Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DOMNII TRECĂTOARE
DOMNITORI UITAŢI
E-book realizat
după volumul apărut la
EDITURA DE VEST
TIMIŞOARA -1994
Coperta: LIA POPESCU
UN DOMNITOR NEDREPTĂŢIT
„... drept aceea ştiţi bine cum m-a trimis domnul meu craiul în Ţara
Românească pe ocina mea şi pe cine m-a (sic) lăsat ca să-mi fie de ajutor la
nevoie. Nimeni' dintr-înşii cu ochii n-au căutat la nevoia mea. Numai îi
povăţui dumnezeu pe braşoveni, oameni buni, şi au ascultat cuvîntul
domnului craiu şi au venit cu capetele lor şi au stat cu mine la nevoie. Căci
de era să piară această ţară, şi ei ar fi pierit, şi ţara domnului meu, a
craiului nu era să aibă linişte.
Şi pentru că am stat împotriva limbii păgîne, apoi voi ne scorniţi vorbe
rele, cum că ne-am lepădaf de domnul craiul şi ne-am dat turcilor. Drept
aceea noi slujim domnului craiului şi sfintei coroane, şi să dea dumnezeu
să se apropie domnul craiu şi să stăm dinaintea lui, şi cine va minţi (...) Eu
şi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea' şi-am făcut pace
ţării, cît a rămas şi vouă tuturor, şi am scos trei mii de robi, iar voi grăiţi că
voi să prad cu turcii ţara domnului meu, craiului. Eu să nu dea dumnezeu
să prad, ci voi sluji domnului
14
meu, craiului, şi tuturor creştinilor pînă la sfirşitul vieţii mele, precum
am făgăduit. Şi dumnezeu să vă bucure!"1
învinuit pe nedrept de către sibieni cum că ar fi căzut la înţelegere cu
turcii ,,vînzîndu-i" pe creştini, Alexandru al II-lea, numit şi Aldea. a răbufnit
în scrisoarea de mai sus contra defăimătorilor. Şi mai are supăratul domn
cuvinte ce nu se cad a fi auzite de urechi mai gingaşe, într-atît de pornit era
contra celor ce ziceau că ar fi fost el un vînzător de neam şi credinţă. El,
,,os din osul" lui Mircea, n-ar fi făcut de ocară amintirea părintelui său şi a
străbunilor basarabi.
Ajunsese pe scaunul domniei în vremuri de mare cumpănă, cu lipsuri
multe, molime şi alte vitregii, dintre care cea mai urîtă era războiul. A fost la
mare cinste pe vremea domniei fratelui său, Radu Pleşuvul, avînd pe seamă
vama de la Rucăr, după care nu s-a mai ştiut nimic de el. o bucată de
vreme. Să se fi ascuns de frica vărului său, Dan, părăsind ţara? . . . Poate
să fi fost dus la curtea de la Suceava, ori să se fi fost tras pe la moşiile
boierului Aldea, pe unde va fi copilărit...
Spun unii că numai neprietenii îi ziceau ,.Alde", a batjocură, dar într-o
scrisoare către Ştefan Rozgony, comitele de Timişoara, el însuşi a iscălit
„Alde Voievod"2.
Înscăunarea acestui domnitor a avut loc în împrejurări mai puţin
cunoscute astăzi. După cum spun cronicile sîrbeşti. Dan al II-lea ar fi murit
..luptînd vitejeşte la 1 iunie 1431 contra turcilor"3, iar pe de altă parte,
ultimul act domnesc ce ni s-a păstrat de la el datează după 30 ianuarie
1431, voievod al ţării însă era. încă din
' I. Bogdan. Documente privind rela'iile Ţării Româneşti cu Brasovul şi
Tara Ungurească, secolele XV şi XVI, voi. 7. 1413—1508, Bucureşti, 1905,
p. 43—44.
2 Ibidem, p. 51—52.
3 Al. Vasilescu, op. cit.
26
prima jumătate a anului, Alexandru Aldea1. S-ar înţelege că, atunci
cînd a murit, Dan nu mai era domn.
Alexandru Aldea a venit la domnie cu mare sprijin din partea domnului
Moldovei, Alexandru cel Eun, dar şi sisţinut de mulţi boieri de ţară,
nemulţumiţi de furtunoasa domnie a lui Dan al II-lea. Cei mai mulţi dintre
ei fuseseră credincioşi lui Radu şi cu grabă au trecut de partea noului
domnitor. Cam în aceeaşi vreme, la curtea lui Sigismund din îndepărtatul
Nurnberg, se afla pribeag un alt fecior de-al lui Mircea, Vlad. poreclit „Dra-
cul". Lui îi făgăduise împăratul sprijin în dobîndirea tronului părintesc şi
socotise ceasul potrivit să-l facă domn, acolo, la curte, aşa după cum era
obiceiul prin ţările Apusului.
Multă vreme a mai aşteptat Vlad Dracul acel ceas în care împăratul l-a
făcut stăpîn al Ţării Româneşti şi mare trebuie să-i fi fost mîhnirea, cînd a
aflat că nestatornicul Sigismund n-a stat o clipă pe gînduri să-l recunoască
de îndată drept domn ... pe Aldea! Ce se întâmplase? Uitase oare că el. cu
mîna lui, l-a bătut pe umăr cu spada pe Vlad şi l-a făcut domn în faţa
tuturor curtenilor? Nicidecum, numai că Nurnberg era la mare depărtare de
Ţara Românească, iar Aldea se afla de acum în scaun, avînd şi sprijinul lui
Alexandru cel Bun. Ar mai fi avut rost să-l supere pe domnul MoldoVei,
care era aşa de bun prieten cu polonii? Si-a zis că Vlad mai putea să
aştepte, aşa cum făcuse ani la rînd! Adus cu forţa un alt domnitor, pe care
boierii lui Aldea nu-l voiau, s-ar fi putut ca ei să treacă de partea turcilor.
Cam acesta trebuie să fi fost gîndul împăratului, cu toate că mare supărare
făcea pribeagului fecior de domn. Pentru împărăţie, o mai bună înţelegere
cu Alexandru cel Bun era un mare lucru, fiindcă domnul Moldovei ajun-
1 Documenta Romaniae Historica (DRH), voi. I, Bucureşti, 1966, p. 69
—70.
15
sese om cu mare vază în epocă, datorită înţelepciunii sale fiind ascultat
nu numai în propria ţară, ci şi în Transilvania, ba chiar şi în Polonia.
Avusese el un mic necaz cu polonii, care îl învinuiseră că-i sprijinea pe
husiţii pribegi din Moldova, dar s-a dezvinovăţit prin aceea că, de cînd era
ţara Moldovei, fiecare era slobod să se închine cui vrea şi cum o vrea, fără
ca pentru aceasta să fie prigonit. Pe atunci Moldova era singurul loc din
lume unde husiţii erau îngăduiţi pe faţă'.
Oraşele din partea de miazăzi a Transilvaniei au primit cu bucurie
ştirea că în calea turcilor fusese aşezat un domnitor sprijinit de Alexandru
cel Bun. în acest chip nădăjduiau mai multă linişte dinspre turci. De aceea
şi împăratul, călcîndu-şi făgăduiala dată lui Vlad, se învoise cu înscăunarea
lui Aldea, lăsînd să se creadă că asta fusese voinţa lui.
Mulţumire n-a mai fost de partea turcilor, la aflarea veştii că Alexandru
Aldea era domn fără încuviinţarea lor. Chiar în vara aceluiaşi an, au trecut
cu ostile peste Dunăre ca să-l izgonească din ţară. Patru steaguri de
moldoveni fuseseră trimise în ajutorul lui Aldea, dar nu erau îndeajuns,
fapt pentru care domnitorul nădăjduia un sprijin mai puternic din partea
braşovenilor. în cîteva epistole scrise din inimă el îi chema să-i vină grabnic
în ajutor: ,,.. . drept aceea, fraţii mei, eu cu voi pot, dar fără voi nu pot sta
înaintea lor. ci adunati-vă şi staţi gata, ca în ce cias vă va ajunge cuvîntul
domniei mele, în acelaşi cias să veniţi.. ."2.
Voia bietul voievod să-i grăbească pe zăbavnicii neguţători braşoveni,
amintindu-le că ar fi vorba de însăşi voinţa împăratului, ca ei să-l
ajute: ,, ... şi să ştiţi că au venit din porunca domnului meu, a craiului,
patru
1 C C. Giurescu şi colab., Istoria României în date, Bucureşti, 1972. p.
89.
2 I. Bogdan, op. cit. p. 41.
16
steaguri de moldoveni şi n-a pornit nici unul din ei, acum mă duc eu
însumi la dînşii, cu rugămintea domnului meu, a craiului. Drept aceea vă
grăiesc şi vă rog să-mi ajutaţi cu arcuri, cu săgeţi, cu arme, cu ce puteţi, '
şi dumnezeu să vă bucure"1.
Turcii pătrunseseră în ţară şi braşovenii tot nu se învredniceau cu
ajutorul făgăduit. Din nou voievodul le-a scris: ,, .. . aşa să ştiţi că turcii au
năvălit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării mele să prade şi
să jefuiască şi grăbiţi-vă cît mai iute, ziua şi noaptea, să-mi veniţi în ajutor,
căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău"2.
Zadarnic le spunea că primejdia otomană i-ar fi ajuns şi pe ei dacă el
pierdea bătălia. Erau oare prea îndărătnici sau încă nu erau gata cu
pregătirile? Domnitorul aproape că-şi luase gîndul de la ajutorul lor, văzîn-
du-le încetineala. Le-a mai scris, totuşi, pentru ultima dată, fără să le mai
trimită „sănătate şi închinăciune", ca pînă atunci, ci mai mult ca o poruncă:
,,... Braşovenilor şi Ţara Bîrsei. Io, Alexandru. Voievod şi domn, scrie
domnia mea braşovenilor şi Ţării Bîrsei şi aşa vă porunceşte domnia mea:
dacă e să mă ajutaţi, veniţi mai iute, pentru că turcii se cară de sîmbătă, şi
grăbiţi la întrecere, iar hrana vă va veni şi mai la urmă. Iar de nu vreţi a
veni, apoi spuneţi-mi, să ştiu ce sR fac. Şi dumnezeu să vă bucure"3.
Abia de astă-dată au catadixit braşovenii să se urnească în sprijinul
vecinului lor, dar cu un număr mai mic de oşteni. Ce folos că Alexandru cel
Bun a reuşit să înfrîngă ordiile otomane ce năvăliseră în Moldova? Aldea,
neajutorat la vreme şi nici îndeajuns, a fost silit să se plece în faţa turcului
şi să i se închine. Din această
1 I. Bogdan, op. cit.
2 S. Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.
3 Stoica Nicolaescu, op. cit.
17
supunere în faţa puterii i s-au tras bietului domn multe vorbe şi
ponoase, rămase pînă în zilele noastre.
Sîbienii au împrăştiat ştirea că Aldea s-ar fi închinat de bunăvoie
sultanului, şi de aceea le-a scris domnitorul prima scrisoare despre care s-a
pomenit. Arăta el că nu a fost ajutat decît de braşoveni, înţelegîndu-se că
cei din Sibiu n-au mişcat un deget în apărarea lui.
S-a spus mai tîrziu despre el că ar fi fost primul domn român care a dat
copii turcilor, dar pe nedrept1. Atunci cînd s-a închinat, de nevoie, a
îngăduit să fie trimişi ca ostatici la curtea sultanului 20 de copii de boieri în
schimbul a trei mii de oşteni de-ai lui ce fuseseră prinşi în lupte. De altfel,
copiii ostatici n-au fost făcuţi ieniceri şi nici turciţi, căci un an mai tîrziu, în
1432, îi văzuse scutierul ducelui de Burgundia, vii şi nevătămaţi, la curtea
sultanului. Spunea domnitorul ,,.. . eu şi de m-am dus la turci, m-am dus
pentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, cît a rămas şi vouă tuturor, şi am
scos trei mii de robi..." Era plin de obidă sărmanul învinuit faţă de
clevetitorii sibieni şi încerca să se dezvinovăţească nu atît pentru ei, cît mai
vîrtos în ochii creştinătăţii.
Chiar şi închinarea pare a fi avut îngăduinţa lui Alexandru cel Bun,
care înţelesese că altă cale de mîn-tuire nu mai era pentru Ţara
Românească. Aldea a fost cu adevărat primul care închinase ţara pe faţă,
dar fra-te-său, Praznaglava, nu ieşea din -cuvîntul padişahului tot pe faţă.
Pe bună dreptate se poate spune că Aldea a scăpat atunci ţara de a nu fi
prefăcută în paşalîc, păs-trîndu-i vechile obiceiuri şi libertăţi.
1 Sistemul „devşirme", care înseamnă recrutarea copiilor pentru corpul
ieniceresc, nu se aplica tuturor popoarelor creştine de sub stăpînirea
otomană. Se apela de obicei la bulgari, greci, armeni, iar mai tîrziu la
albanezi, bosnieci şi gruzini. Evreii erau folosiţi în afaceri comerciale, iar
ungurii şi românii
17
N-a îndrăznit să mai pomenească în acte toate ţinuturile stăpînite de
înaintaşii săi, ci, aşa după cum se găseşte într-un act din 17 noiembrie
1431, nu mai iscălea decît ca „domn a toată ţara Ungrovlahiei". Cît se va fi
întins acea „toată ţara" este mai greu de aflat, mai cu seamă că însuşi
domnul le spunea sibienilor că s-a dus ia turci ca să aducă pace ţării „cît a
mai rămas".
Nenorocos a fost în acest prim an al domniei, dar în cele din urmă
pacea avea să se aştearnă peste zbuciumata ţară, cel puţin pentru vremea
de iarnă. într-un hrisov din 15 ianuarie 1432, se pot citi şi nume de boieri
ce fuseseră în sfatul domnesc al lui Dan, ceea ce însemna că voievodul se
arătase iertător.
În această vreme, Vlad Dracul, dezamăgit de mincinoasele făgăduieli
împărăteşti, a socotit folositor să cîş-tige prietenia lui Alexandru cel Bun.
într-ascuns a trimis spre Moldova un om de încredere, dar care a fost »
prins de braşoveni şi predat în mare grabă „lui Aldea şi Albu", care au cerut
1 000 de florini de aur pentru răscumpărarea lui. Furios nevoie mare, Vlad
Dracul a poruncit braşovenilor să rupă orice legătură cu Aldea şi Albu, dar
aceştia şi-au văzut mai departe de treabă, ba le-au mai dat pe deasupra şi
aramă, lucru neîngăduit de Vlad Dracul!
împăratul îl numise pe Vlad un fel de stăpîn al ţinutului de „margine",
chipurile ca să-l apere de turci, dar braşovenilor nu le convenea să se
amestece Vlad în treburile lor şi mai cu seamă să rupă neguţătoria cu Ţara
Românească.
nu se încadrau în „devşirme". Relatările unor cronicari bizantini cu
privire la cereri de copii români de la Vlad Ţepeş sau alţi domnitori nu sînt
confirmate de istorie (vezi: Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti,
1976, p. 138; Aurel Decei, Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1978).
18
Aldea avea un bun sfătuitor în boierul Albu, al cărui nume este găsit
destul de des alături de al voievodului în actele domniei. Deşi prieten al
braşovenilor, văzînd cite neajunsuri întîmpinau de la aceştia datorită lui
Vlad Dracul, îi va fi amintit stăpinului că înaintaşii lui se aveau mai bine cu
bănăţenii, şi nu greşiseră. Se vede o îndreptare spre Ştefan Rozgony,
corniţele Timişoarei, căruia Aldea i-a scris ca unui bun prieten.
Anul 1432 aduce alte necazuri, în ciuda liniştii din ţară şi de la hotare.
Mai întîi, chiar la început de an, moare Alexandru cel Bun, care-i fusese de
mare folos la necaz. Tot pe atunci s-au împlinit şi cei trei ani de pace,
încheiată de împăratul Sigismund cu turcii în anul 1429, şi, fiindcă
uitaseră şi unii şi alţii s-o mai înnoiască, * turcii au năvălit după pradă în
Transilvania.
Trebuiau să treacă prin Ţara Românească, dar ce-ar fi putut face
singur Alexandru Aldea? De altfel, turcii îl ştiau ca supus preaplecat, încît
au intrat fără să-i mai ceară îngăduinţa, dedîndu-se la jaf şi silnicii chiar în
ţară supusă. Domnitorul înţelesese că dacă li se închină turcii aveau să
ocrotească ţara, şi nu s-o prade. . . Mînios că şi-au călcat făgăduiala dată,
pe loc s-a hotărît „să-i vînză" şi el creştinilor, drept răzbunare. S-a tras cu
mica lui oştire către părţile Buzăului şi tocmai de acolo trimitea ştiri în
taină lui Rozgony, despre toate mişcările turceşti.
Cu bucurie aflase voievodul că în oastea lui Sigismund se afla un
pribeag turc, "Daud Celebi, de care el pomeneşte numindu-l „Cialapie",
încredinţat fiind că acela avea multă oaste. Nădăjduia că „Cialapie" avea să
apuce tronul turcesc, şi astfel ar fi căpătat slobozenie deplină de la turci.
Oricum, Aldea era hotărît să treacă de partea oştilor împărăteşti, de îndată
ce^s-ar fi ivit prilejul, şi i-a scris despre aceasta lui Rozgony. Multă încre-
dere trebuie să mai fi avut în timişorean, de vreme ce-şi dădea viaţa aşa de
uşor pe mîinile lui...! „Domnia-ta
18
ştii cum m-am dus la Murad, împăratul, şi cum m-am jurat cu el şi
cum am vorbit cu el, toate le-am dat de ştire, cu frică, domniei-voastre. Ce-
am făcut am făcut, şi m-am dus la el. Toate acestea cu frică le-am făcut,
căci mi-au luat ţara şi au început să se apuce de capul meu şi am dat copii
boiereşti acolo. Şi asta s-o ştie dom-nia-voastră"1. Mai mult chiar, în
scrisoare se spune că şi domnul Moldovei, Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun,
forţat de turci să li se alăture cu oastea, era gata să treacă de partea
creştinilor. Se înţelegea deci foarte bine că domnitorii români, deşi aflaţi în
tabăra turcească, erau de partea lui Sigismund, dar deocamdată numai pe
ascuns.
Înfruntarea celor două oştiri duşmane a avut loc înainte de 24 iunie
1432, cînd un protocol din Ţara Bîr-cei arăta pagubele suferite de locuitori.
Sultanul atacase prin Serbia, în timp ce Sarzi, beglerbegul Rumeliei, îm-
preună cu Hamza, beglerbeg de Anatolia, pătrunseseră prin Ţara
Românească în Transilvania. Ostile împăratului Sigismund n-au putut ţine
piept, încît turcii au năvălit peste tot, pîrjolind în calea lor. Nici Aldea n-a
putut să facă nimic în sprijinul creştinilor, căci se temea mai rău de mînia
împăratului otoman decît de a lui Sigismund. Mai mult chiar, a făgăduit să
se înfăţişeze sultanului la Adrianopol2, pentru închinăciune, orişicînd va fi
chemat. *
înfruntarea însă nu s-a terminat o dată cu plecarea voievodului român
să se închine turcilor, căci Vlad Dracul, cu ajutorul primit de la braşoveni, a
pătruns în Ţara Românească, socotind să ia locul neputinciosului domn. .
în locul lui Aldea rămăsese să ţină paza prietenul şi sfătuitorul lui cel bun,
boierul Albu, care nu a vrut să-l primească pe Vlad Dracul de stăpîn şi s-a
încumetat
. 1 I. Bogdan, op. cit. p. 49—50. - Azi Edirne, în Turcia.
3 - Demnii trecâtoor* - domnitori uitoţi 33
să-l înfrunte. Norocul a fost de partea boierului din ţară, căci oastea lui
Vlad Dracul, mai puţină la număr, a fost răzbită şi abia a scăpat cu fuga
peste munte, împrăştiin-du-se care încotro.
Cu multă batjocură le-a scris mai pe urmă boierul Albu,
braşovenilor: ,,.. . vă dau de ştire despre voievodul care l-aţi pus aici,
Draculea, cui îi este drag dintre voi să-l sărutaţi, căci mai mult n-o să-l
vedeţi, că am nădejde în dumnezeu că de unde merge nu se va întoarce"1.
Cu toate acestea nici braşovenilor nu le fusese prea drag Vlad Dracul, căci,
de cum au aflat că a fugit tocmai la curtea împăratului, au şi pus mîna pe
bunurile prietenilor lui rămaşi în oraş. în tot timpul cît a stat la curtea lui
Sigismund, Vlad n-a contenit o clipă să-l ponegrească pe Aldea, ca pe unul
ce a închinat ţara turcilor, lămurindu-i pînă la urmă şi pe braşoveni că
relele ce căzuseră asupra lor tot domnului român se datorau. I-au dat
braşovenii crezare sau nu, fapt este că pînă în primăvara lui 1433 au
îngăduit oamenilor lui Vlad să se întoarcă, înapoindu-le şi ce le luaseră.
Împăratul însuşi, fie lămurit de Vlad în acelaşi fel, fie nemaivoind să
ţină cu un domn închinat turcilor, spunea şi el că tot Aldea era cel care-i
aţîţa pe turci contra creştinilor, socotindu-l „vînzător". în van îl mai tri-
misese Aldea pe boierul Petru Man la curtea împăratului, că nici măcar o
făgăduială de sprijin n-a căpătat, şi doar se ştia că Sigismund tare mai era
darnic în ... făgăduieli! Oricum, murind Alexandru cel Bun, nu mai avea de
ce să pregete să-l schimbe pe Aldea cu frate-său, Vlad.
Moldova fără Alexandru cel Bun nu-i mai putea fi de nici un ajutor, ba
mai mult, în cearta ivită între feciorii răposatului domn, Aldea a trebuit să-i
dea oaste lui Ştefan, prin luna mai 1433, ca să-l ajute să-şi do-
1 Al. Vasilescu, op. cit.
20
boare fratele, pe Iliaş. Boala a fost însă vrăjmaşul care l-â doborît pe
Alexandru Aldea, şi nu fratele său 'Vlad, cum s-ar crede. Ba unii dintre
boieri, simţind o schimbare de stăpîn, s-au şi dat în taină de partea
viitorului demn. Printre ei, Radu Borcea, Nanu Pascal şi alţii, mai cu seamă
dintre foştii boieri cu ranguri sub domnia iui Dan al II-lea.
Dar, pînă să-şi sfîrşească domnia, Aldea a mai avut de îndurat
pedeapsa crăiască în 1433, cînd „domnul şi stăpînul său craiul" i-a luat
ţinuturile Amlaş şi Făgăraş^ pe care le-a dat în stăpînirea lui Vlad. Pricina
fusese aceea că în anul ce trecuse, pe cînd „Aldea cu oastea prăda
Transilvania", făgărăşenii l-ar fi ajutat, iar cînd au rămas singuri, multe au
mai avut de pătimit drept răzbunare, încît s-au răsculat. Pînă şi această
răscoală tot în vina lui Aldea a fost pusă, şi atunci împăratul, tare mînios, a
poruncit să fie lipsit de moşiile de peste munţi...
Se vedea cît de colo că împăratul îl voia acum pe Vlad! I-a îngăduit să
bată bani, îmbogăţindu-se şi făcîn-du-şi chiar „o curte" la Sighişoara, de
unde poruncea ca un voievod.
A trecut şi anul 1433, fără ca boala să-l răpună pe Aldea, spre
dezamăgirea duşmanilor. în primăvară, turcii s-au ivit la pradă către
Transilvania, neînderrfhaţi de nimeni! Şi nenorocirea a fost atît de mare,
încît, un an mai tîrziu, împăratul s-a văzut silit să-i scutească pe braşoveni
de biruri. Nici nu mai putea fi vorba de vreo împăcare a braşovenilor cu
Aldea, în urma zvonurilor împrăştiate cu dibăcie de Vlad Dracul. Chiar şi
cînd le-a cerut să-i dea legaţi nişte fugari, nici n-au vrut să audă.
În schimb, prietenia cu bănăţenii n-a fost zdruncinată, căci, deşi
bolnav, Aldea n-a pregetat să sară în ajutorul lor, înfruntîndu-i pe cavalerii
teutoni care fuseseră aduşi de Sigismund. Că au fost înfrînţi atunci, cu
20
ajutorul lui Aldea, nu mai încape îndoială, întrucît au părăsit Banatul
de Severin şi în 1436 ban era Franc de Tallocz, om din partea locului. Ca
urmare, legăturile dintre ei au devenitei mai strînse, răcindu-se cele cu
sibienii şi braşovenii.
Înainte de 29 iunie 1435, nerăbdătorii au şi vestit moartea lui
Alexandru Aldea, dar domnitorul, biruin-du-şi boala, s-a încumetat să
călătorească tocmai la curtea sultanului, care i-a întărit domnia. Dezamăgit
din partea creştinilor, voievodul român nu mai putea întrezări liniştea ţării
decît sub oblăduire turcească. în această situaţie pribeagul Vlad a mai
aşteptat ce a mai aşteptat şi, în anul următor, la 5 septembrie 1436, nu s-a
mai răbdat şi a dat năvală în Ţara Românească. Nu s-a socotit bine, căci
turcii, venind în ajutorul domnului bolnav, i-au înfrînt oastea, mulţi robi
luînd apoi drumurile Ana-toliei.
Abia către sfîrşitul anului, bolnavul s-a topit de tot şi încă înainte de
sărbători închidea ochii pe vecie. Multă vreme a fost chinuit de boală, ceea
ce a dat prilej turcilor să intre în ţară oricînd au poftit, chipurile, ca să-l
apere de vrăjmaşi.
A fost nedreptăţit adeseori şi învinuit în multe pricini pe nedrept, căci
în sinea lui se pare că era de partea duşmanilor Semilunii. însă faptul că a
închinat ţara turcilor şi s-a înfăţişat sultanului la Adrianopol a fost con-
siderat ca o mare umilinţă, şi din această cauză i s-au tras ponoasele
uitării.
DOMNIE VIFOROASĂ
Aerul înmiresmat de aburul pămîntului răscolit tremura de dealuri pînă
hăt-departe, către munţii cu cuşmă de omăt. în albastra zare ai fi putut zări
Ceahlăul, piatra de temelie a ţării, căci numai în zile senine se putea vedea
atît de departe, şi aşa era şi ziua de 21 aprilie a anului 1517. Ţăranii se
apăsau cu osîrdie pe coarnele plugului, îndemnîndu-şi dobitoacele din jug.
Era primăvara în toi, fiindcă trecuse demult şi „a berzelor" şi „a mieilor", iar
munca la cîmp nu suferea zăbavă. Pretutindeni domnea aerul călduţ şi
molcom, cum numai în Ţara de Sus a Moldovei se mai putea afla.
Deodată liniştea firii a fost spartă de tînguirea clopotului cel mare de la
Putna. înfioraţi, plugarii*ştiau că nu vestea primejdie tătărească ori
leşească, ci era o chemare spre închinăciune în faţa măriei-sale Bogdan-
vodă, care era adus spre veşnică odihnă alături de oasele părintelui său.
Răposase după o scurtă şi grea suferinţă, la curţile domneşti de la Huşi,
lăsînd cu limbă de moarte să fie îngropat la Putna. Vestea străbătuse ţara
în lung şi în lat, iar monahii sfintei monastiri începuseră slujba cuvenită,
după datina strămoşească.
Către seară, de după o cotitură a drumeagului s-a ivit cernitul alai. în
frunte, un gospodar vînjos, în albe
39
veşminte ţărăneşti, de sărbătoare, purta pe umeri praporul ţării, la care
fusese legată o broboadă neagră. în urma lui, cu mersul lor molcom, trei
perechi de boi albi ca omătul, cu ştergare legate la rădăcina coarnelor,
trăgeau carul mortului. Un car din cele mai grele, cu totul acoperit de
scoarţe şi velinţe scumpe, sub care mîini de muiere grijulie îndesaseră
perne de puf, ca să nu simtă adormitul hârtoapele drumului. Racla cu ră-
măşiţele pămînteşti era deasupra, la vederea tuturor. Pe unde trecea
întristatul convoi, poporenii îşi lăsau pe dată treburile şi, descoperindu-se,
făceau cîte o cruce mare şi evlavioasă, plecîndu-şi capetele în faţa morţii.
Babele şi chiar muieri mai tinere se aşterneau pe bocit, ca la orişicare mort
din sat, şi nu o dată lacrimi mari şi-roiau din ochii unor bărbaţi zdraveni
ce-şi aminteau de luptele lor alături de răposatul. în urma carului, în ca-
rîte, călări şi pe jos, veneau boierii cei mari, curteni şi ostaşi, tîrgoveţi şi
oameni de rînd, alcătuind un şir ce se pierdea vederii.
În faţa porţilor sfintei ctitorii s-au oprit cu toţii, apoi racla purtată pe
umeri de feciori de boieri tineri şi făloşi a fost dusă cu mare grijă în biserică
şi aşezată în dreptul altarului. Aici a mai fost priveghiat încă două zile şi
două nopţi la rînd, arzîndu-i luminări de ceară frumos mirositoare, smirnă
şi tămîie, cum se cădea unui mort de vază. La ceasul sorocit, soboare
întregi de preoţi, monahi şi monahii1, s-au adunat în jurul mortului să-i
cînte de îngropăciune. Mulţinfea mirenilor s-a aplecat cuviincioasă, cînd
sub bolta bisericii a răsunat glasul arhiereului ,,. . . odihneşte doamne pe
robul tău, Bogdan". . .
Boierii cei falnici, cu bărbi pînă în brîu şi sprijiniţi în toiag, lăsau să
pice cîte o lacrimă, aşa după cum se cuvenea. îşi ziceau ei, în adîncul
sufletului, că viaţa-i
1 Călugări şi călugăriţe.
(40
trecătoare. . . şi îşi aminteau că tot la fel îl duseseră la groapă pe tatăl
răposatului, numai că pe atunci erau mai în putere. Inchipuindu-şi că,
murind Ştefan, aveau să răsufle uşuraţi, s-au înşelat! Acuma era rîndul
celor mai tineri să nădăjduiască şi ei, poate cu mai mult noroc. Alţii se
gîndeau cu plăcere la praznicul ce avea să vină, la vreo vînătoare plănuită
sau la vreun ochi de codană, dar cu toţii se arătau smeriţi la înfăţişare.
Erau şi suflete cătrănite cu adevărat, precum al doamnei Stana, care
suspina între cei doi copii ai ei. Ştefăniţă şi Petrişor. Primul să tot fi avut
vreo 13—14 ani, iar celălalt abia de se săltase din pruncie- îl jelea sărmana
pe răposatul ce fusese tatăl copiilor ei. în afară de cei doi, ceilalţi se
stinseseră de timpuriu din viaţă. Plîngea cu icneli, fiindcă-i secase fîntina
lacrimilor de atîta plîns şi se uita cu multă jale la chipul acela „grozav" şi
galben ca o turtă de ceară. Ei îi fusese drag! Ştia prea bine că şi alte femei
se împărtăşiseră din dragostea fostului domn, zămislindu-i prunci
împrăştiaţi pretutindeni. Erau ştiuţi coconi domneşti şi Petru al Anastasiei
şi unul Alexandrei1, cu frăţiori mai mici, ca Ştefan şi Iliaş şi.. . dar cîţi vor
mai fi fost, căci mulţi muriseră din fragedă pruncie. Se găseau şi ei prin
preajma mortului, împreună cu mamele lor, ori fără, dar ce-i păsa? Nici nu-
i cunoştea. . . Şi nu s-ar fi cuvenit să le poarte pică, fiindcă nici ea nu-i
fusese soaţă legiuită lui Bogdan-vodă. Lumea însă o cinstea ca pe o văduvă
de domn.
,,Fie-i ţărîna uşoară!" murmura fiecare dintre cei ce aruncau bulgăruşi
de pămînt peste cel ce fusese co-borît în gropniţă. Apoi, cu un răbufnit,
greaua lespede s-a aşezat peste ţărîna afinată, strivind sub ea viorele şi
brînduşe, aruncate de mîini iubitoare.
Praznicul şi pomana s-au ţinut chiar în ograda sfintei monastiri, pe
mesele de lemn, la care se prăznuia şi
1 Alexandru Cornea, domn al Moldovei (1540—1541).
60
hramul. S-a mîncat şi s-a băut întru pomenirea mortului, mai întîi cu
sfiiciune, apoi cu rîsete şi voie-bună, mai cu seamă către sfîrşitul ospăţului.
Aşa era obiceiul ia toţi românii, şi zic unii că-l moşteniseră de la străbunii
daci... '
Pe urmă, boierii mai nevolnici s-au urcat în răd-vane, iar cei mai în
putere au sărit în şa, luînd drumul Sucevei, cetatea de scaun a ţării. Acolo
urma să se hotărască cine le va fi domn, şi de trebuinţă era să fie de faţă,
ca să nu se facă vreo pripeală şi nepotrivire. încetul cu încetul, s-au adunat
„toate bărbile" la sfat. Unii boieri au pomenit de Petru, feciorul Măriei
Răreşoaia din Hîrlău. Doar întreaga Moldovă ştia că focoasa muiere multă
patimă stîrnise bătrînului Ştefan, în tinereţea lui, iar Petru era rodul
dragostei lor, acum bărbat în toată puterea! Alţii şi-au amintit şi de
pribeagul Cetină, care de drept tot Ştefan se numea1, ca şi părintele său,
dar care se pripăşise în depărtări, pe la seraiul sultanului. Atunci, bătrînul
portar al Sucevei, hatmanul Luca Arbore, după ce ascultase cu luare
aminte, a tuşit în barbă, semn că avea a spune ceva. Toată lumea a amuţit,
poftindu-l să vorbească, vestită fiindu-i înţelepciunea. A zis apoi bătrînul
că, dacă ar fi după mintea lui, mai nimerit ca Ştefăniţă, feciorul
răposatului, nici că mai putea fi altul. Nu pentru că el i-a fost dascăl şi-l
ştia de pe cînd sugea ţîţă, nu. doamne fereşte! El poftea, ca şi ceilalţi de
faţă, numai binele Moldovei, care numai de la Ştefăniţă ar fi putut veni! Ce
dacă era prea mic? Epitropi s-ar fi găsit, slavă domnului, şi, dacă n-avea
băiatul decît mintea de copil. ei. mintoşii boieri, datori ar fi fost să
gîndească în locul lui, ca ţara să meargă bine.. .
Bine a mai prins momeala cu epitropia boierilor, fiecare gîndindu-se pe
dată la sine şi mai cu seamă se
1 Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei (1538—1540).
41
arătară bucuroşi că scăpau de mîna cea aspră a lui Bogdan. Vulpoiul
de Arbore a ştiut să-i îmbrobodească pe toţi şi într-un gînd au fost ca
Ştefăniţă să le fie domn.
Vestea a umplut de bucurie mai cu seamă inimile plugarilor, care
nădăjduiau să fie şi la domnia lui Ştefan cel Tînăr aşijderea ca şi la a
bătrînului. Dar se vedea şi îngrijorare... Fi-va vrednic să ducă, pe umerii lui
de copil, greaua povară a domniei?
Gîndurile acestea nu erau şi în mintea tînărului voievod, care a stat cu
semeţie în faţa bătrînului vlădică Teoctist, să-l ungă cu mir, ca pe împăraţii
Bizanţului de odinioară. Epitropii, în frunte cu hatmanul Arbore, îi ţineau
deasupra creştetului coroana prea mare deocamdată pentru el, şi mîndru
se ţinea auzind soborul psalmodiind pe slavoneşte „vrednic este!" ...
Voievodul fusese înveşmîntat în mătăsuri şi brocarturi, ţesute cu fir de aur,
horbota1 de pe piept şi mîneci fiind adusă, de neguţători lioveni, tocmai din
ţara frîncilor, din Flandra. De la moscali erau blănurile scumpe de samur şi
zibe-lină, ce căptuşeau mantia şi cuşma domnească, iar pietrele nestemate,
aurul şi argintul fuseseră cumpărate cu bani grei de prin părţile Levantului.
Aşa se înveşmîntau şi împăraţii cei bătrîni de la Constantinopol, iar domnii
Moldovei nu se lăsau mai prejos...
În măreaţa lui înfăţişare, domnul s-a arătat mulţimii, care a strigat din
toată inima „Intru mulţi ani să domneşti, măria-ta!", iar puscile din
turnurile cetăţii şi-au slobozit încărcăturile în slava cerului. Dintr-o gă-
letuşă de argint, măria-sa a aruncat un pumn de arginţi asupra norodului
şi, în strigăte de bucurie şi urări de viaţă lungă, a reintrat în casă, spre a
primi închinarea boierilor ţării.
Tare mulţumiţi mai erau bărboşii, pe cînd se aplecau să sărute mînuţa
de copil a domnului, întrecîn
1 Dantelă.
42
du-se în cele mai mieroase şi linguşitoare vorbe şi cu toţii jurîndu-i
credinţă veşnică. A urmat, fireşte, ospăţul domnesc. Pe uliţele tîrgului
fuseseră ridicate mese de lemn, ca la nuntă, nenumărate butii de vin fiind
lăsate la mîna tîrgoveţilor şi prostimii. Ici-colo, cîte un bou întreg se frigea la
jăratic, dar mai mulţi erau berbecii, care sfîrîiau în frigări uriaşe. Pentru
gusturi mai alese se rumeneau şi mieluţi fragezi, ba chiar şi vînat înaripat.
Ospăţul însă n-a ţinut prea mult, întrucît era vremea numai bună de
muncă, aşa că după două zile s-a stins cu totul, rămînînd doar cîte un
chefliu să sforăie în praful uliţelor.
Toate cele mai înainte povestite se vor fi petrecut aievea, căci aşa era
datina la înscăunări, înmormîntări, botezuri ori cununii, pe întreg cuprinsul
românesc. Nici un martor nu s-a încumentat să ne povestească, încît nu
putem decît să ne închipuim cum era rostul vieţii în vremea junelui Ştefan,
„dei gratia dominus et waiwoda regni Moldaviae"1. Ca să nu-l încurce cu
marele Ştefan, cronicarii i-au zis ,,cel tînăr". iar mai tîrziu Ştefăniţă, şi
numai Barbu Delavrancea l-a zugrăvit ca nimeni altul, asemuindu-l unui
vifor abătut asupra Moldovei. Să-i zicem, aşadar, Ştefăniţă, căci viforoasă i-
a fost numai domnia, în grelele şi cumplitele vremi de atunci.. .
Era atîta pace şi linişte la hotare, cum nu mai avusese biata ţară de
lungă vreme. Se vesteau semne bune de belşug pentru bieţii moldoveni.
încît un cronicar, vorbind de moartea lui Bogdan, zicea că. .. „după aceea a
fost voievod sau domn fiul său, Ştefan, în vremea căruia ţara a fost în pace
din toate părţile"2. Se vede însă că numitul cronicar va fi murit după ce a
scris, fiindcă
1 „Prin gratia lui dumnezeu, domn si voievod al tării Moldovei (lat.).
- I. Bogdan, Cronicile româno-slave, Bucureşti, 1959, p. 183.
42
mai mult de un an şi ceva a fost linişte şi pace în timpul lui Ştefăniţă-
vodă.
Sfatul domnesc rămăsese acelaşi ca în vremea »ă-posatului său părinte,
adăugîndu-i-se hatmanul Luca Arbore, postelnicul Cozma Şarpe şi pan
Isac, care de fapt ţineau în mînă frîiele ţării. Prin luna lui decembrie, chiar
în primul an al domniei, boierul Luca Cârje s-a înţeles la Vilna cu craiul
Sigismund să fie pace între cele două ţări vecine, Ştefăniţă-vodă fiind numit
de rege într-un act „magnificul domn Ioan Ştefan, voievod al ţării
Moldovei"1. Către primăvară, un alt document, semnat de rege la Cracovia,
arăta cîtă grijă vădea leahul pentru moldoveni şi domnitorul lor.
Mai pe urmă, în 4 mai, solii leşilor au poposit la Hîrlău, unde au căzut
la învoială cu moldovenii să iscălească o înţelegere de pace veşnică. Se
îndatorau să se sprijine unii pe alţii, ba, dacă regele Ungariei şi al Poloniei
ar fi pornit contra turcilor, domnul Moldovei ori fratele-său, Petre, i-ar fi
însoţit cu toată puterea oastei. S-a hotărît din nou slobozenie pentru
neguţători, să poată merge unde le-ar fi voia, plătind legiuita vamă, ca şi
pînă atunci. Pricinile urmau să fie înfăţişate starostilor de Cernăuţi, Hotin,
Cameniţa şi Galiţia2. Mai hotărîseră tot atunci să se întrăjutoreze împotriva
tătarilor şi să se vestească de orice primejdie dinspre turci.
Bună treabă făcuseră boierii epitropi, dacă nu va fi fost chiar cu ştirea
domnului.. . Numai că au prins tătarii de veste de legămîntul făcut
împotriva lor şi s-au gîndit să le încerce hotarele. Era pe la începutul lui au-
gust 1518, cînd oamenii toropiţi de arşiţa verii se pregăteau să secere grîul
pentru pîinea trebuitoare peste iarnă. Tătarii aveau şi ei nevoie de grîu şi
mei şi orz şi
1 C. C. Giurescu şi C. D. Giurescu, op. cit., p. -268.
2 Ibidem.
43
ovăz şi.. . robi, căci, plecaţi mereu după plean1, nu avea cine să le
muncească ogoarele. De cîţiva ani se nărăvi-seră „la cules", ba prin
Moldova, ba prin Polonia, ba prin stepele răsăritene, şi de mare folos le
fusese mulţimea de robi ce însoţea carele cu pradă, la întoarcerea acasă.
Albu-sultan- din Perekop s-a adunat cu Timiş, Bi-caz şi alţi mîrzaci3 şi,
săltîndu-se în şeile cailor, au dat chiot, plecînd cu oamenii lor spre ţara
Moldovei. Alt ceambul/' a luat drumul Poloniei, urmînd să se reîntâlnească
acasă, care cu ce avea să apuce pe unde mergeau. Ajungînd la apa
Nistrului, s-au strecurat pe furiş, ca să nu-i simtă străjile moldovenilor, şi,
mergînd pe locuri pustii, au dat de apa Ciuhrului, un pîrîu care ducea pînă
în inima Moldovei, spre a se vărsa în Prut, din sus de Ştefăneşti. Cum
nimeni nu i-a simţit, ca un trăsnet din senin au pălit tîrguşorul Şerbanca,
de pe malul drept al Prutului5. Prinşi pe negîndite, bieţii oameni au fugit
care încotro au văzut cu ochii, numai să scape cu viaţă şi slobozi. Rămaşi
stăpîni, tătarii şi-au făcut de cap, jefuind şi dînd foc după pofta inimii. Se
părea că nimeni n-avea să le stea împotrivă, domnul ţării fiind un copil ...
dar n-a fost chiar aşa!
întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să se afle la Hîrlău vornicul Ţării
de Jos, Petrea Carabăţ, venit cu oastea .la vedere, după cum era datina.
Auzind de tătari, vornicul n-a mai stat pe gînduri. Cu îngăduinţa domniei,
ori ba, s-a repezit într-un suflet pînă la Prut. Zoriseră toată noaptea, pe
răcoare, şi la revărsatul zori
1 Pradă (arh.).
* Spre deosebire de turci, la tătari titlul suprem de saltar» se adăuga
după nume, neavînd semnificaţia de stăpîn suprem.
3 Căpetenie.
4 Grap.
5 Horia Ursu, op. cit.
lor, într-o luni, 9 august, au dat peste tătarii care-şi dormeau fără grijă
somnul cel dulce de către ziuă. De spaimă, s-au înghesuit cu toţii către
mlaştinile Ciuhru-lui, în dreptul satului Costeşti, împotmolindu-se. Acolo a
început vornicul cu „giosenii" lui să-i „secere" pe nepoftiţii oaspeţi. Aşa i-a
găsit, cînd s-a făcut ziua de-a binelea, şi oastea domnească, avînd în frunte
pe însuşi Ştefăniţă-vodă. Au lăsat tătarii tot pleanul şi robii, dar mulţi
dintre ei şi-au lăsat chiar ciolanele prin mlaştinile Ciuhrului. Au fost prinşi
Timiş şi Bicaz, vestiţii mîrzaci, ale căror isprăvi erau povestite în corturile
tătăreşti, la vreme de seară... Albu-sultan, lovit greu la cap şi plin de sînge,
ajutat de cîţiva tovarăşi credincioşi, abia de a mai putut scăpa, laolaltă cu
ce mai rămăsese din ceambulul său. Mare noroc a avut să treacă Nistrul,
hăituit cum era de oştenii moldoveni. În toiul bătăliei, îl zărise pe
flăcăiandrul ce rotea cu dibăcie paloşul printre tătari, şi n-ar fi crezut că era
însuşi voievodul ţării, de n-ar fi avut pe el cămaşă de zale şi arme scumpe şi
panaş la coif. Nu era copil cum se auzise, ci bărbat în virtute ... Oricum,
rana primită la cap avea să-l facă pe mîrzac să ţină minte multă vreme
ruşinea păţită în Moldova.
N-au ajuns bine la sălaşurile lor, cînd au început a bate cîinii, vestind
alţi nou-veniţi, la fel de zdrenţuiţi şi însîngeraţi, dar mai ales ruşinaţi şi cu
mîinile goale. Erau tovarăşii lor, care păţiseră în Polonia ca şi ei în Moldova.
Ba se mai auzise că vreo 3 000 de Ieşi s-ar fi aflat şi la Costeşti, dar se
poate să fi existat vreun alt sat cu nume asemuitor, mai către Polonia, că la
Prut n-ar fi avut cum ajunge la vreme. Dacă însă vor fi fost, atunci era
semn de mare îngrijorare, căci pe viitor leşii cu moldovenii ar fi stat oricînd
împotriva lor, şi de unde ar mai fi apucat bucate?! Nădăjduiau însă că
Pocuţia avea să învrăjbească din nou cele două neamuri, încît tot nu s-au
apucat de plugărit...
44
Că s-a purtat ca un adevărat bărbat voievodul, nu mai încape îndoială,
căci înapoindu-se la Hîrlău „ş-au luat luiş doamnă", ne zice Grigore Ureche.
Nu se ştie dacă va fi fost frumoasa armeanca Şerbega1 ori alta. A încercat el
mai apoi să se însoare cu o fată a craiului leşesc, şi craiul şi boierii
moldoveni s-au spăimîntat să nu se petreacă din nou lucrurile ca la domnia
răposatului Bogdan, Ştefăniţă-vodă nu s-a arătat atît de pătimaş, încît fără
părere de rău s-a lipsit de cinstea de a se înrudi cu regii, mai ales că nu
avea poftă să lase Pocuţia ca dar de nuntă socrului său. S-a ajuns din nou
la judecata regelui Ungariei.
Murise blîndul Vladislav şi în locu-i venise fiul său2 la.fel.de cumpănit.
Noul rege şi-a dat seama că pentru ţara lui numai românii puteau fi o
stavilă de nădejde, din Moldova şi pînă în părţile bănăţene. Ştefăniţă şi
Neagoe erau domnitorii români de dincolo de munţi, dar şi la Caransebeş
judele Nicolae Castruţ, mai apoi Ion Bocoşniţă, la Timişoara voievozii
Darcu, Voian, Vlad şi Vlasie, sau voievozii Bolia şi Moga de la Siria, tot
români erau". însuşi corniţele Bartolomeu Dragffy, căruia i se mai zicea
Birtoc, din neamul lui Dragoş-vodă se trăgea4. îi preţuia mult regele şi le
răsplătea credinţa, cum făcuse în mai multe rînduri cu Ladislau Racoviţă,
sau cu Ludovic şi Ladislau Fiatul5.
Pe vremea cînd Bogdan fusese chemat în judecată de Ecaterina
Pongracz, cum am văzut, un nemeş, Ioan Desewffy, se găsise să meargă la
pîrcălabul Ciceului să
1 B. P Hasden afirma că Ion-vodă cel Viteaz ar fi fost fiul Iui Ştefăniţă
cu armeanca Serbega.
2 Ludovic al II-lea (1516—1526).
3 E. Hurmuzaki, Docum. II, nr. CCXXV, Bucureşti, 1891, p. 512 şi
urm.
4 Nicolae Iorga, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, voi. I,
Bucureşti, 1915, p. 125.
1 E. Hurmuzaki, op. cit., p. 309, subsol.
45
ceară satul Sînmărghita, ca fiind de drept al lui. Pîrcă-labul moldovean
nu numai că l-a ocărit, dar s-a mai şi oţărît la el cu sabia, de a fugit
nemeşul cu mare spaimă, lipsindu-se de toate. Murind Bogdan-vodă, s-a
socotit nemeşul că moştenitorul va fi mai cumsecade, dar n-a mai cutezat a
merge la Ciceu, ci s-a plîns drept la voievodul Transilvaniei. Acesta,
sumeţindu-se a fi mare judecător, a pus şi el poprire pe bunurile domnului
Moldovei aflate în Transilvania, dar fără spor, pentru că regele a poruncit să
nu i se facă nici o pagubă lui Ştefăniţă-vodă. Preţuia mult prietenia
vecinului de la răsărit, dar şi voievodul de la Suceava avea să-l ajute, după
cum se va vedea.
În toamna anului următor, 1520, veste mare s-a auzit, cum că sultanul
Selim s-a săvîrşit întru Alah, locul lui fiind luat la 28 septembrie de
Soliman, care dintru început s-a apucat să chivernisească ţara şi legile ei.
începuseră să nădăjduiască unii că multă vreme avea să fie pace dinspre
turci, după cum se vestea înţelepciunea noului padişah.
Rău s-au mai înşelat! N-a trecut bine anul de la înscăunare, cînd
oastea sultanului, mai bine întocmită ca în trecut, a cuprins Belgradul, la
29 august 1521. Groaza începuse să se răspîndească în rîndurile
creştinilor, gîn-dindu-se la vremurile de odinioară ale lui Mehmed1, care
încercase şi el să cuprindă Belgradul, dar atunci i-a stat în faţă viteazul
Iancu de Hunedoara. Acur» cine ar mai fi putut să se aţină în calea turcilor?
încă înainte de a cuceri Belgradul, sultanul, ştiin-du-se stăpîn al
Moldovei, după închinarea făcută de Bogdan, a poruncit ca Ştefăniţă-vodă
cu oastea lui să atace secuimea, împreună cu oştenii lui Sinan Celebi,
trimis de el în sprijin. Paşa Sinan Celebi a şi poposit în partea de miazăzi a
Moldovei, cerînd voievodului să facă după cum poruncise marele sultan.
Ştefăniţă a în-
1 Mehmed Fatih (Cuceritor»!) (1451—1481).
45
cercat mai întîi cu vorbă bună şi cu dreptate să arate turcului că, aşa
după cum fusese învoiala, nici moldovenii, ca şi muntenii, nu puteau fi siliţi
să însoţească oastea turcească în afara hotarelor ţării1. Dar pas de găseşte
înţelegere la turc! Se făcea a nu înţelege româneşte, cu toate că se aflase
despre el că s-a născut pe plaiurile moldovene, de unde a fost prins de copil
şi dus la Istan-bul, crescut de turci şi ajuns la mare rang în oastea
sultanului. Văzînd că n-o scot la capăt cu dreptatea, logofătul Trotuşan şi
vistiernicul Ieremia au purces în mare taină spre cortul paşei, socotind că
begul avea creşterea cu obiceiurile Stanbulului. L-au întrebat pe şleau, pe
turceşte sau pe româneşte, cît cere ca să-i lase în pace şi pe ei şi pe secui...
şi paşa a răspuns tot scurt: 100 000 de aspri2, başca ruşfeturile3!
De aici au început tocmeala, ca în bazarurile levantine, şi... „mai dă,
mai lasă!", au căzut la învoială pentru 60 000 de aspri, stofe, caftane aurite,
blănuri şi vreo 500 de cîrlani4. Aşadar, cu toată orînduirea cea nouă a
sultanului, porunca nu i-a mai fost ascultată. În acest fel au scăpat atunci
secuii de jaf şi pustiire, pe banii domnului de la Suceava. Ştefăniţă-vodă se
dovedise cu credinţă faţă de vecinii săi, aşa cum făgăduise.
N-a scăpat bine de lacomul Sinan Celebi, că la curtea domnească a
sosit un ceauş cu carte pecetluită de sultanul Soliman, cerînd ca oştirea
moldovenească împreună cu cea a paşei de Silistra să prade Polonia.
Despre îngăduinţă de trecere a turcilor prin Moldova . . . nici vorbă! Din
nou căutară diecii şi logofeţii prin cele hrisoave nu prea colbuite, şi din nou
aflară că dreptatea era de partea moldovenilor, după cum fusese învoiala cu
1 Gh. Zagoritz, Stabilirea suzeranităţii turceşti în Mol dova, în
„Convorbiri literare", Bucureşti, 1924, p. 725.
2 Monedă turcească.
3 Daruri.
4 Horia Ursu, op. cit.
46
turcii. Insă, puteai să le-o spui verde de la obraz? A fost trimisă deci
carte smerită, cu slove înflorate, către paşa de Silistra: „.. . să ne ierte
sultanul că nu-i putem face pe voie, pentru că avem pace şi prietenie cu
regele polon, al doilea că ţara noastră este închinată între Ungaria şi
Polonia, al treilea că însuşi turcii au să facă stricăciuni; aşadar ca să pierim
din cauza sultanului îl rugăm să-şi aleagă altă cale"1. Scrisoarea voia să
arate pe ocolite că Moldova nu era ţară turcească şi că nu se putea trece
prin meleagurile ei cum ar fi avut poftă oricine şi oricînd. Dar degeaba! Paşa
de la Silistra, turc cu adevărat, nu voia să înţeleagă nici măcar turceşte ...
O ţinea una şi bună, să intre laolaltă în Polonia, că aşa era porunca!
Mai rămăsese o singură scăpare: banii... Vistiernicul Iurie a luat deci
drumul Istanbulului şi, plătind în stînga şi dreapta vreo 30 000 de aspri, a
cîştigat de partea sa patru dregători sus-puşi. Aceştia au făcut ca paşa de
Silistra să fie trimis în alte părţi ale împărăţiei, lăsîn-du-i în pace pe darnicii
moldoveni. Porunca sultanului? S-o ia cu el, unde s-o duce!
În această vreme, olăcari după olăcari băteau drumurile Poloniei în
căutarea regelui, ca să-l vestească de toate mişcările turcilor, după cum
fusese vorba de la Hirlău. Ba şi regele Ungariei se ruga de cel polon să
sprijine Moldova, aflată la mare primejdie. Pătat de atî-ta trudă, fiindcă
regele Sigismund a zis că solii moldoveni mergeau la turci ca să-i aţîţe şi să
atace împreună Polonia. Ba mai mult, Ştefăniţă, ca şi taică-său, avea gîndul
să se înţeleagă cu cneazul Moscovei împotriva Poloniei, pentru aceea se tot
ruga de îngăduinţa trecerii unei solii spre depărtatul meleag ... Aceasta i-a
fost răsplata pentru strădania şi cheltuiala sa!
1 Ibidem.
47
Pe de altă parte, cei mai mulţi boieri îl îndemnaseră să alipească
Moldova la Polonia, că numai în acest fel ar fi putut scăpa de stăpînirea
turcească. După ce luase Belgradul, Soliman nu se va mulţumi numai cu
atîta, şi de bună-seamă că Moldova era la rînd.
Nu mai încăpea vorbă că vremuri de cumpănă se vesteau, şi de aceea
Ştefăniţă-vodă l-a trimis pe boierul Luca Cârje în solie la regele Sigismund,
să afle ce gîn-duri îi umblau prin cap. Era aproape un an de cînd căzuse
Belgradul, iar regele un deget nu mişcase. La Cracovia, unde sosise boierul
Luca în 1522, aproape că se şi uitase despre fapta turcilor şi lumea îşi
vedea liniştită de treburi. Nici curtea craiului nu-şi făcuse grijă, socotind că
turcii erau departe, undeva către' miazăzi.
Trimisul moldovean s-a înfăţişat regelui şi i-a povestit tot ce făcuse
stăpînul său pentru binele creştinătăţii. Cum a cheltuit bani grei, să-i ţină
în loc pe turci, să nu pătrundă în Ungaria sau Polonia; cum n-a vrut să-i
înştiinţeze pe păgîni despre Ieşi, litvani sau unguri, zicînd că habar n-are ...
şi multe altele! Mai spunea boierul Cârje că stăpînul lui socotea că turcul va
să se întoarcă cu şi mai mare putere asupra creştinilor, după ce avea să
cuprindă ostrovul Rodosului, unde se afla atunci. Ce-i drept, mintea lui
vodă era încă necoaptă, dar este convins că sosise vremea cea mai potrivită
ca toţi creştinii. în frunte cu papa şi împăratul, să se adune laolaltă si să-l
răpună pe păgîn. Mare mîhnire îl cuprinsese pe Ştefăniţă-vodă, spunea
solul, văzînd că la toate silinţele şi veştile ce le trimisese nimeni nu-i dăduse
răspuns . .. Poate că şi multe altele îi va fi spus, dar mai cu seamă ceea ce
măria-sa Ştefăniţă învăţase de la bu-nicu-său, că dacă ţara Moldovei va
pieri, apoi nici Poloniei şi nici celorlalte ţări creştine bine nu le va fi!
Regele a ascultat ..cu plăcere", aşa după cum scria în cartea de răspuns
către domn, şi l-a lăudat pentru faptele lui. L-a sfătuit să fie şi pe mai
departe cu stă-
47
ruinţă alături de creştini, căci împăratul roman şi papa şi toţi ceilalţi,
mari capete încoronate, chibzuiesc cum să-l înfrunte pe Soliman, şi să nu
fie îngrijorat dinspre partea aceasta, fiindcă creştinii aveau să-l ajute.
Întors acasă, boierul Luca Cărje a fost făcut pe dată pîrcălab de Neamţ,
drept mulţumită pentru slujba-i de credinţă. Se străduise cît pututse, dar
Vodă a înţeles că de la Ieşi nu avea a se aştepta decît la făgăduieli. Boierii
însă mai căutau să-l lămurească ce bine ar fi fost să treacă cu toţii sub
oblăduirea craiului leşesc, încît Ştefăniţă, scîrbit şi mînios, a hotărît să mai
primenească divanul „bărboşilor" . .. Prea erau din vremea lui buni-cu-său
şi prea se cocliseră la minte de atîta trai bun, de erau gata să dea ţara pe
mîna leşilor. Moş Luca Arbore era prea bătrîn ca să mai judece după
vremurile cele noi, şi el era acela care ţinea tot sfatul, ca un adevărat
stăpîn. N-a cutezat să-l scoată dintr-o dată, dar în dre-gătoria de portar al
Sucevei l-a pus pe hatmanul Petrică, mai tînăr şi de mare credinţă. Bătrînul
hatman a mai rămas în divan, însă fără vreo dregătorie. Pe alţii i-a scos de
tot, fără să le dea vreo altă slujbă, ameninţîndu-i şi cu pierderea capului, de
s-ar fi încumetat să facă altcumva decît cum gîndea voievodul.
Cei dintîi s-au înspăimîntat boierii Cîrlan şi Isac, care în mare taină şi-
au luat tot calabalîcul şi% familiile fugind în Polonia. Foc şi pară s-a făcut
măria-sa auzind de fuga celor doi şi, pînă la 20 ianuarie 1523, a scos din
divan un şir de mari boieri, în frunte cu vel-postel-nicul Cosma Şarpe, care
se ţinea totdeauna cam împotriva voinţei domnului. Cu părere de rău au
părăsit divanul domnesc după atîţia ani, dîndu-şi seama că amarnic s-au
înşelat cu cinci ani mai înainte, alegîndu-l domn pe Ştefăniţă. Abia crescuse
şi se şi întorsese împotriva lor! Socotiseră că domnul va rămîne veşnic copil,
iar dacă nu . . . s-ar mai fi aflat şi Petrişor, fratele cel mic al voievodului.
Cam acestea au fost gînduriîe as-
6 — Domnii trecătoare — domnitori uitaţi 81
cunse ale biv-vel-postelnicului Şarpe, şi de bună seamă că erau
Împărtăşite şi de alţii, dacă nu şi de moş Luca Arbore. Ştefăniţă-vodă a aflat
prea tîrziu de urzelile „Şarpelui", căci postelnicul simţise la vreme primejdia
asupra capului său. În mare grabă a luat-o pe nevas-tă-sa, Draga, poftind-o
să-şi strîngă ce brumă va putea şi, cu copii şi slugi, au fugit în Polonia.
Fuga lui Cosma Şarpe a umplut paharul miniei domnitorului. S-a
hotărît să curme răul din rădăcină şi ca un „vifor" să spulbere toate
uscăciunile din jurul său. Ştia prea bine că degeaba i-ar fi cerut craiului să-
i înapoieze fugarii, căci n-ar fi făcut-o. încercase el şi mai înainte, dar
căpătase răspuns că nu se ştia de nici o pribegie pe meleaguri leşeşti a
boerilor moldoveni.
Sosise primăvara mai devreme ca de obicei, şi în aprilie toţi pomii erau
în floare. Măria-sa se trăsese cu curtea la Hîrlău, unde a poruncit să i se
înfăţişeze fostul său dascăl şi epitrop. Bătrînul Luca păşi falnic în faţa
voievodului scuturîndu-şi lin pletele de culoarea florilor de zarzăr ce se
plecau peste cerdac. Era încărcat de ani. dar şi de înţelepciune, şi gîndise
că-l va mustra şi ruşina pe flăcăiandru, de faptele lui de răzvrătire
împotriva chibzuinţei boierilor bătrîni. Spun unii, printre care şi Grigore
Ureche, cronicarul, că nici o vină n-ar fi avut hatmanul, simţindu-şi cugetul
curat de orice uneltire împotriva domniei. . .
Ştefăniţă-vodă, însă, avea altă ştire despre domnia-sa, fostul portar al
Sucevei. Ştia că nu se potolise, că nu vroia să-şi vadă liniştit de bătrîneţe, la
moşia lui. ci căuta să bage zîzanie între boieri ca să-l îndepărteze din scaun
şi să alipească apoi Moldova la Polonia. Ei bine, nu! Decît să piară Moldova,
mai bine să piară hatmanul ... Şi a căzut capul cel cu plete dalbe, la
porunca voievodului. îngrozind toată curtea, dar mai ales rîndu-rile
boiereşti. Dacă Vodă a cutezat să-l taie pe Arbore, ce va fi cu ei?! Tot la
porunca domnească au fost des-
48
Ipăţînaţi mai apoi Toader şi Nichita, cei doi feciori ai răposatului
hatman, dovedind tuturora că Ştefăniţă-vodă punea Moldova mai presus de
prietenia sau dragostea celor dimprejur.
Pribegii de peste hotare, la aflarea cumplitei veşti, s-au cutremurat.
Ştiau ei bine că era o învoială mai veche între Ieşi şi moldoveni, ca fugarii să
fie întorşi de unde plecaseră, şi începură a simţi cum li se clatină că-păţîna
pe grumaz. Regele însă i-a potolit, poftindu-i să n-aibă nici o grijă, fiindcă
nici măriei-sale nu-i erau pe plac sîngeroasele fapte din Moldova. A trimis
carte la Buda, rugîndu-l pe nepotu-său, craiul unguresc, care era mai de o
vîrstă cu Ştefăniţă şi se ţineau prieteni, să-i scrie voievodului din Suceava
să înceteze vărsarea de sînge boieresc şi să ierte pe fugari, primindu-i
înapoi.
În taină însă, biv-vel-postelnicul Cosma Şarpe a fost chemat la rege,
sfătuindu-se împreună cum ar face să-l schimbe pe Ştefăniţă-vodă. S-a
încercat mai întîi o împăcare cu vorbă bună, şi a fost trimis în solie la
Suceava Laurentius Miedzileski, episcopul de Kameniţa, împreună cu
Georgius Krupski, castelanul de Liov. Aceştia, înfăţişîndu-se voievodului, i-
au spus că voinţa regelui era ca el să asculte de sfatul celor mai bătrîni, să-i
cheme înapoi pe pribegi şi să nu le facă vreo vătămare.
Ştefăniţă-vodă a primit solia aşa după cum era datina la curtea
Moldovei, înveşmîntat în blănuri şi cu coroana pe cap. Nu s-a ţinut, însă, să
nu se uite batjocoritor la cei doi soli, care-i cereau să-i înlocuiască pe boierii
lui cei noi, a căror inimă nu le prea dădea ghes către Polonia. Asta pofteau
leşii, şi de aici şi îngrijorarea lor. Nu de buna înţelegere la curtea Sucevei
era îngrijorat regele, ci de teamă să nu piardă prietenia Moldovei.
Zic unii că tare s-a mai mîniat voievodul, căci lesne era la aşa ceva, şi
că ar fi poruncit întemniţarea solilor1,
1 Horia Urso, op. cit.
49
dar se poate să fi fost numai vorbe r-ele, fiindcă moldovenii
dintotdeauna s-au arătat făloşi şi păstrători de datini. Oricum, Ştefăniţă-
vodă a cerut să i se dea legat-butuc fostul lui sfetnic Cosma Şarpe, că pe
urmă făgăduia să-i ierte pe ceilalţi. Ştia el, oare, că leşii nu s-ar fi învoit la
aşa ceva? De bună-seamă!
împăcarea n-a avut loc, iar duşmănia din cauza pribegilor s-a răsfrînt
asupra neguţătorilor poloni. Nu le-a mai îngăduit trecerea prin Moldova şi
le-a pricinuit tot felul de necazuri şi pagubă celor ce încă se mai aflau în
ţară. Supărarea cea mare, însă, tot între boieri a rămas. Aceştia au trimis la
3 august solie în mare taină la regele polon, căzîndu-i în genunchi să-i
scape de aşa domnie sîngeroasă. îl pofteau pe rege să fie stăpîn ţării, iar de
nu s-ar fi învoit, s-ar fi văzut siliţi să se roage de unguri, ba chiar de turci...
Oricine să fie stăpînul Moldovei, numai Ştefăniţă-vodă, nu!
I-ar fi plăcut craiului polon ca ţara lui să se întindă şi peste frumoasele
plaiuri de la miazăzi, însă se îngrijora de ce-ar fi spus ungurii, dar mai ales
ce-ar fi făcut Soliman, sultanul... Ştia el bine că nici unii nici alţii nu ar fi
îngăduit ca Polonia să se întindă pînă la Milcov, aşa că a chibzuit că mai
bine ar fi fost să plece Ştefăniţă, iar Petrişor să-i ia locul. L-a chemat la sine
pe pan Schi-dlowyecz, hatmanul coroanei, poftindu-l să întocmească oastea
care să-i sprijine pe pribegi şi să schimbe domnia la Suceava.
Nerăbdătorii fugari, încredinţaţi că şi numai ară-tîndu-se cu oaste la
hotare întreaga Moldovă avea să treacă de partea lor, n-au mai aşteptat
oastea poloneză, ci, pe la începptul lui septembrie 1523, au şi trecut Nis-
trul. Dar Ştefăniţă îi aştepta, căci, aflînd de uneltirile lor, poruncise să se
strîngă „oastea ţării". Neavînd încredere în boieri, socotise el bine că
singurul reazim nu putea fi decît în ţărani şi dregătorii lui cei noi.
50
Şi au izbit ţăranii lui Ştefăniţă-vodă, în a şaptea zi de septembrie, ostile
pribegilor boieri, punîndu-i pe fugă de unde veniseră. Care dintre boieri nu
au căzut în bătaie au fost prinşi şi pe loc descăpăţînaţi. Cîţiva dintre cei mai
mari, ca Ivaşcu logofătul ori Sima vistiernicul din porunca domnului, au
fost duşi în tîrgul Romanului, unde şi-au pus capetele pe butuc.
Vornicul Petrea Carabăţ, scăpat în Ţara Românească, a încercat să
adune laolaltă pe toţi pribegii, che-mîndu-i la sine ca să întocmească o
nouă oaste cu care să-şi încerce norocul. S-ar fi dus la Petrea vornicul şi cei
din Transilvania, dar n-au căpătat îngăduinţa vice-voievodului Leonard
Barlabassy. Acesta poruncise braşovenilor să nu lase pe nimeni să treacă
munţii, ca nu cumva să fugă la turci, în schimb să se îngrijească de casa şi
masa pribegilor moldoveni, acolo, în cetatea lor. Neguţătorii, însă, cum erau
să-şi facă pomană cu nişte sărăntoci? Au primit să-i hrănească, dar plata
ospeţiei pribegilor au trecut-o în socoteala domnului Moldovei. Tot trebuiau
braşovenii să-i plătească lui Ştefăniţă-vodă, aşa după cum poruncise regele
de la Buda, suma de 1 000 de florini-aur ca „subsidiu"1.
Cum să nu turbeze de mînie „viforul" de la Suceava, de lucrătura
neguţătorilor?! Cel mai tare s-au înspăimîntat chiar pribegii, care pe dată s-
au lipsit de ospitalitatea braşovenilor, numai gîndindu-se la ce-ar fi putut
pătimi trăind pe banii lui Ştefăniţă, aşa că au fugit care mai de care spre
Polonia. în acest fel s-a mai domolit şi domnitorul, mai pe urmă a venit
iarna, cu omătul ei cel curat, acoperind urmele de sînge, dar şi supărarea
din Moldova.
Către primăvara lui 15242, veşti îngrijorătoare începură a sosi dinspre
Dunăre. Se zvonea că Tassa-paşa
1 Ajutor (lat.).
- Gr. Ureche spune că în 1523 (vezi op. cit., p. 97).
50
1
aduna oaste, cu care avea de gînd să pălească Polonia, laolaltă cu
tătarii. De cum a aflat, Ştefăniţă-vodă a şi trimis vorbă regelui polon, de
parcă nimic nu s-ar fi întîmplat între ei. Sigismund însă nu i-a prea dat cre-
zare şi abia după îndelungă ezitare a poruncit să se pornească oaste spre
părţile tătăreşti. Prea tîrziu însă, că turcii şi tătarii pustiiseră Pocuţia,
ajungînd pînă la Przsmysl, ţinta lor fiind Kameniţa1.
Nesupăraţi de nimeni şi încărcaţi de plean, turcii s-au despărţit de
tătari, hotărînd să se întoarcă prin Moldova. Numai că proastă judecată au
avut, fiindcă ţara lui Ştefăniţă-vodă nu era vilîâyet2, cum îşi vor fi închipuit
trufaşii akîngii3. Se gîndise stăpînul ţării că bine ar fi să vegheze la hotare,
nu cumva să le vină poftă turcilor să mai prade ceva şi în Moldova. Dusese
deci oastea la Tărăsăuţi, în preajma Kameniţei, în dreapta Prutului, la
marginea ţării.
Nepăsătorii akîngii veneau ca la ei acasă, tîrîndu-şi carele cu pradă şi
zorindu-i cu biciul pe nenorociţii robi. Aproape că nu le-a venit a crede
ochilor, văzîndu-se izbiţi cu sete de către oştenii moldoveni. Au lăsat şi
plean şi robi, rupînd-o la fugă, să-şi scape pielea. Cronicarii cei bătrîni,
Macarie şi Ureche, zic să fi fost cam la vreo 4 000 de turci4, dar alţii, ca
Burgio de pildă, vorbesc de 7 0005.
Bucuratu-s-a Ştefăniţă-vodă de izbîndă, măcar că moartea hatmanului
Petrică multă mîhnire i-a adus. A vestit pe regele Sigismund că i-a slobozit
robii şi a înapoiat prada ce făcuseră turcii în Polonia, fălindu-se că multă
moarte adusese cutezătorilor akîngii, căci puţini
1 Horia Ursu, op. cit.
2 Provincie administrativă otomană.
3 Categorie de oşteni care-şi primeaţi plata din prada capturată.
4 Gr. Ureche, op. cit., p. 97.
5 Horia Ursu, op. cit.
51
scăpaseră de măcel. Răspunsul regelui a fost adus în Moldova de către
pan Nepielsky, care în numele stăpî-nului său l-a lăudat pe Vodă pentru
izbîndă, măcar că mai bine ar fi fost dacă şi-ar fi trimis domnul oastea în
Polonia, mai înainte ca tîlharii să-i pricinuiască paguba. Că i-a oprit pe
turci, domnitorul nu şi-a făcut decît datoria de a apăra pe creştini. Şi poate
că solul îi va fi spus şi multe alte vorbe, care au stîrnit mînia voievo-
dului.. .'.
L-a mustrat pe sărmanul pan Nepielsky de parcă l-ar fi avut înaintea
ochilor pe însuşi regele. I-a spus că el s-a bătut cu turcii ca să-şi apere ţara
lui, şi nicidecum pentru „pămînturile crăieşti" ori ca să-i scape pe robii Ieşi.
Nu moldovenii se cădea să apere Polonia ... ci dimpotrivă! Dacă-i trimitea
veşti despre turci, o făcea fiindcă aşa avea poftă, şi nu din poruncă crăiască
sau din vreo îndatorire oarecare.. ,2. în mînia măriei-sale, va fi spus şi
vorbe ce nu se cădeau a fi auzite de urechile craiului, dar pe care nu mai
avem de unde le şti. Domo-îindu-se mai apoi, s-a învoit să dea pace
neguţătorilor Ieşi şi să le îngăduie trecerea prin Moldova, dar a cerul; din
nou să fie lăsat să trimită solie la Moscova. însă, mereu în ceartă cu
moscalii, polonii s-au împotrivit .din nou.
Se va fi aşteptat Ştefăniţă-vodă la răzbunarea turcilor, dar ea n-a mai
venit niciodată. Sultanul Soliman îşi avea privirile asupra Ungariei, necum
să-şi bată capul cu răzbunarea pilcului de akîngii pedepsiţi de un bei de Ia
hotare. Domnitorul a înţeles şi el în parte gîndurile sultanului, şi chiar la
începutul anului 1525 boierii lui, Toader şi Antonie, au făcut o călătorie la
Buda. L-au vestit pe rege că sultanul pregătea oaste mare, cu care să vină
asupra Ungariei sau Moldovei, şi au făgăduit
1 Gr. Ureche, op. cit., p. 97. - Horia Ursu, op. cit.
52
15 000 de călăreţi moldoveni în sprijin. Totodată, l-au înştiinţat pe rege
că domnul lor nu era mulţumit că lăsase pribegi moldoveni să fugă în
Polonia şi că în ţara Ungariei nu era rînduială!
Prea fusese cutezătoare solia moldoveana şi prea pe faţă li se oferea
ajutor ungurilor, încît s-a mîniat tare rău sultanul. Pe dată au fost
întemniţaţi solii lui Ştefăniţă-vodă aflaţi la Poartă, ca să-şi bage minţile în
cap „sturlubatecul"1 voievod. însă, întrucît nu căpătase un răspuns
limpede de la Buda şi văzînd că nici regele Poloniei nu se omora cu firea să-
i ajute pe unguri, Ştefăniţă a chibzuit că bine ar fi să nu se mai amestece în
treburile sultanului, ci să stea deoparte. Şi-a tras oastea către hotarele
tătăreşti, stîrnind teama lui Sigismund, care spunea că moldoveanul ar
pofti să atace Polonia. Dar domnul Moldovei nu l-a mai băgat în seamă . ..
La 15 ianuarie 1526, la casa din Sibiu a Doamnei Despina, văduva lui
Neagoe Basarab, au sosit peţitori din Ţara Românească, să ceară mîna
domniţei Ruxandra, pentru măria-sa Radu-vodă de la Afumaţi. Vorba
aceea: casa arde. . Cu ani în urmă, pe vremea cînd trăia, Neagoe legase
prieteşug cu domnul JVIoldovei. Avea de gînd Neagoe-vodă să unească cele
două ţări surori, luîn-du-şi de ginere pe nepotul lui Ştefan cel Mare? Căci,
pe cînd Anton Paicalas, în 12 iulie 1512, săruta la Rcma mîna papei Leon al
X-lea, s-a dat drept trimisul celor două Valahii... De bună-seamă că acesta
va fi fost gîn-dul ascuns al înţeleptului Neagoe, care l-a poftit pe demnul
Moldovei să-şi aleagă pe una dintre fetele lui.
Domniţele însă erau doar nişte copile, cea mai mare, Stana, fiind cu
vreo trei ani mai mică decît Ştefăniţă. Cealaltă, Ruxandra, deşi mai
frumoasă, era şi mai mică. Cum însă şi mirele mai avea să crească, au lăsat
lucrurile pe mai tîrziu, Ştefăniţă avînd să-şi aleagă, după
1 Zvăpăiatul.
'52
cum îi va fi voia. . . Apoi, Neagoe-vodă părăsind această lume, văduva şi
copilele lui au fost silite să pribegească la Sibiu, cerînd ocrotirea regelui
ungur. Acesta a primit bucuros şi l-a rugat pe Ioan Zapolya, voievodul Tran-
silvaniei, să aibă grija orfanelor şi să le fie epitrop pînă la măritiş. Dar
Ştefăniţă-vodă, prins mereu în tot felul de lupte cu neprietenii, nu s-a mai
gîndit la nuntă. Nu acelaşi lucru l-a făcut şi Radu-vodă, rămas văduv de
curînd. N-a căutat că era mai bătrîn, ba avea şi trei copii, căci ţinta lui era
de fapt să se încuscrească cu boierii craioveşti, care se cam împotriveau
domniei lui. Altă domniţă din stirpea craiovească nu a mai găsit, încît a
trimis fără zăbavă peţitori la Sibiu.
Despina doamna, ca orice mamă, bucuroasă ar fi fost să-şi mărite
fetele, şi cinste mare îi făceau cei doi peţitori veniţi de la feciorul lui Radu
cel Mare, răposatul domn al Ţării Româneşti. Dar .. . aşa după cum fusese
învoiala, nepotul lui Ştefan cel Mare se cădea să-şi alea- « gă mai întîi
mireasa, deşi încă nu dăduse vreun semn pînă atunci. Peţitorii munteni,
meşteri la vorbă, au ţinut-o însă una şi bună, că ei pe domniţa Ruxandra o
vor, drept care au cerut încuviinţarea voievodului Zapolya. Nici acesta n-ar
fi vrut să supere pe domnitorul Moldovei, dar nici pe al Munteniei, însă,
trebuind să hotărască, s-a învoit ca Ruxandra să plece la Tîrgovişte.
Mîhnită va fi fost de alegere domniţa Stana, căci, mai mare, s-ar fi
cuvenit ca ea să se fi măritat cea dintîi, dar la curtea din Suceava s-a stîrnit
de-a dreptul... Viforul! Nu văzuse niciodată pe vreuna din domniţe, şi nu s-
ar fi putut spune că ar fi fost îndrăgostit de careva, dar lui i se cuvenea să
facă cel dintîi alegerea! A căutat pe dată pricină vecinului de la miazăzi,
cerîndu-i lui Radu-vodă să dea pribegii moldoveni fugiţi în Ţara Ro-
mânească. Cum era şi firesc, Radu nu s-a învoit, şi atunci, Ştefăniţă a
hotărît să-l schimbe din scaun. Se aciuase pe la curtea lui unul Dragoslav,
sau Dragodan,
53
care, de va fi fost cu adevărat „os domnesc", nu i-a mai păsat lui Vodă.
Pe dată l-a chemat şi, dîndu-i 2 000 de oşteni într-ajutor, l-a trimis să-şi
dobîndească tronul Ţării Româneşti.
Nenorocosul domnişor a pătruns pină la Brăila, dar a dat peste el
marele ban Pîrvu Craiovescu, care i-a nimicit puţina oştire, el însuşi,
încercînd să fugă, a căzut în Dunăre şi s-a înecat. Ştefăniţă, însă, nu s-a
lăsat cu una, cu două. „în vremea cîşlegilor", la 26 februarie, a trecut
Milcovul. Nimeni nu i-a stat împotrivă mîniosu-lui domn, care a pîrjolit
totul în cale, pînă la Tîrgşor.
Radu-vodă a strîns în grabă ceva oaste, dar prea puţină. Atunci, ca să-i
împace pe moldoveni, le-a trimis legaţi cîţiva boieri pribegi. „Viforul" a
poruncit pe loc descăpăţînarea pribegilor, dar a mai cerut ca Radu să se
numească „voievodul cel mic al Valahiei", iar el să fie „voievodul cel mare".
Şi, cu toate că Radu n-a acceptat umilinţa, Ştefăniţă-vodă a poruncit
înapoierea, cu gîn-dul că se va întoarce altă dată.
Ajuns acasă, l-a şi trimis spre Sibiu pe pîrcălabul Oancea, să ceară pe
domniţa Stana şi s-o aducă la Suceava. Era zorit, căci, dincolo de Dunăre,
nori negri, de mare primejdie ameninţau creştinătatea. Radu nici n-a putut
să-şi facă nunta, fiind chemat cu oaste la sultan, tocmai la Adrianopol, şi a
lăsat-o mai pe toamnă. Ştefăniţă a nuntit în luna lui cuptor, cînd
îngrijorarea era zugrăvită pe feţele tuturor.
Încă de la 6 iunie, ostile sultanului plecaseră din Sofia către Belgrad, şi
cu toţii şi-au dat seama că soarta Ungariei era pecetluită. Nimeni nu se
gîndea să-i ^ară în ajutor. Aşa cum scria la 27 iulie 1526 cancelarul Un-
gariei, Broderics. papei Clement al VH-lea, din cei 7 000 de vasali ai regelui,
nici unul nu s-a aflat lingă el1.
1 Horia Ursu, op. cit.
53
Mohâcs, 29 august 1526 . .. Numai două ceasuri a ţinut vestita bătălie,
în care au pierit şi regele Ludovic al II-lea şi Ungaria! Atunci a căzut şi
Bartolomeu Dra-gffy. cernite al Timişoarei şi jude al curiei regale, român de
obîrşie.
După prăbuşirea Ungariei, Radu-vodă s-a întors cu ostile acasă,
sultanul fiind mulţumit de felul cum se purtase, deşi nu făcuse mai nimic
la Mohâcs. Poate din această încredere să se fi sumeţit să calce înţelegerea
cu cumnatul său de la Suceava. Ştefăniţă-vodă însă nu i-a dat prea mult
răgaz şi din nou s-a repezit în Ţara Românească, de parcă n-ar fi fost destul
de pustiită de turci.
A fost ultima răbufnire a Viforului, căci începutul anului 1527 l-a găsit
în patul de suferinţă, într-un iatac din cetatea Hotinului. Zic unii că s-ar fi
îmbolnăvit la ultima lui năvală din Muntenia, dar gurile rele bănuiau că
doamna Stana i-ar fi dat otravă ... Oare să fi vrut chiar să nu mai fie
doamna Moldovei, ca să ajungă maica Sofronia într-o chilie de la Argeş?
Trecuse aproape o jumătate din prima lună a anului, şi moartea dădea
tîrcoale în jurul Hotinului. Muri-va, oare. departe de Suceava, ca şî
părintele său? Simţea că nu va mai apuca primăvara ... şi abia în aprilie s-
ar fi împlinit zece ani de cînd vlădica Teoctist îl unsese ca domn. Tot atunci
plînsese la căpătîiul printelui său, dar la moartea lui cine avea să-l
jelească? Scăpase ţara de ia grele încercări, şi n-ar fi vrut să încape pe
mîinile unui domn nevolnic... Unchiul Petru al Rareşoaiei i se părea potrivit
de domn, încît îi sfătuise pe credincioşi să-l aleagă în locul lui, de-ar fi să
nu mai fie .. . într-adevăr, viforniţa de afară s-a mai izbit în ferestre, dar
„Viforul Moldovei" n-a mai apucat să răbufnească. La 14 ianuarie s-a potolit
pentru totdeauna. O mînă tremurătoare i-a închis ochii... Poate chiar a
doamnei Stana!
54
Sania în care a fost aşezată racla mortului n-a mai avut nevoie de perne
sub scoarţe şi velinţe. Viforniţa iernii aşternuse darnic troiene de omăt,
pentru a nu zdruncina ultima călătorie a domnului Moldovei, către Putna.
Acolo, zbuciumatul domn avea să-şi găsească veşnica odihnă ... Şi morţii de
la Putna s-au mai strîns, fâcînd loc alături feciorului şi nepotului lor drag,
sub lespezile reci!
