POMPILIU TUDORAN

DOMNII TRECĂTOARE
DOMNITORI UITAŢI

E-book realizat
după volumul apărut la
EDITURA DE VEST
TIMIŞOARA -1994
Coperta: LIA POPESCU

FECIORII SI NEPOTUL MĂRIEI SALE

Mohorîtă şi geroasă a mai fost ultima zi de ghenar văleat 6926 de la

zidirea lumii, sau, cum am spune în zilele noastre, 31 ianuarie 1418.
Dangăte prelungi de clopot vesteau în toată ţara că marele şi bunul
domnitor Mircea închisese ochii, spre veşnică odihnă. Patru zii mai tîrziu
fusese pogorît în gropniţa de la Cozia, lăsînd grijile domniei şi ale ţării pe
seama feciorului său, Mihail.
Toată suflarea românească şi chiar a altor neamuri creştine fu aţintită
asupra noului domn, a cărui moştenire era în mare primejdie de a fi
apucată de flamura islamului. Nu rămînea ţara de izbelişte, pentru că griju-
liul părinte hotărîse ca acest cocon să-i urmeze în scaun, încă clin fragedă
tinereţe l-a luat pe lîngă sine, ca să-l înveţe temeinic ce însemna să
cîrmuieşti o ţară mică. dar aşezată în calea tuturor răutăţilor.
Mai avusese bătrînul domn şi alţi feciori şi nepoţi, dar dintre toţi
alegerea măriei-sale căzuse asupra lui Mihail, care-i semăna cel mai mult.
Hrisoavele vremii spun că, încă din 27 decembrie 1391, Mihail semnase
actul de danie al moşiei Scoreni din Ţara Făgăraşului, alături de tatăl său1.
Tot împreună au iscălit şi pe un act din 11 mai 1409, precum şi multe alte
zapise şi urice, dar cel mai bine s-a păstrat inscripţia de pe clopotul
monastirii de la Cotmeana. Peste tot se pomeneşte despre cei doi voievozi,
tată şi fiu, aflaţi alături la domnie.
Bună ucenicie făcuse atunci tînărul voievod, încît spre sfîrşitul domniei
marelui său părinte ocîrmuise singur ţara, avînd propria lui pecete.
Niciodată însă nu se sumeţise a-şi depăşi tatăl, căci de multe ori adăugase
înaintea iscăliturii vorbele „şi cu voia părintelui meu", dovedind că una era
gîndirea celor doi2.
Alături de viteazul Mircea, pusese şi el spada şi mintea la înfăptuirea
ţării pe care o moştenise şi căreia îi rămăsese singur cârmaci. Ştiuse prea
bine răposatul că multora dintre marii boieri nu le-ar fi fost pe plac o con-
tinuare a domniei atît de severe dar drepte, şi, trecînd intru cele veşnice,
avusese grijă ca nici o sminteală să nu fie cu putinţă. Boierii clevetitori,
vrînd-nevrînd, şi-au înclinat capetele, au mormăit în bărbi, dar s-au plecat
sărutînd mîna domnitorului ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic.
De fapt nici nu fusese vreo schimbare, şi ca dovadă avem un act ce
poartă data de 5 iunie 1418, acordînd locuitorilor din Cisnădie dreptul la
păşunile din munţii Argeşului, în care numai numele domnitorului era
altul: ,.Io, Mihail, marele voievod şi domn, stăpinind şi domnind toată ţara
Ungrovlahiei şi peste munţi încă şi părţile tătăreşti şi herţeg Amlaşului şi
Făgăraşului şi domn
1 Eudoxiu Hurmuzaki, Documente, voi. I, supl. 2, Bucureşti 1900.
2 Alexandru Vasilescu, Urmaşii lui Mircea cel Bătrîn pînă la Vlaă Ţepeş,
în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie", voi. XV, Bucureşti, 1914,
p. 120—170. Vezi şi Ştefan Ştefă-nescu, Ţara Românească de la Basarab I
„Întemeietorul" pînă la Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970.
3
Banatului de Severin şi de ambele laturi pe toată Dunărea şi pînă la
Marea cea mare şi cetăţii Dîrstorului stă-pînitor"1. ..
Să fi uitat oare Mihail că, încă din 1417, turcii ocupaseră pămîntul
dintre Dunăre şi Mare? împreună cu bătrînul Mircea refuzaseră plata
tributului, sprijinindu-l pe şeicul Bedred-Din contra măritului sultan
Mehmed I Chirişgii2. Dar au fost înfrînţi şi siliţi să-şi plece capul a
închinăciune în faţa oştilor ienicereşti, ba au mai plătit ' şi haraciul pe ani
în urmă, numai ca pacea să domnească din nou. Mai mult însă, trebuiseră
să se tragă cu ostile de pe acele meleaguri, lăsînd norodul sub jugul păgîn.
Erau fapte ce nu se puteau uita, şi tocmai de aceea, aşa după cum se
obişnuia pe vremuri, în titulatura domnească se treceau toate ţinuturile ce
de drept s-ar fi cuvenit să fie sub schiptrul unui domnitor.
Mult se întristase întreaga ţară .atunci cînd bătrînul voievod o părăsise.
Era viforniţă de iarnă şi asprimea vremii făcea să se înfioare inima de grija
răutăţilor ce erau de aşteptat o dată cu desprimăvărarea. Cu toate acestea,
norii cei negri, prevestitori de furtună, nu se arătaseră în geana zării, şi
măria-sa Mihail, ca un bun gospodar, a hotărît să chivernisească, pînă una-
alta, treburile dinăuntru ale ţării. Actul din 10 iulie 1418, prin care se
pomenea de moşnenii „Star Chiojdului'i, dovedeşte nu numai vechimea
acelui sat încă de dinaintea „descălecatului ţării"3, ci şi grija măriei-sale
pentru ca treburile să meargă pe mai departe ca şi pînă atunci.
Vecinii, fie ei prieteni, fie duşmani, mai aveau încă în minte faima
viteazului Mircea, dar mai ales faptele de vitejie ale ostaşilor lui, care acum
se aflau în jurul
1 E. Hurmuzaki, op. cit.
 2 Mehmed I (1413—1421).
3 E. Hurmuzaki, Documente, voi. XV, supl. 1, Bucureşti 1911, p. 10—
11. Vezi şi C. C. Giurescu şi Dinu C. Giurescu, Isr-toria Românilor, voi. II,
Bucureşti, 1976, p. 113.
4
lui Mihail. Către părţile de miază-noapte şi soare-răsare, domnea în
Moldova blîndul şi paşnicul Alexandru, care nu uitase că-şi datora domnia
lui Mircea şi care la nevoie ar fi putut să fie un sprijin de nădejde pentru fe-
ciorul binefăcătorului său. Peste munţi, în regatul Ungariei, Sigismund-crai,
ajuns şi împărat german încă din 1411, cu toată mîndrîa lui crăiască avea
să-şi amintească de vremurile cînd luptase alături de Mircea şi că, fiind
suzeran al Ţării Româneşti. îi datora şi ocrotire. Către asfinţit, pe plaiuri
bănăţene, deşi sub oblăduirea aceluiaşi împărat, stăpîn atotputernic era
vestitul Pippo Spa-no1, marele şi neîmpăcatul duşman al închinătorilor Co-
ranului. Spre miazăzi, cu toată înţelegerea din 1417, turcii erau cu ochii la
nord de Dunăre, şi de bună seamă că moartea ghiaurului Mircea ar fi fost
un bun prilej pentru ei ca să-şi întindă stăpînirea şi în coasta Ungariei.
Numai că în acel an nu intra, se vede, în socotelile lor o cotropire a Ţării
Româneşti. Mai tîrziu, cine ştie?
Aşa cum începuse domnia, cu pace şi linişte, făgăduia să fie
asemănătoare celei din Moldova, unde înţeleptul Alexandru o ferise de relele
războiului. Poate chiar aşa gîndea şi măria-sa Mihail şi cu el o dată şi supu-
şii, bucuroşi de vremuri ca în domnia bătrînului Mircea vodă, cînd, în 7
iunie 1419, pe nepusă masă, împăratul Sigismund porunci contelui Mihaly
al secuilor să ocupe pe dată cetatea Branului. Ce se întîmplase? De ce o
asemenea supărare pe marele împărat, încît să lipsească vistieria ţării de
venitul ce-l aducea vama de acolo? încă din 1413, cei doi domnitori, tată şi
fiu, în semn de bunăvoinţă pentru braşoveni, le îngăduiseră ca la trecerea
prin Bran fiecare călăreţ să dea vamă numai trei bani.
1 Se numea Filippo de Şcolari (cunoscut şi sub numele de Pippo da
Ozora), condotier florentin în slujba regelui Sigismund. Din 1419 devine
conducător al Severinului, Orşovei şi Meha-diei.
4
Yameşii însă de multe ori au nesocotit voinţa stăpînirii şi, mai ales
după moartea lui Mircea, braşovenii au avut de pătimit. Mai întîi au făcut
plîngere către Mihail, stă-pînul legiuit al locului, care cu asprime a poruncit
să nu li se mai facă supărări, însă, fie că vameşii n-au dat ascultare, fie că
alta va fi fost cauza, diriguitorii din Ţara Bîrsei au scris şi împăratului1.
Acesta, vrînd să se arate că el este marele stăpîn, a dat poruncă secuilor să
desfiinţeze vama, ocupînd totodată castelui de la Bran. Dar, pînă la a
îndeplini voinţa împărătească, corniţele secuilor ar fi avut de întîmpinat pe
oştenii români, stăpîni ai castelului, care primiseră la rîndul lor poruncă să
nu se clintească din loc. Erau acei oşteni căliţi în luptele cu turcii, vitejii lui
Mircea. Şi, astfel, lucrurile au rămas neschimbate ani la rînd. Abia în 1427
ostaşii lui Sigismund au reuşit să ocupe Branul, cînd Ţara Românească se
afla la mare strîmtoare.
 Întîmplările de peste munţi nu erau decît semnele prevestitoare ale
nenorocirilor ce aveau să se abată peste ţară dinspre partea turcilor. Mihail
ştia prea bine că, neplătind haraciul mai bine de trei ani, turcul avea să-şi
ceară drepturile, dar tot aşa de bine ştia că cel mai nimerit, pentru o oaste
mică şi vitează, era să atace chiar în ţara duşmanului, pentru a-şi feri
supuşii de prăpădul luptelor. Bunul său prieten şi vecin, Pippo Spân*), a
dat semnalul luptei contra paginilor încă de la începutul anului 1419,
atacîndu-i prin părţile Serbiei. La rîndul său Mihail i-a atacat din coastă, şi
astfel cei doi vajnici luptători au cîştigat nenumărate bătălii, trezind nădej-
dea unei apropiate eliberări de sub jugul turcesc a celorlalte neamuri
balcanice.
Turcii însă nu îngăduiau ca nişte ghiauri, puţini la număr, să le
zdruncine slăpînirea clădită cu atîta trudă,
1 Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei (1387— 5437), împărat
german din 1411, dar încoronat abia în 1433.
5
mai ales că ţinta lor principală devenise Constantinopo-lul, şi nu
Dunărea. Şi-au strîns din nou puterile, silin-du-i pe cei doi cutezători să
bată în retragere, Mihail fiind astfel nevoit să renunţe la stăpînirea sa de la
sud de Dunăre. Tot atunci au ocupat turcii Isaccea şi Ieni Sala. care,
întărite cu ostaşi de-ai lor, au devenit puternice puncte de atac şi control
militar asupra provinciei dintre Dunăre şi Mare. Dobrogea va ajunge astfel
supusă stăpînirii străine pentru mai multe veacuri.
Sultanul Mehmed I nu s-a mulţumit însă cu atît. în vara anului 1419
trece cu ostile sale Dunărea, pustiind Ţara Românească. Motive avea
destule, slăvitul padişah, să se răzbune pe feciorul ghiaurului Mircea, care
luase parte cînd lui Musa, cînd lui Mustafa. fraţii lui. cînd altora care
doreau cu orice preţ să-l împiedice pe el, primul ce purta numele Profetului,
să domnească în împărăţia tatălui său, Baiazid Trăsnetul1. în afară de
aceasta, feciorul lui Mircea legase prietenie cu blestematul Pippo Spano şi,
împreună, mare pagubă şi ruşine mai făcuseră oştenilor Semilunii.
Necredinciosul domn nu plătise nici haraciul, iar pe deasupra mai era legat
cu jurămînt de supunere faţă de Sigismund, capul creştinătăţii. Dar cîte
alte motive ar mai fi putut găsi năbădăiosul sultan, dacă ar fi vrut... Ca nu
cumva să-i sară în ajutor Pippo Spano cu bănăţenii lui. sultanul a hotărît
ca marele vizir să-l atace prin Serbia şi să încerce să ocupe Banatul de
Severin, punînd astfel o stavilă între cei doi prieteni. El. sultanul, împreună
cu grosul oştirih la 15 august 1419, a trecut bătrînul fluviu, hotărît să
transforme ţara în praf şi pulbere.
În faţa marii primejdii. Mihail şi-a strîns în grabă oastea, căutînd să
împiedice înaintarea turcească. Din
1 În istoriografia noastră s-a obişnuit ca numele de Baiazid Ilderim să
se traducă prin „Baiazid Fulgerul". în limba turcă. însă, yldirim înseamnă
„trăsnet".
5
 Banat, ajutor nu mai putea primi, şi atunci fireşte că s-a îndreptat
către ocrotitorul său de drept, împăratul Sigismund. Acesta se afla tocmai
ia Oradea, unde popa Agaton, trimisul domnitorului român, n-a ajuns decît
către sfârşitul lunii septembrie. Aici bietul popă a avut mai întîi de
întîmpinat mustrările împăratului, care era nemulţumit de faptul că Mihail
îi împiedicase pe secui să ocupe Branul. Apoi l-a mustrat că stăpînul său se
sumeţea să nu se considere închinat împărăţiei decît numai pentru moşiile
din Transilvania, şi nu pentru întreaga Ţară Românească ... Şi multe alte
motive de supărare avusese împăratul dinspre domnitorul care-i cerea
ajutorul atît de grabnic. Agaton a ascultat cu evlavie nemulţumirea
împărătească şi, în cele din urmă, a izbutit să-l îmbuneze, făgăduindu-i, în
numele domnului său, tot ce i se ceruse. Pe deasupra, a mai obţinut de la
împărat privilegii pentru clerul ortodox şi făgăduiala să nu se smintească
vechea credinţă a românilor.
Tot la Oradea s-a mai primit şi vestea precum că Pippo Spano, care
luptase între Niş şi Nicopole pînă atunci, la 4 octombrie dăduse o luptă
crîncenă chiar pe pămîntul bănăţean. Asta l-a făcut pe împărat să-şi ur-
nească oastea în întîmpinarea paginilor. în faţa oştirii odihnite a creştinilor,
turcii s-au risipit, renunţînd pe moment la cucerirea Banatului de Severin,
înlesnindu-i astfel lui Sigismund să treacă nestingherit, pe la*Porţile de
Fier, în Oltenia.
Se părea că venea în ajutorul lui Mihail, care încă se mai lupta cu
turcii, dar împăratul a făcut mai întîi un popas la Vodiţa. Acolo, la 28
octombrie 1419, a lăsat act de privilegii pentru mănăstirile Vodiţa şi
Tismana, vrînd să arate că şi pe acele ţinuturi tot el era stăpînul. Apoi a
socotit cu cale să ocupe Banatul de Severin şi să-l treacă sub stăpînirea lui
Pippo Spano.
Cam acesta fiind „ajutorul" dat de împăratul creştin, celălalt împărat,
păgînul Mehmed, a ocupat la rîn
6
dul său cetatea Giurgiu, punînd astfel pentru multă vreme piciorul
turcesc în Cîmpia Română.
Rămas la fel de singur în faţa turcilor care-i pustiau ţara, ştiind că
sprijinul din partea bănăţenilor nu era cu putinţă, Mihail a hotărît să se
împace cu cotropitorii. Cu. daruri şi făgăduieli de tot felul, cîştigînd de
partea sa şi cîţiva dregători otomani, pînă la urmă a reuşit să încheie pace.
Cu multă durere în suflet, a primit ca păminturile ocupate să rămînă în
stăpînirea turcilor, plătindu-le şi haraciul pe ani în urmă. La fel de mare a
fost şi durerea de părinte ce a simţit-o fiind nevoit să se despartă şi de cei
doi coconi ai săi, Radu şi Mihai, daţi ostatici la turci şi pe care nu avea să-i
mai vadă niciodată.
Cît va fi suferit şi pentru pierderea Banatului de Severin, nu se mai
poate şti. Singura lui mîngîiere va fi fost că Ştefan Losoncz, noul ban de
Severin, şi-a întărit cetăţile Orşova, Mehadia, Jidova şi Caransebeş, necon-
tenind să-i atace pe păgîni. Datorită acestor atacuri a mai putut oarecum să
sufle ceva mai liber şi Ţara Românească, turcii trebuind să aibă grijă în
două părţi.
Pacea nu i-a adus şi liniştea atît de trebuitoare ne-norocosului domn. O
parte a boierimii nemulţumite de întorsătura lucrurilor a crezut că s-ar
putea duce o viaţă mai bună îndreptînd ţara către turci. Văzuseră ei că şi
cu împăratul creştin tot la pagubă aveau a se aştepta! Insă. de bună seamă
că domnitorul Mihail nici n-ar fi vrut să audă de aşa ceva, încît
nemulţumiţii şi-au adus aminte că drepturile legiuite la scaunul domnesc-,
chipurile, le-ar fi avut Dan. vărul voievodului, feciorul lui Dan I, care
domnise mai înainte de Mircea. Spuneau ei că, deoarece Dan I asociase la
domnie pe fratele său Mircea, cu bună dreptate s-ar fi cuvenit domnia
feciorului primului domn. Aşa s-a întruchipat partida boierească a
„Dăneştilor", ce avea să se lupte mulţi ani de acum încolo pentru stăpînirea
ţării.
