Morminte fără cruce.

Contribuţii la cronica
rezistenţei româneşti împotriva dictaturii

Cicerone Ionitiu

GUVERNUL COMUNIST DIN ROMÂNIA ERA O SUCURSALĂ A MOSCOVEI

După ce a obţinut de la anglo-americani mai mult decât a obţinut din partea lui
Hitler, Rusia a
început să se poarte ca stăpână absolută peste o jumătate de Europă. Stalin
a fost cel care a dat
directivele atât în politica internă cât şi în cea externă. Scopul urmărit era de a
interzice orice influenţă
străină de cea rusească, prin orice mijloace. De aceea s-a recurs la
distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor
de bază din ţările subjugate, înlocuindu-le cu modele sovietice, pentru a se
putea trece la o cruntă
exploatare. Desigur că s-au găsit unelte murdare care, alături de oamenii
instalaţi de Moscova, să
aducă ţara la sapă de lemn.

Şi tot Moscova a transformat ţările ocupate în adevărate închisori şi centre de

exterminare.
Paralel cu teroarea internă se ducea o politică de aversiune împotriva tuturor
ţărilor necomuniste pentru
a le îndepărta din zona de influenţă rezervată lor.

Ca la o comandă au început să se intenteze procese, în acelaşi timp, în toate

ţările zise de
democraţie populară, în care să fie implicate ambasadele şi legaţiile străine,
de la ministru, până la
ultimul funcţionar.

În România asistăm la procese în care au fost implicate peste o sută de

persoane din legaţiile
ţărilor occidentale, aducându-se acuzaţii şi mai ales insulte şefilor de State,
Vaticanului şi miniştrilor.
Dar în acest timp pe teritoriul României se pregătea muniţia pentru
întreţinerea războiului din Coreea
şi expansiunea comunismului în lume. Şi tot România hrănea armatele de
diversiune de peste tot

Statele Unite erau învinuite că uneltesc împotriva regimului comunist popular

din România şi
întreţin o propagandă războinică ajutând grupările de opoziţie. S-a refuzat
acceptarea planului de
ajutorare american pentru Europa, pretextându-se că are substrat politic, în
timp ce, printr-o cruntă
exploatare, Rusia a secătuit solul şi subsolul României.

La protestele făcute împotriva abuzurilor, a falsificării voinţei naţionale şi a

teroarei dezlănţuite
de un guvern străin de interesele poporului român, oamenii Kremlinului sfidau
şi dezlănţuiau un nou
val de teroare.

Prin aceste procese s-au urmărit:

- Represalii împotriva Statelor Unite deoarece a expulzat pe consilierul de
presă român de la
Washington şi a interzis intrarea în America a unor propagandişti comunişti
printre care
Constantinescu Iaşi, Emil Petrovici şi Matei Socor.
- Să se "demonstreze" că partidele de opoziţie urmăreau răsturnarea
regimului din România,
prin forţă.
- Că Partidul Social Democrat - Independent de sub conducerea lui
Constantin Titel Petrescu
lucra sub influenţa laburiştilor englezi în scopul ruperii social-democraţilor de
comunişti. S-a spus că,
în acest scop, din Anglia au venit Morgan Philips (Secretarul General al
Partidului Laburist) şi Sam
Hatson (Preşedintele Uniunii Sindicale a minerilor englezi), care au sfătuit pe
Titel Petrescu să nu
fuzioneze cu comuniştii. În aceste procese s-a vorbit de multe nume de
social-democraţi, adepţi ai lui
Const. Titel Petrescu, printre care: Adrian Dimitriu (Secretar General), Eftimie
Gherman, Hromatka,
Iosif Musteţiu, Virgil Patru (Secretarul Preşedintelui), Bellu Silber, Saşa
Wolhmann, Şerban Voinea.
- S-a încercat să se inventeze că sioniştii ar fi fost folosiţi ca o armă împotriva
guvernului
comunist şi că organizaţia Irgun Zwei Leumi ar putea fi folosită la acte
teroriste
- S-a urmărit îndepărtarea corespondenţilor de presă, acuzându-i că
deformează realităţile şi
întreţin atmosfera de încordare internaţională.

Regimul comunist a trecut la desfiinţarea Oficiilor culturale şi de informaţii

american şi englez,
învinuindu-le de spionaj şi a procedat la arestarea a mii de oameni, nu numai
români, dar şi cetăţeni de
naţionalităţi străine.
Numele funcţionarilor diplomatici de la toate legaţiile occidentale au circulat în
toate procesele
înscenate de guvernul comunist.

Din cadrul legaţiei angleze s-a vorbit despre: Generalul Greer (şef de stat
major), Le Bougetell
(şeful misiunii politice); Bodman, John Benett; Bowden; Chastelaine; Cleaver;
Chipperfield; Eck
Alexander (profesor de bizantinologie); Faure; Grees; Gibson; Kay; Kendel;
King A. Robert (secretar
de legaţie); Kirschen Leonard, Hogg Ton (ofiţer); Hoggarth; Hollman
(ministru); Marchant-Benet
Francisc (şef oficiu presă); Porter Ivor (căpitan), Ramsden; Ratz; Reed John;
Roberts (ofiţer);
Robinson Charles (ataşat militar); Sarrell Roderik (prim secretar); Watson
(ataşat comercial); Wats
(prim-secretar).

Numele americanilor care au circulat în timpul proceselor, au fost

următoarele:
Berry Bourton (şeful misiunii); Buta Serafim; Donald; Dunham ( şeful presei
americane);
Fergusson; Gantenbein; Garrvey; Glod (maior); Halle (maior); Hamilton;
Kohler; Mac Donald George;
Melbourne Roy; Leveritch (consilier); Lowelle (colonel); Springfield; Shea
Robert (şeful oficiului de
cultură şi informaţii); Wattson; Wilcok (colonel); Williams Murat; Young Bill;
Markham R.

Italienii nu au lipsit nici ei: Scammacca (ministru); Americo Roşa (vice consul);
Beltrani Vito
Alvari; Benedetti; Bertolotti (agent consular); Carguelli (inginer); Cerbore
(ministru); Cesare Regard
(prim secretar); Giacomelo; Lazza (inginer); Manzone Bruno (profesor) Paris
(vice consul); Purini Puri
(prim secretar); Schisano; Spinedi Antonio (ataşat comercial); Vignati (agent
consular).

Franţa. Aici s-a vorbit de interesul pe care-l purta Doamna Bidault (soţia
ministrului de
externe) faţă de unele persoane din România; Ministrul Franţei la Bucureşti a
fost amintit şi el; Barit;
Baumartner; Borel; Boulen Pierre (consul); Damais; Grafeuille (secretar);
Gurrier; Guirot Pierre
(profesor); Karpe (ataşat militar la Istambul); Lamy Leon (secretar); Parisol
Serge (colonel ataşat
militar); Perry; D-na Prie; D-şoara Racia; Thibaudet (profesor); Varas Felix.

Din partea Elveţiei a fost pomenit numele lui Ruedi Jaques (prim secretar de
legaţie).
Turcia a fost prezentă prin numele consului Regeb Bei şi al lui Emin.

Ministrul Suediei Reutersward Patrie nu a lipsit nici el.

Austria a fost deasemenea pomenită prin numele soţiei reprezentantului

Schmidt.

Nunţiatura de la Bucureşti a fost implicată prin: O'Hara Patrie, nunţiu apostolic

şi arhiepiscop
de Savannah; Msg. Guido Del Mestri; Kirk.

Zile de-a rândul s-a aruncat cu noroi în "clica" lui Tito-Rancovici şi în uneltele
lor de la
Ambasada din Bucureşti: Baldjici Voia (consul); Bogdanovici Dobriţa (consul);
Iancovici Duşco,
Jupanschi Vasa (consul); Ranco Zeţ; Velebit (general-ministru).

Cunoscuţii acestor persoane şi cunoscuţii cunoscuţilor lor şi aşa mai departe

au fost arestaţi,
judecaţi şi condamnaţi chiar la pedeapsa cu moartea.

Corespondenţii de presă străini au fost fie judecaţi şi condamnaţi, fie

expulzaţi:
Brower Saint (de la ziarul New York Times);
Ştefănescu Fernanda (de la acelaşi ziar) ;
Gardony Ştefan (de la ziarul laburist Daily Herald);
Kirschen Leonard (de la Associated Press);
Phonc Marcel (corespondent al Agenţiei Israeliene de presă);
Stoianov Pavle (corespondent la Tanjug) . . .

Şi pentru a face un ghiveci naţional, s-a recurs şi la pomenirea numelor celor

ce scăpaseră din
ţară:
Arhiducesa Ileana; Caranfil Nicolae; Doctor Willy Filderman; Minai Fărcăşanu
şi cu soţia lui
Pia Pilat-Fărcăşanu; Grubert; Mircea Ioaniţiu; Josette Lazăr; Niculescu
Buzeşti; Augustin Popa;
Romulus Boilă; Max Manolescu; Nicolae Rădescu; Rizescu Brăneşti; Camil
Ring; Şerban Voinea;
Iosif Sraier; Constantin Vişoianu; Saşa Wolhman.

In jurul Legaţiei Marei Britanii au avut loc mai multe procese. Din lotul
principal au făcut
parte:
Prinţesa Eleonora Bunea-Wied, fiica regelui Albaniei, înrudită şi cu familia
regală română, care
a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică şi a murit în închisoare.
Liviu Popescu-Nasta, corespondent de presă, a cărui fiică era căsătorită cu
Wiliam Deakin,
secretarul lui Winston Churchill, condamnat la 20 de ani muncă silnică.
Mugur Constantin, condamnat pe viaţă.
Surorile Anny şi Nora Samuelli, funcţionare la ambasadă şi care au primit 20
şi respectiv 15 ani
muncă silnică.

In acest proces, ca de altfel în toate celelalte, s-au adus martori ai acuzării

dintre prieteni şi
cunoscuţi, care au depus mărturie în stare de arest şi după aceea au fost
condamnaţi în alte loturi şi
trimişi în lagărele şi închisorile de exterminare. Dintre acei care au fost
arestaţi cu acest lot, au mai fost
semnalaţi:
Bercovici Israel-Asra (Directorul ziarului "L'Independance Roumaine" şi
"Liberalul"); Bodman
(şef de aeroport); Beldi Francisc; Boroida Sama; Corbaru Vladimir (student);
Constantinescu Octavian
(Director General în Ministerul de Finanţe); Cantacuzino-Herescu Nadia;
Grigoriţă Fulvia; Grigorescu
Modest; doctor Gligor Ştefan; Gesner Nicolae; Hillard Richard (profesor la
Academia Comercială);
Hurmuzescu Dan; Iordan Dumitru (Director de bancă); Ionescu State
(colonel), Pora Gabricla; Petala
Vintilă; Patru Virgil (avocat); Racotă; Raţiu Victor; Roiu Florin (din Ministerul
de externe, condamnat
şi în lotul Iuliu Maniu); Semilian S. (ziarist); Sejanu (ziarist), Snabel Nathan;
Tomaziu Gheorghe;
Visner E. (inginer), Zahirnic Constantin (Director la YMCA)\..

Alte loturi condamnate în legătură cu Legaţia Marei Britanii:

Bosoancă Mihai, colonel, condamnat la moarte şi executat;
Liciu Alexandru (Preşedintele Curţii de Apel), executat;
Polizu Micşuneşti Gheorghe, executat;
Romanescu Mihai, (general de aviaţie) executat;
Dumitrescu Anton (colonel), condamnat la 16 ani; Matac Radu (inginer),
condamnat la 20 ani;
Onişor Titus (avocat), la 12 ani; Vasilescu Valjan Ion (avocat), condamnat la
20 ani; Agarici
Constantin (as al aviaţiei); Alexe Gheorghe (maistru); Birthelmen Ana;
Cassian (general); Cecropide
Dinu (director de bancă); Constantinescu Traian (căpitan); Coslovschi Orest;
Ducu Gheorghe; Gaşpar
Mihaela (aviatoare); Giurcone Alexandru; Kiriacescu Lulu (colonel, ataşat
militar la Ancara),
Lăzărescu Mihai (colonel), Liciu Germina (condamnată la 15 ani); Micu
(colonel); Mincă Dan
(căpitan), Păun Alexandru (pilot); Păunescu Alexandru; Răşcanu Gr. Petre
(Procuror General la înalta
Curte), condamnat 15 ani şi exterminat la Piteşti; Răşcanu Elena (soţie),
condamnată la 10 ani; ing.
Răşcanu Dinu (fiu) condamnat la 10 ani; Rusu Nadia (aviatoare), Săvescu
Constantin (colonel);
Teodoru Constantin (comandor de aviaţie).

In jurul Ambasadei Franţei s-a constituit un lot principal în care s-au pronunţat
următoarele
condamnări:
Cudablu Ion, moşier şi industriaş, condamnat la moarte;
Druszez Romuald, inginer, condamnat la moarte şi executat;
Matei Dumitru, preot catolic de la Iaşi, condamnat la moarte şi executat.
Braşoveanu Gheorghe, maior de aviaţie, condamnat 20 de ani.
Bassy Lucian, Secretarul Uniunii Francezilor din România, cetăţean francez,
condamnat la 20
de ani muncă silnică.
Celestine Gauchet Pauline, cetăţeană franceză, 20 de ani.
Fontaine Louis, cetăţean francez, condamnat 20 de ani.
Ghiţulescu Toma, inginer, Directorul Societăţii Franceze de mine de aur din
România,
condamnat 10 ani.
Lambru Dumitru, funcţionar la C.F.R., condamnat pe viaţă.
Olteanu Alexandru, locotenent colonel, condamnat 20 de ani.
Perraudin Elisabeta, cetăţeană franceză, 15 ani muncă silnică.

Pentru a se vedea că acţiunile se dirijau de la Moscova, amintesc faptul că în

acelaşi timp avea
loc un proces cu acelaşi substrat în Polonia, tot în jurul diplomaţilor francezi,
în care au fost implicaţi
Consulul Bordet, De Brossin, Humm, Gaston, Andre Robineau, ş.a.

Tot conform dispoziţiilor primite, martorii acuzării au fost condamnaţi, printre

ei găsindu-se:
Chirilă Aurel (licenţiat în litere, din Rădăuţi), Coman Valeriu, Coposu Harlette,
Dumitru
Grigore, Ene Catrina, Furnarache Robert, Doctor Gheorghiu Ion, din Iaşi;
Gheorghiu Mihai;
Hărvătescu Dumitru; Havrenciuc Marian; Irimescu Vasile; Mocanu Vasile;
Marcovici France (moartă
la închisoarea Mislea); Popescu Alexandru (ofiţer); Popescu Petre;
Raftopol Spiru; Şchiopu
Ion; Sosinschi Petre; Vârlănescu Nicolae . . .

In jurul Nunţiaturii, cu implicaţii şi asupra Legaţiei Italiei de la Bucureşti, s-au

înscenat mai
multe procese, în lotul principal au fost incluşi:
Boroş Adalbert, Rectorul Seminarului din Timişoara, consacrat ca episcop
catolic, condamnat
la muncă silnică pe viaţă.
Pintori Eraldo, cetăţean italian, funcţionar al Legaţiei, a fost condamnat la
muncă silnică pe
viaţă.
Săndulescu Gheorghe, Inspector general şcolar, colaborator cu regimul
comunist, a creat un
Partid Social Creştin. A fost condamnat pe viaţă.
Schubert Iosif, consacrat episcop catolic, condamnat pe viaţă.
Ştefănescu Lazăr, Inspector general şcolar, aviator politic şi colaborator al
regimului comunist.
S-a asociat lui Săndulescu şi au dus în închisoare peste o sută de oameni
nevinovaţi. în închisoare a
căutat să reeduce pe deţinuţi. A fost condamnat pe viaţă.
Pacha Augustin, Episcop din Timişoara, condamnat 18 ani muncă silnică.
Gatti Clement, preot la Biserica Italiană din Bucureşti, 15 ani.
Heber Ion, preot şi secretarul Episcopiei Romano-catolice din Timişoara,
condamnat 12 ani
muncă silnică.
Topa Petre, doctor, fost Subsecretar de Stat, condamnat 10 ani.
Waltner Iosif, Directorul Eparhiei catolice din Timişoara, 15 ani.

Tot în legătură cu Nunţiatura au fost arestate şi condamnate la pedepse

foarte mari zeci de
persoane:
Alexandrescu Constantin, profesor, doctor în filozofie, originar din judeţul
Vâlcea (25 de ani);
Alecu Ion; Baram Louis (preot); Bil Simion; Bob Leon (preot); Costache Ion;
Crăciun Gheorghe
(preot); Cruceanu Constantin (consul II); Csendes Eugen; Cutcan Eusebiu
(preot din comuna Şoricani);
Dewald Cristina; Epureanu Paulina (medic din Turnu Severin); Fenywes
Iudith-Maria (soră); Fisch
Ion; Guţiu Gheorghe; Griţ Grigore (preot); Hagiu Petre (preot); Iliescu
Constantin; Kernweiss
Ecaterina (Gerta); Lehrer Terezia; Leluţiu Aurel (preot); Miclăuş Ştefan-Vasile
(călugăr); Marinescu
Vasile; Mihoc Martin (preot); Moldoveanu Ieronima-Ana; Neagoe Constantin
(învăţător din Caracal);
Niculescu Petre (funcţionar la vamă); Niculiţă Ioana; Orsoz Nicoară (din
comuna Săcăuţa, judeţul
Maramureş); Popovici Măria; Pădure Valeriu (general); Popovici Ion (consul
II); Pop Gheorghe (din
comuna Săcăuţa, judeţul Maramureş); Patricia (soră); Radu Ştefan (profesor);
Reissner Hildegard
(soră); Ritti Emil (preot); Rotaru Mihai (preot); Sălăjan Gavril (preot); Sandor
Imre (preot din Alba
Iulia); Schrit Eva-Elisabeta (soră); Ştefănescu Alexandru (consul II); Tătaru
Ştefan (preot); Todea
Alexandru (preot); Tudor Nicu (învăţător); Ursescu Gheorghe; Willjung (preot
din comuna
Becicherecul Mic); Wulff Elisabeta.

In legătură cu activităţile ce se desfăşurau în jurul legaţiei Turciei au avut loc

mai multe
procese în care au fost implicate alte zeci de persoane:
Ciobanu Vasile, pilot, născut în comuna Măgureni-Bacău, a fost condamnat la
moarte, dar se
pare că nu a fost executat, deoarece este semnalat în 1953 la lagărul de
muncă forţată de la Midia.
Vâlsan Nicolae, ofiţer de marină din Constanţa, condamnat la moarte, în
aceeaşi situaţie cu
Ciobanu (neexecutat);
Ciocâlteu Şt. Alexandru, originar din Cluj, condamnat 20 ani;
Bentze Mircea Gheorghe, inginer din Bucureşti, 15 ani;
Cernătescu Aurelia-Sanda, casnică, din Constanţa, 10 ani; Kiazim Aktuan,
căpitan de vas, de
origină turcă, condamnat 10 ani; Popescu Nicolae, originar din Bacău,
condamnat 7 ani; Alexiu Dan
(funcţionar); Bari Suleiman (ofiţer); Bentze Aurel-Alfons (inginer); Bogorin Ion;
Codru-Runcan
Simion; Creţu (inginer); Despan Ion; Do-bra Constantin (radio-telegrafist),
Fintescu Ion; Florea
Gheorghe; Georgescu Ion (doctor); Gheorghiu Cleante; Ionescu Guy;
Ionescu Remus; Iscu
Alexandru (căpitan); Mamut (comandant de vas), Mexi Ion; Popa Stelian;
Popescu-Abeles Virginia;
Popescu A. Ion; Popescu Ion-Oaie (comandor); Raftopol Spiru (doctor);
Săndulescu Margareta;
Scrădeanu Epure Stela; Ştefănescu Henriette; Teodosiu Dorin;
Ticuşeanu Ion (farmacist);
Vasilescu-Veniamin Irina; Zaharia Ion (căpitan).

Stricându-se relaţiile cu Iugoslavia şi vrând Stalin să se răzbune pe călăul

Tito, a ordonat să se
facă procese exemplare în toate guberniile primite cadou de la Aliaţi. Şi călăul
Gheorghiu-Dej trebuia
să fie prezent. Sute de persoane au fost arestate şi condamnate. Printre ele
se numără:
Basler Djuro, inginer, fost şef de serviciu la Centrala petroliferă Muntenia. A
fost condamnat
la moarte, dar se pare că n-a fost executat.
Milutinovici Nicola, a fost condamnat la moarte, dar neexecutat.
Nedici Vidosa, renumita "Vida", care schingiuia pe bărbaţi cu un sadism
necunoscut în analele
criminalisticii, ajunsă colonel în securitatea românească, a fost arestată
pentru colaborare cu sârbii şi
condamnată la moarte, dar n-a fost executată. In cadrul schimbului cu un
spion român, a fost predată
Iugoslaviei.
Boşca Laţichi, ataşat de presă al Ambasadei Iugoslave de la Bucureşti, a fost
condamnat pe
viaţă;
Adamov Milord, din Chichinda, condamnat pe viaţă; Peiovici Angelco,
condamnat pe viaţă;
Silin Miladin (pe viaţă); Stanoievici Bojidar (la muncă silnică pe viaţă); Milos
Tudorov (doctor),
condamnat pe viaţă, Petrov Jiva; Radosavlievici Svetomir; Medici Nicola;
Adamovici Mita (din corn
Sânicolau), Balea Alexandru (din com. Moldova Nouă); Bogov Margareta (din
Oraviţa); Bugarschi
Sava (din Securitatea de la Timişoara, unde era maior anchetator şi a
schingiuit deţinuţii, alături de
ticăloasa Vida Nedici . Partizanii din lotul colonelului Uţă Ion, nu-i pot uita
niciodată din cauza
chinurilor pe care le-au suferit); Belovici Draga; Conici Borislav; Daniei Stoian
(din comuna Sâmpetru
Mare); Despotovici; Ghiughici Ivan; Fenlacichi Rada (din Timişoara); Ghedos
Teodorov, Giurcovici
Radoslav (din com. Socol); Gavrilovici Nicolae (profesor); Giurgiev Pera (din
com. Saravale);
Giurgieb Bogdan (din com. Saravale); Isac Milutin (din com. Cenad); Jivanov
Rada (din com. Cenad);
Iovanov Arsa; Ioachim Georgea (notar), Iacovlevici Bora; Iancovici Ivan (din
com. Liubcova);
Iancivici Jiva; Iovancovici Duşco; Iovancovici Duşan; Iovin Mita; Lazăr
Adamov (învăţător); Luchici
Panta; Marşal Ante; Marcovici (inginer), Medici Nicola; Milici Rada (din com,
Saravale), Mircov Jiva;
Mircov Milan; Marcovici Liubiţa; Milutinovici Nicola; Nedomacichi Marinco;
Nestorovici Visa (din
com. Liubcova); Nicolin Lazăr; Ostoici Mihai; Paulievici Slobodan; Petrov
Bora; Petrov Jiva; Popov
Novac (din Timişoara); Popovici Jiva (din com. Belobreşca); Radosavlievici
Nicolae; Radosavlievici
Svetomir; Radosevici Milan (din com. Socol); Sapunjin Jifco (din com.
Cenadul Mare); Sapunjin Iota;
Selim Velimir; Stanoiev Dobrivoi; Stoianov Paşa; Stoianovici Svetca (din com.
Moldova Nouă);
Stoicovici Gheorghe (comisar la Oraviţa); Unici Jarco (din com. Belobreşca);
Teodorovici Goriţa;
Tudorovici Milan, Valevici Jiva, Vemici Lazăr; Vucmirovici Goico; Vuletici
Zoran; Tovladiat
Liubomir.

Prin anchete au trecut circa 1.000 de persoane.

Toate aceste arestări, condamnări şi executări au avut loc înainte ca Stalin
să crape. A fost o
lecţie pe care a dat-o aliaţilor care l-au salvat şi ajutat să câştige războiul.
Este de fapt politica perfidă
rusească şi, de ce să nu spunem, comunistă, care se serveşte de oricine,
atâta timp cât are nevoie şi
după aceea, drept recunoştinţă, îl extermină. A dovedit-o pe propriu-i popor,
prin milioanele de
exterminaţi, înainte de a arăta lumii libere "faţa umană a comunismului".
Dizidenţii mai au încă de
învăţat, că dialogul se poartă într-un singur sens: cel dorit de Kremlin.
Şi acelaşi lucru trebuie să-l înţeleagă şi lumea liberă.

O NOUĂ TACTICĂ SOVIETICĂ

Moartea lui Stalin pune noua conducere sovietică în faţa revoltei de la Berlin
din 1953.
Cu toate dificultăţile interne datorate mişcărilor din lagărele de exterminare, cu
toate
nemulţumirile din ţările subjugate, Rusia urmăreşte să schimbe tactica pe plan
extern şi să continue
ameninţarea lumii. Acest guvern de aventurieri, demagogi şi mincinoşi căuta
sub paravanul
coexistenţei paşnice, a luptei pentru pace, să câştige timp, să pună mâna şi
să stăpânească dezordinea
ce părea că se extinde. Sesizează că americanii şi lumea liberă nu doresc
războiul nuclear şi caută să
profite.

Conferinţele la nivel înalt nu vor rezolva nimic. în schimb prestigiul rusesc

creşte după fiecare
întâlnire. Un nou asalt pentru dominarea lumii se punea la cale prin:
- Infiltrarea economică şi politică în Orientul Apropiat.
- Instaurarea unui regim favorabil în Egipt prin care să urmărească tăierea
legăturilor
comerciale ale Angliei prin Canalul de Suez.
- Încercarea de a face din Pakistan o trambulină prin mărirea numărului de
spioni şi centre de
informaţii.
Scopul era acelaşi de totdeauna: modificarea forţelor în favoarea statelor
comuniste, indiferent
de ce denumire ar fi purtat şi, la nevoie, siguranţa că pot lovi primii.

Rusia, care încă din 1951 încercase pregătirea terenului în vederea invaziei
Iranului şi
înlăturarea Şahului, prin instalarea ca prim ministru a lui Mosadek, se vede în
dificultate. Datorită
politicii antipopulare, Mosadek a fost nevoit să fugă în pijama şi să se
ascundă într-o pivniţă de furia
poporului, sătul de acest guvern care, în acele zile, scosese mitralierele şi
tancurile pe străzi.

JILAVA MEREU SUPRA AGLOMERATA

Relatări din gura unora ce nu mai sunt şi din spusele altora ce par nişte fiinţe
veştejite.
"Întunericul se aşternuse peste Jilava. Neospitalieră închisoare n-a mai voit să
ne primească.
Închiderea se făcuse pentru ziua de 12 Decembrie. Dar afară nu ne-au dat.
Ofiţerul de serviciu a luat
dosarele în mână, le-a aranjat alfabetic şi ne-a întors cu faţa la perete, cu
mâinile ridicate spre cer, ca
pentru rugăciune. Tradiţionala şi umilitoarea percheziţie s-a făcut noilor veniţi
în "aşezămintele"
comuniste, după toate regulile, aici sub bolta rece a porţii fortului 13.

Când plăcerea pentru ei şi canonul pentru noi au luat sfârşit, ofiţerul s-a
adresat cu o voce
gravă: "Care cum îţi auzi numele, intră". Noi, buimăciţi, ne uitam, întrebându-
ne în gând: "unde"? în
acest timp un gardian desferecă o uşă ca de coteţ prin care intrarăm pe
brânci, înghesuindu-ne şi tot aşa
ramaserăm nedumeriţi. De ridicat nu ne puteam ridica, pentru că nu aveam
unde. În urma noastră uşa
se închise şi se ferecă, Lumina palidă a unui bec încastrat în plafon, nu ne
permitea să vedem cât de
lung este gangul în care ne aflam. Rămăsesem tot în ordine alfabetică: Beloiu
Preda, Bentz Gheorghe,
Boca Barbu Gheorghe, Miller Cornel şi Piticu Florin. Ghemuiţi, ne-am răsucit
şi am reuşit să ne
orientăm asupra locului unde ne găseam. Înălţimea o apreciarăm la 1,20 m.,
lăţimea tot cam la atâta, iar
lungimea mai puţin de 2 metri. Pe partea dreaptă, lipite de zid, erau nişte
marmite metalice şi hârdaie
care, după părerea noastră, serveau la transportul mâncării pentru deţinuţi.
Aşa că în spaţiul rămas liber
între marmite şi zid, urma să ne întindem mădularele. Rămaşi singuri, sprijiniţi
în mâini şi în genunchi,
ne sfătuiam cum vom rostui de culcare şi mai ales de servitul tinetei care se
găsea lângă uşa de intrare.
Tineta nu putea fi dată din mână în mână până la cel care avea nevoie de ea,
aşa că trebuia să suportăm
trecerea unuia peste ceilalţi şi la ducere şi la întoarcere.

După ce am făcut un schimb de informaţii despre ce se mai întâmpla pe

afară, informaţii unele
ştiute de luni de zile, altele auzite de la a doua sau a treia mână, cineva a
propus să ne facem o scurtă
prezentare. În acest fel ne cunoşteam cel puţin pentru o noapte şi rămâneam
cu un mic bagaj de
cunoştinţe pe drumul pornit fără a şti unde duce şi cât durează".

Domnul Miller Cornel sparse gheaţa şi începu cam aşa:

"Domnilor, eu mi-s bănăţean în straiele mele, aşa cum se spune la noi în
comuna Bocşa
Montană de pe valea Bârzavei. M-am pomenit în casa părinţilor mei pe care o
aveau în moştenire de la
străbunici, de pe timpul când se alăturaseră lui Eftimie Murgu. Era o casă
curată şi spaţioasă care
purta-n sprânceană cuiburi de lăstuni, ca mai toate casele din comuna mea.
Tata, care şi el s-a născut în
aceeaşi casă, îşi petrecea tot timpul liber în a o îngriji şi a o dichisi. El este
contabil la fabrica de
cherestea, mama profesoară de muzică, iar eu, după ce am terminat
facultatea de istorie şi arheologie
din Cluj, am fost repartizat la Caransebeş, unde mi-am început ucenicia de
profesor. Cum în secundar
am făcut arheologia, am participat la săpăturile de la Oradea, Arcidava şi
altele. Actul de la 23 August
1944 a adus după sine viforul evenimentelor prea cunoscute de d-voastră şi
pe care nu le mai
pomenesc. Peste toţi s-a abătut nenorocirea în care suntem astăzi. Însă peste
noi, care am fost cetăţeni
români dar de origine şvabă, s-a mai abătut o altă pacoste înaintea
acesteia. Fiind socotiţi ca
nemţi de către sovietici şi comuniştii români, am fost transportaţi în URSS. Mii
de oameni, claie peste
grămadă ne-am pomenit aruncaţi în vagoane de transportat vite şi în
condiţiuni animalice am
străbătut întinderile sălbatice ca si "umanitarismul" sovietic. Domnilor voi
sări peste episodul
acelei călătorii, pentru că-n starea în care ne aflăm ar fi prea crud să deschid,
fie şi-n treacăt, imaginea
unor chinuri de neconceput. Suficient să vă spun că am fost deportat în
lagărele de exterminare din
Extremul Orient, dar poate n-aţi crede dacă n-aş da şi nume ce mă cutremură
astăzi când mă gândesc la
ele şi sunt sigur că vor îngrozi omenirea într-o zi când se vor afla toate
fărădelegile ce s-au petrecut pe
acolo. Îmi permit să vă amintesc numai câteva din numele de groază prin
care am trecut: Krasnoiarsk
pe fluviul Enisei ce-şi mână apele spre Oceanul Arctic, Bratsk pe Angara, unul
din afluenţii primului,
unde lucram la viitoare amenajări de hidrocentrale. De acolo ne-au mutat mai
spre răsărit, la Maevka,
dincolo de mult cântatul lac Baikal. Nu pot să nu amintesc "escalele" de-a
lungul Amurului la:
Svobodni, Blagovescensksi, Habarovsk. Acolo trebuia să ne ocupăm cu
pescuitul pe fluviul ce-şi
duce apele-n Pacific. Din capul locului trebuie să vă spun să ni s-a impus o
anumită normă ce trebuia
îndeplinită. Numai că pescuitul prin copci de gheaţă a căror grosime varia
între 50-70 cm., este foarte
anevoios. Când scoteam peştii la suprafaţă, îi depozitam direct în lăzile
destinate pentru
transport, deoarece erau gata congelaţi. Vă daţi seama la ce temperatură
lucram. Imaginea acelor peşti
mi s-a întipărit pe vecie: solzii roşii, ochii ca două boabe negre încercuite de
câte un inel de aur
strălucitor. Uneori aveam impresia că ochii aceia mă urmăresc cu dojana,
lăsându-mi în suflet o
sinceră şi neputincioasă compătimire, iar pe obraz o discretă lacrimă. La
sfârşitul programului mă în-
torceam în lagăr sub influenţa acelor ochi ce-mi produceau durere. În
acele condiţii vitrege, pe
lângă aceste munci forţate căutam să-mi răscumpăr păcatele cu conceperea
unor piese de teatru.

Lucrările de care vă pomenii le-am refăcut în ţară şi poate într-o bună zi vor
vedea lumina
rampei.
Faptul cel mai important este că am cunoscut în acele locuri neospitaliere
pe Medi, o fată
din Aradu- Nou, de care m-am îndrăgostit lulea. Acei care nu au putut rezista
vitregiilor vremii şi
barbariei omului, au rămas pe acele meleaguri străine, ca mărturie de
necontestat a sclaviei
secolului nostru. Câţi am mai rămas în viaţă, şi nu greşesc dacă spun că ne
putem socoti supravieţuitori
ai "infernului comunist", ne-am reîntors în Ţară, în ţara noastră
românească, nu în Germania.
Medi a plecat înaintea mea cu vreo două săptămâni.

Cum am ajuns la Bocşa, i-am scris o carte poştală: "Dacă vrei să ne

căsătorim, răspunde-mi".
Şi răspunsul l-am primit şi mai scurt, tot pe o carte poştală: "Da". Şi, da a fost.
Am doi flăcăi voinici.
Medi este o bună şi iubitoare mamă. Sunt convins că-i va îngriji bine, cât timp
nu voi fi lângă ei. Ceea
ce este mai greu, este faptul că nu ştiu pentru ce sunt arestat. Sper să aflu".

Profesorul tăcu cu privirile pironite în tavanul scund. Tăcând, poate îşi aduna-
n gând pricini
imaginare pentru care ar fi arestat. Vorbind despre familie poate i se
înfiripase vreo speranţă, sau
gândurile îi zburau spre răsăritul îndepărtat, spre acei ochi dojenitori în cerc
de aur. Toţi îi
respectarăm, cu sfinţenie, pribegia gândurilor. Deodată tăcerea fu spartă de
prâslea: Florin. "Domnilor,
eu sunt mic de stat şi puţin de ani. De curând am împlinit 17 ani în beciurile
ministerului de interne.
Am fost elev la liceul Petru şi Pavel. Părinţii mei, sunt ţărani şi locuiesc în
corn. Pucheni. Am fost
arestat şi "încălzirea" mi s-a făcut în beciurile securităţii de pe str. Vasile
Lupu. De la Ploieşti am
fost adus la "interne", unde am stat 9 luni. Vorba vine că am stat. N-am să
pot spune câte a îndurat
domnul profesor, dar un lucru palpabil puteţi să-l vedeţi. M-au cocoşat
în bătaie. Intre Piaţa
Palatului şi Rahova m-au plimbat ca pe nişte moaşte, mai mult pe sus, că
picioarele nu mă mai ţineau.
Anchetat, bătut, iar anchetat, când pe rangă, când în vârful bocancilor ca
mingea, nu ştiu cum, dar iată-
mă ajuns să răsuflu. Anchetatorii, văzând că rezist şi la bătăi şi la promisiuni
dulcege, m-au încadrat la
omisiune de denunţ şi am scăpat cu trei ani de închisoare. Săr şi eu ca
domnul profesor peste câte mi-a
fost dat să-ndur în perioada anchetelor şi vreau să vă spun că nu mi-am
vândut şi nici nu mi-aş vinde
colegii, de-ar fi să plătesc cu viaţa. Acum când am scăpat de ochelarii negri,
de anchetele de după
miezul nopţii, ca şi de cele repetate de peste zi, nu îmi mai fac probleme".

Aşa îşi termina micuţul elev prezentarea, în timp ce noi ascundeam în suflet
tristeţea unor
astfel de vremi barbare, ce-l maturizaseră înainte de majorat.
Beloiu Preda a fost scurt:
"Domnilor, îmi iubesc Ţara şi Neamul şi de aceea sunt aici, unde sunt forţat
să ispăşesc o
condamnare de 4 ani, pe care nu o merit. Sunt dobrogean de pe la Mircea
Vodă, am familie şi doi
copilaşi. Săr peste perioada anchetelor de la interne şi Rahova, iar pentru că
am scăpat cu viaţă
mulţumesc lui Dumnezeu. De acum nu mai am teamă. Cred că acelaşi lucru o
să-l spună şi fratele
Boca Barbu. El este ardelean şi bun român. Amândoi am fost în acelaşi
proces. Nu mai are teamă că va
fi mai rău decât în anchetele prin care a trecut".

La rândul său Bentz Gheorghe şi-a făcut prezentarea: "Eu nu am trecut prin
faţa anchetatorilor
de la securitate, dar în faţa exemplului dumneavoastră, al amicului nostru
Florin şi, de ce să n-o spun, a
unui neam ce îndură, cum n-a îndurat nici chiar sub năvălirile barbare, mă
înclin. Sunt născut în
Bucureşti, locuiam la Cluj cu soţia şi fetiţa în vârstă de 11 ani şi am fost
arestat la Orăştie. Nu ştiu
motivul, nu-l bănuiesc şi de fapt m-am convins că nimeni nu are motiv de a fi
arestat. La mijloc este
numai ura de moarte împotriva gintei noastre. Sunt convins că Dumnezeu mă
va întări să
supravieţuiesc acestui cataclism".

Au urmat discuţii mai mult pe şoptite în doi şi, încet, liniştea s-a aşternut de-a
binelea. Doar
şobolanii mai stăruiau printre marmite şi hârdaie. Paiele, puţine şi jilave ca
însuşi lugubrul edificiu în
care ne aflam, serveau şi de saltea şi de velinţă. Trecerile unuia peste ceilalţi
pentru servirea tinetei, s-
au sfârşit odată cu trecerea primei nopţi.

Dimineaţa, când s-a ordonat ieşirea, ne-am încolonat unul în spatele celuilalt.
Dar s-a iscat o
problemă grea, care nu a putut fi rezolvată decât de un "ofiţer". Primul ieşit a
fost Piticu, iar dosarul
prim era al lui Boca. Sergentul era nedumerit că nu corespundeau persoanele
cu dosarele. Sta pe
gânduri şi se scărpina în cap. In nedumerirea gardianului a apărut un ofiţer
care ne-a comandat scurt să
intrăm în gang. După câteva minute o nouă comandă de ieşire a lămurit
situaţia. Deţinuţii şi-au dat
seama de încurcătura miliţianului şi au venit în ordinea dosarelor aşezându-se
unul în spatele altuia, iar
ofiţerul s-a umflat în pene zicând gardianului: "Când este cap, vedeţi cât e de
simplu"?

Afară ger. Norii mohorâţi şi grei stăteau parcă proptiţi pe zidurile înalte în
drumul pe care erau
mânaţi. Am trecut pe sub o boltă, pe sub a doua şi am cotit la dreapta.
Gardianul zornăind cheile a
deschis o uşă, a împins-o în laturi şi s-a retras într-o parte.

Am fost loviţi de un miros puternic de hasna, iar aerul cald dinăuntru, în

contrast cu cel rece de
afară, de la începutul lunii Decembrie, s-a transformat într-o năvală de aburi
denşi, ca o teribilă
înfruntare în mijlocul căreia cei din prag nu mai vedeau nimic. După prima
ciocnire ce a durat câteva
zeci de secunde, prin unduirea aburilor care a urmat mai mult ghiceai, în faţă,
siluete nedesluşite, cu
contururi ce păreau când ale unor umbre demonice adunate-n jurul cazanului
cu smoală, când ale unor
heruvimi în mantii cu aureole albe, dănţuitoare. O teamă venită din străfunduri
necunoscute ne
cuprinse cu fiecare pas ce-l făceam, iar sângele îşi schimbase viteza prin
vine, sprâncenele se arcuiseră
şi aşteptam să vedem cazanele în care fierb oamenii de vii. Până să realizăm
ce se petrece cu noi am
fost împinşi, în timp ce uşa s-a închis şi ferecat cu zăvoare şi lacăte.

Striviţi între uşă şi mulţimea despuiată încercam a crede că cei din faţa
noastră sunt legaţi
asemeni unor fraţi siamezi, judecând după faptul că mişcarea unuia o stârnea
pe a celorlalţi. Feţele
albe şi supte, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ca ale unor sfinţi martiri
desprinşi din frescele murale
ale vreunei biserici bizantine, căutau spre noi cu ochii compătimitori şi buni în
timp ce noi priveam
nedumeriţi. în faţa acestui tablou de dincolo de imaginaţie, ramaserăm pironiţi
şi sfioşi.

Din mijlocul lumii pe care o deranjasem, s-a desprins unul a cărui voce calmă
şi odihnitoare ne
spuse:
- Domnilor, eu sunt astăzi şeful de cameră şi-mi exprim părerea de rău că nu
ne-am putut
cunoaşte în condiţii normale, adică omeneşti. Oricum, în această invenţie
comunistă unde nu este nici
aerul necesar pentru a respira, vă spun de la început că spaţiul "locativ" este
cât se poate de
economicos şi nu exagerez dacă adaog că fiecare centimetru pătrat se
măsoară. Pe priciurile suprapuse
sunt cei mai vechi şi foarte mulţi bolnavi, care nu au primit nici măcar o
aspirină. Preferinţa locurilor o
are cel mai vechi sau bolnav şi se repartizează începând de la fereastră spre
uşă. Pe jos, pe sub priciuri,
ca şi pe intervalele dintre priciuri sunt cei care au venit înaintea
dumneavoastră, fie chiar cu cinci
minute, aşa că locuri, dacă s-ar mai putea numi aşa, se găsesc numai la
şerpărie, adică acolo sub
priciurile dinspre tinetă. Din această cameră aproape zilnic se fac plecări şi cu
această ocazie se fac
schimbări de locuri".

După ce ne-am dezbrăcat la fel ca ceilalţi, au urmat prezentările, întrebări,

răspunsuri,
schimburi de informaţii "noi" de pe afară, toate acestea în turuitul de la tinetă,
supra solicitată de cele
249 de persoane. Numele lui Florin, cel mai tânăr acum şi din cameră, trecu
din gură-n gură, fiecare
întrebându-se câţi ani are şi de unde este.

La un moment dat Florin se simţi strigat. S-a îndreptat spre partea opusă
tinetei către cel ce-l
chemase, şi care i-a spus:
- "Domnule Florin, aş vrea să te rog ceva. Eu mă numesc Adam, dar toată
lumea din satul meu
de lângă Arad îmi spune Moş Adam. Aşa mi se spune şi aici. Uite ce
rugăminte am la dumneata. Din
păcate mi-am pierdut simţul mirosului, iar aici, pe prici, din cauza înghesuielii
sunt obligat mereu să-
mi schimb poziţia în funcţie de poziţiile convenabile ale celorlalţi. Acest lucru îl
suport greu. Dacă
dumneata, mai subţirel, ai suporta mai uşor, eu bucuros aş face schimb cu
locul de lângă tinetă, sub
prici. Oricum, pentru mine ar fi mai bine acolo".
Florin, mişcat pentru faptul că i se spunea "domnule" şi că vârsta lui era luată
în consideraţie,
păru puţin jenat şi spuse: "Nu, moş Adam, Vă mulţumesc".
La întoarcere, când Florin trecu pe lângă şeful de cameră, acesta îl opri şi-i
zise: "Domnule
Florin, aş vrea să te rog ceva. Vezi dumneata locul acela liber de pe prici?
Este al meu" Florin îl
întrerupse scurt, spunându-i:
- "Şi dumneavoastră doriţi să facem schimb de locuri?"
- "Da, răspunse şeful de cameră, dar de unde ştiţi"?
- "Ştiu, că şi moş Adam mi-a propus acelaşi lucru".
Un altul, care a ascultat discuţiile, a adăugat:
- "Au comuniştii puterea de a distruge un om, de a suprima libertatea şi
drepturile unui popor,
dar nu şi omenia".

GUVERNUL COMUNIST DIN ROMÂNIA ERA O SUCURSALĂ A MOSCOVEI

După ce a obţinut de la anglo-americani mai mult decât a obţinut din partea lui
Hitler, Rusia a
început să se poarte ca stăpână absolută peste o jumătate de Europă. Stalin
a fost cel care a dat
directivele atât în politica internă cât şi în cea externă. Scopul urmărit era de a
interzice orice influenţă
străină de cea rusească, prin orice mijloace. De aceea s-a recurs la
distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor
de bază din ţările subjugate, înlocuindu-le cu modele sovietice, pentru a se
putea trece la o cruntă
exploatare. Desigur că s-au găsit unelte murdare care, alături de oamenii
instalaţi de Moscova, să
aducă ţara la sapă de lemn.

Şi tot Moscova a transformat ţările ocupate în adevărate închisori şi centre de

exterminare.
Paralel cu teroarea internă se ducea o politică de aversiune împotriva tuturor
ţărilor necomuniste pentru
a le îndepărta din zona de influenţă rezervată lor.

Ca la o comandă au început să se intenteze procese, în acelaşi timp, în toate

ţările zise de
democraţie populară, în care să fie implicate ambasadele şi legaţiile străine,
de la ministru, până la
ultimul funcţionar.

În România asistăm la procese în care au fost implicate peste o sută de

persoane din legaţiile
ţărilor occidentale, aducându-se acuzaţii şi mai ales insulte şefilor de State,
Vaticanului şi miniştrilor.
Dar în acest timp pe teritoriul României se pregătea muniţia pentru
întreţinerea războiului din Coreea
şi expansiunea comunismului în lume. Şi tot România hrănea armatele de
diversiune de peste tot

Statele Unite erau învinuite că uneltesc împotriva regimului comunist popular

din România şi
întreţin o propagandă războinică ajutând grupările de opoziţie. S-a refuzat
acceptarea planului de
ajutorare american pentru Europa, pretextându-se că are substrat politic, în
timp ce, printr-o cruntă
exploatare, Rusia a secătuit solul şi subsolul României.

La protestele făcute împotriva abuzurilor, a falsificării voinţei naţionale şi a

teroarei dezlănţuite
de un guvern străin de interesele poporului român, oamenii Kremlinului sfidau
şi dezlănţuiau un nou
val de teroare.

Prin aceste procese s-au urmărit:

- Represalii împotriva Statelor Unite deoarece a expulzat pe consilierul de
presă român de la
Washington şi a interzis intrarea în America a unor propagandişti comunişti
printre care
Constantinescu Iaşi, Emil Petrovici şi Matei Socor.
- Să se "demonstreze" că partidele de opoziţie urmăreau răsturnarea
regimului din România,
prin forţă.
- Că Partidul Social Democrat - Independent de sub conducerea lui
Constantin Titel Petrescu
lucra sub influenţa laburiştilor englezi în scopul ruperii social-democraţilor de
comunişti. S-a spus că,
în acest scop, din Anglia au venit Morgan Philips (Secretarul General al
Partidului Laburist) şi Sam
Hatson (Preşedintele Uniunii Sindicale a minerilor englezi), care au sfătuit pe
Titel Petrescu să nu
fuzioneze cu comuniştii. În aceste procese s-a vorbit de multe nume de
social-democraţi, adepţi ai lui
Const. Titel Petrescu, printre care: Adrian Dimitriu (Secretar General), Eftimie
Gherman, Hromatka,
Iosif Musteţiu, Virgil Patru (Secretarul Preşedintelui), Bellu Silber, Saşa
Wolhmann, Şerban Voinea.
- S-a încercat să se inventeze că sioniştii ar fi fost folosiţi ca o armă împotriva
guvernului
comunist şi că organizaţia Irgun Zwei Leumi ar putea fi folosită la acte
teroriste
- S-a urmărit îndepărtarea corespondenţilor de presă, acuzându-i că
deformează realităţile şi
întreţin atmosfera de încordare internaţională.

Regimul comunist a trecut la desfiinţarea Oficiilor culturale şi de informaţii

american şi englez,
învinuindu-le de spionaj şi a procedat la arestarea a mii de oameni, nu numai
români, dar şi cetăţeni de
naţionalităţi străine.

Numele funcţionarilor diplomatici de la toate legaţiile occidentale au circulat în

toate procesele
înscenate de guvernul comunist.

Din cadrul legaţiei angleze s-a vorbit despre: Generalul Greer (şef de stat
major), Le Bougetell
(şeful misiunii politice); Bodman, John Benett; Bowden; Chastelaine; Cleaver;
Chipperfield; Eck
Alexander (profesor de bizantinologie); Faure; Grees; Gibson; Kay; Kendel;
King A. Robert (secretar
de legaţie); Kirschen Leonard, Hogg Ton (ofiţer); Hoggarth; Hollman
(ministru); Marchant-Benet
Francisc (şef oficiu presă); Porter Ivor (căpitan), Ramsden; Ratz; Reed John;
Roberts (ofiţer);
Robinson Charles (ataşat militar); Sarrell Roderik (prim secretar); Watson
(ataşat comercial); Wats
(prim-secretar).

Numele americanilor care au circulat în timpul proceselor, au fost

următoarele:
Berry Bourton (şeful misiunii); Buta Serafim; Donald; Dunham ( şeful presei
americane);
Fergusson; Gantenbein; Garrvey; Glod (maior); Halle (maior); Hamilton;
Kohler; Mac Donald George;
Melbourne Roy; Leveritch (consilier); Lowelle (colonel); Springfield; Shea
Robert (şeful oficiului de
cultură şi informaţii); Wattson; Wilcok (colonel); Williams Murat; Young Bill;
Markham R.

Italienii nu au lipsit nici ei: Scammacca (ministru); Americo Roşa (vice consul);
Beltrani Vito
Alvari; Benedetti; Bertolotti (agent consular); Carguelli (inginer); Cerbore
(ministru); Cesare Regard
(prim secretar); Giacomelo; Lazza (inginer); Manzone Bruno (profesor) Paris
(vice consul); Purini Puri
(prim secretar); Schisano; Spinedi Antonio (ataşat comercial); Vignati (agent
consular).

Franţa. Aici s-a vorbit de interesul pe care-l purta Doamna Bidault (soţia
ministrului de
externe) faţă de unele persoane din România; Ministrul Franţei la Bucureşti a
fost amintit şi el; Barit;
Baumartner; Borel; Boulen Pierre (consul); Damais; Grafeuille (secretar);
Gurrier; Guirot Pierre
(profesor); Karpe (ataşat militar la Istambul); Lamy Leon (secretar); Parisol
Serge (colonel ataşat
militar); Perry; D-na Prie; D-şoara Racia; Thibaudet (profesor); Varas Felix.

Din partea Elveţiei a fost pomenit numele lui Ruedi Jaques (prim secretar de
legaţie).

Turcia a fost prezentă prin numele consului Regeb Bei şi al lui Emin.

Ministrul Suediei Reutersward Patrie nu a lipsit nici el.

Austria a fost deasemenea pomenită prin numele soţiei reprezentantului

Schmidt.

Nunţiatura de la Bucureşti a fost implicată prin: O'Hara Patrie, nunţiu apostolic

şi arhiepiscop
de Savannah; Msg. Guido Del Mestri; Kirk.

Zile de-a rândul s-a aruncat cu noroi în "clica" lui Tito-Rancovici şi în uneltele
lor de la
Ambasada din Bucureşti: Baldjici Voia (consul); Bogdanovici Dobriţa (consul);
Iancovici Duşco,
Jupanschi Vasa (consul); Ranco Zeţ; Velebit (general-ministru).

Cunoscuţii acestor persoane şi cunoscuţii cunoscuţilor lor şi aşa mai departe

au fost arestaţi,
judecaţi şi condamnaţi chiar la pedeapsa cu moartea.

Corespondenţii de presă străini au fost fie judecaţi şi condamnaţi, fie

expulzaţi:
Brower Saint (de la ziarul New York Times);
Ştefănescu Fernanda (de la acelaşi ziar) ;
Gardony Ştefan (de la ziarul laburist Daily Herald);
Kirschen Leonard (de la Associated Press);
Phonc Marcel (corespondent al Agenţiei Israeliene de presă);
Stoianov Pavle (corespondent la Tanjug) . . .

Şi pentru a face un ghiveci naţional, s-a recurs şi la pomenirea numelor celor

ce scăpaseră din
ţară:
Arhiducesa Ileana; Caranfil Nicolae; Doctor Willy Filderman; Minai Fărcăşanu
şi cu soţia lui
Pia Pilat-Fărcăşanu; Grubert; Mircea Ioaniţiu; Josette Lazăr; Niculescu
Buzeşti; Augustin Popa;
Romulus Boilă; Max Manolescu; Nicolae Rădescu; Rizescu Brăneşti; Camil
Ring; Şerban Voinea;
Iosif Sraier; Constantin Vişoianu; Saşa Wolhman.

In jurul Legaţiei Marei Britanii au avut loc mai multe procese. Din lotul
principal au făcut
parte:
Prinţesa Eleonora Bunea-Wied, fiica regelui Albaniei, înrudită şi cu familia
regală română, care
a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică şi a murit în închisoare.
Liviu Popescu-Nasta, corespondent de presă, a cărui fiică era căsătorită cu
Wiliam Deakin,
secretarul lui Winston Churchill, condamnat la 20 de ani muncă silnică.
Mugur Constantin, condamnat pe viaţă.
Surorile Anny şi Nora Samuelli, funcţionare la ambasadă şi care au primit 20
şi respectiv 15 ani
muncă silnică.

In acest proces, ca de altfel în toate celelalte, s-au adus martori ai acuzării

dintre prieteni şi
cunoscuţi, care au depus mărturie în stare de arest şi după aceea au fost
condamnaţi în alte loturi şi
trimişi în lagărele şi închisorile de exterminare. Dintre acei care au fost
arestaţi cu acest lot, au mai fost
semnalaţi:
Bercovici Israel-Asra (Directorul ziarului "L'Independance Roumaine" şi
"Liberalul"); Bodman
(şef de aeroport); Beldi Francisc; Boroida Sama; Corbaru Vladimir (student);
Constantinescu Octavian
(Director General în Ministerul de Finanţe); Cantacuzino-Herescu Nadia;
Grigoriţă Fulvia; Grigorescu
Modest; doctor Gligor Ştefan; Gesner Nicolae; Hillard Richard (profesor la
Academia Comercială);
Hurmuzescu Dan; Iordan Dumitru (Director de bancă); Ionescu State
(colonel), Pora Gabricla; Petala
Vintilă; Patru Virgil (avocat); Racotă; Raţiu Victor; Roiu Florin (din Ministerul
de externe, condamnat
şi în lotul Iuliu Maniu); Semilian S. (ziarist); Sejanu (ziarist), Snabel Nathan;
Tomaziu Gheorghe;
Visner E. (inginer), Zahirnic Constantin (Director la YMCA)\..

Alte loturi condamnate în legătură cu Legaţia Marei Britanii:

Bosoancă Mihai, colonel, condamnat la moarte şi executat;
Liciu Alexandru (Preşedintele Curţii de Apel), executat;
Polizu Micşuneşti Gheorghe, executat;
Romanescu Mihai, (general de aviaţie) executat;
Dumitrescu Anton (colonel), condamnat la 16 ani; Matac Radu (inginer),
condamnat la 20 ani;
Onişor Titus (avocat), la 12 ani; Vasilescu Valjan Ion (avocat), condamnat la
20 ani; Agarici
Constantin (as al aviaţiei); Alexe Gheorghe (maistru); Birthelmen Ana;
Cassian (general); Cecropide
Dinu (director de bancă); Constantinescu Traian (căpitan); Coslovschi Orest;
Ducu Gheorghe; Gaşpar
Mihaela (aviatoare); Giurcone Alexandru; Kiriacescu Lulu (colonel, ataşat
militar la Ancara),
Lăzărescu Mihai (colonel), Liciu Germina (condamnată la 15 ani); Micu
(colonel); Mincă Dan
(căpitan), Păun Alexandru (pilot); Păunescu Alexandru; Răşcanu Gr. Petre
(Procuror General la înalta
Curte), condamnat 15 ani şi exterminat la Piteşti; Răşcanu Elena (soţie),
condamnată la 10 ani; ing.
Răşcanu Dinu (fiu) condamnat la 10 ani; Rusu Nadia (aviatoare), Săvescu
Constantin (colonel);
Teodoru Constantin (comandor de aviaţie).

In jurul Ambasadei Franţei s-a constituit un lot principal în care s-au pronunţat
următoarele
condamnări:
Cudablu Ion, moşier şi industriaş, condamnat la moarte;
Druszez Romuald, inginer, condamnat la moarte şi executat;
Matei Dumitru, preot catolic de la Iaşi, condamnat la moarte şi executat.
Braşoveanu Gheorghe, maior de aviaţie, condamnat 20 de ani.
Bassy Lucian, Secretarul Uniunii Francezilor din România, cetăţean francez,
condamnat la 20
de ani muncă silnică.
Celestine Gauchet Pauline, cetăţeană franceză, 20 de ani.
Fontaine Louis, cetăţean francez, condamnat 20 de ani.
Ghiţulescu Toma, inginer, Directorul Societăţii Franceze de mine de aur din
România,
condamnat 10 ani.
Lambru Dumitru, funcţionar la C.F.R., condamnat pe viaţă.
Olteanu Alexandru, locotenent colonel, condamnat 20 de ani.
Perraudin Elisabeta, cetăţeană franceză, 15 ani muncă silnică.

Pentru a se vedea că acţiunile se dirijau de la Moscova, amintesc faptul că în

acelaşi timp avea
loc un proces cu acelaşi substrat în Polonia, tot în jurul diplomaţilor francezi,
în care au fost implicaţi
Consulul Bordet, De Brossin, Humm, Gaston, Andre Robineau, ş.a.

Tot conform dispoziţiilor primite, martorii acuzării au fost condamnaţi, printre

ei găsindu-se:
Chirilă Aurel (licenţiat în litere, din Rădăuţi), Coman Valeriu, Coposu Harlette,
Dumitru
Grigore, Ene Catrina, Furnarache Robert, Doctor Gheorghiu Ion, din Iaşi;
Gheorghiu Mihai;
Hărvătescu Dumitru; Havrenciuc Marian; Irimescu Vasile; Mocanu Vasile;
Marcovici France (moartă
la închisoarea Mislea); Popescu Alexandru (ofiţer); Popescu Petre;
Raftopol Spiru; Şchiopu
Ion; Sosinschi Petre; Vârlănescu Nicolae . . .

In jurul Nunţiaturii, cu implicaţii şi asupra Legaţiei Italiei de la Bucureşti, s-au

înscenat mai
multe procese, în lotul principal au fost incluşi:
Boroş Adalbert, Rectorul Seminarului din Timişoara, consacrat ca episcop
catolic, condamnat
la muncă silnică pe viaţă.
Pintori Eraldo, cetăţean italian, funcţionar al Legaţiei, a fost condamnat la
muncă silnică pe
viaţă.
Săndulescu Gheorghe, Inspector general şcolar, colaborator cu regimul
comunist, a creat un
Partid Social Creştin. A fost condamnat pe viaţă.
Schubert Iosif, consacrat episcop catolic, condamnat pe viaţă.
Ştefănescu Lazăr, Inspector general şcolar, aviator politic şi colaborator al
regimului comunist.
S-a asociat lui Săndulescu şi au dus în închisoare peste o sută de oameni
nevinovaţi. în închisoare a
căutat să reeduce pe deţinuţi. A fost condamnat pe viaţă.
Pacha Augustin, Episcop din Timişoara, condamnat 18 ani muncă silnică.
Gatti Clement, preot la Biserica Italiană din Bucureşti, 15 ani.
Heber Ion, preot şi secretarul Episcopiei Romano-catolice din Timişoara,
condamnat 12 ani
muncă silnică.
Topa Petre, doctor, fost Subsecretar de Stat, condamnat 10 ani.
Waltner Iosif, Directorul Eparhiei catolice din Timişoara, 15 ani.

Tot în legătură cu Nunţiatura au fost arestate şi condamnate la pedepse

foarte mari zeci de
persoane:
Alexandrescu Constantin, profesor, doctor în filozofie, originar din judeţul
Vâlcea (25 de ani);
Alecu Ion; Baram Louis (preot); Bil Simion; Bob Leon (preot); Costache Ion;
Crăciun Gheorghe
(preot); Cruceanu Constantin (consul II); Csendes Eugen; Cutcan Eusebiu
(preot din comuna Şoricani);
Dewald Cristina; Epureanu Paulina (medic din Turnu Severin); Fenywes
Iudith-Maria (soră); Fisch
Ion; Guţiu Gheorghe; Griţ Grigore (preot); Hagiu Petre (preot); Iliescu
Constantin; Kernweiss
Ecaterina (Gerta); Lehrer Terezia; Leluţiu Aurel (preot); Miclăuş Ştefan-Vasile
(călugăr); Marinescu
Vasile; Mihoc Martin (preot); Moldoveanu Ieronima-Ana; Neagoe Constantin
(învăţător din Caracal);
Niculescu Petre (funcţionar la vamă); Niculiţă Ioana; Orsoz Nicoară (din
comuna Săcăuţa, judeţul
Maramureş); Popovici Măria; Pădure Valeriu (general); Popovici Ion (consul
II); Pop Gheorghe (din
comuna Săcăuţa, judeţul Maramureş); Patricia (soră); Radu Ştefan (profesor);
Reissner Hildegard
(soră); Ritti Emil (preot); Rotaru Mihai (preot); Sălăjan Gavril (preot); Sandor
Imre (preot din Alba
Iulia); Schrit Eva-Elisabeta (soră); Ştefănescu Alexandru (consul II); Tătaru
Ştefan (preot); Todea
Alexandru (preot); Tudor Nicu (învăţător); Ursescu Gheorghe; Willjung (preot
din comuna
Becicherecul Mic); Wulff Elisabeta.

In legătură cu activităţile ce se desfăşurau în jurul legaţiei Turciei au avut loc

mai multe
procese în care au fost implicate alte zeci de persoane:
Ciobanu Vasile, pilot, născut în comuna Măgureni-Bacău, a fost condamnat la
moarte, dar se
pare că nu a fost executat, deoarece este semnalat în 1953 la lagărul de
muncă forţată de la Midia.
Vâlsan Nicolae, ofiţer de marină din Constanţa, condamnat la moarte, în
aceeaşi situaţie cu
Ciobanu (neexecutat);
Ciocâlteu Şt. Alexandru, originar din Cluj, condamnat 20 ani;
Bentze Mircea Gheorghe, inginer din Bucureşti, 15 ani;
Cernătescu Aurelia-Sanda, casnică, din Constanţa, 10 ani; Kiazim Aktuan,
căpitan de vas, de
origină turcă, condamnat 10 ani; Popescu Nicolae, originar din Bacău,
condamnat 7 ani; Alexiu Dan
(funcţionar); Bari Suleiman (ofiţer); Bentze Aurel-Alfons (inginer); Bogorin Ion;
Codru-Runcan
Simion; Creţu (inginer); Despan Ion; Do-bra Constantin (radio-telegrafist),
Fintescu Ion; Florea
Gheorghe; Georgescu Ion (doctor); Gheorghiu Cleante; Ionescu Guy;
Ionescu Remus; Iscu
Alexandru (căpitan); Mamut (comandant de vas), Mexi Ion; Popa Stelian;
Popescu-Abeles Virginia;
Popescu A. Ion; Popescu Ion-Oaie (comandor); Raftopol Spiru (doctor);
Săndulescu Margareta;
Scrădeanu Epure Stela; Ştefănescu Henriette; Teodosiu Dorin;
Ticuşeanu Ion (farmacist);
Vasilescu-Veniamin Irina; Zaharia Ion (căpitan).

Stricându-se relaţiile cu Iugoslavia şi vrând Stalin să se răzbune pe călăul

Tito, a ordonat să se
facă procese exemplare în toate guberniile primite cadou de la Aliaţi. Şi călăul
Gheorghiu-Dej trebuia
să fie prezent. Sute de persoane au fost arestate şi condamnate. Printre ele
se numără:
Basler Djuro, inginer, fost şef de serviciu la Centrala petroliferă Muntenia. A
fost condamnat
la moarte, dar se pare că n-a fost executat.
Milutinovici Nicola, a fost condamnat la moarte, dar neexecutat.
Nedici Vidosa, renumita "Vida", care schingiuia pe bărbaţi cu un sadism
necunoscut în analele
criminalisticii, ajunsă colonel în securitatea românească, a fost arestată
pentru colaborare cu sârbii şi
condamnată la moarte, dar n-a fost executată. In cadrul schimbului cu un
spion român, a fost predată
Iugoslaviei.
Boşca Laţichi, ataşat de presă al Ambasadei Iugoslave de la Bucureşti, a fost
condamnat pe
viaţă;
Adamov Milord, din Chichinda, condamnat pe viaţă; Peiovici Angelco,
condamnat pe viaţă;
Silin Miladin (pe viaţă); Stanoievici Bojidar (la muncă silnică pe viaţă); Milos
Tudorov (doctor),
condamnat pe viaţă, Petrov Jiva; Radosavlievici Svetomir; Medici Nicola;
Adamovici Mita (din corn
Sânicolau), Balea Alexandru (din com. Moldova Nouă); Bogov Margareta (din
Oraviţa); Bugarschi
Sava (din Securitatea de la Timişoara, unde era maior anchetator şi a
schingiuit deţinuţii, alături de
ticăloasa Vida Nedici . Partizanii din lotul colonelului Uţă Ion, nu-i pot uita
niciodată din cauza
chinurilor pe care le-au suferit); Belovici Draga; Conici Borislav; Daniei Stoian
(din comuna Sâmpetru
Mare); Despotovici; Ghiughici Ivan; Fenlacichi Rada (din Timişoara); Ghedos
Teodorov, Giurcovici
Radoslav (din com. Socol); Gavrilovici Nicolae (profesor); Giurgiev Pera (din
com. Saravale);
Giurgieb Bogdan (din com. Saravale); Isac Milutin (din com. Cenad); Jivanov
Rada (din com. Cenad);
Iovanov Arsa; Ioachim Georgea (notar), Iacovlevici Bora; Iancovici Ivan (din
com. Liubcova);
Iancivici Jiva; Iovancovici Duşco; Iovancovici Duşan; Iovin Mita; Lazăr
Adamov (învăţător); Luchici
Panta; Marşal Ante; Marcovici (inginer), Medici Nicola; Milici Rada (din com,
Saravale), Mircov Jiva;
Mircov Milan; Marcovici Liubiţa; Milutinovici Nicola; Nedomacichi Marinco;
Nestorovici Visa (din
com. Liubcova); Nicolin Lazăr; Ostoici Mihai; Paulievici Slobodan; Petrov
Bora; Petrov Jiva; Popov
Novac (din Timişoara); Popovici Jiva (din com. Belobreşca); Radosavlievici
Nicolae; Radosavlievici
Svetomir; Radosevici Milan (din com. Socol); Sapunjin Jifco (din com.
Cenadul Mare); Sapunjin Iota;
Selim Velimir; Stanoiev Dobrivoi; Stoianov Paşa; Stoianovici Svetca (din com.
Moldova Nouă);
Stoicovici Gheorghe (comisar la Oraviţa); Unici Jarco (din com. Belobreşca);
Teodorovici Goriţa;
Tudorovici Milan, Valevici Jiva, Vemici Lazăr; Vucmirovici Goico; Vuletici
Zoran; Tovladiat
Liubomir.

Prin anchete au trecut circa 1.000 de persoane.

Toate aceste arestări, condamnări şi executări au avut loc înainte ca Stalin
să crape. A fost o
lecţie pe care a dat-o aliaţilor care l-au salvat şi ajutat să câştige războiul.
Este de fapt politica perfidă
rusească şi, de ce să nu spunem, comunistă, care se serveşte de oricine,
atâta timp cât are nevoie şi
după aceea, drept recunoştinţă, îl extermină. A dovedit-o pe propriu-i popor,
prin milioanele de
exterminaţi, înainte de a arăta lumii libere "faţa umană a comunismului".
Dizidenţii mai au încă de
învăţat, că dialogul se poartă într-un singur sens: cel dorit de Kremlin.
Şi acelaşi lucru trebuie să-l înţeleagă şi lumea liberă.

O NOUĂ TACTICĂ SOVIETICĂ

Moartea lui Stalin pune noua conducere sovietică în faţa revoltei de la Berlin
din 1953.
Cu toate dificultăţile interne datorate mişcărilor din lagărele de exterminare, cu
toate
nemulţumirile din ţările subjugate, Rusia urmăreşte să schimbe tactica pe plan
extern şi să continue
ameninţarea lumii. Acest guvern de aventurieri, demagogi şi mincinoşi căuta
sub paravanul
coexistenţei paşnice, a luptei pentru pace, să câştige timp, să pună mâna şi
să stăpânească dezordinea
ce părea că se extinde. Sesizează că americanii şi lumea liberă nu doresc
războiul nuclear şi caută să
profite.

Conferinţele la nivel înalt nu vor rezolva nimic. în schimb prestigiul rusesc

creşte după fiecare
întâlnire. Un nou asalt pentru dominarea lumii se punea la cale prin:
- Infiltrarea economică şi politică în Orientul Apropiat.
- Instaurarea unui regim favorabil în Egipt prin care să urmărească tăierea
legăturilor
comerciale ale Angliei prin Canalul de Suez.
- Încercarea de a face din Pakistan o trambulină prin mărirea numărului de
spioni şi centre de
informaţii.
Scopul era acelaşi de totdeauna: modificarea forţelor în favoarea statelor
comuniste, indiferent
de ce denumire ar fi purtat şi, la nevoie, siguranţa că pot lovi primii.

Rusia, care încă din 1951 încercase pregătirea terenului în vederea invaziei
Iranului şi
înlăturarea Şahului, prin instalarea ca prim ministru a lui Mosadek, se vede în
dificultate. Datorită
politicii antipopulare, Mosadek a fost nevoit să fugă în pijama şi să se
ascundă într-o pivniţă de furia
poporului, sătul de acest guvern care, în acele zile, scosese mitralierele şi
tancurile pe străzi.

JILAVA MEREU SUPRA AGLOMERATA

Relatări din gura unora ce nu mai sunt şi din spusele altora ce par nişte fiinţe
veştejite.
"Întunericul se aşternuse peste Jilava. Neospitalieră închisoare n-a mai voit să
ne primească.
Închiderea se făcuse pentru ziua de 12 Decembrie. Dar afară nu ne-au dat.
Ofiţerul de serviciu a luat
dosarele în mână, le-a aranjat alfabetic şi ne-a întors cu faţa la perete, cu
mâinile ridicate spre cer, ca
pentru rugăciune. Tradiţionala şi umilitoarea percheziţie s-a făcut noilor veniţi
în "aşezămintele"
comuniste, după toate regulile, aici sub bolta rece a porţii fortului 13.

Când plăcerea pentru ei şi canonul pentru noi au luat sfârşit, ofiţerul s-a
adresat cu o voce
gravă: "Care cum îţi auzi numele, intră". Noi, buimăciţi, ne uitam, întrebându-
ne în gând: "unde"? în
acest timp un gardian desferecă o uşă ca de coteţ prin care intrarăm pe
brânci, înghesuindu-ne şi tot aşa
ramaserăm nedumeriţi. De ridicat nu ne puteam ridica, pentru că nu aveam
unde. În urma noastră uşa
se închise şi se ferecă, Lumina palidă a unui bec încastrat în plafon, nu ne
permitea să vedem cât de
lung este gangul în care ne aflam. Rămăsesem tot în ordine alfabetică: Beloiu
Preda, Bentz Gheorghe,
Boca Barbu Gheorghe, Miller Cornel şi Piticu Florin. Ghemuiţi, ne-am răsucit
şi am reuşit să ne
orientăm asupra locului unde ne găseam. Înălţimea o apreciarăm la 1,20 m.,
lăţimea tot cam la atâta, iar
lungimea mai puţin de 2 metri. Pe partea dreaptă, lipite de zid, erau nişte
marmite metalice şi hârdaie
care, după părerea noastră, serveau la transportul mâncării pentru deţinuţi.
Aşa că în spaţiul rămas liber
între marmite şi zid, urma să ne întindem mădularele. Rămaşi singuri, sprijiniţi
în mâini şi în genunchi,
ne sfătuiam cum vom rostui de culcare şi mai ales de servitul tinetei care se
găsea lângă uşa de intrare.
Tineta nu putea fi dată din mână în mână până la cel care avea nevoie de ea,
aşa că trebuia să suportăm
trecerea unuia peste ceilalţi şi la ducere şi la întoarcere.

După ce am făcut un schimb de informaţii despre ce se mai întâmpla pe

afară, informaţii unele
ştiute de luni de zile, altele auzite de la a doua sau a treia mână, cineva a
propus să ne facem o scurtă
prezentare. În acest fel ne cunoşteam cel puţin pentru o noapte şi rămâneam
cu un mic bagaj de
cunoştinţe pe drumul pornit fără a şti unde duce şi cât durează".

Domnul Miller Cornel sparse gheaţa şi începu cam aşa:

"Domnilor, eu mi-s bănăţean în straiele mele, aşa cum se spune la noi în
comuna Bocşa
Montană de pe valea Bârzavei. M-am pomenit în casa părinţilor mei pe care o
aveau în moştenire de la
străbunici, de pe timpul când se alăturaseră lui Eftimie Murgu. Era o casă
curată şi spaţioasă care
purta-n sprânceană cuiburi de lăstuni, ca mai toate casele din comuna mea.
Tata, care şi el s-a născut în
aceeaşi casă, îşi petrecea tot timpul liber în a o îngriji şi a o dichisi. El este
contabil la fabrica de
cherestea, mama profesoară de muzică, iar eu, după ce am terminat
facultatea de istorie şi arheologie
din Cluj, am fost repartizat la Caransebeş, unde mi-am început ucenicia de
profesor. Cum în secundar
am făcut arheologia, am participat la săpăturile de la Oradea, Arcidava şi
altele. Actul de la 23 August
1944 a adus după sine viforul evenimentelor prea cunoscute de d-voastră şi
pe care nu le mai
pomenesc. Peste toţi s-a abătut nenorocirea în care suntem astăzi. Însă peste
noi, care am fost cetăţeni
români dar de origine şvabă, s-a mai abătut o altă pacoste înaintea
acesteia. Fiind socotiţi ca
nemţi de către sovietici şi comuniştii români, am fost transportaţi în URSS. Mii
de oameni, claie peste
grămadă ne-am pomenit aruncaţi în vagoane de transportat vite şi în
condiţiuni animalice am
străbătut întinderile sălbatice ca si "umanitarismul" sovietic. Domnilor voi
sări peste episodul
acelei călătorii, pentru că-n starea în care ne aflăm ar fi prea crud să deschid,
fie şi-n treacăt, imaginea
unor chinuri de neconceput. Suficient să vă spun că am fost deportat în
lagărele de exterminare din
Extremul Orient, dar poate n-aţi crede dacă n-aş da şi nume ce mă cutremură
astăzi când mă gândesc la
ele şi sunt sigur că vor îngrozi omenirea într-o zi când se vor afla toate
fărădelegile ce s-au petrecut pe
acolo. Îmi permit să vă amintesc numai câteva din numele de groază prin
care am trecut: Krasnoiarsk
pe fluviul Enisei ce-şi mână apele spre Oceanul Arctic, Bratsk pe Angara, unul
din afluenţii primului,
unde lucram la viitoare amenajări de hidrocentrale. De acolo ne-au mutat mai
spre răsărit, la Maevka,
dincolo de mult cântatul lac Baikal. Nu pot să nu amintesc "escalele" de-a
lungul Amurului la:
Svobodni, Blagovescensksi, Habarovsk. Acolo trebuia să ne ocupăm cu
pescuitul pe fluviul ce-şi
duce apele-n Pacific. Din capul locului trebuie să vă spun să ni s-a impus o
anumită normă ce trebuia
îndeplinită. Numai că pescuitul prin copci de gheaţă a căror grosime varia
între 50-70 cm., este foarte
anevoios. Când scoteam peştii la suprafaţă, îi depozitam direct în lăzile
destinate pentru
transport, deoarece erau gata congelaţi. Vă daţi seama la ce temperatură
lucram. Imaginea acelor peşti
mi s-a întipărit pe vecie: solzii roşii, ochii ca două boabe negre încercuite de
câte un inel de aur
strălucitor. Uneori aveam impresia că ochii aceia mă urmăresc cu dojana,
lăsându-mi în suflet o
sinceră şi neputincioasă compătimire, iar pe obraz o discretă lacrimă. La
sfârşitul programului mă în-
torceam în lagăr sub influenţa acelor ochi ce-mi produceau durere. În
acele condiţii vitrege, pe
lângă aceste munci forţate căutam să-mi răscumpăr păcatele cu conceperea
unor piese de teatru.

Lucrările de care vă pomenii le-am refăcut în ţară şi poate într-o bună zi vor
vedea lumina
rampei.
Faptul cel mai important este că am cunoscut în acele locuri neospitaliere
pe Medi, o fată
din Aradu- Nou, de care m-am îndrăgostit lulea. Acei care nu au putut rezista
vitregiilor vremii şi
barbariei omului, au rămas pe acele meleaguri străine, ca mărturie de
necontestat a sclaviei
secolului nostru. Câţi am mai rămas în viaţă, şi nu greşesc dacă spun că ne
putem socoti supravieţuitori
ai "infernului comunist", ne-am reîntors în Ţară, în ţara noastră
românească, nu în Germania.
Medi a plecat înaintea mea cu vreo două săptămâni.

Cum am ajuns la Bocşa, i-am scris o carte poştală: "Dacă vrei să ne

căsătorim, răspunde-mi".
Şi răspunsul l-am primit şi mai scurt, tot pe o carte poştală: "Da". Şi, da a fost.
Am doi flăcăi voinici.
Medi este o bună şi iubitoare mamă. Sunt convins că-i va îngriji bine, cât timp
nu voi fi lângă ei. Ceea
ce este mai greu, este faptul că nu ştiu pentru ce sunt arestat. Sper să aflu".

Profesorul tăcu cu privirile pironite în tavanul scund. Tăcând, poate îşi aduna-
n gând pricini
imaginare pentru care ar fi arestat. Vorbind despre familie poate i se
înfiripase vreo speranţă, sau
gândurile îi zburau spre răsăritul îndepărtat, spre acei ochi dojenitori în cerc
de aur. Toţi îi
respectarăm, cu sfinţenie, pribegia gândurilor. Deodată tăcerea fu spartă de
prâslea: Florin. "Domnilor,
eu sunt mic de stat şi puţin de ani. De curând am împlinit 17 ani în beciurile
ministerului de interne.
Am fost elev la liceul Petru şi Pavel. Părinţii mei, sunt ţărani şi locuiesc în
corn. Pucheni. Am fost
arestat şi "încălzirea" mi s-a făcut în beciurile securităţii de pe str. Vasile
Lupu. De la Ploieşti am
fost adus la "interne", unde am stat 9 luni. Vorba vine că am stat. N-am să
pot spune câte a îndurat
domnul profesor, dar un lucru palpabil puteţi să-l vedeţi. M-au cocoşat
în bătaie. Intre Piaţa
Palatului şi Rahova m-au plimbat ca pe nişte moaşte, mai mult pe sus, că
picioarele nu mă mai ţineau.
Anchetat, bătut, iar anchetat, când pe rangă, când în vârful bocancilor ca
mingea, nu ştiu cum, dar iată-
mă ajuns să răsuflu. Anchetatorii, văzând că rezist şi la bătăi şi la promisiuni
dulcege, m-au încadrat la
omisiune de denunţ şi am scăpat cu trei ani de închisoare. Săr şi eu ca
domnul profesor peste câte mi-a
fost dat să-ndur în perioada anchetelor şi vreau să vă spun că nu mi-am
vândut şi nici nu mi-aş vinde
colegii, de-ar fi să plătesc cu viaţa. Acum când am scăpat de ochelarii negri,
de anchetele de după
miezul nopţii, ca şi de cele repetate de peste zi, nu îmi mai fac probleme".

Aşa îşi termina micuţul elev prezentarea, în timp ce noi ascundeam în suflet
tristeţea unor
astfel de vremi barbare, ce-l maturizaseră înainte de majorat.
Beloiu Preda a fost scurt:
"Domnilor, îmi iubesc Ţara şi Neamul şi de aceea sunt aici, unde sunt forţat
să ispăşesc o
condamnare de 4 ani, pe care nu o merit. Sunt dobrogean de pe la Mircea
Vodă, am familie şi doi
copilaşi. Săr peste perioada anchetelor de la interne şi Rahova, iar pentru că
am scăpat cu viaţă
mulţumesc lui Dumnezeu. De acum nu mai am teamă. Cred că acelaşi lucru o
să-l spună şi fratele
Boca Barbu. El este ardelean şi bun român. Amândoi am fost în acelaşi
proces. Nu mai are teamă că va
fi mai rău decât în anchetele prin care a trecut".

La rândul său Bentz Gheorghe şi-a făcut prezentarea: "Eu nu am trecut prin
faţa anchetatorilor
de la securitate, dar în faţa exemplului dumneavoastră, al amicului nostru
Florin şi, de ce să n-o spun, a
unui neam ce îndură, cum n-a îndurat nici chiar sub năvălirile barbare, mă
înclin. Sunt născut în
Bucureşti, locuiam la Cluj cu soţia şi fetiţa în vârstă de 11 ani şi am fost
arestat la Orăştie. Nu ştiu
motivul, nu-l bănuiesc şi de fapt m-am convins că nimeni nu are motiv de a fi
arestat. La mijloc este
numai ura de moarte împotriva gintei noastre. Sunt convins că Dumnezeu mă
va întări să
supravieţuiesc acestui cataclism".
Au urmat discuţii mai mult pe şoptite în doi şi, încet, liniştea s-a aşternut de-a
binelea. Doar
şobolanii mai stăruiau printre marmite şi hârdaie. Paiele, puţine şi jilave ca
însuşi lugubrul edificiu în
care ne aflam, serveau şi de saltea şi de velinţă. Trecerile unuia peste ceilalţi
pentru servirea tinetei, s-
au sfârşit odată cu trecerea primei nopţi.

Dimineaţa, când s-a ordonat ieşirea, ne-am încolonat unul în spatele celuilalt.
Dar s-a iscat o
problemă grea, care nu a putut fi rezolvată decât de un "ofiţer". Primul ieşit a
fost Piticu, iar dosarul
prim era al lui Boca. Sergentul era nedumerit că nu corespundeau persoanele
cu dosarele. Sta pe
gânduri şi se scărpina în cap. In nedumerirea gardianului a apărut un ofiţer
care ne-a comandat scurt să
intrăm în gang. După câteva minute o nouă comandă de ieşire a lămurit
situaţia. Deţinuţii şi-au dat
seama de încurcătura miliţianului şi au venit în ordinea dosarelor aşezându-se
unul în spatele altuia, iar
ofiţerul s-a umflat în pene zicând gardianului: "Când este cap, vedeţi cât e de
simplu"?

Afară ger. Norii mohorâţi şi grei stăteau parcă proptiţi pe zidurile înalte în
drumul pe care erau
mânaţi. Am trecut pe sub o boltă, pe sub a doua şi am cotit la dreapta.
Gardianul zornăind cheile a
deschis o uşă, a împins-o în laturi şi s-a retras într-o parte.

Am fost loviţi de un miros puternic de hasna, iar aerul cald dinăuntru, în

contrast cu cel rece de
afară, de la începutul lunii Decembrie, s-a transformat într-o năvală de aburi
denşi, ca o teribilă
înfruntare în mijlocul căreia cei din prag nu mai vedeau nimic. După prima
ciocnire ce a durat câteva
zeci de secunde, prin unduirea aburilor care a urmat mai mult ghiceai, în faţă,
siluete nedesluşite, cu
contururi ce păreau când ale unor umbre demonice adunate-n jurul cazanului
cu smoală, când ale unor
heruvimi în mantii cu aureole albe, dănţuitoare. O teamă venită din străfunduri
necunoscute ne
cuprinse cu fiecare pas ce-l făceam, iar sângele îşi schimbase viteza prin
vine, sprâncenele se arcuiseră
şi aşteptam să vedem cazanele în care fierb oamenii de vii. Până să realizăm
ce se petrece cu noi am
fost împinşi, în timp ce uşa s-a închis şi ferecat cu zăvoare şi lacăte.

Striviţi între uşă şi mulţimea despuiată încercam a crede că cei din faţa
noastră sunt legaţi
asemeni unor fraţi siamezi, judecând după faptul că mişcarea unuia o stârnea
pe a celorlalţi. Feţele
albe şi supte, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ca ale unor sfinţi martiri
desprinşi din frescele murale
ale vreunei biserici bizantine, căutau spre noi cu ochii compătimitori şi buni în
timp ce noi priveam
nedumeriţi. în faţa acestui tablou de dincolo de imaginaţie, ramaserăm pironiţi
şi sfioşi.

Din mijlocul lumii pe care o deranjasem, s-a desprins unul a cărui voce calmă
şi odihnitoare ne
spuse:
- Domnilor, eu sunt astăzi şeful de cameră şi-mi exprim părerea de rău că nu
ne-am putut
cunoaşte în condiţii normale, adică omeneşti. Oricum, în această invenţie
comunistă unde nu este nici
aerul necesar pentru a respira, vă spun de la început că spaţiul "locativ" este
cât se poate de
economicos şi nu exagerez dacă adaog că fiecare centimetru pătrat se
măsoară. Pe priciurile suprapuse
sunt cei mai vechi şi foarte mulţi bolnavi, care nu au primit nici măcar o
aspirină. Preferinţa locurilor o
are cel mai vechi sau bolnav şi se repartizează începând de la fereastră spre
uşă. Pe jos, pe sub priciuri,
ca şi pe intervalele dintre priciuri sunt cei care au venit înaintea
dumneavoastră, fie chiar cu cinci
minute, aşa că locuri, dacă s-ar mai putea numi aşa, se găsesc numai la
şerpărie, adică acolo sub
priciurile dinspre tinetă. Din această cameră aproape zilnic se fac plecări şi cu
această ocazie se fac
schimbări de locuri".

După ce ne-am dezbrăcat la fel ca ceilalţi, au urmat prezentările, întrebări,

răspunsuri,
schimburi de informaţii "noi" de pe afară, toate acestea în turuitul de la tinetă,
supra solicitată de cele
249 de persoane. Numele lui Florin, cel mai tânăr acum şi din cameră, trecu
din gură-n gură, fiecare
întrebându-se câţi ani are şi de unde este.

La un moment dat Florin se simţi strigat. S-a îndreptat spre partea opusă
tinetei către cel ce-l
chemase, şi care i-a spus:
- "Domnule Florin, aş vrea să te rog ceva. Eu mă numesc Adam, dar toată
lumea din satul meu
de lângă Arad îmi spune Moş Adam. Aşa mi se spune şi aici. Uite ce
rugăminte am la dumneata. Din
păcate mi-am pierdut simţul mirosului, iar aici, pe prici, din cauza înghesuielii
sunt obligat mereu să-
mi schimb poziţia în funcţie de poziţiile convenabile ale celorlalţi. Acest lucru îl
suport greu. Dacă
dumneata, mai subţirel, ai suporta mai uşor, eu bucuros aş face schimb cu
locul de lângă tinetă, sub
prici. Oricum, pentru mine ar fi mai bine acolo".
Florin, mişcat pentru faptul că i se spunea "domnule" şi că vârsta lui era luată
în consideraţie,
păru puţin jenat şi spuse: "Nu, moş Adam, Vă mulţumesc".
La întoarcere, când Florin trecu pe lângă şeful de cameră, acesta îl opri şi-i
zise: "Domnule
Florin, aş vrea să te rog ceva. Vezi dumneata locul acela liber de pe prici?
Este al meu" Florin îl
întrerupse scurt, spunându-i:
- "Şi dumneavoastră doriţi să facem schimb de locuri?"
- "Da, răspunse şeful de cameră, dar de unde ştiţi"?
- "Ştiu, că şi moş Adam mi-a propus acelaşi lucru".
Un altul, care a ascultat discuţiile, a adăugat:
- "Au comuniştii puterea de a distruge un om, de a suprima libertatea şi
drepturile unui popor,
dar nu şi omenia".

SPRE NECUNOSCUT
(După relatările lui Gheorghe Bentz)

O noapte-ntreagă au tremurat pe cimentul izolării de sub poarta secţiilor de la

Jilava. înainte de
a se da deşteptarea au fost scoşi cu înjurături şi ghionturi, în drum spre poarta
principală. Trecuseră
noaptea cea mai lungă, în fugă, de abia apucau o bucată de pâine şi slănina
sărată prevestitoare de drum.
Maşinile-dubă au început să gonească spre gara triaj de la Podul Grand.
înghesuiţi ca sardelele, au fost
urcaţi în vagonul-dubă şi ferecaţi.

Necunoscutul îngrijora pe cei o sută de deţinuţi politici, în mare parte nejudecaţi.

După 13 ore
de drum, timp în care li s-au dat două găleţi cu apă de băut, au fost coboriţi în
gara Bicaz, într-o forfotă
de oameni. Era seară şi curioşii oraşelor de provincie veneau, ca de obicei, la
gară, să vadă coborând
artiştii de teatru sau circ pentru mult aşteptatele turnee. Căutând cu privirea
printre liniile de cale ferată,
n-au descoperit nici măcar vagoanele ce transportau menajeria circurilor.

Pe de altă parte, cei ce coborau din vagonul de la coada trenului erau şi ei uimiţi
de mulţimea de
pe peron. Nu ştiau ce să creadă. în schimb cordonul gardienilor începuse să
înjure, să ameninţe şi să
ordone: "capu' jos şi ţine aproape"."In sfârşit, în faţa ochilor ce ne cercetau fără a
arăta patimă, am
început să ne arătăm demni, chit că tremuram în gerul ce se lăsase în acea lună
de Decembrie. Gardienii
au început să-şi demonstreze superioritatea, înjurând, lovind cu patul armei şi
deşertând rapid tot
cazarmamentul de cuvinte cazoane de care dispuneau. Organele de miliţie, cele
de tortură ale securităţii
şi numeroşii informatori mişunau prin mulţime, făcând eforturi zadarnice spre a o
împrăştia.
Curiozitatea "lumii libere" creştea şi fiecare încerca să descopere vreun cunoscut.

Comandantul gărzii, un mititel de stat, dar sublocotenent, alerga de colo până

colo, da ordine
peste ordine, însoţite de ameninţări şi înjurături, manifestându-şi din plin vigilenţa
inoculată de partidul

comunist. Nimeni nu mai înţelegea ce vrea, nici chiar gardienii. În acest vacarm,
convoiul s-a pus în
mişcare. Mulţimea care ne înconjura a pornit şi ea cu noi, în acelaşi ritm, căutând
să descopere pe
cineva în mijlocul nostru. Ce discutau între ei nu înţelegeam, dar din când în când
se auzeau exclamări.
Feţele le erau triste, unele chiar plânse. Spiriduşul de comandant alerga, când în
faţa, când în spatele
convoiului.

O femeie mai în vârstă, voinică şi înaltă, suduia de mama focului, mai mult ca
alte surate
:"Arde-v-ar Dumnezeu de netrebnici! Nu v-ar mai ajuta Maica Domnului de fiare"!
Sublocotenentul se trezi din vigilenţă şi aducându-şi aminte că reprezintă
autoritatea, s-a
adresat femeii, proţăpindu-se în faţa ei:
- Pe cine tot blestemi, femeie? Hâ!? la care dânsa cu demnitate îşi coborî privirea
în jos, către
el, zicându-i:
- Pe cine altul, băiete, decât pe vinovaţi, arde-i-ar un foc ca la iad!
- Cum îndrăzneşti să-mi zici mie, "băiete"? Nu vezi că sunt ofiţer?
- Vei fi poate şi ofiţer, că nu mă pricep la grade, dar fată nu eşti? Ai văzut că nu
sunt bărbat şi
mi te-ai adresat cu " femeie " şi eu nu m-am supărat!

Era ofiţeraşul pus pe scandal şi pe fapte mari, dar cum nu se aştepta la ripostă,
nu mai ştia cum
să reacţioneze, mai ales că mulţimea părea iritată. Atunci s-a hotărît să-şi ia
funcţia în primire şi a
început să alerge, de colo, până colo. Se întunecase de-a binelea când, ajunşi pe
o uliţă fără trotuare,
lumea n-a mai putut să ne însoţească, iar noi am continuat drumul pe malul
Bistriţei.
Curentul văii, la care se adăuga gerul, făceau să simţim un jeratec prin oase. Se
vedea colonia
strivită între nişte dealuri, ce formau o jumătate de cerc, şi între şoseaua ce
mărginea Bistriţa
renumiţilor plutaşi. La colonie eram aşteptaţi de o ghirlandă de faruri şi o
grămadă de gardieni conduşi
de locotenentul Pietraru. După ce ne-a numărat de două ori, ne-a indicat un loc
în partea dreaptă a curţii,
unde sublocotenentul, pentru a-şi demonstra superioritatea, a început să urle şi
să-ndruge vrute şi
nevrute. Noi nu mai ţineam cont de nimic. Eram îngheţaţi tun şi tremuram de-a
binelea, când am auzit
comanda să ne dezbrăcăm. Vuietul de protest a amuţit când fiarele s-au repezit
spre noi. Am dat hainele
şi pantalonii de pe noi. Am scos un muget înfundat, când ofiţeraşul s-a repezit
lovind cu pumnii, urmat
de ceilalţi şi strigând: "Tot, tot de pe voi, în pielea goală, bandiţilor"!

La o nouă comandă, ne-am târât pe noi şi la rândul nostru am târât pe cei ce nu

o mai puteau
face, până-n partea cealaltă a platoului unde ne aştepta, pe fiecare, câte o
grămăjoară de haine vărgate,
peste care trona o gamelă şi o lingură. Ni s-a comandat să ne aşezăm fiecare în
dreptul uneia.
Când am început însă să ne îmbrăcăm, au urlat la noi: "Culcat, nimeni nu mişcă"!
O comandă
care parcă venea din iad: tot sublocotenentul!

Gardienii se repeziră printre noi ca un trăznet şi aşa a început perchiziţia

corporală. Noi, în
pielea goală. Sergentul Albu, înalt, voinic, inspectând desfăşurarea operaţiei,
trecea printre noi zicând
printre dinţi: "E ordin să muriţi, e ordin să muriţi", în timp ce gardianul din
dreptul fiecăruia striga:
"Cască gura, apleacă-te, ridică braţele, întoarce-te, iar, apleacă-te, desfă
bucile..."!

Sublocotenentul alerga ca nebunul şi striga, când într-o parte, când în alta.

În iadul acestor chinuri se auzi un glas: "Nu-i da Doamne omului cât poate să
ducă"!
Ofiţeraşul s-a oprit din goană şi a întrebat: "Care ai vorbit, mă"?
- Eu, a răspuns moş Adam.
- Repetă ce-ai zis!
- Vorbeam şi eu aşa, că ce-ar zice părinţii dumitale dacă te-ar vedea ce suflet pui
în această
operaţie de perchiziţie a despuiaţilor.
Uimit, ofiţeraşul a rămas parcă mut, poate nu-i venea să creadă că un deţinut a
avut atâta curaj,
sau poate gândul i-a fugit la părinţi. A ridicat braţul spre cer tocmai în momentul
în care locotenentul
Pietraru comanda "drepţi" şi raporta: "Tovarăşe comandant, operaţia de
perchiziţie şi numărătoare este
gata"!
Comandantul Dogaru a ordonat îmbrăcarea. După ce ne-am îmbrăcat cum am
putut şi am luat
hainele cu care venisem şi care între timp fuseseră purecate cută cu cută,
comandantul ni s-a adresat:
- Aici este o colonie de muncă, nu de oameni bolnavi. Aşa că vă sfătuiesc să nu
staţi din
tremurat, că s-ar putea să răciţi. Cine nu munceşte, va dormi la carceră. Cine nu
respectă regulamentul
coloniei, va avea de a face cu mine, şi nu v-aş dori-o. Dimineaţa veţi merge la
muncă acolo sus, şi,
ridicând un braţ, zâmbi sarcastic ... pe cotă . . . sus pe munte ... să luaţi cu asalt
cota 550. Şi, acum
repede la baracă!
Ne-a întors spatele şi s-a dus. Curentul Bistriţei îi făcea rău.
Era scara de 22 Decembrie 1952.

Sprijinindu-ne unul pe altul, mai mult cu voinţa decât cu puterea, asemeni unor
beţe lipsite de
articulaţii, am ajuns în baracă. Baraca era înzestrată cu o sobă de cărămidă în
care nu se observa că
pâlpâise vreodată vreun vreasc. Totuşi nu bătea vântul. Eram 60 de oameni, din
care prea puţini au
trecut examenul de rezistenţă în confruntarea cu gerul. La propunerea
profesorului Miller, cei în putere
s-au apucat să maseze pe cei îngheţaţi. Celor ce acuzau degeraturi, li s-au făcut
frecţii cu zăpadă.

În sfârşit a trecut şi noaptea.

Am trecut şi a doua zi prin poartă, dar nu dimineaţa, cum spusese comandantul,
ci seara, fiindcă
am fost daţi să lucrăm în schimb de noapte. Drumul până la şantier l-am făcut pe
întuneric, călăuziţi de
luminiţa electrică înşirată de-a-lungul Bistriţei. Pentru securitate eram urmaţi de o
maşină echipată cu
turelă, mitralieră şi faruri.

După vreo jumătate de oră am ieşit din strânsoarea munţilor care străjuiau de o
parte şoseaua, iar
pe partea cealaltă râul, ca nişte pereţi de stâncă a căror înălţime nu o puteam
distinge din cauza
întunericului. Dincolo, munţii se depărtară în forma arcurilor de cerc prin mijlocul
cărora Bistriţa îşi
urma cursul milenar. Imensa deschizătură a munţilor, după cum era luminată de
o puzderie de faruri
electrice, părea o imensă arenă de foc. Privind-o, gândurile ni se răvăşiră.
Senzaţia de a fi într-o arenă
romană se cuibărise în fiecare din noi, şi fiecare trăia, fie pentru o clipă,
sentimentul de gladiator. Dar
realitatea ne-a trezit în sclavi aruncaţi fiarelor.
Aici trebuia să înfruntăm stâncile. Alţii la Canal înfruntaseră utopiile patricienilor
marxişti. Şi
aici şi a-colo şi pretutindeni, scopul era acelaşi : exterminarea omului de o clică
de schizofrenici care
terorizau mulţimile, din 1917. Dar sfârşitul calvarului nu se întrezărea. Şi lumea
zice că se numeşte
marxism. Şi unii îl doresc. Of! De-ar putea să ni-l ia tot, să ne lase fără urmă de
marxism. Să fie şi ei
fericiţi. Şi aşa cu gândurile răvăşite, ne trezirăm în faţa unei pasarele şi ca la
strungă, unul câte unul,
începurăm să ne împleticim picioarele, balansându-ne, în strădania de a o
traversa. De jos priveam cu
mirare tabloul în care umbrele profilate pe cerul de smoală treceau întretăind
strălucirea becurilor
înşirate pe munţi.

În mijlocul acestui joc de lumini, schimbând direcţia, privii spre râu. De acolo
văzui cum, din
tainiţele apei, ca nişte vrăji, se năzăreau aburi ce păreau că se îndreaptă spre
noi.
Involuntar am început să ne frecăm pe mâini, pe faţă, pe ciolanele cuprinse de-
un îngheţ ce
pătrundea pe nesimţite în toată făptura.

Ne-a venit şi nouă rândul la scrânciob. Uitarăm de ger şi nu mai simţeam nici
vântul, care, acolo
sus, muşca din noi. De cealaltă parte a râului şi-n lungul lui, ne rânjea o gură
enormă cu dinţi de stâncă
colţuroasă, spre care înaintam clătinându-ne ca nişte hipnotizaţi.

Aceasta era batardoul ce se întindea pe câteva sute de metri lungime şi vreo

două lăţime.
Adâncimea era de aproximativ 30 metri sub nivelul apei. Mai târziu am aflat că
trebuia să ajungem la 40
de metri. în lumina becurilor electrice, etajate pe malul stâng al râului, se vedeau
trenuri cu locomotive
mici, buldozere şi două escavatoare, iar jos, pe fundul batardoului, linii de
decovil, cu vagoneţi ce
păreau nişte jucării împinse de copii bătrâni. Teama de a merge pe pasarelă fu
furată de staticul tablou în
cadrul căruia trebuia să intrăm în luptă cu stâncile. Amuţisem. Devenisem ca
nişte copaci înclinaţi spre
prăpastia care nu ne înghiţise încă.

Odată trecuţi dincolo de pasarelă, furăm îndrumaţi în josul batardoului prin larma
şi înjurăturile
gardienilor.
Tabloul a fost sfâşiat. Am început să încărcăm bolovani din stânca dislocată de
dinamită.
Norma era republicană, dar pentru noi, ca deţinuţi politici, se suplimentase cu
50%. Ni s-a atras atenţia
că trenul trebuie încărcat la ore fixe, iar, în caz de întârziere, însemna că nu
ne-am îndeplinit norma,
deci că vom dormi în carceră. Nici n-a apucat să-şi termine lămuririle, că
deodată, din nu ştiu câte guri,
se auzi:
"Vine, vine, atenţiune"!
Ramaserăm ca stană de piatră, nu realizam ce se întâmpla , când peste noi, în
fundul
batardoului, răbufni în cădere o bucată de stâncă de mărimea unui om. Atunci
am înţeles ce s-a petrecut,
de ce lumea era agitată.

Dintr-o altă brigadă a venit un deţinut care ne-a spus că, ori de câte ori auzim un
zgomot
suspect, sau strigăte de atenţiune, "Vine" . . , să ne lipim de peretele cotei pentru
a fi feriţi de dislocările
stâncilor. Ne-a mai explicat că în timpul când servim fiertura ce se numeşte
masă, şi între cele două
schimburi, artificierii civili dau foc dinamitei pentru a disloca stâncă din stâncă.
Cum însă mai rămân
bolovani agăţaţi, aceştia se desprind când nici nu te aştepţi şi produc accidente,
zilnic, de multe ori chiar
mortale.

Am început munca. Lucram pentru a ne încălzi, lucram pentru a îndeplini norma

şi a nu dormi
la carceră, lucram pentru a supravieţui şi a istorisi omenirii, cine va mai apuca,
întâmplările trăite de
sclavii secolului 20 în împărăţia preconizată de Marx, care n-o putuse înfăptui, şi
continuată de urmaşii
lui bolnavi după putere, bolnavi după descoperirea de noi metode de torturare a
semenilor lor .

Vagoanele au plecat la timp şi-n noaptea de Ajun, şi-n noaptea de Crăciun şi-n
cea de Anul Nou,
1953. Oamenii ascultau de Moş Adam, un ţăran cu scaun la cap, care începuse,
încet, încet, să conducă
lucrările, încât norma se îndeplinea cu greu, dar se îndeplinea. Cei ce nu puteau
erau ajutaţi de ceilalţi, o
solidaritate se crease între oameni, iar unele dedesubturi contribuiau să se evite
pedepsele. Deţinuţii
politici au reuşit de multe ori să se descurce. De exemplu moş Adam făcea totul
cu dichis, cu multă
chibzuinţă. Acest lucru îl observase şi şeful de cotă, care era gardian.

De obicei şefii de cotă se roteau în jurul focului şi pălăvrăgeau până la ziuă. Dar
şeful de la cota
450 era mai mult pe lângă oamenii lui moş Adam şi receptiv la discuţiile ce se
purtau între ei. Profesorii
Miller şi Berciu dezbăteau mai mult probleme de arheologie şi parcurgeau
trecutul, lucru ce-i plăcea şi
gardianului. Era atras şi de Damian şi Bentz care discutau despre aviaţie, mai
ales că primul fusese
comandor.

Aceste discuţii dintre o săpătură şi o încărcătură cu vagoneţi, erau din ce în ce

mai ascultate de
gardian, într-o noapte, l-a întrebat pe moş Adam, că nu pricepe cum pot fi
legionari, când sunt aşa de
învăţaţi şi muncitori, şi i-a adăugat: "Ştii că eu nu v-aş lăsa în poartă chiar dacă
nu v-aţi îndeplini norma.
Eu ştiu că legionarii au adus cea mai mare nenorocire ţării, până şi cutremurul
din 1940, fără să mai
vorbim de prigonirea evreilor, care şi ei sunt oameni".

Moş Adam, care era mai mult omul faptelor, s-a oprit din lucru şi, sprijinit în ranga
pe care o
manevra ca mangealâc, l-a întrebat pe şef:
- "Dumneata crezi că toţi deţinuţii sunt legionari"?
- "Bine-nţeles, a răspuns acesta. Ştim de la orele de educaţie politică pe care ni
le ţine tovarăşul
locotenent Pietraru, aproape zilnic, iar odată pe săptămână ne vorbeşte şi
comandantul".
Moş Adam a tăcut puţin, şi-a adunat gândurile, şi i-a zis:
- "Domnule şef îmi pare rău, vă dezamăgesc, dar trebuie să ştiţi că nu toţi care
suntem aici,
suntem legionari. Dacă ar fi să facem aprecieri pe nuanţe politice, cei mai mulţi ar
fi ţărăniştii, urmaţi de
liberali, social-democraţi şi ceva legionari. Peste ei pot să zic că predomină
ţăranii care s-au opus
colectivizării. Sunt prezenţi şi muncitorii care au luptat pentru drepturile lor. Sunt
şi comunişti, cum este
moş Păsărică, fost secretar în ilegalitate, şi mulţi nevinovaţi, pentru a nu
încurca drumurile lui
Gheorghiu-Dej. Dar la drept vorbind nimeni nu este vinovat, este numai o
răzbunare a regimului care se
teme şi de umbra lui, neputând să se menţină decât bazându-se pe ajutorul
ruşilor şi arestarea tuturor
celor bănuiţi, numai, ca adversari. De exemplu eu şi cei care lucrăm pe această
cotă, nu suntem
legionari, dar o să-ţi spun unele lucruri şi despre ei.

După terminarea primului război mondial, s-au făcut nişte tratate de pace care
dădeau fiecărui
popor dreptul să trăiască liber în graniţele fixate, ţinându-se seamă de locurile
unde se născuse şi
crescuse. Cu acea ocazie ne-am câştigat şi noi Transilvania care ne fusese
răpită de Unguri, ca şi
Basarabia răpită de ruşi, tovarăşii noştri de azi. Şi ruşii ne-au mai răpit-o încă
odată şi iar o să trebuiască
să ne luptăm să ne-o luăm înapoi. Cei de la conducerea ţării, în loc să ne omoare
aici, prin muncă
forţată, mai bine ar merge cu noi să ne luăm înapoi Basarabia şi Bucovina, care
sunt aici, aproape de
locurile unde ne chinuim acum. Vezi dumneata, asta este politica.

Mai târziu, după pace, ţările care au pierdut războiul au început să fie
nemulţumite pentru
teritoriile pe care le stăpâniseră de la alţii şi le pierduseră. Este bine de ştiut că
sfârşitul primului război
mondial a fost mai drept de cât cel de acum. Atunci s-au dat drepturi fiecărui
popor, iar acum s-au dat
ţări întregi, fără să întrebe popoarele dacă vor. Şi s-a mai jucat şi teatru. S-a spus
că se ţin alegeri, dar
rezultatul era aranjat înainte de deschiderea urnelor. Totul a fost o înşelătorie, ca
marile puteri să spună
că totul s-a făcut după voia poporului. Aşa au crezut ei, noi suntem în schimb cei
care suferim. Şi
suferiţi şi dumneavoastră şi ferească Dumnezeu să nu vă sufere şi copiii.

Atunci, după război, cum zisei, s-a trezit un curent naţionalist care urmărea să
sprijine pe omul
născut pe pământul lui, ca să se bucure de toate câte sunt în ţara lui. Munca
românului nostru era
cumpărată mai pe nimic. Cei care o cumpărau erau străinii. Şi aşa s-a născut
curentul naţional ca să
poată românul să-şi vândă produsele lui singur, să nu mai fie intermediarul.
Naţionaliştii de atunci s-au
numit legionari şi au zis că evreii sunt cei care fac comerţ şi câştigă fără să
muncească pământul, sau în
fabrici. Ei lucrau numai cu banul, cu băncile şi nu duceau lipsă de nimic, iar
românul nostru muncea din
zi în noapte, fără nici un spor şi nici măcar copiii nu şi-i putea căpătui. Legionarii
susţineau ridicarea
elementului românesc în toate domeniile de activitate, inclusiv negoţul. Evreii
răspândiţi prin toate ţările
lumii, ca şi-n România, nu purtau nici o vină pentru priceperea lor în comerţ.
Fiecare în fond luptă, în
mod cinstit, în cadrul legilor statului, pentru o viaţă mai bună. Este adevărat, au
fost excese. Ba unii
dintre ei, pe cont propriu, din răzbunare, au făcut abuzuri. Dar câţi dintre ei au
fost chinuiţi şi omorâţi
nevinovaţi? Oameni fără chibzuinţă, dintre ei, au stricat, împinşi de alţii, gândurile
pe care le-au avut
bune. Să admitem că au făcut vreo sută de crime. Ai putea dumneata, domnule
şef, să spui câte victime
s-au făcut numai aici, în Bicaz? Dar câte zeci de Bicazuri avem în ţară şi de câţi
ani, poate vreo şase la
număr, numai de morţi avem parte! Şi nu este regim legionar la putere.

În ceea ce priveşte cutremurul, să ştiţi că forţele naturii nu pot fi comandate nici

de noi, nici de
legionari. Dumneata eşti tânăr şi spui că ai doi copii. Să-ţi trăiască şi să le ajute
Dumnezeu să înveţe, să
cunoască zbuciumata noastră istorie".

Vagoneţii sosind, oamenii începură să-i încarce, după care moş Adam îşi reluă
activitatea, pe
post de politic. Între timp observarăm că tânărul gardian era în cumpănă. Nu se
potriveau cele auzite de
la "bandiţi" cu cele spuse de politrucul lor. Omul părea de bună credinţă.

La un moment dat gardianul îi dădu lui moş Adam o veste ce umplu tuturor inima
de bucurie.
Se hotărâse să le dea o carte poştală pentru a scrie acasă, dar l-a rugat să nu o
difuzeze, pentru a nu-i
face rău, fiindcă, dacă aude ofiţerul politic, poate să rişte urmări grave.

Într-un moment de sinceritate, gardianul le-a spus că de politic se tem toţi, până
şi comandantul,
fiindcă funcţia este mai mare decât gradul, şi o simplă vorbă necugetată poate
să-i lase copiii pe
drumuri.
- "Eu, spuse gardianul, sunt ţăran dintr-o bucată şi prefer să mă muşte omul de
nas decât de
fund. Politicul nostru are năravul linguşirii până scoate o vorbă de care are nevoie
pentru a vinde şi pe
cel mai drag dintre ai lui. îl prefer pe comandant care este rău şi aspru. Aşa este
felul lui. Totuşi e
cinstit, nu este viclean şi răzbunător. Este sincer. După o oră de educaţie politică,
vorbind despre el,
comandantul ne-a spus că pentru partid a renunţat la carieră. El ar fi vrut să se
facă astro-fizician. Zicea
că-i plăcea această ştiinţă deoarece îi oferă un câmp vast de cercetări. Lui îi
place să descopere
necunoscutul, marginile lumii".
- Bine, a zis moş Adam, el are posibilitatea să facă studii în paralel cu cariera de
militar.
- Tocmai asta ne-a şi spus. Şi eu cred că o va face, fiindcă este un om dârz şi
hotărît. Şi apoi
cum să n-o facă? Numai anul trecut a câştigat trei ani de odată.
- Atunci înseamnă că a terminat Academia militară? a zis moş Adam.
- O, nu moşule! A terminat integralul, clasa 5-a, 6-a şi a 7-a. Acum este pe a 8-a.
Anul acesta dă
o singură clasă, până se dedă cu algebra, iar la anul trece două clase deodată şi
simultan!
- Ei, dacă este aşa, înseamnă că merge pe drumul cel bun, ripostă moş Adam.
Între timp umplându-se vagoneţii, profesorii Miller şi Berciu plecară după primul,
iar Popescu şi
Bentz după cel de-al doilea. Primul vagonet trecu podeţul. Al doilea se cam
îngreuna. Popescu-
Mehedinţi împingea din greu. Când se uită văzu că Bentz, cu care vorbise până
atunci, nu mai era. Avu
o presimţire şi strigă la cei de faţă: "A dispărut Bentz"! Toţi se alarmară şi
începură să-l strige.
Şeful de cotă, cu Radu Damian şi Radu Belea veniră într-un suflet, întrebând ce
s-a întâmplat. In
timp ce li se povestea, sosi şi moş Adam, care cercetând podul, îi spuse lui Radu
Belea, fiind mai tânăr,
să coboare în prăpastie. Până la urmă coborîră cu toţii, în afară de moş Adam,
care strigă după doctorul
cotei.

Îl găsiră. Se punea problema scoaterii. Ninsese cu fulgi mari şi deşi mai toată
ziua. Noaptea
continuase. Zăpada era mare şi afânată. Coborîrea a fost cum a fost. Scoaterea
lui a pus destule
probleme. Pereţii prăpastiei erau cam drepţi. Cu chiu, cu vai, l-au scos.

Doctorul Găbureac, care între timp sosise, spuse şefului de cotă că nu are ce să-i
facă. Trebuia
trimis la infirmerie, de urgenţă. A fost urcat într-o maşină pe o targa. Din cauza
zăpezii, drumul a fost o
problemă. Au trebuit să ocolească pe la podul cel mare.

Când s-a întors schimbul de noapte, doctorii Ivan Cornel, Grigoriu şi Găbureac
au dat fuga la
infirmerie să vadă care este situaţia lui Bentz. Doctorul Constantinescu i-a liniştit,
spunându-le că este
vorba de o leziune la muşchiul pieptului stâng, care o resimte din cauza căzăturii
şi a spaimei pe care a
tras-o. L-au mai examinat odată cu toţii. Nu era aşa grav. Doctorul Grigoriu îl
sfătui pe Bentz, să nu
spună nimic plutonierului, deoarece îi va aranja câteva zile de scutire pentru a se
reface.

Plutonierul infirmier fiind liber, nu a venit. În schimb a trecut comandantul de

acolo. Doctorul
Constantinescu i-a raportat că erau 3 deţinuţi cu oasele zdrobite ce trebuiau duşi
la spital. Comandantul
i-o tăie scurt: Doctorii nu dispun şi nu comandă, ei nu ştiu ce trebuie şi ce nu
trebuie. Singurul care ştie
şi dispune este infirmierul, că de-aia e plutonier!

Comandorul de marină Protopopescu, care se afla internat şi avea o fractură,

strigă revoltat:
"Cum e posibil, domnule comandant"? Nu apucă să termine ce avea de spus, că
acesta îi luă vorba din
gură: "Tu să taci, bâlbâitule"!
"Eu sunt bâlbâit la gură când sunt nervos, dar nu sunt bâlbâit la cap".
- "O să mai vorbim noi", zise comandantul şi plecă.

Între timp muri Stalin şi veniră cărţile poştale, de pomană, ca pentru sufletul lui.
S-a dat un creion pentru fiecare baracă şi cărţi poştale pentru fiecare deţinut.
Ofiţerul politic a
dat personal explicaţiile necesare, învăţându-i pe oameni cum se scrie o carte
poştală:
"În primul rând adresa. Adresa trebuieşte scrisă citeţ, pentru că după adresă se
duce scrisoarea şi
găseşte pe cel căruia i-aţi trimis-o. Nu trebuie greşită, pentru ca să nu ziceţi că n-
a ajuns la destinaţie. La
expeditor se scrie numele celui care expediază, adică al vostru, care o să primiţi
răspuns, dacă o să vă
răspundă cineva. Dar adresa expeditorului nu este voie s-o scrieţi pentru că nu
este voie să se ştie unde
sunteţi. Este secret militar şi de aceea în loc de adresă, vă dăm un număr după
care vă găseşte aici. La
poştă se ştie secretul şi scrisorile sunt expediate aici. După ce aţi terminat cu
adresa şi expeditorul,
întoarceţi cartea poştală şi intraţi în conţinut. Dar măsuraţi-vă cuvintele, să nu fie
mai mult de zece
rânduri şi să cuprindă tot ce este nevoie. Lăsaţi vorbele de dragoste, că vă
mănâncă din spaţiu şi nici nu
aveţi nevoie. Scrieţi să vă trimită haine de iarnă, ca să nu mai tremuraţi, şi să nu
cereţi haine de lucru,
pentru că asta dă de gândit la cei de acasă şi să nu le produceţi necazuri. Să vă
trimită zahăr, marmeladă
şi ceai. Nu miere, ciocolată sau prăjituri. O bucată de slănină puteţi să cereţi, dar
nu jambon sau şuncă.
Astea intră în alimente de lux şi aici nu este voie să primiţi. Este interzis să se
scrie cum sunt, sau cum
nu sunt munţii şi râul care trece pe aici, că aceasta poate conduce la deducţii din
care reiese locul unde
vă aflaţi şi nu este voie să se ştie. Iar de sănătate să scrieţi că sunteţi bine".

A dat să plece, dar de la uşă s-a înapoiat grăbit: "Bă . . ă . .ă am uitat ceva care
este foarte
important, eu care aveam o memorie uluitoare. M-aţi derutat cu problemele
voastre. Să scrieţi clar şi cu
litere mari ca răspunsul să vi-l trimită tot pe o carte poştală. Atenţie, totul să intre
în zece rânduri".

Şi politicul, în persoană, a plecat din baracă-n baracă să lămurească pe domnii

"bandiţi".
Într-o Duminică, după amiază, după ce venisem de la munca voluntară, am văzut
că oamenii
care lucrau cu moş Adam erau strânşi în jurul lui. Era o fire deschisă, plin de
bunătate şi sfătos. La cei
peste 70 de ani, comportamentul lui se confunda cu dictonul: "Soarele răsare
roşu şi tot roşu el apune,
Omul bun şi-n zile rele, el tot bun rămâne". Acum, depănându-şi amintirile ca şi
necazurile, spunea:
- Apăi dragii moşului, cum v-am spus, am trei feciori. Cel mai mare a făcut şcoala
tehnică la
C.F.R. şi în anul 1946 lucra ca maestru mecanic la Atelierele din Simeria. Era
căsătorit, cu doi copilaşi.
În acel an, înainte de alegeri, într-o şedinţă sindicală, el trebuia să citească o
hârtie pe care i-a dăduse
conducerea de partid comunist. După acea hârtie el trebuia, ca maestru, să facă
nişte propuneri pentru
noul comitet sindical. Erau trecute şi numele celor ce urmau să fie propuşi şi
angajamentul muncitorilor
de a susţine în alegeri lista "Blocului partidelor democrate", adică ale celor ce se
dăduseră cu
comuniştii. Numai căci, fără să ţină cont de hârtia primită, a propus pe alţii. Toţi
muncitorii au bătut din
palme şi au aclamat pe cei propuşi. Cei din comitetul de partid s-au opus şi, din
hâră în hâră, a început
bătaia. Aproape toţi comuniştii au fost duşi la spital. Ţap ispăşitor, bineînţeles, a
fost Gavrilă al
Adamului, adică feciorul meu, băiatul cel mare cum vă spusei.

Fără multă vorbă, a fost arestat şi dus, ce ştiu eu unde. Acasă n-a venit. La două
zile am aflat şi
eu. Mi-am zis: Doamne, ce ştiu eu a face?
I-am zis şi nevestii să-mi prepare o straiţă cu merinde, că plec la Bucureşti.
- Măi Adamul meu, mi-a zis muierea, nu cumva te-ai gândit să te duci la Pătruţ?
- Doamne feri-mă! Dar gândii eu în mintea mea şi spusei: Ba m-oi duce.
- D-apoi tu nu te-ai prea avut bine cu el şi s-ar putea întâmpla să nu mai vii nici
tu.
- Ba m-oi duce mă femeie, şi mă voi şi-ntoarce.

Am plecat la Bucureşti şi, cum nu-i cunoşteam adresa, mă interesai unde-i

clădirea Consiliului
de Miniştri. Când o găsii, dădui să intru direct înăuntru. Dar cum poteră era
destulă, un ofiţer cu
banderolă pe mână mă înhaţă şi mă împinse pe o intrare dindărătul celei
principale şi mă luă la întrebări.
Eu îi spusei de unde viu şi că-s văr cu Pătruţ şi trebuie să vorbesc cu el, într-o
problemă de familie.
Ofiţerul se calmă şi, după ce a dat nişte telefoane, mă pofti afară-n stradă unde
m-a urcat într-o maşină
mică şi-a zis că mă duce la Pătruţ. Ofiţerul care a mers cu mine, m-a dat în
primire altuia, care m-a poftit
într-un salon şi mi-a zis să aştept. După vreo jumătate de oră a venit o cucoană
şi mă duse la Pătruţ, care
mă primi cam chiorâş.

Bineînţeles, eu care aveam oful pe suflet îi spusei de Gavrilă al meu. M-a

ascultat el cu răbdare
până am terminat, după care mi-a zis: "Măi fratele meu, pentru Gavrilă al tău
cere-mi haina şi ţi-o dau,
dar să-l caut şi să-l scot de unde este, să nu-mi ceri".

Am sărit de pe scaun ca să plec. S-a sculat şi el şi m-a îmbiat să intru în altă

încăpere. Era biroul
lui, gândesc, era mobilat aşa ca biroul lui Franţ Iosif, aş zice eu. S-a instalat bine,
a aranjat una şi alta pe
birou şi mi-a făcut semn să iau şi eu loc. Am rămas în picioare, curios ce va mai
da din el.
—Tu, măi Adamule, ştii că toată viaţa mi-am jertfit-o pentru binele poporului,
pentru partidul
comunist. Acum când vezi bine câte lucruri bune a făcut, v-a dat pământ, v-a dat
voie să vă cereţi
drepturile furate de alţii, tu vii să mă pui la rele pentru Gavrilă, pe care n-ai ştiut
să-l educi, să-i deschizi
ochii. Apoi începu să ridice tonul la mine de parcă ţipa: "Eu nu-mi înşel poporul
pe care-l iubesc, eu nu-
mi înşel partidul care ne-a acordat încrederea lui. . . m-ai înţeles"?
A sunat, a venit un ofiţer care m-a luat şi la poartă mi-a spus că mă duce cu
maşina la gară.
Aşa a fost cu văruţu.
Acasă nevasta mi-a spus: Vezi Adamul meu, ţi-am spus că n-ai ce căuta la
Pătruţ!

N-am vrut să ies din casă o bună bucată de timp. Dar campania electorală
începuse şi n-aveam
de ce să fiu supărat pe oamenii care aşteptau sfaturi de la mine. În afară de
câţiva derbedei din satul meu
şi din împrejurimi, unul nu le-a dat un vot. Numai că rezultatele au fost aşa cum
bine ştiţi. Una s-a votat
şi alta a ieşit. Mai rău ca pe vremea turcilor. Ăia luau peşcheşul şi plecau. Ăştia
ne jupoaie şi ne ţin zălog
toată viaţa.

Acum mă frământ, aşa în mine, că ce-o fi pe biata muiere când o fi primit vestea
şi de la fecior
şi de la mine. Iar eu mă gândesc, dacă ei or mai trăi.

Tainele sfintei familii, coborâte din străbuni, le-am păstrat cu sfinţenie în casa
noastră. Şi poate
că a rămas ca tot ce este mai demn şi mai de preţ acestui popor, în familie s-a
plămădit dragostea cea
adevărată, prin ea am învăţat să ne-mpărţim iubirea atât pentru Dumnezeu, cât şi
pentru ţară. Iar acum
încearcă să reducă această sfântă familie la o formalitate pe hârtie, care se
poate rupe oricând. E vai
şi vai dacă nu se ţine familia închegată. Când Goga vorbea de "Un stâlp la
bătrâneţe", el nu se gândea
la lemnul de brad. El vedea milioane de stâlpi, în casa fiecăruia, cel puţin unul,
care să susţină familia
şi să o ducă mai departe, peste veac.

Şi acum că v-aţi prins la vorbă, eu ţăranul din Banat am căsnit câteva versuri de-
aş dori să vi le
zic, le-am intitulat "Cugetătorii":
Sap-adânc cugetătorii, globul... se învârte roată
Cu iubirea-ntreagă a lumii şi etern cu el ne poartă
Prin fantastic, armonie, prin vecie şi prin gol,
Animat de-o sfântă rază îi dă globului ocol.
Sap-adânc cugetătorii succedându-se pe rând,
Smulg din tainele naturii; se-nădeşte gând cu gând
Fac şi legi, chiar axiome, dar nici când vor fi în stare
Să explice bobârnacul ce-a pus totul în mişcare.

Nu-s venit să vă stric legea, spuse-n vreme, blând, Isus

Deslegaţi şi deslegate vor fi şi-ntru Cel de Sus?
Nu vă cert cu vorbe grele, pe grumaji eu nu pun sfori,
Eu vă-ndemn la fapte bune doar cu dragoste şi flori.

O nălucă de stafie, peste tot ce ai iubit

Pune vrajbă, varsă ură, unei teste-nebunit.
Din fiorduri poartă vântul, tot ce Marx a născocit
Iar prin rai dă să împroaşte duhnetul de iad cumplit.

Ce-a scris Marx, deveni lege. Cugetând, devii tâlhar,

Devii hoit în închisoare, devii sclav la cerc polar.
Iar de taci, eşti dinamita aruncată pe poteci
Ce-ai putea să scuipi Marxismul ăstui secol douăzeci.

Animat de-o sfântă rază a sistemului solar,

Ceru-ndură şi adastă ţări şi neamuri ce dispar.
In genunchi cugetătorii îşi plec fruntea la pământ:
Tu eşti Doamne-n noi nădejdea, Iertătorule Prea Sfânt!

