocat ascuțit ar putea ataca credibilitatea întregii mărturii a unui martor, stabilind că memoria
sa pentru detaliile periferice este defectuoasă, chiar dacă își amintește clar aspectele centrale ale
evenimentului.

151
 Capitolul 7. Constiința- aspecte ale conștiinței, somnul și visele

STĂRI DE CONȘTIENȚĂ

Veronica stătea într-un restaurant cu prietena ei Gina, ascultând-o pe Gina povestind despre o
petrecere la care fusese cu o seară înainte. Pentru o vreme, Veronica a fost interesată de ceea ce spunea
Gina, dar când Gina a continuat să vorbească despre ce purta o cunoștință comună a lor, Veronica și-a
pierdut interesul, s-a uitat la ceas și apoi și-a lăsat mintea să se rătăcească. Dintr-o dată, Gina a spus brusc:
"Veronica! Nu ai auzit nimic din ce ți-am spus!". Într-adevăr, Veronica nu auzise ceea ce spusese Gina, iar
când s-a uitat la ceas, a fost uimită să vadă că zece minute trecuseră a trecut. Sună ca o experiență familiară?
Un sondaj efectuat pe un eșantion aleatoriu de adulți a constatat că peste 80 % dintre aceștia au recunoscut
că au avut experiența de a pierde o parte dintr-o conversație pentru că mintea lor "rătăcea" (Ross, 1997). În
mod similar, mai multe persoane au recunoscut că nu au fost sigure dacă au făcut ceva sau doar s-au gândit
la acel lucru (73% din eșantion), că își amintesc trecutul atât de viu încât păreau că îl retrăiesc (60%), că nu
sunt sigure dacă își amintesc un eveniment sau a fost doar un vis (55%) și că au condus o mașină și și-au
dat seama că nu își aminteau o parte din călătorie (48%).

Atunci când ne concentrăm, nu suntem conștienți de stimulii de fond. Această capacitate de a

selecta stimulii asupra cărora să ne concentrăm ne permite să evităm supraîncărcarea cu
informații.

Aceste experiențe pot fi denumite stări modificate de conștiință. Pentru majoritatea psihologilor, o stare
modificată de conștiință există ori de câte ori există o schimbare, de la un model obișnuit de funcționare
mentală la o stare care pare diferită pentru persoana care experimentează schimbarea. Deși această definiție
nu este foarte precisă, ea reflectă faptul că stările de conștiință sunt personale și, prin urmare, foarte

152
subiective. Stările modificate de conștiință pot varia de la distragerea atenției, la un vis cu ochii deschiși, la
confuzia și distorsiunea percepției cauzate de intoxicația cu droguri. În acest capitol, vom examina câteva
stări alterate de conștiință care sunt experimentate de toată lumea (somnul și visele), precum și unele care
rezultă din circumstanțe speciale (meditația, hipnoza).

ASPECTE ALE CONȘTIINȚEI

Discuțiile despre natura experienței conștiente și despre funcțiile conștiinței vor apărea pe parcursul
acestei cărți, pe măsură ce vom analiza percepția, memoria, limbajul, rezolvarea problemelor și alte
subiecte. În acest moment, ar fi utilă o teorie generală a conștiinței care să ofere un cadru pentru examinarea
acestor diverse subiecte. Cu toate acestea, o astfel de abordare nu este fezabilă, deoarece nu există o teorie
general agreată. Mai degrabă, există aproape la fel de multe teorii ale conștiinței ca și indivizii care au
teoretizat despre acest subiect. Această stare de fapt poate fi descurajantă pentru unii cititori, în special
pentru cei a căror expunere anterioară la știință a fost în domenii în care faptele sunt clare ca lumina zilei
și teoriile sunt bine stabilite. Și totuși, ce poate fi mai incitant sau mai provocator decât să te aventurezi pe
un teritoriu care este încă necartografiat? Pe măsură ce se fac descoperiri importante - în neurofiziologie,
biologie evoluționistă, genetică și în diverse domenii ale psihologiei - mulți observatori cred că o
explicație a conștiinței este destul de aproape (Crick, 1994). În absența unei teorii generale, discuția noastră
despre conștiință nu poate face mai mult decât să introducă câțiva termeni și concepte care vor oferi o
perspectivă asupra subiectului pe măsură ce acesta va ieși la suprafață în capitolele ulterioare.
Ce este conștiința? Filozofi precum René Descartes s-au concentrat pe experiența subiectivă a minții
(„gândesc, deci sunt") în definirea conștiinței. Primii psihologi au definit psihologia ca fiind "studiul minții
și al conștiinței". Willhelm Wundt a folosit metoda introspectivă, împreună cu experimente controlate,
pentru a studia conștiința în secolul al XIX-lea în Germania. După cum s-a menționat în capitolul 1, atât
introspecția ca metodă de investigare, cât și conștiința ca subiect de investigare au căzut în dizgrație odată
cu apariția behaviorismului la începutul anilor 1900. John Watson și adepții săi credeau că, pentru ca
psihologia să devină o știință, datele sale trebuie să fie obiective și măsurabile. Comportamentul ar putea fi
observat în mod public, iar diferitele răspunsuri ar putea fi măsurate în mod obiectiv. În schimb,
experiențele private ale unui individ puteau fi dezvăluite prin introspecție, dar nu puteau fi observate direct
de alții sau măsurate în mod obiectiv. Dacă psihologia s-ar ocupa de comportamente evidente, ar avea de-
a face cu evenimente publice, mai degrabă decât cu evenimente private, care sunt observabile doar de către
persoana care le experimentează. Behaviorismul nu a necesitat o abordare atât de radicală, așa cum păreau
să sugereze declarațiile sale. Comportamentaliștii înșiși s-au ocupat de evenimente private atunci când
cercetările lor le impuneau acest lucru. Ei acceptau răspunsurile verbale ca un substitut al introspecției

153
atunci când erau studiate experiențele proprii ale participantului. Ceea ce spuneau participanții era obiectiv,
indiferent de condiția subiectivă subînțeleasă. Cu toate acestea, mulți psihologi au continuat să creadă că
atunci când oamenii spuneau că au experimentat o serie de imagini ulterioare colorate după ce au privit fix
o lumină puternică, probabil că au văzut culori succesive. Adică, cuvintele lor nu erau întreaga poveste. În
timp ce behavioriștii puteau să abordeze multe fenomene în termeni de răspunsuri verbale, preocuparea lor
pentru comportamentul observabil i-a făcut să neglijeze probleme psihologice interesante (cum ar fi visul,
meditația și hipnoza), deoarece aspectele subiective făceau ca aceste subiecte să fie irelevante pentru ei.
În anii 1960, psihologii au început să recunoască faptul că diverse aspecte ale conștiinței sunt prea
omniprezente și importante pentru a fi neglijate. Acest lucru nu înseamnă că psihologia trebuie să fie
definită din nou exclusiv ca fiind studiul conștiinței; înseamnă doar că nu își poate permite să neglijeze
conștiința. Limitarea psihologiei la studiul comportamentului observabil este prea limitativă. Dacă putem
teoretiza despre natura conștiinței, iar această teorie duce la predicții testabile despre comportament, atunci
o astfel de teorizare este o contribuție valoroasă la înțelegerea modului în care funcționează mintea.

Conștiința

Multe manuale definesc conștiința ca fiind conștientizarea curentă a stimulilor externi și interni - adică
a evenimentelor din mediul înconjurător și a senzațiilor corporale, a amintirilor și a gândurilor. Această
definiție identifică doar un singur aspect al conștiinței și ignoră faptul că suntem conștienți și atunci când
încercăm să rezolvăm o problemă sau să selectăm în mod deliberat un curs de acțiune în detrimentul altora
ca răspuns la circumstanțele de mediu și la obiectivele personale. Suntem conștienți nu numai atunci când
ne monitorizăm mediul (intern și extern), ci și atunci când încercăm să ne controlăm pe noi înșine și mediul
nostru. Pe scurt, conștiința implică (1) monitorizarea noastră și a mediului înconjurător astfel încât
percepțiiele, amintirile și gândurile să fie reprezentate în conștiință și (2) controlul nostru și al mediului
înconjurător astfel încât să fim capabili să inițiem și să încheiem activități comportamentale și cognitive
(Kihlstrom, 2007).

Monitorizarea. Prelucrarea informațiilor din mediul înconjurător este principala funcție a sistemelor
senzoriale ale organismului. Aceasta duce la conștientizarea a ceea ce se întâmplă în mediul înconjurător,
precum și în propriul corp. Cu toate acestea, nu am putea, în mod posibil, să fim atenți la toți stimulii care
ne afectează simțurile fără să ne confruntăm cu o supraîncărcare de informații. Prin urmare, conștiința
noastră se concentrează asupra unor stimuli și îi ignoră pe alții. Adesea, informațiile selectate au legătură
cu schimbări în lumea noastră externă sau internă. În timp ce vă concentrați pe acest paragraf, de exemplu,

154
probabil că nu sunteți conștient de numeroși stimuli de fond. Dar dacă ar avea loc o schimbare - luminile
se sting, aerul începe să miroasă a fum sau zgomotul aparatului de aer condiționat încetează - ați fi brusc
conștient de astfel de stimuli. Atenția noastră este selectivă. Unele evenimente au prioritate față de altele în
ceea ce privește accesul la conștiință și inițierea acțiunii. Evenimentele care sunt importante pentru
supraviețuire au, de obicei, prioritate maximă. Dacă ne este foame, ne este greu să ne concentrăm asupra
studiului; dacă simțim o durere bruscă, respingem toate celelalte gânduri din conștiință până când facem
ceva pentru a face să dispară durerea.

Controlul. O altă funcție a conștiinței este aceea de a planifica, iniția și ghida acțiunile noastre. Indiferent
dacă planul este simplu și ușor de realizat (cum ar fi întâlnirea cu un prieten la prânz) sau complex și pe
termen lung (cum ar fi pregătirea pentru o carieră), acțiunile noastre trebuie să fie ghidate și aranjate pentru
a se coordona cu evenimentele din jurul nostru. În planificare, evenimentele care nu au avut loc încă pot
fi reprezentate în conștiință ca posibilități viitoare. Putem să ne imaginăm "scenarii" alternative, să facem
alegeri și să inițiem activitățile corespunzătoare. Nu toate acțiunile sunt ghidate de decizii conștiente și nici
soluțiile la toate problemele nu sunt realizate la nivel conștient. Unul dintre principiile psihologiei moderne
este acela că evenimentele mentale implică atât procese conștiente, cât și inconștiente și că multe decizii și
acțiuni se desfășoară în întregime în afara conștiinței. Soluția unei probleme poate apărea din senin, fără ca
noi să fim conștienți că ne-am gândit la ea. Iar odată ce avem soluția, este posibil să nu putem oferi o
explicație introspectivă a modului în care s-a ajuns la soluție. Luarea deciziilor și rezolvarea problemelor
se produc adesea la un nivel inconștient, dar acest lucru nu înseamnă că toate aceste comportamente au loc
fără o reflecție conștientă. Conștiința nu numai că monitorizează comportamentul în curs, dar joacă un rol
și în dirijarea și controlul acestui comportament.

Amintiri preconstiente

Nu ne putem concentra asupra a tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru la un moment dat și nici nu putem
examina întregul nostru stoc de cunoștințe și amintiri ale evenimentelor din trecut. La un moment dat,
ne putem concentra atenția doar asupra câtorva stimuli. Noi putem ignora, selecta și respinge tot timpul
diverse tipuri de informații, deci conținutul conștiinței este în continuă schimbare. Cu toate acestea,
obiectele sau evenimentele care nu sunt în centrul atenției pot avea totuși o anumită influență asupra
conștiinței. De exemplu, este posibil să nu fiți conștient de faptul că auziți un ceas bătând ora. Dar, după
câteva bătăi, deveniți vigilent, iar apoi puteți să vă întoarceți și să numărați bătăile pe care nu știați că le-ați
auzit. Un alt exemplu de atenție periferică (sau monitorizare neconștientă) apare atunci când stați la coadă
(Farthing, 1992). Vorbiți cu un prieten în timp ce așteptați, ignorând alte voci și zgomotul general, când

155
sunetul propriului nume într-o altă conversație vă atrage atenția. În mod clar, nu v-ați fi detectat numele în
cealaltă conversație dacă nu ați fi monitorizat, într- un fel, acea conversație. Nu ați fost conștient de cealaltă
conversație până când un semnal special v-a atras atenția asupra ei. Un număr considerabil de cercetări
indică faptul că noi înregistrăm și evaluăm stimuli pe care nu îi percepem în mod conștient (Bargh, 2007).
Se spune că acești stimuli ne influențează în mod subconștient sau că operează la un nivel de conștientizare
inconștient. Multe amintiri și gânduri care nu fac parte din conștiința dvs. în acest moment pot fi aduse în
conștiență atunci când este nevoie. În acest moment, s-ar putea să nu fiți conștienți de vacanța de vara
trecută, dar amintirile sunt accesibile dacă doriți să le recuperați, iar atunci ele devin parte din conștiința d-
voastră. Termenul de amintiri preconștiente este folosit pentru a se referi la amintirile care sunt
accesibile conștiinței. Acestea includ amintiri specifice ale unor evenimente personale, precum și
informațiile acumulate de-a lungul vieții, cum ar fi cunoștințele despre sensul cuvintelor, dispunerea
străzilor unui oraș sau localizarea unei anumite țări. Ele includ, de asemenea, cunoștințe despre abilitățile
învățate, cum ar fi procedurile implicate în conducerea unei mașini sau secvența de pași pentru legarea unui
șiret. Aceste procedee, odată stăpânite, funcționează în general în afara conștiinței conștiente, dar atunci
când ne este atrasă atenția asupra lor, suntem capabili să descriem pașii implicați.

"Bună dimineața, decapitat - uhm, adică iubit".

156
Inconștientul

Una dintre cele mai vechi teorii ale conștiinței - și care a fost supusă unor critici considerabile de-a
lungul anilor - este teoria psihanalitică a lui Sigmund Freud. Freud și adepții săi credeau că există o porțiune
a minții, inconștientul, care conține unele amintiri, impulsuri și dorințe care nu sunt accesibile conștiinței.
Freud credea că unele amintiri și dorințe dureroase din punct de vedere emoțional sunt reprimate - adică
deviate în inconștient, unde pot continua să ne influențeze acțiunile, chiar dacă nu suntem conștienți de ele.
Gândurile și impulsurile reprimate nu pot intra în conștiința noastră, dar ne pot afecta în mod indirect sau
mascat - prin vise, comportamente iraționale, maniere și lapsusuri. Termenul de lapsus freudian este folosit
în mod obișnuit pentru a se referi la remarcile neintenționate despre care se presupune că dezvăluie
impulsuri ascunse. Să spui "sunt trist că te simți mai bine" când intenționai să spui "mă bucur că te simți
mai bine" este un exemplu de astfel de lapsus.
Freud credea că dorințele și impulsurile inconștiente sunt cauza majorității bolilor mentale. El a dezvoltat
metoda psihanalizei, care încearcă să atragă materialul reprimat înapoi în conștiință și, astfel, să vindece
individul. Majoritatea psihologilor acceptă ideea că există amintiri și procese mentale care sunt inaccesibile
introspecției și, în consecință, pot fi descrise ca fiind inconștiente. Cu toate acestea, mulți ar susține că
Freud a pus un accent nejustificat pe aspectele emoționale ale inconștientului și nu suficient pe alte aspecte.
Aceștia ar include în inconștient o gamă largă de procese mentale de care depindem în mod constant în
viața de zi cu zi, dar la care nu avem acces conștient (Bargh, 2007). De exemplu, în timpul percepției,
privitorul poate fi conștient de două obiecte din mediul înconjurător, dar nu are conștiința calculelor mentale
pe care le-a efectuat aproape instantaneu pentru a determina că unul este mai aproape sau mai mare decât
celălalt. Deși avem acces conștient la rezultatul acestor procese mentale - suntem conștienți de mărimea și
distanța obiectului - nu avem acces conștient la operațiunile lor.
Un studiu privind stereotipurile pe care oamenii le au despre persoanele în vârstă în SUA (de exemplu,
că sunt lenți și slabi) a demonstrat în mod frapant cum indicii din mediul înconjurător ne pot influența
comportamentul fără ca noi să fim conștienți. Participanții au primit mai întâi un "test de limbaj" în care
trebuiau să descifreze o serie de propoziții încurcate. Unii participanți au primit propoziții care conțineau
cuvinte precum "uituc", "Florida" și "bingo" - cuvinte care, în opinia cercetătorilor, ar fi evocat sau "inițiat"
în mod subconștient stereotipul persoanelor în vârstă în mintea lor. Participanții din grupul de control au
văzut propoziții care nu conțineau aceste cuvinte. După finalizarea testului de limbaj, fiecărui participant i
s-a mulțumit și i s-a permis să plece. Un asistent de cercetare - care nu știa dacă participantul făcea parte
din grupul experimental sau din grupul de control - a măsurat pe ascuns cât timp i-a luat participantului să
meargă pe holul de 40 de metri până la ieșire. Cercetătorii au constatat că participanții care fuseseră amorsați

157
cu cuvinte stereotipice pentru persoanele în vârstă au mers mai încet decât participanții din grupul de control
(cuvântul "lent" nu apăruse în propoziții.) Interviurile cu participanții au arătat că aceștia nu erau conștienți
de această influență asupra comportamentului lor (Bargh, Chen, & Burrows, 1996).

Automatizare și disociere

O funcție importantă a conștiinței este controlul acțiunilor noastre. Cu toate acestea, unele activități sunt
practicate atât de des încât devin obișnuite sau automate. A învăța să conduci o mașină necesită la început
o concentrare intensă. Trebuie să ne concentrăm asupra coordonării diferitelor acțiuni (schimbarea
vitezelor, eliberarea ambreiajului, accelerarea, direcția și așa mai departe) și abia dacă ne putem gândi la
altceva. Cu toate acestea, odată ce mișcările devin automate, putem purta o conversație sau admira peisajul
fără să fim conștienți de faptul că suntem la volan - cu excepția cazului în care un potențial pericol ne atrage
rapid atenția asupra funcționării mașinii. Această obișnuință a răspunsurilor care inițial necesitau o atenție
conștientă se numește automatism.
Abilități precum conducerea unei mașini sau mersul pe bicicletă, odată ce au fost bine învățate, nu mai
necesită atenția noastră. Ele devin automate și permit unei conștiințe relativ libere să se concentreze asupra
altor chestiuni. Astfel de procese automate pot avea consecințe negative ocazional - de exemplu, atunci
când un șofer nu- și poate aminti reperele trecute pe drum. Cu cât o acțiune devine mai automată, cu atât
mai puțin necesită un control conștient. Un alt exemplu este cel al pianistului priceput care poartă o
conversație cu un trecător în timp ce performează o piesă cunoscută. Pianistul își exercită controlul asupra
a două activități - cântatul și discuția - dar nu se gândește la muzică decât dacă este apăsată o clapetă greșită,
ceea ce îi atrage atenția asupra ei și întrerupe temporar conversația. Vă puteți gândi, fără îndoială, la alte
exemple de activități automate, bine învățate, care necesită puțin control conștient. Un mod de a interpreta
acest lucru este de a spune că controlul este încă acolo (ne putem concentra asupra proceselor automate
dacă vrem), dar a fost disociat de conștiință. Psihiatrul francez Pierre Janet (1889) a propus conceptului de
disociere, care spune că, în anumite condiții, unele gânduri și acțiuni se separă sau se disociază de restul
conștiinței și funcționează în afara conștiinței. Disocierea diferă de conceptul de refulare al lui Freud,
deoarece amintirile și gândurile disociate sunt accesibile conștiinței. Amintirile reprimate, în schimb, nu
pot fi aduse în conștiință. Ele trebuie să fie deduse din semne sau simptome, cum ar fi lapsusurile.

158
 Atunci când ne confruntăm cu o situație stresantă, putem să ne-o scoatem temporar din minte pentru a
funcționa eficient; când suntem plictisiți, putem cădea în reverie sau visăm cu ochii deschiși. Acestea sunt
exemple ușoare de disociere care implică disocierea unei părți a conștiinței de alta. Exemple mai extreme
de disociere sunt demonstrate de cazurile de tulburare disociativă de identitate sau de personalitate
multiplă, o tulburare psihologică rară.

REZUMAT INTERMEDIAR
l Percepțiile, gândurile și sentimentele unei persoane la un moment dat constituie

conștiința acelei persoane.

l Se spune că există o stare de conștiință alterată atunci când funcționarea mentală pare
schimbată sau ieșită din comun pentru persoana care experimentează starea respectivă.
Unele stări alterate de conștiință, cum ar fi somnul și visele, sunt experimentate de toată
lumea; altele rezultă din circumstanțe speciale, cum ar fi meditația, hipnoza sau consumul
de droguri.
l Funcțiile conștiinței sunt (1) monitorizarea noastră și a mediului înconjurător, astfel încât să
fim conștienți de ceea ce se întâmplă în corpul nostru și în mediul înconjurător și (2)
controlul acțiunilor noastre, astfel încât acestea să fie coordonate cu evenimentele din
lumea exterioară. Nu toate evenimentele care influențează conștiința se află în centrul
conștiinței noastre la[Grab
un moment dat. Amintirile
your reader’s evenimentelor
attention with a personale și cunoștințele
acumulate, care suntgreat
accesibile,
quote from the document or din conștiința unei persoane,
dar nu fac parte în prezent
se numesc amintiri preconștiente. Evenimentele care afectează comportamentul, chiar
use this space to emphasize a key
dacă nu suntem conștienți că le percepem, ne influențează în subconștient.
point. To place this text box
l Conform teoriei psihanalitice, unele amintiri și impulsuri dureroase din punct de vedere
anywhere on the page, just drag it.]
emoțional nu sunt disponibile pentru conștiință deoarece au fost reprimate - adică
redirecționate către inconștient. Gândurile și impulsurile inconștiente ne influențează
comportamentul, chiar dacă ajung la conștiință doar pe căi indirecte - prin vise,
comportament irațional și lapsusuri.
l Noțiunea de automatism se referă la obișnuința răspunsurilor care au necesitat inițial
o atenție conștientă, cum ar fi conducerea unei mașini.

SOMNUL ȘI VISELE

Începem discuția noastră cu o stare care pare a fi opusul ei: somnul. Dar, deși somnul ar putea părea să
aibă puține lucruri în comun cu starea de veghe, există asemănări între cele două stări. Fenomenul de visare

159
indică faptul că gândim în timp ce dormim, deși tipul de gândire pe care îl facem în vis diferă în diverse
moduri de cel pe care îl facem în stare de veghe. În timpul somnului ne formăm amintiri, după cum știm
din faptul că ne putem aminti visele. Somnul nu este în întregime liniștit: unii oameni merg în somn.
Oamenii care dorm nu sunt în întregime insensibili la mediul înconjurător: părinții sunt treziți de plânsul
copilului lor. Nici somnul nu este în întregime lipsit de planuri: unii oameni pot decide să se trezească la
un moment dat și o fac. În această secțiune vom explora mai multe fațete ale somnului și ale visării.

Etapele somnului
Unele persoane sunt trezite ușor din somn; altele sunt greu de trezit. Cercetările începute în anii 1930
(Loomis, Harvey și Hobart, 1937) au produs tehnici sensibile de măsurare a adâncimii somnului și de
determinare a momentului în care au loc visele. Aceste cercetări utilizează dispozitive care măsoară
modificările electrice de pe scalp asociate cu activitatea cerebrală spontană din timpul somnului, precum și
mișcările oculare care au loc în timpul viselor. Înregistrarea grafică a modificărilor electrice, sau a undelor
cerebrale, se numește electroencefalogramă, sau EEG (vezi figurile 6.1 și 6.2). EEG măsoară potențialul
electric mediu care fluctuează rapid al miilor de neuroni aflați pe suprafața cortexului sub electrod. Este o
măsură destul de rudimentară a activității corticale, dar s-a dovedit a fi foarte utilă în cercetarea somnului
Analiza tiparelor undelor cerebrale sugerează că există cinci stadii ale somnului: patru adâncimi diferite
de somn și un al cincilea stadiu, cunoscut sub numele de somn cu mișcări oculare rapide (sau REM). Atunci
când o persoană închide ochii și se relaxează, undele cerebrale prezintă în mod caracteristic un model
regulat de 8 până la 12 hertzi (cicluri pe secundă); acestea sunt cunoscute sub numele de unde alfa. Pe
măsură ce individul alunecă în stadiul 1 de somn, undele cerebrale devin mai puțin regulate și au o
amplitudine redusă. Stadiul 2 se caracterizează prin apariția fusiunilor - scurte serii de răspunsuri ritmice
de 12 până la 16 hertzi - și o creștere și o scădere ocazională bruscă a amplitudinii întregului EEG (denumită
complex K). Stadiile 3 și 4, încă mai profunde, sunt caracterizate de unde lente (1 până la 2 hertzi), care
sunt cunoscute sub numele de unde delta. În general, este greu de trezit persoana care doarme în timpul
Etapelor 3 și 4, deși aceasta poate fi trezită de ceva personal, cum ar fi un nume familiar sau plânsul unui
copil. O perturbare mai impersonală, cum ar fi un sunet puternic, poate fi ignorată.

Succesiunea etapelor de somn

După ce un adult a dormit timp de aproximativ o oră, apare o altă schimbare. EEG-ul devine foarte activ
(chiar mai mult decât atunci când persoana este trează), dar persoana nu se trezește. Electrozii plasați în
apropierea ochilor persoanei detectează mișcări oculare rapide atât de pronunțate încât se poate chiar
observa cum ochii celui care doarme se mișcă pe sub pleoapele închise. Acest stadiu foarte activ este

160
cunoscut sub numele de somn REM; celelalte patru stadii de somn sunt cunoscute sub numele de somn
non-REM (sau NREM).
Aceste diferite stadii ale somnului alternează pe parcursul nopții. Somnul începe cu stadiile NREM și
are mai multe cicluri de somn, fiecare dintre ele conținând o parte din somnul REM și o parte din somnul
NREM. Figura de mai jos ilustrează o noapte tipică de somn pentru un adult tânăr. După cum se poate
observa, persoana trece de la starea de veghe la un somn profund (stadiul 4) foarte repede. După aproximativ
70 de minute apare rapid stadiul 3 și imediat primul somn REM. Putetți observa că stadiile 3 și 4 apar mai
ales în prima parte a nopții. Sunt de obicei 4 sau 5 perioade REM distincte pe parcursul unei nopți de opt
ore, cu o scurtă trezire ocazională la venirea dimineții.

Modelul ciclurilor de somn variază în funcție de vârstă. Nou-născuții, de exemplu, petrec aproximativ
jumătate din timpul de somn în somnul REM. Această proporție scade la 20-25% din timpul total de somn
până la vârsta de 5 ani și rămâne destul de constantă până la bătrânețe, când scade la 18%. sau mai puțin.
Persoanele în vârstă tind să experimenteze mai puțin somn de tipul stadiilor 3 și 4 (uneori aceste stadii
dispar) și treziri nocturne mai frecvente și mai lungi. Un tip natural de insomnie pare să se instaleze pe
măsură ce oamenii îmbătrânesc (Liu & Ancoli-Israel, 2006).

Comparație între REM și NREM

În timpul somnului NREM, mișcările ochilor sunt practic absente, ritmul cardiac și respirator scade
simțitor, mușchii sunt relaxați, iar rata metabolică a creierului scade cu 25 până la 30 de procente în
comparație cu starea de veghe. În schimb, în timpul somnului REM, mișcările foarte rapide ale ochilor se
produc în ”rafale” care durează între 10 și 20 de secunde, ritmul cardiac crește, iar rata metabolică a
creierului crește într-o oarecare măsură în comparație cu starea de veghe. Mai mult, în timpul somnului
REM suntem aproape complet paralizați - doar inima, diafragma, mușchii oculari și mușchii netezi (cum ar
fi mușchii intestinelor și ai vaselor de sânge) sunt activi. Pentru a rezuma, somnul NREM se caracterizează

161
printr-un corp foarte relaxat, în timp ce somnul REM se caracterizează printr-un creier care pare a fi complet
treaz într-un corp practic paralizat. Dovezile fiziologice indică faptul că, în somnul REM, creierul este în
mare măsură izolat de canalele sale senzoriale și motorii. Stimulii din alte părți ale corpului sunt blocați să
intre în creier și nu există ieșiri motorii. Cu toate acestea, creierul este în continuare foarte activ, stimulat
în mod spontaneu de descărcarea neuronilor giganți care își au originea în trunchiul cerebral. Acești
neuroni se extind în părți ale creierului care controlează mișcările oculare și activitățile motorii. În timpul
somnului REM, creierul înregistrează faptul că neuronii implicați în mod normal în mers și vedere sunt
activați, chiar dacă corpul în sine nu face niciuna dintre aceste lucruri (Stoerig, 2007). În plus, în timpul
somnului REM, zonele creierului implicate în procesarea amintirilor emoționale prezintă creșteri
semnificative de activare (Maquet, 2000).
Aproximativ 80% dintre persoanele care dorm și care sunt trezite în timpul somnului REM raportează
că au avut un vis, dar atunci când sunt trezite în timpul somnului NREM raportează un vis doar aproximativ
50 la sută din timp (Stoerig, 2007). Visele raportate atunci când o persoană este trezită din somnul REM
tind să fie vii din punct de vedere vizual, cu caracteristici emoționale și ilogice. Ele reprezintă tipul de
experiență pe care o asociem de obicei cu cuvântul vis. Cu cât este mai lungă perioada de somn REM înainte
de trezire, cu atât visul raportat este mai lung și mai elaborat. În schimb, visele NREM nu sunt nici la fel
de vizuale și nici la fel de încărcate emoțional ca visele REM, și sunt mai direct legate de ceea ce se întâmplă
în viața persoanei, cât este trează. Precum se indică prin tipurile de vise pe care oamenii le raportează și
frecvența acestora, activitatea mintală în REM și NREM este diferită.

Teorii ale somnului

De ce suntem treji în anumite momente și adormiți în altele? Doi cercetători de frunte în domeniul
somnului, Dale Edgar și William Dement (1992), au propus un modelul procesului -oponent al somnului și
al stării de veghe. Conform acestui model, creierul posedă două procese oponente care guvernează tendința
de a adormi sau de a rămâne treaz. Acestea sunt nevoia homeostatică a somnului și procesul de alertare
dependent de ceas.
Tendința homeostatică a somnului este un proces fiziologic care se străduiește să obțină cantitatea de somn
necesară în timpul nopții pentru un nivel optim de vigilență diurnă. Acesta este activ pe tot parcursul nopții,
dar funcționează și în timpul zilei. Pe tot parcursul zilei, nevoia de somn ”se construiește”. Dacă am dormit
prea puțin în noaptea precedentă, tendința de a adormi în timpul zilei va fi
semnificativă.
Procesul de alertare dependent de ceas este procesul din creier care ne trezește la o anumită oră în fiecare
zi. Acesta este controlat de așa-numitul ceas biologic, care constă în două structuri neuronale minuscule
situate în centrul creierului. Acest "ceas" controlează o serie de schimbări psihologice și fiziologice, inclusiv

162
ritmurile de alertă, care sunt denumite ritmuri circadiene, deoarece apar aproximativ la fiecare 24 de ore
(termenul provine din cuvintele latine circa, care înseamnă "în jurul", și dies, "zi"). Ceasul biologic este
afectat de expunerea la lumină: lumina zilei îi semnalează că trebuie să oprească secreția de melatonină, un
hormon care induce somnul.
Cele două procese de opoziție - unitatea homeostatică a somnului și procesul de alertă dependent de ceas
- interacționează pentru a produce ciclul nostru zilnic de somn și veghe. Faptul că suntem adormiți sau treji
la un moment dat depinde de puterea relativă a celor două procese. În timpul zilei, procesul de alertare
dependent de ceasul deșteptător învinge, de obicei, dorința de a dormi, dar în timpul serii vigilența noastră
scade pe măsură ce nevoia de somn devine mai puternică. Seara târziu, ceasul biologic devine inactiv și
adormim.

Tulburări de somn

Aproximativ 90 la sută dintre adulți dorm între șase și nouă ore pe noapte, iar cei mai mulți dorm între
șapte ore și jumătate și opt ore. Deși unele persoane dorm doar șase-șapte ore, majoritatea acestor persoane
au semne măsurabile de somnolență în timpul zilei, chiar dacă nu își dau seama de acest lucru. Se pare că
majoritatea adulților au nevoie de opt până la nouă ore de somn pentru a nu mai avea somnolență în timpul
zilei. Există o tulburare de somn atunci când incapacitatea de a dormi bine produce o funcționare deficitară
în timpul zilei sau o somnolență excesivă. În această secțiune analizăm câteva tipuri comune de tulburări
de somn.
Deprivarea de somn
Fie că sunt sau nu conștienți de acest lucru, majoritatea oamenilor se privează ocazional sau cronic de un
somn adecvat. Luați în considerare câteva exemple:
- Treizeci la sută dintre elevii de liceu și de colegiu adorm în clasă cel puțin o dată pe săptămână.
- Treizeci și unu la sută dintre toți șoferii au adormit la volan cel puțin o dată.
- Oboseala este principalul factor care afectează în mod negativ capacitatea piloților.
- Accidentele nucleare de la Cernobîl și Three Mile Island au avut loc la primele ore ale dimineții, când
lucrătorii din tura de noapte erau obosiți și au ratat sau au fost derutați de semnalele de avertizare de pe
panourile de control (sondaj al Fundației Naționale a Somnului din America, 2006; Maas, 1998; Wolfson
& Armitage, 2008).
Sondajele Gallup au constatat că 56% din populația adultă Populația din SUA raportează
somnolența în timpul zilei ca fiind o problemă. Potrivit unui important cercetător în domeniul
somnului, "o pierdere de somn de o oră în fiecare noapte timp de o săptămână întreagă este echivalentă
cu o noapte albă" (Maas, 1998, p. 53). Un semn comun al lipsei de somn este incapacitatea de a trece

163
peste zi fără o pierdere temporară de energie și vigilență, care apare de obicei la mijlocul după -amiezii.
Mulți oameni atribuie această stare unei mese copioase, unei doze mici de alcool sau condițiilor de
mediu, cum ar fi statul într-o cameră caldă și ascultarea unei prelegeri plictisitoare. Dar acești factori
nu provoacă somnolență - ei doar dezvăluie prezența lipsei de somn. Cu un somn adecvat, o persoană
normală este alertă pe tot parcursul zilei, chiar și atunci când este angajată în activități sedent are,
nestimulante.
Cercetătorii în domeniul somnului au demonstrat că vigilența crește semnificativ atunci când
persoanele care dorm în mod normal opt ore au două ore suplimentare de somn. Deși majoritatea
oamenilor pot funcționa în mod satisfăcător cu opt ore de somn, aceștia nu sunt la cel mai bun nivel.
În plus, le lipsește o marjă de siguranță pentru a compensa momentele în care dorm mai puțin de atât.
Pierderea a doar o oră de somn crește probabilitatea de neatenție, greșeli, boli și accidente (Wolfson
& Armitage, 2008). Chenarul 6.1 sugerează tehnicile care pot fi utilizate pentru a asigura un somn bun
pe timp de noapte.

Insomnie
Termenul de insomnie se referă la plângeri legate de un simptom, și anume, nemulțumirea față de
cantitatea sau calitatea somnului. Faptul că o persoană are sau nu insomnie este o chestiune în mare
măsură subiectivă. Multe persoane care se plâng de insomnie se constată că au un somn perfect normal
atunci când sunt studiate într-un laborator de somn, în timp ce altele care nu se plâng de insomnie au
tulburări de somn detectabile (Carney, Berry, & Geyer, 2004). Acest lucru nu înseamnă că insomnia
nu este o afecțiune reală, ci doar că rapoartele subiective de insomnie nu se corelează întotdeauna cu
măsuri mai obiective.
O trăsătură deconcertantă a insomniei este că oamenii par să supraestimeze cantitatea de somn
pierdută. Un studiu care a monitorizat somnul persoanelor care se identificau ca fiind insomniace a
constatat că doar aproximativ jumătate dintre ele erau de fapt treze cât 30 de minute în timpul nopții
(Carskadon, Mitler și Dement, 1974). Problema poate fi că unele persoane își amintesc doar timpul
petrecut treaz și cred că nu au dormit pentru că nu au nicio amintire în acest sens.

164
6.1. Există un acord considerabil între cercetători și medici cu privire la modul în care se pot evita
problemele de somn. Aceste recomandări sunt rezumate în tabel; unele se bazează pe cercetări reale,
iar altele sunt pur și simplu cele mai bune judecăți ale experților în domeniu.