7
Nepotul lui Mircea vodă, Dan, era pribeag prin lume. cînd de partea
turcilor, cînd de partea bizantinilor, căutîndu-şi norocul în viaţă, că altă
avere nu avea în afara spadei şi a vitejiei lui neasemuite. Aflînd că în Ţara
Românească erau mulţi nemulţumiţi de domnia vărului său Mihail, s-a
urcat pe o corabie bizantină şi s-a dus la Cetatea Albă. Era mai aproape de
ţară şi a putut strînge mai uşor la sine pe toţi nemulţumiţii, încropind o
oaste cu care în primăvara anului 1420 a pornit asupra vărului său Mihail.
Se socotea mai viteaz şi deci mai în măsură să fie el domn, pentru a păstra
neştirbită moşia strămoşească.
Chemaţi de Dan, sau de bunăvoie, turcii au socotit cu cale că n-ar fi
rău să treacă Dunărea. încercînd din nou să se înstăpînească pe bogatele
plaiuri româneşti. Ca să semene a lucru legiuit, au adus cu ei ca domnişor
pe un alt fecior al lui Mircea, numit Radu şi poreclit „Praz-naglava", adică
pleşuvul. Luptele au continuat toată primăvara, dar mai cu încrîncenare în
frumoasa lună florar a anului 1420. Turcii erau siguri de izbîndă asupra
Ţării Româneşti şi planurile lor ţinteau de acuma să cuprindă Cetatea Albă,
dacă nu chiar şi o. bună parte din Moldova1.
Din nou rămas singur în faţa vrăjmaşilor şi înţele-gînd că cea mai mare
primejdie venea dinspre turci, Mihail i-a chemat în ajutor pe bănăţeni,
singurii lui prieteni din orice vreme. Se învăţase minte că la împărat nu
putea nădăjdui în sprijin şi l-a chemat direct pe banul Severinului, Ştefan
Losoncz. între timp şi-a strîns şi el oastea şi cînd s-a împreunat cu
bănăţenii au început lupta. Cronicarul bizantin Dukas scrie că a fost o în
1 La 26 mai 1420, Alexandru cel Bun se plîngea într-o scrisoare către
regele polon Vladislav Jagielo că turcii atacaseră Moldova (apud Al.
Vasilescu, op. cit.).
7
cleştare pe viaţă şi pe moarte şi că Mihail însuşi ar fi fost ucis în luptă
de către vărul său, Dan.
Au murit atunci, alături de domnul lor, şi mulţi boieri, dar mai mulţi
ţărani, urmaşii celor căzuţi odinioară la Rovine. Şi feciorii Banatului, în
frunte cu banul lor, şi-au dat viaţa pentru apărarea pămîntului românesc
dintre Carpaţi şi Dunăre.
Şi s-au stins din viaţă la văleat 6928 de la zidirea lumii... ar fi trebuit să
scrie pe lespedea de pe mcrmîn-tul lui Mihail. N-a avut însă parte de aşa-
ceva, oasele fiindu-i îngropate laolaltă cu celelalte, ale vitejilor lui oşteni şi
ale prietenilor din Banat.
Pribeagul nepot al bătrînului Mircea s-a urcat în scaunul rămas liber,
pregătindu-se să-l înfrunte pe Radu, dar mai ales pe otomani. Că Mihail
căzuse lup-tînd, apărîndu-şi ţara, nu mai încăpea nici o îndoială, şi Dan îşi
dădea seama că, la rîndu-i, nici el nu trebuia să rabde stăpînire străină,
dacă voia să capete cinstea supuşilor. Era încă în luna august şi vara putea
să mai ţină mult chiar în toamnă, încît nici ostile jefuitoare ale turcilor nu
se dădeau duse. Abia la căderea zăpezii s-au tras osmanii către miazăzi, cu
gîndul să revină o dată cu cocorii.
Aşa a şi fost! Primiseră de la Radu făgăduieli de supunere şi, deşi nu
aveau mare încredere într-un ghiaur din „osul" lui Mircea, altul mai bun
nefiind, hotărâseră să-l aşeze în scaunul părintelui său. Copleşiţi de numă-
rul cotropitorilor, cu toată vitejia lui Dan al II-lea, românii n-au mai făcut
faţă, iar domnitorul abia a scăpat cu fuga. în scaunul Basarabilor se urcă
Radu al II-lea, sprijinit de lănciile otomane! Dar, oare, în sinea lui, vlăstarul
lui Mircea putea fi cu totul şi cu totul de partea veşnicilor lui neprieteni?
Putea să-şi renege neamul şi străbunii?
încă din primele zile, noul domn a vrut să afle toată lumea că ţinta
măriei-sale era să refacă hotarele de cdi
8
nioară, pe care vremurile de restrişte le ciumpăviseră. Hrisoavele
cancelariei domneşti sunau ca în vremurile bune, de altă dată: „Io, Radu,
marele voievod şi domn cu mila lui Dumnezeu (. . .) stăpînind şi domnind
toată ţara Românească şi peste munţi încă şi spre părţile tătăreşti şi herţeg
Amlaşului şi Făgăraşului şi stăpînitorul Banatului de Severin şi peste
Dunăre pînă la marea cea mare"1... Se simţea îndreptăţit să fie domn peste
ţara părintelui său, şi cu toţii trebuiau să ia aminte, prieteni sau duşmani.
Era. totodată şi o făgăduială către ţară.
Se pare că domnitorul şi-a pus nădejdea şi în locuitorii Ţării Bîrsei, să-l
ajute cu ceva arme. sau poate cu vreo vorbă bună către împăratul lor. În
ziua de 17 mai 1421, le scria: „... făgăduieşte domnia-mea din ziua aceasta,
de cînd şi-au dat braşovenii avutul lor ca să fie pace între noi şi să fim o
singură ţară cu ţara domniei mele şi să trăiască în pace tot Braşovul şi
toată Ţara Bîrsei, făgăduieşte domnia-mea ca vrăjmaşul domniei mele să fie
vrăjmaşul braşovenilor şi al întregii ţări a Bîrsei şi să-mi fie cu dreptate"2.
Din scrisoarea de mai sus, multe se pot înţelege. Se ştie că, în
primăvara acelui an, Murad al II-lea. noul sultan, trecuse cu ostile prin
Serbia, Ţara Românească şi Transilvania. Luîndn-i prin surprindere pe
braşoveni, turcii au reuşit să prindă întreg sfatul orăşenesc. Sigismund
pornise în ajutorul supuşilor săi, dar. oprindu-se în drum la Sebeş, s-a
răzgîndit, întorcîndu-se la Buda. Părăsiţi de împărat, braşovenii au plătit
răscumpărare pentru ostaticii lor. şi la acest ..avut dat" de ei se gîndea
Radu în scrisoare, dar era prea limpede că duşmanii vecinilor de la
miazănoapte erau turcii. Atunci, nu era prea curajoasă gîndirea domnului
român făgăduind să aibă aceiaşi duşmani cu ei? Se pare că da! Fie că vor fi
aflat
! Al. Vasilescu, op. cit. - Ibidem.
9
turcii de scrisoarea cu pricina, fie că nu le-a plăcut vreo altă purtare a
voievodului şi-l vor fi mustrat, căci, la aproape o lună, un alt act, din 19
iunie, pomeneşte numai de „domn peste întreaga Ungrovlahie"'1. Totuşi,
după o nouă izbîndă în luptele cu oastea lui Dan al II-lea, trimişii domnului
român au ajuns la Sigismund, încheind un act de prietenie, ca şi cum n-ar
fi fost prietenul turcilor2.
Sîngele clocotitor al lui Dan i-a purtat paşii pribegiei cînd în tabăra
turcească asediind Bizanţul, cînd în oraşul asediat, acoperindu-se de glorie
în lupta contra turcilor. Gîndul de la ţara lui, însă, nu şi-l luase! Văzînd că
Radu căuta prieteşugul creştinilor şi al împăratului, Dan şi-a pus nădejdea
în Pippo Spano, care nu suferea purtarea prea blîndă a voievodului român
faţă de turci, încercările lui Radu de a-şi feri ţara de noi măceluri şi
întocmirea ei pe calea bunei învoieli nu erau pe placul lui Dan, dar nici pe
acela al boierimii din partida „dă-neştilor". N-a fost deci prea greu să-l
cîştige pe Pippo Spano de partea sa şi, împreună cu nemulţumiţii din ţară,
în noiembrie 1422, izgonindu-l pe Radu, i-a luat locul.
Aşa cum îşi pusese în gînd, împreună cu Pippo Spano a început
hărţuiala cu turcii. Mai întîi i-au alungat pe toţi peste Dunăre, apoi trecînd
pe la Silistra, cu tovarăşul său de arme, multă pagubă au mai făcut armiei
otomane. Era.de aşteptat răzbunarea turcilor, care nici n-a întîrziat prea
mult! Aşa cum le era obiceiul, către primăvara anului 1423, Firuz-beg şi-a
încercat norocul cu oştirea lui Dan. ajutată de bănăţeni. însă, la 26 fe-
bruarie, îndrăzneţul paşă a suferit o cumplită înfrîngere.
1 Ibidem.
2 Sergiu Columbeanu şi Radu Valentin, Vlad Dracul, Bucureşti, 1978,
p. 18—19 şi 23—24.
1G
Cu mare bucurie a aflat împăratul Sigismund de iz-bînda asupra lui
Firuz-beg, încît a poruncit oştirii sale, care hălăduia prin părţile Boemiei, să
se îndrepte spre Dunăre. Socotise ceasul potrivit pentru o biruinţă totală
asupra paginilor, iar izbînzile pe care le-a dobîndit împreună cu cei doi viteji
de la Dunăre păreau a-i da dreptate. Pe la 25 octombrie 1423, raguzanii îi
scriau lui Sigismund cît de fericiţi erau şi-şi arătau marea lor mulţumire
pentru biruinţele cîştigate de el. Poate că şi scrisoarea raguzanilor, dar mai
cu seamă vorbele bune ale lui Pippo Spano au făcut pe împărat să-l
preţuiască pe domnul român, înapoindu-i Amlaşul şi Făgăraşul, în stă-
pînire veşnică.
Se întărise domnia în Ţara Românească şi înşişi turcii i-au dat răgaz o
bună bucată de vreme viteazului Dan al II-lea. Adevărat că aveau mare
bătaie de cap cu asediul Bizanţului, dar înfrîngerile suferite de curînd le
mai tăiaseră din curaj. De renunţat însă la plaiurile româneşti nici vorbă,
numai că nu se arăta prea bună pentru ei prietenia dintre Dan, Pippo şi
Sigismund. Prea săreau bănăţenii cu multă uşurinţă în ajutorul domnului
român, dacă era atacat de turci. Cetăţile lor nu se puteau cuceri Cu una cu
două, fiind bine întărite, şi de bună seamă că şi voievodul român nu ar fi
stat să privească cu îngăduinţă dacă turcii ar fi năvălit în Banat.
Trecuse aproape un an de la ruşinoasele lor în-frîngeri, cînd turcii s-au
gîndit să facă o nouă încercare de a-l înscăuna pe Radu. Aşa cum era de
aşteptat, Pippo Spano i-a trimis neîntîrziat ajutor, şi astfel în toamna anului
1424 Dan al II-lea a reuşit să-i alunge din nou din ţară.
Sorţii păreau că hotărîseră definitiv puterea domniei lui Dan, mai ales
atunci cînd o seamă de boieri de-ai lui Radu, în frunte cu Mihail
Protovistierul, Radul lui Sohac şi alţii, şi-au părăsit stăpînul, trecînd de
partea domnului aflat în scaun. Se anunţau chiar vremuri mai
2 — Domnîi trecătoare — domnitori uitaţi 17
paşnice pentru sărmana ţară, şi Dan se va fi gîndit la o împăcare cu
turcii, ceea ce poate ar fi adus foloase tuturor. Tot atunci şi împăratul i-a
îngăduit să bată bani mărunt i. de trebuinţă zilnică, sporind avuţia
domniei.
Tare bucuros s-a mai arătat măria-sa Dan, grăbin-du-se să-i vestească
pe braşoveni ,,. .. căci s-a îndurat domnul meu craiul asupra domniei mele
— spunea el — şi m-a primit slugă credincioasă a sa şi mi-a dăruit hara-
ghie de bani, ca să fie ţara domniei mele cum este şi tara lui"1. Numai că
nu la fel de bucuroşi s-au arătat a fi şi braşovenii, cărora domnul român
căuta să le bage pe gît şi „ducaţi" bătuţi de el fără învoirea împăratului.
Chiar în primăvara următoare, în 4 aprilie 1425, „craiul şi stăpînul" scria
„credinciosului şi prea distinsului şi marelui Dan, voievodului Ţării
Româneşti'4, cerîn-du-i să nu mai trimită braşovenilor moneda lui mă-
runtă, cum i se spunea „în vulgari Walachali", ducat2.
Nici de data aceasta n-a avut parte de linişte biata ţară, căci la curtea
domnească zavistia şi viclenia au luat locul bătăliilor pe faţă. Boierii fugari
de la Radu s-au dovedit a nu fi trecut din toată inima de partea domnului,
ci mai degrabă cu gîndul să-l sape pe dinăuntru. în van se străduia Dan să
capete încredere la turci, căci plîngerile boierilor din preajmă-i şi pîrile lor
ascunse îl ponegreau în aşa măsură, încît numai Radu era crezut ca cel mai
credincios şi mai supus padişahului.
Tot pe Radu îl sprijinea şi Alexandru cel Bun al Moldovei, căci pe Dan îl
socotea pî*ea plecat lui Sigismund, şi cunoştea bătrînul bine planurile de
cotropire ale împăratului. Dan, descoperind firul urzelilor si vă-zînd că
unele din ele duc la Suceava, pe dată i s-a plîns lui Sigismund. Acesta nu l-
a mustrat pe faţă pe domnul moldovean, ci l-a rugat pe regele polon
Vladislav s-o
1 Al. Vasilescu, op. cit.
2 E. Hurmuzaki, Documente, voi. XV, supl. I, p. 14.
18
 facă. Era bine cunoscută prietenia dintre moldovean şi rege, de aceea
împăratul i-a cerut prin el ca Radu să nu mai fie ajutat cu nimic. Cu toată
părerea de râu, Alexandru n-a avut încotro şi a hotărît ca o vreme să-l lase
pe feciorul lui Mircea să se descurce cum o şti.
Nu s-a prea descurcat bietul Radu, căci la sfîrşitul verii anului 1425 a
mai încercat o dată să-şi recapete scaunul. însă, la 3 septembrie, ostile lui
Dan, Pippo Spano şi ale voievodului transilvan Nicolae Zach s-au unit în
faţa atacului turcesc, ducînd lupte grele şi nelăsîn-du-se înfrînte.
Nădăjduiau luptătorii creştini că o dată cu venirea vremii reci, de iarnă,
turcii vor face cale întoarsă, după cum le era obiceiul, lăsîndu-le puţin
răgaz. La 6 decembrie se auzise la Veneţia că turcii ar fi izbîn-dit în Ţara
Românească, dar, din fericire, n-a fost decît un zvon, fiindcă totuşi nu s-au
încumetat să înfrunte şi iarna, trăgîndu-se către miazăzi.
Atunci a hotărît şi Dan să-şi mute scaunul domnesc de la Tîrgovişte la
Curtea de Argeş, ca să fie mai aproape de prietenii lui din Banat şi de peste
munţi, dar mai ales bizuindu-se pe olteni. Depărtîndu-se de părţile răsări-
tene, da putinţă boierilor vicleni, nedescoperiţi la vreme, să treacă de partea
lui Radu, dar domnitorul chibzuise fără a avea ştire de acei vicleni. Aşa s-a
şi întâmplat. Radu, de îndată, a sosit cu ajutor turcesc, reîncepînd luptele
cu văru-său. %
Neputîndu-l răzbi singur, Dan a cerut ajutorul „craiului său", căruia
însă tare greu i-a mai venit să-şi urnească oastea de pe unde se afla, încît l-
a rugat pe . . . Witold, ducele Lituaniei, să trimită el ostaşi, făgăduind că
avea să poruncească şi lui Pippo Spano să-l ajute pe „credinciosul său
Dan". Cum era de aşteptat, pînă să sosească ajutorul atît de îndepărtat,
Dan. înconjurat numai de oltenii lui, a suferit o înfrîngere la 30 mai 1426, '
fiind silit să scape cu fuga. Norocul lui a fost că în cale s-a întîlnit cu Ştefan
Poharnic, care venea în fruntea
19
unui grup de saşi şi secui în ajutorul său. Bucuros, Dan a făcut cale
întoarsă, şi hărţuielile cu turcii n-au mai contenit, aşteptînd ajutorul
făgăduit de împărat.
Din păcate, aşteptarea se vestea cam prea lungă, căci abia la 12 iunie
Sigismund a rugat pe polonezi să atace ei dinspre răsărit, hotărînd chiar şi
locul şi ziua cînd să se întîlnească cu ostile lui. De bună credinţă, polonezii,
cam vreo 5 000 la număr, alături de prietenii lor moldoveni au fost prezenţi
la locul de întîlnire, dar nici urmă de împărat. . . Au aşteptat zadarnic,
fiindcă împăratul abia după aceea a rugat din nou pe regele polon să
poruncească ostaşilor lui să meargă mai departe, unde aveau să se
întîlnească cu oşteni anume trimişi de împărat, care aveau să le arate calea
pînă la voievodul Dan şi luptătorii lui. Două luni au aşteptat polonii şi
moldovenii, pînă şi-au dat seama că împăratul uitase de ei şi că se apucase
de alte bătălii, prin părţile Boemiei, unde avea mereu încurcături.
Aflînd împăratul că polonezii sătui de atîta aşteptare făcuseră cale
întoarsă, pe la 4 septembrie s-a adresat.. . veneţienilor să sară în ajutorul
lui Dan, atacîn-du-i pe turci. N-a nimerit-o însă nici de data aceasta, căci
Veneţia, sătulă de război, tocmai se pregătea să se împace cu turcii.
