Dorothée Koechlin de Bizemont

Universul lui Edgar Cayce

IV
Mulţumiri

Aş vrea să le mulţumesc aici, la modul general,

tuturor acelora care m-au ajutat să-l popularizez pe Edgar
Cayce. Fiind foarte mulţi, nu-i pot aminti pe toţi!
Dar „calculatoarele” cereşti ţin o contabilitate mai
exactă decât a mea, ele ştiu foarte bine despre cine este
vorba şi ce a făcut fiecare. Rudele, prietenii şi ghizii noştri
din lumina lumilor nevăzute sunt prezenţi şi atenţi la cel
mai mic detaliu. Când aceste entităţi invizibile se află în
Iubire, adică Energia continuu Creatoare pe care o numim
„Dumnezeu” în limba noastră, ele au un singur gând,
acela de a ne ajuta. Asta mi-au spus mereu Philippe
Koechlin-Schwartz şi Edgar Cayce. li rog deci, în fiecare
clipă, să-i ocrotească, să-i ajute, să le fie în preajmă şi să
le împlinească rugăminţile tuturor acelora care au cutezat
să mă ajute. Cu cât înaintăm în viaţă, ne dăm seama cât
de adevărat este cuvântul Evangheliei: Veţi primi înapoi
însutit ceea ce veţi da.
De multe oh, nu pot dărui decât un zâmbet, o
mulţumire, o clipă de ascultare, o adresă utilă (mai ales
prin asociaţia „Le Navire Argo”). Dar ceea ce nu pot să fac
eu, vor face Forţele Creatoare (vorba lui Cayce)!
Timpurile care vin vor fi dintre cele mai frământate,
vor fi nişte prefaceri - „THE CHANGES”, spunea Cayce,
folosind un cuvânt-sac, unul din acei termeni atât de
încăpători încât pot cuprinde şi binele şi răul... Problema
este să ştim dacă aceste prefaceri vor fi mari sau mici.
Primim la ora actuală suficiente mesaje pentru a tălmăci
cuvintele lui Cayce până la ultimul şi pentru a înţelege că
aceste PREFACERI vor fi „mari”, chiar „foarte mari”. Dar
am să vorbesc despre ele în această carte!

SCURT REZUMAT
pentru cei care nu au citit volumele precedente

Cine era Edgar Cayce?

Un american din sudul Statelor Unite, care a venit
pe lume la 18 martie 1877, în Hopskinville, Kentucky,
într-o familie de oameni simpli, albi de rând, urmaşi ai
unor francezi protestanţi (hughenoţi alungaţi de
Revocarea Edictului din Nantes). A murit la 3 ianuarie
1945, la Virginia Beach.

Ce meserie practica? Era profet, clarvăzător,

medium, vindecător?
Câte puţin din fiecare, după ce încercase toate
slujbele mărunte ale vremii sale - a fost, între altele, şi
căutător de petrol. A rămas, o vreme, la meseria de
fotograf şi, după o serie de dezastre financiare, a înţeles
că nu-i mai rămânea decât să acorde consultaţii
medicale prin clarvedere: adică să descrie starea
bolnavului, să explice cauzele bolii, să prescrie o reţetă.
Aşa a ajuns în închisoare, la New York, în 1931,
condamnat pentru practică medicală ilegală („practicing
medicine without a licence”).

Ce este o „lectură”?
Folosindu-şi clarvederea, Cayce făcea o evaluare a
situaţiei, iar secretara nota totul în stenogramă.
„Lecturile” (Am ales acest echivalent pentru lecture (fr.) /
reading (engl.), ca să nu existe nici o confuzie posibilă cu
„ghicitul”, pe care ghicitoare mai „emancipate” încep să-l
numească „citire”. (N.tr.)) au fost dactilografiate,
clasificate şi alcătuiesc astăzi „Fondul Cayce” al
bibliotecii A.R.E. - Asociaţia pentru Cercetare şi
Iluminare, adică „The Edgar Cayce Foundation”, cu
sediul în Virginia Beach, statul Virginia.
Lecturile, de factură pur medicală la început, şi-au
lărgit treptat orizontul: analiză psihologică, analiză
astrologică, comentarii istorice şi chiar preistorice,
analize ştiinţifice, literare, artistice, comentarii ale Bibliei
şi, în fine, profeţii.

Ce reprezintă numărul fiecărei lecturi?

Numele consultantului care a cerut-o (i se
păstrează anonimatul şi, în felul acesta, este protejat de
persecuţiile religioase, deloc rare în America
tradiţională).

De ce folosea Cayce acel cuvânt bizar,

„entitate”?
Limbajul caycian este, într-adevăr, foarte special.
În aceeaşi situaţie s-au aflat foarte des clarvăzători de
marcă (vezi Rudolf Steiner şi Helena Petrovna Blavatsky,
care nu se puteau lăuda cu claritatea stilului!).
„Entitatea” înseamnă „sufletul şi spiritul” persoanei
care solicită consultaţia. Este eul său real şi etern, care
dăinuie de la un secol la altul, fiind cu mult mai vast
decât personalitatea aparentă a încarnării prezente.
Entitatea traversează „serii de încarnări”, o întreagă
traiectorie în Timp şi Spaţiu, ca să evolueze.
 „Serii de încarnări?”
Da, Cayce este unul dintre primii care au revelat, la
acelaşi consultant, o serie de vieţi anterioare trăite pe
Pământ, explicând cum se leagă una de alta. Totuşi el
nu dezvăluie niciodată toate încarnările unui consultant,
limitându-se numai la cele trei, patru sau cinci care
influenţează viaţa prezentă.
Edgar Cayce a scris cărţi?
La drept vorbind, cu excepţia unei plachete despre
aure, aşa cum le vedea el, n-a publicat nimic. În schimb,
răspundea la multe scrisori: ne-a rămas de la el o
corespondenţă bogată. Dar nu scria în transă
mediumnică - starea în care intra pentru renumitele
„lecturi”, pârând că doarme.

Era vorba de o transă hipnotică?

Nicidecum! Fiecare medium, sau clarvăzător, sau
channel (canal) are modul său de a intra în stare de
transă, sau receptivitate, ori, cum spunem azi, „a se
branşa” („to tune upon”, vorba lui Cayce). Cayce nu
primea nici o altă sugestie hipnotică decât aceea de a
adormi, de a răspunde la întrebări i şi de a se trezi la
sfârşitul şedinţei. Spusele sale erau întotdeauna extrem
de neaşteptate pentru familie.

A făcut multe „lecturi”?

Nu li se cunoaşte exact numărul pentru că multe
din cele de început s-au pierdut. Specialiştii estimează
că ar fi vreo 12400, dar oricând se poate reveni asupra
acestei cifre.
Cayce... pomenit tot mai des
În sfârşit, a dat Dumnezeu! Se împlinesc douăzeci
de ani de când încerc să-l popularizez prin articole, cărţi,
] conferinţe, emisiuni. Am petrecut trei ani la fundaţia
din Virginia Beach ca să-l studiez şi am devenit
specialista franceză în „fenomenul Cayce”.
Am primit, cândva, un mesaj de la el, prin care îmi
i spunea „că vrea să fie foarte cunoscut în Franţa şi că
va fi”. Cred că era o chestiune sentimentală, datorată
originii sale franceze. Altădată, mi-a spus această frază
enigmatică: „timpul ne grăbeşte” - bănuiesc că din cauza
apropiatelor prefaceri I planetare, despre care voi vorbi
puţin la sfârşitul acestei cărţi. Oamenii trebuie pregătiţi
pentru evenimentele acestui sfârşit de i secol, ca să le
poată trăi în cel mai bun mod cu putinţă - împăcaţi cu
sine, cu aproapele şi cu Natura.

PRIMA PARTE - PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE

DIETETICII CAYCIENE

Introducere
În volumele anterioare, am redat o seamă de lecturi
cayciene despre alimentaţie. Întrucât cititorii au primit
cu interes recomandările alimentare din volumul al III-
lea (pag. 109-214), iată acum urmarea. Aşadar, veţi găsi
la început principiile generale ale alimentaţiei cayciene,
apoi cazul particular al unor alimente:
1. legumele
2. ouăle
3. lactatele
4. zaharurile, inclusiv mierea.
Am putea evoca şi altele, ca băuturile, fructele de
mare, peştele, cerealele etc..., dar spaţiul este limitat.
Poate le vom analiza într-un eventual volum V!
 În a doua parte a lucrării, vom vorbi de un
domeniu unde Edgar Cayce este considerat, în Statele
Unite, o dată în plus, un pionier: apărarea mediului
înconjurător.
În fine, ca să rămânem în spiritul volumelor
precedente, în care Cayce analiza Istoria din unghiul
reîncarnării, vom urma din nou acest fir conducător,
pentru a studia acum istoria unei arte foarte importante:
arta dansului. Cayce a vorbit mult despre ea.
Parcurgând evoluţia istorică a dansului, se vede totodată
istoria comună a unor grupuri de suflete, adică exact ce
dorea Cayce să le arate celor care-l ascultau, pentru a-i
îndemna la meditaţie. Vă propun, deci, în ultima parte,
un fel de meditaţie pe tema: dansul de-a lungul epocilor
- întrucât dansul este deopotrivă manifestare fizică şi
terapie.

1. Boala începe din farfurie

Vocaţia de căpătâi a lui Cayce era, înainte de toate,
„să vindece fiinţele care suferă” aşa cum spunea el
însuşi cât a trăit şi mi-a confirmat-o, după moarte, în
mesaje personale (Autoarea-medium se referă la
comunicarea cu spiritul lui Edgar Cayce (N tr.)). Meseria
de vindecător, pe care a exercitat-o cu atâta succes şi
care i-a adus o notorietate meritată, începe de la nivelul
practic. Orice medic, sau vindecător, pune un diagnostic
urmat de prognostic, apoi de o reţetă.
Or, în această privinţă, Cayce pune la loc de frunte
alimentaţia. Un medic bun ar trebui să înceapă
întotdeauna cu ea - ca Hipocrate, care spunea:
„Alimentul să-ţi fie medicament”. Ne-am născut din
pământ, suntem în continuă rezonanţă cu el şi, de
aceea, raportul nostru alimentar cu fiinţele vii - animale
şi vegetale - este de cea mai mare importanţă. Să
medităm deci asupra principiilor alimentare pe care le
alegem, coroborându-le cu filosofia personală.
Sănătatea, boala ni le creăm singuri, aşa cum spune
Cayce:
„În ceea ce priveşte eul fizic şi mental, Spiritul
le construieşte. Atitudinea personală a fiecărui
individ, ca entitate, faţă de tot ce-l înconjoară
(fiinţe vii şi evenimente) creează un egregor vibrator
în el şi în jurul său. Acest egregor susţine energiile
corpului său fizic şi tot ce alimentează aceste
energii.
Luaţi, de pildă, cazul celui care consumă rodul
viei, sau o cereală, sau orice alt aliment - şi care
cultivă în inima sa flacăra resentimentului,
animozitatea, ura. Cum să nu acţioneze atitudinea
lui mentală şi spirituală asupra digestiei şi
asimilaţiei acestor alimente materiale, la nivelul
corpului fizic?” (Lectura 1662-1)
Înţelepciunea populară a spus-o, de altfel,
dintotdeauna: mâncarea „stă în gât” dacă nu este
consumată într-o atmosferă destinsă şi prietenească!
Iată de ce arta primirii oaspeţilor este atât de
importantă. Stăpâna unei case liniştitoare, care creează
destindere amicală într-o ambianţă de frumuseţe şi
iubire, este ceva esenţial în tradiţia noastră: mesenii vor
mistui mai bine! Nu se recomandă „masa de afaceri”,
dacă se oferă astfel prilejul unei înfruntări financiare
sau umane - nici mesele servite în picioare, în grabă,
într-un cadru zgomotos (cum propune Mac Do’). Aşa
cum spune Cayce.
„Mai presus de orice, obişnuieşte-te să nu
înfuleci niciodată, înghiţind mâncarea în grabă.
Mestecă pe îndelete, ca să poţi asimila bine (...). Nu
uita să bei întotdeauna multă apă înainte şi după
masă (...), ceea ce va crea în stomac cele mai bune
condiţii pentru digestie. Consumă, la orice aliment,
apă curată. Acest prim act al digestiei va porni
maşina digestivă în cele mai bune condiţii”. (Lectura
311-4).
„Fiecare îmbucătură - chiar şi o gură de apă -
trebuie mestecată cel puţin de patru-douăzeci de ori
(...), pentru a produce, prin masticaţie, saliva
necesară activităţii stomacului”. (Lectura 3823-3)
Aşadar, mâncaţi în tihnă! Graba nu face bine la
digestie!

La originea oricărei boli stă o acumulare de

deşeuri

În filosofia cayciană, regimul alimentar este

primordial. Nu este posibilă vindecarea dacă ne hrănim
prost. Teoria de bază este următoarea: toate bolile (toate,
fără nici o excepţie!) îşi au originea într-o eroare de
gândire. Ignoranţa, revolta, perversitatea etc. transpun
gândurile greşite în emoţii distructive, pentru că gândul
este un act, o undă de energie care se propagă în corpul
fizic şi loveşte pe loc glandele endocrine majore, care
constituie punctul de contact între cele trei corpuri:
mental, fizic şi spiritual (Vezi Universul lui Edgar
Cayce, voi I (p. 30-34) şi voi II (p 20-24)). Or glandele
endocrine majore (epifiza, hipofiza, tiroida, timusul,
suprarenalele, gonadele şi celulele lui Lyden sau Leydig)
sunt butoanele care comandă toate organele şi toate
sistemele corpului.
Se ajunge astfel - foarte repede! - la perturbarea
sistemului digestiv. „Maşina” digestivă transformă
alimentul în vederea asimilării „principiilor” utile. Odată
încheiată această acţiune, apare necesitatea eliminării
deşeurilor. Aparatul urinar şi intestinele nu sunt
singurele „emonctorii” care elimină resturile
neasimilabile: respiraţia face acelaşi lucru, evacuând din
organism gazele poluate cu deşeurile noastre; pielea
evacuează, cum poate, aceste deşeuri - în mod normal,
prin transpiraţie şi, în mod anormal, prin coşuri şi
dermatoze diverse („pustula”, „macula” şi „papula”!).
Lacrimile, saliva, mucusul nazal, ciclul menstrual etc.
joacă acelaşi rol de evacuare.
Rezultă de aici un principiu de bază: nu
supraîncărcaţi organismul cu deşeuri, căci ele sunt
cauza fizică a tuturor „bubelor”!
Iată, de exemplu, o lungă analiză a consecinţelor
unui regim alimentar nefast (ceea ce se numeşte la noi
(în Franţa) „ficatul cardiac”):
„Cauza cea mai importantă a bolii, la
dumneavoastră, la nivelul bronhiilor şi plămânilor,
este alimentaţia. Tulburarea pneumogastrică,
slăbirea circulaţiei în plămâni şi tulburările
cardiace, totul provine dintr-o îmbâcsire a
arterelor, supuse unei presiuni anormale prin
canalul digestiv, la ieşirea din stomac, Iată ce nu
merge: erorile digestive se repercutează cu uşurinţă
asupra inimii. Asta vă îmbolnăveşte. Atunci, ce
regim trebuie să urmaţi? Nu dulciuri, din acest
motiv, nu carne [nici carne de porc, nici cârnaţi, da?],
ci mai degrabă legume verzi (...) pentru curăţarea
sistemului digestiv şi revitalizarea sângelui”.
(Lectura 4810-2)
Oricine ştie că, după ce mâncăm, maşina digestivă
prelucrează alimentele; ea le descompune în trei tipuri
de produşi: grăsimile, zaharurile şi acizii aminaţi. S-ar
părea că alimentaţia modernă a favorizat primele două
tipuri în detrimentul celui de-al treilea. Dar tocmai cu
acizii aminaţi îşi reface ADN-ul nostru propriile proteine.
Dacă abuzăm de primele două categorii alimentare,
provocăm o carenţă de acizi aminaţi care, în principal,
duce la o degenerescenţă. Şi tocmai aceste carenţe au
devenit mortale pentru noi. Aceste „boli cronice de
sistem”, cum sunt numite, abundă mai ales în ţările
occidentale cu nivel înalt de dezvoltare, unde este prea
multă mâncare, iar alimentele sunt prea bogate în zahăr
şi grăsimi. Bolile de sistem slăbesc „terenul”, adică tot
organismul, afectând nu numai un organ, ci totul, puţin
câte puţin; ele sunt numite artrite, artroze, reumatisme
care-i paralizează treptat pe cei atinşi, afecţiuni
cardiovasculare, cancere, depresii nervoase, dermatoze,
alergii, scleroze în plăci etc. Aşa cum spune Dr. Raphaël
Nogier:
„În 1970, un om din patru moare de cancer. În
1990, unu din trei. Dacă nu facem nimic, în anul 2000,
un om din doi va fi atins”. (Panorama du Médecin /
Orizont medical, 17 noiembrie 1993. Vezi, de asemenea,
Dr Raphael Nogier, Ce lait qui menace les femmes /
Laptele care ameninţă femeile, Ed. du Rocher, pag. 22.)
Cât despre bolile virale, ele sunt la fel de
ucigătoare, căci apărarea noastră împotriva agresiunilor
exterioare este din ce în ce mai slabă, tot din cauza
carenţelor generate de regimul j alimentar occidental.
Tot Dr. Nogier spune:
„Oricum, antibioticele nu au nici un efect asupra
virusurilor (...). În studenţie, n-am auzit nici un cuvânt
despre dietetică. Niciodată! Nimic despre alimentaţia
corectă (...). Abia când am început să practic, mi-am dat
seama de importanţa alimentaţiei asupra sănătăţii. O
mare parte a bolilor cardiovasculare, a cancerelor,
bolilor reumatismale, alergiilor, migrenelor etc. poate fi
imputată, pe drept, proastei alimentaţii. Practica mea
medicală mi-a demonstrat că scandinavii şi anglosaxonii
mănâncă prea mult şi prost”. (Ibid. Vezi mai departe
ceea ce se referă la alimentaţia de tip mediteranean)
Nici Cayce nu spunea altfel! Acelaşi medic
continuă:
„În mod incontestabil, apare tot mai mult o
uniformizare a meniurilor propuse. Alimentaţia se
bazează pe carne, cereale incomplete, multe lactate,
puţine legume verzi, puţine fructe proaspete. Dar
această alimentaţie nu este cea mai bună!”
Rezultatul alergăturilor (după mâncare): noi ăştia,
occidentalii, îndopaţi cu carne şi dulciuri, suferim nu
numai de „boli de carenţă”, ci şi de „boli de exces”.
„Ele se întâlnesc cel mai frecvent în Europa şi în
Statele Unite şi ridică grave probleme puterilor politice;
din cauza lor, o societate devine invalidă”. (1)
Vai! Exact asta am văzut acum doisprezece ani, în
Statele Unite - un spectacol lamentabil oferit de acea
mulţime de fiinţe deformate de obezitate şi îmbrăcate
fără nici un gust: acesta să fie, oare, modelul pe care ni
l-am ales?
„Dezvoltarea industrială a creat bogăţii, iar omul
occidental dispune de prea multe alimente. Mănâncă
prea mult, iar alimentaţia sa este prea grasă. Acest
exces nu întârzie să dea naştere bolilor: infarctul,
arterita, obezitatea, ciroza, pancreatita, diabetul,
accidentul vasculocerebral etc...”
Iar „O.M.G”-urile (=organismele modificate genetic)
riscă să nu îndrepte lucrurile...

Ah, iar vorbim de vegetarieni!...

Cunosc persoane care, numai la auzul cuvântului

„vegetarian”, fac alergie şi l-ar jupui de viu pe cel care-l
rosteşte! Iar în unele saloane, este de bonton să-i iei
peste picior pe consumatorii de vegetale.
Din păcate, studii ştiinţifice întreprinse în diverse
ţări (Marea Britanie, Franţa, Statele Unite etc.) tind să
confirme că ideea renunţării la carne nu e chiar atât de
nesăbuită ... Dacă fanatismul unor grupuri de
vegetarieni face nesuferite teoriile lor alimentare, ar
trebui să nu ajungem totuşi în situaţia de a nu mai
vedea pădurea din cauza copacilor.
Pr. Henry Joyeux scrie:
„Mortalitatea prin cancer este redusă cu 40% la
subiecţii vegetarieni. Acest lucru se verifică mai ales în
cazul cancerelor de sân, colon, rect, dar şi de prostată.
Mortalitatea prin boală cardiovasculară s-a redus cu
50% (A se vedea al 15-lea Congres Internaţional de
Nutriţie, ţinut la Adelaide, Australia, în octombrie, 1993)
în Marea Britanie, Serviciul naţional de Sănătate
cheltuieşte pentru un vegetarian 12.340 de lire (cam
130.000 de franci la vremea respectivă) prin tratament
spitalicesc, pe toată durata vieţii; timpul de spitalizare
reprezintă doar 22% din cel al unui omnivor, pentru
care se cheltuieşte în media 58.062 lire (adică 610.000
franci)”- (Pr. Henri Joyeux, Changer d'alimentation,
prévention des cancers / Schimbarea alimentaţiei,
prevenirea cancerelor, Ed. F. X. de Guilbert, col.
Écologie Humaine, ediţia a 4-a, 1994.) în orice caz,
vegetarianul scapă de prionul ucigaş transmis de biata
„vacă nebună” !)
Uluitor... pentru nişte inşi cărora, pe ţărmul
francez al Canalului Mânecii, li se spune „rosbifs”
(zdrahoni, n.tr.)! Dar am ţinut să-l citez pe profesorul
Joyeux pentru că, astăzi, ansamblul cercetării avansate
tinde să-i împărtăşească opinia. Cei care râd de
vegetarieni prin saloanele mondene se vor trezi, poate,
într-! un târziu... prea târziu! Totuşi, când ai cât de cât
acces la unele informaţii medicale corecte, înţelegi
reacţiile în favoarea vegetarianismului.
Dacă Cayce, venit prea devreme, nu putea încă să
ceară scoaterea cărnii din alimentaţie (ceea ce era de
neînchipuit în contextul epocii şi ţării sale), el repetă
totuşi neobosit: „Mai puţină came, mai multe legume”! De
ce? Pentru că acest exces de grăsimi, de care vorbesc Dr.
Nogier şi Pr. Joyeux mai sus, este în primul rând un
exces de grăsimi animale prezente în carne, lactate şi
ouă.
Iată două lecturi cayciene tipice pentru acest
subiect (pe care l-am evocat, de altfel, în volumul III, la
capitolul despre carne):
„Întâi şi-ntâi, atenţie la ce mâncaţi. Când o să
înţelegeţi că organismul dumneavoastră absoarbe
sau digeră anumite alimente mai bine decât altele,
în anumite condiţii, o să pricepeţi în sfârşit că nu
vă trebuie carne. Orientaţi-vă mai mult spre legume
şi consumaţi cel puţin o legumă crudă pe zi. De
ciorbe şi supe cu carne, să nu abuzaţi!” (Lectura
3727-1)
„Regimul meu vegetarian este bun? Să-l ţin în
continuare?
- Legumele reprezintă calea naturală, ceea ce
este normal, şi ele înseamnă curăţarea corpului.
Deci continuaţi; ele răspund nevoilor corpului, în
funcţie de modul în care vă cheltuiţi energia. Dacă
lucraţi mai ales în plan intelectual, da. Însă dacă
începeţi să lucraţi mai mult fizic - şi acest lucru o
să se întâmple cândva va trebui să faceţi câteva
schimbări în acest regim (vegetarian)”. (Lectura 1554-
6, făcută în 1938, pentru o femeie de 47 de ani)
 Să zicem că alegerea înţeleaptă, după Cayce, este
(pentru această persoană ca şi pentru majoritatea
consultanţilor săi) un regim „aproape” vegetarian. Dar să
ne înţelegem în privinţa acestui termen: Cayce nu
include pasărea şi peştele în categoria „cărnii” (meats).
Mai există un aspect care ţine de epocă. Este sigur
că poluarea loveşte acum mult mai puternic decât în
vremea lui Cayce. Poluarea chimică, poluarea electrică,
poluarea sonoră şi vibratorie... Dacă regimul vegetarian
„bio” ne permite să scăpăm parţial de această poluare,
din nefericire, proteinele vegetale, grăsimile vegetale
conţin şi ele pesticide şi alte reziduuri toxice. Putem să
spunem doar că majoritatea produselor animaliere de
acum sunt şi mai poluate decât produsele vegetale. Căci
grăsimile animale absorb ca un t burete, şi în cantitate
mare, toate substanţele chimice nocive.
Concluzia raţională este că un regim bazat pe
cereale, fructe şi legume ne intoxică în mod cert mai
puţin (dieteticienii sunt de acord!). Şi dacă aceste
produse vegetale provin din agricultura biologică, este şi
mai bine: dacă le încercaţi, veţi constata o diferenţă
evidentă în felul cum vă simţiţi în fiecare zi (a se vedea
mai departe).
Dar nimeni nu mai poate spera că, odată cu
trecerea timpului, va scăpa de poluarea galopantă care
cuprinde planeta. De aceea, unii savanţi - John Gribbin
(John Gribbin, La Terre Serre / Sera Terra, Ed. du
Rocher)), de exemplu - sunt pesimişti. Singura filosofie
posibilă: „o să ne obişnuim” pe zi ce trece... şi fie ce-o fi!
Adică... aşa cum spuneau marinarii noştri pe vremea
corăbiilor cu pânze, cu Dumnezeu înainte!

Hrana crudă: pro sau contra?

 Se ştie sigur că prin gătirea alimentelor, distrugem
majoritatea vitaminelor. Acelaşi rezultat îl au diversele
procedee de conservare. Refrigerarea, şi ea ca şi diverse
forme de congelare, nu este mai brează!
Şi atunci, trebuie să mâncăm hrană crudă?
Unele şcoli dietetice aşa preconizează. Să le dăm
dreptate: „crudivoriştii” obţin rezultate într-o vară, fără
să cunosc toate aceste teorii, am făcut o experienţă:
timp de 15 zile, m-am hrănit exclusiv cu suc de legume
şi fructe. Aveam acasă o mică minune elveţiană, un
aparat ce devora vegetalele cu care-i umpleai gura şi
apoi le scotea pe partea cealaltă, sub formă de suc: pe
vremea aceea, era ceva nemaivăzut
Rezultatul experienţei: m-am simţit extraordinar în
săptămânile care au urmat. Această „cură de sucuri” mă
făcea să fiu într-o formă excelentă, tăindu-mi foamea.
Era exact ceea ce preconiza Edgar Cayce, însă eu nu-l
cunoşteam pe atunci (vezi volumul III).
De asemenea, m-a frapat lectura Viziunilor lui
Anne-Catherine Emmerich (Visions d'Anne-Catherine
Emmerich, Ed. Tequi): referindu-se la comunităţile
eseniene din vremea lui Christos, despre care am scris
în primul volum al Universului lui Edgar Cayce
clarvăzătoarea amintea anumite particularităţi
alimentare, între care abstinenţa de la orice aliment
gătit. Ulterior, alte comunităţi monastice din lumea
creştină şi de aiurea au practicat acest tip de
alimentaţie, fără a face caz de vegetarianism, care era
regula marilor ordine religioase din Occident.
Se poate el aplica oricui şi oriunde? în mod sigur,
nu. Când este frig, un aliment cald se digeră mai bine:
sistemul digestiv cheltuieşte mai puţină energie termică
pentru a-şi încălzi maşinăria.
 Cayce, deşi partizan al salatei crude, stropite cu
ulei de măsline, nu este niciodată fanatic. Dacă
majoritatea bolnavilor săi au tendinţa să consume prea
multă mâncare gătită (şi atunci le lipsesc vitaminele!),
alţii nu suportă deloc hrana crudă. Prin urmare, trebuie
să ne adaptăm la situaţie, lată, de exemplu, o doamnă
de 51 de ani, preocupată de alimentaţie, îi pune lui
Edgar întrebarea următoare:
„Am impresia că mâncarea gătită îmi provoacă gaze
intestinale. Spuneţi-mi, dacă este adevărat, atunci trebuie
să mănânc mai multe crudităţi?
- În cazul dumneavoastră, răspunde Cayce, nu e
de vină mâncarea gătită, ci mai degrabă trebuie
respectată o problemă de echilibru. Alimentele
crude provoacă mai multe gaze intestinale decât
alimentele gătite dacă nu faceţi suficientă mişcare;
şi acest lucru ar trebui să-l înţelegeţi dacă aţi
asculta Natura! Dacă alimentele gătite sunt bine
echilibrate, ele nu provoacă acest gen de tulburări”.
(Lectura 1703-2)
Deci, există nuanţe! De fapt, atitudinea generală
adoptată de Cayce faţă de majoritatea bolnavilor săi este
următoarea:
„Niciodată, prăjeli. Cel puţin o masă pe zi,
alcătuită numai din legume crude şi proaspete;
rămâne să alegeţi dumneavoastră dacă va fi
prânzul sau cina, deşi ar fi de preferat la prânz”.
(Lectura 1276-1)
Am aici un teanc enorm de lecturi unde Cayce
recomandă această masă zilnică, alcătuită din crudităţi,
pentru a trata suferinţe atât de răspândite ca obezitatea,
reumatismul, constipaţia, maladia Parkinson, anemia,
viermii intestinali, insomnia, sechelele de la accidente,
tuberculoza, epilepsia etc.
 Bineînţeles, acest lucru nu înseamnă că toate bolile
de ! mai sus au fost vindecate de Cayce numai prin
hrană crudă; dar cum majoritatea pacienţilor săi au
beneficiat de ameliorări importante şi adesea chiar de
vindecare completă, ne putem gândi că aceste regimuri
de crudităţi au reuşit să cureţe terenul, contribuind
mult la vindecarea definitivă.
Totuşi, nu ştim întotdeauna cărei prescripţii exacte
să-i atribuim cutare sau cutare vindecare obţinută de
Cayce, pentru că - pe lângă regimul alimentar - el
recomanda şi manevre osteopate, tratamente prin
electroterapie, o reformă a igienei vieţii (mai ales
gimnastica corectivă, hidroterapia şi masajele) şi,
bineînţeles, unele medicamente locale (Acum e lipsit de
sens să le procurăm din Statele Unite aşa cum mi se
cere în sutele de scrisori pe care le primesc săptămânal!
De ce? Păi pentru că, în general, formulele
laboratoarelor americane s-au schimbat de atunci (s-au
adăugat coloranţi, diverşi aditivi, vitamine etc.). Şi, în
fine, pentru că însuşi Cayce spunea să ne îngrijim cu
produse ale solului din zona unde trăim, din motive de
afinitate vibratorie! Pentru fiecare specialitate
recomandată de Cayce, există în farmaciile noastre unul
sau mai multe medicamente echivalente, care au exact
acelaşi efect!).
Totuşi, recomandarea crudităţilor este destul de
frecventă ca să ne mai îndoim de importanţa ei. Sunt
foarte multe lecturile pe această temă:
„Cât despre regim, va trebui să nu mai
consumaţi cantităţi mari de carne, indiferent care
ar fi situaţia. Mai bine legume, fructe, citrice, nuci.
Ar fi cu mult mai bine în starea dumneavoastră.
Mai ales, serviţi în fiecare zi cel puţin o masă
alcătuită din legume proaspete, nu neapărat „verzi”
la culoare, dar în toată „puterea”, prospeţimea,
cruditatea lor. Salate de lăptuci, ţelină, morcovi,
varză (verde sau roşie), roşii, ardei graşi etc. Puteţi
pune şi maioneză”. (Lectura 583-8)
Nu se poate mai clar de-atât! iată apoi un caz de
obezitate, boală pentru care marele public acuză mai
ales regimul alimentar:
„Fiecare masă ar trebui să fie precedată de un
suc de struguri, cu treizeci de minute înainte de a
mânca.
La prânz, ar trebui să mâncaţi fie legume
gătite sub formă lichidă, ca supele, fie legume
crude, sub formă de salate de ţelină, lăptuci, roşii,
morcovi etc... Toate acestea, crude, rase sau chiar
sub formă de suc crud, extras din legume cu o
centrifugă, da?” (Lectura 2315-1)
Pentru multe alte boli, nu se face legătura cu
alimentaţia pentru că terapia nutriţionistă nu intrase
încă în obiceiurile noastre. De asemenea, poate că
marele public este dezorientat de divergenţele dintre
diversele şcoli de dietetică (fiecare din ele crede că deţine
adevărul ca pe o proprietate exclusivă). Un lucru e sigur:
este mult mai uşor să te răzbuni pe ucigaş - adică pe
microb - cu o doză de antibiotic, decât să-ţi schimbi
alimentaţia. O tabletă, o injecţie cer mai puţin eroism
cotidian decât o disciplină alimentară.
Iată, de exemplu, un caz de maladie Parkinson:
„Spuneţi-mi, domnule Cayce, ce alimente trebuie să
consum şi ce să evit?
- Preferaţi-le pe acelea care conţin vitaminele
B1 şi E. Renunţaţi la majoritatea făinoaselor.
Consumaţi multe legume crude”. (Lectura 3491-2)
Sau un alt simptom care face ravagii: insomnia:
 „Mâncaţi multe legume gătite cum trebuie. Şi,
în plus, măcar o masă pe zi alcătuită în principal
din legume crude şi proaspete. Amestecaţi-le, cu
sau fără sos, aşa cum veţi dori. De exemplu:
lăptuci, spanac, ţelină, roşii etc... În fiecare zi
trebuie să serviţi cel puţin o masă bazată pe
această salată crudă.
Dacă urmaţi această recomandare, veţi vedea
că o să vă simţiţi mai bine.
Cât despre carne, nu înseamnă că vă este
interzisă dacă nu am menţionat-o aici; pur şi
simplu nu vă bazaţi meniurile pe ea. Carne să
mâncaţi rar şi puţin. Majoritatea regimului
dumneavoastră trebuie să cuprindă aceste legume
pe care vi le-am indicat”. (Lectura 2057-1)
Iată cazul unei eczeme provocate de alergia la unele
metale. Aceasta este o formă de otrăvire, care poate fi
vindecată astfel:
„Din regimul dumneavoastră, carnea trebuie
scoasă cel puţin zece zile. La nevoie, doar peşte sau
pasăre. În schimb, mâncaţi cantităţi mari de
legume crude, mai ales creson (Nasturtium officinale
(N. tr.)) ceapă, ţelină, lăptuci etc...” (Lectura 3422-1)
Dintre bolile foarte grave, iată aici un caz de
epilepsie:
„La prânz, legume proaspete şi crude, de
preferinţă lăptuci, morcov, ţelină, praz, ceapă etc.
Puteţi consuma, tot la această masă, uleiuri, de
exemplu ulei de măsline, pentru a face legumele
mai gustoase”. (Lectura 521-1)
Sau tuberculoză:
„Legumele sunt foarte bune pentru
dumneavoastră, în special când sunt crude. Faceţi
salată de crudităţi, pe care o puteţi drege adesea
cu gelatină sau cu uleiuri alimentare”. (Lectura
5053-1)
La ora actuală, totuşi este bine să ne ferim de
„gelatină”, căci este obţinută adeseori din oase de vită
şi nu se ştie dacă vitele respective n-au fost contaminate
cu prionul răspunzător de encefalita spongiformă bovină
(ESB), adică boala vacii nebune. Aceasta se transmite la
om sub forma maladiei Creutzfeld-Jacob, boală mortală
care nu poate fi vindecată.
În fine, iată mai multe cazuri de reumatism, artrită,
artroză:
„Mâncaţi mai ales alimente energizante pentru
sânge şi organism. Totuşi, măcar o masă,
dimineaţa sau seara, să fie alcătuită numai din
legume crude şi proaspete, combinate în salată sau
simple, ca singur fel de mâncare. Le puteţi drege cu
ulei. Veţi obţine un regim predominant alcalin
(Despre raportul aciditate-alcalinitate, puţin mai departe
în acest volum), dacă veţi servi o masă de crudităţi
în fiecare zi”. (Lectura 983-1)
„Consumaţi legume crude care nu conţin prea
multe substanţe indigeste pentru intestin. De
exemplu, mâncaţi des ţelină, lăptuci, roşii şi, de
asemenea, morcovi, sfeclă de zahăr, cu prietenii
lor”. (Lectura 3014-1)
„La prânz, masa dumneavoastră ar trebui să
se limiteze la legume crude. Acestea trebuie să
alcătuiască cel puţin o masă pe zi, fie la prânz sau
seara, după cum vă convine. Puteţi combina aceste
legume; le radeţi sau le tocaţi împreună. Spălaţi-le
înainte, desigur, dar păstraţi-le coaja, indiferent de
tipul legumei: morcov, ceapă, lăptucă, ţelină,
cimbru. Mâncaţi ridichile cu tot cu frunze”. (Lectura
622-1)
 Această recomandare a lui Cayce necesită câteva
comentarii: mai întâi, el nu vede nici un inconvenient -
pentru acest bolnav ca şi pentru majoritatea celorlalţi -
în combinarea diverselor feluri de legume crude, ceea ce
nu este valabil pentru legumele gătite (despre care
spune că e mai bine să le: gătim una câte una, separat).
În fine, el recomandă aici să se I amestece legumele cu
frunze, legumele rădăcinoase şi legumele-fructe... Dar
vom vedea mai departe de ce.
Încă o lectură, de data aceasta pentru un caz de
menopauză (care nu este o boală, ci o reconvertire a
energiilor, care face ca persoana în cauză să fie mai
sensibilă un timp):
„Atenţie, să nu acumulaţi prea multe grăsimi
în regimul alimentar, adică alimente care creează
aciditate. Nici prea multe feculente, căci au acelaşi
efect. Asta ca să nu luaţi în greutate. Mai bine
serviţi, o dată pe zi, o masă compusă numai din
legume crude”. (Lectura 601-6)
Tot acest lucru îl spune şi profesorul Henri Joyeux
(pe baza lucrărilor ştiinţifice la care face trimitere):
„Un regim vegetarian - deci bogat în fibre - este cel
mai bun antidot pentru osteoporoza care afectează în
special femeile, înainte şi după menopauză”.
Prin fibre, Pr. Joyeux înţelege fibre adevărate,
adică plantele care nu sunt denaturate prea tare prin
prelucrarea industrială, şi nu acele fierturi vândute ca
mic dejun gata preparat, cu argumentul publicitar că
sunt „fibre” (sau ceea ce rămâne din ele!).
Iată alt caz: părinţii unei fetiţe de trei ani, care îl
întreabă pe Cayce:
„Ce a provocat dezvoltarea acestor viermi
intestinali?
 - Laptele. Ştiţi că în orice organism, la toată
lumea, există ouă de oxiuri în tranzitul intestinal.
Dar unele regimuri alimentare, mai ales acesta
bazat în special pe lapte, conţin bacili care
provoacă înmulţirea florei intestinale. Acolo,
înăuntru, s-au dezvoltat rapid viermii şi vor
dispărea la fel de repede când îi veţi da acestui
copilaş alimente crude şi vegetale.
- Ar trebui să-i schimbăm şi laptele?
- Nu e obligatoriu. Nu mai e necesar, dacă
adăugaţi zarzavat crud, aşa cum v-am spus: el va
omorî viermii. Practic, daţi-i lăptuci, ţelină şi
morcovi - chiar în cantitate mică. O singură frunză
de salată distruge o mie de viermi”. (Lectura 2015-
10)
Ei bine, dacă s-ar cunoaşte acest lucru,
laboratoarele nu şi-ar mai vinde medicamentele
vermifuge! în schimb, zarzavagiii şi-ar vinde mai bine
lăptucile.. În multe din aceste cazuri, chiar grave, vom
chema zarzavatul în ajutor!
Sechelele traumatismelor şi accidentelor se numără
între bolile ameliorate prin crudivorism. Cayce insistă
asupra abundenţei fierului, siliciului şi calciului,
necesare organismului pentru a-şi reface sângele şi
oasele. Aparent, aceste oligoelemente sunt mai bine
asimilate din legumele negătite:
„Regimul alimentar? Ceea ce va fi cel mai uşor
asimilat de organismul dumneavoastră, nu simpla
dietă lichidă sau semilichidă, ci mai ales alimente
care au mult fier şi siliciu pentru a vă reface
sângele şi sistemul nervos, în fiecare zi, serviţi cel
puţin o masă - la prânz sau seara - alcătuită numai
din legume proaspete şi crude. Aşa se va purifica
sângele şi veţi ajuta sucurile gastrice să lucreze în
stomac, favorizând în acelaşi timp activitatea
pancreasului, a rinichilor şi circulaţia din toată
zona hepatică...” (Lectura 478-3)
Un accident poate provoca, într-adevăr, un şoc
nervos, care afectează mai mult sau mai puţin toate
angrenajele corpului, mai ales în caz de hemoragii mari
la organele vitale atinse de şoc. Chiar şi numai
zdruncinarea nervoasă este suficientă pentru a deregla
funcţionarea foarte complexă a stomacului şi ficatului:
apare necesitatea unui regim alimentar „uşor
asimilabil”.
Un al doilea caz de traumatism face mai clară
prescripţia dietetică:
„Legumele verzi se vor mistui mai bine la masa
de prânz. Mâncaţi-le în special crude, in salată:
ţelină, lăptuci, ceapă, praz, roşii, ardei gras,
ridichi, morcov etc. Şi mai ales germeni de cereale.
Puteţi adăuga ulei, ca să le daţi gust. Toată
problema dumneavoastră este să găsiţi în ele
calciul de care aveţi nevoie. Folosiţi sare iodată,
căci acest lucru o să vă ajute mai bine să vă
recalcifiaţi şi să vă recuperaţi forţele. În această
perioadă de repaus, când sunteţi condamnată la
inactivitate fizică, o să vă fie greu să eliminaţi
toate toxinele, iată de ce trebuie să mâncaţi
legume, a căror acţiune laxativă este mai eficientă
în salată” (Lectura 3823-2)
Recomandările lui Cayce privind alimentele crude
nu se limitează la fructe şi legume. Unora dintre
pacienţii săi le va recomanda unu sau două gălbenuşuri
crude în fiecare zi, uneori chiar împreună cu albuşul:
„Mâncaţi ouă, mai ales crude dacă puteţi. Şi
când le puteţi digera, mâncaţi oul întreg. Căci
albumina conţinută în albuş vă este necesară
uneori, dar alteori o suportaţi greu. Puteţi mânca
ou bătut cu bere, dacă vă place, sau cu puţin
whisky - în cazul oului întreg. Asta, o dată sau de
două ori pe zi, o să vă ajute mult la vindecare”.
(Lectura 1560-1, pentru o tuberculoasă de 36 de ani)
Cayce le recomandă multor consultanţi să
folosească întotdeauna condimentele şi mirodeniile
(chiar şi sarea) tot crude:
“Orice asezonare ar trebui făcută cu unt, sare,
boia de ardei - sau orice doriţi - dar, mai ales,
adăugaţi-le DUPĂ gătit! Gătind condimentele, chiar
sarea, distrugeţi majoritatea vitaminelor!” (Lectura
906-1)
Sunt numeroase lecturile unde Cayce recomandă
untul crud:
„Nu gătiţi legumele împreună cu carnea.
Pentru asezonare, nu folosiţi alt condiment decât
puţin unt, adăugat după gătit, cu piper şi sare. Şi
alegeţi sarea de mare, care conţine iod: da, este de
preferat!” (Lectura 1586-1)
Conservele şi alimentele congelate

Cayce nu manifestă nici un pic de entuziasm

pentru ceea ce nu este proaspăt. În 1942, Cayce îi dă
următorul răspuns domnului 462, care îl întreabă:
„Ce credeţi despre alimentele congelate, mai ales
despre legumele care se găsesc acum pe piaţă?
Congelarea distruge anumite vitamine? Ce înseamnă
acest lucru în comparaţie cu legumele proaspete?”
„Ar trebui să facem o listă amănunţită,
studiindu-le una câte una. Anumite legume sunt
afectate mai mult decât altele şi majoritatea
vitaminelor sunt distruse”. (Lectura 462- 14)
 Se ştie că bacteriile rezistă foarte bine la
temperatura de congelare (de la -20 la -30 de grade). Ele
„adorm”, dar se reactivează în momentul decongelării şi
atunci sunt periculoase, Iată de ce se recomandă să
introducem imediat produsele congelate în apă opărită,
când le folosim. Dar astfel se distrug şi vitaminele! La
fasolea verde, de exemplu, se estimează că o congelare
(congelare ultrarapidă, la -40 de grade) distruge doar a
treia parte din conţinutul de vitamină C..., însă
problema spinoasă este cum să o gătim, după
decongelare, fără să o „ucidem”. Vom relua subiectul
mai departe.
Cu conservele propriu-zise, e altă poveste. Se
adaugă la ora actuală un întreg arsenal de aditivi;
strămoşul lor era, pe timpul lui Cayce, benzoatul de
sodiu, pe care el îl interzicea categoric:
„Nu mâncaţi niciodată cantităţi mari de carne.
Mai bine peşte, pasăre şi numai câteodată. Regimul
alimentar să fie alcătuit mai ales din vegetale de
toate felurile. Bineînţeles, să mâncaţi orice legume
verzi de primăvară! însă pentru dumneavoastră, nu
prea multe legume uscate! Consumaţi-le cât mai
proaspete cu putinţă. Puteţi, totuşi, în anotimpul
când nu le mai găsiţi proaspete, să le consumaţi
conservate, dar să nu conţină benzoat de sodiu!”
(Lectura 2084-1, datând din 1940)
Astăzi legumele conservate conţin atâţia alţi
conservanţi (şi mult mai afurisiţi!) încât putem fi siguri
că Cayce ne-ar interzice cu desăvârşire să le consumăm.
Benzoatul de sodiu, numit E211 în numerotarea oficială
a CEE, este folosit la ora actuală drept conservant mai
ales la creveţi şi caviar. El aparţine familiei foarte
dubioase a „benzoicilor”, ai cărei „membri”, spune
Antoine Roig, „ridică probleme toxicologice”
(Dictionnaire des additifs et polluants
alimentaires / Dicţionarul aditivilor şi poluanţilor
alimentari, de Antoine Roig, Ed. du Rocher, p. 419)(a se
înţelege: provoacă intoxicaţii urâte!).
Este interesant de reţinut că în lectura de mai
înainte, fetiţa de 11 ani căreia Cayce îi interzice
conservele industriale şi legumele uscate, suferă de o
infecţie renală.
În toţi aceşti ani cât am militat pentru protecţia
consumatorului, în calitatea mea de cronicar medical,
mi-a trecut prin faţa ochilor un munte de studii
ştiinţifice despre efectele dezastruoase ale aditivilor
alimentari asupra sănătăţii. Coloranţi, conservanţi,
edulcoranţi - toţi sunt toxici în diverse grade. Dovezile se
adună în laboratoare. Ei bine, asta nu ne împiedică să-i
consumăm în cantităţi tot mai mari, în conserve tot mai
tratate! Trebuie să presupunem că marile grupuri
agroalimentare au nişte interese aici... Tot mai mulţi
experţi denunţă această otrăvire în masă! Eu îmi trimit
cititorii şi cititoarele la excelentul Dicţionar de aditivi
şi poluanţi alimentari al lui Antoine Roig, care a
devenit „Biblia” acestui domeniu.
Se vede, în lectura care urmează, că Cayce nu este
un client al legumelor conservate:
„Seara, legume, puţină carne. Gătite cum
trebuie, sub o formă mai lichidă, ca supa, dar
niciodată din cutie, cu excepţia cazului când
conserva nu conţine conservanţi de tipul
benzoatului de sodiu. Nu folosiţi NICIODATĂ aşa
ceva!” (Lectura 1001-1)
Lectura este clară: fără conservanţi! Şi de-ar fi
numai ei...
Dar unul dintre marile pericole ale conservelor
este, de asemenea, consumarea involuntară a
pesticidelor. Pentru că industriaşii care fabrică aceste
conserve (Nu mă refer aici la micii producători „bio”, care
fac nişte conserve excelente, aşa cum veţi vedea mai
departe) fac apel, desigur, la agricultura şi creşterea
animalelor care urmăresc doar randamentul...
nesocotind sănătatea consumatorului.
Din păcate, rădăcinile plantelor, apoi frunzele
absorb insecticidele, care se concentrează ulterior în flori
şi fructe. Un exemplu tragic este cel al otrăvirilor
datorate conservelor de afine fabricate în Statele Unite în
1957. Aceste conserve conţineau proporţii mari dintr-un
erbicid numit amintriazol. În afara toxicităţii sale
crescute, acest erbicid complet s-a dovedit, în cursul
experienţelor, puternic cancerigen pentru tiroidă. (Pr. H.
Joyeux, op. cit., pag. 58) Din păcate, toate acestea nu le
aflăm decât după ce se consumă faptele - prea târziu
pentru morţi (aşa cum - din nenorocire! - s-a întâmplat
în povestea încă neterminată a „vacii nebune”)!
Cândva, credeam - eu credeam - că bătălia
împotriva poluării poate fi câștigată. Astăzi, sunt din ce
în ce mai puţin sigură: planeta se asfixiază de la o zi la
alta şi asistăm acum la o cursă de mare viteză între
poluatori şi apărătorii mediului. Vor sosi aceşti apărători
la timp? Poluarea este rodul egoismului, iar învingerea
egoismului este o altă poveste! Dacă le pomeniţi celor
din jur de alimentaţia vegetariană, de hrana crudă, de
alegerea atentă a alimentelor, de refuzul aditivilor şi
agricultura biologică, vi se spune cu subînțeles: „Aaa,
sunteţi ecologist!... O susţineţi pe Brigitte Bardot în
problema salvării puilor de focă... Ştiţi, pe noi nu ne
interesează decât salvarea oamenilor!”
Nu se pune problema să salvăm ORI puii de focă
ORI copiii din Sahel, ci şi pe unii, şi pe ceilalţi. Urgent,
căci totul se înlănţuie. Sângele vărsat inutil pe banchiză
contribuie la degradarea generală a ecosistemelor, chiar
dacă, la prima vedere, nu este evident (Vezi primul
volum din Memoriile lui Brigitte Bardot (Grasset. 1999),
unde autoarea expune cu sinceritate şi curaj toată
această afacere ruşinoasă a masacrelor de pe banchiză).
Mari specialişti atrag atenţia neîncetat: Colocviul de la
San Diego, care a avut loc în martie 1988 sub patronajul
Uniunii geofizice, a avut ca temă „Interacţiunea tuturor
fiinţelor vii de pe Terra”. Pământul este considerat acum
ca un fel de „superorganism”, în care fiecare fiinţă vie
este doar o părticică. Toate speciile animale, vegetale,
minerale sunt legate prin ciclul carbonului, în interiorul
acestui superorganism, Terra - sau „Gaia”, cum o
numesc savanţii anglo-saxoni, folosind denumirea
greacă. (A se vedea Souvenirs de nos vies antérieures/
Amintiri din vieţile noastre anterioare (La Mémoire de la
Terre), Ed. Ch. de Bartillat, capitolele pe care le-am
consacrat acestui subiect)
Căci prin acumularea dezechilibrelor locale, se
ajunge treptat la un dezechilibru geofizic şi biologic
general; astfel se produc catastrofe ca seceta ale cărei
victime sunt copiii din Sahel. Dar voi vorbi despre asta
mai departe. Un lucru e sigur: diversele expresii ale vieţii
de pe planeta noastră sunt legate unele de altele în mod
subtil, într-o înlănţuire vibratorie care n-a fost
percepută până acum. Miopia noastră este o boală
mortală; este imposibil să sufoci Natura fără să omori
omul.
Stând în aşteptare, nenumăratele mici asociaţii de
apărare a Naturii au făcut o treabă bună, iar Congresul
de la Rio (1992), apoi cel de la Kyoto (1997) constituie
rezultatul zbuciumului lor. Dacă n-ar fi existat pionierii,
am fi în starea de degradare din ţările est-europene,
unde Cernobîlul a sterilizat o provincie întreagă, imensa
mare Aral aproape a dispărut, iar ţărmurile Mării Albe
au devenit un imens cavou al tuturor speciilor marine
locale, din cauza deşeurilor nucleare.
În Est ca şi în Vest, materialismul a fost cel mai
mare duşman al mediului natural. Acest materialism a
sacrificat mediul pentru interesele financiare ale unei
clase conducătoare. Or dispreţuirea Naturii merge mână
în mână cu dispreţuirea omului. Scriu întotdeauna
„Natură” cu majusculă, pentru că Cayce o considera
însuşi graiul lui Dumnezeu. Niciodată nu există suficient
respect pentru ea. Şi scriu întotdeauna cu majusculă
„Omul”, care este pentru mine un „Dumnezeu în
devenire”, cum zice Cayce. Nu putem avea o idee prea
grozavă despre destinul nostru viitor.
Ne-am pierdut tot respectul pentru roadele
Naturii... În loc să încercăm „ameliorarea” ei, ar trebui
să le mulţumim Devaşilor (A se vedea, în legătură cu
Devaşii, Souvenirs de nos vies antérieures, pag. 36-
37) pentru fiecare fir de praz care ajunge în farfuria
noastră... Ar trebui să o dorim aşa cum este, cât mai
aproape cu putinţă de starea ei actuală, sălbatică sau
cultivată. Cât priveşte culturile, să ne mulţumim cu ceea
ce avem şi să nu mai meşterim la codurile genetice! Un
nou atentat împotriva vieţii!

Culoarea minciunii

Pe când eram ataşatul de presă al primelor saloane

„Marjolaine”, am adus-o acolo pe faimoasa Anne
Gaillard, care realiza o emisiune radio consacrată
apărării consumatorului. Un adevărat scandal, pe
vremea aceea! N-am să uit toată viaţa mea una din acele
emisiuni la care participam împreună cu alţi ziarişti
specializaţi, ca şi mine, în această luptă. Eram faţă în
faţă cu reprezentanţii unui mare, foarte mare grup
alimentar, al cărui nume îl voi trece sub tăcere, din
milă...
„Iată deci un borcan de iaurt cu căpşuni, fabricat
de dumneavoastră” le spunea Anne Gaillard. „I s-a făcut
analiza în laboratoarele noastre: nu conţine nici o urmă
de căpşuni! Are pulpă de măr provenită din deşeurile de
cidrerie, colorată în roşu E320. Cum de vă permiteţi să
înşelaţi mamele care cred că-şi hrănesc copiii cu un
fruct adevărat, dat de Bunul Dumnezeu?”
(Eram tare curioasă să văd cum aveau să se apere
acei domni...)
„Am considerat că va fi pe placul consumatoarei” se
lamentau ei... În timp ce nasul le creştea peste microfon!
„Minciună inadmisibilă”, a replicat Anne Gaillard.
„Dispreţuirea celuilalt, atingere la sănătatea publică!”
Şi a argumentat cu o serie întreagă de lucrări
ştiinţifice despre pericolele coloranţilor artificiali. Astăzi,
toată lumea ştie despre ce este vorba, inclusiv Legea,
care-i obligă pe fabricanţi să scrie pe etichetă compoziţia
produsului. Scuza producătorilor, atunci, a fost
convingerea că aceşti coloranţi erau inofensivi... (la fel
credeau şi despre consumatoare!).
Urmărind captivaţi aceste emisiuni, spectatorii
aflau câte şi mai câte! Dar Anne Gaillard, ameninţată
sistematic, n-a putut rezista mult timp presiunilor
făcute asupra ei. De altfel, şi eu am primit telefoane de
ameninţare în urma unei emisiuni radio, în care îmi
sfătuisem ascultătoarele să fie foarte prudente cu
coloranţii industriali pentru păr, am primit un telefon de
ameninţare. Reprezentantul unui alt mare grup foarte
cunoscut pretindea să mi se interzică criticarea
produselor lor „excelente” (care colorau părul, umplând
femeile de eczeme!). Acest domn mi-a spus că avea
puterea „să-mi interzică emisia”. Pe moment, am fost
îngrozită: eram o simplă mamă cu familie numeroasă,
fără avere, fără sprijin politic, complet dezaprobată de
cei apropiaţi în această luptă Şi mă simţeam foarte
vulnerabilă... Dar mă împingea din spate vântul
Istoriei!... Care suflă, cu siguranţă, foarte tare, pentru că
am participat de atunci, la radio şi televiziune, la sute de
emisiuni în Franţa, Anglia, Elveţia. Canada! Am făcut
parte, în vremea aceea, din mişcarea numită cu un
termen american, „consumerism” (adică „apărarea
consumatorilor”).
Întrucât acest curent răspundea unei nevoi
profunde, el a căpătat o amploare nebănuită, în timp ce
detractorii noştri îl considerau „o modă trecătoare”. Ca
să vezi!... Opinia publică s-a trezit, a cerut explicaţii şi
astfel au fost votate legi pentru a avea o industrie
alimentară morală. A fost creată eticheta „Agricultură
Biologică”, aşa încât astăzi, cei care fac eforturi să
producă şi să vândă „bio” sub eticheta „AB”, au această
posibilitate perfect admisă de lege - ceea ce nu era
valabil în urmă cu 25 de ani!
Mai târziu, în Statele Unite, am văzut amploarea
catastrofei alimentare. Acolo, dezastrul ne-o luase
înainte cu mai mulţi ani. Iată de ce câţiva cetăţeni s-au
trezit, au protestat şi au creat acest „consumerism”. Şi în
America au fost oameni curajoşi, care au denunţat acel
ghiveci mizerabil, „processed”, „vitamin enriched” (engl.,
tratat, vitaminizat (n.tr.)), „with preservatives” (Care nu
sunt... prezervative, ci aditivi alimentari, mai exact,
„conservanţi”!). Epidemia de „monsters” (monştri), adică
obezi, se datorează în mare măsură alimentaţiei
dezastruoase, ale cărei victime lamentabile sunt bieţii
grăsani. Boicotaţi Mac-Do-urile! cum a tot spus Jose
Bove la Seattle.
Dar să revenim la coloranţi. Cayce este categoric în
privinţa lor (încă din 1938):
„Nu consumaţi nici o plantă care a fost tratată
cu vreun colorant, indiferent care, pentru a i se
păstra culoarea”. (Lectura 1564)
Altfel spus, ar trebui să verificăm mai bine ce
punem în farfurie şi să nu mâncăm nimic din ce este
vopsit în culori ţipătoare: fasole şi mazăre înverzite,
dulceaţă de cireşe vopsite în roşu, conservă de roşii
fardate etc... Şi aici, bio se impune!
La acest lucru se referă profesorul Henry Joyeux:
„Prin 1930, Japonia folosea un colorant
paradimetil-amino-azobenzen, ca să dea margarinei
culoarea untului. Această utilizare i-a adus compusului
respectiv numele de „galben de unt”, deşi nu se găseşte
deloc în unt.
Prin 1945, s-a descoperit că acest colorant avea
efect cancerigen asupra mai multor specii de animale de
laborator. Colorantul face parte din familia chimică a
coloranţilor azoici. Dintre aceşti coloranţi, unii au
acţiune cancerigenă: roşu Sudan R.B., brun Sudan R.R.,
crisoidină - celui din urmă i s-a interzis deja orice
folosinţă alimentară, în Franţa, de la 1 octombrie 1976.
De asemenea, s-a interzis folosirea roşului purpuriu în
industria alimentară, de la 31 decembrie 1978.
În general, toţi coloranţii, fără excepţie, ar trebui
retraşi din alimentaţie. Din punct de vedere oncologic
(...), ei nu sunt periculoşi imediat după consumare, ci
într-o consumare de durată”. (Pr. H. Joyeux, Op. cit.,
pag. 57)
 Să luăm aminte la sfaturile bunului Edgar, date
unui tuberculos (consultantul nr. 1564):
„Frunzele legumelor verzi conţin o mare
cantitate de stimulatori energetici, o forţă vitală
dată de lumina solară - şi tocmai asta vă face
bine”. „Dar, nu consumaţi NICIODATĂ legume care
au fost colorate cu coloranţi chimici, indiferent de
tipul aditivului folosit”. (Lectura 1564)
Şi atunci, ce să mai mâncăm? Pentru că la ora
actuală, toate fructele, legumele, carnea, lactatele pe
care le găsim în comerţ conţin urme de pesticide,
conservanţi, coloranţi etc. Agricultura biologică face ce
poate şi încearcă” să evite nocivitatea, dar nu reuşeşte
sută la sută. Totuşi, cu un bio serios (garantat de
eticheta „AB”), măcar suntem siguri că scăpăm de
efectele cancerigene ale coloraţilor.
Aceşti aditivi nu sunt singurii care ne ameninţă
sănătatea. Un nou procedeu de tratare cucereşte teren:
iradierea, numită şi „ionizare” sau radioconservare
(conservarea cu ajutorul radiaţiilor).
„Alimentele sunt bombardate cu două tipuri de
raze: gama şi beta, care pot proveni din cobalt 60 şi,
respectiv, cesiu 137 sau din acceleratoare de particule
de origine electrică (...). Iradierea produselor alimentare
satisface trei obiective principale, enunţate astfel: se
asigură produsului tratat o calitate igienică optimă, prin
distrugerea microorganismelor (viruşi, bacterii); se
elimină organismele vii (viermi, insecte, mucegaiuri); se
prelungeşte durata de comercializare şi de consum a
alimentelor, împiedicând proliferarea microorganismelor
străine sau proprii produselor. (Marie-Laure Schmitt
Berbaum, articol apărut în numărul 117 al excelentei
reviste „Therapeutiques naturelles” / Terapii naturale,
pe care o recomand cititorilor mei (BP 1, 31150
Fenouillet))
Până la urmă, numai intenţii bune... dar cine nu
ştie că iadul este pardosit cu ele!? Doamna Mărie Laure
Schmitt- Berbaum, din articolul căreia voi cita, arată că
pentru a ajunge la acest rezultat (distrugerea micilor
balauri nedoriţi), se modifică metabolismul alimentelor:
„Se caută efectele biologice ale iradierii, dar se
modifică uneori diversele activităţi biologice din
interiorul alimentelor înseşi (...). Or nimeni nu poate
garanta că alimentele iradiate nu vor avea nici o
repercusiune pe termen lung asupra sănătăţii
individului, asupra sănătăţii publice (...). Iradierea este
departe de a întruni unanimitatea în cercetarea
fundamentală. Căci (...) dacă iradierea industrială
destructurează alimentele, vor mai răspunde ele
cerinţelor nutritive ale omului şi ale animalelor? (...) în
Germania, imediat după 1970, Dr. Walter Herbst
sublinia riscurile sanitare imprevizibile, datorate iradierii
alimentelor (...). Aceasta poate genera produşi toxici
cunoscuţi, (...) şi se observă o pierdere de vitamină E.
(...) Şobolanii hrăniţi timp îndelungat cu carne de pasăre
iradiată au prezentat diarei hemoragice. Este în joc
siguranţa consumatorului”...
Când cumpăraţi căpşuni din magazin, nimeni nu
vă spune că au fost iradiate. Nici o etichetă nu vă
informează asupra acestui lucru. Vă veţi întreba doar de
ce au o aromă atât de slabă... Autoarea articolului citat
mai sus consideră că este vorba despre un experiment
făcut pe fiinţa umană, fără ştirea noastră. Produsele
iradiate sunt deversate în comerţ fără nici un
avertisment, fără controlul conformităţii cu normele
legale; efectele lor asupra sănătăţii nu vor putea fi nici
observate, nici recunoscute, căci nimeni nu va şti cine şi
ce a mâncat. În concluzie, dacă aceste alimente
ne ucid, nimeni nu va fi pedepsit. Hoţul neprins
e negustor cinstit... Cât despre OMG
(organismele modificate genetic), mulţi
cercetători - ca Jean- Marie Pelt - se tem de tot
ce poate fi mai rău (Jean-Marie Pelt, Des
Légumes / Despre legume, Ed. Fayard, 1993. A
se vedea şi Jacqueline Bousquet, Au cœur du
vivant/În miezul vieţii, Saint- Michel Editions,
1992, şi Philippe Desbrosses, L’Agriculture
biologique/ Agricultura biologică, Ed. du
Rocher, 1998). ..
Iată o altă problemă foarte îngrijorătoare:
în agricultura obişnuită (nu bio): producătorii
nu au încotro, trebuie să cumpere seminţe
„hibridizate”, meşterite genetic astfel ca
generaţia următoare să fie sterilă. Altfel spus,
ţăranul care! cumpără grâul pentru semănat nu
va putea să-şi însămânţeze ogorul cu o parte
din recoltă, căci grâul obţinut nu se poate
reproduce normal. Va obţine doar o recoltă
degenerată. Iar pâinea noastră cea de toate
zilele este făcută din asemenea grâne!
„Între 1970 şi 1984, 839 de firme
producătoare de seminţe din emisfera nordică
au fost cumpărate de concernuri multinaţionale
ca Shell Oil, Monsanto, British Petroleum,
Sandoz, Ciba, Geigy, Upjohn, Union Carbide
(...). Rezultatul nu s-a lăsat aşteptat: varietăţile
numite „hibride” au sosit pe piaţă, protejate de
brevete, în timp ce - spun specialiştii - 98% din
varietăţile comestibile dispar”. (Michel Dogna,
„Vérités Santé Pratique”, nr. 18/13 iunie 1998)
 Rezultatul curselor: ţăranii sunt obligaţi să
cumpere în fiecare an seminţele pentru semănături. Ba
pe deasupra:
„Multinaţionalele au reuşit să treacă în ilegalitate
orice acţiune de cumpărare / vânzare de seminţe
normale (...). Orice sămânţă nebrevetată, deci
nehibridizată, este ilegală şi interzisă la vânzare (...).
Este valabil şi pentru roşii, pepeni, castraveţi, dovlecei,
conopidă, vinete. Aceşti hibrizi nu se reproduc în mod
tipic şi, prin urmare, grădinarii, zarzavagiii, agricultorii
trebuie să cumpere seminţele în fiecare an Iată (...) o
adevărată mană financiară pentru multinaţionale!”
Revenind la nocivitatea chimizării, putem limita
dezastrul, consumând preponderent produse agricole şi
animaliere bio. Dar tot trebuie să ştim exact despre ce
este vorba.

Bio fals şi bio adevărat

Ce este acest faimos „bio”?

Nişte buticuri dietetice şi-au bătut joc de
cumpărători vânzând foarte scump produse care erau
„bio”, cum sunt eu popă. Lucru de care au profitat
ziariştii din marea presă pentru a denigra cu răutate
agricultura biologică. Dar, întâmplător, eu sunt în
cunoştinţă de cauză...
„Bio” este agricultura care foloseşte cât mai puţin
posibil produse chimice de sinteză cu rol erbicid,
insecticid sau pesticid. A fost recunoscută oficial prin
legea cu profil agricol din 4 iulie 1980, ale cărei dispoziţii
au fost întărite prin legea din 30 decembrie 1988,
privind adaptarea exploatării agricole la contextul
economic şi social. În Franţa, agricultura biologică este
definită de două criterii:
 1. O limitare strictă a folosirii produselor chimice de
sinteză: acestea nu sunt admise decât cu condiţia
expresă de a figura pe o listă stabilită de Comisia
Naţională a Agriculturii Biologice şi aprobată prin decret
(...). iar acestea sunt foarte puţine: de exemplu, „zeama
bordeleză” pentru vie, pentru că este vorba de un produs
vechi, simplu şi tradiţional; de asemenea, în lupta
împotriva insectelor şi rozătoarelor sunt folosite alte
mijloace decât cele chimice (asocierea speciilor care se
protejează reciproc, lupta biologică etc.)
2. Recurgerea la metode de producţie speciale
pentru protecţia mediului şi animalelor (rotaţia
culturilor, interzicerea creşterii animalelor în captivitate.
(Pr. Joyeux, op. cit., pag. 267)
Este limpede ca lumina zilei. Agricultura Biologică
(„AB”, oficial) nu este o bagatelă: ea răspunde unor
criterii precise, controlate de Ministerul Agriculturii. Tot
ce este admis sau nu în acest domeniu este stabilit de
un „caiet de sarcini”, studiat pentru fiecare tip de
cultură şi de creştere a animalelor şi pentru fiecare
produs agricol vegetal sau animalier, „transformat sau
nu”. Comisia naţională a Agriculturii Biologice a adoptat
reguli de omologare a produselor animaliere sau de
origine animală: laptele şi produsele lactate, carnea de
erbivore, pasărea, ouăle, mierea, peştele etc.
În Europa, acest cadru legislativ şi regulamentar a
inspirat în mare parte regulamentul comunitar referitor
la agricultura biologică, adoptat la 24 iunie 1991. Acest
text, primul la nivel european care se referă la calitatea
produselor agroalimentare, „fixează un cadru pentru
producţia, etichetarea şi controlul produselor
agriculturii biologice”. (Pr. Henri Joyeux, op. cit., pag
268)
 Cititorii mei trebuie să ştie că produsele „bio” nu
sunt te miri ce! Trebuie să aibă, pe etichetă, menţiunea
„AB” („produs agricol biologic)”. Numai cuvântul „bio” nu
este suficient, întrucât a fost uzurpat de către
producătorii industriali care nu respectă caietul de
sarcini. (Iată, de pildă, ce se poate citi (şi lista rămâne
deschisă) pe adevăratele produse „bio”: „Produs obţinut
prin Agricultură Biologică, marca Nature et Progres,
control Ecocert, 31076 Toulouse Cedex”; sau „Produs
ambalat de către un aderent la SETRAB, în conformitate
cu caietul de sarcini al Agriculturii Biologice şi decretul
din 10 martie 1981, Sistemul de control CEE AB004”;
sau „Marcă Bio Garantată LIMA, Nature et Progres”: sau,
pe punga mea de făină, „făină produsă prin agricultură
biologică şi măcinată artizanal, la moară de vânt”!. Nu-i
aşa că sună bine? Deci, dragi cititori, deschideţi ochii
bine şi citiţi cu atenţie etichetele!) „Atenţie la etichetele
„netratat”, „fără pesticide”, „natural”, „fără reziduuri”...
Dacă nu poartă menţiunea AB, nu sunt biologice. (3)”
Unele iaurturi de mare consum nu sunt nici pe departe
„bio”, aşa cum spune eticheta pe care o poartă!
În fine, deosebit de dăunător este falsul „bio”,
intitulat „biolight”. Comisia pentru Siguranţa
Consumatorilor (C.S.C).l-a retras de pe piaţa
farmaceutică. Unii consumatori ai acestui produs au
ajuns la spital, cu tulburări digestive, greţuri,
constipaţie. Aşa-zisul produs „de regim” a fost retras din
farmacii... şi ar trebui scos şi de pe piaţa alimentară.
Multe conţin „zahăr fals” (numit la noi „Canderel”, între
altele), adică aspartam (Citiţi înfiorătorul dosar intitulat
„Boala aspartamului” din „Vérités Santé Pratique”, nr.
45, semnat de foarte competentul - şi foarte curajosul -
Michel Dogna. Aspartamul este vinovat de tulburări de
memorie, numeroase cazuri de Alzheimer, scleroză
multiplă, tulburări de vedere şi de auz etc. Extrem de
toxic, el este folosit în „Coke light” şi „Pepsi light”
(produse de Coca-cola şi Pepsi-cola). Consumatorii ar
trebui avertizaţi în privinţa acestor băuturi...). Cum
spune Pr. Joyeux, aceste produse ameliorate nu au
nimic serios:
„Astfel, varietăţile de unt, margarina şi maioneză
numite „ameliorate” conţin până la 50% apă. Industriaşii
vând aşadar multă apă. Utilizatorii cred că pot consuma
produsele „light” în orice cantitate şi aceasta este marea
problemă. Ei au tendinţa să-şi supraîncarce tartinele. O
altă metodă constă în diminuarea conţinutului de
grăsimi al unui produs compus, înlocuind o parte din
carne cu proteine vegetale sau o parte din grăsimi cu
amidon, mai ales tapioca. Asta fac fabricanţii de
mâncare gătită, numită „ameliorată”, vândută uneori
sub formă congelată. Se oferă, de asemenea, îngheţate în
care frişca este înlocuită cu albuş de ou! Scopul final
este înlocuirea grăsimilor obişnuite cu grăsimi care nu
pot fi digerate” (Pr. Joyeux, op. cit., pag 273).
Li se reproşează acestor produse că sunt cu 20-
30% mai scumpe decât produsele obişnuite. E valabil
pentru magazinele dietetice; dar dacă mă duc la piaţă,
acolo preţurile respectă, ca peste tot, legea cererii şi a
ofertei: sunt solduri, preţuri de en-gross, ieftiniri de
ultim minut... Şi, în final, nu cheltuiesc mai mult.
Uneori sunt chiar uimită de modestia unor preţuri care
se explică prin absenţa intermediarilor. În toate pieţele
din Franţa, există producători locali care lucrează bio la
preţuri rezonabile. Trebuie doar să-i cauţi.
Atunci, dragi cititori şi cititoare, ocoliţi aceste
produse mincinoase! Şi să nu vă daţi în vânt după
produsele industriale de mare consum, care uzurpă
titlul „bio”! Să auzim şi părerea lui Cayce:
 „Entitatea a trăit, într-o încarnare anterioară,
în ţara cunoscută ca Poseidia, adică o parte din
vechiul continent atlant. În vremea aceea, entitatea
cunoştea multe lucruri despre secretele Naturii,
despre aplicarea practică a forţelor invizibile,
folosindu-le în slujba Omului, a habitatului şi a
întreţinerii sale fizice. De aici provine actuala
preocupare deosebită a acestei entităţi pentru toate
acestea. Acele cunoştinţe străvechi îi aduc o
conştientizare la diverse niveluri.
Cât despre folosirea substanţelor chimice de
sinteză, entitatea este conştientă de dependenţa pe
care acestea o creează la utilizatori, până la a le
veni foarte greu să mai renunţe la ele”. (Lectura
1741-1)
„Aţi putea să-mi spuneţi care sunt cele mai bune
metode de cultură pentru a produce alimente de calitate?
- Dacă este nevoie de fertilizare şi de
îngrăşăminte, nu există altceva mai bun decât
gunoiul de păsări, mai ales pentru unele specii
vegetale. Găinaţul de găină ar trebui folosit pe
scară largă, fără să se facă totuşi exces, ci, în fine,
cu măsură. Nu este rău să se adauge şi var, şi
potasă, amestecate cu bucăţi de mraniţă, adică
resturi vegetale ca frunzele moarte, resturile de la
vie, de la tunderea gazonului sau altele... Dar
trebuie să le amestecaţi întotdeauna cu găinaţ de
păsări. Este lucrul cel mai bun pentru a ajuta
creşterea legumelor!” (Lectura 470-35)
Ceea ce spune Cayce mai sus ţine de metodele
agriculturii biologice.
„Iată ce lecţie de viaţă (...) ne dă crinul (...), a
cărui rădăcină se dezvoltă în gunoi, extrăgând de
acolo substanţele cu care produce ceea ce admiraţi:
splendoare şi parfum”. (Lectura 137-63)
La noi, pe strat de gunoi cresc mai ales dovlecii şi
bostanii albi, ale căror flori sunt la fel de frumoase ca
florile de crin! Aceste lecturi pot fi privite ca o încurajare
din partea lui Cayce, pentru folosirea gunoiului
tradiţional. Totuşi, când se vorbeşte de „gunoi” de
păsări, atenţie: nu se referă la păsările de crescătorie, al
căror găinaţ conţine toate reziduurile chimice pe care le
înghit bietele păsări. După cum se poate vedea, Cayce
încurajează deopotrivă compostul, amestecurile
calcaroase (calcar măcinat, dolomită, potasiu natural
etc.) (A se vedea Claude Aubert, Le Jardin Potager
Biologique / Grădina de legume biologică, 1985, Ed. Le
Courrier du Livre, şi Philippe Desbrosses, op cit. Marele
public, complet manipulat şi dezinformat, crede că nu se
foloseşte chimia de sinteză în obţinerea unor recolte
bogate. Este total neadevărat! Trebuie neapărat să citiţi
povestea acelui ţăran mexican care obţine legume
uriaşe... vorbindu-le cu iubire, fără nimic altceva (Yvo
Perez Barreto, L’Homme qui parte avec les plantes /
Omul care stă de vorbă cu plantele, Presses du Châtelet,
1998, cu splendide şi incredibile fotografii ale unor
legume uriaşe, cum n-aţi văzut de când sunteţi!))