Program regulat de somn. Stabiliți un program regulat de culcare și trezire. Setați-vă alarma pentru o
anumită oră în fiecare dimineață și treziți-vă la acea oră, indiferent cât de puțin ați dormit. Fiți
consecvenți în ceea ce privește somnul. Trageți un pui de somn în fiecare după-amiază sau deloc; când
trageți un pui de somn doar ocazional, probabil că nu veți dormi bine în acea noapte. Trezitul târziu în
weekenduri poate, de asemenea, să vă perturbe ciclul de somn.

Alcoolul și cofeina. Consumul unui pahar tare de alcool înainte de culcare vă poate adormi, dar
perturbă ciclul de somn și vă poate face să vă treziți devreme a doua zi. În plus, stați departe de
băuturile cu cofeină, cum ar fi cafeaua sau cola, cu câteva ore înainte de culcare. Cofeina acționează ca
un stimulent chiar și asupra acelor persoane care susțin că nu sunt afectate de ea, iar organismul are
nevoie de patru până la cinci ore pentru a înjumătăți cantitatea de cofeină din fluxul sanguin la un
moment dat. Dacă trebuie să beți ceva înainte de culcare, încercați laptele; există dovezi care susțin
folclorul conform căruia un pahar de lapte cald la culcare induce somnul.

Mâncatul înainte de culcare. Nu mâncați mult înainte de culcare, deoarece sistemul digestiv va trebui
să lucreze câteva ore. Dacă trebuie să mâncați ceva înainte de culcare, luați o gustare ușoară.

Exerciții fizice Exercițiile fizice regulate vă vor ajuta să dormiți mai bine, dar nu vă implicați într-un
antrenament obositor chiar înainte de a merge la culcare.

Somnifere Aveți grijă la folosirea somniferelor. Toate tipurile diferite tind să perturbe ciclul de somn,
iar utilizarea pe termen lung duce inevitabil la insomnie. Chiar și în nopțile dinaintea examenelor,
evitați să folosiți un somnifer. O noapte proastă de somn tinde să nu afecteze performanța a doua zi,
dar mahmureala de la un somnifer poate afecta performanța.

Relaxați-vă Evitați gândurile stresante înainte de culcare și implicați-vă în activități liniștitoare care vă
ajută să vă relaxați. Încercați să urmați aceeași rutină în fiecare seară înainte de a merge la culcare;
aceasta ar putea implica să faceți o baie caldă sau să ascultați muzică ușoară timp de câteva minute.
Găsiți o temperatură a camerei la care vă simțiți confortabil și mențineți-o pe tot parcursul nopții.

Când totul eșuează. Dacă sunteți în pat și aveți probleme în a adormi, nu vă ridicați. Rămâneți în pat și
încercați să vă relaxați. Dar dacă acest lucru nu reușește și deveniți încordat, atunci ridicați-vă pentru
scurt timp și faceți ceva odihnitor care să reducă anxietatea. A face flotări sau o altă formă de exerciții
fizice pentru a vă epuiza nu este o idee bună.

165
Narcolepsie și apnee
Două tulburări de somn relativ rare, dar severe, sunt narcolepsia și apneea. O persoană cu
narcolepsie are atacuri recurente, irezistibile de somnolență și poate adormi în orice moment - în timp
ce scrie o scrisoare, conduce o mașină sau poartă într-o conversație. Dacă un student adoarme în timp
ce un profesor ține o prelegere, acest lucru poate fi perfect normal, dar un profesor care adoarme în
timp ce ține o prelegere poate suferi de narcolepsie. Astfel de episode pot apărea de câteva ori pe zi în
cazurile severe și durează de la câteva secunde la 30 de minute. Narcolepticii au dificultăți în a -și
păstra locul de muncă din cauza somnolenței din timpul zilei și sunt potențial periculoși dacă conduc
o mașină sau operează utilaje atunci când apare un atac. Aproximativ una din o mie de persoane suferă
de narcolepsie debilitantă, iar incidența cazurilor mai ușoare, nerecunoscute, poate fi mult mai mare.
În esență, narcolepsia este o intruziune a episoadelor REM în timpul zilei. În timpul secvențelor,
narcolepticii trec rapid în starea REM, atât de rapid, de fapt, încât își pot pierde controlul muscular și se pot
prăbuși înainte de a se putea întinde. Mulți raportează halucinații în timpul episodului, deoarece realitatea
este înlocuită de visele vii din timpul REM. Narcolepsia se întâlnește în familii și există dovezi că o anumită
genă sau combinație de gene face ca un individ să fie susceptibil la această tulburare (Carney et al., 2004).
În cazul apneei, individul nu mai respiră în timp ce doarme. Există două motive pentru crizele de
apnee. Unul dintre motive este că creierul nu reușește să trimită semnalul "respiră" către diafragmă și către
alți mușchi respiratori, ceea ce face ca respirația să se oprească. Celălalt motiv este acela că mușchii din
partea superioară a gâtului devin prea relaxați, permițând ca traheea să se închidă parțial și forțând astfel
mușchii respiratori să tragă mai tare de aerul care intră, ceea ce determină colapsul complet al căilor
respiratorii. În timpul unui episod de apnee, nivelul de oxigen din sânge scade dramatic, ceea ce duce la
secreția de hormoni de urgență. Această reacție face ca cel care doarme să se trezească pentru a începe să
respire din nou.
Majoritatea oamenilor au câteva episoade de apnee în fiecare noapte, dar persoanele cu probleme grave
de somn pot avea câteva sute de episoade pe noapte. La fiecare dintre ele, se trezesc pentru a relua respirația,
dar aceste treziri sunt atât de scurte încât persoana nu este, în general, conștientă de ele. Rezultatul este că
persoanele care suferă de apnee pot petrece 12 sau mai multe ore în pat în fiecare noapte și totuși sunt atât
de somnoroase a doua zi încât nu pot funcționa și pot chiar să adoarmă în mijlocul unei conversații
(Vandeputte & de Weerd, 2003). Apneea de somn este frecventă în rândul bărbaților în vârstă. Somniferele,
care îngreunează trezirea, prelungesc perioadele de apnee (în timpul cărora creierul este lipsit de oxigen) și
se pot dovedi fatale.

Visul

166
 Visul este o stare de conștiință alterată în care se construiesc povești imaginare bazate pe amintiri
și preocupări, emoții, fantezii și imagini curente. Investigatorii nu înțeleg încă de ce visează oamenii, cu
atât mai puțin de ce visează ceea ce visează. Cu toate acestea, metodele moderne de studiu au răspuns la
foarte multe întrebări despre visare. Unele dintre ele sunt explorate aici.

Toată lumea visează?

Deși mulți oameni nu-și amintesc visele dimineața, dovezile din studiile privind somnul REM
sugerează că cei care nu-și amintesc visează adesea la fel de mult ca cei care își amintesc. Dacă luați oameni
care jură că nu au visat niciodată, îi puneți într-un laborator de cercetare a viselor și îi treziți din somnul
REM, aceștia își pot aminti visele la rate comparabile cu cele ale altor persoane. Dacă cineva spune: "Nu
visez niciodată", ceea ce ar putea să vrea să spună este "Nu-mi pot aminti visele".
Unele dovezi sugerează, totuși, că preșcolarii nu visează și că copiii mici visează mult mai rar decât
adulții (Foulkes, 1999). În plus, adulții cu anumite tipuri de leziuni cerebrale nu par să viseze (Solms, 1997).
Este posibil ca unii oameni să nu viseze, într-adevăr.
Cercetătorii au propus mai multe ipoteze pentru a explica diferențele în ceea ce privește amintirea
viselor între persoanele care în mod clar visează. O posibilitate este că persoanele care nu își amintesc visele
au pur și simplu mai multe dificultăți în reamintire decât cele care își amintesc visele. O altă ipoteză
sugerează că unele persoane se trezesc relativ ușor în mijlocul somnului REM și, prin urmare, își amintesc
mai multe vise decât cei care dorm mai profund. Cel mai general acceptat model de rememorare a viselor
susține ideea că ceea ce se întâmplă la trezire este factorul crucial. Conform acestei ipoteze, dacă nu are loc
o perioadă de trezire fără distragere a atenției la scurt timp după ce a visat, amintirea visului nu este
consolidată - adică visul nu poate fi stocat în memorie (Cohen & Wolfe, 1973).
Alți cercetători susțin că motivația unei persoane de a-și aminti visele și interesul pentru vise este
un bun predictor al capacității de a-și aminti visele (a se vedea Schredl, 2007). Dacă la trezire facem un
efort pentru a ne aminti ce visam în acel moment, o parte din conținutul visului va fi reamintit ulterior. În
caz contrar, visul va dispărea rapid. Este posibil să știm că am avut un vis, dar nu ne vom putea aminti
conținutul acestuia. Dacă sunteți interesat să vă amintiți visele, păstrați un caiet și un creion lângă patul
dumneavoastră. Spuneți-vă că doriți să vă treziți atunci când aveți un vis. Când îl aveți, încercați imediat să
vă amintiți detaliile și scrieți-le. Pe măsură ce amintirea viselor se îmbunătățește, căutați modele. Subliniați
orice lucru care vi se pare ciudat și spuneți-vă că data viitoare când se va întâmpla ceva similar, îl veți
recunoaște ca fiind un semn că visați. (Bineînțeles, veți pierde ceva somn dacă urmați acest regim!).

Cât durează visele?

167
 Unele vise par aproape instantanee. Sună ceasul deșteptător și ne trezim cu amintiri complexe
despre un incendiu care izbucnește și despre mașini de pompieri care sosesc cu sirenele în funcțiune.
Deoarece alarma încă sună, presupunem că sunetul trebuie să fi produs visul. Cercetările sugerează, totuși,
că un ceas deșteptător care sună sau un alt sunet nu face decât să readucă o scenă completă din amintiri sau
vise anterioare. Această experiență are o paralelă în timpul stării de veghe, când un singur indiciu poate
atinge o memorie bogată. Durata unui vis tipic poate fi dedusă dintr-un studiu REM în care participanții au
fost treziți și rugați să joace ceea ce au visat (Dement & Wolpert, 1958). Timpul de care au avut nevoie
pentru a pantomima visul a fost aproape la fel de lung ca durata perioadei de somn REM, sugerând că
incidentele din vise durează în mod obișnuit aproximativ la fel de mult ca în viața reală.
Știu oamenii când visează?
Răspunsul la această întrebare este "uneori da". Oamenii pot fi învățați să recunoască faptul că
visează, dar conștientizarea lor nu interferează cu fluxul spontan al visului. De exemplu, oamenii au fost
antrenați să apese pe un comutator atunci când observă că visează (Salamy, 1970).
Unii oameni au vise lucide, în care evenimentele par atât de normale (fără caracterul bizar și ilogic
al majorității viselor) încât visătorii au impresia că sunt treji și conștienți. Visătorii lucizi povestesc că fac
diverse "experimente" în cadrul viselor lor pentru a determina dacă sunt treji sau visează. De asemenea, ei
raportează o "trezire falsă" ocazională în cadrul unui vis. De exemplu, un visător lucid a descoperit că
visează și a decis să cheme un taxi ca o dovadă a controlului său asupra evenimentelor. Când a băgat mâna
în buzunar pentru a vedea dacă avea ceva mărunțiș pentru a plăti șoferul, a crezut că s-a trezit. Apoi a găsit
monedele împrăștiate pe pat. În acest moment s-a trezit cu adevărat și s-a trezit că stătea întins într-o poziție
diferită și, bineînțeles, fără nicio monedă (Brown, 1936). Rețineți, totuși, că relativ puțini oameni ating
luciditatea cu regularitate (LaBerge, 2007).

Pot oamenii să controleze conținutul viselor lor?

Psihologii au demonstrat că este posibil un anumit control al conținutului viselor prin schimbarea
mediului înconjurător sau prin sugestii făcute oamenilor în perioada de dinaintea somnului și apoi prin
analizarea conținutului viselor lor. Într-un studiu, cercetătorii au testat efectul purtării unor ochelari roșii
timp de câteva ore înainte de a adormi. Deși cercetătorii nu au făcut nicio sugestie reală, iar participanții nu
au înțeles scopul experimentului, mulți participanți au raportat că lumile lor vizuale din vis au fost colorate
în roșu (Roffwarg, Herman, Bower- Anders și Tauber, 1978). Într-un alt studiu, participanților li s-a cerut
să încerce să viseze la o caracteristică de personalitate pe care și-ar fi dorit să o aibă. Cei mai mulți dintre
participanți au avut cel puțin un vis în care trăsătura dorită a putut fi recunoscută (Cartwright, 1974). În
ciuda acestor constatări, majoritatea studiilor găsesc puține dovezi că conținutul viselor poate fi de fapt
controlat (Domhoff, 1985).

168
 Visele cu conținut deranjant sunt denumite de obicei coșmaruri. Coșmarurile ocazionale sunt destul
de frecvente, aproximativ 85% dintre oameni declarând că au avut un coșmar în ultimul an (Levin &
Nielsen, 2007). Între 8 și 25% dintre oameni au coșmaruri lunar, o cifră care este foarte asemănătoare în
toate culturile. Coșmarurile săptămânale sunt raportate de 2 până la 6 la sută dintre persoane în toate
culturile și pot constitui o problemă de sănătate mintală (Levin & Nielsen, 2007).

Teorii ale visului

Una dintre primele teorii privind funcția viselor a fost sugerată de Sigmund Freud. În „Interpretarea
viselor" (1900), Freud a propus că visele oferă o "cale regală către cunoașterea activităților inconștiente ale
minții". El credea că visele sunt o încercare deghizată de îndeplinire a dorințelor. Prin aceasta, el a vrut să
spună că visul atinge dorințe, nevoi sau idei pe care individul le consideră inacceptabile și care au fost
reprimate în inconștient (de exemplu, dorințele sexuale pentru părintele de sex opus). Aceste dorințe și idei
reprezintă conținutul latent al visului. Freud a folosit metafora unui cenzor pentru a explica transformarea
conținutului latent în conținut manifest (personajele și evenimentele care alcătuiesc narațiunea propriu-zisă
a visului). De fapt, spunea Freud, cenzorul îl protejează pe cel care doarme, permițându-i acestuia să
exprime simbolic impulsurile reprimate, evitând în același timp vinovăția sau anxietatea care ar apărea dacă
acestea ar apărea în mod conștient într-o formă nedeghizată.
Potrivit lui Freud, transformarea conținutului latent în conținut manifest se face prin „munca
viselor", a căror funcție este de a codifica și de a deghiza materialul din inconștient astfel încât să poată
ajunge în conștiință. Cu toate acestea, uneori munca viselor eșuează, iar anxietatea rezultată îl trezește pe
visător. În esență, visul exprimă împlinirea unor dorințe sau nevoi care sunt prea dureroase sau
culpabilizatoare pentru a fi recunoscute în mod conștient (Freud, 1933).
Cercetările ulterioare au contestat mai multe aspecte ale teoriei lui Freud. După ce au analizat zeci
de studii despre visare, Fisher și Greenberg (1977, 1996) au concluzionat că există dovezi solide că
conținutul viselor are semnificație psihologică, dar nu există niciuna care să susțină distincția lui Freud între
conținutul manifest și cel latent. Deși majoritatea psihologilor ar fi de acord cu concluzia generală a lui
Freud, conform căreia visele se concentrează pe preocupări emoționale, ei pun la îndoială conceptul de
„muncă în vise" și ideea că visele reprezintă îndeplinirea dorințelor.
De la Freud încoace, au fost avansate o serie de teorii pentru a explica rolul somnului și al viselor.
Evans (1984), de exemplu, consideră că somnul, în special somnul REM, este o perioadă în care creierul se
deconectează de la lumea exterioară și folosește acest timp "off-line" pentru a trece prin filtrul personal
informații care au fost introduse în timpul zilei și de a le încorpora în memorie (a se vedea, de asemenea,
Crick și Mitchinson, 1983). Nu suntem conștienți de procesarea care are loc în timpul somnului REM. În

169
timpul visării, însă, creierul revine la viață pentru o scurtă perioadă de timp, iar mintea conștientă observă
un mic eșantion din modificarea și reorganizarea informațiilor care are loc. Creierul încearcă să interpreteze
aceste informații în același mod în care ar interpreta stimulii veniți din lumea exterioară, dând naștere la
tipurile de pseudo-evenimente care caracterizează visele. Potrivit lui Evans, visele nu sunt nimic mai mult
decât un mic subset al cantității vaste de informații care sunt scanate și sortate în timpul somnului REM, o
privire de moment a minții conștiente pe care ne-o amintim dacă ne trezim. Evans consideră că visele pot
fi utile pentru a face inferențe despre procesarea care are loc în timpul somnului REM, dar că ele reprezintă
un eșantion extrem de mic pe care se pot baza astfel de inferențe. Alți cercetători adoptă abordări diferite.
Hobson (1997), de exemplu, remarcă faptul că visul se caracterizează prin imagini vizuale formale
(asemănătoare halucinației), lipsa exactă timpului, a locului și a persoanei (asemănătoare dezorientării) și
incapacitatea persoanei de a și-l aminti (asemănătoare amneziei). Astfel, visarea se aseamănă cu delirul. S-
a sugerat, de asemenea, că visele pot avea o funcție de rezolvare a problemelor (Cartwright, 1978, 1992,
1996), dar această teorie a fost contestată din motive metodologice (Antrobus, 1993; Foulkes, 1993).
Analiza viselor arată că conținutul lor emoțional variază foarte mult și include coșmaruri și terori,
vise sociale cu persoane semnificative care trezesc fericire, vise despre pierderea unei persoane dragi care
generează tristețe intensă și vise bizare care trezesc confuzie și ciudățenie (Businck & Kuiken, 1993; Kuiken
& Sikora, 1996). Conținutul viselor poate reflecta conflicte personale, dar visele nu au neapărat rolul de a
rezolva aceste conflicte (Levin & Nielsen, 2007). Visele conțin adesea elemente legate de evenimentele din
ziua precedentă, dar nu amintiri complete ale episoadelor din ziua respectivă (Nielsen & Stenstrom, 2005).
Mai degrabă, pot fi incluse fragmente ale evenimentelor din timpul zilei, cum ar fi un străin în vis care arată
ca mama visătorului. În plus, în vise există mai multe emoții negative decât pozitive. În general, visele nu
pot fi privite ca simple extensii ale activităților din ziua precedentă.
Analizele viselor au descoperit, de asemenea, asemănări și diferențe semnificative între vârste,
genuri și culturi în ceea ce privește conținutul lor, ceea ce i-a determinat pe unii teoreticieni să propună că
visarea este un proces cognitiv (Antrobus, 1991; Domhoff, 1996; Foulkes, 1985). Un cercetător timpuriu
în acest domeniu a subliniat faptul că visele par să exprime concepții și preocupări (Hall, 1947, 1953). Cu
toate acestea, visul diferă de gândirea din starea de veghe prin faptul că îi lipsesc intenționalitatea și
reflexivitatea (Blagrove, 1992, 1996; Foulkes, 1985), iar acești teoreticieni consideră că este puțin probabil
ca visul să aibă o funcție de rezolvare a problemelor. În schimb, este o activitate cognitivă, după cum o
demonstrează continuitatea dintre conținutul viselor și gândurile și comportamentul în stare de veghe. După
cum observă Domhoff, "preocupările pe care oamenii le exprimă în visele lor sunt preocupările pe care
le au în starea de veghe. Ceea ce visează este, de asemenea, ceea ce gândesc sau fac atunci când sunt treji"
(1996, p. 8). Părinții își visează copiii, conținutul agresiv al viselor este mai frecvent la persoanele sub 30
de ani decât la persoanele mai în vârstă, iar femeile sunt mai des victime ale agresiunii. Aceste modele

170
susțin ceea ce Domhoff și alții numesc "teoria continuității" a visului, în care visul este un proces imaginativ
care reflectă concepțiile, îngrijorările și preocupările emoționale ale individului.

REZUMAT
- Somnul, o stare de conștiință alterată, prezintă interes datorită ritmurilor evidente în programele de
somn și în profunzimea somnului. Aceste ritmuri sunt studiate cu ajutorul electroencefalogramei
(EEG).
- Tiparele undelor cerebrale arată patru stadii (profunzimi) de somn, plus un al cincilea stadiu
caracterizat de mișcări oculare rapide (REM). Aceste stadii alternează pe parcursul nopții. Visele
apar mai des în timpul somnului REM decât în timpul celorlalte patru stadii (somn NREM).
- Modelul de proces adversar al somnului propune că două procese opuse - procesul homeostatic
al somnului și procesul de alertare dependent de ceas - interacționează pentru a determina tendința
noastră de a adormi sau de a rămâne treji. Faptul că suntem adormiți sau treji la un moment dat
depinde de forțele relative exercitate de cele două procese.
- Există o varietate de tulburări de somn, inclusiv privarea de somn, insomnia, narcolepsia și
apneea.
- Freud a atribuit viselor cauze psihologice, a făcut distincție între conținutul lor manifest și
latent și a sugerat că visele sunt dorințe deghizate.
- Alte teorii consideră că visarea este o reflectare a procesării informațiilor pe care creierul o face
în timpul somnului.
- Recent, unii teoreticieni au ajuns la concluzia că visarea este un proces cognitiv care reflectă
concepțiile, îngrijorările și preocupările emoționale ale individului.

171
MEDITAȚIA

Meditația se referă la atingerea unei stări modificate de conștiență prin efectuarea anumitor ritualuri și
exerciții, cum ar fi controlul și reglarea respirației, restrângerea bruscă a câmpului atențional, eliminarea
stimulilor externi, adoptarea unor poziții yoghine ale corpului și formarea de imagini mentale ale unui
eveniment sau simbol. Rezultatul este o stare subiectivă plăcută, ușor alterată, în care individul se simte
relaxat mental și fizic. După o practică extensivă, unii indivizi pot avea experiențe mistice în care își pierd
conștiința de sine și dobândesc sentimentul de a fi implicați într-o conștiință mai largă, oricum ar fi ea
definită. Credința că astfel de tehnici meditative pot provoca o schimbare a conștiinței datează din cele mai
vechi timpuri și este reprezentată în toate religiile majore ale lumii. Budiștii, hindușii, musulmanii sufi,
evreii și creștinii, toți dispun de literatură care descrie ritualuri care induc stări meditative.
Formele tradiționale de meditație urmează practicile yoga, un sistem de gândire bazat pe religia
hindusă, sau Zen, care derivă din budismul chinez și japonez. Două tehnici comune de meditație sunt
meditația de deschidere, în care persoana își limpezește mintea pentru a primi noi experiențe, și meditația
concentrativă, în care beneficiile sunt obținute prin focusarea activă asupra unui obiect, cuvânt sau idee.
Următoarea este o descriere tipică a meditației de deschidere:
Această abordare începe cu hotărârea de a nu face nimic, de a nu gândi nimic, de a nu depune
niciun efort propriu, de a se relaxa complet și de a renunța la minte și la corp... ieșind din curentul de idei
și sentimente mereu schimbătoare în care se află mintea ta, privește cum se revarsă curentul. Refuzați să
vă scufundați în curent. Schimbând metafora... priviți-vă ideile, sentimentele și dorințele zburând pe
firmament ca un stol de păsări. Lăsați-le să zboare liber. Stați doar de veghe. Nu lăsați păsările să vă ducă
în nori. (Chauduri, 1965, pp. 30-31)
Iată o declarație corespunzătoare pentru meditația concentrativă:
Scopul acestor sesiuni este de a învăța despre concentrare. Scopul dumneavoastră este să vă
concentrați asupra vazei albastre. Prin concentrare nu mă refer la analizarea diferitelor părți ale vazei, ci
mai degrabă la încercarea de a vedea vaza așa cum există în sine, fără nicio legătură cu alte lucruri.
Excludeți toate celelalte gânduri, sentimente, sunete sau senzații corporale. (Deikman, 1963, p. 330)
După câteva sesiuni de meditație concentrativă, oamenii raportează, de obicei, o serie de efecte: o
percepție modificată, mai intensă a vazei; o anumită scurtare a timpului, în special în retrospectivă; percepții
contradictorii, ca și cum vaza umple câmpul vizual și nu-l umple; scăderea eficacității stimulilor externi
(mai puțină distragere și, în cele din urmă, mai puțină înregistrare conștientă); și o impresie a stării de
meditație ca fiind plăcută și plină de satisfacții.

172
 Într-un studiu experimental efectuat pe persoane care au urmat un curs de opt săptămâni de formare
în practicile de meditație, experimentatorii au constatat că participanții (în comparație cu un grup de control
aflat pe o listă de așteptare) au raportat reduceri ale anxietății și ale altor afecțiuni negative, creșteri ale
activității în zonele creierului asociate cu afecțiunea pozitivă și o mai bună funcționare a sistemului imunitar
(Davidson et al., 2003). Antrenamentul de meditație este din ce în ce mai mult încorporat în intervențiile
pentru persoanele cu tulburări legate de stres. Unii cercetători susțin că beneficiile meditației provin în mare
parte din relaxarea corpului (Holmes, 1984). Într-adevăr, un studiu în care s-au utilizat înregistrări EEG la
persoane care practicau meditația transcendentală a constatat că majoritatea participanților au petrecut părți
considerabile din perioadele de meditație în somn fiziologic (Younger, Adriance și Berger, 1975). Alți
cercetători sugerează că beneficiile psihologice ale meditației se pot datora faptului că se învață să se lase
deoparte gândurile repetitive și tulburătoare (Teasdale et al., 2000).

HIPNOZA

Dintre toate stările modificate de conștiință discutate în acest capitol, niciuna nu a ridicat mai multe
întrebări decât hipnoza. Odată asociată cu ocultismul, hipnoza a devenit subiectul unor investigații
științifice riguroase (a se vedea Kihlstrom, 2007). Ca în toate domeniile de investigație psihologică, rămân
incertitudini, dar până acum multe fapte au fost stabilite. În această secțiune vom explora ceea ce se știe
despre acest fenomen controversat.
Inducerea hipnozei
În hipnoză, un individ dispus și cooperant (singurul care poate fi hipnotizat în majoritatea
circumstanțelor) renunță la o parte din controlul asupra comportamentului său în favoarea hipnotizatorului
și acceptă o anumită distorsiune a realității. Hipnotizatorul folosește o varietate de metode pentru a induce
această condiție. De exemplu, i se poate cere persoanei să se concentreze asupra unei ținte mici (cum ar fi
un cui din perete) în timp ce se relaxează treptat. Hipnotizatorul poate sugera că persoana devine
somnoroasă, deoarece, la fel ca și somnul, hipnoza este o stare de relaxare în care o persoană nu mai este
în contact cu cerințele obișnuite ale mediului. Dar somnul este doar o metaforă. Persoanei i se spune că nu
va adormi cu adevărat, ci va continua să asculte hipnotizatorul.
Aceeași stare poate fi indusă și prin alte metode decât relaxarea. O transă hipnotică hiperalertantă
se caracterizează prin tensiune și vigilență crescute. De exemplu, într-un studiu, participanții care mergeau
pe o bicicletă staționară în timp ce primeau sugestii de forță și vigilență au fost la fel de receptivi la sugestiile
hipnotice ca și participanții relaxați (Banyai & Hilgard, 1976). Hipnotizatorii moderni nu folosesc comenzi

173
autoritare. Persoana intră în starea hipnotică atunci când condițiile sunt potrivite; hipnotizatorul doar ajută
la stabilirea condițiilor. Următoarele schimbări sunt caracteristice stării hipnotizate:
- Planificarea încetează. Unui individ profund hipnotizat nu îi place să inițieze o activitate și preferă să
aștepte ca hipnotizatorul să îi sugereze ceva de făcut.
- Atenția devine mai selectivă decât de obicei. O persoană căreia i se spune să asculte doar vocea
hipnotizatorului va ignora orice altă voce din încăpere.
- Fantezia îmbogățită este ușor de evocat. Oamenii se pot trezi bucurându-se de experiențe în locuri
îndepărtate în timp și spațiu.
- Testarea realității este redusă, iar distorsiunea realității este acceptată. O persoană poate accepta necritic
experiențele halucinate (de exemplu, conversând cu o persoană imaginară despre care se crede că stă pe un
scaun din apropiere) și nu va verifica pentru a determina dacă acea persoană este reală.
- Sugestibilitatea este crescută. Un individ trebuie să accepte sugestii pentru a fi hipnotizat, dar dacă
sugestibilitatea este crescută în timpul hipnozei este o chestiune controversată. Studii atente au constatat o
anumită creștere a sugestibilității în urma inducției hipnotice, deși mai puțin decât se presupune în mod
obișnuit (Ruch, Morgan și Hilgard, 1973).
- Amnezia posthipnotică este adesea prezentă. Atunci când este instruit în acest sens, un individ care este
foarte receptiv la hipnoză va uita tot sau cea mai mare parte din ceea ce s-a întâmplat în timpul ședinței
hipnotice. Atunci când se dă un semnal de eliberare prestabilit, amintirile sunt restabilite.
Nu toți indivizii sunt la fel de receptivi la hipnoză. Aproximativ 5 până la 10 la sută din populație
nu poate fi hipnotizată nici măcar de un hipnotizator priceput, iar restul prezintă grade diferite de
susceptibilitate. Cu toate acestea, o persoană care este hipnotizată cu o ocazie, probabil că va fi la fel de
susceptibilă și cu altă ocazie (Kihlstrom, 2007).
Sugestii hipnotice
Sugestiile date unei persoane hipnotizate pot avea ca rezultat o varietate de comportamente și
experiențe. Controlul motor al persoanei poate fi afectat, pot fi pierdute noi amintiri sau reexperimentate
cele vechi, iar percepțiile curente pot fi modificate radical.
Controlul mișcării
Multe persoane hipnotizate răspund la sugestia directă prin mișcări involuntare. De exemplu,
dacă o persoană stă cu brațele întinse și mâinile îndreptate una spre cealaltă, iar hipnotizatorul sugerează
că mâinile persoanei sunt atrase una de cealaltă, mâinile vor începe în curând să se miște împreună, iar
persoana se va simți propulsată de o forță externă. Sugestia directă poate, de asemenea, să inhibe mișcarea.
Dacă unei persoane sugestibile i se spune că un braț este rigid (ca o bară de fier sau un braț în atelă) și apoi
i se cere să îndoaie brațul, acesta nu va îndoi sau va fi nevoie de mai mult efort decât de obicei pentru a-l
îndoi. Acest răspuns este mai puțin frecvent decât mișcarea sugerată.

174
 Un răspuns posthipnotic apare atunci când persoanele care au fost trezite din hipnoză răspund
prin mișcare la un semnal prestabilit de către hipnotizator. Chiar dacă sugestia a fost uitată, ei vor simți o
constrângere de a realiza comportamentul. Ei pot încerca să justifice un astfel de comportament ca fiind
rațional, chiar dacă impulsul de a-l efectua este impulsiv. De exemplu, un tânăr care căuta o explicație
rațională a motivului pentru care a deschis fereastra când hipnotizatorul și-a scos ochelarii (semnalul
prestabilit) a remarcat că încăperea se simțea puțin înfundată.
Amnezia posthipnotică
La sugestia hipnotizatorului, evenimentele care au loc în timpul hipnozei pot fi "uitate" până când un semnal
din partea hipnotizatorului îi permite individului să și le reamintească. Acest lucru se numește amnezie
posthipnotică. Oamenii diferă foarte mult în ceea ce privește susceptibilitatea lor la amnezia posthipnotică.
Intr-un studiu, elementele de reamintit au fost zece acțiuni pe care participanții le-au efectuat în timp ce
erau hipnotizați. Câțiva participanți nu au uitat niciunul sau doar unul sau două elemente; majoritatea
participanților au uitat patru sau cinci elemente. Cu toate acestea, un număr considerabil de participanți au
uitat toate cele zece elemente. Multe studii privind amnezia posthipnotică au arătat rezultate similare.
Grupul de participanți cu cea mai mare capacitate de reamintire este mai mare și reprezintă, probabil,
respondenții hipnotici medii; participanții care au uitat toți cei zece itemi au fost descriși drept "virtuozi
hipnotici".
Figura 6.5. Distribuția amneziei posthipnotice. Indivizii
au efectuat 10 acțiuni în timp ce erau hipnotizați și apoi au
primit instrucțiuni de amnezie posthipnotică. Când au fost
întrebați ce s-a întâmplat în timpul hipnozei, acești indivizi
au variat în ceea ce privește numărul de acțiuni pe care nu
au reușit să și le amintească: Nivelul de uitare pentru un
anumit individ a variat de la 0 la 10 elemente.
Experimentul a implicat 491 de persoane, iar graficul
prezintă numărul de persoane la fiecare nivel de uitare.
Graficul arată o distribuție bimodală pentru amnezia
posthipnotică, cu vârfuri la 4 și 10 elemente uitate.

Diferențele de reamintire dintre cele două grupuri nu par să fie legate de diferențele în ceea ce
privește capacitatea de memorare: Odată ce amnezia este anulată la un semnal prestabilit de către
hipnotizator, participanții foarte amnezici își amintesc la fel de multe elemente ca și cei mai puțin amnezici.
Unii cercetători au sugerat că hipnoza interferează temporar cu capacitatea persoanei de a recupera un
anumit element din memorie, dar nu afectează stocarea efectivă a memoriei (Kihlstrom, 2007).

175
Halucinații pozitive și negative
Unele experiențe hipnotice necesită un nivel mai ridicat de talent hipnotic decât altele.
Distorsiunile perceptuale vii și convingătoare ale halucinațiilor, de exemplu, sunt relativ rare la persoanele
hipnotizate. Au fost documentate două tipuri de halucinații sugerate: halucinații pozitive, în care persoana
vede un obiect sau aude o voce care nu este de fapt prezentă; și halucinații negative, în care persoana nu
percepe ceva ce ar fi perceput în mod normal. Multe halucinații au atât componente pozitive, cât și negative.
De exemplu, pentru a nu vedea o persoană stând pe un scaun (o halucinație negativă), un individ trebuie să
vadă părțile scaunului care în mod normal ar fi blocate la vedere (o halucinație pozitivă).
Halucinațiile pot apărea, de asemenea, ca urmare a sugestiei posthipnotice. De exemplu,
indivizilor li se poate spune că, după ce sunt treziți din starea hipnotică, se vor trezi ținând în brațe un iepure
care vrea să fie mângâiat și că iepurele va întreba: "Cât e ceasul?". Văzând și mângâind iepurele va părea
firesc pentru majoritatea oamenilor. Dar când se vor trezi că dau ora corectă, vor fi surprinși și vor încerca
să ofere o explicație pentru acest comportament: "Am auzit pe cineva întrebând cât e ora? Este amuzant,
părea că iepurele a întrebat, dar iepurii nu pot vorbi!".
Halucinațiile negative pot fi folosite pentru a controla durerea. În multe cazuri, hipnoza elimină
durerea, chiar dacă sursa durerii - o arsură severă sau o fractură osoasă, de exemplu - continuă. Eșecul de a
percepe ceva (durerea) care ar fi perceput în mod normal califică acest răspuns ca fiind o halucinație
negativă. Reducerea durerii nu trebuie să fie completă pentru ca hipnoza să fie utilă în a oferi o ușurare.
Reducerea durerii cu 20 la sută poate face viața pacientului tolerabilă. Studiile experimentale au arătat că
valoarea reducerii durerii este strâns legată de gradul de hipnotizabilitate măsurat (Crasilneck & Hall, 1985;
Hilgard & Hilgard, 1975).

Observatorul ascuns
Conceptul de observator ascuns își are originea în observația lui Hilgard (1986) conform căreia,
la multe persoane hipnotizate, o parte a minții care nu este conștientizată pare să urmărească experiența
persoanei ca întreg. Această constatare a fost descrisă după cum urmează:
Circumstanțele descoperirii de către Hilgard a unui șir dublu de gânduri în hipnoză au fost
dramatice. El făcea o demonstrație de hipnoză în clasă folosind un subiect experimentat care, după cum s-
a întâmplat, era orb. Hilgard i-a indus surzenia, spunându-i că va fi capabil să audă atunci când o mână îi
va fi pusă pe umăr. Izolat de ceea ce se întâmpla în jurul său, acesta s-a plictisit și a început să se gândească
la alte lucruri. Hilgard a arătat clasei cât de puțin receptiv era la zgomot sau la vorbire, dar apoi s-a pus
întrebarea dacă era atât de puțin receptiv pe cât părea. Cu o voce liniștită, Hilgard l-a întrebat pe subiect
dacă, deși era surd din punct de vedere hipnotic, ar putea exista "o parte din el" care să audă; dacă da, ar
ridica un deget arătător? Spre surprinderea tuturor - inclusiv a subiectului hipnotizat - degetul s-a ridicat.

