Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Contribuţii la cronica
rezistenţei româneşti împotriva dictaturii
Cicerone Ionitiu
După ce a obţinut de la anglo-americani mai mult decât a obţinut din partea lui
Hitler, Rusia a
început să se poarte ca stăpână absolută peste o jumătate de Europă. Stalin
a fost cel care a dat
directivele atât în politica internă cât şi în cea externă. Scopul urmărit era de a
interzice orice influenţă
străină de cea rusească, prin orice mijloace. De aceea s-a recurs la
distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor
de bază din ţările subjugate, înlocuindu-le cu modele sovietice, pentru a se
putea trece la o cruntă
exploatare. Desigur că s-au găsit unelte murdare care, alături de oamenii
instalaţi de Moscova, să
aducă ţara la sapă de lemn.
Din cadrul legaţiei angleze s-a vorbit despre: Generalul Greer (şef de stat
major), Le Bougetell
(şeful misiunii politice); Bodman, John Benett; Bowden; Chastelaine; Cleaver;
Chipperfield; Eck
Alexander (profesor de bizantinologie); Faure; Grees; Gibson; Kay; Kendel;
King A. Robert (secretar
de legaţie); Kirschen Leonard, Hogg Ton (ofiţer); Hoggarth; Hollman
(ministru); Marchant-Benet
Francisc (şef oficiu presă); Porter Ivor (căpitan), Ramsden; Ratz; Reed John;
Roberts (ofiţer);
Robinson Charles (ataşat militar); Sarrell Roderik (prim secretar); Watson
(ataşat comercial); Wats
(prim-secretar).
Italienii nu au lipsit nici ei: Scammacca (ministru); Americo Roşa (vice consul);
Beltrani Vito
Alvari; Benedetti; Bertolotti (agent consular); Carguelli (inginer); Cerbore
(ministru); Cesare Regard
(prim secretar); Giacomelo; Lazza (inginer); Manzone Bruno (profesor) Paris
(vice consul); Purini Puri
(prim secretar); Schisano; Spinedi Antonio (ataşat comercial); Vignati (agent
consular).
Franţa. Aici s-a vorbit de interesul pe care-l purta Doamna Bidault (soţia
ministrului de
externe) faţă de unele persoane din România; Ministrul Franţei la Bucureşti a
fost amintit şi el; Barit;
Baumartner; Borel; Boulen Pierre (consul); Damais; Grafeuille (secretar);
Gurrier; Guirot Pierre
(profesor); Karpe (ataşat militar la Istambul); Lamy Leon (secretar); Parisol
Serge (colonel ataşat
militar); Perry; D-na Prie; D-şoara Racia; Thibaudet (profesor); Varas Felix.
Din partea Elveţiei a fost pomenit numele lui Ruedi Jaques (prim secretar de
legaţie).
Turcia a fost prezentă prin numele consului Regeb Bei şi al lui Emin.
Zile de-a rândul s-a aruncat cu noroi în "clica" lui Tito-Rancovici şi în uneltele
lor de la
Ambasada din Bucureşti: Baldjici Voia (consul); Bogdanovici Dobriţa (consul);
Iancovici Duşco,
Jupanschi Vasa (consul); Ranco Zeţ; Velebit (general-ministru).
In jurul Legaţiei Marei Britanii au avut loc mai multe procese. Din lotul
principal au făcut
parte:
Prinţesa Eleonora Bunea-Wied, fiica regelui Albaniei, înrudită şi cu familia
regală română, care
a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică şi a murit în închisoare.
Liviu Popescu-Nasta, corespondent de presă, a cărui fiică era căsătorită cu
Wiliam Deakin,
secretarul lui Winston Churchill, condamnat la 20 de ani muncă silnică.
Mugur Constantin, condamnat pe viaţă.
Surorile Anny şi Nora Samuelli, funcţionare la ambasadă şi care au primit 20
şi respectiv 15 ani
muncă silnică.
In jurul Ambasadei Franţei s-a constituit un lot principal în care s-au pronunţat
următoarele
condamnări:
Cudablu Ion, moşier şi industriaş, condamnat la moarte;
Druszez Romuald, inginer, condamnat la moarte şi executat;
Matei Dumitru, preot catolic de la Iaşi, condamnat la moarte şi executat.
Braşoveanu Gheorghe, maior de aviaţie, condamnat 20 de ani.
Bassy Lucian, Secretarul Uniunii Francezilor din România, cetăţean francez,
condamnat la 20
de ani muncă silnică.
Celestine Gauchet Pauline, cetăţeană franceză, 20 de ani.
Fontaine Louis, cetăţean francez, condamnat 20 de ani.
Ghiţulescu Toma, inginer, Directorul Societăţii Franceze de mine de aur din
România,
condamnat 10 ani.
Lambru Dumitru, funcţionar la C.F.R., condamnat pe viaţă.
Olteanu Alexandru, locotenent colonel, condamnat 20 de ani.
Perraudin Elisabeta, cetăţeană franceză, 15 ani muncă silnică.
Rusia, care încă din 1951 încercase pregătirea terenului în vederea invaziei
Iranului şi
înlăturarea Şahului, prin instalarea ca prim ministru a lui Mosadek, se vede în
dificultate. Datorită
politicii antipopulare, Mosadek a fost nevoit să fugă în pijama şi să se
ascundă într-o pivniţă de furia
poporului, sătul de acest guvern care, în acele zile, scosese mitralierele şi
tancurile pe străzi.
Când plăcerea pentru ei şi canonul pentru noi au luat sfârşit, ofiţerul s-a
adresat cu o voce
gravă: "Care cum îţi auzi numele, intră". Noi, buimăciţi, ne uitam, întrebându-
ne în gând: "unde"? în
acest timp un gardian desferecă o uşă ca de coteţ prin care intrarăm pe
brânci, înghesuindu-ne şi tot aşa
ramaserăm nedumeriţi. De ridicat nu ne puteam ridica, pentru că nu aveam
unde. În urma noastră uşa
se închise şi se ferecă, Lumina palidă a unui bec încastrat în plafon, nu ne
permitea să vedem cât de
lung este gangul în care ne aflam. Rămăsesem tot în ordine alfabetică: Beloiu
Preda, Bentz Gheorghe,
Boca Barbu Gheorghe, Miller Cornel şi Piticu Florin. Ghemuiţi, ne-am răsucit
şi am reuşit să ne
orientăm asupra locului unde ne găseam. Înălţimea o apreciarăm la 1,20 m.,
lăţimea tot cam la atâta, iar
lungimea mai puţin de 2 metri. Pe partea dreaptă, lipite de zid, erau nişte
marmite metalice şi hârdaie
care, după părerea noastră, serveau la transportul mâncării pentru deţinuţi.
Aşa că în spaţiul rămas liber
între marmite şi zid, urma să ne întindem mădularele. Rămaşi singuri, sprijiniţi
în mâini şi în genunchi,
ne sfătuiam cum vom rostui de culcare şi mai ales de servitul tinetei care se
găsea lângă uşa de intrare.
Tineta nu putea fi dată din mână în mână până la cel care avea nevoie de ea,
aşa că trebuia să suportăm
trecerea unuia peste ceilalţi şi la ducere şi la întoarcere.
Lucrările de care vă pomenii le-am refăcut în ţară şi poate într-o bună zi vor
vedea lumina
rampei.
Faptul cel mai important este că am cunoscut în acele locuri neospitaliere
pe Medi, o fată
din Aradu- Nou, de care m-am îndrăgostit lulea. Acei care nu au putut rezista
vitregiilor vremii şi
barbariei omului, au rămas pe acele meleaguri străine, ca mărturie de
necontestat a sclaviei
secolului nostru. Câţi am mai rămas în viaţă, şi nu greşesc dacă spun că ne
putem socoti supravieţuitori
ai "infernului comunist", ne-am reîntors în Ţară, în ţara noastră
românească, nu în Germania.
Medi a plecat înaintea mea cu vreo două săptămâni.
Profesorul tăcu cu privirile pironite în tavanul scund. Tăcând, poate îşi aduna-
n gând pricini
imaginare pentru care ar fi arestat. Vorbind despre familie poate i se
înfiripase vreo speranţă, sau
gândurile îi zburau spre răsăritul îndepărtat, spre acei ochi dojenitori în cerc
de aur. Toţi îi
respectarăm, cu sfinţenie, pribegia gândurilor. Deodată tăcerea fu spartă de
prâslea: Florin. "Domnilor,
eu sunt mic de stat şi puţin de ani. De curând am împlinit 17 ani în beciurile
ministerului de interne.
Am fost elev la liceul Petru şi Pavel. Părinţii mei, sunt ţărani şi locuiesc în
corn. Pucheni. Am fost
arestat şi "încălzirea" mi s-a făcut în beciurile securităţii de pe str. Vasile
Lupu. De la Ploieşti am
fost adus la "interne", unde am stat 9 luni. Vorba vine că am stat. N-am să
pot spune câte a îndurat
domnul profesor, dar un lucru palpabil puteţi să-l vedeţi. M-au cocoşat
în bătaie. Intre Piaţa
Palatului şi Rahova m-au plimbat ca pe nişte moaşte, mai mult pe sus, că
picioarele nu mă mai ţineau.
Anchetat, bătut, iar anchetat, când pe rangă, când în vârful bocancilor ca
mingea, nu ştiu cum, dar iată-
mă ajuns să răsuflu. Anchetatorii, văzând că rezist şi la bătăi şi la promisiuni
dulcege, m-au încadrat la
omisiune de denunţ şi am scăpat cu trei ani de închisoare. Săr şi eu ca
domnul profesor peste câte mi-a
fost dat să-ndur în perioada anchetelor şi vreau să vă spun că nu mi-am
vândut şi nici nu mi-aş vinde
colegii, de-ar fi să plătesc cu viaţa. Acum când am scăpat de ochelarii negri,
de anchetele de după
miezul nopţii, ca şi de cele repetate de peste zi, nu îmi mai fac probleme".
Aşa îşi termina micuţul elev prezentarea, în timp ce noi ascundeam în suflet
tristeţea unor
astfel de vremi barbare, ce-l maturizaseră înainte de majorat.
Beloiu Preda a fost scurt:
"Domnilor, îmi iubesc Ţara şi Neamul şi de aceea sunt aici, unde sunt forţat
să ispăşesc o
condamnare de 4 ani, pe care nu o merit. Sunt dobrogean de pe la Mircea
Vodă, am familie şi doi
copilaşi. Săr peste perioada anchetelor de la interne şi Rahova, iar pentru că
am scăpat cu viaţă
mulţumesc lui Dumnezeu. De acum nu mai am teamă. Cred că acelaşi lucru o
să-l spună şi fratele
Boca Barbu. El este ardelean şi bun român. Amândoi am fost în acelaşi
proces. Nu mai are teamă că va
fi mai rău decât în anchetele prin care a trecut".
La rândul său Bentz Gheorghe şi-a făcut prezentarea: "Eu nu am trecut prin
faţa anchetatorilor
de la securitate, dar în faţa exemplului dumneavoastră, al amicului nostru
Florin şi, de ce să n-o spun, a
unui neam ce îndură, cum n-a îndurat nici chiar sub năvălirile barbare, mă
înclin. Sunt născut în
Bucureşti, locuiam la Cluj cu soţia şi fetiţa în vârstă de 11 ani şi am fost
arestat la Orăştie. Nu ştiu
motivul, nu-l bănuiesc şi de fapt m-am convins că nimeni nu are motiv de a fi
arestat. La mijloc este
numai ura de moarte împotriva gintei noastre. Sunt convins că Dumnezeu mă
va întări să
supravieţuiesc acestui cataclism".
Au urmat discuţii mai mult pe şoptite în doi şi, încet, liniştea s-a aşternut de-a
binelea. Doar
şobolanii mai stăruiau printre marmite şi hârdaie. Paiele, puţine şi jilave ca
însuşi lugubrul edificiu în
care ne aflam, serveau şi de saltea şi de velinţă. Trecerile unuia peste ceilalţi
pentru servirea tinetei, s-
au sfârşit odată cu trecerea primei nopţi.
Dimineaţa, când s-a ordonat ieşirea, ne-am încolonat unul în spatele celuilalt.
Dar s-a iscat o
problemă grea, care nu a putut fi rezolvată decât de un "ofiţer". Primul ieşit a
fost Piticu, iar dosarul
prim era al lui Boca. Sergentul era nedumerit că nu corespundeau persoanele
cu dosarele. Sta pe
gânduri şi se scărpina în cap. In nedumerirea gardianului a apărut un ofiţer
care ne-a comandat scurt să
intrăm în gang. După câteva minute o nouă comandă de ieşire a lămurit
situaţia. Deţinuţii şi-au dat
seama de încurcătura miliţianului şi au venit în ordinea dosarelor aşezându-se
unul în spatele altuia, iar
ofiţerul s-a umflat în pene zicând gardianului: "Când este cap, vedeţi cât e de
simplu"?
Afară ger. Norii mohorâţi şi grei stăteau parcă proptiţi pe zidurile înalte în
drumul pe care erau
mânaţi. Am trecut pe sub o boltă, pe sub a doua şi am cotit la dreapta.
Gardianul zornăind cheile a
deschis o uşă, a împins-o în laturi şi s-a retras într-o parte.
Striviţi între uşă şi mulţimea despuiată încercam a crede că cei din faţa
noastră sunt legaţi
asemeni unor fraţi siamezi, judecând după faptul că mişcarea unuia o stârnea
pe a celorlalţi. Feţele
albe şi supte, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ca ale unor sfinţi martiri
desprinşi din frescele murale
ale vreunei biserici bizantine, căutau spre noi cu ochii compătimitori şi buni în
timp ce noi priveam
nedumeriţi. în faţa acestui tablou de dincolo de imaginaţie, ramaserăm pironiţi
şi sfioşi.
Din mijlocul lumii pe care o deranjasem, s-a desprins unul a cărui voce calmă
şi odihnitoare ne
spuse:
- Domnilor, eu sunt astăzi şeful de cameră şi-mi exprim părerea de rău că nu
ne-am putut
cunoaşte în condiţii normale, adică omeneşti. Oricum, în această invenţie
comunistă unde nu este nici
aerul necesar pentru a respira, vă spun de la început că spaţiul "locativ" este
cât se poate de
economicos şi nu exagerez dacă adaog că fiecare centimetru pătrat se
măsoară. Pe priciurile suprapuse
sunt cei mai vechi şi foarte mulţi bolnavi, care nu au primit nici măcar o
aspirină. Preferinţa locurilor o
are cel mai vechi sau bolnav şi se repartizează începând de la fereastră spre
uşă. Pe jos, pe sub priciuri,
ca şi pe intervalele dintre priciuri sunt cei care au venit înaintea
dumneavoastră, fie chiar cu cinci
minute, aşa că locuri, dacă s-ar mai putea numi aşa, se găsesc numai la
şerpărie, adică acolo sub
priciurile dinspre tinetă. Din această cameră aproape zilnic se fac plecări şi cu
această ocazie se fac
schimbări de locuri".
La un moment dat Florin se simţi strigat. S-a îndreptat spre partea opusă
tinetei către cel ce-l
chemase, şi care i-a spus:
- "Domnule Florin, aş vrea să te rog ceva. Eu mă numesc Adam, dar toată
lumea din satul meu
de lângă Arad îmi spune Moş Adam. Aşa mi se spune şi aici. Uite ce
rugăminte am la dumneata. Din
păcate mi-am pierdut simţul mirosului, iar aici, pe prici, din cauza înghesuielii
sunt obligat mereu să-
mi schimb poziţia în funcţie de poziţiile convenabile ale celorlalţi. Acest lucru îl
suport greu. Dacă
dumneata, mai subţirel, ai suporta mai uşor, eu bucuros aş face schimb cu
locul de lângă tinetă, sub
prici. Oricum, pentru mine ar fi mai bine acolo".
Florin, mişcat pentru faptul că i se spunea "domnule" şi că vârsta lui era luată
în consideraţie,
păru puţin jenat şi spuse: "Nu, moş Adam, Vă mulţumesc".
La întoarcere, când Florin trecu pe lângă şeful de cameră, acesta îl opri şi-i
zise: "Domnule
Florin, aş vrea să te rog ceva. Vezi dumneata locul acela liber de pe prici?
Este al meu" Florin îl
întrerupse scurt, spunându-i:
- "Şi dumneavoastră doriţi să facem schimb de locuri?"
- "Da, răspunse şeful de cameră, dar de unde ştiţi"?
- "Ştiu, că şi moş Adam mi-a propus acelaşi lucru".
Un altul, care a ascultat discuţiile, a adăugat:
- "Au comuniştii puterea de a distruge un om, de a suprima libertatea şi
drepturile unui popor,
dar nu şi omenia".
După ce a obţinut de la anglo-americani mai mult decât a obţinut din partea lui
Hitler, Rusia a
început să se poarte ca stăpână absolută peste o jumătate de Europă. Stalin
a fost cel care a dat
directivele atât în politica internă cât şi în cea externă. Scopul urmărit era de a
interzice orice influenţă
străină de cea rusească, prin orice mijloace. De aceea s-a recurs la
distrugerea opoziţiei şi a instituţiilor
de bază din ţările subjugate, înlocuindu-le cu modele sovietice, pentru a se
putea trece la o cruntă
exploatare. Desigur că s-au găsit unelte murdare care, alături de oamenii
instalaţi de Moscova, să
aducă ţara la sapă de lemn.
Din cadrul legaţiei angleze s-a vorbit despre: Generalul Greer (şef de stat
major), Le Bougetell
(şeful misiunii politice); Bodman, John Benett; Bowden; Chastelaine; Cleaver;
Chipperfield; Eck
Alexander (profesor de bizantinologie); Faure; Grees; Gibson; Kay; Kendel;
King A. Robert (secretar
de legaţie); Kirschen Leonard, Hogg Ton (ofiţer); Hoggarth; Hollman
(ministru); Marchant-Benet
Francisc (şef oficiu presă); Porter Ivor (căpitan), Ramsden; Ratz; Reed John;
Roberts (ofiţer);
Robinson Charles (ataşat militar); Sarrell Roderik (prim secretar); Watson
(ataşat comercial); Wats
(prim-secretar).
Italienii nu au lipsit nici ei: Scammacca (ministru); Americo Roşa (vice consul);
Beltrani Vito
Alvari; Benedetti; Bertolotti (agent consular); Carguelli (inginer); Cerbore
(ministru); Cesare Regard
(prim secretar); Giacomelo; Lazza (inginer); Manzone Bruno (profesor) Paris
(vice consul); Purini Puri
(prim secretar); Schisano; Spinedi Antonio (ataşat comercial); Vignati (agent
consular).
Franţa. Aici s-a vorbit de interesul pe care-l purta Doamna Bidault (soţia
ministrului de
externe) faţă de unele persoane din România; Ministrul Franţei la Bucureşti a
fost amintit şi el; Barit;
Baumartner; Borel; Boulen Pierre (consul); Damais; Grafeuille (secretar);
Gurrier; Guirot Pierre
(profesor); Karpe (ataşat militar la Istambul); Lamy Leon (secretar); Parisol
Serge (colonel ataşat
militar); Perry; D-na Prie; D-şoara Racia; Thibaudet (profesor); Varas Felix.
Din partea Elveţiei a fost pomenit numele lui Ruedi Jaques (prim secretar de
legaţie).
Turcia a fost prezentă prin numele consului Regeb Bei şi al lui Emin.
Zile de-a rândul s-a aruncat cu noroi în "clica" lui Tito-Rancovici şi în uneltele
lor de la
Ambasada din Bucureşti: Baldjici Voia (consul); Bogdanovici Dobriţa (consul);
Iancovici Duşco,
Jupanschi Vasa (consul); Ranco Zeţ; Velebit (general-ministru).
In jurul Legaţiei Marei Britanii au avut loc mai multe procese. Din lotul
principal au făcut
parte:
Prinţesa Eleonora Bunea-Wied, fiica regelui Albaniei, înrudită şi cu familia
regală română, care
a fost condamnată la 20 de ani muncă silnică şi a murit în închisoare.
Liviu Popescu-Nasta, corespondent de presă, a cărui fiică era căsătorită cu
Wiliam Deakin,
secretarul lui Winston Churchill, condamnat la 20 de ani muncă silnică.
Mugur Constantin, condamnat pe viaţă.
Surorile Anny şi Nora Samuelli, funcţionare la ambasadă şi care au primit 20
şi respectiv 15 ani
muncă silnică.
In jurul Ambasadei Franţei s-a constituit un lot principal în care s-au pronunţat
următoarele
condamnări:
Cudablu Ion, moşier şi industriaş, condamnat la moarte;
Druszez Romuald, inginer, condamnat la moarte şi executat;
Matei Dumitru, preot catolic de la Iaşi, condamnat la moarte şi executat.
Braşoveanu Gheorghe, maior de aviaţie, condamnat 20 de ani.
Bassy Lucian, Secretarul Uniunii Francezilor din România, cetăţean francez,
condamnat la 20
de ani muncă silnică.
Celestine Gauchet Pauline, cetăţeană franceză, 20 de ani.
Fontaine Louis, cetăţean francez, condamnat 20 de ani.
Ghiţulescu Toma, inginer, Directorul Societăţii Franceze de mine de aur din
România,
condamnat 10 ani.
Lambru Dumitru, funcţionar la C.F.R., condamnat pe viaţă.
Olteanu Alexandru, locotenent colonel, condamnat 20 de ani.
Perraudin Elisabeta, cetăţeană franceză, 15 ani muncă silnică.
Rusia, care încă din 1951 încercase pregătirea terenului în vederea invaziei
Iranului şi
înlăturarea Şahului, prin instalarea ca prim ministru a lui Mosadek, se vede în
dificultate. Datorită
politicii antipopulare, Mosadek a fost nevoit să fugă în pijama şi să se
ascundă într-o pivniţă de furia
poporului, sătul de acest guvern care, în acele zile, scosese mitralierele şi
tancurile pe străzi.
Când plăcerea pentru ei şi canonul pentru noi au luat sfârşit, ofiţerul s-a
adresat cu o voce
gravă: "Care cum îţi auzi numele, intră". Noi, buimăciţi, ne uitam, întrebându-
ne în gând: "unde"? în
acest timp un gardian desferecă o uşă ca de coteţ prin care intrarăm pe
brânci, înghesuindu-ne şi tot aşa
ramaserăm nedumeriţi. De ridicat nu ne puteam ridica, pentru că nu aveam
unde. În urma noastră uşa
se închise şi se ferecă, Lumina palidă a unui bec încastrat în plafon, nu ne
permitea să vedem cât de
lung este gangul în care ne aflam. Rămăsesem tot în ordine alfabetică: Beloiu
Preda, Bentz Gheorghe,
Boca Barbu Gheorghe, Miller Cornel şi Piticu Florin. Ghemuiţi, ne-am răsucit
şi am reuşit să ne
orientăm asupra locului unde ne găseam. Înălţimea o apreciarăm la 1,20 m.,
lăţimea tot cam la atâta, iar
lungimea mai puţin de 2 metri. Pe partea dreaptă, lipite de zid, erau nişte
marmite metalice şi hârdaie
care, după părerea noastră, serveau la transportul mâncării pentru deţinuţi.
Aşa că în spaţiul rămas liber
între marmite şi zid, urma să ne întindem mădularele. Rămaşi singuri, sprijiniţi
în mâini şi în genunchi,
ne sfătuiam cum vom rostui de culcare şi mai ales de servitul tinetei care se
găsea lângă uşa de intrare.
Tineta nu putea fi dată din mână în mână până la cel care avea nevoie de ea,
aşa că trebuia să suportăm
trecerea unuia peste ceilalţi şi la ducere şi la întoarcere.
Lucrările de care vă pomenii le-am refăcut în ţară şi poate într-o bună zi vor
vedea lumina
rampei.
Faptul cel mai important este că am cunoscut în acele locuri neospitaliere
pe Medi, o fată
din Aradu- Nou, de care m-am îndrăgostit lulea. Acei care nu au putut rezista
vitregiilor vremii şi
barbariei omului, au rămas pe acele meleaguri străine, ca mărturie de
necontestat a sclaviei
secolului nostru. Câţi am mai rămas în viaţă, şi nu greşesc dacă spun că ne
putem socoti supravieţuitori
ai "infernului comunist", ne-am reîntors în Ţară, în ţara noastră
românească, nu în Germania.
Medi a plecat înaintea mea cu vreo două săptămâni.
Profesorul tăcu cu privirile pironite în tavanul scund. Tăcând, poate îşi aduna-
n gând pricini
imaginare pentru care ar fi arestat. Vorbind despre familie poate i se
înfiripase vreo speranţă, sau
gândurile îi zburau spre răsăritul îndepărtat, spre acei ochi dojenitori în cerc
de aur. Toţi îi
respectarăm, cu sfinţenie, pribegia gândurilor. Deodată tăcerea fu spartă de
prâslea: Florin. "Domnilor,
eu sunt mic de stat şi puţin de ani. De curând am împlinit 17 ani în beciurile
ministerului de interne.
Am fost elev la liceul Petru şi Pavel. Părinţii mei, sunt ţărani şi locuiesc în
corn. Pucheni. Am fost
arestat şi "încălzirea" mi s-a făcut în beciurile securităţii de pe str. Vasile
Lupu. De la Ploieşti am
fost adus la "interne", unde am stat 9 luni. Vorba vine că am stat. N-am să
pot spune câte a îndurat
domnul profesor, dar un lucru palpabil puteţi să-l vedeţi. M-au cocoşat
în bătaie. Intre Piaţa
Palatului şi Rahova m-au plimbat ca pe nişte moaşte, mai mult pe sus, că
picioarele nu mă mai ţineau.
Anchetat, bătut, iar anchetat, când pe rangă, când în vârful bocancilor ca
mingea, nu ştiu cum, dar iată-
mă ajuns să răsuflu. Anchetatorii, văzând că rezist şi la bătăi şi la promisiuni
dulcege, m-au încadrat la
omisiune de denunţ şi am scăpat cu trei ani de închisoare. Săr şi eu ca
domnul profesor peste câte mi-a
fost dat să-ndur în perioada anchetelor şi vreau să vă spun că nu mi-am
vândut şi nici nu mi-aş vinde
colegii, de-ar fi să plătesc cu viaţa. Acum când am scăpat de ochelarii negri,
de anchetele de după
miezul nopţii, ca şi de cele repetate de peste zi, nu îmi mai fac probleme".
Aşa îşi termina micuţul elev prezentarea, în timp ce noi ascundeam în suflet
tristeţea unor
astfel de vremi barbare, ce-l maturizaseră înainte de majorat.
Beloiu Preda a fost scurt:
"Domnilor, îmi iubesc Ţara şi Neamul şi de aceea sunt aici, unde sunt forţat
să ispăşesc o
condamnare de 4 ani, pe care nu o merit. Sunt dobrogean de pe la Mircea
Vodă, am familie şi doi
copilaşi. Săr peste perioada anchetelor de la interne şi Rahova, iar pentru că
am scăpat cu viaţă
mulţumesc lui Dumnezeu. De acum nu mai am teamă. Cred că acelaşi lucru o
să-l spună şi fratele
Boca Barbu. El este ardelean şi bun român. Amândoi am fost în acelaşi
proces. Nu mai are teamă că va
fi mai rău decât în anchetele prin care a trecut".
La rândul său Bentz Gheorghe şi-a făcut prezentarea: "Eu nu am trecut prin
faţa anchetatorilor
de la securitate, dar în faţa exemplului dumneavoastră, al amicului nostru
Florin şi, de ce să n-o spun, a
unui neam ce îndură, cum n-a îndurat nici chiar sub năvălirile barbare, mă
înclin. Sunt născut în
Bucureşti, locuiam la Cluj cu soţia şi fetiţa în vârstă de 11 ani şi am fost
arestat la Orăştie. Nu ştiu
motivul, nu-l bănuiesc şi de fapt m-am convins că nimeni nu are motiv de a fi
arestat. La mijloc este
numai ura de moarte împotriva gintei noastre. Sunt convins că Dumnezeu mă
va întări să
supravieţuiesc acestui cataclism".
Au urmat discuţii mai mult pe şoptite în doi şi, încet, liniştea s-a aşternut de-a
binelea. Doar
şobolanii mai stăruiau printre marmite şi hârdaie. Paiele, puţine şi jilave ca
însuşi lugubrul edificiu în
care ne aflam, serveau şi de saltea şi de velinţă. Trecerile unuia peste ceilalţi
pentru servirea tinetei, s-
au sfârşit odată cu trecerea primei nopţi.
Dimineaţa, când s-a ordonat ieşirea, ne-am încolonat unul în spatele celuilalt.
Dar s-a iscat o
problemă grea, care nu a putut fi rezolvată decât de un "ofiţer". Primul ieşit a
fost Piticu, iar dosarul
prim era al lui Boca. Sergentul era nedumerit că nu corespundeau persoanele
cu dosarele. Sta pe
gânduri şi se scărpina în cap. In nedumerirea gardianului a apărut un ofiţer
care ne-a comandat scurt să
intrăm în gang. După câteva minute o nouă comandă de ieşire a lămurit
situaţia. Deţinuţii şi-au dat
seama de încurcătura miliţianului şi au venit în ordinea dosarelor aşezându-se
unul în spatele altuia, iar
ofiţerul s-a umflat în pene zicând gardianului: "Când este cap, vedeţi cât e de
simplu"?
Afară ger. Norii mohorâţi şi grei stăteau parcă proptiţi pe zidurile înalte în
drumul pe care erau
mânaţi. Am trecut pe sub o boltă, pe sub a doua şi am cotit la dreapta.
Gardianul zornăind cheile a
deschis o uşă, a împins-o în laturi şi s-a retras într-o parte.
Striviţi între uşă şi mulţimea despuiată încercam a crede că cei din faţa
noastră sunt legaţi
asemeni unor fraţi siamezi, judecând după faptul că mişcarea unuia o stârnea
pe a celorlalţi. Feţele
albe şi supte, cu pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ca ale unor sfinţi martiri
desprinşi din frescele murale
ale vreunei biserici bizantine, căutau spre noi cu ochii compătimitori şi buni în
timp ce noi priveam
nedumeriţi. în faţa acestui tablou de dincolo de imaginaţie, ramaserăm pironiţi
şi sfioşi.
Din mijlocul lumii pe care o deranjasem, s-a desprins unul a cărui voce calmă
şi odihnitoare ne
spuse:
- Domnilor, eu sunt astăzi şeful de cameră şi-mi exprim părerea de rău că nu
ne-am putut
cunoaşte în condiţii normale, adică omeneşti. Oricum, în această invenţie
comunistă unde nu este nici
aerul necesar pentru a respira, vă spun de la început că spaţiul "locativ" este
cât se poate de
economicos şi nu exagerez dacă adaog că fiecare centimetru pătrat se
măsoară. Pe priciurile suprapuse
sunt cei mai vechi şi foarte mulţi bolnavi, care nu au primit nici măcar o
aspirină. Preferinţa locurilor o
are cel mai vechi sau bolnav şi se repartizează începând de la fereastră spre
uşă. Pe jos, pe sub priciuri,
ca şi pe intervalele dintre priciuri sunt cei care au venit înaintea
dumneavoastră, fie chiar cu cinci
minute, aşa că locuri, dacă s-ar mai putea numi aşa, se găsesc numai la
şerpărie, adică acolo sub
priciurile dinspre tinetă. Din această cameră aproape zilnic se fac plecări şi cu
această ocazie se fac
schimbări de locuri".
La un moment dat Florin se simţi strigat. S-a îndreptat spre partea opusă
tinetei către cel ce-l
chemase, şi care i-a spus:
- "Domnule Florin, aş vrea să te rog ceva. Eu mă numesc Adam, dar toată
lumea din satul meu
de lângă Arad îmi spune Moş Adam. Aşa mi se spune şi aici. Uite ce
rugăminte am la dumneata. Din
păcate mi-am pierdut simţul mirosului, iar aici, pe prici, din cauza înghesuielii
sunt obligat mereu să-
mi schimb poziţia în funcţie de poziţiile convenabile ale celorlalţi. Acest lucru îl
suport greu. Dacă
dumneata, mai subţirel, ai suporta mai uşor, eu bucuros aş face schimb cu
locul de lângă tinetă, sub
prici. Oricum, pentru mine ar fi mai bine acolo".
Florin, mişcat pentru faptul că i se spunea "domnule" şi că vârsta lui era luată
în consideraţie,
păru puţin jenat şi spuse: "Nu, moş Adam, Vă mulţumesc".
La întoarcere, când Florin trecu pe lângă şeful de cameră, acesta îl opri şi-i
zise: "Domnule
Florin, aş vrea să te rog ceva. Vezi dumneata locul acela liber de pe prici?
Este al meu" Florin îl
întrerupse scurt, spunându-i:
- "Şi dumneavoastră doriţi să facem schimb de locuri?"
- "Da, răspunse şeful de cameră, dar de unde ştiţi"?
- "Ştiu, că şi moş Adam mi-a propus acelaşi lucru".
Un altul, care a ascultat discuţiile, a adăugat:
- "Au comuniştii puterea de a distruge un om, de a suprima libertatea şi
drepturile unui popor,
dar nu şi omenia".
SPRE NECUNOSCUT
(După relatările lui Gheorghe Bentz)
Pe de altă parte, cei ce coborau din vagonul de la coada trenului erau şi ei uimiţi
de mulţimea de
pe peron. Nu ştiau ce să creadă. în schimb cordonul gardienilor începuse să
înjure, să ameninţe şi să
ordone: "capu' jos şi ţine aproape"."In sfârşit, în faţa ochilor ce ne cercetau fără a
arăta patimă, am
început să ne arătăm demni, chit că tremuram în gerul ce se lăsase în acea lună
de Decembrie. Gardienii
au început să-şi demonstreze superioritatea, înjurând, lovind cu patul armei şi
deşertând rapid tot
cazarmamentul de cuvinte cazoane de care dispuneau. Organele de miliţie, cele
de tortură ale securităţii
şi numeroşii informatori mişunau prin mulţime, făcând eforturi zadarnice spre a o
împrăştia.
Curiozitatea "lumii libere" creştea şi fiecare încerca să descopere vreun cunoscut.
comunist. Nimeni nu mai înţelegea ce vrea, nici chiar gardienii. În acest vacarm,
convoiul s-a pus în
mişcare. Mulţimea care ne înconjura a pornit şi ea cu noi, în acelaşi ritm, căutând
să descopere pe
cineva în mijlocul nostru. Ce discutau între ei nu înţelegeam, dar din când în când
se auzeau exclamări.
Feţele le erau triste, unele chiar plânse. Spiriduşul de comandant alerga, când în
faţa, când în spatele
convoiului.
O femeie mai în vârstă, voinică şi înaltă, suduia de mama focului, mai mult ca
alte surate
:"Arde-v-ar Dumnezeu de netrebnici! Nu v-ar mai ajuta Maica Domnului de fiare"!
Sublocotenentul se trezi din vigilenţă şi aducându-şi aminte că reprezintă
autoritatea, s-a
adresat femeii, proţăpindu-se în faţa ei:
- Pe cine tot blestemi, femeie? Hâ!? la care dânsa cu demnitate îşi coborî privirea
în jos, către
el, zicându-i:
- Pe cine altul, băiete, decât pe vinovaţi, arde-i-ar un foc ca la iad!
- Cum îndrăzneşti să-mi zici mie, "băiete"? Nu vezi că sunt ofiţer?
- Vei fi poate şi ofiţer, că nu mă pricep la grade, dar fată nu eşti? Ai văzut că nu
sunt bărbat şi
mi te-ai adresat cu " femeie " şi eu nu m-am supărat!
Era ofiţeraşul pus pe scandal şi pe fapte mari, dar cum nu se aştepta la ripostă,
nu mai ştia cum
să reacţioneze, mai ales că mulţimea părea iritată. Atunci s-a hotărît să-şi ia
funcţia în primire şi a
început să alerge, de colo, până colo. Se întunecase de-a binelea când, ajunşi pe
o uliţă fără trotuare,
lumea n-a mai putut să ne însoţească, iar noi am continuat drumul pe malul
Bistriţei.
Curentul văii, la care se adăuga gerul, făceau să simţim un jeratec prin oase. Se
vedea colonia
strivită între nişte dealuri, ce formau o jumătate de cerc, şi între şoseaua ce
mărginea Bistriţa
renumiţilor plutaşi. La colonie eram aşteptaţi de o ghirlandă de faruri şi o
grămadă de gardieni conduşi
de locotenentul Pietraru. După ce ne-a numărat de două ori, ne-a indicat un loc
în partea dreaptă a curţii,
unde sublocotenentul, pentru a-şi demonstra superioritatea, a început să urle şi
să-ndruge vrute şi
nevrute. Noi nu mai ţineam cont de nimic. Eram îngheţaţi tun şi tremuram de-a
binelea, când am auzit
comanda să ne dezbrăcăm. Vuietul de protest a amuţit când fiarele s-au repezit
spre noi. Am dat hainele
şi pantalonii de pe noi. Am scos un muget înfundat, când ofiţeraşul s-a repezit
lovind cu pumnii, urmat
de ceilalţi şi strigând: "Tot, tot de pe voi, în pielea goală, bandiţilor"!
Sprijinindu-ne unul pe altul, mai mult cu voinţa decât cu puterea, asemeni unor
beţe lipsite de
articulaţii, am ajuns în baracă. Baraca era înzestrată cu o sobă de cărămidă în
care nu se observa că
pâlpâise vreodată vreun vreasc. Totuşi nu bătea vântul. Eram 60 de oameni, din
care prea puţini au
trecut examenul de rezistenţă în confruntarea cu gerul. La propunerea
profesorului Miller, cei în putere
s-au apucat să maseze pe cei îngheţaţi. Celor ce acuzau degeraturi, li s-au făcut
frecţii cu zăpadă.
După vreo jumătate de oră am ieşit din strânsoarea munţilor care străjuiau de o
parte şoseaua, iar
pe partea cealaltă râul, ca nişte pereţi de stâncă a căror înălţime nu o puteam
distinge din cauza
întunericului. Dincolo, munţii se depărtară în forma arcurilor de cerc prin mijlocul
cărora Bistriţa îşi
urma cursul milenar. Imensa deschizătură a munţilor, după cum era luminată de
o puzderie de faruri
electrice, părea o imensă arenă de foc. Privind-o, gândurile ni se răvăşiră.
Senzaţia de a fi într-o arenă
romană se cuibărise în fiecare din noi, şi fiecare trăia, fie pentru o clipă,
sentimentul de gladiator. Dar
realitatea ne-a trezit în sclavi aruncaţi fiarelor.
Aici trebuia să înfruntăm stâncile. Alţii la Canal înfruntaseră utopiile patricienilor
marxişti. Şi
aici şi a-colo şi pretutindeni, scopul era acelaşi : exterminarea omului de o clică
de schizofrenici care
terorizau mulţimile, din 1917. Dar sfârşitul calvarului nu se întrezărea. Şi lumea
zice că se numeşte
marxism. Şi unii îl doresc. Of! De-ar putea să ni-l ia tot, să ne lase fără urmă de
marxism. Să fie şi ei
fericiţi. Şi aşa cu gândurile răvăşite, ne trezirăm în faţa unei pasarele şi ca la
strungă, unul câte unul,
începurăm să ne împleticim picioarele, balansându-ne, în strădania de a o
traversa. De jos priveam cu
mirare tabloul în care umbrele profilate pe cerul de smoală treceau întretăind
strălucirea becurilor
înşirate pe munţi.
În mijlocul acestui joc de lumini, schimbând direcţia, privii spre râu. De acolo
văzui cum, din
tainiţele apei, ca nişte vrăji, se năzăreau aburi ce păreau că se îndreaptă spre
noi.
Involuntar am început să ne frecăm pe mâini, pe faţă, pe ciolanele cuprinse de-
un îngheţ ce
pătrundea pe nesimţite în toată făptura.
Ne-a venit şi nouă rândul la scrânciob. Uitarăm de ger şi nu mai simţeam nici
vântul, care, acolo
sus, muşca din noi. De cealaltă parte a râului şi-n lungul lui, ne rânjea o gură
enormă cu dinţi de stâncă
colţuroasă, spre care înaintam clătinându-ne ca nişte hipnotizaţi.
Odată trecuţi dincolo de pasarelă, furăm îndrumaţi în josul batardoului prin larma
şi înjurăturile
gardienilor.
Tabloul a fost sfâşiat. Am început să încărcăm bolovani din stânca dislocată de
dinamită.
Norma era republicană, dar pentru noi, ca deţinuţi politici, se suplimentase cu
50%. Ni s-a atras atenţia
că trenul trebuie încărcat la ore fixe, iar, în caz de întârziere, însemna că nu
ne-am îndeplinit norma,
deci că vom dormi în carceră. Nici n-a apucat să-şi termine lămuririle, că
deodată, din nu ştiu câte guri,
se auzi:
"Vine, vine, atenţiune"!
Ramaserăm ca stană de piatră, nu realizam ce se întâmpla , când peste noi, în
fundul
batardoului, răbufni în cădere o bucată de stâncă de mărimea unui om. Atunci
am înţeles ce s-a petrecut,
de ce lumea era agitată.
Dintr-o altă brigadă a venit un deţinut care ne-a spus că, ori de câte ori auzim un
zgomot
suspect, sau strigăte de atenţiune, "Vine" . . , să ne lipim de peretele cotei pentru
a fi feriţi de dislocările
stâncilor. Ne-a mai explicat că în timpul când servim fiertura ce se numeşte
masă, şi între cele două
schimburi, artificierii civili dau foc dinamitei pentru a disloca stâncă din stâncă.
Cum însă mai rămân
bolovani agăţaţi, aceştia se desprind când nici nu te aştepţi şi produc accidente,
zilnic, de multe ori chiar
mortale.
Vagoanele au plecat la timp şi-n noaptea de Ajun, şi-n noaptea de Crăciun şi-n
cea de Anul Nou,
1953. Oamenii ascultau de Moş Adam, un ţăran cu scaun la cap, care începuse,
încet, încet, să conducă
lucrările, încât norma se îndeplinea cu greu, dar se îndeplinea. Cei ce nu puteau
erau ajutaţi de ceilalţi, o
solidaritate se crease între oameni, iar unele dedesubturi contribuiau să se evite
pedepsele. Deţinuţii
politici au reuşit de multe ori să se descurce. De exemplu moş Adam făcea totul
cu dichis, cu multă
chibzuinţă. Acest lucru îl observase şi şeful de cotă, care era gardian.
De obicei şefii de cotă se roteau în jurul focului şi pălăvrăgeau până la ziuă. Dar
şeful de la cota
450 era mai mult pe lângă oamenii lui moş Adam şi receptiv la discuţiile ce se
purtau între ei. Profesorii
Miller şi Berciu dezbăteau mai mult probleme de arheologie şi parcurgeau
trecutul, lucru ce-i plăcea şi
gardianului. Era atras şi de Damian şi Bentz care discutau despre aviaţie, mai
ales că primul fusese
comandor.
Moş Adam, care era mai mult omul faptelor, s-a oprit din lucru şi, sprijinit în ranga
pe care o
manevra ca mangealâc, l-a întrebat pe şef:
- "Dumneata crezi că toţi deţinuţii sunt legionari"?
- "Bine-nţeles, a răspuns acesta. Ştim de la orele de educaţie politică pe care ni
le ţine tovarăşul
locotenent Pietraru, aproape zilnic, iar odată pe săptămână ne vorbeşte şi
comandantul".
Moş Adam a tăcut puţin, şi-a adunat gândurile, şi i-a zis:
- "Domnule şef îmi pare rău, vă dezamăgesc, dar trebuie să ştiţi că nu toţi care
suntem aici,
suntem legionari. Dacă ar fi să facem aprecieri pe nuanţe politice, cei mai mulţi ar
fi ţărăniştii, urmaţi de
liberali, social-democraţi şi ceva legionari. Peste ei pot să zic că predomină
ţăranii care s-au opus
colectivizării. Sunt prezenţi şi muncitorii care au luptat pentru drepturile lor. Sunt
şi comunişti, cum este
moş Păsărică, fost secretar în ilegalitate, şi mulţi nevinovaţi, pentru a nu
încurca drumurile lui
Gheorghiu-Dej. Dar la drept vorbind nimeni nu este vinovat, este numai o
răzbunare a regimului care se
teme şi de umbra lui, neputând să se menţină decât bazându-se pe ajutorul
ruşilor şi arestarea tuturor
celor bănuiţi, numai, ca adversari. De exemplu eu şi cei care lucrăm pe această
cotă, nu suntem
legionari, dar o să-ţi spun unele lucruri şi despre ei.
După terminarea primului război mondial, s-au făcut nişte tratate de pace care
dădeau fiecărui
popor dreptul să trăiască liber în graniţele fixate, ţinându-se seamă de locurile
unde se născuse şi
crescuse. Cu acea ocazie ne-am câştigat şi noi Transilvania care ne fusese
răpită de Unguri, ca şi
Basarabia răpită de ruşi, tovarăşii noştri de azi. Şi ruşii ne-au mai răpit-o încă
odată şi iar o să trebuiască
să ne luptăm să ne-o luăm înapoi. Cei de la conducerea ţării, în loc să ne omoare
aici, prin muncă
forţată, mai bine ar merge cu noi să ne luăm înapoi Basarabia şi Bucovina, care
sunt aici, aproape de
locurile unde ne chinuim acum. Vezi dumneata, asta este politica.
Mai târziu, după pace, ţările care au pierdut războiul au început să fie
nemulţumite pentru
teritoriile pe care le stăpâniseră de la alţii şi le pierduseră. Este bine de ştiut că
sfârşitul primului război
mondial a fost mai drept de cât cel de acum. Atunci s-au dat drepturi fiecărui
popor, iar acum s-au dat
ţări întregi, fără să întrebe popoarele dacă vor. Şi s-a mai jucat şi teatru. S-a spus
că se ţin alegeri, dar
rezultatul era aranjat înainte de deschiderea urnelor. Totul a fost o înşelătorie, ca
marile puteri să spună
că totul s-a făcut după voia poporului. Aşa au crezut ei, noi suntem în schimb cei
care suferim. Şi
suferiţi şi dumneavoastră şi ferească Dumnezeu să nu vă sufere şi copiii.
Atunci, după război, cum zisei, s-a trezit un curent naţionalist care urmărea să
sprijine pe omul
născut pe pământul lui, ca să se bucure de toate câte sunt în ţara lui. Munca
românului nostru era
cumpărată mai pe nimic. Cei care o cumpărau erau străinii. Şi aşa s-a născut
curentul naţional ca să
poată românul să-şi vândă produsele lui singur, să nu mai fie intermediarul.
Naţionaliştii de atunci s-au
numit legionari şi au zis că evreii sunt cei care fac comerţ şi câştigă fără să
muncească pământul, sau în
fabrici. Ei lucrau numai cu banul, cu băncile şi nu duceau lipsă de nimic, iar
românul nostru muncea din
zi în noapte, fără nici un spor şi nici măcar copiii nu şi-i putea căpătui. Legionarii
susţineau ridicarea
elementului românesc în toate domeniile de activitate, inclusiv negoţul. Evreii
răspândiţi prin toate ţările
lumii, ca şi-n România, nu purtau nici o vină pentru priceperea lor în comerţ.
Fiecare în fond luptă, în
mod cinstit, în cadrul legilor statului, pentru o viaţă mai bună. Este adevărat, au
fost excese. Ba unii
dintre ei, pe cont propriu, din răzbunare, au făcut abuzuri. Dar câţi dintre ei au
fost chinuiţi şi omorâţi
nevinovaţi? Oameni fără chibzuinţă, dintre ei, au stricat, împinşi de alţii, gândurile
pe care le-au avut
bune. Să admitem că au făcut vreo sută de crime. Ai putea dumneata, domnule
şef, să spui câte victime
s-au făcut numai aici, în Bicaz? Dar câte zeci de Bicazuri avem în ţară şi de câţi
ani, poate vreo şase la
număr, numai de morţi avem parte! Şi nu este regim legionar la putere.
Vagoneţii sosind, oamenii începură să-i încarce, după care moş Adam îşi reluă
activitatea, pe
post de politic. Între timp observarăm că tânărul gardian era în cumpănă. Nu se
potriveau cele auzite de
la "bandiţi" cu cele spuse de politrucul lor. Omul părea de bună credinţă.
La un moment dat gardianul îi dădu lui moş Adam o veste ce umplu tuturor inima
de bucurie.
Se hotărâse să le dea o carte poştală pentru a scrie acasă, dar l-a rugat să nu o
difuzeze, pentru a nu-i
face rău, fiindcă, dacă aude ofiţerul politic, poate să rişte urmări grave.
Într-un moment de sinceritate, gardianul le-a spus că de politic se tem toţi, până
şi comandantul,
fiindcă funcţia este mai mare decât gradul, şi o simplă vorbă necugetată poate
să-i lase copiii pe
drumuri.
- "Eu, spuse gardianul, sunt ţăran dintr-o bucată şi prefer să mă muşte omul de
nas decât de
fund. Politicul nostru are năravul linguşirii până scoate o vorbă de care are nevoie
pentru a vinde şi pe
cel mai drag dintre ai lui. îl prefer pe comandant care este rău şi aspru. Aşa este
felul lui. Totuşi e
cinstit, nu este viclean şi răzbunător. Este sincer. După o oră de educaţie politică,
vorbind despre el,
comandantul ne-a spus că pentru partid a renunţat la carieră. El ar fi vrut să se
facă astro-fizician. Zicea
că-i plăcea această ştiinţă deoarece îi oferă un câmp vast de cercetări. Lui îi
place să descopere
necunoscutul, marginile lumii".
- Bine, a zis moş Adam, el are posibilitatea să facă studii în paralel cu cariera de
militar.
- Tocmai asta ne-a şi spus. Şi eu cred că o va face, fiindcă este un om dârz şi
hotărît. Şi apoi
cum să n-o facă? Numai anul trecut a câştigat trei ani de odată.
- Atunci înseamnă că a terminat Academia militară? a zis moş Adam.
- O, nu moşule! A terminat integralul, clasa 5-a, 6-a şi a 7-a. Acum este pe a 8-a.
Anul acesta dă
o singură clasă, până se dedă cu algebra, iar la anul trece două clase deodată şi
simultan!
- Ei, dacă este aşa, înseamnă că merge pe drumul cel bun, ripostă moş Adam.
Între timp umplându-se vagoneţii, profesorii Miller şi Berciu plecară după primul,
iar Popescu şi
Bentz după cel de-al doilea. Primul vagonet trecu podeţul. Al doilea se cam
îngreuna. Popescu-
Mehedinţi împingea din greu. Când se uită văzu că Bentz, cu care vorbise până
atunci, nu mai era. Avu
o presimţire şi strigă la cei de faţă: "A dispărut Bentz"! Toţi se alarmară şi
începură să-l strige.
Şeful de cotă, cu Radu Damian şi Radu Belea veniră într-un suflet, întrebând ce
s-a întâmplat. In
timp ce li se povestea, sosi şi moş Adam, care cercetând podul, îi spuse lui Radu
Belea, fiind mai tânăr,
să coboare în prăpastie. Până la urmă coborîră cu toţii, în afară de moş Adam,
care strigă după doctorul
cotei.
Îl găsiră. Se punea problema scoaterii. Ninsese cu fulgi mari şi deşi mai toată
ziua. Noaptea
continuase. Zăpada era mare şi afânată. Coborîrea a fost cum a fost. Scoaterea
lui a pus destule
probleme. Pereţii prăpastiei erau cam drepţi. Cu chiu, cu vai, l-au scos.
Doctorul Găbureac, care între timp sosise, spuse şefului de cotă că nu are ce să-i
facă. Trebuia
trimis la infirmerie, de urgenţă. A fost urcat într-o maşină pe o targa. Din cauza
zăpezii, drumul a fost o
problemă. Au trebuit să ocolească pe la podul cel mare.
Când s-a întors schimbul de noapte, doctorii Ivan Cornel, Grigoriu şi Găbureac
au dat fuga la
infirmerie să vadă care este situaţia lui Bentz. Doctorul Constantinescu i-a liniştit,
spunându-le că este
vorba de o leziune la muşchiul pieptului stâng, care o resimte din cauza căzăturii
şi a spaimei pe care a
tras-o. L-au mai examinat odată cu toţii. Nu era aşa grav. Doctorul Grigoriu îl
sfătui pe Bentz, să nu
spună nimic plutonierului, deoarece îi va aranja câteva zile de scutire pentru a se
reface.
Între timp muri Stalin şi veniră cărţile poştale, de pomană, ca pentru sufletul lui.
S-a dat un creion pentru fiecare baracă şi cărţi poştale pentru fiecare deţinut.
Ofiţerul politic a
dat personal explicaţiile necesare, învăţându-i pe oameni cum se scrie o carte
poştală:
"În primul rând adresa. Adresa trebuieşte scrisă citeţ, pentru că după adresă se
duce scrisoarea şi
găseşte pe cel căruia i-aţi trimis-o. Nu trebuie greşită, pentru ca să nu ziceţi că n-
a ajuns la destinaţie. La
expeditor se scrie numele celui care expediază, adică al vostru, care o să primiţi
răspuns, dacă o să vă
răspundă cineva. Dar adresa expeditorului nu este voie s-o scrieţi pentru că nu
este voie să se ştie unde
sunteţi. Este secret militar şi de aceea în loc de adresă, vă dăm un număr după
care vă găseşte aici. La
poştă se ştie secretul şi scrisorile sunt expediate aici. După ce aţi terminat cu
adresa şi expeditorul,
întoarceţi cartea poştală şi intraţi în conţinut. Dar măsuraţi-vă cuvintele, să nu fie
mai mult de zece
rânduri şi să cuprindă tot ce este nevoie. Lăsaţi vorbele de dragoste, că vă
mănâncă din spaţiu şi nici nu
aveţi nevoie. Scrieţi să vă trimită haine de iarnă, ca să nu mai tremuraţi, şi să nu
cereţi haine de lucru,
pentru că asta dă de gândit la cei de acasă şi să nu le produceţi necazuri. Să vă
trimită zahăr, marmeladă
şi ceai. Nu miere, ciocolată sau prăjituri. O bucată de slănină puteţi să cereţi, dar
nu jambon sau şuncă.