Vino iar la noi Iisuse căci prea multe-am îndurat,

Iartă-ne de cruciade, prea mult sânge s-a vărsat.
Nici gulag, nici Hiroşima, nici Auschwitz, nici închisori,
Fă ca-n slava Ta să-ncapă numai dragoste şi flori.

Imbrăţişarea lui moş Adam şi strângerea mâinii lui aspre de ţăran dovedeau
dragostea de care se
bucura printre cei plecaţi pe calea suferinţei.

Profesorul Cornel Miller, cu privirea plecată gânditoare, aruncă vorbe pline de-
nţelesuri: "Mi-e
sufletul uscat ca un ulcior de lut, în care n-a mai fost de mult, de mult, un strop de
apă".

Şi tăcerea se aşternu peste grupul rotat în jurul moşului. Gândul ne fugea spre
zecile de mii de
ţărani şi muncitori condamnaţi şi aruncaţi prin închisorile şi lagărele de
exterminare. Tăcerea era
aparentă căci interiorul ne era răscolit de o revoltă fără margini în faţa diabolicului
sistem aplicat fără
cruţare, mai rău decât de acolo de unde venise. Şi care sentiment uman mai
putea rămâne-n adormire
când actele draconice, de teroare şi asuprire bântuiau ţara ca o ciumă! Dacă
partidul marxist era al clasei
muncitoare, cum se mai explica faptul că cei din uzine şi de pe ogoare umpleau
Auschwitzu-rile
româneşti?!
Dictatura proletară a început să fie exercitată de ei. Şi acum ajunseră sub
dictatură. Alţii îşi
însuşiseră titlul de muncitori şi veniseră cu biciul marxist împletit la Moscova, să-i
înveţe să slăvească
lenea, hoţia şi minciuna. Şi dacă ar fi fost numai asta!

Cei ce ţinuseră ciocanul şi secera-n mână o viaţă întreagă se întrebau cum se

aplică lozinca:
"Propunerile vin de jos în sus", iar deciziile se iau invers, de o minoritate ce
dictează? Ei, cei mulţi,
peste 80.000 de ţărani şi alte zeci de mii de muncitori se găseau sub biciul unei
minorităţi, care nu
numai că nu muncise cu ei, cot la cot, dar nici nu era de pe aici.

Li se spusese, strângeţi, strângeţi curelele, căci va veni şi ziua noastră. Şi nu le

venea să creadă
că aceasta le era răsplata mult promisă: sclavia. Deci între sclavia de azi şi cea
de ieri nu era nici o
deosebire.

Nu se găsea cine să-l lămurească nici pe ţăranul Adam, nici pe muncitorul Radu
Belea.
Securitatea şi miliţia, o adevărată pacoste pe capul ţării, reprezenta aproape o
cincime din populaţie.
Ramificaţii nevăzute se găseau infiltrate în toate familiile, în toate ungherele ţării.
Şi unii dintre cei de
jos fuseseră izgoniţi, cu familii cu tot, de pe locurile unde munciseră şi clădiseră
temelie de ţară, spre
bărăganurile şi lagărele unei ţări umilite, de oameni nechemaţi şi nedoriţi. Şi
gândurile se întunecau şi nu
mai înţelegeam nimic".

DINTRE DEŢINUŢII POLITICI CARE AU TRECUT PE LA BICAZ

(o mică parte)

Berciu Ion (or), Duca M. (Câmpia Turzii), Damian Radu (Comandantul aviaţiei de
la Budeşti);
Flondor (baron), Găbureac (student); Grigorescu (doctor din Oltenia); Ivan Cornel
(doctor);
Kungel (ceasornicar din Timişoara), Marinescu (inginer din Iaşi); Miszrachi
(pianist); Moş Adam;
Maniu (student din Făgăraş), Müller Cornel (profesor din Aradul Nou); Müller
Helmut
(Timişoara); Niculescu Laurenţiu (inginer); Pangică (instructor paraşutist);
Popescu-Mehedinţi Traian
(contabil); Protopopescu (comandor de marină); Şerban Raul (profesor); Sturza
(student),
Tărtăcuţă (student de la Iaşi, cocheta cu administraţia); Ungheanu (inginer);
Vlădescu (doi fraţi din
Ploieşti); Voicu Sorin (din Pucheni-Prahova);
LAGĂRUL DE MUNCA FORŢATĂ DE LA ONEŞTI

Apostol Constantin (student la Petrol şi gaze); profesor din Alba Iulia); Bentz
Gheorghe (electrician,
din Bucureşti); Bănăţeanu (avocat); Belea Radu (Bucureşti); Baciu Dumitru
(muncitor); Borca
Gheorghe (Bucureşti, de la Spitalul Colţea); Bosie (inginer), Burlacu (student la
Iaşi); Comşa Ion
(inginer); Crâşmaru (sculptor), Dobre Pandele (instalatGhenadie Marcovici
(electronist); Soare
Gheorghe (ţesător din Roşiorii de Vede); Teodorescu Ovidel (artist).

GHERLA-ANTICAMERA IADULUI

Se pomeni scos din celulă:

- Hai trântore, cât o să mai mănânci de pomană?
Alecu, pentru că lui i se adresase domnul major Szabo, ieşi nedumerit. Mintea îi
era
răvăşită. Nu ştia ce mâncase şi mai ales ... de pomană. Mergea înghiontit, în timp
ce gândul îi
fugea la înjurătura şi la pumnii lui Domocoş, pentru care se găsea, la izolare,
pentru a câta oară,
nici el nu mai ştia.

Gândurile i se răsfirară în faţa realităţii. Zgomotul ritmic îl făcu să tresară. La

prima vedere,
se găsea în vestitele ateliere ale Gherlei, unde se smulgea ultima vlaga de
energie ce mai sta
ascunsă în scheletele însufleţite.
- Szilaghi, ia-1 în primire, pune-1 la muncă, a trândăvit destul, se auzi
vocea
majorului adresată vreunui şef.

Da, Szilaghi era şef, după câte a aflat. Trecuse prin reeducarea de la Piteşti, iar
aici îndemna
la îndeplinirea normei, în timp ce doi gradaţi pândeau de după stâlpii din hală.
In fugă i se explică: aici se confecţionează bricege. Lamele de oţel erau
asamblate cu
prăsele de os, cu ajutorul a două ciocane mici care se alergau fără întrerupere.
Nici o lovitură
în gol.
Fu aşezat la banc, alături de Nemetzi, Kiseleff şi parcă Urleasca.
Incercă. Era neîndemânatec. Ritmul lui nu era ca al celorlalţi. Nu avea putere, dar
nici
inima nu-1 trăgea. După câteva minute auzi la spate vocea şefului:
- Intră în ritm, nu te codi, dă-i până mori! Acelaş îndemn, de ani de zile. Nu-1
putea uita. La
Canal era să-şi lase oasele din cauza lui. Aici din nou îl auzea. Devenise lozinca
regimului comunist.
Celor de la banc le spuse printre bătăile ciocanelor:
- Aici, dacă nu mori azi, mori mâine. Asta nu e muncă!

Alecu nu mai avea putere. îi fusese vlăguită prin izolări. Dar nici inima nu-1
trăgea să dea până cade.
Ritmul lui era din ce în ce mai rar. Se uita şi la ceilalţi. Erau nişte arătări, cu ochii
duşi în fundul
orbitelor, pe care, la auzul comenzii: "mai repede, nu încetini", îi vedea ca pe
nişte resorturi ce se
întind, lăsând impresia că se rup. în două zile s'a lămurit: mulţi erau "absolvenţii
centrului de
reeducare Piteşti". Alecu îi cunoştea de la Canal. Şi-a dar seama că era bine
încadrat.

După trei zile, unul din gradaţi, care pândea după stâlp, s'a apropiat, 1-a înşfăcat
de după gât cu
o mână şi, cu cealaltă, ajutat de picioare, a început să dea în el ca într'o minge,
strigând: "Szilaghi,
tu ce păzeşti aici, nu vezi că banditul ăsta a stricat şi ritmul celorlalţi de când a
venit"? Şi dus în
pumni şi pe sus, s'a trezit tot în izolarea unde i se spusese că mânca de pomană.
Corpul îi era amorţit din cauza loviturilor.

După trei săptămâni de izolare, Alecu a fost scos, de data aceasta de locot.
major Domocoş, care i
s'a adresat: "Haaai"!
Şi tot cu o comandă scurtă s'a adresat unuia: "Ia-1, Hatmane".
Hatmanu, plin de el, a răspuns "ofiţerului": Da-1 la mine, că scot eu untul din el"!
La auzul numelui Hatmanu, Alecu a tresărit puţin. Se dusese vestea acestui
deţinut devenit călău.
Hatmanu fusese plutonier de jandarmi, originar din Moldova, Şi acum chinuia pe
deţinuţi. Datorită
turnătoriilor şi servilismului arătat administraţiei, ajunsese şeful atelierului de
fierărie.

Insoţit de şef, a trecut pe lângă uşa atelierului. Lângă ea se găsea hârdăul cu

mâncare groasă (până
atunci nu văzuse în Gherla aşa mâncare), unde veneau istoviţii să-şi
împrospăteze forţele. Intrat în sală,
un zgomot infernal 1-a asurzit. Avea impresia că se găsea în iad. Arătările erau
desbrăcate până la brâu, iar
ciocanele mânuite de aceste schelete băteau într'un ritm drăcesc. Unul după
altul, ca să nu se ajungă.
Fiecare lovitură făcea să ţâşnească o jerbă de stele incandescente, ce se
stingeau de cele mai multe ori pe
pielea vreunuia, osândit la munca satanică.

Cu cât înainta, Alecu nu mai auzea nimic. Se simţi apucat de umăr şi i se întinse
un baros. Slăbit
cum era, avu impresia că greutatea îl trăgea în jos. In cap îi străfulgera ideea:
dacă lucrez aici, mor.
In căldura insuportabilă, îmbrăcat cum era, simţi că apa îi şuroia pe faţă,
prelingându-i-se pe gât,
sub cămaşă. Era ca într'o baie de aburi. Nu mai era de stat pe gânduri. A apucat
barosul cu
amândouă mâinile de la mijlocul cozii şi a început să se'nvârtă într'o piruetă, cu
ochii închişi. Nu
mai auzi nici un zgomot. Linişte de mormânt. Ciocanele încetaseră să mai toace
fierul înroşit. Simţea
un gol în jur şi deodată . . . dădu drumul ... O bufnitură înăbuşită, şi o trombă de
praf de cărbune şi
scântei s'a ridicat din cuptorul încins.

In drum, barosul ciupise braţul unui deţinut. Hatmanu se dăduse la o parte

îngrozit. Văzându-1 pe
Alecu ameţit din cauza învârtelii, namila a sărit pe el ca un resort. Locotenentul
major înlemnise.
In pumni, pe sus, a fost scos din atelier şi aruncat afară. Nenumărate cizme şi
bocanci l-au jucat în
picioare, l-au frământat ca pe aluat. S'a trezit, nu se ştie după cât timp,... tot în
izolarea de unde îl luase
Domocoş.

ASPECTE TOT DIN ÎNCHISOAREA DE EXTERMINARE GHERLA

Chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau
alimente,
fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei
lipsiţi de
orice apărare. De multe ori uşa celulei se deschidea şi brutele administraţiei
năvăleau
începând să lovească, să joace în picioare. Acelaşi sistem l-am văzut aplicat şi la
Aiud, Galaţi,
Jilava. . . Deci era o tortură ce se făcea organizat, în urma dispoziţiilor.

De dimineaţa, până seara, nu aveai "dreptul" să stai întins pe pat, ci numai la

marginea lui, cu ochii la uşă, sau să te plimbi. Atunci când ieşeai la plimbare
trebuia să treci
fuga, printre bâtele miliţienilor, pentru a nu fi lovit. Tinerii scăpau mai uşor, dar
bătrânii
care nu puteau fugi erau bine ciomăgiţi, în hazul brutelor.

In anul 1956 s'a întâmplat un caz deosebit. într'o celulă de 12 persoane se

găseau şi
câţiva bătrâni, printre care şi moş Florea, ţăran din jud. Bihor, arestat cu doi copii,
deoarece
la el se ascunseseră doi dintre conducătorii revoltei. Aceştia erau în şură şi nu
voiau să se
predea. Atunci Securitatea a pus foc surei, iar cei doi au ars de vii. Pe gazdă şi
pe cei doi feciori,
i-au arestat. Bătrânul, la cei peste 70 de ani, era slăbit, bolnav şi de-a-bia se
mişca. Cei mai tineri
din celulă au hotărît să-1 protejeze pe bătrân, expunându-se ei bătăilor
(ciomegelor): înainte de a
fi scoşi la plimbare, se încingeau cu păturile peste care îmbrăcau zeghea. în
acest fel suportau
mai uşor loviturile.

Intr'una din zilele anului menţionat, când au ieşit pe sală, deţinuţii au fost
înconjuraţi
ca de obicei de 4 miliţieni care loveau cu sete, în timp ce ceilalţi se strecurau. La
urma
grupului, a rămas Ionescu Romică, tânăr, elev din Bucureşti, pentru a încasa
loviturile
plutonierului Dodea, protejând în acelaş timp pe moş Florea care cobora pe scări.
Fiind la
urmă, n-a mai putut ieşi în curte, deoarece o haită de miliţieni, în frunte cu Istrate,
o
stârpitură de locotenent, au năvălit pe culoar, pentru a începe bătaia în camere.
Văzându-1
pe Ionescu Romică şi tânăr şi ultimul, l-au luat la bătaie. Incălzit de bătaia primită
cu câteva
secunde înainte, Romică, un băiat înalt, s'a oprit, 1-a prins de revere pe
locotenentul Istrate, 1-a
ridicat în sus şi 1-a izbit de perete. Acesta a căzut ca o balegă jos, nemaiputând
articula nici un
cuvânt. Ceilalţi hăitaşi s'au repezit pe Romică, l-au lovit şi l-au dus pe sus la
corpul de
gardă. Timp de 24 de ore, toţi miliţienii au trecut şi l-au jucat în picioare.

A doua zi, colonelul doctor al securităţii, —Sin—, fiind informat de crima ce se

pusese la
cale împotriva deţinutului Romică Ionescu, s'a dus la locul unde acesta se găsea
închis. A
încercat să intre la el, dar a fost oprit de un miliţian, care i-a spus că are
dispoziţie de la
locotentul Istrate să nu dea voie la nimeni.

După un schimb dur de cuvinte, uşa a fost deschisă. Pe ciment zăcea tânărul
Ionescu
Romică, într'un lac de sânge. A fost luat de acolo şi internat în infirmerie, unde i
s'a dat
imediat asistenţa medicală, din dispoziţia colonelului Sin. Din cauza pierderii de
sânge şi a
leziunilor produse de nenumăratele lovituri suferite pe tot corpul, a fost cu greu
salvat. Dar
urmele adânci au rămas .

DIVERSE ASPECTE - ELIBERĂRI PENTRU A NU MURI ÎN ÎNCHISOARE

Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Naţional Liberal, ţinut în închisoare

fără vreo
sentinţă judecătorească, a fost eliberat în 1955 şi internat direct în spitalul Colţea
din Bucureşti.

In timpul tratamentului, care nu prea s'a făcut, s'a ivit o ocluzie intestinală. Deşi în
spital,
operaţia s'a efectuat cu foarte mare întârziere. Primul diagnostic după deces (la
începutul lui 1956)
a fost de neoplasm, apoi TBC generalizat. Cert este că cineva a urmărit fişa
medicală, din care reieşea
că nu i s-a administrat nici un fel de micina (antibiotic) pentru a preveni infecţia.
***
Tot în 1955, pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social
Democrat, după ce a
stat ani de ani închis fără nici o sentinţă, au reuşit să-1 şantajeze înainte de
eliberare. A iscălit o
declaraţie recunoscând realizările regimului, pentru a uşura eliberarea prietenilor
săi. Eliberarea se
făcea şi fără această declaraţie, deoarece leaderul laburist din Anglia, Gaistkell,
intervenise pentru ei.
Printre eliberaţi se numărau: Ene Filipescu, C. Motaş, Gh. Cristescu. Gheorghe
Tătărescu, bolnav în
spital, cerea cu insistenţă lui Mihai Popovici, prin Gheorghe Vântu, să-i facă o
vizită, pentru că avea
să-i comunice ceva foarte important. Bătrânul Mihai Popovici a refuzat să-1 vadă
pe acest om care a
adus numai nenorocire în viaţa politică; în faţa nenumăratelor solicitări,
vicepreşedintele Partidului
Naţional Ţărănesc 1-a rugat pe dr. Vicu Argeşanu să meargă să-1 reprezinte.
După ce a ascultat moti-
vul bolii care 1-a împiedecat pe Mihai Popovici să vină personal, Gh. Tătărescu
1-a sfătuit să-i comunice
să-şi îngrijească sănătatea, deoarece se aranjase cu guvernul să lase un partid
de opoziţie, iar Mihai
Popovici era cel mai indicat ca preşedinte.
Regimul comunist jucase sforarului politic încă o farsă înainte de a muri. Faţa îi
era
pământie; corpul: piele şi os. Peste câteva zile s'a dus . . . pentru totdeauna . . .
* * *
Unora dintre cei cu pedepsele expirate li s'au rejudecat procesele, iar
condamnările s'au
majorat. Este cazul lui Nicolae Penescu — de la 5 la 9 ani — şi al lui N.
Carandino — de la 5 la 8 ani —.
Restul celor de la Sighet vor fi dirijaţi spre Aiud, care va deveni o închisoare în
general
pentru legionari, şi spre Râmnicul Sărat, transformată într'un depozit al
Ministerului de Interne,
cu un regim foarte sever.

Tot pe linia reorganizării închisorilor, penitenciarul Oradea Mare va ajunge să

aibă o coloratură
naţional-ţărănistă, în timp ce la Gherla vor fi dirijaţi frontieriştii, muncitorii, ţăranii
şi cei fără de
partid. Pe data de 17 Aprilie 1955 a fost desfiinţat Kom-informul.
După eliberare, întâmplarea a făcut să întâlnesc pe unul dintre cei scăpaţi de la
Târgu Ocna.
Cum m'a văzut, a venit puşcă la mine şi mi-a spus: "Să-ţi zic una grozavă, care
merită să nu fie
uitată: La Târgul Ocna s'au aprobat pachete şi vorbitor în toamna lui 1954. La
sfârşitul lui
Septembrie, într'o Duminică, am văzut un domn cu lavalieră, cu pălărie cu boruri
mari, certându-se
în faţa administraţiei cu un plutonier. La un moment dat, a fost chemat Nelu la
vorbitor. La
înapoiere ne-a spus surpriza. Maestrul Hristache Stratulat a venit să ne comunice
că şi-a ţinut
promisiunea de a ne vizita la închisoare după eliberare.A comunicat că familiile
noastre au fost
anunţate şi să fim siguri de plecarea noastră acasă. In 1955, la doi ani după
moartea lui Iuliu Maniu,
prietenul şi colaboratorul său, Ion Mihalache, a fost dus cu trenul dubă la
Bucureşti. Intr'o celulă
vecină din dubă se găsea fostul ministru I.C. Petrescu, cu care s'a întreţinut în
limita posibilităţilor.
Ajuns la Bucureşti, Ion Mihalache a fost dus şi întemniţat în celulele Ministerului
de Interne. Aici
Gheorghiu-Dej a trimis doi emisari ca să discute şi să-1 convingă pe Ion
Mihalache să semneze o
declaraţie de aprobare a regimului comunist, prin care să recunoască rezolvarea
problemei ţărăneşti prin
experienţa marxistă.

Patriarhul comunist Justinian Marina şi Mihai Ralea au încercat să poarte

conversaţii cu Ion
Mihalache într'unul din birourile Securităţii.
- Dumneavoastră, domnule Mihalache, vă revine acum sarcina să vă salvaţi atât
pe dumneavoastră cât
şi prietenii, prin semnarea unei declaraţii. Răspunsul lui Mihalache a fost
prompt: "Nimeni nu are
voie să înşele năzuinţele spre dreptate şi libertate ale unui neam, a cărui voinţă a
fost furată de oameni
străini de interesele lui. "

Stăruitor, patriarhul roşu a căutat să convingă prin aranjamente puerile, dorinţa

comuniştilor:
—Domnule Mihalache, gândiţi-vă bine la ce înseamnă o declaraţie. Aceasta nu
este altceva decât
vorbe, şi vorbele în definitiv azi nu au nici o valoare. Principalul e ca să ieşiţi
afară, că nimeni nu
vă va întreba ce aţi iscălit.
—Ascultă măi Marina, i-a tăiat-o Ion Mihalache, am auzit că aşa zişi popi ca tine,
când nu au
vin, oficiază şi cu bragă. Dar să-ţi intre în cap că eu nu fac astfel de liturghii. Anul
1956, care va
zgudui şi va face să sângereze lagărul socialist, a început cu congresul al XX-lea
al Partidului
Comunist al URSS (14 februarie). Cu uşile închise, între partidele frăţeşti, Nikita
Hruşciov face un
aspru rechizitoriu cultului personalităţii lui Stalin. Sunt reliefate figura de adevărat
călău şi ororile
săvârşite, fapt ce a mişcat pe mulţi dintre cei prezenţi, pe unii trezindu-i la
realitate.
* * *
Câţiva dintre prietenii eliberaţi din închisoare, pe care-i mai întâlneam, îmi
spuneau că şi ei
observau că sunt supravegheaţi de agenţi. La data de 6 Mai 1956 am fost
chemat printr'o invitaţie
la un birou al Securităţii din Galeriile Kreţulescu. De acolo am fost condus de un
civil la Ministerul
de Interne, într'un birou unde se găseau două persoane. Discuţia a început cu
întrebări asupra locului
unde lucrez, dacă mă descurc şi dacă sunt mulţumit. După aceea au scos
dintr'un sertar vreo 30 de
fotografii, cerându-mi să-i indic pe cei cunoscuţi. Erau figuri de puşcăriaşi neraşi,
cu părul mare,
speriaţi, unii cu numerele pe piept. Probabil nejudecaţi. N'am recunoscut pe nici
unul. In timp ce
priveam, unul dintre ei mă supraveghea să vadă dacă am vreo tresărire. "Mai
uită-te o dată", am
fost îndemnat. Am făcut-o. Aceleaş figuri, care nu-mi spuneau nimic. Mi s'a dat
drumul, cu indicaţia
să mă mai gândesc şi în cazul în care îmi voi reaminti vreo figură să vin să le
spun. Nu ştiam ce să
cred, ce anume urmăreau. Gândul mi-a fugit la cei împuşcaţi pe la vitrinele
magazinelor sau la
colţurile străzilor.

SPERANŢE DEŞARTE

După Congresul XX, un aer plin de speranţă părea că vine din spre răsărit. La 30
Martie 1956, în Ungaria este
reabilitat Laszlo Rajk, iar presa şi intelectualitatea încep să prindă curaj, atacând
politica de opresiune a lui
Rakosi. Cercul Petöfi dezbate problema destalinizării, preconizând schimbări
radicale în viaţa politică şi
economică.
Poznanul este zguduit în 28 Iunie de o mişcare muncitorească poloneză,
reprimată de guvern. Şi
totuşi fierberea continua. Gomulka, fruntaş comunist exclus din partid în epoca
stalinistă (1949), este
reabilitat şi ales prim-secretar (21. Oct. 1956), cu toată opoziţia lui Nikita
Hruşciov, venit la
Varşovia să readucă autoritatea sovietică. S'a întâmplat însă un lucru neaşteptat:
s'a înapoiat la
Moscova fără câştig de cauză. In plus, mareşalul Rokossovski, ofiţer al Armatei
Roşii, impus ca
ministru al apărării şi comandant şef al armatei poloneze, a fost nevoit să se
înapoieze în marea
patrie a socialismului.
Gomulka a făcut un pas înainte şi a anunţat:
—scoaterea Poloniei de sub controlul sovietic;
—abandonarea colectivizării forţate;
—sindicatele vor căpăta o mai mare libertate de organizare şi preocupare
profesională.
* * *
Paralel, Ungaria începe să clocotească. Posturile de radio străine ne ţineau la
curent cu evoluţia
situaţiei din această ţară, unde pe zi ce trecea mulţimea disperată cerea:
—o Ungarie independentă din punct de vedere politic şi economic;
—conducerea uzinelor de către muncitori şi specialişti,
—dreptul ţăranilor de-a-şi decide singuri soarta;
—alegeri libere şi vot secret;

Odată cu intrarea în acţiune a tancurilor ruseşti, o parte din armata ungară s'a
alăturat
manifestanţilor, în fruntea cărora se aflau studenţii. Imediat, pentru potolirea
spiritelor s'a recurs la
numirea lui Imre Nagy ca prim ministru. Demonstraţiile continuând, în seara şi
noaptea de 24-25
Octombrie, ruşii deschid focul asupra mulţimii, provocând sute de victime.

Suslov şi Mikoian sunt trimişi de Kremlin la Budapesta pentru a linişti lucrurile. In

faţa acestei
situaţii, preşedintele Statelor Unite, Eisenhower, a făcut o declaraţie în 25
Octombrie, în care
deplânge intervenţia forţelor militare sovietice, cerând retragerea lor în
conformitate cu stipulaţiile
tratatului de pace. A subliniat în acelaşi timp că prezenţa acestor trupe
demonstrează scopul de a nu
proteja Ungaria de o agresiune din exterior, ci de a continua ocupaţia acestei ţări.
El asigura că
America este cu toată inima alături de poporul Ungariei.

Cuvinte încurajatoare, dar numai atât, deoarece Statele Unite erau neputincioase
în a acţiona,
fiind în pragul alegerilor prezidenţiale din prima marţi a lunii Noiembrie 1956.
In schimb, Ungaria a intrat în grevă şi demonstraţiile s'au generalizat pe tot
cuprinsul ţării. La
cereri se adaugă libertatea religioasă, ca şi eliberarea cardinalului Mindszenty,
arestat la 26 Decembrie
1948 sub inculpaţia de trădare. Rusia cere sfatul Chinei asupra situaţiei din
Ungaria, iar Nikita
Hruşciov însoţit de Malenkov pleacă să se consulte cu Polonia în legătură cu
aceeaşi problemă,
aleargă la Bucureşti pentru a conferi cu comuniştii români şi bulgari, după care
se opresc câteva
ore în insula Brioni, unde erau aşteptaţi de Tito.
Situaţia internaţională se complica prin deschiderea ostilităţilor la Suez între
Israel şi Egipt,
în data de 29 Octombrie, lăsând astfel Rusiei mână liberă de acţiune. Ordinul de
intervenţie dat de
Hruşciov mareşalului Koniev la 4 Noiembrie a dus la înăbuşirea în sânge a
aspiraţiilor de libertate ale
poporului maghiar, sub privirile neputincioase ale lumii libere. Şi tot Rusia este
aceea care
ameninţă cu rachete în cazul în care nu se pune capăt intervenţiei de la Suez.
Moscova alesese bine
momentul politic.

Ţările subjugate de Uniunea Sovietică erau frământate. Nemulţumirile creşteau

datorită clasei
comuniste instaurată la putere. România cunoştea asuprirea mai mult decât
celelalte surori
socialiste. Familiile erau văduvite, ţăranii aduşi la sapă de lemn, iar studenţii,
obligaţi să înveţe limba
rusă şi marxismul, nu puteau să-şi desăvârşească pregătirea. Şi acest tineret, ca
peste tot şi întotdeauna
este prezent la protestul împotrica noii orânduiri.
AIUD
Toate acţiunile şi atitudinea celor ce schingiuiau pe deţinuţii politici erau
premeditate, şi în legătură
directă cu situaţia internaţională. "Spiritul" Conferinţei de la Geneva îndulcise
puţin atmosfera de teroare
din închisori, sub pretextul sovietic al "coexistenţei paşnice" prin care omenirea a
fost indusă în eroare, iar
repercusiunile acestui fapt, cât şi moartea călăului călăilor, s'a resimţit şi'n
lagărele de exterminare din ţările
subjugate din URSS. Atunci s'a căutat să se dea drumul la deţinuţii politici
administrativi, să se elibereze
câţiva fruntaşi politici, în prealabil compromişi, şi mai ales să se vânture acel
"condiţional" de muncă.

Un episod foarte interesant pentru a ilustra perioada respectivă a fost relatat de

deţinutul politic Bentz
Gheorghe din Bucureşti:
"In luna Mai 1956 eram grav bolnav, intemat la spitalul închisorii de exterminare
din Aiud, aşteptându-mi
rândul spre cimitirul "3 plopi". Pe data de 11 Mai din acel an, pe la orele 7
dimineaţa şi-a făcut apariţia un gardian
care mi-a spus să-1 urmez cu ce am la mine. Am bănuit că mă duce la celular,
lipsindu-mă şi de minimum de
asistenţă, poate din cauza vreunei turnătorii. Când am ieşit din clădirea spitalului,
am dat s'o apuc spre celular, dar
gardianul mi-a spus să merg la poartă. Am fost înfiorat de emoţie şi nu ştiam ce
să cred. Mintea mi se răvăşise într'un
noian de gânduri, care la capătul a circa 100 metri s'au spulberat când miliţianul
mi-a ordonat să urc în duba ce
aştepta la poartă. In interior mai erau 3 deţinuţi, unul fiind întins pe o targă, în
lungul dubei.
După câteva minute a apărut colonelul Colier, comandantul de tristă memorie
al Aiudului, însoţit de că-
pitanul Dogaru, care inspecta plecarea dubei. Comandantul ne-a întrebat dacă se
simte cineva rău şi a adăugat:
"Aveţi apă, mâncare şi la nevoie medicamente. Pe drum să bateţi în uşă numai
dacă sunteţi prea presaţi
şi vi se va da asistenţa cuvenită". Am fost impresionaţi de grija ce ne-o purta,
ştiind că din cauza lui
majoritatea eram bolnavi mai ales de TBC, din perioada vestitelor "bestialii" când
în plină iarnă, luni de
zile, deţinuţii erau desbrăcaţi la piele şi parcurgeau zeci de metri pentru a se
îmbrăca cu alte haine
îngheţate înainte de a intra în fabrică, operaţie ce se repeta la ieşirea (plini de
transpiraţie) de la lucrul istovitor.
Pierdusem de mult deprinderea gesturilor de atenţie. Eram obişnuiţi numai cu
sudalme, din cele mai
triviale, cu grosolănii lipsite de omenie. Uitasem că mai poate fi şi altfel. Intrebări
la care nu găseam
răspuns, mai ales când aceste atenţii veneau tocmai de la cine nu te aşteptai.

Despre colonelul Colier s'a scris şi se va mai scrie. Şi tot ce se va spune ar fi

demn pentru a se lua în
consideraţie la un "nou Nürnberg " al regimurilor marxiste.

Despre căpitanul Dogaru, care a fost comandant al lagărului de exterminare

Bicaz, pe atunci
locotenent major, la fel s'a vorbit şi se va mai scrie în acelaşi sens şi în acelaş
scop al depistării crimelor
săvârşite de comunişti.

Când uşa dubei s'a închis, m'am adresat celui întins pe targă:
—Domnule profesor, cum vă simţiţi?
—Domnule, vă mulţumesc pentru întrebare, mă simt binişor, cu toate că sunt
întins pe targă. Am
avut câteva crize de curând, dar au trecut şi aerul acesta de primăvară îmi dă
multă putere. De multe ori e mai
necesar ca mâncarea, şi satrapii noştri o ştiu foarte bine. De aceea ni-1 confiscă.
Imi cer scuze, a
continuat, dar nu-mi pot aminti în ce împrejurare v'am cunoscut, deşi cred că
dispun de o memorie destul de
bună.
—Domnule profesor, nu v'am cunoscut niciodată, dar după descrierile tuturor
celor care v'au
văzut în închisoare, după aspect şi după vigoarea pe care aţi dat-o vieţii din
temniţe, eu sunt sigur că
dumneavoastră nu puteţi fi decât domnul profesor Radu Gyr. I-am cerut
permisiunea să-i recit
câteva versuri. Incuviinţând, din cap, am început:

JUDECATA

Nici n'am ajuns pe trepte sus în faţa Ta, puternic Jude ,

Nici în balanţă nu mi-ai pus Sminteala bietei mele trude.
Şi totuşi mi-ai trimis din cer Osândă fără judecată
Când milă n'am venit să cer,
Nici osândire, nici răsplată.

Profesorul asculta, în timp ce ochii i se umezeau, şi după a doua strofă

mi-a făcut semn din
cap ca să mă opresc şi a continuat dumnealui:

Spre tine urc cu-al meu amar

Pe treptele ce mă adastă ,
Purtând peceta de tâlhar
Şi Sfânta'mpungere sub coastă.

Pentru câtva timp, liniştea s'a aşternut, ca'n timpul Sfintei liturghii . . .
Mergeam în direcţia sudului. Gardienii s'au purtat fără reproş. Deci constatam noi
că se poate şi aşa
ceva. Au oprit de câteva ori pe la margini de pădure. Apa din bidoane a fost
împrospătată de câteva
ori, iar pentru masa de prânz am fost îmbiaţi să luăm loc pe iarbă şi întrebaţi: "la
soare, sau la
umbră"? Era o zi minunata de primăvară scăldată de razele soarelui. Pomii cu
crengile grele de
floare se înclinau în faţa noastră, parcă anume gătiţi pentru acest picnic de jale.
Când am ajuns la penitenciarul din Ploieşti, se întunecase de-a binelea. Aproape
imediat după ce
am fost instalaţi într'o celulă, ni s'a adus mâncare. La un moment dat s'a deschis
uşa şi au intrat 3
ofiţeri. Un maior s'a oprit în faţa primului pat şi a întrebat:
—Cum te numeşti?
—Bentz Gheorghe.
—Şi ce boală ai?
—Infiltrat bilateral.
—Bine, bine, infiltrat, dar unde s'a infiltrat, la mâini, la picioare, la burtă, unde?
—La plămâni, domnule maior.
Trecu la al doilea pat şi întrebă, numele:
—Demetrescu Radu.
Căutară cu privirile spre profesor şi maiorul întrebă din nou:
—Ce boală ai?
—Hemoptizie.
—Şi unde ai imoptizia asta?
—Din cauza hemoragiei căilor respiratorii elimin sânge.
Maiorul a ridicat din sprâncene, a stat câteva secunde pe gânduri şi a zis:
—Dacă e pe căile respiratorii, nu e vina noastră. Am fost informat că pe drum aţi
avut de-
ale gurii, dar nu calde. Au fost bune?
Profesorul a răspuns: "Foarte calde, domnule maior !"
Au ieşit fără să mai cerceteze pe ceilalţi.

A doua zi duba a plecat şi nu s'a mai oprit până la Jilava, unde am fost duşi într'o
celulă
din secţia 1. Incă nu se servise masa de seară, când uşa se deschise şi
gardianul Fătu a comandat
"drepţi", în timp ce comandantul Czaki (mi se pare), însoţit de doi ofiţeri, şi-a făcut
intrarea în
celulă. Noi ne-am ridicat în capul oaselor pe pat.

Comandantul a întrebat care este Demetrescu Gyr.

—Eu, a răspuns profesorul.
—Am venit personal să te văd şi să discut puţin cu dumneata.
Profesorul n'a scos nici un cuvânt. Comandantul se'ncruntă. Tăcerea devenise
apăsătoare, când i s'a adre-
sat din nou:
—De ce nu răspunzi?
—Eu răspund, am aşteptat să terminaţi dumneavoastră.
—Să termin? Ce să mai termin?
—Nu mi-aţi spus, domnule comandant, dacă discuţia de care aţi pomenit, doriţi
să fie purtată de la
om la om, sau de la comandant la întemniţat ?
In clipa următoare suita a ieşit ca o furtună, uşa s'a trântit cu putere şi s'a ferecat.

Profesorul s'a aşezat într'o poziţie convenabilă şi, calm, ne-a povestit despre o
întâmplare
asemănătoare de la Aiud, unde colonelul Colier a făcut acelaş gest.
După ce s'a făcut numărătoarea şi închiderea, profesorul îşi împărtăşi
îngrijorarea.
—Domnilor, am toate motivele să cred că ăştia vor ceva de la mine. In ultima
vreme prea am fost
asaltat. Nu mai departe, pe la sfârşitul lui Aprilie m'am pomenit cu gardianul care-
mi spuse să-l urmez. De
la Zarcă am fost dus la celular. Ştiam unde mă duc, pentru că mai trecusem pe
acolo. Au ei acolo o celulă la
parter, amenajată în chip de birou. Eram aşteptat de un maior de Securitate, care
la intrarea mea îmi făcu
semn să iau loc pe un scaun în faţa lui. Am dat să trag scaunul puţin mai într'o
parte, dar el a insistat să-1
las pe locul lui, pe motiv c-ar fi mai intim.

A scos un pachet cu ţigări şi m'a invitat să servesc. Bine'nţeles c'am refuzat

politicos, spunându-i că nu
obişnuiesc. După aceasta a început:
— Domnule, am venit special pentru dumneata, de la Bucureşti. Nu de mult
eu am luat un nou birou în
primire, în acest nou birou am dat şi de dosarul dumitale şi l-am studiat. L-am
studiat din scoarţă'n
scoarţă. Mă înţelegi dumneata?
In urma acestui studiu sunt aici, să vă cunosc şi să stăm de vorbă, deschis, de la
om, la om. Eu vă
voi vorbi cu toată sinceritatea.
De la început trebuie să vă precizez că noi, pentru politica legionară purtăm toată
adversitatea.
Această politică greşită a adus ţării atâtea dezastre, până şi cutremurul din 1940.
Totuşi nu ne-a putut scăpa
din observaţie simţul de adevăr care se găseşte destul de dezvoltat la unii
legionari, printre care vă consider şi
pe dumneavoastră şi de aceea am venit să discutăm. Am observat că nu sunt
negativişti, în sensul că îşi dau seama
că realitatea palpită şi nu o neagă din nu ştiu ce motive absurde. Adică am ajuns
Ia concluzia că legionarul
vede, pipăie şi spune sincer, este sau nu este bine. De exemplu, de când eşti
arestat ?
— Domnule maior mi-aţi spus că aţi studiat dosarul din scoarţă'n scoarţă şi de
aici trag concluzia că
ştiţi, şi dacă ştiţi cred că nu are rost să mă mai întrebaţi. Şi după aceea spuneţi
că aveţi o adversitate, pe care
o declaraţi făţiş şi din capul locului, iar ca să subliniaţi pretinsul dezastru, ne
puneţi în spate şi cutremurul.
Dar nu comparaţi acest dezastru cu cataclismul, ca să folosesc un cuvânt
apropiat de al dumneavoastră, adus
de comunism. Asta ca să discutăm de la ideologie la ideologie.
—Perfect. Imi place că discuţi deschis, fiindcă am zis, vorbim de la om, la om. De
fapt ce voiam să întreb
este că nu ştiu dacă dumneata ai fost informat de către noii veniţi pe aici, aşa
cum se obişnuieşte prin peni-
tenciare, despre marile transformări prin care a trecut ţara noastră. De aceea am
întrebat de când aţi fost
arestat. Uite domnule, noi într'un interval uluitor de scurt istoriceşte, am făcut
lucruri de neînchipuit. De
necrezut, domnule, mă înţelegi? Dacă ai vedea Bucureştiul, nu l-ai mai
recunoaşte. Dar să nu mă
opresc la el. Să luăm alt oraş. Uite de pildă Craiova dumitale, de care eşti poate
legat, a răsărit ca
din pământ, cu spitale, creşe, case de naşteri şi câte şi mai câte. Şi ce este mai
interesant tovarăşe . . .
—Domnule maior, pardon, eu nu sunt tovarăş, i-am replicat scurt. El continuă:
—In virtutea obişnuinţei, ştii, mă adresez altora cu tovarăşe. Domnule
Demetrescu, cum
spuneam, ce este foarte interesant ... că am ajuns până acolo cu realizările
noastre, încât diferenţa
dintre sate şi oraşe aproape că nu mai există. Da, da, să nu vi se pară lucru de
glumă, o vom şterge
domnule această diferenţă, ascultă ce-ţi spun eu. Păi dacă ai vedea librăriile
încărcate cu cărţi, excelent
ilustrate şi din hârtia cea mai fină, ai fi îndemnat să scrii şi dumneata şi să tot
scrii, mai ales că sursele de
inspiraţie se expun vederii, pipăitului şi, mă rog, la toate simţurile noastre, că
avem destule.
Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şi atâţia alţii se întrec în a cânta
aceste
opere de creaţie socialistă.

Şi iată, domnule, pentru ce am adus în discuţie simţul de adevăr al unor legionari.

Fiecare am
greşit, dar principalul este ca omul să recunoască. Domnule, asta este! Crezi
dumneata că cererile
de iertăciune nu sunt luate în seamă? Dumneata ştii cum e românul iertător şi,
după aceea, e
născut şi poet. Este suficient să ieşi pe stradă şi să priveşti marile prefaceri şi
gata eşti, inspirat.
Nu mai departe, eu, care sunt ofiţer superior domnule, acum un an când mi-am
luat "Bacul", m'am
hotărît să mă dedau la poezie. Superiorii, când au auzit, pe capul meu, ca să
urmez cariera
militară, că de scris pot să scriu cât poftesc în orele libere. Şi scriu domnule,
numai că nu le prea
termin domnule, din cauză că vezi dumneata, mă'ncearcă noi şi noi subiecte
şi probleme.
Oricum dumneata eşti profesionist, dumneata poţi să scrii biblioteci întregi, mă
înţelegi? Şi vei fi
înţeles!

Am dat din cap, eram obosit şi plictisit de turuiala poetului securist. Cu coada
ochiului îl
observam că se uita la ceas. El a mai înşirat mult şi la un moment dat mi-a zis:
—Eu m'am lăsat captat de discuţie şi dumneata nu mi-ai spus nimic.
—Ce vă pot spune, căci nu ştiu nimic din cele ce le-aţi relatat. Şi dumneavoastră
o ştiţi prea
bine. Noi numai de la bufniţe şi cucuvele mai aflăm veşti. Realităţile pe care le
vedem noi, ne
înfioară numai la gândul că soarta neamului românesc a fost crudă şi că pot veni
alte nenorociri mai
mari pe capul nostru. De 12 ani închisorile gem şi, cu tot numărul enorm al
morţilor, constatăm că
alţii răsar în mijlocul nostru pentru a muri tot în veşnicia realizărilor pe care le
vedem, le
pipăim, le auzim: toată ţara asta e închisoare. Cei ce vin aici, sosesc din alte
cazne, desfiguraţi şi
bolnavi, munciţi ca pe timpul faraonilor.

Domnule maior, eu pot prea bine să vă vorbesc de Aiud, de gratii, de guzgani.

Pot deasemenea
să vă vorbesc de simţul adevărului palpabil, de care aţi pomenit, dar în legătură
cu tristeţea care mă
cuprinde când aud zgomotul căruţei care transportă morţii la groapa comună.
Nu este în firea mea de a contrazice pe cineva, eu vă cred pe cuvânt până voi
ajunge să pipăi,
şi numai atunci să cred cu adevărat. Toate câte vi le-am spus, am făcut-o fiindcă
m'aţi întrebat despre
veştile pe care le primim de la cei ce vin de "afară", adică dintr'o închisoare de
exterminare în alta.
Am fi fericiţi să nu mai vină.

In timpul detenţiei, eu nu am făcut cereri de iertăciune. V'aţi deplasat pentru mine

şi vă
mulţumesc. Ce aş putea să vă mai spun?
Maiorul băgă mâna sub ziarul de pe birou. Eu l-am observat şi am zâmbit. El îmi
spuse parcă
confidenţial: "O să am de furcă cu banda asta".
După aceea, cu o voce gravă a adăugat: "Nu uita nimic din ce ţi-am spus. Ai timp
să judeci
cum se cuvine, pentru c'ai îmbătrânit pe aici".
Şi profesorul, obosit de această relatare, a tăcut încercând să se odihnească. Se
simţea liniştit
şi mulţumit ca după spovedanie.

Peste 2-3 zile, într'o dimineaţă am fost duşi în poarta Jilavei, unde ne aştepta o
dubă. In ea se
găsea şi Ghica, fostul prefect al poliţiei Capitalei. Ajunşi la spitalul Văcăreşti, am
fost conduşi la
diferite servicii. La întoarcere s'a observat că Radu Gyr şi Ghica lipseau. Probabil
au fost
internaţi.

"SPITALUL" JILAVA

O cameră ca toate celelalte, o hrubă pe ai cărei pereţi mustea apa, se numea

"spital". Paturi suprapuse,
hârdău pentru tinetă, hârdău pentru apă şi câteva schelete ce-şi scuipau
plămânii.
Într-o zi a fost adus Turcu Viorel, un economist, învinuit de a fi format un guvern
în care el trebuia să
deţină portofoliul Economiei naţionale. A venit după el Popescu Gheorghe,
avocat, condamnat pentru spionaj în
favoarea americanilor şi purtat prin lagărele de exterminare din Rusia. Prin Aprilie
1956 şi-a făcut apariţia un
procuror al Capitalei, un anume Popescu. Regimul nu se deosebea cu nimic. Era
normal. în regimul comunist
toţi sunt "egali".

Pe data de 11 Iunie, aniversarea a 8 ani de la naţionalizarea industriei, în mijlocul

bolnavilor s-a ivit un
procuror însoţit de doi ofiţeri, şi li s-a adresat:
- "Domnilor aş vrea să cunosc nemulţumirile ce le aveţi în legătură cu felul în care
sunteţi trataţi ca de-
ţinuţi şi ca bolnavi. In afară de aceasta mă interesează problemele strict juridice,
sau dacă aveţi ceva de contes-
tat. Tot odată vă aduc la cunoştinţă că fiecare are dreptul să scrie reclamaţii,
plângeri sau cereri de iertăciune, la
oricare din organele de stat sau de partid. Puteţi să scrieţi direct în URSS, la
Comitetul Central sau la Sovietul
suprem. Dacă este cazul puteţi face întâmpinări scrise la procesele ce sunt în
curs de judecată. Corespondenţa
dumneavoastră, vă asigur, nu va fi sub nici o formă cenzurată. Pentru aceasta s-
au amenajat camere speciale în
care puteţi scrie maximum 3 zile. Trebuie numai să cereţi şefului de secţie să fiţi
duşi în camerele de care am
amintit şi veţi putea scrie. Eu nu sunt grăbit, aşa că pot asculta nemulţumirile pe
care le aveţi. Ce este posibil, se
va rezolva pe loc. Ce nu se poate acum, eu îmi notez şi vă voi comunica în
termen de 15 zile.
Oamenii erau buimăciţi. Aşa ceva nu visaseră să audă. Şi în această atmosferă
de suspiciune, unul spar-
se gheaţa:
- Domnule procuror, mă numesc Bentz Gheorghe, de aproape 4 ani colind prin
închisori şi lagăre de
muncă forţată, nu vă mai spun ce am îndurat în această perioadă, dar sunt
nedumerit că nimeni nu mi-a spus
pentru ce sunt arestat. Când întrebam pe cineva, eram înjurat şi făcut bandit. Dar
eu n-am furat niciodată şi
nimeni nu m-a întrebat nimic.
- Domnule, mi-am însemnat numele şi în 15 zile ai să ştii.
- Altcineva?
Fostul procuror al Capitalei s-a ridicat din pat şi a înfruntat privirea fostului
subaltern, care a avut o tre-
sărire.
Acesta, după o scurtă ezitare, i s-a adresat fostului şef:
- Dumneavoastră?
- Domnule procuror, eu protestez pentru neaplicarea regulamentului privitor la
funcţionarea penitencia-
relor, semnat şi aprobat de forurile superioare de stat şi de partid. Acest
regulament nu transformă salariaţii
penitenciarelor în slugi, dar nici în călăi. Salariaţii nu sunt, cel puţin după
regulament, organe de tortură. De
aceasta se ocupă securitatea, după cum fiecare dintre noi a constatat şi cred că
ştiţi şi d-voastră.
Condiţiile elementare de igiena sunt nesocotite în acest loc suprapopulat, unde în
orice moment o
epidemie poate să izbucnească. Nu avem apă nici de băut, iar de spălat nici nu
se pune problema. Puţim ca
hoiturile. La două săptămâni se zice că suntem duşi la baie, într-o goană
teribilă. Practic apa este lăsată să
curgă 3-4 minute, când fierbinte, când rece. Rămânem năclăiţi cu săpun, fiindcă
suntem scoşi cu forţa afară. Nu
avem periuţe de dinţi, nu putem să ne spălăm zdrenţele ce se cheamă lenjerie.
La plimbare nu suntem scoşi.
Avem între noi bolnavi de plămâni, de inimă, dar îngrijirea nu există. Acesta se
numeşte spital. Nu avem
corespondenţă cu familia, ca cel puţin de la ea să primim cele necesare. Ar trebui
să avem, conform
regulamentului, pachet şi vorbitor. Dar nimeni nu a beneficiat de aşa ceva. Unii
din noi nici nu au fost judecaţi
de ani de zile.

In schimb avem sudalme şi bătăi, un regim diferenţiat în rău faţă de condamnaţii

de drept comun, deşi
nici unul dintre noi n-a săvârşit vreo crimă.
Dacă salariaţii penitenciarelor se opun aplicării regulamentului, înseamnă că se
opun organelor
semnatare şi implicit statului.
Ofiţerii de securitate şi miliţie, care-l însoţeau pe procuror, l-au săgetat cu privirile
pe dl. Popescu, dar
n-au zis nimic.

Procurorul venit în inspecţie ni se adresă calm, fără a-l lua în seamă pe fostul lui
şef:
- Domnilor, începând de mâine dimineaţă veţi fi scoşi la aer o oră pe zi, la baie
veţi fi duşi o dată pe
săptămână, iar apa va curge încontinuu timp de 20 de minute. Salariaţii
penitenciarului şi chiar comandantul vi
se vor adresa cu "domnule".
Despre restul problemelor veţi fi ţinuţi la curent în 15 zile.
Dacă mai are cineva de raportat ceva, însă să nu se mai repete, vă rog să
expuneţi fără teamă.
Cum nimeni nu a mai avut ceva de spus, procurorul şi însoţitorii au ieşit spunând
"bună ziua".
In închisoarea subpământeană, în cavourile de la Jilava a fost un mare
eveniment, ceva neaşteptat şi
scheletele însufleţite au început să discute, să-şi pună probleme:
Ce oare s-o fi întâmplat de a transformat pe lupi, în mieluşei?
Să-i fi apucat mila de atâtea cadavre şi sânge ce a curs? Să-şi dea ei oare ura de
moarte împotriva noas-
tră, după care şi-au câştigat faima de călăi, pentru un strop de omenie? De bună
voie n-au făcut-o.
Care să fie motivul de s-au văzut constrânşi să-şi schimbe comportamentul?

In orice caz, moralul s-a ridicat. Oamenii au început să facă glume, în primul rând
cu privire la procuro-
rul care-şi pierduse funcţia şi la cel ce şi-o mai păstra. Noutatea a avut şi darul de
miracol: foarte mulţi din fosta
Siguranţă a statului, care se găseau acum printre deţinuţi, au început să-şi facă
procese de conştiinţă, să se
frământe. Li se oferea posibilitatea să spună adevărul. La data când au fost
anchetaţi li s-au cerut note despre
comuniştii care au fost informatori. Dar listele nu au fost complete deoarece unii
dintre ei ocupau funcţii mari,
iar pe de o parte aşteptau recunoştinţă de la ei, pe de alta se temeau să-i
divulge. Dar recunoştinţa nu se vedea
nici după 7-8 ani de la arestare. Acum, privindu-se în ochi, au luat hotârîrea să
spună adevărul. Mulţi dintre cei
de acolo, aflau lucruri pe care niciodată nu le-ar fi bănuit. Numărul de 7-800
comunişti până în 1944, nu mai era
o noutate. Devenise certitudine confirmată de cei care-i avuseseră în mână, dar
ceea ce era şi mai important era
faptul că mai mult de jumătate fuseseră agenţii serviciilor de informaţii şi
primiseră bani. Până şi printre
comuniştii din închisoare se găseau agenţi. După aceea se cunoştea că erau
finanţaţi numai prin ajutorul roşu
trimis de Moscova prin intermediul unor conturi ale lui Petru Groza. Deci
comuniştii erau pe de o parte salariaţi
ai Moscovei, iar pe de alta, o parte din ei primeau salarii duble, fiind plătiţi şi de
Siguranţă.
Intre foştii poliţişti au început consultări despre ştabii de azi, care ieri le-au fost
subalterni. Discret îşi
schimbau numele lor şi le împrospătau. Chiar dacă erau în camere diferite,
căutau, atunci când ieşeau la plimba-
re sau la baie, să treacă pe sub fereastra unuia şi să întârzie câteva secunde
pentru a comunica sau a primi un nu-
me, o dată despre un fost agent.

Procurorul Popescu era frământat. Pentru el dorinţa de a scoate la lumină unele

lucruri murdare, - măs-
luiri sau înscenări de procese, - devenise o chestiune mai mult de răzbunare
decât de restabilire a adevărului. El
înţelegea că demascând pe unii din partid şi guvern se demască şi pe el. Dar tot
el căuta să se apere, motivând că
în funcţia pe care o avusese intervenise constrângerea morală şi materială. Nu
se putea opune unor ordine, chiar
dacă acestea nu se încadrau în lege. Şi cum s-ar fi putut opune, când ştia că
scaunul lui depindea de cel care îi da
dispoziţie? Dacă nu executa el, se găsea imediat un altul. Avea mulţi "prieteni"
care îl invidiau şi care ar fi fost
gata să-i ocupe locul. O spunea deschis: "în afară de patul moale şi cald nu mă
interesa nimic. Nici politica şi
nici viaţa socială a Ţării. Eu am făcut servicii şi am cerut plată pe măsură.
Cunoscând legile, mă ascundeam cu
abilitate printre ele, aşa cum mă ascundeam şi faţă de cei care mă plăteau. Ei
bine, numai de Dumnezeu n-am
ştiut să mă ascund. Probabil că de la El mi s-au tras toate câte le pătimesc. Cine
altul, decât El, putea să facă
posibilă o aşa ţesătură de împrejurări care să conducă la distrugerea mea? Eram
agreat, bine văzut, aveau nevoie
de mine şi îi serveam Şi acum sunt aici".
Lumea a început să-şi scrie păsurile, căutând să-şi mai descarce nervii de atâta
nedreptate, sperând în
vreo minune.

Trei zile a scris procurorul nostru. Dacă avea mai mult de relatat, spunea că ar fi
scris. Nouă ne
povestea că a trimis un memoriu lui Dej despre unii, şi altul la Comitetul Central
al URSS, despre Dej. L-au
costat cam scump cele scrise. Deocamdată se accentuase ticul pe care-l avea de
a duce mâna stângă spre umărul
drept, odată cu întoarcerea capului, ca omul care-şi aranjează cravata. De
multe ori rămânea cu privirea
pierdută-n gol, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. El era magistratul solitar
care "muncise" pentru a-şi
câştiga pâinea fără grijă. Acum, poate se întrebau cei din jur, se gândeşte la
zecile de mii de ani de închisoare
care i-au fost ceruţi în schimbul plăţii, şi poate la cei ce fuseseră executaţi.
Un alt Popescu, dar Gheorghe, venit direct din Rusia în camera zisă spital al
Jilavei, era avid după
noutăţi din ţară, din toate domeniile. S-a găsit domnul Cucu, revizor contabil, să-l
pună la curent cu tot felul de
lucruri, printre care şi de-ale lui Bulă. I l-a prezentat ca un personaj de mare
circulaţie, întâlnit peste tot, savurat
de toţi, îndrăgit de toate generaţiile.
Bulă nu era nici - doina - străbunilor noştri, cântată prin desişul pădurilor în
vremuri de tristeţe sau res-
trişte ca o expresie a sentimentelor calde şi pline de speranţă; nu era nici -
balada - coborîtă pe cale orală din
generaţie în generaţie; nu era nici Făt Frumos, Toma Alimoş sau Gruia lui Novac
la vârsta când eroii mânuiau
paloşul; despre el nu se spun poveşti şi nici nu se începe cu "a fost odată"; el
este contemporan cu noi şi se trans-
pune în mii şi mii de ipostaze, modelat de oameni după chipul şi asemănarea
suferinţelor la care au fost supuşi,
înţelepciunea populară face aluzie directă şi usturătoare la adresa moravurilor şi
năravurilor epocii scornite de
marxism. Bulă e singurul care pătrunde până-n sferele cele mai înalte, descreţind
fruntea cu poveşti, ţinând
seamă de locul unde se găseşte.

Intr-o zi, după închidere, domnul Turcu s-a adresat celor de faţă:
"Domnilor, pentru că sunt pe post de ministru 5 ani, numai dacă n-o cădea
cabinetul, daţi-mi voie să-mi
aleg o poziţie pe măsura funcţiei", şi după ce şi-a aranjat boarfele la spate, a
început:
- "înainte de arestare mă gândeam cu nevastă-mea că am fost invitaţi la mulţi, că
am petrecut de minune
dar că la noi nu prea a fost uşa deschisă. Nevastă-mea, cum o lăsase Dumnezeu
cu simţul prevederilor şi al vre-
murilor, mi-a zis că şi ei îi era jenă să mai meargă la alţii până nu invită pe cineva
la noi, dar că 1.000 de lei, cât
s-ar cheltui cu o simplă masă, erau nişte bani ce nu ne dădeau afară din casă.
Avea dreptate, pentru că trimitea
maicăsii 500 lei pe lună ca să-i completeze cei 60 lei primiţi lunar de la colectivă,
iar sora ei era în ultima clasă
de liceu întreţinută tot de noi, plus toate celelalte cheltuieli pe care trebuia să le
suportăm. Totuşi, după o trecere
în revistă a obligaţiilor, ne-am hotărît. Eram eu şef de serviciu în minister, cu un
salariu bunicel, dar
cumpărăturile le făceam la negru. Ce să vă mai spus? I-am invitat pe toţi faţă de
care aveam obligaţii, cu
nevestele, în plus am chemat şi un subaltern care mă copleşea cu amabilităţile la
serviciu. Cum nu avea nevastă,
a venit singur. Ne adunasem vreo 15, ca la o nuntă mai modestă, fără dar.
Preparasem mâncare şi băutură, încât
toată lumea părea mulţumită. Când întâlneam privirea nevestii, o felicitam cu
recunoştinţă. Şi ea părea
mulţumită. Glumele şi voia bună ne încălzise. Bulă se transpunea în fel de fel de
situaţii, care mai de care mai
comice. Pe la ora 23, Bulă ajunsese şef de guvern, în hazul tuturor. Dar cum
Bulă era războinic din fire, căzuse
de data aceasta într-o tristeţe fără remediu. Sfetnicii nu mai ştiau ce să-i facă
pentru a-i intra în voie. Unul dintre
ei, mai deştept, cunoscând pricina cumplitei decepţii, îi zise:
- Prea luminate Bulă, ţi-ai distrus toţi adversarii politici, le-ai desfiinţat partidele,
iar acum când nu mai
ai cu cine lupta, te descurajezi? Uite ce-ţi propun. Dă sfoară în ţară şi anunţă-ţi
supuşii că au voie să facă ori
câte guverne de opoziţie doresc. Iar tu cu marea ta înţelepciune, te înfigi în ei şi-i
distrugi ca pe ceilalţi.
Povestea mie nu mi-a plăcut, dar mi-am zis că nu se cade ca în calitate de gazdă
să stric seara oferită
invitaţilor. Dar cum această funcţie solicita discuţii de durată, pe la ora 4
dimineaţa, după plecarea musafirilor,
mă văzui invitat la Ministerul de interne. Maşina mă aştepta la poartă. Mi-am dat
seama imediat că nu era pentru
a mă pune în funcţie. Aghiotanţi mă aşteptau destui afară, în stânga, în dreapta,
în faţă, plus şoferul, fără să mai
vorbesc de o altă maşină care ne urmărea.
La anchetă erau prezenţi toţi cei de la petrecere, în afară de subalternul meu
care ne angrenase în jocul
cu Bulă. Curios era că de câte ori aduceam vorba de Bulă, anchetatorii mă
plesneau şi-mi ziceau să nu-i mai zic
aşa. Exasperat am întrebat: Cum să-i zic domnule ofiţer? "Zi-i Dej", a fost
răspunsul lui. „Ba să-i zici dumneata,
că eu îi spun Bulă" şi cu toată bătaia mâncată, tot aşa l-am trecut în declaraţii.
La proces, acest Bulă a fost servit de procuror ca probă de acuzare pentru a
dovedi denigrarea şefului de
partid.

Am cerut martori nevestele noastre care au fost de faţă şi pe subalternul meu. Şi

s-a spus că în lot va fi
audiată toată lumea. închipuiţi-vă ce a fost de noi când am auzit şi de lot. Dar de
adus tot nu i-au adus.
Primul ministru făcut de Bulă, luând cuvântul la proces, a spus printre altele:
- "După punerea în scenă a acestei comedii, am impresia că instigaţia şi
provocarea ocupă loc de cinste
în faţa instanţelor militare de judecată. Şi nu mă miră că în lumea nouă, bazată
numai pe propagandă, dacă omul
ar putea ucide cu gândul şi fecunda cu ochii, toate străzile civilizaţiei marxiste ar
fi pline de morţi şi copii,
nemaiputându-se manifesta şi defila".
Nouă ne-a plăcut ce-a zis, dar judecătorilor nu, pentru că l-au condamnat la 12
ani temniţă grea.
Cei din fostul serviciu de Siguranţă al statului au tot scris, peste o lună de zile.
După calculul celor din
celulă, trecură mai mult de o lună şi jumătate de la vizita procurorului. Pentru el
nu se scurseseră cele 15 zile
promise ca termen de răspuns. Probabil calculul se făcea după alte metode.

In sfârşit, la aproape două luni după calculul calendarului gregorian, a venit

ofiţerul de la grefă şi a
comunicat rezultatul investigaţiilor în două cazuri:
1. Bentz Gheorghe avea fixată data procesului, la 4 ani de la arestare, fiind
învinuit de crimă de
uneltire împotriva clasei muncitoare.
2. Condamnarea la 20 de ani a avocatului Popescu Gheorghe căzuse. El fusese
condamnat în URSS.
A fost anunţat că urmează să fie rejudecat de Tribunalul militar din România,
fiind acuzat de
spionaj în favoarea americanilor.

Avocatul Gh. Popescu, la auzul celor comunicate, a rămas indiferent. După ce s-

a închis uşa ne-a spus
că nu-l mai interesează nici anularea sentinţei ruseşti, nici judecata românească
deoarece Ruşii l-au aranjat aşa
de bine, încât nu ştie cât va mai trăi, că în ceea ce priveşte judecata românească
s-a lămurit din câte a auzit aici,
în închisoare, şi chiar o eliberare în zisa libertate a regimului comunist ar fi
similară cu o condamnare la moarte
lentă. Aşa a început să-şi depene amintirile dintr-o lume pe care n-o cunoaştem
în cruda ei realitate: lumea
intrigilor nevăzute şi totuşi prezente, între prieteni şi parteneri, şi nu greşim dacă
spunem "ca-n junglă".
Iată pe scurt povestea: "Liceul l-am urmat la Buzău şi facultatea de Drept am
terminat-o cu brio la Bu-
cureşti. Fiind tânăr, era greu să lucrez pe cont propriu. Cum fusesem apreciat de
Istrate Micescu, m-am gândit să
mă prezint cu rugămintea de a lucra în cabinetul lui. Maestrul m-a primit bucuros.
Colegii mă invidiau. La drept
vorbind aveau dreptate pentru că, lucrând pe lângă un maestru de talia lui, cartea
de vizită căpăta o valoare de
necontestat. Toate erau bune, însă se punea problema armatei, pe care n-o
făcusem. Mi-am îndeplinit şi datoria
aceasta, aşa că în anul 1942 mă găseam ieşit sublocotenent repartizat la o
unitate de transmisiuni. In această
unitate eram prieten la cataramă cu un sergent Vergoti, de la care învăţasem
limba rusă, atât cât să mă descurc.
Deoarece doream s-o deprind mai bine, hotărîsem ca în afara orelor de program
să vorbim numai ruseşte. Uni-
tatea noastră fiind în deplasare, eu îl purtam prin toate locurile de cazare.
Superiorii îmi atrăgeau atenţia că acest
sergent era basarabean din Ceatarlunga şi că mă va bolşeviza. M-am convins că
nu era aşa. Vergoti mi-a poves-
tit cum la răpirea Basarabiei, în 1940, s-a hotărît să plece prin raiul sovietic
pentru a-l cunoaşte. După 6 luni de
alergătură prin diverse oraşe ruseşti, inclusiv Moscova, nu a ştiut cum să facă
calea întoarsă mai repede. La
trecerea Prutului spre Moldova a avut greutăţi, dar cu riscul vieţii, a reuşit.
Povestea că prin raiul sovietic, ori ca
oficialitate ori ca turist, ghidat numai pe unde vor cei care te conduc, poţi să
înţelegi că toate sunt altfel de cum
ar fi firesc. El, care a trăit o jumătate de an şi a pipăit, cunoştea mai bine lucrurile
şi-mi confirma câte ceva din
câte aflasem şi eu, despre viaţa şi "bunăstarea" cetăţenilor sovietici. Vergoti,
după înapoierea din Rusia, a fost
încorporat şi repartizat la unitatea noastră şi împreună am trecut Prutul, Nistrul,
Bugul, Donul şi am ajuns în faţa
Stalingradului, unde am picat prizonier cu regimentul meu în Ianuarie 1943.
Ce-am văzut şi ce am auzit din gura oamenilor de la sate şi oraşe, precum şi de
la prizonierii pe care îi
luasem pe acest traseu străbătut cu piciorul, mi-au confirmat cele spuse de
Vergoti. Explicarea fenomenului de
supunere era teroarea care timp de un sfert de secol i-a măcinat pe oameni,
aducându-i în starea de animal, a-
ceea de a executa numai la comandă. Auzul cuvintelor "Siberia" şi "închisori" îi
îngrozea. Toţi tremurau de tea-
mă. Când duba neagră oprea la poartă, orice mişcare înceta în casă, şi numai
după ce vedeau că de data asta era
ridicat vecinul, de-abia atunci începeau să se roage în genunchi, mulţumiţi că au
scăpat şi acum.
Am picat în acelaşi lagăr cu Vergoti şi, descurcăreţ cum era, făcea pe
translatorul, reuşind să mai obţină
câte o pâine, pe care o împărţea cu cei din jur.

Prin Martie 1943 s-a făcut o nouă triere: ofiţeri, trupă şi ostaşi.
M-au despărţit de Vergoti şi alţi prieteni dragi, şi am ajuns într-un lagăr la vreo
100 km. de Moscova,
unde am nimerit peste un tratament mai bunişor. Aici ni s-au făcut fişe individuale
şi am dat autobiografii. Cei
care cunoşteau limbi străine trebuiau să o traducă în fiecare din limbile
cunoscute. A avut loc o nouă triere şi am
rămas pe loc numai cei care cunoşteam limba engleză. Nu după mult timp a avut
loc o selecţie după studii, în
urma căreia am fost trimis la Moscova, unde am fost internat într-un spital şi
supus unui control medical aspru.
Intr-o zi şi-a făcut apariţia în camera mea un colonel rus şi mi-a vorbit calm,
spunându-mi că războiul are nevoie
de oameni de valoare, cinstiţi şi că deşi sunt prizonier, el vrea să stea de vorbă
serios cu mine, dacă mă consider
un om corect.
Că sunt credincios l-am asigurat, dar despre valoare am spus că nu eu sunt cel
care apreciez.
Mi-a promis că mă va invita la el să discutăm de la om la om.

A doua zi, cu o maşină, am fost dus la biroul colonelului, care mi-a spus că a
reflectat asupra mea şi că
mi-ar propune să fac un curs de diplomaţie. Am acceptat. Cursurile au avut loc
într-un fost conac, unde eram
nouă candidaţi. Am urmat un program foarte riguros.
La ora 6,30 era deşteptarea. De la 7,15 făceam o jumătate de oră gimnastică şi
în special alergări. După
ce luam dejunul, urma o oră de călărie până la 9,30, când intram la cursuri până
la ora 15.
După amiaza aveau loc cursuri de foto şi discuţii asupra cursurilor de dimineaţă.
In Iunie 1943, terminând aceste cursuri, am început altele în legătură cu şoferitul
şi pilotajul, iar de
două ori pe săptămână participam la ore de "comportament în societate", unde
ne întreţineam cu dame şi
bărbaţi stilaţi, unde dansam şi eram supuşi tentaţiei.
In luna Septembrie 1943 am fost paraşutat într-o noapte pe un câmp de lângă
Mariopol, de unde m-am
întors cu fotografii conform indicaţiilor primite. In Octombrie şi Noiembrie am avut
de îndeplinit alte misiuni la
Ghenisec şi Nicolaev şi din ambele situaţii am ieşit cu calificativul excepţional.
Eram făcut parcă pentru a mă
expune pericolului. In primăvara lui 1945 am ajuns la Leipzig, unde am rămas
până în ziua capitulării. Pe data
de 9 Mai 1945 nu mai eram eu. Ajunsesem fiul unui industriaş din Leipzig care
fugise în Berlinul ocupat de
americani. Aveam un paşaport cu numele de Schultzer Georg, cu vize din mai
multe ţări. Paşaportul era ori-
ginal, numai poza măsluită de specialişti ruşi. In Leipzig fusesem iniţiat în
afacerile industriale şi de familie ale
patronului.

In Berlin urma să intru în legătură cu un maior american. Nu mi-a fost greu, mai
ales că de la prima
întâlnire s-a stabilit între noi o simpatie reciprocă. L-am tatonat timp de câteva
luni şi între timp ţineam la curent
pe Ruşi despre nivelul relaţiilor noastre.
După ce m-am convins că maiorul nu era filo-rus şi nici în serviciul de spionaj al
NKVD, i-am spus
adevărul. El a raportat mai departe şi am convenit să intru în serviciul lor de
spionaj.
Ei mi-au pus la dispoziţie nişte copii, după nişte documente furate de serviciul de
spionaj rus, pentru a le
verifica autenticitatea. Eu le-am predat Ruşilor în Berlinul ocupat de ei şi le-am
cerut bani pentru a plăti pe cei
care mi le-au furnizat. Figura cu prezentări de documente s-a mai repetat, însă la
Moscova această afacere m-a
cam umbrit. Ceream bani pentru lucruri pe care ei le aveau.

Americanilor le prezentam doar vorbe în legătură cu falsitatea aliaţilor, dar ei erau

deja informaţi.
Intre timp mă ocupam cu articole de propagandă împotriva ruşilor şi le
publicam sub pseudonime.
Aveam un caricaturist bun, pe care-l plăteam regeşte, şi pe desenele lui, eu
treceam doar textul.
Simţeam că Ruşii sunt nemulţumiţi şi bănuitori, şi am încetat de a mai trece în
Berlinul răsăritean. Am
spus maiorului american că trebuie să plec şi după câteva zile mi-a spus să merg
la Koln, unde mă va ţine la
curent când să plec mai departe.

Cum nu-mi venea să stau, am mai dat o fugă la Berlin, la caricaturist pentru a
mai lua ceva desene.
Aveam o stare nervoasă neobişnuită. După 2 zile, spre seară, mă îndreptam spre
gară. Pe drum o maşină s-a
oprit lângă mine şi m-au poftit înăuntru. Revolverul era îndreptat spre mine. Am
protestat, făcând pe omul
jignit. Le-am spus că sunt pe punctul de a prinde nişte documente de mare
valoare. însoţitorii mi-au spus că nu
ei decid. La fel mi-a spus şi colonelul rus de la Berlin.
Am ajuns cu avionul la Moscova. Eram o piesă rară. Numai că aici, după ce m-au
deşurubat din toate
mădularele, m-au condamnat la 20 de ani şi m-au aruncat în închisoare.

Inchisoarea din care am venit aici, este una specială, numai pentru cei ce au
lucrat în spionaj. Pe
sovietici îi interesează ca aceştia să nu mai vorbească. Spionul sovietic termină
în închisoare din mai multe
motive: ori nu dă rezultate, ori a fost surprins că face joc dublu, ori ştie prea multe
şi devine periculos. Ruşii
învestesc pentru spionaj sume fabuloase, au şcoli speciale şi unii se ocupă chiar
de copii.

DIVERSE ASPECTE - ELIBERĂRI PENTRU A NU MURI ÎN ÎNCHISOARE

Bebe Brătianu, secretarul general al Partidului Naţional Liberal, ţinut în

închisoare fără vreo
sentinţă judecătorească, a fost eliberat în 1955 şi internat direct în spitalul
Colţea din Bucureşti.

In timpul tratamentului, care nu prea s'a făcut, s'a ivit o ocluzie intestinală.
Deşi în spital,
operaţia s'a efectuat cu foarte mare întârziere. Primul diagnostic după deces
(la începutul lui 1956)
a fost de neoplasm, apoi TBC generalizat. Cert este că cineva a urmărit fişa
medicală, din care reieşea
că nu i s-a administrat nici un fel de micina (antibiotic) pentru a preveni
infecţia.
***
Tot în 1955, pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social
Democrat, după ce a
stat ani de ani închis fără nici o sentinţă, au reuşit să-1 şantajeze înainte de
eliberare. A iscălit o
declaraţie recunoscând realizările regimului, pentru a uşura eliberarea
prietenilor săi. Eliberarea se
făcea şi fără această declaraţie, deoarece leaderul laburist din Anglia,
Gaistkell, intervenise pentru ei.
Printre eliberaţi se numărau: Ene Filipescu, C. Motaş, Gh. Cristescu.
Gheorghe Tătărescu, bolnav în
spital, cerea cu insistenţă lui Mihai Popovici, prin Gheorghe Vântu, să-i facă o
vizită, pentru că avea
să-i comunice ceva foarte important. Bătrânul Mihai Popovici a refuzat să-1
vadă pe acest om care a
adus numai nenorocire în viaţa politică; în faţa nenumăratelor solicitări,
vicepreşedintele Partidului
Naţional Ţărănesc 1-a rugat pe dr. Vicu Argeşanu să meargă să-1 reprezinte.
După ce a ascultat moti-
vul bolii care 1-a împiedecat pe Mihai Popovici să vină personal, Gh.
Tătărescu 1-a sfătuit să-i comunice
să-şi îngrijească sănătatea, deoarece se aranjase cu guvernul să lase un
partid de opoziţie, iar Mihai
Popovici era cel mai indicat ca preşedinte.
Regimul comunist jucase sforarului politic încă o farsă înainte de a muri. Faţa
îi era
pământie; corpul: piele şi os. Peste câteva zile s'a dus . . . pentru totdeauna .
..
* * *
Unora dintre cei cu pedepsele expirate li s'au rejudecat procesele, iar
condamnările s'au
majorat. Este cazul lui Nicolae Penescu — de la 5 la 9 ani — şi al lui N.
Carandino — de la 5 la 8 ani —.
Restul celor de la Sighet vor fi dirijaţi spre Aiud, care va deveni o închisoare în
general
pentru legionari, şi spre Râmnicul Sărat, transformată într'un depozit al
Ministerului de Interne,
cu un regim foarte sever.

Tot pe linia reorganizării închisorilor, penitenciarul Oradea Mare va ajunge să

aibă o coloratură
naţional-ţărănistă, în timp ce la Gherla vor fi dirijaţi frontieriştii, muncitorii,
ţăranii şi cei fără de
partid. Pe data de 17 Aprilie 1955 a fost desfiinţat Kom-informul.
După eliberare, întâmplarea a făcut să întâlnesc pe unul dintre cei scăpaţi de
la Târgu Ocna.
Cum m'a văzut, a venit puşcă la mine şi mi-a spus: "Să-ţi zic una grozavă,
care merită să nu fie
uitată: La Târgul Ocna s'au aprobat pachete şi vorbitor în toamna lui 1954. La
sfârşitul lui
Septembrie, într'o Duminică, am văzut un domn cu lavalieră, cu pălărie cu
boruri mari, certându-se
în faţa administraţiei cu un plutonier. La un moment dat, a fost chemat Nelu la
vorbitor. La
înapoiere ne-a spus surpriza. Maestrul Hristache Stratulat a venit să ne
comunice că şi-a ţinut
promisiunea de a ne vizita la închisoare după eliberare.A comunicat că
familiile noastre au fost
anunţate şi să fim siguri de plecarea noastră acasă. In 1955, la doi ani după
moartea lui Iuliu Maniu,
prietenul şi colaboratorul său, Ion Mihalache, a fost dus cu trenul dubă la
Bucureşti. Intr'o celulă
vecină din dubă se găsea fostul ministru I.C. Petrescu, cu care s'a întreţinut în
limita posibilităţilor.
Ajuns la Bucureşti, Ion Mihalache a fost dus şi întemniţat în celulele
Ministerului de Interne. Aici
Gheorghiu-Dej a trimis doi emisari ca să discute şi să-1 convingă pe Ion
Mihalache să semneze o
declaraţie de aprobare a regimului comunist, prin care să recunoască
rezolvarea problemei ţărăneşti prin
experienţa marxistă.

Patriarhul comunist Justinian Marina şi Mihai Ralea au încercat să poarte

conversaţii cu Ion
Mihalache într'unul din birourile Securităţii.
- Dumneavoastră, domnule Mihalache, vă revine acum sarcina să vă salvaţi
atât pe dumneavoastră cât
şi prietenii, prin semnarea unei declaraţii. Răspunsul lui Mihalache a
fost prompt: "Nimeni nu are
voie să înşele năzuinţele spre dreptate şi libertate ale unui neam, a cărui
voinţă a fost furată de oameni
străini de interesele lui. "

Stăruitor, patriarhul roşu a căutat să convingă prin aranjamente puerile,

dorinţa comuniştilor:
—Domnule Mihalache, gândiţi-vă bine la ce înseamnă o declaraţie. Aceasta
nu este altceva decât
vorbe, şi vorbele în definitiv azi nu au nici o valoare. Principalul e ca să ieşiţi
afară, că nimeni nu
vă va întreba ce aţi iscălit.
—Ascultă măi Marina, i-a tăiat-o Ion Mihalache, am auzit că aşa zişi popi ca
tine, când nu au
vin, oficiază şi cu bragă. Dar să-ţi intre în cap că eu nu fac astfel de liturghii.
Anul 1956, care va
zgudui şi va face să sângereze lagărul socialist, a început cu congresul al XX-
lea al Partidului
Comunist al URSS (14 februarie). Cu uşile închise, între partidele frăţeşti,
Nikita Hruşciov face un
aspru rechizitoriu cultului personalităţii lui Stalin. Sunt reliefate figura de
adevărat călău şi ororile
săvârşite, fapt ce a mişcat pe mulţi dintre cei prezenţi, pe unii trezindu-i la
realitate.
* * *
Câţiva dintre prietenii eliberaţi din închisoare, pe care-i mai întâlneam, îmi
spuneau că şi ei
observau că sunt supravegheaţi de agenţi. La data de 6 Mai 1956 am fost
chemat printr'o invitaţie
la un birou al Securităţii din Galeriile Kreţulescu. De acolo am fost condus de
un civil la Ministerul
de Interne, într'un birou unde se găseau două persoane. Discuţia a început cu
întrebări asupra locului
unde lucrez, dacă mă descurc şi dacă sunt mulţumit. După aceea au scos
dintr'un sertar vreo 30 de
fotografii, cerându-mi să-i indic pe cei cunoscuţi. Erau figuri de puşcăriaşi
neraşi, cu părul mare,
speriaţi, unii cu numerele pe piept. Probabil nejudecaţi. N'am recunoscut pe
nici unul. In timp ce
priveam, unul dintre ei mă supraveghea să vadă dacă am vreo tresărire. "Mai
uită-te o dată", am
fost îndemnat. Am făcut-o. Aceleaş figuri, care nu-mi spuneau nimic. Mi s'a
dat drumul, cu indicaţia
să mă mai gândesc şi în cazul în care îmi voi reaminti vreo figură să vin să le
spun. Nu ştiam ce să
cred, ce anume urmăreau. Gândul mi-a fugit la cei împuşcaţi pe la vitrinele
magazinelor sau la
colţurile străzilor.

SPERANŢE DEŞARTE

După Congresul XX, un aer plin de speranţă părea că vine din spre răsărit. La
30 Martie 1956, în Ungaria este
reabilitat Laszlo Rajk, iar presa şi intelectualitatea încep să prindă curaj,
atacând politica de opresiune a lui
Rakosi. Cercul Petöfi dezbate problema destalinizării, preconizând schimbări
radicale în viaţa politică şi
economică.
Poznanul este zguduit în 28 Iunie de o mişcare muncitorească poloneză,
reprimată de guvern. Şi
totuşi fierberea continua. Gomulka, fruntaş comunist exclus din partid în
epoca stalinistă (1949), este
reabilitat şi ales prim-secretar (21. Oct. 1956), cu toată opoziţia lui Nikita
Hruşciov, venit la
Varşovia să readucă autoritatea sovietică. S'a întâmplat însă un lucru
neaşteptat: s'a înapoiat la
Moscova fără câştig de cauză. In plus, mareşalul Rokossovski, ofiţer al
Armatei Roşii, impus ca
ministru al apărării şi comandant şef al armatei poloneze, a fost nevoit să se
înapoieze în marea
patrie a socialismului.
Gomulka a făcut un pas înainte şi a anunţat:
—scoaterea Poloniei de sub controlul sovietic;
—abandonarea colectivizării forţate;
—sindicatele vor căpăta o mai mare libertate de organizare şi preocupare
profesională.
* * *
Paralel, Ungaria începe să clocotească. Posturile de radio străine ne ţineau la
curent cu evoluţia
situaţiei din această ţară, unde pe zi ce trecea mulţimea disperată cerea:
—o Ungarie independentă din punct de vedere politic şi economic;
—conducerea uzinelor de către muncitori şi specialişti,
—dreptul ţăranilor de-a-şi decide singuri soarta;
—alegeri libere şi vot secret;

Odată cu intrarea în acţiune a tancurilor ruseşti, o parte din armata ungară s'a
alăturat
manifestanţilor, în fruntea cărora se aflau studenţii. Imediat, pentru potolirea
spiritelor s'a recurs la
numirea lui Imre Nagy ca prim ministru. Demonstraţiile continuând, în seara şi
noaptea de 24-25
Octombrie, ruşii deschid focul asupra mulţimii, provocând sute de victime.

Suslov şi Mikoian sunt trimişi de Kremlin la Budapesta pentru a linişti lucrurile.

In faţa acestei
situaţii, preşedintele Statelor Unite, Eisenhower, a făcut o declaraţie în 25
Octombrie, în care
deplânge intervenţia forţelor militare sovietice, cerând retragerea lor în
conformitate cu stipulaţiile
tratatului de pace. A subliniat în acelaşi timp că prezenţa acestor trupe
demonstrează scopul de a nu
proteja Ungaria de o agresiune din exterior, ci de a continua ocupaţia acestei
ţări. El asigura că
America este cu toată inima alături de poporul Ungariei.

Cuvinte încurajatoare, dar numai atât, deoarece Statele Unite erau

neputincioase în a acţiona,
fiind în pragul alegerilor prezidenţiale din prima marţi a lunii Noiembrie 1956.
In schimb, Ungaria a intrat în grevă şi demonstraţiile s'au generalizat pe tot
cuprinsul ţării. La
cereri se adaugă libertatea religioasă, ca şi eliberarea cardinalului
Mindszenty, arestat la 26 Decembrie
1948 sub inculpaţia de trădare. Rusia cere sfatul Chinei asupra situaţiei din
Ungaria, iar Nikita
Hruşciov însoţit de Malenkov pleacă să se consulte cu Polonia în legătură cu
aceeaşi problemă,
aleargă la Bucureşti pentru a conferi cu comuniştii români şi bulgari, după
care se opresc câteva
ore în insula Brioni, unde erau aşteptaţi de Tito.

Situaţia internaţională se complica prin deschiderea ostilităţilor la Suez între

Israel şi Egipt,
în data de 29 Octombrie, lăsând astfel Rusiei mână liberă de acţiune. Ordinul
de intervenţie dat de
Hruşciov mareşalului Koniev la 4 Noiembrie a dus la înăbuşirea în sânge a
aspiraţiilor de libertate ale
poporului maghiar, sub privirile neputincioase ale lumii libere. Şi tot Rusia este
aceea care
ameninţă cu rachete în cazul în care nu se pune capăt intervenţiei de la Suez.
Moscova alesese bine
momentul politic.

Ţările subjugate de Uniunea Sovietică erau frământate. Nemulţumirile

creşteau datorită clasei
comuniste instaurată la putere. România cunoştea asuprirea mai mult decât
celelalte surori
socialiste. Familiile erau văduvite, ţăranii aduşi la sapă de lemn, iar studenţii,
obligaţi să înveţe limba
rusă şi marxismul, nu puteau să-şi desăvârşească pregătirea. Şi acest tineret,
ca peste tot şi întotdeauna
este prezent la protestul împotrica noii orânduiri.
AIUD
Toate acţiunile şi atitudinea celor ce schingiuiau pe deţinuţii politici erau
premeditate, şi în legătură
directă cu situaţia internaţională. "Spiritul" Conferinţei de la Geneva îndulcise
puţin atmosfera de teroare
din închisori, sub pretextul sovietic al "coexistenţei paşnice" prin care
omenirea a fost indusă în eroare, iar
repercusiunile acestui fapt, cât şi moartea călăului călăilor, s'a resimţit şi'n
lagărele de exterminare din ţările
subjugate din URSS. Atunci s'a căutat să se dea drumul la deţinuţii politici
administrativi, să se elibereze
câţiva fruntaşi politici, în prealabil compromişi, şi mai ales să se vânture acel
"condiţional" de muncă.

Un episod foarte interesant pentru a ilustra perioada respectivă a fost relatat

de deţinutul politic Bentz
Gheorghe din Bucureşti:
"In luna Mai 1956 eram grav bolnav, intemat la spitalul închisorii de
exterminare din Aiud, aşteptându-mi
rândul spre cimitirul "3 plopi". Pe data de 11 Mai din acel an, pe la orele 7
dimineaţa şi-a făcut apariţia un gardian
care mi-a spus să-1 urmez cu ce am la mine. Am bănuit că mă duce la
celular, lipsindu-mă şi de minimum de
asistenţă, poate din cauza vreunei turnătorii. Când am ieşit din clădirea
spitalului, am dat s'o apuc spre celular, dar
gardianul mi-a spus să merg la poartă. Am fost înfiorat de emoţie şi nu ştiam
ce să cred. Mintea mi se răvăşise într'un
noian de gânduri, care la capătul a circa 100 metri s'au spulberat când
miliţianul mi-a ordonat să urc în duba ce
aştepta la poartă. In interior mai erau 3 deţinuţi, unul fiind întins pe o targă, în
lungul dubei.
După câteva minute a apărut colonelul Colier, comandantul de tristă
memorie al Aiudului, însoţit de că-
pitanul Dogaru, care inspecta plecarea dubei. Comandantul ne-a întrebat
dacă se simte cineva rău şi a adăugat:
"Aveţi apă, mâncare şi la nevoie medicamente. Pe drum să bateţi în uşă
numai dacă sunteţi prea presaţi
şi vi se va da asistenţa cuvenită". Am fost impresionaţi de grija ce ne-o purta,
ştiind că din cauza lui
majoritatea eram bolnavi mai ales de TBC, din perioada vestitelor "bestialii"
când în plină iarnă, luni de
zile, deţinuţii erau desbrăcaţi la piele şi parcurgeau zeci de metri pentru a se
îmbrăca cu alte haine
îngheţate înainte de a intra în fabrică, operaţie ce se repeta la ieşirea (plini de
transpiraţie) de la lucrul istovitor.
Pierdusem de mult deprinderea gesturilor de atenţie. Eram obişnuiţi numai cu
sudalme, din cele mai
triviale, cu grosolănii lipsite de omenie. Uitasem că mai poate fi şi altfel.
Intrebări la care nu găseam
răspuns, mai ales când aceste atenţii veneau tocmai de la cine nu te aşteptai.

Despre colonelul Colier s'a scris şi se va mai scrie. Şi tot ce se va spune ar fi

demn pentru a se lua în
consideraţie la un "nou Nürnberg " al regimurilor marxiste.

Despre căpitanul Dogaru, care a fost comandant al lagărului de exterminare

Bicaz, pe atunci
locotenent major, la fel s'a vorbit şi se va mai scrie în acelaşi sens şi în acelaş
scop al depistării crimelor
săvârşite de comunişti.

Când uşa dubei s'a închis, m'am adresat celui întins pe targă:
—Domnule profesor, cum vă simţiţi?
—Domnule, vă mulţumesc pentru întrebare, mă simt binişor, cu toate că sunt
întins pe targă. Am
avut câteva crize de curând, dar au trecut şi aerul acesta de primăvară îmi dă
multă putere. De multe ori e mai
necesar ca mâncarea, şi satrapii noştri o ştiu foarte bine. De aceea ni-1
confiscă. Imi cer scuze, a
continuat, dar nu-mi pot aminti în ce împrejurare v'am cunoscut, deşi cred că
dispun de o memorie destul de
bună.
—Domnule profesor, nu v'am cunoscut niciodată, dar după descrierile tuturor
celor care v'au
văzut în închisoare, după aspect şi după vigoarea pe care aţi dat-o vieţii din
temniţe, eu sunt sigur că
dumneavoastră nu puteţi fi decât domnul profesor Radu Gyr. I-am cerut
permisiunea să-i recit
câteva versuri. Incuviinţând, din cap, am început:

JUDECATA

Nici n'am ajuns pe trepte sus în faţa Ta, puternic Jude ,

Nici în balanţă nu mi-ai pus Sminteala bietei mele trude.
Şi totuşi mi-ai trimis din cer Osândă fără judecată
Când milă n'am venit să cer,
Nici osândire, nici răsplată.

Profesorul asculta, în timp ce ochii i se umezeau, şi după a doua

strofă mi-a făcut semn din
cap ca să mă opresc şi a continuat dumnealui:

Spre tine urc cu-al meu amar

Pe treptele ce mă adastă ,
Purtând peceta de tâlhar
Şi Sfânta'mpungere sub coastă.

Pentru câtva timp, liniştea s'a aşternut, ca'n timpul Sfintei liturghii . . .
Mergeam în direcţia sudului. Gardienii s'au purtat fără reproş. Deci constatam
noi că se poate şi aşa
ceva. Au oprit de câteva ori pe la margini de pădure. Apa din bidoane a fost
împrospătată de câteva
ori, iar pentru masa de prânz am fost îmbiaţi să luăm loc pe iarbă şi întrebaţi:
"la soare, sau la
umbră"? Era o zi minunata de primăvară scăldată de razele soarelui. Pomii cu
crengile grele de
floare se înclinau în faţa noastră, parcă anume gătiţi pentru acest picnic de
jale.
Când am ajuns la penitenciarul din Ploieşti, se întunecase de-a binelea.
Aproape imediat după ce
am fost instalaţi într'o celulă, ni s'a adus mâncare. La un moment dat s'a
deschis uşa şi au intrat 3
ofiţeri. Un maior s'a oprit în faţa primului pat şi a întrebat:
—Cum te numeşti?
—Bentz Gheorghe.
—Şi ce boală ai?
—Infiltrat bilateral.
—Bine, bine, infiltrat, dar unde s'a infiltrat, la mâini, la picioare, la burtă, unde?
—La plămâni, domnule maior.
Trecu la al doilea pat şi întrebă, numele:
—Demetrescu Radu.
Căutară cu privirile spre profesor şi maiorul întrebă din nou:
—Ce boală ai?
—Hemoptizie.
—Şi unde ai imoptizia asta?
—Din cauza hemoragiei căilor respiratorii elimin sânge.
Maiorul a ridicat din sprâncene, a stat câteva secunde pe gânduri şi a zis:
—Dacă e pe căile respiratorii, nu e vina noastră. Am fost informat că pe drum
aţi avut de-
ale gurii, dar nu calde. Au fost bune?
Profesorul a răspuns: "Foarte calde, domnule maior !"
Au ieşit fără să mai cerceteze pe ceilalţi.

A doua zi duba a plecat şi nu s'a mai oprit până la Jilava, unde am fost duşi
într'o celulă
din secţia 1. Incă nu se servise masa de seară, când uşa se deschise şi
gardianul Fătu a comandat
"drepţi", în timp ce comandantul Czaki (mi se pare), însoţit de doi ofiţeri, şi-a
făcut intrarea în
celulă. Noi ne-am ridicat în capul oaselor pe pat.

Comandantul a întrebat care este Demetrescu Gyr.

—Eu, a răspuns profesorul.
—Am venit personal să te văd şi să discut puţin cu dumneata.
Profesorul n'a scos nici un cuvânt. Comandantul se'ncruntă. Tăcerea
devenise apăsătoare, când i s'a adre-
sat din nou:
—De ce nu răspunzi?
—Eu răspund, am aşteptat să terminaţi dumneavoastră.
—Să termin? Ce să mai termin?
—Nu mi-aţi spus, domnule comandant, dacă discuţia de care aţi pomenit,
doriţi să fie purtată de la
om la om, sau de la comandant la întemniţat ?
In clipa următoare suita a ieşit ca o furtună, uşa s'a trântit cu putere şi s'a
ferecat.

Profesorul s'a aşezat într'o poziţie convenabilă şi, calm, ne-a povestit despre
o întâmplare
asemănătoare de la Aiud, unde colonelul Colier a făcut acelaş gest.
După ce s'a făcut numărătoarea şi închiderea, profesorul îşi împărtăşi
îngrijorarea.
—Domnilor, am toate motivele să cred că ăştia vor ceva de la mine. In ultima
vreme prea am fost
asaltat. Nu mai departe, pe la sfârşitul lui Aprilie m'am pomenit cu gardianul
care-mi spuse să-l urmez. De
la Zarcă am fost dus la celular. Ştiam unde mă duc, pentru că mai trecusem
pe acolo. Au ei acolo o celulă la
parter, amenajată în chip de birou. Eram aşteptat de un maior de Securitate,
care la intrarea mea îmi făcu
semn să iau loc pe un scaun în faţa lui. Am dat să trag scaunul puţin mai într'o
parte, dar el a insistat să-1
las pe locul lui, pe motiv c-ar fi mai intim.

A scos un pachet cu ţigări şi m'a invitat să servesc. Bine'nţeles c'am refuzat

politicos, spunându-i că nu
obişnuiesc. După aceasta a început:
— Domnule, am venit special pentru dumneata, de la Bucureşti. Nu de
mult eu am luat un nou birou în
primire, în acest nou birou am dat şi de dosarul dumitale şi l-am studiat. L-am
studiat din scoarţă'n
scoarţă. Mă înţelegi dumneata?
In urma acestui studiu sunt aici, să vă cunosc şi să stăm de vorbă, deschis,
de la om, la om. Eu vă
voi vorbi cu toată sinceritatea.
De la început trebuie să vă precizez că noi, pentru politica legionară purtăm
toată adversitatea.
Această politică greşită a adus ţării atâtea dezastre, până şi cutremurul din
1940. Totuşi nu ne-a putut scăpa
din observaţie simţul de adevăr care se găseşte destul de dezvoltat la unii
legionari, printre care vă consider şi
pe dumneavoastră şi de aceea am venit să discutăm. Am observat că nu sunt
negativişti, în sensul că îşi dau seama
că realitatea palpită şi nu o neagă din nu ştiu ce motive absurde. Adică am
ajuns Ia concluzia că legionarul
vede, pipăie şi spune sincer, este sau nu este bine. De exemplu, de când eşti
arestat ?
— Domnule maior mi-aţi spus că aţi studiat dosarul din scoarţă'n scoarţă şi de
aici trag concluzia că
ştiţi, şi dacă ştiţi cred că nu are rost să mă mai întrebaţi. Şi după aceea
spuneţi că aveţi o adversitate, pe care
o declaraţi făţiş şi din capul locului, iar ca să subliniaţi pretinsul dezastru, ne
puneţi în spate şi cutremurul.
Dar nu comparaţi acest dezastru cu cataclismul, ca să folosesc un cuvânt
apropiat de al dumneavoastră, adus
de comunism. Asta ca să discutăm de la ideologie la ideologie.
—Perfect. Imi place că discuţi deschis, fiindcă am zis, vorbim de la om, la om.
De fapt ce voiam să întreb
este că nu ştiu dacă dumneata ai fost informat de către noii veniţi pe aici, aşa
cum se obişnuieşte prin peni-
tenciare, despre marile transformări prin care a trecut ţara noastră. De aceea
am întrebat de când aţi fost
arestat. Uite domnule, noi într'un interval uluitor de scurt istoriceşte, am făcut
lucruri de neînchipuit. De
necrezut, domnule, mă înţelegi? Dacă ai vedea Bucureştiul, nu l-ai mai
recunoaşte. Dar să nu mă
opresc la el. Să luăm alt oraş. Uite de pildă Craiova dumitale, de care eşti
poate legat, a răsărit ca
din pământ, cu spitale, creşe, case de naşteri şi câte şi mai câte. Şi ce este
mai interesant tovarăşe . . .
—Domnule maior, pardon, eu nu sunt tovarăş, i-am replicat scurt. El continuă:
—In virtutea obişnuinţei, ştii, mă adresez altora cu tovarăşe. Domnule
Demetrescu, cum
spuneam, ce este foarte interesant ... că am ajuns până acolo cu realizările
noastre, încât diferenţa
dintre sate şi oraşe aproape că nu mai există. Da, da, să nu vi se pară lucru
de glumă, o vom şterge
domnule această diferenţă, ascultă ce-ţi spun eu. Păi dacă ai vedea librăriile
încărcate cu cărţi, excelent
ilustrate şi din hârtia cea mai fină, ai fi îndemnat să scrii şi dumneata şi să tot
scrii, mai ales că sursele de
inspiraţie se expun vederii, pipăitului şi, mă rog, la toate simţurile noastre, că
avem destule.
Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, Mihai Beniuc şi atâţia alţii se întrec în a
cânta aceste
opere de creaţie socialistă.

Şi iată, domnule, pentru ce am adus în discuţie simţul de adevăr al unor

legionari. Fiecare am
greşit, dar principalul este ca omul să recunoască. Domnule, asta este! Crezi
dumneata că cererile
de iertăciune nu sunt luate în seamă? Dumneata ştii cum e românul iertător
şi, după aceea, e
născut şi poet. Este suficient să ieşi pe stradă şi să priveşti marile prefaceri şi
gata eşti, inspirat.
Nu mai departe, eu, care sunt ofiţer superior domnule, acum un an când mi-
am luat "Bacul", m'am
hotărît să mă dedau la poezie. Superiorii, când au auzit, pe capul meu, ca să
urmez cariera
militară, că de scris pot să scriu cât poftesc în orele libere. Şi scriu domnule,
numai că nu le prea
termin domnule, din cauză că vezi dumneata, mă'ncearcă noi şi noi
subiecte şi probleme.
Oricum dumneata eşti profesionist, dumneata poţi să scrii biblioteci întregi,
mă înţelegi? Şi vei fi
înţeles!

Am dat din cap, eram obosit şi plictisit de turuiala poetului securist. Cu coada
ochiului îl
observam că se uita la ceas. El a mai înşirat mult şi la un moment dat mi-a
zis:
—Eu m'am lăsat captat de discuţie şi dumneata nu mi-ai spus nimic.
—Ce vă pot spune, căci nu ştiu nimic din cele ce le-aţi relatat. Şi
dumneavoastră o ştiţi prea
bine. Noi numai de la bufniţe şi cucuvele mai aflăm veşti. Realităţile pe care le
vedem noi, ne
înfioară numai la gândul că soarta neamului românesc a fost crudă şi că pot
veni alte nenorociri mai
mari pe capul nostru. De 12 ani închisorile gem şi, cu tot numărul enorm al
morţilor, constatăm că
alţii răsar în mijlocul nostru pentru a muri tot în veşnicia realizărilor pe care le
vedem, le
pipăim, le auzim: toată ţara asta e închisoare. Cei ce vin aici, sosesc din alte
cazne, desfiguraţi şi
bolnavi, munciţi ca pe timpul faraonilor.

Domnule maior, eu pot prea bine să vă vorbesc de Aiud, de gratii, de guzgani.

Pot deasemenea
să vă vorbesc de simţul adevărului palpabil, de care aţi pomenit, dar în
legătură cu tristeţea care mă
cuprinde când aud zgomotul căruţei care transportă morţii la groapa comună.
Nu este în firea mea de a contrazice pe cineva, eu vă cred pe cuvânt până voi
ajunge să pipăi,
şi numai atunci să cred cu adevărat. Toate câte vi le-am spus, am făcut-o
fiindcă m'aţi întrebat despre
veştile pe care le primim de la cei ce vin de "afară", adică dintr'o închisoare de
exterminare în alta.
Am fi fericiţi să nu mai vină.

In timpul detenţiei, eu nu am făcut cereri de iertăciune. V'aţi deplasat pentru

mine şi vă
mulţumesc. Ce aş putea să vă mai spun?
Maiorul băgă mâna sub ziarul de pe birou. Eu l-am observat şi am zâmbit. El
îmi spuse parcă
confidenţial: "O să am de furcă cu banda asta".
După aceea, cu o voce gravă a adăugat: "Nu uita nimic din ce ţi-am spus. Ai
timp să judeci
cum se cuvine, pentru c'ai îmbătrânit pe aici".
Şi profesorul, obosit de această relatare, a tăcut încercând să se odihnească.
Se simţea liniştit
şi mulţumit ca după spovedanie.

Peste 2-3 zile, într'o dimineaţă am fost duşi în poarta Jilavei, unde ne aştepta
o dubă. In ea se
găsea şi Ghica, fostul prefect al poliţiei Capitalei. Ajunşi la spitalul Văcăreşti,
am fost conduşi la
diferite servicii. La întoarcere s'a observat că Radu Gyr şi Ghica lipseau.
Probabil au fost
internaţi.

"SPITALUL" JILAVA

O cameră ca toate celelalte, o hrubă pe ai cărei pereţi mustea apa, se numea

"spital". Paturi suprapuse,
hârdău pentru tinetă, hârdău pentru apă şi câteva schelete ce-şi scuipau
plămânii.
Într-o zi a fost adus Turcu Viorel, un economist, învinuit de a fi format un
guvern în care el trebuia să
deţină portofoliul Economiei naţionale. A venit după el Popescu Gheorghe,
avocat, condamnat pentru spionaj în
favoarea americanilor şi purtat prin lagărele de exterminare din Rusia. Prin
Aprilie 1956 şi-a făcut apariţia un
procuror al Capitalei, un anume Popescu. Regimul nu se deosebea cu nimic.
Era normal. în regimul comunist
toţi sunt "egali".

Pe data de 11 Iunie, aniversarea a 8 ani de la naţionalizarea industriei, în

mijlocul bolnavilor s-a ivit un
procuror însoţit de doi ofiţeri, şi li s-a adresat:
- "Domnilor aş vrea să cunosc nemulţumirile ce le aveţi în legătură cu felul în
care sunteţi trataţi ca de-
ţinuţi şi ca bolnavi. In afară de aceasta mă interesează problemele strict
juridice, sau dacă aveţi ceva de contes-
tat. Tot odată vă aduc la cunoştinţă că fiecare are dreptul să scrie reclamaţii,
plângeri sau cereri de iertăciune, la
oricare din organele de stat sau de partid. Puteţi să scrieţi direct în URSS, la
Comitetul Central sau la Sovietul
suprem. Dacă este cazul puteţi face întâmpinări scrise la procesele ce sunt în
curs de judecată. Corespondenţa
dumneavoastră, vă asigur, nu va fi sub nici o formă cenzurată. Pentru aceasta
s-au amenajat camere speciale în
care puteţi scrie maximum 3 zile. Trebuie numai să cereţi şefului de secţie să
fiţi duşi în camerele de care am
amintit şi veţi putea scrie. Eu nu sunt grăbit, aşa că pot asculta nemulţumirile
pe care le aveţi. Ce este posibil, se
va rezolva pe loc. Ce nu se poate acum, eu îmi notez şi vă voi comunica în
termen de 15 zile.
Oamenii erau buimăciţi. Aşa ceva nu visaseră să audă. Şi în această
atmosferă de suspiciune, unul spar-
se gheaţa:
- Domnule procuror, mă numesc Bentz Gheorghe, de aproape 4 ani colind
prin închisori şi lagăre de
muncă forţată, nu vă mai spun ce am îndurat în această perioadă, dar sunt
nedumerit că nimeni nu mi-a spus
pentru ce sunt arestat. Când întrebam pe cineva, eram înjurat şi făcut bandit.
Dar eu n-am furat niciodată şi
nimeni nu m-a întrebat nimic.
- Domnule, mi-am însemnat numele şi în 15 zile ai să ştii.
- Altcineva?
Fostul procuror al Capitalei s-a ridicat din pat şi a înfruntat privirea fostului
subaltern, care a avut o tre-
sărire.
Acesta, după o scurtă ezitare, i s-a adresat fostului şef:
- Dumneavoastră?
- Domnule procuror, eu protestez pentru neaplicarea regulamentului privitor la
funcţionarea penitencia-
relor, semnat şi aprobat de forurile superioare de stat şi de partid. Acest
regulament nu transformă salariaţii
penitenciarelor în slugi, dar nici în călăi. Salariaţii nu sunt, cel puţin după
regulament, organe de tortură. De
aceasta se ocupă securitatea, după cum fiecare dintre noi a constatat şi cred
că ştiţi şi d-voastră.
Condiţiile elementare de igiena sunt nesocotite în acest loc suprapopulat,
unde în orice moment o
epidemie poate să izbucnească. Nu avem apă nici de băut, iar de spălat nici
nu se pune problema. Puţim ca
hoiturile. La două săptămâni se zice că suntem duşi la baie, într-o goană
teribilă. Practic apa este lăsată să
curgă 3-4 minute, când fierbinte, când rece. Rămânem năclăiţi cu săpun,
fiindcă suntem scoşi cu forţa afară. Nu
avem periuţe de dinţi, nu putem să ne spălăm zdrenţele ce se cheamă
lenjerie. La plimbare nu suntem scoşi.
Avem între noi bolnavi de plămâni, de inimă, dar îngrijirea nu există. Acesta
se numeşte spital. Nu avem
corespondenţă cu familia, ca cel puţin de la ea să primim cele necesare. Ar
trebui să avem, conform
regulamentului, pachet şi vorbitor. Dar nimeni nu a beneficiat de aşa ceva.
Unii din noi nici nu au fost judecaţi
de ani de zile.

In schimb avem sudalme şi bătăi, un regim diferenţiat în rău faţă de

condamnaţii de drept comun, deşi
nici unul dintre noi n-a săvârşit vreo crimă.
Dacă salariaţii penitenciarelor se opun aplicării regulamentului, înseamnă că
se opun organelor
semnatare şi implicit statului.
Ofiţerii de securitate şi miliţie, care-l însoţeau pe procuror, l-au săgetat cu
privirile pe dl. Popescu, dar
n-au zis nimic.

Procurorul venit în inspecţie ni se adresă calm, fără a-l lua în seamă pe fostul
lui şef:
- Domnilor, începând de mâine dimineaţă veţi fi scoşi la aer o oră pe zi, la
baie veţi fi duşi o dată pe
săptămână, iar apa va curge încontinuu timp de 20 de minute. Salariaţii
penitenciarului şi chiar comandantul vi
se vor adresa cu "domnule".
Despre restul problemelor veţi fi ţinuţi la curent în 15 zile.
Dacă mai are cineva de raportat ceva, însă să nu se mai repete, vă rog să
expuneţi fără teamă.
Cum nimeni nu a mai avut ceva de spus, procurorul şi însoţitorii au ieşit
spunând "bună ziua".
In închisoarea subpământeană, în cavourile de la Jilava a fost un mare
eveniment, ceva neaşteptat şi
scheletele însufleţite au început să discute, să-şi pună probleme:
Ce oare s-o fi întâmplat de a transformat pe lupi, în mieluşei?
Să-i fi apucat mila de atâtea cadavre şi sânge ce a curs? Să-şi dea ei oare
ura de moarte împotriva noas-
tră, după care şi-au câştigat faima de călăi, pentru un strop de omenie? De
bună voie n-au făcut-o.
Care să fie motivul de s-au văzut constrânşi să-şi schimbe comportamentul?

In orice caz, moralul s-a ridicat. Oamenii au început să facă glume, în primul
rând cu privire la procuro-
rul care-şi pierduse funcţia şi la cel ce şi-o mai păstra. Noutatea a avut şi
darul de miracol: foarte mulţi din fosta
Siguranţă a statului, care se găseau acum printre deţinuţi, au început să-şi
facă procese de conştiinţă, să se
frământe. Li se oferea posibilitatea să spună adevărul. La data când au fost
anchetaţi li s-au cerut note despre
comuniştii care au fost informatori. Dar listele nu au fost complete deoarece
unii dintre ei ocupau funcţii mari,
iar pe de o parte aşteptau recunoştinţă de la ei, pe de alta se temeau să-i
divulge. Dar recunoştinţa nu se vedea
nici după 7-8 ani de la arestare. Acum, privindu-se în ochi, au luat hotârîrea
să spună adevărul. Mulţi dintre cei
de acolo, aflau lucruri pe care niciodată nu le-ar fi bănuit. Numărul de 7-800
comunişti până în 1944, nu mai era
o noutate. Devenise certitudine confirmată de cei care-i avuseseră în mână,
dar ceea ce era şi mai important era
faptul că mai mult de jumătate fuseseră agenţii serviciilor de informaţii şi
primiseră bani. Până şi printre
comuniştii din închisoare se găseau agenţi. După aceea se cunoştea că erau
finanţaţi numai prin ajutorul roşu
trimis de Moscova prin intermediul unor conturi ale lui Petru Groza. Deci
comuniştii erau pe de o parte salariaţi
ai Moscovei, iar pe de alta, o parte din ei primeau salarii duble, fiind plătiţi şi
de Siguranţă.
Intre foştii poliţişti au început consultări despre ştabii de azi, care ieri le-au fost
subalterni. Discret îşi
schimbau numele lor şi le împrospătau. Chiar dacă erau în camere diferite,
căutau, atunci când ieşeau la plimba-
re sau la baie, să treacă pe sub fereastra unuia şi să întârzie câteva secunde
pentru a comunica sau a primi un nu-
me, o dată despre un fost agent.

Procurorul Popescu era frământat. Pentru el dorinţa de a scoate la lumină

unele lucruri murdare, - măs-
luiri sau înscenări de procese, - devenise o chestiune mai mult de răzbunare
decât de restabilire a adevărului. El
înţelegea că demascând pe unii din partid şi guvern se demască şi pe el. Dar
tot el căuta să se apere, motivând că
în funcţia pe care o avusese intervenise constrângerea morală şi materială.
Nu se putea opune unor ordine, chiar
dacă acestea nu se încadrau în lege. Şi cum s-ar fi putut opune, când ştia că
scaunul lui depindea de cel care îi da
dispoziţie? Dacă nu executa el, se găsea imediat un altul. Avea mulţi
"prieteni" care îl invidiau şi care ar fi fost
gata să-i ocupe locul. O spunea deschis: "în afară de patul moale şi cald nu
mă interesa nimic. Nici politica şi
nici viaţa socială a Ţării. Eu am făcut servicii şi am cerut plată pe măsură.
Cunoscând legile, mă ascundeam cu
abilitate printre ele, aşa cum mă ascundeam şi faţă de cei care mă plăteau. Ei
bine, numai de Dumnezeu n-am
ştiut să mă ascund. Probabil că de la El mi s-au tras toate câte le pătimesc.
Cine altul, decât El, putea să facă
posibilă o aşa ţesătură de împrejurări care să conducă la distrugerea mea?
Eram agreat, bine văzut, aveau nevoie
de mine şi îi serveam Şi acum sunt aici".
Lumea a început să-şi scrie păsurile, căutând să-şi mai descarce nervii de
atâta nedreptate, sperând în
vreo minune.

Trei zile a scris procurorul nostru. Dacă avea mai mult de relatat, spunea că
ar fi scris. Nouă ne
povestea că a trimis un memoriu lui Dej despre unii, şi altul la Comitetul
Central al URSS, despre Dej. L-au
costat cam scump cele scrise. Deocamdată se accentuase ticul pe care-l
avea de a duce mâna stângă spre umărul
drept, odată cu întoarcerea capului, ca omul care-şi aranjează cravata.
De multe ori rămânea cu privirea
pierdută-n gol, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. El era magistratul
solitar care "muncise" pentru a-şi
câştiga pâinea fără grijă. Acum, poate se întrebau cei din jur, se gândeşte la
zecile de mii de ani de închisoare
care i-au fost ceruţi în schimbul plăţii, şi poate la cei ce fuseseră executaţi.
Un alt Popescu, dar Gheorghe, venit direct din Rusia în camera zisă spital al
Jilavei, era avid după
noutăţi din ţară, din toate domeniile. S-a găsit domnul Cucu, revizor contabil,
să-l pună la curent cu tot felul de
lucruri, printre care şi de-ale lui Bulă. I l-a prezentat ca un personaj de mare
circulaţie, întâlnit peste tot, savurat
de toţi, îndrăgit de toate generaţiile.
Bulă nu era nici - doina - străbunilor noştri, cântată prin desişul pădurilor în
vremuri de tristeţe sau res-
trişte ca o expresie a sentimentelor calde şi pline de speranţă; nu era nici -
balada - coborîtă pe cale orală din
generaţie în generaţie; nu era nici Făt Frumos, Toma Alimoş sau Gruia lui
Novac la vârsta când eroii mânuiau
paloşul; despre el nu se spun poveşti şi nici nu se începe cu "a fost odată"; el
este contemporan cu noi şi se trans-
pune în mii şi mii de ipostaze, modelat de oameni după chipul şi asemănarea
suferinţelor la care au fost supuşi,
înţelepciunea populară face aluzie directă şi usturătoare la adresa moravurilor
şi năravurilor epocii scornite de
marxism. Bulă e singurul care pătrunde până-n sferele cele mai înalte,
descreţind fruntea cu poveşti, ţinând
seamă de locul unde se găseşte.

Intr-o zi, după închidere, domnul Turcu s-a adresat celor de faţă:
"Domnilor, pentru că sunt pe post de ministru 5 ani, numai dacă n-o cădea
cabinetul, daţi-mi voie să-mi
aleg o poziţie pe măsura funcţiei", şi după ce şi-a aranjat boarfele la spate, a
început:
- "înainte de arestare mă gândeam cu nevastă-mea că am fost invitaţi la mulţi,
că am petrecut de minune
dar că la noi nu prea a fost uşa deschisă. Nevastă-mea, cum o lăsase
Dumnezeu cu simţul prevederilor şi al vre-
murilor, mi-a zis că şi ei îi era jenă să mai meargă la alţii până nu invită pe
cineva la noi, dar că 1.000 de lei, cât
s-ar cheltui cu o simplă masă, erau nişte bani ce nu ne dădeau afară din
casă. Avea dreptate, pentru că trimitea
maicăsii 500 lei pe lună ca să-i completeze cei 60 lei primiţi lunar de la
colectivă, iar sora ei era în ultima clasă
de liceu întreţinută tot de noi, plus toate celelalte cheltuieli pe care trebuia să
le suportăm. Totuşi, după o trecere
în revistă a obligaţiilor, ne-am hotărît. Eram eu şef de serviciu în minister, cu
un salariu bunicel, dar
cumpărăturile le făceam la negru. Ce să vă mai spus? I-am invitat pe toţi faţă
de care aveam obligaţii, cu
nevestele, în plus am chemat şi un subaltern care mă copleşea cu
amabilităţile la serviciu. Cum nu avea nevastă,
a venit singur. Ne adunasem vreo 15, ca la o nuntă mai modestă, fără dar.
Preparasem mâncare şi băutură, încât
toată lumea părea mulţumită. Când întâlneam privirea nevestii, o felicitam cu
recunoştinţă. Şi ea părea
mulţumită. Glumele şi voia bună ne încălzise. Bulă se transpunea în fel de fel
de situaţii, care mai de care mai
comice. Pe la ora 23, Bulă ajunsese şef de guvern, în hazul tuturor. Dar cum
Bulă era războinic din fire, căzuse
de data aceasta într-o tristeţe fără remediu. Sfetnicii nu mai ştiau ce să-i facă
pentru a-i intra în voie. Unul dintre
ei, mai deştept, cunoscând pricina cumplitei decepţii, îi zise:
- Prea luminate Bulă, ţi-ai distrus toţi adversarii politici, le-ai desfiinţat
partidele, iar acum când nu mai
ai cu cine lupta, te descurajezi? Uite ce-ţi propun. Dă sfoară în ţară şi anunţă-
ţi supuşii că au voie să facă ori
câte guverne de opoziţie doresc. Iar tu cu marea ta înţelepciune, te înfigi în ei
şi-i distrugi ca pe ceilalţi.
Povestea mie nu mi-a plăcut, dar mi-am zis că nu se cade ca în calitate de
gazdă să stric seara oferită
invitaţilor. Dar cum această funcţie solicita discuţii de durată, pe la ora 4
dimineaţa, după plecarea musafirilor,
mă văzui invitat la Ministerul de interne. Maşina mă aştepta la poartă. Mi-am
dat seama imediat că nu era pentru
a mă pune în funcţie. Aghiotanţi mă aşteptau destui afară, în stânga, în
dreapta, în faţă, plus şoferul, fără să mai
vorbesc de o altă maşină care ne urmărea.
La anchetă erau prezenţi toţi cei de la petrecere, în afară de subalternul meu
care ne angrenase în jocul
cu Bulă. Curios era că de câte ori aduceam vorba de Bulă, anchetatorii mă
plesneau şi-mi ziceau să nu-i mai zic
aşa. Exasperat am întrebat: Cum să-i zic domnule ofiţer? "Zi-i Dej", a fost
răspunsul lui. „Ba să-i zici dumneata,
că eu îi spun Bulă" şi cu toată bătaia mâncată, tot aşa l-am trecut în declaraţii.
La proces, acest Bulă a fost servit de procuror ca probă de acuzare pentru a
dovedi denigrarea şefului de
partid.

Am cerut martori nevestele noastre care au fost de faţă şi pe subalternul meu.

Şi s-a spus că în lot va fi
audiată toată lumea. închipuiţi-vă ce a fost de noi când am auzit şi de lot. Dar
de adus tot nu i-au adus.
Primul ministru făcut de Bulă, luând cuvântul la proces, a spus printre altele:
- "După punerea în scenă a acestei comedii, am impresia că instigaţia şi
provocarea ocupă loc de cinste
în faţa instanţelor militare de judecată. Şi nu mă miră că în lumea nouă,
bazată numai pe propagandă, dacă omul
ar putea ucide cu gândul şi fecunda cu ochii, toate străzile civilizaţiei marxiste
ar fi pline de morţi şi copii,
nemaiputându-se manifesta şi defila".
Nouă ne-a plăcut ce-a zis, dar judecătorilor nu, pentru că l-au condamnat la
12 ani temniţă grea.
Cei din fostul serviciu de Siguranţă al statului au tot scris, peste o lună de zile.
După calculul celor din
celulă, trecură mai mult de o lună şi jumătate de la vizita procurorului. Pentru
el nu se scurseseră cele 15 zile
promise ca termen de răspuns. Probabil calculul se făcea după alte metode.

In sfârşit, la aproape două luni după calculul calendarului gregorian, a venit

ofiţerul de la grefă şi a
comunicat rezultatul investigaţiilor în două cazuri:
1. Bentz Gheorghe avea fixată data procesului, la 4 ani de la arestare, fiind
învinuit de crimă de
uneltire împotriva clasei muncitoare.
2. Condamnarea la 20 de ani a avocatului Popescu Gheorghe căzuse. El
fusese condamnat în URSS.
A fost anunţat că urmează să fie rejudecat de Tribunalul militar din România,
fiind acuzat de
spionaj în favoarea americanilor.

Avocatul Gh. Popescu, la auzul celor comunicate, a rămas indiferent. După ce

s-a închis uşa ne-a spus
că nu-l mai interesează nici anularea sentinţei ruseşti, nici judecata
românească deoarece Ruşii l-au aranjat aşa
de bine, încât nu ştie cât va mai trăi, că în ceea ce priveşte judecata
românească s-a lămurit din câte a auzit aici,
în închisoare, şi chiar o eliberare în zisa libertate a regimului comunist ar fi
similară cu o condamnare la moarte
lentă. Aşa a început să-şi depene amintirile dintr-o lume pe care n-o
cunoaştem în cruda ei realitate: lumea
intrigilor nevăzute şi totuşi prezente, între prieteni şi parteneri, şi nu greşim
dacă spunem "ca-n junglă".
Iată pe scurt povestea: "Liceul l-am urmat la Buzău şi facultatea de Drept am
terminat-o cu brio la Bu-
cureşti. Fiind tânăr, era greu să lucrez pe cont propriu. Cum fusesem apreciat
de Istrate Micescu, m-am gândit să
mă prezint cu rugămintea de a lucra în cabinetul lui. Maestrul m-a primit
bucuros. Colegii mă invidiau. La drept
vorbind aveau dreptate pentru că, lucrând pe lângă un maestru de talia lui,
cartea de vizită căpăta o valoare de
necontestat. Toate erau bune, însă se punea problema armatei, pe care n-o
făcusem. Mi-am îndeplinit şi datoria
aceasta, aşa că în anul 1942 mă găseam ieşit sublocotenent repartizat la o
unitate de transmisiuni. In această
unitate eram prieten la cataramă cu un sergent Vergoti, de la care învăţasem
limba rusă, atât cât să mă descurc.
Deoarece doream s-o deprind mai bine, hotărîsem ca în afara orelor de
program să vorbim numai ruseşte. Uni-
tatea noastră fiind în deplasare, eu îl purtam prin toate locurile de cazare.
Superiorii îmi atrăgeau atenţia că acest
sergent era basarabean din Ceatarlunga şi că mă va bolşeviza. M-am convins
că nu era aşa. Vergoti mi-a poves-
tit cum la răpirea Basarabiei, în 1940, s-a hotărît să plece prin raiul sovietic
pentru a-l cunoaşte. După 6 luni de
alergătură prin diverse oraşe ruseşti, inclusiv Moscova, nu a ştiut cum să facă
calea întoarsă mai repede. La
trecerea Prutului spre Moldova a avut greutăţi, dar cu riscul vieţii, a reuşit.
Povestea că prin raiul sovietic, ori ca
oficialitate ori ca turist, ghidat numai pe unde vor cei care te conduc, poţi să
înţelegi că toate sunt altfel de cum
ar fi firesc. El, care a trăit o jumătate de an şi a pipăit, cunoştea mai bine
lucrurile şi-mi confirma câte ceva din
câte aflasem şi eu, despre viaţa şi "bunăstarea" cetăţenilor sovietici. Vergoti,
după înapoierea din Rusia, a fost
încorporat şi repartizat la unitatea noastră şi împreună am trecut Prutul,
Nistrul, Bugul, Donul şi am ajuns în faţa
Stalingradului, unde am picat prizonier cu regimentul meu în Ianuarie 1943.
Ce-am văzut şi ce am auzit din gura oamenilor de la sate şi oraşe, precum şi
de la prizonierii pe care îi
luasem pe acest traseu străbătut cu piciorul, mi-au confirmat cele spuse de
Vergoti. Explicarea fenomenului de
supunere era teroarea care timp de un sfert de secol i-a măcinat pe oameni,
aducându-i în starea de animal, a-
ceea de a executa numai la comandă. Auzul cuvintelor "Siberia" şi "închisori"
îi îngrozea. Toţi tremurau de tea-
mă. Când duba neagră oprea la poartă, orice mişcare înceta în casă, şi numai
după ce vedeau că de data asta era
ridicat vecinul, de-abia atunci începeau să se roage în genunchi, mulţumiţi că
au scăpat şi acum.
Am picat în acelaşi lagăr cu Vergoti şi, descurcăreţ cum era, făcea pe
translatorul, reuşind să mai obţină
câte o pâine, pe care o împărţea cu cei din jur.

Prin Martie 1943 s-a făcut o nouă triere: ofiţeri, trupă şi ostaşi.
M-au despărţit de Vergoti şi alţi prieteni dragi, şi am ajuns într-un lagăr la vreo
100 km. de Moscova,
unde am nimerit peste un tratament mai bunişor. Aici ni s-au făcut fişe
individuale şi am dat autobiografii. Cei
care cunoşteau limbi străine trebuiau să o traducă în fiecare din limbile
cunoscute. A avut loc o nouă triere şi am
rămas pe loc numai cei care cunoşteam limba engleză. Nu după mult timp a
avut loc o selecţie după studii, în
urma căreia am fost trimis la Moscova, unde am fost internat într-un spital şi
supus unui control medical aspru.
Intr-o zi şi-a făcut apariţia în camera mea un colonel rus şi mi-a vorbit calm,
spunându-mi că războiul are nevoie
de oameni de valoare, cinstiţi şi că deşi sunt prizonier, el vrea să stea de
vorbă serios cu mine, dacă mă consider
un om corect.
Că sunt credincios l-am asigurat, dar despre valoare am spus că nu eu sunt
cel care apreciez.
Mi-a promis că mă va invita la el să discutăm de la om la om.

