Articole Domeniul - Psihologie Clinica Si Psihoterapie. WWW - Psihologiaonline

ARTICOLE
DOMENIUL
PSIHOLOGIE
CLINICA SI
PSIHOTERAPIE
disponibile pe
http://www.psihologiaonline.ro/biblioteca-online-mainmenu-
66/329.html?task=view
INTERNETUL – ASPECTE PSIHOLOGICE
Psiholog ANDRIEŞ LUCIAN
Informaţii care se plimbã non-stop prin calculatoare, linii telefonice, fibre

optice, sateliţi, între licee, colegii, universitãţi, instituţii, ambasade, baze
militare, firme , persoane particulare, de la un oraş la altul, de la o tarã la alta, de
la un continent la altul, într-o uriaşã reţea care acoperã globul pãmântesc –
aceasta ar putea fi o scurtã descriere a ceea ce înseamnã Internetul. Şi tot aici ar
trebui adãugate milioane de baze de date, biblioteci, servere, site-uri pe diverse
teme, magazine, bănci si tot felul de alte servicii disponibile pe reţea. Ceea ce se
vehiculeazã de fapt pe Internet este informaţia, în cea mai mare parte gratuitã,
din orice domeniu: de la pornografie la cotaţii bursiere, de la religie la
propagandã neonazistã, de la astronomie la vânzări de produse de orice fel, de la
ştiri importante la tot felul de zvonuri şi bârfe, astfel încât cea mai importantã
funcţie este cea de comunicare. Această comunicare îmbracã însã multe forme:
e-mail, schimb de fişiere, grupuri de discuţii, legãturi telefonice sau
videotelefonice, astfel încât oamenii pot comunica şi transmite informaţii mult
mai uşor şi mai repede decât au fãcut-o vreodatã şi fãrã sã ţinã seama de
frontiere. Din punctul acesta de vedere Internetul reprezintã o revoluţie care nu
are termen de comparaţie. Dar ce este de fapt Internetul ? Este o reţea de
calculatoare. Mai precis o reţea de reţele, formatã din mii de reţele de
calculatoare interconectate astfel încât se pot “vedea“ şi gãsi unele pe altele.
Bazele ei au fost puse în 1968 când s-a construit o reţea care sã unea centrele de
cercetare din Statele Unite. Internetul comercial a luat naştere la mijlocul anilor
’90, odatã cu dezvoltarea programelor de navigare web şi cu evoluţia interfeţei
acestora. Actualmente peste 300 de milioane de oameni folosesc Internetul.
La cei 30 de ani ai sãi Internetul poate fi considerat tânãr, dar dupã cum
evolueazã lucrurile el tinde sã devină infrastructura de bazã a societăţii moderne.
Unele planuri de viitor ale diverselor firme din domeniul comunicaţiilor vizeazã
crearea unei superreţele care sã înglobeze nu doar calculatoare ci şi televizoare,
telefoane celulare, automate bancare, distribuitoare automate de bilete, aparaturã
electrocasnică, camere de luat vederi, încercându-se crearea unei reţele
omniprezente.
Biblioteca Online - Articole - 2
Fãrã îndoialã, acest extraordinar mijloc de comunicare induce schimbări

în modul de gândire şi de percepere a lumii, în modul de raportare la realitatea
înconjurãtoare, în comportamentul oamenilor. Individul utilizeazã aceastã reţea
în funcţie de nevoile sale psihologice şi sociale dar şi de serviciile pe care acesta
le pune la dispoziţie, de satisfacţia pe care i-o oferã aceste servicii. Navigaţia pe
Internet poate satisface o serie de nevoi psihosociale ale individului: de
informare, comunicare, de evadare, de divertisment etc.. Pe aceastã cale
individul îşi poate satisface una din nevoile sale fundamentale – cea de relaţii
sociale. Internetul permite stabilirea de contacte cu oameni extrem de diferiţi,
de pe orice punct al globului, legarea de prietenii, contacte, intrarea în grupuri
preocupate de o anumitã problemã. Avantajul este cã aceastã comunicare se
poate face dincolo de orice convenţii sociale, la adãpostul anonimatului, într-o
libertate de expresie deplinã. Pentru cei care sunt izolaţi în mediul social în care
trăiesc, Internetul reprezintã un mod ideal de a evita solitudinea si de a-şi
satisface nevoia de contacte sociale. O altã funcţie importantã a Internetului este
cea de divertisment, prin care individul poate evada din cotidian, eliberându-se
de stresul cotidian şi de problemele vieţii zilnice. Nu trebuie uitat cã pe lângã
toate acestea Internetul este în primul rând o imensã bazã de date, cea mai mare
din lume, prin intermediul cãreia se pot obţine informaţii din orice domeniu.
Peste 300 de milioane de pagini Web stau la dispoziţie. Din cele 3,6 milioane
situri înregistrate în motoarele de cãutare (în 1999), 2,2 milioane au acces liber
la informaţie, unul din marile avantaje fiind faptul cã documentele pot fi
consultate cu uşurinţã. Partea revoluţionarã a webului este cã fiecare din noi
poate fi consumator şi sursã de informaţie în acelaşi timp. Fiecare poate trimite
mesaje, publica documente, îşi poate alege propriile surse de informaţii.
Aceastã scurtã prezentare aratã destul de clar avantajele şi beneficiile pe
care le oferã acesta nouã tehnologie. Totuşi, dincolo de aceste aspecte, existã se
pare, anumite pãrţi negative pe care vom încerca sã le prezentãm în cele ce
urmeazã.
Odatã cu Internetul au apãrut şi unii oameni prea entuziasmaţi de el şi
care petrec prea mult timp aici. Problema care se pune este dacã aceasta
reprezintã un nou tip de dependenţã ? IAD - Internet Addiction Disorder –
tulburarea Dependenţă de Internet - este un termen propus prima oarã de dr. Ivan
Goldberg, pentru utilizarea patologicã, compulsivã a Internetului. Criteriile
pentru aceastã tulburare se bazeazã pe criterii similare cu cele ale abuzului de
substanţe chimice. Deşi iniţial Goldberg nu a propus oficial acest termen el a
devenit din ce în ce mai folosit. Clasificãrile DSM-IV şi ICD-9 nu considerã
tulburãrile non-chimice ca fiind dependenţe însã nu se ştie ce denumire sã se dea
acestui fenomen. Mulţi oameni erau dependenţi de computer cu mult înaintea
apariţiei Internetului. Unii sunt foarte ataşaţi de computer şi nu le pasã de
Internet. Alţii dezvoltã o dependenţã de jocuri video sau de telefon. Sunt oameni
cu comportament compulsiv la grupurile de discuţii online, la pornografie şi la
jocurile pe calculator. Aproape orice poate fi o ţintã pentru dependenţã
www.psihologiaonline.ro
patologicã – droguri, mâncare, jocuri, sex, muncã. Privitã din perspectivã

clinicã, dependenţa patologicã îşi are, de obicei, originea în viaţa personalã.
Psihologul britanic Mark Griffits defineşte “dependenţa tehnologicã” ca o
dependenţã non-chimicã ce implicã interacţiunea om – maşinã, el considerând
dependenţa de Internet un astfel de exemplu.
Asociaţia Americanã a Psihologilor a atras atenţia asupra pericolului pe
care îl reprezintã “abuzul de Internet”, care s-ar putea numãra printre bolile
civilizaţiei mileniului urmãtor. Psihologii situeazã “abuzul de Internet“ pe
aceeaşi treaptã cu alcoolismul şi consumul de droguri în ceea ce priveşte efectele
negative. Rata celor care prezintã simptome de dependenţã de Internet este după
unele aprecieri între 1 şi 5 %. Se pare cã 80 % din internauţi au dificultãţi
majore în stabilirea de contacte umane, iar când au încercat sã renunţe au
devenit foarte irascibili în lipsa calculatorului. Unele persoane dezvoltã
probleme severe prin utilizarea Internetului. Când oamenii îşi pierd serviciul,
sunt exmatriculaţi din şcoalã, divorţeazã pentru cã nu pot rezista sã nu-şi
petreacã tot timpul lor în lumi virtuale, atunci este dependenţã patologicã.
Cazurile extreme sunt clare. Problema este însã a trage o linie între “normal” şi
“anormal”. Nu existã o definiţie pentru ceea ce este normal şi deci nu se poate
vorbi de utilizarea excesivã a Internetului deoarece acesta este ceva foarte recent
şi nu se poate stabili ce este normal şi ce nu este doar având în vedere timpul
petrecut online. Unii considerã cã utilizarea excesivã poate exista, dar nu este o
tulburare. Practic oamenii au început sã studieze abuzul de Internet dar ei nu ştiu
încă ce înseamnã utilizarea normalã a acestuia.
Nu existã un diagnostic oficial pentru dependenţa de Internet sau
computer. Unii încearcã sã stabileascã simptomele şi criteriile dupã care sã
defineascã acesta dependenţã. Alte studii vorbesc despre dependenţã şi despre
definirea simptomelor negative pornind de la aprecierile subiecţilor. Unele studii
au stabilit ca normalã o perioadã de 8 ore pe sãptãmânã, iar pentru surferii web
se ajunge la o medie de 20 de ore pe sãptãmânã fãrã probleme majore. O serie
de activităţi online par a avea un potenţial de “dependenţã “ mai mare decât
altele: jocurile şi grupurile de discuţii fiind menţionate în acest context. Se pare
cã utilizatorii patologici înregistreazã şi o serie de diferenţe faţã de ceilalţi: ei
sunt mai singuratici, utilizeazã jocuri online mai mult decât alţii, utilizeazã
aspectele sofisticate ale reţelei mai mult decât ceilalţi (FTP, realitatea virtualã,
etc) dar nu utilizeazã chaturile mai mult decât alţii.
Când este utilizarea Internetului patologicã? Rãspunsul e simplu: când
intervine major în viaţa ta. Dupã opinia lui Tonino Cantelmi, psihiatru la
Universitatea Gregorianã din Roma, o navigare mai lungã de 5 – 6 ore zilnic
poate degenera într-o serie de simptome cum ar fi: confuzie mentalã, halucinaţii,
delir, care recidivând nu lasã decât posibilitatea internării în spital. Conform lui
prototipul tipic al utilizatorului de Internet care poate deveni dependent este:
persoanã singurã în jurul vârstei de 30 de ani, sãnãtos din punct de vedere
medical şi care nu suferã de alte probleme mentale. Dacã timpul creşte cantitativ
riscul se extinde, persoana respectivã fiind în imposibilitatea de a se deconecta

de la Net fãrã remuşcãri. Unii preferã somnului de noapte surfingul pe Web şi la
acest nivel dependenţa persoanei este completã şi nimic nu va fi mai important
pentru subiect în afară de ceea ce se petrece în lumea web-ului. Studiile aratã cã
majoritatea persoanelor dependente prefera sã-şi petreacã timpul la Net –
casinouri sau sã discute despre cyber-sex pe chaturi.
Totuşi unii considerã dependenţa de Internet un mit care a devenit o
afacere profitabilã, rãmânând de fapt o falsã maladie. Totul a început în 1995
când Ivan Goldberg a identificat IAD iar ulterior a creat Grupul de Susţinere a
Dependenţelor de Internet – o listã de discuţie în care bolnavii încearcã sã se
vindece prin corespondenţã electronicã. Psihologii comportamentalişti – care
trateazã simptomele fãrã a lua în discuţie cauzele – au muşcat momeala: ei
trateazã astfel de dependenţi şi fac eforturi de a include IAD în DSM IV, aceste
tratamente devenind deja o afacere bunã.
Samuel LePastier, psihiatru şi titular de curs la Universitatea Paris V,
considera cã totul este o cacialma. El spune cã cei ce se refugiazã în Internet o
fac pentru cã aceasta este o modalitate de proiecţie pe ecran a problemelor
personale. Este o falsã problemã pentru cã lumea îşi concentreazã atenţia asupra
efectelor şi nu asupra cauzelor.
Una din facilitãţile Internetului care este consideratã ca determinând cea
mai puternicã dependenţã este comunicarea sub forma grupurilor de discuţii.
Atributele acestei comunicãri pe Internet sunt următoarele: stimuleazã
implicarea emoţionalã, este uşor accesibilã 24 din 24 ore, poate realiza diverse
conexiuni, dă posibilitatea de a fi martor la alte interacţiuni, natura neinhibatã a
comunicaţiilor, dispariţia graniţelor geografice. Spre deosebire de alte medii de
comunicaţie Internetul încurajeazã contactul cu străinii, oferã oamenilor
posibilitatea de a experimenta contacte sociale fãrã un contact personal real. Se
mai produce şi un alt fenomen – oamenii se simt liberi sã se exprime într-o
manierã necenzuratã. Judecãţile fãcute fãrã apelul la simţul comun pot fi
comunicate fãrã constrângerile impuse de societate. Abilitatea de asuma diferite
roluri, de a dezvolta relaţii interpersonale intime şi de a nu fi îngrijorat de
posibilele repercusiuni sunt cei mai importanţi factori ai interconectivitãţii
Internetului, care ar putea contribui la dependenţa de Internet. Internetul devine
astfel un mod de evitare a contactelor sociale reale. Dupã unii, capcana în care
este prins utilizatorul este cã ceea ce pare un contact care îţi dã libertatea de a te
exprima fãrã constrângeri este de fapt o comunicare printr-un computer, în faţa
unui ecran pe o linie de comunicaţie. Este o autoiluzionare a utilizatorului cã
prin acest mijloc el aratã ceea ce vrea, intrã în contact cu cine vrea şi îşi poate
pãstra anonimatul.
Un studiu efectuat la Carnegie Mellon University din Pittsburg a
descoperit cã persoanele care petrec chiar şi câteva ore pe sãptãmânã pe Internet,
cunosc nivele ale depresiei şi singurătăţii mai mari decât dacã ar folosi reţeaua
mai puţin frecvent. Studiul a fost efectuat pe parcursul a 2 ani pe un lot de 169
de persoane, el fiind susţinut financiar de importante companii din domeniul

industriei de calculatoare şi telecomunicaţii. Rezultatele au fost contrare
aşteptărilor deoarece s-a pornit de la premisa cã Internetul prin natura sa
faciliteazã comunicarea interumanã, permiţând lãrgirea cercului social al
indivizilor şi reducând astfel însingurarea.
Studiul sugereazã cã acest mediu interactiv ar putea sã nu fie mai sănătos
social decât alte mijloace mass-media. El ridicã probleme îngrijorãtoare privind
natura comunicãrii virtuale şi asupra prieteniilor decorporalizate care se
formeazã în spaţiul virtual. Participanţii la experiment au raportat un declin al
interacţiunilor cu membrii familiei şi o reducere a acestora cu cercul de prieteni,
în paralel cu creşterea directã a timpului petrecut în reţea. Rezultatele cercetãrii
au arãtat o creştere a depresiei şi însingurãrii la subiecţii experimentului în
strânsã relaţie cu timpul petrecut pe Internet. Pe baza acestor date cercetătorii
considerã cã relaţiile interpersonale menţinute la distanţe mari, fãrã contact faţã
în faţã nu asigurã tipul de suport şi reciprocitate care contribuie în mod obişnuit
la starea de securitate psihologicã şi fericire. Caracteristic pentru cei implicaţi în
experiment era cã ei au folosit e-mailul mult mai des decât web-ul. Paradoxul
observat de cercetãtori a fost că o tehnologie socialã utilizatã pentru comunicare
între indivizi şi grupuri este asociatã cu declinul implicãrii sociale şi a stãrii
psihologice de bine.
Studiul a stârnit controverse deoarece nu a fost efectuat pe un eşantion
reprezentativ şi este neclar cum se aplicã rezultatele la populaţia generalã. De
asemenea, o serie de factori care nu au fost mãsuraţi ar fi putut contribui la
rezultatele obţinute. În plus efectele utilizãrii Internetului variazã, depinzând de
comportamentul individului şi de tipul de utilizare. Mulţi cercetãtori considerã
cã acest studiu nu poate fi ignorat şi trebuie efectuate investigaţii mai serioase în
domeniu. Concluzia studiului este cã deşi Internetul poate facilita legãturi cu
diverşi oameni, aceste contacte nu trebuie sã devinã un substitut pentru
adevãratele relaţii sociale.
Cercetarea a arãtat cã principala utilizare a Internetului acasã o reprezintã
comunicarea interpersoanlã. Aceasta nu implicã şi faptul cã relaţiile şi
interacţiunile sociale prin Internet sunt la fel ca şi cele tradiţionale, sau cã
utilizarea în scopuri sociale a Internetului va avea efecte comparabile cu
activitãţile sociale obişnuite. Efectele pozitive sau negative ale Internetului
depind de felul legãturilor pe care oamenii le menţin. În general legãturile
sociale puternice sunt susţinute de apropierea fizicã. Potenţialul Internetului
reduce importanţa apropierii fizice în crearea şi menţinerea reţelelor de legături
sociale puternice, oferind oportunitãţi pentru interacţiuni sociale care nu depind
de distanţa dintre pãrţi. Problema care se pune este dacã o relaţie dezvoltatã
online este la fel de puternicã ca o relaţie tradiţionalã, şi dacã a avea relaţii
online schimbã numărul şi calitatea persoanelor implicate social. Cercetătorii au
ajuns la concluzia cã prieteniile adevãrate sunt foarte rar dezvoltate online,
pentru cã acestea necesitã de obicei prezenţa fizicã a persoanelor .
Ceea ce face Internetul atractiv este faptul ca în oraşele noastre în care

trăim într-o izolare impersonalã, reţeaua oferă un surogat de viaţã socială.
Cercetătorii şi criticii sociali dezbat dacã Internetul este o îmbunãtãţire sau o
înrãutãţire a participãrii la viaţa şi la relaţiile sociale. Unii considerã cã
Internetul determinã oamenii sã fie mai izolaţi, sã rupã adevãratele relaţii
sociale, ajungând sã trăiască într-un mediu social improvizat. Alţii spun cã de
fapt Internetul conduce la relaţii sociale mai multe şi mai bune, eliberând
oamenii de constrângerile sociale sau geografice. Faptul cã Internetul creşte sau
descreşte implicarea socialã poate avea consecinţe enorme pentru societate şi
pentru oameni.
Imersiunea într-o lume fantasticã, colaborativă, unde rolul şi caracterul
pot fi foarte flexibile şi diferite de cele din viaţa realã, are potenţialul de a
produce o absorbire patologicã, dacã cineva este predispus la aşa ceva. Studiile
au arãtat cã persoanele care sunt înclinate spre fantazare sunt mai predispuse la
aceastã dependenţã. Mulţi din cei care cred cã suferã de dependenţã de Internet
au de fapt dorinţa de a nu înfrunta alte probleme ale vieţii lor (depresie,
anxietate, probleme relaţionale, etc.). Ei folosesc aceastã lume pentru a scãpa de
lumea realã. Lumea spaţiului virtual devine pentru ei o lume în sine. De fapt nu
tehnologia este cea care determinã dependenţa ci comportamentul, iar acesta se
poate trata prin terapii tradiţionale.
Este dificil de definit la aceastã orã dependenţa de Internet pentru cã
cercetãrile s-au fãcut exclusiv pe baza observaţiilor şi studiilor de caz şi de aceea
nu se pot stabili relaţii între cauzã şi efect. Deoarece investigaţiile nu au fost
fãcute pe eşantioane statistice reprezentative rezultatele nu pot fi generalizate.
Multe din cercetãri au fost fãcute de clinicieni, care nu au cãutat sã aprofundeze
observaţiile şi sã vadã dacã problemele pacienţilor nu existau şi înaintea
utilizãrii Internetului. Problema timpului petrecut pe reţea este de asemenea
relativã, deoarece ea trebuie pusã în relaţie cu alţi factori (stare psihicã, mediu
social, etc). Aşa cum nu existã dependenţã de cãrţi, de muncã, de telefon, nici
despre Internet nu se poate spune cã determinã dependenţã, cel puţin în actualul
stadiu al cercetărilor ştiinţifice.
Mulţi utilizatori sunt fiinţe perfect normale care utilizeazã Internetul
pentru a gãsi oameni cu preocupări şi stiluri de viaţã similare, oameni pe care nu
îi gãsesc în apropierea lor. Cei care utilizeazã chaturile au ceva în comun – sunt
utilizatori. Ei împãrtãşesc interesul pentru computere şi Internet. Aceste grupuri
de discuţii deşi împãrtãşesc aceleaşi interese, nu pot fi niciodatã la fel cu
grupurile reale, pentru cã de fapt membrii acestora nu se cunosc între ei cu
adevãrat, nu-şi împãrtãşesc acele informaţii care–i fac pe oameni sã fie
apropiaţi, sã se simtã aparţinând unui grup. Relaţiile din spaţiul virtual sunt
versiuni trunchiate ale relaţiilor reale. Schimburile sunt scurte, adevãrata
cunoaştere a celorlalţi este iluzorie. Chiar şi în cele mai închise grupuri,
schimburile de mesaje reprezintã doar fracţiuni din personalitatea individului. În
reţea celãlalt este cunoscut doar prin cuvinte şi idei, de multe ori impersonale şi
reci, lipsite de aspectul emoţional, de prezenţa fizicã a celuilalt, care face ca o

relaţie sã fie cu adevãrat realã.
Comportamentul internautului depinde de predispoziţiile sale psihologice,
de rolurile sociale pe care le îndeplineşte, de relaţiile interpersonale în care intrã,
de contextul social în care trăieşte. Fiind un mediu interactiv accesarea si
folosirea informaţiilor se face în funcţie de acest context. De fapt nu Internetul
face rãu oamenilor ci felul în care aceştia îl folosesc. Problema este dacã
Internetul duce la dificultãţi în stabilirea relaţiilor umane sau dacã nu cumva
acesta devine un loc de refugiu pentru cei care au un cerc de relaţii sociale
restrânse şi care au oricum dificultãţi de relaţionare ? Întrebarea rămâne
deocamdată deschisă.
Concluziona pe care o putem însă trage este cã utilizarea Internetului
poate fi deopotrivã distractivã şi folositoare, dar în acelaşi timp el poate cauza o
prea mare dezangajare din viaţa realã, poate fi dãunãtor iar drept consecinţã
oamenii ar trebui sã fie mai moderaţi în folosirea acestuia şi sã monitorizeze
utilitatea pe care o aduce. Nu putem sã nu recunoaştem imensele beneficii pe
care le aduce acest mediu de comunicare, şi este evident cã soluţia pentru
evitarea sau atenuarea efectelor negative nu constã în renunţarea la Internet ci
într-o folosire mai raţionalã, mai moderatã, având în vedere acel vechi principiu
care spune: “sã uzezi dar sã nu abuzezi”. În acelaşi timp se simte nevoia unor
studii aprofundate asupra efectelor Internetului, care sã stabileascã în ce mãsurã
poate deveni acesta dãunãtor omului.
BIBLIOGRAFIE
1. ***; Internet Paradox. A Social Technology That Reduces Social
Involvment and Psychological Well-Being?; în American Psychologist; Ed.
APA; vol. 53; nr.9; p.1017 – 1031; 1998.*
2. ***; Secolul digital; în Revista PC World; Ed. IDG; Bucureşti; nr.12; p. 38
– 57; 1999.
3. Chelcea, Adina; Televizorul, Internet-ul şi celularul – inamici sau
prieteni?; în Revista Psihologia; Ed. Ştiinţã şi Tehnicã S.A.; Bucureşti; nr. 6
– 1; p.3; 1999 – 2000.
4. Colecţia Revistei “Ştiinţã şi Tehnicã” , anii 1997 – 2000.
5. Colecţia Revistei “Planeta Internet”, anii 1997 – 2000.
6. Grohol, John M.; Internet Addiction Guide.*
7. Grohol, M. John; What’s Normal ? How Much is Too Much When
Spending Time Online ?; octombrie 1997. *
8. Holmes, Leonard; Patological Internet Use – Some Examples; septembrie
1997. *
9. Holmes, Leonard; What is “Normal” Internet Use?; octombrie 1997. *
10. Hosu, Codrin; Reţeaua reţelelor; în Revista Chip; Ed. Vogel Publishing
SRL; Braşov; nr.1; p. 102 – 104; 2000.
11. Ramon, Amy; Surprise! Internet Users May Find a Lonely Planet; în
International Herald Tribune; septembrie 1998.*
12. Storm, A. King; Is the Internet Addictive, or Are Addicts Using the Internet
?; decembrie 1996.*
13. Storm, A. King; The Impersonal Nature of Interpersonal Cyberspace
Relationships; mai 1995. *
14. Storm, A. King; The Psychology of Cyberspace; noiembrie 1994. *
15. Suler, John; Computer and Cyberspace Addiction; martie 1999. *
16. Suler, John; What is This Thing Eating My Life ?; august 1996. *
17. Vlãduţ, Ion; Navigaţia pe Internet – abordare psihosociologicã ; în Revista
Psihologia; Ed. Ştiinţã şi Tehnicã S.A.; Bucureşti; nr. 2; p.6 – 9; 1998.
* - Articole preluate de pe Internet.
NOTA:
Initial acest articol a fost o comunicare prezentata in mai 2000 la Sesiunea de comunicari stiintifice a
Universitatii „Petre Andrei” Iasi. Mai tirziu a fost publicat, in aceasta forma, in revista Psihologia, nr.
6/2001 – 1/2002.
Biblioteca Online
Factori de risc şi consecinţe pentru sănătatea victimelor traficului de fiinţe

umane
Prep. univ. drd. Viorel Robu Psiholog masterand Luiza Brînză

Universitatea ,,Petre Andrei Iaşi” DGASPC Iaşi
În ultimii ani a crescut interesul pentru protecţia persoanelor care experimentează evenimente
violente (conflicte armate, terorism, catastrofe naturale) sau care sunt vulnerabile în faţa expunerii la
violenţă. Societatea a devenit mai atentă la consecinţele pe termen scurt şi lung a evenimentelor
traumatizante care victimizează, afectând echilibrul persoanelor expuse.
În cazul celor care ajung să fie victime ale traficului, victimizarea începe din momentul
abordării de către racolatori, care, utilizând ,,poveştile de succes” false, înşelăciunea ori constrângerea
prin ameninţare sau chiar bătaie, încalcă o serie de drepturi fundamentale ale persoanei: dreptul la
libertate, dreptul la autodeterminare, dreptul la demnitate.
Pe tot parcursul transportului până în ţara de destinaţie, persoanele racolate pot fi supuse unor
tratamente mai mult sau mai puţin dure: li se pot lua actele de identitate, pot fi ameninţate cu
denunţarea la autorităţi sau cu moartea, condiţii de cazare şi hrană pot fi deficitare (uneori inumane).
Cele care au crezut că vor merge să muncească legal într-o ţară străină ajung, odată cu tratamentele la
care sunt supuse, să conştientizeze că au fost înşelate şi să intuiască ce urmează să li se întâmple. Dacă
încearcă să se împotrivească traficanţilor, sunt ameninţate sau chiar pedepsite pentru a fi intimidate.
Unele dintre persoanele racolate pentru exploatarea într-un anume scop (în special, tinerele fete şi
băieţii) pot fi vândute de mai multe ori, uneori ajungând în alte ţări decât în cele transportate iniţial.
Odată ajunse la destinaţie, aproape toate persoanele deja traficate încep să se confrunte cu
adevăratele probleme pe care le implică exploatarea prin muncă forţată (cerşit, furt, distribuire de
stupefiante etc.) sau în scopuri sexuale (prostituţie, pornografie etc.). Cele care au crezut în bunele
intenţii ale traficanţilor şi care au fost bine tratate pe parcursul transportului până în ţara de destinaţie
abia acum încep să-şi dea seama că au ajuns victime.
Nu pot fi considerate victime ale traficului persoanele sănătoase psihic şi social care şi-au dat
liber consimţământul pentru a li se face documentele (legale sau ilegale), a fi transportate şi a fi
exploatate (mai ales în scopuri sexuale) în ţările occidentale.
În cele ce urmează, ne vom referi la principalele consecinţe ale victimizării în general şi ale
celei prin trafic, dintre care celor în planul funcţionării psihice le vom acorda o atenţie specială.
Consecinţe ale victimizării în general
Indiferent de tipul de acţiune infracţională care a generat-o, ne referim la victimizarea prin

vătămare corporală, violenţă fizică sau abuz sexual, sechestrare, răpire, ameninţare, trafic etc.
Consecinţele ar putea fi de natură materială (inclusiv financiară), fizice (corporale), psihice, sociale,
juridice. Adeseori, consecinţele de naturi diferite se pot cumula într-un proces de victimizare.
Consecinţele materiale (inclusiv financiare) implică pierderile, deposedările sau distrugerile de
obiecte (în cazul unui furt, de exemplu, sau al tâlhăriei în propria casă însoţită de violenţă), bani sau
1
Biblioteca Online
alte valori, cu atât mai prejudiciatoare cu cât în unele cazuri pierderea riscă să fie totală sau definitivă,
fără posibilitatea unei compensaţii sau recuperări (exemplu, o anumită sumă de bani furată poate să nu
mai fie recuperată). Din punct de vedere financiar, pierderile pot fi şi indirecte, prin cheltuielile
neprevăzute şi irecuperabile pe care le implică repararea efectelor produse de victimizare. De exemplu,
în cazul vătămării corporale, cheltuielile pot proveni din spitalizare, achiziţionarea de medicamente în
perioada de refacere, în cazul traficului pentru exploatarea sexuală, fetele pot cheltui bani pentru
controalele ginecologice sau eventualele spitalizări în urma experimentării violenţei fizice din partea
consumatorilor, pentru orice proces prin care victima îl acuză pe infractor, căutând despăgubiri, apar
cheltuieli legate de transport, plata avocatului etc.
În acelaşi timp, victimele unor infracţiuni pot suferi fizic sau somatic, aşa cum se întâmplă în
toate cazurile de violenţă (fizică) sau abuz (emoţional, sexual). Suferinţa este cu atât mai mare şi mai
de durată, când vătămările sunt corporale (traumatisme, intervenţii chirurgicale etc.). În cazul abuzului
sexual, pot apare probleme medicale sensibile (rupturi vaginale sau anale, hemoragii mortale etc.) care
măresc gravitatea victimizării. În cazul traficului, consecinţele fizice pot include scăderea în greutate
(exploatarea prin muncă în condiţii grele, însoţită de o proastă alimentaţie), tulburări ale sistemelor
fiziologice esenţiale pentru funcţionarea normală a organismului, contactarea unor boli venerice (mai
ales, în cazul tinerelor fete exploatate pentru prostituţie) etc. În categoria consecinţelor fizice mai
trebuie să includem şi problemele psiho-somatice consecutive victimizării: probleme digestive,
cefalee, tulburări ale somnului, hipertensiune, reacţii alergice etc.
În funcţie de caracteristicile individuale, de cele ale grupului de apartenenţă şi de o serie de
circumstanţe externe, victimizarea poate avea diferite consecinţe în planul funcţionării psihice şi
sociale. Printre acestea, cel mai des citate în literatura de specialitate sunt simptomele de anxietate sau
depresie (însoţite de comportamente compulsive sau de automutilări), tulburările disociative (amnezii
disociative, tulburarea de identitate disociativă, depersonalizarea), stres acut şi posttraumatic,
sentimente de înstrăinare şi izolare, alterarea unor funcţii şi procese psihice (raţionament, memorie,
atenţie), evitarea unor activităţi sau scăderea interesului pentru anumite activităţi şi pentru
interacţiunile sociale, culpabilizarea excesivă, consum de substanţe care creează dependenţă (alcool,
tutun, cafea, chiar stupefiante), incapacitatea de a mai lucra / munci la un nivel satisfăcător. Desigur,
am citat aici doar câteva dintre efectele psihologice ale victimizării care, în funcţie de gravitatea
prejudiciilor aduse unei persoane şi de caracteristicile acesteia, este însoţită de un proces traumatic mai
mult sau mai puţin profund. Însă, ,,la acelaşi nivel, o experienţă victimizatoare marchează adesea o
schimbare în istoria unei persoane. Într-o manieră indecibilă, la nivelul emoţional se instaurează o
ambivalenţă păgubitoare (sentimente de solitudine, de neputinţă, de nedreptăţire, de furie), cumulată
cu o demotivare accentuată şi dificultăţi ale proceselor mentale. Apoi, chiar experienţa comunicării
actului violentator, atunci când lucrătorul social nu respectă principiile de bază ale desfăşurării ei,
poate deveni la fel de traumatizantă (victima unui viol poate avea sentimentul repetării delictului
atunci când este interogată de cineva nepregătit pentru acest tip de activitate” (Bocancea, 1999,
pp:213-214). Avem în textul de mai sus subliniată aşa-numita victimizare secundară, care trebuie
legată de procesul şi metodologiile asistenţei victimei. Atât în procesul de asistenţă socială,
psihologică, cât şi în cel de asistenţă legală (inclusiv procesul de acuzare), victima suferă din nou, prin
retrăirea psihică a evenimentelor iniţiale prilejuită de discuţiile terapeutice şi declaraţiile necesare.
În plan social, victimizarea poate fi însoţită, în primul rând, de perturbări la nivel relaţional. Să
ne gândim ce traumă trăiesc victimele violului sau ale traficului prin exploatare sexuală (mai ales
prostituţie) când se întorc în comunitatea din care fac parte. De altfel, sentimentele de ruşine sau
înstrăinare faţă de membrii familiei lărgite sau comunităţii, faţă de colegii de şcoală ţin de faptul că
victima are adesea sentimentul că cei din jurul său nu vor putea să o mai privească cu aceiaşi ochi, va
fi diferită. De multe ori, victima chiar devine un respins, observând la ceilalţi o reţinere în a stabili
relaţii cu ea. Este ceea ce Bocancea (1999, p.214) numeşte ,,traumatismul liniştii”. Sentimentele care îl
însoţesc sunt de devalorizare a propriei persoane, de ruşine, de neîncredere în ceilalţi şi nesiguranţă
faţă de propriile acţiuni. În cazul multor fete traficate, există o viaţă de dinainte de trafic şi o alta de
după. Întoarcerea în comunitate nu rezolvă experienţa traumatică prin care aceasta trece. În general,
este nevoie de mult timp şi de sprijin specializat, dar şi de o atitudine potrivită din partea familiei,
2
Biblioteca Online
prietenilor şi comunităţii, pentru ca victima să reuşească să includă evenimentul traumatic în schema

de viaţă personală. Nici în situaţia inversă, când ceilalţi se interesează nepăsător de situaţia victimei,
aceasta nu se va simţi mai bine. În consecinţă, multe victime vor încerca să-şi apere spaţiul personal
apelând la diverse soluţii, cele mai multe inadecvate (refuzul de a comunica, schimbarea domiciliului
şi a locului de muncă – dacă este cazul, evitarea prietenilor şi cunoscuţilor, consumul de alcool etc.).
În cazul acelor victime care au deja propria familie, tensiunile conjugale sau cu familia de origine
constituie, de regulă, o altă problemă care se adaugă la cele deja existente.
În fine, nici procesul judiciar nu o scuteşte pe victimă de probleme. Trecerea acesteia prin
sistemul şi procesele penale poate conduce la prejudicii indirecte (financiare, psihologice, sociale),
deoarece justiţia nu este decât o parte din procesul de compensare a prejudiciilor provocate de
victimizare (este mai mult o reacţie faţă de actul infracţional şi infractor). Acum putem înţelege sensul
afirmaţiei potrivit căreia, anchetele penale împotriva infractorilor nu ţine cont în mod explicit de
consecinţele (materiale, morale sau psihologice) asupra victimelor.
În continuare, vom restrânge sfera victimizării la traficul de fiinţe umane, încercând să facem o
sistematizare a consecinţelor posibile (riscuri) ale traficului asupra sănătăţii fizice şi mentale a
persoanelor victime.
Factorii de risc şi consecinţele victimizării prin trafic
Sănătatea reprezintă, la un mod foarte general, bunăstarea unei persoane din punct de vedere
fizic, mental şi social. În literatura de specialitate, se utilizează adesea termenii de sănătate mentală
(mental health), bunăstare economică (economic-related well-being) etc. pentru a defini starea unei
persoane sau a unui grup de persoane care nu suferă din punct de vedere psiho-emoţional sau de pe
urma unor probleme şi dificultăţi sociale sau materiale.
A fi sănătos nu înseamnă numai a nu avea o boală sau infirmitate (Constituţia Organizaţiei
Mondiale a Sănătăţii, 1946; apud Watts, Adams şi Nelson, 2003, p.11). Sănătatea presupune un
ansamblu de condiţii optime ale funcţionării în plan fizic, psihologic, social, profesional şi economic,
pe care persoana să le perceapă şi să le considere ca atare. Asigurarea sănătăţii, în sens de bunăstare, în
plan fizic, mental şi social depinde de foarte mulţi factori a căror analiză aici ne este imposibilă. Ne
vom rezuma la a sublinia contribuţia pe care mediul natural (absenţa factorilor poluării), factorii
psihologici (normalitatea psihică, relaţiile cu familia, prietenii, relaţiile profesionale), cei economici
(condiţii de viaţă bune), şi sociali (caracteristicile mediului social şi cultural în care o persoană s-a
născut, s-a dezvoltat şi evoluează, relaţiile comunitare etc.) o au în determinarea şi menţinerea stării de
sănătate.
Mai sus, am vorbit despre consecinţele victimizării – ca proces, în general, care aduce prejudicii
funcţionării unei persoane în plan mental, social şi economic. Acestea pot fi particularizate şi la
situaţia victimizării prin trafic. În cele ce urmează, vom încerca, inspirându-ne dintr-un cadru de lucru
deja existent privind traficul femeilor, o sistematizare mai clară a factorilor de risc, precum şi a
consecinţelor care pot decurge din acţiunea acestora asupra sănătăţii fizice, mentale şi sociale a
oricărei persoane, indiferent de vârstă, care a ajuns victima traficului în diverse scopuri.
În anul 2003, London School of Hygiene & Tropical Medicine, împreună cu o serie de
organizaţii şi departamente din mai multe universităţi europene, au publicat un raport conţinând
concluziile unui studiu european asupra factorilor de risc şi consecinţelor pentru sănătatea femeilor
victime ale traficului (vezi Watts, Adams şi Nelson, 2003). Raportul prezintă un cadru de lucru extins
privitor la riscurile asociate sănătăţii femeilor în diferite stadii ale procesului de trafic, sferele
marginalizării şi vulnerabilităţii acestora, precum şi consecinţele abuzurilor, tratamentelor şi acţiunilor
la care pot fi supuse femeile în diferite stadii ale traficului. Conceptele cu care au operat cercetătorii
sunt rezultatul integrării rezultatelor, observaţiilor şi concluziilor unui corpus de cercetări din
domeniul traficului, dar şi din domenii conexe, precum: migraţia femeilor, violenţa împotriva
femeilor, serviciile şi asistenţa oferită grupurilor marginalizate sau vulnerabile.
3
Biblioteca Online
Cadrul conceptual de lucru pleacă de la delimitarea, pe baza literaturii asupra relaţiei dintre
migraţie şi problemele de sănătate, a cinci stadii ale traficului extern: 1) stadiul de dinaintea racolării şi
plecării într-o anumită ţară; 2) stadiul corespunzător transportului (inclusiv a tranzitării ţărilor până la
destinaţie); 3) stadiul exploatării în ţara de destinaţie; 4) stadiul descoperirii victimei, reţinerii de către
poliţia din ţara în care a fost exploatată, deportării în ţara de origine şi instrumentării judiciare şi 5)
stadiul reabilitării (reintegrarea în societate, prevenirea retraficării, controlul asupra consecinţelor
imediate sau de durată).
Fiecăruia dintre stadiile prin care trece o persoană traficată îi sunt asociate mai multe riscuri
legate de sănătatea fizică şi mentală. De exemplu, ameninţările din partea traficanţilor sunt destinate să
sădească teama în sufletul victimei şi să asigure complianţa acesteia faţă de cererile traficanţilor,
proxeneţilor sau angajatorilor care o exploatează. De multe ori, femeile traficate sunt forţate prin
bătaie pentru a întreţine relaţii sexuale cu anumiţi clienţi, violate pentru a fi intimidate şi determinate
să se supună, izolate de restul lumii pentru a fi dezarmate psihologic sau private din punct de vedere
material pentru a se percepe ca dependente de traficanţi (li se inoculează ideea că trebuie să muncească
în contul unor datorii mereu ,,umflate” pe care le au faţă de traficanţi). Tinerele fete traficate (cel mai
adesea, în scopul exploatării sexuale), care încearcă să se împotrivească voinţei traficanţilor, sunt
adesea bătute / pedepsite sau penalizate din punct de vedere economic (nu li se mai dă nimic din ceea
ce li s-a promis), pentru a fi determinate să-şi schimbe atitudinea de răzvrătire şi să se supună. În cazul
acestei categorii de victime ale traficului, în afară de consecinţele asupra sănătăţii fizice şi mentale
cauzate de utilizarea violenţei şi intimidării de către traficanţi, mai apar o serie de riscuri legate de
marginalizare (din punct de vedere legal sau social) discriminare şi excludere.
În general, în cazul persoanelor victime ale traficului, riscurile ca şi consecinţele asupra sănătăţii
asociate acestora includ (adaptat după Watts, Adams şi Nelson, 2003, p.23):
¾ abuzul fizic – probleme ale sănătăţii fizice;

¾ abuzul sexual – probleme ale sănătăţii aparatului genital, precum şi disfuncţionalităţi
în planul reproducerii;
¾ abuzul psihologic – probleme de sănătate mentală;
¾ consumul forţat sau prin coerciţie de droguri şi alcool – abuz de substanţe nocive;
¾ manipulare şi restricţii în plan social – afectarea bunăstării în plan social;
¾ exploatare economică şi munca în contul unor datorii – probleme economice, afectarea
bunăstării în plan economic;
¾ punerea în pericol a securităţii personale – afectarea securităţii la care are dreptul legal orice
persoană;
¾ condiţii de muncă şi trai abuzive – afectarea calităţii vieţii;
¾ riscuri asociate cu marginalizarea – dificultăţi în accesarea serviciilor legate de asigurarea
sănătăţii.
Fiecare dintre aceste categorii de riscuri reprezintă un spectru de pericole şi severitate a

consecinţelor asupra sănătăţii. În analiza consecinţelor traficului asupra sănătăţii victimelor, este greu
de delimitat factorul legat de repetiţia şi persistenţa abuzurilor şi traumelor de tot felul. Ceea ce
diferenţiază traficul şi consecinţele sale în planul funcţionării fizice, psihologice şi sociale de efectele
unor evenimente traumatice singulare (de exemplu, dezastrele naturale, violul, moartea unei persoane
dragi etc.) este trauma prelungită şi, adesea, repetată în cazul traficului, aşa-numita traumă cronică,
având efecte adesea devastatoare asupra victimelor.
Tabelul următor, adaptat după Watts, Adams şi Nelson (2003, pp: 24-27), prezintă posibilele
riscuri şi consecinţe în planul sănătăţii generale ale victimelor traficului. Cadrul de lucru a fost stabilit
iniţial pentru cazul femeilor victime ale traficului, dar am considerat că el poate fi generalizat pentru
traficul în scopurile cel mai des întâlnite. El poate suporta modificări după caz.
4
Biblioteca Online
Riscuri şi consecinţe legate de sănătatea victimelor traficului de fiinţe umane

Riscuri Posibile consecinţe asupra sănătăţii
Abuz fizic Probleme ale sănătăţii fizice
• crimă • moarte
• atacuri fizice (bătăi cu diferite obiecte, • vătămări fizice acute şi cronice (contuzii, răni fără cauzare
lovituri cu picioarele, atacuri cu un cuţit, de fracturi, traumatisme cranio-cerebrale, comoţii etc.)
biciuire, utilizarea armelor de foc etc.) • disabilităţi fizice acute şi cronice (fracturi, deteriorări ale
• tortură (duşuri cu apă rece, provocarea de funcţionării nervilor şi muşchilor, probleme senzoriale,
arsuri cu mucuri de ţigară, suspendări prin probleme dentare)
legarea mâinilor etc.) • oboseală, epuizare
• privare fizică (de somn, mâncare, lumină, • malnutriţie, înfometare
alte necesităţi de bază) • acutizarea unor condiţii medicale preexistente conducând la
• constrângeri fizice (prin utilizarea de funii, diverse disabilităţi şi chiar la moarte
cătuşe sau lanţuri) şi privare de libertate
• neacordarea de îngrijiri medicale
Abuz sexual Probleme ale sănătăţii aparatului genital;

disfuncţionalităţi în planul reproducerii
• contacte sexuale vaginale, orale sau anale • infecţii cu HIV / SIDA
forţate; viol în grup; acte sexuale degradante • infecţii cu transmitere sexuală şi complicaţii asociate,
• prostituare forţată; incapacitatea victimei de incluzând: inflamaţii pelviene, infecţii ale tractului urinar,
a controla numărul de clienţi sau de a-şi da cistită, cancer cervical, infertilitate
acceptul pentru a întreţine relaţii sexuale cu • amenoree şi dismenoree
aceştia • dureri acute sau cronice în timpul contactelor sexuale, ruperi
• contacte sexuale neprotejate forţate sau alte probleme ale tractului vaginal
• sarcini nedorite, avorturi nesigure şi forţate • consecinţe negative ale avorturilor neconvenţionale (de
• umilire sexuală, forţarea victimelor pentru a exemplu, incontinenţe cervicale, şocuri septice, naşteri
se dezbrăca în vederea realizării unor spontane)
materiale pornografice • sindromul intestinelor iritate, simptome asociate cu stresul
• abuzul, prin coerciţie, de contraceptive orale • imposibilitatea victimelor de a negocia întâlnirile pentru
sau de alte metode contraceptive întreţinerea de relaţii sexuale
Abuz psihologic Probleme de sănătate mentală
• intimidarea şi ameninţarea victimelor, • automutilări, ideaţii şi tentative suicidale

precum şi a familiilor sau prietenilor • anxietate cronică, tulburări de somn, coşmaruri frecvente,
acestora oboseală cronică, diminuarea capacităţii de adaptare
• utilizarea minciunii, a înşelătoriei sau a (coping)
şantajului pentru a forţa sau descuraja • pierderi de memorie (amnezii), amintiri false, disociere
victimele să ceară ajutorul autorităţilor sau • acuze somatice (de exemplu: dureri de cap, dureri de stomac
altor persoane, instituţiilor locale, sau pelviene, tremur etc.) şi scăderea imunităţii
reprezentanţilor legii sau membrilor familiei • depresie, accese de plâns frecvente, retragere în sine,
• manipularea emoţională de către traficanţii dificultăţi de concentrare
care pozează în prieteni ai victimelor • agresivitate, izbucniri violente, violenţă manifestă faţă de
• experimentarea de către victime a unor alte persoane
evenimente impredictibile şi incontrolabile • abuz de substanţe, comportamente adictive
• izolare şi crearea dependenţei victimei de • pierderea încrederii în propria persoană şi în ceilalţi,
agresor dificultăţi în schimbarea imaginii despre propria persoană şi
scăderi ale stimei de sine, sentimente de culpabilitate, de
ruşine, dificultăţi în dezvoltarea şi menţinerea de relaţii
intime
5
Biblioteca Online
Consumul forţat sau prin coerciţie de Abuz de substanţe nocive

droguri şi alcool
• Administrare fără consimţământul • moarte prin administrarea de supradoze, automutilări sau

victimelor şi utilizare prin coerciţie de suicid
alcool sau droguri, în vederea: • întreţinerea de contacte sexuale spontane, neprotejate şi
- răpirii, violării sau prostituării victimelor foarte riscante, implicarea în alte activităţi cu risc crescut,
- controlării activităţilor acestora, supunerii acte de violenţă sau omucideri
prin coerciţie, impunerii unui program • comportamente adictive
prelungit de muncă sau forţării victimelor • tulburări în funcţionarea creierului, ficatului, tulburări
să se angajeze în acte periculoase sau cardiovasculare, probleme digestive, respiratorii sau ale
degradante sistemului excretor, crearea de condiţii favorizante pentru
- descurajării acţiunilor de autoprotecţie din cancer
partea victimelor şi creşterii supunerii • infecţii dobândite prin utilizarea seringilor contaminate (de
- prevenirii plecării sau evadării victimelor exemplu, HIV sau hepatită C)
• dependenţă de droguri, alcool sau tutun, în vederea adaptării
la problemele emoţionale create de abuzuri, la stres, teamă
şi anxietate, la munca prelungită, la durere, dezgustul faţă de
propria persoană, la privările fizice, insomniile sau oboseala
accentuată
Manipulare şi restricţii în plan social Probleme sociale
• restricţii impuse de traficanţi asupra • sentimente de izolare, singurătate şi excludere

libertăţii de mişcare a victimelor, timpului • incapacitatea victimelor de a stabili şi menţine relaţii de
liber şi activităţilor personale; privare de întrajutorare şi neîncredere în ceilalţi, retragere socială,
libertate, supraveghere permanentă, sentimente de insecuritate personală
planificarea calendaristică a activităţilor în • sănătate generală deficitară, care poate fi explicată prin
vederea restricţionării contactelor cu alte absenţa exerciţiilor de întreţinere personală, a socializării
persoane sau posibilităţii de a-şi găsi sănătoase, precum şi altor activităţi care susţin sănătatea
persoane care să le ajute • creşterea vulnerabilităţii la infecţii prin absenţa informării,
• schimbări frecvente ale locaţiilor în care deteriorarea condiţiei medicale ca urmare a restricţionării
trăiesc victimele accesului la controale medicale şi absenţei tratamentelor
• absenţa suportului social, interzicerea sau • creşterea vulnerabilităţii la infecţii şi abuz de substanţe prin
pierderea contactelor cu familia, prietenii restricţionarea accesului la sfaturile din partea grupului de
sau membrii comunităţii etnice / locale în egali, a prietenilor (peers)
care victimele sunt aduse şi exploatate • dificultăţi de (re)integrare, în dezvoltarea unor relaţii
• manipulare emoţională de către traficanţii interpersonale sănătoase, sentimente de singurătate, alienare,
care pozează în prieteni apropiaţi ai neajutorare, agresivitate
victimelor • evitarea sau respingerea de către familie, prieteni,
• favoritism şi percheziţii în scopul cauzării comunitate sau societate
de neînţelegeri şi divizări între victimele • retraficarea, prin reintrarea în circuitul unor munci şi relaţii
care sunt exploatate în acelaşi loc şi de către interpersonale riscante
un acelaşi traficant şi descurajării relaţiilor
de prietenie dintre acestea
• interzicerea sau controlul accesului
victimelor la serviciile de sănătate sau alte
servicii
• interzicerea sau controlul intimităţii
victimelor
6
Biblioteca Online
Exploatare economică şi muncă în contul Probleme în plan economic

unor datorii
• servitute rezultată din umflarea (încărcarea • incapacitatea victimelor de a-şi asigura:

nejustificată a) datoriilor - igiena de bază, o alimentaţie raţională şi sănătoasă,
• costuri (preţuri) cămătăreşti pentru siguranţa condiţiilor de cazare
documentele de călătorie, cazare, hrană, - prezervative, contraceptive, lubrefianţi sau alte produse
îmbrăcăminte, prezervative (în cazul pentru uzul intim (în cazul femeilor sau tinerelor fete
exploatării prin prostituţie), asistenţă traficate pentru prostituţie)
medicală şi alte necesităţi de bază - mănuşi, alte costume şi echipamente de protecţie pentru
• practici de tip cămătăresc, bazate pe munca în fabrici sau activităţi casnice (de exemplu, în
înşelătorii, în contabilizarea câştigurilor, cazul minorilor, femeilor sau bărbaţilor care sunt
controlul sau confiscarea câştigurilor exploataţi prin muncă fizică în condiţii grele)
• vânzări şi revânzări ale victimelor (în - medicamente (fără reţetă sau prescripţie medicală)
special, în cazul copiilor şi femeilor); - accesul la servicii medicale (de exemplu, consultaţii pentru
reînnoirea datoriilor verificarea stării generale de sănătate, tratamente pentru
• predarea victimelor reprezentanţilor diferite boli contractate pe cale virală sau bacteriană,
serviciilor de emigrare sau poliţiei pentru a tratamente pentru disfuncţii ale aparatului genital sau
preveni reţinerea câştigurilor de către pentru ameliorarea capacităţii de reproducere, consultaţii
acestea prenatale, naşterea în siguranţă din punct de vedere
• determinarea forţată a victimelor să accepte medical etc.)
un program prelungit de muncă, un număr
• creşterea vulnerabilităţii la infecţiile cu transmitere sexuală,
mare de clienţi pentru contacte sexuale sau
la alte tipuri de infecţii, la accidente de muncă (mai ales în
alte riscuri sexuale în vederea acoperirii
cazul exploatării prin muncă în condiţii riscante)
obligaţiilor financiare faţă de traficanţi
• auto-administrare potenţial periculoasă de medicamente
• experimentarea de către victime a unor pedepse (de
exemplu, abuzuri fizice, penalizări financiare) pentru
scăderea câştigurilor pe care trebuiau să le aibă sau pentru
refuzul acestora ori a bacşişurilor (de exemplu, în cazul
tinerelor fete exploatate)
• pedepsirea fizică sau economică a acelor victime care
încearcă să scape de exploatare fugind (de exemplu, poate fi
racolat şi adus pentru a fi exploatat un alt membru al
familiei victimei, acesta trebuind să plătească datoriile faţă
de traficanţi)
• respingerea victimelor de către familii, pentru faptul că nu
au trimis sau s-au întors acasă fără bani
Punerea în insecuritate din punct de vedere Probleme de securitate personală

legal
• acceptarea de către victime a condiţiilor periculoase de
• legi restrictive care limitează posibilităţile călătorie, dependenţa de traficanţi sau angajatori pe perioada
victimelor de a emigra legal şi de a se acesteia sau în cadrul relaţiilor de muncă
angaja pe cont propriu • arestare, perioade lungi de detenţie în centrele pentru
• confiscarea de către traficanţi a imigranţi sau în închisori
documentelor de călătorie ale victimelor, • incapacitatea sau dificultatea victimelor de a obţine
documentelor de identitate, paşapoartelor, tratament în clinici publice specializate sau alte servicii
precum şi a altor documente vitale medicale
• ameninţarea victimelor de către traficanţi • anxietate, re-experimentarea de către victime a
sau angajatori cu faptul de a fi denunţate evenimentelor traumatice în timpul interogatoriilor, a
autorităţilor, în scopul forţării acestora de a participării la investigaţiile judiciare sau la procese
se implica în activităţi riscante sau • deportarea în locaţii nesigure, riscul re-traficării unor
periculoase victime şi pedepsirii acestora pentru faptul de a fi fugit
• tăinuirea chiar de către victime a propriului • deteriorarea problemelor de sănătate ale victimelor ca
statut ilegal în ţara de destinaţie urmare a restricţionării accesului la serviciile specializate
7
Biblioteca Online
• necesitatea prezentării documentelor de

identitate ofertanţilor de servicii de asistenţă
medicală sau psihologică
Condiţii de muncă şi trai abuzive şi riscante Afectarea calităţii vieţii
• practici şi program de muncă abuzive • vulnerabilitate la infecţii, paraziţi (păduchi, râie) şi boli
• condiţii de muncă şi viaţă periculoase (spaţii contagioase
nesigure, neigienizate, aglomerate, prost • alimentaţie sărăcăcioasă şi extenuare
ventilate) • răni şi anxietate rezultate din exploatarea de către angajatori
• pedepse şi penalizări asociate exploatării sau condiţii de muncă riscante şi periculoase
prin muncă • răni şi anxietate rezultate din abuzurile domestice sau din
• relaţii abuzive cu angajatorii, absenţa partea proxeneţilor (în cazul femeilor şi tinerelor fete
siguranţei personale exploatate pentru prostituţie)
• relaţii interpersonale abuzive cu celelalte
victime exploatate
• reclame, vânzări şi exploatare fără
consimţământul victimelor
Marginalizare Dificultăţi în accesarea serviciilor de sănătate

• excludere culturală şi socială (incluzând • deteriorarea sănătăţii sau a problemelor de sănătate deja
adaptarea slabă la normele sociale şi existente
culturale ale ţării de destinaţie), probleme în • tratament medical sau preocupări preventive sărăcăcioase
învăţarea limbii, necunoaşterea acesteia • sentimente de înstrăinare faţă de serviciile de sănătate
• limitarea accesului la serviciile şi resursele disponibile
publice, incluzând şi serviciile de sănătate • absenţa continuităţii asistenţei pentru sănătate şi suportului
• reducerea calităţii serviciilor de asistenţă social
pentru sănătate acordate victimelor în ţările • posibile auto-administrări periculoase de medicamente
de destinaţie, datorată discriminării (etnice, • imposibilitatea victimelor de a-şi permite produse şi servicii
rasiale, religioase, de gen) sau diferenţelor pentru întreţinerea sănătăţii
culturale şi de limbă • creşterea dependenţei fizice şi psihice faţă de abuzatori sau
• discriminare şi stigmatizare publică, dependente angajatorii exploatatori
şi de sex, etnie, statut social sau tip de muncă
• ezitarea victimelor de a pleca sau de a-i denunţa pe
prin care victimele au fost sau sunt exploatate (de
exemplu, în cazul femeilor sau tinerelor fete abuzatori sau angajatorii care le exploatează
exploatate pentru prostituţie, vulnerabilitatea la • singurătate şi alte efecte negative asupra sănătăţii mentale
stigmatizarea, excludere şi marginalizare creşte • strategii nesănătoase de adaptare (coping) la stres sau la
considerabil) problemele de sănătate mentală, precum utilizarea de
• venituri reduse, putere slabă de negociere şi substanţe care creează dependenţă (tutun, droguri, alcool)
dificultăţi financiare, datorate statutului de
imigrant şi necunoaşterii limbii
• circulaţie clandestină, mobilitate ridicată
• acces limitat la sursele potenţiale de asistenţă (de
exemplu, organe legale, oficiali publici,
reprezentanţi diplomatici ai ţărilor de origine în
ţările de destinaţie)
teama victimelor faţă de organele legii sau alte
autorităţi
Una dintre cele mai frecvente şi mai importante consecinţe ale victimizării prin trafic este
stresul acut care evoluează adesea către ceea ce, în literatura de specialitate, este cunoscut sub numele
de sindromul de stres posttraumatic. Din punct de vedere psihologic, efectul cel mai sensibil al
victimizării prin trafic îl constituie naşterea şi dezvoltarea unui proces traumatic, adesea de lungă
durată, necesitând asistenţă specializată. Aceste proces este rezultatul unei elaborări progresive, în care
un rol important îl joacă durata expunerii la evenimentele traumatizante (durata traficului), natura
8
Biblioteca Online
experienţelor pe care le are victima (violenţă fizică, atacuri psihice, viol, tortură, marginalizare etc.),
caracteristicile psihice ale victimei care o fac mai mult sau mai puţin vulnerabilă la dezechilibre
psihice, modul în care aceasta percepe şi interpretează evenimentele traumatice.
Cumularea şi recurenţa acestor riscuri poate conduce la o simptomatologie similară celei
observate în cazul victimelor altor tipuri de abuz şi traumă cronică, precum violenţa domestică sau
tortura (Koss şi colab., 1994; Turner, 2000; apud Watts, Adams şi Nelson, 2003, p. 24). Riscurile
legate de sănătatea fizică, mentală şi socială a victimelor traficate au consecinţe care, la rândul lor,
creează noi riscuri. De exemplu, riscurile fizice pot conduce la răspunsuri psihologice (consum sau
abuz de substanţe nocive, neglijarea stării de sănătate) care, la rândul lor, pot genera probleme
suplimentare de sănătate fizică (tulburări neuroendocrine, vătămări corporale prin automutilări etc.).
Cele mai multe dintre riscurile asociate diferitelor stadii ale traficului se asociază cu grave consecinţe
în planul funcţionării mentale. În general, consecinţele asupra sănătăţii victimelor traficului depind de
durata şi duritatea tratamentelor la care acestea sunt supuse de către traficanţi, precum şi de capacitatea
victimelor de a face faţă stresului şi problemelor emoţionale generate de situaţia de a fi traficate
(capacitate care, la rândul ei, depinde de caracteristicile psihice, de calitatea şi cantitatea suportului
social de care acestea beneficiază etc.).
***
Mai sunt încă multe de făcut pe direcţia protecţiei şi asistenţei sociale a victimelor traficului,
precum şi a prevenirii acestui flagel în România. Legislaţia privind traficul de persoane a fost mult
îmbunătăţită şi racordată la cadrul legislativ european. Momentan sunt aşteptate standardele de lucru
privind calitatea serviciilor sociale care se adresează persoanelor victime ale traficului de fiinţe umane.
La rândul lor, numeroase organizaţii nonguvernamentale au desfăşurat diverse proiecte, având ca
populaţie ţintă victime ale violenţei domestice, abuzului sau traficului de persoane.
Un pas nou în domeniul politicilor de protecţie socială a victimelor traficului l-a reprezentat
înfiinţarea centrelor de tranzit şi adăpost pentru victime. Majoritatea au fost înfiinţate în ultimul an.
(conform ultimului raport IMAS pentru UNICEF). În cadrul acestor centre, cazurile sunt referite de
cele mai multe ori de poliţie, DGASPC-urile fiind în imposibilitatea de a şi le autoreferi. Angajaţii
DGASPC nu realizează activităţi de căutare / identificare a victimelor, astfel că o mare parte dintre
victimele traficului intern rămâne deseori ascunsă.
În cazul traficului de persoane adulte, este nevoie doar de solicitarea şi acordul lor privind
protecţia în adăpost. De cele mai multe ori, însă, tot poliţia este cea care solicită protecţia victimelor,
acestea fiind implicate în procese penale ca martori sau victime.
În centrele pentru minori situaţia este mai clară. Pentru cazurile de trafic intern de minori, se
colaborează cu Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism,
aceasta fiind principala rută de preluare a cazurilor. Minorii traficaţi extern au un traseu bine cunoscut:
la sosirea minorului în ţară, anunţat de Poliţia de Frontieră un asistent social al DGASPC Bucureşti îl
preia. După o perioadă scurtă de protecţie în Centrul Pilot, minorul este preluat de DGASPC-ul de pe
raza judeţului în care domiciliază. În funcţie de particularităţile cazului, copilul poate rămâne sub
protecţie într-un astfel de centru până la finalizarea procesului intentat traficanţilor sau până se
consideră oportună reîntoarcerea în familie.
Indiferent de vârstă, victima poate primi sprijin şi asistenţă specializată în condiţiile în care
publicul este informat de existenţa acestor adăposturi. DGASPC-urile oferă servicii de protecţie
socială, consiliere psihologică, asistenţă juridică, sprijin în vederea continuării studiilor, acompanierea
la înfăţişarea la termenele proceselor. În funcţie de gravitatea stării de sănătate fizică şi psihică,
victimele trebuie să urmeze un tratament medico-terapeutic şi un program psihoterapeutic de lungă
durată, întrucât perioada scurtă de şedere în adăpost nu permite decât desfăşurarea unor şedinţe de
consiliere psihologică destinat intervenţiei în stare de criză. Monitorizarea după plecarea din centru se
realizează prin intermediul lucrătorilor sociali sau direct de către asistentul social responsabil de caz,
care trebuie să fie la curent cu respectarea drepturilor copilului şi starea acestuia.
9
Biblioteca Online
Punctul comun al acestor adăposturi este confidenţialitatea datelor personale ale victimelor.
Lipsa muncii de voluntariat în astfel de centre este explicabilă în primul rând prin faptul că un contract
de voluntariat, deseori pe o perioadă scurtă, nu are posibilitatea aplicării unor sancţiuni (decât
eventual, anularea contractului) în cazul dezvăluirii unor informaţii confidenţiale.
Existenţa unor prejudecăţi şi mituri face reabilitarea victimelor traficului mai dificilă, însă nu
putem neglija reacţiile pozitive, de suport şi încurajare, din partea specialiştilor, care au înţeles
riscurile şi consecinţele acestui fenomen.
***
Cunoaşterea şi înţelegerea consecinţelor pe care traficul de fiinţe le are este o premisă necesară
procesului de recuperare, întrucât toate persoanele (familia, prietenii, specialiştii din serviciile de
asistenţă şi protecţie a victimelor) care relaţionează ulterior cu victima trebuie să fie instruite în
prealabil pentru a nu-i agrava starea de sănătate precară. Procesul de reabilitare a victimelor în toate
planurile, în special în cel al funcţionării psihologice, necesită înţelegere din partea tuturor actorilor
sociali implicaţi. Risipirea prejudecăţilor privind fenomenul traficului şi victima prin cursuri de
informare şi formare pentru psihologi, asistenţi sociali, medici, poliţişti, procurori va contribui la
evitarea agravării consecinţelor pe care traficul le are în planul funcţionării psihice.
Victimizarea prin trafic produce de multe ori efecte psihologice pe termen lung care, alături de
alţi factori (socio-economici, familiali, educaţionali), sporesc riscurile retraficării, contribuind astfel la
întreţinerea fenomenului. Efectele pot fi dezastruoase nu numai pentru victimă, ci şi pentru familia
acesteia (victima nu mai este capabilă să participe la viaţa de familie, întreaga familie suferă de pe
urma etichetării, blamării şi marginalizării din partea comunităţii). De aceea, o strategie terapeutică
funcţională în asistarea victimelor trebuie să ţină cont de cel puţin două elemente cheie:
¾ factorul temporal (consilierea psihologică constă în remedierea efectelor psihologice

imediate ale victimizării, care ameninţă să dezechilibreze victima, dar pentru evaluarea
întregului proces traumatic, adesea mascat şi dezamorsarea consecinţelor pe termen lung,
este necesar un plan terapeutic mai complex, care să combine diferite metode şi tehnici,
precum: restructurarea cogniţiilor, reacţiilor emoţionale şi comportamentale, tehnici de
relaxare, abordări eclectice de tipul celor ericksoniene sau psihodinamice, psihoterapie
experienţială).
¾ factorul social (recuperarea terapeutică necesită şi implicarea reţelei sociale imediate –
familia de origine, familia lărgită, prieteni ş.a., în vederea reconfigurării relaţiilor
interpersonale care pot juca un rol important în suportul victimei în vederea integrării
evenimentului traumatic în schema de viaţă personală, planificării unui proiect de viaţă şi
reintegrării sociale).
Într-un articol viitor ne propunem o analiză detaliată a sistemului asistenţial din România, în
domeniul traficului de fiinţe umane, sub aspectul realizărilor până în prezent în plan legislativ, în
planul formării de specialişti şi în cel al creşterii calităţii serviciilor acordate victimelor acestui flagel,
precum şi sub aspectul deficienţelor care împiedică procesul de recuperare a victimelor şi eforturile de
diminuare a fenomenului.
10
Biblioteca Online
Bibliografie
1. Bocancea, C. (1999), ,,Elemente de metodologie a asistenţei sociale”. În Bocancea, C.,
Neamţu, G., Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi.
2. Watts, Ch., Adams, B., & Nelson, E. (2003), The Health Risks and Consequences of
Trafficking in Women and Adolescents. Findings from a European Study, London School of
Hygiene & Tropical Medicine.
3. Graycar, A. (1999), ,,Trafficking in Human Beings”. Paper presented at the International
Conference on Migration, Culture and Crime, Jerusalem, Israel, July 7, 1999.
4. Pan-American Health Organization (2001), ,,Trafficking of Women and Children for Sexual
Exploitation in the Americas”.
5. www.paho.org.
6. www.unicef.org
Publicat in Revista de Asistenţă Socială, nr. 2-3 / 2006, Editura Polirom
11
Biblioteca Online
Date preliminare cu privire la incidenţa alcoolismului în

familiile copiilor de vârstă şcolară medie din municipiul Iaşi
Octavian DRIGA
Centrul ,,Alcoolicii Anonimi”, Iaşi
Viorel ROBU
Universitatea ,,Petre Andrei”, Iaşi
ABSTRACT
The purpose of our study was to obtain preliminary data concerning the incidence of alcoholism in families
of the middle-school age children. The author has considered that the examination of a large group seventh-
form pupils (12-14 aged) with CAST (Children of Alcoholics Screening Test) that was develop to identify
children or teenage who lived with at least one alcoholic parent can provide some necessary informations
about the real incidence of alcoholism in the concerned families and even in the general population. Using
scores of 1340 subjects who completed the CAST, some evidence were bring. On the other hand, the
moderator effect of some social and demographical variables (like ocupational, and marital status of the
parents) upon alcoholism incidence in the target population was analized both quantitatively and
qualitatively.
Keywords: alcoholism, negation of reality, co-dependency, incidence , CAST.
Consideraţii preliminare. Alcoolul este un drog din clasa inhibitoarelor difuze ale sistemului
nervos central folosit de foarte mulţi dintre noi. Utilizarea netemperată şi/sau îndelungată a lui
(abuzul) ajunge să inducă boala denumită în mod obişnuit alcoolism. Alcoolismul este o boală cu
numeroase consecinţe biologice, psihice şi sociale atât pentru băutor, cât şi pentru familia (co-
dependenţi) sau grupul său social.
Dintr-o perspectivă care abordează alcoolismul ca pe o maladie fără cauze neapărat genetice,
acesta poate fi definit ca o boală primară cronică generată de consumul de băuturi alcoolice, care se
dezvoltă în mod insidios în timpul şi în continuarea consumului obişnuit social de alcool şi se
manifestă ca o tulburare de comportament constând în consum alcoolic excesiv, dezadaptativ şi
recurent în pofida unor probleme şi complicaţii somatice, psihice şi sociale pe care acest consum le
provoacă (Driga, Postelnicu şi Cosmovici, 1999). Printre complicaţiile somatice cele mai frecvente
se numără tulburări funcţionale ale tractului gastrointestinal, ale sistemului cardiovascular, precum şi
ale sistemului nervos central şi periferic cu efecte asupra funcţionării fiziologice normale la diferite
nivele şi pe diferite paliere. Problemele comportamentale dezadaptative cel mai des asociate abuzului
de alcool (alcoolismului) sunt comportamentele sexuale sau agresive inadecvate, labilitatea afectivă,
1
Biblioteca Online
deteriorarea funcţiilor judecăţii, mnezice, atenţionale sau perceptive, deteriorarea semnificativă a

funcţionării în planul relaţiilor sociale sau profesionale etc. (vezi DSM IV, 2000). De asemenea, s-a
vorbit de o dimensiune economică a fenomenului alcoolismului reflectată în dificultăţile financiare
cu care se confruntă adesea familiile în care există cel puţin un băutor, în cheltuielile pe care o
anumită ţară trebuie să le facă pentru asistenţa medicală şi psihosocială a alcoolicilor, pentru
monitorizarea, prevenirea şi reducerea fenomenului în sine ca şi în pierderile de productivitate date
de inactivarea/deteriorarea funcţionării profesionale a persoanelor care suportă efectele unui consum
abuziv de alcool. De exemplu, după datele indicate de D. P. Rice (1996), la nivelul anului 1990,
costurile economice totale legate de abuzul alcoolic şi de dependenţă în SUA au fost estimate la
aproximativ 98.6 miliarde de dolari.
Deşi societatea consideră alcoolismul drept o boală ruşinoasă şi îl condamnă pe alcoolic, acesta
nu trebuie să fie judecat. El nu este un om ,,rău”, ,,irecuperabil”, ,,ratat” sau ,,păcătos” aşa cum este
etichetat de foarte multe ori, ci un om cu certitudine bolnav. Desigur,,lipsa de voinţă” imputată
adesea alcoolicului este oarecum justificabilă. Voinţa este primul lucru de care îl lipseşte boala pe
alcoolic. Un individ devine alcoolic cu mult înainte de a-şi seama de acest lucru. În acelaşi timp,
alcoolismul este o boală ruşinoasă şi, virtualmente, nimănui nu-i place să se vadă într-o lumină
nefavorabilă. Din această cauză, după ce alcoolicul începe să perceapă faptul că depinde de băutură,
el tinde să refuze această realitate (aşa-numitul fenomen de negare a realităţii). El va considera că
alcoolici sunt cei care beau mai mult decât el. S-a afirmat că minciuna şi reaua credinţă constituie o
regulă pentru indivizii alcoolici. Dar negarea realităţii pe care o practică de foarte multe ori
alcoolicul se adresează mai mult sie însuşi decât celor din jur. Pentru alcoolic este mai important să
se dezinformeze pe el însuşi (pentru a reduce tensiunea dată de conştientizarea unei potenţiale
pierderi a controlului şi distrugerii propriei vieţi şi a-şi salva stima de sine) decât pe cei din jurul său.
Driga, Postelnicu şi Cosmovici (1999) arată că negarea oferă un caracter particular bolii numită
alcoolism. Este vorba despre un set complex de procedee şi mecanisme psihice defensive (desigur, în
cea mai mare parte inconştiente) prin care alcoolicul autentic distorsionează realitatea (faptul că bea
fără a se controla şi acest fapt îi afectează nu numai propria existenţă dar şi pe cea a familiei) pentru
a-şi justifica şi a-şi apăra consumul de alcool faţă de eventualele influenţe sanogene din mediu
(desigur, este vorba în ultimul caz de rezistenţa la tratament).
O formă severă a uzului excesiv de alcool poartă numele de dependenţă alcoolică. Pe de altă
parte, se foloseşte termenul de co-dependenţă pentru a se desemna ansamblul de suferinţe şi
modificări psihoemoţionale şi sociale pe care uzul excesiv de alcool le provoacă membrilor familiei
alcoolicului şi altor persoane apropriate acestuia (prieteni, colegi de muncă etc.). Este important de
2
Biblioteca Online
ştiut că negarea realităţii este prezentă într-o mare măsură şi la co-dependenţi. Partenerul de viaţă al
unui alcoolic tinde să nege suferinţa din familie faţă de persoanele din afara acesteia şi induce acest
consemn al secretului şi copiilor. Prin urmare, aceştia suferă dar nu se confesează. De cele mai multe
ori, deoarece partenerul consideră alcoolismul o boală ruşinoasă sau doreşte să evite eventualele
oprobii/atitudini critice din partea comunităţii de vecini sau religioase din care face parte. Uneori
negarea la membrii familiei este atât de încăpăţânată, încât chiar şi atunci când apare evident
necesitatea unui ajutor extern aceştia îl refuză.
Suferinţa codependenţilor maturi este grea, dar efectele produse asupra codependenţilor copii
sunt de multe ori devastatoare. Alcoolimul părintelui le afectează unora dintre copii1 condiţiile
fundamentale pentru creştere şi maturare, educaţia, sistemele de valori (prin lipsa unui model patern
sau matern consistent a cărui importanţă în dezvoltarea psihosexuală şi socială a unui copil a fost în
repetate rânduri subliniată) şi, ceea ce este foarte grav, sănătatea mintală pentru întreaga viaţă.
Suferinţa poate conduce la redutabile complicaţii cum sunt dezvoltările patologice reactive ale
personalităţii sau dezvoltările comportamentale dezadaptative (conduite agresive sau infracţionalitate
sancţionabilă penal). Mai mult, modelul părintelui băutor este frecvent însuşit de copil, astfel că
şansa de dezvoltare ulterioară a alcoolismului este mai mare la copiii proveniţi din familiile în care se
bea în mod deschis decât la cei proveniţi din familiile în care nu se bea, fără ca acest lucru să trimită
neapărat către un genetism explicativ al fenomenului de alcoolism (deşi o anumită vulnerabilitate
transmisă genetic este posibilă). Alcoolismul este o boală ascunsă. În general, atât alcoolicul cât şi
familia sa ascund ceea ce li se întâmplă. Virtualmente, nimeni nu ştie cu adevărat amploarea
dramelor care se consumă în căminele în care alcoolul îl transformă periodic pe titularul familiei într-
o persoană iresponsabilă: de la simpla perturbare a somnului de noapte până la abuzul sexual comis
asupra copilului de către părintele beat. Numărul cazurilor de alcoolism vizibile în societate este
comparabil cu minusculul vârf aparent al unui gheţar plutitor.
***
Scopul studiului. În cazul alcoolismului, societatea românească este lipsită de cea mai importantă
premisă necesară pentru corectarea situaţiei: cunoaşterea incidenţei reale a fenomenului în
populaţia generală. Sistemul de informare/control cu privire la cantităţile de băuturi alcoolice
1
unele studii (Werner, 1986; apud Alcohol Alert, 9/1990) au arătat că mulţi dintre copiii de alcoolici prezintă
caracteristici sau îşi însuşesc deprinderi/comportamente care contribuie la reducerea stresului asociat disfuncţiei din
familie, precum: abilitatea de a obţine o atenţie din partea altor persoane decât părinţii, deprinderi de comunicare
adecvată, atitudinea orientată către îngrijirea de sine, dorinţa de autorealizare, încrederea în propriile forţe etc. Pe de altă
parte – concluzionează studiul prezentat în Alcohol Alert, 9/1990 – datorită unor probleme/limite metodologice sau
numărului insuficient de studii comprehensive, concluziile cu privire la efectele provocate de alcoolismul părinţilor
asupra personalităţii şi comportamentului copiilor nu pot fi generalizate pentru toate cazurile de copii care cresc
împreună cu cel puţin un părinte alcoolic
3
Biblioteca Online
produse, distribuite şi consumate este deficitar, cu atât mai mult cu cât o parte considerabilă din
producţie nu este declarată legal, constituind obiect al unei activităţi economice subterane. Dar,
pentru ca agenţii cu rol de răspundere să poată imagina şi pune în practică măsuri eficiente de
prevenire/diminuare a amplorii fenomenului, sunt necesare informaţii obiective despre incidenţa
reală a acestuia (degajată de factorii care o maschează adesea). Studiile epidemiologice româneşti la
nivel national sunt inexistente, iar datele care există nu mai acoperă amploarea reală actuală a
fenomenului. Evidenţele spitalelor de psihiatrie sunt cu totul nerelevante, iar anumite anchete locale
conduse nu pot substitui necesitatea unor date naţionale. Pe de altă parte, adesea, instrumentele
utilizate pentru colectarea datelor de anchetă nu sunt de o încredere prea mare, mai ales atunci când
nu sunt fundamentate pe manifestările reale asociate fenomenului.
Ca atare, am avut drept scop dobândirea unor date preliminare privind amploarea (incidenţa)
cazurilor de alcoolism în rândul cel puţin a unuia dintre părinţii copiilor de vârstă şcolară medie din
municipiul Iaşi. Autorii au considerat că investigarea unui lot de copii şcolari de clasa a VII-a (12-13
ani) cu un test de depistare a copiilor cu părinţi alcoolici (CAST) poate aduce informaţii
suplimentare pentru aprecierea situaţiei de fapt.
***
Instrumente–CAST. Subiecţii investigaţi au completat varianta lungă a testului CAST (Children of
Alcoholics Screening Test) elaborat şi dezvoltat de J. W. Jones (1981, 1983, 1986). Acesta este unul
dintre cele mai utilizate teste tip screening destinate identificării indivizilor care trăiesc cu cel puţin
un părinte alcoolic (Hodgins, Maticka-Tyndale, El-Guebaly & West, 1993).
Testul cuprinde 30 de itemi dihotomici la care subiectul trebuie să răspundă cu DA/NU. Un
copil care a răspuns pozitiv (DA) la cel puţin 6 itemi sau la mai mulţi poate fi considerat caz cu cel
puţin unul dintre părinţi alcoolic. După Jones (1991), un scor total cuprins între 2 şi 5 ar putea
reprezenta un indiciu pentru faptul că mediul familial al subiectului respectiv a cunoscut cel puţin o
problemă legată de consumul de alcool (apud Charland & Coté, 1996).
Dacă în prezent se folosesc pentru depistarea copiilor de alcoolici alte teste mai succinte, noi
am preferat acest test cu 30 de întrebări care, prin caracterul lor explicit, pot oferi un cumul
informaţional de netăgăduit privitor la situaţia din familiile de alcoolici neabordabile direct.
Conţinutul testului – aşa cum l-am folosit noi – este reprodus în anexa 1. Facem precizarea că
întrebările privitoare la informaţiile de ordin general ne aparţin. Adaptarea lingvistică a fost realizată
de noi în colaborare cu un filolog cu experienţă în limba engleză. Variantele rezultate au fost
comparate, astfel stabilindu-se o formă acceptabilă a itemilor. Gradul de dificultate lingvistică a
itemilor este redus, astfel încât considerăm că acest testul poate fi completat de orice copil cu vârstă
4
Biblioteca Online
şcolară corespunzătoare cel puţin clasei aV-a, normal alfabetizat şi fără probleme de comprehensiune
a textelor. Testul se poate administra atât individual, cât şi colectiv. Timpul mediu cerut pentru
completarea sa este cuprins între 5 şi 10 minute pentru studenţi, iar pentru copiii de vârstă şcolară
medie completarea sa nu poate lua mai mult de 20-30 de minute.
Iniţial dezvoltat pentru scopuri clinice şi de cercetare, testul a fost ulterior îmbogăţit cu itemi
care operaţionalizează o arie largă de experienţe ale copiilor în a căror familie există cel puţin un
părinte alcoolic. Scorurile la CAST oferă o imagine asupra atitudinilor, sentimentelor, percepţiilor şi
experienţelor copiilor/adolescenţilor relaţionate la comportamentul alcoolic al unuia sau al ambilor
părinţi (Lease & Yanico, 1995). Mai precis, este vorba despre stresul psihologic, expunerea la
violenţa domestică a copiilor şi percepţia acestora asupra relaţiei maritale discordante asociate
alcoolismului părinţilor, precum şi de încercările de a controla comportamentul parental şi de a scăpa
de situaţia stresantă provocată de alcoolismul unuia sau al ambilor părinţi (Hodgins, Maticka-
Tyndale, El-Guebaly & West, 1993; Lease & Yanico, 1995).
Numeroase studii au examinat fidelitatea şi validitatea acestui instrument considerat eficient în
ceea ce priveşte identificarea cazurilor de copii cu cel puţin un părinte alcoolic. Astfel, pe eşantioane
americane s-au obţinut valori ridicate ale consistenţei interne atât pentru adulţi ale căror părinţi au
fost alcoolici (Jones, 1983), cât şi pentru adolescenţi (Jones, 1983; Dinning & Berk, 1989) şi
pacienţi psihiatrici trataţi în ambulatoriu pentru alcoolism (Staley & El-Guebaly, 1991) (apud
Hodgins & Shimp, 1995). Robinson et. al. (1990) au găsit o fidelitate test-retest (la un interval de 2
săptămâni) de 0.76 pe un eşantion de studenţi americani (idem). Clair & Genest (1992), aplicând de
două ori testul (la un interval de 8 săptămâni) pe un eşantion de adolescenţi americani au găsit o
corelaţie de 0.88 între scoruri. În ceea ce priveşte consistenţa internă, adaptarea canadiană pentru
limba franceză a stabilit un coeficient alfa-Cronbach standardizat de 0.95, iar prin aplicarea metodei
înjumătăţirii (split-half) s-a obţinut un coeficient de coerenţă internă corectat cu formula Spearman-
Brown de 0.96 (Charland & Coté, 1996).
Pe lotul investigat de noi (N=1340 copii şcolari – cu media de vârstă 13.80, SD=0.64 – fete şi
băieţi încadraţi în 10 şcoli generale de pe raza municipiului Iaşi), am obţinut un coeficient de
consistenţă internă alfa-Cronbach de 0.91 (n=30 de itemi). Numai pe sublotul copiilor care au obţinut
un scor total situat deasupra cutt-point-ului (N=584 cazuri), acelaşi coeficient de consistenţă internă a
scăzut la valoarea 0.80. Deşi a doua valoare obţinută a fost mai mică probabil datorită scăderii
numărului de subiecţi, ambele valori sunt peste limita minimă specificată pentru a se accepta
consistenţa internă (omogenitatea) itemilor. De asemenea, am calculat fidelitatea prin metoda
înjumătăţirii (itemi pari-itemi impari). Pentru întreg lotul, am obţinut o corelaţie între scorurile la
5
Biblioteca Online
cele două părţi de 0.86; numai pentru subiecţii care au obţinut un scor total mai mare sau egal cu 6,
am obţinut o valoare a corelaţiei între scorurile la ansamblul itemilor pari şi scorurile la ansamblul
itemilor impari de 0.66. Considerăm valorile obţinute ca fiind satisfăcătoare din punctul de vedere al
exigenţelor statistice în vigoare.
În vederea aplicării testului CAST, diriginţii claselor incluse în studiu au fost instruiţi în
grupuri mici în problematica copiilor cu părinţi alcoolici în cadrul unor cursuri de câte 2 ore ţinute de
dr. Octavian Driga la sediile şcolilor implicate în studiu. La sfârşitul sedinţelor de instruire,
profesorii diriginţi primeau formulare de test şi instrucţiuni concrete de aplicare. Testările au fost
efectuate în cursul orelor de la clasă, după care formularele au fost înapoiate pentru prelucrarea
răspunsurilor.
***
Lotul de copii investigat. Testul CAST a fost aplicat unui lot de 1340 de elevi în clasa a VII-a dintr-
un număr de 10 unităţi de învăţământ ieşene – şcolile generale 6, 9, 23, 26, 34, 36, 37, 40, 42 şi 43.
Acestea au fost selecţionate din mai multe zone ale oraşului Iaşi, în aşa fel încât datele obţinute să fie
reprezentative pentru întreg municipiul. Tabelul 1. prezintă repartizarea pe şcoli a celor 1340 de
cazuri investigate.
Tabelul 1. Repartizarea pe şcoli a cazurilor (în cifre absolute şi în procente)
Şcoală Nr. elevi Procent din totalul investigat