80 % alcalinitate, 20% aciditate

Iată o altă problemă, destul de puţin cunoscută, pe

care o ignoram complet înainte de a descoperi în
„lecturi” o întrebare pusă foarte frecvent dragului nostru
Edgar (şi, evident, răspunsul nu mai puţin frecvent):
„Ce alimente trebuie să consum?
- Alimentele care creează alcalinitate; căci
acizii produşi de combinarea unor alimente
provoacă un mare stres în organismul
dumneavoastră. Nu mâncaţi, deci, albuş de ou”.
(Lectura 5046-11, făcută în 1935 pentru un tânăr
epileptic, de 26 de ani, pe care Cayce a reuşit să-l
vindece.)
Aflăm aşadar, din această lectură, că albuşul nu
are inocenţa virginală pe care o afişează sub coajă.
Păcatul său... este faptul de a fi acid! Nu la gust,
bineînţeles, ci în uzina alimentară: când se descompune,
el produce o aciditate pe care n-o percepem când îl
mâncăm.
„În cazul dumneavoastră (tuberculoză), să
păstraţi un echilibru între acizi şi baze. Nu mâncaţi
numai alimente care produc aciditate (...), ceea ce
tinde să congestioneze organele excretoare ca:
ficatul, rinichii, tot tubul digestiv. Aţi avea nevoie
de mai multe produse care dau alcalinitate.
Laptele, de exemplu, nu este atât de bun pentru
dumneavoastră! Alte lichide, apa, vinul, v-ar face
mai bine!” (Lectura 528-9)
Dar ce este, de fapt, această aciditate de care
vorbeşte Cayce?
Unitatea de măsură a acidităţii sau a alcalinităţii
este pH-ul. Valorile pH-ului merg de la 0 la 14; între 0 şi
7, pH-ul indică un grad crescător de aciditate; la pH-ul
7, se află punctul neutru; de la 7 până la 14, pH-ul
indică un grad crescător de alcalinitate.
„Or procesele vitale nu pot avea loc, în mod normal,
în organismul nostru, decât la un pH sanguin stabil,
uşor alcalin (pH-ul normal ai sângelui venos este de
7,32-7,42). (...) Majoritatea transformărilor pe care le
suferă substanţele chimice din corpul nostru au loc în
lanţ, adică pe paliere succesive. La fiecare nivel,
intervine un anumit catalizator, care asigură
transformarea respectivă (...). Când lipseşte un ferment
sau este insuficient activat datorită unui deficit de
oligoelemente sau vitamine, reacţia pe care o asigură el
se blochează sau este încetinită. Atunci se poate
produce o acumulare anormală de acizi metabolici în
partea superioară a lanţului, care lucrează într-un ritm
încetinit”. (Dr. Kousmine, Soyez bien dans votre
assiette jusqu'à 80 ans et plus /Sănătatea din
farfurie, până la 80 de ani, şi mai mult, Ed. Tchou, 1980,
p.83.)
Despre pH am învăţat cu toţii - mai mult sau mai
puţin - pe băncile şcolii... Dar de aici până la aplicarea
la micul dejun, mărturisesc că eram foarte departe
înainte de a-l cunoaşte pe Cayce! La orele de ştiinţele
Naturii, ni se dădeau benzi de hârtie, pe care trebuia să
le introducem în eprubete pline cu soluţii misterioase:
dacă hârtia se îngălbenea, soluţia era acidă, înţepa; dacă
se albăstrea, soluţia era alcalină (sau bazică), deci
lunecoasă. Între aceste două extreme, se obţinea un
verde ca iarba, care înviora peisajul auster al zidurilor
şcolii. Dar să continuăm şi să vedem ce spune, despre
asta, Dr. Kousmine: „în caz de blocare sau încetinire a
funcţiilor vitale, acizii produşi în exces sunt eliminaţi
prin rinichi, ceea ce conferă urinei un pH acid (...). Dacă
organismul este sănătos, bine hrănit şi bine echilibrat,
dacă primeşte suficiente baze din alimentaţie, atunci
pH-ul urinar este aproape la fel ca al sângelui, între 7 şi
7,5 (...). Dacă acest pH rămâne în permanenţă la 5 sau
sub 5, înseamnă că epurarea corpului este insuficientă,
iar organismul suferă de o acumulare de acizi, cu
pierderi de baze, în principal sodiu şi calciu. Această
suferinţă se poate manifesta printr-o paloare accentuată
(...), prin dureri de cap, prin dureri care migrează,
numite reumatismale, nevralgii etc., care dispar repede
şi fără nici un calmant, prin aport de substanţe
alcaline”. (Dr. Kousmine, op. cit., p. 84)
Cu mulţi ani înaintea celebrei nutriţioniste citate
mai sus, Cayce vorbise despre acest echilibru
indispensabil dintre acizi şi baze. Şi în domeniul erorilor
alimentare, Cayce explică aproape toate durerile noastre
prin dezechilibrul pH-ului. Am explicat deja în
Universul lui Edgar Cayce (vol. I, pag. 66-67)
importanta problemă a echilibrului dintre acizi şi baze:
unele alimente produc o reacţie acidă în tubul digestiv
(nu lămâile, nici i oţetul, aşa cum am fi tentaţi să
credem!), altele o reacţie bazică! (adică alcalină). Or,
dacă acizii reprezintă mai mult de 20 % din tranzitul
global, organismul se dezechilibrează şi se instalează
boala. După Cayce, aici îşi au originea toate răcelile şi
gripele, toate anginele, reumatismele etc.
Acest fenomen se întâmplă mai ales iarna. De ce?
Pentru că în acest anotimp, în ţările noastre, se
consumă mai puţin fructele şi legumele proaspete care
declanşează reacţii alcaline în tubul digestiv. Mâncăm
mai mult conserve, alimente sărate, făinoase, dulciuri,
toate acestea fiind produse care degajă reacţii acide. Or
microbul, în viziunea cayciană, proliferează în mediu
acid, numai aciditatea îi place... După Cayce, terenul
acid permite dezvoltarea tuturor bolilor infecţioase. Dacă
se menţine un mediu bazic (sau alcalin) în tubul
digestiv, microbul - fiorosul! - îşi ia tălpăşiţa! Se evită
astfel majoritatea infecţiilor, chiar în perioade de
epidemie.
Acest echilibru relativ acizi-baze, pH-ul, se
construieşte începând cu alimentaţia. Fructele
proaspete, legumele, j cerealele integrale şi proaspete
produc puţină aciditate.. Oleaginoasele, zaharurile,
carnea, grăsimile, brânzeturile etc. I antrenează o
creştere foarte rapidă a gradului de aciditate în organele
digestive. Ar trebui să introducem mult mai multe fructe
şi salate în meniurile noastre de iarnă.
Bineînţeles că, astăzi, există importul: dar
alimentele din import îşi pierd o mare parte a valorii
energetice pe drum, pentru că sunt tratate din belşug,
ca să reziste la stocarea industrială.
Voi aduce, aici, mărturia personală: în copilărie,
iarna era grea; mi se părea că este o gaură mare şi
neagră.! Picioarele îngheţate, spinarea strânsă de frig,
hainele grele cu care ne înfofoleam patru sau cinci luni.
La liceu, mâncam tăiţei, I mezeluri, dulceaţă, legume
uscate etc. - tot ce se poate conserva. Aveam una sau
două gripe zdravene pe iarnă, fără să mai pun la
socoteală amigdalitele; majoritatea oamenilor din jurul
meu considerau că aceste suferinţe erau inevitabile.
După aceea, din anii „50, au apărut pe piaţă
fructele şi legumele proaspete, importate din Italia,
Spania, Africa de Nord, Antile - iar astăzi, şi din ţinuturi
mai îndepărtate: banane din America centrală sau
căpşuni din Chile etc. Lumea s-a obişnuit să meargă la
sporturile de iarnă, să stea în aer liber sau la soare, ceea
ce dinamizează toate funcţiile corpului (deci şi cele
digestive) şi elimină aciditatea prin oxigenare.
La început, lucrurile acestea nu-mi erau prea clare:
a mă întreba în faţa fiecărui fel de mâncare dacă va
produce aciditate sau alcalinitate părea un lucru
inaccesibil pentru mintea mea de mamă puţin trecută.
Şi-apoi, am început, puţin câte puţin, să fac mai mult
loc fructelor de sezon, micilor legume, salatelor, să
limitez consumarea acidifianţilor la mese... Metoda s-a
dovedit eficientă: astăzi, la capitolul gripe, răceli, angine,
mă număr între absenţi - exceptând cazurile când
recidivez pentru că uit de fructele proaspete la micul
dejun. De când am înţeles această problemă a acidităţii
şi alcalinităţii, am scăpat de mizeriile iernii, complet şi
definitiv.

EXEMPLE DE MESE CARE PRODUC ACIDITATE:

Antreuri: mezeluri sau carne rece, peşte cu sau
fără brânză, supă cu sos picant (provensal) şi crutoane,
patiserie sărată cu brânză, sufleu cu brânză, quiche, vol-
au-vent, bouche-â-la-reine...
Felul principal: cotlet de oaie cu fasole, pastramă
cu linte, biftec cu cartofi prăjiţi, spaghete napolitane (cu
carne tocată)...
După aceea: brânză cu pâine şi unt..
Deserturi: prăjitură cu ciocolată şi bezea, lapte de
pasăre, délice-aux-noix, blaturi, checuri...
Nu spun să ne lipsim de asemenea feluri delicioase.
Dar n-ar trebui să le consumăm sistematic fără a găsi
cu ce să contracarăm toată această aciditate. De
exemplu: un antreu de crudităţi (ridiche, castravete,
pepene, grapefruit...).
Apoi, o salată, care să nu lipsească niciodată. Nu
doar trei frunze verzi eşuate pe fundul unei salatiere, ci
o salată adevărată, cu legume şi fructe diverse.
Deserturile sunt delicioase; dar dacă mesele conţin mulţi
generatori de acizi, ar fi mai bine să ne limităm la fructe
(indiferent de forma sub care ni se prezintă: salată de
fructe, spumă de fructe, şerbet, compot fără prea mult
zahăr (zahărul creează aciditate - a se vedea mai
departe!).
Dacă suntem puţin mai atenţi, nu e greu. Acasă,
putem repara un exces, înlocuind o masă printr-un fruct
sau o supă de legume: astfel, restabilim echilibrul.
Se cuvine, deci, să-i mulţumim din suflet lui Cayce
pentru că a formulat cu precizie această regulă a
jocului, atât de importantă, Iată câteva lecturi foarte
clare pe această temă (şi în acord cu majoritatea şcolilor
nutriţioniste moderne!):
„Cum să procedăm cu dulciurile şi cu făinoasele?
- Aşa cum am spus deja, nu vă sunt interzise
complet, dar păstraţi echilibrul, reflectând la acest
lucru: trebuie să consumaţi 80% alimente care
creează alcalinitate, fată de 20% care creează
aciditate. Or zaharurile sunt, alături de făinoase,
principalii producători de aciditate. Bineînţeles,
sunt foarte energizante, dar combinaţia celor două
devine, pentru dumneavoastră, mai dăunătoare
decât proprietăţile specifice ale fiecărei categorii
din aceste alimente, înţelegeţi?” (Lectura 877-28,
făcută pentru un bărbat care suferea de o erupţie
cutanată)
„Regimul pentru această bolnăvioară? Foarte
special, aşa cum am arătat deja - dar totuşi, să nu
fie atât de drastic încât să-i întunece viaţa. Ar
trebui să fiţi atenţi mai ales la alimentele care
produc aciditate: nu-i daţi prea multe! Trebuie,
desigur, să ţineţi cont că este un organism fraged,
aflat în plină creştere, care are nevoie de anumite
zaharuri ca să se clădească. Totuşi, aceste
zaharuri vor fi astfel alese încât să nu creeze prea
multă aciditate; asta i-ar dăuna (...). De aceea
interzicem orice fel de zahăr de trestie; să nu se
atingă de aşa ceva! Preferaţi zahărul extras din
fructe sau legume şi alimentele dietetice pregătite
cu zahăr de sfeclă”. (Lectura 795-44, pentru o fetiţă de
4 ani, care suferea de dereglări hormonale)
În volumul I, am citat o lectură unde Cayce
răspundea la întrebarea:
„Ce alimente creează aciditate?
 - Grăsimile animale, uleiurile vegetale,
cerealele, pâinea, fulgii de porumb, prăjiturile,
orezul alb - orezul integral este mai puţin acid -
toate zaharurile, nucile, leguminoasele, carnea,
carnea de pasăre, măruntaiele, gălbenuşul de ou”.
(Lectura 480-19)
Şi albuşul, după cum am văzut mai devreme! Dar
atunci, ce ne mai rămâne? Mai exact, care alimente
aduc valoarea pH-ului (şi, împreună cu el, sănătatea
noastră!) la cota normală, producând alcalinitate?
„Fructele, proaspete şi uscate, legumele cu
excepţia leguminoaselor ca lintea, mazărea,
fasolea”. (Lectura 480-19).
Cayce adaugă: „în unele cazuri, lactatele” şi vom
vedea că depinde de caz: laptele conţine multe grăsimi
animale, care îl situează între alimentele ce produc
uneori multă aciditate, dar laptele fermentat (iaurtul,
chefirul, zara) nu intră în această categorie.
S-o lăsăm pe Dr. Kousmine - care împărtăşeşte
punctul de vedere caycian - să aibă ultimul cuvânt:
„În viaţa noastră de acum, când suntem prea
sedentari, prost oxigenaţi, hrăniţi cu alimente foarte
sărace în catalizatori diverşi (vitamine, oligoelemente.. se
întâlnesc curent tulburări de sănătate datorate unei
acumulări de acizi”.
Şi Dr. Kousmine ne recomandă să consumăm
citraţi pentru „a arde excesul de acizi”. Se obţin, de
altfel, aceleaşi rezultate prin curele de citrice
recomandate de Cayce şi prin consumarea zilnică a
sucului de lămâie!
Există două tipuri de bolnavi: cei mai numeroşi,
care înghit prea mulţi hidraţi de carbon, adică feculente,
zahăr, carne, alcool etc., toate fiind produse acidifiante
aşa cum am văzut mai sus; şi cei care, dimpotrivă, au o
alimentaţie alcalină: vegetarieni exclusivi, de exemplu,
sau persoane care-şi impun un regim fără zahăr,
înclinând balanţa în partea opusă. Consultanta numărul
888-1 se încadra în acest caz - atât de rar, astăzi, în
Occident. Cei câţiva înţelepţi care se abţin să consume
zahăr îl iau însă din făinoase, cartofi, carne etc., din
fructe şi băuturi (zahărul din alcool)!
„În regimul dumneavoastră sunt prea puţine
produse care creează aciditate: să mâncaţi o
cantitate mai mare de hidraţi de carbon, adică
zaharuri, cu o preferinţă pentru miere” (Lectura 888-
1)
În general, chiar şi pe vremea lui Cayce, se făcea
deja abuz de dulciuri:
„Regimul dumneavoastră? E foarte bine dacă
menţineţi echilibrul de 20% alimente acidifiante
fată de 80% alimente alcalinizante. Deci, mai
precis: nu cantităţi mari de zaharuri! Totuşi,
indulgenţă faţă de miere!” (Lectura 540-11)
Cayce îi răspunde astfel unei tinere care suferea de
constipaţie cronică:
„Fiţi atât de bun, domnule Cayce, şi spuneţi-mi în
linii mari regimul pe care trebuie să-l urmez începând de
astăzi”
- În general, să consumaţi cât mai multe
alimente care provoacă o reacţie alcalină în
sistemul digestiv. Din acest motiv nu trebuie să
mâncaţi prea multe dulciuri. Indiferent de masă, la
micul dejun, în siropuri şi prăjituri, sau în alte
momente ale zilei, nu consumaţi prea multe
zaharuri sub formă de desert. O excepţie totuşi:
câteva îngheţate vă vor fi permise uneori, dar
întotdeauna cu moderaţie. Cantitatea de zaharuri
pe care o puteţi consuma va trebui împărţită în
doze mici!” (Lectura 480-13)

Arta de a găti (legumele... şi restul!)

Din păcate, această artă nu mai este cunoscută...

Cine o mai predă în şcolile de menaj? Sau la cursurile
culinare? Foarte puţine, după ştiinţa mea, şi rare sunt
mamele care au beneficiat de aceste învăţături, în timp
ce sănătatea unei ţări întregi se bazează pe ele. O seamă
întreagă de informaţii - totuşi foarte importante - n-au
mai fost transmise consumatoarelor. Ceea ce se spune
aici despre legume este valabil şi pentru fructe, cereale,
leguminoase, carne, lactate:
„Să mâncaţi, seara, doar legume fierte cum se
cuvine, adică în suc propriu, fără nimic altceva - şi
de preferinţă înăbuşite. Aveţi grijă să le gătiţi
separat, abia apoi le veţi amesteca, la masă, dacă
doriţi. Puteţi adăuga înainte de răcire, sare, piper
şi unt. Şi respectaţi această recomandare! (Lectura
932-1)
Religia lui Cayce în privinţa gătitului este foarte
simplă: „Fără prăjeli” („No fried food”). Sunt zeci şi zeci
de lecturi în care se repetă această interdicţie absolută.
în ceea ce priveşte legumele, nu este de ajuns să ne
retragem la ţară, pentru a beneficia de vraja lor
naturală... Nici nu trebuie să destrămăm această vrajă
printr-o pregătire asasină:
„Legumele dumneavoastră vor trebui fierte
înăbuşit sau în suc propriu, învelite în hârtie. Ceea
ce creează o diferenţă enormă în rezistenţa la boli”.
(Lectura 861-1)
 Cayce va da acelaşi sfat în privinţa peştelui
(niciodată prăjit, mai bine gătit la cuptor, înăbuşit sau
fript). Alte precizări pe aceeaşi temă:
„Unele legume trebuie gătite întotdeauna învelite în
hârtie, la abur?
- Da. Unele legume gătite astfel îşi păstrează
sărurile minerale, care sunt extrem de hrănitoare.
- Am artrită la articulaţiile degetelor de la mina
dreaptă?
- Aşa cum am spus deja, e mai degrabă o
nefrită decât o tendinţă la artrită, Iată de ce aveţi
nevoie să eliminaţi deşeurile ceva mai bine. Din
acest motiv, vă recomandăm sărurile minerale din
legume, ca laxativ!” (Lectura 1158-38)
Toată lumea este de acord cu proprietăţile laxative,
depurative, revigorante ale zarzavatului, datorită
sărurilor minerale şi vitaminelor pe care le conţine. Mai
ales vitaminele se pot păstra, în parte, în timpul
gătitului:
„Seara, faceţi mai degrabă legume fierte în
propriile lor săruri minerale, în suc propriu. Nici un
alt fel de a le găti decât învelite în hârtie sau la
abur. Aceste sucuri sunt o parte din regimul
dumneavoastră. Consumaţi-le: ele conţin vitaminele
şi sărurile minerale care vor ajuta secreţiile
necesare din sistemul digestiv”. (Lectura 6331-6)
Recomandarea întâlnită mai sus, de a găti fiecare
legumă separat, se regăseşte aici pentru această
persoană foarte grav bolnavă, ale cărei reflexe intestinale
sunt blocate:
„În regimul dumneavoastră, obişnuiţi-vă să
consumaţi alimente care vor împiedica formarea
gazelor în sistemul digestiv, căci acestea [gazele]
blochează mişcările peristaltice ale intestinului.
Este vorba de legume verzi, proaspete, fierte în suc
propriu.
Nu gătiţi, deci, legumele împreună, ci fiecare
învelită în hârtia ei, şi consumaţi-le separat: veţi
vedea cum acest lucru o să vă amelioreze
sănătatea”. (Lectura 11277-1)
Intestinul este o maşină minunată, foarte
complexă, asemănătoare unui robot de bucătărie: taie,
macină, amestecă... dar trebuie, uneori, să-i uşurăm
munca. La fiecare tip de legumă, el reacţionează diferit.
Leguma unică (sau alimentul unic) îi uşurează sarcina.
Gătitul trebuie aşadar să respecte la maximum
structura plantei: nu adăugaţi nici apă, nici corp gras,
nici mirodenii... lucru de care ne vom ocupa în detaliu.

Recipientul ideal: frunza de banan

Natura ustensilelor de bucătărie nu este

indiferentă: în timpul gătirii, sub efectul căldurii, au loc
schimburi între pereţii vaselor şi alimente. Se ştie că
unele materiale sunt nesănătoase: fierul, aluminiul, de
exemplu. E mai bine să gătim în oale sau vase de sticlă
(Pyrex), porţelan sau fontă emailată. Le puteţi găsi în
orice magazin de menaj. Cel mai rău este aluminiul:
homeopaţii recunosc de multă vreme intoxicaţiile
datorate acestui metal şi le tratează prin diluţii
centezimale de 15 sau 9 (Aluminiu 15 CH sau 9 CH). Cât
despre alopaţi, ei le tratează... cu indiferenţă. Cayce se
situează net de partea homeopaţilor.
„Mâncarea gătită în vase de aluminiu este
dăunătoare pentru acest bolnav?
- Unele alimente gătite în vase de aluminiu
sunt dăunătoare pentru toată lumea, în general; şi
mai ales pentru unii bolnavi ca, de exemplu, cei
care suferă de tulburări hepatice şi de probleme
digestive”. (Lectura 1196- 7)
Şi cum aceştia reprezintă 90% din populaţie,
fabricanţii de vase din aluminiu ar trebui să se
reprofileze... Lectura următoare aduce şi alte precizări:
„Aşa cum le-am spus de atâtea ori bolnavilor
care prezentau tulburări digestive, victime ale
surmenajului nervos din cursul digestiei, ar trebui
să evitaţi consumarea mâncărurilor gătite în vase
de aluminiu. Acest lucru perturbă automat
activitatea rinichilor, în raport cu circulaţia
hepatică inferioară, împiedicând rinichii să elimine
acidul uric pe care-l conţin”. (Lectura 843-7)
Din păcate, acest lucru nu este cunoscut. De
aceea, sunt prea multe case unde, la ora actuală, sunt
folosite vasele de aluminiu pentru că nu se cunoaşte
pericolul. Mi se pare important să semnalăm acest
lucru, Iată de ce redau aici şi alte lecturi pe aceeaşi
temă: ele sunt fără echivoc.
„Am urme de aluminiu în corp din cauza folosirii, la
gătit, a vaselor din acest metal?
- Când se foloseşte aluminiul la vasele de
bucătărie în care se găteşte mâncarea şi, deci,
alimentele vin în contact direct cu acest metal, se
produc nişte elemente foarte dăunătoare
organismului uman; (...) da, aveţi urme de aluminiu
în organism, de aceea este necesar să urmaţi
recomandările făcute”. (Lectura 445-2, pentru o
femeie de 62 de ani, bolnavă de intestine şi mai ales de
colon)
Se poate obiecta că Edgar Cayce avea de-a face
doar cu bolnavi. Dar cei sănătoşi suportă, oare,
aluminiul mai bine?
 „Unii nu sunt afectaţi. Totuşi majoritatea
oamenilor, puţin câte puţin, se dezechilibrează
mâncând alimente gătite în vase de aluminiu. E şi
mai evident la anumite alimente, în special cele
acide; ele atrag atomi de aluminiu, pe care îi
introduc apoi în organism”. (Lectura 5211-1)
Vasele de aluminiu nu sunt, deci, obligatorii chiar
dacă aveţi impresia că nu găsiţi „decât asta” la raioanele
de menaj. Eu folosesc oale, cratiţe şi tăvi din sticlă Pyrex
sau fontă emailată. După ce am parcurs nenumăratele
lecturi ale lui Cayce unde se recomandă gătirea
alimentelor în hârtie sau la abur, mi-am cumpărat un
set minunat de capace din sticlă Pyrex, adaptabile la
toate dimensiunile de oale, cratiţe, castroane, tigăi... (Le
găsiţi în cataloage sau în marile magazine).
În ce priveşte coacerea în cuptor, Cayce recomandă
ceea ce folosea pe atunci în Statele Unite:
„Coaceţi deci legumele în suc propriu, învelite
în hârtie Patapar, pentru a păstra sucul”. [Acesta nu
vine, deci, în contact cu pereţii recipientului], „În acest
mod, n-o să vă agravaţi suferinţele înghiţind
otrăvuri care provin de la oale şi cratiţe!” (Lectura
796-2)
Din păcate, hârtia Patapar, puţin vândută în
comerţul actual, a fost înlocuită cu folia de aluminiu...
Desigur că aluminiul rămâne la fel de toxic, indiferent de
prezentare! Cayce interzicea categoric aceste folii:
„Nu coaceţi nimic în aluminiu, ci mai bine în
recipiente emailate sau de sticlă. Nu, mai ales în
aluminiu, nu. Şi în special pentru dumneavoastră,
aluminiul este o otravă. Nu folosiţi nimic din
aluminiu, sub nici o formă, la vasele de bucătărie
sau veselă”. (Lectura 1223-1)
 Şi atunci, ce să facem ? Puteţi încerca să gătiţi în
stil marocan, într-un tajin: o tavă, pe care se pune
leguma şi se acoperă cu o pălărie conică; astfel, vaporii
se condensează şi se întorc pe aliment, iar sărurile
minerale din legumă nu se mai pierd. Tajinul este făcut
din pământ ars emailat, ca tăvile noastre tradiţionale.
Puteţi opta şi pentru sistemul chinezesc: alimentele
sunt puse în coşuleţe de bambus şi gătite la abur (aceste
coşuleţe se găsesc de cumpărat în cartierele chinezeşti şi
chiar în marile magazine).
Restaurantele chino – vietnamo – tailando –
indoneziano - etc. (!), încep să servească o specialitate
foarte fină: peştele preparat la abur, în frunză de banan.
Dacă în ziua când veţi dori să gătiţi peşte, nu aveţi prin
preajmă un banan, reţineţi însă ideea (în fond, puteţi
înlocui frunza de banan cu foaia de viţă, umplută à la
grec. (Dacă autoarea ar cunoaşte sarmalele - cu carne
sau de post, ar recomanda şi frunza de varză, tei,
podbal, fasole, ştevie ş.a. ... à la roumain! (N.tr.))
Şi dacă aveţi numai vase de aluminiu? Cine vă
opreşte să fierbeţi mâncarea la bain-marie? Oala sau
cratiţa de aluminiu, în care aţi pus apă, o puneţi pe foc;
în ea, introduceţi un vas de sticlă termorezistentă, cu
alimentele care trebuie gătite. Îl acoperiţi şi, astfel,
mâncarea fierbe înăbuşit... până la reutilarea bucătăriei.
În anumite regiuni din Franţa puteţi cumpăra
„diables”: tăvi pentru cuptor, făcute din pământ ars,
refractar, prevăzute cu un capac care asigură o bună
coacere la abur. Pentru cei care doresc cu adevărat să
scape de dictatura cratiţei de aluminiu, soluţiile nu
lipsesc!
În orice caz, chinezii, care foloseau mai ales
porţelanul şi bambusul, erau în cunoştinţă de cauză:
„Fierul strică mâncarea”, spuneau ei. Aluminiul -
întrecut de vărul lui, oţelul inoxidabil - o strică şi mai
abitir! Cât despre tigăile Tefal, nici ele nu sunt bune: o
serie de analize au demonstrat că materialul cu care se
acoperă interiorul tigăii sfârşeşte prin a migra încet-încet
în alimente, introducând în tubul digestiv molecule de
sinteză, care sunt cancerigene.
Lecturile lui Cayce ne ajută să mai descoperim
ceva. E foarte rău să fierbem un aliment fără să
acoperim vasul. Odată cu aburul, pierdem toate
elementele nutritive. Acoperind, economisim gaz şi
electricitate, pentru că astfel putem găti la foc foarte
mic, ceea ce salvează vitaminele. În acelaşi timp, aburul
închis sub capac permite păstrarea oligoelementelor.
„La prânz, alege mai mult legume cu frunze;
sau din cele care se prezintă sub formă de bulb, dar
acestea trebuie fierte foarte bine şi numai în suc
propriu (ca la coacerea în hârtie)”. (Lectura 1484-1)
Descrierea de mai sus este dată unui adolescent de
13 ani, bolnav de psoriazis. Or Cayce spune în altă
parte, referitor la această boală, că se datorează unei
subţieri a peretelui intestinal; acesta devine permeabil,
nu reţine deşeurile care trebuie evacuate şi, prin
repunerea lor în circulaţie, se provoacă o intoxicare
cronică a sângelui. Tot organismul munceşte să elimine
deşeurile, cum şi pe unde poate; în cazul psoriazisului
(şi al tuturor dermatozelor), prin piele.
Micul consultant numărul 1484 are o sensibilitate
digestivă: prin urmare, părinţii trebuie să gătească
legumele cu cea mai mare grijă. Fierberea în apă
clocotită nu este niciodată foarte recomandată de Cayce.
El preferă să se pună cât mai puţin lichid pe fundul
vasului (o jumătate de pahar... sau chiar deloc):
„Să consume multe legume fierte în suc
propriu, mai bine decât să se adauge grăsimi sau
carne. Şi niciodată în apă [clocotită], într-un vas
neacoperit, ci în suc propriu, aşa cum se coace în
hârtie!” (Lectura 459-9, pentru o congestie pulmonară
survenită în urma unei răceli)
Sfaturile dietetice ale marilor reviste feministe
recomandă adesea gătirea fructelor şi legumelor cu
multă apă. Unele, ca varza, sunt fierte chiar în două ape
(„albite”). Părerea general admisă este că astfel se
elimină pesticidele... Da, dar... se elimină totodată şi
sărurile minerale, şi vitaminele! Biata rămăşiţă care
ajunge pe fundul farfuriei voastre este astfel epurată de
tot ce avea hrănitor. Prin urmare, nu mai e de mâncat!
Aşadar aveţi de ales: pesticide sau vitamine! Dar
aceasta este o falsă dilemă atunci când cunoşti
posibilităţile oferite de agricultura biologică. Osteneala şi
preţul sunt justificate. Cayce a trăit într-o epocă de
relativă inocenţă agricolă, iar consultanţii săi mâncau
„bio” fără să ştie, Să recapitulăm:
„NICIODATĂ prăjeli! Niciodată, de nici un fel!
Mai bine coaceţi la cuptor, frigeţi, fierbeţi... dar cel
mai bine este să fierbeţi legumele în suc propriu, de
exemplu în hârtie sau chiar la abur. Căci în felul
acesta, păstraţi vitaminele şi sărurile minerale şi
este mai sănătos să nu le amestecaţi la gătit”.
(Lectura 906-1)
N-aş vrea să închei acest subcapitol despre
modurile de a găti mâncarea fără să evoc cuptorul cu
microunde. Cayce n-avea cum să vorbească de el pentru
că nu exista pe vremea lui. Trebuie să ştim că acest
cuptor produce, în alimente, „microrupturi” care
degradează profund valoarea lor alimentară. Testele de
cristalizare sensibilă, sau tezigrafie, şi bioelectronica
profesorului Louis Claude Vincent ne permit acum să
măsurăm pagubele - adică pierderea vitalităţii
alimentelor: ele ies complet „moarte” din cuptorul cu
microunde. (Vezi şi dosarul revistei Vérités Santé
Pratique, nr. 25/oct. 1998, despre pericolul cuptorului
cu microunde, ca şi al încălzitorului electric pentru
lapte. Se constată, de pildă, că pisicile nu se ating de
laptele încălzit astfel)

Sarea vieţii

Bucătăria fără sare e tristă... Din fericire, puţini

oameni sunt condamnaţi la această tristeţe!
Toate felurile de sare de masă (clorură de sodiu)
sunt „de mare”, bineînţeles. Dar există mări şi mări:
saline fosile, provenind din mările de odinioară, unde
sarea se extrage în cariere, şi saline unde marea vie
depune o sare care este la fel de vie. Aceasta este şi mai
bogată în oligoelemente hrănitoare (salinele din
Guérande, l'Ile de Ré, Languedoc, Corsica etc.). „Floarea
de sare” provenită din l’Ile de Ré, de pildă, cu gust de
toporaş, apără de cancer: ea conţine mult magneziu. (A
se vedea lucrările profesorului Delbet despre relaţia
dintre concentraţia magneziului din apa de băut şi
frecvenţa cancerului. Recomand de asemenea lucrările
lui Simone Brousse: On peut vaincre le cancer /
Cancerul poate fi învins, Ed. Garancière, 1983, (o lucrare
clasică !), La vie est énergie / Viaţa este energie (Press
Pocket, 1991) şi, la Ed. du Dauphin, Cancer, enquêtes
sur les découvertes en péril / Cancerul, cercetări
despre descoperirile aflate în pericol, 1992, Médecins et
Medecines / Medici şi Medicine, 1995, Le Grand
Tournant / Marea cotitură, 2000) Dacă sarea în exces
nu este bună, atunci când este folosită cu moderaţie, ea
devine medicament, Iată două lecturi pe aceasta temă:
„Sarea face rău?
 - În exces, da. Există sare în sânge, în lacrimi,
în toate secreţiile corpului, ceea ce arată că este un
oligoelement indispensabil - cu condiţia să fie în
doze rezonabile”. (Lectura 404-6)
- Seara, când te culci, pune un pic de sare de
masă, foarte uscată, pe limbă. Las-o să se dizolve şi
înghite-o. Apoi bea doar un pahar de apă. Fă aşa în
fiecare seară, înainte de culcare!” (Lectura 2153-1)
Bineînţeles că această lectură făcută pentru o fetiţă
de 12 ani, cu crize de epilepsie, nu vrea să însemne că o
asemenea boală îngrozitoare poate fi vindecată cât ai
bate din palme, doar cu un pic de sare pusă pe limbă...
ca şi cum ai prinde o pasăre! Cititorii mei ştiu că
lecturile lui Cayce erau personalizate: citatul de mai sus
este doar un element de regim alimentar prescris acestei
biete fetiţe, domnişorica 2153... Lecturile comportă în
general mai multe pagini de recomandări diverse dar,
întotdeauna, sfaturi dietetice foarte exacte, care trebuie
să ajute la vindecare.
Aşa cum am văzut, Cayce recomandă uneori sare
iodată pentru a compensa o carenţă:
- În regimul dumneavoastră, să nu folosiţi altă
sare decât sarea iodată, adică aceea care conţine
iod. Căci lipsa acestui oligoelement constituie una
din cauzele bolii dumneavoastră”. (Lectura 4600-1,
pentru o femeie de 25 de ani, care suferă de guşă).
Remediul este de altfel binecunoscut: iodul sub
toate formele, inclusiv în balneoterapie: băi în mare, băi
de alge, cure de talasoterapie, plus un regim pe bază de
peşte etc.
Cât despre piper... grele bănuieli de vinovăţie apasă
asupra sa: astăzi! Unele orientări nutriţioniste îl interzic
complet, preferind ardeiul iute. Şi aici, Cayce era un
precursor:
 - Nu prea multă carne, nici dulciuri
[recunoaştem principala recomandare cayciană
împotriva cancerului!], ci mai ales legume! Pentru
acest bolnav, nu roşii, nici alte fructe acide, ci toate
celelalte vegetale! Daţi-i-le pe rând, pentru ca
organismul să beneficieze de gama completă a
influenţelor lor energetice. Fierbeţi-le bine, dar mai
ales fără grăsime. Şi condimentaţi-le bine, dar nu
cu piper negru, numai cu sare şi piper de Cayenne”.
(Lectura 3751-6).
Astfel, Cayce nu dezaprobă numai gătirea
legumelor cu corp gras, ci în general, însăşi gătirea
condimentelor, mirodeniilor, uleiurilor vegetale şi
untului. El recomandă, întotdeauna, să fie adăugate
direct în farfurie:
„Asezonaţi cu unt sau ceva similar” [probabil, se
referă la smântână] „mai bine decât cu orice altă
formă de corp gras”. (Lectura 2937-1)
„Legume bine fierte, dar nu cu corp gras”.
(Lectura 3751-6)
Cayce recomandă mult asezonarea cu „ulei de
măsline” (Lectura 2092-1) - ulei crud, desigur, pe care-l
punem în farfurie în ultimul minut, ca italienii:
„În regimul dumneavoastră, să aveţi alimente
care o să vă refacă sângele (...). Ar trebui să puneţi
ulei de măsline la majoritatea felurilor de mâncare
pe care le consumaţi!” (Lectura 484-1)
Cayce nu s-a opus asezonării cu maioneză, ci a
recomandat-o de câteva ori. E mai digestibilă decât
credem, pentru că în principiu, când este „de casă”,
totul este crud (gălbenuş de ou, ulei de la prima presă la
rece, eventual muştar etc.). Este grea când conţine
uleiuri încălzite şi extrase cu solvenţi chimici,
emulsionate în ouă infecte, de la biete păsări din
crescătorii:
„La prânz, pregătiţi-vă o masă numai din
legume verzi: spanac, lăptuci, ţelină, morcov,
mazăre (...). Puteţi pune şi fasole fiartă sau sfeclă şi
asezonaţi cu maioneză”. (Lectura 480-3)
Alt bolnav întreabă:
„E bine să consum ulei de măsline şi gălbenuş de
ou?
- E foarte bine. Mai ales legume verzi, dacă
preferaţi”.
Cayce îi precizase înainte:
„Uleiul de măsline în cantităţi mici e bun
întotdeauna, pentru toate intestinele. Însă n-ar
trebui consumat în cantităţi enorme”. (Lectura 846-
1)
Cât priveşte oţetul, nu toată lumea îl suportă.
„Feriţi-vă de ceea ce conţine acid acetic, mai
ales de oţet”. (Lectura 2186-3, făcută pentru o tânără
femeie anemiată)
El răspunde cuiva care îl întreabă:
„Oţetul e bun?
- Foarte nociv pentru organismul
dumneavoastră!” (Lectura 555-11)
Încă o dată precizez că este vorba de cazuri
particulare, fiecare bolnav reacţionând diferit. Nu rezultă
de aici că bunul oţet bio este o otravă pentru toţi. (Dar
dacă provine din vin tratat industrial, da, este otravă,
însă din motive mai generale, amintite atunci când am
vorbit despre poluarea chimică.)
Toate bolile generate de îmbâcsirea organismului
cu toxine se tratează cu legume: reumatismele,
tulburările hepatice, constipaţia şi tulburările digestive,
bolile ORL, bolile de sânge şi afecţiunile circulatorii,
tulburările renale şi chiar cancerele! Am un potop de
lecturi despre minunile săvârşite, în acest domeniu, de
blajinele noastre legume.

Verde, galben, brun sau roşu: fiecare „virtute”

are culoarea ei!

În prescripţiile sale, Cayce face distincţie între:

- Legumele verzi (de la care se consumă frunzele şi
celelalte părţi ale plantei care cresc deasupra
solului); verdele este viaţă... (Vezi terapia prin
culoare dezvoltată de Jean-Michel Weiss, în
lucrarea Se soigner, se guérir par les
couleurs / Să ne tratăm, să ne vindecăm cu
ajutorul culorilor, Ed. du Rocher. 1995)
- Legumele galbene, cu „virtuţi” diferite de ale celor
verzi;
- Legumele-rădăcini, care cresc în pământ şi au în
general culoarea pământului (ca majoritatea
rădăcinilor brune sau maronii) înainte de a fi
curăţate de coajă; calităţile lor sunt foarte
specifice.
a) Legumele verzi sau legume-frunze:
Ele înmagazinează o energie solară enormă, prin
urmare, sunt deosebit de revitalizante:
„Legumele-frunze conţin o mare cantitate de
elemente energizante, ele îşi iau forţa vitală din
lumina solară”. (Lectura 1564-3)
Acestea sunt foarte recomandate în regimul
canceroşilor.
„Mâncaţi mai ales legume-frunze, iar carne,
cât mai puţină cu putinţă!” (Lectura 1967-1)
„Pentru dumneavoastră, legumele-frunze sunt
preferabile (...). Legumele verzi proaspete sunt bune
dacă nu sunt colorate cu aditivi chimici”. (Lectura
1206-9)
Frunzele verzi tratează orice! încă trei lecturi
pentru nişte bolnavi al căror sânge trebuie curăţat şi
revitalizat:
„Legume verzi, de preferinţă combinate în
salate!” (Lectura 4178-1)
„Mai multe vitamine în alimentaţia
dumneavoastră; aveţi nevoie de ele ca să vă refaceţi
sistemul nervos şi sângele: o alimentaţie alcalină,
adică legume verzi”. (Lectura 890-1)
„Tot regimul dumneavoastră trebuie conceput
în scopul curăţirii şi regenerării sângelui. Nu prea
multă carne (...), însă legume verzi la discreţie (şi cu
cât mai puţin oţet!)” (Lectura 5739-1)

b) Legumele galbene:
Acestea sunt adevărate rezervoare de vitamină B:
„Mâncaţi tot ce conţine vitamina B şi fier. Căci
trebuie să vă refaceţi sistemul nervos şi
proprietăţile coagulante ale sângelui. În acest scop,
legume de culoare galbenă, în cantitate mare!”
(Lectura 2538-1)
Ardei graşi galbeni, dovleci albi şi galbeni, dovlecei,
porumb, ceapă, bureţi galbeni ca aurul... Şi tot nu e de
ajuns! Mai trebuie nişte fructe: pepene galben, prune,
lămâi, struguri, mere, pere şi chiar... câteva flori de
călţunaş şi de dovlecel!
„Care este cea mai bună sursă de vitamină B?
întreabă un reumatic.
- B şi B1: toate plantele galbene (...).
- Ce cantitate să mâncăm într-o săptămână?
- În aceleaşi zile, la anumite intervale. Sau
chiar zilnic, câte puţin, căci această vitamină nu se
stochează ca suratele ei A, D, C sau G. Ea trebuie
refăcută zilnic”. Cayce se numără între primii care au
atras atenţia asupra importanţei extreme a vitaminelor.
Pentru ei, vaccinarea este inutilă: ne protejăm mai bine
mâncând crudităţi. (Despre problemele actuale ale
vaccinăm, vă recomand cartea lui Sylvie Simon,
Vaccination, l’overdose? / Vaccinarea, supradoză?,
Ed. Deja, 1999) (Lectura 1158-31, pentru un reumatic)

c) Legumele-rădăcini:
Ceea ce m-a mirat mult când am început să studiez
prescripţiile lui Cayce în domeniul legumelor este atenţia
pe care o acordă situaţiei lor „anatomice”. Mă refer la
anatomia plantei, „din cap până-n picioare”, adică de la
rădăcini până la partea aeriană ultimă. Cayce face o
distincţie între legumele- rădăcini, legumele-frunze,
legumele-fructe; iar noi, europenii, am putea adăuga şi
legumele-flori: conopidă, conopidă italiană, anghinare şi
salcâm, inflorescenţele de maghiran, cimbrişor, mentă
etc., fără să uităm viorelele confitate, de Toulouse!):
„Ar fi mai bine pentru dumneavoastră, seara,
să mâncaţi legume, păstrând un bun echilibru între
ce creşte deasupra solului şi ce creşte în pământ!”
(Lectura 203-1)
Cayce face o distincţie între părţile subterane ale
plantelor, mai greu de digerat (bulbi, rizomi, tuberculi) şi
părţile aeriene, mai digestibile. Fiecare „etaj” îşi are
calităţile, proprietăţile, secretul său terapeutic:
„Nu ezitaţi să consumaţi o mare cantitate de
legume crude, ca varza, lăptucile, ţelina, morcovul
şi toate soiurile de creson. Însă legumele verzi,
frunzele, sunt de preferat rădăcinoaselor, în cazul
dumneavoastră”. (Lectura 5169-1)
 De ce? Pentru că proprietăţile lor diferă. După
Cayce, nu trebuie să abuzăm de legumele-rădăcini -
ceapă, napi, sfeclă, ridichi, cartofi (pe care-i consumăm
astăzi în exces):
„Nu prea mulţi cartofi. Mai bine legume verzi,
roşii, rămurele de ţelină, lăptuci, linte şi orice fel
de zarzavat”. (Lectura 39-1 pentru un domn căruia i se
cam rotunjeşte pântecul.)
Unei tinere de douăzeci şi doi de ani, care se luptă
(deja!) cu obezitatea, îi spune:
„Seara, consumaţi legume fierte, dar nu
cartofi, nici tuberculi, nici rădăcini de nici un fel,
ci legume verzi fierte. Dacă le consumaţi uscate, să
fie numai cele la care se mănâncă partea aeriană,
şi fierte. Puţin unt sau deloc”. (Lectura 2096-1)
Unui bolnav de bronşită, Cayce îi sugerează că
bronşita sa este legată de o constipaţie cronică (aşa cum
arată limba spaniolă, în care... „constipado” înseamnă
„răcit”!). El se va vindeca epurându-se cu zarzavat.
„Seara, mâncaţi legume bine fierte. Dar nu
oricare, nu cele care cresc în pământ. Numai cele
care cresc la suprafaţă!” (Lectura 4293-1)
Legumele de la care mâncăm bulbul, rădăcina,
tuberculul sau rizomul sunt „mai greu de digerat”,
mai spune el în aceeaşi lectură. Din acest motiv, toţi
reumaticii trebuie să mănânce mult zarzavat.
„Frunze de morcov şi frunze de ridiche,
rămurele de ţelină, lăptuci, în fiecare zi”. (Lectura
3138-1)
„Atenţie la alimentele care produc acizi în
tubul digestiv. Deci nu prea multă carne, nici
legume-rădăcini. Alegeţi-le pe cele bogate în frunze
sau cu păstăi, care vor fi cele mai bune pentru
dumneavoastră, ca şi citricele şi strugurii. Atenţie
la cele care conţin mulţi sâmburi, evitaţi-le”.
(Lectura 4172-1)
Din familia „cu păstăi” fac parte mazărea, năutul,
fasolea, bobul etc. Fiind „aeriene”, nu cad atât de greu la
stomac ca „tuberculatele”, despre care s-a vorbit mai
sus. Fără îndoială că rădăcinile comestibile, contrar
etajelor expuse la soare, necesită un efort de prelucrare:
trebuie scoase din pământ, spălate, periate, curăţate de
coajă, tăiate... Multe operaţii traumatizante pentru
această fiinţă vie care este planta.
„Aproape toate alimentele vii sunt prelucrate
înainte de consum. Câteva principii nutritive, ca
vitaminele B, C şi E şi unele minerale, sunt eliminate
într-o măsură variabilă în cursul acestui proces, astfel
încât pot fi pierderi mai mari prin gătitul în bucătărie
decât prin prelucrarea industrială. Este important să
reducem aceste pierderi (de principii nutritive) cât mai
mult posibil, mai ales când se găteşte mâncare pentru
copii mici, femei gravide, persoane în vârstă, bolnavi şi
cei care nu au poftă de mâncare. Înainte de a găti un
aliment, acesta trebuie pregătit, poate tăindu-l sau
curăţându-l de coajă, două operaţii care pot conduce la
o pierdere de principii nutritive. Manipularea şi tăierea
brutală în bucăţi, ori raderea, micşorează conţinutul de
vitamină C”. (Dr. Penny Stanway, Manger mieux pour
mieux vivre / Să mâncăm mai bine, ca să trăim mai
bine, o carte foarte frumoasă, ilustrată cu imagini
poetice, apărută la Ed. Robert Laffont, în 1990)
Ştiaţi acest lucru? Vom înţelege acum de ce
recomandă Cayce, dacă se poate, să nu curăţăm coaja
vegetalelor, prescripţie care trebuie reactualizată. Dacă
legumele au crescut în grădina proprie sau o grădină
bio, e şi mai bine: multe vitamine sunt concentrate în
coajă. Dar dacă e vorba de legume cumpărate din piaţă
şi cultivate industrial de cine ştie cine, e altceva. Simpla
spălare nu reuşeşte să înlăture pesticidele; trebuie să
curăţăm coaja (de pildă, pentru înlăturarea difenilului
de pe lămâi...). Deşi am putea să renunţăm la
groaznicele lămâi industriale pe care ni le livrează
Spania - ţară a cărei legislaţie e mult mai puţin strictă
decât a noastră, în materie de aditivi alimentari!
Legumele-frunze şi legumele-fructe pot fi scutite
adesea de operaţiunea spălatului, dacă provin dintr-o
grădină cultivată bio. Le putem toca manual. Rupte din
grădină, pot fi consumate pe loc (mmm!...). Cu cât le
manipulăm mai puţin, cu atât sunt mai vii, mai
sănătoase, aşa cum arată testele de analiză vibratorie
numite „cristalizări sensibile”. (Vezi dosarul din Vérités
Santé Pratique nr. 25, care publică o imagine a
usturoiului tocat manual, analizată prin metoda
cristalizărilor sensibile; imaginea est armonioasă.
Alături, imaginea usturoiului tocat electric este complet
înceţoşată, arătând că acel usturoi şi-a pierdut energia.
Este îngrijorător...)
Vegetalele, aceste fiinţe puţin cunoscute, nu
trebuie amestecate fără discernământ. Proporţia indicată
variază după bolnav:
„Seara, regim de legume bine echilibrat. Din
trei legume pe care le veţi mânca, una va fi parte
aeriană, iar două, rădăcini”. (Lectura 1137-4)
Pentru alte persoane, proporţia poate fi inversată,
ca în cazul acelui reumatic căruia Cayce îi recomandă
doar rădăcina:
„Găsim că pentru acest bolnav, trebuie
considerate benefice TOATE vegetalele care cresc în
pământ; toate cele care se prezintă sub formă de
rizomi, da; dar trebuie pregătite astfel încât
energiile lor vibratorii să poată fi asimilate de
către organism. Deci să fie fierte numai în suc
propriu, ca să nu se piardă sărurile minerale şi să
fie consumate pentru întărirea organismului (ca
fierberea înăbuşită în hârtie Patapar).
Aşadar (...) din această categorie de vegetale,
consumaţi topinambur (Helianthus tuberosus,
topinambur sau nap porcesc, (n. tr.)), nap, ridiche
(aceasta poate fi crudă, nu trebuie să gătiţi totul),
cartof, salsifi (Scorzonera hispanica (n. tr)) etc... Nu
înseamnă că trebuie să renunţaţi la legumele-
frunze, ci doar că trebuie să le consumaţi de
preferinţă crude”. (Lectura 1334-2)
Observaţi că Cayce vorbeşte aici de topinambur şi
salsifi, două legume damnate. Bietele de ele sunt
dezagreate din motive politice, căci ne amintesc de al
doilea război mondial, când simbolizau restricţiile
alimentare!

Legumioare cumsecade, rugaţi-vă pentru noi!

După o prezentare detaliată a fructelor în volumul

al III- lea al Universului lui Edgar Cayce, iată o
prezentare generală a legumelor (numite în limba
engleză „vegetables”, ...adică nişte „buruieni” acolo!). E
foarte simplu: Cayce le atribuie toată virtuţile şi ne
sfătuieşte să intrăm sub oblăduirea lor!
Fiecare specie de legumă urmează un „plan” de
creştere bine stabilit. Rupert Sheldrake l-ar numi „câmp
morfogenetic”, iar clarvăzătorii din Findhorn, „deva”
(Vezi Souvenirs de nos vies antérieures şi vol. al III-lea
al prezentei lucrări). Tradiţia celtă, încă vie în satele
noastre de acum câteva secole, atribuia fiecărei specii
vegetale un „spirit al Naturii”, însărcinat cu paza ei.
Fiecare floare, fiecare copac, fiecare buruiană avea, în
planul primar al Creaţiei, menirea de a întruchipa o
virtute a lui Dumnezeu! Astfel gândeau şi unii botanişti
ai Renaşterii, între care Paracelsus, cel ce sublinia
specificitatea fiecărei plante în raport cu un organ
uman, cu care se aseamănă prin formă sau culoare. De
pildă, curmalele, numite „degete de lumină”, (deglet
nour, în tradiţia arabă) sunt într-adevăr excelente pentru
suferinţele mâinilor. Plantele cu suc galben-verde ca bila
tratează ficatul (de exemplu, anghinarea).
Dacă această teorie putea să pară infantilă în
„Secolul Luminilor”, ea revine acum odată cu renaşterea
studiilor de botanică medicinală. Iar astăzi, nimeni nu-l
mai dispreţuieşte pe Paracelsus!
„Alimentul să-ţi fie medicament”, repeta bătrânul
Hippocrate. Ceea ce s-ar traduce în limbaj caycian prin
„Legumioarele să-ţi vindece toate bubele”! Din acest
punct de vedere, Cayce este precursorul tuturor şcolilor
nutriţioniste actuale (între care una dintre cele mai
convingătoare este cea a eleveţiencei Catherine
Kousmine, deja citată aici).
Să ne întoarcem la Cayce, care a făcut sute de
recomandări dietetice, încurajându-şi bolnavii să
consume mai mult zarzavat. Prescripţiile cayciene
privitoare la legume sunt atât de variate încât n-ar
încăpea toate, aici; fiecare bolnav, cu problema lui de
sănătate, trebuie să-şi găsească planta sau plantele care
să-l vindece. Din perspectiva cayciană, legumele sunt un
puternic mijloc terapeutic. Altfel spus, legumele noastre
sunt medicamente! Să nu uităm că farmacopeea noastră
provine în mare parte din plante. Grăbiţi să ridicăm în
slăvi meritele noilor molecule, uităm imensele rezultate
pozitive obţinute dintotdeauna prin fitoterapie. Printre
„cele de rând”, printre „ierburile de leac”, multe sunt
legume atât de obişnuite încât nu li se mai acordă
atenţie: ceapa, varza, păpădia, prazul, usturoiul etc.
Dar, la drept vorbind, fiecare are virtutea sa.
Iată un bărbat cu „pietre” - adică avea calculi,
sărmanul (ca Napoleon al III-lea). Toată problema era
cum să dizolve pietrele în interiorul rinichiului, ca să nu
ajungă la operaţie.
„Trebuie să iau în acest scop produsul numit
„Mineral Food”?
- Nu e obligatoriu. În loc să apelaţi la un
medicament sau compus (chimic) din comerţ, mai
bine consumaţi legume proaspete: ele conţin ceea ce
vă trebuie. Ele vor furniza vitaminele necesare
organismului şi, în plus, vor restabili echilibrul
forţelor vitale, mult mai bine decât ar face-o
complementele alimentare ca acela pe care l-aţi
pomenit”. (Lectura 843-7)
Acest fragment de lectură, prea scurt, nu
precizează că între „legumele proaspete” recomandate,
se află ceapa, o prietenă de nădejde a rinichiului, care
poate fi aplicată extern sub formă de cataplasme.
Cura de legume acţionează şi împotriva cancerului?
Aşa se subînţelege în multe lecturi. Această boala făcea
ravagii încă de pe vremea lui Edgar. Iată cazul unei
doamne de 44 de ani, al cărei cancer nu este încă bine
precizat: tumora de ia sân nu este „malignă”, dar e pe
cale să devină astfel.
„Regimul dumneavoastră să fie, în general,
energizant. Carne să mâncaţi doar putină, peşte
sau pasăre. Şi mai ales legume: ele vor elimina
[tumora] şi vor aduce echilibrul organismului la
normal.
- Această excrescenţă de la piept este canceroasă?
- Nu. E o tumoră încă „benignă”.
- Pot scăpa de ea fără să mă operez?
 - Da, se poate fără operaţie. Cum vi s-a spus, ea
se datorează unui dezechilibru al funcţiilor
glandelor, care au reacţionat în tot organismul
respingând un agregat de celule pe care au încercat
(în zadar) să-l dea afară. Şi aceste secreţii s-au
fixat pe glandele mamare.
Deci, dacă o să faceţi aşa cum v-am spus, veţi
revitaliza sângele, ajutându-l să elimine tumora,
care va fi resorbită şi dată afară din corp”. (Lectura
683-3)
Alt caz de cancer, precoce, cel al unui tânăr de 24
de ani:
„Nu mâncaţi carne în cantităţi mari. Mai bine,
faceţi-vă un regim de legume, pe bază de frunze
verzi”. (Lectura 1967-1)
În lectura 1539-1, Cayce explică motivul acestei
alegeri:
„Este pentru influenţele vibratorii de care aveţi
nevoie. Legumele de acest tip poartă în ele însele
Puterile Pământului”.
Majoritatea lecturilor lui Cayce fac o distincţie între
ceea ce trebuie să mănânce bolnavul dimineaţa, la prânz
sau seara. La cină, trebuie o mâncare mai uşoară, căci
asimilaţia este mai greoaie. „Tot ovăzul de dimineaţă
ajunge în băligar. Ovăzul de seară îngroaşă crupa”...
spun crescătorii de cai. Cu alte cuvinte, o cină copioasă
se mistuie mult mai greu decât un prânz echivalent.
Poate că şi aceasta este o explicaţie a epidemiei de
obezitate care ne loveşte acum.
Acest lucru ne aminteşte marele principiu al
medicinei ayurvedice: după ce apune soarele, nu se mai
mănâncă. Romanii, de altfel, cinau pe la ora şase a
după-amiezii - aşa cum s-a obişnuit şi la noi vreme
îndelungată. În copilăria mea, se suna cina la şase şi
jumătate, în serile de iarnă, şi la şapte, în serile de vară.
Astfel ne rămânea timp să facem o plimbare ca să
admirăm apusul soarelui, după cină, ajutând digestia!
Am redat în volumul al III-lea fragmente de lecturi
detaliate despre fiecare fruct. Din lipsă de spaţiu, nu voi
face aici acelaşi lucru cu legumele. Dacă vă interesează
în mod special subiectul, puteţi revedea volumele I şi III,
unde am vorbit deja despre legume, sau puteţi cumpăra
un ghid de botanică medicinală. Se găseşte în orice
librărie. La noi, această problemă este amplu tratată;
numeroase studii ştiinţifice au fost făcute în Franţa, în
secolele trecute şi se fac şi astăzi. În domeniul
fitoterapiei, suntem mult mai avansaţi în Europa decât
în Statele Unite.
Legumele noastre naţionale sunt depozite
farmaceutice foarte complete. Greşeala cea mai frecventă
este faptul de a le consuma atât de rar în stare
proaspătă, crude şi bio! Varza, lămâia, prazul, ceapa,
usturoiul, lăptuca, spanacul, roşia, ridichea, ţelina,
anghinarea, cartoful, toate felurile de dovleac, morcovul,
napul, sfecla de zahăr etc. sunt extraordinare
medicamente polivalente, recunoscute ca atare
dintotdeauna. Sute de cercetători le-au studiat, iar
lucrările lor au fost mult popularizate. În toate librăriile
şi în marile magazine universale, găsim manuale de
botanică frumos ilustrate. Reviste întregi, consacrate
sănătăţii, fac cunoscute virtuţile legumelor. Iar cărţi
despre plantele comestibile... apar de la o zi la alta! (În
afară de lucrările pe care le-am citat în acest capitol, am
mai consultat: Secrets et vertus des plantes
médicinales / Secrete şi virtuţi ale plantelor medicinale
(selecţie, Readers Digest, 1980); Larousse des plantes
qui guerissent /Dicţionarul Larousse al plantelor de leac
(Dr. Gerard Debuigne, Librairie Larousse, 1974);
L'alimentation vivante / Hrana vie (Michelle Karen-
Wierner, Ed. Vivez Soleil, 1989), pe care mi-a
recomandat-o în Elveţia Dr. Gerard Metrailler) Dar mai
sunt şi altele, care concordă, în mare, cu afirmaţiile lui
Edgar Cayce despre fiecare legumă.

2. HAI LA OUĂ!

Un dulap cu vitamine

În volumul al III-lea al prezentei lucrări, am redat

cele mai importante lecturi cayciene despre carne. Ca să
terminăm cu alimentele de origine animală, ne vom
ocupa aici de ouă, lactate şi miere.
Celor mai mulţi bolnavi, Cayce le-a recomandat
întotdeauna puţină carne. Iar altora, deloc! El justifica
absenţa cărnii sau consumul foarte moderat prin
conţinutul ei bogat în grăsimi, care supraîncarcă
organismul şi sunt greu de eliminat. Carnea ar fi
vinovată de cea mai mare parte a bolilor noastre. Ea
conţine încă o otravă, adrenalina, secretată de animalele
aflate în agonie, sub efectul fricii.
Ce-ar spune Cayce acum? Pe vremea sa, nu existau
crescătoriile industriale. Dar astăzi majoritatea
produselor din carne, a produselor lactate şi a ouălor
este produsă pe această cale...

Oul concentraţionar

Datorită fenomenului recent al exodului rural şi al

aglomeraţiilor urbane, exploatările mici şi mijlocii s-au
dovedit incapabile să facă faţă cererii, prin metodele
creşterii tradiţionale. Astfel s-au născut industriile
agroalimentare, care au inventat creşterea intensivă
„fără sol”. Crescătorul caută să obţină o producţie mare
de carne, într-un timp scurt, cu un minim de hrană. În
acest scop, el selecţionează animalele, le privează de
mişcare, adesea şi de lumină, şi le dă o hrană artificială,
pe bază de făină industrială. Această tehnică a fost
folosită iniţial pentru pui. Puişorii de o zi sunt puşi în
ţarcuri, câte 25 pe metru pătrat. Sunt hrăniţi cu
alimente industriale şi ating o greutate de 2 kg în 45 de
zile. „40.000 de animale, şi chiar mai mult de atât, sunt
grupate în baterii”, precizează Dr. Kousmine, care este o
autoritate în domeniul nutriţiei. Ea remarcă:
„Creşterea intensivă a făcut mai accesibilă, pentru
portofelele modeste, carnea de porc şi de pasăre, iar
ultima a devenit chiar cea mai avantajoasă, pe când
acum cincizeci de ani, era un produs de lux (...). Totuşi,
concentrarea multor animale în aceste crescătorii
intensive, pe o suprafaţă minimă, le face fragile Simplele
măsuri de igienă, chiar draconice, nu sunt de ajuns
pentru a le proteja. Pentru combaterea bolilor, pentru
accelerarea creşterii, crescătorul foloseşte tot mai multe
medicamente: vitamine, antibiotice, hormoni, dar şi
tranchilizante etc. (...)” în plus, păsările de baterie sunt
hrănite cu făină de oase... ca vacile „nebune”!( Dr.
Catherine Kousmine, Sauvez votre corps / Salvaţi-vă
corpul, Ed. R. Laffont, 1990, p. 218-222. Recomand, de
asemenea, excelenta revistă medicală Vérités-Sante-
Pratique, nr. 17 din 30 mai 1998, unde redactorul şef,
Michel Dogna dezvăluie faptul că puii de crescătorie
sunt hrăniţi chiar şi cu propriul găinaţ, reciclat astfel în
alimentaţia lor! începem să ştim ce „se află cu adevărat
în faimoasa „făină”: cadavre de câini şi pisici adunate
din cabinetele veterinare, deşeuri de la fabricile de
ciment, excremente umane şi chiar fetuşi şi placente
umane recuperate din tomberoanele spitalelor”. Vezi Dr.
Milly Schaër-Manzoli, Vache folle, cycle infernal /
Vaca nebună, ciclul infernal, Ed. ATRA, Casa Orizzonti,
6517 Arbedo, Elveţia; şi Sylvie Simon, La Dictature
medico-scientifique / Dictatura medico-ştiinţifică,
Filipacchi, 1997, p. 148. Vezi şi articolele lui Jacques
Desmeules, în revista Ligii franceze împotriva vivisecţiei
(84, rue Blanche, 75009 Paris), ca şi cele ale lui Muriel
Arnal în Animaction, revista asociaţiei Talis (8, rue des
Morillons, 75015 Paris). în fine ne putem referi la
numeroasele documente - foarte clare şi foarte explicite -
publicate de SNDA (BP 30, 94301 Vincennes Cedex))
Iată ce ne punem în farfurie! Descindeţi într-o
crescătorie industrială şi veţi înţelege! Cândva, am vrut
să cumpăr labe de pui pentru supă. Măcelarul nu
îndrăznea să mi le vândă, din cauza mirosului puturos
pe care-l degajau. Am avut nevoie de două ore ca să le
curăţ de mizeria încrustată în ele şi am înţeles că
sărmanele zburătoare, înghesuite într-un spaţiu mic,
zile şi luni, se bălăceau în propriile dejecţii. O găină de
curte aleargă pe pământ şi e uşor de spălat. Labele
păsării de crescătorie, condamnată la nemişcare, sunt
pline de zgârieturi, iar rănile care nu se mai vindecă
fierb în umezeală şi detergenţi. Animalul întreg sfârşeşte
prin a fi intoxicat... Am încercat să gătesc acele labe
schingiuite: fiertura mirosea atât de urât încât a trebuit
să arunc totul, enervată de terciul obţinut.
„Astăzi, biologia dirijată la care sunt supuse
animalele le provoacă deviaţii metabolice, vecine cu
boala. În crescătoriile industriale intensive de viţei, de
miei şi mai ales de porci, a apărut o nouă boală
caracterizată (...) prin paralizii. Animalul astfel slăbit se
infectează cu uşurinţă (...), muşchiul e flasc, umflat şi
puroiază într-un mod anormal. Oasele au devenit
friabile. Valoarea nutritivă a unei asemenea cărni este
afectată corespunzător”. (Ibid. Toată Bretania este astăzi
poluată de deşeurile porcilor crescuţi în baterie. Nu este
de vină porcul, ci alimentele chimice cu care este
îndopat. Aceste deşeuri produc nitraţi toxici care
poluează toate apele)
Doctoriţa Kousmine (trecută deja în lumea
drepţilor) a fost la timpul său una din personalităţile
marcante ale lumii medicale. Am cunoscut, în Elveţia,
persoane pe care le vindecase de cancer - numai prin
corectarea regimului alimentar. Marea doamnă din
Lausanne a repetat mereu - ca şi Cayce! - că principala
cauză a bolilor noastre o constituie erorile alimentare.
Kousmine a creat şcoală: învăţătura sa se impune tot
mai mult la ora actuală, cel puţin în privinţa principiilor
de bază.

Ne aşteaptă foametea

Bineînţeles că nici ouăle nu scapă de dezastru:

găina de crescătorie, bolnavă şi chinuită, nu mai poate
produce ouă sănătoase. E o problemă mondială,
rezultată din exploatarea la scară planetară a resurselor
alimentare. Această exploatare rezultă dintr-o schemă
egoistă: se supraproduce în ţările bogate, jefuind ţările
sărace.
Dr. Kousmine vorbeşte de tonele de manioc,
arahide şi soia pe care ţările sărace sunt obligate (prin
jocul cererii şi al ofertei) să le furnizeze acestor ţări
bogate, în dauna propriilor lor culturi şi nevoi
alimentare.
„De exemplu, un procent enorm de ouă, păsări,
porci, viţei fiind obţinut astăzi „fără sol”, fabricarea
nutreţului pentru vite a devenit o industrie foarte
puternică. În 1977, CEE a furnizat 70 de milioane de
tone. În acest scop, în 1978, a importat 6 milioane de
tone de manioc, de vreo 17 ori mai mult decât în 1968
(...). Europa celor Nouă foloseşte astfel tot mai mult
pământurile şi rodul muncii ţăranilor subplătiţi din
Lumea a Treia, ca să producă tot mai multe proteine
animale. Fără să ştie, ţăranul tailandez sau brazilian
este integrat în uzina crescătoriilor franceze, germane,
belgiene, olandeze. Aceasta este o nouă formă de
colonizare, de exploatare a ţărilor sărace de către cele
bogate”.
Cititorii mei nu sunt... oi! Nu se consideră obligaţi
să joace cum le cântă televiziunea! Ei au ales un itinerar
de evoluţie personală - ceea ce presupune un anumit
curaj. Ei cred că, la ora actuală, a închide ochii la o
asemenea problemă este un lucru cât se poate de
necinstit. Dacă vrem cu adevărat să facem ceva pentru
Lumea a Treia (şi a Patra!) să începem prin a strânge
gunoiul din propria ogradă. Mai întâi, când intrăm în
magazinele alimentare, să avem curajul de a nu
cumpăra orice. Ar trebui să facem ca fluxul cererii şi
ofertei să curgă invers.
Iată de ce am ales agricultura biologică şi creşterea
biologică... De douăzeci de ani, îndur neîncetat
sarcasmele acelora care nu ştiau nimic (şi nici nu vor să
ştie vreodată) despre această problemă: e mai comod,
nu-i aşa, să fii la fel ca toată lumea şi să cumperi ouăle
de crescătorie de la supermagazinul din colţ... Iar
ţăranul, bietul de el, n-are decât să piară - oricum e
departe, deci nu ne deranjează!... Până în ziua când noi
înşine vom fi prinşi în acest vârtej monstruos: Cayce
vorbeşte în profeţiile sale de foametea care va izbucni la
acest sfârşit de secol - chiar în Statele Unite.
 Când vorbesc de ouă în acest capitol, mă refer
desigur la ouăle păsărilor crescute pe pământ, nu la cele
de crescătorie - oroare care nu exista în vremea lui
Cayce (între 1901 şi 1944). De altfel, consumatorii încep
să vadă lucrurile aşa cum sunt. După ce au fost supuşi
ani de zile unei otrăviri lente, mulţi dintre ei se trezesc şi
nu mai acceptă aceste ouă. Prin urmare, trebuie să citiţi
atent etichetele şi să alegeţi ouăle provenite de la fermele
„bio”, despre care am vorbit mai sus. Dr. Jacqueline
Bousquet (Dr. Jacqueline Bousquet, autoarea cărţilor
Au coeur du vivant şi Sciences dans la lumière /
Ştiinţa sub reflector, Ed. Saint-Michel, 1992), „specialistă
în endocrinologia reproducerii”, unul dintre primii şi
rarii oameni de ştiinţă care au denunţat tot ce ne-a făcut
să ajungem la vaca nebună, spunea:
„Un animal strangulat în deplină cunoştinţă şi care
agonizează timp de zece minute ajunge în farfurie cu
această amintire. Vai de cei care înglobează în muşchii
lor această experienţă (...)”.
Sau:
„Cum pot fi considerate ouăle obţinute de la
asemenea orătănii? Unii le numesc „ouăle durerii”,
„ouăle ruşinii”. Dacă consumatorii ar vedea fotografiile
acestor păsări a căror suferinţă fiziologică este
incomensurabilă, ar renunţa - cutremuraţi - la un astfel
de produs al morţii. (Citat de Syilvie Simon în
Dictionnaire medico-scientifique, op. cit)”
Când eram în Statele Unite, nimeni nu mai voia să
mănânce ouă: presa le acuzase de creşterea
colesterolului. O modă... ca şi fusta-chilot şi izmenele
înflorate („colanţii”... n.tr.)| în anul următor, nişte
reviste medicale au publicat articole (plătite, oare, de
sindicatul naţional al avicultorilor sinistraţi?) care
explicau iubiţilor cititori că, în fine, ouăle au totuşi ceva
bun! în opinia mea, ouăle nu sunt nici mai bune, nici
mai rele decât carnea cu care se îndopa lumea de pe
acolo. În orice caz, ţinând cont de slaba calitate a
produselor avicole din Statele Unite, de când domnesc
aceste imunde lagăre de concentrare pentru orătănii,
ouăle şi-au pierdut calităţile nutritive. Ba chiar au
devenit de-a dreptul toxice ca şi restul. Peste Ocean,
nimeni nu mai ştie cât era de gustos oul proaspăt de
altădată, luat cald din cuibar. Cât despre cocoşul nostru
galic, care s-a luat prosteşte după americani, renegând
emblema naţională, ar mai putea oare să ia atitudine?
Copiii noştri îşi vor mai aminti, cândva, că e nevoie de o
găină ca să ai un ou? încă de pe vremea lui Cayce, unii
dintre consultanţi nu ştiau prea bine cum stau
lucrurile... Ca dovadă, întrebarea pusă lui Cayce de o
doamnă de oraş - şi puritană: ascundeţi sângele ăsta,
să nu-l văd! (Trebuie să vedem în această întrebare un
efect al misoginismului mocnit care subminează unele
societăţi. „Femeie de douăsprezece ori necurată” spunea
un poet al cărui nume e mai bine sã-l uităm!):
„Am aflat că ouăle nu sunt bune de mâncat pentru
că sunt, de fapt, menstruaţia găinii. E adevărat?”
„Dar oul este un produs al corpului, întocmai
ca embrionul la oameni, în procesul concepţiei - sau
fetusul după concepţie! Nu se poate spune că ouăle
sunt o menstruaţie!” (Lectura 1703-2)
Iată cum ignoranţa e mama tuturor frustrărilor...
Dacă fiecare ou (sterp) este „avortul” unei găini, aşa cum
l-a prevăzut Natura, este mai degrabă o treabă bună
pentru noi...
Creşterea „fără sol” nu este singurul factor care
denaturează ouăle: orice produs, vegetal sau animal,
este afectat astăzi de poluare; oul pe care-l mâncaţi
acum nu mai este la fel cu acela pe care-l mânca bunica,
acum o sută de ani. Pesticidele sunt prezente astăzi în
toate grăsimile animale Aerul pe care-l respiră găina este
mai puţin curat, iar hrana ei, aşa cum am văzut, este
plină de substanţe toxice încorporate în „făină”, de către
fabricantul de nutreţ. Şi chiar dacă vă creşteţi singuri
găinile, în cele mai bune condiţii biologice, nu puteţi
evita anumite contaminări... Constatările pe care le fac
la ora actuală o serie medici oneşti sunt destul de
îngrijorătoare.
De pildă, am auzit-o pe Dr. Jacqueline Peker la o
conferinţă ţinută la Navire Argo (Asociaţie franceză de
popularizare a lui Edgar Cayce. Adresa: BP 674-75367
Paris Cedex 08), povestind întâmplarea care urmează.
Vizitând Polonia, stă de vorbă cu şoferul autocarului
care o duce la Cracovia. „Ştiţi, e ciudat!” îi spune acesta.
„Mama stă la ţară, la două sute cincizeci de kilometri de
aici, spre est. Mereu a crescut iepuri. Sigur că la fiecare
rând de pui, nu sunt toţi la fel de reuşiţi: există
întotdeauna unu sau doi mai prăpădiţi! Dar ceea ce ne
miră cel mai tare, de la Cernobîl încoace, este că se nasc
monştri: iepuraşi fără labe sau fără piele pe burtă, de
exemplu. De fiecare dată, sunt trei sau patru astfel de
iepuraşi din doisprezece născuţi de aceeaşi mamă!”
Atunci Dr. Peker l-a întrebat: „De când au apărut,
mai exact, aceste malformaţii?”
- De vreo patru ani, a răspuns şoferul.
- Acum patru ani... a fost Cernobîlul, vă amintiţi?
- Sigur că da - a spus şoferul - dar n-am făcut
legătura. Mama locuieşte la frontiera cu Ukraina, deci
nu prea departe de Cernobîl Acum înţeleg. Am fost
iradiaţi!”
Iar Jacqueline Peker adăuga: „Bineînţeles că asta
se întâmpla în Polonia. Din fericire, la noi nu e cazul:
norul de la Cernobîl s-a oprit la frontieră, din ordinul
preşedintelui Republicii...” (Dr. Jacqueline Peker,
Dictionnaire des médecines douces pour chiens et
chats / Dicţionar de terapii uşoare pentru câni şi pisici,
Ed. du Rocher 1986; Soignez votre chien par les
médecines naturelles / Îngrijiţi- vă dinele cu remedii
naturale, Ed. Stock 1990).
Sănătatea generală a oamenilor s-a înrăutăţit în
ultimii trei-patru ani - cam aşa spun medicii, ei care văd
sute de pacienţi şi se ocupă de punerea diagnosticului.
De ce această constatare pesimistă, când presa este mai
degrabă triumfalistă? Se poate obiecta că medicii văd
numai bolnavi! Dar statisticile par să le dea dreptate:
„Suma a mii de conduite individuale eronate a
generat, pe de o parte, o gravă alterare a sănătăţii
publice - şi asta până la nivel de zestre genetică - iar pe
de altă parte, o agravare a sărăciei şi foametei în Lumea
a Treia.
Trebuie să ne corectăm urgent conduita
alimentară. Degradarea noastră sanitară devine o
problemă de salvare publică. Un occidental din doi este
constipat, ceea ce duce la o intoxicare chimică, sursă a
unei alte serii de tulburări; un individ din doi este
hipertensiv sau alergic; unu din trei sau patru este sau
va fi canceros; unu din doi este obez, unu la douăzeci
este diabetic; procentajul copiilor malformaţi sau al
cuplurilor sterile a crescut etc. - la care se adaugă
pericolul reprezentat de SIDA”.
Atunci ce să facem? Să nu mai mâncăm ouă? Eu
n-am atins încă această performanţă! Să ne dăm silinţa
să găsim ouă sănătoase - cât mai puţin poluate, adică?
Cred că această alegere merită osteneala. Mai întâi.
pentru că gustul este incomparabil mai bun, iar plăcerea
are virtuţi curative. Apoi, preventiv, ca să nu acumulăm
deşeuri toxice în organism.
 Când locuiam în dragul oraş Chesnay-dans-les-
Yvelines, aveam găini. Rustice, robuste, îşi duceau viaţa
fără să-mi dea prea multă bătaie de cap; le hrăneam cu
resturi şi devorau tot ce le aruncam: cartofi, carne,
peşte, supă, cereale - nu refuzau nimic. Îmi ouau în
fiecare zi; erau nemaipomenite ouăle acelea calde, de
care se lipea câte o pană, în chip de semnătură.
Reîntors la Paris, fiul meu Gil mi-a spus într-o
dimineaţă, la micul dejun: „E ciudat, mamă, ouăle au un
gust rău aici. Ce se pune în ele? Nu seamănă deloc cu ce
mâncam ia Chesnay”. Şi avea dreptate. M-am
documentat să văd de unde proveneau acele ouă: erau
produse într-o crescătorie industrială imensă, unde sute
de sclave cu pene supravieţuiau legate de „fabrică”. Ceea
ce mâncam avea gustul disperării, al mizeriei, torturii
suportate de fiinţe care nu pot vorbi ca să se plângă (şi
cărora nu le recunoaştem nici un drept!). Când mă
gândesc la găinile mele libere, care se cocoţau pe crengi
ca să-şi povestească aventurile, care se alergau cu
cocoşul şi îşi adunau puişorii în jurul lor!... Ele ne
iubeau pentru că le tratam cu blândeţe. De aceea ouăle
erau atât de gustoase!
Şi dacă vă dă mâna să creşteţi păsări sau dacă
aveţi ouă bune, ouate de „găini fericite” cum se spune în
Elveţia (adică dintr-o crescătorie unde pasărea trăieşte
relativ liberă, pe sol, fiind hrănită cu grăunţe), atunci
aceste lecturi sunt pentru dumneavoastră!