Îşi va fi amintit împăratul de „ajutorul" ce-l dăduse şi lui Mihail,
ocupîndu-i parte din ţinuturile pe care le stăpînea. De data aceasta,
Banatul de Severin — căci la el se gîndise împăratul — va fi luat de la Dan
şi dat unor cavaleri teutoni. . . Turcii se vor înspăimînta şi o vor lua la fugă
numai văzîndu-i pe faimoşii luptători ai crucii, şi astfel Dan ar fi putut fi
salvat, scăpat totodată şi de grija stăpînirii Banatului de Severin! Că
acestea vor fi fost gîndurile împărăteşti, asta nu se mai poate şti. dar că i-a
adus pe cavalerii teutoni în Banatul de Severin este adevărat. Numai că
turcii nu s-au 'înspăi-mîntat deloc, ba i-au mai şi înfrînt în mai multe
rînduri,
2n
făcîndu-i să se lipsească de un loc atît de văduvit de tihna pe ar fi.
poftit-o războinicii călugări.
Oricum, Sigismund socotea că făcuse destule pentru Dan, şi l-a mai
lăsat să se descurce şi singur, fără ajutor impărătesc. Pînă la urmă,
domnitorul şi prietenii lui au izbutit să învingă ordiile turceşti, ba să le şi
alunge din ţară, scăpîndu-l pe împărat de o mare grijă. Bucuros nevoie-
mare, Sigismund a îngăduit „marelui său supus", Dan, să strîngă ceva
oaste de prin părţile transilvane, 900 de pedestraşi şi 100 de călăreţi! A
poruncit apoi saşilor şi secuilor să-l ajute pe Dan, uitînd pe semne că
tocmai ei fuseseră aceia care luptaseră alături de domnul român .. . Nu se
mai putea plînge Dan că împăratul nu se îngrijea de supuşii săi!
Multe şi înverşunate au mai fost în acele zile încăierările românilor cu
turcii, care ţineau cu tot dinadinsul să se facă stăpîni pe ţară. Aproape că
nu era lună, sau chiar săptămînă, fără vreo hărţuială, fără vărsare de ' s;;
ie. O picătură de noroc mai aveau bieţii oameni, că erau lăsaţi în pace
măcar iarna, cînd oştenii do la miazăzi nu răbdau frigul şi viforniţa, şi
atunci se trăgeau către părţile lor la iernat, dar cum se ivea primul ghiocel,
uneori chiar cînd nici nu se topise zăpada, erau din nou pe meleagurile
dunărene.
Iarna anilor 1426—1427 a adus o oarecare schimbare în obiceiul
luptelor. Ori că va fi fost o iarnă mai blinda, ori că războinicii Anatoliei se
vor fi obişnuit cît de cît cu gerul, pe la începutul lui decembrie au pătruns
la nord de Dunăre-, aducîndu-l de astă-dată pe Radu, ca să-l pună domn.
Voievodul de la Curtea de Argeş nu avea alături de el decît pe banul de
Severin, Maroth, cu care s-a ajutat să ţină piept turcilor, dar nu pentru
multă vreme. Aflînd că împăratul se găsea la Braşov pentru sărbătorile de
iarnă, la 27 decembrie 1426, Dan a trecut munţii şi s-a înfăţişat
preaslăvitului împărat.
12
Cum va fi fost primit domnul român, nu avem ştire, dar acolo l-a
cunoscut pe don Pedro ,,regele Portugaliei", cum era numit într-un act din
25 ianuarie 1427'. Se asemăna portughezul la fire cu românul, fiind la fel
de aprigi contra paginilor, căci mare prietenie s-a legat între ei. Că aşa a
fost ne-o arată şi un tablou aflat azi în îndepărtata Lisabona, în care se vede
cum cei doi se ţin de mînă în faţa unei panorame ce aminteşte de Carpaţii
româneşti, cuprinzînd şi castelul Bran. împreună au trecut apoi munţii, în
ţară, ca să-i înfrunte pe turci, cu oştirea încropită în Transilvania.
Prin luna martie nu mai rămăsese picior de turc prin ţară. Foarte
bucuros, împăratul Sigismund a stat vreo şase zile la Cîmpulung, după care
s-a grăbit să se întoarcă în Ţara Bîrsei. La 23 martie 1427 scria de la
Feldioara către prietenii săi din Raguza, povestindu-le cît de strălucită
izbîndă avură oştenii lui asupra necredincioşilor. Voievodul român şi
prietenul său portughez au reuşit să cucerească în primăvara acelui an şi
cetatea Giurgiu, punîndu-i pe fugă pe turci, dar mai ales producîndu-le
mare îngrijorare. Supărat, sultanul a trecut din nou Dunărea, chiar în luna
mai, hotărît ca de astă-dată să-l înscăuneze pentru totdeauna pe Radu. Cu
toată pornirea padişahului, românii s-au împotrivit din nou, şi multe lupte
au mai dat cu închinătorii lui Aîah.
Toată vara şi toamna înfruntările s-au ţinut lanţ, dar pentru
nenorocosul Radu una dintre ele a fost şi cea de pe urmă. Nu se ştie prea
bine cînd, a căzut în luptă laolaltă cu feciorii săi.
1 Cristian Popişteanu, Imagine din cronica romdno-por-tugheză, în
„Magazin'Istoric", nr. 4, 1978, p. 33.
13
Moartea lui Radu nu i-a împiedicat pe turci să se întoarcă în primăvara
anului 1428, dar de data aceasta ţelul lor era de a-l ţine în loc pe domnul
român, în timp ce sultanul avea să atace ostile împăratului Sigismund în
Serbia. Corniţele de Timişoara, Ştefan Rozgony, îşi adusese oastea la
Golubac, unde trimisese şi Dan o oaste de vreo 6 000 de oameni, iar unii
spun că însuşi domnitorul i-ar fi condus.
Acolo, la Golubac, la 3 iunie 1428, a suferit împăratul creştin o mare
ruşine, scăpînd numai cu fuga din faţa ienicerilor şi spahiilor sultanului,
iar despotul sîrb Gheorghe Brancovici şi-a plecat genunchii în faţa învin-
gătorilor, plătindu-le 50 000 de ducaţi drept răscumpărare. Şi tot acolo, la
„Holubacz", după cum scria ducele lituan Witold. ar fi căzut şi domnitorul
român Dan al II-lea! Din cauza neştiinţei, sau poate a prea marii depărtări,
ducele Witold s-o fi înşelat, căci în scaunul de la Argeş n-a contenit să
domnească voievodul Dan. Purtarea lui era însă atît de schimbată, încît
unii cred să nu fi fost acelaşi, ci un alt Dan, fecior de-al lui Mircea. Des pre
el pomenea cronicarul bizantin Chalcocondylos, povestind luptele dintre
Musa şi fratele său Mehmed'.
Că va fi fost acelaşi, că va fi fost altul, purtarea domnului însă nu mai
era ca mai înainte! Se va fi săturat şi el de făgăduielile deşarte ale
împăratului, ori îşi va fi dat seama că şi acesta nu urmărea decît să apuce
cit mai multă ţară. luîndu-i. după Banatul de Severin, şi cetatea Branului.
Se poate însă ca domnitorul, plecîndu-şi urechea la nevoile tării, să fi
socotit că
1 Ilie Miiica. \'lad Dracul şi vremea sa, în „Cercetări isterice", vo!. III,
Bucureşti, 1938, p. 95.
 14
o împăcare cu turcii ar fi putut aduce pacea atît de trebuitoare bietei
ţări şi să fi încheiat o înţelegere cu ei. Totuşi, linişte n-a avut! Cu firea-i
năvalnică, s-a gîndit să cucerească vechile stăpîniri ale străbunilor de la gu-
rile Dunării.
Pînă la urmă a căzut şi acest vlăstar al Basarabilor pe cîmpul de
bătălie, şi n-a avut parte de un loc cuvenit de odihnă veşnică, cu luminări
la cap, rămînînd astrucat de glie alături de tovarăşii lui de luptă.

UN DOMNITOR NEDREPTĂŢIT
„... drept aceea ştiţi bine cum m-a trimis domnul meu craiul în Ţara
Românească pe ocina mea şi pe cine m-a (sic) lăsat ca să-mi fie de ajutor la
nevoie. Nimeni' dintr-înşii cu ochii n-au căutat la nevoia mea. Numai îi
povăţui dumnezeu pe braşoveni, oameni buni, şi au ascultat cuvîntul
domnului craiu şi au venit cu capetele lor şi au stat cu mine la nevoie. Căci
de era să piară această ţară, şi ei ar fi pierit, şi ţara domnului meu, a
craiului nu era să aibă linişte.
Şi pentru că am stat împotriva limbii păgîne, apoi voi ne scorniţi vorbe
rele, cum că ne-am lepădaf de domnul craiul şi ne-am dat turcilor. Drept
aceea noi slujim domnului craiului şi sfintei coroane, şi să dea dumnezeu
să se apropie domnul craiu şi să stăm dinaintea lui, şi cine va minţi (...) Eu
şi de m-am dus la turci, m-am dus pentru nevoia mea' şi-am făcut pace
ţării, cît a rămas şi vouă tuturor, şi am scos trei mii de robi, iar voi grăiţi că
voi să prad cu turcii ţara domnului meu, craiului. Eu să nu dea dumnezeu
să prad, ci voi sluji domnului
14
meu, craiului, şi tuturor creştinilor pînă la sfirşitul vieţii mele, precum
am făgăduit. Şi dumnezeu să vă bucure!"1
învinuit pe nedrept de către sibieni cum că ar fi căzut la înţelegere cu
turcii ,,vînzîndu-i" pe creştini, Alexandru al II-lea, numit şi Aldea. a răbufnit
în scrisoarea de mai sus contra defăimătorilor. Şi mai are supăratul domn
cuvinte ce nu se cad a fi auzite de urechi mai gingaşe, într-atît de pornit era
contra celor ce ziceau că ar fi fost el un vînzător de neam şi credinţă. El,
,,os din osul" lui Mircea, n-ar fi făcut de ocară amintirea părintelui său şi a
străbunilor basarabi.
Ajunsese pe scaunul domniei în vremuri de mare cumpănă, cu lipsuri
multe, molime şi alte vitregii, dintre care cea mai urîtă era războiul. A fost la
mare cinste pe vremea domniei fratelui său, Radu Pleşuvul, avînd pe seamă
vama de la Rucăr, după care nu s-a mai ştiut nimic de el. o bucată de
vreme. Să se fi ascuns de frica vărului său, Dan, părăsind ţara? . . . Poate
să fi fost dus la curtea de la Suceava, ori să se fi fost tras pe la moşiile
boierului Aldea, pe unde va fi copilărit...
Spun unii că numai neprietenii îi ziceau ,.Alde", a batjocură, dar într-o
scrisoare către Ştefan Rozgony, comitele de Timişoara, el însuşi a iscălit
„Alde Voievod"2.
 Înscăunarea acestui domnitor a avut loc în împrejurări mai puţin
cunoscute astăzi. După cum spun cronicile sîrbeşti. Dan al II-lea ar fi murit
..luptînd vitejeşte la 1 iunie 1431 contra turcilor"3, iar pe de altă parte,
ultimul act domnesc ce ni s-a păstrat de la el datează după 30 ianuarie
1431, voievod al ţării însă era. încă din
' I. Bogdan. Documente privind rela'iile Ţării Româneşti cu Brasovul şi
Tara Ungurească, secolele XV şi XVI, voi. 7. 1413—1508, Bucureşti, 1905,
p. 43—44.
2 Ibidem, p. 51—52.
3 Al. Vasilescu, op. cit.
26
prima jumătate a anului, Alexandru Aldea1. S-ar înţelege că, atunci
cînd a murit, Dan nu mai era domn.
Alexandru Aldea a venit la domnie cu mare sprijin din partea domnului
Moldovei, Alexandru cel Eun, dar şi sisţinut de mulţi boieri de ţară,
nemulţumiţi de furtunoasa domnie a lui Dan al II-lea. Cei mai mulţi dintre
ei fuseseră credincioşi lui Radu şi cu grabă au trecut de partea noului
domnitor. Cam în aceeaşi vreme, la curtea lui Sigismund din îndepărtatul
Nurnberg, se afla pribeag un alt fecior de-al lui Mircea, Vlad. poreclit „Dra-
cul". Lui îi făgăduise împăratul sprijin în dobîndirea tronului părintesc şi
socotise ceasul potrivit să-l facă domn, acolo, la curte, aşa după cum era
obiceiul prin ţările Apusului.
Multă vreme a mai aşteptat Vlad Dracul acel ceas în care împăratul l-a
făcut stăpîn al Ţării Româneşti şi mare trebuie să-i fi fost mîhnirea, cînd a
aflat că nestatornicul Sigismund n-a stat o clipă pe gînduri să-l recunoască
de îndată drept domn ... pe Aldea! Ce se întâmplase? Uitase oare că el. cu
mîna lui, l-a bătut pe umăr cu spada pe Vlad şi l-a făcut domn în faţa
tuturor curtenilor? Nicidecum, numai că Nurnberg era la mare depărtare de
Ţara Românească, iar Aldea se afla de acum în scaun, avînd şi sprijinul lui
Alexandru cel Bun. Ar mai fi avut rost să-l supere pe domnul MoldoVei,
care era aşa de bun prieten cu polonii? Si-a zis că Vlad mai putea să
aştepte, aşa cum făcuse ani la rînd! Adus cu forţa un alt domnitor, pe care
boierii lui Aldea nu-l voiau, s-ar fi putut ca ei să treacă de partea turcilor.
Cam acesta trebuie să fi fost gîndul împăratului, cu toate că mare supărare
făcea pribeagului fecior de domn. Pentru împărăţie, o mai bună înţelegere
cu Alexandru cel Bun era un mare lucru, fiindcă domnul Moldovei ajun-
1 Documenta Romaniae Historica (DRH), voi. I, Bucureşti, 1966, p. 69
—70.
15
sese om cu mare vază în epocă, datorită înţelepciunii sale fiind ascultat
nu numai în propria ţară, ci şi în Transilvania, ba chiar şi în Polonia.
Avusese el un mic necaz cu polonii, care îl învinuiseră că-i sprijinea pe
husiţii pribegi din Moldova, dar s-a dezvinovăţit prin aceea că, de cînd era
ţara Moldovei, fiecare era slobod să se închine cui vrea şi cum o vrea, fără
ca pentru aceasta să fie prigonit. Pe atunci Moldova era singurul loc din
lume unde husiţii erau îngăduiţi pe faţă'.
 Oraşele din partea de miazăzi a Transilvaniei au primit cu bucurie
ştirea că în calea turcilor fusese aşezat un domnitor sprijinit de Alexandru
cel Bun. în acest chip nădăjduiau mai multă linişte dinspre turci. De aceea
şi împăratul, călcîndu-şi făgăduiala dată lui Vlad, se învoise cu înscăunarea
lui Aldea, lăsînd să se creadă că asta fusese voinţa lui.
Mulţumire n-a mai fost de partea turcilor, la aflarea veştii că Alexandru
Aldea era domn fără încuviinţarea lor. Chiar în vara aceluiaşi an, au trecut
cu ostile peste Dunăre ca să-l izgonească din ţară. Patru steaguri de
moldoveni fuseseră trimise în ajutorul lui Aldea, dar nu erau îndeajuns,
fapt pentru care domnitorul nădăjduia un sprijin mai puternic din partea
braşovenilor. în cîteva epistole scrise din inimă el îi chema să-i vină grabnic
în ajutor: ,,.. . drept aceea, fraţii mei, eu cu voi pot, dar fără voi nu pot sta
înaintea lor. ci adunati-vă şi staţi gata, ca în ce cias vă va ajunge cuvîntul
domniei mele, în acelaşi cias să veniţi.. ."2.
Voia bietul voievod să-i grăbească pe zăbavnicii neguţători braşoveni,
amintindu-le că ar fi vorba de însăşi voinţa împăratului, ca ei să-l
ajute: ,, ... şi să ştiţi că au venit din porunca domnului meu, a craiului,
patru
1 C C. Giurescu şi colab., Istoria României în date, Bucureşti, 1972. p.
89.
2 I. Bogdan, op. cit. p. 41.
16
steaguri de moldoveni şi n-a pornit nici unul din ei, acum mă duc eu
însumi la dînşii, cu rugămintea domnului meu, a craiului. Drept aceea vă
grăiesc şi vă rog să-mi ajutaţi cu arcuri, cu săgeţi, cu arme, cu ce puteţi, '
şi dumnezeu să vă bucure"1.
Turcii pătrunseseră în ţară şi braşovenii tot nu se învredniceau cu
ajutorul făgăduit. Din nou voievodul le-a scris: ,, .. . aşa să ştiţi că turcii au
năvălit la Dunăre prin toate vadurile şi vin împotriva ţării mele să prade şi
să jefuiască şi grăbiţi-vă cît mai iute, ziua şi noaptea, să-mi veniţi în ajutor,
căci dacă nouă ne va fi rău, vouă are să vă fie şi mai rău"2.
Zadarnic le spunea că primejdia otomană i-ar fi ajuns şi pe ei dacă el
pierdea bătălia. Erau oare prea îndărătnici sau încă nu erau gata cu
pregătirile? Domnitorul aproape că-şi luase gîndul de la ajutorul lor, văzîn-
du-le încetineala. Le-a mai scris, totuşi, pentru ultima dată, fără să le mai
trimită „sănătate şi închinăciune", ca pînă atunci, ci mai mult ca o poruncă:
,,... Braşovenilor şi Ţara Bîrsei. Io, Alexandru. Voievod şi domn, scrie
domnia mea braşovenilor şi Ţării Bîrsei şi aşa vă porunceşte domnia mea:
dacă e să mă ajutaţi, veniţi mai iute, pentru că turcii se cară de sîmbătă, şi
grăbiţi la întrecere, iar hrana vă va veni şi mai la urmă. Iar de nu vreţi a
veni, apoi spuneţi-mi, să ştiu ce sR fac. Şi dumnezeu să vă bucure"3.
Abia de astă-dată au catadixit braşovenii să se urnească în sprijinul
vecinului lor, dar cu un număr mai mic de oşteni. Ce folos că Alexandru cel
Bun a reuşit să înfrîngă ordiile otomane ce năvăliseră în Moldova? Aldea,
neajutorat la vreme şi nici îndeajuns, a fost silit să se plece în faţa turcului
şi să i se închine. Din această
 1 I. Bogdan, op. cit.
2 S. Columbeanu, Radu Valentin, op. cit., p. 19.
3 Stoica Nicolaescu, op. cit.
17
supunere în faţa puterii i s-au tras bietului domn multe vorbe şi
ponoase, rămase pînă în zilele noastre.