A doua zi, cu o maşină, am fost dus la biroul colonelului, care mi-a spus că a
reflectat asupra mea şi că
mi-ar propune să fac un curs de diplomaţie. Am acceptat. Cursurile au avut
loc într-un fost conac, unde eram
nouă candidaţi. Am urmat un program foarte riguros.
La ora 6,30 era deşteptarea. De la 7,15 făceam o jumătate de oră gimnastică
şi în special alergări. După
ce luam dejunul, urma o oră de călărie până la 9,30, când intram la cursuri
până la ora 15.
După amiaza aveau loc cursuri de foto şi discuţii asupra cursurilor de
dimineaţă.
In Iunie 1943, terminând aceste cursuri, am început altele în legătură cu
şoferitul şi pilotajul, iar de
două ori pe săptămână participam la ore de "comportament în societate",
unde ne întreţineam cu dame şi
bărbaţi stilaţi, unde dansam şi eram supuşi tentaţiei.
In luna Septembrie 1943 am fost paraşutat într-o noapte pe un câmp de lângă
Mariopol, de unde m-am
întors cu fotografii conform indicaţiilor primite. In Octombrie şi Noiembrie am
avut de îndeplinit alte misiuni la
Ghenisec şi Nicolaev şi din ambele situaţii am ieşit cu calificativul excepţional.
Eram făcut parcă pentru a mă
expune pericolului. In primăvara lui 1945 am ajuns la Leipzig, unde am rămas
până în ziua capitulării. Pe data
de 9 Mai 1945 nu mai eram eu. Ajunsesem fiul unui industriaş din Leipzig
care fugise în Berlinul ocupat de
americani. Aveam un paşaport cu numele de Schultzer Georg, cu vize din mai
multe ţări. Paşaportul era ori-
ginal, numai poza măsluită de specialişti ruşi. In Leipzig fusesem iniţiat în
afacerile industriale şi de familie ale
patronului.

In Berlin urma să intru în legătură cu un maior american. Nu mi-a fost greu,

mai ales că de la prima
întâlnire s-a stabilit între noi o simpatie reciprocă. L-am tatonat timp de câteva
luni şi între timp ţineam la curent
pe Ruşi despre nivelul relaţiilor noastre.
După ce m-am convins că maiorul nu era filo-rus şi nici în serviciul de spionaj
al NKVD, i-am spus
adevărul. El a raportat mai departe şi am convenit să intru în serviciul lor de
spionaj.
Ei mi-au pus la dispoziţie nişte copii, după nişte documente furate de serviciul
de spionaj rus, pentru a le
verifica autenticitatea. Eu le-am predat Ruşilor în Berlinul ocupat de ei şi le-
am cerut bani pentru a plăti pe cei
care mi le-au furnizat. Figura cu prezentări de documente s-a mai repetat,
însă la Moscova această afacere m-a
cam umbrit. Ceream bani pentru lucruri pe care ei le aveau.

Americanilor le prezentam doar vorbe în legătură cu falsitatea aliaţilor, dar ei

erau deja informaţi.
Intre timp mă ocupam cu articole de propagandă împotriva ruşilor şi le
publicam sub pseudonime.
Aveam un caricaturist bun, pe care-l plăteam regeşte, şi pe desenele lui, eu
treceam doar textul.
Simţeam că Ruşii sunt nemulţumiţi şi bănuitori, şi am încetat de a mai trece în
Berlinul răsăritean. Am
spus maiorului american că trebuie să plec şi după câteva zile mi-a spus să
merg la Koln, unde mă va ţine la
curent când să plec mai departe.

Cum nu-mi venea să stau, am mai dat o fugă la Berlin, la caricaturist pentru a
mai lua ceva desene.
Aveam o stare nervoasă neobişnuită. După 2 zile, spre seară, mă îndreptam
spre gară. Pe drum o maşină s-a
oprit lângă mine şi m-au poftit înăuntru. Revolverul era îndreptat spre mine.
Am protestat, făcând pe omul
jignit. Le-am spus că sunt pe punctul de a prinde nişte documente de mare
valoare. însoţitorii mi-au spus că nu
ei decid. La fel mi-a spus şi colonelul rus de la Berlin.
Am ajuns cu avionul la Moscova. Eram o piesă rară. Numai că aici, după ce
m-au deşurubat din toate
mădularele, m-au condamnat la 20 de ani şi m-au aruncat în închisoare.

Inchisoarea din care am venit aici, este una specială, numai pentru cei ce au
lucrat în spionaj. Pe
sovietici îi interesează ca aceştia să nu mai vorbească. Spionul sovietic
termină în închisoare din mai multe
motive: ori nu dă rezultate, ori a fost surprins că face joc dublu, ori ştie prea
multe şi devine periculos. Ruşii
învestesc pentru spionaj sume fabuloase, au şcoli speciale şi unii se ocupă
chiar de copii.

ACTIVITATEA AMBASADEI ROMANE DE LA BERNA - spionaj

După conferinţa de la Geneva, 1954, ţările comuniste căutau să câştige timp, să

se pregătească pentru un
nou asalt, în Indochina. Acelaşi lucru îl căuta cu disperare Rusia, care nu-şi
găsea stabilitatea în interior, dupî
moartea lui Stalin, în timp ce în exterior era confruntată cu încercările de
liberaliyare din Polonia, Cehoslovacia,
Germania de Est, Ungaria, România.

Lagărul comunist troznea.

Rusia căuta cu abilitatea-i cunoscută să pară "porimbelul păcii", în timp ce infiltra
spre Apus agenţi care
să dezinformeze opinia publică. Urmărea destabilizarea lumii libere occidentale,
pe toate căile.

La începutul anului 1955 teroarea comunistă se întindea pînă în Austria.

Profitîndu-se de neutralitatea
Elvetiei, tarile comuniste isi plantasera spioni acolo; Romania, care facea jocul
Moscovei, era prezenta la Berna
prin ambasadorul Stofel. Da, el reprezenta interesele zise ale Romaniei
comuniste. In spatele lui se crease o
agentura de spionaj in favoarea Uniunii Sovietice.

Totul era cunoscut.

Se stie ca soferul Setu, nu era sofer. Era colonel de securitate si alerga yi si
noapte, ba in Germania, ba
in Franta, Italia sau Austria, muncea ca o albina si venea incarcat ca la "stup", cu
fel de fel de informatii. Spionaj
sub masca prieteniei.
Totul se stia.Era nevoie de doveyi. Ambasadorul trebuia prins viu pentru a dovedi
"lumii libere"
adevaratele "intentii pasnice" ale tarilorcomuniste care prin ambasade se ocupau
numai de spionaj.
Şoferul, adică domnul colonel de securitate, a plecat pe 14 Februarie 1955 să ia
corespondenţa de la
Zurich.

Cei patru tineri români care îşi asumaseră sarcina să prindă viu pe ambasador,
cu tot materialul compro-
miţător, şi-au făcut apariţia în incinta ambasadei de la Berna.
Codrescu şi Ochiu au rămas în curte să urmărească sosirea şoferului.
Puiu Beldeanu şi Ion Chirilă au intrat în clădirea unde locuia şoferul şi i-au
imobilizat soţia.
Spre seară zisul şofer a venit însoţit de două persoane, a lăsat un sac cu
corespondenţă şi a plecat.
Târziu, în noapte, a revenit şi a căutat să ducă maşina în garaj.
A fost somat să ridice mâinile. N-a făcut-o. In schimb a rupt-o la fugă, dar cei doi
care l-au somat, l-au
măsurat cu pistolul de jos în sus. Nu a murit. A dispărut. In patru labe. N-a fost
găsit.

La declanşarea focurilor de pistol, Beldeanu şi Chirilă au coborât. Cu pistoalele

au spart geamurile şi au
intrat în ambasadă. Ambasadorul Ştofei şi telegrafistul au scăpat sărind pe
fereastră, de la etajul 2.
S-a reuşit să se pună mâna pe documente compromiţătoare.
A doua zi dimineaţa Şeţu a fost găsit sub o tisă plângătoare. Trăia încă. Dus la
spital, şi-a dat sfârşitul.

Puiu Beldeanu şi prietenii lui au făcut totul pentru a demonstra lumii libere
adevăratele intenţii ale
ţărilor comuniste, care terorizau o sută douăzeci de milioane de oameni.
Beldeanu fusese martorul ocular al falsificării alegerilor din România de la 19
Noiembrie 1946. El a
plecat în fruntea manifestaţiei ţăranilor nemulţumiţi care au pornit a doua zi de pe
valea Chiueştilor şi au luat
cu asalt Dejul.
Şi tot el a fost cel care de la poalele Bobâlnei a adus buletinele reale ale voturilor,
coapte într-o pâine cât
roata carului, spre a dovedi misiunii americane de la Bucureşti adevărata situaţie.
L-am întâlnit, în timp ce era urmărit, atât în munţi cât şi la Bucureşti, plin de
energie şi hotărît. După
arestare şi torturare, primul gând a fost să arate lumii libere adevărata politică a
ţărilor comuniste.
Cum putea Beldeanu din Târgu Lăpuş să uite jalea fraţilor lui?

Ziarul elveţian "Neuer Zilrcher Zeitung" urmărind desfăşurarea ocupării

ambasadei române comuniste
de la Berna, scria pe drept cuvânt în articolul din 21 Iunie 1956:
"Prin acţiunea lor, ei au socotit că-şi vor face cunoscut glasul, în numele celor
deportaţi, torturaţi şi
deposedaţi de drepturi".

La închisoarea Gherla, zisul comandant Goiciu s-a adresat deţinuţilor politici care
aflaseră între timp de
cele petrecute în Elveţia:
- Măi bandiţilor. Nu scăpaţi nici unul de noi. Vă scoatem ochii. Dacă visaţi la
americani, numai cu ochii
scoşi o să vă găsească.

Rusia şi ţările comuniste au căutat totdeauna să facă spionaj şi să fure secrete

din ţările occidentale sub
acoperirea calităţii de diplomat. Şoferii erau în general ofiţeri de securitate şi
alergau fie la aeroporturi, fie prin
diferite ţări pentru a primi informaţii şi a expedia materialele obţinute. Unii dintre
şoferi sunt chiar ofiţeri
superiori. De exemplu, locotenent colonelul rus, Fokin, era şoferul unui ataşat
militar, în timp ce un comandant
de flotilă sovietică era tot şofer în Statele Unite.

In aceeaşi perioadă colonelul Rudolf Abel a fost arestat, în 1957, la New-York,

unde lucra sub o
identitate falsă, într-un mic studio din Brooklin, ca pictor. El conducea o vastă
reţea de spionaj rusească, şi
reuşise să obţină informaţii asupra uzinii unde se fabrica bomba – A. In anul
1962, el a fost schimbat cu
Francisc Powers, pilotul avionului U2 care a declanşat "scandalul" din Mai 1962.
Datorită acestui avion,
Nichita Hruşciov a făcut să eşueze conferinţa de la Paris şi să înăsprească
politica Rusiei faţă de America.

NESIGURANŢA SE INSTAURASE PESTE TOT

Comuniştii se suspectau unul pe altul şi căutau să se ploconească în faţa celui

mai tare, care la acea dată
era Gheorghiu Dej. Dar nici el nu era sigur de scaun, din cauza dezgheţului.
Naviga prudent. Exterminase oame-
nii politici care se gândiseră la soluţii de guvernare şi îngenunchiase prietenii şi
colaboratorii pe care-i bănuia de
neloialitate: Pătrăşcanu, Foriş, Gh. Cristescu, Teohari Georgescu, Ana Pauker,
Vasile Luca ş. a.

După 5 ani de la semnarea Pactului Atlantic (7 Martie 1949), în Asia de S-E, la 8

Septembrie 1954 se
semnează tratatul SEATO, un tratat de apărare colectivă (SUA, Franţa, Australia,
Anglia, Noua Zeelandă,
Filipine, Pakistan, Thailanda), ce insista asupra independenţei tuturor ţărilor şi le
acorda ajutor economic şi
tehnic. Statele Unite, printr-o declaraţie specială se angajau să intervină numai în
caz de agresiune comunistă.

Spiritul Genevei părea să se estompeze. Şi totuşi, în România a însemnat ceva.

Eliberarea celor cu
pedepse administrative, eliberarea celor cărora le expirau pedepsele şi o
suspendare a arestărilor, erau consecinţe
directe ale atmosferei de destindere cauzată de dispariţia lui Stalin.

Totul se oprise aici. în viaţa de toate zilele, nici o repercusiune. Noi, cei ieşiţi din
închisoare}eram
stigmatizaţi. Nimeni nu vroia să ne angajeze la lucru. Cunoscuţii ne ocoleau, iar
la cei apropiaţi observai o jenă.
Personal am încercat reintegrarea în învăţământ, ştiind că nu voi avea şanse, dar
am făcut-o pentru a nu mi se
spune: "De ce nu ai încercat"? In această situaţie de şomer am început, ca pe
vremuri, să descarc la vagoane, la
Halele Obor. In Noiembrie 1954 sorţii mi-au surâs şi am fost angajat ca vopsitor
la CFR, calificare pe care am
avut-o şi când m-am căsătorit. In 1955 m-am recalificat ca instalator civil în cadrul
armatei, cu concursul a doi
inimoşi colegi de liceu.

Supravegherea din partea securităţii era continuă şi părea înăsprită. Din ţară
veneau veşti că în unele
oraşe, dimineaţa, erau găsiţi oameni împuşcaţi. Păreau a fi deţinuţi.

La începutul lui Februarie 1955, într-o dimineaţă pe la ora 5.30, am coborât din
tramvai pe Griviţa, la
Politehnică, vis-a-vis, cam în locul unde s-a construit hotelul "Nord". In faţa unui
mic magazin de confecţii, pe
caldarâm, zăceau două cadavre. Am traversat. M-am apropiat şi am observat că
bocancii nu aveau şireturi. Gea-
mul de la magazin nu era spart. Am încercat să ridic ziarul de pe faţa unuia şi
atunci, o voce din gang a
intervenit autoritar: "Circulă, tovarăşe"!

A fost o perioadă când în Bucureşti, mai în toate cartierele întâlneai astfel de

scene. Autorităţile căutau
să lase impresia că "victimele" erau hoţi surprinşi asupra infracţiunii. Lumea însă
vorbea că erau partizani din
munţi.

O acţiune de lichidare a hoţilor o făcuse Alimănescu cu ani în urmă (1945-46). De

el se folosiseră şi în
luptele împotriva partizanilor colonelului Uţă, din Munţii Semenicului. După aceea
Alimănescu, prin 1952, era
închis la Canal, la coloniile din Midia şi Km. 40, unde dreptul comun a voit să-l
linşeze.

Când în toamna anului 1955 Miron Constantinescu a cutezat să întrebe într-o

şedinţă de birou politic,
cum de-a fost posibil ca ministrul de interne să permită împuşcarea deţinuţilor pe
străzi, a primit răspunsul
prompt al lui Gheorghiu Dej: "Din dispoziţia mea"! La acea dată Gh. Dej începuse
să-şi consolideze poziţia,
aducând în Biroul politic al Partidului comunist pe Nicolae Ceauşescu şi
Alexandru Drăghici.

De asemenea o înăsprire a situaţiei internaţionale începea să se întrevadă

datorită conducerii
Kremlinului ce părea că-şi găsise un şef în persoana lui Hruşciov. La 7 Mai 1955
Rusia denunţa tratatul anglo-
sovietic din 1942 şi pe cel franco-sovietic din 1954, deoarece la Londra cele două
mari puteri ratificaseră tratatul
prin care Germania era primită cu drepturi egale în cadrul Comunităţii europene,
promiţându-i-se reconstituirea
armatei naţionale.

Pe plan intern, în ultimul an, regimul comunist căuta să-i elibereze pe cei cu
pedepse expirate şi a
desfiinţat închisoarea de la Sighet în care fuseseră ţinuţi foştii demnitari. Pe
supravieţuitorii necondamnaţi,
printre care episcopii catolici şi episcopii uniţi, i-au eliberat şi îndreptat spre
domicilii obligatorii. Pe Gh.
Tătărăscu şi Bebe Brătianu i-au eliberat, dar prea târziu.

HRUŞCIOV ÎNFRUNTAT LA LONDRA

Nichita Hruşciov a sosit la Londra în Aprilie 1956 ca urmare a invitaţiei făcute de

Primul Ministru
englez Eden în timpul Conferinţei de la Geneva. Cu această ocazie englezii au
refuzat să accepte venirea
generalului rus Serov, care garanta securitatea delegaţiei. Acesta era un
cunoscut criminal în cadrul NKV-ului.
Deşi au acceptat condiţia, totuşi generalul a venit sub altă identitate şi a rămas
pe vas tot timpul şederii
delegaţiei în Marea Britanie,

In timpul vizitei, Ruşii au purtat discuţii şi cu laburiştii consideraţi reprezentanţi ai

clasei muncitoare,
lucru ce nu a prea convenit lui Nichita Hruşciov. Gaitskell, liderul laburiştilor, a
vorbit cu mult tact, în timp ce
George Brown a fost dur vorbind de opresiunea comunistă din ţările pe care le
domina URSS. Cu această ocazie
s-a dat mai mult cu forţa o listă a social democraţilor din ţările răsăritene
dispăruţi, solicitându-se informaţii
asupra soartei lor.

Ruşii, considerând ca un afront tonul lui George Brown, au părăsit sala în timpul
recepţiei.
Inchisorile au devenit din nou neîncăpătoare, fiind umplute cu toţi cei ce erau
bănuiţi ca adversari ai
regimului. S-au înscenat procese şi au fost executaţi partizanii apropierii de
Iugoslavia. In Rusia Cernenco, ajuns
ministru al culturii în 1957, a redus la tăcere pe intelectualii simpatizanţi ai
destinderii.

Paralel, Gheorghiu-Dej, o altă slugă credincioasă a metodelor lui Stalin, căuta să

se strecoare prin
această atmosferă incendiară, acordând oarecare concesii în Transilvania,
aprovizionând pentru scurt timp
pieţele şi magazinele din această regiune cu alimente ce lipseau demult: carne,
ulei, zahăr şi pâine.

Insoţit de o delegaţie guvernamentală, conducătorul comunist din România, a

făcut o vizită noului con-
ducător instalat de la Moscova, la Budapesta şi a acordat un ajutor de 60
milioane ruble pentru refacerea Unga-
riei distrusă de ruşi. Ca de obicei, noi plăteam oalele sparte de "sora" mai mare.

In sesiunea plenară a Naţiunilor Unite din 3 Decembrie 1956, Grigore Preoteasa,

ministru de externe al
României, declara:
"Guvernul român acordă dreptul de azil politic preşedintelui de consiliu Imre Nagy
şi grupului său", dar
nu preciza că aceasta însemna ţinerea lor la dispoziţia Uniunii Sovietice.

Este cazul să menţionez că în România, după instalarea guvernului de către

Moscova (6 Martie 1945),
politica de distrugere a opoziţiei a însemnat arestarea şi condamnarea la
închisoare şi muncă forţată în vederea
exterminării a aproape o jumătate de milion de oameni, printre care se găseau
peste 100 foşti miniştri, peste 90
profesori universitari; peste 100 generali şi comandori, toţi episcopii uniţi sau
catolici, peste 150 scriitori sau
ziarişti, mii de preoţi şi toţi fruntaşii vieţii satelor sau muncitorilor. Puţinii care au
mai ieşit după 10 ani din
închisori, erau bolnavi.

ALŢI DEŢINUŢI CARE AU TRECUT PE LA CANALUL DUNĂREA MAREA-

NEAGRA, DE-
VENIT CANALUL MORŢII (urmare din vol. 2)
AMBROZIE Cezar (chestor la Iaşi); AMBROZIE Traian (procuror, arestat
împreună cu soţia sa
Cornelia Ambrozie); ANDREICA Puiu, (elev din Maramureş); ARDELEANU
Dumitru (ţăran, din comuna
Dragomireşti, judeţul Maramureş); BARBU (student); BÂRSAN Nicolae (ţăran din
judeţul Sălaj, la Peninsula);
BERECHET Doru; BERINDEANU Mihai (din judeţul Cluj, la Midia); BLAGA
Traian-Zoti, ( student la
medicină); BLIDARU (avocat din Bucureşti, la Poarta Albă); BONDRIC Eugen
(student la medicină, la
Peninsula); BOSCAI Nicolae (student de la Cluj); BOTLUNG Teofil (elev din
Suceava, şi-a pierdut un ochi la
munca forţată); BOTEZ Sorin (elev din Bucureşti); BOZÂNTAN Victor (elev din
Oradea, la Peninsula);
BRAZEI Rene (profesor de franceză la Timişoara, la Peninsula); BUBURUZAN
Nicolae (student de la Iaşi, la
Peninsula); BULGAR Gheorghe (student de la Cluj, şef de grupă în brigada 3, a
lui Dorneanu); BUTNARU
Octavian (elev din Vrancea); CARAULEANU Costea (la Peninsula); CARATANĂ
Nicolae (ţăran din judeţul
Constanţa, la Peninsula); CĂCIULĂ Ion, student din Bucureşti (la Peninsula);
CHIPER Gheorghe, avocat din
Iaşi; CÂRSTEA din comuna AREF, judeţul Argeş (la Peninsula);
CONSTANTINESCU Zaharia, elev din Ti-
mişoara, CIONTEA Eugen, elev din comuna Deda, jud. Mureş (la Peninsula);
CIONTEA Iov, elev din comuna
Deda, judeţul Mureş (la Peninsula); CIUREL Dumitru, profesor din Romonaţi;
CIUGUDEANU Ovidiu (la Mi-
dia); COJAN Grigore, profesor din Bran; CREŢULESCU Mircea, (student, la
Peninsula); CUCLIN Dumitru
prof. universitar la Conservator, la Poarta Albă; CURELESCU, (student, la
Peninsula); CIOBANU, brigadier;
DAINA Dumitru, elev din Sibiu, la Peninsula; DALE Remus, student la drept, din
Năsăud, la Peninsula; DIMA
Gheorghe, ţăran din comuna Călina, judeţul Vâlcea, la Peninsula; DITCOV,
lipovean, omorît la Ovidiu,
DOMĂNEANT, medic la Poarta Albă, DORNEANU Ştefan, ofiţer, brigadier, a
forţat lumea la muncă şi a
conlucrat cu administraţia; DORNESCU Alexandru (Coculică) fiu; DORNESCU
Corneliu, farmacist din
Roman, tatăl, omorît la canal; DRAGOMIR Dumitru (Buga), ţăran din comuna
Bârsanu, judeţul Vâlcea;
DUNCA Vasile, elev, din Ieud, judeţul Maramureş, la Peninsula; FILIPESCU
Dumitru, profesor din Drăgăşani,
la Peninsula; FLORICA Virgil, elev din comuna Creţeni-Nămoaia, judeţul Vâlcea,
la Peninsula; FLOREA Ion,
tânăr din Oradea, la Peninsula, FULEA Ion, elev din Sibiu, la Peninsula;
GHEORDU-NESCU Modest, student,
din Cotmeana-Argeş, la Poarta Albă; GHEORGHIU Mihai, morar din comuna
Bogaţi, judeţul Muscel;
GHIORGHIU Traian, prof. universitar Iaşi, la Midia; GIURAN M. elev, din comuna
Călina, judeţul Vâlcea;
GRĂMADĂ Ovidiu, student la Conservatorul din Cluj, la Peninsula; GROZAVU
Nicolae, student la
Conservatorul din Cluj, la Peninsula; GULEA Ion, ţăran din comuna Babadag,
judeţul Tulcea, la Peninsula;
GHERMAN Corneliu (băiat de preot), torţionar; HOLDOVICI, student din
Moldova, şef de grupă la Dorneanu,
la Peninsula; HOŢEA Ion, elev din comuna Hoteni, judeţul Maramureş; HOTICO,
elev din Sighet, la Peninsula;
HRISTEA Gheorghe, apicultor, la Midia; HRISTEA Radu, avocat din Bârlad - la
Midia; IEŞEANU, doi fraţi
din Sibiu, la Peninsula; ILBĂN Ion, elev din Dragomireşti, la Poarta Albă ;ILIE,
ţăran din comuna Domneşti, la
Poarta Albă; IONIŢĂ (doi fraţi, unul student, celălalt asistent la Medicina din Iaşi);
IOAN Nicolae, din
Bucureşti; ISTRATE Traian, notar din comuna Ciugud; IONESCU Jean,
violoncelist, la Poarta Albă; IUSCO D.
Bărcu, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, la Peninsula; IUSCO Gavril,
medic, la Peninsula; LANY
George; LAITIN Dănilă din com. Plugova-Caransebeş (ori doctor Buziaş) canalie;
LAPPAS Christos,
macedonean, la Galeş; LUPŞA Sever, la Midia; MACOVEI Constantin-Tinel,
student, la Peninsula, mort din
cauza muncii forţate; MARCU Ion, inginer mecanic din Câmpulung Moldovenesc,
originar din Cotingeni-
Basarabia; MARIŞ Victor, elev din Sighet, la Peninsula; MAZILU, preot din
comuna Sărata, judeţul Bacău,
mort din cauza muncii forţate; MECU, croitor din comuna Călineşti-Muscel;
MINICĂ Ştefan, elev din comuna
Dragomireşti, judeţul Maramureş, la Peninsula; MOCANU Vasile, elev din Bacău;
MOLDOVAN din Dorohoi,
mort din cauza muncii forţate la lagărul Midia; MORARIU Gavril, medic din
comuna Ohaba-Făgăraş;
MORARIU Ion, căpitan de cavalerie; NEICU Constantin, contabil din Constanţa,
la Peninsula; NESTORESCU
Mircea, student din Bucureşti; NĂDĂLBAN din Arad; PĂCURARIU Puiu; PAUL
Laurenţiu, elev din comuna
Cuzdrioara-Dej, la Peninsula; PĂSĂTOIU Iosif, la Midia; PETCU Hristea, elev din
comuna Bârsanu-Drăgăşani,
la Peninsula; PETROVANU Dumitru (tatăl), ţăran, morar în comuna Dragomireşti-
Maramureş; PETROVANU
Ion (fiul), elev; PITICU V., contabil, la Peninsula; PODOLEANU M., elev din
Buhuşi, la Peninsula; POP
Dumitru Roibu, ţăran din Ieud-Maramureş, la Peninsula; POP Dumitru, ţăran
maramureşan, brigadier, la
Peninsula; POP Florian, elev din comuna Hodac-Ibăneşti; POP Ion, ţăran
maramureşan, frate cu Dumitru,
brigadier, la Peninsula; POP Ştefan, prefectul judeţului Bistriţa, la Poarta Albă;
POP Ion, elev din Sighet, la
Peninsula; POPA Vasile, din Dobrogea; POPESCU Ion, elev din Drăgăşani, la
Peninsula; POPESCU Constantin
- Gâsteşti, avocat, la Poarta Albă; POPESCU I., comerciant din Bucureşti, la
Peninsula; POPESCU Nicolae,
preot ortodox din Râmnicul Vâlcea; POPESCU Oiţă, comandor aviaţie, arestat
pentru că a dat benzină avionului
cu care a plecat Rădescu; POPOVICI Gheorghe, elev din Moldova, la Peninsula;
PUŞCHILĂ, arhitect din
Constanţa; RACOTZI, la Midia; RADU Constantin, elev din comuna Călineşti-
Maramureş, la Peninsula;
RADU Cristea, avocat din Bucureşti, la Midia; ROŞCA Nicoale, student din Iaşi,
şef de grupă la Peninsula;
RUBEL I. Ianoş, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş, la Peninsula; SABU
Alexandru, ţăran din corn.
Negreşti-Argeş, mort în 1952 toamna, la canal; SGÂRCEA Constantin, student
din Oltenia, la Peninsula;
SOLNITZCHI (Bubi), medic din Craioca; SPÂNU Alexandru, elev din Bucureşti, la
Peninsula; STĂNULEŢ
Mihai, student, (Periprava); STANCIU Mircea, elev, la Peninsula; STĂIET
Dumitru, profesor din Focşani, a
pierdut un ochi la Midia; STRÂCHINARU Dumitru, elev din Moldoca, la
Peninsula; ŞEPTILICI Mircea, la
Poarta Albă; ŞOFRAN M. şi ŞOFRAN Vasile, fraţi, amândoi studenţi din Sighet,
la Peninsula; TABACOVICI
(Midia); TÂRLEA, inginer; ŢEPOSU Ion, tânăr din comuna Porumbacu, judeţul
Făgăraş, la Peninsula;
TEODOROIU, elev din Buzău, la Peninsula; TEODORU Teodor; ŢICALĂ Ilie,
învăţător din comuna
Dragomireşti; ŢICALĂ Vasile Corătăreanu, ţăran din comuna Dragomireşti-
Maramureş; ŢICALĂ Vasile a
Lupului, ţăran din comuna Dragomireşti-Maramureş; ŢICALĂ Vasile, ţăran, din
comuna Dragomireşti-
Maramureş, ucis la Peninsula în anul 1950; TOMOIAGA Vasile, teolog, din
comuna Moisei, Maramureş, la
Peninsula; TUCU OCTAVIAN, profesor de la liceul Bistriţa-Vâlcea, Periprava;
TURCU Sergiu, elev din Dej, la
Peninsula; TURICĂ Constantin, elev din comuna Creţeni-Drăgăşani, la
Peninsula; UDROIU Constantin, elev
din Bucureşti, comportare bună, la Peninsula; VASILESCU Paul, elev, din Buzău,
la Peninsula; VASILIU, elev,
din Buzău, la Peninsula; VASLUIANU Virgil, elev din Vaslui, la Peninsula; VLAD
Aurel, din Sighet, elev, la
Peninsula; VLAD Iuliu, elev din Sighet; VLAD MIHAI, elev din Sighet;
VLĂSCEANU Gheorghe, elev din
Bucureşti, la Peninsula; VAŞUTAN Gilles, tehnician din Huşi, mort la Poarta Albă.

ABATORUL STALIN
MARXISMUL= GENOCID

Congresul XX al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a confirmat ceea ce a

fost, este şi urmăreşte
marxism-leninismul.
"Repet, numai în 1956 am reuşit să ne eliberăm din înrobirea lui Stalin" au fost
cuvintele spuse de N.
Hruşciov cu acea ocazie.

Sucursale ale acestui abator cu sediul la Kremlin s-au deschis peste tot pe unde
soldatul sovietic a pus
piciorul, exportându-se în acest fel metodele diabolice ale "genialului".

Pentru edificarea celor ce nu au trăit acele timpuri, pentru cei care au colaborat şi
sprijinit instaurarea
regimurilor comuniste în lume, voi cita unele paragrafe din raportul prezentat între
14-21 Februarie 1956 la
locul de unde s-au dirijat crimele.

Socotesc necesară explicarea acestui lucru despre care am luat cunoştinţă după
ani de zile, în timpul
procesului de reeducare din 1962-64, în închisorile de exterminare ale României,
deoarece la acea dată nu ne
închipuiam că peste 25% din populaţia Rusiei (adică peste 50 de milioane de
fiinţe umane) fusese măcelărită.

Când ofiţerii politici au aflat că în discuţiile dintre noi şi chiar faţă de ei susţineam
că ceea ce s-a
întâmplat în "raiul comunist" este identic cu ce se petrece la noi, "ţară eliberată
de victorioasele trupe ale lui
Stalin", au retras imediat cartea despre "Congresul XX". Şi acum spicuiri din
această carte:

In 1920 Lenin a dat dispoziţie lui Dzerjinski să înceteze teroarea asupra maselor
şi să desfiinţeze
pedeapsa cu moartea. Deci "părintele noii orânduiri" se ridicase pe cadavre.

Iată ce spune Lenin despre urmaş, în Decembrie 1922: "Stalin este din cale afară
de brutal şi acest
defect care poate fi tolerat fără prejudicii între noi, ca şi în raporturile dintre
comunişti, devine un defect into-
lerabil din partea celui ce deţine funcţia de secretar general. De aceea propun să
se analizeze mijloacele prin
care Stalin ar putea fi demis şi prin care un alt om ar putea fi ales pentru a-l
înlocui". Tovarăşii l-au menţinut.

"Practic, Stalin n-a ţinut cont de regulile vieţii de partid şi a călcat în picioare
"principiile leniniste" ale
conducerii colective. Comisia a luat cunoştinţă de o mare cantitate de piese
justificative din arhivele N.K.V.D. -
ului, şi de alte documente şi a descoperit numeroase cazuri referitoare la
înscenarea proceselor împotriva comu-
niştilor, cu ajutorul acuzaţiilor false, al abuzurilor evidente contrare legalităţii
socialiste, procese care au avut ca
urmare moartea nevinovaţilor". Acestea se petreceau după 1934.
"S-a stabilit că din 139 de delegaţi ai Comitetului central aleşi (între 1937-38), 98,
adică 70% au fost
arestaţi şi împuşcaţi. Marca majoritate erau muncitori, membri din ilegalitate şi din
timpul revoluţiei". . . .
"... deasemenea majoritatea delegaţilor la al 17-lea Congres. Din 1966 delegaţi,
1108 persoane, cu mult
peste jumătate, au fost arestaţi sub acuzaţia de crimă contra-revoluţionară".
"După asasinarea lui Kirov (n.r. din
ordinul lui Stalin) au început represiunile în masă . . ."

"Represiunile în masă s-au desfăşurat într-un mod extraordinar de repede în

1936, ca urmare a unei
telegrame pe care Stalin şi Jdanov au trimis-o la 23 Septembrie 1936 lui Molotov,
Kaganovici şi altor membri
ai biroului politic. Din textul imperativ al telegramei reieşea că N.K.V.D.-ul avea 4
ani de întârziere în aplicarea
represiunii în masă şi, deoarece era necesar să se scoată pârleala muncii
neglijate, Stalin a dat alarma
funcţionarilor N.K.V.D.-ului, azvârlindu-i direct pe drumul arestărilor şi execuţiilor".

La data de 1 Octombrie 1939, Eikhe (ministru şi membru al partidului din 1905), a

scris lui Stalin, din
închisoare, la 6 luni de la arestare, negând orice vină şi cerând reexaminarea
cazului: "Nu există suferinţă mai
mare decât a te afla în închisoarea guvernului pentru care ai luptat tot timpul . . .
Mărturisirile care au fost in-
troduse în dosarul meu nu sunt numai absurde, dar conţin în aceeaşi măsură
câteva calomnii la adresa Comite-
tului central şi a Consiliului comisarilor poporului. Intradevăr, rezoluţii drepte ale
Comitetului central al par-
tidului, care nu au fost luate nici din iniţiativa, nici în prezenţa mea, au fost
consemnate ca acte duşmănoase de
organizaţie contra-revoluţionară întocmite după sugestiile mele . . .

N-am putut suporta torturile la care am fost supus . . . şi au profitat (anchetatorii)

să mă oblige să mă
acuz şi să acuz pe ceilalţi . . . Cea mai mare parte din mărturiile (declaraţiile)
mele mi-au fost sugerate sau
dictate (de anchetatori) şi a trebuit să reconstitui restul, plecând de la
documentele N.K.V.D."

Ajuns la tribunal pe 2 Februarie 1940, a negat totul şi a declarat: "în pretinsele

mele declaraţii nici un
cuvânt n-a fost scris de mine, în afară de semnătură. Ea mi-a fost smulsă. Eu am
mărturisit sub constrângerea
anchetatorului care m-a torturat de la arestare, încontinuu. Cel mai important
lucru pentru mine este să spun
completului de judecată, partidului şi lui Stalin, că nu sunt vinovat, n-am fost
niciodată vinovat, de nici o con-
spiraţie. Voi muri crezând în dreptatea partidului, cum am crezut toată viaţa".

Şi partidul i-a făcut dreptate: peste 48 de ore l-a împuşcat!

Rudzutak, un alt membru al Comitetului central, cu o vechime în partid tot din
1905 şi care executase
10 ani de muncă forţată sub regimul ţarist (în Siberia), a fost arestat de tovarăşii
lui de luptă, în 1937. Acuzatul a
revenit asupra declaraţiilor care i-au fost smulse cu forţa, iar tribunalul militar a
ascuns procesul-verbal făcut cu
ocazia judecăţii în care se spunea: "Singura cerere pe care a prezentat-o
(Rudzutak) tribunalului este ca să fie
informat Comitetul central al partidului comunist al U.R.S.S., că există în N.K.V.D.
un centru, încă nelichidat,
care înscenează procese, care forţează pe nevinovaţi să dea declaraţii; nu există
nici un mijloc de a proba
neparticiparea la crimele atestate de mărturiile diverşilor indivizi. Metodele de
anchetare sunt în aşa fel făcute,
încât să forţeze oamenii să mintă şi să calomnieze persoane complet nevinovate,
în afară de cele deja acuzate. El
cere curţii să i se permită să aducă la cunoştinţă Comitetului central toate aceste
fapte, în scris".

Tribunalul a analizat cererea şi în 20 de minute a pronunţat sentinţa de

condamnare la moarte prin
împuşcare, care a fost executată imediat.

"In provincie falsificarea proceselor era practicată pe o scară şi mai mare. Zeci de
mii de comunişti cins-
tiţi şi nevinovaţi au murit ca urmare a monstruoaselor înscenări judiciare, pentru
că s-au acceptat tot felul de
mărturii mincinoase şi pentru că oamenii au fost forţaţi să se acuze pe ei şi să
acuze pe alţii. Represiunea po-
pulaţiei a avut o influenţă negativă asupra condiţiilor politice şi morale ale vieţii de
partid, a creat o situaţie de
nesiguranţă, a contribuit la propagarea suspiciunii bolnăvicioase şi a semănat
neîncrederea printre comunişti.
Tot felul de defăimători şi carierişti au găsit câmp de acţiune propice".

Nichita Hruşciov relatează fapte la care a participat: "Când Stalin zicea că trebuie
arestat cutare, sau
cutare, trebuia orbeşte să se admită că era vorba de un duşman al poporului. Şi
clica lui Beria, care dirija
organele securităţii statului, se întrecea în a proba vinovăţia persoanelor arestate,
întemeiată pe documentele pe
care le falsifica. De ce probe era vorba? "Mărturisiri" ale persoanelor arestate.
Judecătorii de instrucţie acceptau
aceste mărturisiri? Şi cum poate o persoană să mărturisească crime pe care nu
le-a săvârşit? Într-un singur fel: ca
urmare a aplicării metodelor fizice de represiune, torturi, aducându-l într-o stare
de inconştienţă, de pierdere a
judecăţii, de renunţare la demnitatea sa. Astfel erau obţinute mărturisirile. La 20
Ianuarie 1939 Stalin a trimis un
mesaj codificat secretarilor comitetelor de district şi de regiune, comitetelor
centrale ale republicilor, comisarilor
poporului din ministerul de interne şi şefilor organizaţiilor N.K. V. D.:
Comitetul central al partidului comunist al Uniunii Sovietice precizează că
aplicarea metodelor de
presiune fizică practicate de N. K. V. D. , a fost permisă încă din1937 în virtutea
autorizaţiei acordate în acest
scop de Comitetul central al partidului comunist al întregii republici.

"Nimicirea de către Stalin a numeroşi comandanţi militari şi funcţionari politici

între 1937-1941,
datorită suspiciunii sale şi acuzaţiilor calomnioase au avut deasemenea
consecinţe foarte grave, mai ales în
prima fază a războiului. în cursul acestor ani represiunea a fost îndreptată
împotriva unui important număr de
cadre militare, începând cu comandanţii de companie şi de batalioane până la
nivelele cele mai înalte ale
armatei. în timpul acestei perioade, cadrele care dobîndiseră o experienţă
militară în Spania şi Extremul Orient,
au fost aproape în întregime lichidate."

Despre cel mai mare strateg se spune:

"Stalin era foarte departe de a sesiza evoluţia adevărată a situaţiei de pe front.
Aceasta datorită faptului
că în timpul întregului război de apărare a patriei, el n-a vizitat nici o parte a
frontului, nici un oraş eliberat.
Trebuie subliniat că Stalin conducea operaţiile militare cu ajutorul unui glob
terestru. Da, tovarăşi, el lua un
glob terestru şi pe deasupra trasa liniile frontului. "

"Genialul" conducător nici nu voia să răspundă la telefon în situaţii foarte grave

de pe front şi într-o ast-
fel de împrejurare tot Hrusciov povesteşte cum s-a întâmplat " cel mai rău lucru la
care ne-am fi putut aştepta":
"Nemţii încercuiră concentrările noastre de trupe şi pier-durăm, în consecinţă,
SUTE DE MII de oameni. Acesta
este "geniul militar" al lui Stalin. Iată ce ne-a costat."(Mai 1942).

Popoare întregi au fost deportate, urmărindu-se exterminarea lor: "Astfel, la

sfârşitul anului 1943, când
pe toate fronturile marelui război de apărare a patriei s-au realizat străpungeri în
favoarea Uniunii Sovietice, s-a
luat hotărîrea şi s-a trecut la executarea deportării Karacilor de pe locurile unde
trăiau (populaţie în Caucaz). La
aceeaşi epocă, la sfârşitul lunii Decembrie 1943, aceeaşi soartă a avut-o întreaga
populaţie din republica
autonomă kalmucă. La 23 Februarie 1944, toţi Cetnicii şi Inguşii fură lichidaţi. In
Aprilie 1944, toţi Balkarii fură
deportaţi în locuri foarte îndepărtate de teritoriul Republicii Kabardo-Balcare şi
Republicii însăşi i s-a schimbat
numele în Republica autonomă Kabardă."

La acest capitol Nichita Hrusciov uită să amintească şi alte măsuri represive

îndreptate împotriva
următoarelor minorităţi:

Armenii au fost arestaţi, condamnaţi, executaţi, deportaţi în număr masiv după

1938. La Erevan, numai
într-o singură noapte au fost ridicate zece mii de persoane.
Tătarii, pe data de 19 August au fost ridicaţi din Crimeia şi sub ameninţarea
armelor au fost deportaţi în
Asia Centrală şi în Siberia. Nu au fost cruţaţi nici soldaţii care au luptat pentru
apărarea statului sovietic.

In Ucraina, cel mai bogat teritoriu agricol, într-un singur an 1932-33 au murit de
foame cinci milioane
de locuitori. Totul a fost dirijat de Stalin, ca să pedepsească această populaţie
care i-a făcut greutăţi la
colectiviza-re. Tot aici s-a ţinut primul congres al artiştilor lirici în anul 1935.
Majoritatea erau nevăzători. Toţi
au fost împuşcaţi, în anul 1939 peste 80% din intelectualii Ucrainei au fost
exterminaţi. Deasemeni nu
pomeneşte nimic de cei 9442 oameni omorîţi la Vinniţa, în perioada 1937-38, din
dispoziţia lui, a lui Molotov şi
a lui Ivan Serov, în cele trei gropi comune din oraş; şi nici un cuvânt n-a amintit
de masacrul de la Katyn.

Finlanda, pentru care a pierdut 200.000 de ostaşi, nu a fost iertată. Operaţiunile

de represalii şi deportări
au fost îndrumate de Lev Makhis. Zeci de mii de oameni au luat drumul Siberiei.
Lituania, Letonia şi Estonia au cunoscut la 19 Iunie 1940, teroarea şi deportarea
a 170.000 de oameni la
Nord de Cercul polar. Conducerea acestei operaţiuni a fost îndeplinită de I.A.
Vîşinschi, Dekanosov (omorît
odată cu Beria) şi Jdanov.

Peste Polonia, care era în agonie din cauza invaziei lui Hitler, Ruşii au năvălit şi
ei între 17-20
Septembrie 1939, iar după ce le-au smuls o importantă parte din teritoriu, au
deportat câteva zeci de mii de
locuitori. Serov a fost cel care a condus deportarea.

României i-au fost deasemenea smulse 2 importante provincii cunoscute sub

numele de BASARABIA
şi BUCOVINA DE NORD în 29 Iunie 1940. Răpirea a fost imediat urmată de
deportarea masivă a 300.000
locuitori numai într-un an. Operaţia de deportare s-a repetat între 1945-54, când
o jumătate de milion de Români
de pe meleagurile răpite au fost împrăştiaţi până la Vladivostoc. Numai în
noaptea de Marţi 5 Iulie 1949 au fost
ridicaţi 25.000 Români, care au pornit spre Kazahstan.

In raportul lui, Hrusciov dezvăluie atrocităţile care s-au comis asupra membrilor
aşa zişi cinstiţi ai
partidului comunist, fără să menţioneze că cei 50 de milioane care au cunoscut
teroarea şi au fost, în cea mai
mare parte, exterminaţi prin muncile forţate, nu erau partizani ai regimului
criminal marxist.

Stalin s-a folosit, în desfăşurarea acestui plan monstruos, de 3 şefi de bande

criminale: Yagoda, Iejov şi
Beria ; aceştia trei au fost întruchiparea lui Stalin, "creaţi" de el în acest scop.
Când una din bande era prea com-
promisă, o înlocuia cu alta. Teroarea îşi devora proprii executanţi. Hrusciov,
făcând "autocritica grupului par-
tinic", spune:

"Arestarea lui Beria şi anchetarea cazului său au adus revelaţii oribile asupra
maşinii secrete pe care ne-
a ascuns-o şi care a trimis atâta lume la moarte...Câtva timp am dat partidului şi
poporului explicaţii false asupra
celor întâmplate; noi aruncam greşeala asupra lui Beria. Noi făceam tot ce este
posibil pentru a proteja pe Stalin,
neînţelegând încă că acopeream un CRIMINAL, un ASASIN, un MĂCELAR
răspunzător de masacre."

Printre marii maeştri măcelari care au întreţinut acest "monstruos abator", este
necesar să enumerăm
câţiva:
Victor Abacumov, Iuri Andropov; A.A. Andreiev; N.A. Bulganin; Leonid Brejnev;
Ciureli Mihail; P.I.
Golicov; A.A. Grecico; A.A. Gromiko; S.D. Ignatiev; Andrei Jdanov; Lazar
Kaganovici; A.I. Kiricenko; I.S.
Koniev; Alexis Kosâghin; N.S. Kruglov; Gheorghi M. Malenkov; Rodion
Malinovschi; S.D. Ignatiev; G.G.
Karpov; L.G. Melnicov; V.N. Merculov; Anastase Micoian; Viaceslav Molotov;
K.K. Rocosovschi; A.
PANUSCHIN; A.N. Poscrbisev; I.A. SEROV; Mihail Suslov; D.T. Serpilov; A.I.
Vîşinschi; Clement Voroşilov;
bineînţeles Nichita Hrusciov şi mulţi alţii.

"Centrala abatorului Stalin" a deschis sucursale în toate ţările aşa zise eliberate
unde defăimătorii,
carieriştii şi străinii de ţară s-au antrenat unul pe altul în măcelărirea popoarelor.

R.A. Rudenco, procurorul general care a pus în scenă numeroase procese, fiind
întrebat de Nichita Hrus-
ciov: "Spuneţi-mi, pe ce fapte reale s-au sprijinit acuzaţiile?", a răspuns
"nevinovat":
"Din punct de vedere juridic nu existau probe pentru a judeca pe aceşti oameni.
Urmărirea judiciară s-a
bazat pe mărturisirile stoarse sub tortură fizică şi morală. Mărturisirile astfel
obţinute nu pot fi reţinute pentru t
trimite pe cineva în faţa tribunalului."

Aceste metode au fost folosite peste tot, de la Vladivostoc până la Berlin. Şi

grozăvia celor petrecute l-a
facut pe acelaşi N. Hrusciov să hotărască: "Este preferabil să spunem tot. Crima
se descoperă totdeauna. Nu se
pot păstra asemenea secrete timp îndelungat."

Acesta a fost "singurul înţelept, cel mai mare conducător, cel mai mare strateg al
tuturor timpurilor", no-
ţiuni care au înlocuit pe cea reală în cazul acesta: geniul răului şi poate e prea
puţin zis.

Această brutalitate a lui Stalin s-a manifestat nu numai în domeniul deciziilor care
priveau viaţa
interioară a ţării, dar şi în relaţiile internaţionale.

A şantajat şi a trişat, pentru a instaura sclavagismul în omenire. Masca pusă

acestei politici nu mai
trebuie să înşele pe nimeni.
Marxismul s-a dovedit a fi egal cu genocidul.

INTRE MOARTEA CĂLĂULUI ŞI CONGRESUL XX

Ruşii de rând ar fi voit să respire. Erau sătui de crimele ce le săvârşiseră. Aşa se

explică faptul că pe
data de 17 Iunie 1953 când a izbucnit revolta în Germania comunistă şi muncitorii
eliberau pe cei închişi, 18
ostaşi sovietici au refuzat să tragă-n populaţie. Riposta a venit imediat din partea
NKVD-ului, care i-a
executat pentru neexecutare de ordin.

Neliniştea domnea şi în sânul Kremlinului unde se da lupta surdă pentru putere.

Pe 10 Iulie a fost
arestat Beria, un alt călău. A fost judecat şi executat cu încă 6 colaboratori. Era
învinuit că oamenii lui au
făcut ca muncitorii din Berlin să ajungă la disperare şi să se revolte. Pe deasupra
i se imputa viaţa
destrăbălată pe care o ducea, nenumăratele metrese, orgiile din casele de
întâlnire clandestine, abaterea de la
morala proletară. Această învinuire este comună tuturor conducătorilor comunişti,
din toate ţările unde ajung
la putere.

Pentru a preveni surprizele, conducerea Kremlinului îndreaptă atacul asupra

Georgiei, locul de
origină al călăului. Pe data de 22 Noiembrie 1955 au fost judecaţi 8 înalţi
funcţionari ai securităţii şi
procurori, dintre care 6 au fost executaţi: A. Rapava (fost ministru al controlului
de stat), N. Rukaţe
(ministrul securităţii), Tsereteli (ministru de interne), Kriman (judecător de
instrucţie), Stavitski şi Kasani
(procurori). Toţi au fost învinuiţi de trădare, activitate teroristă,
contrarevoluţionară şi de a fi
complotat împreună cu Beria la defăimarea autorităţii partidului în faţa poporului
La mai puţin de o lună,
între 14-19 Decembrie 1955, alţi responsabili ai politicii criminale staliniste,
grupaţi în jurul lui Abacumov
şi cunoscuţi sub denumirea de afacerea Leningrad, au fost executaţi.

In acest fel Hrusciov pregăteşte deschiderea celui de al XX-lea Congres care va

zdruncina poziţia
multor comunişti.

Şi pentru a arăta hotărârea de a termina cu staliniştii, după congres a mai

executat, în luna Aprilie
1956 pe D. Baguirov, fost candidat la Prezidiul Comitetului Central al URSS,
învinuit de activitate teroristă
şi contrarevoluţionară.

PĂREREA LUI NICHITA HRUSCIOV DESPRE STALIN, DAR DUPĂ MOARTEA

ACESTUIA

"Ne injectase suspiciunea făcându-ne să credem că toţi ne găsim înconjuraţi de

duşmani şi că trebuie
să vedem în fiecare un trădător, un sabotor nedemascat. El numea aceasta
vigilenţă şi obişnuia să spună că,
dacă un denunţ conţine 10% adevăr, trebuie să-i acordăm încredere totală.
Interpretarea dată de Stalin vigi-
lenţei transformase universul nostru într-un azil de nebuni, unde fiecare se vedea
îndreptăţit să caute acte de
delict inexistente comise de ceilalţi din jurul lui. Copilul era asmuţit împotriva
tatălui; tatăl împotriva fiului;
prietenul contra prietenului său. Era ceea ce se numea - ascuţirea luptei de
clasă."

Dar nici Hrusciov nu s-a lăsat mai prejos. Din cauza regimului de exterminare, la
Norîlsc s-au
revoltat 25.000 de deţinuţi timp de trei luni, în anul 1955. În urma ordinelor primite
s-a folosit armata
împotriva lor şi 800 de deţinuţi au fost omorâţi iar alţi 2.000 răniţi.

Revelaţiile Congresului XX l-au zdruncinat pe Alexandru Alexandrovici Fadeev,

conducătorul
Uniunii scriitorilor ruşi. El care a evocat eroismul partizanilor roşii, care a
prezentat lupta patriotică dusă
până la sacrificiu, fiind preocupat de latura eroică şi morală a comunismului, el
care a condus teroarea
culturală demascându-şi prietenii în marea epurare jidanovistă începută în 1947,
se vede pus în faţa lumii
sângeroase pe care o slăvise. Acum Fadeev stă nedumerit când părintele
"popoarelor" este azvârlit din
Kremlin şi vede că "profundu-i umanism socialist" pentru care militase nu era
decât grămezi de cadavre
răspândite pe întreaga Rusie.
În faţa minciunilor proferate şi a imensului rău pe care l-a făcut tuturor celor din
jur, A. A. Fadeev
găseşte, în anul 1956, forţa de a-şi trage un glonte în cap, la vârsta de 55 de ani,
punând capăt unei vieţi de
om netrebnic, unealtă murdară a călăului omenirii.

Rămâne un exemplu pentru mulţi de aceeaşi teapă!

PERFIDIA INTRUCHIPATA LA AIUD

In deslantuirea terorii prin închisori, administraţia se folosea de aşa zisele cozi de

topor găsite-n
mijlocul deţinuţilor. Răul ce-l făceau aceştia era imens, ţinând cont că pentru
orice fapt, chiar imaginar, ţi se
aplica o pedeapsă pentru a grăbi exterminarea celor închişi.

Prin Aiudul anilor 1953, una din figurile care erau obsedate să facă rău a fost un
anume Sorin Popa,
despre care cuvintele sunt insuficiente pentru a-i califica răul ce l-a făcut, pe unde
a trecut.

Unul care a suferit din cauza lui, Aurel Ţurcanu, spune: "La început, cu caracterul
său labil, şiret şi
perfid a căutat să câştige simpatia deţinuţilor slujindu-se de numele tatălui său,
talentatul scriitor Victor Ion
Popa. Obţinând această încredere şi bunăvoinţă şi încredinţându-i-se, evident la
început, intimităţi, activităţi
de afară nedeclarate la anchetele de la securitate, el a trădat fără scrupule pe
aceşti oameni de bună credinţă.
La Aiud, pe lângă alţii, omul care a căutat să-l ajute, ziaristul Vasilică Munteanu,
a fost pedepsit crunt, bătut
şi chinuit, în urma turnătoriilor lui Sorin Popa, contractând o boală de inimă gravă
care l-a măcinat.

Peste tot pe unde a trecut acest individ a semănat durere, distrugând fizic şi
psihic deţinuţii
nenorociţi din închisorile comuniste româneşti. La Aiud a făcut parte din banda
deţinuţilor criminali şi
turnători Nica, Pascaru, Ardeleanu etc. şi a profitat de avantajele acordate lor şi
trădării lor: mâncare mai
bună şi promisiunea de a fi mai repede eliberaţi şi nu "în plic", vorba
comandantului dement al Jilavei,
Maromete. Tot aici la Aiud pentru a dovedi loialitatea faţă de administraţia
puşcăriei îl denunţă pe cumnatul
său, ing. Alecu Eliade, că îi ajută în continuare pe legionari. Urmarea: bătut grav
şi izolat 15 nopţi la carceră.
După terminarea pedepsei, Alecu Eliade va urma puşcăria însemnat sufleteşte şi
fizic, o epavă. Îl întâlnesc
din nou pe Sorin Popa în 1959 la Piteşti, în celula 84. Într-o discuţie cu el îl acuz
de trădare şi acţiuni
criminale împotriva celorlalţi deţinuţi şi ajungem să ne încăieram. Intervenind şi
ceilalţi deţinuţi, care voiau
să-l linşeze, Sorin Popa reuşeşte să ajungă la uşă, bate şi cere gardianului să fie
mutat din celulă. Seara este
scos şi dus în altă celulă. A doua zi trei deţinuţi am fost scoşi şi pedepsiţi cu nouă
zile de izolare: Camil
Demetrescu, Reiner Szeghedi şi cu mine. Mâncare la trei zile şi bătăi grave
pentru "a vă aminti lucrul grav
comis", a fost explicaţia ofiţerului politic "

Şi în acest timp izolările erau pline de adevăraţii deţinuţi politici care refuzau să
pactizeze cu
administraţia închisorii.

Oamenii erau chinuiţi şi se-mbolnăveau din cauza tratamentului inuman, iar

numărul morţilor numai
Dumnezeu îl mai ştie.

ALBA (Celulă de pedeapsă din Aiud)

Cu ciolanele-ngheţate şi stomacu-n letargie

dau prilej unui păianjen nevăzut ce-ar vrea să vie,
Să-mi brodeze spectrul foamei sau s-aştepte zarul sorţii
pentru a înveli deodată trupul tot cu pânza morţii.

Prin fereastra făr' de geamuri

iarna grea de Făurar cum aşterne flori de gheaţă,
par pereţii de cleştar

De-undeva un strop de vlagă îmi dă ghes în tremurat

pe când gerul pe-ndelete cu tot albul m-a brumat.

Doar la ceasul înserării temnicerul îmi aruncă

trista urmă a unei pături şi agonia mi-o alungă.

Mă trezesc din visu-mi dulce unde sori îmi dau ocol

şi-mi reiau din nou în spate toţi gheţarii de la pol.

La trei zile o fiertură, apa caldă cu-n turtoi,

îmboldeşte iz de viaţă prin tot corpul
şi apoi printre rânjete de gratii gândul încă arzător
fuge tot pe căi răsleţe uitând rănile ce dor.

Şi cum singur în celulă îmi părea de mult că sunt

Parcă-mi gâdilă auzul, când şi când, câte-un cuvânt;
Bănuind un glas de înger mă rugam, dar în zadar; iar tăcea,
tăcere lungă cum tac sfinţii în altar.
Cerul se-ndură pe semne. Chip de înger mi-a trimis
şi prin florile de gheaţă mi-arătă ascuns un scris:
"- Tată, iată nu eşti singur!"...dispăru ca-n zori o stea...
pe când eu urlai amarnic - "Să mai vii, copila mea!"
Printre florile de gheaţă erai "Tu" , eram şi "Eu"
fără pat, fără velinţă suportând ruşinea greu.
Din modesta mea credinţă
înjghebai în grab-un pat
drept velinţă umilinţa, pernă sufletu-mi curat.
Aveam iar un rost în rosturi
Şi ocupat eram mereu
îngerul venea la mine,
ziua "Tu" şi iarăşi "Eu".
Alba deveni mai albă, negru temnicerul rău când mă luă,
văzând cât sânge a rămas în locul meu.

RĂFUIELI TOVĂRĂŞEŞTI

Frământările frăţeşti din sânul surorilor mai mari sau mai mici, după dispariţia
"genialului" au durat
ani de zile şi s-au făcut simţite şi în România.

Dar spălatul rufelor s-a făcut cu uşile închise. Când însă le-au scos la uscat a
ieşit şifonat Constantin
Doncea şi au intrat cam mult la apă Miron Constantinescu şi familia Chişinevschi.
Pe 2 Iulie 1957, unii au
fost învinuiţi că s-au opus liniei partidului şi un comunicat s-a dat presei.

De fapt Chişinevschi, împreună cu Constantin Pârvulescu ajutaseră la eliminarea

Anei, a lui Theo şi
Luca în 1952, demascaţi ca deviaţionişti de dreapta. Acum urmau alţii la rând,
mâine alţii...marxismul
trebuie să-şi creeze singur probleme. Gheorghiu-Dej a încercat să-şi consolideze
poziţia în partid prin
promovarea lui Ceauşescu şi Drăghici în Comitetul Central.

În această atmosferă neclară, Miron Constantinescu făcuse imprudenţa să

întrebe de ce s-a permis
împuşcarea pe străzi a deţinuţilor. Această întrebare l-a costat cariera. A fost
trecut pe linie moartă.

Constantin Doncea, revoltat de purtarea scandaloasă a lui Lica i-a spus lui Dej:
"Bine, măi Ghiţă, se
poate să nu pui la punct pe fie-ta?"

Deşi tovarăşi de cazangerie, Ghiţă nu l-a iertat şi l-a discutat în şedinţă, punându-
l în disponibilitate.
Imediat Constantin Doncea s-a internat în Spitalul Floreasca nu pentru că era
bolnav dar...aşa, ca să vadă ce
mai aveau de gând tovarăşii lui.

La spital nu putea sta în rezervă de unul singur, toată ziua. A găsit un suflet care
i-a răspuns la bună
ziua şi din vorbă în vorbă l-a invitat înăuntru şi-au mai depănat amintiri.
Invitatul, un inginer într-adevăr bolnav, a căutat să-l respecte în conversaţie dar
la un moment dat
Doncea i-a zis: "Uite ce este,...să nu mă tovărăşeşti,...mie să-mi zici "nea
Costică" şi cu asta basta".

În ambianţa de prietenie ce s-a statornicit, nea Costică a început să povestească:

- Auzi dumneata, să-mi zică mie să-mi fac autocritica şi să recunosc c-am vrut
să-mi fac cultul
personalităţii. Toate ca toate, am făcut multe, dar una ca asta, zău n-am făcut-o.
Nu m-au criticat că am fost
în Spania să lupt, nu m-au întrebat de ce am stat în Rusia, ci una şi bună, c-am
vrut să le iau pâinea. Şi-au
mai zis ceva: că trebuie să arătăm şi noi că suntem pentru destalinizare, fiindcă
aşa vrea tovarăşul Nichita.

Nu înţeleg nici acum una ca asta. Dacă vrea ăla, eu - Costică Doncea - să fiu pus
în discuţie? De ce
tocmai eu? Şi mai ales, de cine?

Să-ţi zic dom'ne şi să nu-ţi vină să crezi. Era între ei şi prietenul meu Ghiţă şi
caraghiosul de Chivu.
Am ascultat şi n-am mai putut răbda. Şi le-am zis, nu i-am iertat. Păi bine, mă, eu
am fabrica pe care stă
scris "Fabrica de confecţii şi tricotaje Gh. Gheorghiu Dej"? Şi i-am trântit-o şi
caraghiosului de Stoica:

Şi tu faci cârdăşie cu Ghiţă! Păi, pe atelierele CFR stă scris numele lui Costică
Doncea sau al lui
Chivu Stoica?
Mai ziceţi dacă aveţi ceva de zis de cultul personalităţii lui Costică Doncea...M-
am uşurat.
M-a costat însă. M-au scos dintre ştabi ca deviaţionist.

Singura vină, dar nu pot să o consider vină, aş putea zice, este faptul că mi-am
făcut un bust cu totul
şi cu totul de aur. Da, de aur de 18 carate, că se modela mai uşor. Dar era pentru
uzul meu ...personal...sta în
casa mea într-un colţ...şi ne priveam câteodată. Nu deranja pe nimeni. Şi a
trebuit să-mi strige şi asta. Păi ei
nu ştiu că tot omul adună, fiindcă este şi proverbul: "Cine strânge la tinereţe, are
la bătrâneţe". Ascultă neică
de la mine... niciodată nu poţi ştii ce aduce ziua de mâine.
- Da, este bine să pui de o parte, dacă ai de unde! însă salariile mici...alte venituri
nu sunt. E greu...
- Ce greu, dom'ne...De acolo de unde nu ai, de acolo trebuie să găseşti şi să pui
la chimir, cum
ziceau bătrânii.
- Nea Costică, am ajuns vremuri de nu se mai poate trăi decât de azi pe
mâine...aşa că nu ajunge, dar
să mai agoniseşti.
- Lasă, lasă, de-acolo, din puţinul ăla...să pui deoparte.
- Bine nea Costică, a apucat inginerul să spună. Poate să fie la mijloc şi o
gelozie, fiindcă toată
lumea vorbeşte de Constantin Doncea, ba că face ceva într-un cartier, ba în alt
colţ, ba la miting a cerut
vigilenţă şi mai multă muncă, Doncea e prezent peste tot în Bucureşti.
- Păi lasă neică lumea să vorbească, că de aia are gură şi-i dă să mănânce.
În timp ce discuţia era în toi şi-a făcut apariţia doamna Doncea. Inginerul nostru
s-a sculat şi a dat să
plece. Nea Costică l-a luat la zor: "Ce faci dom'ne, - unde pleci?"
- Mă duc şi eu la mine, aveţi probleme de discutat.
- Ascultă de la mine, eu nu am secrete faţă de dumneata...noi suntem prieteni...şi
adresându-se
soţiei:
- Dumnealui este prietenul meu şi să nu te fereşti... să spui pe faţă...
- Ascultă dragă, a început tovarăşa Meedea. Ieri a venit şi mi-a pus în vedere să
părăsesc casa...
La auzul acestei veşti, nea Costică a căzut pe gânduri...şi revenindu-şi:
- Cum s-o părăseşti? ...ei hotărăsc?... gata?...să mă dea afară din casă?
Au spus să plec în 2-3 zile, că trebuie să vină alt tovarăş care are funcţie şi n-are
spaţiu...
- Şi de ce n-ai fugit la Chivu?
- Ba da, am fost.
- Şi?
- Nu m-a primit. A spus că nu este acasă. Dar maşina lui era acolo.
Doncea a rămas pe gânduri.
Atunci prietenul a intervenit:
- Lasă nea Costică...nu-ţi face grijă...fiindcă sunt legi şi nu poate nimeni să-şi
facă de cap...
- Ce ai zis?...Legi ? Păi eu am ţinut socoteală de legi când am făcut ...ce am
făcut?! Şi m-a tras
cineva la răspundere?! îi cunosc eu pe ăştia!

După vreo două săptămâni nea Costică a părăsit spitalul Floreasca. Lucrurile s-
au aranjat. N-a căzut
prea jos.La vreo 8 luni a venit tov. Doncea în inspecţie la o fabrică mare de
utilaje. Lumea tremura...fiindcă-l
ştia. Legea...nu prea era lege pentru el. Trecea prin hale şi dădea instrucţiuni.
La un moment dat a dat cu ochii şi de inginerul de la Floreasca. Poate într-o
fracţiune de secundă şi-
a adus aminte de proverbul şi sfaturile că nu se ştie ce aduce ziua de mâine...
Din acel moment s-a îndreptat spre ieşire fără să mai facă observaţii.

MARAMUREŞUL ÎN FIERBERE

După arestările din 1948, peste ţară se aşterne crunta teroare dezlănţuită de
Gheorghiu-Dej. Fiecare
se simte ameninţat. Ţara este în pericol. Tineretul, cu elanul lui de dăruire, se
angajează în această luptă
împotriva cotropitorilor ruşi şi a uneltelor din slujba lor. Elevii de liceu crescuţi în
dragostea de neam şi
ţară, pe locurile legendare ale lui Dragoş şi Bogdan, sunt primii care pun mâna
pe arme. Vişovan Aurel,
profesor la liceul din Sighet, va fi prezent la cursuri şi în mişcarea de rezistenţă
naţională alături de acei ce
reprezentau viitorul ţării.

După sărbătorile Paştelui din anul 1949, elevii de liceu ai claselor 5-6 din Ieud şi
Dragomireşti nu se
mai duc la şcoală. Părinţii, fraţii şi rudele lor zăceau deja în închisori. Copiii se
pregătesc de luptă şi se retrag
în munţi, cutreierând sălaşele, încercând să adune cât mai multă lume într-o
acţiune de înlăturare a
trădătorilor de la conducerea ţării.

Securitatea află de această fierbere şi introduce o "iudă" în mijlocul lor, pe Vlad

Dănilă, elev din
comuna Sălişte. Acesta a vândut parola folosită pentru a se ajunge la cel care se
ocupa de organizare,
înainte de declanşarea mişcării. Când securitatea a trimis un agent să întrebe,
conform consemnului, "unde
este popa", gazda de bună credinţă a răspuns că se găseşte la Pâţu.

Colonelul Cseller, comandantul regiunii Baia Mare, cu căpitanul Retezan,

conducând operaţiile de
înăbuşire a mişcării, s-au apropiat cu oamenii lor de casa lui Pâţu Gavrilă din
comuna Ieud, şi i-a somat pe
cei din interior să se predea.

Din casă s-a răspuns cu focuri de armă şi grenade.

Popşa Vasile (Lică), student originar din Sighet, a fost împuşcat mortal de către
căpitanul de
securitate Retezan. Fratele lui, Popşa Ion-Mihai, student la Cluj, a sărit pe
fereastră cu puşca mitralieră şi a
început să tragă, croindu-şi culoar şi reuşind să dispară-n pădure.

Casa a fost luată cu asalt şi ocupată. în pivniţă au mai fost găsiţi doi elevi, lusco
Gavrilă-Sfâcă din
Ieud şi lusco Gavrilă-Dordu din Şieu.

Arestările s-au cifrat la peste 100 de persoane, dintre care s-au depistat până-n
prezent: Bogdan Ion
(elev, condamnat la 2 ani); Dunca Ion(elev din comuna Ieud); Dunca Vasile(elev
din comuna Ieud); Dunca
Vasile-Pâţu (ţăran din corn. Ieud, cu un băiat, 2 fete şi soţia); Hotico Petre
(funcţionar din com.
Dragomireşti); Iiban Ion (elev din com. Dragomireşti); lusco Gavrilă (medic din
com. Dragomireşti); Man
Nistor (elev din com. Ieud); Motrea lon (elev); Ofrim Vasile-Motrea (ţăran
condamnat la 6 ani închisoare şi
rearestat după 1958); Otic Vasile (contabil din Dragomireşti, condamnat de 2 ori);
Radu Costică (elev);
Rubel lanoş (meseriaş); Vlad Aurel (elev); Vlad Gheorghe (medic din
Dragomireşti); Vlad Mihai (tehnician
din Dragomireşti); Vlad Mihai (elev din Sighet); Zubaşcu Ilie (ţăran din
Dragomireşti)...

După dispariţia lui Popşa Ion-Mihai, Cseller, comandantul securităţii din Oradea
care conducea
operaţiile de anchetare, a eliberat pe un anume Vlad Mitrucă (de drept comun,
unchiul trădătorului Vlad
Dănilă), cu condiţia să-l ademenească pe cel dispărut. A reuşit să-şi
îndeplinească misiunea, dar până la
urmă a fost şi el rearestat.

Arestările maramureşenilor au continuat ani de zile şi mii de locuitori ai acelor

ţinuturi au cunoscut
închisorile de exterminare.

Astfel, Maci Mihai-Petreanu, student din comuna Dragomireşti, a fost arestat şi

împuşcat în anul
1953, în lotul paraşutiştilor. Au mai intrat în închisoare Rusu Mihai şi Şofron
împreună cu fratele lui.

După anul 1957 un nou val de arestări s-a abătut asupra Maramureşului, pustiind
satele, făcând noi
victime nevinovate, în dorinţa cotropitorilor şi a slugilor lor de a înfrânge orice
rezistenţă naţională.

Din acest colţ de ţară legendar, a cărui istorie nescrisă se identifică cu naşterea
neamului românesc,
pe lângă copii şi bătrâni, alături de femei şi ţapinari, au mers pe drumul
închisorilor peste o sută de preoţi şi
călugări. Este o datorie ca la acest capitol să fie trecuţi câţiva din slujitorii
Domnului: Andreica (Vişeul de
Sus); Avram Victor (Ardusat); Balea Grigore, Bălan Gavril, Berinde Ion, Chindriş
Ion (Ieud), Cristian
Gheorghe, Dunca (Ieud), Hodja (Vişeu), Hotico Ştefan (Dragomireşti), Hotico
Vasile (Sighet), Marchiş
Dumitru (Tămâia), Mihalcea (Tămâia), Mihali Vasile, Nariţa, Paul Vasile, Petruţ
Petre (Bixad), Raţă Ion
(Ardusat), Săsăran Alexandru, Vlad Gheorghe (Vişeu).
Numai datorită legăturii dintre Biserică şi popor, neamul românesc a înfruntat
nedreptăţile istorice şi
barbariile ocupanţilor.

SIGHET

În această închisoare au fost duşi pentru exterminare toţi foştii miniştrii ai

României de după anul
1918 şi care mai erau în viaţă. În volumul 2 am amintit numele lor. Sistemul
represiv a fost exercitat de
personalul închisorii, subordonat corpului grăniceresc din punct de vedere
administrativ şi securităţii din
punct de vedere politic.

Din conducerea securităţii Sighetului s-a remarcat prin brutalitate un anume

Israel Zoltan, originar
din Vaslui, adus în acest colţ de ţară de Alexandru Moghioroş după descoperirea
mişcării de rezistenţă
condusă de profesorul Vişovan Aurel şi Popşa Lică, ambii din Sighet. Acest Israel
Zoltan a mai rămas
cunoscut prin forţarea populaţiei să se înscrie în colectivele de muncă. Tot din
conducerea securităţii acestui
oraş au mai făcut parte şi: Bank (colonel), Hritan (general) şi Medruţ Cornel. Lista
lor e lungă şi va fi
completată pe parcurs.

Administraţia închisorii, aceea care se ocupa cu terorizarea deţinuţilor politici

până la exterminare,
era condusă de Ciolpan Dumitru, schimbat în 1957 cu Sava Ion. Ofiţer politic era
Costin Vasile, o stârpitură
de om, plin de ură şi pus pe pedepse drastice. Printre personalul ajutător au ieşit
în evidenţă, datorită
brutalităţii de care au dat dovadă, următorii: Munteanu Vasile, Avădanei, Pop
Partenie, Sabadâş Ileana ş.a.
Unul dintre cei mai cruzi s-a dovedit plutonierul Bota, originar din comuna Apşa,
care datorită faptului că
ştia ruseşte era folosit de sovietici ca informator şi om de încredere al NKVD -
ului în interiorul
închisorii. Trebuie să subliniez că marea majoritate a celor închişi la Sighet
nu aveau o condamnare
penală. Erau ţinuţi pe baza unui zis mandat administrativ emis de Ministerul de
interne, ce se prelungea din
24 în 24 de luni, având ca scop eliminarea acestor personalităţi, prin moarte, din
viaţa politică, deci exter-
minarea lor. Condiţiile în care erau ţinuţi făceau viaţa de nesuportat. S-au
petrecut şi cazuri de sinucideri.
Lipsa de medicamente la aceşti oameni între 60-90 de ani era însoţită de o
mâncare foarte proastă, de bătaie
fără motiv, de pedeapsa cu izolarea în subsolul clădirii, într-o celulă cu apă pe jos
şi într-un frig ce se făcea
simţit tot timpul anului de aceşti oameni fără îmbrăcăminte. Şobolanii erau cu
sutele, cutreierau peste tot şi
constituiau un pericol şi o ameninţare permanentă a deţinuţilor. Cadavrele celor
morţi erau atacate în sacii ce
înlocuiau cosciugele, înainte de a fi duşi la cimitir.

La început, unii deţinuţi au fost îngropaţi într-un colţ al cimitirului evreiesc, situat
la vreo 500 de
metri de stadionul oraşului. Majoritatea celor exterminaţi au fost aruncaţi în
gropile comune din zisul
cimitir Cearda, situat la 512 m de podul cu acelaşi nume aflat în imediata
apropiere a confluenţei Izei cu
Tisa.
În acest cimitir situat pe strada Avram Iancu, dincolo de linia C.F.R. care mergea
spre
Câmpulungul Moldovenesc şi mărginit de râul Iza, se găseau îngropaţi foarte
mulţi pocăiţi, o altă categorie
persecutată-n România. De fapt aici era o depresiune şi-n ea îşi găseau şi
deţinuţii politici ultimul loc de
odihnă. In stânga, la intrare, se găsea o cruce a lui Popşa Vasile (Lică), omorât în
luna Mai, anul 1949, în
luptele de rezistenţă din Maramureşul Voievodal. După împuşcarea lui de la Ieud
a fost adus şi plimbat într-
o maşină, prin Sighet, pentru a înspăimânta populaţia de repercusiunile la care
se poate aştepta în caz că nu
se supune regimului comunist. Lumea a fost scoasă cu copiii şi înşirată pe străzi
pentru a asista la acest trist
spectacol.

Alături de această cruce sunt câteva gropi, din care, una se zice că este a lui
Dinu Brătianu,
Preşedintele Partidului Naţional Liberal, şi o alta mai mare, comună, unde au fost
aruncaţi, la grămadă, şi
episcopi şi laici.

Dinu Brătianu produce panică-n securitate

Pe data de 2 Martie 1952 (data a fost transmisă de un cadru al închisorii, pe cât

îşi aducea şi el
aminte), deţinutul din celula 46 (Dinu Brătianu) nu se simţea bine şi solicita ajutor
medical. Acest ajutor se
da de fapt de un deţinut care avea 4 ani de medicină şi nu avea nici un
medicament la îndemână.

Plutonierul Bota a înjurat şi a plecat să raporteze comandantului Ciolpan, că

deţinutul nu vrea să
mănânce de trei zile, face pe bolnavu şi zice că are febră. Comandantul a înjurat
şi el şi a refuzat să aprobe
să fie văzut de cineva.

Peste 10 zile acelaşi plutonier Bota a raportat că deţinutul din celula 46 a murit.
Se pare că era 13
Martie. Comandantul, la auzul acestei veşti, face feţe-feţe şi împreună cu politicul
Costin se închid în birou.
Telefoanele încep să sune. Ba la secţia de securitate, ba la regiunea de partid,
cerându-se instrucţiuni. Pentru
că nu se primea un răspuns clar, s-a vorbit şi cu Bucureştiul. Numele lui Brătianu
le spunea ceva, mai
auziseră de el şi le era o oarecare teamă, fiindcă nu era ţinut pe baza unui
mandat de condamnare. Au insistat
la Hritan, comandantul securităţii regiunii Baia Mare, dar n-au primit nici o
dispoziţie precisă.

Între timp, corpul lui Brătianu a fost pus într-un sac şi dus într-o celulă bine
izolată, pentru a-l feri
de şobolani, bănuind că în acest caz vor primi dispoziţii speciale, şi poate un loc
aparte unde să-1
înmormânteze. După 2 zile răspunsul a venit de la Bucureşti ca să fie îngropat la
512 metri de podul Cearda.
Ofiţerului politic nu-i venea să creadă că trebuie să-l arunce în groapa comună. A
mai întrebat odată
regiunea de la Baia Mare, care l-a repezit, spunându-i să execute ordinul
Bucureştiului şi să nu mai discute.
Atunci politicul a telefonat la Spitalul de nebuni ca să trimită să facă o groapă mai
mare. Intre timp, încă un
deţinut murise.

Pe o vreme rea, în miez de noapte, doi sergenţi au plecat cu doi saci într-o căruţă
spre Cearda.
Drumul era anevoios. La cimitir aşteptau 2 internaţi ai spitalului de nebuni ca să-i
îngroape. Dar când să dea
sacii jos, au constatat că unul dispăruse. Sergenţii au intrat în panică. Cineva le-a
furat un mort. Au discutat
între ei şi au hotărât să nu spună nimic la închisoare. La întoarcere au venit cu
atenţie pe drum, dar n-au găsit
nici urnă de sac. De frică au revenit asupra hotărârii şi au anunţat comandantul
de pierderea unui sac.
Comandantul a sculat politicul şi împreună au alertat securitatea locală şi
regională. Dispoziţia a fost să se
cerceteze imediat şi să fie găsit cadavrul. În ajutor s-au trimis ostaşi din
securitate şi politicul a cutreierat
toată noaptea, împânzind oraşul ca să nu dispară cadavrul. Nu se ştia care
lipseşte. La ziuă, după un tufiş din
faţa Laboratorului spitalului de pe strada Avram Iancu au observat ascuns un
sac. S-au apropiat şi au văzut
sacul deschis la gură şi-n el un cadavru. Politicul Costin a răsuflat. A reuşit să-l
prindă pe Brătianu şi
personal s-a dus să asiste la înmormântare pentru a nu mai avea vreo surpriză.
S-a săpat o groapă mică şi
astfel Dinu Brătianu a scăpat de groapa comună.

Un singur lucru n-a putut descoperi securitatea: cine a ascuns sacul după
răchitele din faţa
laboratorului spitalului.
Pentru lipsa de vigilenţă, comandantul şi politicul au fost mustraţi.

Alte evadări din Sighet

În anul 1957, 3 deţinuţi au evadat din închisoare. De pe acoperiş, cu ajutorul

cearceafurilor, s-au
lăsat chiar pe santinela de pe strada Simion Bărnuţiu ş-au imobilizat-o şi
dezarmat-o. Sentinela din colţul
străzii Gheorghe Şincai observând busculada, a deschis focul, dar probabil n-a
tras în plin pentru a nu-şi
împuşca tovarăşul. S-a dat alarma. Evadaţii au reuşit să dispară. În cartier a fost
panică şi oraşul împânzit de
patrule. Unul dintre evadaţi a fost prins la frizer. Ceilalţi doi se zice că au dispărut
definitiv.
După această întâmplare, comandantul Ciolpan Dumitru a fost schimbat şi-n
locul lui a venit Sava
Ion.
În anul 1978 închisoarea Sighet s-a desfiinţat şi localul a fost transformat în
magazii închiriate de
Sfatul Popular întreprinderilor din oraş.

COMUNIŞTII FABRICĂ UN SFÂNT

La data de 13 Ianuarie 1956, un oarecare Iustin din părţile Muscelului îşi începe
asaltul spre tronul
din Dealul Patriarhiei, împins de iude şi farisei cu sutane peste "odăjdiile
securităţii".

Avansare ca la partid. Pe data de 25 Februarie este hirotonisit diacon şi tot în

aceeaşi zi şi preot.
Peste şapte zile este împins la rangul de arhimandrit, episcop şi mitropolit. Şi va
strânge din dinţi până în
1977, când va arunca pe foc jilţul patriarhal. Între timp va ajuta cu sârguinţă la
alungarea călugărilor din
mănăstiri. Ştia să meargă pe calea partidului. Drumul evangheliei a rămas să-l
urmeze Românul, ca pe
timpul năvălirii barbarilor, cu credinţa nestrămutată într-o justiţie imanentă.

Partidul are probleme

Gheorghe Maurer divorţează de Lili, soţia lui N.D. Cocea. Dej, în schimb, se
simte bine cu Dina.
Iosif Chişinevschi (fost spion rus) şi Constantin Pârvulescu (fost agent de stradă
la Odesa), după ce
ajutaseră pe Dej să îndepărteze pe Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari
Georgescu, ca deviaţionişti, sunt la
rândul lor trecuţi la partea sedentară.
Miron Constantinescu, care fusese cultivat de Ana în încercarea de a-l dărâma
pe Dej, se vede
bruscat după 1956, când îndrăznise să-l întrebe pe Drăghici de ce şi-a permis să
împuşte oamenii pe stradă.
Răspunsul a venit prompt din partea şefului: "Din ordinul meu". Uitase probabil că
Drăghici şi Ceauşescu
fuseseră aduşi în Biroul politic tocmai de Dej, ca să-şi întărească poziţia.
Şi Miron Constantinescu, care făcuse să fie arestat colegul, Mihai Levente, şi
reuşise să-l
îndepărteze pe Gogu Rădulescu, începe să cadă. Este trimis la Institutul de
cercetare, unde are preşedinte
tocmai pe Gogu Rădulescu, care-i plăteşte poliţa.
El, care era pus pe distrugere şi să facă numai rău, pentru a-şi atinge scopul,
încrezut şi sadic, va
primi o nouă lovitură. Soţia lui, Sulamita, va fi tăiată cu satârul de fata ei,
crescută-n morala comunistă.
În jurul lui Dej îşi face apariţia o nouă clică, plină de mediocritate şi dornică de
putere, care nu ştie
decât să spună că şeful are dreptate.

Haosul cuprinde toate sectoarele. In frica ce se întrezăreşte prin criticarea cultului

personalităţii, se
întăreşte "vigilenţa" şi se dezlănţuie un nou val de teroare, o nouă acţiune de
"lămurire" a ţăranilor, şi
închisorile şi lagărele de exterminare încep să geamă.
De la Canalul Morţii "Dunărea - Marea Neagră", în aceeaşi regiune, se trece la
desecarea bălţilor,
îndiguirea Dunării şi recoltarea stufului din Deltă.
Iar lacrimile şi sângele Românului continuă să curgă.

"Istoria noastră cea din lacrimi stoarsă

va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu, care varsă
pe trei guri apă, iar pe-a patra sânge..."

Robert E

CENTRELE UNIVERSITARE DIN ROMÂNIA ÎNCEP SĂ SE AGITE

Sfârşitul lui Octombrie îi adună pe studenţi pe stradă. La Bucureşti apar

manifeste în facultăţi, iar în
jurul statuii lui Mihai Viteazu prezenţa lor protestatară se face simţită sub ochii
încurajatori ai populaţiei.
Securitatea acţionează şi trece la reprimare. La 30 Octombrie 1956, în România,
datorită mişcărilor din
Polonia şi Ungaria se iau măsuri speciale:
- se ordonă arestarea studenţilor din centrele universitare, care începuseră să se
mişte sau erau
bănuiţi de sentimente de antipatie faţă de regim.
- în regiunile Timişoara, Oradea, Iaşi, măsurile de securitate au fost amplificate:
străinilor li s-a
interzis vizitarea Transilvaniei.

La data de 24 Octombrie am fost invitat de urgenţă pe strada Izvor, aproape de

Podul Mihai Vodă.
Era o casă veche, cu parter, în fundul unei curţi, în spatele Arhivelor Statului.
înainte de a mă duce mi-am
luat o măsură de siguranţă - anunţând acest lucru. Trei persoane, dintre care şi
Remus Radina, s-au plimbat
ţinând sub observaţie casa în care am intrat. Toate aceste persoane se găsesc
astăzi în Occident. M-am
prezentat la ora 8 dimineaţa (ora prevăzută în invitaţie), cu servieta în care
aveam cele două schimburi de
lenjerie. Profitând de sezon, mi-am luat şi paltonul.

Primirea mi-a făcut-o un civil de circa 30 ani, brunet, cu un umăr mai lăsat, care
mi-a aruncat o
privire încruntată. M-a introdus într-o cameră mare, la un birou cu două scaune.
Aşezându-mă pe primul,
mi-a arătat cu degetul pe celălalt. Am stat calm, punând servieta lângă picioare.
"Numele, prenumele, tata, mama, data naşterii..." şi a continuat să scrie semne
de identificare, în
timp ce răspundeam liniştit. Terminând cu întrebările de rutină, a ridicat capul şi a
început:
"- Politica? Prin ce închisori ai trecut?". Am răspuns...
"- Ce facultate ai făcut?" - întrebare la care deasemenea am răspuns.
"- Văd că eşti umblat, a continuat interlocutorul, cunoşti locuri şi oameni, Ai avut
relaţii şi putem să
reconstituim unele lucruri. Să pornim din 1946. Cu cine ai acţionat înainte de a fi
condamnat?"
"- Cu nimeni.
- Cum cu nimeni?
- Da, am fost condamnat în lipsă. Am luat cunoştinţă din ziar, în care era publicat
un grup de vreo
20 persoane de care nu auzisem niciodată.
- Dar când ai fost închis? Cu cine şi pentru ce?
- Pentru delict de presă: un articol de protest împotriva arestărilor, pe care
cenzura l-a oprit şi noi l-
am scos ca manifest.
- Pe cine cunoşti din acea perioadă?

Am înşirat vreo 8 -10 persoane, dintre care majoritatea erau informatori ca: Paul
Sava, Al.
Drăgulănescu, C. Bălăceanu, Mironescu, Stănescu, C. Popescu din
Dâmboviţa, etc.
- Uite ce este, mi-a zis, aici ai hârtie. Dacă nu-ţi ajunge, bate în uşă şi-ţi mai
aduc. Scrie tot ce-ţi
aminteşti din perioada 1946-47 ca activitate şi notează pe toţi cei pe care i-ai
întâlnit prin închisori.
- E lucru greu. Dacă ştiam că cineva mă va întreba după 10 ani de la executarea
pedepsei, poate îi
memoram. Dar sunt lucruri pe care le aveţi în dosare, oamenii îi aveţi în
repertoarele închisorilor, aşa că
vreţi numai să mă chinuiţi acum când pe mine mă interesează problema
existenţei şi a sănătăţii
- Cu mine nu discuţi! Apucă-te şi scrie! şi a plecat. Cred că era 9 dimineaţa.
Stăteam şi mă
gândeam ce urmăresc. Am ajuns la concluzia că vroiau să ştie dacă am vreun
amestec în manifestele care
circulau prin facultăţi. Unele au fost împrăştiate. Pe unul dintre cei care reuşiseră
să le lipească şi dispăruse,
îl cunoşteam. Era bineînţeles Remus Radina, care nu putea accepta ca tineretul
să nu facă nici un protest
împotriva opresiunii, în acea perioadă se zbătea ca un leu pentru a reuşi să
trezească din amorţire pe unii
nepăsători.

Spre ora prânzului am scos din servietă o bucată de pâine şi am început să

mănânc. Simţeam cum
eram observat prin gaura cheii. Îmi păstram calmul. Pe la orele 13, când a venit
să-mi mai aducă hârtie, a
rămas stupefiat văzând că nu am scris nimic.
- Bine, văd că eşti încăpăţânat! O să rămâi aici şi o să te facem noi să scrii.
- Domnule, eu am venit pregătit cu cele necesare, şi i-am arătat spre servieta cu
cele două
schimburi.

Mi-a lăsat hârtia şi a plecat, spunându-mi să mă apuc de treabă, că o încurc.

Rămas singur, am continuat să mă gândesc la cei de afară. Ştiam că se organiza
o manifestaţie
studenţească la statuia lui Mihai Viteazu.
Pe la cinci jumătate după amiază a venit să-mi ia hârtiile, care rămăseseră
neatinse.
- Hai!, mi-a ordonat.
M-am sculat, am luat servieta şi am ieşit în hol. Mă aşteptam să mă ducă la
subsol. Dar mi-a arătat
uşa de la ieşire, spunându-mi să-mi bag minţile la cap.
Afară nu mă mai aştepta nimeni. Pe la orele 15 au bănuit că am fost arestat şi au
plecat fiecare spre
casă.

TIMIŞOARA

Acest centru universitar a cunoscut din plin febra nemulţumirilor studenţeşti. Aici,
ca peste tot, se
cerea înlăturarea marxismului, a limbii ruse, precum şi libertatea cuvântului şi a
presei.

Regimul comunist era confruntat cu tineretul pe care îl crescuse din clasa întâi
primară. Învăţătura
marxistă era neconformă cu aspiraţia acestei generaţii, care urmărea să se
realizeze, cunoscând şi
comparând în deplină liberate progresele ştiinţifice. Mişcarea studenţească de la
Timişoara a fost puternică.
A speriat autorităţile. Spontaneitatea violenţei, dacă ar fi fost corelată cu legături
între studenţi şi muncitori,
ar fi ajuns la dimensiunile Budapestei. Fitilul era pus, şi numai o mică întârziere a
adus câştig de cauză
armatei. Partidul, măreţul şi invincibilul partid, dispăruse în acele momente.
Conducătorii luminaţi de
învăţătura marxistă se pitiseră după armată.

Mitingul s-a ţinut în cantina studenţească de la căminul politehnic, Lor li s-au

alăturat şi studenţii de
la căminul de pe strada Remus. Împreună au pornit spre catedrală, în direcţia
sediului Partidului Comunist.
Cu mămăligile în mână, au traversat podul de peste râul Bega şi au mers pe
Bulevardul Mihai Viteazu. Între
timp armata s-a instalat pe poziţii. Alte unităţi au înconjurat Căminul de fete şi pe
cel al Institutului medico-
farmaceutic. În momentul în care coloana studenţească a ajuns la catedrală,
armata i-a blocat drumul.
Armele de foc au început să tragă în aer. Studenţii au avut ca arme: cuvântul,
mămăliga în mână şi tinereţea
care-şi cerea dreptul la o viaţă liberă şi dreaptă, egală pentru toţi. Forţa a hotărât.
Încă odată s-a dovedit că
tot ce spune Partidul Comunist e o minciună. Grija pentru tineret şi-a manifestat-o
prin sutele de arestări şi
condamnări.

Clujul, centru cu tradiţie culturală şi naţională în străvechea vatră românească, s-

a revărsat pe
stradă şi, prin glasul celor peste 2000 de studenţi, s-a solidarizat cu revendicările
celor oropsiţi din
Ungaria. Securitatea a acţionat imediat, arestând cu sutele pe cei ce manifestau
curajos împotriva unei
stări de lucruri ce subjugase o jumătate de Europa.

Şi aici a venit Miron Constantinescu, din partea Comitetului Central, cu promisiuni

de îmbunătăţire
a vieţii studenţeşti, de curăţirea sufletului lor neîntinat prin îndepărtarea
marxismului şi acceptarea învăţării
facultative a limbii ruse. Dar deocamdată atât, pentru că rândurile celor care-şi
revendicau dreptul la o viaţă
demnă se îndreptau spre închisori, iar cel ce făcuse propunerile, nu după mult
timp avea să fie înlăturat.
Comunismul a făcut în permanenţă aceeaşi politică de oprimare, de înlăturare a
celor prin care au căutat să
câştige timp în vremurile de răscruce. In definitiv toţi sunt o masă de manevră în
mâna Moscovei.

În Transilvania, ca în toate vremurile tulburi şi de nesiguranţă, s-au găsit

elemente şovine care să
pescuiască în ape tulburi. Şi au făcut-o fără pic de remuşcare, otrăvind fântânile.
Autorii acestui act criminal
au fost şi ei întâlniţi în închisoarea Gherla, după 1956. Erau unguri.

Evenimente asemănătoare au avut loc şi în Bulgaria. Imediat după înăbuşirea

revoltei maghiare, în
luna Noiembrie 1956, Teodor Jivcov a trecut la arestarea a mii de studenţi
bulgari, socotiţi "huligani"
(termen comun pentru cei nemulţumiţi sub jugul comunist şi care au fost trimişi
tot la un fel de închisoare-
domiciliu obligatoriu).

Practic, în anul 1956, în marile centre universitare, erau foarte puţine elemente
polarizatoare, acestea
fiind supravegheate pas cu pas de securitate.

Ca urmare a înăbuşirii revoluţiei din Ungaria, în România s-a început o prigoană

împotriva tuturor
celor care mai scăpaseră ici-colo, înscenându-li-se procese. Nu au scăpat nici
evreii care ocupau posturi mai
mari. În prima fază au fost scoşi de la Ministerul de Interne şi cel de Externe.
După aceea s-a continuat cu
îndepărtarea lor din posturile de conducere ale celorlalte sectoare ale vieţii
economice şi sociale, deasemenea
înscenându-li-se procese în marea majoritate a cazurilor.

Datorită manifestaţiilor studenţeşti din centrele universitare din ţară, trupele

ruseşti aflate pe
teritoriu românesc au primit întăriri, încheindu-se şi un acord pentru staţionarea
lor. De fapt, conform
tratatului de pace, trupele ruseşti trebuiau retrase odată cu încheierea păcii cu
Austria.

Prevăzătoare, Rusia îşi crease o bază juridică de menţinere a trupelor ruseşti din
România şi
Ungaria, prin semnarea pactului de la Varşovia.

Şi totuşi, când în 1958 Ruşii vor începe să-şi retragă trupele din România, asupra
ţării noastre se va
abate un nou val de teroare care va duce spre închisori zeci şi zeci de mii de
Români, pentru a-i distruge
definitiv, fiindcă ceea ce a urmat după 1961 dincolo de gratii, nu poate fi
asemănat decât cu un nou genocid.

În 1958 au fost arestaţi mai mulţi studenţi de la Facultatea de ziaristică din

Bucureşti, între care
Pavlovici şi alţii pentru agitaţie împotriva orânduirii sociale.

Cei arestaţi cu ocazia manifestaţiilor din 1956 au fost crunt bătuţi şi trimişi în
judecata tribunalului
militar, unde ajunsese generalul Mociorniţă să-l egaleze pe călăul Alexandru
Petrescu.

La unul din procesele studenţeşti, revoltat de atitudinea tinerilor, Mociorniţă care

prezida a avut o
ieşire spunând: "Cum îşi permit aceşti smintiţi să se ridice împotriva poporului,
care este cu noi?"

Unul din avocaţii apărării, Vasile Trăistaru, (fost maior în justiţia militară şi care
pronunţase zeci
de mii de ani condamnare), a ripostat la intervenţia preşedintelui, care-i fusese
coleg în atâtea completuri
de judecată, şi a zis: "Ba este cu noi".

Revoltat, Mociorniţă a ordonat să fie arestat şi Trăistaru a trecut prin închisoare,

fără însă a-şi spăla
marile vine pe care le are.

De la Universitatea din Iaşi a fost arestat un grup de asistenţi universitari printre

care Văcaru,
Popescu Iulian, ş. a., acuzaţi de agitaţie naţionalistă cu ocazia comemorării la
Putna a morţii lui Ştefan cel
Mare. Şi un grup de studenţi a fost implicat într-o organizaţie subversivă. Un fost
deţinut politic a reuşit să
evadeze în timpul anchetei de la Iaşi. După circa o lună de zile a fost rearestat.

SI ELEVII...

De la liceul Matei Basarab din Bucureşti deasemenea a fost arestat un grup de

elevi printre care
Peter Falk.

De la liceul Radu-Vodă din Roman a fost arestat un alt grup de elevi care difuzau
bancuri şi glume
la adresa lui Hrusciov. Printre ei: Savici, Axinte Doru, Cornenschi Liviu, Dajcă
Andrei ş. a.

Alţi elevi de la Caracal au avut aceeaşi soartă, implicaţi într-o organizaţie

anticomunistă. Printre ei:
Sârâială Bebe.

ŞI DOCTORII

De la Spitalul Militar din Constanţa au arestat un grup de medici pe care i-au

constituit într-o
organizaţie anticomunistă. Printre ei: Hurban, Stere, Şoşoiu, Tatoiu, Turculeţ şi
alţii.

De la Bucureşti un alt grup de medici a fost condamnat: Constantinescu

Sebastian, Mihăilescu Luca,
Grigorescu Nicolae (Craiova) şi Dobrotă Ion. Acesta din urmă a fost acuzat de
instigare împotriva orânduirii
sociale deoarece, lucrând cu copii oligofrenici (înapoiaţi mintali) ai conducătorilor
de partid s-a întrebat de
ce oare sunt atâţia copii înapoiaţi mintali în familiile şefilor comunişti. Întrebarea l-
a costat 8 ani de
închisoare.
ROMÂNIA ÎN TIMPUL REVOLUŢIEI DIN UNGARIA

25 Octombrie 1956- Bucureştiul cunoaşte din nou ameninţarea.

Dimineaţa, la colţuri de stradă, în dreptul unor magazine, zăceau fără suflare
tineri străjuiţi de câte
doi miliţieni.

La întretăierea bulevardului Filantropia cu strada Banul Manta, o bătrânică se

opreşte aproape de
cadavrul de lângă "Alimentara". Se uită cu atenţie şi spune:
- Acesta este student din satul nostru, din Făgăraş. A fost arestat de doi ani şi
acum zace în
Bucureşti.
Unul dintre miliţieni tresare şi întreabă răstit pe femeia cu port ardelenesc:
- Dar de unde eşti de îl cunoşti pe banditul ăsta?
Femeia întoarce capul şi porneşte agale spre piaţă. La primii paşi pe care-i face i
se alătură o
doamnă care, pe şoptite, îi cere o lămurire:
- A fost student băiatul?
- Da cum să nu! cei de acasă nu mai ştiu nimic de el de doi ani!
Şi doamna, dând din cap, a intrat la spitalul Vasile Roaită.

Pe Calea Griviţei, aproape de Calea Buzeşti, un alt corp neînsufleţit. Alături de un

magazin de lângă
biserica Italiană, pe Bd. N. Bălcescu, o altă victimă. Pe aceasta o zăreşte conul
Mihai, care-şi făcea
plimbarea matinală la cei 80 de ani. Nu-i venea să creadă ceea ce vedea
înaintea ochilor. Nu de mult ieşise
de la închisoare şi credea că s-a renunţat la metodele barbare.

Pe strada Greceanu, un altul, în jur de 30 ani, avea balta de sânge lângă cap.
Ca un făcut, toţi cei împuşcaţi erau îmbrăcaţi în salopete şi bocanci fără şireturi.
Peste 3-4 zile, aceleaşi veşti au venit de la Timişoara, Cluj, Braşov.
Câţi or fi fost presăraţi prin ţară, Dumnezeu ştie.
Cineva a încercat să întrebe în 1957 pe Gheorghiu Dej cum de s-a putut face
aceasta? Era Miron
Constantinescu, care şi-a redus simţitor raţia de avantaje.

Priveam neputincioşi la zvârcolirea tineretului universitar care, ca o repulsie faţă

de ocupanţi, cerea
scoaterea marxism-leninismului din învăţământ şi studiererea facultativă a limbii
ruse.

România, ţară privată de libertate, cu o exterminare a opoziţiei cum n-a cunoscut

nici o ţară-satelită
Moscovei, simpatiza şi se considera solidară cu mişcările revendicative din
Polonia şi Ungaria.

Acest tineret studenţesc, lipsit de cei peste 90 de profesori universitari arestaţi

după 1947, nu avea
decât entuziasmul. Agenţii strecuraţi în rândurile lui au descoperit pe cei ce se
agitau. S-a trecut la arestări.
De pe stradă, din cămine, din facultăţi, studenţii au fost ridicaţi pe baza unor
simple denunţuri. Piaţa
Universităţii şi împrejurimile erau înţesate de agenţi îmbrăcaţi civil şi vai de tinerii
care treceau pe acolo.

Oamenii erau arestaţi în staţiile de tramvai sau din faţa vitrinelor, fără să ştie că
acolo şi la acea oră
urma să aibă loc o manifestaţie de solidaritate cu lupta de eliberare pornită de
poporul ungar. Mulţi au murit
în urma chinurilor fără să cunoască adevărul cu privire la întemniţarea lor. Poate
ar fi murit împăcaţi
sufleteşte dacă ar fi ştiut aceasta şi sigur că şi-ar fi dat asentimentul de
solidaritate înaintea obştescului
sfârşit.
În Bucureşti, arestarea studentei Gina Florescu a făcut înconjurul facultăţilor.
Tortura nu a cunoscut
limite pentru ea şi după 5 ani încă se mai vorbea despre atitudinea ei demnă.
Bolnavă de TBC din cauza
regimului dur la care a fost supusă, a purtat lanţurile de pedeapsă în Jilava anului
1957. Din şuviţele de păr
smulse la anchetă a reuşit să împletească o dantelă, pe care a trimis-o "afară".

Printre sutele de studenţi arestaţi şi condamnaţi de la Bucureşti s-au numărat:

Pleşa, Ionică Varlaam,
Mihai Mâţu Serdaru, Alexandru Ivasiuc, etc.

Pe ziua de 13 Noiembrie 1956, studentul de atunci Paul Goma citea în faţa

colegilor din romanul
"Durerile facerii" - o relatare a vieţii grele a celor oropsiţi, descriind campania
permanentă îndreptată
împotriva ţăranilor pentru a-i forţa să se înscrie în colective. Această lectură, fiind
interpretată ca un
manifest de către colegii informatori, pe ziua de 22 Noiembrie, Paul Goma a fost
arestat şi condamnat 2 ani.

După ce Ruşii deschiseseră focul făcând să curgă sânge nevinovat în Ungaria, la

Bucureşti, în cadrul
facultăţii de ştiinţe, profesorul Ion Mercureanu, la începutul cursului a anunţat:
"- In memoria studenţilor şi colegilor noştri căzuţi pentru dreptatea, libertatea şi
independenţa patriei
lor, vă rog să păstrăm un minut de reculegere."

Atmosfera tragică a unei generaţii era întipărită pe feţele tuturor celor prezenţi.
Atunci nu puteau să-
şi dea seama că profesorul care le arăta calea demnă a solidarităţii în faţa forţei,
le vorbea pentru ultima dată.
Profesorul Ion Mercureanu, arestat pe stradă avea să apară în boxă alături de
profesorul Fronea Bădulescu,
într-un proces, fiind învinuit de "crima de uneltire împotriva ordinei sociale".

Tot în acele zile, la cursul profesorului Gh. Mihoc, un student, de data aceasta, a
cerut un moment
de reculegere pentru victimele de la Budapesta. Când toată lumea s-a ridicat în
picioare, s-a ridicat şi
profesorul. Nu avea de ales, chiar dacă frica îl făcea să tremure. Această
atitudine îl va costa, pentru că
partidul comunist nu l-a iertat mult timp.

Muncitorimea românească era şi ea solidară cu doleanţele şi revendicările

poporului ungur. Astfel s-
a aflat că în ziua de 23 Octombrie 1956 un muncitor de la uzinele "23 August" a
fost ridicat şi bătut până a
murit, pentru că a spus: "Ceea ce au cerut Polonezii şi Ungurii sunt probleme
comune cu ale Românilor şi
pentru a le obţine nu avem altă cale de ales."
Ruşii în Rusia

24 Octombrie 1956. Ecoul strigătului din Polonia se făcea auzit în această zi pe

străzile Budapestei.
S-a amplificat şi mai mult pentru a acoperi zgomotul statuii lui Stalin care se
prăbuşea la pământ, sub un
torent ieşit din peste zece mii de piepturi: "Ruşi, căraţi-vă acasa!"

In acea zi, la Bucureşti, intra în atelierele Griviţa Roşie un tânăr student îmbrăcat
în salopetă. Era
Nicolae Ciachir. In mână avea 230 de manifeste pe care le făcuse singur şi în
care:
- dezvăluia exploatarea marxistă instaurată de regimul comunist, sugerând
muncitorilor să se
unească cu cei din Polonia şi Ungaria împotriva birocraţilor comunişti care le-au
uzurpat reprezentarea.
- sublinia că numai prin sincronizarea acţiunii în două-trei ţări s-ar putea duce la
scuturarea jugului
rusesc.

Când a terminat de distribuit manifestele şi se pregătea să dispară, a fost urmărit

de nişte derbedei şi
imobilizat. A cerut ajutorul unor muncitori ca să se poată elibera din mâinile
huliganilor comunişti.
Incidentul a adunat în jurul lui peste o sută de muncitori. Dându-şi seama că nu
mai are scăpare, s-a adresat
celor de faţă: "Fraţilor, vom fi liberi numai dacă ne vom uni cu muncitorii polonezi
şi unguri. Acum e
momentul să acţionăm uniţi împotriva cotropitorului străin şi care este acelaşi
pentru toţi." Muncitorii erau
surprinşi, uluiţi, buimăciţi. Şi-au făcut apariţia securiştii de la Griviţa Roşie, care l-
au adus la tăcere lovindu-
l puternic. A fost dus într-o cameră, iar după venirea unei maşini-dube a pornit
spre miliţia C.F.R. de pe
şoseaua Giuleşti. Acolo a primit vizita unor ştabi ai forurilor conducătoare de stat
şi spre miezul nopţii
întâlnea pumnii lui Brânzaru de la ministerul de interne.

"Prin sentinţa 363 din 26 Martie 1957 se condamnă inculpatul Ciachir Nicolae
născut la 21 Ian.
1929, domiciliat în Bucureşti, str. Emil Zola nr. 3, raion LV. Stalin, la 8 ani
închisoare corecţională pentru
delictul de agitaţie publică art. 327 alineatul 3 din Codul Penal, motivându-se:

"In ziua de 24 Octombrie 1956 inculpatul a pătruns în incinta atelierelor CFR

Griviţa Roşie, unde,
strigând diverse lozinci antidemocratice, a căutat să agite pe lucrători la revoltă."

Ceea ce a îndurat cinci luni de zile până a apărut la proces, este uşor de
imaginat.
Tot în rândul muncitorilor, pe 26 Octombrie, trebuie să semnalez cele petrecute
la Mediaş, centru cu
tradiţie de independenţă muncitorească, acolo unde s-a creat primul sindicat liber
după impunerea
guvernului comunist de către Ruşi.

Aici nemulţumirile generaseră o atmosferă foarte încărcată. Prof. Nicolae Popa-

Rusu-Mărgineanu,
unul dintre iniţiatorii primului sindicat liber, a avut curajul de care a dat
dovadă întotdeauna, să
spună în plină adunare că în acele condiţii de mizerie şi teamă nu se poate trăi şi
că muncitorii sunt singurii
care pot să-şi rezolve problemele. Pusese degetul pe rană. Imediat, N.
Mărgineanu a fost izolat şi la foarte
scurt timp a sosit comandantul securităţii de la Braşov, colonelul Crăciun. Legat
în frânghii, culcat în jep,
N. Mărgineanu a fost dus în oraşul de la poalele Tâmpei şi supus la chinuri.

In luna Februarie 1957 se judeca un lot de la Institutul de Fizică Atomică.

Inculpaţii erau învinuiţi
că s-au întâlnit şi-au purtat discuţii duşmănoase împotriva orânduirii comuniste,
urmărind răsturnarea
regimului. La proces, procurorul a cerut pedepse capitale, pentru a intimida atât
pe inculpaţi cât şi asistenţa,
în scopul de a instaura frica.

Printre inculpaţii din boxă s-au numărat:

Bădulescu Fronea, şeful serviciului materiale atomice;
Dumitrescu Mircea, ofiţer;
Mercureanu Ion, profesor universitar şi cercetător la Institutul atomic;
Ene Nicoale, cercetător lingvistic, trimis de Institutul de lingvistică pentru a cere
oficial explicaţii
asupra definiţiei unor termeni de specialitate din domeniul atomic, deoarece se
ocupa cu redactarea
"Dicţionarului limbii române". Pentru aceasta a fost condamnat 7 ani şi a murit în
închisoarea Aiud,
rămânându-i 2 copii mici, fără îngrijirea părintească.

Aceste condamnări se pronunţau ţinându-se cont de indicaţiile "preţioase" ale lui

Gheorghiu Dej
care spunea: "Mai degrabă să fie condamnaţi oamenii fără motiv, decât să
ajungă să fie vinovaţi".

EVADĂRI SENZAŢIONALE DIN ROMÂNIA

In plină revoluţie în Ungaria, în plină fierbere în România, pe data de 4 Noiembrie

1956, câţiva
tineri au fugit din ţară ascunşi printre lădiţele cu struguri expediate în Austria, într-
un vagon de al căilor
ferate. Ştirea a fost transmisă de Radio Europa liberă. Printre cei ce şi-au
câştigat libertatea se găseau foştii
deţinuţi politici Coşereanu Alexandru şi Otparlic George care pătimiseră la
Canalul morţii, în perioada de
exterminare de sub Gheorghiu Dej.
Pe data de 1 Martie 1957, de pe Valea Argeşului a plecat un vagon de scândură,
de prima calitate, cu
destinaţia Germania Federală.

Vagonul mai conţinea în plus o adevărată comoară bine ascunsă. Era familia
Margareta şi Grigore
Dumitrescu de pe plaiurile argeşene.

Grigore Dumitrescu şi-a riscat viaţa pentru a aduce la cunoştinţă omenirii

grozăviile îndurate la
Piteşti de studenţimea română. A scris "Demascarea", o zguduitoare relatare a
celor întâmplate acolo. A
simţit moartea în mâinile călăului Ţurcanu, care l-a izbit cu capul de cimentul
înroşit cu sângele tineretului
nevinovat. Grigore Dumitrescu a avut curajul să-şi înfrunte călăii pe data de 24
Mai 1950:

"Ceea ce se întâmplă-n această închisoare este o batjocură la adresa omului.

Suntem schingiuiţi,
suntem obligaţi s-o facem noi înşine, cu părerea de rău pe care o citesc în ochii
tuturor. Iniţiatorul acestei
batjocuri este guvernul comunist instalat cu forţa de Uniunea Sovietică în ţara
noastră. Acestui guvern
format din borfaşi şi trădători ca Gheorghiu-Dej, din spioni ca Ana Pauker, din
indivizi care nu au nimic
comun cu noi, ca Moghioroş, Luca, nu-i este de ajuns că trimite peste Nistru tot
ceea ce-i cade în mână. Dar
trece la acţiuni similare celor ce se întâmplă cu noi, aici, să ne omoram unul pe
altul. V-aţi gândit care este
scopul acestor crime?"

Această întrebare ne-o adresează Grigore Dumitrescu şi nouă, de dincolo de

mormânt.

ÎNCHISOAREA LUGOJ

In acest oraş aşezat pe malul râului Timiş s-a improvizat o nouă închisoare
pentru deţinuţii politici.
Comandant al închisorii a fost un anume Weiss, care nu a făcut exces în
perioada cât a condus. In
schimb a introdus un regim alimentar foarte sever, ce a avut consecinţe asupra
sănătăţii deţinuţilor politici.

Dintre acei care au trecut pe aici au fost reţinuţi o mică parte: Alexandrescu
Nicolae, Antohie,
Boutmy Vladimir (elev), Caraivan (aviator), Castros (partizan), Cherecheş Iosif
(preot greco-catolic),
Cimpoca, Cojocaru (partizan), Costache Ion (preot din Chitila), Constantinescu
Gabriel (profesor), Cristache
(aviator), Cucu (aviator), Doroftei (bucovinean), Dumitrescu Florin (avocat),
Filipescu (profesor din
Drăgăşani), Firică (partizan), Florescu (aviator), Georgescu Topârzan (inginer),
Gradin (general), Galan,
Haimovici Milan (preot protestant), Horovitz Max (sionist), Langa Terulian
(profesor la CIuj), Milcu
(condamnat pe viaţă), Mihăilescu Radu, Munteanu Nicolae (preot din Oradea),
Nedea (învăţător din
Oradea), Penciu Dumitru, Purnichescu (partizan), Pop Iosif (preot din Tg. Mureş),
Sârbu Adrian, Sârghe
(bucovinean), Slăvescu (colonel de cavalerie), Tomaşevschi (bucovinean).
Deţinuţii au discutat între ei ca să
evadeze în grup şi să treacă în Iugoslavia. Acest lucru era posibil deoarece
printre ei se găseau mulţi
bănăţeni care cunoşteau locurile. Dar s-au mai găsit şi iude, informatori ai
administraţiei care au "turnat"
pregătirile. Ca o consecinţă au fost îmbarcaţi şi trimişi la Gherla, unde trona
călăul Goiciu.

ANCHETATORII SECURITĂŢII ERAU NIŞTE FIARE

Regimul comunist s-a instaurat bazându-se pe scursura societăţii, pe acele

elemente fără nici un fel
de pregătire şi fără scrupule. Singurul lucru ce-l ştiau să facă, era să înjure şi să
bată până la exterminare,
ştiind că nu vor fi traşi de nimeni la răspundere.

In şedinţele de "producţie" pe care le aveau în cadrul securităţii îşi analizau

"munca" şi-şi luau
angajamente. Intr-o astfel de şedinţă de la Sibiu, căpitanul Nistor Victor, dând
dovadă de ataşament "clasei
muncitoare", a spus: "Dacă tata va fi cumva să se găsească printre bandiţii
adversari ai regimului nostru, şi-
mi va fi repartizat mie, va cunoaşte ancheta ca oricare alt anchetat şi nu-i va fi
bine deloc".

Tot el într-o anchetă, de data aceasta la Braşov, după ce generalul Ambroş

(Ambruş) se pregătea să
încheie un dosar, s-a ridicat şi a spus: "îl cunosc pe acest bandit. Mi-a fost coleg
de liceu. Sunt convins că
ascunde încă multe lucruri şi n-a declarat tot ce ştie. Tovarăşe general, vă rog să
dispuneţi să se continue
ancheta până i se va stoarce ultima declaraţie". Şi ancheta s-a prelungit cu încă 6
luni.

Prin 1965, acest Nistor Victor nu mai era în securitate şi umbla nebun pe străzile
Sibiului.
Am mai amintit de un alt anchetator-canalie, care chinuia la Suceava şi
Câmpulung Moldovenescu,
un anume Modest Ruscior. Şi acesta a înnebunit şi, dat afară din securitate,
cerşea pe străzile Bacăului.

Bulz, ajuns maior de securitate în Ministerul de In-terne, care-şi bătea colegii de

cămin şi facultate şi
prin pumnii căruia am trecut, care a omorât în timpul anchetei, n-a avut un sfârşit
mai bun. Arestat şi el, a
înnebunit în închisoarea Aiud, aruncându-se de la etaj şi a murit în cămaşă de
forţă.
Acesta era calapodul pe care erau făcuţi anchetatorii.

ÎNCHISOAREA ORADEA MARE

După închiderea Canalului s-a căutat să se dirijeze spre închisoarea din acest
oraş deţinuţii naţional-
ţărănişti. De sigur mai erau şi alţii, dar în general se urmărea regruparea pe
partide politice.

Printre acei care au trecut prin Oradea Mare se numărau: preot Mihai Balica,
avocat Ion Adamescu,
Doru Butaru, Niculiţă Burhui, Ion Bărbuş, Leon Bochiş, Alexandru Bratu, Ovidiu
Borcea, Corcodel
Emanoil, Costel Dumitrescu, Bădiceanu Nistor, Nicolae Evolceanu, Andrei
Matrache, Dimitriu, avocat din
Bucureşti, Nicolae Martin, Gropşan Victor macedonean, Anton Ionel Mureşeanu,
Victor Anca, Vasilică
Munteanu, ziarist, Măria Achim, Pantazi Ion, preot Coriolan Tămâianu, inginer Ion
Veţeleanu, Voinicu,
Eugen Otparlic, Cornel Velţian, Dumitru Teodorescu.

Aici a sosit după trei ani de cercetări şi peregrinări episcopul I. Schubert de la

Bucureşti.
Din nou în lanţuri, din nou pe dubă, în luna August, când poate în iad era mai
suportabil, episcopul
I. Schubert a făcut distanţa de 800 km. până la ORADEA, fără să i se întindă nici
măcar ramura de isop cu
buretele înmuiat în oţet. Apă s-a dat, o găleată la Braşov şi alta la Cluj, la peste
100 de schelete însufleţite
ce-şi mâncaseră raţia de marmeladă şi slănină râncedă, în acel cazan unde
temperatura ajunsese la peste 40
C. (la umbră). După cum niciodată şi în nici o împrejurare episcopul nu a făcut
vreun pas înaintea altora, sau
n-a întins o mână, tot aşa şi acum şi el şi alţii au fost mulţumiţi să vadă, în ochii
celorlalţi, aşternută liniştea
pentru câteva momente.

Închisoarea Oradea i-a fost adăpost şi lăcaş de închinăciune sufletească peste

un an de zile, până
după revoluţia din Ungaria, când deţinuţii au fost evacuaţi spre interiorul ţării.

Episcopul Iosif Schubert a urmat convoiul suferinţei româneşti până la

închisoarea de exterminare
din Aiud, unde timp de 8 luni de zile a îndurat cunoscuta şi permanenta teroare
cu toate atributele ei: bătaie
şi iar bătaie, izolare, înfometare, lipsă de asistenţă medicală.
Pe data de 2 Decembrie 1956, după revoluţia din Ungaria, un tren întreg a fost
încărcat cu deţinuţi în
lanţuri, cu direcţia Aiud. In această atmosferă de încordare, în care conducerea
închisorii lovea şi adresa
înjurături la tot pasul, glasul preotului Balica s-a ridicat peste al sbirilor,
apostrofându-i: "Ne-aţi lovit cu
pietre şi noi o să lovim cu pâine fiindcă dorim ca toţi să trăiască şi numai
Dumnezeu să ne judece" Ca prin
farmec tăcerea s-a lăsat peste zgomotul metalic al lanţurilor şi urletul fiarelor cu
chip de om, în timp ce
trenul de pe graniţa speranţei...de la Apus, s-a îndreptat spre Răsărit, şuierând
prelung a jale.

UN FOST DEŢINUT ÎŞI AMINTEŞTE DESPRE ORADEA

Corcodel Emanuel

A fost o închisoare destinată membrilor partidelor istorice. Voi încerca să

amintesc câteva cuvinte
despre oameni schingiuiţi care au avut un comportament ce merită a fi reliefat.

Au trecut pe aici o parte din grupul ţăranilor vrânceni care refuzând morala şi
modul de gândire
comunistă, au iniţiat, la începutul deceniului 6, mişcări ţărăneşti în toate satele
Vrâncioaei, la care arestaţii
de pe aceste meleaguri se întorceau cu gândul de nenumărate ori, când îşi
manifestau dragostea pentru neam
şi ţară. Vrâncenii de aici au fost de o înaltă ţinută morală şi plini de dragoste
pentru trecutul lor. îmi
amintesc cu plăcere cuvintele pe care un alt deţinut politic, din altă clasă socială,
Furnarache Constantin, le
rostea la adresa acestori eroi smulşi din negura vremurilor pentru a fi daţi
exemplu contemporaneităţii: "Sunt
fericit că îmi execut parte din condamnare împreună cu aceşti oameni, a căror
curăţenie sufletească şi
dragoste de pământul strămoşesc vor rămâne în paginile unei istorii ce îşi va
căuta eroii.

Un altul, de dincolo de Carpaţi, din Braşov, care a făcut cinste neamului său, a
fost ziaristul Vasilică
Munteanu. Modest şi corect, Vasilică Munteanu a exclus compromisul din
soluţiile ce se impuneau în
diferite situaţii ivite în timpul confruntărilor cu acei ce în mod samavolnic
puseseră mâna pe conducerea
Ţării. Bătrânul şi experimentatul Teodor Roxin, membru în Delegaţia permanentă
a Partidului Naţional
Ţărănesc, care se găsea tot la Oradea, socotea că în problemele actuale şi de
viitor, întotdeauna punctul de
vedere prezentat de Vasilică Munteanu este cel bun şi că trebuie urmat chiar
dacă el, Roxin, nu a ajuns să
discute cu Vasilică." Întrebaţi-l şi ascultaţi-l pe Vasilică. Cunoaşte bine
problemele Neamului românesc şi
are soluţiile cele mai bune", era îndemnul lui Teodor Roxin. Pe acelaşi drum
drept a continuat să meargă
Vasilică şi prin Aiud şi Râmnicul Sărat.

A mai trecut prin închisoarea de tristă aducere aminte a Orăzii şi protopopul

greco-catolic Aron
Victor, din Sibiu, care la puţin timp după eliberare a murit din cauza regimului de
exterminare la care a fost
supus.

ASALTUL ÎMPOTRIVA MĂNĂSTIRII VLĂDIMIREŞTI-PLOSCUŢENI

A crede şi a-ţi manifesta credinţa în Dumnezeu devenise o crimă în regimul

comunist. Cu toate că membrii
ordinelor călugăreşti fuseseră izgoniţi din mănăstiri, iar majoritatea preoţilor
arestaţi, lumea continua să mear-
gă pe drumul Mântuitorului. Intre puţinele locuri de închinăciune şi împăcare
sufletească se mai găsea în anul
1956 şi Mănăstirea Vladimireşti-Ploscuţeni din Sudul Moldovei. Arătarea
Fecioarei Măria, a lui IISUS şi
DUMNEZEU, unei fetiţe chinuite până atunci, şi sfatul de a construi o mănăstire
pentru maici, prin munca lor,
au dus la ridicarea acestui lăcaş de închinăciune. Peste trei sute de fecioare
trăiau în rugăciune, zi şi noapte. An
de an numărul pelerinilor creştea, în ciuda restricţiilor din ce în ce mai severe.
Marile sărbători, ca ÎNVIEREA
şi ADORMIREA MAICII DOMNULUI (hramul bisericii), adunau aici zeci de mii de
credincioşi, din toate
colţurile ţării. Rugăciunile înălţate erau ca un balsam pentru poporul surghiunit.
Autorităţile comuniste au
încercat să stăvilească misticismul, prin transformarea mănăstirii într-o unitate
economică. Tot felul de presiuni
s-au exercitat împotriva conducerii şi a pelerinilor. De la sfinţirea acestui locaş, o
maică se ruga în genunchi, zi
şi noapte la icoana Maicii Domnului cu Pruncul în braţe. In timpul invaziei ruseşti,
zece călugăriţe se rugau în
permanenţă pe treptele Altarului. Atunci fiinţa Neamului şi existenţa Bisericii erau
în pericol. Acum în anul
1956, conducerea impusă de ocupanţi urmărea să facă din Biserică un mijloc de
propagandă a comunismului,
şi din slujitorii ei nişte funcţionari plătiţi pentru propaganda ateismului.

Neputându-se obţine rezultatele dorite, s-a recurs la forţă. Episcopul Antim de

Buzău a dat autorizaţie
miliţiei şi securităţii să intre în mănăstire pentru a opera arestările împotriva celor
ce nu se plecau puterii
instaurate de Ruşi.

Asaltul s-a dat în luna Mai 1956. La faţa locului a sosit securitatea şi a înconjurat
mănăstirea cu arme de
foc. împotriva a peste două sute de maici care se rugau în genunchi, unite braţ la
braţ şi căutau să-şi apere Bi-
serica pe care ele o ridicaseră, a fost nevoie de desfăşurarea forţei. Au fost lovite
cu patul armei şi fiecare măi-
cuţă smulsă din şiragul înlănţuit cu braţe.

Bineînţeles se făcea aceasta pentru a intimida populaţia din jur.

Cu această ocazie s-au efectuat arestări şi au pornit pe drumul închisorilor:
Gurău Veronica, stareţa mănăstirii,...Iordache Mihaela (Marieta), intrată în cinul
călugăresc după ce fratele
ei, Iordache Nicoară, a fost împuşcat pe data de 21 Septembrie 1939, din ordinul
sângerosului rege Carol
II,...Lungescu Mihai, călugăr-medic, venit la mănăstire după promisiunea făcută
lui Dumnezeu în timpul
torturilor de la Piteşti. După 3 zile de rugăciuni interioare a reuşit să plece de
acolo, în timp ce toţi ceilalţi au
rămas în cazanul satanic,...preotul Ioan (Ivan), parohul acestui Sfânt locaş de
închinăciune, şi mulţi alţii.

S-a înscenat şi o acţiune judiciară, cunoscută sub numele de procesul mănăstirii

Vladimireşti-Ploscuţeni.
Avocatul Petre Pandrea, membru al partidului comunist şi cel care apărase, tot
ca avocat, pe comunişti, a
ridicat glasul pledând în favoarea inculpaţilor. Crednincioşii şi slujitorii Domnului
au fost condamnaţi. La puţin
timp după aceasta, apărătorul, avocatul Petre Pandrea, a fost arestat pentru a
doua oară şi condamnat la 15 ani
temniţă grea, învinuit de exces de zel şi de deţinere de texte scrise, nedifuzate,
cu caracter antistatal. De
subliniat că între acei care hotărîseră condamnarea lui se găseau şi unii care
fuseseră apăraţi de el, ca avocat.
Permanenta "recunoştinţă comunistă".

FABRICA DE PROCESE
Securitatea muncea din greu. Zi şi noapte bătea şi fabrica lot după lot.
Bătea ca arestatul să recunoască o
vina cat de mică, sub promisiunea că-i va fi înţeleasă sinceritatea şi că va primi o
pedeapsă minimă. Dar era
notam: Nici un arestat nu va fi eliberat. Toţi trebuiau sa fie condamnaţi.
Procesele erau fabricate deoarece tre-
buia îndeplinită norma. Nu trebuia pierdut prea mult timp fiindcă alţii care erau
trecuţi pe tabele urmau să tie
ridicaţi la datele planificate. Acei care nu înţelegeau sa respecte iscălirea
proceselor-verbale de anchetă era
vai de mama lor. Anchetatorii pierdeau timpul şi noaptea, numai ca să-i
"convingă" pe încăpăţânaţi. Bieţii
arestaţi se-ntorceau de la anchete spre ziuă, gemând de durere Şi, "munca
aceasta", noapte de noapte, îngrozea
pe cei din celular, care nu mai puteau să se odihnească.