DOMNITOR NEPOFTIT
Zăpada căzută peste noapte acoperise urmele cărării ce urca la
bisericuţa din dealul cetăţii de la Vîlcea. Ninsoarea contenise, dar cerul
plumburiu nu lăsa măcar o frîntură de soare. Oricum, osteneala şi spaima
ce se putea lesne citi pe feţele celor doi bărbaţi care zoreau să urce colina
nu puteau fi puse pe seama vremii. Răsuflau pe gură, scoţînd aburi ca nişte
balauri, şi cu greu izbuteau să-şi tragă din nămeţi cizmele mari şi grele.
Cel mai în vîrstă, cu pletele şi barba în vînt, îşi îndemna tovarăşul să
nu se lase. Cel de-al doilea era mai curînd un flăcăiandru, dar fie că
ostenise din greu fie că avea ceva la un picior, nu putea ţine paswl cu ce-
lălalt, în pridvorul bisericuţei, un preot cu comanac şi potcap1, ieşit, se
vede, în mare grabă, le făcea semne să se zorească, văzîndu-i în spatele
celor doi pe urmăritori. La semnele preotului, un chiot de bucurie răsună
pe drumul ce ducea spre inima tîrgului, de unde un pîlc de călăreţi cu
săbiile fluturînd în vînt se îndreptau la rîndul lor spre bisericuţă. Preotul
desluşise destul, de bine veşmintele urmăritorilor şi, văzînd că nu sînt
turci, ci oşteni de ţară, făcuse o cruce de mulţumire, bucurîn-
1 Veşminte bisericeşti.
55
du-se pentru scăparea hăituiţilor. O dată pătrunşi în sfîn-tul lăcaş,
nimeni n-ar mai fi putut să-i scoată de acolo ori să ridice sabia asupra lor.
Numai paginii ar fi fost atît de nelegiuiţi, şi de multe ori nici chiar ei nu
cutezau să batjocorească lăcaşurile sfinte.
Abia intraseră cei doi fugari, scuturîndu-şi cu greu zăpada de pe cizme,
că s-au şi repezit pe treptele altarului în faţa „uşilor împărăteşti", întinzînd
braţele a ocrotire şi căzînd în genunchi. Preotul şi-a pus în grabă un
patrafir şi, cu evanghelia într-o mînă, iar în cealaltă cu cădelniţa, s-a aşezat
în faţa celor doi, vrînd să arate că îi ia sub oblăduirea bisericii. Pe dată s-au
ivit şi hăi-taşii în pragul uşii, de unde, văzîndu-i pe cei doi în genunchi, fără
apărare, s-au repezit asupră-le... Nenorociţii au dat să se apere, dar n-au
mai apucat, căci hangerele vrăjmaşe s-au înfipt cu sete în piepturile lor, do-
borîndu-i cu faţa în sus, holbaţi către „ochiul dumnezeiesc", pictat în tăria
naosului, de unde-i privea nepăsător, îngrozit, zadarnic i-a mustrat bietul
popă pe ucigaşi, încercînd să-i oprească de la mîrşava faptă. Rîn-jind de
mulţumire, şi-au şters armele însîngerate de leşurile ce încă mai tresăltau
în spasmele morţii, apoi au întors spatele preotului, care abia îndrăzni să
îngăime. ridicîndu-şi privirea către cer: „iartă-i doamne, că nu ştiu ce
fac!" ...
Aşa pierit-au, înjunghiaţi ca doi berbeci, în ziua de 2 ianuarie 1529, pe
dealul Cetăţii, cel ce era domnul Ţării Româneşti. Radu-vodă de la Afumaţi,
şi feciorul său, Vlad. Ucigaşii, nu erau alţii decît vreo cîţiva boieri, în frunte
cu marele vornic Neagoe din Periş şi postelnicul Drăgan. Aflaseră de
călătoria voievodului la neamurile lui de peste Olt şi, cum nu avea decît pe
fiu-său şi cîţiva însoţitori, l-au atacat mai întîi lîngă Rîmnicu Vîlcea, de
unde cei doi scăpaseră pînă pe treptele altarului ...
55
Cumplită fărădelege şi nemaipomenită pînă atunci! Obştea întreagă s-a
îngrozit de fapta lor, dar şi la gîndul ce soartă avea să aibă ţara rămasă fără
domn. Veni-va oare din nou Mehmed beg cu subaşii lui? Se auzise că la
îndemnul lui făcuseră ucigaşii cumplita faptă, ca să rămînă ţara din nou la
cheremul turcesc. Domn de ţară nu se ştia să se fi cerut, că nimeni nu mai
cuteza la sultanul Soliman, după ce biruise Ungaria.
Trecu iarna, şi abia prin luna lui mărţişor se vesti despre domnia" ce
avea să vină. Aşa după cum spune cronica, „. . . sfîrşindu-se Radul vodă
cum s-au mai zis mai sus şi, auzind la împărăţie aceasta, au dat domnia lui
Moise vodă, care era fiu lui Vladislav vodă"1 . . . Teama, dar mai ales
nemulţumirea n-au fost înlăturate, căci se întreba care mai de care pentru
ce sultanul pusese domn cu de la el putere şi nu cum ar fi fost voia ţării,
aşa cum era datina? Cine să fi fost nepoftitul domn? Vreun neisprăvit de pe
malurile Bosforului, vreun vîn-tură-lume?! Alţii aflaseră că era feciorul lui
Vladislav cel de-al treilea, care venea vară de vară, cîţiva ani la rînd, îl
alunga pe Radu-vodă şi-i lua locul pînă în toamnă, iar la iernat se trăgea
către Istanbul, fugărit de fostul domn. Dacă era aşa, atunci prietenii
fostului domn ar fi avut într-adevăr pricină de spaimă ... Oricum, nu era de
poftit un asemenea stăpîn, pus direct de sultan! Dar tara? Tăcută, ea
aştepta faptele voievodului, ca să poată spune dacă îl va pofti, au ba!
îşi dăduseră drumul sloiurile pe Dunăre şi de mult trecuseră cocorii
către miazănoapte vestind primăvara, cînd un alai destul de sărăcăcios
pătrundea pe uliţele Giurgiului. Era Moise-vodă, în fruntea oştenilor daţi de
sultan să-l proteguiască. Popasul de la Giurgiu se făcea anume, ca să dea
timp boierilor ţării să iasă în întîm-pinarea domniei, aşa după cum se
cuvenea. Zadarnic
1 Radu Popescu, op. cit.
56
însă va fi scrutat noul domn în zare, să vadă vreun boier. Nici unul nu
s-a înfăţişat la mila măriei-sale! Ba s-a mai aflat că, strînşi laolaltă, s-ar fi
plîns sultanului că, dacă Moise-vodă se încăpăţîna să le fie domn, ei. ..
aveau să fugă peste munţi!
Va fi zîmbit sultanul de asemenea ameninţare. L-a lăsat pe Moise-vodă
să se descurce cum va şti... şi s-a descurcat! Mai întîi şi-a zis că venise să
ocrotească ţara străbunilor săi, că, de nu venea, cine ştie ce paşă s-ar fi
înscăunat la Tîrgovişte. Mehmed beg abia aştepta! Că era fecior de domn,
nu mai încăpea vorbă. Din hrisovul dat monastirii Tismana la 12 mai, se
vedea că era „fiul preabunului şi marelui Vladislav voievod"1. Mu-mă-sa,
doamna Ana, era din spiţa basarabilor, ramura dăneştilor, iar un frate îi
murise prin vara lui 1525, pe vremea cînd părintele său lupta pentru
scaunul domnesc. Copii nu se ştie să fi avut în afara domniţei Zamfira, care
nu s-a bucurat de prea mult noroc în viaţă-, şi cam atîta se ştie de familia
noului domnitor.
Dar povestea domniei lui Moise-vodă abia de acuma începe! Că l-a pus
Poarta domn, fără să mai întrebe pe nimeni, este lesne de înţeles, întrucît
sultanul Soliman. avînd de gînd să ajungă tocmai sub zidurile Vienei, avea
trebuinţă de domni credincioşi în ţările române, ca să fie stavilă de către
Ieşi. în Moldova, Petru Rareş se arăta pe faţă destul de supus Porţii, iar de
Zapolya din Tran-
1 Em. Gr. Nicolaescu, Moise vodă 1529—1530, în „Arhivele Olteniei"
XVIII (1939), Craiova, 1939, p. 406.
2 Măritată cu ungurul Ştefan Keseryi, a rămas curînd văduvă,
recăsătorindu-se cu polonezul Stanislas Nisowski. Nici de acesta n-a avut
noroc, râmînînd din nou văduvă, la scurt timp. A treia căsătorie, cu
aventurierul Markhazy Pâl, a fost cea mai nereuşită, căci soţul i-a fugit la
Istanbul şi a trecut la mahomedanism. Rămasă în Transilvania, doamna
Zamfira a fost divorţată legal de principele Transilvaniei, Cristofor Bâthory.
56
silvania nu se îndoia nimeni că ar fi ieşit din porunca sultanului. în
Ţara ^Românească, Moise-vodă părea cel mai nimerit, în lipsă de altul mai
bun... Ce dacă nu-l voiau boierii pămînteni? El, lumina luminilor, padişahul
stăpîn al stăpînilor, îl poftise pe tronul românesc!
Vor fi fost şi dintre aceia care au gîndit că domnia nouă n-ar fi fost
altceva decît un paşalîc, dar curînd şi-au dat seama că s-au înşelat. O altă
parte a boierimii, în frunte cu craioveştii, înclinînd spre o împăcare, cu
turcii, socoteau că era mai bun Moise-vodă decît un turc. Alţii însă nu
nădăjduiau mîntuirea ţării decît de la transilvani şi habsburgi. Dar mai era
şi Moldova lui Rareş, care se sumeţea să scape de sultan, zvonindu-se că în
taină feciorul lui Ştefan ar fi poftit să ajungă el capul celor trei ţări surori.
Oricum, faptul că nimeni nu s-a înghesuit în în-tîmpinare la Giurgiu,
deşi primiseră veste de domnie nouă, nu l-a împiedicat pe voievod să-şi
vadă liniştit de drum. Apoi, o dată ajuns la Bucureşti, s-a dovedit destul de
iscusit să atragă de partea lui o seamă de boieri. Erau şi craioveşti, dar şi
ucigaşii fostului domn, care -nădăjduiau răsplată şi slujbe de la noul
înscăunat. Vrînd-ne-vrînd, i-a îngăduit în slujba sa şi pe Neagoe vornicul şi
pe Drăgan postelnicul, căci nu prea avea de ales pentru dregătorii. A urmat
curînd şi împăcarea, căci la 30 martie 1529 Moise-vodă a şi trimis carte
braşovenilor: „dau spre ştire domniei voastre că, cu dumnezeească vrere,
dăruitu-m-a domnul dumnezeu şi cinstitul împărat cu moştenirea domniei
mele, cu scaunul domniei mele, şi m-au trimis [pe] domnia mea cu steagul
de la Poartă şi din mîna împăratului, a fi domn Ţării Româneşti"1.
1 G. Gr. Tocilescu, Documente slavo-române, nr. 313, B«-cnreşti, 1931,
p. 309.
* - Domnii trecătoara - domnitori uitaţi 97
De fapt, povestea faptelor lui Moise-vodă ne arată că el a încercat tot ce
se putea face în acele vremuri grele pentru ţară, nu numai s-o păstreze încă
liberă, dar şi, pe cît cu putinţă, s-o mîntuie de turci. însă voievodul român
nu putea ieşi din porunca sultanului atîta timp cît acesta se dovedise cel
mai tare... De aceea, o dată cu întoarcerea fără izbîndă a lui Soliman de la
Viena, Moise a trecut cu totul de partea lui Petru Rareş, care devenise capul
luptei contra turcilor.
Pe atunci, nici în Transilvania nu mergeu treburile aşa cum ar fi poftit
sultanul. O parte dintre locuitori, mai cu seamă saşii, ţineau partea lui
Ferdinand de Habsburg, care fusese făcut rege al Ungariei în dieta de la
Pojon1. Toţi aceştia se împotriveau lui Ioan Zapolya, iar Moise-vodă
căpătase poruncă să-l sprijine pe regele pus de turci. Cinstit, domnul le-a
trimis carte saşilor, prin care i-a vestit că, dacă nu se supuneau lui
Zapolya, oastea românească va fi silită să-i lovească, fiindcă nu putea fi
supărat marele sultan. El n-ar fi vrut să-i supere cu nimic nici pe saşi, mai
cu seamă că trimisese solie la Sibiu ca să ceară îndărăt Vinţul şi Vurpărul,
care fuseseră mai înainte în stăpînirea lui Radu-vodă de la Afumaţi.
Nădăjduia să-şi aibă acolo un adăpost de vremuri grele, însă sibienii se cam
codeau.
În aceeaşi vreme, ostile lui Petru Rareş pătrunseseră în Transilvania şi
se înfruntaseră cu austriecii, spri-jinidu-l pe Zapolya. Or, dacă Rareş
ascultase de porunca sultanului, cu atît mai mult trebuia să se zorească şi
Moise-vodă. Neavînd un răspuns hotărît, a mai trimis o carte, la 18
iunie:,,... cu adevărat să ştiţi că sînt gata acum domnia mea şi voi merge
asupra voastră cu toată puterea domniei mele, căci nu am altminteri să fac
domnia mea, că noi sîntem în mîna turcilor"2. Numai că
1 Silviu Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării
Româneşti cu Sibiul, Bucureşti, f.a., p. 45—46 1 Azi Bratislava.
93
nu-şi cerea iertare că avea să-i lovească cu oaste.. . Cu multă bărbăţie
şi-a dezvăluit gîndurile de a nu-l sluji 'pe sultanul care-l făcuse domn,
necerînd în schimb decît făgăduiala celor de peste munţi că-l vor sprijini să
scape ţara de turci: ,,... să ştiţi, graţia voastră, că dom* "mea vă sînt prieten
şi scut cu credinţă dinspre partea turcilor"... spunea el în aceeaşi scrisoare
trimisă sibie-nilor1.
Ca să nu facă pagubă el însuşi, unor oameni a căror prietenie o
nădăjduia, i-a pus în fruntea oştirii româneşti tocmai pe cei doi boieri
ucigaşi. Aceştia, însă, aii pustiit Transilvania fără pic de milă, ajungînd pînă
în inima ei. Sate întregi, ca Şura Mare, Şura Mică, Tur-nişor, Gîrbova şi
altele au fost arse şi jefuite. Alte blesteme, aduse de către sîngeroşii boieri...
Sultanul Soliman apucase drumul Vienei, încă de la 9 mai, şi poruncise
lui Rareş şi Moise să-l sprijine pe loan Zapolya în lupta cu austriecii, dar
mai ales să ţină în loc pe mercenarii habsburgilor din Transilvania care ar fi
putut sări în ajutorul împresuraţilor. Domnul muntean s-a supus la
început, dar văzînd că zidurile Vienei erau încă foarte tari, a încercat o
împăcare cu sibienii, prin cei doi boieri din fruntea oastei. De voie, de
nevoie, sibienii au stat la sfat cu vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan la
Turnişor, acceptînd să se supună lui Zapolya, dacă acesta ar fi cîştigat
bătălia cu Ferdinand habsbur-gul2. Aveau dreptate sibienii, căci toată vara
acelui an Transilvania a fost măcinată de bătălii şi oşti străine. La 22 iunie,
ostile moldovene înfrîngînd pe cele ale lui Ferdinand, se părea că lucrurile
se vor limpezi, dar nu pentru multă vreme. Sorţii izbînzii au trecut curînd
de partea celorlalţi, şi tot aşa, de la unii la alţii.
1 E. Hurmuzaki, Docum. XV, p. I, nr. DXCVI, Bucureşti, 1911, p. 231.
2 Iblâcm.
58
Sătui de atîta prăpăd, sibienii i-au poftit din nou pe capii oştirii
româneşti, tot la Turnişor. Abia în 4 septembrie au iscălit cu toţii o
înţelegere, ca să se supună fie lui Ferdinand, fie lui Zapolya.. . care din ei va
iz-bîndi. Era cam greu să ghicească, fiindcă nici sultanul nu avusese prea
mult noroc la Viena... înţelegerea a fost însă pe placul lui Moise-vodă, care
pe dată a poruncit înapoierea oastei din Transilvania. Tot atunci a trimis
carte şi braşovenilor, povestindu-le de păţania sibieni-lor, care de asemenea
nu voiseră să asculte povaţa lui. îi îndemna şi pe ei la supunere, ca să nu
dea de necaz! Iar drept răsplată, făgăduia să îngăduie trecerea neguţătorilor
prin ţară, pe unde le va fi voia.
Dar sibienii, văzînd că Viena nu putea fi doborîtă cu una cu două şi că
turcii nu ies mereu biruitori, au călcat înţelegerea cu boierii lui Moise-vodă.
Se înţelege că domnul roman şi-a trimis pe dată oastea, care la 25
septembrie bătea Mediaşul şi Sibiul.. . dar nu prea tare! Gurile rele ziceau
că, aflînd Vodă de înapoierea cu ruşine a sultanului şi ca să nu creadă
cumva luminăţia-sa că el nu s-a zbătut îndeajuns, a poruncit dimnou
lupta...
Abia în 16 octombrie sultanul a hotărît întoarcerea, şi din nou Moise-
vodă trebui să-şi arate vrednicia, în noiembrie, cînd ostile turceşti erau prin
apropiere, logofătul Lăudat izbeşte cu toată puterea Branul. Cetatea n-a
căzut, dar a căzut capul logofătului. . . din porunca domnului! Poftea
domnul să arate austriecilor că nu la îndemnul său pornise logofătul, ori
să-i facă pe turci să creadă că l-a scurtat de cap pe nevolnic nefiind în stare
să cuprindă cetatea?! Cam greu de spus...
Iarna aduse, o dată cu mantia ei albă, şi liniştea pe meleagurile
transilvane. La 9 ianuarie 1530, o scrisoare a sibienilor vestea Curtea din
Viena că oştirea lui Moise vodă se retrăsese, că voievodul primise pacea, dar
şi ceva bani pe deasupra. Saşii erau tare nemulţumiţi că nu căpătaseră nici
un sprijin de la împărat, în schimb dom
59
nitorii români căutau care mai de care prietenia Vienei. Rareş era capul
uneltirilor, şi izbîndise să-i atragă de partea lui pe Moise-vodă şi pe Ştefan
Mailath1. Cel puţin domnul de la Tîrgovişte nu mai ieşea din cuvîntul lui
Rareş!
Această întoarcere spre creştini a lui Moise-vodă va fi bucurat ţara, dar
nu şi boierimea, speriată de primejdia turcească. Se vorbea prin Istambul
de necredinţa lui Moise-vodă, ba că şi luptele din vara trecută n-ar fi fost
purtate cu toată osîrdia, ci numai aşa, de ochii lumii... şi multe altele! Nu
puţini erau aceia care vorbeau de o nouă domnie.
Moise bănuia gîndurile ce treceau prin căpăţînile boierilor lui, dar
singur nu-i putea înfrunta. S-a dat de partea celor mai tari, adică a boierilor
de peste Olt. Să nu fie cu păcat... s-ar putea spune că şi dragostea va fi fost
la mijloc, căci marele ban Barbu Craiovescu ceruse de nevasă pe sora
domnitorului. S-a învoit bucuros, domnul, cu asemenea înrudire, şi a trimis
vornicei pe la curţile boiereşti pentru a-i pofti la nuntă în ziua de 15
februarie 1530.
Şi s-au pornit săniile trase de armăsari focoşi, su-flînd aburi pe nări şi
zdrăngănind din zurgălăi. Boieri făloşi, înveşmîntaţi în blănuri scumpe,
alături de jupî-nese aşijderea îmblănite, de nu li se mai zăreau decît
nasurile roşii ca pătlăgelele, se îndreptau spre curtea domnească, la nuntă.
A poftit măria-sa şi pe dumnealor Neagoie vel-vornic şi Drăgan vel-
postelnic, ca oameni credincioşi ai domniei, măcar că nu se cădea să
meargă Ia nunta neamurilor celui pe care-l uciseseră. Fostul voievod Radu
de la Afumaţi se încuscrise cu craioveştii, şi aceştia nu se prea uitau cu
ochi buni la ucigaşi.
1 Ştefan Mailath, nobil transilvan de origine română, a-'wls voievod al
Transilvaniei (1534—1539 şi 1534—1540).
60
Mare petrecere şi veselie a fost la acea nuntă de pomină. Mai întîi au
fost cu toţii la biserică, unde s-au pus pirostriile pe capul însurăţeilor, după
care, cu mic cu mare, au dat buzna la ospăţ. Mîncare şi băutură din belşug,
însă cei doi boieri, Neagu şi Drăgan, nu se prea simţeau în apele lor. Abia
cînd văzură că măria-sa le făcea deosebită laudă şi cinste^ se mai dedară la
chef. Cînd însă şi mirele, dimpreună cu neamurile sale se arătară bucuroşi
de asemenea cinstite feţe, n-au mai ţinut cumpătul la pocalele de vin.
Jupînesele se trăseseră în alte odăi, după cum era datina, şi se
apucaseră de ronţăit acadele, dar mai ales..\ vorbe, dulci şi rele! în astă
vreme dumnealor, bărbaţii, grea bătălie dădeau cu vinurile, şi mai dulci şi
mai seci, aşa cum se găseau pe dealurile Drăgăşânilor, ori prin preajma
Craiovei. De-prea multă veselie, mulţi meseni şi-au simţit capetele amorţite
pe grumaji, iar privirile Ii s-au înceţoşat. Poate că de aceea n-au mai
desluşit ciudatele slugi care, în loc să umple pocalele, înşfăcau de chică pe
cîte unul, căruia, abia cînd îşi simţea beregata sub hanger, i se limpezeau
creierii, dar prea tîrziu...
Aşa au fost răpuşi acolo, în plin ospăţ, şi dumnealui vel-vornicul
Neagoe şi prietenul său Drăgan şi mulţi alţi neprieteni ai măriei-sale ori. ai
cumnatului de la Craiova. Cei scăpaţi cu zile, dumirindu-se de cele
petrecute, au fugit care încotro, cu mare înfricoşare. în ţară n-a mai rămas
stăpîn decît domnul.. şi craioveştii! Aveau acum oltenii dovada credinţei
sale, dar Moise-vodă umbla cu gîndul să lege ţara de soarta Moldovei lui
Rareş. în a-ceastă privinţă însă, gîndurile cumnaţilor nu se prea potriveau !
Curînd s-a aflat la Poartă de înfncoşătoarea nuntă din februarie, dar nu
s-a sinchisit nimeni de scurtare» capetelor boiereşti. în schimb, aflîndu-se
despre urzelii» lui Moise-vodă pe la duşmanii sultanului, multă îngrijorare
se stîrnise în serai. Nici prieteşugul cu Rareş nu
60
j
li s-a părut prea curat dregătorilor stanbulioţi, încît oină la urmă au
hotărît schimbarea domnului.
Ca şi mai înainte, luminăţia-sa, sultanul, n-a mai întrebat pe nimeni
din ţară şi i-a dat firman de domnie lui Vlad1, feciorul lui Vlăduţ-vodă, cei
ucis în dealul Văcăreştilor2. Pe lîngă oastea oferită de padişah, Vlad '»dună
la sine o seamă de pribegi şi, pe la jumătatea lui mai 1530, porni să-l
alunge din scaun pe Moise-vodă. Acesta, însă, nu s-a înspăimîntat de
oastea ce venea asu-pră-i. Cu un ajutor de la Rareş, şi-a tocmit oastea,
ieşind în întîmpinarea nepoftitului. Avea mare bază în steagurile de ţară ale
craioveştilor şi ale celorlalţi boieri rămaşi credincioşi, şi nici nu gîndea că n-
avea să-i arunce pe venetici în Dunăre.
S-a întîrnplat, însă, că nici craioveştii nu prea se înghesuiau la luptă cu
turcii, dar, mai ales, nici ceilalţi boieri, care-şi temeau capetele de la o zi la
alta. Le-a mai venit în minte şi uciderea lui Lăudat şi cele petrecute la
nuntă, încît n-au pregetat să treacă de partea noii domnii. Astfel, Moise-
vodă s-a văzut dezvelit de călă-rime, nemaiputînd ţine piept spahiilor ce
veneau cu Vlad. Ajutat de neamurile rămase credincioase, dar mai ales de
moldovenii veniţi într-ajutor, Moise şi-a încărcat tot calabalîcul, căutînd
scăpare în secuime.
Nici prin acele locuri n-a fost poftit sărmanul fugar, căci secuii, mîniaţi
de pagubele pricinuite în vara trecută de oştirile românilor, au apucat tot
avutul ce-l avea la el, îăsîndu-l doar cu viaţa şi îngăduindu-i să meargă
încotro îi va fi voia. Ce era să mai facă şi unde să se ducă, aşa lipsit cum
era? încercă la Sibiu şi, spre marea lui bucurie, fu primit cu dragă inimă şi
cu cinstea cuvenită unui domn.
1 Vlad înecatul, domn al Ţării Româneşti (1530—1532).
2 Vezi anterior O poveste cu şi despre olteni.
61
Din frumoasa cetate de pe malul Cibinului, a trimis rugăminte lui
Ştefan Mailath, la Făgăraş, să-l ajute cu oşteni. între timp, cu bani de la
saşi, şi-a tocmit oaste, iar pe la 18 august s-a întîlnit cu Mailath, căci
singur nu se încumenta să treacă munţii în ţară. La 24 august au trecut pe
la Rucăr, apoi repede s-au tras către Slatina, spre Olt. Planul său era să-l
atragă în capcană pe Vlad vodă, să-l facă să iasă din părţile de către
Dunăre, de unde ar fi primit cu uşurinţă sprijin turcesc. în Oltenia, de
altfel, ar fi avut şi sprijinul neamurilor lui, marele ban alăturîndu-i-se pe
dată.
Oarecum planul a izbutit, căci Vlad-vodă a pornit în întîmpinarea lor
spre Slatina, ajungîndu-i la satul Viişoara, din apropierea Oltului. La 29
august, vara era spre sfîrşite, şi se poate să fi fost o zi fierbinte ca oricare
alta, cînd avu loc încleştarea celor două tabere. Pribegii au fost răzbiţi şi
puşi pe fugă, iar Moise-vodă şi marele ban Barbu Craiovescu au căzut pe
cîmpul de bătaie. După ce zăngănitul armelor s-a potolit, mîini milostive au
ridicat trupurile ciopîrţite de săbii şi, cu cinstea cuvenită, au fost aşezate
unul lîngă altul, la monastirea Bistriţa. împreună au luptat, împreună au
rămas şi după moarte... . i
LUMINI ÎN ÎNTUNERIC
Cetatea Sucevei îmbrăcase veşmîfit sărbătoresc în acea frumoasă zi
însorită de toamnă din jumătatea lui septembrie a anului 1538. Cu destulă
mîhnire, moldovenii se pregătiseră să-l primească în cetatea bătrînului
Ştefan pe Soliman cel Măreţ, biruitorul Ungariei şi al , multor domni şi
crai... Bogat şi falnic mai era alaiul luminăţiei-sale, cu alămurile şi oţelurile
oştenilor strălucind în lumina soarelui tomnatic. Buciumaşii de pe ziduri au
dat semn, şi flamura bourului Moldovei s-a coborît în faţa vestitului
războinic. Lacrimi de ruşine striveau între pleoape oştenii moldoveni de
rînd, unii dintre ei foşti luptători sub marele Ştefan. Dairaleie turceşti şi
sunetele lor nemaiauzite între zidurile Sucevei au strîns inima chiar şi
acelora care se bucuraseră de căderea lui Petru vodă Rareş.
E drept că sultanul aducea cu sine pe un alt fecior al lui Ştefan cel
Mare, ba chiar unul care-i purta numele. Era acel pribeag Ştefan Cetină,
pripăşit de mie pe la seraiul din Bosfor...
S-a tras din pusce1 şi sineţe2 în cinstea oaspetelui şi a noului domn.
Ba chiar s-au văzut şi căciuli aruncate
1 Tunuri,
2 Puşti medievale.
119 în vînt de bucurie, căci mulţi se bucurau de izgonirea lui Rareş. Nu
degeaba se spunea „schimbarea domnilor, bucuria proştilor". . . Unul dintre
aceştia va fi fost şi hatmanul Mihul, capul răzvrătiţilor împotriva lui Rareş.
El fusese acela care-l trimisese pe boierul Trifu Ciolpan să cadă în genunchi
la picioarele padişahului, cerîndu-i să le pună el domn ţării. Nădăjduia,
oare, semeţul hatman, că sultanul avea să-i dea lui steag de domnie?
Noul voievod, plecat de multă vreme din ţară, nici obieciurile nu le ştia,
dar, cu toţii i s-au închinat, el întruchipînd voinţa marelui sultan. Mulţumit
de supunerea ţării Moldovei, ,,. . . împăratul turcesc, după ce a locuit la
Suceava, s-a dus înapoi în Turcia. A poruncit să nu fie stricată ţara întru
nimic, dar a luat sub stăpînirea sa o cetate moldovenească, Tighina", ne
spune cronicarul Azarie1. N-a prea fost limpede monahul cronicar Azarie,
că nici turcii nu s-au purtat cinstit. „N-au stricat ţara", dar au apucat întreg
Bugeacul, Cetatea Albă şi Ciubăriciul2. Apoi Tighinei i s-a spus Bender,
ceea ce pe limba lor înseamnă poartă, vrînd să se ştie că de acolo începea
împărăţia turcească. Nedreaptă ciuntire de hotare făcuseră, sub ochii
odraslei lui Ştefan!
Gurile rele ziceau pe atunci despre Vodă că ar fi fost în stare să le dea
paginilor tot Nistrul, ba chiar şi părţile de miazăzi ale ţării pînă la munte,
numai el să rămînă domn... La asemenea ponegriri s-a mai adăugat şi fai-
mosul nor de lăcuste, care a pustiit ţara mai ceva ca tătarii. De atunci,
moldovenii nu l-*au mai scos pe domnul lor din „Ştefan Lăcustă", si aşa i-a
rămas numele pînă astăzi.
Nu ar fi fost pentru întîia dată ca un vrednic părinte să lase urmaşi
bicisnici şi nu-i mai puţin adevărat
1 I. Bogdan, Cronicele slavo-romăne, Bucureşti, 1959, p. 184.
2 Noua aşezare întărită, lîngă Cetatea Albă.
70
că Ştefan cel Mare a avut puzderie de copii, şi mai buni şi mai răi. . . Să
lăsăm însă patima şi să ne gîndim la acest „Lăcustă vodă", pus să
domnească în umbra suliţelor oştenilor sultanului... şi nu unul oarecare, ci
însumi marele Soliman! Nu fusese în stare frate-său, Petru Rareş, cu toate
urzelile lui pe la toţi craii creştini, să-i stea împotrivă . . . Dar, să fi fost
Ştefan vodă Cetină şi în adîncul sufletului vîndut turcilor?! Era oare mai cu
folos Moldovei înscăunarea unui paşă la Suceava?!
Nimeni nu s-a gîndit la ce va fi fost în inima pone-gritului domn
văzîndu-şi ţara ciuntită şi cutreierată de oştenii semilunii. în mare taină,
căci ar fi fost primejdie de moarte de s-ar fi aflat, l-a trimis pe boierul Vartic
la Ferdinand Habsburgul1, rămas singurul ce nu se închinase în faţa
sultanului. Nădăjduia că se va îndura împăratul creştin să vină cu oaste în
Moldova, şi pe dată s-ar fi tras de partea lui. .. dar ţara nu avea cum să ştie
de tainele domnului! Ba mai umbla vorba prin norod că s-ar fi turcit, şi de
aceea arată atîta supunere paginilor. Nu fusese el crescut de copil la
Istanbul? Nu era nevastă-sa o fată din flori a lui Gritti, cel ce fusese
prietenul sultanului? Multe se mai spuneau pe seama lui Ştefan vodă
Cetină, şi adevărate, dar şi născocite! Toată ţara îl ura, şi dacă nu pătimise
încă nimic, era din pricină că duşmanii lui se sfîşiau între ei. Unii ţineau la
Rareş şi-l voiau înapoi domn, alţii, dimpotrivă, ar fî vrut ca feciorul
Rareşoaiei să nu pună în veci piciorul prin Moldova. Nici unii, nici ceilalţi
nu-l voiau însă domn pe Ştefan Cetină.
Voievodul a încercat să-şi apropie măcar pe boierii ce nu-l iubeau pe
Rareş, în frunte cu hatmanul Mihul, portarul Alexandru Cornea, logofătul
Trotuşanu, dar n-a izbutit. Nimeni nu-l ierta că nu se împotrivise sfîrtecăriî
1 Călători străini despre ţările române, voi II Bacureştt, 1968, p. 384
subsol.
71
hotarelor. Toată nemulţumirea se arăta acum numai din această
pricină! Unii boieri mai cutezători, în frunte su Cozma, au înconjurat într-o
noapte Tighina, cerînd oştenilor turci de acolo să se dea prinşi. Cum aceştia
n-au vrut să le facă pe voie, oamenii lui Cozma au dat foc oraşului şi i-au
măcelărit pe toţi oştenii sultanului1. Isprava n-a fost cu ştirea domnului, şi
mare supărare a pricinuit sultanului, care n-avea de gînd să mai lase
Tighina.
Cozma şi ai lui au fost doar cîţiva dintre cei mai nerăbdători răzvrătiţi,
căci cei mai mulţi unelteau în taină izgonirea demnului şi chiar uciderea
lui. Dar Ştefan Cetină a ţinut să le arate că, deşi sub turci, el era stăpînul,
şi dacă nu l-au înţeles de vorbă bună ştie să pună piciorul în prag! Nicolae
Costin, feciorul bătrînului Miron cronicarul, spunea că Vodă îi ucidea pe
boieri cu mîna lui, poftindu-i mai întîi în ospeţie, unde le oferea de mîncat
şi de băut pînă îşi pierdeau boierii puterea ... şi capul!
Cînd au văzut că Vodă se făcuse vărsător de sînge boieresc, unii, mai
slabi de înger, au fugit peste munţi, în Transilvania. Se cunoaşte o carte a
domnului către bistriţeni, prin care le cerea pe fugarii boieri Stîngaciu fi
Crăciun2. Şi, spre a stîrpi răul din rădăcină, s-a rugat şi de sultan, să-i
poruncească lui Zapolya predarea lui Rareş3. Neprimind răspunsul aşteptat
din nici o parte, domnul a continuat stîrpirea uneltirilor, tăind în dreapta fi-
n stînga. Aceasta i-a îndîrjit în«ă şi mai mult pe potrivnici. Mai întîi, au
făcut şi ei o plîngere către sultan, vestindu-l că „... au fost două-trei
răscoale sub alţi domni, dar noi, boierii, n-am îngăduit să-i taie, pentru
5 V. Cărăbis, Un domn al Moldovei, Alexandru Comea, Bucureşti, 1946.
- Ibidem.
3 N. Costin. Letopiseţul Tării Moldovei de la zidirea înmii pînă la 1600 şi
de la 1709'la 1111, Iaşi, p. 66—186.
72
că la noi nu era obiceiul acesta şi nu ya fi cît vom trăi"1. Dar boierii nu
şi-au ţinut făgăduiala şi, nemaisu-ferind cruzimea voievodului, boierii
Mihul, Trotuşanu, Garie, Arbore şi alţii, în afară de Alexandru Cornea, au
hotărît moartea lui.
Era o noapte geroasă din ultima lună a anului 1540, cînd au părtuns în
cetatea Sucevei, fără să fi fost opriţi de străjeri, căci erau cunoscuţi ca
boieri de curte. Ajun-gînd în dreptul uşii de la iatacul - unde dormea Vodă.,
au spart-o cu drugi de fier, pătrunzînd în încăpere. în-spăimîntat, el n-a
mai apucat să se apere şi în van a mai chemat în ajutor străjile. L-au tîrît
pe coridor, în cămaşa de dormit, cum -se afla, şi ,,. . . ca nişte hiari săl-
bateci l-au omorît cu multe rane, cît şi astădzi să cunoaşte sîngele pe zidul
păreţilor casei aceia în cetatea Sucevei, pistrelat den Ştefan vodă", spune
Nicolae Costin.
Cu moarte cumplită a pierit astfel Ştefan vodă Cetină, pe care ţara l-a
hulit, poreclindu-l „Lăcustă". Se înţelege că a greşit crezînd că prin vărsare
de sînge i-ar fi putut supune pe cei nemulţumiţi de starea lor. Grija lui
pentru destinele ţării, încercînd să se rupă ds proteguitorii turci, a fost prea
repede stinsă de valurilt de sînge vărsat.
Dar cutezătorii boieri nu l-au ucis pe sîngerosu! domn ca să lase ţara în
restrişte, ci pe dată l-au ales în loc pe Alexandru Cornea, feciorul lui
Bogdan al III-îea Cel Orb şi nepot al lui Ştefan cel Mare, îndreptăţit deci la
domnie.
Se va fi bucurat Petru vodă Rareş între zidurilg Ciceiului aflînd vestea
uciderii lui Ştefan vodă Cetină; dar cumplit s-a mîniat că nu el fusese
chemat la domnie, ci portarul Sucevei. Pe dată a trimis carte sultanului să
nu dea crezămînt obîrşiei domneşti a înşelătorului;
1 V. Cărăbis, op. cit.
72
om cu totul de rînd, fiind vorba numai de uneltirile boierilor, ca să nu
mai ajungă el iarăşi la domnie.
Era adevărat că boierii nu-l mai voiau pe Rareş, dar nu toţi, în schimb
îl cerea ţara. Cît despre obîrşia domnească a lui Cornea, se poate vedea că
era adevărată, din cartea pe care boierii moldoveni o trimiseseră regelui
Sigismund al Poloniei. Se ştia că era cocon din flori şi că din martie 1531 şi
pînă s-a înscăunat domn al Moldovei fusese portar al Sucevei, deci cel dintîi
boier al ţării. El nu se prea înghesuia la domnie pe aşa vremuri de restrişte,
dar tovarăşii lui de luptă i-au cerut-o, de frică să nu vină din nou Rareş.
Mai cereau ei noului domn ca să reîntregească ţara, cu sabia în mînă, lucru
la care s-a şi încumetat, căci era viteaz şi meşter la bătălie Alexandru vodă
Cornea.
Fără să mai adaste, noul domn a purces cu oastea asupra Chiliei. A
înconjurat cetatea şi i-a silit pe turci să se tragă din oraş către
miazănoapte, căci părţii de apus a oraşului îi pusese foc. Turcii au încercat
o scăpare, dar oştenii lui Alexandru-vodă au pătruns prin foc, măce-
lărindu-i şi puţini scăpînd cu fuga. A putut fi văzut atunci în fruntea
oştenilor însuşi domnul ţării, învîrtind năprasnic baltagul printre păgîni.
Parcă se întorseseră vremurile bunicului său, Ştefan . . .
Ca o vijelie s-a năpustit asupra Tighinei, ca să nu le mai dea turcilor
răgaz de dezmeticire, şi tot pe neaşteptate a cuprins Cetatea Albă. De
necrezut! Viteazul domnitor a întregit ţara numai îri cîteva săptămîni, bă-
gînd groaza în turci. Ba îl bătea gîndul să cuprindă şi cetatea Oceakov, de
peste apa Nistrului, ca să termine pentru vecie cu turcii prin părţile acelea.
Faptele de vitejie ale domnului şi oştenilor săi au umplut lumea. Riga-
Poloniei l-a trimis în solie pe nobilul Teczynski, ca să-i spună bucuria de a
avea un domn vecin atît de viteaz. Dar numai atît... Cînd apucase domnia,
fuseseră trimişi soli la Poartă să ceară soltanu
73
lui firman, dar după faptele sale nu mai avea la ce se aştepta. Mare a
fost hazul cînd la curtea Sucevei a sosit un ceauş trimis de sultan care-i
cerea domnului Moldovei să'trimită oşteni în Transilvania şi în ... Malta! Se
vede treaba că ceauşul plecase la drum pe vremea cînd mai domnea Ştefan
Cetină, dar a dat peste Ale-xandru-vodă, şi şi-a făcut datoria.
Cum pe lîngă vitejie Alexandru Cornea avea şi înţelepciune, a înţeles că
Moldova nu putea trăi fără sprijinul creştinilor din Europa. Va trimite soli
nu numai la regele Ferdinand, ci şi la însuşi împăratul german Carol
Quintul. Se învoia măria-sa domnul să închine Moldova în schimbul a 100
000 de pedestraşi. Cu cei 40 000 de călăreţi moldoveni şi pedestraşii
împăratului s-ar fi încumetat să-i azvîrle pe turci nu numai din Moldova, ci
chiar din Europa! însă împăratul nu i-a înţeles solia, ori s-a temut de
marele sultan, fapt este că nu s-a învoit.
Turcii, în schimb, s-au îngrijorat de cutezanţa lui Cornea, şi atunci i-au
dat cea mai neaşteptată lovitură: l-au pus din nou domn pe Rareş! Au
socotit bine treaba dregătorii otomani, căci oştirea lui Alexandru-vodă era
alcătuită în bună parte din boieri rămaşi credincioşi surghiunitului. Apoi
ţăranii, care formau grosul oastei, nu se învăţaseră încă cu noul domn, în
timp ce amintirea lui Rareş le era mai dragă.
Aşa s-a făcut că în preajma lui Alexandru vodă Cornea n-au mai rămas
decît boierii ce-l aleseseră domn. Erau Mihul, Trotuşanu, Pătraşcu,
Crasneş, Cozma şi încă vreo cîţiva. Cît despre „oastea ţării", nici vorbă să fie
chemată. Fiindcă ţăranii s-ar fi luptat împotriva turcilor, dar nu şi a lui
Rareş. învins aproape înainte de Juptă, Alexandru-vodă şi-a încercat
norocul ieşind în întâmpinarea lui Rareş, la Galaţi, cu puţina oaste ce-i mai
rămăsese. Mişelia boierilor a fost însă mare, căci, nădăjduind la mila noului
domn, l-au lăsat pe îndrăz
73
neţul Cornea numai cu o mînă de oşteni. Singur Pătraşcu a rămas
alături de el, dintre toţi boierii. . . Prins de viu, a fost dus în faţa lui Rareş,
şi ce s-a întîmplat ne spune cronicarul Macarie: „.. .nu mult după aceea şi
Cornea fu prins de viu şi trimis iui Patru voievod şi a fost dat pradă armelor
şi hrană săbiei în anul 7049 (1541) luna februarie"1.
