VENIAMIN POCITAN PLOEŞTEANU

roFCREANGĂ
DIACON, INSTITUTOR Şl POVESTITOR

La o sută de ani dela naşterea lui

(1837 - 1937)
V o i. I (viaţa). .
__________ BUCUREŞTI
 LUCRĂRI PUBLICATE CA PREOT
1. Natură şi Dumnezeu. Conferinţă ţinută la societ. stud. în teolo­
gie, publicată în ziarul „Vocea Bisericii". I, (Nr. 10-15 şi 22-22) Buc. 1894.
2. Raportul între Morală şi Drept. Conferinţă publicată în
ziarul „Vocea Bisericii". II, (Nr. 6-9, Bucureşti, 189j.
3. Rudenia şi afinitatea ca impediment la căsătorie, in dr. ro­
man, român şi bisericesc. Teză de licenţă in teologie. Tipărită cu
ajutorul „Fundaţiei Universitare Carol 1“. — Bucureşti, 1897.
4. Teologul, ziar bisericesc, în colaborare cu mai mulţi colegi.
Redacţia şi Administraţia la domiciliul său, str. sf. Ionică 13. Buc. 1897.
5. Conpendiu de drept bisericesc al Bisericii ortodoxe române
în comparaţie cu celelalte confesiuni. — Bucureşti, 1898.
6. Istoria Bisericii române, dela creştinarea Românilor şi până
în ziua de astăzi (m litografie). Bucureşti, 1898.
7. Biserica Aromânilor, în revista „Şcoala şi Biserica" II, 1900
şi „Consolatorul", II. — Bucureşti, 1900.
8. Mitropolia Proilaviei, în rev.: .Şcoala şi Biserica". Buc. 1904.
9. Notiţe istorice asupra bisericii „sf. Voevozi" din Bucureşti.
Tipărită cu cheltuiala primăriei capitalei. Bucureşti, 1904.
10. Satul Săuceştilor (jud. Bacău), în revista: „în ore libere"
(Nr. 4-6).- Bacău, 1905.
11. înfiinţarea capelei române din Paris. — Arhimandritul Io-
safat Snagoveanu. Bucureşti, 1913.
12. Metoda de preuare a religiunii în şcoalele secundare.
Bucureşti, 1913. Pr. 30 lei.
13. Biserica românească din Basarabia. Buc. 1914. Pr. 25 lei.
14. înarmarea sufletească a ostaşului român, în colaborare
cu Icon. C. Nazarie. Ediţia I. 1917, Bârlad şi ediţia Il-a 1918, Iaşi.
15. Scrisori din calea spre Egypt şi Palestina, publicate în
ziarul „Crucea". Bucureşti, 1926.
16. Un paraclis românesc la Ierusalim, în revista: „Biserica
ortodoxă română", 1926 şi 1927, p. 560—561.
17. Patriarhatele Bisericii ortodoxe. „Teză de doctorat în
Teologie". Bucureşti 1926.
18. Geneza demnităţi patriarhale şi patriarhatele Bisericii
ortodoxe. Bucureşti, 1926. Pr. 50 lei.
19. Popa Şapcă. O faţă bisericească revoluţionară dela 1848,
în ziarul „Crucea'*, 1926.
20. Patriarhatul României şi chemarea lui în viitor. Buc.
1926. Pr. 10 lei.
21. Capela românească din Lipsea. In revista: „Biserica orto­
doxă română" pe lunile: Iulie-August, Bucureşti, 1927.
22. Scrisori din străinătate. Din calea spre „Sf. Munte Athos",
in ziarul „Crucea". Bucureşti, 1928.
23. Capela românească din Baden-Baden. Bucureşti, 1928.
Extrasă şi în broşură. Pr. 25 lei.
24. Mergând învăţaţi toate neamurile... Bucureşti, 1928.
25. Arhim. Nichifor Iliescu (Sprânceană), in rev. „Biserica
ortodoxă română" p j Ianuarie şi Noembrie, 192».
26. Dezastrele cutremuriior de păm ânt în Ţara sfântă şi
răsărit, în rev. „Biserica ortodoxă română" pe Mai, 1927.
27. Biserici româneşti din Lemberg (Lwow), îa revista ^ B i ­
serica ortodoxă română", pe Iunie 1928.
28- Ieromonahul Anania Melega, în revista: „Biserica ortodoxă
română", pe Ianuarie 1929.
29. Capela românească din Viena. Bucureşti, 1929.
30. Legislaţia Bisericei ortodoxe. Jurisprudenţe, în rev. „Bi­
serica ortodoxă română", pe Aprilie 1929.
3'. Rolul şi însemnătatea Consistoriului spiritual Central, în
promovarea justiţiei bisericeşti, Jurisprudenţe, în revista: „Biserica
ortodoxă română" pe Noemvrie 1929.
DIACON, INSTITUTOR Şl POVESTITOR

La o sută de ani dela naşterea lui,

i v (1837-1937)
H i
b u c u r e ş t i .
 precuvântare.
A nul acesta (1 Martie 1937), s’au îm p lin it 100 a n i
dela naşterea lu i Ion Creangă şi aproape 50 a n i dela
moartea lu i. Această dată, a fost sărbătorită, aproape de
către toate instituţiile culturale din ţară, în chip solemn
■şi în diferite feluri, şi anume :
1. M inisterul educaţiei naţionale, a dispus ca, în ziua
de 1 Martie, toate şcolile să organizeze festivaluri şi să se
ţin ă conferinţe despre„ T. Creangă11, citindu-se din operilelui.
2. Direcţia Generală P. T. T. a scos m ărci poştale
jubiliare, de 2 lei verzi şi de 4 lei albastre, reprezentând
casa ţărănească din Humuleşti, unde s ’a născut povestito­
ru l şi de 3 lei roşii şi 6 lei cărămizii, cu chipul lu i, în bust.
Modelele acestor mărci, după ce au, fost supuse aprobării
M. S. Regelui, s’au im prim at şi pus în circulaţie, între 10-
15 A prilie, răspăndindu-se, în zeci de m ii de serii, fiin d
m ult căutate de marele public.
3. „Cercul Ieşenilor11 din Bucureşti, a comemorat D u ­
m inică 30 M ai, ara 11 a. m., „centenarul naşterii lu i Ion
•Creangăa, p rin tr’un mare festival, în sala Ateneului rom ân.
La acest festival au vorbit: Qr. Trancu-Iaşi, preşedintele
cercului; Al. G. Donescu, prim aru l general a l m u nicipiu ,
■lui; scriitorul Păstorel leodoreanu; prof. Octav Botez;
Eug. Mironescu şi Ioan Botez. In numele foştilor elevi a i
lu i Ion Crengă a vorbit generalul Boian.—
La acest festival a luat parte şi o delegaţie de săteni
d in Humuleşti — locul de naştere a l sărbătoritului — în
frunte cu păr. Cosma şi învăţătorul Papuc. Tot cu acest
prilej, corul societăţii „Cezar Ir a n k “ a l studenţilor Aca­
demiei regale de muzică, sub conducerea prof. St. Popescu
a cântat, cântece religioase şi populare, în legătură cu
sărbătoarea; ia r în rotonda Ateneului, s’a organizat de
către „Cartea Românească“ o expoziţie, cuprinzând: cărtj,
stampe şi fotografii, cu diferite am intiri, în legătură cu
viaţa şi opera m inunatului povestior.
4. P rim arul general al Capitalei, Al. G. Donescu, a
dispus reconstituirea— în cadrul „lunei Bucureştilor“ —
a celor două căsuţe, unde şi-a petrecut viaţa scriitorul.
cea din satul Humuleşti (casa părintească) şi bojdeuca
din Ţicăul de sus a l Iaşilor.
o. Teatrul N aţional din Bucureşti, a reprezentat pitsa
„H arap Alb“ ; ia r la radio,— Bucureşti, un academician a
vorbit despre: „Opera lu i Ion Creangă. —
6. Intre 18-22 Iulie, Ateneul popular „Ion C reangă
din Humuleşti, cu m ultă însufleţire, a sărbătorii „cente­
narul lui I. Creangă", la Humuleşti şi între zidurile „cetă­
ţii N e a m ţ u l u i d e lângă Târgul Neamţului.
7. Prof. Gino Lupi deld universitatea din Milano,
scrie im adm irabil articol despre „Ion Creangă11 în L’Eu-
ropa Orientale, revistă de istorie şi viaţă culturală, ce a-
pare la Rom a; ia r prof. Claudiu Isopescu, dela Univers -
tatea din Roma, ţine la postul de radio— Roma o conferinţă
despre Ion Creangă, cu prile jul îm p lin irii a o sută de ani
dela naşterea lui. Această conferinţă a fost difuzată şi de
posturile din Neapole-Bari-Palermo-Bologna-lorino I I
şi M ilano I I . a
8. In sfârşit actualul prim ar al laşului, O. Racoviţă,
a în fiin ţa t o bibliotecă populară publică, cu numele: „Ion
Creangă" în amintirea marelui povestitor şi scritor, supra­
num it „părintele literaturii populare", pe care a inaugu­
rat-o, cu deosebită solemnitate, Duminică 19 Sept, a. el—
Biblioteca aceasta, cu peste 10.000 volume, este aşe­
zată în ograda Bisericii „Golia“, unde este muzeul oraşu­
lu i Iaşi, şi „Arhivele statului“ d in Moldova.
Cărturarul Mitropolit, Nicodem, al Moldovei, cu pTi-
lejul inaugurării acestei biblioteci, a spus următoarele:
„De însetează cineva, să vie şi să bea, apă duhovnicească...
Aici s’a deschis un mic isvor de apă sfântă. Deschiderea
bibliotecii populare „Ion Creangău, este un început mic,
dar de mare însemnătate.
 Doresc ca acest isvor să fie de folos pentru toţi; să-i facă
sănătoşi, cu trupul şi cu m intea. ; ia r curtea imensă a Go-
liei, să devină, cu tim pul, o bibliotecă mare, simbolul pro­
gresului şi al viitorului. Muzeul de relicve istorice şi sfinte
de alături, să fie oglinda trecutului, în care să privească
limpede, toţi acei ce vor veni să se adape, la isvorul de
binefaceri a l acestei biblioteci“ l.
In acelaş timp, au apărut o serie de broşuri, scrise
de condeie de seamă, p rin cari se cinsteşte memoria mare­
lu i scriitor; şi, aproape n ’a fost revistă şi nici zia r coti­
dian, în care să nu se f i înserat, m ăcar o sim plă am in­
tire, din viaţa sărbătoritului.
Au eşit şi ediţiuni speciale, cu operile sale, unele din
ele ilustrate frumos, pentru copii -, altele critice.

Biserica noastră ortodoxă românească, n u poate trece

sub tăcere, acest fapt, pentrucă, orice s’ar, zice „T. Crean­
g ă“ s ’a născut şi a crescut în duhul acestei Bisericii ; a
fost un produs al şckalelor bisericeşti şi a s lu jit sf. Altar,
ca diacon, peste 12 a n i; ia r dacă m ai târziu, a fost pus
în trista situatie,
5 ' de a desbrăca rasa diaconească,f aceasta
se datoreşte num ai înprejurărilor neprielnice, în care
s ’a găsit, îh tr ’un moment dat.
Este drept, că a suferit oarecari neplăceri, din par­
tea superiorilor săi eclesiastici.— Pe drept sau pe nedrept,
este altă ceva. Creangă însă, a răm as pentru toată viaţa
lu i; cu darul diaconiei; a fost un fiu credincios a l Bise­
ric ii sale strămoşeşti şi nici odată nu s ’a arătat protrivnic
sfintelor sale învăţături şi bunelor orândueli canonice.
Pentru aceste considerente, am crezut de cuviinţă, a
schiţa şi noi, viata acestui cleric, distins dascăl şi m inunat
povestitor — cu p rile ju l centenarului vieţii sale— ca să
reînprospătăm în m intea clericilor şi a creştinilor drept-
credincioşi, cine a fost „Ion Creangă", şi pentru ce, n u
num ai întreaga suflare românească, ci şi străin ii, î i cin­
stesc memoria şi îi citesc, cu drag, operile sale.

1. Z iarul „ Universul“ Nr. 195 şiL202, din Iulie, 1937. - Cf. şi

No. 262, din 23 Septerfivrie. 1931.
 ION CREANGA (biografie).

1. Naşterea şi c o p ilă ria sa. Ion Creangă a văzut lu

mina zilei, la 1 Martie 1837, în satul Humuleşti, din^ jud.
Neamţului — drept peste pârîul Neamţ. — Părinţii săi, ţărani,
neaoşi români, buni creştini şi cu frică de Dumnezeu, îşi agoni­
seau traiul din osteneala braţelor lor. Tatăl său, Ştefan al
lui Petre Ciubotarul, era de loc, din Humuleşti; iar mama
sa, Smaranda, fica lui David Creangă şi a Nastasiei, era din
satul Pipirig, acelaş judeţ.—
David Creangă îşi trăgea obârşia lui, din Transilvania
şi anume din părţile Maramureşului, satul Cranga, schimbat
apoi în „Creangă", de unde trecuse munţii, de urgia papis­
tăşiei, împreună cu părinţii şi cu trei fraţi: Petre, Vasile şi
Nicâ, şi se aşezase în Pipirig unde mai erau câteva familii
de români ardeleni, veniţi de m a i’nainte. Aceasta s’a întâm­
plat către sfârşitul veacului al XVIII-lea.— Nastasia, soţia sa,
fiica lui Grigore Ciubuc Clopotariul, era de baştină, tot din
Transilvania, cimotie cu Iacov Stamati, fost episcop al Hu­
şilor şi apoi mitropolit al Moldovei şi Sucevei (1792-1803),
vestit pentru faptele sale de binefacere şi faţă de cei de altă
lege, precum şi penru dragostea sa, de a împrăştia învăţă­
tura de carte, în masa norodului moldovenesc.
Din căsătoria lui David Creangă cu Nastasia, s’au năs­
cut şase copii: patru băeţi şi două fete, dintre care una este
Smaranda, care măritându-se cu Ştefan al lui Petru Ciubăr
tarul din Humuleşti, a născut 8 copii. Cel mai mare dintre
ei este Ion, care după şapte zile dela naştere, a fost bote­
zat în legea ortodoxă strămoşească, în ziua de 7 Martie, la
biserica cu hramul „sf. ierarh Nicolae," de către preotul sa­
tului Humuleşti, Ion Nemţanu — fiindu-i naş Ion Cojocă-
reanu, după numele căruia şi finul său, s’a numit tot Ion \

1. Vezi spiţa neamului lui Ion Creangă la Jean B o utie re : L

vie et l’oeuvre de Ion Creangă (1837-1889). Paris. 1930, la început.
— C/. Lucian Predescu: Ion Creangă, viaţa şi opera. Bucureşti,
voi. I, viaţa, p. 8—27.—
 Mai târziu, tot Cojocăreanu botează şi pe fratele mai mic al
lui Ion, dându-i numele, Zahei.
Copilăria. Şi-o petrece, în casa părinţilor săi, din Hu-
muleşti. Şi era de mic Ion, isteţ din fire, vioi, sprinten, şi
mult îi mai plăceau sburdălniciile şi jocurile. Atunci s’a
simţit^ el fericit. Cât de fericit a fost el, ca copil, în modesta
căsuţă a părinţilor săi şi între copiii satului, povesteşte însuşi,
mai târziu, scriind: „Şi, Doamne, frumos mai era pe atuftci;
caci şi părinţii şi fraţii şi surorile, îmi erau sănătoşi. Şi casa
ne era îndestulată, şi copiii şi copilele erau deapururea în petre­
cere cu noi şi toate îmi mergeau după plac, fără leac de
supărare, de parcă era toată lumea a mea.
Şi eu eram vesel, ca vremea cea bună, şi sturluibatic
şi copilăros, ca vântul în turbarea sa.—
A . Şi mama, c,are era vestită pentru năzdrăvăniile sale,
îmi zicea, cu zâmbet uneori, când începea a se ivi soarele
dintre nori^ după o ploaie îndelungată: „Eşi copile, cu păr
bălan afară şi râde la soare, doar s’o îndrepta vremea". Şi
vremea se îndrepta, după râsul meu.. . .
Ştia, vezi bine, soarele, cu cine are de-aface, căci eram
feciorul mamii. ^ . . . Şi apoi, dragi, mi-era, tata şi mama, fra­
ţii şi surorile şi băeţii satului, tovarăşii mei din copilărie,
cu cari, iarna, în zilele geroase, mă desfătam pe ghiaţă şi
la săniuş; iar vara, în zilele frumoase de sărbători, cântând
şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prun­
dul şi şteoalnele (de apă), ţarinele cu holdele, câmpul cu flo­
rile şi mândrele dealuri, de după care-mi zâmbeau zorile,
în zburdalnica vârstă, a tinereţii! Asemenea, dragi îmi erau
şezătorile, clâcile, horile şi toate petrecerile din sat, la care
luam parte, cu cea mai mare însufleţire ! Pentrucă, de pia­
tră de-ai fi fost, şi nu se putea să nu-ţi salte inima, de bu­
curie, când auzeai, uneori în puterea nopţii, pe Mihai scrip-
carul din Humuleşti, umblând tot satul, cu câte o droaie de
flăcăi după dânsul şi cântând:
Frunză verde de cicoare
Astă-noapte, pe răcoare
Cântă o privighetoare
Cu viersul de f a t ă mare;
Şi cântă, cu g las duios
De picau frunzele jos
Şi cântă, cu glas subţire
Pentru a noastră despărţire;
Şi ofta şi ciripea
Inima de ţi-o rupea.
Vorba unei babe! „Dare-ar Dumnezeu, tot anul să fie
sărbători şi numai o zi de lucru, şi atunci să fie praznic şi
nuntă’n sat“.
2. în v ă ţă tu r a de carte. a. Intăi şi ’ntăi a început a în
văţa la şcoala din Humuleşti, o chilie ridicată atunci, cu cheltu­
iala sătenilor, chiar în poarta bisericii, prin îndemnul şi osârdia
părintelui Ioan Humulescu, care avea o mână de învăţătură,
un car de minte şi multă bunătate de inimă. Dumnezeu să-l
ierte! Umblase din casă ’n casă, cu dascălul după el, sfă­
tuind pe săteni, să-şi dea copiii la şcoală.1 Ba a dat şi pildă,
căci cea dintâi şcolăriţă a fost Smârăndiţa lui, o sgâtie de
copilă, ageră la minte şi aşa de silitoare, de întrecea mai
pe toţi băeţii, şi din carte, dar şi din nebunii. Insă părintele,
ijiai în toată ziua, trecea pe la şcoală şi vedea ce se petrece...
'Se adunaseră mulţi copii la şcoală. Intre aceştia era şi Ion,
un băiat ca de vre-o 11 ani, sfrijit, prizărit şi fricos şi de
umbra lui. Ca metodă, a început după moda veche: mai în­
tâi cu Cruce-ajută, învăţând buchile, cu slove cirilice, apoi
a trecut la trataji si în urmă, la ceaslov.
Dascăl avea pe un holteiu frumos, zdravăn şi voinic ;
11 chema Vasile a Ilioaieiz. El era şi dascălul bisericii din
sat. Un sorcovăţ nemţesc plătea tatăl lui pe lună, ca să-l
înveţe. Pe atunci îi ziceau toţi în sat şi la şcoală: Ionică a
lui Ştefan a Petrii.
Peste vr’un an, vornicul prinzând la oaste, cu arcanul,
pe dascălul Vasile, a rămas şcoala pustie; iar şcolarii, cari
erau peste patruzeci la număr, s’au împrăştiat toţi, pela ca­
sele lor. A umblat părintele Ion, cu pletele’n vânt, mult şi
bine (ghine), dar dascăl ca bădiţa Vasile, cuminte, harnic şi
ruşinos, ca o fată mare, n’a mai găsit.
In anul următor (1848), s’a deschis şcoala iarăşi—şi în
lipsa altuia mai bun—cu dascălul lordache. Ştia şi el, nu-.i
vorbă, glasurile pe din afară, dar clămpănea, de bătrân ce
era, ş’apoi mai avea şi darul suptului... încă dela ’nceput
dascălul lordache, începe a ne ridica de urechi la fârta (40
deasupra uşii şi ne prea îndesa, la spinare, cu sfântul Ne-
culai, — un biciu de curele, făcut şi dăruit şcoalei de moş
Fotea, cojocarul satului. Şi aşa, de unde până atunci ne du­
ceam, cu drag la şcoală, am început a umbla huş-marginea ;
O zi ne duceam, două nu; dar tot deprinsesem a ceti o leacă.
Câţiva ne ţineam de părintele Ion şi bâzâiam duminicile la
strană, căci biserica deschide pe om.

1. Aşa s’au întemeiat primele şcoli şi s’â început învăţătura de

carte, în satele noastre. Preotul şi dascălul bisericii au fost cei dintâi
ostenitori şi luminători ai copiilor poporului.
2. In fragmentul de autobiografie: „Vasile a Vasilicăi".
 Nu trecu mult şi în vara aceia—scrie Creangă—a venit
holera dela 48, aşa prin August, şi-a început a secera prin
Humuleşti, în dreapta şi în stânga, de se auzia numai chiu
şi vai, în toate părţile. Şi eu, neastâmpărat cum eram, ba
eşeam la pârleaz, când treceau cu mortul pela poarta noas-
tra, ba îl petreceam până la biserică cu băeţii; încât se spe­
riaseră tata şi mama. Şi ca să mă scape de belea, m’au trimis
la stana, în dumbrava Agapiei, unde erau şi oile noastre*
ll?sa, Pes^6 noapte a şi dat holera peste mine şi m’a frământat
Ş> m ? sgârcit, cârcel. Ciobanii m’au trimis a doua zi, în
căruţă acasă, unde m’am lecuit; căci vorba ceea: Lucrul rău
nu piere, cu una cu două.

a. P ărin ţii lui Creangă. Tata,—zice Creangă—nu ştia

carte de fel şi nici mult haz nu făcea de dânsa. Deaceia, cam
adesea îmi zicea, în bătae de joc:
Logofete, brânză’n cui,
Lapte acru’n călimări
Chiu şi vai, prin buzunări.
^ Vezi că tu, cam parcă te codeşti la treabă. Şi dacă
or învăţa toţi carte, cine o să tragă ciubotele?
, Din. partea tatei, puteam să rămân, cum era mai bine :
„Nica lui Ştefan a Petrei", om de treabă şi gospodar în
Humuleşti; căci vorba lu i:
Decât codaş în oraş
Mai bine’n satul tău fruntaş.
Mama insa, din potrivă, ţinea ca Ion al ei, să’nveţe
carte, cu orice preţ. Nici ea nu învăţase carte, dar îl pu­
nea adesea să citească acasă, ceaslovul, psaltirea şi Alexan­
dria ş\ luând seama, în dragostea ei de învăţătură, ajunsese
a citi mai bine ca dânsul; şi se bucura grozav, când vedea
pe Ionică, că se trage la carte1. Dar, în Humuleşti, ce să mai

j mama lui Creangă, ne face impresia unei arde-

o m H i w ’ deşteaptă şi bisericoasă. Vrednică şi gospodină, cum
d t in w ile - ,dln ,satele jud. Neamţ Ş> din alte părţi, cari prefac
tar»a V " — Iucrand la fei de fel de ţesături şi cusături, din vân­
zarea carora, î ş i sporesc rostul casei.
fiitwfr* î r V . irei ‘î 3?’ şi după spiţa neamului ei ardelenesc,
fiindcă se tragea dintr o tulpină, in care mai fuseseră preoţi si cărtu-
sunramimî+11Q<i el< CiubucClopotariu, dela mănăstirea Neamţului,
fitni I- »°mul. . Voda“> cimotie cu Iacov Stamate, mitropo-
liîminn e- de„ a_?i vedea copiii procopsiţi, râvnitoare de
umina carţu şi ambiţioasa, de „a rămânea pe-a ei". Ţinea cu orice
+0 I ’ j. ,ca RS Ionică popă, ca să-i pomenească neamul, pentru er-
tarea pacatelor. Dar tot din obârşia sa ardelenească, ţişnea şi această
năzuinţa, ştiut fund ca in Transilvania, era un adevărat cult pentru
 înveţe? căci ajunse-se de cetea ’n biserică şi cânta, pe din^
nafară, toate troparele, ca şi dascălul lordache.
b. La Broşteni. Biata mamă, de câte ori găsea prilej,
nu înceta a tot cihăi pe tata, ca să mă dea mai departe,
undeva la şcoală, mai ales că auzise ea, citindu-se în bise­
rică, la paremii că „omul învăţat, înţelept va f i ; iară pe cel
neînvăţat, slugă-1 va avea". Cine stăruie învinge. Aşa şi
cu Smaranda, mama lui Creangă.
In toamna anului 1848 s’a pus iarăşi cu cihăiala pe
capul tatei. Dar tata, se ţinea tare. El tot spunea, că nu mai
are bani de dat pentru şcoală.
— Să ştiu bine că-oi toarce’n furcă— răspundea mama—şi
nu-1 las, la mijlocul drumului. Vreau să-mi fac băiatul
p opă, ce ai tu ?
—Numai decât popă. Auzi măi ? Nu-1 vezi că-i o tigoare
de băiet, cobăiat şi leneş, de n’are păreche ?
In sfârşit, cât s’a bălăbănit mama cu tata, din pricina
mea, dar tot pe-a mamei a rămas; căci, într’o duminică,
aşa prin câşlegile crăciunului, aproape de cârneleagă, (1849),
L viind bunicul meu, David Creangă din Pipirig, pela noi şi
| văzând zurbava, ce se iscase în casă, între mama şi tata,
c din pricina mea, a z is :
—Las’măi Ştefane şi Smărănducă, nu vă mai zurbuluiţi
t atâta, c’am să ieu pe nepotu cu mine, la munte, şi să-l dau
în şcoala lui Alecu Baloş, din satul Broşteni, la profesorul
Nicolae Nanu, şi-ţi vedea voi, ce-a scoate el dintrânsul.
După două zile, Marţi dis-dediminiaţă, bunicul David
plecând dela noi, m’a luat cu dânsul şi m’a dus, mai întâi
la el la Pipirig. Şi a treia zi după asta, după ce ne-a luat
schimburi şi câte o pereche de opinci, frumos îngurzuite de
dânsul, pentru mine şi pentru Dumitru, fratele mamei cel mai
mic, am sărutat mâna bunicăi şi am plecat câteşi trei, spre
Broşteni, unde am ajuns a treia zi. Aici ne-a dus la profe­
sor şi la biserică, de ne-am închinat pela icoane - apoi ne-a
aşezat în gazdă, pe cheltuiala lui, la o femee numită Irinuca,
care avea o cocioabă veche de bîrne, cu peretele cât palma,
chiar sub poala muntelui, pe malul stâng al Bistriţii, aproa­
pe de pod. Pe lângă altele, Irinuca avea un ţap şi două capre,

preoţie—fiind singura, demnitate mai cinsită şi independentă, pe care o

puteau îmbrăţişa românii. Aşa se explică de ce Smaranda, punea atâta
sârguiriţă, ca şi Ionică al ei, să se facă popă, ca puţine alte gospodine
din Humuleşti, de-i zicea Petre al e i:
—Poi, de, măi femee, tot eşti tu bisericoasăi de s’a dus vestea ;
încaltea ţi-au făcut şi băeţii biserică, aici pe loc, după cheful tău ;
măcar că-ţi intră biserica în casă, de departe ce-i... pentru că ea ştia
—cum am mai spus—că numai „biserica deschide pe om“.
 ■slabe^şi pline de râie, cari dormeau în tindă Ne era şcoala
cam departe, dar şi „oi eram buni de picior Dela L S ,
atat mi-aduc aminte, că profesorul ne a tuns chilug şi ne-a
dat şi de invaţat, după puterea noastră, între altele şi în­
gerul a strigat", pe dinafară. Câtă cărte s’a p r in s d l mine
prins^sf^tunri'11^ 1 ştlu’ da/., râl’a căPrească, ştiu bine că s’a
primea în ernaiă ? ? de facut? Da^ l u l Nanu, nu ne mai
primea in şcoala, Innuca, nu ne putea vindeca • ne bu-
S ta *to ff C'ne'' înŞ"'i,,ta' raerinSe,e era“ p"' iSSlSs'
a- a stat, umblând prin munte si scăl-

de raie. Dar in zadar, vorba ceea: „Se ţine, ca raia de om“.

“ nt° zi,.când Irinuca nu era acasă, am dat de-o mare
pozna. Ne suim pe munte, la deal de casa ei şi amânTi
cu Dumitru, cu cate o bucată de răzlog în mână ne nune
la
ia ^v a V săltâid
vale, d‘n Jde° Cun
saltand tot mai sus, U' ^stat
Ş' Unde P0™şi ^trece
de om: stânca
nrin
l î s f r i t a ^ H tmda Irinucăi PeIa caPre şi se duce drept în
Bistriţa, de clocotea apa. Asta era în sâmbăta lui Lazăr pe la
.ce(-' de Gardul şi tinda, casa femeii
daramate la pamant, o capra rupta în bucăţi, nu-i lucru de şagă.
Uitasem acum şi de râe şi de tot, de spaimă.
— Ce era de făcut, că ne temeam că vine Irinuca ş i.
- — btrângem repede bulendrele ce le aveam, le ’însfă-
cam la spinare, şi — până a nu veni baba acasă — o por­
nirăm repede, şi cu nişte plutaşi, pe Bistriţa, am ajuns seara
laBorca, la un frate a lui Dumitru, anume Vasile, unde ne-a
î Iar a doua zi’ în duminica Floriilor, am ple­
cat disdedimineaţa m Humuleşti. Şi când m’au văzut, tata
şi mama, tuns chilug şi plin ciucur de râie căprească, bucu­
ria lor n a fost proastă. Ce să facă ? Au început a mă scăl­
da, ba cu leşie de ciocălăi, ba cu usuc de lână, ba a mă
unge cu dohot, şi ’ntr’o săptămână, m’au izbăvit de podoabă.
Dar şi eu le-am tras, în ziua de Paşti, la biserică, un „înge­
rul a strigat de-au rămas toate babele din sat cu gurile
cascate la mine; iar fetele numa-şi dau ghiont, una alteia,
văzând ce poate acum, Nică a lui Ştefan a Petrii! Dască­
lul lordache rămăsese pe jos ; era a cincia roată la car.
triata mama, nu ştia ce să mai facă de bucurie, mai ales,
cf*. Păr^tele Ioan m ’a pus la masă cu dânsul,
§i bmarandiţa, fiica lui cea deşteaptă şi zglobie, a ciocnit o
mulţime de ouă roşii cu mine. Şi aşa, bucurie peste bucurie,
venea pe capul^ meu. Dar, la a doua înviere nu mi-a mers
aşa de bine, căci fetele din sat, viind la biserică şi unele din
 ele mai drăcoase, cum au dat cu ochii de mine, tuns chilu Sr
le-a şi bufnit râsul, şi-au început a-mi zice:
Tunsul felegunsul, Tunsul felegunsul...
c. La un dascăl din Târgul-Neamţ. Toată vara anului
1849, Ion a stat în Humuleşti, pe lângă părinţii săi, ajutân-
du-i la treburile casei şi la câmp. Când s’a apropiat iarna,,
biata mamă, — zice Creangă — crezând că Ionică al ei are
să iasă un al doilea Cucuzel, s’a pus cu rugămintea, pe lân­
gă tata şi mai mult de gura ei, l-a dat să înveţe psaltichier
la un psalt dela biserica „Adormirea Maicii Domnului", din
Târgul Neamţului, peste baltă, Ia vreo două zvârlituri de
piatră, de Humuleşti. Plătea 3 husări pe lu n ă 1. O iarnă în­
treagă a învăţat şi la această şcoală; căci doar iarna ce
putea învăţa.^ Vara nu făcea mulţi purici pela şcoală, pentru-
că trebuia să ajute acasă: la tras în pieptănaşi (lână scăr­
mănată), la năvădit, la făcut ţevi cu sucala şi la tors cu roata.
jf. „Câte trei-patru oci de canură torceam pe z i ; — scrie Crean-
j gă — mă întreceam cu fetele cele mari din tors, şi ele din
| răutate, mă porecleau Ion torcălău 2.
In acelaşi rost va fi petrecut el şi vacanţele din anii
I 1850-1851, când nu-i ştim urma.
d. La şcoala domnească din Târgul Neamţ. In 1852
Oct. 16, domnitorul Gr. Ghica (1849-1856) vine la Târgul-
Neamţulului, spre a lua parte la sfinţirea capelei spitalului
şi punerea pietrei fundamentale a şcolii domneşti, care se
i înfiinţase atunci.3— Intre copiii isonari dela biserică, se afla
Ş* ^ ^ Ştefan a Petrii din Humuleşti. Domnitorul arun-
cand o privire părintească asupra copiilor, le zise:
- Iată copii, şcoala şi sfânta biserică, izvoarele mân-

1. Monedă de 20 de creiţari.
2, Până aci, pe lângă amintirile sale, ne-am servit şi de un'
fragment de autobiografie, aflat printre hârtiile lui. Vezi: Ion Crean­
ga : Opere complecte. Ediţia Minerva. 1909. p 389-382.
3 Şcoala aceasta fusese înfiinţată de mănăstirea Neamţului..
Acum devine şcoala domnească, cu programa şcolilor tinutuale.’ Pe
pia, d e deasupra uşei de la intrare, în exterior, sta săpat: Shola
mC^ 01 p.ia,tra^â ? temeIie s’a pus de prea înălţatul Domn
btapamtor Moldovei Io Grigorie Alexandru Ghica Vvd, zidindu-se prin
sirguinţa prea cuviosului Arhimandrit şi Stareţ S. M-ri Neamţul şi Se­
cul Kir Neonii, ca cheltuiala monastirilor, Ia anul 1852 Octombrie 12“
La această dată se inc pe clădirea; iar după 4 zile, la 16 Oct i se
E 7 ™ ' D Pre£ePÎa domnitorului. Gr. Ghica. Se termină,' la 1
S lf i Hin 9S ^ 7 « ^ nSOf Vele,Nr- 24°86’ din 22 August 1853 şi Nr.
a s aceIuia§‘ Domnitor, se întăreşte şi se recu­
noaşte aceasta şcoala cu drepturile ei din Tg. Neamţu“. V ezi: Nicolae
Ţim iraş: Ion Creangă... 1933. Bucureşti, p. 61-62.
 gâierii şi ale fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă lumi­
naţi, şi pe Domnul lăudaţi!
Aceste vorbe rostite de gura domnească, au brăzdat
adânc inima norodului adunat acolo, şi fără întârziere, şcoala
s a umplut de băeţi, doriţi de învăţătură. Intre aceştia, zice
Creangă, eram şi eu, cel mai bun de hârjoană şi slăvit de
leneş. Leneş fără pereche mă făcusem, căci mama, după câtă
minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum, nici la o cofă
de apă, numai să învăţ carte şi să mă fac popă, ca părin­
tele „Isaiia Duhu", profesorul nostru.—Se făcuse mărişor, ca
de 15-16 ani, şi după obiceiul profesorilor de atunci, de a
schimba numele şcolarilor, a fost înscris sub numele de Ion
Ştefănescu. Aici învăţau ceaslovul şi psaltirea, de care tre­
buiau să dea examen, înaintea stareţului dela mănăstirea
Neamţului. învăţam însă şi „câte oleacă de aritimetică, de
gramatică, de geografie şi din toate câte ceva, după price­
perea noastră-1. A obţinut menţiunea „bun“, la catihis, isto­
ria sfântă, Abeţădariu, Aritimetică şi Caligrafie. La purtare
însă a fost notat^„rău“, având şi „30 de absânţii". A stat
aici cât a stat, până ce într’o bună dimineaţă, părintele Isaia
îi dete „un pui de bate, aşa din senin“, din care pricină
-o şterge dela şcoală.

e. La şcoala catihetică din Folticeni. Câţiva colegi de

ai lui Creangă, se duseseră la şcoala catihetică din Folticeni.
Creangă^ sta pe ghimpi. „Tot cihăiam pe mama, să se pue
pe lângă tata, că dor m’a da şi pe mine la catihet, măcar
că eram un ghibirdic şi jumătate". Auzise el că, acolo „e
bine“. Induplecându-1, într’o bună zi, Ştefan pleacă de cu
noapte la Folticeni, înscrie pe Ionică tot sub numele de „Ioan
Ştefănescu", pe data tle 17 Iunie, 1852, în şcoala catihetică,
sau cum se ziceau pe atunci, „fabrica de popi din Folticeni",
care avea de profesor pe preotul Conta *.
Cât a stat la Folticeni, nu ştim, pentrucă pela sfârşi­
tul anului^ şcolar, în Iulie, 1854, îl aflăm din nou la şcoala
domnească „Ghica Vodă", din Târgu-Neamţ, în clasaalll-a,
având coleg pe filozoful V. Conta. învăţase bine, fiind no­
tat la catalog: „bine I" la materiile: Catihis, Istoria sfântă,
Abecedar, Gramatică, Geografie, Aritimetică şi Caligrafie.
Purta tot numele de Ştefănescu Ioan şi avea profesor pe
părintnle G. Conta. La sfârşitul anului şcolar 1854, încheie
cu şcoala domnească din Târgu-Nemţ.—

1. Lucian Predescu: Ion Creangă: Viaţa şi opera. voi. I. Viaţa.

Editura „Bucovina" I. E. Torouţiu. Bucureşti. 1932, p. 33. Vezi şi rota 3-4.
 f. Din nou la Folticeni. In toamna anului 1854, seduce
iarăşi la şcoala catihetică din Folticeni unde, cu începutul anu­
lui 1855, începe a se numi: Creangă Ion, având de profe­
sor, pe supleantul Vasile Grigorescu Numai două merţe
de orz şi două de ovăz a dat tatăl său, pentru învăţătură.
Sta în gazdă la Pavel Ciubotarul, din uliţa Rădăşeni, unde
mai erau : Ion Mogorogea, vărul său, Gâtlan, Trăsnea şi alţi
tovarăşi de ai lui. Catihetul de aici, făcea ziua noapte şi
noaptea zi, jucând stos, aşa că rar da pe la şcoală. Noi
dacă vedeam aşa,— zice Creangă — ne duceam şi mai rar;
aşa că carte învăţam noi, nu’nvăţam, nebunii însă, ştiu că
făceam de-ajuns.
După 5-6 luni, prin postul mare (1855), se răspândeşte
un vuet printre dascăli, despre desfiinţarea catiheţilor şi tre­
cerea celor mai tineri, la seminarul Socola de lângă Ia şi2.
Atunci părăseşte şcoala şi se întoarce acasă Ia Humuleşti, aş­
teptând deschiderea şcolilor în toamnă.
g. La Socola. Se apropia şi toamna anului 1855. Mama
tot timpul verii, stătuse de capul omului ei, stăruind ca să
dea pe Nică a lor la seminar; însă Nică, nu se putea hotărî
în ruptul capului, să se înstreineze de casă, atât de drag
îi era satul Humuleşti şi mai ales horele, petrecerile, câmpul
cu florile, feteje şi băieţii satului, cu cari hălăduise din
copilărie.
— Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, măcar să
mă omori — zicea Nică, scâncind şi apoi plângând cu zece
rânduri de lacrimi! Mai trăiesc ei oameni şi fără popie.

