FERNANDO SOTO APARICIO

DEZRĂDĂCINAŢII
DEZRĂDĂCINAŢII
Traducere de VICTORIA MANOLIU

EDITURA UNIVERS

Bucureşti, 1985
 Coperta de ION MINCU

îl

© FERNANDO SOTO APARICI®

Los Bienaventurados
PLAZA Y JANES, 1979
EDITORES-COLO MBIA Ltda.

T oate d re p tu rile a su p ra acestei versiuni stn t rezervate E diturii UNIVERSj

 O PERECHE NENOROCITĂ

O căsnicie care se destramă este imagi­

nea cea mai apropiată de infern.
(Severo Cătălină, Femeia, VI, 5)

O CHEMA TONA, DAR ÎI ZICEAU CHATA 1 ; CE-

lălalt nume nu l-a ştiut nimeni niciodată. Apăruse într-o
dimineaţă în sat şi, bătând din poartă în poartă, ceruse de
lucru. în sfârşit i se oferi ceva la birtul Paradis, singurul
de prin locurile acelea uitate de lume în creierul munţilor.
De cîteva ori stăpînii ei au vrut s-o dea afară deoarece
nu ştia să se poarte cu clienţii şi toată ziua se ţinea numai
de cleveteli. Dar cum nu se prea găseau chelneriţe, au ţi­
nut-o pînă la urmă, certîndu-se în schimb între ei. Fe­
meia îşi învinuia bărbatul că s-ar fi îndrăgostit de Tona.
Fata abia împlinise cincisprezece ani şi putea constitui un
pericol. Avea trupul zvelt şi bine proporţionat, ochii vi­
cleni şi puţin oblici, iar buzele-i erau cărnoase şi senzuale.
Bărbatul se apără cît putu de învinuiri, iar dacă la început
fata nu-i atrăsese nicicum atenţia, sîcîit de gelozia neves-
ti-si, sfîrşi prin a o dori.
Aşa se scurseră cîteva luni pînă ce Tona îl cunoscu pe
Mario, o prezenţă impunătoare în sat. Era un bărbat chipeş,
înalt, bine făcut şi foarte simpatic. Atrăgea privirile. Toţi
se temeau de el mai ales de cînd îi dăduse unuia o bătaie

1 Cîrna (sp.).

5
atît de zdravănă în birt, încît omul, ca să se facă bine, zăcu
două luni la spitalul din oraşul vecin. După cîteva întîm-
plări asemănătoare învăţaseră să-i ştie de frică şi să-i acorde
un respect lipsit însă de sinceritate şi de convingere.
Ca să ajungă la locul unde se găsea cea mai bună apă
de băut din sat, Tona trebuia să coboare un mal abrupt,
la poalele căruia curgea un izvoraş pierdut printre stînci şi
străjuit de două sălcii mereu înclinate melancolic către pă-
mînt. Mario se hotărî într-o zi să-i aţină fetii calea.
— Bună ziua.
—. Bună.
— Unde mergi aşa grăbită ?
— Să iau apă.
— Pot să vin şi eu ?
— Dacă vrei...
Tonei nu-i displăcea compania lui. O atrăgea probabil
caracterul său puternic şi dominator, mai ales că era foarte
singură şi simţea nevoia cuiva s-o protejeze de poftele ne-
stăpînite ale lui don Ventura care, aţîţat de gelozia nevesti-si,
devenise de nesuportat.
— Nu munceşti prea mult la birt ? De ce nu vii la pă­
rinţii mei ?
— Ei au servitoare, iar eu mă simt bine acolo unde sînt.
— Ca să trăncăneşti toată ziua. Am auzit eu că-ţi cam
place.
— Şi ce-ţi pasă ? Pot să fac ce vreau...
— Da, aşa e...
Dialogul lîncezea. Mario se consideră atins în demnita­
tea sa de bărbat... El, care era obişnuit să inspire teamă,
acum tremura în faţa acestei fetişcane al cărui trup degaja
un parfum nostalgic şi îmbietor.
— Să plec ?
— Cum vrei...
— Ascultă-mă, Tona, de ce te porţi aşa cu mine ? De
ce eşti aşa nepăsătoare ? Nu ţi-ai dat seama că de cînd te-am
văzut mi-ai plăcut ?
— Nu.

6
 — Adevărat ? Să ştii eă uneori cînd îmi apăreai în cale
vroiam să fug şi cîteodată chiar aşa făceam. Iar imediat
cum dispăreai, îmi era ciudă c-am fost aşa de prost şi-mi
venea să-mi dau pumni în cap.
— Tu eşti un bărbat curajos, dar ţi-e frică de mine.
— Nu e frică, îmi eşti dragă !
Tona se aplecă să ridice ulciorul cu apă, însă Mario o
dădu uşor la o parte.
— Lasă ! Ţi se aspresc mîinile şi eu le vreau frumoase.
■— Dar azi ce-ai păţit ? Gred c-ai tras o duşcă ! Stăm
de atîta timp aici şi încă n-ai luat-o la fugă.
— M-am hotărît să-ţi vorbesc. Aş vrea să te am lîngă
mine mereu chiar şi cînd muncesc sus pe munte la carieră,
ca să mă păzeşti ca un îngeraş.
— Am eu mutră de îngeraş ?
Mario descumpănit amuţi. într-adevăr, Tona era de­
parte de a părea un îngeraş cu ochii ei şireţi, cu gura ei
mare şi bine conturată de buzele ispititoare. Iar în spate nu
avea nici urmă de aripioare.
— Să ştii că-mi eşti dragă, Tona.
— Am auzit.
— Şi tu nu-mi spus nimic ?
— Ce să-ţi spun ?
— Dacă şi tu simţi ceva pentru mine... Dacă pot să
sper că într-o zi...
— Mai bine dă-mi ulciorul că stăpîna mea iar o să
creadă că am fost cu bărbatU-său.
— Dar, Tona, ce spui... ?
— Te-ai speriat, nevinovatule ?
— Nu, dar eu credeam...
Mario tăcu oarecum decepţionat. Cu un uşor gest de
resemnare îi întinse vasul hotărît să plece.
— Hei, ajută-mă să-l duc pînă mai încolo, îl îmbie ea.
Nu avu puterea să i se împotrivească. Ridică ulciorul
care era, de altfel, destul de greu.
— Şi acum de ce taci ?

7
 ■— Păi să vezi... mie îmi eşti tare dragă, Tona.
— Mi-ai mai spus-o de trei ori.
— Tu mă placi pe mine ?
— Cum, ca soţ ?
— Da. Sînt sărac însă te iubesc mult.
— Iarăşi! Acum ştiu, omule ! Dar dacă mă mărit îmi
pierd slujba.
— Am să muncesc eu şi pentru tine ca să nu duci lipsă
de nimic.
Şi cum Tona tăcea, întrebă :
— Ei, ce zici ?
— Am să-ţi răspund mîine dimineaţă.

Mario, ţintuit" locului, urmărea cu privirea cum,

depărtîndu-se, încerca graţioasă şi provocatoare să poajte
greutatea cu uşurinţă ca să nu-şi deformeze linia trupului.
Chiar din clipa aceea începu să viseze la întîlnirea pe care
o fixase ea însăşi pentru ziua următoare.
Se îndrăgostise de fată în mod fulgerător, cum se în-
tîmplă adesea sufletelor curate ; o iubea cu teamă, cu do­
rinţă de evadare, cu tot ce are sufletul mai primitiv şi mai
încîntător.

Cînd Mario ajunse acasă se înnoptase de-a binelea. Pă­

rinţii lui erau la rugăciunea de seară, îngenuncheaţi în faţa
icoanei cu respectul acela superstiţios pe care îl au ţăranii,
îi zîmbiră fără să se ridice. Mario li se alătură. Gîndul său
zbura însă la Tona, la bucuria pe care o va simţi dacă-1
va accepta, la viitorul lor fericit, dezvăluit clar în faţa ochi­
lor ca un drum bine stabilit.
Se vor căsători. Aşa era firesc. Se vor cununa şi vor
primi binecuvîntarea tuturor. Iubirea lor va fi cunoscută

8
şi respectată atît de oameni, cît şi de Dumnezeu. O va lua
să locuiască pentru cîtva timp la părinţii lui pînă vor găsi
o căsuţă care să le adăpostească iubirea, unde. să crească
mulţi copii ce vor fi curat îmbrăcaţi şi vor şti să citească,
aşa cum el n-a putut fi şi cum nu va ajunge să fie nicio­
dată...
Era îndrăgostit. Fata îi plăcuse din prima clipă cînd o
văzuse în piaţă, printre tarabele cu ceapă şi usturoi, miş-
cîndu-se mlădioasă şi ciripind ca o păsărică speriată, dar
încîntătoare în încercarea ei de a găsi o ramură unde, li­
beră, să-şi facă auzit trilul. El va fi ramura. îi va face un
cuib cald unde să nu o ajungă nici răutatea lumii nici urgia
cerului ; acolo îşi vor trăi fericirea fără nici o reţinere aşa
cum merită o iubire împărtăşită, firească şi adevărată... ca
a sa.
Se gîndi să le povestească şi alor săi. Aveau şi ei dreptul
să împartă cu el bucuria aşa cum împărţeau pîinea. El era
cel care muncea cel mai mult. Jacinta cosea cîteodată că­
măşi şi pantaloni, marfa o trimitea apoi la vînzare maga­
zinului Medialuna, cel mai important din sat. Iar Ramiro,
cît îl mai ţineau ochii, scria scrisori pentru logodnici şi pe­
tiţii pentru cei care cereau primarului şi judecătorului găina
furată sau luată ca dijmă şi de la care nu primeau ca răs­
puns nici măcar penele.
Va trebui să le spună şi lor povestea iubirii lui. Cum
vor reacţiona oare ? Ei se" considerau într-un fel, superiori
celor din sat. Mîndria aceasta le rămăsese din timpul cînd
încă mai erau bogaţi. Acum erau însă foarte săraci, Mario
abia putea aspira la mîna unei. servitoare.
în sfîrşit, după ce se gîndi mai bine, hotărî să nu le
spună deocamdată. S-ar fi putut întrista şi el evita cît putea
acest lucru.
După ce sfîrşi rugăciunea, Mario se ghemui în patul său
ponosit, într-un colţ al camerei; bătrînii suflară în lumi­
nare şi în scurt timp în căsuţa umilă nu se mai auzea decît
respiraţia celor trei oropsiţi' de soartă.

9
 3

— Te-ai gîndit la ce-am vorbit ieri, Tona ?

Fata, trimisă din nou cu ulciorul după apă, mergea alene
lingă Mario. Soarele de după-amiază alunecase pe după
munţii înalţi şi umbrele dinspre apus se întindeau spionînd.
— Nu ştiu ce să spun... Eşti atît de bătăuş...
— Şi ce-i cu asta ? Cu atît mai bine, am să te apăr.
— Eu. pot să mă apăr şi singură. Şi dacă nu mă crezi
întreab-o pe dofia Gertrudis, stăpîna mea, ce-a păţit băr-
batu-său astă noapte !
— Tona, tu mă sperii cu adevărat !
Fata, simţindu-i supărarea din voce, tăcu; îşi continuară
drumul pînă la izvor fără să mai scoată o vorbă.
Un vînt rece şi umed încreţea suprafaţa fietedă a apei
şi clătina ramurile înverzite ale sălciilor. Tona afundă ul­
ciorul şi-l trase cu greutate plin ochi.
— Dacă nu ai chef să mă ajuţi, poţi să pleci. Am să
mă descurc şi singură.
Mario nu-i răspunse.
— N-ai auzit ? Pleacă !
— Locul ăsta e cumva al tău ?
Mario se simţi umilit şi vroia ca Tona să ştie asta. Dar
de fapt nu înceta să-i fie dragă. Nu mai era iubirea aceea
exaltată, care-i încălzea toate fibrele trupului, ci o iubire
tristă şi disperată ; treptat, se convingea că fata în care-şi
pusese toate speranţele începuse să-l dezamăgească.
— Să-ţi răspund la ce m-ai întrebat? zise Tona cu o
strîmbătură cochetă şi cu ochii surâzători.
— Acum nu mă mai interesează.
— Aha ! De ăsta-mi eşti ?! Cu atît mai bine pentru
mine !
Şi fredonînd nepăsătoare se depărtă în grabă avînd grijă,
ca şi data trecută, ca greutatea vasului să nu-i curbeze prea
tare linia şoldurilor.

10
 Mario căzu pe gînduri şi se posomori mai tare. Oare ce
relaţii erau între Tona şi stăpînul ei ? Dintr-o dată se
aprinse în el o mînie oarbă. Ii trecu prin minte să intre
furios în birt şi, sub privirile înspăimîntate ale tuturor, să-l
lovească pe don Ventura, să-l umple de sînge, să-i care pi­
cioare ca unui cîine şi apoi să-i strige femeii lui ce făcea
bărbatu-său cu fata... Iar pe Tona s-o apuce de păr şi s-o
dea cu fruntea de pămînt pînă i s-o face nasul mai cîrn
decît îl avea.
Dar de ce atîta scandal ? La ce bun să întoarcă birtul
pe dos ? Tona nu merita. Va crede că e cine ştie ce de
capul ei şi dealtfel... nici nu-i mai păsa. Abătut şi necon­
solat, lăsă o lacrimă să i se strecoare printre gene în timp
ce privirea i se îndreptă spre drumul pe unde cu o clipă
înainte dispăruse fata.

Era într-o după-amiază la trei zile după ce Mario desco­

perise că Tona nu era demnă de iubirea lui. Soarele de de­
cembrie, în toată splendoarea sa, părăsind cu nostalgie văile,
încerca să se ascundă după piscurile semeţe ; în depărtare
se auzea cîntecul ciobanilor care se întorceau încet cu tur­
mele de la păscut. Din cînd în cînd răsuna ca un semnal
behăitul speriat al mieilor rătăciţi, urmat de mugetul pre­
lung al vitelor, scăpate de jugul ce le aplecase o zi întreagă
la păm înt; mulţumeau crepusculului, adunîndu-şi viţeii în­
curcaţi în încrengătura tufişurilor de mărăcini pentru a le
oferi fericite ugerele pline de rod ; din umbra arinilor răz-
bătea ca un ecou, insistentă şi nerăbdătoare, chemarea tau­
rului.
Mario urca încet scurtătura, iscodind cu privirea în spe­
ranţa că o va vedea pe Tona aplecată asupra ulciorului scu­
fundat în unde. Fusese şi ieri în acelaşi loc şi la aceeaşi

11
 oră, însă zadarnic. Şi atunci, ca şi acum, simţi cum inima
sa înfrîntă şi îndrăgostită îi lovea pieptul cu duşmănie.
Poate că fata va regreta totuşi vorbele ei necugetate, ce au
dezlănţuit în el reacţia aceea supărătoare, şi va veni să-î
ceară iertare sau măcar să-l roage să-i mai spună vorbe
frumoase, care s-o înalţe în propriii ei ochi.
Dar Tona nu se arăta. în zadar se învîrti prin împreju­
rimi, căutînd-o printre tufişuri cu teamă, gîndindu-se că
s-ar fi putut ascunde ca să-l vadă suferind. Nu, Tona nu
mai trecuse pe acolo din ziua în care se despărţiseră, atunci,
brusc. Poate îi era frică să-l întîlnească, ca să nu audă din
gura lui vorbe de ocară, şi preferase să caute apă sus, la
cascadă, în locul acela îndepărtat şi la fel de singuratic.
Această idee îi lumină mintea ca un fulger. Se hotărî
într-o clipă s-o pornească într-acolo. Nu-i rămînea altceva
de făcut, mai ales că dorinţa de a o revedea izbucnea din
lăuntrul său, înăbuşitoare.
O luă pe cărarea dintre tufişurile de ferigă, păşi pe nişte
pietre care traversau mlaştina, , trecu de cele două portaluri
ce mărgineau odinioară moşia lui don Gabriel Rincon, de
care-şi amintea cu multă nostalgie — omul fusese nevoit
din cauza intrigilor politice să-şi vîndă proprietăţile la un
preţ derizoriu şi să plece din sat —, sări apoi peste un zid
şi se trezi tocmai în faţa drumului care ducea direct la cas­
cada dintre arini. Inima îi tresaltă dureros cînd zări, con­
turată perfect în lumina pierdută a după-amiezii, o siluetă
înclinată asupra apei. Era Tona.
Mario se apropie şovăind. Acum, cînd se afla aproape
de ea, se simţi din nou cuprins de panica aceea stupidă
care-1 îndemna s-o ia la fugă. Dar trebui să se stăpînească.
Venise doar hotărît să-i vorbească, mai bine zis să-i ceară
iertare şi s-o determine să se poarte iar ca înainte.
— Bună ziua, Tonita.
Cînd îi auzi vocea fata se întoarse surprinsă. Avea ochii
încercănaţi şi Mario gîndi că plînsese din pricina lui.
— Ce cauţi aici ?
— Nu te-am găsit la izvor şi m-am gîndit c-ai putea
fi aici, la cascadă.

12
 — De ce-ai mai venit? Nu ţi-a fost de-ajuns ce mi-ai
spus atunci ?
Mario observă că ochii fetei înotau în lacrimi şi se simţi
mai vinovat decît un criminal. O distrusese ; el era cauza
suferinţelor acestei biete fiinţe de care îşi băteau toţi joc
pentru că nu avea părinţi, nici fraţi, nici pe cineva care
s-o apere, şi tocmai el o rănise adînc cu pumnalul ascuţit
al vorbei. Acum era datoria lui să-i vindece rănile, să ve­
gheze să i se cicatrizeze şi, cu lacrimile sale, să-i şteargă
urmele amărăciunii.
— Am venit să-ţi cer iertare, Tona. Să-ţi spun că te
iubesc şi că sufăr.
— Nu-ţi dai seama cît m-au durut vorbele tale...
— Iartă-mă, Tona. îţi jur că n-o să se mai întîmple.
— Nu jura că juri strîmb. Eu nu am încredere în voi
bărbaţii...
— Crede-mă, Tona. îţi jur că te voi iubi toată viaţa ;
voi munci numai pentru tine, iar cînd voi avea necazuri
ne vom sfătui împreună.
— Eu abia răzbesc cu ale mele, nu-mi mai trebuie şi
ale altora'!
— Nu fi rea, îţi place să mă necăjeşti.
Umbrele nopţii puneau treptat stăpînire pe întreaga
vale; stelele începură ici-colo să pîlpîie în înălţimi, iar
luna, ca de cupru topit, aluneca rotundă pe cerul fără nori
şi se oglindea legănată de undele liniştite alături de siluetele
întunecate şi melancolice ale arborilor.
— Nu voi pleca de aici pînă n-ai să-mi spui că mă iu­
beşti.
— Eu sînt prea săracă, omule, n-am dreptul să iubesc
pe nimeni.
— Nu este aşa, Tona. Şi eu sînt sărac, dar asta nu în­
seamnă că n-avem şi noi suflet, ba chiar mai bun decît al
celor bogaţi.
— îmi place ce-mi spui, dar nu-i adevărat.
— Ba da. Să ştii că eu te iubesc foarte mult.
— Vai, ne-am luat cu vorba şi s-a făcut tîrziu. O să
mă bată.stăpîna.
— Cum aşa ?

13
 — Da, mă bate cu biciul pentru vite. Cînd ajung tîrziu
şi crede că am fost cu bărbatu-său atunci mă loveşte cu
biciul pînă oboseşte şi mă lasă ca moartă.
— Dar e adevărat că...
— Ea crede că este, însă... eu sînt nevinovată. îmi vine
cîteodată să-i fac una boacănă ca să mă ţină minte.
— Nu mai vorbi aşa, Tona. Mă faci să-mi fie ruşine.
Mă întristezi.
— Dacă mă iubeşti mă iei aşa cum sînt !
— Da, te iubesc aşa cum eşti.
— Bine, acum trebuie să plec. La revedere.
— Nu vrei să te ajut să duci ulciorul ?
— Nu, senor, zise toată numai miere. Mario înţelese că
putea s-o conducă pînă la intrarea în sat. Ridică rasul pe
umăr şi porni alături de ea.
— Şi chiar vrei să mă iei de nevastă ?
— Da, Tona.
— Nu mă minţi ?
— îţi jur pe sufletul meu, iubito !
— Nu -mi spune aşa, încă nu sîntem căsătoriţi.
Noaptea poleită de razele suave şi blînde ale lunii era
transparentă şi clară. Mario se simţi în culmea fericirii. Ar
fi fost în stare să facă înconjurul lumii cu vasul acela pe
umăr fără să simtă nici oboseală, nici foame, nici sete ci
doar nevoia de a o vedea pe fată, de a o avea aproape, de
a-şi umple nările cu parfumul ei atît de pătrunzător şi de
răscolitor.
— Ai mers destul, Mario. Gata !
Era pentru prima dată cînd îi spunea astfel. Şi numele
lui banal rostit de buzele ei părea că dobîndeşte semnifi­
caţii nebănuite. Tînărul puse jos ulciorul şi-i întinse mîna.
— Pe mîine, da ?
— Da, Mario.
— Vii tot aici ?
— îhî!
— Tot la ora asta ?
— îhî !
— Bine, vise plăcute !
Ea, însufleţită dintr-o dată, îi răspunse :

14
 — Am să te visez pe tine.
Luă apoi ulciorul şi se îndepărtă zîmbind ; în pupile îi
lucea o lumină care devenea tot mai intensă pe măsură ce
se lăsa mai mult în stăpînirea unor sentimente nicicînd
trăite.

Trecu şi noaptea, veni apoi dimineaţa şi, în sfîrşit, după-

amiaza. Mario îşi zori paşii spre locul întîlnirii. Soarele
încă mai întîrzia pe cer şi tînărul ar fi dorit să aibă o pu­
tere magică ca să-l poată ascunde după coline şi să gră­
bească astfel venirea Tonei. Ţinea la această fată mai mult
decît la propria sa viaţă, decît la propria sa demnitate,
decît fa propriii săi părinţi, mai mult decît la însăşi liber­
tatea sa.
Rătăci ca un nebun timp de o oră pe malul apei ; ca să
treacă .vremea, se pomeni adunînd flori galbene şi albe, roşii
şi albastre. Le'aşeză apoi pe un trunchi privind alunecarea
undelor spre direcţii necunoscute, spre depărtări neprevă­
zute şi gîndul îi zbură din nou la ea, la viitor, la dragoste.
Dacă Tona va răspunde iubirii lui şi dacă îl va lăsa să-i
pătrundă-n suflet, deci dacă iluziile sale nu vor rămîne doar
vise, atunci, după ce va obţine binecuvîntarea părinţilor,
se vor căsători, îşi vor face un cămin unde-şi vor creşte
copiii departe de mizerie şi de durere.
Auzi paşi. Venea ea. Purta cu graţie ulciorul devenit
pentru Mario obiect de adoraţie deoarece se legăna pe
şoldurile generoase şi rotunde ale iubitei sale. Se salutară
scxirt, cu timiditate. Mario îi întinse mănunchiul de flori
culese anume pentru ea. Tona le primi fără un cuvînt şi,
apropiindu-le de nasul ei cîrn, mirosi cu aparentă delectare
parfumul corolelor ca de ceară. între timp, M ar» umpluse
vasul cu apă rece şi limpede de munte.

15
 Se aşezară amîndoi cu faţa spre rîu pe o bancă de ră­
chită, fiecare la cîte un capăt. Mario, simţind pornirea unei
aprige dorinţe, se apropie încet de fată însă firea lui aspră
şi timidă îl trase înapoi, înăbuşindu-i izbucnirea pătimaşă.
Fata însă, ridicîndu-şi faţa scăldată într-o lumină palidă şi
dulce, îl ademeni :
— De ce stai aşa departe ? 'J'i-e frică de mine ?
Tînărul se ridică tremurînd şi se aşeză lîngă ea. Trupul
fetei era lipit de al său iar parfumul ei, pe care l-ar fi re­
cunoscut dintr-o mie, începuse să devină ameţitor.
— Trebuie să-mi spui dacă mă iubeşti. Eu nu mă mai
pot stăpîni...
— îmi e ruşine, dar...
— Z ii!
— Eu... . a i
— Spune odată, nu mă mai fierbe atît !
— Te iubesc !
— Mult ?
— Da.
— Pentru totdeauna ?
— Păi... da.
— $i ne vom căsători ?
— Cînd ?
— Mîine ! Oh, nu chiar mîine. Trebuie să obţinem mai
întîi binecuvîntarea părinţilor mei.
în aer plutea o mireasmă de mentă şi de busuioc. Um­
brele se instalară din nou în cupele arinilor gonind ultimele
raze ce sfredeleau spre apus spaţiile dintre ponoarele
abrupte.
— Aş vrea să te sărut, Tona.
— Te cam grăbeşti.
— Dar sîntem 'logodiţi şi în curînd ne vom căsători.
— Vom avea timp atunci.
— De ce... atunci ?
— Pentru că acum e păcat !
— Cine ţi-a băgat în cap prostiile astea ?
— Preotul. Ne-a adunat odată şi ne-a spus.
— Şi tu l-ai crezut ! Ce ştie el...
— Nu vorbi aşa de părintele, Mario. Am să mă supăr.

]6
 — Asta chiar că nu vreau.
— Ma duc, Mario. Aseară m-a certat stăpîna că am
ajuns tîrziu.
— Merg cu tine o bucată de drum.
Deşi această seară era ca toate celelalte, tinerii simţeau,
ţinîndu-se de mină, că prin gestul lor tandru pătrund în
împărăţia fericirii.

S-au întîlnit de multe ori în umbra protectoare a ari­

nilor. Au renunţat să se mai ducă la izvor preferind soli­
tudinea împrejurimilor cascadei. Aici se simţeau în sigu­
ranţă, netulburaţi de nimeni încît conversaţia lor banală,,
desfăşurată nestingherit, li se părea muzică celestă.
Aşezaţi pe banca de răchită, împresuraţi de foşnetul vîn-
tului şi de susurul apei, şi-au rostit vorbe de iubire şi jură­
minte de credinţă. Tona îşi lăsa din cînd în cînd mîna în
mîna lui Mario iar el devenise prizonierul farmecului fetii
începînd s-o dorească din ce în ce mai tare. Pentru că nu
fixaseră încă data căsătoriei, ea se arăta nerăbdătoare să-i
amintească. Tocmai pentru că-1 dorea şi ea cu aceeaşi in­
tensitate, îşi asculta instinctul care, semnalîndu-i pericolul*
încerca s-o ferească de riscuri.
De altfel, Mario nu se încumetase încă să le spună ceva
părinţilor săi. Ei trăiau atît de fericiţi avîndu-1 pe el în cen­
trul universului lor încît ar fi fost o cruzime să le tulbure
pacea lăuntrică.
Noaptea sosi cu paşi mari odată cu norii care acope­
reau cerul, ascunzînd strălucirea stelelor. Se auzea doar
apa curgînd nestăpîniită printre pietre şi cîntecul păstorilor
chemînd din depărtare vitele sătule ; liniştea era doar uşor
tulburată de mugete îndepărtate şi de trilurile păsărelelor,
care îşi ciripeau iubirea pe crengile arborilor aplecaţi într-o
tainică rugă.

17
 Mario ţi Tona, aşezaţi unul lingă altul, priveau pierduţi
rostogolirea undelor fără să simtă scurgerea timpului, fără
să-i preocupe ce se întîmplă în jur, înstrăinaţi de viaţă, dă­
ruiţi iubirii şi fericirii lor de care se lăsaseră înlănţuiţi pe
nesimţite.
— Cît sînt de fericit, Tona !
Liniştea se adînci; în atmosferă domnea o pace totală
şi o nesfîrşită beatitudine, aerul mirosea a crengi arse şi a
staul; peste tot parcă se întinseseră aripile unui înger alb,
ocrotitor. în acest mic paradis se aflau ei, Adam şi Eva,
iar mărul păcatului tremura între buzele ispititoare ale
fetei.
După primul sărut, pasiunea descătuşată îşi recuperă
drepturile eterne. Apa, martor tainic şi mut, primi între
oglinzile ei contopirea lor arzătoare odată cu strălucirea pa­
lidă a licuricilor ce împodobeau tufişurile cu puncte de aur.

Dragostea dintre Tona şi Mario nu mai era un secret

pentru nimeni. Puteau fi văzuţi pretutindeni împreună : în
piaţa plină de nutreţ şi de glod, pe străzile înguste, mici şi
întortocheate pe care dormita cîte o oaie jigărită, la bise­
rică unde un preot bătrîn propovăduia binele în dreapta şi
în stînga cu voce tremurătoare, sau în faţa clădirii primăriei
primind salutul plecat al primarului, don Tobias Salcedo.
Pe atunci se lansase zvonul unui război civil. Cele două
partide de opoziţie se aflau din nou la cuţite şi era foarte
posibil ca disputa să se încheie printr-un înspăimîntător mă­
cel din care învingător să iasă cel cu mai puţine pierderi.
Mario, cînd auzi vorbindu-se de toate astea, intră într-un
fel de panică ; nu pentru că ar fi fost laş ci pentru că s-ar
fi văzut forţat s-o lase singură pe Tona care purta deja în
pîntecul ei rodul iubirii lor. Această fiinţă trebuia ocrotită
deşi, încă înainte de naştere, era condamnată să sufere con­

18
secinţele păcatului originar. Dar zvonurile de război dis­
părură la fel de brusc cum apăruseră. Imediat Mario îi pro­
puse Tonei să se căsătorească. Ea nu mai acceptă.
După ce deveni femeie, Tona se schimbă foarte mult.
înainte de a cunoaşte dragostea, cînd descoperise doar iu­
birea curată şi tandră, fusese dispusă să-şi încredinţeze viaţa
lui Mario, omul pe care-1 simţea gata să producă în ea o
miraculoasă transformare. Dar, după primele mîngîieri ale
bărbatului, cînd simţurile ei se treziră făcînd să amuţească
vocile nobile ale spiritului, rămase doar femeia avidă şi
nesăţioasă, ambiţioasă şi rea.
— De ce să mă mărit cu tine ? Ca să-mi pierd liberta­
tea ?
— Dar aşa îţi vei pierde onoarea.
— Şi la ce->mi foloseşte ?
Nu se mai vorbi de căsătorie.

Nu trecu mult şi pîntecul rotunjit al Tonei fu observat

şi de stăpîna hanului Paradis ; crezînd că isprava era a băr­
batului ei o chemă pe fată la dînsa. Tona era departe de
presupunerile stăpînei. Se gîndi că, cerîndu-i cu cîteva zile
înainte să-i mărească salariul, probabil dona Gertrudis se
hotărîse să-i dea răspunsul.
— Bună seara, senora ! M-aţi chemat.
— Da. Văd că eşti... bolnavă.
Tona lăsă capul în jos şi roşeaţa îi inundă obrajii.
— Da, senora.
— Şi nu ţi-e ruşine să mi-o spui aşa de la obraz ?
— De ce, senora ?
— După ce ţi-ai făcut de cap cu bărbatul meu atîtea
luni, acum vii în halul ăsta în faţa mea şi nici măcar nu
te dezvinovăţeşti ? Cere-mi măcar iertare !

19
 — N-am de ce să-mi cer iertare. Bărbatul dumitale e
un caraghios şi i-am spus-o şi lui de cîteva ori. Dacă l-aş fi
iubit mi-aş fi bătut joc de dumneata în propriul dumitale
pat. Dar să ştii că de data asta plec. Nu am nevoie de mila
unei baborniţe !... '
Şi, adăugind încă o grosolănie, ieşi îndreptîndu-se spre
camera ei. îşi făcu valiza cu puţina îmbrăcăminte pe care
o avea şi plecă hotărîtă să-i ceară lui Mano să-i găsească
un apartament corespunzător situaţiei în care se afla.

Mario tocmai se întorcea de la cariera unde muncea ca

să-şi scoată bani pentru cheltuielile sale şi pentru întreţine­
rea părinţilor. Pe parcursul celor cîteva luni de cînd înce­
puse dragostea cu Tona, îi dăruise fetei doar nişte panglici
şi încă două-trei fleacuri pe care le aduc vînzătorii ambu­
lanţi la magazinele săteşti. Dar cu asta nu simţise încă
povara gestului său şi nici nu-şi cunoscuse adevărata sa
responsabilitate.
Cînd intră în piaţa satului, Tona îi ieşi în întîmpinare
şi-l opri cu un gest hotărît.
— Ştii ce s-a întîmplat ? M-au dat afară de la han. Ba-
borniţa s-a purtat cu mine mizerabil. Crede că bărbatul ei...
— Iarăşi aceeaşi poveste ! Speram că s-au lămurit lu­
crurile, Tona.
— Ei, află că nu ! Şi-acum am să-ţi spun ce trebuie să
faci : să mergi şi să-mi cauţi un apartament unde să locu­
iesc singură şi de unde să nu aibă nimeni dreptul să mă dea
afară.
— Un apartament ? întrebă Mario descumpănit.
Nu se aştepta ca lucrurile să ia o astfel de întorsătură.
— Ce ţi se pare ciudat ? Credeai că toată viaţa o să
slugăresc clienţii în birtul acela mizerabil ? Nu, senor ! Va

20
 trebui să-mi găseşti un apartament, mobilă şi tot ce am
nevoie !
— Dar, Tona, eu...
— Nu admit nici o amînare.
— Ştii că...
— Taci ! Am aflat că dona Rudecinda închiriază o
cameră lîngă prăvălia ei. Am fost şi am văzut-o şi cred că
pentru început e bună.
— Pentru început ?
— Bineînţeles! Ce-ţi închipui că am să rămîn mereu
intre patru pereţi ? Va veni şi copilul şi atunci vom avea
nevoie de o casă ca lumea.
Mario puse capul în pămînt. Era pentru prima dată cînd
îşi dădea seama ce cotitură făcuse dragostea Tonei. Fata
aceea naivă pe care o cunoscuse el dispăruse pentru tot­
deauna, făcînd loc femeii ambiţioase şi dominatoare care
ştia să ceară ceea ce i se cuvenea şi să-l facă şi pe el să-şi
cunoască obligaţiile.
Dar vina o purta doar comportarea sa, delictul său cum
adesea obişnuia să-l numească în momentele de singurătate
şi de meditaţie, care fuseseră într-adevăr foarte puţine în
ultimele cinci luni de dragoste cu fata. Trăise într-o con­
tinuă beţie, se întîlnise tot timpul cu ea în umbra arinilor
sau pe malul apei iubindu-se aşa cum doar la începutul
lumii se mai iubise. Acum căzu de pe aripile fanteziei în
abisul realităţii. Era viaţa care ne azvîrle în brînci de pe
piedestalul visului în prozaica esenţă a adevăratei noastre
identităţi.
— Ş-acum de ce-ai rămas aşa ca un tîmpit ?
— Nu ştiu, Tona. Mă gîndeam că...
— Ce ? şi-l ţintui cu privirea de jar a ochilor ei scă­
părători şi întunecaţi ca noaptea.
— Nimic. Să mergem la Rudecinda.
Mario se aplecă şi-i ridică valiza ponosită în care Tona
îşi pusese îmbrăcămintea şi, pentru o clipă, îi apăru în minte
scena cînd îi luase din mînă ulciorul plin cu apă ca să i-1
ducă pînă în apropierea primelor case ale satului. Dar cît de

21
diferit era totul. Cu cinci luni în urmă ducea ulciorul cu
drag, parcă ar fi făcut parte din fiinţa ei, iar efortul i se
părea mai curînd o recompensă, o favoare a cerului de care
se bucura numai el. Şi acum... cu iluziile deja spulberate de
suflul rece al realităţii, urmînd-o în silă şi purtîndu-i fără
iubire, ba chiar cu un început de ură şi de dispreţ, valiza
înţesată de rufe murdare...
Ajunşi la prăvălia Rudecindei, intrară. Pe rafturile în­
guste, din lemn,' se vedeau înşirate pungi de o litră cu orez,
zahăr candel negru şi pe jumătate supt de muşte, pachete
de cafea, luminări şi alte nimicuri de acest fel şi, pe lîngă
toate astea, o cucuvea împăiată folosită ca talisman de fe­
meia aceea bătrînă şi avară.
Ca un făcut, prăvălia se afla chiar în faţa casei părinţi­
lor lui. Cei doi*bătrîni, care aflaseră de legătura scandaloasă
a fiului lor cu femeia care li se oferise cu cîteva luni în
urmă ca servitoare, vor simţi mai adînc în suflet ghimpele
suferinţei ; şi, cum erau în vîrstă şi neputincioşi, durerea
lor va fi mai profundă.
— De ce-ai ales tocmai locul ăsta ? întrebă Mario su-
părat.
— Nu există altă prăvălie în sat. Şi, de altfel, îmi place
să fiu aproape de părinţii tăi ca să le mai pot face cîte o vi­
zită:
Şi rîse cu nepăsare.
Ştia că ei o urau şi se bucura să-i poată provoca fiului
lor o stare insuportabilă.
Mario fixă cu Rudecinda chiria la doi pesos pe lună.
Duse apoi valiza Tonei în camera care era deja curăţată.
Pereţii spoiţi cu humă îi dădeau un aspect de chilie. Pe jos
avea un covor atît de vechi încît se ridicau nori de praf
cînd paşii erau mai apăsaţi. In fund se aflau o masă şi un
scaun jerpelit, nimic mai mult.
— Iată, ţi-am îndeplinit dorinţa. Acum ai unde să stai.
— Aha, ce frumos ! Şi pe ce ai vrea să mă culc ? Pe
jos sau pe masă ?
— Credeam că patul pe care-1 aveai la han...

22
 — Era al meu ?! Nu, sen'or! Eu cînd am venit aici
n-aveam decît o rochie şi o pereche de sandale ; şi încă
nu s-a ivit norocul să-mi cunosc părinţii, nu ştiu cît sînt
de bogaţi şi nici cînd trebuie să mă duc să-mi ridic moşte­
nirea pe care mi-au lăsat-o, cu siguranţă...
—1 Şi eu ce să fac ?
— Nu ştiu, te priveşte ! Am nevoie de un pat cu saltea,
cearceafuri şi perne.
— Am să ţi-1 aduc pe al meu.
— Asta e o idee.
— Şi eu unde să dorm ?
— Cînd vrei cu mine, cînd nu...
Mario ieşi din cameră, traversă strada şi intră în casa
părinţilor săi. Jacinta cosea aplecată asupra unui maldăr de
pînzeturi, ochelarii aşezaţi pe vîrful nasului îi dădeau o
expresie blîndă, de bunică.
— Ce ai, fiule ? De ce eşti atît de îngândurat ?
— Nimic, mamă, nimic.
— Nu este adevărat. De cîtva timp te fereşti de mine
parcă ţi-ar fi teamă să-mi dai o explicaţie. Ţi-e ruşine de
purtarea ta ! Să ştii, fiule, că de multe ori drumul răului e
mai greu decît al binelui. Dar tatăl tău şi cu mine...
— Mamă, nu vreau să mai vorbim despre asta. Ce-a fost
a fost şi ce ne va fi dat să trăim vom trăi, fără să ne mai
plîngem.
— Gîndeşti cam ciudat, băiete !
— Mamă, eu voi pleca de-acasă. Am să stau cu Tona.
— Te-ai căsătorit cu ea ?
— Nu. Nu este necesar şi nici nu am cu ce să plătesc
preotul. Am venit să-mi iau patul.
— Patul tău ? Ce înseamnă asta ?
— Exact ce-am spus. Cînd va veni tata să-i spui că nu
mai dorm acasă. Mă duc cu femeia mea.
— Ai să regreţi, Mario. Nu vreau să-ţi prevestesc nici
un rău, pentru că tu eşti singura noastră bucurie, dar ai să
te căieşti şi vei veni să-ţi ceri iertare. Numai de-aş mai fi în
viaţă.

23
 10

După o lună Tona, tăifăsuind cu Mario, îi spuse :

— Vreau să am o casă. Eu cu vrăjitoarea asta bătrînă
nu mai stau nici o clipă.
— Dar ce s-a întîmplat ? Nu se poartă frumos cu tine ?
N u te iubeşte ca pe propria-i fiică ?
— Baborniţa dracului ! O să ardă într-o zi în focul ia­
dului. Face tuturor farmece, spune rugăciuni ciudate şi după
toate astea îşi ia bufniţa aia moartă şi se culcă cu ea. E
nebună.
— Şi cu ce crezi c-am să-ţi plătesc eu o casă ? Nu vezi
că trebuie să muncesc şi duminica la carieră ca abia să ne
ajungă banii pntru un trai modest ?
— Nu înţeleg de ce m-am îndrăgostit de tine aşa ca
o idioâtă. Ar fi trebuit să-mi caut un bărbat care să mă
poată întreţine.
Mario se clătină parcă ar fi primit o lovitură în obraz.
— Eu am cu ce să te întreţin, Tona. în ziua în care n-o
să mai am voi termina cu viaţa.
— Bine ai face.
— Dacă vrei, oricînd.
— I.asă fanfaronada. Tu ştii că n-ai fi în stare de aşa
ceva oricît ai fi de disperat. Eu am nevoie de o casă, de
mobilă, de lenjerie, de vase, de strictul necesar. Şi asta mai
devreme de o lună.
— Ce termen mi-ai dat... ?!
— Cel mult o lună, altfel...
Mario părăsi camera cu capul încărcat de gînduri vrăj­
maşe şi negre. Ar fi vrut să se despartă de Tona, dar o forţă
superioară voinţei sale îl ţinea legat de ea. Chata, conştientă
de puterea ei, nu înceta să-i ceară mereu mai mult şi mai
mult. Bietul om căuta să procure bani în plus amanetîn-
du-şi lucrurile şi apoi vînzîndu-le la preţuri derizorii unor
oameni încredinţaţi că făcînd bine semenilor lor îşi fac da­
toria faţă de Dumnezeu.

24
 Tînărul se grăbi spre casa Salustianei Medina care se afla
destul de departe de cea a părinţilor săi. Femeia îl primi
binevoitoare.
— Bună ziua, don Mario. Ce vă aduce pe la mine ? Cu
ce vă pot fi de folos ?
— Am auzit că închiriaţi casa.
— Desigur, poftiţi !
Şi, urmat de femeie, intră în patio. Casa era formată din
sufragerie, dormitor, hol, bucătărie şi baie. Toate erau mai
mult decît simple.
— Şi cîtă chirie vreţi ?
— Cel puţin cincisprezece pesos pe lună.
— E mult. Eu v-aş putea da doar zece.
— Nu, don Mario. Asta face acum cît un apartament.
Să nu ne mai tocmim. Ce ziceţi ?
— Nu ştiu—
— Femeia dumitale va fi foarte mulţumită cînd o să
afle.
Mario rămase perplex. Femeia lui ! Deci Tona, în faţa
tuturor, în faţa întregului sat, era femeia lui. Şi înţelese încă
o dată că apucase pe un drum. murdar şi plin de primejdii
de unde nu va mai ieşi poate niciodată.
— E în ordine, dona Salustiana. Vom aduce mobilele
chiar în după-amiaza asta.
— Şi chiria ?
— O vreţi anticipat ?
— Un aconto şi apoi lunar. E bine ?
— Da, e bine.
— Dar trebuie să semnăm un contract, don Mario,
dacă mor eu sau dumneata...
— Trimite să-l scrie. Eu am să-l semnez.
— Aşa ! Senor Enriquez mi-1 va scrie. E un om foarte
«cumsecade.
— Negustorul care are o prăvălie în piaţă ?
— Da.
— Şi ce servicii mai face în afară că scrie contracte ?
— Cred că dă bani împrumut, cu dobîndă.
— Aha !
 11

Mario găsise rezolvarea rapidă şi uşoară a tuturor pro­

blemelor sale: va merge la cămătar şi-i va cere bani cu îm­
prumut, în orice condiţii. Şi, fără să şovăie, împins parcă
de un resort, se îndreptă spre prăvălia La Esperanza, cea
mai bine aprovizionată din sat unde se găsea de la espadrile,
la vin prost şi ieftin folosit în toate ocaziile.
— Bună ziua, senor Enriquez.
— Bună ziua.
— Aş vrea să te rog ceva.
— Spune.
Mario se simţea stînjenit. Era pentru prima dată cînd se
adresa unui cămătar şi nu ştia cum să înceapă.
— Ştii, eu...
— Vorbeşte odată, omule, fără ocolişuri.
— Am nevoie de nişte bani şi...
— Şi vrei să ţi-i împrumut eu.
— Da.
— Cît ?
— Cam treizeci de pesos.
— Şi ce garanţie îmi dai ?
— Păi, nu prea am ce.
— Atunci cum să-ţi împrumut banii ?
— Am să-ţi semnez o chitanţă, don Enriquez, voi plăti
dobînzile necesare şi voi achita totul la termen.
— Dumneata eşti pietrarul care vinde marmura pentru
construcţiile din oraş ?
— Da.
— Deci îl cunoşti pe primarul Estanislao Machuca.
— Desigur.
— Roagă-1 pe el să gireze pentru dumneata şi-ţi dau
banii.
— Dar nu sîntem prieteni, îl cunosc doar fiindcă îmi
dă aprobările pentru vinderea mărfii.
— Atunci nu vei avea banii.

26
 — Dar plătesc dobîndă, senor Enriquez.
Sub genele rare, ochii cămătarului scăpărară. Cuvîntul
dobîndă avea pentru el întotdeauna un efect magic.
— Bine, voi face o excepţie pentru dumneata. îţi voi
împrumuta cei treizeci de pesos fără girant.
— Mulţumesc, senor Enriquez, mulţumesc.
Cămătarul surise.
— Dobîndă va fi însă ceva mai mare.
— Cît ?
— Cinci pesos pe lună.
* — E cam mult.
—- Dacă nu-ţi convine, lasă-mă în pace.
— Bine, am să plătesc cei cinci pesos.
— Să fac poliţa ?
— Da, fă-o !
Enriquez o scrise şi i-o întinse lui Mario.
Pietrarul o privi şi dădu afirmativ din cap.
— Am să merg eu s-o legalizez, zise cămătarul. Acum
iată cei douăzeci şi cinci de pesos.
— Douăzeci şi cinci ?
— Da. Eu încasez întotdeauna dobîndă cu anticipaţie.
După ce plecă de la prăvălie Mario se opri la dona
Salustiana şi cumpără o masă lungă şi trei scaune, un set
de tacîmuri complet şi unul incomplet, o canapea veche şi
încă alte cîteva lucruri necesare. Iar puţinii bani rămaşi îi
păstră cu grijă.
După-amiază o anunţă pe Tona şi pe înserate se mutară
de la dona Rudecinda, în noua locuinţă.

12

Tonei i se făcu rău dintr-o dată, nici Mario şi nici ea

n-au putut să închidă nici o clipă ochii. Tic-tacul ceasului
suna solitar în liniştea nopţii.
— Am dureri, Mario !

27
 — Taci, o să-ţi treacă.
Mario încă nu se aştepta ca fructul iubirii şi pasiunii lor
să pătrundă deja spre lumina vieţii, în atmosfera otrăvită
de vicii şi putreziciune a omenirii.
— Mario, mie îmi este foarte rău. Cheamă preotul.
în faţa pericolului morţii, Tona era moale şi chinuită
de regrete. Vocea ei agasantă şi monotonă îl enervă pe
Mario, care se ridică în sfîrşit din pat şi începu să se îm­
brace încet, în timp ce femeia gemea.
— Cheam-o pe Sinforosa. Eu mor, mor...
Mario ieşi în fugă din cameră. Nu atît pentru că se te­
mea ca Tona să nu moară ci mai mult ca să nu-i mai audă
lamentările, tînguirile unui suflet chinuit care-şi blestema
călăul. Toată suferinţa ei era din vina lui, consecinţa unui
moment de plăcere.
Sinforosa se ocupa în sat şi de moşit. Cînd ajunse în
dreptul porţii dărăpănate, lui Mario i se făcu silă. Dar în
sat nu exista medic. Odată venise unul pretenţios şi îngîm-
fat care a fost nevoit să-şi vîndă şi trusa ca să poată pleca
de-acolo.
— Cine-i ? se auzi printre ostreţele gardului vocea plîn-
găcioasă a femeii.
— Sînt eu, Mario. Tona se simte rău !
— Să aştepte pînă mîine că acum sînt foarte obosită.
— Cum să aştepte pînă mîine, bătrînă nenorocită ? iz­
bucni Mario îmbrîncind poarta care cedă scîrţîind.
Cînd intră în casă senzaţia de silă se accentuă. Sinforosa
stătea tolănită şi se prefăcea că doarme.
— Ce obicei este ăsta să dai buzna într-o casă onora­
bilă ? scînci ea. Mîine am să mă plîng primarului !
— Grăbeşte-te, Sinforosa. Tonei îi este foarte rău.
— Dar ea mi-a spus că aşteaptă pe 28 şi acum sînterrt
în 23.
— Nu ştiu. îţi spun că e grav.
— Bine, bine. Ieşi, ca să mă pot îmbrăca !
Mario ieşi pe strada luminată de razele furişate ale lunii,
începu să se plimbe prin faţa casei ca să-şi mai alunge din
minte gîndurile triste şi deznădăjduite.

28
 Dacă Tona va muri, va fi cu adevărat o eliberare. De
cînd plecase cu ea la dona Rudecinda, nu mai trecuse pe
la părinţii săi decît de două ori. Prefera să evite să se mai
ducă pe la ei ca să nu mai sufere văzîndu-le lacrimile şi au-
zindu-le glasurile de fiecare dată mai stinse şi mai deznă­
dăjduite. Acum se gîndea că dacă Tona n-ar mai fi s-ar în­
toarce să-i consoleze şi să le ceară iertare...
Dragostea lui pentru ea era totuşi la fel de mare ca în
prima zi, iar suferinţa prin care trecea acum, din cauza
lui, o înălţa în propriii săi ochi.
— Să mergem şi să vedem ce se întîmplă, spuse bătrîna
ieşind şi trăgînd poarta după sine.
Pe drum, pietrarul era obsedat de gînduri pesimiste :
„Dacă Tona va muri..."
— Şi dacă va naşte acum, ce se va întîmplă cu copilul ?
se auzi întrebînd.
— Nimic.
— Tona nu va fi în pericol ?
— Ea ? De ce ? Este zdravănă şi sănătoasă...
Deci Tona nu putea să moară. Se simţi aproape deza­
măgit.
— Şi dacă se vor ivi complicaţii ?
— Atunci ar putea s-o păţească. Ah, femeile ! Uite ce
se întîmplă... Fac prinsoare că imediat cum va scăpa o va
lua de la capăt.
Pe măsură ce înaintau spre casă, cîntatul repetat al co­
coşilor anunţau zorile, iar ţipetele Tonei se auzeau din ce
în ce mai aproape, forţîndu-i să grăbească pasul.

13

Ţintuit pe fotoliul din sufragerie, Mario era prizonierul

vaietelor Tonei. Odată răzbi la el vocea dojenitoare a
Sinforosei.
— Acum ispăşeşte-ţi greşeala, neruşinato !

29
 De ce baba asta afurisită o certa şi o descuraja în loc
s-o îmbărbăteze ? Dar Sinforosa spunea adevărul. Tona şi
Mario care fuseseră timp de cîteva luni învăluiţi de patima
lor, departe de toţi, preocupaţi doar de satisfacerea simţu­
rilor, plăteau acum, fiecare în felul său, momentele de ne­
mărginită şi vinovată fericire.
Spre răsărit se cernea lumina lăptoasă a zorilor. Cîteva
minute liniştea stăpîni obscuritatea odăii. Dintr-o dată pă­
trunse ţipătul ascuţit al Tonei, apoi gemetele ei de durere
şi-apoi şoapte înăbuşite :
— Mor... un preot...
Mario îşi luă capul în mîini. De ce nu se isprăvea odată
chinul ăsta ? De ce nu se năştea odată fiul său pe care-1 con­
cepuseră fără să se gîndească 1% consecinţe ? Nu mai dorea
moartea Tonei. Chinurile o sanctificaseră, o ridicaseră mai
presus de el şi de josnicele lui speranţe dinainte. Şi, pentru
prima dată, se gîndi la fiul său, la fiinţa aceea care venea
de undeva, din necunoscut într-o lume de durere şi de
ignoranţă.
Dacă va fi băiat, cu atît mai bine ! Va şti să se descurce
mai uşor în viaţă, să lupte prin orice mijloc, chiar omorînd
sau furînd, dacă va fi nevoie. Dar dacă va fi fată, vai de
ea ! Va purta în sînge păcatul originar şi va ceda într-o zi
insistenţelor unui seducător... ca el însuşi. îl cuprinse dintr-o
dată un sentiment de remuşcare şi de ură faţă de făptura
aceea a cărei existenţă urma să formeze o verigă în plus în
lanţul suferinţelor omeneşti, încă o treaptă în şirul fiinţe­
lor care se năşteau fără să ştie pentru ce.
Uşa se deschise brusc şi în cadrul ei apăru faţa conges­
tionată şi răvăşită a Sinforosei. In ochi i se citea groaza.
Dinspre patul Tonei venea un zgomot ca de apă care fierbe.
— Du-te la oraş la doctorul Mantilla ! Doar el mai poate
s-o salveze. Aleargă, omule, aleargă !
Simţi o energie subită şi neaşteptată. Se ridică şi, fără
să privească măcar spre patul unde Tona se zbătea între
viaţă şi moarte, ieşi precipitat în stradă. Cînd Sinforosa
nu-1 mai putea vedea începu să alerge spre casa lui don
Luis Sarmiento, fermierul care avea permanent unul sau doi

30
cai înşeuaţi gata de închiriat pe un preţ bun oricui ar fi
avut nevoie.
După disperarea care-1 încercase deveni aproape calm.
Şopti cîteva rugăciuni învăţate de la Jacinta, înainte ca pa­
tima să pună stăpînire pe sufletul său, şi i se păru că îngerii
îl ocroteau cu aripile lor întinse în liniştea nopţii.
Sub stăpînirea acestui sentiment ajunse în faţa porţii
fermierului. Bătu de două ori, dar nimeni nu-i răspunse.
Enervat luă o piatră şi lovi în clanţa de metal cu putere ;
zgomotele se împrăştiară în tot satul amplificate de ecou.
— Cine e ?
— Sînt eu, don Luis. închiriază-mi, te impor, doi cai.
— Ce s-a întîmplat, omule ? De ce vii la ora asta şi
trezeşti oamenii ?
— Don Luis, femeia mea moace. Imprumută-mi doi cai
să mă duc la oraş după doctor.
— Ştii... n-am decît unul. Celălalt este tare nărăvaş.
Cum îl încaleci se ridică în două picioare şi...
;— N-are importanţă, don Luis. îl voi lua eu pe cel
nărăvaş şi doctorul pe cel blînd.
— Bine. Vezi că la intrarea în grajd sînt şeile. Să ai
grijă de ei ! Şi sa ştii că te costă doi pesos de fiecare.
Mario nici nu se mai gîndi la preţ. Se repezi la grajd.
Cînd îl simţiră în apropiere, unul din cai se apropie liniş­
tit, iar celălalt se trase înapoi bătînd mînios din copite.
Tînărul înşeuă calul mai blînd şi-l priponi de un ţăruş ;
cel nărăvaş îi dădu destulă bătaie de cap, dar după zece mi­
nute, care i se părură zece zile, reuşii în sfîrşit să încalece
pe primul, îl luă de dîrlogi pe al doilea şi ieşi ca o vijelie
pe poartă, în strada principală, apoi pe scurtătura care du­
cea drept spre oraş.
Cerul se albise deja la orizont. Luna păli şi se ascunse
după nori ca să nu fie surprinsă de primele raze ale soa­
relui. Aerul se înmiresma de aroma proaspătă a pădurii ;
în liniştea tulburătoare a zorilor se auzeau doar tropăitul
cailor şi rostogolirea monotonă a apelor cascadei.
Cu luni în urmă locul acela fusese paradisul lor. Acolo
a iubit-o pentru prima dată pe Tona şi apoi mereu fără li­
mită, fără prejudecăţi, dăruiţi total unul altuia. Atunci vîl-

3J
 toarea undelor părea muzică încîntătoare ce purta gîndu-
rile lor curate către tărîmuri nesfîrşite, acum i se părea
hohot batjocoritor adresat stării sale de derută, de nelinişte
şi de' ignoranţă.
Străbătînd un tufiş de mărăcini unul din cai se cabră
nervos dar, cu un gest hotărît, Mario îl stăpîni şi-şi con-
tinuară drumul în goană.
După jumătate de oră se întrezăreau deja primele case
de la marginea oraşului. încă mai ardea stingheră lumina
electrică deşi zorile apărură clare în purpura orizontului
anunţate de trilurile păsărelelor ascunse între crengile ar­
borilor.
— Domnule, poliţist, spuneţi-mi unde locuieşte doctorul
Mantilla ?
— Aici la dreapta şi apoi a treia stradă pe stînga, co­
bori pe ea şi la dreapta apare un parc, ocoleşti parcul pe
lîngă strada Ulpiano şi apoi...
— Mulţumesc.
Trcmurînd de mînie şi de neputinţă, Mario şfichiui calul
şi porni în galop trăgîndu-1 după el pe celălalt.
După ce mai pierdu încă zece minute dădu de parc şi
după încă cinci minute de mers văzu deasupra unei porţi
firma : „Doctor N. Mantilla. Chirurg. Universitatea Na­
ţională."
La bătăile sale în poartă ieşi o servitoare cu părul zbîr-
lit şi cu ochii cîrpiţi de somn. După multe insistenţe apăru
şi doctorul, în halat de baie, pomădat şi arogant.
După ce se interesă de problema lui Mario îi promise că
va fi gata de plecare în cinci minute. Mario între timp par­
curse de cîteva ori, neliniştit, aleile parcului lăsînd caii să
pască miraţi parcă de popasul acesta neobişnuit. Speriaţi la
un moment dat, încercară să se smulgă din hăţuri, dar tî-
nărul îi prinse la timp şi-i linişti. Cînd veni doctorul, Mario
îl ajută să încalece pe calul mai blînd, iar el se urcă pe cel
nărăvaş, care se cabră parcurgînd în galop întins scurtătura
ce ducea spre sat printre fructele negre ale mărăcinilor.
Se făcuse dimineaţă. Doctorul, privindu-şi ceasul, ob­
servă că arăta deja ora şase şi zece.

32
 14

în faţa casei au fost întîmpinaţi de o mulţime de femei.

Toate purtau ceva negru : fie o basma, o batistă sau o fustă.
— E pe moarte şi părintele n-a venit încă.
■
— Doctore, salveaz-o !
— Toată noaptea a ţipat, biata de ea.
Mario le îndepărtă cu brutalitate. Intră cu doctorul în
camera bolnavei şi rămase împietrit de groază.
Tona zăcea în pat cu ochii închişi, cu faţa lividă şi cu
fruntea năialăită într-o transpiraţie abundentă care i se scur­
gea de-a lungul gîtului şi pe păr. Dacă pieptul nu i s-ar fi
cutremurat de sustpine sub păturile care o ascundeau vederii,
s-ar fi putut crede că e moartă. Lîngă pat, Sinforosa, cu
figura ei de vrăjitoare, stătea ghemuită îngînînd rugăciuni.
Zece sau douăsprezece femei în frunte cu stăpîna casei,
dona Salustiana, îi ţineau isonul. Preotul refuză să se apro­
pie de casa aceea stigmatizată, însemnată de păcat şi de
ruşine, şi îi reveni atunci bătrînei vrăjitoare rolul ca prin
rugăciuni să ajute sufletele creştinilor să se despartă mai
uşor de trupurile în care sălăşluiseră.
Ea intona rugile şi celelalte murmurau în cor :
— Cînd obrajii mei palizi şi vesteji vor trezi milă şi
teamă şi cînd părul meu muiat în sudoarea morţii se va
ridica măciucă deasupra capului meu, anunţînd sfîrşitul,
atunci Isuse milostiv... ai milă de mine.
Pentru moment Mario nu-şi dădu seama ce se petrece
acolo. Totul era neînchipuit de dezolant. Doctorul rămase
ţintuit locului, lipit de uşă, hipnotizat de cuvintele babelor,
care .puneau în rugăciunile lor atîta convingere şi respect
încît parcă rosteau sentinţe din timpul inchiziţiei.
Respiraţia Tonei se rărea, părul îi era scăldat în sudoare,
iar paliditatea chipului inspira teamă celor din jur, pentru
că nimeni nu se încumetase s-o ajute, înfricoşaţi de spec­
trul morţii care se rotea în jurul ei ca un nimb blestemat.

33
 Rugăciunile pătrunseră ca un şuierat în urechile lui Mario.
— Cînd sufletul meu se va înălţa pentru totdeauna dea­
supra trupului meu galben, rece şi fără viaţă, acceptă jertfa
mea ca pe un omagiu adus Ţie şi atunci Isuse milostiv... ai
milă de mine.
Tona deschise uşor ochii şi-i fixă asupra lui Mario. A
fost, ca un duş rece care l-a scos dintr-o dată din starea de
perplexitate.
— Afară, vrăjitoare nenorocite ! Afară !
Femeile tresăriră speriate şi-l priviră ca şi cum nu şi-ar
fi crezut ochilor. Omul acesta îndrăznea să pătrundă într-un
loc unde stăpînea moartea şî să profaneze pacea invocată
de ele ; le strigase să iasă afară ca să o lase pe biata femeie
să moară singură.
Dar în ochii lui Mario scînteia atîta hotărîre încît li se
făcu frică şi, oprindu-se din rugăciuni, se retraseră una cîte
una lăsînd în sfîrşit în camera bolnavei doar pe doctor, pe
Mario şi pe Sinforosa.
— Ieşi şi dumneata, ceru medicul tînărului.
Uşa se închise după el. Mario îşi luă locul în fotoliul
din hol.

15

începu să se gîndească la chinurile prin care trecea Tona,

acolo în patul ei de suferinţă. înclină capul parcă sub po­
vara unei greutăţi. Cu ochii minţii văzu scena care se pe­
trecea dincolo : medicul se precipita în jurul muribundei în-
cercînd s-o salveze şi socotea cîţi bani avea să-i ceară pentru
asta, bătrîna Sinforosa îşi făcea rolul de infirmieră, străduin-
du-se să repare ceea ce greşise, iar Tona, cu ochii' în gol, îi
lăsa pe cei care se luptau s-o smulgă morţii să umble cu
trupul ei chinuit pentru a-1 aduce la viaţă.
Bătrînele, aşezate pe jos, şuşoteau. Mario îşi spuse că
vorbeau fără îndoială despre el, condamnîndu-i atitudinea.