Îngenuncheaţi în faţa lui Petru vodă Rareş, boierii ce-i fuseră potrivnici
primiseră făgăduiala de iertare, domnul jurîndu-se de faţă cu vlădica
Grigore. Numai vodă Cornea n-a vrut să se plece la mila biruitorului, ci l-a
înfruntat.
La 23 februarie 1541, capul mîndrului şi neînfricatului domn
Alexandru Cornea căzu sub securea gîde-lui, în cetatea al cărui portar
fusese atîta vreme, dar domn numai două luni... La numai trei săptămîni,
în 11 martie, au căzut şi capetele plecate ale boierilor ce-l părăsiseră pe
Cornea la Galaţi, ca să-l însoţească în moarte pe domnul lor. pe care nu l-
au sprijinit cît a fost viu. Credinciosul Pătraşcu îşi va fi pus şi el capul pe
butuc, o dată cu domnul său ori mai tîrziu, căci de el nu s-a mai ştiut
nimic.
Şi astfel, în bezna istorică ce a urmat domniei lui Ştefan cel Mare, dacă
Rareş a fost „luceafărul", Ştefan Cetină o palidă licărire, Alexandru Cornea
s-a înscris ca o stea căzătoare sau ca un bolid ce brăzdează întunericul
pentru o clipită. „Dat pradă armelor şi hrană săbiei", luminoasa lui amintire
a rămas cît de cît, deşi a strălucit atît de puţin.
1 I. Bogdan, op. cit.
74
SOACRĂ ŞI GINERI
Abia se stinsese din viaţă Ştefăniţă vodă Rareş, sub loviturile
aducătoare de moarte, şi zbuciumata Moldovă a cunoscut noi frămîntări
sîngeroase. Generalul Castaldo nu s-a putut bucura de roadele urzelilor lui,
căci polonii erau mai aproape de întîmplările de pe malurile Pru- , tului. De
altfel austriacul era şi prea slab ca să se împotrivească lehilor şi a trebuit să
privească neputincios la întîmplările din Moldova.
Îndurerata mamă, Elena doamna, şi-a dat seama că pentru ţară ar fi
putut veni iar vremuri de cumpănă. Feciori -nu mai avea, iar pe fiica ei cea
mare, Chiajna, o măritase cu Mircea vodă Ciobanul, domnul Ţării Româ-
neşti, îi mai rămăsese domniţa Ruxandra, fată de măritat, iar ginerele ar fi
trebuit să apere şi pe mai departe, alături de mama-soacră, urgisita ţară a
Moldovei. De necrezut să accepte, totuşi, de ginere pe unul dintre cei ce şi-
au înfipt hangerul în pieptul feciorului ei, la Ţu-ţora. Ori să nu fi ştiut? Dar
mai curînd se poate spune că n-a avut de ales, căci Alexandru Lăpuşneanu,
sprijinit de poloni, cerca hotarele ţării. îi trebuia un braţ viguros, care să se
împotrivească, chiar dacă, de dragul ţării, şi-ar fi jertfit fata. dînd-o
ucigaşului fratelui ei .. Dîrză muiere, "ăduva lui Rareş!
83
Nu apucase să se usuce sîngele de pe ucigătoarele arme, că ceata
boierilor a şi hotărît, pe loc, acolo, la Ţuţora, ca Ioan Joldea să le fie domn.
împreună cu boierii Sturza, Moghilă şi alţii, nou-alesul domn a încălecat în
grabă, luînd drumul Sucevei, unde urma să fie uns şi să-şi ia de soaţă pe
domniţa Ruxandra. însurătoarea cu fata lui Petru Rareş l-ar fi îndreptăţit la
domnie, împotriva lui Lăpuşneanu, care se dădea fecior de domn1.
Vestea alegerii lui Joldea în locul domnului ucis a zburat ca fulgerul în
toate părţile, ajungînd şi la curtea regelui polon. Multă mînie a stîrnit acolo
cutezanţa ..dacilor"2 de a-şi alege singuri domnul. Cum de îndrăzniseră să-l
înfrunte pe rege, atîta timp cît acesta îl sortise pe Alexandru Lăpuşneanu să
le fie domn?! încă din ziua de 5 septembrie, deci pe cînd mai trăia Ştefăniţă
Rareş, castelanul de Beltz, în numele regelui, îi luase jurămînt de credinţă
lui Lăpuşneanu şi l-a ajutat mai apoi la trecerea Nistrului.
Nici pribegilor nu le venea să creadă o asemenea întorsătură a boierilor
din preajma lui Joldea. Se aşteptaseră ca. îndată după uciderea tînărului
Rareş, boierii să i se înfăţişeze pentru închinăciune lui Lăpuşneanu . . . Nu
cumva şi aici era mîna lui Castaldo?! Oricum, Alexandru Lăpuşneanu nu
era prost să-l înfrunte pe generalul habsburgilor. Trebuia multă chibzuinţă,
şi nicidecum pripeală!
Dar nici Ioan vodă Joldea, să-i zicem aşa, nu s-a arătat prea zorit să
ajungă în cetatea de scaun. A făcut un popas la conacul lui de la Şipote, fie
ca să-şi mai tragă suflarea, fie întrucît aflase că nobilul Seniawski, pro-
teguitorul lui Lăpuşneanu. îi trimisese patru soli. Jol
1 Era fiu natural al lui Bogdan al III-lea cel Orb.
2 Cronicarii poloni îi nomeara pe moldoveni în mod curent daci.
83
dea i-a primit, dar nici n-a vrut să audă de supunere în faţa domnului
adus de poloni. Neaşteptată a fost înfruntarea solilor, care au cutezat să-i
spună lui Joldea că era ruşinos ca el, boier de viţă, să asculte de Elena
doamna, o muiere . . . Oare atît de repede se făcuse învoiala între ginerele
ucigaş şi mama-soacră?! în orice caz obrăznicia solilor l-a scos din sărite pe
noul domn, care, după cum spune cronicarul Orzehowski, i-ar fi aruncat în
lanţuri1.
În timp ce solia polonilor era la Şipote, ostile lui Lăpuşneanu şi
Seniawski au izbutit să ajungă şi ele şi să împresoare conacul. în fruntea
oştilor lui Lăpuşneanu se afla vornicul Motoc, înverşunat contra lui Joldea.
Pereţii caselor de la Şipote erau de cărămidă şi destul de groşi, buni de
adăpost, dacă neprietenul nu avea tunuri, şi se pare că n-a avut. Astfel
încît, voinţa dîrză a celor împresuraţi de a nu se da prinşi, mai cu seamă că
merindea şi praful de puşcă nu le lipseau, făcea să se întrezărească o
îndelungată împotrivire. Dar Lăpuşneanu n-avea vreme de pierdut, mai ales
că se va' fi întrebat dacă nu cumva cerbicia boierilor de la Şipote se datora
unor făgăduieli de ajutor de la Castaldo ... Prin vicleşug au fost răzbiţi!... A
fost dat focului un hambar de lîngă casă, iar fumul, pătrunzînd prin fe-
restre, i-a înăbuşit ca pe şoareci, scoţîndu-i din bîrlog pe toţi boierii.
Legaţi cobză, în frunte cu Ioan Joldea, prinşii au fost aduşi la picioarele
lui Lăpuşneanu. Acesta i-a mustrat pentru nesupunere şi... în loc să
poruncească des-căpăţînarea vinovaţilor, după cum se obişnuia, a poruncit
dezlegarea şi eliberarea lor! Nici măcar pe Joldea nu l-a scurtat de cap, ci
numai l-a „crestat la nas", ca să nu-şi mai ridice nasul la scaunul domnesc.
Şi, pentru că
1 Vezi I. Minea, începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, în
„Cercetări istorice" an I, Iaşi, 1925, p. 100 şi arm.
84
se voise să fie ginere lui Petru Rareş, a poruncit ca „mirele'' să fie
cununat pe vecie cu biserica lui Christos. adică l-a călugărit.
De fapt, nu inima cea bună a iui Lăpuşneanu a poruncit iertarea
nesupuşilor, ci mai curînd teama de a nu-l supăra pe Castaldo. Ştia. oare,
că boierii înfăptui-seră sîngerosul omor la îndemnul generalului? în schimb,
nu era îndoielnică împotrivirea Elenei doamna şi a celor din jurul ei. Atunci,
sau poate mai înainte, îi va fi venit în minte gîndul de a se înrudi cu Rareşii,
devenindu-i ginere îndărătnicei doamne ... Ca ginere se va lupta cu soacra,
şi nu ca domn venit din afară, împotriva domniei legiuite!
în acest fel Elena doamna s-a văzut soacră, dar cu alt ginere decît va fi
vrut ea. Nădăjduise ea cu Joldea, dar n-a izbutit, iar acesta n-ar fi ieşit din
cuvîntul ei, după cum se spusese la Şipote. Anumite veşti, ajunse pînă
astăzi, spun că, din porunca lui vodă Lăpuşneanu, doamna Elena ar fi fost
aruncată în fundul unei temniţe, şi acolo, în mare taină, sugrumată. Cîtă
crezare se poate da unei asemenea veşti rămîne de văzut, căci ea a fost dată
de Brzewski, un sol al regelui polon. Acesta, în drum spre Istanbul, ar fi
făcut un popas la Iaşi, unde ar fi auzit despre faptă. Uciderea soţiei lui
Petru Rareş s-ar fi petrecut într-ascuns de teama norodului, care încă nu-l
uitase pe Petru vodă Rareş, dar solul nu spune că la Iaşi el nu a ..poposit",
ci a fost poprit de domnitor, bănuindu-l "de urzeli contra Iui. Oare nu ca
răzbunare va fi scornit zvonul uciderii doamnei Lima, spre a-l face de ocară
pe ginere?
DOMNUL DE RĂSCOALĂ
Nici urmă de tătar nu se arătase în calea oştenilor măriei-sale Iacob
vodă Despot, şi doar mărşăluiau de vreo cîteva zile în căutarea lor. Arşiţa
cruntă a verii anului 1563 le încingea chivărele şi pieptarele oţelite,
scăldîndu-i în sudoare. Cu pizmă se uitau la oştenii mol- ' doveni, care
mergeau mai alături de ei, numai în cămaşă, şi aceea dezbumbată pînă la
brîu. Unii şi-au desfăcut apărătorile, iar alţii cărau coifurile cele grele ca pe
nişte paporniţe goale. Setea îi chinuia cumplit, iar cînd dădeau peste vreo
fîntînă se înghesuiau ciorchine în jurul ei. întrebaseră ici şi colo, dar cei
cîţiva ţărani peste care dăduseră în cale dădeau din umeri cu mirare şi nici
unul dintre ei n-ar fi putut spune că auzise de tătari prin părţile lor. Aşa că
oştenii abia aşteptau să atingă apa Nistrului, la hotar, făcînd apoi calea
întoarsă. Erau lefegiii nemţi ai voievodului, încredinţaţi dumnealor
hatmanilor Tomşa şi Toroman, pentru a-i izgoni pe năvălitorii de la răsărit.
Nu-i prea venise domnului a crede că tătarii ar fi pătruns în ţară, după
ce de puţină vreme solii lor se tîrîseră în genunchi la picioarele măriei-sale,
făgăduin-
10 - Domnii trecătoare - domnitori uitaţi 145
du-i pace veşnică1. Tătarii, însă, nu se ştia niciodată ce gînduri aveau,
aşa că domnul s-a învoit să le dea sub mîna boierilor şi pe vestiţii lui lefegii.
De altfel, cei doi boieri, pe care-i făcuse căpeteniile întregii oştiri, erau
oameni cinstiţi şi vrednici şi nu i-ar fi bănuit de înşelăciune pentru nimic în
lume. Poate că dacă ar fi fost vorba doar de tătari ar fi trimis numai oşteni
de ţară, dar hatmanul Tomşa aflase că şi pan Dimitrie Wiszno-wiecki pălise
la hotare o dată cu tătarii. Acesta se înrudea cu Petru Rareş, răposatul, şi
tare mai poftea să se vadă domn în Moldova. Pentru că polonezul avea oaste
după tipicul europenesc, numai lefegiii domnului le-ar fi putut sta în faţă.
Iată-i, aşadar, mărşăluind prin praful drumului, stîrnind mirarea
localnicilor, dar şi spaima că, dacă nu se arătaseră, tătarii aveau tot timpul
să se ivească. Cît despre lehi, cu adevărat că nu auziseră, şi nici n-aveau
cum ... Totul nu fusese decît o scornire de-a boierilor nemulţumiţi de vodă
Iacob şi care-l aleseseră pe hatmanul Tomşa să-l lipsească de lefegii, ca să-l
poată răsturna cu uşurinţă.
Oştenii steagurilor boiereşti nu s-ar fi putut înfrunta deschis cu lefegiii
lui Vodă, şi de aceea Tomşa i-a tot plimbat pînă la hotare, căutînd prilejul
să se scape de ei. Hatmanul, cu înfăţişarea lui frumoasă, cu mîini tari şi
inimă îndrăzneaţă, se va fi făcut ascultat de lefegiii supuşi poruncilor lui.
Poate că-i şi părea rău să ucidă asemenea războinici, dar n-avea altcum...
Cu ei nu s-ar fi putut înţelege, iar primejdia să-l pîrască domnului era
mare. Trebuiau deci jertfiţi cu orice chip, dar nu se ivise încă prilejul.
Mare era nemulţumirea întregii ţări împotriva domniei, căci ereticul
domn Iacob Heraclid Despot visa să transforme Moldova într-un cuib al
tuturor ereticilor din
1 Adina Berciu, O domnie umanistă în Moldova: Despot vodă,
Bucureşti, 1980.
85
Europa, născocind şi acea şcoală latinească de la Cotnari si multe
altele. Nimeni nu şi-a dat seama pe atunci că învăţatul voievod ar fi vrut să
facă, nu numai din Moldova, ci chiar din vechea Dacie, o ţară la rînd cu
celelalte ale Europei!1.
Osteniţi de atîta drum, lefegiii au căzut frînţi de oboseală cînd
ajunseseră în satul Ciuhru, din apropierea Nistrului. Lăsînd moldovenilor
grija pazei, au adormit buştean. Cei mai mulţi pentru vecie, căci peste
noapte, la porunca lui Tomşa, moldovenii au sărit asupra lor, căsăpindu-i.
Cu greu va fi scăpat vreunul trecînd apa Nistrului şi pierzîndu-şi urma în
cele pustii.
Zorii zilei de 8 ori 10 august2 au găsit satul scăldat în sîngele lefegiilor.
Şi tot acolo, pe locul măcelului, hatmanul Tomşa fu ales domn al Moldovei.
Era, în fond, o răscoală împotriva unui domn străin de ţară şi neam, iar
oştenii au vrut un domn român! Răscoala l-a ridicat în scaunul domnesc pe
viteazul hatman, care pe loc şi-a luat numele de Ştefan-vodă, vrînd ca prin
aceasta să reamintească de vremurile glorioase ale Moldovei.
În uralele oştenilor şi în fruntea lor, domnul de răscoală a făcut cale
întoarsă, cu gîndul să-l izgonească pe venetic, dar acesta, înspăimîntat, s-a
închis între zidurile Sucevei, aşteptînd vremuri mai bune pentru el şi
nădăjduind ajutor din afară. Cunoscînd tăria zidurilor cetăţii de scaun,
Ştefan vodă Tomşa a căutat să cuprindă mai întîi cetăţile şi tîrgurile întărite
ce l-ar fi putut ajuta mai tîrziu în luptă. O ceată de oşteni de-ai lui s-au dus
astfel la cetatea Neamţului, pătrunzînd pe poartă nestingheriţi, căci nu se
aflase de răscoală. De cum s-au văzut înăuntru, s-au năpustit asupra
lefegiilor, care nu se aşteptau să fie atacaţi, ucigîndu-i pînă la unul. Pîrcă-
labul cetăţii, sau „prefectul", după cum îi spunea fos-
1 A. Bercin, op. cit.
1 Datele diferă în diverse izvoare.
86
tul domn, purtînd numele de Ioachim Prudentius, a scăpat, aflîndu-se
închis în Suceava alături de domnul si prietenul său. în schimb a fost adus
şi întemniţat în cetate Georgius de Rewelles, curtean domnesc ce fusese
trimis după strîngerea birului în Ţara de Jos, şi încă alţi străini de seamă,
precum şi oameni de rînd pripăşiţi prin Moldova. Atunci s-au dedat
răzvrătiţii la tot felul de răutăţi asupra veneticilor ori a celor de altă
credinţă, fapt nemaipomenit în ospitaliera ţară a Moldovei. Pînă şi pe
nevasta episcopului reformat Ioan Lusinius au omorît-o, după ce l-au trimis
întru cele veşnice pe soţ1.
Ştefan vodă Tomşa s-a dovedit nu doar un iscusit ostaş, dar şi un
dibaci conducător, căci încă dinainte de răscoală îi trimisese carte lui
Wisznowiecki poftindu-l să vină să ia domnia Moldovei, vrînd astfel să şi-l
facă prieten. O dată ce se schimbaseră lucrurile, desigur, polonezul nu mai
era de trebuinţă. Polonia însă, care era în spatele lui pan Wisznowiecki, nu
voia să se lipsească de Moldova, astfel că şleahticul a trecut Nistrul, îndrep-
tîndu-se spre Suceava.
Între timp, boierul Motoc, singurul care mai rămăsese o vreme pe lîngă
Despot deşi fusese înţeles cu răzvrătiţii, l-a părăsit, lăsîndu-l, numai cu
puţinii lefegii, împresurat de ostile lui Tomşa. Acesta, auzind de sosirea
ostaşilor lui pan Wisznowiecki, s-a tras pe lături, lăsîn-du-i pe polonezi să
împresoare cetatea. Ba i-a trimis din nou vorbă leahului, cum că el este
numai un domn de răscoală, adică vremelnic, pînă ce va cădea Despot, şi
atunci se va da la o parte, lăsînd scaunul domnesc cui i s-ar fi cuvenit.
Polonezii au încercat să pătrundă zidurile cetăţii, dar zadarnic, şi
atunci pan Wisznowiecki l-a trimis la Despot pe prietenul său cel mai bun,
Piaseski, care era
1 M. N. Burghele, Despot Vodă ereticul, în „Convorbiri Literare" XXX,
Iaşi, 1897, p. 802—806.
87
totodată bine şi cu fostul domn. Trebuia ca solul să-l lămurească pe
Despot să părăsească Moldova şi i se făgăduia viaţa. însă acesta nici n-a
vrut să audă de aşa cava. Prinzînd veste de cele ce se petreceau între
Despot şi Wisznowiccki, Tomşa l-a aţîţat din nou pe polonez, amintindu-i că
el se socotea domn vremelnic şi că i se va închina indată ce scapă de
Despot.
Pan Wisznowiecki nu s-a mai încrezut în făgăduielile amăgitoare ale lui
vodă Tomşa, ci a poruncit lupta, de astă-dată împotriva lui. înfruntarea s-a
petrecut la Vericicani, pe apa Şiretului, şi mare pagubă şi înfrîngere a
suferit semeţul pan polonez. Abia reuşi să se strecoare din vîrtejul luptei şi-
şi căută scăparea fugind spre Nistru. Cum se lăsase noaptea, fugarul a
căutat adăpost într-o căpiţă cu fîn, unde a adormit frînt de oboseală şi
descurajat de înfrîngere. A doua zi, „nărocul lui cel prost"1, cum zice
cronicarul, a făcut ca stăpînul locului să vrea să care căpiţa, şi astfel a dat
peste el. Aflînd cine este, . n-a mai stat pe gînduri şi l-a dus legat la
picioarele lui Tomşa, unde a dat şi peste prietenul său Piaseski, de ase-
menea prins2.
Tocmai în acea vreme sosise de la Poartă un ceauş, cu poruncă de la
sultan să-l ducă la Istanbul pe Despot, dar nu putea ajunge la el. Ca să nu
se întoarcă cu mîna goală, Ştefan Tomşa i-a dat turcului pe cei doi prinşi,
să facă ce-o vrea cu ei, numai Poarta să trimită steag de domnie pentru el,
care fusese alesul ţării. Bucuros a plecat turcul cu cei doi, cu toate că
Piaseski făgăduise pentru viaţa lui 20 000 de ducaţi de aur. Poarta nu se
amestecase pînă atunci în certurile din Moldova, dar nu înţelegea să-i lase
nici pe polonezi să facă după voia lor. Ca să-i înveţe minte şi să fie de pildă,
Wisznowiecki şi Piaseski au fost agăţaţi în cîrligele din zidul seraiului,
1 Expresie obişnnită la cronicaral Ion Necalce.
2 A. Berciu, op. cit.
87
aşa cum se obişnuia cu răzvrătiţii. Trei zile s-au chinuit sărmanii,
slujind drept ţintă pentru arcaşii ce se întreceau să-i înţepe în aşa fel ca să
nu-i omoare. Cumplită moarte!
Despot se ţinea însă mereu după ziduri, şi nu pierduse nădejdea unui
ajutor de la prietenii din afara hotarelor, îi trimisese carte cu rugăminţi pînă
şi lui Ioan Sigismund Zapolya, în Transilvania, cu toate că ştia că-l
duşmăneşte. Nu putea crede că un cap încoronat va lăsa pe mîna
răzvrătiţilor pe unul asemenea lui. Zapolya l-a trimis pe Radakus Lăszlo cu
2 000 de oşteni, dar în sprijinul lui Tomşa, cu toate că-l ştia vremelnic şi
numai domn de răscoală. Adevăratul domn, după el, era Lăpuşneanu, şi
chiar îl rugase pe sultan să-i dea înapoi domnia. Nu ştim ce va fi spus
Tomşa despre Zapolya cel tînăr, dar pe faţă nu s-a arătat mîniat, cîtă vreme
Despot mai era în Suceava.
Vremea trecea fără spor de nici o parte. în 18 septembrie, un sol al
regelui polon către Poartă trecu pe la vodă Tomşa înmînîndu-i carte de la
craiul său, prin care îi cerea îngăduinţa să treacă trimisul lui prin Moldova
şi să-l sprijine. în schimb, îi făgăduia prietenia! Bucuros, Ştefan Tomşa i-a
trimis pe diaconul Vasian şi pe Korolka, slujitorii lui, la rege, făgăduindu-i
credinţă, dar acesta n-a vrut să stea de vorbă cu ei . . .
Soarta însă a vrut ca Despot, trădat de chiar lefegiii lui, să-i fie dat pe
mînă la Areni, lîngă cetate. Mare bucurie pe oastea răsculaţilor la auzul
veştii! S-au rîn-duit pe două coloane, lăsînd prinşilor, în frunte cu Despot,
trecere pe la mijloc. înveşmîntat cu cele mai scumpe haine domneşti, slăbit
şi tras la faţă de atîta zbucium, fostul domn se ţinea mîndru în şa, dar nu
trufaş. Ajuns în faţa biruitorului său. îl salută cu uşoară plecăciune a
capului, după care descăleca şi se rugă pentru viaţa însoţitorilor săi, iar
pentru el ceru o moarte fără cazne. Vodă Tomşa se uita mulţumit la fostul
său stăpîn, care
88
se afla în puterea lui, şi nu scotea o vorbă. Crezînd că prin aceasta
domnul nu era hotărît ce soartă îi va hărăzi, Despot nădăjdui în salvarea
vieţii sale şi făgădui să se călugărească. Dar asta l-a mîniat cel mai mult pe
pravoslavnicul domn de răscoală! Ba chiar l-a întrebat, în bătaie de joc,
dacă n-ar vrea să se călugărească la vreo monastire jefuită de el. . . L-a mai
mustrat preţ de cîteva clipe, după care l-a izbit cu buzduganul în plin
obraz, spărgîndu-i dinţii şi nasul. Prăbuşit, Despot a dat să se ridice,
socotind că nu se cădea să zacă în ţărîna cel ce fusese uns ca domn al ţării,
dar o nouă izbitură l-a do-borît. Apoi, la un semn al lui Tomşa, un rob tătar
l-a descăpăţînat pe loc. Atunci şi-au arătat „vitejia" şi însoţitorii lui vodă
Tomşa, mulţi dintre ei foste slugi supuse ale lui Despot. S-au năpustit
asupra leşului şi l-au hăcuit ca nişte sălbăticiuni ale pădurii... Şi astfel, nu-
mai carnea însîngerată şi sfîrtecată a mai rămas din luminatul şi cărturarul
domn Iacob Heraclid Despotul, cel , ce se visase rege al Daciei!1.
Capul lui Despot, împreună cu cel al prietenului său Ioachim
Prudentius, care l-a urmat şi în moarte, au fost trimise pe dată la Poartă, ca
să le arate turcilor că răfuielile răzvrătiţilor erau numai cu fostul stăpîn şi
cu străini aduşi de el. Turcii ar fi trebuit să înţeleagă că Moldova nu primea
străini decît în ospeţie, şi nu ca stăpîni... La rîndul ei, nici înalta Poartă n-
ar fi avut nimic împotriva domniei lui Ştefan Tomşa, care, pe lîngă faptul că
fusese ales de ţară, se zicea că ar fi avut o oaste de vreo 80 000 de oameni2.
Dar la Istanbul se afla Şi Alexandru Lăpuşneanu, care, pe lîngă bani, mai
avea şi prieteni, iar aceştia se ţineau de dregătorii Porţii să-l trimită din nou
în scaun. Turcii mai bucuroşi i-ar fi
1 A. Berciu, op. cit.
- E. Hurmuzaki, Docum. XI, 1900, p. 66—67
88
dat un sangiac, ba chiar şi puţină otravă, numai să se scape de beiul
moldovean ...
Încurajat de zăbava înaltei Porţi, vodă Tomşa trimite soli, dar între timp
Lăpuşneanu cîştigase, astfel că solii lui Tomşa sînt aruncaţi în lanţuri şi
ameninţaţi cu moartea. De teamă, unii dintre ei s-au turcit, ba unul a
făgăduit că, dacă i se dă un ceauş să-l însoţească în Moldova, el va aduce
ţara la ascultare către Poartă1, dar turcii nu s-au arătat a-i da crezare.
Lăpuşneanu era în drum spre ţară şi poposise la Brăila, fără a mai
aştepta să vadă dacă sultanul îi va oferi domnia. Acolo l-au întîmpinat o
seamă de boieri, care s-au rugat de el să se întoarcă, pentru că nici boie rii
şi nici ţara nu-l voiau. Nu era însă de înduplecat: „... de nu mă iubesc ei, eu
îi iubesc pre dînşii, şi de nu mă va ţara, eu o voi pre dînsa, şi voi tot merge,
ori cu voie, ori fără voie"2.
O iscoadă ungurească din Moldova îşi vestea stă-pînii că pe
Lăpuşneanu nu-l slujeau decît vreo 8 000 de oşteni3, cu mult mai puţin
decît se zicea că ar fi avut Tomşa. De neînchipuit, dar domnul de răscoală
şi-a pierdut capul! Mai întîi l-au părăsit cei mai mulţi boieri, iar mai apoi se
zvonise că intraseră în ţară şi turcii şi tătarii ... Ce va fi fost în mintea lui şi
a celor cîţiva credincioşi care îi mai rămaseră nu se poate şti, dar în mare
grabă au încărcat vistieria ţării, cam 3 000 de ducaţi de aur, şi, ca nişte
lotri, au fugit în Polonia. Tomşa şi Motoc au rămas la Bwthaco, iar ceilalţi
prin diferite târguri din Pocuţia.
Să fi uitat oare Tomşa că vodă Lăpuşneanu fusese înscăunat prima
dată de poloni şi că mai avea prieteni acolo? Să fi uitat că el însuşi dăduse
pierzării la turci
1 Ibidem.
1 Vezi N. M. Burghele, op. cit.
5 Călători străini. . ., voi. II. p. 309.
89
pe cei doi nobili polonezi?! însăşi cutezanţa de a lua cu el întreaga
vistierie a ţării era o nechibzuinţă, cunoscută fiind lăcomia unor şleahtici
din Pocuţia, care nu o dată se făcuseră tîlhari de drumul mare.
Se înţelege că şi sultanul s-a mîniat foarte şi i-a cerut craiului să dea
înapoi fugarii şi vistieria. Cum însă polonezii nu aveau de gînd să înapoieze
banii, au hotărît moartea celor care-i aduseseră ... I-au strîns pe fugari de
pe unde i-au găsit şi i-au dus la Liov, pentru judecată, de faţă fiind şi
Ibrahim beg, trimisul sultanului. De fapt, acesta fusese cîndva polonezul
Ioachim Struss, dar se lăsase de credinţa strămoşilor lui, intrînd în slujba
turcilor. Le-au fost amintite prinşilor toate nedreptăţile pe care le făcuseră
Poloniei, ca' jefuirea Snyatinului şi a altor tîrguri poloneze, iar în cele din
urmă şi moartea celor doi şleahtici în cîrligele seraiului... Drept urmare
Ibrahim beg, dregătorul Porţii, putea spune cu mîna pe inimă că cei vinovaţi
de furtul 1 vistieriei îşi căpătaseră pedeapsa de la prietenii lioveni ai
turcilor. De dat bani înapoi, nici vorbă!
De neînţeles ce a căutat Ştefan Tomşa în Polonia, după ce le pricinuise
atîtea necazuri. Chiar şi în ziua de 5 mai 1564, cînd şi-a făcut adiata1, el
încă mai spunea că nădăjduise în ocrotirea regelui. Şi poate că spunea
adevărul. Numai că banii aduşi cu el erau prea ispititori pentru lehi şi nu i-
ar fi înapoiat turcilor pentru nimic în lume, fapt pentru care îi vor fi
făgăduit adăpostire numai pentru a-l face să tacă pe vecie. Astfel „ocrotit",
sîngele domnului de răscoală a împroşcat pietrele pieţii din Liow!
Domnind atît de puţină vreme şi la ceas de mare cumpănă, mulţi nici
nu l-au mai socotit printre voievozii Moldovei.
1 Testament.
90
MIRCEOAIA
Cine îşi mai aduce oare aminte, astăzi, de acest nume atît de cunoscut
cu veacuri în urmă, care i se dăduse doamnei Chiajna, după soţul ei,
Mircea Ciobanul? Firea bărbătească şi dîrzenia cu care s-a luptat în
apărarea scaunului Ţării Româneşti, dar şi a fiinţei neamului, aminteau de
cel ce i-a fost părinte, Petru vcdă Rareş.
Rămasă văduvă la 21 septembrie 1559, cu un fecio-raş de numai 12
ani, a luat ea cîrma ţării, spre a o scoate din impasul la care o aduseseră cei
mai mulţi dintre boieri. Era pe vremea cînd se ducea o luptă aprigă între
domnitor şi boierii cei lacomi de putere, care se voiau stăpînii ţării. Aşa se
face că nu puţini au fost voievozii care au rărit rîndurile trufaşilor boieri, iar
răposatul Mircea nu rămăsese mai prejos, ba'se poate spune, fără greş, că-i
şi întrecuse ... Mulţi duşmani îşi mai făcuse printre cei scăpaţi cu viaţă de
mîna lui necruţătoare, iar o dată cu moartea dîrzului domn, s-au încumetat
să apuce ei stăpînirea în ţară.
La numai două săptămîni de la înhumarea domnitorului, o seamă de
pribegi, în frunte cu Badea clucerul,
1 Domn al Ţării Româneşti între 1545—1552 şi 1558—1559.
90
au pornit cu oaste asupra văduvei şi orfanului Petru, urmaşul în scaun
al părintelui său. Dar Mirceoaia nu şi-a pierdut cumpătul, cu toate că
fusese luată pe nepregătite, ci a strîns în juru-i pe cei cîţiva credincioşi şi,
luindu-l pe tînărul voievod, s-a tras mai către Dunăre. La Româneşti a
încercat chiar o împotrivire, dar oştenii domniei au fost copleşiţi, mulţi
dintre ei părăsindu-şi stăpînii. O înfrîngere nu însemna însă toată lupta
pierdută, şi fata lui Rareş ştia acest lucru!
Rămasă aproape singură, a izbutit să cîştige încrederea turcilor şi, cu
sprijinul lor, s-a întors, lovindu-i pe pribegi la Şerpăteşti, înainte de 5
noiembrie. Au muşcat ţărîna trufaşii boieri, care s-au sumeţit să se
măsoare cu doamna Chiajna, apriga Mirceoaie! A căzut floarea boierimii
muntene, în frunte cu Badea clucerul. Şi astfel, Petru vodă cel Tînăr, aşa
cum i se mai spunea, a intrat alături de mama sa în cetatea de scaun a
Bucureştilor.
La numai o săptămînă, alţi pribegi — ca Standul < Bengăi, Matei al
Margăi, Radu logofătul, Vîlcan şi alţii — şi-au încercat norocul, pătrunzînd
pe valea Oltului. Din nou tînărul voievod, care purta numele bunicului său,
Rareş, i-a întîmpinat în fruntea oastei domneşti. Lupta s-a dat pe 12
noiembrie, la Boian. Domnul a ieşit biruitor, izgonindu-i pe cutezătorii
boieri. După această înfrîngere, poate şi datorită iernii sosite mai devreme,
s-au potolit toate încercările pribegilor şi în ţară s-a aşternut liniştea.
Mirceoaia însă, veghind la temeinicia domniei, a cerut neguţătorilor de
peste munţi să-i lege şi să-i dea ei pe fugarii români ori, dacă nu, măcar să-
i izgonească din oraşele lor, ca să nu mai fie cu primejdie în preajma ţării.
Nu s-au lăsat înduplecaţi neguţătorii la rugăminţile Mirceoaiei, ba unii
i-au răspuns că nici n-ar fi auzit de pribegi prin aşezările lor, aşa cum
făcuseră sibienii. Căci nu le venea la socoteală să rupă legăturile cu
boierimea română, muşteriu de prim rang pentru măr
91
furile lor. Mirceoaia însă, văzînd că n-o scoate la capăt cu vorba bună, a
poruncit, prin domnul ţării, să fie închise toate drumurile către
Transilvania, dîndu-le neguţătorilor o dureroasă lovitură. în acest fel, Petru
vodă cel Tînăr a fost cel dintîi care s-a rupt de ţara de peste munţi, aşa cum
nu prea se făcea .. . Ştia, însă, doamna Chiajna s-a gîndit să-şi căpătuiască
copiii, căci, în afara atunci, turcul era cel mai tare!
Rînduind domnia şi ţara, după cîtva timp mama Chiajna s-a gîndit să-
şi căpătuiască copiii, căci în afara domnului, mai avea şi fete de măritat.
Norocul i s-a ivit după puţină vreme, tocmai de unde nici nu se aştepta, în
urma luptei de la Verbia, din 17—18 noiembrie 1561, scaunul Moldovei
fusese ocupat de Iacob Heraclid Despot, care se dădea de neam mare şi
prieten cu toţi împăraţii şi craii lumii; or, la puţină vreme, el a fost acela
care i-a petit o fată! Cum era sş. nu primească un asemenea ginere, care se
fălea că la nuntă avea să poftească şi pe regele Filip al II-lea din îndepărtata
Spanie, pe însuşi împăratul Carol Quintul şi pe toţi craii şi împăraţii lumii?
1 Numai de sultanul Soliman uitase să pomenească ...
Bucuroasă mai era în sine făloasa doamnă, şi gîn-durile ei de mamă
începură din nou să zboare, avînd a-şi însura şi feciorul. Abia împlinise
vreo 15 ani, cînd mireasa i-o şi găsise, la Sibiu, în casa căpitanului Nicolae
Cherepovici! Elena Cherepovici era cu trei ani mai mare
decît mirele, dar nu era cu supărare, căci căutare avea mai mult tatăl
fetei, cel mai bun prieten al lui Ioan Sigismund Zapolya. Nu era puţin lucru
să-l aibă de prieten pe craiul transilvan, care era ..finul" sultanului... Dacă
ginerele îi aducea sprijinul Apusului, nora trebuia să fie legătura cu
Răsăritul, şi astfel nimeni n-ar
1 A. Berciu, op. cit.
91
mai fi zdruncinat domnia ţării! A hotărît chiar ca amîn-două nunţile să
fie deodată, la 14 octombrie 1562.
Curînd însă Mirceoaia şi-a ieşit din visare; şi cum era o muiere cu capul
pe umeri şi cu picioarele pe pă-mînt, şi-a dat seama de amăgirile cu Despot.
Aflase, prin - oamenii ei, că s-ar fi însurat cu fata numai ca să pună mîna şi
pe scaunul muntenesc, înlăturîndu-i feciorul din domnie. Pe loc, a trimis
mirelui vorbă că rupe logodna. N-avea decît să-şi caute mireasă şi scaun
domnesc în alte părţi!
Rămăsese nora. La 2 aprilie 1563, Andrei şi Toma Zakadati, Stan
clucerul, Marcu pîrcălabul, cu o suită de boieri, mari şi mici, s-au înfăţişat
la casele căpitanului Cherepovici, aducînd şi inelele de logodnă. Drum
băutut în van, căci, în timp ce peţitorii se îndreptau spre Sibiu, Cherepovici
a murit, aşa că ei au găsit casa în doliu şi jale mare. Ce era să mai facă?
Mortul însă nu se plînge o veşnicie, doar Mirceoaia însăşi avusese parte de
mulţi morţi în viaţa ei, aşa că n-a lăsat să treacă mai mult ca o lună de
doliu, şi a trimis din nou peţitorii. Văduva Cherepovici, care îşi mai ogoise
durerea, se arătase tare bucuroasă de cinstea ce i se făcea şi nunta s-a
hotărît cu multă uşurinţă. Poftirile la nuntă se şi făceau prin 16 august,
naş urmînd a fi însuşi craiul Zapolya, iar slujba cununiei urma să se
oficieze pe ziua de 22 august. Ciudăţenia era că mirele nu avea să fie de
faţă, ci îi va ţine locul un boier al domniei.
Bineînţeles că după ospăţul de nuntă, cinstit de însuşi măria-sa Craiul,
mireasa a fost dusă de nuntaşi, cu tot alaiul, la soţul ei, la Bucureşti.
Treaba părea că ieşise bine, numai că, în 22 ianuarie anul următor, fosta
mireasă era trimisă acasă de apriga ei soacră! Cel puţin aşa spune
cronicarul braşovean Ostermayer: „...la 22 ianuarie 1564 s-a adus înapoi,
de la Petru-vodă, fata lui
92
Nicolae Cherepovici, din pricina Mirceoaiei"1. Din cele scrise de cronicar
s-ar putea înţelege că doar răutatea soacrei ar fi alungat nora din casa
bărbatului ei. Asta pentru că n-a mai spus că fosta doamnă a Ţării Româ-
neşti era izgonită împreună cu fetiţa ei, Tudoriţa, născută pe la începutul
anului, deci cam numai la 4—5 luni de la nuntă . . . Prea mare ocară! Chiar
şi „naşul" Zapolya n-a mai avut nimic de zis, iar după ce, în 1565, a murit
bătrîna Cherepovici, şi-a adăpostit „fina". în castelul de la Deva.
Mirceoaia a uitat însă curînd de păţania cu nunta din Transilvania. Şi,
fiindcă ţinea cu orice preţ să se aibă bine cu turcii, şi-a îndreptat privirile
spre Istanbul. în 1566. peţitorii vestitului Mihail Cantacuzino, Şeitan-oglu2,
s-au înfăţişat la curtea doamnei Chiajna. Aceasta i-a primit cu mare
bucurie, fără să mai întrebe şi fata dacă îi plăcea mirele ori ba. S-au învoit
pe dată ca nunta să se facă la Istanbul, în aceeaşi primăvară.
Dar nici de astă-dată n-a avut noroc apriga Mir-ceoaie, căci, la numai
doi paşi de casa mirelui, mireasa a fost furată de un altul, care o iubea,
aruncînd batjocura şi ruşinea asupra bietului Şeitan-oglu3. Or, acest lucru
nu putea rămîne fără urmări. Şi mama-soacră. împreună cu feciorul ei,
voievodul, au avut de tras de pe urma răzbunării puternicului Cantacuzino!
Să mai spunem si că doamna Chiajna mai scoate la vedere o domniţă,
care, ca şi celelalte fete ale ei, avea ca zestre tot 30 000 de galbeni. Şi, fie că
zestrea, fie că
1 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Petru vodă Şchiopid, prelată la colecţia
de documente Hnrmnzaki, voi. XI, Bncnreşti, 1900, p. IX'—XCVII.
2 Feciorul Satanei (l- ţarcă).
3 Este părerea lui N. Iorga, fiindcă G. C. Ginrescn şl D. G. Giurescn
susţin că pe dram s-ar fi iscat o ceartă între soti şi că Mirceoaia şi-ar fi laat
înapoi fata şi zestrea (apnd. Istoria Românilor, voi. II, p. 247).
93
fata . . . tare i-a mai plăcut solului Franţei la Poartă, Grantrie de
Grandchamps, care a cerut-o mamei. Mirceoaia însă, lecuită de visele ei cu
Despot, nu mai credea în încuscrirea cu Europa. L-a poftit deci afară pe
peţitor din pricină că mirele nu avea aceeaşi credinţă ca fata. Pentru sol a
fost o mare ocară, încît s-a alăturat şi el duşmanilor Mirceoaiei.. .
Totuşi, pe lîngă încercările ei de a-şi căpătui cît mai bine copiii, doamna
Chiajna nu uita treburile ţării. Se supărase cu Despot, cînd el îşi dăduse pe
faţă gîndurile asupra Ţării Româneşti. Ba găsise chiar şi un domnişor, un
oarecare Dumitraşcu, ce făgăduia a fi un om de paie în numele domnului
de la Suceava. Atunci avusese mai mult noroc Mirceoaia: Despot fu ucis la
Areni, iar Dumitraşcu căzu de viu în mîinile lui Tomşa. Acesta, ca să se
pună bine cu vecinii de la miazăzi, i l-a dat legat cobză doamnei Chiajna. Se
zice că tare bucuroasă a mai fost ea şi că a poruncit un mare ospăţ, cu
ocazia tăierii capului acelui nefericit domnişor!
După uciderea lui Despot, generalii Balassa şi Zay îl pregătiseră pe
boierul Socol spre a fi aşezat domn vremelnic în Moldova, urmînd să-l
aducă în Ţara Românească ajutat şi de oastea moldoveana. Fiindcă însuşi
craiul Zapolya era amestecat, din nou s-a poruncit închiderea drumurilor
pentru transilvani. Dar de atunci trecuseră anii şi aproape că se uitaseră
întîmplările.. Nici pribegii n-au mai cutezat să tulbure liniştea ţării, ve-
gheată de asprul braţ al Mirceoaiei. Şi totuşi, puteau lipsi necazurile multă
vreme?