Şi câţi nu iscăleau fără să ştie ce au iscălit? Securitatea lucra mână în mână cu

organizaţiile de bază din
întreprinderi şi cu turnătorii calificaţi pe care îi avea la dispoziţie, peste tot. Pentru
a-şi uşura munca,
securitatea da listelor celor ce trebuiau sa fie arestati, oamenilor ei din
intreprinderi, urmind ca acestia sa-i
provoace pe cei vinovati, pentru a obtine de la ei o manifestare de
nemultumire.Iae daca nu reuseau, intocmeau
ei o declaratie mincinoasa, gasind astfel un "motiv" pe placul lor. Recunoasterea
inventiilor de catre
presupusul vinovat raminea in sarcina "specialistilor" securitatii.

In primul rind, "marfa calitatea I" o consituiau fostii detinuti politici, care nu
intelesesera sa dea o mina
de ajutor organelor de stat, dupa ce fusesera eliberati.
După aceea în toate unităţile mari urmau să se confecţioneze grupe de
nemulţumiţi, din care securitatea
alegea "crema", pentru a înfricoşa oamenii. De la întreprinderile mai mici,
securitatea se mulţumea să ciupească
unul, doi, urmărind acelaş scop de intimidare..

Şi azi aşa, mâine aşa, treaba mergea nu numai la securitate, dar şi la tribunale;
judecătorii "poporului" nu
trebuiau să şomeze. Acesta era şi un motiv pentru a nu se trece la reducerea
efectivului Ministerului de Interne,
care nu-şi mai justifica numărul.

Pentru ilustrarea acestor înscenări, voi trece în revistă o serie de procese:

Securitatea hotărîse ca de la "Institutul de proiectări şi construcţii de maşini" să
se constituie un lot cu
foştii ofiţeri. Odată dispoziţia dată şi numele indicate, inginerul şef Belei
Gheorghe (omul securităţii) a dat o
declaraţie spunând că cei indicaţi se întâlnesc, ţin şedinţe şi spun "bancuri" la
adresa regimului. Pe baza acestei
declaraţii au fost arestaţi la data de 18 Februarie 1958 ing. Balaban
Gheorghe,...ing. Mazilu Gheorghe,...ing.
Moraru Nicolae,...ing.Vitănescu Constantin.

La acest proces, nu numai cei arestaţi, dar şi unii martori ai acuzării, printre care
şi preşedintele sindica-
tului, membru de partid comunist, au refuzat să recunoască declaraţiile pe care
au fost obligaţi să le semneze la
anchetă.

Este interesant motivul invocat de Simionescu, muncitor tipograf ajuns preşedinte

de sindicat: "Am fost
forţat să semnez această declaraţie deoarece am fost anchetat fără întrerupere
două zile şi două nopţi.
Anchetatorul m-a pus să semnez declaraţia scrisă de el, spunându-mi că altfel nu
mai ies din puşcărie. Am
semnat, dar aici, în faţa justiţiei, am dreptul să spun adevărul adevărat."

In timpul desfăşurării acestui proces, ca şi în foarte multe altele, asistăm la scene

incredibile.
Acuzaţii, nu numai că nu se cunosc între ei, dar din cauza bătăii sunt de
nerecunoscut. In sala de şedinţă,
miliţianul loveşte cu patul armei pe un acuzat care protestează împotriva unei
declaraţii mincionoase, iar
preşedintele completului de judecată nu zice nimic.

Este interesant faptul că acuzatul Balaban Gheorghe, fost membru al Partidului

Comunist, tocmai acum
vede cum se împarte dreptatea, pe care el se străduise s-o instaureze. Şi el
simţea gustul sângelui în gură.
Despre felul cum au decurs anchetele este uşor de înţeles. Judecarea a fost o
formalitate. Pedepsele s-au
pronunţat după indicaţiile securităţii, câte 7 ani temniţă grea pentru primii trei, iar
lui Vitănescu, care a acceptat
să dea o mână de ajutor schingiuitorilor colegilor lui, nu i s-a comunicat
pedeapsa. Probabil i s-a dat o misiune
de "încredere ".
* **
In Moldova au fost arestaţi o serie de fruntaşi politici, în marea majoritate foşti
deţinuţi politici. Securi-
tatea le-a înscenat un proces folosind, bineînţeles, cunoscutele metode de
tortură. Printre cei condamnaţi s-au
numărat: Spiridon C. Ion (învăţător, deputat şi prefect de Baia, care a primit 17
ani şi a murit la scurt timp după
"eliberare", în spital),...Nemţeanu Nicolae (şeful organizaţiei liberale din Baia,
care va muri în închisoarea
Botoşani),...Timofte Constantin (din Fălticeni), Hudiţă Nicolae (notar, va muri în
închisoarea
Botoşani),...Rafail Ştefan (preot, va muri la câteva luni după eliberare, din cauza
regimului de exterminare la
care a fost supus)...
* **
Corpul medical din Bucureşi, studenţi şi doctori, a avut în mijlocul lui
un trădător, un agent
informator care a făcut rău la multă lume şi mulţi dintre ei au plecat pe drumul
închisorilor. Această figură
sinistră s-a numit Stejerel Sava, şi era doctor la Colţea într-un timp. A fost
naţional-ţărănist ca student la
Facultatea de medicină prin 1945-47 şi, în timpul procesului Iuliu Maniu, în
colaborare strânsă cu fratele lui,
devenit actorul Paul Sava, şi cu Alexandru Drăgulănescu, şeful centrului
Bucureşti, au dat pe mâna siguranţei
peste 200 de studenţi. El, Stejerel Sava, a fost condamnat 15 ani, de formă şi ca
momeală, n-a trecut nici o zi
prin anchete. A continuat studiile, a ieşit doctor şi-a devenit un profesionist al
securităţii, având ca teren de
activitate lumea medicală, în timp ce fratele lui îşi desfăşura activitatea, având
acoperirea de artist la Teatrul
Municipal.
***
Spitalul de urgenţă Bucureşti
Pe data de 22 Septembrie 1958, un grup de 9 medici de la "Spitalul de urgenţă"
au fost arestaţi. Unul
dintre ei, coleg cu toţi ceilalţi şi care trecuse prin reeducarea de la Piteşti, primise
misiunea de la securitate să se
ocupe de confecţionarea lotului. A fost uşor. El i-a denunţat, iar securitatea,
pentru a fi sigură că îşi va menţine
declaraţiile de la anchetă în faţa tribunalului, 1-a inclus între acuzaţi.

Anchetatorul Boacă a transpirat lovind şi-n stânga şi-n dreapta până a reuşit să
ţeasă procesul. Ca suveică
îl avea pe Vasile Nicoale, cel care i-a turnat.

In faţa tribunalului au apărut următorii doctori: Gordan Victor,10 ani,...Munteanu

Eusebiu,8 ani,...Sarion
Ion, 8 ani,...Palade Dorin,7 ani,...Pleşa Emil,6 ani,... Drăgoi Valeriu,6
ani,...Stoican Octavian,6 ani,...Dobrescu
Doru,4 ani,...
Vasile Nicolae-Iuda, fără pedeapsă. Ceva mai mult, era angajat ca medic legist în
anul 1970 în fostul raion
Vidra.
Toţi cei de mai sus au fost încadraţi în articolul celebru 209, punctul 2. a, şi au
fost trimişi după con-
damnare în lagărele de exterminare din Bălţile şi Delta Dunării.

Trebuie menţionat că în această perioadă securitatea trecea prin momente

dificile. Era în mutare. Alexan-
dru Drăghici se muta din clădirea din Piaţa Palatului Regal în clădirea Curentului
ridicată prin atâta "trudă" de
Pamfil Şeicaru. Băieţii de la securitate trebuiau să se disperseze cu "munca"
tocmai în perioada când începea
desfăşurarea unei noi campanii de exterminare a Neamului românesc.
Şi cu toate acestea, printre picături, activitatea diabolică făcea faţă cerinţelor
partidului comunist.
* **
Tineretul nu era nici un moment pierdut din vederile securităţii şi partidului iubit
de Moscova. Iaşul
răspunde prezent: Ursachi Mihai şi Ionescu Doru, studenţi la Politehnică, au fost
amândoi condamnaţi şi au luat
drumul închisorilor de exterminare.
* **
Opera din Bucureşti a plătit şi ea tributul ei. Datorită "vigilenţei" lui Dora Massini
care muncea şi pentru
securitate, a fost arestat un grup de cântăreţi de la Opera română din Bucureşti,
printre care se numărau: Dinu
Bădescu, şi Cornelia Gavrilescu.

Securitatea a mai creat o organizate de intelectuali din rândul enoriaşilor Bisericii

Sfântul Elefterie din Bu-
cureşti. Datorită tot vigilenţei, de data aceasta a unui preot, au intrat în închisoare
9 persoane, printre care
colonelul de geniu Iacob şi avocatul Pleşoianu. Tot de la această biserică se va
ridica un vlăstar zdravăn,
Octavian Popescu, care, mai mult securist decât preot, va fi trimis şi- n deplasare
să ia cu asalt Biserica exilului
românesc din 9 bis, rue Jean de Beauvais de la Paris. Aici băieţii securităţii, fiind
pe teren străin, n-au mai reuşit
nici să bată, nici să ocupe locaşul. In schimb au bătut în retragere.
Tot în luna Septembrie, familia Plăcinţeanu a primit înştiinţarea că fiul lor, Ginel
Plăcinţeanu, doctor
ortoped la Spitalul Colţea, murise-n spitalul Văcăreşti din cauza unui icter
infecţios. El este victima lui Alexan-
dru Drăghici, care 1-a curăţat din ordinul lui Dej, care voia să spele onoarea
"artistei" Lica Gheorghiu. Odrasla
şefului se despărţise de ministrul Marcel Popescu şi-i plăcea de Ginel
Plăcinţeanu. Apropiindu-se Congresul
partidului şj pentru a nu i se mai face reproşuri de imoralitate, a dat dispoziţie să-
1 lichideze pe Ginel
Plăcinţeanu, şi imediat, inginerul Gheorghe Rădoi s-a pomenit divorţat, căsătorit
cu Lica şi ajuns ministru.

ALT PROCES AL CELOR DE LA PITEŞTI

Securitatea urmărea să se spele pe mâini de ticăloşiile săvârşite în timpul
reeducării de la Piteşti. După
procesul primului grup socotit al vinovaţilor principali conduşi de Ţurcanu, a avut
loc un alt proces.

Din acest al doilea lot au făcut parte:

Bordeianu Virgil, student la Fac. de Chimie Iaşi, condamnat la moarte cu
pedeapsa comutată,...Hoinic
Dragoş, 25 de ani,...Negulescu Valeriu, 25 de ani,...Popa Aurel, 25 de
ani,...Oprişan Constantin, 20 de ani,...
Calciu Gheorghe, 15 ani,...Caziuc Ghoerghe, 15 ani,...Iosif V. Iosif, 10 ani.
In acest proces judecat prin 1957, Gheorghe Calciu Dumitreasa a avut curajul să
arate pe şefii Ministerului
de interne ca adevăraţi conducători ai odiosului sistem de reeducare de la Piteşti.
CA LA TEATRU...
In vara anului 1956 Teatrul Municipal a făcut un turneu la Paris. Cu această
ocazie, artista Marietta Sadova
a contactat scriitorii români din exil. Academicianul Eugen Ionescu i-a înmânat
cartea "La foret interdite" a lui
Mircea Eliade, iar Emil Cioran i-a dat lucrarea "La tentation d-exister".

Aceste cărţi, artista le-a luat pentru ea, însă la solicitările prietenilor nu a rezistat -
după cum a declarat la
proces- şi le-a împrumutat.

După consumarea evenimentelor din Ungaria, un prieten a trimis din Franţa o

scrisoare filozofului
Constantin Noica - "Lettre a un ami lointain", prin care făcea reproşuri
intelectualităţii române că stă cu mâinile
încrucişate, în timp ce oamenii de cultură maghiari au fost cei care au însufleţit
masele.
C. Noica, împreună cu câţiva prieteni au făcut o scrisoare de răspuns, prin care
au spus cam aşa: "Este uşor
să dai sfaturi şi să reproşezi atunci când stai în fotolii confortabile...". Scrisoarea
a fost interceptată de securitate
care, având şi informaţia despre circulaţia cărţilor lui Eugen Ionesco, Emil Cioran
şi Mircea Eliade aduse de
Marietta Sadova, a deschis nu după mult timp un proces unui grup de intelectuali,
oprindu-se asupra cercului de
prieteni ai filozofului Constantin Noica, aflat cu domiciliu obligatoriu la Câmpulung
Muscel.

Printre cei care au fost arestaţi şi trimişi în judecată se găseau:

Constantin Noica, condamnat 25 ani,...Dinu Pilat, scriitor, condamnat 25 ani,...
Alexandru Paleologu, scriitor,.
..Vladimir Streinu, critic literar,...Nicu Steinhart, critic literar,... Simona
Caracas,...Anca Cantacuzino
(fata lui Bâzu Cantacuzino),... Anca Pop Bosceanu,...Marietta Sadova,...Ion
Negoiţescu.

Motivul era că aceşti scriitori preocupaţi de "arta pentru artă" se fereau să

servească arta angajată. Au fost
acuzaţi de spionaj şi de înaltă trădare, servindu-se de scrisoarea lui Emil Cioran
interceptată de securitate, pre-
cum şi de citirea şi difuzarea unor cărţi interzise, referirea făcându-se la lucrările
aduse din Franţa. La proces,
artista Marietta Sadova, într-un gest teatral, a căzut în genunchi cerând îndurare
şi iertare regimului
comunist...care a înţeles-o şi i-a acordat...3 ani închisoare.

ALŢI INTELECTUALI ÎN BOXA

Teroarea deslănţuită de fiarele angajate în slujba Moscovei a făcut să se umple
închisorile cu cei mai cura-
joşi fii ai neamului românesc în timp ce izvorul de lacrimi nu seca în ochii celor
rămaşi afară în zisa libertate su-
grumată. Şi a fost dat Românului să îndure torturi de neimaginat, tânăr şi bătrân
laolaltă, tată şi fecior împreună,
cu fruntea sus pe drumul spinos al Golgotei.

Alături de studenţii toruraţi îl găsim în aceste vremuri de restrişte pe doctorul "fără

de arginţi", pe fiul
Buzăului, născut la Pârscov, Vasile Voiculescu, la cei 74 de ani.

Sensibilitatea "doctorului-poet" era pătrunsă încă din copilărie de şpriţul creştin în

faţa tălăzuirii titanice
încremenită în piatră, la poalele căreia a crescut:

"Mângâietorule încununat cu spini,

Oricâte amărăciuni am înghiţit pe cale,
Mi-s încă stupii sufletului plini .
De toată mierea amintirii Tale"
(Iisus din copilărie)
Recitind poezia "Bucegii", rămâi impresionat de plasticitatea imaginilor şi te
întrebi dacă poetul se gândea
atunci că-i va fi dat să cutreiere prin abisul creat de omul devenit fiară:

"Tot trupul lor e numai gherle cu funduri încă nezărite,

Prăpăstii oarbe, guri de iaduri, ce nu văd nici o auroră,
Cazne groaznice şi ocne"...

In acel an 1958, Vasile Voiculescu a fost ridicat în miez de noapte şi îmbrâncit ca

un orb pe scări
întortochiate. S-a trezit aruncat în hruba rece ca de piatră ce purta numele celui
ce fusese mutilat cu secera de
fiul său. Şi cum din sângele lui Uranus răspândit pe pământ s-au născut "furiile",
acum le era dat oamenilor să
le vadă dezlănţuindu-se sălbatec asupra lor. Intrat aici, poetul asista la
materializarea versurilor prin care îşi
vedea crescând sicriul:

"O, brad frumos, o, brad frumos...

Ce înalt şi uriaş îmi creşti cosciugul
In miezul lui cu-mbălsămat miros,
Să-ncap cu neamul tot şi tot belşugul."

Şi din neam de Români i-a fost dat să fie cu mulţi de-ai lui, printre care:
Dubneac Felix şi fratele său, tot călugăr,...Ghiuş Benedict (asistent la Facultatea
de Teologie),...Dr.
Dabija,...Sandu Tudor (Agaton sau părintele Daniel),...Sofian (stareţ la
mănăstirea Antim),...Stăniloaie
Dumitru (profesor la Facultatea de Teologie),...Constantinescu Nelu
(student),...Mihăilescu (student),...Văsâi
Gheorghe (student),...Mironescu Alexandru (profesor) , cu fiul său Mironescu
Şerban (student).

Discuţiile au avut loc şi în casa arhitectului Joja Constantin, care n-a apărut la
proces.
Pedepsele s-au dat conform planului dinainte stabilit.
Octogenar, Vasile Voiculescu s-a trezit aruncat afară din ocnă. Nu i-a mai rămas
decât să îngâne:
"Ce folos că mi-ai redat privirea,
Eu n-aşteptam vederea ci mântuirea."
Aşa i-a fost dat şi lui şi Neamului întreg să vadă nenorocirile apocaliptice, dar să
nădăjduiască, totuşi, în
înviere Aceste procese ale intelectualităţii ce nu se încadra în şablonul regimului
comunist au continuat, şi peste
o sută de scriitori, critici, filozofi şi oameni de cultură încadraţi în mai multe loturi,
au trecut prin faţa
funcţionarilor de la uzina de procese care le făcea cunoscută pedeapsa, în ani de
temniţă grea.

In afară de numele citate mai sus, menţionez pe următorii: Sergiu Al. George
(scriitor), ...Vasile Antoniu
(doctor ),...Marius Constantinescu (doctor),... Remus Niculescu
(cercetător),...Tudor Popescu (profesor la
Facultatea de Teologie),.. .Octavian Rociu (doctor),...Vasile Vasilache
(preot) .....Emanoil Vidraşcu (avocat).

La acest proces de anvergură au fost aduşi ca martori ai acuzării tot intelectuali.

Printre ei se numără:
Valeriu Anania, Paul Dimitriu, şi mulţi alţii indicaţi chiar de acuzaţi, cu
promisiunea că nu vor avea nimic de
suferit. De înscenarea procesului s-a ocupat generalul Saşa Dulgheru (evreu), iar
partea tehnică a anchetelor
(lovituri în adversari lipsiţi de apărare, punerea pe rangă cu cătuşe, bătaia până
la leşin) a fost încredinţată
anchetatorilor: Gică Mihăilescu, Cenuşe, Enoiu, maior Georgescu, Sporea...

Omul folosit de securitate, care alerga ca argintul viu să-i adune, să-i provoace,
să le pună casa la dispozi-
ţie ca să nu-i audă cineva,a fost, spre dezamăgirea multora, o faţă bisericească:
preotul Mihai Avramescu. Nu-
mai 42 de note informative a dat. Nu şi-a cruţat nici naşul care-1 trecuse de la
iudaism la creştinism şi-i făcuse
rost de parohie cu vad, la Biserica Albă.
In Jilava, răspândiţi prin celule, zecile de intelectuali făceau bilanţul şi încercau să
scruteze necunoscutul.
Dar acesta devenise cunoscut: Mihai Avramescu. "Şi ce popă era afară! Ce
frumos vorbea! Ce succes avea!"
Da, da, dar avea pe dracul în el, ca şi al nostru de pe Bârsa, zicea Iosif Scorţea
din comuna Ţânţari, jud. Braşov.
După cum am văzut, perioada de după 1957 a fost marcată de o teroare din ce în
ce mai accentuată asupra
intelectualităţii.

Paralel începuse desfiinţarea sovromurilor şi plecarea consilierilor sovietici, fapte

ce precedau retragerea
trupelor ruseşti din România. Şi aceasta trebuia să se facă în linişte, fără
manifestări ostile ca în Austria. Deci
intelectualii trebuiau să fie arestaţi, ei fiind singurii ce puteau să incite populaţia.
Nu era nevoie de motive
deoarece Drăghici era meşter în metodele de a face pe cei arestaţi să declare şi
ce nu au gândit.

După ce Gheorghiu Dej oferise 60 de milioane de ruble lui Ianoş Kadar pentru
redresarea Ungariei după
revoluţie, prietenia dintre cei doi devenise de nesdruncinat. In plus Kadar venea
cu o nouă mărturie de renunţare
la orice gând asupra teritoriilor româneşti, iar Imre Nagy, adversarul lui, se găsea
în siguranţă la Călimăneşti.
Anunţarea executării acestuia pe data de 17 Iunie 1958, a fost urmată de arestări
şi epurări în Transilvania.

In anul 1959 s-a trecut la fuziunea universităţii Bolay (ungurească), cu Babeş

(românească). La festivităţi,
din partea Comitetului Central a participat Nicolae Ceauşescu, care a criticat
aspru corpul profesoral. Ba chiar a
şi ameninţat. Se spune că rectorul Laszlo Szabedi, în urma rechizitoriului, s-a
sinucis.

Deoarece discuţiile cu privire la limba de predare durau şi erau divergente,

Ceauşescu a intervenit
sentenţios, spunând:
"Nu vă mai pierdeţi timpul cu lucruri de nimic, deoarece în câţiva ani problema
limbii nu se va mai pune.
Se va vorbi numai limba rusă."
Acesta era independentul, încă de atunci.

PE UNDE A TRECUT URGIA RUSEASCĂ...

Războiul distruge pe unde trece. Dar ororile săvârşite cu ocazia lui asupra
populaţiei paşnice sunt încă vii
şi de multe ori te cutremură. Te chinuie întrebarea, cum a fost posibil ca oamenii
să facă aşa ceva?

La mijlocul lunii Mai 1958 mă găseam în comuna Stânceni, aşezată la 11 km. de

Topliţa, pe malul Mure-
şului, în timp ce executam lucrări în curtea Sfatului Popular, pentru amplasarea
grupului social necesar sondei
de foraj ce urma să se monteze în coasta muntelui Căliman, două femei de pe
uliţă priveau cu luare aminte.

Intr-un târziu, probabil după ce discutaseră între ele, mi-au făcut semn să mă
apropiu.
-Domnule, nu vă fie cu supărare dacă vă întrebăm ceva?
-Nu, măicuţă. Femeile erau înjur de 70 de ani.
-Dumneavoastră, au continuat ele, ăţi fi cu vremurile astea, cu politica, fiindcă
aşa-i acum moda, dar poate
ăţi fi şi creştin? Am auzit că aţi intrat şi în biserică.
-Desigur, maică.
Apoi de aia om cuteza şi noi să te-ntrebăm ce faceţi aici, în curea asta a Sfatului?
-Facem barăci tencuite pentru muncitori şi birourile sondei care se montează aici.
-Dar acolo unde sapă băieţii ceia, lângă stejarul gros, ce vreţi să faceţi?
-Acolo vrem să ridicăm un closet cu mai multe cabine.
-Maică, e păcat, mi-a spus una din bătrâne.
Dar de ce? Acolo am socotit că e locul cel mai bun şi poate fi de folos şi
funcţionarilor de la Sfat.
-De geaba maică, da-i păcat! Dacă ai suflet, opreşte săpătura de acolo.
-Maică, am insistat eu, de ce oare să nu mai săpăm?
-Ascultă de la noi şi nu mai spune la alţii. E mare păcat să fie batjocoriţi cei de
acolo.
-Care, "de acolo", că nu văd pe nimeni?
-Da, ţi-om spune, dar să taci. Acolo dedesubt unde săpaţi, sunt oameni îngropaţi.
-Cum, a fost cimitir pe acest loc?
-Nu, n-a fost, dar sunt îngropaţi de vii şi au şi-un pastor cu ei.
Intr-adevăr m-au pus pe gânduri şi am insistat să aflu ce s-a întâmplat.
-Te-om ruga să nu spui la nimeni. Te-am văzut om de treabă, cu toate că eşti
străin. Aici unde e Sfatul, în
timpul războiului a fost spital de răniţi, care mai de care şi-i îngrijeau să se facă
bine.

Când s-a spart frontul, în toamna lui ' 44 şi au izbit Ruşii peste Căliman ca să
ajungă aici la Mureş, oamenii
au fugit să se ascundă care pe unde au putut. Şi bolnavii din spital au fugit. Dar
au fost unii care n-au putut să
meargă, erau tare betegiţi cu picioarele, cu cârje... şi au rămas locului.
Ruşii au venit pe aici, dinspre munte, şi-mi arătă Valea Zebracului, până la
conacu-aista care era spital şi
avea steag cu cruce roşie. Au dat buzna înăuntru şi s-au auzit puşti şi strigăte...
Noi stăm pe deal acolo şi priveam...şi-mi arătă o casă cocoţată.
După un timp, au început să-i scoată şi să-i arunce în fântână, fiindcă acolo unde
săpaţi era fântână cu apă
de băut.
Am numărat noi vreo şapte. Or fi fost mai mulţi, Dumnezeu bunul mai ştie. Am
auzit că între ei ar fi fost şi
un pastor neamţ, care n-a vrut să plece, a stat cu cei care nu se puteau mişca.
Aşa că săracii au plecat cu popă cu tot pe lumea cealaltă, Dumnezeu să-i ierte!
După aceea au doborît
ghizdurile fântânii şi-au aruncat pământ cu pietriş, că aici mai mult piatră este...

.......................................................................
Conştiinţa nu-mi dicta decât să opresc săpătura şi să găsesc alt loc, iar celor fără
număr şi nume de acolo,
să le spun "Dumnezeu să-i ierte!"

ŞI URGIA ROMÂNEASCĂ A CONTINUAT

In luna Iulie 1958, în plină deslănţuire a teroarei comuniste, un OM a fost găsit
tăiat de tren pe linia ferată
dintre gara de Est şi Băneasa. Nu era vorba de un accident, ci de un asasinat
odios.
Avocatul Eugen Haţieganu, după ce trecuse şi rămăsese mutilat în anchetele
conduse de sadica Vidosa
Nedici, după ce muncise 7 ani prin lagărele de exterminare de la "Canalul morţii",
a fost răpit de securitate,
de pe stradă, în timp ce se ducea spre serviri. încă nu împlinise doi ani de când
se eliberase. Nu este exclus
să fi fost omorît în timpul anchetei şi după aceea, noaptea, aruncat sub roţile
trenului. Metodele folosite de
"uneltele româneşti" s-au dovedit identice cu cele ale stăpânilor de la Moscova.

ÎN NUMELE TATĂLUI ŞI AL FIULUI ŞI AL SFÂNTULUI DUH

Eu Tatăl tău te botez...M I H A I
O familie din oraşul Dărmăneşti a fost trezită în miezul nopţii de Septembrie din
anul 1958.
Doi ofiţeri băteau de zor la uşă.
Eugen deschide uşa şi îi legitimează. Cei doi arată nişte hârtii şi spun că sunt de
la securitate. Dupa
comportarea lor nici n-ar fi fost nevoie să-i întrebe, fiindcă... nu puteau fi decât de
acolo. El de fapt trebuia să
ştie fiindcă în 1948 mai fusese ridicat,...tot noaptea,...tot cu soţia şi tot de
aceeaşi..."ÎNTREPRINDERE."

Intraţi în casă, oaspeţii nepoftiţi au început percheziţia, adică să arunce

vraişte...nişte cărţi şi haine şi ce ar
mai fi putut exista într-o cămăruţă de 2,5 m x 2,5 m.
După îndeplinirea "misiunii", s-au adresat soţiei lui Jenică: "Te îmbraci şi mergi cu
noi."
Soţul a ripostat: "Cum se poate s-o luaţi în halul acesta? N-o vedeţi cum arată?
Este în luna a opta...vreţi
să-mi omorîţi copilul?"
-Lasă, lasă, nu poate fi îngrijită mai bine în altă parte decât acolo unde o ducem.
Jenică s-a aşezat în uşă şi a spus:
-Mă luaţi pe mine ostatec. Merg eu unde doriţi, dar lăsaţi-o pe ea că trebuie să
nască.
-Nu se poate.
-Daţi-mi voie să vorbesc cu un superior, a insistat soţul disperat.
-Nu se poate. Noi avem ordinele noastre şi basta. Mergem s-o internăm într-un
spital să stea cu pază!
Merge cu noi. Şi unul cu două stele 1-a smucit de mână pe
Jenică şi au ieşit cu
Eugenia în plină noapte.

La poartă aştepta o maşină Molotov. De la Dărmăneşti au pornit pe drumuri de

ţară desfundate.Era luna
Septembrie, lună de toamnă, de ploi....şi drumurile numai hârtoape, ca după
bombardament.După vreo oră de
hurducături, Eugenia a fost dată jos la Moineşti şi aruncată într-o cameră fără foc
a securităţii, dar cu gratii şi
obloane la fereastră.
Hemoragia a pornit. După două zile Eugenia era în nesimţire. Nu-şi aminteşte
cum a fost luată. S-a trezit în
spitalul de la Comăneşti, unde doctorul în halat alb spunea unui securist:
-"Nu ştiu dacă este vreo scăpare. Am să încerc."
....................................................................................

Cu greu a născut un copil. Eugenia era pierdută. Copilul a fost de câteva ori
întors până a început să scân-
cească. Mama a auzit ca prin vis şi pentru ea vis a rămas.
Noua fiinţă a fost dusă într-o cameră alăturată. Nici n-a apucat să guste sânul
mamei, nici mama să-1 îm-
brăţişeze cel puţin cu privirea. Doctorul a plecat la masă.
Jenică se da de ceasul morţii. Alerga peste tot şi nu afla nimic despre existenţa
Eugeniei. Cuiva i s-a făcut
poate milă şi i-a spus..."Vezi, încearcă la spitalul din Comăneşti." Atât i-a trebuit.
Val-vârtej a ajuns acolo. A dat
să intre, dar un miliţian 1-a oprit. N-a mai văzut nimic înaintea ochilor şi a
îmbrâncit pe domnul gradat. A
pătruns înăuntru. Şi-a văzut copilul,...începuse să facă spume la gură,...se
intoxica...A strigat după
doctor...nici urmă. în sfârşit vine o soră...
-Unde ste doctorul? Nu vezi că se intoxică copilul?
-E plecat la masă...Nu e în spital...sunt singură.
-Unde e oxigenul?
-Nu ştiu să umblu.
-Unde este?
-Uite colea.
A adus tubul, a încercat să-1 desfacă şi să-1 branşeze la aparat,...între timp
copilul se pierdea văzând cu
ochii.
-"Doamne, Dumnezeule, ce să fac?" Şi cu băiatul în braţe a rostit "Tatăl nostru",
după care "In numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acest prunc se botează cu numele de
MIHAI", apoi 1-a închinat pe
copil...care îşi găsise mângâierea pentru câteva clipe în braţele tatălui, şi tot în
braţele lui şi-a dat...duhul.De la
spital Jenică a plecat năuc. N-a mai ştiut unde se îndreaptă. Parcă el murise în
locul copilului...S-a trezit tras de
braţe din faţa trenului care forţat scrâşnea roţile...era în gară...
Nu ştia cine şi cum l-au urcat în tren şi l-au coborît la socrii...la Târgu-Ocna. Două
zile şi două nopţi a
plâns într-una. Nu-1 mai interesa nimic

A treia zi la poartă au apărut doi ofiţeri cerându-i să meargă la spital să-şi ia

copilul.
-Bandiţilor, criminalilor, e copilul vostru, voi l-aţi omorît...Eu n-am copil
mort...plecaţi, criminalilor!...şi
au plecat.
După două ore a venit cu un maior. Scena s-a repetat...L-au luat pe sus şi l-au
suit în maşină.
La spitalul din Comăneşti n-a fost posibil să-1 liniştească pe Jenică. Şi era în
drept. Cât se zbătuse să n-o ridice
pe Eugenia...se oferise ostatec.prin minte îi treceau cuvintele brutelor: "Lasă,
lasă, nu poate fi îngrijită
mai bine în altă parte decât acolo unde o ducem noi.!.- şi...iarăşi începea:
"bandiţilor, criminalilor, mi-aţi omorît
băiatul, este al vostru..."
I-au adus o valiză de lemn şi i-au pus-o în faţă.
-Este al vostru...mie mi-aţi omorît copilul.
Tot pe sus l-au urcat în maşină.
....................................
La Târgu-Ocna, în faţa porţii, securitatea a depus valiza şi a plecat.
......................................
Peste alte două zile, în cimitirul din Târgu-Ocna răsărea o nouă cruce pe care
scria:
MIHAI OTPARLIC
Era o nouă crimă a regimului comunist, deoarece se săvârşise împotriva unuia
care nu scosese nici un cu-
vânt, împotriva unui copil ce nu-şi văzuse părinţii.
..................................
Mama a fost trimisă la închisoarea Mislea, apoi...la Botoşani,...au tot plimbat-o
doi ani prin infernul co
munist
Tatăl în acelaşi timp era chemat de generalul Radu de la securitatea din Bacău şi
anchetat.
Jenică spunea una şi adevărată: "Mi-aţi omorît copilul.-" Şi zisul general, cu
vocea prefăcută îl întreba:
-Nu cumva ai impresia că eu sunt vinovat de moartea copilului?
-Am certitudinea, domnule general, că dumneavoastră sunteţi vinovat, că aţi
premeditat şi aţi dat dispoziţia să
fie arestată soţia mea în situaţia în care se găsea. Un om nu putea face ceea ce
aţi făcut dumneavoastră
Un an de zile a fost purtat Jenică prin biroul generalului Radu cu intenţia de a-1
linişti...de a-1 convinge că
nu el săvârşise crima.
Din nenorocire pentru neamul românesc, nu era nici prima crimă a regimului
barbar instaurat de Uniunea
Sovietică, nici ultima, dar era crima cea mai odioasă, care desvăluia adevărata
intenţie de a distruge până şi co-
piii din faşă.
DIN LUCRĂRILE DE PERSPECTIVĂ ALE SECURITĂŢII
In anul 1955 majoritatea deţinuţilor politici condamnaţi la 7-8 ani de închisoare şi
care reuşiseră să
supravieţuiască lagărelor de exterminare, se întorceau acasă. A fost o scurtă
perioadă când nu se mai trimitea cu
domiciliu forţat în Bărăgan.

Ce găseau oamenii acasă, era vai şi amar. Familiile erau distruse. Soţiile
deţinuţilor fuseseră trimise la
munca de jos, copiii daţi afară din şcoli şi facultăţi iar la lucru nu-i angaja nimeni.
Se făceau încercări disperate
prin fel de fel de cunoscuţi pentru a-şi putea câştiga existenţa.

Prietenii de suferinţă se mai întâlneau, mai schimbau păreri despre viaţa grea în
care se zbăteau, încercând
să se consoleze unul pe altul şi eventual să se sprijine în găsirea vreunei slujbe.

In această atmosferă, un anume arhitect Munteanu, "om cu inimă", a angajat doi

dintre fruntaşii naţional-
ţărănişti, amândoi foşti avocaţi, pe un şantier. Arhitectul părea foarte interesat de
situaţia foştilor deţinuţi
eliberaţi şi ar fi voit să-i angajeze pe toţi, dar nu avea unde. Totuşi omul s-a arătat
dispus să întreţină legăturile
cu câţiva dintre vârfurile politice şi să mai discute probleme şi-n afara necazurilor
zilnice.
Pe data de 13 Noiembrie 1955 a invitat la el acasă pe str. Argeş nr. 11 (prin
Făinari), vreo 10 persoane, la o
vişinată grozavă. Cum situaţia politică internaţională începea să se încălzească
după moartea lui Stalin, iar
surorile mai mici ale Rusiei încercau să se emancipeze, arhitectul
Munteanu s-a gândit să se discute
despre programul Partidului Naţional-Ţărănesc şi cadrele pe care se mai poate
conta în ţară, la acea oră. Au
fost câteva discuţii de acest fel. A doua zi după o astfel de discuţie, întâlnind pe
un invitat care nu voise să
participe, arhitectul Munteanu i s-a adresat:

"Se poate, domnule doctor, să nu ne onoraţi casa? A fost o vişinată ca pe timpuri

bune şi nişte discuţii
foarte interesante. Să ştiţi că ardelenii sunt mai hotărîţi. Au venit cu idei şi cu
nume pentru organizarea la care
trebuie să ne gândim din timp. Poate ne daţi şi dumneavoastră ceva sugestii,
fiindcă sunt convins că aveţi!35

La câtva timp interlocutorul întâlnindu-se cu profesorul Ion Hudiţă, i-a spus

acestuia:
"Domnule Hudiţă, arhitectul Munteanu mie îmi miroase a agent. Prea vine la mine
şi insistă să particip la
discuţiile dumneavoastră."
-Eu nu cred, a răspuns profesorul. Munteanu este un om inimos şi preocupat de
viitor şi de a face bine,
atâta tot...
După revoluţia din Ungaria, se găseau în boxa tribunalului următorii: avocaţii Ion
Marinache, Liciniu
Făină, şi Zăgan, doctorii Gheorghe Petrescu de la Ploieşti şi Gheorghe
Busuiocescu din Bucureşti şi ziaristul
Filip.

Dovezile au fost concludente: "discuţii duşmănoase" înregistrate pe bandă, iar

arhitectul, "om de suflet",
care şi-a pus casa la dispoziţie, nu a apărut, cu toate că s-a subliniat că el fusese
cel care a iniţiat şi sugerat o se-
rie de puncte dintre cele discutate.
Răzbunare între schingiuitori

La fabrica de procese care funcţiona pe lângă Tribunalul militar instalat pe strada

Uranus, a fost adus în Iunie
1949 un lot care într-adevăr merita să fie condamnat. Purta denumirea de
"câinele roşu" şi era format din
comisarii evrei care chinuiseră şi pe Români şi pe ai lor, în perioada 1947-
49, pentru a le smulge aurul şi
bijuteriile, indiferent sub ce formă se găseau. Mii de oameni au fost arestaţi,
chinuiţi şi după ce li s-a luat ultimul
cocoşel, au fost trimişi la închisoare.

Probabil sbirii nu s-au înţeles la împărţeală, s-au reclamat şi după aceea au ajuns
în boxă.
Urmau să plătească şi cei care au chinuit oameni nevinovaţi.

PROCESUL BISERICII GRECO-CATOLICE DE LA REGHIN

Biserica, lipsită de conducătorii ei spirituali, a intrat în clandestinitate, continuând

să
supravieţuiască represiunii regimului comunist. Este cazul Bisericii greco-
catolice, care deşi desfiinţată
prin decret, şi-a ales conducători spirituali care au mers fără frică pe drumul
apostolilor.
In acele zile de groază ale anului 1951 s-a trecut la arestarea preoţilor din cadrul
Bisericii
clandestine constituită la Reghin, în jurul noului episcop Alexandru Todea. Sediul
era stabilit într-o pivniţă
din oraş, amintind de sângeroasele persecuţii îndreptate împotriva creştinilor,
când rugăciunile se făceau în
catacombe.

Numărul celor arestaţi şi trimişi la judecată s-a ridicat la zeci de persoane, dintre
care am reţinut:
Episcopul Todea Alexandru, condamnat pe viaţă, protopop Busoi din Blaj,
protopop Pop Iosif din
Târgul Mureş, preot Cherecheş Iosif din comuna Milaş, jud. Bistriţa Năsăud, preot
Crăciun Ion, preot
Derdeţeanu din Tg. Mureş, preot Pop Simion din com. Toldal, născut în Socolul
de Câmpie, preot Ţălnar
Ion, fiica protopopului Popa Ariton din Reghin.

Procesul primului lot de preoţi a început în Joia Mare, din săptămâna Patimilor a
anului 1952.
Procurorul şi-a început rechizitoriul astfel:
"- Cunoaştem meritele Bisericii greco-catolice în trecutul istoric, rolul pe care l-a
jucat în lupta de
rezistenţă împotriva asupritorilor Imperiului Austro-ungar, dar trebuie să înţelegeţi
că astăzi lucrurile
stau altfel.

Biserica s-a agăţat la carul Americanilor, iar preoţii au devenit spionii lor."
Trimiterea în judecată nu era pentru credinţă, ci pentru "spionaj şi înaltă trădare".
Un alt lucru interesant din acest proces este faptul că în pauză, când completul şi
cei câţiva din sală
au ieşit afară, procurorul, rămas la urmă, a trecut pe lângă boxa acuzaţilor şi a
poposit câteva clipe,
spunând:
-" Nu vă umiliţi în faţa instanţei, căci oricum sunteţi condamnaţi", şi a continuat
drumul părăsind
sala.
Dacă acest om a avut suflet sau nu, rămâne de discutat. Un lucru s-a dovedit
cert: Pedepsele au fost
foarte mari şi s-au pronunţat de zisul preşedinte al completului, nu după fapte ci
ţinându-se seama de
numărul de ani prevăzut pe colţul fiecărui dosar, scris cu roşu de către securitate.

In Octombrie 1957, la Bucureşti s-a judecat un alt proces în care au fost implicaţi:
Monseg.
Ploscaru, vicar general al Lugojului, Zenobie Pâclişanu, canonic şi , istoric,
George Surdu, rectorul misiunii
catolice române de la Paris. Printre acei care au mai fost prezenţi în acest timp
se numărau: preoţii Teofil
Baliban, I. Chindriş, Ion Florea, Leon Man, Alexandru Raţiu, Alexandru Săsăranu,
Nina Boilă ş. a.

Clujul nu se lasă mai prejos şi execută ordinul de a lovi în Biserică trimiţând în

judecată pe:
episcopul de Baia-Mare, Alexandru Rusu, condamnat la 25 ani, Msg. Ludovic
Vida, vicar general la Baia-
Mare, Msg. Iosif Sângeorzan, vicar general la Gherla. Numărul preoţilor
condamnaţi a fost de ordinul
sutelor, marea majoritate arestaţi după ce mai executaseră o pedeapsă în
lagărele de exterminare de la
"Canalul Morţii" . In anul 1958 au fost duşi la închisoarea Gherla, în celula cu
condamnaţii pentru înaltă
trădare, următorii episcopi: Dragomir, Alexandru Hirtea, I. Ploscaru, Alexandru
Todea, Iosif Schubert,
Alexandru Rusu, Petruţ V., Vlad Gheorghe. Regimul a fost foarte dur, unii dintre
ei s-au îmbolnăvit.
Episcopul Alexandru Rusu a murit în închisoare pe data de 9 Mai 1963, iar
Alexandru Todea a stat mult
timp în zisa infirmerie. Asupra acestor înalţi prelaţi s-au încercat presiuni în
perioada reeducării (1962-
1964), dar n-au reuşit să scoată de la ei nici o desolidarizare. Episcopul Iosif
Schubert era destul de hotărît
şi i-a pus la punct de câteva ori pe oamenii administraţiei. In faţa atitudinii
INTRANSIGENTE a
episcopilor faţă de reeducare, episcopul Alex. Hirtea, care a fost obligat să-şi
definească poziţia verbal, a
afirmat celui care i-a cerut acest lucru, în faţa tuturor: "Domnule, du-te la acela
care te-a trimis şi spune-i că
voi vorbi, că voi fi răspunzător de ceea ce voi spune, dar nu voi fi răspunzător de
faptul că am fost forţat să
vorbesc."

După această confruntare nici unui episcop nu i s-a mai cerut să ia poziţie faţă
de monstruoasa
reeducare.

UN PREOT ARDE CA O TORŢĂ

Preotul Ion Savu din comuna Chilii, jud. Muscel, cunoscuse torturile din iadul
închisorilor
comuniste.

Când noul val de teroare s-a aşternut peste ţară şi cînd a văzut miliţienii intrând
în curtea lui,
îngrozit de o nouă arestare, preotul Savu a turnat o sticlă cu benzină pe haine şi
şi-a dat foc. In această
situaţie a adus comunismul pe oameni: la disperare.
O MICA PARTE DIN CLERUL IMPLICAT ÎN PROCESELE DE DUPĂ 1956

Avram (catolic din Cluj), Avram Victor (protopop greco-catolic din Ardusat-
Maramureş), Avram
Vinea (călugăriţă catolică din Cluj), Bondrea Ana-Zelea (călugăriţă din Jug),
Bondrea Ilie (greco-catolic
din Bixad, Baia Mare), Botos (ortodox de la biserica Albă din Bucureşti), Bej
Gheorghe, Benţea Emil
(ortodox din Arad ), Cernei (ortodox din comuna Ineu, judeţul Arad), Culiţă
(ortodox), Damian Teodor
(ortodox din Arad), Demeter (catolic din Bucureşti), Mihail Enescu (ortodox din
Valea Româneştilor-
Muscel), Fătu Ion (greco-catolic din Baia Mare), Fulea Ion (ortodox), Gureanu
(ortodox din comuna
Brădiceni, jud. Gorj), Istrate (greco-catolic din Baia Mare), Jilavu (ortodox din
comuna Crucea, jud.
Neamţ), Marchiş Dumitru (greco-catolic din comuna Tămaia-Maramureş),
Marinescu Constantin (ortodox
din comuna Măldăreni, jud. Teleorman), Marinescu Nicolae (ortodox din
jud.Gorj), Miclăuş Vasile-Ştefan
(catolic din Bixad), Mihalcea (protopop greco-catolic din comuna Tămaja, jud.
Maramureş), Morna
Gheorghe (greco-catolic din Satu Mare), Moţico Gheorghe-Atanase (călugăr din
Popeşti-Leordeni), Nichita
(greco-catolic din Lăpuş), Poliacu Ion (ortodox din comuna Cernei-Ineu, jud.
Arad), Popescu Nicolae
(ortodox din jud. Vâlcea), Popescu (ortodox din Târgovişte),... Raţă Ion (greco-
catolic din comuna Ardusat,
jud. Maramureş),...Sabău Alexandru (catolic din Baia Mare), Sabău Vasile
(catolic din Satu Mare), Ion
Savu (de la Chilii-Muscel), Sălăgeanu Gavril (catolic din Baia Mare), Sandu
Tudor (călugăr şi scriitor),
Stoicescu Iulian (ortodox din Apărătorii Patriei), Şoran Felix (fiu) (greco-catolic din
comuna Roşiori,
jud.Satu Mare), Şoran (tatăl) (greco-catolic, protopop din comuna Roşiori, jud.
Satu Mare), Tinca Vasile
(greco-catolic din Baia Mare), Dascăl Cornel (comuna Arpaş-Făgăraş), Cârlan,
Dobromirescu, Hoheneker
Leopold, Petruţ Vasile, Rott (Bucureşti), Sămărăscu, Vlad Gheorghe, Gh.
Tomescu (Ţigăneşti-Muscel).

O ALTA MĂRTURIE ZGUDUITOARE

Preotul Dumitru Gh. Zamisnicu, din comuna Popricani, judeţul Iaşi, scrie în
amintirile publicate
de Seregiu Grosu:
"...Am fost arestat pe data de 15 Iulie 1958 şi pe data de 31 Decembrie din
acelaşi an, tribunalul
din Iaşi m-a condamnat la 20 ani de muncă forţată, pentru crimă împotriva
statului. Cinci ani mai târziu
procesul meu mi-a fost rejudecat din oficiu, iar crima mea a fost schimbată în
simplu delict, pedepsit cu 6
ani de închisoare, pentru a justifica aceşti ani care mi-au fost furaţi din viaţă: trei
ani în închisoare şi trei
ani la muncă forţată, eu care aveam misiunea să propovăduiesc Sfânta Liturghie.
Mâinile mele obişnuite
să oficieze Sfintele Taine, au muncit timp de trei ani la curăţirea canalelor de
irigare, la ridicarea digurilor
înalte cât casele, la cosit, la curăţirea murdăriilor, în timp ce mâneam carne de
cal, sfeclă de zahăr,
porumb crud, cartofi cruzi şi în timp ce beam apa din Dunărea care purta spre
mare murdăriile oraşelor
dintr-o jumătate de Europă.
Va veni o zi când poate cineva va răspunde de aceasta."

UN OM ÎNCEARCĂ IMPOSIBILUL

Toamna anului 1956 era încă în fierbere. Remus Radina, în continuare, căuta să
contacteze
Centrele universitare. S-a deplasat atât la Iaşi cât şi la Cluj, unde a purtat discuţii
cu câteva elemente
dinamice. Studenţimea era timorată, arestările se ţineau lanţ. La întoarcere s-a
oprit la Braşov, unde a avut
mai mult succes. Aceasta s-a dovedit nu la mult timp.

La Bucureşti, alte încercări de a organiza o manifestaţie pentru a atrage atenţia

străinătăţii asupra
situaţiei din România, vor rămâne fără rezultat.

Pe data de 10 Decembrie 1956, Ziua drepturilor omului, Remus Radina s-a

hotărît să meargă la
Ambasada americană şi a reuşit să depună un memoriu adresat Organizaţiei
Naţiunilor Unite.
Cu câteva zile înainte, trei tineri naţionali ţărănişti ne-am întâlnit în provincie cu
Radina, pentru a
ne citi conţinutul memoriului. Punctele principale erau:
- eliberarea deţinuţilor politici;
- alegeri libere, în toate ţările lumii, sub control internaţional, inclusiv în ţările
libere, pentru a forţa
în acest fel instituirea unei practici internaţionale, asupra dreptului de exprimare,
la care să se supună şi
marile democraţii;
- retragerea trupelor sovietice din Ungaria.

Am ascultat o relatare plină de demnitate românească, un corolar al unei

suferinţe de peste un
deceniu sub crunta dictatură comunistă. Era un memoriu cum puţini ştiu să
întocmească, iar Radina în
mod special. Ascultându-l, simţeai durerea unui neam chinuit de veacuri, cedat
pe nedrept asupritorilor, şi
care prin sângele lui vărsat pe altarul liberaţii şi democraţiei, căuta să
trezească lumea liberă ameţită
de conferinţe şi de "spiritul coexistenţei paşnice".

Dându-şi seama de pericolul la care se expunea, întorşi la Bucureşti, s-a

fotografiat şi mi-a
încredinţat bonul ca să ridic fotografiile şi să le expediez familiei.

La ieşirea de la Ambasada Americii, cu toate măsurile de supraveghere luate de

securitate, Remus
Radina a reuşit să scape de urmărire.

Peste câteva zile m-am despărţit de el la kilometrul "0" de la Sf. Gheorghe.

Înarmat cu o busolă
de mare precizie, cu un cleşte de cuie şi ardei iute, a plecat hotărît să treacă
frontiera. Şi a făcut-o printr-
un câmp de mine.

In ajunul Crăciunului, ca un Mag din Răsărit, a ajuns în Iugoslavia pentru a vesti

Occidentului
pericolul ce vine din partea "Irozilor" de la Kremlin. A fost prins de Sârbi şi predat
regimului comunist
român, care l-a condamnat pentru a doua oară, la 8 ani de închisoare.

La procesul de la Timişoara a acuzat guvernul comunist de toate fărădelegile

săvârşite în
România, spunând printre altele: "...el vede gunoiul din ochiul altuia, în loc să
vadă bârna din ochii lui".
In acest timp, tatăl lui, venit cu un avocat ca sa-l salveze, plângea în sală dându-
şi seama că fiul lui
nu mai aparţine familiei.

Pentru Remus Radina a început un nou calvar. Gherla îi va simţi prezenţa în

zilele rebeliunii.
Călăul Goiciu se va dezlănţui cu toată furia asupra lui. Urmările confruntării cu
administraţia comunistă
şi-au pus definitiv amprenta asupra sănătăţii.

Ne-am revăzut după opt ani, în anul 1964, după ce m-am eliberat. Remus Radin
ajunsese o umbră
purtată din spital în spital, un cobai.

DURERI DIN ŢARA MOŢILOR

Mii şi mii de urmaşi ai neînfricaţilor luptători pentru dreptate şi libertate, care ca şi

strămoşii lor au
trăit înfrăţiţi în durere şi lipsuri, au simţit din plin dezlănţuirea teroarei comuniste.
Casele au fost golite, iar
închisorile umplute.

De unde înainte trudeau pentru grofi în fundul pământului cântându-şi amarul

"Munţii noştri aur
poartă, noi cerşim din poarta-n poartă", acum aruncaţi prin întortochiatele
unghere ale iadului comunist, de
la Canalul Morţii, la Baia Nistrului, scormoneau acelaşi pământ frământat de
veacuri, parafrazând doina
"leului de la Siseşti" din secolul trecut:

Cântă mierla prin păduri

Rob e omu-n ţara lui
Pentru sfânta libertate
De care Românu' n-are parte...
Vine dalba primăvară,

Fi-va Maniu liber iară?"...

Şi speranţa i-a dus pe unii din an în an, în timp ce alţii n-au mai văzut lumina, ori
au ieşit schilodiţi.
Pentru memoria locului şi a celor ce vor urma să vieţuiască pe acolo, amintim o
fărâmă din marea
jale.

Păcurariu Cornel, fost primar în comuna Miceşti, judeţul Alba, şi Păcurariu Măria,
au fost ridicaţi
cu "maşina neagră" în anul 1949 şi dispăruţi au fost, fără a le mai da cineva de
urmă.
Păculea Pompiliu, fost prim pretor al plasei Alba (mort ca şofer la Blaj, puţin după
eliberare) şi
Ciugudean Maxim, fost primar între 1937-41, au cunoscut chinurile de la Canalul
Morţii.

Tineretul de pe tot cuprinsul Ţării a plătit scump entuziasmul lui pentru a contribui
la salvarea ţării
de sub jugul sovietic.
Piteştiul şi Gherlele "româneşti" stau mărturie, iar rănile nu se vor vindeca
niciodată.
Exemplul crimei premeditate şi al perfidiei ruseşti a dus la crearea a fel de fel de
capcane pentru a
îngrozi lumea.

Astfel securitatea, prin doi informatori, doi netrebnici, Rusu Ion, învăţător,
(şantajat ca basarabean)
şi un anume Creivean Ion, au pus la cale formarea unui grup de rezistenţă. Chiar
în seara preluării
armamentului, au fost arestaţi.

Drăghici Gheorghe, elev, condamnat în anul 1950, mort după eliberare în anul
1963; Daian
Gheorghe, Draşoveanu Gheorghe, Creivan Gheorghe, Păculea P. Pompiliu, toţi
elevi de liceu. Au fost
bătuţi în mod sălbatec. Maxilarele, coastele şi omoplaţii fracturaţi, s-au sudat la
voia întâmplării, fără nici
un fel de îngrijire medicală.
Todorcea Ion, învăţător, a fost distrus în timpul anchetei. A ieşit din închisoare
aproape orb şi
nebun. A fost turnat de colegul lui, Rusu Ion.

Numărul celor din lot poate fi mai mare, după cum şi numărul înscenărilor a fost
generalizat pe tot
cuprinsul ţării.

CONFECŢIONARE DE PROCESE POLITICE LA BRAŞOV

Ghiţă Dragoş, profesor la Academia Comercială din Braşov, a fost condamnat la

4 ani închisoare
pentru că nu a denunţat securităţii un student care a venit la el şi i-a spus că şi el
a organizat cu câţiva
cunoscuţi un nucleu de acţiune, după revoluţia din Ungaria.

Adrian Nicoară, avocat din Braşov, a fost condamnat la 7 ani după revoluţia din
Ungaria pe baza
unui proces înscenat. El mai suferise o condamnare ca naţional ţărănist după
anul 1949. Securitatea
urmărea confecţionarea a astfel de procese, pe tot cuprinsul ţării, pentru a
intimida populaţia.

Tot Securitatea din Braşov a înscenat un proces politic ce depăşeşte imaginaţia,

împărţit în două
loturi, dovedind modul în care se proceda împotriva adversarilor regimului.

Mitan, un inspector de la Banca Agricolă din Braşov, a delapidat cu ajutorul unui

contabil suma de
peste 100.000 lei, faptă ce se pedepsea cu moartea. Lucrurile se petreceau după
revoluţia din Ungaria, iar
inculpatul era recidivist, deoarece mai fusese arestat în perioada lucrărilor de la
"Canalul Morţii". La
proces, spre marea surprindere a avocatului apărării, dr. Silviu Suciu, inculpatul
Mitan, sfătuit de "cineva",
ca să nu fie executat, a declarat că nu a sustras banii, ci a sabotat economia cu
scop politic.

Tribunalul a închis dosarul şi l-a trimis Securităţii care probabil montase acest
transfer.

După aceasta a început sub conducerea Securităţii regizarea "sabotajului" pe

care Mitan îl expusese
în peste 200 pagini, arătând că:
- a sustras banii şi a refuzat finanţarea cumpărării de animale de prăsilă care ar fi
produs un anumit
număr de vite, porci, miei, etc.
- nu a finanţat la timp anumite lucrări agricole;
- a împiedicat producţia de lapte, brânză, unt ş. a. Toate acestea, transformate în
cifre, se ridicau la
peste 4 milioane lei.
A venit cu o fabuloasă argumentaţie a organizării sabotajului, spunând că
dispoziţia a fost dată de
profesorul Alexandru Herlea, în cadrul Băncii Agricole, unde acesta a împărţit
rolurile funcţionarilor
superiori într-o şedinţă specială, după cum urmează:
1) Mitan trebuia să saboteze colectivele;
2) Lazăr Eugen trebuia să saboteze Gostatele;
3) Dragoş Navrea trebuia să saboteze cooperativele.
Au mai fost de faţă: Mardare Mateescu şi Ion Marta.

Toate acestea, spunea Mitan, s-au făcut cu ştirea lui Jean Dimitriu, directorul
regional al Băncii
agricole, care, deşi comunist, membru în biroul regional de partid, discuta cu Al.
Herlea situaţia politică din
Ungaria şi Polonia, ţări în care continuau să se producă mişcări populare.

Deci Securitatea, prin intermediul lui Mitan, punea bazele unui complot
antiguvernamental. Urma
ca în faza a doua să fie găsite bazele organizării pe comune şi legăturile cu
celelalte regiuni.

Pe 15 Martie 1959 s-a trecut la arestarea celor inculpaţi şi la forţarea lor prin
bătăi şi schingiuiri să
recunoască planul elaborat de Securitate. Doi-trei schingiuiţi groaznic au
recunoscut, ca să scape de tortură.
Profesorul Herlea, deşi bătut, neştiind nimic de toată povestea, a cerut expertiză
pentru a se dovedi
realitatea.

Expertiza contabilă, alcătuită de Dr. Vasile Barba, profesor de contabilitate la

Politehnica din
Braşov şi de subdirectorul Pop de la Banca Naţională din Braşov, a ajuns la
concluzia:
"Nu s-au produs pagube în economia naţională, deoarece, indiferent de locul în
care vacile au fătat
sau au fost mulse, la ţăranul individual sau la "colectiv", produsul a intrat în
circuitul economiei naţionale."

Cu privire la mânuirea banilor, expertiza a precizat că "fondurile nu sunt la

dispoziţia băncii şi
organele băncii nu hotărăsc nici de întrebuinţarea fondurilor şi nici nu dispun de
finanţarea operaţiunilor
agricole. Numai colectivele pot hotărî şi cere fonduri de la bănci."

Indată ce această acuzaţie, care ar fi costat capetele câtorva oameni, a fost

înlăturată, s-a trecut la
însăilarea altei acuzaţii politice. S-a început tot cu acest Mitan, care a declarat că
prin 1955-56 s-a întâlnit
cu Al. Herlea, Victor Jinga şi arhitectul Ghiţă Pop pentru a purta discuţii politice.
Era adevărat că se
întâlniseră, deoarece Mitan avea o casă cu etaj şi nu avea posibilităţi să o
termine! Profesorul Jinga avea
familia la Sighişoara şi dorea s-o aducă la Braşov. L-a invitat atunci pe arhitectul
Ghiţă Pop ca să aprecieze
ce modificări pot fi aduse locuinţei şi la ce sumă s-ar ridica cheltuielile pentru a
face casa locuibilă şi pentru
a-şi unifica familia,

A căzut şi această acuzaţie, dar Victor Jinga era arestat şi deci trebuia
condamnat. Până la urmă l-
au învinuit de legături cu naţional-ţărăniştii din jud. Braşov şi pentru vânzarea
unor cărţi pe care Securitatea
le socotea interzise. Realitatea era că în 1954, după eliberarea de la Canal,
Victor Jinga rugase pe un fost
student să-i vândă, dacă poate, câteva bucăţi din lucrarea lui, "Problemele
fundamentale ale Transilvaniei",
carte care în 1947 a servit drept documentaţie delegaţiei române la Conferinţa de
Pace de la Paris, datorită
amplului material cu privire la Transilvania. Bodeanu, din Satul Lung, studentul lui
Victor Jinga şi
consăteanul lui în acelaşi timp, a fost condamnat la 5 ani pentru că a scris la
câţiva cunoscuţi şi a trimis
cartea profesorului. Profesorul Victor Jinga a fost condamnat la 10 ani.

Iosif Scorţea, din comuna Ţânţari, a fost condamnat pentru că întreţinea relaţii cu
profesorul Jinga.

Revenind la acuzaţia de organizare a unui complot anti-statal condus de

profesorul Alexandru
Herlea, Securitatea a arestat pe preotul din Zărneşti şi la puţin timp pe doctorul
Axente Gogonea, din
aceeaşi comună. Ambii au fost forţaţi să declare lucruri neadevărate, inventate
de securitate şi completate
de fantezia bolnăvicioasă a preotului. Acesta a scris şi susţinut că doctorul
Gogonea a primit instrucţiuni de
la profesorul Herlea pentru reorganizarea PNŢ-ului, dispoziţie dată de Mihai
Popovici. Aceste instrucţiuni
ar fi fost aduse preotului, care a convocat 18 persoane în ziua de Sf. Ilie (20-7-
1954) pentru a fixa numele
celor ce vor trece la acţiune, precum şi misiunea fiecăruia. Părintele a întocmit o
schiţă, indicând locul
fiecăruia la masa unde se spunea că s-au purtat discuţiile. Numele au fost
furnizate de Securitate.

S-a întocmit dosarul de trimitere în judecată a lotului condus de profesorul Al.

Herlea sub
învinuirea de:
- sabotarea economiei naţionale;
- organizarea unei mişcări contrarevoluţionare.

Din lot au făcut parte 18 persoane printre care: Herlea Al., Ilie Piso, dr. Gogonea
Axente, Măluşca,
Lazăr Eugen, dentistul Meţianu din Zărneşti care înnebunise, ing. Tătulea,
Mardare Mateescu, avocatul dr.
Silviu Suciu (cel care-l apărase pe Mitan în procesul de drept comun), Iosif
Scorţea (ţăran din comuna Ţân-
ţari), şi alţii.

Dintre cei 18 acuzaţi de participare la masa din ziua de Sf. Ilie, numai inginerul
Tătulea fusese,
deoarece, fiind rudă cu preotul, se dusese să-l felicite.

După bătăi şi chinuri (ancheta a durat doi ani), la proces 9 persoane au

recunoscut că au fost
prezente la reuniune, indicând locul unde au stat, după schiţa predată. Erau
oameni care nu se cunoscuseră
niciodată. Acum recunoşteau că au discutat şi că au primit roluri în organizarea
complotului. Este incredibil
şi totuşi aşa s-a întâmplat, deoarece i-am întâlnit pe majoritatea acuzaţilor în
Jilava, după 1961.

Dintre acei care s-au menţinut pe linia adevărului şi au fost crunt bătuţi se
numără:
- profesorul Al. Herlea (a fost condamnat 20 de ani);
- Măluşelu, legionar din Zărneşti, a fost bătut în aşa hal, încât o lună nu a mai
putut merge, iar la
WC era purtat pe un scaun (18 ani)
- stomatologul Meţianu, bătut până la tulburarea minţii. Mergea şi îşi trăgea
palme în cap. Nu
intrase niciodată în casa din Zărneşti, unde nu s-a ţinut nici o şedinţă.
- Eugen Lazăr nu a avut o soartă mai bună. L-au călcat în picioare, au şters cu el
cimentul,
afectându-i coloana vertebrală şi l-au adus în situaţia să scuipe sânge. A primit
18 ani.

Procesul s-a judecat la Braşov de către un complet venit de la Cluj, căci

încadrarea şefului de lot,
cerută de Securitate, era pedeapsa capitală. După terminarea interogatoriilor,
profesorul Al. Herlea a cerut
preşedintelui permisiunea să aducă o probă prin care să poată stabili un alibi cert
în sensul că nu a putut
săvârşi faptele ce i se imputau. A solicitat să se controleze dosarul din prima
condamnare (1949-54), din
care se putea constata că în timpul în care dr. Gogonea Axente pretindea că a
primit instrucţiunile care au
fost discutate pe data de 20 Iulie 1954), el, Al. Herlea, se găsea în detenţiune la
colonia Poarta Albă şi în
consecinţă nu putea săvârşi infracţiunea, fiind sub cheia Securităţii.

Preşedintele a deschis dosarul şi a constatat că: "Herlea Alex., profesor

universitar, arestat pe 15
August 1949, condamnat în Noiembrie 1950 pentru art. 209 pct. II lit. a. b. c. Cod
Penal, s-a eliberat pe
ziua de 13 August 1954 de la Colonia Poarta Albă." Preşedintele a înghiţit în sec.
Era clar că nu putuse
comite infracţiunea.
Tribunalul, dacă ar fi fost de bună credinţă, ar fi trebuit să constate eroarea
judiciară (care de fapt
era o înscenare) şi să stingă pe loc acţiunea. Preşedintele, în schimb, a
suspendat şedinţa ca să se sfătuiască
cu Securitatea, să vadă ce mai este de făcut. Dacă se stingea acţiunea judiciară,
toţi urmau să fie eliberaţi,
din cauza şefului de lot de care erau legaţi. Dar cum rămânea cu cei care
recunoscuseră că participaseră la
discuţii şi că primiseră sarcini cu privire la organizare?

La redeschiderea şedinţei s-a anunţat amânarea dezbaterilor pentru a doua zi,

deoarece procurorul a
cerut audierea unui nou martor al acuzării, în persoana lui Mitan, cel care
formulase acuzaţiile de sabotaj
economic de la Banca Agricolă.

Acest martor, întrebat dacă ştie ceva despre instrucţiunile pe care Alex. Herlea le
dăduse pentru
organizarea unei acţiuni contrarevoluţionare în Ţara Bârsei, a declarat:
"Ştiu despre astfel de instrucţiuni pe care Al. Herlea le-a dat la Canal, în prezenţa
doctorului
Axente Gogonea." A lăsat astfel impresia că aceste instrucţiuni au fost transmise
de dr. Gogonea la discuţia
ce ar fi avut loc la Zărneşti.

Intâmplarea a făcut să stau cu Alexandru Herlea în această perioadă la Canal,

când el era grav
bolnav, ajungând la inapţi. Munca forţată şi teroarea ne aduseseră în situaţia în
care nu ştiam câţi mai
apucăm a doua zi. Toţi ne gândeam doar la supravieţuire. La cei de afară şi la
organizarea lor nimeni nu
mai visa. Acest martor Mitan a plecat din colonie înainte de închiderea canalului,
iar doctorul Gogonea în
Iulie 1953. Era evident că aveam de-a face cu a doua declaraţie mincinoasă,
cerută de Securitate, pentru a
nu elibera pe cei arestaţi. O vom constata şi mai târziu când doctorul Gogonea,
mustrat de conştiinţă, va
scrie că a minţit.

Dar procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru Al. Herlea şi pedepse foarte
grele pentru acei
care nu recunoscuseră acuzaţiile Securităţii.

Avocatul Ghiţă Voişeanu, cel care a pledat pentru acuzatul principal, a avut mult
curaj, în timp ce
restul s-au mulţumit să ceară circumstanţe atenuante. La întoarcerea lor la Cluj,
el a călătorit în acelaşi
compartiment cu preşedintele tribunalului. Cu această ocazie a căutat, pe cale
privată, să-i arate
preşedintelui că Al. Herlea nu era vinovat, la care a primit următorul răspuns: "Ar
fi bine să nu mai pledaţi
în astfel de procese politice."

In timpul anchetei, Securitatea a urmărit să facă o legătură între această

înscenare de la Braşov şi
cea pe care o vom vedea montată la Dudeşti-Cioplea. Legătura trebuia efectuată
între Mihai Popovici, care
venise la Braşov în 1956 să viziteze mormintele străbunilor, şi faptul că a stat să
se odihnească câteva
săptămâni la Ştefan Petcu, din suburbia Bucureştiului.

ALT LOT NAŢIONAL-ŢĂRĂNESC

In anul 1955 a venit de la închisoare Mihai Popovici, vicepreşedintele Partidului

Naţional
Ţărănesc. Locuia în două cămăruţe foarte modeste, pe lângă Academia
Comercială.

Într-una din zile, prinţul inginer Banu Ghica (Şerban), l-a întâlnit pe Fănică Petcu
pe bulevard şi,
zor-nevoie, l-a dus să-l vadă pe conu Mişu. Dintr-una în alta, coana Adelica a
început să se plângă că Mihai
stă toată ziua în casă şi că nu are posibilitatea să meargă undeva, într-o curte
liniştită, cu aer şi soare pentru
a face puţină mişcare.
- Asta nu e o problemă, a intervenit Banu Ghica. Prietenul nostru Fănică are la
Dudeşti-Cioplea o
casă cu o curte minunată, unde conu Mişu poate să guste din plin viaţa de la
ţară. De mâine să meargă
acolo.

Fănică le-a spus că are loc suficient, mâncare, dar nu are cine să se ocupe de el:
mama lui e ţărancă,
prinsă toată ziua cu treburile gospodăreşti.

A doua zi, când Fănică Petcu a venit de la câmp, l-a găsit pe conu Mişu instalat.
Seara, casa lui
Petcu s-a transformat în "cenaclu". Lumea venea să-l vadă pe vicepreşedintele
Partidului Naţional
Ţărănesc.

Nu puteau să vorbească cu el, pentru că nu auzea. Atunci l-au rugat pe conu

Mişu să le povestească
din perioada revoluţiei de la 1848 până la Unirea din 1918. Vorbea foarte frumos
bătrânul.
Aşa a petrecut conu Mişu viaţa la ţară timp îndelungat.
Anii au trecut.

In 1958, când s-a hotărît arestarea tuturor adversarilor politici care mai erau în
viaţă, securitatea s-a
oprit şi la Dudeşti-Cioplea. Au confecţionat o organizaţie căreia i-au dat ca
obiectiv "răsturnarea
regimului". Mihai Popovici a fost socotit inspirator.
Lui Costică Brânzoi, vechi fruntaş PNŢ, i s-a atribuit rolul de organizator, fapt
pentru care a fost
condamnat la 10 ani.

"Finanţarea" organizaţiei i-a revenit lui Fănică Petcu, care a primit 7 ani
condamnare.

Bătrânul Mihai Popovici nu a mai putut fi arestat, în schimb lotul a fost mărit cu
încă 4-5 persoane,
printre care: Jenică Dumitrescu, maiorul Florea, Niţă, etc.

Securitatea a scos la lumină un complot în toată regula. Membrii aşa-zisei

organizaţii au luat
drumul închisorilor până în 1964.

ÎNCHISOAREA DE EXTERMINARE: RÂMNICUL SĂRAT

Inchisoare cu trist renume în istoria neamului românesc. Aici s-a torturat fără
milă, fără remuşcare,
până la moarte. In acest loc de supliciu, sub conducerea directă a Ministerului de
interne, s-a făcut un fel de
depozit-laborator unde s-au experimentat metodele de exterminare asupra a 40
de persoane, începând cu
anul 1957.

Până în 1956 această închisoare a fost destinată legionarilor. După marea grevă
din Aiud, din
primăvara anului 1957, s-a trecut la pedepsirea celor socotiţi recalcitranţi. Circa
120 de deţinuţi au plecat
din Aiud, cu 2 destinaţii: Gherla 100 şi Râmnicul Sărat 20 de deţinuţi. Scopul era
unul: izolarea completă şi
distrugerea lor. La Gherla, după un an de regim sever l-au scos pe Niki Cojocaru
bolnav de T.B.C.

La Râmnicul Sărat izolarea a durat 2.200 de zile. In lotul care a venit aici se aflau
Vasilică
Munteanu şi Ovidiu Borcea, cei care declanşaseră greva. Au mai fost aduşi şi
supravieţuitorii de Ia Sighet,
care au refuzat compromisuri. Se ştie că de acolo Tătărăscu şi câţiva din oamenii
lui au plecat după moartea
lui Iuliu Maniu. Deasemenea Titel Petrescu, după ce a semnat o declaraţie, a fost
eliberat împreună cu
partizanii lui. Ceilalţi au luat drumul Râmnicului Sărat pentru 2.200 de zile,
deoarece spiritul Genevei nu
mai era la modă.

Conducerea închisorii de la Râmnicul Sărat o avea un anume Vişinescu, ofiţer de

securitate. Este
aceeaşi persoană cu politicul care a chinuit deţinutele politice la Mislea. Şi a mai
făcut parte din plutonul
de execuţie al Mareşalului Ion Antonescu. Nu prea înalt de stat, cu o figură de
brută, Vişinescu avea mâini
scurte şi groase, cu degetele ca nişte cârnaţi. Exact ca ale lui Ceauşescu. Avea
satisfacţia să bată personal.

Dumitrescu, un zis doctor, o fiară, a fost câtva timp pe acolo, şi a dispărut, fiind
înlocuit de un
doctor care venea de la Văcăreşti. Boboc era sanitarul care se îngrijea de
"sănătatea" bolnavilor. El i-a
întrecut pe cei mai buni specialişti ai securităţii. Când făcea injecţii, le făcea direct
prin pantaloni. Dacă
venea să te întrebe ce vrei, îi vedeai acul siringii ieşit prin buzunarul halatului.
Purta nişte cizme murdare de
bălegar, de parcă aveai impresia că venea de la grajd. Când se întâmpla să-ţi
dea vreo pastilă, o împingea cu
vârful cizmei pe sub uşă.

Păduraru, şeful de secţie, o altă brută care se străduia să-şi întreacă superiorii
prin găsirea de noi
metode de tortură. Simţea deosebită plăcere când, în timpul discuţiei, reuşea să-
ţi dea drumul la lacăt pe
picior. Nu era chiar plăcut să-ţi cadă o greutate de 7-800 grame, de la un metru
înălţime. Şi numai atunci
plutonierul râdea cu haz.

Inchisoarea avea parter şi etaj, în total 36 de celule. Izolarea era completă.

Fiecare, singur în celulă.
O singură excepţie s-a putut observa în decurs de 6 ani: profesorul D. Tomescu
şi Titus Dragoş au stat în
aceeaşi celulă. Schimbarea nu se făcea decât de Bucureşti. La Râmnicul Sărat
fiecare venea cu repartiţie
precisă şi nu putea fi schimbat. La alte închisori, când cineva părăsea o celulă,
fie temporar, ea era ocupată
de alţii. Aici rămânea liberă cu anii. Exemplul celulei 18: titularul preotul Mihai
Balica, având nevoie
urgentă de o operaţie la cap, a fost transportat cu aprobarea Ministerului de
interne la spitalul închisorii
Văcăreşti. Timp de un an şi jumătate cât a stat acolo, celula a rămas goală. La
întoarcere, Mihai Balica şi-a
reocupat celula 18.

In Aiud, închisoare cu regim foarte sever, locuiau câte 3-4 deţinuţi, ani de zile. La
o nouă
reorganizare se întâmpla să fii iarăşi cu 3-4 persoane, din care unul tot dintre cei
vechi, din celula de mai
înainte. La Râmnicul Sărat nu se făceau reorganizări şi au stat de unul singur
timp de 2.200 de zile. Aici nu
aveai cu cine schimba un cuvânt. Nu aveai voie să vorbeşti nici singur pentru a
verifica dacă nu ţi-ai pierdut
vocea.
Celula avea o fereastră care era acoperită de un oblon de scândură. Lumina de
afară nu pătrundea,
iar geamul nu era nevoie să fie deschis pentru că pe lângă el şuiera vântul. In
interior se găsea o masă de
lemn, un scăunel, tot de lemn, pat de fier, o cană de apă de 3 litri, o tinetă şi o
sobă. Patul era aşezat sub
fereastră şi pe el se găseau: o saltea fără paie, o pernă fără paie, un cearceaf
rupt şi o pătură uzată şi ruptă.
Scăunelul nu avea picioarele egale, pentru a nu putea să-ţi ţii echilibrul decât cu
atenţie, neputându-te gândi
la altceva. Echipamentul se compunea din: o zdreanţă de cămaşa, veston şi
pantaloni vărgaţi şi rupţi,
chiloţi, bonetă, obiele subţiri, un prosop cazon, o batistă cazonă, o pereche de
bocanci rupţi şi o manta
zeghe, mai subţire decât vestonul, dar numai pe timp de iarnă. Deţinutul nu avea
voie să aibă lenjerie de
schimb.

Dormitul se făcea cu capul la geam, în chilot şi cămaşă. Mâinile trebuiau scoase

peste pătură.
Zăpada ce intra în timpul nopţii, se scutura dimineaţa de pe pătură. Aşa s-a
dormit în timpul celor 7 ierni
cât a durat Râmnicul Sărat. Şi niciodată nu au fost reparate ferestrele. Frigul, de
tremurat, ţinea din
Septembrie până în luna Mai-Iunie. Celulele aveau o sobă de teracotă bună în
cazul că ar fi fost foc. Se
dădeau 2 surcele şi o găleată cu praf de cărbune, pe care deţinuţii trebuiau să-l
transforme în cocoloaşe, cu
ajutorul apei. După ce erau lăsate să se usuce o zi, numai după aceea puteau să
se pună pe foc. Altfel nu
ardeau cele 5-6 cocoloaşe din praf de brichete. Când gerul era mai mare, se da
în bătaie de joc nişte praf
amestecat cu smoală. Aceasta se topea pe foc şi îl stingea. Celula se umplea de
fum şi trebuia să deschizi
fereastra. Mâncarea. Dimineaţa se servea o felie de pâine de 60-70 grame şi un
polonic de surogat de cafea
de circa 250 grame. Odată pe săptămână se da o bucăţică de marmeladă de
mărimea unui cub de zahăr şi
care era aşteptată ca eliberarea.

Dejunul. O bucată de mămăligă moale şi o gamelă cu ceva ce nu era nici

mâncare, nici ciorbă.
Aducea mai mult a spălătură de vase, în care s-au scurs resturile de mâncare.
Era fără culoare, fără gust,
fără grăsime şi fără ceva înăuntru. Şi totuşi învârtind cu lingura puteai găsi, fie un
cartof jupuit puţin, fie un
cotor de varză sau nişte boabe de arpacaş. Singura calitate: puţin călduţă. Altfel
nu s-ar fi putut mânca.
Carne se dădea odată sau, în cel mai fericit caz, de două ori pe săptămână.
Bineînţeles, de cea mai proastă
calitate.
La o vizită a comandantului şi a procurorului s-a cerut să se dea şi ceva
verdeţuri. Timp de o lună
s-a dat zilnic, la prânz, spanac fiert în apă, fără sare sau grăsime, de înverziseră
oamenii şi la faţă şi la tot
ce ieşea din ei.
Seara se servea o gamelă de supă uşoară, fără pâine sau mămăligă.
Acest regim alimentar nu a durat o zi, o săptămână, o lună. A ţinut tot timpul celor
2.200 de zile.

Baia. Se făcea din când în când şi, de preferinţă, iarna. Era o regulă: baia
individuală. Celulă cu
celulă. Gardianul te anunţa, iar deţinutul imediat trebuia să se dezbrace şi să
aştepte în cămaşa şi chiloţi,
până se întorcea vecinul. Iarna îngheţai aşteptând. Drumul trebuia făcut în fugă,
indiferent de vârsta pe care
o aveai. Acei care alunecau erau ajutaţi să se ridice în înjurături şi lovituri de
cizmă. Camera de baie era o
celulă mai mare, cu pereţii vopsiţi în negru, şi avea aceeaşi temperatură cu
celularul. Un gardian intra şi
manevra robineţii. Pentru că era frig, el era în uniforma de iarnă: manta, căciulă
îmblănită, şubă groasă,
mânuşi şi pâslari peste cizme. Deţinutul dârdâia dezbrăcat. După ce da drumul
la puţină apă, ca să facă
economie, ordona: Săpuneşte-te. Nu apucai să te săpuneşti, că da drumul la
apă. Ori fierbinte, ori rece, nu-l
interesa. Sigur este că îşi bătea joc de oameni şi făcea haz. Nu apucai să dai
săpunul jos şi vocea autoritară
îţi comanda: marş în celulă. Pe drum, plutonierul Păduraru obişnuia să lovească
pe deţinuţi cu furtunul pe
pielea goală şi udă. Niciodată nu se reuşea să se spele întregul schelet. Ajunşi în
celulă, deţinuţii trebuiau
să se şteargă repede. Dar cu ce? Aveau un prosop care nu era mai mare decât
batista şi nici mai gros sau
mai subţire ca ea. Apa se zvânta pe ei, în timp ce se îmbrăcau uzi. Şi începea
tremuratul. Iarna la Râmnicul
Sărat, baia era o pedeapsă în plus.

Plimbarea de asemenea individuală. Aici nimic nu se făcea în grup. La Râmnicul

Sărat s-a aplicat
cel mai sever secret. Nimeni nu trebuia să ştie cine vine, cine pleacă, cine îi este
vecin sau cine a murit.
Aceasta a fost închisoarea care a excelat prin cea mai sinistră linişte, unde şi
gardienii trebuiau să umble în
papuci ca să nu fie auziţi, şi să-ţi vorbească în şoaptă. Aici parcă se dormea
somnul de veci. Numai vocea
lui ION MIHALACHE spărgea liniştea celularului, protestând împotriva abuzurilor.

Se ieşea celulă cu celulă, adică plimbare individuală timp de 15 minute. Au trecut

şi luni de zile
când nu au fost scoşi. Mergeai cu capul în jos. Nu aveai voie să priveşti spre
ferestre. Supravegherea o
făcea santinela din turelă. Când i se părea ceva, bătea în clopot şi venea
gardianul care te ducea direct la
izolare.

Pentru a certifica cele spuse am să relatez dintr-o scrisoare a lui Ovidiu Borcea,
care a stat tot
timpul la Râmnicul Sărat, adică 2.200 de zile, singur, ca toţi ceilalţi.
"Mâncarea era de exterminare. Acolo se murea de foame, de frig, din cauza
bătăilor. Erai
îngropat de viu, nemumifiat. Foamea te măcina zi de zi, nervii se toceau. După 6
ani am ajuns la Botoşani,
categorisit distrofic. Cămaşa de pe mine o aveam de 4 ani. Era ca o apărătoare
de muşte şi dacă protestam
să nu mi-o ia la spălat că se rupe, îmi spuneau că trebuie să fim "igienici". Din
când în când îmi da un
mosor cu aţă ca să cos fâşie de fâşie. Dar pânza era aşa de putredă că aţa o
rupea şi mai rău. Arătam ca
Garda elveţiană de la Vatican, numai în panglici. Când le spuneam că nu mai am
cămaşa pe mine, îmi
răspundeau că e mai bună ca a celui de la celula 4; acolo se afla Jenică Arnăutu.
Aici erai pedepsit pentru
orice. Dacă te-ai sculat de pe scăunel şi din greşeală s-a răsturnat, te pedepsea
sub motivul că ai făcut-o
intenţionat ca să comunici ceva. De fapt viaţa în închisori se menţinea numai cu
ajutorul informaţiilor. Şi
noi transmiteam în alfabetul Morse. La un moment dat ne-au depărtat paturile de
la perete ca să nu mai
comunicăm. Atunci am recurs la tuse. Tuşeam în Morse, sub pretextul că sunt
bolnav. Doctor nu aveam. Şi
am ţinut-o aşa câtva timp. De la 9 seara până la ora 10, ţineam recital de ştiri, de
răsuna tot celularul. Nici
cei bolnavi cu adevărat nu mai tuşeau între aceste ore. M-au prins până la urmă
cu un turnător de drept
comun, pe care l-au ţinut în celularul nostru 2 săptămâni. Era telegrafist şi a
reuşit să descifreze
transmiterile.

In plină iarnă m-au dus în catacombele de sub închisoare, dezbrăcat la piele. M-

au legat cu mâinile
şi picioarele între capetele unui pat de fier şi m-a bătut personal Vişinescu, până
a dat sângele din mine.
Trei zile la rând, acelaşi supliciu. După aceea m-au dus în celula 3, lângă Nelu şi
Mihai. In aceeaşi zi m-au
prins din nou şi iar m-au dus la bătaie.

Am primit şi îngrijire medicală, dar nu pentru bătaia pe care am încasat-o în

nenumărate rânduri.
Din cauza frigului mi-au degerat picioarele în iarna lui 1959-60. La aceasta au
contribuit: bocancii cu găuri
în talpă, lipsa ciorapilor şi cimentul de pe jos. Sanitarul Boboc mi-a dat un tub de
jecolan, fiindcă a văzut
că-mi cădea pielea de pe degete. Mi-a mai adus odată nişte pastile pentru dureri
de stomac, şi mi le-a pus
jos, lângă uşă, pentru ca să mi le dea gardianul, la cafea. Hoţii care au măturat
celularul le-au plimbat cu
mătura pe culoar, iar gardianul, mai târziu, a deschis uşa şi le-a împins uşor cu
piciorul ca să nu se
murdărească.„Erau pline de mizeria de pe sală. Dar ce mai conta pe lângă tonele
de infecţii pe care le-am
înghiţit?

Timp de şase ani am purtat o pereche de bocanci care nu mai aveau talpă. Şi
aceasta din cauza
celor 5 paşi pe care îi făceam între fereastră şi uşă. In locul în care te întorceai,
pe tocul de la bocancii rupţi
în talpă, se făcuse groapă în cimentul din celulă. în gaura din talpă am pus un tub
de pastă de dinţi, turtit ca
să nu stau cu piciorul direct pe ciment. Când am arătat gardienilor cât de rupţi
erau bocancii, m-au luat la
bătaie zicând că special am introdus tubul acolo ca să rup bocancii clasei
muncitoare.

Nici astăzi nu pot să realizez ce fel de făpturi au fost aceşti gardieni, ofiţeri şi
miniştri, care au
putut să terorizeze nişte oameni lipsiţi de apărare, sau care în cel mai rău caz se
apărau cu cuvântul! Sau
din ce plămadă au prins viaţă! "

Am reuşit să stau de vorbă cu 14 persoane dintre cele care au trecut pe acolo, de

unde nimeni nu
spera să mai scape. Ceea ce este mai important, este faptul că în Martie 1963,
după ce a fost omorît ION
MIHALACHE, toţi cei care au plecat de acolo au avut conştiinţa curată, şi cu
fruntea sus puteau să
privească în ochi pe ceilalţi. Au fost dărâmaţi fiziceşte, dar nu moraliceşte.

Incă o relatare a unui supravieţuitor:

"Râmnicul Sărat a fost cea mai tragică închisoare prin regimul ei, nemaiîntâlnit ca
duritate şi ca
durată. Dacă nu are faima Aiudului prin care deasemenea am trecut până în anul
1957, se datoreşte faptului
că închisoarea este infinit mai mică şi a purtat pe conştiinţa ei un număr mai mic
de deţinuţi, trimişi acolo
pentru a nu se mai întoarce vreodată. Nu este tot una să mori cu 4-5 oameni într-
o celulă, ori să mori
singur, după 6 ani de chin. A fost drumul fără întoarcere, închisoarea fără
speranţă, din care numai un
miracol neprevăzut de comunişti ne-a scos pe cei care am mai rămas. Un chin
sau o durere se împarte şi se
suportă mai uşor între mai mulţi decât numai cu tine însuţi, când începi să uiţi
numărătoarea zilelor, iar anii
îi socoti după trecerea anotimpurilor. Şi dacă peste acea linişte de mormânt din
închisoarea cu 36 de celule
şi 36 de deţinuţi, unde nici supraveghetorii nu aveau scaun să se aşeze pentru ca
să poată pândi ziua şi
noaptea, mai adaugi şi foamea, frigul, bătăile, izolările, singurătatea,
contabilitatea morţilor, lipsa de
informaţii, necunoscutul zilei de mâine, tăcerea sinistră şi lipsa de speranţă nu-ţi
mai rămâne decât singurul
"succes" că nu ai crăpat tu, înaintea colegului tău, a celui mai bun prieten...

Dacă Piteştiul s-a caracterizat prin violenţa colectivă, Râmnicul Sărat a excelat
prin moartea
individuală într-un regim de exterminare "a la longue", o altă metodă inventată de
uneltele K.G.B."

In programul administraţiei intra şi "bătaia pe înfundat". Deodată se deschidea

uşa şi năvăleau
peste tine şi începeau să te bată din senin. Alteori, deşi erai aşezat pe scaunul
şubred, la fel se deschidea uşa
şi aruncau o găleată cu apă pe deţinut. Teroarea aceasta permanentă i-a
îmbolnăvit de nervi pe foarte mulţi.
Printre cei mai grav şocaţi era Niki Vâlsan.

Printre cei care au fost bătuţi în nenumărate rânduri şi în mod barbar s-au
numărat: Jenică Arnăutu,
Ovidiu Borcea, Costică Hagea, Ilie Lazăr, Ion Mihalache, Vasilică Munteanu, Ion
Petrovici, Niki Vâlsan.
De fapt nu a scăpat nimeni nebătut. Dacă în Aiud generalul Constantin Pantazi a
ripostat când a fost înjurat
de gardian: "Eu sunt generalul Pantazi şi nu-ţi permit să mă înjuri!", la Râmnicul
Sărat a fost lovit, şi lovit a
continuat să protesteze.

Protestul cel mai energic împotriva regimului de exterminare l-a făcut Jenică
Arnăutu. A intrat în
greva foamei şi după 132 de zile de grevă, timp în care a fost bătut, chinuit cu
furtunul pentru alimentare
forţată, a murit.

Ilie Lazăr şi Ion Mihalache, deoarece au refuzat să semneze în 1955 o declaraţie

prin care să
recunoască realizările regimului şi în principal că problema ţărănească şi-a găsit
rezolvarea în programul
Partidului Comunist, au fost aduşi la Râmnic, unde chinul a devenit permanent.

Ion Mihalache a fost omorit pe data de 5 Martie 1963; Borcea Ovidiu, martor
local, care a stat ani
de zile în faţa celulei lui, relatează:" Acest OM, care a fost un exemplu de
comportament, nu a murit de
moarte naturală. El a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână
un simbol al rezistenţei
româneşti. In nenumărate rânduri a protestat, făcând să răsune tot celularul.
Ofiţerul politic şi comandantul
Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu
i-au acordat îngrijire
medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am
supravegheat celula prin cele
şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă. Pe Ion Mihalache îl băteau
zilnic în celulă, până şi-a dat
duhul. Dacă n-aş fi fost de faţă, această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în
lumea liberă, am datoria să
anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele:
"Fraţilor, aici este Ion
Mihalache. Mă omoară!", au răsunat zilnic în celular. Această crimă nu poate fi
uitată."

Această crimă s-a săvârşit la peste un an de când în Aiud şi celelalte închisori

începuseră să se
topească bronzurile. La Râmnicul Sărat, bronzul ION MIHALACHE a rezistat
temperaturii securităţii. A
preferat să fie exterminat decât să se topească.

După moartea lui Iuliu Maniu s-a desfiinţat închisoarea Sighet şi sub spectrul
tratativelor de la
Geneva, guvernul comunist a căutat dialogul cu unii fruntaşi politici, cărora a
încercat să le smulgă
declaraţii de recunoaştere a realizărilor regimului. De la unii le-a obţinut: Titel
Petrecu a făcut-o, iar
oamenii lui au ieşit din închisori, Gută Tătărăscu a făcut-o şi adepţii lui au ieşit de
asemenea.

După moartea lui Ion Mihalache, tot sub presiunea internaţională, acelaşi guvern
comunist a
încercat să nu-i scape în libertate pe fruntaşii politici care mai erau în viaţă, fără
să semneze capitularea. Şi
foarte mulţi au semnat.

Când în luna Martie 1963 s-a hotărît desfiinţarea acestei închisori de

exterminare, prin celule au
mai fost găsiţi "19". Pentru a căuta să-i terorizeze, fiecare supravieţuitor a fost
transportat singur în maşină
până la vagonul dubă care i-a transferat. Ajunşi la Jilava, au fost triaţi: cea mai
mare parte la spitalul
Văcăreşti, trei au rămas pe loc, iar restul la Gherla şi la Botoşani.

Toţi au trebuit să treacă prin a doua fază a reeducării; din ei s-au mai găsit câţiva
care au spus "nu"
sistemului de pervertire, şi au ieşit cu fruntea sus la 1 August 1964.

Cu concursul supravieţuitorilor am reuşit să reconstitui lista celor ce au cunoscut

regimul de
exterminare de la Râmnicul Sărat.

Aldea Aurel, general, ministru de interne, mort în închisoare, Adamescu Nicolae,

avocat din
Bucureşti, trimis în Bărăgan, Anca Victor, avocat din Bucureşti, Arnăutu Jean,
ofiţer, omorît în greva
foamei, Alexandrini F., ministru tătărăscian sub comunişti, Bărbuş Ion, student,
preşedintele tineretului
universitar P.N.Ţ., Balica Mihai, preot ortodox din Bucureşti, Borcea Ion-Ovidiu,
condamnat 20 de ani
temniţă grea la vârsta de 20 de ani, Bratu Alexandru, avocat din Bucureşti, a stat
puţin înainte de a-l trimite
cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, Boşca Mălin, condamnat la muncă silnică pe
viaţă în procesul
sumanelor negre, Constantin Constantin, general, Coposu Cornel, secretar
general adjunct al P.N.Ţ.,
Dobre Gheorghe, general, ministru, omorît în închisoare, Dragoş Titus, avocat,
fost ministru, Dobrescu
Aurel, membru în delegaţia permanentă P.N.Ţ., fost ministru , exterminat în
închisoare, Diaconescu Ion,
inginer, nepotul lui Ion Mihalache, Godo Mihai, preot catolic, bolnav de T.B.C.,
din cauza regimului, Guiţă
Sever, din Cluj, Hagea Constantin, ziarist, exterminat, Iacobici Iosif, general,
ministru, şeful Mare lui stat
major al armatei, Lazăr Ilie, avocat, "Tribunul Maramureşului", Lugojanu Ion, fost
ministru, exterminat,
Mihalache Ion, Preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc, exterminat,
Jienescu Gheorghe, general de
aviaţie, ministru, Munteanu Vasilică, ziarist din Braşov, Rădulescu Pogoneanu
(Piky), consilier în
ministerul de externe, exterminat în 1962, Pantazi Constantin, general, ministru,
exterminat în 23 Ianuarie
1959, Petrovici Ion, ministru, profesor universitar, Petrescu-Marinaru, ţăran din
Pucheni-Prahova, Puiu Ion,
inginer, Preşedintele Tineretului naţional ţărănist, Rădulescu Octavian, un
socialist, Roxin A., avocat,
membru în delegaţia permanentă P.N.Ţ., exterminat, Simionescu Gheorghe,
avocat, fruntaş P.N.Ţ.,
Stoenescu Nicolae, general, ministru, Ştefănescu Lazăr, învăţător din Nucet-
Dâmboviţa, colaborator al
regimului comunist, Vâlsan Miki, un tânăr care s-a îmbolnăvit din cauza
regimului, Visa Augustin tot
preşedinte al Tineretului naţional ţărănesc, a fost adus din deportare din Rusia,
Tomescu Petre, profesor
universitar, fost ministru, Velţian Cornel, fruntaş P.N.Ţ., Waltner Iosif, preot
romano-catolic în Mehala-
Timişoara.Şi o secătură care a distrus România: Vasile Luca.

HUNEDOARA

Acest centru muncitoresc, cu rădăcini adânci în istoria strămoşească, a cunoscut

din plin teroarea
exercitată de comunişti. Urmaşii Dacilor s-au văzut loviţi şi daţi afară de pe
bucata de pământ sau din
uzinele de unde îşi câştigau existenţa, pentru ei şi pentru copilaşi.

Incă de la instaurarea celor fără Neam şi Dumnezeu, hunedorenii au fost arestaţi

şi aruncaţi în
închisori, la început în perioada premergătoare alegerilor din 1946 pentru a
intimida populaţia, după aceea
din nou prigoniţi spre a putea forţa înscrierea în gospodăriile colective.

Printre cei întâlniţi se găseau:

- Minierii din regiunea Brad, Criscior, Gura Barza, care au declarat grevă în 1946.
Sute de muncitori
au fost arestaţi, dintre care amintesc pe Julea şi Brătianu (străin de conducerea
liberală) trecuţi prin
închisoarea Văcăreşti.
- Minierii din centrul Ghelar-Teliuc, având printre ei pe preotul Florea (din Ghelar)
şi pe un
muncitor Patru, au fost smulşi din locurile de baştină, pornind pe drumul
închisorilor. Şi ei au trecut în
perioada 1947 prin închisoarea Văcăreşti.

Am amintit de rezistenţa ţăranilor şi muncitorilor începută după 1948 şi înăbuşită

în sânge.
Un nou val de arestări a avut loc după 1958, când s-a făcut simţită recrudescenţa
teroarei pe tot
cuprinsul Ţării. Cu această ocazie, printre numeroasele grupuri de arestaţi a fost
unul de 75 persoane,
judecate în 3 loturi de câte 25 deţinuţi politici. Conducătorul acestei zise
organizaţii confecţionată de
securitatea din Deva, a fost un anume Nistor Ion, maistru turnător la Uzinele
Hunedoara, care era bolnav,
atins de schizofrenie. în nenumărate rânduri el s-a dus la directorul Băncii
Naţionale şi i-a solicitat credite
pentru înfiinţarea unei întreprinderi particulare, voind cu ajutorul ei să fericească
muncitorii ce nu aveau pe
unde dormi. I s-a spus că aşa ceva nu se poate sub un regim comunist. Dar
pentru că vorbea vrute şi nevrute
şi vizita foarte multă lume căreia îi spunea fel de fel de idei năstruşnice, Nistor
Ion a intrat în orbita
securităţii care l-a arestat. Omul a început să facă scandal în arestul securităţii de
la Deva. I s-a spus că nu
este arestat şi că într-o săptămână va fi eliberat, dar ca să-i verifice sinceritatea,
să le indice persoanele cu
care a discutat problemele ce-l frământă. Luat cu binişorul, Nistor Ion s-a apucat
să indice zeci de oameni,
cărora le împărtăşise câte ceva, şi pe alţii pe care îi cunoştea, pentru a-şi dovedi
sinceritatea. Aceştia au fost
imediat arestaţi. La rândul lor, fiind supuşi la torturi au vorbit despre alţii, care de
asemenea au luat drumul
securităţii.
Securitatea era preocupată de data aceasta mai ales de preoţii care se bucurau
de respectul
populaţiei. Prin chinuri urmăreau să le smulgă declaraţii despre tainele
încredinţate în timpul spovedaniei.
Numărul arestaţilor creştea văzând cu ochii. Printre ei s-a găsit şi Moldovan Ion,
impiegat CFR la gara Aurel
Vlaicu. Acesta avea obiceiul să încurajeze călătorii, când pe unul, când pe altul,
până sosea trenul. Unora le
spunea că acei care sunt împotriva regimului se vor cunoaşte, când se va
schimba situaţia, după un bănuţ
care avea, după spusele lui, un triunghi. Probabil era dintr-o emisiune mai veche.
El a oferit unora un astfel
de bănuţ. Când a fost arestat şi după ce a fost bătut bine, i-a declarat pe toţi
posesorii acestor simboluri de
rezistenţă.

Astfel numarul celor arestaţi a crescut până la 75 de persoane.

Dintre ei, patru au fost condamnaţi la moarte: Nistor Ion care înnebunise şi urla în
permanenţă;
impiegatul CFR, Moldova Ion; un şofer de 18-20 ani, angajat la o exploatare din
regiune şi căruia cineva, pe
care aproape nu-l mai cunoştea, i-a spus că va apela la el într-o zi pentru a
transporta nişte muniţie, omul
crezând că e vorba de ceva dinamită care se folosea la carierele şi minele din
apropiere; al patrulea, după
relatări, era un om de circa 40 de ani.

După proces sentinţele, în cele trei loturi judecate, s-au citit în holul închisorii. In
afară de cele 4
condamnări la moarte şi două la 3 şi 5 ani, restul au primit pedepse între 10 ani şi
muncă silnică pe viaţă. O
femeie, condamnată împreună cu soţul ei la pedeapsa maximă, la auzul
pedepselor a strigat: Ăsta-i teatru, nu
tribunal.

Dintre condamnaţi s-au reţinut numele următorilor:

Bojescu Filaret, preot catolic, Boţiş Adrian, din Hunedoara, Bursan Constantin,
deputat, exterminat
în Jilava în anul 1963, Dima, protopop ortodox din Petroşani, Has F., Isac Victor,
profesor din comuna
Zlaşi, jud. Hunedoara, Tarcea Gheorghe, preot din comuna Balşa, exterminat la
Aiud în 1962, Tomescu Ion,
preot din comuna Balşa de pe valea Geoagiului, exterminat în lagărul Salcia, în
anul 1961.

Dintre anchetatori au fost reţinute următoarele nume:

Staicu Petre, originar din Sebeş, Galbeni Vasile din Hunedoara, Hess, care după
câtva timp a fost
arestat.

Tot din acest judeţ mai trebuie amintit fotograful Bach, din Ghelar, care, fiind
inclus într-un lot de
înaltă trădare şi spionaj, a fost împuşcat la Bucureşti, în Valea Piersicilor.

In continuare oamenii din judeţ au fost terorizaţi de securitate. Erau urmăriţi,

vizitaţi acasă, la
servici, peste tot unde mergeau. Li se cerea să dea informaţii, iar dacă refuzau
erau ameninţaţi că refuză
mâna întinsă şi li se atrăgea atenţia: "Dacă vei spune ceva din discuţiile noastre,
vei fi judecat după legile
nescrise ale poporului". Aceştia, de sigur, reprezintă o infimă parte din numărul
extraordinar de mare al
celor ridicaţi de pe plaiurile hunedorene.

Tot pe la securitatea din Deva a mai trecut un alt lot format din foştii deţinuţi
politici care, după
eliberarea din închisori între 1955-57 căutau să găsească ceva de lucru pentru a
putea supravieţui.
Inginerul Aurel Şeitan, cunoscut ca unul ce a făcut numai bine pe la locurile de
muncă de la Canal, a
reuşit după eliberare să plece în provincie şi să se angajeze în calitate de
coordonator al lucrărilor de
construcţii de la Uzinele Hunedoara, Vlahiţa, Călan şi Nădrag. Fiind în această
funcţie, Aurel Şeitan a reuşit
să adune mulţi din foştii deţinuţi politici, pe care regimul comunist îi lăsase
muritori de foame (foşti avocaţi,
ofiţeri, profesori, etc). Unii dintre ei erau din nou urmăriţi de securitate şi aici, pe
aceste şantiere, au găsit
înţelegerea cuvenită de a mai câştiga timp şi pâine.

Securitatea a reuşit să-i descopere, deoarece după 1958 când s-a trecut la
arestarea tuturor celor ce
aveau cazier politic, a înscenat după metodele binecunoscute un proces. Motivul
inventat a fost de sabotaj
economic, pentru a nu se spune că se arestează pentru probleme politice.

Numărul celor arestaţi în acest lot a fost de 25 persoane, care au fost purtate prin
beciurile
securităţilor din Deva, Tg. Mureş şi Timişoara. După aproape trei ani de torturi au
fost judecaţi şi
condamnaţi la pedepse foarte mari, mergând până la încadrarea la pedeapsa cu
moartea pentru patru dintre
arestaţi.

O altă figură luminoasă a intelectualităţii din Hunedoara, profesorul I. C. Stoica,

directorul liceului
pedagogic din Deva, a fost condamnat la 18 ani muncă silnică deoarece a refuzat
să primească în corpul
profesoral pe un învăţător trimis cu recomandaţie de Petru Groza. Apostrofându-
l, i-a spus acestui învăţător:
"Mergi la cel ce te-a trimis şi comunică-i hotărîrea mea de a nu primi recomandări
şi sfaturi de la unul lipsit
de moralitate, vândut intereselor Moscovei şi spărgător al unităţii ardelene în
aceste momente când este
ameninţată fiinţa neamului românesc."

Eliberat bolnav din închisoare, profesorul I. C. Stoica a continuat să fie mereu

sub supravegherea
securităţii, învinuit că îşi scrie memoriile în care arată fărădelegile regimului
comunist, a fost rearestat timp
de 3 luni. Istovit din cauza anchetelor, a fost aruncat afară din închisoarea de la
Deva pentru a muri în marea
închisoare a Ţării Româneşti. Plecarea Ruşilor a antrenat, pe lângă procesele
politice şi altele de sabotaj
vizând subminarea economiei naţionale. Regimul comunist avea nevoie să
timoreze populaţia. Astfel începe
să se însceneze o serie de procese ale conducerilor întreprinderilor la a căror
direcţie se găseau membri de
partid privilegiaţi şi pe deasupra bine plătiţi. Prin închisori încep să-şi facă apariţia
funcţionari de la:
Comerţul exterior, Comcar, Prodexport, Agroexport, Metalimport, Centrala
industriei zahărului, Fabrica de
rulmenţi.

Ca o remarcă subliniem faptul că toate aceste întreprinderi aveau legături cu

străinătatea. Dintre cei
arestaţi mulţi erau evrei sau cu rude rămase în străinătate. Cei implicaţi în aceste
afaceri aveau legături până
în comitetul central al Partidului Comunist.

Printre cei care au trecut prin închisori pentru astfel de afaceri:

Botnar Octavian, vechi membru de partid "zis din ilegalitate", condamnat la 7 ani,
Gorjan, s-a
sinucis de frica arestării, Schwartz Alfred, Ştefănescu Paul, Gamulea (industria
zahărului), Simion Radu,
Bruno Angelo, Crainic Mihai, Donat (Prodexport carne), Grigoriu Sidonia,
Motancea Radu Vlad, magistrat,
arestat pentru mită.
Numărul arestaţilor a fost mare şi în multe cazuri au fost răzbunări, lupta pentru
putere sau, cum mai
spuneam noi, pentru "ciolan". Au triumfat acei care au avut rude mai sus puse,
angajate pe noua linie a
promovării cultului personalităţii, care se evidenţia în persoana lui Dej.

REBELIUNEA DE LA GHERLA

Domnia călăului Petre Goiciu a fost tulburată.

Deţinuţii au ridicat capul. Frontieriştii, în majoritate tineri, au ripostat atunci când
unii dintre ei au
fost pedepsiţi cu izolarea pe nedrept. De fapt acesta a fost pretextul. De câtva
timp mocnea ceva, iar ţevile
caloriferelor ţăcăneau încontinuu. în acele zile de tensiune, cel mai mult
transmitea prin ele Remus Radina.
De fapt el va fi învinuit ca instigator şi va avea mult de suferit din această cauză.
Momentul neprevăzut al încleştării s-a ivit în ziua de 14 Iunie 1958. Deţinuţii au
refuzat să mai
execute ordinele absurde ale călăilor şi au transformat dormitorul într-o cetate.
Uşa a fost blocată cu paturile
de fier. Obloanele de lemn, care de ani de zile le luau până şi lumina zilei, au
început să zboare de la
ferestre, în uralele deţinuţilor care apăreau acum la gratiile de fier ale ferestrelor
ferecate până ieri.

Strigătele de organizaţia laşilor adresate celor ce mai ezitau, erau urmate de alte
obloane sparte, în
timp ce talăngile de la gheretele posturilor de observaţie sunau alarma.
Inchisoarea de exterminare Gherla era într-un vacarm.
Lumea din oraş se adunase în jurul închisorii.
Armata şi-a făcut apariţia şi în salturi, ca pe front, a ocupat poziţii şi a intrat în
celularul unde se
declanşase rebeliunea, după ce alţi ostaşi blocaseră şi izolaseră celelalte corpuri.
După un timp s-au auzit rafale de mitralieră. S-a deschis vizeta şi prin ea s-
a tras în toate
direcţiile, în deţinuţii care se culcaseră pe burtă, prin colţuri şi pe sub paturi,
pentru a se feri.
Au fost răniţi.
Până la urmă securitatea a deblocat uşa şi a început bătaia. Sângele curgea pe
duşumea şi împroşca
pereţii.
Deţinuţii au fost izolaţi şi bătuţi. Celor răniţi nu li s-a acordat nici un ajutor, nici o
faşa pentru a se
bandaja. Au fost oameni care s-au eliberat cu glonţul în ei, fără să reclame, de
frică să nu mai fie bătuţi din
nou.
Nu după mult timp s-a făcut un proces şi s-au pronunţat condamnări împotriva
unora din cei ce
fuseseră-n celulă. Printre ei am aflat numele următorilor: Ovidiu Vasilescu,
Ciupitu, Georgescu şi
Zamfir.

LISTĂ PARŢIALĂ CU DEŢINUŢII POLITICI TRECUŢI PRIN ÎNCHISOAREA

GHERLA

Acateu Ignat, ţăran din Gurahonţ, Antonică Anaclet, ţăran din comuna Hălăuceşti,
jud. Roman,
Ădalbert, rabin din Bucureşti, Alexandrescu Niki, ofiţer din lotul Sumanelor Negre,
Amărăscu Gheorghe,
avocat Bucureşti, Anton Alexandru, ţăran din comuna Ucuriş, jud. Bihor, Ăgafiţei
Gheorghe, subofiţer din
Moldova, Armaşu I., ţăran din Banat, Atanasescu Avram, preot catolic din Cluj,
Alexandrescu Constantin,
profesor filozofie din Bucureşti, Avram Victor, protopop greco-catolic din comuna
Ardusat, Maramureş,
Ardeleanu Augustin, student din jud. Sălaj, Balaban Gheorghe, Băliban Teofil,
preot, Baltheiser Eugen preot
catolic, Beinmeier Adolf, preot catolic din Craiova, Bălan, jurist, Bănică Matei, din
comuna Balaci, jud.
Ilfov, subofiţer, Bănică, ţăran din jud. Ialomiţa, Bărbulescu Ştefan, tipograf din
Bucureşti, Bej Gheorghe,
preot, Bej Teodor, preot, Bentzea Emil, preot, Burcă Toader, ţăran din comuna
Sepreuş, jud. Arad, Bilţiu
Dăncuş Ion, Brandabura, doi fraţi din jud. Vrancea, Boantă Ionel, din comuna
Silvanul de Câmpie, Brânzaru
Ion, ţăran din jud. Vrancea, Bochiş preot din Dej, Bodonea, lucra cu administraţia,
Bohotici, student,
Borodoi Ion, ţăran din Maramureş, Bondrea Ilie, preot catolic din Bixad,
Maramureş, Borcea Nedelcu,
partizan din Banat, arestat cu soţia, Botoş, preot ortodox de la Biserica Albă din
Bucureşti, Borza Nicolae,
ţăran din comuna Viştea de Sus, jud. Făgăraş, Borza Nicolae, student
Academia Comercială Braşov, din
Viştea de Sus, Brâncuş Grigore, căpitan din comuna Peştişani, jud. Gorj, arestat
ca partizan împreună cu
Giucă (ordonanţa lui), Borundel, ofiţer, Brătulescu Iancu, învăţător din comuna
Bughea, jud. Muscel, Butmy
Vladimir, de Katzman, elev, Bratu Ion, avocat din jud. Muscel, Buzdugan
Alexandru, tânăr, Bratu Ilie, ţăran
din jud. Alba, Bretler, rabin din Bucureşti, Bucur Marin, elev din Bucureşti, Cacina
Radu, Câmpeanu Ion,
student, Cantaragiu Ion, preot, Câmpineanu Nicolae, învăţător din comuna Măluţ,
jud. Dej, Capotă, doctor
veterinar din comuna Măgura-Cluj, Câmpeanu Traian, student Academia
Comercială Braşov, originar din
jud. Alba, Cârciumaru, Cartianu Numa, Caţichi Andrei, Cătuneanu Romeo,
aviator, Căvăjdan, Cârpan Niţă,
avocat din Caransebeş, Ceorcilă, funcţionar din Muntenia, Ceaureanu Petrică,
profesor din Târgul-Jiu,
Cerbulescu, doctor, Cernat Gheorghe, comisar regal, Cernei, din comuna Inău
Arad, Chiper Gheorghe,
avocat din Iaşi, Cibu Ion, ţăran fin jud. Alba, Cibu Ilarie, ţăran din jud. Alba, Cibu
Simion, ţăran din jud.
Alba, Ciocâlteu Ştefan, avocat din Craiova, Cioromela Constantin, din Bucureşti,
decedat în 1963, Chifor
Ion, chestor de poliţie la Cluj, Ciuceanu Radu, student, din Craiova, Ciurcilă
Vasile, din comuna Călugăra
Mare, Bacău, Cobalcaş Nicolae, student Iaşi, trimis în judecată cu lotul Turcanu,
Cojocaru Ion, ţăran din jud.
Vrancea, Cojocaru Paul, din Ploieşti, Cojocaru Nicolae, ofiţer, fost prizonier la
Oranki în Rusia, Constantin
Jean, Comăncean Ion, ţăran din comuna Putinei, jud. Vlaşca, Constantinescu
Mac, avocat cuzist din Iaşi,
Constantinescu Ion, căpitan din Bucureşti, Cormos Dumitru, din Turda,
Constantinescu Mihai, căpitan din
Bucureşti, Corneanu, învăţător din Teleorman, Comăniţă Gheorghe, ţăran din
comuna Băcel, jud. Covasna,
Cosciug Teofil, învăţător din Dumbrăveni, Copchil Ion, muncitor din Turda,
Costea Cornel, avocat din
Bocşa Română-Banat, Cornea, doctor, Cotruş Ovidiu scriitor, Coşereanu
Alexandru, elev din Comăneşti,
Crăciun Leon, Cristea Dumitru, muncitor din Brăila, Cristea Dumitru, inginer din
Transilvania, Crişan Ianoş,
ţăran din Mirăuşul Mare, lângă Baia Mare, Cucu, muncitor din jud. Teleorman,
Cupşa Ion, ţăran din Fizeşul
Gherlei, Damian Teodor, ţăran din Arad, Damian Teodor, preot din Arad, Dimitriu
Paul, colonel inginer,
Demeter, preot catolic din Bucureşti, Denes, s-a ocupat cu reeducarea, Diaca
Cornel, student la Iaşi,
Densuşianu Ovidiu (fiul), Dobromirescu, preot, Dorobanţu Florea, muncitor din
jud. Teleorman, Dorovici
din Bucureşti, Drăgănescu Nicolae, avocat din Galaţi, mort în închisoare, Dragu
Petrică din Craiova, Drăgoi
Simion elev, Dumitrescu Bolintin, avocat din Bucureşti, Dumitrescu Marin,
muncitor din Bucureşti, Eiub
Ali-Musa, doctor de origină tătară, din Dobrogea, Ebrdog, Arpad, ţăran iehovist,
de la Oradea, Fătu Ion,
preot greco-catolic din Baia Mare, Felea Ilarion, preot şi profesor la Arad, Florea
Ion, ţăran arestat în timpul
revoltei din Bihor, Frangulea, avocat, Florea (moş), tatăl arestat cu doi copii în
timpul revoltei din Bihor,
Găbureac, student la Iaşi, trecut prin reeducarea de la Piteşti, Galea Pavel,
Gârbea Vasile, elev, Gărduş Ion,
doctor din Turda, Gavrilescu Eugen (student din Fălticeni), va muri la Piteşti,
Gheorghiu, doctor, Goţia
Constantin, student Academia Comercială Braşov, originar de lângă Alba Iulia,
Grozav Nicolae, student
Academia Comercială Braşov, originar de lângă Orăştie, Gordan Victor, doctor
din Bucureşti, Grama,
inginer, Greceanu, comandor, Grigoriu, doctor de la Craiova, Grosu, inginer,
Gyorfy Giulai, ţăran iehovist
de la Oradea, Hapa, doi fraţi, Horje Vasile, student din Sălaj, Iancu Benedict, din
Iaşi, Hreniuc Gheorghe,
şef de gară la Subcetate-Mureş, Hoheneker Leopold, preot catolic din Vatra
Dornei, Istrate, preot greco-
catolic din Baia Mare, Ionescu Romică, elev din Bucureşti, Iosofachescu, ofiţer
din Vrancea, fost şi-n
prizonierat în Rusia, Iov Dumitru, basarabean avocat şi poet, mort în luna Mai
1961, Ivan Cornel, doctor
din Brad, Kilian Iosif, preot catolic din comuna Moraviţa-Banat, Ispas Gheorghe,
preot ortodox din jud.
Alba, Ispas Constantin, inginer din Romanaţi, Lădaru Ion, Langel, ţăran din
comuna Tămâia, jud.
Maramureş, Lăţea, Lazăr Alexandru, Leahu, ţăran moţ, Lentz, preot catolic din
Turnu Severin, Lax, evreu,
turnător la Auschwitz, turnător şi la Gherla, Leu Grigore, Lungu Ion, învăţător din
comuna Vultureni, jud.
Cluj, Luţ Ion, elev din Maramureş, Macovei Constantin Tinel, student medicină,
Manoliu Eugen, poliţist,
Mânu Ionel din Turda, Manuchievici, moldovean, colabora cu administraţia,
Mantu Ovidiu, student, Mărcuş
Dumitru, preot greco-catolic, din comuna Tămâia, jud. Maramureş, Mare
Gheorghe şi Mare Ion, fraţi din
Constanţa, Marcoci, doctor, Marinescu Constantin, preot ortodox din comuna
Măldăreni, jud.
Teleorman,...Marineasa Zaharia, elev din comuna lablaniţa, jud.Severin,
Marinescu, general, Măglaşu Lazăr,
Mazilu Gheorghe, inginer din Bucureşti, Mazilu, funcţionar din Bucureşti, Mărgărit
Al., poliţist,
Mărgineanu, poliţist din Oradea, Marian, preot din Baia Mare, Mătăsaru Zenide,
Mârza Vasile, inginer din
Timişoara, Mateuţ Ion, ţăran, Mengele Jerome, preot catolic, Mustaţă, ţăran din
Banat, mort la Gherla în
anul 1961, luna Mai, Micleş Vasile-Ştefan, preot greco-catolic, din Bixad-Baia
Mare, Mureşanu Ion, poliţist
din Gherla, Mihalcea, protopop greco-catolic din comuna Tămaia-Maramureş,
Mihiş Dumitru poliţist,
Minulescu, comandor, Mitriuc Vasile, ţăran de la Suceava, Mirică Traian, student
la Cluj, din comuna Băcel,
jud. Covasna, Munteanu Amfilochie, elev din Burdujeni-Suceava, Munteanu (3
fraţi din Ghimboca),
Gheorghe, Ion şi Zevedei, Mocanu Vasile, elev din Moldova, Mosin Gheorghe,
ţăran din comuna Sacadat,
jud. Braşov, Modreanu din Câmpulungul Moldovenesc, Moldovan Dumitru, (zis
Bambu), ţăran din comuna
Lisa, jud. Făgăraş, Morna Gheorghe, preot greco-catolic din Satu Mare,
Munteanu Alex., student din
jud. Alba, Moţico Gheorghe-Atanase, călugăr catolic de la Popeşti Leordeni,
Mugescu Ion, student din Cluj,
Naghi Gheza, prof. maghiar din Cluj, Nichita, preot greco-catolic din Târgul
Lăpuş, Nedelcu Aurel, poliţist,
Niţu Sandu, din lotul Vrancea, fost prizonier în Rusia, Negru Ion, ţăran din Banat,
Nemeş Nicolae, ţăran din
Banat, Novac Mihai, profesor la liceul Radu Negru din Făgăraş, Novacovici Dan,
student şi Doru, inginer,
fraţi din Bucureşti, Neagu Ispas, inginer Braşov (din Munţii Apuseni), Ochişor,
student, Oprea Neagoe din
Timişoara, Papadopol Paul, Pânzaru Vasile, elev din comuna Burdujeni-
Suceava, Păiş Mihai, ofiţer de
cavalerie din Bucureşti, Paver, elev din Cluj, arestat la 16 ani, Pantazi Ion, ofiţer,
Paragină Gheorghe şi tatăl,
Pălămidă, Paveliu Mihai, avocat Craiova şi Constantin-Bebe, (fiu), jurist din
Craiova, Petrescu, inginer la
I.A.R., venit din prizonierat, Pârvu Mircea, învăţător din jud. Sălaj, Petrişor
Marcel, critic literar, Poenaru,
poliţist, Pop Z. Ion, inginer director la uzinele Reşiţa, Pop Iosif, ţăran din jud.
Alba, Popa Grigore, asistent
universitar la Cluj, Popa Sorin, s-a ocupat cu reeducarea, Popescu Aurel,
student, Popescu Scai, preot
comuna Dumitreşti, jud. Vrancea, Popescu, colonel din Piteşti, Poplăceanu,
ţăran, Potricală, Prostăreanu
Zenobie, profesor din Arad, Puică, poliţist din Cluj, Purduş Silviu, preot din Cluj,
Purnichescu Vasile, din
comuna Bolintinul din Vale-Bucureşti, Pura Nicolae, preot din Cluj, Puţan Visalon,
ţăran din jud. Alba,
Radina Remus, ofiţer de cavalerie din Segarcea, jud. Dolj, Radovan, avocat din
Reşiţa, jud. Caras Severin,
Rădulescu, preot, Rafi, Raţă Ion, preot din comuna Ardusat, jud. Maramureş,
Rebreanu Petrică, Romaşan,
martorul lui Iehova, Runcea Viorel, Rudolf Frantz, student la conservator, Roşu
Ion, din Gărzile Decebal,
Sabău Vasile, preot catolic din Baia Mare, Sântimbreanu Ion, student Academia
Comercială-Braşov, jud.
Alba, Sălăgeanu Gavril, preot catolic din Baia Mare, Schiau Ion, ţăran din jud.
Alba, Şeitan Aurel, inginer
din Satul Lung, jud. Braşov, Şeptilici Mircea, actor, Silon Puiu, procuror din
Botoşani, strângea date despre
tot ce trecea în URSS, Simionescu Călin, Socs Laslo, student la medicina din
Cluj, Stratulat Cristache,
farmacist din Tecuci, Spătăceanu Ion, student Academia Comercială Braşov,
originar de lângă Blaj,
Străchescu, din Gărzile Decebal, Suciu Ion, fost căpitan de marină, Sneider,
Soran, tatăl, protopop din
comuna Roşiori, Satu Mare, Soran Felix, fiul, preot greco-catolic din comuna
Roşiori, jud. Satu Mare,
Spiridon Dan, aviator, Spân Dumitru din comuna Ardusat, jud. Maramueş,
Spulber S. Ion, ţăran din
Vrancea, Stoiculescu Dumitru, preot, Stoleru Mihai, elev din comuna Burdujeni-
Suceava, Timaru Mihai,
ofiţer din Vrancea, Tegzesin Pavel, student din Sălaj, Teodoru, student la
medicină, trecut pe la Piteşti,
Tudor Dumitru, doctor din Craiova, Turculeţ Tiberiu, doctor, Turtureanu, student,
Tinca Vasile, preot greco-
catolic din Baia Mare, Ţăranu Partenie, ţăran din comuna Gârbova, jud. Alba,
Ugrin Gheorghe, Ungur Emil,
din Săsar, fost şi la minele de plumb de la Cavnic, Uţă, ţăran din jud. Teleorman,
mort la Gherla în Mai
1961, la camera 30, Vaca Martin, din comuna Carasova, jud. Caras, Vaca
Nicolae, din Banat, Vit Cornel,
arestat la vârsta de 15 ani pentru că scotea ochii de pe tablouri la şefii comunişti,
Văluşescu Vasile, din
Cornereva, contabil, Vintilescu Virgil, Vlase, avocat, chestor la Craiova, Zaif
Tănase, elev din Cogealac,
jud. Constanţa, Zub Alexandru, profesor de istorie la Iaşi, arestat pentru că a
recitat Doina lui Eminescu în
1959 la mormântul lui Ştefan cel Mare.

STUFUL

Setea de valută a României a fost mare după moartea lui Stalin, dar a crescut
atât de mult după
revolta din Ungaria, încât s-ar fi vândut orice pentru a intra în relaţii cu
"capitaliştii".

O afacere bună s-a ivit când stuful a început să aibă căutare.

Ce-ar putea părea mai rentabil decât să vinzi buruiana din baltă, care creşte ca
nebuna, fără să fie
semănată, prăşită, muncită?

Recoltatul ei nu mai era o problemă. Ministerul de Interne a strigat o dată "La

stuf!!" şi ecoul, dintr-
un capăt în altul al ţării a răsunat: "Spre stuf...spre stuf... spre Deltă!!". Până ce s-
a stins ecoul, legea s-a
redactat. Legi s-au mai făcut, căci nu era greu: România este ţara legilor
fabricate, însă aceasta le-a depăşit
pe toate.

In faţa judecătorului care în aşteptarea clienţilor se instalase zi şi noapte acolo

unde se împărţea
nedreptatea, se judeca pentru orice, de urgenţă. Apărarea? La ce bun? Ţara
avea nevoie să recolteze stuful şi
trebuia s-o facă pentru a respecta contractul, mai ales că valuta era deja
încasată.
Vara lui 1957 a fost atât de călduroasă, încât asfaltul de pe strada principală din
Băileşti se
înmuiase. Gheorghe, cu o droaşcă trasă de un măgar înhămat cu o funie, a intrat
în grădina de vară a târgului
devenit oraş. Ştergându-se cu mâneca, a comandat băiatului care servea: "Două
halbe! Una pentru Gheorghe
şi una pentru ...domnul", arătând spre măgar. Câţiva au făcut haz. La masa
alăturată: un judecător şi un
ofiţer de miliţie. Nici nu a terminat "domnu" să-şi bea halba, s-o ducă la bot, că
Gheorghe a şi fost înhăţat şi
dus în faţa judecătorului, în clădirea pe care scria cu litere scâlcite: "Tribunal". A
fost condamnat pe loc la
doi ani pentru atitudine huliganică pe baza legii de urgenţă apărută ieri.