6 81 6.0 %
9 141 10.5 %
23 190 14.2 %
26 116 8.7 %
34 148 11.0 %
36 110 8.2 %
37 88 6.6 %
40 191 14.3 %
42 171 12.8 %
43 104 7.8 %
TOTAL 1340 100.00 %
***
Rezultate. Răspunsurile elevilor la testul CAST au fost analizate în ceea ce priveşte scorurile totale
la test indiferent de variabilele moderatoare luate în calcul, precum şi în funcţie de acestea. Analiza
scorurilor totale ne-a furnizat – în funcţie de scorul critic – o imagine de ansamblu asupra răspândirii
alcoolismului în familiile de origine ale copiilor investigaţi. Figura de mai jos înfăţişează distribuţia
scorurilor totale la testul CAST (numărul de răspunsuri pozitive la cele 30 de întrebări) pentru toate
cele 1340 cazuri studiate.
6
Biblioteca Online
O observaţie evidentă este că cel puţin 1 din 5 copii (21 % din 1340 de cazuri) a răspuns
negativ la toate întrebările testului CAST (scorul total este 0). Pe de altă parte, procentele de cazuri
care au obţinut scoruri totale din ce în ce mai apropiate de valoarea maximă scad progresiv (acest
aspect se poate observa şi din distribuţia grafică nr. 1). De asemenea, 90.7 % dintre cazuri au obţinut
un scor total egal sau mai mic cu 15 – adică au răspuns afirmativ la cel mult jumătate dintre
întrebările testului. Tabelul 2 indică proporţia cazurilor care au obţinut un scor total mai mic,
respectiv mai mare decât 6 (cutt-point-ul acreditat pentru test). Procentul cazurilor care au obţinut un
scor total critic este mare.
Tabelul 2. Frecvenţe (în cifre absolute şi în procente) ale scorurilor totale la CAST situate sub cut-point şi peste
Scor total CAST Frecvenţe absolute Procente

scor < 6 756 56.4 %
scor >= 6 584 43.6 %
Total cazuri analizate 1340 100.0 %
Astfel, 2 din 5 copii (584 cazuri din 1340 sau 43.6 %) au răspuns pozitiv la cel puţin 6 dintre cele 30
de întrebări ale testului CAST. Aceasta înseamnă că, în familia din care aceştia provin există măcar
un părinte alcoolic. Pornind de la procentul de 43.6 % dintre cazurile de copii investigate care au în
familie cel puţin unul dintre părinţi alcoolic, se poate face o estimare simplă a proporţiei de familii a
7
Biblioteca Online
căror părinţi au vârste cuprinse între 35 şi 45 de ani (grupa de vârstă aproximativă corespunzătoare
populaţiei de copii de clasa a VII-a) în care măcar unul din părinţi este alcoolic. Astfel, eroarea
standard a proporţiei estimate pornind de la cea cunoscută pentru lotul de 1340 cazuri va fi e = 0,012.
Proporţia de familii în care părinţii au între 35 şi 45 de ani şi în care există cel puţin un părinte
alcoolic estimată cu un risc de eroare de 1 % este situată între 42 şi 46 % - un procent deloc de
neglijat, date fiind şi cazurile ascunse care, dintr-un motiv sau altul, au scăpat investigaţiei noastre.
***
În acest studiu, ne-a interesat şi efectul moderator al unor variabile socio-demografice
(precum statutul ocupaţional al părinţilor, vârsta acestora sau statutul marital) asupra prevalenţei
alcoolismului. Am pornit de la presupunerea că anumite circumstanţe sau anumite situaţii familiale
favorizează creşterea consumului de alcool.
Astfel, în cazul în care unul sau ambii părinţi nu mai au un loc de muncă (sunt şomeri,
pensionari sau pur şi simplu nu lucrează), există o disponibilitate ridicată de timp care se asociază cu
un consum mai sporit de alcool. Aceasta cu atât mai mult cu cât absenţa unui program regulat şi
strict nu-i mai obligă să-şi organizeze timpul astfel încât să-şi poată respecta obligaţiile de serviciu.
Pe de altă parte, putem considera că lipsa unui loc de muncă la unul sau la ambii părinţi (în afară de
cazul în care aceştia sunt pensionari sau primesc un ajutor de şomaj) poate fi asociată şi cu lipsa
mijloacelor băneşti necesare procurării alcoolului, deşi credem că chiar şi în aceste condiţii băutorii
de profesie îşi găsesc necesarul de bani pentru a cumpăra şi consuma alcool. Aşa se pot explica
numeroasele neajunsuri materiale din familiile de alcoolici – care, de cele mai multe ori, au
repercursiuni grave asupra creşterii şi dezvoltării pe toate planurile a copiilor a căror îngrijire şi
educaţie necesită resurse. Uneori, copiii sunt puşi să cerşească – mai ales în acele familii unde
condiţiile materiale sunt foarte precare iar nivelul de educaţie este aproape absent (copiii nu merg la
şcoală, familia locuieşte în mizerie, există un nivel crescut al promiscuităţii morale – toate acestea pe
fondul unui consum permanent şi necontrolat de alcool). Alteori, familia trăieşte cu resurse băneşti
limitate din care băutorul ,,ciunteşte” permanent pentru a-şi procura ,,plăcerea zilnică” – şi aceasta în
detrimentul altor necesităţi. Există, în multe cazuri, şi alte surse de procurare a banilor pentru băut
sau chiar direct a alcoolului (părinţii au vie la ţară sau îşi aduc vin de la părinţii lor).
Tabelul 3 conţine prevalenţa cazurilor de alcoolism în lotul de 1340 şcolari studiaţi în funcţie
de statutul ocupaţional al părinţilor. Deoarece atât la mame, cât şi la taţi au existat mai multe
2
Pentru metoda de estimare a unei proporţii la nivelul unei populaţii pornind de la valoarea cunoscută pe un eşantion
extras la întâmplare din populaţie, a se vedea lucrarea coordonată de I. Radu, Metodologie psihologică şi analiza datelor,
Editura Sincron, Cluj-Napoca, 1993
8
Biblioteca Online
modalităţi ale variabile statut ocupaţional (şomer, pensionar, muncitor necalificat, muncitor calificat
cu şcoală profesională, cadru cu studii medii sau cadru superior), acestea au fost combinate ţinându-
se cont de venitul care ar putea fi asociat ocupării profesionale, precum şi de disponibilitatea de timp.
În 274 de cazuri (20.44 % din total), ocupaţia unui sau a ambilor părinţi nu a fost precizată. Procentul
conţine şi cazurile în care copilul locuieşte doar cu unul dintre părinţi (de cele mai multe ori, mama)
datorită divorţului. Frecvenţele corespunzătoare situaţiei critice şi corelatele lor au fost calculate prin
raportare la totalul cazurilor analizate pentru fiecare combinaţie a statutului ocupaţional al celor doi
părinţi. Cazurile în care ambii părinţi erau şomeri sau pensionari au fost tratate împreună ţinându-se
cont de criteriul disponibilităţii de timp care poate favoriza creşterea consumului de alcool. La baza
2
tabelului am trecut valoarea statistică a coeficientului χ care arată gradul de dependenţă a
variabilelor asociate: pe de o parte, statutul ocupaţional al celor doi părinţi, iar pe de alta scorurile
globale la testul CAST pentru depistarea familiilor în care există cel puţin un alcoolic.
Tabelul 3. Prevalenţa cazurilor de alcoolism în funcţie de statutul ocupaţional al părinţilor
Scor total CAST

Statut ocupaţional Frecvenţe/Procente TOTAL
<6 >=6
Frecvenţe 15 24 39
ambii părinţi şomeri sau pensionari
Procente (%) 38.4 6 61.54 100.0
Frecvenţe 423 299 722
ambii părinţi ocupaţi
Procente (%) 58.6 41.4 100.0
numai unul dintre părinţi ocupat
Procente (%) 54.4 45.6 100.0
ocupaţia unuia sau a ambilor părinţi Frecvenţe 152 122 274
neprecizată Procente (%) 55.5 44.5 100.0
TOTAL
Procente (%) 56.4 43.6 100.0
χ 2 (3) = 7.35; p < 0.05
Pentru situaţiile în care ambii părinţi sunt ocupaţi profesional sau numai unul dintre ei,
procentele de cazuri de alcoolici (41.4 % şi respectiv 45.6 %) sunt comparabile cu cel obţinut pentru
întreg lotul de copiii investigaţi. Este adevărat că numărul de cazuri analizate pentru fiecare situaţie
în parte este foarte diferit, dar valoarea lui χ 2 este semnificativă la pragul p = 0,05 ceea ce înseamnă
că există o anumită dependenţă (asociere) a variabilelor statut ocupaţional şi alcoolism. Un studiu
care să vizeze numai populaţia de familii în care ambii părinţi sunt şomeri sau pensionari poate
completa observaţiile făcute pe baza datelor noastre din care reiese clar tendinţa asocierii
disponibilităţii de timp a părinţilor (prin lipsa unui serviciu diurn) cu creşterea frecvenţei
alcoolismului.
În ceea ce priveşte relaţia între prevalenţa alcoolismului şi situaţia familială, semnificativitatea
testului statistic este evidentă. Tabelul 4 conţine date referitoare la frecvenţa cazurilor de alcoolism la
9
Biblioteca Online
părinţi în funcţie de situaţia familială. Deşi numărul cazurilor de copii cu părinţi divorţaţi este relativ
mic (111 cazuri din 1272 în care a fost precizată situaţia familială sau 8.72 %), mai mult de jumătate
s-au dovedit a fi critice, în timp ce pentru situaţia în care familiile sunt nucleare, procentul de cazuri
critice aproape că îl reproduce pe cel general.
Tabelul 5. Prevalenţa cazurilor de alcoolism în funcţie de situaţia familială
Scor total CAST

Situaţia familială Frecvenţe/Procente TOTAL
<6 >=6
familie nucleară
Procente (%) 58.1 41.9 100.0
părinţi divorţaţi
Procente (%) 40.5 59.5 100.0
Frecvenţe 67 53 68
situaţie neprecizată
Procente (%) 55.8 44.2 100.0
Frecvenţe 756 584 134 0
TOTAL
Procente (%) 56.4 43.6 100.0
χ 2 (2) = 12.63; p < 0.01
Relaţia între divorţ şi alcoolism trebuie judecată din perspectiva efectelor în plan psihic
dăunătoare pe care le provoacă alcoolismul. Astfel, sunt numeroase situaţiile în care alcoolismul
unuia dintre părinţi (de foarte multe ori, al tatălui) provoacă separarea de celălalt. Totuşi, sunt şi
cazuri în care alcoolismul bărbatului nu conduce neapărat la divorţ, ci mai degrabă la o suferinţă
tacită a femeii şi copiilor – care poate fi evaluată ca o componentă a codependenţei (vezi
consideraţiile teoretice). Copiii sunt instruiţi de mamă să nu divulge situaţia din casă, să nu
primească vizite pentru ca ceilalţi să cunoască situaţia materială sau condiţiile de locuit, ori
eventualele turbulenţe pe care tatăl alcoolic le poate provoca. Toată această instrucţie reactualizată în
permanentă de mamă conduce cu timpul la o ,,secretomanie” împărtăşită de toţi membrii familiei –
codependenţi ai tatălui alcoolic. Fenomenul constituie un factor care împiedică de multe ori obţinerea
unor date reale cu privire la frecvenţa alcoolismului într-o anumită populaţie. Pe de altă parte, în
cazul copiilor care locuiesc cu un singur părinte datorită divorţului, alcoolismul acestuia are efecte
dezastruoase asupra copilului. Părintele cu care locuieşte, incapacitat în diverse grade de alcool, nu
mai poate asigura în primul rând sprijinul material, emoţional şi social necesar dezvoltării şi
maturării normale a copilului. Nu este aici locul pentru alte consideraţii în acest sens, studii în
această direcţie putând aduce completări.
***
Concluzii. Alcoolismul este o boală în continuă expansiune care are consecinţe biologice, psihice şi
sociale neîndoielnice pentru alcoolic, pentru familia acestuia dar şi pentru societate. Alcoolismul este
o boală ascunsă. Secretomania învăluie în ceaţă amploarea dramelor care se consumă în căminele în
10
Biblioteca Online
care alcoolul îl transformă periodic pe titularul familiei într-o persoană iresponsabilă. Din această
cauză, dar şi din multe altele, cunoaşterea prevalenţei reale a fenomenului în populaţia generală poate
fi îngreunată. Dar, societatea şi şcoala au nevoie de informaţii reale pentru a putea imagina şi pune în
practică măsuri eficiente de ameliorare a fenomenului. De aici şi scopul studiului nostru. Testul
CAST – a cărei destinaţie este identificarea copiilor care trăiesc cu cel puţin un părinte alcoolic – a
fost aplicat unui lot de 1340 de elevi în clasa a VII-a din Iaşi. Astfel am putut obţine o imagine de
ansamblu asupra răspândirii alcoolismului în familiile de origine ale copiilor investigaţi, fără
pretenţia ca aceste rezultate să fie considerate definitive sau generalizabile pentru întreaga populaţie
a municipiului Iaşi.
Procentul cazurilor de copii care au obţinut un scor total critic este mare. Proporţia de familii în
care părinţii au între 35 şi 45 de ani şi în care există cel puţin un părinte alcoolic estimată pornindu-
se de la acest procent este situată între 42 şi 46 % - informaţie deloc de neglijat, date fiind şi cazurile
ascunse la care nu am avut acces în cadrul investigaţiei noastre. În acelaşi timp, variabile socio-
demografice precum statutul ocupaţional al părinţilor sau situaţia familială par să influenţeze
frecvenţa cazurilor de alcoolism. Astfel, atunci când unul sau ambii părinţi nu mai au o ocupaţie
zilnică (sunt şomeri, pensionari sau pur şi simplu nu lucrează), există o disponibilitate ridicată de
timp care poate fi asociată cu un consum mai sporit de alcool. Pe de altă parte, mai mult de jumătate
dintre cazurile de copii cu părinţi divorţaţi studiate de noi au obţinut un scor critic, în timp ce pentru
situaţia de nondivorţ procentul de cazuri critice îl reproduce aproape pe cel general.
Ancheta desfăşurată de noi nu are pretenţia de a fi lipsită de anumite limite metodologice.
Dezvoltarea testului CAST printr-un studiu sistematic de adaptare constituie una din condiţiile sine
qua non pentru care acesta să poată furniza date obiective despre incidenţa cazurilor de alcoolism
într-o anumită populaţie. Apoi, identificarea şi ameliorarea acelor întrebări la care copiii pot oferi
false răspunsuri, astfel încât statistica elaborată pornindu-se de la ele să nu reflecte realitatea,
constituie o altă prioritate.
Bibliografie:
1) American Psychiatric Association (2000). Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor

Mentale.DSM IV (trad.). Asociatia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti, 182;
2) National Institute on Alcohol Abuse and Alcoholism (1990). Children of Alcoholics: Are They
Different ? Alcohol Alert, 9;
11
Biblioteca Online
3) Driga, O., Postelnicu, C., Cosmovici, N. (1999). Definiţia Alcoolismului. Alcool – Alertă Maximă.
Iaşi: Grupul Academic Medicină-Adictologie, 15, 3;
4) Hodgins, D. C., Maticka-Tyndale, E., El-Guebaly, N., & West, M. (1993). The CAST-6:
Development of a Short-Form of the Children of Alcoholics Screening Test. Addictive
Behaviors, 18, 337-345;
5) Hodgins, D. C., Maticka-Tyndale, E., El-Guebaly, N., & West, M. (1995). Alternative Cut-Point
Scores fosr the CAST-6. Addictive Behaviors, 18 (2), 267-270;
6) Hodgins, D. C., & Shimp, L. (1995). Identifying Adult Children of Alcoholics: Methodological
Review and a Comparison of the CAST-6 with Other Methods. Addiction, 90, 255-267;
7) Lease, H. S., & Yanico, J. B. (1995). Evidence of Validity for the Children of Alcoholics Screening
Test. Measurement and Evaluation in Counseling and Development, 27, 200-210
8) Rice, D. P. (1996). Costurile Economice ale Abuzului şi Dependenţei Alcoolice. Alcool – Alertă
Maximă. Iaşi: Grupul Academic Medicină-Adictologie, 1, 4;
9) http: // www.rsmq.qc.ca/fr/instruments
Publicat in Revista de Asistenţă Socială, nr.3-4/2005, Editura Polirom
12
Biblioteca Online
Utilitatea instrumentului BDI – Fast Screen for Medical Patients

în urmărirea operativă a efectului antidepresivelor
Dr. Octavian DRIGA, medic primar psihiatru

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ,,SF Spiridon”, Ambulatoriu de Specialitate, Iaşi
Dr. Constantin POSTELNICU, medic primar psihiatru

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ,,SF Spiridon”, Ambulatoriu de Specialitate, Iaşi (??????)
Dr. Clementa VARTOLOMEI, sociolog, cercet. şt. princ. II

Institutul de Sănătate Publică, Laboratorul de Sănătate Publică, Iaşi
Ermina SOROCIANU, psiholog

Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ,,SF Spiridon”, Ambulatoriu de Specialitate, Iaşi
Viorel ROBU, psiholog, prep. univ. drd.

Universitatea ,,Petre Andrei”, Iaşi
Autorii au fost surprinşi de uşurinţa evaluării operative a evoluţiei depresiei tratată ambulator cu
antidepresive uzuale, prin aplicare repetată a noului instrument BDI – Fast Screen for Medical Patients
(Beck, Steer şi Brown, 2000). Un lot de 34 pacienţi medicali, de ambele sexe, care îndeplineau criteriile
CIM-10 pentru diagnosticul de episod depresiv major au completat BDI înainte şi după o lună de
tratament cu antidepresive. Se concluzionează asupra resurselor oferite de acest instrument pentru
diagnosticarea depresiei şi monitorizarea evoluţiei clinice a pacienţilor aflaţi în tratament.
Cuvinte cheie: depresie, simptome cognitiv-afective, pacienţi medicali, BDI-Fast Screen for Medical
Patients, calităţi psihometrice
BDI – Fast Screen for Medical Patients – istoric şi descriere. În 1961, A.T. Beck,
împreună cu C.H. Ward, M. Mendelson, J. Mock şi J. Erbaugh publicau prima ediţie a
Inventarului de Depresie Beck, revizuită ulterior în 1979 (A.T. Beck, A.J. Rush, B.F.Shaw şi
G. Emery), respectiv în 1987 (A.T. Beck şi R.A. Steer, BDI-IA). Inventarul propus de Beck şi
colaboratorii săi avea să devină unul dintre cele mai cunoscute şi utilizate instrumente din
psihologia clinică şi psihiatrie, pentru evaluarea severităţii simptomelor de depresie la
pacienţii cu tulburări psihice, respectiv pentru detectarea depresiei în populaţia normală.
Varianta revizuită din 1987 (BDI –IA) cuprinde un număr de 21 de itemi (8 referitori la
simptome somatice şi legate de performanţa în sarcinile cotidiene, respectiv 13 referitori la o
dimensiune cognitiv-afectivă). Autori precum Plumb şi Holland (1977), Cavanaugh, Clark şi
Gibbons (1983) arătaseră, încă înainte de publicare reviziei amendate din 1987, că itemii
referitori la simptomele somatice şi cele legate de performanţele în sarcinile cotidiene şi
profesionale pun o serie de probleme în raport cu capacitatea inventarului de a permite
estimarea precisă a depresiei la pacienţii cu probleme medicale (de exemplu: diabet, cancer,
hipertiroidism, tuberculoză, etc.) sau cu probleme legate de abuzul de substanţe (alcool,
droguri sau medicamente) (apud Beck, Steer şi Brown, 2000, p.2). Scorurile la aceşti itemi se
asociau semnificativ cu simptomele medicale cauzate de tulburările somato-vegetative pe care
pacienţii le prezentau, depresia neputând fi astfel bine separată de condiţiile medicale generale
ale pacienţilor sau de complicaţiile generate de abuzul de substanţe.
Biblioteca Online
Ţinând cont de observaţiile din literatura de specialitate cu privire la excluderea itemilor

referitori la simptomele somatice şi cele legate de performanţa individuală în sarcini, Beck şi
Steer (1993) au recomandat utilizarea, în evaluarea pacienţilor medicali suspectaţi de
depresie, doar a itemilor din BDI-IA cotând pentru dimensiunea cognitiv-afectivă.
În 1996, A.T. Beck, R.A. Steer şi G.K. Brown publicau o nouă revizie a inventarului de
depresie: BDI-II. Paisprezece dintre itemi se referau la dimensiunea psihologică a depresiei,
autorii recomandându-i pentru evaluarea aspectelor legate de funcţionarea în plan cognitiv şi
afectiv a pacienţilor cu probleme medicale sau legate de abuzul de substanţe.
BDI – Fast Screen for Medical Patients a fost derivat din BDI-II, pe baza selecţiei în funcţie
de criteriile pentru tulburarea depresivă majoră (cu episod unic şi recurentă) listate în DSM IV
(1994) (pentru itemii referitori la tristeţe şi pierderea plăcerii) şi a datelor oferite de tehnica
analizei factoriale.
Beck Depression Inventory Fast Screen for Medical Patients, cunoscut şi sub denumirea de
Beck Depression Inventory for Primary Care (BDI-PC), este un instrument scurt, permiţând
evaluarea rapidă a severităţii simptomelor la adolescenţi şi adulţi, care corespund criteriilor
psihologice sau nonsomatice listate în DSM IV (1994) pentru diagnosticarea tulburării
depresive majore (vezi DSM IV, 2003, traducere românească, pp.305-310). BDI – Fast
Screen for Medical Patients a fost special dezvoltat pentru evaluarea severităţii depresiei la
pacienţii medicali care acuză simptome somato-vegetative sau la pacienţii cu probleme legate
de abuzul de substanţe (Beck, Steer şi Brown, 2000, p.1).
Autorii au inclus itemul referitor la ideile şi dorinţele suicidare în cadrul BDI – Fast Screen
for Medical Patients, luând în calcul faptul că ideaţia suicidară reprezintă un indicator clinic
important al riscului suicidar, care se asociază adesea cu depresia. Itemii pesimism,
sentimentul de eşec în trecut, autodiscreditare şi autocritică au dovedit saturaţii mai mari de
0.35 într-un factor cognitiv, aşa cum a rezultat în urma analizei factoriale în componente
principale efectuată pe un eşantion de 500 pacienţi psihiatrici externi, respectiv 120 studenţi
de colegiu care au completat BDI–II (Beck, Steer şi Brown, 1996; apud Beck, Steer şi Brown,
2000, p.2). Aceşti itemi au fost consideraţi de autori a cota pentru o dimensiune cognitiv-
afectivă, independentă de ansamblul simptomelor somato-vegetative.
Inventarul cuprinde 7 itemi (grupuri de câte patru enunţuri gradate în funcţie de intensitatea
simptomelor operaţionalizate de la 0 – absenţa simptomului până la 3 – prezenţa semnificativă
a simptomului), la care pacientul poate răspunde prin auto-administrare sau după citirea cu
voce tare de către medic.
În general, pentru a răspunde la itemii inventarului, pacienţii au nevoie de maximum 5

minute. În cazul pacienţilor obsesivi sau a celor cu depresie severă, timpul de completare
poate fi mai lung.
Pentru fiecare item, pacientul este rugat să citească/să asculte cu atenţie grupul de enunţuri,
apoi să indice enunţul care descrie cel mai bine, după părerea lui, modul în care s-a simţit în
ultimele două săptămâni, incluzând şi ziua în care este solicitat să răspundă la inventar. Dacă
mai multe (de exemplu, două) enunţuri dintr-un grup i se par valabile pentru propria situaţie,
pacientul trebuie să-l aleagă pe cel în dreptul căruia este trecută cea mai mare cifră. Scorul
fiecărui item este reprezentat de cifra din dreptul enunţului ales de pacient. Dacă pentru un
item pacientul a ales două enunţuri, scorul va fi reprezentat de cea mai mare dintre cifrele
Biblioteca Online
corespunzătoare enunţurilor indicate. Scorul total, indicând severitatea simptomelor de

depresie, se obţine prin însumarea scorurilor la cei 7 itemi. Acesta poate varia între 7 şi 21.
Autorii arată că scorurile critice pentru severitatea simptomelor de depresie trebuie stabilite în
funcţie de scopul clinic în care instrumentul este administrat şi de prevalenţa depresiei
suspectată în populaţia clinică investigată. BDI-Fast Screen for Medical Patients nu permite
diagnosticarea tabloului simptomatologic complex al depresiei (adesea, expresie a asocierii
simptomelor de depresie cu alte tulburări psihice), ci doar clasificarea simtomelor cognitiv-
afective experimentate de pacient în funcţie de severitatea acestora. Deşi scorul total permite
o estimare a severităţii depresiei, din punct de vedere clinic este important ca practicianul să
acorde o atenţie specială răspunsurilor unui pacient la conţinutul specific fiecărui item, în
special la conţinutul celor care pot fi asociaţi cu riscul suicidar, prezent adesea la depresivi.
De exemplu, un scor de 2 sau 3 la itemii 2 – pesimism şi 7 – idei şi dorinţe suicidare trimite
către o atenţie sporită cu privire la o potenţială tentativă autolitică din partea depresivului.
Beck şi colab. arată că BDI-Fast Screen for Medical Patients permite identificarea şi
reducerea numărului aşa-numiţilor falşi pozitivi, adică a acelor pacienţi cu probleme medicale
sau legate de abuzul de substanţe cunoscute care prezintă la examenul clinic o aparenţă
depresivă, fără a avea însă în realitate vreo tulburare depresivă independentă de efectele
fiziologice directe produse de condiţia medicală generală (de exemplu, hipertiroidism, diabet,
tulburări cardiace, tuberculoză etc.) sau de abuzul de substanţe (droguri, alcool, medicamente)
cu care se prezintă la medic. Identificarea şi separarea falşilor pozitivi este posibilă prin însăşi
natura celor 7 itemi selectaţi în componenţa instrumentului, itemi care cotează exclusiv pentru
dimensiunea cognitiv-afectivă a depresiei, itemii referitori la simptomele somatice şi la cele
legate de performanţa în sarcinile cotidiene (care s-au dovedit a se suprapune peste
complicaţiile produse de tulburările medicale prezente la pacienţi, îngreunând astfel estimarea
prevalenţei depresiei în populaţia de pacienţi medicali) nefiind luaţi în calcul.
BDI – Fast Screen for Medical Patients este fundamentat pe o bogată experienţă clinică cu
BDI-I, BDI-IA şi BDI-II. Instrumentul este produsul acumulării unui volum impresionant de
date psihometrice, strânse pe parcursul a peste 40 de ani de cercetări clinice. În manualul
publicat în anul 2000 de către A.T. Beck, R.A. Steer şi G. K. Brown, sunt prezentate date
despre caracteristicile psihometrice ale inventarului (statistici descriptive, fidelitate, validitate
de conţinut, validitate de construct, capacitate de discriminare diagnostică) obţinute pe patru
loturi americane distincte (totalizând 364 subiecţi, cu şi fără tulburări depresive majore): 94
pacienţi consultaţi în regim ambulator (vizite de rutină) în cadrul unor centre de asistenţă
medicală primară a familiei, 50 de pacienţi medicali (prezentând acuze somatice respiratorii,
circulatorii, endocrinologice, digestive, infecţioase, etc.) referiţi pentru consultaţie psihiatrică,
100 de adolescenţi (cu vârste cuprinse între 12 şi 17 ani) consultaţi de către medici pediatri în
cadrul unor examinări anuale ale stării de sănătate şi 120 de pacienţi consultaţi ambulator de
către medici specializaţi în medicină internă.
Pentru fiecare dintre aceste loturi, BDI – Fast Screen for Medical Patients a prezentat o
consistenţă internă (valori ale coeficientului α-Cronbach peste limita de 0.80, considerată a
desemna o fidelitate bună pentru utilizarea în scopuri clinice a unui instrument), precum şi o
capacitate de discriminare (între pacienţii diagnosticaţi, conform criteriilor listate în DSM-
IV, cu tulburări depresive majore şi pacienţii la care nu au fost identificate astfel de tulburări)
mai mult decât satisfăcătoare. Scorurile totale nu au corelat semnificativ cu vârsta, sexul, etnia
sau categoria diagnostică, rezultate interpretate de autori ca expresia independenţei scorurilor
în raport cu variabilele socio-demografice şi simptomele somatice. Validitatea de construct a
inventarului s-a dovedit a fi satisfăcătoare.
Biblioteca Online
În sprijinul validităţii de construct mai cităm: datele obţinute de Beck, Guth, Steer şi Ball
(1997), care indică o corelaţie semnificativ pozitivă (N = 50 pacienţi interni, r = 0.62,
p < 0.001) între scorurile totale la BDI – Fast Screen for Medical Patients şi scorurile la
subscala depresie din Hospital Anxiety and Depression Scale (Zigmond şi Snaith, 1983),
respectiv rezultatele studiului întreprins de Beck, Steer, Ball, Ciervo şi Kabat (1997), care
indică o corelaţie semnificativ pozitivă (N = 56 pacienţi externi, r = 0.69, p < 0.001) între
scorurile totale la BDI – Fast Screen for Medical Patients şi diagnosticul de tulburare de
dispoziţie, stabilit prin utilizarea criteriilor listate în DSM-IV.
***
Scopul prezentului studiu. Contribuţiile teoretico-metodologice aduse de A.T. Beck sunt
foarte cunoscute în clinica psihiatrică internaţională, fiind considerate de mulţi autori clasice.
Rezultat al unor eforturi sistematice de revizuire şi rafinare a unui instrument îndelung
experimentat în practica clinică din toată lumea (Inventarul de depresie Beck), BDI – Fast
Screen for Medical Patients este însă relativ nou şi, prin urmare, puţin cunoscut în rândul
practicienilor din România. În literatura medicală românească, nu am identificat nici o
referinţă în legătură cu acest instrument. De aceea, în prezenta comunicarea ne-am propus să
aducem la cunoştinţa colegilor câteva date psihometrice referitoare la instrumentul în discuţie.
Studiul pilot pe care l-am întreprins a furnizat un ansamblu de date convergente cu rezultatele
prezentate în manualul publicat de autori, prilejuindu-ne şi o serie de observaţii pe care le
considerăm utile pentru evaluarea resurselor pe care exploatarea instrumentului le poate oferi
pentru practica diagnosticării şi urmăririi evoluţiei clinice a pacienţilor diagnosticaţi cu
tulburări depresive majore.
***
Lotul de pacienţi. Datele prezentate în acest studiu provin din prelucrarea răspunsurilor a 110
pacienţi medicali (prezentând tulburări organice şi diagnosticaţi cu un episod depresiv major
independent, conform criteriilor din CIM-10, 1998, pp: 143-145), asistaţi în cadrul
Ambulatoriului de Specialitate de pe lângă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Iaşi. Unui
număr de 34 dintre aceştia li s-a administrat Beck Depression Inventory – Fast Screen for
Medical Patients (Beck, Steer şi Brown, 2000) de două ori: înainte de tratamentul cu
antidepresive uzuale şi la un interval de aproximativ o lună după începerea acestuia. Aproape
toţi pacienţii prezentau antecedente sau probleme somato-vegetative în curs, iar acuzele pe
care le-au prezentat medicului psihiatru constituiau un episod depresiv unic (intensificat, în
cele mai multe cazuri, de anumite circumstanţe şi evenimente de viaţă), recurent (actual într-o
tulburare depresivă recurentă) sau grefat pe alte tulburări psihiatrice deja internate.
Dintre pacienţi, 87 (79.1 %) au fost femei (cu vârste cuprinse între 17 şi 82 de ani, media =
50.23 ani şi abaterea standard = 15.54), iar 23 (20.9 %) bărbaţi (cu vârste cuprinse între 23 şi
83 de ani, media = 54.25 ani şi abaterea standard = 17.41). Vârsta medie pentru întreg lotul
de pacienţi a fost de 51 de ani (abaterea standard = 15.89). Toţi pacienţii au fost de
naţionalitate română. Majoritatea pacienţilor au provenit din mediul rural.
Nivelul studiilor se prezintă după cum urmează (între parenteze sunt trecute frecvenţele
absolute): superioare (7), postliceale (2), liceale (18), liceale nefinalizate (12), 10 clase + 2-3
ani de calificare / şcoală profesională (12), 8 clase + 2-3 ani de calificare / şcoală profesională
(6), 7 clase + calificare / şcoală profesională (3), 8 clase fără altă calificare sau şcoală
profesională (11), 7 clase (2), 5 clase (2), 4 clase primare (14), 2 clase (1), fără studii (1), etc.
În ceea ce priveşte ocupaţiile pacienţilor, distribuţia se prezintă după cum urmează (între
paranteze sunt trecute frecvenţele absolute): casnici/fără ocupaţie (18), pensionari pe caz de
Biblioteca Online
boală sau de drept (20), agricultori (9), şomeri (9), muncitori calificaţi (18), cadre didactice
(4), tehnicieni (3), muncitori necalificaţi (3), alte ocupaţii (2), elevi / studenţi (3), etc.
***
Rezultate. Rezultatele pe care le-am obţinut sunt încurajatoare. Le-am sistematizat astfel:
Statistica descriptivă
¾ distribuţie asimetrică înspre zona valorilor ridicate a scorurilor totale (vezi Figura 1),
ceea ce semnifică prezenţa simptomelor depresive severe la o parte destul de
însemnată dintre pacienţii consultaţi ambulator. Astfel, dintre cei 110 pacienţi, 84
(76.4 %) au obţinut un scor total egal cu sau mai mare decât 10 – limita inferioară a
categoriei depresie severă, sugerată orientativ de autori. Un număr de 21 de pacienţi
(19.1 %) s-au încadrat în categoria depresie moderată, iar 4 (3.6 %) în categoria
depresie uşoară. Un singur pacient medical a obţinut scorul total 2, situându-se în
categoria simptome minimale de depresie. Peste 97 % dintre pacienţii consultaţi au
indicat (scorurile 1, 2 sau 3) la cel puţin 3 sau 4 dintre itemii BDI – Fast Screen
prezenţa simptomelor corespunzătoare.
Figura 1. Distribuţia scorurilor totale la BDI – Fast Screen for Medical Patients
(N = 110 pacienţi medicali, consultaţi ambulator)
11
10
7
Frecvente
1
0
2 4 5 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21
scor total BDI
¾ pentru fiecare dintre itemii inventarului, precente ridicate de pacienţi care au indicat
prezenţa simptomelor corespunzătoare (vezi Tabelul 1). De exemplu, peste 95 %
dintre pacienţii consultaţi au indicat prezenţa în diferite grade a simptomelor de triteţe,
pesimism sau pierderea interesului şi placerii faţă de lucrurile care îi bucurau de
obicei.
Biblioteca Online
Tabelul 1. Medii, abateri standard, procente pacienţi simptomatici şi corelaţii

corectate scor item-scor total pentru BDI (N = 110 pacienţi medicali)
% pacienţi care
Itemi / simptome Medii Abateri standard au obţinut r item-tot corectat
scorurile 1, 2 şi 3
tristeţe 2.25 0.93 98.1 0.53 **
pesimism 2.23 0.92 96.3 0.55 **
sentimente de eşec în trecut 1.89 1.03 88.1 0.45 **
pierderea plăcerii 2.10 0.98 91.8 0.48 **
autodiscreditare 1.85 1.06 87.7 0.40 **
autocritică 1.91 1.06 84.5 0.37 **
idei suicidare 0.78 0.91 50.0 0.34 **
** corelaţie semnificativă la pragul p = 0.01
În cazul tristeţei, pacienţii au înregistrat cea mai semnificativă medie a severităţii

(2.25), urmată de media pentru itemul pesimism (2.23) şi de cea pentru itemul
pierderea plăcerii (2.10). Datele descriptive indicate de Beck, Steer şi Brown (2000,
pp: 18-19) confirmă, pentru trei dintre loturile utilizate în studiu (pacienţii consultaţi
ambulator în cadrul centrelor de asistenţă medicală primară a familiei, pacienţii
consultaţi ambulator în cabinetele de medicină internă, respectiv lotul de pacienţi
medicali), valorile ridicate ale mediilor obţinute de noi pentru itemii tristeţe, pesimism
şi pierderea plăcerii. Rezultatele sugerează că, pentru o parte semnificativă dintre
pacienţii consultaţi, răspunsurile la cei trei itemi au avut cea mai importantă
contribuţie în ridicarea valorii scorului total la inventar, putând fi astfel considerate un
indicator minimal al severităţii depresiei. Într-adevăr, 58 (69 %) dintre cei 84 de
pacienţi care au obţinut scoruri totale în categoria depresie severă (adică 52.7 % din
totalul pacienţilor incluşi în studiu) au obţinut scorurile 2 sau 3 la fiecare dintre cele
trei simptome.
¾ deşi media scorurilor totale obţinute de sublotul de pacienţi de sex feminin (N = 87,
media = 13.41, abaterea standard = 3.98) a fost mai mare ca valoare comparativ cu cea
obţinută de sublotul de bărbaţi (N = 23, media = 11.87, abaterea standard = 5.16),
diferenţa nu a fost semnificativă statistic (t (108) = 1.55; p > 0.05).
Structura internă
¾ ansamblul itemilor a demonstrat o consistenţă internă satisfăcătoare (α-Cronbach =

0.73). O analiză factorială exploratorie, prin metoda componentelor principale cu
rotaţie Varimax, a relevat doi factori (vezi Tabelul 2): primul corespunde itemilor
1 (tristeţe), 2 (pesimism) şi 4 (pierderea plăcerii) şi explică 28.78 % din varianţa
scorurilor totale la inventar, iar cel de-al doilea corespunde itemilor 3 (sentimentul de
eşec în trecut), 5 (autodiscreditare), 6 (autocritică) şi 7 (idei suicidare) şi explică
53.83 % din varianţa scorurilor totale. În total, cei doi factori identificaţi explică
82.61 % din varianţa scorurilor totale.
Biblioteca Online
Tabelul 2. Analiza factorială a itemilor BDI - Fast Screen for Medical Patients (N = 110 pacienţi medicali)
Item Factor 1 Factor 2

tristeţe a
0.84
pesimism 0.86
eşec 0.61
pierderea plăcerii 0.62
autodiscreditare 0.58
autocritică 0.80
idei suicidare 0.51
Procent explicat din varianta rezultatelor 28.78 % 53.83 %
Total varianţă explicată 82.61 %
a
în căsuţele din tabel sunt trecute saturaţiile itemilor cu valori peste r = + 0.35 în fiecare dintre factorii extraşi
Rezultatele confirmă structura inventarului, destinat să evalueze un factor cognitiv-

afectiv al depresiei. Itemii referitori la tristeţe, pesimism şi pierderea plăcerii par a
cota pentru un factor afectiv, iar itemii sentiment de eşec în trecut, autodiscreditare,
autocritică, respectiv idei suicidare par a cota pentru un factor cognitiv. Procentul
foarte ridicat din varianţa scorurilor totale la inventar, acoperit de cei doi factori
identificaţi, semnifică că itemii sunt puternic saturaţi în factorul cognitiv-afectiv, aşa
cum au intenţionat autorii atunci când au făcut selecţia lor.
¾ corelaţiile scorurilor la fiecare dintre itemi cu scorurile totale la inventar au fost

semnificative din punct de vedere statistic (vezi Tabelul 1), având valori cuprinse între
0.34 şi 0.55. Itemii tristeţe, pesimism şi pierderea plăcerii au înregistrat corelaţii mai
ridicate ca valoare cu scorurile totale la inventar, comparativ cu restul itemilor. Acest
rezultat este în acord cu observaţiile de mai sus cu privire la contribuţia itemilor
respectivi la varianţa scorurilor totale.
Corelaţiile cu vârsta şi sexul
¾ corelaţia scorurilor totale la inventar cu variabila vârstă a fost nesemnificativă statistic

(r = 0.08, p > 0.05). Scorurile totale nu au corelat semnificativ nici cu variabila sex
(0 - femei, 1- bărbaţi) (r pct.biserial = 0.14, p > 0.05). Rezultatele indică independenţa
răspunsurilor la itemii inventarului de depresie Beck pentru pacienţi medicali în raport
cu variabilele socio-demografice vârstă şi sex.
Evoluţia scorurilor în cursul tratamentului cu antidepresive uzuale
¾ Tabelul 3 prezintă mediile la fiecare dintre itemi (precum şi pentru distribuţia

scorurilor totale) obţinute de un lot de 34 pacienţi medicali (diagnosticaţi conform
criteriilor CIM-10 şi cu un episod depresiv major), înainte de începerea tratamentului
cu antidepresive uzuale, cât şi la aproximativ o lună de tratament ambulator.
Biblioteca Online
Tabelul 3. Comparaţii între mediile itemilor, respectiv mediile distribuţiei scorurilor totale obţinute
înainte şi după tratamentul cu antidepresive uzuale (N = 34 pacienţi medicali)
Itemi / simptome Situaţii Medii t p

tristeţe înainte de tratament 2.65
18.79 ***
la o lună de tratament 0.26
pesimism înainte de tratament 2.41
13.60 ***
sentimente de eşec în trecut înainte de tratament 2.38
14.28 ***
pierderea plăcerii înainte de tratament 2.53
14.12 ***
autodiscreditare înainte de tratament 2.09
11.51 ***
autocritică înainte de tratament 2.26
10.31 ***
înainte de tratament 0.94
idei suicidare 5.26 ***
înainte de tratament 15.35
scor total BDI 19.60 ***
*** diferenţă semnificativă la pragul p = 0.001
Aşa cum era de aşteptat, antidepresivele şi-au făcut efectul, în sensul diminuării
severităţii simptomelor depresive şi a scăderii scorurilor atât la fiecare dintre itemi, cât
şi pentru ansamblul acestora. Diferenţele între mediile la itemi înainte de începerea
schemei de tratament şi mediile la itemi obţinute aproximativ la o lună de tratament
sunt toate foarte mari ca valoare şi semnificative statistic. Datele pot fi analizate şi
utilizând calculul de frecvenţe. Astfel, dacă la consultaţie, 30 din cei 34 de pacienţi
prezentau simptome severe de depresie (după normele orientative indicate de autorii
americani), iar 4 simptome moderate, la aproximativ o lună de tratament cu
antidepresive uzuale în clinica psihiatrică, 28 dintre pacienţi au obţinut scoruri totale
care i-au încadrat în categoria simptome minimale de depresie (scoruri mai mici decât
4), 2 pacienţi au obţinut scoruri în categoria depresie moderată şi 4 în categoria
depresie uşoară. În 24 din cele 30 de cazuri cu depresie severă înainte de tratament,
simptomele s-au ameliorat semnificativ, iar scorurile totale au scăzut până la categoria
simptome minimale de depresie. De asemenea, scorurile tuturor pacienţilor iniţial cu
depresie moderată s-au ameliorat după o lună de tratament cu antidepresive până la
categoria scoruri minimale de depresie.
***
Resursele pe care le poate oferi practicianului BDI – Fast Screen for Medical Patients.
Experimentarea instrumentului BDI-Fast Screen for Medical Patients pe un lot de 110
pacienţi medicali, consultaţi ambulator, a produs rezultate convergente cu datele prezentate în
manualul inventarului. Astfel, corelaţiile scoruri itemi-scoruri totale au fost semnificative
statistic, la fel cum au obţinut Beck, Steer şi Brown (2000, pp: 18-19). Deşi valoarea
coeficientului de consistenţă internă obţinută de noi a fost mai mică decât valorile raportate de
autorii americani, ea poate fi considerată satisfăcătoare pentru scopuri clinice. Structura
factorială relevată de analiza în componente principale a confirmat saturaţia puternică a
itemilor într-un factor cognitiv-afectiv al depresiei de care au vorbit şi autorii americani. De
asemenea, scorurile totale la BDI-Fast Screen for Medical Patients s-au dovedit a fi
independente de variabilele vârstă şi sex, aşa cum au arătat şi autorii inventarului.
Biblioteca Online
Datele obţinute de noi sunt promiţătoare pentru utilizarea BDI-Fast Screen for Medical
Patients în scopul diagnosticării severităţii simptomelor cognitiv-afective ale depresiei şi a
urmăririi evoluţiei acestora în cursul tratamentului cu antidepresive uzuale şi asistenţei
psihoterapeutice complementare. Completate cu studii axate pe relaţiile BDI-Fast Screen cu
alte măsuri ale depresiei şi, mai general, ale funcţionării patologice a personalităţii, precum şi
pe capacitatea acestuia de a discrimina între diferite populaţii clinice, datele prezentate în
această comunicare sunt utile în stabilirea unei metodologii operative de lucru cu BDI-Fast
Screen for Medical Patients.
BDI - Fast Screen for Medical Patients a fost construit pentru a permite clinicenilor evaluarea
componentei cognitiv-afective a depresiei la pacienţii medicali şi, astfel, diseminarea între
aşa-numiţii falşi pozitivi şi pacienţii cu probleme reale legate de depresie. Instrumentul
permite practicianului clasificarea severităţii unor simptome cognitive şi afective
experimentate de pacientul depresiv, nu şi a celor somato-vegetative şi legate de performanţa
în sarcinile cotidiene şi profesionale a căror evaluare poate fi făcută cu BDI-II. De aceea, este
important ca practicianul să iniţieze e evaluare mai amplă a întregului pattern al simptomelor
depresive pe care pacientul le poate raporta. În acest sens, BDI-Fast Screen for Medical
Patients poate fi utilizat în conjuncţie cu alte instrumente. Astfel, un test de personalitate (de
exemplu, clasicul MMPI sau inventarul NEO PI-R, în legătură cu care în ultimii ani au fost
furnizate tot mai multe date) îl poate ajuta pe practician sa-şi formeze o impresie generală
despre personalitatea pacientului şi rolul jucat de aceasta în debutul şi evoluţia acuzelor pe
care le prezintă în faţa medicului psihiatru.
Pentru completarea descrierii cu simptome somato-vegetative şi legate de performanţa în

sarcinile cotidiene, poate fi utilizat BDI-II, caz în care trebuie acordată o atenţie specială
suprapunerii simptomelor somato-vegetative peste complicaţiile care însoţesc adesea evoluţia
unei tulburări de factură organică pentru care pacientul solicită consultaţia. De asemenea, o
atenţie specială trebuie acordată evaluării riscului suicidar care însoţeşte adesea evoluţia
depresiei, chiar şi atunci când pacientul nu exprimă în mod direct o ideaţie suicidară.
Cercetările autorilor americani au relevat că pesimismul şi ideaţia suicidară au o valoare
predictivă ridicată pentru un potenţial comportament suicidar. Beck, Steer şi Brown (2000,
p.13) recomandă o atenţie deosebită la răspunsurile pacientului la itemii 2 şi 7 din BDI-Fast
Screen for Medical Patients. Aceiaşi autori arată că, în diagnosticarea elementelor cognitiv-
afective ale depresiei, clinicianul nu trebuie să se bazeze doar pe valoarea scorului total la
inventar, fiind indicată o inspecţie atentă a răspunsurilor date de pacient la fiecare dintre cei 7
itemi. În fine, în ciuda disputelor din literatura de specialitate care au generat rezerve în rândul
practicienilor, manualele CIM-10 sau DSM-IV rămân o resursă care poate fi utilizată în
stabilirea diagnosticului, indicând o serie de nuanţe de care practicianul trebuie să ţină cont.
De reţinut că, în interpretarea rezultatelor la BDI-Fast Screen for Medical Patients, o atenţie
specială trebuie acordată distorsiunilor în răspunsuri induse de către pacienţi. Răspunsurile
unei persoane la orice instrument care solicită auto-raportări sunt susceptibile de a fi afectate
de erori. Beck, Steer şi Brown (2000, p.13) arată că unii pacienţi pot indica mai multe
simptome depresive decât resimt în realitate (astfel încât scorul total la inventar creşte) sau
mai puţine (scorul total la inventar scade). În primul caz ar putea fi vorba despre intenţia unor
pacienţi ipohondrici de a obţine tratament pentru o boală imaginară care îi obsedează sau
despre pacienţi care doresc să obţină anumite circumstante favorabile sau avantaje, în cel de-
al doilea caz ar putea fi vorba despre pacienţi nesinceri (de exemplu, aceştia pot ascunde
intenţiile sau tentativele suicidare pe care le-au avut, considerându-le un act prea ruşinos
Biblioteca Online
pentru a fi făcut public). De aceea, pacientul trebuie făcut să înţeleagă rostul administrării
acestui instrument şi ce poate indica rezultatul pe care îl va obţine, respectiv încurajat să se
gândească atent la fiecare răspuns pe care urmează să-l dea. Această observaţie este
importantă în măsura în care ne permite să diseminăm între efectul tratamentului cu
antidepresive (care produce în cele mai multe cazuri ameliorarea severităţii simptomelor şi,
implicit, scăderea scorului total) şi variaţiile în răspunsurile oferite de pacienţi de la o aplicare
la alta, variaţii datorate: efectelor mnezice (de exemplu, un pacient ipohondric poate conserva
răspunsurile date înainte de începerea tratamentului şi le poate reproduce în cursul aplicărilor
ulterioare, pentru a-i ,,demonstra” medicului că tratamentul nu are nici un efect şi că are
nevoie de un alt tratament), nesincerităţii, neînţelegerii conţinutului itemilor, problemelor de
concentrare, deficitului mintal potenţial, etc.
Uşor de administrat şi economicos în ceea ce priveşte costurile de timp, BDI-Fast Screen for
Medical Patients poate fi util practicienilor în clinica psihiatrică în procesul complex al
diagnosticării depresiei, precum şi în urmărirea efectului antidepresivelor.
Bibliografie:
1) Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România (2003). Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale.
DSM-IV-TR TM (traducere românească după DSM-IV Fourth Edition Text Revision – Amercian
Psychiatric Association, 2000 – sub coordonarea ştiinţifică a prof. dr. Aurel Romila). Bucureşti: Editura
Asociaţiei Psihiatrilor Liberi din România.
2) Beck, A.T., Steer, R.A., Brown, G.K. (2000). BDI – Fast Screen for Medical Patients. Manual. The
Psychological Corporation. A Harcourt Assessment Company.
3) Organizaţia Mondială a Sănătăţii (1998). CIM-10. Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament.

Simptomatologie şi diagnostic clinic (trad.). Bucureşti: Editura ALL.
Publicat în Revista medico-chirurgicală, vol. 110, nr.4, supliment nr.1, octombrie-

decembrie 2006, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi
10
Biblioteca Online
Copilul cu simptomatologie astmatică–

influenţa calităţii interacţiunilor dintre copil şi
figurile parentale asupra dezvoltării simptomelor
de depresie
Masterand Cazacu Elena
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei
Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi
Abstract
The objective of this study is to examine the influence of parent-child relationship

quality on the association between illness related functional status and depressive
symptoms in children with asthma. Questionnaire data were collected from sixty
children: thirty children had a diagnostic of asthma and thirty children did not report
any chronic illnesses. We supposed that patterns of mother-child relatedness (secure vs.
Insecure) mediate the relationship between functional status and the tendency to
develop depressive symptoms on children with asthma. The proposed meditational
model was not supported. Although the child's relationship quality with his or her
mother/father did not mediate the impact of functional status on depressive symptoms,
the parent-child relationship quality seems to be a risk or a protective factor for children
with asthma who are at increased risk for depression symptoms because of the
functional impairment they may experience as the result of their illness. Findings in this
study do not allow a linear direction of effect from one factor to another; future
research must more clearly define parent child interactions relevant to the emotional
well-being of children with asthma, test causal direction and use a number of
participants on research more relevant for pertinent conclusions on psychological
adjustment on children with asthma.
Obiectiv: Analiza impactului statusului funcţional al copilului cu simptomatologie

astmatică asupra dezvoltării şi intensităţii simptomelor de depresie. Cercetarea acestui aspect va
fi completată de investigarea calităţii interacţiunilor dintre copilul astmatic şi părinţii acestuia
(legătura copiluluicu mama şi respectiv legătura stabilită cu tatăl), considerată a fi factor de risc
în relaţia status funcţional – simptome de depresie.
Biblioteca Online
Metoda utilizată: Studiul de faţă a fost realizat cu participarea a 60 de copii, 30 de copii

cu simptomatologie astmatică şi 30 de copii fără condiţie medicală cronică. Toţi subiecţii provin
din mediul urban, respectiv oraşul Iaşi şi au fost diagnosticaţi de pediatrus specialist din cadrul
Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf. Maria”, Iaşi, cu o formă de manifestare a
simptomatologiei astmatice. Subiecţii care au întrunit criteriile de selecţie au completat cinci
tipuri de chestionare.
Rezultate: În urma analizei de regresie nu se poate infera un efect de mediere a pattern-

urilor de legătură copil-părinte (securizant versus insecurizant) în relaţia stabilită între statusul
funcţional şi simptomele de depresie. Studiul corelaţional al variabilelor cercetării au evidenţiat
faptul că subiecţii astmatici ce raportează dificultăţi în funcţionarea cotidiană (status funcţional
scăzut) manifestă tendinţa de a dezvolta o legătură insecurizantă cu tatăl şi respectiv cu mama,
precum şi de a experimanta un nivel ridicat de intensitate al simptomelor de depresie.
Concluzii: Calitatea interacţiunilor dintre copil şi părinte reprezintă un indicator

important în analiza manierei în care simptomatologia astmatică contribuie la dezvoltarea
simptomelorde depresie. Studiul de faţă sugerează absenţa unei influenţe directe a statusului
funcţional scăzut raportat de copil asupra intensităţii simptomelor de depresie, dar subliniază
totodată impactul major al acestuia asupra calităţii interacţiunilor dintre copil şi părinte, astfel
încât se pot preconiza evoluţii ale simptomelor de depresie la copilul cu simptomatologie
astmatică.
Keywords: astm, status funcţional, simptome de depresie,legătură dintre copil şi părinte,

ataşament securizant/insecurizant, familie, variabilă mediator;
În Statele Unite astmul bronşic reprezintă condiţia medicală cronică cea mai des invocată
în clinicile pediatrice. Aproximativ 4.8 milioane de copii americani, cu vârsta sub 18 ani, sunt
diagnosticaţi cu o formă de astm (Centers for Disease Control and Prevention, 1996; Gillaspy,
Hoff, Mullins et al., 2002). Acest fenomen este în creştere, ratele de morbiditate şi mortalitate în
rândul populaţiei pediatrice fiind în continuă ascensiune (Weitzman, Gortmaker, Sobel et al.,
1992).În România, prevalenţa bolii a crescut de la 5.03% (între 1994-1995) până la 7% în
perioada 2000-2001. Estimativ, 1 din 20 de copii de vârstă şcolară are astm bronşic (diagnosticat
sau nu). Bineînţeles, există diferenţe regionale, dar România se află printre ţările europene cu cea
mai mică prevalenţă a astmului bronşic la copii, mortalitatea prin astm fiind foarte scăzută.
Această afirmaţie trebuie pusă sub rezerva inerentă subdiagnosticării sau a diagnosticării tardive
a astmului bronşic la copii şi a tratamentului inadecvat. Datele statistice însă arată clar o tendinţă
ascendentă a frecvenţei afecţiunii.
Încercările de definire ale astmului bronşic au variat în funcţie de contextul istoric, de

orientarea teoretică, de noile informaţii obţinute în studiile de medicină generală, alercologie şi
farmacologie.
Biblioteca Online
Conform National Heart Lung and Blood Institute din Statele Unite (The National Heart
Lung and Blood Institute, 1997, p. XIV) astmul bronşic reprezintă „o afecţiune inflamatorie
cronică a căilor respiratorii, ce se manifestă prin episoade recurente de respiraţie şuierătoare
(„wheezing”), senzaţii de sufocare, dureri în zona pieptului şi accese paroxistice de tuse”.
Astmul bronşic, prin simptomatologia sa continuă, transformă comportamentul

pacientului, forţându-l să adopte strategii de coping şi de ajustare la condiţia cronică.
Managementul bolii, efectuat cu responsabilitate sau ignorat, este întotdeauna însoţit de
schimbări comportamentale şi de implicaţii asupra dezvoltării psihologice. Impactul unei
afecţiuni cronice este major în ceea ce priveşte pacientul adult şi implicaţiile condiţiei cronice
asupra echilibrului psihologic este evident. Spre deosebire de pacientul adult cu o afecţiune
cronică, pacientul copil deţine puţine resurse psihologice de a înţelege, de a accepta şi de a
dezvolta mecanisme de coping. Totodată, o condiţie cronică poate deveni dizabilitate şi un factor
important de discontinuitate în ceea ce priveşte dezvoltarea psihologică a copilului.
Studiile privind impactului unei afecţiuni cronice asupra calităţii vieţii copilului (cancer,
diabet, boli genetice, astm bronşic) au evidenţiat un risc crescut de apariţie la aceşti pacienţi a
problemelor emoţionale şi de relaţionare, al căror impact poate deveni, deseori, mult mai mare
faţă de limitele impuse de condiţia cronică în sine. Spre deosebire de grupul copiilor sănătoşi, cu
o vârstă şi caracteristici similare, grupul copiilor cu afecţiuni cronice e marcat de o predispoziţie
spre tulburări psihice, incluzând diferite tipuri de tulburări psihiatrice şi tulburări emoţionale,
tulburări de comportament şi dificultăţi de adaptare şcolară ( Walker,Gortmaker şi Weitzmann,
1981 cit. în Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000). Variabilitatea simptomelor astmului bronşic, de
la forme uşoare, moderate, la forme severe, observată atât între copii astmatici cât şi în cadrul
evoluţiei individuale a simptomatologiei, a fost corelată cu prezenţa unor dificultăţi fizice
asociate bolii, de la evitarea unor factori posibili declanşatori (spre exemplu evitarea orelor de
sport) la diminuarea numărului de activităţi fizice efectuate (spre exemplu diminuarea timpului
petrecut afară). Totodată, aceste limitări ale activităţilor fizice au fost asociate semnificativ cu
dezvoltarea de simptome depresive (Mrazek şi Kinnert, 1998). Simptomele de depresie au fost
operaţionalizate prin activitate fizică redusă, lipsa motivaţiei, petrecerea unui timp îndelungat în
locuinţă, sentiment de neajutorare (Bartlett, Krishman, Riekert, et al., 2004). Studiile asupra
existenţei unor simptome de depresie la copii astmatici au arătat o incidenţă semnificativ mai
mare a anxietăţii şi depresiei la acest grup de copii, în comparaţie cu grupul copiilor fără
afecţiuni cronice (Hommel, Chaney şi Wagner, 2003). Norrish, Tooley şi Godfy (1997) au
observat absenţa unei corelaţii semnificative între severitatea simptomelor de astm şi dezvoltarea
unor tulburări psihice, relevând totuşi o corelaţie semnificativă între tulburările afective şi de
control al impulsului şi un control redus în manifestarea afecţiunii.
Un studiu recent efectuat sub coordonarea doctorului pediatru James A. Blackman, de la

Universitatea din Virginia, demonstrează predispoziţia copiilor şi adolescenţilor astmatici de a
dezvolta dificultăţi de relaţionare, probleme de comportament şi dificultăţi de dezvoltare, ca
urmare a evoluţiei afecţiunii şi a efectelor medicamentelor specifice tabloului astmatic. Cu cât
Biblioteca Online
forma de manifestare a astmului este mai severă, cu atât incidenţa depresiei, anxietăţii,
hiperactivităţii, dificultăţilor de atenţie, precum şi a problemelor de învăţare cresc. Rata mare a
absenteismului la activităţile şcolare corelează cu anxietatea crescută a familiei privind
capacitatea copilului astmatic de a-şi îndeplini sarcinile academice şi de a avea o dezvoltare
emoţională adecvată. Riscul dezvoltării unor competenţe sociale adecvate scade, potrivit
studiului, de 4 ori, pe măsură ce simptomele de astm sunt mai severe. Statusul economic scăzut
reprezintă un factor de risc important pentru exacerbarea acestor comorbidităţi enumerate mai
sus.(Blackman, Gurka, 2007).
Copiii cu simptomatologie astmatică manifestă o mai mare predispoziţie de a

experimenta dificultăţi în dezvoltarea psihică (Kashani, Konig, Sheppend, 1988; MacLean Perrin
şi Gortmaker, 1992) spre deosebire de copiii fără afecţiuni cronice, rata simptomelor specifice
unor tulburări psihice fiind estimată între 25% şi 41% (Mrazek, 1992, cit în. Bleil, Ramesh,
Miller et al., 2000). Dezvoltarea simptomatologiei depresive trebuie nuanţată, în sensul evitării
unei generalizări a interacţiunii dintre condiţia medicală cronică şi factorii de risc ce conduc la
depresie. Un copil poate dezvolta simptome depresive datorită unei vulnerabilităţi crescute,
individuale şi de mediu, chiar dacă severitatea simptomelor afecţiunii este mult redusă. Pe de altă
parte, un copil cu o stimă de sine ridicată, cu un control perceput ridicat asupra experienţelor
sale, ce se bucură de suport familial şi dezvoltă interacţiuni satisfăcătoare cu egalii, poate avea
comportamente compensatorii eficiente şi cu risc scăzut sau absent al dezvoltării simptomelor de
depresie (Burke şi Elliot, 1999).
Dificultăţile în dezvoltarea psihică cele mai comune sunt reprezentate de simptomele de

depresie (Gizynski şi Shapiro, 1990; Helms, 1989, cit. în Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000), o
trecere în revistă a 60 de studii efectuate asupra prezenţei simptomelor depresive la copii cu astm
bronşic şi cu alte condiţii medicale cronice, realizat de Bennett (1994) a subliniat faptul că
afecţiunea cronică la copii şi adolescenţi este asociată cu un risc uşor ridicat de manifestare a
simptomelor depresive. Totuşi, la majoritatea subiecţilor investigaţi, nivelul simptomelor de
depresie nu a avut o semnificaţie clinică. Deşi studiul a revelat o variabilitate în manifestarea
acestor simptome la copii cu aceeaşi condiţie medicală cronică, subiecţii cu afecţiuni specifice
(durere abdominală acută, talasemie), printre care şi cei cu astm bronşic, sunt mai predispuşi să
experimenteze simptomele depresive, în comparaţie cu grupul subiecţilor cu fibroză chistică,
cancer sau diabet mellitus. Severitatea simptomatologiei astmatice nu a fost semnificativ corelată
cu prezenţa simptomelor depresive, în timp ce vârsta si sexul subiecţilor nu au fost în general
asociate cu indicatorii depresiei. Studiul a analizat şi evaluarea prezenţei simptomelor depresive
la copii, efectuată de părinţi, raportările acestora indicând nivele crescute ale simptomatologiei
depresive, practic o supraestimare a intensităţii faţă de autoraportările copiilor investigaţi.
Concluziile studiului realizat de Bennett (1994) au fost aprofundate, astfel încât prezenţa
simptomelor depresive a fost privită în contextul unei posibile legături psihofiziologice între
afecţiunile comorbide şi mortalitatea specifice simptomatologiei astmatice şi între indicatorii
depresiei (Miller, 1987; Miller şi Strunk, 1989; Miller şi Wood, 1997, cit.în Bleil, Ramesh,
Biblioteca Online
Miller et al., 2000). Absenţa unei corelaţii semnificative între severitatea astmului şi dezvoltarea
simptomelor depresive au orientat investigaţiile spre analiza unor variabile medicale, biologice şi
psihologice, care să explice varianţa simptomelor depresive, precum structura familiei şi suportul
social (Key, Brown, Marsh et al., 2001; Kashani et al., 1998, cit. în Kaugars, Klinnert, Bender,
2004). În ciuda cercetărilor numeroase asupra corelaţiei dintre simptomele depresive şi astmul
bronşic, un model explicativ al prezenţei indicatorilor tulburărilor psihice nu a fost clarificat.
Majoritatea investigaţiilor au accentuat rolul unor factori medicali în apariţia simptomelor
depresive, în special al severităţii astmului bronşic (considerat a fi un factor de risc pentru
apariţia simptomelor depresive) dar rezultatele obţinute au fost contradictorii (Kashani şi colab.,
1988; MacLeon et al., 1992; cit. în Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000). Miller (Miller şi Wood,
1997) a sugerat faptul că simptomele depresive pot, într-adevăr exacerba disfuncţia respiratorie
la copiii astmatici prin intermediul unui mecanism psihofiziologic (prin acţiunea sistemului
nervos autonom). Mai mult, simptomele depresive pot deveni factori mediatori în relaţia dintre
statusul funcţional şi calitatea interacţiunilor dintre părinte şi copilul astmatic. Un status
funcţional scăzut poate influenţa simptomele depresive, care la rîndul lor, scad abilitatea
copilului de a experimenta sau de a menţine o interacţiune pozitivă cu părintele său (Bleil,
Ramesh, Miller et al., 2000). Intensitatea simptomelor depresive la copiii astmatici poate fi
atribuită nesiguranţei (sentimentului de incertitudine) cu privire la iminenţa unei exacerbări a
simptomologiei şi a percepţiei unui control scăzut asupra simptomelor (Bennett, 1994). Totodată,
simptomele depresive pot fi asociate cu disfuncţii în funcţionarea cognitivă (rezolvarea
problemelor, performanţa în îndeplinirea sarcinilor complexe, concentrare, atenţie şi memorie)
ce pot influenţa aderenţa la recomandările medicale. Totuşi, studiile corelaţionale realizate în
această sferă nu au stabilit dacă prezenţa simptomelor depresive reprezintă o cauză a
comportamentului noncompliant sau această relaţie se manifestă invers, dacă pot fi factori
mediatori luaţi în considerare în analiză, sau dacă relaţia dintre depresie şi complianţa copiilor
astmatici poate fi bidirecţională (Opolski şi Wilson, 2005). DiMatteo et al. (2000, cit. în Opolski
şi Wilson, 2005) a construit ipoteza unui ciclu al acestor elemente: simptomele de depresie
conduc la prezenţa noncomplianţei la tratament, atitudinea noncompliantă favorizează
exacerbarea simptomatologiei, agravarea simptomelor astmatice putând determina o intensificare
a simptomelor de depresie.
Modul de funcţionare al familiei reprezintă o variabilă importantă ce influenţează

reacţiile psihologice ale copilului, mai ales în contextul unei afecţiuni cronice experimentate de
copil (Eiser, 1990). Astfel, s-a observat faptul că 20-25% dintre copiii cu o condiţie medicală
cronică, ce aparţin unei familii cu o funcţionare scăzută manifestă simptome specifice unor
tulburări psihice, în timp ce doar 7 % dintre copiii ce manifestă aceste simptome provin din
familii cu o funcţionare ridicată (Rutter, 1981). Totodată, Jessop şi Stein (1985) au demonstrat,
într-un studiu asupra mediului familial al copiilor cu o condiţie medicală cronică, o asociere
ridicată între statusul funcţional ridicat al copiilor respectivi, cu o funcţionare foarte bună a
familiilor şi cu un număr redus de tulburări afective observate la copii.
Biblioteca Online
Componentă esenţială a conceptului de "calitate a vieţii"(„quality of life” – QOL),

statusul funcţional este definit în literatura de specialitate drept abilitatea copilului cu o condiţie
medicală cronică de a desfăşura o varietate de activităţi specifice vârstei, în domenii precum
îngrijirea personală, mobilitate, activităţi fizice, activităţi de rol (cu referire la activităţi ludice) şi
activităţi de petrecere a timpului liber (Eisen, Donald, Ware şi Brook, 1980, cit. în Spieth şi
Harris, 1995). Deşi în literatura de specialitate termenul de status funcţional este deseori folosit
în locul conceptului de "calitate a vieţii", distincţia dintre cele două constructe este fundamentală
pentru analiza clinică. În timp ce instrumentele specifice de QOL includ şi evaluări subiective ale
disfuncţiilor determinate de afecţiunea cronică, precum şi tratamentul prescris, statusul
funcţional presupune măsurarea obiectivă a funcţionării copilului ulterior apariţiei afecţiunii
(Richards şi Hermstreet, 1994, cit. în Spieth şi Harris, 1995). În contextul simptomatologiei
astmatice, statusul funcţional nu este sinonim cu severitatea formei de astm bronşic. Un subiect
astmatic poate raporta un status funcţional ridicat deşi indică, concomitent, o frecvenţă şi o
intensitate ridicată de manifestare a simptomelor. Cele mai multe studii au subliniat o asociere
semnificativă între prezenţa simptomelor astmatice, status funcţional scăzut şi probleme de
adaptare psihosocială marcante, în special pentru forma severă a afecţiunii. Astfel, Pandur et al.
(1995) au observat o corelaţie semnificativă între scorurile crescute obţinute de copiii astmatici
la dimensiunea ajustare emoţională, prezenţa simptomelor de depresie şi a tendinţei de
internalizare a comportamentelor experimentate, nivelul scăzut al stimei de sine şi un nivel
scăzut al statusului funcţional. Evaluarea statusului funcţional la subiecţii copii cu
simptomatologie astmatică poate indica domeniile - bariere pentru aderenţa la tratament.
Percepţia intervenţiilor medicale drept piedici pentru realizarea activităţilor preferate, sau
izolarea socială experimentată datorită numărului mic de interacţiuni cu egalii şi a unui timp
semnificativ petrecut în cadrul instituţiilor medicale, reprezintă posibile explicaţii ale dezvoltării
unei atitudini noncompliante la procedurile prescrise. Deseori un status funcţional scăzut nu este
echivalent cu o simtomatologie severă a astmului, mai ales în ceea ce priveşte intensitatea şi
frecvenţa de manifestare a simptomelor, astfel încât, la originea percepţiei afecţiunii drept un
obstacol de către copil, se face referire la alţi factori. Spre exemplu, prezenţa unei dispoziţii
depresive poate influenţa motivaţia copilului de a găsi strategii de coping, apariţia unei viziuni
pesimiste asupra dezvoltării ulterioare, chiar dacă apariţia acestora nu pare a fi justificată de
severitatea redusă a afecţiunii astmatice. Observaţiile unei largi categorii de studii sugerează
astfel faptul că impactul unei afecţiuni cronice asupra funcţionării cotidiene a copilului reprezintă
un predictor mult mai important pentru ajustarea psihologică a copilului în comparaţie cu
evaluarea doar a severităţii simptomatologiei şi acordă o prea mică importanţă aportului
factorilor familiali în evoluţia personalităţii copilului astmatic.
Studiile realizate în domeniul psihologiei dezvoltării sugerează o influenţă specifică a

interacţiunilor părinte-copil asupra unei dezvoltări emoţionale adecvate a copilului. Interacţiunile
pozitive părinte-copil reprezintă elemente esenţiale în contextul confruntării copilului cu
provocările specifice unei afecţiuni cronice, devenind potenţiali factori protectori pentru
dezvoltarea simptomelor de depresie la acest subgrup de copii (Eizynski şi Shapiro, 1990, cit în.
Biblioteca Online
Kaugars, Klinnert şi Bender, 2004). Teoria ataşamentului a ghidat astfel conceptualizarea relaţiei
părinte-copil în susţinerea acestor ipoteze (Huebner şi Thomas, 1995; Masten, Best şi Garmezy,
1990, cit. în Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000). Un stil securizant de ataşament manifestat în
cadrul interacţiunilor favorizează dezvoltarea abilităţii copilului de a-şi regla emoţiile
determinate de provocările mediului (Cassidy, 1994, cit în. Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000).
Deşi în literatura de specialitate sunt validate şi utilizate instrumente pentru evaluarea

stilului de ataşament la copiii de vârstă preşcolară, Lynch şi Cicchetti (1991, 1997, cit în. Bleil,
Ramesh, Miller et al., 2000) au aproximat rolul ataşamentului în cercetări asupra stării
emoţionale pozitive la copii utilizând conceptul de „legătură” („Relatedness”). Acest concept,
fundamentat de Connell (1990, cit.în Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000) descrie calitatea
raportată de copil a relaţiei cu unul dintre părinţi (Connel, 1990, cit. în Bleil, Ramesh, Miller et
al.) şi presupune evaluarea a două dimensiuni distincte, calitatea emoţiilor raportate în
interacţiune şi distanţa psihologică aproximată, ce formează cinci pattern-uri de legături părinte-
copil, dintre care două sunt considerate securizante şi trei insecurizante.
Pattern-urile de manifestare ale legăturii copil-părinte corespund pattern-urilor

identificate de ataşament (Cicchetti, Toth şi Lynch, 1995, cit. în Bleil, Ramesh, Miller et al.,
2000) şi reprezintă o detaliere calitativă distinctă a tipurilor de legături negative şi pozitive create
între copil şi părinte.
Termenul de ataşament nu descrie în mod adecvat calitatea relaţiei dintre copil şi părinte,
deşi siguranţa emoţională oferită de adult influenţează cu certitudine dezvoltarea copilului şi
starea sa de bine. Interacţiunile dintre copil şi părinte nu trebuie să fie definite, în mod necesar,
de prezenţa unui ataşament al adultului pentru copil pentru angajarea acestuia în diferite patter-
uri de relaţie ce construiesc practic ataşamentul securizant al copilului. Prin procesul de ataşare,
figura parentală va reprezenta pentru copil o bază sigură de confort psihic şi fizic, de calmare şi
reasigurare. Pornind de la această bază copilul poate să înceapă explorarea mediului să se poată
întoarce la ea, conştientizând prezenţa şi valorizarea permanentă. Conceptul de „legătură” între
părinte şi copil accentuează calitatea emoţiilor şi interacţiunilor părinte-copil, oferind o imagine
a gradului în care copilul doreşte să se apropie (sau să fie apropiat) de părinte(distanţă
psihologică aproximată), precum şi a emoţiilor negative şi pozitive resimţite în preajma
adultului(calitatea emoţiilor). Acest concept se pliază interacţiunilor dintre părinte şi copilul
astmatic într-o măsură mai mare decât cel de ataşament datorită evaluării tipului de emoţii faţă
de părinte şi a distanţei de relaţionare dorite cu acesta. Emoţiile pozitive faţă de părinte şi dorinţa
de apropiere, de interacţiune cu acesta conduc la un management adecvat, crescut, al afecţiunii
astmatice precum şi la crearea unui climat emoţional care să evite exacerbarea simptomatologiei
şi noncomplianţa la tratament.
Valoarea predictivă a variabilelor ce ţin de contextul familial, mult mai mare decât cea
singulară a severităţii simptomelor somatice specifice, a reprezentat unul din cele mai puternice
argumente pentru utilizarea conceptului de „legătură părinte-copil” şi pentru investigarea
Biblioteca Online
aportului acestei variabile asupra intensităţii simptomelor de depresie raportate de copilul

astmatic. Utilizând ca punct de reper în demersul investigativ modelul formulat de Nelm (1989),
în accepţia căruia prezenţa unei condiţii medicale cronice la copil poate influenţa negativ relaţia
dintre părinţi şi copil, aceasta, la rândul ei, având un impact asupra vulnerabilităţii crescute a
copilului de a experimenta dificultăţi de ajustare psihologică, cercetarea de faţă a selectat spre
analiză calitatea relaţiei dintre părinţii şi copilul cu simptomatologie astmatică.
Metodologia de colectare a datelor
Subiecţii care au întrunit criteriile de selecţie au fost rugaţi să participe la studiu pe perioada
spitalizării în cadrul Clinicii a II-a (etajul IV) a Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii „Sf.
Maria”, Iaşi. În prezenţa părinţilor, copiii au fost invitaţi să participe la cercetarea de faţă, şi să
completeze chestionarele, cu consimţământul verbal al tutorilor. Pentru majoritatea subiecţilor
incluşi în lotul experimental s-a obţinut acordul individual al copiilor, împreună cu acordul
şefului de clinică. În ceea ce priveşte lotul de control consimţământul individual al subiecţilor de
a participa la cercetare a fost dublat de acordul instituţiilor de învăţământ implicate în cercetare,
precum şi de acordul profesorilor.
Investigarea calităţii relaţiei părinte-copil, a intensităţii simptomelor de depresie, a