în 1566, deşi bătrîn şi bolnav, Soliman s-a pornit din nou prin părţile
ungureşti şi dăduse poruncă domnului de la Bucureşti să-l întovărăşească
în luptă. îngrijorată de sănătatea prea şubredă a feciorului, Mirceoaia a
trimis numai 7 000 de oşteni, rugîndu-se de iertare că voievodul nu s-a
putut înfăţişa luminăţiei-sale, fiind bolnav. Dar cu adevărat bolnav era
sultanul, care n-a mai
93
apucat să zică nimic, căci prin 5—6 septembrie a murit, lăsînd locul
nevrednicului său fiu, Selim al Il-lea1. Noul sultan dă grijile împărăţiei pe
mîna marelui vizir Meh-met Sokoli Herţegovineanu, iar acesta, la rîndu-i,
asculta cu uşurinţă poveţele lui Şeitan-oglu! Peste toate s-au mai adăugat
uneltirile solului Grandchamps, şi iată că soarta lui Petru-vodă a fost
pecetluită!
Tuturora le era teamă de Mirceoaia, care era în stare de orice, aşa că
hotărîrea fusese luată în mare taină, ca nu cumva, prinzînd de veste, mama
să-şi ia feciorul şi să plece în pribegie cu toată vistieria ţării. Prin 7 mai
1568, Petru vodă cel Tinăr fu poftit la Poartă, fără a şti că fusese mazilit. I
s-a spus să se înfăţişeze cu haraciul şi să sărute poala noului padişah, dar
fără să-şi aducă şi mama cu sine ... Va fi simţit ceva primejdie Mirceoaia,
căci i-a dat domnului vreo mie de boieri şi alţi însoţitori, care să-l apere. Pe
31 mai, alaiul intra în Istanbul, şi chiar de a doua zi domnul începe a
umbla pe la toate mărimile, cu fel şi fel de daruri. După ce dăduse tot ce
avea, Petru-vodă fu prins şi întemniţat la Edi Cule, spre marea spaimă a
însoţitorilor lui.
Aflînd trista veste, Mirceoaia s-a năpustit spre Istanbul, să-şi
ocrotească feciorul. La Silistra însă a fost oprită, pentru o vreme, nu se ştie
din pricina cui. Şi nici cum a scăpat2.
În 26 iunie ajunge la Istanbul, dar nu-l mai găseşte pe Petru-vodă,
trimis între timp în surghiun la Konieh, în Asia Mică. I se găsise pricină'că
nu ascultase de porunca răposatului sultan . . .
A înţeles Mirceoaia că nu aceasta era adevărata vină, dar a tăcut şi a
scos pungile de aur, împărţindu-le
1 Selim II (Mest), 1566—1574, canoscnt şi ca Sarhoş Selim (Selim cel
Beţiv).
- Mormîntul lui Petru vodă Mircea (f.a.) în „Revista Istorică" X,
Bucureşti, 1924.
94
peste tot, numai să-l elibereze pe surghiunit şi să-l lase la Konieh. Se
înspăimîntase auzind că era vorba să-l ducă în Rodos, unde nu i-ar fi priit
sănătăţii şubrede a tînărului domn. Era de mirare că mazilitului nu i s-a
mai dat nici o pedeapsă, ba mai mult, dregătorii Porţii au Tăsat-o pe
Mirceoaia să spere că după o vreme ar fi putut redobîndi domnia.
Deocamdată, în locul domnului mazil a fost pus un pribeag aflat la
Istanbul, Alexandru Mircea. Sărac fiind, el n-a avut bani să-şi mai întoc-
mească alaiul domnesc, astfel că s-a dus în ţară împreună cu boierii ce-l
aduseseră pe Petru vodă cel Tînăr.
Dar nădejdile mamei că îşi va scăpa feciorul şi că acesta va mai ajunge
o dată în scaun s-au năruit curînd, căci firavul mazilit s-a uscat ca o floare-
Dacă nu ne gîndim la niscaiva otravă, ceea ce era cu putinţă, se poate
spune că Petru-vodă s-a stins de dorul de ţară, pe lîngă boala ce-l măcina
pe dinăuntru. Zdrobită de durere, biata Mirceoaia sorbi ultima suflare de pe
buzele iubitului ei copil, care o părăsea înainte de vreme ... Şi nici de la fete
nu avu parte de mulţumirea nădăjduită, negăsind măcar un ginere în stare
să-i înlocuiască feciorul. Şi astfel, cea mai aprigă dorinţă a sa, de a ridica
Ţara Românească pe culmile ce le avusese Moldova în vremea părintelui ei,
s-a prăbuşit...
— Domnii tracâtoors - domnitori uitaţi
DOMN PE NEGÎNDITE
Nu întotdeauna bogăţia aduce putere şi, mai cu seamă, nu izbuteşte s-o
păstreze după dorinţă. Sărăcia, pe de altă parte, nu a făcut pe nimeni
fericit, dar uneori s-au mai pomenit şi „minuni"... Poate că aşa gîndea şi
pribeagul Alexandru Mircea, pe cînd se afla la Istanbul, sărac şi fără sprijin
de la nimeni, în acele frumoase zile de primăvară ale anului 1568. Tocmai
aflase de mazilirea lui Petru vodă cel Tînăr, feciorul Mirceoaiei, dar nu i-ar fi
trecut prin cap că el avea să-i fie urmaşul.
E drept că fusese căutat în cîteva rînduri de boierii din ţară ce-l
însoţiseră pe mazil la Poartă, dar el le spusese că n-avea bani de risipit
pentru scaunul Ţării Româneşti. De fapt nu-i prea avea deloc, dar cum să
le-o spună pe şleau? Boierii însă ştiau de sărăcia pribeagului, şi tocmai de
aceea veniseră să-i ceară să le fie domn. Aveau ei cît era de trebuinţă, iar
mai pe urmă se va achita măria-sa. ori va să-i bage în dregătorii... îi mai
spuseseră că de nu primea el, care se trăgea din neamul Basarabilor,
sultanul avea să pună un venetic străin de neam, şi tare mai erau mulţi cei
ce rîvneau domnia ţării.
95
Cel mai îndrăgit de sultan era „marele evreu"1, care abia aştepta să
apuce scaunul românesc . . Nu minţeau boierii spunînd că s-ar fi găsit
„domnişori" străini de neam. dar nici nu-şi mărturisiseră adevăratele
gînduri. Se cam saturaseră de mîna cea aspră a Mirceoaiei, care, putredă de
bogată, cu uşurinţă şi-ar fi adus din nou feciorul în scaun, ori de nu, măcar
un ginere, dar tot ea ar fi fost capul ţării.
În cele din urmă, Alexandru Mircea se duce împreună cu boierii să
sărute poala padişahului, după care întreg alaiul ce-l adusese pe Petru-
vodă îl însoţeşte în ţară pe noul domn. Aici, „. . . auzind boierii că au venit
Alexandru domn, au purces cu toţii de au venit în ţară şi s-au închinat lui",
spune cronica vremii2. Toţi fugarii erau mulţumiţi, întrucît domnul, avînd
nevoie de bani, s-ar fi împrumutat de la cei bogaţi, şi astfel treburile
domniei ar fi încăput pe mîinile boierimii. într-adevăr, i-a primit cu multă
bunăvoinţă pe pribegi, iertîndu-i şi dîndu-le dregătorii, căci altceva n-avea
cu ce să-i dăruiască. Aceştia însă, văzîndu-se la putere, au început a se
semeţi şi a se da drept stăpîni ai ţării, fără a mai ţine seama de domn, ba
unii au poftit chiar domnia ...
Domnul va fi fost sărac, dar îşi avea şi el mîndria lui. A răbdat cît a
răbdat, plîngîndu-se numai bunului său prieten, Ivaşcu, iar în cele din
urmă au hotărît să mai scape de o seamă de boieri trufaşi, care rîvneau la
domnie. Prilejul nimerit putea fi tocmai nunta lui Ivaşcu, prin septembrie
1568 ... Se cam făcuse obicei ca la ospeţe domnul ţării să mai subţieze
rîndurile boierilor hicleni, încît aceştia deveniseră mai bănuitori, luînd mai
curînd drumul pribegiei, decît al ospăţului. De astă dată msă nu era pricină
de bănuială pentru nimeni, căci dom-
1 Ioan (Joseph) Miquez, dace la Naxos, evreu de origine, aventarier
foarte bogat şi cn multă influenţă la Poartă.
2 C. Canţacuzino, Cronica Tării Româneşti, în Cronicari Munteni, voi. I,
Bucureşti, 1961, p. 119 şi urm.
95
nul venise în ţară pe cheltuiala boierilor, iar nunta era a lui Ivaşcu,
Vodă fiind poftit ca naş.
Nunta s-a ţinut după datină. Şi tot după obiceiul împămîntenit de la
voievozii înaintaşi, cîţiva boieri şi-au pierdut capetele lor prea trufaşe,
înspăimîntîndu-i pe ceilalţi- întrucît, după lege, averile hiclenilor erau moş-
tenite-de domn, şi cum îl ştiau sărac, le era teamă să nu prindă chef să se
îmbogăţească, însuşindu-şi averile lor, şi astfel s-au mai potolit. Cu inima
strînsă, s-au supus la picioarele domnului pe care nădăjduiseră să-l
mînuiască ei, după voie.
Bună învăţătură le-a fost, vreme de vreo doi ani, acea nuntă sîngeroasă,
răstimp în care domnul s-a îngrijit şi de cele sufleteşti. Pe acele vremuri
învăţătura se făcea pe la biserici şi monastiri. Domnul a poruncit astfel
zidirea bisericii Sf. Troiţă1, pe un dîmb de pe malul Dîmboviţei, în
Bucureşti, nu prea departe de palatul domnesc. Neavînd bani prea mulţi,
nu va fi fost aşa de arătoasă, fapt pentru care, după ani şi ani, nepotul
măriei-sale, Radu Mihnea2, avea s-o zidească din nou, făcînd-o mai mare şi
mai frumoasă. Aşa se face că bucu-reştenii i-au zis pînă în zilele noastre
biserica „Radu vodă", nemaipomenind nimic de Alexandru Mircea, primul ei
ctitor.
Poate că măria-sa Alexandru-vodă va fi cheltuit peste puteri cu zidirea
bisericii şi va fi isprăvit banii; poate că boierii, sătui de atîta supunere, vor fi
încercat să-l doboare, ori poate din alte pricini. în 1570 iar a început cearta.
Din nou a moştenit Vodă averile cîtorva boieri, printre care şi moşia
Româneştilor, a iui Ţintea armaşul. Pe aceasta însă n-a păstrat-o, ci a
dăruit-o finu-
1 Sfînta Treime.
2 Domn al Tării Româneşti (1601—1602: 1611—1616; 1620—1623) si
domn al Moldovei (1616—1619; 1623—1626).
96
lui său cel mic, copilul lui Ivaşcu. Deşi n-avea decît doi ani l-a ridicat şi
la rangul de postelnic, o dată cu moşia'dăruită. Aşa ştia domnul să-şi
răsplătească prietenii, şi Ivaşcu i se dovedise de mare credinţă.
Înspăimîntaţi, dar şi mîniaţi, o bună parte dintre boieri au fugit peste
munţi şi, împreunindu-se cu alţi fugari, au tocmit oaste cu care să vină
asupra domniei. N-au avut noroc, căci domnul, cu oştenii şi boierii rămaşi
credincioşi lui, i-a înfrînt şi izgonit din ţară.
Boierii au început să cam înţeleagă că nu mai era de nădăjduit o
răsturnare cu armele a domniei. S-au domolit cu totul aflînd şi de moartea
sultanului Selim cel Beţiv, înlocuit cu Murad1. Toată lumea ştia că noul
sultan îl îndrăgea pe Petru, zis cel Şchiop, fratele măriei sale Alexandru
vodă Mircea. Abia suit în scaunul părintelui său. sultanul, aflînd de
„hainirea" lui Ion-vodă2, l-a făcut domn pe Petru Şchiopul''. Mare bucurie a
mai fost la Bucureşti, unde Alexandru a şi poruncit oaste ' cu care să-şi
sprijine fratele în Moldova- Nu primise încă porunca, dar ţinea mult la
Petru Şchiopul şi ştia că Ion-vodă nu avea să lase ţara cu una cu două.
Amîn-doi fraţii aflaseră că „talpa ţării" era cu totul de partea lui Ion-vodă,
dar tot aşa de bine ştiau că mulţi erau boierii care l-ar fi vîndut cu dragă
inimă. în mare taină, Petru le-a şi făgăduit mînă slobodă, şi era de aşteptat
să se îmbulzească să-i sărute mîna şi să i se închine lui.
Întîlnindu-se cu ostile la Săpăţeni, cei doi fraţi voievozi se îmbrăţişează
cu dragoste, căci de multă vreme nu se mai văzuseră, şi ca să se bucure şi
ceilalţi din jur, încing un ospăţ în lege, cu bucate şi băutură pe sătu-
1 Murad al III-lea (1574—1595).
2 Ion vodă cel Viteaz, domn al Moldovei (1572—1574).
3 Domn al Moldovei (1574—1577; 1578—1579 şi 1582— 1591), om de
mare cultură umanistă. A abdicat cînd i s-a cerut mărirea tributului,
murind pribeag în ©ccident.
97
rate. Şi se hotărăsc să-i aştepte acolo pe boierii moldoveni, despre care
se vestise că ar fi pe drum şi nimeni nu se mai îndoia că veneau să se
închine noului lor domn...
A fost mare zorul pe moldoveni, ivindu-se tocmai cînd cheful era în toi,
şi se dovedi îndată că nu veniseră cu gînd de închinăciune, ci să-i prindă pe
cei doi fraţi şi să-i ducă la Ion-vodă. Cum se vor fi limpezit aburii beţiei din
capul chefliilor, nu avem cum şti... Se ştie doar că Petru-vodă a scăpat sub
ocrotirea turcilor la Brăila, iar Alexandru vodă în Tîrgul de Floci. Trecîn-du-
le spaima, s-au adunat din nou cu ostile ce se risipiseră în satul Jiliştea de
către Moldova, dar nu pentru multă vreme, căci în 14 aprilie, ca un trăsnet
a căzut asupra lor Ion-vodă cu oastea, spulberîndu-i şi împrăş-tiindu-i pe
cei scăpaţi cu viaţă. în cetatea Bucureştilor a fost pus domn Vintilă-vodă,
prietenul domnului moldovean. Dar Alexandru n-a pregetat să vină cu oaste
mai tare asupra lui Vintilă, la numai patru zile de la înscăunare şi,
prinzîndu-l, căpăţîna vremelnicului domn a fost ţintuită pentru multe zile în
poarta cetăţii.
N-a mai apucat Ion-vodă să se întoarcă şi să-şi răzbune prietenul,
fiindcă turcii, mîniaţi de isprăvile sale, au întărit oastea dată în sprijin lui
Petru Şchiopul, pornind cu toată puterea asupra domnului răzvrătit.
Alexandru-vodă a fost şi el de faţă la înfrîngerea de la Roşcani, în acele zile
fierbinţi de iunie ale anului 1574, şi va fi văzut batjocura la care a fost
supus trupul martirului voievod. De bună seamă că n-a uitat toată viaţa
acea înfruntare care i-a adus scaunul domniei fratelui său, dar pentru el,
numai necazuri şi boală. Rănit în bătălie, cu mare greutate s-a mai întors
acasă, să zacă la pat.
Îngrijorat de soarta bunului său prieten şi stâpîn, Ivaşcu l-a adus de la
Braşov, cu mare cheltuială, pe vestitul doctor Paul, care l-a oblojit cum a
putut. Ba
97
se credea că va scăpa cu viaţă, căci prin luna mai 1577 a dat iarăşi
dovadă de putere, aflînd de hiclenia altor boieri, pe care fără zăbavă i-a . .
„moştenit"!
A fost cea din urmă încleştare cu boierii, căci în ziua de 25 iunie şi-a
dat ultima suflare, în mijlocul celor dragi. Se aflau la căpătîiul său
Ecaterina doamna, soţia, precum şi coconul Mihnea, care avea să-i urmeze
la domnie1, dar şi nelipsitul Ivaşcu şi familia.
De pe urma lui avea să rămînă faimosul bir „oaie seacă" pentru cîtăva
vreme, căci domnul îl scornise din lipsă de bani. Lacomii turci erau mai
curînd vinovaţi, că cereau să scoată bani şi din piatră seacă, încît s-a văzut
nevoit să lovească şi în gloata nevoiaşă. Dacă se mai adaugă la aceasta şi
sîngeroasele lui fapte împotriva boierilor, s-ar putea spune că ţara a
răsuflat mai uşurată la moartea lui. Din fericire, o dată cu el s-a dus curînd
şi birul „oaie seacă", iar de la răposatul domn n-a mai rămas decît biserica
„Radu vodă", care nici măcar nu- , mele lui nu-l poartă.
1 Domn al Ţării Româneşti (1577—1583 şi 1585—1591).
98
OSÎNDIRE MILOASĂ
De Petru vodă Cazacul, acel fecior din flori al Lă-puşneanului, puţini
sînt cei care mai amintesc. Doar scurta lui domnie, din agust şi pînă în
octombrie 1592, să fie pricina? Chipul său n-a rămas peste veacuri zugrăvit
pe nici un perete de biserică ori monastire, căci n-a , avut timp să
ctitorească zidiri. Ştim însă, din cele spuse de bailul1 veneţian din Istanbul
şi de agentul2 Bierbau-mer, că era deosebit de frumos ca înfăţişare: înalt,
vînjos, cu faţa albă ca laptele şi cu părul negru ca pana corbului, adică aşa
cum şi-l înfăţişează românii pe Făt-frumos din basme- Dar atît de chipeşul
prinţ era şi deosebit de mintos, căci vorbea mai multe limbi şi multă
învăţătură a-vea, fiind şi un om umblat.
Se zice că pribegise pe drumurile prăfuite ale Eu- . ropei acelei vîrste de
mijloc, de multe ori flămînd, alteori omenit ca un adevărat prinţ ce se afla.
Pribegia lui prin lume începuse alături de Albert Laski, cel care s-a mî-niat
că nu putuse apuca domnia Moldovei şi, lăsîndu-şi tot avutul în Polonia,
bătea drumurile prin lume. Tînărul său însoţitor, cu frumuseţea-i
bărbătească, multe
1 Ambasadorul veneţian.
2 Ambasadorul austriac.
- Domnii trecoloor» - domnitori uitoţi 177
inimi va fi rănit prin partea femeiască din ţările Apusului. Era, de altfel,
o vreme cînd mulţi pribegi români de neam ales ajungeau pe la curţile
europene, asemenea lui. Şi, desigur, nu de puţine ori vor fi fost schimbate
lovituri de spadă, după cum tot cu sabia trebuia să facă faţă tîlharilor de
drumul mare, de care nu ducea lipsă bătzinul continent.
Tînărul Petru va fi cunoscut din plin asemenea isprăvi, căci,
despărţindu-se de Laski, a străbătut multe ţări, ajungînd pînă la curtea lui
Filip, regele Spaniei, care l-a şi ajutat cu bani. Părăsind curtea spaniolă, a
mers adeseori pe jos. alteori călare, pînă apuca să-şi vîndă calul, dîndu-se
cînd conte de Zryny, cînd comisar al împăratului german. După multă
pribegie, va ajunge şi Ia Praga, unde n-a mai fost crezut pe cuvînt că ar fi de
neam mare, şi i s-a cerut s-o dovedească. Avea asupra lui numai scrisorile
fetelor lui Lăpuşneanu. măritate în Polonia, dar din ele se înţelegea limpede
că le era frate. Mai ales Tofana se arăta tare îngrijorată de soarta frăţiorului
ei.
Ajungînd la Istanbul în plină frămîntare cu privire la domnia lui Aron-
vodă1. se poate să-şi fi încercat şi el norocul, întrucît era frate cu domnul
Moldovei, avînd acelaşi tată. Cu această ocazie, agentul habsburgilor a lăsat
să se înţeleagă că pribeagul Petru n-ar fi fost vrednic de domnie. După
spusa lui, prin 15 septembrie 1558 tînărul ar fi fost închis la Weissenthurm
şi mai apoi la Tallenburg, osîndit să sape, cu lanţuri de mîini şi de picioare,
la şanţurile Vienei..'.
Se înţelege că pentru habsburgi Aron-vodă era dorit, neştiind ce gînduri
va fi avut străinul lui frate. De altfel, nu aveau pricină să se îngrijoreze prea
mult susţinătorii lui Aron-vodă, căci fratele său era sărac lipit
1 Domn al Moldovei, zis si Aron Tiranal (1591—1592; 1592—1595).
104
ămîntului. Frumos, deştept, de neam domnesc, dar -fără bani! Acest
lucru l-a înţeles şi Petru, care nu şi-a mai nierdut vremea pe uliţele
Istanbulului, ci s-a dus tocmai la Praguri, la cazacii zaporojeni. Aceştia
puneau preţ de bărbăţie şi vitejie, mai mult decît pe aur ori viţă aleasă- Cu
bucurie i-au făgăduit tot sprijinul şi l-au îndrăgit, încît a mai rămas o vreme
printre ei. Din această prietenie i s-a tras şi porecla de Petru Cazacul, de
mare preţ, mai cu seamă în ochii moldovenilor.
Erau deosebit de viteji cazacii, nimic de zis, şi o dovediseră în luptele
alături de Ion-vodă, numai că nu aveau bani şi nici o ţară a lor, care ar fi
putut să-l pună pe tronul Moldovei, precum Polonia, de pildă. Pă-răsindu-şi
noii prieteni, s-a dus la starostele Kameniţei, izbutind să-i cîştige prietenia.
La 9 iulie 1592. cînd acesta trimite scrisoare hatmanului coroanei, Jan
Zamoiski, îi va îngădui şi lui Petru să-şi adauge dorinţele. Aron-vodă
neavîndu-se prea bine cu Poarta, unde tocmai era chemat pentru a da
socoteală, Petru îi scria lui Zamoiski că fusese căutat de un ceauş, care-i
făgăduise sprijinul turcilor în caz că ar mai pofti domnia Moldovei. Or,
aflîndu-se ca oaspete pe pămînt polonez şi dorind prietenie, el a găsit de
cuviinţă să ceară îngăduinţa, dar şi sprijinul cancelarului.. . Dădea încă o
dovadă de isteţime, cerînd îngăduinţa Poloniei şi lăsînd să se înţeleagă că în
schimb îi va fi cu credinţă. Cît despre ceauş, este cu putinţă să-şi fi amintit
careva de pribeag, cînd se auzise de mazilirea lui Aron-vodă. Cum însă
acesta avea prieteni mai puternici, ca solul Engliterrei. Edward Bar-ton, şi
mai ales pe ienicerii care-l împrumutaseră cu bani şi se temeau că prin
mazilire şi-ar fi pierdut banii, nimeni nu s-a mai gîndit la Petru cel hoinar.
Inţelegînd că pe cale paşnică nu se putea dobîndi domnia, cu puţină
oaste cîtă strânsese s-a încumetat să Pătrundă în Moldova, pe cînd lipsea
Aron-vodă. Nici n-avea nevoie de mulţi oşteni, fiindcă ţara întreagă îl
105
voia ca domn, şi tare s-a mai bucurat cînd, pe la jumătatea lui august,
s-a înscăunat la Iaşi. Boierii răsuflau uşuraţi, crezîndu-se scăpaţi de tirania
lui Aron, mare vărsător de sînge, iar ţăranii, care îl ştiau prieten cu cazacii,
nădăjduiau în întoarcerea vremurilor lui Ion-vodă, atît de îndrăgit de ei. De
altfel Petru-vodă se arăta cu multă înţelegere către nevoiaşii ţării. Că aşa a
fost nu mai încape îndoială, întrucît după cîteva luni, într-o cu-vîntare
ţinută la 10 ianuarie 1493 în faţa lui Sigismund Bathory, veneţianul Paolo
Giorgio pomenea printre altele că Petru-vodă fusese ales de ţara întreagă.
La Cluj s-a auzit de schimbarea domniei abia la 3 septembrie, dar
Istanbulul aflase din 26 august că Andrei Taranowski, staroste de Bar,
împreună cu starostele de Kameniţa îl aduseseră domn pe Petru-vodă.
înfuriat rău a mai fost sultanul, care a şi trimis o mustrare regelui polon,
cerîndu-i să nu se amestece în numirea domnilor din ţările române, unde
numai el avea un asemenea drept. Apoi, regele se înşelase sprijinind un
amăgitor, căci adevăratul fecior al Lăpuşneanului murise, din pricina unei
molime, cu mulţi ani înainte, şi chiar la Istanbul, pe vremea răposatului
Sigismund August-..
Petru-vodă n-a ţinut seama de vorbele sultanului, ci s-a apucat să-şi
rînduiască domnia. A trimis îndată soli peste munţi la Sigismund Bathory1,
dar acesta nici n-a vrut să stea de vorbă cu ei. în taina sufletului său,
Sigismund rîvnea şi domnia Munteniei şi a Moldovei, ca. împreună cu
propria ţară, să le facă una şi el să se încoroneze rege.
Nici solia trimisă la curtea regelui polon n-a fost primită de teama
turcilor. Atunci boierii, mai mult decît Petru-vodă, au hotărît să meargă
într-o solie cît mai mare la Poartă. Ar fi făcut orice, numai să se scape de
1 Principe al Transilvaniei (1581—1597; 1598—1599 şi 1601—1602).
105
Aron Tiranul! Poate că din această pricină nici n-au fost crezuţi, cînd
au făgăduit pentru domnie un milion de galbeni. Pe deasupra, ţara Moldovei
ri-ar mai fi fost su-nusă la bir trei ani la rînd, ca să se mai poată întrema
înlrucîtva, fără a se micşora haraciul cuvenit stăpînirii. Totodată, boierii se
plîngeau împotriva lui Aron-vodă, care le vărsa sîngele numai ca să le apuce
moşiile şi a-verile, osîndindu-i, pe nedrept, de hiclenie. Făcea numai
fărădelegi, batjocorind şi siluind jupîniţe şi neveste de boier, fără de nici o
ruşine. Cu multă supunere, boierii cereau să fie lăsat în scaun Petru-vodă,
barem vreo cîţiva ani, ca să se poată întoarce pe la casele lor toţi pribegii,
spre binele împărăţiei.
Poate că. dacă solii ar fi răzbit la padişah, l-ar fi înduplecat, dar au
ajuns numai la marele vizir, care, după ce i-a ascultat şi a luat darurile
aduse, i-a trimis acasă, spunîndu-le că ceea ce doreau ei era peste putinţă.
Desigur, trecuse sub tăcere faptul că solul englez ceruse să nu fie smintit
din scaun Aron-vodă, în vreme ce interesele împărăţiei turceşti erau legate
de Engliterra... Cu multă părere de rău a făcut solia cale întoarsă, în timp
ce. pe la 19 septembrie, se auzise la Istanbul că Sigismund Bathory ar fi
trimis în Moldova 2000 de oşteni sub comanda lui Sibrik, iar beglerbegul
Greciei sta cu oastea gata să treacă Dunărea, pe la Silistra. Insă Petru-vodă
era hotărît să-şi apere ţara, cu sprijin ţărănesc.
Intre timp, la Poartă s-a ivit un alt frate al celor doi domni de pînă
acum, Ion Despot, care făgăduia cu mult peste un milion de galbeni, deşi n-
avea nici un ban m buzunar. Va fi fost poate acel pribeag Ioan Bogdan, care
ajunsese pînă pe malurile Tamisei, ori vreun alt hoinar prin ţările Apusului.
La 17 septembrie „bogatul" domnişor a fost surghiunit în ostrovul Rodos, cu
un tain °e 15 aspri pe zi şi făgăduiala că. dacă va fi nevoie de el cîndva, va fi
chemat. N-a mai fost nevoie!
106
Ştiind că faimoşii ieniceri de odinioară deveniseră un fel de tîlhari de
drumul mare, Aron-vodă nu s-a mai încrezut în ei, ci i-a cerut sprijin lui
Sigismund Bathory. La rîndul său, Petru-vodă, deşi nădăjduia că va dobîndi
prin bună înţelegere domnia, ca să nu fie luat pe nepregătite, l-a făcut pe
boierul Orăş hatmanul oştilor de către munte, ca să stea în faţa lui
Sigismund, iar restul oştirii, împreună cu însuşi Petru-vodă, s-a tras în
Ţara de Jos, ca să-i aştepte pe turci, care se vesteau a fi cam la vreo 50
000.
Cum s-au petrecut faptele, ne-o spune veneţianul Paolo Giorgio, în
cuvîntarea sa din 10 ianuarie 1593, la Alba Iulia: „.. . totuşi, Petru vodă
Cazacul, care fusese ales de moldoveni ca domn al lor, s-a apărat frumos
îm-x potriva turcilor cu acei prea puţini oameni care-i avea, astfel că i-a
oprit să intre în ţara sa; nu i-ar fi lăsat niciodată să treacă Siveso (Şiret),
apă foarte mare, care a-proape desparte Moldova de Ţara Românească,
dacă nu s-a,- fi înspăimîntat de oamenii Alteţei Voastre, pe care i-aţi trimis
în ajutorul lui Aron şi care au fost cauza retragerii voievodului cazac spre
casă"1.
Cu toate că veneţianul a povestit destul de limpede cum a fost înfrînt
Petru-vodă, ar mai trebui adăugat că în timp ce hatmanul Orăş stătea cu
oastea în Baia, oştenii lui Sibrik au pătruns nestingheriţi prin alte trecători,
ajungînd în cetatea de scaun la 11 octombrie. La aflarea veştii, Petru-vodă
s-a tras cu ai lui către Iaşi. căutînd să se apere prin pădurile din preajmă.
Dar că-lărimea l-a părăsit pe cînd se aştepta cel mai puţin, ră-mînînd
numai cu lefegiii ce fuseseră mai înainte în garda lui Aron-vodă. Prietenii
lui, cazacii, au lovit Tighina. dar degeaba, căci lefegiii l-au prins şi l-au dat
legat lui Aron. Şi astfel, la patru zile după înfrîngerea lui Petru, Aron-vodă
intra în Iaşi, alături de Veli-aga.
1 Călători străini..., op. cit., voi. III, p. 392.
107
Se uitase, poate, despre întîmplările petrecute peste vară în Moldova,
cînd, la 23 octombrie, într-un amurg de toamnă fierbinte, o corabie aducea
în portul Stanbu-lului vreo sută de prinşi cu mîinile în bututci, ca fiind
rămăşiţele oastei răzvrătitului ghiaur, Petru. Erau murdari şi însîngeraţi,
însă, cu toate că numai privirile le mai rămăseseră dîrze şi neînfricate,
mulţimea de gură-cască de pe uliii s-a îmbulzit să-i ocărască şi să-i batjo-
corească. S-or fi aşteptat să vadă nişte căpcăuni înspăimântători, învinşi de
vitejii ieniceri, şi poate că de aceea şi dregătorii au poruncit să-i spele şi să
le dea o înfăţişare mai arătoasă, spre a fi duşi în faţa Divanului. Se lăudau
cu o biruinţă ce nu fusese a lor, dar barem învinşii trebuiau să arate pe
măsura împăunării victorioşilor. Apoi, şi mai mare le-a mai fost bucuria,
cînd, în 14 noiembrie, a fost adus, tot cu o corabie, capul răzvrătiţilor,
însuşi Petru vodă Cazacul... Plecase din oraşul sultanilor cu capul sus şi
plin de nădejde în soarta lui, iar acum se întorcea în lanţuri, dar la fel de
semeţ! Dacă agentul habsburgic va fi avut dreptate, că mai fusese înlănţuit
cînd va prin şanţurile Vienei, acestea aveau să fie cele din urmă lanţuri cu
care l-a norocit amara lui soartă..
Pe le nu l-au mai dichisit, ci l-au înfăţişat aşa cum era. în Divan, chiar
a doua zi, de dimineaţă. Fără să se umilească în faţa turcilor, le-a vorbit în
propria lor limbă, nesocotindu-se cu nimic vinovat de răzvrătire. El fusese
chemat la domnie de către toată ţara, şi nu a vrut decît să domnească
pacea şi buna înţelegere. Trimisese solie la vecini, dar aceştia nici n-au vrut
să stea de vorbă, ba nici solia ce o trimisese la Poartă nu a fost ascultată,
cu toate că era vocea ţării.. . Nu se simţea cu nimic vinovat, iar scornelile
batjocoritoare asupra trecutului său erau strigătoare la cer. El era fecior de
domn Şi, mai mult, îndreptăţit de a fi stăpînul ţării prin însăşi voinţa
norodului său...
107
Chipeşul domn, deşi în stare jalnică, i-a pus pe gîn-duri pe dregătorii ce
trebuiau să-l judece. Unii dintre ei făgăduiau iertare, dacă s-ar fi lepădat de
credinţa strămoşească, dar Petru-vodă nu era un oarecare, ci fecior de
domn, şi nu putea împărtăşi credinţa Profetului, numai ca să-şi scape viaţa!
De altfel, padişahul a trimis po», runcă să nu se piardă vreme cu judecata,
ci să fie osîn-dit ca răzvrătit şi dat pe mîna lui Siav.us-paşa. Acesta, parcă
de frică să nu se întoarcă altfel porunca şi să fie iertat în aceeaşi după-
amiază de 15 noiembrie, l-a şi agăţat în cîrligele din zidurile seraiului.
Moartea avea să vie greu şi după chinuri îndelungate, osînditul suferind nu
numai foamea şi setea, ci şi batjocura şi loviturile de pietre ale mulţimii de
pe uliţi, fericită de asemenea petrecere. ..
A stat în cîrlige, carne vie sîngerîndă, toată după-masa şi vreo două ore
de noapte, cînd, pe neaşteptate, sultanului i se va fi făcut milă de nefericitul
osîndit. . Ca să-l scape de chinuri, a trimis pe Bostangi-paşa să-l strîngă de
gît! Leşul a fost lăsat gol puşcă la vederea trecătorilor îndelungată vreme,
slujind şi ca hrană corbilor şi muştelor. Abia în ziua cînd funia s-a rupt,
ceea ce mai rămăsese din frumosul domn s-a prăbuşit la picioarele zidului.
O inimă miloasă i-a adunat rămăşiţele şi le-a dat pămîntului, spre veşnică
odihnă.
Uciderea domnului român în oraşul de pe Bosfor a fost începutul unui
obicei, căci i-au mai urmat şi alţii, dar pentru nici unul sultanul nu a arătat
atîta milă...
MLĂDIŢĂ RETEZATĂ
Micuţul Iancu, pe care lumea îl ştia de feciorul curelarului Georg Weiss,
pe îngustele uliţe braşovene şi-a petrecut copilăria. Cum se mai întîmpla pe
atunci, meşterul se încurcase cu Ecaterina, o româncuţă de prin Ţara
Bîrsei. iar aceasta născuse un fecioraş. care. ce-i drept, nu prea îi semăna,
dar tatăl nu-şi dădea seama. Tare l-a mai îndrăgit curelarul pe copil şi nu
precupeţea nimic ca să-l aducă pe lîngă el. fâcîndu-l luteran şi învă-ţîndu-l
meşteşugul lui, atît de bănos pe atunci.
Anii trecură ca-n zbor, şi copilandrul de odinioară ajunse un fecior
zdravăn şi frumos, cînd mama nu mai rabdă să ţină o taină numai de ea
ştiută. Iancu nu era feciorul curelarului. ci al răposatului Petru vodă Rareş!
Păstrase adîncă taină, numai de teama ca nu cumva să păţească ceva
nevinovatul vlăstar domnesc. Fiind în stare să se apere singur, a socotit că
sosise vremea să dea pe faţă obîrşia coconului domnesc. Proba de netă-
găduit va fi fost acel semn, pe care domnii Moldovei îl înfierau la naştere pe
trupul odraslelor lor, fie că erau tegiuite, fie că nu.
Se va fi mîhnit bătrînul Weiss aflînd adevărul, dar, inima lui cea bună,
n-a stat împotriva tînărului, pe
108
care atît de mult îl îndrăgise1. în cele din urmă, Iancu a părăsit
Braşovul şi, avînd dovada strălucitei lui obîrşii, s-a îndreptat spre curtea
împăratului, încercînd să se căpătuiască. După un drum lung şi plin de
peripeţii, va izbuti să ajungă şi chiar să fie primit la curte. Acolo îl va fi
cunoscut el pe Ştefan Bathory, prinţul transilvan ţinut ostatic pînă cînd s-a
terminat războiul dintre împărat şi Ioan Sigismund Zapolya, rege al
Ungariei şi principe al Transilvaniei. Se poate chiar ca ostaticul să fi
îndrăgit purtările alese ale tînărului, care îi amintea de meleagurile sale
transilvane-.
Soarta însă l-a mînat mai departe pe vlăstarul domnului moldovean,
nădăjduind mai mult noroc pe malurile Bosforului- Acolo va închega o
strînsă prietenie cu Bartolomeo Brutti, un albanez supus veneţian. Prin
vara anului 1575, pe cînd papa vroia să facă un schimb de prinşi de război
cu turcii, Veneţia a socotit că Brutti ar fi fost cel mai bun mijlocitor. Vorbea
mai multe limbi, mai cu seamă turca şi italiana, aşa că şi sultanul şi papa
s-au învoit, schimbul făcîndu-se pe dată, la Raguza3. Brutti a intrat mai
apoi în slujba Spaniei, şi abia în 1578 s-a întors la Istanbul, în suita lui
Marigliano, solul regelui Filip al II-lea al Spaniei (1556—1598). îndată ce l-a
cunoscut pe Iancu, poreclit „sasul", a început a unelti cu prietenii lui spre a
dobîndi domnia Moldovei ce i s-ar fi cuvenit feciorului lui Petru Rareş.
Mergînd prea departe cu urzelile, cei doi prieteni au stîrnit mînia
marelui vizir Sinan-paşa, care a poruncit întemniţarea lor. Mai pe urmă s-a
răzgîndit şi nu i-a dat pierii, ci pe Iancu l-a surghiunit în Rodos, iar pe
Brutti
1 După Andrei Veress, Alte lucrări nouă despre Iancn vodă Sasul, în
„Revista istorică", XI, Bucureşti, 1925, p. 147— 152.
- Vezi pe larg în „Cercetări Istorice", VIII—IX, Iaşi, 1925, p. 216.
3 Azi oraşul Split, în Croaţia.
109
răi
trimis la Raguza cu treburile Porţii1. În urma lor au rămas ceilalţi
prieteni şi mai ales rudele soţiei lui Iancu, care nu s-au lăsat pînă cînd
Petru vodă Şchiopul, domnul Moldovei, n-a fost mazilit. Iancu Sasu se
însurase cu Măria din familia Paleologu a foştilor Împăraţi greci, pe care a
luat-o avînd trei copii, dar şi o frumoasă zestre şi neamuri multe şi
puternice. Atunci va fi făgăduit Iancu haraci de 50 000 de ducaţi, iar pe
deasupra 80 000 sultanului şi 20 000 mamei lui, sultana valide. Nici ma-
rele vizir nu a fost ocolit, făgăduindu-i-se 150 de cai moldoveneşti, îndată ce
va dobîndi domnia-. Se lega apoi faţă de Poartă că, domn fiind, nu avea să
mai ţină ţara Moldovei la mare prietenie cu Polonia, aşa cum făcuse pînă
atunci Petru vodă Şchiopul.
Fie că n-a mai fost la îndemînă alt domnitor, fie că darurile vor fi fost
îndestulătoare. Iancu Sasul a fost adus din Rodos, la 20 noiembrie 1579, şi
înfăţişat marelui vizir. La numai o săptămînă, în 26 noiembrie 1579,
domnul Moldovei a fost mazilit, iar în locul lui a căpătat steag de domnie
Iancu Sasul. La începutul lui decembrie, solul polon la Poartă, Martin
Lubienecki, l-a şi vestit pe hatmanul Poloniei, Jan Zamoysky, că domn
fusese făcut Ioan. „fiul răposatului domn al Moldovei". Dar Petru Şchiopul
fusese un prieten al polonilor, aşa încît vestea nu avea de ce să bucure
curtea de la Varşovia. în 2 decembrie fostul domn lua calea surghiunului la
Alep, iar Iancu-vodă pleca înspre Moldova, pe 6 decembrie. Cu o zi mai
înainte s-a întîlnit cu doamna Chiajna, care de fapt îi era soră, şi poate că-
şi vor fi făgăduit sprijin unul altuia. Cind va fi ajuns noul domn la Iaşi, nu
se ştie Prea bine. Zic unii să fi sosit abia în 17 februarie 15803,
1 După N. Iorga, Domnia lui Petru vodă Şchiopul, prefaţă ia volumul
Hurmuzaki, Documente, »XI, Bocureşti, 1900. -' După D. Ciurea, op. cit. 3
Vezi R. Ciocan, op. cit.
109
dar se poate să se fi înşelat, căci în ianuarie 1580 Barto-lomeo Brutti a
intrat în Moldova, unde domnul şi prietenul său l-a făcut vel-postelnic-
Ca să poată dobîndi domnia, Iancu-vodă s-a îndatorat nu numai la
rudele nevestei, ci şi la mulţi alţi greci, unii dintre ei însoţindu-l pentru a-şi
căpăta mai cuiînd banii şi camătă. Aducerea atîtor venetici a stîrnit mari
nemulţumiri pămîntenilor, care se învăţaseră cu domnia cea blajină a
fostului voievod. Apoi, ţinîndu-şi făgădui ala că va strica prietenia cu
Polonia, Iancu s-a îndreptat către austrieci, pe care-i cunoştea atît de bine,
făcînd un strîns prieteşug cu Hans Reuber, stăpînul Kasoviei. în Polonia era
rege Ştefan Bathory, fostul ostatic de la Viena, care nu-i suferea pe
habsburgi, pentru amestecurile lor în Ungaria şi Transilvania. Turcii erau
aţîţaţi împotriva Bathoreştilor de către Pâl Mârkhazy, un mare duşman de-
al lor, care se aciuise la Poartă, nădăjduind vreo domnie prin cele trei ţări
româneşti. Regele de la Varşovia se ruga de Poartă să i-l dea pe mînă, dar
turcii pretindeau în schimb doi mîrzaci tătari ce se adăpostiseră în Polonia.