O mină de aur şi un dulap cu vitamine

Ştiaţi acest lucru? Oul este o pepită. El conţine

mult aur, oligoelement absolut indispensabil vieţii, a
cărui carenţă favorizează diverse îmbolnăviri:
 „În materie de regim (...), alegeţi de preferinţă
alimente care conţin fosfor şi celelalte
oligoelemente de care e nevoie pentru sănătate, (...)
de exemplu pe acelea care conţin aur.
- Ce alimente conţin aur, siliciu şi fosfor?
- O mulţime. Gălbenuşul de ou, de pildă, însă
fără albuş”. (Lectura 1000-2, pentru o femeie de 40 de
ani, atinsă de depresie)
Galbenul este culoarea bucuriei, a Soarelui, a
Vieţii...!
Aşa cum spunea Cayce mai sus, oul este
deopotrivă o mină de fosfor, fier, sulf, calciu:
„Trebuie să introduc în regimul meu gălbenuşul de
ou?
- Gălbenuşurile sunt excelente. Le puteţi include
în micul dejun. Sunt foarte bune pentru
dumneavoastră, fierte bine şi apoi zdrobite, şi
amestecate cu ce vă place. În cazul dumneavoastră,
ele sunt o indicată sursă de sulf”. (Lectura 1206-9)
„Ar trebui să evit ouăle?
- Depinde de modul cum vă echilibraţi meniurile
încât să cuprindă oligoelementele care vă sunt
necesare. Unele se găsesc mai ales în ouă, de
exemplu sulful. Totuşi, albuşul, care este bogat în
oligoelemente, vă poate face rău”. (Lectura 5399-1)
Pr. Robert Lombardi rezumă astfel gândirea
cayciană (şi a multor nutriţionişti!) în privinţa ouălor:
“Mâncaţi ouă (dacă se poate, proaspete şi
fecundate!). Este de preferat să le fierbeţi moi (astfel
gălbenuşul rămâne lichid). Albuşul este uneori
nerecomandat pentru unii bolnavi; gălbenuşul,
niciodată. Atenţie la ouăle de crescătorie industrială,
mai ales în Belgia; ele conţin atâta antibiotic, uneori,
încât ar trebui vândute la farmacie! (Pr. Robert
Lombardi, Medecine. Révolution verte. Introduction â
l'omniopathie / Medicina. Revoluţia verde. Introducere
în omniopatie cu subtitlul: Edgar Cayce, ayurveda,
macrobiotique, acupuncture, vibrotherapie et
hindomédeclnes, Ed. Lombardi, p. 80))
Afirmaţie profetică: scandalul puilor cu dioxină nu
izbucnise încă...
O femeie tânără, de 29 de ani, care suferă de
demineralizare (lipsa de calciu îi provoca probleme
dentare) întreabă:
„Ce regim îmi recomandaţi, domnule Cayce, ca să
numi pierd dinţii?”
„Mâncaţi ouă! Ele sunt indicate în special
pentru protejarea dinţilor, căci conţin mult calciu,
iar asta va ajuta tiroida să restabilească echilibrul,
înţelegeţi?” (Lectura 1523-3)
Dar vitaminele? în loc să le luaţi sub formă de
pilule roz care-i îmbogăţesc pe magnaţii industriei
farmaceutice, căutaţi- le în farfurie:
„V-ar fi de folos un regim alimentar energizant
cu vitamină B1, fier, vitamină G. Acest tip de
combinaţie este excelentă pentru dumneavoastră.
Va fi mai eficient să luaţi acest supliment vitaminic
sub formă de aliment, decât ca preparat
farmaceutic (...). Aşadar, mâncaţi măcar o dată pe
zi, un gălbenuş de ou”. (Lectura 1770-7)
Unui tânăr handicapat, care nu poate merge
normal la vârsta de 21 de ani, din cauza tulburărilor
motorii, Cayce îi spune:
„Regimul dumneavoastră alimentar trebuie să
conţină multe oligoelemente, calciu şi fier - şi în
mod special complexul de vitamine B, mai ales B1.
Asta vă trebuie.
 Veţi găsi acest supliment vitaminic în
alimentaţie, în loc să consumaţi vitamine sub formă
medicamentoasă (...). Cel puţin de trei ori pe
săptămână, aveţi grijă de acest aspect. Desigur că
nu veţi găsi vitaminele respective în orice alimente:
iată de ce va trebui să mâncaţi, dimineaţa, un
gălbenuş de ou. (Crud, desigur, pentru a beneficia de
vitamine!)” (Lectura 2873-1)
Părinţii unui băieţei de 10 ani, handicapat datorită
unui accident din timpul naşterii, întreabă:
„Trebuie să recurgem la complemente alimentare, ca
uleiul din ficat de morun, preparate farmaceutice pe bază
de fier sau complexe vitaminice ca să ajutăm creşterea?”
„Aceste elemente trebuie să facă parte din
regimul lui alimentar obişnuit, cu condiţia să-i daţi
alimentele necesare în cantitate suficientă. De
exemplu, cereale integrale, de calitate, în fiecare zi:
asta va răspunde nevoilor copilului. Dacă veţi
adăuga şi un gălbenuş de ou în fiecare zi, va fi de
ajuns, iar organismul său le va asimila mai bine
decât vitaminele (cumpărate din farmacii) pe care i
le veţi da pentru întărire”. (Lectura 2780-2)

Oul zilnic şi micul dejun angloid

Iată o serie de cazuri de anemici, oameni

devitalizaţi, demineralizaţi, convalescenţi, surmenaţi -
indiferent de cauză. Cayce le recomandă ouăle ca sursă
de vitamine indispensabile şi ca tonic. El le prescrie
foarte des dimineaţa, pentru că organismul foloseşte
atunci energiile răsăritului de Soare, care uşurează
efortul digestiv:
 „Dimineaţa, ar fi bine să mâncaţi unu sau
două gălbenuşuri de ou, bătute fie în lapte, fie în
malţ. Mâncaţi asta la micul dejun, împreună cu
cereale integrale”. (Lectura 501-1)
Toată lumea ştie că forţa armatelor britanice stătea
în întregime în raţia de porridge (griş de ovăz fiert în
lapte, n.tr.) consumată la micul dejun... La vremea
aceea, se consuma tradiţional şi bio acest terci făcut din
ovăz. Astăzi însă nu mai este valabil.
Pentru ilustrarea acestei lecturi cayciene, vom face
din nou trimitere la Dr. Kousmine: ar trebui să mâncăm
în fiecare dimineaţă, la micul dejun, „cereale integrale,
proaspăt râşnite şi crude (la alegere: crupe de ovăz, orz
decorticat, orez integral, hrişcă)”, sau orice altă cereală
crudă, măcinată cu râşniţa de cafea, cu condiţia să nu
fiţi alergici (la grâu sau secară, în unele cazuri). Ea le
prescrie tuturor, fie bolnavi sau sănătoşi, „să consume
zilnic cereale integrale în supe sau sub formă de terciuri,
folosite întregi sau zdrobite, sau proaspăt râşnite” şi dă
numeroase reţete excelente, între care celebra cremă
Budwig, folosită de mulţi elveţieni (Dr. Kousmine, op.
cit., ultima pagină). Majoritatea nutriţioniştilor actuali îi
dau dreptate, în mare parte... Dar nu se pune problema
să cumpărăm cereale semipreparate, prelucrate
industrial. Trebuie să ţinem cont, de asemenea, de
cazurile de intoleranţă digestivă la grâu sau secară
proaspăt râşnite.
Micul dejun de tip englezesc, recomandat altădată
de Cayce, a degenerat complet astăzi. Cândva, era foarte
greu să găseşti cereale crude şi bio. Acum, e mai simplu,
căci aşa cum am văzut mai sus, marele public alarmat
de invazia organismelor modificate genetic (O. MG.) pe
pieţe, este din ce în ce mai preocupat de bio.
Or Cayce a fost întrebat odată:
 „Trebuie să mai mănânc altceva, la micul dejun, în
afară de sucul de citrice pe care mi l-aţi recomandat?
- Nimic, aşa ar fi mai bine. Totuşi, uneori, la
micul dejun sau la prânz, adăugaţi un ou fiert
moale • dar numai atât, nimic altceva, cu excepţia
unei felii de pâine din cereale integrale (orz, grâu
sau ovăz)”. (Lectura 1419-5)
Actualul mic dejun „cu cereale integrale” practicat
în marile hoteluri nu are nici o legătură cu dietetica lui
Cayce. E doar o păcăleală, dacă nu vi se servesc cereale
bio sau integrale (ceea ce nu se întâmplă niciodată). În
acest caz, colac peste pupăză, ele sunt incompatibile cu
sucul de citrice. Recomandarea care urmează poate fi
aplicată doar acasă:
„În fiecare dimineaţă, consumaţi un suc de
citrice. Mai târziu, veţi schimba acest regim: după
treizeci sau patruzeci de minute, veţi adăuga un
gălbenuş de ou - fără albuş! - cu o cereală
(integrală). Excelent ca mic dejun!” (Lectura 404-2,
pentru o femeie cu probleme intestinale şi constipaţie)
Dacă unora li se recomandă câte un ou pe zi (sau
mai mult), alţii nu trebuie să consume mai mult de
două-trei pe săptămână. Iar alţii, doar „rareori”. Acest
lucru arată cât de personalizate erau lecturile lui Cayce.
Dacă am extrage din ele nişte reguli generale, ar trebui
să reflectăm înainte de a le aplica şi să le adaptăm
fiecărui caz concret.
Cât despre constipaţia care trebuie tratată aici, ea
are cauze multiple: una dintre acestea este slăbirea
tonusului digestiv, printr-o acumulare de toxine datorate
lactatelor, grăsimilor animale, cerealelor şi chiar
fructelor prost combinate. Dacă regimul este echilibrat
cu alimente sănătoase, problema dispare. Vom relua
acest subiect pe larg, mai departe.
 Gălbenuşurile joacă şi câştigă

Albuş sau gălbenuş? Depinde de caz. Pentru unii,

albuşul este interzis:
„Oare ouăle nu mă iubesc, domnule Cayce?
- Într-adevăr, nu sunt bune pentru
dumneavoastră, acum. Totuşi, după ce veţi urma
timp de două săptămâni tratamentul osteopat
prescris, veţi putea reveni treptat la ouă. Dar nu
consumaţi niciodată albuşurile; numai
gălbenuşurile, uşor încălzite, sub formă de „ouă
cleioase”. (Lectura 2426-1)
„Domnule Cayce, trebuie să renunţ la albuşul de
ou? Dacă da, de ce?
- Albuşul de ou produce aciditate dintr-o prea
mare bogăţie energetică. Totuşi, într-un ou fiert
moale, e mai puţin greu; şi, când veţi fi mai bine, cu
schimbările pozitive la care sperăm, veţi putea
consuma oul întreg şi va fi foarte bine pentru
dumneavoastră - cu condiţia, totuşi, să fie fiert
moale, sau „bătut”, şi foarte puţin fiert”. (Lectura
567-8)
Am văzut în capitolul precedent problemele puse de
excesul de aciditate, Iată un alt bolnav, mai în vârstă (53
de ani), care suferă de tulburări digestive:
„De ce îmi provoacă unele alimente o senzaţie atât
de neplăcută de apăsare pe inimă?
- Organismul dumneavoastră nu reuşeşte să le
digere din cauza albuşului, când e prea mult.
Gălbenuşul nu are acest efect”. (Lectura 843-1)
Alt caz, un copil astmatic:
„La prânz, nu-i daţi niciodată dulceaţă, nici
conserve, nimic de genul acesta! în schimb,
gălbenuşuri de ou (fără albuş!), în sandvişuri.
Trebuie să le fierbeţi până se întăresc, le zdrobiţi şi
le amestecaţi cu sos, dar fără oţet, fără
castraveciori!” (Lectura 5682-2)
Vinegreta cu gălbenuş de ou e totuşi atât de
bună... dar avem în bucătăria franceză alte formule care
folosesc gălbenuşul singur, crud, sau tare şi zdrobit. De
exemplu: ailloli (Ailloli (sau aïoli), termen provensal, care
denumeşte o maioneză preparată din usturoi fin pisat şi
ulei de măsline. (N.tr.)), sosul cu frişcă, sosul bearnez
(Sos preparat din ouă şi unt topit. (N.tr.)), sosul
„Înfuriat” etc. Maioneza este des recomandată de Cayce.
Şi iată un caz foarte grav: o tânără de 26 de ani,
paralizată:
„Nu mâncaţi albuşul de ou, ci doar gălbenuşul,
o dată sau de două ori pe zi. Ca să aibă un gust
mai plăcut, puteţi să-l bateţi într-o băutură sau
într-o mâncare. Cel puţin două gălbenuşuri pe zi!”
(Lectura 3694-1)
Se vede, din această lectură, că Cayce consideră
gălbenuşul de ou drept un veritabil medicament, un
filon de vitamine şi oligoelemente, care n-ar trebui
neglijat niciodată. Terapia prin alimentaţie, chiar în
cazurile grave, există, dar foarte puţini oameni o ştiu!
Oricum, simplul fapt de a corecta un regim alimentar
aduce, de regulă, o îndreptare spectaculoasă a stării
generale, lată, de exemplu, cazul unui copil care este
mofturos din cauza viermilor şi a răcelii:
„Fără dulciuri, o vreme. Mai degrabă foarte
puţin lapte cu ouă (mai ales gălbenuş şi cit mai
puţin posibil albuş) pentru prânz”. (Lectura 203-1)
Oricine ştie că viermii intestinali proliferează pe un
„teren” dezechilibrat, adică prea acid; prin urmare,
corectarea regimului alimentar reechilibrează
organismul.
Consecinţele unei otrăviri colective

Iată altă dramă, rară pe vremea lui Cayce şi, din

nefericire, devenită foarte curentă astăzi: obezitatea. Să
vedem ce sfat primeşte acest bolnav:
„Înainte de fiecare masă, beţi un suc de
grepfrut proaspăt, cu trei minute înainte de a vă
aşeza la masă.
Dimineaţa, un gălbenuş de ou (fiert moale,
niciodată prăjit)”. (Lectura 2315-1)
Problema obezităţii, la ora actuală, depăşeşte cu
mult cazurile izolate. Obezii sunt victimele unei otrăviri
chimice la scară mondială - care se agravează tot mai
mult. Iată ce ne povesteşte Dr. Kousmine despre
generalizarea antibioticelor şi a preparatelor hormonale
administrate de crescătorii de animale:
„Văzând nocivitatea acestei metode, serviciile
sanitare au căutat să limiteze folosirea lor prin
reglementări. Dar controlul aplicării lor s-a dovedit
foarte dificil şi abuzurile continuă. Astfel, citim într-un
cotidian francez din 31 iulie 1982 că 16.000 de animale
de carne au fost contaminate cu metil-tiouracil şi
anabolizante. Cinci tone (!) din primul produs au fost
vândute de un farmacist din nordul Franţei, în cursul
ultimilor trei ani, unui număr de o sută de crescători.
Or, metil-tiouracilul („Tioureea [...] şi derivaţii ei
conţinând radicalul tiourilen, [...], printre ei şi tiouracilul,
blochează producerea de iod organic legat din iodul
ionizat. Deoarece ele produc hipertrofierea glandelor
tiroide, substanţele antitiroidiene se numesc şi
guşogene”. (E. Felszeghy, A. Abraham, Biochimie, Ed.
didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1972, p. 381). (N.tr.))
este un produs care frânează activitatea tiroidei,
încetineşte arderile, scade metabolismul bazai, provoacă
apariţia unei umflări a ţesuturilor, numită mixedem, şi
din această cauză, favorizează creşterea în greutate”.
Or, spune autoarea noastră, când s-a descoperit
acest lucru, „trei sferturi din animalele astfel tratate
fuseseră deja tăiate şi livrate către diverse măcelării”. Iar
bietul consumator a fost din nou tras pe sfoară...
Astfel de otrăviri colective erau rare pe vremea lui
Cayce. Cum să ne apărăm? întreabă Dr. Kousmine şi,
odată cu ea, tot mai mulţi medici. „Singura modalitate
sigură de apărare faţă de aceste practici nocive este
restrângerea consumului de carne”, spune ea Aici, nu
mai este urmată de tot corpul medical, foarte împărţit în
privinţa acestui subiect. Dar învăţătura cayciană insistă
asupra necesităţii de a limita consumul de proteine
animale, factor al obezităţii (Vezi volumul III). Cât despre
ouă, albuşul nu este bine tolerat de mulţi obezi pentru
că este mai bogat în proteine animale decât gălbenuşul,
fie crud sau gătit.
Una din dramele acestei epoci este invadarea
alimentaţiei noastre de către „bucătăria” americană
(dacă se poate numi bucătărie...). Consumarea multor
produse animaliere provenite de la animale maltratate,
mâncare grasă, produse denaturate chimic prin
procedee industriale - iată modelul dezastruos generat
de acest american way of life, care ni se impune.
Trebuie să înţelegem natura profundă a
puritanismului anglo-saxon care ne invadează. Conform
principiului de căpătâi al acestui puritanism, este
„păcat” să te ocupi de trupul tău. Deci nu tu eleganţă,
căci frumuseţea este un „superpăcat”; nu tu plăcere în
dragoste, căci carnea nu este „clean” (engl., curată,
n.tr.); şi, în fine, nu tu mâncare gustoasă - se mănâncă
cât mai prost cu putinţă pentru a evita orice gust al
păcatului. Pot să spun, pe drept cuvânt, că tot ce am
mâncat acolo (în Statele Unite, n.tr.) era mizerabil - cu
excepţia felurilor servite de o linie de restaurante cu şefi
francezi şi de nişte prieteni europeni, care mai
păstraseră ceva din priceperea culinară a Lumii Vechi.
Restaurantele de acel gen se înmulţesc în New York, în
marile oraşe şi în străinătate. Din păcate însă, se
înmulţesc şi fast-food-urile de modă yankee.
Oul moale... şi mucalit!
O problemă foarte serioasă este felul cum gătim
ouăle. Tata, Philippe Koechlin-Schwartz, ştia să le
pregătească în sute de feluri. Cayce nu recomandă ouăle
gătite (şi aici este în deplin acord cu Dr. Kousmine).
Premiul întâi la concursul internaţional al alimentului
indigest: oul prăjit.
„Niciodată, nici un ou prăjit! Pentru
dumneavoastră, nu prea multe ouă - şi numai fierte
moi”. (Lectura 1303-1)
În orice caz, am văzut că, întotdeauna, Cayce
declară război uleiului încins care ne atacă fortăreaţa
digestivă şi zidurile de apărare ale imunităţii:
„Niciodată să nu mâncaţi prăjeală, de nici un
fel, niciodată! Şi mai precis, niciodată ouă prăjite!”
(Lectura 1586-1)
Păcat! Erau atât de bune omletele crocante şi ouăle
ochiuri rumenite! Pe loc mi-am vândut prăjitoarea
electrică şi nu mai „rumenesc” nimic în tigaie... Ficatul
meu a răsuflat uşurat. Ştiu că în unele ţări din sud,
cum ar fi Spania, totul este „rumenit” în ulei... Iar eu, de
fiecare dată, mă întorc bolnavă de acolo. În schimb, în
Italia, unde uleiul de măsline stă pe masă şi este
adăugat crud direct în farfurie, bucătăria este mai
sănătoasă. Mediteraneenii au suportat bine prăjeala,
secole de- a rândul, pentru că trăiau foarte aproape de
Doamna Natură şi bio - astăzi îşi păstrează tradiţiile şi
sunt ocoliţi de cancerul obezităţii. Expresia
„mediterranean diet” datează din 1975, când A. Keys a
folosit-o într-o carte publicată la New York (The
Mediterranean Diet did Cancer Prevention /
Alimentaţia mediteraneană a împiedicat apariţia
cancerului, M. J. Hills Editions, 1995, A Oracesa).
„Regimul mediteranean nu are o definiţie foarte
strictă.
El corespunde unor obiceiuri alimentare specifice
regiunilor din jurul Mediteranei: puţine grăsimi saturate,
mai multe glucide complexe şi naturale sub formă de
fructe, legume şi mai multe proteine vegetale în cereale
şi leguminoase (...). Unele studii (...) subliniază faptul că
regimurile mediteraneene bogate în fibre, cereale,
legume verzi, reduc în mod semnificativ riscul
cancerului de sân la femei din categorii de vârstă
variabile (...). Echipe ale unităţilor Inserm 63 şi 265 din
Lyon au arătat că la persoane cu risc de recidivă a
insuficienţei cardiace şi a suferinţei cardiovasculare,
frecvenţa acestor accidente era redusă cu 75 % la
pacienţii cu o alimentaţie de tip mediteranean -
reducerea acizilor graşi saturaţi şi consum mare de
fructe, legume, leguminoase şi pâine”. (Pr. Henri Joyeux,
op. cit., p. 209)
Cum să gătim ouăle? Sub formă de omletă bască?
Fierte tari, în salate nigoise? Sau încorporate în tăiţei?
„Mai bine fierte moi” zice Cayce. E o metodă
franţuzească, foarte puţin răspândită peste Atlantic (cei
grăbiţi să se abţină...), de aceea Cayce se vede obligat să
explice reţeta bolnavilor săi:
„Mănâncă ouă fierte moi, dar numai
gălbenuşul! Şi mai ales, niciodată prăjite în tigaie!
Iată cum să le faci moi: când clocoteşte apa, pui oul
şi-l laşi cinci minute - după ce ai luat vasul de pe
foc; căci nu poate fi vorba să laşi oul să fiarbă cinci
minute: ar ieşi tare”. (Lectura 711-3, făcută pentru o
fetiţă de 11 ani, foarte anemică)
Trei, patru sau cinci minute pentru un ou cu
zeamă? Am fost crescută în cultul clepsidrei fixate
pentru trei minute. Şi apoi, mi-am dat seama că la
munte, la o mie de metri altitudine şi chiar mai mult,
este nevoie adesea de patru minute. Este şi o problemă
de temperatură (oul ţinut sau nu în frigider) şi de coajă
(groasă sau subţirică de tot, în funcţie de sănătatea
găinii ouătoare...). În final, m-am întrebat dacă are
importanţă latitudinea (Dunkerque sau Tamanrasset?),
sau natura apei de robinet, sau vârsta bucătarului?...
Iată de ce, când îmi fac ouă moi, eu determin durata cu
pendulul... (Vezi Le Pendule, premières leçons de
radiesthesie / Pendulul, primele lecţii de radiestezie, Ed.
Solar, reeditare 1995, o iniţiere practică şi arhisimplă în
arta de a folosi un pendul) (E singurul lucru care merge
impecabil, aproape la secundă!).
Mod de folosire: puneţi apa la fiert într-un vas -
niciodată din aluminiu, bineînţeles! Când apa dă în
clocot, introduceţi oul cu o lingură, ca să-i puteţi da
drumul uşor. Şi apoi, după trei minute, luaţi pendulul şi
întrebaţi: „E gata?” Când pendulul se roteşte în sens
afirmativ, e gata. Soţul meu, iniţiat de mine în
radiestezie, se distrează copios şi nu ratează nici un ou
moale!
Încă un bolnav tratat cu ouă moi (şi vindecat de
Cayce!), un mic diabetic de 11 ani:
„Ouă moi! Oul întreg, da. Dacă e fiert moale,
va fi digerat mai bine. Asta va neutraliza acizii pe
care-i conţine. Trebuie să-i dai drumul în apă
clocotită, să-l iei de pe foc şi să-l laşi patru minute
şi jumătate. Aşa va fi bine. Adaugă pâine, dar
numai pâine integrală, neagră”. (Lectura 674-1)
Eu nu zic, dacă totul merge bine, să renunţaţi la
orice fir de omletă; rămâne la aprecierea personală, în
funcţie de sănătatea fiecăruia.
Nu puneţi toate ouăle în aceeaşi oală!

Prost combinate cu alimente care nu le iubesc, ele

creează aciditate în tubul digestiv: atenţie!
Lectura de mai jos deschide capitolul
„amestecurilor nefaste”, de care Cayce a vorbit atâta.
Iată ce-i recomandă unei fete tinere cu o digestie
proastă:
„Oul trebuie mâncat între mese”. (Lectura 421-2)
Acelaşi lucru îl recomandă şi tibetanii (Vezi Peter
Kelder, Les Cinq Tibétains / Cei cinci tibetani, Ed.
Vivez Soleil, 1996). Cayce îi răspunde unui tânăr care îl
întreabă.
„Aş vrea să vă rog să-mi spuneţi ce să evit în
regimul alimentar şi ce să mănânc.
- Evitaţi combinaţiile alimentare care produc
aciditate în sistemul digestiv. Nu e vorba de
eliminarea oricărei acidităţi, ci de respectarea
echilibrului dintre acizi şi baze (Vezi mai înainte
capitolul consacrat acestei probleme importante). De
exemplu, să nu amestecaţi alimente grase ca
albuşul de ou cu un corp gras, ca smântâna sau
untul, sau cu feculente”. (Lectura 1710-10)
Încă un exemplu de adaptare necesară a lecturilor.
Cititorii mei au văzut deja, în volumul I, că Edgar Cayce
considera foarte nepotrivită combinaţia alimentară
dintre citrice şi cereale; cu excepţia - dacă trebuie
neapărat - a cerealelor integrale. Exact acest lucru se
subînţelege aici. Iată o lectură mai severă, unde nu mai
există cu excepţia:
„Dimineaţa, mâncaţi mai ales cereale SAU
citrice - dar atenţie, nu împreună la aceeaşi masă!
Şi, ca să vă echilibraţi micul dejun, adăugaţi-i ouă
moi, consumând mai ales gălbenuşul. Acesta
conţine resurse energetice care vor întări
organismul, ajutându-l în special să lupte împotriva
constipaţiei. Va fi excelent şi pentru sânge”. (Lectura
1131-2)
Întrucât oul conţine deja mulţi corpi graşi, nu mai
e nevoie de alţii sub forma suplelor felii de pâine
încărcate cu unt. Îmi pare rău pentru gurmanzii...
Unei bunicuţe care suferă de eczemă şi care
întreabă:
„Ouăle îmi dăunează?”
„Nu, dacă le consumaţi cu moderaţie şi fără să
le adăugaţi corp gras!” (Lectura 3823-4)
Şi pâinea, cerealele, feculentele în general (tăiţeii
etc.) conţin corpi graşi, care sunt uneori greu suportaţi
dacă li se adaugă ulei, unt sau smântână (germenii de
grâu, porumb, soia etc. sunt graşi, din ei se extrage
ulei), pentru că se creează un exces de aciditate în
interiorul organelor foarte complexe ale circuitului
digestiv.
Totuşi, recomandările lui Cayce privind virtuţile
curative ale ouălor sunt numai orientative. Cititorii se
vor putea inspira din ele pentru problemele lor de
sănătate. Totuşi, atenţie, în nici un caz nu e vorba de
vreo prescriere absolută!
 3. TREBUIE SĂ RENUNŢĂM LA PRODUSELE
LACTATE?

Produsele lactate sub acuzaţie

În prezent, există un întreg curent de idei care le

atribuie acestor produse răspunderea pentru „bolile
civilizaţiei”. Se pare că produsele lactate introduc în
organism un surplus de reziduuri, provocând o
îmbâcsire cronică a diferitelor organe, în condiţiile în
care proliferarea „bolilor degenerative” (cancer,
reumatisme, tulburări cardiovasculare, afecţiuni
nervoase, cutanate etc.) se datorează în mare parte
alimentaţiei noastre, cu siguranţă că lactatele au partea
lor de vină. Mai mică sau mai mare decât a altor
alimente? Rămâne de văzut.
În medicină, ca în orice domeniu, o modă o
detronează pe alta: pe timpul lui Molière, erau folosite
sângerarea şi purgaţia; mai târziu, lumea a sărit în
capul microbilor; acum ne .temem de efectele nocive ale
poluării chimice. Unele boli noi ar putea fi explicate prin
folosirea armelor electromagnetice, concepute acum în
laboratoare (armele Tesla)... Să credem că toate
curentele medicale sunt stupide?:Ele corespund unei
nevoi de moment, unei vibraţii a epocii. Bolile apar, ucid
şi, până la urmă, sunt învinse şi ele - nu se ştie
întotdeauna, cu exactitate, de ce.
Însă astăzi, consumatorii de produse bovine sunt
ameninţaţi de un nou pericol: „De peste douăzeci de ani,
concernurile agroalimentare multinaţionale au intoxicat
milioane de vite, hrănindu-le cu făină de oase - carcase
de animale moarte - şi provocând apariţia unor
encefalopatii spongiforme la vaci: sindromul „vacii
nebune”. (Din editorialul lui Michel Dogna, în Vérités
Santé Pratique, nr. 14/aprilie 1998. Cum spune
profesorul Jean-Claude Nouët: „Uităm complet că
animalul are un program genetic bine stabilit, care-l face
să fie el însuşi, cu condiţia ca mediul înconjurător să
corespundă acestui program. Dacă programul nu se
poate realiza pentru că mediul nu corespunde, există
stres. Toate animalele de crescătorie intensivă suportă
stresuri puternice, descărcări hormonale mari, ceea ce
duce la o lipsă de rezistenţă la infecţii. Pentru a
împiedica toate acestea, animalele sunt hipertratate cu
substanţe hormonale şi antibiotice - un cocteil foarte
periculos pentru consumatori.” (citat de Sylvie Simon,
op. cit., p. 140) Această boală se transmite la om printr-
un agent, „prionul”, care nici măcar nu este un virus;
oficial, sunt contaminaţi doar cei care consumă carnea
vacilor bolnave. ... Dar laptele? Civilizaţiile noastre
înălţate pe şvaiţer, roquefort, smântână şi iaurt sunt,
oare, pe cale de dispariţie din cauza acestui dezastru
nou, pe care noi înşine l-am creat? E ca şi când natura
ar răzbuna bietele vaci, care trăiesc lipsite de aer,
lumină, soare şi sunt obligate.- ele, cărora le place
numai iarba! - să înghită rămăşiţele suratelor lor. La
asta se adaugă otrăvirea cu toate deşeurile toxice din
industrie (plumb, mercur etc.) şi cu pesticidele adunate
în sol, apă şi aer, care se concentrează puţin câte puţin
în grăsimile animale, de-a lungul anilor. Preluate de om
- fără să aibă habar! - acestea paralizează mecanismele
naturale de eliminare a toxinelor; şi de aici,
îmbolnăvirea. În această privinţă, laptele şi derivatele
sale sunt cu siguranţă la fel de poluate ca şi carnea.
Cum ar putea fi altfel?
Se poate face o diferenţă între cele două tipuri de
produse, carnea şi laptele, provenite de la acelaşi animal
bolnav? Spre deosebire de carne, laptele nu este -
teoretic - obţinut prin violenţă: nu este omorâtă vaca
pentru a-i lua laptele. Dar vacile de lapte sunt crescute
astăzi în condiţii atât de ruşinoase încât, în ceea ce le
priveşte, putem vorbi de violenţă. Am evocat deja
crescătoriile industriale, unde animalele crescute pentru
carne sunt ţinute în condiţii nedemne.
Considerate „mijloace de producţie”, ţinute laolaltă
în „baterii”, înghesuite în „hale”, ele suferă cumplit. Este
absolut sigur că această suferinţă se transmite în trista
lor carne, în bietul lor lapte. „Astăzi omul descoperă că
memoria prezentă în toată materia se transmite de-a
lungul întregului lanţ alimentar, la al cărui capăt se află
omul”. (Dr. Bousquet, citată de Sylvie Simon, op. cit., p.
150. Pentru mai multe informaţii, a se vedea revistele
publicate de unele asociaţii de protecţie a animalelor,
care sunt foarte bine informate: Animaction, op.cit.;
Animaux en péril, organul asociaţiei belgiene cu acelaşi
nume (Chemin de la Praye, 15A, 1420 Braine l’Alleud,
Belgia): Dynamique, organ al SNDA (Société Naţionale
pour la Défense des Animaux, op. cit.), La Lettre de
Pro-Anima, Comitetul ştiinţific pentru Promovarea
Metodelor de Experienţă „in vitro” (16, rue Vezelay,
75008 Paris), Talis (citat mai sus))
Lipsa de respect faţă de Natură se plăteşte, totuşi,
şi se va plăti tot mai mult! într-o bună zi, pământul nu
va mai îndura egoismul omenesc. Şi din nefericire,
produsele lactate ca şi carnea pe care o mâncăm sunt
tot mai mult obţinute prin metode care nu ţin cont de
respectul faţă de animale. Animalul speriat secretă
adrenalina care se răspândeşte în carne şi lapte. Pentru
consumatorul uman, această substanţă toxică,
acumulată treptat de-a lungul anilor, ar fi după unele
studii ştiinţifice principala cauză a îmbătrânirii şi a
îmbolnăvirilor.
 Colegul meu ziarist Christophe Moreau, de la
„L'Action zoophile”, scrie:
„Unii cred că vacile „produc spontan” lapte, că
există „vaci de lapte”, că omul face dovada generozităţii
sale faţă de vacă atunci când o mulge, întrucât uşurează
bietul animal (...).
Or trista realitate este că industria laptelui trebuie
să furnizeze cantităţi imense de lapte ca să răspundă
atâtor cerinţe umane...
Cei ce vor spune „nu-i adevărat” n-au decât să
viziteze următorul Salon al Agriculturii şi să stea de
vorbă cu mai mulţi crescători. (...) Vaca nu produce
lapte „În mod spontan”. Ca orice mamifer, vaca trebuie
să aibă un pui ca să „producă* lapte. De aceea, este
inseminată cu regularitate pentru a avea un viţel, apoi
acesta este înlăturat pentru comercializarea laptelui (el
nu trebuie să bea laptele mamei lui, căci laptele este
sursă de venit pentru crescător!) Cum este eliminat
viţelul? La câteva zile de la naştere, este despărţit de
mamă şi trimis fie direct la abator, fie la crescătoriile în
serie unde va îndura un lung calvar, care nu vă este
necunoscut (...). Crescătorii sinceri vă pot descrie
răgetele şi plânsul acestor mame neluate în seamă (...).
După 5 sau 6 ani de gestaţii repetate, vaca epuizată va
lua şi ea drumul abatorului (...). Să nu trecem cu
vederea nici durata transportului până la abator, nici
violenţele la care sunt supuse animalele la încărcare şi
descărcare”. (L’Action zoophile /Acţiunea zoofilă, nr.
111-112 / iunie 1995, devenit L’antivivisection,
publicat de Liga franceză împotriva Vivisecţiei, ziar de
informare şi acţiune în serviciul tuturor cauzelor
animale, care continuă lupta dusă de regretata
fondatoare, Jeanne Gerdolle, sub conducerea lui
Jacques Desmeules)
 Autorul acestui articol face aluzie la enormele
probleme ridicate la nivel european, de transportul
animalelor vii... efectuat în condiţii atroce, aproape
întotdeauna. Legislaţia europeană actuală le permite
transportatorilor de animale să meargă timp de 24 de
ore fără să le hrănească, nici chiar să le adape!
Mortalitatea este crescută în rândul acestor animale atât
de chinuite. Manifestaţiile britanice pentru împiedicarea
plecării viţeilor din ţara lor şi ajungerea lor la Dieppe în
condiţii lamentabile au fost ridiculizate de marea presă.
Dar Parlamentul european a fost mişcat, în cele din
urmă, de această situaţie şi propune o nouă
reglementare pentru a scurta transportul. Marea
Britanie, care numără în prezent 40% vegetarieni (faţă
de 8% din populaţia anului 1945!) se află în fruntea
acestei lupte, înţelegând că o carne obţinută în
asemenea condiţii de stres nu poate avea nici o valoare
pentru consumator. Bineînţeles că laptele vacilor
transportate astfel nu este cu nimic mai sănătos. Ziarele
noastre i-au făcut pe englezi „sensibiloşi” - de fapt, ei
sunt mai conştienţi decât noi de toxicitatea cărnii de
crescătorie (după ce au avut întâietate cu „vaca
nebună”!).
Aşa se face că laptele şi derivatele sale au ajuns la
ora actuală alimente suspecte. Mulţi medici încep să
creadă, de pildă, că a consuma şi carne, şi brânză la
aceeaşi masă este o erezie: se adună astfel prea multe
otrăvuri deodată.
În ceea ce mă priveşte, deşi sunt cu totul de acord
să renunţăm la carne, mărturisesc că încă îmi plac
brânzeturile şi produsele lactate! Unii dintre prietenii
mei au renunţat şi la acestea şi spun că se simt mai
bine: îi cred pe deplin. Însă nu este întotdeauna uşor să
renunţi complet la unt, smântână, roquefort sau iaurt...
Neajunsurile sunt limitate în mod cert dacă vom
cumpăra direct de la adevăraţii producători „bio” (despre
care am vorbit mai devreme). Dar să nu ne amăgim:
„bio” pur, complet nepoluat, nu există nicăieri pe
planetă. Chiar şi urşii albi de la Polul Nord sunt plini de
pesticide, iar laptele lor la fel! Premergător în toate,
Edgar Cayce îşi avertizase deja bolnavii asupra
pericolelor nebănuite ale lactatelor.
Acest capitol prezintă lecturi despre produsele
lactate recomandate - sau nerecomandate - în diverse
cazuri de boli, pe care el le-a tratat.

Lapte fiert sau nefiert?

Din punct de vedere dietetic, să facem o distincţie

netă între lapte şi produse lactate: gradul de toleranţă
sau intoleranţă digestivă variază enorm de la un produs
la altul şi de la un bolnav la altul.
Pe vremea lui Cayce (de la începutul secolului până
în 1945), laptele crud, nepasteurizat, dacă provenea de
la vaci bolnave, putea să transmită o serie întreagă de
microbi periculoşi celor care îl consumau fără să-l
fiarbă. Cayce vorbeşte de acest lucru, dar noi l-am uitat,
pentru că astăzi laptele este pasteurizat, sterilizat, tratat
cu ultraviolete, iradiat, omogenizat, degresat, îmbogăţit
etc Cât despre laptele care se vinde astăzi în Franţa sub
denumirea de „lapte crud”, el face totuşi obiectul unor
controale sanitare vizând flora microbiană, dar nu
neapărat şi „prionii”..., nici moleculele unor substanţe
chimice toxice.
Laptele este, în general, colectat în cooperative,
unde este supus acestor tratamente industriale menite
să-l igienizeze şi să-l conserve - însă, pe drum, îşi pierde
gustul (şi o mare parte din calităţi). Chiar într-o ţară cu
păşuni ca Elveţia, laptele obişnuit nu mai e decât o
zeamă albă, fără gust şi miros. Dacă vrei să regăseşti
ceva din gustul laptelui de „altădată”, trebuie să ceri
„lapte de lăptărie”, adică o idee mai puţin tratat - dar
aroma laptelui abia ieşit din uger, cald încă, ţine de
grajdul din poveşti... Pe scurt, biata vacă nu mai este ce-
a fost - şi nici laptele!
Astfel s-a ajuns astăzi ca multe persoane să nu mai
suporte laptele de vacă, nici crud, nici fiert. Mai uşor de
digerat sunt varietăţile de lapte fermentat: laptele bătut,
chefirul, iaurtul etc. Cayce le acordă destul de mult
spaţiu în recomandările sale.
Cât despre laptele condensat, concentrat (îndulcit
sau nu), acesta este „mort”: mai uşor de digerat uneori,
poate constitui un aport de calciu indispensabil. Dar
valoarea energetică este slabă în comparaţie cu laptele
crud (îi lipsesc în special vitaminele). Şi apoi nu ştii ce
conţine: este supraîncărcat cu aditivi (edulcoranţi, de
exemplu, despre care ştim că sunt foarte toxici).
Iată o serie de lecturi ale lui Cayce, care trebuie
privite în contextul anilor ’30:
„Să consum lapte la aceeaşi masă cu legumele
crude?
- Da, pute consuma. Dar de preferat, nu lapte
crud. Alegeţi mai degrabă lapte încălzit suficient ca
să precipite cazeina, pe care o digeraţi greu”.
(Lectura 1158-1)
Unui bolnav slăbit din cauza paludismului:
„Pentru dumneavoastră, tot laptele trebuie
încălzit, fiert sau sterilizat”. (Lectura 4281-12)

Laptele proaspăt: medicament sau otravă?

 Cayce considera adeseori că laptele provenit de la
vaci sănătoase este un medicament pentru bolnavii săi,
mai ales pentru tuberculoşi:
„Daţi-i orice fel de lapte proaspăt şi oricât. Dar
nu înainte de a vă asigura că animalului i s-a făcut
controlul sanitar”. (Lectura 1324-1, din 1937)
„De îndată ce se face vreme bună, ieşiţi la
iarbă verde, la aer curat, lângă apele curgătoare şi
profitaţi de straşnicele alimente naturale. Nu uitaţi
să beţi mult lapte proaspăt, integral (de la vaci
cărora li s-a făcut controlul sanitar) (...). Trebuie să
fie lapte crud, integral, cald încă, atunci când este
muls de la vacă, înţelegeţi?” (Lectura 5053- 1)
„Atenţie la calciu, să nu vă lipsească: aveţi
nevoie de el pentru oase şi pentru ţesutul muscular!
Veţi găsi cea mai mare parte din necesarul
dumneavoastră, în laptele crud!” (Lectura 540-7)
Laptele este aşadar un medicament excelent...
pentru unii. Altora, le este interzis temporar sau
recomandat numai în cantităţi foarte mici. În fine, sunt
oameni (din ce în ce mai mulţi, după cum vom vedea în
continuare) pentru care laptele este otravă curată.
„Trebuie să beau lapte?
- Dumneavoastră vă trebuie lapte, dar puţin,
nu mult, până când veţi scădea în greutate”.
(Lectura 2988-1, pentru un obez)
În alt caz, Cayce îi recomandă unei gravide tinere
să bea lapte în cantităţi mici şi foarte încet:
„Înghiţiţi prea în grabă mâncarea şi lichidele,
acest lucru vă produce mai multe răceli decât orice
altă greşeală alimentară! Chiar şi laptele trebuie
consumat cu înghiţituri mici şi, ca să spun aşa,
„mestecat”, de două-trei ori înainte de a ajunge în
stomac. Astfel, laptele se va impregna cu sucurile
gastrice ca să poată fi apoi digerat de duoden”.
(Lectura 508-3)
Sunt situaţii în care Cayce interzice categoric
laptele: ca să le dăm satisfacţie detractorilor actuali ai
acestui aliment, iată un bolnav care nu-l suportă deloc:
„Trebuie să beau lapte?
- Ar fi mai bine pentru dumneavoastră să nu
beţi laptele ca atare. Mai degrabă feluri de mâncare
pregătite cu lapte”. (Lectura 5647-1)
Diferiţii medici care m-au îngrijit când locuiam în
Elveţia îmi interziseseră laptele, lucru care m-a uimit
grozav într-o ţară unde laptele constituie totuşi mândria
naţională. Şi Dr. Gerard Metrailler din Chapelle-sous-
Oron, şi Dr. Daouk din Lausanne, şi Dr Gerard Pilloud
din Fays, în Jura, au fost cu toţii extrem de rezervaţi în
privinţa binefacerilor şvaiţerului sau „séré”.
Am vrut să ştiu de ce. Şi, căutând în publicaţiiile
ştiinţifice recente, am găsit o carte scrisă de un medic pe
care l-am citat deja, Dr. Raphael Nogier. Teoria sa este
următoarea:
„Datorită unei serii întregi de argumente rezultate
din practica mea de medic, din călătorii şi colaborări,
ajung să consider cancerul de sân ca fiind, în parte,
datorat unui consum excesiv de lactate, lapte, brânză,
iaurt, smântână”. (Dr. Raphaël Nogier, Ce lait qui
ménace les femmes / Laptele care ameninţă femeile,
Ed. du Rocher, p. 28)
Sprijinindu-se pe un număr foarte mare de
statistici comparate, el arată că sunt mai puţine cancere
de sân în ţările unde nu se consumă lactate, cum ar fi
China, Mali, Gambia...
„Unele popoare practic nu consumă lapte. Am avut
ocazia să merg în India şi Nepal, în 1984, ca să fac turul
Annapurnei. În cursul acestor peregrinări de o lună,
turistul trebuie să mănânce la localnici. Am fost peste
măsură de mirat să constat cât de săracă în lactate era
alimentaţia lor. Nepalezul consumă rar, poate o dată la o
săptămână, unt de iac. (...) Şi totuşi nepalezii sunt
oameni puternici şi rezistenţi: dacă mergi prin zona
dintre Nepal şi Tibet, vei întâlni faimoşii şerpaşi care duc
în spate, cu ajutorul unei chingi prinse în faţă, greutăţi
care pot ajunge la 80 de kg. Aceşti şerpaşi pot să meargă
10 ore pe zi şi să-şi care povara până la o altitudine de
4000 de metri, fără să păţească nimic”.
Şi autorul mai spune despre ei că sunt, practic,
vegetarieni!
Ţările cele mai afectate de cancerul de sân sunt
marile consumatoare de lactate... Statele Unite, Canada,
Franţa, Italia, Elveţia, Suedia, Marea Britanie, Australia,
Noua Zeelandă. Autorul şi-a pus şi alte întrebări:
„Cancerul are legătură cu rasa? Cu clima? Cu
geografia? Cu ereditatea? Cu urbanizarea? Toate
statisticile arată că mai ales tradiţia alimentară impune
diferenţa. În Statele Unite, incidenţa cancerului de sân
diferă de la o etnie la alta. În districtul Los Angeles, cele
mai afectate sunt femeile albe - 85,5% cancere de sân la
100.000 de femei/an; apoi femeile negre (73,1),
japonezele, care preiau imediat obiceiurile alimentare
americane (72,7), apoi albele de origine spaniolă şi
filipinezele (52), chinezoaicele (48,7) şi, la urmă,
coreencele (16,9) (...). Japonezele care trăiesc în Japonia
cunosc o incidenţă foarte mică (între 17 şi 25) a
cancerului de sân. Când însă se mută în Statele Unite,
la Los Angeles, procentul ajunge la 73 (...)”.
Şi Dr. Raphael Nogier oferă o explicaţie culturală:
„Unele popoare trăiesc izolate în străinătate.
Chinezii constituie un astfel de exemplu frapant. Deci ei
îşi păstrează parţial obiceiurile (alimentare) din ţara
natală (...). Nu este cazul japonezilor, care (...) adoptă
foarte repede stilul ţării în care emigrează. Astfel, la Los
Angeles, japonezele sunt supuse unui risc de două ori
mai mare de a face un cancer de sân, faţă de chinezoaice
(de aceeaşi rasă, totuşi), în timp ce în ţările lor de
baştină, incidenţa acestei boli este aproape aceeaşi”.
Toate acestea, la urma urmei, sunt logice.
„Aşa cum ştim, consumul de carne este într-o
relaţie semnificativă cu frecvenţa cancerului de colon şi
de rect. Contrar unei idei preconcepute, carnea (chiar
dacă e „slabă”) este foarte bogată în grăsimi (...). Iar
civilizaţia noastră occidentală vehiculează multe idei
preconcepute şi în special aceea conform căreia carnea
conferă o forţă deosebită”.
Am văzut mai înainte cazul şerpaşilor vegetarieni.
Am putea, de asemenea, să-i amintim pe japonezii din
Japonia, care au pus întotdeauna peştele la loc de
cinste. Or laptele este şi el un produs animalier foarte
bogat în grăsimi: nu-i de mirare că prezintă aceleaşi
inconveniente ca şi carnea.
Dr. Nogier compară consumul de lactate din două
arhipelaguri cu climă similară: insulele Hawai
(americane) şi Martinica (franceză): „în Hawai, se
distribuie în şcoli pahare cu lapte şi, datorită climei,
fiecare familie consumă zilnic una sau două îngheţate pe
bază de lapte. Consumul de produse lactate este extrem
de mare aici”. În schimb, „locuitorii din Martinica, prin
tradiţie, consumă foarte puţine lactate. În plus, aici
preţurile lactatelor sunt prohibitive. Martinicanii
mănâncă foarte puţine îngheţate pe bază de lapte, însă
ţin mult la şerbeturile de fructe. Consumul de brânză
este aici de 20 de ori mai mic decât în Franţa”. (1)
Rezultatul: de trei ori mai puţine cancere de sân în
Martinica decât în Hawai (28,2 faţă de 100)!
Dr. Nogier răspunde deopotrivă criticii aduse ideilor
la modă, conform cărora femeile în vârstă pot evita
osteoporoza (şi fractura de col femural) prin consumarea
multor lactate. Se pare că şi în acest caz statisticile spun
altceva!
Iată de ce Cayce, depăşindu-şi cu mult epoca,
încercase să scoată laptele din mintea multor bolnavi.
Interzicerea lactatelor în contextul american al epocii
sale ar fi fost dificilă, chiar imposibilă. De aceea, el le
recomanda celor ce-l consultau să-şi limiteze consumul
de lactate şi, uneori, chiar să consume lapte praf în loc
de lapte crud.

Laptele conservat (lapte praf, lapte condensat

etc.)

Unor adulţi cu lipsă de calciu, Cayce le

recomandase să prefere laptele praf sau concentrat,
dacă doreau să consume acest aliment:
„Laptele îmi face bine?
- Nu prea bine, sub forma sa obişnuită. Aţi face
mai bine să consumaţi lapte tratat prin evaporare;
de pildă, Nestle”. (Lectura 2843-44, din 1943, pentru o
femeie care suferea de anemie)
La ora actuală, există multe şi excelente feluri de
lapte praf (pentru sugari), în farmacii şi pe piaţă. În
măsura în care sunt degresate, cea mai mare parte a
reziduurilor de pesticide se înlătură teoretic, odată cu
grăsimea. Dar... ne întoarcem la problema bine
cunoscută a poluării generalizate, de care nu scapă
nimeni, nici măcar vacile de la Appenzell, nici firma
eleveţiană citată mai sus! Pe de altă parte, să nu uităm
că nici Nestle nu mai este ce era pe vremea lui Cayce!
„În loc de lapte crud, ar trebui să consumaţi
lapte praf, fie că-l beţi sau îl folosiţi la pregătirea
unor mâncăruri. Căci laptele crud, direct de la
animal, nu este atât de bun pentru dumneavoastră
ca laptele sterilizat şi uscat, care o să vă ajute să
vă însănătoşiţi”. (Lectura 1023-1)
„În toiul dimineţii, la ora nouă şi jumătate sau
zece, ar trebui să consumaţi lapte praf cu un ou -
bătând gălbenuşul (sau chiar oul întreg) cu lapte”.
(Tonic recomandat unui adult, în 1932. Lectura 428-7)
„Pot să introduc lapte şi produse lactate în regimul
meu?
- Da, le puteţi adăuga treptat. Totuşi,
organismul dumneavoastră va suporta mai bine
laptele praf decât pe cel crud. Astăzi, mulţi oameni
fac lesne din lapte, o obsesie, deşi sunt atâtea alte
produse mai bune pentru sănătate! Foarte puţine
varietăţi de lapte, astăzi, sunt lipsite de bacilii
tuberculozei, foarte puţine sunt destul de sănătoase
ca să nu irite tubul digestiv. În schimb, dacă
folosiţi un lapte pasteurizat sau praf, aflaţi că este
cel puţin la fel de bun pentru majoritatea oamenilor
ca şi laptele crud”. (Lectura 480-42)
Această lectură, făcută în 1937, arată că pe atunci,
în Statele Unite (şi în întreaga lume), starea sanitară a
vacilor punea probleme serioase. Vedem aici un Cayce
care nu este câtuşi de puţin fanatic în privinţa
consumării laptelui, care preferă laptele praf de atunci
(destul de artizanal încă) în locul laptelui crud, adevărat
mediu de cultură unde forfotesc bacili de toate genurile.
Nu sunt sigură că numeroasele lecturi cayciene
despre lapte mai sunt valabile acum, într-atât s-a
schimbat natura acestui produs. Ele erau valabile acum
cincizeci-şaizeci de ani şi într-o ţară care, aşa cum am
spus mai devreme, n-a strălucit niciodată prin calitatea
produselor agricole - dar poluarea chimică nu era încă
foarte răspândită.
Mai este şi problema sugarilor care nu pot fi
alăptaţi de mamă. Acestora li se dă lapte praf pentru că
n-ar tolera laptele de vacă crud.
Iată cazul unei fetiţe de 20 de zile, care se născuse
în iunie şi nu suporta canicula din iulie. Colac peste
pupăză, nici nu digera bine laptele mamei:
„Pe lângă efectele căldurii, mai sunt
problemele digestive datorate faptului că laptele
dumneavoastră conţine prea multă cazeină şi corpi
graşi, şi prea puţine elemente digeste pentru fetiţă.
De aici se trag aceste tulburări digestive,
agravate de vremea caldă, care provoacă violente
erupţii cutanate pe corp; starea ei riscă să se
agraveze dacă nu-i schimbaţi alimentaţia; faceţi-i
purgaţie, curăţaţi-i căile digestive ca să elimine
excesul de deşeuri. Deci vom schimba laptele; nu-i
mai daţi lapte de sân, ci lapte praf, care este mai
uşor de digerat” (şi Cayce indică o marcă locală de
lapte pentru sugari). (Lectura 1635-1, făcută în 1938)
„Regimul acestui copil ar trebui să cuprindă
mult lapte. Însă atenţie: mai bine lapte praf decât
lapte de vacă. Se va vedea în funcţie de evoluţia
bolii, însă laptele praf poate ajuta la restabilirea
echilibrului, liniştind tulburările sistemului
digestiv”. (Lectura 608-5, din 1937, pentru un sugar de
doi ani, care suferea de iritarea colonului.)

Reabilitarea căpriţei
 „Veţi putea consuma lapte de capră sau de
iapă, în cantităţi mici, dacă-l suportaţi. Organismul
dumneavoastră îl poate asimila, cu condiţia să fie
în doze mici. Dacă mâncaţi prea mult, nu se va
digerai” (Lectura 5714-2)
Cei care suferă de o intoleranţă la lactatele
obişnuite (fabricate din lapte de vacă) pot încerca să
treacă la laptele de capră - găsiţi pretutindeni excelente
iaurturi şi brânzeturi din acest lapte. Dincolo de faptul
că diferă, prin compoziţie, de laptele de vacă, laptele de
capră este şi mai puţin poluat: nu s-a reuşit încă să se
înregimenteze caprele în crescătorii pe bandă!
Crescătoriile franceze sunt încă relativ tradiţionale,
multe dintre ele sunt „bio” cu adevărat.
Am găsit în Virginia Beach o cooperativă de
agricultori şi crescători „biodynamic”, de unde
cumpăram un lapte de capră destul de bun. Era o
prăvălie ţinută de nişte hippy bărboşi şi atât de pătrunşi
de misiunea lor ecologică încât se credeau Sfinţii
Vremurilor de Apoi. Nu ştiu ce părere aveau căpriţele lor
despre Apocalipsă, dar o să vă prezint câteva din
lecturile lui Cayce despre acest tip de lapte:
„Ce cantitate de lapte trebuie să-i dăm zilnic,
acestui bolnav?”
„Laptele de capră sau de iapă ar fi mai bun. Şi
dacă n-o să găsiţi, ar fi de preferat laptele praf. (...)
Ar fi mult mai bun decât laptele crud (...), care nu
este bun pentru această boală”. (Lectura 4320-3, din
1931, pentru un tânăr de 20 de ani, extrem de slăbit.)
„În ceea ce priveşte laptele, organismul
dumneavoastră nu-l suportă bine întotdeauna; vă
produce fermentaţie în sistemul digestiv şi face rău.
Aceste inconveniente pot fi atenuate dacă mâncaţi
lapte de capră - uneori, dimineaţa, la micul dejun,
cu cereale”. (Lectura 5545-1, pentru cineva care suferă
de ulcer gastric).
„Beţi mult lapte, de fiecare dată, dacă puteţi!
La început, laptele de capră va fi nemaipomenit de
bun pentru acest organism”. (Lectura 3687-1, din
1944, pentru o tânără de 24 de ani, tuberculoasă)

Lapte fermentat (iaurt, lapte bătut, kefir)

De data aceasta, Cayce este liric. Iaurtul îi place!

Aşadar, tot înainte, cu voie bună! Bineînţeles că este
vorba de iaurtul din lapte de vacă, însă cum în toate
pieţele din Franţa, Belgia şi Elveţia se găseşte iaurt de
oaie, puteţi adopta recomandarea următoare:
„Vă sfătuim să vă procuraţi iaurt în cel mai
scurt timp. Acesta va împiedica acţiunea bacililor
din colon. Ei proliferează în materiile care
stagnează în intestinul dumneavoastră, în loc să
circule!” (Lectura 1045-5)
Cayce face această recomandare unei tinere
bolnave de tuberculoză, întrucât el consideră (şi va
reveni des asupra acestui aspect!) că blocajele
intestinale stau la originea celor mai multe îmbolnăviri.
Pentru el, toxinele acumulate în intestine trec apoi în
sânge şi reintră în circulaţia sanguină. Aceste deşeuri
otrăvesc aşadar tot organismul, în loc să fie evacuate.
El îşi avertizează bolnavii neîncetat asupra
constipaţiei: „Urmăriţi evacuarea deşeurilor”, repetă
el mereu Un intestin leneş, lipsa de tonus a unui colon
obosit slăbesc organismul, care nu se mai poate apăra
de diverşii viruşi şi microbi.
Aici este vorba de bacilul Koch, agentul
tuberculozei. Primul pas spre vindecare este curăţarea
tubului digestiv. Iaurtul, obţinut din lapte cu „ferment
bulgăresc”, pare din acest punct de vedere
medicamentul-minune:
„Iaurtul, dacă este bine pregătit, poate permite
intestinului să absoarbă mai bine substanţele
nutritive. Şi, în aceste condiţii de inactivitate
generală (bolnava este, probabil, ţintuită la pat), el
poate restabili coordonarea dintre funcţiile
ficatului, splinei, pancreasului, plămânilor,
rinichilor. Din cauza acestei tulburări sunteţi
bolnavă”. (Lectura 1045-9, făcută ceva mai târziu, în
1936, pentru aceeaşi pacientă)
„Ar trebui să consumaţi iaurt, măcar în
următoarele patru-cinci săptămâni, căci este un
antiseptic intestinal. Şi să o faceţi cu regularitate”.
(Lectura 3154-1)
Alt caz, în 1922:
„Mâncaţi iaurt, de trei ori pe zi”. (Lectura 5703-
1)
Bineînţeles, tuberculoza face astăzi cu mult mai
puţine victime: se cunoaşte medicamentul care o
combate eficient. De atunci însă, au apărut alte boli:
cancere, sida, reumatisme, afecţiuni respiratorii şi
cardiace etc.. Marele public crede că acestea se
deosebesc foarte mult între ele; or Cayce afirmă,
dimpotrivă, că au toate aceeaşi cauză iniţială:
îmbâcsirea organismului cu deşeuri toxice care, treptat,
îl otrăvesc. Cayce nu este singurul care susţine acest
lucru, iar medicina actuală îi dă dreptate.
Primul lucru care trebuie avut în vedere pentru
păstrarea sănătăţii este, deci, combaterea constipaţiei şi
a tulburărilor intestinale, Iată câteva cazuri care justifică
tratamentul cu iaurt:
 „Eu zic să mâncaţi, între prânz şi cină, un
iaurt fermentat. De pildă, lapte bătut sau iaurt,
da?” (Lectura 1186-3)
„Puteţi mânca lapte, dar de preferinţă lapte
bătut sau chiar iaurt cu ferment de tip bulgăresc.
Vă face foarte bine”. (Lectura 91-2)
„Ar trebui să puteţi bea lapte proaspăt muls,
când este cald încă, de la vacă! Sau, dacă nu aveţi
cum, lapte fermentat de tip bulgăresc”. (Lectura 81-
2)
Şi acum, cineva care suferă de colită şi îl întreabă
pe Cayce:
„Îmi recomandaţi brânza?
- Nu e grozavă pentru dumneavoastră (...),
decât dacă e proaspătă (...). Ar fi mai bine să
consumaţi iaurt sau alte tipuri de lapte fermentat
care, de fapt, nu sunt altceva decât materia primă
pentru brânză! Aşa ar fi mult mai bine pentru
problemele intestinale de care suferiţi.
- Aşteptând să mă vindec, ce pot face când am
migrenă?
- A, dacă urmaţi recomandarea de mai sus,
aproape că nu veţi mai avea migrene! Ele sunt
provocate tocmai de această presiune exercitată
asupra colonului”. (Lectura 846-1)
Iată câteva recomandări complementare, care vă
îmbie să vă preparaţi propriul iaurt - nu e aşa de greu;
se găsesc „iaurtărese” (Jucându-se permanent cu
cuvintele, aşa cum ne-a obişnuit încă de la primul
volum, autoarea foloseşte yaourtières (=iaurtărese) prin
analogie cu couturières (=croitorese) şi, de aici, ajunge
să vorbească de „confecţionarea” iaurtului! (N.tr.)) care
uşurează ...confecţionarea!
„Cum trebuie pregătit iaurtul pentru această boală?
 - Iaurtul se pregăteşte făcând un lapte prins,
care apoi, trecând în circuitele sistemului digestiv,
ajută la eliminarea deşeurilor. Deci lăsaţi laptele
să se prindă şi consumaţi-l în cantităţi foarte mici
(...). În iaurt, cazeina din lapte - care poate fi
indigestă în stare proaspătă - este transformată
astfel încât ajută tranzitul intestinal”. (Lectura
1045-8)
„Insistăm să introduceţi iaurtul în regimul
dumneavoastră, căci este un curățitor foarte activ
al colonului şi, de altfel, al tuturor intestinelor.
Acesta nu numai că o să vă purifice tubul digestiv,
dar o să vă aducă şi energia necesară refacerii
forţelor vitale. Astfel veţi ajunge treptat la o
funcţionare normală.
Acesta o să vă permită, de asemenea, să vă
curăţaţi sistemul circulator şi o să vă dea putere ca
să rezistaţi la agenţii infecţioşi care vă perturbă
circulaţia sanguină, plămânii, sistemul locomotor;
acesta o să vă fortifice şi sistemul nervos epuizat”.
(Lectura 1542-1)
A cam încurcat-o bolnava de mai sus: o biată
bărcuţă în care intră apă din toate părţile! Cayce începe
tratamentul cu o cură de iaurt, fără să se descurajeze.
Cucerită de optimismul lui Cayce, mă voi duce
mâine dimineaţă să cumpăr iaurt de oaie la piaţa bio din
bulevardul Raspail (Paris); sau la cea din Issy-les-
Moulineaux, miercurea după-amiaza. Acolo mă întâlnesc
cu toţi prietenii cumsecade pe care i-am cunoscut
cândva la primele saloane „Marjolaine”: nişte flăcăi
foarte, foarte curajoşi, care se luptă cu vânturile şi
valurile de ani de zile, ca să-şi impună excelentele
produse. Şi, contrar zvonurilor, ei nu vând mai scump
ca alţii, ba chiar mai ieftin... pentru că adesea nu există
intermediar: producătorul îi vinde direct
consumatorului! Aşadar mâine, voi aduce bidoane cu
iaurt din lapte bio (de oi), preparat de inşi care-şi lasă
oile să pască în Natură. Aceşti producători nu pun în
produsele lor nici arome artificiale, nici aditivi de vreun
fel, nici coloranţi; ceea ce se simte imediat, din gust. Să
mai vedem câteva lecturi.
„Asemenea acumulări de toxine impun luarea
unor măsuri eficiente. Dacă nu, efectul lor asupra
sistemului nervos se va repercuta asupra tuturor
activităţilor organismului. Organismul se
anemiază; nu mai poate asimila hrana şi va refuza
majoritatea alimentelor.
Toate acestea vin dintr-un gen de depresie
nervoasă, care perturbă funcţiile digestive, astfel
că stomacul nu mai funcţionează; nu e paralizat,
da” nu mai merge cum trebuie şi se produc
fermentaţii nedorite. Rezultă o cantitate de gaze în
duoden şi în partea superioară a jejunului;
intestinele fac gălăgie şi toate acestea tulbură
serios organismul; iată de ce sunteţi aşa de obosită,
atât de slăbită - mai ales după menstruaţie; iată de
ce aveţi dureri de cap, şi chiar greaţă. Ce
harababură!
Deci, ca să căpătaţi putere şi să vă refaceţi
sănătatea treptat: iaurt!” (Lectura 5210-1, pentru o
femeie de 22 de ani)
Să trecem la alt tip de lapte fermentat recomandat
de Cayce, laptele bătut sau „buttermilk” (engl.).
„Laptele bătut îmi face bine?
- Depinde de modul cum este preparat. Cel care
se găseşte în mod obişnuit o să vă producă gaze
intestinale. Dar laptele fermentat de tip bulgăresc e
bun - cu moderaţie. Nu mâncaţi prea mult”. (Lectura
404-6
„Laptele bătut şi alte tipuri de lapte [fermentat]
ca laptele bulgăresc vor fi excelente pentru a ajuta,
la dumneavoastră, flora intestinală, care va uşura
activitatea sistemului digestiv.
„Laptele pasteurizat îmi face bine? Ce credeţi despre
buttermilk preparat din lapte pasteurizat?”
- Laptele crud ar fi, desigur, mai bun pentru
dumneavoastră. Dar laptelui pasteurizat ar trebui
să i se mai adauge ceva care să stimuleze sucurile
gastrice, ţinând cont de tulburările pe care le aveţi
în sistemul digestiv! Iată de ce laptele fermentat cu
ferment „bulgăresc” o să vă dea forţele vitale
necesare pentru stimularea sucurilor gastrice din
stomac!” (Lectura 404-2)
„Toate felurile de iaurt şi de ferment sunt bune
pentru dumneavoastră. Fireşte, va trebui să
consumaţi şi lapte bătut. Toate acestea conţin
elemente care vă vor elimina germenii infectioşi din
sistemul intestinal!” (Lectura 538-57)
„Regimul dumneavoastră trebuie schimbat des,
astfel incit să permită sistemului digestiv să
asimileze alimentele. Consumaţi lapte bătut cit de
mult puteţi: întotdeauna o să vă facă bine!” (Lectura
67-1, pentru o persoană obosită)
„Variaţi meniurile de seară; din când în când,
beţi un pahar şi jumătate de lapte bătut (atenţie să
nu fie prea vechi). Adăugaţi pâine integrală”.
(Lectura 1419-5, pentru un organism dărâmat de tot)
Laptele bătut se poate face foarte bine acasă: eu
am asigurat necesarul familiei noastre ani de-a rândul!
Trebuie să vă procuraţi ferment (care seamănă cu o
ciupercă albă, mare), să-l puneţi pe fundul unui borcan
(sau o damigeană de sticlă ca acelea folosite pentru oţet),
cu 1-2 litri de lapte... Şi apoi. laptele bătut se face
singur!
Se adaugă din când în când lapte dulce, aşteptând
să fermenteze. Cayce are dreptate: când este încă
proaspăt, şi deci abia fermentat, laptele bătut are un
gust picant extrem de tonic şi potoleşte setea. Însă dacă
este lăsat să se învechească, adică să fermenteze prea
mult fără să se mai adauge lapte dulce, se alcoolizează şi
devine mult mai puţin plăcut - şi mai puţin digest.
Şi în cazul laptelui bătut ne confruntăm cu aceeaşi
problemă ca la creşterea animalelor domestice: este
hrănit, supravegheat, consumat - şi vrea să fie iubit...
Orice absenţă prelungită este resimţită ca un abandon,
adică o catastrofă!
Într-o zi, la întoarcerea dintr-o vacanţă de zece zile,
am constatat că ciuperca mea devenise uriaşă (devorase
tot laptele!) - dar mulţumesc lui Dumnezeu că era încă
vie. Atunci am reuşit să o salvez hrănind-o iar cu lapte
dulce şi vorbindu-i frumos. Şi am luat-o încă o dată de
la capăt, eu şi ea.
Până la următoarea vacanţă - cea mare, din păcate!
Nu prea ştiam ce să fac cu ea cât lipseam, aşa că mi-am
încredinţat slujbaşul unei vecine, cu o sumedenie de
recomandări. Ce păcat!... Deloc „bio”, ea n-a înţeles că
era păstrătoarea unui lucru de preţ. A plecat şi ea în
vacanţă, pe neaşteptate şi ceva mai mult timp. La
întoarcere, ciuperca murise: era uscată, irecuperabilă.
Iar eu, făcând pregătiri de mutare, cu cei trei copii, nu-
mi vedeam capul de treabă şi n-am avut timp, nici curaj
să mai caut această pasăre rară; de atunci cumpăr lapte
bătut de la lăptărie bio, regretând vremurile când îl
preparam eu însămi, fără nici o greutate, datorită unei
ciuperci cumsecade!
 Iată un caz de obezitate, când Cayce precizează:
„Lapte bătut, uneori. Însă atenţie, să nu-l
consumaţi cu prea multe legume”. (Lectura 2096-1)
În Bretagne, mâncam laptele bătut cu turte de
hrişcă - cereală integrală (şi bio, cândva!). Aici, pentru
un ulcer duodenal şi o apendicită, e ca în tradiţia
bretonă:
„Mai bine. mâncaţi lapte bătut, dumicat cu
bucăţele de pâine sau mămăligă (de grâu sau
porumb integral)”. (Lectura 481-4)
Sau:
„La cină, mănâncă şi lapte bătut, dacă e
proaspăt, sau lapte fermentat bulgăresc. Va fi
excelent!” (Lectura 5682-2, pentru o fetiţă care făcea
crize de astm.)
Iată o altă recomandare, pentru un diabetic:
„Să mâncaţi mult lapte bătut în timpul
meselor, zilnic, da? De preferinţă, lapte bătut
proaspăt; acesta conţine elemente care vor fi utile
sistemului intestinal, în starea de sănătate în care
vă aflaţi”. (Lectura 2040-1)
În schimb, în acest caz de artrită, bolnavul nu
trebuie să mănânce laptele bătut cu clătite dantelate:
„Puţin lapte bătut din când în când, între mese
- dar nu la masă!” (Lectura 932-1)
În încheiere, este interesant să ştim că în caz de
cancer, laptele bătut poate contribui la întremarea
generală a organismului:
„Mai ales, nu cantităţi mari de carne! în
schimb, beţi mai mult lapte bătut!” (Lectura 1967-1)
Tuturor bolnavilor atinşi de cancer, Cayce le va
face întotdeauna această recomandare: înlocuiţi carnea
cu lapte fermentat. Fetişismul cărnii ne ucide, după cum
aflăm de la Dr. Kousmine:
 „Alimentaţia spartană a soldaţilor greci era
alcătuită în special din smochine, nuci, pâine de orz şi
brânză. Această alimentaţie a dus la o remarcabilă
rezistenţă fizică şi capacitate de efort. Grecii au câştigat
războaie, s-au îmbogăţit şi au început să consume multă
carne. Soldaţii au devenit mai puţin rezistenţi şi au fost
învinşi de romani, care mâncau, în vremea aceea, pâine
de orz, mei, linte şi ulei. Apoi romanii au urmat aceeaşi
evoluţie, şi-au pierdut puterea şi au fost învinşi de
barbari”. (Dr. Kousmine, Soyez bien dans votre
assiette jusqu’à 80 ans et plus / Luaţi-vă sănătatea
din farfurie, până la 80 de ani şi peste, op. cit.)
Emoţionant rezumat al istoriei privite prin prisma
alimentaţiei. Dacă civilizaţiile Europei de sud consumau
în mod tradiţional mai mult brânză de capră şi de oaie
decât carne, există însă altele care nu se ating de
lactate:
„Ţăranii japonezi de pe continent sunt în principal
vegetarieni. Ei nu mănâncă peşte decât o dată sau de
două ori pe lună. Nu au produse lactate, dar le
înlocuiesc cu soia. Acestei alimentaţii îi corespunde o
capacitate de efort muscular necunoscută nouă. Astfel,
culii japonezi pot lesne să străbată, alergând, 40 de
kilometri pe zi, timp de trei săptămâni la rând,
hrănindu-se cu orez, arpacaş pisat, cartofi, castane şi
rădăcini, în timpul unui astfel de efort, ei evită carnea,
care îi face - zic ei - mai puţin sprinteni. Unii culi pot
alerga 110 km în 14 ore şi jumătate!”

Un străin care n-a fost încă naturalizat:

laptele de soia

Inspirându-se după modelul oriental, unii

nutriţionişti ne propun să înlocuim laptele animal cu
lapte de soia. Nu sunt sigură că ideea e pe atât de
genială pe cât o consideră unii. Mai întâi pentru că noi
nu suntem orientali, iar soia nu este (sau nu încă pe
deplin) o plantă de la noi. Or Cayce ne sfătuieşte
întotdeauna să ne hrănim cu ceea ce creşte pe pământul
unde trăim. În al doilea rând, pentru că la ora actuală,
toate atuurile naturale (vitamine, oligoelemente...) ale
acestei plante sunt distruse în cursul cultivării,
prelucrării şi comercializării, ca în orice cultură
industrială. În plus, chiar şi în cele mai bune condiţii,
„laptele de soia nu este bun pentru oricine; dacă
nu-i asimilat, poate provoca reacţii digestive cu
urmări asupra sistemului cardiac” spune Cayce
(Lectura 1206-6). Iar într-o lectură ulterioară, făcută
pentru o fată de 14 ani, Cayce insistă:
„Laptele de soia sau produsele din soia ar fi
foarte bune pentru acest organism. Dar nu vă
aşteptaţi la minuni!” (Lectura 1206-11)
Or majoritatea lecturilor în care se recomandă lapte
de soia vizează copii, nu adulţi:
„Dimineaţa, mai bine lapte de soia” (Lectura
2153-2, pentru o fetiţă de 12 ani, bolnavă de epilepsie)
„Trebuie lapte de soia în locul laptelui de vacă ?
- Pentru acest organism, ar fi foarte bun”.
(Lectura 1188-6, pentru un băieţel de 8 ani)
N-am găsit decât o singură lectură pentru un
adult:
„Bolnava ar trebui să bea lapte de soia?
- Depinde mult de activităţile ei. Dacă face
destulă mişcare, dacă cheltuieşte suficientă
energie, [laptele de soia] va fi asimilat uşor, deci e
bun. Dacă nu, dacă cheltuieşte mai multă energie
mentală decât fizică, nu va fi aşa de bun!” (Lectura
1158-18, pentru o femeie de 48 de ani)
 Reiese de aici că admiraţia exagerată manifestată
acum pentru laptele de soia nu era împărtăşită şi de
Cayce: n- ar trebui să-l transformăm sistematic într-un
înlocuitor al laptelui. O altă lectură - făcută tot pentru
un copil - arată entuziasmul redus pe care-l manifesta
dragul de Edgar faţă de acest aliment. Şi încă soia de pe
vremea lui nu era transgenică...