statusului funcţional al copilului astmatic presupune elemente subiective şi obiective raportate de
către copil, ce se manifestă cu o oarecare regularitate. Evaluarea şi relatarea acestor elemente a
fost favorizată de utilizarea metodei chestionarului, metodă folosită preponderent în studiile
clinice asupra copiilor cu o condiţie medicală cronică. Avantajele acesteia, simplitatea procedurii
de aplicare, standardizarea situaţiilor investigate şi a întrebărilor, posibilitatea aplicării colective,
reprezintă argumente ce au fundamentat alegerea acestui tip de metodologie de culegere a
datelor. Deşi, informaţiile obţinute în cadrul unui demers calitativ (având în vedere şi numărul
redus de subiecţi investigaţi) ar fi fost mai detaliate şi particularizate, explicaţiile privind
mecanismele de asociere variabilelor având un grad ridicat de relevanţă şi pertinenţă, totuşi, am
selectat metoda chestionarului datorită dorinţei de sistematizare şi standardizare a datelor
obţinute, precum şi în scopul generalizării concluziilor cercetării de faţă în contexte
experimentale clinice similare.
Subiecţii din lotul experimental precum şi cei din lotul de control au completat cinci
chestionare: Chestionarul de măsurare al statusului funcţional, Scala de măsurare a legăturii
dintre mamă şi copil, Scala de măsurare a legăturii dintre tată şi copil, Scala de evaluare a
desirabilităţii sociale, Scala de autoevaluare a depresiei, administrate în ordinea următoare (1)
Scala de măsurare a legăturii dintre mamă şi copil, (2) Scala de măsurare a legăturii dintre tată şi
copil, (3) Scala de autoevaluare a simptomelor de depresie, (4) Chestionarul de autoevaluare a
statusului funcţional, (5) Scala de evaluare a dezirabilităţii sociale. Analiza studiilor ce au folosit
instrumente similare a demonstrat că această ordine de aplicare a chestionarelor este mai agreată
Biblioteca Online
(i se oferă o ordine logică) de către subiecţi (Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000). Aplicarea
chestionarelor s-a făcut în mod individual, fiecare subiect primind instrumentele pe care trebuia
să le completeze. Instrucţiuni pentru completarea fiecărui instrument au fost detaliate de către
investigator, eventualele neclarităţi fiind clarificate cu evitarea sugerării de răspunsuri, în scopul
nealterării datelor obţinute. Timpul aferent completării setului de instrumente a fost împărţit în
funcţie de vârsta şi gradul de dezvoltare cognitivă a subiectului, în sensul alternării perioadelor
de completare propriu-zisă cu momente de pauză de durată variabilă (de la 10 la 15 minute).
Consemnul de completare al instrumentelor a suferit modificări la lotul de control, în sensul
detalierii pentru aceşti subiecţi a scopului cercetării.
Itemii formulaţi în cele 5 chestionare au fost adaptaţi caracteristicilor subiecţilor din

categoria de vârstă analizată (8-13 ani), claritatea şi gradul de înţelegere al afirmaţiilor fiind
verificate prin apelul la evaluarea subiecţilor. Pe parcursul aplicării nu au fost întâmpinate
dificultăţi de comprehensiune a itemilor.
Scala de măsurare a legăturii dintre părinte şi copilul cu simptomatologie astmatică.
Pornind de la varianta propusă de Lynch şi Cicchetti (1991, 1997, cit. în Bleil, Ramesh, Miller et
al., 2000), „The Relatedness Questionaire”, am construit un instrument alcătuit din două
subscale, ce măsoară calitatea pattern-ului relaţional stabilit între unul dintre părinţi (mama, şi
respectiv tatăl) şi copilul cu simptomatologie astmatică. Cele două scale ale instrumentului sunt
„Calitatea emoţiilor” şi „Distanţa psihologică aproximată”.
Prima parte a instrumentului, scala „Distanţa psihologică aproximată”, având 25 de itemi,

evaluează gradul în care copilul astmatic doreşte „să fie apropiat” faţă de unul dintre părinţii săi
(tatăl, şi respectiv, mama). Cotarea fiecărui item este realizată pe cinci trepte, arătând în ce
măsură copilul experimentează situaţiile sugerate de fiecare afirmaţie. Scorurile mici obţinute la
această scală caracterizează subiecţii care doresc să petreacă mai mult timp împreună cu părinţii
şi le solicită apropierea, în timp ce scorurile ridicate indică dorinţa scăzută a copilului astmatic de
a fi aproape de părintele respectiv şi de a dezvolta mai multe interacţiuni cu acesta.
A doua parte a instrumentului este constituită din scala „Calitatea emoţiilor” ce face
referire la numărul (preponderenţa) emoţiilor negative sau pozitive resimţite de copilul astmatic
faţă de unul dintre părinţi (mama, respectiv tatăl). Scala a fost structurată sub forma unei
enumerări de 48 de adjective, ordonate aleator, dintre care 24 dintre adjective sunt pozitive şi 24
cu conotaţie negativă. Copilul astmatic a fost rugat să marcheze 15 adjective care descriu cel mai
bine relaţia cu mama, respectiv cu tatăl. Numărul mare de adjective pozitive relevă
preponderenţa emoţiilor pozitive faţă de părinte, un număr mai mare de adjective cu conotaţie
negativă diferenţiind subiecţii cu o percepţie negativă a interacţiunilor cu părintele respectiv
(mama sau tatăl). Această scală a fost adaptată după varianta construită de Thomas S. Parish
„Personal Attribute Inventory" (PAIC). Sursa acestei scale este Parish, T.S. şi Taylor, I.C (1978)
The personal attribute inventory for children, Corcoran, K şi Fisher, I. Measures for Clinical
Biblioteca Online
Practice, a source book, 1987, The Free Press, A division of MacMillan, Inc, New York (p. 405-
407).
Folosind o împărţire a scorurilor obţinute în cadrul ambelor scale, procedeu similar

utilizat în studiile asupra legăturii stabilite între părinte şi copil astmatic („relatedness”) (Bleil,
Ramesh, Miller et al., 2000), s-au obţinut cinci pattern-uri colective distincte ale legăturii dintre
părinte şi copil: optim, mediu, ambivalent, evitant şi confuz. O legătură securizantă a fost
definită de prezenţa unui pattern optim şi mediu înregistrat la copil. În opoziţie, o legătură
insecurizantă a inclus dimensiunile pattern-urilor ambivalent, evitant şi confuz manifestate de
copil în interacţiune cu figurile parentale. Coeficientul α Cronbach al instrumentului pentru
evaluarea legăturii cu mama este 0,91, în timp ce instrumentul de evaluare a legăturii cu tatăl
(instrumentele au fost identice ca şi structură, diferenţiindu-se doar prin indicarea figurii
parentale evaluate, mama, respectiv tata) de valoare ce demonstrează consistenţa internă ridicată
a acestuia. Consistenţa ridicată a fost observată şi în cazul instrumentului pentru evaluarea
legăturii dintre copilul astmatic şi figura paternă(α Cronbach = 0,93)
Scala de autoevaluare a simptomelor de depresie
Sursa: Birlsen, P. (1981), Depression Def. Rating Scale (DSRS), Corcoran, K. şi Fisher, I.
Measures for Clinical Practice, a source book, 1987, The Free Press, A division of MacMillan,
Inc, New York (p. 391-392).
Acest instrument, construit din 23 de afirmaţii, are ca scop evaluarea gradului de prezenţă
şi intensitatea simptomelor de depresie la copiii cu vârsta cuprinsă între 7 şi 13 ani. Cotarea
fiecărui item este realizată pe 5 trepte, arătând în ce măsură copilul experimentează situaţiile
sugerate de fiecare afirmaţie. Scorurile mici obţinute la acest instrument caracterizează subiecţii
cu o predispoziţie scăzută spre dezvoltarea simptomelor de depresie. În opoziţie, scorurile
ridicate observate discriminează subiecţii cu un risc de a dezvolta stimptome de depresie. Am
preferat referirea, în analiza scorurilor acestui instrument, la o predispoziţie identificată la copilul
astmatic de a dezvolta simptome de depresie, datorită necesităţii unei evaluări clinice complexe
(interviu clinic de diagnostic) a copiilor ce raportează un nivel ridicat al simptomelor de depresie
la acest instrument, pentru a se justifica afirmaţia prezenţei simptomelor depresive . Scopul
instrumentului este cel de identificare, de a atrage atenţia asupra funcţionării psihice a copilului
astmatic, evaluări clinice ulterioare confirmând/infirmând un eventual diagnostic de dispoziţie
depresivă.
Itemii aceste scale sunt formulaţi respectând caracteristicile specifice de dezvoltare ale
grupului investigat. Construcţia şi selecţia afirmaţiilor a rezultat în urma identificării în literatura
de specialitate a itemilor asociaţi simptomatologiei depresive specifice copilului. Instrumentul
analizează indicatori specifici simptomelor de depresie în ceea ce priveşte dispoziţia depresivă
(în acest sens am utilizat itemi precum: „îmi vine să las baltă toate”, „simt că îmi vine să plâng”),
cogniţii specifice (în acest sens pot fi amintiţi itemi precum „cred că viaţa nu merită trăită”, „pot
10
Biblioteca Online
să mă descurc singur”-item invers cotat, „nu cred că am calităţi”), plângeri somatice şi de ordin
psihologic (relevanţi în acest sens sunt itemi precum: „mă doare burtica”, „am coşmaruri”, „mă
simt obosit”, „mă bucur de lucruri la fel ca înainte”). Coeficientul α Cronbach al instrumentului
este de 0,87 valoare ce demonstrează consistenţa internă ridicată a acestuia.
Inventarul de evaluare a dezirabilităţii sociale.
Sursa: Ford, L.H. şi Rubin, B.M., Young Children’s Social Desirability Scale (ICSD), Corcoran,
K. şi Fisher, I. Measures for Clinical Practice, a source book, 1987, The Free Press, A division
of MacMillan, Inc, New York (p. 412-414).
Cei 26 de itemi ce compun instrumentul evaluează motivaţia generală a subiecţilor de a

se conforma normelor sociale. Cercetările asupra evoluţiei copiilor cu o condiţie medicală
cronică, ce au utilizat instrumente similare în metodologie, au subliniat tendinţa copiilor de a
alege răspunsuri dezirabile social (Bleil, Ramesh, Miller et al., 2000). Răspunsurile sociale
dezirabile reprezintă afirmaţii considerate de copil fără valoare de adevăr (false) şi totodată
„corecte”, din punct de vedere al comportamentelor şi cogniţiilor acceptate social şi moral (spre
exemplu alegerea unui răspuns precum „mă spăl întotdeauna pe mâini înainte de fiecare masă").
Subiecţii ce raportează scoruri ridicate la acest instrument prezintă o tendinţă crescută de
a selecta răspunsuri dezirabile în completarea altor instrumente, şi de a manifesta o atitudine
pozitivă în interrelaţionare, de a fi mai complianţi la comportamentele acceptate social şi
cultural. Coeficientul α Cronbach pentru acest instrument este de 0,84 valoare ce indică
consistenţa internă ridicată a acestuia.
Chestionar de măsurare a statusului funcţional al copilului astmatic.
Instrument de construcţie proprie, aceasta reprezintă o scală de 34 de itemi în care cotarea se face
pe 5 trepte arătând în ce măsură copilul cu simptomatologie astmatică resimte restricţii în
desfăşurarea activităţilor specifice vârstei, datorită prezenţei afecţiunii cronice. Subiecţii cu un
status funcţional scăzut (resimt puternic restricţii în desfăşurarea activităţilor zilnice datorită
manifestării simptomelor astmatice şi a tratamentului prescris) obţin scoruri mari în urma
evaluării cu acest instrument. În opoziţie, subiecţii ce raportează un status funcţional ridicat, şi,
în consecinţă, au dezvoltat strategii de coping eficiente şi nu percep restricţii importante în
funcţionarea cotidiană, obţin scoruri mici prin completarea acestui instrument.
Itemii au făcut referire la gradul de independenţă şi de continuitate a activităţilor

copilului în ceea ce priveşte îngrijirea personală, mobilitate, activităţi fizice, activităţi de rol (cu
referire la activităţi ludice) şi activităţi de petrecere a timpului liber. Deşi o mare parte a studiilor
privind impactul simptomatologiei astmatice asupra dezvoltării copilului utilizează instrumente
ce măsoară calitatea vieţii copilului astmatic, în acest studiu am optat pentru o evaluare
obiectivă, în termeni de comportamente (frecvenţa şi gradul lor de realizare), spre deosebire de
evaluările subiective specifice conceptului de calitate a vieţii. Totodată, am exclus în construcţia
chestionarului de măsurare a statusului funcţional itemii ce reflectă, într-o proporţie mai mare,
11
Biblioteca Online
severitatea astmului decât restricţiile resimţite de copilul astmatic datorită manifestărilor

specifice afecţiunii sale. Astfel, itemii utilizaţi cuprind evaluări ale independenţei copilului în
realizarea îngrijirii personale şi a mobilităţii („Nu pot să fac aceleaşi lucruri pe care le făceam
înainte”, „Îmi e greu să iau singur tratamentul, în fiecare zi”, „Simt nevoia de ajutor din partea
părinţilor mei pentru a avea grijă de boala mea”, „Pot să alerg la fel de mult ca înainte”-item
cotat invers), evaluări ale gradului de îndeplinire ale activităţilor fizice („Mă opresc des în timp
ce fac anumite activităţi fizice, pentru că simt că nu mai pot respira”), activităţi de rol („Prefer să
mă joc mai mult singur de când am astm”, „prietenii mei mă aleg să petrecem timp împreună”-
item invers cotat) şi activităţi specifice de petrecere a timpului liber („Sunt exclus din activităţile
pe care le fac prietenii mei din cauza bolii mele”). Coeficientul α Cronbach pentru acest
instrument este de 0,87 valoare ce demonstrează consistenţa internă ridicată a acestuia.
Subiecţii investigaţi
Studiul de faţă a fost realizat cu participarea a 60 de copii, 30 de copii cu simptomatologie

astmatică şi 30 de copii fără o condiţie medicală cronică. Aceştia au constituit un grup
experimental (30 de copii cu diagnosticul de astm bronşic) şi un grup de control (format din 30
de subiecţi fără simptomatologie specifică unei afecţiuni cronice).Lotul experimental a cuprins
30 de subiecţi, cu vârsta cuprinsă între 8 şi 13 ani. 14 participanţi au fost de sex feminin(46.6%)
şi 16 subiecţi au fost de sex masculin(53.4%). Toţi subiecţii provin din mediul urban, respectiv
oraşul Iaşi, şi au fost diagnosticaţi de către pediatrul specialist din cadrul Spitalului Clinic de
Urgenţă pentru Copii „Sf. Maria”, Iaşi, cu o formă de manifestare a simptomatologiei astmatice.
Subiecţii din lotul investigat sunt omogeni din punct de vedere al intensităţii
simptomatologiei astmatice, diagnosticul stabilit de către medicul pediatru pneumolog fiind cel
de astm sever persistent. Specificitatea acestei formei de astm nu a fost încorporată în
informaţiile despre acest lot datorită dificultăţii precizării exacte a mecanismelor
etiopatogenetice implicate în severitatea simptomatologiei astmatice. Este necesară menţiunea
criteriului de stabilire a severităţii formei astmatice în funcţie de utilizarea permanentă şi
îndelungată (pe parcursul unei perioade mai mare de 5 ani) a serviciilor medicale (folosirea
cotidiană a bronhodilatatoarelor, internarea în spital la un interval de câteva săptămâni,
includerea în loturi experimentale şi de monitorizare a simptomatologiei, managementul
afecţiunii în conformitate cu un plan terapeutic de întreţinere prescris de medicul pneumolog,
vaccinări repetate, teste alercologice periodice) şi nu în funcţie de exacerbarea simptomatologiei
(intensitatea şi frecvenţa ridicată a simptomelor). Acest criteriu este validat de studiile în
domeniu privind stabilirea severităţii simptomatologiei astmatice (Cabana, Bruckman, Meister et
al., 2003).
Subiecţii au fost selectaţi dintre pacienţii astmatici internaţi în cadrul Clinicii a II-a (etajul
IV) care au solicitat examinarea periodică a parametrilor respiratorii şi funcţionali. Nici unul
12
Biblioteca Online
dintre subiecţii lotului experimental nu a solicitat, în perioada realizării studiului, serviciile

medicale datorită exacerbării simptomatologiei (examinarea parametrilor respiratorii nu a fost
realizată ulterior unei crize astmatice). Criteriile de recrutare a subiecţilor au inclus (1)
diagnosticul de astm sever, (2) vârsta cuplinsă între 8 şi 13 ani, (3) absenţa unor afecţiuni
comorbide majore sau a unor simptome specifice unor tulburări psihice.
Lotul de control a cuprins 30 de copii fără o condiţie medicală cronică, elevi de la Liceul
„M. Eminescu”, Iaşi, Colegiul „C. Negruzzi”, Iaşi, Şcoala generală cu clasele I-VIII, Petru Poni,
Iaşi, din mediul urban. Caracteristicile similare între lotul experimental şi lotul de control au fost
sexul (respectiv 14 subiecţi de gen feminin şi 16 subiecţi de gen masculin), vârsta (vârsta
cuprinsă între 8 şi 13 ani) şi nivelul de educaţie al părinţilor. Numărul de subiecţi cu o anumită
vârstă din lotul experimental a concis cu numărul de subiecţi din lotul de control. Totodată,
proporţia pentru fiecare nivel de educaţie raportată de subiecţii astmatici a avut un echivalent în
cadrul lotului de control.
Diferenţierea lotului de control faţă de lotul experimental a fost definită prin absenţa
simptomelor specifice unei condiţii medicale cronice. Criteriile de recrutare au inclus astfel: (1)
absenţa diagnosticului de astm sau a unor probleme pulmonare în istoricul individual, (2) vârsta
cuprinsă între 8 şi 13 ani, (3) sexul (în sensul similarităţii cu distribuţia în funcţie de gen prezentă
în lotul experimental), (4) nivelul de educaţie raportat al părinţilor (în sensul similarităţii
raportărilor cu informaţiile obţinute în cadrul lotului experimental), (5) acordul copilului de a
participa la cercetarea de faţă, (6) absenţa unor afecţiuni cronice sau a unor tulburări psihologice
notabile (informaţiile acestea fiind obţinute în urma observaţiilor sistematice ale profesorilor).
Rezultate obţinute
Pentru început, premiza unei diferenţe semnificative între cele două loturi de subiecţi
analizate, în ceea ce priveşte prezenţa simptomelor de depresie, a fost infirmată. Comparând
scorurile obţinute de subiecţii astmatici la Scala de autoevaluare a depresiei cu scorurile obţinute
de subiecţii din grupul de control la acelaşi instrument am notat faptul că 43% din subiecţii
astmatici manifestă simptome de depresie (au o predispoziţie ridicată spre dezvoltarea
simptomelor de depresie), faţă de 46% dintre subiecţii din grupul de control. Analiza statistică a
permis itentificarea unor diferenţe nesemnificative între nivelul simptomelor de depresie al
subiecţilor din lotul experimental şi nivelul simptomelor de depresie al subiecţilor din lotul de
control. Testul t pentru eşantioane perechi t(29)=0.17, pentru p>0.05 argumentează statistic
absenţa acestei diferenţe.
Obiectivul formulat în debutul acestui demers investigativ a fost cel de a analiza efectul
de mediere al variabilei „legătură dintre copilul astmatic şi părinte” asupra relaţiei dintre statusul
funcţional raportat de subiecţii astmatici incluşi în studiul de faţă şi intensitatea simptomelor de
depresie observată la aceşti subiecţi.
13
Biblioteca Online
Formularea ipotezelor (generale şi de cercetare) precum şi procedurilor statistice de

confirmare sau infirmare specifice acestora au urmărit, pas cu pas, principiile modelului de
mediere a unei variabile distincte, propuse de Baron şi Kenny (1986). Am considerat variabilă
dependentă „simptomele de depresie”, analizând un posibil impact al acesteia asupra
variabilelor independente definite: „statusul funcţional” al copilului cu simptomatologie
astmatică şi „legătura părinte-copil”. Studiul de faţă se individualizează prin utilizarea variabilei
independente „legătura părinte-copil” drept variabilă mediator în cadrul unei posibile relaţiei
dintre statusul funcţional şi simptomele de depresie.
Principiile elaborării unui model de mediere, conform lui Baron şi Kenny (1986) fac
referire la necesitatea îndeplinirii unor condiţii statistice. Astfel, între variabila predictor (status
funcţional) şi variabila mediator (legătura părinte-copil astmatic) trebuie să fie subliniată o
corelaţie semnificativă. Totodată, variabila predictor (status funcţional) trebuie să fie asociată în
mod semnificativ cu variabila criteriu (simptome depresive). O altă condiţie pentru susţinerea
unui model de mediere este reprezentată de o asociere semnificativă între variabila mediator
(legătura părinte-copil astmatic) şi variabila criteriu (prezenţa de simptome depresive). Efectul de
mediere este demonstrat dacă, după un control al influenţei variabilei mediator (legătira părinte-
copil astmatic) asupra variabilei criteriu (prezenţa simptomelor depresive), relaţia dintre variabila
predictor (status funcţional) şi variabila criteriu (prezenţa simptomelor depresive) suportă o
modificare: prezenţa unei influenţe ridicate sau a unei influenţe scăzute (Baron şi Kenny, 1986).
Ipoteza efectului de mediere al variabilei „legătura dintre copil astmatic şi părinte” asupra
relaţiei stabilite între variabilele „status funcţional” şi „simptome de depresie” a fost infirmată
datorită neîndeplinirii tuturor condiţiilor statistice specifice modelului de mediere. Astfel, între
rezultatele obţinute de subiecţi la variabile „status funcţional” şi rezultatele obţinute la variabile
„legătura dintre mama şi copil astmatic” nu există o corelaţie semnificativă (r=0.22, p>0.05).
Între rezultatele obţinute de subiecţi la variabila „status funcţional” şi variabila „legătura dintre
tata şi copilul astmatic” nu există o corelaţie semnificativă (r=0.13, p>0.05). Între rezultatele
obţinute de subiecţi la variabila „status funcţional” şi cele obţinute de variabila „simptome de
depresie” există o corelaţie semnificativă, pozitivă şi puternică (r=0.68, p<0.01), în sensul că un
status funcţional scăzut raportat de subiecţi va fi însoţit de o predispoziţie ridicată, raportată de
aceaşi subiecţi, de a dezvolta simptome de depresie. Această relaţie este evidenţiată în cazul a
46% dintre subiecţii investigaţi (r2=0,46). Între rezultatele obţinute de subiecţii astmatici la
variabila „legătura dintre copilul astmatic şi tată” şi cele obţinute la variabila „simptome de
depresie” există o corelaţie semnificativă pozitivă şi puternică (r=0.56, p<0.05), în sensul că
subiecţii ce raportează un nivel ridicat de depresie au o legătură insecurizantă cu tatăl. Această
relaţie se confirmă pentru 31% dintre subiecţii (r2=0.31) astmatici incluşi în lot. Între rezultatele
obţinute de subiecţii astmatici la variabila „legătura dintre copilul astmatic şi mama” şi cele
obţinute la variabila „simptome de depresie” există o corelaţie semnificativă, pozitivă şi medie
(r=0.32, p<0.05), în sensul că subiecţii cu un nivel mediu ale simptomelor de depresie stabilesc o
14
Biblioteca Online
legătură securizantă cu mama. Această relaţie este confirmată în cazul a 10% dintre subiecţii
investigaţi.
Analiza statistică a relaţiilor dintre variabilele ce compun modelul de mediere a subliniat

îndeplinirea parţială a condiţiilor statistice propuse de Baron şi Kenny (1986), astfel încât
considerăm că inferenţa unei influenţe a legăturii stabilite între copilul asstmatic şi părinte asupra
relaţiei dintre status funcţional raportat de copil şi intensitatea simptomelor de depresie ale
acestuia nu poate fi realizată.
Scorurile scăzute obţinute de subiecţi la Inventarul de evaluare a dezirabilităţii sociale

(pentru 75% dintre subiecţi s-au înregistrat scoruri mai mici decât media, M=13)relevă o tendinţă
redusă a acestora de a alege variante de răspuns dezirabile social. Aşadar, rezultate acestui studiu
nu au fost afectate de un fenomen des întâlnit în situaţiile evaluative: de a oferi răspunsuri
considerate corecte prin raportare la standarde sociale, morale şi culturale(tendinţa de faţadă).
Putem afirma existenţa unui grad ridicat de concordanţă între fenomenele evidenţiate în acest
studiu şi realitatea psihologică a subiecţilor.
Utilizând analiza ecuaţiei de regresie multivariată, am încercat să construim trei modele

de predicţie a scorurilor obţinute de subiecţii din lotul experimental, la variabila „simptome de
depresie” pentru a sublinia aportul fiecărei variabile („status funcţional”, „legătura dintre mamă
şi copilul astmatic”, „legătura dintre tată şi copilul astmatic”) asupra variabilei dependente. Cele
trei modele supuse procedurilor statistice („Regression Linear”) au fost: modelul 1 – status
funcţional, modelul 2- variabila „status funcţional” şi variabila „legătura dintre mama şi copilul
astmatic”, modelul 3- construit din variabilele „status funcţional”, „legătura dintre mama şi
copilul astmatic” şi „legătura dintre tata şi copilul astmatic”. Rezultatele obţinute au relevat
faptul că scorurile obţinute de subiecţi la variabila „status funcţional”, variabila „legătura dintre
mama şi copilul astmatic” şi „legătura dintre tata şi copilul astmatic” (respectiv modelul 3 al
ecuaţiei de regresie) pot prezice cu acurateţe scorurile obţinute la variabila „simptome de
depresie” (R2=0.663, p<0,01). Analiza celor trei modele subliniază aportul semnificativ de
informaţie adus de variabila „legătura dintre tată şi copilul astmatic”, coeficientul de regresie R2
modificându-se semnificativ în modelul 3. Al treilea model contribuie semnificativ la puterea de
predicţie a predispoziţiei copiilor cu simptomatologie astmatică de a dezvolta simptome
depresive analizând scorurile obţinute de aceştia la evaluarea statusului funcţional şi a calităţii
relaţiei cu figurile parentale( cu mama şi respective, cu tatăl).
Utilizând coeficientul de corelaţie Pearson pentru analiza relaţiei dintre variabilele

„legătura copilului astmatic cu mama” şi „simptome de depresie”, după o împărţire anterioară a
subiecţilor în funcţie de variabila „status funcţional”, am observat o diferenţa semnificativă
puternică şi pozitivă între rezultatele obţinute la aceste variabile de către subiecţii cu un status
funcţional scăzut (r=0.63, p<0.01). Astfel, subiecţii cu un status funcţional scăzut au un nivel
ridicat de simptome de depresie asociat cu o legătură insecurizantă cu mama. Această relaţie se
confirmă în cazul a 39% dintre subiecţii investigaţi (r2=0.39). Acest aspect se poate explica prin
15
Biblioteca Online
abilitatea scăzută a subiecţilor cu un status funcţional redus de a dezvolta strategii eficiente de

adaptare şi de diminuare a restricţiilor în activitate datorate simptomatologiei astmatice.
Percepţia unor limitări datorate manifestării simptomelor astmatice amplifică, concomitent,
sentimentul de incertitudine, senzaţia subiectivă a absenţei controlului unor posibile exacerbări
ale afecţiunii, scăderea propriei valori (prin raportare la un nivel de funcţionare adecvat), izolarea
social pot creşte în intensitate şi pot deveni, în contextul unei legături insecurizante cu figura
maternă, favorizante pentru dezvoltarea indicatorilor specifici depresiei. Rezultatul obţinut poate
fi privit şi prin prisma influenţei unui status funcţional scăzut asupra dezvoltării simptomelor
depresive, care, la rândul lor pot diminua abilitatea copilului astmatic de a experimenta şi
menţine o relaţie pozitivă cu mama.
Utilizând coeficientul de corelaţie Pearson pentru analiza relaţiilor dintre variabilele

utilizate în studiu, după o împărţire anterioară a subiecţilor în funcţie de variabila „sex”, am
observat o diferenţa semnificativă între subiecţii de gen feminin şi subiecţii de gen masculin în
raportarea intensităţii simptomelor de depresie asociate unui status funcţional scăzut şi cu
dezvoltarea unei legăturii insecurizante cu figurile parentale. Astfel, am observat o diferenţa
semnificativă puternică şi pozitivă între rezultatele obţinute la variabilele „status funcţional” şi
„simptome de depresie”de către subiecţii de gen feminin (r=0.71, p<0.01), în sensul că subiecţii
de gen feminin cu un status funcţional scăzut au un nivel ridicat de simptome de depresie. O
relaţie similară a fost observată şi în cazul subiecţilor de gen masculin(r=0.70, p<0.01). Totuşi,
spre deosebire de rezultatele obţinute de subiecţii de gen feminin, în cazul subiecţii de gen
masculin am identificat diferenţe semnificative între rezultatele înregistrate la variabilele
„simptome de depresie” şi "legătura copilului astmatic cu mama"(r=0,53, p<0.05), au la
variabilele „simptome de depresie” şi "legătura copilului astmatic cu tata"(r=0.74, p<0.01),la
variabilele"legătura copilului astmatic cu mama" şi „status funcţional”(r=0.52, p<0.05), la
variabilele"legătura copilului astmatic cu tata" şi „status funcţional”(r=0.56, p<0.05). Aceste
rezultate subliniază, suprinzător, faţă de concluziile formulate de alte studii, o tendinţă
pronunţată a subiecţilor de gen masculin de a fi mult mai afectaţi de simptomatologia astmatică
(status funcţional scăzut), de a raporta o relaţie insecurizantă cu tata şi mama, concomitent cu un
nivel crescut de intensitate al simptomelor depresive. Aceste observaţii sunt interesante, având în
vedere faptul că studiile similare(Bleil, Ramesh, Wood et al., 2000) au atribuit genului feminin o
predispoziţie ridicată de a dezvolta simptome de depresie şi de a întâmpina dificultăţi în ajustarea
psihologică şi emoţională la provocările astmului bronşic. O interpretare posibilă a acestor
rezultate vizează percepţia generală a unor resurse mai mari specifice genului masculin şi, în
consecinţă, pierderea, de către subiectul astmatic, a suportului social şi familial necesar pentru
dezvoltarea unor mecanisme de coping eficiente. Totodată, absenţa unor strategii de ajustare
comportamentală, cognitivă şi afectivă specifice la subiecţii de gen masculin poate explica
fenomenul observat.
16
Biblioteca Online
Discuţii
Experienţa clinică şi analiza cercetărilor privind efectele psihologice ale condiţiei

medicale cronice în contexul dezvoltării copilului cu simptomatologie astmatică au condus către
un obiectiv ambiţios al acestui studiu: investigarea mecanismelor posibile ce influenţează relaţia
dintre un status funcţional scăzut, raportat de copil, şi predispoziţia spre dezvoltarea simptomelor
de depresie.
Având în vedere rezultatele obţinute putem evidenţia faptul că subiecţii astmatici ce

raportează dificultăţi în funcţionarea cotidiană (status funcţional scăzut) manifestă tendinţa de a
dezvolta o legătură insecurizantă cu tatăl şi resprectiv cu mama, precum şi de a experimenta un
nivel ridicat de intensitate al simptomelor de depresie. Această afirmaţie este susţinută de
coeficientul de corelaţie ridicat (cu semnificaţie statistică) obţinut prin analiza relaţiilor dintre
variabilele studiului. Inferenţa unei relaţii de cauzalitate şi a unor mecanisme adiacente aflate la
originea corelaţiilor dintre cele trei variabile nu este posibilă, astfel încât interpretările
fenomenelor psihologice specifice lotului de subiecţi investigat pot urma mai multe direcţii.
Astfel, percepţia unor limitări datorate manifestării simptomelor astmatice amplifică,
concomitent, sentimentul de incertitudine, senzaţia subiectivă a absenţei controlului unor posibile
exacerbări ale afecţiunii, scăderea propriei valori (prin raportare la un nivel de funcţionare
adecvat), izolarea socială. Elementele descrise pot creşte în intensitate şi pot deveni, în contextul
unei legături insecurizante cu figura maternă, favorizante pentru dezvoltarea indicatorilor
specifici depresiei. Miller (Miller, 1987, Miller şi Wood, 1997) a sugerat faptul că simptomele
depresive raportate de copiii astmatici pot, de fapt, exacerba disfuncţia respiratorie specifică
astmului printr-un mecanism psihofiziologic (prin intermediul sistemului nervos autonom).
Totodată, rezultatele obţinute pot fi explicate prin prisma conceptualizării condiţiei medicale
cronice realizată de Nelm (1989), prezenţa simptomatologiei astmatice şi respectiv
disfuncţionalităţile experimentate de către copil alterând, posibil, calitatea relaţiei acestuia cu
părintele (stabilirea unui tip insecurizant de ataşament). În acest context, vulnerabilitatea
copilului astmatic de a dezvolta mecanisme eficiente de coping şi de a fi predispus spre probleme
psihologice de adaptare (incluzând şi posibilitatea dezvoltării simptomelor depresive) creşte
semnificativ.
Literatura de specialitate a insistat asupra asocierii dintre prezenţa simptomelor depresive

şi simptomatologia astmatică, dar mecanismele ce pot oferi explicaţii în privinţa acestei relaţii nu
au fost identificate şi multe dintre observaţiile studiilor au fost inconsistente, nesistematice, şi
uneori contradictorii. Subiecţii din cadrul lotului investigat, ce au raportat un status funcţional
scăzut au manifestat tendinţa de a avea un nivel crescut de intensitate a simptomelor depresive.
Totuşi, această afirmaţie trebuie integrată alături de evidenţierea, indicatorilor depresivi la
aproximativ 43,3% dintre subiecţi. Desigur, o tendinţă scăzută de a dezvolta simptome de
depresie, subliniată anterior nu trebuie generalizată, având în vedere lotul mic de subiecţi
analizat şi tipul de instrument folosit (de tip autoevaluativ)pentru evaluarea simptomelor
depresive de către copiii astmatici. Prezenţa indicatorilor specifici simptomatologiei depresive
17
Biblioteca Online
poate fi explicată prin absenţa unor simptome specifice astmatice care să exacerbeze
manifestările afecţiunii cronice (dispnee, wheezing, probleme de somn) precum şi prin perioada
de remisiune a astmului bronşic, raportată de majoritatea subiecţilor. Analiza ratei de raportare a
prezenţei simptomelor de depresie în cadrul lotului experimental şi a celui de control impune o
atitudine rezervată în a afirma o tendinţă crescută, specifică subiecţilor astmatici, de a dezvolta
simptome de depresie. Un lot considerabil de subiecţi, cu simptomatologie astmatică, un control
riguros al variabilelor parazite, folosirea unor instrumente adaptate eşantionului investigat pentru
evaluarea intensităţii simptomelor depresive, utilizarea unui lot de control având caracteristici
similare ar putea conduce la o imagine mai clară asupra acestui fenomen.
Analiza rezultatelor obţinute de subiecţii de gen feminin şi subiecţii de gen masculin au

subliniat, suprinzător, faţă de concluziile formulate de alte studii, o tendinţă pronunţată a
subiecţilor de gen masculin de a fi mult mai afectaţi de simptomatologia astmatică (status
funcţional scăzut), de a raporta o relaţie insecurizantă cu tata şi mama, concomitent cu un nivel
crescut de intensitate al simptomelor depresive. O interpretare posibilă a acestor rezultate vizează
percepţia generală a prezenţei unor resurse de coping mai mari la subiecţii de gen
masculin(baieţii se descurcă singuri) şi, în consecinţă, pierderea, de către subiectul astmatic, a
suportului social şi familial necesar pentru dezvoltarea unor mecanisme de coping eficiente.
Totodată, absenţa unor strategii de ajustare comportamentală, cognitivă şi afectivă specifice la
subiecţii de gen masculin poate explica fenomenul observat.
Condiţiile statistice impuse pentru validarea modelului de mediere al legăturii dintre

părinte şi copilul astmatic asupra impactului statusului funcţional în dezvoltarea simptomelor
depresive nu au fost satisfăcute, astfel încât nu putem infera o influenţă majoră a calităţii
interacţiunilor dintre subiecţii astmatici şi figurile parentale, în ceea ce priveşte capacitatea lor de
a limita restricţiile impuse de condiţia cronică şi de ajustare psihologică şi comportamentală.
Acest lucru nu exclude evidenţa problemelor de adaptare specifice evoluţiei simptomatologiei
astmatice, predispoziţiei crescute a copiilor astmatici de a dezvolta simptome de depresie, şi mai
ales importanţa interacţiunilor cu valoare pozitivă realizate între părinte şi copilul cu această
afecţiune. Este evident, astfel, faptul că astmul bronşic reprezintă o condiţie medicală cronică, cu
un impact major asupra evoluţiei copilului, care impune din partea acestuia mobilizarea unor
resurse suplimentare, uneori absente, datorită stadiului de dezvoltare cognitivă şi afectivă.
Maniera în care se organizează ajustarea copilului la provocările unei afecţiuni cronice, revine,
într-o mare măsură şi persoanelor semnificative pentru copil.
Prin urmare, simptomatologia astmatică şi influenţa ei asupra dezvoltării copilului

presupune un design de cercetare mult mai riguros pentru a depăşi limitele cercetării de faţă. O
generalizare a rezultatelor poate fi posibilă prin utilizarea unui eşantion reprezentativ de subiecţi
astmatici şi printr-un control mai riguros al variabilelor parazite.
O conceptualizare mai clară a interacţiunilor dintre părinte şi copilul astmatic ar evidenţia

mult mai clar o posibilă relaţie cauzală între factorii familiali şi exacerbarea sau diminuarea
18
Biblioteca Online
simptomatologiei astmatice. Un studiu longitudinal care să evalueze pattern-ul de relaţie părinte-

copil şi evoluţia intensităţii simptomelor de depresie, în momente diferite, (înainte şi după
debutul simptomelor astmatice) ar oferi pertinenţă inferenţei unor relaţii cauzale, în contextul
unui control clinic riguros al influenţei fiecărei variabile în parte. Totodată, o atenţie sporită
acordată diferenţelor de gen şi percepţiei individualizate a simptomatologiei astmatice şi a
factorilor cu un impact scăzut/ridicat asupra evolutiei subiecţilor de gen feminin şi respectiv
subiecţilor de gen masculin în cadrul adaptării comportamentale şi emoţionale, ar particulariza
efectele psihologice ale acestei condiţii medicale cronice asupra copilului. Evaluări obiective ale
dimensiunilor analizate, comparate cu raportările subiective, ar sublinia mult mai clar graniţa
dintre rezultate particularizate şi rezultate ce pot fi generalizate la eşantioane extinse de copii
astmatici. Astfel, o evaluare obiectivă a calităţii interacţiunilor dintre copil şi părinte (diferenţiată
de raportarea subiectivă a copilului astmatic utilizată în acest studiu), dublată de identificarea
strategiilor de coping şi de comunicare între cei doi actori, ar furniza informaţii preţioase privind
tipul de comportament protectiv pentru dezvoltarea unei relaţii pozitive între părinte şi copilul
astmatic.Stabilirea rolului figurii materne, în egală măsură cu rolul tatălui în experimentarea de
către copil a simptomatologiei astmatice, în cadrul acestor măsurători obiective, va oferi o
imagine mai completă a influenţei mediului familial în dezvoltarea mecanismelor de coping
necesare.
Concluziile studiului de faţă subliniază necesitatea unei definiri riguroase a simptomelor

de depresie experimentate de copilul astmatic, pertinenţa raportării unui nivel de intensitate al
acestora fiind posibil în contextul utilizării unui lot de control cu particularităţi similare cu cel
experimental (diferenţiat de lotul experimental prin absenţa simptomatologiei specifice unei
afecţiuni cronice), al evaluării prin intermediul unui instrument standardizat şi adaptat realităţii
astmatice, şi cu o nuanţarea adecvată faţa de simptome depresive specifice mediului clinic
psihiatric.
19
Biblioteca Online
Referinţe:
1. Baron, R. M. & Kenny, D.A. (1986). The moderator-mediator variable distinction in social
psychological research: Conceptual, strategic and statistical considerations. Journal of Personality
and Social Psychology, 51, 1173-1182;
2. Bartlett, S., Krishnan, J., Riekert, A., K., Butz, M., A., Malveaux, J., F., Rand, C., (2004) Maternal
Depressive Symptoms and Adherence to Therapy in Inner-City Children With Asthma, Pediatrics,
Vol. 113 No. 2 February 2004, pp. 229-237;
3. Bennett, D. S. (1994). Depression among children with chronic medical problems: A meta-analysis.
Journal of Pediatric Psychology, 19, 149-169;
4. Blackman,J. A., Gurka, M. J. (2007) Developmental and Behavioral Comorbidities of Asthma in
Children, Journal of Developmental & Behavioral Pediatrics. 28(2):92-99, April;
5. Bleil, M. E., Ramesh, S., Miller, B. D., & Wood, B. L.(2000). The influence of parent-child
relatedness on depressive symptoms in children with asthma:Tests of moderator and mediator
models. Journal of Pediatric Psychology, 25(7), 481–491;
6. Bleil, M. E., Ramesh, S., Miller, B. D., & Wood, B. L. (2000). The influence of Parent child
relatedness on depressive symptoms in children with asthma: Tests of moderator and mediator
models. Journal of Pediatric Psychology, 15, 481-491;
7. Burke, P., Eliott M., (1999),Depression in Pediatric Chronic Illness A Diathesis-Stress Model,
Psychosomatics 40:1, January-February;
8. Corcoran, K şi Fisher, I. Measures for Clinical Practice, a source book, 1987, The Free Press, A
division of MacMillan, Inc, New York (p. 405-407). (p. 391-392). (p. 412-414);
9. DiMatteo, M. R., Lepper, H. S., & Croghan, T. W. (2000). Depression is a risk factor for
noncompliance with medical treatment: Meta-analysis of the effects of anxiety and depression on
patient adherence.Archives of Internal Medicine, 160(14), 2101–2107;
10. Eiser, C. (1990). Psychological effects of chronic illness. Journal of Child Psychology and
Psychiatry, 31, 85-98;
11. Kaugars, A.. S., Klinnert ,M., D., Bender, B., G., (2004). Family influences on pediatric asthma.
Journal of Pediatric Psychology ,29 :475 –491;
12. Lynch, M., Cicchetti, D. (1992). Maltreated children’s reports of relatedness to their teachers. New
Directions for Child Development, 57, 81-107;
20
Biblioteca Online
13. Miller, B. D., & Wood, B. L. (1991). Childhood asthma in interaction with family, school, and peer
systems: A developmental model for primary care. Journal of Asthma, 28(6), 405–414;
14. National Heart, Lung, & Blood Institute, National Asthma Education and Prevention Program
(1997). Expert Panel Report II. Guidelines for the Diagnosis and Management of Asthma.
Bethesda, MD: National Institutes of Health Publication No. 97-4051;
15. Nelms, B. C. (1989). Emotional behaviors in chronically ill children. Journal of Abnormal Child
Psychology, 36, 1-9;
16. Norrish, M., Tooley, M., & Godfry, S. (1977). Clinical, physiological and psychological study of
asthmatic children attending a hospital clinic. Archives of Disease in Childhood, 52, 912-917;
17. Opolski, M., Wilson, I.,(2005) Asthma and depression: a pragmatic review of the literature and
recommendations for future research ,Clinical Practice of Epidemiology in Mental
Health,Published online 2005 September 27-1-18;
18. Wamboldt, M., Fritz, G., Mansell, A., McQuid, E., L., Klein, R., B., (1998), Relationship of Asthma
Severity and Psychological Problems in Children. Journal of the American Academy of Child &
Adolescent Psychiatry. 37(9):943-950;
21
Biblioteca Online
Metoda Mifne
Terapie pentru copilul autist si familia sa
Psiholog clinician specialist

Sinziana Burcea
Fundatia Univers Plus Piatra Neamt
Să fii autist nu înseamnă să fii neuman. Însă înseamnă să fii un străin. Înseamnă că ceea ce
este normal pentru mine, nu este normal pentru alţi oameni. Sub anumite aspecte, eu sînt foarte
prost echipat pentru a putea supravieţui în această lume, precum un extraterestru eşuat fără un
manual de orientare... Acordaţi-mi demnitatea de mă cunoaşte în termenii mei- recunoaşteţi faptul
că sîntem în mod egal străini unii faţă de ceilalţi, că felul meu de a fi nu este doar o versiune
defectă a felului vostru de a fi. Suspendaţi pentru o clipă propriile voastre prezumţii. Definiţi-vă
propriii termeni. Lucraţi cu mine pentru a construi punţi între noi.
Jim Sinclair (1992)
persoană cu autism
Copilăria mea seamănă cu un coşmar. Un geam de sticlă mă separa de mama.Vorbeam,

plângeam, loveam, strigam din spatele geamului.Nu o puteam atinge.Acolo unde aş fi vrut să o
ating, să o întâlnesc era vidul.
Sophie
copil cu autism
1. Argument
M-am confruntat prima data cu autismul în anul 2001. Se numea Mircea. Nu ma privea.
Ochii lui rămaneau deschişi şi privirea lui nu se oprea nicăieri. Nu surâdea. Era atât de centrat pe
sine încât, credea că şi-a greşit destinaţia. Evidenţele arătau că era un copil pierdut, nu reacţiona la
fel ca ceilalţi copii. L-am observat o bună bucată de vreme, era tot ceea ce putem să fac pentru el
în acel moment. Orice încercam sa fac cu el era din start sortit eşecului. Simţeam o mare durere în
suflet ca nu pot să-l ajut cu nimic … Şi acel sentiment de neputiinţă m-a determinat să cercetez, să
adun informaţii, să studiez…
Biblioteca Online
În activitatea mea de terapeut, am întâlnit mulţi copii autişti. Dorinţa lor de a trăi este
permanent zdrobită de o teamă colosală de a exista., ceva ca şi cum “dacă exist mor”. Existenţa
constituie pentru ei cel mai mare risc şi în acelaşi tim cea mai mare dorinţă a lor.
Diversele metode pe care le-am încercat în terapia copilului autist vreme de 5 ani au dat
rezultate în special în plan cognitiv, dar simţeam că lipseşte ceva şi acel ceva era motivaţia
copilului autist de a avea iniţiativă, de a experimenta situaţii noi de viaţă, de a colabora şi de a se
implica mai mult în activităţi ludice.
În anul 2006 am găsit ceea ce căutam, un seminar la Predeal, apoi un stagiu de pregătire in
Israel, ce avea să-mi schimbe complet modul de a gandi despre viaţa şi terapia copilului autist şi a
familiei acestuia- Metoda Mifne.
2. Autismul în câteva cuvinte
Autismul este o tulburare de dezvoltare de origine neurobiologică şi este considerată drept

una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Autismul este tulburarea
‘centrală’ din cadrul unui întreg spectru de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de
spectrul tulburărilor autismului/autiste (‘autism/ autistic spectrum disorders’) sau de tulburări
pervazive de dezvoltare (pervasive developmental disorders), termenul “oficial” folosit în
sistemele internaţionale de clasificare (Diagnostic and Statistic Manual, DSM IV; International
Classification of Diseases-ICD 10). Aceste tulburări prezintă o largă varietate de manifestări
clinice, presupuse a fi rezultatul unor disfunctionalităţi de dezvoltare multifactoriale ale sistemului
nervos central sau genetice. Cauzele specifice sînt încă necunoscute.
Autismul este un handicap psihic care franează dezvoltarea. Copilul devine cu greu
autonom. Şchioapătă din punct de vedere afectiv: ori are prea multe emoţii ori nu are destule.
Inteligenţa nu este atinsă, doar că nu se poate servi de ea din cauza închiderii sale faţă de lumea
exterioară. Poate deveni competent în domeniile în care este dotat.Creşte în mod dizarmonic, unele
sectoare ale personalităţii sale rămânând foarte puţin dezvoltate, în timp ce altele depăşesc adesea
normalul. Se poate spune că păstrează aproape toată viaţa o anumită fragilitate a caracterului şi că
are nevoie să fie susţinut de un mediu care să-l înţeleagă şi să-l accepte.
2.1 Caracteristicile tulburărilor din spectrul autismului

Descrierea tulburărilor din cadrul spectrului autismului se face la trei nivele: biologic
(creierul), psihologic (psihicul) şi comportamental. Nu s-au descoperit încă factorii biologici
specifici care ar provoca apariţia autismului, deşi cercetările din ultimii ani au relevat existenţa
Biblioteca Online
anomaliilor şi disfunctionalităţilor în diverse regiuni şi sisteme ale creierului, diferenţe structurale,

funcţionale sau chimice.
Printre teroriile cognitive care încearcă să explice autismul şi variabilitatea
comportamentului persoanelor cu autism, cele mai cunoscute sunt: teoria minţii/ “Theory of
mind” ( Baron-Cohen, Leslie şi Frith, 1985), teoria slabei coerenţe centrale/ “weak central
coherence theory” (Frith, 1989) şi teoria deficitului executiv/ “executive functioning” (Ozonoff
s.a., 1991, 1995).
În timp ce teroriile de la primele două nivele sînt încă la nivel de ipoteze (deşi rezultatele
cercetărilor privind implicarea anumitor gene în apariţia autismului certifică responsabilitatea
factorilor genetici pentru apariţia tulburărilor), există un consens general în ceea ce priveşte
simptomele pe baza cărora se face clasificarea tulburărilor din spectrul autismului. Astfel,
descrierea comportamentală în cadrul celor două principale sisteme de clasificare, “Clasificarea
Internaţională a Bolilor” (1977, 1992) şi “Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor
mentale” (1980, 1987, 1994) este aproape identică şi are la bază “triada de deteriorări”/ “triad of
impairments” formulată de Lorna Wing (1993) : deteriorări / tulburări la nivelul interacţiunilor
sociale, în comunicare şi în imaginaţie, deseori şi printr-un repertoriu restrâns de interese şi
comportamente (prezenţa unui comportament înalt obsesiv, repetitiv sau rutinier). Aşadar, nu
există o singură caracteristică ce ar putea singură să ducă la stabilirea diagnosticului de autism
(tulburare din spectrul autismului), ci existenţa tulburărilor în toate cele trei arii de dezvoltare este
tipică pentru autism.
• Tulburări la nivelul interacţiunilor sociale.

Dificultăţile pe care le au persoanele cu autism la nivelul interacţiunilor sociale cu ceilalţi
reprezintă problema centrală a acestei tulburări (principalul simptom) şi totodată principalul
criteriu de diagnosticare. Studiile arată că acest deficit este permanent şi este întîlnit indiferent de
nivelul intelectual al pesoanei.
Unele persoane cu autism pot fi foarte izolate social; altele pot fi pasive în relaţiile sociale
sau foarte puţin interesate de alţii; alţi indivizi pot fi foarte activ angajaţi în relaţiile sociale, însă
într-un mod ciudat, unidirecţional sau de o maniera intruzivă, fără a ţine seama de reacţiile
celorlalţi. Toate aceste persoane însă au în comun o capacitate redusă de a empatiza, deşi sînt
capabili de a fi afectuoşi, însă în felul lor.
Lorna Wing (1996) a delimitat 4 subgrupe de persoane cu autism în funcţie de tipul
interacţiunilor sociale, indicator şi al gradului de autism:
Biblioteca Online
- grupul celor “distanţi” (‘aloof’), forma severă de autism, unde indivizii nu iniţiază şi nici
nu reacţionează la interacţiunea socială, deşi unii acceptă şi se bucură de anumite forme de
contact fizic. Unii copii sînt ataşaţi la nivel fizic de adulţi, dar sînt indiferenţi la copiii de aceeaşi
vîrstă.
- grupul celor “pasivi”(‘passive’), forma mai puţin severă, în care indivizii răspund la
interacţiunea socială, însă nu iniţiază contacte sociale;
- grupul celor “activi”,dar “bizari” (‘active but odd’), în care indivizii iniţiază contacte
sociale, însă într-un mod ciudat, repetitiv sau le lipseşte reciprocitatea; este vorba adesea de o
interacţiune unidirecţională, aceştia acordînd puţină atenţie sau neacordînd nici o atenţie
reacţiei/răspunsului celor pe care îi abordează;
- grupul celor “nenaturali” (‘stilted’), în care indivizii iniţiazã şi susţin contacte sociale, însă
într-o manieră foarte formală şi rigidă, atît cu străinii, cît şi cu familia sau prietenii. Acest tip de
interacţiune socială se întîlneşte la unii adolescenţi şi adulţi înalt funcţionali.
În cursul evoluţiei lor, indivizii cu autism pot să treacă dintr-un grup în altul datorită
dezvoltării, de ex. persoanele înalt funcţionale pot trece la pubertate din grupul celor activi dar
bizari, în grupul “pasivilor” sau, în urma unui ajutor sau antrenament specific, cei “distanţi”sau
evitanţi pot învăţa să tolereze şi chiar să se bucure de compania celorlalţi, devenind mai “activi”.
• Tulburări la nivelul comunicării verbale şi nonverbale.

Problemele de comunicare se manifestă la persoanele cu autism atît în componenta verbală
cît şi cea nonverbală a comunicării.
Clara Park descrie limbajul fiicei ei la doi ani şi apoi la 23 de ani.
"La doi ani folosea cuvinte din cînd în cînd dar nu pentru a comunica. La 23 de ani, oricine
o aude pe Jane spunînd mai mult de unul- două cuvinte îşi dă seama că ceva nu e în regulă. Ea
a învăţat engleza (limba sa maternă) ca pe o limba străină, deşi foarte încet şi o vorbeşte ca un
străin. Cu cît e mai prinsă de ceea ce are de spus cu atît vorbirea sa se deteriorează, atenţia ei
neputîndu-se concentra atît la ceea ce spune cît şi la felul în care spune. Pronumele se
amestecă, ‘tu’ pentru ‘eu’, ‘ea’ pentru ‘el’, ‘ei’ în loc de ‘noi’. Acordurile şi articolele dispar,
verbele sunt omise."(Park, 1982)
Problemele de comunicare apar la vîrste foarte mici (prima copilărie). Copiii cu tulburări
din spectrul autismului nu dezvoltă în mod spontan acel comportament, tipic pentru copiii
obisnuiţi, de atenţie comună/ împărtăşită (joint attention, shared attention). Acest comportament
presupune indicarea cu degetul către un obiect (alternînd privirea între obiectul respectiv şi
Biblioteca Online
adult) ,cu intenţia de a-l obţine, de a spune, comenta ceva despre un obiect, un eveniment sau de
a arăta /da cuiva un obiect pentru a împărtăşi interesul pentru acel obiect.
Comportamentele de cerere (“requesting skills”), sînt prezente şi la copiii cu autism, însă în
scopuri instrumentale sau imperative, copilul considerîndu-i pe ceilalţi ca agenţi ai acţiunii.
Astfel, el poate utiliza contactul vizual împreună cu alte gesturi pentru a indica o jucărie care nu-
i mai e la îndemână sau care nu mai merge, a da un obiect unei alte persoane, pentru a căpăta
ajutorul unei alte persoane în a obţine un obiect, întinzînd mîna spre obiectul dorit sau luînd
mîna adultului şi ducînd-o spre obiectul dorit.
Persoanele care nu comunică verbal nu dezvoltă în mod spontan alternative de comunicare.
Acestea trebuie să fie învăţate să folosească un sistem alternativ de comunicare (limbajul
semnelor, obiecte-simboluri, fotografii, pictograme, cuvinte scrise, ex.sistemul Picture Exchange
Communication Sistem/ PECS.)
Se estimează că 30-50% dintre persoanele cu autism rămîn funcţional mute de-a lungul
vieţii, adică nu dezvoltă un limbaj cu ajutorul căruia să poată comunica, în timp ce alţii pot fi
aparent foarte fluenţi în vorbire. Cei care au limbaj încep să vorbească, de regulã, mai tîrziu şi o
fac într-un mod neobişnuit, specific: pot fi prezente ecolalia imediată sau întârziată, inversiunea
pronominală, neologismele, idiosincraziile. Structurile gramaticale sunt adesea imature şi includ
folosirea repetitivă şi stereotipă a limbajului (de exemplu, repetarea de cuvinte sau expresii
indiferent de situaţie; repetarea de versuri aliterate ori de reclame comerciale) ori un limbaj
metaforic (un limbaj care poate fi înţeles clar doar de către cei familiarizaţi cu stilul de
comunicare al individului). Au, de asemenea, probleme la nivelul formal al limbajului (fonetic,
prozodic, sintagmatic- înălţimea vocii, debitul şi ritmul vorbirii sau accentul pot fi anormale, de
ex. voce monotonă sau piţigăiată, vorbire “cîntată” sau cu ascensiuni interogative la finele
frazelor), dar şi semantic şi pragmatic. Pentru persoanele cu autism este foarte dificil să aleagă şi
să menţină un anumit subiect de conversaţie; par să nu înţeleagă că o conversaţie ar trebui să
determine un schimb de informaţii sau că o există are anumite ‘reguli’ ce trebuie respectate (a
asculta partenerul, a aştepta să-ţi vină rîndul să vorbeşti, a ‘construi’ pe ceea ce se spune, etc), au
dificultăţi în a răspunde adecvat unor cerinţe indirecte, pe care tind să le interpreteze literal, fără
să surprindă nuanţele; nu reuşesc să-şi adapteze comunicarea la contexte sociale variate, etc.
Chiar şi cei cu autism înalt funcţional sau sindrom Asperger au probleme de limbaj, în special în
ceea ce priveşte aspectele sale pragmatice.
Reacţiile emoţionale ale persoanelor cu autism, atunci cînd sunt abordate verbal şi nonverbal
de către ceilalţi, sunt de cele mai multe ori inadecvate şi pot consta în: evitarea privirii,
Biblioteca Online
inabilitatea de a înţelege expresiile faciale, gesturile, limbajul corporal al celorlalţi, adică tot
ceea ce presupune angajarea într-o interacţiune socială reciprocă şi susţinerea acesteia.
Indiferent de abilităţile verbale, persoanele cu autism au, în general, probleme în înţelegerea
comunicării şi dificultăţi serioase în înţelegerea şi împărtăşirea emoţiilor celorlalţi.
Ajutând persoanele cu autism să înveţe să comunice, indiferent de modalitatea de
comunicare folosită, le ajutăm să-şi diminueze şi comportamentele problemă care apar cel mai
adesea datorită dificultăţii sau a incapacităţii persoanei de a-şi comunica nevoile, dorinţele într-
un mod adecvat.
• Tulburări la nivelul imaginaţiei, repertoriu restrîns de interese şi

comportamente
La copiii cu autism jocul imaginativ, jocul simbolic cu obiecte sau cu oameni nu se dezvoltă
în mod spontan ca la copiii obişnuiţi. Jocul acestora este repetitiv, stereotip, luînd forme mai
simple sau mai complexe. Copiii mai înalt funcţionali au stereotipii mai complexe.
Forme mai simple: învîrtirea jucăriilor sau a unor părţi ale acestora, lovirea a două jucării
între ele, etc, scopul fiind autostimularea. Alte activităţi stereotipe pot fi: mişcarea degetelor,
agitarea obiectelor, rotirea sau privirea obiectelor care se rotesc; zgîrierea unor suprafeţe,
umblatul de-a lungul unor linii, unghiuri, pipăirea unor texturi speciale, legănatul, săritul ca
mingea sau de pe un picior pe altul, lovirea capului, scrîşnitul dinţilor, mormăitul repetitiv sau
producerea altor sunete, etc.
Forme mai complexe pot fi: ataşarea de obiecte neobişnuite, bizare, interese şi preocupări
speciale pentru anumite obiecte (ex. maşini de spălat) sau teme, subiecte (ex. astronomie, păsări,
fluturi, dinozauri, mersul trenurilor, cifre .. ), fără vreun scop anume, care devin preocuparea de
bază şi singurul subiect despre care este persoana este interesată să vorbeascã, în multe cazuri
punînd aceeaşi serie de întrebări şi aşteptînd aceleaşi răspunsuri (cei care au limbaj); aliniatul
sau aranjarea obiectelor în anumite feluri, colecţionarea, fără vreun scop anume, a unor obiecte
(ex. capace de suc, sticle de plastic).
Lipsa imaginaţiei duce şi la tipare comportamentale rigide de tipul rezistenţei la schimbare şi
a insistenţei pe rutina zilnică, de ex. insistenţa în a urma exact acelaşi drum spre anumite locuri;
acelaşi aranjament al mobilierului acasă sau la şcoală, acelaşi ritual înainte de culcare; repetarea
unei fracţiuni ciudate de mişcare corporală. Adesea orice minimă schimbare într-o anumită
rutină este deosebit de frustrantă pentru persoana cu autism, producîndu-i o intensă suferinţă.
Persoanele cu autism pot avea o gamă largă de simptome comportamentale care includ
hiperactivitatea, reducerea volumului atenţiei, impulsivitatea, agresivitatea, comportamente
Biblioteca Online
autoagresive (ex., lovitul cu capul ori muşcatul degetelor, al mîinii sau al încheieturii mîinii) şi,
în special la copiii mici, accesele de furie. Pot exista răspunsuri neobişnuite la stimuli senzoriali
(ex., un prag ridicat la durere, hiperestezie la sunete sau la atingere, reacţii exagerate la lumină
sau la mirosuri, fascinaţie pentru anumiţi stimuli). De asemenea, pot exista anomalii de
comportament alimentar (ex., limitarea dietei la cîteva alimente, consumarea de poduse
necomestibile, ş.a.) sau tulburări de somn (ex., deşteptări repetate din somn în cursul nopţii, cu
legănare). Pot fi prezente anomalii ale dispoziţiei sau afectului (ex., rîs sau plîns fără un motiv
evident, absenţa evidentă a reacţiei emoţionale). Poate exista o absenţă a fricii ca răspuns la
pericole reale şi o teamă excesivă de obiecte nevătămătoare.
Manifestările clinice ale tulburării la nivelul imaginaţiei sînt foarte variate de la un individ la
altul, dar pot varia şi de la o etapă de dezvoltare a aceluiaşi individ la alta. Unele manifestări pot
fi mult mai accentuate la o vîrstă (ex. la vîrsta copilăriei cea mai vizibilă manifestare a afectării
imaginaţiei este lipsa jocului de rol, deşi unii copii pot copia acte de joc simbolic), dar acestea
pot suferi modificări de natură şi intensitate la o altă vîrstă (ex. la vîrsta adultă este mai vizibilă
incapacitatea de a înţelege intenţiile şi emoţiile celorlalţi), conducînd la un alt profil clinic al
persoanei, dar care rămîne totuşi în cadrul manifestărilor specifice sindromului autismului.
Lorna Wing (1996) scria: “Întreaga valoare a imaginaţiei şi creativităţii este dată de
asocierea experienţelor trecute şi a celor prezente şi realizarea planurilor pentru viitor, pornind
de la banalul ce voi face mîine, pînă la planurile măreţe pentru întreaga viaţă.” Persoanele cu
autism, indiferent de nivelul lor intelectual, au probleme la acest nivel, nu numai în copilărie, ci
de-a lungul vieţii. Aceste probleme pot fi însă diminuate considerabil dacă există intervenţie
timpurie şi educaţie permanentă pentru formarea sau sporirea abilităţilor sociale şi de
comunicare ale persoanelor cu autism.
3. Drama părinţilor cu copii cu autism
Mediul familial este primul mediu social în care ia naştere şi se desfăşoara viaţa oricărui
copil.
A fi parinte inseamna a avea o anumita vulnerabilitate.Atunci când vorbim de parinţi cu
copii cu autism această vulnerabilitate creşte înzecit. Primirea diagnosticului de autism infantil
pentru copilul lor este o lovitura extrem de grea, sperând mereu ca cei avizaţi să greşească şi
trecerea timpului să infirme diagnosticul primit.
Familia este primul grup de socializare din care copilul face parte, în care îşi exersează
primele comportamente sociale şi se descoperă pe sine. Este locul în care copilul se simte în
siguranţă din punct de vedere afectiv, dragostea pe care o primeşte ajutându-l să-şi contureze
Biblioteca Online
identitatea, să "crească" din punct de vedere psihologic şi să-şi dezvolte deprinderile de adaptare la
mediu. De cele mai multe ori, tot ceea ce presupune dinamica familială (afectivitate, statusuri şi
roluri, relaţionare) este modificat, predominant negativ, în momentul în care unul dintre copii este
diagnosticat cu autism infantil. Boala are o încărcătură emoţională, atât pentru copil, cât şi pentru
familia lui.
Statusul de părinte cu copil autist este încă asociat cu sentimentul de culpabilitate şi
păstrează conotaţiile stigmatizării. Mai mult, autismul în familie antrenează uneori scoaterea la
iveală a unor secrete privind anumite episoade din viaţa privată, ceea ce se adaugă la drama
familială pe cale să se trăiască. Toate aceste manifestări de angoasă se estompează cu timpul la
majoritatea părinţilor, atunci când părinţii primesc informaţii despre modalitatea de recuperare a
copilului .
În cazul multor familii, viaţa de zi cu zi se concentrează în jurul bolii şi, chiar dacă
copilul se simte bine, părinţii au tendinţa de a-l hiperproteja, accentuând astfel statutul de "bolnav"
al copilului, în detrimentul dezvoltării unor conduite fireşti pentru vârstă şi preocupările lui.
Existenţa altor fraţi, poate duce în principal la neglijarea emoţională a acestora. Aceştia pot să
dezvolte sentimente depresive, gelozie şi agresivitate faţă de restul familiei, se simt diferiţi, chiar
străini, gen " răţuşca cea urâtă"; ei sunt cumva în afara "normalului", care în acest context
presupune să fii bolnav şi să beneficiezi de îngrijiri speciale; uneori chiar se simt "vinovaţi" că
sunt sănătoşi. Ei ajung să-şi concureze afectiv fratele bolnav sau se reorientează către alte
persoane, din familia extinsă (de obicei bunici, alte rude) sau din afara familiei (colegi, grup de
prieteni).
Şi relaţia maritală are de suferit în cazul familiilor ce au un copil autist. Există familii în
care relaţia dintre cei doi parteneri se consolidează (pentru a face faţă agresiunilor externe), dispun
de resurse de adaptare, se susţin reciproc şi-şi împart responsabilităţile. Dar, de cele mai multe ori,
viaţa de familie este perturbată, întreg universul familial centrându-se pe copilul bolnav, iar
comunicarea - cu copilul, sau cu ceilalţi membri din familie - se reduce preponderent la subiectele
aferente bolii.
4 . Filosofia Mifne
În anul 1987 a apărut primul model de intervenţie terapeutică pentru copiii cu autism si
parintii acestora.
Centrul Mifne din Israel şi Metoda de intervenţie timpurie asupra copilului autist şi familiei
acestuia are o experienta de 20 de ani în lucrul cu copilul autist. Centrul şi metoda sunt unice în
Biblioteca Online
lume. Selecţia copiilor autişti şi a familiilor acestora se face în funcţie de vârsta copilului, fiind
selectaţi copii cu vârste cuprinse între 1 an şi 5 ani.
Intervenţia terapeutică are la bază teoria ataşamentului, scopul principal fiind de a ajuta
copilul autist sa aibă percepţie de sine, să înveţe să comunice şi să înţeleagă ce se întâmplă în
jurul lui.
Tratamentul este unul intensiv, copilul este însoţit de toţi membrii familiei lui, care
participă impreuna cu el la terapie aceasta fiind o condiţie de bază. Fiecare familie are un
program terapeutic individual, conceptul de bază al metodei fiind vizualizarea familiei ca ca un
nucleu.
Copilul se naşte într-un anumit context familial unic pentru el unde doi oameni din două
lumi diferite se unesc pentru a promova ceea ce este comun pentru ei. În timpul formării unui
cuplu apar diverese obstacole în special sentimentul de pierdere a independenţei. Familia cu
copilul autist mobilizează mijloace comune care provin din propriile lor familii şi foarte des
părinţii se confruntă cu o regresie şi nu pot depăşi obstacolele.
Pentru familie , a face faţă unui copil cu nevoi speciale ridică o serie de întrebări: dacă
această tulburare este parte a vieţii lor sau ce alte alternative mai există?
De obicei, nu avem conştiinţa ritmului respiraţiei noastre. Oricum, în cazuri excepţionale,
cand suntem destresaţi devenim conştienţi de respiraţia noastră şi suntem preocupaţi de asta. Atâta
timp cât ritmul este unul neobstrucţionat, noi nu luăm seama de aceasta. Obstrucţionarea şi proasta
funcţionare ne conduc la concentrarea atenţiei.
Normele, atât cât ele există, ne permit sa facem faţă activităţilor noastre zilnice, şi ne dau
posibitatea să le concentrăm într-o manieră rutinieră.
Când un copil se naşte este confortabil pentru noi să ştim că acesta este “întreg”, “normal”.
Avem nevoie pe loc de asigurări ca totul este bine. Ca parinţi, deseori ne surprindem examinând
dezvoltarea motorie, emoţionala, intelectuală şi a limbajului copilului nostru.
Un copil cu nevoi speciale prezintă membrilor familiei lui o situaţie dificilă care le este
nefamiliară şi le provoacă anxietate. Când diagnosticul din spectrul autismului este primit, copilul
cu nevoi speciale devine centrul preocupărilor membrilor familiei. Energia părinţilor este
canalizată către găsirea de soluţii. Dintr-o dată procesul normal de dezvoltare, care pâna acum a
permis membrilor familiei să interacţioneze făra a acorda atenţie unor condiţii speciale, este
fărmiţat. Un obstacol dintr-o dată a apărut în viaţa lor. Părinţii se surprind concentrându-se pe
problemă, trăindu-şi viaţa în jurul copilului special şi experimentând un discomfort, nelinişte
Biblioteca Online
interioară în care negarea, speranţa şi ambiţia coexistă – sentimente amestecate care oscilează între
disperare şi atotputernicie.
De obicei, cand copilul este dus la cresă, situaţia lui devine foarte evidentă, atunci cand
comparaţia este facută cu copii de vârsta lui şi accentul cade pe ceea ce apare ca fiind neobişnuit la
el.
Vieţile părinţilor se schimbă iar aceste schimbări în curând vor începe să afecteze toţi
membri familiei.
Factorul timp este vital. Părinţii se confruntă cu decizii pe care trebuie sa le ia în momente
critice, ca de exemplu să aleagă o creşă pentru copilul lor, să-şi integreze copilul într-un program
social, iar apoi să găsească un loc pentru el la şcoală care va lua în considerare nevoile lui speciale
şi va ţine cont de ele.
Cu toate acestea parintii sunt în general ajutaţi şi sprijiniţi de profesionişti şi servicii
sociale, timpul care trece nu reuşeşte să aducă o vindecare, iar sentimentele părintilor de izolare şi
neputinţă se adaugă în contextul situaţiei în care se află.
Programul de interveţie timpurie Mifne este un proces secvenţial care include trei
segmente:
Primul segment: “Incubatorul terapeutic” cuprinde o perioadă de trei săptămâni de
tratament care implică participarea întregului nucleu familial.
Tratamentul dinamic include terapie individuală unu la unu pentru copilul autist, terapie de
cuplu şi terapie de familie. De asemenea include dialoguri şi discuţii, precum şi sesiuni de lucru
intensive.
Tratamentul abordează şi dezvoltarea deprinderilor sociale şi cognitive la copilul care
demonstrează că este pregătit pentru aceasta.
Al doilea segement: Tratamentul de baza de acasă în timpul căruia familia primeşte suport
si supervizare clinică de la un terapeut desemnat de Centrul Mifne. Cele mai multe familii aleg să
continue terapia individuală pentru copilul lor pâna cand devine evident faptul că copilul este gata
pentru integrarea sociala.
Al treilea segment: integrarea socială cu intrarea în învaţământul de masă devine un scop
principal, cu obstacolele sale inerente.
Sa ajuţi părinţii este o abilitate profesională în câmpul educatiei, care consideră aceasta o
provocare şi o valoroasă misiune să integrezi copii cu nevoi speciale împreuna cu copii normali.
Acest efort li se prezinta ca fiind plin de întrebări şi dileme precum şi o stradanie extraordinară
10
Biblioteca Online
care cere determinare, perseverenţă în programul zilnic şi devotement de dragul progresului

copilului.Ei merita sa fie ajutati cu fiecare pas al drumului ce-l urmează.
Programul de integrare timpurie Mifne încearcă mai întâi să spargă barierele în comunicare
şi să scoată copilul din izolare.
Integrarea totală este un proces gradual care încet încurajează creşterea interacţiunii
sociale, constientizând copilul şi colegii lui de plăcerea de a se juca împreuna. Aceasta cere multă
pregătire.
Pentru a facilita procesul de integrare, Centrul Mifne este deschis sa ofere asistenţă
profesioniştilor din domeniul educaţiei care lucrează cu copii care au fost în tratament in Israel.
4. 1 Intervenţia terapeutică asupra copilului autist

Familia este percepută ca un nucleu, ca un întreg, iar intervenţia terapeutică se face pe copil
si pe fiecare membru al familiei lui.
Terapia scurtă dă posibilitatea familiei de a reflecta asupra lor pentru a înţelege nevoile
lor şi ale copilului lor, oferindu-le posibilitatea de a înţelege paşii ce trebuiesc urmaţi în
recuperarea copilului lor.
Părinţii au cea mai mare responsabilitate în demersul acestui tratament. Ei învaţă cum
trebuie sa creeze un mediu propice satisfacerii nevoilor copilului lor. Fraţii copilului autist
participă şi ei la terapie învăţând să înbunătăţească calitatea comunicării cu copilul autist.
Programul se adresează nevoilor particulare ale familiei şi e destinat sa se potrivească
nivelului de dezvoltare a copilului.
Intervenţia terapeutică se bazează pe tehnici de joc într-o cameră special amenajată,
securizantă, care să reducă pe cât posibil teama, anxietatea copilului autist. Se urmăreşte crearea
încrederii în sine, stimularea curiozităţii copilului, încurajarea dorinţei de a colabora cu terapeuţii
şi cu părinţii, creşterea motivaţiei şi stimularea senzorială (hidroterapie si hipoterapie) în funcţie
de necesităţile copilului. Atitudinea este una necondiţionată, programul nestimulând pedeapsa şi
recompense.
In camera de joacă copilul urmăreşte toate iniţiativele terapeutului şi reacţionează la
provocarile adultului. Terapeuţii urmarestc orice răspuns al copilului şi iau în calcul şi răspunsurile
bizare până la stabilirea reciprocă a relaţiei.
Copilul are control asupra activităţii care se desfăşoară în camera de terapie, fapt ce-I
conferă încredere în a se exprima spontan şi emotional. Autistul înţelege doar anumite părţi din
mediu, percepe diferit lumea în care creşte.
11
Biblioteca Online
În sala de tratament se urmăreşte identificarea capacităţilor şi abilităţilor care există în copil

prin intremediul plăcerii pe care o găseşte în orice joc. Se urmăreşte de asemenea dezvoltarea
comunicării între părinţi şi copilul autist, precum şi legătura de ataşament dintre ei.
Sala de joacă este în aşa fel amenajată încât copilul autist are senzaţia de siguranţă,
diminuându-i din teama pe care o experimentează în viaţa de zi cu zi.Copilul petrece în această
sală 8 ore pe zi. Aici se pun bazele comunicării dintre terapeut şi copil, aici copilul învaţă să se
joace, acumulând încredere în el. Activitatea de joc cu terapeutul contribuie la creşterea stimei de
sine a copilului. În timpul şedinţelor de terapie copilul se concentrează foarte mult asupra
treapeutului, relaţia dintre cei doi fiind foarte importantă. Copilul capătă încredere în treapeut şi
devine încrezător, având curaj să desfăşoare diverse activităţi în cooperare cu terapeutul.
Sunt urmărite răspunsurile sociale, contactul vizual măsurat în fiecare oră de terapie, sunt
încurajate sunetele diferite pentru a nu încuraja ecolalia. De asemenea contactul fizic este
dominant în procesul terapeutic care are ca scop echilibrarea sensibilităţilor copilului faţă de
contactul fizic şi social uman.
Sala este prevăzută cu geamuri iar părinţii pot vedea ce face copilul 8 ore pe zi. Părinţii
învaţă modalităţi de a se apropia de copilul lor, urmând să fie întroduşi apoi, rând pe rând, în sala
de joacă unde se vor afla singuri cu copilul şi vor experimenta momente plăcute cu copilul lor.
Problemele de alimentaţie sunt tratate în procesul terapeutic, cunoscut fiind faptul ca cei
mai mulţi copii autişti refuză hrana, au probleme de masticaţie şi înghiţire sau fac fixaţie pe
anumite alimente. În acest mod se intervine şi asupra hiperactivităţii, deoarece dieta condiţionează
hiperactivitatea.
Asupra alimentatiei se urmăresc 4 direcţii importante: valoarea nutriţională, fixaţiile
alimentare şi implicaţiile acestora, legătura dintre activitatea muşchilor maxilarului şi dezvoltarea
limbajului, tendinţa membrilor familei de a-l hrăni.
După trei săptămâni de tratament intensiv la Centrul Mifne, 8 ore pe zi, inclusiv sâmbăta şi
duminica, familiile primesc supervizare acasă, iar după încă 6 luni de terapie acasă cu copilul
respectând aceeaşi “reţetă” se alege o gradiniţă care să se adapteze nevoilor copilului.
Este un process de durata care se întinde pe câţiva ani.
4.2 Intervenţia terapeutic specifică asupra familiei

Mediul familial este primul mediu social în care ia naştere şi se desfăşoara viaţa oricărui
copil.
Primirea diagnosticului de autism infantil pentru copilul lor este o lovitura extrem de grea
12
Biblioteca Online
pentru parinţi care timp îndelungat spera ca cei avizaţi sa greşeasca si trecerea timpului să infirme
diagnosticul primit.
De cele mai multe ori, tot ceea ce presupune dinamica familială (afectivitate, statusuri şi
roluri, relaţionare) este modificat, predominant negativ, în momentul în care unul dintre copii este
diagnosticat cu autism infantil.
Boala are o încărcătură emoţională, atât pentru copil, cât şi pentru familia lui. Pentru copil,
constituie o ameninţare la adresa integrităţii sale, ceea ce poate suscita temeri profunde. Pentru
părinţi, boala este un echivalent al morţii, aceştia nu mai pot investi în copilul lor, nici să facă
vreun proiect în legătură cu el, este alterată proiecţia în viitor.
Statusul de părinte cu copil autist este încă asociat cu sentimentul de culpabilitate şi
păstrează conotaţiile stigmatizare. Mai mult, autismul în familie antrenează uneori scoaterea la
iveală a unor secrete privind anumite episoade din viaţa privată, ceea ce se adaugă la drama
familială pe cale să se trăiască.
Toate aceste manifestări de angoasă se estompează cu timpul la majoritatea părinţilor,
atunci când se constată că starea de sănătate a copilului se stabilizează sau se ameliorează graţie
tratamentelor existente.
În cazul multor familii, viaţa de zi cu zi se concentrează în jurul bolii şi, chiar dacă copilul
se simte bine, părinţii au tendinţa de a-l hiperproteja, accentuând astfel statutul de "bolnav" al
copilului, în detrimentul dezvoltării unor conduite fireşti pentru vârstă şi preocupările lui.
Existenţa altor fraţi, poate duce în principal la neglijarea emoţională a acestora. Aceştia pot să
dezvolte sentimente depresive, gelozie şi agresivitate faţă de restul familiei, se simt diferiţi, chiar
străini, sunt cumva în afara "normalului", care în acest context presupune să fii bolnav şi să
beneficiezi de îngrijiri speciale; uneori chiar se simt "vinovaţi" că sunt sănătoşi. Ei ajung să-şi
concureze afectiv fratele bolnav sau se reorientează către alte persoane, din familia extinsă (de
obicei bunici, alte rude) sau din afara familiei (colegi, grup de prieteni).
Şi relaţia maritală are de suferit în cazul familiilor ce au un copil autist. Există familii în
care relaţia dintre cei doi parteneri se consolidează (pentru a face faţă agresiunilor externe), dispun
de resurse de adaptare, se susţin reciproc şi-şi împart responsabilităţile. Dar, de cele mai multe ori,
viaţa de familie este perturbată, întreg universul familial centrându-se pe copilul bolnav, iar
comunicarea - cu copilul, sau cu ceilalţi membri din familie - se reduce preponderent la subiectele
aferente bolii.
Doi adulţi din două lumi diferite se căsătoresc cu scopul de a crea o singură unitate. Ei
formează o „culoare” unică. Această culoare deosebeşte membrii familiei de altă familie şi face
13
Biblioteca Online
mai puternică legătura dintre ei. Caracteristicile familiei sunt transmise prin educaţie familială.
Orice supărare conturbă echilibrul familei, schimbările interne si externe din familie subminează
stabilitatea ei (naşterea unui copil, boala, divorţul, schimbarea locului de muncă).
Atunci când echilibrul familial este conturbat familia are tendinţa de a alege un membru al
ei care să poarte povara tensiunii. Familia care permite unui membru al ei să-şi asume
responsabilitatea acelei dificultăţi, păstrează echilibrul familiei prin alegerea unui „ţap ispăşitor”
care să preia întreaga responsabilitate.
Mifne insistă asupra întregului nucleu familial. Părinţii sunt înclinaţi să vorbească mai mult
de tulburare decât de copil, iar de multe ori comportamentul copilului va fi iertat pe motivul milei.
Atitudinea defensivă a părinţilor vor cauza întârzieri în dezvoltarea copilului deoarece copilul este
împiedicat să-şi folosească abilităţilr moştenite.
Opinia celor mai mulţi este că o schimbare în familia copilului autist este foarte greu de
produs. Terapia impune cu necesitate credinţa terapeutului în schimbare, care are atribuţia de a
produce schimbarea.
Familia are o stare emoţională complexă, invaliditatea e acceptată de părinţi ca fiind o stare
fixă, împiedicând terapia afectivă. Credinţa în schimbare a părintelui este data de lupta dintre a
crede în şansă şi autorealizare.
Copilul cu nevoi speciale este „umbra” concentrată a întregii familii. Părinţii folosesc
proiecţii atunci când identifică la copil caracteristici neacceptate la ei, acele caracteristici negative.
Pentru ca o persoană să fie conştientă de părţile întunecate ale personalităţii sale el are nevoie de o
cunoaştere de sine profundă. Această cunoaştere de sine se face cu mare durere. Acest proces nu e
deloc simplu pentru că apare opoziţia din partea părintelui.
Terapia cu părinţii îi determină pe acestia să îşi cunoască umbrele. Acesta e un stadiu de
deschidere a minţii părinţilor. Cuplul de părinţi al copilului autist suferă crize care ameninţă
unitatea familiei, îi distanţează, dând uneori vina unul pe celălalt. In timpul terapiei apar situaţii
stresante care sunt concretizate de reîntoarcerea trecutului fiecărui părinte.
Părinţii se simt victime. Terapia Mifne işi propune să trateze victimizarea pentru că
aceasta e o cauză pentru furia lor prelungita şi un obstacol în calea asigurarii dezvoltării
armonioase a copilului lor. O familie ce se află într-o stare de agitaţie marcantă e pe cale să işi
piardă echilibrul, confruntându-se cu lipsa stabilităţii şi o stare de confuzie generală. Toate aceste
îi împiedică să observe reacţiile copilului, abilităţile lui şi progresele pe care le face.
Întâlnirile cu părinţii au ca scop localizarea emoţiilor lor pentru a-i ajuta să devină mai
puternici.
14
Biblioteca Online
Terapia cu părinţii presupune două direcţii: una verticală făcându-i să devină conştienţi de
sine şi de problemele lor şi una pe orizontală determinându-i să asilileze situaţii diferite si metode
diferite de a acţiona asupra copilului lor (observare, discuţii, experienţe practice).
Atât psihoterapia individuală cât şi cea familială oferă două avantaje: un mod de abordare
a tratamentului şi o manieră de a întelege comportamentul uman. Ca modele de abordare
terapeutică, ambele tipuri de terapii au virtuţile lor speciale.
Terapia individuală pune la dispozitie atentia concentrată de a ajuta părintele să facă fată
propriilor framântari şi să devină mai întreg, sa se realizeze. Terapeuţii adepţi ai abordarii
individuale au recunoscut întotdeauna importanţa vietii de familie în conturarea personalitatii,
au presupus ca aceste influenţe sunt internalizate şi ca dinamică intrapsihică devine forţa
dominantă în controlul comportamentului. De aceea, tratamentul trebuie orientat catre persoană
şi către propria ei construcţie personală.
Terapeutii cred că forţele dominante în vieţile părinţilor sunt localizate în afara vietii lor,
în familie. Terapia ce se bazează pe aceste concepţii este orientată spre organizarea familială şi
schimbarea acesteia. Când organizarea familială se transformă, viaţa fiecărui membru al
familiei este afectată corespunzător.
Afirmaţia că, modificând o familie schimbăm viaţa fiecăruia dintre membri, este foarte
importantă şi trebuie elaborată. Terapia familială nu are de-a face numai cu schimbarea
pacientului individual în context. Terapia familială determină modificări asupra întregii familii;
în acest fel, beneficiile pot fi de lungă durată pentru că fiecare membru al familiei este schimbat
şi continuă să exercite asupra celorlalţi influenţe sincronice.
O situaţie recunoscută ca mentinând problemele într-o familie sunt triadele si
triunghiularizarile conform cărora în condiţiile în care conflictul între doua persoane
escaladează dincolo de un punct critic, o a treia persoană intervine pentru a stabili echilibrul.
Terapia de familie provoacă schimbarea acestui ciclu homeostatic modificând pattern-ul de
relaţie între membrii familiei. Sunt depasite dublele legaturi (G. Bateson) si este analizată
metacomunicarea.
Recunoscând importanţa şi succesiunea etapelor în ciclul vietii de familie, într-o sedinta
terapeutică se identifică punctele tranzitorii critice care conduc la schimbarea dinamicii
emoţionale, a credintelor cât şi a structurii familiale.
Curentul strategic al terapiei de familie presupune realizarea unui plan pe baza unei
probleme formulate, intervenţia, feedback-ul şi ajustarea, trasând sarcini directe si paradoxale
familiilor.
15
Biblioteca Online
Pe tot parcursul terapiei, terapeutul nu este un expert şi încearca sa-şi mentină

neutralitatea în raport cu toti membrii familiei.
Concluzii
Caracterizat printr-o diversitate extrem de mare de manifestări autismul infantil constituie o
problemă majoră a psihiatriei şi psihologiei contemporane. Chiar dacă nu putem vorbi azi de
vindecarea autismului, recuperarea parţială a unor cazuri, ca urmare a intervenţiei în plan
medical şi psihologic este o certitudine încurajatoare.
Progresul în privinţa recunaoşterii diferitelor aspecte clinice ale autismului infantil
presupune o observaţie permanentă şi completă cât mai timpurie, care să permită evaluarea
parametrilor ce pot valida ulterior diagnosticul. Intresul pentru această evaluare apare de
asemenea pentru stabilirea prognosticului şi pentru indicaţiile terapeutice adecvate.
In urma terapiei la Centrul Mifne din Israel 73 % dintre copii au fost integraţi în
învăţămantul de masă cu nivel înalt de a învăţa şi comunica, 6% se află încă în tratament, 11%
dintre ei au renunţat la terapie acasă, iar 10% dintre ei sunt în centre speciale de invăţământ
datorită nivelului scăzut de învăţare.
Între anii 1987-1999 un număr de 23 de copii au fost tratati la centrul Mifne, Rosch Pinna,
Israel, fiind asistaţi îainte şi după tratament. Studiul comparativ a evidenţiat îmbunătăţiri
remarcabile.
În anul 2006, doi copii diagnosticaţi cu autism , de 3 ani respectiv 4 ani , din Piatra Neamţ,
au fost acceptaţi şi au beneficiat de terapie pentu ei şi familiile lor la Centrul Mifne din Israel.
Ambele familii au fost însoţite de doi psihologi care împreună cu alţi terapeuţi continuă terapia
intensivă acasă. Unul dintre copii frecventează acum grădiniţa de masă.
16
Biblioteca Online
Bibliografie
1. Calinescu, M. (2003) – Portretul lui M – Editura Polirom, Bucureşti
2. Cernomazu Muraru, O. 2005 – Aspecte generale ale patologiei autiste – Editura
Universitatii,Suceava
3. Genevieve, F.(2002) – O lume diferită – Editura Triade, Cluj-Napoca
4. Marcelli, D (2003) – Tratat de psihopatologia copilului – Editura Fundaţiei Generaţia,
Bucureşti.
5. Mifne Clinical Team. (2002) - The “Mifne” Approach – Post-treatment social
integration of children with contact and communication disorder, Israel
6. Mitrofan, I ; Vasile,D. (2001) - Terapii de familie - Editura SPER, Bucureşti
7. Muresan, C (2004) – Autismul infantil. Structuri psihopatologice. Terapie complexa –
Editura Presa Universitara – Cluj Napoca
8. Popescu Neveanu, P. (1997) – Psihologie - Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti
9. Secară, O. (2007) – Creierul social. Autism, neuroştiinţe, terapie- Editura Artpress,
Timişoara
Conferinta Stiintifico-Aplicativă “Psihologie aplicata: clasic si modern”, 21-22 octombrie 2005,

Piatra Neamt
17
Biblioteca Online
ROLUL PSIHOLOGULUI DE FAMILIE ÎN DEPISTAREA PRECOCE A

COPIILOR CU AUTISM
Sînziana Burcea
Psiholog clinician specialist
Fundaţia Univers Plus – Piatra Neamţ
1. Autismul – definitii si caracteristici psihocomportamentale
1.1 Scurt istoric

Intîia descriere a 11 copii care prezentau particularităţi specifice total deosebite de tot ceea
ce se înregistraseră pînă la acea dată îi aparţine psihiatrului american Leo Kanner (1943). Acesta
a relevat izolarea socială ca principală trăsătură a acestor copii, dîndu-i numele de “autism” (de
la grecescul ‘autos’-‘sine’).În 1944, în Europa, Hans Asperger a studiat şi el şi a descris într-un
articol, rămas aproape necunoscut pînă în anii 1980, un grup de băieţi cu probleme sociale
specifice. Aceste prime teorii sugerau şi anumite anomalii emoţionale, cercetările ulterioare
demonstrînd însă faptul că disfuncţionalităţi de natură organică sînt responsabile pentru
comportamentul autistic.
1.2 Cum este definit autismul?