176
La acest moment, subiectul a vrut să știe ce se întâmplă. Hilgard i-a pus o mână pe umăr pentru ca acesta
să poată auzi, a promis că va explica mai târziu, dar între timp l-a întrebat pe subiect ce își amintește. Ceea
ce își amintea era că totul devenise liniștit, că se plictisea și că începuse să se gândească la o problemă de
statistică. Apoi a simțit cum i se ridică degetul arătător și a vrut să știe de ce. Hilgard a cerut apoi un raport
de la "acea parte din tine care m-a ascultat mai înainte și ți-a făcut degetul să se ridice", instruindu-l în
același timp pe subiectul hipnotizat că nu va putea auzi ceea ce el însuși a spus. S-a dovedit că această a
doua parte a conștiinței subiectului auzise tot ceea ce se întâmplase și a fost capabilă să raporteze. Hilgard
a găsit o metaforă potrivită pentru a descrie acest martor detașat - observatorul ascuns. (Hebb, 1982, p. 53)
Astfel, metafora observatorului ascuns se referă la o structură mentală care monitorizează tot ceea
ce se întâmplă, inclusiv evenimentele pe care individul hipnotizat nu este conștient că le percepe în mod
conștient. Prezența observatorului ascuns a fost demonstrată în multe experimente (Kirsch & Lynn, 1998).
În studiile privind ameliorarea durerii, de exemplu, participanții sunt capabili să descrie cum se simte
durerea, folosind scrierea sau vorbirea automată, în același timp în care sistemul lor conștient acceptă și
răspunde la sugestia hipnotizatorului de ameliorare a durerii. Hilgard și colegii săi au comparat acest
fenomen cu experiențele de zi cu zi în care un individ își împarte atenția între două sarcini, cum ar fi să
conducă o mașină și să converseze î n același timp sau să țină un discurs și să își evalueze simultan
performanța de orator.
Deși experimentele cu observator ascuns au fost reproduse în multe laboratoare și clinici, acestea
au fost criticate din motive metodologice. Scepticii susțin că cererile implicite de conformare ar fi putut
produce rezultatele (a se vedea, de exemplu, Spanos, 1986; Spanos & Hewitt, 1980). Într-un experiment
conceput pentru a determina rolul complianței, cercetătorii au arătat că răspunsurile celor cu adevărat
hipnotizați pot fi distinse de cele ale celor care doar se supun. Aceștia au cerut participanților cu o
hipnotizabilitate scăzută dovedită să simuleze hipnoza, în timp ce participanții foarte receptivi s-au
comportat în mod natural. Experimentatorul nu a știut din ce grup făcea parte fiecare participant. Simulatorii
s-au conformat cerințelor implicite în modul în care se așteptau să o facă, dar rapoartele lor privind
experiențele subiective au fost semnificativ diferite de cele ale indivizilor care au fost hipnotizați în mod
real (Hilgard, Hilgard, MacDonald, Morgan și Johnson, 1978; Zamansky și Bartis, 1985).

Hipnoza ca terapie
Hipnoza este utilizată pentru a trata o serie de tulburări fiziologice și psihologice (a se vedea
recenziile lui Lynn, Kirsch, Barabasz, Cardena și Patterson, 2000; Pinnell și Covino, 2000). În medicină,
hipnoza a fost folosită pentru a reduce anxietatea legată de procedurile medicale și dentare, astm, boli
gastrointestinale și greața asociată cu tratamentul cancerului și utilizată pentru gestionarea generală a
durerii. În tratamentul tulburărilor psihologice, hipnoza a fost folosită pentru a ajuta oamenii să depășească

177
dependențele. Cea mai controversată utilizare a hipnozei este în tratamentul problemelor emoționale.
Susținătorii utilizării terapeutice a hipnozei sugerează că aceasta le permite terapeuților să descoperă
amintiri reprimate care stau la baza problemelor psihologice, dar mai mulți cercetători avertizează împotriva
utilizării hipnozei în psihoterapie (a se vedea Kihlstrom, 2007). Aceștia susțin că hipnoza nu înseamnă
altceva decât un terapeut care plantează amintiri false în mintea clienților, inclusiv amintiri ale unor
experiențe de abuzuri îngrozitoare care nu s-au întâmplat niciodată.

REZUMAT
- Hipnoza este o stare de reacție în care indivizii își concentrează atenția asupra hipnotizatorului și a sugestiilor
acestuia.
- Unele persoane sunt mai ușor de hipnotizat decât altele, deși majoritatea oamenilor prezintă o anumită
susceptibilitate.
- Răspunsurile hipnotice caracteristice includ un control sporit sau diminuat asupra mișcărilor,
distorsionarea memoriei prin amnezie posthipnotică și halucinații pozitive și negative.
- Reducerea durerii este una dintre utilizările benefice ale hipnozei.

178
 Capitolul 8. Inteligența

Tommy s-a născut în decembrie 1856, în Virginia, Statele Unite ale Americii, din Janet Woodrow,
fiica unui pastor prezbiterian, și Joseph Ruggles Wilson, el însuși un pastor prezbiterian care a devenit un
lider al Bisericii Prezbiteriene din sudul Americii. Părinții lui Tommy erau oameni educați care prețuiau
foarte mult învățătura. Totuși, ca școlar, Tommy a avut mari dificultăți în a citi. În ciuda faptului că a
frecventat școli speciale, nu a reușit să citească decât la sfârșitul copilăriei, în jurul vârstei de 10 sau 11 ani.
Cu multă, multă muncă, a reușit în cele din urmă să se califice pentru admiterea la Colegiul din New Jersey,
care mai târziu a devenit Universitatea Princeton. Cu toate acestea, chiar și la facultate, Tommy nu a excelat
la lucrările de curs.
Până în acest moment, ați putea prezice că șansele de succes în viață ale lui Tommy erau doar
moderate. Astăzi am putea spune că "nu arăta bine pe hârtie". Predicțiile noastre modeste pentru viitorul lui
Tommy s-ar dovedi însă greșite. Tommy a fost Thomas Woodrow Wilson. După ce a absolvit la Princeton,
a obținut o diplomă în drept la Universitatea din Virginia și un doctorat în științe politice la Universitatea
Johns Hopkins. În perioadele în care a fost profesor la Bryn Mawr College, Wesleyan University și
Princeton University, Wilson a scris nouă cărți și a devenit un eseist respectat. A fost numit președinte al
Universității Princeton în 1902 și apoi a câștigat cursa pentru postul de guvernator al statului New Jersey
în 1910, în urma unor alegeri zdrobitoare. În 1912, a candidat pentru funcția de președinte al Statelor Unite
împotriva președintelui în exercițiu, William Howard Taft, și a câștigat, devenind al 28-lea președinte al
SUA. În timpul celor opt ani de mandat, Wilson a condus Statele Unite în timpul Primului Război Mondial
și a depus numeroase eforturi pentru a stabili armistițiul postbelic și pacea în Europa. În 1919, a primit
Premiul Nobel pentru Pace pentru eforturile sale de a înființa Liga Națiunilor.
Pe baza realizărilor sale de-a lungul vieții, majoritatea oamenilor ar spune că Thomas Woodrow
Wilson a fost un om inteligent. Cu toate acestea, dacă ar fi dat un test de inteligență sau un alt tip de test de
aptitudini în copilărie, s-ar putea să nu fi obținut un punctaj în categoria "inteligent". Povestea de viață a lui
Wilson ridică întrebări importante cu privire la ceea ce înțelegem prin inteligență.
Conceptul de inteligență a fost unul dintre cele mai controversate din istoria psihologiei și continuă
să fie și astăzi. Chiar și definirea inteligenței poate fi dificilă, deoarece definiția dvs. reflectă teoria dvs.
despre ce înseamnă să fii inteligent, iar teoriile despre inteligență diferă foarte mult, așa cum vom discuta
mai târziu. Unii teoreticieni au susținut că inteligența nu există ca entitate reală, ci este pur și simplu o
etichetă pentru ceea ce măsoară testele de inteligență. Alți teoreticieni sugerează că inteligența ar trebui
privită în sens mai larg și că aceasta implică abilitatea de a învăța din experiență, de a gândi în termeni
abstracți și de a face față în mod eficient mediului înconjurător. În acest capitol vom analiza diverse

179
conceptualizări și teorii ale inteligenței. Mai întâi, însă, vom discuta despre modul în care este măsurată
inteligența.

EVALUAREA ABILITĂȚILOR INTELECTUALE

Unele societăți industrializate se bazează foarte mult pe evaluarea obiectivă a capacităților

cognitive sau intelectuale. Elevii pot fi plasați în grupuri de instruire pe baza performanțelor lor la astfel de
teste. Testele de aptitudini sau de capacitate fac parte din procedura de admitere în unele universități și școli
profesionale și postuniversitare. În plus, multe industrii și agenții guvernamentale selectează candidații la
un loc de muncă și încadrează sau promovează angajații pe baza rezultatelor obținute la teste. Dincolo de
aceste preocupări practice, metodele de evaluare sunt esențiale pentru teoria și cercetarea privind
inteligența.
Deoarece testele și alte instrumente de evaluare joacă roluri practice și științifice importante, este
esențial ca acestea să măsoare cu exactitate ceea ce trebuie să măsoare. Mai exact, acestea trebuie să aibă
fiabilitate și validitate. De asemenea, acestea trebuie să fie standardizate, ceea ce înseamnă că condițiile de
susținere a testului sunt aceleași pentru toți cei care îl susțin. De exemplu, instrucțiunile care însoțesc testul
trebuie să fie aceleași pentru toată lumea.

Teste de inteligență
Prima încercare de a dezvolta teste de evaluare a abilităților intelectuale a fost făcută cu un secol în
urmă de Sir Francis Galton. Naturalist și matematician, Galton a dezvoltat un interes pentru diferențele
individuale după ce a analizat teoria evoluționistă propusă de vărul său, Charles Darwin. Galton credea că
anumite familii sunt biologic superioare altora - că unii oameni sunt în mod înnăscut mai puternici sau mai
deștepți decât alții. Inteligența, a argumentat el, este o chestiune de abilități senzoriale și perceptive
excepționale, care sunt transmise de la o generație la alta. Deoarece toate informațiile sunt dobândite prin
intermediul simțurilor, cu cât aparatul perceptiv al unui individ este mai sensibil și mai precis, cu atât
persoana este mai inteligentă. (Credința lui Galton în caracterul ereditar al inteligenței l-a determinat să
propună că abilitățile mentale ale rasei umane ar putea fi îmbunătățite prin eugenie, sau prin reproducere
selectivă. Din fericire, el este amintit mai mult pentru aplicarea statisticii la studiul inteligenței decât pentru
că a îmbrățișat eugenia).
În 1884, Galton a administrat o baterie de teste (care măsurau variabile precum mărimea capului,
timpul de reacție, acuitatea vizuală, pragurile auditive și memoria pentru formele vizuale) la peste 9.000 de
vizitatori la Expoziția de la Londra. Spre dezamăgirea sa, a descoperit că oamenii de știință britanici

180
eminenți nu puteau fi deosebiți de cetățenii obișnuiți pe baza mărimii capului și că măsurători precum
timpul de reacție nu erau legate de alte măsurători ale inteligenței. Cu toate că nu s-a dovedit a fi foarte util,
Galton a inventat coeficientul de corelație, care - după cum am văzut deja - joacă un rol important în
psihologie. Primele teste care seamănă cu testele moderne de inteligență au fost concepute de psihologul
francez Alfred Binet la sfârșitul secolului al XIX-lea. În 1881, guvernul francez a adoptat o lege care
prevedea obligativitatea frecventării școlii de către toți copiii. Anterior, cei care învățau greu erau de obicei
ținuți acasă, dar acum profesorii trebuiau să facă față unei game largi de diferențe individuale. Guvernul i-
a cerut lui Binet să creeze un test care să detecteze copiii care erau prea lenți din punct de vedere intelectual
pentru a beneficia de un program școlar obișnuit.
Binet a presupus că inteligența ar trebui să fie măsurată prin sarcini care necesită abilități de
raționament și de rezolvare a problemelor, mai degrabă decât abilități perceptiv-motorii. În colaborare cu
un alt psiholog francez, Théophile Simon, Binet a publicat un astfel de test în 1905 și l-a revizuit în 1908
și din nou în 1911. Binet a argumentat că un copil lent sau plictisitor era ca un copil normal a cărui creștere
mentală era întârziată. La teste, copilul lent ar avea performanțe asemănătoare cu cele ale unui copil normal
mai mic, în timp ce abilitățile mentale ale unui copil inteligent erau caracteristice copiilor mai mari. Binet
a conceput o scală de itemi de test cu dificultate crescândă care măsurau tipurile de modificări ale
inteligenței asociate în mod normal cu înaintarea în vârstă. Cu cât un copil putea să urce mai sus pe scală
în ceea ce privește răspunsurile corecte la itemi, cu atât vârsta sa mentală (VM) era mai mare. Conceptul
de vârstă mentală a fost esențial pentru metoda lui Binet. Folosind această metodă, VM a unui copil putea
fi comparată cu vârsta cronologică (VC) a acestuia, determinată de data nașterii.

Scala de inteligență Stanford-Binet

Itemii testului dezvoltat inițial de Binet au fost adaptați pentru școlarii americani de Lewis Terman
de la Universitatea Stanford. Terman a standardizat administrarea testului și a dezvoltat norme la nivel de
vârstă, aplicând testul la mii de copii de diferite vârste. În 1916, acesta a publicat revizuirea Stanford a
testelor Binet, denumită în prezent Scala de inteligență Stanford-Binet. Aceasta a fost revizuită în 1937,
1960, 1972, 1986 și, cel mai recent, în 2003. În ciuda vechimii sale, Stanford-Binet este încă unul dintre
cele mai frecvent utilizate teste psihologice.
Terman a păstrat conceptul de vârstă mentală al lui Binet. Fiecare item al testului a fost clasificat
în funcție de vârstă la nivelul la care o majoritate substanțială a copiilor îl trece. Vârsta mentală a unui copil
putea fi obținută prin însumarea numărului de itemi trecuți la fiecare nivel. În plus, Terman a adoptat un
indice convenabil de inteligență sugerat de psihologul german William Stern. Acest indice este coeficientul
de inteligență (IQ), care exprimă inteligența ca un raport între vârsta mentală și vârsta cronologică:
IQ ¼ VM/VC × 100

181
 Numărul 100 este utilizat ca multiplicator, astfel încât IQ va avea o valoare de 100 atunci când VM
este egal cu VC. Dacă VM este mai mică decât VC, IQ va fi mai mic de 100; dacă VM este mai mare decât
cea cronologică, IQ va fi mai mare de 100. Cea mai recentă revizuire a testului Stanford-Binet utilizează
scoruri standard de vârstă în loc de scoruri IQ. Acestea pot fi interpretate în termeni de percentile, care arată
procentajul indivizilor din grupul de standardizare care se situează deasupra sau sub un anumit scor. Și,
deși conceptul de IQ este încă utilizat în testele de inteligență, acesta nu mai este calculat efectiv prin
utilizarea acestei ecuații. În schimb, se folosesc tabele pentru a converti scorurile brute ale testului în scoruri
standard care sunt ajustate astfel încât media la fiecare vârstă să fie egală cu 100.
Scorurile IQ tind să aibă forma unei curbe în formă de clopot, scorurile celor mai mulți oameni
situându-se în jurul valorii de 100, dar și scoruri mult mai mari sau mai mici de 100. În concordanță cu
viziunea actuală a inteligenței ca fiind o combinație de abilități diferite, revizuirea din 1986 a testului
Stanford-Binet grupează testele sale în patru domenii mari: raționament verbal, raționament abstract/ vizual,
raționament cantitativ și memorie pe termen scurt (Sattler, 1988). Pentru fiecare domeniu se obține un scor
separat.

Scalele de inteligență Wechsler

În 1939, David Wechsler a dezvoltat un nou test, deoarece credea că testul Stanford-Binet depindea
prea mult de capacitatea lingvistică și nu era adecvată pentru adulți. Scala de inteligență Wechsler
pentru adulți, sau WAIS (1939, 1955, 1981), este împărțită în două părți – o scală verbală și o scală de
performanță – care dau scoruri separate, precum și un IQ complet. Wechsler a dezvoltat ulterior un test

182
similar pentru copii, Scala de inteligență Wechsler pentru copii (WISC) (1958, 1974, 1991). Itemii de
pe scala de performanță necesită manipularea sau aranjarea de blocuri, imagini sau alte materiale.
Scalele Wechsler oferă, de asemenea, scoruri pentru fiecare subtest, astfel încât examinatorul are o
imagine mai clară a punctelor forte și a punctelor slabe intelectuale ale individului. De exemplu,
o discrepanță între scorurile verbale și cele de performanță îl determină pe examinator să caute
probleme specifice de învățare, cum ar fi dizabilități de citire sau întârzieri de limbaj. Atât scala
Stanford-Binet, cât și scala Wechsler prezintă bună fidelitate și validitate. Ele au o fidelitate test -retest
de aproximativ 0.90, iar ambele sunt predictori destul de valizi pentru reușita școlară, cu coeficienți de
validitate de aprox. 0.50.
Abordarea factorială
Unii psihologi consideră că inteligența este o capacitate generală de înțelegere și raționament care
se manifestă în diverse moduri. Aceasta a fost ipoteza lui Binet. Deși testul său conținea mai multe
tipuri de itemi, Binet a observat că un copil inteligent avea tendința de a obține un scor mai mare decât
ceilalți copii la toate acestea. El a presupus, prin urmare, că diferitele sarcini eșantionau o capacitate de
bază subiacentă. În mod similar, în ciuda diverselor subscale incluse în WAIS, Wechsler credea, de
asemenea, că "inteligența este capacitatea agregată sau globală a individului de a acționa în mod
intenționat, de a gândi rațional și de a se descurca în mod eficient cu mediul său" (Wechsler, 1958).
Cu toate acestea, alți psihologi se întreabă dacă există o "inteligență generală". Aceștia consideră
că testele de inteligență eșantionează o serie de abilități mentale care sunt relativ independente una de
cealaltă. O metodă de a obține informații mai precise despre tipurile de abilități care determină
performanța la testele de inteligență este analiza factorială, o tehnică statistică ce examinează
intercorelațiile dintre un număr de teste și, prin gruparea celor mai puternic corelate, le reduce la un
număr mai mic de dimensiuni independente, numite factori. Ideea de bază este că două teste care au o
corelație foarte mare între ele măsoară probabil aceeași capacitate. Scopul este acela de a descoperi
numărul minim de factori, sau abilități, necesar pentru a explica modelul observat de corelații între o
serie de teste diferite. Creatorul analizei factoriale, Charles Spearman (1904), a fost cel care a propus
pentru prima dată că toți indivizii posedă un factor de inteligență generală (numit g) în cantități diferite.
O persoană ar putea fi descrisă ca fiind în general inteligentă sau în general nu chiar așa de inteligentă,
în funcție de cantitatea de ”g” pe care o posedă. Potrivit lui Spearman, factorul g este principalul
factor determinant al performanței la testele de inteligență. În plus, există factorii speciali, fiecare
numit s, care sunt specifici anumitor abilități sau teste. De exemplu, testele de aritmetică sau de relații
spațiale ar avea fiecare un s separat. Inteligența testată a unui individ ar re flecta cantitatea de g plus
magnitudinea diferiților factori s pe care îi posedă acel individ. Performanța în matematică, de exemplu,
ar fi o funcție a inteligenței generale și a aptitudinilor matematice ale unei persoane.
Un alt cercetător, Louis Thurstone (1938), a contestat accentul pus de Spearman pe inteligența
generală, sugerând în schimb că inteligența poate fi împărțită într-un număr de abilități primare prin
utilizarea analizei factoriale. După mai multe serii de administrare a testelor, de analiză factorială a

183
rezultatelor, de clarificare a scalelor și de repetare a testelor, Thurstone a identificat șapte factori, pe
care i-a folosit pentru a construi Testul său de abilități mentale primare.
Versiunile revizuite ale acestui test sunt încă utilizate pe scară largăc,chiar dacă puterea de predicție
nu este mai mare decât cea a testelor generale de inteligență, cum ar fi scalele Wechsler. Speranța lui
Thurstone de a descoperi elementele de bază ale inteligenței prin intermediul analizei factoriale nu s-a
realizat pe deplin, din mai multe motive. În primul rând, abilitățile primare nu sunt complet independente.
Într-adevăr, intercorelațiile semnificative dintre ele oferă sprijin pentru conceptul unui factor general de
inteligență care stă la baza abilităților specifice. Pe de altă parte, numărul de abilități de bază identificate
prin analiza factorială depinde de natura itemilor de test. Alți cercetători, folosind itemi diferiți și metode
alternative de analiză factorială, au identificat între 20 și150 de factori reprezentând gama de abilități
intelectuale (Ekstrom, French și Harman, 1979; Ekstrom, French, Harman și Derman, 1976; Guilford,
1982). Această lipsă de consecvență în ceea ce privește numărul și tipurile de factori ridică îndoieli cu
privire la valoarea abordării metodei factoriale. Cu toate acestea, analiza factorială rămâne o tehnică
importantă pentru studierea performanțelor intelectuale (Lubinski, 2000), și o vom întâlni din nou atunci
când vom discuta despre trăsăturile de personalitate.

TEORII CONTEMPORANE ALE INTELIGENȚEI

Până în anii '60, cercetarea privind inteligența a fost dominată de abordarea factorială. Cu toate
acestea, odată cu dezvoltarea psihologiei cognitive și cu accentul pus pe modelele de procesare a
informației, a apărut o nouă abordare. Această abordare este definită oarecum diferit de cercetători, dar
ideea de bază este aceea de a încerca să înțelegem inteligența în termenii proceselor cognitive care operează
atunci când ne angajăm în activități intelectuale (Sternberg & Kaufman, 1998). Abordarea bazată pe
procesarea informației se întreabă:
1. Ce procese mentale sunt implicate în diferitele teste de inteligență?
2. Cât de rapid și de precis se desfășoară aceste procese?
3. Pe ce tipuri de reprezentări mentale ale informației acționează aceste procese?
Mai degrabă decât să încerce să explice inteligența în termeni de factori, această abordare încearcă
să identifice procesele mentale care stau la baza comportamentului inteligent. Ea presupune că diferențele
individuale într-o anumită sarcină depind de procesele specifice pe care diferiți indivizi le pun în joc,
precum și de viteza și acuratețea acestor procese. Scopul este de a utiliza un model de procesare a
informației pentru o anumită sarcină cu scopul de a identifica măsurile adecvate ale proceselor utilizate în
realizarea sarcinii. Aceste măsuri pot fi la fel de simple ca răspunsul la un item cu alegere multiplă sau pot
include viteza de răspuns sau mișcările ochilor asociate cu răspunsul. Ideea este de a utiliza orice informație
este necesară pentru a estima eficiența fiecărui proces component.

184
 Teoria inteligențelor multiple a lui Gardner
Howard Gardner și-a dezvoltat teoria inteligențelor multiple ca o provocare directă la ceea ce el
numește viziunea "clasică" a inteligenței ca fiind o capacitate de raționament logic. Gardner a fost frapat de
varietatea rolurilor adulților în diferite culturi - roluri care depind de o varietate de aptitudini și abilități, dar
care sunt la fel de importante pentru a funcționa cu succes în acele culturi. Observațiile sale l-au determinat
să concluzioneze că nu există o singură capacitate mentală de bază sau fctor g, ci o varietate de inteligențe
care funcționează în combinație. El definește o inteligență ca fiind "capacitatea de a rezolva probleme sau
de a crea produse care au consecințe într-un anumit cadru cultural sau într-o anumită comunitate”. Aceste
inteligențe multiple sunt cele care permit ființelor umane să își asume roluri atât de diverse precum fizician,
șaman și dansator. Gardner se grăbește să precizeze că o inteligență nu este un „lucru”, un fel de marfă din
interiorul capului, ci un „potențial, a cărui prezență îi permite individului accesul la forme de gândire
adecvate unor tipuri specifice de conținuturi" (Kornhaber & Gardner, 1991, p. 155). Conform teoriei lui
Gardner privind inteligențele multiple, există șapte tipuri distincte de inteligență care sunt independente
una de cealaltă, fiecare dintre ele funcționând ca un sistem (sau modul) separat în creier, conform propriilor
reguli. Acestea sunt: (1) lingvistică, (2) muzicală, (3) logico-matematică, (4) spațială, (5) corporal-
kinestezică, (6) intrapersonală și (7) interpersonală. Acestea sunt descrise pe larg în continuare.
Cele șapte inteligențe ale lui Gardner (Adaptat după Gardner, Kornhaber, & Wake, 1996)

TIPUL DE INFORMAȚII DESCRIERE

Lingvistice Capacitatea de a vorbi, împreună cu
mecanisme dedicate fonologiei (sunetele
vorbirii), sintaxa (gramatica), semantica
(semnificația) și pragmatica (implicațiile și
utilizările limbii în diferite contexte).
Muzicale Capacitatea de a crea, comunica și informații
să înțeleagă înțelesurile făcute din sunete,
împreună cu mecanisme dedicate înălțimii,
ritmului și timbrului (calitatea sunetului).
Logico-matematice Abilitatea de a folosi și aprecia relațiiîn
absența acțiunii sau a inteligenței obiectelor -
adică de a se angaja în relații abstracte.

185
 gândit.
Spațiale Capacitatea de a percepe vizual sau spațial
informații, le modifică și le recreează.
imagini vizuale fără a face referire la
stimulul original. Include capacitatea de a
construi imagini în trei dimensiuni și de a muta
și roti aceste imagini.
Corporal-kinestezice Capacitatea de a folosi tot corpul sau o parte
din corp kinestezic pentru a rezolva
probleme sau a confecționa
produse; inteligența include controlul asupra
mișcărilor fine și grosiere.
Intrapersonal Capacitatea de a distinge între propriile
inteligență propriile sentimente, intenții și
motivații.
Interpersonal Capacitatea de a recunoaște și de a face
distincțiile dintre sentimentele, credințele și
intențiile altor persoane.

Gardner analizează fiecare tip de inteligență din mai multe puncte de vedere: operațiile cognitive
implicate, apariția unor indivizi excepționali, dovezi din cazuri de leziuni cerebrale, manifestări în diferite
culturi și posibilul curs al dezvoltării evolutive. De exemplu, anumite tipuri de leziuni cerebrale pot afecta
un tip de inteligență și nu au niciun efect asupra celorlalte. El remarcă faptul că abilitățile adulților din
diferite culturi reprezintă diferite combinații ale diferitelor inteligențe. Deși toți oamenii normali pot aplica
toate inteligențele într-o anumită măsură, fiecare individ este caracterizat de o combinație unică de
inteligențe relativ mai puternice și mai slabe (Gardner, 2004a), care ajută la explicarea diferențelor
individuale.
Așa cum am menționat mai devreme, testele convenționale de IQ sunt buni predictori ai notelor de
la facultate, dar sunt mai puțin valabile pentru prezicerea succesului profesional ulterior sau a avansării în
carieră. Măsurătorile altor abilități, cum ar fi inteligența interpersonală, pot ajuta la explicarea motivelor
pentru care unele persoane cu rezultate strălucitoare la facultate eșuează lamentabil mai târziu în viață, în
timp ce studenți mai puțin buni devin lideri carismatici. Prin urmare, Gardner și colegii solicită evaluări

186
"echitabile din punct de vedere al inteligenței" în școli, care să le permită copiilor să își demonstreze
abilitățile prin alte mijloace decât testele pe hârtie și creion, cum ar fi asamblarea unor angrenaje pentru a
demonstra abilitățile spațiale (Gardner, 2004b).

Teoria lui Anderson privind inteligența și dezvoltarea cognitivă

Una dintre criticile aduse teoriei lui Gardner este aceea că nivelurile ridicate de abilitate în oricare
dintre diferitele inteligențe sunt de obicei corelate cu abilități ridicate în celelalte; adică, nicio capacitate
intelectuală specifică nu este complet distinctă de celelalte (Messick, 1992; Scarr, 1985). În plus, psihologul
Mike Anderson subliniază că inteligențele multiple ale lui Gardner sunt prost definite - ele sunt "uneori un
comportament, alteori un proces cognitiv, iar alteori o structură a creierului" (1992, p. 67). Prin urmare,
Anderson a căutat să dezvolte o teorie bazată pe ideea de inteligență generală propusă de Thurstone și alții.
Teoria inteligenței a lui Anderson susține că diferențele individuale în ceea ce privește inteligența
și schimbările de dezvoltare a competenței intelectuale sunt explicate prin mecanisme diferite. Diferențele
de inteligență rezultă din diferențe în "mecanismul de procesare de bază" care pune în aplicare gândirea,
care la rândul său produce cunoștințe. Indivizii variază în ceea ce privește viteza cu care are loc procesarea
de bază. O persoană cu un mecanism de procesare de bază mai lent va avea probabil mai multe dificultăți
în dobândirea cunoștințelor decât o persoană cu un mecanism de procesare mai rapid. Acest lucru
echivalează cu a spune că un mecanism de procesare cu viteză redusă produce o inteligență generală
scăzută.
Anderson remarcă, totuși, că există unele mecanisme cognitive care nu prezintă diferențe
individuale. De exemplu, este posibil ca persoanele cu sindromul Down să nu fie capabile să adune 2 plus
2, dar pot recunoaște că alte persoane au convingeri și pot acționa în baza acestor convingeri (Anderson,
1992). Mecanismele care asigură aceste capacități universale sunt niste "module". Fiecare modul
funcționează independent, efectuând calcule complexe. Modulele nu sunt afectate de mecanismul de
procesare de bază; ele sunt practic automate. Potrivit lui Anderson, maturizarea de noi module este cea care
explică creșterea capacităților cognitive în cursul dezvoltării. De exemplu, maturizarea unui modul dedicat
limbajului ar explica dezvoltarea capacității de a vorbi în propoziții complete.
În plus față de module, conform lui Anderson, inteligența include două "abilități specifice". Una
dintre acestea se referă la gândirea propozițională (expresia matematică a limbajului), iar cealaltă la
funcționarea vizuală și spațială.
Anderson sugerează că sarcinile asociate cu aceste abilități sunt îndeplinite de "procesoare
specifice". Spre deosebire de module, care îndeplinesc funcții foarte particulare, fiecare dintre procesoarele
specifice se ocupă de o clasă largă de probleme sau cunoștințe. De asemenea, spre deosebire de module,
procesoarele specifice sunt afectate de mecanismul de procesare de bază. Un mecanism de procesare de

187
mare viteză permite unei persoane să utilizeze mai eficient procesoarele specifice pentru a obține rezultate
mai bune la teste și pentru a realiza mai multe în lumea reală.
Teoria lui Anderson despre inteligență sugerează astfel două "căi" diferite de cunoaștere. Prima
implică utilizarea mecanismului de procesare de bază, care funcționează prin intermediul procesoarelor
specifice, pentru a dobândi cunoștințe. În opinia lui Anderson, aceasta este ceea ce înțelegem prin "gândire"
și explică diferențele individuale de inteligență (care, în opinia sa, sunt echivalente cu diferențele de
cunoaștere). A doua cale implică utilizarea modulelor pentru a dobândi cunoștințe. Cunoștințele bazate pe
module, cum ar fi percepția spațiului tridimensional, apar automat dacă modulul s-a maturizat suficient, iar
acest lucru explică dezvoltarea inteligenței.
Teoria lui Anderson poate fi ilustrată de cazul unui bărbat de 21 de ani, cunoscut sub numele de
MA, care a suferit convulsii în copilărie și a fost diagnosticat cu autism. Ca adult, el nu putea vorbi și a
obținut scoruri foarte mici la testele psihometrice. Cu toate acestea, s-a constatat că avea un IQ de 128 și o
capacitate extraordinară de a detecta numere prime, făcând acest lucru cu mai multă acuratețe decât un om
de știință cu o diplomă în matematică (Anderson, 1992). Anderson concluzionează că MA avea un
mecanism de procesare de bază intact, care îi permitea să se gândească la simboluri abstracte, dar suferise
leziuni la nivelul modulelor sale lingvistice, ceea ce a împiedicat dobândirea cunoștințelor cotidiene și
comunicarea.

Teoria triarhică a lui Sternberg

Spre deosebire de teoria lui Anderson, teoria triarhică a lui Robert Sternberg abordează experiența
și contextul, precum și mecanismele de bază de procesare a informațiilor (Sternberg, 1985). Teoria sa are
trei părți sau subteorii: subteoria componențială, care se ocupă de procesele de gândire; subteoria
experiențială, care se ocupă de efectele experienței asupra inteligenței; și subteoria contextuală, care ia în
considerare efectele mediului și culturii individului. Cea mai dezvoltată dintre aceste subteorii este
subteoria componențială.
Teoria componențială ia în considerare componentele gândirii. Sternberg a identificat trei tipuri de
componente:
1. Metacomponentele sunt utilizate pentru a planifica, controla, monitoriza și evalua
prelucrarea în timpul rezolvării problemelor. Sternberg (1985) le-a reetichetat ca fiind abilități analitice. De
exemplu, dacă ar trebui să gătiți cina de Ziua Recunoștinței, ar trebui să planificați meniul și apoi să
monitorizați progresul înregistrat în obținerea tuturor ingredientelor, să gătiți fiecare fel de mâncare și să
vă asigurați că totul este gata de servire în același timp.

188
 2. Componentele de performanță realizează strategii de rezolvare a problemelor. Sternberg
(1985) numește acum aceste abilități creative. Un mecanic calificat își poate folosi abilitățile creative pentru
a concepe o modalitate de a repara piesele unei mașini care nu funcționează.
3. Componentele de achiziție a cunoștințelor codifică, combină și compară informații în
cursul rezolvării problemelor. Sternberg (1985) numește acum aceste abilități practice. Vă folosiți abilitățile
de achiziție a cunoștințelor sau abilitățile practice atunci când citiți acest capitol și decideți să rețineți
anumite informații.
Aceste componente sunt interconectate. Fiecare dintre ele intră în joc în timpul procesului de
rezolvare a problemelor și niciuna dintre ele nu poate funcționa independent. Sternberg ilustrează
funcționarea acestor componente cu probleme de analogie de următorul tip: avocatul este pentru client așa
cum medicul este pentru (a) medicină (b) pacient O serie de experimente cu astfel de probleme l-au
determinat pe Sternberg să concluzioneze că componentele critice au fost codificarea și procesul de
comparare. Participantul își reprezintă fiecare dintre cuvintele din analogie prin formarea unei reprezentări
mentale a cuvântului - în acest caz, o listă de atribute ale cuvântului care sunt recuperate din memoria pe
termen lung. De exemplu, o reprezentare mentală a cuvântului "avocat" ar putea include următoarele
atribute: cu studii superioare, versat în proceduri juridice, reprezintă clienții în instanță și așa mai departe.
Odată ce participantul și-a format o reprezentare mentală pentru fiecare cuvânt din analogie, procesul de
comparare scanează reprezentările în căutarea unor atribute potrivite care să rezolve analogia.
În problemele de analogie sunt implicate și alte procese, dar Sternberg a arătat că diferențele
individuale în această sarcină sunt determinate în primul rând de eficiența proceselor de codificare și de
comparare. Dovezile experimentale arată că indivizii care obțin scoruri mari la problemele de analogie
(performeri calificați) petrec mai mult timp codificând și formează reprezentări mentale mai precise decât
indivizii care obțin scoruri mici la astfel de probleme (performeri mai puțin calificați). În schimb, în timpul
etapei de comparare, performerii calificați sunt mai rapizi decât performerii mai puțin calificați în a potrivi
atributele, dar ambii sunt la fel de preciși. Așadar, scorurile mai bune obținute la test de către performerii
calificați se bazează pe acuratețea sporită a procesului de codificare, dar timpul de care au nevoie pentru a
rezolva problema este un amestec complicat de viteze lente de codificare și comparații rapide.
Subteoria componențială nu oferă, prin ea însăși, o explicație completă a diferențelor individuale
în materie de inteligență. Subteoria experiențială este necesară pentru a explica rolul experienței în
performanța inteligentă. Potrivit lui Sternberg, diferențele de experiență afectează capacitatea de a rezolva
o anumită problemă. O persoană care nu s-a mai întâlnit anterior cu un anumit concept, cum ar fi o formulă
matematică sau o problemă de analogie, va avea mai multe dificultăți în aplicarea acelui concept decât o
persoană care are experiență în utilizarea acelui concept. Experiența unui individ cu o sarcină sau o

189
problemă se încadrează astfel undeva de-a lungul unui continuum care se întinde de la total nou până la
complet automat (adică total familiarizat ca urmare a unei experiențe îndelungate).
Bineînțeles, expunerea unei persoane la anumite concepte depinde în mare măsură de mediul
înconjurător. Aici intervine subteoria contextuală. Această subteorie se referă la activitatea cognitivă
necesară pentru a se încadra în anumite contexte de mediu (Sternberg, Castejon, Prieto, Hautamaeki și
Grigorenko, 2001). Ea se concentrează pe trei procese mentale: adaptarea, selecția și modelarea mediilor
din lumea reală.
Potrivit lui Sternberg, individul caută mai întâi modalități de a se adapta, sau de a se integra în
mediul înconjurător. Dacă nu este posibilă adaptarea, individul încearcă să selecteze un mediu diferit sau
să modeleze mediul existent pentru a se integra mai bine în el. Un soț care este nefericit într-o căsnicie
poate să nu se poată adapta la circumstanțele actuale. Prin urmare, el sau ea poate selecta un mediu diferit
(de exemplu, prin separare sau divorț) sau poate încerca să modeleze mediul existent (de exemplu, prin
consiliere) (Sternberg, 1985).