Astea intră în alimente de lux şi aici nu este voie să primiţi. Este interzis să se
scrie cum sunt, sau cum
nu sunt munţii şi râul care trece pe aici, că aceasta poate conduce la deducţii din
care reiese locul unde
vă aflaţi şi nu este voie să se ştie. Iar de sănătate să scrieţi că sunteţi bine".
A dat să plece, dar de la uşă s-a înapoiat grăbit: "Bă . . ă . .ă am uitat ceva care
este foarte
important, eu care aveam o memorie uluitoare. M-aţi derutat cu problemele
voastre. Să scrieţi clar şi cu
litere mari ca răspunsul să vi-l trimită tot pe o carte poştală. Atenţie, totul să intre
în zece rânduri".
Fără multă vorbă, a fost arestat şi dus, ce ştiu eu unde. Acasă n-a venit. La două
zile am aflat şi
eu. Mi-am zis: Doamne, ce ştiu eu a face?
I-am zis şi nevestii să-mi prepare o straiţă cu merinde, că plec la Bucureşti.
- Măi Adamul meu, mi-a zis muierea, nu cumva te-ai gândit să te duci la Pătruţ?
- Doamne feri-mă! Dar gândii eu în mintea mea şi spusei: Ba m-oi duce.
- D-apoi tu nu te-ai prea avut bine cu el şi s-ar putea întâmpla să nu mai vii nici
tu.
- Ba m-oi duce mă femeie, şi mă voi şi-ntoarce.
N-am vrut să ies din casă o bună bucată de timp. Dar campania electorală
începuse şi n-aveam
de ce să fiu supărat pe oamenii care aşteptau sfaturi de la mine. În afară de
câţiva derbedei din satul meu
şi din împrejurimi, unul nu le-a dat un vot. Numai că rezultatele au fost aşa cum
bine ştiţi. Una s-a votat
şi alta a ieşit. Mai rău ca pe vremea turcilor. Ăia luau peşcheşul şi plecau. Ăştia
ne jupoaie şi ne ţin zălog
toată viaţa.
Acum mă frământ, aşa în mine, că ce-o fi pe biata muiere când o fi primit vestea
şi de la fecior
şi de la mine. Iar eu mă gândesc, dacă ei or mai trăi.
Tainele sfintei familii, coborâte din străbuni, le-am păstrat cu sfinţenie în casa
noastră. Şi poate
că a rămas ca tot ce este mai demn şi mai de preţ acestui popor, în familie s-a
plămădit dragostea cea
adevărată, prin ea am învăţat să ne-mpărţim iubirea atât pentru Dumnezeu, cât şi
pentru ţară. Iar acum
încearcă să reducă această sfântă familie la o formalitate pe hârtie, care se
poate rupe oricând. E vai
şi vai dacă nu se ţine familia închegată. Când Goga vorbea de "Un stâlp la
bătrâneţe", el nu se gândea
la lemnul de brad. El vedea milioane de stâlpi, în casa fiecăruia, cel puţin unul,
care să susţină familia
şi să o ducă mai departe, peste veac.
Şi acum că v-aţi prins la vorbă, eu ţăranul din Banat am căsnit câteva versuri de-
aş dori să vi le
zic, le-am intitulat "Cugetătorii":
Sap-adânc cugetătorii, globul... se învârte roată
Cu iubirea-ntreagă a lumii şi etern cu el ne poartă
Prin fantastic, armonie, prin vecie şi prin gol,
Animat de-o sfântă rază îi dă globului ocol.
Sap-adânc cugetătorii succedându-se pe rând,
Smulg din tainele naturii; se-nădeşte gând cu gând
Fac şi legi, chiar axiome, dar nici când vor fi în stare
Să explice bobârnacul ce-a pus totul în mişcare.
Imbrăţişarea lui moş Adam şi strângerea mâinii lui aspre de ţăran dovedeau
dragostea de care se
bucura printre cei plecaţi pe calea suferinţei.
Profesorul Cornel Miller, cu privirea plecată gânditoare, aruncă vorbe pline de-
nţelesuri: "Mi-e
sufletul uscat ca un ulcior de lut, în care n-a mai fost de mult, de mult, un strop de
apă".
Şi tăcerea se aşternu peste grupul rotat în jurul moşului. Gândul ne fugea spre
zecile de mii de
ţărani şi muncitori condamnaţi şi aruncaţi prin închisorile şi lagărele de
exterminare. Tăcerea era
aparentă căci interiorul ne era răscolit de o revoltă fără margini în faţa diabolicului
sistem aplicat fără
cruţare, mai rău decât de acolo de unde venise. Şi care sentiment uman mai
putea rămâne-n adormire
când actele draconice, de teroare şi asuprire bântuiau ţara ca o ciumă! Dacă
partidul marxist era al clasei
muncitoare, cum se mai explica faptul că cei din uzine şi de pe ogoare umpleau
Auschwitzu-rile
româneşti?!
Dictatura proletară a început să fie exercitată de ei. Şi acum ajunseră sub
dictatură. Alţii îşi
însuşiseră titlul de muncitori şi veniseră cu biciul marxist împletit la Moscova, să-i
înveţe să slăvească
lenea, hoţia şi minciuna. Şi dacă ar fi fost numai asta!
Nu se găsea cine să-l lămurească nici pe ţăranul Adam, nici pe muncitorul Radu
Belea.
Securitatea şi miliţia, o adevărată pacoste pe capul ţării, reprezenta aproape o
cincime din populaţie.
Ramificaţii nevăzute se găseau infiltrate în toate familiile, în toate ungherele ţării.
Şi unii dintre cei de
jos fuseseră izgoniţi, cu familii cu tot, de pe locurile unde munciseră şi clădiseră
temelie de ţară, spre
bărăganurile şi lagărele unei ţări umilite, de oameni nechemaţi şi nedoriţi. Şi
gândurile se întunecau şi nu
mai înţelegeam nimic".
Berciu Ion (or), Duca M. (Câmpia Turzii), Damian Radu (Comandantul aviaţiei de
la Budeşti);
Flondor (baron), Găbureac (student); Grigorescu (doctor din Oltenia); Ivan Cornel
(doctor);
Kungel (ceasornicar din Timişoara), Marinescu (inginer din Iaşi); Miszrachi
(pianist); Moş Adam;
Maniu (student din Făgăraş), Müller Cornel (profesor din Aradul Nou); Müller
Helmut
(Timişoara); Niculescu Laurenţiu (inginer); Pangică (instructor paraşutist);
Popescu-Mehedinţi Traian
(contabil); Protopopescu (comandor de marină); Şerban Raul (profesor); Sturza
(student),
Tărtăcuţă (student de la Iaşi, cocheta cu administraţia); Ungheanu (inginer);
Vlădescu (doi fraţi din
Ploieşti); Voicu Sorin (din Pucheni-Prahova);
LAGĂRUL DE MUNCA FORŢATĂ DE LA ONEŞTI
Apostol Constantin (student la Petrol şi gaze); profesor din Alba Iulia); Bentz
Gheorghe (electrician,
din Bucureşti); Bănăţeanu (avocat); Belea Radu (Bucureşti); Baciu Dumitru
(muncitor); Borca
Gheorghe (Bucureşti, de la Spitalul Colţea); Bosie (inginer), Burlacu (student la
Iaşi); Comşa Ion
(inginer); Crâşmaru (sculptor), Dobre Pandele (instalatGhenadie Marcovici
(electronist); Soare
Gheorghe (ţesător din Roşiorii de Vede); Teodorescu Ovidel (artist).
GHERLA-ANTICAMERA IADULUI
Da, Szilaghi era şef, după câte a aflat. Trecuse prin reeducarea de la Piteşti, iar
aici îndemna
la îndeplinirea normei, în timp ce doi gradaţi pândeau de după stâlpii din hală.
In fugă i se explică: aici se confecţionează bricege. Lamele de oţel erau
asamblate cu
prăsele de os, cu ajutorul a două ciocane mici care se alergau fără întrerupere.
Nici o lovitură
în gol.
Fu aşezat la banc, alături de Nemetzi, Kiseleff şi parcă Urleasca.
Incercă. Era neîndemânatec. Ritmul lui nu era ca al celorlalţi. Nu avea putere, dar
nici
inima nu-1 trăgea. După câteva minute auzi la spate vocea şefului:
- Intră în ritm, nu te codi, dă-i până mori! Acelaş îndemn, de ani de zile. Nu-1
putea uita. La
Canal era să-şi lase oasele din cauza lui. Aici din nou îl auzea. Devenise lozinca
regimului comunist.
Celor de la banc le spuse printre bătăile ciocanelor:
- Aici, dacă nu mori azi, mori mâine. Asta nu e muncă!
Alecu nu mai avea putere. îi fusese vlăguită prin izolări. Dar nici inima nu-1
trăgea să dea până cade.
Ritmul lui era din ce în ce mai rar. Se uita şi la ceilalţi. Erau nişte arătări, cu ochii
duşi în fundul
orbitelor, pe care, la auzul comenzii: "mai repede, nu încetini", îi vedea ca pe
nişte resorturi ce se
întind, lăsând impresia că se rup. în două zile s'a lămurit: mulţi erau "absolvenţii
centrului de
reeducare Piteşti". Alecu îi cunoştea de la Canal. Şi-a dar seama că era bine
încadrat.
După trei zile, unul din gradaţi, care pândea după stâlp, s'a apropiat, 1-a înşfăcat
de după gât cu
o mână şi, cu cealaltă, ajutat de picioare, a început să dea în el ca într'o minge,
strigând: "Szilaghi,
tu ce păzeşti aici, nu vezi că banditul ăsta a stricat şi ritmul celorlalţi de când a
venit"? Şi dus în
pumni şi pe sus, s'a trezit tot în izolarea unde i se spusese că mânca de pomană.
Corpul îi era amorţit din cauza loviturilor.
După trei săptămâni de izolare, Alecu a fost scos, de data aceasta de locot.
major Domocoş, care i
s'a adresat: "Haaai"!
Şi tot cu o comandă scurtă s'a adresat unuia: "Ia-1, Hatmane".
Hatmanu, plin de el, a răspuns "ofiţerului": Da-1 la mine, că scot eu untul din el"!
La auzul numelui Hatmanu, Alecu a tresărit puţin. Se dusese vestea acestui
deţinut devenit călău.
Hatmanu fusese plutonier de jandarmi, originar din Moldova, Şi acum chinuia pe
deţinuţi. Datorită
turnătoriilor şi servilismului arătat administraţiei, ajunsese şeful atelierului de
fierărie.
Cu cât înainta, Alecu nu mai auzea nimic. Se simţi apucat de umăr şi i se întinse
un baros. Slăbit
cum era, avu impresia că greutatea îl trăgea în jos. In cap îi străfulgera ideea:
dacă lucrez aici, mor.
In căldura insuportabilă, îmbrăcat cum era, simţi că apa îi şuroia pe faţă,
prelingându-i-se pe gât,
sub cămaşă. Era ca într'o baie de aburi. Nu mai era de stat pe gânduri. A apucat
barosul cu
amândouă mâinile de la mijlocul cozii şi a început să se'nvârtă într'o piruetă, cu
ochii închişi. Nu
mai auzi nici un zgomot. Linişte de mormânt. Ciocanele încetaseră să mai toace
fierul înroşit. Simţea
un gol în jur şi deodată . . . dădu drumul ... O bufnitură înăbuşită, şi o trombă de
praf de cărbune şi
scântei s'a ridicat din cuptorul încins.
Chinuirea deţinuţilor politici se făcea permanent, fie prin lipsa de mâncare sau
alimente,
fie prin bătaia ce se aplica, fără motiv, numai din dispoziţia de a tortura pe cei
lipsiţi de
orice apărare. De multe ori uşa celulei se deschidea şi brutele administraţiei
năvăleau
începând să lovească, să joace în picioare. Acelaşi sistem l-am văzut aplicat şi la
Aiud, Galaţi,
Jilava. . . Deci era o tortură ce se făcea organizat, în urma dispoziţiilor.
Intr'una din zilele anului menţionat, când au ieşit pe sală, deţinuţii au fost
înconjuraţi
ca de obicei de 4 miliţieni care loveau cu sete, în timp ce ceilalţi se strecurau. La
urma
grupului, a rămas Ionescu Romică, tânăr, elev din Bucureşti, pentru a încasa
loviturile
plutonierului Dodea, protejând în acelaş timp pe moş Florea care cobora pe scări.
Fiind la
urmă, n-a mai putut ieşi în curte, deoarece o haită de miliţieni, în frunte cu Istrate,
o
stârpitură de locotenent, au năvălit pe culoar, pentru a începe bătaia în camere.
Văzându-1
pe Ionescu Romică şi tânăr şi ultimul, l-au luat la bătaie. Incălzit de bătaia primită
cu câteva
secunde înainte, Romică, un băiat înalt, s'a oprit, 1-a prins de revere pe
locotenentul Istrate, 1-a
ridicat în sus şi 1-a izbit de perete. Acesta a căzut ca o balegă jos, nemaiputând
articula nici un
cuvânt. Ceilalţi hăitaşi s'au repezit pe Romică, l-au lovit şi l-au dus pe sus la
corpul de
gardă. Timp de 24 de ore, toţi miliţienii au trecut şi l-au jucat în picioare.
După un schimb dur de cuvinte, uşa a fost deschisă. Pe ciment zăcea tânărul
Ionescu
Romică, într'un lac de sânge. A fost luat de acolo şi internat în infirmerie, unde i
s'a dat
imediat asistenţa medicală, din dispoziţia colonelului Sin. Din cauza pierderii de
sânge şi a
leziunilor produse de nenumăratele lovituri suferite pe tot corpul, a fost cu greu
salvat. Dar
urmele adânci au rămas .
In timpul tratamentului, care nu prea s'a făcut, s'a ivit o ocluzie intestinală. Deşi în
spital,
operaţia s'a efectuat cu foarte mare întârziere. Primul diagnostic după deces (la
începutul lui 1956)
a fost de neoplasm, apoi TBC generalizat. Cert este că cineva a urmărit fişa
medicală, din care reieşea
că nu i s-a administrat nici un fel de micina (antibiotic) pentru a preveni infecţia.
***
Tot în 1955, pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social
Democrat, după ce a
stat ani de ani închis fără nici o sentinţă, au reuşit să-1 şantajeze înainte de
eliberare. A iscălit o
declaraţie recunoscând realizările regimului, pentru a uşura eliberarea prietenilor
săi. Eliberarea se
făcea şi fără această declaraţie, deoarece leaderul laburist din Anglia, Gaistkell,
intervenise pentru ei.
Printre eliberaţi se numărau: Ene Filipescu, C. Motaş, Gh. Cristescu. Gheorghe
Tătărescu, bolnav în
spital, cerea cu insistenţă lui Mihai Popovici, prin Gheorghe Vântu, să-i facă o
vizită, pentru că avea
să-i comunice ceva foarte important. Bătrânul Mihai Popovici a refuzat să-1 vadă
pe acest om care a
adus numai nenorocire în viaţa politică; în faţa nenumăratelor solicitări,
vicepreşedintele Partidului
Naţional Ţărănesc 1-a rugat pe dr. Vicu Argeşanu să meargă să-1 reprezinte.
După ce a ascultat moti-
vul bolii care 1-a împiedecat pe Mihai Popovici să vină personal, Gh. Tătărescu
1-a sfătuit să-i comunice
să-şi îngrijească sănătatea, deoarece se aranjase cu guvernul să lase un partid
de opoziţie, iar Mihai
Popovici era cel mai indicat ca preşedinte.
Regimul comunist jucase sforarului politic încă o farsă înainte de a muri. Faţa îi
era
pământie; corpul: piele şi os. Peste câteva zile s'a dus . . . pentru totdeauna . . .
* * *
Unora dintre cei cu pedepsele expirate li s'au rejudecat procesele, iar
condamnările s'au
majorat. Este cazul lui Nicolae Penescu — de la 5 la 9 ani — şi al lui N.
Carandino — de la 5 la 8 ani —.
Restul celor de la Sighet vor fi dirijaţi spre Aiud, care va deveni o închisoare în
general
pentru legionari, şi spre Râmnicul Sărat, transformată într'un depozit al
Ministerului de Interne,
cu un regim foarte sever.
SPERANŢE DEŞARTE
După Congresul XX, un aer plin de speranţă părea că vine din spre răsărit. La 30
Martie 1956, în Ungaria este
reabilitat Laszlo Rajk, iar presa şi intelectualitatea încep să prindă curaj, atacând
politica de opresiune a lui
Rakosi. Cercul Petöfi dezbate problema destalinizării, preconizând schimbări
radicale în viaţa politică şi
economică.
Poznanul este zguduit în 28 Iunie de o mişcare muncitorească poloneză,
reprimată de guvern. Şi
totuşi fierberea continua. Gomulka, fruntaş comunist exclus din partid în epoca
stalinistă (1949), este
reabilitat şi ales prim-secretar (21. Oct. 1956), cu toată opoziţia lui Nikita
Hruşciov, venit la
Varşovia să readucă autoritatea sovietică. S'a întâmplat însă un lucru neaşteptat:
s'a înapoiat la
Moscova fără câştig de cauză. In plus, mareşalul Rokossovski, ofiţer al Armatei
Roşii, impus ca
ministru al apărării şi comandant şef al armatei poloneze, a fost nevoit să se
înapoieze în marea
patrie a socialismului.
Gomulka a făcut un pas înainte şi a anunţat:
—scoaterea Poloniei de sub controlul sovietic;
—abandonarea colectivizării forţate;
—sindicatele vor căpăta o mai mare libertate de organizare şi preocupare
profesională.
* * *
Paralel, Ungaria începe să clocotească. Posturile de radio străine ne ţineau la
curent cu evoluţia
situaţiei din această ţară, unde pe zi ce trecea mulţimea disperată cerea:
—o Ungarie independentă din punct de vedere politic şi economic;
—conducerea uzinelor de către muncitori şi specialişti,
—dreptul ţăranilor de-a-şi decide singuri soarta;
—alegeri libere şi vot secret;
Odată cu intrarea în acţiune a tancurilor ruseşti, o parte din armata ungară s'a
alăturat
manifestanţilor, în fruntea cărora se aflau studenţii. Imediat, pentru potolirea
spiritelor s'a recurs la
numirea lui Imre Nagy ca prim ministru. Demonstraţiile continuând, în seara şi
noaptea de 24-25
Octombrie, ruşii deschid focul asupra mulţimii, provocând sute de victime.
Cuvinte încurajatoare, dar numai atât, deoarece Statele Unite erau neputincioase
în a acţiona,
fiind în pragul alegerilor prezidenţiale din prima marţi a lunii Noiembrie 1956.
In schimb, Ungaria a intrat în grevă şi demonstraţiile s'au generalizat pe tot
cuprinsul ţării. La
cereri se adaugă libertatea religioasă, ca şi eliberarea cardinalului Mindszenty,
arestat la 26 Decembrie
1948 sub inculpaţia de trădare. Rusia cere sfatul Chinei asupra situaţiei din
Ungaria, iar Nikita
Hruşciov însoţit de Malenkov pleacă să se consulte cu Polonia în legătură cu
aceeaşi problemă,
aleargă la Bucureşti pentru a conferi cu comuniştii români şi bulgari, după care
se opresc câteva
ore în insula Brioni, unde erau aşteptaţi de Tito.
Situaţia internaţională se complica prin deschiderea ostilităţilor la Suez între
Israel şi Egipt,
în data de 29 Octombrie, lăsând astfel Rusiei mână liberă de acţiune. Ordinul de
intervenţie dat de
Hruşciov mareşalului Koniev la 4 Noiembrie a dus la înăbuşirea în sânge a
aspiraţiilor de libertate ale
poporului maghiar, sub privirile neputincioase ale lumii libere. Şi tot Rusia este
aceea care
ameninţă cu rachete în cazul în care nu se pune capăt intervenţiei de la Suez.
Moscova alesese bine
momentul politic.
Când uşa dubei s'a închis, m'am adresat celui întins pe targă:
—Domnule profesor, cum vă simţiţi?
—Domnule, vă mulţumesc pentru întrebare, mă simt binişor, cu toate că sunt
întins pe targă. Am
avut câteva crize de curând, dar au trecut şi aerul acesta de primăvară îmi dă
multă putere. De multe ori e mai
necesar ca mâncarea, şi satrapii noştri o ştiu foarte bine. De aceea ni-1 confiscă.
Imi cer scuze, a
continuat, dar nu-mi pot aminti în ce împrejurare v'am cunoscut, deşi cred că
dispun de o memorie destul de
bună.
—Domnule profesor, nu v'am cunoscut niciodată, dar după descrierile tuturor
celor care v'au
văzut în închisoare, după aspect şi după vigoarea pe care aţi dat-o vieţii din
temniţe, eu sunt sigur că
dumneavoastră nu puteţi fi decât domnul profesor Radu Gyr. I-am cerut
permisiunea să-i recit
câteva versuri. Incuviinţând, din cap, am început:
JUDECATA
Pentru câtva timp, liniştea s'a aşternut, ca'n timpul Sfintei liturghii . . .
Mergeam în direcţia sudului. Gardienii s'au purtat fără reproş. Deci constatam noi
că se poate şi aşa
ceva. Au oprit de câteva ori pe la margini de pădure. Apa din bidoane a fost
împrospătată de câteva
ori, iar pentru masa de prânz am fost îmbiaţi să luăm loc pe iarbă şi întrebaţi: "la
soare, sau la
umbră"? Era o zi minunata de primăvară scăldată de razele soarelui. Pomii cu
crengile grele de
floare se înclinau în faţa noastră, parcă anume gătiţi pentru acest picnic de jale.
Când am ajuns la penitenciarul din Ploieşti, se întunecase de-a binelea. Aproape
imediat după ce
am fost instalaţi într'o celulă, ni s'a adus mâncare. La un moment dat s'a deschis
uşa şi au intrat 3
ofiţeri. Un maior s'a oprit în faţa primului pat şi a întrebat:
—Cum te numeşti?
—Bentz Gheorghe.
—Şi ce boală ai?
—Infiltrat bilateral.
—Bine, bine, infiltrat, dar unde s'a infiltrat, la mâini, la picioare, la burtă, unde?
—La plămâni, domnule maior.
Trecu la al doilea pat şi întrebă, numele:
—Demetrescu Radu.
Căutară cu privirile spre profesor şi maiorul întrebă din nou:
—Ce boală ai?
—Hemoptizie.
—Şi unde ai imoptizia asta?
—Din cauza hemoragiei căilor respiratorii elimin sânge.
Maiorul a ridicat din sprâncene, a stat câteva secunde pe gânduri şi a zis:
—Dacă e pe căile respiratorii, nu e vina noastră. Am fost informat că pe drum aţi
avut de-
ale gurii, dar nu calde. Au fost bune?
Profesorul a răspuns: "Foarte calde, domnule maior !"
Au ieşit fără să mai cerceteze pe ceilalţi.
A doua zi duba a plecat şi nu s'a mai oprit până la Jilava, unde am fost duşi într'o
celulă
din secţia 1. Incă nu se servise masa de seară, când uşa se deschise şi
gardianul Fătu a comandat
"drepţi", în timp ce comandantul Czaki (mi se pare), însoţit de doi ofiţeri, şi-a făcut
intrarea în
celulă. Noi ne-am ridicat în capul oaselor pe pat.
Profesorul s'a aşezat într'o poziţie convenabilă şi, calm, ne-a povestit despre o
întâmplare
asemănătoare de la Aiud, unde colonelul Colier a făcut acelaş gest.
După ce s'a făcut numărătoarea şi închiderea, profesorul îşi împărtăşi
îngrijorarea.
—Domnilor, am toate motivele să cred că ăştia vor ceva de la mine. In ultima
vreme prea am fost
asaltat. Nu mai departe, pe la sfârşitul lui Aprilie m'am pomenit cu gardianul care-
mi spuse să-l urmez. De
la Zarcă am fost dus la celular. Ştiam unde mă duc, pentru că mai trecusem pe
acolo. Au ei acolo o celulă la
parter, amenajată în chip de birou. Eram aşteptat de un maior de Securitate, care
la intrarea mea îmi făcu
semn să iau loc pe un scaun în faţa lui. Am dat să trag scaunul puţin mai într'o
parte, dar el a insistat să-1
las pe locul lui, pe motiv c-ar fi mai intim.
Am dat din cap, eram obosit şi plictisit de turuiala poetului securist. Cu coada
ochiului îl
observam că se uita la ceas. El a mai înşirat mult şi la un moment dat mi-a zis:
—Eu m'am lăsat captat de discuţie şi dumneata nu mi-ai spus nimic.
—Ce vă pot spune, căci nu ştiu nimic din cele ce le-aţi relatat. Şi dumneavoastră
o ştiţi prea
bine. Noi numai de la bufniţe şi cucuvele mai aflăm veşti. Realităţile pe care le
vedem noi, ne
înfioară numai la gândul că soarta neamului românesc a fost crudă şi că pot veni
alte nenorociri mai
mari pe capul nostru. De 12 ani închisorile gem şi, cu tot numărul enorm al
morţilor, constatăm că
alţii răsar în mijlocul nostru pentru a muri tot în veşnicia realizărilor pe care le
vedem, le
pipăim, le auzim: toată ţara asta e închisoare. Cei ce vin aici, sosesc din alte
cazne, desfiguraţi şi
bolnavi, munciţi ca pe timpul faraonilor.
Peste 2-3 zile, într'o dimineaţă am fost duşi în poarta Jilavei, unde ne aştepta o
dubă. In ea se
găsea şi Ghica, fostul prefect al poliţiei Capitalei. Ajunşi la spitalul Văcăreşti, am
fost conduşi la
diferite servicii. La întoarcere s'a observat că Radu Gyr şi Ghica lipseau. Probabil
au fost
internaţi.
"SPITALUL" JILAVA
Procurorul venit în inspecţie ni se adresă calm, fără a-l lua în seamă pe fostul lui
şef:
- Domnilor, începând de mâine dimineaţă veţi fi scoşi la aer o oră pe zi, la baie
veţi fi duşi o dată pe
săptămână, iar apa va curge încontinuu timp de 20 de minute. Salariaţii
penitenciarului şi chiar comandantul vi
se vor adresa cu "domnule".
Despre restul problemelor veţi fi ţinuţi la curent în 15 zile.
Dacă mai are cineva de raportat ceva, însă să nu se mai repete, vă rog să
expuneţi fără teamă.
Cum nimeni nu a mai avut ceva de spus, procurorul şi însoţitorii au ieşit spunând
"bună ziua".
In închisoarea subpământeană, în cavourile de la Jilava a fost un mare
eveniment, ceva neaşteptat şi
scheletele însufleţite au început să discute, să-şi pună probleme:
Ce oare s-o fi întâmplat de a transformat pe lupi, în mieluşei?
Să-i fi apucat mila de atâtea cadavre şi sânge ce a curs? Să-şi dea ei oare ura de
moarte împotriva noas-
tră, după care şi-au câştigat faima de călăi, pentru un strop de omenie? De bună
voie n-au făcut-o.
Care să fie motivul de s-au văzut constrânşi să-şi schimbe comportamentul?
In orice caz, moralul s-a ridicat. Oamenii au început să facă glume, în primul rând
cu privire la procuro-
rul care-şi pierduse funcţia şi la cel ce şi-o mai păstra. Noutatea a avut şi darul de
miracol: foarte mulţi din fosta
Siguranţă a statului, care se găseau acum printre deţinuţi, au început să-şi facă
procese de conştiinţă, să se
frământe. Li se oferea posibilitatea să spună adevărul. La data când au fost
anchetaţi li s-au cerut note despre
comuniştii care au fost informatori. Dar listele nu au fost complete deoarece unii
dintre ei ocupau funcţii mari,
iar pe de o parte aşteptau recunoştinţă de la ei, pe de alta se temeau să-i
divulge. Dar recunoştinţa nu se vedea
nici după 7-8 ani de la arestare. Acum, privindu-se în ochi, au luat hotârîrea să
spună adevărul. Mulţi dintre cei
de acolo, aflau lucruri pe care niciodată nu le-ar fi bănuit. Numărul de 7-800
comunişti până în 1944, nu mai era
o noutate. Devenise certitudine confirmată de cei care-i avuseseră în mână, dar
ceea ce era şi mai important era
faptul că mai mult de jumătate fuseseră agenţii serviciilor de informaţii şi
primiseră bani. Până şi printre
comuniştii din închisoare se găseau agenţi. După aceea se cunoştea că erau
finanţaţi numai prin ajutorul roşu
trimis de Moscova prin intermediul unor conturi ale lui Petru Groza. Deci
comuniştii erau pe de o parte salariaţi
ai Moscovei, iar pe de alta, o parte din ei primeau salarii duble, fiind plătiţi şi de
Siguranţă.
Intre foştii poliţişti au început consultări despre ştabii de azi, care ieri le-au fost
subalterni. Discret îşi
schimbau numele lor şi le împrospătau. Chiar dacă erau în camere diferite,
căutau, atunci când ieşeau la plimba-
re sau la baie, să treacă pe sub fereastra unuia şi să întârzie câteva secunde
pentru a comunica sau a primi un nu-
me, o dată despre un fost agent.
Trei zile a scris procurorul nostru. Dacă avea mai mult de relatat, spunea că ar fi
scris. Nouă ne
povestea că a trimis un memoriu lui Dej despre unii, şi altul la Comitetul Central
al URSS, despre Dej. L-au
costat cam scump cele scrise. Deocamdată se accentuase ticul pe care-l avea de
a duce mâna stângă spre umărul
drept, odată cu întoarcerea capului, ca omul care-şi aranjează cravata. De
multe ori rămânea cu privirea
pierdută-n gol, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. El era magistratul solitar
care "muncise" pentru a-şi
câştiga pâinea fără grijă. Acum, poate se întrebau cei din jur, se gândeşte la
zecile de mii de ani de închisoare
care i-au fost ceruţi în schimbul plăţii, şi poate la cei ce fuseseră executaţi.
Un alt Popescu, dar Gheorghe, venit direct din Rusia în camera zisă spital al
Jilavei, era avid după
noutăţi din ţară, din toate domeniile. S-a găsit domnul Cucu, revizor contabil, să-l
pună la curent cu tot felul de
lucruri, printre care şi de-ale lui Bulă. I l-a prezentat ca un personaj de mare
circulaţie, întâlnit peste tot, savurat
de toţi, îndrăgit de toate generaţiile.
Bulă nu era nici - doina - străbunilor noştri, cântată prin desişul pădurilor în
vremuri de tristeţe sau res-
trişte ca o expresie a sentimentelor calde şi pline de speranţă; nu era nici -
balada - coborîtă pe cale orală din
generaţie în generaţie; nu era nici Făt Frumos, Toma Alimoş sau Gruia lui Novac
la vârsta când eroii mânuiau
paloşul; despre el nu se spun poveşti şi nici nu se începe cu "a fost odată"; el
este contemporan cu noi şi se trans-
pune în mii şi mii de ipostaze, modelat de oameni după chipul şi asemănarea
suferinţelor la care au fost supuşi,
înţelepciunea populară face aluzie directă şi usturătoare la adresa moravurilor şi
năravurilor epocii scornite de
marxism. Bulă e singurul care pătrunde până-n sferele cele mai înalte, descreţind
fruntea cu poveşti, ţinând
seamă de locul unde se găseşte.
Intr-o zi, după închidere, domnul Turcu s-a adresat celor de faţă:
"Domnilor, pentru că sunt pe post de ministru 5 ani, numai dacă n-o cădea
cabinetul, daţi-mi voie să-mi
aleg o poziţie pe măsura funcţiei", şi după ce şi-a aranjat boarfele la spate, a
început:
- "înainte de arestare mă gândeam cu nevastă-mea că am fost invitaţi la mulţi, că
am petrecut de minune
dar că la noi nu prea a fost uşa deschisă. Nevastă-mea, cum o lăsase Dumnezeu
cu simţul prevederilor şi al vre-
murilor, mi-a zis că şi ei îi era jenă să mai meargă la alţii până nu invită pe cineva
la noi, dar că 1.000 de lei, cât
s-ar cheltui cu o simplă masă, erau nişte bani ce nu ne dădeau afară din casă.
Avea dreptate, pentru că trimitea
maicăsii 500 lei pe lună ca să-i completeze cei 60 lei primiţi lunar de la colectivă,
iar sora ei era în ultima clasă
de liceu întreţinută tot de noi, plus toate celelalte cheltuieli pe care trebuia să le
suportăm. Totuşi, după o trecere
în revistă a obligaţiilor, ne-am hotărît. Eram eu şef de serviciu în minister, cu un
salariu bunicel, dar
cumpărăturile le făceam la negru. Ce să vă mai spus? I-am invitat pe toţi faţă de
care aveam obligaţii, cu
nevestele, în plus am chemat şi un subaltern care mă copleşea cu amabilităţile la
serviciu. Cum nu avea nevastă,
a venit singur. Ne adunasem vreo 15, ca la o nuntă mai modestă, fără dar.
Preparasem mâncare şi băutură, încât
toată lumea părea mulţumită. Când întâlneam privirea nevestii, o felicitam cu
recunoştinţă. Şi ea părea
mulţumită. Glumele şi voia bună ne încălzise. Bulă se transpunea în fel de fel de
situaţii, care mai de care mai
comice. Pe la ora 23, Bulă ajunsese şef de guvern, în hazul tuturor. Dar cum
Bulă era războinic din fire, căzuse
de data aceasta într-o tristeţe fără remediu. Sfetnicii nu mai ştiau ce să-i facă
pentru a-i intra în voie. Unul dintre
ei, mai deştept, cunoscând pricina cumplitei decepţii, îi zise:
- Prea luminate Bulă, ţi-ai distrus toţi adversarii politici, le-ai desfiinţat partidele,
iar acum când nu mai
ai cu cine lupta, te descurajezi? Uite ce-ţi propun. Dă sfoară în ţară şi anunţă-ţi
supuşii că au voie să facă ori
câte guverne de opoziţie doresc. Iar tu cu marea ta înţelepciune, te înfigi în ei şi-i
distrugi ca pe ceilalţi.
Povestea mie nu mi-a plăcut, dar mi-am zis că nu se cade ca în calitate de gazdă
să stric seara oferită
invitaţilor. Dar cum această funcţie solicita discuţii de durată, pe la ora 4
dimineaţa, după plecarea musafirilor,
mă văzui invitat la Ministerul de interne. Maşina mă aştepta la poartă. Mi-am dat
seama imediat că nu era pentru
a mă pune în funcţie. Aghiotanţi mă aşteptau destui afară, în stânga, în dreapta,
în faţă, plus şoferul, fără să mai
vorbesc de o altă maşină care ne urmărea.
La anchetă erau prezenţi toţi cei de la petrecere, în afară de subalternul meu
care ne angrenase în jocul
cu Bulă. Curios era că de câte ori aduceam vorba de Bulă, anchetatorii mă
plesneau şi-mi ziceau să nu-i mai zic
aşa. Exasperat am întrebat: Cum să-i zic domnule ofiţer? "Zi-i Dej", a fost
răspunsul lui. „Ba să-i zici dumneata,
că eu îi spun Bulă" şi cu toată bătaia mâncată, tot aşa l-am trecut în declaraţii.
La proces, acest Bulă a fost servit de procuror ca probă de acuzare pentru a
dovedi denigrarea şefului de
partid.
Prin Martie 1943 s-a făcut o nouă triere: ofiţeri, trupă şi ostaşi.
M-au despărţit de Vergoti şi alţi prieteni dragi, şi am ajuns într-un lagăr la vreo
100 km. de Moscova,
unde am nimerit peste un tratament mai bunişor. Aici ni s-au făcut fişe individuale
şi am dat autobiografii. Cei
care cunoşteau limbi străine trebuiau să o traducă în fiecare din limbile
cunoscute. A avut loc o nouă triere şi am
rămas pe loc numai cei care cunoşteam limba engleză. Nu după mult timp a avut
loc o selecţie după studii, în
urma căreia am fost trimis la Moscova, unde am fost internat într-un spital şi
supus unui control medical aspru.
Intr-o zi şi-a făcut apariţia în camera mea un colonel rus şi mi-a vorbit calm,
spunându-mi că războiul are nevoie
de oameni de valoare, cinstiţi şi că deşi sunt prizonier, el vrea să stea de vorbă
serios cu mine, dacă mă consider
un om corect.
Că sunt credincios l-am asigurat, dar despre valoare am spus că nu eu sunt cel
care apreciez.
Mi-a promis că mă va invita la el să discutăm de la om la om.
A doua zi, cu o maşină, am fost dus la biroul colonelului, care mi-a spus că a
reflectat asupra mea şi că
mi-ar propune să fac un curs de diplomaţie. Am acceptat. Cursurile au avut loc
într-un fost conac, unde eram
nouă candidaţi. Am urmat un program foarte riguros.
La ora 6,30 era deşteptarea. De la 7,15 făceam o jumătate de oră gimnastică şi
în special alergări. După
ce luam dejunul, urma o oră de călărie până la 9,30, când intram la cursuri până
la ora 15.
După amiaza aveau loc cursuri de foto şi discuţii asupra cursurilor de dimineaţă.
In Iunie 1943, terminând aceste cursuri, am început altele în legătură cu şoferitul
şi pilotajul, iar de
două ori pe săptămână participam la ore de "comportament în societate", unde
ne întreţineam cu dame şi
bărbaţi stilaţi, unde dansam şi eram supuşi tentaţiei.
In luna Septembrie 1943 am fost paraşutat într-o noapte pe un câmp de lângă
Mariopol, de unde m-am
întors cu fotografii conform indicaţiilor primite. In Octombrie şi Noiembrie am avut
de îndeplinit alte misiuni la
Ghenisec şi Nicolaev şi din ambele situaţii am ieşit cu calificativul excepţional.
Eram făcut parcă pentru a mă
expune pericolului. In primăvara lui 1945 am ajuns la Leipzig, unde am rămas
până în ziua capitulării. Pe data
de 9 Mai 1945 nu mai eram eu. Ajunsesem fiul unui industriaş din Leipzig care
fugise în Berlinul ocupat de
americani. Aveam un paşaport cu numele de Schultzer Georg, cu vize din mai
multe ţări. Paşaportul era ori-
ginal, numai poza măsluită de specialişti ruşi. In Leipzig fusesem iniţiat în
afacerile industriale şi de familie ale
patronului.
In Berlin urma să intru în legătură cu un maior american. Nu mi-a fost greu, mai
ales că de la prima
întâlnire s-a stabilit între noi o simpatie reciprocă. L-am tatonat timp de câteva
luni şi între timp ţineam la curent
pe Ruşi despre nivelul relaţiilor noastre.
După ce m-am convins că maiorul nu era filo-rus şi nici în serviciul de spionaj al
NKVD, i-am spus
adevărul. El a raportat mai departe şi am convenit să intru în serviciul lor de
spionaj.
Ei mi-au pus la dispoziţie nişte copii, după nişte documente furate de serviciul de
spionaj rus, pentru a le
verifica autenticitatea. Eu le-am predat Ruşilor în Berlinul ocupat de ei şi le-am
cerut bani pentru a plăti pe cei
care mi le-au furnizat. Figura cu prezentări de documente s-a mai repetat, însă la
Moscova această afacere m-a
cam umbrit. Ceream bani pentru lucruri pe care ei le aveau.
Cum nu-mi venea să stau, am mai dat o fugă la Berlin, la caricaturist pentru a
mai lua ceva desene.
Aveam o stare nervoasă neobişnuită. După 2 zile, spre seară, mă îndreptam spre
gară. Pe drum o maşină s-a
oprit lângă mine şi m-au poftit înăuntru. Revolverul era îndreptat spre mine. Am
protestat, făcând pe omul
jignit. Le-am spus că sunt pe punctul de a prinde nişte documente de mare
valoare. însoţitorii mi-au spus că nu
ei decid. La fel mi-a spus şi colonelul rus de la Berlin.
Am ajuns cu avionul la Moscova. Eram o piesă rară. Numai că aici, după ce m-au
deşurubat din toate
mădularele, m-au condamnat la 20 de ani şi m-au aruncat în închisoare.
Inchisoarea din care am venit aici, este una specială, numai pentru cei ce au
lucrat în spionaj. Pe
sovietici îi interesează ca aceştia să nu mai vorbească. Spionul sovietic termină
în închisoare din mai multe
motive: ori nu dă rezultate, ori a fost surprins că face joc dublu, ori ştie prea multe
şi devine periculos. Ruşii
învestesc pentru spionaj sume fabuloase, au şcoli speciale şi unii se ocupă chiar
de copii.
In timpul tratamentului, care nu prea s'a făcut, s'a ivit o ocluzie intestinală.
Deşi în spital,
operaţia s'a efectuat cu foarte mare întârziere. Primul diagnostic după deces
(la începutul lui 1956)
a fost de neoplasm, apoi TBC generalizat. Cert este că cineva a urmărit fişa
medicală, din care reieşea
că nu i s-a administrat nici un fel de micina (antibiotic) pentru a preveni
infecţia.
***
Tot în 1955, pe Constantin Titel Petrescu, preşedintele Partidului Social
Democrat, după ce a
stat ani de ani închis fără nici o sentinţă, au reuşit să-1 şantajeze înainte de
eliberare. A iscălit o
declaraţie recunoscând realizările regimului, pentru a uşura eliberarea
prietenilor săi. Eliberarea se
făcea şi fără această declaraţie, deoarece leaderul laburist din Anglia,
Gaistkell, intervenise pentru ei.
Printre eliberaţi se numărau: Ene Filipescu, C. Motaş, Gh. Cristescu.
Gheorghe Tătărescu, bolnav în
spital, cerea cu insistenţă lui Mihai Popovici, prin Gheorghe Vântu, să-i facă o
vizită, pentru că avea
să-i comunice ceva foarte important. Bătrânul Mihai Popovici a refuzat să-1
vadă pe acest om care a
adus numai nenorocire în viaţa politică; în faţa nenumăratelor solicitări,
vicepreşedintele Partidului
Naţional Ţărănesc 1-a rugat pe dr. Vicu Argeşanu să meargă să-1 reprezinte.
După ce a ascultat moti-
vul bolii care 1-a împiedecat pe Mihai Popovici să vină personal, Gh.
Tătărescu 1-a sfătuit să-i comunice
să-şi îngrijească sănătatea, deoarece se aranjase cu guvernul să lase un
partid de opoziţie, iar Mihai
Popovici era cel mai indicat ca preşedinte.
Regimul comunist jucase sforarului politic încă o farsă înainte de a muri. Faţa
îi era
pământie; corpul: piele şi os. Peste câteva zile s'a dus . . . pentru totdeauna .
..
* * *
Unora dintre cei cu pedepsele expirate li s'au rejudecat procesele, iar
condamnările s'au
majorat. Este cazul lui Nicolae Penescu — de la 5 la 9 ani — şi al lui N.
Carandino — de la 5 la 8 ani —.
Restul celor de la Sighet vor fi dirijaţi spre Aiud, care va deveni o închisoare în
general
pentru legionari, şi spre Râmnicul Sărat, transformată într'un depozit al
Ministerului de Interne,
cu un regim foarte sever.
SPERANŢE DEŞARTE
După Congresul XX, un aer plin de speranţă părea că vine din spre răsărit. La
30 Martie 1956, în Ungaria este
reabilitat Laszlo Rajk, iar presa şi intelectualitatea încep să prindă curaj,
atacând politica de opresiune a lui
Rakosi. Cercul Petöfi dezbate problema destalinizării, preconizând schimbări
radicale în viaţa politică şi
economică.
Poznanul este zguduit în 28 Iunie de o mişcare muncitorească poloneză,
reprimată de guvern. Şi
totuşi fierberea continua. Gomulka, fruntaş comunist exclus din partid în
epoca stalinistă (1949), este
reabilitat şi ales prim-secretar (21. Oct. 1956), cu toată opoziţia lui Nikita
Hruşciov, venit la
Varşovia să readucă autoritatea sovietică. S'a întâmplat însă un lucru
neaşteptat: s'a înapoiat la
Moscova fără câştig de cauză. In plus, mareşalul Rokossovski, ofiţer al
Armatei Roşii, impus ca
ministru al apărării şi comandant şef al armatei poloneze, a fost nevoit să se
înapoieze în marea
patrie a socialismului.
Gomulka a făcut un pas înainte şi a anunţat:
—scoaterea Poloniei de sub controlul sovietic;
—abandonarea colectivizării forţate;
—sindicatele vor căpăta o mai mare libertate de organizare şi preocupare
profesională.
* * *
Paralel, Ungaria începe să clocotească. Posturile de radio străine ne ţineau la
curent cu evoluţia
situaţiei din această ţară, unde pe zi ce trecea mulţimea disperată cerea:
—o Ungarie independentă din punct de vedere politic şi economic;
—conducerea uzinelor de către muncitori şi specialişti,
—dreptul ţăranilor de-a-şi decide singuri soarta;
—alegeri libere şi vot secret;
Odată cu intrarea în acţiune a tancurilor ruseşti, o parte din armata ungară s'a
alăturat
manifestanţilor, în fruntea cărora se aflau studenţii. Imediat, pentru potolirea
spiritelor s'a recurs la
numirea lui Imre Nagy ca prim ministru. Demonstraţiile continuând, în seara şi
noaptea de 24-25
Octombrie, ruşii deschid focul asupra mulţimii, provocând sute de victime.
Când uşa dubei s'a închis, m'am adresat celui întins pe targă:
—Domnule profesor, cum vă simţiţi?
—Domnule, vă mulţumesc pentru întrebare, mă simt binişor, cu toate că sunt
întins pe targă. Am
avut câteva crize de curând, dar au trecut şi aerul acesta de primăvară îmi dă
multă putere. De multe ori e mai
necesar ca mâncarea, şi satrapii noştri o ştiu foarte bine. De aceea ni-1
confiscă. Imi cer scuze, a
continuat, dar nu-mi pot aminti în ce împrejurare v'am cunoscut, deşi cred că
dispun de o memorie destul de
bună.
—Domnule profesor, nu v'am cunoscut niciodată, dar după descrierile tuturor
celor care v'au
văzut în închisoare, după aspect şi după vigoarea pe care aţi dat-o vieţii din
temniţe, eu sunt sigur că
dumneavoastră nu puteţi fi decât domnul profesor Radu Gyr. I-am cerut
permisiunea să-i recit
câteva versuri. Incuviinţând, din cap, am început:
JUDECATA
Pentru câtva timp, liniştea s'a aşternut, ca'n timpul Sfintei liturghii . . .
Mergeam în direcţia sudului. Gardienii s'au purtat fără reproş. Deci constatam
noi că se poate şi aşa
ceva. Au oprit de câteva ori pe la margini de pădure. Apa din bidoane a fost
împrospătată de câteva
ori, iar pentru masa de prânz am fost îmbiaţi să luăm loc pe iarbă şi întrebaţi:
"la soare, sau la
umbră"? Era o zi minunata de primăvară scăldată de razele soarelui. Pomii cu
crengile grele de
floare se înclinau în faţa noastră, parcă anume gătiţi pentru acest picnic de
jale.
Când am ajuns la penitenciarul din Ploieşti, se întunecase de-a binelea.
Aproape imediat după ce
am fost instalaţi într'o celulă, ni s'a adus mâncare. La un moment dat s'a
deschis uşa şi au intrat 3
ofiţeri. Un maior s'a oprit în faţa primului pat şi a întrebat:
—Cum te numeşti?
—Bentz Gheorghe.
—Şi ce boală ai?
—Infiltrat bilateral.
—Bine, bine, infiltrat, dar unde s'a infiltrat, la mâini, la picioare, la burtă, unde?
—La plămâni, domnule maior.
Trecu la al doilea pat şi întrebă, numele:
—Demetrescu Radu.
Căutară cu privirile spre profesor şi maiorul întrebă din nou:
—Ce boală ai?
—Hemoptizie.
—Şi unde ai imoptizia asta?
—Din cauza hemoragiei căilor respiratorii elimin sânge.
Maiorul a ridicat din sprâncene, a stat câteva secunde pe gânduri şi a zis:
—Dacă e pe căile respiratorii, nu e vina noastră. Am fost informat că pe drum
aţi avut de-
ale gurii, dar nu calde. Au fost bune?
Profesorul a răspuns: "Foarte calde, domnule maior !"
Au ieşit fără să mai cerceteze pe ceilalţi.
A doua zi duba a plecat şi nu s'a mai oprit până la Jilava, unde am fost duşi
într'o celulă
din secţia 1. Incă nu se servise masa de seară, când uşa se deschise şi
gardianul Fătu a comandat
"drepţi", în timp ce comandantul Czaki (mi se pare), însoţit de doi ofiţeri, şi-a
făcut intrarea în
celulă. Noi ne-am ridicat în capul oaselor pe pat.
Profesorul s'a aşezat într'o poziţie convenabilă şi, calm, ne-a povestit despre
o întâmplare
asemănătoare de la Aiud, unde colonelul Colier a făcut acelaş gest.
După ce s'a făcut numărătoarea şi închiderea, profesorul îşi împărtăşi
îngrijorarea.
—Domnilor, am toate motivele să cred că ăştia vor ceva de la mine. In ultima
vreme prea am fost
asaltat. Nu mai departe, pe la sfârşitul lui Aprilie m'am pomenit cu gardianul
care-mi spuse să-l urmez. De
la Zarcă am fost dus la celular. Ştiam unde mă duc, pentru că mai trecusem
pe acolo. Au ei acolo o celulă la
parter, amenajată în chip de birou. Eram aşteptat de un maior de Securitate,
care la intrarea mea îmi făcu
semn să iau loc pe un scaun în faţa lui. Am dat să trag scaunul puţin mai într'o
parte, dar el a insistat să-1
las pe locul lui, pe motiv c-ar fi mai intim.
Am dat din cap, eram obosit şi plictisit de turuiala poetului securist. Cu coada
ochiului îl
observam că se uita la ceas. El a mai înşirat mult şi la un moment dat mi-a
zis:
—Eu m'am lăsat captat de discuţie şi dumneata nu mi-ai spus nimic.
—Ce vă pot spune, căci nu ştiu nimic din cele ce le-aţi relatat. Şi
dumneavoastră o ştiţi prea
bine. Noi numai de la bufniţe şi cucuvele mai aflăm veşti. Realităţile pe care le
vedem noi, ne
înfioară numai la gândul că soarta neamului românesc a fost crudă şi că pot
veni alte nenorociri mai
mari pe capul nostru. De 12 ani închisorile gem şi, cu tot numărul enorm al
morţilor, constatăm că
alţii răsar în mijlocul nostru pentru a muri tot în veşnicia realizărilor pe care le
vedem, le
pipăim, le auzim: toată ţara asta e închisoare. Cei ce vin aici, sosesc din alte
cazne, desfiguraţi şi
bolnavi, munciţi ca pe timpul faraonilor.
Peste 2-3 zile, într'o dimineaţă am fost duşi în poarta Jilavei, unde ne aştepta
o dubă. In ea se
găsea şi Ghica, fostul prefect al poliţiei Capitalei. Ajunşi la spitalul Văcăreşti,
am fost conduşi la
diferite servicii. La întoarcere s'a observat că Radu Gyr şi Ghica lipseau.
Probabil au fost
internaţi.
"SPITALUL" JILAVA
Procurorul venit în inspecţie ni se adresă calm, fără a-l lua în seamă pe fostul
lui şef:
- Domnilor, începând de mâine dimineaţă veţi fi scoşi la aer o oră pe zi, la
baie veţi fi duşi o dată pe
săptămână, iar apa va curge încontinuu timp de 20 de minute. Salariaţii
penitenciarului şi chiar comandantul vi
se vor adresa cu "domnule".
Despre restul problemelor veţi fi ţinuţi la curent în 15 zile.
Dacă mai are cineva de raportat ceva, însă să nu se mai repete, vă rog să
expuneţi fără teamă.
Cum nimeni nu a mai avut ceva de spus, procurorul şi însoţitorii au ieşit
spunând "bună ziua".
In închisoarea subpământeană, în cavourile de la Jilava a fost un mare
eveniment, ceva neaşteptat şi
scheletele însufleţite au început să discute, să-şi pună probleme:
Ce oare s-o fi întâmplat de a transformat pe lupi, în mieluşei?
Să-i fi apucat mila de atâtea cadavre şi sânge ce a curs? Să-şi dea ei oare
ura de moarte împotriva noas-
tră, după care şi-au câştigat faima de călăi, pentru un strop de omenie? De
bună voie n-au făcut-o.
Care să fie motivul de s-au văzut constrânşi să-şi schimbe comportamentul?
In orice caz, moralul s-a ridicat. Oamenii au început să facă glume, în primul
rând cu privire la procuro-
rul care-şi pierduse funcţia şi la cel ce şi-o mai păstra. Noutatea a avut şi
darul de miracol: foarte mulţi din fosta
Siguranţă a statului, care se găseau acum printre deţinuţi, au început să-şi
facă procese de conştiinţă, să se
frământe. Li se oferea posibilitatea să spună adevărul. La data când au fost
anchetaţi li s-au cerut note despre
comuniştii care au fost informatori. Dar listele nu au fost complete deoarece
unii dintre ei ocupau funcţii mari,
iar pe de o parte aşteptau recunoştinţă de la ei, pe de alta se temeau să-i
divulge. Dar recunoştinţa nu se vedea
nici după 7-8 ani de la arestare. Acum, privindu-se în ochi, au luat hotârîrea
să spună adevărul. Mulţi dintre cei
de acolo, aflau lucruri pe care niciodată nu le-ar fi bănuit. Numărul de 7-800
comunişti până în 1944, nu mai era
o noutate. Devenise certitudine confirmată de cei care-i avuseseră în mână,
dar ceea ce era şi mai important era
faptul că mai mult de jumătate fuseseră agenţii serviciilor de informaţii şi
primiseră bani. Până şi printre
comuniştii din închisoare se găseau agenţi. După aceea se cunoştea că erau
finanţaţi numai prin ajutorul roşu
trimis de Moscova prin intermediul unor conturi ale lui Petru Groza. Deci
comuniştii erau pe de o parte salariaţi
ai Moscovei, iar pe de alta, o parte din ei primeau salarii duble, fiind plătiţi şi
de Siguranţă.