Autismul este o tulburare de dezvoltare de origine neurobiologică şi este considerată drept
una dintre cele mai severe tulburări neuropsihiatrice ale copilăriei. Aceasă tulburare prezintă o
largă varietate de manifestări clinice, presupuse a fi rezultatul unor disfunctionalităţi de
dezvoltare multifactoriale ale sistemului nervos central sau genetice. Cauzele specifice sînt încă
necunoscute.
Tulburarea se manifestă în prima copilărie, între 1,6 şi 3 ani. Nu poate fi diagnosticată la
naştere pentru că semnele (tiparele comportamentale pe baza cărora se face diagnosticarea) nu
apar sau nu pot fi uşor identificate înainte de 18 luni. În ultimii ani cercetătorii recunosc tot mai
mult faptul că se pot observa anumiţi “precursori” ai acestor tipare comportamentale în etape de
dezvoltare ale copilului mult mai timpurii, numărul de instrumente care încearcă să detecteze
autismul la vîrste mai mici de 18 luni fiind şi el în creştere.
1.3 Caracteristicile tulburărilor din spectrul autismului

Descrierea tulburărilor din cadrul spectrului autismului se face la trei nivele: biologic
(creierul), psihologic (psihicul) şi comportamental. Printre teroriile cognitive care încearcă să
explice autismul şi variabilitatea comportamentului persoanelor cu autism, cele mai cunoscute
sunt: teoria minţii/ “Theory of mind” ( Baron-Cohen, Leslie şi Frith, 1985), teoria slabei coerenţe
centrale/ “weak central coherence theory” (Frith, 1989) şi teoria deficitului executiv/ “executive
functioning” (Ozonoff s.a., 1991, 1995).
Biblioteca Online
a) Tulburări la nivelul interacţiunilor sociale.

Dificultăţile pe care le au persoanele cu autism la nivelul interacţiunilor sociale cu ceilalţi
reprezintă problema centrală a acestei tulburări (principalul simptom) şi totodată principalul
criteriu de diagnosticare. Studiile arată că acest deficit este permanent şi este întîlnit indiferent de
nivelul intelectual al pesoanei.
Unele persoane cu autism pot fi foarte izolate social; altele pot fi pasive în relaţiile sociale
sau foarte puţin interesate de alţii; alţi indivizi pot fi foarte activ angajaţi în relaţiile sociale, însă
într-un mod ciudat, unidirecţional sau de o maniera intruzivă, fără a ţine seama de reacţiile
celorlalţi. Toate aceste persoane însă au în comun o capacitate redusă de a empatiza, deşi sînt
capabili de a fi afectuoşi, însă în felul lor.
b) Tulburări la nivelul comunicării verbale şi nonverbale.
Problemele de comunicare se manifestă la persoanele cu autism atât în componenta
verbală cât şi cea nonverbală a comunicării.
Problemele de comunicare apar la vîrste foarte mici (prima copilărie). Copiii cu tulburări
din spectrul autismului nu dezvoltă în mod spontan acel comportament, tipic pentru copiii
obişnuiţi, de atenţie comună/ împărtăşită (joint attention, shared attention). Acest comportament
presupune indicarea cu degetul către un obiect (alternînd privirea între obiectul respectiv şi adult)
,cu intenţia de a-l obţine, de a spune, comenta ceva despre un obiect, un eveniment sau de a arăta
/da cuiva un obiect pentru a împărtăşi interesul pentru acel obiect.
Comportamentele de cerere (“requesting skills”), sînt prezente şi la copiii cu autism, însă
în scopuri instrumentale sau imperative, copilul considerîndu-i pe ceilalţi ca agenţi ai acţiunii.
Astfel, el poate utiliza contactul vizual împreună cu alte gesturi pentru a indica o jucărie care nu-
i mai e la îndemână sau care nu mai merge, a da un obiect unei alte persoane, pentru a căpăta
ajutorul unei alte persoane în a obţine un obiect, întinzînd mîna spre obiectul dorit sau luînd
mâna adultului şi ducînd-o spre obiectul dorit.
Pentru persoanele cu autism este foarte dificil să aleagă şi să menţină un anumit subiect
de conversaţie; par să nu înţeleagă că o conversaţie ar trebui să determine un schimb de
informaţii sau că o există are anumite ‘reguli’ ce trebuie respectate (a asculta partenerul, a aştepta
să-ţi vină rîndul să vorbeşti, a ‘construi’ pe ceea ce se spune, etc), au dificultăţi în a răspunde
adecvat unor cerinţe indirecte, pe care tind să le interpreteze literal, fără să surprindă nuanţele; nu
reuşesc să-şi adapteze comunicarea la contexte sociale variate, etc. Chiar şi cei cu autism înalt
funcţional sau sindrom Asperger au probleme de limbaj, în special în ceea ce priveşte aspectele
sale pragmatice.
Reacţiile emoţionale ale persoanelor cu autism, atunci cînd sunt abordate verbal şi
nonverbal de către ceilalţi, sunt de cele mai multe ori inadecvate şi pot consta în: evitarea privirii,
inabilitatea de a înţelege expresiile faciale, gesturile, limbajul corporal al celorlalţi, adică tot ceea
ce presupune angajarea într-o interacţiune socială reciprocă şi susţinerea acesteia.
Indiferent de abilităţile verbale, persoanele cu autism au, în general, probleme în
înţelegerea comunicării şi dificultăţi serioase în înţelegerea şi împărtăşirea emoţiilor celorlalţi.
Ajutând persoanele cu autism să înveţe să comunice, indiferent de modalitatea de
comunicare folosită, le ajutăm să-şi diminueze şi comportamentele problemă care apar cel mai
adesea datorită dificultăţii sau a incapacităţii persoanei de a-şi comunica nevoile, dorinţele într-
un mod adecvat.
Biblioteca Online
c) Tulburări la nivelul imaginaţiei, repertoriu restrâns de interese şi

comportamente
La copiii cu autism jocul imaginativ, jocul simbolic cu obiecte sau cu oameni nu se
dezvoltă în mod spontan ca la copiii obişnuiţi. Jocul acestora este repetitiv, stereotip, luînd forme
mai simple sau mai complexe. Copiii mai înalt funcţionali au stereotipii mai complexe.
Forme mai simple: învîrtirea jucăriilor sau a unor părţi ale acestora, lovirea a două jucării
între ele, etc, scopul fiind autostimularea. Alte activităţi stereotipe pot fi: mişcarea degetelor,
agitarea obiectelor, rotirea sau privirea obiectelor care se rotesc; zgîrierea unor suprafeţe,
umblatul de-a lungul unor linii, unghiuri, pipăirea unor texturi speciale, legănatul, săritul ca
mingea sau de pe un picior pe altul, lovirea capului, scrîşnitul dinţilor, mormăitul repetitiv sau
producerea altor sunete, etc.
Forme mai complexe pot fi: ataşarea de obiecte neobişnuite, bizare, interese şi preocupări
speciale pentru anumite obiecte (ex. maşini de spălat) sau teme, subiecte (ex. astronomie, păsări,
fluturi, dinozauri, mersul trenurilor, cifre .. ), fără vreun scop anume, care devin preocuparea de
bază şi singurul subiect despre care este persoana este interesată să vorbeascã, în multe cazuri
punînd aceeaşi serie de întrebări şi aşteptînd aceleaşi răspunsuri (cei care au limbaj); aliniatul sau
aranjarea obiectelor în anumite feluri, colecţionarea, fără vreun scop anume, a unor obiecte (ex.
capace de suc, sticle de plastic).
Lipsa imaginaţiei duce şi la tipare comportamentale rigide de tipul rezistenţei la schimbare
şi a insistenţei pe rutina zilnică, de ex. insistenţa în a urma exact acelaşi drum spre anumite
locuri; acelaşi aranjament al mobilierului acasă sau la şcoală, acelaşi ritual înainte de culcare;
repetarea unei fracţiuni ciudate de mişcare corporală. Adesea orice minimă schimbare într-o
anumită rutină este deosebit de frustrantă pentru persoana cu autism, producîndu-i o intensă
suferinţă.
Persoanele cu autism pot avea o gamă largă de simptome comportamentale care includ
hiperactivitatea, reducerea volumului atenţiei, impulsivitatea, agresivitatea, comportamente
autoagresive (ex., lovitul cu capul ori muşcatul degetelor, al mîinii sau al încheieturii mîinii) şi,
în special la copiii mici, accesele de furie. Pot exista răspunsuri neobişnuite la stimuli senzoriali
(ex., un prag ridicat la durere, hiperestezie la sunete sau la atingere, reacţii exagerate la lumină
sau la mirosuri, fascinaţie pentru anumiţi stimuli). De asemenea, pot exista anomalii de
comportament alimentar (ex., limitarea dietei la cîteva alimente, consumarea de poduse
necomestibile, ş.a.) sau tulburări de somn (ex., deşteptări repetate din somn în cursul nopţii, cu
legănare). Pot fi prezente anomalii ale dispoziţiei sau afectului (ex., rîs sau plîns fără un motiv
evident, absenţa evidentă a reacţiei emoţionale). Poate exista o absenţă a fricii ca răspuns la
pericole reale şi o teamă excesivă de obiecte nevătămătoare.
2. Argument in favoare depistarii precoce a copiilor cu autism

Variabilitatea tulburarilor din spectrul autist este copleşitoare deoarece ceste tulburări sunt
definite de paternurile comportamentale pe de o parte si de asocierile acestor tulburari cu
întarzieri ale limbajului expresiv, receptiv precum si cu retardul minal pe de alta parte. Prin
urmare evaluarea complexa este o componenta critica a terapiei tulburarilor din spectrul autist,
care defineşte caracateristicile, nivelul de funcţionare şi nevoile indivizilor.
Deficitele abilităţilor primare prezente de obicei la sugari, care definesc tulburările din
spectrul autist , infiltrarea lor în mai multe contexte şi debutul foarte precoce, influenţeaza
designul şi selecţia terapiilor. Intervenţiile necesare vor fi cu atât mai complexe cu cât tulburarea
Biblioteca Online
este mai intensa, si trebuie sa inceapa cu atât mai devreme cu cat tulburarea este mai devreme
recunoscută.
Cu cat este diagnosticat mai timpuriu autismul, cu atat este mai eficace tratamentul, putand
fi ameliorate considerabil simptomele. Intervenţia timpurie în autism are drept consecinta o
adaptare mult mai buna a copilului la mediul familiar, scolar si social.
Vârsta pentru instaurarea optimă a intervenţiei în autism este cea mai mica posibilă.
Intervenţia precoce poate determina ameliorări semnificative în cazul unora dintre copii, însă
gradul şi procentul ameliorărilor este o inconstantă în multiplele studii. Cu certitudine,
intervenţia cu o durata medie de o ora pe saptamană nu este suficientă pentru a declanşa
ameliorări generalizabile în ariile cheie.
Depistarea precoce (timpurie) este rezultatul:
- testelor de screening (de monitorizare) pentru depistarea bolii inainte de aparitia
simptomelor
- testelor diagnostice pentru diagnosticarea bolii la debutul ei.
3. Importanta psihologului de familie în depistarea precoce a copiilor cu autism şi

integrarea lor în societate.
Cu siguranta existenta unui psiholog pentru fiecare familie ar aduce beneficii în cadrul
acestui domeniu clinic practic necunoscut sau ignorat pâna în urmă cu câţiva ani în Romania.
Dovada în acest sens stau mărturiile multor părinţi cu copii cu autism care au primit diagnosticul
prea tarziu pentru a se mai putea interveni cu eficienţă maxima.
Exista parinţi care identifică o problemă la copilul lor însă nu beneficiază de informaţii şi
intervenţie specializată. Alţi părinţii pur si simplu nu realizează că , copilul lor prezintă o
tulburare de dezvoltare sau devin conştienţi de acest lucru dar nu găsesc în ei resurse de a
înfrunta această situaţie.
Psihologul de familie prin contactul direct pe care îl are cu familia poate să ofere sprijin
părinţilor cu copil cu autism, apelând la cunoştinţele pe care le are despre această afecţiune si
susţinând moral familia în criză. Rolul psihologului în depistarea precoce a copilului afectat de
autism este extrem de important. El este specialistul care poate semnala părinţilor ca ceva bizar
în comportament a fost identificat la copilul lor.
Psihologul de familie colaboarează cu medicul de familie şi pediatrul copilului în vederea
luarii celor mai bune decizii în legătrura cu demersurile pe care familia trebuie sa le facă în urma
aflării diagnosticului. De asemenea psihologul de familie poate fi mediatorul dintre familie si
celelalte institutii cu care aceasta intra in contact.
4. Psihologul de familie – metode de intervenţie asupra nucleului familial
1. Informarea
Parinţii copiilor cu autism dezvoltă o serie de frici şi incertitudini atunci cand se
confruntă cu probleme atât de diferite faţă de ceialalţi părinţi. Pentru a reduce riscurile unor rele
tratamente aplicate în familie diagnosicarea autismului trebuie să fie accesibilă şi făcută de
timpuriu. Psihologul de familie poate oferi părinţilor o informate corectă asupra originilor şi
caracteristicilor sindromului autist pentru a-i ajuta să înţeleagă mai bine şi să facă faţă
problemelor specifice copilului lor.
Biblioteca Online
De asemenea psihologul de familie poate sprijini si explica părinţilor toate stările psihice
prin care ei trec la un moment dat. Ideea ca propriul copil are un handicap permanent poate fi
foarte greu de acceptat pentru parinţi. De aceea ei au nevoie de explicaţii legate de faptul că acest
lucru nu înseamnă o condamnare pe viaţă şi că o îngrijire corectă îi va putea îmbunătăţi
semnificativ abilităţilr copilului, iar copilul la rândul său are dreptul la respect şi încredere din
partea celorlalţi.
Heterogenitatea manifestărilor şi nivelelor diferite de dezvoltare ale copiilor cu autism
sunt o altă problemă cu care părinţii se confruntă. Diagnosticul de autism nu aduce suficiente
informaţii despre copil. Părinţiilor trebuie sa li se dea şi o evaluare individuală a abilităţilor şi
posibilităţilor copilului pentru a-i porteja astfel de aşteptări prea mari şi eşecuri în creşterea
copilului lor.
2. Formarea părinţilor
Să te comporţi pur şi simplu ca un părinte atunci când ai un copil cu autism nu e deloc
simplu. Părintele are nevoie să cunoască diversitatea autismului, strategiile utilizate pentru a
atrage atenţia şi cooperarea copilului precum şi dificultăţile care stau la baza problemelor de
comportament pentu a şti cum să se poarte cu copilul lor.
Atunci când serviciile sociale nu oferă suficiente informaţii chiar de la început, familia
este cea care are nevoie sa işi procure informaţii pentru a putea supravieţui. Odată ce psihologul
de familie a informat iniţial familia despre caracteristicile copilului autist şi a evaluat abilităţile
copilului, se recomandă ca acesta să informeze în continuare familia despre necesitatea
participării la cursuri de formare pentru părinţi în domeniul autismului. Părinţii învaţă astfel sa
elaboreze programe de îngrijire individualizată pentru copilul lor.
3. Responsabilizarea familiei şi implicarea în îngrijire

În acest sens psihologul de familie are menirea de a conştientiza părinţii că ei sunt cei mai
în măsură să işi ajute copilul. Un program de tratament sau de îngrijire trebuie să fie creat
ţinandu-se cont de cunosştinţele de profunzime pe care familia le are despre copilul său, de
priorităţile sale si despre stilul de viaţă. Implicarea familiei în recuperarea copilului sporeşte
şansele de dezvoltare a copilului. Redarea rolurilor parentale şi refacerea încrederii în propriile
lor capacităţi reprezintă modalitatea cea mai eficienta de a înlătura părinţilor sentimentele de
vină şi de neputinţă. Părinţii pot înţelege astfel că „a fi mai bine” nu înseamnă „a fi mai normal”
iar după primele succese vor începe să aibă încredere sporită în ei si copilul lor.
4. Mediere între familie şi serviciilor sociale

Diagnosticul singur nu este de nici un folos dacă copilul nu poate fi evaluat şi dacă nu se
poate elabora un program de îngrijire individualizatcare să fie adaptat nevoilor copilului.
Temerile familiei referitoare la un viitor nesigur ar putea fi risipite printr-o planificare timpurie
asupra modalităţilor de îngrijire zilnică a copilului şi pentru tot restul vieţii lui. Acest lucru se
poate realiza printr-o cooperare între diverse servicii, instituţii şi familii. Orice persoană care
lucrează cu copilul cu autism fără să colaboreze cu ceilalţi oameni implicaţi, inclusiv cu părinţii,
va fi responsabilă de a nu fi dat acesteia toate şansele posibile de dezvoltare.
Biblioteca Online
Concluzii
Caracterizat printr-o diversitate extrem de mare de manifestări autismul infantil constituie
o problemă majoră a psihiatriei şi psihologiei contemporane. Chiar dacă nu putem vorbi azi de
vindecarea autismului, recuperarea parţială a unor cazuri, ca urmare a intervenţiei în plan
medical şi psihologic este o certitudine încurajatoare.
Progresul în privinţa recunaoşterii diferitelor aspecte clinice ale autismului infantil
presupune o observaţie permanentă şi completă cât mai timpurie, care să permită evaluarea
parametrilor ce pot valida ulterior diagnosticul. Intresul pentru această evaluare apare de
asemenea pentru stabilirea prognosticului şi pentru indicaţiile terapeutice adecvate.
Prin contactul pe care îl are permanent cu familiile, psihologul de familie este cel mai in
masura, alaturi de medic, sa depisteze la timp anumite întârzieri de dezvoltare pe care copii le
perezintă, întârzieri care depistate de timpuriu au mari şanse de recuperare. Diagnosticul precoce
dă posibilitatea părintelui şi copilului să acceadă din timp către servicii educaţionale specifice
recuperării copilului cu autism.
Bibliografie
1. M. Calinescu, (2003), Portretul lui M , Bucureşti, Editura Polirom

2. O.Cernomazu Muraru, (2005), Aspecte generale ale patologiei autiste, Suceava,
Editura Universităţii
3. F.Genevieve, (2002) , O lume diferită, Cluj-Napoca, Editura Triade
4. D Marcelli, (2003), Tratat de psihopatologia copilului, , Bucureşti, Editura Fundaţiei
Generaţia
5. Mifne Clinical Team. (2002), The “Mifne” Approach – Post-treatment social
integration of children with contact and communication disorder, Israel
6. I Mitrofan, ; D.Vasile, (2001), Terapii de familie, Bucureşti, Editura SPER
7.C.Muresan, (2004), Autismul infantil. Structuri psihopatologice. Terapie complexă,
Cluj Napoca , Editura Presa Universitară
8. P.Popescu Neveanu, (1997) , Psihologie,Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică
9. O. Secară, (2007), Creierul social. Autism, neuroştiinţe, terapie, Timişoara , Editura
Artpress,
Simpozion National Kreaticon Editia a V-a „Creativitate-Formare -Performata”, 12 aprilie

2008
Psihologia Online Biblioteca Online
PARTICULARITĂŢI AFECTIVE, COGNITIVE ŞI COMPORTAMENTALE ALE

BOLNAVILOR DE TUBERCULOZĂ CARE ABANDONEAZĂ TRATAMENTUL
V. Robu 1, O Driga 2
1 Universitatea ”Petre Andrei” din Iaşi
Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei
2 Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ”Sf. Spiridon” Iaşi
Ambulatoriu de Specialitate
COGNITIVE, EMOTIONAL, AND BEHAVIOURAL PARTICULARITIES OF PATIENTS SUFFERING FROM

TUBERCULOSIS WHO ABANDON THE TREATMENT (Abstract). Background: Noncomplianţa şi abandonul
terapiei compromit şansele vindecării tuberculozei. Scop: Identificarea la bolnavii de tuberculoză a caracteristicilor
afective, cognitive şi comportamentale, care pot ajuta psihologul în profilaxia abandonului terapeutic. Ipoteză: Între
bolnavii care abandonează tratamentul şi cei care nu o fac, există diferenţe psihologice, care pot fi folosite pentru
prevenţia abandonului. Participanţi: Unui lot de 55 bolnavi de tuberculoză, dintre care 20 fuseseră înregistraţi cu
abandon terapeutic li s-a administrat individual probe destinate identificării caracteristicilor psihologice. Rezultate:
La lotul cu abandon, au prevalat următoarele caracteristici: predispoziţia către stări depresive, instabilitatea
emoţională, neîncrederea în sine, anxietatea, tensiunea internă, suspiciunea faţă de acţiunile şi intenţiile celorlalţi,
tendinţa spre ostilitate sub diverse forme, pesimismul, absenţa perseverenţei. Concluzii: Cunoaşterea
particularităţilor psihocomportamentale ale bolnavilor de tuberculoză şi formularea unei predicţii cu privire la modul
în care acestea pot determina noncomplianţa şi, ulterior, abandonul tratamentului poate contribui la formularea unui
plan de intervenţie, în cadrul activităţii de consiliere psihologică a bolnavului, ţintit pe resursele acestuia şi pe
eventualele riscuri. Tratamentul antidepresiv, aplicat timpuriu, poate contribui la prevenirea abandonului în
tratamentul tuberculozei. Cuvinte cheie: TUBERCULOZĂ, ABANDON TERAPEUTIC, TRATAMENT
ANTIDEPRESIV, PARTICULARITĂŢI AFECTIVE, COGNITIVE ŞI COMPORTAMENTALE
INTRODUCERE
Unul din riscurile cele mai mari legate de eşecul curei medicale în tuberculoză îl constituie
noncomplianţa la tratament şi/sau abandonul programului de tratament de către bolnav. Printre
factorii de risc pentru apariţia abandonului, au fost evidenţiaţi: alcoolismul, sărăcia, bolile
asociate, noncomplianţa (1).
În concepţia OMS, putem vorbi de abandon al tratamentului în tuberculoză, în cazul
pacienţilor care prezintă o întrerupere a tratamentului de cel puţin două luni consecutiv sau
cumulat şi un rezultat pozitiv al examenului bacteriologic pentru bK sau un pacient ”pierdut în
cursul tratamentului” şi cu un rezultat pozitiv pentru bK (2)
Între anii 1998-2001, în judeţul Iaşi, au fost luate în evidenţa Ambulatoriului de
Pneumoftiziologie 5538 de cazuri noi de tuberculoză (1). Dintre acestea, 6.7 % au abandonat
tratamentul. Din studiul citat, rezultă că noncomplianţa la tratament este cel mai frecvent factor
al abandonului. Noncomplianţa în tratamentul tuberculozei şi abandonul tratamentului sunt
probleme medicale care se întâlnesc în toată lumea. Un tratament de lungă durată, fie
determinat în timp sau cronic, pe toată viaţa, pune întotdeauna probleme de complianţă. Datorită
întinderii în timp, tratamentul cu tuberculostatice capătă caracterul unui tratament cronic, cu
particularitatea că starea gravă a pacientului se ameliorează relativ repede, el fiind nevoit să
înghită medicamentele luni de zile, aparent fără motiv, în absenţa oricăror simptome de boală.
Noncomplianţa la tratament este foarte importantă, deoarece reprezintă principalul fenomen care
subminează succesul tratamentului în cazurile individuale, precum şi rezultatele aplicării, pe
scară naţională, a programelor de control al tuberculozei.
Scăderea sau absenţa complianţei la tratamentul cu tuberculostatice se datorează unor
multipli factori, care au fost sistematizaţi în (1): factori materiali (statutul socio-economic şi
1
familial), organizatorici (deficienţele sistemului de asistenţă medicală), medicali (reacţii adverse

la medicamente, afecţiuni asociate), psihologici (gradul de şcolarizare, vârsta, percepţiile
pacientului despre tuberculoză şi propriul statut, caracteristicile relaţiei medic-pacient,
caracteristicile de personalitate şi comportamentale ale bolnavului, etc.).
Controlul riscului de noncomplianţă la tratament sau de abandon al tratamentului (prin
educarea atitudinii pentru cooperare, întărirea încrederii bolnavului în propriile competenţe şi în
cele ale personalului medical) constituie una dintre componentele succesului în tratamentul cu
tuberculostatice. Această acţiune necesită cunoaşterea de către personalul specializat în asistenţa
în tuberculoză (medic, psiholog) a tuturor factorilor care pot creşte riscul noncomplianţei la
tratament şi al abandonului, a ponderii şi modalităţilor în care aceştia se pot combina în cazul
specific fiecărui bolnav, determinând o anumită varianţă atitudinal-comportamentală, care
interferează cu derularea programului de tratament.
SCOP
Scopul studiului de faţă a fost de a identifica câteva dintre particularităţile cognitive, afective
şi comportamentale ale bolnavilor de tuberculoză, de care psihologul care lucrează în clinica de
pneumologie ar putea ţine cont, în activitatea de consiliere pentru prevenirea noncomplianţei la
tratament şi a abandonului tratamentului.
În cadrul studiului comparativ, pe care l-am efectuat, am pornit de la premisa că, între
bolnavii care abandonează la un moment dat tratamentul cu tuberculostatice şi cei care îl
urmează corect, există o serie de diferenţe la nivelul fondului de bază, legat de funcţionarea
cognitivă şi afectivă, precum şi la nivelul unor variabile comportamentale, caracteristici care sunt
accentuate de criza indusă de aflarea diagnosticului şi de exigenţele adaptării la boală. A doua
premisă a fost că aceste diferenţe trebuie luate în calcul, în explicarea riscului pentru
noncomplianţa la tratament sau pentru abandonul tratamentului. Datele au fost obţinute prin
administrarea, la două loturi de bolnavi diagnosticaţi cu tuberculoză (cu şi fără abandon), a unor
probe foarte cunoscute în practica psihologică, precum şi a unui chestionar adiţional, în cazul
bolnavilor cu antecedente legate de abandonul tratamentului. Astfel, am dorit să surprindem care
şi cât de semnificative sunt diferenţele între bolnavii cu tuberculoză, care au avut antecedente
legate de abandonul tratamentului şi cei fără antecedente legate de abandon, în ceea ce priveşte
variabilele legate de funcţionarea cognitivă şi afectivă, respectiv variabilele comportamentale.
MATERIAL ŞI METODĂ
Unui număr de 55 de pacienţi (42 de bărbaţi şi 13 femei, cu o vârstă medie de 37.52 ani)
diagnosticaţi cu tuberculoză şi asistaţi în cadrul Spitalului Clinic de Pneumologie Iaşi, secţia
Ambulatoriu de Specialitate, le-a fost administrat, în cadrul unor şedinţe individuale, un set de
probe destinate evaluării unui ansamblu de particularităţi medicale şi psihocomportamentale:
Chestionarul de Personalitate 16 PF (R. B. Cattell), Chestionarul ,,Personalităţi Accentuate”
(H. Schmieschek), Inventarul de Ostilitate (A. H. Buss şi A. Durkee), Matrici Progresive
Standard Raven şi un chestionar adiţional. Dintre aceştia, 20 fuseseră înregistraţi cu abandon al
tratamentului, având o întrerupere de cel puţin două luni, iar 35 continuau în condiţii stricte
tratamentul cu tuberculostatice. Din fişele de înregistrare, au rezultat următoarele date socio-
demografice, diferenţiate pe loturi (tab. I):
2
Tabelul I
Date demografice
Bolnavi cu Bolnavi fără

Caracteristici socio-demografice Total
abandon abandon
bărbaţi 19 23 42
sex
femei 1 12 13
rural 12 12 24
mediu de provenienţă
urban 8 23 31
necăsătorit(ă) 6 15 21
căsătorit(ă) 8 17 25
statut marital concubinaj 3 1 4
văduv(ă) 2 - 2
divorţat(ă) 1 2 3
fără studii - 1 1
8 clase 10 3 13
10 clase 6 5 11
nivelul studiilor 10 clase + şc.profeională 2 10 12
liceu 2 10 12
postliceale - 3 3
facultate - 3 3
muncitor necalificat 14 17 31
muncitor calificat 6 13 19
tehnician agricol - 1 1
profesie tehnician mecanic - 1 1
cadru didactic - 1 1
medic - 1 1
subinginer - 1 1
Trei dintre bolnavii cu abandon erau suspecţi de deficienţă mintală uşoară, aspect confirmat
de altfel şi de rezultatele (note brute şi note standard exprimate în unităţi C.I.) la testul Matrici
Progresive Standard Raven, administrat individual. Astfel, subiecţii au rezolvat corect (fără
limită de timp) mai puţin de 1/3 din cei 60 de itemi ai matricilor, C.I.-urile corespunzătoare
(obţinute cu ajutorul unui tabel de conversie a notelor brute în unităţi C.I.), ajustate prin aplicarea
unei formule de corecţie în funcţie de vârstă, fiind de 62, 70, respectiv 75.
De asemenea, şapte dintre bolnavii cu abandon, respectiv cinci dintre cei fără abandon au
apărut, în urma aplicării Matricilor Progresive Standard, suspecţi de intelect liminar 1, iar trei
dintre bolnavii din lotul cu abandon, respectiv zece dintre cei care nu abandonaseră tratamentul
au înregistrat valori exprimate în unităţi C.I. situate sub media convenţională egală cu 100.
Aceste rezultate au fost interpretate cu precauţie, în afara unui diagnostic sigur de deficienţă
mintală. Ele au fost legate de experienţa aproape inexistentă a bolnavilor, în completarea unor
probe precum sunt matricile progresive, dar şi de randamentul mintal, care poate fi afectat de
tratamentul specific tuberculozei.
Toţi bolnavii au fost abordaţi individual (în perioada martie 2005 – mai 2006), în cadrul a
câte două şedinţe, administrându-li-se probele psihologice cu circuit intern, furnizate de
psihologul colaborator al unităţii medicale din care au fost recrutaţi. În prima şedinţă, a fost
completată fişa de înregistrare şi s-au administrat Matricile Progresive Raven, respectiv
Inventarul de Ostilitate Buss şi Durkee. În cea de-a doua şedinţă, au fost administrate
Chestionarul ,,Personalităţi Accentuate”, respectiv Chestionarul 16 PF, care necesitau un timp de
1
Pentru corespondenţa dintre valorile exprimate în unităţi convenţionale C.I. corespunzătoare notelor brute totale la
Matricile Progresive Raven, respectiv clasificarea gradelor de dezvoltare mintală, am utilizat următoarele repere (3):
C.I.= 75-85 – intelect liminar; C.I.= 65-75 – deficienţă mintală uşoară; C.I.= 50-65 – debilitate mintală (deficienţă
mintală moderată).
3
lucru cu bolnavul mai mare (în jur de trei ore). Datorită nivelului slab de şcolarizare în cazul
unor bolnavi, respectiv suspiciunii de DM, probele au fost administrate prin citirea întrebărilor şi
a variantelor de răspuns de către primul dintre autorii acestui material sau de către psihologul
care deservea Spitalul Clinic de Pneumologie, respectiv secţiile exterioare acestuia.
Bolnavilor care abandonaseră tratamentul cu tuberculostatice li s-a administrat adiţional un
chestionar cu 17 întrebări (16 închise cu răspunsuri dihotomice de tip DA/NU şi una deschisă),
construit pentru explorarea unor aspecte legate de: tratamentul urmat (informarea în legătură cu
gravitatea bolii, durata şi modul de administrare a tratamentului, înţelegerea informaţiilor
primite), reacţiile la aflarea diagnosticului şi răspunsul la tratament, respectiv posibili factori care
i-au determinat să renunţe la tratament (calitatea relaţiei cu personalul medical, lipsuri materiale,
efecte secundare, atitudinile familiei şi prietenilor, consumul de alcool, alte cauze). Bolnavii care
abandonaseră tratamentul au fost abordaţi în cadrul unor examinări clinice de rutină, efectuate în
Ambulatoriu de Specialitate sau în secţiile exterioare Spitalului Clinic de Pneumologie.
Bolnavii din ambele loturi au mai completat patru probe psihologice Inventarul de Ostilitate
Buss şi Durkee, Chestionarul ,,Personalităţi accentuate”, Chestionarul 16 PF şi Matricile
Progresive Standard.
Inventarul de Ostilitate, conceput de Arnold H. Buss şi Ann Durkee (1957), cuprinde 66 de
afirmaţii la care subiectul poate răspunde prin A (adevarat) sau F (fals). În medie, timpul necesar
completării acestui inventar este de 15-20 minute. Itemii inventarului au fost formulaţi astfel
încât să coteze pentru şapte dimensiuni (faţete) ale ostilităţii, exprimând tot atâtea forme de
manifestare a acesteia: negativism, resentimente, ostilitate indirectă, violenţă fizică, suspiciune,
iritabilitate şi ostilitate verbală (4). Ostilitatea este concepută de autori ca fiind produsul
frustrării, asociate cu nivele ridicate al stresului.
Chestionarul P.A. a fost tradus şi adaptat în România în anul 1975, de psihologul I. M.
Nestor (5). H. Schmieschek (1970) a elaborat acest chestionar pentru depistarea personalităţilor
accentuate, aşa cum sunt acestea descrise de neuropsihiatrul K. Leonhard. Chestionarul cuprinde
88 de întrebări, la care o persoană poate răspunde cu DA sau NU, după cum conţinutul fiecărei
întrebări se potriveşte cu dispoziţiile, modul de a gândi şi reacţiile sale. Întrebările randomizate,
cotează pentru zece grupe ale trăsături care pot fi accentuate în personalitatea unui individ: I –
demonstrativitate (12 întrebări), II – hiperexactitate (12 întrebări), III – hiperperseverenţă (12
întrebări), IV – impulsivitate (8 întrebări), V – hipertimie (8 întrebări), VI – distimie (8
întrebări), VII – labilitate (8 întrebări), VIII – exaltare (4 întrebări), IX – anxietate (8 întrebări),
X – emotivitate (8 întrebări). Se poate vorbi de accentuarea propriu-zisă a unei trăsături, atunci
când numărul de răspunsuri semnificative sau simptomatice dintr-o grupă (prestabilite de autor)
trece de 50 %. Pentru fiecare grupă de trăsături accentuate, poate fi calculată o notă ponderată,
prin înmulţirea numărului de răspunsuri semnificative cu un coeficient tabelar stabilit de autor,
astfel încât la fiecare grupă să poată fi obţinută aceiaşi nota maximă (dat fiind numărul diferit de
întrebări pe grupe).
Chestionarul 16 PF (R.B. Cattell) este unul dintre cele mai cunoscute şi mai utilizate
instrumente pentru evaluarea trăsăturilor esenţiale de personalitate ale unui individ (6).
Chestionarul este alcătuit din 187 itemi, care urmăresc evidenţierea a 16 trăsături de personalitate
(factori primari) şi a patru factori secundari. Fiecare item al chestionarului cotează pentru un
singur factor de personalitate. Chestionarul a fost astfel întocmit încât să se reducă pe cât posibil
riscul simulării deliberate, majoritatea întrebărilor fiind indirecte, legate de aspecte cărora
subiectul le va sesiza greu relaţia cu însuşirea de personalitate vizată. Factorii măsuraţi de
chestionar sunt: A (ciclotimia, legată de alternanţa dispoziţiilor şi labilitate), B (intelectul, factor
care ţine mai mult de stilul de rezolvare cognitivă a unei sarcini, de cultură), C (forţa eu-lui sau
stabilitatea emoţională), E (dominanţa), F (expansivitatea, legat de stilul de interacţiune şi de
participare la viaţa socială), G (forţa supraeu-lui sau tendinţa de respectare a normelor şi
regulilor sociale, de conştiinciozitate), H (îndrăzneala – care ţine de încrederea în propriile
4
competenţe sociale, de spiritul întreprinzător), I (sensibilitatea, legată mai mult de sensibilitatea

la provocările mediului şi de dependenţa emoţională de ceilalţi), L (suspiciunea, legată de
circumspecţie şi deliberare), M (originalitatea, opusă spiritului practic şi convenţional), N
(clarviziunea sau stilul de abordare a oamenilor şi a propriilor scopuri), O (neliniştea – legată de
tendinţa spre stări depresive, sentimente de culpabilitate, tensiune internă), Q1 (deschiderea spre
schimbare şi noi experienţe sau liberalismul), Q2 (independenţa faţă de grup, strâns legată de
tendinţa spre afiliere), Q3 (integrarea sau autocontrolul, legată de impulsivitate şi nestăpânire) şi
Q4 (tensiunea ergică, legată mai mult de trăirea unor stări de discomfort interior, agitaţie,
frustrare, reacţii cu aspect nevrotic).
Matricile Progresive Raven Standard (MPRS) sunt foarte cunoscute şi utilizate de către
practicieni, făcând parte din categoria probelor non-verbale care permit o estimare a aptitudinii
mentale generale (inteligenţa generală) (7). Instrucţiunile sunt simple şi, dacă este necesar,
MPRS pot fi administrate prin demonstrarea sarcinii subiectului, fără a folosi limbajul oral. Cele
60 de matrici sunt aranjate în funcţie de gradul de dificultate. Sarcina subiectului este de a selecta
răspunsul corect din 6-8 variante. Testul este ”liber” de factorul legat de cunoaşterea limbii şi de
cel cultural.
REZULTATE
Tabelul II prezintă frecvenţele pe categorii de răspunsuri (DA/NU) la chestionarul adiţional,
care a fost administrat bolnavilor cu antecedente legate de abandonul tratamentului cu
tuberculostatice. Rezultatele sunt relevante numai raportate la numărul de respondenţi investigaţi
în această cercetare, ele neputând fi deocamdată generalizate, într-o eventuală discuţie despre
factorii care pot determina sau facilita abandonul în tratamentul cu tuberculostatice, datorită
numărului foarte mic de cazuri.
TABELUL II
Analiza răspunsurilor la chestionarul adiţional
Frecvenţe
Întrebări răspunsuri
DA NU
Aţi fost informat despre gravitatea bolii dumneavoastră ? 19 1
Aţi fost informat despre durata tratamentului ? 18 2
Aţi fost informat despre modul în care se va administa tratamentul ? 20 -
Aţi înţeles informaţiile primite de la personalul medical ? 20 -
În momentul aflării diagnosticului aţi avut o stare de prăbuşire psihică ? 15 5
În timpul tratamentului aţi observat schimbări semnificative în modul dvs. de a vă comporta ? 9 11
Credeţi că sunteţi responsabil pentru întreruperea tratamentului ? 12 8
Tratamentul administrat v-a produs stări de rău ? 9 11
Credeţi că aceste stări de rău au avut vreo influenţă hotărâtoare în decizia dvs. de a întrerupe
9 11
tratamentul ?
Personalul medical v-a acordat atenţie şi înţelegere ? 18 2
Credeţi că atitudinea şi conduita personalului medical a fost motivul pentru care aţi întrerupt
2 18
tratamentul ?
Credeţi că lipsa banilor pentru transport, alimentaţie, etc. au constituit un factor important
11 9
care v-a determinat să renunţaţi la tratament ?
Aţi observat că persoanele din jur (prieteni, rude, colegi de servici) au avut un altfel de
11 9
comportament când au aflat de boala dvs. ?
Este acesta un motiv important pentru care aţi renunţat la tratament ? 5 15
Consumaţi frecvent alcool ? 5 15
Este consumul frecvent de alcool una din cauzele renunţării la tratament ? 5 15
5
Toţi pacienţii cu antecedente legate de abandonul tratamentului au declarat că au fost

informaţi de către personalul medical, în legătură cu modul de administrare a tratamentului şi că
au înţeles informaţiile primite. De asemenea, aproape toţi au răspuns afirmativ la întrebările
legate de informarea de către personalul medical despre gravitatea bolii, respectiv despre durata
tratamentului. Aşa cum era de aşteptat, majoritatea dintre bolnavi au avut o stare de prăbuşire
psihică, în momentul aflării diagnosticului, însă doar jumătate dintre ei au observat schimbări
semnificative în propriul mod de a se comporta, după aflarea diagnosticului. Dintre bolnavii care
abandonaseră tratamentul, 12 au declarat că se simt responsabili pentru întreruperea pe care au
făcut-o. În ceea ce priveşte stările de rău produse de tuberculostaticele administrate, jumătate
dintre bolnavi au declarat că acestea au jucat un rol hotărâtor în decizia pe care au luat-o, cu
privire la întreruperea tratamentului. Doar doi dintre bolnavii investigaţi au pus abandonul
tratamentului pe seama atitudinilor şi conduitei personalului medical, iar aceştia sunt şi cei care
au declarat că personalul medical nu le-a acordat atenţie şi nu a manifestat înţelegere pe
parcursul tratamentului. Pe de altă parte, peste jumătate dintre bolnavi au indicat faptul că
problemele materiale au constituit un factor important care i-a determinat să renunţe la tratament.
Deşi jumătate dintre bolnavii care abandonaseră tratamentul ne-au declarat că au observat o
schimbare a comportamentului persoanele din jur (prieteni, rude, colegi de servici) care au aflat
de boală lor, doar cinci au inclus acest aspect printre factorii importanţi care i-au determinat să
renunţe la tratament. În fine, cinci dintre bolnavii care abandonaseră tratamentul au declarat că
una din cauzele renunţării la tratament a constituit-o consumul frecvent de alcool.
Tabelul III prezintă datele rezultate în urma comparării lotului de bolnavi cu tuberculoză,
care prezentau antecedente legate de abandonul programului, cu lotul de bolnavi bolnavi care
continuaseră tratamentul corect.
TABELUL III
Comparaţii între bolnavii cu abandon şi bolnavii fără abandon
Variabile cognitive, afective şi comportamentale Loturi Medii t

Factori primari 16 PF
ciclotimie bolnavi cu abandon 11.30

- 0.18
bolnavi fără abandon 11.42
intelect bolnavi cu abandon 5.45
- 1.23
forţa eului (stabilitate emoţională) bolnavi cu abandon 11.45
- 3.14 **
dominanţă bolnavi cu abandon 13.05
1.19
expansivitate bolnavi cu abandon 12.65
0.26
forta supraeului bolnavi cu abandon 12.05
- 2.26 *
îndrăzneală bolnavi cu abandon 13.15
- 0.07
sensibilitate bolnavi cu abandon 9.95
- 1.53
suspiciune bolnavi cu abandon 10.40
1.41
originalitate bolnavi cu abandon 12.65
1.80
clarviziune bolnavi cu abandon 9.25
- 2.20 *
nelinişte bolnavi cu abandon 13.69
2.56 **
6
deschidere spre schimbare bolnavi cu abandon 10.30

0.05
independenţă de grup bolnavi cu abandon 10.20
- 0.03
integrare (autocontrol) bolnavi cu abandon 10.64
- 2.84 **
tensiune ergică bolnavi cu abandon 14.00
2.31 *
Factori Inventar P.A.
demonstrativitate bolnavi cu abandon 6.95
0.65
hiperperseverenţă bolnavi cu abandon 6.70
- 2.77 **
hiperexactitate bolnavi cu abandon 7.55
1.57
impulsivitate bolnavi cu abandon 4.80
1.00
hipertimie bolnavi cu abandon 4.70
- 0.67
distimie bolnavi cu abandon 4.98
2.75 **
labilitate (ciclotimie) bolnavi cu abandon 6.05
2.68 **
exaltare bolnavi cu abandon 2.75
0.99
anxietate bolnavi cu abandon 4.75
2.94 **
emotivitate bolnavi cu abandon 6.00
- 0.80
Factori Inventar de Ostilitate
negativism bolnavi cu abandon 3.35
0.98
resentimente bolnavi cu abandon 4.65
2.61 **
ostilitate indirectă bolnavi cu abandon 5.20
2.20 *
violenţă fizică bolnavi cu abandon 4.80
3.34 **
suspiciune bolnavi cu abandon 6.15
0.26
iritabilitate bolnavi cu abandon 6.35
4.06 ***
ostilitate verbală bolnavi cu abandon 7.10
1.23
bolnavi cu abandon 37.60
scor global ostilitate 3.14 **
Matrici Progresive Raven Standard
bolnavi cu abandon 30.95
scor brut - 3.21 **
* p < 0.05; ** p < 0.01; *** p < 0.001
7
Datele pe care le-am obţinut sunt sintetizate, după cum urmează:

¾ diferenţe semnificative statistic în defavoarea bolnavilor cu abandon (medii mai mici decât
cele obţinute de bolnavii fără abandon) la următorii factori măsuraţi cu Chestionarul 16 PF:
C (stabilitate emoţională), G (forţa supraeului - aderenţa la norme şi la reguli, conformism),
N (clarviziune) şi Q3 (integrare, legată de autocontrolul propriilor reacţii şi comportamente,
de autodisciplină);
¾ diferenţe semnificative statistic în favoarea bolnavilor cu abandon (medii mai mari decât
cele obţinute de lotul bolnavilor fără abandon) la factorii: O (nelinişte, legată de
neîncrederea în sine şi de anxietate) şi Q4 (tensiune ergică, legată de tensiunea internă, de
încordare psihică, de trăirea unor sentimente de frustrare);
¾ de asemenea, diferenţe în favoarea bolnavilor cu abandon (medii mai mari decât cele
obţinute de lotul bolnavilor fără abandon), dar nesemnificative statistic la factorii E
(dominanţă) şi L (suspiciune) din 16 PF, primul ţinând de încăpăţânare şi de tendinţa spre
agresivitate, de oponenţa faţă de reguli sau faţă de alte persoane, iar cel de-al doilea de
rigiditate, suspiciune, bănuială şi neîncredere în ceilalţi;
¾ bolnavii din lotul cu antecedente legate de abandonul tratamentului au obţinut o medie mai
mare a scorurilor la grupa IX din Chestionarul P.A., legată de anxietate, comparativ cu
bolnavii din lotul fără antecedente legate de abandonul tratamentului; acest rezultat confirmă
observaţiile din literatura de specialitate cu privire la dispoziţiile depresiv-anxioase prin care
trec bolnavii de tuberculoză, la aflarea diagnosticului şi în cursul tratamentului;
¾ de asemenea, la Chestionarul P.A. am obţinut diferenţe semnificative statistic în favoarea
bolnavilor cu abandon (medii mai mari decât cele obţinute de lotul bolnavilor fără abandon)
la grupele VI (distimie) şi VII (labilitate), prima amintind de retragere în sine, de sentimente
de neadecvare, pesimism, stări depresive şi scădere a randamentului, prezente la mulţi
bolnavi de tuberculoză, iar cea de-a doua de labilitate afectivă, care poate surveni, adesea, pe
fondul scăderii încrederii în sine şi a creşterii dependenţei de ceilalţi (familie, prieteni);
¾ media la grupa II (hiperperseverenţa, care trebuie legată în primul rând de dorinţa de reuşită,
chiar dacă aceasta poate fi uneori expresia egoismului şi a susceptibilităţii) a fost
semnificativ mai scăzută pentru lotul bolnavilor cu antecedente legate de abandonul
tratamentului decât pentru cel al bolnavilor fără abandon; acest rezultat trimite către lupta cu
obstacolele care ameninţă efortul de continuare a tratamentului, controlul impulsurilor spre
renunţare şi rezistenţa la frustrarea provocată de statutul de bolnav de tuberculoză;
¾ la grupa IV (impulsivitate) din Chestionarul P.A., lotul bolnavilor cu antecedente legate de
abandonul tratamentului a înregistrat o medie mai mare, deşi nesemnificativă statistic,
comparativ cu lotul bolnavilor fără antecedente legate de abandon;
¾ lotul bolnavilor cu abandon a obţinut medii semnificativ mai mari, comparativ cu lotul
bolnavilor fără abandon la patru din cele trei faţete ale ostilităţii, măsurate cu Inventarul de
Ostilitate Buss şi Durkee, şi-anume: resentimente (implicând probabil gelozia tuberculoşilor
faţă de ceilalţi care sunt sănătoşi, stările de supărare şi de necaz pe care le pot trăi în legătură
cu situaţia în care au ajuns pe care o pot percepe ca fiind nedreaptă), ostilitate indirectă (pe
care ne-o putem imagina prin acţiuni răutăcioase contra celorlalţi, uneori contra membrilor
familiei sau prin situaţii tensionate în care tuberculosul îşi pierde firea), violenţă fizică (care
poate fi asociată şi cu consumul de alcool) şi iritabilitate (care poate apare, de multe ori, în
relaţiile cu apropiaţii, pe care tuberculosul îi poate percepe ca fiind circumspecţi cu el sau
îndepărtându-se de el);
¾ în fine, media notelor brute obţinută de lotul bolnavilor cu antecedente legate de abandonul
programului de tratament, la Matricile Progresive Standard, a fost semnificativ mai mică
decât media obţinută de lotul bolnavilor fără antecedente legate de abandon.
8
DISCUŢII
Tuberculoza generează în viaţa bolnavului o întreagă gamă de modificări de ordin biologic,
psihologic şi social, care persistă, adesea, pentru o perioadă îndelungată a vieţii, uneori până la
sfârşitul acesteia. Astfel, la bolnavul tuberculos, imaginea şi stima de sine pot suporta deteriorări
semnificative, accentuate de percepţiile pe care acesta şi le construieşte despre boală, de
reconfigurarea relaţiilor cu reţeaua socială proximă (familie, colegi de muncă, prieteni), de
rigorile tratamentului pe care trebuie să-l urmeze (8). Pacientul îşi pierde încrederea în sine,
devine dependent de personalul medical, de familie. Majoritatea pacienţilor îşi imaginează
tuberculoza ca fiind o boală netratabilă. Stresul indus de aflarea diagnosticului şi de exigenţele
tratamentului, sentimentul de marginalizare socială şi de inferioritate, sentimentul neputinţei în
faţa bolii, adesea resimţite de către bolnavi, pot determina apariţia şi/sau intensificarea
simptomelor de depresie. Aceasta conduce la scăderea tonusului afectiv general, la ideaţii
negative, la retragere, la refuzul medicaţiei şi al cooperării cu personalul medical specializat
(noncomplianţă).
Internarea prelungită, efectele secundare ale tratamentului (de exemplu, caracteristicile
mediului spitalicesc) contribuie, uneori, şi la apariţia/intensificarea manifestărilor agresive, a
căror expresie poate fi ostilitatea directă sau indirectă în relaţiile cu ceilalţi, negativismul,
suspiciunea faţă de membrii familiei, prieteni sau personalul medical, iritabilitatea etc.
Cercetătorii au ajuns la concluzia că egocentrismul, tendinţa de interiorizare (retragere şi
dramă interioară) şi conflictualitatea (grefată pe fondul unei intensificări a ostilităţii în relaţiile cu
ceilalţi) sunt printre cele mai importante caracteristici ale conduitei bolnavului de tuberculoză.
Aceste caracteristici îmbracă, adesea, forma unor atitudini şi comportamente dezadaptative în
planul relaţiilor interpersonale din cadrul diferitelor nivele ale reţelei sociale a bolnavului:
familie, prieteni, colegi de muncă, comunitate (8).
Aşadar, statutul de bolnav tuberculos antrenează, conştient sau la nivel inconştient, stări de
anxietate, nelinişte, reacţii nevrotice. Acestea pot afecta varianţa răspunsurilor la unele scale din
testele de personalitate clasice, pe care bolnavul le completează în cabinetul psihologului la
intrarea în tratament, dând impresia existenţei, la individul diagnosticat, a unor trăsături prezente
încă dinaintea apariţiei bolii. În realitate, poate fi vorba de o accentuare a trăsăturilor
personalităţii de către boală, accentuare care trebuie luată în calcul în evaluarea riscului
noncomplianţei la tratament şi a abandonului acestuia.
CONCLUZII
1. Tuberculoza nu este o boală uşoară. Implicaţiile socio-economice ale acestei boli justifică
pe deplin eforturile, pe care organismele naţionale şi internaţionale cu atribuţii în asistenţa
medicală le depun, pentru controlul răspândirii bolii în populaţie.
2. În plan individual, diagnosticarea cu tuberculoză produce adesea o criză psihologică, în
ameliorarea căreia bolnavul, reţeaua socială imediată a acestuia (familie, prieteni, colegi de
muncă, etc.) şi personalul medical de specialitate joacă cele mai importante roluri. Notele
definitorii ale acestei crize constau în: deteriorarea semnificativă a imaginii şi stimei de sine,
creşterea dependenţei de ceilalţi, manifestări anxioase şi depresive, tendinţa de interiorizare,
creşterea susceptibilităţii şi ostilităţii în relaţiile interpersonale, scăderea rezistenţei la frustrare,
reacţii cu caracter decompensator.
3. Destul de multe încercări de tratare a afecţiunii eşuează, datorită unor factori multipli,
dintre care cei mai frecvenţi sunt noncomplianţa şi abandonul. Printre factorii de risc care au un
rol important în apariţia abandonului, au fost evidenţiaţi: alcoolismul, sărăcia, bolile asociate,
noncomplianţa. De aceea, controlul riscului de noncomplianţă şi de abandon al tratamentului
trebuie să constituie una din priorităţile intervenţiei în cazul pacienţilor cu tuberculoză.
9
4. Această acţiune necesită cunoaşterea de către personalul specializat a tuturor factorilor

individuali specifici bolnavului, care îl pot predispune către noncomplianţă la tratament sau către
abandon: condiţii de viaţă, afecţiuni medicale care pot îngreuna administrarea securizată a
tuberculostaticelor, factori sociali (intervenţia familiei, relaţiile cu reţeaua socială extrafamilială),
factori psihologici (percepţiile şi expectanţele bolnavului vis-à-vis de tratament şi calitatea relaţiei
cu personalul medical specializat, obişnuinţele şi stilul de viaţă, caracteristicile
psihocomportamentale, adesea accentuate de criza diagnosticării cu tuberculoză). Informaţiile
legate de aceşti factori vor contribui la formularea unui plan de intervenţie, în cadrul activităţii de
consiliere psihologică a bolnavului, ţintit pe resursele bolnavului şi pe eventualele riscuri.
BIBLIOGRAFIE
1. Panescu M, Vasilescu C, Archip M. Abandonul tratamentului în tuberculoză. Lucrare prezentată în cadrul celui
de-Al 13-lea Congres Anual al European Respiratory Society. Viena, 2003.
2. Bumbăcea D, Diţiu L, Toma C, Tudose C. Implementarea strategiei DOTS de control al tuberculozei în România.
Tuberculoza. Curs pentru studenţi. Bucureşti: Programul ”Combaterea tuberculozei: un răspuns cuprinzător,
coordonat, multisectorial în România”, 2005.
3. Cozma T, Gherguţ A. Introducere în problematica educaţiei integrate. Iaşi: Editura Spiru Haret, 2000.
4. Aero R, Weiner E. The Mental Test. New York: William Morrow and Company, Inc., 1981.
5. Inventare multifazice de personalitate. Bucureşti: Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 1991.
6. Minulescu M. Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică. Bucureşti: Garell Publishing House, 1996.
7. Mitrofan N, Mitrofan L. Testarea psihologică. Inteligenţa şi aptitudinile. Iaşi: Editura Polirom, 2005.
8. Alexandrescu I, Blumenfeld S, Volosievici I. Psihicul bolnavului de tuberculoză pulmonară. Iaşi: Editura
Junimea, 1981.
Lucrare publicată în Revista medico-chirurgicală, vol. 112, nr. 2, supliment nr. 3, aprilie-iunie
2008, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi.
10
EXPERIMENTAREA UNEI VERSIUNI CU OPT ITEMI A INVENTARULUI

BDI – FAST SCREEN FOR MEDICAL PATIENTS
O. Driga 1, V. Robu 2
1 Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ”Sf. Spiridon” Iaşi
Ambulatoriu de Specialitate
2 Universitatea ”Petre Andrei” din Iaşi
EXPERIMENTING A EIGHT ITEMS VERSION OF THE BDI INVENTORY ”FAST SCREEN FOR MEDICAL
PATIENTS” (Abstract). Background: Datele colectate până în prezent de autori, prin administrarea pe loturi de
pacienţi consultaţi în ambulator a inventarului BDI – Fast Screen for Medical Patients, au probat utilitatea
instrumentului în evaluarea factorului cognitiv-afectiv al depresiei şi în urmărirea operativă a efectului tratamentului
cu antidepresive. Scop: În acest articol, autorii îşi propun să prezinte rezultatele experimentării unei versiuni cu opt
itemi a inventarului, rezultată prin adăugarea unui item referitor la pierderea interesului pentru noutăţi. Această
dimensiune a fost considerată ca fiind diferită de pierderea plăcerii pentru lucruri, deja operaţionalizată printr-un item.
Participanţi: Inventarul a fost administrat unui număr de 111 pacienţi, care au fost referiţi către consultaţie psihiatrică
în regim ambulator. Rezultate: Noul item a corelat semnificativ cu toţi ceilalţi şapte itemi, precum şi cu scorurile
totale la inventar. Consistenţa internă a versiunii cu opt itemi a fost 0.88. Peste 71 % dintre pacienţii care s-au
încadrat, pe baza scorurilor la versiunea cu şapte itemi, în categoria depresie severă au obţinut la noul item scoruri
egale cu doi sau cu trei. Concluzii: Se concluzionează asupra utilităţii conservării noului item, în cadrul ansamblului
celor deja propuşi pentru evaluarea operativă a depresiei. Cuvinte cheie: BDI INVENTORY, FAST SCREEN FOR
MEDICAL PATIENTS, COGNITIVE-AFFECTIVE SYMPTOMS, LOSE OF INTEREST FOR NOVELTIES
INTRODUCERE
BDI – Fast Screen for Medical Patients a fost derivat din BDI-II, pe baza selecţiei în funcţie de
criteriile nonsomatice pentru episodul depresiv major listate în DSM-IV şi a datelor oferite de
analizele factoriale întreprinse de A. T. Beck şi de colaboratorii acestuia.
Este un instrument scurt, permiţând evaluarea rapidă a severităţii simptomelor depresive la
adolescenţi şi adulţi, care corespund criteriilor psihologice listate în DSM-IV pentru
diagnosticarea tulburării depresive majore (1).
Inventarul cuprinde şapte itemi, prezentaţi sub forma unor grupuri de câte patru enunţuri,
gradate în funcţie de intensitatea simptomelor: de la 0 – absenţa simptomului până la 3 – simptom
sever. Itemii se referă la: tristeţe, pesimismul legat de viitor, sentimentul de eşec în trecut,
pierderea plăcerii pentru lucruri/activităţi, autodiscreditare, autocritică (reproşuri), respectiv idei
suicidare.
Scorul unui subiect la fiecare item este reprezentat de cifra din dreptul enunţului ales. Dacă
pentru un item subiectul a ales două enunţuri, scorul va fi reprezentat de cea mai mare dintre
cifrele corespunzătoare enunţurilor indicate. Scorul total, indicând severitatea simptomelor de
depresie, se obţine prin însumarea scorurilor la cei şapte itemi.
Datele colectate până în prezent de autori, prin administrarea pe loturi de pacienţi consultaţi în
ambulator, au probat utilitatea inventarului pentru evaluarea factorului cognitiv-afectiv al depresiei
şi pentru urmărirea operativă a efectului tratamentului cu antidepresive.
SCOP
Criteriile de diagnostic pentru episodul depresiv major listate în DSM-IV includ itemul referitor
la diminuarea marcată a interesului sau a plăcerii pentru toate sau aproape toate activităţile din cea
1
mai mare parte a unei zile (2). Acest simptom trebuie să apară aproape în fiecare zi, în cursul
perioadei anterioare consultaţiei de cel puţin două săptămâni consecutive. Itemul referitor la
pierderea interesului sau a plăcerii trebuie să figureze obligatoriu (în conjuncţie/alternanţă cu
itemul referitor la dispoziţia depresivă) printre cele cinci sau mai multe simptome, necesare pentru
a lua în calcul diagnosticul de episod depresiv major.
În ICD-10, piederea interesului sau a plăcerii pentru activităţi care, în mod normal, produceau
interes sau erau plăcute reprezintă, de asemenea, unul dintre criteriile tipice pentru diagnosticul de
episod depresiv (respectiv cel de tulburare depresivă recurentă) (3).
Nici în DSM-IV, nici în ICD-10, însă, nu se face referire la pierderea interesului sau a plăcerii
pentru noutăţi (lucruri sau activităţi noi). De aceea, autorii prezentului studiu şi-au propus să
experimenteze o versiune cu opt itemi a inventarului BDI – Fast Screen for Medical Patients,
rezultată prin adăugarea unui item referitor la pierderea interesului pentru noutăţi. Această
dimensiune a fost considerată ca fiind diferită de pierderea plăcerii pentru lucruri/activităţi uzuale
în istoria de viaţă a unui individ, deja operaţionalizată printr-un item.
Itemul adăugat a inclus patru enunţuri, gradate după cum urmează: 0 - Noutăţile mă interesează
la fel de mult ca înainte; 1 - Noutăţile mă interesează mai puţin ca înainte; 2 - Mi-am pierdut
interesul pentru ceea ce se întâmplă; 3 - Nu mai vreau să aflu nici o noutate.
MATERIAL ŞI METODĂ
Datele au fost obţinute prin prelucrarea răspunsurilor a 111 pacienţi, consultaţi în cadrul
Ambulatoriului de Specialitate de pe lângă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă ,,Sf. Spiridon” din
Iaşi. Dintre aceştia, 36.03 % au fost bărbaţi cu vârste cuprinse între 23 şi 69 de ani (m = 46.6,
s = 14.1 ani) şi restul femei cu vârste cuprinse între 25 şi 82 de ani (m = 46.7, s = 14.1 ani). În
cazul fiecărui pacient în parte, inventarul BDI - Fast Screen for Medical Patients, în noua sa
versiune experimentală cu opt itemi, a fost administrat prin citirea întrebărilor de către medicul
psihiatru.
REZULTATE
Datele pe care le-am obţinut indică o bună funcţionalitate pentru itemul referitor la pierderea
interesului pentru noutăţi, pe care l-am adăugat. Le-am sistematizat după cum urmează:
¾ Pentru versiunea iniţială a inventarului cu şapte itemi, scorurile au variat între 0 şi 19, iar
pentru versiunea experimentală cu al optulea item adăugat – între 0 şi 22. Media scorurilor
obţinute de pacienţi la versiunea cu şapte itemi a inventarului a fost egală cu 7.82 (s = 5.29),
iar media scorurilor obţinute de pacienţi la versiunea cu opt itemi a fost 8.85 (s = 6.14).
Diferenţa între cele două medii a fost semnificativă statistic (t = - 10.32; p < 0.001).
Adăugarea itemului referitor la pierderea interesului pentru noutăţi a produs, cum era şi
firesc, o creştere a scorurilor totale, în medie cu 1.03 puncte.
¾ Consistenţa internă pentru versiunea iniţială a inventarului cu şapte itemi a fost 0.85, iar
pentru versiunea cu opt itemi - 0.88. Observăm că adăugarea itemului referitor la pierderea
interesului pentru noutăţi nu a modificat omogenitatea ansamblului iniţial de itemi ai
inventarului. Noul ansamblu, format din opt itemi, a avut o bună omogenitate (consistenţă
internă).
¾ Scorurile pacienţilor la noul item adăugat, referitor la pierderea interesului pentru noutăţi au
corelat semnificativ cu scorurile la itemul referitor la pierderea plăcerii pentru
lucrurile/activităţile uzuale, prezent în versiunea originală (r = 0.62; p < 0.01), precum şi cu
scorurile la ceilalţi itemi (corelaţiile au variat între 0.43 şi 0.66, fiind toate semnificative
statistic). De asemenea, scorurile la noul item, referitor la pierderea interesului pentru
noutăţi, au corelat semnificativ cu scorurile totale pe care pacienţii le-au obţinut la versiunea
2
cu opt itemi (r corectat = 0.77; p < 0.01). Corelaţia de intensitate moderată spre ridicată cu
scorurile itemul referitor la pierderea plăcerii pentru lucrurile/activităţile uzuale poate fi
luată drept o dovadă a faptului că noul item adăugat, referitor la pierderea interesului pentru
noutăţi, nu se suprapune decât parţial, în ceea ce priveşte conţinutul (simptomul) vizat, peste
itemul referitor la pierderea plăcerii pentru activităţile uzuale din versiunea iniţială.
¾ Raportând calculul scorurilor totale la versiunea iniţială cu şapte itemi a inventarului, am
obţinut următoarea situaţie a pacienţilor: 24.3 % - simptome de depresie minimale; 22.5 % -
simptome de depresie uşoară; 18 % - simptome de depresie medie (moderată) şi 35.1 % -
simptome de depresie severă. Raportând calculul scorurilor totale la noua versiune cu opt
itemi, procentele s-au schimbat după cum urmează: 20.7 % - simptome de depresie
minimale; 22.5 % - simptome de depresie uşoară; 17.1 % - simptome de depresie medie
(moderată) şi 39.6 % - simptome de depresie severă. Observăm că, în urma adăugării celui
de-al optulea item, referitor la pierderea interesului pentru noutăţi, procentul pacienţilor cu
simptome de depresie minimale a scăzut uşor, crescând, în schimb, cel al pacienţilor cu
simptome de depresie severă.
¾ Dintre cei 27 de pacienţi care s-au încadrat, pe baza scorurilor totale la versiunea iniţială cu
şapte itemi, în categoria ,,simptome de depresie minimale”, 23 au rămas, în urma recalculării
scorurilor totale prin adăugarea noului item referitor la pierdera interesului pentru noutăţi, în
aceeaşi categorie şi patru au trecut în categoria ,,simptome de depresie uşoară”. Dintre cei 25
de pacienţi care s-au încadrat, pe baza scorurilor totale la versiunea cu şapte itemi, în
categoria ,,simptome de depresie uşoară”, 21 au rămas, în urma recalculării scorurilor totale
prin adăugarea noului item, în aceeaşi categorie şi patru au trecut în categoria ,,simptome de
depresie medie”. În fine, dintre cei 20 de pacienţi care s-au încadrat, pe baza scorurilor totale
la versiunea cu şapte itemi, în categoria ,,simptome de depresie medie”, 15 au rămas, în
urma recalculării scorurilor totale prin adăugarea noului item, în aceeaşi categorie şi cinci au
trecut în categoria ,,simptome de depresie severă”.
¾ Pe ansamblu, am obţinut o diferenţă semnificativă statistic (χ2 = 25.51; p < 0.001) între cele
două distribuţii procentuale, rezultate în funcţie de severitatea simptomelor de depresie ale
pacienţilor investigaţi, pe care am stabilit-o în urma calculării scorurilor totale pentru
versiunea iniţială cu şapte itemi, respectiv pentru noua versiune cu opt itemi.
¾ Peste 71 % dintre pacienţii care s-au încadrat, pe baza scorurilor totale la versiunea iniţială
cu şapte itemi, în categoria depresie severă au obţinut la noul item, referitor la pierderea
interesului pentru noutăţi, scoruri egale cu doi sau cu trei.
CONCLUZII
Rezultatele pe care le-am obţinut, în urma experimentării versiunii cu opt itemi a inventarului
BDI - Fast Screen for Medical Patients, rezultată prin adăugarea itemului referitor la pierderea
interesului pentru noutăţi, sunt promiţătoare. Ele indică o bună funcţionalitate, din punct de vedere
metodologic, a noului item pe care l-am adăugat.
Din punct de vedere clinic, rezultatele arată că noul item pare a fi diferit de cel referitor la
pierderea plăcerii pe care un pacient o manifesta pentru activităţile uzuale. În ansamblul itemilor
pe care Beck i-a selecţionat în versiunea iniţială, noul item poate fi util pentru diagnosticarea
severităţii simptomelor cognitive şi afective de episod depresiv (major) sau de tulburare depresivă
majoră (recurentă).
3
BIBLIOGRAFIE
1. Beck AT, Steer RA, Brown, GK. BDI – Fast Screen for Medical Patients. Manual. Oxford: The Psychological
Corporation, 2000.
2. APA. Diagnostic and Statistical Manual for Mental Disorders. 4 th Edition. Text Revision. Washington DC:
American Psychiatric Association, 2000.
3. WHO. The ICD-10 Classification of Mental and Behavioural Disorders. Clinical Description and Diagnostic
Guidelines. Geneva: World Health Organization, 1992.
Articol publicat în Revista medico-chirurgicală, vol. 112, nr. 2, supliment nr. 3, aprilie-iunie
2008, Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi.
4
PERSPECTIVE DE ABORDARE A PSIHOSOMATICII
Valentina Golumbeanu
Irina Ionescu
In cele ce urmeaza, voi prezenta, pe scurt, cum poate fi abordata psihosomatica din urmatoarele
perspective: medicala, psihanalitica, psihoantropologica, psihosociala, psihogenetica,
psihoneuroimunologica, psihocomportamentala si personologica.
1) Din punct de vedere medical – avem o abordare holistica, sistemica ce admite realitatea
interferarii si interconditionarii celor doua dimensiuni. Nu vom pune in aceasta sectiune accentul
pe aceasta relatie (medicina - psihosomatica) deoarece am dezbatut-o in sectiunile anterioare.
2) In viziunea psihanalitica, somatizarea echivaleaza cu simptomul, care semnaleaza prezenta

unui conflict interior puternic si care marcheaza debutul sau intrarea in tulburarea nevrotica. Desi
simptomul este constientizat de catre subiect si, desi acesta accepta natura sa patologica, alterata
sau disfunctionala, lui ii scapa semnificatia simbolica a siptomului, cu toate ca el este legat de un
aspect major, central al existentei sale. Descopeirea acestui eveniment, a posibilei traume ar
trebui sa conduca la solutionarea conflictului si la reducerea tensiunii, urmata de disparitia
simptomului.
3) Din punct de vedere psihoantropologic, manifestarile psihosomatice nu pot fi interpretate

numai in conditiile reductioniste ale unor cauze medicale momentane, pasagere, ci sunt expresia
intregii existente si experiente de viata a individului. Acesta viziune implica o dimensiune
ontologica si existentialista – manifestarile psihosomatice sunt o rezultanta a istoriei
psihobiografice a individului, sunt un tip de raspuns la solicitarile vietii cotidiene sau la
evenimentele psihotraumatizante. Din perspectiva psihoantropologica, boala, in egala masura ca
si viata, are un sens, o semnificatie; uneori ea poate semnala impasul existential al individului. In
acest context boala, in special cea cumulata, psihosomatica poate semnala dificultatile de
asumare a statut – rolului, de alterare a relatiilor sociale, de inadecvare sau inadaptare a
individului la contextul socio - istoric si socio - cultural. De aceea el dezvolta suferinte fizice,
prin care poate, in acest fel, sa apeleze la ajutorul si solidaritatea celorlalti, poate “dezerta” de la
responsabilitatile sale sociale fara a se simti ulterior vinovat sau fara a mai trai sentimentul de
inferioritate. In acest fel, deghizat si ocolit, individul gaseste o modalitate de a restabili contactul
social si de a restabili un echilibru al statutelor si rolurilor.
4) Din perspectiva psihosociala, efectul de somatizare, care s-a extins pe scara larga si care
afecteza o patura din ce in ce mai vasta a popultiei, din diferite categorii de varsta (limita de
varsta pentru debutul acestor afectiuni a scazut progesiv in ultimele decenii) si din diferite
categorii socio-profesionale, este privit ca avandu-si orginea atat la nivelul factorilor psihologici
individuali, cat si la nivelul determinantilor sociali, inerenti modelului de societate in care
coexistam:
- epoca vitezei si a industrializarii masive, contextul economic si concurenta acerba

promovata in capitalism;
- grijile cotidiene, aglomeratia urbana si fenomenele de exod si emigrare/imigrare;
www.psihologiaonline.ro 1
- contextul politic national si internatonal, tensiunile politice care ameninta echilibrul

economic si social;
- societatea in continua schimbare;
- solicitarile profesionale din ce in ce mai intense, necesitatea prelungirii studiilor de

specializarre, competitia intensa din cadrul aceluiasi domeniu de activitate etc.
Astfel, accentul este mutat de pe dominantele exclusiv intrapsihice si de pe dinamica psihica

pulsionala, asupra dinamicii sociale si a realitatii relatiilor de tip individ – individ, individ –
societate. In acest fel scade ponderea conceptiei de tulburare “auto-generata”, in favoarea unui
determinism exterior, social.
5) Viziunea psihogenetica ia in calcul un altfel de determinism, si anume unul biologic, ereditar