34
Ele o ajutaseră pe biata femeie să moară în linişte şi a venit
el, nelegiuitul, criminalul ca să nu-i lase fiinţei, pe care o
dusese pe calea pierzaniei, nici ultima consolare, cea a re­
ligiei.
Trecu o jumătate de oră. Mario pierduse noţiunea tim­
pului. Mintea lui era stăpînită doar de regrete pentru gre­
şeala pe care o comisese, pentru păcatul înfăptuit cu luni
în urmă, pentru momentul acela de plăcere trecătoare cînd
o sedusese pe fata care plătea acum cu atîta suferinţă, amă­
răciune şi deznădejde. Şi apoi, dacă totul se va sfîrşi cu bine,
va veni copilul şi vor începe alte necazuri şi sacrificii. Se
gîndi că mulţi copii veneau pe lume cu preţul unor vieţi
şi hotărî ca făptura aceea, care urma să cunoască durerile
existenţei, să rămînă unicul său fiu.
Se auzi un ţipăt. Apoi încă unul şi încă unul. în sfîrşit
linişte. O clipă mai tîrziu, scînci un copil.
Babele săriră de pe locurile lor. Sinforosa, din uşa ca­
merei, le anunţă că totul a mers bine şi că deocamdată ele
nu au voie să intre. îi făcu semn doar lui Mario.
— Vino, te cheamă femeia dumitale.
Tona era palidă, dar mult mai liniştită. în ochi îi plutea
bunătatea şi recunoştinţa iar pe buze, pe frunte şi în în­
treaga expresie a feţei radia o încîntătoare împlinire.
Lîngă ea, înfofolită în cîrpe, se zvîrcoilea o fiinţă micuţă
şi debilă care începuse deja lupta pentru viaţă.
— A fost unul din cazurile cele mai norocoase din ca­
riera mea, spuse doctorul Mantilla, în timp ce-şi spăla mîi-
nile într-un lighean. Un adevărat miracol, continuă el gîn-
dindu-se fără îndoială la banii pe care-i va primi de la fe­
ricitul tată.
Mario se aplecă asupra Tonei şi o sărută pe frunte.
Aruncă apoi o privire şi ghemotocului care se zbătea acolo.
— Fiul meu ! Acum totul e bine, doctore ?
— Da. Nu mai sînt motive de îngrijorare.
— Vă mulţumesc mult.
— Ei, lasă ! Acum caută un băiat care să mă ducă în
oraş şi să ia şi caii.

35
 Mario îl luă deoparte şi-l întrebă cît îi datorează. îi
ceru într-adevăr puţin : douăzeci de pesos.
Tînărul se duse la Rudecinda, făcu o hîrtie de împru­
mut pentru treizeci de pesos. Primi douăzeci şi cinci din
care douăzeci plăti medicului, patru lui don Luis şi una
Sinforosei. Merse apoi^ la prăvălie şi cumpără o sticlă de
vin ca să facă cinste. Avea un copil, deci cheltuielile spo­
riseră. Iar el abia putea plăti dobînzile lui Enriquez şi cele­
lalte datorii neînsemnate făcute peste tot.
Gîndi că Tusese pedepsit destul pentru ceea ce făcuse.
Dar acum, ca şi altă dată, încă nu-şi dădea seama ce avea
să-l aştepte.

16

Doi ani mai tîrziu, într-o seară cînd se aflau amîndoi

în casă în jurul mesei, Mario îi spuse Tonei privind-o în
ochi:
— Ascultă-mă, vreau să te întreb ceva ce mă neliniş­
teşte. De ce vine senor Carrillo atît de des pe aici ? Zice
că mă caută pe mine, dar...
— Nu ştiu ce vrei să spui. Vorbeşte mai clar.
— Am impresia că vine pentru tine.
— Şi ce ? Ţi se pare ciudat ? Nu sînt o femeie atrăgă­
toare ? ,
— Ba da. Tocmai asta mă îngrijorează.
— Ar fi bine să nu te mai gîndeşti.
— Nu pot. Dacă într-o zi aflu că-mi ascunzi ceva...
— Ce se va întîmpla ?- Şi se uită la el ca dresorul la
fiară.
Mario simţindu-se dominat plecă fruntea, se ridică şi
ieşi din cameră.

36
 La puţin timp se auzi plînsul lui Miguelito, copilul. Tona
îl certa pentru orice fleac şi de cele mai multe ori încheia
cu cîte o palma. Iar Mario, mereu slab şi înfrînt, abia schiţa
un protest.
— De ce-1 baţi ?
— Nu vrea să doarmă, mucosul ăsta !
— Lasă-1, poate nu-i e somn.
— Şi tu de ce te bagi ? Mă înveţi cum să-mi cresc co­
pilul ?
— Dar nu te purta urît, că-1 faci să sufere, săracul.
— Noi suferim şi mai mult şi nici nu cîrtim.
— Tu de ce suferi ?
— Nu am rochii, nu am un inel, o bijuterie. Iar tu eşti
atît de ocupat cu munca ta încît nu ai timp nici să-mi cum­
peri un cadou. Cîţi n-ar da să...
— Vrei să taci ?
— Uite, ştii ce te rog ? spuse Tona cu voce mieroasă
îndreptîndu-se spre el. în seara asta rămîi la părinţii tăi.
Vine cineva să mă vadă.
— Cine ? întrebă Mario umil de teamă să n-o ener­
veze.
— Senor Carrillo.
— Iarăşi ? Şi de ce trebuie să plec eu ?
— Ca să fiu singură cu el.
— Să-i storci nişte bani ?
— Pe cei care nu mi-i dai tu !
— Neruşinato ! Niciodată n-ai să te schimbi, eşti aceeaşi
pe care am cunoscut-o.
— Şi cu ce te deranjează ?
încercă să spună ceva, dar ea îl opri cu o privire.
Mario cel temut de toţi, stăpîn pe sat, era o biată jucărie
în mîna acestei femei. Ea făcea întotdeauna numai ce vroia
ea. Se simţi total învins.
— Am să plec, dar să nu speri să mă mai întorc ! Du-te
cu cine v rei! ' ■
Şi ieşi cu capul în pămînt sigur că nu va reuşi să-şi
respecte ameninţarea.

37
 17

Acasă la părinţii săi nu se putea duce. O nelinişte te­

ribilă puse stăpînire pe el. Rătăci pe străzi urmărit de lă­
tratul cîinilor. Bătrînul ceas din turn bătu opt şi jumătate.
Dinspre prăvălia lui Enriquez răzbateau rîsete şi voci ; intră
şi ceru băutură pe datorie. Ar fi vrut în noaptea asta să se
îmbete, să înece în vin tristeţea care-1 sugruma. Tona, iu­
bita lui, era o oarecare. Una din acelea care nu se dădeau
în lături să jumulească bărbatul ce-i cădea în mreje. El
Muelas1 îl primi surîzător ca întotdeauna. Mario îi datora
deja o sută cincizeci de pesos.
— Bună seara, senor Enriquez !
— Bună ! Ce mai faci ? Ce te aduce pe la mine ?
— Am intrat pentru o clipă. Nu mi-e somn.
— Vrei să iei un păhărel ?
— Nu numai unul.
Enriquez îi întinse băutura.
— Dumneata nu iei ?
— Nu. Am băut cu alţi clienţi. Dacă mai vrei, cere-mi !
Licoarea aluneca pe gîtul lui Mario ca apa.
Gîndul la femeie i se înfipse în creier ca un cui. Ce
făcea acum Tona ! în cel mai fericit caz stătea de vorbă cu
senor Carrillo despre noile drumuri care vor lega satul cu
oraşul vecin. Iar Miguelito, bietul copil, se juca probabil
pe jos, aproape dezbrăcat, ciocnindu-se de scaune cînd tră­
gea după sine cutia goală de biscuiţi la care el îi pusese o
sfoară ca să-i pară jucărie adevărată. Tona desigur îl obser­
vase şi-l certa... iar băieţelul speriat se ascundea şi privea
mirat spre omul acela necunoscut, strîmbîndu-şi într-un
fel ciudat guriţa.
— încă un rînd.
începuse să se simtă mai bine. Poate că Tona obţinuse
cu împrumut nişte bani de la senor Carrillo fără să fie ne­
voită să recurgă la mîrşăviile la cate* se gîndise ei. îi trebuia

1 Dinţosul (sp.).

38
un pardesiu pentru că se lăsase deja frigul şi nu avea ce să
îmbrace cînd se ducea la biserică ; iar el stătea aici, chel­
tuind banii pe băutură şi plătind dobînzi lui Enriquez ca
acesta să bea cu prietenii lui...
— încă un rînd.
Birtaşul se apropie şi-i lisă pe tejghea o sticlă aproape
plină.
— Ia cît vrei, eu am treabă.
Mario lăsă cu aviditate ca alcoolul să-l ardă pe gît. în­
chipuirile îi năpădiră mintea cu mai multă înverşunare.
Probabil că Tona se afla în braţele lui Carrillo. Mînia îi
otrăvi într-atît sîngele încît descărcă o lovitură furibundă
cu pumnul deasupra tejghelei.
îşi mai turnă din sticlă şl continuă să bea ca un dis­
perat pînă o goli pe toată. Se ridică tremurînd. în mod
sigur că Tona îl înşela cu Carrillo. Apucînd gîtul sticlei, o
izbi cu toată puterea pînă se făcu ţăndări. Se alese cu o tă­
ietură adîncă în palmă. Ieşi din prăvălia lui Enriquez şi se
îndreptă împleticindu-se spre casă.

18

Tona era singură. Aşezată sub lumina luminării, privea

un obiect strălucitor. Mario se apropie cu paşi furişaţi fără
să fie simţit. Ceea ce examina ea cu atîta atenţie era un şi­
rag de perle şi diamante false.
— Blestemato ! răcni Mario, strîngînd cu putere ciobul
de sticlă pe care încă-1 mai ţinea în mînă. M-ai înşelat ca
o neruşinată, dar va fi pentru ultima dată. Şi ridică sticla
gata s-o lovească pe femeia necredincioasă.
Dintr-o dată prin ceaţa beţiei îl străfulgeră o idee. Cu
ce drept pretindea el credinţă unei femei care nu-î era
soţie ? între timp Tona se ridică liniştită, sigură de sine,
conştientă de puterea ei de fascinaţie. îşi puse şiragul la
gît şi i-1 arătă lui Mario.

39
 — Dacă vrei să nu te înşel poartă-te cum trebuie. Uite
ce mi-a adus Carrillo !
— Asta ţi-a dat el ? Un şirag de pietre false... care se
vinde... pe trei parale în orice dugheană ?
— Astea mi-au plăcut mie, beţivanule. Şi tu cum în­
drăzneşti să apari în halul ăsta în faţa mea ?
— Şi tu... aşa... terfelită !
— Terfelită ? Eşti un caraghios, un biet nefericit. Te
omori muncind doar pentru cincisprezece pesos pe săptă-
mînă. Ştii cît cîştigă Esteban ? Trei sute pe lună !
— Du-te cu el !
— Chiar mîine am să plec...
Tona, care abia îndrăznea să-l tutuiască pe Carrillo, se
pomeni vorbindu-i astfel despre el lui Mario fără să-şi dea
seama că înverşunarea acestuia sporea.
— Nu mă mai interesezi, nenorocitule !
Pe Mario îl orbi mînia. Se repezi la gîtul femeii şi-i
smulse cu brutalitate şiragul. Perlele false se împrăştiară pe
covor.
Tona se aprinse cu şfichiuită şi, trăgîndu-i din mînă
ciobul de sticlă, îi crestă obrazul de la ureche pînă la gură.
Tînărul se ghemui la pămînt într-o baltă de sînge.
Avusese ceea ce meritase.
 CĂMĂTARII

La mulţi privirea ţintă mi-o ţinui

pe-obrajii copţi de crîncena lor plagă
şi nu-i puteam cunoaşte, dar văzui

că toţi aveau la gît cîte-o desagă,

distincte-avîndu-şi semnul şi factura,
iar ei păreau c-o sorb din ochi de
dragă.
(Dante, Divina Comedie, Infernul,
X V II)1

— N ic i a z i n u a v e m b a n i d e p îi n e , c o n -
stată Jacinta.
— Eu mă jenez să-i cer lui Mario. Şi aşa, bietul de el,
este plin de datorii, îi răspunse Ramiro.
Cei doi bătrîni stăteau de vorbă aşezaţi pe o sofa ale
cărei arcuri străpungeau pînza, curioase să privească afară
lumina care altă dată le era ascunsă. Bătrînul avea aproape
şaptezeci de ani : în creştetul capului cîteva fire de păr alb
aminteau de o îndepărtată podoabă, iar în ochi i se citea o
ascunsă suferinţă pe care oamenii obişnuiţi nici n-o mai
observă ; la mers se ajuta din cînd în cînd de un baston
noduros. înfăţişarea bătrînei completa tristul tablou : puţiia-
tică la trup, firavă, căruntă, înclinată spre pămîntul care
aştepta să o cheme.
— De ce oare n-o părăseşte Mario pe Tona ?
— Din cauza copilului.
— Dar e rea şi desfrînată. Ştiu că are un...
— Bietul Mario !

1 Traducere de G. Coşbuc.

41
 Jacinta scoase un suspin. Liniştea îi învălui ca într-o
mantie îngheţată. S-au strîns unul în altul ca să-şi împru-
• mute căldură.
— Ce trebuie sa facem ?
— Ca să avem zilnic o bucată de pîine ? întrebă Ra-
miro.
— Nu asta mă îngrijorează, ci viaţa lui Mano. Aş vrea
ca el...
— S-o lase pe Tona ?
— Da.
— Am obosit cerîndu-i asta.
— Ce-o fi găsit la ea. Nu e frumoasă, nu e butiă...
— Poate tocmai lipsa de bunătate îl atrage. Bărbatul
caută, în general, abisul, rareori culmile, pentru că pe culmi
îşi simte propria-i mediocritate.
— Ce-ai vrea să facă ?
— Să plece. Prefer să sufăr să-l ştiu departe decît să-l
văd îngîndurat de fiecare dată cînd vine de la ea. Şi apoi...
se duce şi sparge piatră la carieră. Crezi că asta este o muncă
potrivită pentru el ? E tînăr, plin de putere, de viaţă, de
curaj. De ce nu învaţă altă meserie ?
— Tona îl influenţează. Nu-1- lasă să facă decît ce vrea
ea şi ea îl vrea pietrar.
— Ca să-l exploateze.
— Aşa cum face el cu piatra.
Se lăsă din nou linişte. Cînd paşii morţii se apropie,
viaţa tace. Fug şi speranţele. Şi iluziile. Oare nu în mor­
mânt se sfîrşeşte totul ? Omul, chiar în cele mai grele clipe ale
sale, speră, se agaţă de viaţă ca înecatul de un p a i: încă-1
mai atrage, îl cheamă, îl reţine: însă, mai devreme sau mai
tîrziu, inevitabil dispare.
Ramiro şi Jacinta nu se gîndeau de fapt la toate astea.
Ei ştiau că aveau datoria să-l despartă pe Mario de Tona,
să pună capăt acestei legături nelegiuite pe care satul o to­
lera pentru că se temea de el. în această nefericită aşezare
de o mie de locuitori, el, pietrarul, era şeful. Pe el îl res­
pectau chiar şi primarii. Dar nu-1 apreciau din consideraţie,
ci de frică. Şi frica e la un pas de ură.

42
 Bătrînii sufereau de multe ori de foame, se lipseau chiar
şi de o bucată de pîine ca să poată satisface plăcerile iubitei
fiului lor. Asta era o crimă, iar crima cerea pedeapsă. Dar
ei nu-i doreau răul, nu vroiau decît să-l îndepărteze de
Tona.
Femeia aceea era vulgară, aşa cum putea fi o femeie de
condiţia e i: ochi oblici, gură avidă şi senzuală, tenul palid
şi nasul cîrn. Avea trupul zvelt şi cunoştea arta de a şi-l
pune în valoare. Toţi ştiau că-i femeia lui Mario, dar fie­
care şi-ar fi dorit-o pentru sine. Şi ea era conştientă de
puterea ei. Această putere a cărnii, hrană a viermilor. Iar
parfumul trupului ei, amestec de colonie ieftină, de săpun
şi de femeie, atrăgea pe oricine. In plus purta de grijă fiu­
lui lui Mario. Toate astea îl legau de ea.
— Ti_e frig ? întrebă Ramiro.
— Puţin.
— Pune apa la fiert. Eu mă duc să iau pe datorie puţină
cacao de la Rudecinda.
— Crezi că o să-ţi dea ? Nu te mai duce ! îmi zdrobeşti
sufletul cînd văd că te întorci trist şi umilit.
— La vîrsta mea umilinţa nu mai doare.
— Nu este aşa. Eu ştiu c-o faci pentru mine, dar mai
ştiu că în sufletul tău te rogi să te împiedic să te duci.
— Aş fi în stare chiar să cerşesc ca să nu 'te văd Sufe­
rind, ca să nu te mai văd zgribulindu-te de frig... cît mai
sînt eu în putere...
— Stai liniştit! Prefer frigul şi foamea decît umilinţa.
S-au strîns mai tare unul lîngă altul. Jacinta tremura.
Dimineaţa sosi posomorită, încărcată de picături de
ploaie. Satul, situat pe un podiş între munţi, avea de su­
portat unsprezece luni din an o climă foarte rece ; în luna
decembrie abia începea să încălzească soarele. Oare vor mai
apuca Crăciunul ? Mai erau doar două luni. Moartea are
nevoie doar de o clipă ca să ne lase în beznă pentru tot­
deauna.
— Mă duc, Jacinta ! Şi mie mi-e frig. Ziua se arata tare
urîtă şi nu avem nici măcar pîine.
— Unde o fi Mario ?

43
 — Cred că la lucru. îmi face rău cînd ştiu cît mun­
ceşte : cară apă, sparge piatră... E un băiat foarte bun...
Se ridică în picioare. Jacinta sfîrşită nu mai protestă.
Bătrînul se depărtă cu tristeţe. Luatul pe datorie îl dis­
trugea, mai ales că Rudecinda îl va primi rău, mizerabilă
şi avară cum o ştia. Prăvălia ei era chiar în faţa casei lui.
Traversă drumul sprijinindu-se în baston. Aerul rece de
munte îl izbi în faţă făcîndu-1 să se clatine. Anii nu-i mai
permiteau să iasă din casă. într-o zi va cădea la pat şi
atunci...
— Unde te duci, tată ?
— Ah ! Tu, fiule ?... să te caut... am ieşit să văd dacă
vii...
Mario îşi dădu seama că bătrînul minţea. Dar ştiind în
ce sărăcie şi tristeţe se zbate înclină fruntea.
— Să mergem acum. Te conduc, tată.
— Bine, fiule, cum vrei tu. Ai fost la lucru ?
— Da.
Mario avea o statură impunătoare, era înalt, cu umerii
pătraţi, muşchiuloşi, faţa o avea dură, urîţită doar de o
cicatrice adîncă pe care i-o făcuse Tona.într-un moment de
furie, iar barba neglijentă îi dădea un aspect aproape săl­
batic.
— Mă duc să vă cumpăr pîine.
Ieşi în grabă. Jacinta suspină. Ramiro îşi luă capul albit
între mîini, tînguindu-se :
— Tot cu ea e.
— Ca de obicei.
— Nu există nici o scăpare ! Ce pedeapsă, Dumnezeule !
— Nu mai cîrti, Ramiro. îl putem mînia, şi nu ne vom
mai bucura de milostenia sa.
— Oare de ce- sîntem atît de oropsiţi ?
— Iaci, vine.'
Intră şi puse pe masă două pîiniţe de cîte cinci centavos
fiecare şi două pacheţele de cacao.
— Pregăteşte-ţi o băutură caldă, mamă. Pe frigul ăsta...
Jacinta se ridică. La această încercare parcă toate înche­
ieturile i se dezmembraseră. Se îndreptă însă dîrză spre

44
lămpiţa de şpirt, puse apa la. fiert şi adăugă praful de cio­
colată, veni apoi şi se aşeză din nou.
— Pleci ? întrebă Ramiro, văzînd că Mario îşi ia sa­
lopeta de lucru.
— Da. Mă duc la carieră.
Ieşi fără să se mai uite în urmă. Se obişnuiseră cu felul
său brutal de-a se despărţi. îl înţelegeau. I se trăgea de la
Chata, de la Tona, femeia care scandalizase tot satul. De
ce n-o izgoneau ? De ce răul se înrădăcinează tot mai mult
în oameni ?
— Vezi că-ţi dă ciocolata în foc ! o avertiză Rartiiro.
Bătrîna tîrşîindu-şi paşii se apropie de spirtieră şi, cu
o linguriţă, amestecă spuma din vas. Turnă apoi băutura
aburindă în două ceşcuţe de porţelan fin, ultimele vestigii
ale unor vremuri apuse de care era mai bine să nu-şi mai
amintească. Se făcu ora unsprezece şi jumătate. Sorbitură
cu sorbitură îşi luară micul dejun. Bucăţelele de pîine pe
care le duceau la gură erau amestecate cu lacrimi.

Spre după-amiază frigul se înteţi. De pe culmile înalte,

care străjuiau satul, cobora o ceaţă deasă ce pătrundea
printre crengile arborilor de pe şosea iar apoi se întindea
deasupra pieţii.
Satul era mizer, avea o casă parohială cu un singur etaj,
cu ochiurile ferestrelor astupate cu cărămidă; o biserică a
cărei clopotniţă era o aglomerare de pietroaie puse unele
peste altele, apoi primăria, care servea în acelaşi timp de
cantină şi de abator, şi mai urmau încă vreo cincisprezece
sau douăzeci de căsuţe, majoritatea din paiantă, înghesuite
în jurul pieţii şi pe cîteva străduţe pe o rază de douăzeci
de metri.
Dar, fără îndoială, fiecare îşi iubeşte locul său natal. Tot
astfel şi locuitorii satului îşi iubeau biserica lor mutilată,

45
primăria-cantină-abator, pe însuşi primarul înapoiat, bigot
şi criminal, pe cei doi sau trei poliţişti care nil făceau alt­
ceva decît să bea bere şi pe preotul lor mărginit şi meschin
care, cînd ţinea cîte o predică, îţi venea să-ţi muşti mîi-
nile, cum spuneau ţăranii.
Aici se născuseră Jacinta şi Ramiro. Crescuseră în bel­
şug pentru că părinţii lor fuseseră bogaţi. Intr-o zi — cînd
ea avea treizeci şi cinci de ani şi el cu zece mai mult —
s-au îndrăgostit, s-au căsătorit, au avut un fiu şi au început
greutăţile. Mario a fost şi el crescut în belşug pînă la zece
ani. De atunci fermele pe care le avusese Ramiro au căzut
în mîna creditorilor, a cămătarilor, a acestor oameni buni
care s-au înmulţit peste tot. Au rămas doar cu această că­
suţă, jumătate de paiantă, jumătate de cărămidă, cu pămînt
pe jos, cu pereţii humuiţi, dar la care ţineau mai mult
decît la un castel pentru că le oferea adăpost, ocrotindu-i
de vînturi şi de ploi ; acest loc de unde vor ieşi pentru
ultima dată, între patru scînduri, spre cimitirul satului pus­
tiu şi inundat de bălării.
Dacă sărăcia este dureroasă prin ea însăşi, ea devine mai
grea atunci cînd te-ai bucurat cîndva de o viaţă lipsită de
griji materiale, îmbelşugată, şi cînd peste toate neajunsurile
se mai adaugă şi bătrîneţea. In situaţia asta se aflau părinţii
lui Mario, dar el era departe de toate grijile lor. Sufocat chf
pasiunea pentru Tona, Mario, în loc să fie pentru ei un
sprijin, era o sursă de necazuri.
Dar există persoane care se nasc pentru suferinţă, şi su­
ferinţa rămîne, în final, ultimul patrimoniu al umanităţii,
chiar dacă pe moment se găsesc mijloace de a o îndepărta,
ea rămîne învingătoare şi veşnică precum moartea. Durerea
se intensificase şi se înrădăcinase puternic în sufletele celor
doi bătrîni. Sufereau fizic, pentru că erau nevoiţi să se
zbată în lipsuri materiale, şi sufleteşte pentru că se simţeau
săraci şi neputincioşi, văzîndu-şi fiul pierdut lîngă o fe­
meie care-1 înrăia tocmai pe el, cîndva atît de bun.
— Tu ştii la cît se ridică datoriile lui Mario ?
— Cred că aproape la o mie de pesos.
— Şi cu ce va plăti, nenorocitul ?

46
 — Cu sudoarea frunţii.
— Noi nu-1 împovărăm cu nimic. Ne lipsim de multe,
dar...
— Degeaba, Jacinta. Noi renunţăm şi profită Chata !
Femeia asta îl joacă cum vrea.
— Nu numai ea ci şi cămătarii, dinţosul de Enriquez...
— Ai dreptate, Enriquez e mai rău decît Tona. Ştii cîtă
dobîndă i-a luat la o sută de pesos ? Treizeci.
— Şi Mario nu numai lui are să-i dea bani. Rudecindei
cred că are să-i dea vreo două sute de pesos.
— Şi baba cît. îi mai ia în plus ?
— Douăzeci de pesos pe lună. -
— E mai puţin hrăpăreaţă ca Enriquez.
— Dar îi cere în schimb alte servicii şi Mario nu o poate
refuza.
Cînd eşti trist e mai bine să nu vorbeşti cu nimeni. Aşa
simţeau cei doi bătrîni. Ploaia se înteţi, rafalele de vînt o
împingeau pînă în coridor.
— Apa a pătruns prin crăpătura tavanului în dormitor,
spuse Ramiro alarmat, privind în camera mică şi întune­
coasă.
— Să împingem patul mai încolo.
Se îndreptară spre patul umflat de două plăpumi şi aco­
perit de o cuvertură ce fusese cîndva bună şi frumoasă,
îşi uniră forţele şi-l împinseră la adăpost izolîndu-1 de şu­
viţa aceea ameninţătoare. Epuizaţi de efort, se aşezară pe
marginea lui copleşiţi de supărare şi deprimaţi.
— Acum douăzeci de ani... începu Ramiro.
— Să nu mai vorbim despre vremurile acelea. Ştii că
nu-mi plac amintirile.
O clipă îi învălui liniştea.
— E două, ora prînzului.
— Alţii au la masă carne proaspătă. Azi e sîmbătă, se
face tăiere...
— Taci. îmi lasă gura apă.
— Sîntem doi bătrîni inutili, Ramiro. Nu ne mai pu­
tem purta de grijă. Ar trebui să vină moartea.
— Asta o va hotărî Dumnezeu.

47
 Ploaia se transformase într-un adevărat potop. Fulgerele
brăzdau cerul cu lumină orbitoare urmată de bubuitul am­
plificat de ecou al tunetelor.
— Bietul băiat!
— Nu-1 mai compătimi, femeie ! Acum e cu Tona, lingă
un foc bun şi în faţa unei bucăţi mari de carne.
— Nu este aşa ! Munceşte toată ziua fără odihnă. Abia
coboară să-şi mănînce mîncarea pregătită de ea şi se în­
toarce iar la lucru, sfredeleşte stînca, pune dinamită, îşi
riscă mereu viaţa !
— Munca lui e foarte grea...
— Şi periculoasă.
— Dacă într-o zi...
— Ce?
— Nimic. îmi trec tot felul de gînduri negre prin cap,
şi se închină.
— Ce zici, Ramiro ? Eu aş vrea să lucrez. Dofîa Marti-
niona, soţia patronului magazinului Medialuna, mi-a spus
că dacă vreau îmi trimite material să-i cos cămăşi. Am încă
ochii buni.
— Şi atunci eu de ce să nu mă duc la carieră să-l ajut
pe Mario ? Datoria mea este să muncesc să te întreţin .
— Eşti atît de bătrîn, bietul meu Ramiro ! în decem­
brie împlineşti şaptezeci şi doi de ani, în ziua de cincispre­
zece, cînd încep să se primească deja cadouri. în schimb eu
nu am decît şaizeci de ani...
— Crezi că am să rabd să te văd cosind pînză groso­
lană toată noaptea la lumina unei luminări. Mai bine mor.
— Iar începi, Ramiro. Nici nu mă laşi să-ţi explic:
pentru fiecare cămaşă voi cîştiga zece centavos; dacă voi
coase una şi jumătate pe zi, vor fi...
,— Cincisprezece centavos. Ştii că un pietrar cîştiga un
peso pe zi ?
— Cu cei cincisprezece centavos, continuă Jacinta cu
încăpăţînare, vom avea de mîncare fără să-i mai cerem lui
Mario.
— Şi va profita în continuare Chata.
— E adevărat, el ne neglijează din ce în ce mai mult.

48
 O fetiţă intră în patio căutînd cu privirea peste tot.
Avea în mînă o oală de pămînt acoperită.
— Don Ramiro ! strigă.
— Aici sîntem, Roşită, intră, stăteam pe ^îtuneric.
Fata intră pe bîjbîite. Cînd îi văzu, se apropie :
— Vă trimite mama ceva de mîncare. Azi n-a avut
carne pentru că nu i-aţi plătit-o pe cea de luna trecută. Eu
am pus-o Iui don Mario la socoteală, dar mama m-a bătut...
— Nu fi proastă, el o fi uitat. Spune-i mamei tale să
nu se preocupe de noi, sîntem obişnuiţi să răbdăm.
După ce plecă fata, cei doi bătrîni împărţiră zeama în
care înotau frunze mari de varză şi bucăţele mici de ţe-
lină. încă o dată lacrimile se amestecau cu dumicaţii din
grosolana fiertură. Amintirile îi tulburară din nou, dar din
teamă preferară să tacă. Fără îndoială cei care spun că a-ţi
aminti înseamnă a trăi, au dreptate.

Cariera unde lucra Mario era cea mai mare din zonă r
un munte întreg din piatră. în. pîntecul muntelui muncitorii
deschiseseră o gaură destul de largă. Mario se agăţa de pie­
tre şi se tîra apoi pe lîngă ele ca o reptilă. De multe ori,
viaţa-i depindea de seninătatea şi de curajul său şi, în spe­
cial, de forţa muşchilor pentru a putea ieşi dintr-un impas.
După-amiaza îşi-cernea melancolia asupra peisajului. Ar­
borii, dezgoliţi de frunze, după uragan, zgîriau oglinda ce­
rului cu crengile lor goale. O cărare şerpuitoare urca
panta spre locul unde lucra pietrarul. Acesta era legat de
mijloc, pentru mai multă siguranţă, cu o funie al cărei capăt
era înfăşurat în jurul trunchiului unui molift vînjos. Cu un
cioCan şi o daltă pregătea locul un(je în ziua următoare,
duminică, urma să pună dinamită ca să arunce în aer o fa­
lie mare de stîncă. Toţi tovarăşii de lucru îi atraseră aten­
ţia că nu trebuie să lucreze în ziua destinată odihnei, dar

49
 el nu ţinea seama de astfel de lucruri. Era necesar să ter­
mine tăiatul pietrei pentru şoseaua principală pentru că pe
această muncă urma să primească cincizeci de pesos. Bani
care, dii* nefericire, rămîneau în mîna Tonei.
Mario se simţea incapabil s-o urască. De această femeie
pe care el însuşi o sedusese deschizîndu-i calea spre pier­
zanie, şi care acum se răzbuna, îl ţinea legat copilul. Cînd
o cunoscuse era o simplă servitoare la birtul satului. îl atră­
sese trupul ei abia mijit la viaţă cu rotunjimile acelea care
se reliefau sub pînza grosolană a îmbrăcăminţii. A început
apoi să-i aducă daruri: mai întîi podoabe, o verighetă de
aramă, îmbrăcăminte şi, în sfîrşit, un pardesiu care îl cos­
tase cinci pesos... o lună de muncă ; iar acum ajunsese ca
toţi banii pe care-i cîştiga să-i dea ei. Tona pretexta mereu
nevoile copilului, dar băiatul era destul de dezbrăcat, în
schimb ea...
Nu numai femeia era cauza necazurilor sale. Mai erau
Felipe Enriquez, don;a Rudecinda şi în sfîrşit Juan de Dios
Herrera şi încă alţii de care nici nu vroia să-şi mai amin­
tească şi care îl furau cu dobînzi de la 20 la 35% ; aceşti
oameni „generoşi", gata să sară în ajutorul aproapelui...
Izbi o dată cu putere ciocanul în daltă gîndindu-se la ca­
petele obtuze ale semenilor săi.
Aversele se domoliseră treptat şi se instala o ploaie mă­
runtă şi monotonă. Satul se aşternea la poalele colinei; se
vedea turnul de cărămidă al bisericii, casa parohială cu fe­
restrele ei mari, primăria unde Aniceto dădea ordine celor
trei poliţişti veşnic beţi.
Căută cu privirea casa Tonei şi apoi pe cea a părinţilor
săi. Oare nu le împuţina acestor bătrîni zilele prin faptele
sale ? Oare nu ştia că ei se rugau lui Dumnezeu să-l ajute
să poată renunţa la femeia care-i distrugea viaţa ? De ce
nu-i asculta ? De ce nu-i respecta ? îi veni în minte întâl­
nirea de dimineaţă cu tatăl său care se ducea cu siguranţă
la Rudecinda să-i ceară pe credit, aproape de pomană, pîine
pentru prînz, pîinea cea de toate zilele care ar fi fost de
datoria lui să le-o ofere ; el, fiul lor, cauza tuturor sacri­
ficiilor şi a necazurilor îndurate de ei de o viaţă. Cum îi
ajuta el pe aceşti bătrîni părinţi ai săi ?

50
 Lărgi deschizătura care trebuia să primească dinamita.
O va pune acolo mîine dimineaţă la ora şase, cînd zorile
timide se vor ivi deasupra munţilor.
Cobori cu grijă ca să nu alunece pe drumul argilos pe
care ploaia îl făcuse impracticabil. Cînd ajunse în piaţă,
simţi nostalgia anilor adolescenţei cînd era liber şi cînd fi­
brele sufletului său nu erau măcinate de otrava unei pasîuni
fatale ; închis în sine şi trist se îndreptă spre casa Tonei
ca să-şi vadă fiul, singura lui consolare şi legătură ce unea
existenţa sa cu cea a acestei femei.

Mario era pregătit pentru tot ce putea fi măi rău. în

după-amiaza aceea se simţea foarte prost dispus. Poate din
cauza vremii. Cînd intră în hol, martor al atîtor nopţi de
orgii, izbi cu piciorul mobilele şi strigă :
— Miguelito !
într-o clipă o mogîldeaţă cam de vreo patru ani se ivî
lîngă el, în picioarele goale şi cu obrazul murdar pe care
dîrele de lacrimi trăseseră dungi perfecte ; moştenise de la
mama sa conturul gurii sale, cu buze cărnoase şi senzuale,
iar de la tatăl său ochii obosiţi şi trişti; ochii pietrarului
osteniţi de căutarea pietrei de exploatat care le aducea
hrana şi mai ales mijloacele de a satisface capriciile femeii.
Bietul lui copil înfometat şi gol, iar ea risipind banii do-
bîndiţi cu atîta trudă...
— Mi-ai adus bobo ?
— Da, băiete. Dar de ce plîngi ?
- — M-a bătut mama c-am vălsat apa în bucătălie...
— Unde e mama ?
— Acolo, înăuntlu.
Mario intră fierbînd de mînie. Pînă atunci nu-şi dădu
seama de cîtă furie stăpînită poate fi capabil un om. Ar fi
fost în stare s-o omoare. Dar o găsi curăţind cartofi pentru

51
prînz cu un cuţit mare, bine ascuţit. Cînd îl văzu stră­
lucind în mina ei simţi un fior.
— De ce ai bătut copilul ?
— Pentru că face numai rele.
— Ai grijă să nu mă folosesc eu de cuţit !
— îndrăzneşte !
Şi se îndreptă provocatoare reliefîndu-şi sînii rotunzi şi
plini ca o perfidă ademenire a păcatului. O dată în plus
îşi domină iubitul cu impunătoarea ei statură şi cu graţia ei
de felină. Dar de data aceasta mînia bărbatului depăşi cu
mult puterea farmecului femeii şi, pentru prima dată, mîna
lui grea se ridică şi se descărcă dură peste obrazul ei. Ea se
dădu un pas înapoi, ochii îi scăpărară şi mîna i se strînse
în jurul cuţitului îndreptat spre pieptul lui Mario.
— Crezi c-am să mă feresc ? se pomeni el întrebînd-o
pe ton amar. Mi-ai iuat demnitatea de bărbat, de fiu şi de
părinte. Poţi să-mi iei şi viaţa !
Chata nu se aştepta la un asemenea răspuns.
Mînia stăpînită cu care au fost rostite cuvintele o făcu
să coboare braţul.
— Ce vrei de la mine ? Am obosit cerîndu-ţi să pleci.
Sînt eu de vină că te laşi tîrît pe calea pierzaniei ?
— Să nu te mai aud vorbind astfel, ţipă Mario.
— Foarte bine !
— De >acum poţi să te duci după cine vrei. Eu am ple­
cat. Şi... rămîi cu toată ura ce-ţi port !
— Iei şi copilul ? gemu ea cînd îl văzu pe Mario de
mînă cu Miguelko.
Băieţelul privea scena cu ochii larg deschişi, fără să în­
ţeleagă nimic. I se făcuse frică ; frica aceea pe care cei mici
o simt instinctiv cînd asistă la scandalurile celor mari, cînd
aud plînsete şi ţipete. Se agăţă de mîna tatălui său cu toată
puterea.
— Vrei să ţi-1 las să faci din el un hoţ ?
Şi ieşi trîntind uşa. Cînd se află în stradă şi-şi cercetă
sufletul îşi dădu sama că-i era liber. în sfîrşit putea să se
dăruiască bătrînilor, să le dea ceea ce li se cuvine. Acum,
cînd cunoştea cu adevărat viaţa şi după ce simţise gustul
suferinţei, începuse să înţeleagă mai bine tot zbuciumul pă­

52
rinţilor săi, al lui Ramiro şi a Jacintei, de cînd el, Mario,
sosise pe lume : nopţile lor de veghe aplecaţi asupra lea­
gănului său, ascultîndu-i respiraţia, ocrotindu-i somnul sau
ghicind cele mai neînsemnate dorinţe ale sale... şi pînă cînd
au ajuns să vadă cum banii lor se scurgeau în mîinile spe­
culanţilor, ale escrocilor şi ale hoţilor...
Lui îi revenea aceeaşi soartă ca şi tatălui său, numai că
el nu mai avea ce pierde. Casa în care locuia nu-i mai apar­
ţinea, iar cariera de unde extrăgea piatra' era închiriată. Şi
blestemă încă o dată pe toţi cei care, în afară de Chata, îl
escrocaseră de-a lungul timpului.
Pe Tona o exclusese din viaţa sa. Din fericire se termi­
nase totul între e i! Şi respiră uşurat ca un om scăpat de o
mare primejdie.

Cînd se trezi în faţa casei părinţilor săi îl copleşi ruşi­

nea. Se întorcea plin de remuşcări; venea să stea lîngă ei,
să le fie aproape, să nu-i mai părăsească niciodată, îl adu­
cea cu sine şi pe fiul său, pe Miguelito...
— Ai să-l iubeşti pe papa Ramiro ?
— Da, tăticule.
— Dacă ai să fii cuminte şi ai să te porţi frumos ai să
primeşti de Crăciun o maşinuţă cum ţi-ai dorit.
— Cu sfoală, ca să pot s-o tlag ?
— Da, scumpule, da, şi prima dată după mulţi ani
simţi că i se umezesc ochii de duioşie : îşi redobîndise fiul.
Acum, cînd micuţul îi aparţinea mai mult, dragostea
faţă de el creştea. Iubirea uneşte, leagă, niciodată nu des­
parte. Iar acum pentru că-1 avea lîngă el şi-l putea lua de
mînă, îl simţea mai aproape ca şi cum cele cinci degeţele ale
Iui ar fi fost cinci cleştişori care-i uneau pentru totdeauna.
— Acum vei avea o maşinuţă, iar cînd ai să fii mare
am să-ţi cumpăr o bicicletă. Dar va trebui să mergi la
şcoală, să înveţi ca să nu rămîi un sărăntoc ca...

53
 Şi cuvintele i se stinseră pe buze.
Bătu la uşă cu mai multă hotărîre. Vocea tatălui său se
auzi dinăuntru. \
— Intră.
— Sînt eu, tată.
— De ce baţi la uşă ? Nu eşti acasă la tine ?
— Am venit...
Ar fi vrut să spună că venise pocăit, dar se abţinu. Era
ameţit de fericire şi de bucuria revederii şi gîndurile i se
încurcau.
Inaintă, trăgîndu-1 după sine pe Miguelito, traversă ca­
mera îndreptîndu-se spre micul dormitor luminat de lumi­
nare şi, cînd o Văzu pe bătrîna sa mamă cosînd aplecată asu­
pra lucrului şi ochelarii cu lentile groase apăsîndu-i nasul
cu rama -lor groasă de bagă, îngenunche lîngă ea şi rămase
mut, ferecat în sine minute în şir. Lîngă el Miguelito îl
privea cu mirare în timp ce deasupra capului său mîinile
bătrînului se agitau, ca nişte fluturi de noapte, binecuvîn-
tînd căpuşorul nepotului şi iertînd păcatele fiului.
Mario, cînd îndrăzni să-şi ridice ochii, putu să deose­
bească boabele mari de lacrimi ce se desprindeau repezi, alu-
necînd de-a lungul zbîrciturilor pe care viaţa le săpase pe
figura ei nobilă.
— Am venit să vă cer iertare.
Ramiro şi Jacinta ar fi fost în stare să aştepte o sută
de ani să audă aceste cuvinte de pe buzele fiului lor. O sută
de ani de suferinţe crunte şi de aspre privaţiuni ; pentru că
nu există frază mai frumoasă pe care s-o rostească părinţi­
lor un fiu înstrăinat.
— Am venit să vă cer iertare.
Cuvintele au rămas suspendate în aer ca rostite de o
fantasmă, ca o voce iubită şi dispărută pe care o ascultau
în vis vorbindu-le despre eternitate. Batrinul emoţionat se
aplecă spre fiul său şi-i ajută să se ridice.
— Vino ! Te aşteptam. Braţele noastre îţi sînt deschise
cu aceeaşi dragoste din totdeauna; Mama ta şi cu mine te
iubim mult, iar toţi trei îl vom iubi pe Miguelito. Ce-a fost
rău a trecut. Nu au rost explicaţiile. Vreau doar să ne pro-

54
 miţi că vei rămîne cu noi şi că nu te vei mai întoarce la fe­
meia aceea.
— Da, tată. N-am lăsat-o la mînie ci din convingere^
Aveam nevoie de tăria pe care doar suferinţa mi-o putea
da. N-am să mă mai întorc la ea niciodată.
— Vino', Miguelito, spuse Jacinta. Apropie-te. Mă mai
ţii minte ?
— Da, mamita.
Şi ochii mari şi negri ai copilului încărcaţi de o prema­
tură tristeţe cercetară chipul bătrînei, părul ei albit, trăsătu­
rile ei fine...
Mîinile celor doi bunici se întîlniră deasupra capului cîr-
lionţat şi blond într-o binecuvîntată ocrotire.
Cuvîntul mamă suna straniu pentru Miguelito. Aproape
niciodată nu-i spusese astfel mamei sale. O numea Tona. Ei
nu-i plăcea să i se spună mamă. Ca şi cum ar fi fost o ofensă,
o aluzie la păcatul ei ; ca şi cum în vocea aceea suavă de co­
pil ar fi putut încăpea ipocrizia.
— Ce vei face acum, fiule ? întrebă Ramiro. Vei conti­
nua să munceşti la carieră ?
— Pînă voi găsi un loc mai bun, da, tată. Asta ne va
ajuta să trăim- Acum voi munci cu mai multă tragere de
inimă pentru că din rodul efortului meu se vor bucura pă­
rinţii şi fiul meu. Voi nu veţi mai răbda de foame, iar copi­
lul nu va mai umbla gol.
— Ştie Dumnezeu cît te iubim, fiule, spuse Jacinta hoho­
tind. Ne-ai făcut să suferim, dar acum ne-ai redat viaţa, spe­
ranţa şi fericirea. La fel îl vom iubi şi pe Miguelito. Iar, dacă
va fi cuminte, eu îi voi cumpăra o jucărie frumoasă care
să-i placă mult.
— O maşinuţă, mamita !
— Da, dragule, o maşinuţă cu o sfoară de care s-o tragi,
aşa cum are băiatul lui AnicetO;
Ochii copilului străluciră.
— Am să fiu cuminte, mamita.
— Bine, fiule. îţi voi lua un cadou cu ce am să primesc
pe lucrurile astea cusute.
— Mamă, nu mai vreau să te văd lucrînd. De aceea
muncesc eu, ca să avem cu toţii mîncare în fiecare zi. Să nu

55
mai coşi. Ai să-ţi strici ochii. Şi ce se va alege de noi dacă-ţi
vei pierde sănătatea ?
Bătrîna mişcată începu iar să plîngă însă de această dată
cu lacrimi de duioşie care alunecau liniştite pe obrajii veşteji.
— De ce plîngi ? întrebă Miguelito scuturind-o drăgăs­
tos.
— De ce plîngi ? întrebi Miguelito scuturînd-o drăgls-
tu cînd vei primi o maşinuţă frumoasă cum nu are nimeni
în sat. Acum să ne facem rugăciunea, adăugă Jacinta. Să
mulţumim lui Dumnezeu că ne-a readus fiul şi să-l rugăm
să ne ajute să-l păstrăm mereu alături de noi.
Puţin după aceea vocile lor pioase, din care se desprin­
dea timbrul dulce şi îngeresc al lui Miguelito, umpleau ca­
mera parcă iluminată de bucuria întoarcerii fiului rătăcitor.

Mario se trezi foarte devreme. Hotărî să meargă pe la

toţi creditorii şi să le ceară o păsuire pînă va avea posibili­
tatea de a le plăti în condiţii mai avantajoase. îşi vor re-
strînge cheltuielile ca sl-şi poată achita datoriile. Acum banii
pe care nu-i va mai da Tonei îi vor investi în lucruri mai
utile.
Primul la care se va duce va fi Enriquez. îl ura, dar îi
datora cincizeci de pesos; deocamdată zîmbetele, frazele
amabile, linguşeala aveau rolul lor.
Bătu la casa celei mai mari prăvălii din sat. Nu avu
de aşteptat prea mult şi-şi făcu apariţia un om de vîrstă
mijlocie, oam de vreo patruzeci de ani, cu o gură mare, me­
reu întredeschisă, care lăsa să se vadă nişte dinţi lunguieţi şi
ascuţiţi câ de şoarece. Iar mustaţa rară îl făcea să semene
mai bine cu un rozător. I se spunea în multe feluri, dar cu­
noscut era cu porecla Dinţosul. Se ştia că se putea apela la
el pentru orice împrumut de bani cu dobînda de 30%- Nu
puţină îi era clientela ; sărăntocii se vedeau obligaţi să re­

56
curgă la el cînd erau împinşi de nevoie. Nu-i fura pe cei
bogaţi pentru că aceştia nu aveau niciodată nevoie de banii
lui. Căuta să-i despoaie doar pe cei lipsiţi de apărare şi pe
cei nevoiaşi. Atît cît lua de la ei era de ajuns.
— Bună dimineaţa, senor Enriquez. Scuză-mă că vin
aşa devreme, dar...
— Puteai să laşi pe mai tîrziu. Abia m-am trezit.
— Doar un moment.
— Intră acum ! Tot la ore din astea te găseşti să mă de­
ranjezi. Măcar dacă ai veni să-mi plăteşti.
— Tocmai de asta am venit.
Dinţosul se simţi frustrat. Credea că Mario a venit să-i
mai ceară un împrumut şi se gîndise deja să-i fixeze o do-
bîndă de 35%. Dar el venise să-i achite datoriile. Era de
necrezut.
— Cu atît mai rău, omule. Dacă de asta te-ai grăbit
puteai să mai ai răbdare. Nu-mi place să vorbesc de afaceri
înainte de micul dejun. îmi produce indigestie, şi îşi însoţi
gluma cu un hohot vulgar de rîs. Probabil se consideră
foarte spiritual pentru că rîdea fără încetare.
— Senor Enriquez, am venit să te rog, să te implor
să-mi faci o reducere a dobînzilor pentru că 25% e prea
mult. Dacă s-ar putea...
— Imbecilule ! De asta ai venit ? Ai fi putut să te scu­
teşti de osteneală. Eu nu te-am rugat să-ţi dau banii, ai ve­
nit singur să mi-i ceri. M-ai plictisit atîta că a trebuit să
cedez şi să te ajut. Şi acum îmi vii cu asta ! Nu-mi mai da
nimic dacă crezi că îţi poţi permite.
— Nu, senor Enriquez. Nu este aşa. Eu speram să aran­
jăm lucrurile prieteneşte, ca între oameni de bună credinţă,
fără...
— Lucrurile nu se pot aranja decît într-un singur fe l:
să-mi plăteşti. Faci astfel sau de nu, te reclam. Asta e !
— Bine, atunci mai păsuieşte-mă cu o lună, pînă voi
face rost de ceva bani.
— O lună... Şi cît îmi plăteşti pentru întîrziere ?
— Cît trebuie.

57
 — Să vedem... 15% pentru un client vechi fac... cinci­
zeci... o sută. Socoti pe degete şi în sfîrşit se hotărî: Şapte­
zeci şi cinci de pesos, zise.
— Dar, sen'oir Enriquez, am venit să-ţi cer o amînare
tocmai pentru că nu am nici un ban...
— Atunci am să trec în catastif. Eu nu mă las aşa. Sînt
banii mei, nu ai dumitale.
— Doar o lună.
— Aşa se întîmplă cînd eşti bun !
— Mai reduce-mi din dobînzi, senor Enriquez. Am să-ţi
aduc banii luni dimineaţă.
— Cincizeci de pesos, nici un ban mai puţin. Şi să ştii
că într-o lună te reclam.
— Treizeci de pesos, senor Enriquez. Gîndeşte-te că îi
scot cu sudoarea frunţii, muncind din greu la carieră.
— Ce-ai spus ?
— Atunci patruzeci de pesos.
— Ţi-am făcut o reducere de aproape jumătate. îmi
aduci cincizeci de pesos sau faci ce vrei şi mă laşi în pace.
— Bine, senor Enriquez. Voi veni mîine.
— Nu ai zece pesos să-mi laşi garanţie ?
— Nu.
— Atunci îmi aduci cincizeci şi cinci.
— Şi cinci în plus pentru ce ?
— Vrei să mă furi însuşindu-ţi dobînda la cincizeci de
pesos împrumutaţi ?
Nici cu ceilalţi cămătari n-a fost mai uşor. Toţi regretau
că fuseseră prea buni şi se jurau că nu vor mai face nici o
favoare nimănui. Dona Rudecinda Rincon, căreai tînărul îi
datora două sute de pesos, consimţi să-i reducă din dobînzi
cu condiţia de a-i aduce toţi banii în ziua următoare. Mai
mult : îi mai împrumută trei pesos pînă luni.
Trecuse mai înainte pe la Juan de Dios Herrera. Lui îi
datora cincizeci de pesos şi îi puse în mînă toată chenzina
primită.
în drum cumpărase o cutie de bomboane de cinci cen-
tavos pentru Miguelito, care cînd îl văzu intrînd în casă îl
întrebă ca de obicei:
— Ce mi-ai adus ?

58
 Copilul era acum curat îmbrăcat; sărăcăcios dar de­
cent. Nu avea pantofi, însă îi găsiră într-o prăvălie o pe­
reche de sandale cu talpă de sfoară. Era mulţumit cu noua
lui mamă şi cu don Ramiro pe care-1 numea tată. Bătrînii
îşi recăpătară speranţele. Visau să-l vadă pe acest nepot,
mugure apărut în iarna vieţii"lor, ajuns om de valoare,
poate medic; o personalitate care după studii să se întoarcă
an sat să le redobîndească onoarea şi să le reabiliteze numele ;
în sfîrşit, o autoritate care să sfîrşească cu cămătarii şi cu toţi
cei care trăiau din munca altora.

Ceasul din turn bătu ora opt. Clopotele chemau la slujbă.

Femeile pioase se îndreptau spre capelă să se roage. Părintele,
cu mînecile de la sutană doar un pic suflecate, parcă pentru-
a ascunde manşetele uzate, intră în tindi bisericii. Negura
începuse să coboare, învăluind peticul de verdeaţă din scua­
rul pieţii.
Tona, vrînd să-i arate lui Mario că nu-i păsa că l-a pier­
dut, se găti ca niciodată. îşi vopsi buzele în roşu viu, astfel
încît păreau un fruct pîrguit de soare ; iar trupul ei ispiti­
tor în rochia de moar şters apărea pe fundalul monoton al
satului ca un stindard de revoltă şi de temeritate. De ce-ar
fi interesat-o Mario'? Sau fiul acestuia ?
Trecu prin faţa porţii bisericii şi se închină. Calea ipo­
criziei e deschisă tuturor. Şi, încrezătoare în frumuseţea
ci — i se putea spune astfel acolo unde nu erau decît cîteva
fete „cu mers de gîşte domestice" cum ar spune Luis
C. Lopez —, înainta prin ocolul de vite pe care ţăranii îl
numeau cu orgoliu piaţa satului. Vroia să cumpere marme­
ladă — extravaganţă insolită, teribilă, neobişnuită — pen­
tru că invitase acasă pe şeful lucrărilor din zonă şi dorea
să-l dea gata cu nasul ei cîrn, cu sînii ei obraznici, cu buzele
ei senzuaje şi cu delicioasa marmelada.

59
 — Helo, Dinţosule ! îl salută ea pe negustor cu familia­
ritate. Ce mai faci ?
— Aşa şi aşa.
— Sînt prima clientă astăzi ?
— A fost şi Mario mai devreme, dar...
— Mai bine taci. Nu-ţi pierde vremea vorbindu-mi de el.
— V-aţi certat ?
— Am terminat-o cu el.
— Deci eşti singură ? spuse lăsîndu-i parcă gura apă.
— Da, din fricire.
— Din fericire, bineînţeles. Dar intră, nu sta în uşă. Cît
mă bucur că te văd. Ia loc, te rog. Tu nu vid prea des pe
aici. Vrei puţin vin de Porto ? Te vei simţi minunat. Uite !
Vreau să beau în cinstea ta.
Ciocniră paharele umplute pînă la jumătate cu vin
„Uvas Maduras". Tona gîndea în sinea ei că probabil venise
sfîrşitul lumii, sau nu era departe să sosească, pentru ca Din-
ţosul, cel mai zgîrcit om din sat să-şi consume vinul cu ea.
Dar motivul îl ghici îndată cu perspicacitatea femeilor de
teapa ei. Sufletu-i turtit ca şi nasul se înveseli imediat. Pier­
duse un pietrar nenorocit, dar era pe punctul de a primi is­
pititoarele propuneri ale unui negustor pricopsit. Bietul Ma­
rio !-Aproape îl compătimea. Şi fiul lui ? Mai bine că pleca­
seră. Aşa era liberă, total liberă şi libertatea era esenţialul !
—- Ce program ai astăzi ? întrebi Enriquez grlbindu-se
să-i umple paharul.
Cu femeile îşi controla bine limbajul şi niciodată nu-i
scăpa vreuna din obişnuitele lui grosolănii.
— Nici unul, minţi ea.
— Luăm masa împreună ? Am o bucătăreasă formida­
bilă.
— Nu, mulţumesc. Altă dată.
Continuară să bea. Ochii lui Enriquez scînteiau sub sprîn-
cenole albite.
— Aş vrea cîteva linguriţe de marmeladă, spuse ea.
— Primeşti o vizită deosebită ?
— Probleme strict de afaceri, înţelegi ?

60
 — Da. Am marmeladă şi încă de cea mai bună calitate.
Cea mai bună care poate exista. Uite, ia-o ! Nu costă ni­
mic, fetiţo. Mai vorbim noi. Vii mai pe seară ?
— Poate.
— Vom discuta atunci preţul, spuse rîzînd.

Ramiro şi Jacinta nu priveau cu ochi buni faptul că Ma-

rio lucra şi duminica. Li se părea că nu era de bun augur. Ul­
tima zi din săptămînă fusese sanctificată tocmai pentru că in­
dică un moment de odihnă între două perioade de muncă. De
altfel, acum nu mai duceau lipsă de nimic.
— Mîine dimineaţă trebuie să duc un transport de piatră
de construcţie pentru senor Cantreras, cel de la Drumuri.
Este pregătit şi locul unde am s-o depozitez. Dacă nu mi-ar fi
dat lin aconto ar fi fost altceva, dar... Trebuie să fiu corect
ca să-mi păstrez clientela.
— Dacă aşa stau lucrurile...
—• N-am să întîrzii. Dinamita lucrează rapid. Pietrele se
vor desprinde, vor aluneca la vale şi de acolo vor fi încăr­
cate şi duse mai departe.
— Vezi ce faci, băiete, ca totul să iasă bine. Ai grijă !
Ce lipsit de apărare l-a lăsat Chata ! se revoltă Jacinta, pri-
vmdu-I pe Miguelito.
— Bietul meu copil, suspină Mario înclinîndu-se peste
patul în care dormea micuţul ca un înger ce poposise pe pă-
mînt, parcă profitînd un moment de neatenţia lui Dumne­
zeu. Se aplecă apoi mai tare ca să-l sărute. Buzele sale
groase şi păcătoase, purificate de remuşcare, atinseră buclele
copilului adormit. Ochii i se umeziră.
— Acum plec. Am să fac tot posibilul să vin repede.
Să aveţi grijă de copil.
Ieşi. Umerii lui puternici umplură cadrul uşii.

GJ
 O luă pe jos pe drumul de munte care se întindea de-a
lungul şoselei pe o distanţă de mai bine de un kilometru.
Pe măsură ce înainta, gîndurile îi picurau în suflet o tainică
fericire. Toţi oamenii îşi fac iluzii în funcţie de capacitatea
lor de înţelegere a fenomenelor şi de aspiraţiile lor. Pentru
el fericirea ar fi fost ca fiul său să studieze, să se întoarcă
apoi în sat, să-i redea părintelui său onoarea şi să-l ajute
cînd acesta va fi deja bătrîn şi sleit de puteri. Acest fiu
urma să fie pîrghia pe care îşi va odihni bătrîneţea.
Tona nu mai făcea acum parte din visele sale. Chata
era o femeie rea. Dar vina o purta el. Dacă creşti corbi,
îţi vor scoate ochi ! El o pervertise, iar ea îşi luase revanşa.
Dar Miguelito... Miguelito al său, comoara aceea. Gîndul
la copil îi copleşea sufletul de duioşie. Privea cu atenţie şi
florile de pe cărarea de teamă să nu le strivească sub tăl­
pile lui enorme ; parcă-i aminteau de el.
în depărtare, se observa conturul mohorît al carierei.
Zorile începeau să se scuture de povara ceţii şi, în depăr­
tare, se vedeau munţii cu piscurile lor înălţîndu-se în cău­
tarea infinitului. Niciodată nu i se păru că se află mai
aproape de împărăţia cerurilor.
îşi imagină cu un fior de bucurie cum va decurge viaţa
lui în continuare : va sta alături de părinţii săi, va plăti su­
tele de pesos, care-1 făceau prizonierul unor oameni josnici,
şi-l va învăţa pe fiul său tot ceea ce el nu ştiuse şi-ar fi tre­
buit să ştie.
îşi pregătise cu o zi înainte locul în care urma să bage
pulberea. Nu-i mai rămăsese decît să pună dinamita care
va arunca în aer stînca. Asta era munca lui de fiecare zi.
Apoi urma să se întoarcă acasă, la cei dragi.
în sat, Mario era respectat pentru forţa sa fizică. Oa­
menii simpli şi primitivi, precum şi femeile apreciază
această forţă ; cei culţi şi civilizaţi, precum şi femeile pre­
feră forţa morală. Mario domina satul. Primarul tremura
cînd îl vedea, iar poliţiştilor le trecea beţia cînd îl simţeau
supărat. Ce s-ar fi făcut bătrînii fără el ?
Privi din înălţime cărările înguste şi întortocheate unde
se zărea căsuţa părinţilor săi, ultimul lor refugiu rezervat
de soartă. Acolo se afla fiul său Miguelito, acolo se auzea

62
vocea lui suavă, acolo apărea chipul acela dulce de înger
blînd. Acolo era viaţa sa, iar; datoria lui era să lupte pentru
ei, să-i iubească şi să-i facă fericiţi. Da, ăsta era singurul
său ţel !
îndesă pulberea în crăpătura făcută de el în măruntaiele
stîncii. Explozia va fi îngrozitoare, dar fitilul era lung şi el
va reuşi să se refugieze sub arborii aceia viguroşi pe care-i
folosea întotdeauna ca zid în calea avalanşei de pietre.
Drumurile erau încă alunecoase de pe urma ploii. Noro­
iul argilos de pe poteci, galben şi lipicios amestecat cu stra­
tul de iarbă, îşi sporise volumul. Frigul dimineţii se topea
lent pe măsură ce negura se ridica de la pămînt în nouraşi
adunaţi în înaltul cerului. Mario aprinse firesc şi liniştit fi­
tilul dinamitei.
O dîră joasă de fum se ridică dintre stînci înălţîndu-se,
palidă, spre zoii albi ai dimineţii. El părăsi în fugă locul, în-
dreptîndu-se spre ascunzătoarea dintre pomi.
Moartea soseşte exact cînd e mai puţin aşteptată ; ca o
vizită inoportună care ne privează într-o clipă de întreaga
existenţă ; seacă substanţa vitală din venele noastre şi în­
gheaţă privirea în ochii sticloşi ce nu vor mai vedea un pei­
saj niciodată.
Mario făcu un pas greşit. Panta era extrem de alunecoasă.
Căzu şi se rostogoli cîţiva paşi îndărăt. în încercarea de a
se echilibra ca să poată înainta spre un loc mai ferit pierdu
destul timp. încă se mai zărea dîra de fum palidă de la fitil
ridicîndu-se în aerul liniştit al dimineţii. Se zbătu să se. ri­
dice, să scape. Dar alunecă din nou pe mîzga pămîn-
tului parcă săpunit. Căzu cu faţa în jos. Se ridică
aproape orbit de clisa aceea mizerabilă şi, cu un efort dis­
perat, o luă la goană. în clipa cînd se crezu în siguranţă
o detunătură puternică făcu muntele să se cutremure. Pă-
mîntul se despică şi o parte din stîncă se prăvăli zdrenţuită
de explozie. Avalanşa de pietre se năpusti asupra trupului
sau îngropîndu-1 sub piramida ce se înălţa tot mai sus spre
negură şi singurătate.

63
 9

Se făcuse ora unsprezece şi Mario nu apăru. Ramiro ne­

liniştit parcurse de mai multe ori drumul pînă la poartă şi
înapoi ca împins de un presentiment. Explozia se auzise la
ora opt. întîrziase deja trei ore. Ce să se fi întîmplat cu fiul
său ?
Jacinta, la fel de îngrijorată, încerca să-l liniştească pe
Miguelito, care întreba mereu de tatăl său.
— Ce-o fi cu băiatul nostru ? izbucni Ramiro fără să se
mai poată stăpîni.
— Trebuie să se fi întîmplat ceva dacă încă nu s-a în­
tors.
— Cui, mamita ?
— Cuiva pe care tu nu-1 cunoşti!
— Să mă duc să văd ce este ?
— Cum crezi, Ramiro. Dar frigul ar putea să te do­
boare. Eşti prea bătrîn ca să poţi să mergi singur pe drumu­
rile astea desfundate. Ai putea să aluneci şi să cazi...
— Am să mai aştept o jumătate de oră. Dacă nu apare...
Nu putea să-şi găsească locul. în mintea sa se furişă o
tristă bănuială. Dacă Mario a plecat ? Dacă i-a părăsit din
nou ? Dacă a. luat-o spre oraş pe un drum ocolit şi i-a aban­
donat pentru totdeauna ? Nu, el n-ar fi făcut asta ! Migue­
lito era veriga care-1 lega de ei mai mult chiar decît iubirea
lor pentru el. De altfel, Mario nu se putea desprinde de sa­
tul unde se născuse. în mod sigur nu plecase.
— Ce se petrece afară ?
Voci agitate se auzeau aproape de poarta casei. Ramiro
ieşi speriat.
— Ce s-a întîmplat ?
întrebarea rămase fără răspuns. în faţa tuturor se afla
primarul în uniforma lui nouă de duminică. Dup» el, poli­
ţiştii aproape beţi urmaţi de cîţiva tăietori de lemne şi de
pietrari.
Pietrari ? ! Doamne sfinte ! Se îndreptau spre drumul
care ducea la carieră.