Sîbienii au împrăştiat ştirea că Aldea s-ar fi închinat de bunăvoie
sultanului, şi de aceea le-a scris domnitorul prima scrisoare despre care s-a
pomenit. Arăta el că nu a fost ajutat decît de braşoveni, înţelegîndu-se că
cei din Sibiu n-au mişcat un deget în apărarea lui.
S-a spus mai tîrziu despre el că ar fi fost primul domn român care a dat
copii turcilor, dar pe nedrept1. Atunci cînd s-a închinat, de nevoie, a
îngăduit să fie trimişi ca ostatici la curtea sultanului 20 de copii de boieri în
schimbul a trei mii de oşteni de-ai lui ce fuseseră prinşi în lupte. De altfel,
copiii ostatici n-au fost făcuţi ieniceri şi nici turciţi, căci un an mai tîrziu, în
1432, îi văzuse scutierul ducelui de Burgundia, vii şi nevătămaţi, la curtea
sultanului. Spunea domnitorul ,,.. . eu şi de m-am dus la turci, m-am dus
pentru nevoia mea şi am făcut pace ţării, cît a rămas şi vouă tuturor, şi am
scos trei mii de robi..." Era plin de obidă sărmanul învinuit faţă de
clevetitorii sibieni şi încerca să se dezvinovăţească nu atît pentru ei, cît mai
vîrtos în ochii creştinătăţii.
Chiar şi închinarea pare a fi avut îngăduinţa lui Alexandru cel Bun,
care înţelesese că altă cale de mîn-tuire nu mai era pentru Ţara
Românească. Aldea a fost cu adevărat primul care închinase ţara pe faţă,
dar fra-te-său, Praznaglava, nu ieşea din -cuvîntul padişahului tot pe faţă.
Pe bună dreptate se poate spune că Aldea a scăpat atunci ţara de a nu fi
prefăcută în paşalîc, păs-trîndu-i vechile obiceiuri şi libertăţi.
1 Sistemul „devşirme", care înseamnă recrutarea copiilor pentru corpul
ieniceresc, nu se aplica tuturor popoarelor creştine de sub stăpînirea
otomană. Se apela de obicei la bulgari, greci, armeni, iar mai tîrziu la
albanezi, bosnieci şi gruzini. Evreii erau folosiţi în afaceri comerciale, iar
ungurii şi românii
17
N-a îndrăznit să mai pomenească în acte toate ţinuturile stăpînite de
înaintaşii săi, ci, aşa după cum se găseşte într-un act din 17 noiembrie
1431, nu mai iscălea decît ca „domn a toată ţara Ungrovlahiei". Cît se va fi
întins acea „toată ţara" este mai greu de aflat, mai cu seamă că însuşi
domnul le spunea sibienilor că s-a dus ia turci ca să aducă pace ţării „cît a
mai rămas".
Nenorocos a fost în acest prim an al domniei, dar în cele din urmă
pacea avea să se aştearnă peste zbuciumata ţară, cel puţin pentru vremea
de iarnă. într-un hrisov din 15 ianuarie 1432, se pot citi şi nume de boieri
ce fuseseră în sfatul domnesc al lui Dan, ceea ce însemna că voievodul se
arătase iertător.
În această vreme, Vlad Dracul, dezamăgit de mincinoasele făgăduieli
împărăteşti, a socotit folositor să cîş-tige prietenia lui Alexandru cel Bun.
într-ascuns a trimis spre Moldova un om de încredere, dar care a fost »
prins de braşoveni şi predat în mare grabă „lui Aldea şi Albu", care au cerut
1 000 de florini de aur pentru răscumpărarea lui. Furios nevoie mare, Vlad
Dracul a poruncit braşovenilor să rupă orice legătură cu Aldea şi Albu, dar
aceştia şi-au văzut mai departe de treabă, ba le-au mai dat pe deasupra şi
aramă, lucru neîngăduit de Vlad Dracul!
împăratul îl numise pe Vlad un fel de stăpîn al ţinutului de „margine",
chipurile ca să-l apere de turci, dar braşovenilor nu le convenea să se
amestece Vlad în treburile lor şi mai cu seamă să rupă neguţătoria cu Ţara
Românească.
nu se încadrau în „devşirme". Relatările unor cronicari bizantini cu
privire la cereri de copii români de la Vlad Ţepeş sau alţi domnitori nu sînt
confirmate de istorie (vezi: Mustafa Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti,
1976, p. 138; Aurel Decei, Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1978).
18
Aldea avea un bun sfătuitor în boierul Albu, al cărui nume este găsit
destul de des alături de al voievodului în actele domniei. Deşi prieten al
braşovenilor, văzînd cite neajunsuri întîmpinau de la aceştia datorită lui
Vlad Dracul, îi va fi amintit stăpinului că înaintaşii lui se aveau mai bine cu
bănăţenii, şi nu greşiseră. Se vede o îndreptare spre Ştefan Rozgony,
corniţele Timişoarei, căruia Aldea i-a scris ca unui bun prieten.
Anul 1432 aduce alte necazuri, în ciuda liniştii din ţară şi de la hotare.
Mai întîi, chiar la început de an, moare Alexandru cel Bun, care-i fusese de
mare folos la necaz. Tot pe atunci s-au împlinit şi cei trei ani de pace,
încheiată de împăratul Sigismund cu turcii în anul 1429, şi, fiindcă
uitaseră şi unii şi alţii s-o mai înnoiască, * turcii au năvălit după pradă în
Transilvania.
Trebuiau să treacă prin Ţara Românească, dar ce-ar fi putut face
singur Alexandru Aldea? De altfel, turcii îl ştiau ca supus preaplecat, încît
au intrat fără să-i mai ceară îngăduinţa, dedîndu-se la jaf şi silnicii chiar în
ţară supusă. Domnitorul înţelesese că dacă li se închină turcii aveau să
ocrotească ţara, şi nu s-o prade. . . Mînios că şi-au călcat făgăduiala dată,
pe loc s-a hotărît „să-i vînză" şi el creştinilor, drept răzbunare. S-a tras cu
mica lui oştire către părţile Buzăului şi tocmai de acolo trimitea ştiri în
taină lui Rozgony, despre toate mişcările turceşti.
Cu bucurie aflase voievodul că în oastea lui Sigismund se afla un
pribeag turc, "Daud Celebi, de care el pomeneşte numindu-l „Cialapie",
încredinţat fiind că acela avea multă oaste. Nădăjduia că „Cialapie" avea să
apuce tronul turcesc, şi astfel ar fi căpătat slobozenie deplină de la turci.
Oricum, Aldea era hotărît să treacă de partea oştilor împărăteşti, de îndată
ce^s-ar fi ivit prilejul, şi i-a scris despre aceasta lui Rozgony. Multă încre-
dere trebuie să mai fi avut în timişorean, de vreme ce-şi dădea viaţa aşa de
uşor pe mîinile lui...! „Domnia-ta
18
ştii cum m-am dus la Murad, împăratul, şi cum m-am jurat cu el şi
cum am vorbit cu el, toate le-am dat de ştire, cu frică, domniei-voastre. Ce-
am făcut am făcut, şi m-am dus la el. Toate acestea cu frică le-am făcut,
căci mi-au luat ţara şi au început să se apuce de capul meu şi am dat copii
boiereşti acolo. Şi asta s-o ştie dom-nia-voastră"1. Mai mult chiar, în
scrisoare se spune că şi domnul Moldovei, Iliaş, fiul lui Alexandru cel Bun,
forţat de turci să li se alăture cu oastea, era gata să treacă de partea
creştinilor. Se înţelegea deci foarte bine că domnitorii români, deşi aflaţi în
tabăra turcească, erau de partea lui Sigismund, dar deocamdată numai pe
ascuns.
Înfruntarea celor două oştiri duşmane a avut loc înainte de 24 iunie
1432, cînd un protocol din Ţara Bîr-cei arăta pagubele suferite de locuitori.
Sultanul atacase prin Serbia, în timp ce Sarzi, beglerbegul Rumeliei, îm-
preună cu Hamza, beglerbeg de Anatolia, pătrunseseră prin Ţara
Românească în Transilvania. Ostile împăratului Sigismund n-au putut ţine
piept, încît turcii au năvălit peste tot, pîrjolind în calea lor. Nici Aldea n-a
putut să facă nimic în sprijinul creştinilor, căci se temea mai rău de mînia
împăratului otoman decît de a lui Sigismund. Mai mult chiar, a făgăduit să
se înfăţişeze sultanului la Adrianopol2, pentru închinăciune, orişicînd va fi
chemat. *
înfruntarea însă nu s-a terminat o dată cu plecarea voievodului român
să se închine turcilor, căci Vlad Dracul, cu ajutorul primit de la braşoveni, a
pătruns în Ţara Românească, socotind să ia locul neputinciosului domn. .
în locul lui Aldea rămăsese să ţină paza prietenul şi sfătuitorul lui cel bun,
boierul Albu, care nu a vrut să-l primească pe Vlad Dracul de stăpîn şi s-a
încumetat
. 1 I. Bogdan, op. cit. p. 49—50. - Azi Edirne, în Turcia.
3 - Demnii trecâtoor* - domnitori uitoţi 33
să-l înfrunte. Norocul a fost de partea boierului din ţară, căci oastea lui
Vlad Dracul, mai puţină la număr, a fost răzbită şi abia a scăpat cu fuga
peste munte, împrăştiin-du-se care încotro.
Cu multă batjocură le-a scris mai pe urmă boierul Albu,
braşovenilor: ,,.. . vă dau de ştire despre voievodul care l-aţi pus aici,
Draculea, cui îi este drag dintre voi să-l sărutaţi, căci mai mult n-o să-l
vedeţi, că am nădejde în dumnezeu că de unde merge nu se va întoarce"1.
Cu toate acestea nici braşovenilor nu le fusese prea drag Vlad Dracul, căci,
de cum au aflat că a fugit tocmai la curtea împăratului, au şi pus mîna pe
bunurile prietenilor lui rămaşi în oraş. în tot timpul cît a stat la curtea lui
Sigismund, Vlad n-a contenit o clipă să-l ponegrească pe Aldea, ca pe unul
ce a închinat ţara turcilor, lămurindu-i pînă la urmă şi pe braşoveni că
relele ce căzuseră asupra lor tot domnului român se datorau. I-au dat
braşovenii crezare sau nu, fapt este că pînă în primăvara lui 1433 au
îngăduit oamenilor lui Vlad să se întoarcă, înapoindu-le şi ce le luaseră.
Împăratul însuşi, fie lămurit de Vlad în acelaşi fel, fie nemaivoind să
ţină cu un domn închinat turcilor, spunea şi el că tot Aldea era cel care-i
aţîţa pe turci contra creştinilor, socotindu-l „vînzător". în van îl mai tri-
misese Aldea pe boierul Petru Man la curtea împăratului, că nici măcar o
făgăduială de sprijin n-a căpătat, şi doar se ştia că Sigismund tare mai era
darnic în ... făgăduieli! Oricum, murind Alexandru cel Bun, nu mai avea de
ce să pregete să-l schimbe pe Aldea cu frate-său, Vlad.
Moldova fără Alexandru cel Bun nu-i mai putea fi de nici un ajutor, ba
mai mult, în cearta ivită între feciorii răposatului domn, Aldea a trebuit să-i
dea oaste lui Ştefan, prin luna mai 1433, ca să-l ajute să-şi do-
1 Al. Vasilescu, op. cit.
20
boare fratele, pe Iliaş. Boala a fost însă vrăjmaşul care l-â doborît pe
Alexandru Aldea, şi nu fratele său 'Vlad, cum s-ar crede. Ba unii dintre
boieri, simţind o schimbare de stăpîn, s-au şi dat în taină de partea
viitorului demn. Printre ei, Radu Borcea, Nanu Pascal şi alţii, mai cu seamă
dintre foştii boieri cu ranguri sub domnia iui Dan al II-lea.
Dar, pînă să-şi sfîrşească domnia, Aldea a mai avut de îndurat
pedeapsa crăiască în 1433, cînd „domnul şi stăpînul său craiul" i-a luat
ţinuturile Amlaş şi Făgăraş^ pe care le-a dat în stăpînirea lui Vlad. Pricina
fusese aceea că în anul ce trecuse, pe cînd „Aldea cu oastea prăda
Transilvania", făgărăşenii l-ar fi ajutat, iar cînd au rămas singuri, multe au
mai avut de pătimit drept răzbunare, încît s-au răsculat. Pînă şi această
răscoală tot în vina lui Aldea a fost pusă, şi atunci împăratul, tare mînios, a
poruncit să fie lipsit de moşiile de peste munţi...
Se vedea cît de colo că împăratul îl voia acum pe Vlad! I-a îngăduit să
bată bani, îmbogăţindu-se şi făcîn-du-şi chiar „o curte" la Sighişoara, de
unde poruncea ca un voievod.
A trecut şi anul 1433, fără ca boala să-l răpună pe Aldea, spre
dezamăgirea duşmanilor. în primăvară, turcii s-au ivit la pradă către
Transilvania, neînderrfhaţi de nimeni! Şi nenorocirea a fost atît de mare,
încît, un an mai tîrziu, împăratul s-a văzut silit să-i scutească pe braşoveni
de biruri. Nici nu mai putea fi vorba de vreo împăcare a braşovenilor cu
Aldea, în urma zvonurilor împrăştiate cu dibăcie de Vlad Dracul. Chiar şi
cînd le-a cerut să-i dea legaţi nişte fugari, nici n-au vrut să audă.
În schimb, prietenia cu bănăţenii n-a fost zdruncinată, căci, deşi
bolnav, Aldea n-a pregetat să sară în ajutorul lor, înfruntîndu-i pe cavalerii
teutoni care fuseseră aduşi de Sigismund. Că au fost înfrînţi atunci, cu
20
ajutorul lui Aldea, nu mai încape îndoială, întrucît au părăsit Banatul
de Severin şi în 1436 ban era Franc de Tallocz, om din partea locului. Ca
urmare, legăturile dintre ei au devenitei mai strînse, răcindu-se cele cu
sibienii şi braşovenii.
Înainte de 29 iunie 1435, nerăbdătorii au şi vestit moartea lui
Alexandru Aldea, dar domnitorul, biruin-du-şi boala, s-a încumetat să
călătorească tocmai la curtea sultanului, care i-a întărit domnia. Dezamăgit
din partea creştinilor, voievodul român nu mai putea întrezări liniştea ţării
decît sub oblăduire turcească. în această situaţie pribeagul Vlad a mai
aşteptat ce a mai aşteptat şi, în anul următor, la 5 septembrie 1436, nu s-a
mai răbdat şi a dat năvală în Ţara Românească. Nu s-a socotit bine, căci
turcii, venind în ajutorul domnului bolnav, i-au înfrînt oastea, mulţi robi
luînd apoi drumurile Ana-toliei.
Abia către sfîrşitul anului, bolnavul s-a topit de tot şi încă înainte de
sărbători închidea ochii pe vecie. Multă vreme a fost chinuit de boală, ceea
ce a dat prilej turcilor să intre în ţară oricînd au poftit, chipurile, ca să-l
apere de vrăjmaşi.
A fost nedreptăţit adeseori şi învinuit în multe pricini pe nedrept, căci
în sinea lui se pare că era de partea duşmanilor Semilunii. însă faptul că a
închinat ţara turcilor şi s-a înfăţişat sultanului la Adrianopol a fost con-
siderat ca o mare umilinţă, şi din această cauză i s-au tras ponoasele
uitării.

LUMINA DE DUPĂ ASFINŢIT

Avusese marele şi bunul Ştefan, „soarele Moldovei", mai mulţi feciori,
care s-au numit Bogdan, Petru, Alexandru şi iar Bogdan, dar pe rînd a
cunoscut durerea de părinte îngropîndu-i pe Bogdan, Petru şi Alexandru.
Nu s-ar putea spune că n-ar mai fi avut şi alţi feciori, dar în preajma lui
mai rămăsese ultimul, Bogdan, ceilalţi fiind răzleţiţi prin ţară. Poate că de
aceea l-a hărăzit tocmai pe el domniei, aşezîndu-l în scaun din vreme,
alături de el.
Trebuie să-i fi fost tare pe plac fecioraşul, bătrînu-lui domn, şi avea de
fapt cu cine se mîndri. Doctorul veneţian Matei Muriano, care venise prin
15Q3 să vegheze la căpătîiul lui Ştefan, spunea despre Bogdan că, avînd 25
de ani, era sfios ca o fecioară, dar puternic şi curajos, călcînd pe urmele
părintelui său. Cîţiva ani mai tîrziu, pe cînd ajunsese voievod, alta îi era
înfăţişarea, după cum scriu bătrînii cronicari: „grozav şi orb de un ochi"1.
Din această pricină, cerînd mîna Elisabetei, sora regelui Poloniei, nu a
primit un răspuns bun. . . Căci se sumeţise „să arate vecinilor nume bun",
spunea cro-
1 Radu Popescu, Istoria Domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari
Munteni, voi. I, Bucureşti, 1961, p. 225—577.
21
licărul Grigore Ureche, şi nu se poate şti dacă nu ţintea chiar tronul
leşesc, după cum se temea însuşi craiul, Pierduse ochiul în vreo luptă,
semn de neîndoită vitejie şi de mare căutare la un bărbat, deci alta trebuie
să fi fost pricina că nu l-a vrut odrasla crăiască.
Încă de pe cînd trăia Ştefan a trebuit tînărul voievod să-şi apere tronul
de duşmani, care abia aşteptau ca bătrînul vultur să închidă ochii pe vecie.
Boierii vicleni, cu Ulea paharnicul în frunte, găsiseră că ar fi fost mai bun
de domn nevîrstnicul Ştefăniţă, feciorul răposatului Alexandru, fratele mai
mare al lui Bogdan1. Nu că ar fi fost „grozav" Bogdan, ci pentru că pe Ştefă-
niţă l-ar fi mînuit boierii după poftă. Prinzînd Bogdan firul urzelii, i-a
înşfăcat de grumaz, aducîndu-i la judecata lui Ştefan, care pe loc a poruncit
descăpăţînarea viclenilor.