– in unele cazuri tulburarile psihosomatice sunt mostenite genetic (astmul, de exemplu), desi, in
alte cazuri, sunt mostenite numai modalitattile de reactivitate psihosomatica, in care individul
mosteneste practic numai predispozitia catre somatizare, fara ca vulnerabilitatea sa să fie nativ
configurata la un anumit nivel de functionare organica. In acest sens exista doua teorii opuse:
a) pe de o parte, cea a “predispozitiei de organ” (Imandescu, I.B., 1995), ipoteza conform careia
ne nastem cu o vulnerabilitate aparte intr-o anumita emisfera somatica, ce va fi mai receptiva la
modificarile dateorate stresului, frustrarii, agresivitatii, anxietatii etc;
b) pe de alta parte, cea a somatizarii elective – pe parcursul existentei individuale un anumit
organ, aparat sau functie va fi investita cu o sensibilitate excesiva la facorii mentionati mai sus si
va “filtra” manifestarile organice in raport cu acestia.
6) Viziunea psihoneuroimunologica studiaza relatia care se instituie intre sistemul imunitar,

stres si sanatatea organismului. La unii indivizi se constata o vulnerabilitate crescuta spre a
contacta fel de fel de boli si o incidenta crescuta a afectiunilor virale, infectioase, bacteriene,
digestive, alergice etc; altii devin doar purtatori ai unor agenti patogeni, dar fara a fi afectati in
mod direct de ei, in timp ce altii demonstreaza o rezistenta foarte crescuta in fata majoritatii
surselor de imbolnavire. Prin abordarea psihoneuroimunologica se incearca descoperirea relatiei
care exista intre “forta” imunitara a organismului si stres, in determinarea starii de sanatate sau
de boala.
7) Poate fi luata in calcul si o perspectiva psihocomportamentala, gandita sub doua acceptiuni:

a) odata, din perspeciva invatarii sociale, sub modelul cultural sau familial – aceste reactii au fost
invatate de copilul mic, care le-a observat la alti membrii din familie, sau care a descoperit inca
de timpuriu ca ele reprezinta o “scurtatura” catre anumite scopuri, a descoperit ca poate obtine
beneficii si avantaje cu eforturi minime;
b) apoi, din perspectiva unei conditionari operante – undeva, in trecutul indepartat, probabil tot
in copilaria timpurie, individul a realizat un set de asocieri sau a inferat anumite rationamente
asupra anumitor relatii, fondate sau nefondate (adesea ele imbraca forma distorsiunilor
cognitive). Spre exemplu, copilul a reusit in vreun fel sa stabileasca o relatie intre un anumit
stimul (sa zicem, blana anumitor animale, cum ar fi pisica, sau polenul ori aroma intensa a unor
flori) si o puternica reactie alergica - ce ar fi putut foarte bine, la momentul respectiv, sa fi fost
declansata de cu totul alti stimuli, si care ar fi avut un caracter efemer, accidental, daca
intensitatea crizei de moment si forta asocierii cu falsul stimul nu ar fi determinat-o sa se
impamanteneasca si sa devina o tulburare alergica psihosomatica.
Oricum, in ambele cazuri, si in cel al invatarii sociale si in cel al conditionarii, vorbim de un

compartament invatat (in prima situatie, prin puterea exemplului, in cel de-al doilea caz – prin
intensitatea experientei personale).
8. O ultima acceptiune, cea personologica, postuleaza incidenta net mai crescuta a tulburarilor
de somatizare la anumite tipologii de personalitate: histrionice, obsesiv-compulsive, depedente,
narcisice, borderline, personalitatile de tip A, precum si la cele rezutate din combinatiile
caracteristicilor acestor tipuri. Ipoteza a generat numeroase contoverse de-a lungul timpului, dar
practica a evidentiat intensitatea si frecvnta mai crescute, de ex., a manifestarilor hipocondriace
la personalitatile histrionice si a tendintei acestora catre somatizare.
SPECIFICUL PATOLOGIEI PSIHOSOMATICE

(Cum facem diferenta intre o tulburare psihosomatica si o afectiune organica vera?)
Irina Ionescu
Simptomatologia psihosomatica, desi se deosebeste de cea pur somatica prin cateva elemente
certe de specificitate, adeseori aceste simptome sunt greu de decelat, ceea ce face ca investigarea
bolnavului sa fie dificila si anevoioasa, cu atat mai mult cu cat acesta nu se afla in evidenta
constanta a unui medic anume.
Evidentierea simptomatologiei psihosomatice
Pentru a putea pune in evidenta simptomatologia psihosomatica este necesar ca bolnavul sa fie
investigat, in afara de medicul generalist si de specialistul intr-o anumita gama de afectiuni (cele
pe care le reclama pacientul) si de catre medicul psihiatru si de psiholog, pentru realizarea, in
primul rand, a anamnezei, edificatoare in astfel de situatii, alaturi de utilizarea si a altor
instrumente si metode de investigare psihologica (interviul, observatia, ancheta sociala,
psihogenograma, testele psihologice).
Esentiale in acest demers sunt:
1) Cunoasterea biografiei individului, a istoriei sale de viata si a istoriei reactivitatii emotionale a

acestuia, in momentele delicate ale existentei sale;
2) Cunoasterea evenimentelor psihotraumatizante (daca exista);
3) Cunoasterea istoricului sau medical, al tratamentelor si al spitalizarilor;
4) Cunoasterea, macar aproximativa, a numarului medicilor si a varietatii specializarii acestora,

sau a centrelor medicale consultate de-a lungul timpului;
5) Cunoasterea evolutiei diagnosticului si a manifestarilor acuzelor somatice de-a lungul istoriei

biografice – aici ne intereseaza in mod special: constanta sau inconstanta diagnosticului in timp,
dificultatile de diagnosticare si oscilarea intre mai multe alternative, dificultatea de stabilire a
localizarii leziunilor somatice, mutatiile suferite in simptomatica pacientului, tulburarile asociate;
6) Debutul manifestarilor somatice si ciclicitatea acestora;
7) Accesul la discutia, interviul cu familia, rudele, persoanele apropiate (pentru confirmarea

datelor biografice, in primul rand, dar si pentru suplimentarea informatiilor despre dinamica
simptomelor pacientului – cand se manifesta, cat de des, cu ce intensitate, care sunt factorii care
influenteaza cel mai adesea aceste manifestari etc).
Toate aceste informatii sunt absolut necesare pentru a putea confirma sau infirma existenta unor
factori etiologici de natura psihogena. Stabilirea diagnosticului de tulburare psihosomatica este
adeseori dificila, mai ales in cazurile in care afectiunile sunt diagnosticabile clinic, fiind
identificate leziuni organice (uneori severe, cum este ulcerul hemoragic), care pun in pericol
sanatatea sau chiar existenta individului (cum este infarctul miocardic). Aceste cazuri intra
intotdeauna sub incidenta clinicilor de boli interne, ele sunt afectiuni “vera” si ajung mai greu in
atentia medicului psihiatru sau al psihologului clinician; de obicei acestia devin pacienti
psihiatrici sau ajung sa beneficieze de psihoterapie si consiliere psihologica abia dupa un numar
mai mare de recidive, care pot semnala sau atrage atentia asupra unui potential dezechilibru
psihosomatic.
Pe de alta parte, sunt pacinetii care acuza adesea diverse suferinte fizice, dar la care nu se poate
identifica o cauza organica justificabila – la acestia suspiciunea unei manifestari psihosomatice
apare mai repede, dar, chiar si in acest caz, la un anumit interval de timp de la generarea lor –
uneori chiar la cativa ani de la aparitia primelor simptome, pentru ca unul dintre elementele de
diagnostic consta tocmai in durabilitatea si persistenta in timp, in recidivele multiple si in
atitudinea celui care le reclama (pacientii se plang adesea de ineficacitatea tratamentului, de
recidivarea simptomelor etc).
Diferentierea bolnavilor psiho-somatici de cei somatici:
Bolnavii suferind de tulburari psiho-somatice se disting si se diferentiaza de cei cu afectiuni

somatice prin cateva aspecte de baza, care constituie si criterii pentru realizarea diagnosticului
diferential cu tulburarile somatice:
1. polimorfismul (tahicardie, greata, constipatie/diaree, dispnee, sensibilitate alergica excesiva, la

diferiti stimuli, fara a se putea identifica intotdeauna o anumita categorie aparte, dismenoree,
scaderea ponderala/obezitatea, astmul bronsic, angina/angina pectorala etc);
2. dorinta acestor bolnavi de a le fi confirmata existenta unei cauze somatice diagnosticabile,

concrete si, adesea, rezistenta sau neacceptarea explicatiilor de ordin psihologic;
3. uneori se caracterizeaza prin preocuparea excesiva fata de starea sanatatii personale, centrarea
pe simptom sau, din contra, prin atitudinea pasiva fata de boala, acceptarea ei ca un fapt firesc
(“pur si simplu este”);
4. caracterul recurent, repetitiv sau ciclic al manifestarilor;
5. persistenta in timp, in ciuda medicatiei si a tratamentului;
6. asocierea mai multor afectiuni psihosomatice la acelasi individ, ceea ce sugereaza o

vulnerabilitate crescuta sau o predispozitie a acestuia in fata unor astfel de manifestari;
7. antecedentele de aceeasi natura din cadrul familiei;
8. incidenta crescuta a manifestarilor in anumite perioade (de ex., in perioadele de stres crescut)
sau dupa anumite evenimente (certuri in familie, dificultati financiare etc);
9. apartinerea la una dintre tipologiile de personalitate corelate cel mai frecvent cu acest gen de
tulburari: personalitatile histrionice, obsesiv-convulsive, dependente, uneori cele narcisice si de
tip borderline;
10. existenta unor factori psihotraumatizanti, a unui eveniment traumatic sau expunerea de lunga
durata la un stres major, care a consumat in timp resursele energetice ale persoanei si a redus
capacitatile adaptative ale acesteia;
11. in unele cazuri, existenta in prim plan a unei alte tulburari psihice prealabile, cu caracter
central, dominant in sfera psihica a individului.
Debutul afectiunilor psihosomatice
Forma de debut a acestor afectiuni poate varia destul de mult, pe toate scalele de intensitate si
marcand variate perioade de timp, a.i. momentul debutului bolii sau forma ei incipienta de
manifestare nu pot constitui, in sine, un criteriu de diferentiere sau de diagnostic diferential cu
celelalte tulburari, cele somatice. Prin urmare, debutul poate fi:
a. insidios – adica lent, la inceput de intesitate scazuta, cu o evolutie constanta (nu depaseste
anumite valori de intensitate sau frecventa), alteori progresiva (cand simptomele se agraveaza);
b. exploziv, agresiv, luand individul prin surprindere si caracterizandu-se de la inceput printr-o

intensitate neobisnuita si prin severitatea simptomelor;
c. ele se pot manifesta pentru prima oara in copilarie, in perioada pubertatii ori in adolescenta
(anorexia mentala, astmul bronsic, uneori diabetul etc) sau la varsta adulta in urma unui soc
emotional puternic.
La inceput aceste manifestari au un caracter reversibil, dar pe masura ce simptomele se repeta si,
eventual, cresc in intensitate, ele pot instaura o conditie medicala alterata, prin slabirea
rezistentei generale a organismului la stimulii aversivi si patogeni ori prin salbirea rezistentei sau
afectarea functiilor anumitor organe ori aparate. Desi exista si manifestari nespecifice, difuze,
generalizate in intreg organismul, ca o stare globala de disconfort, cu indispozitii amalagamte si
polimorfe, in general afectiunile psihosomatice se centreaza la nivelul anumitor sectoare
predilecte:
• in sfera digestiva;
• in sfera respiratorie si alergica;
• in sfera dermato-alergica;
• de natura cardio-vasculare;
• de natura psihosexuala etc.
Ca un ultim argument, mentionam ca dificultatea diagnosticarii tulburarilor psihosomatice

decurge adesea si din concurarea sau asocierea unor factori declansatori, de etiologii diverse (pe
langa cei psihologici mai intervin cei infectiosi, bacterieni, componentele ereditare, genetice,
intoxicatii cu diferite substante etc).
Scenariu de relaxare: sa ne relaxam cu … o calatorie cosmica
− Aseaza-te intr-o pozitie cat mai comoda. Poti sta cum vrei tu.
− Cand esti pregatit, inchide ochii.
− Ok, acum ai inchis ochii. Inspira o data, adanc. Retine un pic aerul in plamani.
Incearca sa-l simti. Acum lasa-l sa iasa, usor.
− Inspira inca o data. Acum expira. Fiecare inspiratie si expiratie sunt egale cu
toate celelalte.
− Ok, acum e bine.
− Lasa-ti corpul sa stea cat mai relaxat. Daca simti vreo tensiune in vreo parte a
corpului, incearca sa-ti relaxezi zona respectiva. Lasa-te sa atarni, pur si simplu
in scaun. Ca si cand ai fii ploaia care cade pe pamanat. Simte gravitatia. E atat
de placut sa fii.
− Acum totul a incremenit in jurul tau. Totul e nemiscat, inert, suspendat in
tacerea ta. Acum suntem doar noi. Se aud doar respiratia ta si vocea mea.
− In jurul nostru, totul se estompeaza….
− Tot ceea ce se mai aude vine dintr-un vis indepartat, pe care nu-l poti surprinde
cu ochii mintii.
− Respiri calm si egal…
− Te pregatesti acum….Ca si cand am fii pe o pista de decolare si ne pregatim de
plecare…
− Acum te vezi pe tine, cu ochii mintii, cum te ridci de pe scaun. Te ridici usor,
cu miscari lente. Acum esti in picioare. Te intorci incet si te uiti la tine. Te vezi
pe scaun, cum stai cu ochii inchisi si te gandesti la tine. Pleoapele iti tremura
usor, ochii ti se misca. Probabil visezi. Gatul ti se bate usor, in rastimpuri
regulate, in ritmul inimii. Pieptul iti salta usor, in timpi egali. Totul este perfect
sincronizat, de un metronom nevazut. Forfota de afara parca nici nu mai ajunge
pana la tine.
− Acum te intorci cu fata catre usa. Te uiti cateva clipe si apoi, cu pasi egali si
siguri, te-ndrepti catre usa.
− Ai ajuns la usa. Apesi pe clanta si o deschizi. Apasa.
− Acum esti in cadrul usii. Din spatele tau se mai aude doar vocea mea, clara si
limpede.
− Acum vei pleca in calatorie.
− Cobori treptele, treapta cu treapta. Prima treapta. A doua treapta…cu fiecare
treapta pe care o cobori, simti cum corpul tau devine din ce in ce mai
usor….parca nici nu mai pasesti….pur si simplu aluneci….
− Tocmai ai coborat ultima treapta. In fata ta se mai afla o usa…Dincolo de ea, va

incepe calatoria…
− Pasesti usor catre usa…La o singura atingere a ta, usa se va deschide larg…
− Acum atingi usor clanta si usa se deschide …
− Lumina navaleste inauntru….E dimineata.
− Acum treci pragul. Trece-l.
− Foarte bine, acum esti afara.
− Stai o clipa nemiscat. Uita-te in jurul tau. In fata ta se vad cladirile si
copacii…toate incremeninte…atrase ireversibil de gravitatie….
− In sus e cerul…. Liber…
− Iar jos, e asfaltul. Picioarele tale par infipte in asfalt…Doar par…Tu stii ca e
doar o impresie…Tu stii ca poti…sa te desprinzi…
− Si te pregatesti … de salt…Te lasi usor pe vine….Iti iei avant … iti balansezi
mainile inainte si inapoi si…sari…
− Ai sarit, dar ai aterizat din nou pe pamant. Poti sa simti din nou pamantul sub
picioare…
− Te pregatesti si mai sari o data…iti iei avant…acum! Sari!
− Clacaiele ti se desprind de sol… acum si talpile…si degetele de la
picioare…esti in aer…
− Esti suspendat in aer….ai genunchii flexati si mainile intinse in aer…
− Iti simti toti muschii … esti ca un arc strans…destinde-te…
− Ai pornit…. Zbori …. Totul ramane in urma ta…undeva jos… departe…
− Simti aerul… e rece si proaspat…
− Acum vezi norii…imensi si albi… atat de albi … atat de puri…
− Treci prin ei… fara nici un pic de teama… simti bucurie… atat de multa
bucurie….
− Ii simti….. racorosi si uzi ….vezi si simti fiecare vapor de apa…. Pe fata, pe
maini, pe frunte, pe pleoapele inchise…simti …
− Ai trecut de nori… acum e doar lumina… atat de multa lumina… si albastru
pur, imaculat… si bucurie…atat de multa bucurie..
− Si dintr-o data… viteza creste… creste… creste… esti mai sus…mai sus… mai
sus
− Lumina se estompeaza…. Ramane in spatele tau… dar tu nu te opresti… urci
… urci…
− Gata! Ai iesit din atmosfera…. Te-ai oprit… esti suspendat… undeva
sus…deasupra a tot si a toate…
− Aici e atat de multa liniste…. Si pace…imperturbabila pace …
− De aici poti sa vezi pamantul… ca o bila albastra…
− Stai asa cateva clipe… suspendat… nu-ti e teama de nimic aici… e atat de bine
sa nu depinzi de nimic… e atat de bine … sa fii…
− Acum iti ridici privirea… si te uiti in sus… de aici, de unde esti, poti sa vezi
intregul univers….
− Poti vedea galaxiile… toate… cum serpuiesc… cum graviteaza… cum se
nasc…. Si cum mor…
− Si stelele…. Sunt atat de frumoase… e atat de multa frumusete in jurul tau .. si

atat de multa bucurie…sa te aflii in centrul lumii… in centrul universului… atat
de multa bucurie sa fii ….
− Si toata bucuria asta creste…. Creste… iti umple plamanii… iti invadeaza toata
fiinta… e in fiecare celula si in fiecare atom din tine…
− E atat de multa bucurie incat… explodeaza… acum esti cu adevarat fericit
− Porneste! Mergi mai departe! Nu te opri!
− Stelele toate incep sa curga pe langa tine… prin tine …se duc undeva in spate,
ca si cand s-ar prabusi in urma ta….
− Dar tu nu te opresti… te duci tot mai departe… tot mai departe… acolo unde
nimeni altcineva nu a mai ajuns vreodata pana acum….
− Si deodata … vezi… soarele….soarele e magnific… rosu, clocotind, pulsand,
fierbinte….
− Dar tu nu te opri… mergi mai departe… te apropii … din ce in ce mai
aproape… mai aproape… esti din ce in ce mai aproape…. E din ce in ce mai
fierbinte….
− Nu mai vezi decat o imensitate rosu-portoclie, clocotind….atat de multa
culoare….
− Ai intrat… nu credeai vreodata ca poti sa zbori atat de repede…. Nimic nu te
poate opri acum… esti pe culmile lumii… strabati soarele…. Fiecare particula
de lumina iti inunda fruntea… si ochii… ochii tai… care … nu mai sunt
pamanteni….poti vedea atatea lucruri cu ei…
− Si viteza e ametitoare…. Soarele …. E atat de bine sa fii soare…. Acum ai
inchis ochii… ai intins mainile inainte… savurezi momentul… nu e adevarat ce
se spune despre soare…. Soarele nu arde….
− In sfarsit, ai iesit din soare… universul intunecat pulseaza in interiorul tau….
− Tu strabati galxia mai departe….brate ametitoare, halucinante, de stele, te
inconjoara…
− Iesi din ele… Bravo, ai iesit din galaxie… dar tu mergi din nou mai repede, din
ce in ce mai repede, te duci mai departe, din ce in ce mai departe, pana acolo
unde nu mai este nimic….pana acolo unde nu mai esti nimic …
− Ai ajuns…. Esti la capatul lumii… aici nu mai este nimic… esti doar tu,
suspendat, levitand…si nici macar tu
− Nu mai e nici gravitatie, nici forfota…. Totul e incremenit….E intuneric …
intuneric adanc si rece …
− Si tu te-ai oprit… in sfarsit te-ai oprit….poti simti cum fiecare muschi ti se
relaxeaza… simte fruntea …cum se relaxeaza…. Si pometii….si obrajii…. Si
gatul….
− Simti cum ceafa ti se relaxeaza… si umerii…. care atarna liberi, fara nici un fel
de povara pe ei … Simti ca niste furnicaturi marunte si placute, care dispar
incet….incet…
− E liniste … o liniste deplina … n-ai mai experimentat niciodata pana acum o
liniste atat de profund … nu stabate absolut nimic pana aici…
− Muschii spatelului sunt din ce in ce mai relaxati…. Fara nici un fel de tensiune
in ei….
− Si mainile … iti atarna pe langa corp…. nemiscate…. Inerte….

Cuminti…odihnindu-se….
− Picioarele …. Atarna nemiscate, usoare … pur si simplu atarna…. Nu simti
nimic sub ele, nu exista graviatie, nimic nu le atrage in jos….
− Pur si simplu esti…. Levitezi… Plutesti, inconjurat de o gratie aproape
divina…. Nu mai e nici cald, nici frig…. Totul e…. perfect…. E atat de bine sa
fii…tu!
− Acum fii tu! Doar tu! Nimic altceva …
− Nu mai vezi nimic, nu mai auzi nimic, nu mai simti nimic…
− Esti una cu universul … si universul e una cu tine…. V-ati contopit perfect …
− Dintr-o data…te trezesti… te uiti in jos… si vezi…. Din nou lumea… ca un
glob de craciun albastru … lumea gravitand, pulsand, traind …si vrei sa te
intorci acasa…
− Porneste!
− Acum cobori…repede…din ce in ce mai repede… repede de tot… iei in piept o
ploaie de stele, de asteroizi, de sori … toate sunt ca o ploaie calda de vara, atat
de placuta si de plina de lumina … parca ai fi intr-o cursa nebuna, noaptea pe o
autostrada intens luminata …. Toate trec pe langa tine, prin tine … toate sunt in
fata ta si in spatele tau … toate sunt in tine … Tu treci pe langa toate …prin
toate ...esti in fata si in spatele a tot ceea ce este … tu esti tot….
− Cobori din ce in ce mai repede … incepi sa-ti simti din nou greutatea … esti
din ce in ce mai greu … esti plin de lumina si te-ndrepti spre Pamant cu o viteza
naucitoare … ca o cometa ….
− Treci din nou prin soare … deschide-ti bratele … cuprinde-l … ai puterea asta
… acum esti un titan … cu bratele tale poti cuprinde acum intreg universul …
− Ia-ti ramas bun de la soare … soarele ramane acum undeva in spate … din ce in
ce mai in spate …. Mai in spate … mai in spate …
− Intinde-ti mainile inainte – acum strabati atmosfera … ca un delfin care strabate
marea…
− Iata norii! Ce dor ti-a fost de ei! Cat sunt de frumosi norii! E atat de bine sa fii
nor …
− Norii raman si ei in urma… undeva, departe … in urma ta, ca un vis frumos din
trecut … ca un vis indepartat…
− Iata cladirile, blocurile … soselele serpuitoare … Iata, aici e drumul tau …
drept, lin, perfect…
− Te pregatesti sa pasesti pe el … Acum te rostogolesti in aer, si cazi in picioare
… atingi pamantul cu picioarele …
− E atat de bine sa simti pamantul sub picioare…
− Te bucuri sa fii acasa … Acum esti acasa … S-a facut deja seara … Se-aude din
nou zgomotul lumii … si greierii… si vantul… si fosnetul metalic al plopilor
seara … Zambesti de multumire … Te-ai intors acasa…
− Bine ai revenit!
− Deschide ochii!
A fost odata, ca niciodata... povestea omului si povestea lumii.
Scurta istorie a povestilor

Irina Ionescu
Inainte ca desenele, picturile si cuvintele scrise sa fie purtatoarele experientelor,
istoriei si mostenirii umanitatii, viul grai, transmiterea orala a acestora era singura
modalitate de a pastra continuitatea identitatii umane de‐a lungul generatiilor. Prin
intermediul povestilor, cei batrani transmiteau celor tineri invatamintele si intelepciunea,
trecutul comunitatii devenind trecutul individul, servind, astfel, la cresterea coeziunii de
grup. La nivel micro‐ al familiei de origine, ascultand povesti despre copilaria sa pierduta
in cotloanele indepartate ale memoriei greu de accesat, individul intra in contact cu acea
bucata de timp care‐l separa de existenta uniforma si simbiotica, accedand la cea
dominata de constienta de sine. Povestile ne dau masura, calitatea, limitele si libertile lumii in
care traim, si ne contureaza imginea in oglinda, atunci cand inca nu stiam ca aveam o reflectie
proprie. Ele dau sens trecutului nostru, ne spun despre ce putem face in prezent, si traseaza cararle
care ne pot purta catre un viitor sau altul.
Una dintre cele mai vechi povesti cunoscute se regaseste printre legentele
aborigenilor australieni, si vorbeste despre fenomene naturale, gasindu‐le un sens, si
despre moralitate. Povestea incepe cu sapte femei care stapneau si controlau focul si un
anume barbat, pe nume Wakala, care fura focul pentru el insusi. Lipsite de putere, cele
sapte femei fug catre cer transformandu‐se in “Constelatia Cele Sapte Surori”, in timp ce
Wakala refuza cu brutalitate sa imparta focul cu altcineva, batandu‐si joc ori de cate ori se
ivea ocazia, strigand “wah, wah”. Dintr‐o furie de moment, arunca cu carbuni in niste
oameni care‐i cereau putin foc, starnind scantei care‐l cuprind si il ard de viu. In timp ce
oamenii privesc inmarmuriti, trupul incinerat se transforma intr‐un corb, zboara intr‐un
copac si incepe sa croncane “wah‐wah”.
Prin aceste povesti simple, batranii le comunicau tinerilor mesaje despre valorile
morale, despre reguli de conduita si despre consecintele nefaste daca acestea nu sunt
respectate. De‐a lungul generatiilor, povestile modeleaza comportamente si societati, idei
si credinte. De asemenea, povestile contureaza directiile pe care tinerii le pot urma pentru
a avea succes in viata cotidiana si in societate, in general. Le arata ce trebuie si cum trebuie
sa faca pentru a fi acceptat in sanul familiei si al societatii.
Oamenii preistorici, pentru a transmite tehnicile de vanatoare urmasilor, se foloseau
de povesti pentru a‐i ajuta pe acestia sa inteleaga cand trebuie vanat un anumit animal,
cand sa stea la panda si cum sa se fereasca de primejdii. Daca aceste informatii nu ar fi fost
transmise (in conditiile in care nu exista scrierea, deci pe cale orala), specia umana ar fi
disparut, nefiind capabila sa se adapteze mediului si schimbarii acestuia. Aastfel, povestile
sunt vitale si corespunzatoare pentru insasi existenta noastra. Fara ele, am fi pierdut
invataturile inaintasilor, fiind mereu pusi in situatia de a comite aceleasi greseli.
Bineinteles, asa cum s‐a demonstrat in experimentele pe cobai, experienta se inregistreaza
in codul genetic, generatia ulterioara fiind mai bogata in cunostinte decat cea anterioara,
insa daca ne‐am fi bazat doar pe aceasta lenta evolutie, daca nu am fi fost ucisi de animale
salbatice sau nu am fi murit de foame, oricum nu am fi evoluat pana la stadiu in care
suntem. Michael Yapka, discutand despre eficacitatea folosirii metaforei in hopnoza,
afirma: “povestile ca instrumente de invatare au fost principala modalitate de educare si
socializare a oamenilor in decursul umanitatii.”
Intorcandu‐ne la legenda aborigena, descoperim un alt sens al povestilor, acela de a
servi drept explicatii pentru lucrurile pe care nu le intelegem. Preistoricii inventau astfel
de povesti despre fenomenele naturale, ale caror sensuri si legi nu le intelegeau. Astfel,
focul era dominat de sapte femei, iar stelele de pe cer, reunite sub forma unei constelatii,
nu erau decat aceste femei, izgonite si deposedate de chiar rostul lor. Chiar si astazi, cand
suntem dominati de stiinta si s‐au gasit raspunsuri la multe dintre intrebarile care‐i
framantau pe oamenii primitivi, fenomenelor naturale le‐au luat locul, de exemplu,
fenomenele naturale, in jurul carora planeaza aceleasi povesti si legende, tehnologia
nefiind destul de dezvoltata pentru a le susprinde macar, daramite pentru a le explica.
Odata cu cresterea capacitatii de a explora lumea, creste si complexitatea dezvaluita, fiind
necesare noi si noi povesti. Ca specie, avem nevoie de povesti pentru a ne explica originea
si insasi lumea in care traim. Asa s‐au nascut legendele si miturile cosmogonice, fiecare
sistem filosofic si religios avand propria imagine asupra incipitului universului si a
umanitatii. Iisu, Budha, Lao Tze si‐au transmis invataturile, doctrinele, prin intermediul
povestilor, a pildelor, nu prin predici filosofice. De ce? Pentru ca povestea, prin insasi
structura si natura ei, face apel la modele de intelegere simple, si in acelasi timp lasa destul
loc insighturilor, revelatiilor. O poveste, spusa la timpul, locul potrivit, de persoana
potrivita, are mai mult impact asupra gandirii ascultatorului decat tomuri intregi de
tratate si eseuri, intrucat reuseste, cumva, sa atinga esenta, indiferent daca caile care duc la
ea sunt uneori mai intortocheate.
Reluand, Iisus, Buddha, Lao Tse... crestinism, buddhism, taoism. Trei sisteme
filosofice si religioase, trei lumi culturale si ritualice diferite, fiecare cu regulile si
perceptele lor. Avand acces la povestile de intelepciune care stau la baza filosofiei lor,
putem deveni mai constienti de diferentele interreligioase si interculturale, dar in acelasi
timp si de punctele comune, de acele noduri de confluenta spirituala, care fac ca
demersurile de accedere la un plan superior de cunoastere, constiinta si evolutie
sufleteasca sa se reuneasca si sa topeasca disputele, conflictele si neintelegerile doctrinelor.
Astfel, povestile contureaza si dau viata lumii in care traim, o creeaza si ii confera coerenta.
Daca povestea lumii noastre se bazeaza pe teoria creationista, ne putem trai vietile sub
semnul fricii, al pericolului aruncarii in iad, dar in acelasi timp si cu speranta unei vieti de
apoi in rai, daca faptele noastre ne duc catre acesta. Daca povestea lumii noastre este
despre interconectivitatea tuturor fiintelor vii, ne putem trai vietile comportandu‐ne cu
grija si gentilete fata de tot ce este viu, si fata de planeta, de‐opotriva. Daca povestea lumii
in care traim este plina de conflicte intre religii si culturi, ne dezvoltam aceasta tendinta
combativa, fiind din ce in ce mai mult dominati de ura si invidie.
In timp ce povestile definesc lumea, noi o putem vedea mai clar.

Intorcandu‐ne la evolutia povestilor, si pastrand scopul lucrarii de fata, psihologia,
ca stiinta, si psihoterapia, ca latura aplicativa, curanta, a ei, au adus noi perspective
interesante asupra importantei povestilor si a rolului lor la crearea lumii, de data aceasta
interioare, a oamenilor. Momentan, sunt interesante de mentionat doua directii,
apartinand a doua scoli de psihoterapie distincte in Romania, Scoala Experientiala si Cea
cognitiv‐comportamentalista, sub forma Terapiilor Scurte, si una ce apartine psihiatriei,
sora psihologiei.
In cadrul Scolii Experientiale vorbim despre Analiza Tranzactionala, si teoriei
despre scenariul de viata. In cartea sa “Ce spui dupa Buna Ziua?” Eric Berne dezvaluie
cateva dintre modalitatile prin care putem avea acces la scenariul de viata, care pe de o
parte ne‐a fost “implementant” de catre parinti, este creat in functie de expectantele,
mesajele, poruncile si permisiunile lor, si pe de alta parte este constructia noastra
inconstienta, inca de cand suntem mici. Raspunzand la intrebarile “Care a fost povestea ta
preferata cand ai fost mic?” “De ce?” “De unde ai auzit‐o?”“Cine ti‐o spunea cel mai des?”
putem creiona intriga, conflictul, personajele si chiar si deznodamantul propriului basm,
in care “am ales” sa traim, si pe care ne‐am hotarat sa‐l parcurgem, pana la final. De
asemenea, Berne da si cateva decodificari ale celor mai uzuale povesti, cum este, de
exemplu “Scufita Rosie”.
In psihiatrie, se vorbeste uneori de sindromul “Frumoasa din padurea adormita”, in
cazul acelor femei scunfundate in depresie si pasivitate, care‐si traiesc intreaga viata
paralizate, adormite, in asteptarea acelui print care sa le readuca la viata. Metaforizand,
putem spune ca avem de‐a face cu o “catatonie sufleteasca”, care‐si va gasi deblocarea
doar cand semnalul dorit va fi lansat‐ un sarut, care sa descatuseze potentialul si
frumusetea interioara a persoanei. Contactul fizic erotic eliberator.
Terapiile Scurte cuprind trei orientari terapeutice principale, printre care si terapia
narativa. A povesti, pentru a te vindeca, dar nu oricum, ci strategic si tintit. Aceasta forma
terapeutica imbina tehnicile etapizate si rationale ale cognitiv‐comportamentale cu
maniera artistica si creativa a tehnicilor experientiale. Unul dintre exercitiile definitorii este
“Romanul vietii”, o tehnica in care clientul este invitat sa‐si imagineze ca trebuie sa scrie
romanul vietii lui‐ alege capitolele, numele lor, titlul romanului, si apoi experientele pe
care vrea sa le redea. Este o modalitate buna de a puncta momentele relevante ale
existentei, de a le da un sens, de a le conecta cu altele, rezultand o structura epica mai mult
sau mai putin coerenta. Intriga si deznodamantul sunt extrem de importante, impreuna cu
tonalitatea afectiva si maniera in care romanul vietii este scris (la persoana intai, la
persoana a treia?).
Iata, deci, cate de complexa este lumea povestilor, si cat de complexa este lumea
noastra prin prisma ei. Povestile vorbesc despre noi, cei de acum, despre noi cei de ieri, si
pot vorbi si despre ceea ce vom fi, in viitor. Ele detin cheia transformarii umanitatii, de la
cele mai innegurate vremuri si pana in zilele noastre. Exista povestea unui indivit,
povestea unei familii, a unei comunitati, a unei tari, a unei religii, a unei specii, a unei
civilizatii. Nivelele de profunzime dar si de generalitate la care povestile pot patrunde
sunt nelimitate. Natura are propria poveste, pe care ne‐o sopteste in fiecare zi, odata cu
rasarirea soarelui, acest mare capitol de incipit a tuturor lucrurilor, terminandu‐se cu
momentul in care apune si lasa loc lunii, moment in care in cartea planetei noastre incepe
partea a doua a povestii...
Arta psihopatologica

Irina Ionescu
Exista o legatura stransa intre actul de creatie sau personalitatea artistica si actul
irational, izvorat din “nebunie” sau personalitatea nebunului. Pictori ca Dali sau Van Gogh
au intruchipat genialul, cu un strop de nebunie, lucru ce a facut ca operele lor sa fascineze
si sa socheze.
Inca din momentul in care art‐terapia si tehnicile proiective de diagnostic au
castigat tot mai mult teren, specialistii s‐au intrebat, si pe buna dreptate, care este natura
creativitatii patologice? Cu ce difera ea de cea pe care o regasim la indivizii normali?
Constantin Enachescu afirma in lucrarea sa destinata tocmai acestei tematici, “Arta
si nebunia. Universul plastic al irationalului”, ca principala caracteristica a creativitatii in
cazul persoanelor cu tulburari psihice este “reproductivitatea”. Astfel, bolnavul, nebunul,
psihopatul, in cazul nostru, transpune in actul creator propriile conflicte si tensiuni
intrapsihice cu o astringenta si incrancenare ce lipsesc unei persoane normale. Ei
“reproduc”, pe scena “publica” la care asista “criticii de arta”, dramele si obsesiile.
In acest punct al discutiei, sunt necesare cateva lamuriri cu privire la functiile
actului artistic, ale produsului artistic, functii ce converg cu cele ale programului general
de art‐terapie dar care se si diferentiaza.
Functiile actului si ale produsului artistic
Este important sa cunoastem aplicabilitatea si necesitatea exprimarii artistice a
patologicului, intrucat in acest fel ne transformam din simplu spectatori la spectacolul
nebuniei, in lianti intre normalitate si patologie.
Astfel, descoperim functia catartica‐ terapeutica, de descarcare a pulsiunilor,
tendintelor, frustrarilor, continuturilor obsedante care invadeaza viata interioara a
indiviului, parazitand‐o, sufocand‐o. Functia diagnostica este deja consacrata, pictura si
desenul fiind forme de expresie in cadrul testelor proiective. Tematica abordata si
caracteristicile stilului artistic sunt indicatori pentru specificul tulburarii. Expresia artistica
este un instrument extraordinar de sondare a sufletului uman, iar acest lucru ne conduce
catre o alta functie importanta, anume functia de comunicare intre lume si sine. De multe ori
cuvintele sunt insuficiente, functiile cognitive “lucreaza” in detrimentul individului, astfel
incat suferinta lui ramane neexprimata, sufletul lui ramane o enigma de nepatruns pentru
cei din jurul lui. Produsul artistic devoaleaza, dezvaluie, inlatura o parte din mister, pentru
a face loc altor intrebari. Prin desen, pictura, modelaj, colaj, orice produs artistic, individul
comunica lumii intregi despre sine. Faptul de a fi valorificat, validat ca individ, cu un scop
in mica societate restrans din cadrul unui spital psihiatric, ofera persoanei un sens, chiar
daca pe jumatate constientizat, pe jumatate lasat in obscuritate. O alta functie importanta
este cea functia predictiva. S‐a observat ca produsul artistic surprinde si capteaza fidel
sinusoida traseului terapeutic, si implicit a bolii. Astfel, in functie de cat de destructurata
este compozitia, putem face predictii cu privire la masura in care individul va reusi “sa isi
focalizeze sinele” intr‐un mod mai coerent, si cu priza la realitate.
In continuare vom intra in universul ambivalent si halucinant al interioritatii
sufletesti psihopatice.

Figura 1: “Barbat atacat”, barbat, 34 de ani, alcoolism cronic, personalitate psihopata,
tendinte homosexuale
In aceasta compozitie artistica, reactia de impresionare pe care o simtim este
generata de socul cromatic nascut din culorile tari, puternice, calde si cele reci, metalice.
Tabloul are o mare incarcatura emotionala, agresiva, pulsionala (prin simbolurile animale
reprezentate). Bratul tumefiat, brazdat inca de rani proaspete, gura si ochii ce exprima
teroarea atacului (un strigat dupa ajutor sau doar un strigat de eliberare a durerii), gearele
animalelor infipte adanci in carnea inca moale, toate acestea indica un nivel crescut de
agresivitate si o incarcatura afectiva negativa. Ceea ce surprinde, insa, este pozitia bratului,
pe care se sprijina pisica pentru a ataca victima mai bine. Este un brat intins, relaxat, ce
ofera suport, si strange in palma o floare. Antiteza dintre cele doua brate, reflecta perfect
paradoxul “victimei care isi invita agresorul”. Un strop de adevar este strecurat prin forta
plastica si releva una dintre naturile crimei psihopatice: seductia in prealabil a victimei.

Figura 2 Figura 3
Figura 2: Autoportret, barbat, 39 de ani, psihopatie
Figura 3: “Portret barbat”, barbat 29 de ani, psihopatie impulsiva, potential agresiv crescut
In descrierea personalitatii psihopatice, se face referire deseori la capacitatea
psihopatilor, sau sociopatilor, de a induce in eroare, de a fermeca prin carisma, sarm,
nonsalanta. Asa cum am prezentat in prima parte a lucrarii, psihopatii pot fi persoane
foarte bine instruite, cu o inteligenta superioara, integrati social si cu activitati intelectuale.
Nu trebuie sa ne imaginam ca patologicul isi arata fata hidoasa inca de la primul contact
cu el.
Am prezentat in paralel aceste doua desene, realizate de doi barbati, unul
diagnosticat cu personalitate psihopata si celelalt cu psihopatie impulsiva. Gandindu‐ne la
analiza tranzactionala si la scenariul de viata pe care ni‐l construim pe parcursul existentei
noastre, si pe care il modificam in functie de etapa de varsta si de evolutie in care ne aflam,
suntem pusi fata in fata cu ceea ce Eric Berne numeste “Tricoul cu dublu mesaj”. Pe fata
tricoului, este scris un cuvant sau este aratata o imagine, iar pe spatele lui, este dat reversul
sau, sau cum ii spune Berne cu simtul umorului, descoperim “poanta”. Privind cele doua
desene, ne dam seama ca avem de‐a face cu acest “dublu mesaj” pe care psihopatul ni‐l
comunica.
In cazul nostru, pe fata tricoului avem “reprezentata” imaginea sociala a psihopatului,
acest intelectual‐tip, cu ochelari, care ne duce cu gandul la un profesor, un mentor, un
functionar tipic, stereotip, pe care nu l‐am putea incadra vreodata, poate, la categoria
“oameni periculosi/straini de care sa ma tem”. Rigiditatea expresiei faciale, puloverul pe
gat, ca si cand ar sugruma afectele puternice si pornirile agresive (psihosomatica ne
dezvaluie intr‐un mod ingenios centrul de exprimare sau inabusire al emotiilor‐ gatul ), ne
indica, insa, o persoana hipervigilenta sau hipercontrolata in exterior. Genul de om pe
langa care trecem, fara sa il observam, sau din contra, care ne atrage cu alura verticala si
serioasa, castigandu‐ne increderea. Privirea indreapta inainte, opaca, penetranta, un
zambet, un rictus ce brazdeaza in mod sarcastic chipul ne releva ʺsecretulʺ celui care
mimeaza cu sarm normalitatea. Ascuns in spatele ochelarilor ce ingreuneaza privirea lui in
ochi, tinut sub control de ʺhainaʺ stransa, psihopatul iese in lume purtand de cele mai
multe ori masca ʺnormalitatiiʺ. W.H. Auden spune: ʺEvil is always unspectacular and
alway human. And shares our bed...and eats at our tableʺ (Raul nu este spectaculos, ci foarte
uman. Cu el impartim patul... si mancarea). Iata, deci, ca reprezentarea grafica, picturala,
artistica a imaginii psihopatului integrat, un sarlatan printre victime, ofera o ocazie de a
ʺadmiraʺ coaja, invelisul, care ar putea parea chiar atragator. In cazul analizei produselor
artistice ale persoanelor cu tulburari psihice, doua dimensiuni ne ofera informatii foarte
importante, fapt ce transforma desenul sau pictura intr‐un veritabil test proiectiv ale carui
mesaje trebuie descifrate. Prima dimensiune o reprezinta cea formala, si se refera la
caracteristici obiective ale formei grafice, artistice (linii, presiune, directii de trasare,
impresia globala asupra tehnicii artistice). Masura in care un individ patologic este capabil
sa ʺreproducaʺ artistic tematica psihologica in jurul careia graviteaza sfera patologica, intr‐
un mod structurat, coerent, ofera informatii cu privire la starea bolii. De asemeneam
urmarirea trasaeului expresiv‐artistic in cadrul unui program de art‐terapie poate dezvalui
caracterul prognostic al acestei. Tematica abordata in cadrul operelor ne releva,
bineinteles, sursa nucelului patologic, intrucat arta este cea mai inalta forma de sublimare,
acceptata si validata social.
Compozitia cromatica ne ofera detalii cu privire la starea afectiva a persoanei si
poate surprinde momentele de depresie, manie, agresivitate. Ce se observa la tabloul
ʺAutoportretʺ este alegerea unei palete cromatice inchise, sterse, ca si cand persoana nu ar
dori sa atraga atentia asupra sa. Ca si cand ar fi un camelon, ce reflecta si isi insuseste
culorile, formele contextului in care se afla, reusind, astfel, sa se camufleze. Intreaga
pictura da impresia unei banalitati normale, unei imagini stereotipe si, ca atare,
periculoase prin modul subtil in care reuseste sa ne dezarmeze in fata asa zisului
ʺcunoscutʺ, determinandu‐ne sa devenim vulnerabili. In lucrarea ʺPartea Diavoluluiʺ,
Denis de Rougemont face o afirmatie ce va deveni emblematica atat in scrierile filosofice
cat si in transpuneri cinematografice ale tematicii diabolesti: ʺCea mai mare pacaleala pe
care Diavolul i‐o joaca omului este aceea de a‐l convinge ca El, de fapt nu existaʺ. Similar,
psihopatul, ca orice predator, indiferent daca are puseuri criminale, le da curs sau nu, isi
atrage victima, o ademeneste incercand sa o faca sa creada in inofensivitatea lui (ʺPriveste‐
ma, nu sunt decat un amarat de contabil. Inteligent, e drept, care pune intrebari si care te
priveste in ochi mai insistent decat ti‐ai fi putut inchipui, care te studiaza atunci cand nu
este constienta de nimic in jurul tauʺ).
Ceea ce barbatul de 39 de ani a desenat ca fiind ʺportretul sauʺ, nu este de fapt decat
iluzia pe care o vinde celorlalti, o iluzie a unui model de normalitate ce se incadreaza
perfect in media statistica, care nu se abate prea mult de la tipar, si care, tocmai datorita
rigiditatii si caracterului ei static, cu frica miscarii ce ar putea dezvalui prea mult, starneste
curiozitatea pentru a afla ce scrie ʺpe spatele tricouluiʺ.
Sa ne uitam, atunci pe spatele portretului, si sa vedem ce surpriza ne rezerva
personalitatea terifianta dar si fascinanta a psihopatului.
Surpriza este pe masura. Daca in cazul primei lucrari avem de a face cu o imagine
distorsionata prin prisma minciunii pe care psihopatul o vinde celor din jur, in cel de‐al
doilea caz descoperim imaginea distorsionata provocata de minciunea pe care psihopatul
si‐o vinde lui insusi. Al doilea desen este intitulat ʺVictimaʺ, si este realizat de un barbat de
29 de ani, cu psihopatie impulsiva, considerat ca fiind foarte agresiv. Mecanismul
proiectiei, natura patologicului si tendinta individului de a se nega, respinge pe sine si de
a‐si gasi reflectia in ceilalti, ne surprind din nou si ne suscita interesul. Imaginea terifianta,
distrusa, descompusa si faramitata a ʺvictimeiʺ este ceea ce gasim in interiorul
psihopatului. De asemenea, ne este dezvaluit un alt adevar uman, acela ca agresorul, a fost
si este in continuare, o victima. Se cunoaste faptul ca personalitatile criminale psihopate au
in istoricul lor engramate episoade violente, de abuzuri fizice, sexuale, si psihologice.
Aceste abuzuri sunt inregistrate in memoria sufleteasca asemeni unor cicatrici adanci,
realizate de cutitul rece in scoarta unui copac. Referindu‐se la experienta dramatica de a
pierde un sot, un partener, Rose Kenedy spune: ʺIt has been said that time heals all
wounds. I do not agree. The wounds remain. In time, the mind, protecting its sanity,
covers them with scar tissue, and the pain lessens, but it is never goneʺ (Se spune ca timpul
vindeca toate ranile. Nu sunt de acord cu acest lucru. Ranile raman. In timp, insa, mintea,
incercand sa protejeze‐si protejeze integritatea, le panseaza astfel incat durerea se diminueaza, dar
ranile sunt in continuare acolo). Similar, si psihopatii au dezvoltat de‐a lungul timpului
propriile mecanisem de coping in fata traumelor. Unul dintre mecanisemel de aparare este
negarea. A‐i vedea pe ceilalti ca pe niste victime, presupune a nega propria conditie de
victima. Un altul este proiectia. Refuzand sa confrunte personalitatea si imaginea directa a
agresorului, psihopatul ataseaza aceste etichete celor din jur, iar exercitarea fortei si puterii
asupra victimelor pe care si le alege este o modalitate de a‐si demonstra siesi ca este
capabil sa infrunte fantomele trecutului sau.
Astfel, privind pictura intitulata ʺVictimaʺ, luam cunostinta cu structura intima a
psihopatului: un trup deformat ce exprima gandurile, ideile, trairile deformate, un trup
abuzat ce releva o minte si un suflet abuzat, o vulnerabilitate extrema, exprimata prin
aparenta transparenta a pielii ce releva plamanii ca sursa a suflului vital, sau, in cazul lor,
a suflului ʺagresivitatiiʺ (este interesant dar nu si intamplator faptul ca acest psihopat a
ales tocmai aceste organe pentru a le prezenta privitorului ca fiind vulnerabile. Sa ne
gandim ce se intampla atunci cand suntem rapusi de un acces de furie, cand ura,
tensiunea, impulsul ne sugruma, cand asteptarea, vanatoarea in sine si emotia actului
savarsit se insinueaza in suflet? Pulsul se accelereaza, iar plamanii incep sa lucreze la
capacitate maxima. Simtim ca nu avem destul de mult aer, precum un astmatic, care are ca
trasatura definitorie temperamentul impulsiv‐coleric, si atunci fortam plamanii sa se umfe
precum velele unei corabii care supravietuieste pe o mare involburata, in plina furtuna).
Gura insangerata, dintii ca niste zabrele ale unei inchisori ce tainuieste trauma, secretul,
durerea (o gura ferecata in spatele unor gratii), ochii inspaimantati, intregul cap deformat
sub forta loviturilor, a agresiunilor si a suferintei, sprancenele unite, negre si stufoase,
potrivite pentru a ascunde privirea, care in traditia chineza de citire a caracterului pe
chipul omului indica informatii cu privire la latura sa emotionala, si care in acest caz
releva omul necontrolat, impulsiv, instabil si vulcanic, rigid, lipsit de empatie, toate
acestea infatiseaza hidosul, macabrul, socantul patologic, socanta distorsiune a realitatii
despre sine, umitoarea rupere a contactului cu propria personalitate.
Comparativ cu primul desen, al doilea ne da senzatia ca am privi pe gaura cheii, si
am descoperi cele mai intime ritualuri, am dezgoli cele mai aprige secrete despre sine. Un
agresor care agreseaza astfel incat sa nu mai fie victima... O victima ce doreste sa se
comporte ca propriul agresor pentru a‐i lua puterea (asemeni ritualurilor vanatoresti, cand
vanatorul isi insuseste o parte din prada si o investeste cu rol de talisman). Este fascinant
cum un individ in esenta slab, bolnav, schingiuit, faramitat in interior este capabil sa
induca teroare, sa insele, sa ademeneasca, si sa distruga trupuri si suflete. Care este sursa
fortei acestui individ? Care este sursa veninului din care se infrupta si care ii da putere?
Am incercat sa raspundem la aceste intrebari in cadrul capitolului dedicat tipologiei crimei
si a psihopatilor.
Iata, deci, in final, cele doua laturi opuse, aparent neconcordante ale personalitatii
psihopate, puse fata in fata. Asemeni unei carti cu doua coperti, fiecare cu o ilustratie
diferita, psihopatul este un veritabil ʺDr. Jekyl and Mr. Hydeʺ. Pericolul poate veni in
multe forme. Uneori se dezvaluie in forma lui brutala, neslefuita, alteori se deghizeaza cu
atata maiestrie.
Nimic, insa, nu este mai socant decat sa admiram expresia artistica, atat de
dihotonica, a acestor doua laturi ale psihopatiei. Asa cum se spune, ʺo imagine face cat o
mie de cuvinteʺ. Prin intermediul produsul artistic, avem acces nemijlocit la mecanismele
interioare ale unei persoane. Actul artistic are extraordinara capacite de a ʺne furaʺ, de a ne
determina sa escaldam cenzura. Ne poarta, asemeni unei calatorii, uneori chiar in centrul
punctului nevralgic ce constituie suferinta, dorinta, fantezia, speranta noastra. Arta este o
forma de catharsis, de sublimare, atat in cazul persoanelor normale cat si in cazul celor cu
tulburari. De asemenea, este un limbaj de comunicare, aproape universal, prin simbolurile
si tematicile ancestrale pe care le contine si prin caracteristici obiective prin care se
exprima. Pictura si desenul, sau scrisul, ca parte a programului art‐terapeutic, au fost
folosite ca liant intre lumea misterioasa a bolnavului mintal, rupt de tot ce este in jurul lui,
si lumea coerenta a celui in deplinatatea facultatilor sale mintale. De fapt, asa cum afirma
Constantin Enachescu in lucrarea ʺArta si Nebunie. Universul plastic al irationaluluiʺ,
nebunia este foarte greu de definit, daca avem dorinta de a fi cat mai exacti si completi.
Ceea ce a facut ca ea sa reprezinte un obiect de studiu atat de fascinant, atat pentru
specialisti cat si pentru profani, este faptul ca, desi ne simtim securizati in preajma
normalitatii statistice, normalitatea individuala este cu mult mai interesanta. Nebunia, care
stare ʺaltfelʺ a persoanei, o stare organizata dupa propriile legi, cu o ordine proprie, si un
sens profund personal. Din acest motiv se considera in gluma ca pentru a intelege
nebunia, trebuie sa ne acceptam in egala masura propria nebunie. Nu putem explora in
ceilalti ceea ce ne este frica sa descoperim in noi insine. In caz contrat, picam in capcana
tanarului de 29 de ani, care, pictand ʺVictimaʺ sa, s‐a pictat, de fapt, pe sine!
Trasaturile psihosomatice ale astmului
Irina Ionescu
Putem citi despre astm, dar daca am avut/avem prin preajma noastra un bolnav de astm stim mai
multe despre cat afecteaza astmul viata decat ne-ar putea explica vreun text de pe internet.
Caracterul permanent al bolii pune limite existentei persoanei, iar crizele- violente,vizibile, uneori
socante-, amintesc de pericolul si gravitatea bolii. Dependenta fata de medicamante- salvatoare in
cazul crizelor- transforma astmaticul intr-un om care trebuie sa-si duca viata cu o anumita prudenta.
Aceeasi prudenta pe care si cei din jur o manifesta.
Totusi, atitudinea oamenilor fata de astmatici este ambivalenta, si oscileaza de la milapentru ce

cred ei ca un astmatic nu poate sau nu va putea face niciodata, si iritare pentru niste oameni care
mereu sunt sensibili, mereu au ceva de comentat cu privire la mediu (e prea cald, e prea frig, e mult
praf, e polen, e par de animal, nu suport fumul de tigara, etc.) si ii determina pe cei din jur sa-si
schimbe modul de viata si obiceiurile (pe vremuri era considerata "boala nobililor", deoarce
sensibilitatea lor crescuta ii facea fragili si delicati, palizi datorita lipsei de miscare si aer,
portretizand imaginea nobilului care se fereste constant de agresiunile si murdariile vietii).
Adevarul este undeva pe la mijloc, caci astmul, pe langa faptul ca are o dimensiune medicala cat se
poate de obiectiva, si ca atare asupra careia se poate actiona direct, prin tratament medicamentos,
are si o dimensiune psihologica foarte importanta, fiind chiar una dintre primele tulburari ale
corpului puse in stransa legatura cu suferintele sufletesti. Astmul este prin excelenta o tulburare
psihosomatica (psyche= suflet, soma= corp).
Daca avem credinta ca bolile nu sunt o simpla coincidenta, favorizata de factori obiectivi din mediu,
putem deslusi lectia pe care aceasta boala- destul de dura si cu potential morbid crescut- incearca sa
il invete pe astmatic. Unul dintre indicatorii de care putem tine seama in aceasta calatorie este
tocmai atitudinea celor din jur, de care am pomenit mai devreme.
Prima atitudine, de mila si compasiune, pe care cei din jur o manifesta fata de asmtatic, este
stimulata de latura sensibila si dramatica pe care oamenii o percep in interiorul acestor bolnavi. Ei
reactioneaza cu mila in fata unei victime lipsite de aparare, imaginandu-si ca viata lui este atat de
limitata. Aceasta atitudine se va intensifica pe masura ce astmaticul, negandu-si boala si tanjind
dupa acea normalitate acceptata statistic, incearca sa duca o viata ca si cand nu ar fi bolnav. El face
sport, se apuca de fumat, se expune situatiilor care i-ar putea provoca crize sau cel putin disconfort.
Mesajul lui este "Nu sunt o victima! Nu sunt bolnav". Daca mergem in profunzime, mesajul se
transforma in: "Nu sunt dependent de voi (tine!), ma pot descurca singur". Desi astmaticul se lupta
sa-si afirme independenta (constient, fata de boala, inconstient fata de cineva de mare insemnatate
pentru el), el nu face decat sa-si accentueze infantilitatea si vulnerabilitatea in fata celor din jur. In
cazul acesta, bolnavul ar face bine sa accepte ca este bolnav, ca este in regula sa te sprijini pe cei
din jur, ca, desi se poate descurca singur, din cand in cand are nevoie de ajutor (e interesant de
descoperit daca sunt pacienti cu astm care au "ars" etape de dezvoltare), ca poate fi o victima, si ca
a fi victima nu e deloc degradant. E doar... uman.
A doua atitudine, aceea de respingere a bolnavului, bagatelizand putin simptomele si sensibilitatile

lui, reflecta, de fapt, felul in care astmaticul ii face pe cei din jur sa se simta. Ei reactioneaza prin
rezistenta la tendinta astmaticului de a le controla viata, de a-i determina sa-si schimbe metehnele
doar pentru ca el considera ca ii fac rau. Acest astmatic face din boala lui un instrument de
manipulare, iar cei din jur sesizeaza asta, desi nu constient- in sensul ca nu pot numi manipulare
ceea ce simt, insa se comporta precum niste oameni care se simt manipulati. Daca in primul caz,
bolnavul respingerea conditia de victima, in al doilea, el o imbratiseaza, se imbraca cu haina
martiriului si defileaza mandru in societate, asteptandu-se ca toti sa se prosterneze in fata suferintei
lui, si sa configureze o lume speciala pentru el, o lume curata, fara murdarie, fara praf, vicii si alte
lucruri neplacute. Mesajul lui, constient este "Sunt o victima! Sufar!". Desi acest mesaj in mod
normal ar atrage simpatia si suportul, cei din jur se simt sufocati. Mergand in profunzime,
descoperim "Vreau ca voi sa va comportati asa cum va dictez!"- receptarea acestui mesaj
declanseaza respingerea, si... dincolo... "Eu sunt mai curat decat voi, voi ma murdariti! Stati
departe de mine!"- aici patrundem in adevarata drama, suferinta a astmaticului, care se adanceste cu
cat incepe sa se izoleze de ceilalti, si incepe sa fie izolat. Mai cu seama daca e cazul unui astm
alergic, bolnavul trebuie, ca lectie de viata, sa-si asume lucrurile pe care le considera
respingatoare si murdare. Poate e vorba tocmai de tendinta de a manipula, neacceptata. Poate e
vorba de dorinte si nevoi considerate necuviincioase, si ca atare impinse pana la granitele
inconstientului.
Exista doua componente principale comune celor doua cazuri: dublul mesaj contradictoriu,
agresivitatea si tema dependentei. In primul caz agresivitatea este intoarsa catre sine (respingand
boala, astmaticul ajunge in situatii periculoase pentru sanatatea si viata lui) iar in al doilea catre
ceilalti. O trasatura de temperament comuna tuturor astmaticilor este iritabilitatea, irascibilitatea,
usurinta cu care escaladeaza si transforma banale contradictii in dispute pe viata si pe moarte.
Memoria corpului lor contine lupta pe care ei o dau, pentru fiecare inghititura de aer, iar aceasta
lupta este inregistrata sufleteste ca o lupta pe viata si pe moarte.
Tema dependentei este puternic inradacinata in fiecare bolnav, pentru ca ea ne reaminteste cat de
vulnerabili si usor de ranit suntem.
O alta analiza a semnificatiilor astmului se poate face pornind de la analiza de simbol, insa ea
presupune un set de cunostinte si... credinte, de ce nu, ceva mai vast. Despre asta, si alte dedesubturi
ale bolii, cu ocazia zilei de 5 mai.
Cati oameni, tot atatea povesti.
Clasificarea povestilor si functiile lor terapeutice.

Irina Ionescu
Fiecare om isi are propria poveste, originala si personala. Ceea ce face diferenta
intre oameni este faptul ca unii aleg sa vorbeasca despre povestea lor, si altii aleg tacerea.
Pentru a ne orienta mai bine in universul povestilor dar si al terapiei bazate pe povesti,
este important sa cunoastem tipurile acestora caracteristicile si functiile terapeutice pe care
le pot avea.
Povestile pot fi clasificate in fel si chip, dar aceasta clasificare, in sine, ne ajuta doar
la structurarea scolastica a informatiilor despre povesti, intrucat in practica
psihoterapeutica nu vom lucra cu aceste informatii decat in masura in care dorim sa
realizam dosare academice bine documentate pentru fiecare caz in parte. Pe de alta parte,
este important sa cunoastem aceasta clasificare, pentru ca ne va ajuta sa alegem mai usor
tipul de poveste potrivita pentru copilul sau adolescentul cu care lucram. Aceasta
clasificare se confunda, de fapt, cu clasificarea metaforelor, si, intrucat metafora sta la baza
povestilor, putem extrapola fara sa gresim clasificarea metaforelor la povesti. Iata cateva
criterii de baza:
(1) In functie de functia pe care o indeplinesc, povestile sunt:
− povesti axate pe solutie, pe resursele clientului;
− povesti pentru facilitarea exprimarii creativitatii si imaginatiei;
− povesti exploratorii, care ajuta terapeutul sa cunoasca universul interior conflictual si
problematic al clientului.
(2) In functie de sursa, avem doua directii principale:
− emitatorul povestii, ceea ce duce la existenta a trei tipuri de povesti:
− povesti produse de client: copilul sau adolescentul este cel care inventeaza povestea,
pe o tema data sau libera;
− povesti produse de terapeut: atunci cand terapeutul propune, intr‐un anumit
moment al terapiei, o poveste, pe marginea careia incurajeaza copilul sau
adolescentul sa se exprime, sa o discute, eventual sa sa o continue, sa ii dea o
finalitate;
− povesti colaborative: sunt povesti produse in egala masura de client si de terapeut,
izvorand din interactivitatea lor si din schimbul de idei. Acest tip de povesti pot fi
create din momentul in care terapeutul si copilul au o relatie destul de stransa,
petnru ca presupun, asa cum sugereaza si numele, o colaborare. Interventia
terapeutului este mult mai pregnanta, el neasumandu‐si doar rol de facilitator ci si
de creator, alaturi de copil. Deci, pe de o parte, terapeutul trebuie sa cunoasca
limitele intervenitiei in cazul relatiei cu copilul, si pe de alta parte trebuie sa obtina
destule permisiuni din partea acestuia de a se implica in procesul de creatie.
− originea mataforei:
− cultura povestilor, legendelor, miturilor unei populatii sau povesti transculturale;
− produse artistice vizuale‐ desene, picturi;
− teme universale;
− experienta proprie: a clientului, a terapeutului sau eufemisme, sine qua non
valabile, ce nu pot fi puse la indoiala;
− povesti psihodramatice: care sunt puse in scena si jucate.
In ceea ce priveste functiile povestilor, le voi reda asa cum le‐am gasit in cartea
“101 healing stories for children and teens”:
(1) Povestile informeaza. In ultimii ani, Nadia Lalak, psiholog consultant pe
problemele mediului si educator, s‐a ocupat de cresterea nivelului de implicare si
constientizare a problemelor mediului inconjurator, lucrand cu copiii prin intermediul
povestilor cu zane.
Proiectul sau isi propune sa inspire actiuni ecologice, sa faciliteze apropierea si grija
fata de natura si le ofera copiilor ocazia sa experimenteze cu bucurie lumea naturala, in
mod direct. Prin aceste povesti, copiii invata despre efectele urbanizarii asupra naturii si a
legaturii stranse care exista intre diferitele verigi ale mediului.
Lalak si‐a sprijinit abordarea pe vorbele pline de intelepciune ale lui Confucius:
“Invata‐ma si voi uita,
Arata‐mi si voi tine minte
Implica‐ma si voi intelege.”
Din punctul ei de vedere, povestile sunt parte integranta din procesul de implicare
a copiilor in intelegerea informatiilor: “Departe de sala de curs si de tabla de scris, copiii
raspund cu entuziasm interpretarilor creative ale naturii si problemelor ecologice, si
oportunitatii de a ramane implicati in povesti magice, cu zane, in jocuri de rol antrentante
si amuzante”.
(2) Povestile educa/predau abilitati. La ora de matematica, copiilor sunt invatati
adunarea primara: 1+1= 2. Acum, sa ne imaginam urmatoarea abordare: Julie s‐a intors
acasa dupa prima ei saptamana de scoala. Ii era foame si era obosita, dar imediat cum a
pus piciorul in casa a simtit mirosul ademenitor de prajituri proaspat scoase din cuptor.
Mama ei o intreaba: “Vrei o prajitura?”. Julie mananca o prajitura cu pofta si dupa ce
termina, intreaba: “Pot sa mai mananc una?”. Mama ii raspunde: “Ai mancat deja una, si
daca mai mananci una, inseamna ca vei fi mancat deja doua prajituri”. Este un exemplu
clasic care ilustreaza felul in care crearea unei povesti, bazate pe o situatie cotidiana, poate
duce la insusirea unor aptitudini matematice. In terapia copiilor cu dizabilitati (autism,
down, retard mental), acei copii care au nevoie de lectii dinstincte, bine structurate, pentru
a‐si insusi o serie de abilitati pe care altfel copiii normali si le insusesc in mod spontan, se
foloseste deseori tehnica asocierii abilitatii de invatat cu functia pragmatica. De exemplu,
daca dorim sa ii invatam sa raspunda la sarcina “Du‐te la usa”, trebuie sa cream un
context functional, care sa‐i ofere copilului o recompensa implicita: “Iesim la joaca! Du‐te
la usa”. In cazul utilizarii povestilor, ne bazam pe acelasi principiu: ne folosim de un lucru
ce este in sine o recompensa pentru copil.
In cartea “Teaching Thinking Skills with Fairy Tales and Fantasy”, autoarea ne
propune cateva exercitii simple, bazate pe povesti cunoscute de copil, pe basme, fabule, si
povesti contemporane cunoscute, care sa ne ajute sa... ii ajutam la randul nostru pe copii
sa‐si insuseasca o serie de aptitudini cognitive, intr‐o maniera creativa si amuzanta.
Iata un exemplu, in cazul in care dorim sa aducem conceptele abstracte in concret
pentru a le intelege mai bine, “A face abstractul concret”:
“Personificarea este una dintre modalitatile pe care le putem folosi pentru a aduce
conceptele abstracte in planul concret. Folosind personificarea, atribuim conceptului
abastract calitati umane [n.n.: apropiindu‐l, astfel, de realitatea copilului sau
adolescentului].
Exemplu: Libertatea
Eu sunt Libertatea.
Casa mea este oriunde oamenii au dreptul de a alege
Port o armura care ma ajuta sa apar drepturile oamenilor
Munca mea este aceea de a apara drepturile oamenilor oriunde ele sunt amenintate
Rudele mele sunt Alegerea si Responsabilitatea
Cand sunt in vacanta, cei care domina sunt stapani peste tarile mele
Ma plimb cu serenitate si voiosie pe toate taramurile peste care domnesc, bucuroasa
ca oamenii ma vor si ma cauta”
Cerinta: atribuie calitati umane unuia dintre urmatoarele concepte: dreptate,
reponsabilitate, iubire, curaj, frica, manie.
1. Ce esti tu? __________________________________________________________
2. Unde locuiesti? _____________________________________________________
3. care sunt culorile tale preferate? ______________________________________
4. Care este meseria ta? _________________________________________________
5. Cine sunt rudele/prietenii tai? ________________________________________
6. Ce se intampla atunci cand pleci in vacanta? ____________________________
7. Pe unde te plimbi? ___________________________________________________
Un alt exemplu, in care ne vom folosi de povestea “Alba ca Zapada si cei sapte
pitici” pentru a preda conceptul de apus:
“Mama vitrega cea rea a Albei ca Zapada ii ordona padurarului sa duca fata in
padure si sa o ucida. Padurarul o duce pe fata in padure, dar pe masura ce se innopta si
timpul trecea, el nu a mai putut sa savarseasca fapta cea rea. A lasat‐o sa fuga. Alba ca
zapada a fugit prin maracini si copaci. Spre apus, s‐a apropiat de o casuta. A intrat ca sa se
odihneasca. Totul in casuta era foarte mic, dar era tare curat si ordine. Pentru ca era foarte
obosita, s‐a intins intr‐un patut si a adormit.”
Concept abstract: apus
Eu sunt bunicul Apus
Care‐l trimit pe soare la culcare
In spatele muntilor frumosi
Hainele mele sunt o mantie neagra
In mana tin un chibrit aprins
Care palpaie si apoi se stinge,
Lasand‐o pe vara mea, Noaptea, sa petreaca
Si plec in vacanta atunci cand soarele apare.
Foloseste acest exemplu, pentru a povesti, la alegere despre: dimineata, rasarit,
noapte:
1. Ce esti tu? __________________________________________________________
2. Unde locuiesti? _____________________________________________________
3. care sunt culorile tale preferate? ______________________________________
4. Care este meseria ta? _________________________________________________
5. Cine sunt rudele/prietenii tai? ________________________________________
6. Ce se intampla atunci cand pleci in vacanta? ____________________________
7. Pe unde te plimbi? ___________________________________________________
Poate situatia in care ne trece prin minte cel mai adesea sa folosim povestile este
atunci cand abilitatile pe care dorim sa si le insuseasca copilul tin de latura afectiva,
emotionala. Putem alege o un anumit pasaj dintr‐o poveste sau basm care sa contina
anumite emotii si sentimente, fie exprimate direct de personaje, fie presupuse. Cu ajutorul
unor intrebari orientative (“Ce a simtit Alba ca Zapada cand a fost izgonita de mama ei
vitrega?”, “Cum s‐a simtit ratusca cea urata cand a fost batjocorita de surorile ei? Dar cum
s‐a simtit ea dupa ce s‐a transformat in lebada?”, etc. ), il putem face pe copil sa
constientizeze emotiile, sa le denumeasca, sa cunoasca diversitatea lor si in acelasi timp si
posibilele cauze. Pe termen lung, putem lucra pe cresterea gradului de intelegere si
empatie fata de sentimentele semenilor, si protejarea lor. De asemenea, il ajutam ca in
situatii neplacute, sa poata identifica mai exact starea emotionala interioara, incurajandu‐l,
astfel, sa o comunice.
(3) Povestile transmit valori. Intr‐o tara mica, invecinata la Nord cu Bengladesul si
la Sud cu Tibetul, circula o poveste foarte veche, numita “Cei patru prieteni”. Este vorba
despre povestea a patru animalute, un iepure, un elefant, un paun si o maimuta, care
descopera o samanta si se ajuta reciproc pentru a o cultiva, planta si apoi pentru a culege
roadele. Este o poveste despre importanta cooperarii, care se naste din folosirea si punerea
la comun a abilitatilor diferite, deosebite, pe care fiecare dintre noi le are (asocierea de
animale este destul de ciudata, fiecare exprimand, la nivel simbolic, anumite calitati si
atribuite: maimuta jucausa si flexibila, elefantul mare si puternic, iepurele rapid si paunul
cu penajul lui frumos si mare), si despre culegerea roadelor acestei cooperari. In toate
culturile lumii exista foarte multe povesti care ii invata pe copii valorile sociale si
importanta comunicarii. De asemenea, unele povesti predau aceste lectii prin forta
exemplului negativ, prin prezentarea consecintelor nefaste ce urmeaza unei nerespectari a
principiilor si valorilor morale (cum este cazul povestii aborigenilor din Australia, redata
la inceputul lucrarii). Astfel, in povesti se poate vorbi fie despre beneficiile respectarii
normelor si valorilor morale, sanatoase, fie despre urmarile negative ale incalcarii lor.
(4) Povestile disciplineaza. Aceasta functie evolueaza natural din precedenta.
Dincolo de a fi folosite pentru modelarea comportamentelor, povestile prezinta copiilor
consecintele disciplinare ale compliantei sau non‐compliantei. Aici exista o controversa
destul de interesanta dar in acelasi timp si apasatoare. In timpuri in care corectiile
corporale sunt blamate de catre societate si interzise prin lege, disciplinarea copiilor ridica
serioase dileme. Mamele din Nepal rezolva aceasta dilema, folosind povesti terifiante
atunci cand copiii lor sunt neascultatori, povesti cu fantome, monstri si vietati
amenintatoare. Principiile societatii vestice s‐ar putea revolta in fata acestor masuri,
considerandu‐le abuzive si nesantoase pentru psihicul fragil al copiilor, dar in egala
masura parintii din Nepal pot considera ca desenele animate violente si agresive care
invadeaza televizoarele caminelor sunt daunatoare deoarece promoveaza violenta de
dragul violentei, neexistand o lectie pe care copilul trebuie sa si‐o insuseasca. Chiar si asa,
intr‐o oarecare masura, astfel de povesti cu Bau‐Bau sau Baba Cotoroanta mai sunt si azi
folosite de catre bunici, in disciplinarea nepotilor.
Aceasta situatie, dincolo de dilema etica pe care o contine, ilustreaza doua aspecte:
− exista moduri diferite in care povestile sunt folosite in culturi diferite;
− povestile au o mare putere de control asupra comportamentului, iar acest aspect este
foarte relevant pentru functia lor terapeutica.
(5) Povestile imbogatesc experienta. Unul dintre aspectele ce diferentiaza copiii de
adulti este acela al experientei de viata limitate. Cu cat inaintam in varsta, cu atat
acumulam mai multa experienta, ne confruntam cu mai multe situatii, unele fericite altele
mai putin fericite, care ne obliga sa ne adaptam si sa ne imbogatim repetoriul de
raspunsuri fata de situatiile in care viata ne pune. Unuld intre rolurile terapeutului este
acela de a oferi copilului experiente variate, crescandu‐i sansele de a se descurca in diverse
situatii. Experienta este principalul proces prin care invatam, si in acelasi timp dobandirea
experientei ne ajuta sa invatam mai multe. Ea ne ajuta sa facem fata schimbarilor care
survin uneori pe neasteptate si care ne pot bulversa. De asemenea, experienta poate avea
conotatii negative sau pozitive, insa statutul sau de profesor ramane acelasi daca stim sa
profitam de ea.
Ne putem folosi de povesti pentru a‐i ajuta pe copii sa faca fata unei situatii
dureroase prin care in acel moment trec (respingerea, abandonul, furia) sau ii pregatesc
pentru a infrunta situatii negative viitoare (decesul unui membru al familiei, plecarea
parintilor, etc.), cu care copilul nu s‐a mai confruntat. Explorand aceste situatii in maniera
securizanta pe care o ofera povestile, pe de o parte copiii pot invata sa isi accepte
sentimentele de tristete sau suparare, sa si le constientizeze, si pe de alta parte pot invata
ca si in aceste intamplari dramatice exista posibilitatea supravietuirii.
(6) Povestile faciliteaza rezolvarea problemelor. Elaine Atkinson spune: “Copiii
care pot gandi simbolic sau metaforic sunt cei mai buni in a rezolva probleme.”
Dezvoltand copilului abilitatea de a gandi metaforic, facilitam dezvoltarea capacitatilor de
gestionare a problemelor.
“Viata este ca un trandafir: frumoasa dar cu tepi. Trebuie sa stii de unde sa o
apuci”‐ iata o metafora care sintetizeaza bine, putem spune‐ esenta vietii. Aceea ca ne
ofera destule motive de bucurie, dar in acelasi timp si momente de tristete. Si chiar si
acelea, daca le tratam cu intelepciune (stim de unde sa le apucam), nu ne pot rapi din
placerea de a trai.
Intorcandu‐ne la rezolvarea de probleme, copiii invata de mici sa si le rezolve. In
prima instanta, ei plang atunci cand le este foame, iar mama stie imediat ca au nevoie de
ceva si atunci intreaga ei atentie se indreapta catre ei. In timp, bebelusii incep sa‐si rafineze
strategia, dezvoltand plansuri diferite pentru nevoi diferite, astfel incat mama nu mai
pierde timpul incercand sa isi dea seama de ce anume are nevoie, stiind sigur ca daca
scantecel copilului suna intr‐un anumit fel, lui ii e foame, somn sau trebuie sa fie schimbat.
Extrapoland la subiectul povestilor, acestea pot oferi solutii alternative la impasuri. Eroi ca
Sherlock Holmes sau Harry Potter detin propriile strategii de rezolvare a problemelor,
primul bazandu‐se pe forta intelectului, pe deductiile logice, in timp ce Harry Potter isi are
mereu prietenii aproape, folosindu‐se de calitatile fiecaruia pentru a iesi din situatii
periculoase. In timpul sedintei il putem intreba pe copil: “Ce ar face Sherlock Holmes intr‐
o situatie similara?”, “Cum s‐ar ocupa de problema asta?” si in acelasi timp ne putem
intreba pe noi insine: “Care sunt strategiile de rezolvare a problemelor pe care copilul le
foloseste in mod curent?”, “Care este tipul de experiente pentru care trebuie sa le
pregatesc si de ce erou ma pot folosi in povestile mele?”.
(7) Povestile vindeca. Metafora are puterea de a comunica oamenilor lucruri pe care
altfel poate nu le‐ar accepta sa le auda din partea altora. Ea creeaza o punte de legatura
intre experiente diferite, momente diferite din viata, imprumuta din intelepciunea ei si din
speranta pe care uneori o contine. Metafora contine capacitatea de transformare a fiecaruia
dintre noi si insasi dorinta noastra de a schimba lucrurile sau de a le vedea din alta
perspectiva. Metafora, povestea vindeca deoarece amandoua ne pun in contact cu nevoile,
dorintele noastre profunde, cu resursele si cu obstacolele pe care credem ca trebuie sa le
depasim. In esenta, povestile ne pun in contact cu noi insine
Personalitatea terapeutului sau “Cine lucreaza cu copiii?”
Irina Ana Ionescu