64
 — S-o fi întîmplat ceva ?
— Nu cred. Ţi-ar fi spus, murmură Jacinta ca să-şi facă
singură curaj.
— Unde e tăticul meu ?
— O să vină, copile !
Şi liniştea se instala din nou. Bătrînul se învîrtea în mi­
cul patio ca o fiară în cuşcă. Se sprijinea în bastonul său pe
care îl agita din cînd în cînd în aer, ca şi cum ar fi amenin­
ţat un duşman invizibil.
Ceaţa se ridicase complet înălţîndu-se spre cer în noţi de
ploaie. Picăturile stăteau gata să cadă. îu scurt timp va tre­
bui să sosească şi Mario.
— Ţi-e foame, Miguelito ? întrebă Jacinta.
— Nu, mamita.
— Să aşteptăm să mîncăm cu toţii. Ce zici, Ramiro ?
— Da, femeie. Mie nu mire foame.
— Eşti îngrijorat ?
— Puţin. Mă gîndesc de ce întîrzie Mario ?
— Să-l fi ademenit iarăşi Chata ?
— Nu cred. Fiul nostru are multă voinţă. Miguelito era
singura legătură cu ea şi pe el îl avem aici.
Trecu un sfert de oră.
— Mîncăm, Ramîro ?
— Da, să mergem la masă. Cred că şi copilului îi e
foame. Nu-i aşa, Miguelito ?
— Da, papa.
— Haide ! Ii vom păstra şi lui Mario cîte ceva.
Se îndreptară spre holul casei situat lîngă dormitor. Jacin-
cinta intră în bucătărie să pregătească prînzul cu micuţa Ro­
şită care o ajuta la treburile gospodăriei în schimbiţl a trei
pesos pe lună. Aveau puţină supă şi o bucăţică de carne cu
piure de cartofi ; mîncarea de care fuseseră lipsiţi în sîmbe-
tele anterioare.
Dinspre şosea pătrunseră voci confuze. Ramiro se ridică.
Probabil nişte zurbagii se certaseră în piaţa satului iar pri­
marul, ca om al legii, se prezentase să-i admonesteze ; acum
îl aduceau pe cel ce provocase dezordinea.

65
 Dar vocile se opriră în dreptul porţii lor. In faţa dove­
zii de netăgăduit inima bătrînului încetă pentru o clipă să
mai bată.
Poliţiştii cărau o targă. în urma lor, venea primarul, apoi
doi bărbaţi şi o femeie cu un copil de mînă.
— Ah ! Senor, senor, a murit don Mario ! strigă femeia
printre suspine.

10

Ramiro căzuse peste dalele de piatră ale patio-ului, fără

suflare, în timp ce poliţiştii tîrau corpul iui Mario spre co­
ridor. Jacinta, atrasă de zgomot, ieşi precipitată din bucătă­
rie. O linişte grea se instala în toată fiinţa ei. Găsi forţă,
cum nimeni nu se aştepta, şi se aplecă mai întîi asupra băr­
batului, apoi asupra fiului ei. Din camera alăturată Migue-
lito o chema şi el.
— L-a omorît explozia, spuse unul dintre poliţişti. L-am
găsit aşa cum îl vedeţi sub o grămadă de pietre.
Era îngrozitor la vedere : faţa îi era zdrobită şi pîntecul
sfîrtecat. Un ochi îi sărise din orbită şi-i atîrna de-a lungul
obrazului, abia susţinut de un ligament gălbui şi sîngerînd.
Iar gura, strîmbată în rictusul agoniei, murmura parcă un
blestem aruncat vieţii.
Jacinta îngenuncheată în faţa cadavrului fiului ei ră­
măsese cu privirea în gol şi doar în colţul ochilor scînteiau
două cristale imobile. Din cînd în cînd scotea cîte un ţi­
păt. Dintr-o dată vaietele ei se îndesiră umplînd casele ve­
cine din care lumea începuse să spioneze curioasă. Cînd
Ramiro reuşi cu greu să se ridice, gemetele sale se ameste­
cară cu plînsul femeii. Cei doi bătrîni, îngenuncheaţi în
faţa cadavrului fiului lor, formau un tablou sfîşietor. Mi-
guelito, scăpat din camera unde fusese închis înainte de so­
sirea cortegiului, văzîndu-şi bunicii hohotind, se îndreptă
spre locul unde era întins tatăl său şi, fără să ştie pentru ce,

66
 începu să strige alăturîndu-şi ţipetelor bătrînilor plînsul său
de copil. Se uita .la sîngele care şiroia din trupul acela căzut
şi, speriindu-se, începu să ţipe cum nu făcuse niciodată.
Disperarea lui însemna singurătate, abandon, mizerie. Aju­
torul, protectorul, tatăl său murise, dispăruse pentru tot­
deauna. El nu înţelegea ce se petrece în jurul său, dar ve­
derea sîngelui îl făcu să-şi dea seama că se întîmplase ceva
foarte rău. Şi această comuniune de bocete, această tristeţe
şi durere ar fi putut să mişte şi pe însuşi Dumnezeu.
Nimeni nu putu rosti nici un cuvînt de consolare. Toţi
priveau scena cu atîta stupoare parcă nu pricepeau cele în-
tîmplate.
Poarta se dădu violent la o parte şi intră Dinţosul.
— Ce se întîmplă aici ?
— A murit Mario.
— Cine ? Mario ? Băiatul bătrînului Ramiro ? Şi cine
o să-mi plătească mie acum cei şapte sute de pesos ? Cre­
deţi că mă puteţi păcăli ?
Ramiro ridică privirea spre intrus.
— Respectă-ne, durerea, senor !
— Plăteşte-ţi mai întîi datoriile, bătrîn nemernic. Nu
cu lacrimi se plătesc creditorii. De unde veţi scoate banii ?
— Linişteşte-te, senor. Lasă-ne acum cu durerea noastră.
Vom avea grijă după aceea, strigă Jacinta.
— Cînd după aceea ? Mai bine acum cînd ne aflăm în
faţa cadavrului. Fiul dumitale îmi datora...
— Senor, respectă durerea acestei mame, respectă du­
rerea acestui copil, se revoltă Ramiro.
— Asta nu mă interesează. Mie să nu-mi spuneţi po­
veşti. Eu vreau banii mei, mă înţelegi, bătrîn imbecil ? Sau
v-aţi închipuit că mă puteţi jefui ?
Toate se petreceau sub privirile obtuze ale primarului
Aniceto şi ale celor trei poliţişti. Autorităţile trebuiau să-şi
exercite drepturile împotriva celor doi bătrîni. Acum erau
lipsiţi de apărare.
— Senor, îţi vom plăti cum vom putea. Vino puţin mai
tîrziu, se auzi vocea imploratoare a lui Ramiro.
— Aştept doar o jumătate de oră. Dacă nu... autorită­
ţile sînt aici.

67
 Miguelito se porni să plîngă mai tare. Ţipetele lui sfî-
şiau aerul. Pe obrajii săi fragezi lacrimile alunecau picurîn-
du-i apoi pe manşetele mînjite de sînge. Mîngîia faţa imo­
bilă a tatălui său şi urla nestăpînit, văzîndu-şi protectorul
zăcînd nemişcat şi simţindu-şi degetele lipicioase de vop­
seaua aceea aducătoare de nenorocire.
— Nu vrea nimeni să ia copilul de aici ? se rugă Ra-
miro privindu-i pe rînd pe cei de faţă.
— Să i-1 ducem Tonei, şopti o femeie.
— Nu, ei în nici un caz, ţipă Enriquez. Femeia asta e
a mea şi nu vreau să-şi bată capul cu copiii altora.
— Doar pentru moment, se rugă din nou Ramiro, ca
să nu vadă toate astea.
— Dar de ce să nu vadă ? E mai bine să se obişnuiască
cu suferinţa.
— Chiar nu vrea nimeni să-l ia ? Nimeni ?
Apăru atunci mătuşa Teodolinda, femeia pe care o pre­
ţuiau toţi în sat pentru bunătatea ei.
— Am să-l iau eu, don Ramiro. II duc imediat de aici,
spuse şi-l apucă pe copil de mînă. Dar acesta speriat se
trase înapoi şi fugi, refugiindu-se în braţele lui don Ramiro,
mereu deschise să-l primească.
Bătrînul nu găsi energie să se lipsească de acest sprijin,
de copilul fiului său iubit Mario, care nu se va mai întoarce
niciodată.
Moartea este o realitate înspăimîntătoare. Trebuie s-o vezi
de aproape ca s-o înţelegi, ca să te temi, ca s-o urăşti.
— Lasă-1, Teodolinda, lasă-1 !
Poarta se izbi din nou cu înverşunare. Intră Rudecinda.
— A murit Mario ? Şi cei două sute de pesos ai mei ?
— Dumneata, dona Rudecinda ? spuse Ramiro ridicîn-
du-se.
Ochii nu mai aveau lacrimi. Viaţa îşi cerea drepturile.
Nu mai puteau plînge fiul mort.
— Da, senor. Mîine trebuia să-mi aducă Mario cei două
sute de pesos care mi-i datorează şi încă douăzeci ca do-
bîndă. Acum aveţi voi obligaţia să mi-i plătiţi.
— Da, senora, desigur.

68
 — Mai întîi mie, zise Enriquez. Eu sînt primul. Am
acte semnate de acest Mario şi legalizate. Primarul ştie. Nu
e aşa, Anicetc ?
— Sînt cu totul de părerea dumitale.
— Aţi auzit ? îmi plătiţi sau vă reclam.
— Vom aranja totul omeneşte...
— Atunci aduceţi-mi banii.
— Acum nu-i avem, dar...
— îi auzi Aniceto ? Refuză să-mi plătească.
— Să aşteptăm pînă mîine, răspunse acesta.
— De ce pînă mîine ?
— Pentru că astăzi e duminică şi nu se...
— Iei degeaba leafa, Aniceto. Acum înţeleg eu că pe
dumneata nu se poate bizui nimeni. Dar nu uita că eu am
mare trecere la guvernator.
— Mîine vom aranja totul, senor Enriquez. Pe cuvînt
de onoare. O să ne ocupăm noi şi de bătrînii ăştia. S-a
terminat cu teroarea lui Mario. Acum mă simt primar, eu
comand în satul meu ! Trăiască libertatea !
Şi ieşi din casă însoţit de cei trei poliţişti, urmaţi apoi
de Enriquez. înainte de a pleca, acesta se adresă bietului
Ramiro care nu-şi părăsise locul de lîngă trupul neînsu­
fleţit al fiului său.
— Ai auzit, bătrîne ? Mîine vom face dreptate. Cei şapte
sute de pesos ai mei vor face pui. îmi vor aduce dobînzi
jumătate de an. Dar îmi veţi plăti, te asigur, sau îţi iau casa.
Prin trupul lui Ramiro trecu parcă un curent electric.
Casa ?! Vor trebui să renunţe la căsuţa lor, să meargă să
ceară de pomană pe străzi, să-l expună pe Miquelito la
foame, la frig, la mizerie ?
încet, încet plecară cu toţii. Rudecinda ieşi ultima.
— Eu sînt mai înţelegătoare. Mai aştept o săptămînă,
dar dobînzile vor merge înainte.
— Rudecinda, dumneata ştii dacă Mario mai datora şi
altora cevâ ?
— Ah ! Tuturor. Pentru că tot ce cîştiga lua Chata.

G9
 Rămaseră, în sfîrşit, singuri. Asfinţitul se lăsa treptat-
asupra, satului. Un asfinţit de doliu. Ploaia cădea fără oprire.
Miguelito, strîns lîngă bunicul său, îşi contempla mâinile
mânjite de sînge.

11

Cei trei pierduseră noţiunea realităţii. Lumea exterioară

dispăruse pentru ei. Ştiau un singur lucru, că fiinţa iubită
zăcea acolo moartă în faţa lor. Mario nu avea să se mai
întoarcă niciodată ; ei rămăseseră singuri şi Miguelito orfan.
Clopotele bătură de şase ori. Ramiro stătea prăbuşit In­
tr-un mic fotoliu, alături de el Jacinta sprijinea copilul în­
genuncheat, iar trupul rigid de pe targa improvizată îi pri­
vea cu ochiul acela sticlos înţepenit pentru eternitate.
— Ce ne facem acum, femeie ? Nu mai avem nici o
speranţă. Pentru ce mai trăim ?
— Pentru Miguelito.
— Doar el ne-a mai rămas.
— Doar e l!
— Ne vor lua şi casa ?
— Da. Primarul e în stare de orice. îl ura pe Mario şi
acum...
îi podidiră plânsul. Nu le era simplu să se obişnuiască
cu ideea morţii lui Mario. Fiul lor ! De ce a trebuit să-l
piardă tocmai cînd aveau mai multă nevoie de el ? Cum
puteau lupta ei, doi bătrîni şi un copil, împotriva necazu­
rilor care-i ajungeau din urmă ?
— Trebuie să ne pregătim de înmormîntare, femeie.
Să cumpărăm un coşciug.
— Cu ce ?
— Vom vinde mobila din sufragerie, poate vom lua o
sută de pesos, şi asta ne va ajunge.
— Crezi c-o s-o cumpere cineva ?

70
 — Am să mă duc la Rudecinda. Din fericire e întu­
neric şi nu mă vede nimeni.
— Mă laşi singură ?
— Ţi-e frică ? Nu eşti cu fiul tău, cu fiul nostru ? Şi
cu Miguelito, care doarme ?
— Da, aşa e.
■— Şterge-i bine mînuţele înainte de a se trezi. Dacă o
să vadă sînge, iar o să plîngă.
— Să nu stai mult. Pînă vii am să mă rog pentru Mario.
Ramiro ieşi. începuse să se însenineze. Se aprinseră stele
pe bolta nesfîrşită a cerului. Negura dispăruse odată cu
viaţa lui Mario. Un vînt îngheţat legăna coroanele arbori­
lor. Strada era plină de apă şi de noroi. Bătrînul grăbin-
du-se spre casa Rudecindei, ocolea cu grijă băltoacele.
Cînd intră, femeia făcea socoteli la lumina unei lumi­
nări, aplecată asupra unui caiet.
— Bună seara, dona Rudecinda.
— Ce te aduce la mine, don Ramiro ? Ai venit pentru
datorie ? Eu...
— Nu, senora, îngînă cu voce pierită bătrînul simţin-
du-şi speranţele spulberate. Am venit să-ţi propun o afa­
cere. Dumneata ştii că noi sîntem tare săraci. Avem nevoie
de bani pentru înmormîntare şi...
— Nu începe iar să plîngi, don Ramiro. Vrei să te mai
amîn cu datoria, nu e aşa ? Ei bine dacă-i plătiţi mai întîi
lui Enriquez eu nu...
— Dona Rudecinda, lasă-mă să termin, dă-mi voie să-ţi
spun ce vreau. Am nevoie de bani şi am venit să-ţi ofer
spre vînzare mobila din sufragerie.
— Şi cît ceri pe ea ?
-J- Ţi-o las atît de ieftin, încît mi-e şi ruşine să zic că
o vînd, dar sînt nevoit : o sută de pesos, nu mai mult.
— O sută de pesos ?! Doamne sfinte ! Dar din ce-ţi în­
chipui că e făcută ? Cu banii ăştia îmi cumpăr mobilă nouă.
Cincizeci îţi dau pe ea !
— Dona Rudecinda, vin de nevoie aici. Eu ţin mult la
această mobilă, simt că se desprinde parcă din trupul meu.
Dar din lipsă de bani... înmormîntarea costă aşa de mult... !

71
 — Acum are omul nevoie de bani şi ca să moară. La
dracu ! Mai urc cu zece pesos, dar nici un ban mai mult.
— Nu, senora. Am să merg în altă parte. Ea valorează
peste o sută de pesos. Am cerut atît ca să nu mai pierd
timp...
— îţi dau şaptezeci.
— Nu, mulţumesc.
Ramiro dădu să iasă, dar femeia îl opri.
— îţi dau o sută de pesos, dar cu o condiţie. ^
— Care ?
— Şaptezeci în numerar, iar treizeci îi trec în contul
datoriei.
Ramiro şovăi. Şaptezeci de pesos... Abia îi ajungeau să
cumpere coşciugul. Şi nici preotul nu va vrea să meargă pe
gratis. îi va lua treizeci de pesos, cel puţin... Dar, pe de
altă parte, noaptea era rece şi pe nimeni nu interesa oferta
lui.
— Bine, dă-mi optzeci şi douăzeci lasă-i pentru datorie.
— Să văd dacă am.
Răscoli nişte sertare şi scoase, în sfîrşit, două bilete de
douăzeci şi patru de zece şi i le puse în mînă.
— Mîine trimit să ia mobila.
— Da, senora, va fi pregătită.
Şi, salutînd cu mîna în treacăt la borul pălăriei, ieşi în
stradă. Vîntul nopţii îl pătrunse pînă în măduva oaselor.
Calea era pustie ca şi inima sa. Durerea amorţea în faţa
brutalelor necesităţi ale vieţii.
Cînd intră în casă întunericul înghiţise complet locul
unde o lăsase pe Jacinta.
— Unde eşti ? strigă.
— îi fac ceva cald copilului să bea, s-a trezit tremu-
rînd, se auzi vocea Jacintei din fundul casei.
Ramiro intră în bucătărie. I se păru mai mare, mai
goală. Roşită, mica servitoare, plecase imediat acasă după
cele petrecute, pretextînd că are un frate „pe moarte".
— Ce face tata acolo ?
— Nimic, puiule, o să vină poate mîine la noi, răspunse
bătrînul cu ochii împăienjeniţi.
— Este bolnav ? De ce-i culge sînge...

72
 — Nu are nimic, băiete.
— Pot să ies afaJă ?
— Nu. E tare frig. Aşteaptă puţin că va fi gata ceaiul.
Bietul copil ! Are mîinile îngheţate.
— Ai reuşit ?
— Optzeci de pesos.
— Numai atît ?
— Ce să facem, femeie ?! exclamă Ramiro resemnat în
faţa vieţii potrivnice.
— Cîtă durere, cîtă suferinţă !
— Şi ăsta e doar începutul.
— Crezi că ne vor lua casa ?
— Da, Jacinta. Aniceto este un om rău. Iar Dinţosul
şi mai şi. Se vor năpusti toţi ca nişte corbi. Ne vor lua
totul. Vom ajunge pe drumuri.
— Taci, taci. Jacinta izbucni în plîns fără să se mai
poată abţine.
Oprindu-şi însă privirea asupra figurii speriate a lui Mi-
guelito, lăsă capul în jos. Ochii inocenţi şi strălucitori ai
copilului îi scrutau parcă sufletul.
— Mă duc după coşciug.
— La ora asta ?
— N-o să refuze să mi-1 vîndă. Am să caut pe cineva
să mă ajute să-l car.
— Du-te, atunci. Am rămas fără apărare ca nişte copii
în mijlocul pădurii. Oh, Doamne, de ce ne-ai pedepsit ?
Ramiro ieşi. Se lăsă o linişte grea.
Noaptea clipea din puzderia de ochi prinşi în înaltul
boitei cereşti.
Poarta fu izbită de lovituri puternice.
— Intră ! strigă Jacinta din bucătărie, unde pregătea
ceaiul lui Miguelito.
Paşi apăsaţi se făcură auziţi pe lespezile de la intrare.
Puţin timp după aceea, respingătoarea figură a Dinţosului
apăru în cadrul uşii. Jacinta simţi inima golită de sînge.
— Intră, senor Enriquez. Iartă-mă că nu mă opresc
din treabă şi că nu-ţi ofer un scaun dar...

73
 — N-am venit în vizită. Am trecut să vă previn că
dacă mîine dimineaţa nu am cei şapte sute de pesos pe care
mi-i datorează Mario, vă reclam. Autorităţile sînt de partea
mea. De partea mea, să ştiţi ! Şi rîsul lui cinic răsună ca un
blestem în liniştea casei.
— Mîine dimineaţă ? Cum aşa ? De unde vom scoate
aîîţia bani în noaptea asta ?
— Dar ca să-i luaţi coşciug neisprăvitului ăstuia aţi
avut ?! Să nu-mi spui că nu-i aşa. L-am văzut pe bătrîn
cînd l-a cumpărat. Dacă aţi avut bani pentru asta, trebuie
să aveţi bani şi pentru mine.
— îl puteam lăsa ca pe un cîine ? Să nu-1 ducem la ci­
mitirul creştin ? Nu are dreptul să se odihnească nici măcar
după- moarte ?
— Ca pe un cînie ar trebui să-l laşi, ca pe un cîine
mizerabil şi hoţ.
— Seiior, respectă-mi bătrîneţea şi nu profita că nu-1
pot apăra. Numai un laş asaltează astfel o femeie şi un
copil.
— Asalt ? Asta înseamnă asalt dacă pretind să mi se
dea ce mi se cuvine ? Sau vreţi să-mi furaţi banii cîştigaţi
cu atîţia ani de trudă, de foame, de privaţiuni ! Credeţi că
pînă la urmă am să mă las furat de unul care binevoieşte
să moară tocmai cînd trebuia să-mi plătească ?
— Şapte sute de pesos ? Mario mi-a spus că sînt cinci
sute.
— Cinci sute ? Bătrînă ramolită ! Cinci sute ? Şi restul
de bani vreţi să mi-i furaţi ?
— Nu vă enervaţi. Vedeţi că sîntem doi bătrîni singuri
şi lipsiţi de ajutor. Dacă vreţi să ne luaţi la bătaie o puteţi
face pentru că nu ne putem apăra.
— Să vă iau la bătaie ?! Fiţi mulţumiţi că mi-e silă să
vă ating chiar cu vîrful pantofului, că altfel v-aş strivi ca
pe nişte viermi. Ciudat că avînd o femeie ca Tona să vrei
să...
— El s-a căit, a murit în credinţa lui Dumnezeu.
— Poveşti ! Poveşti de bătrîni proşti şi ramoliţi! S-a
sinucis. S-a sinucis că l-a părăsit Chata. I-am suflat-o eu !
Eu am cu ce s-o plătesc !

74
 — Senor, te rog să părăseşti imediat casa asta care deo­
camdată nu este a dumitale, zise Jacinta întorcîndu-se spre
el cu! demnitate.
— Vom vedea, vom vedea cine va ieşi mîine dimineaţă
pe uşa asta, eu sau dumneata ?!
Şi, aruncînd o privire spre cadavru, trase o înjurătură
şi părăsi casa. Ramiro nu sosise încă.

12

In sfîrşit, noaptea tîrziu veni şi bătrînul. Trei băieţi

cu însuşi antreprenorul îl ajutau să aducă sicriul.
— Cine mă ajută să pun cadavrul în coşciug ? întrebă
Ramiro.
Se lăsă un moment de tăcere. Băieţilor le era frică, iar
patronului îi era scîrbă.
— Vă plătesc !
— Cît ?
Cîteodată şi mila se vinde.
— Douăzeci de centavos la fiecare... nu am mai mult.
— Haide !
Cei trei băieţi au fost primii care s-au aplecat asupra
trupului diform al lui Mario ; patronul i-a urmat. împreună
cu Ramiro reuşiră să-l pună înăuntru. Dinspre bucătărie
răzbea plînsul Jacintei şi vocea pierită a copilului.
Corpul lui Mario fu întins între scînduri, iar capacul
pecetlui bietele lui rămăşiţe pămînteşti pentru totdeauna.
Loviturile de ciocan începură să se audă răsunătoare, ea
ecoul despărţirii, ca nişte paşi în labirintul morţii. Don Ra­
miro simţi că i se sfîşie inima de durere şi, încercînd să se
refugieze, îşi iuţi paşii spre bucătărie. Dar ceea ce avea să
.vadă acolo îl mişcă mai mult decît ceea ce părăsise cu o
clipă înainte: întinsă la pămînt, Jacinta zăcea cu faţa în
cenuşă blestemîndu-1 pe Dumnezeu. Miguelito murmura
speriat vorbe fără şir în limbajul lui de copil.

75
 — Ce înseamnă asta, femeie? Ce'faci aici? Vino-ţi în
fire ! Haide, ridică-te, fă-o pentru fiul fiului nostru...
încercă să o sprijine cum putu. în lumina opacă a fo­
cului din sobă îi văzu faţa descompusă, oribilă, durerea
ajunsese la paroxism. Umplu o cană cu apă şi, temător, o
duse la buzele uscate ale femeii. Cele cîteva sorbituri o în­
viorară.
Miguelito încetase să mai plîngă. Nu se mai auzeau decît
zgomotele seci ale ciocanului care bătea cuiele în capacul
de lemn. Cei doi bătrîni simţiră atunci toată povara reali­
tăţii. Viaţa li se ducea închisă într-o cutie de lemn ; toată
tinereţea, dragostea, grija, tandreţea, speranţele şi viitorul.
Totul, totul se stinsese dintr-o dată.
Copilul nu mai întreba nimic. Nici nu mai deschidea
gura. Strălucitorii lui ochi negri luceau sub genele lungi
umezite de tristeţe. Nu înţelegea mare lucru din cele ce se
desfăşurau sub ochii lui, dar ceva în suflet îl îndemnase
pînă atunci să plîngă : poate faţa desfigurată a tatălui, poate
sîngele pe care-1 văzuse, poate expresia îndurerată a chipului
Jacintei şi al lui Ramiro. Se adunaseră toate şi dănţuiau în
cîmpul abia deschis al imaginaţiei sale, un dans macabru, de
neuitat.
— Gata, patroane, strigă unul dintre băieţi.
Bătrînul ieşi din casă şi împărţi celor patru cei optzeci
de centavos.
— Mai vreţi să mă ajutaţi ?
— Dacă ai biştari... ?!
— Mîine este înmormîntarea fiului meu. Eu nu am cu
ce să-l plătesc pe preot, deci va refuza să-l conducă pe
ultimul drum. De aceea voi merge doar eu, dar am nevoie
de patru oameni care să mă ajute să duc sicriul.
— Cîntăreşte mai mult cu mortul înăuntru.
— Vă dau cincizeci de centavos de fiecare.
— Măcar un peso.
— Cincizeci, nu am mai mult, chiar dacă vînd şi ceştile
de porţelan.
— S-a făcut. La ce oră venim ?
— La opt. înainte să înceapă căldura.

76
 Cei patru părăsiră încăperea în linişte. După ce ple­
cară, Ramiro îngenunche ca să rostească o rugăciune pentru
odihna veşnică a fiului său.
— Cîţi bani s-au cheltuit, Ramiro ? întrebă Jacinta.
— Şaptezeci şi cinci. Nu a vrut să-mi lase nici un ban
mai puţin în ciuda rugăminţelor mele.
— N-a mai rămas pentru preot ?
— Nu.
— Poate ar fi bine să-l rog eu.
— Degeaba. Banii contează. Fără bani nu faci nimic.
— Şi-atunci ?
— Vor veni cei patru oameni să-l care, iar eu îl voi în­
soţi pe ultimul său drum.
— Am să merg şi eu.
— Şi Miguelito cu cine va rămîne ?
— îl vom lua şi pe el.

13

Din înalturi cădea tristeţea cenuşie a ploii. De o zi şi

o noapte norii îşi picurau parcă şi ei durerea asupra satului,
a bisericii, asupra caselor de cărămidă sau de paiantă şi
poate cu mai multă insistenţă asupra căsuţei umile şi cer­
nite a lui Ramiro.
Jacinta păstră îngropată în adîncul sufletului umilinţa
simţită în faţa insultelor lui Enriquez. De ce să-l mai su­
pere pe bietul bătrîn ? Nu era şi aşa sătul de suferinţă ?
Dimineaţa de luni se arăta încărcată de negură. în înal­
tul cerului norii plumburii anunţau furtună. înmormîntarea
trebuia amînată cu cel puţin o oră. Cei trei trăiau un ade­
vărat calvar : Ramiro şi Jacinta care îşi vedeau ucise toate
speranţele şi Miguelito care nu înţelegea de ce cutia aceea
neagră ascunde vederii făptura iubită a tatălui său.
Peste zece minute urma să fie ora opt. Vor veni oare
băieţii să-l ajute ?

77
 — Şi dacă nu vin, ce vom face ? întrebă Jacinta în ai
cărei ochi se frămînta furtuna.
— Am să-l duc singur.
— Tu, un biet bătrîn ? Vrei să mori ?
— De ce-aş ţine la viaţă ? Tot se va termina odată !
— Nu vorbi aşa. Avem o datorie faţă de Mario : să
veghem asupra fiului său.
Şi apoi iar reveneau la gîndul care-i tortura.
— Oare îşi va împlini Dinţosul ameninţarea ?
— Da, în mod sigur. Aniceto e de partea lui.
— Şi atunci ne vor azvîrli în stradă ? Oamenii se fac
pe zi ce trece mai răi...
— Pe vremea noastră era altceva. De atunci încoace
nu obiceiurile schimbă oamenii ci oamenii îşi schimbă obi­
ceiurile.
— Ce mai contează !
— Toate şi-au pierdut importanţa.
Ploaia nu mai contenea. Se scurgea de pe acoperişuri cu
recea şi cenuşia ei melancolie, iar în sufletele celor trei
domnea singurătatea. Amărăciunea şi singurătatea.
— Ce se va alege de el ? întrebă Ramiro arătînd spre
Miguelito cu un gest vag ca să nu-şi dea seâma copilul.
— Nu ţi-am spus ? îl vom creşte aşa cum l-am crescut
şi pe fiul nostru.
— Şi dacă ne vor azvîrli în stradă ?
— Nu vorbi înainte de-a vedea ce se întîmplă, omule.
Nu ne va lăsa Dumnezeu.
— Va trebui să cerşim.
— O vom face, pentru el.
— N-ar fi mai bine să i-1 dăm ei ?... Ah, nu ! Ce prostii
spun !
— Mai bine să-l văd cerşind decît să-l ştiu la ea.
— Da. Aşa e.
— îl vom lua cu noi să ne fie călăuză pentru că ochii
noştri sînt deja orbi pentru iluzii.
Două bătăi uşoare în poartă îi făcură să tresară. Ramiro
se ridică anevoie să vadă cine-i; adusese cineva o jerbă. Se
uită la cartonaşul care o însoţea. Era de la Teodolinda.

78
Singura. Flori albe de hîrtie. Cu cîtă bucurie au primit-o !
Fiul lor a avut cel puţin un suflet credincios.
Au pus-o pe capacul sicriului. Florile împodobesc în
mod egal festinul oamenilor dar şi al viermilor.
— Don Ramiro !
— Ah, tu eşti, Mesa ?! Credeam că nu mai vii !
Omul înainta spre grupul celor trei. De pe îmbrăcă­
mintea lui apa şiroia pe pardoseală.
— Pe ploaia asta... era gata să nu mai vin, dar iată-ne...
Abia pronunţa cuvintele. în afară de boala care-i în-
greuia vorbirea mai era şi obosit din cale afară. Cum va
putea duce el oare o astfel de povară spre cimitir ?
— Cît... ne plătiţi ?
— Aseară am stabilit cincizeci de centavos.
— Aseară nu ploua. Noi... am venit... dar să ne dai un
peso.
— Sînteţi patru. Mă lăsaţi fără nimic.
— Ce spui ? Duşul ăsta face... cel puţin un peso... Nu
crezi ?
— Ceţ să fac, cheamă băieţii !
Mesa, şontîc-şontîc, ieşi în stradă. Băgă două degete în
gură şi scoase un şuierat prelung. Cei trei băieţi apărură
imediat.
— Plăteşte un peso ?
— Da. Să ne grăbim... Mai tîrziu o să fie mai greu din
cauza ploii.
Intrară înămoliţi din cap pînă-n picioare.
— Dumneata să nu mergi. Te sfătuiesc să rămîi acasă.
Ai să te alegi cu o pneumonie.
Don^Ramiro simţindu-se atins, le răspunse :
— Vom merge toţi trei.
' Oamenii schimbară o privire şi, aplecîndu-se, încercară
să ridice povara pe umeri. Don Ramiro contribui şi el cu
forţele lui împuţinate. Dar greutatea era peste puterile lor.
Renunţară.
— E prea grea, patroane.
Mortul era un colos.
Bătrînului îi trecu prin minte o idee salvatoare.

79
 — Mesa, du-te la părintele şi roagă-1 din partea mea
să-mi împrumute năsălia ca să nu-1 ducem pe umeri, şi...
— Bine, bine, mă duc.
Porni în grabă prin ploaie.
Băieţii priveau cu ochi goi cutia în care se odihnea
trupul lui Mario. Pînă ieri era plin de viaţă, de speranţe,
de ambiţii, iar acum... Şi cînd te gîndeşti că toţi sfîrşim la
fel... !
Cîteva minute se scurseră în linişte pînă sosi cel trimis
la preot.
— Am adus-o dar... costă doi... pesos închiriatul.
Don Ramiro ridică neputincios braţele spre cer.
— Am să vînd serviciul de porţelan.
^Reuşiră cu efort să fixeze sicriul. Apucară apoi de ve­
rigile din părţi şi astfel au fost în stare să-l care mai uşor.
In faţă se aflau cei patru oameni cu trista lor povară
iar după ei urmau, pe drumul mocirlos, sub ploaie, Ra­
miro, Jacinta şi între ei Miguelito.
— Unde mergem, mamita ?
— Să-l lăsăm pe tatăl tău în împărăţia cerurilor.
Copilul îi privi mirat.

14

Ajunseră în mica piaţă. Nu mai era nimeni ; ploua cu

găleata şi toată lumea se refugiase în casă. Biserica îşi înălţa
turlele spre înalturi. De la fereastra casei parohiale preotul
îi privea eu curiozitate. Ramiro nu simţi pentru el nici un
fel de ranchiună. Puţini sînt cei care slujesc cu credinţă
chiar şi pe Dumnezeu.
Pinii, leagăn al porumbeilor, străjuiau parcul ca două
santinele ce aşteptau să dea onorul tristului cortegiu ce-şi
purta rămăşiţele fiinţei dragi pe drumul spre eternitate.
Uşa prăvăliei Dinţosului era deschisă şi înăuntru se afla
el, probabil beat în mijlocul clienţilor, pentru că din in-

80
terîor răzbateau strigăte şi hohote de rîs care răsunau lu­
gubru în linişte.
Nimeni nu vorbea. Mesa asudase sub povara sa, iar
băieţii din cînd în cînd se opreau să-şi tragă răsuflarea.
Ramiro înainta absent, cu capul în piept şi cu privirea în
ochiurile murdare ale bălţilor unde nestingherită se adu­
nase ploaia. Jacinta murmura rugi doar de ea ştiute, iar
Miguelito agăţat de poala bunicii, îşi tîrşîia paşii prin no­
roi, docil şi trist.
Au părăsit piaţa înaintînd greoi pe drumul ce ducea
spre cimitir. Se zăreau deja porţile largi şi înalte; ca şi
cum omul ar fi avut nevoie de mult spaţiu ca să se stre­
coare în groapa lui spre infinit. Deasupra portalului, cîndva
alb, se mai vedeau urmele unei inscripţii latineşti ce rămă­
sese pentru Ramiro indescifrabilă. Desluşi doar două cu­
vinte : moarte şi viaţă, în rest totul era şters.
— Intri şi tu ? o întrebă cu voce gîtuită pe femeie.
— Da. Trebuie să avem curaj.
Lăsară în urma lor morminte acoperite cu bălării înalte
şi pomişori ce-şi întindeau crengile spre aerul rede al di­
mineţii.
La intrarea în alee crescuseră doi cireşi mîndri ale căror
fructe erau ştiute în tot ţinutul. Mai departe, nelipsiţii pini
vegheau somnul morţilor ca doi giganţi pietrificaţi de
groază.
Ajunseră, în sfîrşit, la locul unde se căsca în trupul pă-
mîntului o gaură neagră. Acolo urma să intre Mario, iar
deasupra să aibă o cruce ale cărei braţe îl vor purta spre
împărăţia cerurilor şi-l vor lăsa acolo între cei drepţi, între
cei aleşi, între cei care au suferit mult, foarte mult...
Era pentru prima dată cînd Miguelito intra într-un ci­
mitir. De aceea privea cu mirare în jur crucile albe, mo­
numentele înalte, iar paşii i se muiaseră, parcă s-ar fi te­
mut să nu-i trezească pe cei ce se odihneau pentru totdea­
una. Cu ochii strălucitori şi măriţi de spaimă, urmărea cum
oamenii aceia depozitară pe movila de la marginea gropii
cutia neagră în care se afla tatăl său.
— Să aducem o funie ca să-l coborîm, zise Mesa, scăr-
pinîndu-se după ureche. Dar groparul la ora asta...

81
 — Să-l coborîm aşa, propuse unul dintre băieţi.
Ploaia se înteţi. Nu mai cernea monotonă, se transfor­
mase într-un adevărat potop. Fulgerele şfichiuiau cupola
cerului.
Cei patru împinseră sicriul rostogolindu-1 spre fundul
gropii cu zgomot surd. Miguelito speriat se agăţă de fusta
bunicii şi începu să plîngă. Ţipetele lui umplură aerul greu
al cimitirului punîrid stăpînire pe sufletele celor doi bă-
trîni. Lacrimile lor curgeau în voie, liniştite, solemne.
A fost aruncată prima lopată de pămînt, urmată apoi
de celelalte. în scurt timp nu se mai văzură decît bulgări
de pămînt, pietricele, nisip muiat de ploaie şi fire de iarbă
smulse în drumul repezit al lopeţilor.
— Bulgării aceştia de pămînt s-au aşternut peste su­
fletele noastre, spuse Ramiro printre suspine.
— Şi peste speranţe.
Cei patru sfîrşiră repede treaba. îşi primiră banii şi ple­
cară. Din ceea ce fusese Mario rămăsese o movilă de pă­
mînt lungă de doi metri.
Ramiro, Jaeinta şi Miguelito s-au trezit dintr-o dată
singuri ; îngenuncheaţi pe marginea gropii, puteau să dea
în sfîrşit frîu liber durerii. Strigătele lor de jale se înălţau
în văzduh, sfîşiind calma singurătate a dimineţii. Copilul
plîngea şi el de frig, de foame şi de frică, pe movila aceea
de pămînt care i-1 ascundea pentru totdeauna.

15

La întoarcere pătrunseră pînă la ei rîsete şi larmă din

prăvălia lui Enriquez. Ploaia, în loc să se oprească, sporea
continuu. Miguelito, cu hainele lipite de trup, străbătea
bălţile strîngînd în pumnul mic fire de ţărînă de pe mor-
mîntul tatălui său peste care se aplecase în inocenta sa con­

82
 sternare, cu teamă şi fascinaţie izvorîte din conştiinţa in­
stinctivi a solitudinii.
Dinţosul ieşi din prăvălie şi lăsă să-i scape printre dinţii
săi de rozător un strigăt care sparse liniştea piaţetei :
— Trăiască partidul conservator 1
Din celălalt colţ o voce îi replică prom pt:
— Jos !
La un semn al negustorului, trei poliţişti, incontestabil
beţi, se precipitară spre locul de unde se auzise vocea să
înăbuşe scandalul.
— Oare va veni azi Dinţosul să ne ceară banii ?
— Nu, Ramiro. Cred să sărbătoreşte un eveniment im­
portant pentru el, că altfel n-ar fi atît de generos.
— Numai de n-ar veni. beat.
— Mi-e frig... scînci Miguelito.
Vocea copilului le întrerupse gîndurile. îl priviră. Era
aproape gol. Părul ud şi în dezordine îi cădea peste ochi
acoperindu-i cu totul.
— O să ajungem acum acasă, băiete. Ne vom încălzi în
faţa focului.
înainte de a da colţul, Ramiro mai aruncă o privire
temătoare spre prăvălia lui Enriquez. De acolo ieşea Chata.
— Vezi că avea motiv să fie mulţumit ? Acum neru­
şinata asta îl stăpîneşte şi pe el ca şi pe Mario.
— Nu cred. Sînt amîndoi la fel. Se "vor înşela unul pe
altul. Nu va dura mult prietenia lor.
— Dar cel puţin astăzi Dinţosul e fericit. Nu-1 auzi
cum rînjeşte ?
— Şi cînd te gîndeşti că femeia asta l-a făcut pe Mario
să ceară bani de peste tot...
— Da, pe Mario... pe fiul nostru.
Şi Ramiro lăsă capul în jos ca şi cum prin faţa ochilor
săi apăru iarăşi cortegiul funebru : cei doi poliţişti cu targa
aceea improvizată, chipul tumefiat al fiului său ; apoi ei
trei în urma sicriului şi, în sfîrşit, bulgării de pămînt rosto-
golindu-se peste speranţele, peste viaţa, peste iluziile lor.
— Lhte, ne aşteaptă cineva. Poţi zări cine e ?
— Nu, femeie. Ochii mei nu mă mai ajută.

83
 — Parcă ar fi... da, este dona Dolores. Ah, cei trei sute
de pesos. Doamne, ajută-ne !
Dona Dolores le ieşi în întîmpinare.
— Bună ziua, mătuşă Jacinta. Dar pe unde umblaţi ?
Aţi înnebuit ? Pe astfel de vreme...
— O clipă, să ne schimbăm îmbrăcămintea. Intră, te
rog.
— Dar...
— Ştim de ce ai venit, zise Ramiro ghicind intenţia fe­
meii. Mario îţi datora nişte bani ? Nu-i aşa ?
— Nişte bani ? M ulţi! Am adus aici chitanţele. Unele
din ele sînt abia de-o săptămînă. Altele sînt mai vechi.
Plus dobînzile.
— Imediat. Aşteaptă-ne puţin.
Intrară toţi în dormitor şi închiseră uşa după ei. Ja­
cinta scoase dintr-un cufăr rupt o rochie veche, uscată şi
şi-o trase peste lenjeria umedă. Ramiro îşi puse un panta­
lon de dril şi o m ana1, iar copilului îi improviză bătrîna
un fel de îmbrăcăminte din nişte vechituri ale lui Ramiro.
— Hai să ieşim să nu creadă că ne ascundem ca să nu-i
plătim. Trebuie să părem calmi.
Femeia începuse să se neliniştească. Cu degetele nodu­
roase răsucea în toate direcţiile colţurile basmalei. Avea pe
figură expresia aceea a omului preocupt să spioneze ce fac
ceilalţi ca apoi să prindă momentul şi să strecoare o calom­
nie. La asta semăna cu Chata care spunea că toate femeile
sînt ca ele.
— Iată, don Ramiro, uitaţi-vă la scris, ca să nu credeţi
că vreau să vă fur.
Bătrînul luă chitanţele. Erau cinci : două de o sută de
pesos şi trei de cincizeci.
— Şi cu ce să-ţi plătim noi, dona Dolores ?
— Cu casa. Se ştie deja că mîine o vor scoate la lici­
taţie.
— Nu se poate ! abia putu exclama Jacinta, acoperin-
du-şi ochii cu mîinile ca în faţa unei imagini de coşmar.

1 Pelerină de lină de tras pe cap (sp.).

84
 — Aşa se zice. Dinţosul îşi face deja socoteli. Aniceto
îl asigură că-1 va ajuta, că nu va lăsa el ca prietenul guver­
natorului să piardă nişte bani.
— Şi asta e dreptate ? Crezi dona Dolores că au dreptul
să ne ia căsuţa noastră şi să ne azvîrle în stradă, să... Oh !
Nu ! . .
— Dar nici să iei banii altora nu e drept 1
— Noi n-am luat nimănui nimic.
— Don Mario ne fură, sau mai bine zis, ne-a furat, că
acum nu mai e.
— Banii ăştia i-ar fi dat înapoi dacă Dumnezeu nu
l-ar fi chemat la el...
— Destulă vorbărie. Noi avem deja un plan : cine va
da mai mult va rămîne cu casa. Şi dacă nu se va acoperi
toată datoria atunci vom lua şi mobilele...
— Cele din sală sînt deja vîndute.
— Ah, şarlatan bătrîn, ştiam eu...
— A trebuit să le vindem pentru înmormîntare.
— Şi de ce nu l-aţi îngropat ca pe un cîine ?
Ramiro ridică mîna care dacă n-ar fi fost oprită de un
gest al Jacintei ar fi lovit obrazul femeii.
— Las-o, omule.
Şi, întorcîndufse spre ea, îi spuse :
— Nu avea nici o grijă, Dolores, o să-ţi plătim. Dacă
asta e dreptatea în satul ăsta, să ne ia casa şi fiecare ce
vrea din ea, vom rămîne pe drumuri şi gata ! Şi, izbucnind
în plîns, alergă spre dormitor urmată de Miguelito. Ramiro
şi Dolores rămaseră singuri în patio.
— Am să vin mîine cu primarul şi cu ceilalţi, ameninţă
bătrîna cînd ieşi din casă.

16

— Tu crezi că-i adevărat ce-a zis Dolores ? întrebă Ra­

miro neliniştit.
— Da. Nici nu ştii de ce sînt în stare oamenii cînd nu
au teamă de nimic şi cînd nu-şi iubesc semenii.

85
 — Dar legea...
— Ce lege ?! Crezi că Aniceto cunoaşte legea ? El nu
ştie să facă decît ce-i dictează Dinţosul. Enriquez este ade­
văratul stăpîn al satului.
— Şi neobrăzata de Chata ! Ai văzut-o ? Era înconju­
rată de o grămadă de bărbaţi. Rîsul ei m-a rănit ca un pum­
nal.
— De ce ? E un gunoi !
— Dar Mario a iubit-o...
— Nu, Ramiro. îl ţinea legat de ea, dar el o ura. Ştiu
bine ! Noi, mamele, putem pătrunde în gîndurile fiilor noş­
tri.
— A adormit bietul Miguelito, spuse Ramiro oftînd.
N-a mîncat nimic de aseară. Trezeşte-1 să-i dăm ceva.
— Ce să-i dăm ? Cu ce să cumpărăm ?
— Mi-au rămas douăzeci de centavos.
— Şi preotului ?
— Am să-i propun Rudecindei să-mi cumpere două
ceşti de porţelan, chiar dacă îmi va da un peso pe bucată.
'Şi-i vom trimite preotului ca să nu predice din amvon că
am rămas datori şi lui Dumnezeu.
Ramiro se îndreptă spre bucătărie. Mîinile îi tremurară
cînd apucă cele două ceşti de porţelan, ultima amintire a
unor timpuri fericite.
— Era singurul lucru care ne lega de vremurile trecute,
Jaointa. Ar fi bine să le dăm cit mai repede, nu mai am curaj
să le mai văd pe aici.
Ieşi în stradă. Ploaia mai contenise. Norii se goliră şi
acum cerul se arăta curat, gri-albastru.
Rudecinda cînd îl văzu, ghici că sub pelerina sa avea
micul pachet cu cele două ceşti de porţelan fin.
— Ce ai acolo ? Banii mei ?
— Nu, Rudecinda. Am adus ceştile de porţelan care-ţi
plăceau atît de mult cînd veneai altă dată să bei o cafea la
noi. Iată-le !
— Sînt intacte. Dar astea valorează foarte puţin. Cît
vrei pe ele ?

se
 — Doi pesos.
— îţi dau doar unul.
Bătrînul îşi luă ceştile şi dădu să iasă indignat.
— Hai, vino înapoi. îţi dau doi pesos, dăr mai mult
din milă decît...
— Nu, sen'ora, nu din milă, deocamdată n-am ajuns să
cerşim.
— Nu te mînia, hai vino, că mîine...
— Mîine ce ?
— Vom aranja socotelile. Vom veni toţi acasă la voi ca
să ne plătiţi ceea ce ni se cuvine.
— Deci e adevărat ?! şopti Ramiro mai mult pentru
sine.
— Bineînţeles! Ce credeaţi ? Că o să renunţăm la banii
noştri pe care ham adunat cu-atîta trudă ?
— Să nu minţi, dona Rudecinda. Banii ăştia au fost
munciţi de fiul meu, Mario. El ţi-a plătit douăzeci de pe­
sos pe lună timp de doi ani. De atunci cei douăzeci de pe­
sos s-au triplat...
— El mă ruga. Aproape îngenunchea implorîndu-mă
să-i...
— Bine. N-am venit să vorbim despre asta. îmi cumperi
ceştile ?
_ Ia cei doi pesos. Dar mîine vom încheia cum se cu­
vine toate socotelile. Mario îmi datorează dobinzile aproape
pe un an. . .
_ Parcă spuneai că pe o lună, exclamă Ramiro indignat.
— Ţi-am zis eu dumitale, asta ?
— Da, mie.
_ Atunci, dovedeşte-o ! Mîine ţi se vor cere chitanţele
dofoînzilor şi cum nu le ai, dacă am chef, am să^ le încasez
de cînd i-am împrumutat prima dată bani lui Mario.
— Cum îţi dictează conştiinţa. Cîndva toţi vom da so­
coteală de faptele noastre. Vei vedea !
— Eu nu cred în prostii de-astea...
Ramiro, cu cei doi pesos în mînă, ieşi din prăvălie tre-
murînd. înainte de a ajunge acasă intră să-i cumpere copi­
87
lului ciocolată şi pîine. Ceasul era zece şi Miguelito nu mîn-
case nimic de ieri dimineaţă.
— De ce ai întîrziat atît ? îl întrebă Jacinta (cînd îl văzu
intrînd.
— Am rămas să vorbesc cu Rudecinda. Ţi-am adus
pîine şi nişte ciocolată.
— Ce ţi-a spus ? E adevărat că ne vor lua căsuţa noas­
tră ?
— Cred că da,' spuse Ramiro lăsînd capul în jos parcă
pentru a primi mai uşor lovitura care li se pregătea.
— Atunci va trebui să cerşim. Să mergem ca ţiganii
din loc în loc, fără cămin, fără acoperiş deasupra capului.
Asta se numeşte dreptate, Doamne ?
— Taci, femeie ! Nu mai plînge. Poate se vor înduioşa
şi ne vor lăsa în casă.
— Tu nu-i cunoşti. Inima cămătarului este mai dură
ca piatra. Nu încape mila în ea. Unde există calcul nu există
compasiune.
— Să nu ne pripim, să vedem ce se întîmplă.
— Dar va veni ziua de mîine, cînd vom rămîne fără
bunuri şi total neajutoraţi !
— Ne va ajuta Dumnezeu pentru că îl avem pe înge­
raşul de Miguelito cu noi.

17

Copilul, trezit din somn, căsca îndelung.

— Mi-e foame.
— Da, băiete. îţi pregătim de mîncare. Te simţi rău ?
Miguelito tremura şi trupul îi ardea de febră. Răcise
probabil sub ploaia aceea torenţială cînd îşi condusese tatăl
pe ultimul drum.
Jacinta se zorea în bucătărie să-i prepare o ciocolată
fierbinte. După cîteva clipe se întoarse în cameră unde o
aşteptau bătrînul şi copilul.

88
 — Beţi repede pînă nu se răceşte. Nimic nu e mai bun
cînd ţi-e frig.
Le turnă băutura în ceşti de aluminiu. Se duseseră tim­
purile ceştilor de porţelan fin pentru cei doi bătrîni. Va
trebui să se obişnuiască şi cu condiţia de cerşetori cînd
vor începe să umble cu Miguelito de mînă, ca nişte orbi
lipsiţi pentru totdeauna de speranţă.
Copilul dădea pe gît lichidul cald cu sorbituri mari. Mî-
nuţele lui tremurătoare îşi recăpătară siguranţa pe măsură
ce căldura i se împrăştia prin trup, redîndu-i energia şi
dezmorţindu-i încheieturile înţepenite de frig.
Mîncară în tăcere. Amintirile erau amare. De fiecare
dată cînd reveneau în minte încercau să le îndepărteze în-
locuindu-le cu altele mai optimiste. Imaginile de coşmar îi
torturau succedîndu-se ca într-un vîrtej : sîngele, trupul
mutilat, faţa desfigurată, targa... Peste toate astea simţeau
amărăciunea prezentului, ultima lovitură perspectiva de-a
rămîne fără acoperiş, părăsiţi de toţi în mijlocul unei lumi
de care se temeau.
Soarele începu să se ivească peste culmi. Cerul se desco­
perea treptat tot mai albastru. Din patio vaporii de apă se
ridicau spre înălţimi. Se petrecea eternul ciclu, din pămînt
spre nori, apoi din nou pe pămînt, şi aşa la nesfîrşit, ca şi
drumul iluziilor : vis, căderev apoi din nou soare, strălucire.
Cu o lovitură de picior, poarta casei fu izbită într-o
parte. Beat, Enriquez umplu golul ei.

18

— Bătrîni neputincioşi, salutaţi pe noul stăpîn al casei

ce binevoieşte să vă facă onoarea de-a veni să vă vadă.
Miguelito fugi instinctiv în braţele Jacintei. Ramiro tre­
sări.
— Nu vreţi deci să-l salutaţi pe senor Enriquez ? ţîşni
întrebarea din glasul îmbăiat. Credeţi că aveţi dreptul să
staţi jos în prezenţa stăpînului ?

89
 Avansa spre patio împleticindu-se. Din respingătoarea
lui eură saliva se prelingea lipicioasă pe bărbie. Cine l-ar fi
văzut în clipele acelea n-ar mai fi avut nici o îndoiala în
privinţa mîrşăviei caracterului său.
— V-am furat-o pe Chata. E a mea acum. Auziţi ? E
femeia mea ! Asta merită să fie plătită şi eu am s-o plătesc
bine. Am s-o plătesc ! De aceea am nevoie imediat de cei
şapte sute de pesos ai m ei!
Ramiro începu să tremure de mînie şi de teamă. De
mînie că-şi vedea casa astfel batjocorită, că trebuia să as­
culte cuvintele acelea josnice, că o vedea pe Jacinta neres­
pectată, iar pe copil lipsit de apărare, şi de teamă că vîrsta
nu-i mai permitea să-i dea o lecţie acestui intrus; o teamă
care, mai mult ca orice, era furia de a se simţi neputincios.
— Această casă nu e încă a dumitale. Ce cauţi aici ?
— Nu ridica vocea la mine, moşneag netrebnic, nu ri­
dica vocea! Asta va fi casa mea, înţelegi ? Casa mea ! Salu-
ta'ţi-1 pe stăpîn ! Nu auziţi ?
Ca toţi beţivii, repeta mereu aceleaşi cuvinte, pornite
din puţinele idei ce se ciocneau în mintea sa obtuză şi cri-,
minală. Ce pradă ieftină pentru el aceşti bătrîni neajutoraţi !
Tona îl instigase !
în sufletul femeii se zvîrcolea ura împotriva părinţilor
lui Mario ca şi cum ar fi vrut să se răzbune pe ei, împo­
triva seducătorului.
— Casa este a mea şi copilul la fel. Are mutră de mar­
tir. Ha, ha, ha ! Am să-l iau chiar acum. Chata mi-a perut
să i-1 aduc. Este al ei şi are dreptul asupra lui. Dacă nu vreţi
am să vin cu Aniceto. Asta ştiu că e supus ca o potaie !
Ramiro înţelese, în sfîrşit, că Enriquez venise să-l ia pe
Miguelito. îşi imagină dintr-o dată ce£a ce ar fi fost viaţa
copilului alături de Tona, asistînd la orgiile ei, ascultîndu-i
trivialităţile şi grosolăniile, participînd la beţiile lui Enri­
quez şi mai tîrziu poate chiar administrîndu-i acestuia banii
furaţi oamenilor prin dobînzi, aşa cum se făcuse şi cu tatăl
său.
— Copilul va rămîne cu noi.
— Să rămînă ? Să rămînă cu voi, zici, bătrîn idiot ! Ha !
Ha ! Ha ! Cum se vede că nu ştii ce e aia justiţie, că n-ai

90
deschis în viaţa ta un cod de legi. Eu care am buchisit pa­
gină cu pagină, ştiu : dobmzile legale sînt de 15%, iar
copilul să stea cu mama lui. Aşa că îl iau chiar acum.
— Poţi să ne iei cîte dobînzi vrei, poţi să-ţi duci pînă
la capăt ameninţările de a ne lipsi de casă, de cămin, dar
pe Migueiito nu-1 vei lua !
— Ba va merge cu mine, eu îţi spun asta, ţnoşneagule !
— Nu ! Nu vreau să ajungă un vagabond ca mama lui
sau un hoţ ca dumneata.
-Enriquez se făcuse vînăt de furie. încercă să deschidă
gura să zică ceva, dar rămase cu ochii holbaţi ca şi cum
n-ar fi auzit bine. In sfîrşit reacţiona :
— Vom vedea, zise şi se apropie cu paşi apăsaţi de Ra-
miro care, cu trupul său slab, încerca să ocrotească micul
grup din spatele său cuprins de panică.
— Să nu faceţi asta, don Enriquez. Fie-ţi milă de noi
că sîntem doi bătrîni fără apărare, gemu Jacinta.
— Asta meriţi acum....
Şi ridică mîna ca să-şi descarce furia asupra obrazului
venerabil al bătrînului.
Don Ramiro nu se clinti. în faţa unei atari demnităţi,
Enriquez coborî încet braţul care se lăsă greoi în jos.
— Mă sfidezi, bătrîn nenorocit, mă sfidezi ? Mîine am
să-ţi iau şi casa şi copilul. A venit ziua dreptăţii.
— Dreptate ? Asta numeşti dumneata dreptate ?
— Pentru mine dreptatea este ceea ce mi se cuvine mie,
auzi ?! Băiatul va merge, la mamă-sa care are mai multe
drepturi asupra lui decît voi. Iar eu voi rămîne cu casa’
pentru că n-am de gînd să-mi pierd banii.
Don Ramiro simţi tumultul mîniei zvîrcolimdu-i-se în
suflet în faţa mutrei monstruoase a celui care-1 ameninţa.
— Senor, ^cum lasă-ne în pace. Dacă mîine casa va fi a
dumitale, noi vom pleca. Dar deocamdată nu e.
— Este a mea, să-ţi intre bine în cap ! Am dat pe ea
şapte sute de pesos,. datoria! Mobilele vor rămîne pentru
dobînzi. Cele din hol îmi plac !
— Acelea sînt deja vîndute Rudecindei.

91
 — Am să mă socotesc eu cu ea. Am să-i spun lui Ani-
eeto să se grăbească. Moşnegii ăştia sînt capabili să vîndă şt
casa şi să rămîn păcălit.
— Există vreo lege care să-l autorizeze pe primar să ne
scoată casa la licitaţie ?:
— Da. Cea pe care o impun eu. Pentru asta am bani,
ca să comand !
— Senor Enriquez, acum te rugăm să ne laşi singuri.
— Dacă n-am chef, nu plec ! Cine mă poate goni din
casa mea ?
— Casa dumitale ? Cu ce drept o numeşti astfel ?
— Cu ăsta. Şi ridicînd mina de data asta îl plesni greu
în plin obraz pe bătrînul Ramiro.
Acesta slăbit, căzu la pămînt însoţit de ţipetele înspăi-
mîntate ale Jacintei şi ale copilului, care se agăţase de bunică
ţinîndu-o imobilizată acolo.
Lui Enriquez nu i-a fost de ajuns ; îl înhăţă pe bătrîn
de jos ca pe o zdreanţă şi cînd se aflară faţă în faţă, îi zise :
— Mîine am să vin pentru casă şi pentru băiat. Fii mul­
ţumit că femeia e prea bătrînă ca să mă tenteze, că altfel
ţi-o luam şî pe ea. După ce-i spuse o grosolănie, îl lovi din
nou şi-i dădu apoi drumul la picioarele Jacintei, care abia
reuşi să se ridice din locul unde o ţintuise spaima.
Cămătarul ieşi apoi clătinîndu-se pe poarta care se căsca
goală în urma lui.
Jacinta se aplecă peste trupul fără simţire al bătrînului.
Dintre buzele lui o dîră groasă de sînge începu să-i um­
brească bărbia. Era palid, aproape cadaveric. Femeia, cu­
prinsă de disperare, ridică ochii spre cer invocînd cu cons­
ternare :
— Doamne, cum poţf lăsa pe lume oameni atît de răi ?
Se aplecă din nou peste cel căzut care începuse deja să
dea semne de viaţă ; lacrimi de durere, de umilinţă şi de
nelinişte alunecară de-a lungul obrajilor, năvalnice şi grave
ca şi zbuciumul ei interior.
Miguelito, văzînd sînge pe faţa lui Ramiro, începu să
ţipe deznădăjduit cu gîndul la tatăl său.

92
 19

Ca şi cum şi-ar fi propus cu toţii să nu-i lase pe bătrîni

să se odihnească, pe la opt seara veniră două precupeţe, care
aveau prăvăliile prin apropiere, ca să-şi încaseze şi ele banii.
— Tona îmi datorează cincizeci de pesos şi m-a trimis
să-i iau de aici, spuse una din ele lui don Ramiro. Pentru că,
de fapt, cel care a profitat a fost Mario.
— Iar mie, zise cealaltă, răposatul şi Chata îmi dato­
rează cincizeci de pesos şi şaptezeci de centavos, după soco­
telile mele. Am venit şi eu să-mi încasez banii.
— De la noi ? De ce ?
— Pentru că Mario e fiul vostru.
— Da. Dar pentru ea noi n-avem de ce plăti. Nu re­
prezintă nimic pentru noi.
— Cum nu ? Vă este noră.
— Nu era soţia lui Mario.
— E ca şi cum ar fi fo st!
— Să nu mai pierdem vremea. Ştiţi că npi nu avem cu
ce vă plăti. Deci găsiţi alt mijloc de-a vă primi banii.
— Noi n-am vrut, dar va trebui să venim mîine. Mă­
tuşă Jacirota, dumneata ai banii de pe lucrurile cusute pen­
tru Medialuna. I-ai pus de-o parte şi nu vrei să ne dai ceea
ce ni se cuvine.
— Vom vedea mîine dimineaţă ce va hotărî primarul.
El este de partea noastră. Dreptatea e pentru toţi, spuse
sentenţioasă cealaltă.
Plecară apoi satisfăcute, simţindu-se importante pentru
că-i ameninţaseră pe cei doi bătrîni. Aceştia, după ieşirea
fiecăruia dintre creditori, ştiau că cercul necazurilor se
strîngea tot mai tare în jurul lor.
— M?i bine am pleca înainte de-a fi azvîrliţi afară, zise
Ramiro cu amărăciune.
— Nu. De-aici vom ieşi cînd nu vom mai avea nici o
speranţă.
• — Biata de tine ! Nu ştii ce ne aşteaptă.