Unul dintre ei rîvnea să ia locul hanului tătăresc, şi turcii tare ar fi poftit
să-l aibă mai curînd pe lîngă ei, decît în Polonia. Pînă atunci. Mârkhazy era
slobod să stea la Istanbul. ştiind el prea bine că greu s-ar putea face un
asemenea schimb.
Printre cele dintîi griji ale noului domn fu şi aceea de a trimite caii
făgăduiţi, spre a-l mai îmbuna pe Si-nan-paşa, care se cam îndoise că Iancu
Sasul ar fi fost vrednic de domnie. Apoi a început a face necazuri şi su-
părări neguţătorilor lehi, trecători prin Moldova, ba a cutezat chiar să
desfacă scrisorile regelui către Poartă. Nu-s-a purtat prea bine nici cu cei
ştiuţi ca prieteni ai Poloniei, scurtîndu-i de capete şi mai ales luîndu-le a-
verea după aceea.
Din pricina purtărilor lui prea aspre cu boierii şi cu leşii, au început
pîrile la Poartă, şi astfel, prin luna
110
mai 1580, s-a aflat la Istanbul de prietenia dintre domnul Moldovei şi
Hans Reuber. Multe pungi burduşite a trebuit să împartă solul austriac
pentru a potoli mînia dregătorilor otomani şi a-i face să uite de primejdioasa
prietenie a beiului de Bogdania. în 2 iunie, solul francez din Istanbul scria
că postelnicul Brutti căpătase averea unui boier ucis din poruncă
domnească şi că se poate să fi fost chiar el unul dintre cei ce-l pîrîseră.
Aflase măria-sa că peste Nistru, pe la cazaci, se aciuise un flăcăiandru
de vreo 16 ani, care se dădea să-mînţă de domn şi ar fi poftit domnia
Moldovei. A făcut vodă cum a făcut şi i-a amăgit pe o seamă de atamani1,
care l-au tras după ei şi pe domnişor, chipurile să se năimească în slujba
domnului moldovean cu lefuri grase. Amarnică le-a mai fost dezamăgirea,
cînd la porunca lui vodă au fost legaţi cu toţii şi trimişi la Istanbul ca nişte
răufăcători călcători de hotare. Se arăta şi în acest, fel vrednic şi cu
credinţă faţă de Poartă, ca să nu poată spune careva că ar fi hain.
Din nou va fi întîmpinat împotrivirea unor boieri mai cutezători, în
frunte cu Ion Golia, pe care domnul n-a întîrziat să-i descăpăţîneze, căci de
la 11 august în actele divanului domnesc s-au ivit nume noi. Iancu făcuse
curăţenie cu barda şi printre dregători. înspăimîntaţi, o parte dintre boieri,
care se duseseră, chipurile, la sfinţirea monastirii Suceviţa, au apucat calea
pribegiei în Polonia. Alţii s-au tras peste munţi, ori în Ţara Românească, ba
chiar şi la Istanbul, stîrnind peste tot pîră contra lui Iancu-vodă. Fugiseră
atunci vlădica Gheorghe, vornicul Ieremia, hatmanul Balica şi mulţi alţii,
mai cu seamă din neamul Movileştilor-.
De teamă să nu fi întins prea tare coarda, Iancu vodă a pus frumoasa
lui pecete cu vultur şi cu inscripţia
1 Căpetenie cazacă.
2 Radu Popescu, op. cit.
111
LANCUL D:G: PRINCEPS MOLDAVIAE1, pe o scrisoare către vecinii săi
de la miazănoapte, în 16 noiembrie 1580. Nu era către rege, ci către toţi
voievozii, starostii, castelanii şi burmiştrii din Lehia, cărora cu vorbe
mieroase le făgăduia prietenia şi pacea la hotare, fără să le mai pricinuiască
necazuri neguţătorilor. Se arăta chiar dornic să-i ajute cu oaste, la caz de
nevoie.
Bucuros a mai fost regele Ştefan Bathory, nădăjduind în purtări mai
frumoase ale domnului, pe care altfel îl cunoscuse la curtea habsburgilor.
Era tare încurcat riga în lupte cu cneazul Moscoviei şi, auzind despre
frumoasa scrisoare a lui Iancu-vodă, darnică în făgăduieli, i-a cerut să-l
ajute cu oaste. Se ştia că voievodul alcătuise oaste de lefegii, mai cu seamă
unguri, vestiţi pentru bărbăţia lor în lupte, încît regele, fiind de un neam cu
ei, tare i-ar mai fi folosit pe plata domnitorului. Iancu-vodă, văzînd că i se
cereau fapte şi nu numai făgăduieli, a devenit mai zgîrcit şi a dat înapoi,
zicînd că nu-i stă în putinţă fără îngăduinţa sultanului. Atunci a văzut şi
regele că făgăduielile domnitorului nu fuseseră decît vorbe goale.
Mînios, Bathory l-a trimis ca sol la Poartă pe pan Dzierzek, să-l ceară
pe Mârkhazy (dar fără să-i ducă în schimb pe tătari) şi să-l pîrască pe Iancu
pentru răutăţile făcute Poloniei. Se părea că vechea ceartă dintre turci şi
lehi se schimbase în prietenie, şi prin martie 1581 se şi zvonise mazilirea lui
Iancu-vodă. Poate că atunci îşi va fi cumpărat el moşia Kăssmark, cu ajuto-
rul lui Reuber, ca să aibă un adăpost în ţara nemţească, sub aripa
proteguitoare a Kasoviei. În afară de aceasta, s-a zorit să strîngă cît mai
mulţi bani, atît pentru datorii, cît şi pentru pribegia ce s-ar fi putut ivi, mai
cu seamă că avea o familie destul de mare. Ii plăcea să se
1 „Iancu Dei Gratia Princeps Moldaviae" (Iancu, prin graţia lui
dumnezeu, domnul Moldovei).
111
noarte cu mare pohfală, ba uneori chiar şi fără noimă, aşa după cum
scriu cronicarii că poruncise să i se facă sanie de os, cu care se plimba vara
prin fîrg. Şi cum singura cale de a mai scoate ceva bani a rămas tot
ţărănimea, a scornit atunci birul cel nou pe ţară: zeciu-iala boilor.
Bieţii ţărani, şi aşa destul de jefuiţi de boierii lor şi nemaiputînd suferi
atîta asuprire, s-au ridicat cu furci şi cu topoare împotriva stăpînirii. Cei
dintîi au fost lăpuşnenii, avînd pe Lungu în frunte, care-şi luase pe dată
numele de „Ion vodă", şi năzuiau chiar să răstoarne domnia, aşezîndu-l în
loc pe voievodul lor. Răsculaţii s-au întîmpinat cu oastea domnească în
ianuarie 1582, la Balota, pe Prut, şi crîncenă a mai fost încăierarea dintre
boieri şi ţărani. Oştenii domneşti îi aveau în frunte pe vornicul Bucium şi pe
postelnicul Brutti, dar nu se ştie care ar fi fost sfîrşitul, dacă viteazul „Ion
vodă" nu s-ar fi înecat în Prut. Rămaşi fără căpetenie, răsculaţii au fost
răzbiţi şi puşi pe fugă; n-au mai cutezat multă vreme să se ridice din nou.
Cîţiva dintre prinşii mai răsăriţi din oastea lui Lungu ajunseră legaţi-cobză
la Istanbul.
Nu prea era pe placul solilor moldoveni că au dat acolo peste pan
Dzierzek, care nu mai contenea cu pîra împotriva domnului lor. întâlnirea a
avut loc chiar în divanul împărătesc, de faţă fiind însuşi marele vizir. Solul
regesc, luîndu-se la ceartă cu boierul lui Iancu vodă, l-a înşfăcat de barbă şi
l-a zgîlţîit zdravăn. Puţin a lipsit ca Sinan-paşa să nu poruncească o bătaie,
în numele padişahului, pentru o asemenea purtare necuviincioasă, dar s-a
ţinut1.
Aşadar, Sinan-paşa şi-a întors faţa de la Iancu-vodă. De altminteri, şi
aşa nu prea îl avea la inimă, după cum nici pe soră-sa, Chiajna, care nu se
mai bucura de tre-
1 După N. Iorga, Domnia lui Petru..., op. cit.
112
cere pe la Poartă. Se zice că, prin iulie 1582, Alexandru, feciorul lui
Iancu-vodă, s-ar fi dus la Istanbul cu plocoane pentru sultan, dar,
încercînd să fie primit şi de marele vizir, acesta nici n-a vrut să audă, iar
prin luna august a dat poruncă să fie întemniţat, nemaiauzindu-se nimic
despre el de atunci. La 1 septembrie, Petru-vodă Şchiopul fu adus din
surghiun şi căpătă iar steag de domnie, Iancu-vodă fiind mazilit1.
Rău i-a mai părut domnitorului pentru scaunul pierdut, dar se va fi
mîngîiat cu gîndul că la Kăssmark, unde îşi avea moşie, va trăi în pace şi
belşug, mai ceva ca un domn. A strîns întreaga lui avere, la care a mai
adăugat şi vistieria ţării, şi s-a pregătit de drum greu şi lung, fiindcă prin
Transilvania nu ar fi putut răzbi, încă din 3 iulie 1582, pe cînd se mai afla
domn, auzise că Gaspar Kornis, corniţele de Maramureş, le ceruse
bistriţenilor să aibă grijă ca nu cumva Iancu-vodă să treacă pe la ei, în
drum spre Kasovia. Cu toate acestea, în Braşov nici la 5 octombrie nu se
aflase de fuga domnului ce se născuse la ei.
La 15 septembrie 1582, solul veneţian din Istanbul îi scria dogelui că
Bartolomeo Brutti ar fi dobîndit domnia pentru Petru vodă Şchiopul! Asta
ar însemna că-şi părăsise prietenul aflat la necaz, şi n-ar fi fost de mirare la
un om ca Brutti. De fapt şi cu Petru-vodă se avusese bine, că doar el îl
sfătuise să se facă rege al Daciei, unind sub schiptrul lui toate cele trei
ţărişoare, căci de mult se vîntura prin acele părţi un asemenea gînd.
Plecarea din ţară a lui Iancu-vodă n-a stîrnit păreri de rău, căci
purtările lui n-au fost dintre cele mai frumoase. Cronicarii zic că ar fi siluit
jupînesele boierilor şi-că multe alte fărădelegi ar fi săvîrşit, mai cu seamă
vărsare de sînge boieresc, spre a se îmbogăţi, dar cam aşa
1 N. Iorga, Studii si documente XXIII, (f-a), Bucureşti, p-415—416.
112
viaţa în acele întunecate vremuri ale istoriei... Acum, nu-i mai rămăsese
altă cale de ales decît să încerce să se strecoare prin Pocuţia, către
Kăssmark, cu toate că avea un convoi destul de mare, greu să poată trece
nebăgat în seamă. în afara doamnei Măria şi a domniţelor Elena, Chiajna,
Despina şi Voica, mai era Iancu Bogdan, feciorul ce-i mai rămăsese, precum
şi Filip spătarul, Emiliana şi Chrisafina, copiii doamnei din prima căsnicie.
De asemenea, Bernadini, Anton, Iani, Mihai şi mulţi alţi greci, rude sau
prieteni care şi-au legat soarta lor de a domnitorului, însoţindu-l în
pribegie. Cam la vreo 250 de călăreţi greci şi moldoveni, precum şi lefegiii
lui Nagy Tamas, cu două bombarde, trebuiau să apere convoiul Ia caz de
primejdie. Era de trebuinţă o bună pază înarmată, căci încă de la plecare
au avut de întîm-pinat împotrivirea moldovenilor, care s-au strîns cu mic —
cu mare spre a-l împiedica să plece cu vistieria ţării. Lefegiii i-au împrăştiat
cu uşurinţă, şi n-au mai întîm-pinat alte necazuri pe drum, în ziua de 5
septembrie sosind la Snyatin.
Starostele Mikolaj Iazlowiecki s-a împotrivit trecerii lor mai departe, cu
toate darurile ce i se făgădui-seră. El o ţinea una şi bună că fără îngăduinţa
regelui nu puteau trece prin Pocuţia, poftindu-i pe Iancu-vodă şi ai lui să
aştepte pînă va veni porunca regească. Domnitorul însă îşi aducea prea
bine aminte de faptele lui neplăcute regelui, şi puţină nădejde îşi punea în
obţinerea încuviinţării. Pe furiş a căutat să se strecoare din Snyatin,
apucînd calea spre munte, dar tare l-a mai înfuriat pe pan Iazlowiecki o
asemenea purtare. în fruntea ostaşilor ce-i avea la îndemînă. le-a luat urma
şi a dat de ei la Kolaczkovce.
Văzîndu-i pe următori, însoţitorii lui Vodă au vrut să scoată săbiile şi
să răzbească cu fcrţa, dar domnul s-a împotrivit, poruncindu-le să aştepte
potoliţi. Cum se va *i înţeles cu starostele nu stim, dar oină la urmă l-au
— Domnii trecătoare — domnitori uitaţi 193
lămurit sub cuvînt că avea să aştepte pe loc hotărîrea regelui.
încrezători, polonezii s-au gîndit să se întoarcă, dar mult n-a aşteptat nici
Iancu-vodă şi, fără să-i pese de cuvîntul dat, a poruncit din nou fuga spre
Kasovia. Vestea i-a ajuns din urmă pe staroste. întorcîndu-se. pînă în seară
a şi dat de urma convoiului. Carele trecuseră prăpastia pe un pod, iar
acesta, după ce au scăpat şi călăreţii de partea cealaltă, fusese stricat.
înciudaţi, polonii au tras cu bombardele, dar fugarii şi-au văzut nestin-
gheriţi de drum. Cel puţin aşa gîndeau ei, căci nu aveau de unde şti că
starostele şi oamenii lui, cunoscători ai potecilor muntoase, aveau să le iasă
în cale. Aşa s-a în-tîmplat la 14 septembrie la Salatin, cînd nici de astă dată
Iancu n-a îngăduit împotrivirea cu armele. Numai că Iazlowiecki, sătul de
cîte pătimise cu ei, i-a trimis pe dată sub pază.la Liow, ca să se descurce cei
de acolo cu asemenea oaspeţi.
La început nici liovenii nu i-au îngăduit în oraş, fiind prea mulţi oşteni
şi temîndu-se să nu le facă vreo pagubă tîrgoveţilor, aşa că le-au poruncit
să-şi aşeze tabăra în afară. Vestea prinderii domnului Moldovei a răzbătut
cu iuţeală şi o mulţime de tîrgoveţi s-au năpustit cu mic-cu mare să-l vadă,
crezînd că era vreun Căpcăun, după faptele lui cele rele. Vor fi fost tare
dezamăgiţi cînd au găsit într-un car Iipscănesc un om bolnav de po-dagră,
care abia de se putea mişca de durere. Şedea alături de nevastă şi copii, cu
o înfăţişare blajină, dar mai cu seamă rîdea tot timpul, cu tot necazul ce
păţise...
Asemenea privelişte nu putea stîrni decît mila oamenilor din jur, şi mai-
marii Liowului n-au vrut să mai aibă supărări, ca în vremea cînd la ei
fuseseră descă-păţînaţi alţi domnitori români1, aşa că au poruncit să fie
duşi cu toţii în oraş. Oştenii au fost trimişi pe la ma-
1 în piaţa centrală a Lwowului au fost decapitaţi Ştefan vodă Tomşa (în
1564) şi Nicoară vodă Potcoavă (în 1578).
114
halale, în timp ce carul cu familia domnească a străbătut urbea
înconjurat de pază armată, călare şi pedestră, pînă în oraşul de jos, unde
au fost închişi. Se zvonise că nu vor adăsta aici multă vreme, ci vor fi trimişi
mai întîi înăuntrul" ţării. Nimeni nu aflase prin tîrg că vistierul curţii, pan
Iacynt Mladziejoski, abia sosit în Liow, aducea porunca tainică a regelui ca
pribeagul să fie ucis cît mai curînd. Era mare zorul, de teamă ca prinsul să
nu ajungă cumva pe mîna turcilor, cărora ar fi trebuit să le dea şi bogăţiile
ce le luaseră polonezii.
Cele din urmă ceasuri ale vieţii lui.Iancu vodă Sasul au fost povestite,
de un martor al acelor întîmplări, într-o cărticică latinească, numită Fatum
Ianculae Pala-tinae Moldaviae1. Se poate afla pe această cale că domnul a
fost despărţit de ai lui şi, închis singur, nu-i era îngăduit să vadă decît pe
călugării bernardini. Cine ştie ce-i va fi făgăduit călugărul Lozinsky, de
vreme ce l-a făcut pe Iancu-vodă să se lepede de credinţa luterană şi să
treacă la catolicism?! Poate chiar scăparea vieţii să fi fost preţul convertiţii
lui, căci papa Grigore al XlII-lea (1572—1585) a cerut regelui Henric al IlI-
lea al Franţei să se roage te polonezi pentru viaţa „bunului catolic", Iancu-
vodă...
Turcii de asemenea îl cereau pe fugar, dar mai cu seamă bunurile ce le
avusese asupra lui, căci cărase cu el o adevărată comoară. E drept că pe
drum, pînă a nu fi prins , convoiul fusese jefuit de către cîţiva paznici, care
au fugit. Mai apoi, la Salatin, după ce au încăput pe mîna starostelui
Iazlowiecki, oamenii acestuia şi el însuşi au făcut o zdravănă vămuire, şi n-
au fost străini de acest obicei nici liovenii. Totuşi, din ce a mai rămas Şi a
fost dus la Varşovia, s-a spus că era vorba de vreun milion de ducaţi, în
afară de giuvaericale, care nu erau nici ele puţine. Avusese stofe de
Damasc, haine de bro-
1 Soarta lui Iancu, domnul Moldovei (lat.).
i
114
cart cusute cu perle şi nasturi de aur, apoi blănuri scumpe acoperite cu
argint şi nestemate, precum şi multe ceasornice, de mare preţ pe acea
vreme. Dar solilor turci li s-a răspuns că asupra fugarilor nu s-a mai găsit
nimic, şi s-au întors cu mîinile goale, cu toate că nu puteau crede aşa ceva.
În sfîrşit, tocmai o asemenea bogăţie a dus la osîn-direa stăpînului ei,
ca nu cumva, rămînînd în viaţă, să scape vreo vorbă despre cei ce-l
jefuiseră. Aşadar, soarta fiindu-i pecetluită, au pătruns în temniţa lui
judecătorii regelui, arătîndu-i pricinile pentru care trebuia să-şi piardă
capul, dar, desigur, nu cele adevărate. Mai întîi, nu jurase credinţă regelui,
aşa cum se cuvenea s-o facă un domn moldovean ce se ţinea prieten cu
Polonia. Apoi, în răutatea lui, a făcut o mare supărare regelui desfăcîndu-i
scrisorile, ca să nu mai vorbim de necazurile ce le făcuse neguţătorilor şi
sătenilor de la hotare, arzîndu-le şi jefuindu-le satele. I-a aţîţat mereu pe
turci împotriva polonilor, ba a îngăduit şi tătarilor să treacă prin Moldova,
spre a jefui ţinuturile poloneze. Şi vor mai fi fost şi alte pricini, scornite
atunci, încît se vedea cît-colo că trebuia să ispăşească.
Zadarnic s-a dezvinovăţit Iancu-vodă, ba a cerut să se înfăţişeze însuşi
regelui spre. judecată, căci porunca de osîndire nu îngăduia altă cale. Unii
încercaseră să mai tărăgăneze, zicînd că s-ar fi putut afla de la osîndit ceva
taine de-ale turcilor, dar degeaba! Şi-a dat seama şi Iancu-vodă că trebuia
să moară, căci tăcerea morţilor nu este niciodată primejdioasă. Şi astfel,
ziua de 28 septembrie 1582 fu sorocită pentru împlinirea cumplitei porunci
regeşti.
115
Urcat în carul osîndiţilor sprijinit de noii săi prieteni, călugării, care l-
au însoţit pînă la moarte, a trecut apoi prin mijlocul mulţimii care, cu
lacrimi în ochi, nu-l mai vedea acum rîzînd ca-n prima zi . . . Jalea cea
mare a fost în piaţă, cînd şi-a luat rămas-bun de la doamnă şi de la copii,
rugîndu-i pe judecători să aibă milă de soarta lor. Cu greutate a urcat
scările ce-l duceau la butucul gîdelui, din cauza bolii, după care liovenii au
putut să vadă şi cel de-al treilea cap de domn român rostogo-lindu-se, în
numai cîţiva ani! Trupul cel fără de viaţă a fost ridicat cu multă grijă de
fraţii bernardini, în vreme ce familia mortului l-a însoţit cu bocete
româneşti (iulus dacicus) de mare jale. Văduva doamnă Măria l-a plîns trei
zile în şir şi şi-a jertfit frumoasele ei plete negre în semn de mare durere,
fiind alături de soţul ei , şi atunci cînd lespedea cea grea din biserica
bernardi-nilor l-a acoperit. Apoi lucrurile şi-au urmat firul, şi numai
călugării ciopliţi în piatră ce se ridicau pe două rînduri pînă la marginea
acoperişului, către crucea din vîrf, au rămas să vegheze acea mlădiţă
retezată din trunchiul familiei Rareş.
Ce s-a mai întîmplat după aceea, ne spun alţi martori ai vremii.
Lioveanul Bartolomeu Zimorovicz, care a trăit între anii 1597 şi 1677,
scriind istoria oraşului său, aşa după cum a aflat-o din cărţi pentru
vremurile mai vechi şi după mărturiile bătrînilor pentru cele mai apropiate,
pomenea că, în vremea copilăriei lui, încă se mai păstra sabia călăului cu
care fusese tăiat capul lui Iancu vodă şi că amintirea osîndirii era încă vie
în mintea bătrînilor din oraş. Mai zicea Zimorovicz că după treizeci de ani
au fost scoase rămăşiţele vechii biserici minorite,
115
cu oare prilej fusese stricat şi mormîntul lui Iancu-vodă. dar că i se
pregătise altul, nou. Atunci a văzut şi el sicriul, care încă mai era întreg, şi
vechiul mormînt căptuşit cu mătase roşie. Dar nu i-a fost dat pribeagului
domn să rămînă pe vecie nici măcar acolo, căci în 1817 guvernatorul
austriac al Liowului a poruncit să fie scoşi toţi morţii din biserica
bernardinilor. Istoricul Iaworsky spune că 330 de sicrie, mare parte întregi,
şi 173 de căruţe cu rămăşiţe omeneşti au fost scoase atunci şi îngropate de-
a valma în noile cimitire de la marginea oraşului, în acest fel, urma lui
Iancu-vodă, mlădiţă din trupul lui Rareş, s-a pierdut pe vecie!
UN ŞTEFAN TRANSILVAN
După o copilărie lipsită de griji în vechea cetate a Clujului, tînărul
Ştefan s-a văzut pus de către părintele său să aleagă ce avea să fie în viaţă.
Şi- alege calea armelor. Familia Bocskay, din care făcea parte, era vestită
nu numai în tot oraşul, dar şi pretutindeni în ţară. Oameni dîrzi, viteji,
bogaţi, dar cu mare dragoste de ţară erau toţi cei din neamul lui. Se
înrudeau cu cele mai mari familii transilvane, ba chiar şi din Ungaria,
printre care vestiţii Bathoreşti.
S-ar putea crede că numai datorită numelui pe care-l purta, tînărul
Ştefan ajunge în scurt timp la mari ranguri ostăşeşti, dar nu a fost aşa.
Datorită virtuţilor deosebite şi faptelor sale de vitejie, devine comandantul
cetăţii Oradea, iar o dată cu trecerea anilor capătă şi înalta slujbă de comite
de Bihor. Ca mare stăpîn de moşii şi căpetenie de comitat, şi-a dat seama
că starea locuitorilor nu era deloc mulţumitoare, şi pe cît i-a stat în putinţă
a încercat să le înbunătăţească traiul. Dar, spre a^ izbuti pe deplin, ar fi
fost de trebuinţă mai întîi neatârnarea ţării.
Se dusese vestea de cîrmuirea cea dreaptă a comitelui -Bocskay, iar
cînd nepotul său, Sigismund Bathory, ajunge principe al ţării, l-a poftit în
preajmă-i, la Alba
116
Iulia. A fost cel mai de seamă sfetnic al prinţului, dar şi cel mai
ascultat. Toate treburile politiceşti le rînduiau laolaltă, şi nu puţine poveţe
căpătase nepotul de la unchi.
Pe acele vremuri, de sfîrşit al celui de al XVI-lea veac, ţara Transilvaniei
era supusă împărăţiei turceşti, care-i îngăduise oarecare libertate, dar nu
îndestulă. Sigismund Bathory, spre deosebire de înaintaşi, s-a gîndit să
scape de oblăduirea turcească. Şi Bocskay într-un gînd cu el a fost. Prinţul
socotea că întărindu-şi puterea, alipind Transilvaniei şi celelalte două ţări
surori, ar fi ajuns rege al unei.ţări ce s-ar fi putut înfrunta cu Semiluna. . .
Pe de altă parte. Ştefan Bocskay credea că singura cale de urmat ar fi fost
trecerea cu totul de partea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. După
el, austriecii erau mai în măsură să lupte cu turcul, iar transilvanii să-i
sprijine, căci dorinţa nepotului nu putea fi decît un vis.
Într-o vreme, lui Sigismund i s-a năzărit să lase domnia Transilvaniei în
schimbul a două ducate de prin Silezia. Văzîndu-l cît era de nehotărît.
Bocskay l-a sfătuit să lase locul vărului său, Andrei. Acesta, în calitatea lui
de faţă bisericească, ar fi constituit o stavilă pentru turci. Şi, catolic fiind,
de bună seamă că ar fi trecut în tabăra catolicilor habsburgi...
De astă dată, n-a fost bună povaţa lui Bocskay! Noul principe s-a
socotit îndeajuns de înţelept, încît s-a lipsit de sfaturile şi îndrumările lui.
Spre a nu-i stîrni vreo împotrivire, l-a însărcinat să meargă sol la Rudolf,
tocmai la Praga. în urma lui însă. i-a trimis vorbă că nu mai avea ce căuta
în ţară, moşiile şi slujba fiindu-i luate. împăratul, aflînd vestea şi cunoscînd
ascuţimea minţii lui Bocskay, precum şi înclinarea lui spre austrieci. l-a
luat în slujba sa, ca sfetnic. De la curtea lui Rudolf a urmărit Bocskay tot ce
s-a petrecut în ţara sa la cumpăna dintre cele două veacuri. .. Mihai
Viteazul a
117
făcut dovada că ceea ce gîndise şi Sigismund şi alţii de mai înainte era
cu putinţă!
Poate că se va fi bucurat de întoarcerea lui Sigismund, şi de bună
seamă că l-a cunoscut pe falnicul Mi-hai, în vremea cînd fusese pribeag pe
la Praga ori Viena, dar despre asta nu ne-a rămas nici o mărturie. Vremea
petrecută ca sfetnic împărătesc i-a fost de mare folos, dîndu-şi seama că
ţara lui nu dorea, nici oblăduire turcească şi nici ocrotire habsburgică. L-a
chemat şi dorul de ţară, încît în 1604 s-a întors pe plaiurile natale, do-
bîndindu-şi din nou averea. S-a întristat însă văzînd că, pe lîngă sărăcia pe
care o ştia, jafurile lefegiilor făcuseră şi mai mare pagubă. Nu ezită să se
dea de partea răzvrătiţilor şi haiducilor, care luptau cu arma-n mînă îm-
potriva bandelor de lefegii1. Dar căpetenia cea mai de seamă a acestora,
generalul Barbiano Belgioioso din Ka-sovia, era un italian trufaş, urît chiar
de orăşenii în mijlocul cărora trăia. Generalul, punînd mîna pe vreo cîţiva
haiduci şi supunîndu-i la cazne, află cu mirare că şi fostul sfetnic
împărătesc, Ştefan Bocskay, face parte din rîndul răzvrătiţilor. Şiret, s-a
făcut a nu şti nimic şi, prietenos, l-a poftit pe Bocskay la Kasovia. Avea de
gînd să-l înlănţuiască în vreo temniţă, dacă nu chiar să-l îm- _ puste, ca
trădător al împăratului...
Prin oameni de credinţă, Bocskay află gîndul generalului şi, în loc să se
ducă la Kasovia, îi strînge în ju-ru-i pe toţi nemulţumiţii şi pune mîna pe
cîteva cetăţi dinspre împărăţia austriacă. Furios, Belgioioso se dă pe faţă,
prouncind lefegiilor să se strîngă cu toţii la Adorjân^ unde veniseră şi
vestitele căpetenii Pezzen, Dampierre, Cavriolo şi alţii, spaima statelor
europene, pornind spre Transilvania.
1 V. Motogna, Războaiele lui Radu Şerban, în Memoriile Academiei
Române, Secţia Istorie, Seria III, voi. VI, Bucureşti, 1927, p. 73 şi urm.
aoi
Bocskay şi oştenii lui nu s-au înspăimîntat de faima lefegiilor.
înfruntîndu-i cu bărbăţie, la Aleşd, în 4 octombrie 1604, i-au pus pe fugă.
însuşi Belgioioso cel mîndru s-a văzut nevoit să-şi caute scăpare la Oradea,
dar, aflînd cît de îndrăgit era Bocskay acolo, a cerut pace. Cum era şi de
aşteptat, biruitorul nici n-a vrut să audă de împăcare cu ticălosul general.
Ruşinat, Belgioioso a luat drumul către casă. Mare nu i-a fost atunci
uimirea, văzînd că porţile Kasoviei i s-au închis în nas! Nemaiavînd încotro,
a plecat mai departe, pînă la Sze-pesvaralya, în Ungaria de Sus.
Pe urmele înfumuratului general, dar primind şi a-jutor turcesc,
Bocskay a pătruns în Kasovia la 15 octombrie, unde fu primit cu mare
bucurie. în acest fel, toate părţile ungureşti de către miazănoapte erau în
stă-pînirea lui. Prietenii din Transilvania i-au cerut atunci să le fie principe,
domn al părţilor ungureşti şi comite al secuilor. La 19 noiembrie în acelaşi
an, marele vizir Lalâ Mehmet a şi trimis „adhname"1, cu toate că Bocskay
nu ceruse aşa ceva.
Rămăseseră însă în Transilvania urme ale stăpînirii habsburgice. Clujul
se afla în puterea a trei comisari împărăteşti, de asemenea, Gherla şi altele.
Bocskay l-a trimis pe generalul său Ladislau Gyulaffy împotriva Clujului.
Unul dintre comisari, Krausenek, simţindu-se vinovat de nedreptăţi, dăduse
bir cu fugiţii mai din vreme. Ceilalţi doi, Imhoff şi Hoffman, plini de sine,
scriau în 2 noiembrie nobilului Kornis: ,, . . . unii îşi pierd capul la auzul
unor zvonuri mincinoase, dar dracul nu e aşa de negru precum se crede.
Noi sîntem siguri că majes-tatea-sa are grijă de apărarea acestei ţări. Basta
e pe drum cu toată puterea lui şi Radu Voievod încă se îmbie
1 Confirmarea domniei, în scris, de către saltaa.
118
întreaga oştire, vrînd să slujească împăratului şi ţărilor sale"1.. .
Nu aflaseră cei doi că Radu Şerban- trimisese vorbă împăratului că nu-i
era în putinţă să intre cu oastea în Transilvania. Văzuse domnul român că
Bocskay era tare îndrăgit pretutindeni şi aflase că cetăţile Ineu, Li-pova şi
Caransebeş i se închinaseră şi că numai în Gherla se mai ţineau tare
lefegiii. în schimb paşa de Timişoara, deşi de partea lui Bocskay, s-a cam
înspăimîntat văzînd că toţi bănăţenii îl aşteptau pe Bocskay şi s-a dus pe
dată la Istanbul, după porunci noi. Totuşi, Bocskay încă nu stăpînea
întreaga ţară. în afară de Cluj şi Gherla, mai era şi secuimea, care se cam
codea să treacă de partea lui, ştiindu-l neam cu Bathoreştii, prigonitorii
secuilor, însă la 21 februarie 1605 are loc o adunare a secuilor la Miercurea
Nirajului, unde Petky, căpitanul de Odorhei, îi convinge pe toţi să se
încreadă în steaua lui Bocskay.
Aşa se petreceau faptele atunci cînd „generalul morţii", Giorgio Basta,
ucigaşul lui Mihai Viteazul, s-a îndreptat „cu toată puterea", cum spuneau
cei doi comisari, asupra Transilvaniei. Se aştepta ca Bocskay să i se
închine, dar, văzînd că acesta era hotărît să-l înfrunte, se lăsă păgubaş şi
ceru pace. .. De data asta, Bocskay a fost cel care a stat la îndoială, primind
pînă la urmă pacea cu condiţia ca generalul să recunoască neatîrnarea
Transilvaniei. Aşa ceva nu stătea în puterea lui Basta, şi deci nu s-au
împăcat, dar generalul s-a tras înapoi.
La 20 aprilie, o Dietă adunată la Szerencs i-a întărit puterea ca principe
al Transilvaniei, iar Poarta s-a învoit să-l facă rege al Ungariei3. Tot atunci
s-a hotărît
1 Traian Mutaşcu, Radu Şerban, Bucureşti, 1978, p. 86—
118
2 Domn al Ţării Româneşti (1602—1611).
3 liouis Leger, Historie de l'Autriche Hongrie, Paris, 1895,
91.
ca toate credinţele din ţară să aibă drepturi1, dar nu s-a pomenit şi de
cea a românilor, care erau cei mai mulţi.
Bocskay a judecat însă că mai întîi ar fi trebuit închegată Transilvania
ca ţară neatîrnată, şi mai pe urmă ar fi avut timp şi pentru coroana
Sfîntului Ştefan-. în acest sens, primejdia i s-a părut a fi cu mult mai mare
din partea lui Radu Şerban, decît de la oraşele săseşti, într-adevăr,
voievodul român avea oaste puternică, dar nu se încumeta să-l atace, de
teama turcilor. Prinţul a căutat să lege prietenie cu Ieremia Movilă, la care
îşi găsise adăpost Simion Movilă:!, fostul domn al' Ţării Româneşti,
duşmanul lui Radu Şerban. Acestuia, Bocskay i-a făgăduit sprijin la Poartă,
să-şi recapete domnia.
Deşi înscăunat încă din 1602, Radu Şerban primise steag de domnie
abia în 1604, şi nu se prea îmbia să se strice cu turcii de dragul lui Basta
care îl zorea să pătrundă peste munţi. Pînă la urmă, voievodul a îngăduit
generalului său lefegiu, Gheorghe Raţ, să plece el, ca şi cum n-ar fi fost cu
ştirea domnului. La începutul anului, prin februarie 1605, Raţ şi bandele
lui de lefegii se aflau în Transilvania, prădînd ca-n codru, pe unde apucau.
Dar Bocskay şi-a dat seama pe dată că lefegiii nu veniseră de capul lor.
înfuriat, a cerut încă o dată la Poartă, în 25 martie, să fie schimbat domnul
muntean. Nu se ştie însă din care pricină dregătorii otomani în-tîrziau să-i
facă pe plac, şi atunci prinţul a hotărît să facă şi el ca Radu Şerban. Fără
să se amestece de-a dreptul, l-a sfătuit pe Simion Movilă ca, împreună cu
generalii transilvani Petky şi Gyulaffy. să-l izgonească pe
1 Albert Sayous, Historie generale des honqrois, Buda-pest—Paris,
1900, p. 333.
- Ştefan I cel Sfînt, rege al Ungariei (997—1038), aici în sensul de
coroana Ungariei.
3 Simion Movilă, domn al Ţării Româneşti (1601—1602) şi al Moldovei
(1606—1607).
119
Radu Şerban din ţară, dar pribeagul domn nu s-a încumetat,.
În ziua de 9 mai 1605 fusese sorocită Dieta de la Tîrgu Mureş, urmînd
să hotărască alegerea lui Ştefan Bocskay ca prinţ, precum şi rînduiala în
ţară. Dieta însă n-a putut să se desfăşoare cum ar fi trebuit, din pricina
zvonului că Raţ, cu lefegiii lui, chipurile, venea asupra oraşului. Toată dieta
s-a tras atunci în tabăra lui Gyu-laffv, ridicată undeva prin apropiere, şi
acolo a hotărît ca Bocskay să fie principele ţării. Oraşele săseşti, în afară de
Sighişoara, se împotriveau alegerii; şi, fiindcă dieta socotea trădător pe
oricine nu asculta de prinţ, judele Braşovului, Mihail Weiss, s-a înfăţişat el
însuşi ca să se înţeleagă cu Bocskay. N-a mai fost cînd, fiindcă oştenii lui
Raţ au izbit pe neaşteptate tabăra, trecîndu-i prin sabie pe toţi pedestraşii.
Ceilalţi, cîţiva din dietă şi călărimea în frunte cu Gyulaffy, abia au scăpat cu
fuga, oprindu-se în preajma cetăţii Sighişoara. Era de fapt sin-gurul oraş
săsesc prieten, dar care nu i-a primit pe fugari între zidurile cetăţii.
Gyulaffy a ridicat o nouă tabără, în aşteptarea oas-tei trimise de prinţ,
în frunte cu Ludovic Râkpczy şi Ga-briel Bethlen, avînd şi oşteni de ajutor
de la Ieremia Movilă. Cum însă aceştia întîrziau să sosească, Gyulaffy avea
nevoie de bani să-şi întărească puţina lui oaste şi s-o hrănească. Cui să se
adreseze, dacă nu prietenilor din Sighişoara? Auzind de bani, neguţătorii
din frumoasa cetate nu s-au mai învoit şi, ca nu cumva Gyulaffy să se
repeadă cu forţa asupra lor, au deschis porţile cetăţii, pof-tindu-l pe Raţ şi
bandele sale să-i apere.
Amarnic s-au mai căit sighişorenii de prostia făcută, căci Raţ şi ai lui se
purtau în oraş de parcă l-ar fi cucerit. Pocăiţi, s-au rugat de judele Weiss să
se pună chezaş că vor da bani. numai să fie scăpaţi de „oaspeţii" pe care ei
îi poftiseră.
120
La 4 iulie 1605 are loc o înţelegere între Weiss şi Gyulaffy, ca oştenii
prinţului să iasă din satele săseşti, iar Raţ să părăsească Sighişoara.
îeţelegere făcută fără Raţ! Cum era de aşteptat, acesta nu se dădea dus
nicicum, în vreme ce sibienii nu voiau să-i primească pe oştenii lui
Bocskay. în schimb, în Braşov intraseră moldovenii lui Simion Movilă şi
turcii lui Aii paşa, aşe/indu-se pe chiolhanuri în contul orăşenilor. Alte
plocoane şi alte încercări pentru a se scăpa de venetici, care pătrunseseră
pretutindeni în ţară. ..
Principele vede acum limpede că apucase pe un drum greşit, care n-a
dus decît la pagubă şi luptă. Nea-tîrnarea Transilvaniei era strîns legată de
prietenia cu celelalte ţări române, aşa cu o dovedise Mihai Viteazul! N-avea
decît să-i urmeze calea...
Pentru început, l-a rugat pe judele Weiss, pe care-l ştia prieten cu Radu
Şerban, să încerce o împăcare. în vara aceluiaşi an solii transilvani au şi
iscălit la Tîrgo-vişte o înţelegere cu domnul român. Făgăduia, prinţul, să
evite certurile şi să nu-l mai sprijine pe Simion Movilă la Poartă, iar în caz
de primejdie, oferea adăpost domnului român în Transilvania. La rîndul
său, voievodul îi îndemna pe braşoveni să se supună lui Bocskay şi, ca să-
şi arate buna-credmţă, Radu Şerban mai dă drumul din oaste şi altor
lefegii, care de acum îi prisoseau. De asemenea, o dată cu solia transilvană
ce se întorcea acasă, a fost trimis şi diacul domnesc Nicolae, cu misivă către
Raţ, poruncindu-i să se retragă şi să nu facă pagube în Transilvania. Dar
unde se mai găseau lefegii ascultători?! Nici gînd să lase el Sighişoara, unde
o ducea atît de bine! Chipurile, el ar fi plecat, dar lefegiii lui, nemţi, şi
cazaci, nu se îndurau. .. Cu greu s-au lăsat duşi, abia după ce s-au înţeles
cu prinţul, la 9 septembrie, iar sighişorenii s-au zorit să pună lacăte mari
porţilor cetăţii, răsuflînd uşuraţi.
120
Abia acum se părea că ţara va căpăta mult rîvnita linişte! Pe la
jumătatea lui August, Clujul îşi deschide larg porţile şi îl primeşte cu muită
dragoste şi bucurie pe cel ce odinioară se născuse acolo. La 21 august, a şi
ajuns o solie de la Ieremia Movilă, în frunte cu vornicul Nistor Ureche. Se
ruga domnul Moldovei ca prinţul să nu plece urechea la făgăduielile
amăgitoare făcute la Tîrgovişte şi să rupă prietenia cu Radu Şerban. Ca do-
vadă a prieteniei moldovenilor, Cristea şi Ştefan vornicul, cu oaste de vreo
patru mii de călăreţi, aveau poruncă să asculte de alteţa-sa. Insă Bocskay
s-a dovedit cinstit cu moldovenii, spunîndu-le în faţă că ţinea prea mult la
prietenia domnului de la miazăzi şi că n-avea de gînd să se lepede de ea.
Ieremia-vodă nu s-a lăsat; la 23 august solii moldoveni se rugau de
generalul Petky să-i sprijine pe lîngă principe, dar degeaba! Chiar şi la 15
septembrie, cînd Dieta de la Mediaş fusese chemată să hotărască asupra
actelor iscălite la Tîrgovişte, vornicul Ureche s-a înfăţişat din nou, cu
rugămintea domnului său. Nici Radu Şerban nu a rămas mai prejos, ci a
trimis tot atunci o solie de 24 boieri, care se înţeleseseră mai întîi cu judele
Weiss, la Braşov. În faţa Dietei, solii români au spus cu tărie că nu-l mai
vor pe Simion Movilă ca domn! Moldovenii au plecat din nou fără izbîndă, şi
abia la 30 iunie 1606, cînd a murit Ieremia-vodă şi locul i l-a luat Simion, s-
au potolit şi ei. Rămăsese doar nesupunerea comitelui Albert Huet al
Sibiului, dar, nemaia-vind sprijinul lui Radu Şerban, s-a închinat şi el
alteţei sale, curmînd astfel şi ultima neînţelegere din ţară.