Aşa a aflat lumea din Băileşti că o nouă lege comunistă venea în sprijinul lor şi al
măririi producţiei.
Pe baza "urgenţei" oamenii plecau şi se trezeau în mijlocul Dunării, cu secera în
mână, la recoltat.
Unii râdeau, zicând că e praz altoit. Dar repede râsul s-a transformat în plâns,
atunci când specialiştii
lagărelor de exterminare au fost aduşi să-şi împărtăşească din experienţă, în
sprijinul producţiei.

LAGĂRELE DE EXTERMINARE DIN DELTA DUNARII

PERIPRAVA - nume ce a rămas înscris în istoria terorii comuniste, legat fiind de

suferinţa neamului
românesc, alături de Aiud, Midia, Peninsula, Baia Sprie.

Aici, în sălbateca Deltă a Dunării, au început să sosească mii de oameni. O nouă

dramă a început, cu
aceiaşi interpreţi: deţinuţii politici. Un nou cazan satanic a început să clocotească
fie sub soarele dogorâtor,
fie sub biciuirea crivăţului rusesc. Vara şi iarna, zi şi noapte, timp de 7 ani au fost
azvârliţi aici, la
exterminarea prin muncă forţată, aceiaşi oameni:
- deţinuţii politici cărora le expiraseră pedepsele erau aduşi aici în baza unui
decret administrativ,
care le prelungea până la 60 de luni şederea în lagărele de muncă forţată;
- foştii deţinuţi politici, zişi "liberi" care au fost vânaţi după revoluţia din Ungaria,
pentru a nu
constitui un pericol securităţii statului.
- cei rămaşi statornici în credinţă, ca urmare a noului val de persecuţie creştină.
PERIPRAVA, centrul lagărelor de exterminare din Delta Dunării, aşezată între
braţele Chilia şi
Sulina, în apropierea pădurii Letea, declarată rezervaţie naturală datorită
vegetaţiei cu aspect tropical, era
formată din mai multe închisori:

1. Bac, numele şi-l trage de la bacul unde dormeau deţinuţii. Munca era
istovitoare, atât vara cât şi
iarna. Nu pot fi uitate zilele geroase când vântul sufla cu putere dinspre Răsărit,
iar deţinuţii dormeau în
bacuri în apropiere de Vâlcov, localitate ocupată de trupele sovietice. Este un fel
de a zice că dormeau,
fiindcă la frigul aproape de nesuportat, se adăugau şi condiţiile în care locuiau. In
timpul nopţii tremurau din
cauza hainelor ude şi se împotriveau cu ce puteau asaltului şobolanilor, care nu-i
lăsau să aţipească, în zori
plecau tot tremurând, la muncă, să taie stuful. Cocenii retezaţi le spărgeau
cişmele. Picioarele înotau
permanent în mâlul de afară şi din încălţăminte.

Intr-una din zile, 3 deţinuţi au evadat: Botez, Manolache şi Scurtu. Cu această

ocazie teroarea s-a
accentuat. Un miliţian, Toth, se pare că era ungur, a început să culce pe oameni,
atât la ducere cât şi la
întoarcere, şi pe deasupra să tragă rafale de mitralieră. Oamenii intraseră în
panică, cu atât mai mult cu cât
într-o zi, în pauza de prânz, a descărcat automatul într-un deţinut. A fost o
minune că nici un glonte nu l-a
atins pe bietul nenorocit. Alertaţi de focurile de armă, câţiva ofiţeri au sosit la faţa
locului. Miliţianul a
minţit că deţinutul a voit să evadeze. Era ziuă şi toată lumea prezentă. Aceasta s-
a petrecut în anul 1962. La
puţin timp după această întâmplare, miliţianul a dispărut din acele locuri, probabil
a fost mutat.

2. SFISTOVCA, un alt lagăr de muncă forţată, era situat la Sud de GRINDU, tot
în Deltă.

3. GRINDU era aşezat la Sud de Periprava, tot în apropierea pădurii Letea, unde
se mai afla şi o vie
pe care o munceau deţinuţii. La circa 500 de metri de vie se amenajase un
aeroport al Ministerului de
Interne. Acest lagăr, ca de fapt toate celelalte, era construit pe fâşii mai ridicate
de pământ, care se
formaseră între apele din "deltă" în urma depunerilor fluvio-marine. Aceste
ridicături se numeau grinduri şi
în această regiune se afla cel al Letei şi al Chiliei, care delimitau zona lacurilor
Matiţa şi Merhei.

Lagărul Grindu adăpostea în jur de 1.000 de deţinuţi şi era format din barăci de
stuf sau deşeuri de
scândură. Pe lângă barăcile de dormit se mai afla una părăginită ce se numea
infirmerie şi, bineînţeles, nelip-
sita izolare.

Munca istovitoare se efectua pe "zi-lumină", denumire scornită de Ceausescu în

campania de
colectivizare forţată din Dobrogea. Deoarece sătenii fugeau de acasă şi nu mai
avea cine munci pământul,
cei care erau găsiţi în sate trebuiau să lucreze de când răsărea soarele până nu
se mai vedea. El îşi asumase
rolul de a face din ţinutul dintre Dunăre şi Mare, prima regiune colectivizată a
ţării. Această denumire de
muncă "zi-lumină" a fost adoptată şi în cazul deţinuţilor politici. Dacă în timpul
iernii se lucra la stuf, vara
se trecea la tot felul de munci agricole. Cea mai importantă era cultura
porumbului. La întoarcerea de la
câmp unii luau câte un ştiulete. Dar să relatez cele scrise de Nicolae Ciachir:

"Lângă lagăr ne întâmpină ceata de copii (ai miliţienilor), pe ale căror feţe radiază
nevinovăţia şi
voioşia, pe fondul începutului de amurg. Aruncăm porumbul pentru animale.
Ţâncii se-mbulzesc. Care mai
de care, se întrec să apuce cât mai mulţi ştiuleţi. Copiii nu mai prididesc. Unii ne
mulţumesc. Ne încântă
bucuria lor. E desfătător că putem face plăcere cuiva. Avem şi noi un rost pe
lume. Zilele trec şi prietenii
noştri ne aşteaptă să le aducem porumb, comandantul ne pune în vedere că
dacă cineva va fi prins cu
porumb, va fi pedepsit sever. Ne ameninţă cu bătaia şi cu punerea în lanţuri. Dar
noi tot aducem porumb
pentru copii. La aceasta caralii închid ochii. In lagăr porumbul e mai rar. Insă
foamea ne împinge şi
pătrunderea ştiuleţilor tot nu încetează. Comandantul, ajutorul sau ofiţerul politic
ne urmăresc prin
"turnători", care nici ei nu dorm.

Intr-o seară, la percheziţia de rutină, patru inşi sunt descoperiţi cu porumb.

Sergenţii îi izolează de
noi ceilalţi, care intram în lagăr, şi-i duc direct în biroul comandantului. Aflăm că
nouă caralii, haidamaci
nu glumă, sunt chemaţi urgent la şef. Aceştia vin în graba mare, şi, duhind de
rachiu, se reped la "treabă".
Către zece seara câţiva oameni sunt chemaţi la poartă să-i ridice pe cei patru,
aruncaţi ca nişte
cadavre. De atâta bătaie, ori sunt leşinaţi, ori nu mai pot merge. Neavând tărgi, ai
noştri îi aduc pe paturi.
Apar total zdrobiţi, cu faţa sângerândă. Au fost bătuţi pe tot corpul cu răngi de
fier, bâta de lemn şi vâna de
bou.

De brigada la care mă aflu ţine Nicu Pandrea, din Scheii Braşovului, student la
Silvicultură. Nicu e
adus leşinat. Turnăm apă pe el şi-i oblojim rănile toată noaptea. După poziţia
contuziunilor se pare că are
ficatul şi rinichii vătămaţi. Ne întrebăm de ce nu vor să-l ducă la infirmerie. De
ce? Suntem cuprinşi de
revoltă. Şi fără să vrem, gândurile noastre se polarizează către semne capitale
de întrebare. Oare în numele
cărui ideal se fac toate astea, şi altele şi mai grave? Oare viitorul e noua ordine
de tip rusesc pe tot cuprinsul
planetei? Vor apare cândva oameni politici conştienţi de faptul că planeta trebuie
demarxizată? Dimineaţa
comandantul cu politrucul alături, ne ţine o cuvântare despre reprimarea în cadrul
"revoluţiei socialiste",
despre "lupta de clasă", despre distrugerea "duşmanilor poporului" Şi încheie, ca
de obicei, cu "mama
voastră de imperialişti americani.

Copiii ne aşteaptă din deprindere. Mă aflu spre sfârşitul coloanei, la margine.

Decepţionat, un ţânc
mă întreabă: "Nene banditule, azi nu ne daţi porumb?" Parcă m-a trăznit în
moalele capului. Intrebarea
copilului m-a buimăcit total. Câteva zile în continuare am fost răvăşit. La trei
săptămâni, într-un amurg cum
numai în Deltă există, se stinge NICU PANDREA. Ne-a părăsit în braţele a doi
braşoveni care l-au îngrijit
cât au putut. Toţi REFUZĂM CINA ."

Printre cei care au trecut pe la Grindu:

Boţocan Micele, căpitan, aproape orb, Chiachir Nicoale, Csutat, mort, Demeter,
preot catolic din
Bucureşti, mort, Fanea Victor, preot catolic, mort, Gherman, solist la Opera din
Iaşi, mort, Knall Werner,
preot, Mândru Victor, Mincsic, mort, Pandrea Nicolae, Sitco, mort, Stănuleţ Mihai,
student, Tudor Nicolae,
muncitor din Bucureşti, mort, Tanţu, paraşutist, Mihai, preot din Apele Vii, s-a
sinucis fiind terorizat de
administraţie.

4. PERIPRAVA, acest lagăr central de exterminare era şi centrul administraţiei

Ministerului de
interne. Se găsea la 5 km de Chilia Veche şi la 24 km de vărsarea braţului în
Marea Neagră. De aici se dirija
teroarea în toată delta. Conducerea lagărelor nu era preocupată de viaţa
oamenilor, ci de cea a animalelor.

Grija lor era îndreptată către câini, animalele de pază, folosite să ne forţeze la
muncă. Aceşti câini se
bucurau de îngrijiri speciale şi de hrană, după grad. Da, pentru că fiecare a fost
avansat între sergent şi
maior, fiind sub supravegherea unui subofiţer. Pe lângă ostaşii din securitate care
însoţeau pe deţinuţi la
muncă, aceşti câini erau nelipsiţi.

Pentru deţinuţi, nici o îngrijire. Administraţia era preocupată să nu existe bolnavi,

însă numărul lor
creştea vertiginos din cauza muncii forţate. A fost un moment când nici cu bâta
nu au mai putut scoate pe
bolnavi la lucru. In Octombrie 1962 au fost nevoiţi să trimită un lot la Gherla.
Nişte arătări. Dar nu erau
expediaţi pentru a li se da îngrijiri medicale, ci pentru a-i reeduca. Ei au apucat
acea perioadă a anilor 1962-
1964, denumită cu un deceniu înainte "vărsare de putregai". Atunci aceasta
se făcea prin bătaie şi
chinuri. Acum vom vedea că socialismul evoluase: a folosit şantajul.

In sfârşit, zorii au apărut şi în Deltă: la 4 Ianuarie 1963, minune, un lot de peste

40 persoane a fost
eliberat. Unii cu pedepsele deja de mult expirate, iar alţii înainte de expirarea
pedepsei. Din cauza gerului şi
a viscolului au avut ghinionul să fie întârziaţi cu două săptămâni. Administraţia i-a
ţinut, fără să le mai ceară
să muncească şi le-a dat chiar şi mâncare, numai pentru a nu se prăpădi pe
drum, pe-o aşa vreme. După o
astfel de atitudine, unii ar putea gândi că mai au comuniştii şi suflet, daca îi dau
de gol miile de morţi de la
Periprava şi comportarea demenţială a cadrelor de conducere, dintre care nu
putem omite pe maiorul
Fecioru, animal cu o vastă experienţă criminală la Canalul Morţii.

Pentru neîndeplinirea normei se bătea cu vâna de bou pe fundul gol, dar se

bătea şi fără motiv şi
destul de des.

Printre deţinuţii politici care au trecut prin această colonie, se numără:

Andreiescu Traian, doctor în
drept, inspector de poliţie, Baurceanu Ionică, student din Covurlui, Blazian,
student în medicină, care şi-a
omorît logodnica, Botez, un tânăr care a evadat şi după ce a fost prins a
cunoscut dezlănţuirea animalică a
cadrelor securităţii, Boţocan Micele, căpitan, fost prizonier, era aproape orb,
Căpăţâneanu Dumitru, învăţător
din Slatina, fost ministru, Cepi, doctor, macedonean, Ciachir Nicolae, student
care a îndemnat muncitorii de
la Griviţa Roşie a se ridica împotriva nedreptăţilor regimului, Cocea George,
violoncelist, Cofariu, licenţiat
în drept, Constantinescu Mac, avocat din Iaşi, Cristescu Gheorghe-Plăpumaru,
fruntaş comunist, Druşcă
Alexandru Rigani, Enache Ion-Jean, profesor de la Iaşi, Furlungeanu, Gordan
Victor, doctor, Mărgineanu
Nicolae, profesor din Sighişoara, abonat al tuturor închisorilor după 6 Martie
1945, datorită spiritului
combativ împotriva comunismului, Lazăr Ilie, avocat, tribunul Maramureşului,
care mai executase 10 ani,
Lazăr Vasile, avocat din Sighet, Loloiu Constantin, agronom din comuna
Pleaşa, Maior Emil, avocat
din Turda, Manolache, un tânăr care a evadat şi a fost prins, Mândru Victor,
căpitan, Maxim Nicolae, ţăran
din comuna Săcele, jud. Constanţa, care mai executase 10 ani de închisoare la
Aiud, Mazilu Gheorghe,
inginer din Bucureşti, autorul cărţii "în ghiarele securităţii", Popa, avocat din
Oradea, Rebreanu Petre,
trecut şi participant la reeducarea de la Piteşti, Scurtu, un tânăr care a evadat,
Solomon Virgil, fost
ministru, Ştefan şi Ioniţă, amândoi doctori care, alături de Gordan Victor, au
salvat mulţi deţinuţi, chiar cu
mijloacele rudimentare de care dispuneau, Şova Septimiu, Tanţu, paraşutist,
Tucu Octavian, profesor la
Bistriţa, jud. Vâlcea, a fost bătut groaznic, Boantă Vladimir, avocat din Bucureşti,
care spunea pe la prieteni
că procesele politice sunt o parodie şi el ca avocat nu poate face nimic,
deoarece condamnarea vine
dictată de la securitate.

LAGĂRELE DE MUNCĂ FORŢATĂ DIN BĂLŢILE DUNĂRII

In ziua de 11 August 1959 a avut loc o mare mişcare la închisoarea Gherla. Zbirii
de aici, care ani
de zile au torturat oamenii nevinovaţi, au pregătit o operaţie de amploare.
Comandantul Goiciu, locotenentul
Istrate, Tudoran şi alţii mai mici printre care Somlea, Todea şi Ardeleanu, alergau
de la o celulă la alta, de
parcă erau apucaţi de cine ştie ce: descuiau lăcăţele, trăgeau zăvoarele, strigau
şi împingeau scheletele afară,
mai repede, mai repede, şi fără şoaptă.

Faza doua a mişcării a fost şi mai importantă. Deţinuţii urmau să fie scoşi din
închisoare. Se trecea
prin oraş şi nimeni nu trebuia să ştie. Culcaţi în maşini, loviţi dacă încercau să
ridice capul, urgisiţii soartei
erau mânaţi spre gară, spre locul unde se încărca marfa. Aştepta o garnitură de
20 vagoane, bineînţeles de
acelea pentru vite. Operaţiunea ca în filmele cu gangsteri, a reuşit. Conducerea
închisorii răsufla uşurată.
Misiunea fusese îndeplinită.
Repede le-au aruncat două hârdaie, unul pentru apă şi altul pentru, că de, erau
oameni, după care au
tras zăvoarele.

Cele trei zile de călătorie au fost descrise în amănunţime de Nicolae Ciachir în

schiţa "Expres
Orient". Redau numai un pasaj:
"...Ne retrăseserăm din nou. Pe podea inundaţie. Ştiam că nu va fi de glumă. La
Tecuci staţionarăm
pe o linie moartă. Şeful de vagon bătu în uşă şi raportă calamitatea. Ceru
deşertarea tinetelor. Se prezentă
şeful gărzii. Nu voi să deschidă vagonul, iar pe şeful nostru îl trimise direct la
origine! Mai completă: "Să
mă anunţaţi când o muri unu! Mama voastră de băniţi imperialişti!"

Şi astfel, cu chiu, cu vai, au ajuns la Brăila şi de acolo, în bacuri, au fost mânaţi

spre Bălţile
Dunării. Acolo s-au întâlnit cu cei veniţi din alte închisori, via Jilava.

Cu această mână de lucru fără plată s-au înfiinţat lagărele de exterminare din
jurul Bălţii Brăilei,
care urmăreau desecarea terenurilor inundabile şi redarea lor în circuitul agricol,
prin construirea de diguri
din pământ.

LAGĂRUL STOENEŞTI

Conducerea torturilor o avea un zis "căpitan" Petrescu, ţigan şi de o răutate rar

întâlnită. In munca
de exterminare a deţinuţilor a avut ca ajutoare pe:
Prisăcaru, plutonier cu apucături de fiară.
Tătara, tot plutonier şi bătăuş de neegalat. Lovea cu predilecţie în cap şi fluierele
picioarelor.
Grecu, sergent originar din comuna Galbeni de lângă Bacău. Printre alţii I-a bătut
pe Zgură, un
deţinut, pe care l-a nenorocit pe viaţă.
Sergentul Buhuşi, bătea în duşmănie şi fura siropul din infirmerie, pe care îl bea
ca pe apă, pentru
că era dulce.

Cazarea. Dormeau în saivane de oi, câte cinci în 2 paturi. In anul 1959 a

funcţionat aici o anexă a
lagărului sub denumirea de "Saivane", iar după un an şi ceva s-a desfiinţat.
Lagărul Stoeneşti a fost faimos
pentru condiţiile animalice de higiena în care au fost ţinuţi deţinuţii politici timp de
2 ani de zile.

Munca. Trebuiau făcute diguri de pământ, în vederea desecării unor regiuni şi

irigării altora, pentru
mărirea producţiei şi fericirea clasei muncitoare. La construirea lor în lungime de
10 km, au lucrat şi
deţinuţii de la Salcia şi Grădina. Se lucra într-un ritm drăcesc, de dimineaţa până
noaptea. Scopul nu era să
se termine lucrările, ci să se lichideze duşmanul de clasă. A fost mai rău ca la
Dachau. Genocid în adevăratul
sens al cuvântului. Norma era ucigătoare, nimeni nu putea să o îndeplinească.
Zbirii cereau să fie depăşită.
La forţarea la muncă s-au folosit şi de o parte dintre deţinuţi, care erau turnători
sau brigadieri. Din rândul
lor s-a reţinut o parte: Ciozu, fost ofiţer comunist, Dima, fost în securitatea de la
Timişoara, Nedescu şi
Vătăşoiu, foşti ofiţeri comunişti, Negrău, frontierist.

Oamenii care nu puteau să îndeplinească norma erau treziţi din somn în timpul
nopţii şi, însoţiţi de
brigadieri, ajungeau la poartă, unde începea tortura. Li se atrăgea atenţia să nu
strige, să nu ţipe, să nu scoată
nici un cuvânt, pentru a nu trezi pe acei ce munciseră. Pe data de 22 Mai 1960,
numai din brigada lui Negrău
au fost bătuţi peste 30 de deţinuţi. Căutau să stoarcă ultima vlagă din om şi după
aceea să le arunce cadavrul
în pământul desţelenit, pentru ca ştiuletele de porumb să crească şi mai mare.

Cu acest sistem de muncă forţată, norma de morţi a crescut vertiginos. Numai

după 4 luni, în
Decembrie 1959, de aici au plecat 130 de inapţi, tot pe bacuri, tot prin Brăila,
Galaţi şi tot la Gherla de unde
veniseră. Oamenii bolnavi preferau întoarcerea în infernul de acolo. Spre norocul
lor, Goiciu, fiara care-i
torturase ani în şir fusese schimbat. N-a însemnat mult, dar totuşi a fost ceva.

Bolnavii, acea categorie de oameni care exista peste tot, acolo, în Bălţile Dunării,
nu trebuiau să fie.
Problema celor de acolo era aparte deoarece ei nu făceau parte din societate.
Cine nu putea să meargă la
muncă, era împins de la spate şi biciuit. Nu interesa pe nimeni dacă se mai
întorcea sau nu în grajdurile de
dormit. Infirmeria era un fel de cocină pentru porci făcută din stuf. Medicamente
nu existau. Când se
aduceau câteva aspirine, sau sirop de tuse, sergentul Buhuşi scotea doctorii
afară din infirmerie ca să facă
percheziţie, iar el bea siropul.

Medicii imaginau fel de fel de remedii în caz de accidentări. Prişniţa cu săpun din
gaz şi cârpe pe
rană a produs vindecări miraculoase în acest mediu infectat. Dispoziţia dată
doctorului deţinut era să nu
scutească mai mult de 40 de deţinuţi din cei peste 2.000 care se găseau acolo.
Doctorul Gheorghe
Busuiocescu, la nemulţumirea manifestată de un căpitan în legătură cu numărul
prea mare de scutiţi, a
cutezat şi i-a spus:
- Domnule căpitan, oamenii sunt bolnavi şi extenuaţi, nu numai datorită vârstei,
dar şi din cauza
condiţiilor de muncă, ce sunt foarte grele.
Căpitanul a răspuns imediat:
- Dar aici au fost trimişi numai oameni sănătoşi de la închisori, oameni apţi de
muncă, după o vizită
medicală prin faţa căreia au trecut toţi.
- Nu este adevărat, domnule căpitan. Am venit aici după un simulacru de vizită
medicală şi oamenii
au fost bucuroşi să plece din acel iad, ori unde. Pe de altă parte administraţia a
fost mulţumită să scape de
cât mai mulţi pentru a-şi îndeplini norma de trimitere la muncă.
Căpitanul a rămas pe gânduri şi în acea zi a acceptat numărul scutiţilor care
depăşise suta de
bolnavi.

In toamna anului 1960 a izbucnit o epidemie de febră tifoidă şi leptospiroză.

Doctorul Gordan
Victor se chinuia să vină în ajutorul bolnavilor, dar nu avea medicamente. O altă
problemă tot atât de gravă
a fost aceea a distroficilor. Intr-adevăr un coşmar pentru doctor. Un caz care a
ieşit din comun a fost bătaia
lui ZGURA, un ţăran din Bucovina, care din cauza bătăii a paralizat. Adus la
infirmerie, doctorul Gordan
Victor a înscris în procesul verbal: boala survenită din cauza bătăii gardienilor.
Datorită faptului că nu a
vrut să schimbe calificativul, doctorul a fost scos de la aşa zisa infirmerie şi trimis
la munca de pământ.

Printre brigadierii care au mai excelat în forţarea deţinuţilor la muncă s-au mai
numărat Voicu şi
Popa.

Din numărul miilor de chinuiţi ce au trecut pe aici: Bănuş Max, Busuiocescu-

Gheorghe, Ciachir
Nicolae, student, Crişan Simion, preot, Deaca Dan, student trecut prin reeducare,
Dumitrescu Fănică, maior,
Eisenbrau Robert, poet şi ziarist, Florescu Gheorghe, colonel de cavalerie, Fulga,
muncitor comunist, ridicat
de jos, după limbajul marxist, la gradul de general de aviaţie. (A fost arestat
pentru că, în funcţia pe care o
avea, a luat apărarea aviatorilor care băteau pe securişti la petrecerile lor,
nemaiputând suporta căluşul din
gură), Ivasiuc Alexandru, scriitor colaboraţionist, Kraus Manfred, Marinache Ion,
Novacovici Doru, inginer,
Omescu Ion, pictor, Popescu Dorel, din Turnu Severin, decedat în 1960, fără
îngrijire medicală, din cauza
administraţiei, Petrovan Miron, fost ofiţer, Steinhaus, doctor, Străciuc, ţăran din
Bucovina, decedat din
cauza administraţiei care a refuzat să-i permită îngrijirea medicală, Zgură, ţăran
paralizat din cauza bătăilor,
Wentzer Richard.
Pe lângă torturarea oamenilor şi munca forţată cu scopul exterminării lor,
administraţia lagărului şi
forurile conducătoare din Ministerul de interne, care cunoşteau situaţia prin
locotenentul Popescu, se fac
vinovate de declanşarea epidemiei de dezinterie şi leptospiroză.

SALCIA

Alt lagăr de exterminare, unde, din cauza condiţiilor de tortură şi de viaţă, deţinuţii
îşi doreau
moartea. Acei care nu-şi îndeplineau norma erau bătuţi la întoarcerea de pe
şantier, în faţa celorlalţi deţinuţi,
pentru a-i înspăimânta. Conducerea acestui sistem de genocid o avea un ţigan
cu stele de căpitan. Se numea
Ioaniţescu şi avea o figură lombroziană cu fruntea teşită, cu manifestări barbare.
Simovici, un alt fost căpitan, care umbla călare şi sărea pe oameni când vedea
că îşi trag sufletul din
cauza muncii extenuante. Acest sistem de tortură îl învăţase de la căpitanul
Fecioru.
Maiorul Andrei, o altă figură sinistră, ca şi locotenentul Grigoraş, ce avea
manifestări sadice. Se
distra băgând oamenii în mâl, după ce-i bătea şi arunca apă pe ei.
Plutonierul Donea, bătea şi schingiuia la fel ca şi şefii lui.
Plutonierul Ghiban, pe lângă faptul că bătea, mai făcea afaceri pe spatele
deţinuţilor.
Printre brigadierii care au forţat la muncă, găsim prezenţi pe Niculescu şi acelaşi
Negrău de la
Stoeneşti.

Numărul celor ce au trecut prin iadul din acest lagăr de exterminare este de
ordinul miilor, dar lista
rămâne deschisă:
Contele lanoşi Balcazi, mort în lagăr din cauza lipsei de îngrijire medicală,
Brânzoi Constantin, din
Dudeşti-Cioplea, Dumitrescu Jenică, maior din Bucureşti, Eisenbraun Robert,
ziarist, poet, Gavrilescu
Vasile din Craiova, Gordan Victor, doctor, Guran, avocat din Cluj, decedat în anul
1959 din cauza muncii
forţate şi a lipsei de îngrijire medicală, Grosu Sergiu, poet şi teolog, Nicolau
Cezar, inginer, Ioanid Ion,
student, Georgescu, doctor, Ganea Ion, student din Bucureşti, Marinescu,
profesor de filozofie, mort în
1960, Grigorovici din Timişoara, a murit în 1961, Mironescu Şerban, student din
Bucureşti, arestat
împreună cu tatăl lui, Omescu Ion, scenograf, Palade Emil, student, Petcu Ştefan
din Dudeşti-Cioplea,
Pleşea Milică, doctor, Stan, ţăran, a murit din cauza administraţiei care a refuzat
să-l ducă la spital pentru a
fi operat, Trifan, doctor, Şova Vasile din Bucureşti, Tomescu Ion, preot din
Borşa-Hunedoara, exterminat
în 1961.
LUCIU-GIURGENI

Acest lagăr de exterminare era situat pe malul Dunării în apropiere de Vadul Oii.
în medie se găseau
în lucru cam 1.000 de deţinuţi, care în cea mai mare parte dormeau în 4 saivane
şi un bac plutitor. Condiţiile
de viaţă erau îngrozitoare. Pe lângă mâncarea foarte proastă, te chinuia setea,
ca de altfel în toate lagărele.
Oamenii erau nevoiţi să bea apă din Dunăre, iar în timpul lucrului din bălţile de pe
teren. Dezinteria a
început să facă ravagii. Dacă se mai adauga prezenţa şobolanilor care erau în
împărăţia lor atât pe uscat, cât
şi în bac, ne dăm seama ce au avut de suferit deţinuţii. Circulând peste tot, prin
gropile de W.C. sau prin
alimentele lagărului, şobolanii au dezlănţuit febra tifoidă şi leptospiroza, boli ce au
produs multe cazuri
mortale.

La aceste condiţii de trai trebuie să adăugăm bătaia permanentă, la care erau

supuşi acei ce nu
puteau munci. Nimeni dintre supravieţuitorii care au trecut pe acolo nu poate uita
pe plutonierul Cornea şi
pe bestia de sergent Scarlat, care băteau pe deţinuţi până îi lăsau leşinaţi. Mulţi
şi-au găsit chiar moartea din
cauza lor. Pe profesorul de istorie Grigorov l-au desfigurat în furia demenţială
pentru că nu mai putea să se
ţină pe picioare, fiind extenuat de muncă.

La chinurile suferite din cauza administraţiei mai trebuie să adăugăm şi pe cele

ale brigadierilor care
au devenit unelte de forţare la muncă. Printre ei se numără: Dănăricu,
Filimonescu, Popa şi Litescu.

Prin acest lagăr de muncă forţată au trecut mii de oameni, dintre care s-a reţinut
până acum:
Arnăutu Ştefan, Bogdan Nicolac, Cornan Ion, Găialău Grigorov, profesor, Ion Ion,
tânăr din
Târgovişte, Marinescu, profesor, mort la lucru în 1960, Niculescu, informatorul
administraţiei, Novacoviei
Dan, student, Novacovici Doru, inginer, Pop a Lazăr, student, Popa Tiberiu,
tânăr, Stana, ţăran din jud. Dolj,
Vâlsan.

STRÂMBA

Strâmba, alt lagăr, alt loc de tortură. Condiţiile de muncă forţată aceleaşi, ca
peste tot. Bătaie pentru
neîndeplinirea normei, şi reducerea hranei. Aici cazarea se făcea nu numai în
saivane, dar şi în bacuri
plutitoare, în primăvara anului 1962, din cauza inundaţiilor produse de Dunăre a
fost o situaţie foarte grea.
Tractoarele care ajutau la transportul materialelor aduse cu şlepurile nu mai
puteau face faţă noroaielor.
Oamenii ajunseseră de nerecunoscut. în aceste condiţii grele de muncă a fost
accidentat Sergiu Grosu. Şenila
unui tractor i-a prins piciorul şi mult timp a stat imobilizat. Cu toate acestea,
doctorul deţinut Soroiu George,
trecut prin reeducarea de la Piteşti, căuta să-i scoată la muncă şi pe el şi pe
ceilalţi bolnavi, pentru a fi în
graţiile administraţiei.

Aici şi-a găsit moartea Ştefan (Fănică) Tomurug, în anul 1959. învăţător, fost
prizonier în Rusia. La
înapoierea din lagărele de exterminare sovietice, a fost arestat şi trimis în cele
româneşti. In sfârşit
administraţia comunistă, instalată tot de Ruşi, a reuşit să-l extermine. I s-a refuzat
îngrijirea medicală. Totuşi
doctorul deţinut Achile Sari, fost şi el prizonier în Rusia, a încercat să-l opereze
cu un cuţit de bucătărie, dar
prea târziu, n-a mai putut să-l salveze.

Printre cei care au trecut pe acolo, se numără:

Braga Roman, călugăr, Grosu Sergiu, teolog şi scriitor, Iliescu, preot, Miu,
învăţător, Mironescu
Şerban, Soroiu Gheorghe, student la medicină, care a schingiuit la Piteşti şi a
făcut mult rău celor de afară.
Ca brigadier şi normator la lagărul de exterminare de la Peninsula a fost
informatorul administraţiei şi
bătăuş în brigăzile de studenţi. Acum era arestat, după ce îşi denunţase pe cel
care l-a sprijinit să se reînscrie
în facultate. O canalie, Vâlsan, Zugravu, ţăran, bătut în mod bestial de
comandantul lagărului.

GRĂDINA

Un alt lagăr aşezat în bălţile Dunării. Munca se efectua tot la digurile de pământ,
în aceleaşi condiţii
de pedeapsă cu bătaia pentru cei ce nu-şi îndeplineau norma, care era cu peste
50% mai mare decât
prevedeau indicatoarele pentru acei în libertate. Mâncarea era foarte proastă, iar
lipsa de apă permanentă.
Oamenii în disperare au băut apă din bălţi şi s-au îmbolnăvit. Pe lângă miliţienii
care forţau la muncă, se
ataşau şi brigadierii Negrău şi Niculescu.

Intre cadrele securităţii care s-au purtat ca nişte fiare, au fost identificaţi maiorul
Andrei şi
plutonierul Donea. Băteau fără milă.

Ca deţinuţi, din cele câteva sute ce au trecut timp de 4 ani pe acolo au fost
semnalaţi până acum:
Corcodel Emanoil din Sibiu, Grosu Sergiu, Mironescu Şerban, Novacovici Doru,
Berghezan
Ilie, Balaban Octavian din Sibiu, Fulea Ion, preot ortodox, Popa Ilie, din Sibiu,
Tănase Viorel, din Sibiu.

BANDOIU

Un alt loc de tortură, cu acelaşi profil de muncă până la exterminare, sub privirile
de fiare ale
securiştilor ce supravegheau .şi loveau pe acei lipsiţi de apărare.

UN NOU ASALT ASUPRA ŢĂRĂNIMII

La începutul lunii Iunie 1958 călătoream cu trenul spre Măgura Miresii, o comună
din apropierea
Brăilei. Acolo se monta o sondă de foraj de mare adâncime, iar eu mergeam în
delegaţie. Se crăpa de ziuă,
când pe peronul unei gări am auzit zarvă mare; câteva zeci de ţărănci s-au urcat
în vagon. M-am uitat pe
fereastră şi-am văzut că ajunsesem la Ianca, localitate din Bărăgan, reşedinţă de
raion. Bănuiam că lumea se
îndrepta spre Brăila, la oraş.

Gălăgia, amplificată de blesteme şi înjurături, nu mai contenea. Uşa de la

compartiment s-a deschis
şi au intrat vreo 4-5 femei, care mai de care cu gura mai mare.
- Uite fă! a ridicat una glasul, săltându-şi fusta. Au bătut la mine ca la fasole să
iscălesc, ca Sandu a
spus că nu e pământul lui!

Intr-adevăr, cei care eram în compartiment ne-am îngrozit. Biata femeie era
vânătă-neagră. Am
reuşit să aflăm că peste 50 de femei fuseseră aduse din raion pentru a le forţa să
semneze cererea de înscriere
în colectiv, deoarece bărbaţii ori le dispăruseră de acasă, ori spuseseră că
pământul e zestrea muierilor.

M-a impresionat curajul acestor femei în faţa noului val de teroare dezlănţuit
pentru a forţa
colectivizarea. Ţăranul, acest Român legat de glia strămoşească, s-a luptat din
greu pentru a-şi apăra
bucăţica de pământ, proprietatea, garanţia libertăţii. Teroarea l-a doborît. A fost
închis, exterminat fără pic
de remuşcare.

Lunile care au urmat au confirmat campania generala de represiune.

In noaptea de 13-14 Septembrie 1959 au fost arestate peste 6000 persoane.
La data de 15 Septembrie, Hrusciov pleca spre Statele Unite împreună cu
delegaţiile statelor
comuniste pentru a participa la lucrările ONU. Pentru a asigura pe deplin liniştea
"acasă", Românii
procedaseră la arestarea unei mari majorităţi de foşti deţinuşi politici.

BĂRĂGAN

Şes întins, stepa, spre Răsărit. Dacă Răsăritul înseamnă o speranţă, în

comunism drumul este invers,
spre degradare, "pohod na Sibir". In Rusia auzeai: "l-au trimis în Siberia". In
România se spunea: "L-a dus
în Bărăgan surghiunul Românilor". Sensul e acelaşi fără judecată, fără vină, la
exterminare.

Inceputul a fost în 1949 şi apogeul în 1951.

Trenuri după trenuri, încărcate cu trupe şi armament, înfrăţite cu cel sovietic, se

îndreptau zi şi
noapte spre graniţa cu Iugoslavia, ţară ce îndrăznise să se retragă din
Cominform.

Alte trenuri, de vite, încărcate cu Şvabi de toate vârstele, veneau dinspre aceeaşi
graniţă şi se opreau
la Lehliu, Slobozia, Ianca. Alte garnituri, tot de vite, pline cu sate întregi fără
deosebire de naţionalitate, din
judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, au continuat să sosească în 1949-
1950 în aceleaşi staţii de CFR.
Inainte de a părăsi locurile natale, fuseseră obligaţi să planteze pari cu sârmă
ghimpată, împotriva pericolului
imperialist american.

Unii oropsiţi ai soartei au putut lua cu ei vite, căruţe, câte un pat sau masă, după
cum îi lăsa inima pe
mai marii comunişti din localităţile respective.

Unele familii au plecat descompletate, spre norocul celor ce nu erau acasă.

Mânaţi ca vitele, au mers până n-au mai putut. După ce s-au odihnit cât să-şi
hrănească pruncii şi
să-şi tragă sufletul, au pornit iar la drum, mai spre Răsărit.
Când a început a se înnopta, s-au oprit din nou. Vocea miliţianului a tunat peste
toată turma:
"- Aici, intre patru ţăruşi vă este casa şi masa. Aici veţi dormi şi de aici veţi
mânca. Aici e satul
vostru. Nu aveţi voie să părăsiţi locul, să plecaţi în altă parte!"

Oamenilor nu le venea să creadă. Nu vedeau decât cerul deasupra şi buruiana în

jur. Nici umbră de
pom, nici ţipenie de vietate.

A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost
răscolit şi transformat
în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit.
Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut.
Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să
dureze sate de bordeie,
ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos". Aşa au apărut noi
aşezări cu numele de: Rubla,
Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-
Vădeni, Căteşti.

Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de Şvabi, 15.000 Sârbi, 10.000 Români de pe
frontiera de Vest şi
sute de Basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o
nouă filă în viaţa României:
pedeapsa administrativă.

Pentru ca "totul să prospere şi lumea să fie fericită", aceste "ctitorii" au fost

dăruite spre îngrijire
Ministerului de Interne, care s-a preocupat să creeze condiţii de muncă. Ziua
trudeau la gospodăriile
colective pentru a aduce de-ale gurii la copii şi la bătrâni, iar noaptea săpau
bordeie.

Dar a sosit şi August 1951 cu noi dispoziţii pentru "ridicarea nivelului lor de viaţă".
Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul nostru.

Toţi au fost obligaţi să iasă la suprafaţă, să clădească locuinţe, să se înalţe spre

soare. Dar tot din
pământ. Statul grijuliu a dat pentru fiecare casă o uşă şi o fereastră. Pentru
acoperiş aveau libertatea să
aleagă între stuf, papură, sau paie.

Seara, la întoarcerea de la muncă, oamenii se ocupau de confecţionarea

chirpicilor. Toamna era în
prag şi iarna pornise deja, tot din Răsărit. Unii, mai bătrâni, n-au reuşit să-şi facă
din timp chirpicii pentru a
se usca. Aceasta se datora atât neputinţei lor cât şi lipsei de apă pentru a
frământa pământul.

Oamenii trăiau acolo ca într-o închisoare.

Grijuliu, Ministerul de Interne îi obliga să meargă săptămânal la viză. Miliţienii
munceau "foarte
mult". Trebuiau să-i viziteze şi noaptea pe deportaţi.

De foarte multe ori le răscoleau bordeiele, nu de altceva, numai aşa să nu creadă

că nu sunt luaţi în
seamă.

După moartea lui Stalin, când deţinuţilor politici le-au expirat pedepsele iar celor
administrativi
sorocul, s-a hotărît să-i aducă în Bărăgan, să se poată bucura de libertate după
anii de detenţie.
Tot aşa, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Insoţiţi de domnii miliţieni "ca să nu
se rătăcească", au
venit şi au fost găzduiţi în bordeie.

Un deţinut politic, care şi-a pierdut vederea din cauza muncii forţate, nu a fost
lăsat să meargă la
familie, ci a luat drumul Bărăganului. Adevărat umanitarism comunist!

Printre ei, printre miile de deţinuţi politici care au trecut pe aici:

Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Almăjan Ion, Amariei Ion din Botoşani, Ambruş
Petru, medic
Timişoara (Răchitoasa), Andreescu, Andreica Aurel, Antonescu Măria (Lăţeşti),
Anca Victor, avocat,
Bucureşti, Atanasiu Victor, avocat din Piteşti, Andreescu Aurel, Aristide Jean,
avocat Fălticeni, Asnavorian,
avocat Bucureşti, Balanov Petre, ofiţer Fălticeni, Bangu Petru, funcţionar Sinaia,
Baurceanu Ionică, student
Bucureşti, Betea, secretarul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Bejan Dumitru, preot din
Hârlău, Bentoiu Aurelian,
avocat, Brătianu Ion, Bucureşti, Bratu Alexandru, avocat Bucureşti, Caciuc
Leonard din Storojineţ,
Codreanu Ileana, căsătorită cu Praporgescu, Caloianu Petre din Bucureşti,
Câmpeanu Radu din Bucureşti,
Căpăţâneanu Dumitru din jud. Olt, fost ministru, Caraza Grigore, învăţător,
Neamţ, Caratana Nicolae din
Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător Rădăuţi, Cazacu Marcel, elev Rădăuţi,
Chiriţă din Buzău, Chirnoagă
Virgil, colonel (Lăţeşti), Ciocârlie Dumitru, învăţător din Banat, Comăneanu
Sutaşu, profesor, Cosma
Marin, ţăran din lotul Vrancea, Cosgărea Ion, Costea Gheorghe din Tomnatic,
Timiş, Constantinescu Klaps
Costel, Cracă Marin, inginer din Olt, Crăcăna, basarabean, Cristea din Târgu-
Ocna, Crişan Ianoş din comuna
Mireşu Mare, jud. Baia Mare, Cureliuc Alfred, Storojineţ, Damian Viorel, inginer
Timişoara, Demetrescu
Camil, Bucureşti (Valea Călmăţui), Droch, inginer Buzău, Dinulescu Ecaterina,
învăţătoare din Purani,
Drăguş Dumitru, preot, Drăgoescu Vlad, student din Craiova, Dumitrescu Marin,
student din Bucureşti,
Dumitrescu Oscar, muncitor, Dumitrescu Constantin, avocat din Bucureşti,
Dumitrescu Coco, profesor
universitar, Evolceanu Nicolae, student Bucureşti, Folea Ion, ofiţer de pe
Târnave, Funkenstein Herman,
ţăran-şvab din Banat, împreună cu trei copii, Gavrilă, ţăran Botoşani, Ghica
Alexandru, student din
Bucureşti, Gligor, ofiţer Aiud, Goma Paul, student Bucureşti, Grigore Vasile,
comisar, Hudici Vasile,
profesor universitar Iaşi, Holban Mircea, ofiţer, Ioaniţescu D.R., Ilie Ion, profesor
Craiova, Iliescu Dumitru,
avocat Buzău, Uiescu Ion, profesor comuna Cuptoare Severin, Lacaze Frederica
din Bucureşti, Leucuţia
Aurel din Bucureşti (Lăţeşti), Lungu N. Dumitru, Lungu Neagu, Bucureşti, Lupan
Petru, elev, Lupaşcu
Ion, muncitor, Lupoiu Petru, elev, Manea Ion, inginer (Lăţeşti), Marcoci, doctor,
Marino Adrian,
Măcrineanu, Mândreanu C, profesor Sibiu, Merceanu Grigore, Mereu Ion, preot,
Mihalache Niculina din
Dobreşti-Muscel, Miron Gheorghe din comuna Corlea, jud. Roman, Mihalache
Andrei din Bucureşti, Muller
Helmut, Mihăiescu Radu, student, Mirică Traian, student (Valea Călmăţui),
Niculescu Radu-Buzeşti,
Nicolae Măria, aviatoare, Nicoară Th., student Brăila, Noveanu Arthur, Oniga
Dumitru, poet, Stupca-
Suceava, Pop Ghiţă, fost ministru (Lăţeşti), Popovici, fost secretar al lui Lucreţiu
Pătrăşcanu, Pandurescu
Gh. din Banat, Pantazi Ion, ofiţer de cavalerie din Bucureşti (Valea Călmâţui),
Panteş Ion, inginer Bihor,
Pop Remus, deputat de Cluj, Penescu Nicolae, fost ministru, Praporgescu,
colonel, Piţigoi Marin, avocat
Argeş, Pizone Benedict, căpitan de geniu, Popa Gheorghe, învăţător din comuna
Băseşti, jud. Bacău, Pop
Romulus (Bimbo), doctor, Popescu Dumitru, general, fost ministru, Raţiu
Alexandru, preot, Rusu Marius,
inginer, Sabou Ioan din Gârla Mare, jud. Mehedinţi, Săiceanu, student, Spineanu
Cezar, profesor Târgovişte,
Şoltuz Mircea, student din Iaşi, Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stanciu
Constantin din Dolj, Stan Ion,
muncitor din Bucureşti, Surdulescu Radu, student, Stângu Nicolae, ţăran partizan
din Banat, Strat Gheorghe,
profesor universitar, Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Tarţia Mihai,
preşedintele tineretului PNŢ,.
Teodorescu C, avocat din Bucureşti, Totoroanţă, contabil, Tomescu Petre,
profesor universitar, fost ministru,
Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea Ion, inginer din Năsăud, Truţă Ion, din
jud. Olt, Vaida Emilia,
Vasile, Botoşani, Vorovenciu Ion din Bucureşti, Verzea Nina, Veţeleanu Ion,
inginer din Bucureşti,
Vintilescu Virgil, Vaida Mimi-Bratu, pianistă din Bucureşti.

Deţinuţii politici aduşi în Bărăgan îşi aveau familiile la sute de km. Nu aveau
de nici uncie. Cei
apropiaţi le-au adus cele necesare unor oameni lipsiţi de orice mijloc, în marea
majoritate bolnavi sau
bătrâni. Securitatea îi înregistra pe toţi.

După câţiva ani au înscenat procese la o parte dintre cei din Bărăgan având ca
acuzaţie ajutorul din
partea familiei sau a rudelor. A fost cazul lui Nicolae Penescu, condamnat 8 ani
împreună cu fiul, Vladimir
Penescu, care adusese mâncare şi îmbrăcăminte tatălui.

Alt exemplu a fost cel al doamnei Niculina Mihalache care, având soţul arestat, a
primit vizita
nepoţilor. Din aceasta s-a înscenat un proces, s-au dat condamnări, iar unii au
murit pentru că au dus o
bucată de pâine mătuşei bolnave şi bătrâne.

Nu a fost ultimul caz. Ele au fost numeroase. Dar să lăsăm loc derulării unei
poveşti "adevărate".
Doamna Niculina Mihalache a fost arestată în Iulie 1947.

De la Ministerul de Interne a fost dusă la Jilava, luând în continuare drumul

închisorilor şi
domiciliului obligatoriu timp de 17 ani. După ce a stat în închisoarea Mislea între
1951-1954, a plecat la
Dumbrăveni. De aici a fost adusă cu Măria Antonescu în domiciliu obligatoriu, în
Siberia românească.

In 1955 se găsea la Dâlga, o aşezare în mijlocul Bărăganului, unde oamenii

trăiau în bordeie făcute
din chirpici, acoperite cu paie. Era o nouă unitate administrativă, înfiinţată de
Românii bănăţeni aduşi şi
azvârliţi sub cerul liber cu porunca: "Descurcaţi-vă!". Ce a fost aici, era identic cu
viaţa milioanelor de
Estonieni, Lituanieni, Letonieni, Polonezi, Basarabeni, duşi în Siberia.

La închisoare aveai o bucăţică de pâine, o fiertură şi un acoperiş. Aici, nici un fel

de posibilitate de a
te alimenta.
De la închisoare, doamna Niculina Mihalache, la vârsta de 65 de ani, a fost dusă
direct la Dâlga,
fără nici un obiect personal, fără nici un venit şi aşezată în bordeiul unei
bănăţence al cărei soţ murise în
deportare. Apa se aducea de la singurul puţ cu cumpănă, aflat la doi km. Noroc
cu moş Crăcăna, ţăran
basarabean trecut prin închisoare, care, având bordeiul în apropiere, îi mai
aducea câte o cofă de apă.

Magazinul sătesc se afla la 20 km. Lemne pentru foc nu se găseau. Paiele erau
singurul combustibil
pentru cine le avea. Crivăţul nu întâlnea nici un obstacol din Răsăritul îngheţat
până aici.

In luna Iulie 1955, pe o căldură toridă, doamna Niculina Mihalache a fost luată şi
dusă pe jos circa
20 km., până la miliţia raională. Acolo, în curte, a fost ţinută în picioare până după
amiază, când un căpitan
de securitate de la Ministerul de interne i-a adus la cunoştinţă că i s-a prelungit
domiciliul obligatoriu cu
încă 48 de luni, din cauza încăpăţânării bărbatului.

Ion Mihalache a refuzat să iscălească declaraţia pe care Patriarhul Iustinian

Marina şi Mihai Ralea
au venit să i-o ceară din partea lui Gheorghiu Dej. Alţii, printre care Tătărăscu şi
Titel Petrescu, după ce au
semnat, au fost eliberaţi.

Pentru doamna Niculina Mihalache era prima veste în răstimp de 8 ani, prin care
lua cunoştinţă că
soţul ei trăia.
Sărmana femeie povestea lui Vicu că la aceste cuvinte, deşi spuse cu ură de
securist, simţise că totul
se schimbase dintr-o dată: picioarele nu o mai dureau, oboseala din trup
dispăruse şi chiar zbirii din faţa ei
păreau să aibă chipuri omeneşti.

Spre nedumerirea celor de faţă, s-a pomenit spunând de câteva ori: "Vă
mulţumesc, vă mulţumesc,
Ionică trăieşte. Vă mulţumesc!"

Viaţa a fost grea. Dacă cineva se încumeta să o viziteze, trebuia să treacă pe la

punctul de securitate,
să se înscrie într-o condică. S-au găsit oameni care i-au adus de-ale mâncării,
lemne cu maşina de la sute de
km., au sprijinit-o pentru că, bolnavă şi în vârstă, nu avea nici o posibilitate de
trai. Din când în când, în
miez de noapte era trezită de securitatea care făcea percheziţie în bătaie de joc,
răscolind tot bordeiul,
aruncând bruma de lucruri, făcând-o purcoi.

Locotenentul de securitate Diaconescu a venit într-una din zile furios şi a

întrebat-o de ce nu moare
că tot în pământ trăieşte, adăugând cu o voce dură:
"Din cauza ta trebuie să stau aici în mizerie şi să umblu cu cişmele pline de
noroi!"
Bătrâna bănăţeancă era bolnavă şi noaptea delira, visându-se acasă la ea, în
mijlocul orătăniilor. De
două ori pe săptămână ofiţerul de securitate venea cu maşina şi o ducea.
Doamna Mihalache credea că
merge la doctor. La înapoiere bătrâna era tăcută, privea în jos şi gemea.

Intr-o zi, când s-a întors, a intrat în bordei şi a căzut în genunchi în faţa doamnei
Niculina Mihalache
spunându-i:
"Iertaţi-mă! De câte ori mă duceau acolo erau nişte ofiţeri străini de locurile
acestea care mă tot
descuseau de Dv. Eu le spuneam adevărul dar ei nu erau mulţumiţi. Astăzi mi-au
cerut să semnez o hârtie în
care spuneau lucruri rele de Dv. şi mi-au promis că dacă iscălesc îmi dau drumul
să merg la mine acasă la
Cruceni, în Banat. Şi eu am semnat să pot ajunge acasă. Iertaţi-mă!" şi a podidit-
o plânsul.

Doamna Mihalache s-a aplecat, a ridicat-o şi a îmbrăţişat-o, spunându-i: "îmi

pare bine că a dat
Dumnezeu să te ajut să poţi ajunge la rosturile d-tale şi la casa pe care te-ai
chinuit să o faci acolo. Să ai
parte de bătrâneţe liniştită."

După plecarea bătrânei a fost adusă în bordei o femeie refugiată din Basarabia.
Aceasta recunoştea
pe faţă că e informatoarea securităţii şi miliţiei, cărora le spunea tot ce vede şi
aude: "Dacă nu fac asta, mă
ameninţă că mă trimit în satul meu din Tighina care este sub ocupaţie rusească.
Şi acolo nu mai găsesc pe ni-
meni, fiindcă ştiţi şi dumneavoastră că au fost duşi de mult din căscioarele
lor."

Aceasta a fost atmosfera în care a trăit doamna Niculina Mihalache până în

Septembrie 1958, când a
fost arestată. In noua înscenare a securităţii au fost implicate rude şi prieteni
apropiaţi ai familiei. In urma
unei anchete dure, în care s-au folosit metode barbare, printre alţii au fost
condamnaţi: Preotul Gh. Tomescu
din Ţigăneşti-Muscel, care a murit în închisoare, avocatul Gh. Popescu, mort în
închisoarea de la Botoşani,
Doctorul Belizarie, care a murit în dimineaţa în care securitatea a venit să-l
aresteze.

Numărul celor arestaţi şi implicaţi a fost mare şi chinurile pe care le-au suportat
sunt incredibile.
Doamna Niculina Mihalache a fost deasemenea condamnată şi a pornit pe
drumul închisorilor,
având de data aceasta asigurată fiertura zilnică.

De fapt, anul 1958 a însemnat o nouă prigoană împotriva deţinuţilor politici de

care nu au scăpat
nici acei cu domiciliu obligatoriu. In noaptea de 19/20 Septembrie au fost ridicate
sute de persoane din
bordeiele Bărăganului, pentru a li se înscena procese.

Numai din satul Răchitoasa, ce aparţinea de comuna Luciu-Giurgeni jud.

Ialomiţa, au fost ridicate în
acea noapte 62 de persoane. Pentru justificarea acestui nou abuz, deoarece nu
mai aveau motive, au recurs la
invenţii, acuzaţii cu totul şi cu totul imaginare. Pentru a ilustra aceasta subliniez
că de la ferma Luciu-
Giurgeni a fost arestat contabilul şef Ion Almăjan şi învinuit că ar fi ajutat şi
pactizat cu cei din domiciliu
obligatoriu. Toată lumea ştia că un contabil şef nu putea ajuta cu nimic pe nişte
muncitori ce trudeau la o
distanţă de kilometri de biroul lui. Nici măcar un kg. de "boabe" în plus nu avea
cum să le ofere la ziua de
lucru. Au mai arestat pe Dumitra Lungu, soţia lui Neagu Lungu care se găsea cu
domiciliu obligatoriu,
învinuind-o că ar fi mijlocit legăturile între cei din Bărăgan şi Bucureşti, cu
ocazia vizitelor ce le făcea
soţului.
Aceste motive puerile pentru arestarea opozanţilor urmăreau la acea dată
trecerea lor printr-o nouă
înscenare, încovoierea tuturor, obligându-i să recunoască în scris realizările
regimului şi în acelaşi timp să
devină adversarii propriilor convingeri sau ai celor mai buni prieteni.

DIN RELATĂRILE ULUITOARE ALE UNUI "ÎMPROPRIETĂRIT " PE BĂRĂGAN

"Fusesem dus dincolo de Urali, la o mină. Nevastă-mea lucra la peste 60 de

kilometri mai spre
Răsărit. Băieţii rămăseseră cu mama în Ţară. Dumnezeu m-a învrednicit să mă
întorc cu vreo 25 de zile
înaintea soţiei. Pe copii i-am găsit sănătoşi şi voinici. Mama, a doua zi, mi-a spus:
Uite nişte bănuţi. Mâine te duci la Timişoara şi te arăţi unui doctor. Nu este posibil
ca la 1,91 metri
înălţime să cântăreşti numai 51 de kilograme.

I-am urmat sfatul şi m-am dus la Timişoara, dar nu pentru a mă arăta la doctor, ci
pentru a-mi căuta
de lucru. M-am angajat la şantierul 11 Construcţii pentru Reşiţa. După sosirea
soţiei din Rusia ne-am mutat
cu toţii în acest oraş. Soţia şi-a găsit un post la o farmacie, iar soacră-mea
îngrijea de copii. De pe piaţă
cumpăram carne, ouă, struguri şi plăteam pentru mama cotele obligatorii către
stat. Totul părea că intrase în
normal şi ne simţeam bine. Dar într-o zi mi-a telefonat mama că trebuie să mă
prezint de urgenţă acasă şi cu
soţia, deoarece s-a primit dispoziţie de la primărie ca toţi oamenii între 18 şi 40
de ani să fie împroprietăriţi
în Bărăgan. Mama mă implora să fac cum oi face şi să vin, pentru a nu avea
necazuri. Am liniştit-o şi m-am
dus la şeful de şantier să-i cer lichidarea şi dacă este posibil să-mi dea şi leafa.
Din lunca Pamosului, unde se
aflau birourile şantierului, am trecut Bârzava pentru a merge la soţie. Picioarele
îmi tremurau. Inima îmi
bătea de parcă ar fi vrut să iasă din piept spre a-şi arăta curăţenia. Imi venea să
urIu şi să întreb: Ce mai
doriţi de la mine oameni buni? Am muncit cinstit şi am arătat dragoste şi
oamenilor şi lui Dumnezeu, iar
acum nu mă lăsaţi să muncesc, să-mi cresc copiii? Vreţi să mă împroprietăriţi
fără să vă cer şi fără să am
nevoie?

Pe la jumătatea drumului m-am prăvălit. Când m-am trezit eram la uzina de pe

Bârzava unde un
doctor îmi făcuse o injecţie şi mă întreba cum mă simt. Printre cei care se aflau în
jurul meu se afla şi
specialistul rus care conducea lucrările de punere în funcţiune a turbinelor
furnizate de Uniunea Sovietică.
Cu el avusesem o contrazicere serioasă cu privire la montaj. Eu cunoşteam şi
limba rusă din deportare.
Acum mi-a spus că-i pare rău că n-a luat în consideraţie punctul meu de vedere.
M-am ridicat, le-am mulţumit pentru îngrijire şi am plecat mai departe, spre
farmacia unde lucra
soţia mea.
Pe drum am întâlnit un car mortuar. M-am descoperit ca tot creştinul. Pe
platforma maşinii era un
bloc de metal în loc de coşciug. Am înţeles că un alt muncitor căzuse în cochila
de foc. Erau dese aceste
accidente. Vecinul de pe trotuar mi-a zis: "Când Loncear a fost numit Director
general al Uzinei de la
Reşiţa, bineînţeles după ce a slăvit armata eliberatoare şi "înaintata" ştiinţă
sovietică, a promis că nu vor mai
fi morţi sau accidentaţi. Nu ştiu cum s-a făcut, că tocmai pe dos a fost. Acum este
ministru şi a uitat cu
desăvârşire promisiunile."
N-am răspuns şi mi-am văzut de drum.
In mintea mea se înrădăcinase întrebarea: Cum să-i fac soţiei cunoscută situaţia
cu împroprietărirea
de care nu aveam nevoie şi pe care n-o cerusem?

Parcă o văd ca şi acum. Am intrat în farmacie. Ea era ocupată cu un client. Am

trecut în depozitul
din spate şi am aşteptat. Mă gândeam, între timp, s-o iau cu binişorul. Dar când a
venit, m-a luat gura pe
dinainte şi i-am spus direct. Citind tristeţea în ochii mei, mi-a zis:
"Dacă nu ne desparte pe noi şi nu ne desparte de copii, o să putem suporta şi
această
"împroprietărire", a spus acest cuvânt apăsat. Tu eşti priceput la munca
câmpului, mai ales că vacanţele le
petreceai la ţară dând ajutor părinţilor tăi. Eu am fost mai mult la internat. Dar
sper să-ţi fiu de ajutor. Este
greu că nu suntem firi aventuriere. După deportarea din Urali şi aici, în Bărăgan,
o să fie ceva asemănător.
Un fel de sclavie, a noastră şi mi-e teamă să nu fie şi a copiilor. Şi la urma
urmelor mă întreb de ce nu-i
împroprietăreşte pe ţărani şi ţin morţiş să ne facă pe noi cu pământ, când avem
deja o profesiune căutată? "

Am tăcut şi-n tăcere şi-a strâns lucrurile şi am plecat la mama, care ne aştepta
plângând. Am
convins-o că nu este o situaţie prea gravă şi ne vom descurca şi de data aceasta
cu ajutorul lui Dumnezeu.
Sub "ocrotirea" partidului comunist şi a organelor de miliţie, a doua zi am fost
instalaţi în
vagoanele de vite destinate pentru noi. în fiecare vagon câte două familii, cu car,
boi, ceva lucruri şi
mâncare.

Trenul a avut mers de accelerat până-n gara Lehliu unde am ajuns la orele 6
dimineaţa. Vagoanele
au fost trase pe o linie secundară şi un cheferist ne-a spus să ne grăbim cu
descărcatul, deoarece trenul este
destinat pentru O.R.A.C.A. (oficiu pentru colectarea animalelor). Era luna Iunie şi
o zi frumoasă, fără vânt.
După ce oamenii au dat jos din vagoane toate lucrurile, după ce am mâncat ceva
în fugă, am plecat câţiva
la primărie pentru a vedea ce se-ntâmplă cu noi, deoarece la plecare fusesem
asiguraţi că vom fi aşteptaţi la
gară. Acolo am fost informaţi că tovarăşul Varză, care se ocupă de problema
dislocaţilor o să vină şi va sta
la dispoziţia noastră.

Deci făceam parte dintr-o categorie specială de care nu mai auzisem.

Pe la ora 10,30 a venit tovarăşul Varză, care s-a scuzat pentru că a fost luat prin
surprindere. Am
sosit cu o zi mai devreme. Când a auzit de sosirea noastră a alergat, a bătut cu
pumnul în masă şi a obţinut 6
camioane care vor veni la gară la ora 14 pentru a ne transporta. Ne-a asigurat
că la ora precizată va veni
personal la gară, fiindcă este obişnuit să rezolve problemele aşa cum l-a învăţat
partidul şi ne va conduce în
comună.

Am plecat la gară să liniştim lumea care ne aştepta.

La orele 14 au venit maşinile şi a început încărcarea. Tovarăşul Varză a venit,
puţin timp după
aceea, într-un jeep. Imi făcu semn să mă duc la el. Mi-a spus că eu sunt omul pe
care a pus ochii, şi el
cunoaşte la oameni şi vrea să discute cu mine planul satului şi problemele
administrative. Desfăcând un
plan, m-a informat că satul e orientat spre Slobozia. Pentru alegerea de
preşedinte al Sfatului Popular el s-a
gândit la mine şi mi-a recomandat să ocup o casă cât mai în centru.

Coloana de maşini fiind gata, el m-a luat în jeepul lui şi am pornit la drum prin
hârtoape. Intre timp
îmi roteam privirile prin împrejurimi. Nici urmă de sat, de deal sau vale. La un
moment dat jeepul s-a oprit
în mijlocul câmpului. Toată coloana a stopat. Cât priveai cu ochii, numai pustiu.
Tovarăşul Varză a coborît
şi mi s-a adresat:
- Dumneata îţi cunoşti oamenii din sat. Este bine să îţi chemi 4 dintre ei, mai
dezgheţaţi, pentru ca
să formăm un comitet de conducere provizorie.
- Cum să chem numai patru? Să chemăm pe toţi, pentru a face o treabă bună,
fiindcă fiecare este
interesat de soarta lui.
- Dumneata nu eşti un bun conducător, mi-a zis tov. Varză. M-am înşelat asupra
alegerii făcute cu
dumneata. Cum ţi-ai putea închipui să eu aş putea sta de vorbă cu tot satul? Eu
am experienţă. Stau de vorbă
cu conducătorii, pe care-i aleg din timp. Nu las alegerile la voia întâmplării.
Am făcut hatârul tovarăşului Varză şi am chemat 4 oameni.
Tovarăşul Varză a întins un plan şi a început să arate primăria, şcoala şi miliţia.
Ne-a sfătuit să
alegem un comitet format dintr-un număr fără soţ, conform principiilor
democratice de partid. In timpul
discuţiilor s-a oprit brusc şi ni s-a adresat:
- Ce vă uitaţi aşa? De ce nu participaţi la discuţii?
Noi continuam să ne uităm unul la altul, nedumeriţi. Şi unul dintre noi a îndrăznit
să întrebe: "Dar
unde este satul?"
Furios, tovarăşul Varză a răspuns: Cum? Care sat? Aveţi planul, aveţi ţăruşii
înşiraţi şi vă înţelegeţi
tovărăşeşte. Credeţi că eu am timp de pierdut? Drept cine mă luaţi? Trebuie să
fim serioşi, să ştiţi că eu nu
glumesc. Până când credeţi că o să stea şoferii cu voi aici? Hai! Toată lumea la
descărcat. Mâine dimineaţă
veţi primi barăci care se pot monta în câteva ore, iar astă seară vă adăpostiţi cum
puteţi. Este vina celor de la
Timişoara care v-au trimis cu o zi mai devreme. Tot mâine o să vi se comunice şi
numele satului.
Şi tot furios, tovarăşul Varză s-a urcat în jeep şi a plecat. După zece metri a oprit
maşina şi,
întorcând capul, ne-a strigat:
- Despre actele de împroprietărire să nu aveţi nici o grijă, că le veţi primi la timp.
De atunci nu l-am mai văzut pe tovarăşul Varză de la raion. îşi îndeplinise
misiunea dată de partid.
Iar noi am rămas uitându-ne spre cer."

In majoritate erau aceiaşi care mai cunoscuseră surghiunul în nesfârşita Rusie.

Işi reaminteau cum,
copiii de la 16-17 ani până la vârstnicii care se mai ţineau pe picioare, 45000 de
Şvabi, cunoscuseră amarul
pribegiei, în care 7000 au murit. Acum în anii 1950-56, de abia reveniţi,
supravieţuitorii exterminării de pe
tot cuprinsul Rusiei erau mânaţi spre Bărăgan, Siberia românească.

Patruzeci şi cinci de mii de Şvabi, cincisprezece mii de Sârbi şi zece mii de

Români au pornit pe
drumul, pentru mulţi, fără întoarcere. Pe acest Bărăgan s-au întâlnit, pe lângă
deţinuţii politici şi locuitorii
satelor din Vestul Banatului: Bield, Checea, Ceacova, Cruceni, Diniaş, Foeni,
Giera, Iam, Jecea Mare,
Johanisfeld, Jebel, Leib-Ung, Lăţunaş, Moraviţa, Naidiş, Nicoliţel, Oraviţa, Partoş,
Pesac, Recaş, Uivar,
Văradia, Vrani, Teremia Mare şi din multe alte localităţi.
La Urleasca au fost aduşi, în 1952, peste 80 de zişi chiaburi din comuna
Vânătorii Mari din Oltenia.

CIMITIRUL REÎNVIEREA

Capela este neîncăpătoare. Lumea vine, stă, aşteaptă. Trei şiruri de câte patru
persoane, ţinându-se
de braţ înaintează pipăind cu atenţie drumul. In primul rând Costică Gheorghe,
preşedintele nevăzătorilor de
la Vatra Luminoasă, la braţ cu Filimon, Radu şi Mitică păşesc îndureraţi.
Urmează Vereguţ, Capeţ, Saveta şi
Lenuţa. Toader cu alţi trei încheie grupul. Ajutaţi, ei urcă treptele spre cupolă,
pipăind aerul cu mâinile. Alte
mâini necunoscute îi poartă spre catafalc. Lumea le face loc. Costică Gheorghe
scoate din buzunar capătul
roşu al unei fâşii. în timp ce o desfăşoară, încercând s-o treacă peste cel ce le
fusese prieten sincer, galbenul
îşi face apariţia, urmat de albastrul cerului. Lacrimile şiroiesc pe obrajii
nevăzătorilor, ceilalţi plâng de-a
binelea.

Prietenul ostaşului român, poetul prizonierilor, prietenul nevăzătorilor, căpitanul

George Fonea îi
părăsea pe toţi, "străfulgerând ca o lumină peste veac."
Capela devenise neîncăpătoare, iar florile, simbolul dragostei eterne, acopereau
trupul celui ce
pusese în vers suferinţa şi speranţa de la Nistru la Ural.
"Şi fă lui veşnică pomenire..." a fost cântecul de despărţire, intonat de mulţimea
îndurerată.
La 12 Februarie 1958, numai la câteva luni, amintirea-i era prezentă în ancheta
desfăşurată de
organele securităţii. Pomenirea lui devenise permanentă.

Acest an, hărăzit retragerii trupelor invadatoare, a consilierilor ce "ne-au sfătuit 14

ani în toate
domeniile", a dezlănţuit, ca la venire, valuri de arestări. Cei lăsaţi drept slugi
credincioase aveau nevoie de
linişte. Pentru aceasta, argaţii fără stăpâni i-au adunat pe toţi cei care ar fi putut
să-i deranjeze din ospăţ. Pe
lângă foştii deţinuţi politici liberi, a căror urmărire a început, lista a fost completată
cu foştii prizonieri
eliberaţi din îndepărtatul Est.

Intre cimitirul "Reînvierea" şi tutungeria de pe bulevardul alăturat teatrului

Magheru s-a făcut
"legătura". George Fonea fusese prieten de prizonierat cu Puiu Atanasiu, acum
vânzător de tutun. Aici, la
tutungerie, securitatea s-a hotărît să fixeze nucleul de conducere al
comandamentului legionar. Dacă printre
toţi cei care treceau pe acolo, în plin centru al Capitalei, oprindu-se să cumpere
câte ceva, unii fuseseră prin
lagărele de muncă forţată din Rusia, puteau fi siguri că-şi asiguraseră "viitorul" în
închisorile româneşti.

Ministerul de interne le-a fost primul adăpost al vremurilor vitrege ce se reaşezau

peste ţară. Se intra
direct în iad.
Inmormântarea zisă "legionară", socotită ca "ajutor", a fost prima acuzaţie. A
urmat ancheta şi
bătaia. Alţi decedaţi din cauza torturilor. înmormântaţi de data aceasta cu
"ajutorul" securităţii. Aceasta n-a
mai fost înscrisă la dosar. Dar timpul trecea şi ancheta nu progresa, într-o zi i-au
ridicat din Calea Victoriei
pe toţi, indiferent de orientarea politică, şi i-au mutat pe Uranus, pentru a face loc
Comitetului Central. în
noul local, crimele au continuat. Zi şi noapte era un du-te vino. La şedinţa de
rangă erai bătut până îţi
pierdeai cunoştinţa. Te trezeau cănile cu apă şi cearceafurile ude. Cel puţin o
săptămână nu puteai merge:
durerile picioarelor umflate, cu vase de sânge sparte, erau insuportabile. Fundul
vânăt şi strivit nu-ţi
permitea să te aşezi. Culcat, nu aveai voie. Ce chin!...ce durere! Ar fi spus
oamenii tot ca să scape, dar nu
aveau ce spune.

State Aurel, omul ce se jucase cu moartea de-a v-aţi ascunselea de la Ţiganca

până-n Crimeia şi
Caucaz, cel care mersese pe jos prin lagărele de exterminare până dincolo de
Cercul arctic, nu avea
astâmpăr aici, în grotele subterane de sub statuia unde căpitanul Zăgănescu
oprise pe turci la 13 Septembrie
1848.

Dar el ce făcuse? Nu reuşise să-i oprească pe Ruşi şi nici sistemul lor dialectic,
pe care-l cunoscuse
până-n străfundurile Uralilor sub biciuirea viscolului polar şi-a "realizărilor
marxisto-staliniste":
"O dorinţă imensă de răscumpărare şi ispăşire se ridică în suflet, înviorându-mă
ca un joc de ape.
Capacitatea de suferinţă era singura resursă de care mai dispuneam, care mă
mai putea slava. Nu pentru
mântuirea mea, ci pentru eliberarea celor care umpleau firidele acestei închisori
şi erau chinuiţi noapte de
noapte pe rangă, în subsolul maşinilor puse sub presiune ca să acopere ţipetele
femeilor şi bărbaţilor înainte
de a leşina.

Eram în stare să cerşesc în genunchi: faceţi cu mine orice: chinuiţi-mă sadic,

săturaţi-vă de pofta de
a tortura, dar daţi-le drumul, deschideţi poarta să se întoarcă oamenii acasă!"
In aceste chinuri, un om şi-a făcut bilanţul: "Dacă aceasta a fost viaţa din 1944
până astăzi, iar dacă
acum o ia de la început, trebuie ca eu să-i pun capăt." Hotărît, a analizat toate
posibilităţile şi într-una din
zile a ajuns pe acoperişul închisorii de la Uranus, fugărit de toată liota. Pentru o
clipă s-a simţit eliberat.
Afară pe caldarâm, State Aurel era adunat într-o pătură, sub ochii îngroziţi ai
trecătorilor. Intins pe masa
spitalului Văcăreşti, sârma a început să-i lege oscioarele, acul să-i coasă
organele.
Reamintindu-şi acele clipe, Aurel State ne zugrăveşte un tablou demn de un
erou:
"Incepeam cu durere şi grea neştiinţă o altă existenţă. Tărâmul în care căzusem
se plăzmuia din
forme cunoscute în combinaţii inedite, saturate de o cumplită durere. Mintea
şchiopăta ca o pasăre cu aripi
rupte, împuşcate. Moartea, obsesia vieţii trecute, era prezenţă neîntreruptă, de
faţă chiar, dar nu în raza
ochilor care deprindeau anevoios iarăşi văzul, ci undeva după umăr, dar mai
aproape decât inima, de care
uitasem. O rugam mut să mă ajute la trecerea "dincolo", fiindcă nu ajunsesem
deplin acolo, "mă
împiedicasem de-o aripă de înger". Pândeam din anticamera cu 40 de paturi
albe, în care mă găseam cu
intermitenţă, fiindcă mai încercam şi la alte punţi, poduri sau ape, trecătoare: -
Pot să intru, întrebam în faţa
uşii deschise, încurajat că eram singurul candidat.
- Aşteaptă să fii strigat, tocmai te liberăm, îmi răspundea o voce tânără, dar
obosită foarte. Mă
grăbeam să dau oasele rupte în primire, ca pe o legătură de vreascuri, greu de
dus, şi nu puteam sta în
picioare şi nici jos, sau culcat.
Oasele se fărâmaseră precum în traistă covrigii colindaţi pe care ai căzut, urmărit
de zăvozi.
Zăbrelele şi zăvoarele erau tefere însă!"

Anii au trecut. Au disjuns grămada de oase. Din tutungeria de la Magheru au

făcut un ciorchine:
ramificaţii în Bucureşti, legături în ţară. La numeroase procese, pe scăunel, era
purtat un alt schilodit al
securităţii: Nicolae Petraşcu, martor al acuzării. El era cel care confirma că pe
unii dintre acuzaţi îi
cunoscuse şi-i văzuse cu două decenii în urmă, în Mişcarea Legionară.

Printre cei ce s-au perindat prin boxă, unii erau oameni distruşi de război, dar mai
ales de lagărele de
exterminare sovietice. Dintre ei amintesc pe av. Popescu, Atanasiu, State,
Militam şi doctorul Sari, tânărul
student Isfănaru, născut după 1940. Am cunoscut de asemenea un alt tânăr
ţăran, tot Isfănaru, condamnat la
4 ani, fără să fie cunoscut de către aşa-zişii conducători.

Dar ceea ce conta era numărul şi diversitatea regiunilor de unde au fost ridicaţi,
pentru ca teama să
se răspândească în toată ţara, odată cu zvonul arestărilor, provocând
nesiguranţa.
La Gugeşti, pe Milcov, s-a procedat la noi arestări.
Cei ridicaţi au fost implicaţi într-un lot socotit o ramificaţie a celui a lui Puiu
Atanasiu de la
Bucureşti. Printre cei condamnaţi s-au numărat Gheorghe Militaru, fost prizonier
în Rusia; Ionel Militaru,
din satul Motnau, comuna Dumitreşti, fost prizonier în Rusia; Stelian Rădulescu,
tot fost prizonier, se pare
că şi Gh. Reus a fost condamnat tot în acest lot, împreună cu o mulţime de
cunoscuţi de-ai lui. Este de
remarcat că toţi cei care au fost prizonieri în Rusia au fost implicaţi cu Puiu
Atanasiu. S-a căutat în acelaşi
timp arestarea şi condamnarea tuturor foştilor deţinuţi politici cu dosare "grele",
socotiţi indezirabili
regimului comunist.

SECURITATEA DIN CONSTANŢA

In noaptea de 19/20 Septembrie 1958, în beciurile securităţii arhipline din acest

oraş au mai fost
înghesuiţi 62 de Români, ridicaţi din Bărăgan:
Adăscăliţei Vasile din Vaslui, Ambruş Petre, medic din Timişoara, Aristide Jean,
avocat din
Fălticeni, Bangu Petre, funcţionar din Sinaia, Bejan Dumitru, preot din Hârlău,
Caraza Grigore din jud.
Neamţ, Caratana Nicolae din Constanţa, Caşu Dumitru, învăţător din Rădăuţi,
Cazacu Marcel, elev din
Rădăuţi, Caciuc Leonard din Rădăuţi, Chiriţă din Buzău, Coloianu Petre din
Bucureşti, Cracă Marin,
inginer din jud. Olt, Cureliuc Alfred din jud. Storojineţ, Damian Viorel, inginer din
Timişoara, Droch,
inginer din Buzău, Dumitrescu Marin, student din Bucureşti, Dumitrescu Oscar,
muncitor din Bucureşti,
Folea Ion, ofiţer din regiunea Târnavelor, Gavril, ţăran din Botoşani, Gligor, ofiţer
din Aiud, Hudici Vasile,
profesor universitar din Iaşi, Iliescu Dumitru, avocat din Buzău, Iliescu Ion,
profesor din Cuptoare-
Cruşovăţ, Lungu Neagu, din Bucureşti, Lupaşcu Ion, muncitor, Mândrescu
Constantin, profesor din Sibiu,
Măcrineanu, Merceanu Grigore, Mereu, preot din Transilvania, Mihalache Andrei
din Bucureşti, Nicoară
Teodor, student din Brăila, Oniga Dumitru, student din Stupina, Suceava, Panteş
Ion, inginer din jud, Bihor,
Stamate Constantin, medic din Vaslui, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stanciu
Constantin din jud Dolj,
Stoicescu Constantin, preot din Buzău, Trifan Traian, avocat din Braşov, Tonea
Ion, inginer din Năsăud,
Verevenciuc Ion din Bucureşti. După zece luni de chinuri, pe data de 16 Iunie
1959 s-a înscenat un nou
proces, în care au fost inculpate 12 persoane:

Bejan Dumitru, preot din Hârlău, socotit ca şef de lot, a primit o condamnare de
25 ani muncă
silnică, după ce mai executase încă o condamnare în 1948. Inainte de detenţie
luptase pe front, unde a căzut
prizonier, cunoscând astfel şi lagărele de exterminare sovietice de la Oranki şi
Mânăstârca, unde a fost
adjunctul lui Puiu Atanasiu, cel în jurul căruia se vor ţese o serie de procese,
incluzând pe foştii prizonieri
români scăpaţi din iadul lui Stalin, care refuzaseră să slujească regimul comunist.

Aristide Ion, avocat din Fălticeni,...Caraza Grigore din jud. Neamţ a fost
condamnat 23 ani muncă
silnică, după ce mai executase o pedeapsă între 1949-57, Dumtrescu Marin,
student din Bucureşti, care a
trecut şi pe la Piteşti, a refuzat reeducarea din Aiud, Folea Ion, fost ofiţer, mai
executase o condamnare,
Lungu Neagu din Bucureşti, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stoicescu
Constantin, preot din Buzău, Tonea
Ion, inginer din Prundul Bârgăului, jud. Năsăud, care mai executase o pedeapsă
şi al cărui tată fusese
asasinat la data de 21/22 Septembrie 1939, Verevenciuc Ion din comuna Rucăr,
stabilit în Bucureşti.

La aceşti "ZECE", socotiţi ca recidivişti irecuperabili, s-au adăugat:

Almăjanu Ion, contabil şef al fermei Răchitoasa de pe lângă comuna Luciu
Giurgeni, învinuit că a
pactizat cu cei trimişi la muncă forţată în Bărăgan, cărora le-a înlesnit
posibilitatea de a câştiga, fără să
depună eforturi prea mari.
Lungu Dumitra, soţia celui de mai sus, arestată şi condamnată pentru că a
înlesnit şi mijlocit
legăturile dintre cei cu domiciliu obligatoriu şi familiile acestora, cu ocazia vizitelor
ce Ie făcea soţului ei.
Trebuie menţionat că cei cu domiciliu forţat nu puteau părăsi locurile unde erau
duşi, în schimb familiile
puteau oricând să-i viziteze şi să le aducă lucrurile de care aveau nevoie.

Aceste procese, tipice regimului comunist, s-au făcut şi se fac la ordin, fără să se
ţină seama de
vreun considerent umanitar.

După proces, cei condamnaţi au lăut drumul închisorilor, trecând în prima etapă
prin Jilava. Acest
lot, fiind socotit ca format din recidivişti periculoşi, a venit în lanţuri, a stat 4 luni
de zile tot în lanţuri, după
care a plecat la Aiud, unde a intrat în vestita ZARCA până în 1964.
Cei necondamnaţi nu au fost eliberaţi, ci au rămas închişi, la dispoziţia securităţii.

ASPECTE DIN AIUD 1957-63

Corcodel Emanuel

Lista celor care au îmbrăcat haina dragostei de neam şi ţară şi au cunoscut greul
regimului de
exterminare al închisorii Aiud trebuie completată cu: Grigore Glascov, tânărul
Vasile Petraşcu, Bedreagă,
doctorul Tudose zis titanul (din Bucureşti), Iustin Paven (din Bucureşti) şi Bob
Danciu (din Bucureşti).
Ultimii doi, după eliberarea din 1964 îşi materializează o dorinţă născută în
perioada detenţiei, aceea de a
propovădui şi lupta pentru întronarea dragostei adevărate între oameni, intrarea
în cinul preoţesc.

Oraşul Sibiu a fost prezent prin judecătorul Lechinţan Grigore, un om de înaltă

ţinută morală şi prin
Tănase Viorel, care împărţea din bunele lui speranţe tuturor celor ce încercau un
moment de desnădejde.

Tot prin Aiud au trecut cei doi fraţi Tătaru, preotul Ion Vladovici, doctor Alexandu
Barbu, doctor
Cişmaşu Constantin-Porumbac, Stoica Pavel-Sărata, Pavel Nicolae şi Borza
Nicolae (ultimii doi din Săliştea
Sibiului).

Anderca Vasile din Sinaia, căzut cu un grup de paraşutişti, se găsea şi el venit

din străinătate, la ora
când ţara avea nevoie de toţi fiii ei; Cineva a trădat, spunea Anderca, fiindcă am
fost aşteptaţi, căutaţi şi nu
după mult timp arestaţi. Prima anchetă ne-a fost făcută de Ruşi. Un ofiţer din
NKVD mi-a luat primul
interogatoriu. Ascultând datele mele personale, care erau conforme cu cele
menţionate în actele ce le
posedam, a replicat: "Da, corespund întocmai cu actele ce le ai, precum şi cu
cele ce ştim din acest tabel. Ai
omis să spui că mai înainte te-ai numit Anderca Vasile, născut", şi mi-ai înşirat
datele adevărate. Astăzi, după
ani şi ani de suferinţă, ştiu că nu toţi care au pornit la această luptă au fost curaţi,
şi este dureros să ştii că
există oameni care nu se sfiiesc să culeagă din chinul şi durerea altora câţiva
arginţi, deloc strălucitori, pătaţi
totdeauna cu sângele celor ce au fost loviţi.

In celulă se mai găseau Sandu Bucescu cu fratele, Constantinescu Jean(ofiţer),

Deneşan Cornel (din
Sibiu), şi Mănăiloiu, contabil din Braşov.

Acel care a trăit o permanentă stare de revoltă a ceea ce el numea "imbecilitatea

şi reaua credinţă
comunistă", a fost profesorul Iorgulescu din comuna Mahmudia, jud. Tulcea. Era
bolnav şi în vârstă. Trăia
revolta împotriva dezastrului ţării ori de câte ori îşi aducea aminte de ceea ce
lăsase dincolo de zidurile
închisorii. Fusese arestat şi condamnat la 15 ani muncă silnică. Toată viaţa îşi
făcuse datoria ca profesor de
matematică în satul de la marginea Deltei, îndrăgostit de peisajul acelor locuri
sălbatice. Nu ştiuse ce este
politica de partid. Vroia binele oamenilor din jur, a tot ce era legat de fiinţa
neamului românesc.

"Am văzut multe prostii după instalarea comuniştilor, unele strigătoare la Cer şi
am zis că poate
mâine, care va veni odată, vor râde urmaşii când vor auzi de noi – înaintaşii - că
am acceptat ca mieluşeii şi
fara făcut nici un gest de apărare. După multă frământare şi chibzuinţă am ajuns
la concluzia că trebuie să-mi
fac datoria patriotică şi să le spun greşelile, să nu se mai repete măcar, socotind
că prin conduceri vor mai fi
şi ceva oameni cu cap. Şi atunci am scris şefilor, pe la raioane, dar nimeni n-a
răspuns cu vreo vorbă bună ori
rea.

Pentru a avea conştiinţa impăcată m-am apucat de un memoriu de circa 1000 de

pagini, pe care l-am
scris în 5 exemplare şi l-am înaintat Academiei Române, Arhivelor statului,
Secretarului General al Partidului
comunist, Procuraturii generale şi Primului ministru, acesta fiind cel mai
interesat de politica aplicată pe
teren de oamenii administraţiei pe care o patrona."

Dar vreun răspuns aţi primit? a venit întrebarea unuia din ascultătorii Aiudului.
"Bineînţeles, am fost trimis aici. Dar până a ajunge aici vă închipuiţi pe unde am
trecut şi ce-am păţit.
Dovadă, sunt pe veci distrus şi nu mă mai pot mişca, nu mai pot sta-n picioare, ci
numai aşa, întins pe pat,
cum mă vedeţi."

Curiozitatea oamenilor era mare şi unul l-a întrebat despre conţinutul celor 1000
de pagini.
"Fel de fel de lucruri mărunte, întâmplate sub ochii mei, pe locurile unde trăiam şi
care-mi umpleau
sufletul de revoltă prin nechibzuinţa celor ce le aplicau şi a celor ce le ordonau.
De exemplu: Un primar din
comună, pus pe economii şi ridicarea nivelului de viaţă al ţăranilor, a auzit că un
pelican mănâncă circa un
kg. de peşte pe zi. Şi cum în apropiere aveam o colonie de 500 de pelicani,
primarul a înmulţit cu 365 de zile
cât ştia că are anul şi a ajuns la cifra de 18 vagoane de peşte, cantitate de care
ar fi lipsită populaţia satului. In
faţa socotelilor lui, primarul a hotărît ca tot peştele mâncat de pelicani, să fie
redat circuitului economic, iar
de la anul sătenii să poată pescui zilnic 500 kg., în plus. Ca urmare a dat
dispoziţie ca toţi pelicanii de pe raza
comunei lui să fie omorîţi şi a instituit chiar premii pentru cei ce aduceau ciocuri
de pelicani. Şi şi-a luat
angajamentul faţă de raion şi judeţ ca prin metode ştiinţifice va contribui la
mărirea producţiei şi bunăstarea
populaţiei. Dar în anul următor, când lumea se aştepta la o producţie record, toţi
au rămas stupefiaţi din cauza
scăderii randamentului foarte mare comparativ cu anii anteriori. Bălţile au fost
invadate de lipitori, care se
agăţau de bieţii oameni. Echilibrul biologic din regiune fusese distrus, iar locuitorii
au avut de suferit.

Cam astfel de exemple am scris în acele 1000 de pagini."

Satisfacţia profesorului Iorgulescu era că, în timpul anchetei, comandantul
securităţii din Constanţa i-
a spus: "Dacă pentru aceste fleacuri (cu fiecare fleac sesizat se pierdeau vieţi
omeneşti şi milioane de lei) ai
făcut cele ce ştii că ai comis, mă întreb cum ai fi reacţionat dacă ai fi ştiut ceea ce
ştiu eu'?"

Nu ştiu dacă acest om supărat pe prostie şi nechibzuinţa a mai apucat să vadă

dezastrul actual al ţării,
dacă da, poate ar adăuga, că fleacurile reuşesc să sesizeze imediat pe oamenii
de rând, de incompetenţa
conducătorilor, în timp ce scopul urmărit era de a distruge pe cei cu bune intenţii
de a săvârşi prin crime,
hotărîte la nivel înalt, imposibilitatea redresării unui neam."

URMĂRILE REEDUCĂRII DE LA PITEŞTI

O parte dintre acei care au condus reeducarea de la Piteşti, dintre cei care au
schingiuit şi au scăpat
de la condamnarea cu moartea, se găseau între 1958-64 în Balta Brăilei,
răspândiţi în coloniile de la Luciu,
Giurgeni, Strâmba, Stoeneşti.

Printre ei se numărau: Dan Deaca, Miron Petrovan şi alţii.

Este interesantă evoluţia acestor victime la aproape un deceniu de la trista
experienţă.
Când am vorbit de colonia Poarta Albă la închiderea Canalului, am amintit cazul
studentului I.
Lunguleac.

Despre Bogdănescu, bestia care a condus reeducarea la Colonia Peninsula, am

spus că după
eliberare a pregătit un lot de tineri de bună credinţă, pe care i-a dat pe mâna
securităţii la Ploieşti.
Acum mă refer la Miron Petrovan, fost student, care avea deformaţia de a munci
în neştire. O făcea
poate pentru a uita, sau de teama ce îi fusese injectată minut cu minut, timp de
peste 2 ani de zile. Avea
momente de revenire. Se gândea că poate fi şi altfel, că nu toţi îl privesc cu ură.
Dimineaţa când se scula Ie
spunea celor în care căpătase încredere: "Uite, îmi vine să mă duc să mă bag cu
capul în W.C. Mi-a intrat în
instinct, ca ceva obişnuit, ce trebuie executat imediat după sculare. Ajunsesem s-
o facem ca un ritual, fără ca
cineva să ne mai trimită, fiindcă ni se spusese: Ca să dovedeşti că eşti sincer şi
cinstit cu tine însuţi şi cu cei
din jur, că nu ai nimic de ascuns şi că n-ai de ce să te temi, trebuie să faci din
proprie iniţiativă ceea ce ai
început". Dan Deaca (băiat de doctor din Bucureşti) - lovitura lui Deaca! Cine n-a
auzit de-a lungul
închisorilor de lovitura la ficat, care, dată prin surprindere, doboară pe cel mai
intransigent? La Piteşti şi la
Gherla a lovit cu sete, fără pic de milă. Nu avea nici o importanţă dacă mai murea
un "bandit", după cum n-
avea importanţă dacă-l chema Aurelian Pană, Fluieraş sau Gheorghe Plugaru.
Pentru aceasta a fost răsplătit:
în timp ce E. Ţurcanu, N. Pătrăşcanu şi ceilalţi călăi au fost condamnaţi la moarte
şi executaţi, el, Ion Deaca,
a primit muncă silnică pe viaţă.

Acum, în colonia de muncă forţată de la Luciu Giurgeni, îl vedeai preocupat,

frământat în
permanenţă. în el se ducea o luptă. Oare să nu fi fost creierul suficient spălat?

Intr-o zi s-a adresat lui Vasile: "Aici nu se mai poate trăi. Hai cu mine să evadăm
şi să fugim în Apus.
îl luăm cu noi pe Simionescu."
Acesta era grăsuţ şi neîndemânatic, ceea ce l-a făcut pe Vasile să spună: "Bine,
măi Dane, la altul nu
te-ai gândit? Tocmai cu Simionescu, care este greoi şi nepriceput, doreşti să
plecăm la drum?"
- "Cum să nu mă gândesc? Este cel mai indicat. După evadare trebuie să
mergem până la graniţă prin
păduri şi munţi, departe de aşezările omeneşti. O să avem nevoie de mâncare.
Atunci îl tăiem pentru a avea
hrana asigurată: azi o mână, mâine un picior, îl împachetăm şi avem de ale
gurii până la frontieră."

Ingrozit, Vasile spune unui amic de propunerea lui Deaca.

- Ce te miri de el? Este în stare de aşa ceva. Nu-l vezi cum prinde şoareci pe
câmp, îi apucă de coadă
şi-i loveşte cu capul de coada sapei? După aceea îi înghite foarte
calm. Sau la W.C, de câte ori nu l-ai văzut adunând de pe jos, din murdărie,
viermii aceia albi pe care-i
mănâncă liniştit fără să se jeneze de cineva?"

In perioada 1960-62 îl găsim prezent în lagărele:

Stoeneşti, Strâmba, Bac (pe Dunăre vis-a-vis de Vâlcov), Sfistovca şi Grind.
Peste tot, aceeaşi
comportare stranie. Toată lumea ştia ce-a făcut la Piteşti, însă nimeni nu i-a
reproşat, din motive uşor de
înţeles (toţi erau în aceeaşi barcă a suferinţei). Deaca nu prea vorbea cu lumea.
Era de o rezistenţă
nemaiîntâlnită şi a avut relaţii corecte cu cei din jur. Dar din când în când
izbucnea ca un sălbatec. Atunci
arăta ca o fiară. îşi pregătea din timp descărcarea nervoasă. Punea ochii pe unul
din brigadă, de obicei mai
puternic decât el şi-l provoca făcându-i viaţa amară, până când unul răspundea
într-un fel. De obicei,
adversarul lui era un învăţător din Moldova (parcă Dumitrescu), om solid. Când
învăţătorul reacţiona la
provocările lui Deaca, atunci acesta sărea asupra lui ca o fiară. Lupta începea
numai cu pumnii şi se sfârşea
când unul cădea. Nimeni nu îndrăznea să intervină. De obicei încleştarea nu dura
mai mult de 2-3 minute.
După această încăierare, Deaca se liniştea şi scena se repeta după 2-3 luni, în
acelaşi fel, cu aceeaşi persoană.
Cu 4-5 zile înainte de dezlănţuire Deaca devenea tăcut şi se plimba încontinuu,
nervos prin baracă. Lumea îşi
dădea seama că furtuna se apropie.

Deaca mărturisea că urmăreşte un singur ţel, să ajungă la Sorbona şi să facă

studii matematice.
Două persoane mi-au relatat că s-au întâlnit cu el după eliberare şi le-a spus că
se pregăteşte să treacă
frontiera.

Totuşi preocuparea de a fugi din ţară era serioasă la el. Imediat după ieşirea din
închisoare, în 1964, a
găsit doi tineri pe care i-a convins să meargă împreună în Iugoslavia şi mai
departe.

Ajunşi la graniţă, s-au furişat până aproape de frontieră, unde le-a spus să stea
ascunşi până ce vine,
deoarece merge să cerceteze locul. Nu după mult, prietenii s-au pomenit
înconjuraţi de grăniceri. Dan Deaca
îi trădase. Grănicerii fiind preocupaţi să-i prindă, lui Deaca i-a fost uşor să
dispară spre Apus probabil,
pentru a se salva de coşmarul care-l apăsa.
Aceasta se întâmpla după 15 ani de la reeducarea din Piteşti.

Cei doi însoţitori ai lui Deaca au fost condamnaţi pentru tentativa de trecere
frauduloasă a frontierei.
Gică Soroiu, cel care schingiuise la Piteşti, omul de încredere al administraţiei la
Peninsula, cel care
după eliberare şi-a denunţat binefăcătorul şi fostul coleg de facultate cu sprijinul
căruia fusese reprimit la
Medicină, se afla şi el cu o nouă condamnare la Stoeneşti, în 1960. Aici, numit
doctor al coloniei, s-a purtat
foarte urît cu deţinuţii. Nu numai că nu dădea scutire decât în cazuri foarte grave,
dar şi atunci când o făcea, îi
trimitea pe gardieni să-i scoată pe bolnavi la corvoadă, ca să nu mai aibă timp să
se gândească la altceva,
după cum se lăuda în faţa miliţienilor.

INCHISOAREA GALAŢI

După înăbuşirea în sânge a revoluţiei din Ungaria, securitatea din România a

hotărît să transfere
deţinuţii politici de la Oradea Mare în închisoarea de la Galaţi. Aceasta avea un
trist renume câştigat în
timpul călăului Goiciu, care fusese mutat la Gherla. în locul lui rămăseseră alte
brute, dintre care nu trebuie
uitat zisul ofiţer politic, Florea.

La începutul anului 1957 au sosit primii evacuaţi politici de la Oradea şi printre

acei care îi însoţeau
se găsea şi plutonierul sanitar Alexandru. Aici, acest Alexandru şi-a continuat
activitatea de călău pe care o
desfăşurase cu sadism şi în oraşul de pe Crişul Repede.

In închisoare se introdusese un regim alimentar de exterminare. Mâncarea era

un fel de zeamă, la
care se adăuga o coajă de pâine. Deţinuţii ajunseseră de nu se mai puteau ţine
pe picioare. Mureau pe capete.
Nici aer nu mai aveau. La ferestrele celulelor se fixaseră obloane din scândură.
Inăuntru era o atmosferă de
cavou. Este sigur că în mâncare se introduceau medicamente dăunătoare
organismului}pentru a-i slăbi şi a
distruge mai repede pe deţinuţi.

O metodă de exterminare, cu nimic mai prejos decât cele folosite de nazişti în

lagărele de
exterminare, o găsim aplicată de către sanitarul Alexandru. Deţinutul politic
bolnav în stare gravă era dus
într-o cameră şi aruncat pe ciment. Sanitarul aducea acid fenic, pe care-l turna
pe jos. în mirosul otrăvitor al
gazului emanat, se producea asfixierea muribundului. Această bestie reuşise să
creeze o cameră de gazare
pentru a grăbi exterminarea, în loc să dea ultimele îngrijiri bolnavului. Această
metodă diabolică, specifică
regimului nazisto-comunist, a putut fi descoperită printr-o minune. Un deţinut
politic din lotul Vrancei,
aruncat acolo, s-a trezit, înecându-se, nemaiputând respira. Buimac, s-a
rostogolit şi s-a ridicat cu greu,
rezemându-se de perete. A spart geamul şi după ce a inhalat puţin aer, s-a târît
până la uşă, unde a început să
bată puternic, cu toate forţele ce le mai avea. Bătea în disperare. Bătăile au fost
auzite de un alt miliţian.
Acesta a venit şi a deschis uşa. Omul a supravieţuit şi astfel s-a putut afla de
folosirea acestei metode de
exterminare la Galaţi. Şi câte alte metode n-au fost întrebuinţate pentru
exterminarea deţinuţilor politici! Tot
prin minuni vor fi descoperite şi altele, fiindcă mai există o justiţie împotriva
barbariilor.

Unul căruia i s-a grăbit moartea la Galaţi a fost curajosul general de artilerie
Petre Vasilescu, care, la
insistenţele guvernului comunist pentru a-i obţine colaborarea, a răspuns: "Am
albit luptând o viaţă-ntreagă
pentru binele Ţării mele, iar acum la bătrâneţe nu-mi pot macula părul şi onoarea
pentru o cauză cu care nu
sunt de acord şi care nu este nici în vederile poporului român".

Generalul Petre Vasilescu a fost arestat şi condamnat deoarece, prin articolele

publicate în favoarea
apărării pământurilor româneşti, s-a făcut vinovat de ostilitate împotriva trupelor
eliberatoare ruseşti". (N.n. -
care în fond şi în fapt au subjugat 120 de milioane de locuitori dintr-o jumătate de
Europă). Inscenându-i-se
un proces, generalul Petre Vasilescu, în cursul dezbaterilor, a afirmat cu
fermitatea şi cinstea sufletească ce-l
caracterizau: "Basarabia şi Bucovina de Nord nu numai că sunt pământuri
româneşti, a căror origine se pierde
în negura istoriei, dar vor continua să rămână proprietatea Neamului românesc,
oricât de puternice vor fi
forţele ce se opun şi oricât de murdar ar fi caracterul celor ce susţin aceste forţe.
Pentru apărarea acestor
drepturi, am camarazi şi prieteni care au murit, am alţii care alături de fraţii de
dincolo de Prut, ca şi întreaga
fiinţă românească, gem astăzi în închisorile şi lagărele de exterminare. Eu nu pot
decât să fiu alături de ei, să-
mi fac ultima datorie de solidaritate."

Pentru această declaraţie, pentru această atitudine corectă, i s-a grăbit moartea
acestui om minunat.
Se spune că ar fi fost otrăvit prin medicamente puse în mâncare, în timp ce se
găsea la izolare. Cunoscând
metodele comuniste, şi mai ales având acolo un călău specializat (sanitarul
Alexandru), această supoziţie nu
este exclusă.

Generalul a fost omorît în anul 1959, iar familiei i s-a trimis un certificat de deces,
motivat "din
cauza unei broncho-pneumonii". E posibil ca această asfixiere să fi avut loc în
camera de gazare.

Alte sute de deţinuţi au cunoscut exterminarea la Galaţi, în aceleaşi condiţii.

Printre ei se pot număra:
Doru Butaru din Bucureşti, mort în anul 1959, cu două zile înainte de expirarea
pedepsei de 10 ani pe
care o executase, Dumitrescu, avocat din Turnul Severin, Buşilă, învăţător din
lotul partizanilor din jud.
Vrancea, şi Dumnezeu să-i ierte pe toţi ceilalţi, fiecare după numele lui.

Dintre miile de deţinuţi care au trecut pe la închisoarea de exterminare din Galaţi,

menţionez o infimă
parte:
Asnavorian, avocat din Bucureşti, Bentoiu Aurelian, avocat din Bucureşti, Botez
Sorin, Barais
Alfons, inginer din Huşi, mort după eliberare din cauza condiţiilor închisorii, Botoc
Constantin, din comuna
Fântânele, jud. Iaşi, exterminat în anul 1960, Drăgoescu Vlad, student din
Craiova, trecut prin Piteşti,
Evolceanu Nicolae, student, condamnat a doua oară, Holdiş Ion, locotenent din
Bistriţa Năsăud, Hondrilă
Teodor, Ganea Ion, student din Dâmboviţa, Ficher, Lăzărescu Dan, Nistor
Dumitru, avocat din Timişoara,
fost ministru liberal, Simionescu Gheorghe, avocat din Galaţi, Remus Ilie,
avocat din Galaţi, Strat
Gheorghe, profesor universitar, fost ministru, Zamfirescu Constantin Căteasca,
fost ministru liberal, Vaşutean
Wilhelm din Huşi.

La Galaţi, printre categoriile de deţinuţi politici predominau naţional-ţărăniştii şi

liberalii, brătieniştii
şi cei tătărăscieni,

După 1958 s-a observat o oarecare îndulcire a regimului. Nu se mai bătea pentru
orice lucru ce le
năzărea miliţienilor. Se pedepsea cu izolarea pe bază de raport. Condiţiile la
izolare erau destul de grele.

In acelaşi timp s-a înrăutăţit regimul alimentar, la care s-a adăugat inexistenţa
asistenţei medicale.
Mortalitatea făcea ravagii. Numai în lunile Ianuarie şi Februarie din anul 1959
numărul morţilor s-a ridicat la
peste 70.

Deţinuţii, dându-şi seama că erau supuşi unei exterminări grăbite, au ripostat,

obloanele de la
ferestre care le luau lumina şi aerul, au început să zboare, în timp ce vocile
muribunzilor au protestat în cor
împotriva metodelor barbare.

Lumea din oraşul Galaţi s-a adunat în faţa închisorii. Curioşii au fost împrăştiaţi
cu brutalitate.
Greva foamei declarată de deţinuţii politici, în aceste condiţii disperate, nu a
încetat până nu a venit
o comisie de la Ministerul de interne.

In faţa celor constatate s-a hotărit transferarea tuturor deţinuţilor politici. în anul
1960, peste o mie
de supravieţuitori din închisoarea de exterminare de la Galaţi au plecat la
Botoşani.

BOTOŞANI

Creată ca închisoare pentru deţinuţii politici în 1960, s-a transformat după doi ani
în centru de
reeducare pentru ţărănişti, liberali şi social-democraţi.

Comandant al acestei închisori a fost colonelul D. Nătăleţu şi a avut ca ofiţer

politic pe Dora, căruia
i-a revenit misiunea să-i învrăjbească şi să-i pervertească pe deţinuţi.

Acţiunea de reeducare din perioada 1962-64, aşa cum este analizată la

capitolele despre Jilava,
Gherla şi Aiud, s-a făcut fără nici o constrângere fizică, prin asmuţirea unor
deţinuţi împotriva altora.
Promisiunea eliberării înainte de termen, condiţionată de declaraţii publice
recunoscând realizările regimului
comunist, aruncarea cu noroi asupra trecutului său politic şi convingerea celorlalţi
colegi să recunoască
greşelile trecutului, au produs o fierbere în noul cazan satanic şi mulţi au muşcat
din momeală.

Pentru a pregăti terenul şi a incita spiritele, Ministerul de interne s-a folosit de

deţinuţi. Doi dintre cei
pregătiţi în acest sens au fost: avocatul Paul Dimitriu şi profesorul Vasile Netea,
amândoi foşti liberali
brătienişti. Incepând cu anul 1962, cei doi amintiţi, mirosind că ceva se cloceşte,
s-au grăbit să nu piardă
trenul. In acea perioadă am stat cu ei, în aceeaşi celulă, şi am asistat la scene
ieşite din comun. Am asistat
cînd băteau în uşă şi cereau să fie scoşi la ofiţerul politic, spunându-ne că
"mănâncă şi rahat, numai să iasă
afară". La întoarcere, de fiecare dată erau mai voioşi, ba în plus aduceau şi ceva
ţigări, căutând să
polarizeze oamenii obosiţi de închisoare. Pe zi ce trecea observam cum
încercau să infiltreze în sufletele
celorlalţi ura împotriva regimurilor din trecut şi a oamenilor care le-au condus.
Peste noapte, găseau noi
cuvinte de laudă la adresa realizărilor regimului comunist şi a conducătorilor
clasei muncitoare. Eram uluit.
Incepuseră să mănânce rahatul şi gustul le deschidea apetitul. Am avut chiar o
discuţie cu Paul şi mi-a spus
că nu există doctrină, nici ideologie, că totul depinde de forţa şi hotărîrea celor de
la putere. Nu există o
logică politică şi nici caractere. Există numai executanţi fideli ai regimului de la
putere. Şi mi-a subliniat că
să nu uit că, "totul trece prin stomac". După aproape o lună de zile de discuţii cu
ofiţerul politic, într-o bună
zi au fost luaţi cu bagajele. Aproape toţi am crezut că li s-a dat drumul acasă. In
urmă au lăsat pe oameni
meditând asupra posibilităţii de a te elibera mâncând rahat. N-am mai auzit nimic
de ei, până pe data de 24
Martie 1964, când colonelul politic de la Jilava mi-a spus în timpul discuţiei: "De
ce nu faci ca Paul Dimitriu
şi Netea? Şi ei sunt intelectuali. Au înţeles realitatea şi ne dau o mână de ajutor
la Botoşani." Citind "Glasul
Patriei" şi ziarele pe care ni le dau în închisoare şi văzând declaraţiile de auto-
demascare făcute de unii deţi-
nuţi, m-am lămurit asupra ajutorului pe care l-au dat la Botoşani cei doi.
Reconstituind acţiunea începută de ofiţerul politic Dora, am constatat că la
Botoşani s-a constituit un
grup puternic de reeducare prin "convingere ", în care au excelat:
Militam Constantin, avocat din Oradea, care se pare că se bucura de mare
atenţie în faţa
administraţiei, Dumitriu Paul, Krasnoselschi, Netea Vasile, Mureşeanu Anton-
Ionel, Odăgescu EmiI,
Paleologu Alexandru, Voştinaru Puiu, student ţărănist devenit o canalie după
eliberare.

Mulţi s-au repezit, în cluburile "culturale" de reeducare, să-ţi arate

reconsiderarea ideilor. Erau
acum "lectori", prinseseră din zbor mâna-ntinsă. Ţineau conferinţe, combăteau
oamenii "nelămuriţi" şi-şi
renegau trecutul. Acuzau pe conducătorii politici de trădare a intereselor
oamenilor muncii, fără ca să fi fost
forţaţi. Ziceau că o fac din convingere şi pe deasupra îşi luau angajamente.
Specialist de interpretare politică
şi readaptare la noile condiţii "umanitariste", era un fost social democrat. Avea
formaţie marxistă. Ştia să se
replieze. Cu aşa oameni să tot faci "educaţie" generaţiilor viitoare. Au reuşit să
batjocorească trecutul
neamului.

Colegul de club, Vasile Netea, nu se lăsa mai prejos. Reinterpreta trecutul istoric
cu o pasiune mai
mult decât marxistă. Fusese atras de istorie şi politică. Socotit înainte de a fi
arestat, om de caracter şi plin de
ambiţii, a căzut după aceea de tot. Iată mărturia unui deţinut care nu a muşcat
din momeală, Ovidiu Borcea:
"întâmplarea a făcut ca în ziua în care am venit de la Râmnicul Sărat să fiu
pentru o zi în celulă cu Vasile
Netea. Era să-l bat. Voia să mă reeduce înaintea administraţiei. Când l-am auzit
spunându-mi şi reproşându-
mi ce am eu cu Maniu, cu Mihalache, cu Partidul Naţional Ţărănesc, n-am mai
putut suporta. A intervenit
Cornel Velţianu, şi alţii. Lui Netea i-au fost deasemenea recunoscute meritele
pedagogice şi după eliberare l-
au angajat ca cercetător la Institutul de Istorie, profesor la Universitatea populară,
voiajor în străinătate la
congrese, pe vremea când nu se punea problema plecării muritorilor de rând, şi
mai presus de toate a devenit
informatorul securităţii. Era atât de fidel încât, în Februarie 1972, colonelul,
(probabil) Stănciulescu, mi-a
spus scârbit: "De Vasile Netea nu putem scăpa. Îl dăm afară pe uşă şi intră pe
fereastră."

La Botoşani, ca de altfel peste tot, erai asaltat de cunoscuţii şi prietenii cei mai
buni, care voiau să-ţi
"deschidă ochii", "să-ţi vină în ajutor". Despre un astfel de caz relatează Ovidiu
Borcea: "S-a încercat o
acţiune de convertire cu Voştinaru Aurel-Puiu, intrat în închisoare ca naţional-
ţărănist. A avut un debut
frumos şi promiţător, fiind alături de acţiunile de protest împotriva regimului de
exterminare. Pe parcurs a
cedat. plecând urechea la promisiunile administraţiei. Incă din închisoare a
devenit un înfocat duşman al
Partidului Naţional Ţărănesc şi în special al celor bătrâni din partid, pe care îi ura
de moarte. La Botoşani am
fost de 2-3 ori pus în celulă cu el, doar-doar va avea o influenţă asupra mea.
Când a văzut administraţia că eu
aveam influenţă asupra lui, ne-a separat.". Şi Voştinaru a ieşit ca agent fidel al
securităţii, provocator şi
turnător. In cazurile Alexandru Bratu şi Nicolae Burcete, el a fost cel care a
însăilat cu securitatea înscenarea
proceselor, după care s-a prezentat ca martor al acuzării. Pe deasupra a devenit
şi escroc: după ce împrumuta
sume mari de bani de la mai multe persoane, dispărea schimbându-şi domiciliul.

Un altul, Ion Anton Mureşanu, a căutat să cânte în struna administraţiei, după ce,
în primii ani de
închisoare, s-a comportat mai bine. De fapt era în stare să facă orice pentru un
"blid de mâncare". Eliberat, a
continuat să rămână un fidel al securităţii şi drept răsplată a putut să facă voiaje
nestingherit în străinătate.
Aceştia nu au fost singurii. în astfel de situaţii urmărea securitatea să-i aducă pe
toţi. Aceasta era reeducarea
comunistă, totul se făcea în schimbul unor ziare, cărţi şi promisiuni deşarte.

In Octombrie 1963, la câteva zile după asasinarea lui J. Kennedy la Dallas, când
ziarul a apărut la
închisoare, Ovidiu Borcea a cerut un minut de reculegere pentru fostul preşedinte
al S.U.A. El s-a ridicat şi a
rămas singur în picioare, în timp ce ofiţerul politic Dora şi colegii din reeducare au
stat jos. După aceasta a
fost izolat, dar nu era singurul. Acolo a avut compania lui Nicu Burcete, socialist,
prieten politic cu Cristescu-
Plăpumaru. Deşi un om fără prea multă pregătire, Nicu Burcete s-a eliberat
neîncovoiat. Şi a mai fost încă
odată condamnat.

O listă cu deţinuţii care au mai trecut prin închisoarea din Botoşani, urmează să
fie completată pe
parcursul anilor:
Alecu Dan, avocat din Constanţa, Dimcea, ţăran din Vrancea, Bădiceanu Nistor,
economist din
Oradea. A fost mult timp la izolare, Evolceanu Nicolae, Bucureşti, Ficher,
Oradea, Ganea Ion, Bucureşti;
Georgescu Vasile, avocat din Segarcea-Dolj; Iliescu Constantin-Dinel, avocat din
Craiova; Lăzărescu Dan,
ziarist din Bucureşti; Isac Victor, profesor; Maior Emil, avocat din Turda; Mihele
Nicolae, Oradea;
Nemţeanu Nicolae din Fălticeni; Nicolau, inspector de poliţie; Nistor Dumitru,
avocat din Timişoara, fost
ministru; Pascu Vasile din Târgul Lăpuş; Petrescu Gheorghe-Ghiţă, doctor din
Ploieşti, decedat în 1963;
Popescu Gheorghe, avocat; Rott, preot catolic, profesor de limba germană la
Liceul Sf. Iosif din Bucureşti;
Sămărăscu, preot; Strat Gheorghe, profesor universitar, fost ministru, decedat în
1961; Tămâianu Coriolan,
preot din Oradea; Teleki; Tomescu Gheorghe, preot din comuna Ţigăneşti-
Muscel, arestat pentru că a ajutat
pe doamna Mihalache, fiind cumnat cu ea. A murit din cauza regimului de
exterminare; Zeler Alexandru-
Puiu.

Au fost mulţi care au asistat la această reeducare, fără să se angajeze în

polemici şi retractări. A fost
un fel demn de a ieşi din închisoare.

JOCUL DE DUPLICITATE ŞI ŞANTAJ AL RUSIEI

Capitularea Occidentului în faţa Egiptului şi bineînţeles a Rusiei în 1956, va duce

la creşterea
prestigiului acestor ţări în lumea arabă şi repercusiunile se văd până astăzi, cu
toate că s-a încercat să se
organizeze o apărare a Orientului Mijlociu împotriva infiltraţiei comuniste.
Doctrina Eisenhower din
primăvara lui 1957 va fi sortită eşecului şi asistăm la ieşirea Irakului din Pactul de
la Bagdad. Egiptul face
eforturi, fără rezultat, să atragă lumea arabă în jurul Moscovei. Americanii
reuşesc să salveze ieşirea la
Golful Persic de influenţa sovietică printr-un acord încheiat cu Turcia, Iranul şi
Pakistanul, în luna Martie
1959.

Rusia caută să schimbe frontul de intrigi politice. In Iunie 1959, Nichita Hrusciov
şi cu mareşalul
Malinovschi merg la Tirana şi caută să ataşeze Albania politicii ei, promiţând
instalarea de baze pentru
rachete, aşa cum făcuse şi-n Bulgaria, în cazul când Grecia şi Italia vor accepta
pe cele americane.

Dar numai după 6 luni, Albania se orientează spre China, ieşind de sub orbita
sovietică.

După venirea de la ONU, în ianuarie 1960, Hrusciov, pentru a ameţi Occidentul

cu intenţiile lui
pacifiste, trece la reducerea scriptică a armatei şi mulţi ofiţeri superiori se văd
puşi în retragere. Acest lucru
creează unele nemulţumiri în rândurile armatei, obişnuită să trăiască de pe
spatele altora. Hrusciov se vede
nevoit să revină asupra acestei măsuri şi peste un an, cu ocazia aniversării a 16
ani de la terminarea
războiului, a făcut 372 de generali şi mareşali.

Aceasta demonstra linia pe care se angaja în politica internaţională, deoarece o

dispută începuse în la-
gărul comunist. După ce denunţă cu furie naţionalismul, aventurismul şi
troţkismul conducătorilor chinezi, în
frunte cu Mao, acuză şi pe Albanezi de politica anti-sovietică în care se
angajaseră.

Anul 1961 se mai remarcă din punct de vedere ofensiv militar şi prin ridicarea
zidului de la Berlin şi
prin efectuarea, în luna Octombrie, a celor mai mari manevre militare cunoscute
de la terminarea războiului,
în ţările pe care le subjugase Rusia. Aceste manevre au durat o lună şi au avut
loc în condiţiile în care s-ar fi
declanşat un război real.

Occidentul asistă la unele fapte concrete:

- Deoarece din Septembrie 1949, în urma blocadei Berlinului, şi până-n anul
1961 peste 3 milioane
de locuitori ai Germaniei au fugit în Apus, regimul comunist din Germania
răsăriteană a hotărît să
construiască "Zidul Berlinului" (13-08-1961) pe o lungime de 45 kilometri, înalt de
3,5 m. şi prevăzut cu 200
posturi de observaţie, 195 adăposturi şi păzit de 11.000 de ostaşi cu 249 câini.
- Rusia, cu ocazia manevrelor, trimite armata 8-a motorizată, care va rămâne în
Germania, în inima
Europei.
- în acelaşi timp sunt dovezi concludente că tot Rusia este cea care se
pregăteşte de un război atomic
şi chimic.

România, care din 1959 începuse schimburi comerciale cu Occidentul, se vede

în acest an trasă pe
sfoară şi încearcă să se opună integrării economice pe care o impune Kremlinul.
Constată că statele prietene
din cadrul Pactului de la Varşovia îi vindeau materiale şi echipamente la preţuri
superioare pieţii mondiale, în
timp ce calitatea lor lăsa mult de dorit.

AŞA ERA COEXISTENŢA PAŞNICĂ PENTRU RUŞI

Incă din Noiembrie 1961 mareşalul Sokolovski a făcut o vizită în Afganistan

pentru a observa
regiunile favorabile instalării rampelor de lansare sovietice şi pregătirea condiţiilor
în care să trimită trupe
ruseşti ca printr-o colaborare cu cele locale să pregătească operaţiuni comune
împotriva Pakistanului. Un
număr important de ofiţeri afgani au fost primiţi în şcolile speciale pentru instruire.
Ruşii caută să întreţină ameninţarea atât în Pacific cât şi în Germania. Asistăm la
declanşarea crizei
Berlinului, ce se va termina cu construirea zidului ruşinii, iar în India se încearcă
introducerea rachetelor.

Cu toate că India era socotită la acea dată o ţară prietenă, Rusia supraveghează
cu prudenţă atât pe
Nehru cât şi toată politica şi oamenii care o dirijează.

Paralel, Hrusciov ordonase menţinerea unei duşmănii a Pakistanului faţă de India

prin diverse acţiuni
subversive , făcute sau provocate de oamenii Rusiei. Astfel asistăm la sabotaje,
distrugerea barajelor,
otrăvirea apei, lipsirea populaţiei de apă potabilă pentru a semăna panica, în timp
ce prin manifeste
clandestine se spunea că Americanii şi Indienii sunt cei care le pun la cale.

Deci sub această mască a coexistenţei paşnice se urmărea cu asiduitate să se

provoace conflicte.
Alte maşinaţiuni sovietice în Marea Caraibilor
Hrusciov încearcă o lovitură de teatru în 1962 sau, mai precis, vrea să tragă pe
sfoară pe americani,
şantajându-i.

Scandalul izbucneşte în Octombrie 1962 şi e cunoscut sub numele de "criza

rachetelor din Cuba".
Ruşii în timpul verii transportaseră circa 40 de rachete SS4 şi SS5 cu încărcătură
nucleară şi trecuseră
la construirea rampelor de lansare. Toate aceste materiale fuseseră aduse în
cadrul convoaielor comerciale.
Hrusciov urmărea să şantajeze pe Americani în problema Berlinului şi să-i facă
să închidă ochii la încheierea
unei păci separate cu Germania de Răsărit.

Americanii în schimb, descoperind rampele de lansare instalate în Cuba, trec la

blocarea insulei pe
data de 22 Octombrie 1962, cerând retragerea imediată a armamentelor. Ruşii
neagă existenţa acestor baze,
dar Americanii ameninţă cu bombardarea lor şi cu ocuparea Cubei. Timp de 6
zile războiul pluteşte în aer. In
faţa impertinenţei ruseşti, Stevenson, ambasadorul Statelor Unite la ONU, îi pune
ambasadorului sovietic,
Zorin, sub ochi, fotografiile obiectivelor ruseşti din Cuba.

Pe data de 28 Octombrie 1962 Ruşii au acceptat să se retragă cu rachetele şi

avioanele IL-28, sub
promisiunea Americanilor că nu vor invada Cuba şi că nu vor percheziţiona
convoaiele în retragere. Se pare
că Ruşiii mai obţinuseră promisiunea lui Kennedy că Statele Unite îşi vor retrage
rachetele din Turcia, lucru
ce se va întâmpla la începutul lui 1963 şi va fi urmat şi de retragerea din Grecia şi
Italia.
Micoian, socotit diplomatul partidului, a stat 6 luni în Cuba pentru a-l linişti pe
Castro, care era furios
ca-l lăsaseră descoperit şi ameninţa cu ruperea de Moscova.

La 21 Decembrie 1962, Kennedy şi Macmillan au hotărît la întâlnirea de la

Nassau (în insulele Baha-
mas), să creeze două forţe nucleare: una compusă din elemente procurate de la
ţările care dispun deja de ar-
ma nucleară, iar cea de a doua numită multilaterală sau integrată. Tot cu această
ocazie Statele Unite au
promis să furnizeze Angliei, pentru submarinele lansatoare de torpile, rachete
mijlocii Polaris, însărcinându-
se să le echipeze cu ogive nucleare.

Aceasta face ca pe 15 Ianuarie 1963 Hrusciov să anunţe renunţarea la

încheierea unei păci separate
cu Germania comunistă.

Inţelegerea între cei doi, Kennedy şi Hrusciov, merge mai departe prin instalarea
firului roşu
telefonic, pentru a preveni alte conflicte.

Dar nu se poate preveni atentatul din 22 Noiembrie 1963 de la Dallas, în care

Preşedintele Statelor
Unite a fost ciuruit în faţa mulţimii care-1 ovaţiona şi a camerelor de televiziune.
Mafia politică a lucrat aşa
de bine încât a şters orice urmă, mergând până la suprimarea pretinselor
instrumente de care s-au
folosit.

Echilibrul de forţe la data aceea era net favorabil Americanilor: ei aveau 294 de
rachete I.C.B.M. faţă
de 75 intercontinentale ale Ruşilor: celor 2.000 de avioane B-47 şi B-52, Ruşii le
opuneau circa 150 de
bucăţi, iar în ceea ce priveşte rachetele submarine, Ruşii nu aveau nici una care
să se opună celor 144 de
Polaris.

De aici se poate trage concluzia că Ruşii au urmărit un şantaj şi au câştigat şi

timp şi o bază de
lansare a comunismului în Cuba. Restul avantajelor le vedem astăzi, când
Occidentul face eforturi să câştige
timpul şi terenul pierdut.

PRESIMŢIRI PROASTE

Eram la Valea Arsului, un cătun pierdut în munţii Metaliferi, între Gura Barza şi
Bucuresci
(un sat din regiune). La data de 5 Mai a sosit de la Bucureşti tehnicianul
Dumitrescu cu dispoziţia
verbală să-i predau imediat şantierul şi să plec la centrală.

Un fior mi-a trecut prin corp. Mi-am dat seama că urmează arestarea. Ştiam ce
se petrece în
ţară. De aceea din 1957 am dispărut din orbita lor, plecând pe şantiere, pe care
le schimbam la 3-4
luni. Ştiam că mai fusesem căutat pe acasă, dar nimeni nu era la curent unde
sunt, nici la ce
întreprindere lucrez.

Dar ce nu afla securitatea? Ştia şi ce n'ai făcut.

Puteam să dispar. Dar pentru cât timp? In plus era probabil să fie arestaţi acei
care m'ar fi
găzduit. M'am hotărît să mă prezint.

Am sosit la Bucureşti, mi-am făcut ordine în casă şi pe data de 8 Mai m'am dus la
întreprindere. Şeful de servici mi-a comunicat că cei de la serviciul cadre doresc
să stea de vorbă
cu mine. Şeful era un anume Marin, fost maior de securitate, care fusese scos
după înlăturarea lui
Teohari Gerogescu şi a clicii lui. Deci era un securist de nădejde.

Am fost la el. A rămas surprins: "Cum, dumneata lucrezi aici în întreprindere?"." -

După cum
vedeţi, da!" Mi-a luat datele personale, de recunoaştere şi, spunând că are ceva
de lucru, m'a rugat
să aştept la serviciul meu şi să nu plec nicăeri, pentru că voi fi chemat.
Am coborît totuşi până afară şi i-am spus soţiei, care mă aştepta, că probabil o
să întârzii mai mult
şi să nu fie îngrijorată deoarece n'au nimic împotriva mea. Ea s'a dus să aştepte
într'un părculeţ de
alături, iar eu am urcat la serviciul construcţii.

Eram sigur că urmează arestarea. Devenisem calm. Am scos ceasul şi verigheta

şi le-am dat
cuiva să le ducă acasă în caz de arestare. N'am vrut să le dau soţiei pentru a nu-i
face şi mai mult
rău. Cei din birou au rămas surprinşi de calmul meu şi nu le venea să creadă. Le-
am spus că sunt
obişnuit cu arestările, că mă cheamă pentru o declaraţie de zece minute şi mă ţin
4-5 ani. Erau
uluiţi şi niciunul din cei 4 care se găseau acolo, nu mai lucra. Le-am adăugat că
nimeni nu va avea
nimic de suferit din cauza mea, deoarece nu făcusem nimic din ce-ar putea
constitui o vină. Singura
ar fi că exist, de fapt ce îi deranja în acest moment critic.