Teoria bioecologică a lui Ceci

Unii critici susțin că teoria lui Sternberg are atât de multe părți încât nu este coerentă (Richardson,
1986). Alții remarcă faptul că aceasta nu arată cum are loc rezolvarea problemelor în contexte cotidiene.
Alții subliniază că ignoră în mare măsură aspectele biologice ale inteligenței. Stephen Ceci (1990, 1996) a
încercat să abordeze aceste probleme prin dezvoltarea teoriei lui Sternberg, punând în același timp mult mai
mult accent pe context și pe impactul acestuia asupra rezolvării problemelor. Teoria bioecologică a lui Ceci
propune că există "potențiale cognitive multiple", mai degrabă decât o singură inteligență generală
subînțeleasă sau g. Aceste abilități multiple, sau inteligențe, au o bază biologică și impun limite asupra
proceselor mentale. Cu toate acestea, apariția lor este modelată de provocările și oportunitățile din mediul
în care trăiește individul demonstrarea abilităților cognitive. Prin "context", acesta se referă la domeniile de
cunoaștere, precum și la factori precum personalitatea, motivația și educația. Contextele pot fi mentale,
sociale sau fizice (Ceci & Roazzi, 1994). Un anumit individ sau o populație poate părea lipsită de anumite
abilități mentale, dar dacă i se oferă un context mai interesant și mai motivant, același individ sau populație
poate demonstra un nivel mai ridicat de performanță. Pentru a lua doar un singur exemplu, într-un celebru
studiu longitudinal al copiilor cu IQ ridicat, studiat de Lewis Terman (Terman & Oden, 1959), se credea că
un IQ ridicat este corelat cu performanțe ridicate. Dar o analiză mai atentă a rezultatelor a arătat că copiii
proveniți din familii cu venituri ridicate au ajuns să devină adulți mai de succes decât copiii proveniți din
familii cu venituri mai mici. În plus, cei care au devenit adulți în timpul Marii Depresiuni au ajuns să aibă
mai puțin succes decât cei care au devenit adulți mai târziu, când existau mai multe oportunități de angajare.
În cuvintele lui Ceci, "Concluzia ... este că nișa ecologică pe care o ocupă o persoană, inclusiv dezvoltarea

190
individuală și istorică, este un factor determinant mult mai puternic al succesului profesional și economic
al unei persoane decât IQ-ul" (1990, p. 62).
Ceci se opune, de asemenea, opiniei tradiționale conform căreia inteligența este legată de
capacitatea de gândire abstractă, indiferent de domeniul de studiu. Acesta consideră că abilitatea de a se
angaja în gândire complexă este legată de cunoștințele dobândite în anumite contexte sau domenii. Mai
degrabă decât să fie înzestrați cu o capacitate mai mare de raționament abstract, oamenii inteligenți au
suficiente cunoștințe într-un anumit domeniu pentru a le permite să gândească într-un mod complex asupra
problemelor din acel domeniu de cunoaștere (Ceci, 1990). Pe parcursul lucrului într-un anumit domeniu -
de exemplu, programarea calculatoarelor - baza de cunoștințe a individului crește și devine mai bine
organizată. În timp, acest lucru face posibile performanțe mai inteligente - de exemplu, programe mai
eficiente.
În concluzie, potrivit lui Ceci, performanța intelectuală de zi cu zi sau din lumea reală nu poate fi
explicată doar prin IQ sau prin vreo noțiune biologică de inteligență generală. În schimb, aceasta depinde
de interacțiunea dintre multiplele potențiale cognitive cu o bază de cunoștințe bogată și bine organizată. De
exemplu, un copil ar putea să se nască cu potențiale cognitive puternice, dar dacă a fost crescut într-un
mediu intelectual extrem de sărăcit, s-ar putea să nu-și dezvolte niciodată aceste potențiale. Un studiu
longitudinal a furnizat dovezi ale impactului mediului asupra IQ-ului. Sameroff și colegii săi (1993) au
examinat relația dintre mediul la care au fost expuși copiii în copilăria timpurie și IQ-ul lor la vârstele de 4
și 13 ani. Cu cât mai mulți factori de risc de mediu la care a fost expus un copil - cum ar fi lipsa de educație
sau boala mintală a mamei sale, statutul de minoritate (care este asociat cu un nivel de trai scăzut și școli
inferioare) și familia numeroasă - cu atât IQ-ul copilului era mai scăzut (a se vedea figura 12.2).

Compararea teoriilor despre inteligență

Cele patru teorii ale inteligenței discutate în această secțiune diferă în mai multe moduri (a se vedea
tabelul de revizuire a conceptelor). Gardner încearcă să explice marea varietate de roluri ale adulților
întâlnite în diferite culturi. El consideră că această diversitate nu poate fi explicată printr-o singură
inteligență de bază și propune, în schimb, că există cel puțin șapte inteligențe diferite, care sunt prezente în
diferite combinații la fiecare individ. Pentru Gardner, o inteligență este o capacitate de a rezolva probleme
sau de a crea produse care au valoare într-o anumită cultură. Din acest punct de vedere, marinarul polinezian
care se pricepe să navigheze după stele, patinatorul artistic care poate executa cu succes un triplu axel și
liderul carismatic care poate motiva mulțimi de adepți sunt la fel de "inteligenți" ca un om de știință, un
matematician sau un inginer.
Teoria lui Anderson încearcă să explice mai multe aspecte ale inteligenței - nu numai diferențele
individuale, ci și creșterea abilităților cognitive odată cu dezvoltarea, existența unor abilități specifice și

191
existența unor abilități transversale care nu variază de la un individ la altul, cum ar fi capacitatea de a vedea
obiecte în trei dimensiuni. Pentru a explica aceste aspecte, el propune existența unui mecanism de procesare
de bază, echivalent cu inteligența generală sau factorul g al lui Spearman, împreună cu procesoare specifice
care se ocupă de gândirea propozițională și de funcționarea vizuală și spațială.
Teoria triarhică a lui Sternberg pornește de la convingerea că teoriile anterioare nu sunt greșite, ci
doar incomplete. Aceasta constă din trei subteorii: subteoria componențială, care analizează mecanismele
interne de procesare a informațiilor; subteoria experiențială, care ia în considerare experiența individului
cu o sarcină sau o situație; și subteoria contextuală, care explorează relația dintre mediul extern și inteligența
individului.
Teoria bioecologică a lui Ceci extinde teoria lui Sternberg prin examinarea mai aprofundată a
rolului contextului. Respingând ideea unei singure capacități generale de rezolvare a problemelor abstracte,
Ceci propune că inteligența se bazează pe multiple potențiale cognitive. Aceste potențiale au o bază
biologică, dar exprimarea lor depinde de cunoștințele pe care un individ le-a acumulat într-un anumit
domeniu. Cunoștințele sunt cruciale pentru inteligență, în opinia lui Ceci.
În ciuda diferențelor dintre ele, aceste teorii au unele aspecte comune. Toate încearcă să ia în
considerare baza biologică a inteligenței, fie că este vorba de un mecanism de procesare de bază sau de un
set de inteligențe multiple, module sau potențiale cognitive. În plus, trei dintre teorii pun un accent puternic
pe contextele în care operează indivizii - factorii de mediu care influențează inteligența. Astfel, studiul
inteligenței continuă să exploreze interacțiunea complexă dintre factorii biologici și cei de mediu, care
reprezintă un punct central al cercetării psihologice de astăzi.

COMPARAREA TEORIILOR DESPRE INTELIGENȚĂ

CELE PATRU TEORII ALE INTELIGENȚEI CONCEPTUALIZEAZĂ INTELIGENȚA ÎN
MOD DESTUL DE DIFERIT.
TEORIA LUI GARDNER Inteligența este o capacitate de a rezolva probleme
sau de a crea produse care au valoare într-o anumită
cultură.
TEORIA LUI ANDERSON Inteligența este un mecanism de procesare de bază,
împreună cu pro- cesori specifici care se ocupă de
gândirea propozițională și de funcționarea vizuală
și spațială.
TEORIA TRIARHICĂ A LUI STERNBERG Aceasta constă în trei subteorii: teoria
componențială, care analizează mecanismele
interne de procesare a informațiilor; subteoria

192
 experiențială, care ia în considerare experiența
individului într-o sarcină sau situație; și subteoria
contextuală, care explorează relația dintre mediul
extern și inteligența individului.
TEORIA BIOLOGICĂ A LUI CECI Inteligența implică mai multe potențiale cognitive
care au o bază biologică, dar expresia lor depinde
de cunoștințele pe care un individ le-a acumulat
într-un anumit domeniu.

GENETICA ȘI INTELIGENȚA
Unele dintre cele mai aprinse dezbateri privind inteligența s-au axat pe contribuția geneticii la
determinarea nivelului de inteligență al indivizilor sau al grupurilor. Susținătorii unor poziții politice și
politici sociale par- ticulare argumentează frecvent fie în favoarea, fie împotriva ideii că inteligența este
moștenită (de exemplu, Herrnstein & Murray, 1994). Deoarece aceste dezbateri relevă o neînțelegere
publică larg răspândită cu privire la aspectele empirice implicate, vom descrie în detaliu raționamentul și
metodele pe care oamenii de știință comportamentali le folosesc pentru a evalua modul în care factorii
genetici și de mediu contribuie la diferențele individuale, inclusiv la diferențele de inteligență.
Începem cu tabelul 12.4, care enumeră (în ordine descrescătoare) notele la un examen ipotetic
susținut de două grupe de câte șase studenți fiecare. După cum se arată în ultimul rând, scorul mediu (media)
al studenților din fiecare grup este 82,0. Dar putem observa, de asemenea, că notele din clasa A sunt mult
mai dispersate - adică mai variabile - decât notele din clasa B. Cu alte cuvinte, elevii din clasa A sunt mai
diferiți unii de alții decât elevii din clasa B. După cum se explică în anexă, gradul în care notele dintr-un
set diferă unele de altele pot fi exprimate matematic printr-o mărime numită varianța lor.
Acum analizați scorurile pentru clasa A. De ce sunt diferite între ele? De ce unii elevi se descurcă
mai bine decât alții? Ce explică variația pe care o observăm? O posibilitate evidentă este că unii elevi au
studiat pentru examen mai mult timp decât alți elevi. Pentru a afla dacă și în ce măsură acest lucru este
adevărat, am putea efectua un experiment ipotetic în care să "controlăm" variabila timp de studiu, cerând
tuturor elevilor să studieze exact trei ore pentru examen, nici mai mult, nici mai puțin. Dacă timpul de studiu
afectează într-adevăr notele studenților, ce s-ar întâmpla cu variația acestor note?

193
 În primul rând, unii dintre elevii care ar fi studiat mai mult de trei ore și ar fi avut rezultate destul
de bune vor avea acum rezultate mai slabe. De exemplu, dacă lui Alice - care ar fi putut studia timp de șase
ore pentru a obține nota perfectă de 100 - i s-ar fi permis să studieze doar trei ore, nota ei ar fi putut fi mai
apropiată de nota de 89 a Gretei. În al doilea rând, unii dintre elevii care ar fi studiat mai puțin de trei ore
și nu ar fi obținut rezultate foarte bune vor obține acum rezultate mai bune. Fred - care a avut timp

Tabel 12.4 Notele ipotetice la examene ale celor două grupe de elevi
Nume elev Grupa A Note Grupa A Nume elev Grupa B Note Grupa B
Alice 100 Greta 89
Bob 95 Harold 88
Carol 89 Ilene 83
Dan 83 John 80
Emily 67 Karen 77
Fred 58 Leon 75
Media 82.0 Media 82.0
doar să parcurgă lectura pentru examen - ar fi putut obține un scor mai mare de 58 dacă ar fi studiat timp
de trei ore. La fel ca Leon, el ar fi putut obține cel puțin un scor de 75. Cu alte cuvinte, dacă am con- trolat
timpul de studiu al clasei A, notele elevilor s- ar grupa mai strâns, semănând mai mult cu notele clasei B -
variația notelor lor ar scădea. Dacă am face efectiv acest experiment și am observa că vari- anța scorurilor
clasei A a scăzut cu, să zicem, 60 la sută, am putea afirma că timpul de studiu a reprezentat 60 la sută din
varianța scorurilor inițiale ale acestei clase. În acest exemplu ipotetic, deci, un motiv important pentru care
notele la examene au fost atât de diferite între ele în clasa A este că elevii au fost diferiți în ceea ce privește
timpul pe care l- au petrecut studiind. Teoretic, am putea testa în același mod și alte surse potențiale de
variație. Dacă suntem de părere că un mic dejun bun ar putea afecta scorurile elevilor, am putea să le oferim
tuturor elevilor același mic dejun (sau să le refuzăm tuturor elevilor micul dejun) și să observăm dacă
variația scorurilor lor este redusă ca urmare a acestui fapt. În general, menținerea constantă a oricărei
variabile care "face diferența" va reduce varianța scorurilor. În cazul extrem, dacă am menține constante
toate variabilele relevante, varianța s-ar reduce la zero: Fiecare elev ar obține același scor. Cu toate acestea,
nu putem spune ce se va întâmpla cu media scorurilor atunci când menținem o variabilă constantă. De
exemplu, dacă elevii din clasa A au studiat inițial pentru examen timp de numai două ore în medie, cerându-
le tuturor să studieze timp de trei ore, vom crește media clasei. Dacă, totuși, elevii au studiat în medie patru
ore, vom scădea media clasei, limitându-i pe toți la doar trei ore de studiu.

194
 Heritabilitate
Acum suntem pregătiți să punem întrebarea "genetică": În ce măsură unii elevi se descurcă mai
bine decât alții la examen pentru că sunt mai capabili din punct de vedere genetic?
Altfel spus, ce procentaj din variația notelor la examene se datorează diferențelor genetice dintre
elevi? În general, procentajul de variație a oricărei trăsături care se datorează diferențelor genetice dintre
indivizii unei populații este heritabilitatea trăsăturii respective. Cu cât mai multe diferențe individuale la o
trăsătură se datorează diferențelor genetice, cu atât mai aproape de 100 % este heritabilitatea. De exemplu,
înălțimea este puternic influențată de genetică: Ereditatea sa variază între aproximativ 85 și 95 la sută în
diferite studii. Acum, însă, ne confruntăm cu o dificultate practică. Nu putem determina experimental cât
de mult din variația notelor la examene este reprezentată de diferențele genetice, așa cum am făcut în cazul
timpului de studiu, deoarece acest lucru ar necesita menținerea constantă a variabilei genetice - adică
transformarea tuturor studenților în clone genetice. Dar putem profita de faptul că natura produce uneori
clone genetice sub forma unor gemeni identici. În măsura în care gemenii identici se aseamănă mai mult la
o trăsătură decât gemenii fraternali, putem deduce că trăsătura respectivă are o componentă genetică sau
ereditară (presupunând că alți factori, cum ar fi tratamentul diferențiat al părinților, pot fi excluși).
În multe studii gemelare, s-a estimat că heritabilitatea inteligenței (măsurată prin teste de
inteligență) este cuprinsă între 60 și 80% (Lubinski, 2000). O dificultate în interpretarea rezultatelor
studiilor cu gemeni este aceea că perechile de gemeni identici pot fi tratate mai asemănător decât perechile
de gemeni fraternali, ceea ce poate explica similitudinea mai mare a personalităților lor. Acesta este unul
dintre motivele pentru care cercetătorii de la Universitatea din Minnesota au decis să studieze seturi de
gemeni care au fost crescuți separat (Bouchard, Lykken, et al., 1990).
Participanții la studiul Minnesota Study of
Twins Reared Apart au fost evaluați în funcție de o
serie de măsurători ale abilităților și personalității. În
plus, au participat la interviuri lungi, în timpul cărora
li s-au pus întrebări despre subiecte precum
experiențele din copilărie, temerile, hobby-urile,
gusturile muzicale, atitudinile sociale și interesele
sexuale. Aceste studii relevă faptul că gemenii
crescuți separat sunt încă destul de asemănători între
ei într-o gamă largă de abilități, deși nu la fel de mult
ca gemenii crescuți împreună (a se vedea figura 12.3), ceea ce ne permite să concluzionăm că genetica este

195
importantă în ceea ce privește inteligența, dar și mediul joacă un rol (Bouchard, Lykken, McGue, Segal și
Tellegen, 1990; Lykken, 1982; Tellegen et al., 1988).

Înțelegeri greșite despre heritabilitate

Dezbaterea publică recurentă privind chestiunile legate de natură și educație relevă o neînțelegere
generalizată a conceptului de ereditate. Prin urmare, este important să se clarifice următoarele aspecte:
- Heritabilitatea se referă la o populație, nu la indivizi. Ereditatea unei trăsături se referă la
diferențele dintre indivizii dintr-o populație, nu la procentele unei trăsături în cadrul unui individ. Pentru a
spune că înălțimea are o heritabilitate de 90 la sută nu înseamnă că 90 la sută din înălțimea ta provine din
gene și 10 la sută din mediu. Înseamnă că 90 la sută din diferențele de înălțimea dintre indivizii observați
într-o anumită populație se datorează diferențelor genetice dintre acei indivizi.
- Ereditatea unei trăsături nu este un număr unic și fix. Heritabilitatea se referă la un atribut al unei
trăsături într-o anumită populație la un anumit moment dat. Dacă se întâmplă ceva care modifică variația
unei trăsături într-o populație, se va modifica și heritabilitatea trăsăturii respective. De exemplu, dacă toată
lumea din societatea noastră ar avea brusc șanse egale de educație, variația performanțelor intelectuale în
societate ar scădea, iar scorurile obținute la măsurătorile standardizate ale abilităților intelectuale ar fi mai
asemănătoare. (Este ceea ce s-a întâmplat în experimentul nostru ipotetic în care toată lumea a trebuit să
studieze aceeași perioadă de timp pentru examen). Și pentru că heritabilitatea este procentul de variație care
se datorează diferențelor moștenite între indivizi, heritabilitatea ar crește de fapt, deoarece procentul de
variație datorat unui factor de mediu important, educația, ar fi scăzut.
- Heritabilitatea nu ne spune nimic despre sursa diferențelor medii dintre grupuri. Una dintre cele
mai controversate și recurente dezbateri din societatea americană se referă la întrebarea dacă diferențele
medii dintre scorurile obținute la testele de inteligență ale diferitelor grupuri etnice se datorează diferențelor
genetice dintre grupuri. La începutul secolului al XX-lea, dezbaterea se referea la scorurile relativ scăzute
ale inteligenței obținute de imigranții maghiari, italieni și evrei atunci când au fost testați la sosirea în Statele
Unite. Rezultatele obținute de acești imigranți la teste i-au determinat pe unii cercetători să concluzioneze
că majoritatea erau "slabi de minte" (Kamin, 1974). În prezent, dezbaterea se referă la scorurile mai mici
obținute de afro-americani și hispano-americani în comparație cu americanii albi (Herrnstein & Murray,
1994). În aceste dezbateri, heritabilitatea inteligenței este adesea folosită pentru a susține argumentul
genetic. Însă această afirmație se bazează pe o eroare logică, după cum ilustrează următorul "experiment
de gândire": Umplem un sac alb și un sac negru cu un amestec de diferite soiuri genetice de semințe de
porumb. Ne asigurăm că proporțiile fiecărui soi de semințe sunt identice în fiecare sac. Apoi plantăm
semințele din sacul alb în câmpul fertil A, în timp ce semințele din sacul negru sunt plantate în câmpul sterp
B. Vom observa că în câmpul A, ca și în câmpul B, există o variație considerabilă în ceea ce privește

196
înălțimea plantelor de porumb individuale. Această variație se va datora în mare parte factorilor genetici
(diferențele dintre semințe). Cu toate acestea, vom observa, de asemenea, că înălțimea medie a plantelor
din câmpul A este mai mare decât cea a plantelor din câmpul B. Această diferență se va datora în întregime
factorilor de mediu (solul). Același lucru este valabil și pentru coeficientul de inteligență: Diferențele în
ceea ce privește IQ-ul mediu al diferitelor populații umane s-ar putea datora în întregime diferențelor de
mediu, chiar dacă în cadrul fiecărei populații toate variațiile s-ar datora diferențelor genetice. (Eysenck &
Kamin, 1981, p. 97).
- Heritabilitatea nu ne spune nimic despre efectele schimbărilor de mediu asupra nivelului mediu
al unei trăsături. O altă afirmație incorectă despre heritabilitate este aceea că o trăsătură cu o heritabilitate
ridicată nu poate fi modificată de o schimbare în mediu. De exemplu, se s-a susținut că este inutil să se
utilizeze programe de intervenție preșcolară pentru a ajuta copiii defavorizați să-și îmbunătățească
abilitățile intelectuale, deoarece aceste abilități au un nivel ridicat de heritabilitate.
Dar, între 1946 și 1982, înălțimea bărbaților adulți tineri din Japonia a crescut cu 5,5 cm, în
principal datorită îmbunătățirii alimentației (Angoff, 1988). Și totuși, înălțimea este una dintre cele mai
ereditare trăsături pe care le posedăm. Atunci, ca și acum, părinții japonezi mai înalți au copii mai înalți
decât părinții japonezi mai scunzi.În mod similar, scorurile obținute la testele de IQ au crescut semnificativ
în ultimul secol în multe culturi (Flynn, 1987). În concluzie, heritabilitatea se referă la variații, nu la niveluri
medii.

INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ

Scriitorul Daniel Goleman, de la New York Times, a popularizat termenul de inteligență emoțională
în cartea sa din 1995, dedicată acestui subiect. El a argumentat că înțelegerea și controlul emoțiilor este una
dintre cele mai importante chei ale sănătății și ale succesul în viață. Cartea lui Goleman s-a bazat pe
importante lucrări empirice realizate de psihologi precum Peter Salovey, John Mayer și Reuven Baron, care
au arătat că, într-adevăr, oamenii care sunt inteligenți din punct de vedere emoțional au un avantaj față de
cei care nu sunt.
Mayer și Salovey (Mayer, Salovey, & Caruso, 2004) sugerează că există patru componente
critice ale inteligenței emoționale. Prima este percepția și exprimarea exactă a emoțiilor. Capacitatea de
a citi emoțiile celorlalți vă permite să anticipați posibilele amenințări pe care aceștia le-ar putea reprezenta.
De exemplu, imaginați-vă că vă aflați într-o ceartă cu un coleg de serviciu despre care se știe că are un
temperament volatil. Dacă puteți percepe cu acuratețe faptul că colegul dvs. devine extrem de agitat, veți
ști că ar putea fi timpul să vă retrageți și dacă este cazul să reluați discuția în altă zi. Dacă nu percepeți cu

197
acuratețe nivelul de furie al colegului dumneavoastră, s-ar putea să vă alegeți cu un nas însângerat.
Perceperea și exprimarea cu acuratețe a emoțiilor celorlalți vă ajută, de asemenea, să empatizați cu poziția
lor. La rândul dvs., vă puteți modifica răspunsurile față de alte persoane, fie pentru a fi mai convingător în
argumentarea punctului dumneavoastră de vedere, fie pentru a-i face să simtă că îi înțelegeți bine. Acest
lucru vă poate face un negociator eficient și un prieten de încredere pentru ceilalți.
Perceperea și exprimarea cu acuratețe a propriilor emoții este primul pas pentru a răspunde în mod
adecvat la aceste emoții. Persoanele care nu-și dau seama că sunt anxioase pot avea o excitație fiziologică
cronică care le costă uzura fizică și le afectează sănătatea. Persoanele care nu își dau seama că sunt triste
pot să nu ia măsurile necesare pentru a schimba sursele tristeții lor. Persoanele care nu-și dau seama că sunt
furioase se pot năpusti brusc și impulsiv asupra altora, simțindu-se scăpate de sub control.
A doua componentă a inteligenței emoționale este capacitatea de a accesa și de a genera emoții în
serviciul gândirii și al rezolvării problemelor. Ne întrebăm adesea: "Ce simt în legătură cu acest lucru?" în
încercarea de a lua o decizie importantă, cum ar fi ce facultate să urmez sau ce specializare să urmez.
Capacitatea de a accesa sentimentele noastre actuale cu privire la o problemă sau de a anticipa sentimentele
noastre viitoare, în cazul în care luăm o anumită decizie, ne oferă informații importante care ar trebui să
facă parte din procesul de luare al multor decizii.
A treia componentă a inteligenței emoționale este înțelegerea emoțiilor și a semnificațiilor
emoționale. Putem percepe cu exactitate că suntem anxioși, dar dacă nu înțelegem de ce suntem anxioși, nu
putem face mare lucru în această privință. Adesea facem atribuții incorecte pentru emoțiile noastre, ceea ce
ne poate determina să luăm măsuri nechibzuite. De exemplu, imaginați-vă că ați stat până târziu în fiecare
noapte, timp de mai multe săptămâni, pentru a vă termina temele de la școală și apoi v-ați trezit dimineața
devreme. În cele din urmă, începeți să vă simțiți trist, letargic și nemotivat. Ați putea concluziona că vă
simțiți trist și nemotivat pentru că urmați o specializare greșită sau chiar că facultatea nu este pentru
dumneavoastră. Cu toate acestea, adevăratul motiv al tristeții dumneavoastră ar putea fi privarea de somn,
care poate provoca simptome asemănătoare depresiei. Atribuirea tristeții în mod incorect faptului că urmați
o specializare universitară, mai degrabă decât atribuirea corectă- adică lipsa de somn, ar putea duce la luarea
unor decizii greșite.
Ultima componentă a inteligenței emoționale este reglarea emoțională - capacitatea de a vă
gestiona și de a vă regla emoțiile în mod corespunzător. Aceasta nu înseamnă să controlați în totalitate
emoțiile pe care le simțiți sau le exprimați. Într-adevăr, un astfel de control emoțional excesiv este
nesănătos. Dar a vă lăsa emoțiile să se dezlănțuie nestingherite poate fi, de asemenea, nesănătos. Cel mai
evident exemplu este cel al furiei. Cu toții ne simțim furioși uneori, dar cei mai mulți dintre noi știm că nu
ne putem exprima furia în orice moment și în orice mod dorim. Modul în care ne canalizăm furia este
esențial pentru relațiile noastre cu ceilalți și pentru propria sănătate. Persoanele care își reprimă complet

198
furia pot fi exploatate de alții, iar persoanele care își exprimă cronic furia într-un mod ostil își pierd rapid
prietenii. În schimb, persoanele care își pot exprima motivele furiei în moduri pe care ceilalți le pot auzi și
accepta au mai multe șanse atât de a-și păstra prieteniile, cât și de a evita să fie exploatate. În plus, cercetările
pe care le vom analiza în discuțiile cu privire la managementul stresului, arată în mod clar că persoanele
care nu-și canalizează furia în mod corespunzător suferă de boli de inimă, probabil pentru că sistemul lor
cardiovascular este suprasolicitat și hiperreactiv în mod cronic.
Se poate învăța inteligența emoțională? Multe școli au acum programe care îi învață pe tineri cum
să își recunoască și să își gestioneze mai bine furia, în speranța de a reduce violența școlară, iar unele
evaluări ale acestor programe sugerează că acestea pot fi eficiente în a-i învăța pe tineri să își controleze
furia (a se vedea Bar-On, Maree și Elias, 2007). De asemenea, mulți directori din mediul corporativ au
urmat astfel de cursuri pentru a învăța cum să empatizeze mai bine cu angajații și să gestioneze reacțiile, și
se pare că aceste programe pot avea succes (Bar-On et al., 2007). O mare parte din scopurile procesului
psihoterapeutic se centrează pe a ajuta oamenii să recunoască, să eticheteze cu acuratețe și să își gestioneze
mai bine emoțiile, iar multe studii arată că psihoterapia este eficientă în ameliorarea unei varietăți de
probleme psihologice. Aceleași tehnici sunt uneori folosite pentru a ajuta pacienții cardiaci să controleze
mai bine furia și stresul, astfel încât să își îmbunătățească starea de sănătate. Astfel, există tot mai multe
dovezi că inteligența emoțională este cu adevărat importantă pentru succes și bunăstare și, din fericire, aceia
dintre noi care au dezvoltat probleme emoționale, le pot adresa și pot crește inteligența emoțională.

CÂT DE IMPORTANTĂ ESTE INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ?

Cu aproape 20 de ani în urmă, Salovey și Mayer (1990) au postulat că unele persoane au o capacitate
mai mare decât altele de a raționa și de a utiliza informațiile cu încărcătură emoțională pentru a îmbunătăți atât
activitatea cognitivă, cât și funcționarea socială. Modelul lor de dezvoltare al inteligenței emoționale a evoluat
pe măsură ce conceptul de inteligență generală se extindea pentru a include o serie de abilități mentale, inclusiv
inteligența socială, practică și creativă, mai degrabă decât un simplu factor "g" monolitic.
„Modelul celor patru ramuri" al inteligenței emoționale este cadrul utilizat pe scară largă (Mayer &
Salovey, 1997) și include capacitatea de a percepe, utiliza, înțelege și gestiona emoțiile. Aceste patru abilități
emoționale sunt aranjate astfel încât procesele psihologice mai de bază (de exemplu, perceperea emoțiilor) se
află la bază, iar procesele mai avansate (de exemplu, recunoașterea emoțiilor) se află în vârful unei ierarhii și se
consideră că, într-o anumită măsură, depind de abilitățile de nivel inferior. În cadrul fiecărei dimensiuni există o
progresie a dezvoltării abilităților, de la cele mai de bază la cele mai sofisticate.

199
 Perceperea emoțiilor se referă la capacitatea de a identifica emoțiile propri și ale celorlalți, inclusiv din
stimuli precum voce, gesturi, muzică și opere de artă. Utilizarea emoțiilor implică abilitatea de a valorifica
sentimentele care ajută în anumite activități cognitive, cum ar fi raționamentul, luarea deciziilor, creativitatea și
comunicarea interpersonală. Înțelegerea emoțiilor implică limbajul și gândirea propozițională pentru a reflecta
capacitatea de a analiza emoțiile. Această abilitate include o înțelegere a lexicului emotional, a evenimentelor
trăite și a rezultatelor experiențelor emoționale. Gestionarea emoțiilor se referă la capacitatea de a reduce, spori
sau modifica un răspuns emoțional la sine și la ceilalți, precum și la capacitatea de a lua decizii cu privire la
utilitatea emoțiilor în situații date.
Conform modelului de dezvoltare a inteligenței emoționale, există diferențe individuale în fiecare dintre
cele patru ramuri, iar aceste diferențe pot fi măsurate prin teste de performanță. O măsură care a fost dezvoltată
pentru a evalua toate cele patru ramuri ale inteligenței emoționale este Testul de inteligență emoțională Mayer-
Salovey- Caruso (MSCEIT, V 2.0, Mayer et al., 2002). MSCEIT este un test de 141 de itemi compus din opt
sarcini; există două sarcini care măsoară fiecare dintre cele patru abilități. Pentru adolescenți a fost dezvoltat
ulterior un alt test, MSCEIT- Youth Version. MSCEIT este considerat un test obiectiv, de performanță, deoarece
răspunsurile sunt evaluate prin compararea răspunsurilor participanților cu cele date fie de experți în emoții, fie
de un eșantion normativ. De exemplu, capacitatea de a gestiona emoțiile este măsurată cu ajutorul unor viniete
care descriu anumite probleme emoționale. După ce citesc vinietele, par- ticipanții evaluează o serie de acțiuni
posibile pentru gestionarea emoțiilor pe o scară de la "foarte ineficient" la "foarte eficient", care sunt apoi
comparate cu răspunsurile date de experți sau cu cele din eșantionul normativ.
Scorurile MSCEIT sunt legate, dar distincte de scorurile generale și inteligența verbală (corelațiile
variază între 0,3 și 0,4); de asemenea, acestea sunt asociate cu o gamă largă de criterii. Persoanele cu scoruri mai
mari la MSCEIT raportează prietenii de mai bună calitate și sunt mai susceptibile de a fi nominalizate de către
colegi ca având abilități sociale foarte bune. Cuplurile căsătorite și cuplurile necăsătorite cu scoruri mari la
MSCEIT raportează mai multă satisfacție și fericire și mai puține conflicte în relațiile lor. Studenții cu scoruri
MSCEIT mai mari raportează niveluri mai scăzute de consum de droguri și alcool și mai puține acte deviante,
inclusiv furturi, jocuri de noroc și bătăi. Scorurile MSCEIT mai mari sunt, de asemenea, asociate cu niveluri mai
scăzute de anxietate și depresie. În cele din urmă, inteligența emoțională este asociată cu o serie de rezultate
importante la locul de muncă. Scorurile MSCEIT sunt corelate pozitiv cu indicatorii obiectivi de performanță,
inclusiv poziția în companiei și procentul de creștere a salariului de merit, iar profesioniștii din domeniul
afacerilor cu scoruri MSCEIT ridicate sunt considerați de către șefii lor ca fiind eficienți în gestionarea stresului
și pricepuți în crearea unui mediu de lucru plăcut (rezumat de Mayer. Roberts, & Barsade, 2008).
Ceea ce știm până acum despre inteligența emoțională demonstrează aplicațiile sale importante acasă,
la școală și la locul de muncă (a se vedea Mayer, Salovey și Caruso, 2008). Cu toate acestea, mai sunt multe de
învățat despre acest construct și despre măsurarea sa. MSCEIT nu include evaluarea directă a tuturor abilităților

200
emoționale surprinse de cadrul IE, în special a abilităților mai fluide, cum ar fi viteza de procesare pentru
identificarea expresiilor faciale. Cercetările privind inteligența emoțională se află abia la început: teoria a fost
publicată cu puțin timp în urmă, iar instrumentele de evaluare precum MSCEIT au fost utilizate în investigații
științifice doar de aproximativ 15 ani. O mai bună înțelegere a validității inteligenței emoționale se află în mâinile
viitorilor cercetători care vor investiga mai în detaliu acest construct.