1. Este caracteristică această schimbare de nume de familie.

Nu cumva începuse a-şi da seama că mama şi familia ei, stăruise mai
mult, pentru învăţătura lui? Nu era un prinos de recunoştinţă
către moşul său, David Creangă, care-1 luase şi-l întreţinuse la şcoala
din Broşteni ? în orice caz, era un fapt, destul de semnificativ şi o
atenţie deosebită, faţă de familia mamei sale.
2. Şcoalele catihetice se desfiinţează cu totul, abia în 1859, după
înfiinţarea seminariilor eparhiale. Vezi: Arhiereul Dr. Veniamin Po-
citan-Bârlădeanul în revista: Biserica ort. română, 1930. p. 1128.
Ele sunt şcoli bisericeşti, cu catiheţi, plătiţi de stat, premergă­
toare seminariilor. Catiheţii, nişte preoţi cu oarecare pregătire, cei mai
mulţi cu gr. II dela „Socola“ îşi băteau capul cu nişte candidaţi, dascăli
de biserică, mai toţi trecuţi de 20 ani, unii din ei însuraţi şi cu
copii. Bieţii de ei, se chinuiau să prindă câte ceva, dar greu de tot,
cum scrie Creangă, în Amintirile sale: ^Ce-o fi aceia, ducă-se pe pustii!
Unia dondoneau ca nebunii, până-i apucau ameţeala; alţii o duceau
numai într’un muget, cetind până Ie pierea vederea; la unia le umblau
buzele, parcă erau cuprinşi de epilepsie; cei mai mulţi, umblau besme-
teci şi stăteau pe gânduri, văzând pum îşi perd vremea şi numai oftau
din greu, ştiind câte nevoi îi aşteaptă acasă. Şi turbare de cap şi
frântură de limbă, ca la aceşti nefericiţi dascăli, nu s’a mai dat (po­
menit) a vedea; cumplit meşteşug de tâmpenie. Doamne fereşte!“.
 T"' Degeaba te mai sclifoseşti, Ioane, răspundea mama„
cu nepăsare! la mine, nu se trec aiestea..,. ştii tu moarea.
mea.... Apoi chiamă şi pe bărbat şi-i zice, hotărîtor; „Spune-i
şi D-ta băietului, omule, ce se cuvine, ca să-şi ia nădejdea,
şi să-şi caute de drum“.
— Mai rămâne vorbă, zise tatăl său, posomorit: „Are
să urmeze, cum ştim noi, nu cum vrea el.; că doar nu-i:
de capul lui“. Văzând că nu-i chip de stat împotriva părin­
ţilor, de voe—de nevoe, a trebuit să-şi adune gândurile ră­
tăcite şi să se pregătească de drum.
Plecarea la seminarul Socola. „In sfârşit, ca să nu-mi
uit vorba, — scrie mai târziu Creangă — toată noaptea cea
dinainte de plecare, până în răvărsatul zorilor, m’am fră­
mântat cu gândul, fel şi chip, cum aş putea îndupleca pe
mama, să mă dea mai bine la mănăstire; şi tocmai când
eram hotărît a spune mamei aceasta, iată şi soarele rasare,
vestind o zi frumoasă, şi Luca Moşneagul — însurăţel de-al
doilea, a cărui tânără^nevastă avusese grijă, să-l trezească
la timp şi să-l pregătească de pornire — se şi aude strigând
afară: „Gata sunteţi? Haidem, că eu vă aştept cu caii în­
hămaţi". Mama atunci, mă şi ia repede la pornit, fără să am
când îi spune de călugărie. Şi scurtă vorbă, ne adunăm cu
rudele lui Zaharia 'şi cu ale mele, în ogradă lq moş Luca;
sărutăm noi mâna părinţilor, luându-ne rămas bun, cu ochii
înnecaţi în lacrămi şi după ce ne suim în căruţă, supăraţi
şi plânşi, ca vai de noi, Luca Moşneagul — harabagiul nostru
— şi dă biciu cailor, zicând nevestii sale, care închidea
poarta după n o i: „Olimbiadă, ia sama bine de borta ceea
căci nişte porci spărgând gardul într’un loc, se înnădise în
grădina lui, la păpuşoi.
Era dimineaţă, o zi frumoasă, în sărbătoarea „tăierii
capului sf. Ioan Botezătorul", când ieşeam din Humuleşti ;
şi fetele şi flăcăii, gătiţi frumos, ca în zi de sărbătoare,
foia1! prin sat, în toate părţile. Numai eu cu Zaharia, ghe­
muiţi în căruţa lui moş Luca, ne duceam surghiun, dracului
pomană, că mai bine n’oiu putea zice
— Rogu-te, mână mai tare, moş Luca, zic eu, să nu
se mai uite satul, ca la urs, la noi !
Dar moş Luca, mâna cum ştia e l! căci mărţoagele lui
erau vlăguiţi din cale-afară ; iar mama’mi spusese că are
nişte cai, ca zmeii nu altă-ceva.
După un scurt popas, făcut Ia podul dela Timişeşti,.
depe Moldova, pornirăm înainte spre Moţca, şi de aici suirăm
încet-încet, codrul Paşcanilor. Când am ajuns în vârful co­
drului, mai aruncarăm, nemernicii de noi, câte o căutătură.
 jalnică, spre munţii Neamţului, uriaşii munţi cu vârfurile
ascunse’n nori, de unde purced izvoarele şi se revarsă pâ-
raiele, cu repeziciune, şoptind tainic în mersul lor neîncetat
şi ducând poate cu sineşi, multe, multe patimi şi ahturi
omeneşti! Ei, e i! măi Zaharia, zic eu, pogorându-ne la vale
spre Paşcani, de-acum şi munţii i-am perdut din vedere şi
înstrăinarea noastră este hotărîtă, cine ştie pentru câtă vreme.
— Cum ne-a fi scris dela Dumnezeu sfântul, zise Zaharia^
cu glas stins; şi apoi rămase dus pe gânduri tot drumul,
până la Blăgeşti, peste Şiret, unde ne-a fost şi masul în
noaptea aceea, pe prispa unui rotariu.
A doua zi, de cu noaptea, când găinuşa era spre as­
finţit şi luceafărul de ziua aproape să răsară, plecarăm la
drum şi hai, hai, hai, p â n ă ’n ziuă, iacă-tă-ne la Târgul-
Frumos, unde-am înjunghiat câţiva harbuji într’ales, de ne-am
potolit deocamdată şi foamea şi setea. Apoi, după ce s’au
hodinit caii; tot înainte, mai mult pe jos, decât în căruţă —
căci zmeii lui moş Luca se muiaseră de tot — şi aşa, pela
apusul soarelui, am întrat în Iaşi. Prin oraş, am trecut numai
in pasul cailor, horbâcâind prin rătăcăniile depe uliţele Iaşilor
săltând din hop în hop şi, în sfârşit, noaptea târziu am
ajuns in cierul Socolei, poposind cu căruţa sub un plop mare
Aici am găsit o mulţime de dăscălime, cari se. adunaseră
depe la şcolile de caticheţi, din toate judeţele Moldovei: unii
mai tineri; iar cei mai mulţi, cu nişte târsoage de barbe
.b5 da,nalele. de mari> Şedeau jos, pe iarbă, împreună cu
părinţii lor, şi preuţi şi mireni; stând la cislă şi mărturi-
sindu-şi unii altora păcatele-1:.... Aici am hodinit noaptea.
Înscrierea în seminariu. A doua zi, după sosire, se în ­
scrie in seminariu, tot cu numele de Ion Creangă, după nu-
numele de familie al bunicului său după mamă, David Creangă
in Pipirig. Nu ştim cum se face, că termină cursul inferior
de seminar, numai în trei ani (1855-58). Se vede că dăduse
examen şi avându-se în vedere cunoştinţele pe care le do­
bândise până atunci şi vârsta, reuşise a fi trecut în clasa a 11-a.
Seminarul central dela Socola. Pe acea vreme (1855)
seminarul «central-* dela Socola era în floare. Avea profesori’
aleşi, din Ardeal şi din ţară, pentru toate materiile. In special
pentru ştiinţele teologice, este suficient a aminti că, încă din
toamna anului 1851, venise dela Kiev, Melchisedec Ştefănescu
cu titlul de „magistru în teologie"— cea mai înaltă distincţiune

în bună ifar»<»SeiM
tArr iină Amirtirile Iui Creangă, decari ne-am folosit
in ouna parte. Ne-am mai folosit de biogra fia scrisă de G r I Alpm n
drescu Biblioteca pentru toţi. No. 28, frecum şi d^ucrarea şViinUfkă
a Iui Jean Boutitre: La vie et oeuvre de Ion Creangă (1831—1889).
P . S. S. Dr. Veniam in Pocitan Ploeşteanu. Ion Creangă. 2.
pe care o acorda acea academie spirituală. Cum sosise, încă
din Noemvrie acel an, fusese decretat inspector şi profesor
de ermineutică, eclesiastică, scripturistică şi omiletică, făcând
cursuri admirabile. Alături de el, erau Ioan Mandinescu; arhim.
lsaia Giuşcăy egumenul mănăstirii Socola şi aspru păzitor al
disciplinei bisericeşti; Andrei Teodorescu şi alţii; iar în frun­
tea lor, se găsea arhiereul Filaret Scriban, distins cărturar
şi cel întăi teolog român, care a făcut o adevărată epocă,
ca rector şi profesor al acestei vestite înstituţiuni de cultură.
Regimul de internat, într’o şcoală aşa de bine orga­
nizată, a fost peste putinţă, ca să nu influenţeze asupra
firii zburdalnice a lui I Creangă. Pe lângă seriozitatea şcolii,
mai era şi creşterea vârstei, aşa că, în tot cursul seminarului,
Creangă a fost un şcolar silitor, bine apreciat şi cu minte;
„afară numai dacă nu-1 scoteai cât de puţin din apele lui,
sau dacă nu-1 pălea vre-o sfântă de lene, de zăcea lat câte
două trei zile".
In timpul vacanţelor mici, dela Crăciun şi „sf. Paşti", şî
mai ales, în vacanţa mare de vară, se ducea acasă, în Hu-
muleştii lui, de petrecea cu părinţii şi prietenii, însă acum era
mai liniştit şi aşezat; aşa precum se cuvenea să fie, unui
seminarist. Dar vorba lui: „Asta ţinea de joi până mai de-
apoi". După ce se mai învechea prin sat, o lua cu flăcăii
pela hori şi peste dealuri; iar de se întâmpla să se afume
puţintel, să te ţii; punea şi o leacă de lăutari după dânsul,
de cântau de inimă albastră; dar tot cu pază şi bunacuvi-
inţă, căci vorba cea temeinică a fratelui Constantin Bâlbâilă
şi protopsaltul Pleaşcă:
„Cu trenchea flenchea, trei lei perechea. Nu se trăeşte’n
lume, măi băete"1.
Viaţa lui de seminar, n’a scris-o.
Şi ce interesantă ar fi fost o icoană a şcolii bisericeşti
dela Socola, din vremea sa. De-i zicea cineva să scrie şi
această parte a vieţii lui, el răspundea, zâmbind:
— Dar bine, mult am să năucesc lumea, cu ţărăniile
mele? Mai târziu, se plângea unui prieten: „Regret căn ’am
învăţat şi eu ceva; văd că pricep şi eu tot aşa, cum pricep
şi-alţii. Ce-am învăţat? Patru clase de seminar! Şi ce învă­
ţătură !... Un fel de bezmeticeală. Nu pricepeam nimic, dar
absolut nimic. Într’o vreme, înţelegeam ceva la istoria sfântă,
dar pe urmă, nu mai înţelegeam nici acolo. Se spunea de nişte
judecători, prooroci, de Navuhodonosor, dar mie din toate, îmi

1. Din însemnările Iui Creangă. Vezi Gr. I. Alexandrescu: Bio­

grafia lui Creangă, op. cit. p. 16—17.
 plăcea, David şi Goliat. Tare-mi părea rău, că n’am putut
să-l văd şi eu pe D avid!... La celelalte obiecte, mă chinuiam
şi eu să ’nvăţ, pe de-a rostul şi parcă prindeam ceva, dar
■când era să mă asculte profesorul — benchi!... uitam totul.
La fiecare profesor mâneam altă bâtae. Mai cu seamă era
un călugăr slab, cu-o barbă rară şi spanchiu de-un ochiu,
profesor de cântări bisericeşti, care, când îşi împlânta ghiarele
în chica mea, îmi părea că m’au prins vântoasele; m ă’n vâr-
tea ’ntr’o parte, apoi în partea cealaltă şi când mă lăsă din
mână, ajungeam cu capul de sobă, de părete, de tablă şi de
ce se nimerea" *■ '.
In sfârşit, când mai bine când mai rău, timpul a trecut
şi Creangă a terminat, cu bine, cursul inferior al seminarului
şi aşa, s’a retras la Humuleşti, în vara anului 1858.
A testatul. La 10 Septemvrie, 1858, cliricul Ion Creangă,
înaintează o lăcrămătoare suplică, către onor. comitet al se­
minarului Central din Iaşi, prin care arată că, nu mai poate
urma şi cursul al doilea (superior) al seminarului, din pri­
cină că tatăl său murise, la 30 Iunie; mama sa era bolnavă
de 4 ani şi acum văduvă cu 7 copiii, toţi mai mici ca el.
Ba a mai rămas, dela tată-său, o însemnată datorie de 1600
lei şi cum tatăl său, nu murise în locul naşterii Iui, nici la
bir nu este scutit3. Cere a i se slobozi cuvenitul atestat, pen­
tru cursul seminarului, pe care îl terminase.
L* ,12 ,Decemvrie> acelaş an, * se ^berează atestatul
(No. 246) din care se vede că Creangă, în seminariu, fusese
un elev silitor şi cuminte3. Avea drept să se preoţească.
h. Creangă autodidact. Nu ştiu ce planuri avea Creangă
■dar, pela începutul anului 1859, îşi cumpără un abecedar şi
o gramatică franceză, începând a învăţa singur franţuzeşte.
Mai târziu, când angajase pentru fiul său Constantin, o nem­
ţoaică bătrână, puţintică la trup şi cam cocoşată, Mme Braun,
— recomandară de T. Maiorescu, cu care era ceva rudă prin
alianţă, ca să-l înveţe nemţeşte — la lecţiile acestei nemţoaice
asista şi Creangă, silindu-sa a prinde câte ceva şi din nem­
ţeşte. Din cărţila găsite în urmă, în biblioteca lui, se vede că
avea mare tragere de inimă, de a-şi îmbogăţi cunoştinţele.

1. Th. D. Speranţla: Amintiri despre Ion Creangă. Iaşi. 1927. p. 9.

. 2- Tatăl său, murise într’adevar, la 28 ori 30 Iunie, 1858 si fu­
sese înmormantat m cimitirul bisericii satului Prigoreni, aproape de
argul-hrumos. Prin ce împrejurări a fost înmormântat acolo, nu se ştie.
Gh. Teodorescu-Chirileanu: Şezătoarea XI, voi. VIII, No. 10
? H, * 3 —4, reproduce atestul, din care se constată că cliricul
ion Creanga obţinuse, în ultimul an, Ia unele studii calificativul bine
f l „ ai teA* eminet}t. De aci se constată că a fost un elev silitor * ira
Ia conduita avea,.foarte bine. ’
Cărţile lui legate şi păstrate cu îngrijire, au multe însemnări
pe ele şi se cunosc că fuseseră întrebuinţate des. S’au găsit
în lada lui, cărţi bisericeşti, — cea mai veche Psaltire, tipărită
cu cheltuiala mitropolitului Dositei, 1796 —apoi cărţi didactice,
de teologie, gramatică, aritmetică, geografie şi deliteratură,
din care se vede că Creangă se ţinuse la curent şi pe vre­
mea lui era un cleric luminat ’..
3. C ăsătoria. In primăvara anului 1859, Creangă vine
pela Iaşi, ca să-şi mai vadă pe unii colegi şi prieteni, cu cari
stătuse în corespondenţă. Era în toiul însuratului. Cercase el,
în colo şi ’ncoace, dar, cum se vede, nu-şi găsise soarta.
La Iaşi, se’ntâlneşte, la un colţ de stradă, cu părintele
Ivanciu, o veche cunoştinţă a sa.
— Sărut mâna, părinte !
— Dar ce cauţi pe aici Creangă?
— Am venit şi eu, să-mi mai văd prietenii.
- — Mâi băete, nu-i păcat de tinereţile tale, să umbli aşa
teleleu ?... Mai bine te-ai însura şi ai intra şi tu in rândul lumii.
— Bucuros părinte — răspunde Creangă — dar n’am
parale.
Părintele Ivanciu, om cu dare de mână, scoate din
pungă un pitac de 10 parale, şi-l pune, cu galantonie, în pal­
malui Creangă. Na măi, numai să tevăd şi pe tine procopsit.
Creangă se uită la pitac şi la popa Ivanciu, apoi
stupi pitacul, îl puse în pungă şi zise:
— Noroc să dea Dumnezeu, părinte! De-acu mă’nsor.
— Te ’nsori ? Hai atunci cu mine împeţit, zise părin­
tele, apucând pe Creangă de mână, vesel că are să facă
o faptă bună. Şi fără multă vorbă, pleacă amândoi pe uli-
ţile Iaşilor şi, după ce mai întăi cinstesc în colţ, la Greci,
câte o garafă — două de vin, pun la cale, să se ducă la preo­
tul iconom Ioan Grigoriu, dela biserica 40 de sinţi, care avea o
fată tânără şi curăţică de tot. S’au dus, chiar în seara aceea.
Şi vorba ceea .„văzut şi plăcut".
Se încep formalităţile de căsătorie şi scurtă vreme,
Creangă logodeşte şi se pregăteşte de nuntă.
La 23 August (1859) petrecere mare, cu lăutari şi masă
bogată preoţească, în casa părintelui dela biserica 40 de sfinţi.
Ce se întâmplase? Ion Creangă, holtei cliric din seminariu,
ficioru răposatului Ştefan Creangă (sic), de ani 23, cu locu­

1. Vezi: Nicolae Ţimiraş: Ioan Creangă... 1933. p. 89 şi urm .—

Cf. Lucian Predescu. op. cit. p. 40—44. — Menţionăm că între cărţile
lui găsim şi o „De obşte geografie... a lui Amfilohie Hoţiniul, 1795.
dăruită de M Eminescu. Vezi: Arhiereul Dr. Veniamin Pocitan
Bârlădeaun: Vechea episcopie a Hotinului. Bucureşti. 1933. p. 56 şi urm.
 inţa în Eşi (?), se căsătoria cu Ele(a)na, fată mare, fiica lui
Ioan Grigoriu iconomu, în vârstă numai de 15 ani, tot din
oraşul Eşii, întâia cununie. Nuni erau : Ştefan Botez şi soţia
sa Zoiţa '. Şi a fost nuntă mare şi frumoasă; iar tânărul
Creangă s’a aşezat la biserica 40 de sfinţi, trăind la un loc
cu socrul său, care, se pare că rămăsese văduv, căci în act,
nu se vede trecută şi preuteasa sa. Cei cari au cunoscut pe
soţia lui Creangă mărturisesc că Ileana era o „fată tânără, gin­
gaşă, frumoasă şi cu un caracter din cele mai dulci; cu gla-
su-i blând, ea căuta totdeauna să înlăture furtunile din casă“.
Fiică de preot gospodar, crescută la oraş, cu frumoase de­
prinderi dobândite, în casă, aromată de evlavie creştină.
Creangă rămăsese tot ţăran cu apucături grosolane, se
purta mojicos cu dânsa şi aspru. In privinţa sfinţeniei vieţii
familiare, poamă bună n’a fost el mai niciodată. Dugleş şi
zvăpăiat era el de tânăr, cum singur zice:
Fă-mă Doamne, val de tei
Şi m’aruncă ’ntre femei.
Se vedea de atunci ce o să fie mai târziu. Că era o
poghibală de om, cum rar se întâlneşte şi un pui de lele fără
pereche. De aceea era greu de crezut, că o să ducă casă cin­
stită, ca orice gospodar şi om cum se cade. Dar ce să-i
faci ? Aşa era e l!
4. Hirotonia în diacon. După căsătorie, Creangă începe
a umbla, să-şi caute un loc. Ar fi putut lesne să se
faca preot la vre-un sat, dar soţia şi mai ales socrul său
ţinea să fie pe lângă dânsul. Umblând încoace şi încolo, şi
el şi socrul său, au dat de un boer de seamă, care a stăruit
la mitropolie şi a obţinut aprobarea, spre a fi hirotonit deo­
camdată diacon. Aceasta o spune el mai târziu, zicând: „Am
avut noroc de-un om a lui Dumnezeu, un boer, care” mă
cunoştea şi căruia îi era milă de mine, care, m’a* ajutat să
scap de şcoală şi m’a făcut diacon. Ca diacon, acum trăiam
şi eu ca un om, cu casa lui, cu masa lui; dar, pe vremea
aceea, ce era un diacon !.. un fel de slugă a preoţilor, un fel
de slugă la dârloagă...".
Intr adevăr, după aproape 4 luni dela căsătorie, şi după

1. Semnează actul de cununie: Constantin Agapie sechilar, Ioan

Creangă şi Eleana, soţia sa; Ştefan Creangă şi Ioan Grigoriu Iconomu,
Ştefan Botez şi Zoiţa, soţia sa. — Vezi actul de căsătorie No. 125 la Jean'
Boutiere, op. cit. la început, p. 13.—Creangă îşi dăduse domiciliul în Iaşi.
u găsim semnătura mamei lui Creangă, care se vede că lipsea.
ce fusese aprobat, cere să fie hirotonit, adresând mitropoli­
tului o petiţie, concepută astfel:
„Cliricul Ion Creangă, plecată suplică.
înalt Prea sfinţite stăpâne! După săvârşirea cursului
inferior ce am făcut în Seminaria centrală a sfintei Mitro­
polii, posedând şi formalnicul atestat, potrivit formelor, tot­
odată intrând şi în societate, prin legiuită cununie, cu fiica
sfinţi(e)i sale iconomului Ioan Grigoriu, servitoriu la biserica
sfinţilor 40 de Mucenici, tot de aicea din Capitalie, pe lângă
alătura(ta) aicea formalică mărturie dela biserica sfintei Tre­
imi tot de aicea din Capitalie,— plecat viind, rog mila înalt
Prea sf(in)ţin Voastre, pentru a poronci a me(a) hirotonie
în diacon, fiindu-m(i) vârsta 2't ani trecuţi, numărându-mă
în ordinul persoanelor bisericeşti liturgisitoare.
Rămâind al înalt Prea şfinţiei Voastre plecat serv.
(ss) Cliricul Ion Creangă. 1859, Dechemvr. 19.
Pe această suplică, mitropolitul Sofronie Miclescu, pune
următoarea rezoluţie : 1859 Dechemvr. 23. — Va mergi în du­
hovniceasca cercetare şi fiind vrednic darului, să avem ştiinţă.
(ss) Sofronie mitropolit.

Duhovnicul mărturisindu-1, în aceeaşi zi, referează:

Pe cliricul Ioan, l-am trecut prin duhovniceasca cerce­
tare şi, precât sufleteşte mi-ou arătat la taina mărturisirii,
n’am aflat pricini cari opresc, de a se hirotonisi diacon şi în-
credinţiez.
(ss) Ierothei protosinghel, duhovnic.
1859, Dechemv. 23.
Tot în acea zi, mitropolitul orândueşte şi hirotonisirea,.
scriind arhiereului vicar al său :

Aghie Tripolese,
Poftim pe Fraţia Ta, să hirotoniseşti canoniceşte pe
cliricul Ioan, diacon şi să avem ştiinţă.
(ss) Sofronie mitropolit.
1859. Dechemv. 23.
A doua zi de Crăciun, arhiereul Ghenadie Şendrea, titu­
lar de Tripoleos, slujind la Târgul-Frumos, îl hirotoniseşte
diacon, referând mitropolitului:
Dupre orânduiala înalt Prea sfinţiei Voastre, pe cliri­
cul Ion Creangă, de aici din Iaşi, canoniceşte l-am hirotonit,
mai întâiu anagnost, apoi ipodiacon şi diacon difinitiv, în
biserica sf. Prea cuv. Paraschiva din politia Târgul-Frumos,
pentru carele şi încredinţăm.
.. „ (ss) Ghenadie Tripoleos.
No. 645. 1859, Dechemvrie26.

Numai în trei zile, i s’au făcut toate formele şi a fost

hirotonit diacon, la biserica unde era socrul său. Aşa de
bună stăruinţă a avut.
Unde a slujit c re an gă ?
.Creangă slujeşte, ca diacon, 4 ani, la biserica „40 de
sfinţi", cu socrul său. Locuia în nişte căsuţe vechi în ogra­
da bisericii, .împreună cu soţia sa Ileana, care după un an,
(la 19 Decemvrie, 1860), născuse un cop il: Constantin. Preo­
tul Grigoriu ^ avea şi el locuinţa tot acolo, în curtea bi­
sericii. Este adevărat, că epitropia bisericii nu-i putea plă­
ti lui Creangă decât 700 lei anual, în afară de casă; dar
cu sprijinul socrului său şi cu ce mai putea câştiga de pe
la credincioşi, îşi rostea traiul zilnic.
La Bărboi. După 4 ani. Creangă „se alcătuieşte", cu
arhimandritul Chirii, egumenul acelei mănăstiri, cu contrac în
regulă, ca să-i dea, cu începere de la 1 Martie, 1863, câte
48 galbeni cesaro-austriaci pe an, cari i se vor număra în
două câştiuri, adică, 24 la Sf. Gheorghe şi restul la Sf.
Dumitru ; casă de locuit în curtea bisericii şi un stânjen de
lemne de foc, pentru fiecare an, date din vreme. Se adre­
sează apoi mitropoliei, cerând mutarea dela biserica „40 de
sfinţi, unde slujise patru ani, pentru motivul că nu-i "ajun­
geau cei 700 lei pe an, ce-i plătea epitropia acestei din
urmă biserici „măcar pentru zilnicul nutriment, ca familiaru",
mai ales că nici pe aceştia nu-i primea regulat, rămânând în
urmă cu plata, pe o lună şi mai bine". Mitropolitul aprobă
transferarea şi în Aprilie, 1863, începe a sluji la Bărboi, fiind
trecut în statele de plată ale acestei mănăstiri, cu leafă de
1500 lei anual, dar fără alte înlesniri'1. Se vede că egumenul
se răsgândise şi nu-i mai putea da, casă şi lemne, cum se
obligase. Din această pricină Creangă, renunţă la Bărboi
rămânând tot la „40 de sfinţi“2.

Du,mi.ti;.u Furtuna: Ion Creangă ; Cuvinte ş i m ărturii. Cu

prilejul împlinim a 25 de ani dela moartea sa. Actele se găsesc în
arhiva mitropoliei din Iaşi. Condica de hirotonii No. 870 p. 750.
2. Toţi biografii lui Creangă acuză Biserica, că-i plătea un salar
ae mizerie şi ca Creangă a fost persecutat şi sub acest raport. Adevă­
rul adevărat este că, tocmai atunci averile mănăstirilor şi ale biseri­
cilor fuseseră secularizate; iar clerul rămăslse, la mila poporului. Tot
clerul suferea, nu uumai Creanga. Dar nu-i mai puţin adevărat, că
creanga, ca diacon, suferea mai mult ca preoţii, cari tot mai câşti­
gau cate ceva dela diferitele slujbe. Este un lucru surprinzător pentru
 In Iunie, 1864, egumenul dela Bărboi, se înţelege din nou
cu Creangă, să-i dea casă, dar fără leafă. Creangă care se ve­
de că se^săturase, cu traiul dela „40 de sfinţi", primeşte şi
aşa, mutându-se Ia Bărboi, unde probabil că erau oarecari
venituri mai bune, căcraltfel nu înţelegem, cum ar fi putut
trăi, fără leafă. Se vede însă că acea casă, pe care i-o pu-
sese i a ^dispoziţie egumenul, fusese casa în care stătuse
un cântăreţ, care părăsise posrul şi rămăsese casa^ liberă.
Pe ziua de 1 Aprilie, 1865, postul de diacon de la Bărboi
se disfiinţează şi Creangă urma să se mute. El însă, mai cere
o păsuire, care nu i se aprobă, aşa că, cântăreţul, în primă­
vara anului 1865, de Sf. Gheorghe, dă afară din casă pe
Creangă şi se mută el.-Creangă se plânge mitropoliei, prin-
tr’o suplică, cu data de 26 Aprilie, 1865, în care zice: „Am
servit citatei biserici (Bărboi), fără nici un salar, mulţumit
cu graţia ce aţi avut de a’mi lăsa casa în care şedeam, ca
adăpostul familiei mele, până când voiu termina măcar
cursul început în şcoala normală Vasiliană. Dar când aproape,
înalt prea sf. Stăpâne, de a’mi dobândi rezultatul dorit, mă
văd încălecat de către unul din cântăreţii acestei biserici,
care cu o manieră arbitrară, îmi aruncă lucrurile din casă,
acum când toată lumea s’a închipuit, unde să şadă, până la
sf. Dimitrie". Se roagă, cu lacrimi, ca să-l păsuiască să stea
acolo, măcar până la terminarea şcoalei preparanda „Vasile
Lupu“, adecă până la sfârşitul lunei Iunie (1865), când se
încheia anul şcolar.
Mitropolitul nu-i aprobă. II trece însă la sf. Panteli-
mon unde era vacant postul de diacon. Aci îl aflăm, cu
salar de 600 lei lunar, dela 23 Aprilie—26 Octomvrie 1865,
când i se tae postul din buget. Creangă rămâne iarăşi pe
din afară.
Se făcea tocmai atunci o împărţire a bisericilor din
Iaşi, pe categorii: Unele de gr. /, cari aveau personalul com­
plect ; iar altele de gr. II, mai sărace, cu personalul redus.
Creagă, printr’o petiţiune, cu data de 27 Ianuarie 1866
cere mitropoliei, ca „de oarece biserica numită „Bărboi", este
numărată între acele de gradul întâi, avându-şi servitorii
săi în complect, ca şi mai înainte, — cu respect, cutez a Vă
ruga înalt prea sf. Stăpâne, să binevoiţi a mă recunoasce
iarăşi la postu de ierodiacon, a mai sus menţionatei bise­

mine, de ce Creangă n’a -cerut nici odată, să se facă preot ? Ar fi

împlinit şi dorinţa scumpă a mamei sale, care ţinea mult să-l vadă
preot şi apoi, şi-ar mai fi îmbunătăţit şi starea materială, de care s’a
plâns toată viaţa, scriind. „Dar şi sărac aşa ca în anul acesta, ca
în anul trecut şi ca decând sunt, niciodată n'am fost".
rici, de la care fui remasu în disponibilitate. Iero diacon I.
Creangă. 27 Ianuarie 1866 Iassi". Mitropolia nu-1 aprobă.
Pe data de 23 Fevruarie 1866, îl recomandă mitropo­
litului, superiorul mănăstirii Golia, pentru biserica sa. Nu
primeşte însă, nici un răspuns dela mitropolie. In Aprilie,
superiorul, care era arhiereul Isaia Vicol Diocllias, mijloceşte
din nou, scriind : „1866 Aprilie 28.— Superiorul Bisericei Golia
din Iaşi, Preasfinţite! Cu raportul, No. 1, din 23 Februar,
am cerut înalt prea sf. mitropolit, recunoşterea diaconului
Ioan Creangă în postul de diacon (al) M-rei Golia, în locul
diaconului Constantin Idriceanu.
Viu prin acesta, iarăşi a vă ruga, preasfinţrte, să bine­
voiţi a regula statornicirea numitului diacon la această bise­
rică. Isaia Diocllias Vicoli".
Mitropolitul aprobă, punând pe raportul superiorului
rezoluţia : „Prin această carte noi învoim statornicirea diaco­
nului Ion Creangă la biserica pronumită, „Golia", recunoscân-
du-1 în această îndatorire, dela 14 Februarie anul curent".
Aici rămâne Creangă „statornicit" până la 1868, când pă­
răseşte slujba bisericească. — Rezumăm : Dela 26 Decemvrie
1859—23 Martie 1863? la „Patruzeci de sfinţi". Dela 23
Martie 1863 câtva timp la Bărboi. Dela 1863 — Iulie,
1864, iarăşi la „Patruzeci de sfinţi". Dela Iunie 1864 — 23
Aprilie 1865, din nou la Bărboi. Dela 23 Aprilie, 1865—26
Octomvrie, 1865 la sf. Pantelimon şi dela 14 Februarie 1866
3 Iulie 1868 Ia Golia ’.
Cum slujea Creangă? Creangă slujea frumos. Era
înzestrat dela Dumnezeu, cu o voce de bariton, sonoră şi
puternică. Serviciul său diaconesc şi-l îndeplinea, cu bună
orânduială. Asupra acestui fapt nimeni nu i-a adus vre-o
învinuire. Era însă ţinut din scurt, mai ales la Golia, de
arhim. Ieromin Buţureanu, superiorul mănăstirii, lucru care
nu-i tocmai convenea. Avea şi alte metehne şi anume: Intr’o
foaie calificativă a slujitorilor dela Bărboi, pe 1863, Creangă
e trecut, în vârstă de 25 ani, „cu onestă purtare", dar
„aplecat la beţie" 2.

1. Vezi actele la Lucian Predescu : Ioan Creangă, viata şi opera,

voi. I, viaţa. Bucureşti, 1932 p. 53—62.
2. Dacă ar fi avut patima beţiei era destul, căci pe beţiv
nimeni nu-1 mai poate sătura. Vorba chefliului:
Păhăruţu-i cât un pui Păhăruţu-i cât un ou
Cum tl pui la gură, nu-i! Cum 11 bei te face bou !
Dar Creangă n’a fost beţiv. Ii plăcea şi lui să petreacă la un
pahar de vin, cum place oricui; dar din aceasta, nu înseamnă că era
 Şi apoi, lucru mai grav: Pentru slujba diaconiei, cu
care fusese cinstit „nu a avut dragoste şi tragere de inimă
niciodată. îşi îndeplinea slujba, numai de formă, în fond însă
era „ateu din suflet; adesea critica formele deşarte (?!) ale
Bisericii şi punea la îndoială existenţa divinităţii, din care
pricină avea neînţelegeri cu ceilalţi clerici şi cu protopopul.
La înmormântări, botezuri şi cununii, nu vroia să ia parte.
Când nu era în slujbă, ducea o viaţă de mirean şi potcapul
şi rantia, erau o greutate pentru dânsul".
Asta o spune magistratul Gr. I. Alexandrescu, biograful
său. Noi însă nu credem. Cum, adică ? Dintr’un fiu de ţăran,
ca Creangăy crescut de-o mamă evlavioasă şi bisericoasă ca
Smaranda, de să dusese vestea ; cu preoţi în familie, cres­
cut în aroma de tămâie a mănăstirilor din apropiere—centre
de evlavie şi cuvioşie pentru toată Moldova — să iasă un
„ateu din suflet" şi un blasfemator al bunelor rândueli bise­
riceşti ? Din seminariul dela Socola, condus pe acea vreme
de Melchisedec şi Filaret Scriban, să iasă un ateu ? Mintea
refuză a crede lucrul acesta. înţeleg ca, din amărăciunile
avute cu diaconatul său, să i se fi slăbit credinţa şi să aibă
o aversiune, faţă de anumite persoane bisericeşti. Asta, da.
înţeleg ca, din contactul ce-1 avea cu protipendada franc­
masonilor din Iaşi şi a necredincioşilor, cari răspândeau idei
ateiste prin „contimporanul" lui Nădejde, să lunece şi el pe
panta necredinţii; înţeleg ca chiar atingerea cu Junimiştii —
cari şi ei nu erau lemn de icoană — să fi produs în sufletul
său vre-o schimbare. Dar, el, Creangă, să fi fost „ateu din
suflet"? Aşa ceva, nu pot crede, nici în ruptul capului. Asta
este convingerea şi credinţa mea nestrămutată.
I. Creangă student la facultatea de teologie. In toamna
anului 1860, M. Kogălniceanu, înfiinţează la Iaşi o facultate
de teologie, care se deschide, cu o deosebită ceremonie, la
26 Octomvrie. Printre studenţii acestei facultăţi, găsim înscris
şi pe diaconul I. Creangă, care se află trecut, numai în anul
1861—62 '. De altfel se ştie, că facultatea aceasta, se închide
în 1864. Creangă avea dorul de a studia mai departe. Dra­
gostea de a se instrui, stăpânea sufletul Iui. Acum îi părea
rău că n’a terminat măcar seminariul dela „Socola" complect,
dar era prea. târziu.

stăpânit de patima beţiei. Era chefliu, este adevărat, prefăcea câteo­

dată noaptea ’n z i ; înaintea unui pahar cu vin, dar nu-?i întuneca
mintea, ci aş putea zice, că şi-o stimula: In vino veritas.
1. Gr. I. Alexandrescu. op. cit. p. 18—19.—2. Econ. D. Furtună:
Facultatea de teologie din Iaşi şi reînfiinţarea ei, care se impune la
laşi şi nu la Chişinău. Dorohoi. 1926.—p. 5 şi următoarele.
 6. /. Creangă elev la „preparandia“ pentru institutori
Intre anii 1863— 1887, institutul numit mai în urmă şcoala
normală „Vasile Lupu“ dela „Trei-Ierarhi“ din Iaşi, a avut
norocul ca să aibă profesor de pedagogie pe Titu Maiorescu,
sosit atunci cu studii serioase din Germania. Era şi director,
stând în nişte case vechi, ce se aflau în curtea bisericii.
Aici se deschisese un curs de preparandă, pentru re­
crutarea de institutori, încă din 1862. Cursul era de un an
şi se- primeau absolvenţi cu patru clase primare; iar în
1865—66, s’au primit şi cu trei clase, fiindcă şcoala primară
se redusese atunci numai la trei clase.
Cursul anului 1863—64 urma să se deschidă la 1
Octomvrie. Nu s’a putut însă deschide, din lipsă de şcolari.
Se înscriseră numai trei. Nu se ştia încă de rostul acestei
şcoli. Faţă cu această situaţiune, ministerul instrucţiunii,
hotărăşte a se alege din fiecare judeţ, „elevul cel mai bun"
şi a se primi în internat. Se selecţionează, cu chipul, acesta,
18 şcolari. In timpul selecţionării, Maiorescu se repede la
Berlin, pentru a studia acolo, „organizarea şcolilor normale",
din Prusia. Pleacă la 24 Octomvrie şi se întoarce, ceva mai
înainte de sărbătorile Crăciunului.
Şcoala, sub conducerea sa, începe regulat la 8 Ianuarie
1864. Lecţiunile de pedagogie se ţineau înadins în orele
libere de clasă, pentru a putea urma şi dintre institutorii
din laşi, cari vor voi. Erau cursuri practice de predare, la
clasa I şi Il-a, primară. Ele se ţineau nu numai la „Trei-Ie-
rarhi", ci şi la celelalte şcoli primare din Iaşi, de către uce­
nicii magistrului, pe care-i trimitea să pună în practică, ceia
ce le arătase el, la şcoala dela „Trei-Ierarhi".
Intre cei 18 elevi interni, erau şi doi externi : Pr. G.
Ienăchescu şi diaconul Ion Creangă, cari fuseseră colegi de
clasă la seminarul dela «Socola" şi acum se întâlneau din
nou, tot pe băncile şcolii. Creangă era de 27 ani.
Om în puterea vârstei şi cu mare dragoste de învăţă­
tură. El studiază, cu multă stăruinţă şi tragere de inimă, aşa
că la sfârşitul anului şcolar, obţine premiul I.
I. Creangă institutor, cu titlul „provizoriu". In decursu
anului al doilea, Creangă a fost numit, prin decretul din 5
Noemvrie 1964, în urma stăruinţei lui Titu Maiorescu, institu­
tor la secţia a Il-a a clasei I, dela şcoala primară „Trei-
Ierarhi", unde predaşe el, încă dela 7 Mai, acelaşi an,— în
locul lui /. Beiu, transferat la Bucureşti. Până acum predase,
ca practicant, dela 5 Noemvrie 1864. Este numit institutor
cu titlul „provizor"'cu ordinul ministerial No. 52.231. Avea
leafă de 166,66 bani. Cu începutul noului an şcolar 1864— 65,
este transferat la clasa I, dela acelaşi şcoală.
 Tot odată continuă studiile la preparandă, trecând
examenul general de sfârşitul cursului, la 10 Iunie 1865,
obţinând menţiunea „eminenţia" la toate obiectele: religie’
pedagogie, gramatică românească, aritmetică, cosmografie!
fizică^ caligrafie, muzică vocală şi la „aptitudinea peda­
gogică". In urma acestui examen, prin decizia misterială,
din 17 Mai 1865, i se eliberează, la 15 Iunie, 1865, diploma
de absolvire, sub No 15 a şcoalei normale „Vasile lupu" în
b?.za căreia a fost întărit institutor cu titlul „provizor*.
Creangă se deşteaptă. Cursurile ţinute la preparandă,
de către profesori aleşi: Preotul C. Corne^u catihet, Teodor
Burada care preda muzica vocală, D. Stoian caligrafia, şi mai
ales conferinţele pline de avânt şi lecţiile practice de peda­
gogie făcute de Titu Maiorescu, au deşteptat mintea lui Creangă
Şi l - a u scos la lumină. Până aci era un mârlan mocnit, sau
cum îi zice Speranţia, un cotoloiu— cum sunt căţeii cei de
câini mari, când de-abia au făcut ochi: blânzi şi proşti de
dau în gropi — sau cum zice francezul un ourson, de-o naivi­
tate neîntrecută. Era stângaci şl tăcut ca omul neintrodus în
lume şi smerit, ca omul simplu şi sărac.
Iată cum povesteşte el acest fapt: „încep, s’aud, prin
Târg, că d. Maiorescu a deschis preparandă la „Trei-Sfeti-
tele“ ; face lecţii de pedagogie, vorbeşte frumos şi se duce de
ascultă mulţime de lume, boeri şi cucoane şi cine vrea. Ian
să mâ duc şi eu. Mă duc. Adevărat. Era mulţime de lume,
toată boerimea. D. Maiorescu vorbia. Vorbia frumos, foarte
desluşit, eu însă nu prea înţelegeam. Dar, văzând că vine
lume multă, nu m’am lăsat nici eu, m’am dus înainte. Dela
o vreme am început a înţelege şi am urmat aşa până vara,
la vacanţa cea mare. Pe urmă, toamna m’am dus iară. înce­
puse şi d. Maiorescu să mă cunoască şi eu, născut în zodia
porcului, am început să îndrăsnesc. să-i vorbesc şi eu, până
ce ’ntr’o zi, l’am întrebat, dacă nu m’aş putea face şi eu
institutor. Mi-a răspuns: Cred că da ; făgăduindu mi că va
vorbi d-lui, şi într’o zi, când mă vede la lecţii la Trei-Sfin-
tele, îmi dă o hârtie. Era decretul de institutor.
M ’am dus să-i mulţumesc, dar de ruşine, n’am putut
spune nici o vorbă, ci i-am luat mâna să i-o sărut. El mi-a
apucat mâna, mi-a strâns-o şi mi-a zis: „Las, du-te şi fă
şcoală cu copiii, dar vezi, să-i faci să te iubească: „să fii
drept cu dânşi“. Şi aşa s’a făcut Creangă institutor '.
Conferinţele lui Maiorescu, îl schimbă. A început să
mai gândească şi el, a început să ''judece şi el lumea