 Aflase Bogdan cam la ce s-ar fi putut aştepta din partea boierilor, dar şi
aceştia îşi vor fi dat seama că nici sub odrasla lui Ştefan nu vor putea
răsufla de capul lor. Astfel ajunsese singurul stăpîn al ţării cînd „soarele
dînd atunci ani de şapte ori o mie şi iarăşi zece şi al doilea fiind în curgere,
la a doua din calendele lui iulie", după spusele cronicarului Macarie, sau
cum zicem noi astăzi, la 2 iulie 1504, fu ziua morţii marelui Ştefan,
Cu un an mai înainte de moarte, vrînd să lase moştenire fără pricini
pentru urmaşi, Ştefan aşezase pîrcă-labi moldoveni în Haliciu şi Kolomeea,
chemînd ca pe ziua de 3 noiembrie 1503 să se întîlnească solii leşilor şi ai
moldovenilor spre a cădea la învoială asupra Pocu-ţiei. Nu era pămînt
românesc acea ţară, dar îi fusese zălogită lui Alexandru cel Bun pentru
bani, care nu mai fuseseră înapoiaţi Moldovei. în loc de solie polonii au
trimis oaste, izgonind oamenii lui Ştefan, ba, ca răzbunare, au pătruns şi în
Moldova, prădînd şi arzînd totul
1 E. Hurmuzaki, Docum., VIII, Bucureşti, 1894, p. 40—41,
22
în cale. Domnul de la Suceava, bolnav fiind, nu le-a mai putut ieşi în
întîmpinare ca în alte daţi, iar mai apoi, să-vîrşindu-se din viaţă, lui Bogdan
i-a rămas în grijă să-i pedepsească pe cutezători.
Semănînd la fire cu răposatul său tată, chiar în toamna anului 1504 a
intrat cu ostile în Pocuţia, reaşe-zîndu-i pe moldoveni în oraşele' Kolomeea,
Tysmienica, Czeczybiesy şi altele1. Se gîndeau îngroziţi leşii la vre-mile
trecute din domnia lui Ştefan, care mare pagubă şi ruşine le făcuse în
Codrii Cosminului. Soarta părea să surîdă însă vecinilor de la miazănoapte,
căci Bogdan s-a oprit dintr-o dată din avîntul ce-şi luase. Spre marea lor
uimire, a dat înapoi ţinutul ocupat de oştenii lui... Ceruse mina Elisabetei,
sora regelui Alexandru-, care, bucuros de purtarea lui Bogdan şi nevrînd
să-l supere, a dat vina pe mama-soacră7 întrucît, chipurile, ea n-ar fi vrut
să aibă de ginere un eretic şi, pe deasupra, chior... Bogdan o fi înţeles că nu
te poţi pune împotriva muierilor, dar mai vîrtos cu soacrele, încît a înghiţit
şi a tăcut. De altfel avea el o ,.doamnă din ţară", numită Stana, care prin
1506 i-a dăruit primul fecior, pe Ştefăniţă, iar mai apoi pe Ion, Petraşcu,
Petru, Măria. Ana şi iar Ana. Cu greu se poate şti ce va fi fost în sufletul
bietei femei, cînd Bogdan umbla după însurătoare pe meleaguri poloneze. A
suferit în tăcere şi l-a iubit şi pe mai departe, supravieţuindu-i cu un an.
Abia fecioraşul ei, Ştefăniţă, ajuns domn, i-a dat cuvenita cinste,
înmormîntînd-o la Rădăuţi, în 28 ianuarie 1518, şi poruncindu-i frumoasă
lespede spre pomenire. Căsătoria cu Elisabeta era însă mai de preţ în ochii
voievodului, căci, făcîndu-se cumnat cu craiul Alexandru al
1 C. C. Giurescn şi C. D. Giurescu, op. cit., p. 262.
2 Aleksander Jagiello (1501—1506), din 1492 mare cneaz al Lituaniei.
22
Poloniei şi cu Vladislav al Ungariei1, care erau fraţi, scăpa ţara
Moldovei de poftele celor doi vecini şi.. . altfel ar fi stat de vorbă între
cumnaţi! De cum a aflat că muma Elisabetei a murit, în luna august 1505,
i-a dat răgaz de doliu vreo şase luni, după care şi-a trimis din nou solii la
Lublin, unde se afla regele. Au fost atunci logofătul Tăutu, Isac vistiernicul
şi Ivanco pisarul, şi meşteşugită vorbire au avut, că în 17 februarie 1506 au
căzut cu toţii la învoială să facă nunta.
N-avem de unde şti dacă şi Elisabeta va fi fost bucuroasă de această
însoţire, dar asta era soarta domniţelor în acea vreme. S-o fi mîngîiat
zicîndu-şi că un nepot al lui Radu cel Frumos n-o fi aşa de „grozav" cum i
se dusese veste, măcar că-i lipsea un ochi. în alte pricini nu mai avea
cătare, căci i se făgăduia cinste la curtea Sucevei cum nu mai avusese nici
una dintre doamnele Moldovei de pînă atunci. Cît despre partea sufletească,
făgăduia mirele, să zidească din temelie biserică papistăşească unde-i va fi
fost pofta, ba şi episcop catolic avea s-o slujească. S-a hotărît şi ziua de
Sîmpe-tru, din acelaşi an, ca să se întîlnească solii leşeşti cu moldovenii,
pentru a pune la cale ospăţul de nuntă. Regele însuşi făgăduia să fie de
faţă, ori măcar un mare şleahtic în numele lui. Bucuros va fi fost Bogdan de
aşa izbîndă şi cu nerăbdare va fi aşteptat ziua de Sîmpetru, care cădea pe
29 iunie şi la români şi la polonezi. Numai că a trecut şi ziua sorocită, ba
chiar şi luna lui cuptor şi solii craiului nu se mai arătau la curtea din
Suceava. Abia pe 19 august au venit, cu ştirea că regele Alexandru murise,
călcîndu-şi făgăduiala dată.
Ce era să mai facă Bogdan? Dăduse Pocuţia de bunăvoie în schimbul
miresei, dar fusese înşelat. I-a mustrat pe soli pentru reaua credinţă a
răposatului crai şi i-a spăimîntat că avea să ocupe iarăşi Pocuţia. Zadarnic
1 Vladislav al II-lea (1490—1516).
23
s-au mai rugat leşii să-i îngăduie pînă aveau să-şi aleagă un alt rege, că
Bogdan nici n-a vrut să audă. Se săturase! Avea şi dreptate, aşa după cum
credea şi fratele mortului, regele Vladislav, care nu a pus o vorbă bună
întru domolirea voievodului, deşi fusese rugat. Chiar în luna următoare,
septembrie, oştenii lui Bogdan se aflau din nou stăpîni pe Kolomeea,
Czeczybiesy şi Sniatyn. Nu înţelegea să renunţe la mireasă, dar nici la
Pocuţia.
Văzînd că n-o scot la capăt cu aprigul voievod, leşii au strîns vreo 4 000
de oşteni şi la începutul toamnei au izbutit să-i izgonească pe moldoveni.
Au pierit atunci şleahtici de mare faimă, cum au fost fraţii Struss, mulţi
fiind prinşi de Bogdan, care i-a descăpăţînat.
S-a scurs în acest fel şi anul 1506, cu supărări numai dinspre partea
leşilor. Turcii păreau mulţumiţi de haraciul dus de logofătul Tăutu cu un
an mai înainte. Ba, zise bătrînul cronicar Grigore Ureche, că împăratul
turcesc, de atîta bucurie, văzînd supunerea Moldovei, ar fi dăruit solului
întreg bănetul, iar logofătul ar fi zidit cu ei biserica de la Bălineşti1. Mai
tîrziu, prin 1507, solul veneţian la Poartă scria că erau „două Valahii, ai
căror domni unul da ascultare şi altul nu"2. Lesne de înţeles că domnitorul
Moldovei era acela care nu da „ascultare", căci haraciul era mai curînd un
fel de dar făcut turcilor ca să fie pace cu ei. în acelaşi an, pe la 24 ianuarie,
domnul Moldovei a fost gazda solului crăiesc. Istvan Telegdy, care era în
drum spre Cracovia în vederea încoronării noului rege Sigismund3, un alt
frate Jagelon. Din partea stăpînului său, l-a rugat atunci Telegdy pe Bogdan
să făgăduiască că va da pace leşilor. Zadarnic, însă.
1 Grigore Ureche, Letopiseţul Tării Moldovei, Bucureşti, 1978, p. 86.
2 Istoria României, voi. II, Bucureşti, 1962, p. 613.
3 Zygmunt I Stary (1506—1548).
24
Către sfîrşitul primăverii, la 28 mai, ungurii şi polonii, fără să-l
poftească şi pe Bogdan, s-au sfătuit cu privire la soarta Moldovei. Au hotărît
ca ea să fie închinată numai Ungariei şi datoare să-i fie cu oaste dacă turcii
s-ar încumeta s-o cotropească. în caz că voievodul de la Suceava nu s-ar fi
învoit, leşii trebuiau să . dea ajutor ca să fie izgonit din scaun şi înlocuit cu
altul, credincios creştinilor. Domnul Moldovei „să nu mai facă război pentru
ţări ce nu sînt ale lui" şi nici să aţîţe pe turci ori tătari asupra Poloniei.
Făgăduiau cele două vecine să apere Moldova de turci, dar nu şi de ele
însele!
Bogdan nici nu s-a sinchisit de învoiala celor doi fraţi, care nu l-au vrut
de cumnat. în schimb se arătau tare grijulii de soarta ţării sale. Abia de se
împlinea veacul de cînd alţi crai ai Ungariei şi Poloniei hotărau la Lublin tot
soarta Moldovei, şi la fel, fără să întrebe pe domnul ei legiuit de atunci,
Alexandru cel Bun. Nici atunci nu izbîndiseră craii, după cum nici în
vremea lui Bogdan nu le va reuşi nimic.
Craiul Vladislav era mai blajin la fire şi tare temător ca nu cumva
Bogdan, de supărare, să închine ţara turcilor, aţîţîndu-i apoi asupra
Ungariei. Ca să-l mai îmbuneze, s-a gîndit că binevenită ar fi fost o nouă
întărire a stăpînirii voievodului român asupra Ciceului şi Cetăţii de Baltă.
Nu de alta, dar tot erau moştenite de la taică-său, Ştefan, şi un act regal ar
fi adus aminte oamenilor de ceva ce era de fapt.. . Documentul ieşit de la
cancelaria crăiască a stîrnit pe Ecaterina Pon-grâcz, care l-a chemat în faţa
judecăţii pe domnul Moldovei, ţinîndu-se că Cetatea de Baltă i se cuvenea.
ei după drept.
Bogdan, care se sumeţea să se încuscrească cu craii, n-a vrut să audă
de asemenea batjocură, să se judece cu o boieroaică oarecare, fie ea şi din
Transilvania. Nici măcar un om de-al lui n-a vrut să trimită în faţa jude-
cătorilor. Desigur, trufia domnului român n-a fost pe
24
placul cancelarului Transilvaniei, Pereny Imre, care a poruncit să i se
poprească domnitorului toată averea din Transilvania. Pe deasupra, l-a pus
să plătească şi 400 de florini, pedeapsă că n-a fost de faţă la judecată. Nici
de astă-dată însă nu i-a păsat lui Bogdan^căci în 1509, la Ciceu, pîreălab
era tot Vlad, omul lui de încredere.
Multe şi felurite necazuri se abăteau de la o zi la alta asupra domniei.
Clevetitorii boieri şuşoteau prin fundurile iatacurilor, şi nu de puţine'ori
chiar sub bolţile caselor domneşti, bucurîndu-se nespus cînd dădes cîte o
năpastă şi socotind că din ceas în ceas s-ar putea ca domnul să-şi frîngă
grumazul, apucînd ţara la mila lor. Bogdan părea însă de oţel, după cum îi
erau şi armele, şi, pe măsură ce vremea trecea, semăna tot mai mult
părintelui său, spre mîhnirea „hiclenilor*.
Era o zi fierbinte, a doua, din luna lui cuptor 1507, şi din vreme se
făcuseră pregătiri pentru prăznuirea a trei ani de la săvîrşirea din viaţă a
bătrî-nului Ştefan. Pe la cuhnii se scoteau colacii din cuptor, umplînd
ograda cu mirosul de pîine caldă, şi munţi întregi de colivă cu tot felul de
acadele aşteptau întru pomenirea celui dus. Prin toate bisericile ţării slujba
parastasului începuse de dimineaţă, pe răcoare, numai în cetatea de scaun
mai adăstaseră ca să se adune tot norodul. Străjile se trăseseră mai pe la
colţuri umbrite, năduşind sub cămăşile de zale. Deodată pacea» zilei fu
curmată de copitele unui cal zorit spre cetate de un călăreţ ce se vedea că
veste mare purta cu sine, după praful şi năduşeala amîndurora. Şi vestea
căzu ca un trăsnet: Măria-sa Radu, zis cel Mare, domnul muntenesc,
pătrunsese cu oaste multă în ţară, aducînd cu dînsul un pribeag, Roman-
vodă, „os de domn" şi cu drepturi asupra scaunului Moldovei!
Chibzuise bine domnul de la Tîrgovişte socotindu-l Pe Bogdan încurcat
cu „peţitul"'prin Polonia şi semă-nînd groază în Pocuţia, iar la o zi aşa de
mare, întreg
43 i l norodul de bună seamă că era îngenuncheat pe la biserici
pentru parastasul fostului domn. Pînă să se dezmeticească lumea, pînă să
pună mîna pe arme, izbînda ar fi fost de partea lui! Nu-i păsa lui Radu-vodă
că prin fapta sa întina amintirea fostului voievod, căci acela luase în 1481
ţinutul Putnei, rupîndu-l de Ţara Românească şi alipindu-l Moldovei. Sosise
ceasul răfuielilor şi, înscăunîndu-l pe Roman, ţinutul Putnei, ba şi ceva pe
deasupra ale lui aveau să fie .. .
Se rugase Radu-vodă şi mai înainte de îngăduinţă la craiul leşesc să
apuce el Moldova şi s-o stăpînească laolaltă cu ţara sa. Nădăjduise că din
gîlceava şleahti-cilor cu Bogdan, aceştia, dorind să scape de aprigul mol-
dovean, bucuroşi ar fi fost să-i facă pe voie munteanului. Nu socotise însă
înţeleptul voievod muntean că leahului nu i-ar fi căzut la îndemînă ca cele
două ţări române să fie una, sub acelaşi domn .. . Mai apoi s-a gîndit că,
punînd alt domn la Suceava, craiul n-ar fi avut pricină de mîhnire, el,
Radu, mulţumindu-se numai cu ţinutul Putnei.
Socotelile lui Radu se dovediră a fi fost greşite. Bogdan n-a mai zăbovit
să asculte slujba de pomenire, ci s-a repezit cu oastea, care nu era chiar
aşa de puţină, în întâmpinarea vecinului de la miazăzi. Pe la sfîrşitul lui
octombrie, în a douăzeci şi opta zi, văzînd prăpădul făcut de oştenii lui
Radu în Putna, Bogdan a pătruns şi el dincolo de malurile Rîmnicului, pînă
la locul ce se chema Retezaţi, de la Movila Caiatei. Dar n-a ajuns oricum
pînă acolo ... A prădat şi a ars de amîndouă malurile Şiretului, stârnind
spaimă şi jale în sufletul bieţilor oameni de prin partea locului.
După asemenea isprăvi şi de o parte şi de cealaltă, ostile s-au oprit faţă
în faţă. Se vor fi ruşinat ostaşii din cele două tabere, văzîndu-se cu arma-n
mînă în faţa fraţilor lor.. . Atunci s-a ivit călugărul Maxim, cu barba în vînt
şi cu crucea în mînă, ca un profet din alte vre
25
 muri, înfricoşîndu-i pe luptători. Doar şi unii şi alţii aveau aceeaşi
credinţă! Sfinţia-sa nu era de neam prost, se trăgea din spiţa despoţilor
sîrbi şi se bucura de mare cinste la curtea de la Tîrgovişte, ajungînd chiar
vlădică. Ştia el că asemenea lupte între fraţi nu erau decît spre paguba lor,
încît i-a mustrat cu vorbe aspre, chiar şi pe voievozi. Le-a amintit că şi unii
şi ceilalţi erau de acelaşi neam, şi se cădea să-şi întindă mai curînd mîinile
decît săbiile. Cum nici oştenilor nu le venea la socoteală a-ceastă
înfruntare, voievozii au căzut la învoială să se împace. Radu a făgăduit
despăgubiri pentru stricăciunile făcute în Putna, dar Bogdan n-a făcut la
fel, căci nu el venise cu război mai întîi. Apoi s-au mai supărat cei doi vecini
prin luna decembrie acelaşi an, dar nu s-au mai încăierat.
În primăvara celuilalt an, a murit Radu-vodă cel Mare, şi astfel se
nădăjduia pace dinspre Milcov. Bogdan însă a înţeles că era vorba numai de
un scurt răgaz şi s-a gîndit să nu dea leşilor vreme să se întocmească cu
oaste asupra Moldovei. Din nou au fost trimişi solii, ce-rînd mîna Elisabetei,
dar degeaba! Văzînd că n-o mai scoate la capăt cu craiul, a cerut să i se
facă dreptate de către papa Iuliu al II-lea. Nu s-a sfiit că era un eretic, şi
bine a făcut, căci papa pe dată i-a trimis vorbă lui Sigismund să ţină
făgăduiala răposatului său frate. Numai că regele polon era cu gîndul la
propria lu* nuntă, cu fata ducelui de Mecklenburg, şi n-avea timp de a
alteţa!
Mînios, în aprilie 1509 Bogdan a trecut Nistrul1 înconjurînd Kameniţa,
fără s-o cuprindă, şi dînd slobozenie oştirii să prade Pocuţia după pofta
inimii. Ba, au
1 Iuliu Marinescu, Bogdan cel Orb, 1504—1517, Bucureşti, 1910.
(Grigore Ureche scrie că la 29 iunie ar fi fost trecut Nistrul şi nu în aprilie,
cum susţine Marinescu. La 6 iulie oştenii moldoveni erau deja în drum spre
casă, şi n-ar fi putut sta în Pocuţia timp de dowă luni, fără ca polonii să
reacţioneze.)