Smântâna proaspătă din Normandia

Există, la noi, o infinitate de reţete care folosesc

smântâna proaspătă (sosuri, supe, pireuri, tăiţei,
deserturi etc.), care nu au echivalent în Statele Unite;
iată de ce am găsit atât de puţine lecturi privind
folosirea smântânii proaspete.
Găsim totuşi un caz, mama unei fetiţe de
treisprezece ani, cu grave tulburări digestive:
„Ar fi bine ca bolnăvioara noastră să nu mănânce
produse lactate, cu excepţia untului şi a smântânii? Şi ar
trebui să le înlocuim cu lapte de soia?
„Pe moment, aşa ar fi mai bine pentru acest
organism. La prânz, să mănânci lapte praf, nu
proaspăt - şi mai ales nu fiert. De aceea nu-ţi
recomand îngheţata”. (Lectura 461-1)
Dacă englezii numesc îngheţata „ice-cream” -
„crème glacée”, în franceză este pentru că la origine,
chiar conţinea smântână proaspătă (fr., creme) pe lângă
ouă etc. Celor care nu suportă lactatele, Cayce le-a
recomandat
„Daţi-i îngheţate sau parfeuri; asta îl va
întrema!” (Lectura 2299-13, pentru un băieţel de 4 ani,
foarte anemic)...
 Cu condiţia ca îngheţata să fie făcută, într-adevăr,
din smântână proaspătă - ceea ce este tot mai rar! Alt
copilaş, de 3 ani, atins de paludism, are nevoie de un
tonic:
„Daţi-i alimente uşor de asimilat. Îngheţate şi
şerbeturi; ar fi foarte bune pentru el”. (Lectura 402-
1)
Unei femei tinere, suferind de constipaţie:
„Domnule Cayce, daţi-mi un regim pe care să-l
urmez!
- Alegeţi mai mult alimente care vor crea
alcalinitate în tubul digestiv, în general. Atenţie, nu
prea multe dulciuri odată; doar clătite la micul
dejun, cu siropuri. În afară de asta, evitaţi
deserturile prea dulci - îngăduind totuşi îngheţatele
şi parfeurile - cu moderaţie însă!” (Lectura 480- 13)
Când te gândeşti că, la început, „cremele de faţă”
(„crèmes de beaute”) erau fabricate din smântână
proaspătă... Iar limba engleză a preluat termenul în
industria cosmetică (Cold cream, Night cream etc.). Vaca
nu mai are, desigur, nici o contribuţie la aceste creme,
de mult timp!
În Statele Unite, există şi frişca - whipped cream
(„crème fouettée”, fr.) - sută la sută sintetică, la fel ca
untul care vă este servit în hoteluri, restaurante şi
avioane. Compoziţia înscrisă pe etichetă vă anunţă un
cocteil de gelatinizanţi, coloranţi, conservanţi,
emulsifianţi, antiaglutinanţi, accentuatori de gust sau
God-knows-what (=Dumnezeu-mai-ştie-ce)... Important
este să fie albă şi spumoasă (şi cât mai dulce cu
putinţă). Din păcate, suntem şi noi invadaţi de această
falsificare!
 Judecind după lecturi, se pare că de cele mai multe
ori pacienţii lui Cayce consumau smântâna împreună cu
laptele, fără să o separe:
„Laptele ar trebui să vă fie băutura de căpătâi,
cu tot cu smântână, şi dacă se poate, când este
cald, abia ieşit din ugerul vacii, proaspăt muls, da?
(...) O să vă ajute să vă refaceţi potenţialul
energetic”. (Lectura 4145-1)
Smântâna fiind în mod normal materia primă
pentru unt, cred că indicaţiile terapeutice ale acestor
două produse lactate sunt asemănătoare. În orice caz,
smântâna se digeră mult mai uşor atunci când este
crudă decât gătită.

Untul, caimacul...

...şi „fata lăptăresei pe deasupra învoielii” (sau pe

deasupra mesei, în altă versiune)! Această expresie
foarte răspândită îi desemnează pe cei ce vor să
consume (fără să plătească), să se însoare cu floarea
fetelor (nu cu buruiana), pe scurt, să mănânce castanele
(pe care alţii le scot din foc).
Mi-a fost foarte greu să găsesc unt în America
neaoşă, în avioane, mi se oferea un produs bizar, care
aducea vag cu untul, prin culoare şi prin cutiuţa din
plastic, dar a cărui genealogie ajungea sigur în familia
margarinei. Era execrabil pentru limba unui normand
(fără îndoială că şi pentru stomac). Cu ocazia unei
petreceri la Fundaţia Cayce, am vrut să contribui cu o
tartă. Prin urmare aveam nevoie, pentru aluatul fraged,
de unt, sare, apă şi făină. Numai apa era available,
adică se găsea. Făină de grâu obişnuită, numai ia
cooperativa bio; sarea care se vindea în oraş era
hiperindustrială, conţinând sumedenie de aditivi. Cât
despre unt... nimeni nu-l folosea la masă, nici la
prăjituri: toate femeile de la A.R.E. cumpărau margarină
şi aluat de tartă congelat, gata făcut. Până la urmă, am
dibuit nişte unt într-un magazin „special produits
étrangers”. Aşa m-am dumirit că era un produs puţin
consumat acolo, chiar şi pe vremea iui Cayce; lecturile
care-l amintesc sunt relativ puţine.
„De ce mă dor umerii şi mai ales dreptul?
- Din lipsa unei coordonări între sistemul
nervos şi sistemul digestiv, mai exact sistemul
nervos central şi sistemul nervos simpatic, Iată din
ce motiv nu digeraţi corpii graşi şi n-ar trebui să-i
consumaţi. Totuşi, puteţi face o excepţie cu untul,
uneori. Vă recomand să-l asezonaţi cu legume”.
(Lectura 3033-1)
Cayce estima, în vremurile acelea binecuvântate
când nu se auzise de „vaca nebună”, că dintre toate
grăsimile animale, untul este cel mai inofensiv:
„Niciodată mulţi corpi graşi în acelaşi timp.
Asezonaţi-vă legumele cu unt şi va fi mai bine chiar
să le gătiţi în hârtie specială, ca să fiarbă în suc
propriu şi în propriile lor săruri minerale. Dacă le
puneţi în apă, cum se face de obicei, aceste
elemente preţioase se vor pierde. Gătiţi-vă legumele
în acest fel, fără apă, înăbuşit, şi asezonaţi-le apoi
cu unt (crud)”. (Lectura 3095-1, pentru un bolnav atins
de scleroză în plăci).
Am vorbit deja, în mai multe cărţi, de această
gătire înăbuşită, sau în hârtie specială, principiu regăsit
în Maroc, în cazul acelor „tajines”: legumele se coc la foc
foarte mic, în suc propriu, păstrând astfel sărurile
minerale şi vitaminele. Toată genialitatea bucătăriei
franţuzeşti ţine de marea varietate a corpilor graşi
folosiţi. Iar aceştia se deosebesc foarte mult între ei, în
planul sănătăţii. În Alsacia, se foloseşte grăsimea de
porc, adică untura topită; în sud-vest, grăsimea de gâscă
(sau de raţă). În sud, avem divinul ulei de măsline ale
cărui virtuţi sunt neîncetat ridicate în slăvi de Cayce. În
alte regiuni (Savoia, Dordogne etc.), se vinde la piaţă ulei
de nucă produs artizanal, în nord, se face ulei de alune
şi ulei de in. Însă normanzii au câştig de cauză:
smântâna proaspătă şi untul de Isigny deţin întâietatea
în tot Hexagonul! Înfrânți totuşi de bretoni, când e vorba
de untul sărat (mă mir totuşi că, în Elveţia, untul nu are
izul acela de stropi de val, pe care i-l dă sarea...). În fine,
cultivăm şi floarea soarelui pentru ulei şi mai fabricăm
ulei din seminţe de struguri. Edgar Cayce încuviinţa
toate aceste uleiuri vegetale, cu condiţia să fie
consumate crude. În schimb, rămâne întotdeauna foarte
sever faţă de folosirea grăsimilor animale - cu excepţia
untului crud, cu care este indulgent (dacă nu se face
abuz):
„Seara, dacă e ora cinei, mâncaţi legume bine
fierte, ceea ce nu înseamnă că vor fi gătite într-un
corp gras sau cu un corp gras... ci gătite în suc
propriu, la abur sau în hârtie specială. Apoi le
asezonaţi cu unt - dar mai ales fără slănină, nici
carne, nici grăsime gătită”.
Consultanta 844 trebuie să-şi ia adio de la andivele
cu jumări!
„Ce-mi provoacă aceste nevralgii pe omoplaţi,
pe partea dreaptă a coloanei vertebrale?
- Cauza este digestivă. Trebuie să consumaţi
puţini corpi graşi, nu prea mult unt, nici produse
lactate”. (Lectura 1770-7, pentru cineva care nu
asimilează alimentele)
O parte din cititori se miră văzând cum Cayce
recomandă unt mai multor bolnavi. Dar să nu uităm
contextul acelei epoci şi al acelor civilizaţii anglo-saxone
care şi-au impus, în final, în lumea întreagă, codul
alimentar (cu bolile derivate din el!). Or America de Nord
era (şi este încă) foarte obişnuită cu carnea de porc, cu
şunca, untura etc. Bolnavii lui Cayce consumau
probabil multă şuncă („bacon”), pentru că el le atrage
atenţia mereu asupra acestor grăsimi foarte greu de
digerat - şi încearcă să le sugereze înlocuirea cu unt...
Adică un rău mai mic!
Uleiurile vegetale folosite la noi, în Europa alpină şi
meridională, nu le erau deloc accesibile bolnavilor
americani ai lui Cayce: uleiul de nucă, alune, floarea
soarelui, măsline, in, migdale etc. Pentru mulţi, ar fi fost
imposibil de procurat aceste uleiuri, mai ales pure şi la
prima presă, la rece - exceptând uleiul de arahide,
plantă cultivată în sudul Statelor Unite. Cayce, realist,
alege cel mai inofensiv corp gras de care dispuneau
bolnavii săi. E mai bine ca doamna 3033, care mănâncă
sigur bacon prăjită la micul dejun, să o înlocuiască cu o
boabă de unt crud pus pe legume!
Căci, în toate lecturile unde Cayce prescrie unt, el
subînţelege să fie crud şi în cantitate foarte mică. Şi
pentru că una din lecturile de mai sus (nr. 3095) era
făcută pentru un caz de scleroză în plăci, să amintim
teoria lui Dr. Maschi (Dr Maschi, Sauvé par mes
malades / Salvat de bolnavii mei, Ed. C.E.D.S., Le
Havre) în privinţa acestei boli: ea pare a fi consecinţa
unei serii de agresiuni ale vieţii moderne împotriva
sistemului nervos; bolnavii atinşi de scleroză în plăci
sunt în special victime ale poluării electrice datorate
unei vieţi prea rupte de Natură: haine de nylon, şosete
prea izolatoare, mochete sintetice, vecinătatea liniilor de
înaltă tensiune sau aparate electrocasnice poluante din
punct de vedere electric...
 Brânzeturile

Să nu mă acuzaţi de „antiamericanism primitiv”:

toţi cei ce au locuit în Statele Unite ştiu că brânza nu
face parte din specificul local. Am văzut în New York şi
Washington magazine de „produse exotice”, unde
europenii puteau găsi - la preţul aurului - câteva
brânzeturi sosite cu ultimul metrou.
În America neaoşă, unde locuiam eu, nişte prieteni
inimoşi au avut bunătatea să mă ducă hăt, departe, cu
maşina, la un magazin specializat în produse străine.
Acolo, se găsea fetta (cunoscută pe plan local datorită
puternicei comunităţi greceşti implantate în Statele
Unite), Swiss cheese (şvaiţer tăiat în felii preambalate),
cheddar englezesc, gouda olandeză şi, în fine, UN
camembert franţuzesc (marca „La Fayette”, cu eticheta
adaptată pentru consumatorul local!). Şi asta era tot.
Figura mea dezamăgită i-a mirat grozav pe acei prieteni:
„N-ai vrut brânză? Uite-o! Ce mai vrei?” Cum să le spun
că Swiss cheese avea un gust de săpun, camembert-ul
un gust de carton, gouda, gust de vată, iar cheddar-ul,
un gust de rinichi...
În disperare de cauză, am cumpărat lapte de capră
de la cooperativa bio din oraş, ca să-mi prepar singură
brânzeturile.
Am pus laptele la soare, să se prindă, l-am scurs
printr- o strecurătoare de plastic pe care mi-am
confecţionat-o singură, i-am adăugat sare, verdeaţă,
mirodenii etc., încât aproape am reuşit să-mi fac un
bulgăraş de Chavignol de casă!
V-am povestit toate acestea ca să nu aşteptaţi de la
Cayce un discurs complet şi performant despre
brânzeturi! Edgar se adapta cererii; el vindeca oamenii
din ţara sa, cărora le vorbea pe înţeles, nimic mai mult.
Iată o femeie de 37 de ani, atinsă de obezitate (într-o
vreme când obezitatea încă nu devenise flagel naţional):
„Nu mâncaţi prea multă brânză, indiferent de
tip (...). Şi asta până o să vă vindecaţi de acest
dezechilibru hormonal care v-a făcut să vă
îngrăşaţi”. (Lectura 2988-1)
Dar unei doamne de 66 de ani, care era anemică şi
suferea de nefrită, i se spune în schimb:
„O mare cantitate de grăsimi este indigestă
pentru organismul dumneavoastră. Vedeţi bine că
nu puteţi digera corpii graşi! Singurii pe care vi-i
puteţi permite sunt brânzeturile”. (Lectura 1409-9)
Totuşi Cayce nu face, ca noi, deosebire între brânza
grasă şi cea slabă, tocmai pentru că această consultantă
americană nu prea avea din ce să aleagă.
Iată alt caz, unde e vorba de un diabetic:
„Nu amestecaţi cartofii şi brânza! Niciodată să
nu fie împreună la aceeaşi masă”. (Lectura 3166-1)
...Păcat de gratin dauphinois! Se pare că în general:
„brânzeturile consumate împreună cu proteine pot
produce fermentaţii nesănătoase”. (Lectura 1158-3)
Or cartofii menţionaţi mai sus sunt proteine -
vegetale, e drept, dar totuşi proteine, ca toate făinoasele!
Încă o bolnavă care, la rându-i, suferă de
constipaţie cronică (iar brânza este orice numai
...laxativ, nu!):
„Schimbându-vă regimul, veţi evacua mai bine.
Fiţi un pic mai coerentă în alimentaţie: nu prea
multe feculente, de exemplu spaghete cu brânză.
Deşi brânza o puteţi consuma cu moderaţie, dacă e
vorba de cheddar”. (Lectura 459-11)
Doi bărbaţi de cincizeci de ani, amândoi suferind
de dezechilibre endocrine, întreabă:
 „Să mănânc brânză?
- În nici un caz! Să nu vă atingeţi de brânză!”
(Lectura 3276-1)
„Evitaţi combinarea brânzei cu feculente, de
exemplu macaroane cu brânză. Mâncaţi-le separat,
din când în când, dar nu împreună. Oricum,
grăsimile niciodată în cantităţi mari”. (Lectura
2020-1)
Cele două mâncăruri italieneşti menţionate mai
sus, macaroane şi spaghete cu brânză, mai conţin multe
alte ingrediente: mirodenii, ulei de măsline, roşii, făină
(pentru sos), slănină, şuncă etc. E vorba de feluri de
mâncare destul de elaborate, foarte hrănitoare şi a căror
compoziţie variază de la o regiune la alta, în Italia. Totul
depinde aşadar de ce punem în ele. Bineînţeles că o
farfurie plină cu spaghete napolitane îndeamnă la siestă.
Ma che?...
Încă un caz de constipaţie asociată cu probleme
circulatorii:
„Evitaţi amestecarea unor cantităţi mari de
cu pâine şi dulciuri şi, mai bine, luaţi aminte la
respectarea proporţiei de 20% alimente acide faţă
de 80% alcaline”. (Lectura 1315-6)

Caş şi lapte prins

Ţinând cont de rezervele enunţate mai sus în

privinţa laptelui de vacă şi de intoleranţele la lapte în
general, totuşi Cayce recomandă laptele prins mai
multor bolnavi (lecturile nu spun dacă e vorba de lapte
de capră, iapă, oaie sau vacă).
În tradiţia franceză, „caşul” desemna laptele
închegat - îndulcit sau nu. Trei feluri de plante, la
alegere în funcţie de regiune, erau folosite pentru
închegarea laptelui:
- florile de drăgaică (Gallium verum) în Auvergne;
- florile de scai în regiunile atlantice;
- o rămurică de smochin în sud.
Florile de drăgaică sau de scai se pun în laptele
cald (fiert, în curs de răcire; sau pus pe foc, la încălzit) şi
se amestecă încontinuu până când laptele „se prinde”.
Rămurică de smochin trebuie ruptă în patru şi cu aceste
beţe se amestecă laptele cald.
În versiunea americană (junket în textul lui Cayce -
adică brânză proaspătă de vaci, n.tr.), se adaugă
gelatină în lapte, pentru a-l face să se prindă, şi zahăr.
Gelatina ajută mult la digerarea zahărului. Problema
gelatinei, este... că nu mai e ce a fost pe timpul lui
Cayce. Astăzi, plicul de gelatină pe care-l cumpăraţi din
magazinul alimentar conţine coloranţi, aspartam (a se
vedea mai sus) şi diverşi aditivi, fără să punem la
socoteală pesticidele şi antibioticele depozitate de animal
în oase sau cartilaje. Şi picătura care umple paharul:
experţii se întreabă dacă prionul vacii nebune nu se află
cumva şi în gelatina extrasă din oasele animalelor
bolnave... Vă puteţi prepara singuri gelatină, fierbând
îndelung oase şi cartilaje de peşte, oase şi cartilaje de
pasăre sau mamifere. Lăsând fiertura să se răcească, se
încheagă gelatina. Aşa cum am spus deja, este
important de ştiut dacă animalul de la care provin
oasele şi cartilajele a fost sănătos.
„Dacă vreţi lapte prins, dacă vă e poftă, îl
puteţi consuma ca pe orice aliment pe bază de
gelatină”. (Lectura 1885-1, pentru un bolnav de rinichi
şi de ficat)
Totuşi nu trebuie exagerată îndulcirea cu zahăr a
acestui desert:
 „Lapte prins, da, cu condiţia să nu-i puneţi
prea mult zahăr, da? Şi zahăr de sfeclă, mai bine
decât zahăr de trestie”. (Lectura 4281-6, pentru o
fetiţă de 6 ani, care suferă de tulburări intestinale în
urma paludismului)
Vom vedea în capitolul următor inconveniențele
zahărului... Pentru mulţi, ar fi mai bine să consume
lapte prins... sărat (de exemplu, cu verdeaţă, piper,
chimion şi boia de ardei). Unui domn în vârstă, bolnav
de cancer, Cayce îi recomandă:
„În regimul dumneavoastră, puneţi pe primul
loc alimentele lichide şi semilichide. Săptămâna
viitoare sau în următoarele zece zile, o să puteţi
mânca lapte prins”. (Lectura 1263-1)
Ca majoritatea bolilor, şi cancerul apare ca urmare
a erorilor alimentare; de aceea Cayce le recomandă
bolnavilor săi regimuri care ajută activitatea de
eliminare din sistemul digestiv. Bolnavii sunt slăbiţi,
trebuie deci să fie ajutată digestia, fără să se impună un
efort prea mare mecanismelor uzinei de digerat - ceea ce
permite intestinelor să se odihnească. Lichidele,
mâncărurile calde, alimentele deja fermentate şi nu prea
grase sunt deci mai uşor de asimilat pentru un organism
slăbit:
„În regimul dumneavoastră, fiţi atentă să
consumaţi în majoritatea timpului alimente pe care
le-am putea numi predigerate! Laptele prins şi alte
feluri de lapte fermentat vă sunt recomandate cu
prioritate”. (Lectura 895-1, pentru o bolnavă în vârstă
şi anemiată)
Sistemul nostru digestiv este o maşină minunată,
foarte complexă. Dacă o rotiţă oboseşte din cauza
suprasolicitării, face grevă... Greva clasică este aceea a
intestinelor care se blochează: apare constipaţia, care se
poate agrava, ajungând la extremă, ocluzia intestinală.
Trebuie aşadar să stimulăm această maşină obosită, să-i
aducem energie ca să se cureţe singură.
Acelaşi pacient, deşi tânăr (45 ani), suferă de un
ulcer gastric în care se vede fără greutate protestul unui
organ care nu mai poate suporta excesul de aciditate.
Cayce îl sfătuieşte:
„Nu consumaţi decât alimente care vor stimula
organele sistemului digestiv bolnav. Între altele,
puteţi mânca lapte prins, care va susţine
activitatea ficatului în depăşirea acestor
tulburări”. (Lectura 4705-5)
Pentru o femeie tânără, constipată şi anemiată:
„În alimentaţia dumneavoastră, trebuie
alimente stimulatoare. Din când în când, consumaţi
lapte prins, pentru a schimba şi pentru a stimula
acţiunea acelei părţi a sistemului digestiv unde
trebuie ca organele să poată asimila, în fine,
hrana. În felul acesta o să vă refaceţi forţele”.
(Lectura 5714-2)
Nu încercaţi niciodată să faceţi lapte prins din lapte
omogenizat, U.H.T. (ultra-haute-température
(temperatură foarte ridicată)), aromatizat, degresat etc.
Puse la prins, aceste feluri de lapte de minimarket
degajă un miros urât. Nu mâncaţi decât lapte crud, bio.
Turnaţi-l într-un vas de pământ sau sticlă, pe care îl
acoperiţi şi-l lăsaţi câteva zile; laptele se prinde singur
sub stratul gălbui de smântână. Lăsaţi-l câteva ore în
frigider şi consumaţi-l proaspăt.
Dr. Kousmine merge şi mai departe, fiind de
aceeaşi părere cu Pr. Lombardi: „cancerul, poliartrita
cronică evolutivă (...) şi scleroza în plăci sunt trei boli
degenerative (...) care sunt boli surori”, apărând la
indivizi cu un trecut familial şi personal similar (...)”.
Totul se întâmplă ca şi cum, suferind aceeaşi acţiune
nocivă, fiecare bolnav şi-ar alege modul de reacţie şi i-ar
rămâne credincios, combinaţia a două din aceste
afecţiuni la acelaşi subiect (cel puţin în forma lor gravă)
fiind o excepţie (...). Aceste trei boli răspund analog şi
benefic la acelaşi tratament de bază”. (Dr. Kousmine,
Sauvez votre corps, op. cit, p. 215, şi Pr. Lombardi, op.
cit.)

4. NUMAI ZAHĂR şi MIERE

Deserturile? Altfel spus, asasinul stă cu noi la

masă! (Formula nu-mi aparţine, este a marelui jurnalist
Robert J. Courtine, premiat cu Grand Prix pentru
literatura gastronomică şi membru al Academiei
Rabelais (Ed. La Table Ronde 1969). Această carte,
depăşită în unele privinţe, rămâne totuşi clasică, una
dintre primele care au încercat să arate marelui public
deterioarea galopantă a patrimoniului nostru
gastronomic.) Majoritatea lecturilor ne sfătuiesc să
limităm consumul. Prin urmare, adio fursecuri, vată de
zahăr şi poire Belle-Hélène! Unii vor rămâne neconsolaţi
(sunt şi eu printre ei). Turul gastronomic al Franţei avea
câteva etape dulci: bomboanele mentolate din Cambrai,
fursecurile din aluat de migdale din Aix-en-Provence,
nugaua din Montmelimar şi tarta cu prune brumării din
Alsacia. Era farmecul desuet al bătrânei Franţe.
Acum, fabricanţii de ciocolată şi cofetarii
supravieţuiesc crizei. Oare datorită crimei care profită?
Zaharo-dolarii sunt oare la fel de murdari ca narco-
dolarii? Ne aflăm deja în război biologic, război chimic,
război meteorologic; va trebui să li se adauge războiul
gastronomic? Şi să ne lipsim definitiv de zahăr? Tot
atâtea întrebări cheie la care Cayce a dat deja răspuns la
vremea sa... Răspunsurile sale mai sunt oare de
actualitate?

Robii zahărului

Să ne luăm inima în dinţi şi să parcurgem lecturile

lui Cayce, uneori incomode, pe această temă.
Primul reproş făcut zaharurilor este faptul de a
degaja alcool când sunt descompuse în maşina de
digerat. Or dacă alcoolul este stimulator în doze mici, el
poate fi extrem de toxic dacă această maşină digestivă
funcţionează prost. Blocajele se agravează şi deşeurile se
adună - iar de aici se va ajunge sigur la îmbolnăvire, Iată
cazul unei femei obeze (suntem în 1937, încă nu sunt
mulţi obezi în Statele Unite):
„Nu combinaţi NICIODATĂ făinoasele cu
zahărul. Nu consumaţi niciodată alimente care se
transformă în alcool în sistemul digestiv. Nu ne
referim aici la „vinuri şi spirtoase”, ci la zaharuri.
Acestea, în amestec cu anumite făinoase, provoacă
în tubul digestiv o fermentaţie alcoolică. Şi tocmai
asta vă face să vă îngrăşaţi!” (Lectura 1125-2)
Căci şi făinoasele conţin hidraţi de carbon care
degajă alcool. Bineînţeles că alcoolul este răspunzător de
o parte din cazurile de obezitate, dar făinoasele şi
zaharurile sunt la fel de vinovate. Alcoolul este toxic
pentru ficat şi sunt tot mai rari cei rezistenţi din naştere
(dinainte de război!), al căror ficat mistuie orice fără
probleme. Trebuie să ştim că există două feluri de
zaharuri:
- Zaharurile complexe (hidraţii de carbon) „cu
absorbţie lentă”, care se găsesc în fructe, cereale,
leguminoase şi nuci. Aceştia se digeră destul de uşor
pentru că, aşa cum se prezintă ei în natură, includ
oligoelemente, vitamine, apă, fibre.
- Al doilea tip este reprezentat de musafirii
primejdioşi, numiţi „zaharuri cu absorbţie rapidă”. Este
vorba de zaharurile rafinate, „de acei hidraţi de carbon,
cărora tratamentele industriale le-au îndepărtat tot
cortegiul de vitamine, de oligoelemente... Aceşti hidraţi
de carbon, extraşi din plante prin procese industriale
(din ce în ce mai vicioase!) sunt absorbiţi prea repede
prin aparatul digestiv, ceea ce creează un dezechilibru
brutal în chimia organelor noastre”. Aceştia sunt nişte
duşmani înverşunaţi ai sănătăţii noastre, pe care-i
combate Cayce, lectură după lectură...
„Una din cauzele actuale ale obezităţii este
hiperconsumul de zaharuri. Zahărul este un iritant al
stomacului şi o cauză a fermentaţiei intestinale. Este
recunoscut între cauzele esenţiale ale obezităţii, cauza
majoră a cariei dentare etc. În plus, există o strânsă
legătură între consumul excesiv de zahăr şi infecţiile
stafilococice”, spune Pr. Henri Joyeux.
După acest autor, „consumul excesiv de zaharuri
cu absorbţie rapidă favorizează şi apariţia cancerelor”.
Aceasta este şi părerea lui Cayce - pentru el, principalul
incovenient al zaharurilor (mai ales cu absorbţie rapidă)
este că fermentează în tubul digestiv, producând alcool,
care, în exces, este catastrofal, Iată ce-i spune unui
canceros:
„Feriţi-vă de orice aliment care conţine alcool”.
(Lectura 2097-1).
Nu e vorba atât de ... butelca divină, cât de
dulciurile ucigaşe:
„Evitaţi alimentele care produc alcool. Nu ne
referim aici atât la băuturile alcoolice propriu-zise,
cât la acele alimente care creează o reacţie
alcoolică în tubul digestiv, adică bomboanele”.
(Lectura 1985-1)
„Nu amestecaţi prea mult făinoasele cu alte
alimente care produc o reacţie alcoolică, de pildă
bomboanele cu orice feculent: acestea dau o
fermentaţie alcoolică în sistemul digestiv. Şi asta
vă distruge!” (Lectura 1315-77, pentru un reumatic)
„Dar fiţi odată atent la regimul alimentar!
Dacă sunt alimente care se mistuie bine, la altele în
schimb ar trebui să renunţaţi: dulciurile în exces,
de pildă, şi tot ce produce alcool, ca amestecurile
cu pâine albă sau deserturile”.
(Lectura 1308-1, pentru un bărbat de 56 de ani, cu
sensibilitate renală).
Ah, beţia plăcintelor cu mere...
Cât despre bomboane, acestea devin aperitiv pe
autostrăzile digestive: şi acest lucru nu este aşa de bun
pentru tranzitul alimentar!

Zahăr din trestie sau din sfeclă?

„Atenţie, nu faceţi abuz de dulciuri, cum vi s-a

spus deja! Mierea, bineînţeles, e îngăduită; sau
prăjiturile făcute cu zahăr negru. Dar dacă ţineţi
cu tot dinadinsul să mâncaţi zahăr, să nu fie, în
nici un caz, zahăr alb din trestie!”
(Lectura 849-55, pentru un adult constipat şi
artritic... combinaţie întâlnită adeseori!)
La noi în ţară, s-au făcut nenumărate cercetări
privind nocivitatea zahărului. Şi această situaţie nu e de
azi, de ieri. Robert J. Courtine scria în 1969, într-o carte
care a făcut senzaţie:
„Consumatorul preferă (şi plăteşte mai scump)
zahărul roşu, pentru că e din... trestie. Or trebuie să
precizăm mai întâi că poate exista zahăr roşu din sfeclă
şi zahăr alb din trestie. Zahărul roşu, nerafinat, nu
conţine săruri minerale şi vitamine mai multe decât
zahărul rafinat, ba chiar mai multe impurităţi nedorite
(bacterii, substanţe organice). Zahărul alb, adică rafinat,
este zaharoză aproape pură (99,8%). Despre acesta a
scris Dr. Carton că este un „aliment mort”. Şi n-a fost el
singurul critic al zahărului industrial. (...) Dr. Banting
(care a descoperit insulina) îl consideră un aliment
periculos. Suntem departe de propaganda oficială sau
cvasi-oficială!”
Zahărul alb, de orice provenienţă, face tot atâţia
bani ca pâinea albă sau orezul alb: două parale! Exact
acest lucru l-au demonstrat studiile citate mai sus.
După opinia curentă de la noi, zahărul din trestie ar fi
mai bun. După Cayce, nu e câtuşi de puţin adevărat.
Multă vreme am cumpărat zahăr din trestie, dar era
roşu, adică mai puţin rafinat decât cel alb (indiferent de
provenienţă). Înseamnă să amestecăm două probleme:
originea vegetală a zahărului şi gradul de rafinare.
Zahărului alb, din sfeclă, din trestie sau din altceva, i se
scot toate oligoelementele minerale care-i dau valoare.
Experienţe foarte cunoscute, făcute în şcoli din Elveţia,
au dus la concluzia unei puternice nocivităţi a zahărului
alb faţă de cel roşu sau negru (în special cariile dentare
apăreau mai des la bieţii şcolari îndopaţi cu zahăr alb!).
Deci Cayce îi declară război:
„Nu dulciuri în cantităţi mari, cu pâine albă!
în cazul dumneavoastră, carnea şi zahărul merg
împreună la aceeaşi masă. Nu atât ceea ce
mâncaţi, cât combinaţiile alimentare vă dăunează!
Aşadar fiţi cu băgare de seamă!” (Lectura 1151-2)
Altfel spus, pâinea albă (sau făina albă) cu zahăr
alb e o combinaţie total nepotrivită! Cei mai buni
specialişti actuali sunt exact de aceeaşi părere. Dacă pe
vremea lui Cayce pacienţii aveau de ales între zahărul
alb din sfeclă şi zahărul alb din trestie, cel din trestie era
întotdeauna nerecomandat. De pildă, iată o fetiţă de 14
ani, care suge cam multe bomboane, cu voia părinţilor.
Aceştia îl întreabă pe Cayce.
„Mănâncă prea multe dulciuri sau nu-i dăm destule?
- Acum, e bine. Dar, aşa cum am spus deja, n-o
lăsaţi să-şi facă obiceiul de a mânca dulciuri într-
una. Că obiceiul e în mintea ei sau în realitate, tot
nu e bine; trebuie să luaţi măsuri ca să-l evitaţi,
mai ales la nivelul anturajului ei! Dacă însă îi daţi
bomboane, preferaţi-le pe cele făcute cu zahăr din
sfeclă - şi nu cu zahăr din trestie”. (Lectura 1206-11)
Cititorii mei vor găsi fără greutate în comerţ, şi pe
piaţă, zaharuri mai mult sau mai puţin negre (din trestie
sau sfeclă), care conţin încă elemente nutritive favorabile
digestiei. Există şi zaharuri de fructe (de exemplu
„poire”, delicioasă specialitate belgiană), zahăr din
struguri, zahăr din grâu, sirop de arţar etc. ca şi mierea
(a se vedea mai departe). Dar toate, oricare ar fi ele,
devin toxice dacă sunt rafinate prea mult.

Vărul dulce din Canada

Siropul de arţar - cea mai mândră floare a

gastronomiei canadiene - în frumosu-i veşmânt de
ambră, ar fi în principal tot ce e mai bun. El păstrează
oligoelementele din seva copacului şi astfel produce mai
puţine fermentaţii acide decât celelalte zaharuri. Numai
că distanţa dintre teorie şi realitatea cotidiană... este ca
de la cer la pământ: după părerea canadienilor înşişi,
multe siropuri de arţar sunt denaturate acum de către
producători. Extracţia şi conservarea au fost
industrializate, iar unele din aceste siropuri conţin
aditivi, care n-au nici în clin, nici în mânecă cu arţarul.
Totuşi se mai găsesc siropuri de arţar naturale, care n-
au fost îndoite cu siropuri industriale, nici n-au fost
colorate (citiţi cu atenţie etichetele şi apelaţi la un
distribuitor „bio” serios).
„Consumaţi toate zaharurile pe care acest
organism le poate asimila, cu condiţia să fie în
cantităţi mici. Ar fi şi mai bine dacă le consumaţi
sub formă de cereale sau fructe. Adică, mai bine
zaharuri în contextul lor natural, decât să fie
adăugate alimentelor. Uneori, dacă vă place, puteţi
mânca prăjituri cu orez sau turte de hrişcă, pe care
le veţi asezona numai cu unt şi sirop de arţar, în
loc de orice alt zahăr. Ar fi cel mai bun mod, pentru
dumneavoastră, de a consuma zahărul, în loc să vă
îndopaţi cu tone de prăjituri!” (Lectura 3535-1,
pentru un tânăr foarte anemiat)
„Oare un zahăr natural cum este siropul de arţar mi-
ar face rău?
- Îl puteţi consuma cu moderaţie, devreme,
dimineaţa”. (Lectura 1377-3)

Marii sportivi au nevoie de zahăr?

Aşa se spune... Dacă totul se reduce, după Cayce,

la echilibrul acid-alcalin, atunci exerciţiul fizic
micşorează excesul de aciditate şi arde deşeurile.
Sportivii pot aşadar să-şi permită câteva dulciuri în
plus:
„Nu prea multe dulciuri, în cazul dumitale...
Însă suficiente ca să aducă energia de care ai
nevoie. Asta depinde de nivelul activităţii fizice”.
(Lectura 877-16, pentru un puşti care face multă
mişcare)

Zahărul este duşmanul omului civilizat?

Sedentarii vor trebui deci să aleagă: ori fac

mişcare... ori îşi micşorează raţia de zahăr (sau, uneori,
ambele). Viaţa de om civilizat în marile oraşe occidentale
nu ne este favorabilă: nu ne mişcăm destul şi respirăm
prost!
„Pentru început, nu faceţi abuz de dulciuri.
Nimic prea îndulcit; asta v-ar agrava astmul
supraîncărcând rinichii, înţelegeţi?” (Lectura 90-1)
Şi un al doilea caz de astm:
„Pentru regimul dumneavoastră, fiţi ceva mai
atent la ce aveţi în farfurie! Deci limitaţi dulciurile:
ele acţionează asupra mucoaselor congestionate, la
nivelul spatelui, bronhiilor, traheo-arterei; astfel se
creează o presiune locală (de aici, crizele de astm)”.
(Lectura 861-1)
„Dumneavoastră, care suferiţi de tulburări
pancreatice, fiţi atent să nu consumaţi prea mult
zahăr!” (Lectura 2577-1, pentru un bolnav de 51 de
ani, suferind de blefarită, adică o inflamare a pleoapelor
legată de tulburări digestive)
„Zaharuri puteţi consuma în cantităţi foarte
mici; atenţie, nu abuzaţi! Nu prea multe dulciuri, de
orice fel ar fi; dacă nu, veţi provoca un exces de
fermentaţii de care veţi scăpa greu!” (Lectura 757-4,
pentru o persoană care suferea de un dezechilibru
hormonal)
Şi de ce este zahărul un drog pentru cei care nu se
pot lipsi de el?
 „De ce îmi stă mintea numai la dulciuri?
- Din cauza unui dezechilibru tiroidian”.
(Lectura 2336-1)
Mai mulţi prieteni medici, pe care-i cunosc bine,
apreciază că numărul dezechilibrelor tiroidiene a crescut
în Europa după Cernobîl - mai ales la femei (iar în
Franţa, mai ales în est). Se efectuează lucrări ştiinţifice
care vor explica această creştere îngrijorătoare a
afecţiunilor tiroidiene. (Vezi articolul lui Pierre Lance,
din L'Ere Nouvelle (BP 171, 06407 Cannes Cedex), nr.
129/ian.-febr. 1999, despre consecinţele Cernobîlului
asupra mediului. Vezi de asemenea cartea lui Jean-
Michel Jacquemin, Le Fameux Nuage... Tchernobyl /
Faimosul nor... Cernobîl, 1999, Ed. Sang de la Terre,
Paris)

Îndulcitorii: atenţie, sunt tot mai toxici!

Pentru cei care încearcă din răsputeri să-şi limiteze

doza zilnică de otravă, s-a încercat înlocuirea ei cu
„edulcoranţi” (sau îndulcitori), care nu sunt ce par -
altfel spus, gustul zahărului fără inconvenientele
acestuia. Dar majoritatea sunt suspecţi.
Cel mai vechi dintre edulcoranţi este zaharina
(sulfamidă benzoică). Or l-am văzut deja pe Cayce
condamnând una din rudele ei: E211 sau benzoat de
sodiu. După Antoine Roig, „toate produsele din familia
benzoică ridică probleme de ordin toxicologic. Ele sunt
vinovate de accidente alergice comparabile cu cele
provocate de coloranţi”. (2) „Reprezentantul tipic al
edulcoranţilor de sinteză este zaharoza vândută sub
diverse nume. Aceasta nu este un zahăr (...). Diabeticii
ar trebui să n-o folosească”. mai spune Pr. Robert
Toquet (Pr. Robert Toquet, Guide pratique des
remèdes naturels, LM.V. (Laboratoires Marcel Violet),
1992, p. 64).
Un alt edulcorant, ciclamatul, „folosit ca îndulcitor
pe la 1951, a fost retras de pe lista substanţelor
nepericuloase pentru alimentaţia umană, în 1969, de
către F.D.A. (Food and Drug Administration)”, adaugă
Pr. Joyeux. S-a descoperit că provoca malformaţii la făt,
dând naştere unor monştri.
Aceşti doi îndulcitori, zaharina şi ciclamatul, sunt
consideraţi astăzi cancerigeni. Pr. Toquet adaugă:
„Lucrările recente ale lui Bernier, despre planul
digestiv, şi ale lui Boudeme şi Gounelle, despre creştere
şi descendenţă la şobolani” (Săracii de ei! Vezi mai
departe nota de subsol despre consecinţele catastrofice
ale experienţelor pe animale. Vezi de asemenea excelenta
şi curajoasa carte a lui Sylvie Simon, La Dictature
médico-scientifique, op. cit., în care autoarea
analizează manipularea genetică a alimentelor,
consecinţele dezastruoase ale poluării şi dezinformarea
ale cărei victime suntem!) „au confirmat această
concluzie, în plus, un patolog britanic Dr. Ruth Marion
Hicks, a arătat că 50% din animalele de experienţă
contractau cancere ale vezicii, după ce li s-au
administrat ciclamaţi timp de aproape două săptămâni;
abia de puţin timp, ei (oamenii de ştiinţă britanici (N.tr.))
s-au raliat francezilor, care n-au admis ciclamaţii în
alimente, niciodată”. (Pr. Robert Toquet, op. cit., p. 64)
Doi edulcoranţi noi au fost introduşi mai recent:
acesulfamul potasic şi aspartamul. Aspartamul sau
Nutrasweet (sau Canderel) este folosit pretutindeni, „În
cerealele prelucrate pentru micul dejun, în gelatină,
iaurturi şi brânză proaspătă, preparatele instant cu
cafea şi cacao, budinci, blaturi, glazuri pentru prăjituri
etc. (Pr. Joyeux, op. cit., p. 53. „Boala aspartamului” a
fost pusă în evidenţă treptat în aceşti ultimi ani.
Simptomele sale sunt adesea grave: „fibrimialgie,
crampe, vertij, dureri de cap, ţiuit în urechi, dureri
articulare, depresie nervoasă, pierderi de memorie,
diverse tulburări de vedere, crize de violenţă, comă,
moarte.” Faimosul „sindrom al Golfului”, care a devastat
armata americană în cursul războiului cu acelaşi nume,
s-ar datora absorbţiei de aspartam din băuturile „light”,
care le-au fost trimise pentru a-şi potoli setea provocată
de clima caldă. Au fost chiar copii anormali concepuţi în
acea perioadă şi întârziaţi mintal, din cauza
aspartamului. Vezi articolul lui Michel Dogna, deja citat,
din Vérité Santé Pratique nr. 45)”, spune profesorul
Joyeux. Or am văzut că aspartamul s-a dovedit unul
dintre cele mai toxice produse. Se ştie că fiecare litru de
Coca-Cola conţine 550 mg de aspartam!
„Cât despre acesulfamul potasic (dioxid de
oxatiarinonă), Comitetul Ştiinţific al C E.E. (Comisia
Europeană) îl aprobă numai în doză zilnică de 9
mg/kilocorp... pe când administraţia americană (F.D.A.
(Food and Drug Administration = Departamentul
American pentru Alimente şi Medicamente)), mult mai
optimistă, aprobă 15 mg”. (Pr. Joyeux, op. cit., p. 53)
Dar edulcoranţii existau şi pe vremea lui Cayce.
Cea mai veche lectură - despre zaharină! - datează din
1931:
„Seara, puteţi mânca dulciurile obişnuite, cu
condiţia să nu fie pe bază de zahăr din trestie.
Puteţi consuma şi zaharină”. (Lectura 1225-1)
De ce o îngăduia Cayce? Probabil pentru că, în
epoca aceea, zaharina era mai puţin toxică decât astăzi.
Altă lectură, pentru un caz de tumoră:
„Ce cantitate de dulciuri am voie să consum?
 - Oricât, dacă sunt pe bază de zaharină. Sunt
perioade când simţiţi nevoia de dulce, dar în
special să nu consumaţi ceea ce este pe bază de
zahăr din trestie”. (Lectura 889-1)
Ultima lectură, făcută în 1941:
„Zahărul din sfeclă este preferabil celui din
trestie. Dar, în cazul dumneavoastră, este de
preferat zaharina”. (Lectura 1963-2)
De ce această indulgenţă? Prima explicaţie:
zaharina nu mai este ce era pe vremea lui Cayce. Metoda
folosită pentru sinteza zaharinei a evoluat - nu în bine,
se pare: s-a ajuns la eliminarea tuturor impurităţilor.
Astfel, zaharina devine, exact ca zahărul alb, un aliment
mort. În alte lucrări despre Edgar Cayce, am atras
atenţia că multe din produsele şi medicamentele pe care
le recomanda el atunci s-au schimbat între timp: nu mai
au aceeaşi formulă, acum conţin coloranţi, aditivi, care
schimbă calitatea produselor. Cred că e valabil şi pentru
zaharină. Sub acelaşi nume, este altă formulă. În orice
caz, în Statele Unite, au fost sesizate pericolele
zaharinei, pentru că „pe cutiile metalice de Diet Coke
(Coca Cola) scrie: This product contains saccharin which
has been determined to cause cancer in Laboratory
animals. Using this product may be hazardous to your
health”. (Acest produs conţine zaharină, care s-a dovedit
cancerigenă la animalele de laborator. Folosirea acestui
produs poate dăuna sănătăţii dumneavoastră)
Bineînţeles că testele pe animale de laborator sunt
un lucru oribil care conduce, pe nesimţite, la testele pe
fiinţe umane (da, da...). De un timp, văd că transpar
informaţii despre experienţe practicate pe oameni, fără
ştirea lor, în Statele Unite! (Vezi de exemplu La
Recherche, nr. 275, „Les Cobayes humains du
plutonium” / Cobaii umani ai plutoniului. Comitetul
ştiinţific Pro Anima, sub conducerea profesorului
Theodore Monod, îşi propune promovarea experienţelor
„in vitro” pe fragmente de ţesuturi, în locul acestei
stupide şi crude experimentări pe animale vii. De ce o
numim stupidă? Pentru că modelul animal este cu totul
altceva decât modelul uman. Multe animale nu
reacţionează la fel ca oamenii faţă de o gamă întreagă de
substanţe - toxice pentru unii, iar pentru ceilalţi, nu.
Concluzie: testele pe animale nu sunt fiabile!) Aceste
experienţe sunt cu atât mai lipsite de sens cu cât ar
putea fi înlocuite complet cu teste in vitro - şi ca să se
afle ce? Lucruri deja ştiute sau bănuite? Este chiar o
surpriză să aflăm că edulcoranţii sunt toxici? Corpul
medical ştia deja acest lucru - dar industriaşii nu au
chef să piardă o piaţă profitabilă. Ei continuă voiniceşte,
şi în pofida testelor, să-i otrăvească pe consumatori...
Ca să ne întoarcem la Cayce, n-am găsit decât cele
trei lecturi care admit zaharina, într-un spirit de „mai
puţin nociv” - adică pentru pacienţi care erau atât de
dezechilibraţi încât, luându-li-se orice sursă glucidică,
riscau să se îmbolnăvească şi mai rău. Zaharina de
atunci permitea, provizoriu şi fără riscuri, să se
diminueze consumul de zahăr. În acelaşi spirit, Cayce
dezaprobă carnea, dar o recomandă totuşi din când în
când. Dezintoxicarea nu se poate face decât treptat, cu
excepţia unui miracol. Cayce îngăduie etape pentru
pacienţii săi. Nu le putea cere contemporanilor să
renunţe brusc şi complet la ciocolată, clătite, bomboane,
şuncă prăjită, cotlete de porc, cafea cu lapte, bere,
whisky, ţigări... Cayce s-a limitat, cu înţelepciune, la
pararea urgenţelor şi a eliminat ce era mai toxic.

Ciocolata nu este întotdeauna un prieten, aşa

cum credeam.
 Aţi văzut duşman mai viclean decât bomboanele?
Unei doamne de cincizeci de ani, care se trata cu ...trufe,
Cayce îi prescrie:
„Dulciuri, câteodată, da, însă nu prea multă
ciocolată!” (Lectura 3098-1)
Orice vârstă are, de altfel, neplăcerile ei; astfel,
unei adolescente de 13 ani, veşnic chinuită de migrene
şi constipaţie, îi recomandă:
„Atenţie la excesele de dulciuri; evită mai ales
ciocolata”. (Lectura 3326-1)
Iar o viitoare mamă întreabă:
„Domnule Cayce, e rău pentru mine şi pentru viitorul
meu copil dacă mănânc ciocolată dietetică?
- Da. Dietetică sau nu, orice ciocolată conţine
aceleaşi elemente pe care nu le puteţi digera!
Acestea îngreuiază acţiunea sucurilor gastrice, în
special la nivelul duodenului”. (Lectura 808-3)
După o gripă:
„Nu mâncaţi prea multe făinoase, mai ales
ciocolată - ţinând cont cum este fabricată astăzi!
Şi, atenţie, evitaţi de asemenea apa gazoasă!”
(Lectura 3622-1)
Lectura datează din 1944 şi ne face să presupunem
că, încă de atunci, ciocolata nu se mai fabrica artizanal
şi conţinea numeroşi aditivi indigeşti sau de-a dreptul
toxici. Ciocolata trăieşte din reputaţia ei de tonic, adesea
uzurpată! în ziua sosirii mele în Elveţia, m-am năpustit
asupra ei: se vindea peste tot şi în ambalaje superbe. Nu
puteam rezista! Atât de rău mi-a fost după această orgie
încât m-am vindecat pentru totdeauna de „ excesele de
ciocolată. A trebuit să plec definitiv din Elveţia ca să
regăsesc dorul de ea, prin rotunjimile brune ale
fondantelor Nestle!
 „Dar ciocolata amăruie, domnule Cayce? Este mai
greu sau mai uşor digerabilă decât ciocolata cu lapte?
- Toată ciocolata este greu de digerat pentru
dumneavoastră la ora actuală. Însă pe măsură ce o
să vă însănătoşiţi, puteţi mânca, cu condiţia să fiţi
mereu cumpătată; niciodată în cantitate mare”.
(Lectura 2426-1)
Lectura de mai sus, făcută pentru un
convalescentă, nu este singura de acest fel: ciocolata nu
este un tonic pentru persoane fragile! Iată două cazuri
de afecţiuni respiratorii, din care primul cu boala
fânului:
„Ce-mi recomandaţi ca regim?
- Nici zaharoase, nici prea multe făinoase! De
fapt combinaţia celor două vă face rău. Şi mai ales
fără ciocolată!” (Lectura 5148-1)
Şi un caz de astm:
„În regimul dumneavoastră, atenţie, nu prea mult
zahăr. Ciocolată, deloc, nici produse care o conţin şi, mai
ales, nu prea multe făinoase!” (Lectura 3661-1)
Să-i ardem pe rug pe toţi producătorii de ciocolată?
Nu, această branşă nu este lipsită de rost, sunt şi cazuri
când ciocolata este totuşi utilă:
„Nu prea mult zahăr, cu siguranţă; dar uneori,
să zicem o dată, de două ori pe lună, mâncaţi un
pic de ciocolată bună. Va fi un aport util de energie
şi de hidraţi de carbon”. (Lectura 2737-1)
Când spune „ciocolată bună”, Cayce se referă la
ciocolata amăruie, fabricată artizanal (mai puţin toxică,
pentru că nu conţine zaharuri industriale). Se găseşte şi
astăzi... Totuşi, „cacaua şi ciocolata conţin acid oxalic,
contraindicat persoanelor predispuse la calculi renali;
(...) din descompunerea lor în organism, rezultă acid uric
şi de aceea trebuie evitate în caz de gută”. (Dr.
Kousmine, Sauvez votre corps, op. cit., p. 402) Să
precizăm că Dr. Kousmine era elveţiancă, deci cunoştea
ciocolata îndeaproape.

Îngheţata: când, cum, cât?

La capitolul „Îngheţată”, lecturile sunt îngăduitoare

uneori:
„Seara, daţi-i să mănânce lucruri uşor de
asimilat, de preferinţă şerbet de fructe. Îngheţatele
şi şerbeturile sunt foarte bune pentru acest copil”.
(Lectura 402-1, pentru un copilaş de 3 ani)
Bineînţeles că fabricarea industrială a şerbeturilor
nu era atunci (în 1933) ceea ce a devenit astăzi. Erau
încă şerbeturi de casă sau cel mult produse artizanal.
Necazul este că, în general, se pune zahăr în îngheţată,
Iată de ce entuziasmul lui Cayce nu era unanim. Cu
toate acestea, unele fructe foarte dulci nu au nevoie de
zahăr. Mă gândesc şi la îngheţata de mere verzi,
cunoscută în Normandia, al cărei farmec este tocmai
aciditatea. „Noua bucătărie” a inventat recent şerbeturile
de legume, care găsesc amatori şi care n-au deloc nevoie
de zahăr.
Dacă am înţeles bine lecturile lui Cayce, prezenţa
fructului - şi a fructului proaspăt - în produsele
artizanale ale epocii atenua inconvenientele zahărului şi
ale smântânii. În principiu, şerbeturile nu conţin
smântână şi, prin urmare, sunt mai uşor de digerat; de
aceea, ele sunt net preferate de Cayce.
„Seara, nu prea multă îngheţată. Preferaţi
şerbeturile de fructe sau fructele glasate, care încă
merg”. (Lectura 2315-1, pentru un obez)
Un alt aspect al îngheţatei, şerbetului sau parfeului
este clima: în ţinuturile foarte calde, cum este sudul
Statelor Unite, răcoritoarele sunt binevenite; iată de ce,
cred eu, le recomanda Cayce. Altfel stau lucrurile cu
clima noastră; în timpul iernii (şi iarna e lungă, la noi),
îngheţatele pot cădea greu la stomac, blocând
mecanismele digestive ale celor cu deficit termic. Unui
copil de şase ani, atins de paludism, vara:
„Câte îngheţate vrei; îngheţate sau fructe
glasate, e foarte bine; mai ales îngheţate de ananas
şi portocale”. (Lectura 4281-6)
Altfel spus, un mod plăcut de dezintoxicare a
copilului cu suc de citrice şi ananas (indicate în special
pentru intestin). Pentru doi convalescenţi:
„La prânz, îngheţatele cu fructe vor fi
excelente pentru dumneavoastră, tot timpul. Mai
ales îngheţate de ananas”. (Lectura 461-1)
„Puteţi să-i daţi îngheţate acestui copilaş (de
patru ani), căci îl vor întări”. (Lectura 2299-13)
Nu ştiu dacă Cayce ar mai recomanda aceste
lucruri astăzi. Pe vremea sa, nu se cunoştea congelarea:
lanţul frigorific nu invadase încă magazinele şi
bucătăriile. Şerbetul, îngheţata se preparau acasă sau
erau fabricate artizanal, de cofetarul din colţ. Fructele
erau proaspete şi, în acele timpuri preistorice (!) ale
consumului, nu se cunoşteau coloranţii, nici
conservanţii, edulcoranţii sau aromele sintetice. Citatele
de aici nu trebuie luate chiar ca atare. Astăzi, biata
gospodină care cumpără îngheţată din marile zone
comerciale îşi hrăneşte copilul cu un produs mort, ale
cărui puţine elemente naturale şi-au pierdut orice
vitalitate stând în congelatoare. Există totuşi o soluţie:
cumpăraţi-vă o şerbetieră şi preparaţi-vă şerbetul - sau
îngheţata - singuri, cu fructe proaspete şi bune. Merită
osteneala, pentru că această problemă a alimentaţiei
este esenţială. Corpul medical actual redescoperă
principiul „îţi sapi mormântul cu dinţii”, la care s-ar
putea adăuga „şi îţi sapi dantura cu dulciurile” (rimează
cu cariile!). Îngheţatele dulci, din comerţ, le asigură
pâinea dentiştilor... Totuşi, în privinţa detaliilor, părerile
diferă. De aceea este interesant să vedem ce spunea
Cayce - el, care a reuşit să vindece mii de bolnavi (chiar
pacienţi consideraţi fără leac).

Câteva deserturi nu prea rele

Cayce trece în revistă o serie întreagă de deserturi

care se aflau în graţiile concetăţenilor săi. Curios, se
pare că blanc-manger-ul (americanii îi spun
„blancmange”) era foarte cunoscut la vremea aceea. În
timp ce, pentru noi, este doar un desert între atâtea
altele, el apare des citat în lecturi - iată un lucru pozitiv,
căci revine la modă odată cu „Noua Bucătărie”!
Haideţi să ne reamintim cum se prepară: 500 g de
migdale dulci şi 30 g de migdale amare, 1-2 linguriţe de
apă de flori de portocal (aromă naturală de portocale,
n.tr.), 75 g de gelatină, 500 ml apă şi, în fine, motivul
pentru care figurează reţeta în acest capitol: 350 g zahăr
(în reţeta tradiţională, nu se precizează de care).
Se curăţă migdalele şi se macină cu o râşniţă de
cafea, apoi se adaugă apa puţin câte puţin (pe vremuri,
se pisau migdalele într-o piuă aşa cum facem mujdeiul
de usturoi). Pasta astfel obţinută se presează într-un
tifon pentru a obţine sucul, adică „laptele” de migdale.
(Acum, dispunem de alte mijloace tehnice: centrifuge şi
tot felul de roboţi de bucătărie!) Se dizolvă gelatina în
apă călduţă (în proporţia indicată pe ambalaj) şi se
adaugă zahărul, aroma de portocale, laptele de migdale.
Se amestecă foarte bine ca să nu rămână cocoloaşe, se
toarnă totul într-o formă şi se pune la frigider. Ca să
putem scoate prăjitura, se ţine fundul formei în apă
călduţă. Această reţetă veche se aseamănă, în linii mari,
cu spumele de fructe, care figurează acum în meniul
tuturor marilor restaurante. Cayce este de partea
acestor preparate care, conţinând gelatină, ajută la
digestie. Atenţie, nu orice gelatină din comerţ! Este de
preferat să o cumpăraţi din supermagazinele bio.
Încurajând consumul de fructe, el recomandă călduros
migdalele, pe care le consideră un medicament împotriva
cancerului (V. Universul lui Edgar Cayce (Ed.
Sagittarius, 1993), vol. I, p. 46-47).Nu e de mirare că
Cayce recomandă acest tip de desert, deşi conţine zahăr:
„Seara, dacă mâncaţi dulce, mai bine să fie
blanc-manger, adică un desert ale cărui zaharuri să
poată fi asimilate uşor de către secreţiile gastrice
din partea superioară a stomacului (...). Asta cu
condiţia ca, totuşi, să vă drenaţi organismul
complet aşa cum v-am recomandat”. (Lectura 882-2)
„Puteţi să-i daţi blanc-manger, asta o să-l
întărească”. repetă Cayce pentru anemici.

Se combină zahărul cu carnea?...

Se practică destul de rar, în Franţa (cu excepţia

vânatului, servit uneori cu dulceaţă de afine, bunăoară).
Mai e şi raţa cu ridichi glasate (cu zahăr), gâsca servită
cu castane, raţa cu piersici (sau portocale), caltaboşul
cu mere, prepeliţa cu struguri etc., însă în general, nu
se pune zahăr la aceste fructe dulci care garnisesc
carnea.
În unele ţări (India, Maroc, de exemplu), sunt
curente mâncărurile din carne îndulcite: cu miere şi
stafide, ca pastilla, cu miere şi prune, ca unele „tajines”.
Acestea sunt reţete tradiţionale care nu folosesc zahăr
industrial, ci miere, fructe uscate sau fructe şi legume
confiate în miere (ceapa, în Maroc), în aceste ţări sărace,
unde lumea e mai sobră în alimentaţia zilnică, mesele de
sărbătoare sunt excepţionale... Încât trebuie să bei ceai
de mentă după ele!
Cayce apreciază că zahărul şi carnea, împreună,
sunt greu de digerat. El include în zaharuri şi făinoasele,
deci şi patiseria. Ei da, feculentele, cerealele,
leguminoasele sunt hidraţi de carbon, deci zaharuri cu
absorbţie lentă - chiar dacă sunt disimulate sub un gust
sărat (quiche lorraine cu şuncă, pateuri rumenite, clătite
umplute, foietaje cu fructe de mare, vol-au-vent etc.). În
bucătăria noastră tradiţională, le consumăm din belşug,
cu conştiinţa împăcată, convinşi că nu mâncăm mult
„dulce”! Problema acestor amestecuri este acumularea
de alimente care produc fermentaţii acide. Cayce nu este
de acord cu ele. Astfel, unei bunicuţe extenuate îi spune:
„Nu consumaţi cantităţi mari de zaharuri,
patiserie sau tarte în acelaşi timp cu carnea”.
(Lectura 509-2)
Dacă adăugăm, aşa cum se obişnuieşte, corpi
graşi, agravăm situaţia:
„Am ulcer la stomac?
- Nu. Tiroida vă provoacă tulburări în
amestecul chilului cu sucurile gastrice. Sucurile
gastrice, la dumneavoastră, sunt hiperacide, de
aceea ele provoacă o iritaţie locală, Iată de ce ar
trebui foarte puţine substanţe grase. Nu le excludeţi
total, ci micşoraţi consumul de unt, patiserie,
dulciuri... Dacă faceţi aşa, vor dispărea
simptomele”. (Lectura 2680-1)
Dar majoritatea sortimentelor de carne sunt grase -
de unde şi combinaţia dificilă cu zahărul. Tot mai mulţi
nutriţionişti cred că aceste două tipuri de alimente
pregătesc „aşternutul cancerului”. De câte ori prescrie
un regim alimentar unui canceros, Cayce îi interzice
zahărul şi, în majoritatea timpului, carnea:
„Drenaţi-vă organismul mai bine, modificând
regimul alimentar. Fiţi rezonabil: evitaţi patiseria,
prăjiturile, orice de genul acesta!” (Lectura 459-11)
Să ne reamintim şi lectura 569-16, din volumul al
III-lea, unde Cayce îi spune unui canceros:
„Abţineţi-vă de la carne, căci ea v-a adus în
halul ăsta”.
Dar putem face şi mai rău, desigur, mâncând totul
laolaltă:
„Proteinele devin adesea toxice când sunt
consumate alături de dulciuri”. (Lectura 404-4)
Altfel spus, când sunt combinate cu zahărul,
proteinele (animale sau vegetale) devin indigeste pentru
majoritatea oamenilor al căror sistem digestiv este deja
prea acid. Dacă se depăşeşte pragul critic, se produce
îmbolnăvirea, Iată o pacientă ale cărei intestine iritate se
răzvrătesc:
„Când mâncaţi dulce, nu mai mâncaţi şi
altceva; adică nu împreună cu atâtea alte lucruri!
Dulciurile (care aduc totuşi elemente necesare
sănătăţii) devin şi mai dăunătoare când sunt
consumate alături de făinoase. Dar dacă ţineţi
neapărat să aveţi carne şi dulciuri la aceeaşi masă,
ele sunt de preferat combinaţiei dintre carne şi
făinoase. Cantităţi foarte mici de pâine cu dulciuri
aveţi voie - dar nu exageraţi! Este un simplu
avertisment”. (Lectura 416-9)
Cayce voia să prevină, la această pacientă, un
cancer de intestin (cancerul preferă organismele care
sunt slăbite de mult timp!)
 Unui alt pacient, Edgar Cayce îi va îngădui (cu
regret!) combinaţia came-dulciuri, cu condiţia să
renunţe la ce era mai rău: carne-feculente. Neputând să
le ceară bolnavilor săi să-şi corecteze pe loc toate erorile
alimentare, el sacrifică o luptă ca să nu piardă războiul,
începând cu ceea ce este mai urgent:
„Nu mai mâncaţi atâtea dulciuri cu pâine
albă! Dar puteţi mânca, la aceeaşi masă, carne şi
zahăr. În cazul dumneavoastră, nu atât ceea ce
mâncaţi, cât combinaţiile alimentelor consumate
uneori vă fac rău. Trebuie atenţie!” (Lectura 1151-2)
Această tactică poate funcţiona provizoriu, cât
boala nu este foarte gravă... Ne lovim astfel de eterna
problemă, pe care Cayce o aminteşte constant:
indispensabilul echilibru al pH-ului, adică echilibrul
dintre aciditate şi alcalinitate în mediul digestiv:
„Fiţi atent la ce mâncaţi! Să consumaţi mai
mult alimente care produc alcalinitate! Fără prea
multe dulciuri! Acestea pot uneori să vă provoace
tulburări, cu crize de spasme, dacă în sistemul
digestiv apare cel mai mic exces de aciditate;
totuşi, dacă [mediul digestiv] este alcalin, zaharurile
nu vor fi chiar atât de dăunătoare”. (Lectura 978- 1)
Cazul următor se referă la o boală care nu era încă
luată în consideraţie pe atunci (1936): depresia
nervoasă. Multă cerneală a curs de un secol încoace pe
această temă, fără să se găsească totuşi cauza
fundamentală a tendinţelor depresive. Cayce, în acest
caz, pare să acorde multă importanţă regimului
alimentar, lată-l pe consultantul 416-9, un domn de
treizeci de ani, care „se amărăşte” (cum spune atât de
bine înţelepciunea populară!):
„Care sunt alimentele pe care trebuie să le evit?
 - E vorba mai ales de combinaţii alimentare
nefaste, care dezechilibrează sănătatea fizică a
majorităţii oamenilor - e şi cazul dumneavoastră.
Ţinând cont de activităţile dumneavoastră şi de
condiţiile în care trăiţi, ar fi mai bine să ţineţi un
regim alimentar care să alcalinizeze mediul
digestiv”. (Lectura 416-9)
„Supradoza de zahăr se elimină greu: nu veţi
mai mânca zahăr până nu veţi drena organismul
cum trebuie! Sunt prea mulţi hidraţi de carbon!”
(Lectura 81-2, pentru un caz de proastă dispoziţie
datorată constipaţiei, la care s-a ajuns din cauza
stresului!)
Zahărul în exces epuizează organele digestive,
îmbâcsindu-le, căci el anulează efectul vitaminelor. Dacă
mâncăm mult zahăr, vom avea nevoie de şi mai multe
legume şi fructe, ca să reechilibrăm pH-ul intern şi să ne
recăpătăm optimismul:
„Atenţie, nu vă îndopaţi cu dulciuri. Consumaţi
doar atât cât trebuie ca să menţineţi echilibrul cu
legumele, provocând o fermentaţie suficientă
pentru stimularea mecanismelor digestive - dar
fără a depăşi procentajul acceptabil. Tarte,
prăjituri cu fructe, chifle umplute etc., da. Nu
numai prăjituri simple”. (Lectura 549-1, pentru un
caz de tulburări intestinale cronice)
Fructul salvează potul

Înainte de a fi citit lecturile despre zahăr, mă

simţeam mult mai „vinovată” când gustam dintr-un
borcan cu dulceaţă decât când mâncam un quiche cu
şuncă. Acum, este invers... căci, după Cayce, prăjiturile
care conţin fructe sunt mai digerabile, fibrele vegetale
reechilibrează făinoasele şi zahărul. Deci, trăiască
tartele, prăjiturile cu vişine, colţunaşii cu mere, spumele
de fructe, şarlotele cu fructe etc., răscumpărate de
prezenţa fructelor! (Pe scurt, idealul ar fi Tarte Tatin,
fără aluat şi fără zahăr!) Dacă Cayce nu declară război
dulceţurilor, este pentru că ele conţin atâta fruct cât
zahăr:
„Ce gen de dulciuri pot mânca?” întreabă o femeie
însărcinată.
„Dulceţuri făcute cu zahăr din sfeclă, mai bine
decât din trestie. Nu mâncaţi prea mult, deşi
dulciurile sunt necesare: avem nevoie de ele ca să
stimulăm sucurile digestive care permit refacerea
organismului, căci zaharurile provoacă fermentaţii
care stimulează activităţile digestive”. (Lectura 808-
3)
Iată o lectură scurtă, făcută pentru un adult de 48
de ani, cu tendinţe diabetice:
„Nu poate fi vorba, în cazul dumneavoastră, să
renunţaţi total la zaharuri (...). Dar alegeţi-le pe
cele naturale, conţinute de fructe - de exemplu,
fructe confiate”. (Lectura 470-19)
Cayce n-a vrut niciodată să spună că trebuie să
eliminăm aciditatea complet, Iată de ce trebuie puţin
zahăr:
„Trebuie să menţinem aciditatea (în tubul
digestiv), să stimulăm fluxul sucurilor gastrice,
care este acid; şi anumite alimente răspund de
asta”. (Lectura 1201-1)
„Ce regim trebuie să-i dau în fiecare săptămână şi
în ce cantitate?” întreabă mama unui băiat de 11 ani.
„Aşa cum am spus mereu, alimente care ajută
la reconstrucţia organismului şi, în acelaşi timp,
menţin echilibrul vitaminic. Sunt mult mai eficiente
decât vitaminele cumpărate de la farmacie! Sunt
cele mai bune alimente. Daţi-i-le în cantităţi
suficiente pentru a satisface foamea acestui mic
organism care se află în plină creştere şi deci are
nevoie de vitamine A, B, C şi D (...). Pregătiţi-i un
regim care să clădească organismul său tânăr.
Fără prea multe zaharuri, dar este totuşi nevoie de
ele. Pot fi sub formă de siropuri, de preferinţă, care
aduc energie acestui corp în plină creştere”.
(Lectura 1188-12)
Lectura surprinde, dar se încadrează perfect în
logica cayciană: zahărul este mai puţin periculos dacă
este însoţit de fructul însuşi. De aceea Cayce este
indulgent cu siropurile, băuturi în care zahărul dizolvat
permite conservarea sucului de fructe, după ce s-a fiert
totul. Conservarea este condiţionată, bineînţeles, de
închiderea ermetică a vasului sau, dacă este cazul, de
păstrarea la rece. Siropul de zmeură, de exemplu, se
face astfel: se zdrobesc fructele, se lasă la scurs o
jumătate de zi (sucul se poate obţine şi folosind un
zdrobitor de legume cu găuri foarte fine, ca să reţină
seminţele). Se adaugă apoi câte 1,5 kg de zahăr pentru
fiecare litru de suc şi se pune la fiert. La sfârşit, se ia
spuma şi se pune în sticle.
Siropurile şi sucurile reprezintă o combinaţie
digestă între zahăr şi fructe (siropuri de coacăze,
zmeură, portocale, mere, gutui, cireşe, ananas,
căpşuni... de orice!).
Totuşi, cum fabricarea tradiţională a siropurilor
foloseşte fierberea - care distruge majoritatea
vitaminelor, putem prepara siropuri crude, care sunt
excelente: siropul de zahăr se fierbe, se lasă la răcit, se
adaugă suc de fructe proaspete, stoarse chiar atunci.
Sau fără foc: se pune zahărul (pudră sau cubic) peste
sucul de fructe cu puţină pulpă. Apariţia congelatoarelor
(sau a compartimentului de congelare al oricărui
frigider) a schimbat mult modul nostru de alimentare,
pentru că nu mai este nevoie de fierbere pentru
conservare. Congelăm, pur şi simplu! Pe vremea lui
Cayce, congelatorul de uz casnic nu era încă răspândit.
Siropurile, şi mai ales siropurile fierte, sunt foarte
uşoare şi tonice:
„Dimineaţa, puţin sirop, căci vă trebuie hidraţi
de carbon!” (Lectura 2376-2, pentru o tânără femeie
anemică)
„Dulciurile” sunt necesare, dar trebuie consumate
numai în cantitate foarte mică, şi trebuie să fie zaharuri
naturale ca siropul de arţar sau mierea. Înţelepciunea
populară este elocventă: în bucătăria chinezească sunt
foarte puţine preparate dulci; în Orientul Mjlociu, unde
le întâlnim însă din belşug, sunt specialităţi pe bază de
miere. Pr. Robert Lombardi, citat deja, care cercetează
etnomedicina comparată (de pildă, tradiţia japoneză),
afirmă următoarele:
„Unul din marile merite ale lui Oshawa este de a fi
sesizat şi prevăzut, de mult timp, primejdiile (alimentare)
care ne ameninţă: în primul rând, zahărul. El a
combătut vehement zahărul „chimic” şi chiar tot ce este
dulce moderat: fructele, mierea. Ceea ce putea trece, pe
atunci, drept ciudăţenia unui bătrân oriental a fost
confirmat, după mult timp, de nenumăraţi medici şi
dieteticieni”.
Iar Dr. Kousmine:
„În Statele Unite, se crede că dereglările alimentare,
foarte asemănătoare cu ale noastre, răspund de cele mai
frecvente cauze de deces, în număr de şase, între care
bolile cardiovasculare, cancerul şi tulburările datorate
obezităţii. Ele reprezintă un pericol la fel de mare ca
tabagismul, pe care-l agravează. Prea multe grăsimi,
prea multă carne, prea mult zahăr, prea multă sare de
bucătărie, prea multe conserve, prea puţine produse
naturale şi proaspete etc. caracterizează obiceiurile
alimentare moderne”.
Despre sucurile de fructe neîndulcite, am vorbit
deja în volumul al III-lea (capitolul „Fructe speciale”).
Aceste zaharuri naturale au o acţiune extrem de
eficientă în combaterea diverselor boli, în special a
obezităţii. Cayce a făcut o mulţime de lecturi pe această
temă, recomandând neîncetat consumarea
„zaharurilor naturale, cu tot cu fructul care le
conţine”.
Închei acest capitol evocând, dintre fructele uscate,
stafidele, pe care Cayce le recomandă în cel mai înalt
grad. El le propune pentru combaterea obezităţii,
constipaţiei, astmului, reumatismului etc. Nu găsim un
număr comparabil de lecturi despre celelalte fructe
uscate (prune, curmale, smochine, banane etc.), pentru
că în America acelui timp nu se prea consumau. Dar
ţinând cont de îndemnurile repetate privind consumarea
fructelor (vezi volumul al III-lea), suntem siguri că
fructele uscate sunt cea mai recomandabilă sursă de
substanţă dulce! Ele sunt uscate la soare, printr-un
procedeu natural, aşa cum recomandă şi dietetica
cayciană! Iată însă marea problemă, despre care am
vorbit pe larg şi în capitolele precedente: găsirea în
comerţ a fructelor naturale... Şi a siropurilor care mai
conţin o urmă de fruct! Citiţi etichetele cu atenţie şi
cereţi suc de fructe „100% natural, care nu conţine
coloranţi sau conservanţi”, de preferinţă cu menţiunea
„AB” (agricultură biologică).

Un tratament eficient împotriva obezităţii

 Voi reveni la acest subiect pentru că, astăzi, se
pune o problemă arzătoare pentru mulţi dintre cititorii
mei: obezitatea. Că se datorează în primul rând
stresului, nu e nici o îndoială; poluării aerului şi
alimentelor, idem. Dar Cayce spune că ea este generată
mai ales de erori alimentare: nefaste combinaţii de
alimente. Li se spune obezilor: „nu mâncaţi dulce”. Dar
ei au totuşi nevoie de dulce - iar pofta lor e cu atât mai
greu de reprimat cu cât se datorează unei dereglări a
glandei tiroide, cum spune Cayce în lectura 2336-1.
Soluţia? Zahărul natural, uşor asimilabil, din
fructe foarte dulci ca strugurii, coacăzele negre şi albe,
cireşele etc. Iată alte lecturi despre acest subiect, care le
vor completa pe cele amintite deja în volumul al III-lea
(p. 137 şi următoarele):
„V-aţi îngrăşat, aţi luat în greutate, ceea ce nu
este bine pentru dumneavoastră. Dar dacă vreţi, din
această lună, treceţi la regimul următor şi o să
vedeţi că vom da jos kilogramele în plus, fără să
punem în pericol sănătatea, şi veţi putea să vă
refaceţi forţele. Este un regim de o lună, pe care-l
veţi opri câteva săptămâni, iar după aceea îl veţi
relua. Trebuie să beţi 3/41 de suc de struguri cu
1/41 apă curată, cu un sfert de oră înainte de
fiecare masă şi seara, înainte de culcare.
În acelaşi timp, nu mai mâncaţi dulciuri, ci
mai mult legume proaspete, gătite şi crude, şi nu
prea multă pâine - cu excepţia pâinii complete.
În afară de sucul de struguri, regimul mai
cuprinde câteva proceduri fizice: la început, masaţi-
vă tălpile cu ulei, expunându-le la lumină (solară
sau artificială). Asta o să vă aline durerile de
genunchi şi călcâie. Ca exerciţiu, întindeţi- vă pe jos
şi faceţi „bicicleta”, cu gambele sus. În felul acesta
veţi ajuta activitatea membrelor inferioare. Apoi,
puţin câte puţin, ridicaţi gambele şi tot corpul
deasupra capului, pentru modificarea circulaţiei
(Poziţia „stând pe omoplaţi” sau „lumânarea”. (N.tr.)).
Faceţi asta dimineaţa şi seara - dar cu
regularitate”. (Lectura 2514-15, pentru o femeie de 25
de ani, cu tendinţă la obezitate şi o circulaţie proastă)
Aceeaşi recomandare făcută mai multor persoane,
bărbaţi şi femei, aflate în diverse stadii de obezitate:
„Sunt oare prea gras?”
„Evitaţi carnea şi beţi suc de struguri înainte
de mese şi seara, înainte de culcare; cam o
jumătate de litru cu un sfert de litru de apă curată
- exact înainte de masă. Asta o să vă taie pofta şi
nevoia de mese prea încărcate. Procedând astfel,
veţi slăbi fără efort, pe deasupra regularizând
funcţionarea organismului. Căci asta va reduce
excesul de zahăr. Sucul de struguri, deşi conţine
zahăr, se deosebeşte de alte alimente dulci; el va
provoca o reacţie mult mai bună în tubul digestiv.
Nu beţi numai o dată sau de două ori pe zi, ci de
trei-patru ori şi, e important, în fiecare zi timp de o
lună. O să vedeţi diferenţa!” (Lectura 1170-3)
„Cât despre creşterea în greutate, ea poate fi
controlată datorită sucului de struguri - e mai
eficient decât orice alt regim. Singura condiţie este
să evitaţi excesul de feculente şi de dulciuri”.
(Lectura 470-32)
„Răspunzând scrisorii dumneavoastră, pentru
ca soţul să nu devină obez, veţi recurge la sucul de
struguri. Doza este de trei sferturi suc şi un sfert
apă într-un pahar, de patru ori pe zi: înainte de
mese şi la culcare. Dacă îl suportă, se va dovedi
foarte eficient şi va permite eliminarea deşeurilor.
Asta o să-i taie pofta de dulciuri şi de făinoase şi o
să-l ajute să-şi menţină o greutate rezonabilă. Când
nu găsiţi suc proaspăt, folosiţi marca Welch. (Marcă
americană a epocii. Cititorii noştri vor găsi echivalentul
în sucul de struguri produs de agricultura biologică
(garantat de eticheta „AB”). Există mai multe mărci
excelente.)
- Sucul de struguri Welch este preparat fără
conservant, adică benzoat de sodiu?
- Da, fără benzoat de sodiu. E fructul curat.
- Feculente le şi dulciurile trebuie eliminate complet
din regim sau pot fi tolerate, şi dacă da, în ce măsură?
- Dacă soţul dumneavoastră bea suc de
struguri, aşa cum i s-a prescris, asta o să-i aducă
zahăr, şi tipul de zahăr care lucrează eficient în
organismul său. Are nevoie de asta, înţelegeţi? Şi o
să-i taie pofta de a se mai îndopa cu dulciuri şi
făinoase. Nu trebuie să le evite complet, nu, pentru
că ele îi aduc caloriile necesare organismului; dar
dacă o să bea suc de struguri, şi nu din când în
când, ci cu regularitate, ca regim, o să-i scadă
nevoia, pofta de alte zaharuri şi de făinoase. Şi
dacă îşi controlează pofta de mâncare, e din nou
stăpân pe situaţie!” (Lectura 470-19)
Această lectură lungă răspunde la scrisoarea
doamnei 1100, soţia domnului 470, care este îngrijorată
de faptul că vine iarna; Cayce i-a prescris struguri
soţului ei şi, odată cu trecerea toamnei, nu va mai găsi
struguri proaspeţi pe piaţă. Ce să facă? Să cumpere suc
de struguri la sticlă? Şi dacă da, care sunt cele mai
naturale (fără coloranţi, conservanţi, adaos de zahăr sau
arome artificiale)? Răspunsul lui Cayce arată aşadar că
această cură se poate ţine tot anul - iarna, sucul de
struguri sută la sută natural, adică „bio”, la sticlă.
 La ora actuală, cititorii mei pot găsi struguri tot
anul. Cum ne aflăm într-o ţară viticolă şi vecină cu Italia
şi Spania, unde iarna vine mai târziu, găsim struguri
proaspeţi până la sfârşitul lui decembrie. După aceea, în
lunile de iarnă, vin strugurii din Africa de Sud, Israel,
Chile. Toată lumea a remarcat că sunt mai scumpi şi nu
aşa de gustoşi...
Dar Cayce nu vede cu ochi buni fructele şi
legumele aduse din ţinuturi foarte îndepărtate:
obligatoriu, sunt tratate (şi foarte tratate) ca să ajungă
până la noi, îşi pierd vitalitatea pe drum şi, în fine,
vibraţiile lor (sol, aer, etnie...) nu sunt acordate cu ale
noastre!
În ceea ce mă priveşte, nu depăşesc Antilele şi
Africa francofonă... Ţinuturi cu care avem legături
culturale. Şi numai pentru ananas, mango, banane...
Cât priveşte strugurii, iarna mă mulţumesc cu sucul de
struguri bio (un deliciu, mai ales cel de muscat).
Apoi aştept primii struguri proaspeţi din sudul
Italiei. Şi mai fac o „şmecherie”: las o noapte, în apă,
stafide bio (Corint, Smirna şi mai ales Malaga), iar
dimineaţa beau acel suc. Este delicios (şi foarte eficient
împotriva rotunjimilor excesive!).