1. Th. D. SperanţiaAmintiri despre Ion Creangă op. cit. p. 10-

 şi oamenii; a început să între în vorbă, să discute
chiar cu oameni, a început să-şi formeze şi el o perso­
nalitate, a început să capete încredere, a început a dori
să vază, a început a dori să ştie, a început a dori să se
arate, să intre printre oameni, prin societăţi. Aşa a ieşit
Creangă la iveală, în lumea laşilor, şi dacă n’ar fi fost Maio-
rescu, cu siguranţă că rămânea perdut în lumea celor mulţi,
rămânea ascuns ca talantul cel îngropat în pământ, din
Evanghelie, fără şansa de a ieşi la iveală vreodată şi fără
putinţă de a fi pus în valoare.
C reangă, institutor şi educator.
In clasă, Creangă era blând şi se purta familiar cu
şcolarii. Preda după regulile pedagogice, părinteşte, apro-
piindu-se de sufletul şcolarilor.
— Măi ţâcă mă, ieşi la tablă, la fă tu pe bărdăhănosu
( B ) ; dar pe crăcănatu (M ); pe ghebosu ( G ) ; covrigu (O).
Şi aşa mai departe, găsând câte o poreclă, pentru fiecare
literă a alfabetului. Elevii pricepeau uşor şi învăţau l.
Creangă era iubit de şcolari, fiindcă era şăgalnic cu ei
şi bun la inimă. Câteodată îi recompensa. Aşa de exemplu
când un copil da un răspuns exact, la o întrebare

1. La o lecţie de gramatică,'despre pronume, în clasa a II-a ;

după ce le explică că pronumele are trei feţe sau persoane, vrând să
se încredinţeze, dacă clasa l-a priceput, întreabă pe unul dintre şcolari r
— Dimitriule, ce face mămuţa ta ?
— Mama, coase cămeşi, pentru mine, domnule.
— Amu, spune-mi, Dimitriule: Care e persoana I-a când ai
spus zicerea asta?
Eu, domnule 1
— Pentru ce ?
— Pentrucă eu am vorbit.
— Care-i persoana a 11-a?
— Mata, domnule.
— Pentru ce?
— Pentrucă eu cu mata am vorbit.
— Şi care-i persoana a IlI-a ?
— Mama, domnule.
— Pentru ce ?
— Pentrucă despre dânsa am vorbit amândoi.
— Bine, Dimitriule. Vad că parcă ai priceput, despre ce am
vorbit. Ia întreabă-mă amu, şi tu pe mine, să mă încredinţez şi mai
bine, priceput am fost ? Intreabă-mă, aşa cum te-am întrebat eu.
Băietul,-stătu puţin pe gânduri — aşa-i înv<fţase Creangă; în tâ i să
se gândească şi pe urmă să vorbească — şi apoi puse Iui Creangă
următoarea întrebare:
— Domnule, ce face amu, cucoana matale ? La auzul acestor
cuvinte, ochii lui Creangă se umplură de lacrimi, — apoi, cu glasul
înecat în plâns, spuse băiatului: Hei! măi ţâcă 1 Cucoana mea o fi
acum, „un pumn de ţă r â n ă “. — Nicolae Ţ tm ira ş : Ioan Creangă..
Editura Bucovina. 1933. Bucureşti p. 144.
mai grea, el îl îmbrăţişa şi îi dădea şi câte o monedă, să-şi
cumpere bomboane. Dacă vedea copiii obosiţi sau distraţi,
le povestea câte o istorioară interesantă, care-i atrăgea şi-i
stimula. In timpul zilelor frumoase de primăvară şi vară — Joia
după prânz, îi scotea la câmp, unde după ce se juca un timp,
îi aduna şi stând pe iarbă, le spunea şotii — care-i făcea să rîză.
Chiar normaliştii, cari făceau stagiul pedagogic în clasa lu i; se
ataşau de el, rugându-1 a le face critica şi adesea uitau ora
mesii, întovărăşindu-1 până la bojdeuca lui; iar el le spunea
glume, râzând şi distrându-se cu ei, ca cu copiii lui. Avea
metodă şi misiunea şi-o lua în serios. Cetire, calcul mintal şi
scrisoare frumoasă (caligrafie), ca în clasa lui Creangă, nu era
nicăeri în Iaşi. Aşa spun unii din foştii lui elevi. Expunerea
îi era foarte clară, presărată de anecdote şi nu trecea la
altă lecţie, până nu se pricepeau de toţi, lecţiile anterioare
Era linişte în clasă, de se auzia musca. Aşa de atenţi erau
copiii, în căt îi urmăreau şi mişcările buzelor. Le da exemple,
din cari scotea regule. Prinsese bine, secretul pedagogiei, şi-l
aplica, cu meşteşug2.

1. M. Lupescu, fost elev al lui Creaugă, în : Amintiri despre I.

Creangă, din „Almanahul Învăţătorilor" pe 1902. p. 85.
2. „Am vizitat odată pe Creangă, la şcoală—scrie un fbst das­
căl şi inspector şcolar. Când am fost la el, era iarnă, era frig.
L’am găsit in cancelarie şi am mers cu el în clasă. Era la
clasa Il-a.
Copiii se ridică în picioare şi fac rugăciunea.
— Şedeţi copii, zice el, punându-şi căciula pe cap, o căciulă
mare, pe cât mi-aduc aminte,brumărie.
— Pune şi d-ta pălăria pe cap, că efrig, îmi zice m ie; apoi
se adresează către copii:
— Care vi-i frig, puneţi şi voi căciulile pe cap.
Copiii, se uită unul la altul şi cam zâmbesc; se părea că erau
obicinuiţi cu această invitaţie.
Creangă deschide sertarul dela masă — avea masă, nu cate­
dră — scoate mai multe hârtii, un fel de condică mare cartonată şi
un clopoţel.
Deschide condica şi strigă catalogul; apoi, începe lecţia de
religie.
— Te rog să nu râzi de mine, îmi zice el. Eu fac lecţia cum
mă pricep, că n’am avut de unde să învăţ. Am mai vorbit şi eu cu
ceilalţi dascăli, cu Darzeu, dela Trei-Sfetitele, care e cel mai cărtu­
rar dintre noi; am vorbit cu Săvescu, cu Stăuceanu, dar tot cu atâta
m’am ales. Săvescu vorbeşte ceasuri întregi şi-ţi explică, dar nu ştiu
ce să zic, se vede că aşa sunt eu prost, că nu mă aleg cu nimica,
din toată explicarea lui. Darzeu o tae mai repede, el zice: vezi şi tu,
încearcă intr’un fel şi în altfel, până ce vezi, că au înţeles copiii.
Eu însă când fac o lecţie, mă gândesc la mine, când eram şco­
lar ; mă gândesc la mine, pe unde nu înţelegeam şi caut să lămuresc
copiilor aşa ca să înţeleagă; mai ales, eu dovedesc cu întrebările, îi
întreb mereu.
Şi nu făcea lecţii rele.
 Excursii, jocuri. Creangă căuta să procure şcolarilor
săi bucurii şi să le împărtăşească învăţătura de carte, fără
multă osteneală. Avea darul de a se pogorî, în lumea şco­
larilor şi a lua parte la jocurile şi bucuriile lor.
Exemplu : într’una din zile, le zice Creangă:
— Băeţi, iacă Joi, dacă o fi zi frumoasă, om eşi la
câmp cu toţii. Câtă bucurie pe feţele tuturor. Aşteptau ziua

— Ascultaţi, copii, zice el, adresându-se la toată clasa:

Ce-am făcut noi data trecută la religie? Copiii se uită la el
şi tac.
— Vasiliu Petre, spune tu.
Un şcolar se ridică.
Data trecută la religie am făcut despre Moisi, care însem­
nează „scos din apă“.
— Şezi. Să-mi spuneţi acum, cine era Moisi ?
Şcolarii il privesc şl tac.
— Ionescu Vasile, zice Creangă.
Un copil se ridică şi începe să spună.
Pe când însă Ionescu Vasile vorbeşte despre Moisi, un glas din
fundul băncilor se aude :
Domnule, uite Târtacuţă Alexandru, pune căciula pe cap.
— Tărtăcuţă?! întrebă Creangă.
— Da, Tărtăcuţă, răspund mai mulţi copii.
— Dar ce, Tărtăcuţă, ţi-i frig ?
— Nu, d-le.
— Apoi, vezi că spun, că pui căciula pe cap...
— N’o pun.
— O pune D-le, strigă mai mulţi copii.
.. . * .— Ei’ dac’° Pui> Pune-o, zice Creangă. Pune-o, că poate
ţi-i frig.
Copilul sta în picioare, se uită’n jos şi nu face nici o mişcare
— Domnule, nu vrea s’o pună !
— Puneţi-i-o voi.
La vorba asta, vreo cinci-şase băeţi de prin prejur, se ridică
repede, iau căciula şi s’apucă să o îndese în capul lui Tărtăcuţă.
— D-le, Tărtăcuţă plânge.
~ Păi dacă plânge, ce să-i faci ? Eu nu i-am făcut nici un rău.
l-am făcut ce-ai vrut sa-şi facă el singur. Eu l’am ajutat. Nu-i asa ?
— Aşa, domniile ! aşa!
— Ei, destul : trecem la lecţia noastră.
D'le 1 Iţic sin Leibu, zice că vrea sa vă întrebe ceva
— Ei, ce vrei, Iţic Leibu ?
— Domnule, cum chema pe mama lui Moisi ?
— Pe mama lui Moisi?
— Da.
— Dar tu ştii pe când a trăit Moisi ?
— Da, a trăit de mult.
— Cât de demult ?
— Domnule... de vreo sută de ani.
— Ce sută, mai m u lt!
— Domnule, de-un milion de ani.
— Un milion nu, dar vre-o şapte mii....
— Şapte mii! repetă câţi-va şcolari.
 de Joi cu nerăbdare. E zi frumoasă. Să plecăm. „Şi după ce
creangă mai face repede obicinuita revizie a batistelor, înce­
tişor şi fără sgomot— să nu cumva să audă cei din celelalte
clase 6i să vie după noi — ieşim din clasă şi apoi din ograda
şcoalei. Gât de mâudri eram noi, când vedeam lumea,
uitându-se pe stradă după noi.
— De-acum vă puteţi juca pe-aici — ne zice Creangă,
arătând câmpul Copoului, cu băţul lui cel gros. Şi îndată
începu jocul mingii;
Creangă priveşte câtva timp. Se apropie apoi de băeţl,
ia dela unul băţul de bătae şi dând mingii o zdravănă
lovitură, aceasta sboară departe... dar cade în mâinile unia
din băeţi.
— Ii un cuc, îi un cuc ! strigară o mulţime de voci
copilăreşti. Apoi deacum ne-au scos din bătaie — zîce
serios dom’ Creangă — dându-se la o parte. Era..., obosit.
Se aşeză pe iarbă, îşi scoase pălăria lui cea mare şi-şi
şterge sudoarea cu basmaua cea roşie.
încă şi azi... parcă văd grămada şcolarilor, care se jucau
pe verdele covor, alergând încoace şi- ’ncolo, sburdalnici şi
neastâmpăraţi, strigând şi şuerând.... iar colo, la o parte,
un om gros şi greoi, care şedea zâmbind, la jocul copiilor:
profesorul nostru Creangă
Unul dintre foştii săi şcolari, scriitorul Jean Bart, scrie :
/„Printre atâţea dascăli severi şi înăcriţi, îmi apare figura
/ blândă şi jovială a lui I. Creangă, pe care toţi băeţii îl
/ iubeau. Omul acesta, înalt şi^ burtos, veşnic cu surâsul pe
/ buze, radia pretutindeni, pe stradă ca şi' în casă, în vorbă,
| ca şi în scris, aceiaşi lumină, bunătate şi veselie".
Intr’o zi de iarnă, mai mulţi şcolari de-ai lui Creangă,
se dau cu săniuţa pe uliţa Ţicăului; însă, mici cum erau,
nu prea ştiau cum s'o cârmească pela cotituri, şi cădeau în
zăpadă. J. Bart istoriseşte, că auzindu-i bunul lor dascăl,
I a eşit zâmbitor din bojdeucă şi „oprind sania din coadă,
\ după ce şi-a îndesat bine pe cap căciula albă de oaie, a
\ încălecat cât era de mare, pe săniuţă şi-a pornit la vale,
\ — Ei, ai auzit, Iţic Leibu ?
— Da.
— Şi vrei să-ţi spun, cum chema pe mama Iui Moisi ?
— Da.
V — Dar tu ştii cum o chema pe mama mea ?
— Nu.
— Apoi mama mea a trăit până mai deună-zi. Dacă n’o ştii
cum o chiamă pe ea, de unde vrei să ştiu eu, cum o chema pe mama
lui Moisi, de acum şapte mii de ani ?
Aşa l’am văzut pe Creangă în şcoală. Th. D. Speranjia:
Amintiri despre Ion Creangă, op. cit. p. 18—20.
 ca să ne înveţe pe noi, mucoşii, cum trebue să cârmim cu
piciorul sania, la cotitură". Aşa ştia bunnl dascăl Creangă
a intra în inima şcolarilor.
Cele ce am scris până aici, intrau în rostul pedagogiei.
Le făceau şi alţi institutori din Iaşi, ieşiţi din şcoala lui
Maiorescu. Creangă însă avea ceva în plus; avea darul de
a povesti frumos şi ştia multe istorioare, anecdote şi poveşti,
pe cari le presăra printre lecţii, la predare.
Era darul, <u care a fost înzestrat dela Dumnezeu şi
care l-a făcut nemuritor. Copiii înţelegeau aceasta şi erau
fermecaţi când Creangă le povestea ceva. Pândeau şcolarii
momentele de răgaz, ca mare lucru şi numai ce vedeai pe
unul din şcolarii lui dintre cei mai buni, care se simţea iubit
de Creangă, că se ridică încet, în picioare şi zice: „O po­
veste, dom’ Creangă".
— O poveste!.. O poveste !... se aud voci rugătoare
din toate părţile.
— Iar cu poveşti!... Trece timpul... — zice Creangă.
— Vă rugăm, dom’ Creangă.. o poveste.
— V’am deprins cu poveştile istea, şi n’apuci, una
două : dom’ Creangă, o poveste şi iar poveste !
Dar Creangă se apropie de catedră, îşi ia scaunul de
acolo şi-l pune lângă noi.
O adevărată tăcere mormântală se face în clasă. Nici o
mişcare, nicio şoaptă, nu se mai aude. Nemişcaţi şed toţi în
bânci, cu gurile căscate şi cu ochii boldiţi asupra lui Creangă,
care gândindu-se câtva timp, începe povestea:
— Cică a fost odată o babă... Şi aşa mai departe.
Şi, ceea ce admirăm azi cu toţii, auzeam povestindu-se
atunci, cu întreg farmecul ce ştia să-l dea Creangă.
Langalău! langalău! langalău!.,. se aude clopotul
şcoalei, care umple în de obşte, cu veselie, inima şcola­
rului ; dar care acum, ne întrerupe, tocmai în mijlocul po­
veştii. Mai stăm, dom’ Creangă... mai stăm...
— Las c’o sfârşesc altădată... că tot mai este mult
până la sfârşit — zicea Creangă — văzându-ne trişti.
...Dară Creangă, care n’avea inima îngustă a dască­
lului ruginit pe catedră, înţelegea neastâmpărul copiilor *.
Câteodată venea indispus. — Atunci schimba tactica. Era
aspru şi nervos, bătea la palmă cu linia, pe acei ce nu-şi
făcuseră temele scrise sau nu învăţaseră lecţia. Când se
sfârşea ora, ieşea din clasă supărat, fără să zică nici un
cuvânt. Aplica măsurile pedagogice ale ţăranului român,
„foarte bun, dar în acelaş timp foarte serios". Făcea ca părin­

1. Nicolae Timiraş: Ioan Creangă, op. cit. p. 144— 148.

P. S. S. Dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanu. Ion Creangă 3
tele înţelept, care nu cruţă pe copilul leneş şi neascultător,
îşi mai aducea aminte şi punea în practică „biciul" cel împle­
tit din curele, botezat cu numele de „sf. Nicolae", a lui moş
Fotea, cojocarul din Humuleşti.
Şi trebue să mărturisim, din propria experieuţă, că de
mare folos a fost varga şi linia în şcoală şi pe mulţi şcolari
leneşi şi zăpăciţi, i-a pus pe brazdă, scoţând dintr’ânşii
oameni, folositori familiei lor şi socetăţii în genere.„Toiagul
tău §i varga ta, acestea m-au m â n g â ia t zice sfânta carte.
8. Ion Creangă institutor cu titlul „d e fin itiv îndeplinind
anii de provizorat, la începutul anului 1868, Creangă printr’o
petiţie adresată ministerului, cere a fi întărit institutor cu
titlul „definitiv". Ministerul cu avizul consiliului permanent,
se adresează, la 16 Ianuarie 1868, primăriei Iaşi, că să-i dea
informaţiuni despre eapacitatea, aptitudinea şi moralitatea
petiţionarului, spre a putea lua dispoziţiunile cuvenite. Primă­
ria, la 22 Ianuarie, deleagă pe N. Măcărescu şi Th. Codrescu,
ca să constate şi să refereze asupra celor cerute de minister.
La 17 Februar, delegaţii înaintează Următorul proces»verbal:
Anul, una mie opt sute şasezeci şi opt, luna Fevruarie,
în şapte spre zece zile, subscrişii... delegaţi... însărcinaţi cu con­
statarea capacităţii, aptitudinei şi moralităţei d-lui I. Creangă,
institutorul clasei Ia şcoalei primare de băeţi „Trei-Ierarhi“,
astăzi întrunindu-se, în localul menţionatei şcoale; din actele,
precum şi din asistarea la clasă, am constatat, în privinţa
d. I. Creangă, următoarele:
1. In privinţa capacităţii: D-sa a absolvit, cursul infe­
rior al seminarului dela „Socola" cu note bune, despre care
posedă certificatul acelui institut, cu Nr. 246, din 1858.
Asemenea a absolvif cursul normal, din institutul „Vasile
Lupu“, despre care posedă certificatul ministerului de culte,
Nr. 15, din 1866.
2. In privinţa aptitudinei: D-sa a probat aptitudinea sa,
ca „institutor", prin exacte aplicaţiuni ale metodei uzitată
actualmente la toate clasele 1 din ţară, despre care înşine
am luat cunoştiinţă, asistând la prelegerile sale; precum şi
prin rezultatele bune ale examenelor semestriale, despre care
stau de probă cataloagele respective.
3. Asupra moralităţii, D-sa posedă testimoniu din partea
institutorilor, colegilor săi, în care se zice, că în tot timpul
de când se află între Domnia-lor, şi-a împlinit, eu exactitate,
datoriile sale de institutor şi a avut o conduită bună, atât în
clasă, cât şi către toţi acei cari au avut ocazia de a-1 cunoaşte,
fapte despre cara nimenea, până în prezent, n’a dat vre-o
desminţire.
 4. D. Creangă este recomandat şi numit de Onor. Mini­
sterul Instricţiunii, ca institutor provizor, la clasa I, secţia
Il-a, a şcoalei primare de băeţi, din „Trei-Erarhi“, în anul
1864, Noembrie 5, de când şi funcţionează în puterea oficiu­
lui ministerului Nr. 53.231 şi astfel a făcut stagiunea de
institutor provizor, cerută de legea şcolară, în care timp,
dând probe de capacitate, aptitudini şi moralitate, subscrişii
opinează că, merilă a fi numit institutor definitiv, în postul
ce ocupă. N. Măcărescu. Th. Codrescu. 29 Februarie 1868“.
Acest proces-verbal al delegaţilor, destul de favorabil,
a fost înaintat de către primărie, pe lângă adresa No. 1.367,
ministerului cultelor şi instrucţiunii publice, în aceiaşi zi
chiar, la 29 Februarie, 1868. Se vede că era o grabă şi o
stăruinţă, de accelerarea lucrărilor. Ministerul însă nu aprobă.
Care trebue să fi fost pricina? Nu este greu de a ghici.
Lumea din Iaşi cunoştea că Creangă era aplecat Spre chefuri.
Tocmai atunci fusese anchetat pentrucă trăsese cu puşca
în crucea depe turla bisericii „Golia“, ca să alunge ciorile.
Şi când vine protoiereul, să facă anchetă, el, în loc
să ceară ertare, răspunde zâmbind :
— D ’apoi eu nu-s jidan, cinstite părinte, să mă tem
de puşcă !
Cazul se publicase şi în „Curierul de Iaşi" făcându-se
mare sgomot, socotit fiind faptul, ca un scandal bisericesc.
Mai fusese certat de mitropolit şi pentrucă se dusese la
teatru, în câteva rânduri — spectacol oprit clericilor, mai
ales pe acele vremi.
Pe lângă acestea, încă din anul 1867, îl părăsise soţia,
care faptă îi zdruncinase moralitatea vieţii casnice.
Aceste fapte şi altele, ajunseseră la cunoştinţa minis­
terului, fiind informat ministrul de subalternii lui, din care
pricină, respinge cererea de definitivat, punând actele la
dosar; pur şi simplu.
La 8 Ianuarie, 1875, Creangă cere din nou definitivatul
şi i se dă Era ministru acum Titu Maiorescu, fostul pro­
fesor şi protectorul lui Creangă.
9. Ion Creangă părăsit de soţie. Nu multă vreme a vieţuit
Creangă în bună înţelegere cu soţia sa. Era o nepotrivire
între dânşii, în privinţa rostului vieţii familiare, din care
pricină se iscau dese certuri în casa lor. Aceasta o spune
singur: „Patru ani, la biserica „Patru-zeci de sfinţi", trăind

I. Antonovici. I. Creangă cere să fie numit iustitutor definitiv

in rev. „I. Creangă" IV. 1911 No. 2, p. 41. — Cf. Lucian Predescu op.
cit. p. 68—73, unde se dau şi actele respective.
într’o casă, în care mă răzbea ploaia şi mă orbea fumul şi
fem eia! Din ce pricină îl răzbea ploaia şi-l orbea fumul,
înţelegem uşor, fiindcă cunoşteam că în chiliile bisericeşti,
adesea ori sunt sobe vechi, cu coşurile necurăţate de ani
de zile ; iar acoperişul găurit, de plouă ’n ele. Dar femeia,,
cum îl orbea? Credem că-1 tot cicălea, din pricina apucă­
turilor lui, fără rost de gospodărie şi viaţă curată familiară.
Prietenii... din care pricină certurile şi scandalele se ţineau
lanţ. In cele din urmă, văzând că nu mai poate suporta
viaţa casnică pe care o ducea, Ileana părăseşte, în 1867,
domiciliul conjugal, lăsând pe Creangă singur, cu unicul lor
copil, Constantin, în vârsta de 6 anişori. Dureros lucru ,.
dar se vede că se umpluse paharul suferinţelor şi-şi perduse
răbdarea, căci cine fuge de bine? Vorba românului : Şi câi­
nele fuge dela stăpânul lui. Dar, nu de colac, Ci de ciomag L
Cu plecarea soţiei, s’a zdruncinat moralitatea vieţii lui
Creangă şi curăţenia vieţii familiare din casa lui, a dispărut.
De aci înainte o duce mai greu. Multă vreme a trăit singur,
cum a putut, fără a cere divorţ. Tot nădăjduia că se vor
putea împăca. S’au făcut multe încercări de către rude şi
cunoscuţi, dar în zadar! Cu nici un preţ Ileana n’a voit să
mai rămână în casa lui Creangă, dar nici nu l-a defăimat.
A păstrat secretul despărţirii, în sufletul ei, înăbuşindu-şi
durerea în vâltoarea răbdării, ca bună creştină şi fiică de preot.
Dar şi Creangă a suferit şi a răbdat. Ar fi vrut uneori
să ceară despărţenia legală, dar se oprea din cale. Pe acea
vreme mai ales, era un lucru tare ruşinos, ca o faţă bise­
ricească să ceară divorţ, de soţia sa Şi apoi vedea singur,,
că nu avea motive, fiindcă, dacă judeca serios, se găsea pe
el vinovat. .r .
Divorţul. Târziu de tot, când Creangă lepădase insig-
niile diaconeşti, rămânând simplu mirean, la 25 Fevruarie,
1873, introduce următoarea cerere de divorţ, adresată pri­
mului preşedinte al Tribunalului Iaşi:

Domnule Prim Preşedinte,

Sub-semnatul Ion Creangă, de profesiune liberă, dom'ciliat în
laşi, dispărţirea IV, strada Băncei Nr. 1461, intentezu ac{inne de di-
vorţu contra soţiei mele Ellena Creangă, născută Grigoriu, domici­
liată în Iaşi, despărţirea a Il-a secţiunea I, Strada Palatului Nr. 102'
Motivele reclamaţiunei mele sunt:

1. însuşi fiul său Constantin, zice : „Nu l-aţi cunoscut pe t

Era el cum era cu alţii, dar cu de-ai lui, cu de-ai casei şi deald» j
mine mai ales. Pleosc I una peste gură". — Jean Bouti6re. op. cit. p 31,1
nota 4.
 I. Abandonarea domiciliului de şase ani de zile, care urmare
’ din parte-i, se consideră ca cea mai gravă insultă, conform art 212.
! codul civil: şi al doilea.
Alte insulte tot atât de grave, pe care la timp, le voi proba,
prin martori.
Pentru care anexez, pe lângă aceasta, un al doilea exemplar
spre a se înmâna părţei adverse. Vă rog să bine voiţi a înainta cu­
venitele lucrări pentru desfacerea căsătoriei dintre mine şi menţio­
nata mea soţie.
Primiţi, vă rog, D-le Prim Preşedinte, as’gurarea stimei ce vă
■conserv.
ION CREANGĂ

La 19 Iunie, e ziua termenului. Trei clerici depun că,

i eu câţiva ani mai înainte, la rugămintea lui Creangă, încer-
f caseră de a-i împăca, dar fără succes. Doi dintre martori,
mai declară, că în 1867, Ileana refuzase de a se duce cu
* soţul ei la Neamţ; iar în lipsa lui din Iaşi, ea ar fi comis
! adulter, fapt pe care şi ea l-ar fi recunos.cut. In sfârşit că
■ de multă vreme a părăsit domiciliul conjugal. Ileana ascultă
\în tăcere şi primeşte a se desface de soţul ei.
La 5 Septemvrie, 1873, tribunalul pronunţă divorţul, în
favoarea lui Creangă, căruia i se încredinţează şi copilul.
Iată încheierea sentinţei' de divorţ:

Proces-verbal.
Anul 1873, luna Dechemvrie, ziua 10. Noi, Dimitrie Miller, aju-
, tor d-lui primar şi oficier stat-civil a comunei Iaşi. desp. III, conform
sentinţei Trib. Iaşi s. II Nr. 983, relativă la divorciul D-lui Ion Creangă
de Ana Elena născută Grigoriu, după ce s’au înscris în registrul jur­
nal de căsătorie, la No. 93 a. c., ş’a dresat şi menţiunea prezentă cf.
art. 35 C. C, spre a se cunoaşte această căsătorie desfăcută de ofi-
cierul civil. D. Miller 2.

10. Conflictul cu a u to rităţile bisericeşti

Conferinţele lui Maiorescu şi contactul cu colegii săi dela
„preparandă"*, mulţi dintre ei neduşi la biserică cu anii— schim­
baseră cu totul, mentalitatea lui Creangă; care începe a se umfla
oarecum în pene, începe a fi prea încrezător în sine, soco-
tindu-se a fi nu numai un smerit diaconaş, ca mai’nainte,
la ascultarea preoţilor „un fel de slugă la dârloagă", cum
îl numeşte cineva, ci de aici înainte va fi şi institutor, cu

1. Jean Boutiere, op. cit. facsimil între pag. 208 şi 209. —

Cf. p. 24 — 39.
2. Ţh. D. Speranţă, Amintiri... p. 40 şi Gr. I. Alexandrescu
op. cit. pag. 20.
existenţa asigurată, o persoană onorabilă, care nu mai
poate fi la cheremul oricui. De aci, se naşte în sufletul lui
o tendinţă de emancipare, faţă de autoritatea bisericească şi
prin aceasta, de călcarea vechilor orândueli canonice.
Pe lângă aceasta, i se deşteptase curiozitatea, de a
afla lucruri noi, de a şti, de a frecuenta - instituţii şi locuri
de unde ar putea prinde îndrumări mai bune, în rostul ca­
rierii sale dăscăleşti, — fie chiar cu riscul ieşirii de sub ascul­
tarea superiorilor săi ierarhici.
Aceste năzuinţi, îl pun în conflict cu autorităţile înalte ;
bisericeşti. Şi anume:
a. M ergerea la teatru. împins de aceiaş curiozitate
a şti şi în aceiaş timp de a se şi distra, — în toamna anu­
lui 1863, când începuse a urma la conferinţele lui Maiorescu»
auzind că se dă la teatru, o piesă frumoasă, cu subiect
istoric, împreună, cu alţi colegi de-ai lui, preoţi şi mireni, se I
duce şi el, de şi ştia că, „mergerea la teatru" era oprită
clericilor. Ori cât s’au păzit ei, s’a aflat la mitropolie. Loco­
tenentul de mitropolit, Calinic Miclescu, i-a chemat la dân- ;
sul, le-a făcut o dojană şi i-a iertat.
Mai târziu, prin 1868, Creangă cu alţi câţiva preoţi; s’au ,
dus iarăşi la teatru. Fiind dovediţi, au fost opriţi vremelnic, j
dela serviciul bisericesc. Drept răzbunare, fac întruniri de .
protestare. Mitropolitul află şi socotind cazul grav, comu- '
nică ministrului de Culte şi Instrucţiune publică, D. Guşti; Si
spre a lua măsurile în consecinţă.
La 22 Martie (1868), ministerul răspunde: „In ceia ce I
priveşte întrunirile şi a scopului cum arătaţi că se fac, am |
mijlocit către Dl. ministru de interne, a lua măsurile cuve­
nite ; iar cât se atinge despre disciplina preoţilor, aceasta
este de datoria Eminenţei Voastre, a observa de a se ţine,
conform canoanelor şi a lua toate măsurile pentru păzirea
ei ‘. Cu toate* acestea, la stăruinţa unora şi altora, având în |ţ
vedere, că se apropiau şi sfintele sărbători ale Paştelor, J
ministrul Guşti intervine la mitropolie, scriind : „Iertaţi şi
bucuraţi pe preoţii ce i-aţi oprit dela serviciu". Mitropo- |
litul îi iartă, cu toate că de data asta Creangă încearcă j
să documenteze, că preoţilor nu trebue a li se interzice mer- |
gerea la teatru, scriind, la 2 Martie: „Am fost de câteva
ori la teatrul naţional, unde n’am văzut nimic scandalos sau
demoralizator; din potrivă, lupta împotriva tuturor viţiilor
şi protejarea a tot ce este drept, în ceiace priveşte datoriile
omului către Dumnezeu şi societate '.
1. Arhiva mitrop. Moldovei. Dos. Nr. 3082: Reaua purtare
diaconului Ion Creangă. 1868. — Iată ce scrie Creangă asupra acestui ;
 b. Tragerea cu puşca. Nu trece multă vreme şi altă
faptă boacană a lui Creangă. După Paşti, (1868), protopo­
pul oraşului Iaşi, mergând într’o zi, în inspecţie la biserica
Goliei, găseşte pe diaconul Creangă, în curtea bisericii,
unde locuia, — numai în halat şi cu o puşcă’n mână, — tră­
gând în ciorile de pe crucea bisericii. Uimit de această
nelegiuire, îl întreabă: Dar bine, Diacone, unde s’a mai
văzut, faţă bisericească umblând cu puşca?
— D ’apoi eu nu-s jidan, cinstite părinte, să mă tem
de puşcă, — răspunse Creangă, râzând:
Lucrul ar fi trecut făra răsunet, dacă n’ar fi apărut
în Curierul din Iaşi (Nr. 6, 1868), un articol întitulat: „Tra­
gerea la ţintă şi vânatul la păsări, în mijlocul oraşului".
Mitropolitul Calinic Miclescu, sezizat de acest articol, la 6
Mai, 1868, ordonă protoiereului oraşului Iaşi, iconomul
C. Buţureanu, „a cerceta grabnic şi a refera despre caz“,
trimiţându-i în copie şi articolul injurios, la adresa lui
Creangă.
Protoiereul cercetează şi cu raportul Nr. 118, din 12
Iunie, răspunde: „După ce am însărcinat pe sfinţia sa

caz-: „Când eram diacon, m’am dus şi eu odată la teatru, la Cristof

Columb. Mitropolitul m’a oprit dela slujbă, şi atunci m’am dus a doua
oară. M’a oprit să mă duc la biserică, dar la teatru ba.“. Dos. mitrop.,
Moldovei, Nr. 1795 din 1863, întitulat: Mergerea la teatru a preo­
ţilor ... Cazul preotului militar Dimitrie Valachianul, despre care d. Leca
Morariu spune, că a luat parte la serbarea dela teatrul naţional din
laşi, la 24 Ianuarie 1863, împreună cu colonelul său, fără să fi sufe­
rit vre-o pedeapsă, nu se poate lua ca exemplu, că preoţilor li e slo­
bod a merge la teatru. Acolo e vorba, de un preot din Muntenia,
care, ca preot de oaste, trebuia să ia parte la serbările naţionale, ală­
turi de ofiţeri şi trupă, ori unde s’ar da ele. Altă ceva este a merge
un preot de enorie la teatru, şi altceva un preot militar, la ordinul
superiorului său.
Tot L. Morariu laudă clerul din Bucovina şi Ardeal, care hi
1863 şi 1861, au primit cu entuziasm trupa Vlădicescu-Tardini (în
care era angajat şi Eminescu) luând parte şi reprezentaţii clerul în
frunte cu m itropolitul! Da. Dar, de ce să nu judecăm realitatea lucru­
rilor. Clerul din Ardeal şi Bucovina era în altă situaţie, ca cel din Mol­
dova. El se acomodase locului şi clerului altor confesiuni de acolo. De
aceia, ii vedem umblând cu pălărie, în loc de potcap., cu haine croite pe
talie, cu dosul hainelor roşii, ca la papiştaşi ;li se zice: Domnule părinte î
Sunt cu averi şi situaţii deosebite sociale etc. In Moldova însă, slujbe
pompoase, cuvioşie şi sărăcie. — L. M orariu: Făt-Frumos, 1926. Mai —
Iunie. — Cf. D. Furtună: Făt-Frumos. 1927. II, p. 140.
subt-protoiereul secţiunii a HI-a, apoi am păşit şi însumi la
faţa locului, dară am fost încunoştiinţat de prea sfinţia sa
îngrijitorele bisericii Golia, cum că diaconul I. Creangă,
carele singur n’au negat către subscrisul, că au descărcat
puşca în ograda zisei biserici, s’au graciat de către înalt
Prea Sfinţia Voastră, din canonul ce i se pusese cu oprirea
de la serviciul divin". Cum se vede Creangă fusese la Mi­
tropolie şi ceruse iertare; iar mitropolitul îl iertase Pe
raportul protoiereului însă, pune rezoluţia. „Se va avea în
vedere", adică va fi supravegheat de aproape.
Anii 1869-70 trec în linişte. Creangă n’a avut vreme
de perdut, fiind ocupat cu elaborarea cărţilor didactice.
c. Portal pălăriei. In vara anului 1871, Creangă, lea­
pădă potcapul şi începe a purta pălărie, cu borduri mari,
după modelul preoţilor din Bucovina. Inoirile în biserică se
fac cu greu, chiar cele bune, de aceia faptul acesta scanda­
lizează pe mulţi preoţi din Iaşi, mai ales dintre cei bătrâni,
cari nu umblau decât cu potcap, ajungând faptul şi la
urechile autorităţii bisericeşti2.
d. Tunderea bărbei şi tăierea pletelor. In curând
Creangă îşi tunde barba şi-şi taie pletele. Cum ? Pentrucă