201
 Capitolul 9. Personalitatea

EVALUAREA PERSONALITĂȚII
Personalitatea poate fi definită ca reprezentând modelele distinctive și caracteristice de gândire,
emoție și comportament care alcătuiesc stilul personal al unui individ de a interacționa cu mediul fizic și
social. Atunci când ni se cere să descriem personalitatea unui individ, este probabil să folosim termeni care
se referă la trăsături de personalitate - adjective precum extrovertit și conștiincios. Psihologii personalității
au încercat să elaboreze metode formale de descriere și măsurare a personalității, care depășesc utilizarea
noastră zilnică a termenilor de trăsături în trei moduri. În primul rând, ei încearcă să reducă setul potențial
de trăsături la un set ușor de gestionat care să cuprindă totuși diversitatea personalității umane. În al doilea
rând, ei încearcă să se asigure că instrumentele lor de măsurare a trăsăturilor de personalitate sunt fiabile și
valide. În cele din urmă, ei fac cercetări empirice pentru a descoperi relațiile dintre trăsături și dintre
trăsături și comportamente specifice.
O modalitate de a începe sarcina de a obține un număr cuprinzător, dar ușor de gestionat, de trăsături
este de a consulta un dicționar. Se presupune că, prin procesul de evoluție lingvistică, o limbă va codifica
majoritatea, dacă nu toate, distincțiile importante dintre indivizi care îi diferențiază în activitatea de zi cu
zi. Limba întruchipează experiența acumulată a culturii, iar dicționarul este înregistrarea scrisă a acestei
experiențe. Ideea de a examina o limbă pentru a selecta caracteristicile care disting oamenii datează de la
Galton și Rumelin, la sfârșitul secolului al XIX - lea , și de la Klages și Baumgarten, la începutul secolului
al XX-lea. În anii 1930, Allport și Odbert (1936) au înregistrat în dicționarul englez aproximativ 18.000 de
cuvinte care se referă la caracteristici ale comportamentului - aproape 5 la sută din toate cuvintele din
dicționar! Apoi, au redus lista la aproximativ 4.500 de termeni care reprezentau cele mai tipice trăsături.
Cercetătorii care au urmat au folosit acești termeni de trăsături pentru a obține evaluări ale personalității
indivizilor. Colegii care cunosc bine un individ sunt rugați să îl evalueze pe o scală pentru fiecare trăsătură.
De exemplu, un evaluator poate fi rugat să evalueze persoana în funcție de trăsătura de prietenie, folosind
o scală de șapte puncte care variază de la "deloc prietenos" la "foarte prietenos". Persoanelor li se poate
cere, de asemenea, să se evalueze pe ele însele pe aceste scale. La mijlocul anilor 1940, Raymond Cattell
(1943, 1945) a condensat lista Allport-Odbert la 171 de trăsături și a obținut evaluări pentru fiecare trăsătură
(de Raad, 1998). El a folosit apoi statisticile pentru a determina câți factori de personalitate subiacenți ar
putea explica tiparul corelațiilor dintre evaluările trăsăturilor. Analiza sa a produs 12 factori, la care a
adăugat încă 4 factori de reprezentare a trăsăturilor pentru a acoperi trăsăturile care nu au fost dezvăluite de
analiza sa a înregistrării lexicale. Psihologul britanic Hans Eysenck a folosit evaluările psihiatrilor cu privire
la caracteristicile pacienților pentru a ajunge la doi factori de personalitate: introversie-extroversie și

202
instabilitate-stabilitate emoțională, pe care îi numește neuroticism (Eysenck, 1953). Ulterior a adăugat un
al treilea factor, numit psihoticism, care se referă la lipsa de empatie, cruzime, preferința pentru solitudine,
agresivitate.
Introversia-extroversia se referă la
gradul în care orientarea de bază a unei
persoane este îndreptată spre interior, spre
sine, sau spre exterior, spre lumea exterioară.
La capătul introversiei se află persoanele care
sunt timide și preferă să lucreze singure.
Aceștia tind să se retragă în ei înșiși, în special
în perioadele de stres emoțional sau de
conflict. La capătul extroversiunii se află
persoanele care sunt sociabile și preferă
ocupațiile care le permit să lucreze direct cu
alte persoane. În perioadele de stres, aceștia
caută companie.
Neuroticismul (instabilitate-
stabilitate) este o dimensiune a emoționalității,
la capătul nevrotic sau instabil se situează
persoanele capricioase, anxioase,
temperamentale și neadaptate, iar la celălalt
capăt se află persoanele calme și bine adaptate.
Figura 13.1 arată modul în care aceste două
dimensiuni se combină pentru a organiza un
număr de subtrasee care sunt corelate cu factorii.
Câți factori de bază ai personalității există? Chiar și cu o procedură analitică riguroasă, nu există
un răspuns definitiv. Cattell a ajuns la 16 factori, dar Eysenck a ajuns la doar 3. Alți cercetători au ajuns la
numere diferite. În discuția noastră despre inteligență din capitolul aferent, ne-am confruntat cu o situație
similară atunci când am observat că numărul de factori care definesc conceptul de inteligență poate fi de 1
( factorul de inteligență generală al lui Spearman, g), 7 (abilitățile mentale primare ale lui Thurstone) sau
chiar 150 (Guilford, 1982).
O parte din discrepanță apare din cauza faptului că în analiză sunt introduse inițial trăsături diferite,
o parte apare din cauza faptului că sunt analizate tipuri diferite de date (de exemplu, evaluări de la colegi
versus autoevaluări), iar o parte apare din cauza faptului că sunt utilizate metode analitice diferite. Dar

203
o parte din dezacord este o chestiune de preferință. Un cercetător care preferă o descriere mai diferențiată
sau mai fină a personalității va stabili un criteriu mai mic pentru un factor și, astfel, va accepta mai mulți
factori, argumentând că s-ar pierde distincții importante dacă factorii ar fi fuzionați în continuare. Un
cercetător, precum Eysenck, va prefera să fuzioneze mai mulți factori de nivel inferior în factori mai
generali, argumentând că factorii rezultați vor fi mai stabili (adică mai susceptibili de a reapărea în alte
analize). De exemplu, atunci când cei 16 factori ai lui Cattell sunt analizați factorial, cei 2 factori ai lui
Eysenck apar ca superfactori. Prin urmare, ne putem gândi la o ierarhie a trăsăturilor în care fiecare trăsătură
generală largă este compusă din mai multe trăsături subordonate, mai restrânse.
În ciuda acestor dezacorduri, în rândul multor cercetători din domeniul trăsăturilor de personalitate,
se conturează un consens conform căruia cinci dimensiuni ale trăsăturilor surprind cea mai mare parte a
ceea ce înțelegem prin personalitate - denumite "Big Five" (Goldberg, 1981). Deși cei cinci factori au fost
identificați inițial printr-o analiză factorială a listei de trăsături Allport-Odbert, aceiași cinci factori au apărut
dintr-o mare varietate de teste de personalitate (McCrae & Costa, 1999). Există încă dezacorduri cu privire
la cea mai bună denumire și interpretare a factorilor, dar printre denumirile utilizate frecvent se numără
Deschiderea la experiență, Conștiinciozitatea, Extroversiunea, Agreabilitatea și Neuroticismul. Tabelul
13.1 prezintă câteva exemple reprezentative de scale de trăsături care caracterizează fiecare dintre cei cinci
factori. Mulți psihologi ai personalității consideră că descoperirea și valorificarea celor cinci dimensiuni
este una dintre marile descoperiri ale psihologiei contemporane a personalității. Susținătorii Big Five susțin
că aceste trăsături de bază ale personalității organizează multitudinea de caracteristici de personalitate mai
restrânse care au fost discutate de alți cercetători (McCrae & Costa, 2006). Cu alte cuvinte, ei susțin că toate
aspectele personalității sunt subsumate celor cinci mari trăsături.

Unele teste de personalitate le cer indivizilor să

se autoevalueze în funcție de dimensiunile trăsăturilor
de personalitate. La altele, indivizilor li se adresează un
set de întrebări despre cum reacționează în anumite
situații. De exemplu, li se poate cere să indice în ce
măsură sunt de acord sau nu cu afirmația "Încerc adesea
mâncăruri noi și străine" sau "Îmi plac foarte mult
majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc".
Chestionarele care evaluează personalitatea - numite
inventare de personalitate - pun aceleași întrebări de
fiecare persoană, iar răspunsurile sunt de obicei date
într- o formă care poate fi ușor de evaluat, adesea pe

204
calculator. Fiecare item dintr-un inventar de personalitate este compus pentru a exemplifica o trăsătură de
personalitate particulară, iar subansamblurile de itemi similari sunt însumate pentru a oferi individului un
scor pe fiecare scală de trăsături. De exemplu, itemul "Încerc adesea mâncăruri noi și străine" face parte din
scala. Deschidere către experiență a unui inventar conceput pentru a măsura Big Five; itemul "Îmi plac
foarte mult majoritatea oamenilor pe care îi întâlnesc" face parte din scala Extroversiune. Itemii din
majoritatea inventarelor de personalitate sunt compuși inițial în conformitate cu teoria dezvoltatorului
fiecărei trăsături și apoi sunt reținuți sau eliminați din inventarul final, în funcție de corelația sa cu alți itemi
de pe aceeași scală. Adesea, un număr mare de itemi de probă sunt plasați într-o formă preliminară a
chestionarului, care este administrată unui număr mare de persoane. Răspunsurile acestora sunt apoi
analizate pentru a determina ce subansambluri de itemi intercorelează și dacă aceste subansambluri aparțin
de fapt scalei de trăsături pentru care au fost concepute inițial.

Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (IPMM)

O metodă foarte diferită de construire a testelor, numită metoda criteriului-cheie sau metoda
empirică, a fost folosită pentru a dezvolta unul dintre cele mai populare inventare de personalitate,
Inventarul multifazic de personalitate Minnesota (IPMM). Originalul IPMM a fost dezvoltat pentru a oferi
o versiune în creion și hârtie a unui interviu psihiatric (Hathaway & McKinley, 1943). Acesta conține peste
550 de afirmații referitoare la atitudini, reacții emoționale, simptome fizice și psihologice și experiențe.
Persoana care susține testul răspunde la fiecare afirmație cu „adevărat”, „fals” sau „nu pot spune”.
Iată patru afirmații reprezentative:
1. Nu am făcut niciodată ceva periculos doar pentru experiența în sine.
2. Visez cu ochii deschiși foarte rar.
3. Mama sau tata m-au obligat adesea să ascult, chiar și când credeam că este nerezonabil.
4. Uneori, gândesc mai repede decât pot să mă eexprim.
În loc să formuleze afirmații pe baza unei teorii, creatorii IPMM au dat sute de astfel de întrebări
grupurilor de indivizi. Fiecare grup era cunoscut că diferă de normă în ceea ce privește un criteriu specific.
De exemplu, pentru a dezvolta o scală de afirmații care să facă distincția între persoanele paranoice și cele
normale, aceleași întrebări au fost adresate la două grupuri. Grupul criteriu era alcătuit din persoane care
fuseseră spitalizate cu diagnosticul de tulburare paranoică; grupul de control era alcătuit din persoane
asemănătoare grupului de criteriu în ceea ce privește vârsta, sexul, statutul socio-economic și alte variabile
importante, dar care nu fuseseră niciodată diagnosticate cu probleme psihice. Doar întrebările care făceau
diferența între grupul psihiatric și grupul de control au fost păstrate în inventar. Întrebările care, la o primă
vedere, păreau să facă diferența între persoanele normale și cele paranoice (de exemplu, „Cred că
majoritatea oamenilor ar minți pentru a reuși în viață”) pot sau nu să facă asta atunci când sunt supuse unui

205
test empiric. De fapt, pacienții diagnosticați ca paranoici au fost semnificativ mai puțin predispuși să
răspundă „adevărat” la această afirmație decât indivizii normali. La testul final, răspunsurile la fiecare
afirmație sunt evaluate în funcție de măsura în care corespund răspunsurilor date de diferitele grupuri
criteriu. Deoarece IPMM este derivat din diferențele dintre grupurile criteriu și cele de control, nu contează
cu adevărat dacă ceea ce spune persoana este adevărat. Ceea ce este important este faptul că persoana
rostește acele cuvinte. Dacă persoanele cu schizofrenie răspund „adevărat”, iar participanții din grupul de
control răspund „fals” la afirmația „Mama nu m-a iubit niciodată”, răspunsurile lor fac distincția între cele
două grupuri indiferent de modul în care mamele lor s-au comportat în realitate. Acesta este un avantaj al
unui test bazat pe metoda criteriului-cheie. Dezavantajul constă în faptul că nu avem cu adevărat o
înțelegere teoretică a conexiunii dintre răspunsurile la test și caracteristicile de personalitate pe care le
identifică. Totuși, există mai mult de 10.000 de studii publicate despre IPMM, iar acesta a fost tradus în cel
puțin 150 de limbi. De-a lungul anilor, IPMM a fost criticat pentru slaba sa fiabilitate și validitate pe unele
dintre scalele sale. S-a observat, de asemenea, că inventarul original devenise învechit și ar trebui să fie
revizuit. Dar cantitatea enormă de date existente pentru versiunea originală a descurajat majoritatea
cercetătorilor să se angajeze într-o astfel de sarcină dificilă. Cu toate acestea, s-a întâmplat. IPMM-2,
publicat în 1989, cuprinde mai multe revizuiri semnificative, menținând totuși caracteristicile de bază ale
originalului, inclusiv majoritatea elementelor originale. IPMM a fost cel mai valoros în a face o distincție
generală între populațiile anormale și normale și poate fi folosit pentru a evalua gravitatea generală a
tulburării unui individ specific. Cu toate acestea, este mai puțin eficient în a face distincții mai fine între
diversele forme de tulburări psihiatrice. O altă critică cu privire la utilizarea IPMM este aplicarea lui în
diverse culturi (vezi Butcher et al., 2007). Normele pentru IPMM-ul original – adică scorurile considerate
„sănătoase” - erau bazate pe eșantioane de oameni din Statele Unite care nu erau reprezentative pentru
oameni dintr-o gamă largă de contexte naționale, etnice și rasiale, grupuri de vârstă și clase sociale. Pentru
a rezolva această problemă, editorii IPMM au stabilit norme noi bazate pe eșantioane mai reprezentative
din comunități din Statele Unite și din întreaga lume. Cu toate acestea, există îngrijorări că normele IPMM
nu reflectă variațiile culturale în ceea ce este considerat normal sau anormal. În plus, acuratețea lingvistică
a versiunilor traduse ale IPMM și comparabilitatea acestor versiuni cu versiunea în limba engleză au fost
puse sub semnul întrebării.
Q-sort
O metodă specială pentru măsurarea trăsăturilor de personalitate se numește Q-sort (Q a fost aleasă
arbitrar și nu are o semnificație particulară). În această metodă, un evaluator sau sortator descrie
personalitatea unei persoane prin sortarea unui set de aproximativ 100 de cărți în piluri. Fiecare carte conține
o afirmație despre personalitate (de exemplu, „Are o gamă largă de interese” și „Este autodistructiv”).
Evaluatorul sortează cărțile în nouă piluri, plasând cărțile care sunt mai puțin descriptive despre individ în

206
pilă 1, în stânga, și cele mai descriptive în pilă 9, în dreapta. Celelalte cărți sunt distribuite în pilurile
intermediare, iar cele care par să nu fie caracteristice sau necaracteristice individului ajung în pilă 5, în
mijloc. Fiecare element Q primește un scor între 1 și 9, cu numere mai mari indicând că elementul este mai
caracteristic pentru persoană. (Unele Q-sort-uri folosesc mai puține sau mai multe piluri decât nouă, dar
tehnica este aceeași.)
La prima vedere, aceasta nu pare diferit de a-i cere evaluatorului să evalueze un individ pe baza
unui set de trăsături, folosind o scară de evaluare de la 1 la 9. Și, de fapt, scorurile elementelor pot fi folosite
în acest fel dacă cercetătorul dorește. Dar există o diferență importantă. Când completează scalele de
evaluare, evaluatorul compară implicit individul cu alții (de exemplu, o evaluare de „foarte prietenoasă”
implică faptul că individul este foarte prietenos în comparație cu alți oameni). Cu toate acestea, când
realizează un Q-sort, evaluatorul compară în mod explicit fiecare trăsătură cu celelalte trăsături ale aceluiași
individ (de exemplu, plasarea elementului „prietenoasă” în pilă 9 implică faptul că, în comparație cu alte
trăsături, prietenia iese în evidență ca fiind deosebit de descriptivă pentru individ).
Cercetătorii pot compara două Q-sort-uri prin calcularea corelației dintre ele, evaluând astfel în ce
măsură doi indivizi sunt similari în configurările lor generale de personalitate. Dacă cele două Q-sort-uri
sunt descrieri ale aceluiași individ la două momente diferite, corelația evaluează fidelitatea test-retest a Q-
sort-ului, sau continuitatea profilului general de personalitate al individului în timp. Dacă două Q-sort-uri
sunt descrieri ale aceluiași individ făcute de doi evaluatori, corelația evaluează fidelitatea inter-judecător a
Q-sort-ului, sau gradul în care doi oameni percep individul în același mod. (De exemplu, în consilierea
maritală, ar putea fi util să se evalueze gradul în care cei doi soți sunt de acord sau nu în percepțiile lor
despre celălalt.) În cele din urmă, dacă unul dintre Q-sort-uri este o descriere a unei tipologii de personalitate
ipotetice, corelația dintre Q-sort-ul unei persoane și sortarea ipotetică evaluează în ce măsură persoana este
similară cu acea tipologie de personalitate. De exemplu, un cercetător i-a cerut psihologilor clinicieni să
construiască Q-sort-uri ale „personalității optim ajustate”. Corelația dintre Q-sort-ul unei persoane și acest
sort ipotetic poate fi interpretată direct ca un scor de ajustare (Block 1961/1978).
Prin ea însăși, abordarea trăsăturilor nu este o teorie a personalității, ci o orientare generală și un
set de metode pentru evaluarea caracteristicilor stabile ale indivizilor. De asemenea, trăsăturile de
personalitate nu ne spun nimic despre procesele dinamice ale funcționării personalității, iar psihologii
trăsăturilor care au căutat să dezvolte teorii ale personalității au trebuit să se orienteze către alte abordări
pentru a aborda a doua mare sarcină a psihologiei personalității: sintetizarea multor procese care
influențează interacțiunile unei persoane cu mediile fizice și sociale - biologie, dezvoltare, învățare, gândire,
emoție, motivație și interacțiune socială - într-o expunere integrată a întregii persoane.

Rezumat

207
• Pentru a ajunge la un număr cuprinzător, dar gestionabil, de trăsături de personalitate pe baza cărora
indivizii pot fi evaluați, cercetătorii au colectat mai întâi toți termenii de trăsături găsiți într-un dicționar
englezesc (aproximativ 18.000) și i-au redus la un număr mai mic. Evaluările individuale pe acești
termeni au fost supuse analizei factoriale pentru a determina câte dimensiuni subiacente sunt necesare
pentru a explica corelațiile dintre scale.
• Deși diferiți cercetători ajung la diferite numere de factori, majoritatea cred acum că cinci factori
reprezintă cea mai bună soluție. Aceștia au fost denumiți „Cei Cinci Mari” și sunt etichetați astfel:
Deschidere către experiență, Conștiinciozitate, Extrovertire, Prietenie și Neuroticism.
• Inventarele de personalitate sunt chestionare în care indivizii își raportează reacțiile sau sentimentele
în anumite situații. Răspunsurile la subansamble de itemi sunt adunate pentru a obține scoruri pe scale
sau factori separați în cadrul inventarului.
• Deși itemii din majoritatea inventarelor sunt compuși sau selectați pe baza unei teorii, ei pot fi, de
asemenea, aleși pe baza corelației cu un criteriu extern - metoda de construcție a testului bazată pe
criteriu. Exemplul cel mai cunoscut este Inventarul de Personalitate Multifazic din Minnesota (IPMM),
care este conceput pentru a identifica indivizii cu tulburări psihologice.
• Q-sort-ul este o metodă de evaluare a personalității în care evaluatorii sortează cărți cu adjective de
personalitate în nouă grămezi, plasând cărțile care sunt mai puțin descriptive despre individ în grămada
1 în stânga și cele mai descriptive în grămada 9 în dreapta.

ABORDAREA PSIHANALITICĂ
Sigmund Freud, creatorul teoriei psihanalitice, este o figură centrală în teoriile personalității.
Premiza de bază a teoriei psihanalitice este că multe dintre gândurile și acțiunile noastre sunt conduse de
procesele inconștiente. În ciuda limitărilor sale ca teorie științifică, descrierea psihanalitică a personalității
rămâne cea mai cuprinzătoare și influentă teorie a personalității creată vreodată. Impactul său se extinde
mult dincolo de psihologie, influențând științele sociale, umane, artele și societatea în general. Cu toate că
teoria psihanalitică joacă un rol mai puțin central în psihologie în prezent decât acum 70 sau 80 de ani,
multe dintre ideile sale au fost absorbite în mainstream-ul gândirii psihologice.
Freud și-a început cariera științifică ca neurolog, folosind proceduri medicale convenționale pentru
a trata pacienți care sufereau de diverse tulburări "nervoase". Din cauza faptului că aceste proceduri eșuau
adesea, el a apelat la tehnica hipnozei, dar curând a abandonat-o. În cele din urmă, a descoperit metoda
asociațiilor libere, în care un pacient este instruit să spună tot ce îi trece prin minte, indiferent cât de banal
sau jenant ar părea. Ascultând cu atenție aceste asocieri verbale, Freud a detectat teme consistente care

208
credea că sunt manifestări ale dorințelor și temerilor inconștiente. El a descoperit teme similare în amintirile
pacienților despre vise și copilărie.
Freud a comparat mintea umană cu un iceberg (vezi Figura 13.2). Partea mică și care se află
deasupra suprafeței apei reprezintă conștientul - conștiența noastră curentă - și preconștientul, toate
informațiile care nu sunt "în gândurile noastre" în prezent, dar pe care le-am putea aduce în conștiență dacă
am fi solicitați să o facem (de exemplu, numele președintelui Franței). Masa mult mai mare a icebergului
este sub apă și reprezintă inconștientul, un depozit de impulsuri, dorințe și amintiri inaccesibile care
influențează gândurile și comportamentul nostru. Freud nu a fost primul care a descoperit influențele
mentale inconștiente - chiar și Shakespeare le include în piesele sale - dar le-a acordat o importanță primară
în funcționarea zilnică a personalității normale.
Strâns legat de accentul lui Freud pe procesele inconștiente a fost credința sa în determinismul
comportamentului uman. Determinismul psihologic este doctrina conform căreia toate gândurile, emoțiile
și acțiunile au cauze. Freud a susținut nu numai că toate evenimentele psihologice au cauze, dar și că
majoritatea dintre ele sunt cauzate de dorințe nesatisfăcute și impulsuri inconștiente. În una dintre primele
sale publicații, "Psihopatologia vieții cotidiene" (1901), el a argumentat că visele, umorul, uitarea și
greșelile de limbaj ("greșelile freudiene") servesc pentru a elibera tensiunea psihologică prin satisfacerea
impulsurilor interzise sau a dorințelor neîmplinite. Lucrările lui Freud au fost cuprinse în 24 de volume.
"Interpretarea viselor" a fost publicată în 1900, iar
tratatul său final, "Schița psihanalizei", a fost publicat
în 1940, un an după moartea sa. Vom prezenta în
continuare doar un sumar al teoriei personalității lui
Freud (aspecte complementare și suplimentare urmând
a fi discutate la disciplina Psihologia personalității).

Structura personalității
Freud a descoperit că modelul său de tip
iceberg era prea simplu pentru a descrie personalitatea
umană, așa că a dezvoltat un model structural, care
împărțea personalitatea în trei sisteme majore care
interacționează pentru a guverna comportamentul
uman: id-ul, ego-ul și supraego-ul.
Id-ul. Potrivit lui Freud, id-ul este partea cea
mai primitivă a personalității și din care ulterior se
dezvoltă ego-ul și supraego-ul. Este prezent în nou-născut și constă din cele mai fundamentale impulsuri
sau tendințe biologice: nevoia de a mânca, de a bea, de a evita durerea și de a obține plăcere sexuală

209
(senzuală). Freud credea că agresiunea este, de asemenea, o tendință biologică de bază. De fapt, el credea
că impulsurile sexuale și agresive erau determinantul instinctual cel mai important al personalității pe tot
parcursul vieții. Id-ul caută să satisfacă imediat aceste impulsuri. Asemenea unui copil mic, funcționează
pe principiul plăcerii: Se străduiește continuu să obțină plăcere și să evite durerea, indiferent de
circumstanțele externe.
Ego-ul. Copiii învață repede că impulsurile lor nu pot fi întotdeauna satisfăcute imediat. Foamea
nu va fi alinată până când cineva nu furnizează mâncare. Eliminarea presiunii vezicii urinare sau intestinale
trebuie amânată până când se ajunge la toaletă. Anumite impulsuri - să te joci cu organele genitale sau să
lovești pe cineva - pot fi pedepsite. O nouă parte a personalității, ego-ul, se dezvoltă pe măsură ce copilul
învață să ia în considerare cerințele realității. Ego-ul respectă principiul realității: Satisfacerea impulsurilor
trebuie amânată până când situația este potrivită. Ego-ul este, așadar, executivul personalității: Decide care
impulsuri ale id-ului vor fi satisfăcute și în ce mod. Ego-ul mediează între cerințele id-ului, realitățile lumii
și cerințele supraego-ului.
Supraego-ul. A treia parte a personalității este supraego-ul, care judecă dacă acțiunile sunt corecte
sau greșite. Mai general, supraego-ul este reprezentarea internalizată a valorilor și moralității societății. Este
conștiința individului, precum și imaginea persoanei moral ideale (numită ego ideal). Supraego-ul se
dezvoltă în urma recompenselor și pedepselor primite de la părinți. Inițial, părinții controlează
comportamentul copiilor direct prin recompense și pedepse. Prin încorporarea standardelor părintești în
supraego, copiii își aduc comportamentul sub controlul lor. Copiii nu mai au nevoie de nimeni să le spună
că este greșit să fure; supraego-ul lor le spune. Încălcarea standardelor supraego-ului sau chiar impulsul de
a face asta produce anxietate - începând cu anxietatea legată de pierderea iubirii părintești. Conform lui
Freud, această anxietate este în mare parte inconștientă, dar poate fi trăită ca vinovăție. Dacă standardele
părintești sunt prea rigide, individul poate fi plin de vinovăție și poate inhiba toate impulsurile agresive sau
sexuale. În contrast, un individ care nu integrează niciun standard pentru comportamentul social acceptabil
va simți puține constrângeri comportamentale și poate angaja în comportament excesiv de autoindulgent
sau criminal. Un astfel de individ este considerat a avea un supraego slab.
Cele trei componente ale personalității sunt adesea în conflict: Ego-ul amână satisfacția pe care id-
ul o dorește imediat, iar supraego-ul luptă atât cu id-ul, cât și cu ego-ul, deoarece comportamentul deseori
nu corespunde codului moral pe care îl reprezintă. În personalitatea bine integrată, ego-ul rămâne sub
control ferm, dar flexibil; principiul realității guvernează. În termenii modelului său anterior cu iceberg-ul,
Freud a propus că întregul id și cea mai mare parte a ego-ului și supraego-ului sunt scufundate în inconștient,
iar mici părți ale ego-ului și supraego-ului sunt fie în conștient, fie în preconștient.
Dinamica personalității

210
 Conservarea energiei. Freud a fost profund influențat de fizicianul german Hermann von
Helmholtz, care a susținut că evenimentele fiziologice pot fi explicate cu aceleași principii care au avut
succes în fizică. Freud a fost în mod deosebit impresionat de principiul conservării energiei, care afirmă că
energia poate fi transformată în forme diferite, dar nu este nici creată, nici distrusă. El a propus că oamenii
sunt și ei sisteme de energie închise. Pentru fiecare individ există o cantitate constantă de energie psihică,
pe care Freud a numit-o libido (din latină, „pasiune”), reflectând opinia sa că dorința sexuală era primară.
Un corolar al principiului conservării energiei este că, dacă un act sau impuls interzis este reprimat, energia
acestuia va căuta o ieșire în altă parte în sistem, apărând posibil sub o formă mascată. Dorințele id-ului
conțin energie psihică care trebuie să fie exprimată într-un fel, și împiedicarea exprimării acestor dorințe
nu le elimină. Impulsurile agresive, de exemplu, pot fi exprimate sub formă mascată prin curse cu mașini
sport, jocul de șah sau remarci sarcastice. Visurile și simptomele nevrotice sunt, de asemenea, manifestări
ale energiei psihice care nu poate fi exprimată direct.

Anxietatea și mecanismele de apărare

Persoanele care simt dorința de a face ceva interzis experimentează anxietate. O modalitate de a
reduce această anxietate este de a exprima impulsul sub o formă mascată, care va evita pedeapsa fie de către
societate, fie de către reprezentantul său intern, supraego-ul. Freud și fiica sa, Anna Freud, au descris mai
multe mecanisme de apărare suplimentare, sau strategii pentru a preveni sau reduce anxietatea, iar câteva
dintre acestea sunt enumerate mai jos. Toți folosim mecanisme de apărare uneori. Acestea ne ajută în
momentele dificile până când putem aborda situațiile stresante mai direct. Mecanismele de apărare devin
maladaptative doar atunci când devin modul dominant de răspuns la probleme. Vom discuta aici câteva
dintre cele mai comune mecanisme de apărare.
Refularea. Freud considera refularea a fi mecanismul de apărare fundamental și cel mai important.
În refulare, impulsurile sau amintirile care sunt prea înfricoșătoare sau dureroase sunt excluse din conștiența
conștientă. Amintirile care provoacă rușine, vinovăție sau autodepreciere sunt adesea refulate. Freud credea
că refularea anumitor impulsuri din copilărie este universală. Mai târziu în viață, indivizii pot reprima
sentimente și amintiri care ar putea provoca anxietate pentru că sunt inconsistente cu conceptele lor despre
sine. Sentimentele de ostilitate față de un iubit sau experiențele de eșec pot fi alungate din memoria
conștientă. Refularea este diferită de suprimarea.
Suprimarea este procesul de autocontrol deliberat, menținând impulsurile și dorințele sub control
(poate păstrându-le în privat în timp ce le neagă în public) sau dând la o parte, temporar, amintiri dureroase.
Indivizii sunt conștienți de gândurile suprimate, dar sunt în mare parte inconștienți de impulsurile sau
amintirile refulate. Freud credea că refularea este rar complet reușită. Impulsurile refulate amenință să

211
treacă în conștiență; individul devine anxios (deși nu conștient de motiv) și folosește alte mecanisme de
apărare pentru a ține impulsurile parțial refulate departe de conștiență.
Rationalizarea. Când vulpea din fabula lui Esop a respins strugurii pe care nu-i putea atinge pentru
că erau acri, a ilustrat un mecanism de apărare cunoscut sub numele de raționalizare. Raționalizarea nu
înseamnă „a acționa rațional”, așa cum am putea presupune; se referă la atribuirea unor motive logice sau
social dezirabile pentru ceea ce facem astfel încât să pară că am acționat rațional. Rationalizarea deservește
două scopuri: ne ușurează dezamăgirea atunci când nu reușim să atingem un scop („Oricum nu îl voiam”),
și ne oferă motive acceptabile pentru comportamentul nostru. Dacă acționăm impulsiv sau pe baza unor
motive pe care nu dorim să le recunoaștem nici măcar față de noi înșine, rationalizăm ceea ce am făcut
pentru a ne pune comportamentul într-o lumină mai favorabilă. Când caută motivul bun în locul celui real,
indivizii produc o serie de scuze. Aceste scuze sunt de obicei plauzibile; pur și simplu nu spun întreaga
poveste. De exemplu, „Colegul meu de cameră nu m-a trezit” sau „Am avut prea multe alte lucruri de făcut”
pot fi adevărate, dar nu pot fi motivele reale pentru eșecul individului de a efectua comportamentul în
discuție. Indivizii cu adevărat preocupați își setează un ceas de alarmă sau găsesc timpul să facă ceea ce se
așteaptă să facă. Un experiment clasic care implică sugestia posthipnotică (vezi Capitolul Conștiința,
Hipnoza) demonstrează procesul de rationalizare. Un hipnotizator îi instruiește pe un participant sub
hipnoză că atunci când se trezește din transă, îl va urmări pe hipnotizator. Apoi, când hipnotizatorul își
scoate ochelarii, participantul va ridica fereastra, dar nu își va aminti că hipnotizatorul i-a spus să facă asta.
Trezit din transă, participantul se simte puțin somnoros, dar în curând circulă printre oamenii din cameră și
poartă o conversație normală, urmărind cu mare atenție hipnotizatorul. Când hipnotizatorul își scoate
ochelarii în mod nonșalant, participantul simte un impuls de a deschide fereastra. El face un pas în acea
direcție, dar ezită. Inconștient, mobilizează dorința de a fi o persoană rațională. Căutând un motiv pentru
impulsul său de a deschide fereastra, spune: „Nu este puțin sufocant aici?” Găsind scuza necesară, deschide
fereastra și se simte mai confortabil (Hilgard, 1965).
Formațiunea reacțională. Uneori, indivizii își pot ascunde un motiv de ei înșiși prin exprimarea
puternică a motivației opuse. Această tendință este numită formarea reacției sau formațiunea reacțională
(recul). O mamă care simte vinovăție pentru că nu își dorește copilul poate deveni prea indulgentă și
supraprotectoare pentru a-și asigura copilul de iubirea ei și pentru a se asigura că este o mamă bună. Într-
un caz, o mamă care dorea să facă totul pentru fiica ei nu putea înțelege de ce copilul era atât de neapreciativ.
Cu mari sacrificii, ea a aranjat ca fiica să ia lecții scumpe de pian și a asistat-o în sesiunile zilnice de practică.
Deși mama credea că este extrem de amabilă, ea era de fapt foarte exigentă - de fapt, ostilă. Ea nu era
conștientă de propria ei ostilitate, dar când a fost confruntată cu aceasta, a recunoscut că ura lecțiile de pian
din copilărie. În spatele ”maștii” conștiente a comportamnetului afectuos, ea era, inconștient, crudă cu fiica
ei. Fiica a sesizat ce se întâmplă și a dezvoltat simptome care necesitau tratament psihologic.

212
 Proiecția. Toți avem trăsături nedorite pe care nu le recunoaștem, nici față de noi înșine. Un
mecanism de apărare cunoscut sub numele de proiecție ne protejează de recunoașterea propriilor noastre
calități nedorite, prin atribuirea lor altor persoane, în mod exagerat. Să presupunem că aveți tendința de a
fi critic sau lipsit de amabilitate față de alte persoane, dar v-ați detesta dacă ați admite această tendință.
Dacă sunteți convins că oamenii din jurul vostru sunt cruzi sau necugetați, tratamentul vostru aspru față de
ei nu se mai bazează pe personale negative - pur și simplu „le dați ce merită”. Dacă vă puteți convinge că
toată lumea copiază la examenele din sesiune, tendința d-voastră nerecunoscută de a recurge la metode
similare, nu mai pare a fi atât de rea. Proiecția este de fapt o formă de raționalizare, dar este atât de
răspândită încât merită o discuție și o analiză separată.
Intelectualizarea. Intelectualizarea este o încercare de a obține detasarea de la o situație stresantă
tratând-o în termeni abstracti, intelectuali. Acest tip de apărare poate fi o necesitate pentru persoanele care
trebuie să se confrunte cu probleme de viață și moarte în slujbele lor. Un medic care este continuu confruntat
cu suferința umană nu își poate permite să se implice emoțional în cazul fiecărui pacient. De fapt, o anumită
distanțare poate fi esențială pentru ca medicul să funcționeze competent. Acest tip de intelectualizare este
o problemă doar atunci când devine atât de frecventă încât indivizii se izolează de toate experiențele
emoționale.
Negarea. Atunci când o realitate externă este prea neplăcută pentru a fi confruntată, un individ
poate recurge la negare, refuzând să recunoască că realitatea nedorită există. Părinții unui copil bolnav, aflat
în stadiu terminal, pot refuza să admită că se întâmplă ceva atât de grav, chiar dacă sunt pe deplin informați
cu privire la diagnostic și la rezultatul așteptat. Pentru că nu pot tolera durerea pe care recunoașterea
realității ar produce-o, ei recurg la negare. Forme mai puțin extreme de negare pot fi observate la indivizii
care ignoră constant critica, nu percep că alții sunt furioși pe ei sau ignoră toate felurile de indicii care
sugerează o problemă (ex. că partenerul lor are o relație extra-conjugală).Uneori, negarea faptelor poate fi
mai bună decât a le înfrunta. Într-o criză gravă, negarea poate oferi persoanei timpul să se confrunte cu
faptele sumbre într-un mod gradual. De exemplu, victimele unui accident vascular cerebral sau ale unei
leziuni a măduvei spinării ar putea renunța complet la lupta pentru viață, dacă ar fi conștiente în totalitate
de gravitatea stării lor. Speranța le oferă motivația să continue lupta. Soldații care au trecut prin luptă sau
au fost prizonieri spun că negarea posibilității morții i-a ajutat să funcționeze. În astfel de situații, negarea
are cu siguranță o valoare adaptativă. Pe de altă parte, aspectele negative ale negării sunt evidente atunci
când oamenii amână să caute ajutor medical. De exemplu, o femeie poate nega că o umflătură în sânul ei
poate fi cancer și poate amâna să meargă la un medic până când afecțiunea devine o amenințare la adresa
vieții.
Deplasarea. Prin mecanismul de deplasare, un motiv care nu poate fi satisfăcut într-o formă este
direcționat spre o nouă formă de satisfacere. Un exemplu de deplasare este atunci când nu putem exprima

213
furia către sursa frustrării și o redirecționăm către un obiect mai puțin amenințător. Freud considera că
deplasarea era cel mai satisfăcător mod de a gestiona impulsurile agresive și sexuale. Dorințele de bază nu
pot fi schimbate, dar putem schimba obiectul către care este îndreptat un impuls. Impulsurile erotice care
nu pot fi exprimate direct pot fi exprimate indirect în activități creative precum arta, poezia și muzica.
Impulsurile ostile pot găsi expresie social acceptabilă prin participarea la sporturile de contact. Pare puțin
probabil ca deplasarea să elimine cu adevărat impulsurile, dar activitățile de substituție ajută la reducerea
tensiunii atunci când o pulsiune de bază este împiedicată să se descarce. De exemplu, activitățile de îngrijire
a altora sau căutarea companiei pot ajuta la reducerea tensiunii asociate nevoilor sexuale nesatisfăcute.