Da, se poate scăpa de reumatism

Am văzut deja multe lecturi unde Cayce afirmă că

reumatismele se hrănesc cu zahăr. Cred şi eu că le
prieşte: se îngraşă pe spinarea noastră, ţinând cont de
numărul actual al victimelor. În cazul când acest aspect
le-ar fi scăpat cititorilor mei, regrupez aici câteva lecturi
şocante, despre nemiloasele dihănii care ne rod oasele...
Cayce i-a spus într-o zi unei reumatice a cărei
artroză era întreţinută de dulciuri:
 „Atenţie, nu prea multă patiserie, nici dulciuri.
Dacă totuşi vă este poftă, alegeţi zahărul din sfeclă
sau zaharina; e mai bine decât zahăr din trestie”.
(Lectura 838-3).
Această lectură poate surprinde prin recomandarea
zaharinei. Am vorbit mai înainte despre această
substanţă, care nu mai poate fi recomandată astăzi. Cât
despre zahărul din trestie, am văzut în capitolul
precedent câte parale face.
Unui alt reumatic:
„Atenţie, nu beţi prea mult ceai sau cafea.
Consumaţi cel puţin un pahar mare de lapte, în
fiecare zi, de preferinţă seara. Şi când îl încălziţi,
fără să-l aduceţi la fierbere, puneţi-i o linguriţă de
miere, asta o să vă facă tare bine”. (Lectura 2816-1)
...Bineînţeles, cu rezerva de a controla calitatea
laptelui (vezi capitolul corespunzător) şi de a fi siguri că
persoana în cauză suportă laptele. Acesta poate juca un
rol sedativ şi ne ajută să adormim - ca şi mierea, cum
vom vedea mai departe.
Iată o lectură amplă, sub forma unui dialog cu
domnul 849, de 33 de ani, care suferă deja de
reumatism pentru că se îndoapă cu dulciuri! Ceea ce nu
ştie marele public este că multe reumatisme se
agravează prin consumul de bomboane, prăjituri,
ciocolată:
„De ce am această durere violentă la genunchi? Şi
când se manifestă, ce trebuie să fac?
- Vă doare pentru că, înăuntru (în articulaţii) se
rup cristalele (despre care am vorbit). Asta se
întâmplă când vă e frig, dar frigul reprezintă doar
momentul şi nu cauza. Adevărata cauză este un
exces de dulciuri.
 - Dar atunci când mă apucă durerea, ce trebuie să
fac ca să-mi treacă?
- Renunţaţi la dulciuri şi faceţi purgaţii!
- Nici o altă recomandare privind regimul decât să
renunţ la dulciuri?”
„Prea multe dulciuri, aşa cum vi s-a spus deja!
Trebuie mai multe fructe, mai multe legume.
Mâncaţi toate felurile de fructe!
Acelaşi consultant caută disperat o portiţă (dulce)
de scăpare:
„Dar ce dulciuri am voie sau măcar care sunt cele
mai bune pentru organism?”
„Miere”, îngăduie Cayce, „şi tot ce este făcut cu
miere. Dar nu zahăr din trestie, nu prăjituri, nu
tarte. Nu vă atingeţi de ele decât foarte rar!”
(Lectura 849-54)
Morala acestui dialog susţinut: dacă misoginia
galopantă le atribuie bătrânelor singure pasiunea pentru
dulciuri, trebuie totuşi să recunoaştem că acest virus nu
iartă nici o categorie de vârstă. Bătrânele nu sunt
singurele cliente ale cofetarilor. Sunt şi sărmanii
bărbaţi... ca domnul 849!
Dacă poliartrita evolutivă şi toate felurile de
reumatism sunt unul din marile flageluri ale lumii
occidentale, în schimb vindecarea este la îndemâna
bolnavilor, chiar în farfurie! Iată alt caz de reumatism:
„Mâncaţi puţine dulciuri, cu excepţia mierii
din faguri.
- Acest tratament, dacă este urmat serios, poate fi
considerat o cură permanentă (împotriva artritei)?
- Asta depinde de poziţia bolnavului, dacă
revine sau nu la ceea ce a provocat aceste reacţii
(artrita). Să evite excesul de dulciuri, şi durerile vor
dispărea: da, în mare, este o cură (de dezintoxicare!)
permanentă!” (Lectura 2392-1)
Nu avem de-a face cu o boală care să se vindece
din prima încercare, cu o tabletă roz. „Boala
reumatismală”, artrita, artroza apar pe un teren slăbit.
Organismul este ca un ogor care trebuie continuu
îngrijit, curăţat, săpat, udat etc. Dacă este lăsat în
paragină, se dezechilibrează. Cei care sunt dispuşi să
facă acest efort, să-şi dreneze terenul, scapă definitiv de
reumatism; am multe dovezi în acest sens.

Dacă te ajuţi singur, şi mierea te va ajuta (Am

preluat acest titlu din lucrarea lui Jean-François
Chezeries, La Santé par le Miel / Mierea pentru
sănătate, M.A. Editions, 1982)

Foarte rezervat faţă de dulciurile pe bază de zahăr,

aşa cum abia am văzut, Cayce binecuvântează toate
soiurile de miere.
Bineînţeles, cu precizarea de a fi miere naturală,
produsă de un apicultor biologic şi obţinută fără
încălzire şi adaos de zahăr. Mierea ajunsă pe masa
dumneavoastră nu mai trebuie încălzită (de exemplu, n-
o puneţi în ceaiul clocotit, pentru că o să-şi piardă
majoritatea calităţilor)
Iată câteva lecturi despre acest produs
fundamental.
Mamei unui băiat de 11 ani care suferă deja de
constipaţie (boala secolului...şi suntem abia în 191!):
„Domnule Cayce, recomandaţi-mi un regim
alimentar pentru fiecare săptămână - precizând
cantităţile”.
- Aşa cum v-am spus deja, trebuie să vă
orientaţi spre alimentele care clădesc organismul,
asigurând raţiile de vitamine necesare, în loc să le
căutaţi într-un produs farmaceutic! Hrana vie,
plină de vitamine, este cea mai bună, cu condiţia
să-i daţi [băiatului] cantităţi suficiente, pe măsura
poftei de mâncare a acestui corp în plină creştere!
Un adolescent are nevoie de cantităţi de vitamine A,
B, C, D, pe care trebuie să le ia din asimilarea
hranei obişnuite. Trebuie să nu fie nevoie de
folosirea vitaminelor concentrate sub formă de
pilule!
Gândiţi-vă la asta când îi alcătuiţi meniurile;
el trebuie să-şi clădească un corp sănătos. Şi, deci,
nu prea multe zaharuri. Totuşi, are nevoie şi de
dulce: de preferinţă, sub formă de miere”. (Lectura
1188-10)
Pentru alt băiat care suferă de tulburări digestive
mari:
„Organismul lui suportă dulciurile? Şi în ce
cantitate?”
- Nu prea multe. Şi dacă trebuie să mănânce
zahăr, atunci să fie, mai degrabă, miere”. (Lectura
2157-2, făcută în 1941)
Aceeaşi recomandare pentru un hepatic, care
suferă şi de rinichi:
„Ar trebui să vă mobilizaţi imediat: vegheaţi-vă
sănătatea şi, până la restabilirea acesteia, limitaţi
dulciurile - cu excepţia mierii, care este foarte bună
pentru dumneavoastră”. (Lectura 4682-1)
Nu doar micuţii - ursuleţii, bunăoară - au nevoie de
miere, ci şi viitoarele mame.
„Ce gen de dulciuri îmi sunt permise?
- Miere, şi mai ales miere din faguri. Desigur,
nu în cantitate mare. Însă de zahăr, care aduce
energia necesară digestiei în stomac, este nevoie
pentru clădirea organismului; el va provoca
fermentaţiile indispensabile proceselor digestive”.
(Lectura 808-3, pentru o tânără femeie, a cărei sarcină îi
mai face probleme - aşa cum se întâmplă aproape
întotdeauna.)
Iată acum un băieţel care este, sărăcuţul, deja
atins de psoriazis:
„Ce dulciuri să mănânce?
- Numai miere şi ceea ce este preparat pe bază
de miere”. (Lectura 148-1)
O fetiţă de 12 ani este zguduită de crize de
epilepsie. Familia ei află, de la Cayce, că un regim
alimentar adecvat ar putea să-i amelioreze starea în mod
considerabil.
„Nu-i daţi cantităţi mari de zaharuri.
Majoritatea dulciurilor, indiferent de prezentare, ar
trebui să fie fructe sau miere de pe faguri - dar
niciodată în cantităţi mari”. (Lectura 2153-2)
O altă lectură, făcută ceva mai târziu pentru
aceeaşi domnişoară 2153, revine asupra acestui subiect,
adică importanţa alimentaţiei în tratamentul epilepsiei:
„Putem să-i dăm făină de topinambur ca să înlocuim
dulciurile de care îi este aşa de poftă?
- Se poate, dar o să-i provoace reacţii prea
violente la plămâni şi rinichi.
Dacă vreţi să-i daţi zahăr, daţi-i, mai bine,
miere şi produse derivate. O dată pe zi, de exemplu,
dimineaţa devreme, o linguriţă (nu o lingură!) de
miere şi o să-i treacă pofta de alte dulciuri!”
(Lectura 2153-4)
O altă fetiţă de 12 ani, atinsă de tumori şi diverse
alte afecţiuni, este într-o stare generală foarte proastă:
„Ce tip de dulciuri să-i dăm ca să-i treacă pofta?
 - Ceea ce va suporta organismul ei; nu mai este
copil mic! îi trebuie miere şi, de preferinţă, miere în
fagure, s-o mănânce cu tot cu fagure”. (Lectura 632-
8)
În loc să vă îndopaţi copiii cu bomboane şi dulciuri
servite între brânzeturi şi fructe, daţi-le miere... Ţinând
cont de numărul lecturilor în care Cayce o recomandă
unui copil, putem conchide că este un aliment foarte
important pentru creştere. Cât despre mierea de pe
faguri, se poate găsi cu uşurinţă pe pieţele bio (unde
chiar apicultorul o recomandă!). Ea conţine un foarte
mare număr de oligoelemente, substanţe nutritive, între
care lăptişorul de matcă.

Trăiască apiterapia

... sau „terapia cu miere”! în afară de puterea sa

energetică, se ştie încă din antichitate că mierea tratează
o serie de afecţiuni.
„Atleţii din Grecia antică nu intrau niciodată pe
stadion fără să consume o raţie considerabilă de miere.
Stă mărturie această frază din răspunsul lui Polian către
Cezar, când este felicitat pentru împlinirea vârstei de
100 de ani: „Elixirul e simplu: miere pe dinăuntru şi ulei
pe dinafară!”
I se recunoaşte o acţiune foarte pozitivă „asupra
digestiei, datorită proprietăţilor antiseptice, iar acţiunea
ei asupra florei intestinale este remarcabilă, mai ales la
sugari”. În deplin acord cu Cayce! Mierea este cunoscută
pentru acţiunea ei de somnifer şi sedativ:
„Beţi lapte cu miere înainte de culcare, cum se
obişnuia altădată”. (Lectura 1539-1)
Mierea are o acţiune importantă asupra sistemului
nervos - iată de ce calmează spasmele tusei şi rezolvă
insomniile. În epoca noastră de stres, ar trebui să
recurgem la ea mai des.
„Ce să fac ca să domn mai bine?
- Eliminaţi toxinele şi încordarea, tot ce
oboseşte sistemul nervos, aşa cum am spus deja.
Asta o să vă ajute să dormiţi.
La început, dacă suferiţi de insomnie, beţi un
pahar de lapte cald în care dizolvaţi o linguriţă de
miere!” (Lectura 2050-1)
Puteţi înlocui laptele cu o infuzie de tei, care este la
fel de eficientă! Tot pentru insomnie:
„După ce veţi începe tratamentul osteopat - dar
nu înainte - ar trebui să beţi în fiecare seară,
înainte de culcare, cam o ceaşcă de lapte cald
(nefiert, de preferinţă), în care să dizolvaţi o
linguriţă de miere curată. Nu-l fierbeţi, ci doar
încălziţi-l puţin şi amestecaţi bine. Nu începeţi
acest regim înainte de a vă drena complet
organismul, după recomandările făcute”. (Lectura
2057-1 pentru o femeie de 52 de ani, a cărei insomnie se
datora, spune Cayce, unei acumulări de toxine).
Pe vremea bunicilor noastre, mierea intra în
compoziţia unui mare număr de băuturi sau preparate
destinate bolnavilor. La noi, există încă, pe lângă
obiceiul paharului de lapte cu miere, tradiţia grogului
(miere, lămâie, alcool) servit rece, cu cuburi de gheaţă,
sau cald, când se flambează alcoolul; se face, de
asemenea, vin din miere (apă, miere, drojdie pentru
pâine, oţet din vin).
Altă variantă: un ou bătut cu miere, numit
odinioară „lapte de pasăre”.
„Pentru a diminua secreţia de mucus, calmând
iritaţia membranelor, care vă provoacă tusea, iată
o băutură pe care să o luaţi de 2-3 ori pe zi - puteţi
dubla doza, dacă vreţi: se bate un albuş până se
face spumă tare, se adaugă o linguriţă de miere şi
zeama de la o lămâie, adică 1-2 linguri de supă, şi
se bate în continuare. O să vă repuneţi în funcţiune
sistemul digestiv dacă, după acest preparat, veţi
consuma suc de fructe şi legume; (...), păstrând o
alimentaţie semilichidă”.
Recomandarea lui Cayce este cu atât mai
binevenită cu cât, atunci când ai gâtul umflat, nu poţi
înghiţi nimic solid; lectura mai spune că pacienta avea şi
probleme intestinale.) Ea mai întreabă:
„Ce diferenţă este când mănânci un albuş crud sau
unul gătit?
- Depinde de organism şi de modul în care îl
consumaţi. Căci, aşa cum am spus, în cazul nostru,
albuşul de ou nu e bun. Dar dacă este bătut bine şi
amestecat cu miere şi lămâie, se produc reacţii
complet diferite: acest amestec acţionează curativ
nu numai asupra mucoaselor sistemului digestiv,
dar şi asupra întregului sistem limfatic, furnizând
energia care să-l dinamizeze. Circulaţia limfei se
normalizează astfel odată cu producerea de noi
celule sanguine, ceea ce se întâmplă şi când se
consumă gălbenuş de ou. Sistemul digestiv are
nevoie de o anumită cantitate de alimente acide, nu
trebuie să se alcalinizeze complet”. (Lectura 808-4)
Iată comentariile tinerei femei după ce a aplicat
recomandarea de mai sus: „Timp de trei ore am încercat
să fac flegmonul (abcesul din gât) să scadă. Abia puteam
să vorbesc. Imediat după ce am luat trei linguriţe din
amestecul prescris de Cayce, abcesul s-a deschis şi l-am
scuipat. După câteva ore, s- a format un nou abces: am
luat-o de la capăt şi a mers, deşi, de data aceasta a
durat ceva mai mult, două sau trei minute. A doua zi,
angina trecuse şi, de atunci, totul merge bine”.
Un alt caz similar: o tânără femeie care are gripă,
Iată ce-i recomandă Cayce:
„În toate cazurile de gripă sau angină, v-ar
trebui un expectorant, adică un preparat care să vă
ajute să eliminaţi mucusul acumulat în gât. Iată ce
trebuie să faceţi: luaţi un ou care să nu fi stat în
frigider, separaţi albuşul de gălbenuş, bateţi
albuşul şi adăugaţi:
- Zeama unei lămâi, încorporată picătură cu
picătură
- o linguriţă de miere, încorporată tot aşa,
puţin câte puţin
- cam trei picături de glicerină, puse una câte
una. şi la urmă, bateţi energic totul. La intervale de
2-3 ore, luaţi câte o linguriţă din acest amestec.
Asta o să vă vindece de angină, răceală,
dezumflând gâtul şi degajând căile nazale,
bronhiile şi laringele. O să vedeţi ce bine vă face!”
(Lectura 845-3, făcută în 1936)

Miere de hrişcă sau de trifoi?

Mierea fiind un medicament, este nevoie de

precizări:
„La începutul acestui regim, puţine dulciuri,
cu excepţia mierii şi mai ales a mierii de pe fagure -
de preferinţă, miere de hrişcă sau de trifoi”.
(Lectura 85-1, făcută pentru un pacient astmatic, al
cărui organism avea nevoie de o drenare - aşa cum se
întâmplă în majoritatea cazurilor analizate de Cayce!)
Detalii suplimentare privind diferitele soiuri de
miere:
 „În ceea ce priveşte mierea şi fagurele, acestea
sunt parţial de aceeaşi natură. Deci le puteţi
consuma în cantităţi mici fără să vă temeţi de
nimic, dar ar trebui să fie miere de hrişcă sau de
trifoi, mai degrabă decât mierea de alte flori sau
plante”. (Lectura 953-21, făcută pentru un diabetic
căruia îi era interzis complet zahărul.)
Această lectură face deosebire între soiurile de
miere: ele au calităţile speciei botanice din care au cules
albinele. Mierea de hrişcă, produsă în ţinuturile reci şi
acide (şi, odinioară, la noi în Bretania) nu va avea în nici
un caz aceleaşi proprietăţi ca mierea de tei, de brad,
polifloră, de cimbrişor parfumat din Provence. Gama
soiurilor de miere pe care le-am găsit în Statele Unite era
net mai săracă decât la noi. Dar am găsit acolo
delicioasa miere de hrişcă, mierea maronie de care
vorbea Cayce. Cât despre mierea de pe fagure, o găsiţi
oriunde, pe pieţele „bio”. Trebuie să citiţi etichetele cu
atenţie, ca să aveţi garanţia „agriculturii biologice”. Dacă
nu, mierea pe care o luaţi poate să conţină adaosuri de
zahăr industrial... sau Dumnezeu mai ştie ce.
Diversele soiuri de miere citate de Cayce nu sunt
foarte variate; noi avem un registru naţional şi european
mult mai întins: mierea de rapiţă, levănţică, tei,
cimbrişor, soponel, dulcişor, rozmarin, mur, pin,
portocal, salcâm, iarbă-neagră, castan... şi altele. La noi,
fiecare regiune are mierea ei!
„Îmi face bine să mănânc zahăr?
- Singurul zahăr îngăduit pentru
dumneavoastră este mierea CU TOT CU fagure”.
(Lectura 1512-2, pentru o artritică de 61 de ani.)
„În Statele Unite, au fost întreprinse cercetări în
cadrul unor tratamente pe bază de miere, împotriva
alcoolismului: a fost confirmat faptul că absorbţia mierii
activează imediat eliminarea alcoolului din sânge.
Lucrări efectuate la Universitatea de medicină din
Bologna au arătat că mierea ar avea asupra ficatului o
eficientă acţiune protectoare”.
Iată de ce Cayce o prescrie atât de des bolnavilor
săi. În fine, un ultim caz, un cancer, în care se pare că
persoana bolnavă nu se poate lipsi de zahăr. Deşi nu e
de acord cu patiseria şi cu dulciurile, Cayce îi îngăduie:
„Dacă trebuie să îndulciți unele alimente,
folosiţi mierea, fie că o puneţi pe cereale sau pe
orice prăjituri şi produse de patiserie”. (Lectura
2276-3)
Cu condiţia ca mierea să nu fie niciodată gătită,
bineînţeles!
 PARTEA A DOUA - EDGAR CAYCE şi MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR

1. DARURILE NATURII
 Să ne recăpătăm veselia cu ajutorul Naturii

Cayce le-a recomandat întotdeauna bolnavilor săi

să fie veseli! Cititorii mei vor fi de acord că acest lucru
este uneori foarte dificil...
„Fii vesel în tot ce faci! Zâmbeşte des, căci
zâmbetul atrage [oamenii] către tine, în timp ce
tristeţea îi alungă!” (Lectura 518-1)
Bucuria interioară este un fel de antrenament
mental, o atitudine voluntară, un avanpost de încredere
şi gândire pozitivă, Iată un reflex care ar trebui cultivat!
Totuşi, dacă ţi-ai pierdut veselia, există reţete
pentru a o regăsi:
„Nu lăsa să treacă nici o zi în care să nu
bucuri pe cineva, cu un cuvânt de îmbărbătare. O să
vezi că acest lucru îţi ridică moralul!” (Lectura 1751)
Altfel spus, prima dintre aceste reţete este să uiţi
ceea ce te apasă, ca să-i înveseleşti pe ceilalţi. Este
foarte eficient pentru oricine.
A doua reţetă este încrederea în inepuizabila
generozitate a Puterii lui Dumnezeu:
„Inima ta să cânte mereu, chiar dacă grijile
acestei lumi îi sperie pe cei slabi. Încrede-te în
Dumnezeu, în Puterea Lui Creatoare, în Mila Sa,
care trebuie să-ţi fie de ajuns”. (Lectura 473-2)
M-am gândit mereu la această recomandare a lui
Cayce, atât de des repetată în lecturi şi, uneori, atât de
greu de urmat. Sunt zile când, parcă, ai pierdut totul;
cum spune poetul:
„O singură fiinţă îţi lipseşte şi totul e pustiu”.
E o iluzie: în realitate, suntem înconjuraţi de mii de
binecuvântări, de care nu ne dăm seama pentru că le
umbreşte supărarea noastră. Cu toate acestea, darurile
Cerului şi ale Destinului există. Cayce îi reproşează
unuia dintre consultanţii săi:
„Entitatea este mereu înclinată să vadă partea
întunecată a vieţii. Îţi pierzi vremea încercând să te
linişteşti, fără să guşti niciodată bucuria clipei! Ce
aştepţi ca să fii vesel? Nu asta doreşti, nu acesta îţi
este obiectivul, să aduci bucurie în viaţa
celorlalţi?... Aşa că mătură mai întâi propria-ţi
ogradă!” (Lectura 1900-1)
Am remarcat că, foarte frecvent, cei îmbuibaţi nu
se jenează câtuşi de puţin să se arate abătuţi. În
schimb, cei care sunt mai săraci se bucură pentru orice
fleac. Ei ştiu să râdă, să aprecieze şi cea mai măruntă
bucurie care le iese în cale! Şi acest lucru îl constată toţi
cei care se dedică, în lumea a treia - şi a patra! -,
oamenilor uitaţi de societatea de consum.
La Cairo, în bidonvilles, copiii care scormonesc cât
e ziua de mare prin mormane de gunoaie, după ceva de
mâncare, sunt veseli. „Obişnuiam să râdem împreună
cu ei toată ziua” povestea maica Emmanuelle. „Nu mică
mi-a fost mirarea, la întoarcerea în Europa, când am
văzut atâţia oameni abătuţi, în pofida confortului
nemaivăzut în care trăiesc! Copiii mei din Cairo, care n-
aveau nimic, nu scăpau nici cel mai mic prilej de veselie.
Râdeau din orice fleac!” Cum reuşesc, când abia dacă au
un acoperiş deasupra capului şi te miri ce mănâncă?
Una dintre prietenele mele a vizitat o tabără de
copii tibetani refugiaţi, din nordul Indiei. Băieţeii
deţineau majoritatea... pentru că fetiţele dispăruseră...
din cauza „purificării etnice” în stil chinezesc. În zdrenţe,
fără mamă şi tată, aproape tuberculoşi, bieţii copilaşi
aveau tot dreptul să plângă. Da de unde! Ei râdeau!
Erau mereu puşi pe şotii, zburdau şi se strâmbau în fel
şi chip, glumind pe seama prietenei mele, care era
siderată de tot ce vedea.
Primul pas spre regăsirea bucuriei este, aşadar,
încercarea de a aduce bucurie celorlalţi. De asemenea,
trebuie să ţinem seama micilor bucurii, să le adunăm zi
de zi, ca să ajungem la seninătatea care deschide uşa
marilor bucurii (şi care, după tibetani, ne ajută să
depăşim însăşi noţiunea de durere!).
După Cayce, o altă reţetă a bucuriei, pe primul loc
alături de cele de mai sus, este admirarea Naturii şi
comunicarea cu toate fiinţele care o însufleţesc.
Am povestit în Amintiri din vieţile noastre
trecute experienţa soldatului japonez pe care camarazii,
crezându-l mort, l-au lăsat într-o insuliţă acoperită de
junglă. A fost salvat, îngrijit, învăţat de către plante, care
au înfiripat cu el un dialog prietenesc, cotidian. Aceşti
prieteni vegetali l-au avertizat, exact cu câteva ore mai
devreme, că sosise şi ultima zi de stat în junglă! într-
adevăr, peste puţin timp avea să acosteze acolo un
vapor, iar el urma să fie găsit. Ele îşi exprimau tristeţea
despărţirii, căci el avea să se întoarcă în Japonia, l-au
„spus” că îl vor pierde... şi se întristaseră. El nu
înţelegea, neştiind că un vapor japonez acostase pe
insulă, i s-a găsit urma şi era căutat. Despărţindu-se de
prietenii vegetali din junglă a fost ca şi când s-ar fi
despărţit de propria familie şi de persoanele apropiate!
Cayce dorea ca orice om aflat în suferinţă să poată
simţi această bunătate, această iubire generoasă,
optimismul lumii vegetale:
„Entitatea ar trebui, în această viaţă, să
consacre o parte a timpului său, cultivării florilor
şi artei buchetelor (...). Şi o să vedeţi tot ce pot
dărui florile celor bolnavi, celor ce se închid în
propria suferinţă - şi chiar celor ce sunt fericiţi!
Veţi vedea iubirea pe care o pot dărui ele celor pe
care-i iubesc, în zilele şi nopţile de tristeţe (...). Ele
aduc culoarea în obrazul bolnavilor; ele îi aduc
logodnicei speranţa unei iubiri, a unei case pline de
frumuseţe (...).
De ce, oare, nu vor oamenii să înveţe de la
flori? De ce nu vor să înveţe privindu-le cum cresc?
De ce refuză să le admire, văzându-le cum cresc în
iubire şi frumuseţe, în orice mediu care le-a fost
hărăzit? învăţaţi de la flori să înfrumuseţaţi locul
unde trăiţi, oricare ar fi el: cocioabă sau palat,
dăruiţi-i frumuseţe, ca florile!” (Lectura 5122-1)
Uneori, nu e vorba de o floare, ci de un fir de iarbă
mărunt care iese printr-o crăpătură din asfalt. O
„buruiană”, veţi zice! Dar ce curaj, ce putere, ce
încredere în sine! Ce credinţă în puterea Naturii! E de-
ajuns să privim cum o neînsemnată ruină, cel mai mic
colţ de pavaj uitat este repopulat pe dată de plante
sălbatice - unele din ele, de toată frumuseţea! Traversez
în fiecare săptămână zone periferice, unde sunt multe
grilaje din fier ruginit, depozite închise, uzine
dezafectate, căi ferate părăsite... Primăvara, în numai
câteva săptămâni, toate aceste suprafeţe se îmbracă în
rochiţa-rândunicii, care se caţără pretutindeni,
acoperind totul în verde presărat cu pălărioare albe.
Grădinarii nu ştiu cum să scape de această rochiţa-
rândunicii, care este atât de tenace. În fiecare an se
inventează erbicide tot mai ...”-cide” ca să o omoare. Şi
totuşi, ea nu se lasă, iar eu, când văd asemenea
dinamism, asemenea curaj, nu mă mai îndur să o smulg
din propria-mi grădină. Pălărioarele ei albe sunt atât de
frumoase încât fac cât o specie „cultivată”! Oricum, nu-
mi face nici o plăcere să smulg buruieni - cu atât mai
mult cu cât o mare parte din ele sunt vajnice plante
medicinale. De câte ori sunt silită să le smulg, cer iertare
de la îngerul fiecărei specii! (în privinţa acestor „Îngeri”
sau „devaşi” care guvernează fiecare specie animală şi
vegetală, vezi vol. III al Universului lui Edgar Cayce,
despre spiritele Naturii, şi Amintiri din vieţile noastre
trecute, deja citată)
Să reluăm însă această lectură 5122-1, în care
Cayce ţine o mare lecţie despre Natură. E vorba de o
femeie care, de la o viaţă la alta, se reîncarnează ca să se
ocupe de flori, găsind în ele un nesecat izvor de bucurie
zilnică:
„Entitatea, în viaţa precedentă, se numea
Maggie Vaughn şi-i plăceau atât de mult florile
încât a reuşit să influenţeze în acest sens guvernul
american - convingându-l să aprobe mai multe
spaţii verzi, cu flori, în capitală (Washington) - şi
cercetările privind cultura florilor (...).
Înaintea acelei încarnări, a trăit (în Palestina)
pe vremea când Mironosiţele au adus miresme şi
miruri pentru ungerea trupului (lui Christos). Fiind
prea săracă, n-a putut aduce plante şi mirodenii
scumpe; aşa că a venit cu flori de câmp - care erau
la fel de bune (...).
Iată de ce îi veţi sluji pe ceilalţi, făcându-i să
se bucure de frumuseţile Naturii. De asemenea, îi
veţi alina pe cei bolnavi, cei ce vă trăiesc în
preajmă, cei dragi; îi veţi face fericiţi, le veţi aduce
speranţa, le veţi crea deschiderea spre o viaţa
nouă! (...)
Înaintea acestei vieţi, entitatea s-a încarnat în
Egipt, într-o epocă de dezvoltare economică şi
tehnologică. Ea a fost prima care a selecţionat
florile, pentru frumuseţe, şi le- a folosit pe cele în
două culori, care cresc în mlaştinile de pe malul
Nilului”.

Nu mă voi hazarda să denumesc acea specie

botanică; mai întâi pentru că nu sunt suficient de
documentată, apoi pentru că această poveste ţine de un
trecut foarte îndepărtat, încarnarea descrisă de Cayce se
situează probabil în Egiptul predinastic, acum vreo
12.000 de ani, şi numai un specialist în studierea
polenurilor fosile ar putea spune ce flori sălbatice
creşteau pe atunci (căci clima şi, deci, biotopurile s-au
schimbat mult între timp!)
Să terminăm însă lectura:
„Aşa că, acum, nu pierdeţi nici o ocazie ca să
puneţi flori pretutindeni; şi mai ales puneţi-le acolo
unde le este locul în relaţiile umane, în relaţiile
sociale dintre oameni, în momentele de tensiune şi
de dispoziţii diverse (...). Luaţi ca model orhideea
sălbatică, pe care o călcăm în picioare sau o
culegem; sau al celei (cultivate) puse la decolteul
unei femei elegante, creând un efect maxim: imitaţi-
o”. (Lectura 5122-1)
Aşa este! Orhideea sălbatică abia o remarcăm pe
câmp, riscăm să călcăm pe ea. Dar orhideea cultivată...
ea este ceva mai preţuită, pentru că se vinde - şi încă
scump!
În această lectură, cu numărul 5122-1, Cayce îi
recomandă consultantei sale: „să puneţi flori
pretutindeni”. Aş vrea totuşi să dau o nuanţă: e mai
bine ca florile să fie în ghivece decât tăiate. Prietena
mea, Nina Carlo (Fondatoarea „Cercului Nina Carlo”), o
femeie cu suflet mare şi înalt nivel spiritual, îmi spune
că nu-i plac florile tăiate: „Plâng”, îmi spune ea. „Ce
credeţi despre florile care le sunt oferite bolnavilor?”
întreabă un participant la o şedinţă de channeling (eng.
„canalizare” (Metodă de captare şi transmitere a unui
flux de energie sau informaţional - prin intermediul unui
persoane cu însuşiri mediumnice, numită channel /
canal. Cei mai mulţi bioenergoterapeuţi nu sunt
conştienţi de calitatea lor de „canal”; ei cred că „au mai
multă energie” decât alţii şi că pot folosi acest „surplus”
după bunul plac. în realitate ei nu fac decât să capteze
energie cosmică (infinită) şi să o dirijeze acolo unde este
nevoie de ea. Cei care nu-şi conştientizează condiţia de
CHANNEL cad adeseori în păcatul trufiei; ceilalţi, mai puţini,

devin mai smeriţi, simţind cum Dumnezeu trimite prin

ei Mila şi îndurarea Sa. (N.tr.)) a grupului din Sarlat.
„Oferiţi-le plante. Dacă le aduceţi flori tăiate, le daţi
moartea. O plantă îi poate aduce (acestui bolnav)
Iubirea, o floare tăiată nu-i va aduce nimic”. (Mesaje
primite de Monique Mathieu, Asociaţia „Du Ciel à la
Terre” / De la Cer, la Pământ, Pech-Lafaille, 24200
SARLAT. Este vorba de o serie de mesaje cu o
încărcătură spirituală foarte înaltă, foarte apropiate de
Cayce) Sunt întru totul de acord cu principiul general,
dar există şi excepţii. Pot dovedi personal imensa
uşurare pe care mi-au adus-o florile tăiate; mă gândesc
la un enorm buchet de aniversare, de la Lachaume, care
m-a uimit şi încântat în fiecare zi, timp de o lună. Când
m-am căsătorit, mulţi prieteni mi-au trimis buchete
sublime, în faţa cărora am meditat îndelung - şi le-am
păstrat până la ultima petală! Biata mama-soacră Dior
(Ea era cumnata lui Christian Dior, a cărui mamă a
creat o minunată grădină botanică şi exotică în vila sa,
„Les Rhumbs”, din Granville, în Normandia. Christian
Dior va spune el însuşi cât de mult l-a inspirat această
grădină fermecată în creaţiile sale), care nu se mai poate
deplasa la cei 101 ani ai săi, petrecea ore întregi într-un
fotoliu, privind culorile şi formele florilor, tăiate sau în
ghivece, pe care i le aduceam. Îmi spunea: „Acesta e
singurul lucru care înviorează puţin atmosfera tristă din
locuinţa mea!” Florile sunt un extraordinar mesaj de
alinare. Nu voi uita nicicând ziua aceea de mare doliu în
familie, când două persoane din asociaţia noastră („Le
Navire Argo”), veniseră să mă consulte în privinţa unei
alegeri profesionale. Dar iată că tinerele în cauză au
venit la mine ducând în braţe o jerbă enormă, din flori
multicolore, absolut impresionantă. O nebunie! (Şi să nu
credeţi că erau miliardare. Amândouă erau ospătăriţe
într-un restaurant!) Nu ştiau că fuseseră inspirate de
ghizi nevăzuţi, care voiau să-mi aline durerea. Cum vă
spun, am primit în aceeaşi zi, aproape la aceeaşi oră,
anunţul de deces, apoi florile!
Da, Cayce are dreptate: să nu ne lipsim de flori, de
plante verzi, de copaci şi de trilurile păsărilor! Este unul
dintre mjloacele cele mai eficiente pentru a regăsi
bucuria de a trăi! Ştiu că una din dramele actuale este
prezenţa invadatoare a betonului în peisajul cotidian. Ce
trist este să trăieşti înghesuit într-un mare oraş! La
Paris, încă avem grădini publice superbe, parcuri, alei şi
pieţe mărginite de copaci, care stârnesc mereu admiraţia
străinilor (unii dintre ei vin din metropole lipsite complet
de verdeaţă!). Faceţi imposibilul şi ieşiţi de pe strada
unde locuiţi, duceţi-vă în parcurile şi grădinile publice şi
admiraţi florile, Iată bucurii gratuite (nu vă costă decât
biletul de metro sau de autobuz... Şi dacă vă puteţi duce
pe jos, e şi mai bine!). Trebuie neapărat să vă faceţi timp
ca să profitaţi de aceste lucruri şi să mulţumiţi Cerului,
în fiecare zi, pentru asemenea dar. Bieţilor locuitori din
bidonvilles, din lumea a patra, nu le mai rămâne decât
cerul; privindu-l, ştiu că Natura n-a dispărut cu totul!
 Cultivaţi o floare, în ghiveci, ceva verde la fereastră,
o „buruiană” în colţul bucătăriei, un cactus pe birou...
Am trecut uneori prin perioade sumbre, cu mari greutăţi
în găsirea unei locuinţe. Bagajele mele cuprindeau, în
principal, un ghiveci cu amaryllis şi un arbust exotic
numit „pittosporum chinezesc”. În timpurile grele, când
mi-au fost alături, plantele aveau un aer trist, le cădeau
frunzele... Ca să explodeze de bucurie verde, imediat ce
lucrurile se îndreptau! Din când în când, înfloreau,
încurajându-mă să ţin capul sus. Cea mai uimitoare a
fost o lăcrămioară profet, replantată lângă pittospor,
care a înflorit... În ianuarie! O singură tulpină cu flori,
doar ea, fără frunze, cu patru luni înainte de 1 mai!
Prima reacţie a fost să cred că biata floare se zăpăcise
complet: confundase anotimpurile! Nici vorbă... Ea îmi
anunţa, încă din ianuarie, o întâlnire fericită care avea
să se întâmple în primăvară. Aveam patru luni în care să
mă pregătesc.
Când ajungi să vorbeşti cu prietenele din ghivece,
treci din surpriză în surpriză...

Magicianul păsărilor

Încă o lectură, povestea unui om care şi-a legat

toată viaţa de Natură. Lectura începe prin evocarea vieţii
din Cosmos, înainte de naştere, înainte de întoarcerea
pe Pământ, pentru o nouă viaţă, când avea să devină
consultantul nr. 410 al lui Edgar Cayce.
Cititorii mei ştiu că, între două vieţi terestre,
urmăm stagii de formare pe planetele sistemului solar
sau pe anumite stele. Acolo, luăm lecţii cosmice,
învăţăm legile fundamentale care guvernează Universul.
Am vorbit deja despre toate acestea în volumul I. Aici,
Cayce reia analiza consultantului său, plecând de la
şederea acestuia pe o planetă vecină cu Pământul:
„În intervalul de timp dintre şederile în planul
terestru, trecând prin mediul planetar al lui Venus,
acest suflet a învăţat iubirea şi pacea. Acolo a
dobândit o amplă viziune a Vieţii, aşa cum se
manifestă şi creşte ea.
Iată de ce, toată această frumuseţe pe care o
vedem în Natură - de pildă, când ea se pregăteşte
să primească binecuvântarea unei ploi de după-
amiază sau a unui răsărit de soare - a devenit
subiectul cel mai interesant pentru această
entitate, Iată spectacolul care face să-i salte inima
de bucurie, iată bucuriile pe care i le aduc toate
aceste fiinţe vii.
Unii le-ar numi „vise”, şi totuşi, în experienţa
sa, ele sunt realitatea însăşi! Cântecul păsărilor,
frumuseţea trandafirului, bâzâitul albinei, toate
aceste manifestări ale Vieţii în Natura care se
exprimă în izbucniri de bucurie! Bucuria de a fi,
exact durata existenţei, o scânteie de Dumnezeu în
activitatea sa creatoare.
Ah, de-ar putea oamenii de pretutindeni să-şi
dea seama de aceste binecuvântări (...). Dacă ar
înţelege că noi îl folosim pe Dumnezeu însuşi în
manifestările sale de viaţă pe Pământ, în Viaţa pe
care ne-o dăruieşte (...). Dacă această înţelegere a
Vieţii le-ar putea reda speranţa, cât ar profita de
binecuvântările care coboară asupra celor ce merg
împreună cu El!
Astfel, trecerea dumneavoastră pe Venus v-a
făcut să iubiţi această frumuseţe, să iubiţi toate
acestea (...). Păstraţi-vă bucuria în adâncul inimii.
Priviţi mai bine în inima trandafirului, ascultaţi
trilurile păsărilor, vedeţi chipul Său zugrăvit în
apusul de soare şi în răsărit. Vedeţi lumina
străvezie a razei de lună care luminează totul cu
Lumina slavei Sale. Vedeţi stropul de ploaie,
furtuna, Natura întreagă (...).
Entitatea, în viaţa aceea, era între emigranţii
care s- au refugiat în America, după multe încercări
şi grele călătorii pe mare, stabilindu-se în regiunea
numită acum Louisiana. Entitatea a găsit acolo o
oază de pace. Mai târziu, a adus multă bucurie
celorlalţi. Căci a reuşit să lucreze pentru aducerea
păcii în inima unui mare număr de oameni, cărora
le-a redat bucuria vieţii. Entitatea i-a luminat pe
toţi cei care au iubit şi iubesc mulţimea păsărelelor
create de Dumnezeu... Căci entitatea se numea
atunci Audubon”. (Lectura 410-2)
Poate că nu ştiţi cine a fost Audubon. O minunată
serie de timbre poştale cu păsări exotice a fost emisă
recent de către Poşta Franceză, în semn de omagiu
târziu pentru unul dintre cei mai iluştri francezi din
străinătate.
Acest artist de geniu s-a născut probabil în 1774,
la New Orleans, dintr-un amiral francez care se
retrăsese acolo. După copilăria petrecută în Louisiana,
cum spune Cayce, micul Jean-Jacques a fost trimis la
Paris, la studii. El avea două pasiuni: desenul şi...
păsările! La Paris, a luat lecţii de la pictorul David, care
l-a învăţat tot ce trebuia să ştie un pictor atunci, la acel
sfârşit de secol XVIII, când arta europeană atinsese
culmi neegalate până astăzi. Tatăl său a încercat să-l
introducă în afacerile newyorkeze; cum gândul lui era
însă numai la păsări, nu s-a descurcat... Soţia s-a văzut
nevoită să intre guvernantă ca să poată întreţine familia.
Jean-Jacques s-a întors în sud şi s-a stabilit în 1810, cu
familia, la Kentucky. Douăzeci de ani a trăit înconjurat
de păduri, lacuri şi munţi, alergând după păsări, pe care
le observa în habitatul lor natural şi apoi le picta,
urmând natura cât mai exact.
A dus o viaţă frământată. Cum spune Cayce, a
trecut prin „multe încercări” şi a făcut multe
„călătorii pe apă” între America şi Europa. Într-o
vreme, şi-a câştigat existenţa făcând portrete. Totuşi, în
1826, acumulase suficiente scrieri ca să le poată aduna
într-un volum gros. S-a întors în Europa, în căutarea
unui binefăcător şi editor, pe care l-a găsit la Londra.
Gravorul Robert Havell, uluit de minunatele desene cu
păsări multicolore pe fundalul unor ţinuturi exotice, a
consimţit să i le publice. Astfel s-a născut faimoasa
lucrare The Birds of America / Păsările din America,
publicată în Franţa ceva mai târziu cu titlul Les
oiseaux d'Amérique, care a devenit un best-seller şi
rămâne o lucrare clasică importantă. În 1831, şi-a
publicat memoriile la Edimbourg, sub titlul
Autobiografia unui ornitolog. Mai târziu, va mai
publica şi alte desene şi picturi într-o ultimă lucrare,
The quadrupeds of America / Patrupedele din
America, care va apărea la New York, în 1850. A murit în
1851, după o viaţă tumultuoasă.
Dicţionarele mele biografice nu dau aceeaşi dată de
naştere, nici măcar acelaşi loc... Dovadă că a trăit mult
timp în umbră şi sărăcie: păsările sale nu interesau
atunci pe nimeni!
În schimb, dicţionarele mele concordă asupra datei
şi locului morţii, pentru că aceasta n-a trecut
neobservată. Era, în fine, recunoscut, iubit, respectat,
pentru că „a adus”, cum spune Cayce, „multă bucurie
celorlalţi prin operele sale de artă”. Dar asta s-a
întâmplat „târziu, în viaţă”, căci de-a lungul a peste
douăzeci de ani, a trebuit să-şi ducă crucea de artist
sărac, neapreciat încă la justa sa valoare. Cât despre
„grelele călătorii pe mare”, ne aflăm încă în epoca
vaselor cu abur, când traversarea Atlanticului nu era o
treabă oarecare! Cu atât mai mult cu cât Jean-Jacques
Audubon nu era un pasager important, ci un
necunoscut. Mai rău decât atât, în prima parte a vieţii,
era un băieţel sărman, odrasla unor emigranţi,
defavorizat social prin faptul că nu era - se crede -
copilul legitim al amiralului. Tatăl său avea totuşi relaţii,
era prieten cu Washington. Dar a te naşte bastard în
acea Americă puritană era neîndoielnic un mare
handicap. S-a văzut cu ce curaj, cu ce perseverenţă a
reuşit să devină celebru!
Dicţionarul meu englez spune că s-a născut pe 25
aprilie 1785, cu Soarele în Taur, semn guvernat de
planeta Venus. Nu ştiu cât este de exact, dar toată
cariera, toată viaţa şi arta sa arată un temperament
venusian. Această planetă, „exaltată” în Taur, dă
nativilor săi virtuţi caracteristice: dragostea de Natură,
sensibilitatea artistică, puterea de muncă, îndârjirea de
a reuşi în întreprinderi de lungă durată... Calităţi pe
care le va manifesta în cel mai înalt grad, toată viaţa sa!

Misteriosul destin al sufletelor animale

În această lectură, Cayce vorbeşte cu tandreţe

despre „mulţimea păsărelelor create de Bunul
Dumnezeu”. În multe alte lecturi, nu ratează niciodată
ocazia de a da exemple din lumea animalelor. De pildă,
la o întrebare despre divorţ, iată ce răspunde:
 „Omul ar putea să înveţe mult observând
comportamentul conjugal al păsărilor sălbatice.
După ce s- au ales, masculul şi femela nu vor mai
încerca niciodată să se împerecheze cu alt
partener; şi masculul, şi femela rămân credincioşi
unul altuia până la moartea unuia dintre ei -
bineînţeles, atât timp cât nu sunt constrânși de
om”. (Lectura 826-6)
Din motive deja evocate în primele trei volume ale
acestei lucrări, Cayce nu putea face referiri prea ample
la capitolul animalelor, întrucât contextul local nu-i
permitea. În preistorie, spune el, s-au înmulţit aşa de
mult animalele de tot felul încât au umplut pământul,
concurând rasa umană. Atlanţii ar fi reuşit să scape de
ele inventând explozibilele, dar au rămas marcaţi de
teroarea inspirată de animale. Majoritatea atlanţilor
reîncarnaţi astăzi (în masă, în Statele Unite, în timpul
lui Cayce, iar acum la noi) păstrează astfel reflexe de
teamă şi dezgust faţă de animale. Acest lucru se
dovedeşte catastrofal la toate nivelele, distrugerea
ecosistemelor, fobia paranoică faţă de microbi, viruşi,
dansul macabru al tuturor „-cidelor” (insecticide,
raticide, pesticide, fungicide..., moartea chimică abătută
deopotrivă asupra animalelor şi plantelor.
„De acum înainte, ar trebui să se renunţe complet
la principiul uciderii. Vorbind de ucidere, ne referim la
tot ce înseamnă acest cuvânt. Nimic din ceea ce a prins
Viaţă pe Pământ nu trebuie ucis vreodată, cu nici un
preţ. Nici chiar în scopul de a-şi procura hrana, cum a
făcut omul până acum. În ochii lui Dumnezeu,
totalitatea vieţii şi fiecare viaţă reprezintă ceva sfânt,
căci tot ce e viaţă a fost creat de Dumnezeu. Şi ceea ce
creează Dumnezeu este tributar clipei”. (Mesaj dictat la
Borup, în Danemarca, la 26 martie 1968 (Şcoala
Spirituală de la Borup))
Sau cum spune Dr. Jacqueline Bousquet, care face
cercetare biologică:
„N-am ascuns niciodată faptul că etica mea îmi
interzice experienţa pe animale (...). Am văzut mii de
experienţe, toate extrem de dureroase, care n-au dus la
nimic, niciodată. Sute de animale omorâte la plecarea în
concediu, ca să nu-l dea prea mult de furcă îngrijitorului
de serviciu, care vine când îşi aduce aminte, să dea apă
animalelor „În experienţă” (a se citi: operate sau supuse
la posturi de lungă durată). Responsabilii: oameni de
ştiinţă! Sperăm că ei nu ştiu faptul că moartea prin
însetare este una dintre cele mai dureroase! Or, în
cursul dezbaterilor televizate, susţinătorii experienţelor
pe animale încearcă să convingă publicul de un lucru pe
care nici ei nu-l pot crede - că totul se petrece
ireproşabil în cea mai bună dintre lumile posibile.
Pentru că am trăit în laboratoare care practică metode
dintr-o altă epocă, pot să afirm că nu este adevărat. (...)
Dar atenţie, vântul istoriei este pe punctul de a-şi
schimba direcţia (...). Respectul faţă de mediul
înconjurător trece prin respectul faţă de animal la toate
nivelele, este o condiţie a supravieţuirii speciei umane
(...). Este adevărat că mila este o calitate care nu are
succes de casă (...). Deci să nu aşteptăm până când se
vor întoarce asupra noastră propriile greşeli. Ştim cât de
„mici” suntem în faţa Naturii dezlănţuite (furtuni,
inundaţii, cutremure...)” (Dr Bousquet, Science dans la
lumière, op. cit.)
Rostul oamenilor pe lângă animale ar trebui să fie
dat de Iubire. Oamenii ar trebui să le arate animalelor ce
este Iubirea, pentru că atunci când vor trece la ciclul
următor, acest lucru le va fi de mare ajutor.
 Animalul se va încarna în om la sfârşitul ciclului
său animal; şi dacă acest animal a suferit din cauza
omului, când va deveni la rândul său om, va fi rău şi
crud; pe când, dacă i-aţi arătat multă dragoste unui
animal, când el va ajunge la forma umană, va şti ce
înseamnă Iubirea. Bineînţeles că-i rămâne de străbătut
tot drumul evoluţiei, dar îl va parcurge în cele mai bune
condiţii.
Trebuie să manifestaţi un respect total faţă de
animale, pentru că ele sunt părţi divine ca şi noi.
Trebuie un respect total pentru Natură, pentru că, în tot
ce trăieşte pe planeta voastră există acea scânteie
divină, bineînţeles că infinit mai mică decât a voastră, a
oamenilor, dar trebuie să aveţi respect total faţă de tot
ce vă înconjoară”. (Mesaje publicate de asociaţia „Du
Ciel à la Terre”)
Nici Cayce nu spunea altfel:
„Orice Forţă, orice putere vine din aceeaşi
Sursă, ca orice Viaţă”. (Lectura 1910-1)
„Orice făptură de pe Pământ este iubire
întrupată, expresia Iubirii Divine, care se manifestă
în toate fiinţele (...); aceeaşi iubire ar trebui să o
manifeste Omul faţă de animale”. (Lectura 276-3)
(Lectură citată deja în vol. I, p. 122-123, la
„Reîncarnarea animală”)
Când o să se întâmple, oare, acest lucru? Trebuie
să aşteptăm, după anul 2000, noul ciclu al Pământului,
în Era Vărsătorului? Oamenii vor înţelege atunci ce
înseamnă solidaritatea dintre toate fiinţele vii. Legea
franceză, încă foarte timidă, nu consideră animalul
decât în raport cu omul, în măsura în care cruzimea
degradează omul, care devine josnic. Săptămânalul „Le
Point” a scris despre docherul din Livorno, care şi-a
aruncat câinele în râu, cu un sac de nisip legat de gât:
„A fost condamnat la o lună de închisoare cu
suspendare şi 15.500 de franci amendă. Totuşi, după
legile noastre, docherul n-ar fi suportat nici o pedeapsă
dacă era vorba de o marmotă sau o vulpe, pe care ar fi
avut toată libertatea să le taie, de vii, în bucăţi, dacă aşa
ar fi avut el chef”. („Le Point”, nr. 1176/1 aprilie 1995, p.
85)
Manifestarea iubirii şi respectului faţă de animale
făcea parte din filosofia Maestrului Philippe din Lyon:
„Animalele sunt păzite, ca şi oamenii, de fiinţe nevăzute
care le urmăresc zămislirea, naşterea, care sunt
apărătorii lor şi pe care-i întristăm când le chinuim”.
Astfel, animalele au şi ele îngeri păzitori... „Dar suferă
neîncetat”, continuă Maestrul Philippe, „şi, adesea, într-
un mod intolerabil. Dacă am şti, ne-ar fi milă de ele”.
Karma plătitoare îi loveşte precis pe cei ce fac animalele
să sufere: „Dacă chinuiţi un animal, vi se va întâmpla
într-o zi, când veţi avea un animal la care să ţineţi mult,
să vedeţi cum este chinuit fără să-i puteţi veni în ajutor.
Aşa se întâmplă cu orice, pentru că trebuie să învăţăm
să iubim totul şi trebuie să respectăm totul - căci totul a
fost creat de Dumnezeu”.
Maestrul Philippe mai vorbea de „sejururi
planetare”, ca şi Cayce. „Îl plâng pe cel ce face rău unui
animal. Credeţi că animalul nu mai are nimic în afară de
trup? Ei bine, aflaţi - şi ţineţi minte - că ne va veni
rândul să fim animalele unei alte planete, mai evoluate”.
(Alfred Haehl, Vie et paroles du Maître Philippe /
Viaţa şi cuvintele Maestrului Philippe, Ed. Dervy, 1994,
p. 167-169. Citiţi şi excelenta biografie a lui Renee Paul
Guillot, Philippe de Lyon, Ed. Les Deux Océans, Paris
1994. V. şi documentaţia adunată de asociaţiile care iau
apărarea animalelor: Talis, Pro Anima, S.N.D.A., în
Franţa; ATRA în Elveţia)
 Acelaşi ecou şi în mesajele de la Borup:
„Un animal se poate încarna pe Pământ, trăieşte
aici o perioadă şi apoi este transferat brusc pe o altă
planetă, cu o conştiinţă mai înaltă. Această conştiinţă
mai înaltă va influenţa animalul respectiv şi, mai târziu,
va reveni pe Pământ - unde va suferi o mutaţie.
O asemenea mutaţie le-a fost destinată animalelor
provenite de pe Pământ, în urmă cu mai multe milioane
de ani, şi astfel a apărut primul om. Omul de atunci nu
semăna cu cel de azi. Abia dacă poate fi numit om şi, de
altfel, ştiinţa umană are alte denumiri pentru acei
oameni. (Mesaje dictate la 18 septembrie 1968, la
Borup, în Danemarca).
„Trebuie să fim buni cu animalele şi cu plantele.
Cel care n-a făcut niciodată rău vreunui animat, care n-
a distrus, nici rănit vreodată o plantă fără o cauză cu
adevărat utilă, este ocrotit, la rându-i, de animale şi
plante: dacă e pe marginea unei prăpăstii şi cade, va
găsi imediat o rădăcină de care să se agaţe; dacă un
animal feroce trece pe câmp şi îl întâlneşte, animalul va
veni să-l mângâie sau nu-l va vedea”. mai spunea
Maestrul Philippe din Lyon, citat mai sus (Vie et
paroles du Maître Philippe, p. 167 şi următoarele).
Modul lui Cayce este de a ne face să tragem
învăţăminte din relatarea şi bilanţul unei vieţi
anterioare. Viaţa lui Audubon este bucuria oferită de
dragostea pentru animale. O foarte, foarte mare sursă de
bucurie pentru cei care au înţeles-o!

Agricultura lunară

Cayce vorbea cu simpatie despre agricultura

tradiţională, dar a murit prea devreme ca să-şi manifeste
dispreţul faţă de fertilizatorii chimici.
 Şi lui îi plăcea să grădinărească. Vorbea mult cu
prietenii, pe această temă.
„Multă vreme, mi-am dorit să am nişte bulbi de
tuberoze (Polyanthes tuberosa, înrudită cu amaryllis,
cultivată în sud, ale cărei flori albe au un parfum
delicat). Doream mult să am tuberoze în grădină,
dar costau atât de scump la pepiniere, încât nu-mi
puteam permite.
Într-o zi, a venit un om de la ţară, ca să aducă
pui de găină. M-a văzut săpând o brazdă: A, Dr.
Cayce, vă puneţi flori?
- Da, i-am răspuns, ador florile!
Şi eu, mi-a spus el atunci; stând la ţară, am flori de
toate soiurile în grădină. Aş putea chiar să vă aduc, dacă
vreţi. Vă plac tuberozele?
Iată cum am ajuns să am acum o tufă de
tuberoze, care vor deveni splendide. Cum vi se par?
Şi iată cum, atunci când îţi doreşti un lucru,
te poţi ruga să-l obţii, încercând să trăieşti în
armonie cu rugăciunea. Atunci, El (Christos) ni-l
trimite, în timpul Său şi la ceasul Său. Sunt sigur
că această lege se aplică atât lucrurilor materiale,
cât şi celor spirituale şi intelectuale!” (Din scrisoarea
prin care Cayce îi răspunde personal doamnei 464, în
martie 1933).
Astfel, grădinăritul făcut cum trebuie este o
meditaţie asupra legilor cosmice. Grădinarul trebuie mai
întâi să se conecteze la „Forţele Creatoare ale
Naturii”, cum spune Cayce, şi să le simtă; apoi, să le
canalizeze.
Pentru că Forţele Cosmosului ne bombardează
planeta cu fluxul lor de particule invizibile, grădinarul
care nu-şi vede decât pantofii, nu este mai presus de ei!
Să ridicăm puţin privirile spre stele. Chiar fără să
mergem atât de departe, să ne uităm la ceea ce vedem
cu ochiul liber: Luna. Fiind totuşi astrul cel mai apropiat
de noi, ar fi logic să ţinem cont de influenţa sa. Lord
Kelvin (Matematician englez care a inventat, în 1872, o
maşină cu care să calculeze dinainte ora şi amploarea
tuturor mareelor) a recunoscut acest lucru în privinţa
mareelor. Ar fi foarte plauzibil să ne gândim că această
influenţă se manifestă la fel de puternic asupra
pământului ca şi asupra apei.
Agricultura lunară se străduieşte să înţeleagă
acţiunea satelitului nostru, ca să o folosească la
maximum. Agronomi foarte mari, savanţi, grădinari
cunoscuţi - ca La Quintinie - au studiat această
influenţă şi au creat o orientare; ei sunt fondatorii
„selenoculturii” (din greacă: „selênê”, Luna).
Grădinarul de altădată „observa îndelung, semăna,
replanta exact în momentul propice. (V. Georges Rose,
Ecologie et tradition, Maisonneuve, 1981) Cei
interesaţi de agricultura lunară sunt în căutarea
cunoştinţelor mai mult sau mai puţin uitate, a unei
armonii între cer şi pământ, între stele şi plante. Ei se
sprijină pe o experienţă de mai bine de un secol, pe
lucrările agronomului Albert Howard (1920), conferinţele
lui Rudolf Steiner din Germania şi Elveţia (1924),
impregnate de gândirea lui Goethe (1749-1832),
experienţele făcute de Pfeiffer (1924-1934), de Maria
Thun, de Xavier Florin şi numeroşii adepţi ai culturii
„biodinamice” sau „biologice”. (Céleste, Jardinez avec
la Lune / Grădinăriţi cu Luna, Ed. Rustica (un mic
manual foarte frumos, destinat grădinarilor începători în
„selenocultură”).) Cât despre cei care reproşează
„selenoculturii” faptul că nu se sprijină pe o observaţie
„ştiinţifică”, aceştia nu vor să ştie că există fundamentul
unei tradiţii multimilenare şi universale.
 Dacă savanţii ar respinge toate fenomenele
inexplicabile, ar renunţa la descoperirile uluitoare ale
teoriei cuantice, la principiul lui Heisenberg, la
extravagantul „corpuscul-undă” (care îşi permite fantezii
scandaloase pentru gândirea „raţională”!), la quarcii
neastâmpărați care nu sunt decât o ficţiune matematică
etc. Toată fizica cuantică este extrem de incomodă după
criteriile cuminţi ale ştiinţei raţionaliste a secolului XIX.
Tradiţia grădinăritului, de esenţă practică, admite
perfect aceste fenomene, ştiindu-se că rezultatele
obţinute sunt extrem de variabile, după fazele lunii.
„S-a remarcat că atunci când Luna este la distanţa
cea mai mare de Pământ (apogeu) şi când este în
punctul opus, adică la cea mai mică distanţă (perigeu),
cultura dă rezultate slabe. S-a constatat că în aceste
perioade, este de preferat să nu ne ocupăm de grădină.
La perigeu, atracţia Lunii este prea mare. Seminţele
rezultate în această perioadă dau plante plăpânde,
gălbejite şi lungi, sensibile la paraziţi, pe când seminţele
rezultate la apogeu dau plante pipernicite, groase,
îndesate, anormale”.
Dacă vă place să culegeţi ciuperci, iar condiţiile
sunt favorabile (umiditate, sezon), nu plecaţi de acasă
când e lună nouă, căci nu veţi găsi mare lucru. Alegeţi
zilele cu lună plină.
Şi cum găsim calendarul fazelor Lunii? Privind
cerul, dacă nu este acoperit! în primul pătrar, adică la
Lună nouă, se poate adăuga o coadă discului lunar ca
să formeze un „P” [ ) ]. În ultimul pătrar, secera Lunii
este întoarsă în sensul opus; adăugându-i o coadă,
obţinem un „d” mic [ ( ]. Dacă locuiţi într- un oraş mare,
unde cerul nu se mai vede, căutaţi în orice agendă sau
calendar al poştei şi veţi găsi fazele Lunii. De altfel, sunt
anunţate şi la buletinul meteo al televiziunii.
 Ce părere avea Cayce? Că, în general, „Luna are
efectul de a amplifica mult creşterea a tot ce este
fizic”. (Lectura 288-1)
De aici, fenomenele cunoscute în plan ginecologic -
de altfel, chiar etimologia cuvântului „menstruaţie” vine
din latinescul „mens” (lună) şi se referă la ciclul lunar
(de aproximativ 28 de zile).
Cercetând preistoria, Cayce analizează agricultura
lunară din Egiptul antic:
„În vremea aceea a apărut obiceiul de a planta
în funcţie de fazele Lunii. Ţinând cont de ele,
observând şi mareele şi efectele lor, oamenii au
început să aleagă anumite perioade ale anului
pentru a chema [la viaţă] un animal. Altfel spus, au
învăţat să combine elementele regnului mineral, ale
regnului vegetal şi ale regnului animal, în armonie
cu anumite perioade [ale ciclului astronomic]. Primul
care şi-a dat seama de aceste lucruri a fost Ra-Ta
(Acest profet a fost o încarnare egipteană a lui Edgar
Cayce. Pentru mai multe detalii, v. volumul I, capitolul
despre Egiptul antic), care le-a transmis, mai întâi,
popoarelor din Nubia”. (Lectura 294-150)
Ideea nu datează din vremea egiptenilor sau a
nubienilor. Puterea Atlantidei, civilizaţia-mamă a
Egiptului, se explică şi prin cunoştinţele astronomice
care le-au permis atlanţilor să dezvolte această
agricultură bazată pe observarea stelelor. Aproape toate
domeniile, iar cel la care ne referim în mod sigur, ne
trimit la vechiul continent dispărut.

Roşia, o imigrantă atlantă

Am văzut adesea, în lecturile lui Cayce, că toate

cunoştinţele de tehnologie ale înfloritoarei civilizaţii
egiptene se trăgeau din Atlantida. Nu e de mirare că
această filiaţie intelectuală s-a manifestat şi în domeniul
atât de important al agriculturii. Ne amintim că Platon
avea nostalgia agricultorilor atlanţi:
„Insula [Atlantida] furniza majoritatea lucrurilor
necesare vieţii (...). Toate esenţele înmiresmate pe care
pământul le hrăneşte acum ici şi colo, rădăcini,
rămurele, lemn de copac sau seve distilate de către flori
şi fructe, ştia să le ţină şi să le hrănească acel pământ.
Şi asta nu e tot: fructele cultivate, fructele uscate pe
care le mâncăm, toate cele din care facem făină, pe care
le numim „cereale”, cu diversele lor soiuri, fructul care
creşte în pom şi ne dă lichide, alimente şi unguente”
[măslina, oare?], acest fruct care creşte pe crengile
înalte, a cărui conservare e dificilă şi este consumat
pentru distracţie şi încântare [probabil rodia], toate cele
pe care le oferim, la sfârşitul mesei, spre alinare,
meseanului care a mâncat prea mult şi nu se simte
bine, [probabil lămâia], insula Atlantida, scăldată în
lumina soarelui de atunci, le producea, fără excepţie,
viguroase, superbe, magnifice şi în cantitate nelimitată”.
(Platon, Critias (Gf Flammarion, tradus în limba
franceză de Luc Brisson, p. 373))
Un veritabil paradis terestru! Platon precizează mai
departe că „de două ori pe an, se recoltau roadele
Pământului”.
Descrierea idilică din Critias ne lasă să înţelegem
că atlanţii nu s-au limitat doar la a fi buni arhitecţi şi
ingineri, ci au dezvoltat şi o agricultură, prodigioasă.
Platon, în aceeaşi lucrare, face o lungă descriere a
metodelor de irigare, datorită cărora se obţinea şi a doua
recoltă de fructe, cereale şi legume.
Cayce, ca şi Platon (pe care nu l-a citit şi de numele
căruia nici măcar nu auzise înainte de a vorbi de
Atlantida!), descrie paradisul terestru atlant cu un
entuziasm nestăpânit. Apoi, subliniază decadenţa care a
măcinat treptat această civilizaţie până la catastrofa
finală, pe care o cunoaştem. O referire indirectă la
agricultura atlantă apare în descrierea unui inginer
agronom, refugiat în America centrală, după cataclism:
„În vremea aceea de prefaceri (...) datorate
imigrării refugiaţilor din Atlantida, dintre care unii
se stabileau în ceea ce este acum Yucatanul (...),
entitatea a ajuns foarte departe în cunoaşterea
legilor Naturii. Era expertă în observaţia
astronomică şi totodată în studierea influentei
corpurilor cereşti asupra anotimpurilor, recoltelor
şi tuturor culturilor de care depindeau în mare
parte popoarele acelui timp”. (Lectura 1895-1)
Yucatanul, moştenitor al Atlantidei, este atât de
departe în timp, însă foarte aproape din perspectiva
botanică, Iată deci de unde vin tomata (în limba aztecă:
„tomatl”), tabacul (în limba indiană din Haiti: „tsibatl”),
batatul („patatl” sau „patata”, în limba arawak din Haiti)
şi vărul său bun, cartoful.
Toate aceste legume, care au lipsit din farfuriile
noastre până în secolele XVII şi XVIII, ne-au invadat pur
şi simplu. Acesta este ultimul avatar înainte de
colonizarea atlantă produsă asupra bătrânei noastre
lumi celte (care nu cunoştea decât grâul, strugurii,
bobul şi ceapa!). Este evident pentru toată lumea că
„tomatl”, „patatl”, ...„fasolatl”, „ardeitl”, „gogoşartl”(
Autoarea se joacă aici cu cuvintele, construind după
modelul „tomatl” (n.tr.)) sunt mult mai uşor de gătit
decât ghinda stejarilor galici sau bobul roman. Se curăţă
mai uşor, sunt mai spornice şi cresc ca buruiana.
Acelaşi spirit practic, aceeaşi redutabilă eficienţă a
atlanţilor! Reîncarnându-se masiv la noi, în timpurile
moderne, sufletele de pe continentul dispărut au vrut
să-şi revadă „ţărişoara dragă”... adică ceea ce a mai
rămas din Atlantida lor - de aici, valul (şi balul) Marilor
Descoperiri. Apoi, cuprinşi de nostalgie, au poftit să mai
simtă gustul de „tomatl” umplută. Obiceiurile alimentare
se explică în mod sigur prin ... „reîncarnaretl”