1. Cât de tare l-a supărat pe Creangă şi acest al doilea con­

flict se vede dintr’o scrisoare a sa, cu data de 3 Iulie1868, către,
unchiul său, popa Gheorghe Creangă din Târgu-Neamţ, în care sa­
tirizează sbuciumul clericilor din consistoriu, pe care îl aseamănă
cu vijelia unui vânt îndărădnic", care s’au abătut tocmai asupra bi­
sericilor unde slujise el, scriind: „Altă noutate n o uă": „In timpul vi­
jeliei unui îndărădnic vânt, dela finele ne (mai) pomenitei luni Ianiei
clopotniţa Goliei fu aruncată deasupra celei dela Bărboi, şi clopotele
tocmai la Patru zeci de sfinţi; şi la Arhi-man-Dracu Merişescu, în
grădină a crescut un castravete de doi coţi şi jumătate, care merită
a fi dus la expoziţia dela Frumoasa... altă noutate :
„M’am mutat într’o casă unde se află şi câtevafrumuşele, ce
pe la Iaşi, le zic fete (sublinierea e a lui Creangă); ştii proverbul
cela : „Beţivului şi dracu-i iese, cu ocaua plină, cu alte cuvinte sunt
factor de, ieaca o nouă funcţiune !!! Vezi facsimilul la Jean Boutiăre
între pag. 200 şi 201. — Alte scrisori ale lui Creangă vezi la I. E.
Toronţiu: Studii şi documente literare. 1932. voi. I şi V. Bucureşti.
2. Gr. I. Alexandrescu. op. cit. p. 20—21. Portul pălăriei varai
şi al căciulei iarna a fost îndătinat, din vechime clericilor biserici,
noastre ortodoxe naţionale. De pela 1669 au încetat de a mai purta
pălărie (Lesviodax ; Istoria Bisericească. 1845, p. 396). Cei dela ţară,
la biserică, luau „caucul“ şi din vremea fanariotului N. Mavrogheni
„potcapul". Vezi Pr. D. Brănescu: Portul pălăriei la preoţi, Craiova
 auzise el că o să fie chiemat la mitropolie să-i tundă barba
şi să-i taie pletele, îşi zise : „De cât să mi o taie ei barba, mai
bine mi-o tai eu şi mi-o fac cum mi-o plăcea; iar potcapul
îl dau să clocească găinele ’n el“. Expresie ne la locul ei !
De asemenea îţi taie pletele cu cozile *.
e. Oprirea lui Creangă dela serviciul diaconesc şi darea
sa în judecata consistoriului. îndată ce s’a vestit de această
ispravă a diaconului Creangă, superiorul mănăstirii „Golia",
unde slujea el, arhimandritul Hieronim Buţureanu, pe data
de 11 August, 1871, raportează mitropoliei, că „diaconul
Ioan Creangă talienduşi (sic) părul scurt, ca şi civilii, rog
prea înalt Prea Sfinţia Voastră ca să bin-voiţi a da desle-
gare, de este el în contravenţiune cu prescripţiunile sinod.
Vi (ecumenic), can 96. şi dacă poate liturgisi într’(un) o ase­
menea stare".
La 14 August, mitropolitul trimiţând în copie rapor­
tul superiorului, porunceşte decasteriei spirituale, ca să se
întrunească şi constatând sf. canoane, relative la acest caz,
să-şi dea opiniunea, pe care, cu referat, ni se va supune la
cunoştinţă" 2.
Consistoriul luând cazul în cercetare, la 27 August
se pronunţă, arătând că acest diacon Creangă, a fost ier­
tat de mai multe ori şi tot pentru asemenea analoage fapte,
ceia ce probează indiferentismul său. — Acum tunzându şi
părul, fapta lui este, contra şi a obiceiului, după caracterul
ortodox de răsărit, care’şi are forma sa exterioară distinctă
de clerul celorlalte rituri, cât şi sensu(lui) doctrinei sfintelor
canoane". „Deci, diaconul Ioan Creangă, carele prin rete­
zarea pletelor a contravenit, atât rostirii sfintelor canoane
cât şi legiutului uz al bisericii de răsărit, de care numitul
se ţine până în prezent, şi prin aceasta, devenind următoriu

1. Harduini. I, 982 adnot. inh. c. ( Clericus nec comam nutriat,

nec barbam radat). Barba clericilor a fost totdeauna cinstită. Se
socotea păcat mare atingerea cu foarfecele de dânsa şi potrivirea ei.
însuşi Mântuitorul cu apostolii săi, şi după dânşii, părinţii bisericii,
cuvioşii, martirii şi sfinţii depe icoane au purtat barbă şi sunt zugră­
viţi ca atare.—Deasemenea părul capului; de aceia tunderea lui Creangă,
ajunsese o adevărată halima, unii, ziceau, în râs, că avându-se bine
cu nevasta cutăruia, ar fi fost prins şi tuns. Alţii, că l-au cumpărat
jidanii; alţii, că-i eretic şi câte altele. Cu adevărat vorba românului:
„Se dusese vestea, ca de popă tuns“. Alexandrescu, op. cit. p. 21—22.
2. Acest raport a fost publicat de însuşi Creangă, la rubrica
„inserţiuni şi reclame", din „Noul curier român", Iaşi. Nr. 112, din
23 Sept. 1872.
portului Apusenilor, — să fie supus canonului prescris de
citatul I canon al sinodului din Sardichia; adică să fie
suspendat o bucată de vreme din slujbă ; iar rămâind ne­
căit şi neândreptat dela această condamnată urmare... nici
pe împărtăşirea mirenilor o aibă“. — Semnează : Icon. C.
Buţureanu, protoiereu şi icon. C. Mărgineanu. Secretar C.
C iudin.—
Mitropolitul primind această opiniune, pune pe ea
apostilul: „Se va scrie superiorului, de a-1 suspenda de
serviciu".
Calinic.
Intr’adevăr, la 28 August, 1871 cancelaria Mitro­
poliei scrie superiorului, să suspende dela serviciul diaco-
nesc pe Creangă, trimiţând totodată cazul înaintea consis-
torului, spre a-şi da „opiniunea asupra condiţiei lui an­
tecedente sociale şi a faptelor sale faţă de dosarele ce vor
f i mai existând“, şi chemându-1 cu invitaţia No. 40 fără a se
justifica, în faţa judecăţii.
Consistoriul având în plus şi pe icon. I. Anastasiu, se
adună, în ziua de 10 Octomvrie 1871. Creangă nu se pre-,
zintă. Este chemat verbal, pentru a doua zi, 11 Septemvrie.
Nu vine nici acum. Trimite însă o apărare scrisă,
prin care declină competinţa consistoriului de a-1 judeca.
Iată ce zice el, în apărarea sa :
Onorabile părinte preşedinte,
Prim ind invitaţiunea, sub No. 40, vin cu onoare a
m ă prezenta acestui spiritualu Decasteriu, nu pentru
a fi judecat, cum mi se zice prin citata invitaţiune,
dar pentrn a protesta energic în contra dreptului
ce-şi însuseşte acest spiritual Decasteriu, de a se
constitui în tr ’un tribunal bisericesc disciplinar, fă ră
să a ib ă o lege, care să-l autorizeze pentru aceasta.
Puternicele resoane pe care-mi intemeiez prote­
stul de fa ţă s ân t:
I. Că im putaţiunea ce mi se aduce despre reteza­
rea p ărului, nu este o abatere disciplinară, şi dacă
acuzatorii mei, ş’ar fi dat osteneală, să citească m ai
cu luare aminte textul canonului 96 al Sinod, al VI.
cum şi tălm ăcirea acestui canon, cu notiţa de sub ea,
ar fi înţeles (a fa ră num ai dacă n’ar fi voit) că tăerea
p ăru lu i şi cuvincioasa purtare a clericilor, în ceea ce
priveşte barba şi capul, nu numai nu este oprită, dar
chiar este poruncită. Şi iarăş, în special pentru diaconii
şi clericii tineri, din notiţa canon. 42 Sinod al Vl-lea
resultă, foarte lim pede şi curat, că ei nu trebuie a
p urta plete lungi, spre sm inteala oam enilor.
II. Că în cazul cel m ai rău , când pentru o fa p tă
ca aceea ce m l se im p u tă , nepedepsită de sfintele
canoane, totuşi s’a r g ă s i spirite a tâ t de geloase, p entru
a m ă supune jud e căţii, nu acesta este trib u n a lu l,
în ain te a căru ia trebuie să m ă prezint.
Acea a u to ritate e s te : sinodul eparhial, constituit
prin legea din 3 Decem brie 1864. Acel sinod com pus
d u p ă art. 24 din acea lege, este sin g u ru l în d rept a
judeca în m aterii de disciplină bisericească, conf.
a rt 23 din acea lege şi, în f in e ;
III. Că dup ă art. 26 din legea sus m e nţion ată,
toate legile şi regulam entele, care sunt în opoziţie cu
dispoziţiunile acelei legi, fiind desfiinţate, din m om en­
tul p ro m u lg ării legii, o n o rab ilu l sp iritual dicasteriu,
nu m ai are com petenţa a judeca în m aterie de disci­
p lin ă bisericească. —
Prin urm are prezentându-vă acest protest, ră m în e
ca sfinţia voastră să v ă faceţi d ato ria, conform cu
le g e a ; şi de vă credeţi în drept, puteţi a m ă judeca,
însă' în absenţa m ea, rezervându-mi dreptul a recurge
la sinodul general, în contra unei a rb itra re şi ile g a le
sentinţe, ce veţi pronunţa.
„Binevoiţi a prim i asig u rare a respectului d a t o r it :
IONNU C REAN G A, diacon" ’.

Chemat din nou, pentru 13 Septemvrie, „de feliu nu

vine, ci adevereşte numai, că a primit citaţia şi că e bolnav,
cerând încă un termen, fără a arăta cazul boalei". In faţa
acestei situaţiuni, consistoriul judecă; iar la 22 Septemvrie
(1871), după multe discuţiuni, dă o hotărâre cam confuză;
care însă ^ din corespondenţa ulterioară, se constată că ar
avea următorul înţeles: Să fie oprit de lucrarea diaconiei
pentru totdeauna; iar dacă (în curs de un an de zile) va da
probe legale de îndreptare (potrivit canon. 78 din Catagena).
sa fie ertat. &
Mitropolitul aprobă această sentinţă şi ordonă proto­
popului să o execute.

1. Publicată în „Noul curier român" Iaşi. 1872.

 La 11 Octomvrie protoiereul trimite lui Creangă ordi­
nul de suspendare, lată acel ordin:
România, Protoieria Urbei Iaşi.
1871, Octomvrie 11. No. 265.
Onorabile Părinte,
Din motivul Înaltei ordonaţi No. 1651, subsemnatul proteiereu
are onoare a vă face cunoscut, că sunteţi oprit de lucrarea diaco-
niei pentru totdeauna, până când veţi da probare de îndreptare;
dând legale probe de îndreptare întru acesta, atunci vei fi ertat.
Primiţi încredinţarea osebitei mele consideraţiuni. p. protoiereu
A. Gavrilescu Iconomu '. —
Tot atunci comunică şi superiorului Hieronim Buţureanu
dela Golia, despre oprirea lui Creangă dela slujba diaconiei.

/ . C reangă le a p ă d ă potcapul şi hainele diaconeşti.

îndată ce primeşte ordinul de oprire, Creangă leapădă pot­
capul^ hainele diaconeşti şi se îmbracă în haine civile *. Aflase
1. D. Furtună, op. citat. p. 44—54. —
2. Calcă can. 27, 62 şi 69 Trulan. Fiindcă potcapul se bine­
cuvânta de arhiereu, la hirotonie şi se aşeza de dânsul pe capul nou­
lui hirotonit, se zice că Creangă s’aţ fi apropiat cu capul de un par
ascuţit şi retrăgându-şi capul, a rămas potcapul în par, zicând, în de­
râdere: Nici nu te-am pus, nici nu te-am luat.
Alţii zic, că a fost chiemat la mitropolie, să fie dojenit şi aştep­
tând prea mult, fără să fi fost primit, a scos o căciulă din buzunar
şi a pus-o pe cap; iar potcapul l-a lăsat la mitropolie, în seama unui
călugăr, ca să-l dea mitropolitului.
Costumul clericilor. Se ştie că multă vreme a fost acelaş cu al
poporului. Poporul l-a schimbat, după modă, locuri şi vremi. Clerul
însă l-a menţinut, disciplinar. Asupra costumului: vezi Can. 27 Sinod
VI ecumenic. Clericii ca şi militarii formează o castă, o tagmă, de
aceia a trebuit să se distingă de popor, pentruca să fie cuţioscuţi ori
şi când şi orişi unde că, „ei sunt lumina lumii şi sarea pământului11.
Ca haine, la noi, pe la munte, purtau costumul naţional. — Se cuno­
şteau după plete, care erau ceva mai lungi, ca ale poporănilor lor.
Pe cap, până prin sec. al XVIII-lea purtau o căciulă specială,
'înaltă blănită în exterior cu piele de miel, numită „cauc“. Din timpul
lui Alex. Ispilanli (1786—1788) in Moldova şi Nicolae Mavrogheni
(1786—1788) în Muntenia, se introduce „potcapul grecesc", în locul
vechiului „cauc“ având avantajul că stătea cu el pe cap în biserică
şi înaintea ori cui. Hainele rămân aceleaşi, lungi orientale: Antereul
pe dedesupt, brâul, o scurteică şi giubeaua sau rasa pe deasupra.
el mai înainte de hotărîrea consistoriului şi avea hainele
civile gata. Acest fapt, fără precedent, a avut în Iaşi un
mare răsunet, producând un scandal enorm. Eşirea aceasta,
cu mare tămbălău, a
fost iarăşi un fapt ne­
socotit din partea lui
Creangă. Au mai ieşit
din cler şi alţii, dar
cu strângere de inimă,
nu cu scandal. înce­
pând cu d i a c o n u l
Gheorghe Lazăr din
Avrig şi alţi mulţi,
până în vremile noas­
tre, s’au retras, cu
regret, rămânând mai
departe cinstitori şi
sprijinitori ai bisericii,
cu cuvântul şi cu
fapta. Creangă a fost
rău inspirat şi eu cred ION CREANGĂ
că sfătuit de blase-
matorii Bisericii şi ai clerului de pe atuncea, prieteni ai lui
de pahar; căci altfel este de neînţeles, cum în astfel de
momente grozave, să nu fi avut răgazul sufletesc, ca să-şi
dea seama, că înjoseşte Biserica, cinstită de părinţii, moşii
şi strămoşii lui şi clerul ei — bun, rău, cum îl avem, după
timp şi împrejurări, dând prilej jidanilor din Iaşi, ca să
râdă de isprăvile lui.
Chiriarhii aveau şi ei pălărie. Mitropolitul Evtimie din vremea
lui Mihai-Viteazul este înfăţişat cu pălăria pe cap şi haine simple:
Ia r ciiiriarhul în straie, de lân ă um ilită
Şi o glugă monahală acoperea cărunte
Şi cuvioase plete, — căci p ăn ’atuncea încă
’G ânfarea bizantină nu corupsese clerul.
(I. Eliade Rădulescu. Mihaida. cântarea Il-a).
Iată acum descrie această reformă un poet popular :
Apoi le m ai porunci Ci, ca un d a r neclătit
Şi alte îi s fă tu i: De toţi să fie oprit.
Ca toţi să pună pe cap, Deci, ş’aceasta o urm ară,
Câte un grecesc potcap. Toţi „Caucul“ lepădară
La nimeui să nu-l m ai’ ia. G ata la poruncă fuse
Cum unii, obicinuia; Şi toţi potcapuri îşi puse.
Pitarul Hristache: Istoria faptelor mavroghenesci, în Buciumul
Iui Cezar Boliac (1863, Ianuarie-Februarie) — Cf. Pr. Gr. Musce-
leanu: Costumul clerului ortodox, (Bucureşti 1878), G. T. Bo-
dogae în revista teologică, Sibiu. 1935 şi Dr. S. R e l i Origina şi evo­
luţia istorică a costumului preoţesc Ia români, în revista : Candela.
Cernăuţi. 1935 şi în broşură.
 Şi iarăşi, rupând-o cu Biserica — în loc de a fi stăruit
să se facă preot — cum n’a străfulgerat în mintea lui, dorinţa
scumpă a mamei sale, spusă cu hotărîre nestrămutată: „Să
ştiu bine c’oi toarce’n furcă şi vreau să-mi fac pe Ionică
al meu popă“. Şi de ce ţinea ea atâta, ca să-l facă popă ?
Ascultaţi: Ca să-şi pomenească părinţii şi neamul, Ia sfin­
tele slujbe şi Dumnezeu să le uşureze păcatele. Profundă
înţelegere creştină ! Şi adesea cicălea pe Ion al ei, zicând:
— Măi omule, m ă i! Ai să te duci în fundul iadului
şi n’are să aibă cine te scoate, dacă nu te-i sili să-ţi faci
un băet popă. De spovedanie fugi, ca dracul de tămâie. La
biserică mergi, din Paşti în Paşti: Aşa cauţi tu de suflet?'
Nici un sfânt părinte bisericesc n’a putut vorbi, mai
adânc şi. mai pătrunzător, cum a grăit adevărata creştină,
Smaranda, fiica lui David Creangă din Pipirig şi soţia
vrednică şi evlavioasă a lui Ştefan a lui Petrea Ciubotarul,
gospodar din Humuleşti.
Şi cu toate acestea, zic unii, că Creangă era mul­
ţumit de fapta .lui. „Mulţumit, pentrucă scăpase de grija, sau
mai bine zis, de frica mitropoliei. Mulţumit, pentrucă ajunsese
om liber, stăpân pe dânsul, să facă ce-o vrea, să se ducă
unde i-o plăcea şi mai ales, să nu mai fie sub ascultarea
preoţilor dela biserica unde servea şi cu care se găsea
mereu în neînţelegere
Epilogul chestiunii. Oprit dela serviciul diaconesc,
Creangă, a trebuit să se mute din locuinţa sa, pe care o
ocupa, la biserica Qolia, într’o modestă căsuţă ţără­
nească (bojdeucă) din Ţicăul de sus, pe care o şi cumpără
mai târziu, şi-şi întemeiază gospodăria aici.
Şi cu această ocazie a ţinut să-şi bată joc de supe­
riorii săi, lăsând casa bisericii, în care locuise pâna atunci,
încuiată şi luând cheile la dânsul. Numai după intervenirea
repetată a poliţiei, a predat-o. Dar şi atunci, nu direct în­
grijitorului mănăstirii, ci unui preot Alexandru dela biserica
„Buna-vestire", spre a o încredinţa el, îngrijitorului dela
Golia 2.
11. Destituirea lui Creangă din postul de institutor.
Excluderea lui Creangă din cler, mai avea şi altă faţă: Ii
zdruncinase şi institutoria. Intr’adevăr, isprăvile lui, trâmbi­
ţate de gazetele jidoveşti, se răspândiseră, cu iuţeala fulge­
rului, în toată ţara, ajungând şi la urechile ministrului de
culte şi instrucţiune publică. — La 15 Iunie (1872), mitropolia

1. Th. D. Speranţia : Amintiri... op. cit. p. 12—13.

2. Vezi corespondenţa urmată într’o protoiereul C. Buţureanu
şi prefect, relativ la acest caz l a : Lucian Predescu. op. cit. p. 104—5.
scrie oficial ministerului, înaintând şi hotărîrea consistoriului.
Ministru era generalul Christign Tell, omul ordinei şi disci­
plinei severe ; care, cerând şi avizul consiliului permanent de
instrucţiune, acesta opinează, că Creangă, „ne mai fiind
cleric (consiliul zice preot), nu mai poate figura nici în cor­
pul didactic, căci perderea demnităţii sacerdotale, atrage
după sine, perderea demnităţii şi caracterul de membru al
acestui corp“. Ministrul, în baza acestui aviz, dispune dis-
tituirea din funcţia de institutor a diaconului Ion Creangă,
care s’a dezbrăcat de haina sacerdotală, prin decretul minis­
terial, cu data de 1 Iulie 1872 l.
Aceasta o spune Creangă mai târziu, în derîdere :
— Am fost destituit pe timpul răposatului mitropolit
Calinic, de răposatul ministru Tell. Fie-le ţărâna uşoară!
12. C reangă intervine la m inister. Prin destituirea sa
şi din învătământ, Creangă ajunge la greu impas.
Se pusese pe gânduri şi sta ascuns în casă. Nu ştia
ce să facă, ca „să scape de râsul şi de gura lum ii! Cum să
mai scoată capul între oameni, mai ales acum, când îşi căpă­
tase atâţia cunoscuţi ? Multe nenorociri au fost pe lumea
aceasta. Au fost domnitori, au fost regi, au fost împăraţi,
cari şi-au perdut tronul; nu ştiu dacă a fost vreunul, care]
să se fi simţit mai nenorocit ca Creangă", în acele momente,
înainte de toate însă, se gândea la grija zilei de m âine; căci
vedea că i s’au închis toate căile.
Nu mai avea de unde şi cum să-şi procure pâinea de
toate zilele. In aşa situaţie, el adresează ministerului, la 31
Iulie, 1872, o suplică, prin care caută a se justifica, susţi­
nând că, pe nedrept a fost exclus din rândul slujitorilor bise­

1. Decretul a fost publicat în Monit. oficial No. 155, din 14|26.

Iulie. 1872. Iată conţinutul lui, în stilul ortografiei de atunci: „Din
adresa Prea Sfinţitului mitropolit al Moldovei şi Sucevei, No. 1.182,
luânduse cunoştinţă că diaconul Ion Creangă, institutoarele clasei I
dela şcoala sucursală No. 1 de băeţi din Iaşi, pentru faptele neco-
rigibili şi incompatibili cu caracterul său de cleric, a fost judecat
de autoritatea bisericească respectivă şi exclus în urmă dintre
clericii altarului, Ministerul, auzind pe consiliul permanent al
instrucţiunii şi considerând că numitul diacon este esclus din
cler şi prin urmare, ne mai fiind preot (sic), nu poate, ca per-
zând a sa demnitate de preot, să mai figureze în corpul didactic, din
cauză că lipsa de o asemenea demnitate sacerdotale, în respectul
moral şi social, atrage după sine şi perderea demnităţii şi caracterului
său de membru al acelui corp; pentru aceste motive, l’am destituit,
cu începere dela 1 Iulie, din postul de institutor“.
riceşti şi acum şi din rândul institutorilor, fără judecată!
Ministrul Tell, primeşte .suplica, o citeşte, şi o pune,
pur şi simplu, la dosar.
După câtva timp, Creangă se adresează din nou minis­
terului, scriind:
„La Iuliu 31, v’amu adresatu plângerea-mi, însoţită de
actele ilegale ale mitropoliei Moldovei, pe temeiulu cărora
m’aţi destituita, din postulu de institutore (al) şcoalei su-

r. Iată câteva din argumentările lui, scrise în ortografia depe

atunci: „Simpla expunere a faptelor (lor),în cât priveşte desbrăcarea
mea voluntară de haina clericală, vă va arăta, sper motivele puţin
serioase ce au determinatu persecutarea mea, de către superiorii mei
spirituali.
Vă anexezu întâiu, în contestul său, copia exactă de pe rapor­
tul îngrijitorului bisericei, unde eram acum un an, ca deserventu ; ase­
mene şi protestul meu adresatu pretinsei jurisdicţiuni ce ş’a arogatu
atributele de a mă judeca.
Din aceasta veţi vedea că urmărirea spirituală în contra mea
a purcesu numai singuru dela faptul că mi-am scurtatu părul, supri-
mându incomoda şi desgraţioasa coadă de pe spate.
Canoniceşce am doveditu, că dreptatea era de partea mea.
Aceasta se probează chiar şi prin cartea de judecată, ce mi-a comu­
nicat-o protoereulu, şi care asemenea v’o anexez-o în copie exactă.
Ce zice în adevăru sentinţa dată în contra mea ?
— Nimic altă, decât că sunt suspensu de a oficia ca diacon
pe timpu nedeterminatu. N ’am fost eliminatu din cleru, că nu era
pentru ce; căci părul fiind vegetabilu, poate cresce iarăşi la locu^
N’amu fostu judecatu de altă, fiindu că nu era nimicu a mi se imputa >
ci numai amu fostu lovitu, cu rigoare extremă, dreptu bătae de jocu!
Atunci avându cunoştinţă, că nu ca clericu meritasem a fi
învăţătoru: ci ca învăţătoru, câşcigasemu oarecare meritu, care mă
făcea demnu de vocaţiunea mea, mi-am continuatu cariera de învă­
ţătoru, unde eramu determinatu a-mi consacra toată activitatea mea
intelectuală, şi unde autorităţile şcolare, timpu de 8 ani de zile,
cât am funcţionatu, n’au avutu a-mi imputa nimic; că n’am derogatu
demnităţei profesorale întru nimic.
Văzându însă că învăţătorul continuă a fi persecutatu numai ş»
numai, de către superiorii spirituali, pentrucă purta haine largi şi
părul lungu, am venitu la ideia, de a mă desbrăca însumi de aceia ce
era un pretestu de persecuţiunei, din partea superiorilor eclesiastici-
Pentru aceasta însă, nu mă aşteptam, eramu de parte a.
a cugeta chiar, că voi f i lovitu şi de D-voastră ; din contră, mă
mă măguleam în sine-mi cu ideia, că voi putea de aici înainte răs-
 cursale de băeţi, No. 1.—Ceru din nou, respectuosu dare mea
în judecată, conformu legei. Numai aşa veţi afla adevărul,
numindu-vă protectorul şi părintele instrucţiunei".
Dar şi această plângere a fost pusă la dosar.
Se zice că s’ar fi dus cineva la Tell şi l-ar fi rugat
pentru iertarea lui Creangă.
— „Ce, pe un răspopă să-l fac eu dascăl? strigă
Tell.—Fugi din ochii mei, că mă înbolnăvesc“. Aşa că minis­
trul Tell, n’a voit să-l erte şi să-l repună înapoi, în învă­
ţământ, cu nici un chip, dar nici un alt post, nu i-a dat.
Concluzii. Din cererea adresată ministerului, ca să fie
reintegrat în postul de institutor, se vede că Creangă se
f cfedea persecutat sistematic, de către superiorii săi spirituali
şi că dreptatea era de partea sa. Tot aşa cred şi biografii lui.
Prin ieşirile lui, una după alta, împotriva orânduelilor
bisericeşti, el singur spune că căuta „să dobândească eman-

| punde şi mai bine chemării mele de învăţătorii, consacrându-mă cu

g totul carierii didactice.
D-voastră, se vede că n’aţi cunoscutu adevărata stare a împre-
I jurarilor mele şi aţi curmatu cariera unui omu, tocmai în momentul
-când el, ca învăţâtoru, luase o rezoluţiune în adevăr dem nă; fiindcă
nu mai era acoperită schima făţăriei — căci ce însemna osânda mea
în termenii „de îndreptare întru aceasta“, — dacă adevărata cauză a
fostu „tăerea părului" ?
Din toate acestea, puteţi vedea, Domule Ministru, că în ade­
văr măsura suspensiunii mele dela Altrariu, n’a fostu decât o oarbă
persecuţiune sistematică, care s’a pus din toate puterile, ca să
m ă lovească din toate părţile, p ân ă chiar şi în existenţă! Dară,
Domnule Ministru, cu Dumneavoastră, omul francu şi cu idei moderne'
nu trebuia superiorii ecclesiatici, să ascundă adevărul. Adevărul este
ca, în contra mea, de multu a fostu întinsă o persecuţiune pentru
ideile mele de progres-, şi aceasta v’o potu proba, prin un faptu
anterioru din cele mai lovitoare pentru mine. Cu 5 ani în urmă, rău­
tatea şi corupţiunea unui călugăru a făcut ca eu, împreună cu unicul
copilaşu al meu, să fiu abondonatu de soţia mea, pentru totdeauna,
rămănind văduvu; şi că pentru această faptă imorală şi scandaloasă’
nu s’a luat nici o măsură contra acelui călugăru..., nu mi s’a făcutu
nici o satisfacţiune morală, din partea superiorilor ecclesiastici. Prin
urmare, Domnule Ministru, vedeţi că eu nu de azi, de ieri, caut a
dobândi emanciparea mea, de sub o atare autoritate, care nu se res­
pectă, fiindu că nu pedepsesce pe cei ce merită pedeapsă, ci pe cei
nevinovaţi!
Acum 5 ani m’au lovitu în fam ilie. Acum unu anu în servi-
P. S. S. Dr. Veniamin Pocitan-Ploeşteanu. Ion Creangă /4
ciparea de sub autoritatea bisericească", adecă călcarea ace­
lor orândueli. Mai avea convingerea că, „sacerdoţiul profe­
soratului este independent şi nu este legat de loc, cu shima
preoţească", adecă că un răspopit, putea foarte bine a rămâne
profesor. Aşa îl încredinţau mirenii, streini de rostul apos­
tolatului creştin, nu numai cu cuvântul, ci şi cu fapta. Ii mai
băgaseră în cap, că el avea „idei moderne" şi că toată per-
secuţiunea pe care o suferea, dela superiorii lui eclesiastici
era pentru „ideile lui de progres". Aşa credea el. Superiorii
lui bisericeşti însă, aveau păreri opuse.
In fata consistoriului iarăşi, susţinea prin apărările sale,
făcute acasă înscris şi trimise prin fratele său Zahei — că este
persecutat, din pricină că „voeşte a-şi susţine demnitatea de
om", cerând, cu insistenţă, ca să fie urmărit, pentru fapte
de natură bisericească, înaintea tribunalelor civile. Acolo ar
fi voit el a fi judecat, fiind aparat de avocaţii atei ai Iaşilor,
ca să mai facă şi alt scandal şi să râdă jidanii. Nu era
logică cererea lui şi nici vina lui, de competenţa justiţiei
lumeşti. Trebue să restabilim adevărul, aşa cum este el.
'\
ciul meu la biserică ; ia ră acum au făcutu, ca să mă loviţi şi
D-voastră în posiţiunea mea dela şcoală.
Dară credu că D-voastră, protectorul obligat al şcoalelor, nu
veţi lăsa ca să sufer şi de această din urmă nedreaptă lovitură, înte-
meindu depărtarea mea din corpul profesoral, pe motivele, puţin se­
rioase şi puţin caritabile şi aşu putea zice necrescineşci ale persecu­
torilor clericali.
Ce rămâne de făcutut altă, decât a vă supune respectuosu că
D-voastră n’aţi pututu lua in contra mea, măsura riguroasă precât şi
nejustă, decât puindu-vă de-asupra garanţiilor legale, ce Legea instruc-
ţiunei asigură orişicărui membru al corpului învăţător, adică: de a
j i u fi destituitu, fără judecată! Şi că, asemene caşuri s’au mai întâm-

platu, fără ca D-voastră să fi lovitu pe nici unul; şciindu că sacer­

doţiul profesoratului este independentu şi nu este legatu deloc cu
shima preoţească.
Acum potu oare spera că D-voastră, în urma lovirii date mie,
veţi veni a face reparaţiunea reclamată de o strictă legalitate ? Pot
spera, că mai bine informatu, veţi lua în consideraţiune justificarea
mea şi-mi veţi face justiţie ? Speranţa nu abandonează pe bunul creş-
tinu şi aştepta respectuosu respunsul D-voastră întru aceasta.
Primiţi Vă rogu, Domnule Ministru, încredinţarea înaltei stime
şi a profundului respectu, ce ve conservu.
I. Crengă.
13. Creangă debitant de tutun. Rămas fără post, Creang
se văzu silit a cheltui şi ultimile resurse, 25 lei pe care-i
 avea la casa de economie a institutorilor din laşi ’. Şi ne-
având alt ceva de făcut, se gândi, să se apuce de negus­
torie. Tocmai atunci se înfiinţase monopolul tutunului. Creangă
a fost cel întâi, care a căpătat brevetul de a-şi deschide
„un debit de tutun", din care să-şi poată agonisi pâinea zil­
nică. In Septemvrie, 1872, deschide debitul, în str. Primăriei
(pe vremuri str. Goliei), azi str. Cuza-Vodă, cu firma la „Ion
Creangă". Aceasta o raportează şi protopopul C. Buţureanu
mitropoliei, zicând că Creangă „se îndeletnicea cu meseria
de brevetariu la monopolul tutunului în această urbă Iaşi",
strada Primăriei; iar în registrul de debitanţi ai primăriei
Iaşi, Creangă este trecut cu calificativul „fost profesor la
şcoalele primare", şi în rubrica respectivă cu observarea:
1 „localul (debitului) în bună stare". Tot atunci va fi angajat
el şi pe femeia Ecaterina Vartic, ca să-i fie de ajutor la vân­
zare2. Prin mijlocirea prietenilor, în acest răstâmp a mai

1. Institutorii din Iaşi, în frunte cu Ioan Antonie Darzeu, direc-

I torul şcoalei primare dela „Trei-Ierarhi“, pun bazele unei societăţi de
economie, pe baza unui statut, care a fost votat la 1 Iunie, 1871.
Statutul e semnat de 17 persoane, între cari I. A. Darzeu, /. Creangă,
< C. Grigorescu, G. Ienăchescu etc. Administrator este ales prin acla­
maţie, Darzeu. Se vede că el era mai bogat, şi mai bun gospodar.
Intre membrii fundatori găsim înscris şi pe Creagă cu suma
| de 25 lei, pe care la 1872 ii scoate, motivând :
„Fiind scos din funcţiune şi ne mai având parale, pentru a mai
putea face parte din societate.. . . “. cere să i se pună la dispoziţie
suma de 25 lei, cu procentele ce i se cuveneau. Această societate
ajunge cu timpul Ia înflorire, fiind prima societate de economie
dăscălească din Iaşi.
2. Ecaterina Vartic. După desfacerea de soţia sa legiuită,
■Creangă a trăit văduv, toată viaţa. Intr’un târziu şi-a adus în casă
o femeie, din mahala, pe Ecaterina, fiica lui Andrei şi a Ruxandrei
Vartic. Femeie credincioasă, îi conducea gospodăria casei şi după des­
chiderea debitului de tutun, îl ajuta şi la comerţul său. Ecaterina sau
cum îi zicea el, Tinca Vartic, era mai tânără cu vre-o 15— 16 ani
de cât Creangă şi avea o înfăţişare plăcută şi rost Ia conducerea
menajului. Creangă ii recunoştea calităţile şi de cum a intrat în casa
lui, o socotea ca făcând parte din familia sa, deşi nu s’a căsătorit cu
dânsa niciodată. Şi putea să se căsătorească, după ce a părăsit dia-
conatul. I-ar fi rămas şi pensia după leafa de institutor. Dar nu s’a
căsătorit. De ce ? Poate că-1 oprea cugetul, ştiind că un diacon văduv,
nu se mai poate recăsători, după canoane. A preferat să aibă o „me­
najeră", o ţiitoare, dar prin aceasta şi-a perdut sfinţenia vieţii, care
•este într’o familie cu căsătorie legiuită.
ocupat şi un post de profesor la un liceu particular, din laşi,
numit „liceul nou“.
In 1875, Creangă fiind reintegrat în învăţământ, a tre­
cut debitul pe numele fratelui său Zahei, păstrând însă
aceiaşi firm ă: „Debitul de tutun lori Creangă“

Femeie inteligentă, cu bun simţ firesc, Tinca, apropiase de dânsa

şi pre membrii familiei lui Creangă, care-i ziceau: „Ţăţaca Tinca“ ; cât
şi pe cealaltă lume, care intra în casa lui, care o chiemau: „Duduca
Tinca“. Straşnică gospodină şi harnică menajeră, introduce ordine în.
casa lui Creangă. Ştiuse a atrage pe toţi şi prin manierele sale plă­
cute, dar şi prin latentul său la bucătărie: renumitele sarmale, plă­
cinte, cu poalele’n brâu, cozonaci moldoveneşti, înalţi de jumătate de
metru şi vestitele alivenci, ce fac cu ochiul.
Tinca Vartic avea şi darul de a povesti, procurând lui Creangă
multe subiecte. Ea îl îndemna să le şi scrie. Nu era femeie cu cultură,
dar era inteligentă şi multe din anecdotele lui Creangă erau culese din
gura mahalagiilor, cu care ea fusese în contact. Femeie cuminte, ascul­
tătoare şi cu multă răbdare, asigurând lui Creangă un trai liniştit.
Colegul său, pr. Ienăchescu avea părerea, că „era de o deşteptăciune
foarte cu mult superioară lui Creangă". Unii o socotesc un fel de
colaboratoare a lui Creangă. Gr. Alexandrescu zice că, după ce Creangă
scria o povestire, o citea „menajerei" şi nu.o dădea la tipar, dacă nu
o făcea să râdă. Ea făcea observări folositoare asupra cuvintelor şi
figurilor întrebuinţate în povestire. Acelaşi lucru îl afirmă şi Artur
Gorovei, zicând că Tinca avea bine dezvoltat simţului ritmul şi se
pronunţa asupra cadenţei frazei lui Creangă; judecând fraza după
impresia muzicală pe care i-o făcea.
Creangă a avut mare noroc de această femeie, pe care o soco­
tea prietena sa. li zicea pe nume „Tinca"; iar ea îl striga „Ionică".
Dela Slănic îi scria: „Domnişoarei Ecaterina Vartic, peste drum de
şcoala evreiască în Sărărie (de vale) la Iaşi"; sau: „Domniei sale,
Domnişoarei Tinca Vartic, strada Sărăriei, devale, peste drum de
şcoala evreiască, lângă Mustea Casapu. La Iaşi. Grabnic".
Un lucru este de remarcat că, după ce Creangă s’a bolnăvit,
l-a îngrijit, cu devotament şi multă răbdare şi a stat la căpătâiul său,
până Ia ultima lui răsuflare. Dar şi Creangă, i-a lăsat, la moarte ce
putea să-i lase—bojdeuca sa. Aici stă ea şi după ce se căsătoreşte cu
C. Deliu. Moare în Septemvrie, 1912.
Vezi: Jean Boutiere. op. cit. p. 28, nota 1—4. Cf. Dumitru Fur­
tună : Cuvinte şi mărturii, op. cit. p. 8—184 şi Lucian Predescu. op.
cit. p. 116—121.
1. Frate mai mic al lui Creangă. La 1869 este numit paracliser
şi mai în urmă cântăreţ la biserica „Ziua Crucii"; apoi şi pe la alte
biserici din Iaşi. Pe dânsul îl trimite Creangă, să-i ducă apărarea
 Acest debit era vestit, fiindcă purta numele lui. Creangă
venea zilnic la debit, fiind co-interesat cu fratele său. Şi
după ce se înbolnăveşte, venea adesea, cum putea. Aici a
şi murit, trupul său fiind transportat la bojdeuca lui din
Ticău, de unde apoi a fost condus la cimitir l.
14. Excluderea lui Creangă din catalogul clericilor
bisericeşti. Eşirea cu alaiu a diaconului Creangă din rândul
clericilor, a provocat un mare scandal. Preoţimea şi maha-
lele Iaşilor o interpretau fiecare, după cum îl tăia capul.
Pentru a se curma acest scandal, protoiereul C. Buţu-
reanu, la 16 Septemvrie, 1872, raportează mitropoliei că
„diaconul Ion Creangă... deşi cu No. 265 i s’a făcut cunoscut
că este subt cercare de îndreptare într’un an de zile, nu
» numai că nu s’a corijat în purtarea sa, ca cleric sfinţit, ci
încă din contra, a părăsit, de sine şi semnele şi costumele
^ de diacon, îmbrăc^ndu-se în straie c i v il e îndeletnicindu-se
Cu meseria de „brevetariu la monopolul tutunului, în această
urbă Iaşi, strada Primăriei".
Mitropolitul primind acest raport, deferă cazul consis-
r toriului, ca să-şi dea seama de faptele sale. In acelaş timp,
i din pricină că preşedintele consistoriului se recuzase pe
motiv că este raportor, dispune ca să cheme la consistoriu
in locul lui, pe bătrânul preot, iconomul Vasile Arbore, fost
mai înainte, multă vreme membru în consistoriu.
Se fixează termen de judecată, la 10 Octomvrie. Creangă