După circa o jumătate de oră, am fost invitat telefonic la biroul cadrelor. Mi-am
luat ziua bună
râzând, pentru 4-5 ani? Şi nu m'am înşelat. în biroul lui Marin mai erau doi civili.
El m'a întrebat:
"Dumneata ai mai avut un frate?"
-"Am avut. Dar dumneavoastră aveţi nevoie de mine, nu de fratele meu, care a
murit când
eram închis."
"-Atunci să mergem", au spus cei doi civili şi, încadrându-mă, mi-au şoptit să nu
fac nici o
mişcare, nici un semn pe culoare, pentru că mă va costa scump.
Am ieşit din întreprinderea, care era lipită de Biserica Italiană, am traversat
Bulevardul N.
Bălcescu şi în faţa restaurantului Pescarul mi-au arătat cu degetul să intru în
maşină. Cu ochelarii
de tablă care mi-au fost puşi imediat la ochi, am pornit în direcţia Pieţii Naţiunii.
Am sesizat că s'au
îndreptat spre tribunal, apoi pe Calea Rahovei, Sfinţii Apostoli şi au intrat la
Uranus, unde fusese
Curtea Marţială.
Când mi-au luat ochelarii, m'au întrebat dacă ştiu unde mă găsesc.
-Da! La Uranus, la Ministerul de interne.
-Cum, ai văzut?
-N'am văzut, dar eu sunt în evidenţa dumneavoasră până la moarte, dacă nu
intervine vreo
minune.
-Tot bandit cu gândul la Americani ai rămas.
După percheziţia de rigoare, am fost coborît, tot cu ochelari de tablă, câteva
trepte şi împins
într'o celulă. Când mi s'au luat ochelarii, m'am pomenit în faţa unui deţinut care
fuma liniştit.
S'a prezentat: Butză Alexandru, sublocotenent, arestat pentru constituirea unei
organizaţii
împotriva regimului în cadrul şcolii de ofiţeri (instalată la Seminarul Central de
lângă Piaţa
Chirigii). In celulă erau două paturi libere, pe care mi le-a oferit. M'am aşezat la
întâmplare.
Imediat mi-am dat seama că Butză urmăreşte să scoată ceva de la mine şi l-am
pus în gardă:
-Domnule, eu, ca politic, am mai fost de vreo 4-5 ori arestat şi condamnat în
ultimii 15 ani.
Niciodată nu au avut motive, numai înscenări. Te rog să nu-mi spui nimic, ca să
nu ai impresia că
la anchetă s'a auzit ceva din celulă. Nu mă interesează pentru ce eşti şi ce
gândeşti.
-Nu vă fie frică, mi-a răspuns, sunt băiat de colonel, tata a avut conac la
Mărăcineni, lângă
Buzău, locuiesc lângă Liceul Cantemir, sunt logodit şi sper să ieşim cu toţii.
Timp de o săptămână a fost scos de 3 ori şi de fiecare dată îmi povestea ce l-au
întrebat. Eu nu
credeam, îi spuneam că nu mă interesează şi el continua să povestească şi să-
mi ceară sfaturi. Avea
regim alimentar special şi ţigări.
Intre timp m'am lămurit asupra atmosferei de aici. Anchetele aveau loc de obicei
noaptea.
Până la 1 Martie se bătuse zdravăn. De atunci aceasta se făcea numai cu
aprobare scrisă şi deţinuţii
nu mai erau auziţi venind plângând prea des de la anchete.

Aici am aflat că fuseseră executaţi cei cu lovitura de la Banca Giuleşti: col.

Ioanid, Muşat, profesor
de istorie şi Monica, singura femeie care a participat la acţiune.

Am aflat de asemenea date despre mulţi studenţi arestaţi după revoluţia din
Ungaria şi se
vorbea frumos la adresa Ginei Florescu, care a fost chinuită.

La circa 10 zile s'a spart ghiaţa şi am fost scos la anchetă. După ce căpitanul
Sporea Ion mi-a
pus întrebările de identificare, a intrat direct în subiect: "Mama ta de bandit, de ce
nu te-ai
astâmpărat după ce ai ieşit din închisoare?"
-Dar ce-am făcut? , am întrebat nedumerit.
-Pentru asta te-am adus, să-ţi faci un proces de conştiinţă, să vedem dacă eşti
sincer cel puţin
acum. Dovezi avem destule. Vrem să observăm cât recunoşti şi vom lua în
considerare şi aceasta,
cu toate că eşti recidivist.

Continuând să susţin că încearcă să fabrice o nouă înscenare, am fost din nou

înjurat. A scos
din sertar nişte fotografii de la nunta unui prieten, care avusese loc cu 5 ani în
urmă.
-Pe cine cunoşti?
Am recunoscut pe toţi cei care fuseseră acolo. Nunta a avut loc la mănăstirea
Cheia şi omul o
făcuse acolo ca să-1 coste mai puţin şi să fie într'un cadru pitoresc.
-Lasă asta, nu mă lua după piersic, mie să-mi spui ce-aţi discutat, că doar nu v'aţi
dus de
geaba cu Bourceanu, Ceacu, prietenii tăi cu care pui ţara la cale.
-Eu am fost, în primul rând, ca unul ce am învăţat 8 ani, cu ginerele, în aceeaşi
clasă. In al 2-
lea rând i-am dus costumul de ginere închiriat pe trei zile şi pe care trebuia să-1
aduc înapoi.
Ceilalţi au venit ca să-1 felicite, ca la orice nuntă. Acum, pentru că aţi găsit la
unul dintre
participanţi nişte fotografii şi pentru că aveţi nevoie de un proces, cerut fiind de
momentul politic,
încercaţi să puneţi la punct o nouă înscenare. Dacă aveţi probe, faceţi-vă datoria,
dar nu inventaţi.
-Ne înveţi tu ce să facem? Si iar m'a înjurat. Dar pe Constantin Ion l-ai cunoscut?
- Nu l-am cunoscut şi nici n'am avut ocazia să-1 cunosc până acum!
O nouă înjurătură, după care a chemat plantonul ca să-mi dea ochelarii negri şi
să mă ducă în
celulă.
"Acolo o să-ţi putrezească oasele", am auzit în timp ce plecam.

Peste o săptămână, din nou la anchetă.

-Vezi, o să te confruntăm cu o persoană şi o să trebuiască să răspunzi doar la
întrebare, mi-a
zis Sporea, care mai era asistat de un anchetator.
-Adu-1 încoace...Priveşte acum şi spune dacă-1 cunoşti.
-Da, este Ion Lambru.
-Acum spune tu cum te numeşti, i s'a adresat celuilalt.
-Constantin Ion, dar lumea mă cunoaşte sub numele de Lambru.
-Ia spune Constantine, ce-ai discutat cu Cici?
A început să recite ca o poezie:
-A venit la mine acasă şi i-am dat un caiet cu norme despre cum trebuie să se
comporte un
tânăr naţional-ţărănist.
Auzeam şi nu-mi venea să cred o astfel de minciună. Am sărit în sus şi am
strigat: "Ascultă
ticălosule, cum poţi să minţi cu neruşinare?"

Anchetatorii au sărit pe mine şi m'au împins pe scaun, iar pe celălalt l-au întors
cu faţa la
perete. M'au înjurat şi mi-au spus să nu vorbesc decât atunci când sunt întrebat.
-Dacă faceţi confruntări, nu-mi aduceţi provocatori şi oameni de-ai voştri ca să
spună
minciuni! am reuşit să deschid gura, în timp ce eram lovit în cap cu pumnii.
-Ascultă Constantine, i-ai dat caietul, sau nu? l-au întrebat.
-I l-am dat şi nu mi 1-a mai adus niciodată.
-Minte cu neruşinare, am intervenit. Am fost la el cu încă două persoane, fiindcă
nu aveam de
lucru în Martie 1958. A adus pe un anume Murgoci, un prieten de-al lui,
antreprenor de construcţii
şi ne-a angajat să facem o casă, începând de la fundaţii, cu săpătură, betoane,
zidărie, în afară de
tâmplărie. Ne-a tocmit cu 40 lei pe zi de lucru. De atunci nu l-am mai văzut, până
în ziua de azi.
-Ţi-am spus să nu răspunzi decât la întrebare.
-Nu pot suporta minciunile, am reuşit să zic, în timp ce mi se cărau pumni în cap.

Mi-am dat seama că se înscena un proces politic şi că aveau de gând să mă

avanseze spre
vârful lotului, dar nu-mi dădeam seama care erau ceilalţi arestaţi. Am refuzat să
semnez procesul
verbal de confruntare.

Exact la 21 de zile de la arestare, adică în 29 Martie 1961, am fost dus să

semnez actul de
trimitere în judecată, pentru crima de uneltire împotriva orânduirii sociale.
Am refuzat să semnez.
-Cum, refuzi să semnezi? au întrebat stupefiaţi.
-Da! De azi înainte nu voi mai iscăli nimic. Nici în faţa tribunalului! Dacă umblaţi
cu
minciuni, iscăliţi-mă în fals. Sunteţi buni numai de înscenări!
Anchetatorul Sporea Ion a mai chemat pe un altul şi au făcut proces verbal că
refuz să
iscălesc.

In seara aceleiaşi zile, în celulă a fost adus doctorul Niculescu de la Institutul

Cantacuzino.
Omul nu ştia de ce a fost arestat. Imediat l-au chemat la anchetă, unde a aflat că
este legionar, că
are acasă "pămânţel" de la mormântul lui Codreanu şi că nu vrea să recunoască,
deoarece este legat
prin jurământ. A venit în celulă uluit de tot ce auzise.

A doua zi s'a pomenit dus în faţa unui securist, cu patrafir, cu o cruce şi o carte
groasă
deschisă. A început să-i citească popeşte şi deodată s'a oprit:
"-Gata, eşti deslegat de jurământ, poţi să declari totul, fără frică de păcat!"
Omul a înmărmurit. I-a luat mâna, i-a pus-o pe cruce şi i-a zis: "Gata, acum eşti
deslegat,
mama ta de bandit! Uite, îţi dăm timp de meditat, până mâine!"

Seara următoare, "oamenii de cuvânt" l-au chemat. Erau de faţă vreo 8-10
persoane. Unul 1-a
întrebat:
-Ce-ai căutat la şedinţa de spiritism?
-Cunoşteam pe proprietarul casei şi aveam treabă cu el.
-Dar de ce ai rămas acolo şi ai chemat spiritul lui Codreanu?
-Erau mai mulţi şi proprietarul m'a reţinut. Au început să cheme mai multe spirite
şi unul 1-a
chemat pe Codreanu.
-Ai fost acolo la şedinţă de cuib. Uite şi săculeţul cu "pămânţel" găsit. Tot nu vrei
să-ţi deslegi
gura, că noi te-am deslegat cu popă?
Omul nu văzuse în viaţa lui aşa ceva.
-Bine doctore, te doctoricim noi! Hai în "laborator"!

Când l-au adus în celulă, era spre 4 dimineaţa. Omul plângea şi nu mai putea
merge. Tălpile i
se umflaseră. Nu putea sta nici culcat. Era cu cămaşa şi chiloţii plini de apă.
Probabil turnaseră apă
pe el, fiindcă mai târziu am aflat că suferea de inimă şi probabil că'n timpul
"experienţelor de
laborator" a leşinat. Imediat i-am pus comprese cu apă rece şi după vreo trei zile
tălpile picioarelor
au începus să se dezumfle şi a putut să calce. Fundul îi era negru ca ceaunul de
mămăligă.
Bănuind c'aş putea avea o inflenţă nefastă asupra lui, m'au mutat în altă celulă,
pentru ca celălalt
să-1 poată descoase în linişte. Prin 1962 era şi doctorul în Jilava cu o
condamnare de patru ani.
Referitor la pedeapsă, iată un fapt autentic ce s'a petrecut la Aiud: Un miliţian a
întrebat pe un
deţinut:
 -Ce pedeapsă ai?
-Am 15 ani!
-Şi ce-ai făcut?
-N'am făcut nimic, domn' plutonier!
-Lasă mă, nu mă învăţa tu pe mine. Dacă nu făceai nimic, îţi dădea cinci ani!
Deci doctorul nostru luase sub acest barem. In noua celulă am găsit un
magistrat, Policrat, originar
din Craiova, domiciliat pe str. Polonă, în Bucureşti. Zicea că este acuzat de
omisiune şi aştepta
procesul.

Tot la noi au mai adus un locotenent major de miliţie de la Sibiu, originar din
Vâlcea. Din
ucenic de tăbăcărie, cu 4 clase primare, a fost făcut locotenent major. Era tipul
parvenitului care
nu ştia ce a dat peste el şi se întreba "cât oare va ţine pleaşca asta". Incepuse
să-şi strângă de toate.
Işi cumpărase o motocicletă şi se lăuda că făcea furori cu ea.
Şef de sector de miliţie în Sibiu, îşi făcea de cap, crezând că în faţa lui nu trebuia
să mişte nici
femeia, nici bărbatul. Până la urmă, i s'a tras de la bărbatul unei femei.
Singurul lucru pe care-1
regreta era confiscarea motocicletei. Era dispus să recunoască orice pentru a
căpăta bunăvoinţa
anchetatorilor şi a obţine clemenţă la proces. Aşa făcea el şi cu hoţii pe care îi
ancheta: "Când
prindeam pe unul care furase o bicicletă, îi puneam în spate toate furturile
nerezolvate până
atunci. Când prindeam un hoţ de buzunare, trebuia să recunoască furturile ai
căror făptaşi nu
fuseseră descoperiţi. La proces, era treaba lor! Noi aveam sarcina să
raportăm cazurile lichidate.
Când furturile se înmulţeau, din nou umblam să prindem un hoţ şi iarăşi un timp
ne vedeam de
treburi liniştiţi." Mergând pe această logică, ajunsese la concluzia că aşa trebuia
să se întâmple şi
aici: "Recunoaşte tot până la proces, fiindcă nu rezolvi nimic şi mănânci bătaie
în neştire. Ăştia
au dispoziţie să aresteze pe cutare şi cutare pentru a îngrozi oamenii. Intâi
ridică oamenii
cunoscuţi, cu relaţii, ca vestea să circule pe suprafaţă mai mare. Este momentul
politic favorabil
anchetatorilor!"
Undeva avea dreptate, îşi cunoştea stăpânii şi gândeam că învăţase lecţia de
sus, că prea era chemat
la 2-3 zile şi ne îmbia cu ţigări la întoarcere.

Printre cei arestaţi la acea dată în Uranus, am putut să aflu de prezenţa

următorilor:
Brădescu Mircea, fabulist,...Dumitru Constantin, plutonier de jandarmi,...Egunova
Tatiana,
cântăreaţă, despre care se spunea c'a fost omorîtă,...Ghionea Dumitru,
contabil,...Guriţă,
dentist,...Munteanu Mircea,... Palaghiu Mircea, scriitor, despre care se spunea că
a fost
omorît,...Tomulescu, plutonier de jandarmi.

Acolo, în infern, erau posibile tot felul de metode. După vreo lună, când poate şi-
a terminat
încercarea sau după ce le-a spus vrute şi nevrute despre potlogăriile lui, ne-a
anunţat într'o zi că
pleacă la proces la Braşov şi că speră să scape cu 2-3 ani, dar regreta haina
militară.

Prin vară am mai fost chemat la anchetă şi mi s'a arătat buletinul de identitate al
unei doamne,
pe care nu am recunoscut-o. Mi-am dat seama că se afla printre noi. Cine ştie ce
declaraţie
depusese?
Mai târziu am aflat că şi profesoul Basarabeanu Valeriu fusese anchetat.
Declaraţia i-a apărut
la dosar, declaraţie care îmi era foarte favorabilă. Tot în acea vreme era purtată
la anchetă soţia
mea, însărcinată. Ţinută o zi întreagă fără mâncare, ameninţată că nu va mai ieşi
de acolo dacă nu
spune tot ce ştie despre mine, i-au dat drumul de abea după ce i s'a făcut rău,
strigându-i: "Te-a
instruit bine banditul de bărbatu-tău!"

Surpriza cea mai mare am avut-o pe la jumătatea lunii Iulie, când am fost chemat
pentru a mi
se citi fragmente din declaraţiile unor oameni de care nu auzisem până atunci. Ba
mi le-au trecut pe
sub privire ca să le văd numele, sub formula: "Declaraţia am dat-o nesilit de
nimeni."
In ele, fiindcă erau 4 la număr, se spunea că fusesem prin 1956 în oraşul Băileşti
şi împărţisem
posturi de primari, notari şi în poliţie după schimbarea regimului.
-O să vezi, mi-a zis anchetatorul Sporea Ion, că or să recunoască şi în faţa
judecătorilor!
-Doar dacă vor fi nebuni, numai atunci or să le recunoască! i-am ripostat.

Deoarece eu refuzam să mă învinovăţesc, oamenii securităţii umblau prin ţară şi

forţau lumea
să dea declaraţii împotriva mea. Aşa am aflat după eliberare, că mi-au ridicat
fotografiile, de care
s'au folosit ca să afle şi să ancheteze neamurile mele şi ale soţiei, în scopul de a
stoarce declaraţii a-
cuzatoare.

Prin luna Septembrie am fost dus într'o celulă, unde mai era cineva. M'au împins
înăuntru. S'a
tras zăvorul. Ne-am recomandat. La început n'am dat importanţă numelui de
Petraşcu. Priveam cu
milă omul, care nu se putea da jos din pat. Era paralizat. De vreo două luni
venise de la Aiud. Mi-a
spus că fusese lovit cu cisma în şira spinării de un miliţian şi de atunci nu mai
putea mişca
picioarele. Cum nici la W.C. nu putea să meargă, îl ajutam să se aşeze pe oală
şi-i aduceam
mâncarea de la vizetă. Avea regim special. Evitam să discut cu el. Intorcându-1
când pe o parte
când pe alta, din vorbă'n vorbă mi-a spus că este arestat din 1948, deci de
aproape 14 ani.

Gândul fugindu-mi cu ani în urmă, l-am întrebat într'o doară: Nu cumva sunteţi
secretarul
Mişcării Legionare?
-Ba da, eu sunt, a răspuns cam deprimat.
La 3-4 zile sau câte odată la o săptămână veneau dimineaţa, îl rădeau numai pe
el şi la circa o
oră, doi securişti îl puneau pe un scăunel şi plecau. Se înapoia pe la 4-5 după
amiaza. Odată s'a
întors noaptea târziu, după stingere. Mâncarea îl aştepta, dar nici nu voia s'o
guste. Din discuţii
nevinovate, ne-am găsit multe cunoştinţe în închisori, mai ales la Aiud, unde
aveam mulţi prieteni
arestaţi începând cu anul 1947.
Intr'o dimineaţă, când au venit cu scăunelul să-1 ia, a început să strige:
-Lăsaţi-mă, nu mă mai chinuiţi. Nu mai vreau să merg.
Am rămas puţin nedumerit, deoarece nu înţelegeam ce se petrece. A sosit
ofiţerul de serviciu.
Aceeaşi scenă şi planşete. Pe la ora 9 s'a deschis uşa şi în prag a apărut un civil
bine îmbrăcat care i
s'a adresat:
-Aşa ne-a fost vorba, domnule Petraşcu? De ce îţi faci greutăţi? Eu te rog frumos
să te aşezi pe
scaun şi să mergi.
-Nu mai merg, nu mai pot să suport, a izbucnit din nou. Lăsaţi-mă să mor aşa! îmi
ajunge cât
v'aţi bătut joc de mine!
Zbirii au plecat, iar în celulă s'a aşternut liniştea. După aproape o oră, el a fost cel
care a
început brusc:
"-Domnule Ioniţoiu, după ce sunt în halul ăsta, mă mai chinuiesc şi ei. Mă poartă
pe la
procese, să recunosc persoane care acum 20 de ani au făcut parte din Mişcarea
Legionară. Să spun
ce ştiu despre ei! Unii au fost prizonieri în Rusia şi s'au înapoiat. Nici acum nu-i
lasă în pace. Imi
cer ca cel puţin să confirm apartenenţa la Mişcarea Legionară. Mi-am făcut
socoteala că şi cu asta,
şi fără asta, tot îi condamnă, dar în acelaş timp mă compromit şi pe mine, nu le
ajunge în cel hal
m'au adus! Aş vrea să mor, domnule Ioniţoiu, sunt sătul!"

In faţa celor ce mi-a fost dat să aud, compătimeam şi pe omul din faţa mea, dar şi
acţiunea lor.
Omul a devenit din ce în ce mai deschis şi bănuiesc că era sincer. Am abordat
unele probleme,
spunându-i că mă interesează, ca unul care am făcut politică şi istorie. Iată
problemele pe care le-
am lămurit:
-Petraşcu a fost paraşutat în ţară cu însărcinarea din partea lui Horia Sima de a
lua legătură cu
şefii partidelor politice, spre a obţine sprijinul în cazul în care fruntaşii legionari ar
fi extrădaţi
din Germania. Bănuind că pot fi judecaţi sub acuzaţia de criminali de război,
încercau astfel să
evite condamnările la moarte. Petraşcu împreună cu Nistor Chioreanu, deşi
condamnaţi în lipsă
pentru rebeliune, deşi paraşutaţi, se plimbau liber prin' oraşe, încercând să
convingă foştii
camarazi că ar fi posibilă o colaborare cu comuniştii.
O cunoştinţă i-a spus lui Petraşcu: "Nu vezi că nu se mai poate? Cunoşti
potecile.
Pleacă cât mai e timp."
N'a ascultat. Nu e chiar aşa, i-a spus Petraşcu. Era după arestarea lui
Maniu...dar după doi
ani, în Mai 1949 e arestat Petraşcu de la o nuntă. A vrut să fugă...era prea
târziu... Şi mii de
oameni au fost târîţi în închisori. Intrebându-1 de ce s'a angajat în "guvernul
fantomă" de la
Viena, el mi-a răspuns:
-A fost o mare greşeală. Totul era pierdut şi altă soluţie nu aveam, atunci când ne
găseam în
mâna nemţilor. Au fost discuţii şi între noi şi pro şi contra, dar cum la noi exista o
disciplină, ne-
am supus ei, cu toate consecinţele pe care le întrevedeam. Au intrat numai cei
care au dorit-o şi,
de fapt, armata naţională nici n'a existat. Erau oameni răsleţi de care se foloseau
nemţii, ca să
cârpească frontul în agonia în care se găseau.
-Dar referitor la contactele pe care le-aţi avut cu oamenii politici din acea vreme,
ce părere
aveţi?
-Unuia singur trebuia să-i căpătăm înţelegerea şi să-i explicăm că ne iubim
neamul şi
pământul, că înţelegem schimbările survenite. Este vorba de Iuliu Maniu. Am
rămas mâhnit când
nu a voit să stea de vorbă cu mine şi din acel moment situaţia noastră a fost
pecetluită ca mişcare
cu viitor. Singura preocupare ce îmi rămăsese era să salvez oamenii de la noi
arestări.
-Parcă totuşi ştiu că aţi avut unele discuţii cu P.N.Ţ.
-Domnul Maniu n'a voit să discute cu mine. In urma insistenţelor a venit Nicolae
Penescu, prin
apropierea locului unde ne găsim acum închişi, pentru a ne spune cuvântul
domnului Maniu. Eram
cu răposatul George Mânu. Ne-a comunicat că nu va purta discuţii cu participanţii
din guvernul de
la Viena şi că legionarii care au întrevăzut o schimbare de concepţie au venit în
partid. Comăniciu
ne-o luase înainte cu trei ani. Atunci, nemaiavând vreo speranţă, ne-am întâlnit
cu duşmanii
neamului, care, trebuie s'o recunoaştem, erau tari, aveau pe Ruşi în spate. Aşa
am fost nevoit să
ajung la înţelegere cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Victor Vojen mi-a
înlesnit discuţiile, după
ce hotărîsem cu Vică Negulescu calea de urmat. Odată intraţi în horă, n'am mai
avut ce face. Le-
am dat listele cu oamenii noştri şi le-am predat pistoalele pe care le mai aveau
unii. Concursul pe
care l-am promis în campania electorală a fost formal, fiindcă toţi am votat cu
Iuliu Maniu. Nici nu
se putea altfel în acel moment crucial. Am presimţit nenorocirea pentru noi, am
vrut s'o prevenim
şi iată-ne astăzi cu toţii aruncaţi în temniţe. Şi eu şi dumneata suntem la fel,
crezând în învierea
neamului.
-Nu suntem la fel, i-am ripostat. Dumneavoastră vă bucuraţi de regim alimentar
special, iar eu
stau toată ziua pe marginea patului, chinuindu-mă şi mâncând spălătură de vase.
Mă gândeam la comportarea anchetatorilor faţă de noi doi.
-De azi înainte mâncăm aceeaşi mâncare. Eu aştept până vine a dumitale şi le
amestecăm. Iar
dumneata te culci pe pat ca şi mine.
Eu încerc să răspund.
-Aceasta este hotărîrea pe care am luat-o, mi-a spus Petraşcu.
-Niciodată nu voi accepta să vă mănânc regimul, când dumneavoastră sunteţi în
închisoare de
14 ani fără întrerupere; eu am beneficiat din când în când şi de "concediu".

După discuţii şi insistenţe, după ce a ameninţat că va renunţa la regim pentru

mâncarea de
cazan, am ajuns la un compromis: Am acceptat ca atunci când sunt obosit să mă
întind pe pat, iar
el îmi va lua apărarea.
Intr'adevăr, cum m'am culcat pe pat, a şi venit paznicul, ameninţând. A adus
ofiţerul politic. La
scandalul care s'a iscat a intervenit Petraşcu, spunându-le că noaptea îmi pierd
timpul cu el,
dându-l jos din pat, întorcându-1 când pe o parte, când pe alta, neputându-mă
odihni. Scandal a
fost vreo trei zile, până s'au obişnuit toate schimburile, după care m'au lăsat în
pace. Am purtat
discuţii pe parcursul a aproape două luni, cât am stat cu el. Era interesant, căci
era la curent cu
unele fapte care mie îmi erau necunoscute sau neclare.

Nedumerirea că în 1940 el a venit din Germania cu "naşu" pentru a-1 răzbuna pe

Căpitan şi
că din închisoare Horia Sima a ieşit depunând jurământ tocmai "călăului", mi-a
fost justificată
foarte simplu: "-în politică trebuie să ştii să te adaptezi situaţiilor". Mi-a închis
gura. Eu, până
atunci credeam că vârfurile trebuie să aibă şi caracter, mai ales când urmăresc
formarea unui nou
"homo sapiens".
Intr'adevăr, multe am auzit de la Petraşcu. Alte declaraţii au devenit de
notorietate publică,
spuse fiind şi de el şi de alte "vârfuri politice" ce-au renunţat la luptă şi-
au denunţat
prieteni şi principii, fără nici un pic de remuşcare.

După aproape două luni, l-am părăsit pe Petraşcu, fiind transferat în altă celulă,
unde am
găsit tot un condamnat pe viaţă. Era Tibi Teodorescu, adus şi el de la Aiud, de
câteva luni. I-am
spus că am stat cu Petraşcu.Ştia că se găseşte aici.
Bănuia prezenţa lui Biriş, Grozea, Creţu şi Costca. Nu l-am întrebat, dar am tras
concluzia că şi-a
dat seama din timpul anchetei. Am stat până aproape de Anul Nou, timp în care
mi-a povestit
despre perioada petrecută în Germania, în lagăr, atât la Rostock cât şi la
Buchenwald. Nu-1 avea la
inimă pe Petraşcu, spunând că din cauza lui se găsea "ridicat". Tot
refuzase să-1 vadă, până
când, cedând insistenţelor lui, s'a dus la o întâlnire la cimitirul Belu: de aici
susţinea că i se trage
arestarea. Nu putea să-1 sufere nici pentru atitudinea din lagăr, când asculta
orbeşte de Sima. Se
plângea că datorită fugii acestuia în Italia, înlesnită de Enescu cu ajutorul relaţiilor
de care
dispunea, situaţia celor din lagăr s'a înrăutăţit şi au fost mutaţi la Buchenwald.
"Noi munceam,
câştigam şi cartele şi bani şi trebuia să dăm zeciuială. Şi Petraşcu ştia ce se
pune la cale. De fapt
Sima, lămurindu-se de Nemţi, a încercat să ne arunce în braţele lui Mussolini. De
aceea n'am mai
vrut să-1 văd la Viena, în 1945, din cauza duplicităţii."

Acest om ajunsese după 14 ani de închisoare de te puteai uita prin el. Memoria îi
era foarte
bună. Cu un lux de amănunte a povestit peripeţiile întoarcerii în ţară.
Bombardamentul de la
Buchenwald, care a făcut victime printre cei de acolo, i-a deschis speranţa
salvării. Războiul era
pierdut.

In celulă a mai fost adus un fel de gazetar pe la "Universul", care se ocupa, cum
singur o
spunea, de "fel de fel de fleacuri şi nimicuri", ca să-şi câştige existenţa. La data
arestării se
îndeletnicea cu un fel de anticariat clandestin, ca să mai poată ciupi câte ceva.

Continuând povestirile, am rămas impresionat de sinceritatea lui Tibi. Lui, care

povestea,
după aproape 16 ani, nu-i venea să creadă că a fost posibil aşa ceva.
"După ce am fost eliberaţi din Buchenwald pe 24 August 1944, tot peregrinând
prin Austria,
muncind câte ceva să-mi câştig de-ale gurii, am ajuns în sfârşit la Viena, unde se
găsea
conducerea noastră. Acolo mi s'a spus să accept guvernul făcut la dispoziţia
Nemţilor şi să mă
înrolez în "armata naţională". Toată lumea vedea sfârşitul apropiindu-sc cu
fiecare zi ce trecea şi
lui Sima îi ardea de guvern şi armată naţională. Am refuzat. Nici n'a vrut să se
uite la mine şi la
acei care nu-1 mai urmam. A trebuit să dorm pe stradă, deoarece haosul se
instaurase şi în ţara
valsului. Sima avea la dispoziţie hoteluri în care dispunea de locuri, dar eu şi
ceilalţi ca mine nu
puteam dormi acolo."

Asta a fost una din reflecţiile sumbre ale lui Tibi Teodorescu. Văzându-se pe
drumuri a
plecat pe jos până la Veneţia, luând în piept armata "marelui Reich" în
debandadă. A avut o
întreagă odisee pe care a povestit-o cu un deosebit talent. Zilele se scurgeau în
celulă după
ritualul prestabilit. Povestirile lui Teodorescu mă făceau să le simt mai puţin
chinuitoare şi
mai scurte.

La începutul lui Decembrie am fost chemat şi mi s'a pus în faţă un dosar de circa
400 pagini,
ca să-1 citesc şi să-1 semnez. L-am răsfoit, am văzut piesele înscenării pe care
le conţinea şi l-am
restituit.
-Semnează dosarul, mi-a zis Sporea.
-Aşa ceva nu semnez!
A chemat un alt anchetator, au făcut un proces verbal că refuz să iscălesc şi
după aceea
m'au trimis în celulă.

Rămânând singur în celulă, după Anul Nou, mi-au adus un tânăr de lângă Făget.
Era un
ţăran, foarte desgheţat şi cu mult bun simţ. Se numea Isfănaru. Fusese "luat" din
cauza fratelui
care, fiind student, fusese arestat în legătură cu unul care avea un debit de tutun
pe lângă teatrul
Magheru. Mi- am dat seama că vroiau să-1 lege de lotul foştilor prizonieri care
treceau din când în
când pe la Puiu Atanasiu. In jurul lui se "creaseră" o mulţime de alte loturi şi
aproape toţi foştii
prizonieri veniţi din Rusia se găseau arestaţi.

Pe data de 27 Februarie 1962, după ce am fost ras, am luat drumul Tribunalului

într'o dubă
cu celule.
In sală am intrat în ordinea: Bourceanu Vasile, Ioniţoiu Cicerone, Bercaru Vasile,
Ceacu
Constantin, Constantin Ion, Comănescu Constantin, toţi recidivişti politici, plus un
subofiţer
Neferu, pe care nu-1 cunoşteam. După citirea actului de acuzare, ni s'a dat voie
"cinci" minute să
stăm de vorbă cu avocaţii, sub supravegherea securităţii. In procesul, care a
durat până la două
noaptea, am asistat la unele scene penibile, altele de comedie.

De exemplu, soţia lui Comănescu, venită ca martoră a acuzării, a spus jenată că

soţul i-a zis că
va lupta împotriva comunismului şi a rugat-o să păstreze secretul. Preşedintele a
cerut inculpatului
să precizeze dacă mai are ceva de adăugat. Şi într'adevăr, soţul a subliniat că
soţia a ascuns unele
lucruri: "Eu am pus-o în genunchi şi în faţa icoanei să jure că nu mă va denunţa."
Soţia a confirmat
dând din cap.

Mama lui Ceacu, adusă tot ca martoră a acuzării, a spus ca o mamă nevinovată
că băiatul ei a
fost cuminte şi a ascultat-o totdeauna, ba că a ajutat-o în casă ori de câte ori a
fost nevoie. Soţia în
schimb a arătat că soţul a discutat împotriva regimului şi în casă şi cu prietenii.

Intre acuzaţii, era discuţia avută pe marginea morţii lui Maniu. Unii susţineau că a
murit la
Galaţi, alţii la Sighet.
Primul martor al acuzării care mi-a fost adus a intrat speriat şi buimac:
Preşedintele a întrebat
după ce 1-a identificat:
-Ia spune Codreş, recunoşti declaraţiile date la securitate?
-Nu recunosc nici o declaraţie.
-De ce nu recunoşti?
-Fiindcă m'au ţinut de dimineaţa până seara şi m'au ameninţat că, dacă nu
semnez, nu mai
văd casa.
-Ţine cont că minţi şi legea te pedepseşte.
-Puteţi să mă pedepsiţi, dar nu pot spune în faţa justiţiei decât lucruri adevărate.
-Iţi atrag atenţia că ai semnat nişte declaraţii, iar acum minţi, spunând că nu le
recunoşti.
Gândeşte-te bine, ca să nu regreţi.
"Nu am la ce să mă gândesc. Am fost ameninţat şi forţat să iscălesc. Nu
recunosc nici o
declaraţie dată la securitate".
-Luaţi-1, s'a adresat preşedintele, şi puneţi-1 într'un colţ, să-l trimitem în judecată
pentru declaraţie
mincinoasă (După eliberare am aflat că martorul acuzării a fost chemat la
securitate, suit într'o
maşină şi plimbat tot timpul cu pătura în cap. In timpul acestei plimbări, care a
durat 4-5 ore, era
sfătuit să recunoască declaraţia de la anchetă. Din când în când îi dădeau câte
un pumn. Unul zicea
să oprească să-1 împuşte, că şi el e tot bandit. Altul se ruga să-i lase zilele, că e
băiat înţelegător. La
un moment dat i s'a spus să nu se uite nici în stânga nici în dreapta şi să meargă
repede. I-au luat
pătura de pe cap şi l-au împins de la spate. S'a pomenit în faţa sălii de judecată ).

Al doilea martor al acuzării era identificat în persoana lui Netea Dumitru.

Preşedintele
tribunalului îl întreabă dacă recunoaşte declaraţiile de la anchetă.
-Nu recunosc, deoarece am fost ameninţat să iscălesc şi nici nu ştiu ce am
iscălit.
-Cum nu ştii ce ai iscălit, când fratele tău a declarat că te-ai întâlnit cu Ioniţoiu la
tine în
casă, că aţi discutat despre situaţia politică şi că el v'a împărţit posturi după
schimbarea
regimului?
-Minte, frate-meu n'a călcat în bătătura mea de la moartea lui tata, de acum 7-8
ani. S'a
supărat pe mine că nu i-am dat boii de la jug! Păi, eu l-am îngrijit pe tata, că el e
un derbedeu!
-Fii atent că dacă nu recunoşti ce ai semnat, te trimit în judecată pentru declaraţie
mincinoasă.
-Puteţi să mă trimiteţi unde doriţi, eu spun acum adevărul. Fratele meu este un
mincinos, n'am
discutat cu Ioniţoiu şi am fost forţat de securitate să semnez. -Luaţi-1 şi puneţi-1
de-o parte, să fie
trimis în judecată pentru declaraţie mincinoasă.

A intrat Netea Constantin, fratele lui Dumitru, care după identificare a început să
recunoască
din capul locului şi în întregime declaraţia de la securitate. A sărit, din colţul lui,
Dumitru Netea şi
a început să strige la fratele său:
-Ai vrut să-mi iei boii din bătătură, tu care n'ai dat cu anii pe la tata. Eu I-am
îngrijit. Şi tu te-
ai lăudat prin sat că nu te laşi până nu mă duci la puşcărie.

A intervenit preşedintele să-i împace pe fraţi.

Avocatul a profitat de situaţie şi a rugat pe preşedinte să-1 pună pe martor să
arate inculpatul
cu care a discutat.
Preşedintele a acceptat întrebarea şi i-a spus lui Netea Constantin să arate pe
acuzat.
Acesta, plin de el, s'a apropiat, s'a uitat puţin şi a arătat pe Constantin Ion din
boxă. Lucrurile
începeau să se lămurească.

Al patrulea martor al acuzării, Târnoveanu Constantin, după ce nu a recunoscut

declaraţiile de
la anchetă, a fost ameninţat ca şi ceilalţi cu trimiterea în judecată. Avocatul a
cerut şi acestuia să
arate pe acuzat.
Martorul a spus că nu mă cunoaşte şi că deci nici nu ştie pe cine să arate.
Şedinţa s'a terminat mult după miezul nopţii. Atunci am aflat că am un copil,
deoarece soţia
îmi făcea semne legănând braţele.

Peste câteva zile am fost chemat să semnez recursul la sentinţa nr. 23/1963. prin
care se
pronunţa o condamnare de 8 ani. La 6 Martie am apărut în faţa căpitanului
Moldoveanu (evreu) şi a
unui procuror militar, care m'au întrebat:
-De ce n'ai recunoscut discuţiile purtate la Băileşti pentru că au încurcat-o cu toţii.
Nevasta ta
i-a învăţat să mintă, ei au recunoscut şi acum suferă cu toţii. M'au făcut să înţeleg
că soţia este
învinuită de instigare.
-Eu am spus anchetatorului Sporea să nu umble cu înscenări, căci se va face de
râs. M'a
înjurat şi mi-a spus că o să văd eu la proces. Dar acolo a fost invers, a văzut el şi
am râs eu.
-Nu ai nimic de recunsocut din activitatea duşmănoasă pe care ai desfăşurat-o
împotriva
regimului popular?
-Nu am constatat decât abuzuri şi nu voi recunoaşte niciodată ceea ce îmi
imputaţi pe
nedrept. In schimb dumneavoastră vă spun acum, pentru că în timpul anchetei
nu am putut să vă
aduc la cunoştinţă despre modul în care am fost înjurat şi lovit pentru a
recunoaşte minciunile
scrise de căpitanul Sporea, că nu voi mai semna nimic de azi înainte.
-Ai să regreţi această atitudine duşmănoasă. Luaţi-1.

Pe 16 Martie am ajuns la Jilava, unde am stat cu tot lotul la camera 8 de la

Reduit. Acolo se
găseau circa 120 persoane. Aici am aflat noutăţi din închisori, despre persoanele
care au trecut pe
acolo şi despre cei care au fost arestaţi. Ne-am dat seama că marea majoritate
din foştii deţinuţi
eliberaţi după 1954 se găseau acum condamnaţi ca recidivişti. Alte categorii mari
erau cele ale
foştilor prizonieri veniţi din Rusia şi a foarte multor studenţi ridicaţi în timpul şi
după revoluţia
din Ungaria.

Aici fiind împreună cu cei din lotul meu, am avut timp să lămurim că arestarea se
datora
conjuncturii politice legate de retragerea trupelor ruseşti şi de noul asalt împotriva
ţărănimii
pentru a o deposeda de pământ. Cei care rezistaseră timp de 10-12 ani la
forţarea de a se înscrie în
colective, erau acum în închisoare.

Faptul că prietenii mei se mai vedeau sporadic la un bună ziua sau la o bere,
unde se
pomenea de necazurile unora fără servici, sau de mizeriile ce li se făceau celor
ce reuşiseră să
găsească ceva de lucru, nu putea constitui un motiv de arestare. Foştii deţinuţi
aveau pecetea lor şi
vendeta îi urmărea, sau continuă să-i urmărească până la mormânt.
Peste trei ani aveam să aflăm că motivul principal al arestării lor era
compromiterea tuturor
opozanţilor, deoarece Gheorghiu Dej îşi luase "angajamentul", când a fost la
New-York, că va
elibera deţinuţii politici.

Şi'n diabolismul lor, comuniştii nu au recurs la amnistierea celor arestaţi, ci la

rearestarea
celor eliberaţi şi trecerea tuturor printr'o perioadă de reeducare, unde să
iscălească declaraţii de
desolidarizare de trecutul lor politic şi de foştii lor prieteni de luptă, completate cu
angajamente de
viitor. In plus pe mulţi au reuşit să-i facă să ţină discursuri, să scrie articole şi să
convingă pe cei ce
refuzau mâna'ntinsă de comunişti, cum spunea Petraşcu: "La mâna'ntinsă să
răspundem cu mâna
întinsă". Dar această atmosferă o vom parcurge puţin mai departe.

Tot în această cameră 8 din Reduit, am reîntâlnit pe Victor Goanţă, un invalid de

război (fără
o mână), prieten de peste 10 ani, care mai fusese condamnat în 1949, în acelaş
lot cu mine. Acum
omul era amărît. Intrase în închisoare din cauza nevestii, care pentru a se
răzbuna, îl denunţase că
sustrăsese nişte piei de tăbăcit de la CFR, unde lucra ca gestionar. Avea o
condamnare de drept
comun, de 8 ani, şi totuşi se găsea'n Jilava, între politici. Mi-a explicat că probabil
fiind recidivist,
conta prima pedeapsă care-i pusese amprenta de politic.
De fapt în închisoare nu trebuia să cauţi explicaţia logică tocmai în actele
securităţii, ale unui
regim haotic, pus pe distrugere.
Tot aici l-am pus la punct pe Lambru Ion, devenit Constantin Ion, pentru jocul
murdar făcut în
favoarea anchetatorilor şi care mi s'a destăinuit: "Ce era să fac? Ştiam că eşti
dispărut şi trebuia să
capăt bunăvoinţa anchetatorilor, care mi-au promis ajutor dacă voi spune despre
tine un fapt care,
chiar dacă nu este adevărat, nu mai contează la atâtea altele, mai grave, pe care
au zis că le ai."
In această celulă am stat aproape în acelaş anturaj până la sfârşitul lunii August
1962, cu fel de fel
de oameni din toate colţurile ţării, fiecare cu povestea lui, una mai nostimă decât
a altuia. Aici se
relatau scene şi romane de către povestitori înăscuţi, dar şi de oameni simpli ce
ştiau să presare
proverbele bătrâneşti în viaţa lor de ţară sau de uzină, reuşind să sustragă pe
unii din desnădejdea
ce-i copleşea din cauza regimului diabolic pe care-1 suportau cu greutate .

TATONĂRILE BIROULUI POLITIC

Intr'o zi au fost scoase vreo 20 de persoane la un birou, unde un ofiţer discuta cu

fiecare în parte.
Unii erau reţinuţi mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare venea cu ţigări şi vesel. A
doua zi o altă serie şi
aceeaşi bucurie la întoarcere: ţigări. Din aceste discuţii au început supoziţii,
planuri. Doi dintre ei îşi
schimbaseră peste noapte optica: Paul Dumitriu şi Vasile Netea. Spiritul critic la
adresa trecutului se
ascuţise. Ba subliniau că în fond nu se făcuse nimic altceva decât căpătuirea
unora. Evident au ca
argument construcţiile de acum, care nu-şi găsesc echivalent în trecut.

La câteva zile Paul Dimitriu a bătut în uşă şi a cerut să fie scos la ofiţerul politic.
A făcut-o de 7-8
ori, însoţit de prietenul lui Vasile Netea. Incepuse cu voce tare să spună că ar
mânca şi rahat, numai să
iasă afară, că el este trecut de tinereţe şi vrea să-şi trăiască viaţa. Spuneau faţă
de toţi că era un moment
favorabil, când îţi puteai recunoaşte greşelile trecute şi realizările regimului, în
schimbul eliberării din
închisoare.

Lumea a căzut pe gânduri la afirmaţiile lor că "mănâncă şi rahat pentru a ieşi

afară", nebănuind
substratul acestei posibilităţi. Se duceau des la "domnul ofiţer politic" şi veneau
veseli, dând amabili
ţigări în stânga şi'n dreapta, până într'o zi cînd au fost luaţi cu bagajul, şi plecaţi
au fost.
Tot lumea se întreba: "Oare ce or fi discutat, cum vor fi pus problema, de au
plecat? Au fost
deştepţi ai dracului şi noi n'am putut să-i tragem de limbă să aflăm secretul!"

Peste un an aveam să descoperim misterul. Chiar mai mult. In orice caz, s'a
observat o îmblânzire
a comportamentului personalului de pază.
Intre timp Victor Goanţă a fost chemat de 4-5 ori la ofiţerul politic şi venea de
acolo vesel şi cu ţi-
gări. Povestea că e posibil să-i rejudece procesul şi are şanse să scape. Desigur,
toţi ne bucuram,
crezând în sinceritatea lui.

Din lotul nostru care venisem cu condamnări, nici unul nu a fost chemat la
"domnii ofiţeri
politici". Lui Victor Goanţă aveam să-i descifrăm bucuria când a apărut ca martor
al acuzării în alt
proces, care ni se pregătea fără să ştim.

DIN NOU LA ANCHETĂ

La sfârşitul lunii August 1962, toţi cei din lot am fost strigaţi şi îmbarcaţi într'o
dubă. Ne-am trezit
din nou la securitatea de pe Uranus unde, după câteva zile, a început o nouă
anchetă.
Nu ştiam ce se petrece. Eram anchetat despre activitatea de pe şantiere, pe
unde am fost, ce
muncitori am cunoscut, cât stăm într'un şantier, fel de fel de întrebări care nu şi-
ar fi avut rostul.

De- abia la jumătatea lui Octombrie mi-am dat seama că se clasase dosarul
vechi şi un nou proces
era în curs.
Tot timpul stam de unul singur în celulă. La o săptămână mă chema un
anchetator, căpitanul
Purcaru, şi tot mă întreba ce-am discutat pe şantiere cu oamenii despre
schimbarea regimului.
Zâmbeam, iar el mă înjura, spunându-mi că o să-mi dovedească el ce făceam şi
că nu sunt aşa de
nevinovat cum cred.

La începutul lui Noiembrie m'a chemat şi mi-a dat să citesc învinuirile pentru care
sunt arestat.
Am refuzat s'o fac. M'a înjurat şi m'a trimis în celulă.
După trei săptămâni mi s'a dat să citesc dosarul de trimitere în judecată. Era un
nou proces, în care
se spunea că s'a admis recursul nostru.

Securitatea a eliberat pe Neferu, iar pe ceilalţi, care toţi eram recidivişti, ne-a
supus unei noi
anchete, cu alţi sbiri. Răsfoind dosarul, am constatat că nu mai era vorba de
vechile acuzaţii ci de altele
noi, bazate pe declaraţiile familiei Goanţă Victor şi ale unui muncitor de pe
şantierele unde
lucrasem, anume Petre Lipatov.

Soţii Goanţă spuneau că am fost în nenumărate rânduri la ei, că mă văietam că

n'am servici şi
criticam regimul şi viaţa scumpă.
Petre Lipatov, un bun meseriaş, cu care nu discutasem decât probleme tehnice,
spunea că
discutasem politică pe şantiere, eu fiind cel care criticasem regimul. Şi drept
dovadă a dat o serie de
şantiere, pe care nu fusesem.

Bineînţeles, conform hotărîrii pe care o luasem de mult, am refuzat să iscălesc de

luare la
cunoştinţă a dosarului. Anchetatorul a mai făcut un proces verbal cu un altul ca el
şi m'a trimis la
subsol însoţit de paşti şi dumnezei.

A sosit şi ziua de 11 Februarie 1963 (97 de ani de la abdicarea forţată a lui

Cuza), zi în care am
fost duşi la tribunal în duba cu celule.

După ce a intrat completul de judecată, soţia mea s'a ridicat şi a cerul

preşedintelui permisiunea
să mă anunţe că am o fetiţă cu numele Gabriela şi să-i dea voie să mi-o arate.
Atunci am văzut-o că
avea ceva în braţe. Preşedintele pe un ton dur a poftit-o să iasă afară. Soţia a
ieşit şi a dat fetiţa unei
verişoare. După aceea a revenit şi a asistat la zisele desbateri.

Procesul a durat până noaptea târziu, folosindu-se alte inepţii. Eu eram ca un

simplu figurant în
acest proces, neavând nici un fel de legătură cu ceilalţi din boxă.
Victor Goanţă cu soţia, au venit foarte jenaţi şi au declarat că am discutat în casa
lor împotriva
guvernului. Am ripostat din boxă spunând că mint cu neruşinare. Preşedintele a
strigat să stau jos că
mă dă afară din sală, şi i-am răspuns că e mai bine afară decât în atmosfera de
minciuni de aici. Goanţă
şi-a întors capul şi a dat din umeri, parcă ar fi spus că nu avea ce face. Este
drept că pentru această
mărturie a fost eliberat cu patru ani mai devreme. In orice caz îl elibera şi fără
depoziţie, deoarece era
invalid, însă au voit să-1 scoată compromis. Peste trei ani soţia lui, întâlnind-o pe
a mea, a început să
plângă pe stradă şi să-i ceară iertare pentru răul pe care 1-a făcut, dar nu avea
altă soluţie pentru a-şi
scoate bărbatul. Curioasă lumea în regimul comunist. Intâi 1-a denunţat şi a
obţinut condamnarea lui,
după aceea depune mărturie mincinoasă împotriva altuia pentru a-şi scoate
bărbatul. Pe el am refuzat
să-1 mai văd timp de 16 ani, cât am mai stat în ţară.

Petre Lipatov, următorul martor, a intrat şi de la prima întrebare a spus că nu

recunoaşte nimic din
declaraţiile date la securitate, deoarece a fost ţinut o zi întreagă şi ameninţat că
nu mai vede lumina
zilei. A adăugat că "Nu mă lasă conştiinţa să duc la închisoare un om nevinovat
şi care s'a purtat ca un
frate cu oamenii pe şantier". Ameninţat de preşedinte că va fi condamnat pentru
declaraţie mincinoasă,
acest muncitor a răspuns demn: "Tocmai de aceea vă spun adevărul, pentru a nu
fi condamnat pentru
declaraţia mincinoasă pe care am fost obligat s'o semnez la securitate, în plus
veţi constata că acolo am
trecut o serie de şantiere , dar în schimb nu am fost pe nici unul din ele cu
Ioniţoiu. In schimb, am fost
pe altele" . Aveam de-a face cu judecata cinstită a unui muncitor.

Avocatul meu a intervenit şi a arătat adresa de la întreprindere în care se găseau

şantierele unde
am fost şi datele respective. Ele nu corespundeau cu cele menţionate la
securitate. Şi Lipatov a ieşit din
sala de şedinţă, modest dar cu fruntea sus şi inima împăcată că n'a minţit.

La sfârşit mi-a mai fost adus un martor în persoana lui Teodor Şuşman.din
Ardeal, care mai
fusese condamnat 4 ani după 1948 şi pe care-1 cunoscusem în închisoare. Era
invalid de un picior. La
proces a spus că m'a întâlnit în staţia Colţea şi eu am început să mă vaiet că o
duc rău şi să critic
regimul. După eliberare nu stătusem niciodată de vorbă cu el. Am auzit că a
mai fost martor al
acuzării şi în alte procese.

Timpul a lămurit şi acest mister. Şi Suşman şi Goanţă şi alţii, fiind invalizi de

război, aveau o
pensie suplimentară. Securitatea i-a avut cu ceva la mână şi i-a şantajat cu
ridicarea pensiei.

Reveniţi la securitatea din Uranus, am mai rămas circa trei săptămâni. In această
perioadă nimeni
nu m'a întrebat nimic. Numai respectarea regimului celular, de a sta treaz 17 ore
la marginea patului, te
obosea, iar clipitul ochiului de la vizetă, destul de des şi cu regularitate, devenea
obsedant, ca vestita
picătură chinezească. Era unul din mijloacele paşnice de tortură, care pe foarte
mulţi i-a îmbolnăvit de
nervi. Şi când te gândeşti că unii au stat ani de zile în această tensiune! Exemplul
Râmnicului Sărat,
care a durat circa 2200 de zile, ne poate da imaginea bestialităţii comuniste.
In sfârşit mărţişorul ne-a găsit tot în duba cu celule, în drum spre blestemata de
Jilavă.
De data aceasta am fost duşi pe secţia I, în celula 14. Acolo am găsit o parte din
lotul
intelectualilor arestaţi cu Constantin Noica. Printre ei se găseau Dinu Pilat şi
Alexandru Paleologu.

N'am simţit primăvara decât prin venirea lăstunilor, care şi-au refăcut cuiburile din
culoarele
umede ale Jilavei sau pe sub ferestrele celulelor. Şi câte generaţii de lăstuni n'au
crescut sub ochii unor
"angajaţi" să usuce cu răsuflarea lor umezeala octogenară, sau să-şi verse
plămânii, lăsând ştafeta altui
schimb! Aşa s'au topit generaţii de luptători şi crezuri politice închinate neamului
românesc.

DEŢINUŢI POLITICI TRECUŢI PRIN JILAVA

Adameşteanu Gheorghe din Târgul Jiu,...Antonescu Ion, avocat din comuna

Pârscov, jud.
Buzău,... Alexandreucu Nicolae, fost secretar al lui Mihai
Antonescu,...Alexandrescu Constantin,
profesor de filozofie din Râmnicul Vâlcea,...Alexandru Dumitru,...Andricu Mihai,
compozitor,...Asnavorian, avocat din Bucureşti,... Axman Carol, doctor în drept,
omorît la Sibiu în
timpul anchetei,...Balica, licenţiat Academia Comercială, funcţionar la Ambasada
engleză,...Barbu
Gheorghe, Baţaria Nicolae, (Moş Nae), scriitor,...Bădulescu Nicolae, colonel din
Braşov,...Băncilă,
avocat, prefect liberal de Bihor,..Bănuş Max, ziarist din Bucureşti,...Bancov
Ştefan, negustor din
Craiova,...Bârcâ Mihai, procuror, colaborator al comuniştilor (secretar general la
Ministerul
justiţiei),...Bărbulescu, maior, arestat cu soţia,... Balaban Gheorghe,
inginer,...Bele Nicolae, aviator,...
Bentoiu Aurelian, fost ministru după 6 Martie cu Tătărăscu,...Bentz Gheorghe,
electrician din
Bucureşti,... Berindeanu Mihai din jud. Cluj,...Blaga Cornel, din
diplomaţie,...Boantă Vladimir, avocat
din Bucureşti,... Bogdan Nicolae., normator, din Bucureşti,...Boilă Matei, student
din Cluj,...Boilă
Puiu, student din Cluj,... Bolfosu,...Bondric,...Borcea, arestat cu soţia lui Marta, în
lotul
partizanilor,...Botez Călin, ofiţer de marină, ataşat militar la Lisabona, mort după
eliberare,...Boroş,
căpitan,...Botez Sorin, elev la liceul Mihai Viteazu din Bucureşti,...Botez Ion,
profesor
universitar,...Boteanu, colonel de artilerie, comandant la Dadilov,...Bourceanu
Vasile, jurist şi
economist din Bucureşti,...Brâncoveanu Ştefan,...Brânzoi Constantin, fost
primar în comuna Dudeşti-
Cioplea,...Brâncuşi Grigore, căpitan din comuna Peştişani, rănit în munţi în
1951,...Brezeanu,
maior,...Brudariu, avocat din Bucureşti, anchetat pentru Petru Groza,...Budescu
Ştefan, colaborator al
comuniştilor, cu funcţii mari,...Bunea Ion,...Busuioc, student,... Busuioceanu
Mircea, doctor din
Bucureşti,...Busuioceanu Gh., doctor,...Butza Alexandru, sublocotenent,...Cacina
Radu,...Calea, avocat
din Bucureşti,...Cazacu,...Cazan Vladimir,...Cădariu din Banat,...Călinescu
Nicolae, elev din comuna
Pleniţa, jud. Dolj, arestat la 14 ani,...Cămărăşescu Jean, fost
ministru,...Cătuneanu,
comandor,...Cârstea, doctor,...Casaponi Dariu din Bucureşti,...Cealâc, avocat din
Constanţa,...Cecropide, funcţionar la Banca Naţională,...Cernovodeanu Dan,
cercetător,...Cesianu
Constantin-Dinu, avocat din Bucureşti,...Chelăruş, asistent la filozofie,..,Chica
Dumitru,
inginer,...Chircu,...Chifu,...Ciacu Constantin, student la filozofie din
Bucureşti,...Ciobanu, aviator,...
Coman Ion, mecanic aviaţie,...Comănescu Constantin-Bebe, student din Băbeni
Vâlcea,...Comăneanu
Sutaşu, profesor,...Corcescu Eugen din Bucureşti,...Cornăţeanu,... Costache
Constantin, inginer la
Institutul de proiectări electrice,...Costinescu Ion, Preşedintele Crucii Roşii din
România,...Cucu
Ion,...Cucu Nicolae, contabil la Banca Naţională,...Cudalbu Ion, inginer, executat
în
1951,...Curcănescu, doctor,...Dabija, conferenţiar la medicină,.. .Daschievici,
ofiţer de
poliţie,...Davidescu Gheorghe, ofiţer de la controlul străinilor,...Dimitrescu
Constantin-Ciuricu, din
comuna Măgura, arestat la vârsta de 70 ani,...Dimitriu Anton,...Dimitriu
Paul,...Dobrescu
Filip,...Dobridor Ilarion, matematician şi filozof,... Dragomir Bebe,...Dragomir
Nicolae, general, fost
prizonier 11 ani,...Dragoş Titu, fost ministru,...Drăgulin Simian,.. .Dumitrescu
Constantin, din jud.
Prahova,...Dumitrescu Dan,...Dumitrescu-Bolintin, avocat,...Dumitrescu Jenică,
maior din
Bucureşti,...Dumitresco Iosif-Pietrari ....Dumitrescu Ştefan, ofiţer din
Piteşti,...Dumitrescu
Vasile, subdirector la Uzinele Reşiţa,...Dumitrescu, general, şeful Serviciului
sanitar al armatei,...Du-
mitrescu, inginer, arestat împreună cu soţia,...Dumitrescu Marin, muncitor din
Bucureşti,...Dumitrescu
Marinică, arestat cu soţia,...Dumitrescu Traian, doctor din Bucureşti,...Durma
Mircea,... Duţescu
Mircea din Bucureşti,.. .Enache Ion, student,...Filip, un tânăr,...Flondor,
baron,...Frâncu Nicolae, mort
închis,...Fratosiţeanu Gheorghe din Bucureşti, arestat cu soţia,...Ganea Ion-
Argeş,
metrolog,...Găbudeanu Vasile, elev din Bucureşti,...Găzdaru Ion, avocat din
Buzău,...Georgescu Con-
stantin,...Georgescu-Piteşti, avocat,...Gheorghe Gabriel, inginer,. ..Gheroghiu
Cleante,...Gherondache
Cristea,... Ghiaţă Petre, (o figură detestabilă care spunea: "pentru interesele mele
calc în picioare
mormântul mamei", şi s'a reeducat),...Ghionea Ion, farmacist,...Ghica
Radu,...Ghinea Marin, învăţător
din comuna Rast, jud. Dolj,...Ghinea, ziarist din Bucureşti,...Ghinea
S.,macedonean,...Ghiţă Ionel,
magistrat,...Gioroceanu, preşedintele muncitorilor P.N.Ţ. din
Bucureşti,...Gogonea Axente, doctor din
comuna Zărncşti, jud. Braşov,... Goescu Alexandru, inginer din
Bucureşti,...Goţea, student din Alba
Iulia,...Greculescu Constantin, căpitan de artilerie de la Malul cu Flori-
Muscel,...Grigorescu Doru,
inginer silvic,...Grigore Vasile, poliţist,...Grigoriu Ion, avocat din Bârlad,...Grossu
Sergiu, teolog
basarabean din Bucureşti,...Grosu, colonel, ...Groza Gavril,...Gurgu, poliţist, şeful
circumscripţiei 21
din Bucureşti,...Guşe, poliţist,...Gută Aurelian,...Haiducu, ziarist,...Herlea
Alexandru, profesor
universitar la Braşov,...Hilard Richard,... Hulescu,... Horovitz,...Huser
Paul,...Ianuli Adrian, student la
Institutul de Artă,...Iarca Neaga, inginer,...Ignatius Fux, rabinul din Sighet,...Iogu
Petre,
inginer,...Ionescu Alexandru, inginer, arestat în lotul cu Ambasada
engleză,...Ionescu Mircea,...
Ionescu Constantin-Savantu, socialist din Ploieşti, ...Ionescu Remont,... Ionescu
Nicolae, căpitan de
jandarmi,...Ionescu Tudor, director la C.F.R., arestat cu soţia,...Ionescu
State,...Ionescu Vicuşor, elev
din Bucureşti,...Ionescu, colonel din Craiova,...Iordan Petre,...Isbăşescu Mihai,
conferenţiar de
germană,...Ispir, preot răspopit,...Ispas, din comuna Cerat, jud. Dolj,... Ivasiuc
Alexandru,
student,..Jemna Vasile, doctor,...Jinga Vasile, profesor universitar din
Braşov,..Jurescu, ţăran din
Banat,...Knall Werner, preot,...Lapedatu, avocat din Constanţa,...Lăzărescu
Aurică, elev din
Bucureşti,...Lăzărescu Paul, cercetător din Bucureşti,...Lemnaru Ion, poliţist din
comuna Vultureşti-
Dobrogea,...Leon Ion, avocat din Bucureşti,...Linden, avocat...Liţeanu Gheorghe,
ofiţer superior de
artilerie (general),...Liţeanu, inginer din Ploieşti,...Livezeanu Radu,...avocat din
Râmnicul Vâl-
cea,...Lobei Radu,...Lolu Ion, profesor din Bucureşti,... Ludu Grigore, funcţionar
din Ploeşti,...Lupşa
Sever,... Mândrulescu Dumitru, doctor în drept, inspector general de
poliţie,...Manta Ion, avocat din
Buzău,... Maimuca Constantin, inspector general de poliţie,... Manta Puiu, inginer
hidrotehnist,...Mardare, colonel procuror Tribunalul Iaşi,...Manta, preot la
Mănăstirea Caşin din
Bucureşti,...Maria Ion, muncitor din Valea Prahovei,...Marin Aurel, conferenţiar
universitar la
medicină,...Marinache Ion, avocat din Bucureşti,...Marinescu Nicolae, cofetar din
Bucureşti,...Mateescu Imperiu, arestat împreună cu Aristide Blank, pentru înaltă
trădare,...Mastan Ion,
din Bucureşti,...Matak Radu din Bucureşti,...Mazilu Gheorghe, inginer din
Bucureşti,... Maxim
Dan,...Medrea Pompiliu, avocat din Alba Iulia,...Meitani Radu, profesor la
Facultatea de drept,...
Merlescu George, doctor,...Mihăilescu Petre,... Mihăilescu Gheorghe, funcţionar
la fabrica Trebici din
Bucureşti,...Milutin, un sârb,...Miulescu, student,... Moldovan Vasile,
căpitan,...Moraru Ion,
inginer,...Munteanu Puiu, student din Bucureşti,...Muller Cornel, student din
Banat,...Mureşanu
Andrei, licenţiat din Cluj,...Nacu Ionel, economist din Bucureşti,...Naghi Gheorghe
(Gioni),... Năstase,
învăţător arestat cu soţia,...Nedelcu, contabil şef din Bucureşti, arestat cu
soţia,...Negru, avocat din
Târgul Jiu,...Neicu Const., contabil din Dobrogea,...Nicolau Cezar,...Niculescu
Paul, elev din Bucu-
reşti,. ..Niculescu, colonel,...Niţulescu Ion,...Novacovici Dan, student din
Bucureşti,...Novacovici
Doru, inginer, din Bucureşti, arestat cu fratele,...Olteanu Florin, procuror maior,
era invalid de război,
pierduse un ochi, a trecut şi prin Ocnele Mari, Făgăraş,...Opriş Constantin,
student la Drept din
Ploieşti,...Ottulescu Vlad,... Pamfil, profesor de la Cluj,...Paleologu Alexandru,
ziarist şi
scriitor,...Papadopol, profesor de filozofie din Tumu Severin,...Pascu Nicolae,
avocat din Bucureşti,...
Pavel Dan, student din Bucureşti,...Pater, arestat împreună cu soţia,...Paximade,
chestor la Prefectua
poliţiei,... Pârvu Leontin, avocat din Bucureşti,...Păsătoiu Iosif,... Pătraşcu,
profesor de metrologie la
Facultatea de Ştiinţe, Patru Virgil, avocat din Bucureşti,..Păunescu Alexandru,
colonel,...Păunescu Ilie,
ziarist,...Păunescu Ulmu, Traian, profesor,...Pavelescu Constantin, colonel
magistrat,...Pelinescu
Jurist,...Penescu Nicolae, fost ministru,...Penescu Vladimir, avocat,
jurist,...Penescu, colonel,...Petre
Gheorghe, student la Institutul de artă,... Petraşcu Nicolae, profesor Şcoala
Normală din Sibiu,...
Petrescu Ilie, subofiţer aviaţie la Buzău,...Petrescu Nicolae, ...Petrişor Marcel,
critic literar,...Petruşca,
avocat din Bucureşti,...Petru, maior, ...Pilat Dinu, scriitor,... Pintilescu,
comandor,...Podocea
Aurel,...Poenaru Mircea Bordea, funcţionar la Ministerul propagandei,....Popa
Aurel,...Popescu
Aligo,...Popescu Artur, general,...Popescu Cornel, ofiţer de poliţie, Popescu
Gheorghe, avocat, răpit
din Berlin,...Popescu Horia, ofiţer de poliţie,... Popescu Oiţă, aviator,...Popescu
Valerian,...Preda Ion,...
Pribalschi, inginer,...Purnichescu V., din comuna Bolintinul din Deal,...Prunescu
Alexandru, ofiţer de
poliţie, arestat cu încă doi fraţi, Pufan Iulian,...Puşcaş Gheorghe, ofiţer de
poliţie,...Racotzi,
maramureşan,...Radu Cristea, avocat din Bucureşti,...Rasoviceanu Gheorghe,
general,...Răileanu
Gheorghe,...Răducanu Ion, fost mi-nistru,...Răducanu Mihai, fost prizonier în
Rusia,...Rădulescu
Cornel, ofiţer de poliţie,...Rădulescu-Livezi, avocat din Craiova,...Rădulescu
Nicolae, doctor (fratele
lui Savel Rădulescu),...Rădulescu Ştefan, ofiţer de poliţie,...Rânzescu Romeo,
avocat din
Bârlad,...Răilea-nu Gheorghe, inginer,...Rigani Druşcă, colonel,...Rizescu
Alexandru-Sandi, doctor din
Bucureşti,.. .Runcaţ, inginer la Malaxa, arestat împreună cu soţia,...Sachelarie
Vladimir, fucţionar la
C.F.R.,...Saizu, muncitor din Bucureşti,...Sârbulescu, doctor,...Sasu Viorel, ofiţer,
originar din
Basarabia,...Samoilă, inginer, salariat la Ambasada Statelor Unite din
Bucureşti,...Săndulescu, un tânăr
arhitect din Bucureşti,...Săveanu Nicolae, fruntaş liberal,...Săvulescu, student din
Bucureşti,...Schipor
Alexandru, colonel,...Scutaşu Iancu, profesor universitar comunist, făcuse o
lucrare prin care dovedea
că marxismul e o utopie,...Scutăreanu Vasile, profesor din comuna Mălin, jud.
Suceava,...Serafim Ilie,
student la medicină,...Serdaru Mircea, student,...Sibiceanu Nicolae, funcţionar la
B.N.R., Silvestru
Radu, din Bucureşti,... Simovici, fost prefect de Dorohoi,...Staicovici, profesor din
Bucureşti,...Stanciu
Gheorghe, tipograf,...Stanică Gheorghe,...State Aurel, student,...Staţi Ion,
profesor de latină la
Iaşi,...Staţi Petre,...Sterian Constantin-Ticu, ofiţer de poliţie,...Stănescu Ion,
doctor, conferenţiar
universitar la Institutul Mina Minovici, închis cu fiul lui tot doctor,...Stănescu
Iustin,...Stoica Vasile,
ambasador, mort în Septembrie 1958, în celula 35,... Stoiculescu D. Ion, colonel,
domiciliat în strada
General Angelescu 24, mort după aceea în Aiud,...Strat Ion,... Stratan, ofiţer de
poliţie,...Strat George,
profesor universitar, arestat a doua oară,...Sturza Mihai, student,... Streinu
Valeriu din
Bucureşti,...Suchianu I. D., critic cinematografic şi de artă,...Şerban Constantin,
contabil la
Comăneşti,...Şaraga Achile, avocat din Bucureşti, arestat în timp ce soţia era
grav bolnavă şi până
dimineaţa a murit,...Ştefănescu Lazăr, din Nucet judeţul Dâmboviţa, director în
Ministerul
învăţământlui, colaboraţionist afară şi turnător în închisoare,...Schuster Eduard,
tehnician radio,
reprezentantul firmei AEG,... Tabacovici,...Ţarălungă Nicolae,
doctor,...Teodorescu Barbu
...Teodorescu Mihai, inginer electronist din Caracal,... Teodorescu Tiberiu,
fruntaş legionar,..Taflan,
avocat,... Tomescu Constantin, profesor universitar la Teologia din Chişinău,
arestat la 80 de
ani,...Tomescu Mircea, colonel,...Tomescu Tănase, colonel la Vânătorii de
Munte,...Tomescu
Traian,...Tomescu din Bucureşti, arestat cu soţia Elena Iupceanu,...Totoroanţă,
contabil,... Tudor,
inspector financiar,...Tulea Sorin, inginer,...Turcu Viorel, economist,...Triandaf,
magistrat,...Ţifrea Va-
leriu,. ..Ţopârdea Ştefan, procuror din Bucureşti,...Ţuţa, diacon la
Patriarhie,...Udrişte Ion-Olt, inginer
la Gaz şi electricitate,...Ulescu Ştefan Ion, din cauza bătăii a făcut tumoare la
cap,...Varlam Ion, student
din Bucureşti,...Vasile Gheorghe, contabil din Craiova,...Vasilescu Dragomir din
lotul
Vatican,...Vergu, doctor,...Vergulescu Constantin agronom,...Vilaia Mihai, ofiţer
din Băileşti,... Voicu
Sorin, elev din comuna Pucheni-Prahova,...Vulcănescu Ion,...Zarifopol Koki, critic
literar,... Zelten
Marcu,...Zurescu Ion, profesor, fost deputat.

FRICŢIUNI TOVĂRĂŞEŞTI

După eşecul cu desţelenirea din Rusia, deoarece tineretul trimis cu forţa fugea
din trenuri nevrând să
lucreze, Hrusciov a încercat o altă politică economică trimiţând specialişti în ţările
satelite. In acest sens s'a
făcut aşa zisul plan Valev pe baza căruia au venit 600 de specialişti în România.
Aceştia trebuiau
plătiţi şi întreţinuţi de Români, dar în schimb lucrau pentru integrarea economiei
româneşti în cea a Rusiei.

Micoian a venit la Bucureşti să-1 convingă pe Gheorghiu-Dej să nu iasă din

Pactul de la Varşovia şi să
accepte o mărire a numărului specialiştilor. Hrusciov s'a deplasat şi el în acelaş
sens şi a ameninţat cu
venirea trupelor. In faţa acestei situaţii, Bodnăraş se zice că i-ar fi spus
stăpânului de la Moscova că, în
acest caz, vor intra şi Americanii în Cuba.
-"Cum ştiţi aceasta?", a ripostat Hrusciov. Atunci a rămas în continuare Micoian
să-1 convingă că, dacă
Românii se vor aranja cu Americanii, nu se rezolvă nimic deoarece comuniştii vor
fi daţi peste cap în
frunte cu Dej şi cu ceilalţi.
Gheorghiu-Dej aflase acest amănunt de la Tito care, spunând Americanilor că
România este ameninţată
de Rusia, aceştia l-au asigurat că nu este posibil, din cauza înţelegerii avută
după afacerea din Cuba. Ruşii
promiseseră, în schimbul neintervenţiei americane în Cuba, că nu vor interveni
cu armata în ţările din
Răsărit. Dar în 1968 vom vedea că Ruşii nu vor mai ţine cont de nimic şi vor
ocupa Cehoslovacia.

Cu acea ocazie României i s'au permis unele gesturi de independenţă şi, în plus,
Rusia a închis ochii la
închiderea institutului Maxim Gorki, care era centrul difuzării "culturii" ruse în
România. Tot atunci a
încetat să mai fie obligatorie limba rusă în învăţământ. Rămânea la egalitate şi
alegere cu franceza, engleza,
germana.

PRIMĂVARA LUI 1963 SOSEŞTE CU O SCHIMBARE

Sfârşit de Martie în Jilava. Rândunelele îşi făcuseră apariţia parcă mai devreme.
Ne întrebam
dacă nu cumva această primăvară timpurie va fi dătătoare de speranţă. Deţinutul
tot optimist
rămâne. Oricât ar fi de mare teroarea, el tot mai speră. Intr'una din acele zile s'a
deschis uşa
celulei 14 din secţia I şi am fost strigat împreună cu Willy. Ni s'a spus să ne luăm
imediat bagajul
şi să ieşim.

Ne rupeau de grupul cu care trecusem prin înscenările a două procese în timp de

doi ani. De mulţi
din ei ne despărţeam pentru totdeauna, pentru că, deşi am supravieţuit cu toţii,
n'am mai avut
curajul să ne vedem "afară". Perioada în care am intrat începând cu a doua zi, a
doua reeducare
în închisorile comuniste, i-a schimbat pe mulţi, le-a distrus personalitatea.
La plecarea din celulă ne-am strâns în fugă mâna şi pe şoptite ni s'a spus: "ai
grijă să nu uiţi",
bineînţeles veşti la familii. Convingerea lor era că plecăm acasă. Bănuiau
deoarece se mai casase o
sentinţă bazată pe declaraţiile false, smulse de securitate şi dovedite ca atare în
şedinţă.
Judecăţi logice de condamnaţi politici. Dar numai de asta nu putea fi vorba într'un
regim
amoral, impus neamului de către oameni şi forţe străine de interesele lui.

Cu bocceluţa pe mână am pornit urmaţi de domn major. Ieşiţi sub bolta mare,
parcă ne-a venit
şi nouă să sperăm ceea ce crezuseră prietenii cu câteva minute înainte. Am făcut
la stânga spre
poarta mare, dar vocea sbirului din spate a răcnit: înainte!
Intraţi pe culoarul celeilalte secţii, am păşit într'o tăcere de mormânt. Treceam
prin faţa unor uşi
numerotate, ferecate cu zăvoare şi lacăte de parcă acolo s'ar fi găsit TEZAURUL
ROMÂNIEI.
Şi nu este exclus să fi fost şi nestemate a căror strălucire se va vedea mâine,
chiar din străfunduri.
"Opreşte!", s'a auzit porunca în faţa numărului 12. Odată lacătul descuiat şi
zăvorul tras, uşa s'a
deschis cu zgomot şi am păşit într'un cavou unde ardea un bec. Aici era întuneric
şi în plină zi.
Fereastra era oblonită pentru a nu se zări nici un petec de cer.
O încăpere de 5 x 5 în care se aflau 24 de paturi aşezate pe 3 nivele. Lângă zisa
fereastră, pe o
zisă masă se găseau nişte ziare. Da, nişte ziare, pentru care, cu câteva zile
înainte, ai fi fost
pedepsit. Şi încă ce pedeapsă! Acum erau aruncate pe masă. Cum s'a tras
zăvorul în urma noastră,
Willy s'a îndreptat spre ele. Erau proaspete, de 3-4 zile.
Cei din jur zâmbeau. Atunci am observat că nu eram singuri în "dormitorul-
bibliotecă".
După câteva minute ne-am obişnuit cu întunericul zilei şi am făcut cunoştinţă cu
locatarii. Dar
surpriza a fost că la pomenirea numelor ne recunoşteau. Eram cu toţii îmbătrâniţi
de
închisoare. Cu cea mai mare parte lucrasem la "canalul morţii"; acum se găseau
"concentraţi", cum
ziceau unii în bătaie de joc. Printre ei câţiva aveau condamnări de muncă silnică
pe viaţă.
Oare câte vor fi îndurat bieţii oameni?

Foarte mulţi ne cunoşteam de când lumea. Numele circulau din închisoare în

închisoare. Pe
unde ajungeai, auzeai aceleaşi întrebări: "De unde vii? De când eşti arestat? Pe
unde ai mai fost?
(bineînţeles în infernul comunist), Pe cine ai mai întâlnit? după care puneai tu
întrebări şi te
interesai de alţii, fiindcă vorba se duce din om în om. Nu lipsea nici confruntarea
ideilor în
legătură cu situaţia de afară. De pe un pat se ridică o figură şi, cu vocea blândă,
se îndreptă spre mine:
-Bine dragul meu, ne întâlnim tot în închisoare! Ne îmbrăţişarăm şi totuşi nu ne
venea să credem.
-Domnule profesor, în 1954 ne-am eliberat împreună. Se vede că nu au fost
mulţumiţi că mai trăim.
Era renumitul economist Victor Jinga, profesor universitar de economie politică la
Academia Comercială
de la Braşov. Impreună făcusem "canalul morţii", împreună am dus greul în
lagărul de exterminare
Peninsula. Intr'un colţ zăcea lovit de un astm rebel profesorul universitar
Alexandru Herlea, care fusese
declarat inapt la "Canal", odată cu mine. Era într'o situaţie foarte gravă. De abea
vorbea. Tusea nu-1
slăbea. De fapt, peste 3 zile l-au ridicat şi transportat la infirmerie.

Aici am întâlnit pe aproape toţi braşovenii, condamnaţi în lotul de pomină aranjat

în 1958 de securitate.
Dintre braşoveni nu lipsea Iosif Scorţea din comuna Ţânţari, nici doctorul Axinte
Gogonea din Zărneşti,
care a făcut şi el jocul securităţii.
Nici n'am apucat să schimb primele impresii cu braşovenii, că m'am auzit
strigat de pe un pat,
de sus:
-După ce termini să vii încoace, că am multe să-ţi povestesc. Sunt prietenul lui
Niki şi am venit
împreună de la Râmnicul Sărat.

Despre Bărbuş nu mai ştiam nimic din 1957, când ţărăniştii au fost mutaţi de la
Oradea Mare la
Aiud. Cum ajunsese la Râmnic, de abea acum am aflat. Cel care mi-a vorbit era
o persoană pe care n'o
cunoşteam, dar despre care se dusese vestea prin închisori. Se numea Lazăr
Ştefănescu, un învăţător din
Nucet-Dâmboviţa. Aviator politic, a colindat mai multe partide şi a ajuns cum era
firesc la remorca
comuniştilor. Ca inspector general în învăţământ, a crezut că poate s'o mai
schimba situaţia şi a făcut un fel
de partid social-creştin, de unul singur. Când se ducea în inspecţie, punea câte
un manifest în catalogul
diverşilor învăţători. După ce a fost prins, a denunţat pe toţi cei cărora le lăsase
manifeste şi astfel "tot
partidul" a ajuns în închisoare. Mai luase legătura si cu legaţia Italiei şi
Nunciatura. Toţi fuseseră condam-
naţi.

Trecuse omul prin Aiud, Râmnicul Sărat şi acum se găsea în Jilava. Povestea
sincer fără
remuşcări. Era unul dintre supravieţuitorii de la Râmnicul Sărat. Pe fata lui se
citea frământarea.
Inainte de venirea mea fusese de 2 ori chemat la ofiţerul politic. Pe la jumătatea
lui Aprilie a fost luat cu
bagaje cu tot. N'am ştiut pentru care destinaţie.

Un alt bătrân, Petrescu-Marinaru, originar din comuna Pucheni, jud.Prahova, albit

şi puţin gârbovit
„vorbea de parcă voia să recupereze timpul cât stătuse singur în celulă. După
1946, pentru că se opusese
falsificării alegerilor, a fost pus sub urmărire. Circa 5 ani a stat ascuns ba la unul,
ba la altul. Avea
foarte multe rude răspândite în ţară, dar cum Iuda s'a prăsit, s'a găsit unul care
să-1 dea pe mâna
securităţii. Acum, după ani de zile de urmărire, nefiind condamnat în lipsă, omul,
ca să fie sincer, la
anchetă a spus pe unde a trecut şi a dormit. Şi tot vorbind moşul, s'a legat unul
de altul şi aşa s'a
ajuns la peste o sută de Români care au intrat în închisoare. Bătrânului i s'a dat
pedeapsa pe viaţă.
Celorlalţi, după cum erau socotiţi de periculoşi în sat. Petrescu-Marinaru, după
sosirea de la Râmnicul Sărat,
a fost chemat de politici, iar într'o zi a plecat cu bagajul.

De la infirmerie primeam veşti că profesorului Herlea îi era tot mai rău. Cum în
celulă cu noi se
găseau doi care nenorociseră atâta lume nevinovată, am început să îi batem la
cap pentru a-i determina
să revină asupra declaraţiilor mincinoase, sperând că poate i se va da drumul să
meargă afară, unde
putea să se trateze mai bine. Inscenarea procesului am relatat-o în perioada în
care acesta se desfăşura.

Doctorul Gogonea era frământat din ce în ce mai mult din cauza veştilor pe care
le primeam. Intr'o
zi şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la uşă. La întoarcere părea liniştit: "Am spus
aşa cum s'au petrecut
lucrurile!"

Discuţiile s'au mai purtat şi cu un altul,dar n'au dus la nici un rezultat.

-Eu nu pot să spun că am minţit. Am copii cărora le nenorocesc viitorul şi o să
sufere din cauza mea.
Riposta i s'a dat prompt:
"-Bine, dar Herlea nu are copii? Cum a fost posibil?"
De atunci a fost izolat. Nimeni din celulă nu a mai discutat cu el. Adevărul nu s'a
putut obţine de la
acest om al satului.

Prin Mai 1963, primii care au plecat din celulă au fost doctorul Gogonea şi Piso,
urmaţi de
profesorul Jinga.
In schimb un alt om al satului se impunea prin comportare şi caracter. Era
învăţătorul Marin Ghinea din
comuna Rast, jud. Dolj. Fiu de ţăran, învăţase la oraş şi se întorsese tot în sat,
păstrându-şi vorba şi
înţelepciunea populară. Vedeai în el pe dascălul satelor, liniştit şi hotărît. Era
condamnat ca unul ce era
socotit adversar al colectivizării. Tot ca el, demn, a trecut prin Jilava şi ţăranul
Iosif Scorţea din jud.
Braşov.

Ajunsesem să citim ziarul aproape zilnic. Unele, care nu le conveneau, probabil

referitoare la probleme
internaţionale, nu le primeam. Imi reamintesc că în acea perioadă se scria mult
despre discuţiile în
legătură cu încetarea experienţelor nucleare, şi chiar de semnarea unui acord în
acest sens.

7 August 1963. Dimineaţă obişnuită, cu discuţii de tot felul. Pe la ora 10

plutonierul
aduce ziarul. Mi-am aruncat ochii şi am văzut un titlu cu litere mari: "Hiroşima".
Ziar vechi, dar
totuşi nou pentru noi. Pe la orele lla sosit pâinea. Cele 250 grame s'au împărţit
după
sistemul rotaţiei, adică cântărirea cu ochii. Alţii mai flămânzi nu renunţaseră la
balanţa
improvizată dintr'un băţ şi două aţe. N'am apucat să termin de mâncat bucata de
pâine
că zăvorul a fost tras cu putere şi vocea majorului a tunat: "Bourceanu şi Ioni-
ţoiu, repede
cu tot bagajul." Acest "repede" era spus de parcă ar fi venit sfârşitul lumii, iar pe
noi, ar
fi vrut să ne salveze de prăpăd. De peste trei luni nu mai plecase nimeni din
celulă. In
graba mare toţi şopteau: "Să nu uiţi să comunici şi de mine, şi de mine... Gata, vi
s'a
casat sentinţa", auzeai pe altul..."plecaţi acasă". Câteva strângeri de mână şi "pe
curând
şi noi" au fost ultimele cuvinte din partea celor "15" cu care ne obişnuisem, de
parcă
eram de o viaţă.

Cu pătura în braţe ne îndreptam spre ieşire, dar domnul plutonier ne-a indicat
direcţia spre
stânga, spre locul cunoscut de noi ca fiind infirmeria .

REEDUCAREA JILAVA - 1963

O altă lume...un colţ de paradis în închisoare. Aceasta a fost constatarea după ce
poarta s'a deschis
în faţa noastră. Pentru un moment am rămas înmărmurit, într'o curte destul de
mare se plimbau 17-18
deţinuţi: discutau, râdeau, unii erau desbrăcaţi de cămaşă. "Veselă puşcărie", mi-
am zis în gând. Nu mai
văzusem aşa destindere din 1947. Acestea se petreceau sub ochii brutei de
plutonier, Bărbuica, unul
care bătuse cu câteva luni înainte.

Din grupul plimbăreţilor s'a întreptat spre mine Ion Marinache. "Bine ai venit,
dragul meu! Am
cerut domnului colonel să te aducă aici, să stăm de vorbă mai pe îndelete."
In acest timp observam la câţiva paşi pe Nicolae Penescu, care ducea uşor mâna
la gură, făcându-se că
tuşeşte. De fapt toţi se opriseră să vadă cine era "marfa nouă".
-Dar nu vă cunosc. Cine eşti dumneata?
-Eu sunt Marinache. Cum Cici, nu-ţi mai aduci aminte de mine?
Am dat din umeri ca un răspuns. Alţii s'au apropiat. Lazăr Ştefănescu, de care ne
despărţisem în
Aprilie, ne-a spus de la început că "este mult mai bine ca pe secţie, incomparabil,
să ştii că ai
posibilitatea să-ţi vezi şi familia."
După primele 5 minute am rămas pe gânduri. Incremenisem cu pătura în braţe.
Incet, încet, am fost
înconjuraţi şi de ceilalţi. Dan Cernovodeanu, plin de vervă, căruia îi mergea
gura ca meliţa, s'a
apropiat şi mi-a prezentat pe criticul literar, Negoiţescu Ion,

In zece minute am reuşit să-i cunosc pe toţi ceilalţi:

-Găzdaru Ion, naţional ţărănist de la Buzău.
-Manta Ion, avocat, secretarul organizaţiei PNŢ de la Buzău.
-Săveanu Nicoale, deputat liberal, fiul lui Nicuşor Săveanu.
-Tomescu Constantin, fost ministru, profesor universitar de teologie de la
Chişinău.
-Livezeanu Radu, fruntaş PNŢ de la Râmnicul Vâlcea, ajuns în pragul orbirii.
-Dragomir Nicolae, general, fost ministru, şef de stat major al generalului
Gh.Avramescu. Ridicat de ruşi
din Munţii Tatra, a cunoscut celebrele închisori sovietice, precum şi deportarea la
Cercul polar. Un om
deosebit ce se impunea de la prima vedere.
-Vasile Gheorghe, un contabil din Craiova.
-Boşca Mălin, înbătrânit în închisoare, condamnat pe viaţă în procesul "Sumanele
negre", a îndurat
din plin greul închisorilor.
-Penescu Nicolae, de care mă despărţisem cu un an şi ceva înainte din "Reduit",
mi-a atras atenţia
să fiu rezervat în discuţii deoarece aici este cu totul altceva decât închisoarea.
Mi-a spus că o să mai discutăm.

Intre timp am fost poftiţi la masă, deoarece sosiseră hârdaiele cu mâncare. După
intrarea în hrube,
am fost despărţiţi. Aveam locuri asigurate într'o cameră cu Lazăr Ştefănescu şi
Radu Livezeanu.
Foarte politicos, Lazăr Ştefănescu ne-a explicat unde suntem.
"-Aici este o atmosferă de prietenie. Sunt după cum vedeţi mulţi fruntaşi politici.
Au mai trecut
înaintea mea: Petre Ghiaţă, Şteanţă Dumitru, Dumitrescu Colţeşti, Petrescu-
Marinaru, Popa Piso,
Vladimir Străinu. Toţi au plecat acasă. Şi mulţi alţii. Aici e poarta spre ieşire.
Condiţiile sunt foarte
bune. Nu se mai moare de foame. Pe săturate. Ţigări, îngrijire medicală, haine
curate. Lingeria se
schimbă săptămânal. De citit, "cât putem şi ce vrem" şi atunci ne-a arătat pe o
masă un teanc de cărţi,
ziare şi câteva reviste. "Plimbare şi dimineaţa şi după amiaza. în perioada când
lucrează domnii ofiţeri,
stăm în celulă. Toată ziua avem obloanele deschise şi fereastra la fel."
-Da ce lucrează domnii ofiţeri?
-Discută cu deţinuţii. Ne cheamă şi pe noi şi pe cei din alte secţii şi se
interesează de situaţia
noastră, de condamnări şi de familie.

După ce am mâncat şi ne-am odihnit pe pat, toate cele trei celule au fost scoase
la plimbare. Aşa am
putut discuta mai pe îndelete cu Penescu. Cu această ocazie am aflat că cei de
aici trebuiau să-şi facă
procesul de conştiinţă, să-şi ia angajamente şi să ajute administraţia în acest
proces de convingere al celor
care nu-şi dădeau încă seama de realităţi. Discuţia a fost întreruptă de plutonier,
care a luat pe noii
veniţi şi ne-a dus la magazie. Am primit echipament nou, bocanci noi şi o pătură
în plus, tot nouă.

La înapoiere i-am găsit pe unii plimbându-se, iar pe alţii muncind: aşezaţi pe jos,
smulgeau firele
de iarbă dintre pietrele de pe trotuar. Când cineva obosea plimbându-se, se
aşeza şi pigulea. Intre cei cu un
debit verbal obositor era Dan Cernovodeanu. Când unul care voia să se
odihnească se aşeza pe jos,
Cernovodeanu se lipea de alţii. Era eminenţa cenuşie, spunea vrute şi nevrute,
tot timpul, numai să nu tacă.
îşi găsise şi o "febleţe" de care se despărţea cu greu, criticul fără morală, Ion
Negoiţescu. Acesta se
reeducase până'n măduva oaselor.

In timpul plimbării, plutonierul făcea semn la câte unul, care intra în baraca din
acea curte. Unii
stăteau mai mult, alţii mai puţin; fiecare cum ieşea era vesel şi împărţea ţigări la
ceilalţi. Când a venit hârdăul
cu mâncare, am fost poftiţi înăuntru şi după numărul de seară s'a început
programul "de voie". Cărţi aveam,
ziare aveam. Altă viaţă! Nu aveai voie să speli. Rufele murdare erau luate şi după
o săptămână le primeai
curate. Dacă se rupea un nasture la haină sau pantalon, imediat te ducea domnul
plutonier la magazie
să-ţi schimbe hainele cu altele noi.

La baie..Dar parcă mai era ca pe secţie? "Iute mă, hai repede", cu apa când
caldă, când rece, înghesuiţi
câte doi, câte trei sub un duş şi de multe ori plecai cu săpunul pe tine...
Acum...unul singur sub duş, te spălai pe îndelete. Acelaş major pe care îl
avuseseşi pe
secţie, nu cu mult timp înainte, te întreba: "De care apă mai vreţi,...rece...caldă? "
Şi,la sfârşit: "A fost
bună, băieţi?"
"-Foarte bună domn' major", se grăbeau care mai de care să răspundă.
Ajunşi în celulă, primeai foarfeci ascuţite ca să-ţi aranjezi unghiile. Pentru ras
puteai să ceri ustensilele
oricând doreai. Şi într'adevăr puteai să te razi cu ele.

Aveai condiţii create ca să poţi să te odihneşti, să citeşti, să gândeşti la

"documentaţia"care ţi se
punea la dispoziţie, pentru lămurire şi să poţi expune celor din jur realizările
extraordinare, la nevoie
să baţi în uşă ca să mergi la "domnii politici" pentru lămuriri suplimentare. Puteai
să ceri unele cărţi pentru
documentaţie şi ţi se aduceau.

Prin vraful de cărţi, care nici la kilogram n'ar fi fost cumpărate, găseai:
"Cordovanii" lui Lăncrăjan; "Meridiane sovietice" Şi "Şantierul de la Cumpăna", de
Geo Bogza;
"Vara Oltenilor" a lui D.R.Popescu;"Versuri" de Demonstene Botez, Arghezi,
Jebeleanu; Ben Corlaciu era
prezent cu "Manifestul liric", "Timpii de aur "şi "Cazul doctorului Udrea"; Camil
Petrescu cu "Un om între

oameni"; Nicolae Bălcescu cu "Istoria românilor sub Mihai Viteazu"; "Am fost în
China" de George
Călinescu; "Groapa" lui Eugen Barbu; şi alte nume de care...nu se "existase" în
timpul burgheziei, cum
zicea bietul Vasile Gheorghe, care citea şi se entuziasma cu voce tare, ca să fie
auzit de toţi, doar-doar
vreunul o povesti "domnilor politici".
Şi cum să nu mulţumeşti pentru aceste condiţii? Erai liber să tragi concluzii
asupra autorului:
-Oare a scos el în evidenţă deosebirile dintre viaţa muncitorului de acum şi cea
din timpul lui Malaxa?
-Giganţii industriali au fost bine conturaţi în peisajul în care sunt plasaţi?
-Cum s'a acomodat Leana tractorista-exploatată la sânge până ierija noul sistem
de viaţă liberă,
sub îndrumarea "luminoasă" a partidului comunist?
-Ce transformări s'au produs în ţăranul român descris de "fiii poporului" -
Lăncrăjan şi Marin Preda -,
după viaţa chinuită sub boieri?
Câte şi mai câte puteai să scoţi în evidenţă, mai ales când în mijlocul nostru se
găseau unii de talia
criticului reeducat Ion Negoiţescu. Nu 1-a forfecat el pe Corlaciu c'ar fi putut reda
mai bine...? C' ar fi putut
accentua asupra...?

Documentele referitoare la Congresul XX al Partidului Comunist din U.R.S.S. au

fost devorate de
noi, care nu cunoşteam toate dedesubturile. Erau evidenţiate unele date precise:
-o mare cantitate de acte din arhivele NKVD-ului şi alte documente au stabilit
numeroase cazuri de
fabricare a proceselor;
-98 de membri ai comitetului central (adică 70%) au fost arestaţi şi împuşcaţi,
fiind consideraţi
duşmani ai poporului, spioni şi sabotori;
-directiva dată la data de 1 Dec. 1934, ca să se urgenteze judecarea celor
acuzaţi de acte contrarevolu-
ţionare şi teroriste şi executarea lor imediat după pronunţarea sentinţei;
-represiunea în masă s'a dezvoltat extraordinar de repede începând din 1936,
deoarece Stalin
constatase că "NKVD-ul întârziase cu 4 ani în aplicarea ei şi trebuia să se
recupereze timpul pierdut;
-recunoaşterea vinovăţiei multora dintre cei arestaţi şi acuzaţi de activitate
duşmănoasă fusese
obţinută cu ajutorul torturilor crude şi inumane;
-falsificarea proceselor era practicată pe o scară mare şi câteva sute de mii de
oameni cinstiţi şi
nevinovaţi au murit ca urmare a acestor trucaje monstruoase.

Acestea şi încă multe alte fapte revelatoare au fost discutate între noi, iar unii am
subliniat asemănarea
celor petrecute acolo cu situaţia în care noi ne găseam.
Ion Negoiţescu s'a dus la ofiţerul politic şi a spus că, în loc să vedem justeţea
liniei autocritice, am
început să criticăm regimul comunist român pe baza crimelor săvârşite în Rusia.
Poate a mai fost sesizat şi
de alţii. Cert este că "dl. colonel" a tras concluzia că unii n'am înţeles rostul
acestei acţiuni, n'am fost
pătrunşi de intenţiile "mărinimoase ale partidului", care urmărea să ne redea
societăţii edificaţi asupra
greşelilor trecutului. Ca urmare, cartea a fost retrasă. Vina era numai a noastră,
căci nu reuşisem să "ne
convingem unul pe altul."
"Aici toţi sunteţi solidari şi veţi răspunde cu toţii, dacă nu puteţi să-i convingeţi şi
pe ceilalţi despre
realitate", spunea "dl. colonel". Cuvântul colonelului devenise literă de
"evanghelie".

Problema era cum să-i determine pe ceilalţi. Şi gândirea marxistă a găsit soluţia
şi la acest capitol.
Se lucra ştiinţific, sub îndrumarea ofiţerilor politici, care asudau pentru a ne reda
"lămuriţi" societăţii
multilateral desvoltate. In mare, liniile de urmat erau:
-Fiecare, în urma unui aprofundat proces de conştiinţă, trebuia să recunoască
greşelile partidului
din care a făcut parte, sau ale burgheziei, dacă erai fără de partid.
-După recunoaşterea greşelilor treceai la aprofundarea lor. Pentru aceasta aveai
materialul din ziarele
puse la dispoziţie, Dacă aveai nevoie de lămuriri suplimentare, "domnii ofiţeri
politici" ţi le serveau pe "tavă".
Erau şablon, scoase din presa comunistă, după ce libertatea presei a fost
desfiinţată.
-Odată punctele mari fiind rezolvate, se trecea la amănunte. Oamenii care au
contribuit la săvârşirea
acestor greşeli trebuiau puşi la stâlpul infamiei. Şi morţii erau de vină. Mai ales ei.
Inviaţi, trebuiau să
răspundă în faţa lui Marinache, Negoiţescu, Vasile Gheorghe, Lazăr
Ştefănescu.Găzdaru şi mulţi alţii cu
care o să facem cunoştinţă. Asupra morţilor puteai să arunci tone de hârtie. Nu
trebuiau scutiţi nici cei
vii. Fără menajamente. Aici merită subliniată precizarea "d.lui colonel politic":
"Trebuie să spui totul, despre toţi, chiar despre prietenii intimi, rude, cunoştinţe,
cu promisiunea solemnă
din partea noastră, că nimeni, absolut nimeni nu va avea de suferit şi că nu se va
desvălui nimic, totul
rămâne aici pe vecie." îşi luase rolul de duhovnic.
Şi atunci, cu aceste garanţii, cum să nu "spui" măi nene? "Poţi să spui şi laptele
ce l-ai supt, că
brânză nu se mai face şi nici nu se impute", zicea un mucalit dintre noi.
-După ce te încadrai în aceste probleme de ansamblu, urma să te analizezi şi să
iei poziţie faţă de
"tine", care ai fost orb până atunci. Persoana ta trebuia desbrăcată, biciuită, fără
"ţurcănisme", şi numai
după aceea puteai s'o îmbraci în haine noi, pentru ca "domnul colonel'" să-ţi
poată întinde mâna în numele
clasei muncitoare. Desbrăcarea şi biciuirea durau după cum te descurcai în
labirintul în care singur intrai. Când
începeai, nu trebuia să ascunzi nimic.Trecutul trebuia călcat în picioare, fără milă
sau ruşine. Orişice
greşeală era permisă omului, dar în schimb aveai datoria să o recunoşti fără
teamă.
-După ce te analizai critic şi autocritic, venea rândul angajamentelor. Din acel
moment deveneai un
altul şi dovada concretă trebuia dată în celulă faţă de prietenii care nu-şi
deschiseseră ochii. Recompensa va
fi "poate" eliberarea imediată, indiferent de pedeapsă, chiar mâine, dar după ce
"domnul colonel" va
analiza cât ai fost de sincer. Au fost cazuri când unii au plecat imediat.

Atunci începeau discuţiile:"Ce-or fi spus Petre Ghiaţă, Dumitrescu Colţeşti, Ion

Marinache şi alţii?"
Atunci cereau să fie scoşi să mai scrie, că au uitat unele lucruri, din cauza
memoriei care te lasă.
"înţelegător", "domnul colonel" le da voie să completeze.

Se petreceau scene penibile. Vedeai oameni cu părul alb, bătând cu pumnul în

uşă, cerând "domnului
plutonier" să roage pe "domnul colonel" să-i cheme, că şi-au mai adus aminte
ceva....

In acelaşi timp "noii oameni" deveneau combativi. Luptau să convingă şi pe cei

ce se lăsau greu, să
bată la uşă şi să ceară să fie primiţi de "domnii ofiţeri politici", pentru a li se da
posibilitatea să dovedească
sinceritatea faţă de regim.

Nu puţine au fost cazurile când "domnii ofiţeri politici" veneau la fereastră,

împărţeau ţigări (ca la
dresaj, să ştii că de el depinde dacă mâine mai obţii ţigări, să te obişnuieşti cu
asta ca să-ţi recunoşti
stăpânul când vei fi afară), şi începeau să beştelească pe câte unul că n'a fost
sincer, că a încercat să-i
tragă pe sfoară.

Toate aceste etape de transformare le-am descifrat în câteva zile cu ajutorul lui
Penescu şi din cele
culese de la Boşca şi generalul Dragomir. Materialele "documentare ne-au
deschis orizontul" că această luptă
de" purificare" se petrecea şi în alte închisori. Unii, pentru a-şi dovedi
sinceritatea, scriau articole în
închisoare şi le publicau în presa din ţară şi în aceea care pleca peste hotare.
Dar să-i lăsăm pe cei în cauză să
vorbească prin scris.
Alexandru Dumitrescu Colţeşti, în: "Confesiunea unui vechi naţional ţărănist în
faţa conştiinţei"
arăta: "Singurul eveniment important din timpul primariatului meu a fost
pavoazarea festivă a oraşului pentru
– sărbătoarea - urcării pe tron a lui Carol al II-lea....Nici după încheierea acestei
guvernări deszastruoase n'am
tras consecinţele şi n'am părăsit PNŢ, cum ar fi trebuit s'o fac...începusem să-mi
dau seama de falsitatea
poziţiei mele...M'am alăturat grupării ţărănist-radicale iniţiată de Grigore Iunian,
plecat şi el din PNŢ,
adânc nemulţumit de trădarea programatică şi cezarismul lui Iuliu Maniu...în anul
1942 m'am reîntors în
Partidul Naţional Ţărănesc. Reveneam la matcă dintr'o apreciere superficială a
marilor transformări produse
pretutindeni de-al doilea război mondial...."

După ce loveşte în liberali, în legionari, după ce îi face trădători ai intereselor

naţiunii, trage
învăţămintele pentru a primi mâna întinsă de "colonelul politic" al regimului
comunist: "Astăzi îmi dau
seama că am făcut atunci o gravă eroare, în care am persistat până când
evenimentele şi realităţile de mai
târziu mi-au deschis ochii...Guvernul instalat la cârma ţării (nu spune de cine a
fost impus) în martie 1944
a procedat la definitivarea împroprietăririi ţăranilor (şi nu aminteşte că la data
acestor declaraţii,
ţăranii erau muritori de foame pe pământul lor, după ce fuseseră torturaţi şi
purtaţi prin închisori)...

"Cârdăşia ţărănisto-liberală a încercat prin tot felul de intrigi şi manevre să

oprească în loc roata
istoriei: greva regală împotriva guvernului, demonstraţii de stradă alături de
rămăşiţele legionare
împotriva muncitorilor, încercări de a răsturna prin violenţă guvernul Groza cu
sprijinul serviciilor secrete
americane, etc. (dar nu pomeneşte că violenţa şi crima împotriva populaţiei a fost
folosită de comunişti,
fapte dovedite cu documente). în alegerile din noiembrie 1946, alegătorii vâlceni,-
care în 1937 îmi
acordaseră încrederea lor, alegându-mă deputat pe lista ţărănist-radicală, m'au
respins de această dată.
(Nu aminteşte că s'au produs cele mai grosolane falsuri care s'au înregistrat
vreodată în vreo ţară din
lume). In ciuda acestui avertisment, am continuat să rămân anchilozat pe poziţiile
vechi, până când
adevărul a izbutit să pătrundă şi în conştiinţa mea. Ţara românească a realizat
sub regimul de democraţie
populară progrese de neînchipuit altădată, în toate sectoarele de activitate.
Procesul acesta de prefacere
se schiţase de mult, dar eu nu voiam să-1 văd. Rob al unor concepţii vechi şi
speranţe utopice, persistam
într'o poziţie de ostilitate faţă de schimbările adânci ce se petreceau sub ochii
mei. Era a doua mare
greşeală din viaţa mea publică.„Astăzi îmi dau seama de falsitatea poziţiei mele
politice din trecut.
Revoluţia socialistă, în România s'a desfăşurat impetuos şi a triumfat definitiv. A
tăgădui, ar însemna o
curată absurditate..."

Acesta era stadiul de înjosire la care trebuiau să ajungă toţi cei care acceptaseră
să poarte dialog cu
regimul de exterminare comunist. Numai aşa înjosiţi puteau fi redaţi societăţii zise
"libere".
Printre alte "documente" aduse la începutul venirii mele în reeducare a fost şi cel
al unui fost ministru
aflat în Aiud. Atunci mi-am dat seama de intenţia regimului de dictatură
comunistă: să nu lase pe nimeni să
iasă din închisoare neîngenunchiat, pentru a nu mai putea vreodată să ridice
fruntea sus. Citeam şi mă
cutremuram de halul în care putuse fi adus un om după circa 15 ani de
închisoare:

"Educaţia pe care am primit-o, cât şi mediul putred în care m'am complăcut ani
îndelungaţi, m'au
determinat să fiu departe de aspiraţiile poporului şi să contribui la acţiunile care
au determinat
fascizarea ţării...M'am orientat greşit, printre altele şi datorită unei concepţii
filozofice idealiste, la care
s'au adăugat "păcatul originar" al generaţiei de la 1922-lipsa oricăror idealuri
autentice creatoare...Primele
mele legături cu "Garda de Fier" au un caracter profesional-judiciar: am apărat o
serie de fruntaşi
legionari, inculpaţi în diferite procese penale...Le-am luat constant apărarea
căutând să justific
infracţiunile săvârşite de ei şi să obţin sentinţe de achitare sau de o nepermisă
indulgenţă...în 1937
mi s'a făcut oferta de a candida în alegerile legislative. Cu această ocazie m'au
ales deputat, fiind în totul
de acord cu înţelegerea intervenită în alegerile generale, între Codreanu şi
Maniu. Dându-şi mâna cu naţional-
ţărăniştii reacţionari, "Garda de Fier" recunoştea astfel în mod public şi în
pofida lozincilor ei
înşelătoare, propria sa substanţă burghezo-politicianistă. In iunie 1940 am
acceptat numirea, ca
ministru, în guvernul industriaşului şi politicianului Gigurtu...V După ce se "auto-
demască" şi intră în
hârdău, neforţat de Ţurcanu, după ce loveşte în prietenii de altă dată şi
subliniază întâlnirea dintre
Sima şi Moruzov în casa generalului Coroamă., domnul Radu Budişteanu, fiindcă
de domnia sa este
vorba, trage concluzia şi îşi ia angajamente:

"In ce mă priveşte nu voi conteni să-mi fac mustrări, căci prea multă vreme am
zăbovit printre cei ce
au dus ţara la dezastru; anii ce s'au scurs în negura acestei apropieri sînt ani de
care-mi este penibil să
vorbesc. Dacă o fac şi o voi mai face, este pentru că simt de datoria mea să
lămuresc pe oamenii cinstiţi, cine
sînt aceşti transfugi şi trădători care nu mai au nimic comun cu idea de patrie.
(Acum domnul Radu
Budişteanu se găseşte printre aceste sute de mii de refugiaţi politici, dar în
articolele ce le publică nu
pomeneşte de propovăduirile făcute fără nici o palmă, fără nici o
înjurătură, sub regimul co-
munist). Viaţa publică de ieri a fost un făgaş otrăvit în care m'am înfundat ca
într'o mlaştină,
lipsindu-mă de lumina unei drepte orientări. Torţa tinereţelor mele am plecat-o
spre pământ. N'am
trăit în adevăr, ci am urmat calea nebuniei, în care idei de împrumut (dar nu se
întreba ce origină au
ideile în slujba cărora a trecut acum în 1963) şi noţiuni false deveniseră
dogme primejdioase atât
pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Dar alcătuirea socială care m'a învăţat atâtea
lucruri de prisos şi
atâtea lucruri strâmbe, s'a spulberat. Ceeace n'am văzut în anii tinereţii, văd
acum la deplina maturitate în tot
ce este nou şi minunat pe pământul patriei care şi-a schimbat veşmântul şi s'a
îmbelşugat cu roadă nouă
în anii puterii populare...Conştient de cele săvârşite pe pământul strămoşesc în
epoca actualelor prefaceri, sînt
fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi de vechile idei. Dorinţa
sinceră de a contribui
efectiv la opera de construire a României noi este şi va fi mereu suportul moral al
vieţii mele de acum înainte."
Această confesiune a făcut-o în Aiud, pentru a convinge şi pe alţii să-i urmeze
exemplul. A continuat să
scrie şi afară până când probabil i s'a scârbit de noua eră începută...

Printre zisele "documentaţii" nu lipseau nici articolele lui Ionel Pop, despre a cărui
moralitate am
vorbit în volumul I. Scos din închisoare datorită prieteniei cu Petru Groza şi M.
Sadoveanu, a fost folosit de
comunişti pentru a face o breşă în rândurile naţional ţărăniştilor, bazându-se pe
faptul că era nepotul lui
Maniu. Acest om fără scrupule a început să arunce cu noroi în trecut. Comuniştii
s' au folosit de el ca
momeală în comitetul de repatriere constituit în 1955. Acum se trezise şi el:

"Experienţa mea de om care trăiesc în patrie şi prin aceasta fiind la curent cu

toate prefacerile ce au
loc astăzi aici, calitatea mea de român care se bucură de fericirea poporului său,
mă îndeamnă să spun
lucrurilor pe nume. Roata vremii nu e retrogradă, ea nu-şi schimbă drumul de
înaintare, pornind pe calea
întoarsă. Sistemul socialist se dovedeşte mai trainic, mai viabil, decât cel
burghezo-moşieresc, care se găseşte în
evidentă decadenţă şi apunere. O dovedesc realizările materiale şi spirituale cu
care se poate mândri ţara
noastră a le înfăptui în regimul socialist."

La vreo 4-5 zile de la sosirea în "paradisul reeducării" mi-a adus Ion Marinache
articolul lui Ionel Pop,
căutând să-mi demonstreze că este inutil să mai credem în himere, când oameni
ca nepotul lui Maniu şi-
au dat seama de realităţi. "Dragul meu", mi-a zis, "de ce nu vrei să-ţi vezi copilul?
Eşti tânăr şi poţi fi folositor
ţării mai mult decât mine!"
-Domnule Marinache, de ce nu m'au lăsat să stau lângă copil? Aţi auzit şi d-
voastră, ca toţi de aici, de
oribila înscenare care s'a făcut în două procese, când, în faţa instanţei, ca martori
ai acuzării, unii nu m'au
recunoscut, iar alţii au afirmat că n'au stat niciodată de vorbă cu mine, declaraţiile
fiindu-le smulse cu
forţa de securitate?
-Incearcă să discuţi cu "domnul colonel", că este un om rezonabil. Nu-1 mai
interesează acum
pedeapsa sau ce-ai făcut, doreşte numai să vadă că recunoşti realizările
regimului. Eu i-am promis şi am pus
obrazul ca să ţi se dea drumul, că eşti un om înţelegător.
Am rămas uluit când am auzit.
-Dar de ce nu ieşiţi d-voastră şi aveţi nevoie să daţi garanţii altora?
-Desigur, am să ies şi eu. Deocamdată cazul meu este în studiu şi după ce se
vor convinge de
sinceritatea mea, voi pleca. Nu vezi că aici toţi caută să-şi rezolve problema,
acum când ni s'a oferit
această şansă? Uite în ce condiţii suntem ţinuţi înainte de a pleca acasă!?
Din acel moment am evitat să mai stau de vorbă cu cel ce fusese o figură
marcantă a Partidului
Naţional Ţărănesc.

Nu de mult se eliberase din închisoare un alt aviator politic. Când era pe secţie în
Jilava spunea: "Trec şi
peste mormântul mamei ca să-mi rezolv problemele". Şi omul nu minţea, că aşa
procedase toată viaţa. După
ce scrisese, ce scrisese, întrecându-i pe Paul Dumitriu şi Vasile Netea care se
găseau în campanie pro-
comunistă la Botoşani, acum Petre Ghiaţă ne trimetea prin "domnul colonel
politic", articolele lui pentru a
dovedi recunoştinţa celor ce îi întinseseră mâna.

"Politica de jaf a liberalilor" ce ne-a fost adusă spre sfârşitul anului, i-a pus
pe mulţi pe gânduri:
"Cât o fi scris acest om?"...îşi puneau această întrebare: Ion Negoiţescu, cu cele
peste 400 de pagini, depăşit
numai de "săracul" Vasile Gheorghe, care, în naivitatea lui, cu vrute şi nevrute
atinsese cifra de 700
de pagini. Alţii mai dialectici ridicau obiecţiuni că nu numai scrisul contează, ci şi
ce ai scris. Aşa gândea
bietul avocat Găzdaru, ca să se consoleze, ca şi Lazăr Ştefănescu, om uns cu
toate alifiile şi trecut ca fulgerul
prin multe formaţiuni pentru a se realiza politiceşte. Şi ajunsese deputat
comunist, prin falsificarea voinţei
naţionale.

Pe la mijlocul lui Septembrie am făcut cunoştinţă cu "domnul colonel". Foarte

amabil m'a invitat să
iau loc pe un scaun. S'a interesat de sănătate, dacă mă simt mai bine ca în secţie
şi dacă am constatat
că aici este o altă atmosferă.
Am răspuns că este o diferenţă faţă de anii petrecuţi până acum în închisoare,
totul apropiindu-se de
condiţiile în care au fost ţinuţi comuniştii, cu excepţia că ei aveau şi legături cu
familia.
-Da, o să vină ziua când o să primiţi vizita familiilor şi mulţi veţi ajunge cât de
curând în mijlocul
lor, fiindcă pedeapsa, sau ce aţi făcut, nu ne mai interesează.
-Pentru că veni vorba de ce-am făcut, aş dori să-mi spuneţi dumneavoastră, de
ce mă găsesc aici,
fiindcă sunt convins că sunteţi la curent cu înscenarea care s'a regizat. Desigur,
nu vă lipsesc amănuntele:
cunoaşteţi cine a forţat pe nişte oameni care nu mă văzuseră în viaţa lor, sau pe
alţii cu care nu
discutasem niciodată, să vină ca martori ai acuzării? Poate şi dumneavoastră!
Dar mai mult eu am rămas
surprins, că, deşi ameninţaţi în şedinţă că vor fi condamnaţi, au mărturisit că au
semnat declaraţiile fiind
forţaţi de securitate.
-Dar dumneata (era prima dată când cineva mi se adresa în închisoare în acest
fel), dacă îţi faci un
proces de conştiinţă, crezi că eşti chiar nevinovat? De ce nu vrei să înţelegi c'ai
făcut parte dintr'un
angrenaj care a ţinut în întuneric clasa muncitoare şi a exploatat-o? Şi ea nu vă
lasă să pieriţi. Vă întinde
mâna şi vă cheamă să puneţi umărul alături de ea, la fericirea ţării. Sunt oameni
de vârsta dumitale,
intelectuali ca dumneata, care au înţeles sensul timpurilor pe care le trăim. Vasile
Netea şi Paul Dumitriu,
care au avut un rol în politică, s'au trezit şi ne dau o mână de ajutor. Spun sus şi
tare că au fost
orbiţi, minţiţi şi au urmărit să-şi facă o situaţie personală. Altul de lângă
dumneata ne-a spus fără
ruşine: "sunt pervers şi am ascuns". Nu putem pentru asta să-i tăiem capul. Şi
deşi a trăit într'o cloacă
datorită apartenenţei şi mediului, noi îi dăm mâna. Ai atâţia aici.care vin la noi
cu inima deschisă şi
ne destăinuiesc greşelile lor şi mai ales ale altora, din a căror cauză au greşit.
Noi ţinem cont de
sinceritatea fiecăruia. Clasa muncitoare are nevoie de toţi, doreşte cu toţi să
conlucreze la ridicarea patriei.
-Domnule colonel, n'am nimic de obiectat dacă oamenii şi-au descoperit
greşelile şi vin să se
spovedească. Dar când eu nu am nimic să-mi reproşez şi întreb pe toţi cu care
am posibilitatea să
vorbesc: de ce sunt aici, de ce s'au făcut aceste oribile înscenări, atunci nu vă
gândiţi că poate am
dreptate? -Te crezi chiar aşa de curat? -Da. N'am făcut rău nimănui.
-Dar de ce nu te întrebi în ce mediu ai trăit. Noi îţi dăm posibilitatea să-1 cunoşti
din gura şefilor
dumitale, din a tutoror care au condus ţara asta şi au înecat-o în sânge, au
despuiat-o de bogăţiile ei şi le-au
dat duşmanilor, îţi dăm posibilitatea să te documentezi şi să tragi concluzia că ai
fost o unealtă în
mâna altora. O să ai şi posibilitatea să analizezi oameni şi fapte şi să vii să ne
spui: "am şi eu o parte
de vină, că m'am luat după alţii care într'adevăr nu voiau binele ţării". Uite, îţi las
aici nişte ziare. Stai şi
citeşte-le cu atenţie. După aceea să te gândeşti. Ai să vezi ce au spus în faţa
camarazilor de luptă, iar după
aceea au venit şi ne-au cerut să scrie, ca să deschidă şi ochii altora.

Mi-a întins nouă ziare "Glasul Patriei" şi a ieşit din birou. Rămas singur, am
început să le
răsfoiesc. Primul, printre scrisorile de "fericire" ale unor repatriaţi şi relatări despre
"viaţa creatoare" din
regimul clasei muncitoare, avea un articol în care Ion Victor Vojen ataca "Garda
de Fier" şi pe foştii ei
conducători. Tonul articolului era cel al agitatorilor comunişti, din perioada când
nu puteau decât ei să scrie
în presă. Crime, jafuri şi legăturile lui Sima cu Moruzov erau subliniate în
nenumărate locuri, ca şi
aservirea acestuia politicii lui Hitler, înainte şi după rebeliune. Dar nu pomenea
nimic de legăturile
acestui "don juan" Vojen cu "miss" Ana Pauker şi aportul lui la apropierea lui
Petraşcu de comunişti. Mai
târziu aveam să aflu că aceste afirmaţii le-a făcut şi în închisoarea Aiud faţă de
foştii lui camarazi, ca
preţ al eliberării. Făcându-şi autocritica, a lui şi a generaţiei sale, după indicaţiile
"preţioase" ale "domnilor
politici", fostul prieten al Anei Pauker arăta că s'ar fi înfundat fără sfârşit în
mlaştină, dacă "realitatea
istoriei" nu ar fi venit să-1 trezească: "Numai că această trezire a venit târziu!
Răul era făcut şi răspun-
derile noastre în faţa neamului şi a tuturor celor pe care i-am târît pe acest drum,
au rămas definitiv
pecetluite."
Al doilea ziar mi-a atras atenţia prin sublinierea uşoară a titlului câtorva pasaje la
margine. Mi-am
dat seama după citire că acestea ar trebui reţinute într'o eventuală autocritică:
"Am datoria să spun adevărul. Examenul de conştiinţă al unui fost legionar",
semnat de Iosif I. Costea .
Bineînţeles abunda în acuzaţii la adresa conducătorilor, a prietenilor de
generaţie, într'un limbaj autocritic
făcut din punct de vedere marxist:
"Mă consider unul dintre promotorii mişcării legionare în care am intrat acum 35
de ani...Motivele
care m'au determinat să mă înrolez în "Garda de Fier" nu sunt de natură să-mi
micşoreze vina de a fi
contribuit în mare măsură, la amăgirea a o sumă de tineri, atraşi în mişcare, ci
dimpotrivă: ele vin
să desvăluie gravele erori ce le-am săvârşit încă de la începuturile activităţii
mele publice, în
aprecierea situaţiei politico-sociale existente în România după primul
război modial şi totodată, să
pună într'o adevărată lumină perseverarea mea îndelungată pe acest drum
greşit. Ideile şi succesele
revoluţiei din Rusia anului 1917 începuseră să stârnească înflăcărare şi pe
plaiurile româneşti,
constituind pentru muncitori şi ţărani un exemplu vrednic de urmat, în faţa
pericolului, mănunchiul
celor avuţi s'a ancorat de ideile înapoiate ale naţionalismului agresiv, idei
menite să deruteze
conştiinţele şi care, multă vreme şi sub diverse ipostaze înşelătoare, şi-au
îndeplinit rolul lor de
obstacol în calea desfăşurării unui proces istoric de neînlăturat: înlocuirea unei
alcătuiri nedrepte şi
depăşite cu o nouă aşezare socială) în care cei mulţi şi lipsiţi să-şi asigure tot
ce li se cuvine din
hambarul spiritual şi material al strădaniilor lor...Făcând jocul claselor avute am
devenit naţionalist,
antisemit, legionar - în consecinţă, un adept al fascismului şi
hitlerismului...Eram convins că
orânduirea burghezo-capitalistă , cu toate imoralităţile şi abuzurile la care s'a
dedat şi pe care le
credeam remediabile pe calea unor reforme, reprezenta totuşi , alcătuirea
socială cea mai apropiată
de desăvârşire şi, totodată, eternă. „Sigur de infailibilitatea obiectivelor "Gărzii
de Fier" şi de
misiunea ei salvatoare (în sensul amintit), m'am dăruit acestei organizaţii cu trup
şi suflet, sacrificând
cariera, familia, situaţia materială etc. Credincios angajamentelor luate m'am
lansat într'o campanie
acerbă cu unele organizaţii locale, îndreptându-mă îndeosebi împotriva
mişcării muncitoreşti şi a
Frontului Plugarilor, pe care le consideram - conform prejudecăţilor
naţionalismului furibund -
duşmane şi periculoase şi am pus bazele Gărzii de Fier, în această parte a ţării.
In calitatea mea de
şef de judeţ şi cel mai vechi legionar după Ion Moţa, am condus toate campaniile
electorale, am iniţiat
şi condus tabere de muncă şi de formare a cadrelor legionare...mi-am dat seama
de lipsa de suport moral şi
conţinut uman adevărat a principiilor fundamentale gardiste...Am trăit astfel un
întreg proces de
destrămare a concepţiei de viaţă de care m'am lăsat captat, de mii de ori mai
dureros şi mai greu de
suportat decât o mutilare fizică. Am încercat să fac apel la raţiune şi să dărâm
întreg eşafodajul de idei
preconcepute şi de erezii înrădăcinate, să-mi regăsesc echilibrul sufletesc şi,
supunând unor analize
temeinice toate aspectele nenorocite, să desprind cauzele care le-au dat naştere.
Astfel mi-am dat seama de
natura fenomenului legionar şi am desprins aspectele lui negative şi urmările
funeste pe care altădată,
datorită fanatismului, nu le putusem distinge şi cărora nu le atribuisem importanţa
cuvenită...Pentru
activitatea mea trecută, în 1945 am fost arestat şi deţinut până la începutul anului
1946, când am fost pus
în libertate. După această detenţiune mi-am dat seama că regimul de democraţie
populară este bine apărat,
stăpân pe frânele puterii şi nu poate fi răsturnat printr'o acţiune internă. M'am
situat aparent într'o
expectativă, în realitate, în front comun cu naţional-ţărăniştii, până la sfârşitul
anului 1947 şi
începutul lui 1948, când, socotind probabilă o intervenţie externă, la stăruinţele lui
Silviu Crăciunaş mă
hotărîsem să intru în acţiune contra regimului democrat popoular, dar am fost
surprinşi de organele
securităţii, trimişi în judecată şi condamnaţi... Această lungă detenţie mi-a
deschis ochii, mi-a trezit
conştiinţa, m'a făcut să retrăiesc neajunsurile pe care le-a pricinuit "Garda de
Fier" şi la care am fost
părtaş... Catastrofala orientare anti-naţională în politica externă alături de axa
Roma-Berlin până la dezastrul
final, apoi alături de grupările politice reacţionare, tutelate de Occidentul capitalist
şi împotriva forţelor
revoluţionare progresiste din interior, au deovedit dispreţul legionarilor faţă de
cele mai elementare
interese ale poporului român. Mi-am dat seama că de pe această poziţie nu era
posibilă rezolvarea nici uneia
dintre marile probleme economice, sociale şi naţionale care frământau existenţa
neamului românesc.

Mă socot vinovat că am acceptat încadrarea mea în mişcarea legionară, că am

militat pentru
răspândirea concepţiei gardiste, că mi-am însuşit ideile şi obiectivele ei care
trebuiau să ducă la
urmări vătămătoare pentru poporul român, că m'am lăsat antrenat de1 curentul
naţionalist care nu
era decât o transpunere pe plan local a nazismului german cu metodele lui
abuzive şi inumane. Mă
consider răspunzător de toate acţiunile şi actele condamnabile, precum şi de
urmările lor
dezastruoase înregistrate de Mişcare. Mă consider vinovat de faptul că am pus
la cale, am deslănţuit şi
condus rebeliunea în judeţul Hunedoara, antrenând tineri din diferite medii,
acţiune care s'a soldat
cu morţi şi un mare număr de condamnări la pedepse privative de libertate şi
de care conştiinţa mea
se simte împovărată. Mă socot culpabil şi pentru că am luat comanda pe
ţară a Mişcării
Legionare, în timpul războiului, situându-mă pe vechile poziţii ale
politicianismului şi agitaţiei
gardiste, încumetându-mă să-i refac unitatea şi să o feresc de loviturile care
ar fi putut-o desfiinţa,
să-i asigur condiţiuni de vieţuire şi de luptă în viitor. Mă consider de asemenea
grav vinovat de
faptul că .atunci când m'am întors din Iugoslavia, din acelaş fanatism m'am
situat, mai ales după 23
August 1944, pe o poziţie reacţionară şi trădătoare, alături de PNŢ, în tabăra
puterilor
imperialiste...Voi regreta până la mormânt antrenarea unei părţi a tineretului în
acest curent, din
încleştarea căruia mulţi nu s'au mai putut desprinde, curent care a prilejuit
fuga unora de teama
răspunderilor şi condamnarea altora...Iată de ce consider condamnarea mea
justă, pe măsura pericolului
pe care l-am prezentat pentru poporul român, - şi în raport cu fanatismul şi
încăpăţânarea cu care
am uneltit, pe căi subversive şi teroriste, potrivnice intereselor neamului, - în
proporţie directă cu opunerea
mea la înfăptuirea unei lumi mai bune...