Dezvoltarea personalității
Freud credea că, în primii cinci ani de viață, individul trece prin mai multe etape de dezvoltare care
îi afectează personalitatea. Aplicând o definiție largă a sexualității, el a numit aceste perioade stadii
psihosexuale. În timpul fiecărui stadiu, impulsurile de căutare a plăcerii ale id-ului se concentrează pe o
anumită zonă a corpului și pe activități legate de acea zonă.
Freud a numit primul an de viață stadiul oral al dezvoltării psiho-sexuale. În această perioadă,
sugarii obțin plăcere din alăptare și supt și încep să bage în gură tot ce le ajunge la îndemână. Freud a numit
al doilea an de viață începutul stadiului anal și credea că în această perioadă copiii găsesc plăcere atât în
reținerea, cât și în expulzarea fecalelor. Aceste plăceri intră în conflict cu părinții care încearcă antrenarea
la toaletă, prima experiență a copilului cu controlul impus. În stadiul falic, copiii încep să simtă plăcere să
își mângâie organele genitale. Aceștia observă diferențele dintre bărbați și femei și încep să își îndrepte
impulsurile sexuale trezite către părintele de sex opus. În jurul vârstei de 5 sau 6 ani, potrivit lui Freud,
impulsurile sexuale ale unui băiat sunt îndreptate spre mama sa. Acest lucru îl determină să îl perceapă pe
tatăl său ca pe un rival pentru afecțiunea mamei sale. Freud a numit această situație conflictul Oedipian,
după mitul grecesc antic în care Oedip își ucide involuntar tatăl și se căsătorește cu mama sa. Freud credea,
de asemenea, că băiatul se teme că tatăl său se va răzbuna împotriva acestor impulsuri sexuale prin
castrarea lui. El a etichetat această teamă ca fiind anxietatea de castrare și a considerat-o drept prototipul
anxietăților ulterioare provocate de dorințele interne interzise. Într-un caz normal de dezvoltare, băiatul
reduce în același timp această anxietate și își gratifică în mod indirect sentimentele față de mama sa prin
identificarea cu tatăl său - adică prin internalizarea unei percepții idealizate a atitudinilor și valorilor tatălui
său. Același proces la o fată - care are ca rezultat identificarea acesteia cu mama sa - este analog, dar mai
complicat. Rezolvarea conflictului oedipian încheie etapa falică, care este urmată de perioada de latență. În
timpul acestei perioade de liniște sexuală, care durează de la aproximativ 7 ani până la la vârsta de 12 ani,
copiii devin mai puțin preocupați de corpul lor și își îndreaptă atenția către abilitățile necesare pentru a se
descurca în mediul lor. În cele din urmă, adolescența și pubertatea deschid etapa genitală, faza de maturitate

214
a sexualității și funcționării adultului. Freud credea că problemele speciale din orice etapă pot opri sau fixa
dezvoltarea și pot avea un efect de durată asupra personalității. Libidoul individului ar rămâne atașat de
activitățile adecvate pentru acel stadiu. O persoană care a fost înțărcată foarte devreme și nu a avut suficientă
plăcere de supt ar putea deveni fixată în stadiul oral. La vârsta adultă, ar putea fi excesiv de dependentă de
ceilalți și prea atașată de plăcerile orale, cum ar fi mâncatul, băutura și fumatul. Se spune că o astfel de
persoană are o personalitate orală. O persoană fixată în stadiul anal al dezvoltării psihosexuale poate fi
anormal de preocupată de curățenie, ordine și economisire și poate avea tendința de a rezista presiunii
externe. Se spune că o astfel de persoană are o personalitate anală. O rezolvare inadecvată a conflictului
Oedipian poate duce la un simț slab al moralității, dificultăți cu figurile de autoritate și multe alte probleme.

Modificările teoriilor lui Freud

Freud și-a modificat teoriile de-a lungul întregii sale vieți. Ca un bun om de știință, a rămas deschis
la noi date, revizuindu-și pozițiile anterioare pe măsură ce s-au acumulat observații noi care nu puteau fi
încadrate în teoria originală. De exemplu, destul de târziu în cariera sa, el a revizuit complet teoria anxietății.
Teoria lui Freud a fost ulterior extinsă de fiica sa, Anna, care a avut un rol foarte important în clarificarea
mecanismelor de apărare (1946/1967) și în aplicarea teoriei psihanalitice în practica psihiatriei infantile
(1958). Deși Freud era deschis la datele noi, nu era dispus să accepte opinii divergente. El a fost în mod
deosebit ferm în a-și sfătui colegii și urmașii săi să nu pună la îndoială teoria libidoului și centralitatea
motivației sexuale în funcționarea personalității. Această dogmatism a dus la o ruptură între Freud și mulți
dintre cei mai străluciți colaboratori ai săi, unii dintre aceștia dezvoltând ulterior teorii rivale care puneau
mai mult accent pe procesele motivaționale decât pe sexualitate. Printre acești foști colaboratori se numără
Carl Jung și Alfred Adler, precum și teoreticieni mai târzii precum Karen Horney, Harry Stack Sullivan și
Erich Fromm.
Dintre cei care s-au despărțit de Freud, poate cel mai faimos a fost Carl Jung. Inițial unul dintre cei
mai dedicați discipoli ai lui Freud, Jung a ajuns să nu fie de acord profund cu anumite aspecte ale teoriei
lui Freud și a fondat propria sa școală de psihologie, pe care a numit-o psihologia analitică. Jung credea că,
în afară de inconștientul personal descris de Freud, există și un inconștient colectiv, o parte a minții comună
tuturor oamenilor. Inconștientul colectiv constă în imagini primordiale sau arhetipuri moștenite de la
strămoșii noștri. Printre aceste arhetipuri se numără mama, tatăl, soarele, eroul, Dumnezeu și moartea.
Pentru a aduna dovezi pentru prezența acestor arhetipuri, Jung a examinat visele, miturile și alte produse
culturale, observând că anumite imagini, precum cea a unui vultur, apar adesea în vise și de asemenea în
scrierile religioase și mitologiile antice cu care visătorul nu este familiar. Desigur, Jung era de acord cu
Freud cu privire la existența inconștientului, dar credea că teoria lui Freud nu reușea să explice prezența
imaginilor comune sau a arhetipurilor în mințile inconștiente ale tuturor oamenilor.

215
 Un alt „neo-freudian" cunoscut a fost psihologul american Harry Stack Sullivan. Sullivan și-a
dezvoltat propria teorie a personalității pe baza experienței sale cu psihanaliza. El a pus accentul pe relațiile
interpersonale, susținând că o personalitate „nu poate fi niciodată izolată de complexitatea relațiilor
interpersonale în care persoana trăiește și există” (Sullivan, 1953, p. 10). În viziunea sa, răspunsurile
oamenilor la experiențele interpersonale îi determină să dezvolte personificări - imagini mentale ale lor
înșiși și ale altora. Imaginile de sine cad în trei categorii: personificarea eului bun, personificarea eului rau
și non-eul, negarea sinelui. Ultima categorie conține aspecte ale sinelui care sunt atât de amenințătoare încât
individul le disociază de sistemul său de sine și le menține în inconștient. Acest concept este similar cu
conceptul lui Freud de reprimare, în sensul că necesită un efort constant pentru a păstra aceste aspecte ale
sinelui în inconștient. La fel ca și Freud, Sullivan credea că experiențele din copilărie joacă un rol important
în dezvoltarea personalității. El credea însă că personalitatea continuă să se dezvolte după copilărie. A
identificat șapte etape ale dezvoltării personalității - copilăria, perioada copilăriei, era juvenilă,
preadolescența, adolescența timpurie, adolescența târzie și maturitatea - și a susținut că fiecare etapă este în
mare măsură determinată social. Deși o persoană poate trece printr-o etapă într-un anumit mod din cauza
anumitor factori biologici, influența principală este dată de situațiile tipice pe care le experimentează la
acea vârstă. Viziunea lui Sullivan asupra dezvoltării diferă, așadar, considerabil de teoria biologică a lui
Freud.
Acești teoreticieni și teoreticieni psihanalitici mai recenti pun toți un accent mai mare pe rolul eului.
Ei cred că ego-ul este prezent încă de la naștere, se dezvoltă independent de id și îndeplinește funcții în
afara găsirii de modalități realiste de satisfacere a impulsurilor id-ului, incluzând învățarea modului de a
face față mediului și înțelegerea experiențelor. Satisfacțiile ego-ului includ explorarea, manipularea și
competența în îndeplinirea sarcinilor. Această abordare leagă conceptul de ego mai strâns de procesele
cognitive. O parte importantă a acestei noi direcții este teoria relațiilor de obiect, care se ocupă de
atașamentele și relațiile unei persoane cu alte persoane pe tot parcursul vieții. Teoreticienii relațiilor de
obiect nu au respins conceptul de id sau importanța impulsurilor biologice în motivarea comportamentului,
dar au un interes egal în întrebări precum gradul de separare psihologică de părinți, gradul de atașament și
implicare în relații cu alte persoane în comparație cu preocuparea excesivă pe sine și intensitatea
sentimentelor individului de stimă de sine și competență.
Foarte importantă este teoria stadiilor de dezvoltare a lui Erik Erikson care este un exemplu de
teorie psihanalitică revizuită. Erikson însuși a fost format ca psihanalist de Anna Freud și a perceput
propriile sale opinii ca extinzând, nu schimbând teoria freudiană. În loc să vadă stadiile de dezvoltare în
termeni de funcții psihosexuale, Erikson le-a văzut ca stadii psihosociale care implică în primul rând
procese ale ego-ului. Pentru Erikson, caracteristica importantă a primului an de viață nu este că se
concentrează pe gratificarea orală, ci că copilul învață să aibă încredere (sau să nu aibă încredere) în mediul

216
înconjurător ca satisfăcător al nevoilor. Caracteristica importantă a celui de-al doilea an de viață nu este că
se concentrează pe preocupări anale, cum ar fi toaleta, ci că copilul învață autonomie. Toaleta este doar un
domeniu frecvent de conflict în care dorința copilului de a avea autonomie intră în conflict cu noile cerințe
ale părinților. Teoria lui Erikson adaugă, de asemenea, mai multe stadii pentru a acoperi întreaga durată a
vieții.
Testele proiective
Psihologii personalității care urmează tradiția psihanalitică a lui Freud sunt deosebit de interesați
să evalueze dorințele, motivațiile și conflictele inconștiente. Prin urmare, preferă testele care seamănă cu
tehnica lui Freud a asociației libere, în care individul este liber să spună orice îi vine în minte. Din acest
motiv, au fost dezvoltate testele proiective. Un test proiectiv prezintă un stimul ambiguu la care persoana
poate răspunde așa cum dorește. Deoarece stimulul este ambiguu și nu cere un răspuns specific, se
presupune că individul își proiectează personalitatea asupra stimulului și astfel dezvăluie ceva despre el
însuși. Două dintre cele mai utilizate tehnici proiective sunt Testul Rorschach și Testul Apercepției
Tematice (TAT).
Testul Rorschach, dezvoltat de psihiatrul elvețian Hermann Rorschach în anii 1920, constă într-o
serie de 10 cărți, fiecare dintre acestea afișând o pată de cerneală destul de complexă, Unele pete sunt
colorate; altele sunt alb-negru. Persoana este instruită să privească câte o carte la un moment dat și să
relateze tot ce seamănă petei de cerneală. După ce persoana a terminat cele 10 cărți, examinatorul de obicei
trece în revistă fiecare răspuns, cerând persoanei să clarifice unele răspunsuri și să indice care caracteristici
ale petei au dat o anumită impresie. Răspunsurile individului pot fi evaluate în diverse moduri. Trei categorii
principale sunt localizarea (dacă răspunsul implică întreaga pată de cerneală sau o parte din aceasta),
determinantul (dacă individul răspunde la forma petei, la culoarea sa sau la diferențele în textură și umbrire)
și conținutul (ce reprezintă răspunsul). Majoritatea evaluatorilor observă, de asemenea, răspunsurile în
funcție de frecvența apariției; de exemplu, un răspuns este "popular" dacă multe persoane îl asociază
aceleiași pete de cerneală. Au fost elaborate mai multe sisteme complexe de evaluare bazate pe aceste
categorii, dar majoritatea dintre ele au demonstrat o valoare predictivă limitată. Prin urmare, mulți psihologi
își bazează interpretările pe o evaluare impresionistică a înregistrării răspunsului, precum și pe reacția
generală a individului la situația de testare (de exemplu, dacă persoana este defensivă, deschisă,
competitivă, cooperativă, etc.). În 1974, a fost introdus un sistem care a încercat să extragă și să combine
părțile validate ale tuturor sistemelor de evaluare într-un sistem complet. Acesta a suferit revizii extinse și
este acum completat de un serviciu de evaluare computerizată și software pentru microcalculatoare (Exner
& Weiner, 1995). Acest sistem este acum utilizat pe scară largă în medii clinice și judiciare (Lillienfield,
Wood & Garb, 2000).

217
 Testul Apercepției Tematice. Un alt test proiectiv popular, Testul Apercepției Tematice (TAT), a
fost dezvoltat la Universitatea Harvard de către Henry Murray în anii 1930. Participantului i se arată până
la 20 de imagini ambigue cu persoane și scene, similare cu cea din Figura 13.4, și i se cere să inventeze o
poveste despre fiecare imagine. Individul este încurajat să-și lase imaginația să zboare și să spună orice
poveste îi vine în minte. Scopul testului este să dezvăluie teme de bază care se repetă în imaginile unei
persoane. (Apercepția este o predispoziție de a percepe în anumite moduri, bazată pe experiențe anterioare.)
Oamenii interpretează imaginile ambigue în funcție de apercepțiile lor și elaborează povești în termeni de
intrigi preferate sau teme care reflectă fanteziile personale. Dacă anumite probleme îi frământă, acele
probleme pot deveni evidente în mai multe povești sau în abateri semnificative de la tema obișnuită în una
sau două povești. De exemplu, când i s-a arătat o imagine similară cu cea din Figura alăturată, un bărbat de
21 de ani a spus următoarea poveste:
Ea a pregătit această cameră pentru sosirea cuiva și
deschide ușa pentru o ultimă privire generală asupra camerei.
Probabil că își așteaptă fiul acasă. Ea încearcă să pună totul așa
cum era când el a plecat. Pare a fi un caracter foarte tiranic. Ea
a condus viața fiului ei pentru el și va prelua din nou controlul
imediat ce se întoarce. Acesta este doar începutul domniei ei,
iar fiul este cu siguranță intimidat de această atitudine autoritară
a ei și se va reîntoarce la viața ei bine ordonată. Va merge prin viață urmând căile pe care ea i le-a stabilit.
Toate acestea reprezintă dominația completă a vieții lui de către ea până când ea moare. (Arnold, 1949, p.
100)
Deși imaginea originală arată doar o femeie stând într-o ușă deschisă privind într-o cameră,
disponibilitatea tânărului de a vorbi despre relația sa cu mama sa a condus la această poveste despre
dominația unei femei asupra fiului său. Faptele obținute ulterior au confirmat interpretarea clinicianului că
povestea reflecta problemele proprii ale bărbatului. În analiza răspunsurilor la cărțile TAT, psihologul caută
teme recurente care pot dezvălui nevoile, motivațiile sau modul caracteristic în care individul gestionează
relațiile interpersonale.
Problemele cu testele proiective. De la adoptarea pe scară largă a sistemului de scorare Exner
pentru Rorschach, au fost efectuate sute de studii pentru a testa validitatea și fiabilitatea rezultatelor
Rorschach bazate pe acest sistem (vezi Lillienfield et al., 2000). Din păcate, sistemul Exner pare să nu
aducă mult pentru a face din Rorschach un test psihometric corect. Sistemul clasifică adesea indivizii
normali ca patologici, în special persoanele care fac parte din grupurile minoritare etnice din Statele Unite
sau din alte culturi. Fiabilitatea rezultatelor de la Rorschach a fost în general scăzută, în mare parte din
cauza faptului că aceleași răspunsuri pot fi evaluate foarte diferit de către doi examinatori instruiți. Și

218
încercările de a demonstra capacitatea lui Rorschach de a prezice comportamentul sau de a face distincții
între grupuri au avut un succes limitat.
TAT a avut o performanță puțin mai bună (Lillienfield et al., 2000). Când sunt folosite sisteme
specifice de scorare (de exemplu, pentru a măsura motivele de realizare sau temele agresive), fiabilitatea
inter-scorer este destul de bună. Măsurile TAT s-au dovedit, de asemenea, utile în prezicerea unor
comportamente specifice. De exemplu, nevoia de putere, evaluată prin răspunsurile TAT, a prezis
semnificativ rezultate importante ale vieții, cum ar fi alegerea unei cariere care să ofere influență asupra
altora, în două studii pe termen lung ale studentelor de la colegiu (Winter, Stewart, John, Klohnen și
Duncan, 1998).
Multe alte teste proiective au fost concepute. Unele le cer individului să deseneze imagini cu
oameni, case, copaci, și așa mai departe. Altele implică completarea propozițiilor care încep cu „De multe
ori îmi doresc...”, „Mama mea...”, sau „Simt că vreau să renunț când ei...”. De fapt, orice stimul la care o
persoană poate răspunde într-un mod individualistic ar putea fi considerat baza pentru un test proiectiv. Dar
multe teste proiective nu au fost supuse suficient de multor cercetări pentru a stabili utilitatea lor în
evaluarea personalității, iar cele care au fost cercetate nu au dovedit să aibă în mod constant o fiabilitate
sau validitate puternică (Lillienfield et al., 2000).

Un portret psihanalitic al naturii umane

La începutul capitolului, am observat că fiecare abordare asupra personalității are o filosofie
distinctă a naturii umane. În ce măsură acțiunile noastre sunt libere sau determinate? Bune, neutre sau rele?
Fixate sau modificabile? Active sau pasive? Descrierea teoriei lui Freud a sugerat multe dintre opiniile sale
cu privire la aceste aspecte. Freud este adesea comparat cu Copernic și Darwin. La fel ca ei, el a fost acuzat
că subminează statutul și demnitatea umanității. Astronomul Copernic a retrogradat Pământul din poziția
sa de centru al universului la cea a unei planete printre mai multe planete care se mișcă în jurul unei stele
minore; Darwin a retrogradat specia umană la una dintre numeroasele specii de animale. Freud a făcut
următorul pas, subliniind că comportamentul uman este determinat de forțe dincolo de controlul nostru,
privându-ne astfel de voința liberă și libertatea psihologică. Prin accentuarea statutului nostru inconștient
al motivațiilor noastre, ne-a privat de raționalitate; prin accentuarea naturii sexuale și agresive a acestor
motivații, a asest lovitura finală demnității noastre. Teoria psihanalitică pictează, de asemenea, un portret
al naturii umane ca fiind în mod fundamental rea. Fără forțele de restricție ale societății și ale
reprezentantului său internalizat, superego-ul, oamenii s-ar distruge singuri. Freud a fost un om profund
pesimist. A fost nevoit să fugă din Viena când naziștii au invadat în 1938 și a murit în septembrie 1939,
chiar când a început Al Doilea Război Mondial. El a văzut aceste evenimente ca fiind consecințe naturale
ale impulsului uman agresiv când nu este ținut în frâu. Conform teoriei psihanalitice, personalitățile noastre

219
sunt determinate în mod fundamental de impulsurile innăscute și de evenimentele din mediul nostru în
primii cinci ani de viață. Doar o psihanaliză extinsă poate desface unele dintre consecințele negative ale
experiențelor timpurii, și poate face acest lucru doar în moduri limitate. De asemenea, ieșim din teoria
psihanalitică ca ființe relativ pasive. Cu toate că ego-ul este implicat într-o luptă activă cu id-ul și superego-
ul, suntem pioni pasivi în această dramă care se desfășoară în inconștientul nostru. În cele din urmă, pentru
Freud, sănătatea psihologică consta într-un control al ego-ului ferm, dar flexibil, asupra impulsurilor id-
ului. După cum a observat el, scopul psihanalizei era să se asigure că „Unde este id-ul, acolo trebuie să fie
și ego-ul” (1933).

O evaluare a abordării psihanalitice

Teoria psihanalitică este atât de amplă încât nu poate fi simplu considerată adevărată sau falsă. Cu
toate acestea, nu poate exista îndoială cu privire la impactul său asupra culturii noastre, sau cu privire la
valoarea contribuțiilor științifice ale acesteia. De exemplu, metoda asociație libere a deschis o bază de date
cu totul nouă de observații care nu fuseseră niciodată explorate sistematic înainte. În plus, recunoașterea
faptului că comportamentul nostru adesea reflectă un compromis între dorințele și temerile noastre explică
multe dintre contradicțiile aparente din comportamentul uman mai bine decât oricare altă teorie a
personalității. Și recunoașterea lui Freud că procesele inconștiente joacă un rol important în multe dintre
comportamentele noastre este aproape universal acceptată - deși aceste procese sunt adesea reinterpretate
în termeni de teoria învățării sau procesării informațiilor (Funder, 2001).Cu toate acestea, ca teorie
științifică, explicația psihanalitică a fost criticată persistent. Una dintre principalele critici este că multe
dintre conceptele sale sunt ambigue și dificil de definit sau măsurat obiectiv. De asemenea, teoria
psihanalitică presupune că comportamente foarte diferite pot reflecta aceeași motivație subiacentă. De
exemplu, un bărbat care a avut un tată ostil și indifferent, poate deveni un părinte ostil față de propriii copii
sau excesiv de protector față de aceștia. Atunci când se susține că comportamente opuse rezultă din aceeași
motivație subiacentă, este dificil să confirmi prezența sau absența acestei motivații sau să faci predicții care
pot fi verificate empiric.
Când teoriile lui Freud au fost testate empiric, rezultatele au fost mixte (Westen, Weinberger, &
Bradley, 2007). Eforturile de a lega caracteristicile de personalitate ale adulților de evenimente psihosexuale
relevante din copilărie au avut în general rezultate negative (Sears, Maccoby, & Levin, 1957; Sewell &
Mussen, 1952). Atunci când se identifică trăsături de caracter relevante, acestea par să fie legate de trăsături
de caracter similare la părinți (Beloff, 1957; Hetherington & Brackbill, 1963). Astfel, chiar dacă s-ar găsi
o legătură între practicile de învățare a igienei și trăsăturile de personalitate ale adulților, aceasta ar fi putut
apărea pentru că ambele sunt legate de accentul părintelui asupra curățeniei și ordinii. Într-un astfel de caz,
o explicație mai simplă bazată pe teoria învățării - întărirea părintească și imitarea comportamentului

220
părinților de către copil - ar fi o explicație mai economică a trăsăturilor adulte decât ipoteza psihanalitică.
Această concluzie ar trebui să ne amintească și că Freud și-a fundamentat teoria pe observații făcute asupra
unui grup foarte restrâns de oameni - în principal bărbați și femei de clasă mijlocie-superioară din Viena
victoriană care sufereau de simptome nevrotice. Cu perspectiva retrospectivă, multe din prejudecățile
culturale ale lui Freud sunt evidente, în special în teoriile sale despre femei. De exemplu, teoria sa conform
căreia dezvoltarea psihosexuală feminină este modelată în mare parte de „invidia penisului” - sentimentele
unei fete de inadecvare pentru că nu are un penis - este aproape universal respinsă ca reflectând prejudecata
sexuală a lui Freud și perioada istorică în care a trăit. Dezvoltarea personalității unei fetițe în perioada
victoriană a fost cu siguranță modelată mai decisiv de conștientizarea ei că îi lipsea independența, puterea
și statutul social al fratelui ei mai mare decât de invidia pentru penisul lui. Cu toate aceste critici,
caracteristica remarcabilă a teoriei lui Freud este modul în care a reușit să depășească baza sa de observație
foarte restrânsă. De exemplu, multe studii experimentale ale mecanismelor de apărare și reacțiilor la conflict
au susținut teoria în contexte cu totul diferite de cele în care Freud a dezvoltat-o (Westen et al., 2007).
Teoria structurală (ego, id și superego-ul), teoria psihosexuală și conceptul de energie nu au avut succes de-
a lungul anilor. Chiar și unii autori psihanalitici sunt pregătiți să le abandoneze sau să le modifice în mod
semnificativ (Kline, 1972; Schafer, 1976). Pe de altă parte, teoria dinamică a lui Freud - teoria sa despre
anxietate și mecanismele de apărare - a rezistat testului timpului, cercetării și observației. Un sondaj printre
psihologi și psihiatri orientați psihanalitic a găsit un acord larg cu numeroase idei care au fost controversate
când Freud le-a introdus, inclusiv importanța experiențelor din copilărie în formarea personalității adulte și
centralitatea atât a conflictului, cât și a inconștientului în viața mentală umană (Westen, 1998).

Rezumat
• Teoria psihanalitică a lui Freud susține că multe comportamente sunt cauzate de motivații inconștiente.
Personalitatea este determinată în primul rând de pulsiunile biologice ale sexului și agresiunii și de
experiențele care au loc în primii cinci ani de viață.
• Teoria lui Freud despre structura personalității vede personalitatea ca fiind compusă din id, ego și
superego. Id-ul acționează pe principiul plăcerii, căutând satisfacția imediată a impulsurilor biologice.
Ego-ul respectă principiul realității, amânând satisfacția până când poate fi realizată în moduri social
acceptabile. Superego-ul (conștiința) impune standarde morale individului. Într-o personalitate bine
integrată, ego-ul rămâne în control ferm, dar flexibil, asupra id-ului și supraego-ului, iar principiul
realității guvernează.
• Teoria lui Freud despre dinamica personalității propune că există o cantitate constantă de energie
psihică (libido) pentru fiecare individ. Dacă un act sau impuls interzis este reprimat, energia sa va căuta

221
 o cale de ieșire în altă formă, cum ar fi visele sau simptomele neurotice. Teoria presupune că impulsurile
inacceptabile ale id-ului cauzează anxietate, care poate fi redusă prin mecanisme de apărare.
• Teoria lui Freud despre dezvoltarea personalității propune că indivizii trec prin etape psihosexuale și
trebuie să rezolve conflictul oedipal, în care copilul mic vede părintele de același sex ca pe un rival
pentru afecțiunea părintelui de sex opus. De-a lungul anilor, teoria lui Freud despre anxietate și
mecanismele de apărare au avut mai mult succes decât teoriile sale structurale și de dezvoltare.
• Teoria psihanalitică a fost modificată de psihologi ulteriori, în special Carl Jung și Harry Stack Sullivan.
Jung a propus că, în plus față de inconștientul personal descris de Freud, există un inconștient colectiv,
o parte a minții comună tuturor oamenilor. Sullivan a sugerat că răspunsurile oamenilor la experiențele
interpersonale îi determină să dezvolte personificări - imagini mentale ale lor și ale altora.
• Psihologii care adoptă abordarea psihanalitică folosesc uneori teste proiective, precum Testul
Rorschach și Testul Thematic Apperception (TAT). Deoarece stimulii testului sunt ambigui, se
presupune că individul își proiectează personalitatea asupra stimulului, dezvăluind astfel dorințe și
motivații inconștiente.

ABORDAREA COMPORTAMENTALĂ (BEHAVIORISTĂ) A PERSONALITĂȚII

În contrast cu abordarea psihodinamică a personalității, abordarea behavioristă pune accentul pe
importanța relației dintre comportament si determinanții din mediu sau situaționali. În această perspectivă,
comportamentul este rezultatul unei interacțiuni continue între variabilele personale și cele de mediu.
Condițiile de mediu modelează comportamentul prin învățare; comportamentul unei persoane modelează,
la rândul său, mediul. Persoanele și situațiile se influențează reciproc. Pentru a prezice comportamentul,
trebuie să știm cum caracteristicile individului interacționează cu cele ale situației (Bandura, 2006).

Învățarea socială și condiționarea

Condiționarea operantă. Efectele acțiunilor altor persoane - recompensele și pedepsele pe care le oferă -
sunt o influență importantă asupra comportamentului unei persoane. Prin urmare, unul dintre principiile de
bază ale teoriei comportamentaliste este condiționarea operantă - tipul de învățare care are loc atunci când
învățăm asocierea dintre comportamentele noastre și anumite rezultate. Principiul fundamental al teoriei
behavioriste este că oamenii se comportă în moduri susceptibile să producă recompense și că diferențele
individuale în comportament rezultă în primul rând din diferențele în tipurile de experiențe de învățare pe
care o persoană le întâlnește în cursul creșterii.

222
 Deși indivizii învață multe tipare comportamentale prin experiență directă - adică fiind
recompensați sau pedepsiți pentru comportarea într-un anumit mod - ei dobândesc, de asemenea, multe
răspunsuri prin învățarea observațională. Oamenii pot învăța observând acțiunile altora și observând
consecințele acestora. Ar fi un proces lent și ineficient, cu siguranță, dacă tot comportamentul nostru ar
trebui să fie învățat prin recompensarea directă a răspunsurilor noastre. Similar, recompensa care
controlează expresia comportamentelor învățate poate fi directă (recompense tangibile, aprobare sau
dezaprobare socială, sau ameliorarea condițiilor aversive), vicariantă (observarea cuiva care primește
recompensă sau pedeapsă pentru un comportament similar cu al nostru) sau auto-administrată (evaluarea
propriului comportament cu auto-lăudă sau auto-blamare).
Deoarece majoritatea comportamentelor sociale nu sunt recompensate uniform în toate contextele,
individul învață să identifice situațiile în care anumite comportamente sunt potrivite și cele în care nu sunt.
În măsura în care o persoană este recompensată pentru același răspuns în multe situații diferite, are loc
generalizarea, asigurându-se că același comportament va apărea într-o varietate de medii. Un băiat care este
recompensat pentru agresiunea fizică acasă, precum și la școală și la joacă, este probabil să dezvolte o
personalitate agresivă. Mai des, răspunsurile agresive sunt recompensate diferențiat, iar individul învață să
facă distincție între situațiile în care agresiunea este potrivită și cele în care nu este (de exemplu, agresiunea
este acceptabilă pe terenul de fotbal, dar nu în clasă). Din acest motiv, behavioriștii pun la îndoială utilitatea
caracterizării indivizilor cu termeni de trăsături precum "agresiv", argumentând că astfel de termeni ascund
variabilitatea comportamentului în diferite situații.
Condiționarea clasică. Pentru a explica emoțiile sau afectele, behavioriștii adaugă condiționarea clasică -
tipul de învățare care are loc atunci când anumite situații devin asociate cu anumite rezultate - la explicația
lor pentru personalitate. De exemplu, când un copil este pedepsit de un părinte pentru implicarea într-o
activitate interzisă, pedeapsa declanșează răspunsurile fiziologice pe care le asociem cu vinovăția sau
anxietatea. Ulterior, comportamentul copilului poate în sine să declanșeze aceste răspunsuri, iar copilul se
va simți vinovat când se implică în comportamentul interzis. În terminologia condiționării clasice, am spune
că comportamentul devine un stimul condiționat prin asociere cu stimulul necondiționat al pedepsei;
anxietatea devine răspunsul condiționat. Pentru behaviorist, condiționarea clasică este cea care produce
sursa internalizată a anxietății pe care Freud a denumit-o supraego.
Diferențe inter-individuale. Am menționat anterior că psihologia personalității încearcă să specifice atât
variabilele prin care indivizii diferă unii de alții, cât și procesele generale ale funcționării personalității.
Abordările trăsăturilor s-au concentrat pe prima sarcină, descriind în detaliu diferențele de personalitate în
timp ce spun practic nimic despre funcționarea personalității. Teoria psihanalitică a încercat să facă ambele.
În contrast, abordarea behavioristă s-a concentrat în principal pe proces, acordând puțină atenție diferențelor
individuale. Deoarece această abordare vede personalitatea ca produs al istoriei de recompense unică a

223
individului și pune accentul pe măsura în care comportamentul variază în diferite situații, nu a încercat să
împartă indivizii în tipuri sau să-i evalueze pe baza trăsăturilor.

Portretul behaviorist al comportamentului uman

Asemenea abordării psihanalitice, abordarea behavioristă asupra personalității este deterministă. În
contrast cu abordarea psihanalitică, însă, acordă puțină atenție determinanților biologici ai
comportamentului și se concentrează asupra determinanților de mediu. Oamenii nu sunt în mod inherent
buni sau răi, ci sunt ușor modificați de evenimentele și situațiile din mediul lor. După cum am menționat în
Capitolul 3, John Watson, fondatorul mișcării behavioriste din Statele Unite, susținea că poate crește un
copil să devină orice, indiferent de „talentele, înclinațiile, tendințele, abilitățile, vocațiile și rasa strămoșilor
săi”. Puțini behavioriști ar susține astăzi o astfel de viziune extremă. Cu toate acestea, behavioriștii au o
puternică încredere în capacitatea noastră de a schimba comportamentul uman schimbând mediul.
Personalitatea umană, așa cum este descrisă de teoreticienii behavioriști, poate fi foarte modificabilă, dar
totuși are o calitate pasivă. Se pare că suntem în continuare modelați în primul rând de forțe din afara
controlului nostru. Cu toate acestea, această viziune s-a schimbat odată cu apariția abordărilor de învățare
socială (descrise mai târziu în acest capitol), care au înlocuit teoriile behavioriste tradiționale, accentuând
din ce în ce mai mult rolul activ al individului în selecționarea și modificarea mediului, permițând astfel
persoanei să devină o forță cauzală în propria sa viață. Cu toate acestea, cum vom vedea, acest rol nu este
suficient de activ pentru teoreticienii umaniști. În special, ei nu cred că este suficient să definească sănătatea
psihologică doar ca adaptare optimă la mediul înconjurător.
O evaluare a abordării behavioriste
Prin accentul pus pe specificarea variabilelor de mediu care provoacă anumite comportamente,
teoria behavioristă a făcut o contribuție majoră atât în psihologia clinică, cât și în teoria personalității. Ne-
a determinat să vedem acțiunile umane ca reacții la medii specifice și ne-a ajutat să ne concentrăm asupra
modului în care mediile controlează comportamentul nostru și cum pot fi schimbate pentru a modifica
comportamentul. Teoreticienii behavioriști au fost criticați pentru supraaccentuarea influențelor situaționale
asupra comportamentului. Dar descoperirile teoreticienilor învățării despre consistența trans-situațională a
personalității i-au determinat pe alți psihologi ai personalității să-și reexamineze presupunerile. Rezultatul
a fost o înțelegere mai clară a interacțiunilor dintre oameni și situații și o apreciere crescută a individualității
fiecărei persoane. După cum vom vedea în următoarea secțiune, teoreticienii cognitivi s-au bazat pe munca
teoreticienilor behavioriști pentru a introduce o viziune cu totul diferită asupra personalității.

Rezumat

224
• Potrivit teoriei behavioriste, diferențele individuale în comportament rezultă în primul rând din
diferențele în tipurile de experiențe de învățare pe care o persoană le întâmpină în cursul creșterii.
• Prin condiționarea operantă, oamenii învață să asocieze anumite comportamente cu pedeapsa sau
recompensa. Aceste asocieri pot fi învățate și prin învățarea observațională.
• Prin condiționarea clasică, oamenii învață să asocieze anumite situații cu anumite rezultate, cum ar fi
anxietatea.

ABORDAREA COGNITIVĂ A PERSONALITĂȚII

Astăzi, majoritatea psihologilor din domeniul personalității nu s-ar identifica ca adepți "puri" ai
oricăreia dintre cele trei abordări descrise până acum, iar diferențele dintre aceste abordări nu mai sunt la
fel de accentuate ca în trecut. Aceasta se datorează faptului că majoritatea teoreticilor contemporani din
domeniul personalității s-au alăturat psihologilor din alte subdomenii orientate mai multe spre abodarea
cognitivă. De fapt, multe dintre cercetările experimentale contemporane în psihologia personalității pornesc
de la o bază cognitivă. Abordarea cognitivă nu este de fapt o "filosofie" a naturii umane în felul în care sunt
celelalte abordări. Mai degrabă, este o abordare empirică generală și un set de subiecte legate de modul în
care oamenii procesează informații despre ei înșiși și despre lume. Pentru teoreticianul cognitiv, diferențele
în personalitate provin din diferențele în modul în care indivizii își reprezintă mental informațiile.