, scrisă şi s’o dea preşedintelui Consistoriului. La 8 Noemvrie, 1874

se căsătoreşte cu Maria Dimitriu din Iaşi. Când Creangă a fost scos
din învăţământ şi a deschis un debit de tutun, Zahei era pe lângă
dânsul. La 1874, Creangă fiind reintegrat in postul de institutor, Zahei,
rămâne singur, conducând debitul, cu ajutorul soţiei sale Maria. Pe
ziua de 1 Aprilie, 1894, Zahei iese la pensie, ca dascăl, cu 55 lei pe
lună. Câştigase bine la debit, căci la 1884, îl găsim între acţionarii
„primei societăţi de economie din Iaşi“, cu suma de 1.000 lei. Semăna
mult cu fratele să^„bădiţa lon“. Scurt, grosuţ, cu barba şi părul bălan,
dar mai puţin roşiatic. Purta şi el haine de şiac şi avea aceleaşi
mişcări ca şi fratele său, cu care se înţelegea bine. Zahei conduce
debitul până la 22 Ianuarie, 1919 când moare de un accident şi este
înmormântat la cimitirul „Eternitatea" din Iaşi, caşi fratele său Ion.
Soţia sa supravietueşte şi lichidează debitul de tutun.
Lucian Predescu. op. cit., dă date precise despre Zahei şi soţia
•sa Maria. p. 19—21.
1. Gr. I. Alexandrescu în biografia sa. — Cf. Lucian Predescu,
op. cit. I., p. 114-116.— Asupra morţii lui, vezi: C. Săteanu in ziarul
„Adevărul", din 25 Aprilie. 1937.
nu se prezintă, în persoană, ci trimite pe un frate al său
(Zahei), o apărare în scris, trimbrată cu 25 bani, potrivit
cerinţei legii. Iată această apărare:

Onorabile părinte preşedinte,

Primind invitaţiunea sub No. 66, mă mir cum tocmai după utr
an de zile trecut, de când iarăşi ca diacon fui chemat prin citaţiunea
Nr. 40, în judecata acestui onor. dicasteriu, pentru fapte care nu erau
de natură a se judeca şi de persoane care nu sunt în drept a judeca,
în materie de disciplină bisericească, după cum am avut onoarea a
le declina competenţa, prin protestul ce am prezentat atuncia, şi pe
care îl susţin şi astăzi, şi de care neţiindu-se seamă, am fost în ab­
senţa mea şi condamnat, prin sentinţa dată, într’un mod arbitrariuşi
ilegat, la oprirea pentru totdeauna de lucrarea diaconiei.
Iată textul acestei sentinţe, Nr. 265, din 11 Octombrie 1871 r
„Subsemnatul Protoiereu are onoare a vă face cunoscut, că sunteţi
oprit de lucrarea diaconiei pentru totdeauna11, etc., etc.
Şi iarăşi, ca supliment la injustiţia ce mi s’a făcut, este adresa
înalt Prea Sfinţitului mitropolit al Moldovii şi Sucevei Nr. 1188, din
a. e., adresată D-lui Ministru al Instrucţiunii publice şi Cultelor, prin
care i se dă informaţiune, că sunt exclus dintre clericii Altarului,,
pentru faptele incorigibile şi imcompatibile cu caracterul meu de
cleric.... şi aceasta se face numai şi numai — dacă îmi este permis —
din spirit de răsbunare, pentru a fi fovit în poziţiunea mea dela
şcoală, precum s’a şi întâmplat, după cum sa vede din comunicatul,,
publicat in Monitorul Oficial, Nr. 155, anul curent.
Iată-vă faptele carităţii!
Ei bine, onorabile părinte preşedinte, dacă oprirea mea pentru
totdeauna, de a oficia ca diacon, prin care am fost lovit în dreptul
şi existenţa mea dela biserică, precum şi lovirea în poziţiunea mea
dela şcoală — unde am lucrat şi mi-am sacrificat sănătatea — mo­
tivată de adresa I. P. Sfinţitului Mitropolit, către Domnul Ministru,
al Instrucţiunii, m’a pus in poziţiune de a întreprinde orice ocupa-
ţiune onestă, cu care să-mi pot agonisi pâinea de toate zilele, după
cum fiecare creştin e dator a o cere, pentru o zi numai, cum ne-
învaţă rugăciunea domnească — socotiţi că vă dă dreptate a mă mai
urmări — ca diacon — fie!
Aveţi dreptul şi datoria a căuta oaia cea rătăcită.... Insă eu
mă măgulesc a crede că modesta-mi purtare, relativ la nedreptăţile
ce mi s’au făcut de către superiorii clericali de aicea, cărora nu lfr
pot zice alta decât: „Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac“ — va
fi aprobată de opiniunea publică luminată, şi că sub cuvintele „pentru
t o t d e a u n a nimeni nu va înţelege numai un an de zile, — după cur»
vă siliţi a face să se creadă, — decât numai sfinţia voastră, după fan­
tasticul dicţionar, ce se vede că posedă.
După cât văd, parcă mi-aţi imputa modesta-mi şi onesta ocu-
paţiune ce am întreprins, care cred că nu-mi face ne onoare, atâta
mie, cât şi sfinţiei voastre, care vă aşteptaţi poate a întreprinde contrariu.
Tot prin prezenta invitaţiune mi se mai zice, că sunt chemat
a da probe, dacă am părăsit semnele de cleric sfinţit ? Toată lumea
ştie, că acele semne se îmbracă de către clericii sfinţiţi, numai în
biserică, şi, după finirea sfântului oficiu,' iarăşi se depun in biserică»
la locul lor.
Deci eu iarăşi voi cuteza a mă numi modest, căci de îndată ce
mi s’au interzis acele semne, de către superiorii mei — iarăşi într’un
mod arbitrariu — n’am cutezat a mă mai atinge de ele, prin urmare,
nu eu le-am părăsit — după cum aţi lăsat a se presupune, ci supe­
riorii mi le-au luat.
Vedeţi dar, onorabile preşedinte — şi raportor totodată — că
piatra cu care voiţi a arunca în mine, să întoarce asupră-vă.
Dacă mi-aţi permite a vă întreba, care sunt acele fapte incori­
gibile şi imcompatibile cu caracterul meu de preot, probate de
sfinţia voastră, şi cum să mă corijez — dând semne de îndreptare
întru aceasta ?
Nu mă îndoiesc că, puind mâna pe conştiinţă-vă şi între-
bându-o, — numai dacă n’ar fi ipocrizia la mijloc — aţi răspunde
aşa: Spiritul de modestie, indepedenţă, sinceritate, onestitate; fran-
cheţa, curagiul opiniunilor tale şi fermitatea de om, te fac a fi urît
de noi; şi pentru a te coriga, trebuie să adoptezi contrariul acestora.
Nu, niciodată nu voi face aceasta. Totdeauna — ajutându-m»
Dumnezeu mă voi sili a poseda calităţi bune, pe care să le pot
dedica la ocaziune, oamenilor cu simţ, oneşti, cu capacitate, şi care
lucrează în legalitate.
In fine, dacă conduşi de spiritul de ură şi de răsbunare, cre­
deţi că lovind in onoarea şi existenţa oamenilor, cari nu se pot apăra
decât cu lacrimi şi rugi, îndreptate către ceriu, faceţi acte de mora­
litate şi aduceţi prinos lui Dumnezeu — fie după credinţă-vă.
Eu însă din parte-mi, n’am decât a vă ruga, ca orice preten-
ţiune aţi mai avea de acum înainte asupră-mi, să bine voiţi a mă
urmări la tribunalele civile.
Primiţi, vă rog, onorabile preşedinte, asigurarea respectului
datorit.
4 Octombrie 1872. (ss) ION CREANGĂ.

Luându-se în desbatere pricina, după actele din dosar,

Consistoriul se pronunţă, hotărând „excluderea lui Creangă
din catalogul clericilor b is e r ic e ş tiDosarul cu sentinţa sft-
înaintează mitropolitului care, prevăzător, găseste de cuviinţă»
a consulta şi pe arhiereii, şi pe toţi episcopii, din cuprinsul
mitropoliei Moldovei şi Sucevei.
In acest scop, convoacă pe arhiereii din Iaşi, pentru
ziua de 5 Noemvrie, 1872, la mitropolie. Arhimandritul Hye-
ronim Buţureana, egumenul mănăstirii Golia, în calitatea de
director al cancelcriei mitropoliei, face un referat foarte detailat
asupra cazului, cuprinzând 11 puncte, asupra cărora sobo­
rul arhiereilor urma să-şi dea opiniunea '. Prezintă dease-
menea două anaforale cu sentinţele consistoriului din 22
Septemvrie 1871 şi 10 Octomvrie 1872, precum şi apărarea
lui Creangă.
După îndelungate discuţiuni, se încheie procesul-ver-
bal Nr. 1885, în următorul conţinut:
„Anul una mie opt sute şapte zeci şi doi, luna Noem­
vrie în cinci zile. Subscrişii, convocaţi fiind de înalt Prea
Sf. Mitropolit, prin notificaţia Nr. 1993, — adunându-ne astăzi
în sala mitropoliei, s’au dat cetire referatului direcţiunei
Nr. 2010 şi anaforalelor consistoriului Metropoliei, Nr. 49
din 22 Septemvrie, 1871 şi Nr. 69 din 10 Oct. expirat, rela­
tive la conduita diaconului Ioan Creangă, precum şi răspun­
sul său din 4 Octomvrie, registrat la Nr. 62.
Noi, considerând cele expuse de spiritualul consistoriu,
considerând că numitul diacon Ioan Creangă, prin citatul
său răspuns, se declară că nu voeşte a mai depinde de auto­
ritatea chiriarhală, cerând a fi urmărit prin tribunale, ceeace
comprobă că nu mai este nici o speranţă de îndreptare în
viitoriu; aprobăm opiniunea consistoriului şi decidem a fi
exclus din catatogul clericilor bisericeşti şi pentru totdeauna
neadmis în cler, publicându-se această deriziune".
(ss) Calinic al Moldovei.— Vladimir Irinupoleos Suhopan.—
Isaia Dioclias (locotenent de episcop al Romanului)—
Lipseşte semnătura arhiereului Filaret Scriban.
Se trimit anaforalele şi episcopilor Huşilor şi Dunării-
depjos, cu următoarea adresă :
România. Sfânta Mitropolie a Anul 1872,
Moldovei şi Sucevei. No. 1995. _ luna Noemvrie 4 zile.

Cu frăţeasca în Hristos dragoste, îmbrăfoşăni

pe fr ă ţia voastră!
Având in consideraţiune opiniunea emise in referatul spirirua-
lului nostru dicasteriu, Nr. 49, asupra diaconului Ion Creangă, dat in

1. Acest arhimandrit fusese profesor şi rector la seminarul So-

cola şi mai târziu vicar al mitropoliei Ungrovlahiei. — Vezi: Arhiereul
Dr. Veniamin Pocitan Ploeşteanu. Arhiereii vicari in Biserica ortodoxii
românească... Bucureşti. 1937 p. 36—37.
judecată pentru „reaua conduită şi lepădarea dela sine a seninelor
clericale, tunzându-şipărul şi îmbrăcându-se in strae civile“ şi având
în consideraţiune că numitul după rostirea sf. canoane urmează a i se
ridica darul (?!) şi exclus din numărul clericilor pentru totdeauna;
Noi, în vederea cerinţelor canonice în asemenea, avem onoare
a comunica Frăţiei Voastre, în copie, referatele de la Nr. 49 şi 69, pri­
vitoare pe numitul, şi vă rugăm ca, în vederea celor în ele conţinute,
precum şi a canoanelor citate, relativ la fapte, să vă daţi şi Frăţia
Voastră opiniunea, comunicându-ne rezultatul.
Al Frăţiei Voastre, în Hristos Frate, Kalinic Mitropolit al
Moldovei.
Directorul Cancelariei: A rhim andrit Hieronim.
Pe această adresă episcopul de Huşi pune următoarea rezoluţie.
12 Noembrie.
Mă unesc cu opiniunea spiritualului dicasteriu a l sf. Mitro­
polii în chestiunea pertractată. Şi aceasta se va comunica I. P. S.
Mitropolit.
I 0 S I F.
Iată şi adresa de răspuns a Episcopului de H uşi:
înalt prea sfinţitului Mitropolit al Moldovei şi Sucevei
Nr. 568, 1872, Noembrie 15.
La cele conţinute în adresa I. P. S. Voastre cu Nr. 1945, res-
pectos vă încunoştinţez că, mă unesc cu opiniunea emisă de spiri­
tualul decasteriu al sfântei mitropolii, prin referatele cu Nr. 46 şi 69,
în privinţa diaconului Ioan Creangă.
Al înalt Prea Sf. Voastre...
(ss) IOSIF.
Nu venea însă răspunsul dela eparhia Dunărea-de-jos,
de aceia mitropolitul pune rezoluţia: „Se va aştepta şi
răspunsul Frăţiei sale, episcopului Dunării-de-jos“.
Episcopul Melchisedec al Dunării-de-jos, nu era la reşe­
dinţă, de aceia întârziase răspunsul. Când a primit actele la
Bucureşti, unde se găsea învăţatul episcop, pune rezoluţia:
„Să se răspundă înalt Prea Sfinţitului mitropolit că, ne unim
cu opiniunea consistoriului, în chestiunea diaconului Ion
Creangă", Răspunsul la mitropolie vine semnat de arhiman­
dritul de scaun Ieromin Ştefănescu (fratele lui Melchisedec) şi
de şeful cancelariei episcopiei V. Mandinescu».
Reproducem textul celor 2 anaforale trimise episco-
pilor de mai sus :

1. Vezi Dumitru F urtună: Cuvinte şi mărturii,op. cit. p. 53-62.

De aci se vede şi procedura care era pe atunci, când era vorba de
excluderea unei feţe bisericeşti din catalogul clericilor. Se cereau şi
scitei s î s r s i ei,iscop,' ° r s u f r a s ° n‘ - din *»*
î, ANAFORAUA Spiritualului Consistoriu sub
Nr. 49, din 22 September 1871.
După primirea ordonanţii înalt Prea Sfinţiei Voas­
tre Nr. 1410, respunzătoare la referatul Nr. 35, cu
care aţi dat in judecata acestui consistoriu pe Diaco­
nul Ioan Creangă, pentru conduita lui socială şi pen­
tru cauzele expuse prin dosarele ce vor fi existând►
Pe de o parte, sub Nr. 40, s’au citat pe numitul
diacon pentru 10 ale curentei luni September, iară pe
de altă parte, observându-se opisul, s’au găsit în arhiva
direcţiunii dosarele Nr. 1795, din 1863, întitulat „Mer­
gerea la teatru a preoţilor", in care figurează şi sfin­
ţia Sa şi Nr. 3082, din 1868, întitulat: „Reaua pur­
tare a diaconului Ioan Creangă11.
La citatul termen, însă, din cauză că a doua zi
după cea de respect, adică la 11 a curentei, el nu se
prezintă, după cum în acea zi, i se făcuse verbal cu­
noscut şi sf. Sa, tot verbal a promis că va urma, a
se prezenta; s’au fixat un al doilea termen si anume
pentru 13, tot ale curentei, când însă n’au fost urmă­
tor, a se prezenta de feliu, ci s’au mărginit numai în
cele expuse prin adeverinţa ce au eliberat de primi­
rea citatiei Nr. 45, adică că e bolnav si cere încă un
termen, fără a justifica cu nimic cazul boalei propus
si din care punct de vedere, nici că i s’a putut acorda
prelungirea termenului.
Asupra acestora, la 22 a curentei, dezbătându-se
şi considerând că datul în judecată diacon, la anul
1868, pentrucă a fost la teatru, a fost supus cano­
nului, dară după rugămintea ce au făcut şi promi­
siunea ce a dat, de bună conduită, l’aţi gradat; probă
rezoluţiunea Nr. 154, pusă asupra raportului protoe-
reului de oraş Nr. 44, aflător in dosarul Nr. 1795.
Considerând că tot numitul diacon la anul acela,
din nou a fost oprit de serviciu, pentrucă a slobozit
o puşcă în ograda bisericii, şi chiar asupra bisericii,
dar iarăşi sau gradat. Probă raportul aceluiaşi pro-
toereu Nr. 118, aflător la dosarul Nr. 3082.
Considerând răspunsul diaconului Creangă, dat la-
adresa protoereului Nr. 43, aflător în citatul dosart
Nr. 1195, fila 15, prin care se încearcă a justifica,
că oprirea preoţilor de a merge la teatrut ar fi ne
nimerita, explicând scenele ce se dau, că ar fi contra
ilo Şlf in susţinerea a tot ce este just, în ceeacer
priveşte datoria omului către Dumnezeu şi societate
încât probează o văzută desconsiderare a instituţiuni-
lor şi a legilor religioase.
Considerând că de către sântele Canoane se opreşte
cu desăvârşire, „mergerea clerului la teatru*, sub ca-
terisis, probă canonul 51, al sinodului al VI ecume­
nic din Pidalion '•
Considerând că diaconul Creangă cu „slobozirea
puştii spre biserică au căzut în vinovăţia necinstirei
ei ; iară cap. 64, din pravila bisericească: îndreptarea
legii, la punctul al Il-lea, osândeşte pe un asemenear
la lipsa preoţiei2-
Considerând că, obştesce, este ştiut, cum că dia­
conul Creangă, nu vieţueşte împreună cu soţia lui, timp
de mai mulţi ani, fără a fi probat, prin locurile corn-

1. Acest sfânt şi ecumenic sinod opreşte desăvârşit pe cei ce se

zic mimi (măscărici, bufoni, comedianţi) şi spectacolele acestora, apoi
şi reprezentaţiunile de vânătoare şi dansurile ce se fac pe scenă. Iar
dacă cineva, dispreţueşte canonul de faţă şi s’ar da pe sine acestora
ce sunt oprite, dacă ar fi cleric, să se caterisească; iar de ar fi laic,
să se afurisească (canon 51 sin. VI trulan). De asemenea can. 24 tot
dela sin. VI trulan opreşte clericilor mergerea la teatru şi alergările
de cai. Teatru din vechime însă se deosebeşte mult de teatrul modern,
unde se dau şi piese cu subiect religios şi naţional.
2. Nu cap. 64, care se raportă la altceva, ci G lava 65 din
Pravila lui Matei Basarab: „Indireptarea legiei" Târgovişte, 1652, zice:
„Pentru preotul de va fi vânătoriu sau prinzătoriu de pasări. .
acela să fie lipsit trei luni de popia Iui". Aici însă nu era în speţă,
căci Creangă trage cu puşca în ciori, nu pentru a le „vâna", ci pen­
tru a le speria, ca să nu-1 mai supere cu sgomotul lor. Este însă şi
altă chestie: nerespectul bisericii, la care se referă judecătorii.
petente a lui nevinovăţie, încât şi cu aceasta au devenit
vinovat rostirii cap. 100 din aceiaşi pravilă1-
Considerând că acest diacon, in loc de a se cori-
jea in purtări, după atâtea iertări, din contra, au de­
venit a*şi tunde şi părul, şi cu aceasta au căzut sub
vinovăţia prescrise prin prescriptul-verbal din 20 Au­
gust a. c., dresat in urmarea şi spre deplinirea ordo­
nanţei Nr. 1385, cu care s’au dat în critica consis-
toriului asia abătută a lui urmare şi pentru care sub
Nr. 35, din 23 August trecut, s’au referat I. P. S. Voastre.
CONSISTORIUL, în vederea şi pe baza consi­
derentelor de mai sus; opiniază:
Diaconul Ioan Creangă, pentrucă a mers la teatru
şi apoi, la cercetare a cutezat a susţine că n’a greşit,
ci încă s’a silit a argumenta că acolo a găsit moral
Dumnezeesc ; pentrucă a slobozit cu puşca asupra
bisericei; pentrucă după acestea, nici trăeşte cu soţia
lui şi încă şi-a tuns părul, să fie oprit de lucrarea
diaconiei pentrn totdeauna. Iară dacă, in conformita­
tea rostirii canonului Nr. 18 al sinodului din Carta-
gina pravila biscrieească, îndreptarea legii, se va nevoi
a se îndrepta, dând legale probe pentru aceasta, să
fie iertat.
Aceste circomstări şi această opinxune, odată cu
prezentarea citatelor dosare, cu profundul respect le
supunem desăvârşitei hotărîri a Înalt Prea Sfânţiei
Voastre.
Pentru conformitate (ss) C. Ciudin.

2. ANAFORAUA Spiritualului Consistoriu, sub

Nr. 69, din, 10 Octomber. 1872.
La 16 September, anul curent, sf. Sa Protoereul
Urbei laşi, prin raportul Nr. 235, V’au supus rezul-
3. Glava 100 (can. 5 Apost.) „Pentru preoţii cari-şi gonesc
femeile sale, socotind pentru smerenie.... acela să se afurisească până
o va suferi să o ia ; iar de se va lăsa într’acela gând şi nu o va lua,
aceluia să i se ia darul...". In cazul lui Creangă, se schimbă lucrurile.
Soţia sa îl părăsise pe dânsul şi nu pentru evlavie. Deci nu e în speţă.
 tatul ordinului Nr. 1651 din 1871, relativ la purta­
rea diaconului Ioan Creangă, in timpul anului de co-
recţiune. Acel raport, cu ordonanţia Nr. 1724,1’aţi trimis
în copie acestui Consistoriu, scriindu-i a lua in trataţie
cazul, faţă de concluziumle sale, emise prin anaforaua
Nr. 49, şi să opineze asupra faptului, conform rostirii
sf. Canoane, a căreia rezultat, prin anafora se vă
supue la cunoştinţă.
In vederea şi spre deplinirea aceştia, pe deoparte
s’au citat pe numitul, pentru 10 Octomber curent; iară
pe de alta, văzând că sf. Sa, Preşedintele s’au recu­
zat singur, de a participa la trataţia acestui caz, pe
cuvânt că este raportatore faptelor imputate numi­
tului diacon, s’au cerut deslegarea I P. S. Mitropolit,
care prin apostilia pusă asupra-i, a dispus a se chiema
L pe sfinţia sa lconomul Vasile Arbore, fostul membru
consitorial. In temeiul căreia apostilie, cu adresa Nr.
67, se şi invită la trataţie.
La ziua termenului, numitul diacon, nu se pre­
zintă, ci a trimis prin un frate al său, răspunsul regis-
I - trat la Nr. 62, prin care, pe deoparte declină compe-
tinţa consistoriului de a-l judeca; iară pe de alta, arun­
când mai multe injurii judecătorilor şi superiorilor săi,
adauge zicând: că, orice pretenţiune se va avea asu-
pra*i, să se urmeze la tribunalele civile.
Asupra acestora dezbătând, ş i:
Considerând că numitul diacon Ioan Creangă, prin
opiniunea Consistoriului, referată sub Nr. 49, carea
ş au căpătat înalta aprobare, au fost pus pentru fapte
disciplinare, ca cleric, unei corecţiuni de un an, în care
pl să dea probe de îndreptare. Aceasta conform pres-
cripţiunilor canonnlui 78 al sinodului din Cartagina.
Considerând că din raportul sf. sale Protoereu-
lui oraşului, Nr. 233, se constată; că numitul a levă-
dat semnele şi portul ce distinge pe un cleric de laic,
tunzându-şi între acestea părul şi barlm si intreprin-
zând negoţul de debitant de tutun.
Considerând că numitul, la chemarea ce i s’a
făcut, prin citaţia Nr. 66, de a se prezenta înaintea aces­
tui Consistoriu, spre a*şi da cuvântul, asupra celor con­
ţinute prin mai sus vorbitul raport, n’au fost următor,
ci s'a mărginit numai în răspunsul de care s’a vorbit
.şi care este înregistrat la Nr. 62.
Considerând că, prin acel răspuns — lăsând la o
parte injuriile cuprinse in el — care probă într’un mod
flagrant, lipsa de respect către auloritaţile constitutive
ale bisericii, dar el, mărturisind însuşi cele raportate,
.se încearcă a susţinea că bine au făcut, ceiace i se
impută, silindu-se a le caracteriza că: faptele sale
sunt fapte de om conştiincios, moral, sincer şi inde­
pendent şi că pentru demnitatea sa de om, nu se va
părăsi niciodată de ele.
Considerând prescripţiunile canonului 71 din pra­
vila bisericească, îndreptarea legii1 şi a canonului 91,
jxlin. a I l l lea din acea pravilă 2*
Considerând că numitul, chiar dacă după un timp
■oarecare şi-ar cunoaşle fapta comisă şi şi-ar veni în
căinţă, cerând soarte a clerului, totuşi în temeiul alinia­
tului al ll-lea dela can. 125 din acea pravilă 3, nu
mai poate fi admis între clerici, după cum răspunde
şi patriarhul Nicolae Tarigrădeanu, la întrebarea a
V III din Pidalion, şi apoi, aceasta nu i se poate adm
mite şi din următorul considerent, că el a fost supus
încercării de corijere, prescrise de canonul 78, dela
Cartagina, şi în loc de căinţă, corijere şî conformare,
sacrului caracter al diaconiei, a sporit în fapte, cu
1. Glava 71. „Can. 6 al sf. Apostoli porunceşte ca nici episco­
pul, nici preoţii, nici diaconii, nici călugării, să nu se amestice în lucru­
rile mireneşti... Aici sunt citaţi şi diaconii; dar nu ştim în ce lucruri
mireneşti se amestecase Creangă în afară de hainele mireneşti.
2. Glava 91. „Pentru cliricil să nu meargă la cârciumă, nici
■să ţie cârciumă". Dau deslegare canoniceşte numai în călătorie, ca
clericul să se ospăteze şi să doarmă la cârciumă. Dacă Creangă era
într’adevăr „aplecat spre beţie", acest canon ar fi în speţă.
3. Glava 125. „Pentru pedepsa celor ce se leapădă de omul
îngeresc, ce se zice, care-şi leapădă călugăria"... nu e în speţa lui
Creangă, decât printr’o analogie forţată.
 totul opuse şi caracterului de cleric şî prescripţiunilor
canonice, în cât astăzi, nu i se poate acorda mai mult
termenul de încercare al vorbitului canon 78.
Pentru aceste considerente, Concistoriul cu privire
si la rostirea sf. canoane, citate în anaforaua Nr. 49,
din 22 September 187 i, în unanimitate — este de opi-
niune: că numitul diacon Ioan Creangă, să fie cu totul
exclus din catalogul clericilor bisericeşti, prin urmare
desbrăcat de insigniile clericilor şi pentru totdeauna
neadmis în cler '•
Aceste circomstări, considerente şi opiniune, odată
t& T

cu prezentarea dosarului, cu profund respect le supu­

nem desăvârşitei hotărâri a înalt Prea Sfinţiei Voastre.
Pentru conformitate (ss) C. Ciudin.
Concluzii. Am reprodus fazele aşa zisului conflict
bisericesc a lui Creangă cu autorităţile superioare, fără nici
un comentariu, lăsând pe fiecare să judece şi să tragă con­
cluziile logice, după priceperea lui.
Trebueşte însă a cunoaşte: Cine era Creangă, pe vremea
aceia şi cine era mitropolitul Calinic?
Creangă era un biet diaconaş, fiu de ţăran, cu patru
clase de seminar, sărac şi necăjit. După altele, îl părăssise
S! ~ia.C(?nita- J r^ia Sr.eu> de azi pe mâine, purtând de grijă
şi «ului sau Constantin. Nu-şi găsea mângâierea decât între
colegii dela şcoala normală şi adesea între prietenii de pahar
m- , mS ropoUtul Calinic 1 Fecior de boer, din neamul
Micleştilor. Nepot şi ucenic al lui Sofronie Miclescu, fost
,Mo d, T (1^51 - 186°) Şi urmaşul lui în scaun
(1865) Prezidentul divanului ooştesc, compus din toţi boerii
şi fruntaşii ţarn. După mutarea scaunului domnesc la Bucu-
reşti rămăsese persoana cea mai proeminentă din Iaşi, si
din toata Moldova. Când pleca sau se întorcea dela Bucureşti
era însoţit la gara de garda ostăşească, ca şi domnitorul.
Cu el voia sa se lupte Creangă, ba să-şi bată şi joc de dânsul.
Era prea mare distanţa, mai ales pe vremile acelea.
rnirUnt- ” ^umPă” a dreaP*ă în judecata dreptăţii lu-
nernetnâ mf1.troPolitul să-i poarte recunoştinţă
AnriliP îsfifi p 03 J ' ar i Sa at’ cu ocazia mişcării din 3
Aprilie, 1866. Ere destul ceia ce făcuse, iertându-1 în două

■ L f XC,“S din catal°gul clericilor in care fusese trecut Ia hiro­

tonie. Can. 8, 17, 51 şi 63 Apostolic.
rânduri, de năzdrăvăniile lui. Să calce acum canoanele pe
cari jurase să le respecte, nu se putea.
b) Să nu uităm că tagma preoţească este ca şi cea
ostăşească. Tăria ei se bazează pe disciplină. Dacă mi­
tropolitul ar fi trecut cu vederea toate ieşirile lui Creangă,
ceilalţi preoţi făceau şi ei Ia fel şi aşa, se întrona dezor­
dinea şi neorânduiala în biserică.
c) Prin sentinţa consistoriului, Creangă a fost numai
şters din catalogul clericilor, nu a fost caterisit adecă căzut
din cinstea diaconiei. Nu avea voie să slujească, nu avea
cum se zice diaconia lucrătoare. El însă din punctul de
vedere canonic, tot diacon a rămas, până la ultima lui ră­
suflare. Trebueşte ştiut că, nu tunderea părului şi tăiatul
pletelor şi nici lepădarea rasei şi a potcapului, sunt criterii
doveditoare că a părăsit diaconia. Nu. Diaconatul nu stă în
înfăţişarea exterioară a omnlui, în haina pe care o poartă,
ci este un dar lăuntric, dobândit prin taina hirotoniei, adecă
prin punerea mâinelor arhiereului, cu chemarea sf. Duh,
asupra lui. Hirotonia nu se şterge niciodată şi deci acel care
a primit-o, hirotonit rămâne toată viăţa lui, ori în ce haine
s’ar îmbrăca. Nici arhireul care a slujit şi prin ale căruia
mâini a dobândit darul dela Dumnezeu, nu poate să il mai ia
îndărăt. De acea Creangă, diacon a rămas şi diacon a murit.
De acest lucru era şi el, pre deplin încredinţat. Do­
vadă? Ascultaţi: „Ultima dată, când a venit Creangă la
moşul său, din Târgu-Neamţ, îi zice.
Moşule, hai la Humuleşti, să vedem pe părintele
Teofan Focşa.
— Haidem, zise moşu-său. Şi s’au dus amândoi; dar
acolo, au găsit numai pe preoteasă, care i-a poftit să aştep­
te ; iar ea s’a dus să-l caute pe preot, printre megieşi.
Cum sta la masă, Creangă întinse mâna şi luă^ o carte
de pe poliţa dela plafon. O deschise, tresări şi întoarce
fila dela început. Ce să vezi ? Era prohodul diaconilor...
Şi l-a citit, cu glas tare, toi într’un plâns şi suspin, până
ce-a terminat de citit tot prohodul. A încercat moşu-său să-l
oprească, dar n’a izbutit, nici într’un chip.
— Ia, a fost moşule scris, să mi-l citesc eu singur...
Şi Creangă a închis cartea, şi a rămas pe gânduri *.

1. Nicolae Ţimiraş: Ioan Creangă,... Editura Bucovina. 1933,

Bucureşti; p. 305—306. — Cartea pe care a pus mâna Creangă a
fost un Molitfelnic, unde se găsesc, între altele, slujbele de pogri-
bania celor răposaţi. Prohodul diaconilor nu este, ci numai împreună cu
 d. Nici faptele lui, de altfel nu erau decât nişte aba­
teri disciplinare, care nu puteau aduce după ele caterisirea *.
e. Rău şi fără cale îşi zice Creangă „răspopit" şi după
el îi zic şi alţii. Mai întâi, el nici nu a fost „popă", ci numai
diacon. Nu s’a învrednicit de darul preoţiei, aşa cum a dorit;
din tot sufletul, maica sa Smaranda.
14. Creangă reintegrat în învăţământ. In primă­
vara anului 1874, se schimbă guvernul şi în locul genera­
lului Chr. Tell, vine ministru la culte şi instrucţiunea publică,
Titu Maiorescu, Noul ministru, prin decretul, cu data de 27
Mai (1874), reintegrează pe Creangă în învăţământ, fiind numit
cu al preoţilor, călugărilor şi mirenilor, pe care a putut să-I citească
t Creangă şi care într’adevâr că te face să verşi lacrimi, când II citeşti.
Notă. In 1889 am fost şi eu la Humuleşti, cu care ocazie am văzut
casa lui Creangă Terminasem seminariul dela Roman. Am fost împreună
4 cu un fiu al părintelui Teofan Focşa-Vasile— cari-mi fusese coleg la
: seminariul din Roman şi care, terminând seminariul din Iaşi, gr. II, a ur­
li mat pe tatăl său, ca preot în Humuleşti. Am stat o săptămână la pâr.
r Teofan, preot cucernic, rudenie cu episcopul Melchisedecal Romanului.
I 1. Nu împărtăşim părerea comentatorilor can. 2 al sinod din
I Constantinopole (394), care susţin că un cleric, poate fi despoiat de
f d arul său. Vorba : „Să i se ia darul11, este populară, nu teologică.
1 Nu cunosc nici un caz de caterisire, în mod solemn. In orice caz*
, Creangă a fost exclus numai din funcţiunea sau cinstea, nu şi din
i treapta preoţească - respective diaconească. Pidalion ed. Zosima
Tărâlă şi Preotul Haralambie Popescu, Bucureşti: 1933. (p. 351—352).
D a ru l primit, prin punerea mâinilor arhiereului, rămâne pentru
todeauna asupra persoanei, căreia i-a fost conferit, deoarece preo­
ţia cea întru Hristos, nu poate să fie supusă căderii.
Este drept, in Biserica ortodoxă, nu există o hotărîre oficială,
in această privinţă, sau o dogmă stabilită, ca în Biserica Romei, unde
conciliul tridentin (sec. XVI; a hotărât caracterul Indelebil a l preoţiei.
Vezi: A lzo g: Histoire universelle de l’Eglise. III, p. 203 — Cf. A. T iloy:
Trait6 theorique et pratique du droit canonique. II, p. 43. — Cf. Nico-
dem M ila ş : Dreptul Bis. ort, traducerea românească. 1915. p. 229-231.
Dar permanenţa Darului, rezultă, în mod indirect, din faptul că taina
hirotoniei nu se repetă; precum şi din împrejurarea că aşa a fost
socotită problema aceasta totdeauna, în decursul timpului. Deci, în
I caz de caterisire, numai exerciţiul acestui D ar, poate fi împedicat,
prin hotărârea autorităţii competinte, nu şi efectele lui; iar când
aceeaşi autoritate ridică pedeapsa, hirotonia nu se repeţeşte, ci numai
se învoeşte continuarea exercitării Darului primit, la început, prin hiro­
tonie. (A. Tilloy. op. cit. p. 310. - Dr. D. Boroianu : Dr. Bisericesc I,
p. 251. — N. Milaş. Canoanele Bisericii ortodoxe, I, p. 192).
„institutor, pentru clasa I-a şi a Il-a, cu titlul provizoriu",
la şcoala primară de băieţi, Nr. 2 din Păcurari. Şi astfel,
după aproape doi ani de întrerupere, Creangă îşi recapătă
catedra, intrând din nou în mediul dăscălesc, spre bucuria
lui şi folosul şcolei. Era în vârstă de 37 ani.
Iată cum povesteşte el, mai târziu, această împrejurare.
„Auzisem că a venit Maiorescu ministru, al şcolilor. Eu stam
tot ascuns. îmi era greu să mă arăt în faţa lui. Am stat o zi
şi o noapte, cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în mâini şi
nu mă uitam la nimeni şi la nimic. Nu vream să aud şi nici
să văd pe nimeni. îmi svâcneau tâmplele şi mă durea
capul, de credem că o să plesnescă. Stăteam şi nu mă pu­
team gândi la nimic; când deodată, aud că a venit la mine
şi mă caută cineva.
— Ce e ?
— Un om, cu o scrisoare.
Scrisoarea dela Titu Maiorescu. Mă chiamă să mă duc
numaidecât la el.
Mă chiamă ! Mi-e ruşine ; Nu mă duc. Negreşit vrea
să mă certe. A stăruit, de m’a făcut instututor; şi eu... Nu.
Nu mă duc ! Cu ce obraz să mă arăt înaintea lui ? Nu mă duc.
Trimit veste omului dela uşă, să spună, că sunt bol­
nav şi nu mă pot duce.
Nu mă duc şi rămân şi mai amărât. Am fost tot suferit
pe cât am fost în şcoală, am fost mâncat la bătăi de la cei
cu năbădăi, dar am tăcut şi am răbdat, căci şi Hristos a
răbdat. Am răbdat, cum rabzi, când n’ai ce face. Rabzi, să
te ploaie când n’ai unde să te adăposteşti. Nu-ţi place, dar
n’ai ce face, şi nici nu ţi-e ruşine,pentrucă nu-i din vina
ta ; cum n’ar fi din vina ta, dacă un câine s’ar repezi depe
drum şi te-ar muşca; un vecin depe stradă te-ar înjura, ori
ar arunca în tine cu noroi.
Aici însă, îmi era ruşine, căci din pricina mea, se întâm­
plase. Eu eram vinovatul. Nu mă duc...
Nu se duce Creangă la Maiorescu. Şade cu scrisoarea
lui Maiorescu dinainte, şi... se uită la ea. Decând a primit
scrisoarea însă, parcă s’amai deşteptat din toropeala în
care căzuse; dar mintea, încă nu i s’a luminat destul.
Se uita la scrisoare, ca la ceva viu, ca la un copil de
pildă, un copil drăguţ, care ar veni la tine, să-i dai ceva
şi tu n’ai ce să-i dai.
Simte pentru dânsa un fel de milă, de regret, că n’a
nimerit la vreme bună, apoi întorcând gândurile asupra
vremurile trecute, începe a se întreba, adică dece şi-a lăsat
Humuleştii lui, satul lui, locul lui de naştere, tovarăşii lui
 din copilărie cu cam se înţelegea şi se împăcă şi în mijlo­
cul cărora ar fi prftut trăi fericit, fără să fi fost nevoit a
suferi înjosirile ce le-a îndurat prin şcoală şi în slujba Bi­
sericii şi fără să fi ajuns, ca acum, să fugă de lume şi de
vederea oamenilor, ca un al II-lea Cain?
începe a se gândi, dacă n’ar fi bine să se întoarcă în
satul lui. O să găsească el acolo o bucată de pâine şi un
adăpost, fără să aibă să dea seama, la nimeni.
In timp ce gândurile încep a se mai înviora, iată că se
aude oprindu-se o trăsură la poartă.
Ascultă cu urechea. Ce e? Se aude vorbă.
— E bolnav tare ? Voi să-l văd.
Ii dl. Maiorescu, zice Creangă, şi se repede afară.
— Dece ai ieşit, dacă nu eşti bine. Nu... că.... nu...
c ă .. răspunde Creangă, încurcând vorba.
— Ş\ ntJ vo’ *e ţin mult, vorbeşte Maiorescu. Am
auzit ce s’a întâmplat şi voi să-ţi spun, să nu-ţi faci inimă rea.
Totul se va îndrepta.
Şi s’a îndreptat, repede.
Creangă a fost pus la loc, la şcoală" J.
Acum, fiindu-i asigurată viaţa, îşi pune tot sufletul său,
pentru şcoală, fiind socotit între institutorii fruntaşi ai Iaşilor
şi dobândind în curând, o faimă deosebită, ca dascăl şi
autor de cărţi didactice, răspândite în toată ţara *.
La 1878, Creangă a fost decorat, cu medalia „Bene-
merenti ci. II-a“, pentru lucrările şi publicaţiunile sale didac­
tice ; iar în 1883, i s’a conferit gradul de cavaler al ordinului
„Coroana României". Aceste decoraţii însă, se înţelege uşor,
că nu le-a purtat niciodată, din modestie.
15. înfăţişarea lui Creangă. Două ipostase, două
înfăţişări: ca diacon şi ca civil.
1. Ca diacon era tânăr, de statură mijlocie. înfăţişarea
lui era destul de plăcută şi cuviincioasă. Din fotografia care
ni s’a păstrat, se vede îmbrăcat într’o scurteică preoţească,
blănită, cu potcap pe cap şi cu o carte deschisă în mâna
dreaptă. Figura, destul de atrăgătoare, cu părul potrivit şi

T. Th. Speranţa: Amintiri... op. cit., p. 13—16.

2. Fiul său Costantin, care ca ofiţer, trăia mult mai înlesnit,
îl căina, într’o scrisoare, zicând; „Era greu pentru el, om greoiu, de
patru ori pe zi, să calce calea de 2 Km. care era între bojdeuca lui
şi şcoală. I s’ar fi cuvenit o soart,ă mai bună, nu să blătăreşti, prin
glodurile Ţicăului şi să ridici dealurile şcoalei jidoveşti, pentru o pâine,
aşa de puţin răsplătită ,şi plină de năcaz şi de amar". Dar n’avea ce
face. Acesta este traiul tuturor dascălilor. Viaţă apostolească.
putină barbă blondă, în cioc. A. C. Cuza îl vede: „îmbră­
cat în haine preoţeşti, cu părul său blond deschis, albicios,
cu ochii albaştri, subţire şi sprinten, vioi, mai cu deosebire
şi vesel. M-a cucerit — zice Cuza — prin comunicativitatea
lui prietenească şi sinceră".
II. Ca civil era mai în vârstă şi deci altă înfăţişare.
Gras, gros, cu gâtul scurt, ochii vioi, fata roşie, congestio­
nată. Părul potrivit, castaniu, mai mult blond. Se îmbrăca
vara; într'o haină croită larg, pe cap purta o pălărie cu
borduri mari, moale, rotundă, pe care o ţinea aruncată spre
ceafă. Iarna, purta o manta de şiac călugăresc sau din su­
man de noaten, o căciulă mare brumărie pe cap şi în picioare
nişte ciub'ote largi, cu turetcile lungi, bune pentru glod (noroi).
Când mergea pe drum, călca apăsat, sprijinindu-se pe un
baston gros, cu noduri. Totdeauna surâzător şi prietenos.
Semăna cu ţăranul din Moldova al cărui suflet şi umor l-a
păstrat toată viaţa.
La „Junimea" era poreclit Creangă bărdăhănosul. Se
prezenta „ca un ţăran necioplit, din creştet până’n tălpi.
Gros şi gras, nepeptănat şi îmbrăcat prost. Era tocmai con­
trar lui Naum. Şi a trebuit o societate ca „Junimea" şi un
interes comun pentru literatură, ca să poată apropia pe aceşti
doi bărbaţi, atât de deosebiţi" '.
16. Bojdeuca lui Creangă. Ion Creangă a locuit la
început, — în 1859 până prin 1863 — într’o căsuţă veche din
curtea bisericii „Patruzeci de sfinţi" ; unde slujea el, ca diacon.
S’a mutat apoi într’o locuinţă din curtea mănăstirii
„Golia" unde a stat până prin 1871, când a fost şters din
catalogul clericilor. Atunci s’a văzut nevoit a-şi cumpăra o
căsuţă modestă, în mahalaua Ţicăul de sus, compusă din
două camere : Una cu duşumele pe jos şi alta cu pământ,
lipită cu lut, cum au ţăranii şi astăzi prin părţile locului.
Intre ele era o tindă, care le despărţea şi prin care era intra­
rea în casă. Căsuţa aceasta, a fost botezată de Creangă,
bojdeucă, adecă casa modestă ţărănească 2.