Nimeni nu are dreptul să persiste în mod absurd într'o credinţă care s'a dovedit a
fi nu numai
dăunătoare, dar şi străină firii poporului nostru. în faţa realităţilor, care vorbesc de
la sine în România
zilelor noastre, ca o revelatoare lumină a adevărului şi împotriva consecvenţei cu
o concepţie în care m'am
complăcut prea mult timp datorită patimei politice şi excesului de amor propriu, -
am datoria să spun
adevărul...Mai cred, de asemenea, că am datoria să lupt, cu toate mijloacele
îngăduite şi în limita unei
concepţii retrograde care constituie şi un atentat la normele etice de liniştită
convieţuire naţională, la
respectul şi înţelegerea între popoare, - pentru ca în felul acesta să repar cel
puţin o fărâmă din răul pe
care 1-a deslănţuit Mişcarea Legionară şi la care am fost părtaş."
După citirea acestui articol eram cutremurat de diabolismul acestui nou sistem
de distrugere a
fiinţei umane. Degradarea pe care nu o reuşiseră prin reeducarea de la Piteşti,
unde se folosiseră metode
de tortură inimaginabile pentru o minte omenească, se făcea acum fără nici
o palmă, fără nici o
ameninţare, ci numai şantajând nişte oameni bolnavi, după 10-18 ani de detenţie
în condiţii de
exterminare. Oameni distruşi, arătări însufleţite, erau împinşi să semneze sub
spectrul morţii din
închisori o declaraţie de "sinucidere politică". Imi veneau în minte în acele
momente versurile lui Radu
Gyr, care făcuseră înconjurul închisorilor:

"Infrânt nu eşti atunci cînd sângeri,

Nici ochii când în lacrimi ţi's,
Adevăratele înfrângeri
Sunt renunţările la vis."

Ajunsesem vremuri de apocalips. Oameni care rezistaseră torturilor celor mai

rafinate, inventate de
sbirii securităţii comuniste, care stătuseră ani de zile izolaţi, "năluci în
oase şi piele", picau acum
"seceraţi ca spicele".

Declaraţii asemănătoare au mai dat:

Nicolae Petraşcu, Viorel Boborodea, Dumitru Bănea, Dumitrescu-Borşa,
Gh.Floran şi alţii, cu sutele.
Stam în faţa ziarelor plin de indignare. Personal, nu-mi rămânea decât o singură
cale: izolarea în mine şi
căutarea unei soluţii. Un germene mi-a încolţit în gând. Am fost trezit la realitate
de domnul plutonier, care
m'a invitat la masă. Domnul colonel n'a mai apărut. Voia probabil să savureze
efectul metodei folosite.

La întrebările curioşilor, care erau destui, "ei, cum a fost?", le-am răspuns
dialectic: " un om cu care
într'a-devăr ai ce discuta".
Zilele treceau, "documentaţia" continua să ni se aducă, pentru că alţii, nefiind pe
deplin edificaţi,
scriau, scriau într'una. Luna Octombrie a venit cu un eveniment important. într'o
bună zi au fost luaţi
Nicolae Penescu şi Ion Marinache. La prânz am mâncat fără ei, însă porţia lor
am oprit-o în gamele. După
masa de seară s'au înapoiat împreună. Marinache părea entuziasmat. Deoarece
după închidere eram
separaţi, în seara aceea n'am putut afla decât că au fost plimbaţi cu maşina prin
Bucureşti, spre Ploieşti, şi
la "Expoziţia internaţională" a realizărilor româneşti. Abea a doua zi am aflat
amănuntele.
După ce li s'au dat haine noi, ca să pară oameni liberi, au plecat pe şoseaua
Giurgiului pentru a vedea
ansamblul de locuinţe, în construcţie. Erau însoţiţi de ofiţeri de securitate în civil,
care le furnizau
explicaţii în legătură cu noile construcţii, care erau dotate cu tot felul de magazine
şi servicii necesare
oamenilor muncii. Au trecut şi prin Ferentari, unde se mutau ţiganii din Capitală,
în blocuri moderne.

După ce au vizitat şi Calea Griviţei, s'au îndreptat spre Ploieşti. Au poposit la

Brazi,unde se construia
Combinatul petrochimic. Au privit Rafinăria care funcţiona, precum şi Centrala
electrică de termoficare.
Intoarcerea s'a efectuat pe artera naţională Ploeşti-Bucureşti; iar la "Sosea " au
poposit mai mult, pentru a
vizita "Expozitia". Aici li s'a dat ceva bani de buzunar pentru a-şi putea cumpăra
un suc, precum şi
"indicaţii preţioase": să se plimbe printre exponate, pe toată suprafaţa expoziţiei,
să staţioneze cât
doresc în faţa vreunui prototip, ca nişte oameni liberi. Penescu mi-a spus că a
fost zărit de o cunoştinţă,
care a avut o tresărire văzându-1, dar căreia i-a făcut semn discret să nu se
apropie.

Această vizită, sursă a numeroase discuţii, a dezlănţuit aprecieri la adresa

realizărilor clasei
muncitoare şi la eventuale surprize ce vom mai vedea "afară". Marinache era
uluit şi spunea că după
eliberare va cere organelor de stat să-i înlesnească posibilitatea să meargă pe
litoral, să viziteze "perlele" de
acolo. Dar până atunci, omul a mai primit o misiune: să meargă la spitalul
Văcăreşti, unde era operat un prieten
de-al meu, şi să-i explice realizările, transformările socialiste, ajutându-1 pe Ion
Bărbuş să pornească pe
drumul cel nou. A avut şi aici ghinion: îşi pierduse darul convingerii. A plecat
singur "afară", iar celălalt a mai
rămas un an.

După acest episod, viaţa şi-a urmat cursul aici, între documentaţii şi biroul
scriitoricesc al ofiţerilor
politici. Intr'una din zile s'a încărcat o dubă cu cei care aveau probleme dentare
pentru a-i duce la spitalul
închisorii Văcăreşti. Aceasta era o noutate. Vreo şase au beneficiat de acest
privilegiu . La întoarcere au
povestit cu lux de amănunte cele văzute şi mai ales discuţiile banale purtate cu o
deţinută politică ce
făcuse acelaş drum, dus şi întors. Circa 2-3 zile a domnit liniştea. Unii dintre noi
continuau să fie
chemaţi să poarte discuţii " libere" cu domnii ofiţeri politici, până când, într'o zi,
"domnul colonel" n'a mai
trimis ţigările zilnice. A trimis în schimb pe "domnii ofiţeri politici" - Teleki Şi Naghi
- care de la
fereastră ne-au spus că "domnul colonel" e supărat foc pe noi, pentru că am dat
dovadă de nesinceritate.

Iţi era mai mare mila când vedeai oameni în toată firea, frământaţi, punându-şi
întrebarea: "Oare ce
am făcut? Să discutăm cu "domnul colonel", cu cărţile pe faţă, fiindcă nu avem
nimic de ascuns!"
-Tocmai aceasta este problema, că aţi ascuns! înţelegerea, ca şi răspunderea,
sunt colective.
-Cum, la ce vă referiţi? Daţi-ne o mână de ajutor! -La drumul la Vă-că-reşti, a
silabist "căpitanul"
Teleki. Pentru asta "domnul colonel" e supărat, fiindcă nu v'aţi respectat cuvântul
dat! S'a dovedit
că nu aţi fost sinceri!

Aceasta se întâmpla seara, după închidere. Cei vizaţi nu au putut vorbi până a
doua zi. Dar bietul
Vasile Gheorghe, ce s'a mai văicărit: "Eu le-am spus să nu vorbească cu femeia.
Asta trebuie să fie! Dar
domnul Penescu n'a ascultat.". Şi Cernovodeanu cu sâcâitul lui , a intervenit
Lazăr Ştefănescu. ne-a încurcat
plecarea!
-Mâine dimineaţă mă înscriu la raport, la domnul colonel. Nu se poate să ne
creadă de rea-credinţă!
-Şi eu merg, a sărit în completare L. Ştefănescu. "Oameni de cuvânt", a doua zi,
la deschidere, -s'au
înscris la raport. însă n'a fost chemat nimeni dintre cei înscrişi. Oamenii fierbeau,
erau agitaţi: "E
supărat, tare rău pe noi, domnul colonel. Nu vrea să ne asculte."
A treia zi s'au înscris 4-5. In sfârşit a primit trei. Suficient. Lucrurile s'au lămurit.
Discuţia cu
deţinuta era motivul supărării "domnului colonel". -Da, are dreptate, zicea Vasile
Gheorghe. -Cum să nu
aibă dreptate? au întărit Negoiţescu, Ştefănescu şi ceilalţi. Nu trebuia să
vorbim! Am dat dovadă că
nu suntem sinceri, nu suntem pregătiţi să ieşim în lumea cinstită de afară!
Bineînţeles, discuţiile se purtau cu voce tare, pentru că fiecare era convins că va
mai fi întrebat de această
"problemă" şi trebuia să se ştie că s'a luat poziţie critică şi de X, şi de Y..."Ochii şi
urechile" clasei
muncitoare erau peste tot.

Un prim semn de "reconciliere" a constat în apariţia ţigărilor.Când s'au ivit "domnii

ofiţeri politici"
la fereastră pentru a împărţi ţigările, Boşca Mălin a izbucnit:
-Mă derbedeilor, vă bateţi joc de nişte oameni lipsiţi de apărare! Vreţi să faceţi din
toţi
turnători? Mă, de abia aştept să vină ziua să vă pun pe marginea şanţului, scârbe
ce sunteţi!
Reeducaţii au sărit atunci, cu gura, la Boşca: "Nu ţi-este ruşine să vorbeşti aşa cu
"domnii ofiţeri poli-
tici",să-i insulţi?"
-Ăştia ofiţeri? ăşti oameni? Sunt nişte netrebnici, care au schingiuit la Aiud şi sug
vlaga neamului
românesc.

Intre timp "căpitanii" s'au făcut nevăzuţi. Şi "i-a luat" Boşca la rând pe reeducaţi,
pe cei ce nu mai
terminau cu bătutul la uşa colonelului. Nu a fost nici prima, nici ultima oară,când
Boşca îi punea la punct
pe "politici".

La câteva zile a fost chemat cu bagajele şi a plecat, în sfârşit, îl trimeteau la

spital. Era urmat de Radu
Livezeanu, pentru operaţie de cataractă la ambii ochi.
"La noi", lucrurile se desfăşurau după programul "domnului colonel". Spre
sfârşitul lunii Noiembrie a fost
chemat Penescu "la discuţii". După aceea m'a chemat deoparte şi mi-a spus că i
s'a cerut să înceapă să scrie.
-Domnule Penescu, faceţi ceea ce credeţi de cuviinţă.
-Da, însă trebuie să mă consult cu dumneata, ca să fii la curent cu tot ce voi
face.
- Nu văd încă ce am putea face în această situaţie.
-Eu am de gând să scriu exact procesul din 1947.
-Şi eu sunt de acord că trebuie făcut ceva şi mă gândesc permanent la un mijloc
de a stopa această
mascaradă de compromitere a oamenilor.
A început Penescu să scrie, auzeai şoşotind pe ceilalţi. Ni se uşurează situaţia.
In timp ce ne plimbam, Penescu căuta să-mi spună ce scrie. Scurt, îi
răspundeam că nu mă
interesează. "Puteţi să faceţi ce credeţi de cuviinţă", îi ripostam.
-Dragă, trebuie să ştii că nu scriu decât problema mea personală, cu procesul.

La insistenţele lui de-a asculta ce a scris în ziua precedentă şi la refuzul meu de

a fi martorul unor
declaraţii, după trei zile i-am spus:
-Domnule Penescu, fiindcă insistaţi să vă ascult asupra unor probleme care nu
mă interesează, considerând
faptul că suntem cu toţii într'o situaţie deplorabilă, cu oameni bolnavi, obosiţi de
închisoare şi pentru că am
constatat.că această problemă e generală, mi-aş permite să vă dau un sfat:
-Da, te rog foarte mult!
-Intâi, socotesc că trebuie să se pună capăt acestei situaţii. V'am mai spus că nu
ştiu încă cum. Caut
mereu. -Şi eu sunt de acord, dar nu văd deocamdată nici o soluţie. Te rog să
mă ţii şi pe mine la
curent cu gândurile dumitale.
-In al doilea rând, pentru că aţi fost de acord să-mi ascultaţi sfatul, din acest
moment vă rog să nu-mi
mai spuneţi nimic, să scrieţi orice doriţi. DAR, înainte de a începe scrisul, să vă
gândiţi că pentru
dumneavoastră au murit soţia, Gheorghe Mihai şi Tică Popescu. Gândiţi-vă întâi
la ceea ce v'am rugat şi
după aceea puteţi scrie cât doriţi şi ce doriţi. Şi în fiecare zi să vă amintiţi. A
înegrit. De faţă mai
era o persoană. Trei nopţi Penescu a dormit cu pătura pe cap. Din când în când îl
auzeam suspinând. Trei
zile nu a vorbit cu nimeni. Se ducea, scria, venea şi tăcea.

Ce a scris, nu mi-a mai spus. De întrebat, nu m'a mai întrebat. Nici o săptămână
n'a trecut, şi n'a mai
fost chemat să scrie. în schimb a venit la fereastră "colonelul" politic şi 1-a
beştelit, reproşându-i că e bătrân,
că minte, că nu vrea să recunoască faptul că a înotat într'o mocirlă, că nu vrea să
se desprindă de cei ce
au exploatat poporul român. Imi era mie ruşine de ocara ce i se aducea. El
devenise negru, iar ceilalţi doi
cu care se găsea, amuţiseră. Cei de la celulele alăturate ascultau la geam.

-Ai crezut că-ţi baţi joc de noi! Ai vrut să ne minţi! i s'a adresat colonelul, şi, cu un
gest brusc , a rupt
hârtiile scrise, pe care le ţinea în mână. A întors spatele şi a plecat.
Era şi aceasta una din metodele de intimidare, după care aşteptau ca "vinovatul"
să se ducă şi să ceară
începerea scrisului. Dar n'au mai avut această ocazie.

REEDUCAREA JILAVA - 1963 (continuare)

***
Intr'o Duminică, fapt neobişnuit, prin luna Ianuarie 1964, a fost chemat la colonel,
Boşca Mălin. Am bă-
nuit că se interesează de boală şi tratamentul de la spitalul Văcăreşti, deoarece
venise de câteva zile. S'a îna-
poiat după circa două ore. Era schimbat, chiar abătut. Nu avea chef de nimic, nu
era în toane bune. Amuţise.

După ce s'a liniştit, m'a chemat lângă el şi mi-a zis:

-La toate m'aş fi aşteptat, dar la asta niciodată. M'a chemat colonelul, m'a
întrebat ce condamnare
am, de când sunt arestat, dacă am copii...Eram sigur că pe toate le ştie...I-am
spus că sunt condamnat pe
viaţă, că am executat 14 ani de închisoare şi că am doi copii. Mă aşteptam să-mi
zică: "De ce nu începi
să scrii ca să-ţi vezi copiii?" Atâta aşteptam, că...începeam eu să-i spun. Dar m'a
întrebat calm:
-De copii ştii ceva?
-Nu!
-Sunt mari?
Unul are 20, altul 21 de ani, probabil sunt muncitori undeva...
-Uite cum arată! şi mi-a întins fotografiile...
Erau drăguţi, mari, nu i-aşi fi recunoscut pe stradă. Am rămas cu privirea
aţintită asupra lor.
-Unul este student la Politehnică, priveşte ce note are. Mi le-a arătat şi a adăugat:
"Este între cei
mai buni." "Celălalt", a continuat tot colonelul, "este tot bine. Când o să fii afară,
nici n'o să-ţi vină
să crezi." Eu amuţisem. Şi a încheiat discuţia.
-Eu, cum mă vezi şi cum mă ştii, m'am înmuiat. Nici el n'a mai zis nimic...
-Acum spune-mi tu, ce crezi că este al doilea copil, că m'au pus pe gânduri.
-Vezi că ţi-au găsit punctul slab? Ce-ar putea să fie, de n'o să-ţi vină să crezi?
Poate membru
al partidului comunist, care astăzi îţi întinde mâna să te salveze?
-Cum vorbeşti aşa? a sărit în sus ca fript. Băiatul meu?
-Altfel îţi spunea despre ce este vorba!
A căzut din nou pe gânduri. Peste câtva timp a început cu aleleaşi acuzaţii
împotriva "domnilor
ofiţeri politici".
După opt luni, când a fost eliberat, pe unul dintre copii 1-a găsit pe linia partidului.
***
Tot în cursul lunii Ianuarie a fost chemat la o discuţie "liberă" şi Vasile Bourceanu.
Aprofundarea problemei a continuat şi după amiază. Seara mi-a spus că va fi
chemat şi i se va da
hârtie să scrie.
-Ce să fac?
-Fiecare are problema lui, planurile lui şi face ceea ce crede de cuviinţă. Singur
trebuie să
hotărăşti. Nu pot să-ţi dau nici o sugestie.
-Domnul colonel mi-a zis: "Nu ai fost un adversar al Partidului Comunist? sau
Partidul
Naţional Ţărănesc n'a făcut şi greşeli? Astea să le recunoşti şi n'o fi foc... că eşti
încă tânăr şi poţi fi
folositor societăţii.

I-am spus că mă apuc să scriu. Mi-a dat un pachet de ţigări.

-Bine Wilşor, bine faci...
-Tu râzi de mine!?
-Cum o să râd de tine, nu vezi că ei râd de noi?
-Dar ce să scriu?
-Un doctor în folozofie şi drept, găseşte...

Bucuria s'a aşternut între cei mai mulţi de acolo... "Bravo, domnule Bourceanu!
Bine că te-ai
hotărît. Când nu se mai ţine cont de pedeapsă, de ce n'ai ieşi şi dumneata cu un
ceas mai devreme?"

Era frământat, nu avea linişte. A fost chemat la câteva zile. La prânz a venit
numai pentru a
mânca şi imediat...la "muncă". Seara mi-a spus că a scris vreo trei pagini despre
familie, despre
cazanul de ţuică al tatălui care era un mijloc de exploatare...Şi că nu mai ştia ce
să scrie...
-Măi Wilişor, nu mă interesează ce-ai scris şi nici ce mai ai de gând să scrii. Nu
vezi că
"domnul colonel" este ca Heliade Rădulescu: are acelaş îndemn: "Scrieţi băieţi,
numai scrieţi!?"...
-Iţi baţi joc de mine.
-In nici un caz eu.
De a doua zi şi-a luat o carte în buzunar ca să citească, fiindcă 4 ore dimineaţa şi
trei după
amiaza, singur închis în birou, te cam plictiseai. Se întorcea vesel că le-a fumat
pachetul cu ţigări.
După câteva zile i-am spus:
-Tu îi crezi proşti? Crezi că seara nu verifică ce-ai scris?
-Cât o merge, le fumez ţigările, îmi încerc norocul!

După 8-9 zile a ajuns la 40 de pagini şi a început sa bată pasul pe loc, până într'o
zi când 1-a
chemat colonelul şi 1-a beştelit că nu este sincer şi să nu creadă ca reuşeşte să-
şi bată joc de ei:
"Nu vrei să te rupi de trecut, să recunoşti de cine ai fost indus în eroare!''

Era tare amărît şi-i părea rău că începuse să scrie. -Măi Cici, tu ai şansa să ieşi
înaintea mea, cu
toate că ai o condamnare mai mare, fiindcă la tine a fost o înscenare grosolană.
M'am convins în boxă de toată
mascarada împotriva ta. Eu însă nu mai ies, rămân pe-aici. I-am criticat peste tot.
Ăsta e felul meu. Spun
cu voce tare ce am pe suflet.
***
ATMOSFERA între noi era de totală neîncredere, unul faţă de celălalt. Cu toate
că se spunea că nu există
ascunzişuri şi că toţi sunt sinceri, acum se suspicionau unul pe altul. Când unul
spunea ceva ce putea fi inter-
pretat în sens negativ procesului de reeducare, ceilalţi se grăbeau să se înscrie
primii la raport, pentru a
relata cele auzite. Lecţia desprinsă cu ocazia drumului cu duba la închisoarea
Văcăreşti, le fusese de învăţătură.

Presa continua să ne fie servită cu promptitudine, iar "Glasul Patriei" era aşteptat
ca să citim
aprecierile lui Ionel Pop, Dumitrescu-Borş, Petre Ghiaţă, Vojen, Crainic,
Boborodea, Dumitrescu Colţeşti şi poate
ale celor din Jilava...dintre noi.

Pentru a ne obişnui "cu atmosfera de afară", ni se aduceau filme româneşti:

"Lupenii", film în care se lansase Lica Gheorghiu, fata şefului statului. Se
descopereau "comorile
artistice" în familiile mari. "Vara", un film după o scriere a lui D.R.Popescu.

La aceste filme, noi, care eram socotiţi "lorzi", eram duşi la urmă, după ce se
stingea lumina în sală şi nu
aveam voie să discutăm cu nimeni. Ţinuta noastră în haine curate şi cu părul
mare, punea semne de întrebare
celorlalţi, dându-le de gândit că ceva nu era în ordine.

La începutul anului 1964 s'a creat o nouă cameră de privilegiaţi, alături de noi,
unde condiţiile de
viaţă erau mai bune. Am constatat aceasta trăgând cu ochiul, când ieşeam la
plimbare, dar n'am putut
descoperi pe "beneficiari". Plecau de dimineaţă şi veneau seara. Am dedus după
planşeta instalată în cameră
şi după oglinda ce se afla pe masă, că trebuia să fie vorba de ingineri care lucrau
pe vreun şantier, în afara Jilavei.
***
Rândunelele şi lăstunii şi-au făcut apariţia la vechile cuiburi, iar acoperişul de
deasupra celulelor noastre
înverzise. Primăvara anului 1964 sosise.

Pe data de 24 Martie am fost chemat pentru a doua oară la "domnul colonel".

Excesiv de amabil, m'a invi-
tat să iau loc pe un scaun. S'a interesat de sănătate, de felul cum îmi petrec
timpul şi de atmosfera dintre noi.

I-am spus că aştept să mi se facă dreptate, la care el a ripostat:

-Cum, tot mai persişti în ideea că eşti nevinovat? După ce-ai citit documentaţia
care vi se pune la dispo-
ziţie, tot n'ai înţeles că poporul a suferit şi a că a fost chinuit de conducătorii
politici, care astăzi recunosc:
"Suntem vinovaţi"? Te crezi chiar atât de nevinovat, crezi că nu ai greşit cu nimic
sau că nu ai mers pe o cale
greşită, fiind indus în eroare de alţii?
-In primul rând politica trebuie să o facă toată lumea şi nimeni nu poate fi tras la
răspundere
pentru că a făcut parte dintr'un partid. Eventualele greşeli sunt subliniate de
opinia publică, iar dezacordul faţă de
guvernanţi se arată prin alegeri libere. Astăzi, nu se poate vorbi de o viaţă
publică, atâta timp cât închisorile
gem de oameni nevinovaţi cărora li s'au înscenat procese.
-Uite o mare greşeală pe care continui să o faci: judeci pe cei de afară, fără să
cunoşti ce se petrece acolo?!
De ce v'am dat noi cărţi şi ziare? Să vă documentaţi, să vedeţi preocuparea
regimului pentru oamenii muncii,
pentru stârpirea a ceea ce a fost rău. Muncitorii sunt stăpâni pe putere şi nu o
împart cu nimeni. Şi de ce
nu te întrebi pentru ce pierdem noi timpul ca să vă lămurim şi să vă redăm
societăţii noi? Nu observi că nu
ne mai interesează pedeapsa, nu ne mai interesează ce-aţi făcut? Noi ştergem
totul cu buretele dacă cei ce-au gre-
şit, dau dovadă de sinceritate. Aceasta este o faţă a umanismului comunist de
care dăm dovadă. Suntem tari
şi nu ne mai este frică de nimeni.
-Domnule colonel, de ce nu s'a dat dovadă de umanism înainte de a curge
sânge? De ce nu aţi vorbit de
umanism înainte de a-mi distruge familia şi cariera? Nu ştiu ce să vă spun despre
ceilalţi. Pe mulţi i-am cunoscut
afară ca oamnei respectabili, bucurându-se de stima celorlalţi şi mai ales având
curajul să se prezinte în faţa
votului secret. Rămân surprins când citesc aici ceeace citesc. De ce n'au spus-o
afară, în libertate şi de ce o
fac tocmai acum? Astăzi îmi cereţi să recunosc, cât de cât, dintre greşelile faţă
de regim, în loc ca dumneavoastră
să recunoaşteţi că aţi făcut un abuz, arestându-mă, iar după aceea o crimă,
chinuindu-mă şi distrugându-mi
familia. Cum a fost posibil ca acum un an şi chiar doi să aduceţi martori care au
spus în faţa instanţei că
au dat declaraţii sub presiune, iar alţii care nu m'au cunoscut? Acesta este
umanitarismul pe care regimul îl afi-
şează?

Colonelul s'a sculat în picioare şi a început să facă un du-te-vino prin faţa

biroului, vorbind între timp:
-Chiar nimic nu vrei să înţelegi din tot ce-ai citit, din tot ce vezi? De ce nu încerci
să-ţi vezi copila-
şul? Crezi că eşti aşa de curat? Nici un balast nu te apasă? Caută şi ridică-te de
unde eşti căzut!
-Dar v'am spus-o şi data trecută, că sunt curat ca un cristal. Nu am nimic a-mi
reproşa.
-Priveşte în jurul tău: atâţia oameni care au jucat un rol în viaţa politică, un rol
nefast. Ia aminte de
la ei!
-Da, îi văd!
-Nu vrei să-i vezi. Nu vrei să-i înţelegi. în schimb, deşi cu păcate mai multe, şi-au
dat seama şi au
răspuns la o mână întinsă. Au înţeles rolul conducător al clasei muncitoare care a
fost asuprită şi exploatată de
liberali, de ţărănişti, de toate partidele. S'au transformat în nişte oameni folositori
clasei muncitoare,
folositori poporului.
-Daţi-le drumul, dacă au reuşit să se transforme aşa cum aţi dorit. Nu-i mai lăsaţi
să se tânguiască
toată ziua, doar au fost sinceri!?
-Da, sigur vor pleca. Şi dumneata, dacă te gândeşti bine poţi pleca şi chiar
înaintea multora de aici. Noi
ţinem cont de sinceritate, chiar dacă ea se manifestă mai târziu. Avem timp să
aşteptăm. Dar un lucru tre-
buie să reţii: de aici ieşi sau aşa cum vrem noi, sau prin crematoriu.

De data aceasta m'am sculat şi eu în picioare şi politicos i-am spus:

-Vă mulţumesc, "domnule colonel", pentru sinceritate, pentru că mi-aţi arătat cele
două alternative, Nu vă
ascundeţi după deget! Acum am înţeles, totul este clar! Radios că reuşise să
mă convingă, m'a întrebat:
-Şi acum?...(parcă ar fi aşteptat răspunsul că aveam de gând să urmez calea
celorlalţi).
-Rămâne să vă fac cunoscută decizia mea. Am să mă gândesc puţin la plan.
-Foarte bine..., am auzit în timp ce părăseam biroul.
In celulă toată lumea mă aştepta, curioasă. Stătusem destul de mult la discuţie.
Credeau că "m'au lămu-
rit".
Willi Bourceanu căuta să afle noutăţi. I-am spus că am avut o şedinţă
"constructivă". M'am ferit să an-
gajez conversaţii. Răspundeam prin da sau nu şi mă forţam să par indiferent.
Auzeam în surdină pe alţii
discutând: O să înceapă şi el să scrie, fiindcă altă soluţie nu există." (în gând le
răspundeam:"Da, o să încea-
pa, dar ce o să înceapă!"). Am reuşit în câteva cuvinte să-i spun lui Penescu că
a sosit momentul să încep
lupta împotriva acestui sistem de reeducare. Mi-a urat noroc şi încredere,
sperând că poate va avea
repercusiuni în bine şi asupra celorlalţi.

M'am retras în mine şi mă rugam să am tăria să nu cedez. Văzusem multe acţiuni

care eşuaseră.
Acum, de unul singur, încercam o manevră bazată pe surpriză. Ajunsesem la
convingerea că regimul nu
ne elibera de plăcere. Fusese probabil constrâns s'o facă şi urmărea două
scopuri, înainte de a ne da drumul:

1. Să obţină maximum de "mărturisiri" de la deţinuţii politici sub

promisiunea unei eliberări
condiţionate. Era aceeaşi tactică pe care o folosiseră la Piteşti, cu un deceniu
în urmă, prin metode
abominabile. Acum urmăreau acelaş obiectiv, dar fără bătaie, fără înjurături.
2. Să compromită oamenii, atât în faţa celorlalţi, cât şi faţă de propria lor
persoană, pentru ca
nimeni să nu mai poată vreodată ridica fruntea sus. Aveau experienţa
comuniştilor care deveniseră agenţii
siguranţei statului, atât înainte cât şi în timpul celui de al doilea război mondial.

La acea oră, în Jilava, rămăsesem 4 persoane care nu ridicaserăm stiloul şi nu

muşcasem din momeală:
Generalul Nicolae Dragomir, Boşca Mălin, Radu Livezeanu şi cu mine.
Toată după amiaza, singur, mi-am dat curaj şi am pus la punct planul de acţiune.
Seara, după
discuţii sterile, m'am culcat liniştit.

A doua zi dimineaţa, când s'a împărţit pâinea şi cafeaua, nu m'am dus să le ridic.
Plutonierul a întrebat
cine nu şi-a luat porţia de mâncare. Am răspuns că eu nu mănânc.
-Ce s'a întâmplat, eşti bolnav?
-Nu, nu sunt, înapoiaţi porţia administraţiei, fiindcă am intrat în greva foamei.

Nu numai plutonierul, dar şi ceilalţi au rămas uluiţi. Cum în greva foamei?

Probabil nu-şi puteau imagina ca cineva, în condiţiile de acolo, când pe drept
cuvânt se putea supravie-
ţui, ajunsese să declare greva foamei.

Pentru că se uita nedumerit la mine, i-am repetat plutonierului că sunt în greva

foamei, iar că "domnul
colonel" ştia "de ce". " Nu mai am nevoie de această mâncare, deoarece nu ţin
să ies din închisoare pe căile
oferite. Am ales pe cea a onoarei."

Au urmat câteva momente jenante pentru ceilalţi, după care unii au început cu
sfaturile: în primul
rând sa mă gândesc foarte serios că această atitudine a mea poate avea
repercusiuni şi asupra celorlalţi care
sunt gata de eliberare. Calm, le-am răspuns că nu am cerut socoteală nimănui de
ceea ce a făcut şi că sunt
convins de urmările acestei greve asupra celorlalţi.

Vestea s'a răspândit în toate celulele. La numărătoarea de dimineaţă, ofiţerul de

servici a luat notă că
nu renunţ la acţiunea începută şi cer venirea procurorului militar şi că
deasemenea nu voi vorbi cu nimeni pâ-
nă la venirea lui.

In jurul orei 8 dimineaţa a sosit ajutorul de comandant ca să întrebe despre

motivul grevei. I-am răspuns
că îl voi comunica procurorului.

Imediat, după această oră, a sosit colonelul politic la birou şi a chemat vreo 4-5
deţinuţi, dintre cei mai
bine reeducaţi. Care cum se întorcea era amărît şi de-abea spunea: "domnul
colonel este supărat pe noi, pentru că
l-am lăsat pe Cici să declare grevă. Noi nu am fost în stare să-1 oprim din
această acţiune, care va influenţa
negativ asupra situaţiei noastre". Am avut o zi grea. Numai Boşca Mălin le zicea
satisfăcut: "Uite mă şi un om
care nu ţine să iasă afară cu orice preţ. Ce credeţi că vă aşteaptă acolo? Aţi intrat
în rahat, aţi mâncat
aici şi o să continuaţi şi afară!"

Printre ultimii, colonelul a chemat pe Bourceanu, care i-a spus că nu a ştiut

absolut nimic de
intenţia mea şi e convins că nu am discutat cu nimeni.

După orele 9, plutonierul de servici m'a dus în camera şefului de secţie, unde se
găsea un
colonel-procuror, care s'a recomandat Aldea. Numele îmi spunea ceva. într'o
clipă mi-a apărut figura lui
cu ciomagul în mână, spărgând geamurile Ateneului român pe data de 15 Mai
1946. După ce
bătuse cu sete mulţimea ce participase la acea serbare, acum venise "să facă
ordine".

Pentru un moment am devenit sceptic. In introducere am făcut aluzie că am fost

student şi la
Facultatea de Drept şi că am locuit în treacăt la Casa studenţească. Aceasta am
făcut-o pentru a-
i arăta că îl cunosc. Pe acele vremuri era un profitor, care făcea parte dintre
agenţii şi bătăuşii
comuniştilor.
După ce i-am prezentat situaţia mea, povestinud-i cu lux de amănunte
înscenarea procesului, şi
am argumentat netemeinicia acuzaţiilor, am subliniat:
-Ieri, "domnul colonel", care se ocupă de reeducare aici, după ce mi-a dat de
înţeles că este
timpul să încep să scriu demascarea mea şi să demasc pe toţi cunoscuţii, aşa
cum au făcut-o cei care se
găsesc împreună cu mine, a precizat: "De aici nu ieşi decât aşa cum vrem noi,
sau prin crematoriu."
în faţa acestei situaţii, ştiindu-mă nevinovat şi ajungând la concluzia că nu-i
interesează să se facă
dreptate, ci dimpotrivă, se folosesc de minciună şi şantaj împotriva unor oameni
lipsiţi de apărare, în
scopul compromiterii lor, am hotărît să nu mai ies din închisoare, dacă a treia
cale, a cinstei, nu
există. Am ţinut să se cunoască şi de către procuratură, ceea ce se petrece în
închisoare, fiindcă
eu nu mai am nimic de pierdut.

După ce a ascultat cu atenţie tot ce am spus timp de o oră şi jumătate, mi-a spus
să scriu tot
ce i-am relatat şi ce mai cred de cuviinţă. Mi s'a promis hârtia necesară şi în
plus, că se va ocupa
personal de studierea acestui caz. M'a încredinţat că nu voi avea nimic de
suportat, în nici un
caz, iar că rezultatul se va observa cât de curând. A adăugat că-mi voi vedea
familia şi că nu poate
să-mi spună deocamdată mai mult.

A insistat să încep să mănânc.

-In condiţiile unei exterminări pe care "domnul colonel" o urmăreşte, eu nu pot
accepta
această situaţie pentru că, altfel, îl ajut la împlinirea metodei pe care o are. Vă
rog, doresc să fiu
scos din acest loc unde se petrec lucruri ruşinoase, pentru noi, oamenii. Decât să
ajung după
câteva luni la crematoriu, mai bine acum.
S'a ridicat şi la plecare mi-a întins mâna, spunându-mi să am încredere în
rezolvarea situaţiei. A
chemat plutonierul şi i-a spus să-mi dea hârtie să scriu cât cred de cuviinţă şi că
memoriul să i se
transmită lui.

Intors în celulă, toţi au rămas surprinşi că a fost adus procurorul aşa repede.
Cam peste o jumătate de oră după plecarea procurorului, am fost dus în biroul
colonelului, care nu
m'a întrebat nimic despre grevă, despre motiv...S'a sculat şi a început să
vorbească, plimbându-se:
-Evoluţia societăţii ne-a demonstrat că totul este în schimbare, spre mai bine,
pentru
ajutorarea celor ce au îndurat crunta exploatare, pentru a aduce un suflu nou, o
morală nouă...De
sigur, aceste schimbări se fac cu sacrificii. Cei săraci şi mulţi au încă de îndurat
până îşi vor
consolida puterea. Astăzi suntem în situaţia când putem spune că muncitorimea
noastră a cucerit
puterea şi a deschis un drum luminos pentru popor. Toate filozofiile idealiste,
toate scrierile prin
care se caută să se justifice superioritatea regimului burghez, s'au dovedit vorbe
goale şi au fost
aruncate la coş. Toate acestea, pentru a nu mai constitui un ferment, trebuie
acum să le aruncăm la
crematoriu.

M'am sculat şi am spus:

-Ieri mi-aţi spus că nu voi ieşi de aici decât aşa cum doriţi dumneavoastră, sau
prin
crematoriu. Acum vreţi să daţi o nouă interpretare celor afirmate ieri. -Da, ai
înţeles greşit! Noi pe oameni
vrem să-i îndreptăm, să-i redăm societăţii. Oamenii pot fi folositori, numai ideile
trebuiesc arse.
-Domnule colonel, nu-şi mai are rost pledoaria dumneavoastră. Am anunţat pe
domnul procuror Aldea
despre motivul grevei şi mi-a promis hârtie pentru după amiază.

Am plecat.
In celulă n' am spus ce am discutat. Intre timp a venit masa de prânz. Unul câte
unul erau chemaţi în
baraca politicilor, de unde reveneau după 5-10 minute. Spre sfârşit a fost chemat
şi Bourceanu, care la întoar-
cere mi-a spus că era căpitanul Sporea, cel care-i întreabă despre motivul
arestării, condamnare şi cum se simt.
Acest căpitan a fost cel care mi-a înscenat procesul, cel care m'a lovit şi înjurat în
timpul anchetei şi de
care mă plânsesem procurorului. Mi-am dat seama că încercau o nouă
justificare. Ceva nou intervenise.
Declararea grevei produsese o mişcare la care nu mă aşteptasem şi mă făcea
acum să cred că va avea un
rezultat favorabil. Cu ani în urmă, unui grevist nu i se da atenţie decât după 8-10
zile, când era epuizat
complet. Acum,...o altă situaţie.

Eu am fost chemat ultimul de "căpitanul" Sporea. A stat de vorbă cu mine, cât n'a
stat în timpul
anchetei. Foarte amabil, m'a întrebat cum o duc, dacă sunt sănătos. Imediat am
izbucnit:
-Cum puteţi, domnule căpitan, să mă mai întrebaţi de sănătate, când tot timpul
anchetei m'aţi înjurat,
lovit şi mi-aţi spus că o să-mi dovediţi crimele ce le-am făcut împotriva clasei
muncitoare? Dumneavoastră
care aţi înscenat un proces murdar, veniţi acum să vă interesaţi de sănătatea
mea? Dumneavoastră, care aţi
fost în sala tribunalului când martorii pe care i-aţi instruit, au spus în faţa instanţei
că nu recunosc
declaraţiile, deoarece au fost forţaţi să le iscălească, veniţi acum să vedeţi dacă
mai trăiesc?

Asculta acest fost chelner, acum zis căpitan, ca un mieluşel. După ce i-am spus o
parte din ce
aveam pe suflet, m'am răcorit.
M'a dezamăgit şi el, ca să nu zic uluit, cu auto-critica, ca la partid: "Bine, Cici,
cum puteam să te lăsăm
afară, când te cunoştea atâta lume? Cum puteai să stai liber când cunoscuţii şi
prietenii erau aici, pentru
motive mai mari sau mai mici? Voiai să fi bănuit agentul nostru de cei din
închisori?"
-Dar dacă aţi avut ce aţi avut cu mine, de ce mi-aţi târît soţia însărcinată prin
anchete şi aţi încercat prin
ameniţări s'o obligaţi să devină martoră a acuzării?
-De unde ştii?
-Nu vă cunosc? Am reuşit să aflu la proces! Dovezile le-am văzut cu soţia lui
Comănescu şi Ceacu, pe
care aţi reuşit să le aduceţi ca martore ale acuzării. Aţi pus-o pe drumuri până şi
pe biata mamă a lui Ceacu.
Bătrână şi bolnavă, n'a putut să spună decât:
"Băiatul meu era un copil cuminte şi a învăţat carte cu mare greutate, fiindcă tatăl
lui nu s'a interesat
. M'a ajutat întotdeauna."
Dar copilaşul pe care îl am şi nu mă cunoaşte, cu ce este vinovat să trăiască fără
tată?
Credeţi că toate aceste suferinţe ale mele, ale sutelor de mii de familii ce îndură
mizeria şi frica, pot fi
uitate?

Şi după ce procesul a fost casat, dovendindu-se înscenarea, de ce nu mi-aţi dat

drumul? Aţi recurs la alt
proces, cu alţi martori eliberaţi din închioare cu condiţia să mintă în faţa instanţei.
După toate aceste
maşinaţiuni murdare, veniţi printr'un grad mai mare şi-mi cereţi să recunosc cât
de cât, că am fost
vinovat, că am greşit, că m'au indus alţii în eroare?
"Nu vei ieşi de aici decât cum vrem noi, sau prin crematoriu." Ce înseamnă asta
decât o condamnare la
moarte?

Era puţin încurcat chelnerul ajuns căpitan. -Ai înţeles greşit. Nu observi eforturile
noastre de a vă
îmbunătăţi regimul, de a vă da cărţi de citit, sau ziare? Vrem să fiţi informaţi de
transformările de afară,
pentru că o să mergeţi cu toţii acasă. Fii sigur, eu căpitanul Sporea, îţi promit că
în curând vei merge în
mijlocul familiei. Nu pot preciza o săptămână, o lună, două...dar vei fi alături de
copilaş. Fii liniştit,
lasă lucrurile să le aranjăm noi şi o să ai multe surprize bune.
Aproape o oră şi jumătate am stat de vorbă cu acest Sporea. Masa mi se răcise.
Toţi mă aşteptau cu
nerăbdare. Le-am spus că m'au uitat în birou, probabil au fost la masă. Numai lui
Penescu şi lui Bourceanu
le-am relatat pe scurt, discuţia. Amândoi erau siguri că voi pleca în câteva zile.
Părerea mea a fost, că în
câteva luni vom pleca cu toţii.

După masă am mers în biroul şefului de secţie, unde am scris tot ce îi spusesem
procurorului,
ilustrând cu lux de amănunte ancheta, procesul şi situaţia din reeducare.
Seara am fost anunţaţi să ne facem bagajele, şi toţi din cele trei camere am fost
duşi împreună la
secţia 1.
Aici lumea devenise timorată. Parcă li se înecaseră corăbiile. Le pierise cheful de
vorbă şi de laudă. Reedu-
caţii erau plini de mânie.

Pe Bourceanu îl apucase o criză de rinichi. Nu putea să se mişte: probabil vreo

piatră. îi producea dureri
îngrozitoare. Am bătut la uşă ca să anunţe sanitarul, dar fiind după închidere, nici
nu au voit să audă. Nu
aveam nici o posibilitate de a-1 ajuta. Stăm lângă patul lui şi încercam să-i pun
ceva îmbrăcăminte peste rinichi,
socotind că puţină căldură îi va calma durerea.

In acest timp Ion Negoiţescu şi cu încă unul s'au apropiat de mine. Au început să-
mi facă observaţie că
din cauza mea ceilalţi nu se vor elibera. Văzând că nu spun nimic, Negoiţescu a
ridicat tonul. Le-am atras aten-
ţia să tacă, pentru că Bourceanu e bolnav şi are nevoie de linişte. Nu m'au înţeles
şi au continuat.

Atunci m'am ridicat, spunându-le: "Canaliilor, duce-ţi-vă şi cereţi să vă dea voie

acasă." Şi în timp ce mă
îndreptam spre ei, câţiva mi-au barat calea. Ajunşi la uşă, cei doi au început să
bată cu pumnul. N'a venit
nimeni. La foarte puţin timp s'a sunat stingerea.
Motivarea mutării adusă de la "domnii politici", a fost: curăţenia celulelor în care
locuisem, care va dura
câteva zile.

Intr'o după amiază am fost anunţaţi, eu şi cu Bourceanu, să ne luăm bagajul şi

am plecat cu plutonierul
care ne-a dus în celula 17, de la secţia 1: O celulă cu 20 de paturi pregătită, în
aşteptarea ..musafirilor". Am
petrecut aici, în doi, trei zile, fără să ne dăm seama de intenţiile administraţiei. In
cea de-a patra zi s'a deschis
uşa şi în prag a apărut comandantul şi "ofiţerul politic", care mi s'a adresat: O să
ieşiţi la lucru şi dumneata o să
fii şef de şantier, iar Bourceanu se va ocupa de partea culturală." Promt, am
răspuns: "Niciodată n'am să fiu şef
în închisoare!" • "O să vă aducem oamenii cu care o să lucraţi şi ai să conduci
şantierul!". De abea am apucat
să spun "Nu" şi uşa s'a închis.

După un sfert de oră am auzit strigăte pe culoar: "Nu vreau să lucrez, lăsaţi-mă în
pace!" La câteva
secunde s'a deschis uşa celulei şi un tânăr a fost împins înăuntru. Cum ne-a
văzut cu păr mare şi în haine
vărgate curate, s'a îndreptat în colţul opus. La 3-4 minute scena s'a repetat, până
când s'au completat locurile.
Era clar că cei veniţi aveau o adversitate faţă de noi.

Am refuzat să discut, fiindcă domnea o situaţie de suspiciune. La un moment dat,

în uşa deschisă a apărut
comandantul cu ofiţerul politic şi au anunţat că vom ieşi peste câteva zile la lucru,
iar eu am fost numit
şef de şantier. Am spus acelaş "NU" categoric. Printre cei veniţi în această celulă
am reţinut: Breaznă
Constantin; David Ion Vasile; Dumitraşcu Marius; Paul Lazăr; Popa Augustin;
Zadig;....circa 25 deţinuţi. După
plecarea "conducerii" am rămas în mijlocul celor veniţi. Ochii bănuitori ne scrutau.
Era şi normal. Noi doi
aveam păr mare şi haine vărgate noi. Stam liniştit pe pat, în timp ce Bourceanu
încerca să însăileze o discuţie cu
aceşti rebeli noi veniţi. Treptat, treptat, s'a încălzit atmosfera şi ei au aflat cine
suntem, şi noi la fel despre ei.
Erau răzvrătiţii împotriva muncii de la atelierele Jilavei, pedepsiţi pentru atitudini
refractare şi acum aduşi aici,
probabil după cum s'a spus, în vederea unei munci.

Zilele treceau într'o atmosferă din ce în ce mai amicală, mai ales că eram lăsaţi
să stăm întinşi pe pat
şi primeam ziare sau cărţi.

In ziua de Sfântul Gheorghe ne-am pomenit scoşi afară şi duşi la poarta Jilavei,
la vreo două sute de metri,
unde se găsea o baracă de lemn. Un plutonier ne-a spus că vom lucra la reparat
lădiţe, pentru transportat sticle,
care vor fi aduse cu maşinile din oraş şi depozitate în jur.

Am atras atenţia să nu se depărteze nimeni de baracă şi am cerut să ne facă

împrejmuire, deoarece
aveam experienţa simulărilor de evadare de la Canal, mai ales, că aici se găseau
oameni certaţi cu administraţia.

A doua zi a început lucrul. Personal am refuzat să lucrez. De fapt era o muncă

uşoară. Se băteau
cîteva cuie întăritoare, sau se schimba vreo scîndură ruptă. Seara a venit
plutonierul şi m'a invitat să fac
socoteala producţiei. Am refuzat. Mi-a spus că are dispoziţie să o fac eu în
persoană. După parlamentari şi
intervenţia celorlalţi am acceptat să merg alături de el, el să numere şi să scrie
raportul.

Acest şantier, socotit de refacere, a durat cam până'n luna Iulie 1964. In acest
timp s'au dat cărţi poştale
pentru a anunţa familiile de existenţa noastră şi ni s'a dat permisiune ca în zece
rânduri să cerem 5
Kilograme de alimente (dar nu de lux), ţigări şi totodată să anunţăm data
vorbitorului, aranjată în ordine
alfabetică. Unora li se oferea această posibilitate după ani de zile de lipsă de
informaţii despre familii. Cum
ştiam situaţia grea de acasă, mai ales că aveam şi o fetiţă, am scris numai că
sunt sănătos şi că nu am nevoie de
nimic.

La circa 10 zile, Bourceanu ,care descărca o maşină cu lădiţe, a strigat la mine

să mă urc repede în
camion să-mi văd fetiţa şi soţia. Am crezut că face vreo glumă, mai ales că eu nu
pomenisem în scrisoare nimic
despre vorbitor.

VORBITOR

Pupă circa o jumătate de oră am fost chemat la poarta închisorii şi dus la corpul
de
gardă. In interior se găsea o cameră despărţită cu gratii metalice. Lângă uşă era
postat
locotenentul politic Teleki şi dincolo de "fiare" aştepta soţia cu fetiţa în braţe.

Cum m'a văzut printre gratii, Gabriela a început să plângă şi n'a fost posibil s'o
liniştească. Atunci a dus-o afară şi a lăsat-o în grija unei verişoare. Eram
mişcat...Primul contact
cu cei "liberi" producea teamă. Apariţia mea printre zăbrele, în costumul
"naţional" vărgat, a
produs prima reacţie. Reuşiseră fiarele să ne aducă în situaţia de a fi sperietori
chiar în sânul
familiei.

Politrucul a intervenit în acesta atmosferă de încordare şi mi-a atras atenţia să nu

discut
decât probleme strict familiale.
-Din ce trăieşti? Ai serviri?, au fost primele întrebări adresate soţiei.
-Sunt operatoare chimistă la Danubiana.
-Ce înseamnă operator chimist şi ce faci efectiv?
-Ajut la confecţionarea, manipularea şi mai ales încărcarea cauciucurilor în
maşini, pentru
expediţie.
-Adică încărcător şi descărcător...
-Da!
La auzul acestui "da", m'am întors către politrucul care era'n stânga mea şi m'am
adresat:
-Nu vă este ruşine. M'aţi minţit spunându-mi că soţia are un serviri bun şi nu duce
lipsă de
nimic. Ui-taţi-vă la mâna de om care trebuie să ridice, când are cu totul altă
pregătire şi
poate face cu totul altceva.
Aţi rămaşi aceiaşi călăi care ne distrugeţi şi pe noi şi familiile noastre. Umblaţi cu
minciuna peste
tot. Arestaţi, chinuiţi şi înscenaţi. Asta faceţi tot timpul...

In timp ce el striga că nu-mi mai dă voie să vorbesc, eu am răspuns că tot ce

spun este
adevărat şi trebuie să cunoască familiile că suntem arestaţi şi chinuiţi nevinovaţi.
Am adăugat că n'am nevoie să primesc pachet cu alimente când soţia munceşte
şi este
nevoită să dea fetiţa s'o crească alţii, fiindcă n'are nici timp şi nici posibilităţi să se
ocupe de
educaţia ei.
Efectiv, nu a fost vorbitor, ci o înfruntare cu politrucul în faţa familiei.

In acest timp, soţia îmi spunea să nu-mi fac griji, că se descurcă şi fetiţa are tot
ce-i trebuie.
După 5-6 minute vorbitorul mi s'a întrerupt. De abia am mai apucat să spun să se
îngrijească
de ea şi de fetiţă, că a intervenit plutonierul de gardă şi m'a împins afară din
cuşcă.
***
Aşa zisul lucru la reparat lădiţe a durat până la 10 Iulie. în acest interval mai erau
chemaţi, din când în când, câte unul dintre deţinuţi, la biroul politic. Discret, la
înapoiere, îmi
spuneau că au fost întrebaţi de comportarea mea şi de ce vorbesc.

Eu însă nu discutam nici un fel de problemă, nici nu făceam nici un fel de

comentariu
despre cele scrise'n ziare, deşi mă convinsesem că,în afară de Zadig, toţi erau
de bună credinţă.
Insă cu orice ocazie ivită, subliniam înscenările şi trădările, atât în procesul meu,
cât Şi în
toate pe care le cunoşteam, de la surse sigure.

Unul dintre prieteni a fost întrebat dacă el e convins ca, ieşit afară, voi fi liniştit şi
nu voi
reîncepe cu activitatea politică. Amicul a răspuns că este sigur că voi » liniştit,
dacă sunt lăsat
în pace. După două zile de la sistarea lucrului la repararea lădiţelor, ni s'a găsit o
altă întrebuinţare.
Ani fost folosiţi la transformarea Jilavei în ciupercărie.
Acest fort în care mii de oameni mucegăiseră, dintre care foarte mulţi îşi
scuipaseră
plămânii ,sau fuseseră aruncaţi în gropile comune, căpăta o altă destinaţie. Noi
eram folosiţi la
aranjarea paturilor cu bălegar de cal. Era mai mult o pierdere de timp în
aşteptarea unor situaţii, ce
se întrezăreau a fi mai bune. Ceva plutea în aer. In ultimii doi ani se putuse
observa o schimbare,
în bine, a vieţii din închisoare şi ulterior am constat că acelaşii lucru se petrecea
peste tot. Cei
care au observat că, printre înjurăturile, din ce în ce mai rare, şi ameninţările
practicate pentru a
nu se arăta o slăbiciune, se folosea şantajul în scopul compromiterii, aceia au
reuşit să iasă demni,
cu conştiinţa curată.

La Sfântul Ilie, un prieten revenit de la biroul politic mi-a spus că voi fi eliberat
foarte
curând, fiindcă s'au interesat destul de mult despre comportamentul meu şi de ce
gândesc. El a
vorbit frumos şi a accentuat asupra nedreptăţii ce s'a făcut cu arestarea mea.
I-am atras atenţia că eliberarea nu va fi decât generală, iar diferenţa dintre plecări
inexistentă, sau de ore şi chiar de o singură maşină,care nu va prididi cu
transportul nostru din
închisoare, în cazul că nu vom pleca împreună.

A doua zi am fost chemat eu, de gardianul Bărbuică, şi dus la biroul ofiţerilor

politici din
curtea "reeducării lorzilor".
In camera unde am fost introdus se găsea colonelul politic în picioare, iar un civil
aşezat la
birou.

Când am intrat, colonelul s'a adresat civilului:"Vi l-am adus pe Cici, discutaţi şi d-
voastră cu
el ca să vă lămuriţi" şi a plecat.

Rămaşi singuri, m'a invitat să stau pe scaun şi m'a întrebat ce fac.

Ăsta sunt şi fac puşcărie.
-Dar cine sunteţi d-voastră, de vă interesează persoana mea?
Nu a voit să-şi decline numele, sau calitatea şi a spus că a venit să mă cunoască
şi să stea de
vorbă cu mine.
-Bine, dacă aţi venit, înseamnă că-mi cunoaşteţi situaţia şi mă lămuriţi şi pe mine
de ce
sunt arestat, de ce mi s'a înscenat un proces cu martori mincinoşi sau cu alţii
care nu m'au
recunoscut şi mai ales de ce s'a căutat să mi se distrugă familia.
-Cum, dumneata nu ştii de ce te găseşti aici?
-Dacă aş fi ştiut, nu vă întrebam, şi am făcut-o crezând că sunteţi mai mare decât
domnul
colonel,care a ieşit de aici. Dumnealui nu m'a lămurit, în plus mi-a cerut să scriu
despre mine,
despre prieteni, să recunosc greşelile ce le-am făcut fiindcă are documente
suficiente despre trădarea
intereselor poporului de către Partidul Naţional Ţărănesc şi de 15 ani a tot strâns
probe de peste
tot, chiar şi de la prietenii lui Maniu şi Mihalache. Mi-a aruncat pe această masă
ziare ca să citesc,
cu declaraţiile oamenilor politici ,şi să fac ce fac toţi, iar dacă nu, voi ieşi prin
crematoriu. Iar
acum vă întreb pe dumneavoastră: De ce sunt aici?

Zâmbind şi dând din cap ironic, a răspuns:

-Lasă acum aceste poveşti. Hai să punem lacăt la ce-a fost. Noi o facem. Fă şi
dumneata
acelaşi lucru. (Vorbea degajat, politicos, plin de el, ceeace îmi lăsa impresia că
are o funcţie destul
de mare.)Poate s'au făcut unele greşeli, poate au fost necesităţi ale unui regim
care a căutat să
se consolideze şi acum, fiind stăpân pe situaţie, v'am pus la dispoziţie realizările
şi vrem să
stergem cu buretele ce-a fost între noi. De aceea am spus, să punem lacăt.
-Cine poate oare să vă creadă? Personal am cunoscut minciuna şi teroarea
deslănţuită
asupra mea, fără să fi găsit un motiv.
-Este bine să uiţi toate acestea şi să gândeşti la ce ai să faci după eliberare.
-Care eliberare? De peste 15 ani am fost tot mereu eliberat şi iar arestat. După
fiecare eliberare
urma o perioadă, de multe ori mai grea decât în închisoare, până la următoarea
arestare. Cine
mai poate avea încredere în acest regim care mi-a distrus carieră, familie şi
viaţă? Şi multiplicaţi
cazul meu cu al zecilor de mii şi poate atunci veţi constata de ce n'am încredere
în cuvântul d-
voastră, al tuturora. De aceea nu mă interesează eliberarea şi aş dori ca înainte
de plecare să-mi
spuneţi şi mie de ce am fost arestat şi de ce aţi căutat să-mi distrugeţi familia,
întrebare pe care
am pus-o la toţi care au vorbit cu mine şi am repetat-o chiar procurorului, după ce
mi s'a atras
atenţia că pot ieşi din închisoare prin crematoriu.
-Pot să spun că foarte curând, poate câteva săptămâni, sau chiar zile, vei fi liber
în mijlocul
familiei.
-Vă precizez, nu voi pleca din închisoare, pentru a reveni după câteva luni. Nu
mă interesează
eliberarea într'un regim de nesiguranţă, o eliberare după care văd cum aleargă
foarte mulţi şi cum
pentru ea, sunt în stare să se umilească, până la dezgust.
-Ne-am dat seama că în trecut au fost eliberaţi oameni fără să li se asigure
posibilitatea
existenţei şi au fost nevoiţi să alerge după serviciu, să ia legături cu cunoscuţi şi
cu prieteni, să
mărească cercul nemulţumiţilor şi să comploteze împotriva regimului. Acum va fi
altfel. Fiecare va
avea asigurat un serviciu, care deja vă aşteaptă şi va avea unde să doarmă,
pentru a nu mai avea
motive de nemulţumire.
-Pe mine nu mă interesează eliberarea, atâta timp cât nu mi se face dreptate,
pentru că nu pot
exista motive de condamnare într'un climat politic sănătos, decât pentru acei ce
terorizează sau
fac crime. Niciodată nu voi putea uita răul ce mi l-aţi făcut şi modul cum aţi
procedat.
-Domnule Cici, pune lacătul. Afară ai să vezi că situaţia soţiei s'a schimbat, pe
dumneata
te aşteaptă serviciul şi nimeni nu va întreba unde aţi fost şi ce aţi făcut.
-Nu am nici un fel de încrdere, atâta timp cât am văzut ce am văzut ,şi mă
cutremur, cum a
fost posibil să se facă aşa ceva.
-Mergi şi aşteaptă cu încredere, zilele fiind numărate, până când te vei convinge
că vei fi liniştit
acasă, în mijlocul familiei.
Necunoscutul s'a ridicat şi-a zis la revedere. I-am răspuns cu: Bună ziua.
Plutonierul Bărbuică m'a dus la celulă, unde eram aşteptat de ceilalţi colegi de
suferinţă. N'am
relatat nimic din discuţie, deşi erau oameni de bună credinţă. Reuşiseră să înfigă
pumnalul
neîncrederii.

Pe data de 29 Iulie am fost strigate 4 persoane cu bagajele. Am pornit în urma

gardianului
,care ne-a dus la poarta fortului. Un alt gardian ne-a luat şi ne-a condus într'o
cameră din dreapta,
unde am găsit alţi 15-20 deţinuţi, care în mare parte primiseră hainele civile.
Sigură devenea plecarea
din Jilava. în spre mine s'a îndreptat Ştefănescu Lazăr, cel care făcuse atâta rău,
adusese în închisoare
peste o sută de oameni şi devenise omul administraţiei în timpul reeducării:
Dragă Cici, suntem liberi.
Am devenit roşu şi i-am spus în auzul tuturor: "Bine, netrebnicule, tu vorbeşti de
libertate, tu
care ai făcut atâta rău şi ai devenit un turnător în reeducarea de la "lorzi"? Cum
mai ai curajul să
mai stai în mijlocul oamenilor? Locul tău este'n colţul infamiei"şi i-am arătat cu
degetul, direcţia .
S'a retras şi acolo a rămas încă vreo 2 ore, până când a venit ofiţerul politic şi 1-a
dus la o ma-
Şină mică. N'au avut curajul să-I lase în camion, în mijlocul celorlalţi, în drumul
spre necunoscut.
După amiază, pe la orele 3, am fost chemaţi să iscălim un stat de plată. Am
primit 65 de lei,
contravaloarea muncii de la lădiţe. Alţii din provincie, primeau şi bilete până la
domiciliu.

La o altă masă, s'a trecut la alte iscălituri. Totul se făcea în aer liber, sub bolta de
zid a
fortului Jilava. De data aceasta asista ofiţerul politic Teleki. Care cum ieşea, i se
strângea mâna şi-i
spunea drum bun. întrebând ce se iscăleşte, unul mi-a spus că e o declaraţie că
nu vom spune unde
am fost.

Am ieşit din rând şi m'am adresat ofiţerului politic: Eu nu iscălesc! Mă duceţi

înapoi
.fiindcă n'am cerut să ies şi mai ales condiţionat, după ce nu mi-aţi spus de ce am
stat în
închisoare. Toţi s'au oprit pe loc. Ofiţerul, puţin încurcat, a început să zâmbească.
"Este o hârtie
pe care e bine s'o iscăleşti," mi-a zis.
-Din contră, am să spun peste tot, unde am fost şi ce am văzut. De ce vă este
ruşine
de ce aţi făcut? Mai bine aţi vedea că trimiteţi în lumea liberă oameni în halul
acesta. Uitaţi-
vă la Wilişor, nu mai are nici tur la pantaloni...
-Ia întoarce-te Wili...şi când a făcut stânga'npre-jur, Teleki a rămas cu ochii
holbaţi. A
chemat un gradat şi i-a spus să-1 ducă la magazie şi să-i dea nişte haine bune,
civile. Desigur , erau
destule, din bagajele morţilor Jilavelor româneşti.
-Şi'n timp ce prietenul pleca să se schimbe, mi s'a întins biletul de eliberare şi am
completat un camion de vreo 40 -eliberaţi -, care am fost transportaţi la capătul
tramvaiului din
comuna Jilava, unde am fost aruncaţi în marea groapă a suferinţei româneşti.
Deoarece n'am iscălit nici un fel de angajament, nici în închisori, nici după aceea,
acum pot
să spun şi'n lumea liberă ce-am văzut, ce-am auzit şi ce-am constatat prin
infernul comunist, ca
mărturie pentru "învierea Neamului românesc".

O SIMPLĂ ŞI DISCRETA ÎNCERCARE DE "EMANCIPARE"

In perfida ei politică de subjugare a "surorilor mai mici", Uniunea Sovietică
încearcă pe de o
parte agitarea integrării în uniunea economică şi agricolă preconizată de Valev şi
în acelaşii timp
împinge pe Unguri să se agite pentru şi mai mari drepturi minorităţilor, mai mari
decât cele ale
autohtonilor.

Comuniştii români s'au făcut că deschid problema Basarabiei, publicând o carte a

lui Marx,
în care se condamna anexiunea ţaristă.
In aceste "însemnări despre Români", Marx scria: "...în aceeaşi vreme, în timp ce
Românii
manifestau atâta recunoştinţă oarbă, ţarul la Tilsit reclama teritoriul lor...Tratatul
din 25 Mai
1812. Poarta renunţa la Basarabia. Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea,
pentru că Poarta
otomană n'a fost niciodată suverană asupra Ţărilor române. Poarta însăşi
recunoscuse acest
lucru, când la Carlowitz, presată de Poloni să le cedeze Mol-do-Vlahia, ea
răspunse că nu are dreptul
de a face vreo concesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât
un drept de
suzeranitate."

Tot în broşura publicată este subliniată şi situaţia Românilor de dincolo de

Carpaţi:
"Maghiarii erau stăpâni cruzi, supunând pe ţărani la cele mai grele corvezi, în
1784, un ţăran,
cioban, în comitatul Zarandu-lui, anume Horea, plănuieşte eliberarea neamului
său..."
Mai departe, vorbind de ocupaţia rusească din 1828, spune:
"...Au avut loc excese groaznice. Contribuţii de tot felul de produse, furaje,
vite, corvezi,
hoţii, omoruri, etc. Bărbaţi şi femei au fost înhămaţi la care cu vizitii cazaci, care
nu-şi cruţau
nici bâta, nici vârful lăncii lor. Peste 30.000 de Români fură smulşi de la munca
câmpului
pentru a servi ca animale de muncă. Cei mai fericiţi fugiră în munţi, unde singura
lor hrană
era scoarţa de copac. Guvernul rus răspunse la proteste: "Nu interesează
să ştim cine face
lucrul, oamenii sau animalele, numai ordinele să fie executate." Haosul şi jaful
aduseră
foametea, ciuma, etc. Din momentul intrării în Principate, Ruşii puseră
mâna pe
administraţia ţării (pag. 117)..."Numai câţiva făcură act de curaj. I. Văcărescu, de
pildă, cel mai
tânăr dintre boieri, protestă contra acestui fel de adunare naţională. Fu imediat
dat pe mâna
judecătorilor militari. Kiselev îl surghiuni din Bucureşti. Dintre boierii bătrâni se
asociară la
protestul lui Văcă-rescu: Banul C. Bălăceanu, logofătul Câmpineanu, banul
Văcărescu şi
vornicul Crisoscoleu Buzoianu; toţi muriră "din întâmplare", în aceaşi
săptămână, înainte de
închiderea Obşteştii Adunări." (pag.118)....

"In Ţara românească, ţăranii au protestat împotriva Regulamentului: soldaţii ruşi,

trimişi
în sate, au dovedit cu focuri de armă blândeţea Regulamentului... In Moldova,
nemulţumirea a
luat caracter de răscoală ţărănească: reprimarea a fost mai cruntă: sângele
inundă brazdele de care
era înlănţuit ţăranul." (pag.140)...

"In palatele nobililor sau boierilor români, luxul oriental se îmbină cu rafinamentul
occidental.
Dar masa poporului e cufundată într'o mizerie abjectă...Aceste provincii s'au
veştejit la umbra
protecţiei ruse...O mare parte a populaţiei rămânea într'o stare de serbie
absolută...A fi suspectat
de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice.
Senilitatea faţă de
interesele Rusiei era un titlu de promovare... De la domn şi până la cel mai
modest funcţionar,
toţi ştiau că slujba lor era la bunul plac al consulului rus" (pag.175).. Această
publicaţie se
făcea cu acoperirea Chinei care intrase'n conflict cu Rusia. Pe data de 13 Iulie
1964, în ziarul
"Asahi Evening New. Tokyo" a apărut un interviu acordat unui grup de
simpatizanţi japonezi, de
către Mao şi în care spune:

"Conform acordurilor de la Yalta, URSS, sub pretextul garantării independenţei

Mongoliei, a
trecut această ţară sub dominaţia sa. Ruşii şi-au însuşit o parte din România.
Detaşând o parte din
Germania de Est, au gonit locuitorii în Vest. După ce au rupt o bucată din
Polonia, au încorporat-
o la Rusia, pentru a da Poloniei în compensaţie o parte din Germania de Est.
Finlanda a suferit
acelaşii tratament..."

In aceste condiţiuni, ofiţerii politici sau "cadrele" care discutau cu noi făceau pe
naţionaliştii
şi anti-sovieticii.
Afară era moda independenţei. Activiştii şi slugile Moscovei au început să
vorbească în
întrunirile cu "activul de partid lărgit" din ministere, despre modul barbar în care
ne-au exploatat
sovieticii.

Călăul, Gheorghiu-Dej, spunea: "Am plătit chirie 3.000 dolari pentru fiecare utilaj
sovietic
de la "canal". Un alt colaboraţionist şi călău al muncitorilor, Gheor-ghe Apostol,
declara: "Ni
s'au furnizat porţi la ecluze care nu corespundeau pentru Canalul Dunărea-Marea
Neagră."

Alexandru Moghioroş, în faţa activului de la Gostat, povestea ce le-a spus

"tătucu"
Stalin pe data de 7 Noiembrie 1947:
"Acum trebuie să construiţi Canalul, care să fie mormântul reacţiunii. După aceea
să distrugeţi
pe intelectuali." Noi mai pe şoptite am adăugat că, nouă Românilor., ne trebuiesc
25 de ani ca să
formăm alţi ingineri şi specialişti, la care Stalin auzind, a ripostat: "Luaţi exemplul
Rusiei."

Şi l-au luat şi aplicat poate cu mai mare randament. Prin închisorile şi lagărele de
exterminare trecuse peste 10% din populaţia ţării. După ce vânduseră şi
exploataseră ţara,
transformând-o într'o groapă comună, acum făceau pe curajoşii. Şi pe noi
continuau să ne
îngenunche în închisori, să ne batjocorească, lăsând impresia că tot ce fac e din
"profund
umanitarism comunist", pe care căutau să-1 aplice.

ROATA ROBILOR
- Unde lucraţi în fabrică?, îl întreb pe proaspătul meu coleg de celulă.
-La roata robilor, către fundul curţii, aproape de atelierul de tâmplărie uşoară, îmi
răspunse
acesta.
Văzând însă nedumerirea din ochii mei, el mă invită, atunci când voi reuşi să mă
strecor de
ochii gardianului, să-i fac o vizită.
Noul meu coleg de celulă Ş. C, fusese în diplomaţie la Istambul, cum îi plăcea lui
să spună.
Având 1,90 m. înălţime şi fiind totodată foarte slăbit, suporta groaznic de greu
regimul de
închisoare şi de aceea simţeam o bucurie aproape copilărească atunci când
reuşeam să-i ofer ceva.

Era într'o zi pe la sfârşitul lui Mai 1952, când, cu o bucată de pâine şi o coaje de
turtoi,
înghesuite sub zeghe, mă furişam prin spatele unor stive de scânduri, apoi după
nişte movile de
fiare şi iată-mă în faţa aşa zisei "roata robilor".

In pământ era fixat un schelet metalic care se termina cam la 1,30 m. de

suprafaţa solului cu
o roată orizontală, care avea diametrul prelungit cu două braţe , în ambele
sensuri, lungi de circa
2,50 m., fiecare, rotindu-se pe un ax într'un dispozitiv se introduceau bucăţi de
fier de formă
paralelipipedică, de o anumită lungime şi care trebuiau transformate în şine
pentru roţi de
căruţe. Totul se făcea la rece şi operaţia se efectua manual prin împingerea în
acelaşi sens, de către
doi deţinuţi, a celor două braţe ce prelungeau diametrul roţii.
In faţa mea, imediat am avut imaginea a doi con-damnaţi pe viaţă să tragă la
galere. Colegul
meu de celulă mi-a prezentat în termeni amabili pe tovarăşul lui de muncă şi 1-a
rugat pe acesta
să-mi istorisească fragmente din viaţa lui şi să-mi relateze de asemenea visul din
noaptea
precedentă, în care i s'a arătat mama lui decedată cu mulţi ani în urmă.

Numele meu este Dreser, a început acesta. Sunt de loc din Sighetul Marmaţiei.
Pe tata
nu-1 ţin minte, iar mama m'a părăsit când eram încă un copil. Nimic nu ştiu să fi
avut pe
lume mai scump decât pe mama, iar când ea a murit, am fost disperat. Deşi
moartă, ea îmi
apărea în vis în momentele cele mai grele din viaţa mea. Astfel prin 1941, într'o
noapte, pe
când dormeam, mama mi-a apărut tare înspăimântată şi cu ochii ieşiţi din orbite
striga la mine:
"Fugi, fugi repede unde vei vedea cu ochii, dar fugi repede tare!"

Ingrozit am sărit drept în picioare şi-am început să umblu bezmetic prin

întunericul
din odaie, neştiind pe ce să pun mâna mai întâi: în acelaşi timp se auzeau bătăi
puternice în uşă.
Era poliţia maghiară. Ştiţi, atunci Ardealul de Nord era ocupat de Unguri. M'au
ridicat cu ce
aveam pe mine şi cu o valiză de schimburi şi m'au trimis în lagărul de la
Auschwitz.

Câteva clipe ochii vorbitorului căpătară, parcă, nuanţe diferite şi pe gene i se

prelinseră
câteva lacrimi. Vezi, aici am greşit eu, iar Dumnezeu mi-a plătit.
Şi privirile lui, prin faţa cărora a trecut parcă un nor, se întunecară şi subit, hohote
de plâns
îi cutremurară toată fiinţa. După un timp a continuat:
"Eu am fost un om fricos şi totdeauna m'am temut de moarte. La Auschwitz
măturam
prin curte, pe coridor, trăgeam cu urechea pe la uşi. în felul acesta trăiam mai
bine şi speram să
scap cu viaţă. Vedeam cum fraţii mei merg la pieire. Ani de zile am reuşit să mă
strecor.
Frontul se întorsese, se apropia tot mai mult, auzeam zgomotul ghiulelelor de
tun, de
mitraliere, de arme.

Era în luna Aprilie 1945, când, într'o seară, mi-a venit şi mie rândul. Am fost dus
şi eu
într'o cameră de unde nu se mai întorcea nimeni şi pe care noi o numisem
"camera morţii".
Bărbaţi şi femei eram înghesuiţi, unul în altul, fără posibilitatea de a ne mişca şi
aşteptam sfârşitul.
Era groaznic.
Mâinile lui Dreser, care erau proptite pe mânerul roţii, au început să tremure.

Pe la miezul nopţii, continuă el, toropit de oboseala la care se adăuga şi lipsa de

aer, am
aţipit doar câteva minute. In vis mi-a apărut mama, care mi-a spus să fim linştiţi,
că vom scăpa
cu toţii. M'am trezit şi am început să strig cât mă ţinea gura: Scăpăm, scăpăm,
acum mi-a spus
mama. Am fost însă luat în râs şi am trecut în faţa colegilor mei de suferinţă drept
nebun.

Se făcea ziuă, după aprecierea noastră. Lipsa de aer era din ce în ce mai mare.
Pe
culoare nu se auzea nici un zgomot, tăcere deplină. Timpul trecea iar setea ne
chinuia şi ea. Eram
epuizaţi şi amorţiţi de căldura care ne sufoca. Deodată, de pe culoare veneau
zgomote deosebite.
Uşile se deschideau la rând, lucru neobişnuit. Deodată s'a deschis şi a noastră,
iar în cadrul ei au
apărut ostaşi americani. Slavă Domnului, eram salvaţi. Mama îşi făcuse datoria.

Ştiindu-mă vinovat, m'am strecurat pe coridoare, prin curţi şi am ieşit din lagăr,în
oraş. Am
părăsit localitatea şi am mers departe, cât mai departe. Am colindat Germania,
Austria, Cehoslovacia
şi târziu, în toamnă, treceam graniţa României şi cu un tren, într'o noapte, iată-
mă la capătul
drumului, în Sighetul meu. Credeam că Evreii m'or fi uitat.

Ţi-ai găsit ! Cum am ajuns, au aflat şi au pus mâna pe mine şi iată-mă aici, la
Aiud,
împingând la "roata robilor". Şi privirile lui Dreser din nou se întunecară.
îmi merit soarta, continuă el. Cine o mai face ca mine, ca mine să păţească.
Acum chiar dacă
m'ar tăia bucăţi, n'aş mai face ce am făcut!

Astă noapte mi-a apărut din nou mama în vis. Se făcea că a intrat chiar la mine
în celulă
şi mi-a zis: "Lasă dragul mamii, că vei scăpa de orice necaz, în ziua de 16
Septembrie. Te
eliberezi."
A zis mama asta şi a plecat. Am sărit din somn, am trezit tovarăşii mei de celulă
şi le-
am spus şi lor vestea cea mare.
Ce mi's trei luni şi jumătate? Mama nu m'a minţit niciodată!
Povestitorul şi-a terminat istorioara şi'n ochii lui era atâta lumină şi atâta
siguranţă, că mă
uimeau.

La plecare el mi-a spus: "Să nu uiţi, trei luni şi jumătate", şi pentru a se face mai
explicit a
ridicat mâna stângă'n sus ţinând deschise primele trei degete, iar un al patrulea
deget îl
împungea pe la jumătate, cu arătătorul mâinii drepte.
Din timp în timp, când ne mai întâlneam, el îmi arăta mai întâi trei degete, apoi
două, apoi
unul...

Intre timp, Dreser, care suferea cu inima, încă de la Auschwitz, acuza dureri mai
accentuate ca de obicei, iar medicul nostru i-a recomandat să înceteze de a mai
lucra, la care el a
răspuns că acuma,când mai are aşa de puţin până la eliberare, va suporta cum
va putea acest
mic interval ce i-a mai rămas.

Intâmplarea a făcut ca pe 16 Septembrie, la orele 14, ieşind din schimb să merg

cu el spre
celular.
"Ei, domnule Dreser, suntem pe 16 Septembrie?" i-am zis eu.
"Mai sunt mai puţin de 10 ore până se termină ziua", mi-a răspuns şi ochii îi
străluceau de
o mare bucurie.

Eu stăm la celula 78 pe latura de Est, din celular, ultima de la parter, iar el locuia
la etajul I, la
celula 137, prima de pe aripa dreaptă orientată spre Vest, deci în faţa mea. Cum
etajele erau
despărţite prin plasă de sârmă şi nu prin plafon, ne puteam vedea. Prin faţa
celulelor trecea o
punte din lemn, cam de 1 m. lăţime. Clădirea temniţei, dispusă în formă de "T",
cu parter şi
3 etaje, era în aşa fel construită ca la nevoie să poată fi supravegheată de un
singur gardian,
care se plasa la parter.

Am rămas în faţa uşii, urmărindu-1 cu privirea până la intrarea lui în celulă,

înainte de a
deschide uşa celulei, s'a oprit şi, aplecându-se peste balustradă, mi-a strigat:
"Nici măcar zece ore, auzi?", şi ochii lui aveau o strălucire nefirească.

Locuia cu încă trei deţinuţi ,care lucrau la secţia fierărie, în timp ce eu mă

chinuiam la
tâmplărie. Celor 3 le voi da deocamdată doar iniţialele: I. V. din judeţul Muscel, I.
S. din
Bucureşti şi D. O. din Bucovina.

La închidere, când se făcea numărul, am auzit pe unul dintre cei trei, ale căror
iniţiale
le-am dat mai sus, comunicând ofiţerului de serviri, care supraveghea darea şi
luarea în primire a
robilor: bolnav...inimă... doctor...moare, la care replica clară a ofiţerului:
"Lasă-1 să moară, dă-l..."şi urmă o înjurătură de mamă.

După vreo două ore se repetară bătăile în uşă, tot la celula 137, dar n'am mai
înţeles ce s'a
discutat. Deşi eram obosit şi destul de slăbit, nu puteam adormi. Către orele 23,
doar la câteva
minute după ce aţipisem, am auzit nişte bătăi disperate în uşa aceleiaşi celule.
Am sărit din somn
şi cu ambele mâini mi-am cuprins partea stângă a pieptului, căci inima-mi bătea
cu putere şi
m'am apropait de uşă.

Se alerga pe puntea de lemn de la etajul I. Tropote de cizme. S'a deschis o uşă

şi vocea
gardianului a tunat: "Ce bă, ce baţi în miezul nopţii?..." şi a urmat o înjurătură, tot
de mamă.
"A murit", fu răspunsul care venea din interiorul celulei.
"Cine bă, cine?"
"Dreser, si de acum nu mai are nevoie nici de doctor, nici de medicamentele pe
care i le-aţi
refuzat." Era mai puţin de o ora pînă la expirarea termenului. Dreser se elibera de
suferinţe ţi mergea
sa-şi întîlnească mama, pe care atăt de mult o iubise.

O apasare adincă imi cuprinse sufletul, care treptat, se sternu peste celulă,
celular, peste
întreaga temniţă.
Dreser se eliberase în termen de la închisoarea de la Aiud.
Grigore Caraza

*
GHERLA IN REEDUCARE
Povestea condiţionalului pentru cei care nu depăşesc norma'n fabrică, de mult nu
mai era
luată în serios, nici chiar de turnători...

O altă metodă, mai ingenioasă, aceea a devotamentului şi recunoştinţei în faţa

regimului
comunist, se flutura ca o rază de speranţă de către oamenii admistraţiei. Aproape
4 ani s'au
zdruncinat nervii multora în această atmosferă plină de perfidie, când cu cluburi
culturale,
ziare, cărţi cu profil comunist, când cu discursuri, demascări sau autodemascaţi.

Promisiuni vagi, în schimb presiuni din ce în ce mai dure.

In plină atmosferă de reeducare, a sosit la Gherla un grup de deţinuţi condamnaţi
pentru
înaltă trădare, printre care se găseau episcopii Iuliu Hirţea, Ion Drago-mir,
Alexandru Todea,
Iosef Schubert, Ioan Cherteş, ş. a.

"Ofiţerul" politic Domocoş, fiara care a terorizat Gherla ani de zile, a încercat să-i
facă să
vorbească pe înaliţii Prelaţi, dar n'a reuşit să obţină ceeace urmărea. Unii dintre
ei au fost
pedepsiţi, laizolare'n lanţuri. Printre ei se găseau Iosef Schubert, Leon Crăciun şi
Jerome Menges.
Totul era în zadar.
Episcopul Iuliu Hirţea fiind somat, fiind obligat de şeful de cameră să-şi
definească
poziţia, i-a afirmat celui ce i-a cerut acest lucru: "Domnule, du-te la acela care te-
a trimis şi
spune-i că voi vorbi, că voi fi răspunzător de ceeace voi spune, dar nu voi fi
răspunzător de
faptul c'am fost forţat să vorbesc." După această confruntare, nici unui
episcop nu i s'a
mai cerut să ia poziţie faţă de reeducare.

Politica de îngenunchiere a deţinuţilor politici a continuat. Ca peste tot, s'au găsit

unii care să facă jocul administraţiei, căutând să "convingă" ,pe colegii lor, că nu
mai există
altă cale de ieşire din închisoare, decât abdicarea de la orice vis.
Printre aceste unelte s'au numărat: Dens, Luca, Ion Puiu, Sorin Popa...
"Oameni" de la care nu te-ai fi aşteptat niciodată să se plece, recunoşteau
regimul
învingător,îşi reclamau cloegii care se opuneau şi căutau să profite de mâna
întinsă, plină de sânge, a
comuniştilor.

In faţa acestei situaţii, un grup de deţinuţi au creeat o organizaţie denumită

"Prietenia Albă",
prin care urmăreau să trezească demnitatea în cei ce şovăiau şi să strângă
rândurile în faţa
metodelor de desbinare folosite de comunişti. Un alt scop al acestei organizaţii
era de a
continua legăturile şi după eliberare, pentru a se putea ajunge la o solidaritate,
din ce în ce mai
numeroasă şi puternică împotriva opresiunii.

Iniţiatorul a fost avocatul Mac Constantinescu, din Iaşi, stabilit la Turnu Severin.
Din
organizaţie au făcut parte mai mulţi tineri, printre care se găsea Vladi-mir
Boutmy, condamnat la
muncă silnică pe viaţă. Fiind descoperită prin trădare, o parte din membrii
organizaţiei au fost
judecaţi în închisoare, în faţa deţinuţilor. De sigur era o încercare de intimidare,
dar fără rezultat,
deoarece la câteva săptămâni au fost eliberaţi.

In timpul acestei reeducări s'au produs scene penibile, demascări şi auto-

demascări, care
depăşeau gândirea normală a unui om. Era o situaţie identică celei de la Aiud,
Jilava, sau
Botoşani.

Discursurile isterice, cu vocea piţigăiată, ţinute de un anume Sorin Popa, au fost

reconstituite de Vla-dimir Boutmy şi confirmate de cei ce-au trecut prin Gherla.
Iată un
fragment de "discurs", ţinut de un pretins deţinut politic:
"Domnule comandant, permiteţi-ne să vă sărutăm mâna întinsă, să strigăm din
tot sufletul,
trăiască domnul Gheorghiu-Dej, care ne-a arătat calea cea dreaptă, ne-a dat
posibilitatea să
devenim oameni cinstiţi, să slujim regimul comunist.

Noi, unii dintre cei convinşi de realizările regimului, înfierăm atitudinea acestor
bandiţi (adică
colegii lor deţinuţi), ce rămân orbi la ce văd şi pe care nu-i recunoaştem ca
făcând parte dintre cei ce
mergem să ne închinăm partidului şi să sărutăm mâna'ntinsă...Ei sunt unicii
responsabili ai
menţinerii detenţiunii din România... ...în timp ce clasa muncitoare îşi ia
mâncarea de la gură ca
să ne hrănească pe noi, care am rămas nişte trântori şi unelte ale imperialiştilor
americani.
Conducerea se poartă prea blând cu ei, în loc să le scoată ochii, ca să nu-i mai
vadă pe americani...

Domnule comandant, eu Sorin Popa, care m'am convins de mărinimia conducerii

de stat, înfierez
atitudinea duşmănoasă a acestor bandiţi şi vă rog să-mi daţi voie să strig din
toată inima:
"Trăiască tovarăşul Gheorghiu-Dej, iubitul conducător al ţării." Deţinuţii ascultau
muţi de scârbă.

In această atmosferă de zisă reeducare s'a trăit doi ani de zile, în toate
închisorile. Aşa au
vorbit şi scris mulţi de alde Sorin, Radu, Ion J. Petre, Vasile....Nimeni nu a primit
vreo palmă,
nimeni nu a fost drogat. Cei ce-au făcut-o, şi acum şi după 1946, au făcut-o din
interes personal,
încercând să calce peste cadavre pentru a se elibera. Au făcut pact cu
comunismul, cu
satana, spre ruşinea lor şi a urmaşilor. Numai cei care au trecut cu fruntea sus
prin acele încercări
îşi dau seama de miselia actelor săvârşite de aceştia, acte ce sunt calificate de
trădare.

AIUD - UN MARTOR OCULAR DESPRE ULTIMA FAZĂ A REEDUCĂRII

Grigore Caraza scoate la iveală scene zguduitoare: "în toamna lui 1962, Zarca a
fost populată cu
circa 250-260 deţinuţi care au refuzat reeducarea. Cele 60 de celule din cele
două nivele erau pline.
Supliciile la care am fost supuşi au subţiat treptat, treptat rândurile, oamenii
capitulând şi trecând de partea
reeducaţilor, al căror număr creştea zi de zi.
In perioada 1960-62 reeducarea a păstrat proporţii mai moderate. Se cerea
exces de muncă şi devotament
din partea noastră faţă de administraţie, urmărind să ne convingă de realizările
regimului şi înţelegerea pe
care acesta o manifestă faţă de noi, în cazul când renunţăm la ce-am iubit, la
dragostea de neam şi dreptate
pentru fraţii români subjugaţi. Prin 1961 am reuşit să aflăm că unii fuseseră duşi
la Bucureşti unde au
dat o mână de ajutor securităţii în procesele înscenate după 1958.

Dar acum, în 1962, după venirea lotului Puiu Atanasiu,de la care aflam cu greu
câteva lucruri despre apariţia
lui N. Petraşcu, Dumitru Groza şi alţii ca martori ai acuzării, acum în Aiud se
schimba tactica. Acum a
început furia. Oamenii "de vârf", cei cu un crez nezdruncinat, pe care-1
prezentaseră ani de zile ca un adevăr in-
discutabil şi permanent, au fost duşi în celular. In locul lor trebuiau aduşi cei ce
spuneau un categoric "Nu" re-
educării. Un lucru inexplicabil s'a petrecut pentru mine. Oameni care
executaseră 10-15, unii chiar peste 20 de
ani de temniţă îngrozitoare, oameni care s'au jertfit pentru un ideal, oameni care
mai presus de orice au pus
Patria şi binele neamului românesc, au îngenunchiat în faţa minciunii, în faţa
diavolului care a pervertit su-
fletul omenesc.

In acest cataclism s'au dărâmat munţi, au căzut păduri seculare, s'a prăbuşit
"Negoiul şi Caraimanul",
"Omul şi Moldoveanul", rămânând doar unul singur, Prinţ şi la propiru şi la figurat,
pe care în sinea mea I-am nu-
mit "Bătrânul Ceahlău, Ceahlău de cremene". Odată cu el au rezistat prăpădului
mici şi modeste stânci nean-
trenate de grohotiş spre valea plângerii neamului nostru. Brazii şi brăduleţii
scuturaţi de furtună n'au putut
fi smulşi din rădăcini.

Ce s'a întâmplat şi cum a fost posibil, au fost întrebări ce m'au frământat timp
îndelungat. Am ajuns la
concluzia că au rezistat numai aceia care au fost decişi să moară, decât să-şi
vândă sufletul şi să
părăsească o poziţie pe care se aflau, convinşi fiind că este cea mai bună.

Pentru înfrângerea rezistenţei celor din Zarca, s'a făcut o izloare completă între
fabrică, secţii,
celular şi aceasta.

La secţia 1, în aripa dinspre fabrică, s'a amenajat o izolare cu circa 20 celule cu

ciment pe jos, iar pereţii
tencuiţi cu un grund amestecat cu sare, pentru a ţine permanentă umezeală.
Ferestrele au fost ţintuite în cuie. Din
perete se lăsa un fel de pat din plăci aglomerate, manevrat de pe coridor, numai
între orele 22 şi 5 dimineaţa, în
celulă nu era sobă şi se găsea numai o tinetă pentru necesităţi pe care nu aveai
voie să stai. Timp de 17 ore
trebuia să rămâi în picioare. Cei pedepsiţi aici, primeau drept mâncare în fiecare
seară, o cană cu apă sărată şi la
trei zile o masă^care era o zeamă lungă. Ca îmbrăcăminte aveai voie la o zeghie,
pantalon, bocanci (de obicei
amândoi pe acelaşi picior), o cămaşe şi indispensabili. Toată această
îmbrăcăminte era numai zdrenţe, iar
pătura pe care o primeai seara, la culcare, pe lângă faptul că de obicei era
jumătate tăiată ori pe lung, ori pe
lat, trebuia să-ţi servească şi ca saltea şi caînvelitoare. Când erai scos din Zarcă
şi dus fie la izolare, sau în altă
parte, ţi se arunca pe cap pătura şi pe drum loviturile, îmbrânciturile şi înjurăturile
curgeau cu duiumul, în
celulă eram observaţi permanent de miliţieni care, din 2-3 minute,
deschideau "spionul"(fierăstruica).

Miliţienii cei mai diabolici fuseseră daţi să ne supravegheze în Zarcă şi dintre ei

nu pot fi uitaţi niciodată:
Barabaş, Ardeleanu, Marcu Vasile II, Moldoveanu Pavel, Popa, (plutonierul major
ajuns ofiţer), Stan, Szabo,
Sas Pamfil, Sturza,Lazăr...

Motivele pentru trimis la izolare erau la discreţia gardienilor, care trebuiau să ne

terorizeze tot timpul.
Simplul motiv că atingeai patul cu mâna, se solda cu 5, 7, 10 zile de izolare.
Eram bolnav de T. B. C. şi aveam dese hemoptizii, în aceste condiţii, din cele
100 zile, din iarna 1963-
64, am stat 60 de zile la izolare.
In aceste condiţii de izolare era greu de rezistat şi mă întreb mereu cum am
reuşit să scap de
acolo. Şi totuşi am scăpat, deşi unora nu le pare bine.

Ajuns în izolare, încă de la uşa parcă CINEVA mă lua în primire. îmi purta paşii
obosiţi timp de 17
ore, în fiecare zi şi mă spijinea când, extenuat, rămâneam în picioare, în mijlocul
celulei, deoarece nu
aveai voie să te rezemi de ceva, mă acoperea pentru a-mi da căldură şi probabil
îmi potolea foamea şi
setea, deoarece nu am fost încercat de aceste senzaţii, în acest timp.

Acelei PUTERI care m'a ajutat să parcurg acea întunecată perioadă, precum şi
întreaga noapte de bez-
nă din cei 21 de ani petrecuţi în iadul comunist, acelei PUTERI îi sunt dator până
dincolo de mormânt.
In timp ce noi ne zbăteam în aceste condiţii, celor circa 250 de deţinuţi politici, la
Clubul reeducării, le
vorbeau fostele vârfuri. Administraţia închisorii decisese să ne ducă şi pe noi să
ascultăm glasul "sirenelor
vrăjitoare". Fără să discutăm între noi, căci legătura cu celelalte celule devenise
foarte grea şi riscantă, am
refuzat această invitaţie. Atunci gardienii ne-au forţat, lovindu-ne şi scoţându-ne
în brânci. Dar noi continuam
să ne ţinem de paturile de fier şi de uşorul uşii. Atunci ne-au aşezat difuzoare pe
coridor şi ne deschideau
vizeta, obligându-ne să ascultăm.

Zadarnic! Noi înfundam vizeta cu pătura de pe pat.

Şi totuşi datorită supliciilor la care am fost supuşi, rândurile noastre s'au subţiat.
Capitulările au în-
ceput. Unii au trecut în rândul reeducaţilor, care era mult prea mare.
Printre cei care au contribuit la breşa din rândul rezistenţilor şi smulgerea şi
aruncarea în mocirla clubului,
a fost teologul Valeriu Anania.

Cei din Zarcă am fost scoşi spre mijlocul lunii Iunie şi apoi în Iulie, când ne-a
vorbit Valeriu Anania,
asistat de călăul colonel Crăciun, însoţit de toată banda lui de torţionari. Anania,
care avea darul vorbirii, se
adresa sentimentului din epavele ce le avea în faţă, căutând să ne înfrângă
rezistenţa:
"Auzi tu, frate, tată sau bunic din Zarcă. Acasă cu mâna straşină la ochi, în prag,
vă aşteaptă o
soră, un frate, un nepot, soţia sau o mamă îmbătrânită, cu ochii secaţi de lacrimi.
O vorbă bună, un cuvânt, o
şoaptă, frate drag, ce zici?"
Şi de fiecare dată rupea dintre noi 4-5 sau 6 fraţi de suferinţă.
Aşa s'a întâmplat că la începutul lunii Iulie a smuls chiar de lângă mine pe Jean
Aristide, cu care parcurse-
sem doi ani de Zarcă, plus alţi doi de domiciliu forţat. Prietenul meu a început să
tremure şi mi-a zis:
"Grigore, iartă-mă! Nu mai pot!"
Degeaba i-am cuprins mâinile apucate parcă de friguri, zadarnic l-am strâns în
braţe. Şi s'a dovedit că ne
mai despărţeau doar trei săptămâni, de eliberare.
Simţeam că se apropie sfârşitul . Zilnic plecau câte 50-60-70-...sau poate chiar
sute.

Pe data de 29 Iulie 1964, în curtea mărginită de Secţie şi Fabrică, s'au aranjat în

grabă sute de bănci, iar
în faţă, spre birourile administraţiei, s'a amenajat o mică tribună unde a luat loc
colonelul Crăciun, înconju-
rat de 7-8 ofiţeri străini cu grad de colonei, procurori de la Bucureşti, trimişi pentru
o ultimă încercare de
îngenunchiere a celor din Zarcă. în jurul lor se mai găseau ofiţerii şi în special, cei
politici, ai Aiudului.
Pe băncile din faţă am luat loc cei câţiva zeci rămaşi în Zarcă, iar în spate, circa
1000 de deţinuţi reeducaţi,
care nu se eliberaseră încă. Turnătorii şi alte unelte ale administraţiei nu se
eliberaseră, în mare parte.

Colonelul Crăciun şi-a început vorbirea:

"Dragi tovarăşi, vă spun tovarăşi, fiindcă din momentul de faţă toţi sunteţi liberi,
redaţi societăţii
socialiste multilateral dezvoltate.
Urmează, în câteva zile, după cum vom reuşi să vă încărcăm în trenuri, să plece
chiar şi utlimul dintre
dumneavoastră.
Ţara şi partidul are încredere în dumneavoastră şi clasa muncitoare vă primeşte
în mijlocul ei, pentru ca
împreună să construim noile obiective.
Cei din Zarcă, care plecaţi nereeducaţi, aţi învins!

In acel moment s'a întâmplat ceva cu totul neaşteptat. Oamenii ce se aflau în

spatele nostru şi pe late-
rale, ca la o comandă au sărit peste bănci şi deodată ne-am simţit îmbrăţişaţi,
cuprinşi de mâini, de cunos-
cuţi, prieteni sau de deţinuţi pe care nu-i văzusem niciodată. "Aţi învins, bravo",
spuneau cu toţii. Dintre miile
de reeducaţi din Aiud, doar o mică parte făcuseră rău. Ceilalţi erau nişte biete
victime, care nu mai putuseră
rezista presiunilor de ani în şir şi acceptaseră doar să renunţe la crezul lor. Nu
aruncaseră cu noroi în alţii
pentru a se dezvinovăţi şi a distruge credinţa în tine însuţi. Mi-au dat lacrimile.

Colonelul Crăciun îngălbenise, iar 'întreg statul major" amuţise. Colonelul

Crăciun, dregându-şi vocea, a
continuat:
"Dar să nu creadă cei din Zarcă că nu vor mai trece prin Aiud."
Se lansase un svon printre deţinuţi, că celor din Zarcă li se vor întocmi, pe loc,
dosare şi vor fi
trecuţi la dreptul comun.

Zilele următoare am trecut din nou prin faţa unei comisii .compusă din 3 procurori
care ne spuneau să
alegem: trecerea la drept comun şi continuarea temniţei, sau o declaraţie de
desolidarizare şi eliberare. In
această ultimă încercare de îngenunchiere au mai căzut o bună parte.

Eu am cerut să mă întorc în Zarcă.

In seara de 1 August, în ultimul camion, părăseam Aiudul cu destinaţia Teiuş.
înaintea mea mai plecaseră
alte două camioane, unul la gara Aiud şi celălalt la Răz-boieni.
Până la Teiuş am avut alături pe prietenul meu Marin Dumitrescu, cu care
parcursesem perioada 62-
64 din Zarcă şi domiciliul forţat din 57-58. El mai avea la activul lui Piteştiul, de
unde scăpase cu maxilarul
stâng fracturat.

Ajunşi în gară, miliţienii ce ne-au însoţit, ne-au comunicat că avem tren peste 45
de minute şi,urându-ne
drum bun, ne-au întins mâna.
Brutele pozau acum îi. oameni. Cu mâna'ntinsă, Mailat, un ţigan odios, unul
dintre cei mai cruzi mili-
ţieni, se îndrepta spre noi.
L-am luat în braţe pe Marin şi i-am întors spatele.

In gară şi în tren am fost înconjuraţi de oameni simpli, care ne-au dat tot ce
aveau la îndemână: fructe,
ţigări, alimente, ziare, băutură...Omenia românească nu fusese distrusă în
închisoarea ce se numea
România.
Când sub priviri mi-a căzut un ziar, mi-am dat seama că nu mai puteam citi decât
titlurile scrise cu ma-
juscule.
In jur de 6 dimineaţa, coboram în Gara de Nord. Deodată am fost înconjuraţi de
7-8 persoane, bărbaţi
şi femei, întrebându-ne: "Veniţi din Aiud?"

Lumea din ce în ce se îngroşa în jurul nostru, cu fel de fel de întrebări. "Ce ştiţi de
cutare? dar de
cutare? Mai vin şi alţii, cu alte trenuri?"
Printre persoanele de care am fost întrebat, două muriseră în Aiud.
Puteam să le spun adevărul? Puteam să le spun că, după noi, nu mai vine
nimeni? Nu puteam să distrug
în ei şi ultima speranţă.

Şi acum am să încerc să reconstitui numele celor 56 de deţinuţi care au rezistat

şi ultimului asalt,
călcând în picioare şi sfidînd toate metodele folosite de a înjosi demnitatea
omului:
Atanasiu Puiu, fost prizonier la Mânăstârca, organizator al rezistenţei
prizonierilor,...Bej Teodor, preot
greco-catolic din Transilvania,...Bejan Dumitru, preot ortodox din Hârlău, fost
prizonier în Rusia,...Bolinti-
neanu,...Buzoianu,...Caraza Grigore, învăţător din comuna Poiana Teiului,...Călin
Aurel,...Ciolacu Nicolae,
ţăran macedonean din Dobrogea,...Dimcică Sima, macedonean din Dobrogea, se
eliberează pe brancardă, cu
însoţitor,...Dumitrescu Marin, student din Bucureşti,... Eremia, doctor,...Filip, preot
din Nordul Moldovei,...
Ghica Alexandru, prinţ, închis de la 24-01-1941, până la 30 August
1964,...Grebenea Ion, diacon,...Halmaghi
Ion, din Făgăraş, cetăţean american de origină română,...Ighişan Nicolae, doctor,
din Beba Veche, judeţul
Timiş,. ..Lungu Neagu, din Bucureşti,... Lungeanu Mi-hai, student în medicină,
călugăr la mănăstirea Vladi-
mireşti,...Lupu Nicolae (Lac), din Dibiu, fost primar în
Caransebeş,...Marineasa, din Făget-Severin,...Niculescu
Ilie,...Păunescu Nicolae,.„Popescu Ion(Nelu), din judeţul Dolj,...Popescu Wilhelm,
avocat din Târgovişte, fost
prizonier, unul dintre organizatorii rezistenţei din Rusia,... Raţiu
Eugen,...Roşulescu,...Stan Ion din Buzău,...Sta-
te Aurel, fost prizonier, un om deosebit care a înfruntat conducerea reeducării ;
până la urmă a fost omorît de
securitate, după eliberare,...Papacioc Anghel, preot din Techirghiol-
Dobrogea,...Teodorescu Eugen, din Constan-
ţa,...Tonea Ion, un om deosebit.din Prundul Bârgăului; tatăl lui a fost asasinat pe
data de 21 Septembrie 1939,...
Trâmbiţaşu Nicolae,...Varchin Constantin, din Transilvania,...Vorovenci Ion, din
Rucăr-Muscel.

Când aceste rânduri vor apărea sub privirile multora care au trecut prin această
perioadă de apocalips
din Aiud, poate vor spune: "Şi eu am fost acolo".

Imi cer iertare doar pentru aceia care într'adevăr au fost acolo şi ale căror nume
le-am uitat, dar
confruntat fiind cu anumite amănunte, îmi amintesc imediat. Nu-mi pot aminti
însă şi numele celor ce nu
au fost acolo, ci dincolo, şi care ar dori să apară în această carte, ca trecând prin
grupul rezistenţilor. Am
făcut această precizare pentru că - Morminte fără cruce - e o carte care , cu lux
de amănunte , redă veridicitatea
dramei româneşti, ce va trebui să fie cunoscută de generaţiile viitoare.

Dintre acei care astăzi sunt în "lumea liberă", nu am omis pe nimeni

dintre cei ce ar fi fost
"acolo" şi să fie mulţumiţi că nu le spun că au fost "dincolo" şi nici nu-i întreb de
ce au făcut-o.
Dacă totuşi va fi cineva care se crede nedreptăţit, s'o dovedească. Dar să nu
spună că în perioada 1962-
64 a fost şi el prin Zarcă, ci să spună că a rămas până în ultima clipă pe poziţie şi
n'a iscălit nici acea declara-
ţie pe care ei o socotesc "de formă" şi care îi "descalifică" .
Grigore Caraza
*
La această relatare demnă de un adevărat deţinut politic ce şi-a sacrificat viaţa
pentru dreptatea neamului
său, apărând demnitatea de om, aş adăuga că numărul zdrobitor de mare al
celor reeducaţi apasă greu pe umărul
acelor câteva zeci de plăieşi ce au reuşit să iasă cu fruntea sus din Cetatea
Aiudului, asediată de forţele întunericului.

AIUD - TABEL CU DEŢINUŢII PREZENŢI DUPĂ 1956 ÎN ÎNCHISOARE

Agapie (din Iaşi),...Albulescu,...Alexe, profesor din Iaşi,...Agarici, aviator, cu

fratele lui,...Alungulesei Mi-
hai, inginer,...Alupei,...Ambrozie,...Anisei Ştefan, învăţător din Botoşani,...Anton.
S. Anton,.. .Antonescu
Gil.,...Antal, doi fraţi, martorii lui Iehova (1970-77),... Anechiţei,...Alexandrescu
Constantin, profesor din Vâl-
cea,...Aramă,...Ardeleanu, din Piatra Neamţ,...Arbore Ion,...Auberman Anton
(tatăl), din Transilvania,...Auberman
A. Anton (fiul),...Avădanei M.,...Avarvari, din Piatra Neamţ,...Azoiţei, ţăran din
Păstrăveni Neamţ,... Balş
Petre,...Banducea, funcţionar din Muntenia,...Bar-bu Eugen,
doctor,...Bama,...Batariuc Aurel, din Sucea-
va,...Bălan Eugen, scriitor şi economist din Bucureşti,... Baldovin Mihai, avocat,
mort în Aiud în anul 1954,...
Bălăceanu, căpitan,...Băleanu, consul,...Băltăreţu Gheorghe, colonel,...Bărbuş
Grigore, din Bucureşti,...Bălău
Iulian, din Prundul Bârgăului,...Bâra Ilie,...Batovici Ion, poliţist,...Bayer
Frantz,...Bentze Mircea Gheorghe,...Berg-
man (detestabil),...Berindei,...Beraru Tudor, din Câmpia Turzii,...Betea Ion,
profesor,...Biriş Victor,...Biriş Teo-
dor,...Bitoiu Ştefan,...Birău Ştefan (moş Birău a executat 15 ani în Aiud),..
Biserică Gheorghe, funcţionar din
Muntenia,...Blaj, din Transilvania,...Blănaru Vasile,.. Bohotici Gheorghe, din
judeţul Mureş,...Boian Gheor-
ghe,...Boldur Sergiu, aviator,.„Borcilă,...Borcea Ion, inginer din Sibiu,...Bordeanu
Nectarie,...Botoc Ion, ţăran din
Ucuriş, arestat în locul altuia cu acelaşi nume,...Bota, ţăran din Năsăud
(1970-77),...Bolfosu, suspectat de
colegi,...Boeroiu,...Boroş (doi fraţi),...Botez Sorin,...Bot-lung Teofil, elev din
Suceava, a pierdut ochiul la Canal,...
Brătianu Mihai Dan,...Brâncovean Ştefan (Fănică), brutar...Brancovici Jiva, din
Securitatea Timişoara,..
Brahonschi Gheorghe,...Braun Emil,...Brauner Hari,... Brezeanu,
maior,...Broască, student,...Bulhat Androni, şef
de gară la Gara de Nord-Bucureşti,...Bucovală,... Bucşilă,...Burcuş, din Piteşti,
muncitor, fost secretar UTC, după
1970,...Buburuzan,...Bugarschi, ofiţer securitate din Timişoara, care a chinuit
deţinuţii în anchete,...
Busuioc, turnător împreună cu Pascaru Haralambie,... Cacina Radu,...Cădăreanu
Ion,...Călin, legionar, s'a purtat
excepţional,...Calotescu, general, guvernatoul Bucovinei,. ..Cantemir Daniel,
colaborator cu regimul comu-
nist,...Caracas, colonel,.„Cârstea, doctor de la Eforia Spitalelor civile,...Cârlan,
preot,...Cârjan Ştefan, fot-
balistul de la Unirea Tricolor,...Cămăraşu, doctor, din Muntenia,...Cantaragiu,.
poliţist din Suceava,...Caranfil,...
Calomfirescu,...Calmuschi Jenică,...Calmuschi Mihai,...Cal-muschi
Mircea,...Cancicov Mircea, fost ministru,...Ca-
tană,...Capruciu,...Căpraru Emil, doctor,...Cămară Achile, funcţionar din
Constanţa,...Caltea Cornel, student
medicină veterinară, din Făgăraş, Caraza Grigore,... Cărăuşu Adrian, telolog,
comuna Scorţeni-Bacău,...
Cazacu Eugen,...Cazacu Tiberiu,...Cazacu Viniciu, amândoi fraţi din
Bucureşti,...Campu şi Basa, cei cu loteria
din Bucureşti,...Carpiuc din Bucovina,...Cepe, doctor, macedonean,...Cernei, din
Ineu-Arad,...Cepănaru, profesor,...
Cerguţiu Cornel, din Timişoara,...Christogulos Dodo,... Chiţimia, la 8 noembrie
1953 a dat foc atelierului din
Aiud,...Ciocan, învăţător din judeţul Neamţ....Cheţan Florentin, învăţător din
comuna Bogata, judeţul Mu-
reş,...Ciocan, doctor din Piatra Neamţ,...Chiralia Miron,... Ciobanu Dumitru, din
Oltenia,...Ciocâlteu Ştefan, funcţi-
nar la Consulatul de la Constantinopol,...Cluceru, subofiţer din
Muntenia,...Cioran Aurel,...Cismaşu, medic
din Transilvania,...Costea Iosif,...Constantin Constantin, general, mort în
închisoare,...Cojocaru Gheorghe,
căpitan din comuna Dobreni, judeţul Neamţ ,...Coposu Mihai,...Coslovschi
Carol, din
Bucovina,...Ciunganu,...Ciuciulete Dumitru, inginer bas arab ean,...Corcodel
Emanoil, din Sibiu,...Corcotoiu,
împreună cu doi copii (unul Gheorghe) din Vaslui,...Constantinescu
Alexandru-Alecu,... Coman
Vasile,...Comănici Gheorghe, din Piatra Neamţ,... Colibaba, din Câmpul
Lung-Bucovina,...Constantinescu,
învăţător din Constanţa,...Constantinescu Alexandru, comandor,...Coneac,
din Bucovina,...Comşa Ieronim,
inginer,. ..Colhon Traian,...Corbu Maximilian, doctor din
Bucureşti,...Copaciu Constantin,
comandor,...Coşereanu Ion (foarte bun),...Coşniţă, învăţător din Vlaşca,...
Costu, doctor,...Coşbuc Anton,
profesor, cercetător,...Cotruş Ovidiu, avocat,...Crepelea Ştefan,...Cristea
Dumitru, subinginer (arestat
împreună cu soţia),...Craiu Stamate, muncitor din Vaslui,...Cristea Dumitru,
muncitor din Brăila,...Crişan, din
Transilvania,...Crişu Constantin,... Creangă Dumitru, din Braşov,...Crudu,
era orb,...Cristoaică, secretar la
Politehnica din Timişoara,...Cristoiacă (fiul), asistent la Politehnica din
Timişoara,...Cucu Stan, muncitor din
Teleorman,...Curiac Ştefan,(Fănică),...Cuza Alexandru, elev din
Bârlad,...Damian Teodor, preot din
Arad,...Damian Viorel, inginer, asistent la Timişoara,...Damşa, din Câmpia
Turzii,...Daneş, avocat din Su-
ceava,...Dănilă Constantin, din Câmpul Lung Molodve-nesc,...Dănilă Dumitru,
muncitor din
Buzău,...Dăscălescu, general, originar din Comuna Girov, judeţul
Neamţ,...Decuseară,
inginer,...Diaconescu Dumitru, doctor,...Dipşe Gheorghe, din judeţul Cluj,...Doina
Constantin Titi,...Drăgoi
Traian, profesor din Burdujeni-Suceava,... Dorobanţu Florea, muncitor din
Teleorman,...Doroftei Mihai,
profesor din Poiana Teiului, judeţul Neamţ,... Dragoş Hoinic,...Dragoş
Ion,...Dumitrescu Constantin,...
Dumitrescu Dan,...Durma Mircea, subsecretar de stat la Ministerul de
Finanţe,...Duţu Dumitru, învăţător
din Ploeşti ?...Duţescu Mircea, din Bucureşti,...Efstase Mircea, aviator din
Iaşi,...Eminescu Mihai, colonel, nepotul
po-etului,...Enache Ion, învăţător din Perişani, judeţul Argeş, Endel
Hans,...Enescu Ion, profesor de la
Iaşi,...Enescu Cucu,...Enescu, arhitect Bucureşti,...Ene Victor, din
Scorniceşti,...Epureanu,...Fabian, elev din
Iaşi,...Farcaş Vasile, din judeţul Cluj,...Fătu,...Felea Ilarion, din Arad,.. Fetie
Mitrofan,...Filip Petre,...Flamură
Cezar, ziarist din Suceava,.„Flondor, din Bucovina,...Florea Ion, din
Mediaş,...Florea Victor, student la
medicină, din comuna Sâmbăta,...Florescu, inginer din Iaşi,...Florescu
Constantin, inginer din
Bucureşti,...Flueraru, învăţător din Brăila,...Fluture Ion,...Fociuc
Silviu,...Frăţilă,...Furnarache
Constantin,...Fabian, ungur din Huedin, care a ucis în 1940 pe preotul Şerban,
bătându-i drapelul românesc
pe spate, în cuie ,iar ca planton pe celular,f acea mizerie Românilor şi
turna,...Ganea, din Galaţi,...Galaction Li-
viu, doctor,...Gali, funcţionar de bancă în Bucureşti,... Galu Aurel, elev din
comuna Ştefan cel Mare, judeţul
Neamţ,...Gaşpar, şeful stiliştilor din Moldova,...Gavriloaie A. aviator,...Gătej
Ştefan, din judeţul Neamţ,...
Gheroghe Gabriel, inginer din Bucureşti,...Gheorghiescu Gheorghe, student la
Academai Comercială, moare în
1954,...Gheorghiu George, director general la Reşiţa, exterminat,...Gheorghiu
Dimitrie, director la Creditul
minier, moare în închisoare,...Gheorghiţă Gheorghe, profesor din Târgul
Neamţ,...Gheorghiţă Viorel, stu-
dent,...Ghinea S.,...Ghimbăşean,...George Alexandru, din Ploeşti, adventist,(după
1970),...Georgescu Ion,...George
Mc. Grover,...Georgescu Alex.,, inginer chimist din Ploeşti,...Georgescu
Şerban,...Ghiţescu Traian, ofiţer din
Constanţa,...Giinther, ofiţer german, prins în munţi,... Ghiuş Benedict.preot,
asistent la Teologie,...Gireadă
Dumitru, învăţător din Herţa,...Gligor Cantemir,...Gligor Pavel,...Glugojanu
(colonel, spunea de Horia Sima
că era agent al SSI din 1928),...Grasu, colonel,...Greceanu Radu,...Griga Ion,
funcţionar din comuna Buduş,
Bârgău-Năsăud, după 1972,...Grigoriu Ştefan, învăţător din Moldova,...Grijincu,
ţăran din
Suceava,...Grimalschi Pavel (paraşutat, a făcut declaraţii demascatoare pentru
Sima),...Gogoanţă. student de
la Iaşi,...Goros, elev din comuna Ştefan cel Mare,, judeţul Neamţ ....Groapă,
funcţionar din Piatra
Neamţ,...Gulea A. Gheorghe,...Hagi Constantin, doctor, făcea jocul
administraţiei în reeducare,. Haider
Xaveriu, preot catolic, mort,...Hamt Petru, profesor din Banat,...Harvart
Ladislau, profesor din
Transilvania,..Hălălaie,...Hălălău Ştefan, colonel din Cra-iova,...Havrilescu,...
Harabagiu, ofiţer din
Piatra Neamţ,...Harja Ştefan,...Harsoţi,...Hergheluş, avocat din Tecuci,...Hodoş,
ziarist din
Bucureşti,...Horodniceanu, avocat din Buzău,...Hopulescu, ţăran din
Rădăuţi,... Hosu Tiberiu,
student,...Huci Vasile, funcţionar forestier din Buhuşi. judeţul Neamţ,...Hulea,
directorul liceului Unirea din
Aiud,...Iacobescu, inginer metrolog din Bucureşti,...liban Ion, elev din
Dragomireşti-Maramu-reş,...Iliescu,
ofiţer,...Indreica Aurel, din Transilvania,... Ionescu Alexandru, din
Bucureşti,...Ionescu Cârligel Con-
stantin,...lonescu Dumitru, din Buzău,...logu Petre, inginer din
Bucureşti,...Ionescu Toma, din Ploeşti
,... Ionescu Virgil, profesor,...Ionică, comandor de marină,... Ioniţă Gheorghe,
făcea jocul administraţiei, în
timpul reeducării,...Iordan, marinar din Turnu Măgurele,...Irimoiu, doctor,
s'a purtat mizerabil,...Ispas,
fost prizonier în Rusia,...Ivaşcu, mort,...Isăcescu, profesor de filozofie din
Dorohoi,...Ivănică Remus,
ofiţer din Câmpulung, judeţul Muscel,...Iuga, din Transilvania,...Iuga,
poliţist,...Iubu Mihai, doctor din
Găeşti,...Jercău, din Transilvania,...Jijie Gheorghe, inginer din Iaşi,...Jilavu,
preot din comuna Crucea,
judeţul Neamţ...Jivainov Sava, lot securitatea din Timişoara, eliberat
1954,...Juncu Gheorghe, devenit
informator,..Jivcov, din securitatea Timiş oara,...J urca, din
Banat,..Jurubiţă,...Kalmanovici, inginer, mort în
Februarie 1957,...Kaufman Lică,...Kasierer Nikolai,...Kilian Iosif, preot catolic
din Moravi-ţa, judeţul
Caras,...Klein Pincu, medic în portul Constanţa,... Kesterly Theodor,...Lăbuşcă
Nicolae,...Langa Terulian, asistent
universitar la Cluj,...Lazăr Gheorghe,... Lăzărescu Costache,...Lăzărescu Mircea,
elev din Bucureşti,.. .Lăzărescu
Radu,...Lax, fost turnător şi la Auschwitz şi la Aiud,...Lemnaru Ion, poliţist din
Dobrogea,...Liciu, din
Bucovina, doctor de la Heidelberg,... Lianu, din Capul Câmpului, judeţul
Suceava,...Licu,
funcţionar,...Limbăşanu, funcţionar din Făgăraş,..Xuchian Alexandru, (fost
detectiv ; a fost deportat în Ru-
sia,.. .Lungu, funcţionar,...Luca Damaschin, avocat,... Lupaşcu Leonid, inginer,
mort în Decembrei 1956,...
Lupu Rubin,...Macarov, inginer,...Macarie, din Transilvania,...Macarie, marinar din
Constanţa, Măcelaru Ho-ria,
comandor marină,...Macovei Ion,...Maftei Constantin, funcţionar din
Dorohoi,...Maimuca Constantin, ofiţer
de poliţie,...Mântulescu Dumitru, doctor în drept, inspector de poliţie,...Marica,
inginer agronom din Fă-
găraş,...Matak Radu, inginer,...Marcu Ion, inginer mecanic din Câmpulung
Molodvenesc, originar din comuna
Cotiugeni-Basarabia, decorat cu Mihai Viteazu,...Marcu Ştefan, preot din
Focşani,...Mardare,...Marian, avocat
din Braşov,...Marx Iohan,...Maidaniuc, din Bucovina,... Mavrocordat,...Mavrichi,
colonel,...Mântulescu Nicolae,
inspector general de poliţie,...Marinescu Radu,...Matriu Radu, ofiţer,...Mageraşu,
din comuna Scorţeni, judeţul
Bacău,...Mărgineanu, avocat din Baia,...Mărăşescu,... Mătase Gheorghe, student
din comuna Petricani, judeţul
Neamţ, trecut prin reeducare şi martor în procesul Ţur-canu,...Mazilu, funcţionar
din Muntenia,...Merciu Gri-
gore, Miclescu Aurel, inginer,...Mihăilescu, funcţionar la Banca Naţională,
Bucureşti,...Midowshi Carol, prinţ
polonez,...Minea Paul, student la medicină, din Bucureşti,...Miron,...Mironescu
Alexandru, profesor,...Miro-
nescu Victor, director în Siguranţă,...MIadina,...Mocanu, ţăran din
Tecuci,...Moglan, aviator,...Moldovan Ion, din
Dobrogea,...Moldovan Remus,...Moldoveanu, din Câmpul-Lung,
Bucovina,...Monu,...Molnar, ungur din
Transilvania,...Moise, preot din Arad,...Moruzi,...Mouha Bogdan,
inginer,...Moraru Ion, inginer,.„Muhlsteffen
Frank,... Munteanu Bogdan, colonel,...Munteanu Vasilică,ziarist, purtare
excepţională,...Mureşan Florea,
protopop din Cluj, profesor la Facultatea de Teologie,...Moţiu, colonel
doctor,...Năstăsoiu, economist din
judeţul Dâm-boviţa,...Nădejde Scarlat, doctor din Piatra Neamţ,.. Neagu
Alexandru, de la Ministerul de
Finanţe,...Neam-ţu, plutonier, comportare detestabilă,...Neicu Constantin,
contabil din Constanţa,...Nedelcu
Grigore, din Jariştea,...Nedelcu, contabil din Oradea,...Negoiţă,...Negules-cu
Vică,...Nicolau,
doctor,...Niculescu Dumitru, comandor,...Niculescu, colonel doctor din
Constanţa,...Nour Mihai, din
Bucureşti,...Nowitzki Ion şi Vlad, doi fraţi, amândoi purtare foarte
bună,...Oatu,...Obreja Aurel, elev din
Bicaz,...Ogrin, ţăran din Transilvania,...Olaru Aurel, contabil din
Vaslui,...Olaru Constantin, din Piatra
Neamţ, (fiu),...Olaru Ion,, din Piatra Neamţ, (tată)... Olaru Ştefan, din Piatra
Neamţ, (fiu),...Oloieru Dragoş,
profesor din Suceava,...Oncescu Remus, (comandor invalid de război de un
ochi , moare în
închisoare),..Opri-şan Constantin Costache, venit din Germania,...Opriş,
ţăran transilvănean,...Oprea
Augustin, ofiţer,...Orăşeanu Dumitru, elev din comuna Bârsanu, judeţul
Vâlcea,... Orăscu Gheorghe,...Oros,
muncitor,...Ostahie Gheorghe, subofiţer,...Pahomie, din Dorohoi,...Pal Eugen,
din judeţul Neamţ,...Pană
Zaharia,...Panciu Ion, din Braşov, a rezistat la reeducare,...Paliacu Ion, preot
din Arad,... Panait Dumitru-
Mitică, colonel,...Papanace Carol,...Pân-zaru Vasile, elev din
Suceava,...Pâslaru, preot din Moldova,...Pârvu
Gheorghe,...Paraschiv Ştefan, gardian din Târgul Ocna,...Pârvu, călugăr din
Poiana Teiului,...Părău, inginer,..
.Păvăluţă, avocat din Tecuci,...Pavel Ion,... Pctrescu Aurel şi Constantin,
doi fraţi,...Pârvu Traian,...
Păunescu Alexandru, inginer chimist,...Pârvu, mort în 1953,...Petrugan,
avocat,...Pintori Eraldo, cetăţean
italian, (care a ajuns în străinătate),.„lămădeală, ţăran din Transilvania,...Pleşa
Ion, avocat din
Craiova,...Petrescu Gheorghe, în lot cu gărzile Decebal,...Pop-Câmpeanu
Ion, directorul liceului din
Blaj,...Popa Aurel, venit din Germania,...Popa Nicolae, student în drept,
comuna Războieni, judeţul
Neamţ,...Popa Victor, învăţător din comuna Pângăraţi, judeţul
Neamţ,...Pop Grigore, din
Turda,...Popescu Sică,...Popa Ion, din Teiuş, împuşcat în 1957,...Popescu
Gheorghe, funcţionar la CFR,...
Popescu Gheorghe, din Vâlcea,...Popescu Gheorghe, (P.N.Ţ.),Popescu
Mihai,...Popescu-Prundeni,...Popescu
Wil-helm, avocat din Târgovişte, fost prizonier în Rusia,... Popovici Gheorghe,
din Paşcani,...Prăjescu,
funcţionar din Muntenia,...Prack Fredi,...Prunescu Ion,...Prunduş Silviu,
preot,...Pufan Iulian,...Pura Nicolae,
preot greco-catolic,...Puşcaşu Mihai, învăţător din Botoşani,...Puşcaş
Romeo, din Bucureşti,...Radina
Pavel, ţăran din Sălaj,...Radu Octavian, colonel, mort în Aiud,...Râpeanu, de la
Reşiţa,...Radu Petre, învăţător
din Piatra Neamţ,... Radu Ştefan, profesor din Cluj,...Rafailă Ştefan, preot din
judeţul Baia,...Rădoi
Gheorghe, student din Banat,... Rang Iohan, avocat din Iaşi,...Răducu
Marin,...Renard,... Rigea Andrei din
Dobrogea,...Roman Ovidiu, inginer din Turda,...Roşea Radu, (profesor
universitar de mate-matică,a executat
13 ani),...Roşea Teodor,...Roşu Va-sile(Silică),...Ruşcanu Dumitru, învăţător
din comuna Borca, judeţul
Neamţ, arestat la Rostov în Rusia, când era la studii,...Rusu Marius,
inginer,...Sabie Gheorghe, din
Suceava,...Sabo, ţăran din secuime, martorul lui Iehova,... Sachelarie,
colonel,...Sămărăscu, preot,...Schipor
Alexandru, colonel,...Samsonovici, general, mort în închisoare,... Sasu, student
din Bălţi, prieten cu Ionuţ Stoica,
executat în închisoare,...Sasu Ion,...Săndulescu Emilian, din Bis-tricioara,
judeţul Neamţ,...Sârbescu
Nicoale,...Săvulescu Vintilă, arhitect,...Scânteie, avocat din
Bârlad,...Schnaider,...inginer Secară,...Seminciuc,
din Bucovina,...Sgarbură, colonel,...Silvestru Radu,...Sibiceanu Nicolae,
funcţionar la Ministerul de
Finanţe,...Silberman,...Slătineanu, inginer din Ploieşti, cu multe semne de
întrebare,...Socaci, ţăran din
Banat,...Sofron Ionică, din comuna Ghioroc, Arad,...Solcanu, inginer din comuna
Solea, judeţul Suceava,...Sonea,
doctor,...Soroceanu, din comuna Laza, Moldova,...Sosinsk Peter, inginer, foarte
bun,...Sotirescu
Gheorghe,...Spiridon, funcţionar la Ploeşti ,...Spiridon C, învăţător, deputat de
Baia, prefect,...Spaniolu, (doi fraţi
şi o soră, arestaţi),...Spiru, ofiţer,...Stana Iuliu, muncitor din Oradea,...Spulber,
ţăran din Vrancea,...Stanca, preot
din Transilvania,...Stăniloaie Dumitru, profesor la teologie,...Stanciu, doctor din
Buzău,...Stoianov, plutonier
securitate, a chinuit cu Bugarschi la Timişoara,...Staicovici Dumitru, din
Bucureşti,...Stamate Constantin,
doctor din Vaslui,...Stănescu Constantin,...Stănescu Ion, doctor, conferenţiar
universitar, închis cu fiul său, tot
doctor,...Stănescu Pepi Iosif, avocat din Bucureşti,...State Aurel, student la litere,
o atitudine excepţional de demnă,
fost şi peste 12 ani prizonier în Rusia,...Sterian Constantin Ticu, ofiţer de
poliţie,...Stoicescu Traian, învăţător
din judeţul Buzău,...Ştirbei,...Străchescu, inginer,...Sultana Mircea Sergiu, din
Piatra Neamţ, a ieşit reeducat în
1964,...Sturza Sandu, s'a spânzurat din cauza regimului represiv,...Şuteu, preot
din judeţul Arad,... Szabo Ştefan,
din Bucureşti,...Şvab, general făcut din muncitor, colaborator al
comuniştilor,...Şuster Eduard, tehnician
radio, bătut groaznic de Dulgheru,...Tănase, profesor din Banat,...Tăutu Vova,
venit din Germania,... Tănase, elev de
la liceul Ştefan cel Mare,...Tabacu Gheorghe,...Taba-ovici,...Ţarălungă, doctor din
Moldova,...Tărăsescu, din
Oltenia, fost partizan în munţi,...Târlea, inginer,...Tar-sichi, din Muntenia,...Târziu
Tiberiu, ţăran de lângă
Lugoj,...Teodorescu Darie, colonel, prefect de Neamţ, mort în
închisoare,...Teodorescu Eugen, din Constanţa,
venit din Germania,...Teodorescu Gândi, ziarist ....Teodorescu
Mihai,...Teodorescu Tiberiu, venit din Germania,.
Timofte Constantin, din jud. Baia,...Toma, inginer silvic de la
Timişoara,...Tomaziu, pictor,...Tomescu, medic,...
Tomescu Nicolae (Naie), foarte bun,...Tomuţ,...Tomescu, doctor din
Bucureşti,...Topală, din Prahova,.„Traistă-
roşie,...Trăistaru Gheorghe, din Prahova,...Trâmbiţaşu,... Trandafir Nicolae, mort
în Mai 1950,...Trandafirescu,
comandor de marină,...Tricorache Dumitru (foarte bun),.. Tufănaru A.,
subofiţer,...Tudik, doctor, detestabil,...
Tulbure Victor, profesor din Ardeal,...Tulea Sorin, inginer,... Turtureanu Vasile
I,...Turtureanu Vasile II,...Ţuţea
Petre,filozof,...Ţuţea, venit nebun de la închisoarea Piteşti, din timpul reeduc
arii,... Unguraşu Gheorghe,...
Ungureanu Petre, student din comuna Mădeni, judeţul Neamţ,...Uţă,
doctor,...Ursu,...Văcaru Dumitru, profesor
din comuna Pipirig, judeţul Neamţ,...Văideanu Constantin-Titi,...Vâlsan Nicolae-
Niki, comandor, purtare excep-
ţională,...Vântu,...Varză Gheorghe, din Prahova,...Vasilache Vasile (doctor),...
Vasilache, preot,... .Vatamaniuc,
partizan, foarte bun,,..Vrânceanu, profesor din Vaslui,... Vasilescu,
doctor,...Vasiliu, poliţist din Piatra Neamţ,...
Vasiliu Dinu,,..Vătafu, ţăran din judeţul Neamţ,...Vătaşelu Ştefan, din judeţul
Constanţa,.. Veber, un spion,...
Veţeleanu Ion, inginer,...Vinea Ion, scriitor....Vintilescu Doru (doctor din
Ploeşti ),...Vişovan Aurel, din Sighet,....
Vlasto, ofiţer,...Vrăjitoru,...Vucu Cornel,funcţionar din Transilvania,...Zaharia Ion,
ofiţer, mort în anul 1951,...
Zahirnik Paul, profesor,...Zamfir, din Muntenia,...Zam-firescu, doctor din
Bucureşti,...Zamfirescu Grigore, profesor
din Bucureşti,...Zarifopol, critic literar,...Zeana, doctor,...Zima Gheorghe, profesor,
mort în Aiud în
1955,...Zdru,...Zehan,...Zotu,...Zubcek Benedict, din Bălţi.