Parcurgand multe materiale referitoare la diferite sisteme terapeutice, participand la conferinte si

chiar in cadrul cursurilor universitare, am observat ca se pune foarte mult accentul pe tehnicile si
metodele terapeutice, iar capitolul legat de persoana terapeutului este lasat intr-un con de umbra,
abordat doar la cerere si doar in treacat, prin cateva cuvinte. La modul cel mai general, se spune ca
terapeutul trebuie sa iubeasca copiii, sa ii placa sa lucreze cu ei, si nu in ultimul rand, sa stie sa se
joace cu acestia. Simplu, nu? Cine nu iubeste copiii, cui nu-i place compania lor si cine nu abia
asteapta sa se joace? Dar lucrurile nu sunt deloc atat de simple, chiar daca s-a inradacinat ideea
potrivit careia oricine, in urma unui curs de formare, poate ajunge sa lucreze cu copiii si chiar sa
aiba rezultate. Sa nu uitam ca orice copil, intr-o prima faza a terapiei, va avea anumite rezultate
pozitive, pentru ca orice terapie este mai buna decat nici un fel de terapie atunci cand ne confruntam
cu cazuri dificile (autism infantil, down), dar, dupa un moment in care acea crestere brusca se
stabilizeaza, apare diferenta intre o terapie condusa de o persoana care are aptitudini dincolo de
tehnicile invatate, si o persoana care pur si simplu face anumite lucruri mecanic, pentru ca… asa a
invatat.
Intervine, deci, diferenta dintre un terapeut cu personalitate si prezenta terapeutica si un terapeut
care aplica o terapie.
Despre aceasta diferenta am dori sa discutam acum, si voi incepe “scolareste” sa prezint potretul
terapeutului- din perspectiva personalitatii sale, nu a abilitatilor practice care pot fi insusite in urma
unor cursuri-, asa cum se contureaza el din punctul de vedere al diferitelor abordari terapeutice. Sa
luam, spre exemplu, terapia ABA, catre care se indreapta toti parintii care au in grija un copil autist,
ce la randul lui are nevoie de ajutor. Pentru ca este o terapie ce presupune urmarea unor pasi exacti,
cu reguli bine stabilite, si se bazeaza pe o rutina zilnica pana la insusire anumitor abilitati, terapeutul
ABA in primul rand trebuie sa aiba o foarte mare toleranta la stres si rutina, pentru ca nu este deloc
usor sa faci aceleasi lucruri in fiecare zi, observand fie ca copilul cu care lucrezi nu face nici un
progres, fie ca progresele vin greu. Modalitatea prin care sunt gestionate comportamentele
neadecvate (asa zis disruptive) fiind in primul rand pasiva (ignorarea pana la stingerea
comportamentului) terapeutul trebuie sa dea dovada de mult calm, dar in acelasi timp si vigilenta,
pentru a nu se transforma intr-o victima pe care copilul isi da seama ca o poate agresa. Sunt foarte
des intalnite cazurile in care terapeutii sunt muscati, loviti, si odata ce aceste lucruri se intampla
foarte des, copilul invata ca poate influenta starea terapeutului, deturnand cursul terapiei.
Bineinteles, despre cauzele comportamentelor neadecvate vom discuta intr-un alt capitol, pentru ca
ele sunt variate, acum prezentand doar una dintre ipoteze. In cazurile grave, terapeutul este nevoit sa
constranga fizic copilul, ori pentru acest lucru, este necesara prezenta de spirit, nu numai “o mana
de fier”. Precizez aceasta diferenta pentru ca deseori este confundata o atitudine ferma si verticala
in fata copilului cu una dura si intransigenta. Capacitatea de a pastra o atitudine blanda dar ferma,
in timp ce se pune o anumita presiune fizica asupra copilului (situatii in care trebuie invatat sa stea
la masa- asezatul pe scaun, mainile pe masa-, sa asculte cu atentie o comanda- indreptatul capului in
directia terapeutului, etc.) este un lucru care nu se preda literalmente in cursuri, ci se dobandeste sau
se cultiva, in cazul in care personalitatea deja formata favorizeaza acest lucru. Din moment ce
terapia ABA functioneaza in baza principilului recompensarii raspunsului corect, o resursa
importanta a terapeutului care lucreaza cu copiii este aceea de a fi capabil, pe de o parte, sa sesizeze
un raspuns corect, dat chiar si in conditii extra-terapeutice (adica in afara secventei de predare), si
pe de alta parte, sa fie capabil sa traiasca sincer entuziasmul unui raspuns corect. Aceasta din urma
abilitate izvoraste din dorinta reala a terapeutului de a obtine progrese, si apoi capacitatea acestuia
de a reactiona spontan, cu sinceritate, in momentul in care copilul face dovada acestor progrese,
oricat de mici (despre progresul in terapie vom discuta in curand, pentru ca este un capitol extrem
de important). Asadar, daca ar fi sa exageram putin in ideea de a avea o imagine mai plastica,
terapetulu ABA este un adevarat mim, capabil sa adopte cea mai plata si indiferenta expresie, pentru
ca apoi sa radieze de bucurie. Iar aici, nu numai expresia faciala conteaza, ci extrem de mult tonul,
timbrul si volumul vocii (stiu ca repet, dar si despre asta, in urmatoarele articole).
Sa recapitulam: calm, toleranta la stres si rutina, fermitate, o anumita doza de expresivitate. Ne
uitam, citim, si parca nu ne vine sa credem ce solicitanta este aceasta terapie pentru un terapeut, nu-i
asa? Toleranta la stres si rutina, fermitatea sunt lucruri ce se dobandesc in timp- din experienta
practica, directa-, odata ce terapeutul intra in contact cu mai multi copii, si este pus in situatii din ce
in ce mai dificile, carora trebuie sa le faca fata. Sunt lucruri cu care… lucram noi insine o viata
intreaga, pentru a putea da randament si a fi functionali la munca, scoala sau in familie. Calmul si
expresivitatea tin in principal de structura nativa a persoanei; ele pot fi cel mult educate si cizelate,
dar asta presupune o munca activa si sustinuta.
La polul opus terapiei ABA (referindu-ne strict la aspectele definitorii ale terapiei- adica acele
trasaturi care o diferentiaza de alte terapii), se afla ludoterapia si artterapia. Ambele terapii
“imbraca” actul terapeutic, si implicit al predarii unor abilitati, in forma jocului, avand drept dicton:
“Ne jucam si invatam”. Cea mai placuta forma de invatare, chiar si pentru noi, adultii, este aceea in
care simtim ca nu depunem nici un efort; atunci cand simtim ca este o joaca de copil. In acel
moment, placerea de a face o activitate topeste dificultatile cu care ne confruntam pentru a o
savarsi. Nu trebuie sa uitam ca principala si prima activitate a unui copil este aceea de a se juca,
pentru ca atunci este momentul cand se pun bazele multor abilitati fundamentale, pe care se vor
cladi cele academice, de mai tarziu. Invata sa se miste urmarind cu manutele o minge sau incercand
sa se deplaseze catre ea, pe piciorusule inca nesigure (copilul invata sa-si foloseasca corpul-
motricitate grosiera); invata sa manipuleze cuburile incercand sa construiasca un turnulet
(motricitate fina), invata sa picteze sau sa traseze la intamplare linii si sa coloreze (dobandeste
controlul manual necesar mai tarziu pentru a putea tine instrumente de scris in mana), etc. Acestea
sunt doar cateva exemple simple, pe care le vom detalia in momentul in care ne vom ocupa special
de acest capitol interesant.
Datorita specificului acestor terapii, terapeutul este provocat in adevaratul sens al cuvantului, pentru
ca, daca in cazul terapiei ABA aveam de a face cu o metoda structurata, cu pasi exacti, aici intram in
contact cu un taram, intr-adevar mult mai placut, al terapiei, dar si mai dificil.
Orice joc are valente terapeutice, in sine, dar nu orice activitate de joaca conduce la exploatarea
valentelor terapeutice.
Un terapeut poate pica in doua capcane mari, in cazul de fata:
- fie se centreaza exclusiv pe captarea atentiei copilului (incercand din rasputeri sa faca jocul
interesant, distractiv), uitand de obiectivele din spatele jocului;
- fie este mult prea constient de obiectivele jocului, rapindu-i din naturaletea si spontaneitatea
caracteristice.
Ca in majoritatea situatiilor, calea de mijloc este cea mai potrivita, dar ea depinde de capacitatea
intrinseca a terapeutului de a transmite bucuria sincera a jocului, pastrand pe backgroundul mintii
sale scopurile pe care si le-a propus. Pentru ca este vorba despre joaca, copilul nu trebuie sa simta
ca invata, nu in sensul clasic al cuvantului, dar pentru ca el se afla intr-o terapie, terapeutul trebuie
sa se asigure ca isi poate urmari scopurile prin intermediul jocului. Pentru ca un copil sa nu simta-
initial- ca invata, jucandu-se, terapeutul trebuie sa fie destul de spontan si de creativ incat sa
transforme fiecare sarcina in ceva deosebit, care sa il antreneze pe copil. Trebuie sa stie sa se joace,
la randul sau, sa inteleaga placerea jocului, si sa o faca fara sa fie artificial. In acel moment,
terapeutul devine coleg de joaca, coechipier, partener cu copilul, pastrandu-si, insa, rolul de
conducator al jocului. El este cel care pune regulile, si este destul de clar si ferm in transmiterea lor.
Regulile sun o parte foarte importanta a jocului, si aici majoritatea terapeutilor “se pierd”, pentru ca
daca nu stiu cum sa explice regulile, oricat de simple ar fi, introducerea lor pe parcursul jocului este
un act injust fata de copil, iar daca acest lucru se intampla de prea multe ori, copilul isi va pierde
increderea in terapeut si va colabora din ce in ce mai putin cu acesta. Regulile clare si simple
asigura un joc placut, coerent si securizant.
De asemenea, terapeutul trebuie sa dea dovada de multa creativitate- si asta nu doar in cazul acestor
terapii. Trebuie sa aiba un minim talent artistic (in oricare dintre sferele sale: dans, arte plastice,
teatru), pe care sa doreasca sa si-l sporeasca. Altfel, el nu va fi destul de ingenios incat sa vina in
intampinarea nevoilor copilului, sa raspunda la provocarile sale.
Nu trebuie neaparat sa cauti cu disperare jocuri noi cu care sa-i atragi atentia copilului, ci pur si
simplu trebuie sa faci ca jocurile vechi sa para noi, iar asta presupune o doza mare de creativitate si
inclinatie catre astfel de inovatii. De cele mai multe ori, transformarea unui vechi joc intr-unul nou,
schimband pe ici-pe colo cateva reguli sau introducand cateva elemente noi, este mai benefica in
cazul lucrului cu copii cu dificultati mai grave, pentru ca ei au o foarte mare nevoie de siguranta,
preferand ceea ce cunosc in detrimentul surprizelor. De asemenea, natura unor afectiun, cum e
down, limiteaza numarul de jocuri cu reguli noi, diferite, ce pot fi realizate, astfel incat repetarea
jocurilor, fara ca acestea sa fie plictisitoare, este un lucru pe care orice terapeut trebuie sa fie capabil
sa il faca.
Datorita faptului ca jocul poate acoperi prin natura si specificul sau toate ariile de dezvoltare,
terapeutul trebuie sa fie familiarizat cu specificul ariilor de dezvoltare, sa cunoasca foarte exact
punctele slabe si cele forte ale copilului, astfel incat sa dezvolte strategii de joaca eficiente, care sa
corespunda nivelului si nevoilor copilului. Ludoterapia si artterapia presupun mai mult decat a face
o colectie de jocuri si activitati artistice, din care sa extragi, precum magicianul iepurele din joben,
jocul pentru terapie. Presupune adaptarea, schimbarea, combinarea si, foarte important, inventarea
de jocuri si activitati, potrivite copilului. Dar, cum orice lucru are un inceput, initial este elementar
ca terapeutul sa dea dovada de curiozitate si disponibilitate pentru a cauta jocuri, pentru a se
documenta si a lucra la abilitatile sale personale, astfel incat sa fie cat mai pregatit. Sa fie mereu la
curent cu oferta de jocuri, fie din carti fie cele din compert, sa fie ingenios in a le combina, si,
bineinteles, in a le prezenta copilului.
Un ultimul aspect important, si cu aceasta incheiem acest scurt capitol: terapeutul nu trebuie sa uite
ca jocul este al copilului, chit ca este oferit ca o recompensa, chit ca este insasi actul terapeutic. Din
acest motiv, este important sa fie capabil sa respecte jocul copilului, sa respecte nevoia lui de a
obtine o anumita libertate, iar interventiile sa fie facute cu blandete, acolo unde este cazul.
Terapeutul este un catalizator, un provocator, dirijeaza insa nu impune cu brutalitate, pentru ca in
acest caz, nu mai avem de-a facut cu ludoterapie sau artterapie, ci cu altceva…(despre principiile
terapeutice, exact, ati ghicit, vom discuta pe indelete intr-un alt articol).
In concluzie, din perspectiva acestor doua terapii, luate impreuna datorita filosofiei comune dupa
care se ghideaza, terapeutul este creativ, talentat, spontan, clar in exprimare, ingenios, capabil sa
pastreze un echilibru intre placerea jocului si urmarirea unui obiectiv psihologic.
APARITIA SI EVOLUTIA CONCEPTULUI DE STRES.
1. Repere istorice: Cannon si Selye ● 2. De la conceptul general de stres la conceptul de stres

psihic ● 3.Delimitare conceptuala: distress si eustress
1. Repere istorice: Cannon si Selye.
Reactia de panica. In 1920 Walter Cannon, care efectua studii asupra fenomenelor de
reactivitate emotionala, a pus pentru prima data in evidenta reactiile fiziologice ale
organismului confruntat cu o stare de alerta intensa – care poate fi determinata fie de panica
(ca rezultat al constinetizarii unui pericol iminent), fie de furie. In cadrul experimentelor sale,
Cannon a descoperit ca organismul reactioneaza foarte intens la aceste stari de alerta, printr-o
serie de modificari psihofiziologice, neurovegetative si endocrinologice. Aceste modificari se
produc simultan (sau aproape simutan), descriind un set complex de simpotme - sindrom pe
care el l-a numit reactia de panica. Rezultatul acestor modificari psiho – neuro – fiziologice
au fost numite generic de catre Cannon drept raspunsul de lupta sau de fuga.
Vom prezenta, in cele ce urmeza, pe scurt, in ce consta reactia de panica si, respectiv
modificarile neuro-fiziologice implicate de aceasta.
Din punct de vedere fiziologic, organismul uman reactioneaza in mod similar pentru
toti indivizii, indiferent de factorii stresori care actioneaza asupra noastra – de la stresul
cotidian la locul de munca, pana la confruntarea cu un agresor periculos. In situatiile stresante
schema de raspuns a organismului consta intr-o activare fiziologica, ce antreneaza o serie de
modificari somatice si neurovegetative, ca rezultat al sesizarii retelei simpatice a sistemului
nervos vegetativ si care pregateste organismul pentru situatiile potential periculoase, prin
angajarea acestuia in eliberarea de energie. In acest scop metabolsimul se accelereaza,
provocand:
⇒ cresterea tensiunii arteriele si a ritmului cardiac;
⇒ accelerarea ritmului respirator - splina elibereaza mai multe hematii pentru a
ajuta transportul de oxigen;
⇒ dilatarea pupilelor;
⇒ intensificarea transpiratiei si diminuarea secretiilor salivare si mucoase;
⇒ cresterea concentratiei de zahar (glucoza) in sange – eliberat de catre ficat,
pentru a creste cantitatea de energie; deasemenea, acesta stimuleaza conversia
grasimilor si proteinelor in zahar;
⇒ coagularea sanguina mai rapida, in cazul ranirilor, realizata prin contractarea
vaselor sanguine de suprafata;
⇒ in acelasi timp, maduva osoasa produce mai multe leucocite, pentru a participa
la reactia de aparare a organismului;
⇒ diminuarea motilitatii tractului intestinal – sangele este redirectionat, de la
stomac si intestine, catre creier si musculatura scheletica;
⇒ oripliatia (erectia parului epidermic).
Observam, asadar, ca in timp ce unele functii neesentiale se diminueaza (cum este cea
digestiva), altele, esentiale pentru a ajuta organismul sa depaseasca situatia de criza, se
accelereaza – cum ar fi eliberarea de energie (prin sinteza glucozei), irigarea abundenta a
creierului si a muschilor, oxigenarea deasemenea abundenta a creierului (prin cresterea

ritmului respirator).
Cannon a considerat aceste manifestari ca reprezentand o perturbare a homeostaziei,
adica o dezechilibrare a mediului intern al organismului sub actiunea unor conditii externe,
paramaterii de functionare bio-fiziologici ai acestuia modificandu-se considerabil. Cum
homeostazia este un principiu inscris in instinctul de conservare al tuturor speciilor, se pare ca
si reactia de panica este un principiu universal, comun regnului animal.
Sindromul general de adaptare. In 1946 Hans Selye a continuat studiile asupra

reactiei de panica, analizand modul in care aceasta se modifica la animalele care sunt supuse
permanent starii de alerta (prin aplicarea de socuri electrice consecvente). In acest context el a
observat ca apare un fenomen de adaptare pe termen lung a organismului, concretizat in faptul
ca organismul continua sa produca foarte multa adrenalina – hormon care intretine reactia de
urgenta in organinsm, iar individul poate fi mobilizat foarte rapid, atunci cand situatia o
impune.
In aceeasi perioada, fara a mentiona inca termenul de stres, H. Selye publica un articol
despre tendinta organismului de a reactiona stereotip la diferiti agenti chimici, fizici si
biologici, descriind aceastã tendintã sub denumirea de "sindrom general de adaptare", ea
cuprinzand totalitatea mecanismelor nespecifice (considerate astfel tocmai pentru cã ele apar
la oricare dintre agentii mentionati), capabile sa asigure mobilizarea resurselor adaptative ale
organismului în fata agresiunii care-i ameninta integritatea morfologicã sau a constantelor sale
umorale. Geneza conceptului de sindrom general de adaptare este legatã de observatia lui
Selye ca boli complet diferite, dincolo de manifestarile specifice, au un corolar de manifestari
comune: stare generalã alterata, inapetenta, tulburari digestive, dureri articulare si musculare,
febra etc.
Ulterior, Seyle defineşte stresul ca fiind un ansamblu de reacţii al organismului uman
faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali (fizici, chimici, biologici şi psihici) constând în
modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine, el aparand in momentul in care se
produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului şi posibilităţile de răspuns reale ale
individului. Orice factor susceptibil de a produce acest dezechilibru, fie el de origine fizica,
chimica, infectioasa sau psihologica, este numit de Seyle „agent stresor” – termenul de stres
desemnand numai reactia organismului la agentul agresor, dar nu si factorul stresor in sine.
Dupa Seyle, acest raspuns, nespecific, este legat de mecanismele neuroendocrine. In orice caz,
indiferent care ar fi natura si originea agentilor stresori, organismul isi mobilizeaza toate
resursele si mecanismele de aparare pentru a le putea face fata.
În cazul în care agentul stresor are o acţiune de durată, putem vorbi deja despre
sindromul general de adaptare care presupune o evoluţie stadiala – si Seyle descrie trei stadii
ale evolutiei sindromului general de adaptare:
Primul stadiu este cel al reactiilor de alaram si cuprinde:

a) faza de şoc, când se produc numeroase modificari fiziologice (hipotensiune,
hipotermie etc);
b) faza de contraşoc, când organismul individului realizează o contracarare a
simptomelor din faza de şoc, fiind in special de natura endocrina.
Stadiul al doilea este cel de rezistenţă specifică (de revenire) - după primul contact cu
agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul individului fiind aparent normal,
desi mai persista inca modificari specifice stadiului anterior, în special de la faza de
contraşoc.
Stadiul al treilea este cel de epuizare, perioada in care aproape toate resursele
adaptative ale organismului scad. Adaptarea nu se mai realizeaza din cauza scăderii
reacţiilor de tip vegetativ si se evidentiaza consecinţele negative ale acţiunii îndelungate a
acestor mecanisme neurovegetative.
Ulterior, numerose studii au demonstrat faptul ca socurile afective puternice sau

supunerea pe trermen lung la situatii stresante pot provoca alterarea sau destructurarea
mecanismelor de aparare a organismului impotriva bolilor si, pri urmare, cresterea riscului
de a contacta diferite afectiuni, inclusiv cancerul.
2. De la conceptul general de stres la conceptul de stres psihic

Conceptul general de stres exprima, dupa cum am specificat in paragrafele anterioare,
un sindrom global, multisimptomatic, dar in acelasi timp, difuz si nespecific, aparut ca
urmare a modificarii principiior de functionare si a parametrilor homeostatici ai
organismului. Stresul in sine este resimtit ca o stare generalizata de disconfort fizic si psihic,
cu toate ca actiunea directa a agentului stresor (agresor) poate avea efecte localizate si
specifice (leziunile, contuziile, arsurile, traumatismele, afectiunile anumitor organe etc). De
aceea, conceptul general de stres este inteles ca reprezentand rezonanta pe care o anumita
suferinta specifica sau amenintare la adresa „starii de bine genrale” o produce in intreg
organismul. Pe de alta parte, prin conceptul de sindrom general de adaptare, intelgem
ansamblul mecanismelor puse in functuine de catre organism in vederea depasirii crizei, a
impasului sau a dificultatii, in vederea restabilirii echilibrului bio-psihic si a indeplinirii
cerintelor specifice de autoconservare.
Desi biologicul si psihologicul reprezinta doua modalitati de manifestare sau
exprimare a aceleiasi realitati, si chiar daca ele sunt indisolubil unite prin legile
interdependentei si interactiunii, cele doua dispun de principii proprii de functionare si de
auto-guvernare, chiar daca aceste principii sunt similare. Prin urmare, asa cum organismul
isi mentine starea de echilibru intern prin intrmediul homeostaziei, in mod analogic, psihciul
isi mentine o stare de echilibru intern prin procesul de echitimie.
Conceptul de stres psihic descrie disconfortul psihologic resimtit ca urmare a
perturbarii echitimiei, adica a echilibrului psihic interior, sub actiunea unor factori stresori,
endogeni sau exogeni. El se concretizeaza „printr-o stare de tensiune, incordare sau
disconfort, determinata de agenti afectogeni cu semnificatie negativa, de frustare sau
reprimare a unor stari de motivatie (trebuinte, dorinte, aspiratii) de dificultatea sau
imposibilitatea rezolvarii unor probleme” (Golu, M).
Stresul psihic poate fi cauzat atat de factori de natura pur psihologica – frustrarea,
anxietatea, agresivitatea, situatiile existentiale problematice, cat si de factori de natura fizica
(zgomotele puternice, lumina puternica sau, din contra, intunericul, caldura excesiva etc),
chimica (anumite mirosuri sau gusturi etc) sau biologica (starea de boala). Din aceasta
perspectiva, a naturi psihologice sau non-psihologice a factorilor determninati ai stresului
psihic, acesta poate fi impartit in doua categorii:
a) stres psihic primar – cand el este cauzat de incidente in sfera psihicului;
b) stres psihic secundar – cand el reprezinta o reactie de insotire a unu stres fizic,
biologic, de constientizare a afectiunii somatice, concretizandu-se intr-o serie de
concomitente afective ale unor manifestari somatice.
CARACTERISTICI ALE EVENIMENTELOR DE VIATA STRESANTE
Evenimentele de viata stresante descriu toate situatiile pe care individul le percepe ca

fiind potential daunatoare, vatamatoare sau chiar periculoase pentru integritatea sa fizica
si/sau psihica. Ele descriu o foarte larga paleta de posibilitati si de scenarii, de la conditiile si
mediul de viata pana la scenarii apocaliptice ale unor dezastre naurale sau provocate, cu
caracter devastator. Aceste evenimente, dintre care unele doar cu caracter probabilistic, pot fi
caracterizate prin anumiti parametrii:
a) Intensitate – se inscriu intr-un registru vast, de la cele difuze, care descriu mai mult
un gen de “peisaj de fond” (conditiile mediului obiectiv de viata), pana la cele cu
intesitati apoteotice (indiviul afla ca sufera de o boala incurabila, ca i-a murit o
persoana foarte apropiata etc);
b) Frecventa – cat de des se manifesta ele in viata unui individ si a societatii in general;
c) Incidenta asupra populatiei – existenta unor categorii, unor grupuri umane mai
predispuse stresului, in general, sau unui anumit tip de stres, in special;
d) Predictibilitatea – exista evenimente despre care stim cu certitudine ca se vor
produce, putem anticipa efectele, consecintele si ne putem pregati din timp, prin a lua
anumite masuri de prevenire si de interventie; desemenea exista evenimente pe care nu
le putem anticipa;
e) Cotrolabilitatea – toate aceste evenimente au un grad mai mare sau mai scazut de
controlabilitate, iar acest paramtru depinde si de alti factori:
⇒ predictibilitea – cu cat un eveniment poate fi anticipat, cu atat el poate fi controlat
mai bine; pe de alta parte, caracterul anxiogen al unui astfel de eveniment creste cu
atat mai mult cu cat stim ca se va intampla, dar stim in acelasi timp ca nu putem
interveni;
⇒ sursa – evenimentele care tin de factori interni, endopsihici pot fi gestionati mai
usor decat cei externi;
⇒ complexitatea – evenimentul este cu atat mai greu de controlat cu cat el e
determinat de un numar mai mare de factori.
Evenimentele de viata cotidiene pot fi mai mult sau mai putin generatoare de stres si in
functie de dimensiunea pe care o vizeaza in mod special – care latura a vietii individului va fi
afectata/mai afectata:
• integritatea si echilibrul psihic – stresul si oboseala psihica excesive pot duce la
unele alterari de ordin neuropsihologic (starile reactive, insotite uneori de
hiperestezie; neuroasteniile), de ordin cognitiv (slabirea unor procese si functii
psihice – in special cele mnezice si de concentrare a atentiei), de ordin afectiv
(apatia, depresia, tulburari anxioase) sau chiar comportamentale (agresivitatea);
• imaginea de sine;
• integritatea fizica (atunci cand exista riscul unor agesiuni fizice sau atunci cand
acestea sunt deja o realitate sau o constanta in viata individului – cum sunt victimele
abuzului in familie);
• bunastarea personala (atunci cand intervine riscul pierderii mijloacelor de
intretinere personala sau pierderea mijloacelor de a trai la anumite standarde);
• schimbarea conditiilor de viata – orice schimbare care implica ajustari numeroase

sau majore ale stilului de viata pot fi stresante (divortul, pierderea locului de munca,
mutarea in alt oras, casatoria, nasterea unui copil/fratior, divortul parintilor etc).
Un aspect foarte important care trebuie mentionat se refera la diferentele

interindividuale si la variabilitatea reactiilor si manifestrailor diferitelor persoane, in conditii
de stres similare. Astfel, unele persoane traiesc pe plan interior foarte intens stresul zilnic si,
cu atat mai mult, fac fata foarte greu evenimentelor majore, in timp ce altele gasesc stresul de
zi cu zi ca fiind de fapt un factor stimulator, provocator, care le potenteaza abilitatile si
deprinderile, iar in situatii de criza gasesc mereu noi si noi resurse de a face fata, sunt
persoane energice, care gestioneaza bine astfel de momente, tind sa “preia conducerea” in
cadrul familiei, gasesc solutii si alternative si chiar ii pot sustine moral si afectiv pe acei
membrii ai familiei care se adapteaza cu dificultate noilor conditii.
Evenimentele de viata stresante se pot imparti din start in mai multe categorii. In primul
rand trebuie sa facem distinctia intre aceste evenimente in functie de numarul persoanelor pe
care le afecteaza:
a) Astfel, distingem pentru inceput evenimentele majore, de proportii ample, care
afecteaza grupurile mari de oameni, cum ar fi razboaiele si conflictele armate
(revolutiile, conflictele militare interne), actele teoriste, accidentele nucleare,
cataclismele naturale (cutremurele de mari proportii, furtunile devastatoare, secetele
excesive si de lunga durata, alunecarile de teren, avalansele si inundatiile etc). Putem
spune despre ele ca au un caracter global, deoarece afecteaza un numar foarte mare de
oameni, provenind din diferite medii social-economice si culturale, adesea din regiuni
geografice diferite sau, in orice caz, dispersati pe suprafete foarte intinse. Dramele
acestor oameni sunt adesea similare, constand in primul rand in pierderea persoanelor
apropiate (familie, rude, prieteni, vecini, colegi de serviciu), iar apoi in considerabile
pierderi materiale (adeseori se pierd aproape toate bunuriele – case, masini). Traumele
psihice sunt frecvente in astfel de situatii, iar efectele lor se fac simtite pe perioade
foarte lungi de timp, dupa ce evenimentul traumatic a luat sfarsit (adesea pot lua forma
stresului posttraumatic), iar uneori nu dispar niciodata (fiecare noua furtuna, chiar
daca nu e de proportii alarmante poate induce starea de panica sau reactiva trairea
traumei).
b) In al doilea rand ne gandim la acele evenimente care afecteaza grupuri mai restranse
de oameni, ce au anumite elemente in comun si care, in plus, impartasesc sau traiesc
impreuna aceeasi realitate stresanta sau traumatica:
• O comunitate restransa confruntata cu o serie de evenimente generatoare de stress
(care depaseste media) – zone marcate de o activitate infractional–criminala
deosebita (grupuri organizate, existenta unor violatori sau criminali in serie sau
raportarea unui numar mare de agresiuni etc); secte care pot pune in pericol
locuitorii zonei respective (secte satanice sau religioase fanatice); grupuri
extremist-radicale cu potential agresiv ridicat (gruparile rasiste) etc.
• O familie in cadrul careia un anumit membru moare subit, este grav bolnav sau in
care are loc o tragedie (unul sau mai multi membrii mor intr-un accident) etc;
• Un grup restrans de persoane care au in comun pur si simplu trairea aceleiasi
traume – ostaticii din timpul uni jaf armat sau unui atentat, victimele unor abuzuri
sexuale, supravietuitorii unor accidente (accidente de munca – accidentele din
mine, de exemplu, accidentele aviatice, feroviare, avalanse etc)
c) In al treilea rand si poate cele mai comune, sunt evenimentele care afecteaza
individul, persoana – si acestea pot varia foarte mult, de la stresul la locul de
munca pana la tragediile personale (pierderea unei persoane apropiate, boli,
accidente etc).
O alta clasificare a evenimentelor de viata stresante se poate face in functie de

categoriile umane celor care tind sa fie supuse in mod constant si mai mult decat media
populatiei la anumite tipuri de factori stresori:
• Categoriile de munca ce se caracterizeaza printr-un nivel de risc ridicat
(muncitorii din mine, cei care lucreaza la mari inaltimi, pe santiere, militarii – in
special cei implicati in conflictele armate sau in programele de mentinere a pacii,
etc) sau in medii viciate, cu un grad crescut de plouare (sonora, prin substante
etc);
• Categoriile social-economice defavorizate, cu un nivel de trai scazut si foarte
scazut;
• Categoriile care sufera de anumite afectiuni (in special cei cu boli incurabile sau
terminale) sau deficiente (deficientii motori, vizuali, auditivi etc), mai ales cei la
care aceste deficeinte au survenit pe parcursul vietii (din cauza unor accidente,
traumatisme, leziuni cerebrale etc);
• Cei care au trait/traiesc traume similare (abuzuri sexuale, agresiuni fizice –
inclusiv victimele agresiunilor domestice; razboiul etc);
• Cei care sufera de anumite sindroame psihice si care sunt constienti de conditia
lor – dependentii de substante, de ex (alcoolocii, narcomanii);
• Rudele sau familiile persoanelor care au suferit/sufera anumite traume sau au fost
diagnosticati cu diverse maladii incurabile sau putin recuperabile, fizice si/sau
psihice (Asociatia Parintilor Copiilor cu Autism, de ex) etc.
• Categoria celor care au suferit anumite represiuni sociale - marginalizatii
(anumite categroii sociale) si/sau politice (detinutii politic, cei inchisi in lagarele
de concentrare etc); de exemplu, evreii au fost oprimati atat social (prin
marginalizare), politic (prin retragerea drepturilor fundamentale) cat si prin luarea
masurii de extinctie in masa (holocaustul, care a vizat dealtfel si alte categorii de
populatie, in afara de evrei).
In fine, o alta clasificare se poate face si in functie de gravitatea si efectele pe termen

lung/scurt al evenimentelor cauzatoare de stres. In aceasta clasificare vom tine cont si de
frecventa si incidenta lor asupra populatiei – adica vom face distinctia intre evenimentele
cotidiene generatoare de stres si cele episodice (care apar numai de cateva ori in viata si
numai in anumite momente sau imprejurari ale existentei individului – pierderea unor
persoane apropiate), intre cele cu probabilitate mare de aparitie – cele inerente si cele doar cu
caracter potential. Astfel, avem urmatoarele categorii:
• Evenimetele de viata stresante ambientale – ne referim aici la acei factori stresori
care tin de mediul zilnic de viata si care nu depind de persoana, care nu pot fi
manipulati, influientati sau modificati la nivel de individ: poluarea sonora si cea a
aerului, blocajele din trafic, infractionalitatea din ce in ce mai intensa, sarcinile
excesive si conditiile dificle de munca (ca orar si ca durata), modificarea din ce in
ce mai acentuata a climei, canicula, aglomeratia de pe strada si din mijloacele de
transport in comun, contextul social-economic si istoric etc.
• Evenimentele de viata stresante inerente – cele de fiecare zi, cum ar fi cele legate
de locul de munca (gasirea unui loc de munca care sa corespunda aspiratiilor
individului, pastrarea locului de munca sau evolutia ierarhica; integrarea in
grupul de munca), de natura economica (intretinerea personala, mentinerea

bunastarii familiei etc), de natura sociala (de apartenenta la o anumita categorie
sociala), de naura educational–culturala (de a atinge anumite standarde culturale,
de a urma / finaliza studiile) etc.
• Evenimentele de viata stresante cotidiene – cele care pot aparea in viata de zi cu
zi, dar care nu este obligatoriu sa apara totusi zilnic: cearta cu un coleg de munca,
cu un vecin sau cu un membru al familiei, pierderea sau furarea unui bun (a
portofelului, in autobuz, in drum spre serviciu) etc;
• Evenimentele de viata stresante de rascruce in existenta unui individ – sunt acele
evenimente fatidice, pe care subiectul le anticipa, are constiinta si convingerea
survenirii si implacabilitatii lor, desi momentul aparitiei nu poate fi cunoscut –
moartea parintilor si rudelor varstnice, propria moarte;
• Evenimentele de viata stresante fatale – unde putem face distinctia intre doua
acceptiuni ale conceptului de fatalitate: in primul rand distingem acceptiunea
obiectiva (evenimetnul este fatal in sine si este perceput astfel de catre toti
oamenii), iar in al doilea rand pe cea subiectiva (evenimentul in sine nu este fatal,
dar este perceptut astfel de catre subiect, care il traieste afectiv ca fiind intens
negativ, desi cei din jur il percep ca fiind un eveniment poate major, dar in nici un
caz fatal). Astfel de evenimente (asa-numitele evenimente fatale) nu pot fi
anticipate de catre individ (desi el poate avea constiinta potentialitatii lor, dar
aceasta apare adesea ca avand un caracter utopic sau foarte putin probabil) si ele
sunt traite cu atat mai dramatic cu cat vin pe neasteptate, sunt spontane si il iau pe
individ prin surprindere. Printre cele obiective enumeram: imbolnavirea grava sau
moartea subita, neasteptata sau tragica a unui membru al familiei; falimentul total
sau pierderea tutror bunurilor si a posibilitatilor materiale de intretinere a propriei
persoane (sau a intregii familii) si fara a avea speranta unei reabilitari sau a unui
ajutor in viitorul apropiat. In schimb, un exemplu de fatalitate subiectiva poate fi
pierderea locului de munca – evenimentul in sine nu este fatal, dar el poate fi trait
la cote dramatice de catre individ – mai ales daca intervin anumiti factori, cum ar
fi: lipsa increderii in fortele proprii (subiectul nu crede ca se mai poate angaja in
alta parte), tradarea unor aspiratii sau sperante foarte mari (atunci cand subiectul
are anumite asteptari, convingeri fata de actualul loc de munca si nu ia in
considerare alternativele), sau atunci cand concedierea survine la un numar
considerabil de ani de incadrare in respectivul post (dupa 20 – 30 de ani de
munca) sau dupa un volum foarte mare de munca depus. Evenimentul este trait cu
atat mai dureros cu cat persoana a investit afectiv foarte mult functia pe care
tocmai a pierdut-o si in acest caz pierderea locului de munca este resimtita ca o
tradare, ea depaseste granitele factorului social-economic, extrapolandu-se asupra
factorului uman (conducrea).
Aceste cinci clase pot fi grupate in functie de gravitatea lor, astfel:

a) Majore: cele de rascruce si cele fatale (atat obiective, cat si subiective);
b) Medii si minore: cele ambientale, cele inerente si cele cotidiene (am ales sa nu
realizez o dihotomizare intre cele medii si cele minore, pentru ca intensitatea cu
care sunt ele percepute depinde totusi de subiectivitatea fiecaruia).
In functie de frecventa, pot fi grupate in:

a) Evenimente cu frecventa foarte ridicata – cele inerente si cele cotidiene;
b) Evenimente cu frecventa medie – cele de rascruce si cele fatale subiective;
c) Eveneimente cu frecventa mica, sau cu caracter potential – cele fatale obiective.
In functie de incidenta asupra populatiei, distingem intre:

a) Evenimentele care afecteaza intreaga masa a populatiei – cele ambinetale, in mod
special;
b) Cele care afecteaza numai anumite categorii sau grupuri umane – ei care sufera de
anumite afectiuni, de exemplu.
Daca am incerca sa realizam o clasificare a factorilor generatori de stres, as opta

atunci pentru impartirea lor in doua mari categorii: interni si externi.
Factorii externi includ conditiile generale de viata (sociale, economice, de statut etc),
care sunt independenti de vointa indiviului, pot surveni in orice moment si ies, in cea mai
mare parte, de sub incidenta capaitatii noastre de a-i controla. In princpiu, inglobeaza toti
factorii enumerati mai sus, in sectiunea anterioara (clasificarea eveneimentelor de viata
stresante).
Pe de alta parte insa, mai exista si factorii inteni, care, chiar daca sunt “nevazuti” si
intangibili, au o dinamica deosebita, exercita o serie de presiuni asupra individului si pot sta in
spatele multor comportamene, conditionand si generand atitudini si conduite, putand chiar sa
determine felul in care percepem realitatea – ca fiind mai mult sau mai putin stresanta.
Factorii interni, pe scurt, se reduc la conflictele interne, intrapsihice, care au cauze variate si
care sunt de doua tipuri: constiente si inconstiente. Acestea, la randul lor, sunt de maulte
tipuri.
Sa incepem cu conflictele interne constiente, care pot aparea in urmatoarele situatii:

Una dintre ele ar fi atunci cand persoana are, simultan, doua sau mai multe scopuri
incompatibile intre ele, care se exclud reciproc. Doua aspecte pricipale conduc la agravarea
conflictului: 1. conflictul este cu atat mai puternic cu cat valoarea cu care aceste scopuri au
fost investite este mai mare; 2. stresul generat de existenta acestui conflict creste cu atat mai
mult cu cat cele doua scopuri (pe care le vom numi in continuare “scopuri concurente”) sunt:
a) pe de o parte, indispensabile subiectului (acesta nu poate renunta la nici unul); b) pe de alta
parte, egale ca valoare si ca semnificatie (subiectul nu poate opera, in acest caz, o ierarhizare a
lor).
De exemplu, studentul X e absolvent de psihologie. Urmatorele lui scopuri sunt: 1. –
sa se casatoreasca; 2. – sa urmeze o a doua facultate – respectiv facultatea de medicina.
Conflictul este urmatorul: partenerul de cuplu ameninta ca daca X da curs intentiei de a urma
si cea de-a doua facultate (si mai lunga decat prima), il paraseste (de fapt, conflictul
partenerului este altul – doreste sa stie ce este mai important pentru X – persoana lui, a
partenrului de cuplu, sau cariera). Aflat in aceasta situatie, X (care este constient de
complexul partenerului sau - acesta doreste de fapt o confirmare a afectiunii si, in caz contrar,
s-ar putea simti foarte rau lezat, daca nu cumva, chiar tradat) realizeaza care sunt parametrii
problemei: isi doreste in egala masura sa-si continue studiile si sa se casatoreasca cu
partenerul sau de cuplu (relatie in care a investit foarte mult in ultimii sase ani din viata; dar,
desemenea, a investit foarte mult si in formarea sa profesionala). Iata o situatie de cumpana.
Pentru X ambele aspecte sunt la fel de importante, si le doreste la fel de mult, si, in aceslasi
timp, nu poate renunta sau amana pe nici una dintre ele.
Dinamica scopurilor concurente este cu atat mai generatoare de stres cu cat ea vizeaza
aspecte mai inalte sau mai importante ale vietii individului – se poate realiza o ierarhizare a
acestor scopuri, in functie de nivelul pe care il ocupa in cadrul sistemului personal de
motivatii si de valori:
a) scopuri concurente primare, sau simple – conflictul este de moment, trecator si are
la baza motivatii sau nevoi relativ simple, cu un grad de complexitate scazut si cu
efecte pe termen scurt – nu afecteaza sau nu influienteaza viitorul persoanei in
mod semnificativ (nu ma pot hotari ce mancare sa comand, daca sa merg la film
sau la teatru – ruleaza in acelasi timp un film si o piesa de teatru pe care imi
doream de mult sa le vad; imi doresc foarte mult sa-mi cumpar doua carti, dar nu
am bani decat pentru una etc).
b) scopuri concurente complexe, elaborate – conflictul este unul de durata, implica
un proces decizional complex si vizeaza aspecte importante din viata individului
(ca in exemplul de mai sus).
O alta situatie conflictuala se naste atunci cand avem de ales intre doua (eventual mai
multe) alternative egal dezirabile – ele nu se exclud reciproc prin natura lor, dar nu putem
alege decat pe una singura (suntem la admisi in acelasi timp la doua univesitati de prestigiu;
primim doua oferte de angajare la fel de tentante etc).
Aceste prime doua situatii descriu conflicte interne, dar cauzalitatea lor se poate
regasi, in mare parte, si in exterior. Mai exista insa si conflicte interne a caror cauzalitate este
exclusiv de natura endopsihica – si anume, atunci cand trebuinte sau motivatii interne intra in
opozitie.
Vom numi aceasta situatie ”paradigma motivelor contradictorii, sau contrastante”. Ea
descrie ceea ce se intampla atunci cand avem, simultan doua nevoi care se exclud reciproc:
nevoia de a avea un anumit statut, dar fara a exercita rolurile care decurg de aici (doresc sa fiu
independent, dar sa fiu sustinut si intretinut de altcineva!); nevoia de a mi se acorda sau de a-
mi asuma anumite sarcini, dar fara a-mi asuma si responsabilitea!; nevoia de a nu ma exprima
sau de a nu ma exterioriza foarte mult, dar si nevoia de a fi inteles pe deplin de ceilalti! etc.
O situatie speciala, aparte este cea in care nevoile individului vin in contradictie cu
normele sociale, cum ar fi preferintele si conduitele sexuale neobisnuite sau considerate “ne-
naturale”, care sunt condamante de societate, de Biserica si uneori, in functie de legile statului
si de implicatiile sociale ale acestui comportament sexual, sunt interzise si pedepsite prin lege
(homosexualitatea este sanctionata numai in anumite state, in schimb incestul, pedofilia,
violul, etc. sunt universal interzise si aspru pedepsite).
Conflictele interne inconstiente sunt cele care se desfasoara intre instantele psihice,
iar explicarea sau justificarea existentei lor este relativ simpla, pe filiera dinamica: nevoile sau
dorintele Sinelui vin in opozitie cu exigentele Supraeului. De multe ori acest gen de conflicte
stau la baza nevrozelor. In acest sens, legat de conflictele interne generatoare de stres, putem
face referire la distinctia facuta de Freud intre anxietatea obiectiva – care consta in evaluarea
corecta, proportionata si rezonabila a realitatii, si anxietatea nevrotica – ce consta intr-o
supra-estimare a realitatii, o interpretare exagerata a unui pericol potential (adesea resimtit de
catre subiect ca avand un caracter inerent) – ceea ce conduce la o anxietate dispropotionata in
raport cu realitatea.
Freud credea ca anxietatea nevrotiva este cauzata de existenta acestor conflicte interne
inconstiente si ca ea reprezinta de fapt un semnal de alarma si un simptom prin care conflictul
poate fi detectat; aceasta “lupta” interna se da intre impulsurile imperative ale Sinelui (in
general sexuale si agresive) si constrangerile impuse de Supraeu, pentru care impulsurile
Sinelui sunt, aproape intotdeuna, inacceptabile si considerate ca fiind periculoase pentru
individ, deoarece vin in contradictie cu normele personale sau sociale. Aceste conflicte (ca
intreaga relatie dintre Sine si Supraeu, dealtfel) este mediata de Eu, care dispune de o alta
instanta indispensabila echilibrarii vietii psihice - Cenzura (care “deghizeaza”, codifica

mesajele care se transmit dintr-o parte intr-alta astfel incat ele sa devina oarecum acceptabile
pentru cele doua instante). Datorita Cenzurii, mesajele transmise de Sine transpar pana in
sfera Constientului, intr-o varianta “incognito”, sub forma viselor, actelor ratate si a
simptomelor.
De exemplu, o mama poate avea sentimente ostile fata de copilul ei nou-nascut, fara sa
fie constienta de acest lucru – dar pe plan intern se desfasoara un conflict puternic:
sentimentele de ostilitate fata de propriul copil vin in contradictie cu valorile si cu normele ei
personale (cu ceea ce inseamna sa fii o “mama buna”) si cu propira imagine de sine. Daca ea
ar devni constienta de acest lucru, atunci imaginea de sine i s-ar destrucutra, viitorul relatiei ei
cu copilul ar fi probabil compromis si ar aparea teama de dezaprobabrea si marginalizarea
sociala, daca nu cumva chiar ar fi stigmatizata social (in cazul in care si-ar face cunoscute si
celorlalti oameni sentimentele ei sau daca si le-ar exterioriza printr-un comportament
inadecvat in realtia cu copilul). In schimb, aceste sentimente raman inconstiente si are loc
supracompensarea – exprimata printr-o grija excesiva fata de copilul (tot inconstient, mama se
simte vinovata pentru sentimentele ei inacceptabile si incearca sa compenseze fata de copilul
ei aceasta vina), transformandu-se treptat intr-o mama hiperprotectiva. In acest context stresul
ia forma unei anxietati excesive legate de sanatatea si securitatea copilului – uneori poate
atinge cote extreme.
DETERMINANTII STRESULUI PSIHIC
1. Particularitati ale factorilor cauzatori de stres psihic. ● 2. Circumstantele favorizante si

vulnerabilitatea sau predispozitia personala in fata stresului ● 3. Caracteristici ale
evenimentelor de viata stresante.
1. Particularitati ale factorilor cauzatori de stres psihic

Sintetizand principalele trasaturi ale factorilor cauzatori de stres psihic, vom propune
in continuare cinci caracteristici ale acestora, pe care le consideram a fi intr-o masura
suficienta reprezentative si care imbina aspecte obiective cu aspecte subiective – in sensul ca
aceste caracteristici le consideram ca fiind universal valabile (le poseda toti factorii cauzatori
de stres psihic), desi ele pot fi gandite sau interpretate diferit, la nivel de individ. Aceste 5
caracteristici sunt:
1. Valoarea intrinseca sau extrinseca. Unii factori au aceeasi semnificatie, sau o

semnificatie comuna pentru majoritatea populatiei (boala, decesul, divortul, amenintarea cu
moartea etc), motiv pentru care spunem despre ei ca au o valoare universal valabila sau ca au
o semnificatie in sine, care tine in principal de natura si de efectele lor, si doar in plan
secundar, de cel care le interpreteaza. Acestia sunt factorii cu valoare intrinseca. Pe de alta
parte, alti factori reprezinta dominante afectogene personale, cu conotatie mai mult sau mai
putin profund negativa, semnificatia lor depinzand exclusiv de cel care ii percepe – tracul este
o dominanta afectiva negativa comuna numai unui anumit segment al populatiei. Acestia sunt
factori cu valoare extrinseca, reprezentand o variabila individuala - ei au fost investiti doar de
catre anumite persoane cu o semnificatie negativa. Cu alte cuvinte, ceea ce exercita stres
asupra unora, nu are neaparat aceleasi efecte asupra tutror indivizilor.
2. Caracterul potential sau iminent. Unii factori generatori de stres sunt o

certitudine, suntem supusi in mod incontestabil actiunii lor, in timp ce altii au doar un caracter
potential sau probabil – ne temem de ceva care ar putea avea loc, dar nu stim cu exactitate
daca sau cand se va intampla. Cei care actioneaza deja asupra noastra sau cei despre care care
avem certitudinea ca vor actiona la un moment dat, in viitorul apropiat, spunem ca au un
caracter iminent; in schimb, cei despre care doar presupunem ca s-ar putea produce la un
moment dat in existenta noastra, in viitorul apropiat sau indepartat, spunem ca au un caracter
potential.
3. Caracterul endopsihic sau exopsihic. Agentii stresori pot fi generati de mediul

ambiant (exopsihici) sau de conflicte intrapsihice, constiente sau inconstiente (endopsihici).
4. Caracterul predictibil sau non-predictibil. Incidenta anumitor factori sau situatii

stresante poate fi anticipata de catre individ, ceea ce poate conduce, pe de o parte, la o mai
usoara traversare a perioadei sau a momentului stresant (pentru ca implica mobilizarea
resurselor cognitive si afectiv-emotionale ale individului); pe de alte parte, poate conduce, in
egala masura, mai ales la persoanele anxioase, la o accentuare a trairii negative si la o
prelungire a situatiei stresante, deoarece caracterul anticipativ devine el insusi un element
anxiogen. In extrema opusa exista agentii stresori care survin spontan, inopinat si care nu pot
fi anticipati, avand un caracter nonpredictibil. Riscul pe care il ridica acestia, mai ales in
cazurile in care au o intesitate crescuta, este de a provoca socul emotional sau “caderea
nervoasa” a celui care, luat prin surprindere si nestiind cum sa reactioneze, intra in colaps.
5. Reversibilitatea sau ireversibilitatea efectelor. Impactul pe care il au asupra

noastra agentii generatori de stres psihic depinde in foarte mare masura si de constientizarea
gravitatii concescintelor lor. Ele pot avea un caracter devastator in plan afectiv atunci cand
efectele sunt grave si iremediabile: decesul unei persoane apropiate, diagnosticarea (a propirei
persoane sau a unei alte persoane, semnificative in viata individului) cu o boala grava,
pierderea unei functii anatomice (a vederii, a auzului etc) sau a unui membru (amputarea unui
picior, sau a ambelor picioare etc). reversibilitatea sau ireversibilitatea erfectelor agentilor
stresori se refera la potentialul lor agresiv, daunator si la masura in care ei ameninta unitatea si
integritatea noastra fizica si psihica.
In afara de acest set de trasaturi, agentii stresori se mai caracterizeaza si ptrintr-o serie
de parametrii:
a) Intensitatea, care are o dubla acceptiune – una obiectiva, dar mai ales una
subiectiva si care consta in profunzimea disconfortului generat;
b) Durata, care este, in general, un parametru obiectiv;
c) Amplitudinea, care se refera la cat de mult este afectata sfera psihica, la cat de
multe dimensiuni ale acesteia au fost lezate (latura afectiva, latura motivational –
volitiva, dimensiunea cognitiva – atunci cand apar deteriorarile cognitive,
interferarea cu latura psihosomatica).
Daca am incerca sa realizam o clasificare a factorilor generatori de stres, as opta

atunci pentru impartirea lor in doua mari categorii, in functie de criteriul endogenitatii sau al
exogenitatii, respectiv al localizarii cauzei in interiorul individului sau in mediul exterior, de
viata al acestuia.
I. FACTORII ENDOPSIHICI, sau interni, se refera la:

1) Starile de frustrare, care survin atunci cand apare o incomptibilitate greu de depasit intre
nevoile, dorintele sau aspiratiile individului, pe e o parte, si resursele sale sau ale
mediului, de a li satisface, pe de alta parte. In acest caz starea de tensiune generata de
factorul motivational nu poate fi depasita si se mentine atat timp cat persista si nevoia.
Starea de tensiune este cu atat mai intensa cu cat structura motivationala care o intretine
este mai inalta si mai intensa, generand un profund sentiment interior de disconfort psihic,
de nemultumire, de insatisfactie, care poate interfera si “contamina” celelalte structuri
motivationale si sfere ale vietii psihice (afectivitatea).
2) Reprimarea. Vine in directa legatura cu frustarea si joaca un dublu rol, fiind cand cauza,
cand efect al frustarii. Este cauza atunci cand necesitatea nu a putut fi satisfacuta, si, prin
urmare, a fost reprimata mai intai constient, pana cand “s-a stins”, iar apoi, inconstient, a
continuat sa intretina tensiunea, dar intr-un alt sector sau nivel al vietii psihice. Dupa ce
reprimarea a avut loc, tensiunea este resimita ca un disconfort difuz, dar generalizat si
nespecific – neputand fi corelat cu o anumita cauza. Pe de alta parte, reprimarea este un
efect al frustrarii - dupa cum am mentionat mai devreme, atunci cand nevoia nu poate fi
satisfacuta, es este reprimata.
3) Instaurarea unei dispozitii afective preponderent negativa. Aceasta se poate instala fie pe
fondul unor evenimente de viata cu conotatie negativa, fie pe fondul unei predispozitii
psihice – depresive, melancolice, apatice etc.
4) Imposibilitatea de detensionare fizica si psihica. Nevoia de miscare si de repaos face

parte din categoria trebuintelor primare ale tuturor organismelor vii; lipsa de activitate
fizica determina o stare generalizata de hipotonie, urmata de rigidizarea muschilor si
pierderea elasticitatii acestora, fenomene care conduc la cresterea starii de oboseala a
organismului confruntat cu eforturi fizice minime si la senzatia de tensiune musculara,
care poate induce un disconfort fizic cvasi-permanent. Pe de alta parte, trairea repetata a
unor stari afective negative (cum sunt afectele, frustarile, dispozitiile afective negative
cauzate uneori de conditii medicale, etc), mai ales neexprimate, conduce in timp la
acumularea unei tensiuni psihice negative. Aceste trairi afective negative care conduc la
tensionarea psihica pot fi intretinute de contextul existential al individului – in mediul
profesional, familial, social – cultural etc. Imposibilitatea detensionarii fizice si psihice
(adesea detensionarea psihica se realizeaza prin intermediul dentensionarii fizice),
datorata fie lipsei timpului, fie contextului general de viata, conduce la generarea
simptomelor specifice stresului.
5) O proasta imagine de sine reprezinta un permanent factor generator de stres psihic,

deoarece individul se indoieste de resursele si de capacitatile sale intelectuale sau de
relationare sociala, ceea ce-i altereaza performantele profesionale, statutul in cadrul
familiei si al grupului de prieteni, raportarea la colegii de munca si la superiori, etc.
Individul traieste permanent cu teama de esec, de a nu putea face fata si cu teama de
neprevazut, de nou – orice element de noutate, orice sarcina neprevazuta pune la incercare
capacitatile sale rezolutive si adaptative.
6) Conflictele intrapsihice, constiente sau inconstiente. Sa incepem cu conflictele interne

constiente, care pot aparea in urmatoarele situatii:
• Una dintre ele ar fi atunci cand persoana are, simultan, doua sau mai multe scopuri
incompatibile intre ele, care se exclud reciproc. Doua aspecte pricipale conduc la
agravarea conflictului: 1. conflictul este cu atat mai puternic cu cat valoarea cu care
aceste scopuri au fost investite este mai mare; 2. stresul generat de existenta acestui
conflict creste cu atat mai mult cu cat cele doua scopuri (pe care le vom numi in
continuare “scopuri concurente”) sunt: a) pe de o parte, indispensabile subiectului
(acesta nu poate renunta la nici unul); b) pe de alta parte, egale ca valoare si ca
semnificatie (subiectul nu poate opera, in acest caz, o ierarhizare a lor). Dinamica
scopurilor concurente este cu atat mai generatoare de stres cu cat ea vizeaza aspecte
mai inalte sau mai importante ale vietii individului – se poate realiza o ierarhizare a
acestor scopuri, in functie de nivelul pe care il ocupa in cadrul sistemului personal de
motivatii si de valori: a) scopuri concurente primare, sau simple – conflictul este de
moment, trecator si are la baza motivatii sau nevoi relativ simple, cu un grad de
complexitate scazut si cu efecte pe termen scurt – nu afecteaza sau nu influienteaza
viitorul persoanei in mod semnificativ (nu ma pot hotari ce mancare sa comand, daca
sa merg la film sau la teatru – ruleaza in acelasi timp un film si o piesa de teatru pe
care imi doream de mult sa le vad; imi doresc foarte mult sa-mi cumpar doua carti, dar
nu am bani decat pentru una etc); b) scopuri concurente complexe, elaborate –
conflictul este unul de durata, implica un proces decizional complex si vizeaza aspecte
importante din viata individului (ca in exemplul de mai sus).
• II. O alta situatie conflictuala se naste atunci cand avem de ales intre doua (eventual
mai multe) alternative egal dezirabile – ele nu se exclud reciproc prin natura lor, dar
nu putem alege decat pe una singura (suntem la admisi in acelasi timp la doua
univesitati de prestigiu; primim doua oferte de angajare la fel de tentante etc).
• Aceste prime doua situatii descriu conflicte interne, dar cauzalitatea lor se poate
regasi, in mare parte, si in exterior. Mai exista insa si conflicte interne a caror
cauzalitate este exclusiv de natura endopsihica – si anume, atunci cand trebuinte sau
motivatii interne intra in opozitie. Vom numi aceasta situatie ”paradigma motivelor
contradictorii, sau contrastante”. Ea descrie ceea ce se intampla atunci cand avem,
simultan doua nevoi care se exclud reciproc: nevoia de a avea un anumit statut, dar
fara a exercita rolurile care decurg de aici (doresc sa fiu independent, dar sa fiu
sustinut si intretinut de altcineva!); nevoia de a mi se acorda sau de a-mi asuma
anumite sarcini, dar fara a-mi asuma si responsabilitea!; nevoia de a nu ma exprima
sau de a nu ma exterioriza foarte mult, dar si nevoia de a fi inteles pe deplin de ceilalti!
etc.
• O situatie speciala, aparte este cea in care nevoile individului vin in contradictie cu
normele sociale, cum ar fi preferintele si conduitele sexuale neobisnuite sau
considerate “ne-naturale”, care sunt condamante de societate, de Biserica si uneori, in
functie de legile statului si de implicatiile sociale ale acestui comportament sexual,
sunt interzise si pedepsite prin lege (homosexualitatea este sanctionata numai in
anumite state, in schimb incestul, pedofilia, violul, etc. sunt universal interzise si aspru
pedepsite).
Conflictele interne inconstiente sunt cele care se desfasoara intre instantele psihice,
iar explicarea sau justificarea existentei lor este relativ simpla, pe filiera dinamica: nevoile sau
dorintele Sinelui vin in opozitie cu exigentele Supraeului. De multe ori acest gen de conflicte
stau la baza nevrozelor. In acest sens, legat de conflictele interne generatoare de stres, putem
face referire la distinctia facuta de Freud intre anxietatea obiectiva – care consta in evaluarea
corecta, proportionata si rezonabila a realitatii, si anxietatea nevrotica – ce consta intr-o
supra-estimare a realitatii, o interpretare exagerata a unui pericol potential (adesea resimtit de
catre subiect ca avand un caracter inerent) – ceea ce conduce la o anxietate dispropotionata in
raport cu realitatea.
Freud credea ca anxietatea nevrotica este cauzata de existenta acestor conflicte interne
inconstiente si ca ea reprezinta de fapt un semnal de alarma si un simptom prin care conflictul
poate fi detectat; aceasta “lupta” interna se da intre impulsurile imperative ale Sinelui (in
general sexuale si agresive) si constrangerile impuse de Supraeu, pentru care impulsurile
Sinelui sunt, aproape intotdeuna, inacceptabile si considerate ca fiind periculoase pentru
individ, deoarece vin in contradictie cu normele personale sau sociale. Aceste conflicte (ca
intreaga relatie dintre Sine si Supraeu, dealtfel) este mediata de Eu, care dispune de o alta
instanta indispensabila echilibrarii vietii psihice - Cenzura (care “deghizeaza”, codifica
mesajele care se transmit dintr-o parte intr-alta astfel incat ele sa devina oarecum acceptabile
pentru cele doua instante). Datorita Cenzurii, mesajele transmise de Sine transpar pana in
sfera Constientului, intr-o varianta “incognito”, sub forma viselor, actelor ratate si a
simptomelor.
De exemplu, o mama poate avea sentimente ostile fata de copilul ei nou-nascut, fara sa
fie constienta de acest lucru – dar pe plan intern se desfasoara un conflict puternic:
sentimentele de ostilitate fata de propriul copil vin in contradictie cu valorile si cu normele ei
personale (cu ceea ce inseamna sa fii o “mama buna”) si cu propira imagine de sine. Daca ea
ar devni constienta de acest lucru, atunci imaginea de sine i s-ar destrucutra, viitorul relatiei ei
cu copilul ar fi probabil compromis si ar aparea teama de dezaprobabrea si marginalizarea
sociala, daca nu cumva chiar ar fi stigmatizata social (in cazul in care si-ar face cunoscute si
celorlalti oameni sentimentele ei sau daca si le-ar exterioriza printr-un comportament
inadecvat in realtia cu copilul). In schimb, aceste sentimente raman inconstiente si are loc
supracompensarea – exprimata printr-o grija excesiva fata de copilul (tot inconstient, mama se
simte vinovata pentru sentimentele ei inacceptabile si incearca sa compenseze fata de copilul
ei aceasta vina), transformandu-se treptat intr-o mama hiperprotectiva. In acest context stresul
ia forma unei anxietati excesive legate de sanatatea si securitatea copilului – uneori poate
atinge cote extreme.
2. Circumstantele favorizante si vulnerabilitatea sau predispozitia personala in

fata stresului
3. Caracteristici ale evenimentelor de viata stresante

Evenimentele de viata stresante descriu toate situatiile pe care individul le percepe ca
fiind potential daunatoare, vatamatoare sau chiar periculoase pentru integritatea sa fizica
si/sau psihica. Ele descriu o foarte larga paleta de posibilitati si de scenarii, de la conditiile si
mediul de viata pana la scenarii apocaliptice ale unor dezastre naurale sau provocate, cu
caracter devastator. Aceste evenimente, dintre care unele doar cu caracter probabilistic, pot fi
caracterizate prin anumiti parametrii:
a) Intensitate – se inscriu intr-un registru vast, de la cele difuze, care descriu mai mult un
gen de “peisaj de fond” (conditiile mediului obiectiv de viata), pana la cele cu intesitati
apoteotice (indiviul afla ca sufera de o boala incurabila, ca i-a murit o persoana foarte
apropiata etc);
b) Frecventa – cat de des se manifesta ele in viata unui individ si a societatii in general;
c) Incidenta asupra populatiei – existenta unor categorii, unor grupuri umane mai predispuse
stresului, in general, sau unui anumit tip de stres, in special;
d) Predictibilitatea – exista evenimente despre care stim cu certitudine ca se vor produce,
putem anticipa efectele, consecintele si ne putem pregati din timp, prin a lua anumite
masuri de prevenire si de interventie; desemenea exista evenimente pe care nu le putem
anticipa;
e) Cotrolabilitatea – toate aceste evenimente au un grad mai mare sau mai scazut de
controlabilitate, iar acest paramtru depinde si de alti factori:
⇒ predictibilitea – cu cat un eveniment poate fi anticipat, cu atat el poate fi controlat
mai bine; pe de alta parte, caracterul anxiogen al unui astfel de eveniment creste cu
atat mai mult cu cat stim ca se va intampla, dar stim in acelasi timp ca nu putem
interveni;
⇒ sursa – evenimentele care tin de factori interni, endopsihici pot fi gestionati mai
usor decat cei externi;
⇒ complexitatea – evenimentul este cu atat mai greu de controlat cu cat el e
determinat de un numar mai mare de factori.
Evenimentele de viata cotidiene pot fi mai mult sau mai putin generatoare de stres si in
functie de dimensiunea pe care o vizeaza in mod special – care latura a vietii individului va fi
afectata/mai afectata:
• integritatea si echilibrul psihic – stresul si oboseala psihica excesive pot duce la unele
alterari de ordin neuropsihologic (starile reactive, insotite uneori de hiperestezie;
neuroasteniile), de ordin cognitiv (slabirea unor procese si functii psihice – in special cele
mnezice si de concentrare a atentiei), de ordin afectiv (apatia, depresia, tulburari anxioase)

sau chiar comportamentale (agresivitatea);
• imaginea de sine;
• integritatea fizica (atunci cand exista riscul unor agesiuni fizice sau atunci cand acestea
sunt deja o realitate sau o constanta in viata individului – cum sunt victimele abuzului in
familie);
• bunastarea personala (atunci cand intervine riscul pierderii mijloacelor de intretinere
personala sau pierderea mijloacelor de a trai la anumite standarde);
• schimbarea conditiilor de viata – orice schimbare care implica ajustari numeroase sau
majore ale stilului de viata pot fi stresante (divortul, pierderea locului de munca, mutarea
in alt oras, casatoria, nasterea unui copil/fratior, divortul parintilor etc).
Un aspect foarte important care trebuie mentionat se refera la diferentele

interindividuale si la variabilitatea reactiilor si manifestrailor diferitelor persoane, in conditii
de stres similare. Astfel, unele persoane traiesc pe plan interior foarte intens stresul zilnic si,
cu atat mai mult, fac fata foarte greu evenimentelor majore, in timp ce altele gasesc stresul de
zi cu zi ca fiind de fapt un factor stimulator, provocator, care le potenteaza abilitatile si
deprinderile, iar in situatii de criza gasesc mereu noi si noi resurse de a face fata, sunt
persoane energice, care gestioneaza bine astfel de momente, tind sa “preia conducerea” in
cadrul familiei, gasesc solutii si alternative si chiar ii pot sustine moral si afectiv pe acei
membrii ai familiei care se adapteaza cu dificultate noilor conditii.
Evenimentele de viata stresante se pot imparti din start in mai multe categorii. In primul
rand trebuie sa facem distinctia intre aceste evenimente in functie de numarul persoanelor pe
care le afecteaza:
a) Astfel, distingem pentru inceput evenimentele majore, de proportii ample, care afecteaza
grupurile mari de oameni, cum ar fi razboaiele si conflictele armate (revolutiile,
conflictele militare interne), actele teoriste, accidentele nucleare, cataclismele naturale
(cutremurele de mari proportii, furtunile devastatoare, secetele excesive si de lunga durata,
alunecarile de teren, avalansele si inundatiile etc). Putem spune despre ele ca au un
caracter global, deoarece afecteaza un numar foarte mare de oameni, provenind din
diferite medii social-economice si culturale, adesea din regiuni geografice diferite sau, in
orice caz, dispersati pe suprafete foarte intinse. Dramele acestor oameni sunt adesea
similare, constand in primul rand in pierderea persoanelor apropiate (familie, rude,
prieteni, vecini, colegi de serviciu), iar apoi in considerabile pierderi materiale (adeseori
se pierd aproape toate bunuriele – case, masini). Traumele psihice sunt frecvente in astfel
de situatii, iar efectele lor se fac simtite pe perioade foarte lungi de timp, dupa ce
evenimentul traumatic a luat sfarsit (adesea pot lua forma stresului posttraumatic), iar
uneori nu dispar niciodata (fiecare noua furtuna, chiar daca nu e de proportii alarmante
poate induce starea de panica sau reactiva trairea traumei).
b) In al doilea rand ne gandim la acele evenimente care afecteaza grupuri mai restranse de
oameni, ce au anumite elemente in comun si care, in plus, impartasesc sau traiesc
impreuna aceeasi realitate stresanta sau traumatica:
• O comunitate restransa confruntata cu o serie de evenimente generatoare de stress
(care depaseste media) – zone marcate de o activitate infractional–criminala
deosebita (grupuri organizate, existenta unor violatori sau criminali in serie sau
raportarea unui numar mare de agresiuni etc); secte care pot pune in pericol
locuitorii zonei respective (secte satanice sau religioase fanatice); grupuri
extremist-radicale cu potential agresiv ridicat (gruparile rasiste) etc.
• O familie in cadrul careia un anumit membru moare subit, este grav bolnav sau in
care are loc o tragedie (unul sau mai multi membrii mor intr-un accident) etc;
• Un grup restrans de persoane care au in comun pur si simplu trairea aceleiasi
traume – ostaticii din timpul uni jaf armat sau unui atentat, victimele unor abuzuri
sexuale, supravietuitorii unor accidente (accidente de munca – accidentele din
mine, de exemplu, accidentele aviatice, feroviare, avalanse etc)
c) In al treilea rand si poate cele mai comune, sunt evenimentele care afecteaza
individul, persoana – si acestea pot varia foarte mult, de la stresul la locul de
munca pana la tragediile personale (pierderea unei persoane apropiate, boli,
accidente etc).
O alta clasificare a evenimentelor de viata stresante se poate face in functie de

categoriile umane celor care tind sa fie supuse in mod constant si mai mult decat media
populatiei la anumite tipuri de factori stresori:
• Categoriile de munca ce se caracterizeaza printr-un nivel de risc ridicat (muncitorii
din mine, cei care lucreaza la mari inaltimi, pe santiere, militarii – in special cei
implicati in conflictele armate sau in programele de mentinere a pacii, etc) sau in
medii viciate, cu un grad crescut de plouare (sonora, prin substante etc);
• Categoriile social-economice defavorizate, cu un nivel de trai scazut si foarte scazut;
• Categoriile care sufera de anumite afectiuni (in special cei cu boli incurabile sau
terminale) sau deficiente (deficientii motori, vizuali, auditivi etc), mai ales cei la
care aceste deficeinte au survenit pe parcursul vietii (din cauza unor accidente,
traumatisme, leziuni cerebrale etc);
• Cei care au trait/traiesc traume similare (abuzuri sexuale, agresiuni fizice – inclusiv
victimele agresiunilor domestice; razboiul etc);
• Cei care sufera de anumite sindroame psihice si care sunt constienti de conditia lor –
dependentii de substante, de ex (alcoolocii, narcomanii);
• Rudele sau familiile persoanelor care au suferit/sufera anumite traume sau au fost
diagnosticati cu diverse maladii incurabile sau putin recuperabile, fizice si/sau
psihice (Asociatia Parintilor Copiilor cu Autism, de ex) etc.
• Categoria celor care au suferit anumite represiuni sociale - marginalizatii (anumite
categroii sociale) si/sau politice (detinutii politic, cei inchisi in lagarele de
concentrare etc); de exemplu, evreii au fost oprimati atat social (prin marginalizare),
politic (prin retragerea drepturilor fundamentale) cat si prin luarea masurii de
extinctie in masa (holocaustul, care a vizat dealtfel si alte categorii de populatie, in
afara de evrei).
In fine, o alta clasificare se poate face si in functie de gravitatea si efectele pe termen

lung/scurt al evenimentelor cauzatoare de stres. In aceasta clasificare vom tine cont si de
frecventa si incidenta lor asupra populatiei – adica vom face distinctia intre evenimentele
cotidiene generatoare de stres si cele episodice (care apar numai de cateva ori in viata si
numai in anumite momente sau imprejurari ale existentei individului – pierderea unor
persoane apropiate), intre cele cu probabilitate mare de aparitie – cele inerente si cele doar cu
caracter potential. Astfel, avem urmatoarele categorii:
• Evenimetele de viata stresante ambientale – ne referim aici la acei factori stresori
care tin de mediul zilnic de viata si care nu depind de persoana, care nu pot fi
manipulati, influientati sau modificati la nivel de individ: poluarea sonora si cea a
aerului, blocajele din trafic, infractionalitatea din ce in ce mai intensa, sarcinile
excesive si conditiile dificle de munca (ca orar si ca durata), modificarea din ce in ce
mai acentuata a climei, canicula, aglomeratia de pe strada si din mijloacele de

transport in comun, contextul social-economic si istoric etc.
• Evenimentele de viata stresante inerente – cele de fiecare zi, cum ar fi cele legate de
locul de munca (gasirea unui loc de munca care sa corespunda aspiratiilor
individului, pastrarea locului de munca sau evolutia ierarhica; integrarea in grupul de
munca), de natura economica (intretinerea personala, mentinerea bunastarii familiei
etc), de natura sociala (de apartenenta la o anumita categorie sociala), de naura
educational–culturala (de a atinge anumite standarde culturale, de a urma / finaliza
studiile) etc.
• Evenimentele de viata stresante cotidiene – cele care pot aparea in viata de zi cu zi,
dar care nu este obligatoriu sa apara totusi zilnic: cearta cu un coleg de munca, cu un
vecin sau cu un membru al familiei, pierderea sau furarea unui bun (a portofelului, in
autobuz, in drum spre serviciu) etc;
• Evenimentele de viata stresante de rascruce in existenta unui individ – sunt acele

evenimente fatidice, pe care subiectul le anticipa, are constiinta si convingerea
survenirii si implacabilitatii lor, desi momentul aparitiei nu poate fi cunoscut –
moartea parintilor si rudelor varstnice, propria moarte;
• Evenimentele de viata stresante fatale – unde putem face distinctia intre doua
acceptiuni ale conceptului de fatalitate: in primul rand distingem acceptiunea
obiectiva (evenimetnul este fatal in sine si este perceput astfel de catre toti oamenii),
iar in al doilea rand pe cea subiectiva (evenimentul in sine nu este fatal, dar este
perceptut astfel de catre subiect, care il traieste afectiv ca fiind intens negativ, desi
cei din jur il percep ca fiind un eveniment poate major, dar in nici un caz fatal).
Astfel de evenimente (asa-numitele evenimente fatale) nu pot fi anticipate de catre
individ (desi el poate avea constiinta potentialitatii lor, dar aceasta apare adesea ca
avand un caracter utopic sau foarte putin probabil) si ele sunt traite cu atat mai
dramatic cu cat vin pe neasteptate, sunt spontane si il iau pe individ prin surprindere.
Printre cele obiective enumeram: imbolnavirea grava sau moartea subita, neasteptata
sau tragica a unui membru al familiei; falimentul total sau pierderea tutror bunurilor
si a posibilitatilor materiale de intretinere a propriei persoane (sau a intregii familii)
si fara a avea speranta unei reabilitari sau a unui ajutor in viitorul apropiat. In
schimb, un exemplu de fatalitate subiectiva poate fi pierderea locului de munca –
evenimentul in sine nu este fatal, dar el poate fi trait la cote dramatice de catre
individ – mai ales daca intervin anumiti factori, cum ar fi: lipsa increderii in fortele
proprii (subiectul nu crede ca se mai poate angaja in alta parte), tradarea unor
aspiratii sau sperante foarte mari (atunci cand subiectul are anumite asteptari,
convingeri fata de actualul loc de munca si nu ia in considerare alternativele), sau
atunci cand concedierea survine la un numar considerabil de ani de incadrare in
respectivul post (dupa 20 – 30 de ani de munca) sau dupa un volum foarte mare de
munca depus. Evenimentul este trait cu atat mai dureros cu cat persoana a investit
afectiv foarte mult functia pe care tocmai a pierdut-o si in acest caz pierderea locului
de munca este resimtita ca o tradare, ea depaseste granitele factorului social-
economic, extrapolandu-se asupra factorului uman (conducrea).
Aceste cinci clase pot fi grupate in functie de gravitatea lor, astfel:

a) Majore: cele de rascruce si cele fatale (atat obiective, cat si subiective);
b) Medii si minore: cele ambientale, cele inerente si cele cotidiene (am ales sa nu
realizez o dihotomizare intre cele medii si cele minore, pentru ca intensitatea cu
care sunt ele percepute depinde totusi de subiectivitatea fiecaruia).
In functie de frecventa, pot fi grupate in:

a) Evenimente cu frecventa foarte ridicata – cele inerente si cele cotidiene;
b) Evenimente cu frecventa medie – cele de rascruce si cele fatale subiective;
c) Eveneimente cu frecventa mica, sau cu caracter potential – cele fatale obiective.
In functie de incidenta asupra populatiei, distingem intre:

a) Evenimentele care afecteaza intreaga masa a populatiei – cele ambinetale, in mod
special;
b) Cele care afecteaza numai anumite categorii sau grupuri umane – ei care sufera de
anumite afectiuni, de exemplu.
REACTII PSIHO-FIZIOLOGICE LA STRESS
Situatiile stresante, mai ales daca sunt de lunga durata, pot conduce la o serie de
manifestari sau modificari in sfera afectivitatii, de la dispozitii generalizate pana la trairi
afective intense, cum sunt afectele, de la anxietate la angoasa, si apoi la tulburari anxioase de
genul stresului posttaumatic si a stresului acut, de la apatie pana la depresie.
Aceste modificari se pot observa cu usurinta si la nivel comportamental, luand diferite
forme – irascibilitate crescuta, agitatie, anxietate nejustificata, teama de un pericol iminent,
grija deosebita fata de propria stare de sanatate fizica sau fata de siguranta celor apropiati,
modificari in metabolismul somnului (insomniile de adormire sau somnul agitat, cu
cosmaruri, cu treziri bruste sau repetate in timpul noptii – unii subiecti reclama ca un factor
foarte deranjant apneea) sau in comportametul alimentar (lipsa poftei de mancare, sau din
contra, un apetit foarte crescut; uneori poate lua forme extreme, de tipul anorexiei sau
bulimiei), inclusiv vulnerabilitatea cresuta fata de contactarea bolilor.
Uneori se poate remarca, la subiectii mai grav afectati de stres, o mobilitate excesiva a
starilor afective si de o intensitate neobisnuita, care pot merge pana la senzatia de disperare
sau se poate remarca o afectare a functiilor cognitive – scaderea capacitatii de concentrare a
atentiei, scaderea capacitatii de memorare, uitarea si lapsusurile din ce in ce mai frecvente,
inclusiv impresia subiectului ca si-a pierdut sau ca i s-a diminuat capacitatea de intelegere a
unor situatii sau probleme (datorata, evident, diminuarii celor doua functii mentionate mai
sus).
Pe scurt, reactiile provocate de stress, se impart in doua categoii:

a) la nivel organic – cele fiziologie;
b) la nivel psihic- cele psihologice.
I. Reactiile Fiziologice La Stres
Din punct de vedere fiziologic, organismul uman reactioneaza in mod similar pentru
toti indivizii, indiferent de factorii stresori care actioneaza asupra noastra – de la stresul
cotidian la locul de munca, pana la confruntarea cu un agresor periculos. In situatiile stresante
schema de raspuns a organismului consta intr-o activare fiziologica, ce antreneaza o serie de
modificari somatice si neurovegetative, care sunt rezultatul sesizarii retelei simpatice a
sistemului nervos vegetativ si care pregateste organisumul pentru situatiile potential
periculoase, prin angajarea acestuia in eliberarea de energie. In acest scop (al eliberarii de
energie) metabolsimul se accelereaza, provocand:
⇒ cresterea tensiunii arteriele si a ritmului cardiac;
⇒ accelerarea ritmului respirator - splina elibereaza mai multe hematii pentru a
ajuta transportul de oxigen;
⇒ dilatarea pupilelor;
⇒ intensificarea transpiratiei si diminuarea secretiilor salivare si mucoase;
⇒ cresterea concentratiei de zahar (glucoza) in sange – eliberat de catre ficat,
pentru a creste cantitatea de energie; deasemenea, acesta stimuleaza conversia
grasimilor si proteinelor in zahar;
⇒ coagularea sanguina mai rapida, in cazul ranirilor, realizata prin contractarea

vaselor sanguine de suprafata;
⇒ in acelasi timp, maduva osoasa produce mai multe leucocite, pentru a participa
la reactia de aparare a organismului;
⇒ diminuarea motilitatii tractului intestinal – sangele este redirectionat, de la
stomac si intestine, catre creier si musculatura scheletica;
⇒ oripliatia (erectia parului epidermic).
Observam, asadar, ca in timp ce unele functii neesentiale se diminueaza (cum este cea
digestiva), altele, esentiale pentru a ajuta organismul sa depaseasca situatia de criza, se
accelereaza – cum ar fi eliberarea de energie (prin sinteza glucozei), irigarea abundenta a
creierului si a muschilor, oxigenarea deasemenea abundenta a creierului (prin cresterea
ritmului respirator).
Aceste modificari sunt determinate de cele doua sisteme neuroendocrine - sistemul
nervos vegetativ si sistemul adrenocortical, care, la randul lor, sunt controlate de activarea
anumitor arii corticale:
- hipotalamusul, care a fost supranumit “centrul cerebral al stresului”, datorita
functiei sale duble in situatii de urgenta, implicat in coordonarea activitatii
sistemului nervos vegetativ;
- sistemul limbic, implicat in coordonarea si reglarea comportamentului si
raspunsurilor emotionale.
Impulsurile din aceste arii sunt transmise nucleilor cerebrali care controleaza
functionarea sistemului nervos central (a celui vegetativ, in mod psecial, dar si a celui
somatic, in anumite privinte).
Astfel, prima functie a hipotalamusului este de a activa ramura simpatica a sistemului
nervos vegetativ, care actioneaza direct asupra muschilor si organelor interne, initiind unele
dintre modificarile organice enumerate mai sus si stimuland eliberarea de hormoni -
epinefrina si noerepinefrina, prin stimularea glandelor suprarenale. Epinefrina are acelasi
efect asupra muschilor ca si sistemul nervos simpatic (de ex., cresterea frecventei cardiace si a
presiunii arteriale), ajutand astfel la perpetuarea starii de activare. Norepinefrina, prin
actiunea sa asupra glandei pituitare, este responsabila indirect pentru eliberarea zaharului in
sange.
A doua functie a hipotalamuslui este de a regla activitatea secretorie a glandei
pituitare, favorizand secretia hormonului adrenocorticotrop, supranumit “hormonul major al
stresului”. Acesta stimuleaza stratul extern al glandei suprarenale, ducand la eliberarea altui
grup de hormoni – dintre care cel mai important este cortizolul, acestia regland nivelul
glucozei in sange si a anumitor minerale. Cantitatea de cortizol din urina si sange este adesea
folosita ca o proba medicala pentru estimarea stresului.
Hormonul adrenocorticotrop stimuleaza activitatea secretorie a mai multor glande,
eliberandu-se in total un numar de aproximativ 30 de hormoni, fiecare avand rolul sau in
adaptarea organismului la situatiile de criza.
In cele mentionate anterior am descris, in linii mari care sunt mecanismele fiziologice
implicate in trarirea de catre organism a situatiilor stresante, modificarile prezentate
corespunzand in special momentelor de criza, asociate cu o puternica traire afectiva si cu
raspunsuri emotionale intense (sensibil vizibile in exterior).
Situatiile stresante insa, pot fi si de lunga durata, fara a evidentia in mod necesar
anumite “varfuri” paroxistice (respectiv, momentele de criza), dar, cu cat situatia se
prelungeste mai mult, cu atat exista riscul slabirii organismului, care poate resimiti situatia ca
devenind din ce in ce mai intensa, mai dificil de controlat si de suportat, mecanismele de
aparare, atat cele impotriva bolilor somatice, cat si cele psihice (mecanismel de aparare ale
eului) tind sa slabeasca, organismul devenind din ce in ce mai vulnerabil si putand manifesta
comportamente dezadaptative. Cu alte cuvinte, capacitatea organismului de a rezista la
factorii stresori scade pe masura ce situatia stresanta se prelungeste, iar modificarile
depasesc stadiul adaptativ, generalizandu-se si semnaland producerea unor disfunctii: glande
suprarenale marite, noduli limfatici micsorati, ulcere stomacale, afectiuni ale ficatului,
afectiuni coronariene, migrene prelungite, inclusiv scaderea imunitatii organismului in fata
agentilor patogeni infectiosi – creste astfel riscul de contactare a bolilor.
Aceasta evolutie este caracteristica pentru peroanele supuse constant la un anumit tip
de factori stresori. S-a constatat insa, ca expunerea intermitenta, conduce la toleranta.
Deasemenea, cresterea cantitatii de epinefrina si norepinefrina a fost pusa in legatura cu
obtinerea unor performante mai bune intr-o varietate de sarcini, care implica atat efort
intelectual, cat si efort fizic (Atkinson, R. L. si colab, 2002).
II. Reactiile Psihologice La Stress
Cele mai frecvente reactii psihologice la stres sunt: anxietatea si tulburarile anxioase,
agresivitatea, apatia si depresia, deteriorarile cognitive.
In continuare vom trata dintre aceste manifestari pe cele pe care le consideram ca fiind
mai reprezentative sau in mod specific mai legate de stres, si anume:
anxietatea, respectiv tulburarile de anxietate provocate in mod direct si exclusiv de
expunerea la un stres de lunga durata sau de intensitati neobisnuite:
1. tulburarea de stres posttraumatic;
2. stresul acut;
deteriorarile cognitive.
1. Tulburarile de anxietate provocate prin expunerea la factori stresori de lunga