La 19 mai, Poarta îi întărise domnia, dar Huseyn-bey îi aduce
adhname-ul abia după Dieta de la Mediaş. Acum avea toate împuternicirile
de a fi stăpînul ţării iar înţeleaptă lui politică aduce în ţară pacea şi
prietenia vecinilor. Trebuiau însă îndepărtaţi, cu orice preţ, hab-sburgii. cît
mai departe spre apus. liberînd astfel şi pă-mînturile ungureşti de sub
stăpînirea lor. îl va numi
121
deci ca guvernator, în locul lui, pe Sigismund Râkoczy, om de încredere
şi de ispravă, iar prinţul însuşi va părăsi Transilvania, îndreptîndu-se către
soare-apune. .
Era frumoasă şi senină acea zi de 10 noiembrie 1605 cînd s-a adunat
atîta lume pe cîmpia de la Rakoş. Veniseră de pretutindeni în întîmpinarea
lui Mehmtt Lalâ, marele vizir, care avea să aşeze pe creştetul viteazului
prinţ transilvan sfînta coroană a regelui Ştefan. în uralele mulţimii, marele
vizir l-a încoronat, i-a încins sabia şi i-a înmînat schiptrul regesc din partea
sultanului. Totodată, o solie i-a adus şi coroana de fier a Transilvaniei,
parcă spre a-i aminti că era fiul acestor meleaguri ce i se închinau. Dar el
ştia prea bine că, deşi încoronat rege, tot principe transilvan rămînea, căci
regatul Ungariei era sfîrtecat între austrieci şi turci, iar liberarea lui era o
îndatorire sfîntă pentru anii ce vor urma... Trebuia înfrîntă mai întîi
împărăţia habsburgică, şi alungată pe vecie de pe meleagurile carpatice.
Viena era însă înspăimîntată de înfăptuirile principelui ce-i fusese
cîndva sfetnic şi mai cu seamă de felul în care izbutise să şi-i facă prieteni
pe cei doi domni români de peste munţi. Prin faţa ochilor imperiali se va fi
perindat iarăşi chipul lui Mihai Viteazul.. . dar nu cumva şi Bocskay avea
acelaşi gînd? Dacă aşa era, atunci să împărtăşească şi soarta valahului! Şi
astfel i s-a ho-tărît moartea. . .
Faimosul Raţ, dat afară din slujba lui Radu Şerban, a intrat în oastea
împărătească şi.a fost trimis în Transilvania pentru ca, în lipsa prinţului, să
facă mai rău decît făcuse. N-a avut noroc hoinarul general, fiindcă, prins de
oamenii prinţului, a fost aruncat în temniţă. Văzînd că nici prin Raţ n-au
reuşit să răscoale ţara, generalii împăratului s-au învoit să încheie pace,
prin luna iulie 1606, dar nu l-au recunoscut pe Bocskay ca rege, ci numai
ca principe al Transilvaniei, cu drept de moştenire pentru urmaşii lui. Cu
alte cuvinte, austriecii s-au
122
împăcat pentru o vreme cu gîndul că Transilavnia nu mai atîrna de ei.
în calitatea sa de rege al Ungariei, Bocs-» kay a cerut generalilor ca supuşii
lor unguri să se bucure de drepturi politice şi de libertate de credinţă, şi
dorinţa i-a fost îndeplinită. Deocamdată toată lumea avea nevoie de pace,
fiindcă furtunile ce bîntuiseră la începutul veacului aceste meleaguri mare
sărăcie şi jale aduseseră.
În sfîrşit, principele Bocskay s-a dovedit a şti cînd trebuie lăsată spada
din mînă, spre a fi înlocuită cu iscusinţa, şi s-a zbătut în aşa fel, încît a
izbutit să-i facă pe turci să se împace cu austriecii. într-adevăr, se poate
spune că datorită lui se încheie pacea de la Zsisvatorok, din 11 noiembrie
1606. Bucuros de aşa izbîndă, s-a hotărît să-şi serbeze crăciunul la
Kasovia, cu toate că era prea aproape de oamenii împăratului. El nu s-a
temut, dar ceea ce părea de necrezut s-a întîmplat...
În ziua de 29 decembrie, pe neaşteptate, principele se stinge din viaţă,
sub ochii prietenilor lui îndureraţi! Şi cum nu era de închipuit ca un om în
plină putere să cadă trăsnit din senin, de o boală ciudată, toate bănuielile
căzură pe capul cancelarului Kallay, cunoscut pentru simţămintele lui de
prietenie faţă de împăratul de la Viena. Că el va fi fost vinovatul ori nu . ..
mulţimea înfuriată s-a năpustit asupra temniţei unde fusese închis pe dată.
Scos în piaţă cu sudălmi şi ghionturi, fără să-l mai supună la vreo judecată,
l-au sfîrtecat în bucăţi1.
Toate clopotele Clujului băteau în ziua de 18 februarie 1607, cînd alaiul
mortuar intra pe porţile oraşului înveşmîntat în negru. Cu numai cincizeci
de ani
1 A. Sayous, op. cit.
- Domnii trecătoore - domnitori uitaţi 209
înainte, acolo văzuse Bocskay pentru prima dată lumina zilei, şi tot
acolo copilărise. Cu lacrimi grele l-a plîns toată suflarea din oraş şi
împrejurimi, însoţindu-l o lungă bucată de drum pe cel ce le fusese prieten
şi stăpîn...
A vrut să facă mult pentru ţara lui acest Ştefan al Transilvaniei, dar
moartea i-a curmat pe negîndite avîn-tul. A fost prinţ, a fost rege, dar mai
presus de toate a fost un om, care i-a iubit pe oameni!
VOIEVODUL SĂRACILOR
Purta numele acelui aprig voievod care l-a pălit cu buzduganul în obraz
pe Despot-vodă, nesuferind ca Moldova să fie cîrmuită de venetici. Miron
Costin zicea că ar fi fost de neam, moldovean din satul Oteşti, de pe, valea
Răcătăului, ţinutul Putnei1. Dacă avea dreptate, atunci se poate înţelege de
ce Ştefan vodă Tomşa al II-lea „era bun către săraci, dar aspru către boieri,
pentru că aceştia erau nedrepţi cu sărăcimea", după cum spune un alt
cronicar, Matei al Mirelor. însă el însuşi se dădea feciorul lui Tomaş-vodă, şi
dacă ar fi să judecăm după viaţa lui, zbuciumată, nu era departe de adevăr.
Dacă ar fi fost ţăran de rînd, pentru ce să fi pribegit atîta în tinereţea lui,
ştiut fiind că numai cei „de os domnesc" îşi căutau scăparea prin ţări
străine, şi nu ră-zăşii „de neam prost"?!
Tînărul Ştefan Tomşa a bătut în lung şi în lat drumurile Europei,
luptînd chiar şi în Pirinei, de partea celor care-i dădeau o bucată de pîine
pentru braţul lui vînjos. Hoinar pe la curţi străine, ca şi alţi pribegi de pe la
Dunăre, nu s-a putut înrădăcina pe niciunde, ci s-a tras mai către casă,
aşa cum făceau toţi românii. N-a
1 Miron Costin, op. cit., p. 57.
133
cutezat să pătrundă chiar în ţară, ci s-a angajat ca lefegiu în slujba lui
Ştefan Bathory, regele Poloniei, după cum spune chiar un cronicar polon,
Piasecki. Din Polonia trece mai apoi la Istanbul, legînd mare prietenie cu
ienicerii, alături de care s-a şi luptat împotriva perşilor. Curajul şi virtuţile
lui ostăşeşti i-au fost pe plac marelui vizir Mehmend-paşa, care,
cunoscîndu-i obîrşia şi avînd trebuinţă de domn pentru Moldova, i-a dat
steag de domnie.
Era prin noiembrie 1611 cînd căpătase domnia de la Poartă, şi tare s-
au mai speriat marii boieri ai ţării la auzul veştii că un sărăntoc avea să fie
domn peste ei, după mazilitul Constantin-vodă. Boieri ca logofătul Stroici,
Nicoară Prăjescu, Dumitru Buhuş, Pătraşcu Cio-golea şi mulţi alţii se
sumeţeau să i se împotrivească, ştiind că noul voievod nu făcea decît să ia
locul răposatului Mihăilaş în lupta dintre turci şi lehi, iar ei nu-i pofteau pe
păgîni. Neputîndu-i sta în faţă, din lipsă de oaste, doamna Elisabeta şi
Constantin-vodă, împreună cu boierii, s-au tras în cetatea Hotinului, cu
gînd să se întoarcă în curînd. Se auzise că Tomşa ar fi fost nespus de
aspru, beutor şi muieratic, precum şi multe alte vorbe rele, scornite pe
drept ori pe nedrept.
Chiar după 11 noiembrie, cînd se aflase că Tomşa primise steag de
domnie, vornicul Nistor Ureche şi paharnicul Bucioc fuseseră trimişi la rege
să se roage a nu fi lăsaţi de izbelişte. însă. cu .toată bunăvoinţa craiului, nu
s-a putut face nimic. Venea iarna, şi cu greutate s-ar fi strîns în pripă
oaste, dar făgăduia tot sprijinul pentru lunile ce vor urma. Aşa stînd
lucrurile, doamna Elisabeta şi însoţitorii s-au tras la Kameniţa, peste
Nistru, ca nu cumva să-i dea prin cap zvînturatului Tomşa să se
năpustească asupra Hotinului. între timp sîrguinciosul ei ginere s-a pus pe
strîns ostaşi pentru înfruntarea cu ţăranii lui Tomşa. Şi izbutise, în cîteva
133
luni, să aibă vreo şase mii de oameni, dar „strînsură de toate
neamurile", cum zice Miron Costin.
Pregătindu-se să ţină piept lehilor, Ştefan Vodă Tomşa chemase „oastea
ţării", după obiceiul voievozilor înaintaşi. El n-avea bani să plătească lefegii,
şi nu-l lăsa inima să mai tragă de la sărăcimea ţării. A chemat la el pe foştii
căpitani ai lui Mihai Viteazul, Mîrza, Gheţa şi chiar şi pe Raţ, cel scăpat din
temniţele transilvane, de asemenea se mai putea bizui pe tătarii lui
Cantemir-bey, bunul său prieten. La rîndul lor, turcii l-au trimis pe Magyar-
oglu-paşa şi Hussein-aga cu cîţiva oşteni, dar mai mult ca să se ştie că-l
sprijineau pe domn, căci Vodă şi-a dat seama că nu erau buni de luptă1.
Cînd au socotit că sînt îndeajuns de pregătiţi, lehii, în frunte cu însuşi
hatmanul Zolkiewski. şi pan Potocki alături, au pătruns în Moldova, în
plină vară a anului 1612. La 19 iulie, în locul ce se cheamă „Cornul lui
Sas", de pe lîngă Prut, cele două oştiri ajung faţă-n faţă, încă- ierîndu-se pe
viaţă şi pe moarte, aşa cum se întîmplă între bogaţi şi săraci. Calicimea lui
Tomşa, mai numeroasă şi dovedindu-se plină de curaj, a răzbit ostile cele
înzăuate ale polonilor, făcînd un adevărat măcel printre ei. Trufaşul Potoki
însuşi a căzut prins şi fu trimis pe dată spre a fi întemniţat la Edi Kule. Cît
despre bietul hatman, norocul l-a ajutat să scape cu fugă ruşinoasă din faţa
voievodului calicimii. A căzut atunci în mîna tătarilor şi bietul Constantin-
vodă, care şi-a pierdut mai apoi viaţa în apa Nistrului.
Cruntă fu soarta boierilor din tabăra leşească ce n-au apucat să cadă în
luptă, trebuind să îngenunche în faţa gîdelui, care ostenise de atîta muncă
şi nu mai pri- didea ... Pe nimeni n-a cruţat dintre cei căzuţi prinşi.
1 Gh. Brătianu, Răscoala ţărănimii împotriva lui Ştefan Tomşa, în „Rev.
Istorică", an II, seria 2, Bucwresti, ' 1916, P- 54—80.
134
Ba pînă şi pe un diac domnesc de-al Movileştilor l-a dat pierzării, zicînd
că „mai cărturar decît Dracul nu este altul"1. întorcîndu-se din luptă,
însuşi vodă Tomşa spuse că: „. . . atotputernicul Dumnezeu i-a adus sub
sabia domniei mele, unde şi oasele lor sînt faţă în drumul sasului, la vii pe
Prut"2.
Rămînînd fără boierii cei vechi de viţă, Ştefan-vodă Tomşa va sălta în
dregătorii boieri făcuţi de însuşi măria-sa, şi astfel au apărut nume noi, ca
ve-vornicul Mîrza, vel-vistiernicul Costache Roşea şi alţii. Dar şi aceştia
trebuiau struniţi, iar cînd vreunul dintre ei uita că nu era boier decît prin
mila lui Vodă, gîdele din preajma domnitorului avea grijă să-i aducă aminte
pentru totdeauna. Căci, cu adevărat, nu se lipsea de gîde în nici o
împrejurare. Un călător italian, călugărul Tommaso Alberti, aflător prin Iaşi
în iarna anului 1612, l-a "văzut pe Vodă bătînd uliţele noroioase ale
tîrgului, înveşmîntat în roşu, cu vreo 500 de archebuzieri însoţitori, dar la
loc de cinste era un ţigan „gros şi mare la trup", care nu era altul decît
gîdele.
Aşa a socotit vodă Tomşa că-i va putea stăvili pe boierii cei lacomi,
nesimţitori la lipsurile ţărănimii şi neurmărind decît să fărîme ţara în moşii
stăpînite de ei ca adevăraţi voievozi. Or, domnul avea datoria sfîntă de a
păstra ţara, şi pentru aceasta s-a bizuit pe cei mulţi, deşi săraci. Tremurau
boierii de frica lui, numai cum îl vedeau pe gîde! Acesta, ştiindu-se la mare
cătare de către domn, rînjea cînd vedea pe cîte un boier şi întreba:
„Doamne, s-au îngrăşat berbecii?"3... Cum să nu se sperie cîte un boier mai
pîntecos, cînd ştia foarte bine că şi el ar fi putut ajunge berbec de
înjunghiat? Mai cu seamă că Vodă avea în grijă să nu lenevească gîdele
1 M. Costin, op. cit., p. 61. 8 Gh. Brătianu, op. cit. 3 Ibidem.
135
şi nici să lase „berbecii" să se îngraşe „din păşunea ţării".
„La judecăţi era nepărtinitor şi drept, dar cam pornit", zice tot Matei al
Mirelor. Pornirea lui era însă numai asupra boierilor asupritori şi nicidecum
asupra ţăranilor, cărora le asculta necazurile. El, care fusese pribeag
flămînd prin lume, ştia ce înseamnă foamea şi căuta pe cît îi sta în putinţă
să îndestuleze pe cei mulţi. Ţăranii, la rîndul lor, îl socoteau cu adevărat
domnul lor — voievodul săracilor!
Tomşa-vodă s-a îngrijit şi de tdeburile din afară ale ţării cu la fel de
mare chibzuinţă pentru Binele ei. Ştia că numai o prietenie închegată între
cele trei ţări-surori le-ar fi scăpat de lăcomia vecinilor, din oricare parte.
Cînd a intrat cu oastea în 1613 să-l sprijine pe prinţul Gabriel Bethlen,
întîlnindu-se acolo şi cu Radu Mihnea, domnul Ţării Româneşti, toţi trei s-
au legat prin jură- mînt. Iar Tomşa a rămas credincios cuvîntului dat, cu
toate că ceilalţi nu l-au ţinut întotdeauna.
Ştiindu-se mereu pîndit, mai cu seamă de către Movileşti, Vodă şi-a
întocmit o tabără la Ţuţora, pe Prut, în preajma Iaşilor, iar vreo mie de
oşteni îi avea pregătiţi toată vremea la Ştefăneşti, în calea lehilor. Pretu-
tindeni împînzise ţara cu oaste, întărind cetăţile şi tîr-gurile. De altfel,
Magyar-oglu-paşa, ameninţîndu-i pe braşoveni prin august 1613, le spunea
că avea să capete sprijin de la cei „30 000 de oşteni şi 40 de tunuri" ale
voievodului moldovean. Frumoase vremuri ajunsese Moldova, dacă turcii
începuseră a se bizui pe oastea ei!
Mare căldură trebuie să fi fost prin acel august 1613, de se
înfierbîntară şi capetele unor boieri prea cutezători. . . S-au strîns în mare
taină la Putnâ şi au chibzuit că n-ar fi rău să-l înlocuiască pe Tomşa cu Ga-
vrilă Movilă, aflător pribeag pe la curtea lui Bethlen. Au Şi trimis carte
prinţului, rugîndu-se de sprijin. Taina, insă, oricît de tainică va fi fost, tot s-
a dezvăluit, şi chiar
135
dacă domnul a prins de veste abia după un an, pedeapsa trebuia să şi-
o primească nesăbuiţii uneltitori. I-a poftit deci la un ospăţ de împăcare, şi
pe vreo 75 dintre ei i-a „împăcat" pe vecie!
Nu s-a şters bine amintirea sîngerosului ospăţ, cînd alţi boieri au
ridicat capetele. Băgaseră ei de seamă că domnul nu mai ţinea seama de
boierii „noi şi vechi", aşa că s-au hotărît laolaltă să pună mîinile pe arme.
Printre cei răzvrătiţi se aflau vel-logofătul Nichifor Beldiman, vel-vornicul
Baldovin, vel-hatmanul Sturza, biv-vel-vis-tiernicul Boul şi mai cu seamă
vel-vornicul Mîrza cu oştenii lui. Erau cu toţii boieri făcuţi de însuşi
Tomşa ...
Avînd şi făgăduiala lefegiilor trabanţi din oastea domnească, într-o
noapte de septembrie 1615, toţi răzvrătiţii s-au adunat în tabără la
Cucuteni, în preajma Iaşilor. Cînd s-au ivit zorii, Vodă s-a pomenit cu ame-
ninţarea boierilor, cerîndu-i pe dată să părăsească ţara. Ce mai era de
făcut? I-a chemat la sine pe puţinii rămaşi credincioşi, şi au chibzuit!
Răzvrătiţii împresuraseră tîr-gul, apucînd toate dealurile din jur. încît
ajutor n-ar fi putut căpăta decît dinăuntrul oraşului. . . Avînd vistieria ţării
pe mînă, Vodă s-a dus cu pungile burduşite în mijlocul trabanţilor,
plătindu-i din belşug pentru slujba îndeplinită, ba făgăduindu-le că vor
căpăta şi mai mult cei ce vor rămîne cu el. Se înţelege că nici un lefegiu nu
s-a mai dat dus la răzvrătiţi! Tot atunci se înfăţişase la Tomeşti călărimca
din Ţara de Jos,, la „cătarea"1 domniei. Cînd a aflat de ei, domnul s-a şi
dus cu bani să le plătească lefurile cuvenite, şi nu s-a zgîrcit deloc. Chiar
dacă vor fi fost descumpăniţi călăreţii la sosirea în Tomeşti, văzînd dărnicia
voievodului n-au mai pregetat să treacă de partea lui.
În cele din urmă, Tomşa a chemat la oaste pe toţi tîrgoveţii şi pe oricare
ar fi vrut să se răfuiască cu bo-
Inspecţie.
ii. A strîns astfel cam la vreo patru mii de pedestraşi şi, cu cei vreo trei
mii de călăreţi, a încropit o oaste mai mare decît a răzvrătiţilor. Oastea
calicilor lui Vodă va fi stîrnit batjocura trufaşilor boieri, dar întru nimic
îndreptăţită. Un străin, lorenul Jaspecourt, aflat în slujba Mo-vileştilor şi
fiind faţă la bătălie, a rămas uimit de înverşunarea cu care se băteau
sărăntocii lui Tomşa1. De altfel, încă înainte de luptă s-au cam îngrijorat
boierii, căci o parte a slujitorilor trecuseră în oastea lui Tomşa-vodăr
subţiindu-le rîndul.
Pedestrimea a fost rînduită de Tomşa la Fîntîna lui Păcurar de lîngă
Iaşi, iar călărimea a dosit-o vederii, prin viile din preajmă, aşteptînd să intre
boierii în capcană. N-au avut prea mult de adăstat, căci răzvrătiţii au pur-
ces de la Cucuteni pe valea Bahluiului şi, zărind ostaşii lui Tomşa, s-au
năpustit asupra lor, cu gînd să-i treacă pe toţi prin sabie, de nu vor fugi. Nu
s-au înspăimîntat sărăntocii, ci au ţinut piept cu tărie, pînă cînd călărimea '
de pe deal s-a aruncat asupra boierilor. Neaşteptîndu-se Ia aşa ceva,
spaima a cuprins rîndurile răzvrătiţilor, şi au rupt-o la fugă! A început pe
dată o vînătoare de oameni. Se rugau vinovaţii de iertare în genunchi, dar
Vodă poruncea descăpăţînarea, zicîndu-i fiecăruia: „Să nu te ierte
dumnezeu, cu acel mare cap al tău"2. Pe unii i-a dat morţii în chip ruşinos
pentru un boier, fie tră-gîndu-i în ţeapă, ca pe bătrînul Bărboi, fie
spînzurîndu-i de grinda casei, aşa cum a făcut cu tînărul Bărboi.
Se aflase la curtea lui Bethlen, care nu-l privea cu ochi buni pe cel
căruia îi jurase sprijin, că multe fărădelegi se înfăptuiau în Moldova, din
porunca lui Vodă Tomşa. Se svonise că pe muierile celor ucişi le punea la
cazne pînă-şi dădeau duhul, ba chiar şi pe cele borţoase le spinteca pe
pîntece ca să nu mai rămînă nici sămînţă
1 Gh. Brătianu, op. cit.
2 M. Costin, op. cit., p. 63.
137
de boier ... Că va fi fost aşa, nu putem şti. Sigur este însă că spaima
boierilor era la fel de mare ca şi ura voievodului sărăcimii. Prea puţin noroc
au avut şi cei ce au putut scăpa cu fuga în Ţara Românească, unde au
încăput pe mîinile lui Osman-paşa, bun prieten cu Tomşa Vodă, şi pe dată
au fost înturnaţi, ca să împărtăşească soarta celorlalţi tovarăşi de
răzvrătire1.
Imediat după biruinţa de la Fîntîna lui Păcurar, prietenul său,
Cantemir-bey, s-a gîndit să pătrundă spre Transilvania, spre a strînge
pradă în vederea iernii ce avea să vină. Ştefan vodă Tomşa, credincios
jurămîntului făcut, l-a îndemnat pe tătar să apuce calea Poloniei, cru-ţînd
Transilvania. Chiar şi Bethlen, scriind în 11 octombrie sfetnicului
împărătesc Thurzo, recunoaşte că Tomşa îi scăpase ţara de jaf2.
Îndemnul lui Tomşa către tătari, de a pustii Polonia, a fost un bun
prilej pentru doamna Elisabeta să a-mintească gazdelor sale că voievodul
moldovean nu le era prieten. Mai bine pregătiţi şi cu oaste mai multă,
polonii au pătruns la Hotin, aşa după cum ajunsese vestea la Bethlen, în 5
noiembrie. Văzînd primejdia ce venea asupra lui, Tomşa s-a rugat de ajutor
la Bethlen şi la Radu Mihnea, cum le fusese înţelegerea. Ei însă au tntîrziat
cu ajutorul ce ar fi trebuit să-l dea, ori poate că n-au vrut. . . Şi nici
prietenii lui, tătarii, n-au putut trece apa Nistrului, care venise mare din
cauza ploilor, astfel că numai fratele hanului, care se afla la Cetatea Albă,
cu puţină oaste, i-a stat în ajutor.
Înfruntarea a avut loc în 22 noiembrie, pe dealul Tătăranilor. Dar aici
lupta se dădu cu oşteni de meserie, care puseră pe fugă oastea lui Tomşa.
Silit să părăsească Iaşiul, domnitorul s-a adăpostit la curtea lui Radu Mih-
1 R. Popescu, op. cit., p. 334—336.
2 V. Motogna, Domnia întîiu a lui Ştefan Tomşa după izvoarele
ungureşti, în ,,Rev. ist." XI, Bucureşti, 1925, p. 78—88.
137
nea aşteptînd sprijin turcesc, căci, în locul lui, polonii îl şi' puseseră pe
Alexandru Movilă. Turcii nu l-au vrut oe Alexandru-vodă, dar nici pe Tomşa
nu l-au mai lăsat, chemîndu-l la Istanbul. Seraskerul de Siiistra, Skender-
be°' a primit poruncă să-l alunge pe Alexandru şi să-l pună în loc pe
domnul Ţării Româneşti, Radu Mihnea. Tomşa s-a supus poruncii
sultanului şi s-a înfăţişat la Poartă.
După ani şi ani. tot într-o toamnă aurie, sultanul şi-a adus aminte de
domnul mazil aflat în Istanbul şi, în octombrie 1621, l-a făcut din nou
domn al Moldovei. Mult s-au mai bucurat săracii din toată ţara, dar se pare
că în zadar, căci, îmbătrînit şi obosit, fostul voievod al săracilor a căutat să
intre la înţelegere cu boierii, ba chiar şi cu lehii. Nu se mai gîndea decît la
isprăvirea ctitoriei Iui de la Solea.. .
Intr-un timp, a primit poruncă de la Poartă să înlesnească trecerea prin
Moldova a lui pan Wisznowiecki, ginerele Elisabetei, care mergea la sultan.
Cu toată ura ' lui faţă de trufaşul polon, marele său duşman de altădată,
Tomşa l-a întîmpinat la sosirea în Iaşi, deşi nu l-a poftit la masă, aşa după
cum s-ar fi cuvenit. Nu-i vorbă că nici Wisznowiecki n-ar fi primit o
asemenea cinste de la „un om de rînd". . . El a fost acel sol putred de bogat
despre care se povestea în Istanbul, şi mulţi ani mai tîr-ziu. Bătuse caiele
de argint şi potcoave aşişderea, prinse numai cu o ţintă, anume ca să cadă
pe uliţele oraşului sultanilor şi să se îmbulzească supuşii acestuia să adune
bogăţia pe care o risipea leahul. Şi tocmai pe el, Ştefan Tomşa trebuia să-l
ocrotească pe pămîntul ţării sale... Iată însă că, taman atunci, mare vizir
ajunge un prieten al lui Tomşa. Auzind, se zice că bătrînul voievod ar fi
tresărit de bucurie, spunînd: „lasă căine leşe. că te voi purta eu!". Pe dată a
întors spatele solului şi a poruncit ca. în trecerea lui prin Moldova, nimic să
nu capete, chiar de-ar plăti cu aur greu...
Cam acestea au fost toate întîmplările din cea de-a doua lui domnie,
cînd a început ca în ţară să fie pace şi să domnească „bivşugul"1. Era prea
ostenit ca să se mai încumete la luptă cu bogaţii şi prea scîrbit de amă girea
celor cărora le jurase credinţă şi ei nu s-au ţinut de jurămînt. Cel puţin
Bethlen, principele, tot timpul a urzit împotriva lui.
În vara anului 1523, pe scaunul Moldovei se găsea din nou Radu
Mihnea, iar Ştefan vodă Tomşa, mazilit pentru a doua oară, în august lua
drumul Istanbulului. Zadarnic s-a silit să-şi-termine ctitoria lui de la Solea,
fiindcă sfîrşitul zbuciumatei lui vieţi l-a prins printre străini, pe malurile
Bosforului.
Belşug.
138
PRINŢUL CĂRTURAR
La 14 decembrie 1607, în casa. familiei Kemeny venea pe lume micuţul
loan, spre marea bucurie a părinţilor, mai cu seamă a tatălui. El trebuia să
ducă pe mai departe faima binecunoscută a familiei, astfel că tatăl s-a ,
gîndit să-l înveţe din vreme meşteşugul armelor, după cum se cuvenea unui
fecior de nobil. De mic, jucîndu-se adesea cu copiii de iobagi, îndeobşte
români, le-a deprins cu uşurinţă limba, chiar dacă mai tîrziu începe s-o mai
uite.
Copilăria trece, cum se ştie, ca un vis frumos dar prea scurt, şi cînd
nici nu te aştepţi ai devenit mare şi plin de griji. Aşa s-a întîmplat şi cu loan
Kemeny, care la 16 ani se şi afla la curtea principelui Bethlen de la Alba
Iulia. Poate că începuse ca un simplu copil de casă al prinţului, cum era
datina, după care va fi ajuns scutier şi aşa mai departe, căci mintea lui cea
ascuţită Şi pătrunzătoare de mult folos i-a fost. îndrăgit de stă-pînul său,
primeşte îndrumări nu numai în meşteşugul războiului, ci şi în treburile
politiceşti, atît de strîns legate de viaţa unei ţări. Cu toată tinereţea lui, a
fost trimis în mai multe rînduri în solii destul de încurcate. Pe toate le-a
descurcat în folosul, ţării sale, ceea ce i-a
153
adus cu timpul şi rangul de căpitan de Făgăraş şi comite de Alba de
Jos1.
Cu multă durere în suflet îl va fi condus pe drumul cel fără de
întoarcere, în 1627, pe bunul său prinţ Bethlen, socotind totodată că nu
mai avea ce căuta la curte, pe lîngă un alt stăpîn. Totuşi, în 1630, cînd
Gheorghe Râkoczy I2 lua domnia Transilvaniei, fu poftit şi tînărul Kemeny
să i se alăture, căci noua stăpînire avea trebuinţă de oameni vrednici şi
cinstiţi.
O dată cu anii, dar şi cu faptele lui cele vrednice de laudă, s-a ridicat Ia
mari ranguri ostăşeşti, căci vremurile acelui veac se arătau a fi la fel de
tulburi, ca şi cele de mai înainte. Mai ales că ţara Transilvaniei ajunsese la
loc de cinste în bătrîna Europă, frămîntată pe atunci de îndelungatul război
de treizeci de ani. în 1648, cînd s-au împăcat capetele încoronate ale
Europei, fu poftită şi Transilvania să ia parte la pacea din Westfalia, ca şi
cum ar fi fost neatîrnată, şi nu supusă împărăţiei turceşti.
Prinţul Râkoczy şi-a dat seama că, în afara vitejiei, Kemeny avea o
iscusinţă a minţii cum nu se puteau lăuda mulţi alţii pe atunci. Bărbaţi
viteji avea el destui, dar înţelepţi mai rar! De aceea, l-a folosit pe Ioan Ke-
meny ca sol la Vasile Lupu, domnul Moldovei. Impresiile prilejuite de solia
lui de atunci, ca şi altele, le-a aşternut mai tîrziw pe hîrtie, fiidcă tare i-au
mai plăcut cele văzute şi auzite în ţara vecină. A fost de faţă şi la nunta
domniţei Măria, fiica lui Vasile-vodă, cu cneazul Janus Radzwill, şi nu s-a
putut ţine să nu povestească cele văzute. Mai cu seamă a scris despre
gustul cel bun al moldovenilor şi bogăţia curţii de la Iaşi, cu nimic mai pre-
jos decît altele. Cum era şi firesc, nu putea trece cu
1 Gergely Ladislau, Din memoriile principelui Ioan Kemeny (în solie la
Vasile Lupu), în „Magazin Istoric", 2, 1977, P. 37—39.
2 Râkoczy Gyorgy, principe al Transilvaniei (1630—1648).
154
vederea înţelepciunea lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, român de
obîrşie, venit la Iaşi cu prilejul nunţii.
În 1648 l-a părăsit şi prinţul Râkoczy, săvîrşindu-se din viaţă, dar
urmaşul şi feciorul răposatului, Gheorghe Râkoczy II1, l-a păstrat şi pe mai
departe pe iscusitul sfetnic al părintelui său. Mai mult chiar, cei doi erau şi
prieteni buni, cu toate că noul principe era mai înflăcărat decît fusese tatăl.
Continuînd politica înaintaşilor, Gheorghe Râkoczy a urmărit întru totul
calea scăpării de sub stăpînirea turcească, chiar dacă pentru o vreme s-ar fi
văzut silit să închine ţara habsburgilor. Avea nevoie de ostaşi vrednici
pentru o astfel de luptă grea, şi Kemeny a fost pus în fruntea oastei ţării
transilvane.
Numai că tînărul principe năzuia, în planurile sale, să cuprindă şi
Polonia, şi ar fi avut trebuinţă de coroana acestei ţări, înainte ca să încapă
în mîna turcilor ori a suedezilor. Că se va fi sfătuit şi cu Kemeny, n-avem de
unde şti, în orice caz generalul şi-a urmat principele pe meleagurile
poloneze.
Auzind de gîndurile prinţului, Vasile vodă Lupu l-a trimis pe logofătul
Gheorghe Ştefan la Kemeny, să-l poftească pentru o nouă călătorie la Iaşi.
Aveavmultă încredere domnul în mintea generalului, şi grozav i-ar mai fi
plăcut să cunoască gîndurile ascunse ale transilvanilor asupra Poloniei. Aşa
după cum avea să scrie cîţiva ani mai tîrziu însuşi Kemeny, Vasile-vodă n-a
îngăduit tîl-maci, şi au vorbit amîndoi româneşte, în cea mai mare taină. S-
au învoit, printre altele, ca Sigismund Râkoszy, feciorul prinţului, să se
însoare cu frumoasa domniţă Ruxandra, fata domnitorului. Ca socru al
viitorului principe transilvan, se şi vedea .fălosul domn stăpîn al celor trei
ţări, căci în Muntenia era convins că-î va aşeza în scaun pe fiu-său. Nu
putea şti pe atunci că, la puţină vreme, firavul Sigismund se va săvîrşi din
viaţă, iar
1 Râkoczy Gyorgy II (1648—1660).
154
domniţa hărăzită lui avea să aibă o altă ^oartă. Mult i-a mai plăcut lui
Kemeny şi această nouă călătorie la Iaşi, şi mai cu seamă cinstea ce i s-a
dat de către voievod. De altfel, a rămas un prieten statornic al familiei
domnitorului.
Gînduri mari nutrea şi Râkoczy pentru ţările româneşti, dar şi asupra
Poloniei, ca să poată crea o mare putere a tuturor creştinilor din această
parte de Europă. Ar fi izbutit astfel să stăvilească puterea otomană, dacă nu
chiar să-i arunce pe necredincioşi dincolo de Bosfor. Chiar dacă nu
împărtăşea gîndurile visătorului prinţ, Kemeny a socotit de datoria lui ca, în
1657, să treacă alături de el în Polonia, cucerind Cracovia, la 7 aprilie, mai
apoi Varşovia, la 23 iunie, şi se părea că biruinţa nu mai putea să le scape.
Dar la numai o lună, pe 22 iunie, oastea lui Râkoczy a fost înfrîntă la
Czerny Ostrow, iar generalul Kemeny căzu în robia tătărească.
Se năruise totul în viaţa inimosului bărbat, mai cu seamă cînd auzi că
preţul răscumpărării lui era de 116 OOOflorini de aur. Nu avea de unde să-i
plătească, şi nici chiar prietenul său, prinţul, n-ar fi putut scoate atîta
bănet, încît o robie veşnică părea să-l aştepte. Dar steaua lui cea norocoasă
nu l-a părăsit aşa de curînd, căci a nimerit la un stăpîn mai cumsecade,
care n-a avut nimic împotrivă să-şi lase robul să scrie ce va pofti. Abia
atunci va găsi timp robul Kemeny să-şi aştearnă pe hîr-tie amintirile
zbuciumatei sale vieţi, care trecuse de o jumătate de veac. S-a dovedit cu
acest prilej a fi un mare meşter al scrisului, iar pe lîngă amintirile lui, de
adevărat cronicar al vremii, s-a mai apucat şi de scrieri bisericeşti, scriind
ca nimeni altul pînă la el despre psalmii biblici, spre uimirea celor de mai
tîrziu, care au găsit în el un cărturar desăvîrşit. Nu mai puţin încîntat a fost
şi stăpînul său, care, văzîndu-i vrednicia la scris şi cum îl ştia şi om de
vază, a ţinut morţiş la preţul de răscumpărare.
155
îşi va fi luat gîndul de la libertate robul cărturar văzînd cerbicia
tătarului, cînd s-a auzit vestea că domnia Ţării Româneşti a fost luată de
Mihnea vodă Radu1, om cu mare trecere la turci, dar cu inima către
creştini. A-flase noul domn de cumplita soartă a vestitului general şi, cum
era prieten şi cu prinţul Râkoczy, s-a hotărît să'-l scape de robie. Le-a scris
tătarilor, făgăduindu-le răscumpărarea pe seama lui, şi a făcut totul ca, în
1659, să-l aducă pe Kemeny la curtea domnească din Tîrgo-vişte. De altfel
şi fostul rob poftea să-i mulţumească domnului român pentru ajutorul dat,
dar şi să se consulte ce-ar mai trebui făcut pentru ţărişoarele lor. O-
dihnindu-se o vreme la Tîrgovişte, Kemeny şi-a luat mai apoi rămas bun,
trecînt munţii către casă. îl bătea gîn-clul să se ocupe numai cu scrisul, pe
care atît de mult îl îndrăgise, încît nu mai dorea să se amestece în treburile
ţării.
În lipsa lui, Gheorghe Râkoczy al II-lea a fost înlo- ' cuit, în 1658, cu
Acaţiu Barcsay, român de obîrşie, dar cam plecat către turci. însă Râkoczy
n-a răbdat să-şi vadă ţara supusă turcilor, aşa încît, de la moşiile sale din
Ungaria de Sus, s-a repezit asupra necredincioşilor. Austriecii i-au făgăduit
tot sprijinul şi socotea prinţul că ţara întreagă a Transilvaniei, ba şi
domnitorii români de peste munţi aveau să-i stea în ajutor.
Împotriva lui s-a îndreptat atunci Sadi-paşa, cu vreo şase mii de turci,
două mii de munteni şi o mie de moldoveni. La chemarea lui Râkoczy, s-au
strîns în jurul său vreo opt mii de oşteni, cu care s-a îndreptat spre
Transilvania, pătrunzînd pînă către Cluj. Pe 22 mai 1660 are loc la Gilău
puternica încăierare dintre oştenii
1 Mihnea al III-lea Radu. domn al Tării Româneşti (1659— 1660). Vrînd
să-şi arate ataşamentul pentru memoria şi faptele lui Mihai Viteazul, şi-a
iuat numele de Mihai al III-lea şi a chemat la luptă antiotomană toate cele
trei ţări române, al cărui stăpîn se visa.
156
lui Râkoczy şi cei ai lui Sadi-paşa. Izbutind să-i dea înapoi pe turci,
prinţul s-a năpustit în fruntea călăreţilor trecîndu-i pe duşmani prin
ascuţişul săbiei. în avîntul luptei nici nu şi-a dat seama că i-a căzut căciula
din can. iar un turc, pălindu-l cu iataganul, cumplită rană i-a făcut la
frunte.
Văzîndu-l prăbuşindu-se, oştenii au făcut zid cu piepturile în jurul lui
şi, trăgîndu-se din calea turcilor, l-au dus în mare grabă la Oradea. Acolo i
s-au dat toate îngrijirile, dar rana era prea adîncă şi, în ziua de 7 iunie,
rănitul s-a stins din viaţă. Noroc că trupul neînsufleţit a fost cărat de
prieteni către moşiile lui din Ungaria de Sus, căci îndată turcii au
înconjurat cetatea. însă ar fi aşteptat ei mult şi bine să cadă cetatea cea
vestită în toată Transilvania, dacă nu s-ar fi găsit o femeie care să le arate
pe unde venea apa în Oradea înconjurată. Abă-tînd apa apărătorii nu au
mai răbdat setea, fiind şi vară, încît, la 27 august, Oradea căzu în mîinile
oştenilor lui Ali-paşa. Ţara rămînea şi pe mai departe în mîinile lui Barcsay,
dar, de fapt, adevăraţii stăpîni tot turcii erau.
Viteazul luptător de odinioară va arunca pana de gîscă şi toate sculele
scrisului, apucînd clin nou spada în mîini. îi trimite mai întîi pe Bânffy şi
Kâszony, oamenii lui de încredere, la curtea împărătească de la Viena, ca să
ceară ostaşi întrajutor1. în răstimp adună şi el la oaste, mai cu seamă
dintre cei ce doreau să scape de Barcsay, care prea era plecat în faţa
turcilor. Nehotărît cum era şi văzînd că marea parte a ţă"ii s-a ridicat îm-
potriva lui,- Barcsay s-a lepădat de domnie, cu gîndul să lase pe altul, mai
în stare, să rînduiască ţara. Dieta chemată la 1 ianuarie 1661 îl va alege
astfel pe Ioan Kemeny, ca principe2.
1 G. Andreescu şi C. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659—
1661), Bacureşti, 1938, p.'55—57.
2 A. Sayoms, L'histoire generale des hongrois, Budapest-Paris, 1900, p.
347.
156
La numai o săptămînă, Barcsay fu prins de oamenii noului principe şi
adus sub pază la Sf. Gheorghe, în secuime. Acolo s-a dus şi Kemeny, poate
chiar cu gîndul de împăcare, dar se vede treaba că fostul principe nu îm-
părtăşea ţelurile lui Kemeny şi i se va fi împotrivit. Neînţelegerea dintre cei
doi va duce la pierderea capului lui Barcsay, căci Kemeny n-a întîrziat să
poruncească pieirea celui ce-i stătea în cale1.
În vederea înfruntării cu turcii începu să-şi rîndu-iască oastea, dar şi
să vadă care-i sînt prietenii. împăratul de la Viena l-a trimis pe vestitul
general Monte-cucoli, dar oştenii acestuia păreau mai curînd tîlhari de
drumul mare, jefuind totul în calea lor, mai ceva decît paginii. Kemeny aude
de isprăvile lor, dar îi îngăduie şi aşa, nădăjduind să fie mai aprigi contra
turcului. în Transilvania se afla şi pribeagul Constantin Şerban, care se
ispitea să apuce iar domnia Moldovei, unde era pe a-tunci Ştefăniţă,
feciorul lui Vasile Lupu. Pe faţă principele era de partea domnului
moldovean, dar într-ascuns l-a sprijinit pe pribeag, care ar fi fost mai
nimerit în ceasul de luptă împotriva turcilor.