Mina de aur din Bimini

În 1920, nişte căutători de petrol l-au întrebat pe

Cayce dacă aveau vreo şansă de a găsi petrol în Bimini.
Dr. House, unchiul lui Edgar, care „conducea” lectura în
acea zi, l-a întrebat folosind formula obişnuită:
„Te rog să faci o lectură despre insula Bimini,
situată în oceanul Atlantic, la aproximativ 45 de mile
(Mila terestră englezească are 1609,31 m. Mila marină
este ceva mai lungă (1852 m)), adică la est de [oraşul]
Miami din Florida. Vei examina această insulă şi ne vei
spune dacă are zăcăminte de petrol suficient de mari ca
să poată fi exploatate. Dacă e cazul, dă-ne o schemă a
secţiunii terenului. Unde trebuie săpat ca să se găsească
nisipurile petroliere? La ce adâncime ar trebui săpat puţul
pentru extracţia petrolului? Te rog să ne spui, de
asemenea, dacă există vreo comoară îngropată pe insulă.
În acest caz, de când datează comoara, unde se află şi
cui aparţine acum?” (Lectura 996-1, 14 august 1926)
După cum vedeţi, grupul investitorilor se gândise la
toate... Au urmat 12 lecturi despre Bimini - în cursul
cărora se va ajunge treptat de la zona petrolieră, la
complexul hotelier şi de la petrodolar, la aurul termal! în
întrebările puse, Dr. House spune mereu „insula”
Bimini, la singular, dar arhipelagul cuprinde două
insule principale, mai mari, urmate de o puzderie de
insuliţe. O fi omis Dr. House să se uite pe hartă?
„Da, răspunde Cayce, avem în faţă pământul
numit, astăzi, Bimini, din Oceanul Atlantic. Dar
configuraţia geologică a acestui loc nu este
favorabilă petrolului: ar fi o producţie foarte mică,
pentru că în cea mai mare parte, acesta este un
atol de coral”. (Lectura 996-1)
Într-adevăr, zăcămintele de petrol se află în
bazinele „sedimentare”. În decursul milioanelor de ani,
în ceea ce geologii numesc „cuvete”, s-a acumulat o
enormă cantitate de depuneri marine şi lacustre -
„sedimentele”. (În Era Primară, acum 570 milioane de
ani, Pământul producea cărbune. Apoi, în Secundar,
acum 225 milioane de ani, au apărut dinozaurii. în fine,
în Terţiar şi Cuaternar („doar” cu 65 milioane de ani în
urmă!) au apărut maimuţele mari şi Omul)
Atolii din Atlantic şi Pacific sunt mult prea recenţi
ca să conţină petrol. Forma lor circulară este dată de
craterul vulcanic pe care se sprijină. Acolo, milioane de
mărunţi arhitecţi animali au construit, din resturile lor,
pereţi care s-au tot suprapus de-a lungul secolelor:
acesta este coralul! Lucrare recentă dacă o comparăm cu
milioanele de ani ale erelor geologice de care au avut
nevoie rocile sedimentare - şi petrolul - ca să se formeze.
Când spun „recent”, poate fi vorba de aproape 12.000 de
ani de la scufundarea completă a Atlantidei. Aşa că,
domnilor, coralii domniilor voastre sunt prea tineri
pentru petrol!
Decepţie în rândul celor care plănuiau să
prospecteze insula ca „să facă petro-dolari”. Şi atunci, se
întrevede alt tip de activitate: turismul. După şapte luni,
în lectura condusă de data aceasta de Gertrude Cayce,
întrebările capătă altă orientare (cu mai multe precizări
topografice, căci între timp au cumpărat o hartă!):
„Vei examina insulele Bimini, de Nord şi de Sud, ca
şi platoul continental care le înconjoară. Vei preciza în
detaliu ceea ce va trebui să prevedem pentru a finanţa
acest proiect de dezvoltare şi urbanizare. Cum trebuie
construite străzile, bulevardele, digurile, canalele,
porturile, sistemul de canalizare, o centrală electrică,
servicii de distribuire a apei, o uzină frigorifică, curăţătorii
şi albitorii şi tot ce trebuie pentru a face un oraş turistic?
Vei răspunde la toate întrebările care privesc acest
proiect”.
Aşa cum se vede, investitorii noştri sunt siguri pe
ei. Iată răspunsul promiţător al lui Cayce:
„Da, avem în fată insulele, în centrul acelor
formaţii naturale, aşa cum se văd ele.
Ar fi multe lucruri de spus despre posibilitatea
de a crea în acest loc un ansamblu turistic; s-ar
putea face. La început, nu trebuie să fiţi atât de
ambiţioşi, ci să porniţi mai modest, să nu atacaţi
toate posibilităţile. Într-adevăr, va fi posibil ulterior
să se găsească foarte multe surse de venit pentru
cei care vor trece la realizarea proiectelor. Căci
culmile acelea muntoase - în special de-a lungul
coastelor de nord şi de est ale părţii septentrionale
a Insulei Sudice - ascund multe minerale variate; şi
nu numai asta: există încă multe alte surse de
venit... Acest proiect, când va fi realizat, poate fi
foarte rentabil. Ar fi bine să supravegheaţi cu
atenţie echipele care vor lucra la infrastructură,
mai ales operaţiile de dragare, de construire a
zidurilor etc., căci e posibil să se facă o serie de
descoperiri susceptibile să aducă dolari, dolari, şi
iar dolari!” (Lectura 996-12 din 2 martie 1927)
 În martie, Cayce a vorbit de minereu... Ce
înseamnă acest lucru?
„Şi ce fel de minereu vom găsi acolo?
- Aur, spat, ihtiolit”.
Secretara notează că nu este sigură dacă a înţeles
bine ultimul cuvânt. Dacă a spus într-adevăr „ihtiolit”,
e vorba de roci sedimentare calcaroase, care conţin fosile
de peşti petrificaţi. Cât despre cuvântul „spat”, el
denumeşte diverse varietăţi de minereu strălucitor. Cum
Cayce n-a precizat de care varietate era vorba, încă nu
este clar ce profit poate aduce. Oricum, cuvântul „gold”
(aur) trebuie să fi zornăit tare în urechile consultanţilor -
restul era mărunţiş! Cuvântul magic i-a făcut pe unii să
viseze la o nouă Californie (fără indieni şi imigranţi!).
„Şi la ce adâncime trebuie săpat?
- Sub zidul proiectat să fie construit începând
de pe coasta vestică a Insulei Sudice, până la zona
aceea proeminentă, din sudul insulei, la 12-15
picioare adâncime. (1 picior englezesc=30,48 cm)
Filonul utilizabil se întinde pe axa nord-est-sud-
vest”. (Lectura 996-12)
Şi asta nu e tot:
„După ce va demara acest gen de activitate, se
va descoperi, sub mare, mai mult aur decât este
astăzi în circulaţie (în lume)!” (Lectura 587-4)
N-am făcut investigaţii în Bimini ca să ştiu dacă
această mină a fost exploatată - şi n-am nici o informaţie
în acest sens. Dar încă o dată, spusele lui Cayce
concordă cu relatările lui Platon, care descrie astfel
fabuloasele comori ale „insulei Atlantida”:
„Regii săi, coborâtori din Atlas, aveau atâtea bogăţii
cum n-a avut vreodată, înaintea lor, nici un neam de
regi, şi nimeni nu va reuşi, cu uşurinţă, să aibă după ei;
în plus, ei dispuneau de tot ce le puteau oferi şi cetatea
şi restul ţării (...).
În primul rând, aveau toate metalele tari sau moi .
(ca plumbul, staniul etc.), extrase din sol prin lucrări
miniere, fără a-l mai pune la socoteală pe cel căruia
astăzi i se cunoaşte doar numele, iar atunci exista fizic
[oricalcul]”.
Oricalcul este misteriosul metal, care „scânteiază
ca focul” şi a cărui natură n-o poate preciza astăzi nici
un mineralog. S-a pierdut din vremea Atlantidei şi a lui
Platon şi nimeni n-a reuşit încă să-l redescopere!
Dar să vedem ce mai putem afla din Critias:
„Era extras din pământ, în mai mute locuri de pe
insulă. Era, în timpul acela, metalul cel mai preţios,
după aur (...). Iar locuitorii Atlantidei, cărora pământul
le dăruia toate aceste bogăţii, au construit temple,
reşedinţe regale, porturi şi arsenale ale marinei”.
Şi Platon descrie acropola din Poseidia:
„(...) de o frumuseţe şi o mărime, a căror simplă
vedere te umplea de uimire. (...) Cât despre zidul care
înconjura incinta exterioară, l-au acoperit pe toată
lungimea cu aramă, ca un fel de tencuială, iar zidul
incintei interioare a fost îmbrăcat în staniu topit. În ce
priveşte zidul care înconjura acropola însăşi, l-au
împodobit cu oricalc, care avea scânteieri de foc.
(...) în mijlocul acropolei, se înălţa templul închinat,
în chiar acest loc, lui Clito şi Poseidon; accesul era
interzis şi templul era înconjurat cu un gard din aur.
Acolo, la începuturi, Clito şi Poseidon au conceput şi au
dat naştere rasei „celor două familii regale” fondatoare
ale monarhiei atlante”.
Platon relatează istoria acestei monarhii în paginile
precedente. Un zid îmbrăcat în aramă, chiar la preţul de
acum, nu e chiar o bagatelă! O incintă îmbrăcată în
staniu, un gard cu totul din aur... Şi nu s-a terminat:
„Tot exteriorul sanctuarului era îmbrăcat în argint,
cu excepţia muchiilor; aceste muchii erau suflate cu
aur. În interior, tot plafonul a fost îmbrăcat în fildeş şi
aur, argint şi oricalc, ceea ce crea un aspect de
diversitate; şi tot restul, pereţii, coloanele şi pavajul erau
acoperite cu oricalc. Statui de aur se înălţau acolo, între
care cea a zeului [Poseidon], în picioare, în carul său
tras de şase cai înaripaţi; iar ansamblul era atât de mare
încât capul zeului atingea plafonul. Erau nereide
călărind delfini, în număr de o sută (...). În interiorul
sanctuarului, erau multe alte statui, ofrande de la
persoane particulare”.
Toate acestea, din aur? Da, desigur:
„În jurul sanctuarului, pe dinafară, se înălţau
statuile din aur ale soţiilor celor zece regi [ai Atlantidei]
şi ale tuturor descendenţilor născuţi de ele, şi un mare
număr de alte ofrande mai puţin importante, provenind
de la regi sau persoane particulare din cetate sau din
ţări străine, peste care erau suverani aceşti regi [atlanţi].
La rândul său, altarul era, prin dimensiuni şi lucrătură,
la înălţimea acestei splendori, aşa cum reşedinţele regale
erau proporţionate după dimensiunile Imperiului şi
după ornamentaţia sanctuarului”. (Platon, Critias, op.
cit., p. 369)
Ei bine, noi suntem nişte calici pe lângă această
opulenţă incredibilă!
După câte ştiu, nimeni n-a povestit ce s-a
întâmplat cu statuile, cu gardurile de aur, cu placajul
mural din aur. Refugiaţii le-au luat cu ei? Această
splendoare a rămas, oare, neatinsă până la sfârşit? Este
petrificată sub coralii din Bimini? Ne amintim că
Atlantida a fost înghiţită „Într-o zi şi o noapte” (Platon,
Timeu, traducere de Luc Brisson, p. 112), spune Platon,
ceea ce ne face să presupunem că preoţii şi conducătorii
n-au avut timp să facă bagaje... Mulţi căutători de
comori au trecut deja pe acolo, fie că l-au citit sau nu pe
Cayce. Cei care au găsit ceva interesant nu-şi
trâmbiţează descoperirea...
Dacă astfel stau lucrurile, Cayce a „văzut” cea mai
fabuloasă comoară scufundată vreodată, demnă de
piraţi, pe sub cocotieri! Căutarea continuă!
Oceanografia îi dă dreptate lui Cayce
Dacă s-ar fi descoperit deja această comoară, cred
că s-ar şti. Altfel, cine ar folosi-o? Generaţia noastră...
sau următoarea? Iată ce afirmă Cayce, în stilul său
bizar, despre aceşti atoli coralieri:
„Ţinutul cunoscut ca Bimini, în oceanul
Atlantic, este tot ce rămâne astăzi deasupra
valurilor, vârfuri de odinioară ale unui continent
întins. Şi de acolo a preluat civilizaţia actuală a
istoriei noastre mijloacele de a deveni ea însăşi o
civilizaţie”. (Lectura 996-1) (Lectură comentată deja în
Les Propheties d’Edgar Cayce, op. cit., p. 120)
În lecturile 5750-1, 587-4, 958-33, 996, Cayce va
repeta că Bimini este ultimul vestigiu al prodigioasei
capitale descrise de Platon.
„Ceea ce numiţi Alta sau Poseidia este continentul
atlant?
- Da şi într-un loc din această ţară se afla
Templul Poseidienilor”. (Lectura 996-12)
Platon, după cum vom vedea, vorbeşte de o regiune
muntoasă. „Templul Poseidienilor”, adică al lui
Poseidon şi al urmaşilor lui, era un fel de fortăreaţă
situată pe o acropolă care străjuia oraşul. Acropola era
înconjurată de o câmpie şi un lanţ muntos:
 „Tot acest loc era foarte înalt şi vârful său străjuia
marea, pe când tot teritoriul din preajma oraşului era o
câmpie (...). Cât despre munţii din jur, numărul, măreţia
şi frumuseţea lor erau ţinute la loc de cinste în vremea
aceea, căci erau mai presus de toţi munţii actuali”.
(Platon, Critias, op. cit., p. 369 şi următoarele)
Când citim textele lui Cayce despre Atlantida, nu
trebuie să pierdem din vedere perspectiva spirituală care
luminează această istorie fantastică. Suntem, din punct
de vedere fizic şi cultural, moştenitorii Atlantidei trecuţi
prin Egipt, Grecia, lumea celtică şi celtiberică. Şi, de-a
lungul ciclurilor de reîncarnare, am fost noi înşine acei
nemaipomeniţi oameni roşii. Am păstrat capacităţile lor
intelectuale, avem harurile lor artistice şi mediumnice,
am reînviat ambiţiile lor tehnologice - dar şi pretenţiile,
orgoliul dement, răzvrătirea împotriva legilor divine. De
aceea, ori de câte ori vorbeşte de Atlantida, Cayce ne
atrage atenţia continuu. Ne vom distruge civilizaţia încă
o dată şi din aceleaşi motive? Iar de data aceasta, nu
este în pericol doar un continent, ci o întreagă planetă.
Sculaţi-vă, morţilor! Tot ce a dispărut cândva
trebuie să iasă din nou la lumină! Cayce este categoric:
„Pământul atlant, care s-a scufundat, va ieşi
din nou la suprafaţă. Poseidia va fi între primele
ţinuturi ale Atlantidei care vor ieşi la suprafaţă din
nou, spre „68 sau „69, nu peste mult timp.
Atlantida, odată cu schimbările care se vor
produce, se va înălţa din nou”. (Lecturile 2012-1,
958-3, 378-16) (Lecturi comentate în volumul I. Am
evocat această temă şi în Les Propheties d’Edgar
Cayce, op. cit.)
Gurile rele au zis că Cayce s-a înşelat, că nimic n-a
apărut din valuri, nici în 1968, nici în „69. Dar exact în
acei ani a fost descoperit faimosul „zid” scufundat din
Bimini. Să-i dăm cuvântul lui Jacques Gossart: „în
1968, doi piloţi care survolau regiunea au zărit prin apa
limpede din largul insulelor Bimini o structură
scufundată”. (Jacques Gossart, Les Atlantes hier et
aujourd’hui, Robert Laffont, 1986, p. 30)
Autorul foloseşte cuvântul „structură”, pentru că,
aşa cum vom vedea, nimeni nu înţelege încă despre ce
este vorba: „Locul se află în largul Insulei Bimini de
Nord, lângă o zonă numită Paradise Point”.
Două persoane se vor ocupa curând de zidul din
Bimini, din perspectiva ştiinţei: Manson Valentine,
conservator onorific la Muzeul de Ştiinţe din Miami, şi
Dimitri Rebikoff, expert în fotografie submarină.
Primele cercetări efectuate de Rebikoff permit
localizarea unui zid cu lungimea de 60 de metri. Imediat,
începe controversa: un anume Harrison, expert în
geobiologie, a conchis că ansamblul este de origine strict
naturală, în timp ce inventatorii vorbesc deja de
„vestigiile Atlantidei”. Această controversă, care a durat
ani de zile, s-a stins treptat în faţa confirmărilor aduse
de noile descoperiri, care continuă de atunci încoace, la
Bimini. „În 1970 - continuă Jacques Gossart - Rebikoff
găseşte alt zid, paralel cu primul şi unindu-se cu el într-
unul din capete, formând un „U”.
Rebikoff crede că acestea sunt vestigiile unui port
atlantic. Zidul este alcătuit din dale dreptunghiulare.
Cele mai mici sunt de 1/1,5 m, iar cele mai mari, de 3/4
m. Ceea ce ne duce cu gândul la aşa-numitele ziduri
„ciclopice”, pe care le găsim aproape în toată lumea şi a
căror caracteristică este prezenţa unor enorme blocuri
cioplite, de o exactitate cvasimodernă. Nimeni nu ştie
cărei civilizaţii să le atribuie. (Egiptologul William Fix le
analizează îndelung în Edgar Cayce, la Grande
Pyramide et l'Atlantide / Edgar Cayce, Marea
Piramidă şi Atlantida (Ed. du Rocher, reeditată în 1999).
Aceste blocuri „ciclopice” formează „aparatul” de piatră
al Marii Piramide din Gizeh şi al multor alte monumente
şi vestigii răspândite în toată Europa, Bazinul
Mediteraneean, America Centrală şi America de Sud.
William Fix le atribuie civilizaţiei atlante) Dar să reluăm
descrierea celebrisimului „zid al lui Rebikoff”:
„Studii recente au demonstrat, contrar celor
afirmate de Harrison în raportul său, că materialul
dalelor este diferit de suportul geologic: aceste dale
provin probabil din Insula Bimini de Sud, aflată la 10
km de acolo. Totuşi, o anumită orientare refuză cu
obstinaţie să recunoască aceste rezultate şi se bazează
tot pe vechile analize ale lui Harrison. Şi astfel încă se
afirmă că Bimini este o farsă... Totuşi, elementele care
pledează în favoarea unei origini artificiale a „structurii”
sunt suficient de multe acum: diferenţa de material între
fundul oceanic şi dale, aspectul regulat al „structurii”,
existenţa unor suporturi în cele patru colţuri ale dalelor,
acestea fiind suprînălţate şi nefiind sprijinite pe sol!”
(Jacques Gossart, op. cit.)
În plus, pe această platforma submarină („platoul
continental”) din jurul insulei Bimini, au fost descoperite
alte „structuri geometrice” alcătuite nu din pietre, ci din
ierbare acvatice. Le-am văzut filmate şi sunt de-a
dreptul stranii: seamănă cu planurile arhitectonice ale
unui oraş.
„Dacă s-a dovedit acum că structura din Bimini a
fost construită artificial - mai spune Gossart - rămâne
să răspundem la două mari întrebări, şi anume: când şi
cine a făcut-o? Pentru a răspunde la prima întrebare,
este suficient să observăm variaţiile nivelului mării în
această regiune. Se ştie, într-adevăr, că arhipelagul se
scufundă constant în ocean, de cel puţin patru mii de
ani” (Gossart, op. cit.)
Cu toate acestea, unii savanţi cred că de câţiva ani
(„1968 sau 1969”, cum spunea Cayce), arhipelagul
Bimini începe să se ridice, fapt care aduce platourile
submarine mai aproape de suprafaţa apei. De aceea, în
cursul primei recunoaşteri aeriene, s-a putut zări fundul
aflat acum la o adâncime destul de mică, precum şi
„structurile” geometrice profilate pe fundul oceanului,
prin aceste ierbare. De altfel, există numeroase dovezi
oceanografice de ieşire din apă a unor zone din
Atlanticul de Nord, în urmă cu mii de ani:
„Calculul făcut de trei specialişti americani arată că
structurile din Bimini erau scufundate şi în urmă cu
vreo 8 - 10.000 de ani. Această perioadă reprezintă
vârsta minimă a structurilor respective, întrucât trebuie
să presupunem că erau utilizabile numai la suprafaţă
(...) Unele falii recente au permis, în Florida, dezgroparea
unor rămăşiţe ale omului de Cro-Magnon, datarea cu
carbon 14 le stabileşte o vechime de aproape 10.000 de
ani. Această descoperire este fundamentală şi readuce în
discuţie tot ce se ştia despre preistoria americană (...).
Rămâne încă mult de făcut la Bimini. Bineînţeles că
trebuie continuată studierea zidului şi începerea
examinării celorlalte construcţii, care au fost reperate în
împrejurimi - între care una seamănă bine cu o
piramidă!” (Gossart, Op. cit., p. 33)
Se ştie de asemenea că „expediţia întreprinsă de
comandantul J. Y. Cousteau, cu „Calypso”, a descoperit
la 50 de metri adâncime în largul Andros-ului [alt
arhipelag din zonă, vecin cu Bimini] o mare grotă
submarină cu stalactite şi stalagmite. Întrucât acestea
nu se pot forma decât în aer liber, grota trebuie să fi fost
o peşteră situată mult deasupra nivelului mării. După
sedimentele submarine prelevate de pe pereţii grotei,
terenul a fost înghiţit de ape acum 12.060 de ani”.
(Andrew Tomas, Les secrets de l'Atlantide / Tainele
Atlantidei, Ed. R. Laffont, 1976, p. 214. Cititorii mei pot
consulta cu folos şi excelentele cărţi semnate de Pierre
Carnac (L'Histoire commence à Bimini / Istoria începe
la Bimini, R. Laffont, 1973) ca şi excelentele lucrări ale
profesorului Gattefosse, de la Universitatea din Aix-en-
Provence, despre numeroasele dovezi oceanografice ale
existenţei unui mare continent scufundat în urmă cu
12.000 de ani, în Oceanul Atlantic)
Dovezile ştiinţifice abundă, susţinându-l pe Cayce,
atunci când vorbeşte de „vârfurile de odinioară ale
unui continent întins” şi de „aceste vârfuri
muntoase”, care sunt tot ce a mai rămas din masivele
înalte ale Atlantidei, descrise în Critias.
Bogăţiile reprezentate de aur, „oricalc”, argint,
aramă, staniu şi alte metale citate de Platon şi Cayce n-
ar putea să existe într-un sol coralier, care este, după
cum am arătat mai sus, un material calcaros recent
(„recent” în termeni geologici, adică de numai câteva mii
de ani). Filoanele acestor diverse minereuri se găsesc în
terenurile cristaline: rocile vechi, vulcanice şi
„metamorfice” (adică cristalizate în contact cu magmele
vulcanice).
De la începutul acestui secol, s-a explorat mult
adâncurile Atlanticului, Iată un ocean unde se fac
mereu descoperiri ciudate. Stalactitele comandantului
Cousteau sunt doar un exemplu dintr-o mie! De
exemplu, geologii ştiu foarte bine să facă deosebirea
între o lavă vulcanică răcită şi întărită în aer liber şi alta,
răcită în apă. Or, marile gropi oceanice din Atlantic,
insondabilele povârnișuri abisale, sunt mărginite de
vulcani submarini. Şi iată că, în mai multe locuri, au
fost găsite bazalturi provenite de la vulcani de suprafaţă.
Mai exact, torente de lavă care s-au răcit şi întărit în aer
liber. Dovadă că aceşti vulcani trebuie să fi fost
deasupra nivelului mării într-o epocă recentă. Şi regăsim
aceeaşi datare: ceva mai mult de 10.000 de ani înaintea
erei noastre sau chiar 12.000! Sondajele, eşantioanele
de sol submarin prelevate din adâncuri aduc adeseori la
suprafaţă mostre de plante şi animale terestre, care au
trăit la lumina soarelui, în zonele acoperite astăzi de
ocean. Pot fi datate cu carbon 14 şi apare tot aceeaşi
dată, pentru acelaşi nivel geologic. (Cercetările
întreprinse de IFREMER (Institutul Francez de Cercetare
şi Exploatare Marină) folosesc un submarin specializat,
„Nautil”-ul, care poate coborî la 6.000 de metri
adâncime. Acesta rezistă la presiunea fantastică a apei
din marile abisuri (până la 600 kg/cm2!), este echipat cu
două braţe manipulatoare teleghidate, camere video,
proiectoare de mare putere, ca să exploreze lanţul de
munţi submarini din Atlantic şi numeroşii lui vulcani.
Cercetătorii de la IFREMER estimează că majoritatea
lavelor vulcanice de pe fundul Atlanticului au aceeaşi
vârstă, „aproape 10-12.000 de ani”, spun ei)
Mai este şi misterul reliefului de pe acest „platou
continental”, adică imensele câmpii submarine relativ
plate (sau în pantă lină), care mărginesc insulele şi
continentele. Se regăsesc acolo urme de faleze, care
indică văi de odinioară, acum scufundate. În mijlocul
acestor întinse şesuri submarine, se observă canioane
misterioase (chei abrupte săpate în câmpie), a căror
formă sugerează că s-au format în aer liber (de exemplu,
canionul Hudson, trecătoare submarină foarte adâncă,
din largul New-York-ului, care nu corespunde gurii nici
unui fluviu terestru); sau în Franţa, celebrul „Gouf” din
Cap-Breton, în faţa vechii văi a Adourului. Majoritatea
oceanografilor cred că Oceanul Atlantic a apărut târziu
(Précis de Géologie / Mic tratat de geologie, Auboin,
Brousse & Lehman, Ed. Dunod, 1973, vol. III, p. 165),
adică o mare parte a întinderii sale actuale este de dată
foarte recentă (tot în termeni geologici!).

Energia blindă a mareelor

Aurul înseamnă profitul rapid, ploaia de dolari,

fără prea multă osteneală... Aşteptând să fie descoperită
grota lui Ali Baba, curajoşii puteau să lucreze la Bimini,
exploatând alt gen de filoane: turismul, pescuitul, apele
termale... Şi hidro- electricitatea! Consultanţii lui Cayce
n-aveau asemenea gânduri - dar el îi încurajează
puternic în această direcţie:
„Acest şenal (între Bimini de Nord şi Bimini de
Sud) poate fi exploatat şi pentru producerea de
energie hidraulică. Se va putea construi o centrală
hidroelectrică, folosind energia valurilor - şi, la
nevoie, a mareelor, cum s- a făcut în Golful Fundy.
Căci dacă se construieşte un dig de legătură între
coastele vestice ale celor două insule care
încadrează şenalul, acesta va putea fi deschis sau
închis, creând astfel o mare interioară pentru
navigaţia de agrement, pescuit, baie etc.: se va
putea deschide sau închide acest dig, după dorinţă.
Se poate concepe ansamblul de lucrări dintre
coasta nordică a Insulei de Sud şi coasta sudică a
Insulei de Nord, astfel încât să includă o uzină care
foloseşte forţa motoare a mareelor, care va furniza
curent electric întregului arhipelag. Asta va
permite valorificarea terenurilor şi urcarea
preturilor”. (Lectura 996- 15)
 Golful Fundy (sau Golful Frunzelor) amintit aici,
este situat pe coasta atlantică a Canadei. El deţine un
record mondial de „marnaj”, adică de denivelare (peste
19 metri de diferenţă între nivelul cel mai înalt al apei
mării şi cel mai scăzut!) La Granville, în Golful Muntelui
Saint-Michel, avem „numai” 16,1 metri, ceea ce nu-i rău
deloc. La Bimini, sunt doar maree mici (marnaj de 0,1-1
m).
Ideea exploatării fluxului şi refluxului este veche şi
se inspiră din „morile de maree” sau „morile de mare”,
construite altădată pe coastele bretone. Principiul e
simplu: când creşte, marea creează un curent de maree
foarte puternic, analog curentului fluviilor. Când
„coboară”, acest curent se inversează, retrăgând
milioane de metri cubi de apă, care au fost transportaţi
până la nivelul maxim al fluxului.
„Această mişcare dublă - fluxul şi refluxul - se
produce de două ori pe zi pe coastele Franţei (maree
semidiurnă); însă în alte locuri din lume, este un singur
dus-venit al mării, pe zi (maree diurnă); sau uneori două
refluxuri şi două fluxuri de durate foarte inegale, ceea ce
numim „maree mixte”. Acest ultim tip se întâlneşte la
Bimini. Curenţii marini nu sunt cei mai răspândiţi
curenţi, dar sunt cei mai susceptibili de viteze mari. Unii
pot atinge 8 noduri, 12 noduri şi chiar mai mult”. (A.
Guilcher, Précis d'hydrologie marine / Mic tratat de
hidrologie marină, Masson et Cie, p. 122)
Sunt printre cei mai violenţi din lume, când se
opintesc să treacă peste o strâmtoare (numită „raz”, în
Bretagne) - aşa cum există între Bimini de Nord şi
Bimini de Sud.
Iată de ce pot fi utilizaţi ca nişte curenţi fluviali, a
căror forţă pune în mişcare o turbină, generând curent
electric. Când se construieşte un baraj pe un fluviu, se
reţine astfel apa şi se creează o denivelare, care va
provoca o cădere, regularizând debitul. În acelaşi mod se
poate construi un baraj la gura de vărsare a unui râu în
mare, unde urcă mareea. Aşa s-a procedat în Bretagne,
în secolele trecute, când „morile de maree” erau
amplasate în acele văi abrupte, tipice pentru coastele
armoricane.
Vechile mori de maree bretone cuprindeau: un dig
care închidea canalul, creând un bazin; vane, care
permiteau umplerea bazinului la flux; o roată cu zbaturi
care asigura golirea bazinului la reflux, producând forţa
motrice. Aceste mori, care nu produceau energie decât o
dată/maree, realizau un „ciclu cu efect simplu”. Exista
una în estuarul râului Rance, cu faţa spre Saint Malo,
foarte aproape de Golful Muntelui Saint Michel, care
beneficiază şi el de una dintre cele mai puternice maree
din lume (marnajul atinge 13,5m).
Locuitorii din Saint Malo nu auziseră de Cayce,
însă erau renumiţi pentru îndrăzneala lor pe toate
mările lumii. Ideea de a construi o centrală care să
folosească puterea valurilor, în estuarul râului Rance,
este foarte veche şi totodată foarte nouă; ei pun în
practică - fără să ştie - exact ceea ce-i sfătuia Cayce pe
consultanţii săi!
După studii prealabile care au durat 25 de ani, s-a
construit deci această uzină absolut nemaipomenită. Le
recomand călduros cititorilor mei să o viziteze. Este
amplasată pe un baraj de 750 m lungime, care adună
apa, creând „o mare interioară” de 2200 hectare.
„Principiul de funcţionare este acelaşi ca al morilor de
maree, însă datorită grupului „bulb” care permite
turbinarea în ambele sensuri ale curgerii apei, se
produce energie atât la umplerea bazinului, cât şi la
golirea lui. Acesta este ciclul cu „efect dublu”. Ansamblul
cuprinde: o ecluză, care restabileşte navigaţia între bazin
şi mare; uzina propriu-zisă, amplasată în partea cea mai
adâncă a râului Rance, care adăposteşte 24 de grupuri
bulb” (se poate vizita - e ceva măreţ!); un baraj mobil,
echipat cu 6 vane, care realizează exact proiectul descris
de Cayce: adică un „dig mort” (care nu se mişcă) care
completează închiderea estuarului astfel:
„Legând coastele (...) ce încadrează şenalul,
care va putea fi deschis sau închis, creând astfel o
mare interioară pentru navigaţia de agrement,
pescuit, bancuri de peşti etc. (...) astfel incit să
includă o uzină care foloseşte forţa motrice a
mareelor şi care va furniza curent electric întregii
regiuni”
Schema de funcţionare descrisă de Cayce pentru
Bimini a fost realizată în golful Saint-Malo! Ai zice că
inginerii de la EDF (Élécricité de France) l-au citit pe
iubitul nostru Edgar!.
De pe drumul care trece pe acoperişul uzinei, se
poate vedea barajul foarte bine. Dacă ajungi când se
ridică „podul mobil” al ecluzei ca să permită trecerea
vapoarelor, opreşti maşina, cobori şi admiri peisajul
(spectacolul este atât de măreţ încât nimeni nu se
plânge de oprirea circulaţiei!). Aşa cum spusese Cayce,
această uzină furnizează „curent electric pentru
întreaga zonă” (productivitate netă anuală: 600 de
milioane de kw/h).
În 1998, această uzină primea 300.000 de vizitatori
pe an şi 26.000 de vehicule, în medie, pe zi (în timpul
verii, 35.000); 17.000 de vapoare trec prin ecluză în
fiecare an; 80 de persoane lucrează acolo, la centrală.
Lucrările au demarat în 1961, iar ecluza a fost dată în
funcţiune la 19 noiembrie 1962. Preşedintele Republicii
a inaugurat uzina la 26 noiembrie 1966... la limita
dintre Scorpion (Apa) şi Săgetător (Focul şi Bretagne!). În
fine, ultimul dintre cele 24 de grupuri „bulb” (adică
turbine imense, care produc electricitate) a fost pus în
funcţiune la 4 decembrie 1967. De atunci, se învârte,
poluând infinit mai puţin decât o centrală atomică!

Piscinele termale ale lui Poseidon

Aur, turism, curent electric... este deja mult. Şi tot

mai e ceva: termalismul. Mormântul Atlantidei dispărute
ar fi de o bogăţie incredibilă, pe care numai Cayce o
presimţise pe atunci. Dar când era treaz, nu ştia de
Platon, nu ştia că în munţii descrişi de filosoful grec
curgeau izvoare termale:
„Cât despre izvoarele cu apă rece şi cu apă caldă -
al căror debit era bogat şi inepuizabil, având fiecare,
datorită gustului şi calităţilor excelente ale apei,
întrebuinţări caracteristice atlanţii le foloseau
amplasând construcţii în jurul lor, plantând copaci
adecvaţi naturii apelor şi instalând, de jur- împrejur,
bazine, unele descoperite, altele acoperite, destinate
băilor din timpul iernii. Erau pe de o parte rezervoarele
regale, iar pe de altă parte, cele ale persoanelor
particulare, şi altele pentru femei, fără să le mai punerii
la socoteală pe cele destinate cailor şi animalelor de
povară, fiecare cu o decoraţie adecvată. Apa curentă era
condusă spre codrul sfânt al lui Poseidon, ca să
îngrijească arborii de toate felurile, pe care fertilitatea
solului îi înzestra cu o frumuseţe şi o înălţime cu
adevărat divine. De asemenea, apa era dirijată spre
incintele exterioare, prin canalizări amenajate de-a
lungul podurilor”. (Platon, Critias, op. cit., p. 370 şi
următoarele)
 Atlanţii cunoşteau atât de bine apele termale încât
construiseră acel lucru necunoscut nouă: talasoterapia
şi termalismul pentru cai! Şi remarcaţi rafinamentul: de
jur-împrejurul piscinelor termale, atlanţii plantau
„copaci adecvaţi naturii apelor”! Acest lucru ne pune pe
gânduri... şi nu ştiu dacă există acum mulţi specialişti
în „parcuri şi grădini termale”.
În ceea ce priveşte medicina termală propriu-zisă,
această tradiţie s-a perpetuat în lumea celtică: în Marea
Britanie, Franţa, Italia, Germania, Belgia etc.... În toată
Europa, de mii de ani, lumea „merge la băi”, pentru a
trata orice!
Am folosit de multe ori „apele” franceze, elveţiene şi
italiene - cu cel mai mare folos pentru sănătatea mea şi
a copiilor mei. Pe atunci, nu vedeam nici o legătură cu
Atlantida: nu-i citisem nici pe Platon, nici pe Cayce! Şi
apoi, într-o zi, s-a produs declicul... Am ales pentru cura
de ape un loc cu totul extravagant, un loc fermecat, aflat
în afara timpului: Saturnia. Este un sat italian din
Toscana (Adresa sanatoriului termal din Saturnia:
Terme di Saturnia, 5805 Saturnia, Provincia Grosseto,
Italia), pierdut într-o gigantică incintă fortificată, prea
mare pentru el. Ducȃ ndu-mă să cercetez lucrurile mai
de aproape, am avut o surpriză! Incinta era făcută din
blocuri „ciclopice”, enorme, impecabil tăiate, cu mai
multe colţuri (de obicei, nu numai patru), îmbinate cu o
precizie de ceasornicar în zidurile gigantice. Zidurile din
istoria noastră, ziduri romane de pretutindeni, ziduri
romane din Roma, ziduri gotice sau arabe dau o
impresie de sărăcie, de dezordine faţă de aceste ziduri
impunătoare. Or, conform tradiţiei, Saturnia din Etruria
(adică din Toscana) a fost capitala lui Saturn, fratele lui
Poseidon/Neptun, regele detronat al Italiei din timpurile
eroice. Preistoria cunoscută de noi ne spune că înainte
de italieni au fost romanii, şi mai înainte, etruscii. Dar
înainte de etrusci? Nu se ştie. Atlanţii? în mod sigur, aşa
cum indică şi această legătură locală cu
Poseidon/Neptun, fondatorul Atlantidei. Cayce spune că
„imperiul atlant se întindea până la Marea
Tireniană”, care scaldă astăzi ţărmurile Toscanei -
numele modern al ţării etruscilor. Cât despre geologi, ei
cred în existenţa unui continent scufundat, Tirenida, ale
cărei ultime rămăşiţe de suprafaţă ar fi Corsica,
Sardinia, Sicilia, Italia. O colonie a „oamenilor roşii”?
Sătucul Saturnia din centrul ţinutului toscan nu
este decât o mână de ruine: se văd încă acolo drumuri
romane foarte frumoase, străzi romane, ziduri romane -
şi somptuoase construcţii atribuite etruscilor, pe câmpul
din jur. Se văd mai ales faimoasele ziduri „ciclopice”.
Şi... asta nu e tot: există de asemenea o piscină termală
milenară! Tradiţia locală, susţinută de săpăturile
arheologice, confirmă faptul că bazinul de apă caldă
sulfuroasă era exploatat cu mult înainte de romani, încă
din timpul regilor etrusci. Termalismul pare o
caracteristică a civilizaţiei atlante.
Lui Cayce i-ar fi plăcut să-şi vadă concetăţenii
apelând din nou la binefacerile termalismului. Dar n-a
prea fost înţeles... Din păcate, curele termale folosite
încă de indieni sunt tratate astăzi, în Statele Unite, ca
nişte rude sărace. Această formă de medicină
(termalismul şi talasoterapia) rămâne o specialitate
europeană, mediteraneană, dar şi japoneză. În America,
marele public crede că apa termală ţine de „medicina
indiană”, deci „primitivă”, prin urmare nu foarte „clean”
(engl., „curată”, n.tr.). Aşa se spune acolo.
Mare păcat! Şi iată de ce putem număra pe degete
lecturile lui Cayce despre termalism! Să începem cu cele
referitoare la Bimini. Prima evocă un izvor termal datând
din timpul Poseidiei:
„Veţi găsi ape sulfuroase în vechiul şenal, la
capătul nordic al părţii meridionale a Insulei de
Nord. Aceste ape conţin sulf negru care, pentru
unele afecţiuni, este un tratament excelent. Se va
putea construi acolo un sanatoriu termal pentru
băi, foarte eficiente în vindecarea mai multor tipuri
de boli, mai ales ale sistemului nervos, ca şi
reumatismele. Nu e foarte adânc, doar la 89-90 de
picioare [aproximativ 27 de metri], înţelegeţi?”
(Lectura 996- 12)
O altă lectură fusese făcută pentru o doamnă din
înalta societate, de profesie aviatoare. Cayce îi vorbeşte
de un puţ care ar fi existat în Bimini în vremurile
Atlantidei. Acesta avea o apă termală, înzestrată cu
numeroase virtuţi terapeutice - ca şi alte izvoare din jur.
Întrucât puţul a fost părăsit, frumoasa doamnă
întreabă:
„Ar putea fi refăcut acum ca să-i folosim apa?
- Multe informaţii v-au fost date deja prin
această sursă de informare [Cayce însuşi]. Vi s-a
spus deja cum ar putea fi dezvoltat acest domeniu
precis, care datează din perioada atlantă (...). Aţi
putea să întemeiaţi acolo un centru cu dublă
menire: vindecarea anumitor tipuri de afecţiuni (nu
numai cu apele scoase din puţul respectiv, ci şi cu
cele din împrejurimi, care conţin aceleaşi principii
active); şi, de asemenea, un institut de cercetări
arheologice”. (Lectura 587-4)
În concluzie, la Bimini se găsesc trei tipuri de ape
termale: cele care pot fi captate printr-un puţ, pompând
direct în pânza freatică, cele care ies la suprafaţă sub
forma unui izvor (lângă puţurile respective, spune
Cayce) şi, în fine, cele care apar sub mare. Aceste izvoare
„hidrotermale” submarine sunt cu siguranţă mai
„vizibile” şi deci mai uşor de localizat - dar nu neapărat
şi mai uşor de exploatat. Marele lanţ de munţi
submarini, care străbate fundul oceanului Atlantic de la
nord la sud, conţine foarte multe izvoare „hidrotermale”.
Apele lor sunt pline de săruri minerale diverse, între
care sulful, care permit viaţa animală din marile abisuri.
Nu erau cunoscute până în 1978, dată la care
submarinul Nautile, de la IFREMER, despre care am
vorbit mai sus, a început să le descopere. Se văd foarte
bine pe fotografiile submarine: ies din falii sub forma
unor coloane de bule, care le fac să semene cu nişte
dâre de fum. Aceste ape termale sunt atât de calde încât
pot ajunge până la 350 de grade! O misiune a IFREMER,
„Oceanaut”, din august 1995, le-a observat îndeaproape.
Eu şi copiii mei ne-am scăldat în mare, în Tunisia,
în luna martie, - evident, era foarte rece, aşa cum e de
aşteptat iarna. Într-un anumit loc al falezei, ieşea apa
fierbinte a unui izvor termal submarin: extraordinar
efect de saună! Şi la Ischia, lângă Neapole, şi pe toată
această coastă a Italiei de sud, găseşti astfel de izvoare
termale care sunt exploatate. Există şi în Japonia:
oamenii intră în mare la bordul unor mici cabine
asemănătoare cu „ouăle” telefericelor. Se combină astfel
termalismul cu talasoterapia, pentru că principiul celei
din urmă este încălzirea apei de mare!
La Bimini, după Cayce, s-ar fi reunit toate aceste
forme de vindecare. Lectura 587 localizase puţul termal
pe coasta răsăriteană a Insulei de Nord. În 1935,
aviatoarea s-a dus la faţa locului şi a găsit „un puţ de
apă dulce (...) înconjurat, în partea de sus, de un ghizd
făcut din pietre cu o granulaţie foarte specială. Ceea ce m-
a uimit sunt acele simboluri stranii gravate pe ele”
(scrisoarea consultantei 587 către Edgar Cayce). Fiul lui
Cayce, Hugh Lynn, relatează că s-a dus şi el acolo după
câţiva ani şi n-a găsit nimic, nici măcar puţul. (Hugh
Lynn Cayce, Earth changes / Pământul se schimbă
A.R.E. Press, 1980)
Mai multe uragane răvăşiseră insula de la un cap
la altul, dislocând nisipul şi argila. Secretara lui Cayce,
Gladys David Turner, citează o lectură neînregistrată
care ar fi fost făcută pentru doamna aviatoare şi care
precizează că nivelul puţului depinde de maree.
Arhipelagul Bimini, din ansamblul întins numit
Bahamas, era pe atunci o colonie britanică (British West
Indias). Astăzi, este un stat independent, extrem de
sărac, unde Natura îşi recapătă drepturile asupra
pământului ieşit din ape - ceea ce îngreuiază
considerabil săpăturile terestre.

Tradiţia indiană a izvoarelor termale în

Statele Unite

O altă persoană avea în vedere exploatarea unui

izvor termal, de data aceasta în Ohio. Secretara lui
Cayce a fost pusă să-şi întrebe patronul adormit,
conform ritualului:
„Aveţi în faţa dumneavoastră apa izvorului situat la
ferma Finkle, la nouă mile spre est faţă de Circleville,
districtul Pickaway, statul Ohio. Am adus aici un eşantion
de apă din acest izvor. Faceţi-ne, vă rog, analiza şi
spuneţi-ne dacă poate avea vreo utilizare în tratarea
bolilor umane. Dacă da, pentru ce boli şi în ce mod?
- Da, găsim că această apă va fi binefăcătoare
pentru mulţi oameni, ca să-i vindece de boli. Sunt
însă unele la care această apă nu face bine.
 Iată analiza ei şi iată tipul de boli Fizice pe
care ea le va putea vindeca.
Pentru început, găsim că este o apă uşoară,
care conţine numeroase oligoelemente minerale
dizolvate. Mai întâi, un compus al iodului şi
fierului, şi compuşi ai magneziului şi sodiului.
Dacă aţi încălzi această apă, aţi vedea cum se
formează depuneri de săruri, de sodiu, de
bicarbonat de sodă, de sulfat de sodă şi un compus
pe bază de litiu (...). Această apă urcă din adânc,
trecând prin straturi de sare şi sodă, înainte de a
ajunge la suprafaţă. În unele locuri, ea traversează
bancuri de săruri provenite din vechi zăcăminte
petroliere.
Proprietăţile acestor oligoelemente minerale
sunt, foarte des, eficiente pentru îngrijirea bolilor
corpului omenesc. Totuşi, chiar în cazul când
folosirea acestor ape este benefică, ea nu poate
vindeca chiar toate bolile, într-adevăr, majoritatea
perturbărilor corpului fizic (nu vorbesc aici de
forţele mentale) vin din blocarea unui centru
glandular de către o presiune locală, care îl
izolează de restul organismului. Şi asta duce fie la
o încetinire într- un organ sau într-un sistem (iar
acesta nu mai este irigat sau hrănit suficient), fie
la o hiperactivitate care provoacă o congestionare.
Acesta este cazul constipaţiei, de pildă, care este
urmarea unei proaste funcţionări a ficatului şi
rinichilor. Pentru cei cu afecţiuni renale şi
probleme în zona pelviană, această apă ar fi
contraindicată.
în schimb, pentru cei care nu reuşesc să
elimine deşeurile, nu din cauza rinichilor, această
apă va fi benefică, însă trebuie folosită împreună
cu alte terapii. În aceste cazuri, trebuie folosită din
belşug şi fără alte tipuri de apă. Încălzind-o. se
obţine o baie excelentă pentru cei cu afecţiuni ale
pielii, mai ales când erupţiile sunt cauzate de o
insuficientă eliminare a toxinelor la nivelul
circulaţiei capilare”. (Lectura 1447-1)
Se vede din această lectură detaliată ce mult dorea
Cayce dezvoltarea termalismului. Bineînţeles, aşa cum
spune el, apa termală „nu poate vindeca singură
chiar toate bolile”, căci „medicina termală este exact la
confluenţa medicinei curative cu cea preventivă”.
Compoziţia apelor, echipamentul termelor, competenţa
şi experienţa medicilor şi a personalului paramedical,
amenajarea infrastructurilor, animaţia culturală şi
sportivă concură la obţinerea unor rezultate excelente
asupra celor care urmează cura”. (Le Guide du
Thermalisme pratique / Ghidul termalismului practic,
conceput şi editat de Philippe Lance, în 1987, ca şi Le
Guide marin de la Thalassothérapie / Ghidul marin
al talasoterapiei. Philippe Lance era un tânăr care
pornise singur în aventura editorială, cu această primă
carte. A murit epuizat de atâta muncă. Tot adunând
nopţi nedormite şi surmenai, s-a îmbolnăvit de
tuberculoză. încă nu împlinise douăzeci şi cinci de ani. li
rog pe cei care l-au cunoscut să dăruiască un gând bun
acestui truditor sacrificat, care a contribuit la renaşterea
termalismului. 0 parte din lucrările actuale s- au
inspirat din acest mic ghid, care a fost între primele) Da,
acest lucru se întâmplă când faci cura de apa minerale
într-o atmosferă destinsă.
Educarea sănătăţii este adevărata prevenire.
Aceasta îl face pe cel ce urmează cura, într-un cadru
privilegiat, să-şi poarte singur de grijă, să-şi schimbe
comportamentul, să regăsească acolo starea de sănătate
optimă şi bunăstarea, redescoperind cu ocazia acestei
cure dietetica, somnul bun ca şi unele activităţi uitate,
fizice, intelectuale şi artistice.
Avem o poziţie deosebit de bună în Europa ca să ne
bucurăm de binefacerile termalismului: „Cu aproape o
mie de izvoare minerale şi peste o sută de staţiuni,
Franţa are unul din patrimoniile cele mai bogate din
Europa”, mai scrie Jacques Verrier, preşedintele
Sindicatului naţional al sanatoriilor termale, în lucrarea
citată.
Cayce era foarte dornic de a-şi încuraja pacienţii să
practice termalismul. El recomanda mereu toate formele
de terapie cu apă:
„Purificaţi-vă corpul cu apă simplă. Practicaţi
hidroterapia, da. Inclusiv clismele, băile de abur,
masajele complete...” (Lectura 31174-1)
„Hidroterapia şi masajele sunt totodată foarte
preventive şi curative. Asta contribuie la curăţirea
organismului, permiţându-i să-şi reia funcţionarea
normală, eliminând toxinele, vindecând congestiile,
readucând echilibrul acolo unde problemele se pot
agrava”. (Lectura 257-254)
În ultima serie de lecturi (şi mai clare) despre
termalism, Cayce vorbeşte de un izvor situat la
Talladega, în statul Alabama. Domnul 707, care a cerut
lectura, fusese medicine mari indian (şaman) în viaţa
precedentă. Amenajase, în acea regiune, un izvor pentru
vindecarea bolnavilor, de unde şi interesul său actual
pentru această problemă. În viaţa actuală, vindecătorul
indian se reîncarnase în familia omului alb cu care se
împrietenise, după cum vom vedea:
„În viaţa precedentă, entitatea a trăit in ţara
unde s- a născut acum, în locul numit astăzi
Talladega şi în împrejurimi. Ai fost între primii
indigeni din regiunea aceasta care s-au împrietenit
cu fraţii albi imigraţi în această ţară. Au fost
propriii tăi strămoşi, adică familia în care te-ai
întors pe pământ şi al cărei nume îl porţi. Căci ai
fost primul, ca „medicine man” al acestor triburi,
care a semnat un pact de fraternitate cu
străbunicul tău biologic. Trebuie ştiut că triburile
de atunci stăpâneau un teritoriu întins, din care nu
mai rămân acum decât nişte izvoraşe; iar tu, în
mijlocul lor, în deplinătatea puterii, ai construit
primele canalizări din regiunea aceea, ca să aduci
vindecarea atâtor oameni care sufereau de ceea ce
numim astăzi bolile bătrâneţii. Şi chiar s-ar putea
regăsi acum elemente încă intacte în multe locuri!
Te numeai Tecum Tec, adică Stâncă, aşa cum
ţi-au spus superiorii ierarhici, din altă ţară, şi cei
cu care te-ai împrietenit. Aşa cum arată acest
nume, le aduceai forţa şi priceperea ta. (...) Şi să
ştii, băiete, că ai îngropat acolo bijuterii şi aur care
ţi-au fost încredinţate. Sunt tot acolo, Ungă vechea
pompă a puţurilor, lângă vechea casă a izvorului”.
„Vă rog, dacă puteţi să-mi precizaţi mai exact unde
se află aceste canalizări de apă termală pe care le-aş fi
instalat acolo, într-o încarnare precedentă, lângă
Talladega, Alabama.
- Păi, în ţinutul unde trăiau cei din tribul tău,
oamenii roşii, acele populaţii venite din Templul
Poseidiei!” (Lectura 707-1)
Cayce îi evocă aici pe supravieţuitorii Atlantidei
(„Împărăţia omului roşu”, să nu uităm!) care s-au
refugiat pe continentul american şi din care descinde o
parte din indienii din Statele Unite (în orice caz, pe
coasta de est).
 „Erai, între ei, aşa cum ţi-am spus,
vindecătorul, misticul, înţeleptul, iniţiatorul - şi ai
amenajat acolo, pentru acei locuitori, un loc de
odihnă după sezonul de vânătoare, care-i aducea
spre nord, spre marile căderi de apă şi stâncile
saline (...). Acele triburi puternice se adunau acolo
ca să asculte cuvântul celui ce le învăţa.
Entitatea a construit, acolo, canalizări din
lemn de cedru, în locul unde se putea transporta
materialul pentru corturi destinate odihnei. Şi
numai la acele triburi, în locul acela, se putea găsi
un fel de spital, cu o construcţie care permitea
acordarea de îngrijiri celor ce aveau nevoie de
odihnă. Locul fusese ales datorită unui izvoraş cu
apa bună pentru cei bolnavi. Această apă trata mai
ales infecţiile datorate apei poluate, tulburările
digestive, bolile febrile etc. Toate acestea au
dispărut, sau aproape, iar canalizările au fost
acoperite. Totuşi, locul taberei propriu- zise, la sud
şi la est de ceea ce numim acum Talladega, încă îţi
poate fi arătat de câteva persoane. Acolo, pe malul
acelui pârâiaş aproape invizibil astăzi, se pot
regăsi câteva urme ale trecutului. Pe de altă parte,
dacă vei vrea să cauţi în tine însuti, în străfundul
fiinţei tale lăuntrice, vei recunoaşte acele terenuri.
De asemenea, poate vor veni şi cei care ţi-au fost
alături altădată [Cayce se referă aici la spiritele
Naturii], îi vei simţi în jurul tău. Te vor ajuta nu
doar să afli unde erau bunurile tale, să le regăseşti,
ci şi să înţelegi cum era iubirea fraternă care te
lega de cei din familia unde aveai să te întorci mai
târziu, familia al cărei sânge îl ai astăzi. Atunci vei
înţelege unde sunt bijuteriile, aurul şi odoarele
îngropate. Şi mai mult de atât: semnificaţia
emblemelor păcii folosite de popoarele acelei epoci.
Caută în tine şi vei găsi!
Pot fi nişte indicaţii în ceea ce-ţi spun eu, dar
adevăratele informaţii le vei găsi căutând în tine
însuţi”. (Lectura 707-2)
Pe vremea lui Cayce, revelarea unei vieţi anterioare
de indian - adică în altă rasă decât cea albă - îi deranja
grozav pe consultanţi. Unele lucruri nu erau plăcute la
auz. De unde şi sfatul din lectură: „Domnule dragă, să
începi prin a medita la fraternitatea dintre popoare. Şi,
dacă te vei medita cum se cuvine, îngerul locului te va
răsplăti: îţi vei regăsi lingourile de aur!” Domnul 707 nu
prea s-a grăbit să urmeze sfaturile lui Cayce.
Confruntarea cu viaţa anterioară de indian nu pare să-l
fi încântat. Va mai cere alte cinci lecturi pe aceeaşi temă
şi se simte că lui Cayce i se făcuse lehamite să tot
repete:
„Cum ţi-am spus şi te-am mai sfătuit deja, ar fi
bine să încerci identificarea locului despre care ţi-
am vorbit. Nu doar pentru o satisfacţie materială,
ci şi pentru una sufletească. Du-te în regiunea
aceea, în anumite perioade, cum ţi s-a spus de mai
multe ori. Căci acolo sunt energii naturale, adică
Energiile Naturii [spiritele Naturii], care ar vrea să
colaboreze cu tine ca să te ajute să-ţi împlineşti
dorinţa: localizarea exactă a zonei unde ai trăit”.
(Lectura 707-5) (Fragment de lectură citat în volumul III,
p. 53)

Să învăţăm a asculta glasurile Naturii

Mai ales perspectiva de a regăsi comoara ascunsă

în ruinele „sanatoriului său termal” îi surâde domnului
707... care domn, însă, nu se gândeşte deloc să refacă
sanatoriul însuşi. Totuşi Cayce priveşte această căutare
astfel: dacă fostul şaman îşi recapătă comoara, foarte
bine, trebuie să trăiască! Dar această căutare trebuie să
însemne pentru el ocazia de a- şi deschide „auzul
interior”, „vederea psi”, altfel spus, intuiţia. Să înveţe să
asculte mesajele Naturii:
„Ei, şi ca să-ţi faci o imagine a activităţilor,
peisajului, cadrului concret în care s-a desfăşurat
experienţa celeilalte vieţi, îţi mai dau câteva elemente
orientative.
Era aşadar lingă actuala Talladega, din
Alabama. Locul cu pricina se află la vest şi puţin la
sud faţă de zona numită astăzi, de concetăţenii tăi,
„vechea tabără indiană”.
Acolo, în tabără, toate triburile Cherokee, şi
altele, îşi ţineau adunările la vârf. De acolo plecau
toate deciziile, nu numai când trebuia să i se
stabilească fiecăruia teritoriul de vânătoare, ci şi
când trebuia să se repartizeze terenurile agricole
între triburile asociate.
Entitatea, deci, era acolo în momentul sosirii
omului alb: Levitt, Boone şi alţii, pe acel pământ.
Ea a încheiat cu ei un acord de troc, bazat pe
schimburi între folosirea terenurilor şi drepturile
comerciale de exploatare a bogăţiilor subsolului
(...). Asta se petrecea în 1769 şi până în anii 1789,
„90, „98.
Cum am mai spus, ideea că se putea face
comerţ nu numai cu ai săi, dar şi cu străinii, însuşi
acest concept i-a dat entităţii o mare deschidere.
Prietenia care a urmat a devenit un lucru de seamă,
nu numai pentru albi, dar chiar şi pentru indienii
din acele triburi.
 Iar acum, când vei căuta să localizezi zona, ar
fi bine, la început, să te duci acolo singur. La
căderea serii sau la mijit de ziuă, du-te să vezi
pământurile; căci rămân încă urme de activitate,
zone despădurite, coline artificiale construite în
tabăra principală a tribului entităţii. Ca să le
găseşti vestigiile, nu este musai să sapi în pământ;
răscolind deopotrivă în tine însuţi, vei găsi
amintirea acelui trecut.
Bineînţeles, izvorul e acum doar un firicel de
apă faţă de ce-a fost odinioară. Sigur că e o
căutare anevoioasă. Dar o ridicătură de pe
marginea izvorului îţi va indica amplasarea
conductei de cedru. Invizibil pentru ochi, acum,
acest sistem de canalizări a fost aranjat altădată
de entitate, nu doar ca instalaţie sanitară, desigur,
ci şi ca un mijloc de a aduce apa necesară pentru
nevoile tribului. Apa venea printr-o altă conductă,
tot din cedru, care aparţinea aceluiaşi ansamblu.
Când îl vei găsi, vei fi foarte aproape de locul
unde este ascunsă comoara.
Nu înseamnă că trebuie doar să te repezi să o
iei. Va trebui să te cufunzi într-o îndelungă căutare
interioară, să petreci timpul meditând; şi abia
atunci, pe măsură ce vei progresa, vei fi ajutat [tot
de spiritele Naturii, pe care Cayce le-a amintit mai sus].
Totuşi, vezi legile actuale, cine deţine
drepturile exploatărilor agricole şi ale companiilor
de prospectare minieră care au aceste terenuri.
Înţelege-te cu proprietarii, încât să nu se ajungă
niciodată şi cu nici un chip la litigiu.
Du-te pe acolo, ca să treci progresiv prin
experienţa sufletească a regăsirii trăirilor din viaţa
precedentă (...). Mai întâi trebuie „să simţi” locurile
în cursul unei meditaţii liniştite. Nu te lăsa condus
de logica raţională, ci mai mult de intuiţie.
Încearcă să te vezi, într-un „vis treaz”, într-un fel de
introspecţie, în rolul Marelui Vraci sau al şefului de
trib, mai exact, al celor cinci sau chiar zece triburi
unite, care-şi aveau cartierul general acolo.
Încearcă să retrăieşti sentimentele, senzaţiile de
atunci”. (Lectura 707-5)
În această lectură lungă şi interesantă, Cayce se
străduieşte în a-şi ajuta consultantul să-şi dezvolte
intuiţia, pe care naşterea într-un mediu „alb” a blocat-o
complet. Cu fiecare nouă lectură, Cayce trebuie să
insiste iar! „încearcă să simţi locurile”, îi repetă el.
Toată educaţia dată acestui copil occidental în familie,
şcoală, universitate tinde să-i imprime dispreţul faţă de
intuiţie: „Psihologia zisă ştiinţifică nu o recunoaşte ca
mijloc valid de cunoaştere. Intuiţia a fost, de altfel,
denigrată până într-acolo încât este încă inclusă în
categoria „puterilor mistice” sau „parapsihologice”. Pe
deasupra, este considerată o valoare „feminină”, în
opoziţie cu valorile „masculine” - raţiunea, analiza şi
logica”. (Erik Pigani, în „Psychologies”, nr. 133/iulie-
august 1995. Acest pasaj şi următoarele sunt extrase
din articolul intitulat „Intuiţia, cealaltă inteligenţă”:
savanţii şi terapeuţii studiază modul de a dezvolta în noi
acest mod de cunoaştere natural, fiabil şi indispensabil!
Articolele lui Erik Pigani sunt întotdeauna extrem de
bine documentate, clare, uşor de înţeles pentru un
neiniţiat. Puţini ziarişti au atâta experienţă şi conştiinţă
profesională. Ultima sa carte, Psi, enquêtes sur les
phénomènes paranormaux (Presses de Chatelet, 1999)
este o lucrare de referinţă)
 Domnul 707, consultantul lui Cayce, vizibil
contrariat, vine de la o lectură la alta cu întrebări de
genul:
„După ce semne concrete, de pe teren, voi
recunoaşte locul?
- Nu te lăsa condus de logica raţională, ci mai
mult de intuiţie”.
Consultantul nu trebuie să înceapă săpând în
pământ, ci răscolind în propria-i memorie karmică
(adică inconştientul).
„Ca să găseşti vestigiile, nu trebuie să sapi
doar în pământ; răscolind deopotrivă în tine însuţi,
vei găsi amintirea acelui trecut”.
Dar domnul 707 nu are deloc încredere în intuiţie.
Memoria sa karmică a devenit opacă, Iată de ce insistă:
„Cam la ce distanţă de Talladega (Alabama) se
află locul cu pricina? înspre sud-vest?”
„Căutarea pe teren trebuie făcută începând de
la vechea tabără indiană. Este cam la o milă şi
jumătate, două mile. Dar pentru stabilirea exactă a
locului, cel mai bun lucru ar fi să-l întrebi pe şeful
poştei din Talladega”. (Lectura 707-5)
Erik Pigani, în fragmentul de articol citat, expune
teoria unui psiholog american, după care cu mii de ani
în urmă, apariţia limbajului la om a împins, puţin câte
puţin, gândirea şi expresia intuitivă într-o zonă foarte
profundă a inconştientului, la interfaţa dintre
inconştientul colectiv şi memoria personală. Astfel,
informaţia intuitivă ar fi înmagazinată sub formă de
imagini, Iată de ce ea nu răspunde în general la stimulii
exteriori (...). Este o energie latentă, dar extrem de
puternică şi se poate trezi în orice moment.)
În cazul nostru, Cayce îi sugerează consultantului
să se ducă la faţa locului ca să stimuleze intuiţia
profundă prin revederea peisajului. Educaţia noastră
occidentală ne-a făcut orbi şi surzi faţă de Natură, ca şi
faţă de propriile noastre glasuri lăuntrice, care sunt
ecoul Naturii. Trebuie să învăţăm din nou să auzim. Cari
Gustav Jung a definit intuiţia ca una din cele patru
funcţii psihologice fundamentale şi deci indispensabile
pentru dezvoltarea personalităţii noastre (celelalte trei
fiind senzaţia, sentimentul şi gândirea), fără să insiste
totuşi asupra originii sau a procesului intuiţiei, pe care
îl considera pur şi simplu „iraţional”,
Roberto Assagioli, fondatorul psihosintezei,
compara intuiţia cu o „punte” care leagă conştientul de
supraconştient, dimensiunea psihologică de
dimensiunea spirituală a fiinţei noastre... Exact aşa o
înţelegea şi Cayce! Această lectură m-a cufundat într-un
noian de gânduri privind legile reîncarnării: cum este cu
putinţă să fii, într-o viaţă, înţelept, mare şef, terapeut
priceput etc., iar în viaţa următoare să te renaşti în
pielea unui yankeu mărginit? A unui american alb atât
de înţepenit în rasismul său încât îşi respinge strălucitul
trecut indian?
Libertatea este un cadou otrăvit: dacă este prost
folosită, ea poate face ca „entitatea” (cum spune Cayce)
să regreseze.
 2. PROFEŢIILE LUI CAYCE DESPRE MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR

Ţăranii viitorului
 Una din ultimele lecturi cayciene, datată 21 august
1944 (Cayce a murit la 3 ianuarie 1945), răspunde la
întrebarea unei persoane care vrea să ştie dacă trebuie
să se ocupe, între altele, de creşterea vitelor:
„Vor mai fi multe schimbări, în mod sigur,
chiar atunci când conjunctura prezentă se va fi
liniştit [se termina al doilea război mondial]. Echilibrul
pământului a fost tulburat, la fel şi cel al
economiei: şi vă puteţi aştepta la schimbări din ce
în ce mai frecvente ale preţurilor la produsele
agricole, Iată de ce activităţile cu pricina sunt
foarte indicate, căci ele vă vor aduce o mai mare
siguranţă, dumneavoastră, şi celor din jur, şi
vecinilor”. (Lectura 5400-1)
În lectura 470-35, din 1932, o persoană care-l
întreabă dacă trebuie să cumpere o casă la ţară, o
bucată de pământ, în ideea de a-şi asigura hrana, este
sfătuită să înveţe să-şi cultive grădina:
„Da, răspunde Cayce, fiecare ar trebui să-şi
poată (...) lua sau construi o gospodărie la ţară,
unde va putea să- şi producă acele lucruri de care
are nevoie pentru existenţa materială”.
Deşi cititorii au parcurs deja acest fragment de
lectură din volumul I (p. 283, capitolul „Cum vom trăi în
era Vărsătorului?”), îl reiau aici ca să dezvolt această
temă care mi se pare extrem de urgentă. Edgar va da
acest sfat de mai multe ori, insistând de fiecare dată mai
mult. De exemplu, în noiembrie 1943, în lectura 416-17
(Menţionată deja în Les Prophéties d'Edgar Cayce /
Profeţiile lui Edgar Cayce, op. cit.), unde consultantul
este sfătuit să nu-şi vândă proprietatea:
„Păstraţi pământul: va putea fi o bază de
subzistenţă în perioadele extrem de grele prin care
vor trece toate zonele acestei ţări. Va fi o bază de
producţie agricolă pentru dumneavoastră şi rude”.
În decembrie 1943, precizează iar:
„Încercările la care va fi supusă această ţară
n-au început încă, în orice caz în privinţa
producţiei agricole şi a pieţei alimentare”. (Lectura
257-254)
Cititorii au înţeles că, de fiecare dată când Cayce
foloseşte expresia „this country” („această ţară”, n.tr),
se referă la Statele Unite. Foamete în America? Publicul
non- american crede că acolo este peste tot şi în fiecare
zi... numai „Dallas” şi „Dynasty”! E greu de imaginat că
se poate ajunge la foamete în această ţară întinsă, care
nu se mai sfârşeşte de-a lungul, de-a latul şi de-a
curmezişul şi care, de cincizeci de ani, este pentru
întreaga lume însăşi imaginea belşugului. Totuşi
agricultura Statelor Unite a avut mereu probleme; stă
mărturie această întrebare pusă de Gertrude Cayce, la
25 octombrie
„Ce să aşteptăm de la programul de sprijinire
a agricultorilor propus de administraţia actuală?
Va fi aplicat cu succes?”
„Va fi blocat parţial, pentru că acest program
e prea ambiţios”. (Lectura 3976-17)
Uităm prea des catastrofele: defrişarea şi
agricultura industrială intensivă au provocat în unele
state americane o puternică eroziune a solului. Milioane
de metri cubi de pământ arabil sunt dizlocaţi de ape şi
depuşi de marile fluvii, pe fundul oceanelor. Mâlul din
Mississippi nu este altceva decât pământul fertil al
Americii neaoşe, plecat fără întoarcere, mărind în fiecare
an suprafaţa deja imensă a acelor deşertice bad lands
(terenuri sterpe, n.tr.), adică regiuni golaşe, masacrate,
pierdute pentru cultură.
 Acest fenomen dezastruos începuse deja, de pe
vremea lui Cayce. O agricultură extensivă, care
neglijează Natura, sterilizase mari suprafeţe de teren
arabil. Astăzi, folosirea masivă a îngrăşămintelor
industriale şi a pesticidelor a dat dezastrului o amploare
şi mai mare, iar noi ne temem să nu fie chiar mai rău
datorită O.M G.-urilor.. Din păcate, acest model nefericit
este urmat şi de alte popoare ale planetei, inclusiv de
ţările din Lumea Veche, unde se practica o agricultură
intensivă extrem de atentă. Lumea avea respect faţă de
pământ şi avea grijă să nu-l strice. Pentru a lăsa
pământul să se odihnească, se înceta cultivarea şi se
practica rotaţia culturilor (asolamente). În ţările bătute
de vânt, se plantau tufişuri care să-i „taie” din viteză şi
să asigure astfel umiditatea. O mare parte din aceste
obiceiuri au dispărut, făcând loc dezastrelor. De
exemplu, în ţările cu tufăriş, au fost smulse tufişurile pe
kilometri întregi, ceea ce a provocat recent inundaţii
catastrofale.
Cayce insistă:
„Dacă vreţi să nu suferiţi de foame în anii care
vin, dacă aveţi cu ce să cumpăraţi o fermă, este o
şansă care nu trebuie scăpată”. (Lectura 3620-1)
Iar în alt pasaj:
„Tot ce vă este necesar este produs de sol. Deci
va trebui să vă întoarceţi la pământ. Fiecare om va
trebui să aibă posibilitatea să obţină din sol,
muncind, ceea ce-i trebuie ca să-şi hrănească
organismul (...). În toate marile centre [urbane],
lumea va trebui să se întoarcă la pământ”. (Lectura
3976-19, făcută în 1934.)
Cayce prevedea că vom fi obligaţi să renunţăm la
viaţa artificială pe care o ducem în marile oraşe:
 „Sunt prea multe expediente în anumite
sectoare ale activităţii economice. Dacă nu [ne
întoarcem la pământ], ne atragem ruina [stocurilor
alimentare], nenorocirile, războiul [civil]”. (Lectura
3976-19) (Cayce a repetat acest avertisment în mai
multe lecturi. Vezi de asemenea Les Prophéties
d'Edgar Cayce, op cit., p. 179. Philippe Desbrosses,
doctor în [probleme de] mediu, agricultor şi expert pe
lângă Comisia din Bruxelles, trage şi el semnalul de
alarmă: „în Franţa, pierderea de materii organice (adică
humus) ar fi de 20 de tone/hectar, anual! Franţă,
pământul tău se duce pe apa sâmbetei!”)
Nu este nici prima, nici ultima oară când Cayce
prezice război civil şi revoluţie în Statele Unite, „căci în
felul acesta reacţionează oamenii, de obicei, când
în unele locuri este abundenţă, iar în altele,
foamete”. (Lectura 3976-19)
Foametea este întotdeauna o consecinţă a
nedreptăţii sociale şi nu numai în America. Bieţii
cetăţeni din ex-blocul comunist visează la vitrinele
noastre doldora de mâncare. Africanii, la fel. Iar noi,
care ne credem la adăpost de foamete, poate că am face
bine să reflectăm: situaţia este explozivă, iar
conducătorii noştri îşi dau seama de acest lucru, tot mai
mult.
Foamea, pe care o anunţă toate profeţiile (nu
numai cele cayciene) este legată de egoismul social, atât
al conducătorilor, cât şi al consumatorilor, care nu sunt
dispuşi să ceară mai mult respect pentru Pământ.
Una din cauzele posibile ale foametei, în viitor, este
distrugerea „terenurilor arabile”, adică eroziunea
solului, de care am vorbit mai sus, începând cu acele
bad lands, fenomen care loveşte deopotrivă, şi de mult
timp, întregul Bazin Mediteraneean. De multă vreme,
păşunatul excesiv (al caprelor, în special) şi jefuirea
pădurilor pentru lemn au transformat în deşert mari
suprafeţe din Orientul Mijlociu şi chiar mai aproape de
noi, în Italia de sud şi în unele zone din Provence.
Totuşi, în ultimii treizeci de ani, mai multe state au
început să ia atitudine, protejând mai mult pădurile. De
exemplu, au fost replantaţi mulţi copaci în Israel. Italia,
care a tratat foarte serios pericolele ce pândesc mediul
înconjurător, a creat mari parcuri naţionale (în Toscana,
de pildă). De asemenea în Franţa, Elveţia, Germania,
Belgia şi Luxemburg, unde numeroase specii vegetale şi
animale fac obiectul unei protecţii legale (foarte greu de
respectat pe teren, ca în cazul urşilor din Pirinei, al
lupilor din Vanoise, al porumbeilor guleraţi din Landes,
al bâtlanului cam de peste tot etc.). Totuşi aceste specii
se sting treptat, doar cu câteva excepţii. Atunci, ce se
întâmplă?
Agresiunea vine din altă sursă: poluarea chimică.
Suprafeţele cultivabile sunt astfel tratate încât solurile
sunt pline de produse toxice care, în final, otrăvesc
animalele, trecând din specie în specie, de-a lungul
„lanţului nutritiv”. Râul pe malul căruia locuiesc eu
acum, Yvette, era limpede cândva. Astăzi, toate
produsele chimice folosite pe câmpurile din jur ajung să
se scurgă în apele sale. După o zi în care plouă, apa
cascadelor face spumă ca un şampon... cu superfosfaţi!
Pădurile din Europa ajung să piară, elveţienii şi germanii
nu mai ştiu cum să oprească moartea sutelor de arbori
din masivele forestiere aflate în lungul Rinului. Tratarea
excesivă epuizează solul, care este un organism viu. Se
ştie, dar... se continuă tratarea! Iată o lectură destul de
elocventă, pe această temă:
„În ultima perioadă a Atlantidei, (...), cu
urbanizarea crescută, s-au împuţinat mijloacele de
procurare, din Natură, a celor necesare pentru a
satisface nevoile corpului, îmbrăcămintea, (...), şi
refacerea forţelor fizice. Altfel spus, [a fost] foamete!
Asta s-a întâmplat în vremurile din urmă ale
civilizaţiei atlante, cu 10.700 de ani înainte de
venirea Prinţului Păcii (Aşa îl numeşte Cayce pe
Christos în unele lecturi. Aşadar, el stabileşte data
cataclismului care a distrus Atlantida în urmă cu
12.700 de ani (10.700 + 2000). Am redat o parte a
acestei lecturi în Les Prophéties d'Edgar Cayce, op. cit.
Pentru orice referire la istoria atlantă, a se vedea
volumele I şi II ale prezentei lucrări) Odată cu
foametea a apărut necesitatea de a folosi din nou
anumite energii pentru a forţa Natura, în vederea
refacerii rezervelor alimentare. Asta a dus la
erodarea munţilor, apoi a văilor, care au fost
pustiite la rândul lor, apoi marea însăşi. În fine, de
aici s-a ajuns la o dezintegrare rapidă a
pământului. Şi iată cum au sfârşit acei locuitori,
cu excepţia celor care au scăpat emigrând foarte
departe”. (Lectura 364-4)
Asta nu vă aminteşte nimic? În toată cariera sa de
clarvăzător, Cayce a evocat mereu drama atlanţilor,
spunându-le consultanţilor săi, cu o insistenţă
remarcabilă: „Nu faceţi ca ei!” După ce le împrospătase
memoria atlantă, amintind fiecăruia rolul pe care îl
jucase personal în acea civilizaţie, Cayce îşi avertiza
consultanţii neîncetat, arătându-le analogiile dintre
civilizaţia noastră şi defuncta „Împărăţie a mării”. Trăim
un sfârşit de ciclu similar - repeta el din lectură în
lectură - cu aceleaşi tentaţii ale puterii şi egoismului
colectiv. Până la distrugere?
Aş vrea să explic lecturile cayciene despre
degradarea solului prin mărturia lui Yan Brekilien,
judecător pensionar, scriitor, fost preşedinte al Comisiei
de Comasare:
„M-am numărat între cei ce se opuneau comasării,
arătând dezastrele pe care le-ar aduce aceasta. Cum
poziţia noastră era împotriva dogmelor oficiale, nu eram
crezuţi şi eram luaţi în derâdere. Astăzi, când aceste
dezastre s-au produs, se vede că am avut dreptate. Dar
taluzurile nivelate nu vor mai fi refăcute, cursurile
„Îndreptate” nu-şi vor mai regăsi albia naturală, copacii
tăiaţi vor avea nevoie de zeci de ani, de secole, ca să
crească iar, şi solurile sterpe nu-şi vor mai regăsi
fertilitatea niciodată, poate”.
În acest articol, judecătorul Brékilien face aluzie la
inundaţiile catastrofale care au pustiit Franţa în iernile
din 1994 şi 1995. El explică şi mai clar în pasajul
următor:
„Am remarcat foarte repede (...) că o mare parte a
populaţiei contesta puternic comasarea. La început, n-
am fost impresionat, fiind atât de convins că era un
lucru bun pentru toată lumea (...). Îmi spuneam:
„Trebuie să ne gândim la viitor şi să-i facem fericiţi fără
voia lor.” (...) Abia treptat, prezidând adunările comisiilor
care examinau reclamaţiile (...), mi-am dat seama că
dacă erau atât de multe reclamaţii, înseamnă că erau
prea multe nedreptăţi, prea mulţi oameni cinstiţi jefuiţi
de către vecini lipsiţi de orice scrupul, prea multe
terenuri masacrate (...). Atunci, am înţeles că datoria
mea de judecător era să studiez problema cu atenţie şi
să văd dacă, pe lângă avantaje, comasarea nu prezenta
şi incoveniente care erau mai mari decât avantajele.
Mergând la faţa locului, am dobândit o experienţă
în domeniul amenajării funciare, care nu concorda cu
doctrinele tehnocraţilor. Am înţeles că dacă generaţiile
care au trăit înaintea noastră în aceste zone de tufăriş
au muncit din greu, zile întregi, ca să ridice taluzuri pe
care le-au îmbrăcat cu copaci, n-au făcut-o ca să se afle
în treabă, nici ca să ofere turiştilor o privelişte plăcută,
ci pentru că era absolut necesar pentru productivitatea
terenurilor şi pentru o creştere raţională a animalelor.
Stratul arabil din câmpurile aflate în masivul Armorican
era prea subţire ca să nu fie apărat de eroziunea
pluvială şi eoliană. Or numai taluzurile, pe care
strămoşii noştri aveau obiceiul să le ridice, puteau
asigura această protecţie. Ei ofereau câmpiilor un
adăpost faţă de vântul care le usucă, le îngheaţă iarna şi
le duce pământul departe. Ele stăteau în calea apei
ploilor, care curgea vijelios, adunând-o în şanţuri şi
conducând-o uşor spre izvoare şi râuri, fără să provoace
revărsări catastrofale.
Taluzurile şi copacii care le acopereau dăruiau şi
umbra binefăcătoare, de care aveau nevoie, în zilele
calde ale verii, animalele aflate la păscut, iar în solul lor,
erau râmele şi microorganismele fără de care pământul
ar deveni repede nefertil. De fapt, desfiinţarea taluzurilor
în cadrul comasării şi celelalte lucrări conexe, cum sunt
canalizarea cursurilor de apă, asfaltarea drumurilor,
tăierea arborilor, au generat o scădere a randamentului,
care i-a ruinat pe agricultori; aceştia au încercat să
contracareze prin creşterea nesăbuită a cantităţii de
îngrăşământ, poluând astfel apa pe care o bem şi cu
care ne adăpăm animalele (...). Şi mi-am dat seama că
tehnocraţii erau atât de porniţi să distrugă, să ruineze
câmpurile, micşorând productivitatea terenurilor,
desfigurând peisajele, provocând revărsarea râurilor,
făcând să sece izvoarele, lăsând vântul să devasteze tot,
din considerente financiare, in virtutea unui decret al lui
Napoleon, inginerii genişti de la sate percep un procentaj
din lucrările pe care le conduc. Deci au tot interesul să
niveleze cât mai mulţi kilometri de taluz, fără să le pese
că pământul devine sterp, că animalele mor, că
inundaţiile şi uraganele lasă în urmă mii de sinistraţi, ...
şi că ţăranii, în culmea disperării, se sinucid”.(Acest text
mi-a fost pus la dispoziţie de asociaţia „S O S
Remembrement” (S.O.S Comasare). Această asociaţie a
ridicat un monument de 9 metri înălţime, în satul
normand Geffosses, dedicat „naturii şi oamenilor victime
ale comasării” şi dezvelit la 27 iulie 1994. Victime au fost
destule ca să justifice furia populaţiei şi să provoace
scene violente. în mai multe oraşe, au fost văzuţi
locuitori care se legau de copacii lor, încercând să
determine echipele de tăietori să renunţe. Dar, din
păcate, apărătorii pătimaşi ai copacilor au pierdut... iar
betonul a câştigat! Totuşi cataclisme de genul celor din
26 decembrie 1999, şi din zilele de după, i-au făcut pe
unii să-şi dea seama de rolul important al copacilor în
echilibrul ecologic al ţării noastre)
Din păcate, aceste fapte triste nu se limitează doar
la preaiubita noastră Franţă. În toate ţările lumii, s-ar
putea face constatări la fel de pesimiste. Originea
pagubelor? Egoismul conducătorilor. Cayce, care se
referea atunci doar la Statele Unite, spusese acest lucru
în privinţa programului de sprijinire a agricultorilor
americani:
„Dacă se ia în consideraţie interesul general,
situaţia se poate reechilibra singură (...). Trebuie
deci să existe o cooperare, o coordonare, o unitate
în cadrul guvernului, în politica sa oficială, în
legislaţie şi administraţie (...). Nimeni nu are
dreptul să se joace de-a dictatorii şi să hotărască
fără să ia aminte la fiecare rotită”. (Lectura 3976-
17)
 „Totul va depinde de motivaţiile profunde ale
celor aflaţi la putere”. (Aceeaşi lectură)
„Nu pot fi două măsuri pentru aceeaşi oca: a
ţăranului de pe câmp (...) şi a celui care
manipulează marea finanţă. Toţi sunt egali în faţa
legii, fie ea materială sau spirituală”. (Lectura 3976-
16)
„[în fine, nu se mai poate] avea încredere deplină
în personalităţile publice sau oficialităţi. Acestea
au eşuat şi sunt responsabile de conflictele care
trec lumea prin foc şi sabie acum”. (Lectura 3976-27)
„Acum” însemna epoca celui de-al doilea război
mondial. Dar lecturile lui Cayce au întotdeauna două
viteze: când vorbeşte de evenimentele timpului său, el
întredeschide uşa viitorului. Consultanţii erau foarte
uimiţi când îl auzeau vorbind de foamete, în timp ce
lumea tocmai scăpa din strâmtorare (Marea Criză
condamnase, într-adevăr, sute de oameni la o mizerie
cruntă). Cu toate acestea, aceleaşi cauze provoacă
întotdeauna aceleaşi catastrofe:
„Pretutindeni unde egoismul este motivaţia
dominantă, ne putem aştepta la frământări şi
ciocniri”. (Lectura 3976-18)
Pe de altă parte, schimbarea climei, anunţată de
atâtea ori de Cayce şi regăsită în toate profeţiile, va
contribui în mod sigur la apariţia unor mari neajunsuri
în sectorul agroalimentar.
La ora actuală, toate mesajele pe care le primim în
Europa ne sfătuiesc să facem provizii şi să ne obişnuim
cu un regim mai auster, ca să ne pregătim pentru
lipsurile viitoare. De exemplu, grupul de la Sarlat, deja
citat, a primit la 16 martie 1995 mesajul următor:
„Considerăm astăzi că este timpul să vă spunem
unele lucruri pe care vi le-am ascuns, pe care v-am lăsat
să le presimţiţi sau ghiciţi (...). Ca să vă răspundem la
întrebări, trebuie să începeţi prin a vă procura unele
lucruri necesare. Puteţi începe acum să faceţi provizii
alimentare, necesare pentru alimentaţia oamenilor. (...)
Cerealele ar fi o alegere nimerită. Pentru aceasta, veţi fi
călăuziţi (...).
La nivelul a ceea ce trebuie prevăzut: o hrană
sănătoasă, fără alimente grele. Adică, în principal, o
hrană bazată pe cereale, bazată pe fructe uscate.
Fructele proaspete n-aveţi cum sã le păstraţi. Obişnuiţi-
vă deja cu aceasta, să aveţi o alimentaţie bazată pe
cereale, fructe uscate, fructe proaspete şi lactate, dacă
puteţi. Încercaţi să vă străduiţi la maximum pentru
integrarea Energiilor Divine, încercaţi să vă hrăniţi cu
ele. E foarte uşor, trebuie doar să fiţi conştienţi de acest
lucru: vă ridicaţi vibraţiile şi absorbiţi toată energia
divină care o să vă regenereze şi o să vă hrănească (...).
Deci, pregătiţi-vă să faceţi rezerve, dar nu într-un
mod nesăbuit. Haine călduroase, ceva pentru iluminat,
ceva pentru încălzit (...). Trebuie sã vă pregătiţi financiar
şi psihologic. Voi, cei din Franţa, aveţi un răgaz ca să vă
pregătiţi”. (Asociaţia „Du Ciel à la Terre” (Pech-Lafaille,
24200 Sarlat-la-Canéda).)
Da, fără panică... Dacă mulţi dintre noi, cei din
oraşe, n-au loc să-şi facă provizii, alţii, care stau în
localităţi mai mici sau la ţară, pot. Însă pe cei care
locuiesc în oraşe, diverse mesaje îi sfătuiesc să aibă
pregătită o valiză de urgenţă! Cât despre persoanele care
au congelatoare pline ochi cu provizii pentru vremuri
grele, vor avea oare curent electric pentru a le face să
funcţioneze?