Intre foştii poliţişti au început consultări despre ştabii de azi, care ieri le-au fost
subalterni. Discret îşi
schimbau numele lor şi le împrospătau. Chiar dacă erau în camere diferite,
căutau, atunci când ieşeau la plimba-
re sau la baie, să treacă pe sub fereastra unuia şi să întârzie câteva secunde
pentru a comunica sau a primi un nu-
me, o dată despre un fost agent.
Trei zile a scris procurorul nostru. Dacă avea mai mult de relatat, spunea că
ar fi scris. Nouă ne
povestea că a trimis un memoriu lui Dej despre unii, şi altul la Comitetul
Central al URSS, despre Dej. L-au
costat cam scump cele scrise. Deocamdată se accentuase ticul pe care-l
avea de a duce mâna stângă spre umărul
drept, odată cu întoarcerea capului, ca omul care-şi aranjează cravata.
De multe ori rămânea cu privirea
pierdută-n gol, absent la tot ce se petrecea în jurul lui. El era magistratul
solitar care "muncise" pentru a-şi
câştiga pâinea fără grijă. Acum, poate se întrebau cei din jur, se gândeşte la
zecile de mii de ani de închisoare
care i-au fost ceruţi în schimbul plăţii, şi poate la cei ce fuseseră executaţi.
Un alt Popescu, dar Gheorghe, venit direct din Rusia în camera zisă spital al
Jilavei, era avid după
noutăţi din ţară, din toate domeniile. S-a găsit domnul Cucu, revizor contabil,
să-l pună la curent cu tot felul de
lucruri, printre care şi de-ale lui Bulă. I l-a prezentat ca un personaj de mare
circulaţie, întâlnit peste tot, savurat
de toţi, îndrăgit de toate generaţiile.
Bulă nu era nici - doina - străbunilor noştri, cântată prin desişul pădurilor în
vremuri de tristeţe sau res-
trişte ca o expresie a sentimentelor calde şi pline de speranţă; nu era nici -
balada - coborîtă pe cale orală din
generaţie în generaţie; nu era nici Făt Frumos, Toma Alimoş sau Gruia lui
Novac la vârsta când eroii mânuiau
paloşul; despre el nu se spun poveşti şi nici nu se începe cu "a fost odată"; el
este contemporan cu noi şi se trans-
pune în mii şi mii de ipostaze, modelat de oameni după chipul şi asemănarea
suferinţelor la care au fost supuşi,
înţelepciunea populară face aluzie directă şi usturătoare la adresa moravurilor
şi năravurilor epocii scornite de
marxism. Bulă e singurul care pătrunde până-n sferele cele mai înalte,
descreţind fruntea cu poveşti, ţinând
seamă de locul unde se găseşte.
Intr-o zi, după închidere, domnul Turcu s-a adresat celor de faţă:
"Domnilor, pentru că sunt pe post de ministru 5 ani, numai dacă n-o cădea
cabinetul, daţi-mi voie să-mi
aleg o poziţie pe măsura funcţiei", şi după ce şi-a aranjat boarfele la spate, a
început:
- "înainte de arestare mă gândeam cu nevastă-mea că am fost invitaţi la mulţi,
că am petrecut de minune
dar că la noi nu prea a fost uşa deschisă. Nevastă-mea, cum o lăsase
Dumnezeu cu simţul prevederilor şi al vre-
murilor, mi-a zis că şi ei îi era jenă să mai meargă la alţii până nu invită pe
cineva la noi, dar că 1.000 de lei, cât
s-ar cheltui cu o simplă masă, erau nişte bani ce nu ne dădeau afară din
casă. Avea dreptate, pentru că trimitea
maicăsii 500 lei pe lună ca să-i completeze cei 60 lei primiţi lunar de la
colectivă, iar sora ei era în ultima clasă
de liceu întreţinută tot de noi, plus toate celelalte cheltuieli pe care trebuia să
le suportăm. Totuşi, după o trecere
în revistă a obligaţiilor, ne-am hotărît. Eram eu şef de serviciu în minister, cu
un salariu bunicel, dar
cumpărăturile le făceam la negru. Ce să vă mai spus? I-am invitat pe toţi faţă
de care aveam obligaţii, cu
nevestele, în plus am chemat şi un subaltern care mă copleşea cu
amabilităţile la serviciu. Cum nu avea nevastă,
a venit singur. Ne adunasem vreo 15, ca la o nuntă mai modestă, fără dar.
Preparasem mâncare şi băutură, încât
toată lumea părea mulţumită. Când întâlneam privirea nevestii, o felicitam cu
recunoştinţă. Şi ea părea
mulţumită. Glumele şi voia bună ne încălzise. Bulă se transpunea în fel de fel
de situaţii, care mai de care mai
comice. Pe la ora 23, Bulă ajunsese şef de guvern, în hazul tuturor. Dar cum
Bulă era războinic din fire, căzuse
de data aceasta într-o tristeţe fără remediu. Sfetnicii nu mai ştiau ce să-i facă
pentru a-i intra în voie. Unul dintre
ei, mai deştept, cunoscând pricina cumplitei decepţii, îi zise:
- Prea luminate Bulă, ţi-ai distrus toţi adversarii politici, le-ai desfiinţat
partidele, iar acum când nu mai
ai cu cine lupta, te descurajezi? Uite ce-ţi propun. Dă sfoară în ţară şi anunţă-
ţi supuşii că au voie să facă ori
câte guverne de opoziţie doresc. Iar tu cu marea ta înţelepciune, te înfigi în ei
şi-i distrugi ca pe ceilalţi.
Povestea mie nu mi-a plăcut, dar mi-am zis că nu se cade ca în calitate de
gazdă să stric seara oferită
invitaţilor. Dar cum această funcţie solicita discuţii de durată, pe la ora 4
dimineaţa, după plecarea musafirilor,
mă văzui invitat la Ministerul de interne. Maşina mă aştepta la poartă. Mi-am
dat seama imediat că nu era pentru
a mă pune în funcţie. Aghiotanţi mă aşteptau destui afară, în stânga, în
dreapta, în faţă, plus şoferul, fără să mai
vorbesc de o altă maşină care ne urmărea.
La anchetă erau prezenţi toţi cei de la petrecere, în afară de subalternul meu
care ne angrenase în jocul
cu Bulă. Curios era că de câte ori aduceam vorba de Bulă, anchetatorii mă
plesneau şi-mi ziceau să nu-i mai zic
aşa. Exasperat am întrebat: Cum să-i zic domnule ofiţer? "Zi-i Dej", a fost
răspunsul lui. „Ba să-i zici dumneata,
că eu îi spun Bulă" şi cu toată bătaia mâncată, tot aşa l-am trecut în declaraţii.
La proces, acest Bulă a fost servit de procuror ca probă de acuzare pentru a
dovedi denigrarea şefului de
partid.
Prin Martie 1943 s-a făcut o nouă triere: ofiţeri, trupă şi ostaşi.
M-au despărţit de Vergoti şi alţi prieteni dragi, şi am ajuns într-un lagăr la vreo
100 km. de Moscova,
unde am nimerit peste un tratament mai bunişor. Aici ni s-au făcut fişe
individuale şi am dat autobiografii. Cei
care cunoşteau limbi străine trebuiau să o traducă în fiecare din limbile
cunoscute. A avut loc o nouă triere şi am
rămas pe loc numai cei care cunoşteam limba engleză. Nu după mult timp a
avut loc o selecţie după studii, în
urma căreia am fost trimis la Moscova, unde am fost internat într-un spital şi
supus unui control medical aspru.
Intr-o zi şi-a făcut apariţia în camera mea un colonel rus şi mi-a vorbit calm,
spunându-mi că războiul are nevoie
de oameni de valoare, cinstiţi şi că deşi sunt prizonier, el vrea să stea de
vorbă serios cu mine, dacă mă consider
un om corect.
Că sunt credincios l-am asigurat, dar despre valoare am spus că nu eu sunt
cel care apreciez.
Mi-a promis că mă va invita la el să discutăm de la om la om.
A doua zi, cu o maşină, am fost dus la biroul colonelului, care mi-a spus că a
reflectat asupra mea şi că
mi-ar propune să fac un curs de diplomaţie. Am acceptat. Cursurile au avut
loc într-un fost conac, unde eram
nouă candidaţi. Am urmat un program foarte riguros.
La ora 6,30 era deşteptarea. De la 7,15 făceam o jumătate de oră gimnastică
şi în special alergări. După
ce luam dejunul, urma o oră de călărie până la 9,30, când intram la cursuri
până la ora 15.
După amiaza aveau loc cursuri de foto şi discuţii asupra cursurilor de
dimineaţă.
In Iunie 1943, terminând aceste cursuri, am început altele în legătură cu
şoferitul şi pilotajul, iar de
două ori pe săptămână participam la ore de "comportament în societate",
unde ne întreţineam cu dame şi
bărbaţi stilaţi, unde dansam şi eram supuşi tentaţiei.
In luna Septembrie 1943 am fost paraşutat într-o noapte pe un câmp de lângă
Mariopol, de unde m-am
întors cu fotografii conform indicaţiilor primite. In Octombrie şi Noiembrie am
avut de îndeplinit alte misiuni la
Ghenisec şi Nicolaev şi din ambele situaţii am ieşit cu calificativul excepţional.
Eram făcut parcă pentru a mă
expune pericolului. In primăvara lui 1945 am ajuns la Leipzig, unde am rămas
până în ziua capitulării. Pe data
de 9 Mai 1945 nu mai eram eu. Ajunsesem fiul unui industriaş din Leipzig
care fugise în Berlinul ocupat de
americani. Aveam un paşaport cu numele de Schultzer Georg, cu vize din mai
multe ţări. Paşaportul era ori-
ginal, numai poza măsluită de specialişti ruşi. In Leipzig fusesem iniţiat în
afacerile industriale şi de familie ale
patronului.
Cum nu-mi venea să stau, am mai dat o fugă la Berlin, la caricaturist pentru a
mai lua ceva desene.
Aveam o stare nervoasă neobişnuită. După 2 zile, spre seară, mă îndreptam
spre gară. Pe drum o maşină s-a
oprit lângă mine şi m-au poftit înăuntru. Revolverul era îndreptat spre mine.
Am protestat, făcând pe omul
jignit. Le-am spus că sunt pe punctul de a prinde nişte documente de mare
valoare. însoţitorii mi-au spus că nu
ei decid. La fel mi-a spus şi colonelul rus de la Berlin.
Am ajuns cu avionul la Moscova. Eram o piesă rară. Numai că aici, după ce
m-au deşurubat din toate
mădularele, m-au condamnat la 20 de ani şi m-au aruncat în închisoare.
Inchisoarea din care am venit aici, este una specială, numai pentru cei ce au
lucrat în spionaj. Pe
sovietici îi interesează ca aceştia să nu mai vorbească. Spionul sovietic
termină în închisoare din mai multe
motive: ori nu dă rezultate, ori a fost surprins că face joc dublu, ori ştie prea
multe şi devine periculos. Ruşii
învestesc pentru spionaj sume fabuloase, au şcoli speciale şi unii se ocupă
chiar de copii.
Cei patru tineri români care îşi asumaseră sarcina să prindă viu pe ambasador,
cu tot materialul compro-
miţător, şi-au făcut apariţia în incinta ambasadei de la Berna.
Codrescu şi Ochiu au rămas în curte să urmărească sosirea şoferului.
Puiu Beldeanu şi Ion Chirilă au intrat în clădirea unde locuia şoferul şi i-au
imobilizat soţia.
Spre seară zisul şofer a venit însoţit de două persoane, a lăsat un sac cu
corespondenţă şi a plecat.
Târziu, în noapte, a revenit şi a căutat să ducă maşina în garaj.
A fost somat să ridice mâinile. N-a făcut-o. In schimb a rupt-o la fugă, dar cei doi
care l-au somat, l-au
măsurat cu pistolul de jos în sus. Nu a murit. A dispărut. In patru labe. N-a fost
găsit.
Puiu Beldeanu şi prietenii lui au făcut totul pentru a demonstra lumii libere
adevăratele intenţii ale
ţărilor comuniste, care terorizau o sută douăzeci de milioane de oameni.
Beldeanu fusese martorul ocular al falsificării alegerilor din România de la 19
Noiembrie 1946. El a
plecat în fruntea manifestaţiei ţăranilor nemulţumiţi care au pornit a doua zi de pe
valea Chiueştilor şi au luat
cu asalt Dejul.
Şi tot el a fost cel care de la poalele Bobâlnei a adus buletinele reale ale voturilor,
coapte într-o pâine cât
roata carului, spre a dovedi misiunii americane de la Bucureşti adevărata situaţie.
L-am întâlnit, în timp ce era urmărit, atât în munţi cât şi la Bucureşti, plin de
energie şi hotărît. După
arestare şi torturare, primul gând a fost să arate lumii libere adevărata politică a
ţărilor comuniste.
Cum putea Beldeanu din Târgu Lăpuş să uite jalea fraţilor lui?
La închisoarea Gherla, zisul comandant Goiciu s-a adresat deţinuţilor politici care
aflaseră între timp de
cele petrecute în Elveţia:
- Măi bandiţilor. Nu scăpaţi nici unul de noi. Vă scoatem ochii. Dacă visaţi la
americani, numai cu ochii
scoşi o să vă găsească.
Totul se oprise aici. în viaţa de toate zilele, nici o repercusiune. Noi, cei ieşiţi din
închisoare}eram
stigmatizaţi. Nimeni nu vroia să ne angajeze la lucru. Cunoscuţii ne ocoleau, iar
la cei apropiaţi observai o jenă.
Personal am încercat reintegrarea în învăţământ, ştiind că nu voi avea şanse, dar
am făcut-o pentru a nu mi se
spune: "De ce nu ai încercat"? In această situaţie de şomer am început, ca pe
vremuri, să descarc la vagoane, la
Halele Obor. In Noiembrie 1954 sorţii mi-au surâs şi am fost angajat ca vopsitor
la CFR, calificare pe care am
avut-o şi când m-am căsătorit. In 1955 m-am recalificat ca instalator civil în cadrul
armatei, cu concursul a doi
inimoşi colegi de liceu.
Supravegherea din partea securităţii era continuă şi părea înăsprită. Din ţară
veneau veşti că în unele
oraşe, dimineaţa, erau găsiţi oameni împuşcaţi. Păreau a fi deţinuţi.
La începutul lui Februarie 1955, într-o dimineaţă pe la ora 5.30, am coborât din
tramvai pe Griviţa, la
Politehnică, vis-a-vis, cam în locul unde s-a construit hotelul "Nord". In faţa unui
mic magazin de confecţii, pe
caldarâm, zăceau două cadavre. Am traversat. M-am apropiat şi am observat că
bocancii nu aveau şireturi. Gea-
mul de la magazin nu era spart. Am încercat să ridic ziarul de pe faţa unuia şi
atunci, o voce din gang a
intervenit autoritar: "Circulă, tovarăşe"!
Pe plan intern, în ultimul an, regimul comunist căuta să-i elibereze pe cei cu
pedepse expirate şi a
desfiinţat închisoarea de la Sighet în care fuseseră ţinuţi foştii demnitari. Pe
supravieţuitorii necondamnaţi,
printre care episcopii catolici şi episcopii uniţi, i-au eliberat şi îndreptat spre
domicilii obligatorii. Pe Gh.
Tătărăscu şi Bebe Brătianu i-au eliberat, dar prea târziu.
Ruşii, considerând ca un afront tonul lui George Brown, au părăsit sala în timpul
recepţiei.
Inchisorile au devenit din nou neîncăpătoare, fiind umplute cu toţi cei ce erau
bănuiţi ca adversari ai
regimului. S-au înscenat procese şi au fost executaţi partizanii apropierii de
Iugoslavia. In Rusia Cernenco, ajuns
ministru al culturii în 1957, a redus la tăcere pe intelectualii simpatizanţi ai
destinderii.
ABATORUL STALIN
MARXISMUL= GENOCID
Sucursale ale acestui abator cu sediul la Kremlin s-au deschis peste tot pe unde
soldatul sovietic a pus
piciorul, exportându-se în acest fel metodele diabolice ale "genialului".
Pentru edificarea celor ce nu au trăit acele timpuri, pentru cei care au colaborat şi
sprijinit instaurarea
regimurilor comuniste în lume, voi cita unele paragrafe din raportul prezentat între
14-21 Februarie 1956 la
locul de unde s-au dirijat crimele.
Socotesc necesară explicarea acestui lucru despre care am luat cunoştinţă după
ani de zile, în timpul
procesului de reeducare din 1962-64, în închisorile de exterminare ale României,
deoarece la acea dată nu ne
închipuiam că peste 25% din populaţia Rusiei (adică peste 50 de milioane de
fiinţe umane) fusese măcelărită.
Când ofiţerii politici au aflat că în discuţiile dintre noi şi chiar faţă de ei susţineam
că ceea ce s-a
întâmplat în "raiul comunist" este identic cu ce se petrece la noi, "ţară eliberată
de victorioasele trupe ale lui
Stalin", au retras imediat cartea despre "Congresul XX". Şi acum spicuiri din
această carte:
In 1920 Lenin a dat dispoziţie lui Dzerjinski să înceteze teroarea asupra maselor
şi să desfiinţeze
pedeapsa cu moartea. Deci "părintele noii orânduiri" se ridicase pe cadavre.
Iată ce spune Lenin despre urmaş, în Decembrie 1922: "Stalin este din cale afară
de brutal şi acest
defect care poate fi tolerat fără prejudicii între noi, ca şi în raporturile dintre
comunişti, devine un defect into-
lerabil din partea celui ce deţine funcţia de secretar general. De aceea propun să
se analizeze mijloacele prin
care Stalin ar putea fi demis şi prin care un alt om ar putea fi ales pentru a-l
înlocui". Tovarăşii l-au menţinut.
"Practic, Stalin n-a ţinut cont de regulile vieţii de partid şi a călcat în picioare
"principiile leniniste" ale
conducerii colective. Comisia a luat cunoştinţă de o mare cantitate de piese
justificative din arhivele N.K.V.D. -
ului, şi de alte documente şi a descoperit numeroase cazuri referitoare la
înscenarea proceselor împotriva comu-
niştilor, cu ajutorul acuzaţiilor false, al abuzurilor evidente contrare legalităţii
socialiste, procese care au avut ca
urmare moartea nevinovaţilor". Acestea se petreceau după 1934.
"S-a stabilit că din 139 de delegaţi ai Comitetului central aleşi (între 1937-38), 98,
adică 70% au fost
arestaţi şi împuşcaţi. Marca majoritate erau muncitori, membri din ilegalitate şi din
timpul revoluţiei". . . .
"... deasemenea majoritatea delegaţilor la al 17-lea Congres. Din 1966 delegaţi,
1108 persoane, cu mult
peste jumătate, au fost arestaţi sub acuzaţia de crimă contra-revoluţionară".
"După asasinarea lui Kirov (n.r. din
ordinul lui Stalin) au început represiunile în masă . . ."
"In provincie falsificarea proceselor era practicată pe o scară şi mai mare. Zeci de
mii de comunişti cins-
tiţi şi nevinovaţi au murit ca urmare a monstruoaselor înscenări judiciare, pentru
că s-au acceptat tot felul de
mărturii mincinoase şi pentru că oamenii au fost forţaţi să se acuze pe ei şi să
acuze pe alţii. Represiunea po-
pulaţiei a avut o influenţă negativă asupra condiţiilor politice şi morale ale vieţii de
partid, a creat o situaţie de
nesiguranţă, a contribuit la propagarea suspiciunii bolnăvicioase şi a semănat
neîncrederea printre comunişti.
Tot felul de defăimători şi carierişti au găsit câmp de acţiune propice".
Nichita Hruşciov relatează fapte la care a participat: "Când Stalin zicea că trebuie
arestat cutare, sau
cutare, trebuia orbeşte să se admită că era vorba de un duşman al poporului. Şi
clica lui Beria, care dirija
organele securităţii statului, se întrecea în a proba vinovăţia persoanelor arestate,
întemeiată pe documentele pe
care le falsifica. De ce probe era vorba? "Mărturisiri" ale persoanelor arestate.
Judecătorii de instrucţie acceptau
aceste mărturisiri? Şi cum poate o persoană să mărturisească crime pe care nu
le-a săvârşit? Într-un singur fel: ca
urmare a aplicării metodelor fizice de represiune, torturi, aducându-l într-o stare
de inconştienţă, de pierdere a
judecăţii, de renunţare la demnitatea sa. Astfel erau obţinute mărturisirile. La 20
Ianuarie 1939 Stalin a trimis un
mesaj codificat secretarilor comitetelor de district şi de regiune, comitetelor
centrale ale republicilor, comisarilor
poporului din ministerul de interne şi şefilor organizaţiilor N.K. V. D.:
Comitetul central al partidului comunist al Uniunii Sovietice precizează că
aplicarea metodelor de
presiune fizică practicate de N. K. V. D. , a fost permisă încă din1937 în virtutea
autorizaţiei acordate în acest
scop de Comitetul central al partidului comunist al întregii republici.
In Ucraina, cel mai bogat teritoriu agricol, într-un singur an 1932-33 au murit de
foame cinci milioane
de locuitori. Totul a fost dirijat de Stalin, ca să pedepsească această populaţie
care i-a făcut greutăţi la
colectiviza-re. Tot aici s-a ţinut primul congres al artiştilor lirici în anul 1935.
Majoritatea erau nevăzători. Toţi
au fost împuşcaţi, în anul 1939 peste 80% din intelectualii Ucrainei au fost
exterminaţi. Deasemeni nu
pomeneşte nimic de cei 9442 oameni omorîţi la Vinniţa, în perioada 1937-38, din
dispoziţia lui, a lui Molotov şi
a lui Ivan Serov, în cele trei gropi comune din oraş; şi nici un cuvânt n-a amintit
de masacrul de la Katyn.
Peste Polonia, care era în agonie din cauza invaziei lui Hitler, Ruşii au năvălit şi
ei între 17-20
Septembrie 1939, iar după ce le-au smuls o importantă parte din teritoriu, au
deportat câteva zeci de mii de
locuitori. Serov a fost cel care a condus deportarea.
In raportul lui, Hrusciov dezvăluie atrocităţile care s-au comis asupra membrilor
aşa zişi cinstiţi ai
partidului comunist, fără să menţioneze că cei 50 de milioane care au cunoscut
teroarea şi au fost, în cea mai
mare parte, exterminaţi prin muncile forţate, nu erau partizani ai regimului
criminal marxist.
"Arestarea lui Beria şi anchetarea cazului său au adus revelaţii oribile asupra
maşinii secrete pe care ne-
a ascuns-o şi care a trimis atâta lume la moarte...Câtva timp am dat partidului şi
poporului explicaţii false asupra
celor întâmplate; noi aruncam greşeala asupra lui Beria. Noi făceam tot ce este
posibil pentru a proteja pe Stalin,
neînţelegând încă că acopeream un CRIMINAL, un ASASIN, un MĂCELAR
răspunzător de masacre."
Printre marii maeştri măcelari care au întreţinut acest "monstruos abator", este
necesar să enumerăm
câţiva:
Victor Abacumov, Iuri Andropov; A.A. Andreiev; N.A. Bulganin; Leonid Brejnev;
Ciureli Mihail; P.I.
Golicov; A.A. Grecico; A.A. Gromiko; S.D. Ignatiev; Andrei Jdanov; Lazar
Kaganovici; A.I. Kiricenko; I.S.
Koniev; Alexis Kosâghin; N.S. Kruglov; Gheorghi M. Malenkov; Rodion
Malinovschi; S.D. Ignatiev; G.G.
Karpov; L.G. Melnicov; V.N. Merculov; Anastase Micoian; Viaceslav Molotov;
K.K. Rocosovschi; A.
PANUSCHIN; A.N. Poscrbisev; I.A. SEROV; Mihail Suslov; D.T. Serpilov; A.I.
Vîşinschi; Clement Voroşilov;
bineînţeles Nichita Hrusciov şi mulţi alţii.
"Centrala abatorului Stalin" a deschis sucursale în toate ţările aşa zise eliberate
unde defăimătorii,
carieriştii şi străinii de ţară s-au antrenat unul pe altul în măcelărirea popoarelor.
R.A. Rudenco, procurorul general care a pus în scenă numeroase procese, fiind
întrebat de Nichita Hrus-
ciov: "Spuneţi-mi, pe ce fapte reale s-au sprijinit acuzaţiile?", a răspuns
"nevinovat":
"Din punct de vedere juridic nu existau probe pentru a judeca pe aceşti oameni.
Urmărirea judiciară s-a
bazat pe mărturisirile stoarse sub tortură fizică şi morală. Mărturisirile astfel
obţinute nu pot fi reţinute pentru t
trimite pe cineva în faţa tribunalului."
Acesta a fost "singurul înţelept, cel mai mare conducător, cel mai mare strateg al
tuturor timpurilor", no-
ţiuni care au înlocuit pe cea reală în cazul acesta: geniul răului şi poate e prea
puţin zis.
Această brutalitate a lui Stalin s-a manifestat nu numai în domeniul deciziilor care
priveau viaţa
interioară a ţării, dar şi în relaţiile internaţionale.
Dar nici Hrusciov nu s-a lăsat mai prejos. Din cauza regimului de exterminare, la
Norîlsc s-au
revoltat 25.000 de deţinuţi timp de trei luni, în anul 1955. În urma ordinelor primite
s-a folosit armata
împotriva lor şi 800 de deţinuţi au fost omorâţi iar alţi 2.000 răniţi.
Prin Aiudul anilor 1953, una din figurile care erau obsedate să facă rău a fost un
anume Sorin Popa,
despre care cuvintele sunt insuficiente pentru a-i califica răul ce l-a făcut, pe unde
a trecut.
Unul care a suferit din cauza lui, Aurel Ţurcanu, spune: "La început, cu caracterul
său labil, şiret şi
perfid a căutat să câştige simpatia deţinuţilor slujindu-se de numele tatălui său,
talentatul scriitor Victor Ion
Popa. Obţinând această încredere şi bunăvoinţă şi încredinţându-i-se, evident la
început, intimităţi, activităţi
de afară nedeclarate la anchetele de la securitate, el a trădat fără scrupule pe
aceşti oameni de bună credinţă.
La Aiud, pe lângă alţii, omul care a căutat să-l ajute, ziaristul Vasilică Munteanu,
a fost pedepsit crunt, bătut
şi chinuit, în urma turnătoriilor lui Sorin Popa, contractând o boală de inimă gravă
care l-a măcinat.
Peste tot pe unde a trecut acest individ a semănat durere, distrugând fizic şi
psihic deţinuţii
nenorociţi din închisorile comuniste româneşti. La Aiud a făcut parte din banda
deţinuţilor criminali şi
turnători Nica, Pascaru, Ardeleanu etc. şi a profitat de avantajele acordate lor şi
trădării lor: mâncare mai
bună şi promisiunea de a fi mai repede eliberaţi şi nu "în plic", vorba
comandantului dement al Jilavei,
Maromete. Tot aici la Aiud pentru a dovedi loialitatea faţă de administraţia
puşcăriei îl denunţă pe cumnatul
său, ing. Alecu Eliade, că îi ajută în continuare pe legionari. Urmarea: bătut grav
şi izolat 15 nopţi la carceră.
După terminarea pedepsei, Alecu Eliade va urma puşcăria însemnat sufleteşte şi
fizic, o epavă. Îl întâlnesc
din nou pe Sorin Popa în 1959 la Piteşti, în celula 84. Într-o discuţie cu el îl acuz
de trădare şi acţiuni
criminale împotriva celorlalţi deţinuţi şi ajungem să ne încăieram. Intervenind şi
ceilalţi deţinuţi, care voiau
să-l linşeze, Sorin Popa reuşeşte să ajungă la uşă, bate şi cere gardianului să fie
mutat din celulă. Seara este
scos şi dus în altă celulă. A doua zi trei deţinuţi am fost scoşi şi pedepsiţi cu nouă
zile de izolare: Camil
Demetrescu, Reiner Szeghedi şi cu mine. Mâncare la trei zile şi bătăi grave
pentru "a vă aminti lucrul grav
comis", a fost explicaţia ofiţerului politic "
Şi în acest timp izolările erau pline de adevăraţii deţinuţi politici care refuzau să
pactizeze cu
administraţia închisorii.
RĂFUIELI TOVĂRĂŞEŞTI
Frământările frăţeşti din sânul surorilor mai mari sau mai mici, după dispariţia
"genialului" au durat
ani de zile şi s-au făcut simţite şi în România.
Dar spălatul rufelor s-a făcut cu uşile închise. Când însă le-au scos la uscat a
ieşit şifonat Constantin
Doncea şi au intrat cam mult la apă Miron Constantinescu şi familia Chişinevschi.
Pe 2 Iulie 1957, unii au
fost învinuiţi că s-au opus liniei partidului şi un comunicat s-a dat presei.
Constantin Doncea, revoltat de purtarea scandaloasă a lui Lica i-a spus lui Dej:
"Bine, măi Ghiţă, se
poate să nu pui la punct pe fie-ta?"
Deşi tovarăşi de cazangerie, Ghiţă nu l-a iertat şi l-a discutat în şedinţă, punându-
l în disponibilitate.
Imediat Constantin Doncea s-a internat în Spitalul Floreasca nu pentru că era
bolnav dar...aşa, ca să vadă ce
mai aveau de gând tovarăşii lui.
La spital nu putea sta în rezervă de unul singur, toată ziua. A găsit un suflet care
i-a răspuns la bună
ziua şi din vorbă în vorbă l-a invitat înăuntru şi-au mai depănat amintiri.
Invitatul, un inginer într-adevăr bolnav, a căutat să-l respecte în conversaţie dar
la un moment dat
Doncea i-a zis: "Uite ce este,...să nu mă tovărăşeşti,...mie să-mi zici "nea
Costică" şi cu asta basta".
Nu înţeleg nici acum una ca asta. Dacă vrea ăla, eu - Costică Doncea - să fiu pus
în discuţie? De ce
tocmai eu? Şi mai ales, de cine?
Să-ţi zic dom'ne şi să nu-ţi vină să crezi. Era între ei şi prietenul meu Ghiţă şi
caraghiosul de Chivu.
Am ascultat şi n-am mai putut răbda. Şi le-am zis, nu i-am iertat. Păi bine, mă, eu
am fabrica pe care stă
scris "Fabrica de confecţii şi tricotaje Gh. Gheorghiu Dej"? Şi i-am trântit-o şi
caraghiosului de Stoica:
Şi tu faci cârdăşie cu Ghiţă! Păi, pe atelierele CFR stă scris numele lui Costică
Doncea sau al lui
Chivu Stoica?
Mai ziceţi dacă aveţi ceva de zis de cultul personalităţii lui Costică Doncea...M-
am uşurat.
M-a costat însă. M-au scos dintre ştabi ca deviaţionist.
Singura vină, dar nu pot să o consider vină, aş putea zice, este faptul că mi-am
făcut un bust cu totul
şi cu totul de aur. Da, de aur de 18 carate, că se modela mai uşor. Dar era pentru
uzul meu ...personal...sta în
casa mea într-un colţ...şi ne priveam câteodată. Nu deranja pe nimeni. Şi a
trebuit să-mi strige şi asta. Păi ei
nu ştiu că tot omul adună, fiindcă este şi proverbul: "Cine strânge la tinereţe, are
la bătrâneţe". Ascultă neică
de la mine... niciodată nu poţi ştii ce aduce ziua de mâine.
- Da, este bine să pui de o parte, dacă ai de unde! însă salariile mici...alte venituri
nu sunt. E greu...
- Ce greu, dom'ne...De acolo de unde nu ai, de acolo trebuie să găseşti şi să pui
la chimir, cum
ziceau bătrânii.
- Nea Costică, am ajuns vremuri de nu se mai poate trăi decât de azi pe
mâine...aşa că nu ajunge, dar
să mai agoniseşti.
- Lasă, lasă, de-acolo, din puţinul ăla...să pui deoparte.
- Bine nea Costică, a apucat inginerul să spună. Poate să fie la mijloc şi o
gelozie, fiindcă toată
lumea vorbeşte de Constantin Doncea, ba că face ceva într-un cartier, ba în alt
colţ, ba la miting a cerut
vigilenţă şi mai multă muncă, Doncea e prezent peste tot în Bucureşti.
- Păi lasă neică lumea să vorbească, că de aia are gură şi-i dă să mănânce.
În timp ce discuţia era în toi şi-a făcut apariţia doamna Doncea. Inginerul nostru
s-a sculat şi a dat să
plece. Nea Costică l-a luat la zor: "Ce faci dom'ne, - unde pleci?"
- Mă duc şi eu la mine, aveţi probleme de discutat.
- Ascultă de la mine, eu nu am secrete faţă de dumneata...noi suntem prieteni...şi
adresându-se
soţiei:
- Dumnealui este prietenul meu şi să nu te fereşti... să spui pe faţă...
- Ascultă dragă, a început tovarăşa Meedea. Ieri a venit şi mi-a pus în vedere să
părăsesc casa...
La auzul acestei veşti, nea Costică a căzut pe gânduri...şi revenindu-şi:
- Cum s-o părăseşti? ...ei hotărăsc?... gata?...să mă dea afară din casă?
Au spus să plec în 2-3 zile, că trebuie să vină alt tovarăş care are funcţie şi n-are
spaţiu...
- Şi de ce n-ai fugit la Chivu?
- Ba da, am fost.
- Şi?
- Nu m-a primit. A spus că nu este acasă. Dar maşina lui era acolo.
Doncea a rămas pe gânduri.
Atunci prietenul a intervenit:
- Lasă nea Costică...nu-ţi face grijă...fiindcă sunt legi şi nu poate nimeni să-şi
facă de cap...
- Ce ai zis?...Legi ? Păi eu am ţinut socoteală de legi când am făcut ...ce am
făcut?! Şi m-a tras
cineva la răspundere?! îi cunosc eu pe ăştia!
După vreo două săptămâni nea Costică a părăsit spitalul Floreasca. Lucrurile s-
au aranjat. N-a căzut
prea jos.La vreo 8 luni a venit tov. Doncea în inspecţie la o fabrică mare de
utilaje. Lumea tremura...fiindcă-l
ştia. Legea...nu prea era lege pentru el. Trecea prin hale şi dădea instrucţiuni.
La un moment dat a dat cu ochii şi de inginerul de la Floreasca. Poate într-o
fracţiune de secundă şi-
a adus aminte de proverbul şi sfaturile că nu se ştie ce aduce ziua de mâine...
Din acel moment s-a îndreptat spre ieşire fără să mai facă observaţii.
MARAMUREŞUL ÎN FIERBERE
După arestările din 1948, peste ţară se aşterne crunta teroare dezlănţuită de
Gheorghiu-Dej. Fiecare
se simte ameninţat. Ţara este în pericol. Tineretul, cu elanul lui de dăruire, se
angajează în această luptă
împotriva cotropitorilor ruşi şi a uneltelor din slujba lor. Elevii de liceu crescuţi în
dragostea de neam şi
ţară, pe locurile legendare ale lui Dragoş şi Bogdan, sunt primii care pun mâna
pe arme. Vişovan Aurel,
profesor la liceul din Sighet, va fi prezent la cursuri şi în mişcarea de rezistenţă
naţională alături de acei ce
reprezentau viitorul ţării.
După sărbătorile Paştelui din anul 1949, elevii de liceu ai claselor 5-6 din Ieud şi
Dragomireşti nu se
mai duc la şcoală. Părinţii, fraţii şi rudele lor zăceau deja în închisori. Copiii se
pregătesc de luptă şi se retrag
în munţi, cutreierând sălaşele, încercând să adune cât mai multă lume într-o
acţiune de înlăturare a
trădătorilor de la conducerea ţării.
Casa a fost luată cu asalt şi ocupată. în pivniţă au mai fost găsiţi doi elevi, lusco
Gavrilă-Sfâcă din
Ieud şi lusco Gavrilă-Dordu din Şieu.
Arestările s-au cifrat la peste 100 de persoane, dintre care s-au depistat până-n
prezent: Bogdan Ion
(elev, condamnat la 2 ani); Dunca Ion(elev din comuna Ieud); Dunca Vasile(elev
din comuna Ieud); Dunca
Vasile-Pâţu (ţăran din corn. Ieud, cu un băiat, 2 fete şi soţia); Hotico Petre
(funcţionar din com.
Dragomireşti); Iiban Ion (elev din com. Dragomireşti); lusco Gavrilă (medic din
com. Dragomireşti); Man
Nistor (elev din com. Ieud); Motrea lon (elev); Ofrim Vasile-Motrea (ţăran
condamnat la 6 ani închisoare şi
rearestat după 1958); Otic Vasile (contabil din Dragomireşti, condamnat de 2 ori);
Radu Costică (elev);
Rubel lanoş (meseriaş); Vlad Aurel (elev); Vlad Gheorghe (medic din
Dragomireşti); Vlad Mihai (tehnician
din Dragomireşti); Vlad Mihai (elev din Sighet); Zubaşcu Ilie (ţăran din
Dragomireşti)...
După dispariţia lui Popşa Ion-Mihai, Cseller, comandantul securităţii din Oradea
care conducea
operaţiile de anchetare, a eliberat pe un anume Vlad Mitrucă (de drept comun,
unchiul trădătorului Vlad
Dănilă), cu condiţia să-l ademenească pe cel dispărut. A reuşit să-şi
îndeplinească misiunea, dar până la
urmă a fost şi el rearestat.
După anul 1957 un nou val de arestări s-a abătut asupra Maramureşului, pustiind
satele, făcând noi
victime nevinovate, în dorinţa cotropitorilor şi a slugilor lor de a înfrânge orice
rezistenţă naţională.
Din acest colţ de ţară legendar, a cărui istorie nescrisă se identifică cu naşterea
neamului românesc,
pe lângă copii şi bătrâni, alături de femei şi ţapinari, au mers pe drumul
închisorilor peste o sută de preoţi şi
călugări. Este o datorie ca la acest capitol să fie trecuţi câţiva din slujitorii
Domnului: Andreica (Vişeul de
Sus); Avram Victor (Ardusat); Balea Grigore, Bălan Gavril, Berinde Ion, Chindriş
Ion (Ieud), Cristian
Gheorghe, Dunca (Ieud), Hodja (Vişeu), Hotico Ştefan (Dragomireşti), Hotico
Vasile (Sighet), Marchiş
Dumitru (Tămâia), Mihalcea (Tămâia), Mihali Vasile, Nariţa, Paul Vasile, Petruţ
Petre (Bixad), Raţă Ion
(Ardusat), Săsăran Alexandru, Vlad Gheorghe (Vişeu).
Numai datorită legăturii dintre Biserică şi popor, neamul românesc a înfruntat
nedreptăţile istorice şi
barbariile ocupanţilor.
SIGHET
La început, unii deţinuţi au fost îngropaţi într-un colţ al cimitirului evreiesc, situat
la vreo 500 de
metri de stadionul oraşului. Majoritatea celor exterminaţi au fost aruncaţi în
gropile comune din zisul
cimitir Cearda, situat la 512 m de podul cu acelaşi nume aflat în imediata
apropiere a confluenţei Izei cu
Tisa.
În acest cimitir situat pe strada Avram Iancu, dincolo de linia C.F.R. care mergea
spre
Câmpulungul Moldovenesc şi mărginit de râul Iza, se găseau îngropaţi foarte
mulţi pocăiţi, o altă categorie
persecutată-n România. De fapt aici era o depresiune şi-n ea îşi găseau şi
deţinuţii politici ultimul loc de
odihnă. In stânga, la intrare, se găsea o cruce a lui Popşa Vasile (Lică), omorât în
luna Mai, anul 1949, în
luptele de rezistenţă din Maramureşul Voievodal. După împuşcarea lui de la Ieud
a fost adus şi plimbat într-
o maşină, prin Sighet, pentru a înspăimânta populaţia de repercusiunile la care
se poate aştepta în caz că nu
se supune regimului comunist. Lumea a fost scoasă cu copiii şi înşirată pe străzi
pentru a asista la acest trist
spectacol.
Alături de această cruce sunt câteva gropi, din care, una se zice că este a lui
Dinu Brătianu,
Preşedintele Partidului Naţional Liberal, şi o alta mai mare, comună, unde au fost
aruncaţi, la grămadă, şi
episcopi şi laici.
Peste 10 zile acelaşi plutonier Bota a raportat că deţinutul din celula 46 a murit.
Se pare că era 13
Martie. Comandantul, la auzul acestei veşti, face feţe-feţe şi împreună cu politicul
Costin se închid în birou.
Telefoanele încep să sune. Ba la secţia de securitate, ba la regiunea de partid,
cerându-se instrucţiuni. Pentru
că nu se primea un răspuns clar, s-a vorbit şi cu Bucureştiul. Numele lui Brătianu
le spunea ceva, mai
auziseră de el şi le era o oarecare teamă, fiindcă nu era ţinut pe baza unui
mandat de condamnare. Au insistat
la Hritan, comandantul securităţii regiunii Baia Mare, dar n-au primit nici o
dispoziţie precisă.
Între timp, corpul lui Brătianu a fost pus într-un sac şi dus într-o celulă bine
izolată, pentru a-l feri
de şobolani, bănuind că în acest caz vor primi dispoziţii speciale, şi poate un loc
aparte unde să-1
înmormânteze. După 2 zile răspunsul a venit de la Bucureşti ca să fie îngropat la
512 metri de podul Cearda.
Ofiţerului politic nu-i venea să creadă că trebuie să-l arunce în groapa comună. A
mai întrebat odată
regiunea de la Baia Mare, care l-a repezit, spunându-i să execute ordinul
Bucureştiului şi să nu mai discute.
Atunci politicul a telefonat la Spitalul de nebuni ca să trimită să facă o groapă mai
mare. Intre timp, încă un
deţinut murise.
Pe o vreme rea, în miez de noapte, doi sergenţi au plecat cu doi saci într-o căruţă
spre Cearda.
Drumul era anevoios. La cimitir aşteptau 2 internaţi ai spitalului de nebuni ca să-i
îngroape. Dar când să dea
sacii jos, au constatat că unul dispăruse. Sergenţii au intrat în panică. Cineva le-a
furat un mort. Au discutat
între ei şi au hotărât să nu spună nimic la închisoare. La întoarcere au venit cu
atenţie pe drum, dar n-au găsit
nici urnă de sac. De frică au revenit asupra hotărârii şi au anunţat comandantul
de pierderea unui sac.
Comandantul a sculat politicul şi împreună au alertat securitatea locală şi
regională. Dispoziţia a fost să se
cerceteze imediat şi să fie găsit cadavrul. În ajutor s-au trimis ostaşi din
securitate şi politicul a cutreierat
toată noaptea, împânzind oraşul ca să nu dispară cadavrul. Nu se ştia care
lipseşte. La ziuă, după un tufiş din
faţa Laboratorului spitalului de pe strada Avram Iancu au observat ascuns un
sac. S-au apropiat şi au văzut
sacul deschis la gură şi-n el un cadavru. Politicul Costin a răsuflat. A reuşit să-l
prindă pe Brătianu şi
personal s-a dus să asiste la înmormântare pentru a nu mai avea vreo surpriză.
S-a săpat o groapă mică şi
astfel Dinu Brătianu a scăpat de groapa comună.
Un singur lucru n-a putut descoperi securitatea: cine a ascuns sacul după
răchitele din faţa
laboratorului spitalului.
Pentru lipsa de vigilenţă, comandantul şi politicul au fost mustraţi.
La data de 13 Ianuarie 1956, un oarecare Iustin din părţile Muscelului îşi începe
asaltul spre tronul
din Dealul Patriarhiei, împins de iude şi farisei cu sutane peste "odăjdiile
securităţii".
Robert E
Primirea mi-a făcut-o un civil de circa 30 ani, brunet, cu un umăr mai lăsat, care
mi-a aruncat o
privire încruntată. M-a introdus într-o cameră mare, la un birou cu două scaune.
Aşezându-mă pe primul,
mi-a arătat cu degetul pe celălalt. Am stat calm, punând servieta lângă picioare.
"Numele, prenumele, tata, mama, data naşterii..." şi a continuat să scrie semne
de identificare, în
timp ce răspundeam liniştit. Terminând cu întrebările de rutină, a ridicat capul şi a
început:
"- Politica? Prin ce închisori ai trecut?". Am răspuns...
"- Ce facultate ai făcut?" - întrebare la care deasemenea am răspuns.
"- Văd că eşti umblat, a continuat interlocutorul, cunoşti locuri şi oameni, Ai avut
relaţii şi putem să
reconstituim unele lucruri. Să pornim din 1946. Cu cine ai acţionat înainte de a fi
condamnat?"
"- Cu nimeni.
- Cum cu nimeni?
- Da, am fost condamnat în lipsă. Am luat cunoştinţă din ziar, în care era publicat
un grup de vreo
20 persoane de care nu auzisem niciodată.
- Dar când ai fost închis? Cu cine şi pentru ce?
- Pentru delict de presă: un articol de protest împotriva arestărilor, pe care
cenzura l-a oprit şi noi l-
am scos ca manifest.
- Pe cine cunoşti din acea perioadă?
Am înşirat vreo 8 -10 persoane, dintre care majoritatea erau informatori ca: Paul
Sava, Al.
Drăgulănescu, C. Bălăceanu, Mironescu, Stănescu, C. Popescu din
Dâmboviţa, etc.
- Uite ce este, mi-a zis, aici ai hârtie. Dacă nu-ţi ajunge, bate în uşă şi-ţi mai
aduc. Scrie tot ce-ţi
aminteşti din perioada 1946-47 ca activitate şi notează pe toţi cei pe care i-ai
întâlnit prin închisori.
- E lucru greu. Dacă ştiam că cineva mă va întreba după 10 ani de la executarea
pedepsei, poate îi
memoram. Dar sunt lucruri pe care le aveţi în dosare, oamenii îi aveţi în
repertoarele închisorilor, aşa că
vreţi numai să mă chinuiţi acum când pe mine mă interesează problema
existenţei şi a sănătăţii
- Cu mine nu discuţi! Apucă-te şi scrie! şi a plecat. Cred că era 9 dimineaţa.
Stăteam şi mă
gândeam ce urmăresc. Am ajuns la concluzia că vroiau să ştie dacă am vreun
amestec în manifestele care
circulau prin facultăţi. Unele au fost împrăştiate. Pe unul dintre cei care reuşiseră
să le lipească şi dispăruse,
îl cunoşteam. Era bineînţeles Remus Radina, care nu putea accepta ca tineretul
să nu facă nici un protest
împotriva opresiunii, în acea perioadă se zbătea ca un leu pentru a reuşi să
trezească din amorţire pe unii
nepăsători.
TIMIŞOARA
Acest centru universitar a cunoscut din plin febra nemulţumirilor studenţeşti. Aici,
ca peste tot, se
cerea înlăturarea marxismului, a limbii ruse, precum şi libertatea cuvântului şi a
presei.
Regimul comunist era confruntat cu tineretul pe care îl crescuse din clasa întâi
primară. Învăţătura
marxistă era neconformă cu aspiraţia acestei generaţii, care urmărea să se
realizeze, cunoscând şi
comparând în deplină liberate progresele ştiinţifice. Mişcarea studenţească de la
Timişoara a fost puternică.
A speriat autorităţile. Spontaneitatea violenţei, dacă ar fi fost corelată cu legături
între studenţi şi muncitori,
ar fi ajuns la dimensiunile Budapestei. Fitilul era pus, şi numai o mică întârziere a
adus câştig de cauză
armatei. Partidul, măreţul şi invincibilul partid, dispăruse în acele momente.
Conducătorii luminaţi de
învăţătura marxistă se pitiseră după armată.
Practic, în anul 1956, în marile centre universitare, erau foarte puţine elemente
polarizatoare, acestea
fiind supravegheate pas cu pas de securitate.
Prevăzătoare, Rusia îşi crease o bază juridică de menţinere a trupelor ruseşti din
România şi
Ungaria, prin semnarea pactului de la Varşovia.
Şi totuşi, când în 1958 Ruşii vor începe să-şi retragă trupele din România, asupra
ţării noastre se va
abate un nou val de teroare care va duce spre închisori zeci şi zeci de mii de
Români, pentru a-i distruge
definitiv, fiindcă ceea ce a urmat după 1961 dincolo de gratii, nu poate fi
asemănat decât cu un nou genocid.
Cei arestaţi cu ocazia manifestaţiilor din 1956 au fost crunt bătuţi şi trimişi în
judecata tribunalului
militar, unde ajunsese generalul Mociorniţă să-l egaleze pe călăul Alexandru
Petrescu.
Unul din avocaţii apărării, Vasile Trăistaru, (fost maior în justiţia militară şi care
pronunţase zeci
de mii de ani condamnare), a ripostat la intervenţia preşedintelui, care-i fusese
coleg în atâtea completuri
de judecată, şi a zis: "Ba este cu noi".
SI ELEVII...
De la liceul Radu-Vodă din Roman a fost arestat un alt grup de elevi care difuzau
bancuri şi glume
la adresa lui Hrusciov. Printre ei: Savici, Axinte Doru, Cornenschi Liviu, Dajcă
Andrei ş. a.
ŞI DOCTORII
Pe strada Greceanu, un altul, în jur de 30 ani, avea balta de sânge lângă cap.
Ca un făcut, toţi cei împuşcaţi erau îmbrăcaţi în salopete şi bocanci fără şireturi.
Peste 3-4 zile, aceleaşi veşti au venit de la Timişoara, Cluj, Braşov.
Câţi or fi fost presăraţi prin ţară, Dumnezeu ştie.
Cineva a încercat să întrebe în 1957 pe Gheorghiu Dej cum de s-a putut face
aceasta? Era Miron
Constantinescu, care şi-a redus simţitor raţia de avantaje.
Oamenii erau arestaţi în staţiile de tramvai sau din faţa vitrinelor, fără să ştie că
acolo şi la acea oră
urma să aibă loc o manifestaţie de solidaritate cu lupta de eliberare pornită de
poporul ungar. Mulţi au murit
în urma chinurilor fără să cunoască adevărul cu privire la întemniţarea lor. Poate
ar fi murit împăcaţi
sufleteşte dacă ar fi ştiut aceasta şi sigur că şi-ar fi dat asentimentul de
solidaritate înaintea obştescului
sfârşit.
În Bucureşti, arestarea studentei Gina Florescu a făcut înconjurul facultăţilor.
Tortura nu a cunoscut
limite pentru ea şi după 5 ani încă se mai vorbea despre atitudinea ei demnă.
Bolnavă de TBC din cauza
regimului dur la care a fost supusă, a purtat lanţurile de pedeapsă în Jilava anului
1957. Din şuviţele de păr
smulse la anchetă a reuşit să împletească o dantelă, pe care a trimis-o "afară".
Atmosfera tragică a unei generaţii era întipărită pe feţele tuturor celor prezenţi.
Atunci nu puteau să-
şi dea seama că profesorul care le arăta calea demnă a solidarităţii în faţa forţei,
le vorbea pentru ultima dată.
Profesorul Ion Mercureanu, arestat pe stradă avea să apară în boxă alături de
profesorul Fronea Bădulescu,
într-un proces, fiind învinuit de "crima de uneltire împotriva ordinei sociale".
Tot în acele zile, la cursul profesorului Gh. Mihoc, un student, de data aceasta, a
cerut un moment
de reculegere pentru victimele de la Budapesta. Când toată lumea s-a ridicat în
picioare, s-a ridicat şi
profesorul. Nu avea de ales, chiar dacă frica îl făcea să tremure. Această
atitudine îl va costa, pentru că
partidul comunist nu l-a iertat mult timp.
In acea zi, la Bucureşti, intra în atelierele Griviţa Roşie un tânăr student îmbrăcat
în salopetă. Era
Nicolae Ciachir. In mână avea 230 de manifeste pe care le făcuse singur şi în
care:
- dezvăluia exploatarea marxistă instaurată de regimul comunist, sugerând
muncitorilor să se
unească cu cei din Polonia şi Ungaria împotriva birocraţilor comunişti care le-au
uzurpat reprezentarea.
- sublinia că numai prin sincronizarea acţiunii în două-trei ţări s-ar putea duce la
scuturarea jugului
rusesc.
"Prin sentinţa 363 din 26 Martie 1957 se condamnă inculpatul Ciachir Nicolae
născut la 21 Ian.
1929, domiciliat în Bucureşti, str. Emil Zola nr. 3, raion LV. Stalin, la 8 ani
închisoare corecţională pentru
delictul de agitaţie publică art. 327 alineatul 3 din Codul Penal, motivându-se:
Ceea ce a îndurat cinci luni de zile până a apărut la proces, este uşor de
imaginat.
Tot în rândul muncitorilor, pe 26 Octombrie, trebuie să semnalez cele petrecute
la Mediaş, centru cu
tradiţie de independenţă muncitorească, acolo unde s-a creat primul sindicat liber
după impunerea
guvernului comunist de către Ruşi.
Vagonul mai conţinea în plus o adevărată comoară bine ascunsă. Era familia
Margareta şi Grigore
Dumitrescu de pe plaiurile argeşene.
ÎNCHISOAREA LUGOJ
In acest oraş aşezat pe malul râului Timiş s-a improvizat o nouă închisoare
pentru deţinuţii politici.
Comandant al închisorii a fost un anume Weiss, care nu a făcut exces în
perioada cât a condus. In
schimb a introdus un regim alimentar foarte sever, ce a avut consecinţe asupra
sănătăţii deţinuţilor politici.
Dintre acei care au trecut pe aici au fost reţinuţi o mică parte: Alexandrescu
Nicolae, Antohie,
Boutmy Vladimir (elev), Caraivan (aviator), Castros (partizan), Cherecheş Iosif
(preot greco-catolic),
Cimpoca, Cojocaru (partizan), Costache Ion (preot din Chitila), Constantinescu
Gabriel (profesor), Cristache
(aviator), Cucu (aviator), Doroftei (bucovinean), Dumitrescu Florin (avocat),
Filipescu (profesor din
Drăgăşani), Firică (partizan), Florescu (aviator), Georgescu Topârzan (inginer),
Gradin (general), Galan,
Haimovici Milan (preot protestant), Horovitz Max (sionist), Langa Terulian
(profesor la CIuj), Milcu
(condamnat pe viaţă), Mihăilescu Radu, Munteanu Nicolae (preot din Oradea),
Nedea (învăţător din
Oradea), Penciu Dumitru, Purnichescu (partizan), Pop Iosif (preot din Tg. Mureş),
Sârbu Adrian, Sârghe
(bucovinean), Slăvescu (colonel de cavalerie), Tomaşevschi (bucovinean).