26
ajuns cu prăpădul pînă la porţile Lwowului, Bogdan însuşi „dînd cu
suliţa în porţi", după cum spune cronicarul. Pe urmă s-au mai domolit,
moldovenii, şi au început a face cale întoarsă. Pe la 6 iulie au trecut prin
Rohatin, oraşul nefiind pregătit să aibă oaspeţi nepoftiţi. Ostaşii însă n-au
ţinut seama şi, prinzîndu-i pe toţi cei ce le-au căzut sub mînă, ba chiar şi
pe staroste, i-au luat cu ei în Moldova. Mare spaimă trebuie să fi fost
printre cei tîrîţi pe drumurile către miazăzi,- căci se şi vedeau vînduţi
turcilor ca robi. Dar şi mai mare trebuie să le fi fost uimirea cînd moldovenii
le-au dat pămîn-turi şi locuri de casă, ca să se gospodărească fiecare după
voie ...
Regele Sigismund l-a trimis în pripă pe Stanislas Gorski sol la frate-
său, ca să-i amintească de învoiala dintre ei şi să-l pedepsească pe Bogdan,
care făcuse iar război „pentru ţări ce nu erau ale lui". însă Vladislav nu
avea poftă să-şi înfunde oştenii prin coclaurile Moldovei, mai ales că nu se
uitase de tot păţania de la Baia. A încercat din nou cu buna înţelegere,
trimiţînd doi oameni de vază la curtea lui, la Suceava, cu rugămintea ca
Bogdan să se potolească.
Zadarnic au aşteptat polonezii să le sară ungurii în ajutor, că nici vorbă
de aşa ceva. Bolnav de friguri, Sigismund n-a pregetat totuşi să
poruncească, la 20 iulie, să se strîngă oaste, sub porunca lui Nicolae
Kamen-cki, hatmanul coroanei şi voievod de Cracovia. Pînă la 24 august se
şi strînseseră vreo 60 000 de oşteni şi, soco-tindu-i îndeajuns, hatmanul a
dat porunca de înaintare asupra Moldovei.
E drept că Bogdan a prădat şi pîrjolit Pocuţia, dar ce-au făcut leşii în
Moldova a întrecut măsura, înspăi-mîntîndu-i chiar şi pe ai lor. De bucuria
izbînzii din Pocuţia şi încărcaţi de pradă, oştenii lui Bogdan fuseseră
sloboziţi acasă, ca să se bucure în voie, aşa că leşii n-au avut nici un fel de
întâmpinare.
27
Jaful începe la Cernăuţi, continuind la Botoşani, Dorohoi, Tărăşăuţi,
Ştefăneşti şi Hotin, iar călărimea uşoară atinge viile Cotnarilor. Cetatea
Sucevei au bătut-o cu tunurile, dar s-a ţinut tare şi nu s-au încumetat să
zăbovească prea mult sub zidurile ei. Nu a avut loc nici o înfruntare cu
oaste, şi hatmanul, temîndu-se de vreo capcană sau de vremea rea ce
trebuia să vină, a poruncit întoarcerea. înciudat trebuie să mai fi fost
falnicul hatman, care crezuse că va îngenunchea pe îndrăzneţul domn
moldovean ce nu dădea pace regelui său. Poate că de aceea a hotărît „să
ucidă bărbaţi, femei, copii şi turme (. ..) lucru care nu se obişnuieşte",
spunea ruşinat chiar un cronicar polonez1. Nu aşa se purtase Bogdan cu
prinşii de la Rohatin, dar se vede treaba că hatmanul Kamencki era prea
însetat de răzbunare. Să fi avut pe cineva răpus la Codrii Cosminului, în
„Dumbrava roşie"2?
În patru octombrie, ostile lui Kamencki stăteau să treacă Nistrul, cînd o
veste neaşteptată căzu asupra lor: venea oastea lui Bogdan! înfioraţi de
lupta ce se pregătea, leşii s-au năpustit spre vrăjmaş. Numai că oastea lui
Bogdan s-a dovedit a fi fost o mînă de oameni, cu care doar un viteaz ca
voievodul ar fi cutezat să înfrunte 60 000 de săbii... Lesne de înţeles că
moldovenii au fost siliţi să dea bir cu fugiţii. S-a descreţit pe dată*fruntea
mîniosului hatman, care pe loc a poruncit ca ziua de 4 octombrie să fie
pomenită pe veci cu mare cinste de întreg norodul polonez. A trimis cărţi
către rege, vestin-du-i strălucita izbîndă, şi, ca să se arate şi mai grozav,
1 Iuliu Marinescu, op. cit.
2 Cronicarul Neculce spune că, după înfringerea suferită de ostile lui
Jan Olbrecht la 26 oct. 1497 în Codrii Cosminului, prinşii ar fi fost puşi să
are, înjugaţi la plug, şi să semene cu ghindă pădurea ce poartă de atunci
numele de Dumbrava Roşie.
27
a poruncit descăpăţînarea a 50 de boieri moldoveni, în piaţa din Lwow.
Leşii n-au prea dat crezare laudelor hatmanului, căci Bogdan era mcă
de temut, şi, între 1 şi 16 noiembrie, solii unguri împreună cu cei polonezi
luaseră drumul Sucevei, pentru împăcare. Pe 22 decembrie, la Suceava,
solii s-au adunat cu cei moldoveni, care nu erau alţii decît „peţitorii" ce
fuseseră la rege pentru mîna Eli-sabetei: logofătul Tăutu, Isac şi Ivanco, la
care se mai adăugase pîrcălabul Toader, iar după ce au prăznuit Crăciunul
împreună cu leşii, au plecat la Kameniţa, în 29 decembrie 1509. Trecuseră
însă cîţiva ani de cînd Bogdan ceruse mîna Elisabetei. Şi fie că „focul inimii"
s-o mai fi domolit, fie că mireasa pierduse din frăgezimea tinereţii, dar mai
degrabă şi-a dat seama voievodul că pofta lui de a se înrudi cu regii era
prea păgubitoare pentru ţară, încît a lăsat dezlegare solilor lui să dea cu-
vîntul înapoi leşilor. Poate aceasta să fi fost şi pricina că foarte curînd, la 17
ianuarie 1510, împăcarea a fost făcută, De Pocuţia, însă, n-avea de gînd să
se lepede cu atîta uşurinţă ca şi de mireasă.
La Kameniţa s-a hotărît ca fiecare să dea de ştire celuilalt în caz de
primejdie, Sigismund se învoia să-l găzduiască pe Bogdan dacă ar fi fost
nevoit să pribegească. Neguţătorii erau slobozi să treacă dintr-o parte în
cealaltă fără de nici o supărare, iar dacă s-ar fi iscat vreo pricină, aveau să
ceară judecată dreaptă, moldovenii la Halici şi Kameniţa, iar leşii" la
Cernăuţi, Hotin şi Soroca. Cam la acestea s-au învoit, dar mai rămăseseră
nişte lucruri.. .
În Polonia găsise adăpost un domnişor, Petru, ce se dădea „os de domn"
şi rivnea la tronul Moldovei. Bogdan ceruse să-i fie dat pe mînă. ori să fie
descăpăţînat în faţa solilor lui, cum făcuseră şi în vremea lui Ştefan vodă.
însă, de la acea întîmplare leşii au tras învăţă-
28
minte: după uciderea domnişorului, Ştefan-vodă s-a făcut şi mai
cutezător.
N-au căzut la învoială nici cine să plătească pagubele de pe urma
luptelor, căci, de la Liov şi pînă la Suceava, mare era jalea pe capul bieţilor
locuitori. Cît despre stăpînirea Pocuţiei, s-a hotărît ca să fie rugat Vladislav
să judece cui i se cuvenea. S-au legat să fie de faţă la judecata craiului, la
Buda, taman în ziua hotărîtă, şi cine va lipsi să piardă judecata.
În 7 februarie 1510 castelanii Krupski şi Tomicki, ca soli ai regelui, au
luat jurămîntul lui Bogdan, după care, la 20 februarie, boierii Toader,
Ivanco şi Luca au luat jurămînt lui Sigismund, faţă de curteni. Mai apoi,
moldovenii au înapoiat prăzile, cu osebire cele de la Ro-hatin, şi leşii au
slobozit prinşii de la Nistru.
Se părea că buna înţelegere luase locul vrajbei dintre cele două ţări
vecine. în luna aprilie, solii moldoveni aşteptau nerăbdători sosirea
polonezilor, aşa după cum fusese învoiala de la Kameniţa. Dar degeaba,
căci lipseau cu bună ştire. De ce? Craiul polon îi ceruse fratelui său o
judecată părtinitoare: Pocuţia să fie dată pe vecie Poloniei şi Bogdan să nu
se mai atingă de ea; pribeagul Petru să rămînă în Polonia, ca zălog de bună
purtare din partea lui Bogdan; prinşii polonezi ce căpătaseră pă-mînt în
Moldova să fie trimişi pe la casele lor»de unde au fost luaţi, iar despăgubirea
s-o plătească Bogdan . . . însă Vladislav a socotit îndelung, cerînd şi povaţa
sfetnicilor, după care a hotărît aşa: mai întîi, să se alcătuiască un sfat de
unguri, poloni şi români, care să chib-zuiască bine asupra Pocuţiei, căci
prea greu era ca o singură minte să hotărască după dreptate; pribeagul Pe-
tru să fie izgonit din Polonia; prinşii să fie slobozi să se întoarcă sau nu,
după cum îi va fi voia fiecăruia, şi nesiliţi să fie; despăgubire să nu
plătească nimeni, paguba fiind de amîndouă părţile.
- Domnii trecătoare - domnitori uitcti 49
I
Judecata ieşise mai bună pentru Bogdan după voinţa lui Vladislav, căci
frate-său prea poftea să se facă stăpîn peste Moldova. La rîndul său, regele
Poloniei, deloc încîntat de judecata de la Buda, n-a vrut să ştie de ea şi a
trimis solie la Suceava, învoindu-se cu Bogdan pentru un hotar vremelnic
cu Pocuţia.
Nu prea avea încotro domnul Moldovei, primind înţelegerea cu leşii,
fiindcă dăduse de alt necaz. Beti Ghi-rei, feciorul hanului, a pătruns cu
ceambulurile lui şi, de la Orhei pînă în Dorohoi, a pustiit totul, mai rău ca
lăcustele. E drept că nu s-a bucurat mai apoi de pradă, fiind ucis de o
săgeată bine ţintită, însă paguba a rămas! Poate că s-ar mai fi întors tătarii
la luptă, dar primiseră veste că nogaii de pe Volga îi loviseră la ei acasă, în
Cri-meea, fiind astfel zoriţi să-şi apere sălaşurile. I-au biruit atunci
crîmlenii pe nogai, izgonindu-i, şi de bucurie ... s-au năpustit asupra
Lituaniei! Pe la începutul lui septembrie, tocmai cînd se pîrguiseră bucatele,
un ceambul de vreo 60 000 de tătari a năvălit şi în Moldova.
Bogdan nu-i aştepta, ştiindu-i pe undeva departe, pe meleaguri litvane,
încît aceştia au prădat nestingheriţi, cărînd după ei şi vreo 74 000 de robi.
La vadurile Nistrului, boierul Corpaciu cu vreo mie de viteji strînşi în grabă
au îndrăznit să le amintească tătarilor că nu fuseseră în ţara nimănui. Au
pierit vreo 700 din ei, lăsînd numai învăţare de minte pentru cei ce au stat
cu mîinile în sîn, privind cum tătarii îşi cărau robii fără de nici o sminteală.
S-a înspăimîntat rău craiul Vladislav de prăpădul făcut de tătari şi s-a
gîndit să-l roage pe cneazul Moscovei să-i ajute şi el pe creştini, lovindu-i pe
la spate pe tătari, cînd ar mai fi plecat după plean. Bogdan a cerut să-şi
alăture şi el soli la Moscova, ca să aducă acasă bruma de lucruri ce mai
rămăseseră după moartea surorii
29
sale Olena1. Sigismund însă nici n-a vrut să audă de. o asemenea solie
care să treacă prin ţara lui. Se afla pe atunci în mare duşmănie cu moscalii,
pentru stăpînirea Lituaniei, dar nici încredere n-avea în solii lui Bogdan.
Bănuia că pe ascuns s-ar putea înţelege cu cneazul Moscovei, contra
Poloniei. Nu le rămînea moldovenilor decît să se apere singuri de năvălirile
tătarilor, cel mult cu sprijin de la vecinii dinspre asfinţit şi miazănoapte.
Barem de le-ar fi fost una voinţa, dar
Cînd tătarii pîrjoleau Moldova, prin august 1510, regele Vladislav a
poruncit saşilor 600 de călăreţi şi 100 de suliţaşi în sprijinul lui Bogdan
(nici măcar cît oamenii boierului Corpaciu). Saşii s-au pregătit pe îndelete şi
au ajuns în Moldova vreo 200 de pedestraşi. . . dar abia în anul celălalt,
prin primăvară! Noroc că tătarii n-au mai adăstat pe meleagurile moldovene
...
 La rîndu-i, regele Sigismund poruncise celor 4 000 de oşteni, ce-i avea
în Pocuţia, să-l sprijine pe domnul român (cu cîtă uşurinţă se strînseseră
60 000 cînd fusese 1 vorba de jefuirea Moldovei!). Dar şi aceştia s-au arătat
a nu fi prea lămuriţi dacă Bogdan avea nevoie de ajutor sau nu, fiindcă nici
nu s-au clintit cîtă vreme tătarii îşi făceau de cap în Moldova. Iar după ce
au pustiit totul şi au plecat, la ce bun să mai fi intrat în Moldova pe urmele
lor? Ei ce-ar mai,fi jefuit, cîtă vreme ceilalţi lăsaseră în urmă numai
cenuşă? m
Sigismund l-a vestit pe Bogdan că o solie tătărească ce fusese la
Cracovia îi ceruse îngăduinţa să ocupe ei Moldova. Neprimind, el voia să-i
arate voievodului cît de mult îl îndatora (deşi mai bună treabă ar fi făcut
dacă i-ar fi urnit pe cei" 4 000 de ostaşi). A înţeles însă
1 Olena era fiica lai Ştefan cel Mare cu prima soţie, Ev-dochia. Măritată
cu ţareviciul Ivan, fiul lui Ivan al III-lea, cneazul Moscovei, a murit în
închisoare, în Rusia, la 18 ian. !505 (apud C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu,
op. cit., voi. II, P- 187).
30
Bogdan că regele nu i-a îngăduit pe tătari ca să nu aibă asemenea
vecini care ar fi putut uşura turcilor trecerea spre Polonia. Or, ţara
Moldovei era o stavilă în calea turcilor!
încă din primele luni ale anului 1511 necazurile au început să se arate
din nou. în februarie, cu multă jale, a fost coborîtă în gropniţa de la Putna
muma voievodului, Măria Doamna, fiica lui Radu cel Frumos. Mai apoi,
vremuri de primejdie începuseră să se arate dinspre Chilia, aflată în
stăpînirea turcilor. Certîndu-se cu tatăl său Baiazid al II-lea1, unul dintre
fiii lui, Selim, a fugit tocmai la gurile Dunării, unde s-a împrietenit cu
Mengli Ghirei, hanul Crimeii, devenindu-i şi ginere. împreună au hotărît să
încerce înlăturarea sultanului şi, ca să-i cîştige pe tătari, li s-a îngăduit să
prade, cînd le va fi voia, Moldova, Ungaria şi Polonia. începutul îl făcuseră
chiar în vara lui 1510, în Lituania şi Moldova.
În 1511, Selim şi socru-său au ocupat Cetatea Albă, după care, dintr-o
dată, s-au întors către stepele ruseşti. Neîncrezător în tătari, Bogdan şi-a
dus oastea de către „apa Nistrului, la apărarea marginii", cum avea el să
scrie lui Baiazid al II-lea prin septembrie acelaşi an2. La vremea culesului,
ca de obicei, tătarii s-au ivit în Moldova, poftind să strîngă bucate şi robi.
De astă-dată nici ungurii nici leşii n-au mai luat cu uşurinţă lucrurile,
şi Vladislav a poruncit ca 800 de ostaşi, adică jumătate din oastea lui de la
Oradea, să treacă munţii împotriva tătarilor. Ei trebuiau să se alăture
oştenilor lui pan Stanislas Lanczkoronski, staroste de Kameniţa, pan Jan
Tworowski, staroste de Podolia şi altor şleahtici3. Mare noroc au avut
crîmlenii că au fost atacaţi din nou de nogai şi n-au mai apucat să se bată
1 Baiazid II (Veli) 1481—1512.
2 C. C. Giurescu, şi C. D. Giurescu, op. cit., p. 264.
3 Iuliu Marinescu, op. cit.
30
 cu oastea creştinească, dacă nu cumva norocul va fi fost de partea
creştinilor ... Au lăsat „culesul" pentru anul celălalt, dar nici atunci n-au
fost mai norocoşi, căci cei vreo 20 000 de tătari ce apucaseră calea către
Polonia au fost opriţi de oastea regelui la Wisnewecz şi, puşi pe fugă, din
nou au rămas fără plean.
Bogdan i-a trimis pe dată scrisoare de laudă lui Sigismund, pentru
biruinţa asupra tătarilor, dar regele, mînios, aspră mustrare a făcut solilor,
că stăpînul lor nu i se alăturase cu oaste. Domnul român se aţinuse pe
margini ca să nu-l supere pe Selim, cu care tocmai era pe cale să se
înţeleagă să fie pace. Regelui nu i-a fost pe plac şi a căutat să-l aţîţe pe
Neagoe Basarab să sară asupra Moldovei, numai că înţeleptul domn nu s-a
luat după îndemnurile regeşti.
De grele vremuri aveau parte bieţii moldoveni," care mai de care dintre
vecini poftind să le aducă întunericul unei stăpîniri străine. Te şi miri cu ce
se mai hrăneau, atît era de răscolit şi pîrjolit pămîntul. Luminoasele vre-
muri ale domniei lui Ştefan începeau să pălească, şi numai bărbăţia şi
vitejia lui Bogdan-vodă ar mai fi putut să le ţină cît de cît, din care pricină
nu avea deloc odihnă aprigul voievod.