93
 — Poate vom fi recompensaţi pentru atîta suferinţă.
— Eu nu vreau recompensă ci pedeapsă pentru toţi.
— Să nu doreşti nimănui răul.
— Cei din satul nostru sînt în stare chiar să ne omoare.
— Răului trebuie să-i răspunzi cu bine.
— Asta e prea de t o t !
Noaptea se arăta clară şi spuzită de stele. Luna aproape
plină lumina deplin cărările satului făcînd ca siluetele în­
tunecate ale caselor să pară lungi fantasme.
Din nou amintirea fiului lor tortura mintea celor doi
bătrîni şi din nou lacrimile le udară obrajii, înnodîndu-se
în bărbiile tremurătoare. împiedicaţi de prezenţa copilului,
nu-şi puteau da frîu liber durerii. Băiatul, ca un pui speriat,
mutîndu-şi privirea de la unul la altul, stătea parcă în aş­
teptarea unor noi lovituri şi amărăciuni, iar cînd le observa
ochii înroşiţi izbucnea şi el intr-un plîns neputincios. Aşa,
aşezaţi toţi trei pe marginea patului formau un tablou de^
zolant întruchipînd tristeţea şi deznădejdea.
Spre sfîrşitul după-amiezii, Rudecinda a cerut să i se
trimită mobilele : două fotolii şi o canapea ferfeniţită. Din
nou Ramiro simţi cum părţi din viaţa sa se desprind şi
dispar separat pentru a nu se mai întregi niciodată.
— La ce te gîndeşti ? întrebă femeia cu ochii la bărba­
tul pierdut în labirintul gîndurilor de unde cu greu se mai
putea regăsi.
— Ce se va întîmpla cu noi de mîine ? Asta este ultima
noapte cînd dormim în casa noastră.
— Taci, Ramiro, taci.
— Nu mai pot, femeie. Gîndul ăsta mă omoară. Nu
ştiu de unde am avut atîta forţă c-am putut să fac faţă aces­
tor două zile. Numai două, dar atît de amare şi de... hotă-
rîtoare pentru noi.
— Şi cît de fericiţi eram că s-a întors fiul nostru ! Cine
şi-ar fi putut închipui...
— S-a întors ca un hoţ. Trebuia să ne aşteptăm.
— Cine ar fi crezut că Mario...
îşi înăbuşi cuvintele. Imaginea fiului ei apărută în minte
făcu să-i revină lacrimi în ochi.
— Să închidem poarta ?

94
 — Da, bătrîne ! Cred că azi nu are cine să mai vină.
Mîine...
— Culcă copilul. îi e somn.
Luminarea mistuită îşi împuţinase-yflacăra. O foloseau
din noaptea trecută şi Ramiro nu mai avea nici un centa-
vos. Cu ce să cumpere alta ? Din ziua următoare trebuiau
să cerşească.
Bătrînul ieşi în patio. Luna îşi oglindea razele în ochiu­
rile de apă, multiplicîndu-şi-le.
—^ Vino să ne culcăm că ni se termină luminarea.
— Va fi oare ultima noapte cînd dormim într-un pat
cum se cade ?
Nici nu apucară să se dezbrace şi luminarea se stinse.
Dormitorul rămase în beznă. Printre jaluzele pătrundeau
dîre de lumină care făceau întunericul mai dens. în atmos­
fera în care pluteau imagini fantastice se auzea doar respi­
raţia ritmică a lui Miguelito.

20

La ora opt dimineaţa apăru un poliţist. împinse poarta

şi intră fără să mai aştepte să fie poftit.
— Astăzi casa va fi scoasă la licitaţie, anunţă. Primarul
vă transmite că puteţi asista dacă vreţi. Licitaţia se va ţine
în piaţă, la ora nouă.
Bătrîrtii nu considerară necesar să protesteze. Cine i-ar
fi ascultat ?
Poliţistul plecă. După ce se depărtă, cei doi se priviră
îndelung refuzînd parcă să-şi creadă urechilor.
— Deci ne aruncă în stradă ?! Ce contează doi bătrîni
şi un copil ?
— Da, ne lasă pe drumuri, dar vor fi pedepsiţi într-o
zi.
— Şi pînă atunci ?
— Vom cerşi. Mai sînt oameni milostivi pe lume.

95
 — Şi bietul Miguelito ? întrebă Ramiro strîngîndu-şi
nepotul la piept. El ee va face ?
— îl vom lua cu noi. Dacă nouă ne va lipsi bucata de
pîine lui nu-i va lipsi.
— Căsuţa asta face peste trei mii de pesos, însă o vor
vinde la mai puţin de o mie. Dacă s-ar proceda drept ar
vinde-o la valoarea ei şi ne-ar rămîne şi nouă ceva bani.
— Nu te mai gîndi la dreptate. Poate o vom găsi în altă
parte. Aici comandă Dinţosul.
— Mergem şi noi la licitaţie ?
— La ce bun ? Vom aştepta aici ca noul stăpîn să ne dea
afară.
— Astea sînt ultimele clipe pe care le petrecem în casa
noastră, suspină Ramiro. Ultimele ! Peste puţin timp o vom
părăsi pentru totdeauna lăsînd în fiecare colţ o amintire,
în spatele fiecărei uşi un an din viaţă, în fiecare cameră un
altar de speranţă. O vom abandona ca şi cum n-ar face
parte din noi înşine, ca şi cum n-am purta-o în sîngele
nostru, ca şi cum nu ne-ar fi aparţinut vreodată...
Cuvintele deveneau inutile, realitatea începea să se im­
pună cu tot dinadinsul: vor trăi din milă, din puţina ca­
ritate care există în lume. Li se va lua to tu l: nu le vor mai
rămîne nici măcar linguri cu care să mănînce puţina mîn-
care cerşită în numele carităţii. In sfîrşit viaţa le devenise
vrăjmaşă şi împotriva destinului nu mai aveau cum să lupte.
Se auziră bătăi în poartă. Bătrînii se priviră speriaţi. Era
Teodolinda.
— Bună ziua, stăpînii mei.
— Ce mai faci, Teodolinda ? Ai venit să-ţi iei rămas
bun de la noi ?
— Se spune că plecaţi, e adevărat ?
— Nu plecăm, sîntem goniţi.
— E nedrept. Atît de bătrîni şi de săraci şi să vă ia şi
căsuţa... Asta numai pentru- Dinţos şi pentru dona Rude-
cinda. Dar ce să mai vorbim de mătuşa Dolores... Nici nu
vreau să-mi amintesc de criminalii ăştia. Şi Chata !... Ce fe­
meie rea ! Să vedeţi ce scandal a ieşit ieri la cîrciumă ; erau
acolo Enriquez, cîţiva bărbaţi şi cu ea... A venit Aniceto

96
 şi i-a împrăştiat imediat pe toţi, iar pe Tona era gata s-o
bage după gratii.
— Ca pe animalele sălbatice.
— Ar merita. Nu ştiu cum a reuşit- să se aranjeze cu
primarul, stricata.
— S-a certat primarul cu Dinţosul ?
— Nici pomeneală ! Aniceto nu poate scoate o vorbă
pentru că don Enriquez îl ameninţă cu guvernatorul care
se zice cl-i e rudă sau aşa ceva...
— Şi dumneata, Teodolinda, ce zici de ce ni se întîmplă ?
E drept oare ? se jelui Jacinta. r
— Cum o să fie drept ? Dar n-o să le meargă mult. To­
tul se plăteşte.
— Mulţumim pentru jerbă, Teodolinda, îşi aminti din-
tr-o dată Ramiro. A fost singura pe care a avut-o bietul
nostru fiu.
— Oh, săracul don Mario... Cît de mult l-am iubit !
Era aşa de bun. îmi amintesc odată...
— Nu ne vorbi de el, Teodolinda, zise Jacinta cu du­
rere, să nu începem să plîngem ; lacrimile trebuie să le păs­
trăm pentru cînd vom fi aruncaţi în stradă.
Copilul îi asculta cu uimire şi spaimă. Apariţia poliţis­
tului îl înspăimîntase, iar cuvintele bătrînilor îl făceau să
aibă o ciudată presimţire, ca de primejdie.
— Nu a venit şi Francisca să vă ceară bani ?
— Ba da.
— Să ştiţi că vrea să vă înşele cu neruşinare. Am aflat
eu. Don Mario nu a băut niciodată în bodega ei nici mă­
car o bere. Chata îi datora vreo cinci pesos.
— Ne-a cerut cincizeci.
— Somaţia, dobînzile, cum zice Enriquez.
— Primarul va împărţi astăzi fiecăruia cîte ceva. Casa
o va lua Dinţosul, fără îndoială, iar mobilele, aşternuturile,
vasele, totul, totul... ceilalţi.
— Să scoatem cuvertura şi cearşafurile de pe pat şi să
facem un balot. Am să-l ascund sub pelerină cînd vom
pleca, zise Ramiro cutremurîndu-se parcă ar fi simţit de
pe acum colţii frigului din nopţile de iarnă, cînd se vor
adăposti pe sub copacii de pe marginea drumurilor.

97
 Ajutat de Teodolinda se puseră pe treabă. In curînd
urma să se facă ora nouă.
— Cred că s-au adunat deja, la primărie, îşi spuse Ra-
miro gîndul cu tristeţe. Vor începe ofertele... Sper să nu
întîrzie.
— Eu..., începu Teodolinda, dar tăcu parcă ruşinată.
— Spune, femeie, spune.
— V-am adus nişte pîine şi nişte ciocolată...
Scoase de sub şal un kilogram de ciocolată şi o pungă cu
pîine pe care i le întinse Jacintei. Aceasta, emoţionată, o
strînse la piept şi lacrimi de recunoştinţă picurară dese pe
şalul vărgat al bunei femei.

21

— Licitaţia se declară deschisă, anunţă cu voce răsună­

toare Aniceto, dintr-un colţ al pieţii, urcat pe o masă în
chip de estradă.
Părea un vînzător ambulant care anunţa în mijlocul
pieţii satului leacuri pentru creşterea părului, pentru cal­
marea durerilor de dinţi, pentru schimbarea destinului etc.
De obicei aceştia aveau pe lîngă ei un şarpe. Aniceto îl
avea pe Enriquez.
— O sută de pesos, începu Dinţosul.
— Ruşine, eu dau două sute, ţipă Rudecinda.
La licitaţiile legale este necesară păstrarea unor proporţii,
dar aceasta era departe de a se numi astfel. Dacă erau în­
călcate toate legile asta de ce n-ar fi fost încălcată ?
. Preotul ieşi şi el din casa parohială, cu mînecile de la
sutană suflecate, şi se apropie de grup cu intenţia de a li­
cita în vederea obţinerii imobilului pentru biserică.
— Trei sute.se auzi strigătul lui Enriquez, care spera să
rămînă cu casa dar la un preţ scăzut.
— Gnci sute, anunţă preotul cu glas de predică, ca să
nu mai întîrziem cu discuţiile. Cine dă mai mult ?

98
 — Şase sute, ţipă Enriquez.
Se făcu linişte. Primarul, cocoţat pe masă, contempla
curios mulţimea aceea de la picioarele sale care aştepta ul­
timul cuvînt al reprezentantului legii.
— Se poate face ofertă şi cu fracţiuni ? întrebă Fran­
cisca, femeia care le pretinsese bătrînilor patruzeci şi cinci
de pesos în plus pentru dobînzi.
— Da. Important e să se plătească în numerar.
— Atunci eu şi cu mătuşa Dolores oferim şase sute zece.
— Şase sute douăzeci, atacă Enriquez.
— Şapte sute ! strigă părintele care începuse să-şi piardă
răbdarea.
Se făcu din nou linişte. Dolores, Francisca şi celelalte'
cumetre, după ce se sfătuiră între ele anunţară în sfîrşit
şapte sute cinci pesos, ofertă respinsă însă grosolan de Ani-
ceto.
Ceasul se făcu nouă treizeci. Din ordinul primarului
licitaţia trebuia să se termine la ora zece. Enriquez se gîndi
că dacă în prima jumătate de oră se ridicase la şapte sute
de pesos, în următoarea jumătate de oră se va ridica mai
mult. Simţi că-i va scăpa casa printre degete şi în limitele
obtuzei lui imaginaţii de avar concepu totuşi un plan dia­
bolic.
— Opt sute, strigă.
— Opt sute de pesos, repetă Aniceto ca şi cum ar fi
oferit publicului un săpun sau o băutură. Cine dă mai mult ?
Liniştea se lăsă mai grea. Francisca, făcîndu-şi loc, oferi
în numele asociatelor e i:
— Opt sute cinci.
— Ascultă mătuşă Pacha, aici nu ne jucăm. Domnul pri­
mar este foarte ocupat şi n-o să-şi piardă timpul cu oferte
de cinci pesos. Imitaţi-1 pe Enriquez care creşte dintr-o dată
cu o sută de pesos.
Femeile condamnară în şoaptă dreptatea aceea, care nu
era la îndemîna oricui, şi se îndreptară spre casa bătrînilor.
Vor mai găsi ele ceva pe acolo...

99
 Rudecinda amuţise. Oferta ei iniţială se afla foarte de­
parte. De unde ar fi putut scoate ea opt sute de pesos ca
să se opună lui Enriquez sau preotului care vroia casa pen­
tru biserică.
Se gîndi cum putea parohul să ia în numele lui Dumne­
zeu nişte bunuri atît de necinstit dobîndite. Şi, bombănind ca
şi celelalte, se retrase în prăvălia ei.
Tona se apropie şi ea de mulţime. Radia de bucurie. Cu
o zi înainte se dăruise cămătarului şi primise de la acesta
o jachetă nouă, imitaţie de blană, în culoarea temîlui ei, pe
care acum o purta triumfătoare.
Se apropie de primar şi, atingîndu-i cu insinuare picio­
rul, îl întrebă printr-un gest la ce sumă ajunseseră.
— Opt sute, îi răspunse primarul aplecîndu-se pînă îi
atinse lobul urechii cu mustăţile lui de ţap.
— Cine ? întrebă din nou Chata.
— Achiţizia ta, replică primarul şi hohotul său de rîs
stinse murmurul de voci.
Părintele se alăturase unui grup mai izolat. Probabil
aduna contribuţia pentru biserică de la enoriaşii strînşi în
piaţă. Fără îndoială acţiunea lui se bucură de succes pentru
că se întoarse să-l anunţe pe Aniceto :
— Nouă sute de pesos şi cincizeci de centavos, în nu­
mele bisericii.
— Nouă sute cincizeci de pesos, sţrigă Enriquez.
Liniştea se instala din nou suverană.
Ochii Chatei străluceau. Afacerea mergea bine. Achiziţia
era a ei. Va merge ea însăşi acolo, să-i scoată pe cei doi
bătrîni din casă, să-i umilească, să-i azvîrle în stradă. Apoi,
mai amuzată ca oricînd, să le rîdă în nas. Iar Miguelito ?
Cunoscînd de la Enriquez dragostea pe care bătrînii o pur­
tau copilului, hotărî să li-1 ia. Va fi o nouă lovitură şi astfel
succesul ei va fi deplin.
— Cine dă mai mult de nouă sute cincizeci cît a oferit
senor Enriquez ? întrebă grav Aniceto.
— O mie două sute, şi să punem capăt odată, anunţă
parohul cu vizibil efort.

106
 Toţi rămaseră muţi de uimire. Chata aruncă ambasado­
rului lui Dumnezeu o privire ucigătoare. Enriquez îl chemă
deoparte pe Aniceto. Primarul coborî de pe masă, schimbă
cîteva cuvinte cu acesta, apoi urcă iar.
— Nu oferă nimeni mai mult de o mie două sute ?
Tăcere. Chata privi întrebătoare spre Enriquez, acesta
îi făcu cu ochiul. Asta însemna că totul se aranjase.
Se auziră zece bătăi. Părintele, cu banii în mînă se
apropie de masă. Părea triumfător. Atunci Aniceto rosti cu
voce solemnă :
— în numele Republicii şi al legii, primăria face cunos­
cut că în deplină posesie a casei intră senor Felipe Enriquez,
aici de faţă, care a licitat cu cea mai mare sumă. Aşadar...
— Cum ? Enriquez ? El a oferit doar nouă sute cincizeci
de pesos, în timp ce au am oferit o mie două sute de pesos !
Se procedează în mod necinstit ! Domnule primar cer să
se facă dreptate. Dreptate, sau voi cere destituirea dumitale.
Aniceto privi speriat spre Enriquez. Cuvîntul destituire
îl atinse ca un fier roşu. Dar Dinţosul făcu un gest de dis­
preţ spre paroh. Primarul se linişti.
— Aşa cum am anunţat, în numele legii, casa va intra
în posesia lui Felipe Enriquez.
— Scuzaţi, don Aniceto, interpelă judecătorul, mediocră
autoritate în sat. Părintele a făcut o ofertă mai mare. Cum
se explică, deci, această ilegalitate ?
— Dumneata să taci, prietene Bartoliano, că de nu te
bag la zdup. Nu dumneata comanzi în satul ăsta. Aici co­
mandă Aniceto Garcia şi nimeni altcineva.
— Cel puţin posesorul să explice cum... începu părintele.
Atunci Enriquez, urcîndu-se la tribuna improvizată, lă­
muri lucrurile în maniera cea mai simplă şi naturală din
lume :
— Răposatul îmi datora şapte sute de pesos de-acum
un an. Dacă se calculează dohînzile în mod legal cu 10%
se ajunge la opt sute patruzeci de pesos, numai dobînzi. La
care, adăugind datoria de şapte sute de pesos, Jac una mie
cinci sute patruzeci de pesos. Acum e clar, domnule părinte ?

101
 22

Ramiro şi Jacinta aşteptau. Teodolinda plecase cu o clipă

înainte pretextînd că nu suportă să-i vadă în această situa­
ţie. Miguelito începu să tremure lîngă bunica lui. Atmos­
fera era încărcată cu vapori grei de ploaie.
— întîrzie, murmură bătrînul. Neliniştea puse stăpînire
pe dînsul, în propria sa casă, ca şi cum s-ar îi aflat într-o
locuinţă străină.
Aşteptarea este întotdeauna grea. Suferinţa devenea
insuportabilă la gîndul că vor fi scoşi din locul acesta, cuibul
lor de ani, mai buni sau mai răi, dar, în sfîrşit, reprezen-
tînd o viaţă.
— Du-te într-acolo, îl sfătui Jacinta.
— Nu, femeie, vor veni ei. Nu are rost să-i căutăm noi
ca să ne izgonească.
— Unde mergem ? întrebă Miguelito.
— Să călătorim, copile. La ţară, în oraşe... vom colinda
toată lumea.
— Pe tata îl lăsăm aici ?
— Ne vom întoarce într-o zi la el, Miguelito.
Amintirea lui Mario devenea mereu chinuitoare. Nu le
era dată nici o clipă de uitare. Credeau că timpul va face
să amorţească durerea dar, dimpotrivă, ea apărea mereu mai
puternică.
— Vine cineva, Jacinta. Ia-ţi rămas bun de la totul.
în poartă răsunară bătăi repetate. Intră Francisca, mă­
tuşa Dolores şi Josefina, cele trei creditoare care nu fuse­
seră primite la licitaţie.
Casa nu vă mai aparţine. Puteţi s-o eliberaţi.
— Cine a luat-o ? întrebă Ramiro.
— Nu ştim. Lupta se dădea între Dinţos şi preot.
Cele trei femei avansară spre interiorul casei.
— Ah, deci este adevărat că Rudecinda a cumpărat mo­
bilele ?
— E>a. ^
— Bătrînă nemernică.

102
 — Dacă vă mai lăsau mult vindeaţi şi casa.
— Şi-acum cu ce veţi plăti ?
— Cu ce rămîne de la licitaţie.
— Sînteţi nişte proşti ! Din mina lui Enriquez nu scapă
nimic. Omul ăsta ştie ce vrea.
— Mai bine zis, ştie să fure, dona Dolores.
— Cum îmi scot eu cei trei sute cincizeci de pesos ? Ce
zici Jacinta ? Pentru prima dată îşi permitea s-o tutuiască,
dar în clipele acelea superioritatea bătrînei era evidentă.
— Aşteptăm să ne ia tot ce avem şi apoi să ne arunce
în stradă, după dreptatea lor.
— în orice caz aşa veţi ajunge. Patul îl iau eu, zise Dolo­
res intrînd în dormitor.
Trei lovituri seci cutremurară poarta. Intră Enriquez şi
primarul urmat de cei trei poliţişti complet beţi. •

23

— Cred că ştiţi, neputincioşilor, că am rămas eu cu

casa ? Acum, în sfîrşit, vă scot de aici. y
— Bine, senor, bine.
— Aţi auzit ? întrebă primarul. Eliberaţi-o !
— Poate ne veţi lăsa măcar în noaptea asta ?!
— Ha ! Ha ! Ha ! Ce vă trece prin cap ! Casa este a
mea pentru că am plătit-o cu bani grei. Iar eu vă dau afară.
Afară imediat !
— Dar senor...
— Nu-1 ruga Ramiro, nu te umili, spuse Jacinta.
— Aşa e bine, mătuşă Jacinta. Casa în mod legal este
a lui senor Enriquez, îi şopti primarul.
Se lăsă un moment de tăcere. Enriquez aştepta ca bă-
trînii să plece, dar ei, cu durerea în suflet şi cu teama zilei
de mîine, şovăiau în speranţa unui cuvînt bun din partea
celor de faţă.

103
 — Ei, bine, domnule primar. Dacă tot sîntem la datorii,
mie cine îmi va plăti cei două sute de pesos plus dobînzile
pe un an întreg ? întrebă Rudecinda cu voce plîngăreaţă.
— Şi mie trei sute cincizeci cu dobînzi pe trei ani, cel
puţin ? ţipă Dolores.
— Şi mie şaptezeci de pesos şi cincizeci de centavos ?
zise Francisca Fajardo.
— Iar mie exact cincizeci de pesos cheltuiţi la cîrciumă ?
se repezi Josefina Medrano.
— Linişte, Linişte ! Ii vom mulţumi pe toţi. Cel mai
bun lucru este să aveţi răbdare. Eu voi împărţi totul. Eu,
primarul ! Nu vă certaţi că vă bag la zdup două zile nu­
mai cu pîine şi apă !
Toate cele patru reclamante se liniştiră ca prin farmec
aşteptînd ordinele lui Aniceto.
— Ascultaţi, zise acesta adresîndu-se bătrînilor, care
parcă prinseră rădăcini uluiţi de ce vedeau în faţa ochilor.
Ce mobile aveţi ? Cîţi bani ? Pentru că ăstora trebuie să le
plătiţi, altfel vă mănîncă.
— Nu avem bani, domnule primar. Nu avem decît
ceea ce se vede, nimic mai mult.
Aniceto intră mai întîi în hol şi-l văzu gol. Apoi intră
în bucătărie.
— Aici sînt două oale smălţuite, una de aluminiu, două
ceşti şi un platou. Cine vrea astea în contul datoriei ?
Josefina sări imediat:
— Ce-i în mînă...
Primarul îşi luă un aer oficial.
— în numele Republicii şi aJ legii înmînez aceste obiecte
Josefinei Medrano, aici prezentă.
întorcîndu-se spre Francisca, spuse :
— Pumneata cît reclami ? întrebi.
— Şaptezeci de pesos.
— La naiba ! Lucrurile se complică.
Continuând inspecţia, intră în sufragerie.
— O masă, două taburete vechi, două seturi de tacîmuri,
un pahar ciobit şi o cană de apă. Cine vrea să le ia ?
Linişte. Fiecare aştepta ceva mai bun. Mai rămăsese o
cameră de inspectat. Poate că aici se afla cufărul cu banii

104
care se presupunea că i-ar fi ascuns Jacinta, dar nu găsiră
nimic.
— Le iau eu, domnule primar. Mai bine să fiu sigură
de ceva.
Primarul, în mijlocul liniştii, repetă aceeaşi formulă, iar
Francisca, speriată că le-ar putea lua altcineva, se grăbi să
şi le însuşească ajutată de bărbatul ei, un bătrînel chel şi
şchiop.
în jurul casei se adunară o grămadă de gură-cască. Ţin­
tuiţi locului, bătrînii şi copilul priveau hipnotizaţi cum în
numele legii li se destrăma gospodăria. Enriquez cu aere
de majordom dădea ordine primarului care se grăbea să le
execute de teama destituirii.
în sfîrşit Aniceto intră în dormitor.
— Aici avem un pat în stare bună, o saltea din fibre
de agavă, o icoană a Sfintei Fecioare, şi credinciosul îşi scoase
pălăria, un şifonier vechi şi în foarte bună stare, un fotoliu
desfundat şi o canapea.
— Le iau eu, domnule primar, ţipă Dolores.
Aproape în acelaşi timp se avîntă şi "Rudecinda vocift-
rînd cu vehemenţă.
— Sînt ale mele ! Mie îmi datorează trei sute cincizeci
de pesos plus dobînzile, se plînse Dolores.
— Ba mie mi se cuvine, ţipă Rudecinda. Mie îmi da­
torează mai mult, babă nebună !
Atmosfera devenea încărcată. Primarul speriat de discuţii
privi la Enriquez.
Femeile după ce se insultară se apucară de păr şi se trîn-
tiră la pămînt stîrnind rîsetele şi aplauzele celor din jur.
Rudecinda mai în putere o stăpîni pe Dolores şi, prinzînd-o
de ceafă o izbi cu capul de pardoseală pînă ce acesteia îi
ţîşni sîngele pe nas.
Primarul îşi chemă imediat poliţiştii.
— Ordine ! Să se facă ordine ! Aici se face o execuţie
judecătorească şi nu permit să vă bateţi joc. Vă bag la în­
chisoare. Mai ales pe dumneata mătuşă Rudecinda pentru
că ai lovit-o pe această cetăţeană.
Miguelito, văzînd sînge pe faţa mătuşei Dolores, începu
să urle. Ţipetele sale acoperiră rîsetele celor prezenţi şi Ra-

105
 miro trebui să-l ia în braţe. Enriquer, amintindy-şi parcă
de ceva, se apropie de ei.
Primarul începu să-şi dicteze hotărîrile.
— Patul şi salteaua, care valorează mai mult, îi vor re­
veni mătuşii Dolores pentru că a fost lovită. Iar ce a mai
rămas, mătuşii Rudecinda ca pedeapsă că i-a stîlcit nasul
acestei femei.
Cei de faţă aplaudară.
— Ia ascultă ! Adu-mi pe mucosul ăla încoace, se auzi
vocea lui Enriquez şi toţi ochii se întoarseră spre locul unde
rămăseseră Ramiro, Jacinta şi copilul, uitaţi de mulţimea
fascinată de scandal.
— Dumneata n-ai dreptul să-l iei.
— Păi nu vezi că lichidez cu toată casa ? răspunse pri­
marul.
— Dar copilul nu face parte din casă. El va merge cu
noi.
— Am spus că nu, ţipă Aniceto.
— Cum vă permiteţi să ne vorbiţi aşa ?
— Eu vă spun că mormolocul va rămîne cu tatăl... adică
cu se n o r Enriquez şi cu senorita Tona. Eu sînt unica auto­
ritate în sat !
Jacinta simţi nevoia să intervină :
— Puteţi lua mobilele, patul, scaunele, oalele, tacîmu-
rile... toată casa. Dar copilul nu ni-1 luaţi.
— Cine îndrăzneşte să comande aici ? Cine ?
Miguelito, strîngîndu-se la pieptul bătrînului Ramiro,
plîngea fără să înţeleagă ce se întîmplă. Lacrimile lui udară
pelerina sub care se ascundeau cuvertura şi cearşafurile încă
nedescoperite de funcţionarii oficiaţj.
— Domnule primar, dacă cunoaşteţi legea ştiţi că acest
om nu are dreptul să ne ia copilul.
— Cum nu ? El este... cum să zic... soţul mamei copi­
lului.
— Miguelito nu va merge cu voi, se auzi dinspre poartă
un glas isteric şi strident de femeie.
Toţi se întoarseră într-acolo. Cii nasul în vînt şi cu
haina ei imitaţie de blană îşi făcu apariţia Chata.

106
 24

Cei de faţă au amuţit. Privirile se mutau de la Chata

la primar, de la primar la Enriquez, de la Enriquez la Ra-
miro şi în sfîrşit la Miguelito.
Sosise cea in drept să hotărască.
— Este fiul meu şi am dreptul să-l iau, declară femeia.
Să nu se amestece nimeni. Eu l-am crescut, îl iubesc şi mi-1
iau.
Ramiro împietrit de silă şi de uimire asculta fără să
crîcnească. Ce căuta femeia asta în casa lui ? Oh, biet bă-
trîn ! Nu mai era casa lui. Era casa lui Enriquez, a aman­
tului ei... desigur Chata era în dreptul ei, El era în plus.
— Miguelito va merge cu noi, spuse Jacinta văzînd că
bărbatul ei nu putea scoate o vorbă. Este nepotul nostru.
— Nu e aşa că se cuvine să-l iau eu, domnule primar ?
întrebă Chata.
— Desigur, sefiora, desigur.
— Aţi auzit ? A vorbit prima autoritate în sat. Tre­
buie să vă supuneţi. Iar dacă nu vreţi există şi poliţie. Ani-
ceto trimiteţi oamenii să mi-1 aducă imediat! Haide !
Primarul şovăi. In fundul inimii celor mai mari crimi­
nali mai pîlpîie cîteodată o scînteie de bunătate. în sufletul
acestui primar, jucărie în mîna cămătarului, se ridică o voce
care-1 opri de la ordin. Tăcu.
— Ascultă, primarule ! N-ai auzit ce ţi-a poruncit ne-
vastă-mea ? Ai uitat că poţi s-o păţeşti ?
— Nu, domnule, imediat. Gutierez, Camillo, Chispito,
luaţi copilul de la bătrîni şi daţi-i-1 mamei sale legitime, în
numele Republicii şi al legii !
— Un moment, un moment, strigă Ramiro. Poliţiştii
se opriră. Să procedăm cum se cuvine. Să hotărască Migue­
lito. Dacă el vrea să rămînă cu mama lui, să aleagă.
— Bine, bine, să decidă Miguelito, strigă Chata entu­
ziasmată de idee.

107
 Copilul a fost lăsat din braţe. Ochii lui înroşiţi de plîns
se rotiră cîteva clipe, mai întîi cu, groază, spre mama sa,
apoi cu ură instinctivă spre Enriquez.
— Hai, spune băiete ! Rămîi cu mama tata sau pleci cu
bătrînii ăştia ?
Şi, înainte de a aştepta răspunsul copilului, Tona se grăbi
să adauge :
— Cu ei va trebui *să cerşeşti, să rabzi de foame, să
dormi pe cîmp, pe pămîntuî gol... Iar cu mine vei avea un
pat frumos, jucării, maşinuţe...
Pe măsură ce femeia vorbea, ochii micuţului se măreau
de uimire şi de emoţie. Dar simţind parcă vicleşugul, ura
faţă de ea învinse.
— Mă duc cu mamita Jacinta şi cu papa Ramiro !
— Copil idiot! exclamă Enriquez. Ce înseamnă asta ?
Preferi să fii cerşetor ?
— Domnule primar, cer să se facă dreptate, strigă
Chata, prefăcîndu-se că plînge. Acesta este fiul meu, îmi
aparţine. Vreau să rămîn cu el.
Camillo, unul dintre poliţişti, apucă copilul de mînă
şi-l trase spre Tona. Miguelito de la plîns trecu la ţipete
sfîşietoare. Ramiro adînc mişcat îşi învinse teama şi dez­
nădejdea şi se îndreptă spre femeie încercînd să i-1 smulgă.
Miguelito întindea mînuţele spre el fea spre unica salvare.
Dar poliţistul Gutierez, printr-un gest brutal, sancţionă pe
dată naiva încercare.
— Aici trebuie să te supui domnului primar, auzi tu...
şi urmă o grosolănie care făcu să roşească palizii obraji ai
bătrînului.
Jacinta se trezi parcă dintr-un vis. înţelese dintr-e-dată
că Miguelito, copilul fiului ei, singura lor speranţă, va ră-
mîne cu Tona ca să fie martor păcatelor ei şi cu Enriquez
care-1 va pune să-i strîngă banii furaţi prin dobînzi. îm­
pinsă atunci de disperare, de umilinţă şi de durere înge-
nunche la picioarele Chatei şi îmbrăţişîndu-i gleznele, o
imploră :
— Ascultă-ne, în memoria fiului nostru, şi în numele a
ce ai mai scump pe lume ! Lasă-ne copilul ! La ce ţi-ar putea

108
servi el ? Va fi permanent o piedică. Lasă-1 să vină cu noi.
Te implorăm !
Chata nu se simţi mişcată. I se făcu silă de mîinile zbîr-
cite ale Jacintei care-i înconjurau gleznele şi printr-o miş­
care bruscă se scutură de ele izbind-o la o parte pe femeie.
Jacinta alunecă pe spate.
Ramiro se aplecă şi o ridică, aruncînd spre Chata şi
spre Enriquez o privire cutremurătoare ca un blestem.
Tona jucase rolul mamei iubitoare doar ca să se distreze.
Miguelito n-o interesa deloc. El constituia o piedică pentru
ea întocmai cum zisese Jacinta. Era consecinţa primului ei
gest necugetat. Ce să facă ea cu copilul ? De ce să-i vadă
mereu ochii plini de teamă, de nelinişte şi de groază ?
— Bine, vi-1 las ! Să aveţi grijă de el. Văd că preferă
să ajungă cerşetor, ca voi. Eu nu mai am nici o responsa­
bilitate faţă de el.
Miguelito scăpat din mîinile ei alergă la Ramiro şi la
Jacinta. Bătrînii îngenuncheară pe lespezile de piatră mul­
ţumind lui Dumnezeu că Ie înapoiase speranţa şi sprijinul.
Atît le rămăsese şi le era de ajuns.
— Acum ce mai aşteptaţi ? întrebă cu brutalitate En­
riquez. Vreţi să vă azvîrlim afară cu lovituri de picior ?
— Nu, acum plecăm.
— Mai repede !
Lui Ramiro i se umplură ochii de lacrimi cînd privi
pentru ultima dată portalul casei ce fusese atîţia ani a sa
şi care era acum luată cu japca de oameni ca Enriquez, Do-
lores, Rudecinda sau Josefina ; oameni care umblau prin
lume căutînd prăzi uşoare, care-şi furau cu neruşinare se­
menii şi care nu trăiau decît din munca altora.
Jacinta îl luă pe Miguelito de mînă. Erau trei deznădăj­
duiţi. Bătrînilor le rămăsese doar copilul.
— Hei ! aşteptaţi! strigă primarul atenţionat de Enri­
quez. Ce aveţi sub pelerină ?
— Cîteva lucruri de-ale noastre.
— Să vedem ! Ce ascundeţi acolo ?
Bătrînul nu putu să protesteze. La ce bun ? îi întinse
pachetul lui Aniceto, iar acesta îl desfăcu.

109
 — Pături, cearşafuri... Adevărat... Astea nu erau pe pat.
Ar trebui să vă bag la zdup cîteva zile, ca să vă în­
văţaţi minte. Hoţi nemernici, chiar şi-n ultima clipă !
— Daţi-ne păturile ! Cu ce ne yom înveli la noapte ?
— Cu zdrenţele de pe voi. Căraţi-vă odată pînă nu vă
pun cu adevărat la popreală !
Şi le aruncă pe jos puţina îmbrăcăminte care era împă­
turită în balot. Pulovărul lui Ramiro căzu în mijlocul unei
bălţi. Bătrînul se aplecă să-l ridice.
— Să vă ierte Dumnezeu pentru ce faceţi.
Se depărtă pe drumul înnămolit şi alunecos. Streşinile
începură să-şi picure plînsul înserării. Miguelito înainta tre-
murînd pe lîngă Jacinta. Ramiro după ce-şi stoarse pulovărul
de apa murdară, încercă anevoie să-i ajungă.
Cei rămaşi în casă îi dădură imediat uitării. Chata
strînse mîna lui Enriquez. Primarul se retrase cu plecăciuni.
Ploaia se-porni mai tare; era ca o perdea între cei ră­
maşi şi cei plecaţi, mistuiţi în ceaţa depărtării.
 CINSTEA UNEI FEMEI

Şi femeia era îmbrăcată în purpură şi

în stofă stacojie şi împodobită cu aur
şi cu pietre scumpe şi cu mărgăritare,
avînd în mină un pahar de aur, plin de
urîciune şi de necurăţiile desfrînării ei.
(Apocalipsa, XVII, 4)

F e l ip e ENRIQUEZ ERA PATRONUL CELEI MAI

mari şi mai bine aprovizionate prăvălii din ţinut. Bănuitor
ca nimeni altul, nu angajase nici casier, nici vînzător, ocu-
pîndu-se el singur atît de afaceri cit şi de clienţi de teama
de a nu fi furat. Toată ziua aduna şi scădea ca să-şi cu­
noască în orice moment cîştigul, iar într-un caiet special
nota dobînzile strînse de la cei la ananghie şi încă alte ve-
. nituri dobîndite în acelaşi fel necinstit.
Un muncitor în vîrstă, cu faţa mînjită de var şi cu îm­
brăcămintea stropită de vopsea, intră în prăvălie.
— Patroane, mai avem nevoie de un kilogram de cuie.
— Iarăşi ? Dar ce faceţi cu ele ? Bateţi în cuie toate
casele din sat ? Să văd mai întîi ce-aţi făcut cu ce v-am
trimis dimineaţă prin Jenaro.
Luă un pumn de cuie din cutia albastră care o păstra
în sertar şi le puse în buzunar, ieşi încuind apoi uşa pră­
văliei. în stradă muncitorul încercă să-i spună din n o u :
— Cum vreţi să terminăm mai repede dacă nu ne daţi
ce ne trebuie ?
— Cînd v-am refuzat eu ceva ?
— în fiecare moment ne bănuiţi că furăm ba o cără­
midă, ba nişte cuie... Bună treabă...

111
 — Dacă nu-ţi place să munceşti poţi să te cari imediat.
— Eu vreau să muncesc, domnule, dar ne lipsesc mate­
riale şi nu putem termina lucrarea.
Enriquez nu-i mai răspunse. După ce traversă piaţeta,
intră într-o fundătură şi la puţin timp se aflară în faţa
Casei ce fusese cîndva a celor doi bătrîni, Ramiro şi Jacinta,
al căror fiu murise într-o explozie şi pe care Enriquez îi
furase cu jumătate din veniturile pe care le poseda el acum.
Casa era de nerecunoscut. Dinţosul investise în ea o
bună parte din economiile sale. Frontonul prezenta serioase
modificări şi îmbunătăţiri, iar acoperişul înălţat printr-un
foişor dădea mult stil întregului edificiu. Era cea mai impu­
nătoare clădire din sat.
Nici în interior schimbările nu erau mai puţin evidente.
Pusese dale de piatră în patio şi pe coridoare ; camerele erau
tapetate, rafinament extraordinar pe care nu şi-l putea per­
mite nimeni în s a t; podelele erau ceruite iar tavanele stră­
luceau, albe, recent zugrăvite.
— Unde aţi folosit cuiele pe care le-am trimis dimi­
neaţă ?
— Păi, la fixarea ornamentaţiilor pentru pat, domnule.
— Bine, Iuaţi-k şi pe astea, dar faceţi economie. Cui
lîngă cui se ajunge la un kilogram.
— Ni s-au cam uscat gîturile, spuse unul dintre mun­
citori sperînd să obţină de la negustor o sticlă cu băutură.
Dar acesta se făcu că nu aude.
— Mîine, sîmbătă, vă veţi primi plata. Nu vreau să am
discuţii mereu. E bine, deci, să vă grăbiţi.
Ieşi. în urma Iui cel care ceruse băutură se strîmbă cu
dezgust.
— Bătrîn cărpănos ! O să-ţi roadă şoarecii teancurile
de bani.
— Ia -te u ită ! sări un altul. Muncim o zi întreagă şi
zgîrcitul ăsta nu ne dă măcar o înghiţitură de ceva. Nu mai
lucrez !
— Haideţi ! H aideţi! Făceţi-vă treaba că mîine ne va
plaţi, îi consolă unul dintre ei.

112
 Resemnaţi se aplecară asupra lucrului lor. Enriquez vroia
casa gata pentru duminică, zi în care trebuia să se mute
acolo împreună cu Tona.

între timp la prăvălia Dinţosului femeia era preocupată

de ale ei. Ca de obicei, cînd cămătarul pleca, ea încerca
uşa şi după ce se încredinţa că este încuiată, se apropia de
casa de bani şi trăgea sertarele.
In ziua aceea se adunaseră doar opt pesos şi douăzeci
şi doi de centavos. Tona luă un peso şi se retrase.
De patru luni repeta, neobosită, această operaţie şi avea
deja adunaţi mai bine de o sută de pesos ; bani cu care
spera să fugă cîndva la oraş unde frumuseţea ei avea să-şi
găsească alţi admiratori. Se plictisise de existenţa aceea
monotonă, fără ambiţii, fără plăceri. Dar după ce va strînge
două sute de pesos...
în ciuda vigilenţei sale, Enriquez nu-şi dădu seama de-
furtişagurile zilnice ale femeii sale. Noaptea la lumina unei
lămpi făcea şi refăcea o grămadă de socoteli pe care le
trecea în final, satisfăcut, în dosarele de vînzări, unde des­
chisese o coloană separată de cîştiguri provenite din pro­
cente. în registrele sale de contabilitate nu a existat nicicv-
dată o coloană în care să noteze pierderile; el nu avea
această noţiune.
Tona auzi un zgomot la uşă şi fugi repede spre camera
ei. Cu o cheiţă pe care o ţinea ascunsă în sîn deschise cu­
fărul şi-şi depozită bancnotele alături de altele sătule de-
atîta recluziune.
— Tona ! strigă Enriquez.
— Vin imediat.
Ieşi din camera ei cu paşi siguri în întîmpinarea iubi­
tului.
— Ce s-a întîmplat ?

IU
 — Nimic, dragostea mea. Casa este gata să ne pri­
mească.
— Adevărat ?
— Da. Mobilele cred că vor sosi mîine după-amiază.
Va fi cea mai mare şi elegantă casă din ţinut. Iar în ea va
Jocui cea mai frumoasă femeie din ţară.

în dimineaţa următoare, cînd Enriquez se afla în faţa

.galantarului şi prăvălia era goală, intrară trei persoane cu
figuri de oameni cumsecade şi bine îmbrăcaţi. Unul purta
după gît cu mîndrie un apărat de fotografiat, altul trăgea
dintr-o pipă lungă, iar al treilea mergea în urma celor doi
cu o figură oarecum preocupată.
— Bună ziua, Felipe ! salută cel cu faţa îngîndurata.
— Bună ziua, senior Cantreras ! Cu ce vă pot fi de
iolos ?
— Aş vrea să vorbim... de afaceri.
— Vreţi să...
— Nu e nevoie, zise Cantreras ghicind gîndul lui En-
riquez. Putem vorbi în faţa acestor doi prieteni.
— Bine, cum vreţi.
— Am nevoie de cinci sute de pesos pentru două luni.
— La naiba ! E o sumă mare.
— Pot conta pe dumneata ?
— Pentru cînd aveţi nevoie ?
— Acum.
— Hîm ?!
De-a lungul lungii sale vieţi de cămătar învăţase să cu­
noască perfect sufletul omenesc. Cu cît lăsa să se înţeleagă
că e mai greu de rezolvat cu atît mai mari erau dobînzile
şi în asta se ascundea succesul.
— Ce zici, Felipe ?
— Păi,- senor Cantreras, cred că e foarte greu.

114
 — Dumneata ai aici mulţi cunoscuţi care au bani. Chiar
primarul. Nu sînteţi prieteni ? Am auzit că a vîndut ferma
de la El Espinal. Cred că are destui bani.
— Aniceto se poartă cam ciudat cu mine.
— Aha ! De la demisia guvernatorului Cachamonte ?
— Da. Profitînd de rudenia mea cu guvernatorul îl pu-
team pune pe Aniceto oricînd la locul lui. Dar acum...
— El a rămas totuşi prietenul dumitale. Cum pe chipul
lui Enriquez nu se citea nimic, preciză : M ă. refer la Ani­
ceto, apelează la el şi promite-i din partea mea oricîtă
dobîndă vrea.
— Dacă e aşa...
— Bine. Aleargă la el. între timp eu am să le arăt prie­
tenilor mei satul. Pentru cît e de mare...
— Am să mă întorc repede.
Enriquez ieşi lăsînd prăvălia deschisă.
Cei trei prieteni se îndreptară spre centrul pieţii. La
puţin timp îl văzură pe Enriquez apărînd de după colţ
agitat şi transpirat. Le făcu un semn cu mî-na şi se îndrep­
tară cu toţii spre prăvălie.
Enriquez nu făcuse altceva decît să înconjure clădirea
şi să se întoarcă, pe altă parte. Povestea cu Aniceto fusese
spusă în scopul de a obţine o dobîndă mai mare.
— Ei bine, Felipe, ce-a spus fostul primar ?
— Aproape nu l-am putut convinge. Ce încăpăţînat
s-a făcut, mizerabilul !
— Şi totuşi...
— Mi-a zis că n-are decît patru sute de pesos şi că
nu-i împrumută decît cu cel puţin 10%.
— La dra... ! Văd că bătrînul nu-şi pierde vremea.
— Mai întîi mi-a cerut 15%, dar cu multă osteneală
l-am convins să lase cu 10%.
— Patru sute deci... Şi dobînzile le încasează anticipat ?
— Desigur. Este cel mai neîncrezător om din lume.
— Dar mie îmi trebuie cinci sute. De patru sute am
nevoie să-i dau lui Rubio care se întoarce mîine la Bogota*.
— Aş putea să vă împrumut eu o sută.
— Ah, magnific ! Să facem chitanţele.

■115.
 Enriquez, îndatoritor şi dibaci, prezentă lui Cantreras
•formularele tipărite. Acesta se grăbi să le completeze.
— în a şaizecea zi în prezenţa... prin această trată
unică... în favoarea domnului Felipe Enriquez... Şi celălalt ?
Dar cum Dinţosul nu înţelegea ce vrea să spună, Can­
treras trebui să-i explice mai clar :
— Pentru mai mare precizie, e bine să punem şi numele
celuilalt.
— Păi... Enriquez !
— Tot Enriquez ?
— Da, minţi cămătarul.
— Deci... Enriquez... suma de cinci sute pesos în nu­
merar, sumă primită împrumut, cu dobînzile...
— Mai bine să nu treceţi şi astea în chitanţă. Eu nu
cred că veţi profita de banii mei.
— Bine. Iată şi semnătura. Sînt acceptate toate condi­
ţiile !
— Trebuie să scădem cei patruzeci de pesos ai lui Anceto.
— Adevărat. Şi dumitale cît îţi datorez pentru servi­
ciul făcut ?
— Mie ? Nimic. Cum aş putea să...
— Pune zece pesos, zise Cantreras simţindu-se generos.
:Şi la cei o sută, cîtă dobîndă ?
— Să zicem trei...
— Foarte bine. Scade cincizeci şi trei de pesos. Rămîne
să iau patru sute patruzeci şi şapte.
Enriquez îi numără banii.
— Şi acum daţi-mi voie să vă servesc cu un mic whisky.
— Mulţumesc, prietene Felipe, mulţumesc.
Cămătarul umplu paharele şi ciocniră toţi patru. To­
varăşii lui Cantreras rămaseră tăcuţi.
— Mai~dă-mi un pahar, ceru acesta, faţa cămătarului se
Jumină.
Nu putuse să-i ia destui bani cu dobînzile, dar cel puţin
iîi lua pe băutură. Ciocniră fără grabă, apoi Cantreras, îm-
torcîndu-se spre Dinţos îi zise :
— Vreau, prietene Felipe să-mi fii martor că am dat
-amicului Graciano Rubio suma de patru sute de pesos. Şi
numără bancnotele în mîna deschisă a lui Rubio.

116
 — Acum, spuse acesta cu un accent străin ce pare»
forţat, fac eu cinste.
Şi aşa pahar după pahar se făcu ora douăsprezece. La
sfârşit, într-un tîrziu, cei trei amici ieşiră din prăvălie ţi-
nîndu-se de braţ un pic ajmeţiţi. Enriquez îi urmări cu
privirea.
— Ai făcut vînzare bună, iubitule ? întrebă Tona care
tocmai intrase.
— Dacă nu curge, pică, îi răspunse Enriquez sărutînd-o
grosolan pe gură. Ea se dădu în lături.
— E gata masa, dragostea mea ?
— Da. Vrei să-ţi închid eu magazinul ?
— Desigur.
Enriquez se îndreptă spre interiorul casei.
Tona, profitînd de ocazie, trase sertarele şi, deoarece
acolo erau bani destui, luă două bancnote: una de un
peso şi alta de cinci şi cu ele în mînă se retrase spre ca­
mera ei. Dacă Enriquez îi fura pe oameni, ea îi răzbuna
turîndu-1 pe Enriquez.

O săptămînă mai tîrziu, unul din evenimentele care

trebuia să inaugureze deschiderea şoselei ce lega satul de
oraş era sosirea circului El Aplauso, renumit în tot ţinutul,
dar care atunci trecea printr-o serioasă perioadă de criză,
vecină cu falimentul. Patronul acestuia nutrea însă speranţa
să-şi refacă împuţinatul capital uluind mahalagiii şi ţăranii
cu cele mai insipide şi lipsite de gust acrobaţii. Atraşi de
această iluzie, au încărcat într-un camion, într-o sîmbătă
după-amiază, tot ce aveau şi au pornit-o spre primul sat
care la ieşirea din oraş le era în drum.
încă înainte de a intra în sat, cei doi muzicanţi, unul
sfrijit ca o vioară şi altul borţos ca o tobă, au făcut să se
audă sunetele unei romanţe mexicane mai languroasă şi mai

117
penetrantă decît speranţa amăgitoare. Copiii începură să
iasă pe la uşi şi pe la ferestre strigîndu-se unii pe alţii, chi­
cotind şi bătînd din palme de bucurie în faţa perspectivei
unui asemenea spectacol, unic pentru ei ; ultimul circ fu­
sese pe acolo cu mai bine de douăzeci de ani în urmă şi
aparţinuse unei companii, tot în declin, înainte de com­
pleta ei destrămare.
Bărbaţi şi femei prinşi de contagioasa bucurie a copiilor
umplură şi ei străduţele. Cei doi muzicanţi, unul la trom­
petă şi altul la clarinet nu încetau să dea gata romanţa
mexicană transformată în marş de bătălie.
Un camion, primul din caravana care intră în sat, în­
cărcat cu un cort şi cu o grămadă de alte ciudăţenii făcu
înconjurul pieţii şi se opri în faţa primăriei. Primarul, don
Jejjofonte Rojas, personalitate oficială, cu mustaţă şi barbă,
ieşi în ţinută de gală să-i primească pe impresarii circului.
Din camion coborî doar un tînăr cam de douăzeci de
ani, atletic şi jovial care strînse încîntat mîna ce i se în­
tinse.
— După cum văd dumneavoastră sînteţi comandantul
garnizoanei.
— Nu, senor. Aici nu este nici o garnizoană. Eu sînt
un simplu primar.
— Ah ! Mai bine decît mi-aş fi dorit. întregul perso­
nal al circului în frunte cu directorul vă stă la dispoziţie.
— Foarte bine ! Şi cînd veţi da prima reprezentaţie ?
— Dacă vremea va permite, şi-şi ridică privirea com­
plice spre norii rari şi subţiri, chiar în seara asta. Vă asi­
gur că va fi un eveniment răsunător. Avem o mare varie­
tate de numere, cum nici un alt circ nu are, şi pentru care
ni s-au oferit mii de dolari. Dar noi am păstrat secretul
execuţiei lor ca să venim acum să vă distrăm, să vă descre­
ţim frunţile, să vă înveselim o clipă în această zi memo­
rabilă, în mijlocul acestui cultivat oraş care...
Şi o ţinu aşa cam un sfert de oră pînă ce obosit şi
transpirat, în ciuda vremii răcoroase, încheie :
— în sfîrşit, vă aşteptăm în această seară la circul care
îşi va instala corturile şi menajeria, cu bunăvoinţa domnu­
lui primar, pe stadionul acestui nobil şi străvechi oraş.

118
 — Dar prietene...
— Javier Villalba, la ordinele domnului prim ar!
— Prietene Villalba, noi nu avem stadion. Satul este
foarte sărac. Dar sper că domnul Luis Sarmiento ne va îm­
prumuta izlazul El Biliar ? Aşa e domnule Sarmiento ?
Luat prin surprindere bătrînul fermier nu putu decît
să accepte propunerea.
— Domnule primar, dumneata ştii că eu nu doresc alt­
ceva decît progresul ţinutului meu natal.
— Aşa, aşa-mi place să te aud, răspunse oficialitatea sa­
tului. Şi-acum prietene...
— Villalba, domnule, primar.
— Villalba, vă puteţi instala corturile şi cuştile fiarelor
în locul pe care vi l-a acordat domnul Sarmiento cu atîta
dezinteres şi într-un mod atît de lăudabil.
După ce obţinu ce dori, Javier urcă în camionul care
ducea calabalîcul circului şi, ghidat de un copil, se îndreptă
spre locul unde urma să se instaleze în mai puţin de ju­
mătate de oră.

— Felipe, trebuie să mergem în seara asta şi noi la circ,

îi ceru Tona iubitului ei, cînd se întoarse de la prăvălie pe
la ora cinci şi jumătate.
Casa în care stăteau acum întrecea cu mult obişnuitele
case de ţară : putea rivaliza chiar cu cele mai elegante vile
din oraş. Tona se simţea foarte mîndră de acest lucru,
fiindcă nu avea nici o îndoială că totul fusese făcut în oma­
giul frumuseţii ei şi în scopul de a i se satisface toate ca­
priciile.
— Dacă vrei tu, mergem.
— Bineînţeles ! va fi minunat.
Toată după-amiaza camionul străbătuse înghesuitele stră­
duţe ale satului, iar cei doi muzicanţi, unul probabil ftizie

119
şi celălalt hidropic, suflaseră în instrumente intonînd marşul
lor de bătălie.
După acest preambul, seara, tot satul s-a adunat în cor­
tul circului umplîndu-1 pînă la refuz. în rîndul întîi se afla
Tona şi Enriquez, primarul don Jenofonte şi cu domnişoara
Clara Elvira logodnica sa, după cum afirmau gurile rele ;
învăţătorul, un bătrînel pe care-1 albiseră copiii de cît îşi
băteau joc de el ; spiţerul, recent stabilit în sat şi alte cîteva
persoane. Iar în spatele acestora tot grosul satului cu pele­
rinele lor mirosind a oaie şi a bălegar.
La intrare, aşezată la un fel de tejghea, o femeie vindea
o ceaşcă de cafea cu doi şi cinci cenţi, o duşcă de rachiu cu
cinci cenţi, bere şi dulciuri. Ţăranii, bucuroşi de tămbălău,
îşi tot făceau drum ca să mai ia cîte un strop de băutură.
La ora opt ieşi de după un fel de cortină un clovn cu
faţa mînjită cu făină, cu nasul vopsit în roşu şi cu fruntea
brăzdată de riduri, purtînd nişte pantaloni bufanţi cu ba-
zoane mari şi viu colorate. După ce făcu cîteva tumbe în
aer, anunţînd începerea spectacolului, se făcu nevăzut dis-
părînd după cortină aşa cum apăruse.
Reprezentaţia o deschise Javier Villalba care apăru cu
un cîine murdar şi jigărit pe care-1 făcu să treacă printr-un
cerc de alamă. Aplauzele nu se lăsară aşteptate.
Tona nu-şi mai lua ochii de la faţa simpatică a tînăru-
lui, de la trupul său suplu şi bine făcut şi de la mişcările lui
elegante. Enriquez, care urmărea spectacolul, nu-şi dădu
seama de exaltările Tonei, iar ea, sigură că nu e observată,
se lăsă întru totul în voia încîntării de a-1 contempla pe
chipeşul artist.
De unde venea oare ? încotro se ducea ? Misterul ce în­
văluia existenţa acestui bărbat o fascina la culme. Probabil
că odată terminate reprezentaţiile la ei în sat va pleca la
oraş, în capitala ţinutului, unde se aflau peste tot maga­
zine şi domni bogaţi dispuşi să cheltuiască o avere pentru
mîngîierile unei femei... ca ea.
La numărul următor îşi făcură apariţia doi clovni —
probabil unul din ei era însuşi Javier — îşi dădură mîinile
trăgîndu-se unul pe celălalt spre mijlocul arenei şi făcînd

120
temenele publicului. Primul se împiedică în propriile-i miş­
cări şi întîrzie în poziţie de salut ceea ce aduse după sine
riposta celuilalt, care-1 atenţionă cu un zdravăn picior în
fund. Hohotele de rîs ale acestor oameni naivi însoţiră per­
manent evoluţia bieţilor saltimbanci.
Clovnii nu trebuiau să facă prea mult efort ca să aibă
succes ; veselia era generală începînd cu ţărănuşii care se
îngrămădeau să privească prin găurile cortului pînă la pri­
mar, care hohotea zbătîndu-se în scaun, cuprins parcă de
un atac de apoplexie.
In sfîrşit începu un alt număr. Intră o fată într-un sutien
de atlaz galben şi un slip roşu. Bietele ei picioare strîmbe
şi chinuite, cu pulpele descărnate făceau mai multă silă şi
teamă decît plăcere. Spectatorii aplaudară din politeţe. Fata
urcă pe o frînghie la trapezul fixat în tavan, la patru metri
de pămînt şi-şi începu numărul de acrobaţie.
Tona se simţi cuprinsă de furie. Să fie oare asta femeia
pe care o iubea el ? Să fie soţia lui ? Să fi fost el legat de
ea în vreun fel oarecare ?
Cînd acrobata îşi termină exerciţiul şi toată lumea
aplaudă, mîinile Tonei rămaseră în poală, neclintite. Fe­
meia aceea avea într-un fel legătură cu el şi asta o umplea
de indignare.
în sfîrşit, un alt număr. Se prezentă Javier într-un cos­
tum de flanelă mulat bine pe corp. Formele trupului său
atletic şi viguros se desenau perfect ceea ce atrase din nou
privirile admirative ale Tonei. Tînărul se căţără şi el pe
trapezul de unde coborîse fata şi făcu cîteva demonstraţii
în special de forţă fizică şi îndemînare ; coborî apoi şi se
înclină în faţa publicului.
într-adevăr, era foarte chipeş, gîndea Tona. Era un
perfect exemplar al rasei umane, şi-n plus o putea duce spre
oraşele acelea unde-şi dorise ea de mult să ajungă. Avea
deja în cufăr o sută patruzeci şi şapte de pesos, bani furaţi
de la Enriquez. Cu banii aceia vor putea să plece. Va şti
ea să-i inspire tînărului atlet o astfel de iubire încît să o
uite pe trapezista aceea slăbănoagă.
Apărură din nou clovnii încercînd şi de această dată cu
trucuri puerile să facă publicul să rîdă, dar osteneala se do­

121
vedi de prisos şi fură nevoiţi să se retragă după cortină
stînjeniţi.
Ultimul număr era rezervat unui dans cubanez interpre­
tat de fiinţa aceea insignifiantă şi de Javier. Fata se mişca
mult îşi ondula şoldurile, îşi mlădia trupul în speranţa că
va trezi ispite şi dorinţi unui public care rămase însă im­
pasibil la vederea sinilor ei flasci şi a picioarelor ei schele­
tice.
în finalul spectacolului ieşi de după cortină Javier, în
costum de gală, sau cel puţin aşa ar fi vrut să pară, şi
anunţă publicului care îi onorase în această seară cu pre­
zenţa, o nouă reprezentaţie pentru ziua următoare.

A doua zi, preotul predica din amvon cu vehemenţă :

_ — Da, fraţii mei ! Aţi căzut în mare păcat. Toţi cei
care se socotesc buni catolici nu trebuie să asiste Ia un
asemenea spectacol care îndeamnă la imoralitate şi la
proaste deprinderi. Nu este pentru prima dată cînd de
la înălţimea acestui amvon propovăduiesc adevărul. Ghiar
dacă mi s-ar cere şi viaţa, n-aş pregeta să mi-o sacrific ca
să vă arăt calea cea dreaptă.
Se opri sufocat de propria-i elocinţă. Luă o felie de
lămîie ca să-şi împrospăteze gura şi continuă :
— Ieri seara a avut loc aici, în acest sat, renumit în
toată ţara pentru religiozitatea sa şi pentru nestăvilitul simţ
al moralei şi al ordinei, o reprezentaţie de cea mai proastă
calitate şi de cea mai vădită imoralitate care se poate în­
chipui : o femeie a dansat în faţa a mii de ochi aproape
goală, îndemnînd la păcat. De aceea interzic cu desăvîrşire
bunilor catolici să se apropie de această grotă a pierzaniei,
de această peşteră a păcatului.

122
 Javier se ridică de pe banca unde se aşezase şi, surîzînd
încîntat, convins că datorită reclamei făcută de preot în
seara asta circul va fi plin, ieşi din biserică. Nu întîrzie să-l
urmeze „femeia păcatului", sau „mărul discordiei", sora sa ;
biata lui soră slabă şi palidă, anemică sau poate tubercu­
loasă ca şi suflătorul la trompetă. Ea, cea păcătoasă, nu
era decît o biată nenorocită care nici măcar nu înţelegea
bine ce vroia să spună preotul împotriva ei, în faţa oame­
nilor din sat ; ştia doar că trebuie să-şi cîştige existenţa, că
ce făcea ea era cinstit.
Se numea Rita. Cîndva, înainte de a-i trece prin minte
ideea de-a deveni artistă de circ, cunoscuse un bărbat. Acest
om o făcuse să-l iubească şi, profitînd de naivitatea şi de
puritatea ei, petrecură zile în şir momente încîntătoare ;
apoi o părăsi lăsîndu-i ca amintire un copil, o fetiţă care
muri cîteva luni mai tîrziu într-un spital în care Rita însăşi
fusese pe punctul de-a avea aceeaşi soartă cu a copilului,
din* cauza totalului dezinteres al personalului medical. Se
asocie apoi cu fratele ei Javier şi, împreună cu încă alţi doi
băieţi, mergeau prin sate şi dădeau mici reprezentaţii de
teatru... dar acum se aflau din nou în prag de faliment.
- — întoarce-te la circ, îi spuse Javier. Cred că în seara
asta vom avea succes deplin. De fiecare dată se întîmplă
la fel. Preoţii predică împotriva noastră pentru că nu pot
vedea spectacolele.
Rita, cu capul în pămînt, tristă ca de obicei, se îndreptă
agale pe străzile noroioase spre locul unde erau întinse
corturile.
Tona îl văzu cînd ieşi din biserică şi, urmărită de ideea
ei fixă, ieşi imediat după el şi-l ajunse lîngă pomii ce se
ridicau în mijlocull pieţii.
— Vă felicit pentru spectacolul de aseară. A fost extra­
ordinar 1 Oricît ar fi preotul împotrivă eu cred că nu
poate fi ceva mai frumos.
— Mulţumesc, doamnă, răspunse speriat Javier, privind
cu atenţie pe cea care-i vorbise astfel.
Cunoscînd lumea şi oamenii acestui mare teatru care se
cheamă viaţă, unde debutase de mic, îşi dădu imediat seama

123
ce fel de femeie are în faţa sa, şi aproape satisfăcut de această
întîmplare îi vorbi deschis şi încrezător :
— Nu credeţi că atacurile preotului sînt cea mai bună
reclamă ?
— Ba da. Se va vedea imediat, în seara asta.
— Veţi veni din nou ?
— S-ar putea. Spectacolul mi-a plăcut foarte mult.
Aveţi mult talent.
— Sînteţi prea amabilă, doamnă.
— Spune-mi Tona. Aşa-mi spun toţi.
Lui Javier i se confirmă prima impresie.
— Şi mie spune-mi Javier. Cred că vom fi prieteni.
— Da, Javier.
Se lăsă un moment de tăcere întrerupt într-un tîrziu de
Tona.
— Cea cu care dansezi este... soţia ta ?
— Nu, Tona, nici vorbă. Eu nu sînt atît de Imbecil
încît să mă las prins. Asta e treaba sentimentalilor... Mie-mi
place libertatea ca să pot iubi pe cine vreau.
Spunînd asta o fixă cu insistenţă.
Tona simulînd pudoarea, care de fapt îi lipsea, coborî
privirea.
— Deci e sora dumitale... ?
— Ai nimerit-o ! într-adevăr, e sora mea.
— Nu-ţi seamănă deloc.
— A suferit mult, sărmana.
— Şi dumneata ?
— Eu trăiesc clipa prezentă. Cred că e cel mai bine aşa.
— Dar nu se poate întotdeauna,
— Unii oameni nu reuşesc...
— Printre care şi eu.
— Nu eşti mulţumită cu viaţa pe care o duci ? întrebă
Javier bănuind gîndul femeii.
— Nu. Am trăit aici de cînd aveam cincisprezece ani.
Deci de opt ani n-am plecat nicăieri din satul ăsta, nici
măcar în cel mai apropiat oraş şi mi-ar plăcea şi mie să
călătoresc, să cunosc lumea. Cred că viaţa dumitale t mai
frumoasă.