Deţinuţii au discutat între ei ca să
evadeze în grup şi să treacă în Iugoslavia. Acest lucru era posibil deoarece
printre ei se găseau mulţi
bănăţeni care cunoşteau locurile. Dar s-au mai găsit şi iude, informatori ai
administraţiei care au "turnat"
pregătirile. Ca o consecinţă au fost îmbarcaţi şi trimişi la Gherla, unde trona
călăul Goiciu.
Prin 1965, acest Nistor Victor nu mai era în securitate şi umbla nebun pe străzile
Sibiului.
Am mai amintit de un alt anchetator-canalie, care chinuia la Suceava şi
Câmpulung Moldovenescu,
un anume Modest Ruscior. Şi acesta a înnebunit şi, dat afară din securitate,
cerşea pe străzile Bacăului.
După închiderea Canalului s-a căutat să se dirijeze spre închisoarea din acest
oraş deţinuţii naţional-
ţărănişti. De sigur mai erau şi alţii, dar în general se urmărea regruparea pe
partide politice.
Printre acei care au trecut prin Oradea Mare se numărau: preot Mihai Balica,
avocat Ion Adamescu,
Doru Butaru, Niculiţă Burhui, Ion Bărbuş, Leon Bochiş, Alexandru Bratu, Ovidiu
Borcea, Corcodel
Emanoil, Costel Dumitrescu, Bădiceanu Nistor, Nicolae Evolceanu, Andrei
Matrache, Dimitriu, avocat din
Bucureşti, Nicolae Martin, Gropşan Victor macedonean, Anton Ionel Mureşeanu,
Victor Anca, Vasilică
Munteanu, ziarist, Măria Achim, Pantazi Ion, preot Coriolan Tămâianu, inginer Ion
Veţeleanu, Voinicu,
Eugen Otparlic, Cornel Velţian, Dumitru Teodorescu.
Au trecut pe aici o parte din grupul ţăranilor vrânceni care refuzând morala şi
modul de gândire
comunistă, au iniţiat, la începutul deceniului 6, mişcări ţărăneşti în toate satele
Vrâncioaei, la care arestaţii
de pe aceste meleaguri se întorceau cu gândul de nenumărate ori, când îşi
manifestau dragostea pentru neam
şi ţară. Vrâncenii de aici au fost de o înaltă ţinută morală şi plini de dragoste
pentru trecutul lor. îmi
amintesc cu plăcere cuvintele pe care un alt deţinut politic, din altă clasă socială,
Furnarache Constantin, le
rostea la adresa acestori eroi smulşi din negura vremurilor pentru a fi daţi
exemplu contemporaneităţii: "Sunt
fericit că îmi execut parte din condamnare împreună cu aceşti oameni, a căror
curăţenie sufletească şi
dragoste de pământul strămoşesc vor rămâne în paginile unei istorii ce îşi va
căuta eroii.
Un altul, de dincolo de Carpaţi, din Braşov, care a făcut cinste neamului său, a
fost ziaristul Vasilică
Munteanu. Modest şi corect, Vasilică Munteanu a exclus compromisul din
soluţiile ce se impuneau în
diferite situaţii ivite în timpul confruntărilor cu acei ce în mod samavolnic
puseseră mâna pe conducerea
Ţării. Bătrânul şi experimentatul Teodor Roxin, membru în Delegaţia permanentă
a Partidului Naţional
Ţărănesc, care se găsea tot la Oradea, socotea că în problemele actuale şi de
viitor, întotdeauna punctul de
vedere prezentat de Vasilică Munteanu este cel bun şi că trebuie urmat chiar
dacă el, Roxin, nu a ajuns să
discute cu Vasilică." Întrebaţi-l şi ascultaţi-l pe Vasilică. Cunoaşte bine
problemele Neamului românesc şi
are soluţiile cele mai bune", era îndemnul lui Teodor Roxin. Pe acelaşi drum
drept a continuat să meargă
Vasilică şi prin Aiud şi Râmnicul Sărat.
Asaltul s-a dat în luna Mai 1956. La faţa locului a sosit securitatea şi a înconjurat
mănăstirea cu arme de
foc. împotriva a peste două sute de maici care se rugau în genunchi, unite braţ la
braţ şi căutau să-şi apere Bi-
serica pe care ele o ridicaseră, a fost nevoie de desfăşurarea forţei. Au fost lovite
cu patul armei şi fiecare măi-
cuţă smulsă din şiragul înlănţuit cu braţe.
FABRICA DE PROCESE
Securitatea muncea din greu. Zi şi noapte bătea şi fabrica lot după lot.
Bătea ca arestatul să recunoască o
vina cat de mică, sub promisiunea că-i va fi înţeleasă sinceritatea şi că va primi o
pedeapsă minimă. Dar era
notam: Nici un arestat nu va fi eliberat. Toţi trebuiau sa fie condamnaţi.
Procesele erau fabricate deoarece tre-
buia îndeplinită norma. Nu trebuia pierdut prea mult timp fiindcă alţii care erau
trecuţi pe tabele urmau să tie
ridicaţi la datele planificate. Acei care nu înţelegeau sa respecte iscălirea
proceselor-verbale de anchetă era
vai de mama lor. Anchetatorii pierdeau timpul şi noaptea, numai ca să-i
"convingă" pe încăpăţânaţi. Bieţii
arestaţi se-ntorceau de la anchete spre ziuă, gemând de durere Şi, "munca
aceasta", noapte de noapte, îngrozea
pe cei din celular, care nu mai puteau să se odihnească.
In primul rind, "marfa calitatea I" o consituiau fostii detinuti politici, care nu
intelesesera sa dea o mina
de ajutor organelor de stat, dupa ce fusesera eliberati.
După aceea în toate unităţile mari urmau să se confecţioneze grupe de
nemulţumiţi, din care securitatea
alegea "crema", pentru a înfricoşa oamenii. De la întreprinderile mai mici,
securitatea se mulţumea să ciupească
unul, doi, urmărind acelaş scop de intimidare..
Şi azi aşa, mâine aşa, treaba mergea nu numai la securitate, dar şi la tribunale;
judecătorii "poporului" nu
trebuiau să şomeze. Acesta era şi un motiv pentru a nu se trece la reducerea
efectivului Ministerului de Interne,
care nu-şi mai justifica numărul.
La acest proces, nu numai cei arestaţi, dar şi unii martori ai acuzării, printre care
şi preşedintele sindica-
tului, membru de partid comunist, au refuzat să recunoască declaraţiile pe care
au fost obligaţi să le semneze la
anchetă.
Anchetatorul Boacă a transpirat lovind şi-n stânga şi-n dreapta până a reuşit să
ţeasă procesul. Ca suveică
îl avea pe Vasile Nicoale, cel care i-a turnat.
Aceste cărţi, artista le-a luat pentru ea, însă la solicitările prietenilor nu a rezistat -
după cum a declarat la
proces- şi le-a împrumutat.
Şi din neam de Români i-a fost dat să fie cu mulţi de-ai lui, printre care:
Dubneac Felix şi fratele său, tot călugăr,...Ghiuş Benedict (asistent la Facultatea
de Teologie),...Dr.
Dabija,...Sandu Tudor (Agaton sau părintele Daniel),...Sofian (stareţ la
mănăstirea Antim),...Stăniloaie
Dumitru (profesor la Facultatea de Teologie),...Constantinescu Nelu
(student),...Mihăilescu (student),...Văsâi
Gheorghe (student),...Mironescu Alexandru (profesor) , cu fiul său Mironescu
Şerban (student).
Discuţiile au avut loc şi în casa arhitectului Joja Constantin, care n-a apărut la
proces.
Pedepsele s-au dat conform planului dinainte stabilit.
Octogenar, Vasile Voiculescu s-a trezit aruncat afară din ocnă. Nu i-a mai rămas
decât să îngâne:
"Ce folos că mi-ai redat privirea,
Eu n-aşteptam vederea ci mântuirea."
Aşa i-a fost dat şi lui şi Neamului întreg să vadă nenorocirile apocaliptice, dar să
nădăjduiască, totuşi, în
înviere Aceste procese ale intelectualităţii ce nu se încadra în şablonul regimului
comunist au continuat, şi peste
o sută de scriitori, critici, filozofi şi oameni de cultură încadraţi în mai multe loturi,
au trecut prin faţa
funcţionarilor de la uzina de procese care le făcea cunoscută pedeapsa, în ani de
temniţă grea.
In afară de numele citate mai sus, menţionez pe următorii: Sergiu Al. George
(scriitor), ...Vasile Antoniu
(doctor ),...Marius Constantinescu (doctor),... Remus Niculescu
(cercetător),...Tudor Popescu (profesor la
Facultatea de Teologie),.. .Octavian Rociu (doctor),...Vasile Vasilache
(preot) .....Emanoil Vidraşcu (avocat).
Omul folosit de securitate, care alerga ca argintul viu să-i adune, să-i provoace,
să le pună casa la dispozi-
ţie ca să nu-i audă cineva,a fost, spre dezamăgirea multora, o faţă bisericească:
preotul Mihai Avramescu. Nu-
mai 42 de note informative a dat. Nu şi-a cruţat nici naşul care-1 trecuse de la
iudaism la creştinism şi-i făcuse
rost de parohie cu vad, la Biserica Albă.
In Jilava, răspândiţi prin celule, zecile de intelectuali făceau bilanţul şi încercau să
scruteze necunoscutul.
Dar acesta devenise cunoscut: Mihai Avramescu. "Şi ce popă era afară! Ce
frumos vorbea! Ce succes avea!"
Da, da, dar avea pe dracul în el, ca şi al nostru de pe Bârsa, zicea Iosif Scorţea
din comuna Ţânţari, jud. Braşov.
După cum am văzut, perioada de după 1957 a fost marcată de o teroare din ce în
ce mai accentuată asupra
intelectualităţii.
După ce Gheorghiu Dej oferise 60 de milioane de ruble lui Ianoş Kadar pentru
redresarea Ungariei după
revoluţie, prietenia dintre cei doi devenise de nesdruncinat. In plus Kadar venea
cu o nouă mărturie de renunţare
la orice gând asupra teritoriilor româneşti, iar Imre Nagy, adversarul lui, se găsea
în siguranţă la Călimăneşti.
Anunţarea executării acestuia pe data de 17 Iunie 1958, a fost urmată de arestări
şi epurări în Transilvania.
Intr-un târziu, probabil după ce discutaseră între ele, mi-au făcut semn să mă
apropiu.
-Domnule, nu vă fie cu supărare dacă vă întrebăm ceva?
-Nu, măicuţă. Femeile erau înjur de 70 de ani.
-Dumneavoastră, au continuat ele, ăţi fi cu vremurile astea, cu politica, fiindcă
aşa-i acum moda, dar poate
ăţi fi şi creştin? Am auzit că aţi intrat şi în biserică.
-Desigur, maică.
Apoi de aia om cuteza şi noi să te-ntrebăm ce faceţi aici, în curea asta a Sfatului?
-Facem barăci tencuite pentru muncitori şi birourile sondei care se montează aici.
-Dar acolo unde sapă băieţii ceia, lângă stejarul gros, ce vreţi să faceţi?
-Acolo vrem să ridicăm un closet cu mai multe cabine.
-Maică, e păcat, mi-a spus una din bătrâne.
Dar de ce? Acolo am socotit că e locul cel mai bun şi poate fi de folos şi
funcţionarilor de la Sfat.
-De geaba maică, da-i păcat! Dacă ai suflet, opreşte săpătura de acolo.
-Maică, am insistat eu, de ce oare să nu mai săpăm?
-Ascultă de la noi şi nu mai spune la alţii. E mare păcat să fie batjocoriţi cei de
acolo.
-Care, "de acolo", că nu văd pe nimeni?
-Da, ţi-om spune, dar să taci. Acolo dedesubt unde săpaţi, sunt oameni îngropaţi.
-Cum, a fost cimitir pe acest loc?
-Nu, n-a fost, dar sunt îngropaţi de vii şi au şi-un pastor cu ei.
Intr-adevăr m-au pus pe gânduri şi am insistat să aflu ce s-a întâmplat.
-Te-om ruga să nu spui la nimeni. Te-am văzut om de treabă, cu toate că eşti
străin. Aici unde e Sfatul, în
timpul războiului a fost spital de răniţi, care mai de care şi-i îngrijeau să se facă
bine.
Când s-a spart frontul, în toamna lui ' 44 şi au izbit Ruşii peste Căliman ca să
ajungă aici la Mureş, oamenii
au fugit să se ascundă care pe unde au putut. Şi bolnavii din spital au fugit. Dar
au fost unii care n-au putut să
meargă, erau tare betegiţi cu picioarele, cu cârje... şi au rămas locului.
Ruşii au venit pe aici, dinspre munte, şi-mi arătă Valea Zebracului, până la
conacu-aista care era spital şi
avea steag cu cruce roşie. Au dat buzna înăuntru şi s-au auzit puşti şi strigăte...
Noi stăm pe deal acolo şi priveam...şi-mi arătă o casă cocoţată.
După un timp, au început să-i scoată şi să-i arunce în fântână, fiindcă acolo unde
săpaţi era fântână cu apă
de băut.
Am numărat noi vreo şapte. Or fi fost mai mulţi, Dumnezeu bunul mai ştie. Am
auzit că între ei ar fi fost şi
un pastor neamţ, care n-a vrut să plece, a stat cu cei care nu se puteau mişca.
Aşa că săracii au plecat cu popă cu tot pe lumea cealaltă, Dumnezeu să-i ierte!
După aceea au doborît
ghizdurile fântânii şi-au aruncat pământ cu pietriş, că aici mai mult piatră este...
.......................................................................
Conştiinţa nu-mi dicta decât să opresc săpătura şi să găsesc alt loc, iar celor fără
număr şi nume de acolo,
să le spun "Dumnezeu să-i ierte!"
Cu greu a născut un copil. Eugenia era pierdută. Copilul a fost de câteva ori
întors până a început să scân-
cească. Mama a auzit ca prin vis şi pentru ea vis a rămas.
Noua fiinţă a fost dusă într-o cameră alăturată. Nici n-a apucat să guste sânul
mamei, nici mama să-1 îm-
brăţişeze cel puţin cu privirea. Doctorul a plecat la masă.
Jenică se da de ceasul morţii. Alerga peste tot şi nu afla nimic despre existenţa
Eugeniei. Cuiva i s-a făcut
poate milă şi i-a spus..."Vezi, încearcă la spitalul din Comăneşti." Atât i-a trebuit.
Val-vârtej a ajuns acolo. A dat
să intre, dar un miliţian 1-a oprit. N-a mai văzut nimic înaintea ochilor şi a
îmbrâncit pe domnul gradat. A
pătruns înăuntru. Şi-a văzut copilul,...începuse să facă spume la gură,...se
intoxica...A strigat după
doctor...nici urmă. în sfârşit vine o soră...
-Unde ste doctorul? Nu vezi că se intoxică copilul?
-E plecat la masă...Nu e în spital...sunt singură.
-Unde e oxigenul?
-Nu ştiu să umblu.
-Unde este?
-Uite colea.
A adus tubul, a încercat să-1 desfacă şi să-1 branşeze la aparat,...între timp
copilul se pierdea văzând cu
ochii.
-"Doamne, Dumnezeule, ce să fac?" Şi cu băiatul în braţe a rostit "Tatăl nostru",
după care "In numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acest prunc se botează cu numele de
MIHAI", apoi 1-a închinat pe
copil...care îşi găsise mângâierea pentru câteva clipe în braţele tatălui, şi tot în
braţele lui şi-a dat...duhul.De la
spital Jenică a plecat năuc. N-a mai ştiut unde se îndreaptă. Parcă el murise în
locul copilului...S-a trezit tras de
braţe din faţa trenului care forţat scrâşnea roţile...era în gară...
Nu ştia cine şi cum l-au urcat în tren şi l-au coborît la socrii...la Târgu-Ocna. Două
zile şi două nopţi a
plâns într-una. Nu-1 mai interesa nimic
Ce găseau oamenii acasă, era vai şi amar. Familiile erau distruse. Soţiile
deţinuţilor fuseseră trimise la
munca de jos, copiii daţi afară din şcoli şi facultăţi iar la lucru nu-i angaja nimeni.
Se făceau încercări disperate
prin fel de fel de cunoscuţi pentru a-şi putea câştiga existenţa.
Prietenii de suferinţă se mai întâlneau, mai schimbau păreri despre viaţa grea în
care se zbăteau, încercând
să se consoleze unul pe altul şi eventual să se sprijine în găsirea vreunei slujbe.
Probabil sbirii nu s-au înţeles la împărţeală, s-au reclamat şi după aceea au ajuns
în boxă.
Urmau să plătească şi cei care au chinuit oameni nevinovaţi.
Numărul celor arestaţi şi trimişi la judecată s-a ridicat la zeci de persoane, dintre
care am reţinut:
Episcopul Todea Alexandru, condamnat pe viaţă, protopop Busoi din Blaj,
protopop Pop Iosif din
Târgul Mureş, preot Cherecheş Iosif din comuna Milaş, jud. Bistriţa Năsăud, preot
Crăciun Ion, preot
Derdeţeanu din Tg. Mureş, preot Pop Simion din com. Toldal, născut în Socolul
de Câmpie, preot Ţălnar
Ion, fiica protopopului Popa Ariton din Reghin.
Procesul primului lot de preoţi a început în Joia Mare, din săptămâna Patimilor a
anului 1952.
Procurorul şi-a început rechizitoriul astfel:
"- Cunoaştem meritele Bisericii greco-catolice în trecutul istoric, rolul pe care l-a
jucat în lupta de
rezistenţă împotriva asupritorilor Imperiului Austro-ungar, dar trebuie să înţelegeţi
că astăzi lucrurile
stau altfel.
Biserica s-a agăţat la carul Americanilor, iar preoţii au devenit spionii lor."
Trimiterea în judecată nu era pentru credinţă, ci pentru "spionaj şi înaltă trădare".
Un alt lucru interesant din acest proces este faptul că în pauză, când completul şi
cei câţiva din sală
au ieşit afară, procurorul, rămas la urmă, a trecut pe lângă boxa acuzaţilor şi a
poposit câteva clipe,
spunând:
-" Nu vă umiliţi în faţa instanţei, căci oricum sunteţi condamnaţi", şi a continuat
drumul părăsind
sala.
Dacă acest om a avut suflet sau nu, rămâne de discutat. Un lucru s-a dovedit
cert: Pedepsele au fost
foarte mari şi s-au pronunţat de zisul preşedinte al completului, nu după fapte ci
ţinându-se seama de
numărul de ani prevăzut pe colţul fiecărui dosar, scris cu roşu de către securitate.
In Octombrie 1957, la Bucureşti s-a judecat un alt proces în care au fost implicaţi:
Monseg.
Ploscaru, vicar general al Lugojului, Zenobie Pâclişanu, canonic şi , istoric,
George Surdu, rectorul misiunii
catolice române de la Paris. Printre acei care au mai fost prezenţi în acest timp
se numărau: preoţii Teofil
Baliban, I. Chindriş, Ion Florea, Leon Man, Alexandru Raţiu, Alexandru Săsăranu,
Nina Boilă ş. a.
După această confruntare nici unui episcop nu i s-a mai cerut să ia poziţie faţă
de monstruoasa
reeducare.
Preotul Ion Savu din comuna Chilii, jud. Muscel, cunoscuse torturile din iadul
închisorilor
comuniste.
Când noul val de teroare s-a aşternut peste ţară şi cînd a văzut miliţienii intrând
în curtea lui,
îngrozit de o nouă arestare, preotul Savu a turnat o sticlă cu benzină pe haine şi
şi-a dat foc. In această
situaţie a adus comunismul pe oameni: la disperare.
O MICA PARTE DIN CLERUL IMPLICAT ÎN PROCESELE DE DUPĂ 1956
Avram (catolic din Cluj), Avram Victor (protopop greco-catolic din Ardusat-
Maramureş), Avram
Vinea (călugăriţă catolică din Cluj), Bondrea Ana-Zelea (călugăriţă din Jug),
Bondrea Ilie (greco-catolic
din Bixad, Baia Mare), Botos (ortodox de la biserica Albă din Bucureşti), Bej
Gheorghe, Benţea Emil
(ortodox din Arad ), Cernei (ortodox din comuna Ineu, judeţul Arad), Culiţă
(ortodox), Damian Teodor
(ortodox din Arad), Demeter (catolic din Bucureşti), Mihail Enescu (ortodox din
Valea Româneştilor-
Muscel), Fătu Ion (greco-catolic din Baia Mare), Fulea Ion (ortodox), Gureanu
(ortodox din comuna
Brădiceni, jud. Gorj), Istrate (greco-catolic din Baia Mare), Jilavu (ortodox din
comuna Crucea, jud.
Neamţ), Marchiş Dumitru (greco-catolic din comuna Tămaia-Maramureş),
Marinescu Constantin (ortodox
din comuna Măldăreni, jud. Teleorman), Marinescu Nicolae (ortodox din
jud.Gorj), Miclăuş Vasile-Ştefan
(catolic din Bixad), Mihalcea (protopop greco-catolic din comuna Tămaja, jud.
Maramureş), Morna
Gheorghe (greco-catolic din Satu Mare), Moţico Gheorghe-Atanase (călugăr din
Popeşti-Leordeni), Nichita
(greco-catolic din Lăpuş), Poliacu Ion (ortodox din comuna Cernei-Ineu, jud.
Arad), Popescu Nicolae
(ortodox din jud. Vâlcea), Popescu (ortodox din Târgovişte),... Raţă Ion (greco-
catolic din comuna Ardusat,
jud. Maramureş),...Sabău Alexandru (catolic din Baia Mare), Sabău Vasile
(catolic din Satu Mare), Ion
Savu (de la Chilii-Muscel), Sălăgeanu Gavril (catolic din Baia Mare), Sandu
Tudor (călugăr şi scriitor),
Stoicescu Iulian (ortodox din Apărătorii Patriei), Şoran Felix (fiu) (greco-catolic din
comuna Roşiori,
jud.Satu Mare), Şoran (tatăl) (greco-catolic, protopop din comuna Roşiori, jud.
Satu Mare), Tinca Vasile
(greco-catolic din Baia Mare), Dascăl Cornel (comuna Arpaş-Făgăraş), Cârlan,
Dobromirescu, Hoheneker
Leopold, Petruţ Vasile, Rott (Bucureşti), Sămărăscu, Vlad Gheorghe, Gh.
Tomescu (Ţigăneşti-Muscel).
Preotul Dumitru Gh. Zamisnicu, din comuna Popricani, judeţul Iaşi, scrie în
amintirile publicate
de Seregiu Grosu:
"...Am fost arestat pe data de 15 Iulie 1958 şi pe data de 31 Decembrie din
acelaşi an, tribunalul
din Iaşi m-a condamnat la 20 ani de muncă forţată, pentru crimă împotriva
statului. Cinci ani mai târziu
procesul meu mi-a fost rejudecat din oficiu, iar crima mea a fost schimbată în
simplu delict, pedepsit cu 6
ani de închisoare, pentru a justifica aceşti ani care mi-au fost furaţi din viaţă: trei
ani în închisoare şi trei
ani la muncă forţată, eu care aveam misiunea să propovăduiesc Sfânta Liturghie.
Mâinile mele obişnuite
să oficieze Sfintele Taine, au muncit timp de trei ani la curăţirea canalelor de
irigare, la ridicarea digurilor
înalte cât casele, la cosit, la curăţirea murdăriilor, în timp ce mâneam carne de
cal, sfeclă de zahăr,
porumb crud, cartofi cruzi şi în timp ce beam apa din Dunărea care purta spre
mare murdăriile oraşelor
dintr-o jumătate de Europă.
Va veni o zi când poate cineva va răspunde de aceasta."
UN OM ÎNCEARCĂ IMPOSIBILUL
Toamna anului 1956 era încă în fierbere. Remus Radina, în continuare, căuta să
contacteze
Centrele universitare. S-a deplasat atât la Iaşi cât şi la Cluj, unde a purtat discuţii
cu câteva elemente
dinamice. Studenţimea era timorată, arestările se ţineau lanţ. La întoarcere s-a
oprit la Braşov, unde a avut
mai mult succes. Aceasta s-a dovedit nu la mult timp.
Ne-am revăzut după opt ani, în anul 1964, după ce m-am eliberat. Remus Radin
ajunsese o umbră
purtată din spital în spital, un cobai.
Păcurariu Cornel, fost primar în comuna Miceşti, judeţul Alba, şi Păcurariu Măria,
au fost ridicaţi
cu "maşina neagră" în anul 1949 şi dispăruţi au fost, fără a le mai da cineva de
urmă.
Păculea Pompiliu, fost prim pretor al plasei Alba (mort ca şofer la Blaj, puţin după
eliberare) şi
Ciugudean Maxim, fost primar între 1937-41, au cunoscut chinurile de la Canalul
Morţii.
Tineretul de pe tot cuprinsul Ţării a plătit scump entuziasmul lui pentru a contribui
la salvarea ţării
de sub jugul sovietic.
Piteştiul şi Gherlele "româneşti" stau mărturie, iar rănile nu se vor vindeca
niciodată.
Exemplul crimei premeditate şi al perfidiei ruseşti a dus la crearea a fel de fel de
capcane pentru a
îngrozi lumea.
Astfel securitatea, prin doi informatori, doi netrebnici, Rusu Ion, învăţător,
(şantajat ca basarabean)
şi un anume Creivean Ion, au pus la cale formarea unui grup de rezistenţă. Chiar
în seara preluării
armamentului, au fost arestaţi.
Drăghici Gheorghe, elev, condamnat în anul 1950, mort după eliberare în anul
1963; Daian
Gheorghe, Draşoveanu Gheorghe, Creivan Gheorghe, Păculea P. Pompiliu, toţi
elevi de liceu. Au fost
bătuţi în mod sălbatec. Maxilarele, coastele şi omoplaţii fracturaţi, s-au sudat la
voia întâmplării, fără nici
un fel de îngrijire medicală.
Todorcea Ion, învăţător, a fost distrus în timpul anchetei. A ieşit din închisoare
aproape orb şi
nebun. A fost turnat de colegul lui, Rusu Ion.
Numărul celor din lot poate fi mai mare, după cum şi numărul înscenărilor a fost
generalizat pe tot
cuprinsul ţării.
Adrian Nicoară, avocat din Braşov, a fost condamnat la 7 ani după revoluţia din
Ungaria pe baza
unui proces înscenat. El mai suferise o condamnare ca naţional ţărănist după
anul 1949. Securitatea
urmărea confecţionarea a astfel de procese, pe tot cuprinsul ţării, pentru a
intimida populaţia.
Tribunalul a închis dosarul şi l-a trimis Securităţii care probabil montase acest
transfer.
Toate acestea, spunea Mitan, s-au făcut cu ştirea lui Jean Dimitriu, directorul
regional al Băncii
agricole, care, deşi comunist, membru în biroul regional de partid, discuta cu Al.
Herlea situaţia politică din
Ungaria şi Polonia, ţări în care continuau să se producă mişcări populare.
Deci Securitatea, prin intermediul lui Mitan, punea bazele unui complot
antiguvernamental. Urma
ca în faza a doua să fie găsite bazele organizării pe comune şi legăturile cu
celelalte regiuni.
Pe 15 Martie 1959 s-a trecut la arestarea celor inculpaţi şi la forţarea lor prin
bătăi şi schingiuiri să
recunoască planul elaborat de Securitate. Doi-trei schingiuiţi groaznic au
recunoscut, ca să scape de tortură.
Profesorul Herlea, deşi bătut, neştiind nimic de toată povestea, a cerut expertiză
pentru a se dovedi
realitatea.
A căzut şi această acuzaţie, dar Victor Jinga era arestat şi deci trebuia
condamnat. Până la urmă l-
au învinuit de legături cu naţional-ţărăniştii din jud. Braşov şi pentru vânzarea
unor cărţi pe care Securitatea
le socotea interzise. Realitatea era că în 1954, după eliberarea de la Canal,
Victor Jinga rugase pe un fost
student să-i vândă, dacă poate, câteva bucăţi din lucrarea lui, "Problemele
fundamentale ale Transilvaniei",
carte care în 1947 a servit drept documentaţie delegaţiei române la Conferinţa de
Pace de la Paris, datorită
amplului material cu privire la Transilvania. Bodeanu, din Satul Lung, studentul lui
Victor Jinga şi
consăteanul lui în acelaşi timp, a fost condamnat la 5 ani pentru că a scris la
câţiva cunoscuţi şi a trimis
cartea profesorului. Profesorul Victor Jinga a fost condamnat la 10 ani.
Iosif Scorţea, din comuna Ţânţari, a fost condamnat pentru că întreţinea relaţii cu
profesorul Jinga.
Din lot au făcut parte 18 persoane printre care: Herlea Al., Ilie Piso, dr. Gogonea
Axente, Măluşca,
Lazăr Eugen, dentistul Meţianu din Zărneşti care înnebunise, ing. Tătulea,
Mardare Mateescu, avocatul dr.
Silviu Suciu (cel care-l apărase pe Mitan în procesul de drept comun), Iosif
Scorţea (ţăran din comuna Ţân-
ţari), şi alţii.
Dintre cei 18 acuzaţi de participare la masa din ziua de Sf. Ilie, numai inginerul
Tătulea fusese,
deoarece, fiind rudă cu preotul, se dusese să-l felicite.
Dintre acei care s-au menţinut pe linia adevărului şi au fost crunt bătuţi se
numără:
- profesorul Al. Herlea (a fost condamnat 20 de ani);
- Măluşelu, legionar din Zărneşti, a fost bătut în aşa hal, încât o lună nu a mai
putut merge, iar la
WC era purtat pe un scaun (18 ani)
- stomatologul Meţianu, bătut până la tulburarea minţii. Mergea şi îşi trăgea
palme în cap. Nu
intrase niciodată în casa din Zărneşti, unde nu s-a ţinut nici o şedinţă.
- Eugen Lazăr nu a avut o soartă mai bună. L-au călcat în picioare, au şters cu el
cimentul,
afectându-i coloana vertebrală şi l-au adus în situaţia să scuipe sânge. A primit
18 ani.
Acest martor, întrebat dacă ştie ceva despre instrucţiunile pe care Alex. Herlea le
dăduse pentru
organizarea unei acţiuni contrarevoluţionare în Ţara Bârsei, a declarat:
"Ştiu despre astfel de instrucţiuni pe care Al. Herlea le-a dat la Canal, în prezenţa
doctorului
Axente Gogonea." A lăsat astfel impresia că aceste instrucţiuni au fost transmise
de dr. Gogonea la discuţia
ce ar fi avut loc la Zărneşti.
Dar procurorul a cerut pedeapsa cu moartea pentru Al. Herlea şi pedepse foarte
grele pentru acei
care nu recunoscuseră acuzaţiile Securităţii.
Avocatul Ghiţă Voişeanu, cel care a pledat pentru acuzatul principal, a avut mult
curaj, în timp ce
restul s-au mulţumit să ceară circumstanţe atenuante. La întoarcerea lor la Cluj,
el a călătorit în acelaşi
compartiment cu preşedintele tribunalului. Cu această ocazie a căutat, pe cale
privată, să-i arate
preşedintelui că Al. Herlea nu era vinovat, la care a primit următorul răspuns: "Ar
fi bine să nu mai pledaţi
în astfel de procese politice."
Într-una din zile, prinţul inginer Banu Ghica (Şerban), l-a întâlnit pe Fănică Petcu
pe bulevard şi,
zor-nevoie, l-a dus să-l vadă pe conu Mişu. Dintr-una în alta, coana Adelica a
început să se plângă că Mihai
stă toată ziua în casă şi că nu are posibilitatea să meargă undeva, într-o curte
liniştită, cu aer şi soare pentru
a face puţină mişcare.
- Asta nu e o problemă, a intervenit Banu Ghica. Prietenul nostru Fănică are la
Dudeşti-Cioplea o
casă cu o curte minunată, unde conu Mişu poate să guste din plin viaţa de la
ţară. De mâine să meargă
acolo.
Fănică le-a spus că are loc suficient, mâncare, dar nu are cine să se ocupe de el:
mama lui e ţărancă,
prinsă toată ziua cu treburile gospodăreşti.
A doua zi, când Fănică Petcu a venit de la câmp, l-a găsit pe conu Mişu instalat.
Seara, casa lui
Petcu s-a transformat în "cenaclu". Lumea venea să-l vadă pe vicepreşedintele
Partidului Naţional
Ţărănesc.
In 1958, când s-a hotărît arestarea tuturor adversarilor politici care mai erau în
viaţă, securitatea s-a
oprit şi la Dudeşti-Cioplea. Au confecţionat o organizaţie căreia i-au dat ca
obiectiv "răsturnarea
regimului". Mihai Popovici a fost socotit inspirator.
Lui Costică Brânzoi, vechi fruntaş PNŢ, i s-a atribuit rolul de organizator, fapt
pentru care a fost
condamnat la 10 ani.
"Finanţarea" organizaţiei i-a revenit lui Fănică Petcu, care a primit 7 ani
condamnare.
Bătrânul Mihai Popovici nu a mai putut fi arestat, în schimb lotul a fost mărit cu
încă 4-5 persoane,
printre care: Jenică Dumitrescu, maiorul Florea, Niţă, etc.
Inchisoare cu trist renume în istoria neamului românesc. Aici s-a torturat fără
milă, fără remuşcare,
până la moarte. In acest loc de supliciu, sub conducerea directă a Ministerului de
interne, s-a făcut un fel de
depozit-laborator unde s-au experimentat metodele de exterminare asupra a 40
de persoane, începând cu
anul 1957.
Până în 1956 această închisoare a fost destinată legionarilor. După marea grevă
din Aiud, din
primăvara anului 1957, s-a trecut la pedepsirea celor socotiţi recalcitranţi. Circa
120 de deţinuţi au plecat
din Aiud, cu 2 destinaţii: Gherla 100 şi Râmnicul Sărat 20 de deţinuţi. Scopul era
unul: izolarea completă şi
distrugerea lor. La Gherla, după un an de regim sever l-au scos pe Niki Cojocaru
bolnav de T.B.C.
La Râmnicul Sărat izolarea a durat 2.200 de zile. In lotul care a venit aici se aflau
Vasilică
Munteanu şi Ovidiu Borcea, cei care declanşaseră greva. Au mai fost aduşi şi
supravieţuitorii de Ia Sighet,
care au refuzat compromisuri. Se ştie că de acolo Tătărăscu şi câţiva din oamenii
lui au plecat după moartea
lui Iuliu Maniu. Deasemenea Titel Petrescu, după ce a semnat o declaraţie, a fost
eliberat împreună cu
partizanii lui. Ceilalţi au luat drumul Râmnicului Sărat pentru 2.200 de zile,
deoarece spiritul Genevei nu
mai era la modă.
Dumitrescu, un zis doctor, o fiară, a fost câtva timp pe acolo, şi a dispărut, fiind
înlocuit de un
doctor care venea de la Văcăreşti. Boboc era sanitarul care se îngrijea de
"sănătatea" bolnavilor. El i-a
întrecut pe cei mai buni specialişti ai securităţii. Când făcea injecţii, le făcea direct
prin pantaloni. Dacă
venea să te întrebe ce vrei, îi vedeai acul siringii ieşit prin buzunarul halatului.
Purta nişte cizme murdare de
bălegar, de parcă aveai impresia că venea de la grajd. Când se întâmpla să-ţi
dea vreo pastilă, o împingea cu
vârful cizmei pe sub uşă.
Păduraru, şeful de secţie, o altă brută care se străduia să-şi întreacă superiorii
prin găsirea de noi
metode de tortură. Simţea deosebită plăcere când, în timpul discuţiei, reuşea să-
ţi dea drumul la lacăt pe
picior. Nu era chiar plăcut să-ţi cadă o greutate de 7-800 grame, de la un metru
înălţime. Şi numai atunci
plutonierul râdea cu haz.
In Aiud, închisoare cu regim foarte sever, locuiau câte 3-4 deţinuţi, ani de zile. La
o nouă
reorganizare se întâmpla să fii iarăşi cu 3-4 persoane, din care unul tot dintre cei
vechi, din celula de mai
înainte. La Râmnicul Sărat nu se făceau reorganizări şi au stat de unul singur
timp de 2.200 de zile. Aici nu
aveai cu cine schimba un cuvânt. Nu aveai voie să vorbeşti nici singur pentru a
verifica dacă nu ţi-ai pierdut
vocea.
Celula avea o fereastră care era acoperită de un oblon de scândură. Lumina de
afară nu pătrundea,
iar geamul nu era nevoie să fie deschis pentru că pe lângă el şuiera vântul. In
interior se găsea o masă de
lemn, un scăunel, tot de lemn, pat de fier, o cană de apă de 3 litri, o tinetă şi o
sobă. Patul era aşezat sub
fereastră şi pe el se găseau: o saltea fără paie, o pernă fără paie, un cearceaf
rupt şi o pătură uzată şi ruptă.
Scăunelul nu avea picioarele egale, pentru a nu putea să-ţi ţii echilibrul decât cu
atenţie, neputându-te gândi
la altceva. Echipamentul se compunea din: o zdreanţă de cămaşa, veston şi
pantaloni vărgaţi şi rupţi,
chiloţi, bonetă, obiele subţiri, un prosop cazon, o batistă cazonă, o pereche de
bocanci rupţi şi o manta
zeghe, mai subţire decât vestonul, dar numai pe timp de iarnă. Deţinutul nu avea
voie să aibă lenjerie de
schimb.
Baia. Se făcea din când în când şi, de preferinţă, iarna. Era o regulă: baia
individuală. Celulă cu
celulă. Gardianul te anunţa, iar deţinutul imediat trebuia să se dezbrace şi să
aştepte în cămaşa şi chiloţi,
până se întorcea vecinul. Iarna îngheţai aşteptând. Drumul trebuia făcut în fugă,
indiferent de vârsta pe care
o aveai. Acei care alunecau erau ajutaţi să se ridice în înjurături şi lovituri de
cizmă. Camera de baie era o
celulă mai mare, cu pereţii vopsiţi în negru, şi avea aceeaşi temperatură cu
celularul. Un gardian intra şi
manevra robineţii. Pentru că era frig, el era în uniforma de iarnă: manta, căciulă
îmblănită, şubă groasă,
mânuşi şi pâslari peste cizme. Deţinutul dârdâia dezbrăcat. După ce da drumul
la puţină apă, ca să facă
economie, ordona: Săpuneşte-te. Nu apucai să te săpuneşti, că da drumul la
apă. Ori fierbinte, ori rece, nu-l
interesa. Sigur este că îşi bătea joc de oameni şi făcea haz. Nu apucai să dai
săpunul jos şi vocea autoritară
îţi comanda: marş în celulă. Pe drum, plutonierul Păduraru obişnuia să lovească
pe deţinuţi cu furtunul pe
pielea goală şi udă. Niciodată nu se reuşea să se spele întregul schelet. Ajunşi în
celulă, deţinuţii trebuiau
să se şteargă repede. Dar cu ce? Aveau un prosop care nu era mai mare decât
batista şi nici mai gros sau
mai subţire ca ea. Apa se zvânta pe ei, în timp ce se îmbrăcau uzi. Şi începea
tremuratul. Iarna la Râmnicul
Sărat, baia era o pedeapsă în plus.
Pentru a certifica cele spuse am să relatez dintr-o scrisoare a lui Ovidiu Borcea,
care a stat tot
timpul la Râmnicul Sărat, adică 2.200 de zile, singur, ca toţi ceilalţi.
"Mâncarea era de exterminare. Acolo se murea de foame, de frig, din cauza
bătăilor. Erai
îngropat de viu, nemumifiat. Foamea te măcina zi de zi, nervii se toceau. După 6
ani am ajuns la Botoşani,
categorisit distrofic. Cămaşa de pe mine o aveam de 4 ani. Era ca o apărătoare
de muşte şi dacă protestam
să nu mi-o ia la spălat că se rupe, îmi spuneau că trebuie să fim "igienici". Din
când în când îmi da un
mosor cu aţă ca să cos fâşie de fâşie. Dar pânza era aşa de putredă că aţa o
rupea şi mai rău. Arătam ca
Garda elveţiană de la Vatican, numai în panglici. Când le spuneam că nu mai am
cămaşa pe mine, îmi
răspundeau că e mai bună ca a celui de la celula 4; acolo se afla Jenică Arnăutu.
Aici erai pedepsit pentru
orice. Dacă te-ai sculat de pe scăunel şi din greşeală s-a răsturnat, te pedepsea
sub motivul că ai făcut-o
intenţionat ca să comunici ceva. De fapt viaţa în închisori se menţinea numai cu
ajutorul informaţiilor. Şi
noi transmiteam în alfabetul Morse. La un moment dat ne-au depărtat paturile de
la perete ca să nu mai
comunicăm. Atunci am recurs la tuse. Tuşeam în Morse, sub pretextul că sunt
bolnav. Doctor nu aveam. Şi
am ţinut-o aşa câtva timp. De la 9 seara până la ora 10, ţineam recital de ştiri, de
răsuna tot celularul. Nici
cei bolnavi cu adevărat nu mai tuşeau între aceste ore. M-au prins până la urmă
cu un turnător de drept
comun, pe care l-au ţinut în celularul nostru 2 săptămâni. Era telegrafist şi a
reuşit să descifreze
transmiterile.
Timp de şase ani am purtat o pereche de bocanci care nu mai aveau talpă. Şi
aceasta din cauza
celor 5 paşi pe care îi făceam între fereastră şi uşă. In locul în care te întorceai,
pe tocul de la bocancii rupţi
în talpă, se făcuse groapă în cimentul din celulă. în gaura din talpă am pus un tub
de pastă de dinţi, turtit ca
să nu stau cu piciorul direct pe ciment. Când am arătat gardienilor cât de rupţi
erau bocancii, m-au luat la
bătaie zicând că special am introdus tubul acolo ca să rup bocancii clasei
muncitoare.
Nici astăzi nu pot să realizez ce fel de făpturi au fost aceşti gardieni, ofiţeri şi
miniştri, care au
putut să terorizeze nişte oameni lipsiţi de apărare, sau care în cel mai rău caz se
apărau cu cuvântul! Sau
din ce plămadă au prins viaţă! "
Dacă Piteştiul s-a caracterizat prin violenţa colectivă, Râmnicul Sărat a excelat
prin moartea
individuală într-un regim de exterminare "a la longue", o altă metodă inventată de
uneltele K.G.B."
Printre cei care au fost bătuţi în nenumărate rânduri şi în mod barbar s-au
numărat: Jenică Arnăutu,
Ovidiu Borcea, Costică Hagea, Ilie Lazăr, Ion Mihalache, Vasilică Munteanu, Ion
Petrovici, Niki Vâlsan.
De fapt nu a scăpat nimeni nebătut. Dacă în Aiud generalul Constantin Pantazi a
ripostat când a fost înjurat
de gardian: "Eu sunt generalul Pantazi şi nu-ţi permit să mă înjuri!", la Râmnicul
Sărat a fost lovit, şi lovit a
continuat să protesteze.
Protestul cel mai energic împotriva regimului de exterminare l-a făcut Jenică
Arnăutu. A intrat în
greva foamei şi după 132 de zile de grevă, timp în care a fost bătut, chinuit cu
furtunul pentru alimentare
forţată, a murit.
Ion Mihalache a fost omorit pe data de 5 Martie 1963; Borcea Ovidiu, martor
local, care a stat ani
de zile în faţa celulei lui, relatează:" Acest OM, care a fost un exemplu de
comportament, nu a murit de
moarte naturală. El a fost asasinat cu premeditare, deoarece continua să rămână
un simbol al rezistenţei
româneşti. In nenumărate rânduri a protestat, făcând să răsune tot celularul.
Ofiţerul politic şi comandantul
Vişinescu l-au bătut în permanenţă, i-au creat condiţii să se îmbolnăvească şi nu
i-au acordat îngrijire
medicală. Intrau şi aruncau cu găleata cu apă pe el, în plină iarnă. Eu i-am
supravegheat celula prin cele
şase găuri pe care le făcusem cu o sârmă în uşă. Pe Ion Mihalache îl băteau
zilnic în celulă, până şi-a dat
duhul. Dacă n-aş fi fost de faţă, această mărturie n-ar exista. Acum când sunt în
lumea liberă, am datoria să
anunţ acest asasinat pe care l-a săvârşit comandantul Vişinescu. Strigătele:
"Fraţilor, aici este Ion
Mihalache. Mă omoară!", au răsunat zilnic în celular. Această crimă nu poate fi
uitată."
După moartea lui Iuliu Maniu s-a desfiinţat închisoarea Sighet şi sub spectrul
tratativelor de la
Geneva, guvernul comunist a căutat dialogul cu unii fruntaşi politici, cărora a
încercat să le smulgă
declaraţii de recunoaştere a realizărilor regimului. De la unii le-a obţinut: Titel
Petrecu a făcut-o, iar
oamenii lui au ieşit din închisori, Gută Tătărăscu a făcut-o şi adepţii lui au ieşit de
asemenea.
După moartea lui Ion Mihalache, tot sub presiunea internaţională, acelaşi guvern
comunist a
încercat să nu-i scape în libertate pe fruntaşii politici care mai erau în viaţă, fără
să semneze capitularea. Şi
foarte mulţi au semnat.
Toţi au trebuit să treacă prin a doua fază a reeducării; din ei s-au mai găsit câţiva
care au spus "nu"
sistemului de pervertire, şi au ieşit cu fruntea sus la 1 August 1964.
HUNEDOARA
După proces sentinţele, în cele trei loturi judecate, s-au citit în holul închisorii. In
afară de cele 4
condamnări la moarte şi două la 3 şi 5 ani, restul au primit pedepse între 10 ani şi
muncă silnică pe viaţă. O
femeie, condamnată împreună cu soţul ei la pedeapsa maximă, la auzul
pedepselor a strigat: Ăsta-i teatru, nu
tribunal.
Tot din acest judeţ mai trebuie amintit fotograful Bach, din Ghelar, care, fiind
inclus într-un lot de
înaltă trădare şi spionaj, a fost împuşcat la Bucureşti, în Valea Piersicilor.
Tot pe la securitatea din Deva a mai trecut un alt lot format din foştii deţinuţi
politici care, după
eliberarea din închisori între 1955-57 căutau să găsească ceva de lucru pentru a
putea supravieţui.
Inginerul Aurel Şeitan, cunoscut ca unul ce a făcut numai bine pe la locurile de
muncă de la Canal, a
reuşit după eliberare să plece în provincie şi să se angajeze în calitate de
coordonator al lucrărilor de
construcţii de la Uzinele Hunedoara, Vlahiţa, Călan şi Nădrag. Fiind în această
funcţie, Aurel Şeitan a reuşit
să adune mulţi din foştii deţinuţi politici, pe care regimul comunist îi lăsase
muritori de foame (foşti avocaţi,
ofiţeri, profesori, etc). Unii dintre ei erau din nou urmăriţi de securitate şi aici, pe
aceste şantiere, au găsit
înţelegerea cuvenită de a mai câştiga timp şi pâine.
Securitatea a reuşit să-i descopere, deoarece după 1958 când s-a trecut la
arestarea tuturor celor ce
aveau cazier politic, a înscenat după metodele binecunoscute un proces. Motivul
inventat a fost de sabotaj
economic, pentru a nu se spune că se arestează pentru probleme politice.
Numărul celor arestaţi în acest lot a fost de 25 persoane, care au fost purtate prin
beciurile
securităţilor din Deva, Tg. Mureş şi Timişoara. După aproape trei ani de torturi au
fost judecaţi şi
condamnaţi la pedepse foarte mari, mergând până la încadrarea la pedeapsa cu
moartea pentru patru dintre
arestaţi.
REBELIUNEA DE LA GHERLA
Strigătele de organizaţia laşilor adresate celor ce mai ezitau, erau urmate de alte
obloane sparte, în
timp ce talăngile de la gheretele posturilor de observaţie sunau alarma.
Inchisoarea de exterminare Gherla era într-un vacarm.
Lumea din oraş se adunase în jurul închisorii.
Armata şi-a făcut apariţia şi în salturi, ca pe front, a ocupat poziţii şi a intrat în
celularul unde se
declanşase rebeliunea, după ce alţi ostaşi blocaseră şi izolaseră celelalte corpuri.
După un timp s-au auzit rafale de mitralieră. S-a deschis vizeta şi prin ea s-
a tras în toate
direcţiile, în deţinuţii care se culcaseră pe burtă, prin colţuri şi pe sub paturi,
pentru a se feri.
Au fost răniţi.
Până la urmă securitatea a deblocat uşa şi a început bătaia. Sângele curgea pe
duşumea şi împroşca
pereţii.
Deţinuţii au fost izolaţi şi bătuţi. Celor răniţi nu li s-a acordat nici un ajutor, nici o
faşa pentru a se
bandaja. Au fost oameni care s-au eliberat cu glonţul în ei, fără să reclame, de
frică să nu mai fie bătuţi din
nou.
Nu după mult timp s-a făcut un proces şi s-au pronunţat condamnări împotriva
unora din cei ce
fuseseră-n celulă. Printre ei am aflat numele următorilor: Ovidiu Vasilescu,
Ciupitu, Georgescu şi
Zamfir.
Acateu Ignat, ţăran din Gurahonţ, Antonică Anaclet, ţăran din comuna Hălăuceşti,
jud. Roman,
Ădalbert, rabin din Bucureşti, Alexandrescu Niki, ofiţer din lotul Sumanelor Negre,
Amărăscu Gheorghe,
avocat Bucureşti, Anton Alexandru, ţăran din comuna Ucuriş, jud. Bihor, Ăgafiţei
Gheorghe, subofiţer din
Moldova, Armaşu I., ţăran din Banat, Atanasescu Avram, preot catolic din Cluj,
Alexandrescu Constantin,
profesor filozofie din Bucureşti, Avram Victor, protopop greco-catolic din comuna
Ardusat, Maramureş,
Ardeleanu Augustin, student din jud. Sălaj, Balaban Gheorghe, Băliban Teofil,
preot, Baltheiser Eugen preot
catolic, Beinmeier Adolf, preot catolic din Craiova, Bălan, jurist, Bănică Matei, din
comuna Balaci, jud.
Ilfov, subofiţer, Bănică, ţăran din jud. Ialomiţa, Bărbulescu Ştefan, tipograf din
Bucureşti, Bej Gheorghe,
preot, Bej Teodor, preot, Bentzea Emil, preot, Burcă Toader, ţăran din comuna
Sepreuş, jud. Arad, Bilţiu
Dăncuş Ion, Brandabura, doi fraţi din jud. Vrancea, Boantă Ionel, din comuna
Silvanul de Câmpie, Brânzaru
Ion, ţăran din jud. Vrancea, Bochiş preot din Dej, Bodonea, lucra cu administraţia,
Bohotici, student,
Borodoi Ion, ţăran din Maramureş, Bondrea Ilie, preot catolic din Bixad,
Maramureş, Borcea Nedelcu,
partizan din Banat, arestat cu soţia, Botoş, preot ortodox de la Biserica Albă din
Bucureşti, Borza Nicolae,
ţăran din comuna Viştea de Sus, jud. Făgăraş, Borza Nicolae, student
Academia Comercială Braşov, din
Viştea de Sus, Brâncuş Grigore, căpitan din comuna Peştişani, jud. Gorj, arestat
ca partizan împreună cu
Giucă (ordonanţa lui), Borundel, ofiţer, Brătulescu Iancu, învăţător din comuna
Bughea, jud. Muscel, Butmy
Vladimir, de Katzman, elev, Bratu Ion, avocat din jud. Muscel, Buzdugan
Alexandru, tânăr, Bratu Ilie, ţăran
din jud. Alba, Bretler, rabin din Bucureşti, Bucur Marin, elev din Bucureşti, Cacina
Radu, Câmpeanu Ion,
student, Cantaragiu Ion, preot, Câmpineanu Nicolae, învăţător din comuna Măluţ,
jud. Dej, Capotă, doctor
veterinar din comuna Măgura-Cluj, Câmpeanu Traian, student Academia
Comercială Braşov, originar din
jud. Alba, Cârciumaru, Cartianu Numa, Caţichi Andrei, Cătuneanu Romeo,
aviator, Căvăjdan, Cârpan Niţă,
avocat din Caransebeş, Ceorcilă, funcţionar din Muntenia, Ceaureanu Petrică,
profesor din Târgul-Jiu,
Cerbulescu, doctor, Cernat Gheorghe, comisar regal, Cernei, din comuna Inău
Arad, Chiper Gheorghe,
avocat din Iaşi, Cibu Ion, ţăran fin jud. Alba, Cibu Ilarie, ţăran din jud. Alba, Cibu
Simion, ţăran din jud.
Alba, Ciocâlteu Ştefan, avocat din Craiova, Cioromela Constantin, din Bucureşti,
decedat în 1963, Chifor
Ion, chestor de poliţie la Cluj, Ciuceanu Radu, student, din Craiova, Ciurcilă
Vasile, din comuna Călugăra
Mare, Bacău, Cobalcaş Nicolae, student Iaşi, trimis în judecată cu lotul Turcanu,
Cojocaru Ion, ţăran din jud.