Ieşindu-i din cap „fumurile de mărire", „şi-au luat doamnă din ţară",
dar nu pe Stana, care-i făcuse atîţia copii, ci pe Nastasia. Nu era una şi
aceeaşi cu ^Anastasia Doamna", mama lui Petru1, tot fecior de-al lui Bog-
dan, ci o alta, care a murit în 12 octombrie 1512, fiind înmormîntată la
mănăstirea Dobrovăţ. Cealaltă Anastasia a murit abia în 1558, la 2 mai.
Selim, pribeagul de la Chilia, ajuns sultan2, deşi făcuse pace cu
Bogdan, n-a fost împotrivă ca tătarii să
1 Ajunge domn sub numele de Alexandra Lăpuşneanu în anii 1552—
1561 şi 1564—1568.
2 Selim I Iavuz (cel aspru) 1512—1520.
31
prade Moldova în 1513, aşa după cum făgăduise pe cînd se afla fugar.
Prin 1511, Sigismund îi scria fratelui său că moldovenii pribegeau în
Polonia din pricina haraciu-lui ce trebuia plătit turcilor. Poate că în acel an
o fi cerut domnul mai mulţi bani, ca să-i dea turcilor, să-i poată ţine în loc.
Alţii spun că în 1513 ar fi închinat ţara, căpătînd de la sultan în scris
drepturi pe care şi unii şi alţii ar fi trebuit să le păstreze cu sfinţenie. Că n-a
fost aşa mai tîrziu, se ştie, dar în vremea domniei lui Bogdan turcii şi-au
ţinut făgăduiala dată, îngăduindu-i însă pe tătari să nu lase răgaz
moldovenilor să-şi tragă sufletul.
Înţelegînd Vladislav marea primejdie pe care o pregăteau turcii, mai cu
seamă pentru Ungaria, i-a cerut fratelui său ca împreună să pornească
contra lor, înainte ca ei să se întărească. Sigismund însă nici n-a vrut să
audă, spunînd că dacă ar pleca împotriva turcilor tătarii l-ar fi lovit prin
coaste, ba chiar şi Bogdan li s-ar fi putut alătura.
Nu avea încredere craiul leşesc în credinţa lui Bogdan, deşi pe faţă se
arătau prieteni. Chiar în 1513, la 21 iulie, la nunta lui Bogdan-vodă cu
domniţa Ruxan-dra. copila lui Mihnea-vodă cel Rău, craiul i-a trimis în dar
blănuri de sobol şi zibelină. Poate că era bucuros că văduvul domn uitase
de soră-sa, Elisabeta, luînd pe alta!
Nu mult după nuntă, au intrat din nou tătarii în ţară (de bună seamă
că nu fuseseră poftiţi la ospăţ!). Ca de obicei, au ars totul în calea lor, pînă
la Iaşi, unde au dat foc tîrgului. încărcaţi de plean, s-au tras peste Nistru
nesupăraţi de nimeni. A fost mare uimirea, căci, după plata haraciului la
turci, Bogdan se socotea cruţat şi de către tătari. Era totuşi ruşinos că
năvalnicii călăreţi ai stepelor au putut prăda ca la casă pustie, ceea ce l-a
făcut pe Grigore Ureche să adauge de la sine că
32
i-au lovitu Bogdan-vodă cu oaste proaspătă şi au scos tot pleanul de la
dînşii", fireşte, tot la apa Nistrului1.
Înrudirea cu neamurile lui Mihnea-vodă a iscat supărare în sufletul lui
Neagoe Basarab, care în 1514, către sfîrşitul iernii, trimise oaste cu un
domnişor, Trifăilă, pribeag venit de prin părţile transilvane şi rîvnind la
scaunul lui Bogdan. Socotise domnul muntean că în iarnă oastea
moldovenească nu era gata de luptă, obişnuin-du-se ca numai peste vară
să dea năvală tătarii. Bogdan vodă le-a ieşit în întîmpinare oştenilor lui
Trifăilă „la pod din jos de Vaslui", la 27 februarie, şi, prinzîndu-l pe pribeag,
l-a scurtat de cap ca să nu mai aibă cu ce gîndi la domnia Moldovei...
Multe s-ar mai putea povesti despre „Bogdan-vodă cel Orbu şi Grozav,
feciorul lui Ştefan-vodă cel Bun", căci datorită lui a dăinuit Moldova după
moartea marelui voievod. A fost, aşa cum spunea cronicarul, „ca un stejar,
în toate părţile priveghia ca să nu se ştirbească ţara ce-i rămăsese de la
tată-său". Că a vrut tare mult să se înrudească cu făloşii crai ai vremii,
nimeni nu i-a poate lua în nume de rău, căci spre binele Moldovei ar fi fost.
Luptele destul de multe, petrecute în vremea cît a domnit, nu lui i s-au
datorat, că nu era să lase ţara de izbelişte. Şi atunci, „nu cu puţină laudă
pentru lucrurile cele vitejeşti ce făcia", a stat .cu cinste. în faţa neprietenilor
şi multe lucruri bune a făcut.
Mai spune bătrînul Grigore Ureche că „s-au pristă-vitu în anii 7025
aprilie 18 din în ceasul cel dintîi al nopţii în tîrgu în Huşi". Socotind pe
vremurile noastre, anul morţii 1517, cu părere de rău putem spune că abia
dacă avea vreo patruzeci de ani cînd i s-a curmat firul vieţii.
1 Gr. Ureche, op. cit., p. 93; vezi şi Iuliu Marinesca, op.
«it.
32

O POVESTE CU ŞI DESPRE OLTENI

Vestitul neam al Craioveştilor îşi trăgea obîrşia din cele mai îndepărtate
vremuri, de mult uitate. Pe vremea lui Laiotă-vodă Basarab, în sfatul
domnesc era bogatul boier Neagoe de la Craiova, Strehăianul, cum i se mai
zicea, după numele moşiei. Avusese acel bătrîn boier patru feciori, tot unul
şi unul, viteji şi falnici. Barbu, cel dintîi născutul, la mare cinste fusese la
domnia mă-riei-sale Io, Vlad-vodă, zis Călugărul, dar şi la Io, Radu voievod,
zis „cel Mare", şi se înţelege că preţuit a fost şi la curtea nepotului său,
Neagoe Basarab. Ceilalţi trei, Pîrvu, Danciu (Gogoaşe) şi Radu nu
rămăseseră mai prejos, faima vitejiei şi înţelepciunii lor ridicînd la mare
cinste neamul boierilor de la Jii.
Iată însă că Mihnea-voievod, zis „cel Rău", care a stat în scaunul
domnesc din aprilie 1508 şi pînă în ianuarie 1510. n-a mai suferit pohfala1
oltenilor, dar nu s-a încumetat nici să-i doboare pe faţă. Vrăjmaşi de-ai
craioveştilor şi pizmuitori pe cinstea şi cinurile2 boiereşti dobîndite de ei s-
au găsit destui, mai cu seamă în părţile de la răsărit de Olt, şi cu ei s-a
socotit Mihnea
1 Mîndrie (arh.).
2 Ranguri (arh.).
33
vodă să uneltească pe ascuns. Nu s-au lăsat prostiţi oltenii cătînd la
vorbele mieroase ale lui Vodă, care făgăduia să nu le facă nici o nevoie. S-
au făcut a-l crede, dar, în taină, care cu ce-a putut s-au tras frumuşel peste
Dunăre, în ţara turcului, în sangeacul de Nicopole.
Acolo stăpîn era Mehmed beg, feciorul lui Aii beg Minaloglu, care se
ţinea a avea prin vinele lui sînge de-al Basarabilor şi care mereu era cu un
ochi deschis spre Ţara Românească, poftind-o pentru sine. Nu ştiau oltenii
gîndurile cele ascunse ale paşei, căci poate n-ar fi legat acel mare prieteşug
cu el. Dacă vor fi ştiut, atunci, nevoiţi să-şi găsească adăpost de urgia dom-
nească, au tăcut şi s-au făcut că turcii le sînt pe plac.
Cu adevărat prăpădul lumii a fost pe meleagurile dintre Olt, Dunăre şi
munte, căci, mînios din cale afară de fuga boierilor, Mihnea-vodă le-a ars
satele, tăind şi ucigînd pe cîţi din neamul craiovesc a putut prinde. Ba le-a
ars şi casele sătenilor nevinovaţi, ştiindu-i una cu stăpînii lor, „iar popilor
le-a tăiat nasul", necutezînd să-i ucidă, şi cîte şi mai cîte alte grozăvii1...
Au stat la sfat boierii fugari cu Mehmed beg şi s-au dumirit că nu mai
încăpea împăcare cu aprigul domn vărsător de sînge. Bună ar fi fost după
mintea lor o schimbare de domnie cu cineva de „os domnesc", dar cu
îngăduinţă faţa de neamul lor. Mihnea trebuia izgonit!
Căpăţînd bun sfat şi sprijin de la paşă, pribegii au întocmit o oaste şi n-
au mai adăstat împrimăvărarea, ci în plină iarnă, la începutul noului an
1510, au purces către ţară. Găsiseră şi voievod trebuincios, aşa cum îl
pofteau ei, pe Vlăduţ, un flăcăiandru ce abia împlinise vreo 16 ani, dar era
fecior de-al răposatului Io, Radu, zis „cel Mare". Poate să fi avut judecată
copilărească co-
1 C. C. Giurescu şi C. D. Giurescu, op. cit., p. 224—225.
33
conul, dar mai multă nu-i era de trebuinţă, căci craio-veştii aveau
destulă minte să judece în locul lui..
Luat pe negîndite, Mihnea-vodă a dat fuga la prietenii lui sibieni, cu
gînd să tocmească ceva oaste. în Ţara Românească rămăsese, în aşteptarea
ajutorului de peste munţi, Mircea, feciorul voievodului, pe care tatăl său îl
aşezase în scaun alături de el în 1509, ca împreună să domnească, cum se
obişnuia.
În fruntea oastei boierilor olteni se afla nepotul Neagoe, care se dovedise
a fi cel mai sîrguincios la izgonirea domniei. într-o noapte de februarie, pe
cînd zăpada aşternută ascundea zgomotul de copite al cailor, Neagoe cu
oştenii lui a cuprins mănăstirea Cotmeana, unde se ascundea Mircea-vodă.
Trezit din somn de o slugă, buimac, Mircea a scăpat cu fuga, sărind pe fe-
reastră desculţ şi dezbrăcat, cu mare ruşine. N-avea de ales decît fuga spre
munte, la Sibiu, căci de cădea în mîinile lui Neagoe. . .
În acest fel s-a liberat scaunul ţării, în care a fost aşezat Vlăduţ-vodă.
Şi, aşa după cum e datina, toţi cei prigoniţi de vechea domnie au dat fuga la
mila celei noi. Boierii olteni, cinstiţi la fire şi cu credinţă la împlinirea
făgăduielilor, s-au ţinut la scaunul domnitorului, care a chemat în sfatul
domnesc pe marele ban Barbu, pe marele vornic Danciu şi pe Pîrvu, care,
deşi fără dre-gătorie, era ţinut la mare cinste1.
Ţara începu a fi rînduită şi apărată de Vlăduţ-vodă, dar cu mintea
Craioveştilor, care au stat cu arma în mînă la încercările unor
..domnişori"2, dar au pus şi mintea la treabă spre buna chivernisire. Mai
întîi. în 17 august 1511, la Dridih, împreună cu boierii săi, Vlăduţ
1 Nicolae Stoieescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească
si Moldova, sec. XIV—XV//, Bucureşti, 1971, p. 46—47.
2 Pretendent la tron.
34
vodă a scris carte craiului unguresc Vladislav, făgăduin-du-i credinţă şi
prietenie, îndatorîndu-se să-l vestească de primejdie turcească, dacă s-ar fi
ivit. A dat îngăduinţă neguţătorilor de peste munţi să vie în ţară ca şi pînă
atunci, neavînd a se teme de nici o sminteală.
Treaba părea binevenită, că tare mai avea nevoia de linişte biata ţară. . .
Dar, aşa cum s-a cam întîmplat de multe ori, cînd era pace şi linişte la
hotare, pizma şi zavistia s-au cuibărit la curtea domnească. Cumnatul
voievodului, boierul Bogdan din Popeşti, i-a şoptit la ureche cum că auzise
ceva zvonuri, că Neagoe ar fi umblat pe la turci să apuce domnia pentru
sine. Tot pe a-tunci şi Selim, fecior de-al lui Baiazid al II-lea, trăgîn-du-se la
Chilia, plănuia răsturnarea tatălui său, ca să-i ia locul. Vlăduţ a socotit că,
legîndu-şi soarta de a tânărului surghiunit, ar fi scăpat de „prietenia"
turcilor de la Dunăre, cu toate că marele ban Barbu Craiovescu l-a
sfătuit'Să se ferească de o asemenea ispravă.
Probabil şi din aceasta să se fi tras cearta lui Vlăduţ-vodă cu boierii
olteni, căci ziceau unii că ar fi umblat domnul să-l ucidă pe marele ban ...
Poate că şi urzelile lui Neagoe, date pe faţă, au supărat domnia, căci prin
ultima lună a anului 1511 craioveştii s-au tras din nou la Mehmed beg. N-
au adăstat acolo mai mult ca o lună, şi în „ghenarie văleat 7020", adică în
15Î2, ostile lor l-au luat pe nepregătite pe Vlăduţ-vodă, prinzîndu-l lîngă
cetatea Bucureştilor, la Văcăreşti.
Pe lespedea ce acoperă mormîntul tînărului voievod la mănăstirea
Dealu, scrie că Neagoe l-ar fi descăpăţînat pe Vlăduţ, la 23 ianuarie, după
ce s-a dat o luptă. Dar piatra de pe mbrmînt nu spune că prea tînărul domn
a fost înjunghiat la grumaz, asemenea unui pui de găină, »)sub un păr",
împroşcînd cu sîngele lui zăpada din jur. Şi doar vrusese şi el binele ţării,
nădăjduind s-o mai slăbească din strînsoarea turcească...
35
Pare-se că şi lui Neagoe i-ar fi părut rău de uciderea săvîrşită, căci,
înscăunîndu-se în locul lui, a poruncit slujbă de iertăciune, cu vlădici şi
sobor de preoţi. Oare nu cumva şi strălucita zidire de la Argeş va fi fost
ridicată gîndindu-se în adîncul sufletului la cel ucis? Cine poate şti?
Ajungînd domn al ţării, Neagoe Basarab s-a înconjurat pe dată de toţi
unchii şi verii ce-i mai rămăseseră în viaţă, stîrnind nemulţumirea boierilor
de peste Olt. însurat cu Elena-Despina doamna, fata lui Iovan Bran-covici
din spiţa despoţilor sîrbi, nu s-a lăsat mai prejos şi s-a dat drept fecior al
lui Basarab cel Tînăr. Că tatăl lui va fi fost acel ,,Ţepeluş-vodă", cum i se
mai spunea, ori boierul Pîrvu Craiovescu, mai greu de ştiut, dar mu-mă-sa
era sigur din neamul boierilor din Oltenia.
A rînduit ţara Neagoe-vodă, a ţinut cu asprime în frîu şi pe boierii
nemulţumiţi, iar pe turci cu vorbe meşteşugite şi daruri, căutînd să facă
pace şi linişte. în-ţelep s-a dovedit voievodul, cîrmuind cu vrednicie ţara,
îngrijindu-se de hrana trupului, dar şi de cea a sufletului, învăţăturile sale
filosof eşti, lăsate în scris către fiu-său Teodosie, au ajuns pînă în zilele
noastre, sporind faima voievodului. Se gîndea el să povăţuiască pe cel dinţii
născutul Teodosie, care avea să-i urmeze în scaun, cum să păstreze ţara
neştirbită, aşa cum i-o va lăsa el moştenire.
Mai avusese măria-sa şi alţi copii, pe Petru, Ioan şi Anghelina, care i se
prăpădiseră din pruncie, rămînînd numai cu Teodosie şi surorile acestuia,
Stana şi Ruxan-dra. Erau crude copilele, dar din vreme se şi învoise cu
domnul Moldovei ca atunci cînd Ştefăniţă, coconul domnesc, avea să mai
crească şi el, să-şi aleagă pe una din fete, doamnă a Moldovei să-i fie. Care
i-o plăcea. . .
Nu terminase de chivernisit ţara şi treburile familiei, cînd moartea cea
nemiloasă l-a luat pe Neagoe-vodă dintre ai lui, în ziua de 15 septembrie
1521. Jale mare a
35
cuprins toată ţara, clopotele glăsuind trista veste şi che-mînd la slujba
de îngropăciune ce avea să fie în acea minunată ctitorie de la Argeş. De faţă
au fost mulţi oameni, şi vlădici şi clerici şi mireni, şi cu toţii au lăcrimat,
unii poate de bucurie, cîntîndu-i la căpătîi „veşnica pomenire"...
Durerea cea mare şi adevărată au simţit-o numai ai lui, şi mai vîrtos
plăpîndul fecioraş Teodosie. Părăsindu-l Neagoe-vodă, greua povară a
domniei pe umerii lui căzuse! învăţase el de la tătîne-său că nu se cădea să
te arăţi înlăcrimat ca muierile, în faţa norodului, cînd eşti domnul ţării... şi
dacă nu, va fi avut grijă marele ban Preda să-l povăţuiască şi să-l
îmbărbăteze. îi rămînea o mamă destoinică, unchii şi tot neamul oltenesc în
sprijin. .. în faţa mulţimii, slobod era plînsul pentru Stana, ori Ruxandra,
surorile lui mai mici, dar el... avea să-şi ostoiască amarul în taina iatacului,
după aceea...
Cam aşa a poftit dumnealui, marele ban, să se înţeleagă bine, de către
toţi ce trebuiau să audă, murind Neagoe-vodă, ţara avea domn pe Teodosie-
vodă şi... neamul craiovesc! Tocmai de aceea s-au ridicat pe dată boierii de
prin părţile Buzăului, care, împreunîndu-şi ostile cu ale boierilor ce
fuseseră fugari prin Moldova, s-au pornit asupra noii domnii. Găsiseră şi ei
pe Dragomir, zis „Călugărul", şi, ca să se încredinţeze tot norodul că era viţă
domnească, i-au zis Vlad-vodă1.