124
 — Nu este aşa, Tona. E mult mai bine să găseşti mereu
un cuib cald şi primitor. Eu nu l-am avut niciodată şi nici
nu m-am ostenit să-l caut.
— Dar dacă ai fi întîlnit o femeje înţelegătoare, tandră,
frumoasă ? întrebă Tona maliţioasă.
— Aş fi fericit să întîlnesc o astfel de femeie. Dar n-aş
vrea să mă leg de nimeni cu lanţurile căsătoriei. Mi s-au
părut întotdeauna prea grele.
— Şi dacă această femeie ar vrea să te urmeze fără nici
o obligaţie din partea dumitale ? întrebă Chata de-a dreptul
provocatoaie.
— Aş accepta bucuros.
Tona tăcu. Pricepu că a mers prea departe şi că ar trebui
să-l lase pe el să vorbească.
— îmi dau seama, Tona, ca nu eşti mulţumită de viaţa
pe care o duci şi că îţi doreşti un bărbat care să-ţi poarte
de grijă şi care să te iubească.
— Nu asta. Am un bărbat care-mi poartă de grijă,
care mă iubeşte şi care şi-ar da toată averea pentru mine.
Este cel mai bogat om din sat. Ceea ce vreau eu''este să plec
de aici. Să plec ! înţelegi ? Să mă duc în altă parte, în oraş
unde să fie lume multă. Aici nu poţi vedea decît o turmă
de dobitoci. Toţi sînt nişte imbecili începînd cu primarul
şi terminînd cu preotul.
Lui Javier îi plăcu sinceritatea ei. Fata nu era deloc
urîtă şi felul acela neobrăzat de-a fi o făcea mai provoca­
toare. Se hotărî de la o clipă la alta.
— Dacă vrei să mergi cu mine, eu te iau.
— Unde ?
— La oraş. Să cunoşti lumea. Să pleci din văgăuna asta
unde mori de plictiseală.
— De acord.
— Atunci vino astă seară la circ înainte de-a începe
reprezentaţia. Vreau să-ţi spun ceva.
— Aha ! Şmecherule !
Cuvintele nu-şi mai aveau rostul, s-au înţeles.

125
 7

Tona, profitînd de absenţa lui Enriquez care întotdeauna

duminica se îmbăta cu clienţii, se grăbi la ora cinci şi ju­
mătate să se ducă la întîlnirea cu Javier. Se gătise cu mi­
nuţiozitate parfumînd chiar şi lobul urechii. Dorinţa o inun­
dase toată făcîndu-i trupul să-i ardă sub rochie, ca o flacără.
Perspectiva de-a pleca, de-a fugi îi crea un sentiment ciu­
dat, amestec de teamă şi de orgoliu.
Javier o aşteptă pe drumul care ducea spre corturi. Aju­
toarele sale plecaseră în sat să bea o bere ca să mai prindă
curaj pentru reprezentaţia de seară, iar Rita avertizată, se
pitise printre scaunele din circ răsfoind cu nepăsare o re­
vistă veche. Era ca şi inexistentă.
— Cît mă bucur că ai venit, Tona. începusem să mă
îndoiesc că-ţi vei respecta cuvîntul.
— Faci rău că te-ndoieşti de mine, mai ales că eu ţi-am
povestit toată viaţa mea fără nici o reţinere, spuse patetic
Tona.
— Ce-ai hotărît ? Mergi cu noi ?
— Voi cînd plecaţi ?
— Dacă vii şi tu, mîine dimineaţă.
— Şi dacă nu vin ?
— Te voi aştepta.
— Eu m-am hotărît, Javier. Voi merge cu tine. Fie ce-o
f i ! Ne vOm uni destinele şi vom lupta împotriva tuturor
celor care ne vor sta în cale.
— Deci mîine pe la prînz ?
— Da, Javier. x
— Am să aranjez în aşa fel lucrurile încît... în fine, să
nu-şi dea nimeni seama. Eu încarc camionul mîine dimi­
neaţă, iar la ora două te aştept la ieşirea din sat. De aici
vom pleca spre sud în primul oraş care-1 vom întîlni, iar
de-acolo în lume să călătorim, să ne iubim...
Apropiindu-se de ea, o sărută uşor pe gură. Tona îi în­
toarse sărutul, lacomă ca un animal flămînd.

126
 — Ştii, reluă Javier înfierbîntat, cînd ai să ai chef să
fii admirată în public îţi poţi pune îmbrăcămintea surorii
mele şi să dansezi cu mine.
— Am să te ajut cum voi putea.
— Dacă nu-ţi place să dansezi, te poţi travesti în pa­
iaţă şi vom face oamenii să rîdă.
— Prefer să dansez.
— Dar vei avea mulţi admiratori, spuse el pe ton păti­
maş, şi voi deveni gelos.
— Nimeni nu va ajunge să-mi inspire sentimente mai
puternice decît cele care le am pentru tine. Tona repetase
această frază toată după-amiaza şi; în sfârşit, se ivi ocazia
să i-o spună.
— Dar unde-ţi sînt ajutoarele ?
— I-am trimis în sat pe băieţi.
— Şi sora ta ?
— Am trimis-o şi pe ea.
Tona simţi un fior străbătîndu-i trupul. înţelese perfect
intenţiile lui Javier. Şi cînd îşi dădu seama că se află sin­
gură cu el în cortul acela bine închis, o luă un fel de ame­
ţeala.
— Ce ai ? Ţi-e rău ?
— Nu, Javier. N-am nimic.
Cînd cele două ajutoare sosiră din sat, Tona era deja
plecată.

8.

Luni dimineaţă îşi făcu valizele fără ca Enriquez să

prindă de veste. Bătrînul ceas din turn bătu ora nouă. îi
mai rămăseseră doar trei ore ; trei ore de cumplită aştep­
tare, de şovăială, de nelinişte...
Nu credea că se va răzgîndi în ultima clipă, dar se
temea de furia amantului ei cînd va afla, şi mai ales de
faptul că pleca în compania unui alt bărbat undeva în ne­

127
 cunoscut, de unde nu se va mai întoarce niciodată. Se gîndi
cum va privi Enriquez casa asta, dintr-o dată pustie, obţi­
nută cîndva prin înşelătorie, prin cămătărie, prin compli­
citatea autorităţilor, pe care o înfrumuseţase anume pentru
ea ; la disperarea care i se va citi pe chip cînd îşi va roti
privirea prin dormitorul mobilat splendid unde în fiecare
noapte se lăsa tîrît, umilit de patimă ca un imbecil ? Acum
îi venea să rîdă de toate astea. Biet batrîn, biet cămătar
hoţ !
Dorinţa de schimbare nu era nouă pentru Tona. O stă-
pînea de multă vreme ; acum se ivise doar ocazia să şi-o
realizeze. De mult privea cu silă tot ceea ce o înconjura.
Viaţa satului i se părea un izlaz unde păscuse ca un animal
nedomesticit, străduţele acelea odioase ajunsese să le stră­
bată doar atunci cînd era absolut necesar. în sfîrşit, acum o
aştepta libertatea...
Asta îşi dorea, să fie liberă ! în faţa ei se deschidea un
nou drum. însoţită de Javier va cunoaşte lumea iar ea, prin
farmecul şi prin sfaturile ei înţelepte, va face să înflorească
din nou acest circ ajuns la faliment. Cînd se va plictisi de
Javier îl va abandona şi-şi va găsi un alt bărbat. Perma­
nent va găsi pe cineva dispus să se sacrifice pentru o pri­
vire a ei.
Dinţosul se afla în prăvălie şi astfel Tonaputu să-şi nu­
mere din nou banii în linişte. Nu erau chiar două sute de
pesos, dar avea suficient pentru un început de călătorie.
Mai tîrziu va cîştiga cu reprezentaţiile şi cine ştie... poate
va deveni o stea de circ. Şi, peste cinci sau zece ani, se va
întoarce în acest sat să' dea un spectacol, la care va asita de
bună seamă şi Enriquez, îmbătrînit, măcinat de povara ab­
senţei ei şi de martiriul amintirilor. Imaginîndu-şi toate
astea, simţi fiori de plăcere străbătînd-o toată ca o mîn-
gîiere.
Se trezi pe neaşteptate în ea dorinţa de-a merge la pră­
vălie să mai arunce o privire la poliţele pline de sticle pră­
fuite, la mutra de şoarece a cămătarului, să mai audă din
gura lui vorbe mieroase şi pătimaşe. Şi, fără să se gîndească

128
 de două ori, ieşi din casă, încuind bine camera unde avea
ascunsă valiza cu banii.
II va vdea pentru ultima dată pe Enriquez. Apoi... li­
bertatea ! Ca de fiecare dată cînd se gîndea la asta, simţi
un fior care o făcu să tremure. Va fi independentă, va putea
să privească în ochi orice bărbat care-i va plăcea şi să i se
dăruiască lui dacă va considera că merită... Pentru ea asta
era libertatea şi raţiunea de-a trăi.
— Oh, iubito ! De ce te-ai sculat aşa devreme ? Intră,
dragostea mea, intră.
— Cum merge vînzarea, Enriquez ?
— Binişor, nu mă pot plînge. Don Jenofonte a fost adi­
neauri şi a luat o sticlă cu vin. Se pare că, în sfîrşit, s-a
hotărît să-i ceară mîna Clarei.
— Bietul Jenofonte, nu ştie ce-1 aşteaptă, spuse Chata
zîmbind maliţios.
Surise şi Enriquez. Se vedea cît de colo că e fericit. îşi
freca mîinile şi privea mereu spre Tona ca şi cum i-ar fi
făcut permanent mii de promisiuni.
— Ştii, spuse fără să-şi mai poată reţine entuziasmul,
ţi-am comandat de la oraş un palton imitaţie de blană aşa
cum ţi-ai dorit tu. îţi aminteşti cînd a venit dona Carfota,
nevasta spiţerului ? Era îmbrăcată cu un palton care te-a,
scos din minţi atunci. Ei află că vei avea şi tu unul exact
la fel.
— Şi cînd va fi gata ? întrebă Chata aproape regretînd
intenţia de a fugi.
— Săptămîna viitoare.
— Ah, iubitule, cît eşti de bun !
în clipa aceea intră un băiat în prăvălie şi-i strigă lui
Enriquez :
— Don Felipe vă cheamă don Aniceto, dar repede...
— Ai grijă cîteva clipe de prăvălie, scumpo, n-am să
întîrzii.
Tona era gata să dea un ţipăt de bucurie. Enriquez va'
pleca şi ea va rămîne singură în faţa sertarelor cu bani...
Nu avea de gînd să-i scape o asemenea ocazie.

129
 9

Totul fusese înscenat de cămătar. De cîtva timp

observase, verificîndu-şi vînzările şi încasările, că aproape
în fiecare zi îi lipseau cîţiva pesos. Săptămîni în şir crezu
că este doar o obsesie a minţii sale avide de cîştig pînă cînd
hotărî să-şi noteze imediat orice încasare ; astfel îşi dădu
seama că era furat în propria lui prăvălie, în propria lui
casă. Dar cine putea fi hoţul ? Se gîndi imediat la Tona
pentru că ea era singura în care avusese încredere s-o lase
în magazin pentru cîteva momente cînd el trebuia să se
ducă urgent undeva. Şi, cum banii îl interesau mai mult
decît dragostea sau pasiunea, hotărî să-i întindă femeii o
cursă ca să vadă dacă bănuielile i se confirmă.
îl anunţă pe Jenaro ca luni cînd o va vedea pe Tona in-
trînd în prăvălie să-l cheme ca din partea lui Aniceto.
Enriquez ieşi grăbit după băiat, înconjură prăvălia, sări
peste un zid vechi pe jumătate dărîmat şi intră din nou,
da^ de data asta pe intrarea din spate. După ce făcu toate
astea, cu precauţiile unui adevărat criminal, se apropie tip-
^ il de uşa- interioară a prăvăliei. Cînd ocoli clădirea o văzu
pe Tona cu privirea fixată spre stradă, dar cu mâna în casa
de bani.
Femeia, fără să bănuiască ceva, privea absentă pe fereas­
tră ; după cîteva clipe trase temătoare sertarul şi găsi în fundul
acestuia douăzeci şi trei de pesos şi cîţiva centavos. Asta avea
să fie ultimul ei furt şi, sigură că de această dată iubitul ei nu
avea cînd să-şi mai dea seama, luă treisprezece pesos şi-i
ascunse în sîn. Cînd se întoarse dădu peste figura congestio­
nată a lui Enriquez ; era privită cu duşmănie făţişă şi teri­
bilă.
— Mizerabilo ! Hoaţo !
Furia îl înăbuşea, împiedicîndu-1 aproape să vorbească,
în sfîrşit trase aer în piept şi continuă :
— Imbecil ce-am fost să am încredere în această plă­
madă de tîrfă ! Să pleci de aici! Dar nu... mai întîi să-mi

130
 dai toţi banii furaţi. Auzi, hoaţă păcătoasă ? Sau chem po­
liţia. Astăzi primarul îşi sărbătoreşte logodna şi comand
eu... Le voi ordona să-ţi...
Chata nu răspunse. Ochii i se măriră de uimire şi de
teamă, dar, revenindu-şi, îl înfruntă pe Enriquez, agresivă
şi cîrcotaşă :
— Ei bine, bătrîn cămătar ! Da, am furat ! Dar tu ce
ai făcut pînă acum ? Nu ai furat de la toţi ? Şi ca un mi­
zerabil ce eşti n-ai furat şi de la cei săraci ? Nu i-ai ruinat
pe toţi cu dobînzile tale, aşa cupi ai făcut şi cu Mario ?
Bătrîn cărpănos, ai să arzi în focul iadului cu banii tăi cu
tot !
— Aha ! Acum îndrăzneşti să mă insulţi... doamnă ?
exclamă Enriquez în culmea furiei. îşi permite să mă in­
sulte, nenorocita ! Jenaro ! Jenaro ! Cheamă poliţia să-i dea
o bătaie hoaţei ăşteia...
— îţi pierzi timpul, Enriquez. Eu voi pleca şi te voi
lăsa cu toţi banii tăi. Plec chiar acum cu directorul circu­
lui, cu Javier Villalba. El este un bărbat adevărat şi pe dea­
supra şi cinstit.
— Cinstit ? Acest nenorocit care are un circ în prag de
faliment ? Du-te cu el, afurisit-o ! Du-te cu e l! Te voi vedea
în curînd cerşind ca un cîine o lingură de mîncare.
Chpta ieşi furioasă şi se îndreptă în grabă spre locul unde
era instalat circul. In precipitarea ei uită de banii dosiţi cu
atîta grijă.
Javier o aştepta.
— Ce s-a întîmplat ?
— M-a insultat, hodorogul ăla.
— Linişteşte-te, calmează-te! Vino, aşază-te pe scaun.
Dacă vrei, vom pleca în zece minute. Totul e gata. Te aştep­
tam.
— Da, Javier, să plecăm din acest sat care aş vrea să
dispară de pe suprafaţa pămîntului !
Dar un zgomot de paşi îi făcu să întrerupă discuţia.
Cînd se întoarseră lîngă ei se afla Enriquez.

131
 10

In sufletul vulgar şi obscur al negustorului, în acest su­

flet care nu cunoştea nici un sentiment nobil, în acest suflet
posedat de avariţie, de desfrîu, de toate păcatele capitale şi
de încă altele în plus, în acest suflet josnic şi mîrşav ca al
tuturor cămătarilor se aprinse flacăra răzbunării.
Onoarea lui de bărbat nu-i permitea să-şi bată joc de el
o femeie, trebuia să se răzbune, s-o umilească. Şi, dacă- nu
avea s-o supună, avea s-o omoare... o va face să dispară
pentru totdeauna din viaţa şi din amintirile sale.
Dragostea Tonei nu făcuse altceva decît să-l pervertească
într-un fel necunoscut lui pînă atunci. Cunoscuse invidia
cînd îi vedea pe alţii mai avuţi decît e l; cunoscuse lenea
omului care ştie să obţină bani fără efo rt; cunoscuse lăco­
mia celui care nu obţine cu trudă farfuria de mîncare ; cu­
noscuse muiia brutei şi avariţia cămătarului, dar nu cunos­
cuse patima animalică şi tocmai acest păcat îl mistuise pe
îndelete cît au durat relaţiile sale cu Tona. Ea l-a condus pe
cele mai ascunse căi ale păcatului, iar el a urmat-o ca un
cîine care adulmecă urmele prăzii dispărute. Acum portre­
tul său era complet, descompunerea sa morală era totală.
Lipsea doar răzbunarea ; acest sentiment crescu în el ca un
foc devorator care-i împrumutase atîta curaj şi energie încât
îl însufleţi în hotărîrea de-a închide prăvălia şi a o urmări
pe fugară.
Chata, cînd îl văzu că se apropie, se retrase în spatele
drept şi atletic al lui Javier Villalba. Acesta făcu cîţiva paşi
în întîmpinarea cămătarului şi-l întrebă cu răceală :
— Pe cine căutaţi dumneavoastră ?
— Pe..: Primul impuls al lui Enriquez a fost să răspundă
dur şi agresiv.
Avea, agăţat de curea, sub haină, cuţitul cu care des­
pica la prăvălie căpăţînile de zahăr şi venise cu intenţia ca,
profitînd de o clipă de neatenţie, să-l înfigă în burta To­
nei. ' Dar văzînd atitudinea dîrză a lui Villalba precum şi

132
privirile ameninţătoare ale celor două ajutoare ale acestuia,
gîndi să-şi schimbe tactica.
— Pe Tona, spuse cu oarecare efort.
— Ea nu vrea să vă mai vadă.
— Senor Villalba, vă rog, doar un moment să-i spun
ceva. După aceea, dacă asta doreşte, poate să vă urmeze.
— Ce zici Tona ? Vrei să vorbeşti cu el ?
— Nu.
. — Doar o clipă, Chata ! îţi voi da orice numai să ac­
cepţi să stăm de vorbă.
— Ce vrei de la mine ?
— Să mă laşi să-ţi vorbesc înainte de a pleca. Te rog,
Tona.
— Vrei să mă omori, nu ?
— Să te omor ? Ce-ţi trece prin cap ? Cum ţi-ai putut
închipui o asemenea grozăvie ? Nu ştii că eu sînt îndrăgos­
tit de tine cu adevărat ? Dacă dorinţa ta este să mă aban­
donezi, n-ai decît s-o faci, dar eu te voi aştepta mereu cu
braţele deschise.
— De fapt, ce doreşti ?
— Să mă laşi să-ţi vorbesc. Să-ţi spun adio înainte de
a ne despărţi.
Dinţosul era atît de copleşit de tristeţe încît Tona nu
rezistă rugăminţilor sale şi ieşi din ascunzătoare.
— N-am putea fi lăsaţi singuri ? întrebă cămătarul.
— Nu. Ei vor rămîne aici pentru că nu am încredere
în tine.
— N-au decît să controleze. N-am arme asupra mea,
Tona.
— Controlaţi ! ordonă Javier celor două ajutoare, care
priveau muţi şi impasibili scena fără să participe în nici un
fel.
— Aşteptaţi, am doar un cuţit, spuse Enriquez pălind.
Am vrut într-adevăr s-o omor pentru că m-a părăsit, dar
acum nu doresc decît să-i vorbesc.
îşi scoase cuţitul de la cingătoare şi i-1 dădu unuia din­
tre băieţi. Celălalt mai căuta încă.
— Nu mai are altceva, patroane.

133
 — Bine, vă lăsăm singuri. Tona, dacă ai nevoie de mine,
cheamă-mă, sînt prin preajmă.
— Acum, spuse Tona după ce răţnaseră singuri, ce mai
vrei ? Nu m-ai gonit din casa ta ?
— Tona, dragostea mea, viaţa mea, eu nu pot trăi fără
tine, nu mai am nici ambiţii, nici speranţe, fără tine sînt
pierdut, umblu ca beat... Tu ştii ce ai însemnat pentru mine.
Tot ce am cumpărat: casa, mobilele, totul a fost numai pen­
tru tine, şi-ţi aparţin numai ţie. '
— Şi atunci de ce dacă am luat cîţiva pesos m-ai tratat
ca pe o femeie de pe stradă ?
— Iartă-mă, a fost o clipă de rătăcire, un moment de
furie. Oricui i se poate întîmpla... Te rog, te implor, întoar-
ce-te la mine... îţi voi da tot ce doreşti.
Tona îşi făcu rapid socoteala că, dacă s-ar întoarse acasă
cu Enriquez, ar putea să-şi ia banii ascunşi în cufăr şi o ho-
tărîre pripită, ca toate hotărîrile ei, o inundă subit. îl
chemă pe Javier şi cu o anume nuanţă în voce zise :
— M-am hotărît să rămîn cu Felipe pentru că am în­
ţeles că e mai bine să trăieşti în linişte şi siguranţă. Iar tu,
javier,' nu mă mai aştepta pînă la ora unu, aşa cum am sta­
bilit. Pleacă fără mine, eu nu voi mai veni.
— Bine, răspunse Javier, făcîndu-i Tonei un semn de
complicitate. Mă declar învins. N-am să te mai aştept pînă
la ora unu, voi pleca imediat. Adio !
Enriquez o luă pe Tona de braţ şi porniră spre casă în
timp ce Javier îi urmărea cu privirea cum se depărtează.

11

Pe drum, fiecare din ei îşi- depăna gîndul şi adevăratele

intenţii.
Enriquez simulase iertarea, dar ofensa o simţea atît de
puternic încît setea de răzbunare devenise aproape obse­
dantă. Probabil firea lui monstruoasă îi furniza mereu mo­

134
tive să se revolte împotriva femeii care-1 pervertise şi pe
care o considera un pericol public. Toate gmdurile sale se
adunau veninoase spre o singură sentinţă : moartea. Şi, în
timp ce o ţinea tandru de braţ, medita cu cel mai deplin
sînge rece la crima care urma să pună capăt chinurilor, dar
şi pasiunii sale nestăvilite.
Iar Tona nu se gîndise nici o clipă să-şi schimbe inten­
ţia şi pe de altă parte nici un alt sentiment nu o mai putea
ţine lingă Enriquez. Se prefăcuse că-1 urmează şi că se des­
parte de Javier cu scopul tainic de a-şi lua banii ascunşi, iar
după aceea, fără să mai privească înapoi, să alerge spre li­
bertate.
Şi astfel se treziră în faţa casei.
— De ce ţi-ai încuiat camera ?
— Hîm ! Mi-am făcut valizele ca să plec şi le-am încu­
iat gîndindu-mă să mă întorc să le iau. Dar am să despache­
tez imediat.
Desfăcu lacătul şi deschise uşa. în faţa lui Enriquez apă­
rură cele două valize mari. într-un colţ era cufărul ascuns.
— Acolo ce ai ? întrebă el, arătîndu-i-1.
— Nimic important. Fleacuri, răspunse ea cu voce tre­
murătoare.
Cămătarul înţelese totul.
— Hai să bem pentru împăcarea noastră, propuse el
şi-i strigă servitoarei :
— Adu-ne o sticlă cu vin şi două cupe mari.
Tona nu se împotrivi. Ba chiar se bucură. Enriquez era
un mare beţivan. Probabil sub efectul alcoolului va adormi
buştean. Ea ştia că Javier o va aştepta şi pînă la miezul
nopţii dacă va fi nevoie.
Servitoarea intră şi puse pe masă tot ce i se ceruse. Apoi
îi lăsă singuri.
— Să ciocnim pentru o nemărginită fericire, Tona.
— Aşa să fie ! .
Băură.
Enriquez simţi pentru o clipă - că-i slăbeşte voinţa, dar
îşi făcu curaj. Deşi mintea sa pusese deja la cale o crimă
atroce, figura îi rămase mereu surîzătoare.

135
 Cunoştea efectul stricninei pentru că-I încercase pe cîini
şi pe alte animale care se strecurau în prăvălie. Nu ştia însă
exact ce efect avea asupra oamenilor. Spera să fie la fel de
nociv şi în final aducător de moarte. îşi făuri un plan rapid
şi amănunţit.
— Ah, Tona ! De ce vroiai să mă părăseşti ! Ce-ţi lip­
seşte aici, porumbiţa mea ? Ce ţi-ai dorit tu şi eu ţi-am re­
fuzat ? De ce nu vorbeşti deschis cu mine, care te ador ?
— Prostii, Felipe. De-ale femeilor...
— Eşti mulţumită, deci ?
— Da.
Dar ochii Tonei spuneau exact contrariul. Se mutau de
la Enriquez ia cufăr şi de la cufăr la pendula din perete.
Enriquez îşi dădu seama de înşelătorie. Circul era cu si­
guranţă gata de plecare cînd a venit el după Tona. Atunci
era ora unsprezece. Ea îi spusese lui Villalba să nu o mai
aştepte pînă la ora unu, aşa cum stabiliseră. De fapt această
precizare vroia să spună exact contrariul. Probabil că Tona
nu aştepta decît momentul să poată fugi, iar ceea ce ascun­
sese ea în cufăr era rodul furturilor din prăvălia lui. Dinţosul
se apropie de masă. Femeia îl urmări cu privirea.
— De ce nu trimiţi să ne pregătească- ceva de mîncare,
spuse Enriquez cu naturaleţe. Mi s-a făcut foame.
— Mie nu, răspunse ea.
— Cheam-o pe Carmen. Simt nevoia să mănînc ceva.
Tona se ridică şi se îndreptă spre uşă. Enriquez profită
de absenţa ei şi-i răsturnă în pahar un praf fin, alb şi amar.
O singură înghiţitură era suficientă. Umplu cupa doar pînă
la jumătate. Cînd Tona a revenit fapta fusese deja comisă.
— Să mai bem puţin, dragostea mea, pentru întoarcerea
ta, pentru...
— Eu nu mai beau, Felipe. Mă simt ameţită.
— Dar n-ai băut decît un singur pahar, insistă Dinţosul
descumpănit.
— Nu mai vreau deloc.
— Mă faci să mă supăr iar. Uite, am pus vin puţin în
cupe.
Sperînd să se îmbete, Tona luă graţioasă sticla şi umplu
paharul lui ochi. Duse apoi la buze paharul ei şi-l îndemnă :

136
 — Bine. Să bem deci.
Enriquez îşi fixă ochii de şobolan pe chipul Tonei.
Aceasta după prima sorbitură fu cuprinsă de o teribilă con­
vulsie.
— Otravă ! Otravă ! Blestematule ! M-ai otrăvit. Ajutor !
Enriquez îi astupă gura cu mîna ca să nu se mai audă
strigătele. Carmen veni în grabă.
— Ce s-a întîmplat ? Ce s-a întîmplat ?
— Doamna se simte rău.
— Să chem spiţerul ?
— Nu. Fă-i un ceai slab de mentă.
Tona cu ochii ieşiţi din orbite încerca să vorbească, dar
Enriquez îi apăsa mîna în jurul gîtului, strîngînd cu putere.
Puţin cîte puţin simţi cum trupul femeii se făcuse tot mai
moale în braţele sale. Murise. Buzele contractate, vinete şi
oribile azvîrleau parcă un blestem împotriva asasinului. Că­
mătarul trase trupul Tonei în patio lăsîndu-1 să alunece cu
zgomot surd pe dalele de piatră. Apoi, şovăind o clipă,
alergă în cameră şi, dintr-o zmuncitură, făcu să sară bala­
maua care închidea cufărul. Luă teancul de bancnote dosite
acolo şi se îndreptă spre stradă, spre surghiun, spre necu­
noscut.
Cînd ajunse la colţ o auzi- pe Carmen strigîndu-1 cu
disperare :
— Don Felipe ! Doamna e grav. Don Felipe !...
 COPII SĂRMANI

Căci celui care are i se va da şi-i va

prisosi, iar de la cel care nu are si ce
are i se va lua.
(Sfîntul Matei, XIII, 12)

D o i b a t r în i şi u n c o p il îşi p u r t a u p a ş ii
molcomi spre intrarea unui oraş. Pe bolta imensă a cerului
soarele cernea raze palide, de iarnă. Din bălţile mocirloase
ale şanţurilor răzbatea cît un orăcăit stingher de broască.
Pe marginea şoselei se înşiruiau căsuţe mizere din care ie­
şeau la iveală copii cu trupuri slabe şi dezgolite ce purtau
pe chip, în locul candorii, neruşinarea şi mizeria.
Cînd cei trei trecură prin faţa lor, copiii se opriră din
joc ca să-i privească. Fetele îşi alungară lenea şi îi exami­
nau curioase cu atenţie, iar băieţii îşi strînseră jucăriile din
mijlocul drumului şi se retraseră în dosul porţilor murdare,
spionînd de acolo.
Cei trei trecători erau nişte fiinţe nefericite deposedate
de bunuri prin înşelătoria cămătarilor şi a autorităţilor
vîndute acestora. Fuseseră puternici cîndva şi beneficiaseră
de lux şi comoditate, dar, după prima decădere suferită,
cînd credeau că pot aştepta ceasul morţii în tihna unui că­
min al lor, au fost victimile unei ultime şi definitive pră­
buşiri. Nu le mai rămăsese decît speranţa care ţine cît şi
viaţa. Cu nepotul lor de mînă umblaseră prin lume cerşind
îci-colo o farfurie de mîncare ce prisosea la masa potenta­

139
 ţilor. Acum, ajunşi la oraş, căutau în mulţimea de oameni
uitare şi consolare.
Miguelito, nepotul, urma, să împlinească nouă ani. Chipul
său era trist ca întotdeauna ; îmbrăcămintea, cîrpită mai
peste tot, amintea de mîinile iubitoare ale unei femei, Ja-
cinta. Biata de ea era foarte îmbătrînită. Purta ochelari cu
lentile groase, dar vederea îi slăbea pe zi ce trece. în dosul
acestor lentile, ochii ei, care altădată sclipeau de fericire, de
iubire, cu adevărat ferestre ale sufletului, acum stăteau me­
reu ascunşi trişti că nu mai puteau fi de folos.
Fire de păr alb cădeau în dezordine peste faţa cenuşie a
bătrînului Ramiro, curbat sub povara necazurilor, îşi pri­
vea parcă permanent picioarele goale torturate de pişcături
şi de zgîrieturi, întrebîndu-se de ce fusese viaţa atît de
crudă cu el, cu soţia lui... şi chiar cu nepotul lor, care îi
urma cu îmbrăcămintea sfîşiată de atîta umblet.
Dar nu-şi pierduseră speranţa în mai bine. Miguelito
fusese în timpul acestei negre peregrinări ghidul lor desăvîr-
şit. 'Cînd se lăsa noaptea îngheţată şi începeau să tremure de
frig şi de frică, implorînd cerul să le scoată în cale o casă
care să-i găzduiască, copilul era primul care descoperea
printre arbori lumina palidă a unei aşezări ; cînd ploaia se
abătea ca un torent asupra trupurilor lor înţepenite şi goale,
slabe şi torturate de privaţiuni, Miguelito era cel ce observa
cu ocbii lui tineri o scorbură unde să se ascundă împărţind
cîteodată acoperişul improvizat cu puii de animale sălbatice
care, înainte de-a ţîşni, li se încurcau speriaţi printre pi­
cioare. Copilul, singurul lor sprijin, le fusese far şi călăuză.
Străbătuseră multe locuri de-a lungul anilor. După ce
s-au despărţit de satul lor au luat-o spre sud, spre cel mai
apropiat oraş. îşi aminteau cu strîngere de inimă după-
amiaza aceea. Erau flămînzi, uzi pînă la piele de ploaia
care-i biciuise pe cîmp, dar nici unul nu îndrăznea să bată
la uşa casei parohiale pentru că aveau despre preoţi o părere
puţin măgulitoare. în sfîrşit, bătu Miguelito cu timiditate,
însuşi parohul a fost cel care le-a deschis uşa. El nu aflase
ce s-a întîmplat în satul de munte vecin şi cînd află indig­
narea sa nu cunoscu limite. Le împărţi mîncare şi-i sfătui

140
 cum putu mai bine. Bătrînii, mulţumindu-i, plecară cu spe­
ranţa că în toate casele vor fi primiţi la fel.
Se întîmplă exact contrariul. Plecînd din oraş, noaptea
îi surprinse pe un cîmp unde înaltele lanuri de grîu îi îm­
piedica să vadă mai departe. Au înaintat greu şi abia într-un
tîrziu au ajuns la casa unui fermier din împrejurimi. Cînd
bătură, bătrînul, care-şi gătea singur ca să nu plătească o
servitoare, îi primi cu dispreţ şi cu mînie şi nu-i lăsă să
doarmă nici măcar în holul casei. Cei doi bătrîni şi copilul
se văzură obligaţi să-şi petreacă noaptea sub un arbore.
Miguelito se îmbolnăvi de pojar, apoi avu tuse convul­
sivă, iar bieţii bătrîni crezură că-1 vor pierde. Au stat zile
în şir într-o căsuţă abandonată pe cîmp, destinată depozitării
seminţelor. Copilul suferea noaptea din cauza tusei, a fe­
brei şi a hemoragiei. în sfîrşit răul trecu şi Miguelito îşi re­
căpăta sănătatea.
Bătrînii, exceptînd slăbiciunea legată de vîrstă, aju­
taţi de rezistenţa lor fizică, depăşiră toate necazurile. Ja-
cinta, care cînd stătea acasă abia putea să meargă, a trebuit
să-şi adune puterile să parcurgă drumuri desfundate şi să
se obişnuiască cu vitregia naturii, însă ochii ei începuseră
să-şi piardă acuitatea iar vederea ei devenea din ce în ce
■mai slabă.
Copiii, după ce-i văzură depărtîndu-se, îşi reluară jocul
şi fetele se aşezară din nou cu faţa la soare, picotind leneşe
şi murdare.
Bătrînii, .speriaţi de spectacolul care li se înfăţişa, con­
tinuări să înainteze spre centrul oraşului cu speranţa că
acolo totul va fi altfel. Nu puteau cere o bucată de pîine
acestor oameni care se vedea că ştiu ce e foamea şi mizeria.

Intrară într-un cartier foarte sărac. Pereţii cu tencuiala

căzută îşi arătau cărămida roşie, porţile tînjeau după o
mînă de vopsea, iar la ferestrele fără geamuri se iţeau copii

141
la fel de famelici ca şi cei de pe şosea. Un grup de tineri
slăbănogi, aşezaţi pe pietrele de pe drum, şuşoteau ceva cu
aer conspirativ ; la urechile lui Ramiro ajunse cuvîntul:
bijuterii. îşi dădu imediat seama, cu groază, că puneau la
cale o spargere.
într-o parte a pieţii zăriră o prăvălie sau ceva care, cel
puţin, vroia să pară astfel. Pe jos, într-un colţ, pe nişte les­
pezi inegale zăcea un sac cu cartofi putrezi, în colţul opus
cîteva verze mîncate de viermi; de după tejgheaua murdară,
a cărui desen original se pierdea sub stratul gros de mur­
dărie, o femeie, la fel de îngrijită ca şi prăvălia ei, pieptăna
un ţînc ; pantalonii copilului nu aveau decît un crac, din
celălalt ieşea pulpa goală ; în rafturi se vedeau înşirate kilo­
grame de sare şi de zahăr, tutun de un centavo şi alte pro­
duse de băcănie care aminteau de cele din prăvălia Rudecin-
dei.
— Ce vreţi ?
— Ceva de mîncare, senora.
— Sînteţi buni nurnai să cerşiţi, puturoşilor ! Nu ve­
deţi că aici sîntem cu toţii săraci ? Abia ne ţinem zilele, nu
avem cu ce să-i mai hrănim şi pe alţii!
Bătrînii nu mai simţiră umilinţa. Erau obişnuiţi cu ea.
Un bărbat cu o înfăţişare de cucuvea ascultase conver­
saţia. Privindu-1 pe Miguelito cu ochi de negustor de vite, i
se adresă lui Ramiro :
— Ascultă omule ! Copilul e al dumitale ?
— Este nepotul nostru, senor.
— Dumneata ce ştii să faci ?
— Ştiu să compun scrisori.
— De dragoste ? întrebă rîzînd.
— Da, senor.
— Şi altceva ?
— Sînt prea băţ-rîn...
— Asta e femeia dumitale ?
— Da.
— Ştie să gătească ?

142
 — Cred. că-şi mai aminteşte.
— Şi ţîncul ce ştie să facă ?
— Nimic. Ştie doar să citească şi să scrie.
— Aha !
Stăpîna prăvăliei continua indiferentă să-l pieptene pe
copil. După ce-şi termină treaba, îi dădu o palmă peste
fund şi-l lăsă să se ducă în stradă ; copilul mai mult sau
mai puţin curat, aproape gol ca şi cei care-i întîlnise la in­
trarea în oraş, se depărtă ţopăind.
— Auzi, meştere Eufrasio, străinii ăştia au venit să ceară
de pomană !
— Pe bună dreptate ţara asta va rămîne săracă şi nu va
progresa niciodată dacă locuitorii ei sînt o adunătură de
puturoşi, zise cel care se numea Eufrasio, accentuînd cu­
vintele într-un fel ciudat.
— Nu putem să muncim, nu mai avem putere.
— Ascultă, moşule, zise Eufrasio întorcîndu-se spre Ra-
miro. Dacă femeia dumitale ştie să gătească eu o primesc
ca bucătăreasă în casa mea, iar dacă dumneata mă ajuţi să
pun flecuri la pantofi te iau ca ajutor în atelierul meu. în
privinţa băiatului, spuse privindu-1 pe Miguelito cu multă
atenţie, vom găsi şi pentru el o treaba potrivită.
Ramiro şovăi. Figura meşterului nu prezenta prea multă
încredere, iar cuvintele lui referitoare la copil aveau parcă
un sens ascuns. Cine să fie acest bărbat care se oferea să
le dea de lucru lor, doi oameni bătrîni şi umili care erau
deja obişnuiţi să trăiască din mila aproapelui ?
— Ei ! Ce zici ?
— Acceptaţi, proştilor. Nu ştiţi cine este aici în cartier
senor Eufrasio. Este cea mai importantă persoană, spuse
femeia.
— Mulţumesc, dona Consuelo. Dar nu-mi’ aduce atîtea
laude că s-ar putea să nu le cred.
—' Da, da, aşa e, insistă ea. Este cea mai importantă per­
soană, are casa zugrăvită şi de lucru berechet! E cizmar.
— Ce ziceţi ? întrebă meşterul încă o dată.
Jacinta îl privi pe Ramiro şi acesta pe copil.

* 143
 — Ce să facem, nevastă ? întrebă el în şoaptă.
— Acceptaţi odată, se amestecă iar femeia.
— Bine, senor, acceptăm. Biata mea soţie va găti cum
va putea, iar eu am să vă ajut în atelier. Dar să ştiţi de la
început că nu cunosc deloc munca asta.
— Ai s-o înveţi.
— Bine, senor.
— Iar ţîncul va duce comenzile la clienţi.
— Dar nu cunoaşte, oraşul.
— O să-l cunoască.
Eufrasio ieşi din prăvălie şi cei trei îl urmară docili ca
trei cîini dresaţi.
Cizmarul se îndreptă spre casa lui care într-adevăr era
curată. Intrară mai întîi în atelier, acesta era foarte modest
şi nu avea nici una din înlesnirile modernizării; pe lîngă
pereţi zăceau mormane de pantofi vechi în aşteptarea unei
mîini pricepute care să-i scoată la lumină.
— Ăsta este atelierul meu, aici vom lucra amîndoi. Ai
înţeles ?
— Da, senor.
— Şi acum vino după mine, femeie, să-ţi arăt unde ai
să găteşti.
Ramiro se simţi cuprins de un fel de mînie surdă. Bu­
curos ar fi luat-o la fugă împreună cu cele două fiinţe dragi.
Dar încotro să se ducă ? Nu cunoşteau pe nimeni în oraşul
ăsta mare, nu aveau nici un acoperiş deasupra capului, aşa­
dar trebuiau să accepte oferta meşterului.
Intrară în bucătărie, dar acolo lipsea soba. Se gătea la
focul făcut din vreascurile coborîte din munte pe măgari;
Jacinta se cutremură gîndindu-se la viaţa care o aştepta
de-acum încolo. Resemnarea sosi ca o binecuvîntare. în
tot timpul peregrinării acceptase cu aceeaşi bunăvoinţă cele
mai mari suferinţe ca şi cele mai mici bucurii. Şi de această
dată se întoarse senină spre meşter şi-i promise că se va
strădui să gătească- cît mai bine. Poate că sperau în sufletul
lor că şi dezrădăcinaţilor le va sosi consolarea.

144
 3

Ramiro avu mult de suferit în primele zile. Eufrasi»

era foarte exigent şi-l certa ca pe un copil neştiutor. Dege­
tele bătrînului noduroase şi umflate de muncă şi de priva­
ţiuni abia răspundeau comenzilor minţii. Cîteodată sfîşia
cîte o bucăţică de piele şi atunci Eufrasio uita să mai fie
caritabil, să fie bun cu cei trei nefericiţi care-i pricinuiau
numai necazuri. Ramiro lăsa capul în piept şi injuriile se
abăteau asupra lui biciuindu-1 ca picăturile de ploaie. Puţin
cîte puţin, degetele lui se obişnuiră şi după o săptămînă
croia pielea fără s-o mai rupă şi fără să iasă din liniile de­
senate de Eufrasio. Apoi învăţă să pună tocuri, să coase
căputele, să fixeze crampoanele la cizmele poliţiştilor. Cu
speranţa că va veni şi ziua eliberării şi cu resemnarea unui
martir, lucra continuu, cîteodată chiar şi noaptea la lumina
palidă a unui bec. Se retrăgea apoi în camera sa ca să se
odihnească iar acolo o găsea pe Jacinta cu mîinile pline de
arsuri, cu puţinele ei şuviţe de păr pîrlite de flăcări, cu faţa
înnegrită de cărbuni şi de fum şi atunci simţeau amîndoi
întreaga povară a nenorocirii lor, întreaga măsură a mize­
riei lor. Biata bătrînă, care fusese cîndva stăpîna propriei
ei gospodării, acum era bucătăreasa unui cîrpaci, a unui om
oarecare, lipsit de inteligenţă şi de omenie faţă de ei.
Dormeau într-o cămăruţă mizerabilă cu tavanul căzut
şi cu pereţii plini de găuri, întinşi pe un morman de paie
şi acoperiţi cu o bucată de pătură veche dată de Eufrasio.
Peste ei treceau adesea nestingheriţi şobolanii în drumul lor
spre atelier, unde erau atraşi de mirosul cleiului de cizmărie.
Dar cel mai mult îi întrista Miguelito care, interiorizat
şi umilit, se consuma în sine. Băiatul, care era de, felul său
timid şi tăcut, devenise mai retras şi aproape nici cu ei nu
mai vorbea. îşi petrecea timpul în bucătărie cu bunica Ja­
cinta, stînd pe jos' şi urmărindu-i mişcările pe lîngă oalele
care fierbeau pentru prînzul meşterului şi din care aveau
şi ei cîte ceva, ce mai rămînea. Apoi se ridica şi se apropia

145
cu teamă de uşa atelierului, se aşeza din nou pe pămînt şi
se juca cu bucăţelele de piele. Eufrasio îl privea cu deosebită
tandreţe, dar lui Miguelito îi era frică de el.
Băiatul suferea şi din cauza copiilor din stradă. Cînd se
apropia de poartă să se uite la ei, aceştia îi făceau tot felul
de strîmbături, scoteau limba şi rosteau cuvinte obscene al
căror sens chiar dacă Miguelito nu-1 înţelegea, îl ghicea însă
în mod instinctiv. De aceea nu se apropia niciodată de ei,
iar cînd era nevoit să iasă din casă, se întorcea cît putea d|:
repede înapoi.
Bătrînii sufereau văzîndu-1 atît de retras. Culorile din
obrajii săi, păstrate şi cînd nu avusese mîncare bună, acum
dispăruseră luîndu-le locul o paloare stranie, bolnăvicioasă ;
părul blond aluneca pe chipul din ce în ce mai palid'; gura,
care copia exact forma buzelor groase şi senzuale ale mamei
sale, dispărută pentru el în negura copilăriei, se contracta
adesea într-un rictus de amărăciune şi resemnare; ochii
aceia ca ai tatălui său, obosiţi, trişti şi melancolici se fixau
cu teamă asupra micuţilor care se jucau în stradă şi făceau
o hărmălaie teribilă din mijlocul căreia se ridicau înjurături
cumplite ce păreau în aceste guri infantile, tunete ciudate
într-o dimineaţă senină de vară.

într-o zi Eufrasio îl chemă pe Miguelito în atelier.

— Ia ascultă, băiete, a venit vremea să te mai dezmor­
ţeşti, să devii mai vioi pentru că altfel n-ai să-mi fii de nici
un folos. Ştii unde stă mătuşa Consuelo ?
— Cea de la prăvălie ?
— Da.
— Ştiu.
— Ei, du-te la ea-cu pantofii ăştia care i-a avut la re­
parat şi spune-i că-mi datorează douăzeci de centavos.

146
 Miguelito luă trernurînd pachetul. N-ar fi vrut să iasă
în stradă. îi era frică de băieţii aceia murdari şi zdrenţăroşi
care se jucau tăvălindu-se în noroiul drumului. Se temea şi
de fetele acelea neruşinate care rîdeau de faţa lui albă şi
curată şi de părul lui blond pieptănat cu grijă.
— Ce mai aştepţi ? Nu vrei să te duci la mătuşa Con-
suelo, sau ai surzit ?
Nu mai avea nici o scăpare. Se îndreptă cu paşi grei spre
uşa atelierului şi din dreptul ei măsură cu privirea drumul
care-1 avea de străbătut. De locul unde trebuia să ajungă
îl despărţeau doar cîţiva zeci de metri, dar lui i se părea că
se află la capătul celălalt al lumii. în plus, nişte băieţi mai
mari se jucau de-a hoţii în mijlocul străzii, umplînd văz­
duhul de ţipetele şi de înjurăturile lor ; unul avea în mînă
un cuţit de lemn iar ceilalţi purtau pistoale de jucărie care
scoteau nişte sunete ca şi cum ar fi fost într-adevăr ale ho­
ţilor şi asasinilor din filmele a căror acţiune încercau s-o
imite.
Miguelito, trernurînd din tot trupul, o porni cu capul
în pămînt pe lîngă marginea trotuarului, fără să se uite nici
în dreapta, nici în stînga. Dar unul din copii îl zări. De
mult i-o promisese...
Ţărănuşul acesta îi sfida cu spilcuials*lui, cu modestia
şi timiditatea sa. Era un biet iepuraş pripăşit din întîmplare
printre ei, adevăraţi lupi în ciuda vîrstei lor fragede. Se ho­
tărî să-l pedepsească pentru închipuita ofensă ce le-o făcuse.
— Hei ! Unde merge, domnul marchiz ? întrebă unul.
Miguelitp simţi că-i tremură picioarele mai tare, dar îşi
adînci capul în piept şi nu scoase nici o vorbă. Pînă la pră­
vălia mătuşii Consuelo nu mai era mult.
Copiii se opriră toţi din joc strîngîndu-se într-un cerc
ameninţător. Fără îndoială, îşi făcură un plan foarte amu­
zant pentru că nu mai conteneau cu chicotelile.
Băiatul intră în prăvălie şi dădu pachetul negustoresei.
— Spune-i meşterului că nu am bani acum şi că am să-i
trimit cei douăzeci de centavos mîine dimineaţă.
— Am înţeles, senora. Ii voi spune. Bună ziua !
— La revedere ! Ce copil deosebit, tu nu eşti făcut să
trăieşti în cartierul ăsta nenorocit.

147
 Miguelito plecă şi mai speriat. Băieţii se aşezară umăr
lingă umăr făcînd un fel de barieră prin care el ar fi fost
nevoit să pătrundă. O teamă teribilă îl chinuia.
— Poftiţi, domnule marchiz. Treceţi, nu vă sfiiţi!
Copilul lăsă capul în jos şi încercă să-i ocolească şi să
fugă spre atelier. Băieţii atunci îl înconjurară, îl prinseră
la mijloc şi îl apucară unii de mîini şi alţii de picioare.
Miguelito crezu că i-a venit sfîrşitul. Nu putea nici să
ţipe pentru că era prins de gît într-un laţ puternic.
Copiii din cartierele sărace sînt răi din instinct, fără să
ştie ce-i binele şi ce-i răul. Răi pentru că tot aşa fuseseră
părinţii şi bunicii lor. Răi pentru că răutatea este consecinţa
ignoranţei şi a mizeriei.
în timp ce unii îl imobilizaseră, alţii trăgeau hainele de
pe el, i le sfîşiau ; puţinele haine făcute din ale lui Ramiro de
mîinile iubitoare ale Jacintei.
Cînd simţi însă mîinile acelea grosolane şi mîrşave pe
trup începu să se apere ca un nebun, cu o forţă nebănuită,
împărţi în stînga şi în dreapta lovituri de picioare, muşcă­
turi, izbituri de coate şi pumni pînă reuşi să se desfacă cu
totul din laţul care-1 strînsese pînă atunci. Haina îi era fer­
feniţită iar pantalonii mai aveau doar un crac. Băieţii se re­
traseră pe o movfîă de nisip ca să poată rîde în voie.
Miguelito intră pe uşa atelierului ca un general în de­
rută. Ramiro, cînd îl văzu în ce hal e, apucă un cuţit de
tăiat talpa şi ieşi din casă învîrtindu-1 furios în mînă. Copiii,
năpustindu-se ca o vijelie, o rupseră la fugă lăsînd strada
pustie. Bătrînul se întoarse la' atelier chemat energic de Eu-
frasio care se temea că i se toceşte cuţitul pe pielea acestor
copii, mai groasă decît pingelele pantofilor aduşi la repa­
rat.

Teama lui Miguelito fusese înfrîntă şi, odată cu asta,

drumul spre copii era deschis. începuse să-şi facă prieteni.
Cînd ieşea în stradă şi îi saluta, începuseră să se dovedească

148
 mai puţin ursuzi şi impertinenţi ; poate şi de teama Iui Ra-
miro. Intr-o zi, în urma insistenţelor cizmarului, Miguelito
se duse cu un pachet la don Rafael şi, cînd să iasă din pră­
vălia acestuia, aflată la cîteva străzi de atelier, se văzu în­
conjurat din nou de ceata de copii care cu o săptămînă
înainte se purtaseră cu el atît de mişeleşte. La început, cre-
zînd că îi pregătiseră un nou atac, îşi pipăi pe ascuns în
buzunarul de la pantaloni o sulă ascuţită pe care o folosea
Eufrasio la găuritul tălpii sau a pielii, dar din grup se des­
prinse unul dintre ei şi veni spre el adresîndu-i-se pe un ton
foarte amical:
— Băi, să nu te superi pentru ce ţi-am făcut atunci. Ne
pare rău.
— Da, am vrut să te scoatem din sărite, adăugă un
altul.
— Noi nu sîntem chiar aşa răi.
— Vrem să-ţi fim prieteni.
Fiecare se străduia să-i adreseze cuvinte binevoitoare
care-1 umplură de uimire. Deci nu veneau ca să-l lovească,
sau să-l insulte, ci să-i ofere prietenia lor. Atunci îngropa
adînc între cutele buzunarului arma sa, fruct al unor gîn-
duri negre născute într-o minte, de copil.
— Chiar vreţi să fim prieteni ?
— Da.
— Sigur că vrem. Toţi pentru unul şi unul pentru toţi,
spuse un băiat înalt şi deşirat, gîndindu-se probabil la un
film văzut recent la cinematograful El Rey, din cartier.
In faţa unor astfel de dovezi de afecţiune Miguelito se
lăsă înduplecat; acum va putea ieşi în stradă fără să se mai
teamă că-1 vor lovi, se vor chema pe nume şi vor deveni
prieteni.
— La revedere, Pachulo.
— La revedere, Miguelito.
Se despărţi de fiecare în parte : de Sancho, de Corto,
de Josue, de Inetti, numit astfel pentru că vorbea engle­
zeşte, sau aja îi plăcea lui să lase să se creadă, de Lios, un
băiat pirpiriu şi glumeţ pe care toţi îl iubeau în ciuda fap­
tului că nu se dovedise în nici o împrejurare prea bătăuş,
de Rafael şi de Pateperro, poreclit aşa pentru că avea un

149
picior strîmb, dar care nu-1 împiedica să cîştige orice dispută
iscată între copiii din cartier.
într-o zi l-au invitat la cinematograful El Rey unde
rula un film pentru adulţi. Miguelito, care nu văzuse nicio­
dată aşa ceva, primi propunerea cu mult entuziasm. La ora
două, cînd se întoarse după ce îndeplinise un comision
pentru Eufrasio, îi spuse :
— Meştere, aş vrea să-mi daţi şi mie nişte bani să mă
duc şi eu azi la un film, că e duminică.
— La cinema ? Ia te uită, îngeraşul a căpătat deja vi­
ciile ştrengarilor de pe stradă !
— Dragul meu, tu nu ştii că filmele nu sînt pentru
copii ? Nu trebuie să te duci la asemenea spectacole, spuse
Jacinta privindu-1 pe deasupra lentilelor groase, înceţoşate
de fumul din bucătărie.
— Bineînţeles! Tu nu trebuie să mergi la astfel de filme
şi mai ales în compania băieţilor de pe stradă. Toţi prie­
tenii tăi sînt hoţi sau mai rău, interveni şi Ramiro.
— Dar de fapt sînt buni, papa Ramiro. Mie îmi plac.
— După cîte ţi-au făcut zilele trecute ?
— Acum sîntem prieteni, mama Jacinta.
— în tot cazul, tinere, eu astăzi nu am bani, zise Eu­
frasio bucuros că găsise în bătrîni sprijin ca să nu tre­
buiască să scoată din buzunar.
— Atunci am să le spun să-mi plătească ei. Corto avea
patruzeci de centavos şi cum biletul costă douăzeci...
— Nu ţi-e ruşine, fiule, să mergi la distracţii din po­
mana unor hoţi, unor nenorociţi ?
Miguelito lăsă capul în jos. Ideea filmului prinsese prea
bine rădăcini.
— Eu mă duc, papa Ramiro. Vreau să mă duc.
— Nu te las.
— Ba da, papa Ramiro. Eu vreau să văd filmul.
— Lasă-1, zise Jacinta. Trebuie să se obişnuiască cu me­
diul în care trăim. Nu ştii că atunci cînd nu iese din casă
este posac şi trist ? Nu-ţi aminteşti că prima dată cînd s-a
dus în oraş, erau gata să-l omoare pentru că nu avea nici
un prieten ?

150
 — Bine, băiete, du-te. Dar nu am să-ţi dau decît cinci
centavos.
— Mulţumesc, papa Ramiro. Am să găsesc eu restul.
— La revedere, fiule. Ai grijă să vii devreme, imediat
după ce se termină filmul, să nu întîrzii cu băieţii ăştia...
Miguelito, fără să mai asculte sfaturile bunicului, alergă
triumfător în stradă. La colţ îl aştepta toată banda : Corto,
Sancho, Pachulo, Lios şi Pateperro. Ceilalţi trei, Inetti, Josue
şi Rafael nu reuşiră să facă rost de bani şi rămaseră acasă
aşteptînd ca părinţii lor să se culce ca să poată să-i buzu-
nărească şi să-şi cumpere bilete pentru spectacolul următor.
— Ai făcut rost de bani ? întrebă Sancho.
— Da de unde ! Meşterul e mai zgîrcit ca moartea. Nu
mi-a dat nimic.
— Dar tatăl tău ?
— Cinci centavos.
Unii rîseră amuzaţi, dar Corto îl consolă zicîndu-i :
— Eu am zece centavos în plus. Deci ai cincisprezece.
—' Pun şi eu zece pentru Miguelito, zise Pachulo tandru.
— Totul e în regulă ! Hai să mergem !
— Hei ! Nu uitaţi, filmul este pentru adulţi.
— Eu sînt prieten cu portarul. O să ne lase să intrăm.
*— Filmele pentru adulţi sînt mai bune.
— Tocmai de-asta ne sînt interzise.
— Ce înseamnă „pentru adulţi" ? întrebă Miguelito care
mergea foarte mîndru la braţul lui Sancho.
— Păi, cum să-ţi zic eu... ? Cînd filrtiul e prea plicticos
sau prea bun nu ne lasă să intrăm şi se zice că e „pentru
adulţi".
— Atunci filmul pe care mergem să-l vedem este plic­
ticos ? întrebă Miguelito, simţindu-şi speranţele înşelate.
— Nu, omule ! Asta e prea bun, de-asta nu ne lasă să
intrăm.
— Băi, dar ştii că pui prea multe întrebări ?
Dintr-o dată începură să comenteze de-a valma un film
mexican văzut duminica trecută cu multe fete în costume
de baie. Miguelito, care nu prea înţelegea motivele de amu­
zament, răsfoia o revistă ilustrată pe care Sancho şi-o. sco­
sese din buzunar şi i-o dăduse lui cu multă bunăvoinţă.

151
 — Ştii să citeşti ?
— Puţin, nu prea am timp pentru asta.
— Şi cum înţelegi poveştile ?
— Mă uit la poze şi restul mi-1 închipui.
— Bună treabă ! Vrei să-ţi citesc eu ?
— Aici nu se poate. Citim în sală, pînă începe filmul.
Cînd se apropiară de casa de bilete fiecare aVea în mînă
cei douăzeci de centavos. Cam în fiecare duminică biletele
erau vîndute de o fată negricioasă pe care băieţii o compli­
mentau cum le trecea lor prin cap.
— La naiba, frumoasă femeie, cum zic spaniolii.
— Helo, Panchita ! Arăţi bine azi !
— Pe care din noi îl preferi, Panchita ?
— Cine o să cîştige azi premiul cel mare ?
— Helo, drăcuşorule ! Ştii cu cine semeni ? Cu iubita
lui Rogers.
— Ăsta cine mai e ? întrebă fata curioasă..
— Calul lui tata, îi răspunse Sancho mucalit, iar cei­
lalţi izbucniră în rîsete nestăpînite.
Miguelito dădu şi el banii şi-şi cumpără liniştit un bilet.
— Dar ce-i cu îngeraşul ăsta ? întrebă fata arătînd cu
capul spre părul blond şi cîrlionţat al copilului.
— Un prieten. Ştie să şi citească.
— La naiba ! Aristocrat deci.
— Haideţi, băieţi ! Intraţi repede înăuntru pînă nu vin
cei mari, porunci Lios şi toţi se înghesuiră în spatele lui
fără să aştepte să li se spună de două ori.
Panchita se uită la ei şi scoase un suspin. Trecuseră cinci
ani de cînd vindea bilete la cinematograful El Rey, băieţii
de atunci deveniseră bărbaţi conştienţi de puterea lor, iar
ea trebuia să suporte cu răbdare glumele t deocheate si
mîngîierile lor brutale. In ochii lui Pachulo, cel mai mare
dintre ei, începuse să apară deja seînteia aceea pe care fe­
meile versate o cunosc foarte bine. Iar Pateperro o privea
cu o insistenţă mută şi resemnată, de complexat.
Din tot grupul doar Miguelito ştia să citească curent.
Pachulo silabisea, Corto cunoştea doar litera 0 pentru că
era rotundă, Sancho se bîlbîia, Lios nu cunoştea nici măcar

152
o literă din alfabet, iar Pateperro citea cu destulă greutate.
De aceea toţi se aşezară în jurul lui Miguelito ca el să le
citească şi să le explice povestioara din revista ilustrată a lui
Sancho.
Cinematograful începu să se umple de bărbaţi acompa­
niaţi de femei uşoare. Apoi de grupuri de băieţi din alte
cartiere, cu care ei nu aveau de-a face. Se salutară însă ami­
cal, dar se aşezară la distanţă. Băieţii se afundară în scau­
nele lor, liniştiţi, încercînd să nu atragă atenţia şi să nu
deranjeze cu nimic, ca nu cumva să fie scoşi din sală.
Miguelito se simţea cuprins de o mare nelinişte. Era
pentru prima dată cînd intra într-o sală de spectacol şi, cu
toate că El Rey era cel mai prost cinematograf din oraş,
el nu mai contenea minunîndu-se de scaunele înşiruite si­
metric, de becurile incandescente, de mulţimea aceea pes­
triţă de oameni. Se lăsase cuprins de vrajă cînd dintr-o
dată, din dreptul ecranului, se auzi o melodie aproap£ tristă.
Miguelito se ridică în picioare, speriat, dar Lios şi Sancho,
care erau lîngă el, îl aşezară pe scaun liniştindu-1.
— Nu te ridica, ne vor descoperi şi ne vor dg afară.
— Stai liniştit, băiete, că n-a început încă spectacolul.
Se stinseră luminile. Pe ecran apărură diferite reclame
şi apoi un jurnal vechi de doi ani. Miguelito era gata' să
-fugă de teamă şi de uimire.
— Nu fi prost, Miguelito, nu te mănîncă nimeni, zise
Pachulo. Ce se vede acolo e înregistrat pe o bandă.
Văzînd că Miguelito făcea ochii mari, neîncrezător în
spusele prietenului său, renunţă să-i mai explice. Pînă la
urmă se linişti' şi urmări cu atenţie jurnalul. Se auzi din
nou muzică, se aprinseră luminile şi apăru iar sala gemînd
de lume ; o lume dubioasă. '
în faţa băieţilor se aşeză o pereche de .îndrăgostiţi şi
Pachulo îi făcu lui Lios un semn cu cotul. Cînd se stinseră
luminile cei doi, neştiind că sînt observaţi, începură să se
sărute fără încetare. Lios, ca să le atragă atenţia, începu să
tuşească cu semnificaţie. Doar Miguelito nu înţelegea ce se
întîmplă, cu toate că-i vedea bine pe cei doi din faţa sa.
Filmul era cubanez şi cam fără perdea pentru cei m ici:
nişte fete dansau rumba aproape goale. Băieţii erau fericiţi

153
că aleseseră filmul acela, doar Miguelito se uita pe ecran cu
un fel de regret că venise la un astfel de spectacol, mai ales
că datorită completei sale naivităţi nu înţelegea deloc ce
putea să intereseze acolo.
Perechea din faţă continua să se sărute, iar băieţii nu
ştiau unde să se uite mâi întîi. Cînd ridicau ochii spre
ecran, cînd îi coborau spre capetele îndrăgostiţilor care se
contopeau aproape confundîndu-se.
După ce se termină filmul, băieţii se îndreptară spre ie­
şire. Panchita îi aşteptă afară; toţi, începînd cu Pachulo»
stimulaţi de film şi de scena dintre cei doi îndrăgostiţi, nu
mai puţin semnificativă, o întîmpinai'ă' cu expresii care ©■
făcură să roşească. Miguelito stătea deoparte, neantrenat în
acest fel de amuzamente ; dar fata îl observă şi se alătură.
— Hei ? Ţi-e frică de mine ?
— Mie, senora ? întrebă Miguelito tremurînd.
— Da, ţie ! Parcă te-aş mînca. Eu nu sînt baubau băiete ?
— Nu... nu, senora.
Grupul se distra copios.
— Hai, Panchita, pune-1 să te sărute. ,
— Nu fi rea, Panchita, fă-1 să leşine în braţele tale.
— Panchita, lasă-1 să se apropie de tine.
Şi toţi începură .să-l chinuie pe Miguelito fără intenţii
rele. ci doar ca să-i înfrîngă inocenţa ; vroiau să participe
şi el la jocurile lor şi să ştie cîte ceva despre femei.
Panchita, care avea douăzeci şi cinci de ani, părea o fe­
tiţă de cincisprezece ani şi prefera vorbele echivoce ale
băieţilor decît propunerile obraznice ale bărbaţilor.
— Ţi-e frică îritr-adevăr de mine ? îl întrebă apucîn-
du-1 de mână.
— Nu, senorita... dar trebuie să plec. Mă aşteaptă...
— Nu pleca, Miguelito, săriră băieţii.
— Azi e duminică...
— Putem ajunge acasă cel devreme la unsprezece.
— O să ne îmbătăm, îi suflă Sancho la ureche.
— Să ne îmbătăm ?
— Da. Nu ştii ce-i aia ?
— Şi vom fuma. Pariez că nici asta nu ştii ce e.