1. I. Negruzi: Amintiri dela Junimea op. cit., p. 209.

2. Nu bordei nici colibă — cum înţeleg unii. Găsim cuvântul
acesta, de bojdeucă, în vorbirea ţărănească; de pildă:
— Bădiţă Gheorghe, da frumuşică casă ţi-ai ridicat.
— Nu-i aşa frumuşică, Ionică! Ia o „bojdeucă", după puterea
noastră. Bojdeuca, în care a trăit Creangă, restaurată frumos, apar­
ţine astăzi universităţii din Iaşi. In ea este un mic muzeu. Vezi des­
pre starea ei actuală, în str. Simion Bărnuţiu: A Bugariu, în revista:
„Luceafărul" numărul de Paşti: 1937 p. 89 şi urmare.
 Unde era aşezata ? Dacă vroia cineva să meargă să
vadă pe Creangă, acasă la el, trebuia să urce mai întâi dealul
Sarariei, printre grădini şi livezi, până ajungea în hudiţa
Ţicăului de sus. Acolo, cobora o vale, repede şi povârnită,
apuca la dreapta şi da cu faţa, drept în portiţa ogrăzii lui
moş Creangă, căci aşa îşi botezase el locuinţa lui — bojdeucă
şi de vară şi de iarnă, de veselie şi de durere. Cobora apoi mai
multe scări; între două rânduri de copaci verzi şi umbroşi.
In ogradă, găini, raţe, gâşte, orăcăesc, în toate părţile ; câinii
şi maţele iţi ies înainte; în vale, alte case şi grădini • iar în
departare, — dealul Ciricului" '
i Pr*v*re chipul cum îşi petrecea Creanga viata
in bojdeuca sa, reproduc o scrisoare a lui, din 19 Septem­
vrie, 1887, către Titu Maiorescu :

„Respectabile şi mult iubite, Domnule Maiorescu

„Dacă n’ai râs de mult, de vreo prostie a vreunui idiot
„de care numai în răposata Junime, dela Iaşi, se putea râde
„mai cu haz, poftim, vă rog, de-ţi râde cu hohote de una
„acum. Dar va ro g ! multe prostii v’am spus, în vreo două
.trei rânduri, in vieaţa mea, de când am avut norocirea de a
„va cunoaşte,^ chiar grosolănii am îndrăsnit a spune către
„d-v., nu insa din răutate, ci din prostie; m’a luat gura pe
„dinainte. Caci d-ta nu se poate să nu înţelegi inima mea.
„Iertaţi-ma, va rog, de toate şi daţi-mi voie să vă spun şi
acuma una. H ?
„In bojdeuca, unde locuesc eu, dorm afară şi pe vremea
„asta m 18 %pre 19 Septemvrie. De veţi avea răbdare, — că
"hniH , t0tdoe£T a ^ avut~ veţi întreba poate, unde-i
”! ^ J(îeuca I? ea \Ya V01u răspunde respectuos: în mahalaua
nÎ; a 1 ™ai ZIC -
Ş1 Va,ea PlânSerii> Ştr. Ţicăul de sus
•x ,- xCaJ 5e mai.P°ate numi stradă o hudicioară dos­
n ic a , Plina de noroiu, până la genunchi, când sunt ploi
„mari şi îndelungate zise şi putrede, iar la secetă, geme colbul
„pe dansa). Iar bojdeuca de căsuţă, în care locuesc eu de
„vreo 18 am, e de vălătuci şi povârnită spre cădere o’e zi
„ce merge, de n’ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar
„şi acelea putrede. Iarna dorm într’o odăiţă, toată hrenţuită •
”sfLIfm ^nM irn nt CerdaCe1^ d0S’ încePând depe la Mai şi
„sfârşind pe la Octomvrie, cand este vremea bună, cum îi acum.
„Aşa m am deprins. Răposatul Conta şi Lambrior ştiau căsuţa
..mea. Pompiliu, d-1 Nica şi mai ales bieM Em nescu de
.asemenea. In sfârşii, Vinerea trecută, în 18 spr™ 9, m'am

1. Gr. I. Alexandrescu, în biografia sa, op. cit. p. 29.

„culcat iarăşi afară, după obiceiu şi pe la câte oare voiu fi
„adormit nu ştiu, că am adormit gândindu-mă, cu jale mare
J a societatea „Junimea" şi ce mai este ea acum! la bietul
„Eminescu şi ce mai este el acum! la Gheorghe Scheleti,
„Lambrior, Conta şi unde sunt ei acum î... etc“.
Aşa a fost Creangă toată vieaţa lui. A scris cum a
trăit, şi a trăit cum a scris. El era om iute din firea lui, în
stare a face o nelegiuire, într’un minut de mânie, dar întot­
deauna îi părea rău de ceeace făcea; lesne crezător, bun la
inimă şi fără patimă. De aceia era iubit de toţi.
Cum primea musafirii ? De obicei, membrii de la „Juni­
mea" şi mai târziu cei din „cercul dela Beldiceanu", se
duceau pela dânsul. Acasă-i moş Creangă? întrebau ei
dela poartă.
— Acasă, îţi răspundea zâmbind, o fetiţă sprintenă ca
un princhindel şi răsărită ca o cucută.
— Poftiţi în casă, dumnealui îi din dos.
— Las’ pe noi că-1 găsim şi din dos, răspundeam, făcând
mare gălăgie şi dând buluc cu toţii din dos, în cerdac.
— Uraaa!,.. moş Creangă, strigam noi cât ne lua gura,
de răsuna toată valea ceea a plângerii.
—■Da,ce mai faci? Ce mai dregi? Te doream. Cum
mergi cu sănătatea ? îl îmbulzeam noi, care dincotro, cu
întrebările, — că ne era tare drag de el.
Gros şi greoiu cum era, când se vedea aşa prins fără
de vestede noi, se înroşea la faţă şi oarecum se ruşina*
— Iracu de mine! m’aţi găsit şi dumneavoastră aşa
ca pe un prost, ne răspundea el, începând § râde, că tot
prost sunt eu de acasă dela mama din Humuleşti. Nu puteam
să mă îmbrac şi eu, vai de mine ? Da,^ ian mă rog, poftiţi
în casă colea. Să vă aducă nişte apuşoară rece. Ruxandăăă-i!
Ruxandăăă-i! ia dă fuguliţa şi adă o leacă de apă rece.
Poftiţi mă rog, în casă, nu staţi aici afară.
— Da, las’ moş Creangă, că stăm bine şi în cerdac,
răspundeam noi, cu toţii într’un glas.
— In cerdac ? D ’apoi ce să vedeţi de acolea ? Dealul
Ciricului îi chel, ca şi în palmă la bunicul.
— Da, cu sănătatea cum mergi, moş Creangă ?
— Mulţumesc, tot mai bine ; stupesc în barbă şi trag
oghealul, cu dinţii.
Şi aşa o duceam Ia dânsul, tot într’un râs şi veselie.
Şi, Doamne, multe ne mai spunea moş Creangă !
Când mai mântuiam din vorbă, ne aninam de mâţele
lui, căci Creangă avea douăsprezece mâţi, ce stăteau veşnic
pe lângă dânsul.
 — Da pe asta cum o cheamă, moş Creangă ?
— Tiţa.
— Da pe astălaltă?
— Siţa, pe^ acea Florica, pe cealaltă Frusinica; pe mo­
tanul acela Ţâcă, pe celălalt Suru ; el săracu, sare pe clanţa
uşii şi o deschide deodată; pe celălalt Ghiţă, şi aşa mai
departe, până la douăsprezece mâţi.
Altădată, când ne duceam la dânsul, ne întâmpina cu
aceste vorbe: Apoi din văile ieste, mi-i ruşine, dacă m’a
vedea că ies, vre un om. Cine ştie poate ce-a zice. A zice
că’s beat, sau cine ştie ce ! ?
Şi după ce se îmbolnăvise, era tot vesel şi guraliv, dar
când povestea ceva, parcă era mai întunecat şi mai strâns
la vorbă. Câte odată zicea el singur: De-acu, dragii mei,
nu-i mult până departe.... K
Cum mânca ? De mâncat, mânca bine Creangă. Avea
o poftă năstruşnică de mâncare. „Când te pui la masă, zicea
el, mănânci cum se cade şi cât îţi trebue altfel; nu se chiamă
masă, se chiamă numai zămoreală". Spuneau prietenii lui că,
într o zi, mergând la Unghieni la Prut, în vacanţa mare,
într o dimineaţă a mâncat vre-o zece ouă fierte, o strachină
de prune şi un căuş de popuşoi fierţi; iară pela amiază,
cand a sosit trenul de Iaşi şi au venit şi cucoanele, soţiile
prietenilor cu de mâncare, Creangă a stat şi el cu dânşii din
nou la masă, şi a mâncat din toate şi bine.
N. A. Bogdan povesteşte că în birtul gărei, la Tg. Ocna,
când se ducea la Slănic cu Creangă — se aşezară amândoi
la o masă: „yine chelnerul şi ne aduse o listă. Eu cerui un
bulion şi^ o friptură. Creangă, stătu vre-o zece minute, ca
să aleagă între cele şase feluri de bycate, ce erau pe listă.
La urmă, când văzu că chelnerul pierde răbdarea, îi dădu
lista în mână, îndărăt, şi-i zise:
Mie să-mi aduci de toate ; numai cată să fie por­
ţiile cum se cade, nu numai unse farfuriile!
Asta mă făcu să holbez o pereche de ochi lungi.
Mie-mi aduse ce poruncii j lui Creangă de asemenea
ce poruncise, şi anume: Un bulion, apoi un borş de pui, un
eingemacht, costiţe cu mazăre, friptură la tigae, friptură de
frigărui, udate de-o garafă, ceva mai puţin de-o jumătate
de ocă, de#vin alb vechişor.
Mă uitam cu jind, cum înghite, cu o plăcere şi cu un
gust^ nespus, una după alta; borşul după bulion, friptura
romanească după cea nemţească — şi-l învidiam că, nu sunt
In stare să... fac şi eu ca dânsul. Nici barim friptura ce-o ce­
rusem, n’am putut s’o mănânc toată. Dela masă se sculă,
parecă mai uşurel decât cum era când se pusese.
Ne suirăm în trăsură. Pe drum Creangă opri pe veze-
teu la o crâşmă şi ceru o leacâ de apă; o copilă de ungu­
rean îi veni cu o cofiţă de cele de moşi, plină cu apă rece,
dela o fântână din apropiere. El o puse la gură, şi când o
lăsă jos, cofiţa era aproape deşartă. Dădu un gologan fetii
şi pornirăm iară. Faţa-mi mărturisea mirarea ; da nu-mi venia
să i-o spun. Creangă mă gâci, şi-mi zise :
— Hehei, băete dragă! aşa mănâncă şi aşa bea româ-
naşul adevărat, cel născut şi crescut la coarnele plugului, nu
ca fârlifuşii de pe la târguri, crescuţi în bumbac, — cari nu­
mai tot bumbac mănâncă — şi bumbac se trezesc într’o zi,
în loc de carne şi oase".
Odată s’a dus la Brăila, să-şi vadă băiatul, nora şi
cuscrii. Pentru masă, a cerut să-i facă crap sărat, îndulcit,
cu usturoiu şi cu mămăliguţă, nu pripită ci fiartă bine, cum
îi plăcea lui, aşa cum mâncase acasă la părinţii săi.
La vremea prânzului, pe o farfurie lungă, în mijlocul
mesei, îi făcea cu ochiul, un crap respectabil, de vre-o câteva
ocale, tăvălit în usturoi şi stropit cu oţet de vin şi untde­
lemn grecesc de cel bun. Alături mămăliguţă caldă.
Creangă şi a cerut frumos ertăciune şi a tras farfuria
cu peştele dinainte. A mâncat singur, ca jumătate de crap.
La toate îndemnurile gazdei, să se înfrupte şi din alte
bunătăţi depe masă, el răspundea, zâmbind:
— îmi pare rău, că nu mai pot. Mâncările boereşti
sunt pentru d-voastră. Eu mă mulţumesc cu atâta şi vă rog
să-mi opriţi ce mai rămâne, pe diseară.
Şi seara a mâncat restul crapului, cu mămăligă rece-
Aceasta o povesteşte cuscra lui Creangă — soacra fiului
său Costache, Elena Petru şi o reproduce o rudă a lor. — Dar
cât vin a băut, ca să înece bine peştele, asta n’o mai spunel.
Th. Speranţă istoriseşte de asemenea, următorul fapt,
din Iaşi: Intr’o zi eram la dejun, la un restaurant din str.
V. Alexandri, vis-a-zis de „tipografia Naţională" unde se
tipăreau „convorbiri literare".
Văd intrând, pe Ioan Crengă. Vine la mine, la masă.
— Treceam de colea, dela tipografie şi am văzut raci
în fereastră, zice el, şi se duce la fereastră, unde era un
castron cu raci. Ia castronul şi-l aduce la masă, la mine. îşi
scoate apoi haina, o pune în cui şi se aşează la masă.
 —f Ce, nu-ţi plac racii ?
— Ba da. Am mâncat şi eu.
— Ce mâncat? Văd castronul plin!!... Raci mănânci,
până faci o grămadă de coji, aşa de mare, ca să te poţi
rezema de e a ! Ea de colea şi m ănâncă! !...
— Am mâncat vre-o patru.
— Patru... ce-i patru raci ? Nu ştii vorba: C’un rac,
tot sărac.
Ia de colea, haide.
Şi înplântând mâna în castronul cu raci, luă cât putu
cuprinde în mână şi-mi puse în .farfurie.
Până să-mi vină un altfel de mâncare, pe care-1 aştep­
tam, am mai mâncat vre-o patru raci. Creangă însă a mâncat
tot castronul şi i-a mâncat şi pe cei ce mai rămăseseră în
farfuria mea. Şi avea mare îndemânare la mâncat raci. Când
lua racul în mână, numai decât îl rupea în două, îi scotea
gâtul, îl prindea între degetele mari şi într’o clipă îl desfăcea
şi-i scotea carnea, pe care o săra şi o mânca cu pâine. După
aceia mânca picioarele cele mari, apoi desfăcea şi coşul, îi
mânca măruntaele, lua de vre-o două ori saramură cu coaja,
o sorbea şi... gata, lua altul la rând.
îmi povestea el de unde s’a învăţat să mănânce raci, dar
nu-mi mai aduc aminte; ştiu că-mi spunea că mânca mulţi.
Asta, ca^ să mă încurajeze pe mine, să mănânc. Cu toată încu­
rajarea însă, am căpătat o durere de cap, pe care n’am uitat’o
nici acuma. îmi părea, că mi se desface capul, nu altceva !
Tocmai târziu noaptea mi-a trecut.— Spun, poate să mai folo­
sească şi la alţii. M ’am dus la un văr al meu, unde am găsit
guţui.^ Am tăiat una şi am început să mănânc, dar abea înce­
pui să mănânc şi simţii că începe să-mi treacă durerea. In
vre-o cinci minute, mi-a trecut.
Mă gândeam atunci la Creangă: Oare el n’o fi având
nevoie de gutui?
A doua zi însă, din întâmplare, mă întâlnesc cu el,
şi-i spui întâmplarea mea.
— Cum ? Te-a durut capul ? Mă întreabă. Dar pe d-ta ?
— Aşi! Ce durut!....
— De, îmi zice el, e vina dumitale: „Când mănânci
raci, trebue să ai grijă, să-i uzi bine cu vinu '.
„ 17- Creangă în intimitate. Nu toată lumea este croită
dupa acelaş calapod ; ci fiecare om, are felul lui de a fi. Aşa
Ş1 .cu. Cr5anŞă. Spun unii dintre cei apropiaţi de neamul lui
prin legături de rudenie, că ar fi existat o intimitate între

1. Th. Speranţia: Amintiri despre Ion Creangă. Iaşi. 1927.

el şi o maică bogată şi din neam nobil dela Varatic, maica
Evghenia, femeie tânără, frumoasă şi plină de neastâmpăr.
Se mai vorbeşte că într’o vară, în chilia maicii, s’ar fi
petrecut o scenă neobişnuită, care a făcut mult sgomot, ajun­
gând până la urechile mitropolitului. Diaconul se dusese la
mănăstire, în hainele sale diaconeşti. El purta potcap şi
coadă împletită, ascunsă sub antereu, cum era pe atunci
rânduiala preoţească. Cuvi­
oasa călugărită, admira părul
lui Creangă, care era într’a-
devăr, blond şi lucitor, ca
mătasa.
Diaconul auzind-o, luă
iute foarfecele şi hârşt! îşi
retează într’o clipă, coada...
— Dacă e adevărat, că-ţi
place atâta, zise el, iacă, ţi-o
dăruesc: iar Creangă a ieşit
din mănăstire, fără potcap,
cu o pălărie cu borduri mari,
aşa cum văzuse el la preoţii
din Bucovina" '.
A fost vorba şi de un
proect de căsătorie cu acea­
stă maică, după ce se des­
părţise de soţia sa, — dar n’a
fost să fie. — S’a încurcat
cu Tinca Vartic, cu care a
trăit nelegitim toată vieaţa.
Cum sta în casă ? In casa
Iui, Creangă stătea comod.
Iarna, într’un halat cu dungi
Maica Ev lampia. albastre cu picioarele în
ciorapi de lana alba in nişte
papuci^ târâiţi (târligi) şi cu o scufă pe cap ; iar vara, într’o
cămaşă de noapte, largă şi lungă, de pânză ţărănească, cu
mânicile largi şi deschisă la piept; cu aceiaşi papuci târâiţi,
acum în picioarele goale, cu un şervet alb, cât o prostire
(cearceaf), pus în patru, împrejurul gâtului, pentru sudoare şi
o scufă pe cap. Aşa sta el toată ziua, lângă o măsuţă, pe cari
erau o mulţime de hârtii, note şi caiete, — toate răvăşite în
toate părţile. El însă le ştia rostul — ordine în dezordine.
Comod îi plăcea lui să fie, mai ales când sta la masă.
Atunci se aşeză el ţărăneşte, lângă o mesută rotundă, cu
trei picioare, pe care o ridica pe p at; iar el se aşeza alătu­
rea, rezemat cu spatele de perna de perete. Pe sub masă,
se plimbau de-una pisicile. Avea vreo 12 pisici, care la vre­
mea mesii, începeau să se adune pe pat, sub masă. Li se
vedeau cozile, împrejurul mesii, ca nişte steaguri. Şi toate
aveau nume: Bălănica, Miţulica, Tărcata, Frăsina, etc. Se
suiau pe dânsul, pe umerii lui, mai ales se frecau,, se şter-
geau de el şi-i plimbau cozile pela nas, dar el nu se supăra.
Se necăjea numai atunci, când nu erau cuminţi şi îndrăz­
neau să fure, să-şi ia singure mâncare. Atunci, le bătea.
18. Prietenia între Creangă şi Eminescu In 1874,
M. Eminescu se întoarce în ţară, din Viena şi Berlin, unde
fusese să studieze filozofia. Fiindcă nu-şi susţinuse încă doc­
toratul, n’a putut fi numit profesor la Universitatea din Iaşi,
pentru care fusese pregătit. Până una-alta, i s’a încredinţat
postul de director al bibliotecii oraşului; iar pe ziua de 1 Iulie
1875, a fost numit revizor şcolar al Judeţelor Iaşi şi Vaslui.
In toamna acelui an, între alţi dascăli, cari se prezintă
la cancelaria revizoratului, este şi Ion Creangă.
— „Bine te-am găsit, Domnule revizor. Te căutam ca
iarba de leac. Eu sunt institutorul Ion Creangă, mai zis şi
popa, adică mai drept z is : „Răspopa Smântână".
Abia^ după ce zdrahonul şi-a rostit numele, întinzându-i
şi strângându-i zdravăn mâna, au început între dânşii,
adevăratele încântări.
— Acesta era, aşa dar, dascălul cu manualele de şcoală,
cele mai dibaciu întocmite, pe care el, revizorul Eminescu,
le pusese, cu sila, sub ochii învăţătorilor din satele ţinutu­
rilor Iaşi şi Vaslui ? Nu-i venea să creadă. Un om, aşa de
gras şi bârdâhănos, cu nimic cărturăresc în făptură!... El îşi
închipuise, în mintea lui, pe autorul Ion Creangă, un tânăr,
cu şcoală apuseană, nu de mult întors dela învăţătura peda­
gogilor ieşiţi din tipic.
Când colo ce să vezi şi ce s’auzi: Popa Smântână I
Răspopitul Ion Creangă.... a“.
Astfel se introduce Creangă la Eminescu..
Unde întăresc ei mai statornic această prietenie ?
Asupra acestui punct, controversă. Scriitorii, nu se în­
ţeleg între dânşii. Unii susţin că la „Trei sarmale" ; iar alţii
la vestita „Bolta rece", — un prea cinstit lăcaş de adunare,
pentru oameni de cin mijlociu, dar mai preţuitori ai vinului

!• N. Zaharia: Mihail Eminescu, Viaţa şi opera sa, Bucureşti-

1912 No. 31-31. — Cf. Jean Bouttere: Ion Creangă. I, nota 1 pag 34.
2. Cezar Petrescu: Carmen Saeculare. Editura naţională—Cior­
nei. Cartea I, p. 163—167.
de Păhneşti, Uricani şi Cotnari,,1. Aici Ion Creangă îşi avea
o odaie, cu o masă rezervată pentru dânsul şi pentru prietenii
s ă i: C. Grigoriu, G. Ienăchescu, N. Climescu, V. Răceanu etc.
La această masă întâiaşi dată, a legat Creangă prietenia cu Emi-
nescu, aşa de strâns, încât a durat până la sfârşitul vieţii lor.
De când a adus pe Eminescu aici, cam răreşte întâlnirile cu
prietenii mai vechi. Se îndestula cu tovărăşia revizorului, şeful
său, legătură mai proaspătă. Numai amândoi îi vedeai, că
stau ceasuri întregi şi nu se mai săturau. E foarte curioasă
natura omenească, când se potrivesc sufletele între ele. Amân­
doi erau săraci, dispreţuiau viaţa sgomotoasă de târg. Duş­
mani neîmpăcaţi ai formelor deşarte din saloane, le plăcea
să se întâlnească în grădinile singuratice şi retrase dela
periferia oraşului, unde stăteau zile întregi, studiind obice-
urile poporului şi ascultând, cu drag, cântecile lăutarilor.
Şi din momentul când s’au cunoscut bine, a dispărut
dintre ei şi diferenţa de cultură, care-i deosebia.
Poetul filosof, profund cugetător, adăpat la izvorul cel
fecund al culturii filosofice, stă alături de un modest insti­
tutor, din mahalaua Ţicăului, fără altă pregătire sufletească,
afară numai de bruma de carte ce putuse prinde în „semi­
nariul inferior dela Socola“ şi din conferinţele ascultate dela
Maiorescu. Ce-i apropia aşa de mult alta decât dragostea
de tradiţiile şi de sufletul săteanului moldovan, întrupată în
sufletul acestui ţăran neaoş, în carne şi oase, care era Ion
Creangă din Humuleşti. Mintea profundă a poetului desco­
perise într’însul, comoara nepreţuită a neamului nostru; căci
Creangă era o „vastă sinteză etnică a poporului român" sau
cum îl caracterizează dl. Iorga: Rezumatul felului de a fi a
ţăranului român din Moldova şi în special, a celui din a
doua jumătate a sec. al X IX a. — '
„Aruncaţi amândoi departe de locurile lor, cu griji şi
cazuri asemănătoare, ei s’au înfrăţit, privind cu desgust, la
lumea ieşeană, care mergea spre înstrăinare şi în orice caz,
era plină de neînţelegere, pentru ale noastre".
Şi cu ce însărcinare venise Creangă la Eminescu ?
— Avea o scrisoare dela ministrul T. Maiorescu, întru
a lua înţelegere asupra unui povăfuitor, hărăzit dascălilor...
El, ministrul şi profesorul, cel atoate ştiutor, burduf de peda­
gogie, aştepta îndrumare de la un răspopit—cum îşi zicea el—
îmbrăcat în straiu grosolan de şiac... Au stat aşa dar, revi­
1. Octav Minar, la Jean Boutiere, op. cit. nota 4, p. 34 susţine
prima părere; iar dl. Cezar Petrescu pe cea de-a doua.
2. Dumitru Furtună: Cuvinte şi mărturii, op. cit. p. 79.— Com­
pară şi Convorbiri literare, XXIX, p. 235.
 zorul şi dascălul de şcoală primară, să desbată, de-afir’a’n
păr, aceste probleme de breaslă. Iar, pe măsură ce trecea
timpul, creştea minunarea, domnului revizor. Omul în straiu
de şiac, acolo unde se afla, în lipsă cu învăţătura şcolilor
înalte, punea la mijloc un bun simţ, fără greş şi o sănătoasă
chibzuială ţărănească...
Din cancelaria colbăitelor dosare, s’au strămutat la loc
mai prielnic unor astfel de tăifăsuiri, la preacinstita Boltă
rece, unde au rămas până în ceas târziu după miez de noapte.
Iar de-atunci, acolo a fost să-şi aibă odăiţa, masa şi ulcelele
de vin, în după amezile şi sările, când Mihai Eminescu se
întorcea amorţit bocnă de ger şi depe drumul inspecţiilor
Uneori se duceau şi „la trei sarmale" ; iar mai des
ieşeau din oraş, mergând încet, şi povestind unul altuia,
din întâmplările zilei; iar la un loc prielnic, se înfundau,
înţr’o cameră dosită, la câte un cârciumar din Tătâraşi,
Păcurari sau Nicotină. Aici se aşezau la o masă şi cereau
să le frigă o bucată de pastramă sau nişte cârnaţi cu ustu­
roi, preparaţi ca vai de lume, dar buni — porunceau şi o
cană cu vin, ca să se mai încălzească — şi se desfătau, în
lege. înaintea unui păhăruţ cu vin, stăteau uneori toată noaptea,
dacă le da voe crâşmarul. Alte ori cutreerau Galata, cu târgu-
Şorul ei, treceau spre bariera Păcurarilor, făceau înconjurul
pela Copou şi Aroneanu, până găseau un culcuş. Acolo se
aşezau la masă, la vreo crâşmă, mâncau ce găsesu, cinsteau
vre-o oală două de vin şi dacă trecea de miezul nopţii
dormeau pe câte o laviţă, cum se întâmpla — şi erau fericiţi.
Aşa dispăreau ei câte odată, din oraş, 3 —4 zile; iar când
se întorceau erau de nerecunoscut: hainele murdare, figu-
1 . Ibidem. p. 169. Intr’adevăr, la 1876, Creangă scosese a treia
carte didactică: Propovăţuitoriu la cetire şi scriere după sistema
fonetică. Tip. H. Goldiner. Iaşi.
M. Eminescu, în calitate de revizor şcolar, face un raport către
ministerul Cultelor şi instrucţiunii, cu d ata : 26 Mai, 1876, Ia ş i in care
intre altele, zice:
„Cartea se deosebeşte, în mod favorabil, de alte tratate de
acest soiu, prin aceea că e o lucrare, cu totul originală, nu copiată
sau prelucrată, după manuale străine. Ea este fructul experienţelor
lungi a doi învăţători, înzestraţi dela natură cu darul de a instrui.
Oricât de modestă, în aparenţă ar părea cartea, ea însemnează
începutul unei reforme adânci, în instrucţia elementară; ea a rupt-o
cu dogmatismul. Izvorul metodei propuse este însăşi natura inteligenţei;
procesul ei de desvoltare". De aceea o recomandă învăţătorilor, spre
a se orienta după dânsa. M. Eminescu: Scrieri politice şi literare.
Bucureşti. 1905. p. 260—263. — Cf. L. Predescu. op. cit. 1. p. 135.
tile obosite de vegheri şi de trudă, însă foarte încântaţi de
o aşa escursie şi gata de a o reîncepe a doua zi, în partea
din spre Nicolina, la chir Costache crâşmarul, căci ştiut este
că „vinul veseleşte inima omului".
Băd^ă M ihai! Să vezi ce pastramă bună are! Cer un
hârb de strachină, cu doi trei cărbuni, şi-mi pun eu pastra­
ma de se frige. Ştii, parcă are alt gust. Vinu-i cam -turbure
şi acrişor, da’i bun . Aşa petreceau timpul liber cei doi
prieteni, discutând împreună şi împărtăşindu-şi unul altuia
ideile şi sentimentele, căci să ştiţi: Mare lucru’i prietenia
cea adevărată, despre care grăia Cicerone odinioară.
Altă dată Creangă se înţelegea cu Eminescu, şi-o
luau spre Târguşor, la unul Ţiru. „Acolo erau vişine bune.
Ne-am dus — zice Creangă şi ne-a făcut o friptură de porc, în-
tr’un hârb de ceaun ; ne-a adus câte o garafă două de vin
şi numai iată că şi vine un dascăl dela „ziua crucii", căruia
îi era bolnav un copil şi se plânge la noi, că nu ştie ce
să-i facă. Eminescu-i scrie o scrisorică şi-l trimite la dofto­
rul Tanzig. Doftorul, cum a văzut copilul, a înţeles că tatăl
copilului e dascăl şi că copilul mâncând lacom la colaci, i
s’au lipit matele, şi de aceia era bolnav. Patru copii îi mu­
rise dascălului, din pricina colacilor.
Adesea ori „Ion Creangă" venea şi-l lua dela masa
cancelariei revizoratului.
Acum îi cunoştea bătaia de deget în uşă; iar glasul
gros îi dezmierda auzul:
— Acasă-i, Măria-Sa, stăpânul ?
Uşierul din sală, grăbea să deschidă. Gâfâind şi sus­
pinând, Ion Creangă, îşi făcea loc anevoie trupului să’nca-
pă, mai spătos şi mai măreţ, în dulama de suman noaten.
Îşi desfunda urechile din căciula albă, miţoaşă, de oaie.
Înainta legănat, şi-i scutura voiniceşte mâna. îndată îl stră-
bătea, ca o atingere întăritoare......
— Ai mai făcut vre-o inspecţie şi ai mai scris vre
un raport, bădie Mihai ?....
Şi aşa îl scotea din vraful hârtiilor şi a hârtăloa-
gelor prăfuite, iar după o mică' primblare, dejugau la
„bolta rece" unde-i aştepta masa rezervată şi oala nouă, cu
vin rece ; în faţa căreia ţineau şedinţă lungă, uneori până’n
revărsatul zorilor. „După ospăţurile şi benchetuirile sărbă­
torilor de iarnă, din somnul anevoioaselor mistuiri şi din
mohoreala damigenilor cu Uricani, Păhneşti şi Cotnari, ca

1. G. Panu: Amintiri din „Junimea" dela Iaşi XVIII, No. 21.

un acru potroc i-a trezit într’o* dimineaţă, dimisia lui
Maiorescu....
19. M. Eminescu găzduit de Creangă în boj­
deuca sa. In 1876, Eminescu intră în conflict cu prefectul
de Iaşi şi —■prin josnice intrigi politice, a fost destituit din
revizorat, pe ziua de 1 Iunie. — N’a stat mult, fără slujbă,
căci cu sprijinul junimiştilor a fost numit redaetor al zia­
rului „Curierul de Iaşi", pe care-1 dirijează, până în toamna
anului 1877, când intrând în neînţelegere cu directorul tipo­
grafiei ziarului, îşi dete dimisia. In toamna acestui an
(1877), înainte de 3 Noemvrie, pleacă la Bucureşti, unde
i se încredinţează redacţia ziarului conservator „Timpul".
După ce a fost scos din revizorat, Eminescu n’a aflat
loc de găzduire la nici unul din boerii Iaşilor, de şi 1 ştiau
toţi că se găsea în mare lipsă şi strâmtorare. Bojdeuca lui
Creangă, cea strâmtă şi sărăcăcioasă — i-a slujit de a d ă ­
post. Acolo s’a simţit el mai fericit, fiindcă era primit cu
adevărata dragoste, de prieten sincer.
Când era mai îngrijorat şi îndurerat de ticăloşia lumii
aceştia, când toţi îl părăsiseră, fiindcă nu mai era revizorul
şcolar a două judeţe, Eminescu se pomeneşte cu Creangă,
că-i deschide uşa şi cu voe bună, îi zice:
— Bădie M ihai! Ştii una ? M ’am tot gândit şi m’am
tot sucit şi m’am vorbit la urmă şi cu Tinca.... Aşa nu
mai merge.... Prieteşug numai de „Bolta rece" şi de po­
veşti, nu’nţeleg. Fă bine şi haidem acasă, să încărcăm
buclucurile şi^ să le ducem la „bojdeuca" din Ţicăul meu.
Palat nu-i, că vorba ceia, mă uit prin straşină la stele,
ca ţiganul prin bortele cortului şi slava Dom nului! Cresc
drele pe podele şi bureţi, pe pereţi, s’avem de hrană, pe
tot postul Crăciunului....
Insă om uni două sărăcii, să facem una mai mare şi
s’o scoatem din iarnă, până ce ne-o lumina altfel mila lui
Dumnezeu şî-bunătatea oamenilor....
Pentru care intrare, în Templu, te rog a mai cunoaşte
că Ţinea a pregătit o oală cu sarmale înfricoşate şi un
cuptior de plăcinte cu poalele’n brâu, ca la Humuleştii mei
şi la Ipoteştii matale....
Ajunşi la bojdeucă, Ioan Creangă aruncă o privire de
adâncă şi părintească mulţumire, asupra celor douăsprezece
mâţe, care-au înpânzit toate cotloanele, ospătând felurit,
după a lor fire şi apucătură; îşi scutură fărămiturile din
valurile straiului de şiac, revărsate pe pântec şi glăsui cu
duhovnicească mieroşenie:
 u— Tinco, mamă! Am eu aşa o bănuială, că n’ar strica
două cafeluţe !... Ştii, cum numai din mâna matale se pot
bea, în târgul Ieşilor.
Coana Tinca, oprită la mijlocul drumului, spre bucă­
tărie... aruncă privirea neputincioasă a unei făpturi, putină
la trup şi slabă de voinţă, sortită să lupte cu nesaţul unui
uriaş, pe rând, când Sătilă, când Flămânzilă. Sub broboadă
clocotea, ca sub capacul unei oale pusă la fiert, o sume­
denie de aprige gânduri, chibzueli şi vorbe, menite să-l
aducă pe Flămânzilă - Sătilă, la simţul realităţii.
Ioan Creangă adăugi, cu dulce nevinovăţie.
— Şi la acele cafeluţe, cari n’au să mai aibă păreche
în Ieşi, n’ar strica şi câteva picături de aghiazmă. Amin!
Spun ţie !
Coana Tinca a oftat în sine, încuviinţând:
— Bine, Ionică... Două cafele cu rom... Pentru mata,
coane Mihăiţă, un filigean mare ?...
— Cât caucul Prea Câniei-Sale Mitropolitului Calinic,
Tincă, mamă ! i-a luat cuvântul din gură, Ioan Creangă, răs­
punzând el, în locul oaspelui, întotdeauna modest la cerinţe.
— Lasă... încearcă Eminescu să protesteze.
— Ce lasă, bădiţă Mihai? Ori îi cafe ori nu-i cafe...
Fiecare cu ale lui... Eu bat cu găluştele şi cu cofăelul de
vin, alde matale cu filigeanele... Ca şi mâţele aceste, mă uitam...
Parcă’s oameni nu alta... Să nu spui că au două apucături
şi gesturi la fel. Huiduma de motan mormăie şi se burului-
eşte rozând la ciolan, de-ai spune că-i unu de iştea scăpat
la putere, un francţionist. Alta se multămeşte cu mirositul
şi cu două trei firişoare de carne, desprinse de oscior, ca
Nevăstuica... Fel şi chip...
Coana Tinca, simţindu-se de prisos la o asemenea des-
batere, a pornit să-şi împlinească datoria. Ioan Creangă a
făcut doi ochi către prietenul său, săltându-şi pântecul în
râs, cutremurat:
— Ţi-o plăcut cum am luat-o, pe coana Tinca ?... Duhul
blândeţii, sireacul!,.. Până s’apuce a spune că se isprăveşte
cafeaua, că iaca nu-i zahar, c’o venit un hain dela băcănie
cu nu ştiu ce cont, i-am tăiet glasul... Asta-i femeia... Nu
poate trăi* ziua de azi, de grija zilei de mâne... Apoi eu, caşi
mâţele mele... Să mă’ndestulez pe ziua de azi, că pentru ziua
de azi, că pentru ziua de mâne în Dumnezeu mi-i nădejdea.
Eminescu trăgea din capătul de ţigară, răsucindu-1 şco­
lăreşte între degete, să nu-i frigă buzele. Privea zâmbind la
mâţele, cari, după ce şi-au isprăvit ospăţul, se căţărau acum
pe genunchii, pe umerii şi în spinarea uriaşului, ca excursio­
niştii din fotografii, pe grumazul Sfinxului. îşi aveau fie-
care locul ştiu t; iar omul, atât de gros la croială şi cu atât
de ascuţite împunsături, când ajungea vorba, ca să ia la rost
prostia şi răutatea semenilor, nu mai contenea cu gingaşe
alintări şi desmierdări.
— Asta-i boală veche... se desvinovăţi Ioan Creangă
pentru a suta oară. Cu mâţele’n casă m’am trezit eu de plod,
când deabia mă aburcam copăcel în picioare şi lega mama
o^ sfoară cu motocei la capăt, de stâlpul hornului. Crăpau
sărmanele mâţi, sghihuindu-se.... şi mama nu avea grije de
mine atuncea ; putea să-şi tot vadă în linişte de treburile ei la
gospodărie, ba încă şi de cele solomonării, la care o chemau
megieşii, ba că unuia i-o stârpit vaca, ba că alteia i-o deo-
chiat o slută odorul şi alte multe şi de toate, câte ştia ea....