Extratereştrii există şi trimit mesaje privind

mediul înconjurător...
 Pasionată dintotdeauna de fenomenele OZN, adun
documentaţie de ani de zile. Opinia publică a evoluat de
la negarea totală, acum câţiva ani, la un interes
cvasigeneral astăzi.
Mereu am avut impresia că „îngerii” îşi schimbă
„ţinuta” de-a lungul mileniilor. În timpurile biblice,
apăreau înveşmântaţi în robe greceşti drapate cu pliuri
lungi, cu o pereche de aripi asortate la culoare (în
general, albe), prinse de omoplaţi. De ce ar fi obligate
entităţile angelice, care au bunătatea să ni se arate, să
poarte ad vitam aetemam costumul complet demodat
al grecilor de demult? (în vreme ce noi am ajuns la
minijupa egipteană şi nădragii galilor - moşteniţi direct
din Atlantida - care au reuşit să se impună definitiv!)
Da, de ce n-ar vrea şi îngerii să se îmbrace modern,
luând „un aer tineresc”, în costum de cosmonaut? Stă
foarte bine şi este mai practic pentru călătoria
intergalactică...
Atunci mă gândesc că îngerii şi vizitatorii
extratereştri sunt totuna. Bineînţeles că nu ignor
existenţa celor negativi, foarte negativi, extratereştri care
n-ar putea fi, în acest caz, decât îngerii „răi”. Cei care
mutilează bietele animale în unele state americane, cei
care răpesc (aproape pretutindeni în lume) oameni, care
se întorc traumatizaţi etc. Eminentul meu confrate
Jacques Vallee a publicat câteva cercetări destul de
îngrijorătoare despre existenţa invadatorilor distructivi.
(Jacques Vallée, Autres Dimensions (1989),
Confrontations (1991) şi Révélations (1992) Ed. R.
Laffont. Am citat de asemenea, in Les Propheties
d'Edgar Cayce, remarcabilele mesaje ale italienilor
Germana Grosso şi Ugo Sartorio transcrise în I nostri
amici extraterrestri, Casa Editrice M.E.B., Turin,
Italia. Foarte interesantă este şi lucrarea semnată de
Marie-Therese de Brosses, Enquête sur les
enlèvements extraterrestres, Ed. J’ai Lu, 1998, şi
mesajele recente ale contactatului Eugenio Siragusa şi
ale stigmatizatului italian Giorgio Bongiovanni, care
publică o serie de casete şi filme cu magnifice OZN-uri
surprinse de amatori (le puteţi procura la adresa
următoare: Nonsiamosoli Video, Via Asti, 23, 63018
Porto Sant’Elpidio (AP) Italia)) De altfel, nu este singurul,
lucrurile cam încep să se ştie.
Aceşti aliens negativi ar fi acum implantaţi în
Statele Unite, în baze închiriate de la guvernele
americane, în schimbul informaţiilor tehnologice - vezi
celebra „Bază 51”.
Aceşti extratereştri nefaşti au uneori înfăţişare
omenească, însă mai mulţi martori susţin că sângele lor
nu aparţine nici unei grupe sanguine cunoscute, căci
are globule... negre! Ei apar sub formă de M.I.B. (men-in-
black), adică misterioşii „oameni în negru”, sau mai des
„mici şi cenuşii”, cu fruntea imensă, ochii oblici, craniul
chel. Unii martori au văzut uriaşi de peste doi metri
înălţime.
Alţii sunt venusieni blonzi ca nişte tineri zei greci.
Tocmai aceştia îşi avertizează continuu interlocutorii
(„contactaţii”) asupra folosirii iresponsabile a armelor
atomice. După ei, violenţa exploziilor nucleare nu numai
că poluează iremediabil Pământul, ci şi riscă să-l
distrugă determinând o schimbare violentă a sensului de
rotaţie în jurul axei sale.
Am ales o serie de pasaje din „lecturi”, care nu lasă
nici un dubiu în privinţa părerii lui Cayce despre
extratereştri: ei există!
„Pământul este doar un atom în Universul
Lumilor”. (Lectura 5749-3)
 Altfel spus: vă credeţi singuri în cosmos, dar
sunteţi doar un fir de nisip. Întrebat de biograful său,
Thomas Sugrue, despre pluralitatea lumilor locuite,
Cayce îi aminteşte că sistemul nostru solar este doar un
grăunte din Marele Univers. Apoi i-a spus că sufletele
trec de pe o planetă pe alta, dintr-un sistem solar în
altul, ca să evolueze. Thomas Sugrue îl întreabă în
continuare:
„Unitatea interioară, adică desăvârşirea
evoluţiei personale, se poate dobândi, pentru
fiecare suflet, în orice sistem solar sau trebuie
realizată intr-un anumit sistem solar?
- Asta depinde de sistemul în care a intrat
entitatea, desigur. Dar această evoluţie poate fi
încheiată în oricare din multele sisteme existente”.
(Lectura 5479-1)
Cayce şi-a depăşit cu mult epoca: el vedea mult
dincolo de steluţa „noastră” - pe care o numim Soare -
roiuri de galaxii care gravitează în Univers, nu se ştie
până unde...
Sfera celestă este un loc precis din Univers sau
numai o stare de spirit?”
Se vede că în micul grup care pune întrebarea nu
este nici un astronom, nici cosmolog. Sunt mai degrabă
persoane din anturajul lui Cayce, cu o cultură ştiinţifică
precară, dar cu o profundă cunoaştere biblică.
Întrebarea lor are un sens religios, ca şi cum am zice
„Cerul” sau „Iadul”, Iată răspunsul lui Cayce:
„Când o entitate, un suflet, intră într-o sferă
[oricum „celestă” - adică pe o planetă sau stea],
indiferent care, cu tot ce a edificat în corpul său
celest nepământesc, ea trebuie să ocupe un loc
precis în Spaţiu şi Timp, pentru că este un spirit
limitat”. (Lectura 5749-4)
 N-am numărat lecturile, foarte multe, unde Cayce
afirmă că sufletele omeneşti călătoresc de pe o planetă
pe alta, între două vieţi pe Pământ. Mai sunt „umane”
când nu mai sunt „pământene”? Cayce nu răspunde clar
la această întrebare, dar totuşi, în lecturi, face
deosebirea între „Îngeri” şi „oameni”, altfel spus entităţi
umane şi entităţi care n-au fost oameni niciodată (sau
nu mai sunt de foarte mult timp?). Cuiva care doreşte să
ştie cum arată locuitorii altor lumi, el îi dă următorul
răspuns:
„[Să nu credeţi că] locuitorii acelor planete ar fi
fiinţe de carne şi sânge cum vedem pe Pământ, ci
fiinţele conştiente iau acolo forma şi modul de
existenţă adaptat la condiţiile planetare”. (Lectura
1650-1, citată la pag. 242, în vol. I.)
Altfel spus, „carnea” şi „sângele” lor nu au aceeaşi
compoziţie ca pe Pământ. Există alte tipuri de
configuraţii moleculare, alte sisteme organice, adaptate
la alte viteze ale luminii (peste 300.000 km/s). Aceasta
generează nivele vibratorii, rezultând obligatoriu forme
diferite şi alte capacităţi decât cele pe care le cunoaştem.
Literatura ufologică dă descrieri variate ale acestor
„umanoizi”, care debarcă tot mai des pe aeropoartele
noastre, pe câmpuri şi drumuri. Reacţiile lor arată că
sunt „conştienţi” - şi aici toţi ufologii sunt de acord. Ei
reacţionează în mod „inteligent” la manifestările umane.
În majoritatea cazurilor, au „aproape” chip omenesc...
dar nu într-atât încât să nu ne îngrijoreze. Şi a fost
odată Roswell, şi povestea celor şaisprezece cadavre de
extratereştri recuperate dintr-un OZN căzut la Aztec, în
Mexic, la 17 martie 1949, fără să-i mai punem la
socoteală pe cei capturaţi „vii”, la sol. Numai serviciile
secrete ştiu exact ce se întâmplă.
Iată comentariile Germanei Grosso:
 „Pământenii sunt încărcaţi cu unde prea grele
pentru noi. Fizicul nostru, fiind alcătuit din substanţă
mai puţin „materială” decât a voastră, suferă imediat
tulburări care se agravează când suntem în atmosfera
terestră. Suntem cuprinşi de ameţeli, până într-acolo
încât unui de-ai noştri a trebuit să fie repatriat de
urgenţă în farfuria-mamă şi a trebuit să-l tratăm timp
de o săptămână (...) ca să-şi revină (...).
Alt coleg, din cauza unei avarii a aparatului său şi
nemaiputând să ne trimită un SOS, a trebuit să
aterizeze. Lipsit de contactul cu baza, s-a văzut obligat
să ceară ajutor pământenilor. Se adunase deja o
mulţime în jurul discului accidentat, împiedicând orice
mişcare. Aterizase pe o câmpie întinsă, iar oamenii
veneau de peste tot. Colegul meu a reuşit, totuşi, cu
tehnicile personale, să împrăştie mulţimea şi chiar să
intre în disc. Acolo, a demarat ca să scape cât mai
repede. Şi iată că mijlocul său de transport s-a
dezintegrat, lăsându-l acolo, incapabil să ia drumul
cerului. Înconjurat de fiinţe umane, a încercat să le
spună ceea ce i s-a întâmplat. A fost luat cu forţa. Apoi,
a fost dus într-un spital, unde a fost supus la chinuri
groaznice, care i-au cauzat moartea. Asta mi-a povestit
un alt coleg care plecase în căutarea lui în scurt timp.
Cum nu l-a găsit, a făcut „un sondaj mental” în memoria
celor din locul cu pricina şi astfel a aflat ce i se
întâmplase. Sunt convins că, dacă acel camarad ar fi
aterizat din cauza avariei între primitivi, cei pe care
oamenii care se pretind civilizaţi îi numesc „sălbatici”, ar
fi fost adorat ca un zeu. În loc de aşa ceva, a fost tăiat,
de viu, în bucăţi, ca să se vadă cum este alcătuit un
locuitor de pe altă planetă! Aşa arată ospitalitatea
pământenilor!
 Şi nu numai că a trebuit să-şi piardă discul, care s-
a dezintegrat, dar a trebuit să se dezintegreze şi el
însuşi, aşa cum au făcut cei al căror aparat nu mai
funcţiona, ca să nu cadă în mâinile pământenilor. Din
păcate, sărmanul nostru coleg nu este primul căruia i se
întâmplă aşa ceva. Îmi pare atât de rău de acest incident
care demonstrează cât de mult vă lipseşte încă
maturitatea”. (Op. cit.: baza americană unde ar fi
păstrate OZN-urile care au căzut peste grajdul de vaci
este denumită în literatura ufologică „Zona 51”.)
Acest mesaj datează din 31 decembrie 1962 şi este
semnat „Ithacar de Masar”, numele cu care se prezenta
acest extraterestru. Mi-a plăcut mult această mărturie,
care sună „omeneşte”, adică arată compasiune, pe când
toată literatura OZN îi înfăţişează pe aliens ca nişte
prădători cu inima de bronz. Dacă anumite evenimente
tragice arată că, într-adevăr, unii sunt astfel, va trebui
totuşi să învăţăm în fine să facem deosebirea între cei
buni şi cei răi, stând în aşteptarea celei de a Doua
Veniri, adică întoarcerea lui Christos însoţit de „oştirile
cereşti”, temă larg dezbătută de Cayce. El preconizează
această sosire pentru un viitor foarte apropiat:
„Căci vor veni în planul terestru trimişii
Tronului vieţii, Tronului luminii şi Nemuririi (...)
care se vor lupta în aer cu trimişii întunericului”.
(Lectura 3976-18)
„Se va întoarce în carne şi oase pe Pământ, ca
să-i cheme pe nume pe cei ce sunt ai Lui”. (Lectura
5749-5)
„Se va întoarce, întrupat, ca să ceară ceea ce-l
aparţine. Mulţi predicatori au vorbit de această a
Doua Venire a lui Christos (...); dar astăzi, când a
venit Vremea, (...) v-aţi adunat, în încarnarea de
acum, ca să ascultaţi ceea ce vă este dat de un
înaintaş, semn prevestitor al acestei Energii
Stăpânitoare a Pământului, care este numită
Conştiinţa Christică, această Putere, această Forţă
despre care s-a vorbit de secole şi care va veni pe
Pământ!” (Lectura 5749-5)
„Căci se va întoarce într-o zi şi îl veţi vedea
aşa cum este (...), exact cum au spus îngerii când
voi eraţi încarnaţi pe Pământ, în vremea răstignirii.
Mai ţineţi minte? Ei proclamau: „Cel pe care L-aţi
văzut plecând, la fel se va întoarce”. Ei bine, de
data aceasta, veţi fi din nou pe Pământ când El va
veni. Nu vă semeţiţi, ci găsiţi un motiv ca să vă
păstraţi credinţa, încrederea în întoarcerea
Domnului”. (Lectura 3615-1)
Consultanta era o femeie de afaceri, văduvă, în
vârstă de 53 de ani pe atunci (în 1944). Din două una:
ori va trăi o sută de ani (1944 + 56 = 100 de ani în anul
2000, dacă acesta este anul întoarcerii lui Christos!), ori
se va încarna într-un copilaş care va vedea evenimentul!
După cum se vede, lui Cayce îi plac predicile
despre „a Doua Venire”. Mărturisesc că n-am răbdare
cu cuvântările biblice, nici chiar cu ale lui Cayce! Am
văzut înflorind destule secte sinistre, care propovăduiesc
sub pretextul: „Mâine e Apocalipsa”, ca să mi se facă
lehamite de acest subiect. Şi totuşi, trebuie să recunosc
că este unul din componentele de bază din Tatăl Nostru:
spunem, fără să ne gândim, „Vie împărăţia Ta”.
Inevitabil...
Dar dacă facem legătura cu ozeneurile? Atunci
subiectul devine nou şi interesant! De ce n-ar fi „îngerii”
- despre care Evangheliile spun că vor veni „să adune
aleşii din cele patru colţuri ale Universului” - nişte E.T.
cumsecade? Nişte „venusieni”, adică nişte oameni mai
mari, ca aceia care i s-au arătat lui Adamski în
California şi lui Siragusa în Italia? Erau suficient de
frumoşi, înţelepţi şi binevoitori ca să-i considerăm
„Îngeri”.
Deci întoarcerea lui Christos, însoţit de oştirile
cereşti... Ca să ne facem cât de cât o imagine despre
acest lucru, îmi invit cititorii la o plimbare-vizită prin
profeţiile recente.
„Am fost trimişi aici, acum, ca să ajutăm Omul în
situaţia dificilă pe care şi-a creat-o singur. De mii de ani,
i-am prevenit pe oameni şi stă scris în Sfintele Scripturi.
Noul „ Testament vă spune limpede ce va fi. Aducem cu
noi o forţă şi o energie pe care Omul nu o cunoaşte.
Această energie va fi menită să ajute omenirea, pentru
ca o mare parte a ei să supravieţuiască evenimentelor
prin care va trebui să treacă (...). Vom veni la Omul de
pe Pământ în chip de fraţi (...), ca fiinţe individuale
create de Dumnezeu, create divin, exact ca şi Omul.
Suntem toţi copiii lui Dumnezeu, şi voi, şi noi.
În operaţiunea de salvare care va veni pe Pământ
(...) nimic nu va fi lăsat la întâmplare. Nu vom putea
interveni cu forţa, dar vom putea să ajutăm orice individ
care se ajută singur, întorcându-şi faţa către Dumnezeu.
Recunoaşterea conceptului de Dumnezeu, în adâncul
sufletului şi cugetului unui om, este suficientă pentru
(...) a-l conduce la o mutaţie spirituală. Nu va exista
discriminare între rase şi naţiuni. Toate sunt ale lui
Dumnezeu. De aceea, în ochii noştri, nu există diferenţă;
nu se va face nici o discriminare în cursul acestei
operaţiuni.
A Doua Venire a lui Christos va fi o cotitură în
conştiinţa Omului. Conştiinţa Christică va cuprinde tot
Pământul, astfel ca învăţăturile şi spiritul lui Christos să
poată fi trăite cu adevărat. Acesta este principiul Iubirii
infinite, al Iubirii fără margini, care va deveni stăpână,
iar Oamenii vor trăi, în fine, împreună ca fraţi şi surori.
Şi nu vor mai fi războaie niciodată.
Evenimentul care este gata să se producă se va
abate peste toate popoarele Pământului, în acelaşi timp
(...). Dar Eu voi veni să le ajut (...).
Oştirile Cereşti vor veni pe Pământ, iar Eu voi veni
cu ele, căci Oştirile cereşti Mă vor urma pe Pământ.
[Sintagma „Oştiri (Falange, în original (n.tr.)) cereşti”
implică ideea că aceşti îngeri salvatori vor fi „Înarmaţi”,
în orice caz „echipaţi împotriva unui duşman”; falanga
greacă era remarcabilul corp de armată care a asigurat
supremaţia atenienilor secole de-a rândul ]
Au fost difuzate mesaje pentru a vesti oamenilor că
a Doua Venire a lui Christos este iminentă (...). Oştirile
cereşti vor fi prezente în jurul Pământului pentru a-i
teleporta în spaţiu pe cei care vor fi recunoscuţi apţi să
suporte mutaţia spirituală (...) Un contact permanent va
fi stabilit între fraţii din Spaţiu şi Pământ. Vom veni în
corp fizic şi perfect vizibili. Şi s-a spus că vom veni într-
un mod care să fie pe înţelesul Omului [care, până
acum, n-a priceput mare lucru, e drept!].
Mulţi oameni au văzut fenomene pentru care nu au
nici o explicaţie. Li s-a dat mai multe nume acestor
fenomene, dintre care unul a devenit universal: „farfurii
zburătoare”.
Vom veni şi vom ateriza cu farfuriile zburătoare
astfel încât întreaga omenire o să-şi dea seama de
existenţa lor. Vom veni numai atunci când se vor
declanşa evenimentele, dar atunci vom veni astfel ca nici
o îndoială să nu planeze asupra misiunii şi intenţiilor
noastre Dumnezeu Atotputernic îşi întinde stăpânirea
asupra voastră şi a noastră deopotrivă. Ceea ce se va
întâmpla este voia absolută a lui Dumnezeu”. (Mesajele
lui Christos primite la Borup, Danemarca, şi traduse de
D-na Julia Guillaume, caietul al 3-lea, mesajul din 29
martie 1968)
Într-o vreme, mă frământam întrebându-mă cum îi
voi deosebi pe cei „buni” de cei „răi”. Dar iată că va fi
simplu ca bună ziua...
„Când vorbim de „extratereştri”, trebuie să ne
referim la acele personaje care au fost numite „Îngeri” în
trecut.
Iisus a spus că se va întoarce „pe nori”, cu putere
şi slavă. Numeroase cohorte cereşti sunt deja pe Pământ
şi în jurul său...
Exploziile nucleare de suprafaţă, subterane şi
atmosferice de pe planeta voastră provoacă o deplasare
ireversibilă a axei magnetice a Pământului spre sud-
sud-vest. Dacă va continua, consecinţele riscă să fie
incalculabile. Dacă inelul atmosferic depăşeşte punctul
critic [în această deplasare], vom asista la fenomene
devastatoare - accentuate de oscilaţia maselor oceanice,
topirea celor două calote polare şi a gheţarilor,
coliziunea enormă a maselor continentale, odată cu
năvălirea apelor mării pe cea mai mare parte a
uscatului, care va ajunge astfel la minimum 800 de
metri sub apă...
Acest lucru s-a produs deja într-un trecut
îndepărtat (...) şi ţin să vă spun că s-ar putea repeta - şi
în mod sigur nu din „cauze naturale”, ci din cauza
ştiinţei voastre fără conştiinţă...” (Mesaje primite în
februarie 1985 de către Eugenio Siraglisa şi difuzate
prin asociaţia italiană Nonsiamosoli)

PARTEA A TREIA - REÎNCARNAREA, CHEIE A

ISTORIEI: DANSUL CONDUCE LUMEA
 Istoria nesărată, aşa cum am învăţat-o la şcoală, e
cumplit de plictisitoare... Câţi bieţi liceeni nu şi-au rupt
dinţii în ea! Aveau şi de ce: şiruri de date, liste de regi,
evenimente peste evenimente, cărora nu le vezi rostul.
Oricine simte că există o explicaţie profundă, o cheie
ascunsă care ar permite înţelegerea acestei istorii pur
faptice.
Cheia care ne lipsea este reîncarnarea, istoria „psi”,
iată ce doream fără să ştim. Iată de ce istoria oficială ne
apare ca o fotografie alb-negru (îngălbenită de timp!).
Istoria în culori, vie, adevărată, este aceea văzută de un
clarvăzător, foarte de sus. Istoria terestră văzută de pe o
stea („din perspectiva lui Sirius”, cum spunea ziarul „Le
Monde”). Cayce descrie imperiile şi civilizaţiile,
raportându-se la o istorie secretă, aceea a grupurilor de
suflete omeneşti („entităţile”), a căror motivaţie,
conştientă sau nu, este urcuşul personal şi colectiv spre
Lumina divină. În acest „lung marş” milenar, popoarele
îşi regăsesc din viaţă în viaţă, din imperiu în imperiu,
esenţa adevărată, urmărind evoluţia interioară. Ca în
domeniul dreptului, „persoanele morale” au o existenţă
întocmai ca persoanele individuale. Or, regiunile,
naţiunile sunt entităţi foarte „personalizate”, al căror
caracter se afirmă tot mai mult, de-a lungul
reîncarnărilor.
Orice eveniment îşi află explicaţia în motivaţii
provenite din experienţe anterioare. Acestea creează
„clişee”, acele imaginile virtuale de care vorbea Maestrul
Philippe din Lyon (Cf Renée Paule Guillot, Philippe de
Lyon, Ed. Les Deux Oceans, Paris, 1994), care se
materializează în anumite epoci. Cayce, după cum am
văzut, explica Războiul din Spania, din secolul XX, ca
locul şi timpul reîncarnării colective a conchistadorilor...
De unde şi ferocitatea cvasimedievală a luptelor care au
îndoliat această ţară.
„Civilizaţiile sunt pieritoare”, cum spunea Paul
Valery, fără să ştie de ce. Cayce, în schimb, dă o
explicaţie karmică (şi spirituală), care sună atât de bine
încât nu poate fi neglijată.
Mă gândisem să abordez o temă deosebită: dansul,
din perspectiva terapiei. Dar am găsit în lecturi ceva mai
mult: Istoria. Din această perindare de peisaje antice,
nume răsunătoare, imperii uitate, pe care le reînvie
cuvântul magic al lui Cayce, iese la suprafaţă măreaţa
Atlantidă - împărăţie a cailor de mare ai lui Poseidon - ,
Egiptul misterios al Piramidelor, Persia lui Sinbad
Marinarul, Grecia cetăţilor, Franţa regilor...
„Entităţile”, cum spune Cayce, traversează aceste
civilizaţii care dorm sub pulberea mileniilor, sub
nisipurile deşertului Gobi, sub Marea Sargaselor, sub
hipogeele Deltei Nilului. Memoria noastră opacă le-a
pierdut din vedere. Dar Memoria Universului (Akasha)
le-a înregistrai luate clipele, toate gesturile, toate
cuvintele. Totul există încă, virtual, în aceste dosare
întipărite „între Spaţiu şi Timp” (Am vorbit despre
Akasha în toate cărţile mele, dar mai ales în ultima,
Souvenirs de nos vies antérieures (p. 273) şi în
volumul I al Universului lui Edgar Cayce (p. 34)), cum
spune Cayce. El ne conectează la această memorie şi
reînvie pentru noi viaţa cotidiană a fiinţelor cu trup şi
suflet, simţitoare şi neliniştite ca şi noi, care au
traversat acele oraşe şi acele epoci. Au făcut, cum facem
şi noi, ceea ce au putut, ce au crezut, şi bine, şi rău -
uneori, mai mult rău decât bine. Nu se deosebeau de
noi... pentru că erau noi!
Consultanţii lui Cayce, cetăţeni ai Americii
moderne, ascundeau sub o înfăţişare foarte banală
amintiri prodigioase, pe care nici măcar nu le puteau
povesti. Cayce citea în ei aceste amintiri inconştiente,
trezindu-le memoria. El le reda astfel mândria de a fi,
demnitatea, ajutându-i să se vadă într-o lumină nouă.
Bineînţeles că acest lucru nu convenea tuturor... Când îi
redai cuiva demnitatea dezvăluindu-i originile, îl
eliberezi. Or, se ştie, „corpurile constituite” veghează să
nu li se dea drumul oilor lor, altfel unde am ajunge?...
Când le redai prizonierilor lumii moderne libertatea
interioară, îţi atragi sancţiuni severe. Asemenea lucru li
se pare unora o crimă, în această lume unde individul
este înghiţit încă din stadiul de furnică - urmând ceva şi
mai groaznic: o clonă. Uitându-te prea mult la televizor,
te crezi un consumator de bază, o gospodină tip,
utilizatorul mediu, şters, definit de toate studiile de
piaţă. Eşti cunoscut, se ştie de ce preferi rozul la cămăşi
şi albastrul la storcătoarele de fructe.
Dar iată că vine un Edgar Cayce iluminat şi îţi
spune că adevărul adevărat este altul: ai fost acel călător
persan uluit de lumina sudului, muzicianul egiptean
îmbătat de aroma deşertului, sau acel pilot atlant care-şi
conducea papucul zburător prin canalul de intrare în
Poseidia, sub zidurile înalte placate cu aur (imaginaţi-vă
zidurile din Saint Malo, placate cu aur de 20 de carate,
lucind în lumina lunii...); sau dansatoarea greacă
pozând în atelierul lui Fidias. Şi o să vă apuce un dor...
Ah, ce crimă! Stop, nici un pas mai departe!
Amintiri interzise. Vise autorizate doar între limitele
„raţionalului”. Dar Cayce le încalcă nepăsător şi,
luându-şi vizitatorii de mână, îi duce în ţările lor de
altădată. Acest lucru i-a adus persecuţii despre care am
povestit cu altă ocazie. Atotputernicele biserici din
America s-au înverşunat împotriva consultanţilor lui
Edgar, atât de tare încât aceştia l-au rugat să nu le
publice numele, ci să înlocuiască prin numere (al căror
cod rămâne încuiat cu două lacăte în sertarele secrete
ale Fundaţiei Cayce din Virginia Beach).
Nu voi reveni asupra descrierii detaliate a
civilizaţiilor evocate: cititorii mei le pot găsi în volumele
precedente.
În fine, ultimul punct: de ce am ales să scriu, de
data aceasta, un capitol despre dans? Şi astfel ajungem
la întrebarea: de ce ne alegem o meserie sau alta? O
formă sau alta de a ne petrece timpul liber? O lectură
sau alta? O căutare sau alta? Răspunsul este mereu
acelaşi: din cauza experienţelor trăite în vieţile
anterioare! în cursul cercetărilor pe care le-am întreprins
personal, am regăsit amintiri foarte clare, de dansatoare
profesionistă, din cel puţin patru vieţi anterioare: am
dansat în Spania, Franţa, toată Europa şi Statele Unite
(pentru că în aceste profesii ale spectacolului, te
„produci” cam peste tot!), Grecia, Egipt. Mai multe vieţi
de muziciană (indispensabile pentru un scriitor, căci
scriitura se face cu ritmurile şi sunetele limbii). Îmi
venea să cred - din cauza dificultăţilor acestei meserii -
că am fost acrobată într-o viaţă anterioară, când aş fi
învăţat arta de a supravieţui... mergând pe sârmă!
Iată, deci, lecturile lui Cayce despre dans, care nu
sunt prea multe şi întotdeauna au legătură cu muzica,
Istoria şi grija de a folosi cât mai bine acest corp fizic,
acest „vehicul” care ne este dat pentru a traversa timpul
şi spaţiul.

1. Egiptul, mama artelor

Uimiţi de rafinamentul culturii greceşti, romanii

din antichitate credeau că Grecia merita numele de
„mama artelor”.
 Nu se ştia atunci cât datora Grecia Egiptului.
Egiptologia a apărut, la noi, foarte târziu (V. în vol. I al
acestei lucrări, capitolele consacrate egiptologiei), după
Bonaparte şi campania din Egipt. Se ştie acum că
strălucitele personalităţi ale Greciei clasice au călătorit
în Egipt, unde s-au format. Exemplul cel mai cunoscut
este Pitagora (al cărui nume nu este grecesc, ci egiptean:
Ptah-Go-Ra, adică „Cel ce-L cunoaşte pe Dumnezeu şi
Soarele”) (V. Albert Slosman, La vie extraordinaire de
Pythagore. Robert Laffont, 1979), care va căuta iniţierea
pe malurile Nilului, ca şi ceilalţi. Astfel, Platon relatează
călătoria lui Solon la preoţii din Sais, care erau
păstrătorii celor mai vechi tradiţii şi se impuseseră
grecilor ca autoritatea morală cea mai înaltă a acelui
timp. Grecia şi apoi Roma au preluat modelele
arhitectonice ale Egiptului: frontoanele clasice,
porticurile monumentale, templele cu coloane care imită
trunchiurile pădurii şi al căror plan orizontal se inspiră
din structura corpului omenesc. Pe măsură ce apar noi
descoperiri arheologice, vedem cu uimire o pictură, o
sculptură, o ceramică, o aurărie, nişte arte şi tehnici
egiptene tot mai rafinate, mai subtile, mai savante...
Dar ce model urmase Egiptul? Pentru că există
întotdeauna o paternitate, o filiaţie, de la o civilizaţie la
alta, de unde venea cultura egipteană? Răspunsul lui
Cayce: „din Atlantida”. După el, refugiaţii atlanţi
imigraţi în Egipt, cu inginerii, savanţii, artiştii lor, sunt
cei ce au construit piramidele din Gizeh (astăzi, n-am fi
în stare să le construim, cu acea perfecţiune până la cel
mai mic detaliu). Modelul atlant dispărut supravieţuieşte
doar în memoria subconştientă a fiinţelor care l-au
cunoscut,-în relatările lui Platon şi ale câtorva istorici
din antichitate. Totuşi Atlantida revine astăzi în
conştiinţa noastră, datorită unor iniţiaţi inspiraţi, ca
Rudolf Steiner şi Edgar Cayce!
Despre muzica şi dansul din Atlantida şi Egipt, nu
ştim mare lucru - n-au rămas urme consistente (doar
câteva basoreliefuri egiptene). Dar totul ne lasă să
presupunem că aceste arte erau deopotrivă cu restul:
sublime!

Dansatoarea atlantă a lui Carol cel Pleşuv

Iată o lectură făcută în 1929, pentru o fetiţă care

avea, pe atunci, cinci ani:
„În ceea ce priveşte talentele care trebuie
dezvoltate la această entitate, în viaţa de acum,
iată ce vă pot sfătui. Cum am văzut, totul va
depinde de educaţia pe care o să i-o daţi şi de
influentele care o vor marca în cursul acestei
educaţii, pentru că ea este o entitate care nu şi-a
prea dezvoltat gândirea spirituală. Baza expresiei
sale, în toate domeniile, va trebui să fie o pregătire
de dansatoare sau muziciană. Nu va trebui să
neglijaţi mai ales această cunoaştere în experienţa
actualei vieţi, căci, în mare, ea susţine în mod
fundamental orice expresie a oamenilor încarnaţi
pe Pământ. Prin ea se exprimă TOATE energiile şi se
pot astfel manifesta sub o formă fizică în viaţa
terestră”. (Lectura 2857-1)
Da, are dreptate Cayce. Orice copil trebuie învăţat
să se exprime prin muzică şi dans. Cum scrie Robert
Cohan (La danse, Robert Laffont, 1986, p. 10. Robert
Cohan, profesor de dans şi coregraf strălucit, a fost
elevul Marthei Graham, la New York, apoi directorul
companiei acesteia):
 „Dansul solicită toată fiinţa, o ajută să se
armonizeze cu trupul, să devină coştientă de el, să fie în
raporturi bune cu acesta încă din copilărie. Dansul
dezvoltă disciplina interioară, sensibilitatea faţă de
ceilalţi şi conştiinţa propriilor sentimente, ceea ce este
un lucru preţios în existenţa cotidiană.
Dansul este expresia Vieţii prin corp El ne suscită
atenţia prin energia pe care ne învaţă să o dezvoltăm şi
ne umple de bucurie, învăţându-ne să găsim armonia.
Căci dorim cu toţii să evoluăm în armonie cu lumea, cu
ceilalţi, cu obiectele din jur şi, mai abstract, cu propria
noastră experienţă (...). Există o idee a graţiei către care
aspirăm toţi, lăuntric. Aceste sentimente sunt însăşi
esenţa dansului”.
Cei şi cele care au practicat dansul se remarcă
imediat prin mersul suplu, eleganţa gesturilor, ţinuta
capului; aerul semeţ. Dansul le redă celor timizi
încrederea în ei înşişi, pe cei introvertiţi îi învaţă să se
exprime, pe cei care tind să fie împrăştiaţi îi învaţă să se
concentreze.
„Corpul omenesc este conceput să se mişte (...).
Contracţia muşchilor trimite sângele la inimă şi face
limfa să circule în organism. Vei vedea că la sfârşitul
unei şedinţe, dacă oboseşti fizic, te veţi simţi bine, cu
capul limpede. Îţi creşte luciditatea. Vei fi realmente mai
calm şi mai concentrat decât înainte (...). Dansul este un
exerciţiu mai bun decât aerobica şi joggingul. Se ştie
acum că joggingul solicită prea brusc inima, pe când
aerobica pune tendoanele şi articulaţiile gambelor la
grea încercare. Exerciţiile de dans, în schimb, dezvoltă
energia musculară, fortifică inima şi plămânii, gradat şi
profund”.
Într-adevăr, am constatat eu însămi că după câte o
săptămână de dans - cu două-trei cursuri de o oră - îmi
mergea cu mult mai bine din punct de vedere al inimii!
„Practicarea dansului te face conştient de propria fiinţă,
de propriul corp, de emoţii şi de puterea ta de
concentrare, de memoria proprie”.
Este grozav! Şi e adevărat. Să nu-l uităm, cu atât
mai mult cu cât este o activitate fizică foarte ieftină: ne
sunt de ajuns o oglindă mare, puţină muzică, o pereche
de colanţi şi câţiva metri pătraţi!
Dar să ne întoarcem la tânăra consultantă 2857. În
cursul lecturii, Cayce le spusese părinţilor micuţei că, în
viaţa actuală, „sufletul ei venea după o şedere pe
planeta Venus”, ceea ce, ne amintim, conferă
întotdeauna nativului aptitudini artistice foarte
accentuate. În şederile sale pe această planetă, sufletul
învaţă Armonia. (A se vedea „Sejururile planetare”, în
vol. I, p. 243) Darurile copilului erau deja atât de
evidente încât mămica a întrebat:
„Unde vom găsi cea mai bună formaţie profesională
pentru ea?
- Să înceapă acasă. Apoi, veţi găsi o şcoală
unde această formaţie se va putea continua
corespunzător. Dar este peste ocean...
- La ce vârstă va trebui să o trimitem în străinătate?
- La şaisprezece ani.
- Trebuie să o ducem acum să joace în filme?
- Nu, fără cinema, [nu are ce căuta] în atmosfera
care domneşte în lumea filmului, acum (Aceeaşi
lectură)
Dar mama, ale cărei ambiţii scot capul - ea visează
să facă din fiica ei o nouă Shirley Temple! -, întinde
coarda şi imediat este pusă în banca ei:
„Dar am putea îmbunătăţi această atmosferă a
filmului şi în ce mod?
 - N-avem aici nici o informaţie despre cinema.
Acest copil, la ora actuală, are nevoie în special să
vă ocupaţi de el!” (Lectura 2857-1)
Familia vrea să facă din acest copil o sursă de
dolari şi celebritate. Dar fetiţa nu. este un înger agăţat,
din greşeală, de un tren de materialişti... Cum ne dă de
înţeles Cayce, ea cară în bagajele sale câteva karme
grele, din Grecia şi Atlantida... Dar aceste vieţi
anterioare sunt dintre cele mai interesante. Căci un
talent artistic se şlefuieşte în mai multe vieţi. Tocmai
această moştenire karmică explică darurile pe care le
vedem manifestându-se la „copiii Mozart” care la numai
cinci ani ştiu deja muzică!
„În încarnarea dinaintea acesteia, găsim
entitatea în Franţa, în timpul lui Carol al II-lea.
(Este vorba de regele Carol al II-lea cel Pleşuv (823-877))
Entitatea avea, pe atunci, talent de cântăreaţă şi,
pe deasupra, o profesionistă a dansului. Numele ei
de atunci era Charlotte. În experienţa din acea
viaţă, entitatea a câştigat moral slujind lumea
astfel (...). Prin arta sa, ea a favorizat o mai bună
înţelegere a folosirii talentului în slujba celorlalţi.
Şi a câştigat de asemenea în plan moral, păstrând
respectul faţă de sine şi faţă de propriul corp. La
ora actuală, se va putea constata cât de mult o
marchează încă acele experienţe. Entitatea va
trebui să locuiască pe ţărmul unor mari întinderi
de ape - şi va trebui să traverseze unele şi mai mari
ca să-şi desăvârşească talentele!”
Este vorba aşadar de o încarnare la începuturile
Evului Mediu, sub domnia unui mare suveran care-şi
conduce regatul cu o mână puternică. Regat care tocmai
începe să devină „Franţa”. Jurământul de la
Strasbourg, semnat în anul 842, de către Carol cel
Pleşuv şi Ludovic Germanicul, este primul document
redactat în limba „romanică”, din care s-a născut
„franceza”. În vremea aceea, existau în Franţa o droaie
de mici curţi locale, ţinute de castelani, care erau cu
atât mai independenţi la ei acasă cu cât regele era
departe, ocupat continuu cu luptele de la hotare,
apărându-şi pământurile de năvălitori, normanzi şi
sarazini. Dansatoarea de care vorbeşte Cayce era,
probabil, în slujba uneia din aceste curţi provinciale,
într-o ambianţă familială, unde persoana şi arta ei erau
respectate, ceea ce va deveni tot mai rar în alte epoci.
Poate că un amănunt l-a intrigat pe cititorul meu: de ce
o sfătuieşte Cayce pe această fetiţă „să locuiască pe
ţărmul unor mari întinderi de ape”? Este sfatul pe
care l-a primit şi Cayce când soţia sa Gertrude l-a
adormit în scopul unei lecturi pentru el însuşi. El
pregătise cu grijă întrebările pe care urma să i le pună
Gertrude, cu privire la o eventuală mutare a locuinţei.
Astfel a ajuns familia Cayce să se stabilească la Virginia
Beach, „pe ţărmul unor mari întinderi de apă”, adică
între lagună şi mare (sau mai degrabă oceanul Atlantic).
De ce? Pentru că apa stimulează mediumnitatea.
Domnişoara 2857 avea cu siguranţă o structură
mediumnică, ca toţi artiştii. „Artistul este un medium”,
spunea Paul Valery. Iar „inspiraţia” nu este altceva.
Artistul „inspirat” exprimă ceea ce-i şoptesc fiinţele
invizibile.
Mai sunt şi alte motive Aşa cum vom vedea puţin
mai departe, „entitatea” trăise în Atlantida, împărăţia
mării, regatul lui Poseidon. Este posibil ca „entitatea”
să fi trăit mereu în ţări cu ieşire la mare: Atlantida,
America de Sud (Peru?), Franţa sau Grecia antică:
„Cu o viaţă şi mai înainte, o regăsim în ţara
numită astăzi Grecia. Entitatea lucra ca model
pentru sculptorii în lemn şi piatră. În viaţa aceea, a
pierdut şi a câştigat moral.
Căci frumuseţea a devenit un atu negativ în
cursul activităţilor sale. Totuşi, ea a câştigat moral
în a doua parte a vieţii, prin suferinţă. Cei care au
sarcina de a o creşte astăzi vor fi interesaţi să
identifice ceea ce i-a rămas de atunci, corectând
prin educaţie urmele de egoism, goana după ambiţii
prea personale în planurile fizic, mental şi
profesional. Din vremea aceea, când se numea
Prymme, i-a rămas plăcerea eleganţei şi a propriei
frumuseţi fizice”.
Marea este un drog: cei care au iubit-o într-o viaţă
anterioară se întorc mereu la ea. Sunt adesea suflete
atlante, care poartă în ele nostalgia misteriosului
„Imperiu al valurilor”, dispărut în urmă cu douăsprezece
mii de ani:
„Într-o viaţă şi mai veche, o regăsim în ţara
care a fost Atlantida. Entitatea a trăit pe viu
distrugerea continentului şi s-a numărat printre
supravieţuitorii acelui cataclism. (V. „Refugiaţii din
Poseidia”, în vol. II, p. 59) Dar procedând astfel, s-a
pierdut pe plan moral: cu compatrioţii refugiaţi în
ţara aceea (cunoscută astăzi ca America de Sud), a
propagat idei şi ambiţii egoiste în ţara care a
primit-o. Numele său era Omlu. De atunci, i-a rămas
o tendinţă de a nu ţine cont de părerea celorlalţi; şi
ar fi bine pentru ea dacă această înclinaţie
sufletească ar fi canalizată şi reechilibrată printr-
un respect al autorităţii”.
Pentru tot ce priveşte Atlantida, îmi trimit cititorii
la Platon (Critias este dedicat aproape integral descrierii
Atlantidei, pe când Timeu conţine doar câteva pagini
referitoare la ea), care face o descriere minuţioasă a
organizării acestui imperiu, a capitalei, Poseidia, a
tradiţiilor, peisajelor (apar mereu noi traduceri, mai bine
popularizate, deci mai uşor de citit). După ce a descris
Atlantida drept un monstru imperialist, Critias cel
Bătrân îi descrie sfârşitul: când atlanţii lihniţi,
nemulţumiţi că au fost învinşi de atenieni, mocnesc
revanşa, pregătind arma absolută - raza laser, faimoasa
„rază a morţii” - pe scară largă:
„S-au produs puternice cutremure de pământ şi
inundaţii. Într-o singură zi şi o singură noapte de iad,
pământul a înghiţit dintr-o dată toată armata voastră [a
atenienilor], iar insula Atlantida s-a scufundat brusc în
mare”. (Timeu, op. cit., p. 112)
Înfiorători, atlanţii ăştia!... Artişti şi ingineri geniali,
dar neânduplecaţi, păstrează - spune Cayce - până în
încarnarea actuală, acea nestinsă sete de putere care i-a
dus la pierzanie şi care-i împinge astăzi pe culmile
profesiei, oricare ar fi ea. Nu se poate face nimic: ei sunt
neam de învingători!
La sfârşitul lecturii, mama va cere câteva precizări
despre vieţile anterioare ale copilului:
„În ce perioadă a trăit în Grecia antică?
- În ultimele zile ale lui Xenofon”.
Celebrul istoric şi moralist s-a născut pe la 445 î.
Ch şi a murit în exil, către anul 355. El i-a adus cu bine
în ţară pe faimoşii „Zece Mii” de soldaţi greci din
ariergarda oştilor ateniene, învinse şi abandonate după
asasinarea tuturor generalilor lor în cortul satrapului
Tissafern, duşmanul persan.
Fetiţa care a fost marcată în vieţile anterioare de
ambiţia politică şi plăcerea propriei frumuseţi, n-a decis
să se încarneze oriunde şi oricând. Ea are nevoie de tot
ce este mai bun: Grecia secolului al V-lea î.Hr., aflată în
culmea strălucirii culturale şi artistice. Este Grecia
marilor filosofi, a pictorilor, a sculptorilor, a scriitorilor.
Grecia care va fi admirată şi copiată de lumea întreagă.
În ea, vezi şi respiri Frumuseţea. De altfel, Xenofon, în
singurătate, a scris o lucrare intitulată Banchetul sau
dialogul despre Frumuseţe.
Cayce ar fi putut data această încarnare într-o mie
de alte moduri. Referinţa la Xenofon nu este nicidecum
aleasă la întâmplare, ci ne dă de înţeles că frumosul
model se număra între prietenii, protejaţii, apropiaţii săi.
Chiar exilat din Atena, Xenofon rămânea o figură foarte
respectată. Era un „Very Important People” al epocii sale.
„Aţi putea să precizaţi, Domnule Cayce, de unde a
venit această entitate pentru prezenta încarnare pe
Pământ?
- Aici, [a venit] de pe Venus. În Franţa, de pe
Mercur, în Grecia, de pe Jupiter. În Atlantida, de pe
Neptun”. (Lectura 2857-1)
Iată un lucru foarte interesant pentru cei care au
noţiuni de astrologie! Pentru ceilalţi, am să traduc eu.
Neptun este „planul planetar” care guvernează
apa: iată de ce „this entity”, „entitatea”, cum spune atât
de ciudat Cayce, trebuie „să locuiască pe ţărmul unor
mari întinderi de ape”. În plan mitologic, Neptun
trimite şi la Atlantida, care a fost - spune Platon -
împărăţia lui Poseidon, rege din care grecii au făcut un
zeu numit de latini Neptun. În astrologie, planeta
influenţează tot ce e ud sau analog apei: negura, ceaţa,
tandreţea, intuiţia, poezia, muzica etc.
Planeta Jupiter este expansiunea, puterea. Acest
tânăr model, încurajat şi susţinut de Xenofon în
strălucitoarea frumuseţe a celor douăzeci de ani ai săi,
înseamnă gloria, banii, recunoaşterea din partea
notabilităţilor, respectul celorlalţi (şi gelozia... de unde
„suferinţa” menţionată în lectură.) Când vii de pe
Jupiter, nu consumi decât caviar şi şampanie (mied şi
tarama, dacă te afli în Grecia...).
Cât despre viaţa franceză, când tânăra Charlotte
venea direct de pe Mercur, a prevalat simţul măsurii,
dobândit pe această planetă. Într-adevăr, în astrologie,
Mercur, patronul
Fecioarei, guvernează disciplina, munca, metoda -
şi pe toţi oamenii calculaţi. Totuşi, Mercur, patron al
Gemenilor, guvernează deopotrivă dansul, care dezvoltă
simţul disciplinei cu preţul unui efort imens... Dacă
Venus încoronează totul, micuţa consultantă 2857 poate
aştepta totul de la Muze (mai ales de la Terpsihora, care
patronează Dansul!).

Taglioni

„În viaţa imediat precedentă, ne aflăm în

Franţa, într-o vreme când această ţară era condusă
de oameni preocupaţi înainte de toate de interesele
lor egoiste. Entitatea era dansatoare atunci. În
viaţa aceea, a câştigat mult în experienţă, învăţând
să-şi exprime emoţiile prin arta sa, împărtăşindu-le
publicului. A fost între primele care au dansat pe
poante, sub numele de Eschel. Şi pot fi văzute la
ora actuală scrisori ale acestei entităţi, Iată de ce,
în viaţa actuală, are acest talent înnăscut, acest
dar de a se exprima cu ajutorul corpului”. (Lectura
220-1)
Acest nume, pronunţat cine ştie cum de Cayce şi
transcris „Eschel”.de secretara sa, nu figurează în nici
un dicţionar de dans. Se ştie că secretara lui Cayce nu
vorbea nici o limbă străină şi, prin urmare, masacra
sistematic numele care nu erau englezeşti (până într-
acolo încât Cayce a trebuit să o pună la punct şi chiar
să-i dicteze uneori anumite nume, literă cu literă). În
fine... probabil că avea alte calităţi: datorită ei, au fost
păstrate lecturile!
Mă gândisem că putea fi vorba de faimoasa Fanny
Elssler, una din marile figuri ale dansului din secolul al
XIX-lea, foarte legată de familia tatălui meu. Aşa că l-am
consultat pe Olivier Merlin, jurnalist şi scriitor, mare
specialist al Operei, care mi-a atras atenţia asupra
următorului amănunt din lectură: „A fost între primele
care au dansat pe poante” „Nu e nici un dubiu - mi-a
spus el - este Mărie Taglioni care, pentru prima dată, a
dansat pe „poantele” [=vârfurile, n.tr.] degetelor, în
Silfida, baletul creat de tatăl său la Opera din Paris, în
1832. A fost o revelaţie, un succes monstru, care a
schimbat complet arta baletului”. Tema făcea apel la
Grecia antică şi la mitologia ei. Apar acolo nimfe, naiade,
ondine, femei-pasăre, salamandre, tot poporul mărunt al
spiritelor Naturii. Pentru a sugera aceste spirite
imateriale, era nevoie de o graţie fluidă, un dans în aer,
care să dea impresia că dansatoarele nu erau din lumea
aceasta. Mărie Taglioni a reuşit perfect acest lucru.
Susţinută de entuziasmul - chiar delirul! - spectatorilor
şi de talentul jurnalistic al lui Theophile Gautier, Mărie
Taglioni a contribuit la o strălucită renaştere a dansului
la Opera din Paris. Rochia vaporoasă de tul transparent,
pe care o purta în Silfida, a avut un asemenea succes
încât a devenit costumul profesional tipic al
dansatoarelor clasice: „tutu” (fusta din tul, scurtă şi
creaţă, purtată de dansatoare, balerine. (N.tr.)).
Pantofiorii din satin roz (umpluţi cu vată, în vârf, ca să
susţină înălţarea pe vârful degetelor) au fost adoptaţi cu
entuziasm de restul dansatoarelor, care au renunţat la
pantofii pătrăţoşi purtaţi până atunci. În concluzie,
Taglioni a revoluţionat Opera! Şi stilul ei de dans „eterat”
a creat şcoală: i s-au copiat arabescurile, elementele de
legătură, incredibila stăpânire a echilibrului. Opera
romantică a fost invadată, timp de un secol, de silfide în
tutu şi de personaje greceşti în pantofiori roz.
Mărie Taglioni - ca de altfel şi rivala sa, Fanny
Elssler - nu era o oarecare. Era o foarte mare
profesionistă, născută în serai: a supt laptele dansului
în familie, din fragedă pruncie. Tatăl, Filippo Taglioni,
era tot dansator şi coregraf (el a conceput mişcările din
Silfida). Împreună cu familia şi trupa sa, colinda din
oraş în oraş ca să dea spectacole şi astfel s-a născut
micuţa Mărie la Stockholm, la 23 aprilie 1804. A murit
în 24 aprilie 1884, la Marsilia, la 80 de ani, o vârstă
înaintată pentru o dansatoare de atunci. Căci ceea ce nu
ştie marele public este faptul că dansul era, în vremea
aceea, o meserie foarte riscantă: rochiţele de tul ale
dansatoarelor se aprindeau uneori de la luminările (şi
ulterior, becurile cu gaz) care iluminau scena, iar
sărmanele fete se transformau în torţe vii. Ceva cumplit!
Aceste accidente au dispărut abia când s-a descoperit
electricitatea. Dar în 1832, nu se întâmplase încă acest
lucru. (Vă recomand spre lectură cartea excelentă,
frumoasă şi bine documentată a lui Olivier Merlin,
Quand le Bel Canto régnait sur le Boulevard/Când
domnea Bel Canto pe bulevard. Ed. Fayard, Paris 1978)
Lectura lui Cayce a fost făcută în 1929, pentru o
fetiţă de 5 ani, pacientă a Spitalului Cayce. Mămica
fetiţei pune câteva întrebări:
„Sub domnia cărui rege al Franţei a fost fetiţa mea
dansatoare?
- Sub ultimul Ludovic”. răspunde Cayce...
(Aceeaşi lectură)
 Să înţelegem că e vorba de Ludovic-Filip sau de
Ludovic al XVIII-lea? Biografia lui Taglioni arată că ea a
prins ambele domnii, în secolul al XIX-lea.
Neînţelegând bine de ce o personalitate atât de
strălucită ar mai trebui să muncească pe brânci, aici,
mămica întreabă:
„Va mai fi nevoie să se reîncarneze?”
„Depinde de ceea ce hotărăşte să facă din ea
însăşi şi din darurile ei, pe calea dezvoltării
sufletului, adică a subconştientului”.
Lectura vieţilor anterioare este foarte interesantă,
căci arată continuitatea talentelor de la o viaţă la alta.
„În viaţa dinaintea acesteia [în Franţa], o
regăsim în epoca distrugerii palatelor din Oraşul
colinelor [este vorba de Roma şi de cele şapte coline,
din timpul incendiului lui Nero, după cum o să vedem].
Entitatea trăia la curtea lui Nero, iar numele său
era Aschell; a pierdut moral în acea experienţă,
reabilitându-se abia la sfârşitul vieţii, când a
acceptat să renunţe la libertatea fizică [în temniţă]
pentru convingerile sale. Din viaţa aceea, îi
rămâne, pe de o parte, o înclinaţie spre
nesupunerea faţă de autoritate, iar pe de altă
parte, o vie conştiinţă a eleganţei, a gătelii, o
atenţie pentru îngrijirea corpului. Şi dacă nu o
creşteţi cu fermitate, această atitudine riscă să
devină un defect în viaţa sa actuală”.
Iată de ce Taglioni revoluţionase micul univers al
dansului, „modernizând” balerinele! Pe de altă parte,
este foarte interesantă referinţa la „palatele din Oraşul
colinelor”. După incendiul uriaş care a distrus o parte a
Romei în anul 64 d.Hr. şi al cărui autor se crede că a
fost Nero, împăratul le-a luat proprietarilor palatele
incendiate şi a pus să se construiască o reşedinţă
imensă, unind mai multe coline (între care Palatin,
Coelium şi Esquilin), iar decorarea le-a revenit celor mai
buni artişti ai epocii. Acest palat, „Domus Aurea” sau
„Casa de Aur”, a fost uitat. Redescoperit apoi în secolul
al XVI-lea, i-a umplut de mirare pe arheologi: era
decorat în întregime cu motive inspirate de spiritele
Naturii: nimfe, satiri, elfi, gnomi şi... silfide! Reprezentate
într-un mod încântător, amestecate cu ghirlande de flori
şi fructe, bolţi de frunze multicolore, toate aceste minuni
s-au dezvăluit ochilor miraţi ai artiştilor italieni - Rafael
era unul dintre ei - care s-au inspirat din ele imediat,
numindu-le „groteşti” (de la „grotto”, cavitatea creată de
săpăturile arheologice). Acest „grotesc” caracterizează
arta Renaşterii. În Franţa, îl regăsim pe pereţii tuturor
castelelor de pe Loara, de la palatele lui Francisc I-ul,
până la Versailles. Şi în toate motivele decorative
europene până în epoca noastră (inclusiv tapeturile
panoramice ale lui Zuber, indiencele lui Koechlin la
Mulhouse, pânzele lui Genes, imprimeurile provensale
etc.)
Baletul Silfida se întorcea la sursele de inspiraţie
greco-romane, sub paşii plutitori ai lui Mărie Taglioni.
Ea trecuse, cu siguranţă, prin „Domus Aurea”, în timpul
lui Nero şi a ţinut minte atmosfera artei inspirate direct
de vederea spiritelor Naturii. (În acest sens, a se vedea
capitolul special din vol. III, p. 25)
Bineînţeles că această mare doamnă a Romei şi a
Parisului trecuse prin Egipt - itinerariu obligatoriu
pentru orice artist (şi pentru orice nativ francez, se
pare!).
„În încarnarea dinaintea acesteia [Roma],
regăsim entitatea noastră într-o perioadă când
domnea dezbinarea, în ţara pe care o numiţi acum
Egipt. Entitatea era o preoteasă din Templu şi
favorita suveranului de atunci. Când a fost alungat
Marele Preot [Ra-Ta], enitatea, care se numea atunci
Isli, a câştigat moral prin fermitate, rămânând în
ţară, ca să-l sprijine pe suveranul legitim, în loc să
ia calea exilului alături de Marele Preot. Însă a
pierdut moral, abuzând de puterea sa când a fost
reluată oficierea în Templu (care făcea mult pentru
oamenii de atunci). Astfel, la ora actuală, entitatea
nu se interesează deloc de ceea ce putem numi
gândirea religioasă obişnuită şi mai ales de religie
ca regulă de viaţă. Dar ceea ce o va motiva va fi
iubirea de oameni, ajutorul pe care îl poate oferi.
Această cale o poate face să progreseze mult în
viaţa prezentă, dacă este îndrumată în acest sens”.
Ne amintim că Templul, pe care Cayce îl numeşte
adesea „Templul Frumuseţii”, era totodată spital,
universitate, mânăstire etc. Printre tehnicile ce se
învăţau acolo pentru vindecarea bolnavilor, muzica şi
dansul ocupau primul loc. Dar frumoasa favorită
egipteană venea din Atlantida, a cărei moştenire
culturală a trecut în Egipt:
„În încarnarea precedentă [Egipt], o regăsim pe
continentul cunoscut ca Atlantida. Entitatea
aparţinea (dinastiei) poseidienilor şi era celebră
pentru arta de a se îmbrăca. Dar vrând să
folosească energiile întunecate ale Pământului în
scopuri negative, ea s-a distrus. Numele său era
Eld. De aici, la ora actuală, atitudinea entităţii
care-i va considera respingători pe cei motivaţi
doar de ispita câştigului. Totuşi, dacă este
încurajată să-i antreneze pe cei din jur în ajutarea
semenilor, în loc să-i pună la treabă doar în folosul
său, va ajunge la relaţii mult mai bune. Va avea
influenţă (...)”.
 Iată o dansatoare care a avut mereu un caracter de
femeie puternică: fie în Franţa, la Roma, în Egipt sau în
Atlantida, ea a fost întotdeauna o persoană importantă
în cercurile conducătoare, încarnându-se din viaţa în
viaţă, într-o poziţie care-i asigura influenţa. Şi Cayce
conchide:
„(...) Astăzi, ea ar putea să câştige avere şi
celebritate ca dansatoare - cu condiţia să fie bine
îndrumată”.
Este interesant faptul că ea a ales să exercite o
influenţă nu prin mijloace politice, ci - într-un mod
foarte feminin - prin eleganţa, ţinuta, arta sa. În secolul
al XIX-lea, pentru micuţele dansatoare ale Operei din
Paris, viaţa era grea, concurenţa feroce, meseria
epuizantă. Îţi trebuia sănătate de fier, energie, curaj,
autoritate excepţionale, calităţi pe care le obţii numai cu
preţul muncii din vieţile anterioare! A e număra între
personajele de la curtea lui Nero era neîndoielnic o
meserie extrem de riscantă... De altfel, Cayce lasă să se
înţeleagă că ea a sfârşit în temniţă, persecutată pentru
credinţa creştină.
Marie Taglioni alesese, în secolul al XIX-lea, un atu
primordial: familia. Prietenul meu, Oliver Merlin, un
mare specialist în domeniul dansului, îmi spunea despre
dansatoare: „Reuşeşc numai cele care au mamă. De ce?
Pentru că este o meserie atât de dură încât nu poţi reuşi
fără să ai alături o persoană devotată, care să aibă grijă
de tine şi să supravegheze contractele...”

O teologă are voie să danseze?

Iată o tânără care n-a împlinit încă 16 ani şi

studiază foarte serios teologia protestantă. Cayce o
anunţă că are de împlinit o misiune spirituală:
 „Cum această entitate şi-a trecut probele, atât
în plan mental, cât şi în plan spiritual, într-o
existenţă precedentă, acum este în stare să
trezească numeroase suflete la Cunoaşterea, la
înţelegerea iubirii Tatălui pentru oameni. Astfel,
este posibil ca rugăciunile, rugăminţile acestei
entităţi, munca sa fizică şi spirituală să capete
într- o zi o mare semnificaţie pentru toţi”.
De aici, studiile de teologie. Dar sunt acestea
compatibile cu plăcerea dansului? se întreabă viitoarea
„păstoriţă” (sau femeie-pastor, dacă vreţi!). Ea îl întreabă
pe Cayce acest lucru, cu un sentiment de
culpabilitate ... (puritanismul şi „Bible Belt” obligă!)
(Bible Belt desemnează statele americane din sud,
profund protestante. N.tr.). Iar el o linişteşte:
„De ce îmi place atât de mult să dansez?
- Aceasta este o expresie firească a bucuriei şi
a bucuriei pe care o simţi când, exprimându-ţi
bucuria, o împărţi cu ceilalţi! Dacă dansezi în
această stare sufletească, vei răspândi în jur
armonie, ritm, pace, făcându-i pe toţi să se poată
exprima armonios”.
Maica Yvonne-Aimé de Jesus, o mare mistică,
faimoasă pentru fenomenele miraculoase care i-au
marcat viaţa (bilocaţii, extazuri, stigmate, ploi de flori
etc.) nu s-a sfiit niciodată să danseze şi să le pună să
cânte pe tinerele novice din mânăstirea sa, din Bretagne,
la sărbătorile comunităţii. (V. foarte ineteresanta carte a
lui Paul Labutte, Yvonne-Aimé de Jesus, Ed. F.-X. de
Guibert, 1998) Dar... Există un „dar”:
„Atenţie, totuşi! Dacă dansezi doar ca să-ţi
găseşti pereche sau doar ca să fii cu cineva, atunci,
atenţie!” (Lectura 276-6)
Fata va pune întrebări într-un stil foarte mistic:
 „Ce fel de gânduri trebuie să nutresc ca să mă
apropii de Dumnezeu, de tot ce e sfânt şi pur?
- Repetă-ţi mereu: cât timp mă va conduce
spiritul lui Christos, nu pot să fac rău. Când mă
conduc singură, mă pot înşela. Dar avându-L pe
Christos călăuză, însoţitor, Mântuitor, mă voi
încrede în El şi voi împărţi cu El toate necazurile şi
bucuriile mele.
Căci trebuie să fii veselă când îi slujeşti pe
ceilalţi! închipuieşte-ţi că Tatăl îşi vrea copiii
fericiţi şi veseli, nu trişti!”
Noi, catolicii, exprimăm acest lucru astfel: „un
sfânt trist este lipsit de valoare”. Biata copilă, puţin
masochistă (ca în orice mediu puritan), crede că dansul
este un păcat! I s-a spus de atâtea ori că trupul este
întinat, iar plăcerile fizice sunt păcătoase...
Poate că din acest motiv există lecturile despre
dans în opera lui Cayce. Iată o cale spirituală foarte
importantă, care nu-i preocupa deloc pe consultanţii lui
Cayce. El le spune mereu că expresia artistică este
absolut fundamentală pentru echilibrul unei fiinţe
umane. Or, modul de viaţă american (the american
way of life), pe care îl copiem prosteşte, închide artiştii
în Muzee, înmulţind psihiatrii. Vai, ce eroare! Nici o
terapie nu egalează terapia prin artă!
Civilizaţiile tradiţionale, atât în Europa cât şi în
America indiană, întotdeauna au integrat arta dansului
în viaţa cotidiană. Nu voi uita nicicând lecţia pe care am
primit-o cândva de la bunica mea, Marguerite Koechlin-
Schwartz. De origine italiană, ca Taglioni, şi artistă până
în vârful unghiilor, se îngrijea să urmez cursuri de
desen, dans, muzică şi mă învăţa câte o poezie în fiecare
zi! Eram pe atunci o fetiţă mărunţică, pe care o ducea cu
automobilul ei mare şi negru, privilegiu care le făcea pe
cele două surori ale mele să moară de invidie. Într-o zi,
pe drumul de la Vannes la Hennebont, traversând un
sat breton, am avut o surpriză: toată strada era ocupată
de o nuntă. Nuntaşii jucau în sunetul cimpoaielor
bretone, îmbrăcaţi în costum popular. Şi nu o făceau de
dragul turiştilor - specie zoologică încă virtuală în 1945.
„Opreşte, i-a spus bunica şoferului (cu caschetă!).
Vreau ca Dorothee să admire dansurile. Uită-te bine,
scumpo: va veni vremea când toate acestea nu vor mai
fi! Oamenii se vor ruşina de dantelele acestea minunate,
de superbele costume din catifea brodată; nu le vor mai
îmbrăca şi vor uita cum se dansează gavota şi
jabadao...”
Şoferul lua aerul celui care îngăduie toanele
stăpânei sale pentru că ţine mult la ea (bunica era
adorată de personalul casei!). Bogaţii au toane, toată
lumea o ştie. Nunţi văzuse bunica toată viaţa - mai ales
o nuntă modestă, într-un sat unde miroase a balegă de
vacă şi gunoi de porc. Dar bunica mea, care era
medium, vedea viitorul. Ea privea cum se stinge sufletul
Bretaniei într-un ultim dans... Am stat două ore,
nuntaşii au venit la noi şi ne-au poftit să bem cidru
împreună cu ei.
Acum, poţi trece oricând prin satele din inima
Bretaniei, într-o sâmbătă de primăvară: nu vei mai
vedea veste de catifea brodată sau coifuri de dantelă. Te
vor servi cu hot-dogs pe fundal de rock, într-un fastfood
din plastoc (Autoarea face din „plastic” plastoc, ca să
rimeze cu rock, aruncând o umbră de ironie amară
asupra împrumuturilor care distrug tradiţia. (N.tr.)). Şi
dacă ţii cu tot dinadinsul, sărmane retrograd nostalgic,
la o ţâră de joc popular, ţi se va recomanda cel mai
apropiat festival de artă celtică, unde s-a prevăzut tot ce
trebuie pentru dinozaurii din specia ta. Şi de-ar fi să-ţi
poţi permite Marea Iertare a Sfintei Ana de la Auray, fii
sigur că televiziunea va fi nelipsită acolo. În orice caz,
pegăteşte-te să vezi mai mulţi jeans decât jiletci brodate
şi jocuri populare!
Acei artişti naivi de odinioară au dispărut. Ei se
uită la televizor, la „Dallas”, unde nimeni nu are de gând
să danseze „La Dérobée de Guingamp”. Ei” au respins
moştenirea, amintirea acelui timp când muzica,
strălucirea veşmintelor, dansul făceau viaţa mai
frumoasă. Chiar şi la cei nevoiaşi, cea mai modestă
pereche de saboţi avea graţia ei, farmecul subtil al celui
care-i făurise. Oricât de grea era viaţa, lumea o trăia în
dans. Se dansa la strânsul recoltei, se dansa la nunti, se
dansau „iertări”, se dansa la orice sărbătoare. La şcoală,
dansam în fiecare zi, în fiecare recreaţie, pe melodii
tradiţionale şi asta ne încânta la nebunie.
Modelul american, cu acest puritanism cras de
care se plângeau zilnic şi prietenii mei de la Fundaţia
Cayce (fără să se poată, însă, debarasa de el!), exclude
dansul, considerându-l o cărare spre iad. Să fi auzit pe
ce ton mi se vorbea de „Lido”, de „Folies Bergères” şi de
„micuţele dansatoare din Montmartre”! Cu toate acestea,
America a dat mari profesioniste, ca Isadora Duncan
(care, primită foarte prost în ţara sa, şi-a sfârşit viaţa în
Franţa) şi Martha Graham. Dar acesta nu este dansul
cotidian, integrat în viaţa poporului. Unde s-au dus la
bourrée din Auvergne, berberul haïdous sau tarantela
napolitană (ale cărei virtuţi terapeutice erau
recunoscute)? Cândva, orice era un pretext pentru a
dansa. Eu însămi am dansat, într-o perioadă, seară de
seară, când veneam acasă, reconstituind în faţa oglinzii
suitele clasice pe care le învăţasem la cursul de dans
ţinut de Edith Eyrolles. Numai pentru plăcerea de a
simţi destinderea intrând în mâini şi picioare, odată cu
melodia. De asemenea, ce minunată formă de
meditaţie... Dansul este o terapie: el îi vindecă pe cei ce-l
iubesc!