Vrancea, Cojocaru Paul, din Ploieşti, Cojocaru Nicolae, ofiţer, fost prizonier la
Oranki în Rusia, Constantin
Jean, Comăncean Ion, ţăran din comuna Putinei, jud. Vlaşca, Constantinescu
Mac, avocat cuzist din Iaşi,
Constantinescu Ion, căpitan din Bucureşti, Cormos Dumitru, din Turda,
Constantinescu Mihai, căpitan din
Bucureşti, Corneanu, învăţător din Teleorman, Comăniţă Gheorghe, ţăran din
comuna Băcel, jud. Covasna,
Cosciug Teofil, învăţător din Dumbrăveni, Copchil Ion, muncitor din Turda,
Costea Cornel, avocat din
Bocşa Română-Banat, Cornea, doctor, Cotruş Ovidiu scriitor, Coşereanu
Alexandru, elev din Comăneşti,
Crăciun Leon, Cristea Dumitru, muncitor din Brăila, Cristea Dumitru, inginer din
Transilvania, Crişan Ianoş,
ţăran din Mirăuşul Mare, lângă Baia Mare, Cucu, muncitor din jud. Teleorman,
Cupşa Ion, ţăran din Fizeşul
Gherlei, Damian Teodor, ţăran din Arad, Damian Teodor, preot din Arad, Dimitriu
Paul, colonel inginer,
Demeter, preot catolic din Bucureşti, Denes, s-a ocupat cu reeducarea, Diaca
Cornel, student la Iaşi,
Densuşianu Ovidiu (fiul), Dobromirescu, preot, Dorobanţu Florea, muncitor din
jud. Teleorman, Dorovici
din Bucureşti, Drăgănescu Nicolae, avocat din Galaţi, mort în închisoare, Dragu
Petrică din Craiova, Drăgoi
Simion elev, Dumitrescu Bolintin, avocat din Bucureşti, Dumitrescu Marin,
muncitor din Bucureşti, Eiub
Ali-Musa, doctor de origină tătară, din Dobrogea, Ebrdog, Arpad, ţăran iehovist,
de la Oradea, Fătu Ion,
preot greco-catolic din Baia Mare, Felea Ilarion, preot şi profesor la Arad, Florea
Ion, ţăran arestat în timpul
revoltei din Bihor, Frangulea, avocat, Florea (moş), tatăl arestat cu doi copii în
timpul revoltei din Bihor,
Găbureac, student la Iaşi, trecut prin reeducarea de la Piteşti, Galea Pavel,
Gârbea Vasile, elev, Gărduş Ion,
doctor din Turda, Gavrilescu Eugen (student din Fălticeni), va muri la Piteşti,
Gheorghiu, doctor, Goţia
Constantin, student Academia Comercială Braşov, originar de lângă Alba Iulia,
Grozav Nicolae, student
Academia Comercială Braşov, originar de lângă Orăştie, Gordan Victor, doctor
din Bucureşti, Grama,
inginer, Greceanu, comandor, Grigoriu, doctor de la Craiova, Grosu, inginer,
Gyorfy Giulai, ţăran iehovist
de la Oradea, Hapa, doi fraţi, Horje Vasile, student din Sălaj, Iancu Benedict, din
Iaşi, Hreniuc Gheorghe,
şef de gară la Subcetate-Mureş, Hoheneker Leopold, preot catolic din Vatra
Dornei, Istrate, preot greco-
catolic din Baia Mare, Ionescu Romică, elev din Bucureşti, Iosofachescu, ofiţer
din Vrancea, fost şi-n
prizonierat în Rusia, Iov Dumitru, basarabean avocat şi poet, mort în luna Mai
1961, Ivan Cornel, doctor
din Brad, Kilian Iosif, preot catolic din comuna Moraviţa-Banat, Ispas Gheorghe,
preot ortodox din jud.
Alba, Ispas Constantin, inginer din Romanaţi, Lădaru Ion, Langel, ţăran din
comuna Tămâia, jud.
Maramureş, Lăţea, Lazăr Alexandru, Leahu, ţăran moţ, Lentz, preot catolic din
Turnu Severin, Lax, evreu,
turnător la Auschwitz, turnător şi la Gherla, Leu Grigore, Lungu Ion, învăţător din
comuna Vultureni, jud.
Cluj, Luţ Ion, elev din Maramureş, Macovei Constantin Tinel, student medicină,
Manoliu Eugen, poliţist,
Mânu Ionel din Turda, Manuchievici, moldovean, colabora cu administraţia,
Mantu Ovidiu, student, Mărcuş
Dumitru, preot greco-catolic, din comuna Tămâia, jud. Maramureş, Mare
Gheorghe şi Mare Ion, fraţi din
Constanţa, Marcoci, doctor, Marinescu Constantin, preot ortodox din comuna
Măldăreni, jud.
Teleorman,...Marineasa Zaharia, elev din comuna lablaniţa, jud.Severin,
Marinescu, general, Măglaşu Lazăr,
Mazilu Gheorghe, inginer din Bucureşti, Mazilu, funcţionar din Bucureşti, Mărgărit
Al., poliţist,
Mărgineanu, poliţist din Oradea, Marian, preot din Baia Mare, Mătăsaru Zenide,
Mârza Vasile, inginer din
Timişoara, Mateuţ Ion, ţăran, Mengele Jerome, preot catolic, Mustaţă, ţăran din
Banat, mort la Gherla în
anul 1961, luna Mai, Micleş Vasile-Ştefan, preot greco-catolic, din Bixad-Baia
Mare, Mureşanu Ion, poliţist
din Gherla, Mihalcea, protopop greco-catolic din comuna Tămaia-Maramureş,
Mihiş Dumitru poliţist,
Minulescu, comandor, Mitriuc Vasile, ţăran de la Suceava, Mirică Traian, student
la Cluj, din comuna Băcel,
jud. Covasna, Munteanu Amfilochie, elev din Burdujeni-Suceava, Munteanu (3
fraţi din Ghimboca),
Gheorghe, Ion şi Zevedei, Mocanu Vasile, elev din Moldova, Mosin Gheorghe,
ţăran din comuna Sacadat,
jud. Braşov, Modreanu din Câmpulungul Moldovenesc, Moldovan Dumitru, (zis
Bambu), ţăran din comuna
Lisa, jud. Făgăraş, Morna Gheorghe, preot greco-catolic din Satu Mare,
Munteanu Alex., student din
jud. Alba, Moţico Gheorghe-Atanase, călugăr catolic de la Popeşti Leordeni,
Mugescu Ion, student din Cluj,
Naghi Gheza, prof. maghiar din Cluj, Nichita, preot greco-catolic din Târgul
Lăpuş, Nedelcu Aurel, poliţist,
Niţu Sandu, din lotul Vrancea, fost prizonier în Rusia, Negru Ion, ţăran din Banat,
Nemeş Nicolae, ţăran din
Banat, Novac Mihai, profesor la liceul Radu Negru din Făgăraş, Novacovici Dan,
student şi Doru, inginer,
fraţi din Bucureşti, Neagu Ispas, inginer Braşov (din Munţii Apuseni), Ochişor,
student, Oprea Neagoe din
Timişoara, Papadopol Paul, Pânzaru Vasile, elev din comuna Burdujeni-
Suceava, Păiş Mihai, ofiţer de
cavalerie din Bucureşti, Paver, elev din Cluj, arestat la 16 ani, Pantazi Ion, ofiţer,
Paragină Gheorghe şi tatăl,
Pălămidă, Paveliu Mihai, avocat Craiova şi Constantin-Bebe, (fiu), jurist din
Craiova, Petrescu, inginer la
I.A.R., venit din prizonierat, Pârvu Mircea, învăţător din jud. Sălaj, Petrişor
Marcel, critic literar, Poenaru,
poliţist, Pop Z. Ion, inginer director la uzinele Reşiţa, Pop Iosif, ţăran din jud.
Alba, Popa Grigore, asistent
universitar la Cluj, Popa Sorin, s-a ocupat cu reeducarea, Popescu Aurel,
student, Popescu Scai, preot
comuna Dumitreşti, jud. Vrancea, Popescu, colonel din Piteşti, Poplăceanu,
ţăran, Potricală, Prostăreanu
Zenobie, profesor din Arad, Puică, poliţist din Cluj, Purduş Silviu, preot din Cluj,
Purnichescu Vasile, din
comuna Bolintinul din Vale-Bucureşti, Pura Nicolae, preot din Cluj, Puţan Visalon,
ţăran din jud. Alba,
Radina Remus, ofiţer de cavalerie din Segarcea, jud. Dolj, Radovan, avocat din
Reşiţa, jud. Caras Severin,
Rădulescu, preot, Rafi, Raţă Ion, preot din comuna Ardusat, jud. Maramureş,
Rebreanu Petrică, Romaşan,
martorul lui Iehova, Runcea Viorel, Rudolf Frantz, student la conservator, Roşu
Ion, din Gărzile Decebal,
Sabău Vasile, preot catolic din Baia Mare, Sântimbreanu Ion, student Academia
Comercială-Braşov, jud.
Alba, Sălăgeanu Gavril, preot catolic din Baia Mare, Schiau Ion, ţăran din jud.
Alba, Şeitan Aurel, inginer
din Satul Lung, jud. Braşov, Şeptilici Mircea, actor, Silon Puiu, procuror din
Botoşani, strângea date despre
tot ce trecea în URSS, Simionescu Călin, Socs Laslo, student la medicina din
Cluj, Stratulat Cristache,
farmacist din Tecuci, Spătăceanu Ion, student Academia Comercială Braşov,
originar de lângă Blaj,
Străchescu, din Gărzile Decebal, Suciu Ion, fost căpitan de marină, Sneider,
Soran, tatăl, protopop din
comuna Roşiori, Satu Mare, Soran Felix, fiul, preot greco-catolic din comuna
Roşiori, jud. Satu Mare,
Spiridon Dan, aviator, Spân Dumitru din comuna Ardusat, jud. Maramueş,
Spulber S. Ion, ţăran din
Vrancea, Stoiculescu Dumitru, preot, Stoleru Mihai, elev din comuna Burdujeni-
Suceava, Timaru Mihai,
ofiţer din Vrancea, Tegzesin Pavel, student din Sălaj, Teodoru, student la
medicină, trecut pe la Piteşti,
Tudor Dumitru, doctor din Craiova, Turculeţ Tiberiu, doctor, Turtureanu, student,
Tinca Vasile, preot greco-
catolic din Baia Mare, Ţăranu Partenie, ţăran din comuna Gârbova, jud. Alba,
Ugrin Gheorghe, Ungur Emil,
din Săsar, fost şi la minele de plumb de la Cavnic, Uţă, ţăran din jud. Teleorman,
mort la Gherla în Mai
1961, la camera 30, Vaca Martin, din comuna Carasova, jud. Caras, Vaca
Nicolae, din Banat, Vit Cornel,
arestat la vârsta de 15 ani pentru că scotea ochii de pe tablouri la şefii comunişti,
Văluşescu Vasile, din
Cornereva, contabil, Vintilescu Virgil, Vlase, avocat, chestor la Craiova, Zaif
Tănase, elev din Cogealac,
jud. Constanţa, Zub Alexandru, profesor de istorie la Iaşi, arestat pentru că a
recitat Doina lui Eminescu în
1959 la mormântul lui Ştefan cel Mare.
STUFUL
Setea de valută a României a fost mare după moartea lui Stalin, dar a crescut
atât de mult după
revolta din Ungaria, încât s-ar fi vândut orice pentru a intra în relaţii cu
"capitaliştii".
Aşa a aflat lumea din Băileşti că o nouă lege comunistă venea în sprijinul lor şi al
măririi producţiei.
Pe baza "urgenţei" oamenii plecau şi se trezeau în mijlocul Dunării, cu secera în
mână, la recoltat.
Unii râdeau, zicând că e praz altoit. Dar repede râsul s-a transformat în plâns,
atunci când specialiştii
lagărelor de exterminare au fost aduşi să-şi împărtăşească din experienţă, în
sprijinul producţiei.
1. Bac, numele şi-l trage de la bacul unde dormeau deţinuţii. Munca era
istovitoare, atât vara cât şi
iarna. Nu pot fi uitate zilele geroase când vântul sufla cu putere dinspre Răsărit,
iar deţinuţii dormeau în
bacuri în apropiere de Vâlcov, localitate ocupată de trupele sovietice. Este un fel
de a zice că dormeau,
fiindcă la frigul aproape de nesuportat, se adăugau şi condiţiile în care locuiau. In
timpul nopţii tremurau din
cauza hainelor ude şi se împotriveau cu ce puteau asaltului şobolanilor, care nu-i
lăsau să aţipească, în zori
plecau tot tremurând, la muncă, să taie stuful. Cocenii retezaţi le spărgeau
cişmele. Picioarele înotau
permanent în mâlul de afară şi din încălţăminte.
2. SFISTOVCA, un alt lagăr de muncă forţată, era situat la Sud de GRINDU, tot
în Deltă.
3. GRINDU era aşezat la Sud de Periprava, tot în apropierea pădurii Letea, unde
se mai afla şi o vie
pe care o munceau deţinuţii. La circa 500 de metri de vie se amenajase un
aeroport al Ministerului de
Interne. Acest lagăr, ca de fapt toate celelalte, era construit pe fâşii mai ridicate
de pământ, care se
formaseră între apele din "deltă" în urma depunerilor fluvio-marine. Aceste
ridicături se numeau grinduri şi
în această regiune se afla cel al Letei şi al Chiliei, care delimitau zona lacurilor
Matiţa şi Merhei.
Lagărul Grindu adăpostea în jur de 1.000 de deţinuţi şi era format din barăci de
stuf sau deşeuri de
scândură. Pe lângă barăcile de dormit se mai afla una părăginită ce se numea
infirmerie şi, bineînţeles, nelip-
sita izolare.
"Lângă lagăr ne întâmpină ceata de copii (ai miliţienilor), pe ale căror feţe radiază
nevinovăţia şi
voioşia, pe fondul începutului de amurg. Aruncăm porumbul pentru animale.
Ţâncii se-mbulzesc. Care mai
de care, se întrec să apuce cât mai mulţi ştiuleţi. Copiii nu mai prididesc. Unii ne
mulţumesc. Ne încântă
bucuria lor. E desfătător că putem face plăcere cuiva. Avem şi noi un rost pe
lume. Zilele trec şi prietenii
noştri ne aşteaptă să le aducem porumb, comandantul ne pune în vedere că
dacă cineva va fi prins cu
porumb, va fi pedepsit sever. Ne ameninţă cu bătaia şi cu punerea în lanţuri. Dar
noi tot aducem porumb
pentru copii. La aceasta caralii închid ochii. In lagăr porumbul e mai rar. Insă
foamea ne împinge şi
pătrunderea ştiuleţilor tot nu încetează. Comandantul, ajutorul sau ofiţerul politic
ne urmăresc prin
"turnători", care nici ei nu dorm.
De brigada la care mă aflu ţine Nicu Pandrea, din Scheii Braşovului, student la
Silvicultură. Nicu e
adus leşinat. Turnăm apă pe el şi-i oblojim rănile toată noaptea. După poziţia
contuziunilor se pare că are
ficatul şi rinichii vătămaţi. Ne întrebăm de ce nu vor să-l ducă la infirmerie. De
ce? Suntem cuprinşi de
revoltă. Şi fără să vrem, gândurile noastre se polarizează către semne capitale
de întrebare. Oare în numele
cărui ideal se fac toate astea, şi altele şi mai grave? Oare viitorul e noua ordine
de tip rusesc pe tot cuprinsul
planetei? Vor apare cândva oameni politici conştienţi de faptul că planeta trebuie
demarxizată? Dimineaţa
comandantul cu politrucul alături, ne ţine o cuvântare despre reprimarea în cadrul
"revoluţiei socialiste",
despre "lupta de clasă", despre distrugerea "duşmanilor poporului" Şi încheie, ca
de obicei, cu "mama
voastră de imperialişti americani.
Grija lor era îndreptată către câini, animalele de pază, folosite să ne forţeze la
muncă. Aceşti câini se
bucurau de îngrijiri speciale şi de hrană, după grad. Da, pentru că fiecare a fost
avansat între sergent şi
maior, fiind sub supravegherea unui subofiţer. Pe lângă ostaşii din securitate care
însoţeau pe deţinuţi la
muncă, aceşti câini erau nelipsiţi.
In ziua de 11 August 1959 a avut loc o mare mişcare la închisoarea Gherla. Zbirii
de aici, care ani
de zile au torturat oamenii nevinovaţi, au pregătit o operaţie de amploare.
Comandantul Goiciu, locotenentul
Istrate, Tudoran şi alţii mai mici printre care Somlea, Todea şi Ardeleanu, alergau
de la o celulă la alta, de
parcă erau apucaţi de cine ştie ce: descuiau lăcăţele, trăgeau zăvoarele, strigau
şi împingeau scheletele afară,
mai repede, mai repede, şi fără şoaptă.
Faza doua a mişcării a fost şi mai importantă. Deţinuţii urmau să fie scoşi din
închisoare. Se trecea
prin oraş şi nimeni nu trebuia să ştie. Culcaţi în maşini, loviţi dacă încercau să
ridice capul, urgisiţii soartei
erau mânaţi spre gară, spre locul unde se încărca marfa. Aştepta o garnitură de
20 vagoane, bineînţeles de
acelea pentru vite. Operaţiunea ca în filmele cu gangsteri, a reuşit. Conducerea
închisorii răsufla uşurată.
Misiunea fusese îndeplinită.
Repede le-au aruncat două hârdaie, unul pentru apă şi altul pentru, că de, erau
oameni, după care au
tras zăvoarele.
Cu această mână de lucru fără plată s-au înfiinţat lagărele de exterminare din
jurul Bălţii Brăilei,
care urmăreau desecarea terenurilor inundabile şi redarea lor în circuitul agricol,
prin construirea de diguri
din pământ.
LAGĂRUL STOENEŞTI
Oamenii care nu puteau să îndeplinească norma erau treziţi din somn în timpul
nopţii şi, însoţiţi de
brigadieri, ajungeau la poartă, unde începea tortura. Li se atrăgea atenţia să nu
strige, să nu ţipe, să nu scoată
nici un cuvânt, pentru a nu trezi pe acei ce munciseră. Pe data de 22 Mai 1960,
numai din brigada lui Negrău
au fost bătuţi peste 30 de deţinuţi. Căutau să stoarcă ultima vlagă din om şi după
aceea să le arunce cadavrul
în pământul desţelenit, pentru ca ştiuletele de porumb să crească şi mai mare.
Bolnavii, acea categorie de oameni care exista peste tot, acolo, în Bălţile Dunării,
nu trebuiau să fie.
Problema celor de acolo era aparte deoarece ei nu făceau parte din societate.
Cine nu putea să meargă la
muncă, era împins de la spate şi biciuit. Nu interesa pe nimeni dacă se mai
întorcea sau nu în grajdurile de
dormit. Infirmeria era un fel de cocină pentru porci făcută din stuf. Medicamente
nu existau. Când se
aduceau câteva aspirine, sau sirop de tuse, sergentul Buhuşi scotea doctorii
afară din infirmerie ca să facă
percheziţie, iar el bea siropul.
Medicii imaginau fel de fel de remedii în caz de accidentări. Prişniţa cu săpun din
gaz şi cârpe pe
rană a produs vindecări miraculoase în acest mediu infectat. Dispoziţia dată
doctorului deţinut era să nu
scutească mai mult de 40 de deţinuţi din cei peste 2.000 care se găseau acolo.
Doctorul Gheorghe
Busuiocescu, la nemulţumirea manifestată de un căpitan în legătură cu numărul
prea mare de scutiţi, a
cutezat şi i-a spus:
- Domnule căpitan, oamenii sunt bolnavi şi extenuaţi, nu numai datorită vârstei,
dar şi din cauza
condiţiilor de muncă, ce sunt foarte grele.
Căpitanul a răspuns imediat:
- Dar aici au fost trimişi numai oameni sănătoşi de la închisori, oameni apţi de
muncă, după o vizită
medicală prin faţa căreia au trecut toţi.
- Nu este adevărat, domnule căpitan. Am venit aici după un simulacru de vizită
medicală şi oamenii
au fost bucuroşi să plece din acel iad, ori unde. Pe de altă parte administraţia a
fost mulţumită să scape de
cât mai mulţi pentru a-şi îndeplini norma de trimitere la muncă.
Căpitanul a rămas pe gânduri şi în acea zi a acceptat numărul scutiţilor care
depăşise suta de
bolnavi.
Printre brigadierii care au mai excelat în forţarea deţinuţilor la muncă s-au mai
numărat Voicu şi
Popa.
SALCIA
Alt lagăr de exterminare, unde, din cauza condiţiilor de tortură şi de viaţă, deţinuţii
îşi doreau
moartea. Acei care nu-şi îndeplineau norma erau bătuţi la întoarcerea de pe
şantier, în faţa celorlalţi deţinuţi,
pentru a-i înspăimânta. Conducerea acestui sistem de genocid o avea un ţigan
cu stele de căpitan. Se numea
Ioaniţescu şi avea o figură lombroziană cu fruntea teşită, cu manifestări barbare.
Simovici, un alt fost căpitan, care umbla călare şi sărea pe oameni când vedea
că îşi trag sufletul din
cauza muncii extenuante. Acest sistem de tortură îl învăţase de la căpitanul
Fecioru.
Maiorul Andrei, o altă figură sinistră, ca şi locotenentul Grigoraş, ce avea
manifestări sadice. Se
distra băgând oamenii în mâl, după ce-i bătea şi arunca apă pe ei.
Plutonierul Donea, bătea şi schingiuia la fel ca şi şefii lui.
Plutonierul Ghiban, pe lângă faptul că bătea, mai făcea afaceri pe spatele
deţinuţilor.
Printre brigadierii care au forţat la muncă, găsim prezenţi pe Niculescu şi acelaşi
Negrău de la
Stoeneşti.
Numărul celor ce au trecut prin iadul din acest lagăr de exterminare este de
ordinul miilor, dar lista
rămâne deschisă:
Contele lanoşi Balcazi, mort în lagăr din cauza lipsei de îngrijire medicală,
Brânzoi Constantin, din
Dudeşti-Cioplea, Dumitrescu Jenică, maior din Bucureşti, Eisenbraun Robert,
ziarist, poet, Gavrilescu
Vasile din Craiova, Gordan Victor, doctor, Guran, avocat din Cluj, decedat în anul
1959 din cauza muncii
forţate şi a lipsei de îngrijire medicală, Grosu Sergiu, poet şi teolog, Nicolau
Cezar, inginer, Ioanid Ion,
student, Georgescu, doctor, Ganea Ion, student din Bucureşti, Marinescu,
profesor de filozofie, mort în
1960, Grigorovici din Timişoara, a murit în 1961, Mironescu Şerban, student din
Bucureşti, arestat
împreună cu tatăl lui, Omescu Ion, scenograf, Palade Emil, student, Petcu Ştefan
din Dudeşti-Cioplea,
Pleşea Milică, doctor, Stan, ţăran, a murit din cauza administraţiei care a refuzat
să-l ducă la spital pentru a
fi operat, Trifan, doctor, Şova Vasile din Bucureşti, Tomescu Ion, preot din
Borşa-Hunedoara, exterminat
în 1961.
LUCIU-GIURGENI
Acest lagăr de exterminare era situat pe malul Dunării în apropiere de Vadul Oii.
în medie se găseau
în lucru cam 1.000 de deţinuţi, care în cea mai mare parte dormeau în 4 saivane
şi un bac plutitor. Condiţiile
de viaţă erau îngrozitoare. Pe lângă mâncarea foarte proastă, te chinuia setea,
ca de altfel în toate lagărele.
Oamenii erau nevoiţi să bea apă din Dunăre, iar în timpul lucrului din bălţile de pe
teren. Dezinteria a
început să facă ravagii. Dacă se mai adauga prezenţa şobolanilor care erau în
împărăţia lor atât pe uscat, cât
şi în bac, ne dăm seama ce au avut de suferit deţinuţii. Circulând peste tot, prin
gropile de W.C. sau prin
alimentele lagărului, şobolanii au dezlănţuit febra tifoidă şi leptospiroza, boli ce au
produs multe cazuri
mortale.
Prin acest lagăr de muncă forţată au trecut mii de oameni, dintre care s-a reţinut
până acum:
Arnăutu Ştefan, Bogdan Nicolac, Cornan Ion, Găialău Grigorov, profesor, Ion Ion,
tânăr din
Târgovişte, Marinescu, profesor, mort la lucru în 1960, Niculescu, informatorul
administraţiei, Novacoviei
Dan, student, Novacovici Doru, inginer, Pop a Lazăr, student, Popa Tiberiu,
tânăr, Stana, ţăran din jud. Dolj,
Vâlsan.
STRÂMBA
Strâmba, alt lagăr, alt loc de tortură. Condiţiile de muncă forţată aceleaşi, ca
peste tot. Bătaie pentru
neîndeplinirea normei, şi reducerea hranei. Aici cazarea se făcea nu numai în
saivane, dar şi în bacuri
plutitoare, în primăvara anului 1962, din cauza inundaţiilor produse de Dunăre a
fost o situaţie foarte grea.
Tractoarele care ajutau la transportul materialelor aduse cu şlepurile nu mai
puteau face faţă noroaielor.
Oamenii ajunseseră de nerecunoscut. în aceste condiţii grele de muncă a fost
accidentat Sergiu Grosu. Şenila
unui tractor i-a prins piciorul şi mult timp a stat imobilizat. Cu toate acestea,
doctorul deţinut Soroiu George,
trecut prin reeducarea de la Piteşti, căuta să-i scoată la muncă şi pe el şi pe
ceilalţi bolnavi, pentru a fi în
graţiile administraţiei.
Aici şi-a găsit moartea Ştefan (Fănică) Tomurug, în anul 1959. învăţător, fost
prizonier în Rusia. La
înapoierea din lagărele de exterminare sovietice, a fost arestat şi trimis în cele
româneşti. In sfârşit
administraţia comunistă, instalată tot de Ruşi, a reuşit să-l extermine. I s-a refuzat
îngrijirea medicală. Totuşi
doctorul deţinut Achile Sari, fost şi el prizonier în Rusia, a încercat să-l opereze
cu un cuţit de bucătărie, dar
prea târziu, n-a mai putut să-l salveze.
GRĂDINA
Un alt lagăr aşezat în bălţile Dunării. Munca se efectua tot la digurile de pământ,
în aceleaşi condiţii
de pedeapsă cu bătaia pentru cei ce nu-şi îndeplineau norma, care era cu peste
50% mai mare decât
prevedeau indicatoarele pentru acei în libertate. Mâncarea era foarte proastă, iar
lipsa de apă permanentă.
Oamenii în disperare au băut apă din bălţi şi s-au îmbolnăvit. Pe lângă miliţienii
care forţau la muncă, se
ataşau şi brigadierii Negrău şi Niculescu.
Intre cadrele securităţii care s-au purtat ca nişte fiare, au fost identificaţi maiorul
Andrei şi
plutonierul Donea. Băteau fără milă.
Ca deţinuţi, din cele câteva sute ce au trecut timp de 4 ani pe acolo au fost
semnalaţi până acum:
Corcodel Emanoil din Sibiu, Grosu Sergiu, Mironescu Şerban, Novacovici Doru,
Berghezan
Ilie, Balaban Octavian din Sibiu, Fulea Ion, preot ortodox, Popa Ilie, din Sibiu,
Tănase Viorel, din Sibiu.
BANDOIU
Un alt loc de tortură, cu acelaşi profil de muncă până la exterminare, sub privirile
de fiare ale
securiştilor ce supravegheau .şi loveau pe acei lipsiţi de apărare.
La începutul lunii Iunie 1958 călătoream cu trenul spre Măgura Miresii, o comună
din apropierea
Brăilei. Acolo se monta o sondă de foraj de mare adâncime, iar eu mergeam în
delegaţie. Se crăpa de ziuă,
când pe peronul unei gări am auzit zarvă mare; câteva zeci de ţărănci s-au urcat
în vagon. M-am uitat pe
fereastră şi-am văzut că ajunsesem la Ianca, localitate din Bărăgan, reşedinţă de
raion. Bănuiam că lumea se
îndrepta spre Brăila, la oraş.
Intr-adevăr, cei care eram în compartiment ne-am îngrozit. Biata femeie era
vânătă-neagră. Am
reuşit să aflăm că peste 50 de femei fuseseră aduse din raion pentru a le forţa să
semneze cererea de înscriere
în colectiv, deoarece bărbaţii ori le dispăruseră de acasă, ori spuseseră că
pământul e zestrea muierilor.
M-a impresionat curajul acestor femei în faţa noului val de teroare dezlănţuit
pentru a forţa
colectivizarea. Ţăranul, acest Român legat de glia strămoşească, s-a luptat din
greu pentru a-şi apăra
bucăţica de pământ, proprietatea, garanţia libertăţii. Teroarea l-a doborît. A fost
închis, exterminat fără pic
de remuşcare.
BĂRĂGAN
Alte trenuri, de vite, încărcate cu Şvabi de toate vârstele, veneau dinspre aceeaşi
graniţă şi se opreau
la Lehliu, Slobozia, Ianca. Alte garnituri, tot de vite, pline cu sate întregi fără
deosebire de naţionalitate, din
judeţele Mehedinţi, Caraş-Severin şi Timiş, au continuat să sosească în 1949-
1950 în aceleaşi staţii de CFR.
Inainte de a părăsi locurile natale, fuseseră obligaţi să planteze pari cu sârmă
ghimpată, împotriva pericolului
imperialist american.
Unii oropsiţi ai soartei au putut lua cu ei vite, căruţe, câte un pat sau masă, după
cum îi lăsa inima pe
mai marii comunişti din localităţile respective.
A doua zi, când a răsărit soarele, pentru ei a început suferinţa. Pământul a fost
răscolit şi transformat
în val de apărare împotriva vântului nemilos, tot din Răsărit.
Cei mai în putere au plecat cale de ore să caute apă, apă de băut.
Setea îi chinuia, căldura îi sufoca, ploaia îi muia până la piele. Au început să
dureze sate de bordeie,
ca pe timpul barbarilor, acum în "era socialismului luminos". Aşa au apărut noi
aşezări cu numele de: Rubla,
Dâlga, Lăţeşti, Răchitoasa, Olaru, Perieţi, Luci-Giurgeni, Măzăreni, Zăgana-
Vădeni, Căteşti.
Au fost "descălecaţi " aici 45.000 de Şvabi, 15.000 Sârbi, 10.000 Români de pe
frontiera de Vest şi
sute de Basarabeni. Ei au întemeiat "Voievodatul Suferinţei"; ei au deschis o
nouă filă în viaţa României:
pedeapsa administrativă.
Dar a sosit şi August 1951 cu noi dispoziţii pentru "ridicarea nivelului lor de viaţă".
Li s-a interzis să mai locuiască în bordeie. Nu era demn de secolul nostru.
După moartea lui Stalin, când deţinuţilor politici le-au expirat pedepsele iar celor
administrativi
sorocul, s-a hotărît să-i aducă în Bărăgan, să se poată bucura de libertate după
anii de detenţie.
Tot aşa, tineri sau bătrâni, bărbaţi sau femei. Insoţiţi de domnii miliţieni "ca să nu
se rătăcească", au
venit şi au fost găzduiţi în bordeie.
Un deţinut politic, care şi-a pierdut vederea din cauza muncii forţate, nu a fost
lăsat să meargă la
familie, ci a luat drumul Bărăganului. Adevărat umanitarism comunist!
Deţinuţii politici aduşi în Bărăgan îşi aveau familiile la sute de km. Nu aveau
de nici uncie. Cei
apropiaţi le-au adus cele necesare unor oameni lipsiţi de orice mijloc, în marea
majoritate bolnavi sau
bătrâni. Securitatea îi înregistra pe toţi.
După câţiva ani au înscenat procese la o parte dintre cei din Bărăgan având ca
acuzaţie ajutorul din
partea familiei sau a rudelor. A fost cazul lui Nicolae Penescu, condamnat 8 ani
împreună cu fiul, Vladimir
Penescu, care adusese mâncare şi îmbrăcăminte tatălui.
Alt exemplu a fost cel al doamnei Niculina Mihalache care, având soţul arestat, a
primit vizita
nepoţilor. Din aceasta s-a înscenat un proces, s-au dat condamnări, iar unii au
murit pentru că au dus o
bucată de pâine mătuşei bolnave şi bătrâne.
Nu a fost ultimul caz. Ele au fost numeroase. Dar să lăsăm loc derulării unei
poveşti "adevărate".
Doamna Niculina Mihalache a fost arestată în Iulie 1947.
Magazinul sătesc se afla la 20 km. Lemne pentru foc nu se găseau. Paiele erau
singurul combustibil
pentru cine le avea. Crivăţul nu întâlnea nici un obstacol din Răsăritul îngheţat
până aici.
In luna Iulie 1955, pe o căldură toridă, doamna Niculina Mihalache a fost luată şi
dusă pe jos circa
20 km., până la miliţia raională. Acolo, în curte, a fost ţinută în picioare până după
amiază, când un căpitan
de securitate de la Ministerul de interne i-a adus la cunoştinţă că i s-a prelungit
domiciliul obligatoriu cu
încă 48 de luni, din cauza încăpăţânării bărbatului.
Pentru doamna Niculina Mihalache era prima veste în răstimp de 8 ani, prin care
lua cunoştinţă că
soţul ei trăia.
Sărmana femeie povestea lui Vicu că la aceste cuvinte, deşi spuse cu ură de
securist, simţise că totul
se schimbase dintr-o dată: picioarele nu o mai dureau, oboseala din trup
dispăruse şi chiar zbirii din faţa ei
păreau să aibă chipuri omeneşti.
Spre nedumerirea celor de faţă, s-a pomenit spunând de câteva ori: "Vă
mulţumesc, vă mulţumesc,
Ionică trăieşte. Vă mulţumesc!"
Intr-o zi, când s-a întors, a intrat în bordei şi a căzut în genunchi în faţa doamnei
Niculina Mihalache
spunându-i:
"Iertaţi-mă! De câte ori mă duceau acolo erau nişte ofiţeri străini de locurile
acestea care mă tot
descuseau de Dv. Eu le spuneam adevărul dar ei nu erau mulţumiţi. Astăzi mi-au
cerut să semnez o hârtie în
care spuneau lucruri rele de Dv. şi mi-au promis că dacă iscălesc îmi dau drumul
să merg la mine acasă la
Cruceni, în Banat. Şi eu am semnat să pot ajunge acasă. Iertaţi-mă!" şi a podidit-
o plânsul.
După plecarea bătrânei a fost adusă în bordei o femeie refugiată din Basarabia.
Aceasta recunoştea
pe faţă că e informatoarea securităţii şi miliţiei, cărora le spunea tot ce vede şi
aude: "Dacă nu fac asta, mă
ameninţă că mă trimit în satul meu din Tighina care este sub ocupaţie rusească.
Şi acolo nu mai găsesc pe ni-
meni, fiindcă ştiţi şi dumneavoastră că au fost duşi de mult din căscioarele
lor."
Numărul celor arestaţi şi implicaţi a fost mare şi chinurile pe care le-au suportat
sunt incredibile.
Doamna Niculina Mihalache a fost deasemenea condamnată şi a pornit pe
drumul închisorilor,
având de data aceasta asigurată fiertura zilnică.
I-am urmat sfatul şi m-am dus la Timişoara, dar nu pentru a mă arăta la doctor, ci
pentru a-mi căuta
de lucru. M-am angajat la şantierul 11 Construcţii pentru Reşiţa. După sosirea
soţiei din Rusia ne-am mutat
cu toţii în acest oraş. Soţia şi-a găsit un post la o farmacie, iar soacră-mea
îngrijea de copii. De pe piaţă
cumpăram carne, ouă, struguri şi plăteam pentru mama cotele obligatorii către
stat. Totul părea că intrase în
normal şi ne simţeam bine. Dar într-o zi mi-a telefonat mama că trebuie să mă
prezint de urgenţă acasă şi cu
soţia, deoarece s-a primit dispoziţie de la primărie ca toţi oamenii între 18 şi 40
de ani să fie împroprietăriţi
în Bărăgan. Mama mă implora să fac cum oi face şi să vin, pentru a nu avea
necazuri. Am liniştit-o şi m-am
dus la şeful de şantier să-i cer lichidarea şi dacă este posibil să-mi dea şi leafa.
Din lunca Pamosului, unde se
aflau birourile şantierului, am trecut Bârzava pentru a merge la soţie. Picioarele
îmi tremurau. Inima îmi
bătea de parcă ar fi vrut să iasă din piept spre a-şi arăta curăţenia. Imi venea să
urIu şi să întreb: Ce mai
doriţi de la mine oameni buni? Am muncit cinstit şi am arătat dragoste şi
oamenilor şi lui Dumnezeu, iar
acum nu mă lăsaţi să muncesc, să-mi cresc copiii? Vreţi să mă împroprietăriţi
fără să vă cer şi fără să am
nevoie?
Am tăcut şi-n tăcere şi-a strâns lucrurile şi am plecat la mama, care ne aştepta
plângând. Am
convins-o că nu este o situaţie prea gravă şi ne vom descurca şi de data aceasta
cu ajutorul lui Dumnezeu.
Sub "ocrotirea" partidului comunist şi a organelor de miliţie, a doua zi am fost
instalaţi în
vagoanele de vite destinate pentru noi. în fiecare vagon câte două familii, cu car,
boi, ceva lucruri şi
mâncare.
Trenul a avut mers de accelerat până-n gara Lehliu unde am ajuns la orele 6
dimineaţa. Vagoanele
au fost trase pe o linie secundară şi un cheferist ne-a spus să ne grăbim cu
descărcatul, deoarece trenul este
destinat pentru O.R.A.C.A. (oficiu pentru colectarea animalelor). Era luna Iunie şi
o zi frumoasă, fără vânt.
După ce oamenii au dat jos din vagoane toate lucrurile, după ce am mâncat ceva
în fugă, am plecat câţiva
la primărie pentru a vedea ce se-ntâmplă cu noi, deoarece la plecare fusesem
asiguraţi că vom fi aşteptaţi la
gară. Acolo am fost informaţi că tovarăşul Varză, care se ocupă de problema
dislocaţilor o să vină şi va sta
la dispoziţia noastră.
Coloana de maşini fiind gata, el m-a luat în jeepul lui şi am pornit la drum prin
hârtoape. Intre timp
îmi roteam privirile prin împrejurimi. Nici urmă de sat, de deal sau vale. La un
moment dat jeepul s-a oprit
în mijlocul câmpului. Toată coloana a stopat. Cât priveai cu ochii, numai pustiu.
Tovarăşul Varză a coborît
şi mi s-a adresat:
- Dumneata îţi cunoşti oamenii din sat. Este bine să îţi chemi 4 dintre ei, mai
dezgheţaţi, pentru ca
să formăm un comitet de conducere provizorie.
- Cum să chem numai patru? Să chemăm pe toţi, pentru a face o treabă bună,
fiindcă fiecare este
interesat de soarta lui.
- Dumneata nu eşti un bun conducător, mi-a zis tov. Varză. M-am înşelat asupra
alegerii făcute cu
dumneata. Cum ţi-ai putea închipui să eu aş putea sta de vorbă cu tot satul? Eu
am experienţă. Stau de vorbă
cu conducătorii, pe care-i aleg din timp. Nu las alegerile la voia întâmplării.
Am făcut hatârul tovarăşului Varză şi am chemat 4 oameni.
Tovarăşul Varză a întins un plan şi a început să arate primăria, şcoala şi miliţia.
Ne-a sfătuit să
alegem un comitet format dintr-un număr fără soţ, conform principiilor
democratice de partid. In timpul
discuţiilor s-a oprit brusc şi ni s-a adresat:
- Ce vă uitaţi aşa? De ce nu participaţi la discuţii?
Noi continuam să ne uităm unul la altul, nedumeriţi. Şi unul dintre noi a îndrăznit
să întrebe: "Dar
unde este satul?"
Furios, tovarăşul Varză a răspuns: Cum? Care sat? Aveţi planul, aveţi ţăruşii
înşiraţi şi vă înţelegeţi
tovărăşeşte. Credeţi că eu am timp de pierdut? Drept cine mă luaţi? Trebuie să
fim serioşi, să ştiţi că eu nu
glumesc. Până când credeţi că o să stea şoferii cu voi aici? Hai! Toată lumea la
descărcat. Mâine dimineaţă
veţi primi barăci care se pot monta în câteva ore, iar astă seară vă adăpostiţi cum
puteţi. Este vina celor de la
Timişoara care v-au trimis cu o zi mai devreme. Tot mâine o să vi se comunice şi
numele satului.
Şi tot furios, tovarăşul Varză s-a urcat în jeep şi a plecat. După zece metri a oprit
maşina şi,
întorcând capul, ne-a strigat:
- Despre actele de împroprietărire să nu aveţi nici o grijă, că le veţi primi la timp.
De atunci nu l-am mai văzut pe tovarăşul Varză de la raion. îşi îndeplinise
misiunea dată de partid.
Iar noi am rămas uitându-ne spre cer."
CIMITIRUL REÎNVIEREA
Capela este neîncăpătoare. Lumea vine, stă, aşteaptă. Trei şiruri de câte patru
persoane, ţinându-se
de braţ înaintează pipăind cu atenţie drumul. In primul rând Costică Gheorghe,
preşedintele nevăzătorilor de
la Vatra Luminoasă, la braţ cu Filimon, Radu şi Mitică păşesc îndureraţi.
Urmează Vereguţ, Capeţ, Saveta şi
Lenuţa. Toader cu alţi trei încheie grupul. Ajutaţi, ei urcă treptele spre cupolă,
pipăind aerul cu mâinile. Alte
mâini necunoscute îi poartă spre catafalc. Lumea le face loc. Costică Gheorghe
scoate din buzunar capătul
roşu al unei fâşii. în timp ce o desfăşoară, încercând s-o treacă peste cel ce le
fusese prieten sincer, galbenul
îşi face apariţia, urmat de albastrul cerului. Lacrimile şiroiesc pe obrajii
nevăzătorilor, ceilalţi plâng de-a
binelea.
Dar el ce făcuse? Nu reuşise să-i oprească pe Ruşi şi nici sistemul lor dialectic,
pe care-l cunoscuse
până-n străfundurile Uralilor sub biciuirea viscolului polar şi-a "realizărilor
marxisto-staliniste":
"O dorinţă imensă de răscumpărare şi ispăşire se ridică în suflet, înviorându-mă
ca un joc de ape.
Capacitatea de suferinţă era singura resursă de care mai dispuneam, care mă
mai putea slava. Nu pentru
mântuirea mea, ci pentru eliberarea celor care umpleau firidele acestei închisori
şi erau chinuiţi noapte de
noapte pe rangă, în subsolul maşinilor puse sub presiune ca să acopere ţipetele
femeilor şi bărbaţilor înainte
de a leşina.
Printre cei ce s-au perindat prin boxă, unii erau oameni distruşi de război, dar mai
ales de lagărele de
exterminare sovietice. Dintre ei amintesc pe av. Popescu, Atanasiu, State,
Militam şi doctorul Sari, tânărul
student Isfănaru, născut după 1940. Am cunoscut de asemenea un alt tânăr
ţăran, tot Isfănaru, condamnat la
4 ani, fără să fie cunoscut de către aşa-zişii conducători.
Dar ceea ce conta era numărul şi diversitatea regiunilor de unde au fost ridicaţi,
pentru ca teama să
se răspândească în toată ţara, odată cu zvonul arestărilor, provocând
nesiguranţa.
La Gugeşti, pe Milcov, s-a procedat la noi arestări.
Cei ridicaţi au fost implicaţi într-un lot socotit o ramificaţie a celui a lui Puiu
Atanasiu de la
Bucureşti. Printre cei condamnaţi s-au numărat Gheorghe Militaru, fost prizonier
în Rusia; Ionel Militaru,
din satul Motnau, comuna Dumitreşti, fost prizonier în Rusia; Stelian Rădulescu,
tot fost prizonier, se pare
că şi Gh. Reus a fost condamnat tot în acest lot, împreună cu o mulţime de
cunoscuţi de-ai lui. Este de
remarcat că toţi cei care au fost prizonieri în Rusia au fost implicaţi cu Puiu
Atanasiu. S-a căutat în acelaşi
timp arestarea şi condamnarea tuturor foştilor deţinuţi politici cu dosare "grele",
socotiţi indezirabili
regimului comunist.
Bejan Dumitru, preot din Hârlău, socotit ca şef de lot, a primit o condamnare de
25 ani muncă
silnică, după ce mai executase încă o condamnare în 1948. Inainte de detenţie
luptase pe front, unde a căzut
prizonier, cunoscând astfel şi lagărele de exterminare sovietice de la Oranki şi
Mânăstârca, unde a fost
adjunctul lui Puiu Atanasiu, cel în jurul căruia se vor ţese o serie de procese,
incluzând pe foştii prizonieri
români scăpaţi din iadul lui Stalin, care refuzaseră să slujească regimul comunist.
Aristide Ion, avocat din Fălticeni,...Caraza Grigore din jud. Neamţ a fost
condamnat 23 ani muncă
silnică, după ce mai executase o pedeapsă între 1949-57, Dumtrescu Marin,
student din Bucureşti, care a
trecut şi pe la Piteşti, a refuzat reeducarea din Aiud, Folea Ion, fost ofiţer, mai
executase o condamnare,
Lungu Neagu din Bucureşti, Stan Ion, muncitor din Bucureşti, Stoicescu
Constantin, preot din Buzău, Tonea
Ion, inginer din Prundul Bârgăului, jud. Năsăud, care mai executase o pedeapsă
şi al cărui tată fusese
asasinat la data de 21/22 Septembrie 1939, Verevenciuc Ion din comuna Rucăr,
stabilit în Bucureşti.
Aceste procese, tipice regimului comunist, s-au făcut şi se fac la ordin, fără să se
ţină seama de
vreun considerent umanitar.
După proces, cei condamnaţi au lăut drumul închisorilor, trecând în prima etapă
prin Jilava. Acest
lot, fiind socotit ca format din recidivişti periculoşi, a venit în lanţuri, a stat 4 luni
de zile tot în lanţuri, după
care a plecat la Aiud, unde a intrat în vestita ZARCA până în 1964.
Cei necondamnaţi nu au fost eliberaţi, ci au rămas închişi, la dispoziţia securităţii.
Corcodel Emanuel
Lista celor care au îmbrăcat haina dragostei de neam şi ţară şi au cunoscut greul
regimului de
exterminare al închisorii Aiud trebuie completată cu: Grigore Glascov, tânărul
Vasile Petraşcu, Bedreagă,
doctorul Tudose zis titanul (din Bucureşti), Iustin Paven (din Bucureşti) şi Bob
Danciu (din Bucureşti).
Ultimii doi, după eliberarea din 1964 îşi materializează o dorinţă născută în
perioada detenţiei, aceea de a
propovădui şi lupta pentru întronarea dragostei adevărate între oameni, intrarea
în cinul preoţesc.
Tot prin Aiud au trecut cei doi fraţi Tătaru, preotul Ion Vladovici, doctor Alexandu
Barbu, doctor
Cişmaşu Constantin-Porumbac, Stoica Pavel-Sărata, Pavel Nicolae şi Borza
Nicolae (ultimii doi din Săliştea
Sibiului).
"Am văzut multe prostii după instalarea comuniştilor, unele strigătoare la Cer şi
am zis că poate
mâine, care va veni odată, vor râde urmaşii când vor auzi de noi – înaintaşii - că
am acceptat ca mieluşeii şi
fara făcut nici un gest de apărare. După multă frământare şi chibzuinţă am ajuns
la concluzia că trebuie să-mi
fac datoria patriotică şi să le spun greşelile, să nu se mai repete măcar, socotind
că prin conduceri vor mai fi
şi ceva oameni cu cap. Şi atunci am scris şefilor, pe la raioane, dar nimeni n-a
răspuns cu vreo vorbă bună ori
rea.
Dar vreun răspuns aţi primit? a venit întrebarea unuia din ascultătorii Aiudului.
"Bineînţeles, am fost trimis aici. Dar până a ajunge aici vă închipuiţi pe unde am
trecut şi ce-am păţit.
Dovadă, sunt pe veci distrus şi nu mă mai pot mişca, nu mai pot sta-n picioare, ci
numai aşa, întins pe pat,
cum mă vedeţi."
Curiozitatea oamenilor era mare şi unul l-a întrebat despre conţinutul celor 1000
de pagini.
"Fel de fel de lucruri mărunte, întâmplate sub ochii mei, pe locurile unde trăiam şi
care-mi umpleau
sufletul de revoltă prin nechibzuinţa celor ce le aplicau şi a celor ce le ordonau.
De exemplu: Un primar din
comună, pus pe economii şi ridicarea nivelului de viaţă al ţăranilor, a auzit că un
pelican mănâncă circa un
kg. de peşte pe zi. Şi cum în apropiere aveam o colonie de 500 de pelicani,
primarul a înmulţit cu 365 de zile
cât ştia că are anul şi a ajuns la cifra de 18 vagoane de peşte, cantitate de care
ar fi lipsită populaţia satului. In
faţa socotelilor lui, primarul a hotărît ca tot peştele mâncat de pelicani, să fie
redat circuitului economic, iar
de la anul sătenii să poată pescui zilnic 500 kg., în plus. Ca urmare a dat
dispoziţie ca toţi pelicanii de pe raza
comunei lui să fie omorîţi şi a instituit chiar premii pentru cei ce aduceau ciocuri
de pelicani. Şi şi-a luat
angajamentul faţă de raion şi judeţ ca prin metode ştiinţifice va contribui la
mărirea producţiei şi bunăstarea
populaţiei. Dar în anul următor, când lumea se aştepta la o producţie record, toţi
au rămas stupefiaţi din cauza
scăderii randamentului foarte mare comparativ cu anii anteriori. Bălţile au fost
invadate de lipitori, care se
agăţau de bieţii oameni. Echilibrul biologic din regiune fusese distrus, iar locuitorii
au avut de suferit.
O parte dintre acei care au condus reeducarea de la Piteşti, dintre cei care au
schingiuit şi au scăpat
de la condamnarea cu moartea, se găseau între 1958-64 în Balta Brăilei,
răspândiţi în coloniile de la Luciu,
Giurgeni, Strâmba, Stoeneşti.
Intr-o zi s-a adresat lui Vasile: "Aici nu se mai poate trăi. Hai cu mine să evadăm
şi să fugim în Apus.
îl luăm cu noi pe Simionescu."
Acesta era grăsuţ şi neîndemânatic, ceea ce l-a făcut pe Vasile să spună: "Bine,
măi Dane, la altul nu
te-ai gândit? Tocmai cu Simionescu, care este greoi şi nepriceput, doreşti să
plecăm la drum?"
- "Cum să nu mă gândesc? Este cel mai indicat. După evadare trebuie să
mergem până la graniţă prin
păduri şi munţi, departe de aşezările omeneşti. O să avem nevoie de mâncare.
Atunci îl tăiem pentru a avea
hrana asigurată: azi o mână, mâine un picior, îl împachetăm şi avem de ale
gurii până la frontieră."
Totuşi preocuparea de a fugi din ţară era serioasă la el. Imediat după ieşirea din
închisoare, în 1964, a
găsit doi tineri pe care i-a convins să meargă împreună în Iugoslavia şi mai
departe.
Ajunşi la graniţă, s-au furişat până aproape de frontieră, unde le-a spus să stea
ascunşi până ce vine,
deoarece merge să cerceteze locul. Nu după mult, prietenii s-au pomenit
înconjuraţi de grăniceri. Dan Deaca
îi trădase. Grănicerii fiind preocupaţi să-i prindă, lui Deaca i-a fost uşor să
dispară spre Apus probabil,
pentru a se salva de coşmarul care-l apăsa.
Aceasta se întâmpla după 15 ani de la reeducarea din Piteşti.
Cei doi însoţitori ai lui Deaca au fost condamnaţi pentru tentativa de trecere
frauduloasă a frontierei.
Gică Soroiu, cel care schingiuise la Piteşti, omul de încredere al administraţiei la
Peninsula, cel care
după eliberare şi-a denunţat binefăcătorul şi fostul coleg de facultate cu sprijinul
căruia fusese reprimit la
Medicină, se afla şi el cu o nouă condamnare la Stoeneşti, în 1960. Aici, numit
doctor al coloniei, s-a purtat
foarte urît cu deţinuţii. Nu numai că nu dădea scutire decât în cazuri foarte grave,
dar şi atunci când o făcea, îi
trimitea pe gardieni să-i scoată pe bolnavi la corvoadă, ca să nu mai aibă timp să
se gândească la altceva,
după cum se lăuda în faţa miliţienilor.
INCHISOAREA GALAŢI
Unul căruia i s-a grăbit moartea la Galaţi a fost curajosul general de artilerie
Petre Vasilescu, care, la
insistenţele guvernului comunist pentru a-i obţine colaborarea, a răspuns: "Am
albit luptând o viaţă-ntreagă
pentru binele Ţării mele, iar acum la bătrâneţe nu-mi pot macula părul şi onoarea
pentru o cauză cu care nu
sunt de acord şi care nu este nici în vederile poporului român".
Pentru această declaraţie, pentru această atitudine corectă, i s-a grăbit moartea
acestui om minunat.
Se spune că ar fi fost otrăvit prin medicamente puse în mâncare, în timp ce se
găsea la izolare. Cunoscând
metodele comuniste, şi mai ales având acolo un călău specializat (sanitarul
Alexandru), această supoziţie nu
este exclusă.
Generalul a fost omorît în anul 1959, iar familiei i s-a trimis un certificat de deces,
motivat "din
cauza unei broncho-pneumonii". E posibil ca această asfixiere să fi avut loc în
camera de gazare.
După 1958 s-a observat o oarecare îndulcire a regimului. Nu se mai bătea pentru
orice lucru ce le
năzărea miliţienilor. Se pedepsea cu izolarea pe bază de raport. Condiţiile la
izolare erau destul de grele.
In acelaşi timp s-a înrăutăţit regimul alimentar, la care s-a adăugat inexistenţa
asistenţei medicale.
Mortalitatea făcea ravagii. Numai în lunile Ianuarie şi Februarie din anul 1959
numărul morţilor s-a ridicat la
peste 70.
Lumea din oraşul Galaţi s-a adunat în faţa închisorii. Curioşii au fost împrăştiaţi
cu brutalitate.
Greva foamei declarată de deţinuţii politici, în aceste condiţii disperate, nu a
încetat până nu a venit
o comisie de la Ministerul de interne.