— Nu ţi-am spus alta, bădiţă Mihai... Mă întâlnesc

eri, cu conu Vasile Pogor şi mă ia, Măria-Sa, cam aşa la
vale, că umblu cu ciubote dintr’o vacă, taman ca tăietorii
de lemne... Ehei, zic eu, ciubotele astea’s fleac, pe lângă ciubo­
tele lui Oşlobanu — un melean dela Humuleşti, cu care am
făcut şcoala de catiheţi dela Fălticenii vechi, până ce o im-
pus\D el în lume, de groaza poştelor!... Iară conu Vasile, în-
data: — Ia spune istoria, popo-răspopo, că la de-al-de-ai-
este, nu te mai^ întrece nimeni... Ce să fac ? I-am spus-o şi
după cum s’a tăvălit el de râs, pare-mi-se că merită, să ţi-o
istorisesc şi mătăluţi, cât ne-om trudi cu ieste filigiane...
Şi Ioan Creangă, a prins să dea drumul la turbinca
amintirilor. Eminescu asculta, zâmbind la unele peripeţii mai
domoale, izbucnind în hohote, când l-a văzut, în închipuire
pe numitul Oşlobanu, răsturnându-se în pat, cu faţa în sus şi
scuturând coşcogea ciubotele, să deşarte din turetci o dimir-
lie de fasole, fur-luate, dela o anume crâşmăriţă, cu
slăbiciune pentru flăcăii vârtoşi, candidaţi la popie...
„ — Acestea ar trebui să le scrii, bădiţă Ioane — zise
Eminescu. Păcat să se piardă...
— Oi încerca odată şi odată... când le-or veni şi lor
veleatul.. Numai de-or găsi cătare, şi n’oi păţi ce trag cu
„Povăţuitorul" meu. Văzuta-i, cum mi-o băgat capul sănătos
sub Evanghelie, domnul Titu Maiorescu ?... Scrie Creangă
băiete, Povăţuitor, că ţi-1 tipăresc pe socoteala Statului..
Acuma, după ce l-am scris, şi după ce au căzut dumnealor
dela putere, zic, stai că’s şi eu bun mehenghiu!... Nu mă
las... scot economiile mele, din oala cu cenuşă, mai împrumut
de îci-de-colo, înjgheb patruzeci de galbeni şi la tiparniţă
cu dânşii... Şi-acuma, cu ce te-alegi, Ioane, Mehenghiule ?.,.
Onor. Mlnisteriu actual, mi l-o înapoiat, şi o mai dat pe
deasupra şi ordin dascălilor, să se ferească d^el, ca dracul
P . S. S. D r, V en iam in Pocitan-Ploeşteanu. Ion Creangă. 6.
de tămâie... Nu de alta, dar... să nu se spună că-i bun, un
lucru, pe care l-a găsit bun, domnul Titu Maiorescu. Şi săr­
manul „povăţuitor", zace în pod la părintele Ienăchescu,
tovarăş la pagubă. Da, pentru un exemplar, tot am găsit
muşteriu... Mă trezesc, într’o bună zi, cu domnul avocat
Sigara, care-mi arată domnia-sa, că are dorinţa a se ocupa
şi cu didactica... Cal bătrân, să ’nveţe la umblet!... Insă
m’am luat după vorba care-ţi place... Ce-mi pasă! zic.
L-am smomit, mi-am scos un franc şi jumătate şi pace !...
De-acuma, poate să se povăţuiască cu dânsul, cum ştie şi la
ce ştie... că pe mine, prost m’o povăţuit.
Autorul „povăţuitorului", râdea de aceste păguboase
desnodăminte ale aventurilor sale didactice, ca de cele mai
hâtre întâmplări, cu putinţă. Iar Eminescu, în bojdeuca să­
racă, în odaia cu paturi ţărăneşti, la masa cu ştergar alb,
printre velinţe, oale smălţuite, ulcioare de lut, scaune tari,
copăele şi cele douăsprezece mâţi, se simţea întors la viaţă
simplă, primitivă, întăritoare. După ce-o lăsat ochii să rătă­
cească pe geam, afară, spre dealul nins al Ciricului, spre
gospodăriile albe din Ţicău, spre celălalt deal al Tatara-
şului, a rostit, îndreptându-şi din nou privirea, la prietenul
sdravăn şi zguduit de gâlgâirile râsului:
— Părinte Smântână! Acuma m’am domirit eu, dece
mă leagă atâta prietenie de Nicâ a lui Ştefan a Petrii din
Humuleşti...
Creangă, desmierdând pisicile lui, cu zâmbetul pe
buze, zice : „Acum treceţi la cotruţe lighioanelor, fiindcă
ne-o venit şi nouă acum rândul, să plecăm pe la datoriile,
cari n’aşteaptă ...
S’a scuturat, cu băgare de seamă de lighioanele turbu­
rate din somn şi din torsul lor molcom, a înfăşcat bâta de
cireş şi a plecat spre şcoala, de unde urgia omenească nu-1
putuse încă mazili" l.
Eminescu rămânea acasă, în grija coanei Tinca. Seara
când se ’ntorcea Creangă dela şcoală, ieşiau amândoi la
primblare. O luau razna, afară din oraş, pe cărări tainice,
spre dealurile verzi, cari înconjurau Iaşii, pe locurile ştiute
şi bătătorite adesea. După ce rătăceau ceasuri întregi, poves­
tind şi desfătându-se, se opreau osteniţi undeva şi poposeau
sub şopronul vre unui han dosnic, unde se ospătau, singuri,
cu fripturi de muşchi de porc în usturoi şi cu mămăliguţă caldă,
ştropite cu vin rece dela pivniţă, turnat în ulcele de lut noi.
Intr’un elan de veselie, petreceau ei împreună, uneori
până a doua zi. Iar când se întorceau acasă, în zorile zilei
şi băteau la uşă, trudiţi de neodihnă, îi întâmpina Tinca
cea grijulie, care uneori îi dojenea, că prea au făcut-o de oaie...
Aşa o ducea Eminescu în bojdeuca lui Creangă. Şi
tare-i mai plăcea în „cerdac", în liniştea din dosul casei,
rătăcind cu privirea spre dealul pleşuv al Ciricului. — Aici
stătea el seara, până târziu, cisluind şi filozofând, cu Creangă
pentrucă povestirile lui Creangă nu-1 oboseau, ci din potrivă
îl odihneau pe Eminescu şi-l dispuneau.
Alteori, când rămânea singur, privea stelele cu luneta
şi se încânta, admirând frumuseţea nespusă a boitei cereşti,
în liniştea profundă a nopţei. Aici a compus el admirabila
şi geniala lui poezie:

La steaua care-a ră s ă rit Poate de mult s’a stîns în drum

E-o cale a tât de lungă In d ep ărtări albastre
Că mii de ani i-a trebuit I a r ra za ei abia acum
Luminii ca s ajungă. Luci vederii noastre.

Apoi, răscolind durerea sufletului său, de năvala cotro-

pitoare a străinilor în ţară, alcătueşte vestita doină .*
Dela Nistru pâri’ la Tisa D in Boian la Vatra-Dornii
l ot românul plansu-mi-s’a Au umplut omida cornii
Ca nu mai poate străbate Şi străinul ie tot paşte
De-atata strainatate... De nu te mai poţi cunoaşte...

<w>aii r i * P° P3tul di° cerdac> duPa Ce obo-

«rmîti q ri as. §1-au*eau cantatul cocoşului de miezul
+ 1J?°™ eau S1’ Până’i dogorea soarele la ochi şi-i
deştepta dimineaţa, cântecul ciocârliei din sbor.
La Creangă, în bojdeucuţă, a stat Eminescu până în
toamna anului 1877, când s’a mutat la Bucureşti • iar ple­
carea lui a fost o mare durere pentru Creangă. Se deprin-
SpS<L CU , ^n,sul>Ş1 nu se mai Putea sătura, a-i admirea geniul
pe care-1 î-l recunoscuse. De aceea, cu jale-i scria la Bucu­
r i \ fr^te Mihai • Vino» căci fără tine, sunt străin".
Era străin, cu adevărat, pentrucă el recunoscuse în Eminescu
pe „eminentul scriitor şi cel mai mare poet al R om ânilor '
Se împrietenise intre dânşii, aceşti doi oameni, foarte strâns'
Era talentul, era geniul care-i legase, într’un suflet şi o inimă'
pânH r 1 * “ T * ’ ca să vină>batîrde sărbătorile de iarnă'
SÎP* Creanf ă mai muIt casă şi se pregătea cu de
toate, ca de Crăciun: Sarmale, chişte, trandafiri (cârnatiî
afumaţi,şunci, plăcinte cu poalele’n brâu, alivenci calde
înecate in smântână şi alte bunătăţi. Sarmalele cu mămă-

i. Jean Boutiere : La vie et I’oeuvre de Ion Creangă, p. 39.

liguţă caldă, bine fiartă, mestecată zdravăn cu melesteul
(făcăleţ), ca să nu rămână cocoloşi, răsuflată la dogoarea
vie şi răsturnată repede pe fundul de lemn; iar la masă,
tăiată în felii, cu aţa de mămăligă, ca să se răcorească liniştit.
Să vede că făgăduise, că o să vină, dar n’a putut:
veni. Creangă îi scrie atunci, din nou:
„Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar... beşteleu,.
feşteleu, că nu pot striga valeu, şi cuvântul s’a dus, ca
fum ul în sus şi de venit n-ai venit... Aferim... Dar noi,
adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii pentru mâncă-
rică şi băuturică bună, am tras un bairam de cel turcescf
cu vin grecesc dela Amira... Acum stau lângă horn, cu pisi­
cile şi mai pun rânduială în cele însemnări“___ _
20. Ion Creangă la „Junimea". Creangă şi-a ma
nifestat talentul de scriitor, sub influenţa lui Titu Maiorescu.

Membrii Societăţii Junimea.

 şi a „Junimei" '. Maiorescu prin conferinţele şi protecţia
s a ; iar Junimea, prin verificarea şi publicarea lucrărilor sale.
Asupra introducerii lui Creangă la „Junimea" sunt mai
multe versiuni. Unii spun, că el ar fi rugat pe Victor Castan,
cam prin 1876, ca să-l ea şi pe dânsul, la „Junimea", zicând
că ar avea ceva scris *. Alţii zic, că „Creangă s’ar fi adre­
sat într’o zi lui Maiorescu, în chipul următor:
— Doamne, Cucoane Titule, dar aş îndrăzni să...
de... nu ştiu cum să ’ncep... că prostului, dacă-i dai voe atâta,
apoi el vrea cine ştie cât... dar eu, nu ştiu cum aş face...
dacă aş putea să mă fac o-muscă, să viu şi eu într’o sară
acolo, unde vă adunaţi d-stră — la Junimea — la conul Va­
sile Pogor, la conul Nicu Qane, la d-stră... să văd şi eu...
Şi Maiorescu i-a spus că, poate să vină, că la „Juni­
mea" aşa e regula: Vine cine vrea şi stă cine poate.
Şi s’a dus. Apoi spunea Creangă într’un târziu:
Când m’am dus întăi, stăteam şi eu, mai pe la o parte,
mai pe la uşă... cu vremea însă, cu încetul, m’am mai apro­
piat, dar tot nu m am băgat nici-odată, de tot printre boeri;
că, cu boerul să nu-ţi măsuri nici-odată chica, pentrucă, dacă
o vedea că e mai lungă a ta, ţi-o tae; iar dacă o vedea
că e mai scurtă, ţi-o trage, până s’o lungi... Când s’a apucat
. scris, s adus întâi la Maiorescu, şi după ce i-a citit lui, a
citit şi la junimea; pentrucă sâ ştie, Creangă, avea un adevărat
cult pentru Maiorescu. Arabul cel mai fanatic, socot că n’a
avut mai multă admiraţie şi devotament pentru Mahomed, de­
cât Creangă pentru Maiorescu 3. In sfârşit, după alţii, Crean­
gă ar fi fost introdus la junimea de către Eminescu şi Bod-
nărescu, urmaşul lui Titu Maiorescu, la direcţiunea şcolii
normale dela Trei-Ierarhi. Această din urmă părere este con­
firmată şi de către Iacob Negruţi, directorul „Convorbirilor
literare”. El ne spune că, într’o sâmbătă seara, au venit la
dânsul acasă şi Eminescu cu Creangă. Intrarea lor n’a fost

. qcâ h Societatea literară ; numită Junimea, a fost întemeiată în

1864, de către cmci tineri intelectuali, care-şi terminaseră studiile
superioare: Titu Maiorescu, Iacob Negruţi, Th. Rosetti, V. Pogor si P.
Carp. Ei se întruneau, în fiecare sâmbătă seara, de obicei la Iacob Ne-
grut‘.?« citeaix din producţiile lor literare. Dela 1867 scot revista: „Con­
vorbiri literare", care apare şi azi Primul director al ei a fost Iacob
Negruţi. Membrii acestei societăţi — al cărora număr creştea pe fiecare
an — luara numele â t junimişti. Mulţi tineri talentaţi au ieşit la iveală,
graţie acestei societăţi, între cari M. Eminescu şi I. Creangă. Vezi:
i n / " 4’-Neg r“ fz1:- înfiinţarea societăţii „Junimea“. Cap. I din volumul
iîi OV . i î J î ? " ? 84 în Convorbiri literare, X X V . No. 1 1
şi 12 din 1 Martie 1892, Bucureşti. Număr festiv p. 1— 10.
a Şu A AJ exandrescu în biografia lui. op. cit. p. 22.
o. 1 h. D. Speranţia: Amintiri... op. cit. p. 33-35.
lipsită, nici de data asta, de originalitate. Amândoi aveau
faţa roşie şi ochii turburi. Ei râdeau încetişor, cu fericirea
omului beat: Veneau direct dela „Bolta receu *.
Intrarea lui Creangă la Junimea, i-a fost de mare folos
din mai multe puncte de vedere: 1. Intră în societatea cultă a
Iaşilor, care începe să-l cunoască şi să-l simpatizeze. 2. Devine
un junimist înflăcărat, deşi până atunci era duşman politic
al junimiştilor. 3dftAvea unde să-şi citească producţiile, şi
supuse criticii membrilor junimii, să-şi poată îndrepta gre-
şalele şi să prindă curaj şi îndemn de a mai scrie. 4. Avea
unde să şi-le publice. Este drept că, se simţea jenat, ca unul
ce rămăsese, ţăran neaoş, prin înfăţişarea şi mentalitatea lui;
iar membrii junimei erau mai toţi bărbaţi culţi, nobili şi
eleganţi la înfăţişare.
Debutul lui Creangă la „Junimeau. Eminescu îl îndeamna,
ca să scrie şi el ceva pentru „Junimea". Creangă nu cuteza.
El, prostul — cum îşi zicea adesea — să se aşeze alăturea,
de cei mai aleşi cărturari ai Iaşilor ? Să cuteze a ceti şi el
din compunerile lui, ca dânşii ? I se părea ceva îndrăzneţ:
Dar, în cele din urmă, cedează. Aşterne pe hârtie povestea.
Soacra cu trei nurori şi o trimite. Creangă însă, stă acasă,
nu are curajul să se ducă. Citirea ei, la „Junimea" a stârnit
mare entuziasm. Lucrul acesta, aflându-1 Creangă, i-a produs
o mare bucurie şi l-a încurajat totodată, ca să mai scrie.
Intr’adevăr, urmează: Capra cu trei. iezi şi altele; şi în
sfârşit, Amintirile din copilărie, cari l-au consacrat scriitor.
Citirea acestei din urmă lucrări, a făcut pe N. Gane şi T.
Maiorescu, ca să-i trimită, la 7 Februarie 1881, următoarea
telegramă: „Mare succes, de plăcere şi veselie, la cetirea
Amintirilor şi... la mai multe" 2.
Cum era primit Creangă la „Junimea“ ? Nu numai că era
primit bine, dar era chiar aşteptat. Atât pentru originalitatea
înfăţişării sale, pentru humorul său, de ţăran vesel şi sfătos,
cât şi mai ales, pentru năzdrăvăniile pe cari le spunea, cu
mult haz, şi cari plăceau mult auditorului.
Este adevărat că nu venea regulat, la început; dar când
venea, înveselea sala. „Toată lumea îl întreba:
— Creangă, ce ne-ai adus pentru astă seară ?
— Uneori răspundea: N’am adus nimic; dar, dacă vreţi;
să vă spun o anecdotă.
Imediat, toată lumea tăcea şi atunci, Creangă începea
să istorisească întâmplarea vre-unui ţigan, vre-o năzdrăvănie
de-a lui Moş Nichifor Coţcarul sau altceva. Toate aceste,
1. Jean Boutiere. op. cit. Nota 2 şi 3, p. 36.
2. Gh. Teodorescu.-Kirilea.nu. : O nouă ediţie a scrierilor lui
Creangă. — Cf. Revista „Şezătoarea" VII, 1902, p. 9-10 şi 155.
g

luate din popor şi reproduse aproape textual, cum le auzise

dela povestitorii ţărani. Şi după ce isprăvea de povestit,
Lambrior — crescut şi el între ţărani, ba dintr’acelaşi judeţ cu
Creangă, şi chiar cu satele aproape unul de altul — exclama :
— Asta-i adevărata literatură. Ce tot îmi umblaţi (voi),
cu poezii nemţeşti sau cu compoziţii sarbede, de-ale pan-
talonarilor dela oraş ?
De multe ori îl întrebam — zice P anu:
— D-le Creangă, cum se face, că le ţii aşa de bine
minte şi te serveşti cu expresii, aidoma populare ?
— Apoi cum să nu le ştiu, pe de-rost, dacă dela cinci
ani, de când am început a înţelege, până când am venit la
seminar, în fiecare seară aproape, am auzit de sute de ori,
ţ poveştile pe cari vi le povestesc şi eu I“.
Creangă istorisea la „Junimea", două soiuri de poveşti:
Unele cu conţinut cuviincios, moral, cari se puteau seri şi
publica şi altele, aşa zise corozive (cu măscări). Pe aceste
din urmă numai le istorisea, neputând fi scrise şi publicate,
k din pricina cuprinsului lor. Când istorisea astfel de poveşti
f corozive, pândea ca să nu .fie de faţă căpeteniile Junimei şi
I în special Titu Maiorescu, care nu suferea să asculte astfel
i de literatură, lipsită de buna cuviinţă. Celorlalţi însă, le plă­
ceau grozav şi făceau mult haz de dânsele. însuşi Naum
— pudic din fire, cum era — le asculta şi încă cu multă plăcere.
Se retrăgea, ce e drept, într’un colţ, se roşea la faţă din când
» în când, — dar nu pleca.
Avea o scuză în contra pudicităţii sale; d-sa fiind lite­
rat nu putea să protesteze, plecând, tocmai la povestirea de
literatură populară.
Dintre toţi, Pogor gusta cel mai mult, dintre poveştile
corozive ale lui creangă. De aceia, ori de câte ori nu erau
alte lucrări la junimea, ca să nu se încheie şedinţa, în zadar
îi zicea:
— Creangă, ia spune-ne o poveste!
— El întreba: Pe uliţa mare sau pe uliţa mică ?
— Pe uliţa mare — strigau cei mai mulţi *.

1. Gh. Panu: Amintiri... II, op. cit. p. 96-97.

2. Ce înţeles aveau aceste cuvinte: Era un obicei in Iaşi, că în
timpul carnavalului, umblau păpuşeri, cu hârzobul cu păpuşi şi jucau
două feluri de piese: Unele corozive, pentru oameni mari, şi în spe­
cial pentru bărbaţi, şi altele morale, pentru copii. Când chemai un păpu­
şar în casă, el se uita întâi la persoanele prezente şi dacă nu-şi explica
bine situaţia, întreba:
— Cuconaşule! Pe uliţa mare sau pe uliţa mică ?
. ~ P? ulita mică ~ se grăbea stăpânul casei, să răspundă,
atunci cana se aflau doamne sau copii.
 Atunci începea să le istorisească: Povestea lui Ion cel
prost sau chiar povestea lui Moş Nichifor Coţcarul, însă cu
alte versiuni şi detalii, decât cea publicată Şi aşa se pe­
trecea la „Junimea", mulţumită ghiduşiilor şi năzdrăvăniilor
povestite de Creangă, cu duhul şi mina sa ţărănească.
De multe ori se citeau la „Junimea" şi lucruri slabe
sau prea lungi, plictisitoare. Ca să nu se încheie şedinţa, în-
tr’o astfel de atmosferă, deodată trei glasuri: Creangă, Cara-
giani şi Paicu, strigau: Anecdota, cu accentul pe antepenul-
timă. îndată, cei mai mulţi răspundeau, din toate părţile:
Tăcere. Anecdota primează. Şi de cele mai multe ori, Creangă
îşi,lua rolul de povestitor. Atunci toţi îşi întorceau privirile
către dânsul şi-i sorbeau cuvintele, descreţindu-şi frunţile, de
râs. Creangă însă râdea mai zdravăn ca toţi. Se cutremurau
păreţii de râsul lui. Şi aşa plecau acasă ; mulţumiţi toţi
şi... cu voe bună.
Un alt rol a lui Creangă, când era vorba de opere
bune, era următorul: „Din iniţiativa lui Pogor, la oarecari
ocaziuni,se întrebuinţau la „Junimea", cunoscutele propozi-
ţiuni dela sf. liturghie şi anume: Când era vorba să se’n-
ceapă vre-o lectură, care promitea a fi mai interesantă, Pogor,
începea să cânte preoţeşte: „Acum, să ascultăm sf. Evanghelie
de ex: Dela Schopenhaaer sau dela Conta, cetire!"
Creangă răspundea, din colţul lui, cu un glas de bas
admirabil: „Să luăm aminte". — Pogor replica: „Pace ţie,
cetitorule!“ Şi aşa se începea citirea operii.
Tot în legătură cu biserica, se mai ştie că, membrii
„Junimei" erau socotiţi de toată lumea ieşeană, drept atei. Ei
singuri spuneau că aveau ca deviză: Credo Deum non esse.
Creangă, ca să spele oarecum ponoasele ce planau asupra aces­
tei societăţi şi să schimbe până la un punct, atmosfera ce se
creiase, se duce într’un an la mitropolie, împreună cu mai
mulţi membri, în noaptea învierii. Când a ieşit mitropolitul,
în uşile împărăteşti, cu lumânarea aprinsă şi a strigat: „Ve­
niţi de luaţi lumină", ei, cei dinâi se îndeasă şi-şi aprind
făcliile. După aceasta, ies afară şi pleacă spre casă, cu
făcliile aprinse, zicând la toţi, cu care se întâlneau : Hristos a
înviat! sau răspunzând: Adevărat a înviat. Fără comentarii!...
21. Ion Creangă şi politica. Un om ca Creangă, nu
se putea să nu facă şi politică. Sincer, cu sufletul deschis, era
tras pe arena politică de însăşi marele public, care-1 simpatiza
şi-l aprecia, pentru talentul său de bun vorbitor. Gh. Panu ne

1. Negruzzi: Amintiri dela Junimea, op. cip. 127 şi 189.

spune că, pe vremea lui, preoţii făceau multă politică; iar
printre aceştia, diaconul Creangă, excela. Era pasionat de
întrunirile politice, pe cari nu numai că le frequenta, dar în
cari, mai totdeauna lua cuvântul, cu mare succes. Vorbea
frumos. înzestrat cu o vie inteligenţă, ţăranul Creangă, nu-şi
perduse din modestele studii de .seminar ce făcuse şi avea
limbajul viu, colorat, plin de imagini, popular.
Acest fond, hrănit la orice pas, cu anecdote, amintiri,
învăţăminte din bătrâni, făcea din Creangă, un orator de
tribună, cu adevărat original şi foarte gustat. Creangă era
un naţionalist fanatic, un duşman neîmpăcat al Jidanilor, un
iubitor al neamului; toate discursurile sale erau pe asemenea
temă şi vă puteţi închipui cât succes avea" '. Şi nu numai
pe Jidani îi ura, ci pe străini în genere. Adesea îşi bătea joc de
dânşii, râdea pe socoteala lor, şi-i privea deopotrivă, cu un
fel de amărăciune, moştenită dela părinţi. In aceiaş timp,
bun la inimă, glumeţ şi binevoitor, cu toată lumea. De el te
apropiai lesne. Stătea de vorbă şi cu cel mai modest om, ori
unde-1 întâlnea. Megieşii lui, la orice nevoe, la moş Creangă
se duceau, şi el, cu dragă inimă şi totdeauna cu voe bună,
stăruia pentru dânşii, ca să le facă bine. Negustorii din

1. Gh. P anu: Amintiri dela Junimea I, p. 39.

Notă. Nu numai Creangă, dar toate minţile alese, culmile de
gândire, de simţire şi de caracter, ale înaintaşilor de pe vremea aceia
au fost în contra Jidanilor.
Ca dovadă, dăm părerile câtorva dintre ei, cari prin presă şi
în Constituanta din 1879 au luptat, cu îndârjire — înfruntând cu băr­
băţie, fulgerile ameninţătoare ale întregii lumi, puse în mişcare de
Jidovi — şi au reuşit să salveze art. 7, prin cari se interzicea Jido­
vilor, de a avea drepturi de proprietate, în ţara românească.
V. Conta, filozoful, ales deputat al Iaşilor, ca naţionalist, in
şedinţa dela 4 şi 5 Septemvre, 1879, ţine un admirabil discurs con-
chizând: „Oricum s’ar pnue chestiunea, oricum s’ar interepreta, noi,
dacă nu vom lupta în contra elementului jidovesc, vom peri ca
naţiune. După acest discurs, Creangă ii scrie: „Iubite prietene. Nu-
ştii, cât ne-am bucurat noi Eşenii, de succesul ce 1-ai avut în Cameră.
Eu, după cum mă cunoşti, parcă înnebunisem de entuziasm, şi
de, prost oi fi, d ar inimă mare am. M ’am apucat de-am ţinut o şeză­
toare acasă, cu Răceanu, Ienăchescu, Mişu Micşoi şi te-am procla­
mat, cel m ai mare orator a l nostru. Să trăeşti, căci tu faci cinstire
Eşului nostru, oropsit şi blestemat de Dumnezeu şi de oameni.
Frate Conta, nu ne uita şi scrie-mi, când vii.
Cu dragoste, Ioan Creangă. Alegător naţionalist.
oraş şi chiar ţăranii dela sate, când veniau la târg, de
aveau vreun impas, la moş Creangă erau îndreptaţi; aşa
că aproape nu era om, care să nu fi cunoscut pe Creangă
şi să nu fi primit, cu bucurie, prietenia lu i; iar la nevoie,
ajutorul şi sprijinul lui.
Aşa era el popular şi săritor, la necazuri, pentru toţi.
Adeseaori îl întâlneai, mergând, pe jos, vara cu o pălă­

Vasile Alexandri. In timpul când Vasile Conta rostea discursul

său la Cameră, din care am redat numai încheerea, la Senat, poetul
unirii şi fostul diplomat al ţării la Paris, exprima sentimentele Româ­
nilor faţă de jidovi, în chipul următor: „Ce sânt năvălitorii ?... Sunt
adepţii celui mai orb fanatism religios ; cei mai exclusivişti dintre toţi
locuitorii păm ântului; cei mai neasimilabili cu celelalte popoare ale
lumii...
Ce vreau ei dela noi? Vreau să devie proprietarii pământului
acestui popor ; iar din vechii stăpâni ai ţării, să facă nişte iloţi, pre­
cum sunt astăzi ţăranii din Galiţia şi din o parte a Bucovinei. Ţara
e frumoasă, îmbelşugată... Are oraşe mari, drumuri de fier, instituţii
desvoltate, şi un popor cam neprevăzător, ca toate popoarele din viţă
latină... Ce este mai uşor, decât a se substitui locuitorilor acestei ţări
şi de a face din ţara întreagă o proprietate israelită. Dar, ce ar zice
ţara : dacă i-ar creia o asemenea situaţie în istorie ? Ce-ar zice Româ­
nul, care s’a luptat voios, pentru independenţa moşiei strămoşeşti ?
Ţara şi-ar întoarce ochii, cu durere dela noi. Românul ar zice: Nu-mi
mai cereţi de azi înainte sângele meu, dacă acel sânge vărsat nu
slujeşte decât la trunchierea ţării şi înjosirea demnităţii naţionale.
Pentru aceste considerente, când astăzi România vine cu istoria
sa în mână, pentru ca noi să scrim pe paginile sale al nostru veto,
eu unul, rup pagina destinată pentru înscrierea umilirii ţării; iar pe
cealaltă pagină scriu cu inima mea : demnitatea şi salvarea e i! (Mo­
nitorul Oficial nr. 230 de Joi 1L23 Octombrie 1879, pag. 6552—6558).
Mihail Kogălniceanu zice: „Toţi cei ce poartă un interes viu
pentru ţara lor, s’au preocupat de exploatarea poporului, prin jidovi.
In România, chestiunea jidovilor, nu este o chestiune religioasă;
este o chestiune naţională — şi totdeauna... o chestiune economică.
In România, jidovii nu constituiesc numai o comunitate reli­
gioasă deosebită; ei constituesc, în toată puterea cuvântului — o naţio­
nalitate, străină de Români, prin origină, prin limbă, prin port, prin
moravuri şi chiar prin sentimente... Toţi acei cari au vizitat Princi­
patele şi în deosebi Moldova, s’au înspăimântat de aspectul trist, spre
a nu zice mai mult, ce-1 înfăţişează israeliţii polonezi, cari împopo-
rează oraşele noastre. Când ei au cercetat mai în fond comerciul
industria şi mediile de conveţuire a acestei mulţimi, aceşti călători
s’au spăimântat şi mai mult, căci au văzut că, jidovii sunt consuma­
rie rotundă pe ceafă ; iar iarna, cu o căciulă mare şi un băţ gros
pe umăr. Se ducea la plimbare, afară din târg, la Tătăraşi, la
Păcurari, la Galata şi în alte mahalale lăturalnice ale Iaşi­
lor. Acolo, se întâlnea cu vreun cunoscut de-al lui, lucră­
tor, meseriaş sau simplu muncitor şi se punea la vorbă cu el.
II cinstea şi asculta cu luare aminte, necazurile şi sărăcia omu­
lui, şi de avea putere, îl ajuta, cu dragă inimă. Aşa, întâi-

tori, f ă r ă a f i producători. Şi că marea, şi pot zice, singura şi

principala lor industrie, este debitul băuturilor spirtoase...
Deaceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate
regimele, toţi domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, tot acei ce
poartă un interes viu pentru ţara lor, s’au preocupat de necesitatea
de a opri exploatarea poporului român, — prin un alt popor străin
lui — prin jidovi. (I. M. Bujoreanu : Colecţiunea de legiuirile României
vechi şi noui, câte s’au promulgat până la finele anului 1870. Bucu­
reşti. 1873. Dispoziţiuni şi circulare, cap. X, pag. 813—816).
Mihait Eminescu zice: „Dacă astăzi, când n’au plenititudinea
drepturilor civile, nici pe cele politice, au pus mâna pe tot negoţul şi -
pe toată industria mică din M oldova; dacă astăzi, să lăfăesc înspăi­
mântător asupra şesului românesc; dacă astăzi să încuibă în vatra
harnicilor olteni; ce va fi oare mâine, când vor avea drepturi egale,
când vor avea putinţa de a-şi zice români, când vor avea înscrise
în legi dreptul formal că, patria aceasta este a lor, tot deopotrivă
cu noi I....
Prin ce muncă sau sacrificii şi-au câştigat dreptul de a aspria
la egalitate cu cetăţenii români ? Ei au luptat cu turcii, tătarii, polonii
şi ungurii ? Lor le-au pus turcii, când au înfrânt tratatele vechi capul
în poale ? Pe munca lor s’a ridicat vaza acestei ţă r i; s’a desgropat
de sub învăluirile trecutului această lim bă? Prin unul din ei şi-a
câştigat neamul românesc dreptul la soare ?... (M. Eminescu, Chestiu­
nea israelită, 1914 pag. 481 şi 489).
De altfel, cum putea scrie altfel acela, care în scrisoarea a
IlI- a zice:
Eu ? îm i a p ăr sărăcia şi nevoile şi... neamul
sau versurile doinei, de o tristeţă sfâşietoare:

Vai de biet Român săracul! Z boară păsările toate

în d ă ră t tot dă, ca racul, De neagra străinătate...
Nici îi merge, nici se ’ndeamnă, Cine-au îndrăgit străinii,
Nici îi este toamna toamnă, Mânca-i-ar inima câinii,
N ici e vara, vara lui Mânca-i-ar casa pustia
Şi-i străin în ţara lui!... Şi neamul nemernicia!