Teoria învățării sociale

Teoria învățării sociale își are rădăcinile în teoria comportamentalismului timpuriu, dar a fost
considerată o abatere radicală de la behaviorism când a fost introdusă pentru prima dată. Perspectiva
învățării sociale este bine rezumată în următorul comentariu al lui Albert Bandura: „Perspectivele pentru
supraviețuire ar fi slabe dacă cineva ar putea învăța doar din consecințele încercărilor și erorilor. Nu îi înveți
pe copii să înoate, pe adolescenți să conducă mașini și pe studenții începători în medicină să facă chirurgie
lăsându-i să descopere comportamentul necesar din consecințele succeselor și eșecurilor lor” (1986, p. 20).
Conform teoreticilor învățării sociale, procesele cognitive interne influențează comportamentul, la fel ca
observarea comportamentelor altora și mediul în care are loc comportamentul.
Încă din 1954, Julian Rotter introducea variabile cognitive în abordarea behaviorismului (1954,
1982). Rotter a propus conceptul de „potențial comportamental”, subliniind probabilitatea ca un anumit
comportament să apară într-o anumită situație – de exemplu, a sta treaz toată noaptea pentru a învăța pentru
un examen. Forța potențialului comportamental este determinată de două variabile: așteptarea și valoarea
recompensei. În cazul invățării pe parcusul nopții, probabilitatea implicării în acest comportament este mai

225
mare dacă studentul se așteaptă să primească o notă mai mare ca rezultat. Această așteptare depinde de ceea
ce s-a întâmplat ultima dată când el fost implicat într-o situație similară. Dacă învățatul toată noaptea a dus
la obținerea unei note mai mari ultima dată, studentul va anticipează același rezultat și acum. Cu alte
cuvinte, cu cât studentul este mai des recompensat pentru învățatul toată noaptea, cu atât așteptarea lui sau
a ei că comportamentul să fie recompensat în viitor este mai puternică. În ceea ce privește valoarea
recompensei, aceasta depinde de gradul în care preferăm o recompensă în detrimentul alteia. Dacă un
student preferă să doarmă în loc să primească o notă mai mare, probabilitatea de a sta treaz toată noaptea
scade.
Bandura, unul dintre cei mai cunoscuți teoreticienii contemporani, a dus această abordare și mai
departe, dezvoltând ceea ce numește teoria social-cognitivă (1986, 2006). Teoria sa pune accentul pe
determinismul reciproc, în care factorii externi ai comportamentului (cum ar fi recompensele și pedepsele)
și factorii interni (cum ar fi credințele, gândurile și așteptările) fac parte dintr-un sistem de influențe
reciproce care afectează atât comportamentul, cât și alte părți ale sistemului (Bandura, 1986). În modelul
lui Bandura, nu numai că mediul poate afecta comportamentul, dar și comportamentul poate afecta mediul.
De fapt, relația dintre mediu și comportament este una reciprocă: mediul influențează comportamentul
nostru, care apoi afectează tipul de mediu în care ne găsim, ceea ce poate influența la rândul său
comportamentul nostru, și așa mai departe. Bandura observă că oamenii folosesc simboluri și previziune în
decizia de cum să acționeze. Atunci când se confruntă cu o problemă nouă, își imaginează posibilele
rezultate și iau în considerare probabilitatea fiecăreia dintre ele. Apoi își stabilesc obiective și dezvoltă
strategii pentru a le atinge. Aceasta este cu totul diferită de ideea de condiționare prin recompense și
pedepse. Desigur, experiențele individului cu recompensele și pedepsele din trecut îl vor influența în luarea
deciziilor cu privire la comportamentul viitor. Bandura subliniază, de asemenea, că majoritatea
comportamentelor apar în absența recompenselor sau pedepselor externe. Majoritatea comportamentelor se
datorează proceselor interne de auto-reglare. După cum el îl exprimă, „Oricine ar încerca să transforme un
pacifist într-un agresor sau un credincios într-un ateu ar aprecia rapid existența surselor personale de control
comportamental” (1977, pp. 128-129).
Cum se dezvoltă aceste surse interne și personale de control? Conform lui Bandura și altor
teoreticieni ai învățării sociale, învățăm cum să ne comportăm observând comportamentul altora sau citind
sau auzind despre acesta. Nu trebuie să executăm efectiv comportamentele pe care le observăm; în schimb,
putem observa dacă acele comportamente au fost recompensate sau pedepsite și putem stoca această
informație în memorie. Când apar situații noi, putem acționa conform așteptărilor pe care le-am acumulat
pe baza observării modelelor.Astfel, teoria social-cognitivă a lui Bandura merge dincolo de
comportamentalismul clasic. În loc să se concentreze doar asupra modului în care mediul afectează
comportamentul, examinează interacțiunile dintre mediul înconjurător, comportament și conștiința

226
individului. În plus față de influențele externe, cum ar fi recompensele și pedepsele, aceasta ia în considerare
factori interni precum așteptările. Și în loc să explice comportamentul doar în termeni de condiționare, pune
accentul pe rolul învățării observaționale.
Un alt teoretician important al învățării sociale, Walter Mischel, a încercat să integreze diferențele
individuale în teoria învățării sociale introducând următoarea serie de variabile cognitive:
1. Competențe: Ce poți face? Competențele includ abilități intelectuale, abilități sociale și fizice,
precum și alte abilități speciale.
2. Strategii de encodare: Cum o percepi? Oamenii diferă în modul în care selectiv acordă atenție
informațiilor, codifică (reprezintă) evenimentele și grupează informațiile în categorii semnificative. Un
eveniment perceput de o persoană ca fiind amenințător poate fi văzut de către alta ca fiind provocator.
3. Așteptări: Ce se va întâmpla? Așteptările cu privire la consecințele diferitelor comportamente
vor ghida alegerile individului în privința comportamentului. Dacă copiezi la un examen și ești prins, ce
aștepți să se întâmple? Dacă îi spui prietenului tău ce crezi cu adevărat despre el sau ea, ce se va întâmpla
cu relația voastră? Așteptările legate de propriile noastre abilități vor influența, de asemenea,
comportamentul: Putem anticipa consecințele unui anumit comportament, dar să nu acționăm pentru că
suntem nesiguri cu privire la abilitatea noastră de a executa comportamentul.
4. Valori subiective: Cât valorează? Indivizii care au așteptări similare pot alege să se comporte
diferit deoarece atribuie valori diferite rezultatelor. Doi studenți pot să se aștepte ca un anumit
comportament să îi bucure pe profesorul lor. Cu toate acestea, această consecință este importantă pentru un
student, dar nu și pentru celălalt.
5. Sistemele și planurile de autoreglare: Cum poți atinge asta? Oamenii diferă în standardele și
regulile pe care le folosesc pentru a-și regla comportamentul (inclusiv recompensele autoimpuse pentru
succes sau pedepsele pentru eșec), precum și în abilitatea lor de a face planuri realiste pentru a atinge un
scop. (După Mischel, 1973, 1993)
Toate aceste variabile personale (uneori numite variabile cognitive ale persoanei în învățarea
socială cognitivă) interacționează cu condițiile unei anumite situații pentru a determina ce va face o
persoană în acea situație.

Teoria constructelor personale a lui Kelly

George Kelly (1905–1966) a fost un alt psiholog al personalității care a sugerat pentru prima dată
că procesele cognitive joacă un rol central în funcționarea individului. Kelly a observat că psihologii
personalității îl caracterizau pe individ pe dimensiuni pe care aceștia le-au construit singuri. El a propus în
schimb că scopul ar trebui să fie descoperirea constructelor personale, dimensiunile pe care indivizii le
folosesc pentru a se interpreta pe ei înșiși și lumea lor socială. Aceste dimensiuni constituie unitățile de

227
bază ale analizei în teoria constructelor personale a lui Kelly (1955). În mod mai general, Kelly credea că
indivizii ar trebui priviți ca oameni de știință intuitivi. La fel ca oamenii de știință formali, ei observă lumea,
formulează și testează ipoteze despre ea și își creează teorii despre ea. De asemenea, își categorisesc,
interpretează, etichetează și judecă pe ei înșiși și lumea lor. Și, la fel ca oamenii de știință, indivizii pot avea
teorii invalide, credințe care îi împiedică în viața lor de zi cu zi și care duc la interpretări biased ale
evenimentelor și persoanelor, inclusiv a lor înșiși. La fel ca oamenii de știință care încearcă să facă predicții
despre evenimente, oamenii vor să înțeleagă lumea pentru a putea prezice ce li se va întâmpla. Kelly a
susținut că fiecare individ folosește un set unic de constructe personale în interpretarea și predicția
evenimentelor. Aceste constructe tind să aibă o formă de tip ori–ori: o cunoștință nouă este fie prietenoasă,
fie neprietenoasă, inteligentă sau neinteligentă, distractivă sau plictisitoare, și așa mai departe. Dar două
persoane care întâlnesc același individ pot folosi constructe diferite în evaluarea acelui individ – cineva
care pare prietenos și inteligent pentru o persoană poate părea neprietenos și neinteligent pentru altcineva.
Aceste diferențe duc la diferențe în comportament – o persoană va reacționa pozitiv la noua cunoștință în
timp ce alta poate să îl evite. Aceste diferențe în comportament duc la diferențe în personalitate.
Deoarece testele tradiționale ale trăsăturilor personalității nu îndeplinesc criteriul fundamental al
lui Kelly că indivizii trebuie evaluați în funcție de propriile lor construcții personale, el a elaborat propriul
test pentru a identifica construcțiile personale ale unei persoane, Testul Repertoriului Constructelor de Rol
sau „Rep Test”. Investigatorul sau terapeutul poate explora mai multe teme care par a caracteriza
interpretarea individului asupra lumii. De exemplu, unii clienți vor dezvălui prin această procedură că văd
întreaga lume în termeni autoritari; dimensiuni precum puternic–slab, puternic–fără putere, și așa mai
departe pot apărea repetat. Sau o persoană ar putea dezvălui că se asociază întotdeauna cu bărbații în capătul
constructului pe diferite dimensiuni, în timp ce plasează alte femei la celălalt capăt.
Testul Rep este un procedeu foarte general și nu se limitează la interpretările despre alte persoane.
De exemplu, unei persoane i se poate cere să ia în considerare triade de situații sau evenimente. (Care două
sunt asemănătoare dar diferite de a treia? Să susții un examen, să ieși într-o întâlnire la întâmplare, să
întâlnești o păianjenă.) Tehnica s-a dovedit valoroasă atât pentru cercetarea construcțiilor oamenilor, cât și
pentru consiliere.

Scheme cu privire la sine

O schemă este o structură cognitivă care ne ajută să percepem, organizăm, procesăm și utilizăm
informații. Prin utilizarea schemelor, fiecare individ dezvoltă un sistem pentru identificarea a ceea ce este
important în mediul său, ignorând tot restul. Schemelor oferă, de asemenea, o structură în cadrul căreia să
organizeze și să proceseze informațiile. De exemplu, majoritatea oamenilor au dezvoltat o schemă a mamei.
Când li se cere să își descrie mama, este ușor pentru ei, deoarece informațiile sunt organizate într-o structură

228
cognitivă bine definită. Este mai ușor să descrii propria mamă decât să descrii o femeie despre care ai auzit,
dar pe care nu ai întâlnit-o niciodată. Schemele sunt relativ stabile în timp și, prin urmare, duc la modalități
stabile de percepție și utilizare a informațiilor. Ele diferă de la un individ la altul, determinând oamenii să
proceseze informațiile diferit și să se comporte în moduri diferite. Prin urmare, ele pot fi folosite pentru a
explica diferențele de personalitate.
Poate cea mai importantă schemă este schema cu privire la sine, care constă în „generalizări
cognitive despre sine, derivate din experiența trecută, care organizează și ghidează procesarea informațiilor
legate de sine” (Markus, 1977, p. 64). De la o vârstă fragedă, toți dezvoltăm o reprezentare cognitivă a cine
suntem. Schema cu privire la sine rezultată este alcătuită din aspectele comportamentului nostru care sunt
cele mai importante pentru noi și joacă un rol central în modul în care procesăm informațiile și
interacționăm cu lumea din jurul nostru. De exemplu, două persoane pot ambele să se bucure de jogging și
literatură, dar pentru o persoană exercițiul fizic poate fi o parte importantă a schemei cu privire la sine, în
timp ce schema cu privire la sine a celeilalte persoane poate pune mai mult accent pe citit. De aceea, prima
persoană are tendința de a petrece mai mult timp făcând jogging decât citind, și inversul este probabil să fie
adevărat pentru cea de-a doua persoană.
Nucleul schemelor cu privire la sine este alcătuit din informații de bază, cum ar fi numele persoanei,
aspectul fizic și relațiile cu persoanele semnificative. Dar mai importante din perspectiva diferențelor
individuale sunt caracteristicile particulariste ale auto-schemei (Markus și Sentis, 1982; Markus și Smith,
1981). Pentru persoana a cărei auto-schema include o accentuare a exercițiului fizic, de exemplu, exercițiul
fizic face parte din „cine este el sau ea” și din rutina zilnică sau săptămânală. Pentru persoana care se bucură
de jogging, dar nu îl consideră central, o alergare ocazională în parc va fi suficientă. Astfel, diferențele în
auto-scheme produc diferențe în comportament.
Schemele cu privire la sine nu doar ghidează percepția și procesarea informațiilor, ci și oferă un
cadru pentru organizarea și stocarea acestora. La fel ca în cazul schemei mamei menționate anterior, ne-am
aștepta ca oamenii să extragă informații din memorie mai ușor atunci când au o schemă puternică pentru
aceasta. Această ipoteză a fost testată într-un experiment în care studenților li s-au prezentat 40 de întrebări
pe un ecran video (Rogers, Kuiper și Kirker, 1977). Participanților li s-a cerut să răspundă la fiecare
întrebare apăsând un buton de da sau nu cât mai rapid posibil. La treizeci dintre întrebări se putea răspunde
ușor, fără a fi procesate prin schema cu privire la sine. Acestea întrebau dacă un cuvânt era scris cu litere
mari, rima cu alt cuvânt sau avea aceeași înțeles ca alt cuvânt. Celelalte zece întrebări îi obligau pe
participanți să decidă dacă un cuvânt îi descria pe ei înșiși, iar cercetătorii au presupus că în aceste cazuri
informația trebuia procesată prin intermediul schemei despre sine. Participanților li s-a cerut ulterior să-și
amintească cât mai multe din cele 40 de cuvinte. Rezultatele au arătat că atunci când participanții au răspuns
la întrebări despre ei înșiși, erau mai predispuși să-și amintească informația mai bine. Cercetătorii au

229
concluzionat că participanții au procesat această informație prin auto-schemele lor. Deoarece informația în
schema cu privire la sine este ușor de accesat, cuvintele care se referă la sine sunt mai ușor de reținut decât
cuvintele procesate în alte moduri. În studiile ulterioare, când participanților li s-a cerut să spună dacă un
cuvânt îl descria pe experimentator (Kuiper și Rogers, 1979) sau o celebritate (Lord, 1980), aceștia nu au
reținut acele cuvinte la fel de ușor ca pe cele care îi descriau pe ei înșiși. În concluzie, pare că organizarea
și accesibilitatea superioară a informațiilor despre noi înșine face ca informația procesată prin schema cu
privire la sine să fie mai accesibilă decât informația procesată în alte moduri (Karylowski, 1990; Klein și
Loftus, 1988; Klein, Loftus și Burton, 1989).
Schemele cu privire la sine diferă semnificativ în funcție de cultură, în măsura în care unii
teoreticieni susțin că personalitatea este un produs al culturii (Cross și Markus, 1999). De exemplu, nord-
americanii presupun că sinele este autonom și separat de ceilalți și de situații și că oamenii au libertate
individuală asupra acțiunilor și credințelor lor. În concepția nord-americană despre sine, dorințele, nevoile,
interesele și abilitățile unei persoane alcătuiesc sinele. Oamenii au puterea și responsabilitatea de a-și crea
sinele pe care doresc să îl aibă, în loc să permită influențelor externe să le modeleze conceptele cu privire
la sine. În contrast, în unele culturi asiatice, sinele nu este o entitate separată de ceilalți, ci este strâns împletit
cu obligațiile și relațiile individului cu ceilalți. Problema centrală în dezvoltarea sinelui este nu să descopere
și să exprime dorințele, interesele și abilitățile proprii, ci să determine cum să se integreze în grupul social
și să se modeleze pentru a servi cel mai bine grupului social.

Un portret cognitiv al naturii umane

În timp ce perspectivele psihanalitică și behavioristă sunt în esență deterministe, perspectiva
cognitivă privește oamenii ca fiind care își construiesc activ lumea și locul lor în ea. Conceptul de agent
personală este central în abordarea cognitivă a personalității și comportamentului (Bandura, 2006).
Sentimentul oamenilor de agenți, sau credința că pot influența situațiile importante din viața lor, îi determină
să aleagă ce situații să abordeze și ce să evite, nivelul lor de motivație și perseverență și starea lor de bine.
Această percepție poate fi crescută sau diminuată de condițiile cu care se confruntă indivizii: un băiat care
crește în sărăcie lucie, cu părinți care îi spun mereu că nu va ajunge niciodată la nimic, are mai puțină
probabilitate să aibă un simț puternic au reușitei personale (nu se consideră un agent activ în propria viașă)
decât un băiat care crește într-o casă confortabilă cu părinți care îl încurajează să-și atingă obiectivele. Dar
această abordare a omului ca persoană care își constuiește activ viitorul, depășește teoria social-cognitivă:
chiar și băiatul care crește în sărăcie cu părinți neprietenoși poate depăși mediul său și poate realiza lucruri
mari dacă are această abordare de creștere personală (agent activ). Deși perspectiva cognitivă oferă speranță
și încurajare pentru unii, poate duce la „blamarea victimei”. Sugerează că persoanele care nu reușesc să

230
învingă adversitatea nu au atitudinea potrivită - dacă ar crede doar în ei înșiși, ar putea depăși circumstanțele
lor. Aceasta nu poate fi adevărat pentru toată lumea.

O evaluare a abordării cognitive

Abordarea cognitivă are atât puncte tari, cât și puncte slabe. Un aspect pozitiv al acestei abordări
este că se bazează pe cercetări empirice. Multe structuri cognitive au fost supuse unor studii extinse în
experimente de laborator controlate. Un alt punct forte al teoriei cognitive este că depășește abordarea
trăsăturilor în explicarea caracteristicilor personalității. În loc să identifice doar trăsături, teoreticienii
cognitivi folosesc structurile cognitive pentru a explica diferențele individuale în comportament. Pe de altă
parte, o critică frecventă a abordării cognitive este că utilizează concepte vagi. Este dificil să se explice în
mod specific ce este o construcție personală sau să se știe sigur când se folosește o schema, și nu este în
întregime clar cum se diferențiază o construcție personală de o schema sau cum se leagă aceste structuri
cognitive de memorie și de alte aspecte ale procesării informațiilor. Mai mult, behavioriștii ar putea întreba
dacă este cu adevărat necesar să se folosească aceste concepte. Poate personalitatea poate fi explicată la fel
de bine fără a face referire la cogniție.

Rezumat
• Abordarea cognitivă asupra personalității se bazează pe ideea că diferențele în personalitate provin din
diferențele în modul în care indivizii reprezintă mental informațiile.
• Albert Bandura a dezvoltat teoria cognitiv-socială, care susține că procesele cognitive interne se
combină cu presiunile mediului pentru a influența comportamentul și că procesele cognitive și mediul
au efecte reciproce unul asupra celuilalt.
• Walter Mischel a identificat mai multe variabile cognitive ale persoanei care afectează reacțiile
oamenilor la mediul înconjurător și comportamentele în mediul respectiv.
• Teoria constructelor personale a lui George Kelly se concentrează pe conceptele pe care indivizii le
folosesc pentru a se interpreta pe ei înșiși și lumea lor socială.
• Multe cercetări s-au concentrat asupra schemelor cu privire la sine, care constă din aspectele
comportamentului unei persoane care sunt cele mai importante pentru acea persoană. Experimentele au
arătat că oamenii percep mai ușor informațiile și și le amintesc mai bine atunci când acestea sunt
relevante pentru schemele lor cu privire la sine.

ABORDAREA UMANISTĂ

231
 În prima jumătate a secolului al XX-lea, abordările psihanalitică și comportamentală dominau în
psihologie. Cu toate acestea, în 1962, un grup de psihologi a înființat Asociația de Psihologie Umanistă.
Aceștia au considerat psihologia umanistă ca o „a treia forță”, o alternativă la celelalte două abordări. Pentru
a-și defini misiunea, asociația a adoptat patru principii:
1. Persoana care trăiește este de interes primar. Oamenii nu sunt doar obiecte de studiu. Ei trebuie să fie
descriși și înțeleși în funcție de viziunile lor subiective asupra lumii, percepțiile lor despre sine și
sentimentele de autovaloare. Întrebarea centrală pe care fiecare persoană trebuie să o abordeze este „Cine
sunt eu?”. Pentru a învăța cum încearcă individul să răspundă la această întrebare, psihologul trebuie să
devină un partener al acelei persoane.
2. Alegerea umană, creativitatea și autoactualizarea sunt subiectele preferate ale investigației. Oamenii nu
sunt motivați doar de nevoi de bază precum sexul sau agresivitatea sau nevoile fiziologice cum ar fi foamea
și setea. Ei simt nevoia să-și dezvolte potențialul și capacitățile. Creșterea și autoactualizarea ar trebui să
fie criteriile sănătății psihologice, nu doar controlul ego-ului sau adaptarea la mediu.
3. Semnificația trebuie să precede obiectivitatea în selecția problemelor de cercetare. Psihologii umaniști
susțin că ar trebui să studiem probleme umane și sociale importante, chiar dacă uneori acest lucru înseamnă
adoptarea unor metode mai puțin riguroase. Și, în timp ce psihologii ar trebui să aspire să fie obiectivi în
colectarea și interpretarea observațiilor, alegerea lor de subiecte de cercetare poate și ar trebui să fie ghidată
de valori. În acest sens, cercetarea nu este lipsită de valori.
4. Valoarea supremă este plasată asupra demnității persoanei. Oamenii sunt, în esență, buni. Scopul
psihologiei este de a înțelege, nu de a prezice sau controla oamenii.
Psihologii care împărtășesc aceste valori provin din diverse contexte teoretice. De exemplu,
teoreticianul trăsăturilor Gordon Allport era și el un psiholog umanist, și am menționat deja că mai mulți
psihanalisti, cum ar fi Carl Jung, Alfred Adler și Erik Erikson, aveau viziuni umaniste asupra motivației,
care se distanțau de viziunile lui Freud. Cu toate acestea, Carl Rogers și Abraham Maslow sunt cei ale căror
viziuni teoretice stau la baza mișcării umaniste.

Carl Rogers
La fel ca Freud, Carl Rogers (1902–1987) și-a fundamentat teoria pe munca cu pacienți sau clienți
într-o clinică (Rogers, 1951, 1959, 1963, 1970). Rogers a fost impresionat de ceea ce el considera ca fiind
tendința innăscută a individului de a se îndrepta spre creștere, maturitate și schimbare pozitivă. A ajuns să
creadă că forța de bază care motivează organismul uman este tendința de actualizare - o tendință către
împlinire sau actualizare a tuturor capacităților organismului. Un organism în creștere încearcă să-și
îndeplinească potențialul în limitele eredității sale. O persoană poate să nu perceapă întotdeauna clar care
acțiuni duc la creștere și care nu. Dar odată ce direcția este clară, individul alege să crească. Rogers nu a

232
negat existența altor nevoi, unele dintre ele fiind biologice, dar le-a văzut ca subordonate motivației
organismului de a se îmbunătăți. Credința lui Rogers în nevoia de actualizare formează baza terapiei sale
non-directive sau centrata pe client. Această metodă de psihoterapie presupune că fiecare individ are
motivația și capacitatea de a se schimba și că individul este cel mai bine calificat să decidă direcția în care
ar trebui să se îndrepte această schimbare. Rolul terapeutului este să acționeze ca un perete de sprijin în
timp ce clientul își explorează și analizează problemele. Această abordare diferă de terapia psihanalitică, în
timpul căreia terapeutul analizează istoria pacientului pentru a determina problema și pentru a elabora un
curs de acțiune de remediere.

Sinele. Conceptul central în teoria personalității lui Rogers este sinele sau Conceptul de sine (Rogers
folosește aceste termeni în mod interschimbabil). Sinele (sau sinele real) constă din toate ideile, percepțiile
și valorile care caracterizează „Eu-l”; acesta include conștientizarea a „ce sunt” și „ce pot face”. Acest sine
perceput, la rândul său, influențează atât percepția persoanei despre lume, cât și comportamentul său. De
exemplu, o femeie care se percepe ca fiind puternică și competentă percepe și acționează asupra lumii în
mod complet diferit față de o femeie care se consideră slabă și neputincioasă. Conceptul de sine nu reflectă
neapărat realitatea: o persoană poate fi foarte de succes și respectată, dar totuși să se vadă pe sine ca un
eșec. Potrivit lui Rogers, individul evaluează fiecare experiență în raport cu Conceptul său de sine. Oamenii
doresc să se comporte în moduri care sunt consistente cu imaginea lor despre sine, iar experiențele și
sentimentele care nu sunt consistente sunt amenințătoare și pot fi negate în conștiință. Acesta este în esență
conceptul de reprimare a lui Freud, cu toate că Rogers considera că o astfel de reprimare nu este nici
necesară, nici permanentă. (Freud ar spune că reprimarea este inevitabilă și că unele aspecte ale
experiențelor individului rămân întotdeauna inconștiente.)
Cu cât o persoană neagă mai multe domenii ale experienței pentru că sunt inconsistente cu
conceptul despre sine, cu atât e mai mare decalajul dintre sine și realitate și cu atât e mai mare potențialul
pentru neadaptare. Indivizii al căror concept de sine nu se potrivește cu sentimentele și experiențele lor
trebuie să se apere împotriva adevărului, deoarece adevărul va duce la anxietate. Dacă decalajul devine prea
mare, mecanismele de apărare ale persoanei pot ceda, rezultând anxietate severă sau alte forme de tulburare
emoțională. O persoană bine adaptată, în schimb, are un concept de sine care este consistent cu gândurile,
experiențele și comportamentele sale; sinele nu este rigid, ci flexibil și se poate schimba pe măsură ce
asimilează experiențe și idei noi. Rogers a propus, de asemenea, că fiecare dintre noi are un sine ideal,
concepția noastră despre tipul de persoană pe care am dori să fim. Cu cât sinele ideal este mai aproape de
sinele real, cu atât individul devine mai împlinit și mai fericit. O discrepanță mare între sinele ideal și sinele
real duce la o persoană nefericită și nemulțumită. Astfel, pot să apară două tipuri de inconsecvențe: între
sine și experiențele realității și între sinele real și sinele ideal. Rogers a propus câteva ipoteze despre cum

233
aceste inconsecvențe pot să apară. În special, Rogers credea că oamenii sunt susceptibili să funcționeze mai
eficient dacă sunt crescuți cu acceptarea pozitivă necondiționată - să li se ofere sentimentul că sunt valorizați
de părinți și alții, chiar și atunci când sentimentele, atitudinile și comportamentele lor nu sunt ideale. Dacă
părinții oferă doar acceptare pozitivă condiționată - valorizând copilul doar atunci când acesta se comportă,
gândește sau simte corect - conceptul de sine al copilului este susceptibil să fie distorsionat. De exemplu,
sentimentele de competiție și ostilitate față de un frate sau o soră mai mică sunt naturale, dar părinții
dezapprobă lovitul unui frate sau surori mai mici și de obicei pedepsesc astfel de acțiuni. Copiii trebuie
cumva să integreze această experiență în conceptul lor despre sine. Ei ar putea decide că sunt răi și să se
simtă rușinați. Ar putea decide că părinții lor nu îi plac și să se simtă respinși. Sau ar putea nega sentimentele
lor și să decidă că nu vor să lovească bebelușul. Fiecare dintre aceste atitudini distorsionează adevărul. A
treia alternativă este cea mai ușoară pentru copii de acceptat, dar făcând acest lucru ei negă sentimentele
reale, care apoi devin inconștiente. Cu cât oamenii sunt forțați să-și nege propriile sentimente și să accepte
valorile altora, cu atât se vor simți mai incomod cu ei înșiși. Rogers a sugerat că cea mai bună abordare este
ca părinții să recunoască sentimentele copilului ca fiind valabile, în timp ce explică motivele pentru care
lovirea nu este acceptabilă.

Măsurarea congruenței dintre sinele real și ideal

Anterior, am descris o metodă de evaluare numită Q-sort, în care un evaluator sau sortator primește
un set de cărți, fiecare conținând o afirmație despre personalitate (de exemplu, „Este vesel”), și i se cere să
descrie personalitatea unei persoane sortând cărțile în ”grămezi”. Evaluatorul plasează afirmațiile care sunt
mai puțin descriptive pentru individ într-o grămadă la stânga și cele care sunt mai descriptive într-o grămadă
la dreapta. Celelalte afirmații sunt distribuite în grămezi intermediare, atribuind fiecărui element Q un scor
corespunzător grămezii în care este plasat. Cercetătorii pot compara două Q-sorturi calculând o corelație
între scorurile elementelor lor, evaluând astfel gradul în care cele două sorturi sunt similare. Rogers a fost
pionier în utilizarea Q-sortului ca modalitate de examinare a conceptelui cu privire la sine. Setul său Q
conține afirmații precum „Sunt mulțumit de mine”, „Am o relație emoțională caldă cu ceilalți” și „Nu mă
încred în emoții”. În procedura lui Rogers, indivizii își sortează mai întâi sinele așa cum sunt în realitate -
sinele lor real - și apoi se sortează așa cum ar dori să fie - sinele lor ideal. Corelația dintre cele două sorturi
relevă gradul de incongruență dintre sinele real și sinele ideal. O corelație scăzută sau negativă corespunde
unei discrepanțe mari, implicând sentimente de stimă de sine scăzută și lipsă de valoare. Prin repetarea
acestei proceduri de mai multe ori în timpul terapiei, Rogers putea evalua eficacitatea terapiei. Într-un
studiu, corelațiile între Q-sorturile de sine și ideal ale indivizilor care căutau terapie aveau o medie de .01
înainte de terapie, dar au crescut la þ.34 după terapie. Corelațiile pentru un grup de control potrivit, care nu
a primit terapie, nu s-au schimbat (Butler & Haigh, 1954). Cu alte cuvinte, terapia a redus semnificativ

234
percepția acestor indivizi asupra discrepanței dintre sinele lor real și sinele lor ideal. Notați că acest lucru
ar putea să apară în două feluri: Un individ ar putea să-și schimbe conceptul despre sinele real astfel încât
să fie mai aproape de sinele ideal sau să-și schimbe conceptul despre sinele ideal astfel încât să fie mai
realist. Terapia poate produce ambele tipuri de schimbări. Mai recent, psihologul Tory Higgins (Higgins &
Spiegel, 2004) a arătat că discrepanțele de sine, precum cele descrise de Rogers, sunt asociate cu
psihopatologia. Oamenii care se văd pe sine ca fiind mult sub nivelul persoanei pe care ar dori să o fie ideal
sau simt că ar trebui să fie, și care nu cred că pot depăși aceste discrepanțe, sunt predispuși la depresie și
anxietate severă.

Abraham Maslow
Psihologia lui Abraham Maslow (1908-1970) se suprapune cu cea a lui Carl Rogers în multe feluri.
Maslow a fost inițial atras de behaviorism
și a efectuat studii privind sexualitatea și
dominanța nevoilor primare. El se
îndepărta deja de behaviorism când s-a
născut primul său copil, după care a
remarcat că oricine observă un bebeluș nu
poate fi un behaviorist. A fost influențat
de psihanaliză, dar în cele din urmă a
devenit critică față de teoria sa a
motivației și a dezvoltat propria sa teorie.
Mai exact, a propus că există o ierarhie a
nevoilor, care urcă de la nevoile biologice de bază la motivațiile psihologice mai complexe, care devin
importante doar după ce nevoile de bază au fost satisfăcute.
Nevoile la un nivel trebuie să fie cel puțin parțial satisfăcute înainte ca cele de la nivelul următor
să devină motive importante pentru acțiune. Când hrana și siguranța sunt dificil de obținut, eforturile de a
satisface aceste nevoi vor domina acțiunile unei persoane, iar motivele superioare vor avea puțină
semnificație. Doar atunci când nevoile de bază pot fi satisfăcute cu ușurință, individul va avea timpul și
energia necesară pentru a se dedica intereselor estetice și intelectuale. Eforturile artistice și științifice nu
prosperă în societățile în care oamenii trebuie să lupte pentru hrană, adăpost și siguranță. Motivația cea mai
înaltă - autoactualizarea - poate fi îndeplinită numai după ce toate celelalte nevoi au fost satisfăcute. Maslow
a decis să studieze autoactualizarea - bărbați și femei care și-au folosit extraordinar potențialul. A început
prin studierea vieților unor figuri istorice eminente precum Spinoza, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln,

235
Jane Addams, Albert Einstein și Eleanor Roosevelt. Astfel, a reușit să creeze o imagine compozită a unei
persoane autoactualizate. Caracteristicile distinctive ale acestor indivizi sunt enumerate în tabelul de mai
jos, împreună cu unele comportamente pe care Maslow credea că le-ar putea conduce la autoactualizare.

Autoactualizarea

Aici sunt enumerate calitățile personale pe care Maslow le-a considerat caracteristice pentru
autoactualizatori și comportamentele pe care le-a considerat importante pentru dezvoltarea
autoactualizării. (A. H. Maslow (1967), „Autoactualizare și dincolo de aceasta”. În Provocările
Psihologiei Umaniste, J. F. T. Bugenthal (ed.). Copyright © 1967 de Abraham H. Maslow. Folosit
cu permisiunea editurii McGraw-Hill.)
1. Percep realitatea eficient și pot tolera incertitudinea.
2. Se acceptă pe ei înșiși și pe ceilalți așa cum sunt.
Caracteristici ale autoactualizaților 3. Sunt spontani în gândire și comportament.
4. Sunt centrați pe rezolvarea problemelor în loc de a fi
centrați pe sine.
5. Au un simț bun al umorului.
6. Sunt extrem de creativi.
7. Rezistă împotriva înculturării, deși nu sunt intenționat
nonconformiști.
8. Sunt preocupați de bunăstarea umanității.
9. Sunt capabili de o apreciere profundă a experiențelor de
bază ale vieții.
10. Stabilesc relații interpersonale profunde și
satisfăcătoare cu puține persoane, în loc de multe.
11. Pot privi viața dintr-un punct de vedere obiectiv.
Comportamente care duc la 1. Trăiesc viața așa cum o face un copil, cu absorbție și
autoactualizare concentrare deplină.
2. Încearcă ceva nou în loc să se limiteze la moduri sigure
și sigure.
3. Ascultă propriile sentimente în evaluarea experiențelor,
în loc să asculte vocea tradiției, autorității sau majorității.
4. Sunt onești; evită prefăcătoriile sau „jocurile”.

236
 5. Sunt pregătiți să fie impopulari dacă punctele lor de
vedere nu coincid cu cele ale majorității.
6. Își asumă responsabilitatea.
7. Muncesc din greu la ceea ce decid să facă.
8. Încearcă să identifice apărările lor și au curajul să le
renunțe.

Apoi, Maslow și-a extins studiul către o populație de studenți. Selectând studenți care se potriveau
definiției sale de autoactualizare, a descoperit că această grupă era în cea mai sănătoasă , adică nu dădeau
semne de dezechilibru și își foloseau eficient talentele și capacitățile (Maslow, 1970).
Mulți oameni experimentează ceea ce Maslow numea experiențe de vârf: momente tranzitorii de
autoactualizare. O experiență de vârf este caracterizată de fericire și împlinire - o stare temporară, non-
conștientă, non-egoistă, de atingere a scopurilor. Experiențele de vârf pot apărea în diferite intensități și în
diverse contexte, cum ar fi activitățile creative, aprecierea naturii, relațiile intime, percepțiile estetice sau
participarea la activități sportive. După ce a întrebat un număr mare de studenți universitari să descrie orice
experiență care s-a apropiat de a fi o experiență de vârf, Maslow a încercat să rezume răspunsurile lor.
Aceștia vorbeau despre intregitate, perfecțiune, viabilitate, unicitate, lipsa efortului, autosuficiență și
valorile frumuseții, bunătății și adevărului.

Un portret umanist al naturii umane

Ca o chestiune de principiu, psihologii umaniști au fost destul de expliciți în ceea ce privește
principiile care stau la baza abordării lor asupra personalității umane. Cele patru principii stabilite de
Asociația de Psihologie Umanistă, pe care le-am rezumat mai devreme, sunt în contrast clar cu abordările
psihanalitice și behavioriste. În plus, în timp ce psihologia umanistă împărtășește cu perspectiva cognitivă
preocuparea pentru modul în care individul își percepe sinele, psihologia umanistă are o vedere mult mai
expansivă asupra experienței umane decât perspectivele cognitive, care depășesc cu mult gândurile
particulare care trec prin mintea individului.Majoritatea psihologilor umaniști nu contestă afirmația că
variabilele biologice și de mediu pot influența comportamentul, dar ei accentuează rolul individualului în
definirea și crearea propriului destin și minimalizează determinismul caracteristic celorlalte abordări. Din
perspectiva lor, indivizii sunt fundamental buni, tind spre creștere și autoactualizare. Sunt, de asemenea,
modificabili și activi. Psihologii umaniști stabilesc un criteriu foarte înalt pentru sănătatea psihologică. Doar
controlul ego-ului sau adaptarea la mediu nu sunt suficiente. Doar un individ care se orientează spre
autoactualizare poate fi considerat psihologic sănătos. Cu alte cuvinte, sănătatea psihologică este un proces,
nu o stare finală. Din perspectiva psihologiei umaniste, orice lucru care încetinește împlinirea potențialului

237
individual - ceea ce împiedică orice ființă umană să devină tot ceea ce ar putea fi - ar trebui contestat. De
exemplu, dacă femeile în anii 1950 erau fericite și bine adaptate la rolurile tradiționale de gen, criteriul de
sănătate psihologică definit de behaviorism era satisfăcut. Dar din perspectiva umanistă, a consemna toate
femeile în același rol este de nedorit - indiferent cât de potrivit ar fi acel rol pentru unele femei - deoarece
împiedică multe persoane să-și atingă potențialul maxim. Nu este o coincidență faptul că retorica mișcărilor
de eliberare - cum ar fi mișcarea de eliberare a femeilor și mișcarea de eliberare a persoanelor LGBTQ+ -
repetă limbajul psihologiei umaniste.