La 23 aprilie, o nouă dietă hotărăşte neatîrnarea ţării, ceea ce însemna
că nu se mai putea ajunge la vreo înţelegere cu turcii. Cu toate acestea,
Poarta a dat adhname lui Mihai Apaffy abia în 14 septembrie, cînd i-a şi
poruncit lui Kiiguk Mehmet-paşa să-l sprijine cu oaste contra nepoftitului
Kemeny. Cei doi domnitori români primiseră de asemenea poruncă să-l
însoţească pe Apaffy împotriva oştilor transilvane, iar Montecucoli în-tîrzia
să se arate.
Abia în prima lună a anului celuilalt, ostile celor două tabere ajung
faţă-n faţă, la Seleşul Mare, din preajma Sighişoarei. Se va fi gîndit Kemeny
că la nevoie s-ar fi putut adăposti îndărătul zidurilor Sighişoarei, în aştep-
1 1b idem.
157
tarea lui Montecucoli. în orice caz, după ce a mărşăluit cale lungă, pînă
în inima Transilvaniei, oastea lui Kemeny era frîntă de osteneală, aşa că a
socotit să-i dea un răgaz, să se odihnească barem o zi.
Era în ziua de 22 ianuarie 1622, în plină iarnă, şi nu se aşteptau la
prea mare vrednicie din partea turcilor, obişnuiţi să lupte pe vreme mai
caldă. Iscoadele turceşti prinzînd de veste, chiar în aceeaşi zi turcii au
pornit asupra ardelenilor, stricîndu-le odihna. Marea spaimă ce i-a cuprins
i-a pus pe fugă pe oştenii lui Kemeny, dar nu mulţi au izbutit să scape.
Unii, mai îndrăzneţi, au încrucişat spadele alături de prinţul lor, dar
zadarnic, fiindcă erau copleşiţi, şi au căzut în ţarină alături de viteazul
principe.
PAPURĂ VODĂ
„... să născut domnului nostru prea doritul fiu al ui, Io Ştefan voievod,
dăi' mulţi ani şi viaţă lungă, doamne". .. Insemnînd aceste rînduri abia la
14 iunie 1641, pe îngălbenitul ceaslov, diacul a ştiut numai cît de aşteptat a
fost acest moştenitor, care trebuia să-l înlocuiască pe frăţîne-său Ion,
răposat numai cu un an înainte. Poate de aceea a uitat să însemne şi ziua
cînd s-a născut feciorul lui Vasile Lupu şi al doamnei Ecaterina, cea de-a
doua lui nevastă. Tare cătrănit mai fusese Vodă la moartea primului său
fiu, dar o licărire de nădejde tot mai avea, ca pruncul ce-l aşteptau să fie tot
fecior, şi aşa a fost.
Din hrisoavele vremii s-ar putea înţelege că venirea pe lume a coconului
domnesc ar fi fost cam pe la 26 ianuarie, dar nu mai tîrziu de 1 aprilie, cînd
numele lui ,.Io Ştefan voievod" apărea în întăriturile divanului domnesc.
Ţinea să arate, domnitorul, că pruncul abia născut avea să-i fie urmaş, şi
nimeni să nu cuteze altcum. Poate că şi de aceea îi va fi pus numele de Şte-
fan, după viteazul voievod de odinioară, ca să-i semene la fapte şi la vorbe,
şi cu nimic să nu-i fie mai prejos. Pînă a deveni însă marele Ştefan, coconul
era alintat cu numele de Ştefăniţă, fiind răsfăţatul părinţilor, surori
158
lor şi al doicilor. Linguşitorii curteni încă de pe atunci i se închinau şi
căutau a-i face pe voie, şi astfel în mintea copilului a rămas bine închegat
că un boier trebuie să fie la fel de ascultător ca şi un slujitor. Şi se poate ca
mulţi boieri în totă firea să se fi lăsat încălecaţi de coconaş, numai pentru a
fi pe placul părintelui său, căci se aflau şi pe atunci asemenea oameni de
nimic.
Dar bucuria cea mare, pricinuită de naşterea lui Ştefăniţă, a fost curînd
umbrită de ceauşul Porţii, care venea cu porunca să-l ducă pe cocon la
Istanbul, ca ostatic. Or, tocmai aşa ceva n-ar fi îngăduit Vasile-vodă, pentru
nimic în lume! Era un om bogat domnitorul şi, risipind grele pungi cu
galbeni, a izbutit pentru încă trei ani să amîne zălogeala feciorului său
printre străini. Turcii însă erau lacomi de bani şi curînd se cam uitase de
cheltuiala voievodului, aşa că din nou au poftit zălog la Poartă, dacă nu pe
copil, atunci pe doamna Ecaterina şi cele două domniţe, Măria şi Ruxandra.
Alţi bani cheltuiţi, alte nenumărate daruri şi rugăminţi, şi cu mare greutate
a izbutit să aibă linişte încă un an. în sfîrşit, la 12 iulie 1645, domniţa
Ruxandra trebui să se aşeze în oraşul sultanului, căci Vasile-vodă văzuse
că altcum n-ar mai fi scos-o la capăt. Se va fi gîndit el că, măritîndu-şi fata
după Sigismund Râkoczy, feciorul prinţului ardelean, aşa cum era vorba,
curînd avea s-o aducă înapoi. Or, sultana valide1, faimoasa Kosem, chiar
de ar fi îngăduit nunta Ruxandrei, tot ar fi poftit în loc pe Ştefăniţă, dar,
cum domniţa nu s-a mau măritat atunci, lucrurile au mai tărăgănat încă
patru ani. Abia în august 1649, domniţa ostatică s-a înapoiat acasă pentru
a se mărita cu Timus, feciorul lui Bogdan Hmelnicki, hatmanul cazacilor, în
răstimp, sultanul Ibrahim-, în numele căruia se cereau ostaticii, a fost
răsturnat de la domnie şi astfel
1 Mama unui sultan.
2 Ibrahim I (1640—1648).
158
a slăbit şi puterea lui Kosem valide, iar noul sultan, Mehmed al IV-lea1,
n-a mai cerut pe nimeni zălog. De fapt, noul stăpîn era cam de vîrsta lui
Ştefăniţă, iar sultana valide Turhan era departe de a fi dîrza Kosem.
La 1 septembrie 1652, la Iaşi se sărbătorea cu mare pohfală nunta
domniţei Ruxandra, fiind, se pare, cea din urmă petrecere în palatul lui
Vasile-vodă. Un an mai tîrziu, în toamna lui 1653, numai ce s-a ridicat cu
oaste asupra domniei fostul logofăt Gheorghe Ştefan izgo-nindu-l pe Vasile
Lupu. Acesta şi-a trimis familia la adăpostul zidurilor Sucevei, pînă ce el
avea să se întoarcă cutezător. N-a mai fost cînd, fiindcă la 9 octombrie Eca-
cu sprijinul ginerelui său, Timus, şi să-l pedepsească pe terina doamna şi
Ştefăniţă au fost siliţi să se dea prinşi în mîinile noului domn, Gheorghe
Ştefan. Mult ar mai fi poftit fostul logofăt să se răzbune pe familia fostului
său stăpîn, dar n-a cutezat de teama lui Râkoczy, care n-ar fi îngăduit.
Sfetnicii l-au povăţuit ca măcar copilu- . lui domnesc să-i reteze vîrful
nasului, spre a nu mai cu-' teza vreodată la domnie, dar el se zice că ar fi
spus: „om mUri noi pînă va ieşi unul ca acesta la domnie".
Prinşii de la Suceava au fost duşi în conacul de la Buciuleşti, undeva pe
apa Bistriţeî, de nimeni nu mai ştia de ei. Jurîmprejurul caselor erau
şanţuri adînci cu apă. încît nimeni n-ar fi putut pătrunde pînă la ei. Acolo
fuseseră duşi şi fraţii vel-postelnicului Constantin Cantacuzino. duşmanul
de moarte al noului domn, boierii Ior-dache şi Toma. Pe aceştia îi speria cu
tăierea capului în fiecare zi, şi poate că ar fi făcut-o, de nu apuca domnia
Ţării Româneşti ruda lor, Constantin Şerban. Ca să-i facă pe plac vecinului
său de la miazăzi, domnul Moldovei a poruncit ca cei doi boieri să fie
sloboziţi, după rugămintea domnului muntean.
1 Mehmed IV (1648—1687).
Domnii trecătoare - domnitori uitaţi 273
Vasile-vodă s-a zbătut în acest răstimp să-şi scape şi el familia, dar n-a
fost chip. însuşi marele vizir, Ko-priilii, i-a scris iui Gheorghe Ştefan să
trimită îndată fa-mila ostatică la Istanbul, dar acesta a răspuns că habar n-
are unde s-ar fi putut afla. Trecuseră cîteva luni bune de cînd erau la
Buciuleşti, căci scrisoarea marelui vizir era din 25 iulie 1645 şi mai să se
împlinească anul de cînd mama şi feciorul zăceau la popreală. Au mai
trecut apoi ani la rînd, şi soarta lor părea pecetluită, dacă, pe negîndite,
după cinci ani, Gheorghe Ştefan n-ar fi fost schimbat de la domnie. Noul
domnitor, Gheorghe Ghica, era prietenul marelui vizir şi, dînd peste închişii
de la Buciuleşti, pe dată i-a slobozit, trimiţîndu-i la Istanbul.
Ştefăniţă fusese închis la vreo doisprezene ani, iar acum se făcuse de
şaptesprezece, cînd ar fi trebuit să fie un fecior în lege. Din păcate, hrana
proastă şi lipsa de libertate au făcut din el un tînăr firav şi plăpînd, ca o
floare crescută fără soare. La Istanbul s-au aşezat în casele lor din preajma
seraiului, dar Vasile-vodă'tot închis la Edi Kule se afla. Ştefăniţă fiind nevoit
să facă legătura dintre el şi lumea din afară. Tot umbrind pe la mai marii
împărăţiei, a ajuns să fie cunoscut de toţi, ba chiar şi marele vizir ar fi spus
odată: „fecior voinic are Vasile-beiul!". Prea vînjos nu va fi fost, dar de
frumos nu inai încape îndoială, căci amîndoi părinţii aveau o înfăţişare mai
mult decît plăcută.
Nu după multă vreme, - Gheorghe Ghica, domnul Moldovei, a fost
trecut în Ţara Românească, în locul hai-nitului Mihnea al III-lea. Atunci s-a
gîndit marele vizir că fecioraşul beiului, care-i plăcuse atît de mult, ar fi
nimerit de domn. Se înţelege că gîndurile i-au venit după ce a pipăit cele
300 de pungi pline cu reali, a mîngîiat minunatele blănuri şi şi-a desfăcut
privirea cu nenumăratele giuvaericale primite în dar de la beiul cel închis la
Edi Kule. Căftănind feciorul, tatăl avea să rămînă şi pe mai departe închis
ca zălog, aşa că, poate din a
159
ceasta pricină, ceremonia căftănirii nu s-a făcut cu pompă şi nici alaiul
domnesc n-a fost pe măsura falei lui Vasile vodă.
A căpătat steagul domniei în noiembrie 1659, pe cînd avea 18 ani, cu
toate că solul veneţian din Instanbul nu-i dădea mai mult ca 15. Oastea ce-l
însoţea era de vreo mie de arnăuţi, dar i se făgăduise ajutor tătăresc în caz
de nevoie, căci Constantin Şerban, care domnea la Iasi, nu prea se dădea
dus la porunca turcilor. N-a mai fost nevoie, căci s-au tras cu toţii din calea
lui, treburile fiind încurcate mai rău în Transilvania şi Ţara Românească. A
fost nevoit chiar să trimită oşteni împotriva lui Mihnea al III-lea, precum şi
peste munţi, să-l sprijine pe Acaţiu Barcsay, principele Transilvaniei.
Avîndu-se bine cu tătarii, a pus vorbă la căpetenia Gazi Ghirai, pentru doi
nobili ardeleni căzuţi în robie, Apaffy şi Beldi, cu toate că la întoarcerea
către casă pilcuri de oşteni moldoveni fuseseră loviţi în secuime.
În ţară însă a găsit numai nenorocire, din cauza atîtor jafuri făcute de
tot felul de oşti. Bieţii oameni se adăpostiseră prin păduri- de teama
cotropitorilor, care, dacă nu găseau nimic de furat, luau robi. Ba chiar şi
boierii Toma Cantacuzino, Ion Prăjescu şi Ilie Şeptelici au fost luaţi zălog de
către paşa de Silistra, şi eliberaţi prin răscumpărare, cu multe pungi de
aur. Peste toate, a mai trebuit să vină şi o secetă cumplită, care a pîrjolit
meleagurile dintre Carapţi şi Dunăre, iar în urma ei, foametea cea mare.
Ajunseseră bieţii locuitori de mîn-cau „pîine de rînsă (coajă de copac) şi de
papură". Era în primul an al domniei lui Ştefăniţă, şi de aceea lumea nu l-a
mai uitat, zicîndu-i în bătaie de joc „Papură vodă". Ajunseseră mamele să-şi
vîndă copiii, „însă i-au vindut de mare nevoie că-mi murea de foame, cînd
[cu] fooametea cea mare, cînd au fost mierţa de pîine cîte
160
un galben, în zilele lui Ştefan vodă. sin Vasile vodă"1. Nu se mai
strîngeau biruri, neavînd de unde, şi toate bucatele se scumpiseră, şi nu le
găseai. Atunci au izbutit o parte dintre boieri să cumpere pămînt cu
nemiluita, adunînd moşii uriaşe, de nu le mai vedeai marginile.
Nu bietul ,,Papură vodă" a fost vinovat de nenorocirea abătută asupra
ţării, căci el abia venise la domnie. De altfel, în scurtă vreme, fie că după
mintea lui, fie a lui Vasile-vodă de la Istanbul ori a boierilor Cantacu-
zineşti, domnitorul a început a face rînduială în ţară. Mai întîi a poftit pe
toţi cei bejeniţi să se întoarcă la casele lor, nemaiavînd a se teme de nimic.
în locurile rămase pustii a chemat străinii de peste hotare, ca să se înde-
sească satele şi să se lucreze ogoarele. Făgăduia scutirea de biruri pentru
trei ani. numai să poată fi lucrat pămîntul. Din aceleaşi pricini i-a lăsat şi
pe boieri să agonisească cît mai mult pămînt, numai să-l muncească, cu
cine or şti. Nici măcar n-a încercat să-i supere cu ceva pe duşmanii familiei
sale, iar boierii ce fuseseră de partea lui Gheorghe Ştefan au fost primiţi în
divan. Nu a fost vărsător de sînge, şi atunci cînd a poruncit descă-păţînarea
boierului Vasile Gealalăul o făcuse din pricina trădării, întrucît acesta
trecuse în 1661 de partea lui Constantin Şerban.
A avut însă şi păcatele lui, după cum ne spune şi cronicarul Radu
Popescu. Se vede că învăţase de mic copil să se poate necuviincios cu
curtenii, încît nici domn fiind nu s-a purtat mai altfel. De pildă: ,,Cînd
ieşiea la plimbări punea pă boieri pă caii lui cei turceşti şi ieşind la cîmpu le
lua frîiele şi le da cîmpia". . . Şi tot astfel: ,,. . . era un heleştru mare, cît l-
am pomenit şi noi, şi pă heleşteu foişor domnesc, lîngă casele domneşti. Dă
acolo pă mulţi boieri îi arunca în heleşteu şi rîdea scoţîndu-i
1 Constantin Andreescu şi Constantin Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al
Moldovei (1658—1667), Bucureşti, 1938.
161
din apă îi îmbrăca în haine domneşti", spunea cronicarul. Pare mai
curînd o joacă de copil, care, speriat ca nu cumva să se fi supărat bărboşii
curteni, îi încărca de daruri. De bună seamă că nici boierii nu erau
nemulţumiţi de isprăvile domnitorului.
În schimb grija lui faţă de ţară, chiar şi atunci cînd nu-l mai avea pe
Vasile-vodă, era o treabă de om înţelept. Bolnav şi bătrîn, tatăl său a fost
zlobozit în cele din urmă, abia către sfîrşitul anului 1660, dar ce folos, că la
28 martie anul următor era pe moarte. Pe la începutul lui aprilie, fu adus
cu mare pompă şi îngropat la ctitoria lui de la Trei Ierarhi.
Anul 1661, pe lîngă buna veste că prietenul familiei sale, loan Kemeny,
fusese ales principe al Transilvaniei, i-a adus şi necazul năvălirii cu oaste,
chiar în prima jumătate a lui ianuarie, a lui Constantin Şerban. Pribeagul
domn nu mai fusese îngăduit în Transilvania, şi se adăpostise prin părţile
căzăceşti. De acolo venise cu oaste asupra lui Ştefăniţă-vodă, luat pe
negîndite. Acesta a trecut de îndată Prutul, întocmindu-şi tabăra la Coi-
ceni, de unde i-a trimis înaintea năvălitorilor pe boierii Gheorghe Catargiu,
Grigore Hăbăşescu şi Mihalcea Hîn-cul, pe apa Răutului, cu vreo 200 de
oşteni, care de fapt erau cam toată oastea lui. Oastea căzăcească a risipit pe
dată puţinii oşteni domneşti, după care s-a coborît pe Prut la vale, cu gînd
să-l învăluie pe Ştefăniţă-vodă. Aştepta ajutor tătăresc, dar un căpitan din
slujba sa, Voi-cehovsky, aflînd de gîndurile cazacilor, i-a dat de ştire. A
ocolit atunci tîrgul Iaşilor şi s-a oprit la Tomeşti, pe apa Bahluiului.
Încrezător în izbîndă, Constantin Şerban a intrat în Iaşi, apucînd
domnia, de unde l-a trimis pe boierul Du-roc cu 500 de oşteni să prindă pe
Ştefăniţă-vodă şi pe cei din jur. cţi mai rămăseseră. Aşa a trecut toată luna
ianuarie. Pe la începutul lui februarie, Ştefăniţă primeşte
161
ajutor şi de la turci şi de tătari, pornind îndată asupra veneticului, la
Iaşi. Puţin a lipsit ca înşişi cazacii să nu-l dea de viu pe Constantin Şerban
pe mîna domnului Moldovei, şi numai lefurile grase pe care le făgăduise pri-
beagul la înapoiere i-au făcut pe cazaci să nu cadă la învoială cu Ştefăniţă-
vodă. Nemaifiind primit nici în Transilvania, Constantin Şerban s-a dus să-
şi sfîrşească viaţa printre cazaci, nemaiauzindu-se nimic de el.
La sfîrşitul lui februarie, Ştefăniţă era din nou domn. Ca şi altădată, va
căuta să rînduiască ţara şi să lege pritenie cu toată lumea. Trimisese
rugăminte pînă şi papei, spre a îngădui venirea lui Gabriel Thomassy, un
călugăr franciscan bulgar ce locuia în Tîrgovişte, ca episcop catolic al
Moldovei. Papa a fost bucuros şi l-a îndemnat şi pe domn să treacă la
credinţa lui. Ştefăniţă vodă însă nu s-a prea omorît cu cele sfinte, dar a
închinat unele mănăstiri la Sf. Munte Atho , ca să nu supere nici clerul
local.
Primăvara anului 1661 tare mai cătrănise inima tî-nărului domn, prin
moartea tatălui său. însă treburile porniseră pe un drum bun, cu tihnă şi
pace, după ce s-a tras şi pribeagul Constantin-vodă hăt departe. Şi poate că
porecla batjocoritoare ar fi fost înlocuită, ori uitată, dacă ţara ar fi apucat
vremuri de pace şi belşug. A trecut tot în linişte şi vara, care n-a mai fost
secetoasă ca cea din 1660, dar pe la mijlocul lui septembrie, pe cînd se
aştepta cel mai puţin, un ceauş de la Poartă i-a adus poruncă să plece
alături de paşa de Silistra, tocmai la apa Niprului.Acolo, împreună, aveau
să-l ajute pe hanul tătarilor să întărească o cetate.
Nu încăpea vorbă de împotrivire la porunca Porţii, încît, mai cu voie,
mai fără, s-a îndreptat spre hotarele de răsărit. N-a mers prea lungă cale,
căci în drum a tre-
162
buit să se oprească la Luteni, pe apa Bîcului, nu departe de Tighina.
Acolo a căzut greu bolnav şi, la 29 septembrie 1661, s-a stins din viaţă, o
dată cu boierul Dumi-traşcu Drăguţescu. Poate că din această pricină solul
ve-neţian din Viena, Giovani Sagredo, spunea că ar fi murit de febră tifoidă.
Alţii cred că ar fi fost vorba de ciumă ori, cum zice cronicarul Radu
Popescu, „că l-au otrăvit boierii", dar se poate spune, precum acelaşi
cronicar: „ci ori una ori alta, el tot a murit"... '
DOMN SĂRAC
E oare cu putinţă ca un domnitor al bogatelor ţări române să fie atît de
sărac la mazilirea lui, încît nici bani de drum să nu fi avut? ! Oricît s-ar
părea de neînchipuit, dar un asemenea voievod a fost Iliaş Alexandru, domn
al Moldovei între 1666 şi 1668.
Era feciorul lui Alexandru vodă Iliaş, cel ce domnise în amîndouă ţările
române, ultima oară părăsind Moldova în 1633, dar cam pus pe fugă de
către supuşi. Fusese poftit atunci de către unii boieri să se împace şi să se
întoarcă chiar de la Galaţi, dar voievodul nu s-a învoit, ci a luat calea
Stanbulului. Va fi nădăjduit că înalta Poartă, mîniată pe foştii lui supuşi,
avea să-l trimită înapoi, cu oaste, să-i pedepsească, dar s-a înşelat. Apoi,
trecînd anii, n-a mai fost trebuinţă de un domnitor bătrîn, şi astfel mazilul
Alexandru Iliaş a rămas să-şi sfîrşească zilele în oraşul sultanilor. Se va fi
terminat şi bruma de avere ce va fi avut, iar cînd a dat de fundul sacului, s-
a văzut nevoit să se îndatoreze, spre a putea trăi. Cum se întîmpla adesea,
cămătari de toate neamurile l-au îmbiat cu bani, nădăjduind ca măcar
feciorul
162
fostului domn să apuce vreo domnie, şi atunci şi-ar fi scos ei datoriile
înzecit. Văzînd însă că nici vorbă să mai vină norocul şi pe la bătrînul
domn, nu puţini au fost cei care au început să le bată la uşă, cerîndu-le
banii înapoi. Aşa se face că tînărul Iliaş a învăţat ce înseamnă sărăcia şi
mai cu seamă cum trebuie să se ferească de ochii celor cărora le datorau
bani. Apoi, cum toate au un sfîrşit, şi bătrînul voievod a închis ochii pe
vecie, lăsîn-du-i feciorului nu numai grijile, ci şi datoriile ce le avea. Bietul
de el, abia dacă a izbutit să facă rost de ceva parale pentru înmormîntarea
oaselor părintelui său, fără să se mai gîndească la vestitele pomeni ce se
făceau cu astfel de prilejuri.
Era o primăvară însorită şi plină de miresmele florilor, căci bătrînul şi-a
dat duhul în toiul lui florar 1666. Oricîte păcate va fi avut fostul domnitor,
pentru el fusese un părinte drăgostos, şi cu durere păşea în urma căruţei
care hurduca sicriul pe caldarîmul uliţelor. Era tare îngrijorat Iliaş, şi la
început nici n-a băgat de seamă că un slujitor împărătesc nu-l mai scăpa
din ochi, dar în cele din urmă tot l-a văzut, şi un junghi i-a dat prin inimă:
nu putea fi vorba decît de vreun cămătar, care se va fi plîns stăpînirii şi
acum îl căuta să-l închidă. . . A rămas totuşi pînă cînd bulgării de pămînt
s-au rostogolit pe capacul sicriului, iar cînd slujbaşul a întors o clipă
spatele, a şi fugit, izbutind să se facă nevăzut. De spaimă se va fi ascuns în
podul casei, dar slujbaşul i-a dat de urmă şi l-a poftit la caimacamul
marelui vizir Mehmed Kopriilu-paşa. Se va fi rugat de turc să-l îngăduie, că
va face rost de bani, dar pas de te înţelege cu turcul! Porunca era limpede,
să fie dus pe dată la se
163
raiul împărătesc. Neavînd încotro, se va fi împăcat şi cu gîndul
întemniţării, ca rău platnic, şi s-a înfăţişat dregătorului, însă, cît pe ce să i
se oprească inima cînd află că în loc de temniţă fusese căftănit domn al
Moldovei, dîndu-i-se pe loc steag de domnie!
Ce se întîmpiase? Fuseseră date la iveală nişte scrisori de la Duca-vodă
cel bătrîn, prin care acesta se lega cu hanul tătarilor să treacă de partea
moscalilor. Cum marele vizir se afla plecat cu oastea, caimacanul n-a mai
zăbovit, ci s-a înfăţişat slăvitului padişah cu scrisorile de hainie. Mîniat
peste măsură de necredinţa ghiaurului, sultanul a poruncit să fie mazilit şi
înlocuit cu vreun pribeag „os domnesc" aflător la Istanbul. Pe dată s-au îm-
prăştiat ceauşii împărăteşti prin oraş şi s-a făcut ca unul din ei să dea
peste sărmanul fecior ce-şi îngropa tatăl, îşi vor fi amintit degătorii de
slujbele răposatului. Alexandru Iliaş, care le-a rămas cu credinţă pînă la
moarte, încît au socotit că fiul său era destul de nimerit. Nici nu s-au gîndit
că tînărul, născut şi crescut la Istanbul, vorbea turceşte, greceşte, dar nu şi
propria lui limbă românească. ..
Un altul, în locul proaspătului căftănit, pe dată s-ar fi împrumutat cu
zeci de pungi, pe care cu uşurinţă le-ar fi dobîndit acum, spre a-şi întocmi
un alai domnesc cum se cuvenea. El însă, deprins cu traiul săracilor, nu. s-
a mai împovărat cu alte datorii, ci s-a grăbit să plece spre ţara ce-i fusese
hărăzită de soartă. Trecînd vadul Dunării, pe la Obluciţa, va fi fost şi el
întîmpinat cu urări de bun-venit, dar, din păcate, n-a înţeles o iotă din
limba strămoşilor săi. De atunci şi pînă s-a întors de unde a plecat, nu s-a
descurcat decît prin tîlmaci.
163
Ajuns în cetatea de scaun a Iaşilor, aude că fostul domnitor, Duca, se
aflase la un pas de moarte, cît pe aci să plătească pentru blestematele
scrisori. Norocul lui a fost că, înainte de a porunci sugrumarea beiului, cai-
macamul a dat de ştire şi marelui vizir, care s-a întîr-ziat să poruncească
liberarea osînditului. Atunci a ieşit şi adevărul la iveală! Marele vizir aflînd
că hanul ar avea gînd de hainie, dar neavînd dovadă, a cerut bunului său
prieten. Duca-vodă, să afle adevărul. Şi l-a sfătuit marele vizir să facă
scrisori anume către han, prin care, chipurile, şi el s-ar învoi să se dea cu
moscoviţii. Voia să-l ispitească pe tătar şi astfel să facă dovada necredinţei
lui, numai că olăcarul domnitorului a căzut pe mîna turcilor. Aceştia, aflînd
scrisorile asupra lui, le-au trimis la Poartă, şi aşa s-a întîmplat de a fost
mazilit Duca vodă, nevinovat. Acum, că domnia fusese dată lui Iliaş vodă,
nu l-au mai repus în saun.
În afara acestor întîmplări, în ţara Moldovei era linişte şi belşug, căci de
multă vreme fusese lăsată în pace de vecini. La început, ţara şi boierii nu l-
au privit cu ochi buni, amintindu-şi de isprăvile răposatului său părinte.
Mai cu seamă se ţineau deoparte cei ce staseră atunci împotriva domnului
silindu-l să părăsească domnia, dar şi boierii de casă ai lui Duca-vodă.
Domnitorul însă nu a venit cu gînduri de răzbunare, ci a iertat pe toată
lumea. Dar pe unii boieri de-ai lui Duco-vodă i-a făcut să-l împrumute cu
nişte bani, pe care se înţelege că i-au dat bucuroşi... de frică.
Pe vremea ultimei domnii a tatălui său, mulţimea se ridicase împotriva
domnului, dar mai cu seamă asupra prietenului său, vel-vistiernicul Batiste
Veveli. Răscula
164
ţii îl aveau atunci în frunte pe boierul Bosie Lăpuşneanu, iar cînd
Alexandru-vodă s-a lepădat de prietenul său, acesta, încăpînd pe mîna
mulţimii, a fost făcut fărîme pe loc. Acum, la domnia lui Iliaş vodă
Alexandru, venise în ţară şi feciorul vistiernicului ucis, care, dornic de
răzbunare, l-a prins pe Bosie Lăpuşneanu şi l-a închis, cu gînd să-l ucidă în
cazne. Toate acestea le făcuse fără ştirea domnului, dar nimeni nu i se
împotrivise, ştiindu-l bun prieten cu Vodă. Iliaş, aflînd de isprava tînărului
Batiste, s-a mîniat şi a poruncit slobozirea întemniţatului, făgăduindu-i că
nu avea a-şi teme viaţa de nici o răzbunare. Ba, pe deasupra, şi-a mai
mustrat şi prietenul pentru asemenea faptă! Mare bucurie a fost atunci,
mai cu seamă în rîndul boierilor ce-i fuseseră împotrivă, care au alergat la
mila lui. Tare mulţumit a fost şi domnitorul, văzînd dragostea supuşilor săi,
şi a căutat să facă şi el cheltuieli mai mari spre a-şi ţine pohfala
domnească. Zic unii chiar că aceste cheltuieli ar fi fost peste măsură, ceea
ce a dus la sporirea birurilor. Se poate ca domnitorul nici să nu-şi fi dat
seama de răul ce-l făcea, căci, milos cum era, n-ar fi îngăduit silnicia
săracilor.
Inima lui cea milostivă, dar mai cu seamă sărăcia dinainte l-au făcut de
multe ori ca în judecăţile domneşti să dea chiar el bani pentru cei ce nu
puteau să-şi plătească datoriile. Ştia prea bine ce însemna să fii dator!
Spun cronicarii că multe judecăţi ar fi ieşit strâmbe şi din cauza
necunoaşterii limbii. în afară de asta, săracul de odinioară se făcuse tare
darnic, risipind daruri în toate părţile, fără a chivernisi bani şi pentru el
însuşi.
Aşa l-a ajuns toamna anului 1668, şi o dată cu ea şi mazilirea, silindu-l
să se întoarcă la sărăcia lui din Is-
165
tanbul. Sărac a venit, şi la fel a plecat! A fost nevoit să ceară bani de
drum de la nişte boiernaşi, căci marii boieri, care l-au linguşit şi s-au
îndestulat cît a fost în domnie, n-au vrut să-i dea nici măcar un firfiric.
Întors la Istanbul, n-a mai cutezat să ceară vreo altă domnie. Şi s-a
stins din viaţă necunoscut de nimeni, printre străinii a căror limbă o
vorbea, dar ei îl ţineau de venetic. Domnia lui scurtă n-a adus nimic
Moldovei, nici rău, nici bine.
LUCRĂRI CONSULTATE
Izvoare:
1. Călători străini despre ţările române, voi. I—II, Bucureşti, 1968.
2. Cantacuzino, Constantin, Cronica Ţării Româneşti, în
Cronicari
Munteni, voi. I, Bucureşti, 1961.
3. Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1956.
4. Costin, Nicolae, Letopiseţul Tării Moldovei de la zidirea lumii pînă
la 1606 si de la 1709la 1111, Iaşi, 1976.
5. Cronicele slavo-române din secolele XV—XV/, publicate de Ion
Bogdan, (Ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti,
1959).
6. Hurmuzaki-Bogdan, Documente: Voi. II, sup. I, Bucureşti, 1885, p.
431,
465, 466, 500, 503; Voi. II, sup. II, Bucureşti, 1895, p. 465 şi urm.; Voi.
II, nr. CCXXV, Bucureşti, 1891, p. 309 (subsol); Voi. III, sup. II, Bucureşti,
1900, p. 62 şi urm.; Voi. VIII, Bucureşti, 1849, p. 364, 370, 372, 378, 379;
Voi. XI, Bucureşti, 1900, p. IX şi urm.; Voi. XV, p. I, Bucureşti, 1911, p. 4;
Voi. XV, sup. 1, Bucureşti, 1911, p. 231.
7. Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente, III, Bucureşti, 1880, p. 84—96.
8. Istoria României, voi. II şi III, Bucureşti, 1962—1964.
9. Istoria României în date. Bucureşti, 1971.
10. Lupaş, Ioan, Documente istorice transilvane, 1599—1699, voi. I,
t1uj,
1940.
11. Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955.
12. Popescu, Radu, Istoria Domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari Mun-
teni, voi. I, Bucureşti, 1961.
13. Şincai, Gheorghe, Cronica românilor şi a mai multor neamuri, Tom.
III, Bucureşti, 1886.
14. Tocilescu, Grigore, Documente slavo-române, nr. 313, Bucureşti,
193l-
15. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1978.
165
Lucrări generale:
16 Armbruster. Aclolf, Evouţia sensului de Dacia, în „Studii", XXII,
Bucureşti, 1969, p. 423—144.
17 Berciu-Drăghicescu, Adina, O domnie umanistă în Moldova. Despot
vodă, Bucureşti, 1981.
18 Decei, Aurel, Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1978.
19 Dragomir, Silviu, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româ-
neşti cu Sibiul, (f.a.), Bucureşti.
20 Giurescu, C. Constantin şi Giurescu, C. Dinu, Istoria Românilor, voi.
II, Bucureşti, 1976. 21. Iorga, Nicolae, Studii şi documente, (f.a.),
Bucureşti, p. 415—416. 22! Idem, Manuscripte din biblioteci străine, în
„Memoriile Academiei"
Secţia Isorie, voi. II, Bucureşti, 1899, p. 27 şi urm.
23. Legcr, Louis, Histoire de l'Autriche-Hangrie, Paris, 1895.
24. Lissak, Gyorgy, Az aranykigyo (Şarpele de aur), Budapest, 1970.
25. Mustafa, Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976.
26. Mureşan, Camil, Iancu de Hunedoara, ediţia Il-a, Bucureşti, 1968.
27. Oţetea, Andrei, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970.
28. Idem, Şiri privitoare la ţările române 1592—1G08, în „Cercetări
Jsto-
rice", voi. III, Iaşi, 1926, p. 52.
29. Sayou, Albert, L'histoire generale des hongrois, Budapest-Paris,
1900.
30. Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Româ-
nească şi Moldova, secolele XIV—XVII, Bucureşti. 1971.
31. Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi
Moldova, secolele XIV—XVII, Bucureşti, 1968.
32. Ştefănescu, Ştefan. Ţările Române de la Basarab I întemeietorul,
pînă Ja Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970.
33. Idem, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965.
34. Vasilescu, Alexandru, Urmaşii lui Mircea cel Bătrîn pînă la Vlad
Dracul (extras din „Revista de Istorie, Arheologie, Fiiolo-gie", nr. XV),
Bucureşti, 1915.
Lucrări speciale:
35. Albu, C'orneliu, O legătură de singe şi simţire, „Magazin Istoric",
nr. 2, Bucureşti, 1977, p. 15—17.
36. Andreescu, Constantin şi Stoide, Constantin, Ştefăniţă Lupu, domn
al Moldovei (1659—1661), Bucureşti, 1938.
37. Bejenaru, Constantin, Castaldo, polonii şi omorîrea lui Ştefăniţă
Ra-
reş, în „Revista Critică", VIII, Bucureşti, 1934, p. 102—110.
38. Idem, Gaspar Graţiani domnul Moldovei 1619—1620 şi luptele
turco-
polone din 1620, în „Cercetări Istorice", I, Iaşi, 1925, p. 79—99.
39. Idem, Ştefan Tomşa şi rivalitatea turco-polonă pentru Moldova, Iaşi,
1925.
40. Brătianu, Gheorghe, Răscoala boierimii împotriva lui Ştefan Tomşa,
în „Revista Istorică" an II, seria 2, Bucureşti, 1916, p. 54—80.
41. Bunta, Petre, Gabriel Bethlen, Bucureşti, 1981.
42. Burghele, Nicolae, Despot vodă ereticul, în „Convorbiri Literare",
XXX, Iaşi, 1897, 802—806.
167
43. C'ărăbis, Vasile, Un domn al Moldovei: Alexandru Cornea, Bucu-
reşti, 1946.
44. Ciocan, Rodica, Etienne Bathory et Ies roumains, în Istoria Români-
lor în secolele XIV—XVI, varia 20, Bucureşti, 1939.
45. Ciurea, Dumitru, Relaţiile externe ale Moldovei, în „Anuarul Insti-
tutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol", X, Iaşi, 1973. p. 29 şi
urm.
46. Columbeanu, Sergiu şi Valentin, Radu, Vlad Dracul, Bucureşti,
1978.
47. Copoiu, Nicolae, Capitulaţiile, în „Magazin Istoric", nr. 3, Bucureşti,
1975, p. 36.
48. Gergely, Ladislau, În solie la Vasile Lupu. Din memoriile principelui
Ioan Kemeny, în „Magazin Istoric", nr. 2, Bucureşti, 1977, p. 37—39.
49. Gorovei, Ştefan, Movileştii, în „Magazin Istoric", nr. 6, Bucureşti,
1973, p. 64—72.
50. Gollner, Carol, Gheorghe Râkoczy II (1648—1660), Bucureşti, 1977.
51. Holban, Teodor, Ioan vodă Armeanul, în Istoria Românilor în seco-
lele XIV—XVI, varia 19, Bucureşti, 1939.
52. Iorga, Nicolae, Petru vodă Mircea, în „Revista Istorică", X, Bucu-
reşti, 1924.
53. Idem, Viaţa şi domnia lui Petru Şchiopul, prefaţă la Eudoxiu Hur-
muzaki, Documente, voi. XI, Bucureşti, 1900, p. IX—XCVIT.
54. Idem, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1915.
55. Idem, O descoperire privitoare la Ilie Rareş, în „Revista Istorică",
an II, 1—2, Bucureşti, 1916.
56. Idem, O nouă cronică în proză a lui Matei al Mirelor, în „Academia
.Română, Memorii, Secţia Istorie", Seria II, XXXVI, Bucureşti, 1913, p.
799—806.
57. Ionaşcu, Ion, Un prinţ valah pe drumurile Europei, în „Magazin
Istoric", nr. 1, Bucureşti, 1967, p. 14—16.
58. Lungu, Vasile, Mihăilaş Movilă si Moldova în anul 1607, în „Cerce-
tări Istorice", VIII—IX, nr. 1, Iaşi, 1932—1933, p. 90—103.
59. Mormîntul lui Petru vodă Mircea, în „Revista Istorică", nr. X, Bucu-
reşti, 1924.
60. Manole, Neagoe, Viteazul Radu de la Afumaţi, în „Magazin Istoric",
nr. 6, Bucureşti, 1975, p. 2—5.
61. Marinescu, Iuliu, Bogdan cel Orb 1504—1517, Bucureşti, 1910.
62. Minea, Ilie, Vlad Dracul şi vremea sa, în „Cercetări Istorice", voi. III,
Iaşi, 1938, p. 95 şi urm.
63. Idem, Aron vodă şi vremea sa, în „Cercetări Istorice", VIII—IX,
nr. 1, 1932—1933, p. 104—184.
64. Idem, începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, în „Cercetări
Istorice", an I, nr. 1, Iaşi, 1925, p. 100 si urm.
65. Idem, Complot boieresc împotriva lui Ştefăniţă Vodă, în „Cercetări
Istorice", an IV, nr. 2, Iaşi, 1928, p. 188—219.
66. Motogna, Victor, Războaiele lui Radu Şerbcn, în „Memoriile Acade-
miei Române", Secţia Istorie, Seria III, voi. VI, Bucureşti, 1927, p. 43 şi
urm.
67. Idem, Domnia întîi a lui Ştefan Tomşa, după izvoarele ungureşti, în
„Revista Istorică". XI. Bucureşti, 1925. p. 78—88.
68. Idem. Contribuţii la relaţiile dintre urmaşii lui Petru Rareş si Zfnga-
lia, în „Revista Istorică", X .Bucureşti, 1924, p. 8—26.
69. Idem, RelaţWe dintre ţările româneşti şi Ardeal în veacul al XVII-
lea, Dej, 1933.' . ,
288
70. Muaşcu, Traian, Radu Şerban, Bucureşti, 1978.
71 Nicolaescu, Emanoil, Moise vodă, 1529—1530, „Arhivele
Olteniei44,
XVIII, Craiova, 1939, p. 406.
79 Nico-aescu, Stoica, Domnia lui Vlad vodă Ventilă de la Slatina,
„Arhivele Olteniei44, XV, Craiova, 1936, p. 1—14.
"3 idem, PeXru v°dă cel Tînăr şi Petru Şchiopul, o chestiune contro-l '
' versată în Istoria Românilor, Bucureşti, 1915.
74 Idem, Domnia lui Radu vodă Paisie şi a fiului său Marcu, „Arhivele
Olteniei44, Craiova, 1938, p. 193—215.
75 Idem, Domnia lui Alexandru vodă Aldea, fiul lui Mircea vodă cel
Bătrîn 1431—1435, extras din „Revista de Istorie, Arheologie, Filologie",
XVI, Bucureşti, 1922.
76 Panaitescu, P. Petre, Sfîrşitul lui Iancu Sasul, „Revista Istorică", X,
1924, p*. 170—178.
77. Papacostea, Şerban, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul
secolului al XVI-lea, în „Studii", nr. 3, Tom. 22, Bucureşti, 11969, p.
459 şi urm.
78. Popişteanu, Cristian, Imagine din cronica româno-portugheză, în
„Magazin Istoric", nr. 4, Bucureşti, 1978, p. 33.
79. Sfîrşitul domniei lui Ştefan Tomşa I, în „Cercetări Istorice", VIII—
IX, Iaşi, 1932—1933, p. 230.
80. Ursu, Horia, Domnia lui Ştefăniţă vodă. Zece ani din istoria politică
a Moldovei, Cluj, 1940.
81. Veress, Andrei, Alte lucrări nouă despre Iancu vodă Sasul, „Revista
Istorică", XI, Bucureşti, 1925, p. 147—152.
82. Zagoritz, Gheorghe, Stabilirea suzeranităţii turceşti în Moldova, în
„Convorbiri Literare", Iaşi, 1924, p. 725.
19 - Domrvi i trecâtoore — domnitori uitaţi
CUPRINS