Costache Negri scrie: „Jidovimea, adică V7 parte, din popula-

ţiunea noastră totală, este cea m ai tristă lepră cu care ne-au osân-
 nind odată, spre sărbătorile Crăciunului, pe moş Ion Han-
ganu, supărat foc, îl întreabă de sănătate, dar şi de supărare.
Acesta i se plânge că, primăria de mai mulţi ani, a oprit jocul
păpuşilor şi el nu mai poate câştiga un ban, pentru copii.
Creangă atunci, mânios, pleacă la primărie, stărueşte, face vuet
şi scoate învoirea lui Hanganu. De atunci păpuşile, acest
teatru ambulant, care atâta vreme a desfătat poporul, au că­

dit slăbiciunea, neprevederea şi venalitatea noastră11. E. Gârleanu :

C. Negri: versuri, proză, scrisori. Minerva Bucureşti. 1900. p. 116.
Bogdan Petriceicu Hâsdeu scrie: „Talmudul prevede pentru
jidani, două căi de purtare, în privinţa noastră: Dacă sunteţi mai
puternici decât creştinii, exterminaţi-i. Dacă sunteţi mai slabi
decât creştinii, linguşiţi-iu. Vezi: Studii asupra Iudaismului. Bucu­
reşti. Tip. Theodor Vaidescu. Casa Bossel, No. 34. 1866, p. 30—31.
Ion Heliade Rădulescu scrie: „Nu vedeţi Dumneavoastră că
. Târtanii din Englitera şi Franţa, nu cer drepturi de cetăţeni în Ro­
mânia, ci privilegii, supremaţia ; vor a funda o aristocraţie a bani­
lor, a viţelului de aur ?... cea mai bădărană dintre aristocraţii, domi­
naţia de marţafoi, de Jidani, de rufiani ai lui Mamona ?... Să nu încerce
la una ca aceasta, că Dumnezeu ştie, unde vor ajunge Românii, în
legitima lor şi cea mai sacră din toate urgiile, apărându-şi drepturile
lor, ca orice naţiune, ce îşi are instinctul de conservare. — Vezi: I. H.
Rădulescu: Equilibrul între antithese... partea III, Cap. X, Bucureşti,
(1859-1869) p. 380-83.
A. D. Xenopol, zice: „Dacă un român s’ar hotărî să deschidă
o prăvălie, nici un jidan nu i-ar trece pragul... în timp ce Românii nu
se opresc deloc de a cumpăra dela jidani...
Niciodată un jidan nu va primi în întreprinderea sa un român,
dacă acesta din urmă ar putea să înveţe dela el câte ceva ; căci
românii nu sunt primiţi în casele jidoveşte, decât ca slugi sau hamali.
Acest sistem de. exclusivism, persistă, cu toată puterea. Nu se află
în nenumăratele ateliere sau prăvălii ale jidanilor, — care au înţesat
Moldova, dela un capăt la altul — nici un singur creştin sau român, ca
ucenic, lucrător, contra-maistru, contabil, casier, vânzător. Jidanii prac­
tică deci, faţă de Români exclusivismul economic, cel mai viguros. Nu
pot renunţa la el, căci le este prescris în însăşi religia lor. Vezi: La
question israelite en Roumanie, par A. D. Xenopol, studiu apărut în
Renaissance latine. Paris. 1902. pag. 17.
Ion Creangă, în poezia sa : „Oltenii la Iaşi!“, strigă:

Morţii noştri n’or mai plânge Voi cu inima creştină

Sub călcâe de duşmani, Nici un ac dela jidani!
pătat învoirea de a umbla iarăşi, de sărbătorile Crăciunului *.
Creangă pe cât era de modest, pe atâta era de îndrăzneţ,
când se atingea cineva de dânsul, sau când apăra drepturile
altuia. Viaţa politică şi-o inaugurează „la 3 Aprilie 1866, când
a luat parte activă la revoluţia ce izbucnise în Ia ş i2. El, îm­
preună cu păr. Ienăchescu, au scăpat dela moarte, pe mitro­
politul Calinic Miclescu, ascuzându-1 sub un boloboc, în piv­
niţă, la crâşma lui Stihi din sfânta Vineri. Dela 1866— 1872,
zice el, am făcut şi eu, ceva politicale. In întrunirile dela pri­
mărie, cine era mai guraliv decât mine, Bută, Damaschin şi
Cordoneanu. Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri
comunali, tot ce era mai bunişor din fracţiune" 3.
Asupra oratoriilor glumeţe şi înţepătoare ale lui Creangă
s’au scris multe întâmplări hazlii. Iată de pildă una din ele:
La o întrunire publică, pentru alegerea de deputat. Mulţi
oratori se perindă la tribună. Vine şi rândul lui Creangă:
„Fraţilor — începe d â n s u l— mânecile suflecând,
Şi potcapul ce-l apasă, mai pe ceafă, aşezând.
F ra ţi iubiţi, eu ştiu, de sigur, că voi toţi gândiţi, ca mine,
Că ’n iubita noastră ţa ră, n’a r f i rău să fie bineu.
Ce politică făcea Creangă ? La început, multă vreme
a fost duşmanul societăţii literare „Junimea" şi în deosebi a
preşedintelui ei, Iacob Negruzzi. Intr’adevăr — ziceNegruzzi—
„era liberal în ideile lui politice, se dăduse cu adversarii noş­
tri din Iaşi, cari compuneau aşa zisa: „Fracţiune liberă şi
independentă". Deşi fusese la şcoala dela „Trei-Ierarhi" şco­
larul lui Maiorescu (junimist) şi recunoştea acestuia mari cali-

1. Primarul Guşti în 1884, printr’o ordonanţă, opreşte jocul pă­

puşilor, socotindu-le contra bunelor moravuri; iar V. Pogor în 1879,
Decemvrie 13, dă învoire, din nou. Vezi: Gr. I. Alexandrescu. Biogra­
fia lui Creangă, op. cit. p. 25—26 şi 29.
2. După detronarea luiCuza-Vodă (11 Fevruarie, 1866), s’a alcă­
tuit o locotenenţă domnească, din Lascăr Catargiu, Gh. N. Golescu
şi col. N. Haralam'oie. La 3 Aprilie (1866), a fost înscenată o revo­
luţie în laşi, cu ajutorul cneazului Moruzi. Ii^fruntea mişcării erau:
N. Roznovanu, N. Ceaur-Aslan, Teodor Boldur-Lătescu ş. a. cari
simpatizau cu Ruşii. A fost tras de partea lor şi mitropolitul Calinic.
Răscoala a fost însă înăbuşită imediat, de L. Catargiu, care sosise de
cu seara dela Bucureşti; iar mitropolitul Calinic a scăpat, dosit de
Creangă şi Ienăchescu. Domnitorul Carol I, tocmai atunci intrase în
ţară. La Găeşti, în drum, cel întâi decret de amnestie pe care-1 sem­
nează, este acela, de iertarea lui Calinic. Vezi: T. Maiorescu: Istoria
contimporană a României. Bucureşti. 1925 p. 13.
3. Iacob Negruzzi: Opere complecte. I. Bucureşti. 1893, p. 150.
taţi didactice, ca „fracţionist" însă, nu ne putea suferi, închi-
puindu-şi că noi vrem să vindem tara nemţilor şi jidanilor.
Dar şi Negruzzi l-a stigmatizat în electoralele lui, cu porecla
de Părintele Smântână. Din ce pricină oare ?
, Aflase poate că-i plăcea smântână, pe care o mâncase,
cu lăcomie de copil; căci singur Creangă povesteşte:
„D’apoi, cu zmântânitul oalelor, ce calamandros făceam !
Când^ căută mama să zmântănească oalele, zmântăneşte Sma-
randă, dacă ai ce“... Alţii zic, pentrucă era blond şi
slăbuţ fată, când era tânăr şi avea o bărbulită roşcată,
deschisă, albă ca zmântâna, care se termina cu un cioc sub­
ţire, parcă era o codiţă de boboc de gâscă. Negruzzi zice:
Iar părintele smântână
Căpătând cuvântu’n fine
Zice: ’n astă mică ţară
N’ar fi rău să fie bine!
Dela satira lui Negruzzi, i-a rămas lui Creangă, porecla de
„popa smântână". La moartea lui — scrie Gr. I. Alexan-
drescu s’a găsit la dânsul, într’o ladă „o păpuşă în chip de
popă, cu potcap pe cap“, pe care era scris: „Popa smântână".
Mahalagii îi ziceau „Creangă răspopitul"; iar adversarii, la ale­
geri, îl numeau „popadracu". Cu astfel de epitete s’a ales
Creangă din politica lui. El însă nu se supăra, ci ridica ade­
sea porecla în renume. Ba, uitasem să spun ; Creangă a în­
cercat odată să se aleagă şi el deputat; nu numai el, să aleagă
pe alt». Dar, discursul, rostit cu acea ocazie, a fost aşa de
pu^n serios, în cât alegătorii au luat canditatura lui drept
o glumă şi la desfacerea urnelor, n’a obţinut nici trei voturi ’.
Creangă însă, ori de câte ori vorbea era ascultat şi apre­
ciat. „Intr’un congres didactic la Iaşi, când discutiunile ajun­
seseră^ aprinse, dar fără şir, Creangă — care stătea retras şi
tăcut într’un colt — deodată sare în sus şi cu glas puternic
strigă, cât putu:
^ er 5uYântul> Domnule Preşedinte! Deodată se făcu
tăcere adâncă şi cu toţii întoarseră capul către dânsul.
■Am zis: „Cer cuvântul", domnule Preşedinte2.
— Aveji cuvântul, răspunse preşedintele, cam ne­
dumerit. Şi începe Creangă:
— Era, domnilor, un ciubotar, care nu făcuse nod la
aţă, şi cosea, cosea mereu, fără nici o ispravă. Aşa faceţi
şi d-voastră: vorbiţi mereu, fără să ştiţi ce vorbiţi.
1. N. A. Bogdan: I. Creangă în Familia, XXVI, 1890, No. 9, p. 105.
2. Ms. Bibi. Acad. române, No. 3757, f. 63.—Cf. Dimitrie Furtună
op. cit. p. 78.
 'Un hohot lung de râsete izbucni în toată sala şi de
atunci cogresul didactic a rămas caracterizat de Creangă,
pentru totdeauna.
După intrarea lui, în societatea „Junimea", prin 1875,
şi-a schimbat părerile politice. Părăseşte „fracţiunea liberă" şi
devine junimist, cum a rămas în tot restul vieţii sale.
Pe atunci, spune Speranţă, înainte de alegeri, se fă­
ceau întruniri şi se vorbia în contradictoriu, unii contra şi
alţii pentru, sau mai bine zis, unul dela guvern şialtul dintre
opozanţi, şi de obiceiu se încheia cu... bătaie.
Am apucat şi eu întruniri de felul acestora. îmi aduc
aminte într’o seară, cu cât de mare greutate au ajuns, ca să
vorbească răposatul profesor C. Dumitrescu-Iaşi şi G. Panu.
S’aude din sală:
— Să vorbească d. Const. Dumitrescu, profesorul.
— Profesor? Nu se poate, răspunde o voce. Dacă-i
profesor, să se ducă la şcoală.
— Profesor la Universitate!..
— Nu se poate. Să vorbească d. Chiru !..
— Jos Chiru, nu se poate C hiru!... Chiru-i buruiană rea,
din pricina lui, nu mi-am putut prăşi lesne păpuşoiul.
— Să vorbească d. Panu, avocat.
— Jos cu avocaţii! N’avem nevoie de avocaţi, să ne
încurce iţele. Jos!
Tot în „Electoralele" lui Iacob Negruzii, sunt nişte
versuri, care pot să ne dea o idee lămuritoare, despre în­
trunirile de pe vremea aceea. Iată-le:
...Nu s‘ascult a lui cuvinte D a ţi de tot, c o p ii!! Pe d â n ş ii!!
Lehăescu, P ătlăgică, Aleu v ale u ! Unul plânge...
Amândoi s’au prins de pepturi, Mi-a scos dinţii, însă a ltu l:
Alţii vin în ajutor, Vai, amar, îmi curge sânge!
Parte pentru P ătlăgică, Mi-au spart capul profesorii,
Parte pentru profesor. Mi-au rupt şoldul băcănimea.
Pumni şighionturi se preschimbă încleştată, strigă, geme
Se văd bâte ridicate Şi se vaetă... mulţimea.
P ă r ţi de scaune şi mese Aşa’n luptă sângeroasă
Sbor prin aer aruncate. Ajung toţi p ân ă la scară
I a r când vuetul din sală, Şi înpinşi unii de a lţii
A sa culme o atinge, Se rostogolesc... a fa ră.
Unul plin de perfidie Acum sala-i deşertată...
Lumânările le stinge. .................................
întunericul se’ntinde Ochelari, galoşi, căciule
N u se m ai cunoaşte nime Mese, scaune sdrobite,
Lehăescu d ă ’nprofesori Clopoţel şi beţe rupte
P ătlăg ic ă ’n băcănime. Zac pe scânduri risipite.
 22. Creangă în consiliul general de Instrucţie*Când
fostul său coleg, V. Conta — din Tg. Neamţ şi dela Junimea —
ajunge ministru de culte şi instrucţiune publică, numeşte
pe Creangă membru, în consiliul general de Instrucţiune
(1880— 881). Aceasta şi ca o răsplată, pentru sprijinul ce-i
dăduse Creangă, alegându-1 deputat al Iaşilor, ca antisemit.
Acum Creangă începe a călca de sus. Pleacă la Bucureşti,
ca să-şi îndeplinească misiunea, care i se încredinţase. încă
dela început, se remarcă ca un membru distins al consiliului.
II interesa toate chestiunile, puse în discuţie. Se consulta cu cei
mai autorizaţi membri din consiliu şi-şi da părerea sa, pe
care o susţinea, cu felul său de a fi. Aşa de pildă: „Unii
dintre fruntaşii dăscălimei, stăruiau să fie introdus studiul
•limbei latine şi în şcolile secundare de fete; iar el, era de
părere, că femeile pot fi bune soţii şi bune mame, fără să
fi învăţat şi limba lui Cicerone. Ba — râdea dânsul — teamă
mi-e, ca nu cumva să se smintească, învăţând-o.
Era deci, unul dintre cei mai zeloşi membrii ai consi­
liului general, căci ţinea să afle, cari sunt cuvintele celor
ce stărue, pentru limba latinească şi în şcoalele de fete, şi
apoi să-şi dee, în toate împrejurările, pe faţă, părerile sale" l.
Greangă la „Junimea“ din Bucureşti. Am văzut că
odată cu numirea lui Iacob Negruzzi, ca profesor la Uni­
versitatea din Bucureşti, s’a strămutat şi cuibul „Junimei“
ieşene după dânsul. La Bucureşti, se ţineau şedinţele literare,
în casele lui T. Maiorescu, Vineri seara. ____
Creangă fiind în Bucureşti, cu ocazia convocării con­
siliului general de instrucţiune, al cărui membru era, seara
venea pela Maiorescu, ca să ia parte la şedinţe.
Intr’o seară, era aşteptat. Lume multă la şedinţă. Dar
Creangă n’a venit dacât pela 11 ceasuri, după ce s’a
terminat şedinţa consiliului general.
— Se poate, domnule Creangă — i-a zis stăpânul casei.
Faci ca atâta lume, să te aştepte ?!
— Ce să zic ? a răspuns el, zâmbind, ca de obicei.
D-voastră, ca d-voastră ! Ne având, se vede, altă treabă, aţi
aşteptat, în cea mai bună societate, şi aşteptarea nu a fost
zadarnică. Eată-mă. Sunt aici. Eară eu, care umblu în treburi
mari, voi fi aşteptat, poate mai puţin ; dar vorba românului:
C(e geaba vii, ae geaba te duci.
— Ei bine'— i-a zis unul, dintre cei de faţă. Cine mai
era pe acolo ? Ce-aţi mai pus la cale ?
Ear nu ştiu, cum să-ţi dau răspuns — grăi Creangă.
Ci-că, într’o Duminică, o cucoană şi-a luat fiica, şi S-au dus
 amândouă la biserică. Intorcându-se, după slujbă acasă, a
întâlnit-o în drum, altă cucoană, care a întrebat-o : Cine mai
era la/biserică ?.
De! a răspuns cucoana. Eu am fost şi fiică-mea; de
acolo ’nainte, tot prostime.
/ Aşa era Creangă. Vorbea tot în pilde. Rare ori să-ţi fi
spus el cum stau lucrurile pe „şleau". Ii plăceau snoavele şi
jtot râdea. Ţăran guraliv şi hăzos. Aşa i-a fost firea. Aşa
/i-a fost viaţa.
23. Ion C re an g ă bolnav. Cam din anul 1877, Creangă
se simţi atins de o boală incurabilă, avea accese de epilep­
sie \ La început, crizele erau mai uşoare, în curând însă

1. De ce s’a inbolnăvit Creangă aşa tam-nesam? Pentru a

răspunde la aceasta, ne întrebăm şi noi, cum au întrebat oare când
apostolii pe Mântuitorul, asupra pricinii boalei orbului din naştere.
Doamne, cine a greşit, el s’au părinţii lui, de s’a născut orb ? Mântui­
torul le-a răspuns. Nici el, nici părinţii lui, ci pentrucă să se arate
lucrurile minunate ale lui Dumnezeu prin el, de aceia s’a născut orb.
Aici însă lucrurile se inversează. Dacă ne interesăm de părinţii lui
Creangă, aflăm că tatăl lui, avea năravul de a bea, căci atunci, când se
văita că nu are bani, cu ce să-l mai întreţină pe Ionică prin şcoli, de
zicea! „Nu face băietul ista atâţia husăşi, cu straie cu tot, câţi
am dat eu pentru dânsul, p ân ă acum“, femeia lui Sm aranda,
cea înţeleaptă, îi răspundea:
— Sărmane omule, dacă nu ştii boabă de carte, cum ai să mă
înţelegi? Când trag i sorocoveţii la musteaţă, de ce nu te olicăeşti
atâta? Petre (a) Tudosiicăi, crâşm arul nostru, aşa-i că ţi-a mâncat
nouă sute de lei? Vasile Roibu din Bejeni, mai pe atâţia şi alţii câţi ?
Ruştei lui Valică şi Măriucăi lui Onofrei, găseşti să le dai şi să le
răzdai ? Ştiu eu ; să nu crezi că doarme Smaranda, doarmire-ai som­
nul cel de veci, să dormi! Şi pentru băet, n’ai de unde da ?.. Apoi,
se zice, că însăşi Smarada ar fi suferit de epilepsie vre’o zece ani, dar
se vindecase. Era prin urmare o boală ereditară în familie, zice Gr. I.
Alexandrescu, în biografia lui I. Creangă. N egruzzi însă socoteşte
că boala i-a provenit din pricina vieţii neregulate, pe care o ducea
Creangă (Jean Boutiere op. cit. p. 40, nota 7 şi 8). Dar Eminescu,
printenul său, de ce a înnebunit ? Pentru că era dintr’o familie de
nervoşi — ni se răspunde. Un membru din familia lui a fost epileptic,
un frate al lui s’a împuşcat, o soră a lui a murit nebună. S’ar maj
găsi poate, că un străbun al său a fost beţiv, un altul criminal ş1
aşa mai departe. Nebunia era prin urmare în familia Iui. Se uită
insă, observă A. D. Xenopol că „nevroza unei familii are tocmai
aceasta drept caracteristic, că se manifestă în diferite forme, la
diferiţi membrii; dela epilepsie şi nebunie, până la talent şi la geniu.
P- S. S. Or. Veniamia Pocitau—Ploeşteanu. Ion C r e a n g ă . 7
boala se agravează, mai ales după ce Creangă, făcu greşala,
de a se da pe mâna unei babe din mahala, „mama Maria“,
care-1 „puse în salcie" £ Din acest an, el simte nevoia de
a fi suplinit, din când în când, la catedră şi a nu se mai
putea duce nici la adunările la cari era chemat. Ai lui, încep
a se îngriji. La 8 Noemvrie 1880, fiul său Constantin, îi
scrie din Bucureşti: „Schimbă-ţi traiul, tată, sileşte-te a
asculta sfaturile doctorilor de-acolo; căci pentru asemenea
boale sunt atât de savanţi, ca şi aceştia de aici. Mai du-te
la dr. Botez sau mai bine, adu-1 pe el la d-ta devale". Se
vede că-i scrisese să întrebe despre boala lui, pe vre un
medic savant din Bucureşti. In anul următor, la 12 Iunie,
1881, Constantin îl sfătueşte să se ducă, ca să facă o cură
de băi la Odesa, în luna Iulie, unde fusese informat că e
„şi eftin şi comod. Ar avea ocazia şi d-na Tinca,,. să vadă
marea"!...
Creangă însă, nu se încumetează, să se depărteze până la
Odesa. In anul următor, 1882, i se păru că se simte ceva mai
bine. Anul ce urmează, îi aduce însă, o mare durere sufle­
tească. La 28 Iunie, 1883, M. Eminescu, prietenul său, îşi
perduse raţiunea. Vestea aceasta influenţează mult asupra
lui, îi agravează suferinţele şi crizele se îndesesc.
Intr’un după prânz, din luna Mai, 1884, Creangă vine
la şcoală. Eşind din cancelarie, se îndreptează spre clasă.
Când a deschis uşa clasei, i-a venit rău deodată şi a căzut
jos, gemând. Ridicat pe mâini a fost transportat în cance­
laria profesorilor. Aproape că nu mai sufla, încât se credea
că a şi murit. Jurnalele din Bucureşti, înştiinţate telegrafic,
răspândesc vestea morţii sale. Fiul său, Constantin, îngri-

Geniul deci, fiind şi el o stare de nevroză particulară, nu este mai

mult temeiu, ca el să se prefacă în nebunie, — decât să se prefacă
nebunia în geniu. Fiecare persistă în starea în care se află, şi trebuesc
împrejurări anormale, ca sâ împingă pe geniu — cea mai înaltă expre-
siune a gândirei omeneşti — în negaţiunea ei absolută, neconştienţă,
nebunie. (Prefaţă la poeziile lui M. Eminescu. Ediţia Şaraga. 1893).
1. După unii, această „punere in salcie" ar fi fost încercată de
Creangă, cam 10 ani, după intrarea la „Junimea", deci către anul
1866 (Negruzzi şi Grigoriu). Tratamentul era: „Se închideau bolnavii
timp de 30 zile într’o cameră caldă de 70 gr., i se da să bea ceai
amestecat cu diferite droguri, în pahare mari, i se făcea apoi bae şi
fumegaţiuni. După Amintiri din Junimea (p. 212) ar fi urmat un tra­
tament de şase săptăm âni; pe când C. Grigoriu ştie, că Creangă
n’a putut suporta regimul impus de „mama Maria“ mai mult de 4—5
zile. Vezi: Jean Boutiere op. cit, p. 41, nota 1 şi 2.
 jorat^ la 26 Mai, 1884, scrie moşului său, lui „Bădiţa Zachei",
dascălul: „Aş fi cel mai fericit, dacă providenţa, care îngri­
jeşte "de toţi, va priveghea şi asupra lui... Răspunde-mi, te
rog grabnic, cum îi mai este?". Avusese şi alte atacuri
grele, prin somn. Nu ştim ce i-o fi răspuns „Bădiţa Zachei",
dar ştim că Costantin stărue, şi-l hotărăşte a se duce la
Slănicul Moldovei, despre cari Moldovenii au aproape aceiaşi
ideie, ca de scăldătoarea oilor din Ierusalim, vindecătoare
de tot felul de boale.
La 14 Iunie, după o călătorie anevoioasă de două
zile, în timpul căreia a avut de câteva ori ameţeli uşoare,
Creangă ajunge ia Slănic. După ce se aşează J a locul
destinat scrie celor de acasă. La 16 Iunie, 1884, scrie Domni­
şoarei Ecaterina Vartic, peste drum de şcoala evreiască în
Sârărie (devale). La Ia ş i; iar la 24 Iunie Domnului Zachei
Creangă la debitul de tutun „/. Creangău, din str. Băncei. Iaşi,
Grabnic. Amândurora le scrie, cam acelaş lucru. Iată ce
scrie fratelui, său : „Frate Zachei, Miercuri în 13 a curentei,
sara, am mas la Târgu-Ocna şi joi, în 14, pela 2 după
amează am ajuns la Slănic. Pe drum şi la Slănic vre-o
câteva zile am avut ameţeli. Eri, mai ales, Sâmbătă noaptea
spre Duminecă (16) mi-a fost foarte rău, perdusem chiar
cunoştinţa. Insă dl. Doctor Aronovici, grabnic mi-a dat
ajutorul cuvenit şi mi-am venit în fire. De ape am fost
oprit a bea, până astăzi în 24, şi băi calde numai 3 am
făcut până acum; după care mă simpt mai bine şi ameţeli
nu mai am, de vr’o 4 zile. Sper că mă voi face bine, cu
ajutorul lui Dumnezeu....
La începutul lunei August, se întoarce la Iaşi *. Aici a
avut nespusa bucurie, de a vedea pe prietenul său, M. Emi-
care> după un tratament medical la Bucureşti, apoi la
Dohling, lângă Viena şi după o călătorie în Italia, se făcuse
sănătos ; iar pe ziua de 2 Septemvrie, i se încredinţase postul
de sub-bibliotecar al bibliotecii centrale din Iaşi. Se înţelege
dela sine însă, că poetul nu mai avea nici mina, nici inte­
ligenţa sclipitoare de mai ’nainte şi deci nu se mai puteau
bucura împreună de orele libere, ca în trecut. Toamna
anului 1884 o petrece, când mai bine când mai r ă u ; iar la
1 Ianuarie 1885, Creangă se crede „deplin restabilit", ba
gata de a scrie şi alte povestiri hazlii, cu privire la „jidovii
depe la noi“.
i^îr- scr*sor^ e primite dela fiul său Constantin, care se
afla Ia Viena, pentru studii, reiese că boala îşi urma cursul
ei progresiv. Se vede că primise veşti rele, de aceea la data
de 23 Mai, îi răspunde, să-l încurajeze: „N’ai grije (tată),
că de bătrân poţi muri, da de boala asta, b a !
In vara anului 1886, se duce din nou la Slănic, de astă
dată, în tovărăşia prietenului său, N. A. Bogdan. Nu-şi per­
duse, nici buna dispoziţie şi nici straşnica poftă de mâncare.
Crizele însă devin din ce în ce mai dese. Pe la 31 Iulie, se
vede că se luase de gânduri, de aceia scrie fiului său, din
Slănic, cerând informaţii asupra doctorilor din Viena, soco­
tind să se ducă, ca să se caute şi pe acolo. Se vede că
Constantin îi trimisese
vreo reţetă dela vre-un
doctor din Viena, căci la
14 Aprilie 1887, îl în­
treabă : Cum mai este
boala „ciocnită de ultima
răţetă ?“.
Nu ştim, dacă s’a dus
şi în vara anului 1887 la
Slănic. Ştim însă, că pe
toamnă, prin Octomvrie
(1877) se duce p e l a
Neamţ, să-şi vadă rudele
şi prietenii. La Târgu-
Neamţ se duce la moşul
(unchiul) său bun.pr. Gh.
Creangă, frate cu mama
lui, care slujea la capela
spitalului. Aici primi vi­
zita institutorului Cosmo-
vici, căruia îi citi câteva
foi din amintirile sale;
iar a doua zi, se duce şi
el la Cosmovici, care era
Părintele Gheorghe Creangă cu soţia sa, i? Ia ° ai853ntşi
„rnşni Ini Creangă, din Tg.-Neam, îi povesU multe!
despre fostul său dascăl, pr. Isaia Teodorescu, arătându-i şi
locul unde se aşeza el, când le vorbea. Făcu şi o lecţie cu
copiii; iar la sfârşitul orei, oferi un exemplar din povă-
tuitorul său, pentru biblioteca şcoalei '. Se duce şi pela Hu-
muleştii lui, spre a-şi vedea pe celelalte rude şi prieteni
buni, din copilărie.
In anul următor, la 1 Iunie, 1888, Creangă primeşte o
scrisoare dela moşul său pr. G. Creangă, din care se vede că
el auzise că „se află mai binişor", încurajându-1 şi îmbăr-
bătându-1: „Nu te da bolii, care ne persecută, pas cu pas...
să mă crezi, Creangă, că şi eu sunt bolnav. Vreau să te
întreb : Nu mergi la Slănic, în vara asta ? “. Căpătase bătrânul
preot, un bilet de băi gratuite dela Spiridonie şi acum umbla
după tovarăş.
La Slă'nic, nu s’a mai putut duce, în vară anului 1888 şi
nici toamna la Neamţ şi Humuleşti, — cum făgăduise. Boala
se vede că progresase şi nu se mai bizuia a se depărta
mult, de bojdeuca lui.
N’avea ce se face de prieteni, cari nu-1 slăbeau. Aşa,
pe la 1886, participă la un congres economic, care se
ţinea în sala teatrului naţional din Iaşi. Printr’o spirituală
întrerupere, Creangă puse sfârşit unui discurs chilometric al
unui vorbitor plictisitor.
In 1888, redactează împreună cu colaboratorii săi, la
cărţile didactice, o broşură : „Răspuns Ia criticile lui Ion Pop
Florantin", care-i acuzase, că ar fi plagiat un abecedar al
unuia Schvartz. Tot în acest an se duce la „cercul literar"
a lui N. Beldicianu, profesor la un gimnaziu din Iaşi, care se
întemeiase atunci, cu Artur Gorovei — pe atunci student la
drept, Eduard Gruber, A. Stavri, D-ra Sevastos şi alţi tineri,
pentru a contrabalansa cercul de intelectuali, pe care V. G.
Morţun şi I. Nădejde îi grupase, în jurul revistei „Contem­
poranul", cu idei ateiste.
Aici citi el, la 4 Mai, a patra parte din Amintirile sale,
cari fură primite cu un adevărat delir, hotărând cercul, ca
în acea seară, să nu se mai citească nimic, pentru a rămânea
membrii, sub farmecul lecturii lui Creangă. Legături de strânsă
prietenie şi admiraţie, se închiegară între membrii acestui cerc
şi moş Creangă, cari mergeau adesea la bojdeuca lui, să-l
vadă şi să afle din păţaniile şi isprăvile lui. Creangă le
spunea cu haz şi voioşie; iar musafirii se desfătau, soco­
tind ziua acea, ca o „zi de sărbătoare".
In anul 1889, nu se mai duce pela Neamţ. La cerc însă
se ducea, din când în când. Colaboră şi la un album literar,
proiectat de Gruber, la începutul anului 1889, dar care n’a
mai ieşit. In acest an ia parte şi la un congres didactic din
Iaşi, la care a luat şi cuvântul.
Pela mijlocul Iunei Decemvrie 1880 — două săptămâni
înaintea morţei sale — I. S. Ionescu, un prieten al său, vine
să-l vadă. Atunci Creangă îi povesteşte anecdota: Calicul
din Talpalari. Este ziua în care îl văzură prietenii pentru
ultima oră. El îi conduce până la poarta grădinuţei sale şi
 cu umorul său obişnuit, le zise: Cu bine şi sănătate, şi
de-acum într’o mie de ani... bejănie.
24. S u p ărări şi necazuri. Să te ferească Dumnezeu
să ajungi la bătrâneţe, şi să fii bolnav, străin şi sărac. Bietul
Creangă, avusese concedii de boală câţiva ani. Din 1877 fu
nevoit a lăsa postul de institutor, pentru a-şi regula drep­
turile la pensie. Nu avea însă vârsta legală de pensionare
şi de aci supărări, cheltueli cu drumurile şi necazuri de
diferite feluri. In mare lipsă de bani şi bolnav, a fost silit
sa se ducă de mai multe ori pe la Bucureşti, la ministerul
Cultelor şi instrucţiunii publice, dar nimeni nu-i venea în
ajutor. Prietenii îl părăsiseră. însuşi Titu Maiorescu, a căruia
sprijin îl ceru în câteva rânduri, se dă la o parte '. A trebuit
să îndure zile grele, sărmanul Creangă.
In 1885 altă durere: Iacob Negruzzi, părăseşte Iaşii,
fiind numit profesor la universitatea din Bucureşti. Junimiştii
îi dau un banquet. Cu el se mută şi „Convorbirile literare"
la Socec şi Teclu; iar cercul din Iaşi, lipsit de întemeie­
torul şi directorul lui, dispăru şi el, în curând.
Altă durere şi mai mare. In 1886, Eminescu îşi perdu
raţiunea, pentru a doua oară. Internat, la 9 Noemvrie, în ospi­
ciul de la mănăstirea Neamţului, Creangă se duce la 2 Fe-
vruarie 1887, împreună cu V. Q. Morţun, să-l vadă. Mergea
spre bine. Prin Aprilie, iese, dar nu mai vine la Iaşi, ne
având nici un rost, ci se retrage la sora sa Henrieta, la
Botoşani. Simţea că i se apropie sfârşitul.
In 1889 — ultimul din viaţa Iui Creangă — iluzile ce-şi
făcuse asupra stării de sănătate a prietenului său, se risi­
pesc. In primăvara acestui an, Eminescu îşi perde din nou
raţiunea. Transportat la Bucureşti, a fost internat într’o casă
de sănătate, unde după câteva momente de luciditate, în
zorile zilei de 15 Iunie (1889), îşi dete obştescul sfârsit, fiind
înmormântat în cimitirul Belu2.
1. Adese ori spunea lui A. Gorovei, cu lacrămi în ochi: M-am
dus în str. Mercur, unde locuia Maiorescu şi am zărit pe fostul meu
profesor, în balconul casei. Sun la uşă şl mă anunţ, prin valet; dar
valetul întorcându-se, îmi spune că Maiorescu, nu-i acasă. Plec din
curte, dar când ies pe poartă, îl văz din nou pe Maiorescu, la aceiaş
fereastră, uitându-se după mine. Am mai venit şi a doua şi a treia
oară, dar... în zadar. Penibilă decepţie 1— Artur Gorovei: Viaţa româ­
nească. XII, p. 361—363. — Cf. Jean Boutiere. p. 45 (nota 1).
2. Ce ironie a soartei I Acest mare geniu al românismului, moare
lovit în cap de o piatră, aruncată de renumitul tenor Petrache Poe-
naru, care se găsea internat, în acelaşi ospiciu şi cu care se certase
în curte, pentru.... o coajă de pâine.
 Toate aceste încercări au influenţat mult asupra sănă­
tăţii lui Creangă, grăbindu-i şi lui sfârşitul.

24. M oartea. In ziua de 31 Decemvrie, 1889 (12

Ianuarie 1890 st. n) ora 1 p m., se sfârşeşte firul vieţii lui
Creangă. Spre seara cea mai frumoasă şi plină de veselie, seara
de sf. Vasile, când oraşele şi satele Moldovei lui dragi, răsu­
nau de huetul de clopote, de tălăngi şi clopoţei, de urături
tinereşti, buhaiuri şi capre, — atunci a închis ochii pentru
totdeauna acela, care în toată viaţa lui a fost veselia întru­
pată. Ciudată potriveală ! Şi nici măcar, nu i-a închis în boi-
deucuţa lui iubită, ci în str. Qoliei 51 (azi str. Cuza-Vodă)
la debitul de tutun, unde mergea adesea. Aici s’a pristăvit în
Domnul, în cele mai scumpe zile, cel mai preţuit şi iscusit
povestitor, în graiul dulce al poporului moldvenesc. Mulţi
dintre şcolarii lui, vin să-l ureze, ca de alţi ani, dar rămân
uimiţi. Dascălul lor sta întins în raclă, neclintit. Se uitau
la el şi parcă nu le venea să ceadă. Faţa-i era tot roşie
ochii închişi, ca şi când ar dormi; iar gura zâmbitoare*
intre deschisă, parcă ar fi vrut să le mai spună, vre un
cuvânt, de haz şi bucurie.
Moare în puterea vârstei, la 53 ani, de un puternic
atac de epilepsie. Vestea morţii lui, s’a răspândit, ca fulge­
rul, în tot oraşul. Prietenii cari aflară, veneau să-l vază.
.^ strămutat la bojdeucă, ca să plece pe calea
Vefni‘C1u-’ - n .^ lo g u l său- In ziua de 2 Ianuarie 1890, clo­
potele bisericii din apropiere, vesteau petrecania Iui Creangă,
spre locaşul cel de veci. Puţină lume ; câteva rude şi prieteni :
f n S studenţi, colegi şi elevi dela şcoala primară unde
fusese el dascăl. Se zicea, că invitaţiile au fost trimise
târziu şi nu sosiseră încă, la destinaţie. II prohodiră preoţii
rugându-se pentru iertarea păcatelor lui. Bătrânul institutor
S . f i ^ vescV oste.şte.un cuvânt Panegiric, arătând meri-
hJr tî1« a?g •’ Cia lnst,tHtor şi educator; iar Eduard Gru-
! l n S eL0gl M ca f cf nţor- Şi apoiu, în plânsetele rudelor
^ î săracilor, ajutaţi de el, — îl conduseră şi-l înmor­
mântară, în cimitirul „Eternitatea". Mormântul lui _ fără
cruce la căpătâi — a fost acoperit de iarbă şi de spini ca
a oricărui om sărac Abea mai târziu, s’a făcut o chetă
printre şcolarii din Iaşi şi cu banii strânşi, 1 s’a pus o
Î q u ’ ,• !>, ! “ a cap» c.“ ^semnarea numelui lu i; iar în
1914, î sa făcut un grilaj, ridicându-i-se şi un modest
monument, cu bustul lui deasupra. '
 Un grup de intelectuali în 1932, îi ridică, un monument
\oonkUS*^ desupra şi cu inscripţia: Ion Creangă
Ridicat din iniţiativa d-lor. C. Meisner, fost
ministru, A. C. Cuza, profesor Universitar, P. Bogdan
primar municipiului Ia şi; Gh. Ghibănescu profesor Georg’e
G. Maxim, publicist 1932.
Numele lui Ion Creangă, nu se uită. El se vede, pe
frontispiciul şcolii primare şi a Ateneului popular din Humu-
teştişi în alte părţi ale tării.
' Aceasta este trista poveste a lui moş Ion Creangă, pe
care şi-o spune singur, mai bine ca oricare altul, când scrie :
/ „In sfârşit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată?
/ Ia, am fost şi eu, în lumea asta, un bot cu ochi, o bucată
/ de humă însufleţită, din Humuleşti, care nici frumos, până
la douzeci de ani, nici cuminte până la treizeci, şi nici
bogat până la patruzeci, nu m’am făcut. Dar şi sărac ca
! ln_ aţ?u^ acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt, nici­
odată n’am fost!“. Din tot ce-a fost şi cum a fost, ne-a
rămas doar chipul lui vioi şi opera cea neperitoare a talen-
\ tului său de neîntrecut poveştilor, — talent tot de la Cel de
\sus hărăzit — care operă, va trăi atât, cât va fi o inimă
\să bată şi un suflet omenesc să-o înţeleagă.
 TABLA DE MATERIE:

_ p a g ._

1. P r e c u v â n t a r e ....................................................................... 3 _6
2 . Naşterea şi familia s a .......................................................... 7
3. învăţătura de c a r t e ............................................................... 9
4. C ă să to ria ....................................................... ......................... 20
5. Hirotonia în diacon. Bisericile unde a slujit . . . . 21—26
6 . Ion Creangă elev la preparandia dela Trei-Ierarhi . . 27
7. Ion Creangă institutor şi e d u c a to r ................................... 29
8- n n „ d e f i n i t i v ............................... .... . 34
9. Creangă părăsit de soţie. D iv o r ţu l ................................. 35
1 0 . Conflictul cu autorităţile bisericeşti: a) Mergerea la
teatru; b) Tragerea cu puşca; c) Portul pălăriei şi tăie­
rea pletelor-; d) Oprirea lui Cieangă dela serviciul bise­
ricesc şi darea lui în judecata consistoriului; e) Suspen­
darea vremelnică; f) Creangă leapădă potcapul şi hai­
nele diaconeşti: g) Epilogul chestiunii; h) Creangă se
mută în bojdeuca sa............................................................. 37
11. Destituirea lui Creangă din postul de institutor. . . . 46
1 2 . Creangă intervine la minister, dar fără rezultat favorabil. 47
13. Creangă debitant de tutun..................................................... 50
14. Creangă reintegrat în învăţăm ânt...................................... 65
15. Judecarea din nou a lui Creangă de consistoriu. Exclu­
derea lui din catalogul clericilor bisericeşti...................... 67
16. Bojdeuca Iui Creangă din Ţicăul Iaşilor. . . . . 68
17. Creangă în intimitate.............................................................. 73
18. Prietenia între I. Creangă şi M. Eminescu......................... 75
19. M. Eminescu găzduit de Creangă în bojdeuca sa. . .
20. Ion Creangă la „Junimea"..................................................... 84____ 8 6
21. Debutul lui Creangă la „Junim ea*...................................... 86
2 \ Ion Creangă şi politica........................................................... 88
23. 1. Creangă membru în consiliul general de Instrucţie. . 96
24. Ion Creangă bolnav. ........................................................ 97
25. Supărări şi necazuri....................................................... ţ0 2
26. M o a r t e a ..................................... .... ............................ jq3
 LUCRĂRI PUBLICATE CA ARHIEREU
32. Biserica ortodoxă a Jugoslaviei, în revista: „Biserica orto­
doxă română", pe Iulie-August, 1929. — Publicaţi ca preot.
33. Biserica ortodoxă Albaneză, în rev. „Biserica ortodoxă
română", pe Februarie şi Martie. 1933.
34. Arhim. Veniamin Cătulescu, în rev. „Biserica ortodoxă
română", pe Aprilie, 1930.
35. Episcopia Strehaii, în rev. „Biserica ortodoxă română", pe
Iulie şi August, 1930.
36. Şcolile catihetice din Eparhia Huşilor, în rev. „Biserica
ortodoxă română", pe lunile: Octomvrie, Noemvrie şi Decemvrie, 1930.
37. Sofronie Vârnav, în revista „Biserica ortodoxă română" pe
Februarie-Aprilie 1931. Extrasă şi în broşură. Preţul 25 lei.
38. Istoria mitropoliei Proilavlei, în rev. „Biserica ortodoxă
română", pe lunile: Mai, Septemvrie şi Octomvrie, 1931.
39. Nicolae Iorga, faţă cu neamul românesc şi Biserica stră­
moşească, în rev. „Biserica ortodoxă română", pe Nov. şi Dec , 1931.
40. Vechea episcopie a Hotinului, în revista „Biserica orto­
doxă română", pe Ianuarie-Noemvrie, 1932. Extrasă şi în broşură.
41. Episcopul Melchisedec, ca şcolar în seminarul dela Socola,
în rev. „Biserica ortodoxă română", pe Mai, 1932.
42l~ Schitul Rafaila-Vaslui. In : Buletinul episcopiei Huşilor, pe
lunile: Iulie-August, 1932.
43. Din corespondenţele lui Melchisedek, ca delegat de minister
la şcoalele din Basarabia sudică, Bârlad, Tecuci şi Galaţi. In: Bu­
letinul episcopiei Huşilor, pe Februarie-Martie, 1933.
44. Arhimandritul Melchisedek, profesor ş\rector a l Semi­
narului din Huşi, 1856. In Buletinul episcopiei Huşilor pe Mai, 1933.
45. Schitul de maici Golgota (Vaslui) în revista: Buletinul
Episcopiei Huşilor, IX 1933, No. 13.
46. Prohodul Domnului şi Mântuitorului nostru lisus Hristos.
Ed. I-ll, Huşi, 1932—1933.
47. înfiinţarea seminarului din Huşi, în revista: Buletinul
Episcopiei Huşilor X, 1934 No. 1.
48. Viaţa sfintei muceniţe Chiriarchi. Huşi, 1934.
49. Localul seminarului din Huşi, în Buletinul episcopiei Hu­
şilor, IX 1933. No. 10.
50. Schitul Mălineşti (Vaslui), în revista: Buletinul Episcopiei
Huşilor, Fevruarie. 1934.
51. Harta Eparhiei Huşilor. 1934.
52. Schitul Huşi, în rev. „Cronica Huşilor". Hrşi, 1935. No. 3;
53. Metoacele Episcopiei Huşilor, în rev Cronica Huşilor.
1935, Huşi. No. 4, p. 107—117.
54. Buletinul Episcopiei Huşilor pe 1932—Martie 1935.
55. Mergând învăţaţi toate neamurile Ediţia II Buc. 1935.
56. Momente din viaţa şi activitatea lui Melchisedek, între
anii 1856—1861. — Bucureşti 1936.
57. Istoria mitropoliei Proilaviei (Brăilei) şi a vechii episco­
pii a Hotinului. Bucureşti. 1936.
58. Arhiereii vicari în Biseri a ortodoxă românească. Vicarii
arhiepiscopiei Bucureştilor, mitropoliei Ungro-Vlahiei şi patriarhiei ro­
mâne. Bucureşti. 1937.
59. L’âglise orthodoxe roumalne de Paris. 1937
60. Biserica ortodoxă românească din America. Bucureşti 1937.
Preţul 50 lei.