durata sau de intesnitate crescuta: Stresul Posttaumatic si Stresul Acut.
Anxietatea, care in viata curenta are un rol adaptativ, poate deveni dezadaptativa
atunci cand teama devine angoasa, fiind disproportionata in raport cu realitatea sau negasindu-
si in mediul extern un corespondent real (desi asteptarea unui pericol iminent poate fi traita cu
mare intensitate de care individ).
Deasemenea mai exista cazurile in care anxietatea cunoaste manifestari paroxistice in

urma unor experiente traumatizante, care tind sa capteze intreaga existenta a individului
ulterioara producerii traumei, acesta traind un puternic sentiment de neajutoare, de
insecuritate alarmanta, temandu-se pentru siguranta sa dar si a celor din jur. Adesea, aceste
persoane traiesc intr-o stare de continua teroare, cu teama ca evenimentul se poate repeta
oricand si avand sentimentul ca sunt permanent expuse riscului iar angoasa lor se poate
generaliza asupra tuturor evenimentelor considerate potential periculoase. In multe cazuri apar
anticiparile fataliste, asa-numitele “pre-sentimente” sau “intuitii”, cand individul “presimte”
ca ceva absolut dramatic urmeaza sa se intample si traind cu teama fata de un pericol obscur
dar iminent. Aceste persoane nu pot depasi evenimentul traumatic, nu se pot desparti de
trecut, traind si retarind trauma de nenumarate ori, uneori numai in vise repetitive, in amintiri
recurente si obsesive, iar alteori iau forma starilor disociative, individul nemaifacand diferenta
intre trecut si prezent, intre realitatea obiectiva si realitatea subiectiva; ele seamana oarecum
cu starile onirice, numai ca se desfasoara in starea de veghe si au caracter halucinator.
Retrairea perpetua a traumei poate genera stari de panica la fel de intense cu cele
resimtite in momentul traumatic autentic, viata individului schimbandu-se in mod dramatic si
iremediabil – viata de dupa trauma este considerabil alterata, pe perioade de timp nedefinite,
durata acestora variand de la individ la individ; uneori sunt cateva luni, alterori sunt cativa
ani, iar in unele cazuri – ar necesita cateva vieti pentru a vindeca ranile, dupa cum spun cei
care au supravietuit evenimentelor traumatice. Oricum, el nu va mai fi niciodata cel care a fost
inainte de a experimenta trauma.
Consideram ca exista cateva elemente de baza care contribuie la depasirea sau,
respectiv, nedepasirea traumei si la redobandirea mecanismelor adaptative specifice unei vieti
psihice echilibrate si adecvate la realitate si la societate:
- Sursa traumei – atunci cand agresorul este de factura umana, trauma este depasita
mult mai greu; individul isi pierde increderea in oameni, devine sceptic in privinta
acestora, evita contactul social sau afectiv si, adesea, tinde sa infereze asupra altor
oameni sau grupuri umane caractristicile sau intentiile criminale ale agresorului.
Situatia este cu atat mai mult agravata atunci cand:
• acesta era un membru al familiei;
• este un prieten, un vecin sau o alta persoana de incredere a victimei;
• cand agresorul era o persoana cunoscuta victimei, si, mai ales, considerata ca
fiind total inofensiva pentru aceasta;
• atunci cand agresiunea a fost premeditata.
Obsevam, asadar, ca se diferentiaza trei situatii tipice:

a) cand agresorul este o persoana cunoscuta victimei; in acest caz (indiferent cat
erau de apropiate afectiv) se creeaza efectul de “incredere tradata”;
b) cand agresorul era necunoscut – se creeaza un alt efect, si anume: orice
persoana noua reprezinta un potential pericol si, prin urmare, individul se
izoleaza din punct de vedere social, refuza sa-si faca noi cunostinte, limitandu-
se la cercul familei si al prietenilor dobanditi inainte de experimentarea taumei;
c) cand agresorul a premeditat atacul: in acest caz persoana se simte puternic
amenintata - realizeaza faptul ca a fost urmarita un anumit interval de timp, iar
apoi atacata si agresata pentru ceea ce reprezinta ea in sine (sau pentru ceea ce
detine); constientizarea faptului de a nu fi fost o victima aleatoare creste teama
fata de repetarea agresiunii, cu un alt agresor – teama de a nu deveni o ispita,
un punct de interes si pentru un alt potential agresor.
- Durata expunerii la evenimente traumatice – ne vom referi in acest caz in special la

cei care sunt sau devin victime ale abuzului in familie; cu cat abuzurile (psihice,
fizice si/sau sexuale) sunt de mai lunga durata, cu atat recuperarea va fi mai dificila,
iar in unele cazuri, aproape imposibila.
- Intensitatea suferintei – cu cat suferina este mai profunda, cu atat mai profunda va fi
si trauma;
- Consecintele obiective ale traumei – persoanele care raman cu anumite dizailitati

fizice si/sau psihice in urma evenimentelor traumatice vor depasi cu atat mai greu
trauma, deoarece “semnele” ramase sunt ca niste stigmate menite sa le reaminteasca
de fiecare data evenimetnul dramatic; adesea aceste persoane tind sa ascunda vederii
celorlalti partile corpului care au fost lezate, pentru a ascunde astfel, intr-un mod
aproape simbolic, trauma traita.
Consideam deasemenea, in plus fata de cele mentionate anterior, ca trairea si

constientizarea traumei, dupa ce aceasta fost consumata efeciv, depinde si de factori care tin
de aspecte exterioare traumei in sine, cum ar fi:
a) Totalitatea atitudinilor familiei, ale societatii si ale justitiei fata de nedreptatea
savarsita la adresa victimei, intelegerea, compasiunea si suportul primit din partea
acestora;
b) Intelegerea semnificatiei a ceea ce s-a intamplat si nevoia de sens, deoarece aceste
persoane, cel mai adesea, nu inteleg justificarea traumei si a suferintei personale;
aceasta dimensiune implica aspecte de ordin religios, mistic, legate de destin,
providenta, fatalitate, Divinitate;
c) Nevoia de justitie, de dreptate, de echitabilitate – nevoia ca universul sau interior sa
se reechilibreze prin descoperirea unei origini generatoare a tragediei personale,
prin posibilitatea de a atribui cuiva responsabilitatea pentru cele petrecute (chiar si
atunci cand agresiunea nu a fost provocata neaparat sau in mod direct si voit de
factorul uman – cum ar fi de exemplu, un accident de avion sau o calamitate
naturala).
Astfel putem identifica trei dimensiuni asupra carora se centreaza atentia celor care au
experimentat evenimente traumatice: 1. dimensiunea sociala; 2. dimensiunea filosofica (legata
de destin si divinitate, de sens si semnificatie); 3. dimensiunea justitiara. Astfel vom enumera
urmatorii factori care pot agrava sau atenua depasirea traumei:
- Suportul familei, al prietenilor si al societatii, in general. Adesea victimele au
nevoie de intelegere, de compasiune si de securizare afectiva, inclusiv de asigurarea
faptului ca nu au contribuit cu nimic la provocarea sau declansarea a ceea ce s-a
petrecut si ca nici nu ar fi putut face ceva prin care sa impidice evenimentul.
Atitudinile acuzatoare (“blamarea victimei”), experienta de fi evitat de catre fostii
prieteni, de a nu fi incurajat asa cum s-ar fi asteptat sau de a nu primi suportul de
care ar fi avut nevoie, inclusiv indiferenta societatii sunt retraite ca o noua drama,
care accentueaza foarte mult trauma si tind sa devina ele in sine o noua trauma;
- Intelegerea semnificatiei – individul se afla intr-o disperata cautare a sensului, a
semnificatiei, neputand intelege cauza sau justificarea a ceea ce s-a intamplat;
evenimentul este perceput ca fiind devastator si ceva cu un impact atat de puternic
trebuie sa aiba o motivatie si un scop; in mod paradoxal, individul poate dezvolta
sentimente de culpabilitate, considerand ca a meritat in vreun fel ceea ce a patit, ca
plateste niste “pacate” sau niste greseli din trecut;
- Ireversibilitatea – este elemetul implacabil in trairea unei traume: constiinta faptului
ca trecutul nu poate fi schimabt iar efectele nu pot fi diminuate sau ameliorate;
- Echitabilitatea – nevoia de compensare in vreun fel a suferintei sau nevoia de
razbuzanre, de pedepsire a vinovatilor.
Atunci cand anxietatea, sub presiunea factorilor stresori, capata o amploare si o

manifestare extreme, de origine patogena – sub forma tulburarilor anxioase, ne putem
confrunta cu:
A. Tulburarea de stres posttraumatic. Se constituie prin aparitia unui set de

simptome anxioase severe, in urma expunerii sau experimentarii unei situatii traumatizante,
care a pus in pericol integritatea fizica si/sau psihica a individului sau care a provocat leziuni
majore sau suferinte psihice care depasesc limitele normale ale suferintei umane. Stresul
posttraumatic se difereniaza in doua categorii, in functie de participarea mijlocita sau

nemijlocita la experienta traumatica, in functie de persoana/persoanele care au constituit
subiectul direct al evenimentului traumatizant:
1. stres posttraumatic direct – persoanele afectate au fost expuse in mod direct,
nemijlocit evenimentului dramatic;
2. stres posttraumatic secundar – sau prin transfer, prin mandatar:
a) persoanele afectate de acest sindrom au fost martore la moartea, uciderea,
amenintarea cu moartea sau vatamarea grava a altor persoane;
b) persoanele afectate de sindrom au aflat de moartea brusca, inopinata sau
tragica a unor persoane apropiate;
c) persoanele afectate de sindrom au fost implicate in misiuni de interventie si
salvare a victimelor unor evenimente traumatice (pompieri, medici, politisti
etc).
In plus, exista o serie de factori care pot conduce la accentuarea intesitatii cu care este
resimitit evenimetul traumatic de catre cei la care dezvolta sindromul de stres posttraumatic
secundar:
- sensibilitatea empatica a celor expusi;
- vizionarea sau audierea relatarilor victimelor directe;
- dominante emotionale care vin in legatura cu evenimentul descris (de ex. -
individul insusi, sau persoane apropiate ale acestuia au constituit cu ceva timp in
urma, subiectul direct al unui astfel de incident).
Evenimentele traumatice care sunt experimentate direct includ, printre altele,

urmatoarele situatii:
- atacul personal violent (viol, agresiune fizica, jefuire);
- amenintarea cu moartea sau expunerea la evenimente ce pot cauza moartea efectiva;
- experienta de a fi fost rapit, luat ca ostatec (in timpul unui jaf armat, incarcerarea ca
prizonier de razboi sau intr-un lagar de concentrare) sau de a fi victima unui atac
terorist;
- experientele din timpul razboiului si a conflictelor armate (mai ales in cazul
militarilor);
- experienta de a fi fost implicat in accidente severe (de automobil, de avion,
naufragiu, feroviar etc);
- experienta de a fi supravietuitorul unor dezastre naturale (cutremur, uragan,
tzunamy, alunecari de teren, avalanse, inundatii etc) sau provocate (explozii,
incendii etc);
- trauma de a fi fost diagnosticat cu o maladie care pune in pericol viata.
Experienta de a fi martor la evenimente traumatizante sau de a afla despre evenimente

traumatice experimentate de catre altii include, printre altele, urmatoarele situatii:
- asistarea la vatamarea grava a unei alte prsoane;
- asistarea la moartea nenaturala, violenta a altei persoane (in urma unui atac violent,
accident, dezastru natural etc) sau la uciderea acesteia;
- descoperirea inopinata a unui cadavru;
- aflarea faptului ca o persoana apropiata a fost victima unui atac violent, unui
accident sau unei alte forme de vatamare grava;
- aflarea stirii mortii inopinate, subite a unui membru al familiei sau unui prieten
apropiat;
- aflarea faptului ca o persoana foarte apropiata a fost diagnosticata cu o maladie care

ii ameninta viata.
In plan subiectiv stresul posttraumatic este trait foarte intens, intr-o varietate de
moduri si de manifestari, care se specifica si se individualizeaza de la persoana la persoana,
dar, in general, exista anumite trasaturi comune, care au permis ca tulburarile de stres
posttraumatic sa fie aceptate, pe scara larga, co o categorie distincta de diagnostic. Tabloul
simpotamtologic clasic pentru stresul posttraumatic cuprinde urmatoarele manifestari (dupa
DSM IV):
• gandurile si imaginile recurente:
- reexperimentarea evenimentului traumatic prin intermediul amintirilor recurente si
intruzive (incluzand imagini, ganduri sau perceptii);
- vise, cosmaruri obsesive si repetitive, legate de eveniment, de locul sau de oamenii
implicati in eveniment;
- experimentarea unor stari disociative (care pot dura de la cateva secunde pana la
cateva zile), in cadrul carora persoana are sentimentul retrairii experientei – asa-
numitele “flash-back-uri” (starile disociative pot include iluzii si halucinatii);
• detresa psihologica intensa si reactivitatea fiziologica la contactul cu anumiti stimuli

declansatori – de regula cei care amintesc subiectului de evenimentul traumatic
(seamana in vreun fel sau simbolizeaza aspecte centrale ale traumei); de specificat
faptul ca stresul este cu atat mai sever si de mai lunga durata atunci cand stresorul
este de premeditare umana;
• evitarea persistenta a stimulilor asociati cu trauma (locuri, oameni) – eforturi

deliberate de a reprima gandurile, sentimentele si amintirile legate de evenimetnul
traumatic, eforturi de a evita conversatiile despre acest subiect, de a evita locurile
sau persoanele asociate cu evenimentul traumatic;
• paralizia reactivitatii generale (care nu era prezenta inaintea traumei), concretizata

prin:
- tulburari mnenzice (incapacitatea de a evoca aspecte centrale ale traumei),
- tulburari in sfera activitatii (lipsa de speranta, capacitate redusa de a simti
emotiile sau gama redusa a afectelor – nu mai poate experimenta trairi afective
de o anumita factura, plans spontan aparent nemotivat etc);
- tulburari in sfera activitatii (diminuare marcata a interesului sau participarii la
activitati semnificative);
• simptome persistente de excitatie crescuta (care nu erau prezente inainte de trauma):

- tulburari ale somnului (dificultatea de a adormi sau de a ramane adormit);
- iritabilitate, reactii exagerate;
- hipervigilenta.
Tulburarea de stres posttraumatica se poate dezvolta imediat dupa incidentul traumatic

sau poate surveni dupa saptamani, luni sau chiar ani (in urma unor evenimente minore sau in
urma unor stituatii stresante) si poate dura intre cateva luni si cativa ani (uneori efecte ale
traumei se resimt si la 20 – 30 de ani de la incident).
In afara de tabloul simptomatologic descris mai sus, supravietuitorii unor astfel de
evenimente se confrunta cu o gama larga de trairi intens negative, cum ar fi sentimetul de
vinovatie (fie pentru faptul ca ei au suprvietuit si altii nu, fie pentru faptul ca nu a au putut
anticipa si preveni evenimentul, fie pur si smplu pentru faptul de “a se fi lasat agresati” – este
cazul, in special, al femeilor victime ale agresiunilor si abuzurilor sexuale) sau teama
excesiva, obsesiva pentru siguranta familiilor lor (teama ca li sa-r putea intamla ceva rau).
Tulburarea de stress posttraumatic se asociaza deasemenea, cu o serie de alte tulburari:
tulburarea depresiva majora, anestezia psihica sau anestezia psihica dureroasa, tulburarea de
panica, agorafobia sau claustrofobia, fobia sociala, fobia specifica, anxietatea generalizata,
tulburarea obsesiv-compulsiva sau tulburarea de somatizare.
B. Stresul acut. Se caracterizeaza prin aparitia unor simpome anxioase excesive si a

simptomelor disociative, in urma unui factor stresor extrem (de genul celor enumerati in
sectiunea anterioara).
In timpul evenimentului persoana a experimentat sentimentul de frica intensa,
neputinta sau oroare; fie in timpul experientei traumatice, fie dupa, subiectul are sentimentul
subiectiv de paralizie, de detasare sau de absenta a reactivitatii emotionale si de reducere a
constiintei ambiantei; la un anumit interval de timp, mai lung sau mai scurt, survine sindromul
de derealizare, depersonalizare sau amnezia disociativa.
Dupa eveniment, trauma este retraita, reexperimentata in diferite contexte si la cote de
intensitate crescuta; subiectul evita in mod evident stimulii, oamenii si locurile care pot fi
asociate direct sau indirect cu evenimentul traumatic.
Aproape intotdeauna individul dezvolta simptome disociative – pot avea sentimente de
detasare fata de propriul corp, pot percepe realitatea inconjuratoare ca avand un caracter ireal
sau ca fiind asemanatoare visului, prezinta o diminuare a reactivitatii emotionale si au
dificultati in a evoca anumite detalii legate de trauma.
Atat tulburarea de stres posttraumatic, cat si stresul acut interfereaza cu unul sau mai
multe sectoare vitale ale vietii individului, afectand vizibil capacitatea acestuia de a indeplini
anumite sarcini si de a-si duce pana la capat anumite responabilitati, de a participa la activitati
semnificative, de a se integra in viata sociala si de cea de familie, inregistreaza o scadere a
randamentului intelectual si profesional, ca urmare deteriorarii cognitive. Cu alte cuvinte,
aceste tulburari determina intodeauna dezvoltarea unor comportamnete si conduite
dezadaptative, manifestandu-se cel putin in unul din domeniile:
1) Social – persoana evita contactul cu ceilalti oameni, se auto-izoleaza;
2) Profesional – randamentul la locul de munca scade, acensiunea ierarhica stagneaza
sau chiar se inregistreaza o regresie; uneori se soldeaza cu adevarate esecuri:
pierderea locului de munca, incapacitatea de a se reangaja in alte parti etc;
3) Afectiv si in viata de familie – persoana evita intimitatea afectiva cu alte persoane;
se considera prea salb sau vulnerabil in fata familiei sau o culpabilizeza pentru
drama personala;
4) Cognitiv – intelectual, cand apar deterioraile cognitive;
5) Uneori este amenintata chiar intgritatea psihica a individului, in toata complexitatea
si configuratia ei de ansamblu.
CLASIFICAREA TULBURARILOR SOMATOFORME
Tulburarea de somatizare ● Tulburarea somatoforma nediferentiata ● Tulburarea de conversie ●

Tulburarea algica ● Hipocondria ● Delimitare conceptuala: sindromul Hipocondriac vs.
sindromul Munchausen ● Tulburarea dismorfica corporala ● Tulburarea somatoforma fara alta
specificatie ● O categorie aparte – iatrogeniile.
1. Tulburarea de somatizare.
Tulburarea de somatizare consta intr-un ansamblu de simptome somatice recurente (care
se manifesta cu o anumita frecventa), cu debut inainte de varsta de treizeci de ani si care sunt
semnificative clinic (conduc la tratament medicamentos) dar care, cu toate acestea, nu-si pot gasi
o justificare (totala sau partiala) in nici una dintre cauzele medicale cunoscute; in conditiile in
care se asociaza cu afectiuni somatice probate clinic, manifestarile vor fi peste media asteptarilor
sau a normalitatii.
Specificul tulburarilor de somatizare decurge din aceea ca simptomele reclamate de
pacienti au localizari somatice distincte, afectand cel putin patru dinte ariile de functionare
organica (gastrointestinale – cel putin doua simptome, altele in afara de durere; articulare;
coronariene; toracice, sexuale etc), in istoricul manifestarilor regasindu-se cel putin un simptom
sexual, altul decat durerea. In plus, va fi detectata prezenta a cel putin unui simptom
pseudoneurologic (adica prezenta unui simptom/a unor simptome ce ar putea indica o conditie
neurologica, dar care nu va fi probata clinic): deteriorarea coordonarii sau echilibrului, senzatia
de nod in gat, cecitate sau surditate psihica, ameteli, stari halucinatorii, pierderea sensibilitatii
tactile sau algice, paralizii locale, simptome disociative etc.
Tulburarea de somatizare se poate grefa pe fondul unor tulburari de personalitate,
asociindu-se uneori si cu simptome anxioase sau depresive. Indivizii cu aceasta afectiune acorda
un interes crescut manifestarilor somatice negative cu care se confrunta, solicitand expertize
medicale si analize de laborator repetate; ei cauta cu consecvetna justificarea conditiei lor prin
prezenta unei afectiuni somatice si refuza adesea explicatiile psihologice. Tind sa se indoiasca de
corectitudinea rezultatelor analizelor sau de justetea unor diagnostice ori tratamente; de aceea
apeleaza, in repetate randuri, la serviciile mai multor medici sau centre medicale, ceea ce
conduce la urmarea mai multor tratamente alternativ sau la inconsecventa acestora. Din acest
motiv, ei pot dobandi anumite simptome colaterale, determinate de uzul excesiv al anumitor
substante (medicamente) sau pot contacta diferite afectiuni, ca urmare a spitalizarilor si a
interventiilor repetate, pe care ei le solicita. Este de retinut faptul ca simptomele nu sunt produse
intentionat sau simulate.
Diagnosticul diferential se realizeaza astfel:
- mai intai prin excluderea altor cauze medicale generale (atunci cand examenul somatic
se remarca prin absenta datelor obiective care sa explice integral acuzele somatice);
- decelarea simptomelor psihosomatice de afectiunile organice independente, justificabile
medical;
- exluderea suspiciunii de schizofrenie (in putine cazuri, cei cu tulburari de somatizare
dezvolta afectiuni schizoforme).
Cele trei criterii fundamentale care indica prezenta unei afectiuni somatoforme, dupa
DSM IV, sunt:
1) implicarea a numeroase sisteme de organe;

2) debutul precoce si evolutia cronica;
3) absenta anomaliilor de laborator caracteristice.
Diagnosticul diferential se mai face cu urmatoarele categorii de afectiuni: tulburarile
anxioase de diferite tipuri (de panica, anxietatea generalizata etc), cu tulburarile afective, cu
tulburarile factice si cu celelalte tipuri de tulburari somatoforme.
2. Tulburarea somatoforma nediferentiata

Tulburarea somatoforma nediferentiata se aseamana din punct de vedere simptomatoogic
cu tulburarea de somatizare, dar ea nu intruneste toate criteriile specifice pentru aceasta
afectiune, la fel cum nu justifica nici diagnosticarea cu vreo alta tulburare mentala sau organica.
Simptomele sunt ceva mai difuze, centrandu-se in special asupra sferei gastrointestinale sau
genitourinare, insotite adesea de fatigabilitate cronica si inapetenta.
Subiectii care acuza aceste simptome sunt inconsecventi in relatarile lor (acesta este unul
dintre criteriile care nu permite diagnosticarea cu tulburare de somatizare), in ceea ce priveste
frecventa, intensitatea sau localizarea manifestarilor.
Pentru a putea fi luata in calcul posibilitatea unui diagnostic de tulburare somatoforma
nediferentiata este necesar ca simptomele sa se manifeste de cel putin sase luni si sa nu fie
justificate complet de o alta conditie medicala generala sau psihiatrica, la fel de bine cum nu pot
fi justificate nici prin intoxicarea sau abuzul de substante.
3. Tulburarea de conversie
Specificul tulburarilor de conversie decurge din aceea ce ele constau intr-o afectare a
functionarii motrice voluntare sau senzoriale, motiv pentru care aceste simptome mai sunt
denumite si “simptome pseudoneurologice” – pacientii suferind de tulburari de conversie intra
initial sub incidenta clinicilor sau sectiilor de neurologie.
Simptomele sau deficitele motorii includ: Simptomele sau deficitele senzoriale

includ:
- alterarea coordonarii sau echilibrului; - pierderea sensibilitatii tactile sau algice;
- paralizia sau deficitul motor localizat; - diplopia;
- dificultatea de deglutitie sau senzatia de nod - cecitatea psihica;
in gat;
- retentia urinara; - surditatea psihica;
- afonia. - halucinatiile.
Pentru a putea fi pus diagnosticul de tulburare de conversie, subiectul trebuie supus unei
investigatii medicale complete si amanuntite, pentru a se exclude cauzele neurologice sau alte
cauze medicale generale. Deasemenea, pentru a putea certifica aceasta suspiciune de conversie,
trebuie identificati, in urma unei investigari atente a cazului, acei factori psihologici sau stresori
care au precedat debutul afectiunii – tulburarea de conversie este intotdeauna dependenta de o
anumita etiologie psihologica, cu caracter psihotraumatizant, care duce la dezvoltarea unor
simptome psihosomatice relativ severe (cum este cazul alterarii grave sau a pierderii temporare a
unei functii elementare – ca in cazul surditatii, cecitatii sau paraliziei psihice).
Exista o serie de particularitati ale tulburarilor de conversie care ajuta la realizarea
diagnosticului diferential intre aceastea si tulburarile neurologice “vera”, in afara de examenul
clinic, si care pun in evidenta lipsa afectarii reale a cailor senzorial – anatomice si a
mecanismelor fiziologice:
- in cazul unei paralizii se va putea constata ca functia afectata nu este alterata in totalitate:
uneori se rezuma la incapacitatea de a realiza doar o anumita miscare, alteori pot fi constatate
gesturi sau miscari involuntare ale membrului sau partii afectate, de care subiectul nu este
constient si care se produc atunci cand acesta nu-si are atentia centrata asupra partii lezate (ele se
produc in timpul unor miscari sau actiuni cotidine, cum ar fi imbracatul, mancatul, gesticulatul
etc); un exemplu sugestiv pentru aceasta situatie consideram ca este sindromul de paralizie
psihica a privirii;
- tonusul muscular este intact, tensiunea si forta musculara sunt pastrate (in cazul paraliziei
muschii se caracterizeaza printr-o hipotonie svera, sau chiar atonie);
- desemenea reflexele conditionate sunt si ele intacte (muschii raspund la actiunea diferitilor
stimuli – mecanici, fizici, electrici, algici etc);
- in unele cazuri de anestezie se poate constata ca aceasta nu afecteaza toate modalitatile
senzoriale (le poate inhiba pe cele tactile, dar nu si pe cele termice sau algice, de ex).
Uneori tulburarile de conversie se manifesta si prin simptomele specifice crizelor

epileptice (convulsiile), dar examinarea electroencefalografica nu va pune in evidenta nici o
activitate neurologica paroxistica.
Trebuie totusi avut in vedere faptul ca existenta unei tulburari de conversie nu exclude
prezenta unei conditii neurologice (sau a unei alte conditii medicale generale), dar acest
diagnostic poate fi certificat numai in situatiile in care starea neurologica nu justifica pe deplin
totalitatea manifestarilor psihoclinice sau severitatea simptomelor. Se pare ca o treime dintre
persoanele diagnosticate cu tulburari de conversie sufera, sau au suferit, de afectiuni neurologice
(DSM IV).
In functie de natura deficitului manifestat in cadrul tulburarilior de conversie, acestea pot
fi diferentiate in mai multe subtipuri:
- cu simptom sau deficit motor;
- cu simptom sau deficit senzorial;
- cu crize epileptice sau convulsii;
- cu tablou clinic mixt.
Incidenta afectiunii este specifica pentru intervalul de varsta 10 – 35 de ani, ea avandu-si
debutul in copilaria tardiva sau la varsta adulta precoce. Atitudinea pacientului fata de conditia sa
patologica poate varia de la o stare de belle indifferance, pana la o interpretare si ilustrare
dramatica a simptomelor. In cazul spitalizarilor, simptomele se remit, in cele mai multe cazuri, in
decursul a doua saptamani, dar recurenta sau recidivarea afecteaza pana la un sfert di cazurile
diagnosticate clinic (DSM IV).
Diagnosticul diferential trebuie realizat cu urmatoarele categorii de afectiuni:
- neurologice (de tipul agnoziilor, afaziilor, apraxiilor) de diferite etiologii (leziuni datorate unor
traumatisme cranio-cerebrale, acidente vasculare, debutul sau exacerbarea unor maladii
neuropsihice degenerative);
- conditii medicale generale;
- intoxicarea cu substante;
- celelalte tulburari de somatizare;
- tulburari ale dispozitiei;
- in cazul in care se asociaza cu stari disociative halucinatorii sau pseudohalucinatorii, trebuie
facaut diagnosticul diferential cu schizofrenia sau alte tulburari psihotice;
- tulburarile factice si de simulare.
4. Tulburarea algica
Pentru aceasta forma a tulburarii de somatizare durerea este simptomul esential al

tabloului simptomatologic, ea devenind centrul gravitational al vietii individului. Ea are un grad
de severitate care justifica atentie medicala, putand fi situata intr-unul sau mai multe sedii
anatomice si determinand detresa psihica sau o deteriorare semnificativa intr-unul dintre
psincipalele domenii de functionare ale individului (social, familial, profesional etc).
Tulburarea algica de somatizare poate fi cauzata fie de factori exclusiv sau preponderent
de natura psihica (atunci cand se considera ca factorii psihologici au un rol major in debutul,
severitatea, exacerbarea sau persistenta bolii), fie pot avea o etiologie mixta – atat factori
psihologici, cat si cauze medicale.
Durerea poate avea diferite grade de severitate: ea este considerata ca fiind acuta atunci
cand durata ei se inscrie sub intervalul de sase luni, si este considerata ca fiind cronica aunci
cand depaseste acest interval. Aceasta afectiune poate genera probleme de relationare, individul
izolandu-se de ceilalti, centrandu-se excesiv de mult asupra acestui sector al vietii sale si
ignorand celelalte aspecte. Ei fac o serie de eforturi, uneori prea mari sau inutile, pentru a
diminua sau controla durerea, fac exces de anumite medicamente, apeleaza frecvent la serviciile
medicale, solicita investigari si expertize repetate si din ce in ce mai amanuntite. Apeleaza la o
serie de tratamente, medicale sau traditionale, putand astfel ajunge sa suporte efectele secundare
ale inadvertentei asocierii numitor substante, al utilizarii prelungite sau, pe de alta parte, efectele
dependentei de medicamente, al “imunizarii” in fata tratamentelor medicamentoase ori pe cele
ale sindromului de abstinenta, in cazul incetarii administrarii lor.
Din acest punct de vedere, trebuie subliniat faptul ca tulburarea algica prezinta un risc
crescut de iatrogenizare (aspect despre care vom discuta intr-o alta sectiune a acestui capitol).
5. Hipocondria
Specific pentru aceasta tulburare este preocuparea excesiva a subiectului pentru starea
sanatatii sale, teama de a nu contacta sau dezvolta o afectiune grava sau teama de a nu avea deja
o maladie grava. Acesta este permanent preocupat de simptomele sale, pe care le examineaza
permanent, cautand justificari pentru acestea sau incercand sa-si explice posibilele lor
semnificatii. Adesea aceste simpotme sunt supradimensionate, supraevaluate si interpretate ca
fiind semnele clare ale debutului sau agravarii unor afectiuni somatice. Pentru acesti indivizi
chiar si starile minore de disconfort, inerente vietii cotidine, sunt interpretate ca fiind simptome
edificatoare ale unei disfunctii sau alterari organice. Aceste distorsiuni cognitive sunt traite
intens in sfera initma a afectivitatii individului, avand un caracter anxiogen si putand perturba
ritmul de viata al persoanei. In multe cazuri pot fi depistate afectiuni somatice coexistente, dar
adesea acestea nu justifica temerile individului de a fi purtatorul sau victima unei grave maladii.
In alte cazuri, examenul clinic nu releva nici o afectiune care sa confirme prezenta simptomelor
reclamate.
Unul dintre aspectele specifice acestei tulburari consta in rezistenta opusa de pacient in
fata medicilor care ii infirma suspiciunile sau temerile exagerate, dar fara ca aceste convingeri
ale subiectului sa atinga intensitati psihotice; el poate recunoaste ca este posibil sa nu sufere de
nici o boala sau ca este posibil sa fi exagerat in ceea ce priveste semnificatia simptomelor; teama
insa, si suspiciunea, raman.
Spre deosebire de tulburarile somatoforme descrise anterior, in sindromul hipocondriac,
individul nu experimenteaza dureri acute, stari de disconfort organic profunde sau alte simpotme
de intensitate crescuta; el pur si simplu investeste cu un potential patologic o serie de stari ale
organismului, cum ar fi:
- senzatii corporale sau viscerale vagi, localizate la nivelul diferitelor organe, functii sau
segmente anatomice;
- starile de disconfort datorate oboselii sau epuizarii fizice si/sau intelectuale, care sunt inerente
depunerii unui efort sustinut;
- accelerarea unor functii metabolice (palpitatiile, transpiratia, accelerarea ritmului respirator
etc);
- anomalii somatice minore (cefalee ocazionale, tuse etc).
Temerile individului pot fi focalizate asupra unui anumit organ (organe) ori aparat si
asupra unei numite afectiuni (sau tipuri de afetiuni, cum sunt cele cardiace), sau pot avea un
caracter difuz, nespecific, acesta temandu-se de a nu contacta, la modul general, vreo afectiune,
de a nu fi predispus, prin vreo slabiciune fiziologica, imbolnavirilor etc.
Individul hipocondriac decine cu atat mai stresat atunci cand citeste sau aude ceva despre
afectiunea de care se teme, cand cineva din anturajul sau a contactat boala, atunci cand se afla in
compania unor persoane bolnave (teama de a nu fi contagioase si de a nu se contamina si el), sau
atunci cand se anunta epidemii (e gripa, de viroze, de hepatita etc). In astfel de situatii ei tind sa
ia masuri de prevenire exagerate.
6. Delimitare conceptuala: sindromul Hipocondriac vs. sindromul Munchausen.

Este nevoie sa facem aceasta clarificare terminologica in primul rand pentru a putea
delimita sfera conceptului de sindrom hipocondriac, deoarece adesea sunt incluse in aceasta
categorie, mai ales de catre necunoscatori, persoane care nu sufera de acest sindrom, dar care
sunt caracterizate de simpotme, aparent similare. Aceste persoane, in mod analog, prezinta o
preocupare crescuta fata de starea sanatatii personale, apeleaza la serviciile medicale mai
frecvent decat ar fi necesar, solicita o atentie si o ingrijire speciala, au la activ un numar
considerabil de spitalizari (in regim total sau ambulatoriu), efectuate in scopul realizarii unor
seturi de analize si interventii dignostice complete si amanuntite etc.
Dincolo insa de toate aceste demersuri si de exprimarea permanenta a simptomelor, vom
putea constata cu totul altceva: o conduita paradoxala, aflata in disonanta evidenta cu faptele
relatate cu atata patos. Este vorba de aceea “bell indifferance” de care aminteam mai devreme;
acesti pacienti par detasati de “problemele lor de sanatate”, care au devenit subiectul central al
discutiilor sociale, in cadrul familiei sau in cercul de prieteni, colegi, cunoscuti. Spre deosebire
de cei su sindrom hipocondriac, acestia nu par a fi ingrijorati sau afectati in vreun fel de starea
sanatatii lor. In acest caz putem vorbi despre Sindromul Munchausen.
Pacientii suferind de acest sindrom relateaza mai mult “la rece” datele referitoare la
“boala” lor, sunt adesea inconsecventi in descrierea simptomelor, uneori chiar contradictorii;
deasemenea sunt inconsecventi in urmarea tratamentelor, nu sunt interesati de ducerea acestora
la bun sfarsit si nici de finalitatea demersurilor investigative sau de prognosticul medical.
Asadar, diferentierea intre sindromul hipocondriac si sindromul Munchausen se face in
functie de un criteriu fundamental: preocuparea reala fata de boala si caracterul anxiogen al
acestei preocupari. In functie de prezenta sau absenta acestui criteriu vom putea incadra intr-o
categorie sau alta pacientii suferind de simptomele enumerate in paginile precedente.
7. Tulburarea dismorfica corporala.

Se manifesta prin preocuparea excesiva si insatisfactia sau nemultumirea profunda fata de
un anumit aspect al structurii ori conformatiei fizice, considerat defectuos de catre persoana in
cauza. Defectul poate fi in integralitate imaginar sau poate avea ca baza reala o usoara anomalie
sau asimetrie fizica, dar care nu justifica detresa si disconfortul psihic trait de catre individ.
Cel mai frecvent sunt incriminate defecte la nivelul fetei si al capului in general, cum ar
fi: ridurile, acneele, cicatricile sau alte semne, culoarea pielii, inflamatii, asimetria sau
disproportia faciala, conformatia sau dimendiunea nasului, ochilor, gurii, dintilor, mandibulei,
barbiei, obrajilor, forma sprancenelor sau aspectul ori dispunerea parului (DSM IV). Subliniem
inca o data, ca este posibil ca, in anumite cazuri, sa existe o usoara asimetrie sau o proeminenta
mai deosebita a unor elemente faciale (cum ar fi nasul), dar raportarea individului la acest aspect
sa fie disproportionata.
Desigur ca mai pot fi incriminate defecte situate si la alte segmente anatomice (picioarele,
sanii etc).
Uneori preocuparea individului fata de “defectul” sau devine atat de intensa, incat poate
fi afectata sfera relational – sociala, acesta evitand situatiile publice, evitand sa faca noi
cunostinte, sa mai mearga la servici sau la scoala etc. Preocuparea pentru aspectul fizic devine
centrul existentei sale, care il acapareaza cu totul iar efectele pot fi resimtite ca fiind
devastatoare; in cele din urma individul poate fi coplesit de “diformitatea” sa fizica, toate
esecurile, nereusitele si complexele personale fiind atribuite acestui “stigmat”.
Aceste persoane pot petrece multe ore din zi gandindu-se la defectul lor sau studiindu-l in
oglinda - acasa sau in orice suprafete reflectorizante atunci cand se aflata pe strada, in locuri
publice, la servici (in vitrine, suprafete metalice etc). Altele, din contra, evita oglinzile, le
acopera sau le indeparteaza din mediul lor ambiant de viata. Alte persoane manifesta un
comportament de “ornare” excesiv (machiajul, bijuteriile, tatuajele etc). Acest lucru poate insa
conduce la sporirea anxietatii individului sau chiar la punerea in evidenta a respectivului defect,
atunci cand el chiar exista.
Adesea aceste persoane apeleaza la interventii chirurgicale de corectare si la clinicile de
chirurgie plastica, in vederea remedierii defectelor. Dar, in multe cazuri, simpotmele nu dispar,
sau chiar se agraveaza. Acesti subiecti pt ajunge pana la izolarea completa – nu mai ies din casa,
abandoneaza scoala sau serviciul, rup legaturile cu prietenii si uneori chiar cu familia; pot
dezvolta idei suicidare, tentative sau chiar suicid complet.
Aceasta afectiune se poate asocia cu: tulburarea depresiva majora, tulburarea delirante,
fobia sociala, tulburarea obsesiv-convulsiva.
8. Tulburarea somatoforma fara alta specificatie.

Aceasta categorie include toate manifestarile care pot surveni in sfera somatica si care,
desi nu se justifica printr-o conditie medicala specifica, nu intrunesc nici criteriile pentru vreo
tulburare somatoforma specifica. Pentru aceasta clasa de manifestari attipice mentionam doar
pseudociesisul – falsa convingere a unei femei de a fi insarcinata, asociata cu simptome obiective
de sarcina (oprirea fluxului menstrual, marirea abdomenului, stari de disconfort fizic specifice,
impresia de miscari fetale, marirea sanilor etc).
PATOLOGIA PSIHO-SOMATICA VS. PATOLOGIA SOMATO-PSIHICA
Relativ la problematica dihotomozarii intre somatic - psihic si, pe de alta parte, a

stabilirii intaietatii unuia dintre acesti doi factori in declansarea patologiilor de tip
psihosomatic, consideram ca trebuie facuta urmatoarea distinctie:
1. in primul rand identificam tulburarile psiho-somatice - unde predomina caracterul
psihologic, cauza originara a bolii este de ordin psihic, iar somaticul are un rol secundar,
simptomatic (semnalizand de fapt deficitul sau conflictul intrapsihic);
2. in al doilea rand identificam tulburarile somato-psihice - unde cauza initiala este de ordin
somatic, iar ulterior s-a asociat cu tulburari psihice, acestea din urma avand, in cazul de fata,
un rol secundar.
I. Prin tulburari psiho-somatice trebuie sa intelegem orice modificare a functiilor

fiziologice ca urmare a unei excitatii psihice atipice, anormale, avand ca efecte:
1. O serie de afectiuni organice, recunoscute actualmente pentru dualitatea factorilor etiologici
(psihosomatici), situate la nivelul anumitor organe, aparate sau sisteme specifice (in sfera
digestiva, sfera respiratorie si dermato-alergica, sfera cardi-vasculara, disfunctii psiho-
sexuale) diagnosticabile clinic; acestea decriu un tablou simptomatologic mai mult specific
medicinei interne;
2. Afectiuni difuze, care iau mai degraba forma unui disconfort generalizat, oboseala
excesiva, extenuarea, slabiciunea, hipotonia generalizata a fizicului si a psihicului, migrenele,
inclusiv o serie de alte simptome. Acestea sunt mai greu de diagnosticat clinic si de corelat cu
o conditie medicala care sa le justifice intensitatea si, uneori exacerbarea manifestarii, durata
sau persistenta in timp, caracterul recurent, ciclic sau rezistenta la tratamente; prin urmare nu
sunt justificabile in totalitate din punct de vedere pur fiziologic. Aici includem si sindroamele
algice de origine necunoscuta (cum este adesea cazul migrenelor).
3. Modificari in sfera psihicului survenite in urma declansarii unor grave afectiuni sau maladii
psihice (psihozele sau nevrozele).
Astfel putem opera o distinctie intre doua tipuri de tulburari psiho-somatice:

a) Tulburari psiho-somatice primare: tulburari somatice, de etiologie psihologica -
simptomele fizice sunt expresia unei suferinte psihice;
b) Tulburari psiho-somatice secundare: tulburari la nivel psihologic, care se dezvolta in urma
altor afectiuni tot de origine psihica (cum sunt, de exemplu, depresiile secundare post-
psihotice).
II. Prin tulburari somato-psihice intelegem toate simptomele psihice generate de

trairea unei afectiuni somatice si se concretizeaza in ansamblul componentelor emotionale si
atitudinale pe care persoana le manifesta fata de propria conditie si fata de propriile simptome
dezagreabile.
Astfel, ne putem confrunta cu o serie de modificari in plan psihologic si atitudinal,
care se dezvolta o data cu declansarea si/sau constientizarea afectiunii somatice si care se
asociaza cu corelatele lor comportamentale (ne referim aici la modificarile comportamentale
determinate de boala), printre care mentionam:
1) Regresia afectiva si comportamentala, care presupune reactivarea unor manifestari
atitudinale, dorinte, aspiratii, expectatii si labilitati din copilarie si care se concretizeaza prin:
- exteriorizarea exagerata a suferintei;
- atitudinile copilaroase fata de boala, tratament, spitalizare etc;
- tirania, caracterul imperativ si tonul poruncitor;
- egocentrismul – cresterea manifestarilor cenestezice, importanta exagerata acordata de
subiect unor functii organice vitale, precum alimentatia, excretia, digestia si senzatiilor legate
boala; capriciozitatea, terorizarea anturajului, limitarea intereselor fata de alte aspecte ale
vietii, in afara de boala;
- dependenta fata de medic si anturaj, simultana cu scaderea responsabilitatii si expolatarea
beneficiilor secundare (obtinute ca o consecinta a conditiei medicale);
- predominanta afectelor - emotii primare cu o dezvoltare unipolara sau bipolara, de
intensitate si expansivitate accentuate; scaderea tolerantei la frustrare;
2) Agresivitatea ai anxietatea, asociate adesea cu apatia;

3) Depresiile secundare;
4) Evaziunea, care se traduce prin demisia de la obligatiile sociale, care intr-o prima etapa este
legitima, justificabila, dar daca se prelungeste excesiv devine nevrotica, boala fiind utilizata
ca un mijloc pentru anularea responsabilitatilor.
5) Riscul iatrogenizarii- dispozitia pesimista, scepticismul si fatalitatea, care constau in

centrarea pe simptome si chiar exagerarea acestora; se asociaza cu agravarea simptomelor si
scaderea eficientei tratamentului.
Bolile somato-psihice definesc, in linii generale, toate simptomele neuropsihice

consecutive afectiunilor somatice de diferite etiologii: boli infectionase, intoxicatii,
traumatisme cranio-cerebrale, boli interne, endocrinologice, neurologice (inclusiv epilepsia),
vaso-cerebrale etc.
In general, fiecare categorie de afectiuni somatice (bolile interne si bolile infectioase,
bolile neurologice, bolile chirurgicale, cele terminale etc) se caracterizeaza printr-un tablou
psihoclinic aparte, specific si recognoscibil. Spre exemplu, bolnavii de hepatita se
caracterizeaza prin stari de apatie, fatigabilitate crescuta, lentoare psihica, tulburari de somn,
inclusiv o mobilitate excesiva a dispozitiei si a starilor afective: de la apatie la euforie, de la
calm la agitatie si anxietate, etc (Rascanu, R., 2006).
Ele genereaza modificari in sfera personalitatii individului (atunci cand sunt afectiuni
de lunga durata, incurabile sau fatale), la nivel comportamental si la nivel cognitiv (apar
deteriorarile cognitive), precum si in sfera afectivitatii.
Deasemenea, alaturi de cele psiho-somatice, ele concura la crearea unui cerc vicios,
deoarece pot conduce la noi somatizari („efect la efect”) sau la agravarea simptomelor
existente.
Posibile semnificatii ale tulburarilor psihosomatice
Afectiunile psihosomatice se deosebesc de toate celelalte afectiuni prin caracterul

lor simbolic; ele trebuie gandite in acelasi sens clasic, freudian al simptomului, a carui
existenta se justifica prin unicul sau scop de a semnaliza deficitul, dezechilbrul
intrapsihic. Boala psihosomatica este de fapt o alegorie, o criptare metaforica a unei
suferinte psihice inacceptabile, refulate din realitatea constienta a individului in vidul
abisal si obscur al inconstientului. Boala sau tulburarea psihosomatica se explica prin
dinamica conflictului la fel de bine cum se explica si visul sau actul ratat; continuturile
indezirabile reprimate, aproape uitate, care acum scapa controlului constiintei,
beneficiaza de mecanismele Cenzurii, prin care acum defuleaza inapoi in constient, intr-o
forma “incognito”, deghizata, irecognoscibila.
1. Asadar cauza primordiala si universala a tulburarilor psihosomatice o constituie
Conflictul sau Complexul (gandit tot ca o forma, particulara, de complex). Deci, prima
semnificatie a tulburarii psihosomatice este de a ne semnala prezenta unui dezechilibru
psihologic, a unui conflict intern, indiferent ca acesta se deruleaza intre instantele
psihice, intre aspiratiile sau nevoile individului si exigentele ce vin dinafara, din partea
familiei sau a societatii, indiferent ca elementul refulat, intolerabil si ireconciliabil cu
instanta psihica suprema (Supraeul) apartine universului interior sau lumii exterioare.
In afara de aceast aspect general, comun tuturor manifestarilor psihosomatice, la
toti indivizii, mai pot fi puse in evidenta, la o analiza subtila, o serie de alte semnificatii
secundare, care sunt de fapt nuantari ale primei si care se grefeaza pe contextul psiho-
social si existential concret, al individului.
2. In unele cazuri afectiunea psihosomatica poate fi asimilata unui act de auto-

agresiune, fie in sensul de auto-punitivitate (auto-pedepsirea pentru anumite acte
reprobabile, “pacate”, “injustii” etc), fie in sensul de auto-stigmatizare (auto-
victimizarea, fie in scopul obtinerii anumitor beneficii secundare, fie pentru a se incadra
intr-un anumit tipar sau pentru a corespunde unui anumit statut auto-asumat, dar, de fapt
mostenit socio-cultural sau familial – “femeia trebuie sa sufere de pe urma slabiciunii
sale, dobandita mistic prin pacatul originar”).
3. In alte situatii poate avea loc o “mutatie”, din sfera suferintei fizice, in sfera
suferintei spirituale, mai ales in familiile cu o anumita rigiditate sau rigurozitate, in
familiile “inghetate afectiv”, in cele in care suferinta morala nu este permisa; copiilor le
sunt reprosate “slabiciunile” emotionale, sunt conditionati negativ, li se reproseaza si li
se imputa suferinta spirituala, ca si cand ar fi comis un act condamnabil de
nerecunostinta fata de parinti sau fata de familie. De fapt este o problematica destul de
complexa, care tine de un sentiment de orgoliu personal al parintilor sau al familiei
(care, dupa cum stim, nu este altceva decat cu complex de inferioritate in faza de
supracompensare). Cu alte cuvinte, teama acestora de esec ii determina sa reprime
eventualele suferinte afective ale copiilor lor, pentru ca acestea sa nu poata fi imputate,
mai tarziu, carentelor afective sau educationale intretinute de catre parinti. In final, se
produce transferul: daca suferinta morala nu este permisa, in schimb cea fizica este
acceptata social si poate fi tratata. Cu conditia sa fie, intr-adevar, fizica.
4. In mod analogic situatiei desrise anterior, tulburarea psihosomatica mai poate

surveni atunci cand ne reprimam constient anumite trairi afective negative, indezirabile,
anumite suferinte insuportabile. Atunci cand ne abtinem de la a plange, apare
simptomul de “nod in gat”, asociat de cate Jung cu “lacrimile inghitite”. Afectele nu
sunt consumate definitiv, ci sunt expulzate in zona cea mai putin cunoscuta si cea mai
obscura a psihismului nostru; aici dinamica lor se accentueaza si se intensifica, poate si
ca efect al scaderii cenzurii si, prin urmare vor “exploda” atunci cand ne asteptam mai
putin si in forme la care ne asteptam mai putin.
5. O alta valoare simbolica, foarte frecvent intalnita este cea de mecanism de
aparare – copilul pedepsit, certat adesea sau chiar agresat, verbal, afectiv sau fizic, va
dezvolta fel de fel de tulburari sau disfunctii organice care sa-l puna la adapost de
conduita hiper-punitiva a familiei.
6. Tot cu semnificatia de mecanism de aparare mai putem cunoaste o serie de

manifestari, de aceasta data extreme, care merg pana la asinergismul total al anumitor
simturi sau functii – “cecitatea psihica”, “surditatea psihica”, “mutismul psihic”,
“paralizia psihica”. Cu alte cuvinte, ne putem confrunta cu pierderea sau dezafectarea
totala a anumitor simturi sau functii elementare, care devin total inoperative, desi nu se
justifica prin nici un fel de leziune organica. Astfel de manifestari extreme intalnim in
unele nevroze sau in sindroamele de soc sau stress posttraumatic.
7. Mai exista situatii in care suferinta personala serveste ca mecanism de

pedepsire sau de santaj al celorlalti (copilul care isi pedepseste parintii distanti sau nu
foarte grijulii, prin a fi permanent bolnav). In aceste cazuri suferinta somatica este
imputata celorlalti, comportametului lor indiferent, iresponsabil, la adresa bolnavului etc.
Boala poate fi folosita si pentru a conditiona sau chiar manipula conduita si deciziile
celorlalte persoane.
8. Facand o analogie cu suferintele fiziologice autentice, cauzate de agenti

patogeni biologici, chimici, fizici etc, putem uneori considera tulburarea psihosomatica
fiind drept o astfel de reactie in fata unor stimuli aversivi; asa cum trupul poate fi lezat
sau deranjat de prezenta anumitor stimuli, la fel si psihicul poate fi perturbat de factorii
alogeni.
9. O ultima semnificatie pe care am putut-o identifica este cea de “intoxicare” –

cand tulburarea psihosomatica apare pe fondul unor dispozitii afective si emotionale
profund negative si de lunga durata.
In final, ca o nota generala, trebuie sa precizam ca tulburarile psihosomatice,

considerate un fapt cu valoare negativa in existenta unui individ, semnifica totusi unitatea
si interdependenta dintre trup si spirit, certificand autenticitatea si vivacitatea acestei
legaturi; stim ca unele dintre sindroamele cele mai grave de disociere si derealizare
implica pierderea contactului dintre dimensiunea psihica si cea somatica – cum este cazul
sindroamelor morbide de negare (Cotard), in care pacientii afirma cu convingere lipsa,
atrofierea, disparitia anumitor organe sau functii vitale. Tratand problematica

psihosomaticii in lumina acestei comparatii, speram ca am evidentiat caracterul usor
pozitiv al acestor manifestari psihice, cu rol de semnalare si avertizare.
Ce trebuie să înţelegem prin "tulburări pervazive de dezvoltare"?
De obicei prin sintagma Tulburări pervazive de dezvoltare, cunoscute poate mai frecvent sub
denumirea de Tulburări din spectrul autist (TSA) se înţelege o gamă extinsă de tulburări în special
de ordin neuropsihologic (ele având mai mult o bază neuro-anatomica, deci biologică, decât
psihologică), afecţiuni care într-adevăr au un substanţial numitor comun, revendicând origini
apropiate si manifestări similare - cu toate acestea este incorect să le asimilăm pe toate autismului.
Din ce în ce mai frecvent auzim de aşa numitele cazuri de autism, sau de cazurile miraculoase în
care pacienţii "s-au vindecat" de autism. Întrebarea care îmi vine în minte de fiecare dată când aud
astfel de formulări este: în ce măsură pacientul în cauză suferea într-adevăr de autism, şi nu de o
alta afecţiune similară, dar mai puţin severa, din categoria TSA, sau cât la sută dintre copiii pe care-
i diagnosticăm la modul general ca suferind de autism, au într-adevăr aceasta formă de tulburare
pervazivă şi nu una dintre celelalte forme (mai severe sau mai puţin severe).
Din păcate în ultima perioadă termenul de autism a suferit o puternică alterare, o extindere
nepermisă a sferei noţiunii, care de la parte a devenit întreg, în sensul ca ceea ce în mod ştiinţific
desemnează o subcategorie a unei clase nosologice (categorie de tulburări sau afecţiuni psihice
înrudite etiologic) a ajuns să fie popularizat (din păcate chiar şi din neglijenţa în exprimare a
specialiştilor din domeniile care studiază această problemă) la nivelul publicului larg ca desemnând
un diagnostic universal, un sindrom unic. Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că autismul în
sine este doar una dintre formele de manifestare ale unui sindrom complex - sindrom desemnat, cel
mai bine, în opinia mea, prin sintagma mai sus menţionată şi anume - Tulburări din spectrul autist
(TSA).
Specific acestui sindrom este faptul că simptomele şi deficitele pe care le generează se pot asocia
într-o mare varietate de forme, nivele de intensitate sau gravitate, în care afectarea diverselor funcţii
(cele cognitive, de exemplu), conduite (bizareriile comportamentale, incapacitatea de interacţiune
socială, dinamica vieţii emoţionale) sau abilităţi şi capacităţi (incapacitatea de asimilare, înţelegere
şi utilizare a limbajului verbal şi nonverbal, deprinderea conduitelor psihomotorii, etc) poate diferi
substanţial de la un individ la altul, acest sindrom lăsând adesea impresia unor mozaicuri generate
prin îmbinarea aleatoare a pieselor unui puzzle pe care încă nu l-am înţeles pe deplin.
Totuşi chiar şi în aceste tablouri clinice şi comportamentale diferite s-au putut desprinde ca nişte
matrici, câteva modele sau patternuri simptomatologice care tind să se diferenţieze între ele prin
preferinţa către anumite simptome sau către anumite nivele de gravitate şi afectare a funcţiilor mai
sus menţionate, astfel încât actualmente putem diferenţia între 5 subclase ale TSA:
• Tulburarea autista - sau autismul în sens clasic (Autismul de tip Kanner),

• Tulburarea dezintegrativă a copilăriei
• Sindromul Rett
• Sindromul Asperger
• Tulburarea autistă atipică - situaţie în care tabloul clinic este sincretic şi atipic, încadrarea
tulburării într-una dintre celelalte subcategorii fiind extrem de dificilă sau neindicată.
Bineînţeles că uneori chiar şi aceste încadrări pot să fie considerate nesatisfăcătoare, tocmai pentru
că formele de manifestare sunt extrem de diferite (este cunoscut faptul că persoanele cu TSA diferă
foarte mult nu numai de restul populaţiei ci chiar şi faţă de celelalte persoane diagnosticate cu TSA)
şi pot fi ridicate - şi chiar sunt! - discuţii şi polemici asupra existenţei şi a altor categorii
nosografice, precum autismul înalt funcţional, notele autiste, autismul usor sau autismul mediu.
În prezent diagnosticarea autismului se realizează aproape exclusiv în baza tabloului

comportamental, considerat sursa de investigaţie cea mai elocventă pentru acest sindrom. De ce? Ei
bine, pentru ca cercetările dintr-o gama largă de discipline şi ramuri disciplinare au oferit modele
teoretico-explicative foarte variate, incriminând factori etiologici (cu privire la cauză) variaţi. Cu
alte cuvinte tabloul etiologic pare a fi la fel de sincretic şi cu o marjă crescută de variabilitate ca şi
tabloul semiologic (cel al manifestărilor, al simptomelor). Mai mult decât atât, obstacolul cel mai
mare a fost acela că aceşti factori etiologici, consideraţi vinovaţi pentru declanşarea anumitor
deficite, nici măcar nu sunt prezenţi la întreaga populaţie diagnosticată cu TSA, ci numai la un
segment al acesteia si, din nou, în combinaţii variate. Într-adevăr, ei nu par a fi prezenţi şi la
populaţia sănătoasă, ceea ce îi incriminează ca având o anumită "vină" în declanşarea sindromului,
dar nu se poate spune cu certitudine dacă ei reprezintă cauza directă, sau dacă sunt doar factori
circumstanţiali predispozanţi - care contribuie la declanşarea TSA printr-o vulnerabilizare a
organismului sau a structurilor sale neuro-anatomice.
Iniţial se credea, sau mai degrabă se spera ca eterogenităţii simptomelor să-i corespundă totuşi un
singur factor (sau un număr redus de factori înrudiţi) care astfel să fie mai uşor de gestionat iar
tratamentul/terapia să se centreze strict asupra acelui factor, ameliorarea lui devenind astfel un gen
de panaceu universal.
Astfel în cercetările din domeniul neuropatologiei s-au impus pentru o perioadă teoriile
localizaţioniste, care sugerau existenţa unor anomalii cerebrale sau a unor leziuni la nivelul
cortextului, ţelul acestor cercetări impunând cu necesitate descoperirea acestor arii afectate, cel mai
probabil în perioada prenatala, prin factori endogeni. Unele dintre studiile efectuate prin
investigarea pacienţilor folosind metode specifice domeniului (radiografii, ulterior tomografii) dar
si prin autopsii ale pacienţilor decedaţi, au evidenţiat:
• anomalii ale cerebelului (parte componentă a encefalului responsabilă cu coordonarea

mişcărilor voluntare şi care asigură postura, echilibrul corporal şi locomoţia), care au fost
corelate cu deficitele din domeniul psihomotricităţii şi parţial cu bizareriile
comportamentale, legate de mişcările stereotipe;
• anomalii ale hipocampusului (parte a creierului compusă în principal din materie cenuşie
care are un rol important în sarcinile de memorare şi de învăţare);
• alte anomalii ale cortexului sau ale neurotransmiţătorilor.
Modelele explicative neurochimice sugerau existenţa unor disfuncţii la nivelul neurotransmiţătorilor

şi, de exemplu, luându-se în considerare sensibilitatea evident mai scăzută la durere a unora dintre
persoanele suferind de TSA, a fost elaborată ipoteza unei creşteri endogene a secreţiei de substanţe
opiacee din creier. Cercetările au demonstrat că într-adevăr nivelul serotoninei tinde să fie mai mare
la persoanele suferind de TSA (dar şi la cele suferind de alte tulburări neuropsihice, precum dislexia
sau deficitul de atenţie). Aceste rezultate nu au condus practic nicăieri până în momentul de faţă,
deoarece reducerea nivelului serotoninei prin tratament medicamentos nu a antrenat nici un fel de
imbunătăţite vizibilă a condiţiei bolnavilor.
Cercetările din domeniul psihologiei cognitive s-au centrat şi ele în mare parte pe descoperirea unei
breşe substanţiale în demersul de dezvoltare şi maturizare a funcţiilor şi proceselor cognitive,
capabile a explica deficitele aproape implacabile a unora dintre cei diagnosticaţi cu TSA. Pentru o
perioadă s-a impus teoria unei slabe coerenţe centrale (a unui deficit central) sau, pe scurt, Teoria
coerenţei centrale. aceasta sugera existenţa unui anumit stil cognitiv de percepţie, lacunar sau
sincretic care împiedică persoana în cauză să perceapă şi să proceseze întregul ansamblu. Ideea de
bază ar fi ca persoanele cu TSA pot să perceapă mai degrabă părţile decât întregul, pe care nu
reuşesc sa-l înţeleagă ca pe o structură integrala, motiv pentru care ei percep lumea disparat, la cel
mai analitic mod posibil, neputând surprinde legăturile şi relaţiile dintre obiecte şi fenomene,
relaţiile de cauzalitate sau de determinare, etc. Astfel de la aceste perceptii sincretice si analitice se
dezvoltă un stil de gândire defectuos, aproape parazitar, pierzând copilul într-un fel de caleidoscop
de senzaţii, impresii, imagini. Această teorie ar explica desigur o sumedenie dintre dificultăţile pe
care ei le întâmpină, inclusiv dificultatea de a procesa imaginile faciale (dificultate susţinută de o
altă teorie, ce încearcă sa explice dificultăţile lor de interactionare socială si de întelegere şi
reacţionare adecvată la emoţiile celorlalti)şi dificultatea de a verbaliza prin structuri complexe, cum
sunt cele frazeologice. Cu toate acestea, ea nu explică şi ce anume generează sau stă la baza acestui
deficit central.
O altă teorie provenind tot de pe tărâmurile psihologiei şi cunoscută sub numele de Teoria minţii
(Theory of mind) postuleză ipoteza conform căreia persoanele cu autism sunt aproape incapabile de
a se decentra, de a se detaşa de propria fiinţă şi de a atribui altor persoane emoţii, sentimente,
dorinţe, opinii diferite de cele proprii. Este evident că această teorie se centrează exclusiv pe
aspectul social al sindroamelor tipic autiste, neglijând celelalte deficienţe majore. În plus, din
punctul meu de vedere, aceasta ... teorie nu e de fapt chiar o teorie, ci mai degrabă o observaţie,
deoarece nu face decât să accentueze evidenţa şi nu oferă de fapt nici un răspuns la întrebarea "De
ce?".
În opinia mea una dintre cele mai interesante descoperiri din domeniul neuroştiinţelor, având o
strânsă legătură şi cu domeniul ştiinţelor comportamentale este descoperirea neuronilor-oglindă -
considerată de altfel una dintre cele mai importante descoperiri in domeniu din ultima decadă.
Aceşti neuroni au fost detectaţi în cortexul motor (responsabil cu coordonarea activităţii voluntare a
muşchilor corpului) şi în cortexul parietal inferior (zonă cu rol de punere în legătură a zonelor
creierului responsabile cu procesarea senzoriala şi cu cea motorie) şi se crede că ei sunt
"responsabili" pentru capacitatea de imitare a comportamentelor (la majoritatea mamiferelor,
inclusiv la om, dar şi la păsări), fiind deosebit de importanţi în primele etape ale învăţării.
Se consideră ca neuronii oglindă se dezvoltă postnatal, până la vârsta de 12 luni (să nu uităm că în
momentul de faţă se consideră că autismul poate fi diagnosticat cel mai devreme la vârsta de 18
luni), în baza a două potenţiale principii: plasticitatea sinapselor sau/şi învăţarea prin asociere. Cu
alte cuvinte, neuronii din aceste zone ale creierului capătă proprietăţi de "neuroni oglindă" după o
perioadă de stimulare şi de procesare senzorială a informaţiilor, dându-i ulterior copilului
posibilitatea de "a oglindi" comportamentele pe care le observă la ceilalţi.
Datorită implicării lor în comportamentul de imitare, unii cercetători îi pun în legătură şi cu

capacitatea de imitare şi de învăţare a comportamentelor prin imitare, cu empatia şi cu dezvoltarea
limbajului (se pare că neuronii oglindă au fost localizaţi şi in zona lobilor frontali, în apropierea
ariei Brocca - regiune considerată responsabilă cu dezvoltarea limbajului).
Din aceste considerente unii cercetători sunt de părere că TSA ar fi cauzate de unele deficite ale
funcţionării neuronilor oglindă; de exemplu s-a observat că la persoanele suferind de TSA există
modificări în funcţionarea respectivelor zone, comparativ cu populaţia neafectată şi că aceste arii
sunt mai puţin dezvoltate decât la ceilalti (gradul de nedezvoltare putând fi pus în legătură cu
severitatea manifestărilor). În acest fel deficitul la nivelul acestor arii corticale a fost pus în legătură
şi cu teoria minţii, dar asocierea acestei ipoteze, a neuronilor oglindă, cu deficitele din autism este
încă una de ordin speculativ. Cercetările continuă şi în acest domeniu, fiind permanent relevate noi
concluzii şi argumente, atât pro cât şi contra.
O mare amploare au luat-o şi cercetările şi studiile din domeniul geneticii, una dintre ipotezele
actuale fiind faptul că ar exista o serie de gene, între 3 şi 12, implicate în generaea TSA şi între care
ar exista o interacţiune sinergetică (ceea ce implică gene diferite ale căror acţiuni concură pentru
îndeplinirea aceloraşi funcţii sau a unor funcţii corelative). Una dintre întrebările ridicate privitor la
această ipoteză a fost dacă aceste gene determină o vulnerabilitate pentru TSA la modul general, sau
mai degrabă pentru fiecare dintre componentele sale? Şi dacă ele afectează mai degrabă
componentele TSA luate separat, atunci de ce încidenţa (frecvenţa) deficitelor izolate (pentru
componentele individuale ale TSA) nu este mai mare decât incidenţa tulburărilor de tip autist sau
asimilate spectrului autist? Oricum oamenii de ştiinţă sunt aproape convinşi că predispoziţia către
TSA este transmisă genetic, cu atât mai mult cu cât autismul şi TSA reprezintă unele dintre
maladiile psihice cu cea mai mare eritabilitate (transmitere genetică), mai mare chiar decât
schizofrenia, tulburările de atenţie sau tulburările bipolare (dintre toate tulburările specifice
spectrului autist, cea mai răspândită afecţiune continuă să fie autismul).
Ipotezele din domeniul geneticii par să ofere o serie de răspunsuri în baza cărora să ne putem
explica o serie dintre "necunoscutele" acestui vast domeniu, cum ar fi, de exemplu:
• heterogenitatea fenotipului comportamental în TSA (marea varietate de caracteristici

comportamentale),
• heritabilitatea trăsăturilor (transmiterea pe cale genetică) specifice TSA - în baza
observaţiilor unora dintre cercetătorii din domeniu, s-a putut specula faptul că, în unele
cazuri, părinţii sau alţi membrii din familiile celor diagnosticaţi cu TSA prezentau o serie de
caracteristici ce s-ar fi putut transmite, într-o variantă amplificată, la urmaşii lor;
• variabilitatea gradelor de severitate în care TSA se pot prezenta la diferiţi indivizi.
Toate aceste aspecte au încercat fi explicate prin teorii şi ipoteze ale afectării genetice, ceea ce pare
a fi cel mai plauzibil. Desigur, că aceste ipoteze nu le exclud pe celelalte, deoarece factorul genetic
poate fi doar declanşatorul unor alte afectări, de ordin neurologic, comportamental, etc.
Prin urmare în domeniul geneticii au fost formulate mai multe ipoteze:
• mutaţii la nivelul mai multor gene;

• mutaţii succesive la nivelul aceleiaşi gene;
• existenţa unor gene separate care predispun la TSA şi care se află într-o legătură strânsă cu
fiecare dintre componentele individuale specifice fenotipului din TSA (ceea ce sugerează că
există gene separate care predispun către fiecare dintre deficitele bazale din TSA - de
interacţiune socială, de dezvoltare a limbajului şi de bizarerii comportamentale);
• afectarea unor gene care acţionează împreună, dar care sunt prinse într-o interacţiune
negativă, cunoscută sub numele de epistazie (inhibarea unei gene de către o altă genă
dominantă sau recesivă), acest asinergism generând o dezvoltare anormală a creierului sau a
unora dintre structurile sale.
Ce trebuie să reţinem?
• este bine să ne ferim a mai folosi termenul de autism la modul generic, nediferenţiat, ştiind
că tulburările din spectrul autist presupun o gamă mai largă de manifestări, cu grade diferite
de severitate şi, deci, cu posibilităţi variate de ameliorare; folosirea terminologiei corecte ne
ajută în eforturile de obţinere a unor statistici corecte (estimarea incidenţei cazurilor de
autism sau alte TSA) dar ne ajută şi în momentul în care optăm pentru anumite tipuri de
intervenţie personalizată şi ne permite să stabilim un nivel de expectaţii mai realist şi mai
corect;
• toate tulburările acestui spectru descriu un amplu sindrom, ale cărui cauze sunt la fel de
complexe ca şi sindromul în sine, debutul bolii neputând fi atribuit unor accidente pre- sau
post-natale, de genul căzăturilor, loviturilor la cap, hrana neadecvată a mamei în timpul
sarcinii (nu s-a reuşit de ex., asocierea declanşării TSA cu anumite condiţii prenatale);
• este important să ne interesăm de potenţialii factori etiologici, pentru a identifica sursa

problemei şi pentru a ştii asupra a ce să ne concentrăm eforturile, dar să avem grijă totuşi să
nu îmbrăţişăm explicaţii sau ipoteze neverosimile, de genul acelora care postulează că
autismul este provocat de vaccinurile impotriva rubeolei sau pojarului sau de atitudinea
mamei după nastere - autismul are o predeterminare genetica, cu puternice implicaţii la
nivelul sistemului neurosenzorial, implicaţii implacabile şi independente de conduita
materna sau parentala imediat ulterioară naşterii;
• ca măsuri profilactice, singurele pe care putem să le luăm se referă la stimularea cât mai
intensă a copilului în primul an de viaţă (stimulare fizică, senzorială), mângâindu-l cât mai
mult,vorbindu-i, facând cât mai multe activităţi care să-l antreneze cât mai mult şi care să
implice cât mai multe dintre simţuri (jucării colorate, cu luminiţe, jucării sonore) - în acest
fel, nu numai că-i oferim un antrenament benefic, dar putem şi depista posibilele probleme
sau dificultăţi ale copilului.
POTENȚIALUL TĂU ESTE NELIMITAT!
Magda Minzatu
,,Daca un om îşi urmează cu încredere visurile şi se străduieşte să‐şi trăiască viața aşa cum şi‐a
imaginat‐o, va avea un succes neaşteptat în condiții obişnuite.”
(H.D. Thoreau)
Am o veste incredibilă pentru tine: mintea ta posedă întreaga forță de care ai nevoie pentru a obține
tot ceea ce ți‐ai propus în viață. Mintea ta este cea mai puternică forță din univers. Gândurile tale sunt creative
şi, în esență, ele dau naştere realității în care trăieşti. Emerson spunea: ,,Un om devine ceea ce gândeşte în cea
mai mare parte a timpului.” Ceea ce înseamnă că dacă îți schimbi gândirea, îți schimbi VIAȚA, felul în care te
raportezi la situațiile existențiale.
Vă puteți crea un câmp de forță mentală al aşteptărilor pozitive dacă în fiecare dimineață vă începeți
ziua spunând: ,,Cred că astăzi mi se va întâmplă ceva extraordinar!” La sfârşitul zilei, faceți o scurtă trecere în
revistă şi gândiți‐vă la evenimentele din ultimele câteva ore. Vei fi surprins de câte lucruri extraordinare, mai
importante sau mai mărunte, ti s‐au întâmplat, tocmai pentru că mintea ta a fost energizată cu aşteptări
pozitive.
Oamenii de succes se caracterizează prin această atitudine pozitivă, ei se aşteaptă în mai mare măsură
sa reuşească decât să greşească. Această strategie este adoptată de persoanele optimiste, care adoptă un stil
de gândire creativ, divergent şi constructiv. Gândirea pozitivă furnizează individului energia necesară pentru a
reuşi să îşi atingă obiectivele propuse. A adopta o atitudine proactivă, constructivă şi pozitivă, nu înseamnă să
,,visezi cu ochii deschişi” şi să îți propui scopuri intangibile în viață, ci dimpotrivă presupune menținerea
simțului realității.
Putem privi chiar şi o situație de eşec, gândind pozitiv, ca pe o experiență de învățare. De exemplu, un
eşec la un examen nu înseamnă că: ,,Eşti un nimeni, un incapabil (ă), un (o) ratat (ă).” Este important să
analizăm eşecul cu care ne confruntăm, să găsim cauzele sale şi să descoperim latura pozitivă a nereuşitei
noastre: ,,Ce am învățat din această experiență de viață?”.
Unii au tendința de a absolutiza cauzele esecului lor, şi fie consideră că sunt exclusiv responsabili de
eşecul lor, îşi spun: ,,Nu sunt în stare de nimic, numai eu sunt de vină!”, fie atribuie cauzele nereusitei unor
factori externi, cum ar fi: ,,Profesorii sunt de vină că nu am luat examenul pentru că nu mi‐au predat cum
trebuie!” sau ,,Părinții sunt responsabili deoarece nu m‐au sprijinit deloc!”. Nici una dintre atitudinile amintite
nu sunt realiste şi constructive, nu conduc la nici o finalitate benefică nouă.
Prin urmare, este important să învățăm din experiențele noastre cotidiene, în special din eşecuri,
pentru că:
,,Nu există un lucru,
Pe care să‐l numeşti: PROBLEMĂ,
Care să nu poarte un dar pentru tine,
În mâinile sale” .
(Richard Bach)
Psihologia Online www.psihologiaonline.ro
Implicaţiile factorilor psihologici în declanşarea cancerului mamar
Loreta Magdalena Popa
Drd. UMF, psiholog, psihoterapeut
Abstract: Researchers have identified things that can increase the risk of breast cancer. But it's not clear why some
people who have no risk factors develop cancer, yet other people with risk factors never do. It's likely that breast
cancer is caused by a complex combination of the genetic makeup and environment.
It is appreciated that about 5-10% of adults cancers are due to genetical causes. Genetical predisposition is
responsible for aproximatively 10% of brest cancers and for 5-10% of brest neoplasma, according to various
authors.
The strategies based on the inhibition of cancer brest cell initiation suffers of lack of informations reguarding
critical initiation factors of brest carcinogenesis and dificulty to identify the moment of exposures.
Because the transition tumour process, including the promotion, is having place on a long time period , there is a
large opening of the opportunenesses for the succesfully application of the strategies intented towards this,
comparing to the strategies which prevent the intiation.
Counselling in the diagnosis crises moment, of a crucial meaning, could have good results reguarding the
development of this crises moment, even potential psychotherapeutical effects beyond this event limits .
Studies show that during the diagnosis phase, the communication quality with the environment influences
decisively the mental state of the breast cancer pacients. The conservatory intervention management necesits the
cooperation between various professionals.
Recuperation actions for the breast cancer pacients have as an object the improving of life quality during the
survival period.
Brest cancer pacients survival is a process of life cycle progress, beginning from the diagnosis and so on, on the
whole following period, copping with the cancer stress.
Keywords: cancer; genetical predisposition; risc factors;endocrine glands factors;prevention; intervention; recuperation.
Acest studiu vizează investigaţii constatativ-experimentale cu privire la cauzele apariţiei cancerului

mamar şi efectele acestuia în plan psihic şi comportamental
1. Ipoteza de lucru. Obiective şi scop
Această lucrare vizează cauze şi efecte în plan fizic şi psihic, vulnerabilitatea personală la dezvoltarea
cancerului şi tulburărilor psihiatrice de impact.
Studiu clinic
Studiul a fost efectuat în secţia oncologie a spitalului Filantropia din Bucureşti şi la centrul I.O.B,
pe un lot de 100 de subiecţi (femei).
Acesta constă în analiza cauzalităţii ce conduce spre diagnosticul de cancer şi a evoluţiei
tulburărilor anxiogene generate, din perspectiva clinică şi a nivelului de funcţionalitate socio-
Loreta Magdalena Popa Drd. UMF, psiholog, psihoterapeut Page 1
profesională şi familială, într-un studiu prospectiv desfăşurat pe o perioada de 2 ani, luând ca moment de
referinţă prima internare.
Scopul acestui studiu este de a verifica cu privire la legătura dintre stresul psihic şi cancerul
mamar, modul şi nivelul în care acesta afectează organismul şi viaţa în sine.
Obiectivele:
1. prin cercetarea efectuată mi-am propus să urmăresc ca prin anamneza detaliată, atât din punct de
vedere fiziologic căt şi psihologic, precum şi prin aplicarea unor baterii de teste pacienţilor
instituţionalizaţi, stabilirea cauzelor psihologice care determină dereglarea sistemului psihic şi
implicit a celui imunitar, ce contribuie la apariţia cancerului mamar, precum şi demonstrarea
interrelaţionarii dintre aceste două aspecte.
2. Raportul concret dintre procentajul cauzelor psihologice versus cele ereditare sau fiziologice.
3. Constatări privind aportul terapiei suportive asupra bolnavilor de cancer mamar (măsura în care
aceasta poate influenţa sistemul de coping cu boala şi implicit prelungirea duratei de viaţă).
4. Analiza caracteristicilor şi frecvenţei depresiei/atacurilor de panică/anxietăţii la pacienţii cu
comorbidităti somatice şi modul cum acestea influenţează recunoaşterea şi evoluţia bolii.
De asemenea, factorii sociali şi psihologici care pot determina dereglarea sistemului imunitar şi apariţia
cancerului, au fost detaliaţi pe larg în lucrare.
Ipoteza: poate fi stresul la originea cancerului? In ce măsură poate afecta acesta starea mintală şi
fizică a omului?
Am plecat de la premisa că există o legătură între cauzalitatea apariţiei cancerului şi stresul psihic.
Aceasta ipoteză stă la baza ideii că diferitele traume care apar de-a lungul vieţii, pot lăsa amprente mai
mult sau mai puţin importante asupra organismului în totalitatea lui, iar acest lucru se poate concretiza
într-o multitudine de boli şi dereglări, printre care şi cancerul mamar.
1. Material şi metode.
a. Lotul de bolnavi luaţi în studiu
Alegerea lotului de bolnavi
In vederea atingerii obiectivelor acestei lucrări a fost investigat un lot de 100 de pacienţi (femei) ai
secţiei de tratamente oncologice pentru afecţiuni genitale din cadrul spitalului Filantropia, precum şi din
cadrul I.O.B.
Subiecţii au fost selectaţi dintre pacienţii internaţi sau aflaţi în tratament ambulator, în perioada
2008-2009.
S-a urmărit alcătuirea unui lot de bolnavi ale căror diagnostice să cuprindă fenomenul cancerului
mamar, de la apariţie la dezvoltare şi tratament aplicat, cu toată gama de efecte cauzatoare de disconfort
fizic şi psihic.
Lotul de pacienţi este cuprins între vârstele de 29 si 82 ani, aceasta presupunând o medie de vârstă
de 55.5 ani, cu o abatere standard de 37.47.
Procentul cel mai ridicat care indică şi frecvenţa bolii pe perioade de vârstă, îl reprezintă populaţia situată
în grupa de vârstă 50-60 ani.
S-a asigurat reprezentativitatea eşantionului de 100 de subiecţi, atât printr-un procent semnificativ
al fiecărei decade de vârstă, cât şi prin eterogenitatea nivelelor de şcolarizare şi a pregătirii profesionale,
importantă în modul de abordare şi prevenţie.
Astfel, 17 % - aveau pregătire universitară finalizată
27% - liceu
21% - 8 clase +/- şcoală profesională sau cursuri de calificare
1% - maxim 4 clase, etc
Analiza distribuţiei pe diferite grupe de vârstă relevă două aspecte caracteristice:

‐ O creştere proporţională cu vârsta;
‐ O creştere până la o anumită vârstă, urmată de o scădere a frecvenţei bolii la femeile cu vârstă
înaintată.
Tabel.1
Departajarea pe grupe de Procentaj
vârstă
20-30 1%
30-40 2%
40-50 19%
50-60 36%
60-70 23%
70-82 19%
b. Diagnostic şi tratament. Bateria de teste aplicate
Subiecţii au fost investigaţi printr-o serie de metode: teste obiective, teste de personalitate (privind
predispoziţia spre anxietate), chestionare etc.
Evaluarea cazurilor s-a realizat pe baza următoarelor instrumente:
a. Interviu (anamneza) pentru culegerea datelor socio-demografice, istoricul familial de boli,

respectiv antecedente heredo-colaterale şi personale, precum şi a aspectelor clinico-evolutive din
perioada anterioară internării;
b. Interviul structurat pentru tulburări anxioase – reprezentat prin teste de specialitate privind
anxietatea, predispoziţia spre atacuri de panică şi personalitate anxioasă, depresia. Am folosit în
acest scop testul de personalitate Cattel ;
c. Chestionar adaptat privind evaluarea tipurilor de evenimente de viaţă şi frecvenţa acestora;
d. Scale de dispozţtie: de anxietate Hamilton ( HAMA), de depresie Burns (BDC), de măsurare a
intensităţii atacului de panică;
e. Chestionar propus de autor, pentru aprecierea nivelului de funcţionalitate socio-profesională şi
familială.
Tratament psihologic de scurtă durată aplicat
Terapia propriu-zisă.
S-a procedat la :
‐ Terapie suportivă de tip observare-ascultare-empatizare/întărire/ redimensionare / restructurare
ideativă / distragere
‐ Sugestiologie bazată pe imagerie ăi relaxare
‐ Terapie psiho-educaţională
‐ Gândire pozitivă aplicată
Terapia aplicată
In toate cazurile am utilizat metoda observaţiei clinice cât se poate de riguros, nu numai pe termen
scurt cât şi pe termen lung, observând evoluţia sau involuţia la fiecare întâlnire. De asemenea, terapiile
alese au fost administrate în funcţie de necesităţile fiecărei paciente, de strea lor în momentul intervenţiei
cât şi de disponibilitatea lor.
Psihoterapie suportivă
Scop:
- ameliorare pe termen lung

- obţinerea unor modificări utile pacientului
- stoparea deteriorărilor
- ajutarea pacientului să ducă o existenţă aproape normală, în ciuda problemei pe care o are
- reducerea stărilor afective negative asociate simptomului (anxietate, depresie, demoralizare, atac
de panică)
- suport real în depăşirea impactului bolii
Strategii
1. învăţarea subiectului să recunoască simptomele datorate unor stări emoţionale reprimate;

2. identificarea stărilor afective ca atare;
3. deprinderea pacientului de a-şi manifesta deschis emoţiile;
4. învăţarea subiectului să comunice celorlalţi ceea ce simte;
5. reorganizarea timpului şi priorităţilor;
6. informare;
7. activarea unor deprinderi care să permită distragerea atenţiei.
1. Suport psihologic pentru managementul durerii
Manifestat prin:
‐ Ascultare empatică, empatizare;

‐ Terapie de relaxare (cu teme pentru acasă);
‐ Distragerea atenţiei;
‐ Imagerie ghidată sau nu;
2. Terapie pe bază de sugestii
Au fost utilizate sugestii ca: “sânii se însănătoşesc natural când femeia învaţă să-şi schimbe
atitudinea faţă de sine şi ceilalţi, iertând şi mergând mai departe”etc.
Sugestii de gândire pozitivă , inducţie, schimbarea gândurilor negative şi întărire a eului aplicate:
Pentru a fi sănătoasă îmi promit :

‐ să fiu blândă şi îngăduitoare cu mine însămi;
‐ să am grijă de mine şi să mă pun întotdeauna pe primul plan;
‐ să învăş să cer ceea ce îmi doresc de la ceilalţi;
‐ să învăş să refuz dacă nu-mi doresc;
‐ să îmi fac toate plăcerile şi să mă bucur de viaţă fiindcă merit;
‐ astăzi este prima zi a restului vieţii mele.
3. Gândire pozitivă aplicată: s-a aplicat Tehnica de vizualizare Simonton
Trebuie subliniat faptul că tehnicile de relaxare şi inducţie a gândirii pozitive au fost aplicate în
special pentru cazurile de atac de panică şi anxietate, asociate disconfortului psihic datorat bolii.
Pentru pacientele care urmau tratament ambulator în special, dar şi pentru cele internate, am
considerat oportună asigurarea continuităţii terapiei suportive şi prin exerciţii sub formă de temă pentru
acasă, pentru un tonus bun şi în special pentru ajutorul în lupta cu boala.
Evaluarea progresului: pacienţii au devenit capabili să-şi observe organismul fără să se mai sperie,
evitând astfel declanşarea atacurilor de panică. Au început să privească viaţa cu mult mai multă uşurinţă,
fapt care a dus la reducerea semnificativă a anxietăţii, rezultate spectaculoase înregistrându-se şi în rândul
persoanelor fără formaţiune educaţională superioară. Exerciţiile fizice le-au ajutat să-şi descarce
tensiunea. Stima de sine şi creşterea imaginii de sine au evoluat pozitiv, cu o dispoziţie bună şi o mai
bună înţelegere a lucrurilor precum şi acceptarea acestora fără prea multe prejudecăţi, critici şi gânduri
inutile.
2. Parametrii urmăriţi
In alcătuirea eşantionului au fost luate în considerare următoarele elemente:
 Vârsta: subiecţii sunt cuprinşi în intervalul de 29-82 ani;

 Grad de instrucţie şcolară: avându-se în vedere faptul că experienţa şcolarităţii influenţează
prevenţia, precauţia în ceea ce ţine de pacient , gradul de înţelegere, aspecte bazate pe accesul la
informaţie şi disponibilitatea către aceasta;
 Ocupaţia;
 Viciile/deprinderile negative în ce priveşte alimentaţia (grăsimi, tutun, alcool etc);
 Activitatea-gradul de implicare;
 Incidenţa bolii pe grupe de vârstă;
 Mediu de trai-rural sau urban;
 Mod de viaţă;
 Provenienţa;
 Vârsta primei sarcini;
 Număr de copii;
 Statusul hormonal şi instalarea menarhăi/menopauzei;
 Modul de depistare al bolii;
 Istoric familial de afecţiuni(cancer): Antecedente personale /
Antecedente heredocolaterale;
 Gradul/stadiul de boală;
 Dieta/regimul de viaţă;
 Statut marital;
 Evenimente de viaţă care ar fi putut contribui la apariţia şi evoluţia bolii (traume psihice).
3. Analiza datelor şi interpretarea rezultatelor
Pentru evaluarea rezultatelor, atât clinice cât şi cele ale revizuirii sistematice, metoda deducţiei
logice a fost principalul pilon al metodelor de cercetare.
Cazurile clinice au constituit proba practică a corectitudinii concluziilor rezultate din studiu.
I. Analiza parametrii
Structura eşantionului, ţinând seama de factorii aleşi ca şi parametrii ai cercetării, se prezintă astfel:
- distribuţia subiecţilor în funcţie de vârsta cronologică şi ponderea cancerului mamar în funcţie de

aceasta:
Tabel. Distribuţia în funcţie de vârsta cronologică
Vârsta (interval) Procentaj

20-30 1%
30-40 2%
40-50 19%
50-60 36%
60-70 23%
70-82 19%
Se poate observa că 36% din totalul subiecţilor au vârste situate între 50-60 ani şi numai 2% - între 30-
40 ani.
Tabel. Ponderea cancerului mamar în funcţie de perioada de vârstă
Subiecţi cu vârsta sub 50 ani Subiecţi cu vârsta peste 50 ani

22% 78%
Din acest tabel reiese faptul că maladia se instalează după vârsta de 50 de ani într-o proporţie
copleşitoare de 78% din totalul vizat.
‐ Distribuţia subiecţilor în funcţie de studii:
Tabel. Distribuţia în funcţie de studii
Studii Procentaj
4 clase 2%
Gimnaziu 21%
10 clase 15%
Şcoala ajutătoare 1%
Şcoala profesională 10%
Medii 27%
Şcoala postliceală 7%
Superioare 17%
Din acest tabel reiese că numărul celor care dezvoltă un cancer mamar variază de la 1% în cazul
subiecţilor cu şcoala primară efectuată şi 27% din cei care au absolvit o şcoală, respectiv incidenţa cea
mai mare întâlnindu-se în rândul celor cu studii medii.
- Distribuţia subiecţilor în funcţie de durata bolii ( de la momentul instalării)
Tabel. Ponderea duratei bolii de la apariţie
Durata bolii Procentaj

1 an si sub 14%
2 ani 9%
3 ani 17%
4ani 26%
5 ani 32%
Recidivă postoperatorie 2%
Mortalitate 0%
‐ Distribuţia subiecţilor în funcţie de cauzele psihologice (evenimente de viaţă), de dietă şi regimul

de viaţă care au contribuit la apariţia cancerului de sân
Tabel. Cauze psihologice generatoare de cancer

Cauze Procentaj
Decesul unui apropiat 33%
Divorţ 24%
Nivel de trai scăzut 30%
Datorii 18%
Pierderi materiale şi financiare 21%
majore
Neînţelegeri în căsnicie 12%
Celibat 3%
Depresii 9%
Neîmpliniri 7%
Sterilitate /infertilitate 5%
Pierderi de sarcină 3%
Singurătate 12%
Acuzaţii şi procese juridice 10%
Marginalizare 11%
Anxietate şi obsesii 6%
Îmbolnăviri 4%
Handicapuri fizice 2%
Şomaj 10%
Lipsa veniturilor proprii 19%
Lipsa unui sprijin în viaţă 12%
Lipsa comunicării/inhibiţie 26%
Eşecuri dese 20%
Lipsa activităţii 14%
Stagnare 8%
Suferinţe afective nerezolvate 25%
Dezamăgire 31%
Deznădejde 11%
Lipsa unui scop în viaţă 7%
Mod de viaţă viciat 13%
Incapacitate de redresare 22%
Faliment 2%
Lipsa unei locuinţe 1%
Din acest tabel reiese faptul că motivul principal – respectiv “decesul” unui apropiat , deţine ponderea cea
mai mare între cauzele presupuse generatoare de îmbolnăvire şi care contribuie la apariţia cancerului de
sân. Este urmat îndeaproape de itemul “dezamăgire” în raportul cu viaţa, iar pe locul trei aflându-se
itemul “lipsa comunicării/inhibiţie”, urmat de “suferinţe afective nerezolvate”.
De menţionat faptul că fiecare item din acest tabel a fost raportat la procentul de 100%.
Tabel. Regim de viaţă şi ponderea deprinderilor ce pot altera starea de sănătate

Consum cafea Consum alcool Consum tutun
77% 41% 21%
Tabel. Dieta şi regimul alimentar

Dieta bazată pe Dieta bazată pe peşte Dieta bazată pe Dieta mixtă
carne roşie şi carne albă vegetale şi lactate
25% 14% 9% 52%
‐ Distribuţia în funcţie de familia de provenienţa şi statutul familial
Pe lângă aceşti factori esenţiali ce au fost luaţi în vedere în alegerea eşantionului pentru
surprinderea cât mai multor variabile implicate în structura afectivă a subiecţilor, a fost luat în
considerare încă un element şi anume: familia, ca factor socio-afectiv de influenţa.
Am considerat că rolul familiei este deosebit de important pentru acest studiu în stabilirea stării psiho-
afective premergătoare bolii a subiecţilor şi ca atare, climatul familial dependent de tipul familiei -
organizată sau neorganizată – are o influenţa de multe ori covârşitoare asupra evoluţiei generale a
pacientului. Ca atare, în structura eşantionului a fost introdus şi acest aspect, modul lui de prezentare fiind
reliefat în tabelul de mai jos:
Tabel. Tipul familiei de provenienţă

Tipul familiei de provenienţă Procentaj
Familie dezorganizată 39%
Familie organizată 61%
Tabel. Statutul familial/ partenerial actual

Statutul familial/partenerial actual Procentaj
Divorţate 13%
Separate 25%
Necăsătorite 11%
Văduve 7%
Căsătorite 21%
Implicate într-o relaţie 9%
Singure 14%
‐ Distribuţia subiecţilor în funcţie de mediu, mod de viaţă şi provenienţă
Tabel. Distribuţia după mediul de activitate

Poluat Nepoluat Toxic
78% 20% 2%
Tabel. Distribuţia după modul de viaţă

Activ Sedentar
48% 52%
Tabel. Distribuţia după mediul de provenienţă

Mediu rural Mediu urban
19% 81%
‐ Distribuţia după activitatea actuală şi gradul ocupaţional
Tabel. Ponderea subiecţilor aflaţi în activitate

Paciente aflate la pensie Paciente aflate în câmpul muncii
59% 41%
‐ Distribuţia în funcţie de natalitate şi statusul hormonal
Tabel. Vârsta primei sarcini.

Vârsta primei sarcini
Nulipare Sub 20 ani Sub 30 ani Peste 30 ani Peste 40 ani
6% 14% 57% 21% 2%
Din aceste evidenţe reiese faptul că cel mai mare procentaj al naşterilor ca primă sarcină se află în
intervalul de vârstă 20-30 ani şi că doar 2% din totalul pacientelor au avut prima sarcină la peste 40 de
ani.
Tabel. Ponderea subiecţilor cu copii

Subiecţi părinţi
Da Nu
94% 6%
Un fenomen deosebit este vârful de incidenţă atins la menopauză, aşa-zisul “ menopausal-hook”

descris de Clemensen, care consideră că fenomenul se datorează modificărilor hormonale ovariene
survenite în menopauză. Majoritatea autorilor afirmă că menopauza mai tardivă se asociază cu un risc de
îmbolnăvire care poate să meargă până la dublu.
Tabel. Apariţia cancerului mamar în funcţie de instalarea menopauzei

Cancer se sân instalat în funcţie de momentul apariţiei
menopauzei
Premenopauză Postmenopauză
27% 73%
Se constată ca la pacientele cu cancer de sân perioada cu ponderea cea mai mare în instalare se află în
postmenopauză, respectiv după vârsta de 50 de ani.
Tabel. Distribuţia în funcţie de instalarea menarhăi

Instalarea menstruaţiei %
Menarha înainte de 12 ani 5%
Menarha după 12 ani 92%
Menarha după 16 ani 3%
‐ Distribuţia în funcţie de evoluţia bolii
Tabel. Procentajul pacientelor cu cancer metastazat

Procentaj paciente cu cancer mamar metastazat
Da Nu
28% 72%
‐ Distribuţia în functie de antecedente fiziologice
Tabel. Evidenţa antecedentelor personale locale

Antecedente personale în sfera genitală
Da Nu
17% 83%
Antecedente colaterale.
Literatura semnalează asocierea dintre riscul dezvoltării cancerului mamar şi antecedentele

heredocolaterale de cancer mamar (la mamă, soră, mătuşă etc) (Madigan Mp. Ziegler RG, Benichou J, et
al 1987). Majoritatea studiilor stabilesc că aproximativ 6% dintre cazurile apărute înaintea vârstei de 45
ani şi în intervalul 45-54 ani sunt legate de antecedente de cancer mamar la rudele de gradul 1. Dacă se
iau în considerare şi cancerele cu altă localizare, apărute la rudele de gradul I şi II, atunci 13-15% dintre
cancerele mamare apărute înainte de 55 ani au un antecedent familial pozitiv (Thompson WD, 1994,
Roses, 2000).
De asemenea, o femeie cu antecedente familiale pozitive are un risc mai mare de a dezvolta cancer
mamar bilateral metacron decât o femeie fără antecedente familiale de cancer mamar.
Tabelul de mai jos conferă riscul relativ conferit de instalarea cancerului mamar în funcţie de
antecedentele heredocolaterale, concretizat în studiul efectuat.
Tabel. Procentaj antecedente heredocolaterale

Antecedente heredocolaterale
Da Nu
5% 95%
‐ Distribuţia în funcţie de modalităţile de depistare a bolii
Tabel. Modalităţi de depistare a bolii

Mod de depistare a bolii %
Autopalpare 82%
Control clinic de specialitate 4%
Mamografie de control sau alte tehnici imagistice 11%
Examen medical pentru alte afecţiuni 3%
Total 100%
II. Rezultatele şi corelarea testelor
1. Analiza datelor şi interpretarea rezultatelor
Precum se poate observa, anxietatea este prezentă la majoritatea subiecţilor examinaţi.

S-a constatat că există o corelaţie între intensitatea mare a anxietăţii şi prezenţa unor probleme în
cadrul familiei, a unor relaţii neadecvate între parteneri.
Se poate concluziona că prezenţa şi intensitatea anxietăţii este determinată atât de factorii interni cât şi de
factorii externi sociali.
Sursa de stres poate fi normală (atunci când nu este interpretată ca tulburare de anxietate) şi poate
reprezenta o dereglare atunci când este asociată unei anxietăţi cu valoare ridicată.
Proporţia în care este prezent sau absent stresul este prezentată în tabelul următor:
2.
Procentaj
Absenţa stresului 21%

Prezenţa stresului 79%
3.
Specificul factorilor cauzali ai stresului şi distribuţia acestora în cadrul lotului sunt prezentate în tabelul
de mai jos:
FACTORII CAUZATORI AI STRESULUI PROCENTAJ
Lipsa de apreciere 13%
Restricţii 10%
Refulări reprimate 20%
Incapacitate de a controla evenimentele 21%
Dezamăgiri, deziluzii emoţionale 26%
Lipsa de afecţiune şi de prieteni 9%
Nr. crt Tipul tulburării afective Procentaj

1. agitaţie/nelinişte 14%
2. impulsivitate 13%
3. depresie/deprimare 26%
4. negativism 10%
5. inhibiţie afectivă 12%
6. sentimentul de inferioritate 8%
7. sentimentul inutilităţii 17%
Precum se poate observa, un procent semnificativ din subiecţii testaţi manifestă depresie/deprimare
(26%), agitaţie/nelinişte (14%) , iar sentimentul inutilităţii survine în procentaj de 17%.
Tabelul de mai sus mai pune în evidenţă şi faptul că 13% din subiecţii examinaţi se caracterizează prin
impulsivitate. Aceasta poate fi explicată prin capacitatea redusă de control a propriilor reacţii, prin
posibilităţile limitate de prevedere a consecinţelor acestor manifestări, prin aprecierea inadecvată a
situaţiilor.
Corelaţii teste
S-a administrat câte un chestionar obiectiv fiecărui subiect, care să ateste şi să verifice ipoteza de
la care am plecat şi anume că evenimentele de viaţă, în speţă cele negative, pot influenţa cursul firesc
al vieţii şi sănătăţii psihice şi fiziologice umane.
Aşa cum am observat la capitolul referent, s-a constatat că evenimentele cu ponderea cea mai mare
în acest sens se referă la decesul unui apropiat (22%) precum şi la destrămarea unui mariaj/căsnicii
(20%). De asemenea, s-a concluzionat că 80% dintre evenimentele stresante de viaţă preced în timp cele
mai timpurii manifestări ale bolii.
Din distribuţia parametrilor rezultaţi din interviu s-a constatat de asemenea, că 33% dintre subiecţi
relatează despre decesul unui apropiat survenit înainte de apariţia simptomelor de boală; 30% dintre
aceştia vorbesc despre un nivel de trai scăzut; 24% dintre pacienţi invocă divorţul sau separarea de
partenerul de viaţă ca şi precursor al bolii iar 31% demonstrează şi recunosc ca şi factor negativ, posibil
“deschizător de drumuri” instalării unei maladii, dezamăgirea.
In ceea ce priveşte personalitatea şi predispoziţia către anxietate, am văzut în testul Cattel că
prevalează gradul de anxietate la nivel mijlociu la 39% dintre subiecţi, iar dintre factorii premergători
stării de anxietate , 42% corespund propensiunii spre culpabilitate de unde derivă şi anxietatea de
nesiguranţă.
Scala de anxietate Hamilton-HAMA prezintă simptomele organice ale anxietăţii, unde ponderea
cea mai mare o reprezintă cele cardiovasculare în procent de 66% (de unde se face legătura cu existenţa
atacurilor de panică), 64% prezintă tensiune nervoasă şi 57% simptome genitourinare, ca efect concret al
alterării stării de sănătate.
Gradul de depresie posttraumatică a fost testat prin scala de măsurare a depresiei Burns şi s-a
constatat existenţa depresiei la nivel moderat la 38% dintre subiecţi. Menţionăm că gradul de depresie
moderată se clasifică pe locul 4 din 5 criterii, simptomele relevând constanţa şi gravitatea tulburării.
De altfel, cel mai întâlnit tip de tulburare afectivă care survine o dată cu instalarea bolii, se constată a fi
depresia/deprimarea în proporţie de 26% dintre subiecţi.
Atacul de panică a fost măsurat prin scala de măsurare a intensităţii acestei tulburări şi s-a observat
că 28% dintre cei vizaţi prezintă anxietate uşoară, iar un atac de panică major datorat efectelor impactului
bolii, schimbării şi dezechilibrului survenit, s-a constatat la 11% dintre aceştia.
Chestionarul privind nivelul de funcţionalitate socio-profesională şi familială relevă un grad de
funcţionalitate mediu afectată regăsită la 36% dintre participanţii la studiu. Dintre criteriile de referinţă
rezultă că 21% dintre subiecţi prezintă alterarea sentimentelor şi a controlului emoţional şi fizic.
Rezultate şi discuţii
a. caracteristicile socio-demografice ale lotului format din 100 paciente sunt:
1. repartiţia pe grade vârstă
Grade de vârstă Număr pacienţi implicaţi Media %

20-30 1 25 1%
30-40 2 35 2%
40-50 19 45 19%
50-60 36 55 36%
60-70 23 65 23%
70-82 19 76 19%
Din analiza precedentă rezultă că prevalenţa cea mai mare a cancerului mamar este cuprinsă între
50-60 ani cu un procentaj de 36%. Vârsta medie la intrarea în studiu este: 25 ani
2. statutul marital : predomină categoriile de căsătorii: ( 21%). Celelalte categorii au o

reprezentare redusă: separaţi 25%; 13% – divorţaţi, necăsătoriţi 11%, implicaţi într-o relaţie
9%, singuri 14%.
Procentajul cel mai semnificativ de luat în considerare în apariţia cancerului mamar poate fi cel de 25% ,
aparţinând segmentului de pacienţi separaţi.
3. nivel instructiv: distribuţia pacienţilor diagnosticaţi cu tulburare anxioasă şi atac de panică

la impact este: studii medii – ( 27%); studii postliceale şi universitare 24% => predomină
pacienţii cu studii medii şi liceale, astfel că educaţia este un factor important în aprecierea
prevalentei anxietăţii şi atacului de panică. Frecvenţa acestora este de aproape 4 ori mai mare
în cazul subiecţilor cu studii medii şi liceale, în comparaţie cu cei cu studii postliceale şi
universitare. Nivelul educaţional se pare a fi mai important în apariţia tulburărilor de
anxietate şi panică decât standing-ul socio-economic sau veniturile anuale ale subiectului.
4. statutul profesional: majoritatea pacientelor (59%) în perioada intrării în studiu erau fără
ocupaţie sau pensionare iar în activitate profesională doar 41% .
5. domiciliul: din cei 100 de subiecţi, 81% locuiau în mediu urban, 19% locuiau în mediu rural
=> prevalenţa mai mare în mediu urban.
6. istoric familial. Stabilirea istoricului familial în cazul subiecţilor diagnosticaţi cu cancer de

sân este importantă, deoarece subliniază rolul terenului, deci al determinismului predominant
biologic, în geneza acestora. La cazuistica studiată, istoricul familial pozitiv pentru boală a
fost 5% în cazul rudelor de grad I. Restul pacientelor prezintă îmbolnăvire datorată patologiei
afective , a viciilor (alcool, tutun) , traumelor etc:
Tabel. Relaţia dintre riscul de cancer mamar şi antecedente personale sau heredocolaterale
Cauzalitate %
Cancer mamar corelat cu AHC 5
Cancer mamar corelat cu AP 17
Cancer mamar fără antecedente familiale sau 78
personale
Tabel. Proporţia dezvoltării tulburărilor psihologice posttraumatic

Tulburare Procentaj
Depresie 38%
Anxietate 39%
Atac de panica 28%
Vârsta prioritar studiată
Pacientele studiate au fost împărţite pe două loturi: lotul pacientelor cu cancer mamar provenit
din cauze strict personale – de natură fiziologică şi ereditate, iar un al doilea lot format din pacientele al
căror cancer s-a datorat majoritar traumelor psihice suferite.
Vârsta medie a pacientelor incluse în studiu a fost 55.5 ani .
Lotul pacientelor cu cancer mamar dobândit sau predispuse genetic şi confirmat histopatologic
însumează 5% din totalul subiecţilor studiaţi, în timp ce lotul pacientelor cu cancer provenit din alte
cauze însumează un procentaj de 95%.
Media de vârstă a pacientelor cu cancer mamar fără AHC şi AP variază între 29-82 ani, media generală
de vârstă fiind 55.5 ani, deviaţia standard 37.4 ani. Valoarea mediană a vârstei în acest lot este 55 ani.
Media de vârstă a pacientelor cu cancer mamar cu AP şi AHC este 59 ani şi variază între 51 si 67 ani.
Deviaţia standard este 11.31, iar valoarea mediană este 59ani.
Prelucrarea statistică prin efectuarea testului T demonstrează existenţa unei diferenţe statistice
între valorile vârstei medii ale celor două loturi. Rezultă de aici P value = 2.589941, unde 95.0%
intervalul de confidenţă al diferenţei între vârstele medii 12.0012 +/- 4.36078
In ceea ce priveşte antecedentele familiale de cancer mamar , există o diferenţă vizibilă în favoarea
afecţiunilor benigne. Calculul statistic făcut pe baza observaţiei fişelor medicale arată un procentaj
nesemnificativ statistic.
Dif(B-M)= 6.39 cu o eroare standard ( SE) = 5.38, unde CI = - 4.15 la +16.93 =>
p = 0.24
Nuliparitatea
Aşa cum am specificat deja pe parcursul lucrării, ponderea nuliparitatii în lotul studiat este de 6%,
comparativ cu pacientele ce au dus la capăt cel puţin o sarcină. In concluzie, nuliparitatea nu constituie
neapărat un factor decisiv în instalarea unui cancer mamar fără concursul altor factori care ar putea
contribui la declanşarea bolii, cum ar fi menarha survenită sub 12 ani, menopauza instalată la peste 50
ani, un status hormonal precar, respectiv un aport estrogenic consistent faţă de aportul de progesteron,
etc.
Vârsta primei sarcini
Din datele culese reiese faptul ca vârsta majoritară a primei sarcini se află între 20 şi 30 de ani cu o
majoritate de 57% dintre subiecţii vizaţi. La 22% dintre paciente- vârsta primei sarcini s-a situat în
perioada dintre 30 si 49 ani, iar 14% au născut prima dată înainte de 20 de ani. După vârsta de 40 de ani,
nu se constată naşteri în lotul studiat.
Cancerul mamar în functie de vârsta instalării menopauzei
Din procentajul rezultat al acestui paramentru, constatăm că 73% dintre bolnave dezvoltă un cancer
mamar după instalarea menopauzei, cu preponderenţă după 50 ani. Pacientele care au dezvoltat cancer
mamar înainte de instalarea menopauzei se află în procent de 27% şi se datorează în general, unor efecte
ce ţin de AHC, AP şi într-o măsură mai scăzută de traumele psihice, constatându-se astfel că efectele
evenimentelor de viaţă îşi lasă amprenta în spectrul fiziologic, în special după 50 de ani.
Rezultate – semnificaţie clinică. Aspecte biologice
Pentru a avea o imagine generală asupra componentelor ce induc instalarea cancerului s-au analizat
în paralel, atât aspectele psihologice cât şi cele biologice, premergătoare îmbolnăvirii, astfel: au fost
urmăriţi parametrii biologici, motiv pentru care s-a aplicat testul de diagnostic biologic în cancer, vizând
aspecte precum anemia, VSH-ul, scăderea ponderală, nivelul leucocitelor etc.
Tabel . factors associated with a severe outcome ( multiple logistic regression)
Tabel. cancerul ca şi cauză de pierdere în greutate involuntară: regresie logistică multiplă
Variable Coefficient Standard P-value Odd- Upper Lower 95%

error ratio 95% confidence
confidence interval
interval
Age>62years 1.150 0.249 0.00000 3.157 1.937 5.146
4
Hemoglobin<10g/d 0.921 0.294 0.002 2.512 1.412 3.935
l
VSH>29mm/h 0.861 0.260 0.001 2.366 1..423 3.935
Tabel . Rezultate procentaj total subiecţi
VARIABILA %
Hemoglobina <10g/dl 73
Leucocite >1010/l 54
VSH >20 81
Concluzii generale
Cancerul mamar este un neoplasm prevalent, cu impact psihologic major. El constituie o

experienţă de viaţă serioasă pentru orice femeie, la care cele cu robusteţe psihică reuşesc să se
adapteze în general bine, fără să dezvolte tulburări psihice majore. Procedeul chirurgical conservator,
tot mai frecvent utilizat astfel, pe lângă beneficiul adus pacientei prin reducerea timpului de
recuperare fizică postoperatorie, diminuează semnificativ efectele pe care le are mastectomia asupra
propriei imagini corporale a pacientei.
In ceea ce priveşte însă calitatea vieţii sub aspect psihosocial a femeilor operate conservator, studiile
nu au relevat o îmbunătăţire substanţială.
La impactul emoţional al diagnosticului de cancer, se adaugă o nouă greutate în seama
pacientelor, dată de îngrijorările, temerile, dilemele privind alegerea tipului de operaţie şi teama, frica
de reapariţia bolii.
In prezent, termenului de calitate a vieţii i se acordă o mai mare specificitate, iar evaluarea
acesteia se realizează în legătură cu nevoile şi sistemul personal de valori al pacienţilor.
Concluzii obiective
Am plecat în elaborarea acestei lucrări de la impresia că în acest domeniu există prea multe
aproximări, prea mult subiectivism, iar psihologul este efectiv dezarmat în faţa cererii tot mai crescânde
de suport, care la rândul sau poate fi discutabil în condiţiile oferite din România.
Din cele prezentate pe parcursul materialului de faţă, a reieşit o concluzie deosebit de importantă:
faptul că în cancerul de sân nu prevalează antecedentele personale sau ereditare, aşa cum ne-am fi
aşteptat, îmbolnăvirea şi declanşarea dovedindu-se ca având cauze diverse, în general de ordin
psihologic, într-o măsură mai mică legate de antecedentele heredocolaterale şi în ultima instanţă, de
traumatismele fizice propriu-zise.
Aspectul cel mai important vizat al lucrării a fost atât cercetarea apariţiei simptomelor şi debutului
bolii precum şi circumstanţele favorizante, cât şi aportul factorului stres în cauzalitate, instalare şi
dispersie.
Punctul de plecare al lucrării de faţă l-a constituit presupunerea că maladia (canceul de sân) poate
apărea ca şi consecinţă a diferitelor forme de stres şi a nivelului de acţiune şi percepţie a acestuia, aceasta
manifestându-se printr-o serie de tulburări emoţionale, relaţionale, comportamentale datorate, aşa cum
am specificat mai sus, circumstanţelor şi evenimentelor, mai mult sau mai puţin traumatizante, de viaţă.
S-a acţionat în sensul punerii în evidenţă a celor mai semnificative evenimente de viaţă şi tulburări
afective ale subiecţilor cât şi a consecinţelor acestora în plan organic.
Din analiza şi corelarea rezultatelor obţinute la probele aplicate, s-a constatat că marea majoritate a
subiecţilor prezintă tulburări de afectivitate atât ante cât şi post impactul diagnosticului, însă acestea apar
în mod diferit în cadrul lotului după frecvenţa, natura şi intensitatea lor.
Ca atare, frecvenţa dereglărilor afective nu este aceeaşi pentru tot eşantionul studiat. Anumite tulburări,
precum anxietatea, atacul de panică sau depresia apar cu o frecvenţă extrem de mare după impactul cu
boala şi conştientizarea acesteia, întâlnindu-se la marea majoritate a subiecţilor examinaţi (aprox.70%),
iar emotivitatea şi instabilitatea la aproximativ 25% din cazuri.
Alte tulburări (agitaţia, impulsivitatea, negativismul) au o frecvenţă mai redusă, fiind prezente aleator la
jumătate din pacienţi, constându-se şi dereglări ale afectivităţii cu o frecvenţă mică (indiferenţă afectivă,
sentimente de inferioritate şi inutilitate).
Intensitatea tulburărilor afective apare ca având un caracter preponderent la majoritatea subiecţilor.
Profunzimea acestor tulburări variază în funcţie de factorii interni, cum ar fi vârsta subiecţilor, gradul de
dezvoltare intelectuală, particularităţi psihice individuale, dar şi de factori externi: absenţa sau prezenţa
unui climat familial propice, a unor condiţii sociale corespunzătoare, traume psihice grave şi repetate.
Insuficienta dezvoltare cognitivă, motivaţională, volitivă are efecte negative asupra maturitaţii generale a
personalităţii acestora şi implicit, asupra afectivităţii lor, ceea ce conduce la diferenţe de percepţie a
situaţiilor traumatizante şi implicit la toleranţa faţă de stres.
Prezenţa acestei mari varietăţi de tulburări afective confirmă un aspect al ipotezei de la care am
plecat şi anume că stresul, în complexitatea lui, determină apariţia unor dezechilibre în plan afectiv, cu
consecinţe majore în plan organic şi fiziologic.
Consecinţele stresului se manifestă prin capacitatea redusă a coping-ului cu evenimentele de viaţă
traumatizante dar şi predispoziţia către îmbolnăvire, incapacitatea subiecţilor de a-şi controla reacţiile
emoţionale, de a avea o conduită adecvată la situaţiile cu care vin în contact, de a rezista în faţa
circumstanţelor cu caracter psihotraumatizant şi, nu în ultimul rând, capacitatea de a conştientiza,
accepta şi controla pozitiv situaţiile neprevăzute, cum este cea a apariţiei cancerului mamar.
Este clar faptul că o gândire pozitivă , o capacitate de focusare pe problemă şi puterea de redresare
psihică individuală conduc spre o recuperare mai rapidă şi mai bună, spre reabilitare, cu rezultate
pozitive, fără pericolul de recidivă sau deteriorare fizică, implicit moarte.
În consecinţă, Psihicul este cel care generează Puterea de a interveni în reglarea organismului şi
sistemului de percepţie a vieţii.
Apariţia unor dezechilibre în sfera afectivă are influenţe directe în planul fizic dar şi în plan
comportamental, ducând la dezvoltarea unor conduite dezadaptate.
Afectivitatea aşa cum se dezvoltă ea din copilărie, constituie un element hotărâtor în viaţa psihică a
adultului de mai târziu – implicit fizic (cu rezonanţă în plan fizic) întrucât apariţia unor dereglări în sfera
afectivă are consecinţe deosebit de grave asupra celorlalte procese psihice, ducând la instalarea unui al
doilea handicap: transferul problemelor de ordin psihoafectiv în sfera fiziologică.
Am constatat la un număr foarte mare de subiecţi existenţa carenţelor afective, puse pe seama lipsei
de afecţiune din partea familiei, a problemelor intrafamiliale, a tensiunilor şi a atitudinii în general, a
refulării şi frustrării în anumite aspecte ale vieţii, a incapacităţii de redresare în urma traumelor psihice şi
a managementului psihologic precar în situaţii de criza existenţială.
Desele insuccese de care au parte subiecţii, reprezintă o cauza a tulburărilor afective ale acestora, cu
consecinţe în primul rând asupra eficientei activităţilor şi rezultatelor obţinute, iar în al doilea rând are loc
implicarea la nivel somatoform, cu consecinţele de rigoare.
Este extrem de important să nu se pună accent, în demersul recuperator, doar pe corectarea tulburărilor de
ordin fizic.
Este indicată adoptarea unor tehnici şi metode de terapie, cu aportul indiscutabil al subiectului în
cauză, rolul principal al acestora constând în înlăturarea anxietăţii, negativismului, a stărilor psihice
conflictuale, a sentimentelor de inferioritate, a restructurării gândirii în sens pozitiv cu consecinţe
benefice în plan psihic.
Toate acestea trebuie realizate în vederea adaptării individului la situaţiile de viaţă, întrucât este
recunoscut rolul afectivităţii în procesul general al stării de bine şi al modului de coping cu viaţa.
Echilibrarea afectivă a personalităţii pacientului afectat constituie în fond, compensarea esenţială a
deficitului său, în planul adaptării şi integrării sociale.
Din aspectul practic al cercetării şi din studiile de caz efectuate pe bază de discuţie, observaţie şi
testare – concluzia la care a ajuns dincolo de cifre şi statistică, este ca majoritatea subiecţilor suportă în
plan organic, consecinţele incapacităţii controlului emoţional . Incapacitatea gestionarii stresului
afectează latura psihică, cu transpunere în cea fizică, afectând sistemele fiziologice de reglare proprii
organismului.
Concluzia personală în urma acestei cercetări este că incidenţa cancerului mamar este prioritar mai
mare la subiecţii supuşi stresului psihic prelungit care acţionează în plan organic, spre deosebire de cauze
ereditare, antecedente personale sau heredocolaterale.
De asemenea, tulburările de ordin psihic care apar la impactul cu boala, au o incidenţă crescută la
persoanele care prezentau deja un statut psihologic labil, cea mai mare parte dintre aceştia dezvoltând
atacuri de panică, insomnii, comportament anxios şi nu în ultimul rând, depresie.
Surprinzător este faptul că subiecţii proveniţi din medii rurale sau sociale cu nivel de trai mai
scăzut, au “întâmpinat” boala în mod normal, acceptat ca pe o consecinţă a vieţii înşişi sau logică a
comportamentului lor inadecvat în ce priveşte aspecte precum regimul de viaţă, gestionarea
dependenţelor vicioase, statutului social şi financiar precar şi abia iîn ultimul rând, atribuind boala
cauzelor emoţionale.
Putem concluziona că din studiul întreprins se confirmă ipoteza şi obiectivele iniţiale, respectiv
demonstrarea legăturii dintre cauzele de ordin psihologic şi efectele lor în plan fiziologic.
Se confirmă ipoteza conform căreia factorii care influenţează apariţia şi instalarea cancerului mamar deţin
un procent copleşitor de 80% faţă de alte cauze care pot determina dereglări de gen în organism.
Se confirmă astfel ipoteza conform căreia ar exista o legătură între stres şi consecinţele acestuia în plan
fiziologic, respectiv cancer mamar.
In concluzie, se certifică şi prin acest studiu, cercetările anterioare conform cărora emoţiile
negative care afectează viaţa, somatizează în plan organic, manifestându-se prin boli sau dereglări
care conduc iremediabil, înspre scăderea probabilităţii de existenţă.
Bibliografie
1) ABDUL, H.H – Cancerul de sân: consideraţii clinice şi terapeutice, Bucureşti, 1992, TD

2) AMERICAN CENTER SOCIETY – Cancer facts and figures, Atlanta, 2000
3) ANGHEL R, IONESCU D.M, SANDRU A- Cancerul glandei mamare, ed. Medicală naţională, 2002
4) ANGHEL, G – Cancerul de sân: consideraţii clinice şi terapeutice, Bucureşti, 2008, TD
5) ARTIMON, L – Modalităţi de tratament multimodal ale cancerului mamar, Bucureşti ,1999, TD
6) BABA A.I., GIURGEA R – Stresul, adaptare şi patologie, Ed. Academiei Române
7) BALABAN A.T, GALAŢEANU I., GEORGESCU G – The first congress in positive psychology,
2009/ iunie
8) BALANESCU I, ANGHEL R – Cancerul sânului – Ed. Celsius, Bucureşti, 1997
9) BALANESCU I, ANGHEL R – Elemente de oncologie generală – Ed. Medicală, Bucureşti, 1999
10) BĂLĂNESCU, I – Principiile şi metodele diagnostice în boala canceroasă- IMF, 1986
11) BANCU V.E- Patologie chirurgicală, ed. Didactică şi pedagogică, Buc, 1983
12) BARA A, - Nitrozomirele, factori cancerigeni de mediu, ed.Oncologia, 1974
13) BASSETT, L – From panic to power, Harper Perennial, 1997
14) BENIESH-MELNIK M, BUTEL J, - Oncogenic viruses in: the molecular biology of cancer,
academic press, 1974
15) BERBECAR, GHE – Implicaţii endocrine în cadrul tratamentului complex al tumorilor sânului. ,
1999, TD
16) BLIDARU AL, VOINEA S, BORDEA C- Cancerul glandei mamare- 2004
17) BOLSTAD, R – Resolve: A new model of therapy, Crown House, 2002
18) BORDEA, C.I- Factori de agresivitate în cancerul glandei mamare, 2005, TD
19) C.MÂRŞU PĂUN – Cum faci faţă – Tita Chiper de vorbă cu Coralia Mârşu.
20) CASPER, R.C. – Women’s health: hormones, emotions and behaviour.
21) CHIRILUTA I. – Cancerologie generală- Ed. Medicală, 1984
22) CIALDINI, ET AL. – Influence, The Psychology of Persuation, New York: Quill, 1993
23) CIOFLAN, E.H – Aportul histerectomiei la investigarea modificărilor endometrului la pacientele
tratate cu modulatori selectivi de receptori estrogenici prin cancerul de sân, Bucureşti ,2007, TD
24) CLAYSEN D, - Nutrition and experimental carcinogenesis: a review; cancer research, 1975
25) CONSTANTIN, P – Reconstrucţia de sân după mastectomie, 2002, TD
26) DELAHAYE MARIE-CLAUDE – Cartea femeii – ed. Teora, 1998
27) DRAGOMIR, G – Tendinţe moderne în tratamentul complex al cancerului de sân, 2006, TD
28) DUMITRASCU , D– Medicina psihosomatică – Bucureşti Ed.Medicală, Bucureşti , 1970
29) FALLOWFIELD LJ, HALL A, MAGUIRE GP, BAUM M. - Psychological outcomes of different
treatment policies in women with breast cancer outside a clinical trial. Br Med J 1990
30) FALLOWFIELD LJ.- Psychosocial adjustment after treatment for early breast cancer. Oncolog
1990
31) GHIZELAN N – Oncologie generală, ed. Medicală , 1992
32) GHIZELAN, N- Oncologie generală- Ed. Medicală, Bucureşti, 1992
33) GRATI, S – Cancer mamar. Aspecte anatomo-clinice şi terapeutice, Bucureşti, 2004, TD
34) HARROCKS, R – Foundations of psychoterapy; an introduction to individual therapy, 2005
35) HAYFIELD, R – Homeopathy: a practical guide to everyday healthcare, 1996
36) HEGARTY J. – Psychologists, doctors and cancer patients- Biblioteca British Council
37) HEGARTY, J – Psychologists, doctors and cancer patients, 2000
38) HORTON, A – Indoor tobacco smoke pollution. A major risk factor for both breast and lung
cancer?, ed. Cancer, 1988, London
39) IAMANDESCU I.B. – Corelaţii psihosomatice în astmul bronşic - Teză de doctorat, Bucureşti, 1980
40) IAMANDESCU I.B. - Elemente de psihosomatică generală şi aplicată, Bucureşti, ed. Infomedica,
1999
41) IAMANDESCU I.B. – Stresul psihic –Bucureşti, 2002
42) IAMANDESCU I.B. – Stresul psihic din perspectiva psihologică şi psihosomatică, Bucureşti
43) IAMANDESCU I.B. – Stresul psihic şi bolile interne, Bucureşti
44) IAMANDESCU I.B.- Dimensiunile psihologice ale actului chirurgical, ed.Infomedica, Bucureşti,
2000
45) IAMANDESCU, I.B.- Psihologia sănătăţii, Bucureşti, 2005
46) IAMANDESCU ,I.B – Psihologie Medicala, Bucuresti, ed. InfoMedica, 2009
47) IBRAHIM MEI FARRA – Implicaţiile unor factori de mediu în etiologia şi evoluţia cancerului,
Bucureşti , 2008, TD
48) ILIE, M – Cancerul mamar avansat. Aspecte clinice, evolutive şi terapeutice, Bucureşti, 2005, TD
49) Inventare multifazice de personalitate – Institutul de ştiinţe ale educaţiei – Bucureşti, 1996
50) IONESCU G – Psihoterapia, Bucureşti, 1990,
51) IONESCU, A – Factori de risc în cancerul mamar, Bucureşti ,2004. TD
52) IONESCU, D. – Locul radioterapiei în tratamentul conservator al cancerului mamar, Bucureşti ,
2004, Teză de doctorat
53) IONESCU,A – Dinamica personalitaţii nevrotice în plan social: studiu socio-psihiatric, Bucureşti ,
1987, TD
54) JACOBSEN PB, ROTH AJ, HOLLAND JC, Psychological responses to breast surgery. In; Holland
JC, ed.Psycho-Onchology. New York Oxford: Oxford University Press, 1998
55) JOSEPH GILBERT - Clinical psychological tests in psychiatric and medical practice, Charles C.
Thomas, Springfiels, IL, USA, 1969
56) KHALID, A.M.- Aspecte citogenetice, histopatologice şi markerii tumorali în cancerul familial de
sân Bucureşti, 2007, TD
57) LIGORTĂU, C – Genetica cancerului de sân, Bucureşti ,2005, TD
58) LONGHIN, C.A. - Studiul clinic şi fiziopatologic al melanomului malign, Bucureşti ,1971, TD
59) LOWENFELS, A, ANDERSON, M – Diet And Cancer; Cancer, 1977, Philadelphia
60) LUBAN, B,- Boli psihosomatice în practica medicală, 1990, Bucureşti
61) MANIDACHE, L.G – Leziuni de graniţă ale glandei mamare, Bucureşti, 1995, TD
62) MARIN, A – Tulburarea anxioasă generalizată – Aspecte clinice şi sociale. Implicaţii, Bucureşti,
2003, TD
63) MC GRAW HILL – Abnormal Psychology – 1985
64) MIŞU PĂUN – Psihosomatica oncologică: Interferenţele dintre factorii psihosociali

comportamentali şi cancer, In: Iamandescu I.B., ed. Elemente de psihosomatică generală şi aplicată,
Bucureşti, Infomedica, 1999
65) MUNTEANU, S - Valoarea comparativă a mijloacelor de diagnostic şi metodelor de depistare
precoce a cancerului colului uterin şi mamar, Bucureşti , 1970, TD
66) NITIPIR, C – Valoarea tratamentului cu HERCEPTIN în cancerul mamar avansat, Bucureşti , 2006,
TD
67) O’CONNOR, J – The NLP work book, Thornsons, 1995
68) PAPAIOANNOU A.N., - Etiology of human breast cancer, Spieger-Verlag, Berlin-Heidelberg- New
York, 1974
69) PAVEL, M – Factori de risc ai transformării maligne a tumorilor benigne la sân, 2005, TD
70) PELTECU GH ET AL. – Tratamentul conservator al cancerului mamar incipient. Editura
Universitară „ Carol Davila”, Bucureşti
71) PELTECU, GHE – Tratamentul chirurgical conservator al cancerului mamar, 1994, TD
72) PELTECU, GHE. – Tratat de obstetrică-ginecologie, Bucureşti, 2004
73) PEURIFOY,R – Anxiety, Phobias and Panic, Warner books, 1995
74) PODEA, D – Atacul de panică în perspectiva psihopatologică şi clinică, Bucureşti ,1995, TD
75) POPA, M – Cancerul glandei mamare. Ganglionul santinelă, Bucureşti , 2005, TD
76) POPA, S – Implicaţiile unor factori de mediu in etiologia şi evoluţia cancerului, 2005, TD
77) POPESCU, D – Tendinţe actuale în tratamentul cancerului mamar, Bucureşti , 2004, TD
78) POPESCU, I.GR – Introducere în semiologia medicală, Bucureşti
79) RACOVEANU ,N – Efectul cancerigen al radiaţiilor ionizante – radiobiologia, Ed.Stiinţifică,
Bucureşti, 1970
80) Registrul National de Cancer, Centrul de Calcul, Statistică sanitară şi Documentare Medicală a
Ministerului Sănătăţii, Bucureşti.
81) Registrul national de cancer, Centrul de calcul, statistica sanitară şi documentare medicală a
ministerului sănătăţii”, Bucureşti , Rev.Avantaje, 1997
82) ROBINSON, A – Guide to personal health, The Pinguin Group, 2002
83) ROMILĂ, A – Psihiatrie, Bucureşti, 2004.
84) ROSE CHARVET, S – Words that change Minds, Kendall-Hunt, 1997
85) ROSOIU, I – Leziuni mamare infraclinice, 2008, TD
86) ROTARU, I- Anatomia sânului. Studiu comparativ anatomo- imagistic, Bucureşti , 2008, TD
87) SAJIN MARIA – Curs de anatomie patologică – Ed.Cerma , Bucureşti, 1999
88) SCHIOPU URSULA – Introducere în psihodiagnostic – Universitatea Bucureşti, 1970
89) SCHOTTENFELD D – Alcohol as a cofactor in the etiology of cancer, Rev.Cancer, 1979
90) SCOTT, W – Dealing with Fear in the Body, London, 2000
91) SERBAN, N – Citologia şi mamografia ca elemente predictive în urmărirea patologiei sânului – ,
Bucureşti , 2006, TD
92) SIMION, O – Profilaxia cancerului glandei mamare, Bucureşti , TD,2006
93) SINELNIKOV R.D. – Atlas of human anatomy – Mir Publishers, Moscow, 1989
94) TEODORESCU EXARCU I, RANGA V. – Anatomia şi fiziologia omului – Bucureşti, 2000
95) TEODORESCU R- Scale pentru depresie - Revista română de sănătate mintală nr.5, 96 DSM IV
96) TRIFAN, F – Tendinţe noi în tratamentul complex asociat cancderului de sân, 2005, TD
97) TRIFU, S – Metodologia etalonării şi validarii chestionarelor, 2001, Dizertaţie
98) TUDOSE, F – Abordare modernă a psihologiei medicale, Buc, 1998
99) VASILIU, T – Manual de anatomie patologică şi clinică, ed. Universitară, Cluj Napoca, 1939
Biblioteca Online PsihologiaOnline
Studiu de caz clinic
CAZUL – A. L.
Loreta Popa
Doctor in Stiinte Medicale
Psiholog, Psihoterapeut
Prezentare generala
Pacienta Anca L., in varsta de 45 ani, absolvent al facultatii de chimie,

consilier imobiliar la o firma de profil, solicita suport psihologic datorita traumelor care
i-au afectat viata si pentru ajutor de specialitate in „ detasarea de trecut”.
Problema psihologica a pacientei se refera la stres post-traumatic repetat ca

urmare a mai multor situatii grave de viata, care au afectat-o fizic si psihic, pacienta
avand si probleme de natura vicioasa prin abuzul de alcool instalat la un moment dat.
Pentru acest motiv apeleaza la suport psihologic, desi, trebuie mentionat ca

pacienta este o fire extrem de pragmatica si puternica, o luptatoare care nu doreste
sa se lase invinsa de destin; ignora partea fizica afectata cat si traumele suportate in
plan fizic si psihic; este puternic controlata de sot pentru a nu avea recaderi in
dependenta de alcool suprimata, dar continua insa consumul de cafea si tutun peste
masura acceptata in cazul sau.
Fiind o fire energica si petrecareata, stie sa iasa la suprafata din starile care o
cuprind, rareori ce-i drept, si este prima care se auto-ajuta in redarea sperantei de
viata prin dorinta puternica de a trai – „ daca nu am murit pana acum din toate astea,
ce oare m-ar mai putea afecta?”
Prezentare detaliata
1. Date personale: A.L , in varsta de 45 ani, domiciliata in Bucuresti, divortata si

recasatorita, de profesie chimist, lucreaza ca si consilier imobiliar in cadrul unei firme
de profil.
2. Antecedente heredocolaterale: nu are rude cu probleme psihice
1
3. Antecedente personale:
- Psihice – stres post-traumatic; abuz si dependenta de alcool
- Somatice – diverse traume fizice ca urmare a unui grav accedent de masina

soldat cu coma si imobilizare la pat timp de sase luni; histerectomie ca urmare a unui
cancer de col uterin.
4. Consum de toxice: cafea – constant; tutun – 1-2 pachete pe zi; alcool –

suprimat!!!
5. Scurta biografie – nascuta in Botosani, face parte dintr-o familie organizata

compusa din parinti si un frate. Tatal membru de partid si primar intr-o comuna din
judetul Botosani si mama casnica ii ofera acesteia un mediu de dezvoltare propice,
fara sa duca lipsa de ceva la vremea respectiva. Isi desfasoara activitatea scolastica
in mediu rural pe perioada ciclului primar si gimnazial. Dezvoltarea psihomotorie pe
etape de varsta s-a inscris in limita normalitatii.
Legatura dintre ea si parinti este una lejera- fiind apropiata mai muLt de tata, care
avea o fire blanda si concilianta, care a inteles-o intotdeauna in problemele cu care s-
a confruntat; mama o fire dura „ din popor” si autoritara cu care pacienta nu este
capabila sa aiba o apropiere afectiva autentica.
Urmeaza liceul la Botosani dupa care va pleca la facultatea de chimie din Iasi. Aici isi
cunoste primul sot, ofiter, cu care se casatoreste fara a avea copii.
Fire pragmatica, reuseste sa treaca cu succes perioada de dezvoltare psiho-

intelectuala. In societate se manifesta preponderent activ si pro-social; emana o
dorinta puternica de viata, de a trai la maximum si a profita de ceea ce i se ofera.
Dupa absolvirea facultatii i se ofera un post la Oradea unde, pleaca impreuna cu

sotul sau, cu care, pentru o perioada are o viata normala si fericita. In prezent este
recasatorita cu un barbat mai tanar cu opt ani si cu care, pretinde ca are o viata
linistita si asa cum isi doreste. Cei doi doresc sa infieze o fetita pentru a trece peste
faptul ca nu au putut avea un copil datorita vicisitudinilor vietii. Momentan, puternic
afectionata de animale, pacienta poseda doi caini cu care „ isi alina singuratatea”.
6. Istoricul bolii: Primul eveniment major care a marcat existenta pacientei a fost
de fapt compus dintr-o pleiada de evenimente succedate si s-a datorat in prima faza
unui accident grav de masina pe care aceasta l-a suferit in urma cu cativa ani,
urmarile fiind o perioada de coma, imobilizare la pat dupa iesirea din coma pe o
perioada de sase luni, umilinta suferita in aceasta perioada datorita sotului, care
2
aducea persoane de sex feminin in casa si cu care intretinea raporturi sexuale in

incaperea vecina celei in care se afla bolnava, divortul de acest sot dupa
insanatosire si revendicarea drepturilor asupra bunurilor. Pe langa efectele traumei
fizice , apare si depresia manifestata in timpul imobilizarii la pat pentru care urmeaza
medicatie ortotimizanta si neurotropa. Acest episod depresiv s-a remis in urma
tratamentului medicamentos.
Al doilea eveniment traumatizant a aparut o data cu demiterea sa dintr-un post

de lucru pe care-l ocupa in functia de chimist, datorita abuzului de alcool si
dependentei de acesta.
Al treilea eveniment marcant pentru psihicul deja fragil al pacientei a aparut

dupa ce aceasta impreuna cu cel de-al doilea sot pierd o casa la munte datorita unui
incendiu de proportii in care pierde marea majoritate a lucrurilor detinute, casa care
trebuia utilizatata pentru deschiderea unei pensiuni, o data cu depistarea unui cancer
de col uterin, boala pe care pacienta o atribuie in intregime evenimentelor
traumatizante si stresante din viata sa, care ar fi declansat aparitia unor chisturi
ovariene dovetite a fi maligne ( despre care se stie ca pot aparea din cauza stresului
in primul rand) si pe care o va trata intr-o clinica din Statele Unite cu ajutorul
cumnatei sale de acolo, sora celui de-al doilea sot. Pacienta sufera cu aceasta
ocazie o histerectomie si, dupa chimioterapia de rigoare se intoarce in tara unde
incearca sa traiasca fara sa se gandeasca la trecutul traumatic.
7. Examen psihic
a. Examenul starii psihice prezente
Bolnava cu tinuta ingrijita, nelinistita, cu atitudine intruziva.
Gestica ampla, mimica mobila, detasata. Lucida, orientata temporo-spatial, auto si

allopsihic.
Neaga tulburari de perceptie.
Nu prezinta sentimente de devalorizare, autodepreciative , de inutilitate sau

hiperemotivitate.
Prezinta un deficit moderat de concentrare si mobilitate a atentiei.
Memoria – fara modificari semnificative.
Ritm si flux ideativ spontan, vivace. Raspunde la intrebari prompt, coerent si detaliat (
cu tendinta de exagerare). Prezinta simptome ale sindromului Munchausen, motiv
pentru care anumite declaratii si relatari au trebuit verificate. Discursul este centrat pe
debarasarea de trecut.
Afectivitate – prezinta ambivalenta afectiva fata de parinti.

3
Somn suficient din punct de vedere calitativ, uneori indus medicamentos.
Apetit alimentar normal, sanatos, respectand cerintele unui regim de viata adecvat.
Interese, preocupari la nivel maxim. Aspiratii consistente, orientata vocational. Elan

vital crescut.
b. Diagnostic multiaxial
Axa I – tulburare post-traumatica cu elemente de depresie
Axa II – depresie post-traumatica
Axa III - abuz de substante toxice;
Axa IV – probleme datorate traumelor fizice si psihice suferite pe care incercand sa le

ignore, le sedimenteaza
Axa V – EGF = 60
8. Demersul terapeutic:
Pacienta prezinta nerabdare, inversiune afectiva fata de parinti ( tatal fiind

decedat in momentul prezent, considera ca ar fi preferat ca mama sa sa fie cea
decedata si nu tatal sau).
Complexitatea cazului a facut necesara elaborarea unei stratageme de terapie

adecvate.
Am optat pentru terapia cognitiv-comportamentala si cea suportiva bazata pe

deschidere, expunere si comunicare, numeroase studii demonstrand ca pacientii
care beneficiaza de aceasta metoda de terapie nu prezinta tulburari depresive o
perioada mai indelungata decat pacientii tratati doar medicamentos, ceea ce
inseamna ca acestia si-au elaborat anumite tehnici de autoreglare psihica, tehnici
care le vor permite sa faca fata stresului care ar putea sa apara ulterior.
Abordarea psihologica
Psihoterapie suportiva si cognitiv-comportamentala
Scop: intarirea eului si a imaginii de sine; acceptarea starii de sanatate si a trecutului

traumatic .
Obiective
4
Obiectiv principal: schimbarea perspectivei de viata si a opiniilor gresite
Obiective secundare:
a. Ajutarea pacientei sa identifice problemele care ii creeaza stari afective

negative
b. Ajutarea acesteia sa constientizeze resursele adaptative pe care le are la

dispozitie pentru a face fata dificultatilor
c. Invatarea unor metode simple de depasire a momentelor dificile
d. Formarea unor deprinderi de autoajutorare.
Strategii
1. Identificarea starilor afective negative si cauzele acestora
2. Identificarea gandurilor negative
3. Deprinderea pacientei cu utilizarea unor metode de depasire a momentului

negativ
Trebuie mentionat faptul ca pacienta refuza testarea psihologica, argumentand

aceasta prin faptul ca nu crede in relevanta testelor si nici nu are rabdare pentru
aceasta.
De asemenea, refuza terapia prin hipnoza pe motiv ca nu se poate concentra pentru

un astfel de demers terapeutic si ca nu este pe deplin convinsa de utilitatea acestuia,
dupa propriile cunostinte.
Plan terapeutic. Desfasurarea terapiei esalonata in sedinte.
Sedintele 1-2
Etapa I: Am inceput prin investigatii anamnestice amanuntite. Dupa anamneza am

discutat despre terapia cognitiv –comportamentala si despre modul in care, prin
aceasta, as putea interveni in ajutorul pacientei. S-a incercat o relationare
terapeutica adecvata cu pacienta care, subliniaza faptul ca prefera suportul
psihologic pe baza de comunicare, stiind ca acest lucru o ajuta sa dezamorseze
tensiunile acumulate si retinute si, accepta relaxarea, ca tehnica de detasare.
Pretinde ajutor cognitiv-comportamental numai in masura in care specialistul
5
considera ca poate gasi o metoda adecvata situatiei ei, evitand astfel orice fel de
„taraganare” si „pierdere de vreme” cu aplicatii inutile.
Etapa II: am inceput printr-o relaxare usoara si un exercitiu de respiratie. Pacienta

prezinta nervozitate, nerabdare si rade de reactiile sale. I s-a explicat faptul ca ne
aflam in terapie la cererea ei si ca nimic nu este obligatoriu. Intelege perfect ceea ce i
se spune si aproba, insa nu se poate concentra mai mult de cateva minute pe
relaxare.
Comunica spontan, mult si obicetiv, detaliat si sincer despre fapte, sentimente

incercate de-a lungul timpului, cat si despre traumele suferite.
Etapa III. Am creat o lista de probleme impreuna, pe baza careia sa ne fixam

obiectivele fiecarei sedinte.
S-a fixat contractul terapeutic si am fost de acord pentru intrevedere o data pe

saptamana, intrucat pacienta , desi este deschisa terapiei, nu pare ca este dispusa
sa acorde suficient timp unor aspecte mai putin pragmatice ale vietii sale.
Prima tema pentru acasa a constat in monitorizarea pe baza unui jurnal detaliat care
sa cuprinda exact toate activitatile intreprinse de-al lungul unei zile cat si relatari
despre problemele care apar in interval de o saptamana, pana la urmatoarea
noastra intrevedere. Pacienta accepta sarcina, insa intreaba zambind:”... nu as putea
sa va povestesc mai bine despre ce am facut, cand ne intalnim data viitoare?”
Etapa IV. Am facut sumarizarea acestei prime faze a terapiei si am creat astfel o
punte de lagatura pentru urmatoarea intalnire.
Sedintele 3-4
Etapa I. Pacienta vine la timp la intrevedere si este foarte vesela, narabdatoare sa

discute si plina de verva. Vorbeste despre ultima saptamana petrecuta de la ultima
intalnire si demonstreaza tema facuta fara ca acest lucru sa i se fi cerut in prealabil.
Etapa II. S-a continuat cu aprofundarea problemei pentru care ne aflam in terapie si
anume descoperirea gandurilor negative si amintirilor obsesive care participa la
acumularea stresului pacientei. I-am propus sa construiasca un tabel care sa
cuprinda gandurile negative care o macina, momentul zilei si circumstanta in care se
petrece acest eveniment.
Etapa III.
„ Incepand de azi, pe parcursul catorva intalniri, as dori sa incepem practicarea unui

exercitiu puternic de vindecare si relaxare interioara: Surasul interior. Acesta ne face
sa devenim mai constienti de corpul si de fiinta noastra interioara.
6
Prin Surasul interior putem incepe sa dezvoltam o relatie sanatoasa, plina de

iubire cu noi insine si cu ceilalti. Incepem sa ne recunoastem calitatile, sa ne
cunoastem asa cum suntem in realitate, ne descoperim virtutile si problemele. Acest
lucru te va ajuta sa-ti formezi o imagine de sine mai corecta. Surasul interior cultiva
capacitatea noastra de a iubi si de a ne relaxa propriul corp. Daca invatam sa ne
iubim si sa ne acceptam asa cum suntem, va deveni mai usor sa-i iubim sa-i
acceptam si pe ceilalti ca pe noi insine, precum si problemele noastre intrinseci sau
extrinseci.
I s-au oferit pacientei detalii despre aceasta forma de exercitiu si despre

beneficiile acestuia asupra mintii si corpului.
Dupa o usoara relaxare prealabila pe baza de destindere a musculaturii am inceput

exercitiul propriu-zis.
Incepe intotdeauna Surasul interior cu un exercitiu de balansare: balanseaza

coloana vertebrala catre laterale incepand cu oasele sezutului si sacrul. Surade
coloanei vertebrale si balanseaza-ti fiecare vertebra. De la baza coloanei pana la
baza craniului. Simti coloana vertebrala relaxata si incalzita, stralucind plina de o
lumina aurie.
Apoi balanseaza-ti coloana inainte si inapoi, dand usor din cap, ca in semn de
aprobare. Dupa ce ai incheiat balansarea, surade coloanei vertebrale de sus in jos,
apoi de jos in sus.
Relaxeaza-ti fruntea si constientizeaza energia surasului adunandu-se in fata ochilor

ca o lumina aurie. Imagineaza-ti sentimentele pe care le ai cand intri intr-o gradina
frumoasa. Simte acea energie a surasului stralucind asemenea soarelui.
Continua sa absorbi energia surasului prin punctul dintre sprancene si las-o sa se

reverse in nas si obraji. Simti cum se relaxeaza pielea si muschii si ti se incalzeste
intreaga fata.
Lasati surasul sa se reverse in gura, ridicand usor colturile gurii. Atinge cu limba cerul
gurii si mentine limba acolo pe tot timpul exercitiului, lasand gura usor intredeschisa.
Ne vom opri aici, urmand sa continuam la urmatoarea intalnire.
Sedintele 5-6
Etapa I. In aceasta etapa am continuat invatarea exercitiului, dupa repetarea primei

parti.
Surade gatului, lasandu-l sa se cufunde usor pentru a se odihni dupa

activitatea de sustinere a capului. Surade tiroidei si paratiroidei, localizate in partea
7
frontala a gatului. Simti cum gatul se deschide ca o floare ce infloreste, in timp ce

energia indeparteaza orice tensiune.
Acum surade inimii si multumeste-i pentru faptul ca face sangele sa circule in

intregul corp. O simti relaxandu-se in timp ce sarcina i se usureaza. Lasa energia
surasului sa-ti umple inima de iubire pe masura ce nerabdarea si nechibzuinta se
transforma in bucurie si respect. Iubirea, bucuria, respectul si compasiunea se nasc
toate din inima. Simte aceste virtuti radiind catre organe, glande si intregul corp.
Surade acum plamanilor, multumindu-le pentru ca furnizeaza oxigen corpului si

ca elimina dioxidul de carbon. Simte-i inmuindu-se, devenind mai spongiosi si umezi
pe masura ce se dilata plini de energia surasului.
Simte virtutile inimii, iubire si bucurie, amplificand energia surasului in plamani

pe masura ce aceasta transforma orice tristete si depresie in dreptate si curaj.
Etapa II. Dupa o scurta recapitulare a etapei anterioare si a rememorarii organelor

asupra carora ne-am concentrat in exercitiul nostru, ne-am reluat terapia surasului
abordand alte organe.
Surade ficatului, multumeste-i pentru rolul sau in digestie, prelucrarea si

stocarea elementelor nutritive si in eliminarea substantelor toxice. Simte-l inmuindu-
se si devenind mai umed. Lasa energia surasului amplificata de virtutile inimii si
plamanilor ( iubire, bucurie, dreptate, curaj) sa transforme orice manie din ficat in
bunatate.
Surade acum pancreasului care este situat in partea stanga inferioara a cutiei
toracice. Multumeste-i pentru faptul ca produce insulina care regleaza nivelul
zaharului in sange si enzimele necesare digestiei.
Surade splinei, localizata in spatele pancreasului, la acelasi nivel, insa pe

partea stanga. Multumeste-i pentru producerea de anticorpi care lupta impotriva
bolilor. Simte cum orice sentiment de ingrijorare din ele se transforma in cinste prin
energia surasului amplificata de virtutile inimii, plamanilor si ficatului.
Adu acum energia in rinichi, aflati in partea inferioara a spatelui, de o parte si

de alta a coloanei vertebrale. Multumeste-le pentru faptul ca filtreaza sangele,
elimina deseurile si mentin echilibrul apei in corp. Simte-i cum se racoresc, se
improspateaza si se curata.
Surade glandelor suprarenale de deasupra rinichilor care produc adrenalina si

alti hormoni.
Simte cum orice sentiment de frica se transforma in virtutea blandetii si in toate

celelalte virtuti acumulate pana acum.
Adu energia surasului in zona genitala. Surade si spiraleaza energiile

acumulate jos in ovare si uter. Multumeste-le ipotetic pentru faptul ca genereaza
8
hormoni si-ti ofera energie sexuala. Adu energia sexuala, a surasului si a virtutilor
combinate intr-una singura, sus in ombilic si creeaza mental o miscare de spiralare
pentru a le centra si a le mentine acolo.
Sedintele 7-10
Etapa I. Am continuat sa exersam practica Surasului interior:
Intoarce-ti atentia asupra ochilor, constientizand energia surasului din ochi si

dintre sprancene si permite-i acestei energii sa se reverse in gura. Inghite rapid
saliva urmarindu-i traseul prin esofag pana in stomac.
Multumeste-i stomacului pentru ca digera hrana si simte-l cum se relaxeaza.
Surade-i apoi intestinului subtire si multumeste-i pentru faptul ca absoarbe

elementele nutritive.
Surade-i intestinului gros si multumeste-i pentru ca elimina deseurile.
Adu acum energia surasului in vezica urinara si in uretre multumindu-le pentru

colectarea si eliminarea urinii.
Orienteaza-ti din nou atentia la nivelul ochilor, absorbind cat mai multa energie.
Surade-i glandei pituitare situata la 7-10 cm in spatele punctului dintre

sprancene. Simti cum infloreste. Surade talamusului, localizat chiar deasupra
coloanei vertebrale, in spatele si deasupra pituitarei si hipotalamusului. Surade
glandei pineale. Simti cum aceste glande se dilata si cresc.
Surade celor doua emisfere ale craniului. Surade in cerebel si in prima vertebra
cervicala de la baza craniului.
Coboara energia surasului prin toate vertebrele, pana la baza coloanei ( 7 vertebre
cervicale, 12 toracice, 5 lombare, osul sacru si coccisul). Discurile dintre vertebre se
inmoaie pe masura ce coloana vertebrala se dilata si se lungeste. Ar tebui sa simti
spatele destins si confortabil.
Etapa II. Pentru a incheia exercitiul este foarte important sa stochezi energiile
acumulate in ombilic. Pentru a colecta energia concentreaza-te asupra zonei
ombilicului, cam la 4 cm in interiorul corpului. Acopera ombilicul cu ambele palme,
stanga peste dreapta, apoi imagineaza-ti ca spiralezi energia in sensul acelor de
ceasornic, de la mic la mare, de 36 de ori.
Apoi inversezi sensul si spiralezi inapoi, in ombilic, de 24 de ori.
Etapele III si IV. Intalnirile urmatoare le-am dedicat practicarii exercitiului Surasului
interior.
9
Sedintele 11-12
In cursul acestor sedinte am continuat demersul de intarire a eului si a

modificarii imaginii de sine.
S-au analizat aspectele pozitive si cele negative din cadrul familiei si s-au stabilit
sarcini comportmentale pentru remedierea neajunsurilor. S-a cautat sa se gaseasca
rezolvari pentru aspectele negative si sa se intareasca aspectele pozitive.
In final i-am prezentat pacientei un rezumat al problematicii identificate rugand-

o sa-mi spuna cum vede ea desfasurarea lucrurilor in viitor in situatia in care
tratamentul va avea succes.
„ In primul rand imi doresc sa fiu sanatoasa, sa am chef de treaba, ca la cate am

in cap...!!! Si as vrea sa nu ma mai enervez asa usor pe sotul meu si sa izbucnesc
imediat din orice prostie. Dar probabil ca stau cam prost cu nervii! ( rade). Noroc ca
el nu ma baga in seama si ma evita in astfel de momente.
In ce priveste viitorul....cred ca acest tratament psihologic deja a inceput sa isi spuna

cuvantul pentru ca simt ca gandesc putin diferit fata de inainte de terapie si cred ca
sunt mai relaxata. Am inceput sa dorm mai bine. De multe ori adorm si sunt
multumita ca nu prea mai iau medicamente care sa ma ajute sa dorm. Cred ca sunt
pe drumul cel bun...”
Intrucat bolnava continua sa manifeste rezerve, nu la fel de mari ca la inceput

insa, i-am administrat ca tema pentru acasa citirea zilnica a 3-4 pagini din cartea
prof. Irina Holdevici „Ameliorarea performantelor individuale prin tehnici de
psihoterapie” pe care i-am imprumutat-o, urmand sa reluam subiectul intr-o viitoare
intalnire.
De asemenea, deoarece pacienta are dificultati in a-si ocupa timpul liber altfel
decat dormind, am hotarat impreuna realizarea unor programe riguroase. La acest
nivel i s-a cerut sa-si monitorizeze activitatile dupa criteriul nivel de maiestrie si
placere. Pacienta continua sa nu simta placere in lucruri” nesemnificative”, dar a
enumerat si placeri care ii par mai putin dezagreabile, cum ar fi ingrijirea florilor
pentru care are , se pare, o adevarata pasiune, joaca cu cainii ei etc.
Pentru a concluziona am recurs la tehnici de terapie suportiva prin care se va

face referinta la progresul pacientului dar si la alte aspecte. Psihoterapia suportiva
simpla consta intr-o perpetua incurajare a bolnavului, in paralel cu favorizarea unei
descarcari emotionale a acestuia, capabila sa-i procure o diminuare a anxietatii si
urmarind asigurarea tuturor conditiilor pentru instruirea unui tratament eficace.
Mijloacele prin care se realizeaza aceste obiective sunt: persuasiunea, indrumarea,
incurajarea, catharsis-ul, presiunea, desensibilizarea, exteriorizarea intereselor si
manipularea mediului.
10
Intaririle si complimentele practicate sunt:” complimente in legatura inteligenta de

care dati dovada in abordarea terapiei”, „ complimente pentru felul in care aratati,
pentru aspectul exterior ingrijit”, „ felicitari pentru modul in care ati reusit sa treceti
peste aceasta problema, pentru cum ati realizat tema pentru acasa, pentru modul in
care va indepliniti sarcinile” etc.
Sarcini generale: intrucat s-a dovedit a fi o mare amatoare de excursii montane si

drumetii, i-am sugerat sa continue acest hobby ori de cate ori are prilejul si sa se
reincarce astfel energetic. Sa evite certurile si situatiile stresante pe cat posibil si sa
acorde propriei persoane mai mult timp decat a facut-o pana acum pentru ingrijire la
toate nivelurile.
Recomandari speciale: respectarea unui program de viata natural si sanatos;

evitarea substantelor toxice pe cat de mult posibil sau renuntarea definitiva la
acestea.
Evaluarea progresului: pacienta a inceput sa priveasca viata diferit, cu mai multa

usurinta, mai linistita, incercand din rasputeri sa uite si sa accepte in adevaratul sens
al cuvantului nelinistea in privinta sanatatii si viitorului in acest sens, sa lupte sa se
concentreze pe indeplinirea sarcinilor asumate si pentru o viata relaxata.
Relatia cu mama sa a inceput sa prinda contur pozitiv. De asemenea constientizeaza

faptul ca sotul ei insemna „ stanca de sprijin” din apropierea ei si considera ca trebuie
sa faca totul pentru a nu o „sfarama”.
Recunoscand beneficiile terapiei va stii precis cum sa actioneze pentru a-si induce
autorelaxarea si starea de bine. Intrucat i-am starnit setea de documentare, promite
ca va citi atat cat va fi posibil tot ce tine de psihicul uman si starea de bine a
acestuia.
11

Articole Domeniul - Psihologie Clinica Si Psihoterapie. WWW - Psihologiaonline

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Articole Domeniul - Psihologie Clinica Si Psihoterapie. WWW - Psihologiaonline

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ARTICOLE

Psiholog ANDRIEŞ LUCIAN

Informaţii care se plimbã non-stop prin calculatoare, linii telefonice, fibre

Fãrã îndoialã, acest extraordinar mijloc de comunicare induce schimbări

patologicã – droguri, mâncare, jocuri, sex, muncã. Privitã din perspectivã

riscul se extinde, persoana respectivã fiind în imposibilitatea de a se deconecta

de persoane, el fiind susţinut financiar de importante companii din domeniul

Ceea ce face Internetul atractiv este faptul ca în oraşele noastre în care

reci, lipsite de aspectul emoţional, de prezenţa fizicã a celuilalt, care face ca o

* - Articole preluate de pe Internet.

Factori de risc şi consecinţe pentru sănătatea victimelor traficului de fiinţe

Prep. univ. drd. Viorel Robu Psiholog masterand Luiza Brînză

Consecinţe ale victimizării în general

Indiferent de tipul de acţiune infracţională care a generat-o, ne referim la victimizarea prin

prietenilor şi comunităţii, pentru ca victima să reuşească să includă evenimentul traumatic în schema

Factorii de risc şi consecinţele victimizării prin trafic

¾ abuzul fizic – probleme ale sănătăţii fizice;

Fiecare dintre aceste categorii de riscuri reprezintă un spectru de pericole şi severitate a

Riscuri şi consecinţe legate de sănătatea victimelor traficului de fiinţe umane

Abuz fizic Probleme ale sănătăţii fizice

Abuz sexual Probleme ale sănătăţii aparatului genital;

Abuz psihologic Probleme de sănătate mentală

• intimidarea şi ameninţarea victimelor, • automutilări, ideaţii şi tentative suicidale

Consumul forţat sau prin coerciţie de Abuz de substanţe nocive

• Administrare fără consimţământul • moarte prin administrarea de supradoze, automutilări sau

Manipulare şi restricţii în plan social Probleme sociale

• restricţii impuse de traficanţi asupra • sentimente de izolare, singurătate şi excludere

Exploatare economică şi muncă în contul Probleme în plan economic

• servitute rezultată din umflarea (încărcarea • incapacitatea victimelor de a-şi asigura:

Punerea în insecuritate din punct de vedere Probleme de securitate personală

• necesitatea prezentării documentelor de

Condiţii de muncă şi trai abuzive şi riscante Afectarea calităţii vieţii

Marginalizare Dificultăţi în accesarea serviciilor de sănătate

¾ factorul temporal (consilierea psihologică constă în remedierea efectelor psihologice

Publicat in Revista de Asistenţă Socială, nr. 2-3 / 2006, Editura Polirom

Date preliminare cu privire la incidenţa alcoolismului în

Keywords: alcoholism, negation of reality, co-dependency, incidence , CAST.

deteriorarea funcţiilor judecăţii, mnezice, atenţionale sau perceptive, deteriorarea semnificativă a

Tabelul 1. Repartizarea pe şcoli a cazurilor (în cifre absolute şi în procente)

Şcoală Nr. elevi Procent din totalul investigat

Scor total CAST Frecvenţe absolute Procente

Tabelul 3. Prevalenţa cazurilor de alcoolism în funcţie de statutul ocupaţional al părinţilor

Scor total CAST

χ 2 (3) = 7.35; p < 0.05

Scor total CAST

χ 2 (2) = 12.63; p < 0.01

1) American Psychiatric Association (2000). Manual de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor

Publicat in Revista de Asistenţă Socială, nr.3-4/2005, Editura Polirom

Utilitatea instrumentului BDI – Fast Screen for Medical Patients

Dr. Octavian DRIGA, medic primar psihiatru

Dr. Constantin POSTELNICU, medic primar psihiatru

Dr. Clementa VARTOLOMEI, sociolog, cercet. şt. princ. II

Ermina SOROCIANU, psiholog

Viorel ROBU, psiholog, prep. univ. drd.

Ţinând cont de observaţiile din literatura de specialitate cu privire la excluderea itemilor

În general, pentru a răspunde la itemii inventarului, pacienţii au nevoie de maximum 5

corespunzătoare enunţurilor indicate. Scorul total, indicând severitatea simptomelor de

scor total BDI

Tabelul 1. Medii, abateri standard, procente pacienţi simptomatici şi corelaţii

** corelaţie semnificativă la pragul p = 0.01

În cazul tristeţei, pacienţii au înregistrat cea mai semnificativă medie a severităţii

¾ ansamblul itemilor a demonstrat o consistenţă internă satisfăcătoare (α-Cronbach =

Item Factor 1 Factor 2