In faţa celor constatate s-a hotărit transferarea tuturor deţinuţilor politici. în anul
1960, peste o mie
de supravieţuitori din închisoarea de exterminare de la Galaţi au plecat la
Botoşani.
BOTOŞANI
Creată ca închisoare pentru deţinuţii politici în 1960, s-a transformat după doi ani
în centru de
reeducare pentru ţărănişti, liberali şi social-democraţi.
Colegul de club, Vasile Netea, nu se lăsa mai prejos. Reinterpreta trecutul istoric
cu o pasiune mai
mult decât marxistă. Fusese atras de istorie şi politică. Socotit înainte de a fi
arestat, om de caracter şi plin de
ambiţii, a căzut după aceea de tot. Iată mărturia unui deţinut care nu a muşcat
din momeală, Ovidiu Borcea:
"întâmplarea a făcut ca în ziua în care am venit de la Râmnicul Sărat să fiu
pentru o zi în celulă cu Vasile
Netea. Era să-l bat. Voia să mă reeduce înaintea administraţiei. Când l-am auzit
spunându-mi şi reproşându-
mi ce am eu cu Maniu, cu Mihalache, cu Partidul Naţional Ţărănesc, n-am mai
putut suporta. A intervenit
Cornel Velţianu, şi alţii. Lui Netea i-au fost deasemenea recunoscute meritele
pedagogice şi după eliberare l-
au angajat ca cercetător la Institutul de Istorie, profesor la Universitatea populară,
voiajor în străinătate la
congrese, pe vremea când nu se punea problema plecării muritorilor de rând, şi
mai presus de toate a devenit
informatorul securităţii. Era atât de fidel încât, în Februarie 1972, colonelul,
(probabil) Stănciulescu, mi-a
spus scârbit: "De Vasile Netea nu putem scăpa. Îl dăm afară pe uşă şi intră pe
fereastră."
La Botoşani, ca de altfel peste tot, erai asaltat de cunoscuţii şi prietenii cei mai
buni, care voiau să-ţi
"deschidă ochii", "să-ţi vină în ajutor". Despre un astfel de caz relatează Ovidiu
Borcea: "S-a încercat o
acţiune de convertire cu Voştinaru Aurel-Puiu, intrat în închisoare ca naţional-
ţărănist. A avut un debut
frumos şi promiţător, fiind alături de acţiunile de protest împotriva regimului de
exterminare. Pe parcurs a
cedat. plecând urechea la promisiunile administraţiei. Incă din închisoare a
devenit un înfocat duşman al
Partidului Naţional Ţărănesc şi în special al celor bătrâni din partid, pe care îi ura
de moarte. La Botoşani am
fost de 2-3 ori pus în celulă cu el, doar-doar va avea o influenţă asupra mea.
Când a văzut administraţia că eu
aveam influenţă asupra lui, ne-a separat.". Şi Voştinaru a ieşit ca agent fidel al
securităţii, provocator şi
turnător. In cazurile Alexandru Bratu şi Nicolae Burcete, el a fost cel care a
însăilat cu securitatea înscenarea
proceselor, după care s-a prezentat ca martor al acuzării. Pe deasupra a devenit
şi escroc: după ce împrumuta
sume mari de bani de la mai multe persoane, dispărea schimbându-şi domiciliul.
Un altul, Ion Anton Mureşanu, a căutat să cânte în struna administraţiei, după ce,
în primii ani de
închisoare, s-a comportat mai bine. De fapt era în stare să facă orice pentru un
"blid de mâncare". Eliberat, a
continuat să rămână un fidel al securităţii şi drept răsplată a putut să facă voiaje
nestingherit în străinătate.
Aceştia nu au fost singurii. în astfel de situaţii urmărea securitatea să-i aducă pe
toţi. Aceasta era reeducarea
comunistă, totul se făcea în schimbul unor ziare, cărţi şi promisiuni deşarte.
In Octombrie 1963, la câteva zile după asasinarea lui J. Kennedy la Dallas, când
ziarul a apărut la
închisoare, Ovidiu Borcea a cerut un minut de reculegere pentru fostul preşedinte
al S.U.A. El s-a ridicat şi a
rămas singur în picioare, în timp ce ofiţerul politic Dora şi colegii din reeducare au
stat jos. După aceasta a
fost izolat, dar nu era singurul. Acolo a avut compania lui Nicu Burcete, socialist,
prieten politic cu Cristescu-
Plăpumaru. Deşi un om fără prea multă pregătire, Nicu Burcete s-a eliberat
neîncovoiat. Şi a mai fost încă
odată condamnat.
O listă cu deţinuţii care au mai trecut prin închisoarea din Botoşani, urmează să
fie completată pe
parcursul anilor:
Alecu Dan, avocat din Constanţa, Dimcea, ţăran din Vrancea, Bădiceanu Nistor,
economist din
Oradea. A fost mult timp la izolare, Evolceanu Nicolae, Bucureşti, Ficher,
Oradea, Ganea Ion, Bucureşti;
Georgescu Vasile, avocat din Segarcea-Dolj; Iliescu Constantin-Dinel, avocat din
Craiova; Lăzărescu Dan,
ziarist din Bucureşti; Isac Victor, profesor; Maior Emil, avocat din Turda; Mihele
Nicolae, Oradea;
Nemţeanu Nicolae din Fălticeni; Nicolau, inspector de poliţie; Nistor Dumitru,
avocat din Timişoara, fost
ministru; Pascu Vasile din Târgul Lăpuş; Petrescu Gheorghe-Ghiţă, doctor din
Ploieşti, decedat în 1963;
Popescu Gheorghe, avocat; Rott, preot catolic, profesor de limba germană la
Liceul Sf. Iosif din Bucureşti;
Sămărăscu, preot; Strat Gheorghe, profesor universitar, fost ministru, decedat în
1961; Tămâianu Coriolan,
preot din Oradea; Teleki; Tomescu Gheorghe, preot din comuna Ţigăneşti-
Muscel, arestat pentru că a ajutat
pe doamna Mihalache, fiind cumnat cu ea. A murit din cauza regimului de
exterminare; Zeler Alexandru-
Puiu.
Rusia caută să schimbe frontul de intrigi politice. In Iunie 1959, Nichita Hrusciov
şi cu mareşalul
Malinovschi merg la Tirana şi caută să ataşeze Albania politicii ei, promiţând
instalarea de baze pentru
rachete, aşa cum făcuse şi-n Bulgaria, în cazul când Grecia şi Italia vor accepta
pe cele americane.
Dar numai după 6 luni, Albania se orientează spre China, ieşind de sub orbita
sovietică.
Anul 1961 se mai remarcă din punct de vedere ofensiv militar şi prin ridicarea
zidului de la Berlin şi
prin efectuarea, în luna Octombrie, a celor mai mari manevre militare cunoscute
de la terminarea războiului,
în ţările pe care le subjugase Rusia. Aceste manevre au durat o lună şi au avut
loc în condiţiile în care s-ar fi
declanşat un război real.
Cu toate că India era socotită la acea dată o ţară prietenă, Rusia supraveghează
cu prudenţă atât pe
Nehru cât şi toată politica şi oamenii care o dirijează.
Inţelegerea între cei doi, Kennedy şi Hrusciov, merge mai departe prin instalarea
firului roşu
telefonic, pentru a preveni alte conflicte.
Echilibrul de forţe la data aceea era net favorabil Americanilor: ei aveau 294 de
rachete I.C.B.M. faţă
de 75 intercontinentale ale Ruşilor: celor 2.000 de avioane B-47 şi B-52, Ruşii le
opuneau circa 150 de
bucăţi, iar în ceea ce priveşte rachetele submarine, Ruşii nu aveau nici una care
să se opună celor 144 de
Polaris.
PRESIMŢIRI PROASTE
Eram la Valea Arsului, un cătun pierdut în munţii Metaliferi, între Gura Barza şi
Bucuresci
(un sat din regiune). La data de 5 Mai a sosit de la Bucureşti tehnicianul
Dumitrescu cu dispoziţia
verbală să-i predau imediat şantierul şi să plec la centrală.
Un fior mi-a trecut prin corp. Mi-am dat seama că urmează arestarea. Ştiam ce
se petrece în
ţară. De aceea din 1957 am dispărut din orbita lor, plecând pe şantiere, pe care
le schimbam la 3-4
luni. Ştiam că mai fusesem căutat pe acasă, dar nimeni nu era la curent unde
sunt, nici la ce
întreprindere lucrez.
Am sosit la Bucureşti, mi-am făcut ordine în casă şi pe data de 8 Mai m'am dus la
întreprindere. Şeful de servici mi-a comunicat că cei de la serviciul cadre doresc
să stea de vorbă
cu mine. Şeful era un anume Marin, fost maior de securitate, care fusese scos
după înlăturarea lui
Teohari Gerogescu şi a clicii lui. Deci era un securist de nădejde.
După circa o jumătate de oră, am fost invitat telefonic la biroul cadrelor. Mi-am
luat ziua bună
râzând, pentru 4-5 ani? Şi nu m'am înşelat. în biroul lui Marin mai erau doi civili.
El m'a întrebat:
"Dumneata ai mai avut un frate?"
-"Am avut. Dar dumneavoastră aveţi nevoie de mine, nu de fratele meu, care a
murit când
eram închis."
"-Atunci să mergem", au spus cei doi civili şi, încadrându-mă, mi-au şoptit să nu
fac nici o
mişcare, nici un semn pe culoare, pentru că mă va costa scump.
Am ieşit din întreprinderea, care era lipită de Biserica Italiană, am traversat
Bulevardul N.
Bălcescu şi în faţa restaurantului Pescarul mi-au arătat cu degetul să intru în
maşină. Cu ochelarii
de tablă care mi-au fost puşi imediat la ochi, am pornit în direcţia Pieţii Naţiunii.
Am sesizat că s'au
îndreptat spre tribunal, apoi pe Calea Rahovei, Sfinţii Apostoli şi au intrat la
Uranus, unde fusese
Curtea Marţială.
Când mi-au luat ochelarii, m'au întrebat dacă ştiu unde mă găsesc.
-Da! La Uranus, la Ministerul de interne.
-Cum, ai văzut?
-N'am văzut, dar eu sunt în evidenţa dumneavoasră până la moarte, dacă nu
intervine vreo
minune.
-Tot bandit cu gândul la Americani ai rămas.
După percheziţia de rigoare, am fost coborît, tot cu ochelari de tablă, câteva
trepte şi împins
într'o celulă. Când mi s'au luat ochelarii, m'am pomenit în faţa unui deţinut care
fuma liniştit.
S'a prezentat: Butză Alexandru, sublocotenent, arestat pentru constituirea unei
organizaţii
împotriva regimului în cadrul şcolii de ofiţeri (instalată la Seminarul Central de
lângă Piaţa
Chirigii). In celulă erau două paturi libere, pe care mi le-a oferit. M'am aşezat la
întâmplare.
Imediat mi-am dat seama că Butză urmăreşte să scoată ceva de la mine şi l-am
pus în gardă:
-Domnule, eu, ca politic, am mai fost de vreo 4-5 ori arestat şi condamnat în
ultimii 15 ani.
Niciodată nu au avut motive, numai înscenări. Te rog să nu-mi spui nimic, ca să
nu ai impresia că
la anchetă s'a auzit ceva din celulă. Nu mă interesează pentru ce eşti şi ce
gândeşti.
-Nu vă fie frică, mi-a răspuns, sunt băiat de colonel, tata a avut conac la
Mărăcineni, lângă
Buzău, locuiesc lângă Liceul Cantemir, sunt logodit şi sper să ieşim cu toţii.
Timp de o săptămână a fost scos de 3 ori şi de fiecare dată îmi povestea ce l-au
întrebat. Eu nu
credeam, îi spuneam că nu mă interesează şi el continua să povestească şi să-
mi ceară sfaturi. Avea
regim alimentar special şi ţigări.
Intre timp m'am lămurit asupra atmosferei de aici. Anchetele aveau loc de obicei
noaptea.
Până la 1 Martie se bătuse zdravăn. De atunci aceasta se făcea numai cu
aprobare scrisă şi deţinuţii
nu mai erau auziţi venind plângând prea des de la anchete.
Am aflat de asemenea date despre mulţi studenţi arestaţi după revoluţia din
Ungaria şi se
vorbea frumos la adresa Ginei Florescu, care a fost chinuită.
La circa 10 zile s'a spart ghiaţa şi am fost scos la anchetă. După ce căpitanul
Sporea Ion mi-a
pus întrebările de identificare, a intrat direct în subiect: "Mama ta de bandit, de ce
nu te-ai
astâmpărat după ce ai ieşit din închisoare?"
-Dar ce-am făcut? , am întrebat nedumerit.
-Pentru asta te-am adus, să-ţi faci un proces de conştiinţă, să vedem dacă eşti
sincer cel puţin
acum. Dovezi avem destule. Vrem să observăm cât recunoşti şi vom lua în
considerare şi aceasta,
cu toate că eşti recidivist.
Anchetatorii au sărit pe mine şi m'au împins pe scaun, iar pe celălalt l-au întors
cu faţa la
perete. M'au înjurat şi mi-au spus să nu vorbesc decât atunci când sunt întrebat.
-Dacă faceţi confruntări, nu-mi aduceţi provocatori şi oameni de-ai voştri ca să
spună
minciuni! am reuşit să deschid gura, în timp ce eram lovit în cap cu pumnii.
-Ascultă Constantine, i-ai dat caietul, sau nu? l-au întrebat.
-I l-am dat şi nu mi 1-a mai adus niciodată.
-Minte cu neruşinare, am intervenit. Am fost la el cu încă două persoane, fiindcă
nu aveam de
lucru în Martie 1958. A adus pe un anume Murgoci, un prieten de-al lui,
antreprenor de construcţii
şi ne-a angajat să facem o casă, începând de la fundaţii, cu săpătură, betoane,
zidărie, în afară de
tâmplărie. Ne-a tocmit cu 40 lei pe zi de lucru. De atunci nu l-am mai văzut, până
în ziua de azi.
-Ţi-am spus să nu răspunzi decât la întrebare.
-Nu pot suporta minciunile, am reuşit să zic, în timp ce mi se cărau pumni în cap.
A doua zi s'a pomenit dus în faţa unui securist, cu patrafir, cu o cruce şi o carte
groasă
deschisă. A început să-i citească popeşte şi deodată s'a oprit:
"-Gata, eşti deslegat de jurământ, poţi să declari totul, fără frică de păcat!"
Omul a înmărmurit. I-a luat mâna, i-a pus-o pe cruce şi i-a zis: "Gata, acum eşti
deslegat,
mama ta de bandit! Uite, îţi dăm timp de meditat, până mâine!"
Seara următoare, "oamenii de cuvânt" l-au chemat. Erau de faţă vreo 8-10
persoane. Unul 1-a
întrebat:
-Ce-ai căutat la şedinţa de spiritism?
-Cunoşteam pe proprietarul casei şi aveam treabă cu el.
-Dar de ce ai rămas acolo şi ai chemat spiritul lui Codreanu?
-Erau mai mulţi şi proprietarul m'a reţinut. Au început să cheme mai multe spirite
şi unul 1-a
chemat pe Codreanu.
-Ai fost acolo la şedinţă de cuib. Uite şi săculeţul cu "pămânţel" găsit. Tot nu vrei
să-ţi deslegi
gura, că noi te-am deslegat cu popă?
Omul nu văzuse în viaţa lui aşa ceva.
-Bine doctore, te doctoricim noi! Hai în "laborator"!
Când l-au adus în celulă, era spre 4 dimineaţa. Omul plângea şi nu mai putea
merge. Tălpile i
se umflaseră. Nu putea sta nici culcat. Era cu cămaşa şi chiloţii plini de apă.
Probabil turnaseră apă
pe el, fiindcă mai târziu am aflat că suferea de inimă şi probabil că'n timpul
"experienţelor de
laborator" a leşinat. Imediat i-am pus comprese cu apă rece şi după vreo trei zile
tălpile picioarelor
au începus să se dezumfle şi a putut să calce. Fundul îi era negru ca ceaunul de
mămăligă.
Bănuind c'aş putea avea o inflenţă nefastă asupra lui, m'au mutat în altă celulă,
pentru ca celălalt
să-1 poată descoase în linişte. Prin 1962 era şi doctorul în Jilava cu o
condamnare de patru ani.
Referitor la pedeapsă, iată un fapt autentic ce s'a petrecut la Aiud: Un miliţian a
întrebat pe un
deţinut:
-Ce pedeapsă ai?
-Am 15 ani!
-Şi ce-ai făcut?
-N'am făcut nimic, domn' plutonier!
-Lasă mă, nu mă învăţa tu pe mine. Dacă nu făceai nimic, îţi dădea cinci ani!
Deci doctorul nostru luase sub acest barem. In noua celulă am găsit un
magistrat, Policrat, originar
din Craiova, domiciliat pe str. Polonă, în Bucureşti. Zicea că este acuzat de
omisiune şi aştepta
procesul.
Tot la noi au mai adus un locotenent major de miliţie de la Sibiu, originar din
Vâlcea. Din
ucenic de tăbăcărie, cu 4 clase primare, a fost făcut locotenent major. Era tipul
parvenitului care
nu ştia ce a dat peste el şi se întreba "cât oare va ţine pleaşca asta". Incepuse
să-şi strângă de toate.
Işi cumpărase o motocicletă şi se lăuda că făcea furori cu ea.
Şef de sector de miliţie în Sibiu, îşi făcea de cap, crezând că în faţa lui nu trebuia
să mişte nici
femeia, nici bărbatul. Până la urmă, i s'a tras de la bărbatul unei femei.
Singurul lucru pe care-1
regreta era confiscarea motocicletei. Era dispus să recunoască orice pentru a
căpăta bunăvoinţa
anchetatorilor şi a obţine clemenţă la proces. Aşa făcea el şi cu hoţii pe care îi
ancheta: "Când
prindeam pe unul care furase o bicicletă, îi puneam în spate toate furturile
nerezolvate până
atunci. Când prindeam un hoţ de buzunare, trebuia să recunoască furturile ai
căror făptaşi nu
fuseseră descoperiţi. La proces, era treaba lor! Noi aveam sarcina să
raportăm cazurile lichidate.
Când furturile se înmulţeau, din nou umblam să prindem un hoţ şi iarăşi un timp
ne vedeam de
treburi liniştiţi." Mergând pe această logică, ajunsese la concluzia că aşa trebuia
să se întâmple şi
aici: "Recunoaşte tot până la proces, fiindcă nu rezolvi nimic şi mănânci bătaie
în neştire. Ăştia
au dispoziţie să aresteze pe cutare şi cutare pentru a îngrozi oamenii. Intâi
ridică oamenii
cunoscuţi, cu relaţii, ca vestea să circule pe suprafaţă mai mare. Este momentul
politic favorabil
anchetatorilor!"
Undeva avea dreptate, îşi cunoştea stăpânii şi gândeam că învăţase lecţia de
sus, că prea era chemat
la 2-3 zile şi ne îmbia cu ţigări la întoarcere.
Acolo, în infern, erau posibile tot felul de metode. După vreo lună, când poate şi-
a terminat
încercarea sau după ce le-a spus vrute şi nevrute despre potlogăriile lui, ne-a
anunţat într'o zi că
pleacă la proces la Braşov şi că speră să scape cu 2-3 ani, dar regreta haina
militară.
Prin vară am mai fost chemat la anchetă şi mi s'a arătat buletinul de identitate al
unei doamne,
pe care nu am recunoscut-o. Mi-am dat seama că se afla printre noi. Cine ştie ce
declaraţie
depusese?
Mai târziu am aflat că şi profesoul Basarabeanu Valeriu fusese anchetat.
Declaraţia i-a apărut
la dosar, declaraţie care îmi era foarte favorabilă. Tot în acea vreme era purtată
la anchetă soţia
mea, însărcinată. Ţinută o zi întreagă fără mâncare, ameninţată că nu va mai ieşi
de acolo dacă nu
spune tot ce ştie despre mine, i-au dat drumul de abea după ce i s'a făcut rău,
strigându-i: "Te-a
instruit bine banditul de bărbatu-tău!"
Surpriza cea mai mare am avut-o pe la jumătatea lunii Iulie, când am fost chemat
pentru a mi
se citi fragmente din declaraţiile unor oameni de care nu auzisem până atunci. Ba
mi le-au trecut pe
sub privire ca să le văd numele, sub formula: "Declaraţia am dat-o nesilit de
nimeni."
In ele, fiindcă erau 4 la număr, se spunea că fusesem prin 1956 în oraşul Băileşti
şi împărţisem
posturi de primari, notari şi în poliţie după schimbarea regimului.
-O să vezi, mi-a zis anchetatorul Sporea Ion, că or să recunoască şi în faţa
judecătorilor!
-Doar dacă vor fi nebuni, numai atunci or să le recunoască! i-am ripostat.
Prin luna Septembrie am fost dus într'o celulă, unde mai era cineva. M'au împins
înăuntru. S'a
tras zăvorul. Ne-am recomandat. La început n'am dat importanţă numelui de
Petraşcu. Priveam cu
milă omul, care nu se putea da jos din pat. Era paralizat. De vreo două luni
venise de la Aiud. Mi-a
spus că fusese lovit cu cisma în şira spinării de un miliţian şi de atunci nu mai
putea mişca
picioarele. Cum nici la W.C. nu putea să meargă, îl ajutam să se aşeze pe oală
şi-i aduceam
mâncarea de la vizetă. Avea regim special. Evitam să discut cu el. Intorcându-1
când pe o parte
când pe alta, din vorbă'n vorbă mi-a spus că este arestat din 1948, deci de
aproape 14 ani.
Gândul fugindu-mi cu ani în urmă, l-am întrebat într'o doară: Nu cumva sunteţi
secretarul
Mişcării Legionare?
-Ba da, eu sunt, a răspuns cam deprimat.
La 3-4 zile sau câte odată la o săptămână veneau dimineaţa, îl rădeau numai pe
el şi la circa o
oră, doi securişti îl puneau pe un scăunel şi plecau. Se înapoia pe la 4-5 după
amiaza. Odată s'a
întors noaptea târziu, după stingere. Mâncarea îl aştepta, dar nici nu voia s'o
guste. Din discuţii
nevinovate, ne-am găsit multe cunoştinţe în închisori, mai ales la Aiud, unde
aveam mulţi prieteni
arestaţi începând cu anul 1947.
Intr'o dimineaţă, când au venit cu scăunelul să-1 ia, a început să strige:
-Lăsaţi-mă, nu mă mai chinuiţi. Nu mai vreau să merg.
Am rămas puţin nedumerit, deoarece nu înţelegeam ce se petrece. A sosit
ofiţerul de serviciu.
Aceeaşi scenă şi planşete. Pe la ora 9 s'a deschis uşa şi în prag a apărut un civil
bine îmbrăcat care i
s'a adresat:
-Aşa ne-a fost vorba, domnule Petraşcu? De ce îţi faci greutăţi? Eu te rog frumos
să te aşezi pe
scaun şi să mergi.
-Nu mai merg, nu mai pot să suport, a izbucnit din nou. Lăsaţi-mă să mor aşa! îmi
ajunge cât
v'aţi bătut joc de mine!
Zbirii au plecat, iar în celulă s'a aşternut liniştea. După aproape o oră, el a fost cel
care a
început brusc:
"-Domnule Ioniţoiu, după ce sunt în halul ăsta, mă mai chinuiesc şi ei. Mă poartă
pe la
procese, să recunosc persoane care acum 20 de ani au făcut parte din Mişcarea
Legionară. Să spun
ce ştiu despre ei! Unii au fost prizonieri în Rusia şi s'au înapoiat. Nici acum nu-i
lasă în pace. Imi
cer ca cel puţin să confirm apartenenţa la Mişcarea Legionară. Mi-am făcut
socoteala că şi cu asta,
şi fără asta, tot îi condamnă, dar în acelaş timp mă compromit şi pe mine, nu le
ajunge în cel hal
m'au adus! Aş vrea să mor, domnule Ioniţoiu, sunt sătul!"
In faţa celor ce mi-a fost dat să aud, compătimeam şi pe omul din faţa mea, dar şi
acţiunea lor.
Omul a devenit din ce în ce mai deschis şi bănuiesc că era sincer. Am abordat
unele probleme,
spunându-i că mă interesează, ca unul care am făcut politică şi istorie. Iată
problemele pe care le-
am lămurit:
-Petraşcu a fost paraşutat în ţară cu însărcinarea din partea lui Horia Sima de a
lua legătură cu
şefii partidelor politice, spre a obţine sprijinul în cazul în care fruntaşii legionari ar
fi extrădaţi
din Germania. Bănuind că pot fi judecaţi sub acuzaţia de criminali de război,
încercau astfel să
evite condamnările la moarte. Petraşcu împreună cu Nistor Chioreanu, deşi
condamnaţi în lipsă
pentru rebeliune, deşi paraşutaţi, se plimbau liber prin' oraşe, încercând să
convingă foştii
camarazi că ar fi posibilă o colaborare cu comuniştii.
O cunoştinţă i-a spus lui Petraşcu: "Nu vezi că nu se mai poate? Cunoşti
potecile.
Pleacă cât mai e timp."
N'a ascultat. Nu e chiar aşa, i-a spus Petraşcu. Era după arestarea lui
Maniu...dar după doi
ani, în Mai 1949 e arestat Petraşcu de la o nuntă. A vrut să fugă...era prea
târziu... Şi mii de
oameni au fost târîţi în închisori. Intrebându-1 de ce s'a angajat în "guvernul
fantomă" de la
Viena, el mi-a răspuns:
-A fost o mare greşeală. Totul era pierdut şi altă soluţie nu aveam, atunci când ne
găseam în
mâna nemţilor. Au fost discuţii şi între noi şi pro şi contra, dar cum la noi exista o
disciplină, ne-
am supus ei, cu toate consecinţele pe care le întrevedeam. Au intrat numai cei
care au dorit-o şi,
de fapt, armata naţională nici n'a existat. Erau oameni răsleţi de care se foloseau
nemţii, ca să
cârpească frontul în agonia în care se găseau.
-Dar referitor la contactele pe care le-aţi avut cu oamenii politici din acea vreme,
ce părere
aveţi?
-Unuia singur trebuia să-i căpătăm înţelegerea şi să-i explicăm că ne iubim
neamul şi
pământul, că înţelegem schimbările survenite. Este vorba de Iuliu Maniu. Am
rămas mâhnit când
nu a voit să stea de vorbă cu mine şi din acel moment situaţia noastră a fost
pecetluită ca mişcare
cu viitor. Singura preocupare ce îmi rămăsese era să salvez oamenii de la noi
arestări.
-Parcă totuşi ştiu că aţi avut unele discuţii cu P.N.Ţ.
-Domnul Maniu n'a voit să discute cu mine. In urma insistenţelor a venit Nicolae
Penescu, prin
apropierea locului unde ne găsim acum închişi, pentru a ne spune cuvântul
domnului Maniu. Eram
cu răposatul George Mânu. Ne-a comunicat că nu va purta discuţii cu participanţii
din guvernul de
la Viena şi că legionarii care au întrevăzut o schimbare de concepţie au venit în
partid. Comăniciu
ne-o luase înainte cu trei ani. Atunci, nemaiavând vreo speranţă, ne-am întâlnit
cu duşmanii
neamului, care, trebuie s'o recunoaştem, erau tari, aveau pe Ruşi în spate. Aşa
am fost nevoit să
ajung la înţelegere cu Teohari Georgescu şi Ana Pauker. Victor Vojen mi-a
înlesnit discuţiile, după
ce hotărîsem cu Vică Negulescu calea de urmat. Odată intraţi în horă, n'am mai
avut ce face. Le-
am dat listele cu oamenii noştri şi le-am predat pistoalele pe care le mai aveau
unii. Concursul pe
care l-am promis în campania electorală a fost formal, fiindcă toţi am votat cu
Iuliu Maniu. Nici nu
se putea altfel în acel moment crucial. Am presimţit nenorocirea pentru noi, am
vrut s'o prevenim
şi iată-ne astăzi cu toţii aruncaţi în temniţe. Şi eu şi dumneata suntem la fel,
crezând în învierea
neamului.
-Nu suntem la fel, i-am ripostat. Dumneavoastră vă bucuraţi de regim alimentar
special, iar eu
stau toată ziua pe marginea patului, chinuindu-mă şi mâncând spălătură de vase.
Mă gândeam la comportarea anchetatorilor faţă de noi doi.
-De azi înainte mâncăm aceeaşi mâncare. Eu aştept până vine a dumitale şi le
amestecăm. Iar
dumneata te culci pe pat ca şi mine.
Eu încerc să răspund.
-Aceasta este hotărîrea pe care am luat-o, mi-a spus Petraşcu.
-Niciodată nu voi accepta să vă mănânc regimul, când dumneavoastră sunteţi în
închisoare de
14 ani fără întrerupere; eu am beneficiat din când în când şi de "concediu".
După aproape două luni, l-am părăsit pe Petraşcu, fiind transferat în altă celulă,
unde am
găsit tot un condamnat pe viaţă. Era Tibi Teodorescu, adus şi el de la Aiud, de
câteva luni. I-am
spus că am stat cu Petraşcu.Ştia că se găseşte aici.
Bănuia prezenţa lui Biriş, Grozea, Creţu şi Costca. Nu l-am întrebat, dar am tras
concluzia că şi-a
dat seama din timpul anchetei. Am stat până aproape de Anul Nou, timp în care
mi-a povestit
despre perioada petrecută în Germania, în lagăr, atât la Rostock cât şi la
Buchenwald. Nu-1 avea la
inimă pe Petraşcu, spunând că din cauza lui se găsea "ridicat". Tot
refuzase să-1 vadă, până
când, cedând insistenţelor lui, s'a dus la o întâlnire la cimitirul Belu: de aici
susţinea că i se trage
arestarea. Nu putea să-1 sufere nici pentru atitudinea din lagăr, când asculta
orbeşte de Sima. Se
plângea că datorită fugii acestuia în Italia, înlesnită de Enescu cu ajutorul relaţiilor
de care
dispunea, situaţia celor din lagăr s'a înrăutăţit şi au fost mutaţi la Buchenwald.
"Noi munceam,
câştigam şi cartele şi bani şi trebuia să dăm zeciuială. Şi Petraşcu ştia ce se
pune la cale. De fapt
Sima, lămurindu-se de Nemţi, a încercat să ne arunce în braţele lui Mussolini. De
aceea n'am mai
vrut să-1 văd la Viena, în 1945, din cauza duplicităţii."
Acest om ajunsese după 14 ani de închisoare de te puteai uita prin el. Memoria îi
era foarte
bună. Cu un lux de amănunte a povestit peripeţiile întoarcerii în ţară.
Bombardamentul de la
Buchenwald, care a făcut victime printre cei de acolo, i-a deschis speranţa
salvării. Războiul era
pierdut.
In celulă a mai fost adus un fel de gazetar pe la "Universul", care se ocupa, cum
singur o
spunea, de "fel de fel de fleacuri şi nimicuri", ca să-şi câştige existenţa. La data
arestării se
îndeletnicea cu un fel de anticariat clandestin, ca să mai poată ciupi câte ceva.
Asta a fost una din reflecţiile sumbre ale lui Tibi Teodorescu. Văzându-se pe
drumuri a
plecat pe jos până la Veneţia, luând în piept armata "marelui Reich" în
debandadă. A avut o
întreagă odisee pe care a povestit-o cu un deosebit talent. Zilele se scurgeau în
celulă după
ritualul prestabilit. Povestirile lui Teodorescu mă făceau să le simt mai puţin
chinuitoare şi
mai scurte.
La începutul lui Decembrie am fost chemat şi mi s'a pus în faţă un dosar de circa
400 pagini,
ca să-1 citesc şi să-1 semnez. L-am răsfoit, am văzut piesele înscenării pe care
le conţinea şi l-am
restituit.
-Semnează dosarul, mi-a zis Sporea.
-Aşa ceva nu semnez!
A chemat un alt anchetator, au făcut un proces verbal că refuz să iscălesc şi
după aceea
m'au trimis în celulă.
Rămânând singur în celulă, după Anul Nou, mi-au adus un tânăr de lângă Făget.
Era un
ţăran, foarte desgheţat şi cu mult bun simţ. Se numea Isfănaru. Fusese "luat" din
cauza fratelui
care, fiind student, fusese arestat în legătură cu unul care avea un debit de tutun
pe lângă teatrul
Magheru. Mi- am dat seama că vroiau să-1 lege de lotul foştilor prizonieri care
treceau din când în
când pe la Puiu Atanasiu. In jurul lui se "creaseră" o mulţime de alte loturi şi
aproape toţi foştii
prizonieri veniţi din Rusia se găseau arestaţi.
Mama lui Ceacu, adusă tot ca martoră a acuzării, a spus ca o mamă nevinovată
că băiatul ei a
fost cuminte şi a ascultat-o totdeauna, ba că a ajutat-o în casă ori de câte ori a
fost nevoie. Soţia în
schimb a arătat că soţul a discutat împotriva regimului şi în casă şi cu prietenii.
Intre acuzaţii, era discuţia avută pe marginea morţii lui Maniu. Unii susţineau că a
murit la
Galaţi, alţii la Sighet.
Primul martor al acuzării care mi-a fost adus a intrat speriat şi buimac:
Preşedintele a întrebat
după ce 1-a identificat:
-Ia spune Codreş, recunoşti declaraţiile date la securitate?
-Nu recunosc nici o declaraţie.
-De ce nu recunoşti?
-Fiindcă m'au ţinut de dimineaţa până seara şi m'au ameninţat că, dacă nu
semnez, nu mai
văd casa.
-Ţine cont că minţi şi legea te pedepseşte.
-Puteţi să mă pedepsiţi, dar nu pot spune în faţa justiţiei decât lucruri adevărate.
-Iţi atrag atenţia că ai semnat nişte declaraţii, iar acum minţi, spunând că nu le
recunoşti.
Gândeşte-te bine, ca să nu regreţi.
"Nu am la ce să mă gândesc. Am fost ameninţat şi forţat să iscălesc. Nu
recunosc nici o
declaraţie dată la securitate".
-Luaţi-1, s'a adresat preşedintele, şi puneţi-1 într'un colţ, să-l trimitem în judecată
pentru declaraţie
mincinoasă (După eliberare am aflat că martorul acuzării a fost chemat la
securitate, suit într'o
maşină şi plimbat tot timpul cu pătura în cap. In timpul acestei plimbări, care a
durat 4-5 ore, era
sfătuit să recunoască declaraţia de la anchetă. Din când în când îi dădeau câte
un pumn. Unul zicea
să oprească să-1 împuşte, că şi el e tot bandit. Altul se ruga să-i lase zilele, că e
băiat înţelegător. La
un moment dat i s'a spus să nu se uite nici în stânga nici în dreapta şi să meargă
repede. I-au luat
pătura de pe cap şi l-au împins de la spate. S'a pomenit în faţa sălii de judecată ).
A intrat Netea Constantin, fratele lui Dumitru, care după identificare a început să
recunoască
din capul locului şi în întregime declaraţia de la securitate. A sărit, din colţul lui,
Dumitru Netea şi
a început să strige la fratele său:
-Ai vrut să-mi iei boii din bătătură, tu care n'ai dat cu anii pe la tata. Eu I-am
îngrijit. Şi tu te-
ai lăudat prin sat că nu te laşi până nu mă duci la puşcărie.
Peste câteva zile am fost chemat să semnez recursul la sentinţa nr. 23/1963. prin
care se
pronunţa o condamnare de 8 ani. La 6 Martie am apărut în faţa căpitanului
Moldoveanu (evreu) şi a
unui procuror militar, care m'au întrebat:
-De ce n'ai recunoscut discuţiile purtate la Băileşti pentru că au încurcat-o cu toţii.
Nevasta ta
i-a învăţat să mintă, ei au recunoscut şi acum suferă cu toţii. M'au făcut să înţeleg
că soţia este
învinuită de instigare.
-Eu am spus anchetatorului Sporea să nu umble cu înscenări, căci se va face de
râs. M'a
înjurat şi mi-a spus că o să văd eu la proces. Dar acolo a fost invers, a văzut el şi
am râs eu.
-Nu ai nimic de recunsocut din activitatea duşmănoasă pe care ai desfăşurat-o
împotriva
regimului popular?
-Nu am constatat decât abuzuri şi nu voi recunoaşte niciodată ceea ce îmi
imputaţi pe
nedrept. In schimb dumneavoastră vă spun acum, pentru că în timpul anchetei
nu am putut să vă
aduc la cunoştinţă despre modul în care am fost înjurat şi lovit pentru a
recunoaşte minciunile
scrise de căpitanul Sporea, că nu voi mai semna nimic de azi înainte.
-Ai să regreţi această atitudine duşmănoasă. Luaţi-1.
Aici fiind împreună cu cei din lotul meu, am avut timp să lămurim că arestarea se
datora
conjuncturii politice legate de retragerea trupelor ruseşti şi de noul asalt împotriva
ţărănimii
pentru a o deposeda de pământ. Cei care rezistaseră timp de 10-12 ani la
forţarea de a se înscrie în
colective, erau acum în închisoare.
Faptul că prietenii mei se mai vedeau sporadic la un bună ziua sau la o bere,
unde se
pomenea de necazurile unora fără servici, sau de mizeriile ce li se făceau celor
ce reuşiseră să
găsească ceva de lucru, nu putea constitui un motiv de arestare. Foştii deţinuţi
aveau pecetea lor şi
vendeta îi urmărea, sau continuă să-i urmărească până la mormânt.
Peste trei ani aveam să aflăm că motivul principal al arestării lor era
compromiterea tuturor
opozanţilor, deoarece Gheorghiu Dej îşi luase "angajamentul", când a fost la
New-York, că va
elibera deţinuţii politici.
La câteva zile Paul Dimitriu a bătut în uşă şi a cerut să fie scos la ofiţerul politic.
A făcut-o de 7-8
ori, însoţit de prietenul lui Vasile Netea. Incepuse cu voce tare să spună că ar
mânca şi rahat, numai să
iasă afară, că el este trecut de tinereţe şi vrea să-şi trăiască viaţa. Spuneau faţă
de toţi că era un moment
favorabil, când îţi puteai recunoaşte greşelile trecute şi realizările regimului, în
schimbul eliberării din
închisoare.
Peste un an aveam să descoperim misterul. Chiar mai mult. In orice caz, s'a
observat o îmblânzire
a comportamentului personalului de pază.
Intre timp Victor Goanţă a fost chemat de 4-5 ori la ofiţerul politic şi venea de
acolo vesel şi cu ţi-
gări. Povestea că e posibil să-i rejudece procesul şi are şanse să scape. Desigur,
toţi ne bucuram,
crezând în sinceritatea lui.
Din lotul nostru care venisem cu condamnări, nici unul nu a fost chemat la
"domnii ofiţeri
politici". Lui Victor Goanţă aveam să-i descifrăm bucuria când a apărut ca martor
al acuzării în alt
proces, care ni se pregătea fără să ştim.
De- abia la jumătatea lui Octombrie mi-am dat seama că se clasase dosarul
vechi şi un nou proces
era în curs.
Tot timpul stam de unul singur în celulă. La o săptămână mă chema un
anchetator, căpitanul
Purcaru, şi tot mă întreba ce-am discutat pe şantiere cu oamenii despre
schimbarea regimului.
Zâmbeam, iar el mă înjura, spunându-mi că o să-mi dovedească el ce făceam şi
că nu sunt aşa de
nevinovat cum cred.
La începutul lui Noiembrie m'a chemat şi mi-a dat să citesc învinuirile pentru care
sunt arestat.
Am refuzat s'o fac. M'a înjurat şi m'a trimis în celulă.
După trei săptămâni mi s'a dat să citesc dosarul de trimitere în judecată. Era un
nou proces, în care
se spunea că s'a admis recursul nostru.
Securitatea a eliberat pe Neferu, iar pe ceilalţi, care toţi eram recidivişti, ne-a
supus unei noi
anchete, cu alţi sbiri. Răsfoind dosarul, am constatat că nu mai era vorba de
vechile acuzaţii ci de altele
noi, bazate pe declaraţiile familiei Goanţă Victor şi ale unui muncitor de pe
şantierele unde
lucrasem, anume Petre Lipatov.
La sfârşit mi-a mai fost adus un martor în persoana lui Teodor Şuşman.din
Ardeal, care mai
fusese condamnat 4 ani după 1948 şi pe care-1 cunoscusem în închisoare. Era
invalid de un picior. La
proces a spus că m'a întâlnit în staţia Colţea şi eu am început să mă vaiet că o
duc rău şi să critic
regimul. După eliberare nu stătusem niciodată de vorbă cu el. Am auzit că a
mai fost martor al
acuzării şi în alte procese.
Reveniţi la securitatea din Uranus, am mai rămas circa trei săptămâni. In această
perioadă nimeni
nu m'a întrebat nimic. Numai respectarea regimului celular, de a sta treaz 17 ore
la marginea patului, te
obosea, iar clipitul ochiului de la vizetă, destul de des şi cu regularitate, devenea
obsedant, ca vestita
picătură chinezească. Era unul din mijloacele paşnice de tortură, care pe foarte
mulţi i-a îmbolnăvit de
nervi. Şi când te gândeşti că unii au stat ani de zile în această tensiune! Exemplul
Râmnicului Sărat,
care a durat circa 2200 de zile, ne poate da imaginea bestialităţii comuniste.
In sfârşit mărţişorul ne-a găsit tot în duba cu celule, în drum spre blestemata de
Jilavă.
De data aceasta am fost duşi pe secţia I, în celula 14. Acolo am găsit o parte din
lotul
intelectualilor arestaţi cu Constantin Noica. Printre ei se găseau Dinu Pilat şi
Alexandru Paleologu.
N'am simţit primăvara decât prin venirea lăstunilor, care şi-au refăcut cuiburile din
culoarele
umede ale Jilavei sau pe sub ferestrele celulelor. Şi câte generaţii de lăstuni n'au
crescut sub ochii unor
"angajaţi" să usuce cu răsuflarea lor umezeala octogenară, sau să-şi verse
plămânii, lăsând ştafeta altui
schimb! Aşa s'au topit generaţii de luptători şi crezuri politice închinate neamului
românesc.
FRICŢIUNI TOVĂRĂŞEŞTI
După eşecul cu desţelenirea din Rusia, deoarece tineretul trimis cu forţa fugea
din trenuri nevrând să
lucreze, Hrusciov a încercat o altă politică economică trimiţând specialişti în ţările
satelite. In acest sens s'a
făcut aşa zisul plan Valev pe baza căruia au venit 600 de specialişti în România.
Aceştia trebuiau
plătiţi şi întreţinuţi de Români, dar în schimb lucrau pentru integrarea economiei
româneşti în cea a Rusiei.
Cu acea ocazie României i s'au permis unele gesturi de independenţă şi, în plus,
Rusia a închis ochii la
închiderea institutului Maxim Gorki, care era centrul difuzării "culturii" ruse în
România. Tot atunci a
încetat să mai fie obligatorie limba rusă în învăţământ. Rămânea la egalitate şi
alegere cu franceza, engleza,
germana.
Cu bocceluţa pe mână am pornit urmaţi de domn major. Ieşiţi sub bolta mare,
parcă ne-a venit
şi nouă să sperăm ceea ce crezuseră prietenii cu câteva minute înainte. Am făcut
la stânga spre
poarta mare, dar vocea sbirului din spate a răcnit: înainte!
Intraţi pe culoarul celeilalte secţii, am păşit într'o tăcere de mormânt. Treceam
prin faţa unor uşi
numerotate, ferecate cu zăvoare şi lacăte de parcă acolo s'ar fi găsit TEZAURUL
ROMÂNIEI.
Şi nu este exclus să fi fost şi nestemate a căror strălucire se va vedea mâine,
chiar din străfunduri.
"Opreşte!", s'a auzit porunca în faţa numărului 12. Odată lacătul descuiat şi
zăvorul tras, uşa s'a
deschis cu zgomot şi am păşit într'un cavou unde ardea un bec. Aici era întuneric
şi în plină zi.
Fereastra era oblonită pentru a nu se zări nici un petec de cer.
O încăpere de 5 x 5 în care se aflau 24 de paturi aşezate pe 3 nivele. Lângă zisa
fereastră, pe o
zisă masă se găseau nişte ziare. Da, nişte ziare, pentru care, cu câteva zile
înainte, ai fi fost
pedepsit. Şi încă ce pedeapsă! Acum erau aruncate pe masă. Cum s'a tras
zăvorul în urma noastră,
Willy s'a îndreptat spre ele. Erau proaspete, de 3-4 zile.
Cei din jur zâmbeau. Atunci am observat că nu eram singuri în "dormitorul-
bibliotecă".
După câteva minute ne-am obişnuit cu întunericul zilei şi am făcut cunoştinţă cu
locatarii. Dar
surpriza a fost că la pomenirea numelor ne recunoşteau. Eram cu toţii îmbătrâniţi
de
închisoare. Cu cea mai mare parte lucrasem la "canalul morţii"; acum se găseau
"concentraţi", cum
ziceau unii în bătaie de joc. Printre ei câţiva aveau condamnări de muncă silnică
pe viaţă.
Oare câte vor fi îndurat bieţii oameni?
Despre Bărbuş nu mai ştiam nimic din 1957, când ţărăniştii au fost mutaţi de la
Oradea Mare la
Aiud. Cum ajunsese la Râmnic, de abea acum am aflat. Cel care mi-a vorbit era
o persoană pe care n'o
cunoşteam, dar despre care se dusese vestea prin închisori. Se numea Lazăr
Ştefănescu, un învăţător din
Nucet-Dâmboviţa. Aviator politic, a colindat mai multe partide şi a ajuns cum era
firesc la remorca
comuniştilor. Ca inspector general în învăţământ, a crezut că poate s'o mai
schimba situaţia şi a făcut un fel
de partid social-creştin, de unul singur. Când se ducea în inspecţie, punea câte
un manifest în catalogul
diverşilor învăţători. După ce a fost prins, a denunţat pe toţi cei cărora le lăsase
manifeste şi astfel "tot
partidul" a ajuns în închisoare. Mai luase legătura si cu legaţia Italiei şi
Nunciatura. Toţi fuseseră condam-
naţi.
Trecuse omul prin Aiud, Râmnicul Sărat şi acum se găsea în Jilava. Povestea
sincer fără
remuşcări. Era unul dintre supravieţuitorii de la Râmnicul Sărat. Pe fata lui se
citea frământarea.
Inainte de venirea mea fusese de 2 ori chemat la ofiţerul politic. Pe la jumătatea
lui Aprilie a fost luat cu
bagaje cu tot. N'am ştiut pentru care destinaţie.
De la infirmerie primeam veşti că profesorului Herlea îi era tot mai rău. Cum în
celulă cu noi se
găseau doi care nenorociseră atâta lume nevinovată, am început să îi batem la
cap pentru a-i determina
să revină asupra declaraţiilor mincinoase, sperând că poate i se va da drumul să
meargă afară, unde
putea să se trateze mai bine. Inscenarea procesului am relatat-o în perioada în
care acesta se desfăşura.
Doctorul Gogonea era frământat din ce în ce mai mult din cauza veştilor pe care
le primeam. Intr'o
zi şi-a luat inima în dinţi şi a bătut la uşă. La întoarcere părea liniştit: "Am spus
aşa cum s'au petrecut
lucrurile!"
Prin Mai 1963, primii care au plecat din celulă au fost doctorul Gogonea şi Piso,
urmaţi de
profesorul Jinga.
In schimb un alt om al satului se impunea prin comportare şi caracter. Era
învăţătorul Marin Ghinea din
comuna Rast, jud. Dolj. Fiu de ţăran, învăţase la oraş şi se întorsese tot în sat,
păstrându-şi vorba şi
înţelepciunea populară. Vedeai în el pe dascălul satelor, liniştit şi hotărît. Era
condamnat ca unul ce era
socotit adversar al colectivizării. Tot ca el, demn, a trecut prin Jilava şi ţăranul
Iosif Scorţea din jud.
Braşov.
Cu pătura în braţe ne îndreptam spre ieşire, dar domnul plutonier ne-a indicat
direcţia spre
stânga, spre locul cunoscut de noi ca fiind infirmeria .
Din grupul plimbăreţilor s'a întreptat spre mine Ion Marinache. "Bine ai venit,
dragul meu! Am
cerut domnului colonel să te aducă aici, să stăm de vorbă mai pe îndelete."
In acest timp observam la câţiva paşi pe Nicolae Penescu, care ducea uşor mâna
la gură, făcându-se că
tuşeşte. De fapt toţi se opriseră să vadă cine era "marfa nouă".
-Dar nu vă cunosc. Cine eşti dumneata?
-Eu sunt Marinache. Cum Cici, nu-ţi mai aduci aminte de mine?
Am dat din umeri ca un răspuns. Alţii s'au apropiat. Lazăr Ştefănescu, de care ne
despărţisem în
Aprilie, ne-a spus de la început că "este mult mai bine ca pe secţie, incomparabil,
să ştii că ai
posibilitatea să-ţi vezi şi familia."
După primele 5 minute am rămas pe gânduri. Incremenisem cu pătura în braţe.
Incet, încet, am fost
înconjuraţi şi de ceilalţi. Dan Cernovodeanu, plin de vervă, căruia îi mergea
gura ca meliţa, s'a
apropiat şi mi-a prezentat pe criticul literar, Negoiţescu Ion,
Intre timp am fost poftiţi la masă, deoarece sosiseră hârdaiele cu mâncare. După
intrarea în hrube,
am fost despărţiţi. Aveam locuri asigurate într'o cameră cu Lazăr Ştefănescu şi
Radu Livezeanu.
Foarte politicos, Lazăr Ştefănescu ne-a explicat unde suntem.
"-Aici este o atmosferă de prietenie. Sunt după cum vedeţi mulţi fruntaşi politici.
Au mai trecut
înaintea mea: Petre Ghiaţă, Şteanţă Dumitru, Dumitrescu Colţeşti, Petrescu-
Marinaru, Popa Piso,
Vladimir Străinu. Toţi au plecat acasă. Şi mulţi alţii. Aici e poarta spre ieşire.
Condiţiile sunt foarte
bune. Nu se mai moare de foame. Pe săturate. Ţigări, îngrijire medicală, haine
curate. Lingeria se
schimbă săptămânal. De citit, "cât putem şi ce vrem" şi atunci ne-a arătat pe o
masă un teanc de cărţi,
ziare şi câteva reviste. "Plimbare şi dimineaţa şi după amiaza. în perioada când
lucrează domnii ofiţeri,
stăm în celulă. Toată ziua avem obloanele deschise şi fereastra la fel."
-Da ce lucrează domnii ofiţeri?
-Discută cu deţinuţii. Ne cheamă şi pe noi şi pe cei din alte secţii şi se
interesează de situaţia
noastră, de condamnări şi de familie.
După ce am mâncat şi ne-am odihnit pe pat, toate cele trei celule au fost scoase
la plimbare. Aşa am
putut discuta mai pe îndelete cu Penescu. Cu această ocazie am aflat că cei de
aici trebuiau să-şi facă
procesul de conştiinţă, să-şi ia angajamente şi să ajute administraţia în acest
proces de convingere al celor
care nu-şi dădeau încă seama de realităţi. Discuţia a fost întreruptă de plutonier,
care a luat pe noii
veniţi şi ne-a dus la magazie. Am primit echipament nou, bocanci noi şi o pătură
în plus, tot nouă.
La înapoiere i-am găsit pe unii plimbându-se, iar pe alţii muncind: aşezaţi pe jos,
smulgeau firele
de iarbă dintre pietrele de pe trotuar. Când cineva obosea plimbându-se, se
aşeza şi pigulea. Intre cei cu un
debit verbal obositor era Dan Cernovodeanu. Când unul care voia să se
odihnească se aşeza pe jos,
Cernovodeanu se lipea de alţii. Era eminenţa cenuşie, spunea vrute şi nevrute,
tot timpul, numai să nu tacă.
îşi găsise şi o "febleţe" de care se despărţea cu greu, criticul fără morală, Ion
Negoiţescu. Acesta se
reeducase până'n măduva oaselor.
In timpul plimbării, plutonierul făcea semn la câte unul, care intra în baraca din
acea curte. Unii
stăteau mai mult, alţii mai puţin; fiecare cum ieşea era vesel şi împărţea ţigări la
ceilalţi. Când a venit hârdăul
cu mâncare, am fost poftiţi înăuntru şi după numărul de seară s'a început
programul "de voie". Cărţi aveam,
ziare aveam. Altă viaţă! Nu aveai voie să speli. Rufele murdare erau luate şi după
o săptămână le primeai
curate. Dacă se rupea un nasture la haină sau pantalon, imediat te ducea domnul
plutonier la magazie
să-ţi schimbe hainele cu altele noi.
La baie..Dar parcă mai era ca pe secţie? "Iute mă, hai repede", cu apa când
caldă, când rece, înghesuiţi
câte doi, câte trei sub un duş şi de multe ori plecai cu săpunul pe tine...
Acum...unul singur sub duş, te spălai pe îndelete. Acelaş major pe care îl
avuseseşi pe
secţie, nu cu mult timp înainte, te întreba: "De care apă mai vreţi,...rece...caldă? "
Şi,la sfârşit: "A fost
bună, băieţi?"
"-Foarte bună domn' major", se grăbeau care mai de care să răspundă.
Ajunşi în celulă, primeai foarfeci ascuţite ca să-ţi aranjezi unghiile. Pentru ras
puteai să ceri ustensilele
oricând doreai. Şi într'adevăr puteai să te razi cu ele.
Prin vraful de cărţi, care nici la kilogram n'ar fi fost cumpărate, găseai:
"Cordovanii" lui Lăncrăjan; "Meridiane sovietice" Şi "Şantierul de la Cumpăna", de
Geo Bogza;
"Vara Oltenilor" a lui D.R.Popescu;"Versuri" de Demonstene Botez, Arghezi,
Jebeleanu; Ben Corlaciu era
prezent cu "Manifestul liric", "Timpii de aur "şi "Cazul doctorului Udrea"; Camil
Petrescu cu "Un om între
oameni"; Nicolae Bălcescu cu "Istoria românilor sub Mihai Viteazu"; "Am fost în
China" de George
Călinescu; "Groapa" lui Eugen Barbu; şi alte nume de care...nu se "existase" în
timpul burgheziei, cum
zicea bietul Vasile Gheorghe, care citea şi se entuziasma cu voce tare, ca să fie
auzit de toţi, doar-doar
vreunul o povesti "domnilor politici".