O evaluare a abordării umaniste

Prin concentrarea pe percepția și interpretarea unică a evenimentelor de către individ, abordarea
umanistă reintroduce experiența individuală în studiul personalității. Mai mult decât alte teorii pe care le-
am discutat, teoriile lui Rogers și Maslow se concentrează asupra individului ca întreg, sănătos, și adoptă o
vedere pozitivă și optimistă asupra personalității umane. Psihologii umaniști subliniază că ei studiază
probleme importante, chiar dacă nu întotdeauna au metode riguroase pentru investigarea lor. Ei au un punct
de vedere - investigarea problemelor triviale doar pentru că există o metodă convenabilă pentru asta nu
contribuie prea mult la avansarea științei psihologiei. Mai mult, psihologii umaniști au reușit să elaboreze
noi metode pentru evaluarea conceptelor cu privire la sine și să efectueze studii care tratează individul ca
un partener egal în cercetarea științifică.
Cu toate acestea, criticii pun la îndoială calitatea dovezilor în sprijinul afirmațiilor umaniștilor. De
exemplu, în ce măsură caracteristicile autoactualizaților sunt consecința unui proces psihologic numit
autoactualizare și în ce măsură sunt doar reflecții ale sistemelor de valori particulare susținute de Rogers și
Maslow? Unde este, se întreabă ei, dovada pentru ierarhia nevoilor lui Maslow? Psihologii umaniști sunt,
de asemenea, criticați pentru faptul că își construiesc teoriile doar pe baza observațiilor persoanelor relativ
sănătoase. Teoriile lor se potrivesc cel mai bine persoanelor bine funcționale ale căror nevoi de bază au fost
îndeplinite, permițându-le să se preocupe de nevoile superioare. Aplicabilitatea acestor teorii la indivizii
disfuncționali sau dezavantajați este mai puțin evidentă. În cele din urmă, unii critici au pus la îndoială
valorile promovate de teoreticienii umaniști. O psihologie care plasează împlinirea personală și
autoactualizarea individului în vârful ierarhiei valorilor poate oferi un „consens pentru egoism” (Wallach
& Wallach, 1983). Cu toate că Maslow enumeră preocuparea pentru bunăstarea umanității printre
caracteristicile autoactualizatorilor și unele dintre persoanele autoactualizate identificate de Maslow -
precum Eleanor Roosevelt și Albert Einstein - au avutt clar această caracteristică, ea nu este inclusă în
ierarhia nevoilor.

Rezumat

238
• Abordarea umanistă se preocupă de experiența subiectivă a individului. Psihologia umanistă a fost
fondată ca o alternativă la abordările psihanalitice și behavioriste.
• Carl Rogers a susținut că forța de bază care motivează organismul uman este tendința de actualizare -
o tendință spre împlinire sau actualizare a tuturor capacităților sinelui. Când nevoile sinelui sunt negate,
pot rezulta anxietate severă. Copiii ajung să dezvolte un sine actualizat prin experiența aprobării
pozitive incondiționate din partea celor care îi îngrijesc.
• Abraham Maslow a propus că există o ierarhie a nevoilor, urcând de la nevoile biologice de bază până
la motivațiile psihologice mai complexe, care devin importante doar după ce nevoile de bază au fost
satisfăcute. Nevoile la un nivel trebuie să fie măcar parțial satisfăcute înainte ca cele de la nivelul
următor să devină motivatori importanți ai acțiunii.

ABORDAREA EVOLUȚIONISTĂ

Una dintre cele mai controversate teorii în domeniul personalității reprezintă, de fapt, o aplicație a
unei teorii foarte vechi. Teoria evoluționistă, așa cum a fost propusă de Darwin (1859), a avut un rol
important în biologie timp de peste un secol. Darwin a avansat câteva idei despre rădăcinile evoluționiste
ale comportamentului uman, dar domeniul modern al psihologiei evoluționiste a început cu munca lui
Wilson (1975) asupra "sociobiologiei". Premisa de bază a sociobiologiei și ulterior a psihologiei
evoluționiste este că comportamentele care au crescut șansele organismului de supraviețuire și de a lăsa
urmași vor fi selectate în cursul istoriei evoluționiste și, astfel, vor deveni aspecte ale personalității umane.
Nu este surprinzător faptul că o mare parte a cercetărilor privind aplicarea psihologiei evoluționiste
în domeniul personalității s-a concentrat pe selecția partenerilor. Împerecherea implică competiție - în cazul
heterosexualilor, bărbații se luptă cu bărbații, iar femeile se luptă cu femeile. Cu toate acestea, ceea ce se
concurează diferă între sexe, deoarece bărbații și femeile au roluri diferite în reproducere. Deoarece
femelele își poartă urmașii timp de nouă luni și apoi îi alăptează și îi îngrijesc după naștere, ele investesc
mai mult în fiecare urmaș și pot produce mai puțini urmași în decursul vieții decât bărbații. În schimb,
strategia reproductivă optimă pentru bărbați este să se reproducă cât mai des posibil, iar aceștia vor căuta
în primul rând femei care sunt disponibile și fertile.
David Buss, Douglas Kenrick și alți psihologi evoluționiști au investigat diferențele de personalitate
dintre bărbați și femei pe care le presupun ca fiind rezultatul acestor diferențe în strategiile de reproducere
(Buss, 2007; Kenrick, 2006). Ei au presupus că femeile care sunt interesate de împerechere ar trebui să
pună accent pe tinerețea și frumusețea lor, deoarece acestea sunt semne ale fertilității lor, dar ar trebui să
fie mai selective decât bărbații în privința partenerilor cu care se împerechează. În schimb, bărbații care

239
sunt interesați de împerechere ar trebui să pună accent pe capacitatea lor de a-și susține urmașii și ar trebui
să fie mai puțin selectivi decât femeile în privința partenerilor lor de împerechere. O varietate de descoperiri
au susținut aceste ipoteze. Când sunt întrebați ce fac pentru a fi atractivi pentru sexul opus, femeile
raportează că își accentuează frumusețea prin machiaj, bijuterii, îmbrăcăminte și coafuri. Bărbații
raportează că se laudă cu realizările lor și cu potențialul lor de câștig, afișează bunuri scumpe și își doresc
să pară mai puternici fizic (Buss, 2007). Alte studii au constatat că bărbații sunt mai interesați de sexul
ocazional decât femeile (Buss & Schmitt, 1993) și sunt mai puțin selectivi în criteriile lor pentru aventuri
de o noapte (Kenrick, Broth, Trost și Sadalla, 1993). Un indicator al fertilității este tinerețea, iar un indicator
al resurselor economice este vârsta mai înaintată. Teoria evoluționistă sugerează că bărbații vor fi interesați
să se împerecheze cu femei tinere, în timp ce femeile vor fi interesate să se împerecheze cu bărbați mai în
vârstă. Aceste diferențe de sex în preferințele de împerechere au fost găsite în 37 de culturi (Buss, 1989).
Kenrick și Keefe (1992) au găsit chiar dovezi pentru aceste preferințe de împerechere în anunțurile de
matrimoniale plasate în ziare. În aceste anunțuri, cu cât era mai în vârstă un bărbat, cu atât mai mult își
exprima preferința pentru o femeie mai tânără. Femeile tindeau să-și exprime preferința pentru bărbați mai
în vârstă, indiferent de vârsta lor.
Unii teoreticieni au extins predicțiile evoluționiste mult dincolo de preferințele de împerechere,
susținând că bărbații sunt mai individualiști, autoritari și orientați spre rezolvarea problemelor decât
femeile, deoarece aceste caracteristici de personalitate au crescut abilitatea bărbaților de a se reproduce des
în istorie și, astfel, au fost selectate. În schimb, femeile sunt mai incluzive, mai dornice să împartă și mai
orientate spre comunitate, deoarece aceste caracteristici de personalitate au crescut șansele supraviețuirii
urmașilor lor și, astfel, au fost selectate. În unele dintre lucrările lor mai controversate, teoreticienii
evoluționiști au susținut că din cauza diferențelor de sex în strategiile de împerechere ar trebui să existe
diferențe de sex atât în infidelitatea sexuală, cât și în sursele de gelozie. În timp ce dorința bărbaților de a
se împerechea frecvent îi face mai predispusi la infidelitate sexuală decât femeile, îngrijorarea lor că nu își
investesc resursele în urmași care nu le aparțin îi face să fie mai preocupați de infidelitatea sexuală a
partenerelor lor feminine. Acest lucru sugerează că bărbații vor fi mai predispuși decât femeile să înșele
partenerii lor femei și mai geloși decât femeile dacă soția sau partenera lor îi înșală. Mai multe studii au
găsit sprijin pentru aceste ipoteze (Buss, 2007). Atunci când competiția între bărbați pentru femeile
disponibile devine acerbă, aceasta poate duce la violență, în special între bărbații care au mai puține resurse
pentru a concura, cum ar fi bărbații șomeri. Wilson și Daly (1985; Daly & Wilson, 1990) au descoperit, de
asemenea, că omorurile în cadrul familiilor sunt cel mai adesea soți care își ucid soțiile și au argumentat că
aceste omoruri reprezintă încercarea bărbaților de a controla fidelitatea partenerei lor feminine.

O imagine evolutivă a naturii umane.

240
Imaginea evolutivă a naturii umane pare să fie destul de sumbră. Suntem așa pentru că a fost adaptiv pentru
specie să se dezvolte în acest mod, și totul despre personalitatea noastră și comportamentul social este codat
în genele noastre. Aceasta pare să lase puțin loc pentru schimbare pozitivă. Teoreticienii evoluționiști sunt
primii care subliniază că evoluția este despre schimbare - atunci când mediul se schimbă, doar organismele
care se pot adapta la această schimbare vor supraviețui și se vor reproduce. Această schimbare se întâmplă
doar mai lent decât ne-am dori.

O evaluare a abordării evoluționiste

Nu ar trebui să vă surprindă faptul că abordarea evoluționistă a atras multe critici. Argumentele și
constatările acestor teoreticieni au importante implicații sociale și politice. Unii critici susțin că psihologia
evoluționistă oferă doar o justificare subțire pentru condițiile sociale injuste și prejudecățile din lumea de
astăzi. Dacă femeile sunt subordonate bărbaților în puterea economică și politică, este pentru că acest lucru
a fost adaptiv evoluționar pentru specie. Dacă bărbații își bat soțiile și au relații extramatrimoniale, nu se
pot abține; este în genele lor. Dacă unele grupuri etnice au mai multă putere și avere în societate, este pentru
că comportamentele lor au fost selectate pe parcursul istoriei evoluționare, iar genele lor sunt superioare.
Teoreticienii evoluționiști au fost și ei criticați în comunitatea științifică. Argumentele timpurii ale
sociobiologilor erau extrem de speculative și nu erau bazate pe date concrete. Unii critici au susținut că
ipotezele lor erau infalsificabile sau imposibil de testat. În ultima decadă, a existat o creștere a cercetărilor
empirice care încearcă să testeze riguros teoriile evoluționiste ale comportamentului uman. Unii teoreticieni
s-au îndepărtat de subiecte controversate precum diferențele de sex în personalitate sau abilități pentru a
investiga rolul evoluției în formarea structurilor cognitive ale creierului (Tooby & Cosmides, 2002). Totuși,
rămâne întrebarea dacă o explicație evoluționistă pentru o anumită descoperire - fie o diferență de sex
umană, fie un comportament sau o structură pe care toți oamenii o împărtășesc - este necesară. Este ușor să
dezvolți explicații alternative pentru majoritatea descoperirilor pe care teoreticienii evoluționiști tind să le
atribuie strategiilor reproductive (Wood & Eagly, 2007). De exemplu, diferențele de sex în caracteristicile
de personalitate ar putea fi cauzate de diferențele de dimensiune și forță corporală (de exemplu, bărbații
sunt mai dominanți decât femeile pentru că mărimea lor le permite să fie, în timp ce femeile sunt mai
prietenoase decât bărbații pentru că încearcă să nu fie bătute de bărbați). Cauzele comportamentelor pe care
majoritatea explicațiilor alternative le pun accent pe sunt mai apropiate decât cauzele evoluționiste -
explicațiile nu se bazează pe afirmații despre ce a fost valabil timp de milioane de ani și fac afirmații doar
despre ceea ce a fost valabil în trecutul relativ recent. Pentru multe descoperiri promovate de teoreticienii
evoluționiști ca fiind consistente cu istoria evolutivă, este dificil să ne imaginăm experimente care ne-ar
putea ajuta să decidem între o explicație evoluționistă și o explicație alternativă care se concentrează pe
cauzele mai apropiate. Totuși, teoria evoluționistă este atractivă prin puterea sa de a explica o gamă largă

241
de comportamente. Mulți teoreticieni evoluționiști folosesc teste empirice mai sofisticate și mai
convingătoare pentru validarea ipotezelor lor. Este evident că psihologia evoluționistă va avea o influență
importantă asupra teoriilor personalității în anii ce vor veni.

Rezumat
• Psihologia evoluționistă încearcă să explice comportamentul uman și personalitatea în termeni de
adaptabilitate a anumitor caracteristici pentru supraviețuire și succesul reproductiv de-a lungul
istoriei umane.
• Teoria evoluționistă este în concordanță cu unele diferențe de sex observate în preferințele de
parteneri.
• Este totuși o teorie controversată, atât pentru implicațiile sale sociale, cât și pentru dificultatea
respingerii argumentelor derivate din această teorie.

GENETICA PERSONALITĂȚII
Concluzionăm cu o altă abordare controversată și relativ recentă pentru înțelegerea originilor
personalității - argumentul conform căruia trăsăturile de personalitate sunt în mare măsură determinate de
genele cu care un individ s-a născut. Unele dintre cele mai bune dovezi că genele joacă un rol în
personalitate provin din Studiul Minnesota asupra Gemenilor Crescuți Separat. Participanții la acest studiu
au fost evaluați în privința mai multor abilități și trăsături de personalitate. În plus, au participat la interviuri
lungi în timpul cărora li s-au pus întrebări despre subiecte precum experiențele din copilărie, temerile,
hobby-urile, gusturile muzicale, atitudinile sociale și interesele sexuale. S-au găsit numeroase asemănări
surprinzătoare chiar și în cazul gemenilor separate la naștere și crescuți în medii socio-economice complet
diferite (ex ambii gemeni, care nu se întâlniseră niciodată înainte, au ajuns la interviurile lor purtând câte
șapte inele pe degete). Aceste studii dezvăluie că gemenii crescuți separat sunt la fel de asemănători unul
altuia într-o gamă largă de caracteristici de personalitate ca și gemenii crescuți împreună, permițându-ne să
concluzionăm cu o mai mare încredere că gemenii identici sunt mai asemănători unul cu celălalt în ceea ce
privește caracteristicile de personalitate decât gemenii fraterni deoarece sunt mai asemănători genetic
(Bouchard, 2004; Tellegen et al., 1988). În cea mai mare parte, corelațiile găsite în studiile din Minnesota
sunt în acord cu rezultatele altor studii cu gemeni. În general, cele mai mari niveluri de ereditate se găsesc
în măsurile de abilități și inteligență (60% - 70%), urmate de nivelele următoare, care se găsesc în mod
obișnuit în măsurile de personalitate (aproximativ 50%); iar cele mai mici niveluri se găsesc în credințele
religioase și politice și interesele vocaționale (30% - 40%). De exemplu, un studiu a descoperit că trăsături

242
precum timiditatea și tendința de a se enerva ușor au o ereditate cuprinsă între 30% și 50% (Bouchard et
al., 1990; Newman, Tellegen și Bouchard, 1998).

Interacțiuni dintre personalitate și mediu

Corelația gene-mediu. În modelarea personalității unui individ, influențele genetice și mediul sunt împletite
de la momentul nașterii. În primul rând, pot fi necesare anumite medii pentru a declanșa efectele anumitor
gene (Gottlieb, 2000). De exemplu, un copil născut cu o tendință genetică către alcoolism poate să nu devină
alcoolic dacă nu este expus niciodată alcoolului. În al doilea rând, părinții își transmit descendenților
biologici atât genele, cât și un mediu de acasă, iar ambele sunt funcții ale propriilor gene ale părinților. Ca
rezultat, există o corelație naturală între caracteristicile moștenite ale copilului (genotip) și mediul în care
este crescut. De exemplu, deoarece inteligența generală este parțial ereditară, părinții cu inteligență ridicată
au șanse mari să aibă copii cu inteligență ridicată. Dar părinții cu inteligență ridicată au, de asemenea,
tendința de a oferi un mediu stimulativ intelectual copiilor lor - atât prin interacțiunile lor cu aceștia, cât și
prin cărți, lecții de muzică, vizite la muzee și alte experiențe intelectuale. Deoarece genotipul copilului și
mediul sunt corelate pozitiv în acest fel, el sau ea va primi o dublă doză de avantaj intelectual. Similar,
copiii născuți din părinți cu inteligență scăzută sunt susceptibili să întâlnească un mediu de acasă care
accentuează orice dezavantaj intelectual pe care l-ar fi moștenit direct.
În al treilea rând, unii părinți pot construi deliberat un mediu care este negativ corelat cu genotipul
copilului. De exemplu, părinții introvertiți ar putea încuraja participarea la activități sociale pentru a
contracara probabila introvertire a copilului: „Ne străduim să avem mereu oameni în vizită pentru că nu
vrem ca Chris să crească la fel de timid ca noi.” Părinții unui copil foarte activ pot încerca să ofere activități
liniștite și interesante. Dar indiferent dacă corelația este pozitivă sau negativă, ideea este că genotipul și
mediul copilului nu sunt surse de influență pur și simplu independente care se adaugă împreună pentru a
forma personalitatea copilului. În cele din urmă, pe lângă corelația cu mediul, genotipul unui copil
modelează mediul în anumite feluri (Bouchard, 2004). În mod particular, mediul devine o funcție a
personalității copilului prin trei forme de interacțiune: reactivă, evocativă și proactivă.

Interacțiune reactivă
Indivizii diferiți expuși la aceeași mediu interpretează, experimentează și reacționează la acesta în
moduri diferite - un proces cunoscut sub numele de interacțiune reactivă. Un copil anxios și sensibil va
experimenta și reacționa la părinții duri în mod diferit față de un copil calm și rezistent, iar tonul aspru al
vocii care îl face pe copilul sensibil să plângă ar putea trece neobservat de către sora sa. Un copil extravertit
va fi atent la persoanele și evenimentele din jurul său, în timp ce fratele său introvertit le va ignora. Un copil
mai inteligent va înțelege mai mult din faptul că i se citește decât un copil mai puțin inteligent. Cu alte

243
cuvinte, personalitatea fiecărui copil extrage un mediu psihologic subiectiv din mediul înconjurător
obiectiv, și este acel mediu subiectiv care modelează dezvoltarea personalității. Chiar dacă părinții ar
furniza exact același mediu pentru toți copiii lor - lucru care de obicei nu se întâmplă - acesta nu va fi
echivalent din punct de vedere psihologic pentru toți. Interacțiunea reactivă apare pe tot parcursul vieții. O
persoană va interpreta un act vătămător ca fiind produsul unei ostilități deliberate și va reacționa la el într-
un mod cu totul diferit față de o persoană care interpretează același act ca rezultat al insensibilității
neintenționate.
Interacțiune evocativă
Personalitatea fiecărui individ evocă răspunsuri distinctive de la ceilalți, ceea ce a fost numit
interacțiune evocativă. Un bebeluș care se agită și se plânge când este luat în brațe va evoca mai puțină
îngrijire din partea unui părinte decât unul care vrea să fie mângâiat. Copiii docili vor evoca un stil de
creștere mai puțin controlat din partea părinților decât copiii agresivi. Din acest motiv, nu putem presupune
pur și simplu că o corelație observată între practicile de creștere a copilului ale părinților și personalitatea
lui sau ei reflectă o simplă secvență de cauză și efect. Mai degrabă, personalitatea copilului poate forma
stilul de creștere al părinților, care, la rândul său, mai formează personalitatea copilului. Interacțiunea
evocativă are loc și pe parcursul vieții: oamenii grațioși evocă medii grațioase; oamenii ostili evocă medii
ostile.
Interacțiune proactivă
Pe măsură ce copiii cresc, pot depăși mediile furnizate de părinți și pot începe să selecționeze și să
construiască mediile proprii. Aceste medii, la rândul lor, modelează ulterior personalitățile lor. Acest proces
este numit interacțiune proactivă. Un copil sociabil va alege să meargă la film cu prietenii în loc să stea
singur acasă și să se uite la televizor, pentru că personalitatea sa sociabilă o determină să aleagă un mediu
care să îi întărească sociabilitatea. Și ceea ce nu poate alege, va construi: Dacă nimeni nu o invită la film,
va organiza evenimentul singură. După cum sugerează termenul, interacțiunea proactivă este un proces prin
care indivizii devin agenți activi în dezvoltarea propriei personalități.
Importanța relativă a acestor trei tipuri de interacțiuni personalitate-mediu se schimbă pe parcursul
dezvoltării (Scarr, 1996; Scarr & McCartney, 1983). Corelația înnăscută dintre genotipul unui copil și
mediul său este cea mai puternică când copilul este mic și este limitat aproape exclusiv la mediul de acasă.
Pe măsură ce copilul crește și începe să își selecteze și să își construiască propriul mediu, această corelație
inițială scade și influența interacțiunii proactive crește. Așa cum am menționat, interacțiunile reactivă și
evocativă rămân importante pe tot parcursul vieții.

Câteva puzzle-uri nerezolvate

244
 Studiile asupra gemenilor au generat câteva modele enigmatice care nu sunt încă pe deplin înțelese.
De exemplu, estimarea ereditabilității pentru personalitate este mai mare atunci când se bazează pe perechi
de gemeni identici crescuți separat decât atunci când se bazează pe o comparație între perechi de gemeni
identici și fraternali crescuți împreună. Mai mult, asemănările remarcabile ale gemenilor identici nu par să
se diminuieze de-a lungul timpului sau a diferitelor medii de creștere. În contrast, asemănările gemenilor
fraternali (și ale fraților ne-gemeni) scad de la copilărie până în adolescență, chiar și atunci când sunt
crescuți împreună. Mai mult, cu cât trăiesc mai mult timp împreună în aceeași casă, cu atât devin mai puțin
asemănători (Scarr, 1996; Scarr & McCartney, 1983).
Unele dintre aceste modele ar apărea dacă genele interacționează astfel încât să moștenești toate
genele în comun (așa cum fac gemenii identici) este mai eficient decât să moștenești doar jumătate din
genele tale în comun (așa cum fac gemenii fraternali și frații ne-gemeni). Aceasta s-ar putea întâmpla dacă
un trăsături depind de o anumită combinație de gene. Să luăm în considerare, de exemplu, trăsătura de a
avea ochii albaștri (pe care o vom simplifica puțin pentru a face punctul). Presupunem că doi părinți au
fiecare o genă pentru ochi albaștri și o genă pentru ochi căprui. Pentru ca unul dintre copiii lor să aibă ochi
albaștri, copilul trebuie să moștenească o genă albastră de la tatăl și o genă albastră de la mamă; celelalte
trei combinații (căprui-căprui, căprui-albastru, albastru-căprui) îi vor da copilului ochi căprui. Cu alte
cuvinte, oricare dintre copiii lor are o șansă de unu la patru să aibă ochi albaștri. Dar pentru că gemenii
identici moștenesc gene identice de la părinții lor, vor moșteni și aceeași combinație de gene. Dacă unul are
ochi albaștri, și celălalt va avea. În contrast, dacă un gemeni fraternal moștenește o genă albastră de la ambii
părinți, șansele ca celălalt gemeni să o facă la fel sunt tot una din patru și nu una din doi. Așadar, în acest
exemplu, moștenirea tuturor genelor în comun este mai eficientă decât moștenirea doar a jumătății genelor
în comun. Există dovezi pentru acest tip de interacțiune gen-gen pentru unele trăsături de personalitate, în
special extraversiunea (Lykken, McGue, Tellegen & Bouchard, 1992; Pedersen, Plomin, McClearn &
Friberg, 1988). Cu toate acestea, interacțiunile personalitate-mediu ar putea fi, de asemenea, parțial
responsabile pentru aceste modele.
Să luăm gemenii identici. Pentru că au genotipuri identice, ei reacționează în mod similar la situații
(interacțiune reactivă), evocă răspunsuri similare de la ceilalți (interacțiune evocativă), iar talentele,
interesele și motivațiile lor similare, ghidate genetic, îi determină să caute și să construiască medii similare
(interacțiune proactivă). Punctul important este că aceste procese funcționează indiferent dacă gemenii sunt
crescuți împreună sau separat. De exemplu, doi gemeni identici care au fost separați la naștere vor fi tratați
în mod similar de către ceilalți oameni pentru că evocă răspunsuri similare de la ceilalți.
Interacțiunea proactivă funcționează în aceeași manieră. Personalitatea fiecărui geamăn îl
determină să aleagă prieteni și medii care sunt similare cu cei aleși de celălalt gemen. Dar prietenii și mediile
care sunt similare îi vor trata pe fiecare gemen în mod similar. Și așa mai departe. Deoarece gemenii încep

245
cu personalități genotipice identice, toate procesele interacțiunii personalitate-mediu acționează împreună
pentru a promova și susține similitudinea lor în timp - chiar dacă nu s-au întâlnit de la naștere.
În contrast, mediile gemenilor fraternali și ale fraților ne-gemeni se separă tot mai mult pe măsură
ce cresc - chiar și în aceeași casă. Ei sunt cel mai asemănători în copilărie, când părinții le oferă același
mediu (deși chiar și aici frații vor reacționa puțin diferit și vor evoca răspunsuri diferite de la părinți). Dar
imediat ce încep să selecteze și să construiască medii în afara casei, talentele, interesele și motivațiile lor
moderat diferite îi vor duce pe căi tot mai divergente, producând astfel personalități tot mai divergente.

Medii împărtășite versus medii neîmpărtășite

Studiile gemelare permit cercetătorilor să estimeze nu numai cât din variația dintre indivizi se
datorează variației genetice, ci și cât din variația legată de mediul înconjurător se datorează aspectelor
mediului pe care membrii familiei le împărtășesc (de exemplu, statutul socioeconomic) în comparație cu
aspectele mediului pe care membrii familiei nu le împărtășesc (de exemplu, prietenii în afara familiei).
Surprinzător, unele studii sugerează că diferențele datorate aspectelor comune ale mediului par să nu explice
aproape deloc variația mediului: După ce similitudinile genetice sunt eliminate, doi copii din aceeași familie
par să nu fie mai asemănători decât doi copii aleși aleatoriu din populație (Scarr, 1992). Acest lucru implică
faptul că tipurile de variabile pe care psihologii de obicei le studiază (cum ar fi practicile de creștere a
copilului, statutul socioeconomic și educația părinților) contribuie practic deloc la diferențele individuale
în personalitate. Cum se poate întâmpla asta? O posibilă explicație ar putea fi că procesele reactive,
evocative și proactive acționează pentru a diminua diferențele dintre mediile în condițiile în care aceste
medii permit o anumită flexibilitate de răspuns. Un copil inteligent dintr-o casă neglijată sau săracă are mai
multe șanse decât un frate mai puțin inteligent să absoarbă informații dintr-un program de televiziune
(interacțiune reactivă), să atragă atenția unui profesor înțelegător (interacțiune evocativă) și să meargă la
bibliotecă (interacțiune proactivă). Genotipul acestui copil acționează pentru a contracara efectele potențial
debilitante ale mediului de acasă și, prin urmare, el sau ea se dezvoltă diferit de un frate mai puțin inteligent.
Doar dacă mediul este extrem de restrictiv, aceste procese conduse de personalitate vor fi împiedicate
(Scarr, 1996; Scarr & McCartney, 1983). Această explicație este susținută de descoperirea că perechile cele
mai diferite de gemeni identici crescuți separat sunt cele în care unul dintre gemeni a fost crescut într-un
mediu sever restricționat. Chiar dacă această explicație pare plauzibilă, nu există dovezi directe că este
corectă. În ultimii ani, mai mulți psihologi au indicat probleme metodologice în cercetările privind
ereditabilitatea diferențelor individuale, care ar putea explica, de asemenea, aparenta lipsă de efecte a
mediului. De exemplu, aproape toate datele pentru aceste studii provin din chestionarele de autoevaluare,
dar validitatea acestor chestionare, în special ca evaluări ale mediului diferiților copii din familie, este
discutabilă. În plus, familiile care participă la aceste studii tind să fie destul de asemănătoare în demografie

246
- nu reprezintă extremele unor medii bune sau rele. Acest lucru ar reduce contribuția aparentă a mediului la
abilitățile și personalitățile copiilor. În orice caz, pare că cercetarea va trebui să se orienteze de la
comparațiile obișnuite între copiii din diferite familii la comparații între copiii din aceleași familii - cu o
atenție deosebită la interacțiunile personalitate-mediu din acele familii. De asemenea, trebuie acordată mai
multă atenție influențelor din afara familiei. Un autor a sugerat că grupul de prieteni este o sursă mult mai
importantă de diferențe de personalitate între copii decât familia (Harris, 1995).

Rezumat
• Dovezi din studiile gemelare sugerează că factorii genetici influențează în mod semnificativ
trăsăturile de personalitate.
• În formarea personalității, influențele genetice și cele de mediu nu acționează independent, ci sunt
împletite încă de la naștere. Deoarece personalitatea unui copil și mediul său de acasă sunt ambele
funcții ale genelor părinților, există o corelație înnăscută între genotipul copilului (caracteristicile
de personalitate moștenite) și acel mediu.
• Trei procese dinamice de interacțiune personalitate-mediu sunt (1) interacțiunea reactivă - diferite
indivizi expuși la același mediu îl experimentează, îl interpretează și reacționează la el în mod diferit;
(2) interacțiunea evocatorie - personalitatea unui individ evocă răspunsuri distinctive din partea
altora; și (3) interacțiunea proactivă - indivizii selectează sau creează propriile medii. Pe măsură ce
un copil crește, influența interacțiunii proactive devine din ce în ce mai importantă.
• Studiile gemelare au produs unele modele enigmatice: Ereditabilitățile estimate din gemenii identici
crescuți separat sunt mai mari decât estimările bazate pe comparații între gemeni identici și gemeni
fraternali; gemenii identici crescuți separat sunt la fel de asemănători unul cu celălalt ca și gemenii
identici crescuți împreună, dar gemenii fraternali și frații care nu sunt gemeni devin mai puțin
asemănători în timp, chiar și când sunt crescuți împreună.
• Aceste modele se datorează, probabil, în parte interacțiunilor dintre gene, astfel încât a avea toate
genele în comun este mai eficient decât a avea doar jumătate dintre gene în comun. Astfel de modele
ar putea fi, de asemenea, datorate în parte celor trei procese de interacțiune personalitate-mediu
(reactiv, evocativ și proactiv).
• După eliminarea similarităților genetice, copiii din aceeași familie par să nu fie mai asemănători
decât copiii aleși aleatoriu din populație. Acest lucru implică faptul că variabilele pe care de obicei
le studiază psihologii (cum ar fi practicile de creștere a copilului și statutul socioeconomic al
familiei) nu contribuie la diferențele individuale în personalitate.

247
NOTĂ Informațiile cuprinse în acest suport de curs sunt traduse și adaptate din:
Kowalski, R., Westen, D., (2011). Psychology. 6th edition. John Wiley & Sons, ISBN-13 978-
0-470-64644-1.
Smith, E., Nolen-Hoeksema, S., Fredrikson, B., Loftus, G., (2009), Atkinson & Hilgard,
coord. Introduction to psychology, 15th edition Cengage Learning EMEA, UK

248
 TEME DE REFLECȚIE
Teme pentru portofoliu
În rândurile de mai jos sunt prezentate mai multe teme de reflecție, inspirate din suportul de curs.
Dintre acestea, dumneavoastră va trebui să alegeți 4 teme în vederea construirii portofoliului de evaluare
pe parcurs la disciplina Introducere în Psihologie I.
Criteriile de realizare a temelor sunt următoarele:
- Fiecare temă realizată reprezintă munca individuală, originală, a fiecărui student. Tentativele de fraudă
și/sau frauda duc la anularea temei respective (notarea ei cu 0 puncte);
- Fiecare temă va fi notată cu 0,5 puncte;
- Extensiunea fiecărei teme va fi de aproximativ ½ pagină (aprox. 350-500 de cuvinte);
- Toate cele 4 teme de portofoliu vor fi trimise într-un singur document (format pdf), prin intermediul
platformei Teams, pe prima pagină a portofoliului fiind menționat numele complet al studentului, anul
de studio, iar apoi titlul temelor. Documentul pe care îl încărcați ar trebui sa arate ca în imaginea de mai
jos:

- Termenul limită de trimitere a portofoliului este 15 ianuarie 2024, ora 22, ora României;
- Nu se accepta portofolii incomplete (cu doar 1 sau 2 teme);
- Pentru realizarea fiecărei teme este obligatorie parcurgerea modulului corespunzător temei din suportul
de curs.
Temele de reflexie
Obiectul psihologiei:
1. Pornind de la citatul lui Paul Valéry „Scopul psihologiei este să ne ofere o idee complet diferită
despre lucrurile pe care le cunoaștem cel mai bine”, argumentați cum se diferențiază psihologia științifică,
de cea a simțului comun

Cercetarea în psihologie:

249
 1. De multe ori, la știtri sau în ziare, întâlnim expresia „Un studiu al psihologilor… a arătat că…”. Pe
baza informațiilor despre cum se realizează cercetarea în psihologie, argumentați care ar fi 5
strategii pe care le-ați aplica pentru a verifica validitatea acelei afirmații
2. Care considerați că este metoda „cea mai bună” pentru a realiza studiile în psihologie? Argumentați
răspunsul pe baza informațiilor din suportul de curs.

Perspective în psihologie:
1. Care dintre abordările din psihologie considerați că sunt compatibile si care nu? Argumentați
2. Alegeți un comportament și încercați să explicați cauza lui din perspectiva a două paradigm diferite

Senzații și percepții:
1. Cum s-ar schimba viața dvs. dacă nu ați avea un sentiment de durere? Cum s-ar schimba dacă
nu ați avea avea miros? Care credeți că ar fi mai rău și de ce?
2. În povestea de mai jos, un cort a fost confundat în mod tragic cu un urs. Pornind de la legile
percepției, explicați cum a fost posibilă această eroare? Pornind de la informațiile din suportul
de curs, menționați ce ar fi putut face vânătorii pentru a evita acea percepție greșită?

250
 3. Prezentați pe scurt care considerați că ar fi avantajele și dezavantajele utilizării realității virtuale
în psihologie.

Conștiința:
1. Care sunt argumentele teoriei psihanalitice care explică de ce amintiri dureroase și unele dintre
impulsurile din copilăria timpurie nu mai sunt accesibile conștiinței?
2. Ce presupune automatismul? Argumentați avantajele și dezavantajele automatismului în viața
cotidiană.

Învățarea:
1. Făcând referire la învățarea prin condiționare operantă, explicați și exemplificați o strategie pe
care o poate folosi cadrul didactic, în context educational, pentru a crește frecvența implicării active a
elevilor în activitățile școlare.
2. Argumentați afirmația lui J. B. Watson „Daţi-mi un copil şi îl voi face să se caţere sau să-şi
folosească mâinile pentru a construi clădiri din piatră sau lemn… Îl voi face hoţ, răufăcător sau toxicoman.
Posibilităţile în orice direcţie sunt nenumărate… Oamenii se construiesc şi nu se nasc.”
3. Dacă ați ține mâncarea animalului de companie într-o cutie verde, explicați care este
comportamentul care va apărea în timp la respectivul animal, conform experimentului lui Pavlov.

Memoria:
1. Să presupunem că vă interesează să ajutați oamenii să își amelioreze capacitatea de a stoca
informațiile în memoria de lungă durată și de a le recupera ulterior. Ce tehnici le-ați recomanda în baza
bibliografiei recomandate?
2. Explicați și exemplificați fenomenul de construcție al memoriilor false.

Inteligența:
1. De ce credeți că oamenii consideră că este încă necesar să măsurăm nivelul de inteligență?
2. Conform culturii noastre, care credeți că sunt abilitățile care îl fac pe om să fie considerat
inteligent?
3. Cum pot părinții să sprijine dezvoltarea inteligenței copiilor lor?

Personalitatea:

251
1. Gândiți-vă la propria dvs. tendință de a fi prietenos sau neprietenos. În ce măsură este importantă
situația în care vă aflați pentru a determina nivelul dvs. de prietenie? Care sunt unele dintre
experiențele personale care ar fi putut contribui la tendința dvs. de a fi prietenos sau neprietenos?
2. Considerați că este o idee bună să oferim o acceptare pozitivă necondiționată (o atitudine de
acceptare și iubire totală) pentru toate comportamentele unui copil? Argumentați răspunsul.

252