154
 Miguelito se crezu în infern, iar toţi prietenii săi draci
«deghizaţi în oameni ; adevăratul tartor era însă Panchita
care nu vroia să-i dea drumul la mînă.
— Sărută-1, Panchita, sărută-1, o îndemnă Pachulo fă-
-cînd haz ca un nebun cînd văzu cum tremură copilul.
Panchita îi lui şi mîna cealaltă şi, roşie ca o cireaşă
încercă să şi-l apropie, dar Miguelito se smulse cu o îm-
brîncitură din îmbrăţişare şi o luă la fugă spre cizmărie,
urmărit de rîsetele şi fluierăturile batjocoritoare ale băie­
ţilor.

într-o zi Miguelito se duse în centru ca să cumpere

<îţiva metri de piele.
După seara aceea de la cinematograf băieţii, cînd îl în-
tîlniră, îşi cerură iertare că l-au supărat cu glumele lor şi
îl rugară să rămînă prieteni.
Pachulo îi povesti în mare secret dragostea lui pentru
Panchita ; o iubea mai mult decît pe propria sa mamă,
într-un fel aparte, inexplicabil. Cînd o • vedea simţea că
sîngele i se urcă în cap şi că îl cuprinde un sentiment com­
plex de teamă, curaj, tandreţe şi violenţă. Miguelito îl as­
culta, fără să înţeleagă prea bine esenţa frămîntărilor prie­
tenului său, şi încerca să-l consoleze cu fraze copilăreşti.
Toţi îi deveniseră buni prieteni. Cînd furau o revistă
ilustrată din raftul unei librării i-o aduceau imediat, se
adunau în jurul lui şi aşteptau să le-o citească. Din această
cauză era foarte respectat şi dobîndise un serios ascendent
asupra camarazilor săi de necazuri.
Pentru duminica următoare plănuiră să meargă la ma­
tineu, la acelaşi cinematograf ; Miguelito simţea, fără să-şi
poată explica de ce, o anume nelinişte. îşi amintea de atin­
gerea mîinilor femeii micuţe, brunete şi graţioase, trezin-
du-i-se astfel în suflet dorinţa de-a o întîlni din nou acolo...

155
 Era abia vineri. Băiatul avea în buzunar zece pesos şi
zece centavos cu care trebuia să cumpere piele şi cu ce-i
mai rămînea dulciuri pentru el. Economisise cîţiva pesos de
la transportul balotului, care nu putea fi urcat în tramvai,
şi trebuia deci cărat în spinare pe jos.
Se descurcă mai bine decît şi-ar fi imaginat. Reuşi să
scoată comanda la nouă pesos şi cincizeci de centavos. îi
mai rămăseseră deci şi lui cincizeci de centavos şi cu încă
zece, avea acum şaizeci de centavos pe care îi strînse cu
grijă fără să ştie Eufrasio. Fericit, îşi urcă balotul pe umăr,
îl fixă bine şi porni spre casă.
Ramiro era şi el plecat. în lipsa lui Miguelito, Eufrasio
se văzu nevoit să-l trimită pe Bătrîn să ducă unui client
cîteva pereche de pantofi pentru nişte fetiţe care aveau
neapărată nevoie de această încălţăminte pentru şcoală. Meş­
terul, rămînînd singur în atelier şi văzînd că în cutia de
clei nu mai era nimic, îi ceru Jacintei să-i prepare cantita­
tea necesară pentru reparaţiile urgente.
Focul era deja stins, şi bătrîn a, se chinui mult pînă să-I
aprindă. Fumul o îneca, ochelarii înceţoşaţi îi alunecau
mereu de pe nas, tăciunii îi ardeau degetele sau cîte o scîn-
teie rebelă sfîrîia în şuviţele-i cărunte ; în sfîrşit, ca într-un
foc de artificii izbucni şi binecuvîntata flacără care-şi în­
mulţi limbile cuprinzînd întreaga oală.
întotdeauna reuşise să facă bine cleiul, dar tocmai atunci
îi ieşi prea gros şi plin de cocoloşi. Meşterul, simţind mi­
rosul cleiului prins, se apropie negru de furie.
Omul acesta era mai mult ca orice, o fiinţă sadică.
Acum, cînd se ivi ocazia, profită de ea cu toată inconştienta
sa brutalitate.
O înhaţă pe Jacinta de păr şi insultînd-o o trînti de
perete. Cînd bătrîna îşi reveni se aruncă asupra ei şi o strînse
de gît aproape s-o sugrume. Femeia căzu la pămînt fără
să scoată nici un geamăt, nici un sunet, fără să poată cere
măcar ajutor. Neaşteptatul atac o lăsă mută mai întîi de
teamă, apoi de durere şi de mînie.
Eufrasio se aplecă asupra trupului căzut şi-l ridică ia o
palmă deasupra pămîntului. Şoptindu-i apoi femeii groso­
lănii cumplite, o azvîrli din nou de perete cu toată puterea,

156
încît casa şubredă se cutremură uşor, dar cum bătrîna ră­
mase încă în picioare, îi mai dădu un pumn în faţă pînă
văzu că din gură i se preling dîre de sînge.
Mizerabilul încerca de fiecare dată o plăcere mai mare
iar la vederea sîngelui voluptatea ajunse la culme. După
asta se linişti, obosit de furia criminală care-1 împinse spre
asemenea atrocităţi ; începu să se gîndească la consecinţele
faptei sale şi i se făcu frică. Dacă bătrîna va muri el avea
să poarte întreaga vină. O crimă ca asta îl putea duce la
carceră şi fiori reci îi străbătură trupul.
Se aplecă spre Jacinta: încă mai respira. Asta îl mai li­
nişti. Bine că nu murise. Dar dacă va povesti bărbatului
ei cele întîmplate ? Dacă îl va pîrî pe el, pe Eufrasio, şi
bătrînul indignat va face o plîngere la judecătorie ?
— Ascultă femeie, dacă spui ceva bărbatului dumitale,
te omor. Iar înainte îi dau maţele afară lui Miguelito în
faţa voastră, ai auzit ?
Jacinta nu scoase un cuvînt. Nu avea forţă să vorbească,
zăcea aproape fără cunoştinţă. Numele copilului o aduse
la realitate ; îşi dădu imediat seama de gravitatea vorbelor
lui Eufrasio şi de faptul că el era în stare să-şi îndeplinească
ameninţarea.
— Nu voi spune nimic, bolborosi.
Trebui să-şi apese mîna pe gură pentru că sîngele ţîşnea
gros şi negru. .
— Ridică-te şi du-te în camera dumitale !
însă de această dată bătrîna n-a mai fost în stare să-i
respecte porunca. încercă să se ridice, dar în zadar. Bietul
ei trup slab şi suferind era complet doborît, ca o rămăşiţă
de cetate bombardată pe neaşteptate.
Eufrasio a trebuit s-o ia şi s-o tîrască pînă în camera
de alături unde o lăsă întinsă pe paie. înainte de a ieşi pe
uşă o mai avertiză o dată :
— Dacă povesteşti cuiva ceva, nu răspund nici de copil
nici de bătrîn.
Jacinta rămase singură. Capul o durea îngrozitor şi i se
părea că se. învîrteşte totul în jurul ei ca într-un carusel.
Faţa îi era tumefiată şi plină de sînge, iar buzele crăpate
aveau un gust de cocleală. Simţea mult lipsa ochelarilor

157
pentru că nu putea distinge nimic în jurul ei, nici măcar
conturul uşii pe unde trebuia să apară în scurt timp soţul
şi nepotul ei... Miguelito. în au? îi răsunară cuvintele lui
F.ufrasio, ameninţările acelea cumplite împotriva comorii
ei pe care o ocrotise atîţia ani cu înverşunare, cu răbdare
şi cu devotament nemărginit.
Nu, Miguelito nu putea să moară din cauza e i! Şi nici
Ramiro, bietul bătrîn, nu va suferi o pedeapsă nemeritată.
Se rugă atunci lui Dumnezeu din tot sufletul să-l ierte pe
Eufrasio, să-l lumineze şi să-l facă să devină milos cu aceste
două fiinţe, singurele care-i mai rămăseseră ei în această
vale a plîngerii şi a amărăciunii, prin care trecem toţi fără
să ştim încotro ne îndreptăm. '
în atelier se auzi vocea repezită a lui Eufrasio şi apoi
cea monotonă şi obosită a lui Ramiro. Bietul de el, va intra
şi o va găsi în halul. ăsta. Ca să nu-1 sperie îşi şterse repede
faţa cu capătul şorţului şi-şi acoperi trupul cu învelitoarea
zdrenţuită.
Uşa se deschise şi în cadrul ei apăru figura tristă şi în­
grijorată a lui Ramiro.

Starea Jacintei era gravă. Loviturile primite îi produ­

seseră leziuni şi o hemoragie internă. Viaţa i se sfîrşea.
Vîrsta ei apăru pentru prima dată în toată tragica sa dez­
văluire iar cele două fiinţe, singurele care o iubeau în lume,
înţeleseră că îi va părăsi pentru totdeauna.
Jacinta păstrase taina suferinţelor ei. De ce să mai pro­
ducă necazuri în drumul de nelinişti care-1 aveau de par­
curs ? De ce să nu ascundă undeva în sine realitatea aceea
dureroasă ? Astfel, nici unul din cei doi nu aflară cauza
straniei şi subitei îmbolnăviri. Eufrasio îi făcuse să creadă
că era vorba de o criză de nervi şi probabil de un acci­

158
dent vascular firesc la vîrsta ei, iar biata bătrînă dădea
afirmativ din cap cînd auzea aceste explicaţii.
Ramiro se gîndi să meargă imediat să caute un medic,
un om pe care l-ar fi dorit investit cu puteri supraomeneşti
care să nu lase moartea să se atingă de bietul trup al Ja-
cintei. Acum bătrînul vedea mai clar ca prima oară cît de
cumplit este să nu poţi înfrînge tragedia morţii şi cît de
dureros e să vezi cum se frîng în ghearele ei zilele celor
mai iubite fiinţe ale noastre.
Cabinetul medical cel mai apropiat, al doctorului Lituan
R. Hossby, se afla la aproape cinci străzi de a lor şi era,
de altfel, singurul în împrejurimile cartierului. La el s-a dus
Ramiro învelit în pelerina lui de cerşetor purtîndu-1 pe
Miguelito de mînă în speranţa că-1 va înduioşa pe medic
şi-l va îndupleca să vină s-o vadă pe bătrînă.
Doctorul Hossby era în general foarte ocupat, dar
atunci mai mult ca oricînd pentru că făcuse o operaţie de
ulcer şi bolnava se afla în stare gravă. Examina nişte radio­
grafii şi îşi însoţea concluziile cu suculente înjurături cînd
în engleză, cînd în spaniolă. în clipele acelea era cu ade­
vărat fioros.
Ramiro ajunse în faţa cabinetului tocmai în momentul
cînd uşa se deschise brusc lăsînd să se vadă silueta unei
infirmiere în halat alb.
Fata făcu semn unui taxi care, după un scurt viraj, se
opri în faţa scării de la intrare.
— Domnişoară, domnişoară...
— S-au terminat consultaţiile. Vino mînie dimineaţă.
— Am vrea să vorbim cu domnul doctor.
— Domnul doctor este foarte ocupat.
— Dar moare, domnişoară... soţia mea e pe moarte.
— Nu mai insistaţi, sau chem poliţia, să ştiţi!
Ramiro nu mai insistă. Lacrimile îi picurau fierbinţi din
ochii stinşi de durere. Miguelito începu să se smiorcăie şi
el dîrdîind pe dalele de piatră ale scării.
Doctorul Hossby ieşi numai în cămaşă, cu hafna sub
braţ şi în mîini cu teancul de radiografii, l o t mai bombă­
nea nemulţumit.
— Domnule doctor...

159
 — Domnişoară, te rog, nu vreau să fiu deranjat, dacă
mă caută vreun pacient să aibă răbdare pînă mîine sau...
să se ducă la dracu !
— Am înţeles, domnule doctor.
Se urcă în maşina care demară brusc, îndreptîndu-se cu
toată viteza spre centrul oraşului.
— Domnişoară, imploră Ramiro aproape plîngînd.
— Iarăşi dumneata ?! Ce s-a întîmplat ?
— Soţia mea e pe moarte.
— Eu nu pot să vă ajut cu nimic. Căutaţi un medic.
— Cînd se întoarce domnul doctor ?
— Cred că mîine.
— Acum nu se mai întoarce ?
— Nu ţi-am spus ? Ce om încăpăţînat ! A operat pe
cineva şi cum pacientul este grav.s-a dus să mai facă şi alte
radiografii. Ştii ce i-au găsit ?
— Nu, domnişoară, zise Ramiro pe care nu-1 interesa
deloc toată povestea.
— O mănuşă înăuntru.
— Ce curios ! spuse Ramiro fără să înţeleagă nimic.
Cu băiatul de mînă, se depărtă încet spre casa lui Eu-
frasio.

Sosi şi duminică. Bătrînei îi era tot mai rău, iar geme­

tele ei nu conteneau zi şi noapte. Ochii din ce în ce mai
stinşi păreau obosiţi de cîte văzuseră în lume. Se afla mai
ap'roape ca oricînd de clipa cînd urma s-o părăsească şi asta
o bucura. Viaţa fusese pentru ea un lanţ neîntrerupt de
suferinţe, de luptă, de durere şi de neînchipuite necazuri.
Dacă regreta ceva din această lume era pe soţul ei, Ramiro,
pe care-1 iubise întotdeauna cu cele mai profunde senti­
mente şi pe nepotul ei, pe fiul fiului ei Mario, băiatul acela
bun care, stăpînit de patimă pentru o femeie netrebnică,

160
îşi părăsise drumul drept al vieţii, înfundîndu-se într-un
labirint unde moartea îl secerase ca pe un trunchi.
Miguelito era adîncit în tristeţe. Iar Ramiro abia mai
putea să lucreze. Se ducea mereu în camera unde bătrîna
lui îşi trăia ultimile ore din viaţă.
Eufrasio nu făcea nimic. Stătea îmbufnat şi printre dinţi
îi scăpau înjurături adresate „hoţomanului bătrîn care trăia
în casa lui de pomană".
Pachulo se apropie de poartă şi-i făcu băiatului un semn.
Miguelito ieşi.
— Ce faci ? Nu mergi deseară la film ? Panchita s-a în­
drăgostit de tine şi vrea să te vadă.
— Mama Jacinta e tare bolnavă. Nu pot să merg.
— Atunci, cred că nici ceilalţi băieţi nu se vor duce.
— De ce ? Ei nu au probleme.
— Sîntem doar prieteni. Vom sta aici pe lîngă tine.
îmi pare rău pentru Panchita.
— Şi ceilalţi unde sînt ?
— Aici la colţ, îl aşteaptă pe Sancho care s-a dus la li­
brărie să fure o revistă. Uite-i, vin cu toţii.
— Hai, Miguelito, te aşteptăm.
— Hai să* mergem la cinema. Filmul de azi e extra.
— Avem bani şi pentru tine.
— Uite şi revista pe care a furat-o Sancho.
— Lios ne va băga-n belele, s-a dus la patiserie şi a
cerut nişte pateuri.
— Şi ce-i cu asta ?
— Păi a plecat fără să plătească. In cel mai bun caz îl
vor înhăţa sticleţii.
■
— Ce sticleţi ? întrebă Miguelito inocent.
— Aşa-i numesc bandiţii din filme pe poliţişti, iar noi
le spunem la fel.
— Duceţi-vă la film, băieţi. Eu nu pot să merg. Mama
Jacinta e bolnavă şi nu pot s-o las aşa...
— Atunci nu vOm merge nici noi. Dar păcat de Pan­
chita care aşteaptă să te vadă...
— Şi de ce vrea să mă vadă ?
— I-ai căzut cu tronc.
— Cum ?

161
 — îhîîî !! exclamă Pateperro, care li se alătură celor­
lalţi ca şi* cum cu acest murmur ar fi încercat să evoce o
lume de plăceri ascunse şi inaccesibile.
— Astăzi nu merg. Dacă mama Jacinta se va face bine,
voi merge duminica viitoare.
— Atunci vom rămîne cu tine şi ai să ne citeşti revista.
Miguelito ieşi din atelier şi se duse cu prietenii spre
colţul străzii. Se aşezară cerc în jurul său pe nişte pietre
şi începură să sporovăiască despre filmul pierdut.
Josue, care de această dată se afla şi el cu ei, scoase din
buzunar un pachet de ţigări şi le oferi tuturor. Toţi se re­
peziră să ia în afară de Miguelito. Acesta se uita uluit cu
cîtă plăcere trăgeau ei din ţigară parcă ar fi fost cine ştie
ce nectar delicios. Pe el chiar şi fumul îl făcea să lăcrimeze.
— Trebuie să-l învăţăm să fumeze pe îngerul nostru,
cum îi zice Pan chita. Nu-i aşa ?
— Şi asta şi încă multe altele.
— Pariez că n-ai tras niciodată o duşcă, Miguelito ?
— Nu, mărturisi cel întrebat aproape cu jenă.
— Păi, astăzi ai să bei. Biata mama Jacinta e bolnavă,
tu eşti trist şi băutura consolează.
— Să ştiţi băieţi că şi eu sufăr, zise Rafael, un băiat
palid şi slăbănog. Toţi avem probleme, şi supărări şi toţi
trebuie să luptăm cu viaţa asta grea. Sîntem singuri şi ne­
cazurile sînt ipulte. Cu toate că ne aflăm aici împreună,
fiecare dintre noi e mereu singur.
începură apoi să curgă mărturisirile. Primul a fost Ra-
fael. Unii băieţi îi cunoşteau povestea, dar el şi-o depănă
iar, special pentru Miguelito care-1 asculta cu toată dra­
gostea, cu toată înţelegerea, avînd ochii fixaţi pe trăsăturile
palide ale băiatului.
Rafael începuse să înveţe la un colegiu din centrul ora­
şului. Tatăl său se apucă dintr-o dată de băutură şi în fie­
care noapte cînd venea acasă înjura ca un nebun, îşi batea
nevasta, iar cînd ea nu-i apărea în cale, îşi bătea copilul.
Mama sa trăia mai mult pe stradă şi cîteodată se întorcea
după aceste ciudate plimbări cu bani ai căror sursă nu-i
mai era ascunsă nici lui Rafael. După o lună a fost nevoit
să părăsească colegiul pentru că mama sa nu mai reuşea

162
 sa-i plătească taxele, iar tatăl său tot ce cîştiga dădea pe
băutură. Deci acum nu mai mergea la şcoală şi-şi petrecea
după-amiezele recitind caietele cu notiţele de la orele de
curs pentru că îi plăcea să studieze şi era înzestrat pentru
carte.
— Aşadar, băieţi, niciodată nu se ştie unde ajungi. Tatăl
meu îmi povestea cîteodată că el fusese un cîntăreţ foarte
talentat. Şi aşa din circiumă în circiumă în loc să meargă
spre glorie cum a visat, a decăzut atît de mult încît şi-a
pierdut aproape complet vocea şi nici să mai cînte la chi­
tară nu mai poate pentru că mîna lui cu degetele înţepe­
nite şi chircite îi tremură continuu.
După ce tăcu Rafael, se lăsă o linişte grea. Şapte dîre
de fum se ridicau în aerul dens al după-amiezii. Miguelito
nu fumă în ciuda insistenţelor lor. în atmosfera aceea con­
fidenţială instalată subit între ei îşi începu povestea Pachulo,
poveste pe care nu i-o cunoştea - nimeni pentru că pînă
atunci se comportase cu multă rezervă.
Mama sa muri chiar în clipa cînd el se născuse într-o
provincie santanderiană caldă şi însorită. Crescu liber şi
simplu ca o sălbăticiune, alergînd printre arbori, furînd
mierea albinelor şi făcînd încă alte sute de ştrengării. Tatăl
său lucra la ferma unui moşier bogat iar el, Pachulo, se
afla în largul său, simţindu-se acolo stăpîn chiar şi în ve­
cinătatea fermei unde se ducea nestingherit, pătrunzînd
peste tot cu jovialitate şi cu verva sa caracteristică.
într-o zi sosi la fermă fiica patronului. Cînd îşi aminti
de ea, Pachulo întoarse capul cu silă.
O chema Adelaida şi era o adevărată perfecţiune. Avea
faţa nevinovată de madonă şi un trup ispititor de femeie,
iar ochii ei albaştri şi limpezi ascundeau un suflet dornic
de plăceri. Se simţi atrasă de tatăl lui Pachulo, Sergio, care
avea pe atunci douăzeci şi ceva de ani şi era un bărbat pu­
ternic şi frumos cu un trup bine făcut şi atletic. Adelaida
dădea deseori tîrcoale cabanei, unde stătea Sergio cu Pachulo,
căutîndu-1 cu diferite pretexte.
Sergio, observînd interesul constant al fetei, începu să
se gîndească serios la ea şi crezu chiar că se vor putea că­

163
sători. într-o zi, tatăl fetei, fermierul, îi surprinse singuri
în cabană şi-l împuşcă pe Sergio pe loc. Pachulo văzu totul.
In sufletul băiatului se trezi o ură înverşunată împo­
triva celui care-i omorîse părintele, dar o şi mai cumplită
ură simţi împotriva Adelaidei pentru ica ea-1 minţise, pe
bătrîn spunîndu-i că Sergio îi aţinea mereu calea, că-i făcea
mărturisiri de dragoste, că încercase să o seducă prin sute
de dovezi de dragoste pînă a dus-o acolo, în braţe, cu forţa.
Pachulo, auzind toatea astea, jură să se răzbune pe femeia
care-1 atrăsese pe tatăl său prin farmecele ei ca apoi să se
dezvinovăţească într-un fel atît de neruşinat.
Pachulo a fost nevoit să plece de la fermă_ pentru că
oamenii nu-1 mai iubeau, toţi credeau că primindu-1 încă
prin casele lor vor atrage nemulţumirea stăpînului.
Băiatul căută să afle unde ţineau benziha cu care era
alimentat motorul de iluminat imobilul. 'Noaptea, pitin-
du-se pe după tufişuri, se strecură în depozitul de combus­
tibil şi îşi umplu o canistră cu lichidul acela inflamabil.
Dădu apoi foc casei în care se aflau Adelaida şi tatăl ei.
— Şi au ars ? întrebă Miguelito cu ochii larg deschişi
de uimire.
— Da de unde ! N-am ştiut că tocmai în noaptea aceea
fuseseră invitaţi la un bal în sat. în casă nu se afla nimeni.
Cînd s-au întors n-au găsit decît cenuşa, dar eu eram deja
departe.
Toţi tăcură înmărmuriţi de admiraţie. In mediul acela
corupt o întîmplare ca asta dobîndea caracter de legendă,
iar protagonistul dimensiuni de erou, ca Bolîvar. Chiar şi
Rafael, băiat instruit, cunoscător al slăbiciunilor şi tragediilor
omului, nu reuşi să-şi stăpînească un.gest de uimire şi de
admiraţie pentru acest băiat care fusese în stare de un ase­
menea act de curaj.
Povestea lui Corto era lâ fel de amară. Părinţii lui furau
cît puteau din magazine, tutungerii, prăvălii, de peste tpt.
Noapea veneau acasă şi-şi împărţeau cîştigul în mod echi­
tabil în faţa ochilor uluiţi ai copilului căruia îi adormeau
atenţia cu o bucată de pîine sau cu o prăjitură. Cu toate că
furau continuu şi cîteodată sume mari, părinţii lui nu aveau

164
niciodată bani, iar casa lor era cea mai mizeră din tot cartie­
rul. Corto, urmîndu-le exemplul, fura şi el de unde se ni­
merea, chiar de la ei sau de la străini cînd îi era la înde-
mînă.
Sancho era singurul fiu al unor oameni săraci, doi bătrî-
nei ramoliţi care aveau o prăvălioară în partea de sud a ora­
şului. In fiecare duminică şi în' zile de sărbătoare el băga
mîna în casa de bani şi tot ce găsea acolo cheltuia cu prie­
tenii. .Tot el era cel care fura revistele cu care se distrau
toţi.
Josue, cel cu ţigările, îşi începu şi el povestea sa, care nu
avea nimic extraordinar. Era dintr-o familie oarecare.
Tatăl său lucara în Ministerul educaţiei şi cîştiga două
sute de pesos pe lună. Aceşti bani trebuiau să-i ajungă pen­
tru chirie impozit, întreţinerea lui, a soţiei, a celor opt copii
şi, în plus, pentru servitoare şi pentru o pisică. De multe
ori sufereau de foame şi Josue se vedea obligat să-i mai bu-
zunărească, cum spunea el, pe cei care nu erau atenţi ca
să-şi mai potolească foamea de adolescent şi ca să se distreze
duminica.
îi povestiră şi despre Inetti, care nu se afla atunci în grup.
Tatăl său vindea carne şi se şoptea printre vecini că din cinci
arroba1, cît vindea pe zi, două erau de viţel şi trei de cal
sau de cîine pentru că odată i-au găsit în grădina casei o
mare cantitate de căpăţîni de cîine.
Lios, cel mai vesel dintre ei urma să împlinească doispre­
zece ani. Era mărunţel şi vioi, iar băieţii îl respectau pentru
că vizita în mod frecvent o femeie cu care avea relaţii mis­
terioase. De aceea îşi dădea multă importanţă zicînd că
dintre toţi băieţii el era singurul care ştia să se apropie de
o femeie şi dă' toţi ceilalţi, chiar şi Pachulo, cel mai mare
dintre ei, se dovedeau timizi şi posaci tocmai atunci cînd
se cădea să fie altfel.
La sfîrşit şi Patteperro îşi depănă istoria. Avea treispre­
zece ani, era orfan de tată, iar mama lui îşi petrecea nop­
ţile într-un cabaret aflat în cartierul vecin, unde dansa

1 Măsură spaniolă de greutate egală cu 11,5 kg.

165
aproape goală, se lăsa apoi mîngîiată de clienţii beţivi şi se
culca pînă la urmă cu cel care plătea mai bine.
Miguelito se sperie de toate aceste, relatări, una mai urîtă
şi mai neruşinată ca alta. îşi lăsă capul pe genunchi şi, strîn-
gîndu-şi-1 în mîini parcă de frică să nu i se ghicească gîn-
durile, lasă să-i cadă nestăvilite lacrimi de dispreţ şi de milă
pentru toate creaturile acelea turtite de mîna de fier a unui
destin potrivnic.

Josue oferi din nou ţigări. De această dată luă una şi

Miguelito, şi-o aprinse, dar cînd încercă să tragă din ea, se
înecă îngrozitor înc-epînd să tuşească continuu spre marea
veselie a băieţilor grupaţi în jurul lui pe pietre.
— Trebuie să înveţi mai întîi, Miguelito, îi zise Pachulo.
Uite aşa se face. Şi-i făcu o demonstraţie clară lăsînd să iasă
fumul în rotocoale printre buzele ţuguiate.
Miguelito mai făcu încă două încercări, dar eşuă. Furios,
aruncă ţigările cît colo.
— Ce ziceţi, băieţi, dăm ceva pe gîtlej ? zise unul.
— Nu-i rea ideea, răspunse Lios. Dar ce ?
— Zi mai bine, cu ce ?
— Dar pe Sancho de ce-1 iubim noi ?
— Pentru reviste, desigur. Rachiu însă...
•— Să fure o sticlă.
— Şi Corto alta.
— î h î ! Cu două sticle facem un chef ’pe cinste.
— Trebuie să-l consolăm pe Miguelito.
— S-a făcut, băieţi ! La treabă !
— Sancho, tu te duci spre sud, zise Pachulo arătînd în
josul străzii. Iar tu, Corto, spre nord. Vă dau jumătate de
oră. Cine va sosi primul va primi medalia de aur.
Cei doi plecară imediat, iar ceilalţi continuară să pălă­
vrăgească şi să fumeze.

166
 Miguelito ştia nu e bine ceea ce face, că nu trebuia
să aibă de-a face cu aceşti băieţi corupţi şi lipsiţi de scrupule
care nu erau interesaţi decît să trăiască indiferent cum, une­
ori chiar din munca altora; ştia că datoria lui era să stea
lingă mama Jacinta, la căpătîiul ei ca să-i îndulcească ulti-
miie clipe... ultimile. Cu toate astea ceva mai presus de
voinţa lui îl atrăgea să stea acolo, pe pietrele acelea mari,
ascultînd glumele deocheate ale băieţilor.
Trecură trei sferturi de oră. Ceasul din bătrînul şi şubre-
zitul turn bătu de patru ori. De la două plecase Miguelito
de-acasă, fără să" ceară voie puiva, şi încă mai întîrzia pe
acolo.
De după colţ se zări Corto. Băiatul se apropie de grup
cu aerul cel mai firesc din lume. După ce l-au înconjurat
cu toţii, încît, din afara grupului să nu se mai poată vedea
nimic, îşi desfăcu haina zdrenţăroasă care abia-1 acoperea
şi lăsă să se vadă o sticlă de rom „Viejo de caldas“, furată
dintr-o prăvălie din centru. Ocolise mai bine de o jumătate
de oraş şi băieţii nu ştiau cum să-l mai laude şi să-l încura­
jeze, criticîndu-1 în acelaşi timp pe Sancho.
— Rom ! Nimic nu poate fi mai bun. Eu renunţ la
lichior pentru ăsta. s
— Să mă scuzaţi, prieteni, dar nu avea altceva, spuse
Corto rîzînd cu grosolănie,
— Unde mergem să bem ? Aici ne văd sticleţii şi ne
înhaţă.
— Nu putem pleca. Trebuie să-l aşteptăm pe Sancho.
— Ah ! Adevărat ! L-or fi prins pe nefericit furînd.
— Ar fi pentru prima dată.
— Uite-1 că vine, deşteptul !
Sancho făcea paşi mari spre locul unde îl aşteptau prie­
tenii săi. Din buzunarul din spate al pantalonilor care, aşa
cum ziceau băieţii ca să-şi bată joc de el, înghiţea mai mult
ca o balenă, scoase rapid o sticlă de rachiu.
— Ce părere aveţi ?
— Asta nu-i nimic. Să vezi ce a adus Corto !
— La dracu ! Sancho făcu două strîmbături atât de nos­
time, încît trezi ilaritatea generală. Asta-i culmea ! Pe cine

167
primim azi ? Pe excelenţa sa preşedintele sau pe sfinţia sa...
episcopul ?
— Unde mergem Sancho ? Ce ne sfătuieşti ?
— Pe colină, băieţi.
— Haideţi pe colină. Hai, Miguelito, nu te mai gîndi...
Copilul încercă să se împotrivească, dar pînă la urmă
cedă tentaţiei. Ce efect o avea lichidul acela roşu ? Dar ce­
lălalt limpede ca apa ? De ce băieţii se expuneau atît ca să
facă rost de băutură. Se hotărî să meargă sa împartă cu ei
rodul furtului, alăturîndu-se astfel grupului vesel.
în faţă era Pachulo cu Sancho, fiecare cu cîte o sticlă,
în urma lor. veneau Corto şi Lios avîndu-1 între ei pe Mi­
guelito, iar coloana se încheia cu Josue, Rafael şi Pateperro,
toţi sporovăiau bine dispuşi despre cine ştie ce lucruri
nostime, judecind după gesturile lor caraghioase.

10

Cînd coborîră de pe colină, ceasul bătu ora şase după-

amiază. Toţi erau roşii la faţă, cu limbile grele şi cu paşii
împleticiţi, fericiţi însă de escapada lor de neuitat. Migue­
lito, poate pentru că nu mai băuse niciodată pînă atunci,
arăta mai puţin turmentat decît tovarăşii săi; totuşi, mintea
înceţoşată de alcool nu-i permitea să gîndească cu claritatea
cu care şi-ar fi dorit. De ce nu era lîngă mama Jacinta ? Ce
căuta el lîngă aceşti băieţi ?
— Să mergem la film ! Să mergem ! ţipă Pachulo. Vreau
s-o văd pe Panchita. în noaptea asta mă simt bărbat şi tre­
buie să i-o spun şi ei. Ce ziceţi, băi, mergem ?
— Mergem !
Ajunseră şi la problema banilor. Pachulo avea treizeci
de centavos şi completă zece centavos la biletul lui Josue,
ceilalţi zece centavos îi adăugă Lios. Sancho şi Corto aveau
exact cît trebuie, adică douăzeci de centavos. Mai rămîneau
Rafael şi Petaperro. Se scotociră şi ei şi găsiră zece centa-

168
vos, iar Miguelito puse cincizeci de centavos pe care nu-i
înapoiase lui Eufrasio şi astfel reuşiră să facă rost de banii
necesari.
La casa de bilete era de serviciu Panchita. Cînd văzu
grupul de prieteni apropiindu-se, obrajii ei ofiliţi căpătară
culoare, înfrumuseţînd-o.
— Helo, băieţi ! Credeam că nu mai veniţi. Şi ce film
aţi fi pierdut astăzi...
— E bun ?
— Dacă-i bun ? E interzis pentru domnişoare.
— Atunci să intrăm mai repede.
— Un bilet, floare de nu m i uita !
— Şi unul pentru mine, iubita sufletului meu, zise Pate-
perro imitîndu-şi prietenul.
— Uite banii pentru bilet, Panchita, interveni Pachulo
grav. Şi să vedem dacă în noaptea asta... .
— Taci, obraznicule, c-am să chem poliţia, răspunse
casieriţa, dar ochii ei spuneau exact contrariul.
— Cheamă-1 acum, că mai tîrziu n-ai să mai p o ţi!
Toţi rîseră.
Miguelito, ca de obicei ajunse ultimul să cumpere bile­
tul de intrare. Panchita cînd i-1 dădu îi reţinu o clipă mîna
şi i-o strînse cu semnificaţie, iar băiatul simţi în tot trupul
acelaşi tremur ca şi data trecută.
— L-aţi adus şi pe îngerul păzitor ? întrebă Panchita
nzind.
— Da.
— în seara asta să-mi reţineţi un loc lîngă voi.
— Ura ! Ura ! LJra !
Şi, ţipînd ca nişte nebuni, începură să ţopăie în holul
cinematografului, stîrnind protestele portarului.
— Dacă nu vă potoliţi, nu vă mai las să intraţi.
— Linişte, soldaţi ! Linişte ! Atenţie pluton...
Pachulo ţipa ca un comandant pe cîmpul de bătălie.
Băieţii intrară în sală unul cîte unul şi se aşezară pe aceleaşi
locuri ca duminica trecută.
— Va veni Panchita, exclamă Lios, cel mai autorizat în
materie de femei. Lăsaţi-mă să stau lîngă ea.

169
 — Nu. Eu vreau să stau astăzi lingă Panchita, replică
Pachulo hotărît şi pe ton de gîlceavă.
— Nu vă mai certaţi, declară Rafael. Am să aranjez eu
lucrurile.
— Cum ?
— Foarte simplu. Vom trage la sorţi. Va sta lingă ea
cel care va ieşi cîştigător.
— Nu sînt de acord, răspunse Pachulo ţîfnos. Eu
vreau să stau lingă ea şi voi sta orice s-ar întîmpla !
Toţi amuţiră la vocea şefului.
începu filmul. Băieţii nu erau în stare să priceapă nici
un cuvînt pentru că se vorbea în franceză şi scrisul era -în
spaniolă, iar de citit nu ştia decît Miguelito şi Rafael. Se
aşteptară să vadă scene de dragoste, dar în zadar ; acţiunea
se petrecea într-o mănăstire şi nu se vedeau decît călugări
şi novici. Ceva „de groază" cum spunea Lios...
Mai spre sfîrşit veni şi Panchita pe care o primiră cu
chiote înăbuşite şi cu înghionteli pentru locul de lîngă ea.
— Linişte că ne vor da afară pe toţi ! ceru ea cu voce
autoritară. Voi hotărî eu lîngă cine mă aşez. Acum este
rîndul tău Lios şi al... îngerului păzitor.
Nimeni nu protestă. Panchita îi comanda şi ei ascultau
orbeşte aşteptîndu-şi cuminţi rîndul, duminica, de-a avea
onoarea să stea alături de ea.
Lios se dovedi încîntat. Se dădu cu un scaun mai încolo
şi-i făcu loc să stea între el şi Miguelito. Acesta simţi că i
se face dintr-o dată o frică cumplită şi că efectul băuturii
îi dispare cu totul.
Din cînd în cînd Lios o întreba pe Panchita. cîte ceva
ce nu înţelegea din film, iar ea îi răspundea cu rezervă.
Apăru în sfîrşit pe ecran un călugăr şi o călugăriţă care
se priveau în ochi cu disperare ; dar, bineînţeles, intimitatea
lor nu dură prea mult, stînjeniţi de inoportuna prezenţă a
unei alte călugăriţe.
Lios era fericit că fata se afla lîngă el, dar nu înţelegea
de ce, de această dată, ea se arăta atît de retrasă.
De fapt fata era preocupată să-l cucerească pe Miguelito
şi începu prin a-i atinge mîna insinuant ca o pisică. Migue­
lito se înfioră tot cînd simţi că se apropie şi că-1 sărută

170
apăsat pe gură. îi rămase pe buze gust de ruj şi în cap un
fel de ameţeală. Tot ce i se întîmplase i se părea neînchi­
puit de absurd. Să plece de-acasă, de lîngă bunicii lui, să se
ducă să bea, să se îmbete cum făceau oamenii mari, apoi să
cheltuiască la film cei şaizeci de centavos în loc să-i
dea lui Ramiro ca să-i cumpere un calmant Jacintei, iar
acum să stea lîngă fata asta, care se comporta într-un fel
atît de ciudat...
Panchita îşi continuă opera de seducţie şi, fără îndoială,
nu s-ar fi dat în lături de la nimic dacă nu s-ar fi rupt din-
tr-o dată filmul aducînd după sine aprinderea automată a
luminilor. Se văzu obligată să stea liniştită, dar băieţii obser­
vară că era roşie ca para focului şi foarte agitată. Numai
Pachulo, din partea cealaltă a şirului de bănci, nu-i arunca
nici o privire, stăpînit de o surdă mînie.
S-au stins din nou luminile. Pe ecran apăru un castel
frumos unde era sechestrată o călugăriţă ; o doamnă intră
cu aroganţă în cameră, îi şopti ceva călugăriţei, îi întinse
apoi o rochie şi ieşi. Aceasta luă rochia şi-şi schimbă rasa
călugărească aproape sub ochii publicului iar ou noile veş­
minte, deveni o domnişoară foarte elegantă. La castel apăru
apoi un bărbat, care semăna foarte bine cu călugărul dina­
inte, şi în sfîrşit o luă pe cea care fusese călugăriţă şi se
căsătoriră.
Filmul se termină înainte ca Panchita să-şi desăvîrşească
intenţiile. în după-amiază aceea strădania ei rămase inutilă.

11

Cînd Miguelito ajunse acasă toţi dormeau. Cizmarul în

camera lui, Ramiro pe paie şi Jacinta lîngă el. Băiatul se
ghemui şi el într-un colţ fără să facă zgomot.
îl trezi un ţipăt gîtuit. Prin crăpăturile acoperişului Se
filtra lumina lăptoasă a zorilor. Jacinta gemea.

171
 Probabil că vaietele ei se auzeau de multă vreme pentru
că în dreptul uşii se afla meşterul în pijama cu o lanternă
în mînă, grotesc ca o sperietoare. Ramiro îngenuncheat
lîngă bolnavă bolborosea rugăciuni. Miguelito se ridică cum
putu. Capul îl durea îngrozitor şi încă mai simţea pe buze
gustul rujului Panchitei.
Lanterna se stinse.
— Nu mai pot consuma bateriile, deschideţi uşa că s-a
făcut ziuă.
Don Ramiro îl trimise’pe Miguelito să deschidă uşa. Co­
pilul se supuse. îi tremurau picioarele de teamă de-a nu fi
certat de bunicul său. Era conştient de gravitatea faptelor
sale şi se aştepta la pedeapsă, dar bătrînul era prea .supărat
în clipele acelea ca să se gîndească să-i reproşeze ceva ; îl
rugă doar să aprindă o lumînare şi s-o apropie de faţa bol­
navei pentru a o vedea pentru ultima dată.
Cei doi bătrîni se obişnuiseră cu ideea că se vor despărţi
pentru totdeauna, iar acum nu mai aveau cum să lupte îm­
potriva morţii. La lumina tremurătoare a luminării faţa îi
apărea pătată şi vînătă. în jurul gurii se contura un cerc
negru, urme ale loviturilor. Ochii îi ţinea complet închişi,
dar, răniţi de lumina luminării, se întredeschiseră .pînă ce
privirea alunecă tristă şi dulce peste faţa pămîntie a lui
Ramiro.
— Adio... bătrîne.... adio...
Se întoarse apoi spre Miguelito în mîna căruia lumîna-
rea tremura ca scuturată de furtună.
— Să fii ascultător, copile... să fii bun...
Apoi capul se înclină grav într-o parte şi ochii înţe­
peniră fixaţi spre un punct nedeterminat în necunoscut.

12

Ramiro căzu într-o stare de totală prostraţie. Nu-şi dădu

seama nici cînd au scos trupul zdrobit al Jacintei, nici cînd
au înmormîntat-o. Eufrasio, probabil împins de remuşcare,

172
se ocupă de toate astea. O puse într-un sicriu din scînduri
vechi şi o duse la cimitir îngropînd-o undeva, sub un pom,
părăsită ca un cîine. Nimic nu marca existenţa bietelor ei
rămăşiţe pămînteşti : nici lespedea funerară, nici crucea.
Ramiro şi Miguelito, rămaşi în casă, nu-şi dădură seama
de nimic. Cînd se treziră la realitate, umbrele nopţii se în­
tindeau sub cerul plin de stele.
Eufrasio îşi făcu un plan. După-amiază fusese la azilul
de bătrîni ca să discute o anume problemă cu directorul şi
cu sora şefă. Cînd se întoarse acasă toate detaliile erau deja
stabilite:
— Hei, Miguelito ! Vei rămîne singur. Eu voi fi de-acum
tatăl tău, voi avea grijă de tine şi-ţi voi da tot ce-ţi doreşti.
Vei avea îmbrăcăminte încît să fii cel mai elegant băiat din
cartier, vei avea bani duminica să te duci la cinema, te voi
lăsa să bei şi să fumezi, să te duci la femei, să faci tot ce-ţi
pofteşte inima, dar va trebui să mă asculţi orbeşte indiferent
ce-ţi voi cere !
La început Miguelito nu înţelese semnificaţia acelor cu­
vinte. De ce-i trebuia un tată ca Eufrasio cînd el avea unul
ca Ramiro ?
Bietul bătrîn, ghemuit pe paiele unde zăcuse Jacinta, pă­
rea pierdut pentru lumea asta. Poate sufletul său purificat
prin suferinţă se ridicase deja pe culmi invizibile ca să-l în-
tîinească pe cel al Jacintei.
Se auzi o sirenă şi o ambulanţă şe opri în faţa porţii
atelierului.
— Credeam că nu mai veniţi, zise Eufrasio amabil.
— Am, fost foarte ocupaţi.
— Aici se află bătrînul.
— Luaţi-1!
Doi brancardieri îl ridicară pe Ramiro şi-l urcară în am­
bulanţă. Miguelito înţelese că-1 lăsase singur pe lume, că
era abandonat de toţi, că nu va mai avea niqi un sprijin
de-acum înainte. Ţipetele lui disperate se împrăştiară în
toată casa, răspîndindu-se pînă dincolo de pereţii ei. Eufra-

173
sio îl încuie în camera în care murise Jacinta încît cei doi
să-l poată băga nestingherit pe bătrînul total inconştient
între pereţii apăsători ai coliviei.
Vehicolul se puse în mişcare şi, însoţit de sunetul sire­
nei, se pierdu în negura depărtării.
Ţipetele lui Miguelito acoperite pentru o clipă de cele
ale sirenei răsunară din nou tragice şi solitare în liniştea
crepusculului.
 HOŢII

Ignoranţa este mama tuturor relelor.

(Balzac, Verişoara Bette)

Ş a se a n i m a i t îr z i u c a r t ie r u l e r a a c e -
laşi. Străzile la fel de asimetrice, porţile caselor la fel de
scorojite, iar pereţii într-o avansată stare de degradare. Alţi
puşti luaseră locul celor de odinioară care, deveniţi bărbaţi
în toată puterea cuvîntului, îşi ascundeau chipurile sub bărbi
ca să nu li se poată ghici cu uşurinţă relele intenţii.
Puţine lucruri noi se întîmplară.
Dona Consuelo se încăieră cu nevasta lui Rafael, rivala
ei într-ale negoţului şi, lovită cu un ciob de sticlă, rămase
cu o mare cicatrice de-a lungul obrazului; fiica ei împlinise
optsprezece ani şi era deja o domnişoară care visa să devină
dansatoare de cabaret cum erau cele din filmele văzute la
cinematograful El Rey ; în cartier se mutaseră două per­
soane, o femeie şi un bărbat care ziceau că sînt soţ şi soţie.
Erau îmbrăcaţi elegant şi de aceea erau foarte respectaţi de
oameni, cu toate că se vorbea pe şoptite că ar fi fost doi
hoţi de faimă recunoscută care făceau contrabandă cu bi­
juterii şi cu alte valori.
Eufrasio mai avea încă atelierul de cizmărie pe care, cu
cîştigul din ultimii cinci ani, şi-l modernizase, şi-şi luase
două ajutoare : un băiat mărunţel şi îndesat, numit Pite şi

175
 unul lung şi deşirat pe care prietenii îl porecliră Bastazo 1.
Miguelito devenise şi el o persoana.
Eufrasio îl învăţase cum să bage mîna în buzunare stră­
ine cu îndemînare, cum să taie cu diamantul vitrinele mari­
lor magazine şi cum să scoată de-acolo inele şi ceasuri. în
sfîrşit, îl învăţase totul în privinţa artei de-a trăi pe seama
altora.
După moartea Jacintei şi a bruscei despărţiri de Ramiro,
băiatul trecu printr-o criză de apatie. îl ura din adîncul su­
fletului pe meşter şi ar fi dat bucuros orice ca să poată în­
fige în spatele cocîrjat al acestuia un cuţit sau o sulă ascu­
ţită, dar cizmarul avusese grijă de el, îi cumpără îmbrăcă­
minte. îl lasă să fumeze şi să meargă la spectacole. într-o zi,
Miguelito se întoarse beat şi-l îmbrînci cît colo ; Eufrasio,
cu multă răbdare, îl duse în camera lui şi nu se linişti de-
cît cînd îl văzu culcat. Ii suporta în ultimii doi ani toate
obrăzniciile de care sînt capabili copiii răi cînd devin băr­
baţi fără să ştie. După ce pubertatea cuprinse şi trupul, pen­
tru că în suflet pătrunsese cu ani în urmă, conştient de noua
sa putere, deveni şi mai pretenţios. Meşterul trebuia să-i
cumpere mereu îmbrăcăminte nouă şi să-i dea bani de ca­
douri pentru Panchita, care din casieriţă la cinematograful
El Rey ajunsese bufetieră la cafeneaua La Carambola. în
schimb, Miguelito îi era devotat bătrînului. Cînd acesta
avea de lucru şi anume obligaţii de îndeplinit ştia să-i fie
alături.'De aceea Eufrasio continua să-l' alinte în speranţa
că va face din el un desăvîrşit instrument al său.
Culoarea părului lui Miguelito se închisese mult, deveni
negru ca şi sufletul său. Era rău fără să-şi dea seama. în
copilărie Jacinta şi Raţniro îi arătară calea binelui şi a ade­
vărului fără să-i cunoască însă adîncurile sufletului său.
Părinţii se tem să vorbească deschis fiilor lor şi, pînă la
urmă, aceştia urmează o cale greşită în viaţă fără să li se
poată aduce o învinuire, fiind lipsiţi de orientare. Aşa s-a
întîmplat şi cu Miguelito. De la nouă ani fusese lăsat liber
ca vîntul : a mers unde a vrut, a frecventat spectacole de
cea mai joasă speţă, s-a îmbătat în cafenele, iar în ultimul

1 Gură-cască (sp.).

176
 timp îşi petrecea nopţile în cabaretul Las Dos Palomas în
compania unor femei fără scrupule, atrase de bani şi de
virilitate.
Miguelito abia împlinise cincisprezece ani, dar părea să
aibă mult mai mult. Era foarte înalt şi bine făcut în ciuda,
exceselor în care-şi consumase cea mai frumoasă parte din
viaţa sa. Faţa lui rămăsese încă proaspătă şi ingenuă, poate
pentru că potlogăriile pe care le făcea el le lua drept fapte
bune şi fireşti, mai ales că primea laude din partea tuturor,
în acest cartier cel care era mai certăreţ, mai rău, mai mare
hoţ era rege. Miguelito devenise într-o oarecare măsură şe­
ful tuturor şi chiar şi cei mai în vîrstă îl respectau şi-i ştiau
de frică.
Dintre tovarăşii lui din copilărie nu mai rămăsese decît
Peteperro. Ceilalţi se împrăştiaseră : Pachulo, fără cămin şî
familie, plecase pe neaşteptate undeva în necunoscut; Corto
era de doi ani băgat la o şcoală de corecţie, pentru că fu­
sese prins furînd o sticlă de lichior într-o prăvălie din cen­
tru ; Sancho dispăruse într-un fel misterios ; Rafael mu­
rise şi se presupunea ca se sinucisese cu stricnina; Josue
plecase fără să anunţe nimic nimănui ; înetti, pe care Mi­
guelito nu reuşi niciodată să-l iubească, fusese înmatriculat în­
tr-o unitate din afara oraşului ; Lios murise împuşcat de
poliţie cînd încerca să atace o femeie pe o stradă dosnică,
simulînd un furt de geantă. Pe el l-au plîns mult pentru că
era un adevărat prieten. Acum mai rămăsese doar Miguelito
şi Pateperro care obişnuiau să frecventeze împreună caba­
retul Las Dos Palomas.
Din acest cabaret se scotea în fiecare noapte unul sau
doi răniţi, iar cîteodată chiar cîte un mort. Discuţiile se
iscau de la cîte o femeie şi se ajungea apoi la insulte, la
pumni, la cuţite 'şi, în sfîrşit, la împuşcăturii Cu toate aces­
tea, localul înflorea ca prin minune, mai ales că femeile
care-1 animau trebuiau să cedeze patronilor un anume pro­
cent din cîştig şi o parte din conţinutul portofelelor furate
de la clienţii beţi.
Acesta era cartierul după şase ani, iar acesta era Migue­
lito, după ce pierduse orice legătură cu onestitatea şi cu
sentimentele nobile.

177
 2

Noaptea străzile aveau un aspect sinistru. Pe la porţile

caselor apăreau făpturi famelice cu ochi aprinşi ca nişte
boabe de jăratic, sfredelind întunericul, cu trupuri slăbă-
noage şi plăpînde înfipte în inima tenebrelor; se în­
torceau din centrul oraşului la ore tîrzii, cînd terminau
ciudatele îndeletnici ce nu mai constituiau, fără îndoială,
un mister pentru nimeni. Femei cu buzele vopsite, cu feţele
puternic măscuite cu pudră şi fard, rămîneau ore-n şir în
lumina cenuşie a becurilor aşteptînd.
Copiii nu se jucau; aşezaţi pe pietrele trotuarelor îşi
povesteau întîmplări care mai de care mai triviale şi mai
monstruoase. Ceea ce ziua era groaznic, noaptea devenea
tragic.
Deodată, o siluetă se desprinse din umbră, furişîndu-se
spre casa lui Eufrasio. Lumina palidă a unui bec pus sus,
deasupra acoperişurilor, abia descoperea o figură cu tră­
sături bine modelate, încadrată de bucle negre, rebele. Era'
Miguelito care se întorcea dinspre centrul oraşului.
Meşterul îi dăduse cheia ca să poată intra în casă la
orice oră după ce-şi termina obişnuitele ocupaţii nocturne.
Miguelito nu mai bătea la uşă, intra ca un stăpîri.
Aşezat pe un taburet, Eufrasio era adîncit în lectura
unui ziar comunist.
— Ce-ai făcut azi ?
—• Pe trei bucăţi am pus mîna. ■’
— Ai reuşit ? ^
— Da.
Miguelito scoase trei genţi voluminoase şi le puse pe o
măsuţă joasă sub ochii avizi şi cruzi ai lui Eufrasio.
— Nimic altceva ?
— Ce mai vroiai ? De ce nu ieşi la lucru dacă ţi se pare
puţin ?
— Ai avut probleme ? întrebă, îndulcindu-şi vocea.

178
 — Nu, sau mai bine zis, da. Cel cu geanta neagră, şi
arătă spre cea mai modestă dintre ele, dar care părea cea
mai plină dintre toate, cînd îşi dădu seama că-i' lipseşte în­
cepu să strige cît îl ţinea gura. Ne aflam într-un autobuz.
Şoferul opri şi ceru percheziţionarea. Atunci, profitînd de
starea aceea de derută am coborît pe uşa din spate.
— Să vedem cum ne-a mers astăzi.
Eufrasio îşi plimbă degetele cu lăcomie peste cele trei
genţi şi o înhăţă pe cea mai mică.
— Cred că ştii că tot ce se cîştigă se împarte, îi aminti
Miguelito.
— Da, omule, da, ştiu.
Meşterul îmbătrînise foarte mult. Ridurile se înmulţiră
în jurul ochilor şi a gurii, iar părul rărit căpătase tonalităţi
pronunţat cenuşii.
Deschise prima geantă şi abia-şi reţinu o înjurătură : con­
ţinea doar un peso.
— Numai un peso ? Nimic altceva ? întrebă Miguelito
uluit. Puteam să jur că avea pe puţin cinci sute de pesos.
Să-l fi văzut cum arăta ! M-a păcălit, ce mai...
— Ai grijă, să nu ţi se mai întîmple aşa ceva că n-avem
timp de pierdut !
— Deschide-o pe cealaltă.
Văzînd că Eufrasio întinde mîna spre geanta neagră, cea
mai umflată, îl o p ri:
— S-o lăsăm pe asta la urmă.
Bătrînul ascultă. O luă pe următoarea. De data asta
înjurătura nu şi-o mai putu înghiţi. Găsi înăuntru un bilet
de un peso şi altul de cincizeci de centavos, o chitanţă gi­
rată în favoarea unui oarecare Moreno, un certificat jerpe­
lit de cetăţenie, fotografia unei femei ştearsă de lacrimile
ce-o udaseră de-a lungul anilor şi nimic mai mult.
— La dracu ! Dacă nici asta neagră nu e plină, mă las
de meserie. Mai bine mă călugăresc, se revoltă băiatul.
— .Nu dispera, Miguelito. Poate cu această geantă, şi
Eufrasio o mîngîie cu degete drăgăstoase, ne vom scoate
pîrleala.
Dar nici de această dată nimic. Doar zece centavos. Atît
şi o scrisoare adresată unei femei numită Laura.

179
 Miguelito se arătă curios să citească scrisoarea.
— Ştii, băiatul care avea genta asta mi s-a părut o per­
soană onorabilă. Spun băiat pentru că abia îi mijea mustaţa.
Să vezi ce scandal a făcut cînd s-a trezit fără ea. Probabil
că era importantă pentru el.
— Toate bune şi frumoase, dar noi avem nevoie de bani
şi nu de 9criscri romantice şi caraghioase.
— Nu te înfierbîntav omule. Poate mîine va fi o zi mai
norocoasă decît azi.
Apoi, după o clipă de tăcere, Miguelito întrebă maliţios r
— Vrei să-ţi citesc scrisoarea ?
— Citeşte-o. Se zice că femeile suit mai curioase decît
noi, dar şi eu ard să ştiu ce scrie pe peticul ăsta de hîrtie.
Miguelito, luîndu-şi o poziţie de actor de mîna a doua,
ba chiar de a treia, începu să citească scrisoarea aceea scrisă
cu o ortografie măruntă şi clară :
„Laura,
în sfîrşit m-am hotărît să-ţi scriu. De trei ani păstrez
tăcere şi aceşti trei ani au fost pentru mine sfîşietori şi trişti.
îţi mai aminteşti după-amiaza cînd ai venit la noi în
cartier ? Avusese loc o procesiune la care luaseşi parte şi
tu. Purtai pe cap un văl alb care te acoperea ca o spumă.
De sub faldurile lui buclele tale negre alunecau acoperin-
du-ţi umerii, în oohi para luminărilor juca multiplicîndu-se,
iar buzele roşii repetau cînturi pe care le sanctificai şi le
confereai eternitate.
Aceste imagini m-au urmărit mereu. Sînt trei ani de-
atunci şi încă mai sufăr în tăcere."
— Te interesează balivernele astea ? întrebă Miguelito
încreţindu-şi fruntea.
— Continuă, spuse Eufrasio, cu ochii pe jumătate în­
chişi, parcă evocînd un vis.
— Bine, cum vrei. Mie mi-e o foame de lup, dar dacă
pe tine te hrănesc toate astea...
„După ce s-a terminat procesiunea, te-ai dus spre casă
împreună cu mama ta. Te-am condus cu privirea-mi păti­
maşă pînă ce silueta ţi s-a pierdut în zare. Din după-amiaza

180
 aceea am început să simt pentru tine o dragoste atît de
profundă, nemărginită, imensă şi pură cum nu mi-aş fi pu­
tut închipui niciodată c-ar putea exista.
Tu n-ai bănuit nimic. Cîteodată veneai la noi şi vorbeai
cu verişoara mea, Helia. Eu eram acolo, prezent, prizonier
al ochilor tăi, al vocii tale melpdioase, al buzelor tale fra­
gede şi, cînd, dintr-o dată, îţi schimbai privirea, vraja dis­
părea şi te simţeam în acelaşi timp atît de aproape şi totuşi
-atît de departe... pierdută ca însuşi orizontul care se înde­
părtează pe măsură ce înaintăm în întîmpinarea sa.
M-am îndrăgostit de ochii tăi negri ca fructele coapte
din crîngurile copilăriei mele, m-am îndrăgostit de părul
tău închis şi dens ca un cuib de întuneric parfumat, m-am
îndrăgostit de buzele tale tremurătoare şi timide de care
sărutările s-ar apropia ca gînguritul porumbeilor fericiţi...
N-ai ştiut-o niciodată. Uneori pe buzele tale înflorea
un zîmbet şi-atunci nutream speranţa că poate mă iubeşti
şi tu. Surîsul tău era atît de pur, imaculat şi transparent
încît prin el se întrezărea sufletul, dar în sufletul tău ca­
pricios şi liber ca pasărea cerului nu s-a găsit niciodată loc
şi pentru mine.,
Ai plecat... ai dispărut ca un vis, ca un parfum de roză
risipit în vînt, cum fuge colibriul cînd se usucă vara ca­
liciul de floare, cum se stinge trilul ciocîrliei istovită de
cîntec.
Te-ai pierdut în imensitatea cîmpiei ca să-ţi umpli ochii
cu soarele odihnitor al înălţimilor, ca părul tău să fluture
liber răsfirat de molcoma adiere a vîntului din pampas;
ca mîinile şi trupul tău să se afunde în dezmierdarea apei,
ca înconjurată de palmieri şi de luceferi, buzele tale să
murmure şoapte revenite din gingaşa copilărie în timp ce
sorb dulceaţa fructelor ascunse printre tufişurile populate
de păsări albe ca norii candizi iviţi în penumbră. Ai plecat
într-o zi din cartierul meu şi m-am temut că nu vei mai
reveni niciodată."
— Să ştii, bătrîne, că eu nu mai continui cu neroziile
astea.' Simt că mă sfîşie foamea.