Şi cum să nu mulţumeşti pentru aceste condiţii? Erai liber să tragi concluzii
asupra autorului:
-Oare a scos el în evidenţă deosebirile dintre viaţa muncitorului de acum şi cea
din timpul lui Malaxa?
-Giganţii industriali au fost bine conturaţi în peisajul în care sunt plasaţi?
-Cum s'a acomodat Leana tractorista-exploatată la sânge până ierija noul sistem
de viaţă liberă,
sub îndrumarea "luminoasă" a partidului comunist?
-Ce transformări s'au produs în ţăranul român descris de "fiii poporului" -
Lăncrăjan şi Marin Preda -,
după viaţa chinuită sub boieri?
Câte şi mai câte puteai să scoţi în evidenţă, mai ales când în mijlocul nostru se
găseau unii de talia
criticului reeducat Ion Negoiţescu. Nu 1-a forfecat el pe Corlaciu c'ar fi putut reda
mai bine...? C' ar fi putut
accentua asupra...?
Acestea şi încă multe alte fapte revelatoare au fost discutate între noi, iar unii am
subliniat asemănarea
celor petrecute acolo cu situaţia în care noi ne găseam.
Ion Negoiţescu s'a dus la ofiţerul politic şi a spus că, în loc să vedem justeţea
liniei autocritice, am
început să criticăm regimul comunist român pe baza crimelor săvârşite în Rusia.
Poate a mai fost sesizat şi
de alţii. Cert este că "dl. colonel" a tras concluzia că unii n'am înţeles rostul
acestei acţiuni, n'am fost
pătrunşi de intenţiile "mărinimoase ale partidului", care urmărea să ne redea
societăţii edificaţi asupra
greşelilor trecutului. Ca urmare, cartea a fost retrasă. Vina era numai a noastră,
căci nu reuşisem să "ne
convingem unul pe altul."
"Aici toţi sunteţi solidari şi veţi răspunde cu toţii, dacă nu puteţi să-i convingeţi şi
pe ceilalţi despre
realitate", spunea "dl. colonel". Cuvântul colonelului devenise literă de
"evanghelie".
Problema era cum să-i determine pe ceilalţi. Şi gândirea marxistă a găsit soluţia
şi la acest capitol.
Se lucra ştiinţific, sub îndrumarea ofiţerilor politici, care asudau pentru a ne reda
"lămuriţi" societăţii
multilateral desvoltate. In mare, liniile de urmat erau:
-Fiecare, în urma unui aprofundat proces de conştiinţă, trebuia să recunoască
greşelile partidului
din care a făcut parte, sau ale burgheziei, dacă erai fără de partid.
-După recunoaşterea greşelilor treceai la aprofundarea lor. Pentru aceasta aveai
materialul din ziarele
puse la dispoziţie, Dacă aveai nevoie de lămuriri suplimentare, "domnii ofiţeri
politici" ţi le serveau pe "tavă".
Erau şablon, scoase din presa comunistă, după ce libertatea presei a fost
desfiinţată.
-Odată punctele mari fiind rezolvate, se trecea la amănunte. Oamenii care au
contribuit la săvârşirea
acestor greşeli trebuiau puşi la stâlpul infamiei. Şi morţii erau de vină. Mai ales ei.
Inviaţi, trebuiau să
răspundă în faţa lui Marinache, Negoiţescu, Vasile Gheorghe, Lazăr
Ştefănescu.Găzdaru şi mulţi alţii cu
care o să facem cunoştinţă. Asupra morţilor puteai să arunci tone de hârtie. Nu
trebuiau scutiţi nici cei
vii. Fără menajamente. Aici merită subliniată precizarea "d.lui colonel politic":
"Trebuie să spui totul, despre toţi, chiar despre prietenii intimi, rude, cunoştinţe,
cu promisiunea solemnă
din partea noastră, că nimeni, absolut nimeni nu va avea de suferit şi că nu se va
desvălui nimic, totul
rămâne aici pe vecie." îşi luase rolul de duhovnic.
Şi atunci, cu aceste garanţii, cum să nu "spui" măi nene? "Poţi să spui şi laptele
ce l-ai supt, că
brânză nu se mai face şi nici nu se impute", zicea un mucalit dintre noi.
-După ce te încadrai în aceste probleme de ansamblu, urma să te analizezi şi să
iei poziţie faţă de
"tine", care ai fost orb până atunci. Persoana ta trebuia desbrăcată, biciuită, fără
"ţurcănisme", şi numai
după aceea puteai s'o îmbraci în haine noi, pentru ca "domnul colonel'" să-ţi
poată întinde mâna în numele
clasei muncitoare. Desbrăcarea şi biciuirea durau după cum te descurcai în
labirintul în care singur intrai. Când
începeai, nu trebuia să ascunzi nimic.Trecutul trebuia călcat în picioare, fără milă
sau ruşine. Orişice
greşeală era permisă omului, dar în schimb aveai datoria să o recunoşti fără
teamă.
-După ce te analizai critic şi autocritic, venea rândul angajamentelor. Din acel
moment deveneai un
altul şi dovada concretă trebuia dată în celulă faţă de prietenii care nu-şi
deschiseseră ochii. Recompensa va
fi "poate" eliberarea imediată, indiferent de pedeapsă, chiar mâine, dar după ce
"domnul colonel" va
analiza cât ai fost de sincer. Au fost cazuri când unii au plecat imediat.
Toate aceste etape de transformare le-am descifrat în câteva zile cu ajutorul lui
Penescu şi din cele
culese de la Boşca şi generalul Dragomir. Materialele "documentare ne-au
deschis orizontul" că această luptă
de" purificare" se petrecea şi în alte închisori. Unii, pentru a-şi dovedi
sinceritatea, scriau articole în
închisoare şi le publicau în presa din ţară şi în aceea care pleca peste hotare.
Dar să-i lăsăm pe cei în cauză să
vorbească prin scris.
Alexandru Dumitrescu Colţeşti, în: "Confesiunea unui vechi naţional ţărănist în
faţa conştiinţei"
arăta: "Singurul eveniment important din timpul primariatului meu a fost
pavoazarea festivă a oraşului pentru
– sărbătoarea - urcării pe tron a lui Carol al II-lea....Nici după încheierea acestei
guvernări deszastruoase n'am
tras consecinţele şi n'am părăsit PNŢ, cum ar fi trebuit s'o fac...începusem să-mi
dau seama de falsitatea
poziţiei mele...M'am alăturat grupării ţărănist-radicale iniţiată de Grigore Iunian,
plecat şi el din PNŢ,
adânc nemulţumit de trădarea programatică şi cezarismul lui Iuliu Maniu...în anul
1942 m'am reîntors în
Partidul Naţional Ţărănesc. Reveneam la matcă dintr'o apreciere superficială a
marilor transformări produse
pretutindeni de-al doilea război mondial...."
Acesta era stadiul de înjosire la care trebuiau să ajungă toţi cei care acceptaseră
să poarte dialog cu
regimul de exterminare comunist. Numai aşa înjosiţi puteau fi redaţi societăţii zise
"libere".
Printre alte "documente" aduse la începutul venirii mele în reeducare a fost şi cel
al unui fost ministru
aflat în Aiud. Atunci mi-am dat seama de intenţia regimului de dictatură
comunistă: să nu lase pe nimeni să
iasă din închisoare neîngenunchiat, pentru a nu mai putea vreodată să ridice
fruntea sus. Citeam şi mă
cutremuram de halul în care putuse fi adus un om după circa 15 ani de
închisoare:
"Educaţia pe care am primit-o, cât şi mediul putred în care m'am complăcut ani
îndelungaţi, m'au
determinat să fiu departe de aspiraţiile poporului şi să contribui la acţiunile care
au determinat
fascizarea ţării...M'am orientat greşit, printre altele şi datorită unei concepţii
filozofice idealiste, la care
s'au adăugat "păcatul originar" al generaţiei de la 1922-lipsa oricăror idealuri
autentice creatoare...Primele
mele legături cu "Garda de Fier" au un caracter profesional-judiciar: am apărat o
serie de fruntaşi
legionari, inculpaţi în diferite procese penale...Le-am luat constant apărarea
căutând să justific
infracţiunile săvârşite de ei şi să obţin sentinţe de achitare sau de o nepermisă
indulgenţă...în 1937
mi s'a făcut oferta de a candida în alegerile legislative. Cu această ocazie m'au
ales deputat, fiind în totul
de acord cu înţelegerea intervenită în alegerile generale, între Codreanu şi
Maniu. Dându-şi mâna cu naţional-
ţărăniştii reacţionari, "Garda de Fier" recunoştea astfel în mod public şi în
pofida lozincilor ei
înşelătoare, propria sa substanţă burghezo-politicianistă. In iunie 1940 am
acceptat numirea, ca
ministru, în guvernul industriaşului şi politicianului Gigurtu...V După ce se "auto-
demască" şi intră în
hârdău, neforţat de Ţurcanu, după ce loveşte în prietenii de altă dată şi
subliniază întâlnirea dintre
Sima şi Moruzov în casa generalului Coroamă., domnul Radu Budişteanu, fiindcă
de domnia sa este
vorba, trage concluzia şi îşi ia angajamente:
"In ce mă priveşte nu voi conteni să-mi fac mustrări, căci prea multă vreme am
zăbovit printre cei ce
au dus ţara la dezastru; anii ce s'au scurs în negura acestei apropieri sînt ani de
care-mi este penibil să
vorbesc. Dacă o fac şi o voi mai face, este pentru că simt de datoria mea să
lămuresc pe oamenii cinstiţi, cine
sînt aceşti transfugi şi trădători care nu mai au nimic comun cu idea de patrie.
(Acum domnul Radu
Budişteanu se găseşte printre aceste sute de mii de refugiaţi politici, dar în
articolele ce le publică nu
pomeneşte de propovăduirile făcute fără nici o palmă, fără nici o
înjurătură, sub regimul co-
munist). Viaţa publică de ieri a fost un făgaş otrăvit în care m'am înfundat ca
într'o mlaştină,
lipsindu-mă de lumina unei drepte orientări. Torţa tinereţelor mele am plecat-o
spre pământ. N'am
trăit în adevăr, ci am urmat calea nebuniei, în care idei de împrumut (dar nu se
întreba ce origină au
ideile în slujba cărora a trecut acum în 1963) şi noţiuni false deveniseră
dogme primejdioase atât
pentru mine cât şi pentru ceilalţi. Dar alcătuirea socială care m'a învăţat atâtea
lucruri de prisos şi
atâtea lucruri strâmbe, s'a spulberat. Ceeace n'am văzut în anii tinereţii, văd
acum la deplina maturitate în tot
ce este nou şi minunat pe pământul patriei care şi-a schimbat veşmântul şi s'a
îmbelşugat cu roadă nouă
în anii puterii populare...Conştient de cele săvârşite pe pământul strămoşesc în
epoca actualelor prefaceri, sînt
fericit să mărturisesc ruperea mea definitivă de trecut şi de vechile idei. Dorinţa
sinceră de a contribui
efectiv la opera de construire a României noi este şi va fi mereu suportul moral al
vieţii mele de acum înainte."
Această confesiune a făcut-o în Aiud, pentru a convinge şi pe alţii să-i urmeze
exemplul. A continuat să
scrie şi afară până când probabil i s'a scârbit de noua eră începută...
Printre zisele "documentaţii" nu lipseau nici articolele lui Ionel Pop, despre a cărui
moralitate am
vorbit în volumul I. Scos din închisoare datorită prieteniei cu Petru Groza şi M.
Sadoveanu, a fost folosit de
comunişti pentru a face o breşă în rândurile naţional ţărăniştilor, bazându-se pe
faptul că era nepotul lui
Maniu. Acest om fără scrupule a început să arunce cu noroi în trecut. Comuniştii
s' au folosit de el ca
momeală în comitetul de repatriere constituit în 1955. Acum se trezise şi el:
La vreo 4-5 zile de la sosirea în "paradisul reeducării" mi-a adus Ion Marinache
articolul lui Ionel Pop,
căutând să-mi demonstreze că este inutil să mai credem în himere, când oameni
ca nepotul lui Maniu şi-
au dat seama de realităţi. "Dragul meu", mi-a zis, "de ce nu vrei să-ţi vezi copilul?
Eşti tânăr şi poţi fi folositor
ţării mai mult decât mine!"
-Domnule Marinache, de ce nu m'au lăsat să stau lângă copil? Aţi auzit şi d-
voastră, ca toţi de aici, de
oribila înscenare care s'a făcut în două procese, când, în faţa instanţei, ca martori
ai acuzării, unii nu m'au
recunoscut, iar alţii au afirmat că n'au stat niciodată de vorbă cu mine, declaraţiile
fiindu-le smulse cu
forţa de securitate?
-Incearcă să discuţi cu "domnul colonel", că este un om rezonabil. Nu-1 mai
interesează acum
pedeapsa sau ce-ai făcut, doreşte numai să vadă că recunoşti realizările
regimului. Eu i-am promis şi am pus
obrazul ca să ţi se dea drumul, că eşti un om înţelegător.
Am rămas uluit când am auzit.
-Dar de ce nu ieşiţi d-voastră şi aveţi nevoie să daţi garanţii altora?
-Desigur, am să ies şi eu. Deocamdată cazul meu este în studiu şi după ce se
vor convinge de
sinceritatea mea, voi pleca. Nu vezi că aici toţi caută să-şi rezolve problema,
acum când ni s'a oferit
această şansă? Uite în ce condiţii suntem ţinuţi înainte de a pleca acasă!?
Din acel moment am evitat să mai stau de vorbă cu cel ce fusese o figură
marcantă a Partidului
Naţional Ţărănesc.
Nu de mult se eliberase din închisoare un alt aviator politic. Când era pe secţie în
Jilava spunea: "Trec şi
peste mormântul mamei ca să-mi rezolv problemele". Şi omul nu minţea, că aşa
procedase toată viaţa. După
ce scrisese, ce scrisese, întrecându-i pe Paul Dumitriu şi Vasile Netea care se
găseau în campanie pro-
comunistă la Botoşani, acum Petre Ghiaţă ne trimetea prin "domnul colonel
politic", articolele lui pentru a
dovedi recunoştinţa celor ce îi întinseseră mâna.
"Politica de jaf a liberalilor" ce ne-a fost adusă spre sfârşitul anului, i-a pus
pe mulţi pe gânduri:
"Cât o fi scris acest om?"...îşi puneau această întrebare: Ion Negoiţescu, cu cele
peste 400 de pagini, depăşit
numai de "săracul" Vasile Gheorghe, care, în naivitatea lui, cu vrute şi nevrute
atinsese cifra de 700
de pagini. Alţii mai dialectici ridicau obiecţiuni că nu numai scrisul contează, ci şi
ce ai scris. Aşa gândea
bietul avocat Găzdaru, ca să se consoleze, ca şi Lazăr Ştefănescu, om uns cu
toate alifiile şi trecut ca fulgerul
prin multe formaţiuni pentru a se realiza politiceşte. Şi ajunsese deputat
comunist, prin falsificarea voinţei
naţionale.
Mi-a întins nouă ziare "Glasul Patriei" şi a ieşit din birou. Rămas singur, am
început să le
răsfoiesc. Primul, printre scrisorile de "fericire" ale unor repatriaţi şi relatări despre
"viaţa creatoare" din
regimul clasei muncitoare, avea un articol în care Ion Victor Vojen ataca "Garda
de Fier" şi pe foştii ei
conducători. Tonul articolului era cel al agitatorilor comunişti, din perioada când
nu puteau decât ei să scrie
în presă. Crime, jafuri şi legăturile lui Sima cu Moruzov erau subliniate în
nenumărate locuri, ca şi
aservirea acestuia politicii lui Hitler, înainte şi după rebeliune. Dar nu pomenea
nimic de legăturile
acestui "don juan" Vojen cu "miss" Ana Pauker şi aportul lui la apropierea lui
Petraşcu de comunişti. Mai
târziu aveam să aflu că aceste afirmaţii le-a făcut şi în închisoarea Aiud faţă de
foştii lui camarazi, ca
preţ al eliberării. Făcându-şi autocritica, a lui şi a generaţiei sale, după indicaţiile
"preţioase" ale "domnilor
politici", fostul prieten al Anei Pauker arăta că s'ar fi înfundat fără sfârşit în
mlaştină, dacă "realitatea
istoriei" nu ar fi venit să-1 trezească: "Numai că această trezire a venit târziu!
Răul era făcut şi răspun-
derile noastre în faţa neamului şi a tuturor celor pe care i-am târît pe acest drum,
au rămas definitiv
pecetluite."
Al doilea ziar mi-a atras atenţia prin sublinierea uşoară a titlului câtorva pasaje la
margine. Mi-am
dat seama după citire că acestea ar trebui reţinute într'o eventuală autocritică:
"Am datoria să spun adevărul. Examenul de conştiinţă al unui fost legionar",
semnat de Iosif I. Costea .
Bineînţeles abunda în acuzaţii la adresa conducătorilor, a prietenilor de
generaţie, într'un limbaj autocritic
făcut din punct de vedere marxist:
"Mă consider unul dintre promotorii mişcării legionare în care am intrat acum 35
de ani...Motivele
care m'au determinat să mă înrolez în "Garda de Fier" nu sunt de natură să-mi
micşoreze vina de a fi
contribuit în mare măsură, la amăgirea a o sumă de tineri, atraşi în mişcare, ci
dimpotrivă: ele vin
să desvăluie gravele erori ce le-am săvârşit încă de la începuturile activităţii
mele publice, în
aprecierea situaţiei politico-sociale existente în România după primul
război modial şi totodată, să
pună într'o adevărată lumină perseverarea mea îndelungată pe acest drum
greşit. Ideile şi succesele
revoluţiei din Rusia anului 1917 începuseră să stârnească înflăcărare şi pe
plaiurile româneşti,
constituind pentru muncitori şi ţărani un exemplu vrednic de urmat, în faţa
pericolului, mănunchiul
celor avuţi s'a ancorat de ideile înapoiate ale naţionalismului agresiv, idei
menite să deruteze
conştiinţele şi care, multă vreme şi sub diverse ipostaze înşelătoare, şi-au
îndeplinit rolul lor de
obstacol în calea desfăşurării unui proces istoric de neînlăturat: înlocuirea unei
alcătuiri nedrepte şi
depăşite cu o nouă aşezare socială) în care cei mulţi şi lipsiţi să-şi asigure tot
ce li se cuvine din
hambarul spiritual şi material al strădaniilor lor...Făcând jocul claselor avute am
devenit naţionalist,
antisemit, legionar - în consecinţă, un adept al fascismului şi
hitlerismului...Eram convins că
orânduirea burghezo-capitalistă , cu toate imoralităţile şi abuzurile la care s'a
dedat şi pe care le
credeam remediabile pe calea unor reforme, reprezenta totuşi , alcătuirea
socială cea mai apropiată
de desăvârşire şi, totodată, eternă. „Sigur de infailibilitatea obiectivelor "Gărzii
de Fier" şi de
misiunea ei salvatoare (în sensul amintit), m'am dăruit acestei organizaţii cu trup
şi suflet, sacrificând
cariera, familia, situaţia materială etc. Credincios angajamentelor luate m'am
lansat într'o campanie
acerbă cu unele organizaţii locale, îndreptându-mă îndeosebi împotriva
mişcării muncitoreşti şi a
Frontului Plugarilor, pe care le consideram - conform prejudecăţilor
naţionalismului furibund -
duşmane şi periculoase şi am pus bazele Gărzii de Fier, în această parte a ţării.
In calitatea mea de
şef de judeţ şi cel mai vechi legionar după Ion Moţa, am condus toate campaniile
electorale, am iniţiat
şi condus tabere de muncă şi de formare a cadrelor legionare...mi-am dat seama
de lipsa de suport moral şi
conţinut uman adevărat a principiilor fundamentale gardiste...Am trăit astfel un
întreg proces de
destrămare a concepţiei de viaţă de care m'am lăsat captat, de mii de ori mai
dureros şi mai greu de
suportat decât o mutilare fizică. Am încercat să fac apel la raţiune şi să dărâm
întreg eşafodajul de idei
preconcepute şi de erezii înrădăcinate, să-mi regăsesc echilibrul sufletesc şi,
supunând unor analize
temeinice toate aspectele nenorocite, să desprind cauzele care le-au dat naştere.
Astfel mi-am dat seama de
natura fenomenului legionar şi am desprins aspectele lui negative şi urmările
funeste pe care altădată,
datorită fanatismului, nu le putusem distinge şi cărora nu le atribuisem importanţa
cuvenită...Pentru
activitatea mea trecută, în 1945 am fost arestat şi deţinut până la începutul anului
1946, când am fost pus
în libertate. După această detenţiune mi-am dat seama că regimul de democraţie
populară este bine apărat,
stăpân pe frânele puterii şi nu poate fi răsturnat printr'o acţiune internă. M'am
situat aparent într'o
expectativă, în realitate, în front comun cu naţional-ţărăniştii, până la sfârşitul
anului 1947 şi
începutul lui 1948, când, socotind probabilă o intervenţie externă, la stăruinţele lui
Silviu Crăciunaş mă
hotărîsem să intru în acţiune contra regimului democrat popoular, dar am fost
surprinşi de organele
securităţii, trimişi în judecată şi condamnaţi... Această lungă detenţie mi-a
deschis ochii, mi-a trezit
conştiinţa, m'a făcut să retrăiesc neajunsurile pe care le-a pricinuit "Garda de
Fier" şi la care am fost
părtaş... Catastrofala orientare anti-naţională în politica externă alături de axa
Roma-Berlin până la dezastrul
final, apoi alături de grupările politice reacţionare, tutelate de Occidentul capitalist
şi împotriva forţelor
revoluţionare progresiste din interior, au deovedit dispreţul legionarilor faţă de
cele mai elementare
interese ale poporului român. Mi-am dat seama că de pe această poziţie nu era
posibilă rezolvarea nici uneia
dintre marile probleme economice, sociale şi naţionale care frământau existenţa
neamului românesc.
Nimeni nu are dreptul să persiste în mod absurd într'o credinţă care s'a dovedit a
fi nu numai
dăunătoare, dar şi străină firii poporului nostru. în faţa realităţilor, care vorbesc de
la sine în România
zilelor noastre, ca o revelatoare lumină a adevărului şi împotriva consecvenţei cu
o concepţie în care m'am
complăcut prea mult timp datorită patimei politice şi excesului de amor propriu, -
am datoria să spun
adevărul...Mai cred, de asemenea, că am datoria să lupt, cu toate mijloacele
îngăduite şi în limita unei
concepţii retrograde care constituie şi un atentat la normele etice de liniştită
convieţuire naţională, la
respectul şi înţelegerea între popoare, - pentru ca în felul acesta să repar cel
puţin o fărâmă din răul pe
care 1-a deslănţuit Mişcarea Legionară şi la care am fost părtaş."
După citirea acestui articol eram cutremurat de diabolismul acestui nou sistem
de distrugere a
fiinţei umane. Degradarea pe care nu o reuşiseră prin reeducarea de la Piteşti,
unde se folosiseră metode
de tortură inimaginabile pentru o minte omenească, se făcea acum fără nici
o palmă, fără nici o
ameninţare, ci numai şantajând nişte oameni bolnavi, după 10-18 ani de detenţie
în condiţii de
exterminare. Oameni distruşi, arătări însufleţite, erau împinşi să semneze sub
spectrul morţii din
închisori o declaraţie de "sinucidere politică". Imi veneau în minte în acele
momente versurile lui Radu
Gyr, care făcuseră înconjurul închisorilor:
La întrebările curioşilor, care erau destui, "ei, cum a fost?", le-am răspuns
dialectic: " un om cu care
într'a-devăr ai ce discuta".
Zilele treceau, "documentaţia" continua să ni se aducă, pentru că alţii, nefiind pe
deplin edificaţi,
scriau, scriau într'una. Luna Octombrie a venit cu un eveniment important. într'o
bună zi au fost luaţi
Nicolae Penescu şi Ion Marinache. La prânz am mâncat fără ei, însă porţia lor
am oprit-o în gamele. După
masa de seară s'au înapoiat împreună. Marinache părea entuziasmat. Deoarece
după închidere eram
separaţi, în seara aceea n'am putut afla decât că au fost plimbaţi cu maşina prin
Bucureşti, spre Ploieşti, şi
la "Expoziţia internaţională" a realizărilor româneşti. Abea a doua zi am aflat
amănuntele.
După ce li s'au dat haine noi, ca să pară oameni liberi, au plecat pe şoseaua
Giurgiului pentru a vedea
ansamblul de locuinţe, în construcţie. Erau însoţiţi de ofiţeri de securitate în civil,
care le furnizau
explicaţii în legătură cu noile construcţii, care erau dotate cu tot felul de magazine
şi servicii necesare
oamenilor muncii. Au trecut şi prin Ferentari, unde se mutau ţiganii din Capitală,
în blocuri moderne.
După acest episod, viaţa şi-a urmat cursul aici, între documentaţii şi biroul
scriitoricesc al ofiţerilor
politici. Intr'una din zile s'a încărcat o dubă cu cei care aveau probleme dentare
pentru a-i duce la spitalul
închisorii Văcăreşti. Aceasta era o noutate. Vreo şase au beneficiat de acest
privilegiu . La întoarcere au
povestit cu lux de amănunte cele văzute şi mai ales discuţiile banale purtate cu o
deţinută politică ce
făcuse acelaş drum, dus şi întors. Circa 2-3 zile a domnit liniştea. Unii dintre noi
continuau să fie
chemaţi să poarte discuţii " libere" cu domnii ofiţeri politici, până când, într'o zi,
"domnul colonel" n'a mai
trimis ţigările zilnice. A trimis în schimb pe "domnii ofiţeri politici" - Teleki Şi Naghi
- care de la
fereastră ne-au spus că "domnul colonel" e supărat foc pe noi, pentru că am dat
dovadă de nesinceritate.
Iţi era mai mare mila când vedeai oameni în toată firea, frământaţi, punându-şi
întrebarea: "Oare ce
am făcut? Să discutăm cu "domnul colonel", cu cărţile pe faţă, fiindcă nu avem
nimic de ascuns!"
-Tocmai aceasta este problema, că aţi ascuns! înţelegerea, ca şi răspunderea,
sunt colective.
-Cum, la ce vă referiţi? Daţi-ne o mână de ajutor! -La drumul la Vă-că-reşti, a
silabist "căpitanul"
Teleki. Pentru asta "domnul colonel" e supărat, fiindcă nu v'aţi respectat cuvântul
dat! S'a dovedit
că nu aţi fost sinceri!
Aceasta se întâmpla seara, după închidere. Cei vizaţi nu au putut vorbi până a
doua zi. Dar bietul
Vasile Gheorghe, ce s'a mai văicărit: "Eu le-am spus să nu vorbească cu femeia.
Asta trebuie să fie! Dar
domnul Penescu n'a ascultat.". Şi Cernovodeanu cu sâcâitul lui , a intervenit
Lazăr Ştefănescu. ne-a încurcat
plecarea!
-Mâine dimineaţă mă înscriu la raport, la domnul colonel. Nu se poate să ne
creadă de rea-credinţă!
-Şi eu merg, a sărit în completare L. Ştefănescu. "Oameni de cuvânt", a doua zi,
la deschidere, -s'au
înscris la raport. însă n'a fost chemat nimeni dintre cei înscrişi. Oamenii fierbeau,
erau agitaţi: "E
supărat, tare rău pe noi, domnul colonel. Nu vrea să ne asculte."
A treia zi s'au înscris 4-5. In sfârşit a primit trei. Suficient. Lucrurile s'au lămurit.
Discuţia cu
deţinuta era motivul supărării "domnului colonel". -Da, are dreptate, zicea Vasile
Gheorghe. -Cum să nu
aibă dreptate? au întărit Negoiţescu, Ştefănescu şi ceilalţi. Nu trebuia să
vorbim! Am dat dovadă că
nu suntem sinceri, nu suntem pregătiţi să ieşim în lumea cinstită de afară!
Bineînţeles, discuţiile se purtau cu voce tare, pentru că fiecare era convins că va
mai fi întrebat de această
"problemă" şi trebuia să se ştie că s'a luat poziţie critică şi de X, şi de Y..."Ochii şi
urechile" clasei
muncitoare erau peste tot.
Intre timp "căpitanii" s'au făcut nevăzuţi. Şi "i-a luat" Boşca la rând pe reeducaţi,
pe cei ce nu mai
terminau cu bătutul la uşa colonelului. Nu a fost nici prima, nici ultima oară,când
Boşca îi punea la punct
pe "politici".
Ce a scris, nu mi-a mai spus. De întrebat, nu m'a mai întrebat. Nici o săptămână
n'a trecut, şi n'a mai
fost chemat să scrie. în schimb a venit la fereastră "colonelul" politic şi 1-a
beştelit, reproşându-i că e bătrân,
că minte, că nu vrea să recunoască faptul că a înotat într'o mocirlă, că nu vrea să
se desprindă de cei ce
au exploatat poporul român. Imi era mie ruşine de ocara ce i se aducea. El
devenise negru, iar ceilalţi doi
cu care se găsea, amuţiseră. Cei de la celulele alăturate ascultau la geam.
-Ai crezut că-ţi baţi joc de noi! Ai vrut să ne minţi! i s'a adresat colonelul, şi, cu un
gest brusc , a rupt
hârtiile scrise, pe care le ţinea în mână. A întors spatele şi a plecat.
Era şi aceasta una din metodele de intimidare, după care aşteptau ca "vinovatul"
să se ducă şi să ceară
începerea scrisului. Dar n'au mai avut această ocazie.
Bucuria s'a aşternut între cei mai mulţi de acolo... "Bravo, domnule Bourceanu!
Bine că te-ai
hotărît. Când nu se mai ţine cont de pedeapsă, de ce n'ai ieşi şi dumneata cu un
ceas mai devreme?"
Era frământat, nu avea linişte. A fost chemat la câteva zile. La prânz a venit
numai pentru a
mânca şi imediat...la "muncă". Seara mi-a spus că a scris vreo trei pagini despre
familie, despre
cazanul de ţuică al tatălui care era un mijloc de exploatare...Şi că nu mai ştia ce
să scrie...
-Măi Wilişor, nu mă interesează ce-ai scris şi nici ce mai ai de gând să scrii. Nu
vezi că
"domnul colonel" este ca Heliade Rădulescu: are acelaş îndemn: "Scrieţi băieţi,
numai scrieţi!?"...
-Iţi baţi joc de mine.
-In nici un caz eu.
De a doua zi şi-a luat o carte în buzunar ca să citească, fiindcă 4 ore dimineaţa şi
trei după
amiaza, singur închis în birou, te cam plictiseai. Se întorcea vesel că le-a fumat
pachetul cu ţigări.
După câteva zile i-am spus:
-Tu îi crezi proşti? Crezi că seara nu verifică ce-ai scris?
-Cât o merge, le fumez ţigările, îmi încerc norocul!
După 8-9 zile a ajuns la 40 de pagini şi a început sa bată pasul pe loc, până într'o
zi când 1-a
chemat colonelul şi 1-a beştelit că nu este sincer şi să nu creadă ca reuşeşte să-
şi bată joc de ei:
"Nu vrei să te rupi de trecut, să recunoşti de cine ai fost indus în eroare!''
Era tare amărît şi-i părea rău că începuse să scrie. -Măi Cici, tu ai şansa să ieşi
înaintea mea, cu
toate că ai o condamnare mai mare, fiindcă la tine a fost o înscenare grosolană.
M'am convins în boxă de toată
mascarada împotriva ta. Eu însă nu mai ies, rămân pe-aici. I-am criticat peste tot.
Ăsta e felul meu. Spun
cu voce tare ce am pe suflet.
***
ATMOSFERA între noi era de totală neîncredere, unul faţă de celălalt. Cu toate
că se spunea că nu există
ascunzişuri şi că toţi sunt sinceri, acum se suspicionau unul pe altul. Când unul
spunea ceva ce putea fi inter-
pretat în sens negativ procesului de reeducare, ceilalţi se grăbeau să se înscrie
primii la raport, pentru a
relata cele auzite. Lecţia desprinsă cu ocazia drumului cu duba la închisoarea
Văcăreşti, le fusese de învăţătură.
Presa continua să ne fie servită cu promptitudine, iar "Glasul Patriei" era aşteptat
ca să citim
aprecierile lui Ionel Pop, Dumitrescu-Borş, Petre Ghiaţă, Vojen, Crainic,
Boborodea, Dumitrescu Colţeşti şi poate
ale celor din Jilava...dintre noi.
La aceste filme, noi, care eram socotiţi "lorzi", eram duşi la urmă, după ce se
stingea lumina în sală şi nu
aveam voie să discutăm cu nimeni. Ţinuta noastră în haine curate şi cu părul
mare, punea semne de întrebare
celorlalţi, dându-le de gândit că ceva nu era în ordine.
La începutul anului 1964 s'a creat o nouă cameră de privilegiaţi, alături de noi,
unde condiţiile de
viaţă erau mai bune. Am constatat aceasta trăgând cu ochiul, când ieşeam la
plimbare, dar n'am putut
descoperi pe "beneficiari". Plecau de dimineaţă şi veneau seara. Am dedus după
planşeta instalată în cameră
şi după oglinda ce se afla pe masă, că trebuia să fie vorba de ingineri care lucrau
pe vreun şantier, în afara Jilavei.
***
Rândunelele şi lăstunii şi-au făcut apariţia la vechile cuiburi, iar acoperişul de
deasupra celulelor noastre
înverzise. Primăvara anului 1964 sosise.
A doua zi dimineaţa, când s'a împărţit pâinea şi cafeaua, nu m'am dus să le ridic.
Plutonierul a întrebat
cine nu şi-a luat porţia de mâncare. Am răspuns că eu nu mănânc.
-Ce s'a întâmplat, eşti bolnav?
-Nu, nu sunt, înapoiaţi porţia administraţiei, fiindcă am intrat în greva foamei.
Au urmat câteva momente jenante pentru ceilalţi, după care unii au început cu
sfaturile: în primul
rând sa mă gândesc foarte serios că această atitudine a mea poate avea
repercusiuni şi asupra celorlalţi care
sunt gata de eliberare. Calm, le-am răspuns că nu am cerut socoteală nimănui de
ceea ce a făcut şi că sunt
convins de urmările acestei greve asupra celorlalţi.
Imediat, după această oră, a sosit colonelul politic la birou şi a chemat vreo 4-5
deţinuţi, dintre cei mai
bine reeducaţi. Care cum se întorcea era amărît şi de-abea spunea: "domnul
colonel este supărat pe noi, pentru că
l-am lăsat pe Cici să declare grevă. Noi nu am fost în stare să-1 oprim din
această acţiune, care va influenţa
negativ asupra situaţiei noastre". Am avut o zi grea. Numai Boşca Mălin le zicea
satisfăcut: "Uite mă şi un om
care nu ţine să iasă afară cu orice preţ. Ce credeţi că vă aşteaptă acolo? Aţi intrat
în rahat, aţi mâncat
aici şi o să continuaţi şi afară!"
După orele 9, plutonierul de servici m'a dus în camera şefului de secţie, unde se
găsea un
colonel-procuror, care s'a recomandat Aldea. Numele îmi spunea ceva. într'o
clipă mi-a apărut figura lui
cu ciomagul în mână, spărgând geamurile Ateneului român pe data de 15 Mai
1946. După ce
bătuse cu sete mulţimea ce participase la acea serbare, acum venise "să facă
ordine".
După ce a ascultat cu atenţie tot ce am spus timp de o oră şi jumătate, mi-a spus
să scriu tot
ce i-am relatat şi ce mai cred de cuviinţă. Mi s'a promis hârtia necesară şi în
plus, că se va ocupa
personal de studierea acestui caz. M'a încredinţat că nu voi avea nimic de
suportat, în nici un
caz, iar că rezultatul se va observa cât de curând. A adăugat că-mi voi vedea
familia şi că nu poate
să-mi spună deocamdată mai mult.
Intors în celulă, toţi au rămas surprinşi că a fost adus procurorul aşa repede.
Cam peste o jumătate de oră după plecarea procurorului, am fost dus în biroul
colonelului, care nu
m'a întrebat nimic despre grevă, despre motiv...S'a sculat şi a început să
vorbească, plimbându-se:
-Evoluţia societăţii ne-a demonstrat că totul este în schimbare, spre mai bine,
pentru
ajutorarea celor ce au îndurat crunta exploatare, pentru a aduce un suflu nou, o
morală nouă...De
sigur, aceste schimbări se fac cu sacrificii. Cei săraci şi mulţi au încă de îndurat
până îşi vor
consolida puterea. Astăzi suntem în situaţia când putem spune că muncitorimea
noastră a cucerit
puterea şi a deschis un drum luminos pentru popor. Toate filozofiile idealiste,
toate scrierile prin
care se caută să se justifice superioritatea regimului burghez, s'au dovedit vorbe
goale şi au fost
aruncate la coş. Toate acestea, pentru a nu mai constitui un ferment, trebuie
acum să le aruncăm la
crematoriu.
Am plecat.
In celulă n' am spus ce am discutat. Intre timp a venit masa de prânz. Unul câte
unul erau chemaţi în
baraca politicilor, de unde reveneau după 5-10 minute. Spre sfârşit a fost chemat
şi Bourceanu, care la întoar-
cere mi-a spus că era căpitanul Sporea, cel care-i întreabă despre motivul
arestării, condamnare şi cum se simt.
Acest căpitan a fost cel care mi-a înscenat procesul, cel care m'a lovit şi înjurat în
timpul anchetei şi de
care mă plânsesem procurorului. Mi-am dat seama că încercau o nouă
justificare. Ceva nou intervenise.
Declararea grevei produsese o mişcare la care nu mă aşteptasem şi mă făcea
acum să cred că va avea un
rezultat favorabil. Cu ani în urmă, unui grevist nu i se da atenţie decât după 8-10
zile, când era epuizat
complet. Acum,...o altă situaţie.
Eu am fost chemat ultimul de "căpitanul" Sporea. A stat de vorbă cu mine, cât n'a
stat în timpul
anchetei. Foarte amabil, m'a întrebat cum o duc, dacă sunt sănătos. Imediat am
izbucnit:
-Cum puteţi, domnule căpitan, să mă mai întrebaţi de sănătate, când tot timpul
anchetei m'aţi înjurat,
lovit şi mi-aţi spus că o să-mi dovediţi crimele ce le-am făcut împotriva clasei
muncitoare? Dumneavoastră
care aţi înscenat un proces murdar, veniţi acum să vă interesaţi de sănătatea
mea? Dumneavoastră, care aţi
fost în sala tribunalului când martorii pe care i-aţi instruit, au spus în faţa instanţei
că nu recunosc
declaraţiile, deoarece au fost forţaţi să le iscălească, veniţi acum să vedeţi dacă
mai trăiesc?
Asculta acest fost chelner, acum zis căpitan, ca un mieluşel. După ce i-am spus o
parte din ce
aveam pe suflet, m'am răcorit.
M'a dezamăgit şi el, ca să nu zic uluit, cu auto-critica, ca la partid: "Bine, Cici,
cum puteam să te lăsăm
afară, când te cunoştea atâta lume? Cum puteai să stai liber când cunoscuţii şi
prietenii erau aici, pentru
motive mai mari sau mai mici? Voiai să fi bănuit agentul nostru de cei din
închisori?"
-Dar dacă aţi avut ce aţi avut cu mine, de ce mi-aţi târît soţia însărcinată prin
anchete şi aţi încercat prin
ameniţări s'o obligaţi să devină martoră a acuzării?
-De unde ştii?
-Nu vă cunosc? Am reuşit să aflu la proces! Dovezile le-am văzut cu soţia lui
Comănescu şi Ceacu, pe
care aţi reuşit să le aduceţi ca martore ale acuzării. Aţi pus-o pe drumuri până şi
pe biata mamă a lui Ceacu.
Bătrână şi bolnavă, n'a putut să spună decât:
"Băiatul meu era un copil cuminte şi a învăţat carte cu mare greutate, fiindcă tatăl
lui nu s'a interesat
. M'a ajutat întotdeauna."
Dar copilaşul pe care îl am şi nu mă cunoaşte, cu ce este vinovat să trăiască fără
tată?
Credeţi că toate aceste suferinţe ale mele, ale sutelor de mii de familii ce îndură
mizeria şi frica, pot fi
uitate?
Era puţin încurcat chelnerul ajuns căpitan. -Ai înţeles greşit. Nu observi eforturile
noastre de a vă
îmbunătăţi regimul, de a vă da cărţi de citit, sau ziare? Vrem să fiţi informaţi de
transformările de afară,
pentru că o să mergeţi cu toţii acasă. Fii sigur, eu căpitanul Sporea, îţi promit că
în curând vei merge în
mijlocul familiei. Nu pot preciza o săptămână, o lună, două...dar vei fi alături de
copilaş. Fii liniştit,
lasă lucrurile să le aranjăm noi şi o să ai multe surprize bune.
Aproape o oră şi jumătate am stat de vorbă cu acest Sporea. Masa mi se răcise.
Toţi mă aşteptau cu
nerăbdare. Le-am spus că m'au uitat în birou, probabil au fost la masă. Numai lui
Penescu şi lui Bourceanu
le-am relatat pe scurt, discuţia. Amândoi erau siguri că voi pleca în câteva zile.
Părerea mea a fost, că în
câteva luni vom pleca cu toţii.
După masă am mers în biroul şefului de secţie, unde am scris tot ce îi spusesem
procurorului,
ilustrând cu lux de amănunte ancheta, procesul şi situaţia din reeducare.
Seara am fost anunţaţi să ne facem bagajele, şi toţi din cele trei camere am fost
duşi împreună la
secţia 1.
Aici lumea devenise timorată. Parcă li se înecaseră corăbiile. Le pierise cheful de
vorbă şi de laudă. Reedu-
caţii erau plini de mânie.
In acest timp Ion Negoiţescu şi cu încă unul s'au apropiat de mine. Au început să-
mi facă observaţie că
din cauza mea ceilalţi nu se vor elibera. Văzând că nu spun nimic, Negoiţescu a
ridicat tonul. Le-am atras aten-
ţia să tacă, pentru că Bourceanu e bolnav şi are nevoie de linişte. Nu m'au înţeles
şi au continuat.
După un sfert de oră am auzit strigăte pe culoar: "Nu vreau să lucrez, lăsaţi-mă în
pace!" La câteva
secunde s'a deschis uşa celulei şi un tânăr a fost împins înăuntru. Cum ne-a
văzut cu păr mare şi în haine
vărgate curate, s'a îndreptat în colţul opus. La 3-4 minute scena s'a repetat, până
când s'au completat locurile.
Era clar că cei veniţi aveau o adversitate faţă de noi.
Zilele treceau într'o atmosferă din ce în ce mai amicală, mai ales că eram lăsaţi
să stăm întinşi pe pat
şi primeam ziare sau cărţi.
In ziua de Sfântul Gheorghe ne-am pomenit scoşi afară şi duşi la poarta Jilavei,
la vreo două sute de metri,
unde se găsea o baracă de lemn. Un plutonier ne-a spus că vom lucra la reparat
lădiţe, pentru transportat sticle,
care vor fi aduse cu maşinile din oraş şi depozitate în jur.
Acest şantier, socotit de refacere, a durat cam până'n luna Iulie 1964. In acest
timp s'au dat cărţi poştale
pentru a anunţa familiile de existenţa noastră şi ni s'a dat permisiune ca în zece
rânduri să cerem 5
Kilograme de alimente (dar nu de lux), ţigări şi totodată să anunţăm data
vorbitorului, aranjată în ordine
alfabetică. Unora li se oferea această posibilitate după ani de zile de lipsă de
informaţii despre familii. Cum
ştiam situaţia grea de acasă, mai ales că aveam şi o fetiţă, am scris numai că
sunt sănătos şi că nu am nevoie de
nimic.
VORBITOR
Pupă circa o jumătate de oră am fost chemat la poarta închisorii şi dus la corpul
de
gardă. In interior se găsea o cameră despărţită cu gratii metalice. Lângă uşă era
postat
locotenentul politic Teleki şi dincolo de "fiare" aştepta soţia cu fetiţa în braţe.
Cum m'a văzut printre gratii, Gabriela a început să plângă şi n'a fost posibil s'o
liniştească. Atunci a dus-o afară şi a lăsat-o în grija unei verişoare. Eram
mişcat...Primul contact
cu cei "liberi" producea teamă. Apariţia mea printre zăbrele, în costumul
"naţional" vărgat, a
produs prima reacţie. Reuşiseră fiarele să ne aducă în situaţia de a fi sperietori
chiar în sânul
familiei.
In acest timp, soţia îmi spunea să nu-mi fac griji, că se descurcă şi fetiţa are tot
ce-i trebuie.
După 5-6 minute vorbitorul mi s'a întrerupt. De abia am mai apucat să spun să se
îngrijească
de ea şi de fetiţă, că a intervenit plutonierul de gardă şi m'a împins afară din
cuşcă.
***
Aşa zisul lucru la reparat lădiţe a durat până la 10 Iulie. în acest interval mai erau
chemaţi, din când în când, câte unul dintre deţinuţi, la biroul politic. Discret, la
înapoiere, îmi
spuneau că au fost întrebaţi de comportarea mea şi de ce vorbesc.
Unul dintre prieteni a fost întrebat dacă el e convins ca, ieşit afară, voi fi liniştit şi
nu voi
reîncepe cu activitatea politică. Amicul a răspuns că este sigur că voi » liniştit,
dacă sunt lăsat
în pace. După două zile de la sistarea lucrului la repararea lădiţelor, ni s'a găsit o
altă întrebuinţare.
Ani fost folosiţi la transformarea Jilavei în ciupercărie.
Acest fort în care mii de oameni mucegăiseră, dintre care foarte mulţi îşi
scuipaseră
plămânii ,sau fuseseră aruncaţi în gropile comune, căpăta o altă destinaţie. Noi
eram folosiţi la
aranjarea paturilor cu bălegar de cal. Era mai mult o pierdere de timp în
aşteptarea unor situaţii, ce
se întrezăreau a fi mai bune. Ceva plutea în aer. In ultimii doi ani se putuse
observa o schimbare,
în bine, a vieţii din închisoare şi ulterior am constat că acelaşii lucru se petrecea
peste tot. Cei
care au observat că, printre înjurăturile, din ce în ce mai rare, şi ameninţările
practicate pentru a
nu se arăta o slăbiciune, se folosea şantajul în scopul compromiterii, aceia au
reuşit să iasă demni,
cu conştiinţa curată.
La Sfântul Ilie, un prieten revenit de la biroul politic mi-a spus că voi fi eliberat
foarte
curând, fiindcă s'au interesat destul de mult despre comportamentul meu şi de ce
gândesc. El a
vorbit frumos şi a accentuat asupra nedreptăţii ce s'a făcut cu arestarea mea.
I-am atras atenţia că eliberarea nu va fi decât generală, iar diferenţa dintre plecări
inexistentă, sau de ore şi chiar de o singură maşină,care nu va prididi cu
transportul nostru din
închisoare, în cazul că nu vom pleca împreună.
Când am intrat, colonelul s'a adresat civilului:"Vi l-am adus pe Cici, discutaţi şi d-
voastră cu
el ca să vă lămuriţi" şi a plecat.
La o altă masă, s'a trecut la alte iscălituri. Totul se făcea în aer liber, sub bolta de
zid a
fortului Jilava. De data aceasta asista ofiţerul politic Teleki. Care cum ieşea, i se
strângea mâna şi-i
spunea drum bun. întrebând ce se iscăleşte, unul mi-a spus că e o declaraţie că
nu vom spune unde
am fost.
"In palatele nobililor sau boierilor români, luxul oriental se îmbină cu rafinamentul
occidental.
Dar masa poporului e cufundată într'o mizerie abjectă...Aceste provincii s'au
veştejit la umbra
protecţiei ruse...O mare parte a populaţiei rămânea într'o stare de serbie
absolută...A fi suspectat
de a nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcţiuni publice.
Senilitatea faţă de
interesele Rusiei era un titlu de promovare... De la domn şi până la cel mai
modest funcţionar,
toţi ştiau că slujba lor era la bunul plac al consulului rus" (pag.175).. Această
publicaţie se
făcea cu acoperirea Chinei care intrase'n conflict cu Rusia. Pe data de 13 Iulie
1964, în ziarul
"Asahi Evening New. Tokyo" a apărut un interviu acordat unui grup de
simpatizanţi japonezi, de
către Mao şi în care spune:
In aceste condiţiuni, ofiţerii politici sau "cadrele" care discutau cu noi făceau pe
naţionaliştii
şi anti-sovieticii.
Afară era moda independenţei. Activiştii şi slugile Moscovei au început să
vorbească în
întrunirile cu "activul de partid lărgit" din ministere, despre modul barbar în care
ne-au exploatat
sovieticii.
Călăul, Gheorghiu-Dej, spunea: "Am plătit chirie 3.000 dolari pentru fiecare utilaj
sovietic
de la "canal". Un alt colaboraţionist şi călău al muncitorilor, Gheor-ghe Apostol,
declara: "Ni
s'au furnizat porţi la ecluze care nu corespundeau pentru Canalul Dunărea-Marea
Neagră."
Şi l-au luat şi aplicat poate cu mai mare randament. Prin închisorile şi lagărele de
exterminare trecuse peste 10% din populaţia ţării. După ce vânduseră şi
exploataseră ţara,
transformând-o într'o groapă comună, acum făceau pe curajoşii. Şi pe noi
continuau să ne
îngenunche în închisori, să ne batjocorească, lăsând impresia că tot ce fac e din
"profund
umanitarism comunist", pe care căutau să-1 aplice.
ROATA ROBILOR
- Unde lucraţi în fabrică?, îl întreb pe proaspătul meu coleg de celulă.
-La roata robilor, către fundul curţii, aproape de atelierul de tâmplărie uşoară, îmi
răspunse
acesta.
Văzând însă nedumerirea din ochii mei, el mă invită, atunci când voi reuşi să mă
strecor de
ochii gardianului, să-i fac o vizită.
Noul meu coleg de celulă Ş. C, fusese în diplomaţie la Istambul, cum îi plăcea lui
să spună.
Având 1,90 m. înălţime şi fiind totodată foarte slăbit, suporta groaznic de greu
regimul de
închisoare şi de aceea simţeam o bucurie aproape copilărească atunci când
reuşeam să-i ofer ceva.
Era într'o zi pe la sfârşitul lui Mai 1952, când, cu o bucată de pâine şi o coaje de
turtoi,
înghesuite sub zeghe, mă furişam prin spatele unor stive de scânduri, apoi după
nişte movile de
fiare şi iată-mă în faţa aşa zisei "roata robilor".
Numele meu este Dreser, a început acesta. Sunt de loc din Sighetul Marmaţiei.
Pe tata
nu-1 ţin minte, iar mama m'a părăsit când eram încă un copil. Nimic nu ştiu să fi
avut pe
lume mai scump decât pe mama, iar când ea a murit, am fost disperat. Deşi
moartă, ea îmi
apărea în vis în momentele cele mai grele din viaţa mea. Astfel prin 1941, într'o
noapte, pe
când dormeam, mama mi-a apărut tare înspăimântată şi cu ochii ieşiţi din orbite
striga la mine:
"Fugi, fugi repede unde vei vedea cu ochii, dar fugi repede tare!"
Era în luna Aprilie 1945, când, într'o seară, mi-a venit şi mie rândul. Am fost dus
şi eu
într'o cameră de unde nu se mai întorcea nimeni şi pe care noi o numisem
"camera morţii".
Bărbaţi şi femei eram înghesuiţi, unul în altul, fără posibilitatea de a ne mişca şi
aşteptam sfârşitul.
Era groaznic.
Mâinile lui Dreser, care erau proptite pe mânerul roţii, au început să tremure.
Se făcea ziuă, după aprecierea noastră. Lipsa de aer era din ce în ce mai mare.
Pe
culoare nu se auzea nici un zgomot, tăcere deplină. Timpul trecea iar setea ne
chinuia şi ea. Eram
epuizaţi şi amorţiţi de căldura care ne sufoca. Deodată, de pe culoare veneau
zgomote deosebite.
Uşile se deschideau la rând, lucru neobişnuit. Deodată s'a deschis şi a noastră,
iar în cadrul ei au
apărut ostaşi americani. Slavă Domnului, eram salvaţi. Mama îşi făcuse datoria.
Ştiindu-mă vinovat, m'am strecurat pe coridoare, prin curţi şi am ieşit din lagăr,în
oraş. Am
părăsit localitatea şi am mers departe, cât mai departe. Am colindat Germania,
Austria, Cehoslovacia
şi târziu, în toamnă, treceam graniţa României şi cu un tren, într'o noapte, iată-
mă la capătul
drumului, în Sighetul meu. Credeam că Evreii m'or fi uitat.
Ţi-ai găsit ! Cum am ajuns, au aflat şi au pus mâna pe mine şi iată-mă aici, la
Aiud,
împingând la "roata robilor". Şi privirile lui Dreser din nou se întunecară.
îmi merit soarta, continuă el. Cine o mai face ca mine, ca mine să păţească.
Acum chiar dacă
m'ar tăia bucăţi, n'aş mai face ce am făcut!
Astă noapte mi-a apărut din nou mama în vis. Se făcea că a intrat chiar la mine
în celulă
şi mi-a zis: "Lasă dragul mamii, că vei scăpa de orice necaz, în ziua de 16
Septembrie. Te
eliberezi."
A zis mama asta şi a plecat. Am sărit din somn, am trezit tovarăşii mei de celulă
şi le-
am spus şi lor vestea cea mare.
Ce mi's trei luni şi jumătate? Mama nu m'a minţit niciodată!
Povestitorul şi-a terminat istorioara şi'n ochii lui era atâta lumină şi atâta
siguranţă, că mă
uimeau.