FEMEIA ROMANA IN INCHISOARE

(urmare din volumul II)
Suferinţa femeii în regimul comunist nu va putea lua sfârşit decât odată cu
regimul care a generat-o. Cău-
tând să o subjuge politicii lui nefaste pentru neam şi ţară, marxismul adus de
invadatorii sovietici a
urmărit să facă din femeie o unealtă. Femeia a rămas dârză pe poziţie şi a
preferat dumul spinos al
calvarului. De aceea o găsim din primul moment angajată în opera filantropică
de a ajuta şi adăposti pe cei
urmăriţi. Femeia, alături de soţ, copii, sau de părinţi, a pornit senină pe
drumurile închisorilor şi a suferit mai
mult din cauza privaţiunilor de libertate, a schingiuirilor, decât foarte mulţi
bărbaţi.

Sute de femei au fost arestate şi torturate în loturile partizanilor. Mii de femei

au intrat în închisori,
deoarece refuzau să slujească regimului comunist. Ele nu au fost dizidente, ci
numai adversare neînfricate.
Numele lor nu trebuiesc să fie date uitării. De la copile, până la bătrâne, au
îndurat resemnate, tot ce
mintea diabolică a comuniştilor a inventat pentru a distruge orice fărâmă de
demnitate în ele. Numele lor trebuie
să fie prezente peste tot, mai ales că ele reprezintă continuitatea unui neam.
Femeia română în închisoare trebuie
să constituie un exemplu pentru cei ce nu au cunoscut suferinţa şi pentru cei
ce nu-şi dau seama de ce pericol
sunt pândiţi prin perseverarea politicii amorale practicată prin toate mijloacele
de comunişti.

Numele ce urmează, sunt nume de femei de toate vârstele, de toate

categoriile sociale, de pe întreg
cuprinsul locuit de miracolul românesc:
Adamescu Elena (Nuţa), Andreescu Constanţa, Angiulescu Carmen,
Ambrozie Coralia, (arestată cu soţul),
Antonescu Filofteia, (Mia), soţia conferenţiarului de la Facultatea de
Matematică, Arnăuţoiu Victoria, (arestată
în lotul partizanilor din munţii Făgăraşului, împreună cu mulţi alţi membri ai
familiei, printre care şi
învăţătorul Năstase cu soţia), Avramescu Raia, Avram Vinea, (călugăriţă din
comuna Jug), Babic Florica,
Bărbulescu (cu soţul, maior), Bărbulescu Dorina, Batory Neni, Benedict
Salomea, Begoev Margareta-Dundi, din
Liubcova, Beldeanu M. (mama lui Puiu Beldeanu), Benvenisti Suzi , Bondrea
Ana-Zelea (călugăriţă), Borcea Marta,
(cu partizanii), Bica Amelia (fată de preot din Râmnicul Vâlcii, al cărei soţ,
Paul Bică, era invalid de război),
Bordeianu, Budişteanu, Broş-teanu, Bica.(cunoscută sub numele de ţaţa Bica,
era vara lui Mircea Popovici
din lotul paraşutiştilor, condamnat la moarte; această femeie bolnavă, fusese
operată de mai multe ori),
Birthelem Ana (lot englez), Borcea Maria, (împreună cu soţul ei, au fost
arestaţi în lotul paraşutiştilor), Budescu
Elena (Uti) , Bogov Margareta (din Oraviţa), Cristoveanu Marta, Cibu Ana,
(ţărancă din judeţul Alba), Cadariu
Sofica (Arestată în lotul partizanilor din Banat), Cătunescu (arestată de două
ori), Călinoiu Lili, Canabie Cornelia
(arestată împreună cu soţul şi fratele ei Miron), Cârligel Marga, Capritopol,
Cernătescu Aurelia-Sanda (în lotul
ambasadei turceşti), Caton Dorica, Ciomac-Dietrich Ileana, Cenuşe Marioara
(arestată în lotul partizanilor), Celes-
tine Gauchet Pauline, cetăţeană franceză, Chiriţă Claudia (născută Ţifrea),
Clementina (mater, moartă în
închisoarea Văcăreşti), Constantinescu (preoteasă, arestată în lotul
partizanilor), Constantinescu Nuşa, Codru-
Runcan Simona, Cosmovici Simona, Cocor Gabriela, Costel Lizica (doctoriţă),
Cosmovici Cocuţa, Curelea Mimi,
Cristea (i s-a smuls copilul din braţe şi a fost arestată), Crătuneanu Ileana,
Crainic Maria (medicinistă),
Dănilă Constantin-Elena (împuşcată în spitalul Bacău de Ruşi, în 1944),
Diamantescu Sanda, Dinu Piereta
Margareta (funcţionară la Banca Naţională, domiciliată în apropiere de Piaţa
Coşbuc. Este un caz ce
demonstrează brutalitatea regimului comunist. A fost arestată la două
săptămâni după ce născuse copilul,
Ovidiu, pe care şi-1 dorise ani de zile. Chinuită prin anchete şi închisori, a
murit pe data de 23 August
1953 la Jilava, cu numele lui Ovidiu pe buze, fără să fi putut să-1 vadă),
Diţescu Eugenia (Jeni), Docea
Lucia (avocată), Donici Eugenia (Jeni), Domăneanţu Alexandra, (arestată în
lotul partizanilor din Banat),
Drăghici Consuela, Drăgan Dorina (ţărancă din comuna Plugova), Dumitrescu
Iosefina (arestată împreună cu
soţul ei, Marinică Dumitrescu), Dumitrescu Vicotria (arestată împreună cu
soţul ei, inginer, pentru că la o
percheziţie s-a găsit un caiet cu anecdote), Duţescu Virginia (Abeles),
(aviatoare, căsătorită tot cu un
aviator), Eder Maria (arestată împreună cu soţul ei), Elefterescu (iehovistă),
Endel Sofia, Ene Catrina (lotul
francez), Epure Stela (arestată cu soţul ei, director la Malaxa), Epureanu
Paulina (medic din Turnu Severin),
Fenlacichi Rada (Timişoara), Filiti Maria (fiica generalului), Filoti Elena(Nuţi),
Fratoşiţeanu Lucia, Gaspar Maria
(Mia), Ghica Rada, Gordona (o ţărancă de la munte, a fost arestată cu încă 7-
8 fete, pentru că au dat de mân-
care la cei "rătăciţi prin munte", gândindu-se numai să-şi facă datoria
creştinească de a ajuta călătorul în-
setat şi înfometat ce bate la poartă), Grasinschi Mia (născută Vorel), Grigoriţă
Fulvia (în lotul legaţiei
engleze), Hoaje Paula (din Braşov), Hun (mama şi fiica, condamnate pentru
că au omorît un rus care a
voit să le siluiască, în loc să elibereze ţara), Holban Friderica (născută
Lacaze, arestată pentru că frecventa
ambasada Franţei de la Bucureşti. Datorită temperamentului ei tineresc a
făcut numai bine pe unde a trecut şi
a ridicat moralul tuturor deţinutelor), Herşcovici Sidonia (a fost deportată şi la
Auschwitz), Ionescu Elena (arestată
cu soţul), Iancu Mela (soţia doctorului Iancu, şeful sioniştilor), Ionescu Anita
(fiica inginerului Alexandru
Ionescu din lotul englez), Ionescu-Vereşti Florica (profesoară de franceză la
Institutul francez, a fost arestată cu
încă 12 eleve, .Ionescu Victoria (Vichi) (soţia directorului Tudor Ionescu de la
CFR), Ionescu Virginia
(profesoară), Ilie Lenuţa (copil din orfelinat, arestată la 13 ani şi jumătate, a
stat 20 de ani în închisoare. La
un an după eliberare , a murit ), Iupceanu Elena, Jugureanu Marinica, Jurescu
Catarina (arestată în lotul
partizanilor din Banat), Kernweiss Ecatemia-Gerta (soră, în lotul Nunciaturii),
Kiriţescu (Patru surori, fetele
profesorului universitar de la Chişinău: Kiriţescu Mariana, condamnată la 25
de ani; Juriari Ecaternia,
condamnată la 15 ani, a fost grav bolnavă şi din cauza regimului la care a fost
supusă, a paralizat ani de
zile. După eliberarea din închisoare, în loc să se poată trata, i s-a dat
domiciliu obligatoiu în Bărăgan); Casian
Alexandra (Lalea); Racu Sofica (Stanca). Nu se găsesc cuvinte pentru a
incrimina cazul celor 4 surori),
Kunst, Lefterache Ioana (ţărancă din Tulcea;soţul şi tatăl ei au fost împuşcaţi
în faţa ei de către securitate,
când au venit să-i aresteze), Liciu Germina (soţia primului preşedinte al Curţii
de Apel din Bucureşti, a murit în
închisoarea Miercurea Ciuc în anul 1957), Marcovici Liubiţa (din judeţul
Caras), Mcrlescu Rang Adriana
(doctor), Macarie Elena (Nuţi). (o tânără bolnavă de TBC), Mihăilişteanu Fani,
Milovici Sofia, Mircescu Justina
(Didiţa), Mihăilescu Ioana şi Ileana (fetele colonelului Mihăilescu), Mihnea
Lucica(avocată), Mihu Ana, ţărancă
din judeţul Alba), Mocanu Maria, iehovistă, Moghioroş Maria (iehovistă),
Moldovan Ecaterina(Mica), Molodovan
Valeria (o tânără bolnavă de TBC), Moscuna Coralia (directoarea Şcolii
Centrale din Bucureşti), Munteanu Maria-
Oana (din Sibiu, licenţiată Acad Comercială, Braşov), Moţa Gabriela (Gabi),
(arestată împreună cu mama şi fratele
ei), Mureşeanu Maria (originară din Bistriţa Năsăud, soră de spital, a fost
arestată pentru că a îngrijit pe Iuliu
Maniu), Nedelcu Marta(arestată împreună cu soţul în lotul partizanilor din
judeţul Severin), Nedelcu Olivia
(profesoară, arestată împreună cu soţul),

Nedici Vida (cea mai sadică femeie).

Originară din comuna Becicherecul Mic, Banatul Sârbesc, a făcut carieră în
securitatea română din
Timişoara şi a ajuns până la gradul de colonel. Deoarece lucra pentru poliţia
iugoslavă a lui Tito şi pentru a nu
fi descoperită, a torturat pe deţinuţi în mod îngrozitor: personal îi bătea peste
organele genitale. Până la urmă
a fost descoperită şi arestată cu un număr mare de sârbi din Banatul
românesc, care o ajutau în acţiunea de
spionaj. După 3 ani de cercetări la ministerul de interne, a fost trimisă cu 10-
12 sârboaice la închisoarea
Jilava. într'una din zile, când noul ministru, C. Drăghici, a deschis uşa unei
celule de deţinute şi, după ce a
privit, a dat să plece Vida Nedici i-a spus: "De ce nu te uiţi aici", la care, noul
călău al regimului comunist
i-a ripostat: "îţi meriţi soarta". Fosta spioană şi brută i-a replicat: "Nu-mi pare
rău că am luptat pentru o cauză,
dar tuturor le vine rândul",

Neagu Ileana (studentă Academia Comercială din Braşov, originară din

Sibiu), Negoşeanu Petronela,
Neamţu Dorina (arestată pentru că în curtea ei s-a făcut experienţa cu o
bombă pusă la magazinul de la Obor.
A născut în închisoare), Nicolae Maria, (aviatoare, a fost condamnată la 10
ani şi după aceea trimisă cu
domiciliu obligatoriu la Lăţeşti, în Bărăgan), Niculescu Lucreţia (arestată cu
soţul ei care era la Filarmonica
şi cu sora ei, Rica), Nicolaescu Cecilia, Nicolaescu Ecaterina, Nuna Ecaterina
(o miliţiancă condamnată pentru că
a înţeles pe deţinute), Nedelcu Olivia(născută Puiu, profesoară, arestată cu
soţul ei, contabil), Olteanu Elvira,
(soţia lui Gavrilă Olteanu, socotit ca organizator al Sumanelor Negre,
organizaţie de rezistenţă şi care s-a
sinucis cu stricnina în subsolul Ministerului de interne, în luna Iulie l946), Oros
Maria-Maricel (fiica comando-
rului Artimescu, arestată pentru că tricota pulovere şi le da întru ajutorarea
celor urmăriţi), Pantazi Elena,
Pană Eufrosina, Pâslaru Lucica, Pătraşcu Milita (pictoriţă), Patricia. (soră. în
lotul Nuntiaturii), Pavala-che
Margareta (profesoară din Craiova), Pater Ida (arestată împreună cu soţul),
Petrovici Gena, Perraudin Elisabeta
(franţuzoaică, 15 ani condamnare), Petrescu-Cărăbuş Elena, Pinard
Jacqueline ( o franţuzoaică), Plăieşu Elena,
Pleşoianu Nadia (fiica generalului Pleşoianu), Pompilian Livia, Popescu-
Abeles Virginia, Poenaru Simona (născută
Papazu), Popovici Paraschiva(Pachiţa), (cumnata lui Mircea Popovici,
executat în lotul paraşutiştilor), Pop Maria
(din Craiova, prima femeie senator), Popovici Maria, Pop Cornelia (sora lui
Gavrilă Pop, executat în lotul
paraşutiştilor), Prodan Elena, Prie (franţuzoaică), Puiu Marioara (arestată în
lotul para-şutiştilor), Popescu
(preoteasă, arestată cu soţul în lotul partizanilor), Purnichescu Dida (arestată
cu soţul ei în lotul
partizanilor), Raissner Hildegard (soră, în lotul Nunciaturii), Roşea Maria (din
Miercurea Sibiului, licenţiată Acad.
Comercială Braşov), Romanescu Sma-randa, Romaşcanu Fani (de la
Constanţa), Roth Margareta (ilegalistă
comunistă, avea în 1951 vârsta de 67 ani. La o vizită pe care a făcut-o în
Jilava ministrul de interne, C.
Drăghici, aceasta i-a arătat condiţiile grele în care sunt ţinute deţinutele şi i-a
reamintit că "noi comuniştii am
avut condiţii omeneşti în închisori". La această observaţie, în faţa celulei cu
peste 15 deţinute, Alexandru
Drăghici a răspuns: "Noi comuniştii am rezistat tocmai că am avut astfel de
închisori şi astăzi vă aplicăm
regimul de exterminare deoarece avem nevoie de cadavre care reprezintă cel
mai bun îngrăşământ pentru a mări
producţia"), Runcăţ Simona (arestată cu soţul ei, care era director la Malaxa),
Rusu Nadia (aviatoare), Ruja
Floricuţa, Schiau Raveca (ţărancă diii judeţul Alba), Săndulescu Margareta,
Sârbu, Scriban Tani, Scrădeanu-Epure
Stela, Scurtu (doctoriţă, arestată împreună cu soţul ei, avocat), Senegalia
Olga, Secară Veronica, Serafim
(cunoscută sub numele de mama Serafim, era o ţărancă din Făgăraş,
arestată cu soţul şi cu fiul ei, care a
fost executat la Jilava), Simionescu Marioara (născută Gianeti), Silogea
(preoteasă), State Larisa, Stana,
Spaniolu Lia (arestată cu doi fraţi), Stănescu Nicoleta, Stoianov, Sultana (era
arestată cu mama ei într'un grup
de tătăroaice din Dobrogea, ca urmare a acţiunii întreprinse de ruşi pentru a
extermina pe tătari), Schneideru
Maria (arestată cu soţul), Ştefănescu Fernanda, Ştefănescu Henrieta, Stibora
Ana (secretară la consulatul
austriac, a fost arestată cu un grup de 12 funcţionari care au refuzat să dea
informaţii securităţii despre
activitatea ce se ducea la ambasadă), Ştiubei Elena, Tăune Luminiţa,
Teodorescu Elena (arestată deoarece a
găzduit pe Ion Golea. în anul 1957 s-a spânzurat din cauza chinurilor suferite,
în închisoarea Miercurea-Ciuc,
Tomescu Elena (Nuţi), (actriţă, născută Iupceanu, a fost arestată împreună cu
soţul), Ulbrich, Ursula Pepina,
Vasile Vera (născută Ţanţu, arestată pentru soţul ei), Veda Cată (din judeţul
Caras, arestată împreună cu
soţul şi cu socrul, în lotul partizanilor din Banat), Vasiliu Dulci (arestată
împreună cu mama ei), Vasilescu
Virginia, Vasilescu-Veniamin Irina (în lotul ambasadei turceşti), Văcărescu
Maria (arestată în lotul partizanilor
din Banat în legătură cu Şerengău şi Fus), Vârnău Maria (constituie un caz
dureros. După naştere i s-a luat
copilul pe care nu 1-a mai văzut după aceea), Ventzel Paula, Verzea Nina
(arestată pentru că a ascuns pe unchiul ei,
colonelul Coslovschi), Vidrighin Sanda (născută Alimănişteanu, arestată
într'un lot în care era şi soţul ei, Vidrighin
Adam Gheorghe, învinuiţi pentru spionaj).

Printre numărul foarte mare de deţinute politice chinuite prin închisorile de

exterminare comuniste, s-au
găsit foarte multe măicuţe şi surori care, prin comportamentul lor demn, au
lăsat o frumoasă amintire tuturor
celor care le-au cunsocut, făcând cinste Bisericii în slujba căreia şi-au dedicat
viaţa.

Şi din numărul lor foarte mare încerc să redau o parte, urmând ca lista să fie
completată:
Doroteia, Dewald Cristina din Reşiţa, Fenyvessi Iuditha-Maria din Salonta,
Ionela, sora care avea stigmate în
palme, Jeronima, Laslău Clara (de la Nunciatura din Bucureşti), Martha,
Pastuska Estera, Schrit Eva-Elisabeta,
(soră), Sfestera Eva, din Timişoara, Muller Rosalia, din Banat, Tereza Leher,
Zimmerman Patricia-Barbara, Wulff
Elisabeta( soră).
De 4 decenii, femeia română a îndurat tot felul de privaţiuni, care mai de care
mai diabolice. Nu se poate
uita epoca lui Gheorghiu-Dej, când mii şi mii de femei au fost deportate şi
aruncate sub cerul liber al Bărăganului,
în timp ce altele erau mânate spre lagărele de exterminare. Era perioada
instaurării crimei împotriva umanităţii, a
adevăratului genocid, în care poporul român, prin tot ce a avut mai bun, a
plătit tribut "eliberatorului
sovietic", plin de sălbăticie, ca în perioada năvălirilor barbare.

De asemenea nu pot fi uitate femeile din Basarabia şi Bucovina de Nord,

deportate de Ruşi până
dincolo de cercul polar. Dionisie Boboc, unul din supravieţuitorii acestui iad,
relatează despre "Noaptea
Sfântului Bartolomeu a anului 1948", petrecută în Basarabia:
"Toate localităţile de pe teritoriul acestei provincii au fost simultan încercuite
de armată, unităţile de
miliţie şi securitate mobilizate în acest scop cu toate mijloacele blindate şi
motorizate de care dispuneau, tan-
curi, camioane, etc. Fiecare cetăţean avea dreptul să-şi ia cu el doar o
bocceluţă cu câteva kilograme, restul
bunurilor, de orice natură, rămâneau pe loc. In acest vacarm îngrozitor,
infernal, de zgomote de motoare,
scrâşnit de şenile, strigăte, planşete, înjurături şi comenzi, foarte mulţi copii ,
împinşi de frică şi de instinctul de
conservare, au reuşit să se strecoare profitând de întuneric şi să dispară în
câmp sau prin pădurile din
apropiere, salvându-se de la o moarte sigură. "Armata" acestor minori, fete şi
băieţi, despărţiţi de părinţii lor
în mod barbar, ca pe timpul năvălirii tătarilor, au pribegit mult timp prin hăţişuri
şi ascunzători, rămânând o
generaţie traumatizată pentru toată viaţa, psihic şi fizic. Satele au ramas
aproape pustii.

Imbarcaţi în camioane militare, deportaţii au fost transportaţi în grabă la cele

mai apropiate staţii de cale
ferată, unde-i aşteptau garniturile de tren cu vagoane de vite, în care au fost
înghesuiţi, claie peste
grămadă, cu boccele cu tot, copii, femei şi bărbaţi împreună, fără nici un fel
de posibilitate de a-şi
satisface necesităţile fizice sau de strictă igienă corporală. Aceste garnituri au
fost dirijate fără întârziere spre
îndepărtata Siberie, fără opriri în staţiile principale. Puţini din aceştia au mai
avut fericirea de-a se mai întoarce în
locurile natale.

Femeile însă au fost şi mai puţine. Pentru toată suferinţa femeii române avem
datoria de onoare să nu le
dăm uitării pe acelea care şi-au închinat viaţa unui ideal scump: dragostea de
credinţă, neam şi glia
strămoşească.

RECENZIE LA VOLUMUL II
de Matei CAZACU

Cicerone Ionţoiu recidivează. Cu acest al doilea volum (din patru câte sunt
prevăzute), domnia sa acoperă
perioada anilor 1950-1954, una din cele mai ucigaşe din istoria românescă.
Două "instituţii" îi conferă, credem
noi, un caracter halucinant, şi anume Canalul Dunărea-Marea Neagră, pe de
o parte, şi experienţa de "reeducare"
studenţească de la Piteşti, pe de alta. Dacă la Canal au fost folosite metode
de exterminare fizică, în masă, a elitelor
ţării, în schimb la Piteşti a fost atacat, cu un rafinament întâlnit numai în China
lui Mao, psihicul individului, într'o
încercare monstruoasă de aplicare a teoriilor lui Makarenco asupra tineretului
român. între aceste două extreme
- Canal şi Piteşti - universul Gulagului românesc oferă istoricului o paletă
largă a ororii instituţionalizate cu
puncte culminante la Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Valea Nistrului, Ocnele
Mari, Mărgineni, Ghencea, Făgăraş
şi încă multe alte cimitire ale elitelor româneşti. Foarte importantă ni se pare a
fi şi menţionarea rezistenţei
organizate de Românii deportaţi dincolo de Cercul Polar, care în 1952 au
înfiinţat "Liga latina", organizaţie ce
îşi propune revenirea la patria-mamă a ţinuturilor dintre Prut şi Nistru,
impropriu denumite Basarabia şi Bucovina
(când e vorba de Moldova de răsărit şi de miază-noapte).

In paralel cu acestea, C. Ionţoiu face câteva incursiuni în lumea celor rămaşi

încă în libertate supraveghiată
în marea temniţă care devenise România în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin. E
vorba, mai ales, de ţăranii obligaţi
să adere la colectivizare prin ameninţări, bătăi, torturi şi chiar asasinate, la
partizanii care se opuneau
comunis- mului cu arma în mână, la Biserica prigonită, la Armata "epurată", la
"burghezo-moşierimea" lichidată
ca clasă socială.

Dar, desigur, acolo unde mărturia lui are cea mai mare valoare este în
descrierea itinerariului parcurs de
Cicerone Ionţoiu personal în aceşti ani - e vorba de Canal, lucrare faraonică
inspirată de modele sovietice (ca-
nalele Volga-Don, Marea Albă-Marea Baltică) şi, dacă ar fi să credem
versiunea oficioasă românească,
exprimată de Al. Moghioroş în 1964 (în plin conflict între Dej şi Hrusciov),
"recomandată"direct de Stalin,
care ar fi spus textual: "După ce aţi terminat cu partidele istorice, acum trebuie
să construiţi canalul care să fie
mormântul reacţiunii. După aceea, distrugeţi pe intelectuali" (p.33-34).

"Inaugurat" în mai 1949, Canalul a fost abandonat după moartea lui Stalin
dar, aşa cum se ştie, a fost recent
redeschis. Deţinuţii politici care au trecut prin acest infern au plătit un greu
tribut condiţiilor inumane de
muncă şi de alimntaţie la care au fost supuşi. Condiţiile de viaţă de la Canal
au fost considerate infinit mai ucigă-
toare decât cele din lagărele hitleriste chiar de către veterani de la Auschwitz,
ceea ce, s-o recunoaştem, nu
este îndestul subliniat.

Colonia Peninsula, unde şi-a început stagiul C. Ioniţoiu reprezenta ultimul

cerc al acestui infern peste care
tronau comandanţii Dobrescu, Zamfirescu, Georgescu, Lazăr Tiberiu,
Cornăţeanu, dar, mai ales, ofiţerii politici
Ghinea, Chirion, plutonierul Şerban şi mulţi alţii. O categorie specială o
formau brigadierii sau normatorii, re-
crutaţi dintre deţinuţii de drept comun, din "criminalii de război" (mai ales foşti
plutonieri de jandarmi), dintre
oamenii de meserie sau dintre "studenţii reeducaţi" de la Piteşti. Lista lor,
câteva zeci de nume (pp.45-59) pre-
zintă, cu câteva excepţii notabile, un sinistru inventar al decăderii umane la
stadiul de brută feroce.

Lista acestor torţionari, precum şi a multor altora (în frunte cu Gheorghiu-Dej

şi cu Ana Pauker),
alături de cea a victimelor lor cele mai proemintente: episcopi şi mitropoliţi (25
de nume), profesori universitari
(66), generali(77), miniştri (49), se regăseşte şi în Cartea Neagră a României
(1944-1983), editată de
Comitetul pentru apărarea deţinuţilor politici români fromat din C. Ioniţoiu,
Remus Radina, Ovidiu Borcea,
Nicolae Evolceanu şi Vladimir Boutmy. Cartea neagră (apărută la aceeaşi
editură) mai conţine şi lista
închisorilor şi lagărelor de exterminare ale Gulagului românesc. Editarea ei în
limbile de mare circulaţie va
permite, suntem siguri, o mai bună cunoaştere a realităţilor societăţii
româneşti în cei 40 de ani care s-au scurs
de la 23 august 1944.
Apropierea dintre experienţa de "reeducare" de la Piteşti şi Canal devine şi
mai evidentă în cursul
anului 1951, cînd echipele "studenţeşti" venite la Canal încep să practice
aceeaşi teroare ca şi la Piteşti, în
special prin bătăile şi torturile nocturne de la brigăzile 13-14. Cazul doctorului
Simionescu, torturat fizic şi
moral de studentul Ion Bogdănescu până când şi-a găsit moartea sub
gloanţele sentinelelor , moarte dorită,
pentru a scăpa de suferinţe, acest asasinat, deci, împreună cu cel al tânărului
Dumitrache au dus la întreruperea
experienţei de "reducare studenţească" de la Canal. Dar condiţiile de muncă
rămân tot atât de dure,
alimentaţia tot atât de deficitară, şicanele de tot felul ale ofiţerilor politici şi ale
brigadierilor mereu
prezente. Şi totuşi, în acest univers ostil, au existat oameni care şi-au păstrat
demnitatea şi curajul în ciuda
tuturor privaţiunilor, oameni ale căror portrete nu lipsesc din paginile cărţii lui
C. Ioniţoiu: Alexandru
Claudian, profesor de sociologie şi filozofie la Universitatea din Iaşi, scriitorul
Arşavir Acterian, Victor Jinga,
rector al Academiei Comerciale din Braşov, profesorul Alexandru Herlea (grav
rănit la anchetă, el a fost operat
la Canal cu un cuţit de bucătărie, fără anestezie, în lipsa oricărui instrument
chirurgical), preotul C. Galeriu
din Ploieşti, doctorul Bică Georgescu, Marcu Goldenberg şi alte sute de mii de
persoane, unii încă în viaţă,
alţii morţi în închisoare sau de pe urma ei (vezi lista lor la pp.110-122).

Alături de marile închisori şi lagăre au existat, în România anilor '50- mai

există în parte şi astăzi - şi
închisori şi centre regionale ale Securităţii, unde erau ţinuţi oamenii aflaţi sub
anchetă. Cicerone
Ioniţoiu a reuşit să reconstituie imaginea câtorva dintre cele mai cunoscute:
Braşov (pp.152-154), Craiova (pp.154-
160), (devenită celebră pentru că în 1947 se mânca ciorbă de iarbă), Cluj,
Turda, Galata (mănăstire de la Petru
Şchipul), Poarta Albă (unde brigadierul Stănciugel asasina aruncându-şi
victimele în cuptoare de ars varul), Capul
Midia, Galeş, Cernavodă, Ocnele Mari, Mărgineni, Ghencea, Mislea
(închisoare pentru femei descrisă de Armie
Samuelli, d-na Wurmbrandt şi Nicole Valery ) şi multe altele.

Pe lângă suferinţele din închisori şi lagăre. întreaga populaţie a României

trăia sub imperiul spaimei şi al lip-
surilor, sub teroarea istoriei desfiinţate în numele creării unei societăţi utopice.
Lichidarea culturii "burghe-
ze" s-a făcut în România, ca şi în URSS şi în Germania nazistă, prin arderea
cărţilor. Un episod puţin cunoscut,
povestit de C. Ioniţoiu, ilustrează teribila răsturnare a valorilor la care s-au
dedat comuniştii. Această întâmpla-
re cu adevărat extraordinară nu mai are nevoie de comentarii:

"In curţile bibliotecilor focul mistuia "Tezurul cultural". N'a scăpat de acest
sacrilegiu nici biblioteca
"Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta" din Vatra Luminoasă. S-au găsit
atunci nevăzători care, din flăcări,
pipăind, au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură
cu trecutul pe care voiau să nu-1
şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere nu vedeau ceea ce se
petrecea. Peste ani, profesrul Gheorghe
Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii mi-au arătat unele cărţi salvate.
Printre ele se găseau: un dicţionar
enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580; o Sfântă Scriptură,
tipărită în 1875; Trigonometria lui
Spiru Haret dela 1878, Răsboiul de întregire de C. Kiriţescu, Istoria lui lorga şi
altele. Bieţii oameni nu ştiau ce
salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în
războiul de întregire (1916-1918) dar
plângeau când au auzit ce lucruri au scos din văpăile focului comunist", (p.
394).

Cartea lui Ioniţoiu se citeşte uşor, în ciuda lungilor liste de nume ale victimelor
şi călăilor lor, în ciuda date-
lor şi a dureroaselor evenimente pe care le descrie. Dacă ar fi să-i facem o
critică însă, ar fi tocmai în
severitatea cu care autorul judecă, uneori, pe oamenii aflaţi în închisori şi
lagăre şi care nu s-au putut comporta
mereu cu stoicism şi tărie. Slăbiciunea de un moment, de o zi sau de un an,
nu credem că poate anula merite
mai vechi, uneori nemărturisite, rezistenţe uneori obscure dar care îşi au,
poate, importanţa lor. Răposatul
Constantin (Dicki) Cesianu, trecut şi el prin închisoare, ne mărturisea cu puţin
înainte de a muri: "eu nu
condamn pe nimeni care, la anchetă sau în închisoare, a cedat torţionarilor.
Ştiu cât este de greu să rezişti
torturilor fizice şi morale. Eu însumi, la anchetă, am ajuns la un punct în care
mi-am spus: dacă mă mai bat, voi
spune tot ce ştiu." Această limită a rezistenţei fizice şi morale variază de la om
la om - nu mai e nevoie să
o amintim noi celor care au trecut prin astfel de încercări. De aceea credem
că mai multă toleranţă în judecarea
acţiunilor oamenilor (vorbim desigur de victime) nu ar fi decât benefică
întreprinderii lui C. Ioniţoiu, care se
poate inspira, în acest sens, din experienţa lui Soljeniţîn. Monumentul pe care
domnia sa îl ridică amintirii
celor care au suferit din cauza terorii comuniste nu va fi umbrit cu nimic.
In încheiere se cuvine să salutăm şi iniţiativa d-lui Niki Constantinescu de a
înfiinţa tipografia
"Coresi" de la Freiburg, unde apare cartea lui C. Ioniţoiu. Ii urăm să dureze şi
să propăşească pe viitor în
slujba culturii româneşti.

LUMEA AUDE ŞI SE CUTREMURĂ

Pe baza decretului 411 964, au fost scoşi din închisori zeci de mii de Români
supravieţuitori ai mon-
struosului sistem de genocid comunist: Pe tot cuprinsul ţării au început să se
audă suspine: "Mamă, când vine
tata?" sau şi mai grav: "Mamă, de ce n'am şi eu tată?"

Acestor întrebări li se dădeau mii de răspunsuri, unele mai tulburătoare decât

altele şi ecoul lor s-a răs-
pândit în toate colţurile României
Sache Simionescu discuta în biroul de avocatură cu Vicu Argeşeanu, colegul
lui de breaslă, asupra unei
probleme profesionale. La un moment dat, a intrat un om între două vârste,
şiroindu-i pe faţă lacrimi de
sânge.
-Ce-ai făcut? 1-a întrebat Sache Simionescu, imediat ce 1-a văzut.
-Iar nimic. Cum am intrat în biroul comandantului circumscripţiei, de pe
scaunul acestuia s-a
ridicat un colonel, îndreptându-se spre mine. Şi din senin a început să mă
pălmuiască şi să-mi strige:
-Să-ţi bagi minţile în cap, să nu mai vorbeşti, că vei avea de a face cu mine.
Şi m-a expediat afara.
Tânărul era răvăşit. Pe faţă i se împietriseră mărgăritare de sânge. Desigur de
la unghiile netăiate ale
"domnului "colonel.
Sache Simionescu 1-a rugat să meargă şi să cumpere un ziar din ziua
respectivă. Un pretext, pentru că, după
plecarea lui, pe nerăsuflate, a început să-i spună lui Vicu:
L-ai văzut? E un tânăr student, Calciu, pe care l-am apărat în proces. A ieşit
din închisoare, de
curând, şi a trecut să-mi mulţumească. Are probleme cu eliberarea buletinului
de identitate. Dar, ce povesteşte,
te îngrozeşte! Te face să crezi că sunt lucruri de domeniul fanteziei. Şi ce este
mai important, este faptul că i se
întârzie eliberarea buletinului, este amânat şi de fiecare dată i se atrage
atenţia să nu mai vorbească despre lo-
curile pe unde a fost şi să se mulţumească cu libertatea ce i s-a oferit cu
"generozitate" de regim, libertate
pe care n'ar fi meritat-o!
Vicu a rămas mut în faţa celor relatate de colegul lui.
Lumea începea să ia cunoştinţă de drama Piteştiului, una din paginile cele
mai sumbre pe care le-a înregis-
trat neamul românesc.

PR. GHEORGHE CALCIU DUMITREASA - 25 august 1985 - DESPRE

PITEŞTI

Sunt oameni pe care destinul i-a cruţat: viaţa lor a fost lipsită de înjosiri şi
degradări, rănile lor au
fost superficiale şi s-au vindecat, cicatricele nu se mai văd. La sfârşitul vieţii,
încrucişându-şi mâinile pe
piept îşi vor da duhul uşor şi sufletul lor va fi dus la cer de îngerul Domnului.

Noi însă, această generaţie de martirizaţi de la Piteşti, noi purtăm în suflet

cele mai nevindecate
răni şi care strigă: "Nu mă atinge!" Pentru noi Piteştiul este un coşmar pe
care-1 purtăm ca pe un spin
veşnic viu în carnea duhului nostru. Şi, asemenea Sfântului Pavel, ne rugăm-
şi nu numai de trei ori-ca
Dumnezeu să ni-1 înlăture; dar el rămâne mereu viu şi dureros şi duhul
îndurerat strigă: "Nu mă atinge!".

Nu vom putea muri liniştiţi, după cum nici nu am trăit liniştiţi. Ne vor însoţi
îngerii Domnului, dar
şi demonii care ne-au chinuit ne vor striga până în clipa trecerii pragului
ceresc. Iar la judecata divină vom
aduce rănile noastre şi căderile şi ridicările şi lacrimile noastre nesfârşite prin
care vom striga: "Doamne,
scapă-ne!" Şi abia atunci Iisus ne va întinde mâna şi, ca pe Petru, scoţându-
ne din valuri, ne va mustra: "Puţin
credincioşilor, pentru ce v'aţi îndoit?"
Cei care au trecut prin Piteşti nu au nevoie de judecători, nici de psihiatri, nici
măcar de consolatori.
Ei au nevoie de duhovnici. Cine dintre noi-căci suntem o categorie cu totul
aparte-nu şi-a găsit duhovnicul,
să-1 caute. Altfel viaţa lui este o imposibilitate, un nonsens, nici măcar nu este
o viaţă, ci o spaimă
continuă de spectrele din el.
A fost o vreme când am strigat: "Suntem nişte disperaţi ." A fost o vreme când
am strigat:
"Suntem îngerii justiţiari." A fost o vreme când am strigat: "Suntem
desăvârşiţi, căci nimeni nu a mai
trecut prin experienţa noastră abisală." Şi ne-am trufit. Toate nu urmăreau
decât să ne ascundă
durerea şi spaima şi ruşinea.

Acum a sosit vremea să ne încredinţăm lui Dumnezeu. S-au vărsat sânge şi

lacrimi, a curs cerneală.
Experienţa Piteştiului nu poate fi atacată decât numai din afară; şi de cei care
au trecut pe acolo,
şi de cei ce nu au trecut. Noi nu o putem cuprinde, fiindcă ea ne-a cuprins pe
noi. Am fost nişte
prizonieri dezarmaţi şi goi. Nimic nu ne-a putut apăra: nici educaţia, nici
cultura, nici vitejia, nici
deznădejdea. Dar ceea ce era profund bun în noi a mijit treptat, la unii mai
târziu, la alţii mai devreme,
ca un mugure fragil care, biruitor, ridică asfaltul greu al şoselei şi iese la
lumină.

Profesiunea noastră este suferinţa, vocaţia noastră este salvarea în Iisus.

Practica noastră unică
este sacrificiul. Iar sfârşitul nostru este cel din poezia lui Sergiu Mandinescu:

"Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor,

Sub lespedea grea de patimi şi chin,
Imbrăţişându-mi durerea.
Aştept arhanghelul zorilor,
Aştept învierea.
In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin."
REEDUCARE (Tg. Ocna 1952)
Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa

După exterminare a urmat profanarea mormintelor.

Cimitirul închisorii Aiud, aşezat pe o colină numită "Dealul Spânzuraţilor",
pentru că acolo,
Românii au fost spânzuraţi de Unguri, este în curs de transformare.
Acolo au fost îngropaţi deţinuţii politici ai acestei faimoase închisori, victime
ale regimului comunist
de exterminare.
Cea mai mare parte din morminte sunt anonime şi fără cruci. In general
familiile n'au fost
anunţate de moartea lor. Dacă din întâmplare acestea au aflat, nu au putut
decât pe ascuns să-şi caute
pe cei dragi.
In unele perioade când numărul morţilor a crescut din cauza înfometării şi a
tratamentului
inuman la care au fost supuşi, atunci au fost aruncaţi în gropi comune.
Astăzi administraţia oraşului a parcelat cimitirul deţinuţilor politici de la Aiud în
loturi pe care le
vinde. Cumpărătorii instalează pe aceste locuri până şi crescătorii de porci,
ducând astfel la dispariţia
urmelor mormintelor fără cruci.

*
Faimosul articol 209 din codul penal, în baza căruia s-au pronunţat milioane
de ani de condamnare
Art. 209.—Constituie infracţiune de uneltire contra ordinii sociale şi se
pedepseşte:
1. cu muncă silnică de la 15-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani,
faptul de a iniţia sau constitui,
în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop
schimbarea ordinii sociale existente în
stat sau a formei de guvernămînt democratice, ori de a activa în cadrul unei
asemenea organizaţii sau asociaţii, ori
de a adera la acestea, cînd fapta prezintă un caracter deosebit de grav,
pedeapsa este cu moartea;
2. cu închisoare corecţională de la 3-10 ani şi inter
dicţie corecţională de la 3-5 ani:
a), faptul de a face propagandă, agitaţie, sau de a întreprinde orice acţiuni
politice pentru
schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernămînt
democratice sau din care ar rezulta un
pericol pentru securitatea statului;
b). faptul de a ajuta în orice mod vreo organizaţie sau asociaţie din cele
arătate la pct. 1 ori de a face pro-
pagandă sau întreprinde acţiuni în favoarea acestora ori a membrilor lor.
c). Faptele de ponegrire, calomniere, sau defăimare în public cu privire la
orînduirea socială şi de stat, la in-
stituţiile de stat şi organizaţiile obşteşti, când acestea sînt săvîrşite fie de o
singură persoană în mod organizat,
fie de către două sau mai multe persoane asociate.
în cazul în care faptele prevăzute la lit. a şi b prezintă un caracter deosebit de
grav, pedeapsa este munca
silnică de la 5-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani. Tentativa se
pedepseşte ca şi infracţiunea consumată.
Secţiunea 1 bis Subminarea economiei naţionale şi sabotajul
contrarevoluţionar.
Art. 209(1).—Subminarea economiei naţionale săvârşită prin folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de
stat, ori sabotarea activităţii normale a acestora, precum şi folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de stat, ori
sabotarea activităţii acestora în folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor
capitaliste interesate, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi confiscarea averii, în cazul cînd faptele
au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa este moartea şi confiscarea averii.
Art. 209(2).-Distrugerea sau degradarea de natură să submineze economia
naţională, prin explozii,
incendii sau orice alte mijloace, a fabricilor, uzinelor, maşinilor, căilor de
comunicaţie, apeductelor, instalaţiilor
telefonice, telegrafice sau radiofonice, a materialelor, construcţiilor, produselor
industriale, produselor agricole sau a
altor asemenea bunuri care servesc interesele obşteşti, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi
confiscarea averii în cazul cînd faptele au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa
este moartea şi confiscarea totală a averii.
Art. 209(3).—Neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a
anumitor obligaţii de natură a sub-
mina regimul de democraţie populară constituie infracţiunea de sabotaj
contrarevoluţionar şi se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 ani şi confiscarea averii.
în cazul cînd fapta a provocat sau putea să provoace urmări deosebit de
grave, pedeapsa este moartea şi confis-
carea averii.
Art. 209(4).—Tentativa de săvîrşirea infracţiunilor prevăzute în art. 209(l)-
209(3) se pedepseşte ca şi
infracţiunea consumată.

MORMINTE FĂRĂ CRUCE - Un nou volum

Şi la cel de al treilea volum al-Mormintelor fără cruce- al lui Cicerone Ioniţoiu,

impresionează materialul faptic
strâns de autor, cu migală şi cu sentimentul că adevărul adevărat al celor
petrecute în Gulagul românesc trebuie să
iasă la suprafaţă. Desigur, din imensul material adunat s-ar fi putut scrie zeci
de romane sau o epopee tragică a
evenimentelor pe care un întreg popor de oameni de omenie şi cu iubire de
libertate şi dreptate, le-a trăit într'o
epocă de tristă amintire. Dar nici un roman şi nici o epopee n'ar fi reuşit,
probabil, să redea atât de veridic
ororile petrecute în diversele lagăre de exterminare din România acelor ani.
Căci, şi aici ca şi în Gulagul lui
Soljeniţîn, realitatea este aceea care are puterea de a depăşi orice ficţiune,
oricât de bine ar fi fost ticluită de cel
ce consemnează faptele. Numai o simplă enumerare a numelor celor
exterminaţi, a metodelor de care se foloseau
torţionarii la aşa zisa „reeducare" a victimelor şi nu mai puţin a anilor petrecuţi
în acest infern de către fiii cei
mai destoinici ai ţării, este suficientă pentru a ne înfăţişa cât se poate de clar
scenariul unei tragedii fără prece-
dent în istoria neamului nostru.

„ Dă-i până mori!", iată formula care exprimă, prin însăşi gura călăului,
„umanismul" comunist,
ideologia care avea să înrobească un întreg popor şi care, din păcate, cu mici
modificări şi retuşări este valabilă şi
astăzi.
Adevărate „amintiri din casa morţilor" scrie Cicerone Ioniţoiu; amintiri care se
transformă pe parcurs în
istorie, în cea mai neagră pagină de istorie din viaţa unui popor viteaz, cu o
veche tradiţie despre libertate.

Este impresionant să afli că autorul acestei cărţi şi-a petrecut tinereţea, cei
mai frumoşi ani din viaţa unui
om, fie prin lagărele şi închisorile de exterminare, fie hăituit de vânduţii
Moscovei, dar în permanentă activi-
tate în slujba idealurilor sfinte ale generaţiei noastre.

Este impresionantă dorinţa autorului de a nu uita pe nimeni dintre aceia care

şi-au sacrificat viaţa pe altarul
patriei.
Nume ca Jilava, Piteşti, Sighet, Râmnicul-Sărat, Aiud, Gherla, care pentru unii
sună, poate, familiar
amintind de un colţ de ţară pitoresc, pentru mulţi, foarte mulţi, n'au constituit
decât „morminte fără cruci" şi iadul
unor inimaginabile chinuri.

Se pot spune multe despre această carte. Mulţi dintre noi am trăit-o „pe viu"
şi-am putea depune mărturie
pentru tot ce s-a scris în paginile ei. Ne aducem, deci, modestul prinos celor
ce s-au sacrificat şi recunoştinţă
autorului care în ciuda marilor dificultăţi întâmpinate în lumea liberă a reuşit
să-şi îndeplinească misiunea.

Sperăm că va continua, spre a cinsti numele de deţinut politic.

In încheiere citez rândurile unuia dintre recenzori care a spus aşa de frumos:
„Ca urmaş al pandurilor lui
Tudor, Cicerone Ioniţoiu nu numai că pune cruci la cei fără morminte, dar
râvneşte ca în jurul lor, la această
oră a vecerniilor, să-i adune pe toţi fraţii săi şi din piepturi să vadă crescând
profilul Româniilor albe de mâine,
al Româniilor libere de mâine."

Ion Ion, un supravieţuitor trecut de două ori prin infern

*
LISTA NEAGRA
COLABORATIONISTI SI SCHINGIUTORI

LISTA NEAGRA - Listă reconstituita parţial cu persoanele vinovate de

dezastrul ţării şi
instaurarea comunismului în România
Agiu Constantin, Apostol Gheorghe, Bank Iosif, Banay Ladislau, Belea Miron,
Birtaş Gavril, Borilă
Petre, Bodnăraş Emil, Bodnarenco Pintilie, Brucan Silviu, Burcă Mihai, Burtică
Constantin, Cambrea Ni-
colae, ..Ceauşescu Elena, Ceauşescu Nicolae, Iosif Chi-şinevschi, Liuba
Chişinevschi, Constantinescu
Miron, Coliu Dumitru, Dalea Mihai, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Doncea
Constantin, Drăghici
Constantin, Fazecaş Ianoş, Florescu Mihai, Gaston Marin, Geamă-nu
Grigore, Georgescu Teohari,
Gheorhiu-Dej Gheor-ghe, Groza Mia, Groza Petre, Ioniţă Ion, Iosza Bela,
Iordăchesu Traian, Ionescu
Tudor-Plastografu, Imre Gal, Laslo Mayer, Lascăr Mihai, Levente Mihai, Luca
Vasile, Mănescu Cornel,
Mănescu Manea, Maurer Ion-Gheorghe, Marinescu Mihai, Moghioroş
Alexandru, Nicolschi Vanda, Niculi
Ion, Pătrăşcanu Lucreţiu, .. Pârvulescu Constantin, Pauker Ana, Pas Ion,
Petrescu Dumitru, Popescu-
Doreanu — Nicolae, Preoteasa Grigore, Rădăceanu Lothar, Rădulescu Gogu,
Răutu
Leonte, Rangheţ Iosif, Roşianu Mihai, Sencovici A-lexandru, Sălăjan Leontin,
Stănescu, Stoica
Chivu, Stoica Gheorghe, Trofin Virgil, Vâlcu Vasile, Vasilache, Vasiliu-
Răşcanu Constantin, Verdeţ
Gheorghe, Vincze Ion, Voitec Ştefan, Zăroni Romulus.

Aviatori politici care au colaborat şi susţinut instaurarea comunismului

Alexandrescu Anton, Alexandrini Puiu, Argetoianu Constantin, Bejan Petre,

Brătescu Zamfir,
Bunaciu Avram, Burducea Constantin, Bălan Nicolae, mitropolit, Cornăţeanu
Nicolae, Corneanu
Nicolae, Ghelmegeanu Mihai, Ionescu Emilian.general, Iustin Moisescu
patriarh, Ioaniţescu D.R., Ion
D.Ion, Livezeanu Octav, Lupu Nicolae, Lupu Panait, Mâţă Alexandru, Marina
Iustinian, patriarh, Mirto
Eduard, Plămădeală Antonie, mitropolit, Ralea Mihai, Stanciu Stoian,
Tătărăscu Gheorghe, Titeanu
Eugen, Vlădescu Răcoasa, Vântu Gheorghe.
Personalităţi de ştiinţă şi cultură care au colaborat şi au contribuit la
distrugerea
patrimoniului naţional şi moral

Arghezi Tudor, Barbu Eugen, Bagdasar Florica, Bagdasar Nicolae, Beniuc

Mihai, Bogza Geo,
Boureanu Radu, Botez Demonstene, Cîmpina Barbu, Cândea Virgil,
Călinescu George, Cioculescu Şerban,
Constantinescu Mitiţă, Constantinescu Petre-Iaşi, Daicovici Constantin, Dianu
Romulus, Dimitriu Petru,
Florian Mircea, Georgescu George, Golimaş Aurel, Giurescu Constantin,
Gheorghiu Mihnea, Mezincescu
Florica, Moraru Dumitru, Murgescu Constantin, Moisil Grigore, Iorgu Iordan,
Niculescu Miron, Pas Ion,
Parhon Constantin , Porumbacu Veronica, Roller Mihai, Săvulescu Traian,
Sadoveanu Mihai, Stancu
Zaharia, Stoilov Simion, Şelmaru Florica, Teodorescu Cicerone, Torna Ana,
Vianu Tudor, Vinea Ion,
Voitec Ştefan, Zâne Gheorghe.

Procurori, şi judecători care au condamnat la moarte şi au pronunţat zeci de

milioane de ani
de închisoare, trimiţând la exterminare oameni nevinovaţi

Achim Nicolae (lt.colonel), Andrei Dumitru (căpitan), Andrei Polak-Paul, Aldea

Matei (colonel),
Alexandrescu (colonelO, Alexa Gh. (procuror general), Alexiu Paul (colonel),
Ardeleanu Aurel (colonel),
Atanasiu H. (colonel), Belu Nicolae (locotenent major), .. Burada A.
(colonel),Cârdei Gheorghe
(căpitan), Casandra Aurel (colonel), Cocoş (lt.colonel), Constan-tinescu
Nicolae (colonel), Cosma Vasile
(colonel), Dalea Alexandru (căpitan),.Dobrina Vasile, Făgăraş Alexandru,
Finichi Paul (lt.colonel), Frăţilă
Alexandru (lt.colonel), Georgescu Alexandru (colonel), Gheorghe Fănică,
Gheorghiescu Marin (colonel),
Goldenberg (din Iaşi), Gregorian (colonel), Godină Aron (maior), Lascăr M.
(colonel), Mănescu
(căpitan), Marinescu (colonel), Matei Alexandru (lt. colonel), Mironescu
Paul, ., Mociorniţa (general),
Moldoveanu Atanase (colonel), Molnar Rudolf, Nicolae Grigore (colonel),
Nicolau, Niculescu Radu-
Cociu (general), Oconel Cireş, Petrescu Alexandru (general, cel mai mare
călău), Petrescu Ion (colonel),
Petrovici, Popescu Iorgu (maior), Popescu Pogrin (colonel), Predescu, Răduţ
Ştefan (colonel), Spulber
Ion, (maior), Ştefănescu (colonel Timişoara), Stănescu (general), Stănescu
Simian (colonel), Stâncă (din
Brad), Stanciu (colonel), Stavrică Gheorghe, Stoica Ion (maior), Ştefăniuc,
Teodorescu Ovidiu (căpitan),
Toescu Louis (co Ionel ), Trăistaru Vasile, Tudor Lazăr (maior), Vlase Vasile
(colonel), Voitinovici
(procuror general), Vintilescu (lt.colonel), Zaharescu (căpitan), Zănescu Ion
(colonel).

Torţionari Minsterul de interne (Bucureşti)

Albon (colonel), Bistran Iosif (anchetator), Boacă, Bogdan (colonel), Brânzaru,

Bulz V. (maior),
Burdea Grigore, Cândea Gheorghe (căpitan), Cârnaru (căpitan), Cenuşe
(căpitan), Chiţu Ion (căpitan),
Ciobanu, Constantinescu (colonel), Cosmici (colonel), Cseller (colonel),
Cumpănaşu (general, fost preot),
Curelea, David (locotenent), Deleanu (căpitan), Dima Ion (colonel), Dimcea
(colonel), Dulgheru
Alexandru Saşa (general), Enoiu (colonel), Ferfelea Ion, Firescu (fost şofer),
Florea Cristian (căpitan), Florea Mihai
(căpitan), Florescu (colonel), Georgescu (maior), Grigoriu, Hagiu, Iacob,
Iordanof, Lepădătescu Mircea
(anchetator-consilier), Leu (general), Marinca (maior), Mărgineanu Florin
(căpitan), Marton (colonel), Mihăilescu
Gheorghe (căpitan), Mihalache Gheorghe (căpitan), Moise (colonel),
Moldoveanu (maior), Nicolschi Alexandru-
Saşa (general), Nicolescu Ştefan, Niculescu Turli (colonel), Petrescu Nicolae
(colonel), Postelnicu Traian, Purcaru
(căpitan), Russu (căpitan), Sepeanu (colonel), Solomon, Sporea (căpitan),
Stănciulescu (lt. clonel), Teodoru
(colonel), Tericeanu (general), Udrea Ion (colonel), Urguloiu, Vasile
Gheorghe.

Inchisoarea Aiud

Aldea, Ardeleanu, Bădilă, Barabaş, Biros (locotenent), Blăjuţ, Boldur,

Bogăţeanu (doctor ), Bo-tezan, Colier
(colonel, ciminal), Chirilă (căpitan), Cristea, Dogaru, Dorobanţu (maior,
criminal), Farcaş, Filipescu, schingiuitor),
Frăţilă, Gâlea, Iacob (colonel), Ionaş, Ioaniţescu (căpitan), Iordache Lulu
(ofiţer politic, schingiuitor), Irimia ,
Ispas, Ivan, Lazăr (ofiţer politic, schingiuitor), Lorentz, Kerteş, Man, Mailat,
Marcu Vasile I, Marcu Vasile II, Marcu
O-limpiu, Mareş (maior, criminal), Moldovan Pavel, Moldovan, Mayer Vasile,
Mayer Gheorghe, Mayer (trei fraţi, toţi
schingiuitori), Năstase Dumitru, Naghy (ofiţer), Nistor, Oană, Nencu, Panait,
Pavel, Popa, Teleky (ofiţer politic),
Timirov (maior), Trandafir, Urdăreanu, Volcescu (maior), Volinschi(ofiţer).

Inchisoarea Bacău
Asaftei (căpitan), Anghel Nicolae, Fark (colonel), Herşcovici (colonel),
Barbălată, Ionescu Alexandru,
Levenson (Livezeanu), Munteanu, Mazăre, Mutică (locotenent), Mihalcea
Aurel (maior), Mireanu (din comuna
Mărgireşti), Ionescu Guiţă (căpitan din Piatra Neamţ), Pop Ion (colonel),
Pantaş (colonel), Radu (general),
Uşurelu (colonel), Timiraş, Stancu(ofiţer), Zelţer (din Dorhoi).

Baia Sprie
Cioară, Guleran, Pintea, Popa, Szabo Zoltan (maior).

Bicaz
Albu, Dogaru ( căpitan, comandant ) , Pietraru (ofiţer politic).

Botoşani
Alexandru (ofiţer), Dora (ofiţer politic), Nătăletu

Braşov

Alexandrescu (ofiţer), Ambruş (general), Brişcă Alexandru, Dobay, Dolnoczy,

Dorobanţu Florea (ofiţer),
Koloşek, Lupuţ Constantin, Marton (căpitan), Mayer (ofiţer), Martinescu
Alexandru, Olteanu, Pândele (căpitan),
Pop, Proca (maior), Stoica, Szilaghy, Urzică (ofiţer), Vârjan Nicolae.

Capul Midia
Borcea Liviu (maior), Bunescu (maior), Lupu (ofiţer politic), Oancea (pl
utonier), Radu (căpitan), Tanasov
(plutonier).

Cernavodă
Gherasim(ofiţer), Ghine (politic), Stan (politic).

Cluj
Birtaş (ofiţer), Barany (locotenent), Gavrilă, Timofi.

Craiova
Alexe Ştefan, Bădică (general), Dănescu (inspector), Iatagan, Ionescu Titus
(căpitan), Lungu (colonel),
Oancă (ofiţer), Puţintelu, Popescu Toma (colonel), Mitran Constantin,
Petrescu Vasile, Moldoveanu Marcel
(chestor).

Dumbrăveni
Russu, (sublocotenent).

Galaţi
Alexandru, Florea, Goiciu Petre (comandant-călău), Pândele.

Galata
Bărbieru, Şnaider, Zgâmbău.
Timişoara
Bugarschi, Brancovici Jiva, Indrei, Jivcov, Lăcătuş, Nedici Iosif, Nedici Vidosa
(Vida), Moiş Puiu, Orcic
(căpitan), Toth Mihai, Vid Teodor, Rafilă (comisar), Szanta Alexandru.

Galeş
Burghişan Petre (maior), Cornăţeanu (maior), Dincă, Şerban.

Gherla
Alexandrescu (colonel), Ardeleanu, Avădanei, Bob (doi fraţi), Bodea, Bota,
Bărbosu (doctor), Carciu,
Chioreanu, Cseller, Corăbeanu Constantin (politic), Deneş, Dimiş, Domocoş,
Gabor, Gheorghiu, Goiciu Petre (cel
mai mare călău), Guşti Petre, Istra-te, Messaroş, Mihalcea (ofiţer politic, mare
călău), Mihăilescu, Moghioroş,
Naghi (ofiţer), Pop I, Pop II, Potcoavă, Sabo, ..Şomlea (doi fraţi), Stan Petrică,
Todea, Tudoran Petre, Sebesteny,
Vomir, Zahanu.

Iaşi
Ceia, Ruscioru Modest.

Jilava
Bărbuică (mare schigiuitor), Bonciulică, Bragadi-reanu, Czaky, Cursaru
(doctor), Fătu (criminal), Gea-mănu
(criminal), Iamandi (criminal), Ivănică (criminal), Ionescu (doctoriţă), Lis,
Gheorghiu (colonel), Manta,
Maromet (maior, schingiuitor, criminal), Ştefan (schingiuitor, criminal),
Tudoran, Ungureanu.

Constanţa
Goldenberg.

Deva
Bolog, Dincă Gheorghe (căpitan), Faur Nicolae, Galbeni Vasile (din
Hunedoara), Hess, Manea
Victor, Mihai Petru (locotenent), Nistor Vasile (colonel), Staicu Petre (din
Sebeş), Tufiş.

Făgăraş
Berebenţa (locotenent), Brişcă Alexandru, Hozay, Iossu, Lazăr Tibo (Tiberiu),
Popa, Paraschiv,
Moraviev, Trâmbiţaşu, Zibileanu.

Ghencea
Berbece, Radu, Apostol (maior).

Grădina
Bolbea (căpitan), Donea (schingiuitor), Stratache, Troacă.
Grindu
Fecioru (maior, criminal), Furnică (schingiuitor).

Luciu Giurgeni
Coman (schingiuitor), Scarlat (schingiuitor).

Lugoj
Dragoş Petru, Vid Teodor.

Lagărul Km. 4
Crăciun, Huslău, Mărgărit.

Miercurea Ciuc (închisoare pentru femei)

Florescu, Păduraru.

Mislea (închisoare pentru femei)

Vişinescu (schingiuitor).

Câmpulung-Muscel
Dumitrache, Tericeanu

Ocnele Mari
Ceauşu, Filimon, Ionescu, Lupu, Traian, Suciu,

Oradea
Broitman, Cseller Ludovic (schingiuitor şi criminal, Grad Tiberiu, Gutman,
Kupfer, Litvin Ştefan,
Naghy, Retezan (căpitan), Tilici (maior), Zoltan.

Peninsula
Chirion (schingiuitor, criminal), Cornăţeanu, Geor-gescu (maior, criminal),
Dobrescu (major), Lazăr
Tiberiu (maior, schingiuitor), Dincă, Silişteanu (ofiţer politic, schingiuitor),
Şerban (sergent major,
schingiuitor, criminal), Vornicu (ofiţer politic, schingiuitor), Zamfirescu (major,
schingiuitor).

Piteşti
Ciobanu (criminal), Dumitrescu (criminal), Georgescu (criminal), Marina (ofiţer
politic, criminal), Mân-
druţă (criminal).

Ploieşti
Dumitrescu Gheorghe (maior), Marin (locotenent-major), Badea (ofiţer,
criminal), Bizin (ofiţer, criminal),
Voicu (ofiţer).

Piatra Neamţ
Ionescu Guiţă (maior, criminal), Mihalcea Aurel, Popa Ion, Şarpe Mihai,
Uşurelu (colonel).
Poarta Albă
Fecioru (maior, criminal), Moraru (ofiţer politic, criminal), Molodoveanu Ştefan
(locotenent).

Periprava
Fecioru, Toth.

Râmnicul Sărat
Dumitrescu (doctor), Popescu Ion, Vişinescu (maior, criminal).

Salcia
Andrei (schingiuitor), Ioaniţescu (schingiuitor), Grigoraş (locotenent, criminal),
Simovici (schingiuitor).

Sibiu
Crăciun (colonel, schingiuitor), Dăncilă, Mezei Gheorghe (colonel), Nistor
Victor (căpitan) , Schonfeld
(căpitan).

Sighet-Maramureş
Bank (colonel), Bota, Ciolpan Dumitru (maior), Costin Vasile (ofiţer politic),
Coza (din Săpânţa), Hritan
(general), Medruţ Cornel, Munteanu Vasile, Pop Partenie, Sabadâş Ileana,
Sava Ion (maior), Zoltan Israel.

Stoeneşti
Buhuşi, Grecu (din comuna Galbeni-Bacău, schingiuitor), Petrescu, Prisăcaru,
Tătaru.
Săvineşti
Fark (colonel).

Târgul Mureş
Fodor (locotenent), Herman. Văcăreşti Berbec, Constantinescu (colonel,
criminal).

BIBLIOGRAFIE

Andre Fontaine, Histoire de la guerre froide, Paris, Fayard 1974

Dominique Desanti, Les Staliniens, Paris, Fayard 1975
Remus Radina, Testamentul din Morgă, Editura Ion Dumitru Munchen
Gheorghe Mazilu, In ghiarele securităţii, Ed. Freiburg
Doru Novacovici, Dincolo de gratii, Ed. Ion Dumitru
Grigore Dumitrescu, Demascarea

FEMEIA ROMANA IN INCHISOARE

(urmare din volumul II)

Suferinţa femeii în regimul comunist nu va putea lua sfârşit decât odată cu

regimul care a generat-o. Cău-
tând să o subjuge politicii lui nefaste pentru neam şi ţară, marxismul adus de
invadatorii sovietici a
urmărit să facă din femeie o unealtă. Femeia a rămas dârză pe poziţie şi a
preferat dumul spinos al
calvarului. De aceea o găsim din primul moment angajată în opera filantropică
de a ajuta şi adăposti pe cei
urmăriţi. Femeia, alături de soţ, copii, sau de părinţi, a pornit senină pe
drumurile închisorilor şi a suferit mai
mult din cauza privaţiunilor de libertate, a schingiuirilor, decât foarte mulţi
bărbaţi.

Sute de femei au fost arestate şi torturate în loturile partizanilor. Mii de femei

au intrat în închisori,
deoarece refuzau să slujească regimului comunist. Ele nu au fost dizidente, ci
numai adversare neînfricate.
Numele lor nu trebuiesc să fie date uitării. De la copile, până la bătrâne, au
îndurat resemnate, tot ce
mintea diabolică a comuniştilor a inventat pentru a distruge orice fărâmă de
demnitate în ele. Numele lor trebuie
să fie prezente peste tot, mai ales că ele reprezintă continuitatea unui neam.
Femeia română în închisoare trebuie
să constituie un exemplu pentru cei ce nu au cunoscut suferinţa şi pentru cei
ce nu-şi dau seama de ce pericol
sunt pândiţi prin perseverarea politicii amorale practicată prin toate mijloacele
de comunişti.

Numele ce urmează, sunt nume de femei de toate vârstele, de toate

categoriile sociale, de pe întreg
cuprinsul locuit de miracolul românesc:
Adamescu Elena (Nuţa), Andreescu Constanţa, Angiulescu Carmen,
Ambrozie Coralia, (arestată cu soţul),
Antonescu Filofteia, (Mia), soţia conferenţiarului de la Facultatea de
Matematică, Arnăuţoiu Victoria, (arestată
în lotul partizanilor din munţii Făgăraşului, împreună cu mulţi alţi membri ai
familiei, printre care şi
învăţătorul Năstase cu soţia), Avramescu Raia, Avram Vinea, (călugăriţă din
comuna Jug), Babic Florica,
Bărbulescu (cu soţul, maior), Bărbulescu Dorina, Batory Neni, Benedict
Salomea, Begoev Margareta-Dundi, din
Liubcova, Beldeanu M. (mama lui Puiu Beldeanu), Benvenisti Suzi , Bondrea
Ana-Zelea (călugăriţă), Borcea Marta,
(cu partizanii), Bica Amelia (fată de preot din Râmnicul Vâlcii, al cărei soţ,
Paul Bică, era invalid de război),
Bordeianu, Budişteanu, Broş-teanu, Bica.(cunoscută sub numele de ţaţa Bica,
era vara lui Mircea Popovici
din lotul paraşutiştilor, condamnat la moarte; această femeie bolnavă, fusese
operată de mai multe ori),
Birthelem Ana (lot englez), Borcea Maria, (împreună cu soţul ei, au fost
arestaţi în lotul paraşutiştilor), Budescu
Elena (Uti) , Bogov Margareta (din Oraviţa), Cristoveanu Marta, Cibu Ana,
(ţărancă din judeţul Alba), Cadariu
Sofica (Arestată în lotul partizanilor din Banat), Cătunescu (arestată de două
ori), Călinoiu Lili, Canabie Cornelia
(arestată împreună cu soţul şi fratele ei Miron), Cârligel Marga, Capritopol,
Cernătescu Aurelia-Sanda (în lotul
ambasadei turceşti), Caton Dorica, Ciomac-Dietrich Ileana, Cenuşe Marioara
(arestată în lotul partizanilor), Celes-
tine Gauchet Pauline, cetăţeană franceză, Chiriţă Claudia (născută Ţifrea),
Clementina (mater, moartă în
închisoarea Văcăreşti), Constantinescu (preoteasă, arestată în lotul
partizanilor), Constantinescu Nuşa, Codru-
Runcan Simona, Cosmovici Simona, Cocor Gabriela, Costel Lizica (doctoriţă),
Cosmovici Cocuţa, Curelea Mimi,
Cristea (i s-a smuls copilul din braţe şi a fost arestată), Crătuneanu Ileana,
Crainic Maria (medicinistă),
Dănilă Constantin-Elena (împuşcată în spitalul Bacău de Ruşi, în 1944),
Diamantescu Sanda, Dinu Piereta
Margareta (funcţionară la Banca Naţională, domiciliată în apropiere de Piaţa
Coşbuc. Este un caz ce
demonstrează brutalitatea regimului comunist. A fost arestată la două
săptămâni după ce născuse copilul,
Ovidiu, pe care şi-1 dorise ani de zile. Chinuită prin anchete şi închisori, a
murit pe data de 23 August
1953 la Jilava, cu numele lui Ovidiu pe buze, fără să fi putut să-1 vadă),
Diţescu Eugenia (Jeni), Docea
Lucia (avocată), Donici Eugenia (Jeni), Domăneanţu Alexandra, (arestată în
lotul partizanilor din Banat),
Drăghici Consuela, Drăgan Dorina (ţărancă din comuna Plugova), Dumitrescu
Iosefina (arestată împreună cu
soţul ei, Marinică Dumitrescu), Dumitrescu Vicotria (arestată împreună cu
soţul ei, inginer, pentru că la o
percheziţie s-a găsit un caiet cu anecdote), Duţescu Virginia (Abeles),
(aviatoare, căsătorită tot cu un
aviator), Eder Maria (arestată împreună cu soţul ei), Elefterescu (iehovistă),
Endel Sofia, Ene Catrina (lotul
francez), Epure Stela (arestată cu soţul ei, director la Malaxa), Epureanu
Paulina (medic din Turnu Severin),
Fenlacichi Rada (Timişoara), Filiti Maria (fiica generalului), Filoti Elena(Nuţi),
Fratoşiţeanu Lucia, Gaspar Maria
(Mia), Ghica Rada, Gordona (o ţărancă de la munte, a fost arestată cu încă 7-
8 fete, pentru că au dat de mân-
care la cei "rătăciţi prin munte", gândindu-se numai să-şi facă datoria
creştinească de a ajuta călătorul în-
setat şi înfometat ce bate la poartă), Grasinschi Mia (născută Vorel), Grigoriţă
Fulvia (în lotul legaţiei
engleze), Hoaje Paula (din Braşov), Hun (mama şi fiica, condamnate pentru
că au omorît un rus care a
voit să le siluiască, în loc să elibereze ţara), Holban Friderica (născută
Lacaze, arestată pentru că frecventa
ambasada Franţei de la Bucureşti. Datorită temperamentului ei tineresc a
făcut numai bine pe unde a trecut şi
a ridicat moralul tuturor deţinutelor), Herşcovici Sidonia (a fost deportată şi la
Auschwitz), Ionescu Elena (arestată
cu soţul), Iancu Mela (soţia doctorului Iancu, şeful sioniştilor), Ionescu Anita
(fiica inginerului Alexandru
Ionescu din lotul englez), Ionescu-Vereşti Florica (profesoară de franceză la
Institutul francez, a fost arestată cu
încă 12 eleve, .Ionescu Victoria (Vichi) (soţia directorului Tudor Ionescu de la
CFR), Ionescu Virginia
(profesoară), Ilie Lenuţa (copil din orfelinat, arestată la 13 ani şi jumătate, a
stat 20 de ani în închisoare. La
un an după eliberare , a murit ), Iupceanu Elena, Jugureanu Marinica, Jurescu
Catarina (arestată în lotul
partizanilor din Banat), Kernweiss Ecatemia-Gerta (soră, în lotul Nunciaturii),
Kiriţescu (Patru surori, fetele
profesorului universitar de la Chişinău: Kiriţescu Mariana, condamnată la 25
de ani; Juriari Ecaternia,
condamnată la 15 ani, a fost grav bolnavă şi din cauza regimului la care a fost
supusă, a paralizat ani de
zile. După eliberarea din închisoare, în loc să se poată trata, i s-a dat
domiciliu obligatoiu în Bărăgan); Casian
Alexandra (Lalea); Racu Sofica (Stanca). Nu se găsesc cuvinte pentru a
incrimina cazul celor 4 surori),
Kunst, Lefterache Ioana (ţărancă din Tulcea;soţul şi tatăl ei au fost împuşcaţi
în faţa ei de către securitate,
când au venit să-i aresteze), Liciu Germina (soţia primului preşedinte al Curţii
de Apel din Bucureşti, a murit în
închisoarea Miercurea Ciuc în anul 1957), Marcovici Liubiţa (din judeţul
Caras), Mcrlescu Rang Adriana
(doctor), Macarie Elena (Nuţi). (o tânără bolnavă de TBC), Mihăilişteanu Fani,
Milovici Sofia, Mircescu Justina
(Didiţa), Mihăilescu Ioana şi Ileana (fetele colonelului Mihăilescu), Mihnea
Lucica(avocată), Mihu Ana, ţărancă
din judeţul Alba), Mocanu Maria, iehovistă, Moghioroş Maria (iehovistă),
Moldovan Ecaterina(Mica), Molodovan
Valeria (o tânără bolnavă de TBC), Moscuna Coralia (directoarea Şcolii
Centrale din Bucureşti), Munteanu Maria-
Oana (din Sibiu, licenţiată Acad Comercială, Braşov), Moţa Gabriela (Gabi),
(arestată împreună cu mama şi fratele
ei), Mureşeanu Maria (originară din Bistriţa Năsăud, soră de spital, a fost
arestată pentru că a îngrijit pe Iuliu
Maniu), Nedelcu Marta(arestată împreună cu soţul în lotul partizanilor din
judeţul Severin), Nedelcu Olivia
(profesoară, arestată împreună cu soţul),
Nedici Vida (cea mai sadică femeie).
Originară din comuna Becicherecul Mic, Banatul Sârbesc, a făcut carieră în
securitatea română din
Timişoara şi a ajuns până la gradul de colonel. Deoarece lucra pentru poliţia
iugoslavă a lui Tito şi pentru a nu
fi descoperită, a torturat pe deţinuţi în mod îngrozitor: personal îi bătea peste
organele genitale. Până la urmă
a fost descoperită şi arestată cu un număr mare de sârbi din Banatul
românesc, care o ajutau în acţiunea de
spionaj. După 3 ani de cercetări la ministerul de interne, a fost trimisă cu 10-
12 sârboaice la închisoarea
Jilava. într'una din zile, când noul ministru, C. Drăghici, a deschis uşa unei
celule de deţinute şi, după ce a
privit, a dat să plece Vida Nedici i-a spus: "De ce nu te uiţi aici", la care, noul
călău al regimului comunist
i-a ripostat: "îţi meriţi soarta". Fosta spioană şi brută i-a replicat: "Nu-mi pare
rău că am luptat pentru o cauză,
dar tuturor le vine rândul",

Neagu Ileana (studentă Academia Comercială din Braşov, originară din

Sibiu), Negoşeanu Petronela,
Neamţu Dorina (arestată pentru că în curtea ei s-a făcut experienţa cu o
bombă pusă la magazinul de la Obor.
A născut în închisoare), Nicolae Maria, (aviatoare, a fost condamnată la 10
ani şi după aceea trimisă cu
domiciliu obligatoriu la Lăţeşti, în Bărăgan), Niculescu Lucreţia (arestată cu
soţul ei care era la Filarmonica
şi cu sora ei, Rica), Nicolaescu Cecilia, Nicolaescu Ecaterina, Nuna Ecaterina
(o miliţiancă condamnată pentru că
a înţeles pe deţinute), Nedelcu Olivia(născută Puiu, profesoară, arestată cu
soţul ei, contabil), Olteanu Elvira,
(soţia lui Gavrilă Olteanu, socotit ca organizator al Sumanelor Negre,
organizaţie de rezistenţă şi care s-a
sinucis cu stricnina în subsolul Ministerului de interne, în luna Iulie l946), Oros
Maria-Maricel (fiica comando-
rului Artimescu, arestată pentru că tricota pulovere şi le da întru ajutorarea
celor urmăriţi), Pantazi Elena,
Pană Eufrosina, Pâslaru Lucica, Pătraşcu Milita (pictoriţă), Patricia. (soră. în
lotul Nuntiaturii), Pavala-che
Margareta (profesoară din Craiova), Pater Ida (arestată împreună cu soţul),
Petrovici Gena, Perraudin Elisabeta
(franţuzoaică, 15 ani condamnare), Petrescu-Cărăbuş Elena, Pinard
Jacqueline ( o franţuzoaică), Plăieşu Elena,
Pleşoianu Nadia (fiica generalului Pleşoianu), Pompilian Livia, Popescu-
Abeles Virginia, Poenaru Simona (născută
Papazu), Popovici Paraschiva(Pachiţa), (cumnata lui Mircea Popovici,
executat în lotul paraşutiştilor), Pop Maria
(din Craiova, prima femeie senator), Popovici Maria, Pop Cornelia (sora lui
Gavrilă Pop, executat în lotul
paraşutiştilor), Prodan Elena, Prie (franţuzoaică), Puiu Marioara (arestată în
lotul para-şutiştilor), Popescu
(preoteasă, arestată cu soţul în lotul partizanilor), Purnichescu Dida (arestată
cu soţul ei în lotul
partizanilor), Raissner Hildegard (soră, în lotul Nunciaturii), Roşea Maria (din
Miercurea Sibiului, licenţiată Acad.
Comercială Braşov), Romanescu Sma-randa, Romaşcanu Fani (de la
Constanţa), Roth Margareta (ilegalistă
comunistă, avea în 1951 vârsta de 67 ani. La o vizită pe care a făcut-o în
Jilava ministrul de interne, C.
Drăghici, aceasta i-a arătat condiţiile grele în care sunt ţinute deţinutele şi i-a
reamintit că "noi comuniştii am
avut condiţii omeneşti în închisori". La această observaţie, în faţa celulei cu
peste 15 deţinute, Alexandru
Drăghici a răspuns: "Noi comuniştii am rezistat tocmai că am avut astfel de
închisori şi astăzi vă aplicăm
regimul de exterminare deoarece avem nevoie de cadavre care reprezintă cel
mai bun îngrăşământ pentru a mări
producţia"), Runcăţ Simona (arestată cu soţul ei, care era director la Malaxa),
Rusu Nadia (aviatoare), Ruja
Floricuţa, Schiau Raveca (ţărancă diii judeţul Alba), Săndulescu Margareta,
Sârbu, Scriban Tani, Scrădeanu-Epure
Stela, Scurtu (doctoriţă, arestată împreună cu soţul ei, avocat), Senegalia
Olga, Secară Veronica, Serafim
(cunoscută sub numele de mama Serafim, era o ţărancă din Făgăraş,
arestată cu soţul şi cu fiul ei, care a
fost executat la Jilava), Simionescu Marioara (născută Gianeti), Silogea
(preoteasă), State Larisa, Stana,
Spaniolu Lia (arestată cu doi fraţi), Stănescu Nicoleta, Stoianov, Sultana (era
arestată cu mama ei într'un grup
de tătăroaice din Dobrogea, ca urmare a acţiunii întreprinse de ruşi pentru a
extermina pe tătari), Schneideru
Maria (arestată cu soţul), Ştefănescu Fernanda, Ştefănescu Henrieta, Stibora
Ana (secretară la consulatul
austriac, a fost arestată cu un grup de 12 funcţionari care au refuzat să dea
informaţii securităţii despre
activitatea ce se ducea la ambasadă), Ştiubei Elena, Tăune Luminiţa,
Teodorescu Elena (arestată deoarece a
găzduit pe Ion Golea. în anul 1957 s-a spânzurat din cauza chinurilor suferite,
în închisoarea Miercurea-Ciuc,
Tomescu Elena (Nuţi), (actriţă, născută Iupceanu, a fost arestată împreună cu
soţul), Ulbrich, Ursula Pepina,
Vasile Vera (născută Ţanţu, arestată pentru soţul ei), Veda Cată (din judeţul
Caras, arestată împreună cu
soţul şi cu socrul, în lotul partizanilor din Banat), Vasiliu Dulci (arestată
împreună cu mama ei), Vasilescu
Virginia, Vasilescu-Veniamin Irina (în lotul ambasadei turceşti), Văcărescu
Maria (arestată în lotul partizanilor
din Banat în legătură cu Şerengău şi Fus), Vârnău Maria (constituie un caz
dureros. După naştere i s-a luat
copilul pe care nu 1-a mai văzut după aceea), Ventzel Paula, Verzea Nina
(arestată pentru că a ascuns pe unchiul ei,
colonelul Coslovschi), Vidrighin Sanda (născută Alimănişteanu, arestată
într'un lot în care era şi soţul ei, Vidrighin
Adam Gheorghe, învinuiţi pentru spionaj).

Printre numărul foarte mare de deţinute politice chinuite prin închisorile de

exterminare comuniste, s-au
găsit foarte multe măicuţe şi surori care, prin comportamentul lor demn, au
lăsat o frumoasă amintire tuturor
celor care le-au cunsocut, făcând cinste Bisericii în slujba căreia şi-au dedicat
viaţa.

Şi din numărul lor foarte mare încerc să redau o parte, urmând ca lista să fie
completată:
Doroteia, Dewald Cristina din Reşiţa, Fenyvessi Iuditha-Maria din Salonta,
Ionela, sora care avea stigmate în
palme, Jeronima, Laslău Clara (de la Nunciatura din Bucureşti), Martha,
Pastuska Estera, Schrit Eva-Elisabeta,
(soră), Sfestera Eva, din Timişoara, Muller Rosalia, din Banat, Tereza Leher,
Zimmerman Patricia-Barbara, Wulff
Elisabeta( soră).
De 4 decenii, femeia română a îndurat tot felul de privaţiuni, care mai de care
mai diabolice. Nu se poate
uita epoca lui Gheorghiu-Dej, când mii şi mii de femei au fost deportate şi
aruncate sub cerul liber al Bărăganului,
în timp ce altele erau mânate spre lagărele de exterminare. Era perioada
instaurării crimei împotriva umanităţii, a
adevăratului genocid, în care poporul român, prin tot ce a avut mai bun, a
plătit tribut "eliberatorului
sovietic", plin de sălbăticie, ca în perioada năvălirilor barbare.

De asemenea nu pot fi uitate femeile din Basarabia şi Bucovina de Nord,

deportate de Ruşi până
dincolo de cercul polar. Dionisie Boboc, unul din supravieţuitorii acestui iad,
relatează despre "Noaptea
Sfântului Bartolomeu a anului 1948", petrecută în Basarabia:
"Toate localităţile de pe teritoriul acestei provincii au fost simultan încercuite
de armată, unităţile de
miliţie şi securitate mobilizate în acest scop cu toate mijloacele blindate şi
motorizate de care dispuneau, tan-
curi, camioane, etc. Fiecare cetăţean avea dreptul să-şi ia cu el doar o
bocceluţă cu câteva kilograme, restul
bunurilor, de orice natură, rămâneau pe loc. In acest vacarm îngrozitor,
infernal, de zgomote de motoare,
scrâşnit de şenile, strigăte, planşete, înjurături şi comenzi, foarte mulţi copii ,
împinşi de frică şi de instinctul de
conservare, au reuşit să se strecoare profitând de întuneric şi să dispară în
câmp sau prin pădurile din
apropiere, salvându-se de la o moarte sigură. "Armata" acestor minori, fete şi
băieţi, despărţiţi de părinţii lor
în mod barbar, ca pe timpul năvălirii tătarilor, au pribegit mult timp prin hăţişuri
şi ascunzători, rămânând o
generaţie traumatizată pentru toată viaţa, psihic şi fizic. Satele au ramas
aproape pustii.

Imbarcaţi în camioane militare, deportaţii au fost transportaţi în grabă la cele

mai apropiate staţii de cale
ferată, unde-i aşteptau garniturile de tren cu vagoane de vite, în care au fost
înghesuiţi, claie peste
grămadă, cu boccele cu tot, copii, femei şi bărbaţi împreună, fără nici un fel
de posibilitate de a-şi
satisface necesităţile fizice sau de strictă igienă corporală. Aceste garnituri au
fost dirijate fără întârziere spre
îndepărtata Siberie, fără opriri în staţiile principale. Puţini din aceştia au mai
avut fericirea de-a se mai întoarce în
locurile natale.

Femeile însă au fost şi mai puţine. Pentru toată suferinţa femeii române avem
datoria de onoare să nu le
dăm uitării pe acelea care şi-au închinat viaţa unui ideal scump: dragostea de
credinţă, neam şi glia
strămoşească.

RECENZIE LA VOLUMUL II
de Matei CAZACU

Cicerone Ionţoiu recidivează. Cu acest al doilea volum (din patru câte sunt
prevăzute), domnia sa acoperă
perioada anilor 1950-1954, una din cele mai ucigaşe din istoria românescă.
Două "instituţii" îi conferă, credem
noi, un caracter halucinant, şi anume Canalul Dunărea-Marea Neagră, pe de
o parte, şi experienţa de "reeducare"
studenţească de la Piteşti, pe de alta. Dacă la Canal au fost folosite metode
de exterminare fizică, în masă, a elitelor
ţării, în schimb la Piteşti a fost atacat, cu un rafinament întâlnit numai în China
lui Mao, psihicul individului, într'o
încercare monstruoasă de aplicare a teoriilor lui Makarenco asupra tineretului
român. între aceste două extreme
- Canal şi Piteşti - universul Gulagului românesc oferă istoricului o paletă
largă a ororii instituţionalizate cu
puncte culminante la Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Valea Nistrului, Ocnele
Mari, Mărgineni, Ghencea, Făgăraş
şi încă multe alte cimitire ale elitelor româneşti. Foarte importantă ni se pare a
fi şi menţionarea rezistenţei
organizate de Românii deportaţi dincolo de Cercul Polar, care în 1952 au
înfiinţat "Liga latina", organizaţie ce
îşi propune revenirea la patria-mamă a ţinuturilor dintre Prut şi Nistru,
impropriu denumite Basarabia şi Bucovina
(când e vorba de Moldova de răsărit şi de miază-noapte).

In paralel cu acestea, C. Ionţoiu face câteva incursiuni în lumea celor rămaşi

încă în libertate supraveghiată
în marea temniţă care devenise România în ultimii ani de viaţă ai lui Stalin. E
vorba, mai ales, de ţăranii obligaţi
să adere la colectivizare prin ameninţări, bătăi, torturi şi chiar asasinate, la
partizanii care se opuneau
comunis- mului cu arma în mână, la Biserica prigonită, la Armata "epurată", la
"burghezo-moşierimea" lichidată
ca clasă socială.

Dar, desigur, acolo unde mărturia lui are cea mai mare valoare este în
descrierea itinerariului parcurs de
Cicerone Ionţoiu personal în aceşti ani - e vorba de Canal, lucrare faraonică
inspirată de modele sovietice (ca-
nalele Volga-Don, Marea Albă-Marea Baltică) şi, dacă ar fi să credem
versiunea oficioasă românească,
exprimată de Al. Moghioroş în 1964 (în plin conflict între Dej şi Hrusciov),
"recomandată"direct de Stalin,
care ar fi spus textual: "După ce aţi terminat cu partidele istorice, acum trebuie
să construiţi canalul care să fie
mormântul reacţiunii. După aceea, distrugeţi pe intelectuali" (p.33-34).

"Inaugurat" în mai 1949, Canalul a fost abandonat după moartea lui Stalin
dar, aşa cum se ştie, a fost recent
redeschis. Deţinuţii politici care au trecut prin acest infern au plătit un greu
tribut condiţiilor inumane de
muncă şi de alimntaţie la care au fost supuşi. Condiţiile de viaţă de la Canal
au fost considerate infinit mai ucigă-
toare decât cele din lagărele hitleriste chiar de către veterani de la Auschwitz,
ceea ce, s-o recunoaştem, nu
este îndestul subliniat.

Colonia Peninsula, unde şi-a început stagiul C. Ioniţoiu reprezenta ultimul

cerc al acestui infern peste care
tronau comandanţii Dobrescu, Zamfirescu, Georgescu, Lazăr Tiberiu,
Cornăţeanu, dar, mai ales, ofiţerii politici
Ghinea, Chirion, plutonierul Şerban şi mulţi alţii. O categorie specială o
formau brigadierii sau normatorii, re-
crutaţi dintre deţinuţii de drept comun, din "criminalii de război" (mai ales foşti
plutonieri de jandarmi), dintre
oamenii de meserie sau dintre "studenţii reeducaţi" de la Piteşti. Lista lor,
câteva zeci de nume (pp.45-59) pre-
zintă, cu câteva excepţii notabile, un sinistru inventar al decăderii umane la
stadiul de brută feroce.
Lista acestor torţionari, precum şi a multor altora (în frunte cu Gheorghiu-Dej
şi cu Ana Pauker),
alături de cea a victimelor lor cele mai proemintente: episcopi şi mitropoliţi (25
de nume), profesori universitari
(66), generali(77), miniştri (49), se regăseşte şi în Cartea Neagră a României
(1944-1983), editată de
Comitetul pentru apărarea deţinuţilor politici români fromat din C. Ioniţoiu,
Remus Radina, Ovidiu Borcea,
Nicolae Evolceanu şi Vladimir Boutmy. Cartea neagră (apărută la aceeaşi
editură) mai conţine şi lista
închisorilor şi lagărelor de exterminare ale Gulagului românesc. Editarea ei în
limbile de mare circulaţie va
permite, suntem siguri, o mai bună cunoaştere a realităţilor societăţii
româneşti în cei 40 de ani care s-au scurs
de la 23 august 1944.
Apropierea dintre experienţa de "reeducare" de la Piteşti şi Canal devine şi
mai evidentă în cursul
anului 1951, cînd echipele "studenţeşti" venite la Canal încep să practice
aceeaşi teroare ca şi la Piteşti, în
special prin bătăile şi torturile nocturne de la brigăzile 13-14. Cazul doctorului
Simionescu, torturat fizic şi
moral de studentul Ion Bogdănescu până când şi-a găsit moartea sub
gloanţele sentinelelor , moarte dorită,
pentru a scăpa de suferinţe, acest asasinat, deci, împreună cu cel al tânărului
Dumitrache au dus la întreruperea
experienţei de "reducare studenţească" de la Canal. Dar condiţiile de muncă
rămân tot atât de dure,
alimentaţia tot atât de deficitară, şicanele de tot felul ale ofiţerilor politici şi ale
brigadierilor mereu
prezente. Şi totuşi, în acest univers ostil, au existat oameni care şi-au păstrat
demnitatea şi curajul în ciuda
tuturor privaţiunilor, oameni ale căror portrete nu lipsesc din paginile cărţii lui
C. Ioniţoiu: Alexandru
Claudian, profesor de sociologie şi filozofie la Universitatea din Iaşi, scriitorul
Arşavir Acterian, Victor Jinga,
rector al Academiei Comerciale din Braşov, profesorul Alexandru Herlea (grav
rănit la anchetă, el a fost operat
la Canal cu un cuţit de bucătărie, fără anestezie, în lipsa oricărui instrument
chirurgical), preotul C. Galeriu
din Ploieşti, doctorul Bică Georgescu, Marcu Goldenberg şi alte sute de mii de
persoane, unii încă în viaţă,
alţii morţi în închisoare sau de pe urma ei (vezi lista lor la pp.110-122).

Alături de marile închisori şi lagăre au existat, în România anilor '50- mai

există în parte şi astăzi - şi
închisori şi centre regionale ale Securităţii, unde erau ţinuţi oamenii aflaţi sub
anchetă. Cicerone
Ioniţoiu a reuşit să reconstituie imaginea câtorva dintre cele mai cunoscute:
Braşov (pp.152-154), Craiova (pp.154-
160), (devenită celebră pentru că în 1947 se mânca ciorbă de iarbă), Cluj,
Turda, Galata (mănăstire de la Petru
Şchipul), Poarta Albă (unde brigadierul Stănciugel asasina aruncându-şi
victimele în cuptoare de ars varul), Capul
Midia, Galeş, Cernavodă, Ocnele Mari, Mărgineni, Ghencea, Mislea
(închisoare pentru femei descrisă de Armie
Samuelli, d-na Wurmbrandt şi Nicole Valery ) şi multe altele.

Pe lângă suferinţele din închisori şi lagăre. întreaga populaţie a României

trăia sub imperiul spaimei şi al lip-
surilor, sub teroarea istoriei desfiinţate în numele creării unei societăţi utopice.
Lichidarea culturii "burghe-
ze" s-a făcut în România, ca şi în URSS şi în Germania nazistă, prin arderea
cărţilor. Un episod puţin cunoscut,
povestit de C. Ioniţoiu, ilustrează teribila răsturnare a valorilor la care s-au
dedat comuniştii. Această întâmpla-
re cu adevărat extraordinară nu mai are nevoie de comentarii:

"In curţile bibliotecilor focul mistuia "Tezurul cultural". N'a scăpat de acest
sacrilegiu nici biblioteca
"Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta" din Vatra Luminoasă. S-au găsit
atunci nevăzători care, din flăcări,
pipăind, au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură
cu trecutul pe care voiau să nu-1
şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere nu vedeau ceea ce se
petrecea. Peste ani, profesrul Gheorghe
Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii mi-au arătat unele cărţi salvate.
Printre ele se găseau: un dicţionar
enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580; o Sfântă Scriptură,
tipărită în 1875; Trigonometria lui
Spiru Haret dela 1878, Răsboiul de întregire de C. Kiriţescu, Istoria lui lorga şi
altele. Bieţii oameni nu ştiau ce
salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în
războiul de întregire (1916-1918) dar
plângeau când au auzit ce lucruri au scos din văpăile focului comunist", (p.
394).

Cartea lui Ioniţoiu se citeşte uşor, în ciuda lungilor liste de nume ale victimelor
şi călăilor lor, în ciuda date-
lor şi a dureroaselor evenimente pe care le descrie. Dacă ar fi să-i facem o
critică însă, ar fi tocmai în
severitatea cu care autorul judecă, uneori, pe oamenii aflaţi în închisori şi
lagăre şi care nu s-au putut comporta
mereu cu stoicism şi tărie. Slăbiciunea de un moment, de o zi sau de un an,
nu credem că poate anula merite
mai vechi, uneori nemărturisite, rezistenţe uneori obscure dar care îşi au,
poate, importanţa lor. Răposatul
Constantin (Dicki) Cesianu, trecut şi el prin închisoare, ne mărturisea cu puţin
înainte de a muri: "eu nu
condamn pe nimeni care, la anchetă sau în închisoare, a cedat torţionarilor.
Ştiu cât este de greu să rezişti
torturilor fizice şi morale. Eu însumi, la anchetă, am ajuns la un punct în care
mi-am spus: dacă mă mai bat, voi
spune tot ce ştiu." Această limită a rezistenţei fizice şi morale variază de la om
la om - nu mai e nevoie să
o amintim noi celor care au trecut prin astfel de încercări. De aceea credem
că mai multă toleranţă în judecarea
acţiunilor oamenilor (vorbim desigur de victime) nu ar fi decât benefică
întreprinderii lui C. Ioniţoiu, care se
poate inspira, în acest sens, din experienţa lui Soljeniţîn. Monumentul pe care
domnia sa îl ridică amintirii
celor care au suferit din cauza terorii comuniste nu va fi umbrit cu nimic.
In încheiere se cuvine să salutăm şi iniţiativa d-lui Niki Constantinescu de a
înfiinţa tipografia
"Coresi" de la Freiburg, unde apare cartea lui C. Ioniţoiu. Ii urăm să dureze şi
să propăşească pe viitor în
slujba culturii româneşti.

LUMEA AUDE ŞI SE CUTREMURĂ

Pe baza decretului 411 964, au fost scoşi din închisori zeci de mii de Români
supravieţuitori ai mon-
struosului sistem de genocid comunist: Pe tot cuprinsul ţării au început să se
audă suspine: "Mamă, când vine
tata?" sau şi mai grav: "Mamă, de ce n'am şi eu tată?"

Acestor întrebări li se dădeau mii de răspunsuri, unele mai tulburătoare decât

altele şi ecoul lor s-a răs-
pândit în toate colţurile României
Sache Simionescu discuta în biroul de avocatură cu Vicu Argeşeanu, colegul
lui de breaslă, asupra unei
probleme profesionale. La un moment dat, a intrat un om între două vârste,
şiroindu-i pe faţă lacrimi de
sânge.
-Ce-ai făcut? 1-a întrebat Sache Simionescu, imediat ce 1-a văzut.
-Iar nimic. Cum am intrat în biroul comandantului circumscripţiei, de pe
scaunul acestuia s-a
ridicat un colonel, îndreptându-se spre mine. Şi din senin a început să mă
pălmuiască şi să-mi strige:
-Să-ţi bagi minţile în cap, să nu mai vorbeşti, că vei avea de a face cu mine.
Şi m-a expediat afara.
Tânărul era răvăşit. Pe faţă i se împietriseră mărgăritare de sânge. Desigur de
la unghiile netăiate ale
"domnului "colonel.
Sache Simionescu 1-a rugat să meargă şi să cumpere un ziar din ziua
respectivă. Un pretext, pentru că, după
plecarea lui, pe nerăsuflate, a început să-i spună lui Vicu:
L-ai văzut? E un tânăr student, Calciu, pe care l-am apărat în proces. A ieşit
din închisoare, de
curând, şi a trecut să-mi mulţumească. Are probleme cu eliberarea buletinului
de identitate. Dar, ce povesteşte,
te îngrozeşte! Te face să crezi că sunt lucruri de domeniul fanteziei. Şi ce este
mai important, este faptul că i se
întârzie eliberarea buletinului, este amânat şi de fiecare dată i se atrage
atenţia să nu mai vorbească despre lo-
curile pe unde a fost şi să se mulţumească cu libertatea ce i s-a oferit cu
"generozitate" de regim, libertate
pe care n'ar fi meritat-o!
Vicu a rămas mut în faţa celor relatate de colegul lui.
Lumea începea să ia cunoştinţă de drama Piteştiului, una din paginile cele
mai sumbre pe care le-a înregis-
trat neamul românesc.

PR. GHEORGHE CALCIU DUMITREASA - 25 august 1985 - DESPRE

PITEŞTI

Sunt oameni pe care destinul i-a cruţat: viaţa lor a fost lipsită de înjosiri şi
degradări, rănile lor au
fost superficiale şi s-au vindecat, cicatricele nu se mai văd. La sfârşitul vieţii,
încrucişându-şi mâinile pe
piept îşi vor da duhul uşor şi sufletul lor va fi dus la cer de îngerul Domnului.

Noi însă, această generaţie de martirizaţi de la Piteşti, noi purtăm în suflet

cele mai nevindecate
răni şi care strigă: "Nu mă atinge!" Pentru noi Piteştiul este un coşmar pe
care-1 purtăm ca pe un spin
veşnic viu în carnea duhului nostru. Şi, asemenea Sfântului Pavel, ne rugăm-
şi nu numai de trei ori-ca
Dumnezeu să ni-1 înlăture; dar el rămâne mereu viu şi dureros şi duhul
îndurerat strigă: "Nu mă atinge!".

Nu vom putea muri liniştiţi, după cum nici nu am trăit liniştiţi. Ne vor însoţi
îngerii Domnului, dar
şi demonii care ne-au chinuit ne vor striga până în clipa trecerii pragului
ceresc. Iar la judecata divină vom
aduce rănile noastre şi căderile şi ridicările şi lacrimile noastre nesfârşite prin
care vom striga: "Doamne,
scapă-ne!" Şi abia atunci Iisus ne va întinde mâna şi, ca pe Petru, scoţându-
ne din valuri, ne va mustra: "Puţin
credincioşilor, pentru ce v'aţi îndoit?"
Cei care au trecut prin Piteşti nu au nevoie de judecători, nici de psihiatri, nici
măcar de consolatori.
Ei au nevoie de duhovnici. Cine dintre noi-căci suntem o categorie cu totul
aparte-nu şi-a găsit duhovnicul,
să-1 caute. Altfel viaţa lui este o imposibilitate, un nonsens, nici măcar nu este
o viaţă, ci o spaimă
continuă de spectrele din el.

A fost o vreme când am strigat: "Suntem nişte disperaţi ." A fost o vreme când
am strigat:
"Suntem îngerii justiţiari." A fost o vreme când am strigat: "Suntem
desăvârşiţi, căci nimeni nu a mai
trecut prin experienţa noastră abisală." Şi ne-am trufit. Toate nu urmăreau
decât să ne ascundă
durerea şi spaima şi ruşinea.

Acum a sosit vremea să ne încredinţăm lui Dumnezeu. S-au vărsat sânge şi

lacrimi, a curs cerneală.
Experienţa Piteştiului nu poate fi atacată decât numai din afară; şi de cei care
au trecut pe acolo,
şi de cei ce nu au trecut. Noi nu o putem cuprinde, fiindcă ea ne-a cuprins pe
noi. Am fost nişte
prizonieri dezarmaţi şi goi. Nimic nu ne-a putut apăra: nici educaţia, nici
cultura, nici vitejia, nici
deznădejdea. Dar ceea ce era profund bun în noi a mijit treptat, la unii mai
târziu, la alţii mai devreme,
ca un mugure fragil care, biruitor, ridică asfaltul greu al şoselei şi iese la
lumină.

Profesiunea noastră este suferinţa, vocaţia noastră este salvarea în Iisus.

Practica noastră unică
este sacrificiul. Iar sfârşitul nostru este cel din poezia lui Sergiu Mandinescu:

"Ah, Doamne, iată-mă aici la ceasul comorilor,

Sub lespedea grea de patimi şi chin,
Imbrăţişându-mi durerea.
Aştept arhanghelul zorilor,
Aştept învierea.
In numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin."
REEDUCARE (Tg. Ocna 1952)
Prof. Gh. Calciu-Dumitreasa

După exterminare a urmat profanarea mormintelor.

Cimitirul închisorii Aiud, aşezat pe o colină numită "Dealul Spânzuraţilor",
pentru că acolo,
Românii au fost spânzuraţi de Unguri, este în curs de transformare.
Acolo au fost îngropaţi deţinuţii politici ai acestei faimoase închisori, victime
ale regimului comunist
de exterminare.
Cea mai mare parte din morminte sunt anonime şi fără cruci. In general
familiile n'au fost
anunţate de moartea lor. Dacă din întâmplare acestea au aflat, nu au putut
decât pe ascuns să-şi caute
pe cei dragi.
In unele perioade când numărul morţilor a crescut din cauza înfometării şi a
tratamentului
inuman la care au fost supuşi, atunci au fost aruncaţi în gropi comune.
Astăzi administraţia oraşului a parcelat cimitirul deţinuţilor politici de la Aiud în
loturi pe care le
vinde. Cumpărătorii instalează pe aceste locuri până şi crescătorii de porci,
ducând astfel la dispariţia
urmelor mormintelor fără cruci.

*
Faimosul articol 209 din codul penal, în baza căruia s-au pronunţat milioane
de ani de condamnare
Art. 209.—Constituie infracţiune de uneltire contra ordinii sociale şi se
pedepseşte:
1. cu muncă silnică de la 15-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani,
faptul de a iniţia sau constitui,
în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop
schimbarea ordinii sociale existente în
stat sau a formei de guvernămînt democratice, ori de a activa în cadrul unei
asemenea organizaţii sau asociaţii, ori
de a adera la acestea, cînd fapta prezintă un caracter deosebit de grav,
pedeapsa este cu moartea;
2. cu închisoare corecţională de la 3-10 ani şi inter
dicţie corecţională de la 3-5 ani:
a), faptul de a face propagandă, agitaţie, sau de a întreprinde orice acţiuni
politice pentru
schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernămînt
democratice sau din care ar rezulta un
pericol pentru securitatea statului;
b). faptul de a ajuta în orice mod vreo organizaţie sau asociaţie din cele
arătate la pct. 1 ori de a face pro-
pagandă sau întreprinde acţiuni în favoarea acestora ori a membrilor lor.
c). Faptele de ponegrire, calomniere, sau defăimare în public cu privire la
orînduirea socială şi de stat, la in-
stituţiile de stat şi organizaţiile obşteşti, când acestea sînt săvîrşite fie de o
singură persoană în mod organizat,
fie de către două sau mai multe persoane asociate.
în cazul în care faptele prevăzute la lit. a şi b prezintă un caracter deosebit de
grav, pedeapsa este munca
silnică de la 5-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani. Tentativa se
pedepseşte ca şi infracţiunea consumată.
Secţiunea 1 bis Subminarea economiei naţionale şi sabotajul
contrarevoluţionar.
Art. 209(1).—Subminarea economiei naţionale săvârşită prin folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de
stat, ori sabotarea activităţii normale a acestora, precum şi folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de stat, ori
sabotarea activităţii acestora în folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor
capitaliste interesate, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi confiscarea averii, în cazul cînd faptele
au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa este moartea şi confiscarea averii.
Art. 209(2).-Distrugerea sau degradarea de natură să submineze economia
naţională, prin explozii,
incendii sau orice alte mijloace, a fabricilor, uzinelor, maşinilor, căilor de
comunicaţie, apeductelor, instalaţiilor
telefonice, telegrafice sau radiofonice, a materialelor, construcţiilor, produselor
industriale, produselor agricole sau a
altor asemenea bunuri care servesc interesele obşteşti, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi
confiscarea averii în cazul cînd faptele au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa
este moartea şi confiscarea totală a averii.
Art. 209(3).—Neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a
anumitor obligaţii de natură a sub-
mina regimul de democraţie populară constituie infracţiunea de sabotaj
contrarevoluţionar şi se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 ani şi confiscarea averii.
în cazul cînd fapta a provocat sau putea să provoace urmări deosebit de
grave, pedeapsa este moartea şi confis-
carea averii.
Art. 209(4).—Tentativa de săvîrşirea infracţiunilor prevăzute în art. 209(l)-
209(3) se pedepseşte ca şi
infracţiunea consumată.

*
LISTA NEAGRA
COLABORATIONISTI SI SCHINGIUTORI

LISTA NEAGRA - Listă reconstituita parţial cu persoanele vinovate de

dezastrul ţării şi
instaurarea comunismului în România
Agiu Constantin, Apostol Gheorghe, Bank Iosif, Banay Ladislau, Belea Miron,
Birtaş Gavril, Borilă
Petre, Bodnăraş Emil, Bodnarenco Pintilie, Brucan Silviu, Burcă Mihai, Burtică
Constantin, Cambrea Ni-
colae, ..Ceauşescu Elena, Ceauşescu Nicolae, Iosif Chi-şinevschi, Liuba
Chişinevschi, Constantinescu
Miron, Coliu Dumitru, Dalea Mihai, Dăscălescu Constantin, Dincă Ion, Doncea
Constantin, Drăghici
Constantin, Fazecaş Ianoş, Florescu Mihai, Gaston Marin, Geamă-nu
Grigore, Georgescu Teohari,
Gheorhiu-Dej Gheor-ghe, Groza Mia, Groza Petre, Ioniţă Ion, Iosza Bela,
Iordăchesu Traian, Ionescu
Tudor-Plastografu, Imre Gal, Laslo Mayer, Lascăr Mihai, Levente Mihai, Luca
Vasile, Mănescu Cornel,
Mănescu Manea, Maurer Ion-Gheorghe, Marinescu Mihai, Moghioroş
Alexandru, Nicolschi Vanda, Niculi
Ion, Pătrăşcanu Lucreţiu, .. Pârvulescu Constantin, Pauker Ana, Pas Ion,
Petrescu Dumitru, Popescu-
Doreanu — Nicolae, Preoteasa Grigore, Rădăceanu Lothar, Rădulescu Gogu,
Răutu
Leonte, Rangheţ Iosif, Roşianu Mihai, Sencovici A-lexandru, Sălăjan Leontin,
Stănescu, Stoica
Chivu, Stoica Gheorghe, Trofin Virgil, Vâlcu Vasile, Vasilache, Vasiliu-
Răşcanu Constantin, Verdeţ
Gheorghe, Vincze Ion, Voitec Ştefan, Zăroni Romulus.

Aviatori politici care au colaborat şi susţinut instaurarea comunismului

Alexandrescu Anton, Alexandrini Puiu, Argetoianu Constantin, Bejan Petre,

Brătescu Zamfir,
Bunaciu Avram, Burducea Constantin, Bălan Nicolae, mitropolit, Cornăţeanu
Nicolae, Corneanu
Nicolae, Ghelmegeanu Mihai, Ionescu Emilian.general, Iustin Moisescu
patriarh, Ioaniţescu D.R., Ion
D.Ion, Livezeanu Octav, Lupu Nicolae, Lupu Panait, Mâţă Alexandru, Marina
Iustinian, patriarh, Mirto
Eduard, Plămădeală Antonie, mitropolit, Ralea Mihai, Stanciu Stoian,
Tătărăscu Gheorghe, Titeanu
Eugen, Vlădescu Răcoasa, Vântu Gheorghe.

Personalităţi de ştiinţă şi cultură care au colaborat şi au contribuit la

distrugerea
patrimoniului naţional şi moral

Arghezi Tudor, Barbu Eugen, Bagdasar Florica, Bagdasar Nicolae, Beniuc

Mihai, Bogza Geo,
Boureanu Radu, Botez Demonstene, Cîmpina Barbu, Cândea Virgil,
Călinescu George, Cioculescu Şerban,
Constantinescu Mitiţă, Constantinescu Petre-Iaşi, Daicovici Constantin, Dianu
Romulus, Dimitriu Petru,
Florian Mircea, Georgescu George, Golimaş Aurel, Giurescu Constantin,
Gheorghiu Mihnea, Mezincescu
Florica, Moraru Dumitru, Murgescu Constantin, Moisil Grigore, Iorgu Iordan,
Niculescu Miron, Pas Ion,
Parhon Constantin , Porumbacu Veronica, Roller Mihai, Săvulescu Traian,
Sadoveanu Mihai, Stancu
Zaharia, Stoilov Simion, Şelmaru Florica, Teodorescu Cicerone, Torna Ana,
Vianu Tudor, Vinea Ion,
Voitec Ştefan, Zâne Gheorghe.
Procurori, şi judecători care au condamnat la moarte şi au pronunţat zeci de
milioane de ani
de închisoare, trimiţând la exterminare oameni nevinovaţi

Achim Nicolae (lt.colonel), Andrei Dumitru (căpitan), Andrei Polak-Paul, Aldea

Matei (colonel),
Alexandrescu (colonelO, Alexa Gh. (procuror general), Alexiu Paul (colonel),
Ardeleanu Aurel (colonel),
Atanasiu H. (colonel), Belu Nicolae (locotenent major), .. Burada A.
(colonel),Cârdei Gheorghe
(căpitan), Casandra Aurel (colonel), Cocoş (lt.colonel), Constan-tinescu
Nicolae (colonel), Cosma Vasile
(colonel), Dalea Alexandru (căpitan),.Dobrina Vasile, Făgăraş Alexandru,
Finichi Paul (lt.colonel), Frăţilă
Alexandru (lt.colonel), Georgescu Alexandru (colonel), Gheorghe Fănică,
Gheorghiescu Marin (colonel),
Goldenberg (din Iaşi), Gregorian (colonel), Godină Aron (maior), Lascăr M.
(colonel), Mănescu
(căpitan), Marinescu (colonel), Matei Alexandru (lt. colonel), Mironescu
Paul, ., Mociorniţa (general),
Moldoveanu Atanase (colonel), Molnar Rudolf, Nicolae Grigore (colonel),
Nicolau, Niculescu Radu-
Cociu (general), Oconel Cireş, Petrescu Alexandru (general, cel mai mare
călău), Petrescu Ion (colonel),
Petrovici, Popescu Iorgu (maior), Popescu Pogrin (colonel), Predescu, Răduţ
Ştefan (colonel), Spulber
Ion, (maior), Ştefănescu (colonel Timişoara), Stănescu (general), Stănescu
Simian (colonel), Stâncă (din
Brad), Stanciu (colonel), Stavrică Gheorghe, Stoica Ion (maior), Ştefăniuc,
Teodorescu Ovidiu (căpitan),
Toescu Louis (co Ionel ), Trăistaru Vasile, Tudor Lazăr (maior), Vlase Vasile
(colonel), Voitinovici
(procuror general), Vintilescu (lt.colonel), Zaharescu (căpitan), Zănescu Ion
(colonel).

Torţionari Minsterul de interne (Bucureşti)

Albon (colonel), Bistran Iosif (anchetator), Boacă, Bogdan (colonel), Brânzaru,

Bulz V. (maior),
Burdea Grigore, Cândea Gheorghe (căpitan), Cârnaru (căpitan), Cenuşe
(căpitan), Chiţu Ion (căpitan),
Ciobanu, Constantinescu (colonel), Cosmici (colonel), Cseller (colonel),
Cumpănaşu (general, fost preot),
Curelea, David (locotenent), Deleanu (căpitan), Dima Ion (colonel), Dimcea
(colonel), Dulgheru
Alexandru Saşa (general), Enoiu (colonel), Ferfelea Ion, Firescu (fost şofer),
Florea Cristian (căpitan), Florea Mihai
(căpitan), Florescu (colonel), Georgescu (maior), Grigoriu, Hagiu, Iacob,
Iordanof, Lepădătescu Mircea
(anchetator-consilier), Leu (general), Marinca (maior), Mărgineanu Florin
(căpitan), Marton (colonel), Mihăilescu
Gheorghe (căpitan), Mihalache Gheorghe (căpitan), Moise (colonel),
Moldoveanu (maior), Nicolschi Alexandru-
Saşa (general), Nicolescu Ştefan, Niculescu Turli (colonel), Petrescu Nicolae
(colonel), Postelnicu Traian, Purcaru
(căpitan), Russu (căpitan), Sepeanu (colonel), Solomon, Sporea (căpitan),
Stănciulescu (lt. clonel), Teodoru
(colonel), Tericeanu (general), Udrea Ion (colonel), Urguloiu, Vasile
Gheorghe.

Inchisoarea Aiud

Aldea, Ardeleanu, Bădilă, Barabaş, Biros (locotenent), Blăjuţ, Boldur,

Bogăţeanu (doctor ), Bo-tezan, Colier
(colonel, ciminal), Chirilă (căpitan), Cristea, Dogaru, Dorobanţu (maior,
criminal), Farcaş, Filipescu, schingiuitor),
Frăţilă, Gâlea, Iacob (colonel), Ionaş, Ioaniţescu (căpitan), Iordache Lulu
(ofiţer politic, schingiuitor), Irimia ,
Ispas, Ivan, Lazăr (ofiţer politic, schingiuitor), Lorentz, Kerteş, Man, Mailat,
Marcu Vasile I, Marcu Vasile II, Marcu
O-limpiu, Mareş (maior, criminal), Moldovan Pavel, Moldovan, Mayer Vasile,
Mayer Gheorghe, Mayer (trei fraţi, toţi
schingiuitori), Năstase Dumitru, Naghy (ofiţer), Nistor, Oană, Nencu, Panait,
Pavel, Popa, Teleky (ofiţer politic),
Timirov (maior), Trandafir, Urdăreanu, Volcescu (maior), Volinschi(ofiţer).

Inchisoarea Bacău
Asaftei (căpitan), Anghel Nicolae, Fark (colonel), Herşcovici (colonel),
Barbălată, Ionescu Alexandru,
Levenson (Livezeanu), Munteanu, Mazăre, Mutică (locotenent), Mihalcea
Aurel (maior), Mireanu (din comuna
Mărgireşti), Ionescu Guiţă (căpitan din Piatra Neamţ), Pop Ion (colonel),
Pantaş (colonel), Radu (general),
Uşurelu (colonel), Timiraş, Stancu(ofiţer), Zelţer (din Dorhoi).

Baia Sprie
Cioară, Guleran, Pintea, Popa, Szabo Zoltan (maior).

Bicaz
Albu, Dogaru ( căpitan, comandant ) , Pietraru (ofiţer politic).

Botoşani
Alexandru (ofiţer), Dora (ofiţer politic), Nătăletu

Braşov

Alexandrescu (ofiţer), Ambruş (general), Brişcă Alexandru, Dobay, Dolnoczy,

Dorobanţu Florea (ofiţer),
Koloşek, Lupuţ Constantin, Marton (căpitan), Mayer (ofiţer), Martinescu
Alexandru, Olteanu, Pândele (căpitan),
Pop, Proca (maior), Stoica, Szilaghy, Urzică (ofiţer), Vârjan Nicolae.

Capul Midia
Borcea Liviu (maior), Bunescu (maior), Lupu (ofiţer politic), Oancea (pl
utonier), Radu (căpitan), Tanasov
(plutonier).

Cernavodă
Gherasim(ofiţer), Ghine (politic), Stan (politic).

Cluj
Birtaş (ofiţer), Barany (locotenent), Gavrilă, Timofi.

Craiova
Alexe Ştefan, Bădică (general), Dănescu (inspector), Iatagan, Ionescu Titus
(căpitan), Lungu (colonel),
Oancă (ofiţer), Puţintelu, Popescu Toma (colonel), Mitran Constantin,
Petrescu Vasile, Moldoveanu Marcel
(chestor).

Dumbrăveni
Russu, (sublocotenent).

Galaţi
Alexandru, Florea, Goiciu Petre (comandant-călău), Pândele.

Galata
Bărbieru, Şnaider, Zgâmbău.

Timişoara
Bugarschi, Brancovici Jiva, Indrei, Jivcov, Lăcătuş, Nedici Iosif, Nedici Vidosa
(Vida), Moiş Puiu, Orcic
(căpitan), Toth Mihai, Vid Teodor, Rafilă (comisar), Szanta Alexandru.

Galeş
Burghişan Petre (maior), Cornăţeanu (maior), Dincă, Şerban.

Gherla
Alexandrescu (colonel), Ardeleanu, Avădanei, Bob (doi fraţi), Bodea, Bota,
Bărbosu (doctor), Carciu,
Chioreanu, Cseller, Corăbeanu Constantin (politic), Deneş, Dimiş, Domocoş,
Gabor, Gheorghiu, Goiciu Petre (cel
mai mare călău), Guşti Petre, Istra-te, Messaroş, Mihalcea (ofiţer politic, mare
călău), Mihăilescu, Moghioroş,
Naghi (ofiţer), Pop I, Pop II, Potcoavă, Sabo, ..Şomlea (doi fraţi), Stan Petrică,
Todea, Tudoran Petre, Sebesteny,
Vomir, Zahanu.
Iaşi
Ceia, Ruscioru Modest.

Jilava
Bărbuică (mare schigiuitor), Bonciulică, Bragadi-reanu, Czaky, Cursaru
(doctor), Fătu (criminal), Gea-mănu
(criminal), Iamandi (criminal), Ivănică (criminal), Ionescu (doctoriţă), Lis,
Gheorghiu (colonel), Manta,
Maromet (maior, schingiuitor, criminal), Ştefan (schingiuitor, criminal),
Tudoran, Ungureanu.

Constanţa
Goldenberg.

Deva
Bolog, Dincă Gheorghe (căpitan), Faur Nicolae, Galbeni Vasile (din
Hunedoara), Hess, Manea
Victor, Mihai Petru (locotenent), Nistor Vasile (colonel), Staicu Petre (din
Sebeş), Tufiş.

Făgăraş
Berebenţa (locotenent), Brişcă Alexandru, Hozay, Iossu, Lazăr Tibo (Tiberiu),
Popa, Paraschiv,
Moraviev, Trâmbiţaşu, Zibileanu.

Ghencea
Berbece, Radu, Apostol (maior).

Grădina
Bolbea (căpitan), Donea (schingiuitor), Stratache, Troacă.

Grindu
Fecioru (maior, criminal), Furnică (schingiuitor).

Luciu Giurgeni
Coman (schingiuitor), Scarlat (schingiuitor).

Lugoj
Dragoş Petru, Vid Teodor.

Lagărul Km. 4
Crăciun, Huslău, Mărgărit.

Miercurea Ciuc (închisoare pentru femei)

Florescu, Păduraru.

Mislea (închisoare pentru femei)

Vişinescu (schingiuitor).

Câmpulung-Muscel
Dumitrache, Tericeanu

Ocnele Mari
Ceauşu, Filimon, Ionescu, Lupu, Traian, Suciu,

Oradea
Broitman, Cseller Ludovic (schingiuitor şi criminal, Grad Tiberiu, Gutman,
Kupfer, Litvin Ştefan,
Naghy, Retezan (căpitan), Tilici (maior), Zoltan.

Peninsula
Chirion (schingiuitor, criminal), Cornăţeanu, Geor-gescu (maior, criminal),
Dobrescu (major), Lazăr
Tiberiu (maior, schingiuitor), Dincă, Silişteanu (ofiţer politic, schingiuitor),
Şerban (sergent major,
schingiuitor, criminal), Vornicu (ofiţer politic, schingiuitor), Zamfirescu (major,
schingiuitor).

Piteşti
Ciobanu (criminal), Dumitrescu (criminal), Georgescu (criminal), Marina (ofiţer
politic, criminal), Mân-
druţă (criminal).

Ploieşti
Dumitrescu Gheorghe (maior), Marin (locotenent-major), Badea (ofiţer,
criminal), Bizin (ofiţer, criminal),
Voicu (ofiţer).

Piatra Neamţ
Ionescu Guiţă (maior, criminal), Mihalcea Aurel, Popa Ion, Şarpe Mihai,
Uşurelu (colonel).

Poarta Albă
Fecioru (maior, criminal), Moraru (ofiţer politic, criminal), Molodoveanu Ştefan
(locotenent).

Periprava
Fecioru, Toth.

Râmnicul Sărat
Dumitrescu (doctor), Popescu Ion, Vişinescu (maior, criminal).

Salcia
Andrei (schingiuitor), Ioaniţescu (schingiuitor), Grigoraş (locotenent, criminal),
Simovici (schingiuitor).

Sibiu
Crăciun (colonel, schingiuitor), Dăncilă, Mezei Gheorghe (colonel), Nistor
Victor (căpitan) , Schonfeld
(căpitan).
Sighet-Maramureş
Bank (colonel), Bota, Ciolpan Dumitru (maior), Costin Vasile (ofiţer politic),
Coza (din Săpânţa), Hritan
(general), Medruţ Cornel, Munteanu Vasile, Pop Partenie, Sabadâş Ileana,
Sava Ion (maior), Zoltan Israel.

Stoeneşti
Buhuşi, Grecu (din comuna Galbeni-Bacău, schingiuitor), Petrescu, Prisăcaru,
Tătaru.
Săvineşti
Fark (colonel).

Târgul Mureş
Fodor (locotenent), Herman. Văcăreşti Berbec, Constantinescu (colonel,
criminal).

BIBLIOGRAFIE

Andre Fontaine, Histoire de la guerre froide, Paris, Fayard 1974

Dominique Desanti, Les Staliniens, Paris, Fayard 1975
Remus Radina, Testamentul din Morgă, Editura Ion Dumitru Munchen
Gheorghe Mazilu, In ghiarele securităţii, Ed. Freiburg
Doru Novacovici, Dincolo de gratii, Ed. Ion Dumitru
Grigore Dumitrescu, Demascarea