181
 — Tu să citeşti mai departe scrisoarea, zise Eufrasio
enervat că prin întreruperea lecturii s-a trezit brusc la re­
alitate de pe tărîmurile înaripate ale fanteziei.
— Bătrîn imbecil, te ramoleşti din ce în ce mai tare.
Poate începi să şi plîngi după ce am să termin de citit
gogomăniile astea ?
— Taci din gură ! Dacă nu vrei să mai citeşti, dă-mi-o
mie.
— Ai să ţi-o citeşti singur, tu care nu ştii nici măcar
să silabiseşti ?
— Hai, Miguelito, citeşte... se rugă Eufrasio cu voce
mieroasă.
Băiatul continuă posomorit lectura :
„Atunci m-am căsătorit cu Helia. Era tare bună şi era
şi foarte frumoasă, mult mai frumoasă decît tine. Am iu­
bit-o cu o suavă şi caldă tandreţe, iar într-o dimineaţă
ploioasă de martie ne-am unit destinele pentru totdeauna,
în poarta capelei am luat-o în braţe şi am sărutat-o ; amin­
tirea ta rămăsese undeva, în mintea mea, ca un punct lu­
minos, dar deja neînsemnat.
Am trăit un an învăluit în fericire. Dumnezeu ne-a dat
un copil, un băiat frumos ca Helia mea ; frumos şi bun ca
ea, pentru că această fată fusese concepută cînd mîrşăvia
nu sălăşluia în tiparele după care a fost creată. Copilul creş­
tea frumos, începuse să facă deja primii paşi, cînd ai apărut
din. nou tu.
Am asistat odată la o furtună în munţii ce împrejmuiau
satul meu şi am văzut cum un trăsnet a despicat un cedru
uriaş, aşa cum un copil frînge tulpina unui spic de grîu.
Aşa a fost şi reîntoarcerea ta în viaţa mea. Cei doi ani şi
ceva de absenţă s-au şters dintr-o dată şi trecutul mi-a
apărut mai puternic ca oricînd, mai profund şi mai pur
tocmai pentru că acum îmi este interzis să te iubesc.
Tu vii la noi în casă şi ţii în braţele tale virginale pe
fiul meu ; între aceste braţe care se strîng în jurul trupului
său ca nişte mlădiţe ocrotitoare. îţi privesc rotunjimile de
măr în pîrg ale sinilor tăi şi mă gîndesc că fiul meu s-ar

182
 fi putut hrăni din aceste izvoare de viaţă şi de speranţă
şi că tu ai fi putut fi în locul bunei mele Helia.
Iartă-mă că-ţi spun toate acestea, dar simţeam o nestă­
vilită nevoie să-ţi scriu. Personal nu ţi-aş fi putut spune
nimic pentru că... pentru că sînt un laş. Acum ştii! Con-
strînsă de imposibilitatea de-a se realiza vreodată, dragostea
mea pentru tine a crescut. Te iubesc într-un fel sacru şi
sublim şi vreau să ştii că voi simţi mereu astfel chiar dacă
tu nu mă vei iubi niciodată. Nu-ţi cer decît să nu ştergi
din privire seînteia aceea de amiciţie şi de tandreţe cu care
mă priveşti. Căci daci nu mă poţi iubi, măcar nu măguri. Te
iubesc ! Asta este slăbiciunea, păcatul, greşeala mea.
Ce-aş mai putea face după ce ţi-am mărturisit acest
secret pe care am ştiut să-l păstrez timp de trei ani în
fundul sufletului meu ? Cum mai pot apărea în faţa ta
acum cînd mi-1 cunoşti ? Mi-e teamă ca ochii tăi să nu
reflecte un dispreţ ucigător faţă de cel care s-a încumetat
să ţ ridice privirea spre tine, ştiind ca această iubire este in­
terzisă şi condamnată de toate legile cerului şi ale pămîn-
tului.
Dar eu te iubesc cu veneraţie ; aşa cum un sihastru iu­
beşte pe Dumnezeu, cu dăruire totală şi necondiţionată. Sînt
numai al tău chiar dacă tu nu vei fi niciodată a mea, chiar
dacă nu am nici măcar norocul de a-ţi atinge mîna, de a-ţi
atinge pleoapele cu buzele mele, de a-mi potoli neliniştea
cu sărutările tale. Te iubesc'fără să-ţi cer nimic, nici măcar
să te gîndeşti la mine.
Oare-asta te va supăra ?
Nu ştiu. Poate mă iubeşti şi tu, cu disperare, din celă­
lalt capăt al graniţei fixate de datorie. Pentru că ochii tăi,
cînd mă privesc cu reţinere pe sub înfiorarea genelor, îmi
spun că sentimentele mele sînt împărtăşite de tine. Poate
treci prin aceleaşi torturi ca şi mine...
Am ajuns la capătul puterilor.
Acum totul s-a terminat.
Cînd vei primi această scrisoare voi fi lîngă tine. Deşi
nu cu trupul meu păcătos, materie grosolană şi trădătoare,
ci cu sufletul care-ţi va şopti aceste vorbe la ureche ; cu
inima mea care va bate la porţile inimii tale pentru a intra

183
şi a se contopi într-o esenţă unică de dragoste şi de feri­
cire.
Niciodată nu m-am temut de moarte. Mi-am închipuit-o
ca pe o prietenă care va veni să mă viziteze astăzi sau poate
mîine, mai devreme sau mai tîrziu. Nu am pe nimeni care
să-mi ducă lipsa. Doar Helia, buna mea Helia, va plînge
după mine şi poate ochii fiului meu, care abia cunosc su-
rîsul, se vor împăienjeni cîndva cînd' îşi va aminti de această
fugă a mea. Cei care mă iubesc vor fi în stare să mă ierte,
tu de asemenea.
Cînd vei citi această scrisoare eu voi fi lîngă tine, Laura,
contopit cu, tine, purificînd aerul pe care-1 respiri; su­
fletul meu va rămîne legat de trupul tău toată viaţa, voi
fi îngerul tău păzitor şi voi îndepărta din calea ta orice
pericol care ţi-ar putea-o ameninţa."
— Unmează semnătura, bătrîne. Vrei să ţi-o citesc şi
pe asta ?
— Nu e nevoie, răspunse Eufrasio, suspinînd. Să mer­
gem să mîncăm. Mi s-a făcut şi mie foame.

în ziua următoare celei în care cei doi hoţi s-au păcălit

cu cele trei, genţi aproape goale, Miguelito se plimba prin
centrul oraşului. Era îmbrăcat decent pentru că Eufrasio,
cunoscător al firii omeneşti, ştia că o persoană îmbrăcată
bine trezeşte mai puţină suspiciune decît un cerşetor în
zdrenţe. De aceea băiatul era mereu elegant cu toate mo­
destele lui mijloace şi putea trece drept un student provin­
cial care, plictisit de studii a ieşit să se plimbe pe stradă,
aşteptînd ora prînzului sau a cinei.
în faţa sa mergea un bărbat gras şi scund, blond şi afa­
bil. Unul din acei străini care odată ajunşi pe acest conti­
nent se simt la fel de bine Ca la ei acasă. Tînărul simţea că
omul avea în geanta sa destui bani încît el să poată petrece

184
o noapte întreagă la cabaretul Las Dos Palomas, cu cea
mai frumoasă dintre fetele de-acolo, şi să se bea whisky
pînă la saturaţie. De aceea îl urmări cu multă atenţie, di-
simulînd, spionîndu-i toate mişcările, evitînd să-l piardă
în mulţimea de trecători care la ora .aceea umpleau străzile
din centrul oraşului.
Străinul îşi vedea liniştit de drum ! Sub braţ purta o
geantă elegantă din piele, frumos lucrată. Fuma dintr-o
pipă lungă, iar întreaga lui înfăţişare trăda omul mulţu­
mit de viaţă a cărui fire speculativă şi fără prejudecăţi do­
vedea preocuparea de câştig şi de prosperitate.
Miguelito îl văzu intrînd într-un magazin şi crezu că
şi-a pierdut timpul urmărindu-1. Totuşi după zece minute,
acesta ieşi şi se îndreptă spre sediul Băncii de Investiţii,
edificiul principal din sector.
Băiatul se gîndi că omul vroia să depună la Bancă o
sumă importantă şi se hotărî să opereze înainte ca acesta
să ajungă la destinaţie. Trecu în mare viteză pe trotuarul
celălalt, îl depăşi pe străin, traversă strada din nou şi-i
apăru în faţă din direcţie opusă.
în momentul cînd se întîlniră faţă în faţă, Miguelito
scoase un strigăt de bucurie :
— Oh, bunul meu Camacho ! Iubitul meu unchi! Şi-l
îmbrăţişă strîns într-un acces de tandreţe.
Celălalt îl privi surprins.
— Pegdon, segnor, tumneavoastră cred c-aţi greşit...
— Oh, scuzaţi-mă ! Semănaţi atît de bine cu unchiul
meu Camacho... Ştiţi că un student în mijlocul unui oraş
mare este mereu în aşteptarea unei rude care să-i aducă
veşti din oraşul natal, de la părinţi...
Străinul rămase uluit de vorbăria băiatului.
Acesta profită de moment ca să dispară. Se pierdu în
mulţime şi, în scurt timp, se afla la cîteva străzi depărtare.
Se ascunse apoi într-un parc ca să poată examina conţinutul
genţii furate cînd îl îmbrăţişase.
Era plină. O deschise de mai multe ori şi nu-i venea
să-şi creadă ochilor : era ticsită cu bancnote. în mod cert,
era cea mai mare lovitură din viaţa sa şi pe care o realizase
fără nici cel mai mic risc. Aşezat pe bancă, îşi satisfăcu

185
curiozitatea şi constată că geanta străinului conţinea opt
sute cincizeci de pesos.
Oare să-i dea lui Eufrasio toţi banii ? Pentru prima dată
îşi punea o astfel de întrebare. Niciodată nu se gîndise să-şi
trădeze prietenul, cel care îi fusese un al doilea tată.
Cum să-l înşele pe meşter ? Bătrînul era foarte viclean şi
putea citi şi cele mai ascunse gînduri. Dacă şi-ar fi dat
seama că-1 fură ar fi crezut că nu e pentru prima dată.
Dar geanta era atît de ticsită încît nu s-ar fi observat că
lipsesc bani; puse două-trei sute de pesos în portofelul său,
dosi apoi geanta în buzunarul interior al hainei sale şi se
duse cu tramvaiul care lega cartierul său de centru.

— Cinci sute cincizeci şi doi de pesos, exclamă Eufrasio

cu ochi strălucitori. Este cea mai mare lovitură din viaţa
noastră, Miguelito.- Dacă ne merge tot aşa în scurt timp
vom fi bogaţi. Sau mai bine zis voi fi eu, pentru că tu...
— Eu ce ?
— Tu îţi cheltuieşti banii pe fleacuri pentru Mireya
şi pe băutură la Las Dos Palomas. Nu cred că vei ajunge
să ai bani. Eşti făcut să mori sărac.
— De azi voi începe să economisesc, zise tînărul
şi Eufrasio nu înţelese dubla semnificaţie a cuvintelor.
— Ia-ţi partea ta, două sute de pesos.
— Aha ! Şi tu rămîi cu trei sute cincizeci de pesos ?
Eu pentru cine muncesc ? Pentru mine sau pentru tine ?
Am înţeles că totul se va împărţi în mod egal!
— Bine, cum doreşti, dar acum îţi dau o suta de
pesos şi-ţi păstrez,.. >Ah, da! Ia o sută şaptezeci de pesos
ca să-ţi cumperi un costum nou şi un ceas bun, cum ţi-ai
dorit.
— Bine, bătrîne, bine. Banii pe care-i păstrezi tu sînt
mai siguri decît mortul în groapă.

186
 Miguelito întinse nesăţios mîna şi primi cei o sută de
pesos în bilete de douăzeci.
— Astăzi nu mai fac nimic.
— Iar te duci la destrăbălatele alea ? Ar trebui să-ţi
fie ruşine, Miguelito.
Băiatul ridică din umeri şi se îndreptă spre camera lui.
Ascunse cei trei sute de pesos într-o cutifr goală de con­
serve băgată într-o nişă în perete, locul unde-şi dosea el
comoara, apoi ieşi pe uşă cu cei o sută de pesos în buzunar.
Seara începu deja să umbrească orizontul cu plumbu­
riul nuanţelor ei. în înaltul cerului se ridicase luna albă şi
mare multiplicată de bălţile drumului. Sosise ora amorului,
a scandalurilor şi a beţiilor. Miguelito luă drumul spre ca­
baretul Las Dos Palomas.
— Unde te duci ? întrebă Pateperro întîlnindu-1 pe Mi­
guelito în drum.
— Haide bătrîne, te invit la un pahar.
— La cabaret ?
— Da, senor. Azi am bani ca s-o umplu de whisky pe
Mimi a ta cît şi pe... Cum o cheamă pe micuţa aceea cu
ochi negri şi părul blond ?
— Nana.
— Nu aşa se numea eroina uneia din poveştile pe care
le citeam noi acum trei ani ?
— Ba da.
— Cît ţi-a trebuit pînă ai învăţat să citeşti ca lumea ?
îţi aminteşti cîtă răbdare am avut cu tine ?
— Iţi datorez foarte mult...
— Nu-mi datorezi nimic.
Celălalt tăcu mulţumit.
— Şi Bostazo unde e ?
— E cu Pite. Tu ştii că nu-mi place să am de-a face cu
imbecilii ăştia.
— Dar sînt subalternii tăi, ajutoarele tale.
— Ei nu mă respectă. îţi mai spun un secret: Bostazo
este îndrăgostit pînă peste cap de Nana.
— Aşa se explică multe lucruri, răspunse băiatul lăsînd
capul în jos.
— Ai observat cu ce ochi mă priveşte nenorocitul ?

187
 — Parcă ar vrea să te omoare.
— Dacă nu mî-aş lua nişte precauţii cred că ar fi ca­
pabil s-o facă, dar Nana este prea deşteaptă ca să mă
schimbe cu el. Asta poate si-i dea rachiu sau bere, cu mă­
runţişul pe care-1 fură de la bătrîn în cizmărie, dar eu în
noaptea asta am să-i dau whisky pînă-o plesni.
— Bravo, Miguelito. Aşa te vreau, bărbat !
Pateperro se bucură ca un copil căruia i s-a oferit o
bomboană. în fond cei doi prieteni erau tot copii. Numai
că erau copii mari şi teribili, gata să înfigă oricînd cuţitul
în spatele duşmanului, dacă era cazul.
Ajunseră în faţa cabaretului. Pe peretele bine văruit
atîrna la vedere firma : „Restaurantul Las Dos Palomas.
Specialităţi pentru familişti."
Migueîito şi Pateperro urcară pe nişte scări întorto­
cheate, întunecoase şi lugubre ca de închisoare. Bătură la
o uşă de la etajul al doilea şi îşi spuseră numele. Uşa se
deschise şi în faţa lor apăru o sală cu zece sau douăspre­
zece mese ocupate de o societate de cea mai joasă clasă ;
oameni din lumea interlopă a oraşului, care aveau feţele
brăzdate de groaznice cicatrice şi care stăteau cu mîinile
pe pumnalele gata pregătite sub pelerinele grosolane, în­
tovărăşiţi de femei de aceeaşi speţă. Acestea aveau buzele
vopsite în roşu aprins şi sprîncenele date cu funingine şi
vaselină. Un chelner umbla printre mese într-un costum de
dril protejat de un şorţ ce fusese cîndva alb. Intr-un colţ
al sălii luminile tonomatului proiectau raze colorate, iar
în faţa aparatului doi băieţi stăteau gata să se încaiere pen­
tru că unul vroia să se cînte o sambă iar celălalt o melodie
mexicană. Interveni însă chelnerul şi-i linişti.
Cei doi prieteni se aşezară şi ei la o masă liberă. Nu
avură mult de aşteptat şi apăru Mimi, o fată înaltă şi. bine
făcută, dar cu faţa desfigurată de o cicatrice care-i stră-
bătea tot obrazul stîng. Se aşeză insinuantă lîngă Pateperro
care începu să-i mîngîie părul unsuros, mirosind a brian­
tină ieftină.
Miguelito îi făcu un semn Nanei care se afla lîngă Bos-
tazo, în celălalt capăt al sălii. Fata, cunoscîndu-i generozi­
tatea, se apropie imediat de el învăluindu-1 într-o privire

188
drăgăstoasă ţi în aceeaşi măsură pătrunzătoare, ca şi cum
i-ar fi cîntărit buzunarele încît să-şi poată da seama pe cîţi
bani poate conta în noaptea aceea.
Băiatul ceru whisky. Aici era relativ ieftin : un peso şi
cincizeci de centavos suta. Băură. Miguelito mai ceru un
rînd. Bostazo îl privea cu furie mîngîind pe sub pelerină
prăselele cuţitului,
— Ştii, e gelos că te prefer pe tine, îi şopti Nana cu
un surîs profesional. Dar cum ar putea să-mi placă un
bărbat ca el ? Trăieşte din sărăcie. în schimb tu...
— Să nu-mi spui că mă placi pe mine, fetiţo. Ţie îţi
plac banii mei.
— Ei bine, îmi placi şi tu şi banii tăi, zise ea cu o strîm-
bătură cochetă golind conţinutul paharului.
Aparatul atacă o rumbă şi Miguelito cu fata în braţe
ocoli sala în dans graţios trezind admiraţia şi invidia celor
de faţă. Pateperro mima şi el dansul lîngă Mimi, care era
mult prea înaltă pentru el, dar fata îl iubea cu adevărat
pentru că erau amîndoi stigmatizaţi de defecte : el infirm
şi ea mutilată, ceea ce-i apropia _aşa cum pe unii oameni îi
apropie virtuţile.
Bostazo se ridică în picioare şi se îndreptă spre locul
unde dansa -Miguelito cu Nana.
— îmi permiteţi... cavalere ? zise şi o apucă pe fată de
braţ.
Miguelito, aprins de ofensă, îl îndepărtă cu un pumn
zdravăn în plin obraz. Bostazo căzu peste un scaun care se
nărui sub el cu mult zgomot. Chelnerul se văzu obligat să
intervină.
După ce se termină rumba, cele două perechi se întoar­
seră la masă. Miguelito comandă din nou whisky. După
jumătate de oră efectele alcoolului începură să se facă sim­
ţite.
Nana, tolănită pe masă, plîngea copleşită în mod comic
de tristeţe. Mimi îi tot arăta lui Pateperro cicatricea şi-i
vorbea într-un limbaj indescifrabil. Miguelito, cu faţa. con­
gestionată, gesticula violent scoţînd mereu la iveală banc­
notele de douăzeci de pesos pe care le păstrase pînă atunci

189
 în buzunar. Pateperro plîngea de mila prietenei sale şi de
a lui însuşi.
Era exact momentul pe caref-1 aşteptase Bostazo. Cînd
muzica începu un tango se apropie de masă şi, apucînd-o
pe Nana de ambele mîini, o obligă să se ridice.
— Să dansăm, chiar dacă nu-i convine... dumnealui..
Miguelito sări în picioare. II apucă pe Bostazo de gule­
rul pelerinei şi i-1 desprinse dintr-o smucitură, în clipa
următoare îl aruncă pe băiat la pămînt. Femeile începură
să ţipe şi să se refugieze pe după mese şi scaune în timp ce
bărbaţii îşi pregăteau pumnalele gata să intervină, chelnerul
nu ştia ce să mai facă să-i potolească.
Bostazo se ridică, scoase pumnalul şi se aruncă atît de
rapid asupra lui Miguelito încît acesta nu mai avu timp să
se ferească şi primi lovitura în braţ. Tînărul scoase un ur­
let de durere şi de furie. Apucă imediat o sticlă de la
masa vecină şi o sparse cu toată forţa în capul lui Bostazo.
Acesta căzu la pămînt cu obrazul şiroind de sîngc. Oamenii
săriră să-i despartă.
Miguelito se aşeză din nou la masă şi se lăsă îngrijit de
drăgăstoasa Nană, care fusese în mod indirect autoarea
scandalului. Din fericire, rana sa era superficială şi avea sa
se vindece în cîteva zile. Mai grav era Bostazo. Sticla îi
spărsese capul în mai multe locuri, iar fruntea era traver­
sată de o mare tăietură de la care va rămîne sigur cu o ci­
catrice. Nişte femei, mai miloase, îi dezinfectară rănile cu
rachiu şi-i şterseră sîngele cu poalele rochiilor lor jegoase.
Nu se ivi nici un poliţist şi nici o autoritate care să
sancţioneze în vreun fel delictul. Cum s-ar fi încumetat
să vină ? Odată se iscă pentru un bărbat un scandal între
două femei: una din ele scoase din jartieră pumnalul şi-i
crestă adînc obrazul rivalei e i; aceasta îi sparse în cap c*
sticlă şi toate cioburile tăiară cumplit faţa agresoarei. Am­
bele se aleseră cu răni foarte grave. Stimulaţi de atmosfera
de scandal, cîţiva bărbaţi înarmaţi au tras focuri de armă
la întîmplare ceea ce a atras după sine prezenţa poliţistului
ce-şi făcea rondul pe acolo. Dar cum bărbaţii nu vroiau

190
ca nici un ogi al ordinii publice să-şi bage nasul în cuibul
lor, îl îmbătară pe poliţist, îl legară şi-i înfips'eră peste
douăzeci de pumnale în trup, îl fixară apoi cu un satîr de
uşa postului de poliţie din colţul străzii. De atunci nici
un poliţist nu se mai încumetă să se apropie de împreju­
rimile cabaretului.
Continuară să se distreze ca şi cum nimic nu s-ar fi
întîmplat. Miguelito mai ceru whisky şi bău în neştire.
Bostazo fusese dus acasă de un vecin cu care era prieten.
Pite nu-şi făcu apariţia în noaptea aceea la cabaret şi mai
tîrziu aflară că mama sa era pe moarte.
Pe la miezul nopţii localul se goli. Doar Miguelito şi
Pateperro mai aveau încă multă băutură comandată.

Mireya era foarte preocupată de rana de la braţ a lo­

godnicului ei. Chiar dacă nu era nimic grav, ea îi acorda
multă atenţie şi îl oblojea cu dezinfectante şi pomezi de
tot felul care lui Miguelito îi sporeau însă chinurile, dar
vanitos ca orice îndrăgostit suporta cu stoicism tratamen­
tul ; suferinţa se lăsa observată doar printr-o paloare mai
accentuată a feţei. Fata nu mai contenea să-i laude curajul,
dar îl şi certa că se complăcea într-o companie atît de ne­
potrivită ca aceea a lui Bostazo şi Pite.
— Nu trebuie să te mai duci acolo, Miguelito. Cînd am
ră dansez eu în cabaretul din sudul oraşului, am să te in­
vit în fiecare seară. Eu voi fi artista principală iar tu vei
avea tot ce-ţi doreşti fără să trebuiască să plăteşti nimic.
Voi avea eu de-ajuns. (
— Tu, Mireya, dacă vrei să fii dansatoare, ai nevoie de
îmbrăcăminte şi de bijuterii.
— Am deja trei costume. Daca vrei, astăzi am să le
probez.

191
 — Bine, dar bijuterii ? s
— Ai să-mi cumperi tu un colier. Eu am să-mi fac rost
de o brăţară şi apoi cînd voi deveni cunoscută cadourile
# vor apărea ca prin farmec.
— Asta se întîmplă doar în filme.
— Dar filmele se inspiră din viaţă !
— Toanto ! Eşti mai mult decît toantă, Mireya. Aici nu
sînt cabarete ca în Mexic. Vei vedea că în afară de dansa­
toare va trebui să fii şi picoliţă, iar mie nu-mi place ca
logodnica mea să facă aşa ceva.
Fata lăsă privirea în jos flatată de astfel de vorbe por­
nite din sufletul iubitului ei.
— Dacă vrei într-adevăr să te faci dansatoare, voi găsi
eu mijlocul prin care să-ţi procur un colier:
— Asta vroiam eu să aud de la tine| Miguelito.
— Poţi să fii liniştită. Voi avea eu grijă.
— Vrei să mergem să vedem costumele ?
— Da, să mergem.
Miguelito, aproape vindecat de rana sa, o urmă pe Mi­
reya pînă ajunseră într-o încăpere întunecoasă şi fetidă ;
acolo era cuibul virginal al logodnicei sale.
Fata avusese de suferit din cauza despotismului mamei
sale, dona Consuelo. Bătrîna dorea cu încăpăţînare reali­
zarea proiectelor fiicei ei pentru că visa s-o vadă celebră
şi să apară în filme, ca balerinele profesioniste despre care
auzise. Cunoscînd firea delăsătoare a fetei, nu înceta s-o
impulsioneze, s-o grăbească să-şi însuşească mai rapid lec­
ţiile de balet pe care i le dădea un oarecare profesor Murat,
un bătrînel chel şi libidinos care profita de situaţie pentru
a-şi învăţa elevele cu totul altceva.
— Uite, asta e cea mai elegantă, cea pe care am s-o pun
în seara premierei, zise ea scoţînd dintr-o cutie o rochie
ornamentată cu paiete multicolore. Vrei să vezi cum îmi
vine ?
— Oh, desigur, răspunse Miguelito căruia nu-i displăcea
ideea de a-şi vedea iubita împodobită ca dansatoarele din
filme.

192
 — întoarce-te cu faţa la perete, ticălosule, şi nu te uita
la mine decît cînd am să-ţi spun eu.
Miguelito se întoarse supus. îşi aruncă privirea pe fe­
reastră examinînd cu atenţie înaltele vîrfuri ale colinelor,
pierdute în ceaţa dimineţii, ridicate deasupra străzilor mur­
dare ale oraşului.
Auzi foşnetul scurt şi specific al fermoarului care se
deschide şi simţi o dorinţă nebună să-şi întoarcă privirea.
Dar ce-ar fi spus Mireya ? Ar fi fost în stare s-o rupă dintr-o
dată cu el, iar el era cu adevărat îndrăgostit de această
nebunatică... Pe de altă parte, totuşi...
— Nu te întoarce, pungaşule !
Vocea părea că spune însă exact contrariul. Miguelito
nu se mai putu abţine şi o privi, dar Mireya era deja îm­
brăcată.
— Aha, hoţomanule ! Credeai că ai să mă vezi goală ?
Te-am pus la încercare. Nu eşti cuminte, Miguelito ! N-am
să te mai las să intri în camera mea.
Apoi, după o clipă de tăcere, timp în care îşi arboră
unul dintre cele mai echivoce şi îmbietoare surîsuri, adăugă :
— îţi place cum îmi stă ?
Rochia era crăpată din dreptul şoldurilor pînă jos în
aşa fel încît să se poată vedea pulpele albe şi pline, picioare
de adevărată dansatoare. Miguelito simţi o dulce ameţeală
şi sîngele năvălindu-i în obraji.
— Te-ai înroşit. Semn rău, zise fata, slobozind un ho­
hot de rîs care lui Miguelito i se păru plin de cruzime.
— Nu vrei să dansezi ? întrebă el.
— Fără muzică ?
— Chiar aşa...
Mireya începu să danseze aşa cum văzu că fac dansa­
toarele din filmele de proastă calitate. In mişcarea şoldu­
rilor şi sinilor era ceva tulburător ţinînd seama că era
totuşi foarte tînără şi în oarecare măsură frumoasă. Migue­
lito se gîndi că la cabaret, în lumina reflectoarelor şi în
sunetele muzicii va fi cu adevărat splendidă. Şi-şi promise

193
ca din clipa în care va debuta Mireya la cabaretul Rosa-
blanca să nu mai calce pe la Las Dos Palomas.
Fata se opri.
— Cum ţi se pare ?
— Foarte bine. Neaşteptat de bine. Patronul de la Rosa-
blanca te-a văzut dansînd ?
— De două ori.
— Şi ce ţi-a spus ?
— Că am nevoie de bijuterii şi că atunci cînd le voi
avea, voi putea începe să dansez acolo.
— Bijuterii veritabile ?
— Prostule, rîse ea. False sau veritabile, totul e să stră­
lucească. Spectatorii nu se vor ocupa să le examineze.
— Eu îţi promit din partea mea un colier. Şi să ştii că
mă voi ţine de promisiune.
— îţi mulţumesc, Miguelito.
— Şi acum ce faci ? Mergi aşa pe stradă ?
— Ah, nebunule ! Vrei să mă dezbrac, dar am s-o fac
abia după ce vei ieşi tu din cameră. N-am o părere prea
bună despre tine...
La insinuarea ei, Miguelito a fost- nevoit să se retragă.
După cîteva minute l-a ajuns din urmă, era îmbrăcată în
taiorul ei de stradă jerpelit.
— Acum du-te, Miguelito. Mama e în stare să mă bată
dacă mă vede cu tine.
— Eu sînt prieten cu ea.
— Ştiu, dar bătrîna asta nebună vrea să mă mărite cu
Murat, profesorul de dans. Ai auzit tîmpenie mai mare ?
— Nu vorbi aşa despre mama ta...
— Nu merită nici o consideraţie. Murat este un babalîc
care-i şopteşte fiecărei fete cîte o...
— Aş fi în stare să-l strîng de gît.
— Ţi-ai murdări mîinile. Cred că de mai bine de cinci­
zeci de ani nu s-a spălat.
— Ei bine, eu am plecat.
— Şi colierul ?
— îl vei avea. Ţi l-am promis.

194
 6

Miguelito se gîndi toată noaptea la promisiunea făcută.

Şi-ar fi dorit să fie cel mai frumos colier care exista la ma­
gazinele din centrul oraşului. Mireya merita tot ce era mai
bun.
După ce se retrase în camera sa, mai numără o dată
banii din cutie. Erau două sute optzeci şi şapte de pesos.
Mai trebuia să cheltuiască în după-amiaza aceea cîţiva pesos
pentru pomeziie necesare vindecării complete a rănii de la
braţ.
Bostazo nu putu să vină să lucreze la atelier ceea ce-1
nemulţumi foarte tare pe Eufrasio, mai ales că şi Pite apării
într-un tîrziu cu faţa cernită : mama sa murise cu o noapte
înainte în urma unei pneumonii netratate la vreme.
Banii aceia nu-i ajungeau lui Miguelito ca să cumpere
un colier fin din perle veritabile, din smaralde sau din dia­
mante, iar fata trebuia să poarte o bijuterie autentică. Ea
nu putea pune nimic fals pe trupul acela atît de frumos şi
de ispititor, gîndea băiatul. Cu ochii închişi şi-o imagină
aşa cum o văzuse în după-amiaza aceea. Pentru Mireya era
în stare de orice. Chiar să ia în plină zi cu asalt un ma­
gazin de bijuterii de pe strada principală. Adormi visînd
la această aventură. -
Eufrasio îşi făcea în dormitorul său socoteala banilor,
fruct al atîtor furturi. Ajunsese abia la o mie cinci sute de
pesos. După ani de zile de lucru, iată rezultatul eforturilor
şi al necazurilor ! La atît se redusese înverşunata sa ambi­
ţie. Visase să aibă un castel, cu interioare mobilate cu un
lux orbitor, un Cadillac ultimul tip... îşi dorise să fie bo­
gat, milionar, şi să se întoarcă apoi în cartierul lor mizer,
unde unii îl dispreţuiau, şi să-şi reverse ura asupra caselor
turtite, asupra chipurilor cu ochii împăienjeniţi de foame şi
furie bestială, asupra buzelor ofilite de viciu şi de mizerie...
Dar toate astea rămîneau doar vise, himere irealizabile.
Adevăraţi erau doar cei o mie cinci sute de pesos pe care-i
păstra în cutia sa cu patimă, cu aviditate, cu hotărîre şi

iâ&
cu evlavie. Banii săi nu reprezentau de fapt nimic, pentru
că nimeni nu va şti niciodată despre existenţa lor, iar el
nu va ştirbi nici o centimă din ei. Nimeni, nici măcar
Miguelito.

Băiatul reveni în centrul oraşului. Deşi nu-1 mai durea

braţul rănit, în ziua aceea nu se simţea în stare de lucru,
era mai bine să se odihnească decît să fie prins. Hotărît
deci să străbată străzile şi să privească vitrinele marilor
magazine în căutarea unui colier, aşa cum şi-l dorea iubita
lui.
Prin faţa ochilor săi se înfăţişau magazine în vitrinele
cărora lucrurile de damă expuse ar fi înnebunit-o cu ade­
vărat pe Mireya : pălării ou penaj viu colorat, rochii minu­
nate, pantofi ornamentaţi cu briliante, cape de blană... şi
se gîndi la efortul vînătorilor de leoparzi sau de foci, la
suferinţele şi riscurile la care se expuneau pentru ca blana
animalului, capturat cu sacrificii, să împodobească umerii
unei milionare pe care niciodată n-ar preocupa-o istoria
mantoului ei.
Continuîndu-şi căutările, Miguelito trecu şi prin faţa
unor magazine elegante cu lucruri pentru bărbaţi şi se văzu
ispitit de dorinţa de a-şi cumpăra un ceas scump, dintre
acelea care costau două sute de pesos sau chiar mai mult,
sau o cravată cu ac cu perlă, sau o pălărie care ar fi dat
figurii sale energice aerul unui artist de cinema distins şî
impetuos. Dar toate astea erau atît de departe ? De ce risca
el continuu să fie capturat de poliţie şi băgat la închisoare
pe mai mulţi ani ? De ce atîtea sacrificii în condiţii supra­
omeneşti dacă nu reuşea măcar să fie bine îmbrăcat şi să-şi
poată cumpăra ce vroia ?
Urmară apoi magazinele cu aparate de radio şi televi­
zoare şi Miguelito se simţi cuprins de ameţeală. Visa ca,

196
odată, în casa sa dintr-un cartier rezidenţial să poată instala
televizoare la capătul patului, în sufragerie, în birou, peste
tot... Meseria învăţată de la Eufrasio era cu adevărat ren­
tabilă iar el spera mult de la ea. Probabil că timpul îi va
rezerva o surpriză !
în sfîrşit, găsi şi ce căuta : un magazin de cadouri rafi­
nate, cel mai bun din oraş, situat la întretăierea dintre ar­
tera comercială cu cea principală.
Miguelito rămase uluit de prezentarea obiectelor din
vitrină. într-un colţ se vedeau nişte cercei, care aveau pre­
ţul de patru sute douăzeci de pesos, mai încolo un colier,
un colier cum avea nevoie Mireya pentru debutul ei, dar
costa trei mii două sute de pesos şi Miguelito închise ochii
în faţa acestei tentaţii. în vitrină se mai aflau şi alte biju­
terii. Făcînd rapid o socoteală băiatul ajunse la concluzia că
tot ceea ce era expus acolo valora pe puţin zece mii de pe­
sos, iar vitrina nu era foarte bine asigurată. O proteja o
reţea rară din oţel prin ochiurile căreia mîna sa putea intra
cu uşurinţă. Toată problema era spargerea geamului...
Plecă spre casă împovărat de gînduri.

Eufrasio împărtăşi imediat entuziasmul lui Miguelito.

Norocul începea în sfîrşit să-i surîdă. Bijuteriile puteau fi
vîndute într-un loc cunoscut de el, unde erau demontate,
schimbată montura şi revîndute apoi într-un alt magazin
respectabil din centrul oraşului. Manevrele acestea hoţeşti
erau bine cunoscute meşterului.
— Miguelito, cred că ai o idee genială.
— Trebuia să-mi folosească odată învăţătura ta, bătrine-
Eufrasio rămase tăcut. Medită îndelung la amploarea
afacerii, la avantaje şi la riscuri.
— Cum să dăm lovitura ? Asta mă preocupă.

197
 — Eu am venit cu propunerea. Acum .găseşte tu calea
de-a o realiza.
— Ajută-mă şi tu, Miguelito. Gîndeşte-te, peste şaispre-
ce mii de pesos. Dar, dacă ne agaţă cumva sticleţii, avem
ce face tot restul zilelor noastre !
— Tu nu pierzi mare lucru.. Nu ai mai mult de cinci
ani de trăit...
— în sfîrşit, nu de vîrstă e vorba. Să nu ne abatem de
la problema noastră. Ceea ce trebuie să rezolvăm rapid este
maniera în care vom da lovitura.
— De ce nu recurgi la Tijera 1 ?
— El pretinde jumătate, iar eu vreau totul pentru noi.
— Dar e foarte priceput.
— Prefer să lucrăm singuri.
— Şi dacă nu reuşim ?
— O să reuşim.
Tăcură. Eufrasio era foarte preocupat cum să ducă la
capăt furtul cel mai important din toată cariera sa. Dacă
vor avea succes, acesta va fi doa<r începutul pentru că vor
pune şi altă dată în practică sistemul.
— Ascultă, bătrîne, zise Miguelito dintr-o dată ilumi­
nat de o idee, îţi propun un plan.
— Spune-1.
— Unul din prietenii mei... mai precis Lios, cel pe care
l-au împuşcat sticleţii _cînd i-au prins furînd geanta unei
cucoane, mi-a povestit cum a dat el o spargere cu unul din
tovarăşii lui...
— Adică ?
— Linişteşte-te şi ascultă. Cei doi prieteni au plecat îm­
preună. Unul din ei avea în mînă o sticlă, iar celălalt o
rangă de fier. Conveniră ca la un semnal, să spargă conco­
mitent unul sticla iar celălalt geamul în timp ce poliţistul,
atras de zgomot, îl certa pe cel care făcuse cioburi pe asfalt,
amicul său fura totul din vitrină.
— Miguelito eşti un geniu ! O asemenea înscenare nu
mi-ar fi trecut prin minte nici dacă m-aş fi gîndit opt ani.
1 Foarfece (sp.).

JL98
 — Ei, ce 2ici ? Facem aşa ?
— Fără să şovăim nici o clipă. /_
— Mîine noapte ?
— E)a.
— Deci cînd ceasul din turn va arăta douăsprezece şi
jumătate tu vei da cu putere sticla de perete iar eu exact
în aceeaşi clipă voi sparge vitrina magazinului La Feria.
Mîna mea fiind mai mică va intra mai uşor prin ochiurile
reţelei de oţel. Dacă vine vreun poliţist, începi să jeleşti
sau s-o faci pe beatul...
— E în regulă, Miguelito. Pe mîine.
Cei doi hoţi se despărţiră liniştiţi că în sfîrşit puseseră
la punct toate detaliile planului lor.
Fără ca nimeni să observe, o umbră se strecură afară pe
furiş şi, după ce apropie cu grijă uşa atelierului, se pierdu
în ceaţa străzii.

Bostazo aştepta nerăbdător în biroul secţiei de poliţie.

— Ţi-am spus că domnul comandant nu primeşte pe
nimeni neanunţat din timp, îi explică un agent privind ne­
încrezător înfăţişarea de vagabond a băiatului.
— Dar este foarte important, domnule poliţist. E 0 pro­
blemă gravă.
— Atunci spune-mi-o mie, dobitocule !
— Domnule poliţist, trebuie să i-o spun personal dom­
nului comandant.
— Ai răbdare că e foarte prost dispus şi cine ştie ce-mi
spune dacă-1 deranjez.
,— O să vă spună şi mai multe cînd va afla despre ce
este vorba, îi replică Bostazo pe ton ameninţător.
Tocmai în momentul acela se deschise uşa de la biroul
comandantului şi în pragul ei apăru un bărbat slab şi gal­
ben ca o luminare pe jumătate consumată.

199
 — Agent Reyes, la mine în birou !
— Am înţeles, domnule comandant..
— Domnule comandant, staţi o clipă, strigă Bostazo să­
rind de pe scaun şi îndreptîndu-se în goană spre uşa tocmai
pe punctul de-a se închide.
— Cine dracu... ?
— Am o problemă importantă...
— Cît de importantă ? întrebă bătrînelul cel uscat şi
cenuşiu care părea ros de cine ştie ce boală ascunsă.
— De viaţă şi de moarte.
— Atunci intră. De ce nu l-ai anunţat, agent Reyes ?
— Păi... domnule comandant eu...
— Imbecilule ! Altă dată te bag zece zile la arest.
— Am înţeles domnule comandant, zise Reyes luînd
poziţie de drepţi.
— Haide, intră în birou, i se adresă comandantul băia­
tului. Dar dacă vei bate cîmpii ţine seama că te bag la în­
chisoare pentru vagabondaj, corupţie şi hoţie.
— Hoţie, nu, generale ! Hoţie, nu ! exclamă Bostaza
regretînd parcă îndrăzneala de-a pătrunde tocmai în gura
lupului.
— Vorbeşte mai puţin c-aici n-avem timp de pierdut,
i-o tăie comandantul, închizînd uşa.
Jumătate de oră mai tîrziu Bostazo ieşea vesel şi încre­
zător. Cînd trecu pe lîngă agentul Reyes îl îmbrînci inten­
ţionat, dar acesta nu replică.
în ochii săi, vagabondul acela devenise o persoană im­
portantă.

ie

Noaptea era neagră ca smoala. Nici o stea nu se zărea

pe cerul acoperit de nori aducători de furtună. Dealurile
care împrejmuiau oraşul dispăruseră în beznă. Luna abia îşi

200
TÎra potcoava-i palidă prin vălul des de nori, sfîşiind din
cînd în cînd întunericul care se lăsa apoi mai dens.
Inima lui Migiielito bătea cu putere. înainte, cînd se
apropia de clienţii săi necunoscuţi pe care-i aborda după
inspiraţie în scopul tainic de-a le fura genţile sau portofelele,
o făcea fără scrupule, fără teamă ca şi cum ar fi mers pe
un drum sigur şi cunoscut. Era vorba de sume mici : cinci­
zeci sau o sută de pesos... Dar furtul acesta pe care şi-l pro­
pusese era de proporţii mari, de aproape şaisprezece mii de
pesos, o adevărată comoară.
încercă să-şi iacă curaj. Imaginea feţei, a adoratei Mi-
reya constituia cel mai puternic stimulent şi se jură că va
Trece peste teama de poliţie sau chiar peste gloanţe, dacă
va fi cazul, numai ca în dimineaţa următoare la gîtul alb
al iubitei sale să strălucească colierul.
— Mergem, bătrîne ?
— încă nu !
Mai aşteptară două minute ocrotiţi de tenebre. Se
auziră în sfîrşit răsunînd clar cele douăsprezece bătăi în
miez de noapte.
— Să mergem, în numele diavolului! zise Miguelito cu
sarcasm.
înaintară pe lîngă perete, de teama de-a nu fi zăriţi de
vreunul din vecinii lor care i-ar fi putut pîrî la poliţie.
Cînd ieşiră din cartier se luară de braţ ca doi buni prie­
teni care se întorc de la o petrecere.
Străzile erau pustii şi întunecoase. Lumina becurilor reu­
şea doar să dilueze ici-colo bezna.
începu ploaia. Mai întîi cu picături mari şi grele urmate
apoi de averse. Cădea torenţială, adunîndu-se în şuvoaie,
precipitîndu-se apoi spre gurile de scurgere de pe lîngă ri­
gole în jurul cărora se strîngeau în bălţi mîloase cu toată
mizeria străzii.
Fulgerele biciuiau cerul urmate de bubuitul puternic al
tunetelor ce se sfărîmau între pereţii cenuşii ai dealurilor.
Eufrasio şi Miguelito, fără să simtă că sînt uzi pînă la
piele, îşi continuau drumul cu dîrzenia la care te împinge
avariţia, dorinţa de putere şi de cîştig. Ideea riscului la
.care se expuneau era departe de a-i face să şovăie. încre­

201
zători în succesul lor, doreau doar să se termine totul cît
mai repede.
Fiecare avea planul său. Eufrasio se gtndea că cei
aproape opt mii de pesos cît i s-ar fi cuvenit şi-i va depo­
zita în cufărul său. Va aduna acolo o avere şi, cînd îl vor
considera toţi bătrîn şi ruinat, va apărea măreţ şi triumfă­
tor pentru a-i umili, a-i face să se închine în faţa lui, în
faţa puterii sale.
Miguelito nu se gîndea decît la Mireya. Cei trei mii de
pesos, cît valora colierul, vor fi numai ai ei. De restul va
chefui cum n-o făcuse niciodată ; va plăti mtngîierile Nanei
şi va face cinste lui Pateperro, bietul lui prieten, care va
rămîne mut în faţa generozităţii sale.
Bălţile se umplură inundînd trotuarele. Apa intra şi ie­
şea în voie din pantofii celor doi hoţi, li se scurgea de
pe şuviţele de păr lipite de frunte-., aproape orbihdu-i, o în­
depărtau cu mîneca hainei şi-şi continuau neabătuţi dru­
mul. Nimic nu-i oprea din cale. Nu se gîndeau că într-o
fracţiune de secundă ar putea, eşuînd, să fie prinşi de poli­
tie şi să-şi piardă libertatea. închisoarea era pentru ei ceva
îndepărtat, aproape inexistent.
Furtuna se dezlănţuia fără încetare. La lumina galbenă
a felinarelor, bălţile din mijlocul drumului păreau harpe
atinse de gemetele vîntului.
— Eufrasio, zise Miguelito aplecîndu-se spre urechea
meşterului, ţi-e frică ?
— Puţin, veni răspunsul.
— Nu fi lipsit de curaj, bătrîne, în sfîrşit a sosit clipa
cea mare ! întotdeauna am crezut că eşti un laş şi-mi pare
rău că trebuie să mă conving tocmai acum. Dacă mă faci
să dau greş...
— Ei, ce vei face ?
7- în loc să dau cu ciocanul în vitrină voi izbi în cra­
niul tău de hoţ scrupulos...
Tăcură. Miguelito se înfioră cînd, la colţul străzii, în­
cepu să zărească primele litere ale firmei magazinului La
Feria.
' — Uite, bătrîne, ăsta e !

202
 Se apropiară cu precauţie. Ceasul din turn nu se putea
distinge în întuneric.
— Cum facem ? Cît o fi pînă la douăsprezece şi jumă­
tate ?
— Nu prea mult.. Am mers încet.
— Bine. Eu mă duc la locul stabilit. Dumnezeu să te
aibă în pază.
— Cum poţi vorbi acum de Dumnezeu, dobitocule,,
exclamă Miguelito evident enervat.
— Eu mă încredinţez lui şi tu n-ai decît să te duci la.
dracu.
Eufrasio dispăru înghiţit de întuneric. în lumina palidă,
a nopţii Miguelito se lăsă fascinat de sclipirea bijuteriilor.
Mireya va avea colierul. Va străluci pe pielea albă şi
mătăsoasă a gîtului ei. Fără îndoială, nici perlele n-ar ii
stat rău între sînii plini ai fetei... Cu imensă tandreţe şi uci­
gătoare intensitate îşi aminti scena de azi-dimineaţă, cînd
Mireya dansase pentru el în rochia aceea de gală.
Iubita lui, dragostea lui, comoara lui... O iubea, în ace­
laşi timp, cu pasiunea aceea nobilă şi brutală pe care o cu­
nosc numai anumite suflete alese. O iubea atît încît pentru,
ea comitea acum o faptă ticăloasă şi, mai mult ca orice,,
riscantă. Pericolul îl putea pîndi la orice colţ după per­
deaua impenetrabilă şi intangibilă a întunericului.
Apucă micul ciocan şi băgă mîna prin împletitura de
oţel a grilajului. în clipa aceea se auzi bătaia ceasului din
turn. Miguelito izbi cu ciocanul în geamul vitrinei. După o-
fracţiune de secundă se auzi şi zgomotul sticlei sparte.
Băiatul rămase contrariat, sincronizarea nu se făcuse aşa
cum sperase. Cele două zgomote nu se suprapuşeră ; între
ele s-a scurs o zecime de secundă, suficient încît să se audă
două lovituri.
Miguelito băgă mîna prin geamul spart al vitrinei. O
arsură stridentă îl făcu să se cutremure ; se tăiase în colţii
ascuţiţi ai cristalului abia spart. Nu dădu nici o importanţă
incidentului şi cuprinse în mîna sa rănită, dar avidă, colie­
rul, obiectul iluziilor sale, al înflăcăratelor sale speranţe.
Auzi paşi în spatele său. Se întoarse speriat. Era Eufra­
sio.

203
 li întinse liniştit complicelui său colierul. Ploaia batea
cu furie şi probabil de aceea nu era nici un poliţist prin
preajmă. Soarta nu le era potrivnică. Lumina becurilor era
atît de opacă, aproape imperceptibilă, încît îi ferea de pe­
ricolul de a fi descoperiţi.
Băiatul continuă golirea vitrinei ; în sfîrşit depuse în
.mîna bătrînului ultimile brăţări cu diamante de o valoare
fabuloasă.
Un fulger lumină toată strada. Bandiţii tremurară, dar
liniştea se instală din nou. Peste cîteva secunde un tunet
cumplit făcu să vibreze geamul spart al vitrinei.
Pe neaşteptate, o lumină puternică inundă toată strada.
Mai puternică decît cea a fulgerului. Erau reflectoarele po­
liţiei. în aceeaşi clipă se auziră patru focuri, două de revol­
ver şi două de armă de mare distanţă ; Miguelito şi Eufra-
sio se treziră înconjuraţi.
Ploaia nu se mai oprea, iar tunetele se amestecau cu
Blestemele izvorî te din miezul furtunii.
 PUŞCĂRII AŞI

...se deschise uşa, zgomotul spori,

preschimbindu-se intr-uh vuiet de gla­
suri care se strigau, se certau şi ri-
deau.
(Lev Tolstoi, învierea, III, 9)

C ît e v a r a z e d e l u m in ă p ă t r u n d e a u p r i n -
tre ferestrele zăbrelite anunţînd ivirea zorilor.
Cei cinci bărbaţi, în uniformele lor vărgate, îngrămădiţi
pe paie, se treziră aproape în acelaşi timp. Patru erau mai
în vîrstă şi unul foarte tînar.
Dintre cei în vîrstă unul se numea Roque. Avea părul
alb, mustăţi lungi şi întoarse, iar dinţii îi erau stricaţi şi gal­
beni. Inspira mai mult neîncredere decît compasiune. Altul
era Pedro, cel ce bolborosea mereu rugăciuni cu voce scă­
zută. Al treilea se numea Eufrasio, cizmarul adus acolo cu
trei zile în urmă cînd fusese surprins pe cînd prăda un ma­
gazin de bijuterii. Cel de-al patrulea, în vîrstă cam de vreo
patruzeci de ani, nu făcea decît să blesteme continuu viaţa,
închisoarea, totul... dar în special femeile. Băiatul era Mi-
guelito complicele lui Eufrasio la furtul de la magazinul La
Feria.
Toţi erau îngînduraţi; doar Pedro, rupt de realitate,
murmura înghenuncheat frînturi din Evanghelie şi din cînd
în cînd versete cutremurătoare din Apocalipsă.
Lumina se cernea din ce în ce mai intens prin mica
ferestruică. în scurt timp siluetele începură să capete contur.
Miguelito stătea lîngă Eufrasio. în celălalt capăt al încăperii

205
se aflau Roque şi Cezar, cel care blama viaţa, iar în mijloc
se ruga bătrînul rămas acolo ca un zid între două forţe
antagoniste.
Cinci minute mai tîrziu răsunară paşii gardienilor ur­
maţi de zăngănit de lanţuri, scrîşnet de lacăte şi balamale
ruginite şi, în sfîrşit, scîrţîit de porţi. Dinspre coridor vo­
cile se ridicau într-un murmur crescînd transformat în
proteste şi înjurături la care gardienii răspundeau cu ame­
ninţări.
Lacătele celulei în care se aflau cei cinci deţinuţi clăn­
ţăniră. Uşa se dădu de perete şi intrară doi bărbaţi. Unul
era înarmat cu puşcă, pistol şf baionetă, iar celălalt avea un
singur pistol şi un cuţit lung ca acela folosit la despicatul
căpăţînilor de bou.
îşi rotiră priviri circumspecte prin celulă, lăsară apoî
nişte vase pe duşumelele murdare şi ieşiră. Deţinuţii se re­
peziră la mîncare. Era o zeamă caldă rămasă probabil din
ziua trecută. Se aşezară toţi în mijlocul încăperii şi în­
cepură să soarbă lacomi.
Pedro ridică vocea şi, transfigurat, declamă patetic ru­
găciunile sale. Miguelito privea uluit la bătrînul care vor­
bea atât de ciudat. Cuvintele lui rostite în mediul acela
sunau profetic şi straniu. Lui Eufrasio i se făcu teamă.
— De ce ne-au închis cu un nebun ? Pentru ăştia există
balamucul.
— Nebun ? întrebă Pedro ca şi cum vecea lui ar fi ve­
nit de undeva de departe, din adîncul unei alte lumi. Ne­
bun ? Aşa l-au numit şi pe Isus pentru că iubea oamenii,
pentru că-i săruta pe ţeproşi fără să i se facă silă, pentru că
vroia iertarea păcatelor, pentru că nu l-au putut înţelege...
— Ce-are a face Isus cu tot ce ne înconjoară ? întrebă
Eufrasio deconcertat.
— Taci, frate, îi strigă Cezar energic. E mai bine să-l
laşi în pace. Cu cît îi pui mai multe întrebări cu atît mai
tare se pierde în negura lui.
— Vorbele prind bine, vin ca un balsam, zise Roque sus-
pinînd ; dinţii ascuţiţi ca de rozătoare ieşeau la iveală de
sub pata gri a lungilor sale mustăţi.

206
 — Dacă-1 vom fesa, nu va înceta să bombănească toată
.ziiia ! se oţărî Miguelito înspăimîntat de înfăţişarea bătrî-
nului.
— Nu depinde de noi. Aşa vorbeşte el singur, îl anunţă
Roque.
Cunoşteau toţi povestea băiatului şi-l priveau pe Migue­
lito cu multă simpatie, impresionaţi, de tinereţea şi de aerul
său nevinovat. Chiar şi Cezar din a cărui gură nu ieşeau
■decît blesteme, cînd vorbea cu el îşi mlădia accentele dure.
— „Şi astfel..." Pedro îşi continua citaniile sale...
— Să ne facem că nu-i auzim, propuse Roque. Dacă
uneori cuvintele lui sînt calde . şi duioase, ckeodată devin
şfichiuitoare. Mă îngrozeşte omul ăsta. Pentru că-1 cheamă
Pedro, crede că trebuie să reformeze biserica şi să predice
pînă va muri pe cruce.
— De ce l-au închis ? i se adresă Miguelito lui Roque
pentru care simţea un fel de duioşie, amestec de respect şi
de milă în ciuda aspectului de pungaş al acestuia.
— Nu ştie nimeni, nici chiar el însuşi.
— întreabă-1 dumneata, Roque, propuse tînărul.
— Am încercat de mai multe ori să aflăm ceva de la
« 1, dar nu ne-a dat nici un răspuns.
— Să mai facem o încercare, zise Cezar.
— Ascultă Pedro, începu Roque, fiind cel mai în vîrstă
■dintre toţi, povesteşte-ne de ce te-au închis. Poate pentru
vorbele tale... Te-au crezut nebun ?
— „Şi cînd îngerul a strigat..."
— Zadarnic, zise Roque descumpănit. De fiecare dată
cînd îl întrebăm răspunde mereu la fel.
— Cred că l-au închis că-i nebun, zise Cezar. Să fie al
dracului ! Moşul ăsta o să ne dilească pe toţi. Trebuie să ce-
rem o altă celulă.
— Şi cine o să te asculte ? Am protestat destul că nu
ne aduceau mîncarea cu regularitate.
— Cînd vom ieşi sîmbătă la vizită, voi găsi eu calea de
a -1 face pe director să afle că stăm aici cu un nebun.
Pedro parcă se trezise dintr-o dată şi, dîndu-şi seama
că se vorbea despre el, zise :

207
 — Nu, fraţilor, eu nu sînt nebun. Voi credeţi că eu
mi-am pierdut minţile pentru că predic Evanghelia, pentru
că spun adevărul şi pentru că sfîntul Ion vorbeşte prin gura
mea. Lumea, fraţii mei, este pe punctul de-a pieri. Cînd va
veni ziua aceea, am să vă văd tîrîndu-vă pe pămînt de
teamă şi de remuşcare şi atunci vocea voastră va fi înăbu­
şită de sunetul trompetelor, iar stelele vor cădea pe pă­
mînt ca nişte bucăţi de smoală şi-l vor scufunda, iar oamenii
vor muri de panică.
— Taci, Pedro, nu mai vorbi aşa, zise Roque. Sîntem
destul de chinuiţi aici. Lasă-ne măcar speranţa că vom ieşi
îritr-o zi la lumină.
— De-aici veţi scăpa, fraţilor, dar nimeni nu va scăpa
de judecata lui Dumnezeu. Dacă nu vă căiţi anii de închi­
soare nu vor şterge păcatele voastre şi sufletele vă vor fi
mai roşii ca sîngele, ca sîngele pe care l-aţi vărsat.
Roque se cutremură, se simţi ca biciuit sub povara
unui gînd. Cezar înclină capul neliniştit.

După cîteva zile de convieţuire în comun, toţi simţeau

nevoia de comunicare. Aceşti nefericiţi îşi povesteau peri­
peţiile ca să-şi insufle unul altuia puţin curaj.
Eufrasio şi tovarăşul său au încercat primii să le spună
cîte ceva despre ei. Miguelito pronunţă chiar numele Mi-
reyei ceea ce regretă aproape imediat pentru că nu vroia
să-i păteze amintirea vorbind despre ea unor astfel de oa­
meni.
— Şi tu Cezar de ce te afli aici ?
— E o poveste lungă. Poate altă dată...
— Şi Roque ?
— Eu, dacă am să am chef, am să vă povestesc mîine.
Acum mă simt foarte obosit şi închise ochii ca şi cum ar
fi fugit de amintiri chinuitoare.

208
 Se auziră din nou paşi de-a lungul coridorului. De
această dată le-au adus nişte zeamă în care plutea o bu­
căţică de carne.
După ce-au terminat prînzul, s-au văzut iarăşi fără ni­
mic de făcut. Viaţa le fusese aproape refuzată, iar moartea
de această dată se lăsa aşteptată.
Roque, copleşit de amintiri şi de remuşcări, apăsat de
regretul unui - bine pierdut, părea întruchiparea durerii, o
sculptură grotescă datorită mustăţilor sale sure şi a din­
ţilor săi proeminenţi. Cezar, zdrobit sub povara gînduri-
lor, blestema continuu tot ce era frumos şi bun în viaţă,
iar Eufrasio şi Miguelito, care nu se gîndiseră niciodată că
ar fi putut ajunge la închisoare, făceau acum cunoştinţă cu
toată oribila şi tragica ei realitate. Pentru băiat toate astea
erau peste puterile sale. Anii lui tineri, temperamentul său
arzător pierdeau zborul înalt al unui orizont nelimitat şi
trebuia să se mulţumească la mereu aceeaşi tovărăşie şi la
cei cîţiva metri pătraţi care-i tăiau orice perspectivă.
Căzu seara. Lumina se retrase pînă dispăru cu totul în
spatele gratiilor prin care pătrunsese cu cîteva ore mai de­
vreme. Clipa destăinuirilor sosise.

Cezar începu să-şi povestească viaţa. Atmosfera rare­

fiată din celulă devenise mai apăsătoare din cauza întune­
ricului. Notele unui cîntec pătrunseră împinse de vînt, in-
vadînd încăperea cu nostalgii sfîşietoare. Copleşit de li­
niştea clipei, Cezar renunţă la cinismul său şi se lăsă con­
dus de firul amintirilor.
Se întîmplă adesea printre cei închişi sau forţaţi să stea
într-un spaţiu limitat să recurgă la confidenţe, ca şi cum
ar căuta în afara lor consolarea pe care nu o pot găsi în
ei înşişi. Lucrul acesta se observă frecvent în închisori, unde
deţinuţii îşi povestesc crimele comise sau îşi propovăduiesc

209
 nevinovăţia, dovedindu-se sinceri în măsura în care sînt
ipocriţi în tribunale.
Iată povestea lui Cezar.
Trăia în ţinuturile calde din nordul ţării. Cultiva îm-
' preună cu tatăl său un teren de tutun. Foile erau strînse cu
grijă şi păstrate la umbra primitoare a colibelor, unde se
uscau şi se rumeneau ca pielea femeilor frumoase din aceste
locuri libere şi mîndre. Duceau apoi tutunul la oficiile
companiei şi-l depozitau acolo, primind banii cu care tră­
iau lunile premergătoare unei noi recolte.
Mama lui Cezar murise cu mulţi ani în urmă. Familia
sa era lipsită de atenţiile mărunte, aproape insesizabile da­
torate prezenţei unei femei. Cezar iubea pe atunci, cu toată
ardoarea sa de ţăran ajuns la vîrsta maturităţii, o fată din
împrejurimi care însă nu-i împărtăşea deloc sentimentele.
într-o după-amiază, cînd el se întorcea de la birourile
companiei de unde tocmai încasase nişte bani, o întîlni. Ea
se făcu că nu-1 observă, continuînd să vorbească cu sora
ei mai mică In compania căreia se afla. Cezar se jură atunci
să o cucerească cu orice preţ.
Se apropie de ea şi o salută cu deosebită insistenţă. Ea
îi răspunse. începură să vorbească de minunata recoltă de
tutun, de tatăl fetei — o chema Lelia — care-şi pusese mari
-speranţe în recolta de sfeclă de zahăr ce se dovedea anul
acesta mai bogată ca oricînd, de modernizarea fabricii de
zahăr şi încă de alte lucruri mărunte, legate de viaţa lor
-de ţărani. Cezar se simţi atunci înţeles şi se crezu fericit şi
poate chiar iubit.
Două luni mai tîrziu o revăzu în viaţa satului. Lelia
vindea portocale şi Cezar cumpără atunci mai multe ki­
lograme pe care le împrăştie apoi cui avea nevoie, pentru
că nu ştia ce să mai facă cu ele. Cînd vorbeau, Lelia re­
venea mereu la recolta de tutun, la colinele unde trebuia
■cultivată planta’ pentru a putea fi apoi transportată în lo­
curi fertile, evitînd parcă să-i dea ocazia lui Cezar să-i
vorbească despre dragostea lui.
Clipa aşteptată sosi, aşa cum totul se întîmplă la timpul
său.

210
 Vîntul răcoros al după-amiezii făcea să se aplece coroa­
nele înalte ale arborilor spre oglinda transparentă a rîului.
Se auzeau ţîrîitul dezordonat al greierilor şi trilurile suave
ale păsărilor. Cezar o întîlni pe Lelia intr-un luminiş la
marginea izvorului. Avea părul revărsat în bucle smolite,
răsfirate de vînt ca o pată intensă de întuneric, faţa albă
şi palidă cum e cupa de anemonă, înlăuntrul căreia scli­
peşte rouă pură, iar trupu-i sensibil vibra ca o tijă de pal­
mier arcuită la cîntecul vîntul ui. Era frumoasă şi proaspătă
ca o adevărată floare tropicală.
Cezar îi vorbi atunci deschis despre dragostea lui. O
făcu să înţeleagă că o iubea de mult timp în tăcere şi că
ar fi fericit dacă ar face-o soţia lui. îi ceru să-l urmeze, să
fie lîngă el în bătălia pentru existenţă, pentru viaţă. Ei i
se vor cuveni primii muguri dulci ai sfeclei de zahăr, pri­
mele pasiflore aurite, primele corole deschise de rouă di­
mineţii calde de noiembrie şi, în sfîrşit, a ei era inima şi
întreaga lui viaţă.
Lelia asculta această mărturisire ca pe un cîntec. După
două luni erau deja căsătoriţi.
Trăiră cîtva timp o fericire completă şi totală; dar
plictiseala îi pîndea.
La început se iubiră nevinovat ca doi copii, apoi păti­
maş ca două fiinţe însetate de dragoste şi de fericire. în nop­
ţile poleite de lună, spuzite de stele şi presărate de licurici,
se iubeau pe iarba parfumată a cîmpului, privind cerui care
se răsfrîngea în apa neclintită a bazinului ; se iubeau în cîn-
tatul monoton al greierilor şi al cosaşilor; se iubeau în
mireasma finului, simţind în trup bucuria pasiunii. Patru
luni au trăit departe de tot ceea ce nu se chema plăcere.
Dintr-o dată, nebunia dragostei se stinse.
într-o dimineaţă o găsi pe Lelia plîngînd.
—: Ce s-a întîmplat ? Nu eşti fericită ?
Tăcerea ei o interpretă ca o confirmare. Da, Lelia nu
era fericită. Fericirea se spulberase aşa cum se spulberă norii
uşori de la orizont cînd se iveşte soarele. Totul fusese o
iluzie şi, cînd s-a risipit visul, realitatea a năvălit brutală,
goală şi teribilă.