La plecare el mi-a spus: "Să nu uiţi, trei luni şi jumătate", şi pentru a se face mai
explicit a
ridicat mâna stângă'n sus ţinând deschise primele trei degete, iar un al patrulea
deget îl
împungea pe la jumătate, cu arătătorul mâinii drepte.
Din timp în timp, când ne mai întâlneam, el îmi arăta mai întâi trei degete, apoi
două, apoi
unul...
Intre timp, Dreser, care suferea cu inima, încă de la Auschwitz, acuza dureri mai
accentuate ca de obicei, iar medicul nostru i-a recomandat să înceteze de a mai
lucra, la care el a
răspuns că acuma,când mai are aşa de puţin până la eliberare, va suporta cum
va putea acest
mic interval ce i-a mai rămas.
Eu stăm la celula 78 pe latura de Est, din celular, ultima de la parter, iar el locuia
la etajul I, la
celula 137, prima de pe aripa dreaptă orientată spre Vest, deci în faţa mea. Cum
etajele erau
despărţite prin plasă de sârmă şi nu prin plafon, ne puteam vedea. Prin faţa
celulelor trecea o
punte din lemn, cam de 1 m. lăţime. Clădirea temniţei, dispusă în formă de "T",
cu parter şi
3 etaje, era în aşa fel construită ca la nevoie să poată fi supravegheată de un
singur gardian,
care se plasa la parter.
La închidere, când se făcea numărul, am auzit pe unul dintre cei trei, ale căror
iniţiale
le-am dat mai sus, comunicând ofiţerului de serviri, care supraveghea darea şi
luarea în primire a
robilor: bolnav...inimă... doctor...moare, la care replica clară a ofiţerului:
"Lasă-1 să moară, dă-l..."şi urmă o înjurătură de mamă.
După vreo două ore se repetară bătăile în uşă, tot la celula 137, dar n'am mai
înţeles ce s'a
discutat. Deşi eram obosit şi destul de slăbit, nu puteam adormi. Către orele 23,
doar la câteva
minute după ce aţipisem, am auzit nişte bătăi disperate în uşa aceleiaşi celule.
Am sărit din somn
şi cu ambele mâini mi-am cuprins partea stângă a pieptului, căci inima-mi bătea
cu putere şi
m'am apropait de uşă.
O apasare adincă imi cuprinse sufletul, care treptat, se sternu peste celulă,
celular, peste
întreaga temniţă.
Dreser se eliberase în termen de la închisoarea de la Aiud.
Grigore Caraza
*
GHERLA IN REEDUCARE
Povestea condiţionalului pentru cei care nu depăşesc norma'n fabrică, de mult nu
mai era
luată în serios, nici chiar de turnători...
"Ofiţerul" politic Domocoş, fiara care a terorizat Gherla ani de zile, a încercat să-i
facă să
vorbească pe înaliţii Prelaţi, dar n'a reuşit să obţină ceeace urmărea. Unii dintre
ei au fost
pedepsiţi, laizolare'n lanţuri. Printre ei se găseau Iosef Schubert, Leon Crăciun şi
Jerome Menges.
Totul era în zadar.
Episcopul Iuliu Hirţea fiind somat, fiind obligat de şeful de cameră să-şi
definească
poziţia, i-a afirmat celui ce i-a cerut acest lucru: "Domnule, du-te la acela care te-
a trimis şi
spune-i că voi vorbi, că voi fi răspunzător de ceeace voi spune, dar nu voi fi
răspunzător de
faptul c'am fost forţat să vorbesc." După această confruntare, nici unui
episcop nu i s'a
mai cerut să ia poziţie faţă de reeducare.
Iniţiatorul a fost avocatul Mac Constantinescu, din Iaşi, stabilit la Turnu Severin.
Din
organizaţie au făcut parte mai mulţi tineri, printre care se găsea Vladi-mir
Boutmy, condamnat la
muncă silnică pe viaţă. Fiind descoperită prin trădare, o parte din membrii
organizaţiei au fost
judecaţi în închisoare, în faţa deţinuţilor. De sigur era o încercare de intimidare,
dar fără rezultat,
deoarece la câteva săptămâni au fost eliberaţi.
Noi, unii dintre cei convinşi de realizările regimului, înfierăm atitudinea acestor
bandiţi (adică
colegii lor deţinuţi), ce rămân orbi la ce văd şi pe care nu-i recunoaştem ca
făcând parte dintre cei ce
mergem să ne închinăm partidului şi să sărutăm mâna'ntinsă...Ei sunt unicii
responsabili ai
menţinerii detenţiunii din România... ...în timp ce clasa muncitoare îşi ia
mâncarea de la gură ca
să ne hrănească pe noi, care am rămas nişte trântori şi unelte ale imperialiştilor
americani.
Conducerea se poartă prea blând cu ei, în loc să le scoată ochii, ca să nu-i mai
vadă pe americani...
In această atmosferă de zisă reeducare s'a trăit doi ani de zile, în toate
închisorile. Aşa au
vorbit şi scris mulţi de alde Sorin, Radu, Ion J. Petre, Vasile....Nimeni nu a primit
vreo palmă,
nimeni nu a fost drogat. Cei ce-au făcut-o, şi acum şi după 1946, au făcut-o din
interes personal,
încercând să calce peste cadavre pentru a se elibera. Au făcut pact cu
comunismul, cu
satana, spre ruşinea lor şi a urmaşilor. Numai cei care au trecut cu fruntea sus
prin acele încercări
îşi dau seama de miselia actelor săvârşite de aceştia, acte ce sunt calificate de
trădare.
Grigore Caraza scoate la iveală scene zguduitoare: "în toamna lui 1962, Zarca a
fost populată cu
circa 250-260 deţinuţi care au refuzat reeducarea. Cele 60 de celule din cele
două nivele erau pline.
Supliciile la care am fost supuşi au subţiat treptat, treptat rândurile, oamenii
capitulând şi trecând de partea
reeducaţilor, al căror număr creştea zi de zi.
In perioada 1960-62 reeducarea a păstrat proporţii mai moderate. Se cerea
exces de muncă şi devotament
din partea noastră faţă de administraţie, urmărind să ne convingă de realizările
regimului şi înţelegerea pe
care acesta o manifestă faţă de noi, în cazul când renunţăm la ce-am iubit, la
dragostea de neam şi dreptate
pentru fraţii români subjugaţi. Prin 1961 am reuşit să aflăm că unii fuseseră duşi
la Bucureşti unde au
dat o mână de ajutor securităţii în procesele înscenate după 1958.
Dar acum, în 1962, după venirea lotului Puiu Atanasiu,de la care aflam cu greu
câteva lucruri despre apariţia
lui N. Petraşcu, Dumitru Groza şi alţii ca martori ai acuzării, acum în Aiud se
schimba tactica. Acum a
început furia. Oamenii "de vârf", cei cu un crez nezdruncinat, pe care-1
prezentaseră ani de zile ca un adevăr in-
discutabil şi permanent, au fost duşi în celular. In locul lor trebuiau aduşi cei ce
spuneau un categoric "Nu" re-
educării. Un lucru inexplicabil s'a petrecut pentru mine. Oameni care
executaseră 10-15, unii chiar peste 20 de
ani de temniţă îngrozitoare, oameni care s'au jertfit pentru un ideal, oameni care
mai presus de orice au pus
Patria şi binele neamului românesc, au îngenunchiat în faţa minciunii, în faţa
diavolului care a pervertit su-
fletul omenesc.
In acest cataclism s'au dărâmat munţi, au căzut păduri seculare, s'a prăbuşit
"Negoiul şi Caraimanul",
"Omul şi Moldoveanul", rămânând doar unul singur, Prinţ şi la propiru şi la figurat,
pe care în sinea mea I-am nu-
mit "Bătrânul Ceahlău, Ceahlău de cremene". Odată cu el au rezistat prăpădului
mici şi modeste stânci nean-
trenate de grohotiş spre valea plângerii neamului nostru. Brazii şi brăduleţii
scuturaţi de furtună n'au putut
fi smulşi din rădăcini.
Ce s'a întâmplat şi cum a fost posibil, au fost întrebări ce m'au frământat timp
îndelungat. Am ajuns la
concluzia că au rezistat numai aceia care au fost decişi să moară, decât să-şi
vândă sufletul şi să
părăsească o poziţie pe care se aflau, convinşi fiind că este cea mai bună.
Pentru înfrângerea rezistenţei celor din Zarca, s'a făcut o izloare completă între
fabrică, secţii,
celular şi aceasta.
Ajuns în izolare, încă de la uşa parcă CINEVA mă lua în primire. îmi purta paşii
obosiţi timp de 17
ore, în fiecare zi şi mă spijinea când, extenuat, rămâneam în picioare, în mijlocul
celulei, deoarece nu
aveai voie să te rezemi de ceva, mă acoperea pentru a-mi da căldură şi probabil
îmi potolea foamea şi
setea, deoarece nu am fost încercat de aceste senzaţii, în acest timp.
Acelei PUTERI care m'a ajutat să parcurg acea întunecată perioadă, precum şi
întreaga noapte de bez-
nă din cei 21 de ani petrecuţi în iadul comunist, acelei PUTERI îi sunt dator până
dincolo de mormânt.
In timp ce noi ne zbăteam în aceste condiţii, celor circa 250 de deţinuţi politici, la
Clubul reeducării, le
vorbeau fostele vârfuri. Administraţia închisorii decisese să ne ducă şi pe noi să
ascultăm glasul "sirenelor
vrăjitoare". Fără să discutăm între noi, căci legătura cu celelalte celule devenise
foarte grea şi riscantă, am
refuzat această invitaţie. Atunci gardienii ne-au forţat, lovindu-ne şi scoţându-ne
în brânci. Dar noi continuam
să ne ţinem de paturile de fier şi de uşorul uşii. Atunci ne-au aşezat difuzoare pe
coridor şi ne deschideau
vizeta, obligându-ne să ascultăm.
Cei din Zarcă am fost scoşi spre mijlocul lunii Iunie şi apoi în Iulie, când ne-a
vorbit Valeriu Anania,
asistat de călăul colonel Crăciun, însoţit de toată banda lui de torţionari. Anania,
care avea darul vorbirii, se
adresa sentimentului din epavele ce le avea în faţă, căutând să ne înfrângă
rezistenţa:
"Auzi tu, frate, tată sau bunic din Zarcă. Acasă cu mâna straşină la ochi, în prag,
vă aşteaptă o
soră, un frate, un nepot, soţia sau o mamă îmbătrânită, cu ochii secaţi de lacrimi.
O vorbă bună, un cuvânt, o
şoaptă, frate drag, ce zici?"
Şi de fiecare dată rupea dintre noi 4-5 sau 6 fraţi de suferinţă.
Aşa s'a întâmplat că la începutul lunii Iulie a smuls chiar de lângă mine pe Jean
Aristide, cu care parcurse-
sem doi ani de Zarcă, plus alţi doi de domiciliu forţat. Prietenul meu a început să
tremure şi mi-a zis:
"Grigore, iartă-mă! Nu mai pot!"
Degeaba i-am cuprins mâinile apucate parcă de friguri, zadarnic l-am strâns în
braţe. Şi s'a dovedit că ne
mai despărţeau doar trei săptămâni, de eliberare.
Simţeam că se apropie sfârşitul . Zilnic plecau câte 50-60-70-...sau poate chiar
sute.
Zilele următoare am trecut din nou prin faţa unei comisii .compusă din 3 procurori
care ne spuneau să
alegem: trecerea la drept comun şi continuarea temniţei, sau o declaraţie de
desolidarizare şi eliberare. In
această ultimă încercare de îngenunchiere au mai căzut o bună parte.
Ajunşi în gară, miliţienii ce ne-au însoţit, ne-au comunicat că avem tren peste 45
de minute şi,urându-ne
drum bun, ne-au întins mâna.
Brutele pozau acum îi. oameni. Cu mâna'ntinsă, Mailat, un ţigan odios, unul
dintre cei mai cruzi mili-
ţieni, se îndrepta spre noi.
L-am luat în braţe pe Marin şi i-am întors spatele.
In gară şi în tren am fost înconjuraţi de oameni simpli, care ne-au dat tot ce
aveau la îndemână: fructe,
ţigări, alimente, ziare, băutură...Omenia românească nu fusese distrusă în
închisoarea ce se numea
România.
Când sub priviri mi-a căzut un ziar, mi-am dat seama că nu mai puteam citi decât
titlurile scrise cu ma-
juscule.
In jur de 6 dimineaţa, coboram în Gara de Nord. Deodată am fost înconjuraţi de
7-8 persoane, bărbaţi
şi femei, întrebându-ne: "Veniţi din Aiud?"
Lumea din ce în ce se îngroşa în jurul nostru, cu fel de fel de întrebări. "Ce ştiţi de
cutare? dar de
cutare? Mai vin şi alţii, cu alte trenuri?"
Printre persoanele de care am fost întrebat, două muriseră în Aiud.
Puteam să le spun adevărul? Puteam să le spun că, după noi, nu mai vine
nimeni? Nu puteam să distrug
în ei şi ultima speranţă.
Când aceste rânduri vor apărea sub privirile multora care au trecut prin această
perioadă de apocalips
din Aiud, poate vor spune: "Şi eu am fost acolo".
Imi cer iertare doar pentru aceia care într'adevăr au fost acolo şi ale căror nume
le-am uitat, dar
confruntat fiind cu anumite amănunte, îmi amintesc imediat. Nu-mi pot aminti
însă şi numele celor ce nu
au fost acolo, ci dincolo, şi care ar dori să apară în această carte, ca trecând prin
grupul rezistenţilor. Am
făcut această precizare pentru că - Morminte fără cruce - e o carte care , cu lux
de amănunte , redă veridicitatea
dramei româneşti, ce va trebui să fie cunoscută de generaţiile viitoare.
Şi din numărul lor foarte mare încerc să redau o parte, urmând ca lista să fie
completată:
Doroteia, Dewald Cristina din Reşiţa, Fenyvessi Iuditha-Maria din Salonta,
Ionela, sora care avea stigmate în
palme, Jeronima, Laslău Clara (de la Nunciatura din Bucureşti), Martha,
Pastuska Estera, Schrit Eva-Elisabeta,
(soră), Sfestera Eva, din Timişoara, Muller Rosalia, din Banat, Tereza Leher,
Zimmerman Patricia-Barbara, Wulff
Elisabeta( soră).
De 4 decenii, femeia română a îndurat tot felul de privaţiuni, care mai de care
mai diabolice. Nu se poate
uita epoca lui Gheorghiu-Dej, când mii şi mii de femei au fost deportate şi
aruncate sub cerul liber al Bărăganului,
în timp ce altele erau mânate spre lagărele de exterminare. Era perioada
instaurării crimei împotriva umanităţii, a
adevăratului genocid, în care poporul român, prin tot ce a avut mai bun, a
plătit tribut "eliberatorului
sovietic", plin de sălbăticie, ca în perioada năvălirilor barbare.
Femeile însă au fost şi mai puţine. Pentru toată suferinţa femeii române avem
datoria de onoare să nu le
dăm uitării pe acelea care şi-au închinat viaţa unui ideal scump: dragostea de
credinţă, neam şi glia
strămoşească.
RECENZIE LA VOLUMUL II
de Matei CAZACU
Cicerone Ionţoiu recidivează. Cu acest al doilea volum (din patru câte sunt
prevăzute), domnia sa acoperă
perioada anilor 1950-1954, una din cele mai ucigaşe din istoria românescă.
Două "instituţii" îi conferă, credem
noi, un caracter halucinant, şi anume Canalul Dunărea-Marea Neagră, pe de
o parte, şi experienţa de "reeducare"
studenţească de la Piteşti, pe de alta. Dacă la Canal au fost folosite metode
de exterminare fizică, în masă, a elitelor
ţării, în schimb la Piteşti a fost atacat, cu un rafinament întâlnit numai în China
lui Mao, psihicul individului, într'o
încercare monstruoasă de aplicare a teoriilor lui Makarenco asupra tineretului
român. între aceste două extreme
- Canal şi Piteşti - universul Gulagului românesc oferă istoricului o paletă
largă a ororii instituţionalizate cu
puncte culminante la Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Valea Nistrului, Ocnele
Mari, Mărgineni, Ghencea, Făgăraş
şi încă multe alte cimitire ale elitelor româneşti. Foarte importantă ni se pare a
fi şi menţionarea rezistenţei
organizate de Românii deportaţi dincolo de Cercul Polar, care în 1952 au
înfiinţat "Liga latina", organizaţie ce
îşi propune revenirea la patria-mamă a ţinuturilor dintre Prut şi Nistru,
impropriu denumite Basarabia şi Bucovina
(când e vorba de Moldova de răsărit şi de miază-noapte).
Dar, desigur, acolo unde mărturia lui are cea mai mare valoare este în
descrierea itinerariului parcurs de
Cicerone Ionţoiu personal în aceşti ani - e vorba de Canal, lucrare faraonică
inspirată de modele sovietice (ca-
nalele Volga-Don, Marea Albă-Marea Baltică) şi, dacă ar fi să credem
versiunea oficioasă românească,
exprimată de Al. Moghioroş în 1964 (în plin conflict între Dej şi Hrusciov),
"recomandată"direct de Stalin,
care ar fi spus textual: "După ce aţi terminat cu partidele istorice, acum trebuie
să construiţi canalul care să fie
mormântul reacţiunii. După aceea, distrugeţi pe intelectuali" (p.33-34).
"Inaugurat" în mai 1949, Canalul a fost abandonat după moartea lui Stalin
dar, aşa cum se ştie, a fost recent
redeschis. Deţinuţii politici care au trecut prin acest infern au plătit un greu
tribut condiţiilor inumane de
muncă şi de alimntaţie la care au fost supuşi. Condiţiile de viaţă de la Canal
au fost considerate infinit mai ucigă-
toare decât cele din lagărele hitleriste chiar de către veterani de la Auschwitz,
ceea ce, s-o recunoaştem, nu
este îndestul subliniat.
"In curţile bibliotecilor focul mistuia "Tezurul cultural". N'a scăpat de acest
sacrilegiu nici biblioteca
"Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta" din Vatra Luminoasă. S-au găsit
atunci nevăzători care, din flăcări,
pipăind, au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură
cu trecutul pe care voiau să nu-1
şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere nu vedeau ceea ce se
petrecea. Peste ani, profesrul Gheorghe
Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii mi-au arătat unele cărţi salvate.
Printre ele se găseau: un dicţionar
enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580; o Sfântă Scriptură,
tipărită în 1875; Trigonometria lui
Spiru Haret dela 1878, Răsboiul de întregire de C. Kiriţescu, Istoria lui lorga şi
altele. Bieţii oameni nu ştiau ce
salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în
războiul de întregire (1916-1918) dar
plângeau când au auzit ce lucruri au scos din văpăile focului comunist", (p.
394).
Cartea lui Ioniţoiu se citeşte uşor, în ciuda lungilor liste de nume ale victimelor
şi călăilor lor, în ciuda date-
lor şi a dureroaselor evenimente pe care le descrie. Dacă ar fi să-i facem o
critică însă, ar fi tocmai în
severitatea cu care autorul judecă, uneori, pe oamenii aflaţi în închisori şi
lagăre şi care nu s-au putut comporta
mereu cu stoicism şi tărie. Slăbiciunea de un moment, de o zi sau de un an,
nu credem că poate anula merite
mai vechi, uneori nemărturisite, rezistenţe uneori obscure dar care îşi au,
poate, importanţa lor. Răposatul
Constantin (Dicki) Cesianu, trecut şi el prin închisoare, ne mărturisea cu puţin
înainte de a muri: "eu nu
condamn pe nimeni care, la anchetă sau în închisoare, a cedat torţionarilor.
Ştiu cât este de greu să rezişti
torturilor fizice şi morale. Eu însumi, la anchetă, am ajuns la un punct în care
mi-am spus: dacă mă mai bat, voi
spune tot ce ştiu." Această limită a rezistenţei fizice şi morale variază de la om
la om - nu mai e nevoie să
o amintim noi celor care au trecut prin astfel de încercări. De aceea credem
că mai multă toleranţă în judecarea
acţiunilor oamenilor (vorbim desigur de victime) nu ar fi decât benefică
întreprinderii lui C. Ioniţoiu, care se
poate inspira, în acest sens, din experienţa lui Soljeniţîn. Monumentul pe care
domnia sa îl ridică amintirii
celor care au suferit din cauza terorii comuniste nu va fi umbrit cu nimic.
In încheiere se cuvine să salutăm şi iniţiativa d-lui Niki Constantinescu de a
înfiinţa tipografia
"Coresi" de la Freiburg, unde apare cartea lui C. Ioniţoiu. Ii urăm să dureze şi
să propăşească pe viitor în
slujba culturii româneşti.
Pe baza decretului 411 964, au fost scoşi din închisori zeci de mii de Români
supravieţuitori ai mon-
struosului sistem de genocid comunist: Pe tot cuprinsul ţării au început să se
audă suspine: "Mamă, când vine
tata?" sau şi mai grav: "Mamă, de ce n'am şi eu tată?"
Sunt oameni pe care destinul i-a cruţat: viaţa lor a fost lipsită de înjosiri şi
degradări, rănile lor au
fost superficiale şi s-au vindecat, cicatricele nu se mai văd. La sfârşitul vieţii,
încrucişându-şi mâinile pe
piept îşi vor da duhul uşor şi sufletul lor va fi dus la cer de îngerul Domnului.
Nu vom putea muri liniştiţi, după cum nici nu am trăit liniştiţi. Ne vor însoţi
îngerii Domnului, dar
şi demonii care ne-au chinuit ne vor striga până în clipa trecerii pragului
ceresc. Iar la judecata divină vom
aduce rănile noastre şi căderile şi ridicările şi lacrimile noastre nesfârşite prin
care vom striga: "Doamne,
scapă-ne!" Şi abia atunci Iisus ne va întinde mâna şi, ca pe Petru, scoţându-
ne din valuri, ne va mustra: "Puţin
credincioşilor, pentru ce v'aţi îndoit?"
Cei care au trecut prin Piteşti nu au nevoie de judecători, nici de psihiatri, nici
măcar de consolatori.
Ei au nevoie de duhovnici. Cine dintre noi-căci suntem o categorie cu totul
aparte-nu şi-a găsit duhovnicul,
să-1 caute. Altfel viaţa lui este o imposibilitate, un nonsens, nici măcar nu este
o viaţă, ci o spaimă
continuă de spectrele din el.
A fost o vreme când am strigat: "Suntem nişte disperaţi ." A fost o vreme când
am strigat:
"Suntem îngerii justiţiari." A fost o vreme când am strigat: "Suntem
desăvârşiţi, căci nimeni nu a mai
trecut prin experienţa noastră abisală." Şi ne-am trufit. Toate nu urmăreau
decât să ne ascundă
durerea şi spaima şi ruşinea.
*
Faimosul articol 209 din codul penal, în baza căruia s-au pronunţat milioane
de ani de condamnare
Art. 209.—Constituie infracţiune de uneltire contra ordinii sociale şi se
pedepseşte:
1. cu muncă silnică de la 15-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani,
faptul de a iniţia sau constitui,
în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop
schimbarea ordinii sociale existente în
stat sau a formei de guvernămînt democratice, ori de a activa în cadrul unei
asemenea organizaţii sau asociaţii, ori
de a adera la acestea, cînd fapta prezintă un caracter deosebit de grav,
pedeapsa este cu moartea;
2. cu închisoare corecţională de la 3-10 ani şi inter
dicţie corecţională de la 3-5 ani:
a), faptul de a face propagandă, agitaţie, sau de a întreprinde orice acţiuni
politice pentru
schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernămînt
democratice sau din care ar rezulta un
pericol pentru securitatea statului;
b). faptul de a ajuta în orice mod vreo organizaţie sau asociaţie din cele
arătate la pct. 1 ori de a face pro-
pagandă sau întreprinde acţiuni în favoarea acestora ori a membrilor lor.
c). Faptele de ponegrire, calomniere, sau defăimare în public cu privire la
orînduirea socială şi de stat, la in-
stituţiile de stat şi organizaţiile obşteşti, când acestea sînt săvîrşite fie de o
singură persoană în mod organizat,
fie de către două sau mai multe persoane asociate.
în cazul în care faptele prevăzute la lit. a şi b prezintă un caracter deosebit de
grav, pedeapsa este munca
silnică de la 5-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani. Tentativa se
pedepseşte ca şi infracţiunea consumată.
Secţiunea 1 bis Subminarea economiei naţionale şi sabotajul
contrarevoluţionar.
Art. 209(1).—Subminarea economiei naţionale săvârşită prin folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de
stat, ori sabotarea activităţii normale a acestora, precum şi folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de stat, ori
sabotarea activităţii acestora în folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor
capitaliste interesate, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi confiscarea averii, în cazul cînd faptele
au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa este moartea şi confiscarea averii.
Art. 209(2).-Distrugerea sau degradarea de natură să submineze economia
naţională, prin explozii,
incendii sau orice alte mijloace, a fabricilor, uzinelor, maşinilor, căilor de
comunicaţie, apeductelor, instalaţiilor
telefonice, telegrafice sau radiofonice, a materialelor, construcţiilor, produselor
industriale, produselor agricole sau a
altor asemenea bunuri care servesc interesele obşteşti, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi
confiscarea averii în cazul cînd faptele au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa
este moartea şi confiscarea totală a averii.
Art. 209(3).—Neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a
anumitor obligaţii de natură a sub-
mina regimul de democraţie populară constituie infracţiunea de sabotaj
contrarevoluţionar şi se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 ani şi confiscarea averii.
în cazul cînd fapta a provocat sau putea să provoace urmări deosebit de
grave, pedeapsa este moartea şi confis-
carea averii.
Art. 209(4).—Tentativa de săvîrşirea infracţiunilor prevăzute în art. 209(l)-
209(3) se pedepseşte ca şi
infracţiunea consumată.
„ Dă-i până mori!", iată formula care exprimă, prin însăşi gura călăului,
„umanismul" comunist,
ideologia care avea să înrobească un întreg popor şi care, din păcate, cu mici
modificări şi retuşări este valabilă şi
astăzi.
Adevărate „amintiri din casa morţilor" scrie Cicerone Ioniţoiu; amintiri care se
transformă pe parcurs în
istorie, în cea mai neagră pagină de istorie din viaţa unui popor viteaz, cu o
veche tradiţie despre libertate.
Este impresionant să afli că autorul acestei cărţi şi-a petrecut tinereţea, cei
mai frumoşi ani din viaţa unui
om, fie prin lagărele şi închisorile de exterminare, fie hăituit de vânduţii
Moscovei, dar în permanentă activi-
tate în slujba idealurilor sfinte ale generaţiei noastre.
Se pot spune multe despre această carte. Mulţi dintre noi am trăit-o „pe viu"
şi-am putea depune mărturie
pentru tot ce s-a scris în paginile ei. Ne aducem, deci, modestul prinos celor
ce s-au sacrificat şi recunoştinţă
autorului care în ciuda marilor dificultăţi întâmpinate în lumea liberă a reuşit
să-şi îndeplinească misiunea.
Inchisoarea Aiud
Inchisoarea Bacău
Asaftei (căpitan), Anghel Nicolae, Fark (colonel), Herşcovici (colonel),
Barbălată, Ionescu Alexandru,
Levenson (Livezeanu), Munteanu, Mazăre, Mutică (locotenent), Mihalcea
Aurel (maior), Mireanu (din comuna
Mărgireşti), Ionescu Guiţă (căpitan din Piatra Neamţ), Pop Ion (colonel),
Pantaş (colonel), Radu (general),
Uşurelu (colonel), Timiraş, Stancu(ofiţer), Zelţer (din Dorhoi).
Baia Sprie
Cioară, Guleran, Pintea, Popa, Szabo Zoltan (maior).
Bicaz
Albu, Dogaru ( căpitan, comandant ) , Pietraru (ofiţer politic).
Botoşani
Alexandru (ofiţer), Dora (ofiţer politic), Nătăletu
Braşov
Capul Midia
Borcea Liviu (maior), Bunescu (maior), Lupu (ofiţer politic), Oancea (pl
utonier), Radu (căpitan), Tanasov
(plutonier).
Cernavodă
Gherasim(ofiţer), Ghine (politic), Stan (politic).
Cluj
Birtaş (ofiţer), Barany (locotenent), Gavrilă, Timofi.
Craiova
Alexe Ştefan, Bădică (general), Dănescu (inspector), Iatagan, Ionescu Titus
(căpitan), Lungu (colonel),
Oancă (ofiţer), Puţintelu, Popescu Toma (colonel), Mitran Constantin,
Petrescu Vasile, Moldoveanu Marcel
(chestor).
Dumbrăveni
Russu, (sublocotenent).
Galaţi
Alexandru, Florea, Goiciu Petre (comandant-călău), Pândele.
Galata
Bărbieru, Şnaider, Zgâmbău.
Timişoara
Bugarschi, Brancovici Jiva, Indrei, Jivcov, Lăcătuş, Nedici Iosif, Nedici Vidosa
(Vida), Moiş Puiu, Orcic
(căpitan), Toth Mihai, Vid Teodor, Rafilă (comisar), Szanta Alexandru.
Galeş
Burghişan Petre (maior), Cornăţeanu (maior), Dincă, Şerban.
Gherla
Alexandrescu (colonel), Ardeleanu, Avădanei, Bob (doi fraţi), Bodea, Bota,
Bărbosu (doctor), Carciu,
Chioreanu, Cseller, Corăbeanu Constantin (politic), Deneş, Dimiş, Domocoş,
Gabor, Gheorghiu, Goiciu Petre (cel
mai mare călău), Guşti Petre, Istra-te, Messaroş, Mihalcea (ofiţer politic, mare
călău), Mihăilescu, Moghioroş,
Naghi (ofiţer), Pop I, Pop II, Potcoavă, Sabo, ..Şomlea (doi fraţi), Stan Petrică,
Todea, Tudoran Petre, Sebesteny,
Vomir, Zahanu.
Iaşi
Ceia, Ruscioru Modest.
Jilava
Bărbuică (mare schigiuitor), Bonciulică, Bragadi-reanu, Czaky, Cursaru
(doctor), Fătu (criminal), Gea-mănu
(criminal), Iamandi (criminal), Ivănică (criminal), Ionescu (doctoriţă), Lis,
Gheorghiu (colonel), Manta,
Maromet (maior, schingiuitor, criminal), Ştefan (schingiuitor, criminal),
Tudoran, Ungureanu.
Constanţa
Goldenberg.
Deva
Bolog, Dincă Gheorghe (căpitan), Faur Nicolae, Galbeni Vasile (din
Hunedoara), Hess, Manea
Victor, Mihai Petru (locotenent), Nistor Vasile (colonel), Staicu Petre (din
Sebeş), Tufiş.
Făgăraş
Berebenţa (locotenent), Brişcă Alexandru, Hozay, Iossu, Lazăr Tibo (Tiberiu),
Popa, Paraschiv,
Moraviev, Trâmbiţaşu, Zibileanu.
Ghencea
Berbece, Radu, Apostol (maior).
Grădina
Bolbea (căpitan), Donea (schingiuitor), Stratache, Troacă.
Grindu
Fecioru (maior, criminal), Furnică (schingiuitor).
Luciu Giurgeni
Coman (schingiuitor), Scarlat (schingiuitor).
Lugoj
Dragoş Petru, Vid Teodor.
Lagărul Km. 4
Crăciun, Huslău, Mărgărit.
Câmpulung-Muscel
Dumitrache, Tericeanu
Ocnele Mari
Ceauşu, Filimon, Ionescu, Lupu, Traian, Suciu,
Oradea
Broitman, Cseller Ludovic (schingiuitor şi criminal, Grad Tiberiu, Gutman,
Kupfer, Litvin Ştefan,
Naghy, Retezan (căpitan), Tilici (maior), Zoltan.
Peninsula
Chirion (schingiuitor, criminal), Cornăţeanu, Geor-gescu (maior, criminal),
Dobrescu (major), Lazăr
Tiberiu (maior, schingiuitor), Dincă, Silişteanu (ofiţer politic, schingiuitor),
Şerban (sergent major,
schingiuitor, criminal), Vornicu (ofiţer politic, schingiuitor), Zamfirescu (major,
schingiuitor).
Piteşti
Ciobanu (criminal), Dumitrescu (criminal), Georgescu (criminal), Marina (ofiţer
politic, criminal), Mân-
druţă (criminal).
Ploieşti
Dumitrescu Gheorghe (maior), Marin (locotenent-major), Badea (ofiţer,
criminal), Bizin (ofiţer, criminal),
Voicu (ofiţer).
Piatra Neamţ
Ionescu Guiţă (maior, criminal), Mihalcea Aurel, Popa Ion, Şarpe Mihai,
Uşurelu (colonel).
Poarta Albă
Fecioru (maior, criminal), Moraru (ofiţer politic, criminal), Molodoveanu Ştefan
(locotenent).
Periprava
Fecioru, Toth.
Râmnicul Sărat
Dumitrescu (doctor), Popescu Ion, Vişinescu (maior, criminal).
Salcia
Andrei (schingiuitor), Ioaniţescu (schingiuitor), Grigoraş (locotenent, criminal),
Simovici (schingiuitor).
Sibiu
Crăciun (colonel, schingiuitor), Dăncilă, Mezei Gheorghe (colonel), Nistor
Victor (căpitan) , Schonfeld
(căpitan).
Sighet-Maramureş
Bank (colonel), Bota, Ciolpan Dumitru (maior), Costin Vasile (ofiţer politic),
Coza (din Săpânţa), Hritan
(general), Medruţ Cornel, Munteanu Vasile, Pop Partenie, Sabadâş Ileana,
Sava Ion (maior), Zoltan Israel.
Stoeneşti
Buhuşi, Grecu (din comuna Galbeni-Bacău, schingiuitor), Petrescu, Prisăcaru,
Tătaru.
Săvineşti
Fark (colonel).
Târgul Mureş
Fodor (locotenent), Herman. Văcăreşti Berbec, Constantinescu (colonel,
criminal).
BIBLIOGRAFIE
Şi din numărul lor foarte mare încerc să redau o parte, urmând ca lista să fie
completată:
Doroteia, Dewald Cristina din Reşiţa, Fenyvessi Iuditha-Maria din Salonta,
Ionela, sora care avea stigmate în
palme, Jeronima, Laslău Clara (de la Nunciatura din Bucureşti), Martha,
Pastuska Estera, Schrit Eva-Elisabeta,
(soră), Sfestera Eva, din Timişoara, Muller Rosalia, din Banat, Tereza Leher,
Zimmerman Patricia-Barbara, Wulff
Elisabeta( soră).
De 4 decenii, femeia română a îndurat tot felul de privaţiuni, care mai de care
mai diabolice. Nu se poate
uita epoca lui Gheorghiu-Dej, când mii şi mii de femei au fost deportate şi
aruncate sub cerul liber al Bărăganului,
în timp ce altele erau mânate spre lagărele de exterminare. Era perioada
instaurării crimei împotriva umanităţii, a
adevăratului genocid, în care poporul român, prin tot ce a avut mai bun, a
plătit tribut "eliberatorului
sovietic", plin de sălbăticie, ca în perioada năvălirilor barbare.
Femeile însă au fost şi mai puţine. Pentru toată suferinţa femeii române avem
datoria de onoare să nu le
dăm uitării pe acelea care şi-au închinat viaţa unui ideal scump: dragostea de
credinţă, neam şi glia
strămoşească.
RECENZIE LA VOLUMUL II
de Matei CAZACU
Cicerone Ionţoiu recidivează. Cu acest al doilea volum (din patru câte sunt
prevăzute), domnia sa acoperă
perioada anilor 1950-1954, una din cele mai ucigaşe din istoria românescă.
Două "instituţii" îi conferă, credem
noi, un caracter halucinant, şi anume Canalul Dunărea-Marea Neagră, pe de
o parte, şi experienţa de "reeducare"
studenţească de la Piteşti, pe de alta. Dacă la Canal au fost folosite metode
de exterminare fizică, în masă, a elitelor
ţării, în schimb la Piteşti a fost atacat, cu un rafinament întâlnit numai în China
lui Mao, psihicul individului, într'o
încercare monstruoasă de aplicare a teoriilor lui Makarenco asupra tineretului
român. între aceste două extreme
- Canal şi Piteşti - universul Gulagului românesc oferă istoricului o paletă
largă a ororii instituţionalizate cu
puncte culminante la Aiud, Gherla, Sighet, Jilava, Valea Nistrului, Ocnele
Mari, Mărgineni, Ghencea, Făgăraş
şi încă multe alte cimitire ale elitelor româneşti. Foarte importantă ni se pare a
fi şi menţionarea rezistenţei
organizate de Românii deportaţi dincolo de Cercul Polar, care în 1952 au
înfiinţat "Liga latina", organizaţie ce
îşi propune revenirea la patria-mamă a ţinuturilor dintre Prut şi Nistru,
impropriu denumite Basarabia şi Bucovina
(când e vorba de Moldova de răsărit şi de miază-noapte).
Dar, desigur, acolo unde mărturia lui are cea mai mare valoare este în
descrierea itinerariului parcurs de
Cicerone Ionţoiu personal în aceşti ani - e vorba de Canal, lucrare faraonică
inspirată de modele sovietice (ca-
nalele Volga-Don, Marea Albă-Marea Baltică) şi, dacă ar fi să credem
versiunea oficioasă românească,
exprimată de Al. Moghioroş în 1964 (în plin conflict între Dej şi Hrusciov),
"recomandată"direct de Stalin,
care ar fi spus textual: "După ce aţi terminat cu partidele istorice, acum trebuie
să construiţi canalul care să fie
mormântul reacţiunii. După aceea, distrugeţi pe intelectuali" (p.33-34).
"Inaugurat" în mai 1949, Canalul a fost abandonat după moartea lui Stalin
dar, aşa cum se ştie, a fost recent
redeschis. Deţinuţii politici care au trecut prin acest infern au plătit un greu
tribut condiţiilor inumane de
muncă şi de alimntaţie la care au fost supuşi. Condiţiile de viaţă de la Canal
au fost considerate infinit mai ucigă-
toare decât cele din lagărele hitleriste chiar de către veterani de la Auschwitz,
ceea ce, s-o recunoaştem, nu
este îndestul subliniat.
"In curţile bibliotecilor focul mistuia "Tezurul cultural". N'a scăpat de acest
sacrilegiu nici biblioteca
"Asociaţiei nevăzătorilor Regina Elisabeta" din Vatra Luminoasă. S-au găsit
atunci nevăzători care, din flăcări,
pipăind, au scos ce-au apucat. Aceste cărţi le păstrau ascunse, ca o legătură
cu trecutul pe care voiau să nu-1
şteargă din literatură, în timp ce oameni cu vedere nu vedeau ceea ce se
petrecea. Peste ani, profesrul Gheorghe
Lupu, Costică Gheorghe, Vereguţ şi alţii mi-au arătat unele cărţi salvate.
Printre ele se găseau: un dicţionar
enciclopedic în limba latină, tipărit în Germania în 1580; o Sfântă Scriptură,
tipărită în 1875; Trigonometria lui
Spiru Haret dela 1878, Răsboiul de întregire de C. Kiriţescu, Istoria lui lorga şi
altele. Bieţii oameni nu ştiau ce
salvaseră. Plângeau de bucurie, unii fără lacrimi, căci ochii îi pierduseră în
războiul de întregire (1916-1918) dar
plângeau când au auzit ce lucruri au scos din văpăile focului comunist", (p.
394).
Cartea lui Ioniţoiu se citeşte uşor, în ciuda lungilor liste de nume ale victimelor
şi călăilor lor, în ciuda date-
lor şi a dureroaselor evenimente pe care le descrie. Dacă ar fi să-i facem o
critică însă, ar fi tocmai în
severitatea cu care autorul judecă, uneori, pe oamenii aflaţi în închisori şi
lagăre şi care nu s-au putut comporta
mereu cu stoicism şi tărie. Slăbiciunea de un moment, de o zi sau de un an,
nu credem că poate anula merite
mai vechi, uneori nemărturisite, rezistenţe uneori obscure dar care îşi au,
poate, importanţa lor. Răposatul
Constantin (Dicki) Cesianu, trecut şi el prin închisoare, ne mărturisea cu puţin
înainte de a muri: "eu nu
condamn pe nimeni care, la anchetă sau în închisoare, a cedat torţionarilor.
Ştiu cât este de greu să rezişti
torturilor fizice şi morale. Eu însumi, la anchetă, am ajuns la un punct în care
mi-am spus: dacă mă mai bat, voi
spune tot ce ştiu." Această limită a rezistenţei fizice şi morale variază de la om
la om - nu mai e nevoie să
o amintim noi celor care au trecut prin astfel de încercări. De aceea credem
că mai multă toleranţă în judecarea
acţiunilor oamenilor (vorbim desigur de victime) nu ar fi decât benefică
întreprinderii lui C. Ioniţoiu, care se
poate inspira, în acest sens, din experienţa lui Soljeniţîn. Monumentul pe care
domnia sa îl ridică amintirii
celor care au suferit din cauza terorii comuniste nu va fi umbrit cu nimic.
In încheiere se cuvine să salutăm şi iniţiativa d-lui Niki Constantinescu de a
înfiinţa tipografia
"Coresi" de la Freiburg, unde apare cartea lui C. Ioniţoiu. Ii urăm să dureze şi
să propăşească pe viitor în
slujba culturii româneşti.
Pe baza decretului 411 964, au fost scoşi din închisori zeci de mii de Români
supravieţuitori ai mon-
struosului sistem de genocid comunist: Pe tot cuprinsul ţării au început să se
audă suspine: "Mamă, când vine
tata?" sau şi mai grav: "Mamă, de ce n'am şi eu tată?"
Sunt oameni pe care destinul i-a cruţat: viaţa lor a fost lipsită de înjosiri şi
degradări, rănile lor au
fost superficiale şi s-au vindecat, cicatricele nu se mai văd. La sfârşitul vieţii,
încrucişându-şi mâinile pe
piept îşi vor da duhul uşor şi sufletul lor va fi dus la cer de îngerul Domnului.
Nu vom putea muri liniştiţi, după cum nici nu am trăit liniştiţi. Ne vor însoţi
îngerii Domnului, dar
şi demonii care ne-au chinuit ne vor striga până în clipa trecerii pragului
ceresc. Iar la judecata divină vom
aduce rănile noastre şi căderile şi ridicările şi lacrimile noastre nesfârşite prin
care vom striga: "Doamne,
scapă-ne!" Şi abia atunci Iisus ne va întinde mâna şi, ca pe Petru, scoţându-
ne din valuri, ne va mustra: "Puţin
credincioşilor, pentru ce v'aţi îndoit?"
Cei care au trecut prin Piteşti nu au nevoie de judecători, nici de psihiatri, nici
măcar de consolatori.
Ei au nevoie de duhovnici. Cine dintre noi-căci suntem o categorie cu totul
aparte-nu şi-a găsit duhovnicul,
să-1 caute. Altfel viaţa lui este o imposibilitate, un nonsens, nici măcar nu este
o viaţă, ci o spaimă
continuă de spectrele din el.
A fost o vreme când am strigat: "Suntem nişte disperaţi ." A fost o vreme când
am strigat:
"Suntem îngerii justiţiari." A fost o vreme când am strigat: "Suntem
desăvârşiţi, căci nimeni nu a mai
trecut prin experienţa noastră abisală." Şi ne-am trufit. Toate nu urmăreau
decât să ne ascundă
durerea şi spaima şi ruşinea.
*
Faimosul articol 209 din codul penal, în baza căruia s-au pronunţat milioane
de ani de condamnare
Art. 209.—Constituie infracţiune de uneltire contra ordinii sociale şi se
pedepseşte:
1. cu muncă silnică de la 15-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani,
faptul de a iniţia sau constitui,
în ţară sau în străinătate, organizaţii sau asociaţii care au drept scop
schimbarea ordinii sociale existente în
stat sau a formei de guvernămînt democratice, ori de a activa în cadrul unei
asemenea organizaţii sau asociaţii, ori
de a adera la acestea, cînd fapta prezintă un caracter deosebit de grav,
pedeapsa este cu moartea;
2. cu închisoare corecţională de la 3-10 ani şi inter
dicţie corecţională de la 3-5 ani:
a), faptul de a face propagandă, agitaţie, sau de a întreprinde orice acţiuni
politice pentru
schimbarea ordinii sociale existente în stat sau a formei de guvernămînt
democratice sau din care ar rezulta un
pericol pentru securitatea statului;
b). faptul de a ajuta în orice mod vreo organizaţie sau asociaţie din cele
arătate la pct. 1 ori de a face pro-
pagandă sau întreprinde acţiuni în favoarea acestora ori a membrilor lor.
c). Faptele de ponegrire, calomniere, sau defăimare în public cu privire la
orînduirea socială şi de stat, la in-
stituţiile de stat şi organizaţiile obşteşti, când acestea sînt săvîrşite fie de o
singură persoană în mod organizat,
fie de către două sau mai multe persoane asociate.
în cazul în care faptele prevăzute la lit. a şi b prezintă un caracter deosebit de
grav, pedeapsa este munca
silnică de la 5-25 ani şi degradarea civică de la 5-10 ani. Tentativa se
pedepseşte ca şi infracţiunea consumată.
Secţiunea 1 bis Subminarea economiei naţionale şi sabotajul
contrarevoluţionar.
Art. 209(1).—Subminarea economiei naţionale săvârşită prin folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de
stat, ori sabotarea activităţii normale a acestora, precum şi folosirea
instituţiilor sau întreprinderilor de stat, ori
sabotarea activităţii acestora în folosul foştilor proprietari sau organizaţiilor
capitaliste interesate, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi confiscarea averii, în cazul cînd faptele
au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa este moartea şi confiscarea averii.
Art. 209(2).-Distrugerea sau degradarea de natură să submineze economia
naţională, prin explozii,
incendii sau orice alte mijloace, a fabricilor, uzinelor, maşinilor, căilor de
comunicaţie, apeductelor, instalaţiilor
telefonice, telegrafice sau radiofonice, a materialelor, construcţiilor, produselor
industriale, produselor agricole sau a
altor asemenea bunuri care servesc interesele obşteşti, se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 de ani şi
confiscarea averii în cazul cînd faptele au provocat sau puteau să provoace
urmări deosebit de grave, pedeapsa
este moartea şi confiscarea totală a averii.
Art. 209(3).—Neîndeplinirea cu ştiinţă sau îndeplinirea voit neglijentă a
anumitor obligaţii de natură a sub-
mina regimul de democraţie populară constituie infracţiunea de sabotaj
contrarevoluţionar şi se pedepseşte cu
muncă silnică de la 5 la 25 ani şi confiscarea averii.
în cazul cînd fapta a provocat sau putea să provoace urmări deosebit de
grave, pedeapsa este moartea şi confis-
carea averii.
Art. 209(4).—Tentativa de săvîrşirea infracţiunilor prevăzute în art. 209(l)-
209(3) se pedepseşte ca şi
infracţiunea consumată.
*
LISTA NEAGRA
COLABORATIONISTI SI SCHINGIUTORI
Inchisoarea Aiud
Inchisoarea Bacău
Asaftei (căpitan), Anghel Nicolae, Fark (colonel), Herşcovici (colonel),
Barbălată, Ionescu Alexandru,
Levenson (Livezeanu), Munteanu, Mazăre, Mutică (locotenent), Mihalcea
Aurel (maior), Mireanu (din comuna
Mărgireşti), Ionescu Guiţă (căpitan din Piatra Neamţ), Pop Ion (colonel),
Pantaş (colonel), Radu (general),
Uşurelu (colonel), Timiraş, Stancu(ofiţer), Zelţer (din Dorhoi).
Baia Sprie
Cioară, Guleran, Pintea, Popa, Szabo Zoltan (maior).
Bicaz
Albu, Dogaru ( căpitan, comandant ) , Pietraru (ofiţer politic).
Botoşani
Alexandru (ofiţer), Dora (ofiţer politic), Nătăletu
Braşov
Capul Midia
Borcea Liviu (maior), Bunescu (maior), Lupu (ofiţer politic), Oancea (pl
utonier), Radu (căpitan), Tanasov
(plutonier).
Cernavodă
Gherasim(ofiţer), Ghine (politic), Stan (politic).
Cluj
Birtaş (ofiţer), Barany (locotenent), Gavrilă, Timofi.
Craiova
Alexe Ştefan, Bădică (general), Dănescu (inspector), Iatagan, Ionescu Titus
(căpitan), Lungu (colonel),
Oancă (ofiţer), Puţintelu, Popescu Toma (colonel), Mitran Constantin,
Petrescu Vasile, Moldoveanu Marcel
(chestor).
Dumbrăveni
Russu, (sublocotenent).
Galaţi
Alexandru, Florea, Goiciu Petre (comandant-călău), Pândele.
Galata
Bărbieru, Şnaider, Zgâmbău.
Timişoara
Bugarschi, Brancovici Jiva, Indrei, Jivcov, Lăcătuş, Nedici Iosif, Nedici Vidosa
(Vida), Moiş Puiu, Orcic
(căpitan), Toth Mihai, Vid Teodor, Rafilă (comisar), Szanta Alexandru.
Galeş
Burghişan Petre (maior), Cornăţeanu (maior), Dincă, Şerban.
Gherla
Alexandrescu (colonel), Ardeleanu, Avădanei, Bob (doi fraţi), Bodea, Bota,
Bărbosu (doctor), Carciu,
Chioreanu, Cseller, Corăbeanu Constantin (politic), Deneş, Dimiş, Domocoş,
Gabor, Gheorghiu, Goiciu Petre (cel
mai mare călău), Guşti Petre, Istra-te, Messaroş, Mihalcea (ofiţer politic, mare
călău), Mihăilescu, Moghioroş,
Naghi (ofiţer), Pop I, Pop II, Potcoavă, Sabo, ..Şomlea (doi fraţi), Stan Petrică,
Todea, Tudoran Petre, Sebesteny,
Vomir, Zahanu.
Iaşi
Ceia, Ruscioru Modest.
Jilava
Bărbuică (mare schigiuitor), Bonciulică, Bragadi-reanu, Czaky, Cursaru
(doctor), Fătu (criminal), Gea-mănu
(criminal), Iamandi (criminal), Ivănică (criminal), Ionescu (doctoriţă), Lis,
Gheorghiu (colonel), Manta,
Maromet (maior, schingiuitor, criminal), Ştefan (schingiuitor, criminal),
Tudoran, Ungureanu.
Constanţa
Goldenberg.
Deva
Bolog, Dincă Gheorghe (căpitan), Faur Nicolae, Galbeni Vasile (din
Hunedoara), Hess, Manea
Victor, Mihai Petru (locotenent), Nistor Vasile (colonel), Staicu Petre (din
Sebeş), Tufiş.
Făgăraş
Berebenţa (locotenent), Brişcă Alexandru, Hozay, Iossu, Lazăr Tibo (Tiberiu),
Popa, Paraschiv,
Moraviev, Trâmbiţaşu, Zibileanu.
Ghencea
Berbece, Radu, Apostol (maior).
Grădina
Bolbea (căpitan), Donea (schingiuitor), Stratache, Troacă.
Grindu
Fecioru (maior, criminal), Furnică (schingiuitor).
Luciu Giurgeni
Coman (schingiuitor), Scarlat (schingiuitor).
Lugoj
Dragoş Petru, Vid Teodor.
Lagărul Km. 4
Crăciun, Huslău, Mărgărit.
Câmpulung-Muscel
Dumitrache, Tericeanu
Ocnele Mari
Ceauşu, Filimon, Ionescu, Lupu, Traian, Suciu,
Oradea
Broitman, Cseller Ludovic (schingiuitor şi criminal, Grad Tiberiu, Gutman,
Kupfer, Litvin Ştefan,
Naghy, Retezan (căpitan), Tilici (maior), Zoltan.
Peninsula
Chirion (schingiuitor, criminal), Cornăţeanu, Geor-gescu (maior, criminal),
Dobrescu (major), Lazăr
Tiberiu (maior, schingiuitor), Dincă, Silişteanu (ofiţer politic, schingiuitor),
Şerban (sergent major,
schingiuitor, criminal), Vornicu (ofiţer politic, schingiuitor), Zamfirescu (major,
schingiuitor).
Piteşti
Ciobanu (criminal), Dumitrescu (criminal), Georgescu (criminal), Marina (ofiţer
politic, criminal), Mân-
druţă (criminal).
Ploieşti
Dumitrescu Gheorghe (maior), Marin (locotenent-major), Badea (ofiţer,
criminal), Bizin (ofiţer, criminal),
Voicu (ofiţer).
Piatra Neamţ
Ionescu Guiţă (maior, criminal), Mihalcea Aurel, Popa Ion, Şarpe Mihai,
Uşurelu (colonel).
Poarta Albă
Fecioru (maior, criminal), Moraru (ofiţer politic, criminal), Molodoveanu Ştefan
(locotenent).
Periprava
Fecioru, Toth.
Râmnicul Sărat
Dumitrescu (doctor), Popescu Ion, Vişinescu (maior, criminal).
Salcia
Andrei (schingiuitor), Ioaniţescu (schingiuitor), Grigoraş (locotenent, criminal),
Simovici (schingiuitor).
Sibiu
Crăciun (colonel, schingiuitor), Dăncilă, Mezei Gheorghe (colonel), Nistor
Victor (căpitan) , Schonfeld
(căpitan).
Sighet-Maramureş
Bank (colonel), Bota, Ciolpan Dumitru (maior), Costin Vasile (ofiţer politic),
Coza (din Săpânţa), Hritan
(general), Medruţ Cornel, Munteanu Vasile, Pop Partenie, Sabadâş Ileana,
Sava Ion (maior), Zoltan Israel.
Stoeneşti
Buhuşi, Grecu (din comuna Galbeni-Bacău, schingiuitor), Petrescu, Prisăcaru,
Tătaru.
Săvineşti
Fark (colonel).
Târgul Mureş
Fodor (locotenent), Herman. Văcăreşti Berbec, Constantinescu (colonel,
criminal).
BIBLIOGRAFIE