Terapia prin dans s-a născut în Egipt

În lectura următoare, Cayce descrie activităţile din

„Templul Frumuseţii”, care era totodată spital,
mânăstire, universitate în Egiptul străvechi (V. vol. I,
pag. 151-153, şi William Fix, op. cit.):
„[Acest Templu] era construit cu materiale
provenite din munţii de lingă bazinul superior al
Nilului. El avea forma unei piramide, în care se
amenajase un spaţiu în formă de glob, simbolizând
pentru cei care lucrau acolo faptul că se aflau în
slujba întregii lumi. Mobilierul? Ne putem imagina
frumuseţea lui, ştiind că obiectele cele mai
frumoase de pe Pământ fuseseră adunate acolo: din
aur, argint, onix, fier, aramă, mătase, satin, in
subţire...
În ce consta ajutorul primit acolo? Cei care
veneau să scape de excrescenţele animale care-i
handicapau, găseau informaţii care le permiteau să
înţeleagă ceea ce li se întâmplase”. (Lectura 281-25)
Persoana pentru care a fost făcută această lectură
îl aude pe Cayce descriind funcţionarea faimoasei
instituţii. (Am vorbit deja despre acest templu in
volumul I (v. capitolul despre terapiile foarte sofisticate
din Egipt), la pagina 150). Amintesc aici povestea acelor
hibrizi, pe care Cayce îi numeşte „lucrurile”, un fel de
monştri pe jumătate animale, pe jumătate oameni - în
fapt, biete fiinţe handicapate din cauza unui
dezechilibru genetic. Încurcaţi de reminiscenţele animale
(pene, gheare, colţi, ciocuri, cozi...), ei au fost folosiţi ca
sclavi sau roboţi, în Atlantida.
După scufundarea acesteia, refugiaţii au
reconstituit în Egipt, un fel de miniregat atlant, dar
având ca obiectiv principal reclasarea refugiaţilor, iar în
cazul hibrizilor, vindecarea. De aici, dezvoltarea tuturor
ramurilor medicinei în Egiptul străvechi. Nu era
nicidecum o „medicină reparatorie”, ca a noastră.
Oamenii primeau o îngrijire complexă, începând cu
sufletul:
„În plus, li se arăta, cu ajutorul simbolurilor,
greşelile şi virtuţile Omului, de-a lungul celor şapte
etape ale dezvoltării sale, puse în lumină de cei
care slujeau în Templu ca „purtători ai Luminii”;
aceştia se ocupau de novicii care erau pregătiţi
pentru iniţiere, oferindu-le o învăţătură religioasă,
cum a făcut Ra-Ta. Şi tu, când ai intrat în această
instituţie, renunţând la lume şi la tot ce-i
obsedează cu atâta uşurinţă pe fiii oamenilor, ţi-ai
pus toată nădejdea în Dumnezeul unic, astfel încât
să fii cu totul în slujba fiinţelor umane - şi, deci,
sacrificându-ţi propriile dorinţe, ca să-i ajuţi mai
bine pe fraţii tăi să-L cunoască pe Domnul.
Şi, deci, activităţile [din Templul Frumuseţii] se
prezentau astfel: mai întâi, erau cântul şi muzica,
aşa cum am spus deja. Se cântau incantaţiile „Ar-r-
r-U-u-Um-m (Este vorba de o vibraţie sonoră folosită
pentru vindecarea fizică şi spirituală (în India, ar fi
numită mantra), analogă cu „om” la indieni, „amen”
evrei, „awenn” la gali), care aveau ca efect slăbirea
controlului asupra corpului fizic, modificând
vibraţiile care caracterizau oamenii de atunci.
Acum, nu mai este la fel: sălăşluiţi în substanţa
unei materii mult mai grele decât altădată, când
corpul vostru vibra odată cu lumina - care devine
culoare, care devine sunet, care devine activitate”.
(Fragment dintr-o lectură pe care am tradus-o deja în
Edgar Cayce, Guérir par la musique / Edgar Cayce,
vindecarea prin muzică, Ed. du Rocher, Col. L’Age du
Verseau, p. 18)
„Voi toţi să încercaţi aşadar să regăsiţi
împreună această incantaţie „Ar-r-r-r-r-Ar”, ca să
înţelegeţi cum poate ea să exprime emanaţiile
colorate ale corpului vostru, aura voastră. Alături
de muzică, era dansul, al cărui obiectiv era
îngrjirea celor ce fuseseră atinşi de forţele de
distrugere. Astfel erau vindecaţi cei care fuseseră
distruşi de forţele negative şi ajutaţi să regăsească
poziţia verticală, cu un corp drept, o gândire
dreaptă şi o activitate dreaptă.
Apoi, Proorociţa le împărţea tuturor câte o
pecete a vieţii; fiecare iniţiat care trecea prin
aceste încercări descoperea în ea schema generală,
simbolică, a programului său de lucru, adică felul
cum trebuia să-şi ducă viaţa ca individ, relaţiile cu
semenii în acea încarnare terestră. I se amintea că
se află în această lume, fără să-i aparţină.
Toate aceste experienţe de atunci se exprimă
astăzi în viaţa ta prezentă. Mai întâi în această
nevoie de curăţenie, ca atunci când ţi-ai purificat
corpul, spălându-l în sânge, în apă, ca să-l cureţi,
în ochii tăi şi ai celorlalţi. Eşti încă marcată de
toate acestea, de oncţiunea cu tămâie, care p-a
permis accesul la alt nivel de conştiinţă, de
percepere a propriei fiinţe şi a greşelilor comise,
comparându-le cu faptele şi gesturile celorlalţi.
De aici, reminiscenţa acestor activităţi care ţi-
au aparţinut: a-i pregăti pe ceilalţi, a-i ajuta să
renască, să se purifice, să se consacre slujirii
[celorlalţi] - toate acele îngrijiri acordate celor
bolnavi la minte sau trup, care mai târziu vor fi
reunite în ceea ce se va numi un „serviciu
spitalicesc”. Se adăuga ajutorul psihologic acordat
cu ajutorul divinaţiei celor care aveau de înfruntat
ispite lăuntrice şi obstacole exterioare. Istoricii
studiază astăzi foarte puţin această etapă
culturală a dezvoltării civilizaţiilor...
Iată, deci, care erau activităţile din Templul
Frumuseţii: învăţarea, pregătirea pentru iniţiere,
ajutarea celor suferinzi, cântul, muzica, tot ce-şi
afla expresie în experienţa oamenilor de atunci.
Şi mă vei întreba: Unde s-au dus toate acestea?
Totul s-a risipit şi nu mai există decât în sfera
[invizibilă] unde tu poţi să pătrunzi, unde au pătruns
unii. Tot acest trecut a fost pecetluit cu cele şapte
Peceţi, după Lege, dar rămâne prezent, totuşi, în
activităţile pe care le desfăşori printre fraţii umani.
Iar în contactele tale, asociaţiile cu ei, astăzi, să
aplici, deci, experienţa dobândită în viaţa aceea [în
Egiptul străvechi] (...). Întoarce-ţi faţa către Christos,
fratele tău, care a arătat că Dumnezeu este Calea
viei El este Viaţa. El este Iubirea. El este Frumuseţea. El
este Armonia. El este Muzica. El este ritmul corpului în
Dans, iar dansul este slujirea Dumnezeului tău.
Deşi ceilalţi nu au nici o consideraţie pentru
limbajul tău, cel al corpului în mişcările şi căile
sale de exprimare, să-l rămâi totuşi credincios Lui.
Nu păstra ranchiună nimănui, iubeşte-i pe top. Căci
aşa cum p s-a spus, această muncă de pregătire
este motivul pentru care slujeşti aici, un semn că
egoul tău se dizolvă puţin câte puţin, în iubirea
aproapelui, prin bucuria Domnului exprimată în
tine”. (Lectura 281-25)
Această lectură este interesantă, pentru că
reinserează dansul în contextul său spiritual (în timp ce
puritanul mediu nu vede în dans decât deşertăciune şi
prilej de „păcat”!). Cayce recunoaşte că „ceilalţi nu au
nici o consideraţie” pentru limbajul corpului şi-i
persecută pe aceia care se dedică dansului în întregime.
Trebuie să înţelegem contextul: pentru majoritatea
consultanţilor lui Cayce, arta era un subiect aproape
complet ignorat... Să se fi schimbat oare situaţia în
Statele Unite, astăzi? Artistul este prea des tratat cu
dispreţ, exceptând cazul când aduce mulţi bani! Această
ambianţă nu are nimic comun cu respectul manifestat la
noi, în Europa, faţă de artă şi artişti. În Italia, Franţa,
Marea Britanie, Elveţia, Germania, Olanda, Belgia, arta
nu putea atinge asemenea culmi dacă artiştii n-ar fi fost
ajutaţi şi încurajaţi.
Din păcate, educaţia actuală nu încurajează
suficient creaţia artistică. Totuşi Cayce ţinea mult la
aceasta, aşa cum vom vedea. În timp ce, pentru
gândirea puritană, Frumuseţea este un păcat (A se
vedea, în acest sens, Cyril Scott, L'influence secrète de
la musique à travers les âges / Influenţa secretă a
muzicii de-a lungul epocilor, Ed. La Baconnière, 1984,
Neuchatel (Suisse)) (şi lumea adoptă urâţenia ca să aibă
cugetul curat), Cayce consideră că Frumuseţea este
expresia însăşi a Divinităţii. Aşa arată tradiţia
cabalistică, unde Tiphereth, Frumuseţea, este o virtute
divină situată în inima arborelui sefirotic. Pentru Cayce,
ca şi în tradiţia noastră, abia urâţenia era o expresie a
păcatului. Orice dizarmonie vine de la spiritul Răului.
Lectura 281-25 se încheie cu fraza rituală:
 „Aşteptăm întrebările [consultantei sau ale
persoanelor prezente]”.
„Care erau simbolurile celor şapte etape ale
dezvoltării fiinţei umane?
- Scarabeul simboliza lumea. Cocoşul tânăr,
naşterea. Şarpele, spiritul. Vulturul, înţelepciunea.
Iar crucea, coroana, pridvorul, uşa, drumul
simbolizau diversele activităţi”.
Unele din aceste simboluri au supravieţuit după
Potop, perpetuându-se în Egiptul dinastic, bine
cunoscut de egiptologi. O persoană, care ştie că erau
mai multe Temple întrucât cunoaşte lecturile lui Cayce
despre Egipt, întreabă.
„În care Templu am lucrat cel mai mult?”
„Depinde în ce perioadă a vieţii tale. În
tinereţe, lucrai în Templul Sacrificiului (cel al
purificării). La maturitate, după operaţia de
corecţie ortopedică de care ai beneficiat (Cayce face
aluzie aici la chirurgia din Egiptul predinastic (v. vol. I),
în care s-a desfăşurat un vast program de terapie
operatorie: se corectau mâini, picioare, gambe, braţe ale
celor marcaţi de apendice animale (copite despicate,
gheare, pinteni, solzi, pene, blană etc.)), ai intrat apoi
în Templul Frumuseţii, în calitate de supraveghetor
al şcolii iniţiaţilor care lucrau progresând de la un
simbol la altul, în cursul călătoriei lor [iniţiatice] în
Templu.
Aici, ar fi bine să facem precizări despre
„călătorie” şi semnificaţia ei. Aşa cum am arătat,
Templul avea formă de glob, în interior, şi de
piramidă, la exterior. Erau de patru ori patruzeci şi
patru de coţi. Cotul, numit în vremea aceea „mir”,
era de douăzeci şi şapte de degete şi jumătate,
înălţimea construcţiei era de optzeci până la
cincizeci şi patru de „mir”, iar forma, ovală. (V.
acest fragment în lucrarea egiptologului William Fix (în
adaptarea mea), op. cit., în care autorul expune tot ce
priveşte această misterioasă unitate de lungime din
Egiptul străvechi, 'mirul', strămoşul metrului, peste care
a curs atâta cerneală de atunci)
Din popas în popas, mergeau cei care trebuia
să lucreze la cele şapte etape de dezvoltare umană -
sau cele şapte Sigilii. Prin traversarea fiecărui
popas, se ajungea la următorul. Şi totul alcătuia un
fel de pânză de păianjen”.
Un „labirint”, am zice astăzi, ca acelea din Evul
Mediu (de pildă, cel al catedralei din Chartres, pe care
pelerinii îl parcurgeau în genunchi), sau popasurile
drumului crucii din ritualul catolic. Nimic nu este
vreodată nou sub soare!
O altă persoană, prezentă la această lectură,
întreabă:
„Şi care era rolul meu în Templul Frumuseţii?
„Eraţi heraldul armelor, cu trompeta şi
cimbalele”.
Aş fi putut traduce prin „uşier” sau „cel-care-
strigă”, dar mi-a fost teamă să nu sune prea profan,
fiind vorba de liturghie, într-un cadru profund religios.
Acest personaj juca, oarecum, rolul „paznicului de
biserică” în ceremoniile religioase catolice. (După
dicţionarul Petit Robert, „heraldul armelor avea drept
funcţii, în Evul Mediu, transmiterea mesajelor,
proclamaţiile solemne şi ordonarea ceremoniilor.” Când
eram mică, îl auzeam pe funcţionarul municipal care
făcea anunţurile primăriei, bătând toba în piaţa satului.
Locuitorii veneau să-l asculte şi, după ce se adunau
destui oameni, scotea din buzunar o hârtie (cam
mototolită) împăturită în patru, pe care o desfăcea încet,
ca să-şi citească proclamaţia: „Cetăţeni...” Cum se cânta
odinioară: „Le Roi a fait battre le tambour...”)
O altă persoană care era de faţă la această lectură
vrea să ştie şi ea:
„Eram sau nu eram în Templul Frumuseţii? Şi dacă
eram, ce făceam, vă rog?
- Vă ocupaţi de întreţinerea acelor sigilii, de
supravegherea stării lor în cursul activităţilor care
se derulau acolo, controlaţi dacă erau afectate de
impactul cu radiaţiile stelare şi în ce mod. Altfel
spus, un „paznic al sigiliilor”! De unde, astăzi,
interesul dumneavoastră pentru astrologie şi
astronomie”.
Traduc şi eu cum pot... Nici eu, nici vreun
specialist de la Fundaţia Cayce nu ne putem lăuda că
am fi înţeles totul în lecturi! Cayce descrie aici ritualuri,
locuri, terapii dispărute şi despre care n-avem, uneori,
nici o idee. Se întâmpla acum douăsprezece mii de ani...
Multă apă a curs, de atunci, pe Nil (care nici măcar nu
se numea „Nil” în vremea aceea).
Ceva mai târziu, la 21 ianuarie 1936, aceeaşi
persoană îi va solicita o nouă lectură lui Cayce. Ea făcea
parte din „Spiritual Healing Group” (A se vedea şi Mary-
Ann Puryear, Techniques de guérison par la
priere/Tehnici de vindecare prin rugăciune, Ed. du
Rocher, 1998), adică grupul de vindecare prin
rugăciune, din Norfolk-Virginia Beach. Cum, în 1936, o
asociaţie de dans din New York îşi denumise centrul de
întruniri „Templul Frumuseţii”, (membrii) au venit la
Cayce să-l întrebe dacă unii dintre dansatori avuseseră
vreo legătură cu Egiptul străvechi şi, mai exact, cu
Cayce şi anturajul său. Credea, de asemenea, că trebuia
să aibă o legătură karmică şi cu grupul de vindecare
spirituală din Virginia Beach. Şi dacă nu era aşa, de ce a
fost ales acest nume? (Despre semnificaţia numelor, v. şi
Souvenirs de nos vies antérieures, op. cit., „Analiza
karmică a numelor”, p. 217: nici un nume nu este dat
vreodată „la întâmplare”)
„Da”, răspunde Cayce, „acela dintre voi care a
venit să aducă un mesaj avea, într-adevăr, legătură
cu activităţile din Templul Frumuseţii, odinioară.
Şi amintirea inconştientă a acelor frumuseţi de
altădată a motivat asociaţia să numească astfel
acest loc modern, menit unei activităţi foarte
materiale şi profane. Există aici o referire la
frumuseţea din trecut, la splendoarea de odinioară,
care s-ar putea reflecta aici, care le-ar putea
aparţine. În concluzie, e o scânteie, sunt nişte
firmituri din acea frumuseţe dispărută şi din
muzica aceea, care ajuta (şi poate încă să ajute)
indivizii de astăzi să se conecteze spiritual. Ea ar
putea trezi în ei reminiscenţa splendorilor trecute,
a ceea ce au săvârşit cândva cei care slujeau acolo
[în Templul egiptean al Frumuseţii]”. (Lectura 281-26)
„În cele şapte etape de dezvoltare a Omului, de ce
este scarabeul simbolul lumii, cocoşul tânăr, cel al
naşterii, şarpele, al spiritului, iar vulturul, al înţelepciunii?
- Ah, ne îndepărtăm! Să ne ocupăm mai întâi
de vindecarea spirituală! Căci, pentru astăzi, am
terminat!” (Lectura 281-26)
Ar fi trebuit să se revină la consideraţii arheologice
şi mitologice care, probabil, depăşeau nivelul cultural al
consultantei, dar pentru noi, ceilalţi, nu este interzis să
reflectăm la acest subiect, în lumina descoperirilor
arheologice recente.

Ţiganca din Templul Frumuseţii

 Încă o lectură făcută pentru o tânără, domnişoara
3418, în 1943, când avea 26 de ani. După ce a sfătuit-o
să-şi facă un blazon personal, „având ca emblemă
Templul Frumuseţii şi o tânără dansatoare intrând
în el”, Cayce i-a recomandat „În loc să se
autocompătimească luând poziţia martirului, să
danseze mai des!” (era în firescul vârstei sale!) Cayce îi
descrie apoi tema astrologică, dominată de Saturn şi
Ver.us, patronii Balanţei. Acest semn, să nu uităm,
guvernează arta şi artiştii, mai ales dansul - dar şi
tendinţele la deprimare şi pesimism, dacă Saturn este
prost plasat. Nativa era de asemenea sub influenţa lui
Uranus (creativitatea) şi a lui Jupiter (expansiunea şi
gustul mişcării fizice). (În astrologia medicală, Jupiter
guvernează coapsele: prin urmare, influenţa lui
îndeamnă nativul la mers, curse, călărie, ciclism, tenis -
de fapt, toate sporturile! A se vedea şi L'astrologie
karmique d'Edgar Cayce/Astrologia karmică a lui
Edgar Cayce, Ed. R. Laffont, 1983)
Apoi, îi citeşte vieţile anterioare:
„Înaintea acestei vieţi, entitatea trăia în tara
a cărei cetăţeană este acum [Statele Unite], în
primele aşezări de imigranţi, lingă Jamestown,
Williamstown, Yorktown. Ea era printre pionieri, nu
chiar primii, ci aceia care au venit formând grupuri
destul de mari ca să se poată naşte în rândul lor o
activitate politică, cu partide şi „clici” care creau
opoziţie între aceste grupuri.
În acea încarnare, entitatea, pe numele său
Ethel Vance, a trecut prin tentaţii în urma unor
decepţii, Iată ce explică comportamentul actual,
iată de ce este ea atât de timidă. Şi totuşi, când îşi
exprimă sinele profund, toată lumea se opreşte să o
asculte! Căci, în încarnarea aceea, entitatea a
făcut lucruri mari ca profesoară, ca animatoare, ca
actriţă şi chiar ca fondatoare a unui cămin! Şi ea
poate reuşi astăzi de asemenea, pentru că acestea
sunt, pentru ea, căile succesului. Cum vi s-a spus
deja, duceţi-vă mai des la dans! O să fiţi încântată!
Muzica şi ritmul, care fac parte din precedentele
încarnări ale dumneavoastră, vă vor aduce atâta
bucurie! (...)
Şi mai înainte, în altă încarnare, entitatea
locuia în „Oraşul colinelor şi câmpiilor” (Susa,
capitala Persiei antice. V. capitolul care-i este consacrat
în vol. I, „Persia înainte de O mie şi una de nopţi”, pag.
171), umbla cu caravana dintr- un loc în altul, cu
grupuri de nomazi care ofereau spectacole. Apoi, în
contact cu activităţile care au apărut treptat în
cetate, entitatea a dezvoltat în viaţa aceea
aptitudini de infirmieră, ca îngrijitoare a
infirmilor, bătrânilor, bolnavilor. Căci învăţase
multe lucruri în Egipt, ca şi în câmpiile din Saad,
în India, de unde era originară. Aceasta explică
actualul dar al entităţii, de a-i alina cu un zâmbet,
un cuvânt, un gest, pe cei care suferă sau sunt
disperaţi. Datorită originii indiene, entitatea este
acum interesată mereu de lucrurile despre care am
vorbit. Dar păstraţi-vă credinţa, aşa cum v-am spus.
Numele ei era, în încarnarea aceea, Saaide.
Înainte de asta, entitatea a trăit în ţara cunoscută
acum ca Egipt. Ea lucra în Templul Frumuseţii, ca
muziciană şi dansatoare. Ea trebuia să traducă în
mişcări diferitele activităţi ale spiritului şi
diferitele emoţii - de la instinctele primare până la
sentimentele cele mai rafinate. Rolul său era să le
interpreteze astfel încât să le transmită
spectatorilor prin muzică, ritmuri, armonie: ea
trebuia să facă publicul să simtă speranţa, dorinţa,
neliniştea şi toate gamele de emoţii legate de
mental, pentru a-i ajuta pe spectatori să-şi edifice
personalitatea fizică, mentală şi spirituală.
Toate acestea se exprimau prin entitate, iată
de ce la ora actuală, ea va fi bucuroasă să danseze,
şi să danseze împreună cu alte persoane. Dar să nu
vă lăsaţi abătută de eventuale decepţii ocazionate
de dans: unora nu le place dansul decât pentru
măruntele lor emoţii egoiste, nu pentru muzică, nici
pentru frumuseţea dansului în sine. Numele
dumneavoastră, în epoca aceea, era El-Tekan”.
(Lectura 3418-1)
Această tânără consultantă era de profesie
dactilografă, nu dansatoare. Cayce n-o împinge pe
această cale, ci doar o sfătuieşte să meargă la bal (unde
va putea găsi un soţ, pentru că el îi vede o viaţă de soţie,
de mamă... şi de infirmieră!).
Lectura, extrem de interesantă din mai multe
considerente, ar putea confirma teza etnologică,
dezvoltată de unii istorici care cred că „pribegii” vin din
India. Oricum i-am numi, zlătari, ţigani, rromi, punctele
lor comune, etnice şi lingvistice, par să-l lege de spaţiul
indian. În povestea pe care Cayce i-a spus-o
consultantei sale, apare o ţigancă indiancă într-un
„grup de nomazi care dădeau spectacole”, umblând
din ţară în ţară. În cele din urmă, ajung la Susa; aici, se
pare că fata rămâne, renunţând la pribegie, şi devine
infirmieră, atinsă de bagheta magică a vocaţiei (dar şi
prin graţia convertirii ei la şcoala spirituală a lui
Zoroastru).
Unele teze istorice susţin că ţiganii au venit din
Egipt, aşa cum ne aminteşte numele lor englezesc,
gipsies. Cayce îşi poartă eroina în Egipt, unde „învăţase
multe lucruri”. Mai târziu, ajunge la Susa, un oraş
foarte mare, la marginea deşertului, unde conflictele
dintre nomazi şi populaţia stabilă sunt frecvente. Aşa
cum am relatat deja în volumele precedente, Cayce
aminteşte aceste conflicte atunci când descrie un
extraordinar amestec de populaţii şi idei, într-o epocă pe
care o situează pe la 8.000 î.Hr.
Ţiganii au avut marele merit de a-şi fi păstrat până
astăzi muzica şi dansurile tradiţionale. Dar cu ce preţ!
Ei au dreptate: n-ar trebui să trăim fără dans niciodată.
Cum spune faimoasa Argentina:
„Sunt servitoarea unei arte mute, care-şi caută
toate mijloacele de expresie în mişcarea paşilor, în
desfăşurarea gesturilor, în jocul mimicii. Vocabularul
meu cel mai sigur este cel care trece prin glezne, prin
braţe, mâini, liniile corpului, trăsăturile feţei. Am
plăcerea şi obişnuinţa de a mă face înţeleasă în tăcere
sau, cel puţin, nu adaug decât tăcerea mea la glasul
muzicii (...)”. (Suzanne de Soye, Toi qui dansais,
Argentina..., Ed. La Bruyère, 1993. O biografie destul
de succintă, pasionantă din toate punctele de vedere)
Şi adaugă, în cunoştinţă de cauză:
„Profesia m-a învăţat să separ, ceva mai mult decât
ceilalţi, expresia corpului de cea a cuvintelor. Încerc să
vă arăt aici că limbajul liniilor are o existenţă la fel de
reală ca şi celălalt şi că fără a înceta să fie simplă şi
naturală, orice femeie ar trebui să-l studieze ca să ştie
apoi să-l folosească, singur sau împreună cu cel al
buzelor, şi să compună astfel un personaj animat de o
dublă şi adevărată putere demonstrativă: cea a
cuvântului şi cea a mişcării”.
Ea nu era ţigancă, ci doar spaniolă din sudul
Spaniei (unde toţi au dansul în sânge, nu numai
ţiganii!). Argentina şi-a luat acest pseudonim întrucât se
născuse în timpul unui turneu prin Argentina, unde
părinţii săi evoluau în spectacole de balet, întorşi în
Spania, părinţii au înscris-o la Conservatorul din
Madrid, unde a învăţat muzica, dansul şi cântul.
Argentina nu era o biată ţigancă analfabetă;
dimpotrivă: mama sa era o femeie cultivată, care
aparţinea aristocraţiei din Cordoba. Eleganţa sa, semeţia
aristocratică se îmbinau cu o graţie tipic iberică, iar
acest amestec de cultură şi instinct i-a permis să se
exprime nu numai prin limbajul gesturilor, ci şi prin
cuvânt:
„Mă hotărâsem să mă dedic în întregime dansului
spaniol, sub toate aspectele sale. Părinţii mei cunoşteau
doar dansul spaniol clasic, tradiţia numită escuela
bolera, ai cărei păstrători erau. Nu cunoşteau flamenco
şi folclorul. Am citit tot ce-am găsit despre acestea;
răscoleam librăriile care-mi ieşeau în cale, descopeream
uneori gravuri, lucruri interesante. Pentru a cunoaşte
mai bine flamenco, am acceptat un contract de scurtă
durată la un renumit cabaret din Sevilla, unde evoluau
nume mari: Macarrona, Malena etc”.
Astfel ea reînvie tradiţia spaniolă, care datorează
mult tradiţiei ţigăneşti, adică Indiei, Egiptului, Persiei
din vechime. Parisul a întâmpinat-o cu entuziasm şi aici
a locuit până aproape de moarte (survenită la Bayonne,
în 1936, la numai 45 de ani).
Uluitoarea Argentina a fost un fel de meteor:
frumoasă, plină de talent şi. pe deasupra, o inimă
extrem de bună, se poate vedea după fotografii că era un
suflet foarte vechi. Faţa prelungă, saturniană,
trăsăturile fine trădează multe încarnări de artistă.
Continui să o citez pentru că mi se pare cea mai în
măsură să exprime sufletul dansului:
 „Există aşadar o gramatică a mişcării. Cred că o
femeie are datoria de a cunoaşte nu numai regulile
limbii pe care o vorbeşte, ci şi legile mişcării. Există un
mod potrivit de a te mişca, aşa cum există unul pentru a
te exprima. Şi eu spun că există greşeli de atitudine,
alură, gest, mimică, aşa cum există greşelile de limbă.
(..) Toate femeile ar trebui să înveţe să danseze. Cele mai
frumoase calităţi izvorăsc spontan dintr-un corp care
dansează. Mintea se limpezeşte, micile meschinării
dispar şi fac loc unui avânt al întregii fiinţe spre
frumuseţea ideală”.
Este ceea ce spune şi Cayce, dar Argentina a fost
femeie, o femeie modernă, şi o spune mai clar:
„Dacă admiteţi că graţia contează pentru o femeie
şi că este unul din apanajele sale, este evident că dansul
este cea mai bună şcoala a graţiei. Spun „dacă” întrucât
obiceiurile sportive şi vestimentare de astăzi au tendinţa
să împingă graţia în planul al doilea. De aici, ariditatea
gestului şi cruzimea liniilor.
Departe de mine gândul de a vorbi de râu sportul.
El aduce forţa, sănătatea, francheţea - dar o francheţe
puţin cam brută. Pericolul său este că duce la excese,
care pot fi corectate tocmai prin dans (...). Sportul
creează obiceiuri care, în ochii mei, nu sunt prea bune
de împrumutat, vreau să spun în afara domeniului său.
Nu aduceţi racheta de tenis într-un salon, nu? (...) Nu vă
îmbrăcaţi, la bal, ca la golf. Lăsaţi aşadar la club acest
mers de preerie, care e foarte nimerit pe terenul de golf.
Şi, ca să reuşiţi, dacă v-aţi molipsit, dansaţi!”
Atât de fascinant este acest chip sensibil al femeii
şi artistei care a fost Argentina, încât ar trebui să cităm
integral cartea lui Suzanne de Soye. Să vă mai spun că
pronunţa acest discurs direct într-o franceză perfectă şi
plină de graţie?... Ca sufletele foarte vechi, era dotată
pentru orice! lată, în încheiere, filosofia sa care concordă
cu cea cayciană:
„Există fiinţe care, ca mine, consideră dansul nu
numai un mijloc, ci şi un scop; este viaţa artiştilor care
şi-au pus fericirea şi ambiţia în desăvârşirea continuă a
operelor coregrafice. Dansul, pentru ei, devine atunci
ceva care ţine loc de orice sau aproape orice. El
reprezintă arta supremă, aceea care este deopotrivă
muzică, poezie, desen, sculptură, arhitectură. Este ca
întâlnirea tuturor acestor arte într-un trup.
A traduce prin dans viaţa omenească înseamnă a
căuta să stabileşti o armonie în care sufletul, principiul
superior al fiinţei se exprimă prin mişcările corpului (...).
Dansul? E Viaţa însăşi pentru mine! în rest, pentru că
dansul exprimă Viaţa, Viaţa care este divină, un dans
sincer este întotdeauna un mod de dans sacru”.
Aşa îl înţelegeau spectatorii Argentinei, care o
potopeau cu flori, ca pe o zeiţă!

2. BIBLIA DANSATĂ

Cayce, mare cititor ai Bibliei, pe care o ştia pe

dinafară, ţinea catehismul de duminică dimineaţa. În
cursul acestei „Sunday class” (=lecţie de duminică), nu
se vorbea DECÂT despre Vechiul Testament, comparat
cu cel Nou. Cam ca la cursurile de „Istorie Sfântă” ţinute
la şcolile creştine din Europa de altădată, însă acestea
se inspirau dintr-o gamă mai diversă de surse spirituale,
ceea ce explică faptul că noi nu cunoşteam Biblia atât de
bine ca americanii din „Bible Belt”. Ei sunt specialişti...
Cum a spus-o însuşi Cayce de multe ori, în familia lui,
nu se ştia altceva.
 Edgar a adus, în plus, toate informaţiile istorice şi
karmice oferite de propriile sale lecturi stenografiate de
secretară. Ele erau comentate, analizate, îndelung
studiate de el însuşi, cu toată familia, uneori cu ajutorul
unor prieteni teologi (protestanţi şi evrei).
Personajele biblice ocupă aşadar un loc esenţial în
gândirea cayciană; practic, la ele se raportează ...totul!
Este un lucru foarte uimitor pentru mine, ca
europeancă. Deşi familia tatălui meu este protestantă
(Biblia se citea mult în această familie), iar eu am primit
o educaţie biblică, am descoperit, datorită lui Cayce, o
sumedenie de personaje şi evenimente care nu mi-au
atras atenţia până la el. Cititorii mei riscă să fie şi mai
surprinşi decât am fost eu de avalanşa referinţelor
biblice care împănează textele lecturilor lui Cayce,
paragraf după paragraf, Iată de ce, de data aceasta,
zăbovesc puţin asupra acestui subiect.

Superstarul David

Fiecăruia după rangul lui... Să abordăm aşadar

una din figurile-vedetă ale Bibliei, despre care Cayce a
vorbit mult în lecturi (legat de consultanţii care
avuseseră o încarnare pe vremea lui David). Un
exemplu:
„Distraţi-vă aşa cum munciţi, adică temeinic!
Când trebuie să vă relaxaţi, relaxaţi-vă bine, la fel
de bine ca atunci când faceţi contrarul, adică vă
concentraţi asupra unui lucru (...). Fiţi în stare să
apreciaţi frumuseţile Naturii (...), influenţa sa în
artă, pictură. (...) Prin urmare, faceţi ca David
profetul, David slujitorul lui Dumnezeu, când
spunea: „Slava lui Dumnezeu se manifestă
pretutindeni! Chiar cerurile ne arată slava Sa, iar
firmamentul dezvăluie lucrarea Sa!”. David a fost o
persoană care aprecia frumuseţile Naturii, tot ce
fusese creat de mâna lui Dumnezeu, tot ce arăta
puterea Lui şi tot ce slujea slavei Sale, în cânt sau
în dans (...).
Păstraţi-vă trupul în stare bună, iar spiritul
conectat la Frumuseţe”. (Lectura 257-53)
Tradiţia biblică povesteşte că păstorul David era
blând cu oile sale. Poate că semnul său astrologie era
Taurul, ai cărui nativi iubesc Natura, arta, frumuseţea
(şi sunt foarte seducători)?
Deci, David, aşa rege cum era, găsea firesc să
danseze - cum spune Biblia:
„Chivotul Domnului a fost pus într-un car nou (...)
iar David şi toţi fiii lui Israel au dănţuit cât puteau
înaintea Domnului, cântând în sunetul ţiterelor,
harfelor, tobelor, sistrelor şi cimbalelor. (...) Când cei ce
duceau chivotul făceau şase paşi, David sacrifica un bou
şi un berbec gras, El dănţuia învârtindu-se cât putea
înaintea chivotului, încins peste coapse cu un efod de in.
Iar (...) Micol, soţia lui David, uitându-se pe
fereastră, îl văzu pe regele David sărind şi jucând
înaintea Domnului şi l-a dispreţuit în inima sa. (...) Ea a
ieşit întru întâmpinarea lui şi i-a zis: „Câtă cinste şi-a
făcut azi regele lui Israel, descoperindu-se în faţa ochilor
roabelor şi robilor săi, cum se descoperă un om de
nimic”. „înaintea Domnului dănţuiesc! Binecuvântat este
Domnul, Cel ce m-a ales pe mine în locul tatălui tău şi
al casei lui întregi, întărindu-mă cârmuitor al poporului
Domnului, Israel. Cânta-voi şi voi juca înaintea
Domnului şi încă şi mai mult mă voi înjosi. Voi fi încă şi
mai mic în ochii tăi, iar înaintea slujnicelor de care
grăieşti tu, voi fi în cinste.
 Iar Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua
morţii ei”. (Vechiul Testament, Cartea a doua a Regilor,
cap. 6)
Acest lucru era, pentru o evreică din vremea aceea,
suprema ruşine!
Micol era o snoabă şi-l dispreţuia pe păstorul cu
care se căsătorise; manierele lui „populare” o şocau.
Totuşi, era alegerea pe care singură o făcuse: Biblia ne
spune că ea se îndrăgostise de David şi-l ceruse în
căsătorie! Am găsit acest pasaj foarte caracteristic
pentru contrastul dintre tradiţia populară a dansului
sacru, reprezentată de David, şi puritanismul
aristocraţiei evreieşti reprezentate de Micol. În această
scenă, David dansează în toată inocenţa, iar poporul,
care îl urmează, îl înţelege cum trebuie. Numai Micol
consideră că „nu se cuvine”. Pe deasupra, arde de
gelozie când vede cum se uită roabele la soţul ei,
chipeşul roşcovan care a rămas etalonul fumuseţii
masculine pentru toţi roşcaţii iudeo-creştini, de douăzeci
şi cinci de secole încoace...
Alt episod biblic, mai vechi, este amintit în lectura
următoare, unde Cayce nu mai evocă un dans de
inspiraţie complet religioasă, ci forma sa degenerată.

Bacanalele sfârşesc întotdeauna rău

„Era numit astfel un dans tumultos şi lasciv, un

dezmăţ înfocat” spune dicţionarul meu Petit Robert, care
mai adaugă faptul că termenul este „Învechit”!
Desigur! Pentru că lumea nu mai dansează, s-a
pierdut şi prilejul de „a dansa lasciv”. Ca să mai poţi
vedea un asemenea dans, trebuie să plăteşti intrarea la
localuri de noapte specializate, unde nişte animatoare
profesioniste îi pot inspira pe particularii lipsiţi de
tehnică şi imaginaţie. Mai sunt spectacolele de cabaret,
unde evoluează dansatori de meserie - mulţi dintre ei
atingând perfecţiunea acestei arte (de exemplu, la Lido).
Când se raportează la frumuseţea adevărată, această
perfecţiune a gesturilor corpului, a costumelor, a muzicii
se află, evident, cu mii de coţi deasupra casetelor,
filmelor şi spectacolelor de joasă speţă, ale pornografiei
industriale!
Cuvântul „bacanală” caracterizează, în limba
noastră, o rudă deocheată a dansului religios. Cuvântul
vine din latinescul Bacchanalia, sărbătorile ţinute în
Roma antică, după modelul Dyonisiilor greceşti
(Dyonisos era numele grecesc al aceluiaşi zeu). Aceste
sărbători aveau loc noaptea, în sunetul tobelor şi
cimbalelor. La început participau numai femeile, adică
bacantele, preotesele lui Bacchus. Iniţial a fost vorba de
o veritabilă liturghie religioasă. „Bacantele” umblau pe
străzi, cu torţe aprinse, cu coroană de iederă peste părul
despletit, cu ciorchini prinşi de veşminte, ţinând în
mână „tirsul” (Baston înfăşurat cu frunze de iederă sau
viţă de vie, care avea în capăt un con de brad, atribut al
lui Bacchus. Se vede originea nordică şi celtică a acestor
tradiţii (iedera şi bradul nu coboară mai jos de
Mediterana)), care-l evoca pe Bacchus, şi strigau
„Evohe!”: Apoi, către 198 î.Hr., etruscii şi campanezii
(strămoşii napolitanilor) au introdus şi bărbaţii. Beţia,
orgia, provocarea deveniseră regulă. Astfel că în 187
î.Hr., Senatul roman aboleşte bacanalele, devenite un
adevărat scandal public.
„Bacanala” evocă spectacolul unei mulţimi aflate în
sărbătoare, care treptat, sub influenţa alcoolului, trece
spre nebunia colectivă şi aproape întotdeauna, violenţa
sexuală - fenomen sociologic care a existat în toate
civilizaţiile antice. Dansatorii, sub efectul muzicii care
loveşte chakrele (adică glandele endocrine majore) şi sub
efectul vinului sau al diverselor droguri, intră în transă.
Când se produce astfel disocierea celor trei corpuri (fizic,
mental, spiritual), fiinţa umană se apără mai greu de
invadatorii invizibili. În transă, dansatorii sunt
„invadaţi” de entităţi descarnate, distructive sau
satanice, care-i manipulează total. Dacă noi am uitat
fenomenul, în schimb civilizaţiile antice îl cunoşteau
foarte bine. Transa colectivă (practicată până la” o dată
recentă în Africa) a fost folosită în scop terapeutic - şi
era foarte eficientă. Dar trebuia un conducător de joc,
conştient şi foarte stabil din punct de vedere moral
(marele vraci al satului, preotesele, şamanii etc.), pentru
a canaliza aceste energii puternice şi a împiedica
deviaţiile. Lectura de mai jos evocă o bacanală din
timpul Exodului, „Lungul Marş” al evreilor în Sinai.
Făcută pentru consultanta 3621, o puştoaică de 8 ani (a
cărei familie nici nu bănuia ce imagini cu palmieri se
ascund sub genele de mătase!), această lectură
povesteşte vieţile anterioare ale copilului:
„Într-o încarnare precedentă, ea trăia în Ţara
Sfântă, fiind între cei care călătoreau din Egipt în
Ţara Sfântă. Entitatea se născuse în deşert; şi, în
copilărie, a trăit în vremea răzmeriţelor de pe
Muntele Sinai. [ceea ce datează lectura la timpul lui
Moise şi al Exodului]. Aceste amintiri au marcat
profund entitatea, căci bărbaţii şi femeile de atunci
au uitat lecţia dată de Domnul, când a vorbit pe
vârful Muntelui [Sinai]. Legile divine au fost uitate
foarte repede şi lumea s-a dedat la orgii care se
încheiau cu bacanale şi provocau violenţe - apoi
moartea multora dintre ei, în chinuri, necaz şi
disperare.
 Astfel ai venit pe lume aici [din acea traversare a
deşertului cu evreii] şi vei avea de suportat
consecinţele în cariera de dansatoare; vei trece prin
încercări fizice şi mentale, în cursul deprinderii
acestei meserii. Dar, ca balerină, vei putea să
progresezi în cel mai moral mod şi să-ţi desfăşori
talentele în cel mai amplu mod.
Numele tău în viaţa aceea era Smethele.
Cu o viaţă mai înainte, trăiai în Egipt, într-o
perioadă de imigrare: se iveau mulţi străini, atraşi
acolo de primirea unei învăţături spirituale. Erai,
pe atunci, o prinţesă venită din ţinutul Saad, ca să
studiezi în Templul Frumuseţii. Ai lucrat acolo
pentru a dobândi o pregătire practică. Apoi, ai dus
aceste cunoştinţe în ţara ta, împreună cu idealurile
religioase învăţate în acest Templu egiptean. Te-ai
ocupat mai ales de tot ce avea legătură cu dansul,
întrucât acesta făcea parte din învăţăturile
împărtăşite de profesorii din Templul Frumuseţii.
Numele tău, în viaţa aceea? Teck-Kelum. Erai
frumoasă la trup, dar aveai şi un suflet frumos şi
idealuri frumoase. Astăzi, vei putea să progresezi
mult aplicând aceste învăţături străvechi şi
continuând activităţile de atunci”. (Lectura 3621-1)
Iată, deci, o „entitate” care câştigase totul într-o
magnifică viaţă indiană. Studiile sale în Egipt îi
orientaseră viaţa într-o direcţie complet pozitivă. Nu prea
se explică degringolada morală ulterioară, din
încarnarea evreiască. Sau poate că da: influenţa
contextului a fost hotărâtoare. Un copil singur, chiar cu
„o fire bună” - adică având din vieţile anterioare
noţiunea clară de bine - rareori poate lupta împotriva
unei atmosfere perverse. De aici, marea răspundere care
ne revine faţă de tineri!
 Iată o secvenţă a acestei atmosfere de răzvrătire,
văzută prin prisma Bibliei:
„Văzând însă poporul că Moise întârzie a se pogorî
din munte, s-a adunat la Aaron şi i-a zis: „Scoală şi ne
fă un dumnezeu care să meargă înaintea noastră, căci
cu omul acesta, cu Moise, care ne-a scos din ţara
Egiptului, nu ştim ce s-a întâmplat.” Aaron le-a
răspuns: „Scoateţi cerceii de aur din urechile femeilor
voastre, ale feciorilor voştri şi ale fetelor voastre şi-i
aduceţi la mine” (...) Aaron a topit aurul într-un tipar şi
a turnat un viţel. Iar ei au strigat: „Iată, Israele.
Dumnezeul tău!” (...) A doua zi s-au sculat ei de
dimineaţă şi au adus arderi de tot şi jertfe de pace. Apoi
a şezut poporul de a mâncat şi a băut şi pe urmă s-a
sculat să petreacă. Şi când Moise, coborând din Sinai, se
apropia de tabără, a văzut viţelul şi jocurile”. (Vechiul
Testament, Exodul, 32)
Atunci şi-a dat seama că nu mai putea stăpâni
mulţimea dezlănţuită, căreia Aaron îi îngăduise idolatria.
Bacanala a degenerat în lupte fratricide, în urma cărora
au pierit vreo trei mii de oameni. Fiii lui Levi s-au
adunat lângă Moise, iar el le-a poruncit să ucidă toţi
răzvrătiţii, secerând tot ce era de prisos! în continuare,
aflăm că Yahve a pedepsit poporul pentru că şi-a făcut
idol de aur, iar pedeapsa se va repeta la fiecare
răzvrătire a israeliţilor! Cayce vorbeşte în lectura sa de
„moartea multora dintre ei în chinuri, necaz şi
disperare”. Războiul civil nu e niciodată ceva plăcut! Pe
lângă fanatism, apar răzbunările personale sau în
numele dreptăţii, iar partizanii se dedau la cele mai
cumplite atrocităţi. De altfel, se repetă mereu acelaşi
scenariu: este suficient să privim fosta Iugoslavie.
Iată de ce - având nevoie de răscumpărare -
această fetiţă se va reîncarna în ţara pe care n-a putut-o
cunoaşte în timpul Exodului. Ne amintim că toţi rebelii
au murit înainte de a intra în Ţara Sfântă, ca pedeapsă
pentru purtarea lor. Moise însuşi n-a avut dreptul să
zărească această ţară decât o singură dată, de la mare
depărtare, înainte de a muri!
Iată de ce Cayce. care nu lasă nimic la întâmplare,
repetă expresia „Ţară Sfântă” („Holy Land”), la
începutul lecturii 3621-1. La urma urmei, de ce foloseşte
el această denumire: „Pământ Sfânt”? înseamnă, oare,
că acest ţinut a fost mereu foarte special? Ozeneuri,
„caruri cereşti”, îngeri, iniţiaţi şi maeştri... se pare că
această regiune a atras întotdeauna manifestările
extraterestre. De altfel, tradiţia afirmă că Adam ar fi fost
îngropat pe Muntele Calvarului (de aici şi numele de
Golgota, „locul căpățânii”). Crucea lui Christos ar fi fost
înfiptă deasupra craniului lui Adam. Această colină a
fost şi regatul lui Melchisedech, personaj misterios care
„nu s-a născut, nici n-a murit”:
„Regele-preot al Salemului, care a venit pe
lume materializându-se din el însuşi şi s-a
dematerializat prin acelaşi proces, care a venit în
perfecţiune, ca Enoch, care a binecuvântat pe
Avraam (şi care în realitate era) Christos,
mesagerul, care a venit în toate timpurile, sub
numele de lisus, o dată (...), sub numele de
Melchisedech, altă dată”. (Lectura 991-1)
În fine, ce ţară extraordinară, plină de magie şi
mistere, această „Ţară a Făgăduinţei”, la care o visau
toţi evreii! Ca să vadă, în sfârşit, „ţara unde curge lapte
şi miere” (cum o numeşte Biblia!), micuţa Smethele a
trebuit să treacă prin moarte şi renaştere.
„Entitatea s-a reîncarnat în tara în care
învăţătorul [Iisus] a mers pe Pământ şi a fost
sacrificat ca Miel divin. Totuşi, entitatea a găsit
acolo speranţa, în pofida fricii. Ea a urmat
mulţimea înflăcărată de făgăduinţele învăţătorului
în ziua de Rusalii şi care-şi exprima bucuria
dansând (...). Ea a dansat astfel împreună cu
ceilalţi, ca să-şi manifeste fericirea pentru faptul
că învăţătorul a răspuns trimiţând Duhul Sfânt să
călăuzească Omul de acum înainte. Nu uita
nicicând această făgăduinţă, păstreaz-o în tine.
Ţine minte acest lucru - mai important decât toate
-, că Duhul Sfânt este mereu în preajma celor ce-L
caută pe Domnul. Entitatea, în epoca aceea, se
numea Ruth şi trăia în familia unei surori a lui
Petru”. (Lectura 3621-1)
Născându-ne din nou, venind într-o nouă
încarnare, găsim în fine lucrul la care am sperat,
zadarnic, în viaţa precedentă. Nu e minunat?
Să ne întoarcem la Moise. Ei bine, sarcina lui nu
era deloc uşoară. Ca să conducă, prin deşert, un popor
întreg, care se ridica la tot pasul împotriva autorităţii
sale, a trebuit să devină mai aspru. Pe scurt, ca să-şi
poată ţine turma în frâu, a fost obligat să o sperie cu un
Dumnezeu-jandarm. Cayce îl întreabă pe unul din
consultanţii săi:
„Cine e Dumnezeul tău? Nu este Dumnezeul
mânios, înfăţişat de Moise; nici Dumnezeul biruitor
asupra duşmanilor tăi, înfăţişat de David. Priveşte-
l, mai bine, aşa cum L-a înfăţişat Christos: un tată
bun, plin de iubire, milă şi dreptate”. (Lectura 262-
100)
Mesajele şcolii spirituale din Borup, de care am mai
vorbit (în Souvenirs de nos vies antérieures şi mai
devreme în acest volum), relatează astfel misiunea şi
greşelile săvârşite de Moise:
 „Viziunile lui Moise şi contactul spiritual pe care l-a
avut constituie un pas înainte, o cotitură (în Istoria
Omului], Căci Moise a aflat din exterior, prin imagini,
cum s-a desfăşurat întregul proces al Creaţiei. De
asemenea, el a fost deplin conştient că principiul
uciderii era rău şi a exprimat ştiinţa sa în Cele Zece
Porunci. Dar, în acelaşi timp, şi-a dat seama de faptul că
oamenii acelei epoci nu erau în stare să urmeze legile
sale (...). Numai el a putut să-i facă pe evrei să înţeleagă
că nu trebuia să se sacrifice unii pe alţii, nici să-şi
sacrifice copiii, nici să crească copii încuibându-le ideea
unui sacrificiu voluntar pe altare, pentru zei inexistenţi!
Dar încercând să-i facă pe evrei să renunţe la
principiul sacrificiului uman, a sfârşit prin a se împotrivi
celorlalţi membri ai tribului său, într-o luptă violentă
pentru putere Această luptă pentru putere a avut
urmările cele mai nefaste, căci, pentru a face faţă forţei
folosite împotriva sa, Moise a fost obligat să facă şi el uz
de forţă Moise era strâns legat de cei din tribul său, dar
trăia despărţit de ei. După lupte foarte grele şi folosind
mijloacele cele mai radicale, Moise a reuşit să-i dezbare
pe evrei de sacrificiile umane (...). Însă după moartea sa,
ei s-au întors la acest obicei”. (Şcoala din Borup, al 3-lea
caiet, scrisoarea nr. 4, din 7 mai 1968)
Iar Christos, care dictează acest mesaj, adaugă:
„Acolo unde Moise a renunţat şi a opus violenţei şi
crimei tot violenţă şi crimă. Eu am demonstrat principiul
Iubirii, până la limita sa extremă şi logică, şi am cerut
iertare pentru cei care urmau principiul violenţei şi al
crimei”.
Prin urmare, iată de ce Moise n-a avut dreptul să
intre în „Tara Sfântă”!
În fine, în încheierea acestei lecturi, după viaţa
contemporană cu Christos, Ruth se va reîncarna în
timpurile moderne, când va fi muziciană „conectată la
muzica sferelor celeste. Va câştiga mult,
moraliceşte, în această încarnare, sub numele de
Jane Page...”, înainte de a se reîncarna încă o dată, în
1936, în Statele Unite, în consultanta nr. 3621 a lui
Cayce!

La nunta din Cana, s-a dansat

Louise Brissette, personalitate a filmului canadian,

m-a rugat să detaliez viaţa lui Iisus în volumul al IV-lea.
Sunt fericită să pot răspunde aici, măcar în parte,
rugăminţii sale.
Cum am mai spus, în familia lui Cayce, toată
cultura se baza pe Biblie. Spre deosebire de ceea ce se
petrece în Europa, unde tradiţia religioasă este mult mai
diversificată, în aceste cercuri de americani sadea, care
nu cunoşteau altceva decât Biblia protestantă, aveau
succes lecturile despre Vechiul şi Noul Testament.
Familia Cayce şi prietenii au hotărât deci să pună o serie
de întrebări pentru a-şi aprofunda cunoştinţele biblice.
Adresându-se soţului adormit pe un divan, Gertrude
Cayce anunţă:
„Căutăm de data aceasta, prin acest „canal” de
informare [Cayce adormit], să completăm relatarea
istorică din Biblie, ca să o interpretăm mai bine”.
Astfel, seria de lecturi regrupate la numărul 5749
n-a fost făcută la cererea unei persoane oarecare, ci la
cererea unui grup (fie Norfolk Study Group, fie Glad
Helpers sau Norfolk Healing Group, adică unul din
grupurile (Grupuri locale, fondate la iniţiativa lui Cayce.
V. şi M. E. Puryear, Edgar Cayce, techniques de
guérison par la priere, Ed. du Rocher, 1998) de
vindecare prin rugăciune evocate mai sus. În lecturile
5479, i se pun lui Cayce extrem de multe întrebări
exacte, aşa cum vom vedea. Cine ce era în Evanghelii
(uneori se confundă unele nume ebraice)? Cine ce făcea?
Cum arătau oamenii, casele, peisajele? „Cum era
vremea” în ziua Nunţii din Cana? etc...
Or, aceste întrebări nu sunt de azi, de ieri; deja s-
au dat şi răspunsuri. Un mare număr de mistici catolici
l-au descris pe Christos „în direct” (cum face Cayce)!
Anne-Catherine Emmerich, Marie d’Agreda, Catherina
de Sienna, ca să cităm doar numele cele mai cunoscute.
Există o grămadă de informaţii adunate de secole în
profeţiile şi revelaţiile particulare - care continuă şi
astăzi (ca mesajele şcolii din Borup, în Danemarca, de
care tocmai am vorbit). În Franţa, în Anglia, în
Germania, în Italia, în Spania, în Elveţia, în Belgia, în
Austria... atâţia mistici L-au „văzut” şi „auzit” pe
Christos, au povestit faptele sale extraordinare! (Îl
amintim aici pe celebrul preot italian Pellegrino Emetti,
care, împreună cu un grup de 12 fizicieni, a inventat un
aparat pentru fotografierea evenimentelor din trecut (de
pildă... patimile lui Christos). Fiind prea incomodă,
invenţia a fost trecută sub tăcere. V. revista italiană
„Nonsiamosoli”, care a publicat o parte din aceste
extraordinare „arheo-fotografii”) Spusele lui Cayce nu
vor fi o noutate pentru cititorii care sunt familiarizaţi cu
această tradiţie mistică. Singurul element cu adevărat
inedit este integrarea reîncarnării în biografia lui
Christos...
La această enormă acumulare de documente „psi”,
se adaugă lucrările istorice publicate recent, în special
cele despre mediul esenian căruia îi aparţinea Christos.
Lucrări excelente pe această temă apar în fiecare an, de
aceea ne putem face o imagine precisă a familiei,
persoanei şi învăţăturilor lui Christos. Cine le-a citit nu
se va mira de lectura care urmează şi care m- a interesat
datorită dansului - Nunta din Cana, povestită de
profetul din Virginia Beach.
Una din persoanele de la „Norfolk Study Group” -
care, în cursul unei vieţi anterioare, a avut o strânsă
legătură cu viaţa lui Christos în Palestina - este deosebit
de interesată:
„Am citit că prima minune relatată de evanghelişti a
fost preschimbarea apei în vin, la Nunta din Cana.
Entitatea ar dori să afle detalii: de pildă, cum era
vremea? Cum se numeau mirii? Ce se mânca şi se bea
acolo? La ce [instrumente] se cânta? Şi ce se dansa?
- O mare parte a acestor detalii, în mod sigur,
au fost înlăturate”.
Într-adevăr, Cayce estimează că Evangheliile au
fost forfecate în stil mare! De aceea, îi dă consultantei o
sumedenie de detalii:
„Tânăra mireasă era o rudă a mamei lui lisus,
care a pregătit nunta, aşa cum era obiceiul pe
atunci (...). Tradiţia cerea ca masa de nuntă să
cuprindă miel fript, cu zarzavat, şi pâini speciale,
făcute după legea lui Moise, credinţa lui Moise şi
prescripţiile mozaice (...). Obiceiul cerea ca vinul să
curgă în valuri. Era în 3 iunie (cum am spune
astăzi) şi erau, din belşug, flori şi roade ale
câmpului (...). Ziua fusese frumoasă, seara călduţă
era luminată de luna plină. Mesenii băuseră mult,
ajungând în culmea veseliei. Dansurile? Se adunau
să danseze în cerc, după obicei - nu numai în acea
ţară de atunci, ci şi în ţara dumneavoastră, astăzi,
când aceste tradiţii au revenit în vogă... Şi iată de
ce au început să se termine rezervele de vin..”.
(Lectura 5746-15)
 Am căutat în Visions d'Anne Catherine-
Emmerich / Viziunile lui Anne-Cathenne Emmerich ceea
ce spunea vizionara despre aceste dansuri pe care le
vedea (în extaz) la Nunta din Cana (Librairie Tequi,
Editeur, Paris, 1951, vol. I, p. 329 şi următoarele):
„Nunta a început cu o masă şi cu dansuri Dansul
se executa în sunetele muzicii instrumentale interpretate
de copii, care, la intervale regulate, cântau în cor. Toţi
[nuntaşii] aveau în mână batiste, de care se prindeau
bărbaţii şi fetele când se adunau să danseze în şir sau în
cerc; dar nu se atingeau niciodată. Mirele şi mireasa
dansau mai întâi singuri, apoi toţi dansau împreună.
Fetele, cu faţa pe jumătate acoperită, purtau veşminte
lungi în spate, iar în faţă, uşor ridicate, cu şnururi. Nu
săltau, nici nu săreau ca la dansurile de astăzi; era mai
degrabă un mers în diverse direcţii, însoţit de mişcări ale
braţelor, capului şi corpului, după ritmul muzicii. Asta
mi-a amintit de gesturile pe care le fac, la rugăciune,
evreii din secta fariseică; dar totul era graţios şi decent.
Nici unul din viitorii apostoli nu a intrat în dans; totuşi,
Natanail, Obed, Ionatan şi alţi ucenici au intrat. Apoi au
dansat numai fetele; totul se săvârşea într-o ordine
admirabilă şi degaja o bucurie calmă”.
Puţin mai departe, Anne-Catherine Emmerich
descrie o petrecere dată de Maria-Magdalena înainte de
convertirea ei, pe când organiza recepţii fastuoase, la
care se înghesuia lumea (...şi semi-lumea!) de atunci:
„Am mai văzut o petrecere la Magdalum (Castelul
Mariei-Magdalena, de la care îi vine numele „Maria din
Magdalum”. în limba latină, „Maria Magdalena”
(traducere din aramaică) o denumeşte pe cea mai mică
soră a lui Lazăr, după locul de reşedinţă (Magdalum).
Forma provensală „Maguelonne” este mai aproape de
original, ca personajul însuşi de provensali: ne amintim
că Maria-Magdalena s-a retras în munţii din Saint-
Baume, lângă Aix, unde a trăit 33 de ani în singurătate.
Ea a murit în braţele compatriotului său, episcopul Sf.
Maximin, care a îngropat-o acolo, în locul care poartă
astăzi acest nume. Din acest motiv, ea a devenit una din
marile sfinte patroane ale Provenţei. V. vol. II, p. 168.)
(...) unde dansau multe persoane, într-o încăpere mare,
minunată (...), împodobită cu oglinzi, astfel încât
dansatorii să-şi poată vedea toate mişcările (...).
Societatea adunată la Magdalena reunea femei şi fete
uşoare şi frivole, mondene şi emancipate, ofiţeri,
aventurieri şi funcţionari din Magdalum. Dansul lor nu
era ca al nostru, săltat şi învârtit, era un fel de menuet.
Treceau unii în mijlocul celorlalţi, cu un pas uşor, cu
mişcări graţioase ale capului, mâinilor şi întregului corp.
Deşi părea acceptabil şi cuminte, acest dans era totuşi
voluptos şi putea să exprime toate felurile de pasiuni”.
(Visions d’Anne-Catherine Emmerich, op. cit., p. 408)

Dansuri pe care e mai bine să le uităm

Dansul poate fi practicat în bine şi în rău... Iată

încă o lectură care evocă prostituarea dansatoarelor din
antichitate. O altă fată l-a întrebat pe Cayce:
„De ce îmi place să cânt şi să dansez? Ar fi bine să
fac studii în această direcţie?
- Asta vine din experienţele vieţilor anterioare,
din Grecia şi Roma. Însă acestea sunt nişte căi care
v-ar duce la eşec. Alegeţi mai bine drumul auster,
care se va dovedi tot mai uşor pe măsură ce veţi
înainta pe calea ajutorării celorlalţi”. (Lectura 2632-
1)
Continuarea lecturii este mai severă:
„Amigdalele îmi blochează corzile vocale?
 - Nu vedem aici nici amigdale, nici corzi vocale.
Ceea ce ne interesează este viaţa dumneavoastră
spirituală...
- La care notă muzicală vibrez cel mai bine?
- În bine sau în rău? în bine, cele care vin din
corurile cereşti (V. lucrarea mea Edgar Cayce, guérir
par la musique / Edgar Cayce, vindecarea prin muzică,
Ed. du Rocher, p. 136); în rău, cele care vin de la
„luminile care strălucesc” „. [Cayce subînţelege: nu
orice străluceşte este aur...]
„Şi ce-mi recomandaţi în timpul liber?
- Pe Christos!” (Lectura 2632-1)
Iată pe cineva pus la punct... La şaisprezece ani,
fata nu visează decât să strălucească sub luminile
rampei: Cayce încearcă să-i scoată gărgăunii din cap.
Dansul îi apare ca un vis roz, fără să întrezărească
realitatea dură a acestei meserii; ea nu-şi dă seama că
dansul este un fel de sacerdoţiu, o muncă zilnică
susţinută, pentru care nu este pregătită. Cât priveşte
vocea, ea crede că scoaterea amigdalelor i-ar deschide
calea spre Operă... pe când aceasta este una dintre cele
mai grele cariere cu putinţă! Veţi remarca discreţia lui
Cayce când se referă la „experienţele vieţilor
anterioare, din Grecia şi Roma”. M-am obişnuit
destul de mult cu dragul Edgar, ca să-mi dau seama că
atunci când nu spune nimic, nu e nimic bun de spus
(ceea ce sugerează continuarea dialogului)!
În antichitate, pe lângă formele de prostituţie
cunoscute astăzi, exista prostituţia sacră, un lucru
complet necunoscut nouă (fără îndoială pentru că sacrul
nu mai are căutare în Occident!) La început, când multe
civilizaţii nu concepeau monogamia, ca astăzi, era
îngăduită pluralitatea partenerilor. La unele popoare,
unirea femeii cu bărbatul, îmbrăcând un caracter sacru,
avea loc în cadrul unei liturghii a fecundităţii, în timpul
unor sărbători legate de anotimp sau în permanenţă, în
temple. Celţii au sărbătorit astfel „Focurile de Belen”, a
căror amintire ne-a rămas în „Focurile de Sfântul Ion”.
Aceste ritualuri sexuale, numite „prostituţie sacră”
de către istorici şi etnologi, sunt atestate pretutindeni în
civilizaţiile antice şi primitive.
Ceea ce ne şochează şi mai mult este denaturarea
care s-a produs din momentul când prostituţia sacră s-a
exercitat într-un context de sclavagism sexual, violenţă
şi sacrificii umane. Biblia denunţă neîncetat
„nelegiuirile” cultului lui Moloch, al Baal-ilor fenicieni şi
al altor zei mediteraneeni vechi. De fapt, parcurgând
textele, avem impresia că „prostituţia sacră” a dus
mereu direct la prostituţie, iar dansatoarele sacre
deveneau curtezane.
Confuzia de gen între două dintre cele mai vechi
meserii din lume nu datează de acum:
„Fiica Marelui Preot adjunct se dedicase
slujirii în Templu, ca dansatoare. Or ea dansa
înaintea Regelui, în timpul slujbei şi astfel a
obţinut favorurile regale”. (Lectura 341-9)
Pasul de la sacru la profan a fost făcut cât ai clipi...
Ispita era prea mare! Această dansatoare, numită Isris,
era „mai frumoasă decât toate celelalte. Între fiicele
preoţilor, era una din favoritele Regelui, ei
revenindu-i desfătarea lui şi a Sfatului său”.
(Lectura 2294-148)
Vedem că Isris depăşise cadrul profesional, „dansul
sacru cu obiectiv terapeutic”! Templul cu pricina este
Templul Frumuseţii, de care am amintit deja. În lectură
apare cuvântul „entertaining”, altfel spus, arta sau
meseria de a distra VIP- urile... E vorba de o
„dansatoare” în sensul „Belle Epoque” al termenului
(când bătrânii domni bogaţi cheltuiau averea familiei
pentru ochii frumoşi ai unei „leoaice” de pe Bulevard!)
În lectura de mai sus, Cayce povesteşte un episod
al istoriei egiptene de acum 12.000 de ani. Cazul de
prostituţie este cu atât mai clar cu cât biata balerină o
face sub constrângere, fără voia ei. I s-a dat sarcina de
a-l seduce pe Marele Preot Ra-Ta.
„Nu din voia ei, ci împinsă de membrii Sfatului
Regal. Aceştia îi persecutau tribul, pe care ea îl
ocrotea prin activităţile sale [datorită sprijinului
regal]”. (Lectura 2294- 148)
Ne amintim că Ra-Ta a căzut cu ochii închişi în
capcană şi a devenit iubitul preafrumoasei Isris, în
condiţiile în care el însuşi instituise regula monogamiei
cât fusese conducătorul ţării. În virtutea acestui pas
greşit (dacă pot folosi cuvântul „virtute”!...), a fost izgonit
din Egipt împreună cu concubina.
„[Faraonul] deşi întristat, şi-a ascultat în cele
din urmă sfetnicul, cel care a reuşit să obţină exilul
[cuplului scandalos, Ra-Ta şi Isris]”. (Lectura 294-149)
Observaţi că termenul englezesc „dancer”, folosit
aici de Cayce, înseamnă chiar dansatorul/dansatoarea
profesionist/ă. Dar când se foloseşte termenul
„danseuse” (în franceză în text), se depăşeşte cadrul
strict profesional, adăugând-se alte argumente
comerciale...

„De-ar mai zâmbi o dată Ioan Botezătorul”

 „De-armai zâmbi o dată Ioan Botezătorul, / Mărite,
mai abitir ca serafimii aş dănţui (Alcools, Apollinaire,
pag. 62, NRF Gallimard.)”, spune Salomeea când îşi dă
seama că Ioan Botezătorul chiar a fost decapitat... la
cererea ei! Sau, mai exact, la cererea mamei sale,
Irodiada - cum ne povesteşte Evanghelia după Matei:
„Căci Irod, prinzând pe Ioan, l-a legat şi l-a pus în
temniţă, pentru Irodiada, femeia lui Filip, fratele său.
Căci Ioan îi zicea lui: Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie. Şi
voind sã-l ucidă, s-a temut de mulţime, că-l socotea pe
el ca prooroc. Iar prăznuind Irod ziua lui de naştere, fiica
Irodiadei a jucat în mijloc şi i-a plăcut lui Irod. De aceea,
cu jurământ i-a făgăduit să-i dea orice va cere. Iar ea,
îndemnată fiind de mama sa, a zis. „Dă-mi, aici pe
tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” Şi regele s-a întristat,
dar pentru jurământ şi pentru cei care şedeau cu el la
masă, a poruncit să i se dea. Şi a trimis şi a tăiat capul
lui Ioan, în temniţă. Şi capul lui a fost adus pe tipsie şi a
fost dat fetei, iar ea l-a dus mamei sale”. (Evanghelia
după Matei, 14, 3-11)
Aceasta este versiunea Bibliei... care nu spune
nicăieri, de altfel, că gravisimul Ioan Botezătorul ar fi
zâmbit, chiar şi frumoasei Salomeea! Căci proorocului
nu-i plăceau femeile, se temea de ele! Iată ce spune
Cayce în „cursul” său biblic:
„Cum am văzut în lecţiile precedente, se
întâmplă ca purificarea „eului” să impună
înfruntarea morţii. Cu alte cuvinte, pentru Ioan
Botezătorul, era obligatoriu să moară în acest mod,
ca să câştige trezirea spirituală de care avea nevoie
(...). Ioan aştepta ca lisus, despre care spusese că
este Mântuitorul, să-l salveze de la moartea fizică.
Dar prin această moarte a putut Ioan să facă faţă
reparaţiei karmice a propriilor sale greşeli. Asta a
fost, pentru Ioan Botezătorul, crucea lui”.
Şi care au fost greşelile înaintemergătorului? După
Cayce, într-o viaţă anterioară, fusese profetul Ilie. În
urma conflictului care l-a opus celor patru sute cincizeci
de preoţi ai lui Baal, ocrotiţi de regina Izabela, el a reuşit
să-l convingă pe regele Ahab, soţul Izabelei, să-i permită
organizarea unei întreceri a proorocilor. Jertfelnicele
erau pregătite, ca şi bieţii viţei destinaţi jertfei. Şi apoi,
proorocii au început să se roage, invocând focul Cerului.
Cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal n-au avut
succes: Baal se făcea că nu-i aude! („Şi au luat ei viţelul
care li s-a dat şi l-au pregătit şi au chemat numele lui
Baal de dimineaţă până la amiază, zicând: „Baale, auzi-
ne!” Dar n-a fost nici glas, nici răspuns. Şi săreau
împrejurul jertfelnicului pe care-l făcuseră.
Iar pe la amiază, Ilie a început să râdă de ei şi
zicea: „Strigaţi mai tare, căci doar este dumnezeu! Poate
stă de vorbă cu cineva sau se îndeletniceşte cu ceva, sau
este în călătorie, sau poate doarme; strigaţi tare să se
trezească!” (Vechiul Testament, III Regi, cap. 18, 27-28)
(N.tr.)) Seara, Ilie a pregătit şi el un jertfelnic şi a pus să
fie udat cu apă, ca să facă dovada mai concludentă. Apoi
a început să se roage, invocându-l pe Yahve, Dumnezeul
lui Israel: la a doua rugăciune, rugul s-a aprins. Regele
Ahab, convins de data aceasta că Yahve este mai presus
de Baal, s-a dat de partea lui Ilie - care a prins, din zbor,
ocazia de a cere moartea imediată a celor patru sute
cincizeci de preoţi ai lui Baal, nici mai mult, nici mai
puţin! Apoi, Ahab a alergat la palat să-i povestească
Izabelei toată întâmplarea. Regina s-a înfuriat cumplit
pe Ilie şi s-a jurat că o să-l ucidă de cum îl va prinde...
Căci între timp proorocul dispăruse: „Când a auzit Ilie
aceasta, s-a sculat şi a plecat, să-şi scape viaţa sa (...)”.
 De ce se temea? De moarte, desigur (pentru asta
nu trebuie să fii prooroc...), dar şi mai tare de regina
Izabela. După Cayce.
„Ilie avusese tăria să-i înfrunte pe cei patru
sute de preoţi ai lui Baal, dar nu cuteza să înfrunte
mânia Izabelei. Primise poruncă să-i ucidă pe
proorocii lui Baal? Biblia nu spune, însă el a făcut-
o. Fără îndoială, a fost mânat de un resentiment
personal. Asta a avut de purificat ca Ioan
Botezătorul. (...) Regina Izabela a jurat să-l execute
pe loc şi chiar avea de gând să o facă. Însă, uneori,
e nevoie de mai multe sute de ani pentru a împlini
ceea ce hotărâm să facem pe loc! Izabela promisese
să-i ia capul lui Ilie. Iată de ce l-a obţinut, cu mult
mai târziu”.
Reîncarnându-se în Irodiada (regină a aceleiaşi
ţări!), eul său subconştient l-a recunoscut în Ioan
Botezătorul pe acel Ilie căruia îi purta sâmbetele de
atâtea secole, Ilie care o sfidase pe când era regina
Izabela, cu şapte sau opt sute de ani înainte!
Şi de ce intervine dansul în această poveste a lui
Ioan Botezătorul? Probabil că jucase un rol pe vremea
regelui Ahab, în liturghia cultelor lui Baal, pe care le
sprijinea regina Izabela. Aceasta, „fiica lui Itobaal, regele
sidonienilor, a adus religia sa în regatul lui Israel” care
atât aştepta: cultele fecundităţii ale tirenienilor şi
sidonienilor le păreau israeliţilor mult mai plăcute decât
severa lege mozaică! Amintind pasajele biblice şi
evanghelice (2) unde Ioan Botezătorul este anunţat ca
reîncarnare a lui Ilie, Cayce adaugă:
„Ioan nu s-a întors, oare, ca glasul ce striga în
deşert şi în spiritul lui Ilie? Căci el fusese chiar
Ilie”. (Lectura 1158-6)
 Toată această poveste explică, întrucâtva, de ce
reacţia lui Ioan Botezătorul, în temniţă, n-a fost chiar
impecabilă:
„Pentru că nu reuşise să-şi depăşească
anumite spaime ascunse, el a început să se
îndoiască, pe măsură ce devenea tot mai evident
faptul că nimeni nu făcea nimic să-l scoată din
temniţă; iată de ce a pus să fie întrebat lisus: „Tu
eşti cel ce trebuie să vină sau trebuie să aşteptăm
pe altul?”(...) învăţătorul n-a spus nici da, nici nu,
ci doar fraza următoare: „Du-te să-i spui lui Ioan că
bolnavii sunt vindecaţi, cei sărmani sunt mângâiaţi
de Buna Vestire, şchiopii merg, iar orbii văd”.
(Lectura 3976-27)
N-am avut niciodată o simpatie deosebită pentru
înaintemergător, însă mă simt mişcată de tristeţea
acestui om părăsit, cuprins de frică în fundul temniţei:
se îndoieşte, chiar” dacă nu s-a înşelat ca prooroc!
Răspunsul lui Christos nu-i va lăsa, probabil, nici un
dubiu asupra deznodământului: Iisus se face că n-a
înţeles, vorbeşte de şchiopi, de orbi, nu de eliberarea
proorocilor prizonieri... Cu toate acestea, Ioan
Botezătorul va reapărea sub chipul lui Ilie în timpul
Schimbării la Faţă, pe muntele Thabor, înaintea lui
Petru, Iacov şi Ioan, care erau cu lisus: „Şi iată, Moise şi
Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El”, Cel transfigurat de
Lumină! Apostolii nu par a fi făcut, de data aceasta,
apropierea între Ilie şi Ioan Botezătorul!
O tradiţie veche spunea că Salomeea, fiica
Irodiadei, sedusă de învăţătura lui Ioan Botezătorul, se
îndrăgostise de el.
Din această tradiţie se inspiră Guillaume
Apollinaire, în poemul din care am citat mai sus şi pe
care l-a intitulat „Salomé”. Irodiada, mama sa, îi spune:
 „O, chipeş nebun al regelui, nu lăcrima,
la căpățâna drept toiag şi joacă!
- Lasă-l, mamă! Fruntea-i e rece deja!”

Deşi nici o reîncarnare a Salomeei n-a venit să-l

consulte pe Cayce, putem presupune că tânăra
dansatoare fusese amestecată în povestea celor patru
sute cinci zeci de preoţi ai lui Baal şi în prostituţia sacră
pe care aceştia o întreţineau în templele lor. Totuşi,
găsim fata menţionată de mai multe ori în dosarele lui
Cayce, în lecturi făcute pentru persoane care-i fuseseră
tovarăşe la curtea lui Irod:
„Entitatea era printre tinerele care dansau la
curtea regelui Irod - era chiar singura care a reuşit
să danseze mai bine decât Salomeea!” (Lectura 3577-
1)
Şi Cayce îi povesteşte consultantei sale, care se
numise „Rhadahr”, cum învăţase dansul (şi altceva...),
dar într- o zi, ascultând predicile lui Christos, hotărâse
să-şi schimbe viaţa chiar de a doua zi.
Unei alte femei, de 29 de ani, Cayce îi povesteşte:
„[că era] între locuitorii acelei ţări, în slujba
curţii lui Irod (...). Se număra între cele care dansau
înaintea lui Irod şi a cunoscut-o foarte bine pe
Salomeea, ale cărei acitivităţi la Curte le
împărtăşea întru totul.(...). Dar această perioadă
din viaţa sa a însemnat pentru ea, de prea multe
ori, doar o meserie de sclavă. În contact cu oamenii
puterii, a avut ocazia să observe, până la dezgust,
decăderea morală, legată de senzualitatea
deşănţată, preocupată doar de satisfacerea
poftelor trupeşti. În viaţa aceea, se numea Viola”.
(Lectura 1626-1)
 Bietele fete de la ţară ajungeau dansatoare la Curte
şi, odată cu pierderea inocenţei, li se spulberau şi
iluziile...
În lectura următoare, Cayce nu foloseşte direct
termenul englezesc „dancer”, ci din nou „danseuse”:
„Entitatea a trăit în Palestina, în vremea când
învăţătura lui Ioan Botezătorul stârnea
curiozitatea. Ea era, atunci, între femeile care-i
erau aduse lui Irod spre desfătare, „dansatoarele”
sale. (...) Ea se numea, atunci, Beatrice.
[în viaţa actuală] multe talente provin din acea
încarnare, mai exact aptitudinile pentru croitorie şi
coafură. Aţi putea nu numai să coafaţi, ci chiar să
desenaţi modele de pălării foarte originale, care le-
ar permite celor ce le poartă să-şi pună în valoare
personalitatea”. (Lectura 1081- 1)
Căci dansul este o artă completă, care integrează
nu numai muzica, decorul, ci - lucru esenţial - şi
vestimentaţia. Dansatoarea trebuie să „simtă” culorile,
formele care-i vor sublinia gesturile şi expresia
coregrafică. Ca să vezi! Din orice meserie, chiar şi din
aceea de sclavă, poţi învăţa ceva folositor!... Altă lectură:
„Entitatea trăia pe Pământ sub domnia lui
Irod cel Mare, între persoanele de la Curte (...). Ea
nu era evreică, ci creştină, şi se numea Adynthe.
Era una din favorite, nu ale regelui, ci ale Curţii
pentru care anima petrecerile, ca „dansatoare” (în
textul lui Cayce, în franceză: „danseuse”)”. (Lectura 342-
1)
În fine, ultima:
„Entitatea a fost printre animatoarele, adică
„dansatoarele” de la curtea lui Irod, şi una din
tovarăşele celei care a cerut capul lui Ioan, adică
Salomeea”. (Lectura 5330-1)
 Ce efect nostim trebuie să fi avut această revelaţie
asupra respectabilei doamne americane, de 43 de ani,
care solicitase o lectură despre vieţile ei anterioare. În
toate lecturile de mai sus, nu există nici o umbră de
îndoială în privinţa funcţiei acelor „danseuses”, cu
excepţia Salomeei, al cărei sânge regal o punea la
adăpost de negustorii de carne tânără.
Pe această planetă, binele şi răul coexistă de atâta
amar de vreme încât e greu de zărit Era Vărsătorului,
aflată atât de aproape, când va exista numai Binele.
Atunci, dansul va fi folosit doar pentru a aduce bucurie
şi armonie...
Să încheiem cu o lectură scurtă, făcută pentru o
femeie de 30 de ani, grav bolnavă, care îl întreabă pe
Cayce ce trebuie să facă:
„Dansul îmi dăunează?
- Asta-i altă problemă [Cayce îi recomandase 15
zile de repaus la pat], depinde de tipul de dans pe
care îl practicaţi. Dacă e uşor, lin, semănând cu
mersul, sau cu valsul, foarte bine. Întrucât nu
numai că o să vă schimbe ideile, ci o să vă permită
şi exprimarea emoţiilor. În schimb, nu încă dansuri
obositoare cum sunt giga sau foxtrotul!” (Lectura
578-13)

Cu condiţia să nu forţăm doza, dansul-terapie e tot

ce poate fi mai adevărat!
Atenţie la picioare! începem!

Fundaţia E. Cayce
 Fundaţia Cayce, adică ARE. (Association for
Research and Enlightenment), îşi are sediul în Virginia
Beach, pe Atlantic Avenue, colţ cu strada a 67-a.

Adresa poştală este:

P. O. Box 595, Virginia Beach, VA 23451, U.S.A.

Tel. (804) 428-35-88

Cititorii care doresc mai multe informaţii despre

Edgar Cayce se pot adresa Asociaţiei „Le Navire Argo” (B.
P. 674-08, 75367 Paris, Cedex 08), care organizează
cursuri şi lucrări practice (astrologie karmică, citirea
aurei, vindecare prin rugăciune, radiestezie, geobiologie,
analiza viselor, meloterapie etc.). Le mulţumesc celor vor
trimite şi plic timbrat, pentru răspuns.

CUPRINS
Mulţumiri.....................................................................1
PRIMA PARTE - PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE DIETETICII
CAYCIENE....................................................................6
Introducere............................................................6
1. Boala începe din farfurie.....................................7
La originea oricărei boli stă o acumulare de deşeuri...............................................................9
Ah, iar vorbim de vegetarieni!..............................................................................................13
Hrana crudă: pro sau contra?................................................................................................17
Conservele şi alimentele congelate.......................................................................................28
Culoarea minciunii...............................................................................................................34
Bio fals şi bio adevărat.........................................................................................................41
80 % alcalinitate, 20% aciditate...........................................................................................47
Arta de a găti (legumele... şi restul!)....................................................................................57
Recipientul ideal: frunza de banan.......................................................................................59
Sarea vieţii...........................................................................................................................66
Verde, galben, brun sau roşu: fiecare „virtute” are culoarea ei!............................................70
Legumioare cumsecade, rugaţi-vă pentru noi!......................................................................78
 2. HAI LA OUĂ!.....................................................83
Un dulap cu vitamine...........................................................................................................83
Oul concentraţionar..............................................................................................................84
Ne aşteaptă foametea............................................................................................................87
O mină de aur şi un dulap cu vitamine.................................................................................94
Oul zilnic şi micul dejun angloid..........................................................................................98
Gălbenuşurile joacă şi câştigă............................................................................................100
Consecinţele unei otrăviri colective....................................................................................103
Nu puneţi toate ouăle în aceeaşi oală!................................................................................109
3. TREBUIE SĂ RENUNŢĂM LA PRODUSELE
LACTATE?..........................................................111
Produsele lactate sub acuzaţie............................................................................................111
Lapte fiert sau nefiert?........................................................................................................117
Laptele proaspăt: medicament sau otravă?.........................................................................119
Laptele conservat (lapte praf, lapte condensat etc.)............................................................124
Reabilitarea căpriţei...........................................................................................................127
Lapte fermentat (iaurt, lapte bătut, kefir)............................................................................128
Un străin care n-a fost încă naturalizat: laptele de soia.......................................................138
Smântâna proaspătă din Normandia...................................................................................140
Untul, caimacul..................................................................................................................142
Brânzeturile........................................................................................................................146
Caş şi lapte prins................................................................................................................150
4. NUMAI ZAHĂR şi MIERE................................154
Robii zahărului...................................................................................................................155
Zahăr din trestie sau din sfeclă?.........................................................................................157
Vărul dulce din Canada......................................................................................................160
Marii sportivi au nevoie de zahăr?.....................................................................................161
Zahărul este duşmanul omului civilizat?............................................................................162
Îndulcitorii: atenţie, sunt tot mai toxici!.............................................................................163
Ciocolata nu este întotdeauna un prieten, aşa cum credeam...............................................168
Îngheţata: când, cum, cât?..................................................................................................171
Câteva deserturi nu prea rele..............................................................................................173
Se combină zahărul cu carnea?...........................................................................................175
Fructul salvează potul........................................................................................................180
Un tratament eficient împotriva obezităţii..........................................................................184
Da, se poate scăpa de reumatism........................................................................................189
Dacă te ajuţi singur, şi mierea te va ajuta...........................................................................192
Trăiască apiterapia.............................................................................................................195
Miere de hrişcă sau de trifoi?.............................................................................................199
PARTEA A DOUA - EDGAR CAYCE şi MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR.......................................................202
1. DARURILE NATURII........................................203
 Să ne recăpătăm veselia cu ajutorul Naturii........................................................................203
Magicianul păsărilor...........................................................................................................213
Misteriosul destin al sufletelor animale..............................................................................217
Agricultura lunară..............................................................................................................223
Roşia, o imigrantă atlantă...................................................................................................228
Mina de aur din Bimini......................................................................................................231
Energia blindă a mareelor...................................................................................................245
Piscinele termale ale lui Poseidon......................................................................................250
Tradiţia indiană a izvoarelor termale în Statele Unite.........................................................256
Să învăţăm a asculta glasurile Naturii................................................................................263
2. PROFEŢIILE LUI CAYCE DESPRE MEDIUL
ÎNCONJURĂTOR................................................270
Ţăranii viitorului................................................................................................................270
Extratereştrii există şi trimit mesaje privind mediul înconjurător.......................................282
PARTEA A TREIA - REÎNCARNAREA, CHEIE A ISTORIEI:
DANSUL CONDUCE LUMEA.....................................294
1. Egiptul, mama artelor.....................................298
Dansatoarea atlantă a lui Carol cel Pleşuv..........................................................................300
Taglioni..............................................................................................................................309
O teologă are voie să danseze?...........................................................................................317
Terapia prin dans s-a născut în Egipt..................................................................................322
Ţiganca din Templul Frumuseţii........................................................................................332
2. BIBLIA DANSATĂ...........................................340
Superstarul David...............................................................................................................341
Bacanalele sfârşesc întotdeauna rău...................................................................................343
La nunta din Cana, s-a dansat.............................................................................................352
Dansuri pe care e mai bine să le uităm...............................................................................357
„De-ar mai zâmbi o dată Ioan Botezătorul”........................................................................361
Fundaţia E. Cayce....................................................369