211
 Să trăieşti fără dragoste este mai rău decît să trăieşti
cu ură. Cezar a înţeles şi el acest lucru. Din clipa aceea
venea din ce în ce mai tîrziu la Casa tatălui său unde se
afla soţia sa. Pleca de dimineaţă cu o desagă de mîncare
pentru prînz şi se întorcea cînd luna era deja foarte sus
la orizontul senin al ţinuturilor tropicale. O găsea pe Lelia
întinsă în hamac. După ce el se culca, fetei îi pierea som­
nul şi toată noaptea se gîndea la iluziile ei spulberate, la
viaţa ei din trecut liberă şi plină de iubire şi la cea pre­
zentă condamnată la indiferenţă şi supunere.
Cezar angajase un băiat ca să-l ajute la treburile de la
fermă, să pregătească pămîntul pentru însămînţarea tutu­
nului, să urmărească cum cresc mlădiţele ca apoi, odată
înălţate, să le transplanteze pe alte locuri. Acest băiat de
şaptesprezece ani, cu temperament arzător, cu trupul înalt
şi bine făcut, frumos ca toţi fiii tropicului, sfîrşi îndrăgos-
tindu-se de Lelia.
începuse să-şi neglijeze treburile care îi erau destinate
pe plantaţie, iar cînd Cezar se întorcea de la muncă observa
că lucrul rămăsese exact aşa cum îl lăsase el la plecare, dis-
de-dimineaţă. Dar nici o clipă nu s-a gîndit s-o suspecteze
pe Lelia de infidelitate. Cum se putea aştepta ia o aseme­
nea lovitură cînd o credea atît de bună ?
Totuşi, ea îl trăda. Ceea ce fusese pentru băiatul numit
Julio la început un capriciu se transformă apoi într-o ade­
vărată pasiune, dintre acelea care se aprind repede şi vio­
lent poate tocmai pentru că sînt interzise. Lelia îi dărui
lui Julio iubirea ei, iar acesta uită pentru ea de îndatorire,
prietenie, teamă ba chiar şi de moarte, numai ca să păstreze
această iluzie.
Cezar nu bănuia nimic. Femeia lui se culca în hamac,
iar el în baracă. în timpul nopţii ea părăsea hamacul ca să-şi
petreacă restul timpului sub razele de argint ale lunii în
braţele lui Julio.
într-un miez de noapte Cezar se trezi torturat de o
durere cumplită de cap.
— Lelia ! strigă.
Cum nu-i răspunse nimeni şi nici nu-i auzi respiraţia,
se ridică şi cu mîinile tremurînde atinse hamacul. II găsi

212
 gol. Apucă atunci un cuţit şi ieşi în lumina albă a lunii.
Cei doi amanţi, pierduţi în lumea lor, nu auziră paşii
grei ai bărbatului. Cînd ridicară ochii el era deja lîngă ei,
foarte aproape. Lumina palidă a nopţii cădea pe lama pum­
nalului împrumutîndu-i reflexe de argint.
Nu se auzi nici măcar un ţipăt. Pumnalul pătrunse sub
sînul stîng al Leliei şi fata rămase mută pentru totdeauna,
pe buze mai plutea încă zîmbetul ei păcătos. Azvîrli apoi
trupul neînsufleţit în undele pure şi strălucitoare ale apei.
Julio reuşi să fugă.
Cînd Cezar îşi încheie emoţionat povestea, se auzi vo­
cea lui Pedro răsunînd în liniştea solemnă a celulei :
— Nu trebuie să-ţi faci dreptate singur, frate. Voi nu
aşteptaţi ca imensa şi infinita justiţie să se facă în împă­
răţia cerurilor. Voi omorîţi pe cei care vă insultă, uitînd
că deasupra urii se află iubirea şi deasupra răzbunării ier­
tarea.
— Bătrîne, în vinele tale nu curge sîngele aprins al
tropicului. Nimeni nu poate rămîne nepăsător în faţa a
ceea ce v-am povestit eu...
— Ar fi trebuit să-i ierţi.
— Niciodată ! Să fie blestemată ! zise Cezar.
— Nu te aprinde aşa, Ceîzar. Nu-1 ştii pe Pedro, zise
Roque împăciuitor.
— Apropo, nu vrei să ne spui şi tu de ce ai fost în­
chis, întrebă Eufrasio a cărui atenţie era mereu atrasă de
părul alb al deţinutului.
— Povestea mea este foarte tristă, murmură Roque,
ridicîndu-şi ochii spre tavanul murdar al celulei.
Se întîmplase acum unsprezece ani. Era patronul unei
mari prăvălii cu nume semnificativ, La Esperanza, singura
în tot ţinutul acela montan şi frecventată de toată lumea.
Negoţul mergea foarte bine. Roque trăia cu o femeie ; o
femeie rea care fusese cauza multor nenorociri. îi spuneau
Chata. ,
Cînd sosi în sat un circ, femeia a încercat să-l trădeze
şi să fugă cu dresorul de cîini ; el i-a descoperit perfidia
şi a omorît-o dîndu-i să bea otravă. A fugit apoi. De şapte

213
ani plătea ceea ce făcuse şi încă mai avea mult de stat în
închisoare. Fusese condamnat la şaisprezece ani.
Miguelito se sperie de crimele lor. Dacă toate astea
fuseseră comise de aceşti delincvenţi, atunci ceea ce făcuse
el era total lipsit de importanţă şi nu mai avea rost să le
povestească.
Cezar omorîse din răzbunare, ca să-şi apere demnitatea
de soţ. Aştepta ca judecătorul să pronunţe sentinţa şi cre­
dea că se poate considera achitat. Un bărbat care face o
crimă, în aceste împrejurări, poate fi iertat pentru că legile
sînt făcute ca să ţină seama de voinţa bărbaţilor, deci tre­
buie să fie în concordanţă cu manifestările sufleteşti şi cu
obiceiurile acestora. Legile, care sînt făcute de bărbaţi pen­
tru bărbaţi, nu puteau impune ceva care să depăşească forţa
lor morală sau fizică. De aceea Cezar aştepta să fie pus în
libertate de la o clipă la alta.
Roque omorîse şi el din răzbunare, dar nu ca să-şi
apere onoarea, gîndea Miguelito, deoarece nu avea onoare
cel care trăia cu o femeie în concubinaj ; în acelaşi timp
şi crima sa era oarecum justificată.
Eufrasio şi cu el erau doi hoţi ticăloşi, banali, doi am­
biţioşi, doi oameni fără ocupaţie obişnuiţi să trăiască din
munca altora. Miguelito se considera vinovat în cel mai
înalt grad şi de aceea încerca să-şi ascundă faţa de privirea
pătrunzătoare a lui Pedro. Ochii i se înfundară în orbite,
pierzîndu-şi strălucirea care îi făceau cîndva unici, mîinile
începură să-i tremure din cauza febrei, faţa i se lungi, iar
trăsăturile i se ascuţiră căpătînd un aspect de prematură
îmbătrînire.

Cînd apăru în a şasea zi un gardian cu un catastif sub

braţ, Miguelito era deja în stare de inconştienţă ; în delirul
său reveneau de-a valma scene din copilărie în care se suc­
cedau orgiile cu delictele.

214
 — Asta ce-are ? întrebă gardianul făcînd un semn de
dispreţ spre băiat.
— E bolnav.
— Bolnav ?! Putori netrebnice ! Ca şi cum nu v-aş cu-
npaşte. Sînteţi în stare să mîncaţi şi săpun ca să vi se facă
rău şi să dormiţi la infirmerie în paturi bune. Ticăloşilor î
— Este cu adevărat bolnav, zise Eufrasio cu voce ru­
gătoare. Poate fi pe moarte.
Faţa gardianului rămase imobilă.
— Care dintre voi e Eufrasio Roncancio ?
— Eu.
— Şi Miguel Calero ?
— Tînărul bolnav.
Gardianului îi scăpă o înjurătură ordinară.
— Trebuia să mergeţi amândoi la interogatoriu, dar
văd că nu va merge decît senor Roncancio.
Şi, apucîndu-1 pe meşter brutal de păr, îl făcu să se ri­
dice.
— Haide !
Eufrasio îmbrăţişa cu o ultimă privire pe Miguelito apoi
părăsi celula. O luă pe coridorul lung şi urît mirositor unde
dădeau toate culoarele din aripa aceea a închisorii. în sfîr-
şit, ajunse într-o sală mare şi simţi în nări aer mai proas­
păt. Acolo se aflau mai mulţi avocaţi, care citeau unor
deţinuţi ordonanţe judecătoreşti, şi cîţiva gardieni. Secon­
dat în de aproape, fu condus în faţa unui tînăr subţire şi
palid, spectru al foamei purtată cu eleganţă.
— Aici e omul, domnule avocat.
— Dumneata eşti Miguel Calero ?
— Nu. Eu sînt Eufrasio Roncancio.
— Şi tovarăşul dumitale ?
— E foarte bolnav. Nu poate veni. V-aş ruga...
— Semnează aici. Dispoziţiile sînt ca interogatoriul să
fie luat ambilor. Asta se va întîmpla astăzi după-amiază
în clădirea mare a Tribunalului.
Eufrasio semnă şi îndrăzni apoi să adauge :
— în privinţa băiatului, cred că ar trebui să vină un
medic, să-l vadă pentru că...

215
 — Dumneata să fii gata la două după-amiază.
Funcţionarul ieşi. Eufrasio, cuprins de gînduri negre,
căuta în minte o cale să iasă din impas, dar un ghiont pu­
ternic îl aduse la realitate.
— Ai înţepenit aici, senor Roncancio ? şi rîsul batjo­
coritor al gardianului veni ca o plesnitură.
Eufrasio îl ura crunt pe acest supraveghetor, dar nu
numai el, ci toţi deţinuţii. II porecliseră Iuda. Mulţi dintre
cei pe care îi chinuiseră şi fuseseră apoi eliberaţi, îl căutau
să se răzbune. Juan Carlos ştia toate astea şi nu ieşea nicio­
dată dintre zidurile închisorii.
Ajunseră la uşa celulei. De pe coridor se auzeau ţipetele
lui Miguelito în delir :
— Nana, Nana tu eşti a mea sau te...,
— Spune-i amicului cu febră să-şi mai măsoare cuvin­
tele că altfel îl trezesc eu la realitate, strigă Juan Carlos,
înbrîncindu-1 pe Eufrasio în celulă şi încuind uşa.
— E mai rău ? îl întrebă meşterul pe Cezar şi pe Roque,
care stăteau aplecaţi asupra lui Miguelito.
Pedro, în capătul celălalt al încăperii, era în aceeaşi
stare de prostraţie din care nu dădea semne să-şi revină
prea curînd.
— Da. A spus o mulţime de cuvinte fără şir : de nişte
bani ascunşi, de un trandafir alb, de doi porumbei... îi
este mult mai rău, zise Cezar.
Fruntea băiatului ardea, iar faţa îi era umedă şi palidă.
Cînd veniră să-l ia pe Eufrasio la interogatoriu, Migue­
lito nu mai avea febră şi lăsa impresia că începe să-şi re­
vină. Dar Pedro, trezit ca prin miracol, după ce se uită la
băiat, constată cu groază că era vorba de febră tifoidă.

— Mergem mai departe ? îl întrebă Eufrasio pe gardian.

— Nu prea. Judecătoria e la cîteva străzi mai încolo.
— Ieşim în stradă ?

216
 — Păi n-o să vină judecătorul la închisoare.
După ce gardianul spuse cîteva cuvinte santinelelor,
aceştia se dădură la o parte, lăsîndu-i să treacă. Cînd poarta
se închise în urma sa şi cînd primi îmbrăţişarea caldă şi
dezmierdătoare a razelor de soare, Eufrasio simţi că se cla­
tină cuprins de ameţeală.
— Oh, ce binefacere... De cît timp n-am mai văzut
soarele...
— De mult eşti închis ?
— De cinci zile, mi se pare.
— Asta nu-i nimic. Ieri am dus pe unul care stătuse
aici doisprezece ani.
— Doisprezece ani ? Dar ce-a făcut ?
— Şi-a omorît mama.
Gardianul acesta, gîndi Eufrasio, era mult mai bun decît
Juan Carlos. îi plăcea să stea de vorbă cu deţinuţii şi pe
figura sa se citea multă milă şi înţelegere.
— Şi pe dumneata de ce te-au închis ?
— Pentru că m-au prins prădînd un magazin.
— Din centru ?
— Da. La Feria.
— Doamne Sfinte ! Magazinul cu bijuteriile cele mai
scumpe din ţară... Şi ai reuşit să iei ceva ?
— Am fost surprinşi chiar asupra faptului.
— Atunci e mai rău_
— Regret mai mult pentru băiat, pentru Miguelito.
Reuşisem să-l iubesc ca pe un fiu.
— N-ai fost singur ?
— Nu.
— Şi băiatul cîţi ani are ?
— Cam şaptesprezece ani, poale chiar mai puţin.
— Dacă ţi-e drag, cred c-ai să suferi cînd or să vă des­
partă.
— Să ne despartă ?
— Da. Pe el îl vor trimite la o şcoală de corecţie sau
la închisoarea pentru minori.
— Deocamdată a rămas cu mine.

217
 — Asta nu e posibil. Dacă are mai puţin de optsprezece
ani îl vor trimite unde îţi spun eu.
— Poate n-o vrea Dumnezeu.
— Pe el l-au interogat ?
— Ce să facă ?
— A fost la Judecătorie ?
— Nu. E bolnav.
— Am să mă duc să-i anunţ să-l ia la infirmerie, dacă
are nevoie de îngrijire.
— Are febră tifoidă.
— E grav. Mă îndoiesc că băiatul va rezista.
Dar văzînd figura tristă şi preocupată a lui Eufrasio,
adăugă ca să-l liniştească :
— Acum există medicamente, dar în închisoare... lu­
crurile bune sînt atît de scumpe...
Eufrasio nu se sfia că lumea întorcea capul după el ca
-să-l privească cu multă curiozitate. Erau pe stradă şi, din
fericire, era o zi cu adevărat frumoasă.
— Dumneata de ce ai furat ? întrebă gardianul pe neaş­
teptate.
Meşterul, surprins de întrebare, rămase tăcut. Celălalt
continuă :
— Dacă nu vrei, nu-mi spune, dar te-am întrebat pen­
tru că eu.;, eu... Şi amuţi.
— Ştii, este foarte greu de explicat. Unii fură din ne­
cesitate, alţii din exhibiţionism sau din viciu. în fine, sînt
diferite specii de hoţi. Eu am furat din ambiţie.
— Nu de nevoie ? Familia dumitale nu murea de
foame ?
— Sînt singur, nu am familie... cu excepţia lui Migue-
lito care este fiul meu adoptiv.
— Oh ! Atunci de ce v-aţi apucat de furat ? Am să-ţi
spun ceva confidenţial. Eu sînt sărac, foarte sărac. M-am
căsătorit de şapte ani şi am deja opt copii pentru că au
venit şi cîte doi. Se pare că cine nu are noroc la bani are
la copii ! în sfîrşit... Am şi eu o soţie care coase, mătură,
găteşte şi în plus vinde şi într-o prăvălie ca să tîştige cîţiva

218
centavos pe zi. De multe ori am fost şi eu tentat să fur,
să-i fur pe cei bogaţi...
Tăcu, parcă simţind că mersese prea departe. Eufrasio
îl examina cu interes sporit. Era foarte tînăr. Barba abia
îi umbrea faţa dîrză cu trăsături bine proporţionate. Putea
să aibă cam douăzeci şi cinci de ani. Şi avea opt copii!
O idee străfulgeră mintea meşterului. Vorbi din nou cu
blîndeţe, insinuant. ,
— Gardienii au leafă bună ?
— Nu. Cîştig doar o sută treizeci de pesos. Asta nu-mi
ajunge cînd am nevastă şi opt copii.
— Ce-ai face cu o mie de pesos dacă i-ai avea ? întrebă
Eufrasio fără înconjur.
Celălalt avu o tresărire.
— Aş cumpăra o prăvălie în cartier, zise înseninat, gân­
dind probabil la imposibilitatea de a avea o asemenea sumă,
şi aş renunţa la postul ăsta.
— De ce ?
— Sînt scîrbit. Majoritatea gardienilor sînt răi cu deţi­
nuţii, îi batjocoresc aşa cum face Jtian Carlos. Eu nu pot.
Mie mi-e milă de ei, poate pentru că sînt într-o stare la fel
de disperată ca şi a lor.
— Dumneata pari un om mai învăţat, zise Eufrasio, im­
presionat de sinceritatea tânărului.
— Am făcut cîţiva ani la colegiul din B. şi eram pe
punctul de a-mi lua bacalaureatul, dar oraşul îţi oferă atîtea
drumuri înşelătoare şi rele... După aceea a trebuit să mă în­
sor cu cea care-mi este acum soţie, altfel m-ar fi omorît...
— Şi părinţii ?
— I-am uitat de mult. Nu vreau să-mi mai amintesc.
Străbătură o bucată de drum în linişte.
— Asta e clădirea.
— Cum te cheamă ? Dacă'vrei să-mi spui...
— Alberto.
— N-am să te uit niciodată.
Urcară împreună încet scările Tribunalului.

219*
 6

Cînd Eufrasio se întoarse în celulă, Miguelito nu mai

era.
— L-au luat, bătrîne, l-au luat, zise suspinînd Roque.
— Unde ? întrebă meşterul cu sufletul cuprins de
teamă, amintindu-şi ce-i spusese Alberto.
— La infirmerie.
— Cu atît mai bine. Să sperăm că se va face bine.
Poate vom afla ceva despre el...
Tot în aceeaşi după-amiază veniră şi după Pedro. Doi
bărbaţi îmbrăcaţi în alb intrară în celulă şi întrebară de el.
— Cine e Pedro ?
— Eu sînt, răspunse acesta ridicîndu-se în picioare. Eu
sînt cel care aduce sufletele rătăcite pe drumul cel bun,
eu cel care trezesc conştiinţele din haosul numit umani­
tate, eu cel care voi elibera omenirea din flagelul viciului.
— Luaţi-1 !
— Unde mă duceţi ?
— Asta nu te interesează.
L-au apucat strîns de mîini şi l-au dus cu ei.
Cei care au rămas în celulă se simţiră mai singuri, mai
abandonaţi.

Miguelito era foarte grav. Tebra oscila continuu. Spre

seară se urca mult. Cîteodată deschidea ochii şi, fixîndu-i
în tavan, i se părea că acesta era deschis şi că deasupra lui
se află imensitatea cerului, că nori mărunţi, ca o turmă
de oi albe, treceau într-o interminabilă peregrinare spre
eternitate. Se gîndi că sînt sufletele bunilor, Ramiro şi Ja-
cinta, care dispăreau pe deasupra unei lumi de suferinţă,

220
binecuvîntîndu-1 şi iertîndu-i păcatele. Se gîndi la el cît
de rău fusese furînd oamenilor banii pe care-i aveau poate
pentru copii, pentru părinţi sau pentru fraţiilor aflaţi în
nevoie. Gîrîdurile acestea îl forţau să se teamă de pedeapsă.
Cînd cădea din nou în delir, tenebrele puneau stăpînire
pe el şi se simţea încercuit de monştri oribili, sau i se părea
că se află în cabaretul Las Dos Palomas, dansînd cu Nana
goală, înconjurat de nori negri care izvorau din ţigările
beţivanilor adormiţi pe la mese.
Cînd se trezea se lăsa iar pradă remuşcărilor. Se gîndea
la ultimile lui purtări, la cei trei cărora le furase genţile.
în una găsise doar un peso. Poate posesorul ei era un tată
de familie cu trei sau patru copii care a doua zi urmau să
fie lipsiţi de bucata lor de pîine pentru că le-o furase el.
îşi aminti şi de băiatul acela palid şi disperat, posesorul
scrisorii... avea în privire sclipirea de oţel a unei hotărîri
ferme şi implacabile. Poate că acestuia îi făcuse un bine
pînă la urmă... Băiatul se ducea în mod sigur spre cascada
Tequendama ca să-şi îngroape amărăciunea sub potopul
ei ucigător. Acum nemaiavînd scrisoarea, intenţiile sale
luaseră poate o altă întorsătură. Dar îi făcuse oare un ser­
viciu ? Căzu apoi din nou în vîrtejul norilor care se îm­
prăştiau fără contur, în imensitatea cerului de decembrie
gol şi sticlos.
în a treia zi veni medicul. îl examină şi apoi spuse ceva
infirmierei. Miguelito, deşi epuizat fizic, reuşi să distingă
totuşi frînturi din conversaţia lor ,• ceea ce auzi îl sur­
prinse neaşteptat de mult.
— Pare să aibă vreo şaptesprezece ani.
— Aşa cred şi eu, domnule doctor, zise infirmiera, o
biată fată cu obrazul gălbejit şi ciupit de vărsat.
— De ce l-au închis ?
— Cred că e vorba de un furt.
— Nu este legal să ţină aici un copil. Asta nu e şcoală
de corecţie şi nici închisoare pentru minori.
— Aveţi dreptate, domnule doctor.
— Am să vorbesc cu directorul. Băiatul poate fi ree­
ducat.

221
 După asta Miguelito nu mai auzi nimic ; îl cuprinse un
somn vecin cu inconştienţa. Cînd deschise din nou ochii,
afară se întunecase de-a binelea. Strigă :
— Eufrasio !
Se auziră imediat paşi uşori şi o siluetă albă se apropie
de pat. Tînărul dădu un ţipăt : i se păru că e fantoma meş­
terului împuşcat de gardieni şi că ieşise din mormînt ca
să-i facă cunoscută voinţa sa. Cea care se apropiase era o
infirmieră bătrînă şi blîndă care avea grijă de bolnavi peste
noapte şi care-i amintea de Jacinta.
— Ce vrei tinere ? Te simţi rău ? întrebă cu voce
joasă şi băiatul crezu că este chiar bunica lui, îndepărtată şi
dragă amintire.
— Unde mă aflu ?
— La infirmerie. Acum eşti mai bine.
— Doctorul a plecat ?
— A fost ieri aici, dar nu te-a consultat.
— A fost şi după-amiază.
— Nu. Ai dormit trei zile.
— Am dormit ?
— Ai zăcut aproape fără simţire...
— Cînd am să ies de aici ?
— Nu ştiu.
— Dumneata eşti bună că stai de vorbă cu un deţinut
ca mine.
— Ce-ai făcut aşa de tînăr ?
— Un furt.
— Te-au condamnat ?
— Nu. Doctorul spunea ceva de o... şcoală de...
— De corecţie.
— Da.
— Aha ! Nu ai încă vîrsta să stai aici.
— Şi ce se'face acolo ?
— Se învaţă munca cîmpului, mecanica, dulgheria...
— Eu nu vreau.
— Ţi-e teamă de muncă ?
Miguelito preferă să închidă, ochii şi să nu răspundă.

222
 După încă trei zile se întoarse în celulă. Zăcuse zece
zile la infirmerie.
Toţi s-au bucurat cînd l-au văzut.
Eufrasio vorbise de atunci de două ori cu Alberto.
In ziua următoare a fost chemat Cezar şi nu s-a mai
întors.
— Cred că l-au absolvit de pedeapsă, zise Roque, avea
circumstanţe atenuante.
— îmi pare bine că am rămas numai noi trei, spuse
Eufrasio misterios. Aşa putem fugi mai uşor.
— Să fugim ! exclamă Miguelito. Dar cum ?
 EVADAŢII

Nu se mai mişcă nimic; trupul nu

mai tremură; rănile nu mai sînge-
rează.
(Zorrilla de San Martin, Tabari Car­
tea III. Cîntul V, 4)

O RAZA DE LUMINĂ, MESAGER AL ZORILOR,

pătrunse pieziş în bezna celulei. Cei trei deţinuţi îşi în­
tinseră mîinile şi picioarele, ca să-şi scuture amorţeala adu­
nată peste noapte. Dormeau pe grămezi de paie împrăştiate
pe cimentul gol.
— A sosit ziua mult aşteptată, zise Eufrasio sărind în
picioare. Nu trebuie să pierdem nici o clipa.
Miguelito îl ajută şi pe bătrînul Roque să se pregă­
tească.
— Vom reuşi oare ? întrebă acesta clătinînd din capul
albit. Dacă dăm greş ne-am învîrtit de nişte ani în plus.
— Nu putem lăsa să-l ia pe Miguelito la şcoala de co­
recţie, zise emfatic meşterul. Eu nu mă despart de el pen­
tru nimic în lume. Şi, cum am bani...
— Ai vorbit cu Alberto ?
— Da. A fost aseară pe-aici cînd l-au trimis să vadă
cum au fost spălate latrinele. Am vorbit serios cu el ; vă
asigur că am plănuit bine totul.
— S-ar putea să iasă rău, comentă Roque, clătinînd gîn-
ditor din cap.
— Dacă nu vrei să rişti alături de noi, să ştii că nu te
obligăm, dar s-ar putea să nu se mai ivească o altă ocazie.

225
 — Am să risc. Mai am încă mulţi ani de închisoare şi,
dacă aştept să-mi ispăşesc toată pedeapsa, cînd am să ies
de-aici n-am să mai pot nici să-mi mişc picioarele.
— Nu vreau să mă încurci, îl avertiză Eufrasio, pri-
vindu-1 tăios. Cea mai mică şovăială poate compromite
întreaga acţiune.
— Tu, Miguelito, ce zici ? întrebă Roque privindu-1
cu simpatie pe tînăr.
— Voi merge cu voi. Prefer să mor decît să rămîn aici
închis.
Amuţiră. Paşi grei parcurgeau apăsat coridorul. în
broasca ruginită cheia scîrţîi sinistru- şi în prag se ivi o
matahală cu faţa încadrată de perciuni laţi şi cu mustăţile
răsucite mult spre urechi ceea ce-i dădea un aer fioros, de
criminal ; puse vasele cu mîncare şi ieşi, lăsîndu-i pe cei
trei în mijlocul celulei, cuprinşi de nelinişte şi de suspi­
ciune.
— Trebuie să avem curaj, zise Eufrasio, agitîndu-şi
energic braţul drept. Trebuie să alegem : moartea sau car­
cera. Eu prefer moartea. Dar dacă reuşim...
— Unde ne vom duce ? întrebă Miguelito» cu ochii larg
deschişi ca şi cum ar fi trăit un vis din care nu mai vroia
să se trezească.
— Oriunde. Putem trece în Venezuela prin Llanos, zise
Roque. M-am ascuns aproape un an acolo după ce-am
omorît-o pe femeia mea.
— Cunoşti deci regiunea ?
— Ca pe propriile-mi buzunare.
— Şi ne vei conduce pînă la frontieră ?
— Da. Este cel mai bun loc pe unde putem scăpa.
— Eu am ceva bani ; după ce voi plăti serviciile gardi­
anului, îmi vor mai rămîne atît cît să putem înjgheba un
negoţ.
— Şi vom trăi onorabil, nu-i aşa Miguelito ?
— Cine ştie ? Poate e mai bine să bagi mîna în bu­
zunare străine decît să te omori muncind pentru cîţiva
pesos.
— Nu vorbi aşa. Vom fi cinstiţi pentru că acum plă­
tim pentru faptele noastre.

226
 — Roque, am impresia cîteodată că te-a cuprins ne­
bunia lui Pedro, zise Miguelito în silă, dar văzînd tristeţea
umbrind faţa zbîrcită a bătrînului îşi îndulci vocea şi
adăugă:
— Să nu crezi că m-am supărat pe tine. Şi eu îmi do­
resc să fiu liber şi să muncesc ca toţi oamenii cinstiţi.
Mîncară în linişte. Nu-şi puteau abate gîndurile de la
ceea ce urma să li se întîmple. Evadarea... Şi apoi o altă
viaţă. Fiecare din ei visa la o existenţă viitoare în care ni­
meni să nu-i mai privească cu suspiciune ca pe nişte fiinţe
stigmatizate de diformităţi fizice sau morale. Miguelito,
care prinsese simpatie pentru Roque, îl întrebă :
— Unde ţi s-au întîmplat toate necazurile ?
— în satul...
— N-am auzit de el.
— Este lîngă oraşul...
— Aha, înţeleg. De acest oraş mi-a pomenit mie cineva,
dar nu-mi mai aduc aminte cine. Satul este foarte mic, nu ?
— Da, sau cel puţin aşa era cînd l-am părăsit eu acum...
zece ani...
— O mai fi prosperat de-atunci.
— Se poate.
— Oraşul nu e departe de aici, nu ?
----La vreo douăzeci de kilometri.
Uşa se deschise dintrrO dată şi apăru Alberto.
Cînd le vorbi, în voce se simţea un tremur.
— Trebuie să mergeţi cu mine la Tribunal ca să vi se
prescrie o hotărîre judecătorească.
Deţinuţii îşi schimbară preocupaţi uniformele jegoase.
t

— Să trecem mai întiî pe acasă. Cred că e mai bine

să luăm pentru asta un taxi.
— încă nu. Ne mai pot observa, zise Alberto a cărui
inimă se zbătea ca o pasăre speriată. Să mai mergem o
bucată de drum în direcţia Tribunalului.

227
 Grăbeau paşii în mod inconştient. Li se părea că în
urma lor mărşăluia întregul personal al puşcăriei cu puşti
şi bastoane şi că nu puteau ieşi pe străzile capitalei spre
libertate, spre orizonturi nemărginite...
în faţă se aflau Alberto şi Eufrasio. Miguelito îi urma
cu pas şovăielnic. Era încă slăbit de pe urma bolii care-I
ţintuise la paf aproape două săptămîni. Roque îl luă de
braţ şi-şi continuară drumul. Cum mergeau aşa sprijinin-
du-se unul de altul, cei doi puteau trece drept tată şi fiu,
beneficiind de viaţă într-o caldă intimitate.
Eufrasio făcu semn unui taxi. Urcară. Şoferul îi privi
cu surprindere, dar nu scoase nici o vorbă.
Meşterul îi dădu adresa atelierului său. Nu mai trecuse
pe acolo de mai bine de două săptămîni. Se gîndi că şo­
bolanii găuriseră cufărul şi că banii nu mai erau tocmai
aşa cum îi lăsase. Deveni curios.
Traversară străzile principale, mai mult. goale la ora
aceea, cînd toată lumea era la lucru ; intrară pe o stră­
duţă mai izolată şi în sfîrşit se aflară în cartier.
— îa-o la dreapta, îi spuse şoferului.
Cînd maşina ajunse în faţa casei, Eufrasio adăugă:
— Aşteaptă aici o clipă.
Copii murdari şi aproape dezbrăcaţi se jucau cu min­
gea în mizeria străzii. Meşterul deschise rapid uşa şi intră
în casă. Cuprinse în braţe cu veneraţie şi respect cufărul
unde-şi dosise economiile. îl deschise şi constată cu satis­
facţie că banii se aflau acolo neatinşi. îi strecură în bu­
zunar odată cu un revolver negru şi ruginit. îmbrăţişa
cu o ultimă privire tot ceea ce trebuia să abandoneze
poate pentru totdeauna ; ieşi în stradă şi se urcă în taxi.
Cînd erau pe punctul de a porni, Miguelito sări de pe
locul unde se afla şi ceru şofefului să mai aştepte puţin.
Intră şi el în casă şi scoase din cutia care îi servea de puş­
culiţă, cei două sute optzeci şi şapte de pesos păstraţi de
la ultimul său furt.
în sfîrşit, taxiul porni.

228
 Fără să observe şoferul, Eufrasio, care se afla pe ban­
cheta din spate împreună cu gardianul şi cu Roque, nu­
mără în mîna lui Alberto cei o mie două sute de pesos,
preţul libertăţii lor. I se adresă apoi pe ton natural :
— Iubite Carlos, nu ştii cît de fericiţi am fost astăzi
că te-am întîlnit după atîţia ani de cînd nu ne-am văzut.
Tatăl tău şi noi, fraţii tăi, avem acum ce povesti mamei
noastre cînd vom ajunge la ţară : eşti în viaţă, te simţi bine
şi eşti mulţumit cu slujba ta de la oraş.
Nimeni nu s-a dovedit surprins de spusele meşterului.
Iotul făcea parte din planul de a înşela suspiciunile şofe­
rului.
— Papă, răspunse Alberto, nu uita ce te-am rugat să-i
dai mamei şi spune-i să-mi scrie.
— Rămîi aici ? întrebă Eufrasio cu degajare cînd s-au
apropiat de închisoare.
— Da, frate. Trebuie să mă întorc la lucru.
Şi, îmbrăţişîndu-i pe fiecare, se despărţiră. Taxiul porni
din nou.
Miguelito se gîndea pe drum ce le va spune Alberto
cînd se va întoarce singur. Sau poate nici nu va mai trece
pe acolo. Cu suma luată de la Eufrasio va fugi şi el cu
femeia lui şi cu cei opt copii într-un oraş îndepărtat unde
să nu-1 cunoască nimeni. Băiatul constată astfel că sărăcia
împinge la multe fărădelegi ; înţelese mai ales că toţi oa­
menii au un p re ţ: mai mic, sau mai mare, ca nişte articole
de calităţi diferite.
— Unde mergem ? întrebă şoferul.
— Pe şoseaua asta înainte cîţiva kilometri...
Şi-au continuat drumul. După zece' minute maşina fu
trasă pe dreapta.
— Aţi evadat de la închisoare. Trebuie să chem dispe­
ceratul să anunţe poliţia, zise şoferul şi desprinse un mic
microfon ascuns între cutele pînzei cu care era capitonată
uşa.

229
 3

Eufrasio căută rapid în buzunar revolverul său negru,

greoi. Gîndi că era momentul să acţioneze şi, îndreptîndu-1
spre şofer, îi spuse ameninţător :
— Dacă nu ne duci mai departe, te omor.
Acesta, pe ascuns, dădu drumul microfonului. Evadaţii
;nu observară nimic. Şoferul se năpusti apoi asupra lui Eu­
frasio : se auzi o împuşcătură şi un nor de fum puturos
-umplu aerul.
Cînd fumul se risipi, îl văzură pe şofer cu capul spri­
jinit de bordul maşinii; o dîră de sînge îi străbătea faţa
prelingîndu-i-se spre rădăcina părului negru.
— L-ai omorît ! exclamă Miguelito palid $i tremurînd.
— Acum să ştii c-am păţit-o. Dacă ne prind ne dau
pe puţin douăzeci de ani la fiecare, zise Roque.
— Doamne! strigă Eufrasio cu revolverul încă fume-
:gînd în mînă.
— N-avem timp de pierdut, strigă Roque cuprins de o
■subită energie, neaşteptată la el. Ştii să conduci ? îl în­
trebă pe Miguelito.
— Mă tem c-am uitat. Am învăţat acum doi ani de
la un prieten care avea un taxi în cartier, dar nu ştiu prea
bine...
— Nu-i nimic. Va trebui să riscăm.
Cu mare greutate îl transportară pe şofer în spate. Mi­
guelito trecu la volan şi porni maşina care, pînă reuşi să
plece se opinti de mai multe ori. Cînd schimba vitezele ur-
-mau scrîşnete şi înjurături de dezaprobare.
Curbele le lua cîteodată prea strîns, alteori depăşea
mijlocul şoselei şi de cîteva ori au fost pe punctul de-a
se ciocni cu maşinile care veneau din sens opus sau de-a
se izbi de stîlpii de pe margine, dar puteau să înainteze şi
asta era important.

230
 în spate, întins pe jos, şoferul se uita cu ochii larg des­
chişi fără să vadă nimic. Roque şi Eufrasio se străduiam
să nu-1 atingă nici cu vîrful bocancului, de silă, de teamă*
de nelinişte. Meşterul, fără să scoată o vorbă, se uita pier­
dut pe fereastră. Nu avea putere să mai gîndească. Min­
tea sa era învăluită într-o ceaţă ca aceea care ascunde ve­
derii cîmpia umedă de rouă. ,
' — Fii atent, Miguelito ! ţipă Roque acoperindu-şi faţa.
cu mîinile.
Automobilul se izbi de un dîmb şi fu pe punctul de-a
se răsturna. Băiatul făcu o mişcare rapidă şi reuşi să redea
stabilitate volanului, dar zgîrie puternic maşina pe partea
stîngă.
Miguelito conducea de cinci minute, dar celor doi pa­
sageri li se părea că trecuseră cinci ore ; în primul rîncE
pentru că se aflau permanent în pericol şi pentru că se
simţeau fixaţi de privirea aceea imobilă care-i ţintuit
parcă în boxa acuzaţilor.
Dintr-o dată, Roque îşi dădu seama de teribila lor gre­
şeală.
— Imbecili ce sîntem ! Microfonul a fost deschis, dect
la dispecerat s-a auzit totul. închide-], Miguelito !
Era prea tîrziu.

Cîteva minute după aceea, luînd o curbă bruscă, auto­

mobilul se dezechilibră şi se răsturnă peste nişte grinzî
enorme depozitate pe partea stîngă a şoselei. Un 'zgomot
crîncen de fierărie şi de sticlă spartă rupse tăcerea acelor
locuri. Apoi totul intră în linişte ; din dreptul maşinii se
întindea pe şosea o pată maronie, amestec de ulei şi sînge.
Roque ieşi primul. Avea cu siguranţă braţul drept rupt
pentru că nu şi-l simţea şi îi atîrna moale şi inert ca un

231
incomod apendice. Faţa îi era tăiată în mai multe locuri
de geamul făcut ţăndări. Cu mîna stîngă încercă, cum
putu, să forţeze una din portiere, dar era atît de intrată
spre interior şi înţepenită încît nu reuşi nici măcar s-o
clintească, în ciuda eforturilor sale. La fiecare mişcare bra­
ţul rupt îl făcea să scrîşnească de durere.
Auzi gemete. Făcînd înconjurul maşinii distruse îl re­
cunoscu pe Miguelito care, pe brînci, încerca să iasă de
undeva de pe dedesubt.
— Ajută-mă !
Roque, cu mari eforturi, încercă să-l pună pe picioare.
Tînărul avea faţa desfigurată. Fruntea era adînc tăiată de
la un capăt la altul. Buzele aproape smulse apăreau ca o
masă diformă de sînge şi noroi. Mîna stîngă dispăruse sub
un văl roşu.
— Eşti lovit tare ?
— Nu.
Miguelito aproape nu putea vorbi din cauza tăieturilor
care-i distruseseră maxilarul. Faţa lui apărea tragică, gro-
tescă.
— Şi batrînul ? întrebă cu greu.
Unindu-şi eforturile, folosindu-şi fiecare mîna mai pu­
ţin rănită, reuşiră să desprindă una din portiere. Ceea ce
văzură înăuntru îi umplu de groază. Pe jos, deasupra şo­
ferului mort zăcea Eufrasio, sau mai bine zis ceea ce mai
rămăsese din el : o masă de carne sîngerîndă, zdrobită şi
oribilă. într-o parte, sub grămada aceea roşie şi informă,
zăcea capul despărţit de trunchi. Ca o stranie coincidenţă
şi ochii lui rămăseseră larg deschişi privindu-i şi blestemîn-
du-i de dincolo de moarte.
Cei doi rămaşi în viaţă, o rupseră înspăimîntaţi la fugă
luînd-o de-a dreptul printre arbori şi hăţişuri, căţărîndu-se
pe pante abrupte, departe de locul acela, departe de şosea,
spre cărările ocrotitoare ale muntelui unde sperau să se
ascundă, să-şi îngrijească rănile şi să. scape de justiţia care-i
ajungea din urmă.

232
 5

— Eu nu mai pot, Roque. Rămîn aici, zise Miguelito

cu o strîmbătură oribilă.
— Curaj, băiete, curaj. Trebuie să mai urcăm. Uite
colo se vede o casă.
— îmi tot spui asta de vreo trei ore.
— Se întunecă, Miguelito. Trebuie să găsim un refu­
giu. Nu putem rămîne o noapte pe munte, vom pieri.
— Mi-e foame.
— Şi mie. Vom căuta un adăpost, îl vom găsi cu orice
preţ.
îl ajută să se ridice. Rana de la mîna stîngă îi sîngera
continuu. Cu siguranţă cioburile îi atinseră nişte artere.
Cu mîna cealaltă îşi ştergea din cînd în cînd faţa de sîn-
gele care-i înceţoşa privirea. Roque ca să-l îmbărbăteze,
suporta cu stoicism durerile provocate de braţul rupt.
Drumul era impracticabil. Colţurile pietrelor, mult ie­
şite în afară, oînd erau atinse se desprindeau şi antrenau
în cădere altele care se rostogoleau şi se loveau de trun­
chiurile copacilor scoţînd zgomote jalnice. Odată cu ele
alunecau şi ei pe pămîntul arid, uscat şi ostil; se agăţau
apoi din nou, o luau de la capăt deznădăjduiţi în căutarea
unui adăpost unde să găsească puţină ocrotire.
Crepusculul se anunţa deja prin contrastul de lumini şi
umbre care înconjura copacii. Cîteva stele sclipeau timid
pe bolta înaltă şi goală a cerului. O pală de vînt rece se
strecură printre ramurile eucalipţilor, scuturîndu-le frun­
zele. Cînd nu mai sperau nimic Roque zări, în sfîrşit, o
colibă.
— Uite, Miguelito. Acum nu te mint, uite-o !
Speranţa spori forţele şi înaintară parcă mai repede.
Cînd ajunseră în vîrful pantei şi priviră în depărtare, jos
se zăreau nişte lumini.
— Sîntem aproape de un oraş, Miguelito. Coliba asta
ne va adăposti peste noapte, iar nfîine...
— Eu am să mor, Roque. Am să mor...

233
 Bătrînul îl încuraja, îl ajută să înainteze pe drumul
îngust, ferindu-1 de spinii şi uscăturile care le zgîriau
■obrajii şi care se înfigeau ca dinţii unui cîine vrăjmaş în
picioarele lor abia apărate de zdrenţele scorţoase de sînge
închegat.
Roque bătu la uşă. Era de fapt un biet bordei făcut din
vălătuci şi acoperit cu paie. Se vedea cît colo că locuitorii
săi erau sufocaţi de laţul mizeriei. Erau probabil ţărani
din aceia care-şi iubeau bucata de pămînt şi sperau să
scoată după un an de muncă cîţiva cartofi şi cîteva căpă-
ţîni de varză ca să le aibă ca provizii pentru anul următor.
Poarta se deschise şi apăru în prag un bărbat cu înfă­
ţişare sălbatică, cu faţa brăzdată de muncă şi poate de ani,
chiar dacă în părul său negru nu se vedeau încă fire albe.
■Cînd dădu cu ochii de cei doi care arătau atît de jalnic,
expresia chipului său trecu de la surprindere la teamă şi,
-în final, se transformă în ostilitate.
— Ce căutaţi aici ?
— Senor, pentru numele lui Dumnezeu, am vrea să
stăm doar o noapte şi să luăm puţină apă ca să ne spălăm
rănile.
— Unde le-aţi căpătat ? Ce s-a întîmplat ? întrebă omul
curios. V-aţi întîlnit cu bandiţii lui Aniceto care se-nvîrt
pe aici ?
Roque se cutremură.-
— Care Aniceto ?
— Un indian care timp de zece ani a fost primar în
satul de-acolo şi acum s-a înhăitat cu nişte bandiţi şi um-
hlă să prade casele unor amărîţi ca noi.
Roque se cutremură din nou, dar nu mai zise nimic.
— Lasă-ne să intrăm. Fiul meu este grav rănit.
— Da’ ce-a făcut ?
— Păi... ne-am ciocnit. Ne-am răsturnat. Maşina a ră­
mas acolo, jos.
— Şoseaua-i cam depărtişor...
— Accidentul s-a întîmplat pe la prînz.
'Omul, bănuitor, se dădu deoparte şi-i lăsă să intre. în
prima despărţitură a bordeiului nu se afla nimeni ; în cea­
laltă erau culcaţi ceilalţi membri ai umilei familii: femeia

234
lui Juan, aşa se numea ţăranul, şi cele două fiice ale lor„
Roşa de şaptesprezece ani şi Maria de opt ani ; mai aveau
o pereche de găini, un Cline şi o pisică.
— Puteţi rămîne. Apa aveţi destulă. Fiertură nu mai
avem, ce-a rămas a mîncat-o clinele. Intră apoi în despăr-
ţitura cealaltă separată de rest printr-un fel de uşă făcută
din cîteva găteje legate între ele şi proptite cu un băţ gros.
Mult timp se auziră paşi măsuraţi în spatele acestei des­
părţituri.
Roque spălă cu grijă rana lui Miguelito uitînd com­
plet de sine şi de durerea ascuţită din braţul său slărîmat.
In sfîrşit, în zgomotul paşilor lui Juan, căzură într-»
stare aproape de inconştienţă ce nu avea nimic comun cu
somnul dulce şi reconfortant: abia mai simţeau înţepătura
durerilor fizice şi neliniştea chinuitoare a perspectivei vii­
torului.

— Rana e gravă, zise ţăranul ridicîndu-se după ce se

uită cu atenţie la Miguelito.
Juan trecea drept vraci şi aşa se şi prezentă lui Roque
în dimineaţa următoare venirii lor acolo.
— S-a infectat rău. Ard mizerie în ea.
— Ce are ?
— Murdărie, benzină şi pămînt de pe şosea.
— Şi nu se poate curăţa cu apă fierbinte ?
— Nu, senor. Doar cu apă de flori, e cea mai bună.
— Păi, spală-1 cu asta.
— N-am aici. Trebuie să cobor în sat.
— Cum se cheamă satul care se vede în vale ?
Ţăranul îi răspunse şi faţa lui Roque se acoperi dintr-o
dată de o stranie paloare.
— Şi dumneata cu mîna asta ruptă cred că ai să faci
cangrenă şi ai să mori.

235
 — Du-te în sat pentru ierburile de care ai nevoie, dar
îă nu pomeneşti nimănui că sîntem aici pentru că... nu
vreau să afle soţia mea care locuieşte în capitală. Ar muri
dacă ar şti ce ni s-a întîmplat.
— Bine, bine...
Cu paşi măsuraţi, ca un om care nu se grăbeşte deloc,
Juan se îndreptă spre sat coborînd drumul îngust. Roque
îl conduse pînă la o cotitură de unde putea privi nestin­
gherit întreaga vale. Acelaşi sat unde trăise el atîţia ani...
Se uită într-acolo contemplîndu-1 îndelung ; se întoarse
apoi la Miguelito care abia mai putea deschide ochii um­
flaţi şi lipiţi. Hemoragia nu mai era aşa de mare, însă
băiatul zăcea aproape fără suflare.
Roque se aşeză jos lîngă Miguelito şi în mintea lui se
năpustiră pentru o clipă imagini de mult uitate. în acest
sat cunoscuse el o femeie... o femeie rea, cauza tuturor
nenorocirilor...
— Mor...
— Nu, Miguelito. Nu trebuie să disperi. Trebuie să ai
încredere, să rezişti.
Soarele se ridicase sus în înaltul cerului. Femeia şi cele
două fiice ale lui Juan îi priveau cu teamă şi silă. Cîinele,
apropiindu-se, lipăi sîngele care se scursese din braţul lui
Miguelito. Pisica, îndrăznind să dispute prînzul acela neo­
bişnuit, primi o muşcătura straşnică, sări apoi în lături şi
se ascunse în tufişurile din faţa casei umile, plănuindu-şi
răzbunarea contra eternului ei duşman.

Juan discuta aprins cu primarul.

— Vă jur că par doi bandiţi scăpaţi din infern. Să fi
văzut ce faţă avea unul din ei, parcă era carne tocată, şi
celălalt cu mîna atîrnată... Şi mi-au spus să nu spun nimic
în sat. Eu cred că e suspect, senor. în timpurile astea...

236
 — Şi de ce n-ai venit azi-noapte, animalule ?
— Pentru că era întuneric şi mi-a fost frică...
— Laşule ! Să vezi că bandiţii ţi-au scăpat din cauza
unui dobitoc ca Juan Lan as !
— Asta nu se poate, să ştiţi ! Nici nu se puteau mişca.
Arătau foarte rău...
— De unde veneau ?
în clipa aceea se auzi un telefon sunînd, apoi o voce
de femeie care strigă :
— Don Casimiro !
Primarul se îndreptă alene spre camera unde fusese re­
cent instalat oficiul de poştă, telegraf şi telefon.
— Vă cheamă oraşul.
Casimiro stătu cîteva minute cu telefonul lipit de
ureche apoi ieşi ca o furtună.
— Juan, în timp ce eu adun un grup de voluntari, tu
aleargă, cheamă-i pe cei patru poliţişti. Nu trebuie să ne
scape aceşti bandiţi. Au omorît doi oameni şi se crede că
împreună cu ei mai este un gardian înarmat cu puşcă, re­
volver şi carabină care a părăsit închisoarea odată cu ei.
— Doamne sfinte, atunci sînt evadaţi ! se închină Juan
îngrozit.
O luă apoi la fugă ca să îndeplinească ordinele lui don
Casimiro. Satul era aproape acelaşi de-acum cincisprezece
ani. Pe străzi, din loc în loc, erau depozitate mormane de
paie. Piaţa, în schimb, fusese curăţată iar de unul din falnicii
pini, care stătea ca santinelă implacabilă şi eternă, fusese
legat un măgăruş. Biserica reconstruită îşi arăta turla mă­
reaţă vopsită în alb.
O clipa mai tîrziu, patru poliţişti cu uniforme murdare
şi cu înfăţişare mai mult de borfaşi decît de oameni ai
ordinei se năpustiră în primărie, aplaudînd ca nişte copii
cărora li s-a promis o reprezentaţie. Presimţeau ceva deo­
sebit în graba cu care a trimis Casimiro după ei. Ceva
extraordinar trebuie să fi pus în mişcare întregul ţinut.
Probabil bandiţii lui Aniceto se pregăteau să atace din nou
satul.

237
 Primarul lămuri îndată lucrurile. După ce îi puse îrs
temă cu evadarea şi cu celelalte detalii ale situaţiei, le zise :
— Să aibă fiecare cîte o puşcă şi cîte un revolver ! Este
bine să aveţi şi gloanţe de rezervă pentru cazul în care ni
se va opune rezistenţă. Nu uitaţi că au cu ei doi sau trei
gardieni fugiţi care vor să facă un fel de revoluţie sau aşa
ceva.
întorcîndu-se spre cei trei voluntari, băieţi fără ocu­
paţie, cu înfăţişare neplăcută, recrutaţi din sala de biliard
recent deschisă în sat în scop de pierzanie şi spre răul tu­
turor, le dădu instrucţiuni, ordonînd apoi poliţiştilor să
ia din dormitorul său trei puşti vechi şi să le înmîneze
acestor ajutoare improvizate.
Astfel echipaţi şi înarmaţi, ieşiră din sat îndreptîndu-se
spre cărările ce urcau pe munte. în faţă se afla don Casi-
miro şi Juan, în urma lor, cu puştile în bandulieră, cei
patru poliţişti şi cei trei voluntari, cu nasurile în vînt ca
nişte cîini de vînătoare care au dat de urma prăzii lovite.

Pe drum Casimiro şopti la urechea lui Juan nişte cu­

vinte numai de ei înţelese. Amîndoi mergeau alături şi,
cum poteca era îngustă, ţăranul, ca să nu rămînă în urmă,
sărea peste tufişurile de scaeţi cu măciulii roşii-portocaliî
ce punctau întinderea verde-argintie a cîmpiei.
Cei patru poliţişti, mustăcioşi, cu figuri înfricoşătoare,
glumeau între ei entuziasmaţi de nesperata vînătoare. Iar
voluntarii, mai reţinuţi la început, dar antrenaţi de grupul
gradaţilor, căpătară şi ei încredere, curaj şi gust de aven­
tură.
Poliţiştii, experţi în acţiuni de acest fel, se lansau într-o
spumoasă fanfaronadă subliniind cu competenţă planul
care-1 aveau de urmat, scoţînd în acelaşi timp în evidenţă
eroismul de care dăduseră dovadă în ocazii similare, în
alte regiuni ale ţării.

238
 Juan se depărta de grup şi primarul veni lingă ei. Era
de statură medie, chel, cu ochii gălbejiţi pe care-i învîrtea
mereu în orbite. Ca semn al puterii, etala o centură de piele
lată cu care se încingea pe deasupra pulovărului şi de care
■era atîrnat un revolver de calibru 44 pentru un schimb
•de două focuri.
— Totul este pregătit. Trebuie să-i prindem pe ban­
diţii ăştia vii sau morţi. E adevărat că ăr fi mai interesant
să-i omorîm, dar justiţia îi vrea vii, deci trebuie explicat
■că au opus oarecare rezistenţă, în sfârşit...
Se făcu înţeles.
— Planul este următorul.
Le explică în cîteva cuvinte ce aveau de făcut, în timp
ce Juan sărea ca un greiere din piatră în piatră, urcînd pe
drumul sterp al colinei.

— Eu nu mai rezist, Roque, murmură Miguelito abia

mişcîndu-şi maxilarul zdrobit.
— Trebuie să mai rabzi, fiule.
Dar şi Roque era la fel de disperat. îl durea braţul rupt
şi inert pe care şi-l imobiliza într-o faşă improvizată, dar
durerile deveneau din ce în ce mai necruţătoare; iar. cu­
loarea violacee pe care o căpătase braţul confirma, pe
Saună dreptate, temerile lui Juan.
Mîna lui Miguelito aproape nu mai sîngera. Doar cîte
o picătură groasă şi neagră se prelingea de pe degetele sale
inerte şi cîinele se avînta de fiecare dată s-o lingă, pîridit
la distanţă respectuoasă de pisică. Faţa băiatului era de ne­
recunoscut, era departe de-a se numi omenească : rana de
Ia gură începuse să se înnegrească, să se infecteze, iar cea
de pe frunte se umflase atît de tare încît părea că-i va des­
prinde pielea capului şi că lichidul acela puturos şi gălbui
ce se scurgea din ea îl va orbi.

239
 — Ce rău am făcut oare ? Ce rău a făcut băiatul ăsta ?
se întreba Roque fără să-şi aducă aminte ca el însuşi fu­
rase şi asasinase.
Rănile de pe faţa bătrînului, fără a fi grave, apăreau
chiar mai urîte decît cele ale băiatului. Sîngele închegat
pe crestăturile acelea adînci dădeau un aspect violaceu fe­
ţei sale tumefiate, iar lichidul care supura din ele se în­
tindea ca o crustă urît mirositoare de fiecare dată cînd
încerca să şi-l îndepărteze cu mîneca hainei. Ajunseseră
două ruine, două resturi umane.
Juan intră fluierînd un cîntec ţărănesc.
— Ce mai fac bolnavii ? întrebă fără să-i privească.
— Rău, foarte rău, Juan, răspunse Roque.
— Cangrena aia o să vă omoare, v-am spus eu.
— Poate n-o vrea Dumnezeu.
— E mai rău, trebuie să plecaţi.
— Cum asta ?
— Primarul m-a chemat să-mi spună că are ordin sa.
vă prindă şi să vă ducă la oraş...
— Şi cum crezi că vom putea pleca ? Nu vezi că bă­
iatul meu nu poate să facă nici un pas ?
— Eu v-am anunţat. Vă priveşte ce faceţi.
— Juaan... !
Se auzi un strigăt puternic, repetat de ecou.
Ţăranul se simţi cuprins de tremur.
— Vine primarul, cu siguranţă. Oh, în ce m-am bă­
gat, prostul de mine...
Se apropie de intrarea colibei şi se întoarse apoi înă­
untru arătîndu-se foarte speriat.
— Aoleu, vin ! E primarul cu poliţişti înarmaţi cu puşti
cu...
Roque sări în picioare şi se apropie cu precauţie de
gaura care folosea ca uşă. Pe colină, răspîndiţi la oarecare
distanţă, înaintau primarul, patru poliţişti şi încă trei în
civil înarmaţi cu puşti.
— Ce să facem ? întrebă Roque cu chipul schimonosit
dc groază.
— Nu puteţi face decît lin singur lucru.
— Care ?

240
 — E mai greu... şi am jurat să nu vă las să plecaţi...
— Spune odată, Juan, imploră Roque speriat.
Miguelito întrebă slab :
— Ce se întîmplă ?
— Ce să facem ? insistă Roque.
— Să fugiţi.
„— Cum să fugim ? Nu vezi că nu ne putem mişca ?
— Trebuie să fugiţi.
— Juaann... Se auzi din nou vocea de-afară. Dacă nu
ieşi îţi înconjurăm casa şi-ţi dăm foc.
— Ah, ce dobitoc am fost să primesc nişte bandiţi în
coliba mea...
— Noi nu sîntem bandiţi, Juan. Sîntem săraci, nenoro­
ciţi.
— Acum o să mă nenorociţi şi pe mine. Unde vor sta
acum femeia mea şi copilele mele ? Şi cîinele şi pisica pe
care o am de la mama...
— Lasă plînsul şi ajută-ne. Uită-te dacă înconjoară
casa.
— Şi dacă mă omoară ?
— Uită-te !
Juan îşi scoase capul o clipă. Imediat urmă o împuşcă­
tură care-1 făcu să se retragă înspăimîntat.
— Doamne sfinte ! Au înconjurat coliba şi se apropie
pitiţi la pămînt. Erau gata să mă omoare, n-ai văzut ?
— Ce ne vor face dacă ne predăm ?
— Vă omoară.
— De ce ?
— Nu-1 cunoaşteţi pe don Casimiro.
— Cine-i ăsta ?
— Primarul.
— Chiar crezi că ne vor omorî, Juan ?
— Mai mult ca sigur.
— Atunci trebuie să fugim. Nu ştii nici o scurtătură ?
Nu există nici o ieşire ?
— Păi... ar fi una...
— Şi ce mai aştepţi ! Haide !
241
 — Vă spun doar pe unde s-o luaţi-. Eu nu merg că mă
omoară... Ce face femeia mea...
— Pe unde ?
— Uite : ieşiţi prin spatele colibei şi o luaţi pe drumul
care se vede în faţă şi care duce la şosea. Poate găsiţi un
camion. Totul este să ajungeţi pînă acolo.
Roque nu auzi ultimile cuvinte ale ţăranului. Ducîn*
du-se în colţul unde zăcea Miguelito, îi spuse :
— Haide, băiete. Vor să ne omoare. Trebuie să fugim.
Tînărul o porni ca un somnambul. Pierduse mult sînge,
iar chipul său zdrobit inspira milă şi scîrbă în acelaşi timp.
Juan le arătă pe unde să se strecoare în spatele colibei.
— Fugiţi, fugiţi să nu vă înhaţe.

10

Se scurseră cîteva minute de cînd părăsiseră coliba şi

deja simţeau gîtul ars de aerul tare pe care-1 respirau.
Miguelito deschidea mereu gura diformă ca să poată respira
mai bine. Roque agita mîna sa sănătoasă ca să-şi deschidă
drum printre crengile uscate ale pomilor ce străjuiau dru­
mul îngust de munte.
Dintr-o dată Miguelito căzu la pămînt, icnind. Trăsă­
turile feţei se descompuseseră şi se făcu vînăt, apoi livid...
— Rămîn aici, Roque... Aici...
Dar nu sosise încă ceasul morţii. Roque îl ridică şi-l
tîrî pe drumul abrupt spre şosea, spre libertate.
Tînărul se prăbuşi iar şi Roque fu nevoit să-l tragă la
umbra unui eucalipt înalt care împrăştia în jur pătrunză­
torul său parfum.
— Să rămînem aici, bătrîne... Eu prefer să mor... acum,
imediat...
— Nu spune asta, fiule. Nu vorbi aşa.

242
 Tăcură. Li se păru că aud paşi în urma lor pe frunzele
aiscate de pe cărare. Probabil îi înşela auzul.
— Nu ştiu ce sentimente ciudate ne-a unit, Miguelito,
zise Roque care nu mai insista nici el să mai fugă. De cînd
ai intrat în celulă mi-ai fost tare drag...
— Şi tu mie.
— Mă doare cînd văd că suferi, şi-i căzu o lacrimă.
— Să mergem, bătrîne... Să mai încercăm... Am prins
puteri.
Se ridicară. Vor fugi cu disperare. Vor încerca să se
salveze, să-şi redobîndească libertatea şi dreptul la viaţă.
Se auzi clipocitul apei care sărea: peste pietre. Era cas­
cada dintre arini. în scurt timp vor ajunge la izvorul unde,
cu mulţi ani în urmă, oamenii satului veneau să ia apă
proaspătă de băut şi de gătit.
Cei doi fugari îşi afundară mîinile în şuvoiul acela
cristalin şi pur, îşi răcoriră feţele încinse şi buzele arse.
Miguelito simţi o dulce desfătare, nemaiîntîlniuă, ca şi cum
o linişte cerească îl îmbrăţişa ca un fîlfîit de aripă. începu
să delireze din cauza pierderii de sînge, sau a halucinaţiilor
aduse de moarte.
— Haide fiule, odihneşte-te. Mai avem încă mult de
mers. O vom lua pe un drum mai lung, dar mai sigur.
• Au pornit-o apoi de-a lungul izvorului pe unde creş­
teau printre pietre flori galbene şi roşii, albe şi albastre.
Printre rădăcinile îngropate ale arinilor se zăreau risipite
cochiliile sidefii ale puzderiei de melci.
Un arin răsturnat se arcuia ca un pod deasupra pîrîia-
şului şerpuitor. Ieşiră la un luminiş unde soarele îi primi
poleindu-le feţele şi împrumutîndu-Ie vigoare, curaj şi spe­
ranţă din uluitoarea lui energie.
— Vom începe o viaţă nouă, Miguelito, zise Roque
apucîndu-1 pe băiat de mînă. Eu am făcut mult rău, dar
am primit o pedeapsă mult prea grea.
Merseră încet parcă nu se mai îndurau să părăsească
luminişul acela unde soarele îi îmbrăţişa cu binecuvîntata
lui strălucire. O împuşcătură ţîşni pe neaşteptate dintre

243
tufişuri şi glontele aducător de moarte trecu pe deasupra ca­
petelor lor.
Nici nu se clintiră. Poate nici n-au auzit zgomotul îm­
puşcăturii. Rămaseră ţintuiţi locului prinşi sub dominaţia
unei stări de exaltare pe care o insuflă speranţa.
O altă împuşcătură ţîşni din cealaltă parte. De această
dată glontele pătrunse în ’ craniul lui Roque spulberîndu-i
într-o clipă viaţa cu toate iluziile. Bătrînul căzu peste
frunzele uscate şi treptat sub ele se întinse o pată roşie,
vie, suptă de pămînt cu aviditate.
Miguelito se clătină deasupra lui ca o marionetă. Ochii
săi, lipiţi de puroiul rănilor infectate, se roteau în jur
fără să vadă nimic. Lîngă sine se făcuse un gol, dar nu în­
ţelegea cauza acelei tragice senzaţii.
Un alt glonte îi pătrunse fruntea. Căzu şi el ca un spic
secerat. Nu s-au mai ridicat niciodată.
încă înainte de sosirea poliţiştilor, deasupra locului, unde
zăceau cadavrele celor doi evadaţi, se ţesea o umbră în
înaltul cerului ; corbii, în nesăţioasa lor precipitare, îşi scu­
turau penele ca nişte petale negre ce pluteau peste masa
aceea informă.
L ector : DIANA RADU
T ehnoredactor : ION ANTONESCU

B u n d e tip a r : 22.06.1985.
C o li tip a r 15,25.

în tre p rin d ere a Poligrafică „13 D ecem brie 1918“

com anda n r. 229.
 Femando Soto Aparicio (n. 1933). unul din cel mai
importanţi scriitori contemporani ai Columbiei, este
autorul multor romane Încununate cu prestigioase
premii. In centrul scrierilor sale este situat omul In
efortul său de a depăşi vitregia unei existenţe con­
damnate la exploatare şi ‘injustiţie, la Înstrăinare şi
ignoranţă, trăind cu speranţa doblndirii libertăţii so­
ciale şi spirituale.
Romanul Dezrădăcinaţii, care In anul apariţiei a
primit premiul „Nova Novis“ (1960), este istoria crudă,
dureroasă In care se reflectă destrămarea unei fa­
milii şi odată cu aceasta a unei lu m i: atraşi la oraş
de mirajul unui iluzoriu progres, ţăranii îşi părăsesc
pămlntul natal. Aceşti oameni, incapabili de a prinde
rădăcini chiar şi in zonele periferiei citadine, r»" -
zintă drama miilor de fiinţe care populează marile
oraşe latino-americane.

Lei 12