Atunci, în pripă, marele ban Preda n-a putut a-duna întreaga oaste a
ţării, ci numai pe cei rămaşi credincioşi domniei, care s-au dovedit a fi
puţini la număr, înfruntarea s-a petrecut la Tîrgovişte, şi marele ban şi-a
dat viaţa ca să-şi apere nepotul, dar degeaba. Prevăzător însă, Preda
trimisese încă dinaintea luptei olăcari după
1 În unele lucrări este numit şi Radu-vodă (vezi Horia Ursu, Domnia lui
Ştefăniţă vodă, Zece ani din istoria politică a Moldovei, Cluj, 1940), dar este
vorba de unul şi acelaşi pretendent.
36
grabnic ajutor de la prietenul său Mehmed beg. Acesta, care numai
atîta aştepta, n-a întîrziat prea multă vreme şi, lovindu-l pe Dragomir cu ai
lui răzvrătiţi, tot la Tîr-govişte i-a înfrînt. A fost prins cutezătorul „Vlad-
vodă" şi dus în obezi la Nicopol, socotind paşa să-l ţină la în-demînă pentru
mai tîrziu.
Au înţeles gîndurile sangeac-beiului şi boierii craio-veşti, iar comisul
Radu Bădica l-a lămurit cu vorbe meşteşugite că mai de folos ar fi fost
pentru prins să fie scurtat de cap, ca să nu mai aibă pe ce purta coroana în
viitor. S-a învoit Mehmed beg, dar mai apoi, fără să ceară încuviinţarea
cuiva, a îngăduit oştenilor lui să prade prin ţara Buzaelor, drept răzbunare
pentru moartea „bunului său prieten" Preda Craiovescu. Multe fete şi feciori
legaţi în funii au împînzit atunci drumurile împărăţiei turceşti, spre
târgurile de robi. .. Şi toate se petreceau sub ochii neputincioşi ai
craioveştilor!
Mehmed beg însă nu s-a sinchisit de prietenii care-l chemaseră în
ajutor, ci, plăcîndu-i ţara, a hotărît să nu se mai întoarcă acasă. L-a poftit
pe Teodosie-vodă să se ducă să-şi îngrijească de sănătate în locuri mai
calde, şi i-a trimis pe malurile Bosforului, apoi a început a-şi aşeza subaşi1
prin satele şi tîrgurile ţării. Socotea că înalta Poartă nu ar fi putut avea ceva
împotrivă dacă ar face din Kara Iflak2 un paşalîc.
Uneltirile paşei la Istambul au fost aflate numai-decît şi de
capuchehaile3 domneşti de acolo, care pe dată au trimis veste în ţară de
cumplita primejdie. Nu mai era vreme de pierdut, şi craioveştii au înţeles că
numai o împăcare, fie ea şi vremelnică, între toţi românii ar mai fi putut
scăpa ţara de aşa năpastă. Domn de ţară s-ar mai fi găsit, ca Vladislav,
nepotul lui Vladislav al
1 Slujbaş otoman.
- Ţara Românească (lb. turcă).
 3 Reprezentantul voievodului la Poartă.
37
II-lea, numai că se afla tocmai la turci, şi prieten cu ei. Mai bun ar fi
fost feciorul lui Radu cel Mare, numit tot Radu. cel cu moşia la Afumaţi, dar
şi acesta era pribeag, prin Transilvania, încă necutezînd la scaunul
părintelui său.
Prin ianuarie 1522 a sosit în ţară şi vestea săvîrşirii întru cele veşnice a
şubredei mlădiţe basarabe, sărmanul Teodosie-vodă, stingîndu-se ca o
luminare printre străini1. Nu mai aveau vreme de ales şi cu toţii au căzut la
învoială ca Radu să le fie domn. Sprijinit de ţară şi cu oaste transilvană,
Radu de la Afumaţi i-a lovit pe turci la Gubavi şi Stefeni pe Neajlov,
punîndu-i pe fugă, dar fără să-i poată izgoni din ţară. Mehmed beg şi-a
adunat oastea risipită şi, prin aprilie, după lupta de la Clejani, l-a silit pe
Radu să apuce din nou calea peste munţi2.
Vreme de mare cumpănă se abătuse asupra bietei ţări, căci în tot restul
anului înfruntări fără număr au avut loc între viteazul Radu şi turcii lui
Mehmed beg, care nu se dădeau duşi. Nu aşa au vrut craioveştii, ca ţara să
ajungă cîmp de bătălie, cu mare pagubă şi moarte, şi mai ales s-au temut
că Radu nu va fi vrednic să apuce domnia. Pe de altă parte, padişahul,
văzînd împotrivirea românilor de a trece sub oblăduire turcească, a trimis
pe Vladislav al III-lea, ce se afla în preajma sa.
Sultanul era pe acea vreme Soliman3, căruia creştinii i-au zis
„Magnificul" şi care a avut minte să nu şi-i ridice pe români în cap cînd el
avea gînduri de cucerire a Ungariei, după ce în 1521 ocupase cetatea
Belgradului. N-avea lipsă de răzmeriţă şi ceartă între Carpaţi şi Dunăre
tocmai atunci, mai tîrziu, cine ştie. . .
1 Vezi Horia Ursa, op. cit.
2 Manole Neagoe, Viteazul Radu de la Afumaţi, „Magazin Istoric", nr. 6
(99), 1975, p. 2—6.
3 Suleyman Kanuni (legiuitorul) 1520—1566).
37
Astfel, după 4 aprilie 1523, în scaunul domnesc s-a aşezat Vladislav al
III-lea, iar boierii olteni, mulţumiţi ori ba, au dat fuga la scaunul domnesc,
spre marea bucurie a voievodului, care nădăjduia în credinţa puternicilor
boieri. Bucuria era numai pe faţă, căci într-ascuns nu avea gînd curat faţă
de ei. Marele ban avea pe mînă prea multă oaste, primejdioasă adesea
pentru domn, încît Vladislav s-a socotit să-l lipsească de ea, numindu-l
mare postelnic. Zicea el că în acest chip îi putea avea veşnic în preajmă pe
cei dragi inimii lui. Marele ban şi-a dat seama unde ţintea domnul şi.
mînios. s-a tras la moşiile de peste Olt, împreună cu toate neamurile lui.
Prin septembrie, era gata şi oastea cu care s-a îndreptat asupra domniei. în
cele din urmă. venind vremea aspră a iernii, Vladislav, care fusese crescut
pe malul Bosforului, nesuferind frigul s-a hotărît să plece mai către miazăzi,
dacă nu cumva l-or fi biruit răzvrătiţii olteni, căci prin noiembrie nu mai era
în scaun. Găsiseră cra-ioveştii om în loc, şi tot ,,os domnesc", dar din
neamul lor. Era comisul Radu Bădica, pe care l-au făcut stăpînul ţării.
Scria la 15 ianuarie 1524 noul domn, către braşoveni, că el a primit să se
suie în „scaunul părintelui său" numai fiindcă aceasta fusese voinţa ţării,
de aceea nici cei de peste munţi n-ar mai fi trebuit să-l sprijine pe fratele
său. Radu de la Afumaţi, ţara avînd domn legiuit de pofta ei1.
Radu Bădica a trimis apoi vorbă de pace şi la turci, ca să nu fie pricină
de supărare că apucase el domnia. Credea că aceştia nu aveau să afle de
cartea lui prea prietenoasă către braşoveni, dar turcii şi-au dat seama că
boierii craioveşti, oricît li s-ar fi arătat de prieteni, tot împotrivă le-ar sta
dacă vor să ocupe Ţara Românească. Pe faţă s-au arătat bucuroşi de
înscăunarea „prietenului" lor, Radu Bădica, şi l-au poftit să le iasă în întim-
1 C. C. Giurescu şi D. C. Giurescu, op. cit., p. 234.
38
pinare la Giurgiu, unde aveau să-i trimită steag de domnie şi vreo 300
de oşteni să-i fie în ajutor.
Oricîtă minte o fi avut Radu Bădica, vorbele mieroase ale turcilor l-au
prostit, oprindu-l să vadă limpede «indurile lor. Cu puţini curteni, s-a grăbit
să-i întîlnească la Giurgiu, dar şi ei s-au zorit să-l întîmpine cu iataganul.
Apoi „turcii, de înadtă ce au tăiat pe Bădica şi pe boieri, s-au întors îndărăt
la Giurgiu şi au trimis capul şi alte capete la Poartă, iar trupul lui Bădica l-
am luat domnia mea însumi şi m-am dus domnia mea la mănăstirea
Dealului şi l-am îngropat acolo"1, scria Radu de la Afumaţi către braşoveni,
căci tocmai intrase şi el cu oaste în ţară, apucînd iarăşi domnia.
Că „au tăiat turcii pe Bădica" nu e de mirare, dar că Radu însuşi a luat
trupul descăpăţînat, îngropîndu-l cu cinstea cuvenită, poate să dea de
gîndit. Este adevărat că mortul îi fusese frate după tată, dar prea se
duşmăniseră ei pînă aci. Mai curînd era vorba de o încercare a pribeagului
domn de împăcare cu craio-veştii.
N-a mai fost vreme de împăcare, căci, venind primăvara, domnul din
vara trecută, Vladislav al III-lea, stătea gata să sosească,în ţară, pentru a o
stăpîni pe timpul călduros. Trei ani la rînd a făcut aşa, că soarta lui a fost
să nu-l apuce viforniţa pe meleagurile ţării sale. într-adevăr, şi în mintea
urmaşilor n-a rărrfas decît ca un „voievod de vară" ce a tot încurcat domnia
lui Radu de la Afumaţi, pînă în 1525. Fiindcă de fiecare dată aducea cu sine
oştiri turceşti şi pagubă, pe bună dreptate ţara a răsuflat uşurată cînd nu
s-a mai auzit de el şi fără părere de rău l-a dat uitării.
Ce-ar mai fi putut face craioveştii? Aflase toată lumea că Radu Bădica
nu fusese de partea turcilor, după cum tot neamul lor nu s-ar fi lepădat de
ţară pen
1 Ibidem.
Domnii trecătoara - domnitori uitaţi 6t)
tru nimic în lume. Pe turci însă nu i-au mai putu amăgi, astfel că după
luna august 1525, cînd Vladislav a fost izgonit, s-au învoit cu domnia lui
Radu de la Afumaţi.
Deosebindu-se la judecată de uşuraticul „voievod de vară". Radu s-a
dumirit că fără boierii olteni domnia nu s-ar fi putut ţine. Şi-a mai zis
voievodul că şi credinţa craioveştilor se dovedise întotdeauna statornică, în
afara turcilor. S-a socotit deci să se înrudească cu ei, luînd de nevastă pe
Ruxandra, copila cea mică a răposatului Neagoe-vodă, mîniindu-l foc pe
Ştefăniţă al Moldovei, dar împăcîndu-i pe craioveşti.
Din toată povestea aceasta cu olteni, se vede treaba că cei înşelaţi au
fost turcii, care nădăjduiau că boierii craioveşti îşi vor vinde ţara... Tîrziu şi-
au dat ei seama că prietenia oltenilor nu ţintea decît să împiedice un
paşalîc pe plaiurile româneşti.

DOMNIE VIFOROASĂ
Aerul înmiresmat de aburul pămîntului răscolit tremura de dealuri pînă
hăt-departe, către munţii cu cuşmă de omăt. în albastra zare ai fi putut zări
Ceahlăul, piatra de temelie a ţării, căci numai în zile senine se putea vedea
atît de departe, şi aşa era şi ziua de 21 aprilie a anului 1517. Ţăranii se
apăsau cu osîrdie pe coarnele plugului, îndemnîndu-şi dobitoacele din jug.
Era primăvara în toi, fiindcă trecuse demult şi „a berzelor" şi „a mieilor", iar
munca la cîmp nu suferea zăbavă. Pretutindeni domnea aerul călduţ şi
molcom, cum numai în Ţara de Sus a Moldovei se mai putea afla.
Deodată liniştea firii a fost spartă de tînguirea clopotului cel mare de la
Putna. înfioraţi, plugarii*ştiau că nu vestea primejdie tătărească ori
leşească, ci era o chemare spre închinăciune în faţa măriei-sale Bogdan-
vodă, care era adus spre veşnică odihnă alături de oasele părintelui său.
Răposase după o scurtă şi grea suferinţă, la curţile domneşti de la Huşi,
lăsînd cu limbă de moarte să fie îngropat la Putna. Vestea străbătuse ţara
în lung şi în lat, iar monahii sfintei monastiri începuseră slujba cuvenită,
după datina strămoşească.
Către seară, de după o cotitură a drumeagului s-a ivit cernitul alai. în
frunte, un gospodar vînjos, în albe
39
veşminte ţărăneşti, de sărbătoare, purta pe umeri praporul ţării, la care
fusese legată o broboadă neagră. în urma lui, cu mersul lor molcom, trei
perechi de boi albi ca omătul, cu ştergare legate la rădăcina coarnelor,
trăgeau carul mortului. Un car din cele mai grele, cu totul acoperit de
scoarţe şi velinţe scumpe, sub care mîini de muiere grijulie îndesaseră
perne de puf, ca să nu simtă adormitul hârtoapele drumului. Racla cu ră-
măşiţele pămînteşti era deasupra, la vederea tuturor. Pe unde trecea
întristatul convoi, poporenii îşi lăsau pe dată treburile şi, descoperindu-se,
făceau cîte o cruce mare şi evlavioasă, plecîndu-şi capetele în faţa morţii.
Babele şi chiar muieri mai tinere se aşterneau pe bocit, ca la orişicare mort
din sat, şi nu o dată lacrimi mari şi-roiau din ochii unor bărbaţi zdraveni
ce-şi aminteau de luptele lor alături de răposatul. în urma carului, în ca-
rîte, călări şi pe jos, veneau boierii cei mari, curteni şi ostaşi, tîrgoveţi şi
oameni de rînd, alcătuind un şir ce se pierdea vederii.
În faţa porţilor sfintei ctitorii s-au oprit cu toţii, apoi racla purtată pe
umeri de feciori de boieri tineri şi făloşi a fost dusă cu mare grijă în biserică
şi aşezată în dreptul altarului. Aici a mai fost priveghiat încă două zile şi
două nopţi la rînd, arzîndu-i luminări de ceară frumos mirositoare, smirnă
şi tămîie, cum se cădea unui mort de vază. La ceasul sorocit, soboare
întregi de preoţi, monahi şi monahii1, s-au adunat în jurul mortului să-i
cînte de îngropăciune. Mulţinfea mirenilor s-a aplecat cuviincioasă, cînd
sub bolta bisericii a răsunat glasul arhiereului ,,. . . odihneşte doamne pe
robul tău, Bogdan". . .
Boierii cei falnici, cu bărbi pînă în brîu şi sprijiniţi în toiag, lăsau să
pice cîte o lacrimă, aşa după cum se cuvenea. îşi ziceau ei, în adîncul
sufletului, că viaţa-i
1 Călugări şi călugăriţe.
(40
trecătoare. . . şi îşi aminteau că tot la fel îl duseseră la groapă pe tatăl
răposatului, numai că pe atunci erau mai în putere. Inchipuindu-şi că,
murind Ştefan, aveau să răsufle uşuraţi, s-au înşelat! Acuma era rîndul
celor mai tineri să nădăjduiască şi ei, poate cu mai mult noroc. Alţii se
gîndeau cu plăcere la praznicul ce avea să vină, la vreo vînătoare plănuită
sau la vreun ochi de codană, dar cu toţii se arătau smeriţi la înfăţişare.
Erau şi suflete cătrănite cu adevărat, precum al doamnei Stana, care
suspina între cei doi copii ai ei. Ştefăniţă şi Petrişor. Primul să tot fi avut
vreo 13—14 ani, iar celălalt abia de se săltase din pruncie- îl jelea sărmana
pe răposatul ce fusese tatăl copiilor ei. în afară de cei doi, ceilalţi se
stinseseră de timpuriu din viaţă. Plîngea cu icneli, fiindcă-i secase fîntina
lacrimilor de atîta plîns şi se uita cu multă jale la chipul acela „grozav" şi
galben ca o turtă de ceară. Ei îi fusese drag! Ştia prea bine că şi alte femei
se împărtăşiseră din dragostea fostului domn, zămislindu-i prunci
împrăştiaţi pretutindeni. Erau ştiuţi coconi domneşti şi Petru al Anastasiei
şi unul Alexandrei1, cu frăţiori mai mici, ca Ştefan şi Iliaş şi.. . dar cîţi vor
mai fi fost, căci mulţi muriseră din fragedă pruncie. Se găseau şi ei prin
preajma mortului, împreună cu mamele lor, ori fără, dar ce-i păsa? Nici nu-
i cunoştea. . . Şi nu s-ar fi cuvenit să le poarte pică, fiindcă nici ea nu-i
fusese soaţă legiuită lui Bogdan-vodă. Lumea însă o cinstea ca pe o văduvă
de domn.
,,Fie-i ţărîna uşoară!" murmura fiecare dintre cei ce aruncau bulgăruşi
de pămînt peste cel ce fusese co-borît în gropniţă. Apoi, cu un răbufnit,
greaua lespede s-a aşezat peste ţărîna afinată, strivind sub ea viorele şi
brînduşe, aruncate de mîini iubitoare.
Praznicul şi pomana s-au ţinut chiar în ograda sfintei monastiri, pe
mesele de lemn, la care se prăznuia şi
1 Alexandru Cornea, domn al Moldovei (1540—1541).
60
hramul. S-a mîncat şi s-a băut întru pomenirea mortului, mai întîi cu
sfiiciune, apoi cu rîsete şi voie-bună, mai cu seamă către sfîrşitul ospăţului.
Aşa era obiceiul ia toţi românii, şi zic unii că-l moşteniseră de la străbunii
daci... '
Pe urmă, boierii mai nevolnici s-au urcat în răd-vane, iar cei mai în
putere au sărit în şa, luînd drumul Sucevei, cetatea de scaun a ţării. Acolo
urma să se hotărască cine le va fi domn, şi de trebuinţă era să fie de faţă,
ca să nu se facă vreo pripeală şi nepotrivire. încetul cu încetul, s-au adunat
„toate bărbile" la sfat. Unii boieri au pomenit de Petru, feciorul Măriei
Răreşoaia din Hîrlău. Doar întreaga Moldovă ştia că focoasa muiere multă
patimă stîrnise bătrînului Ştefan, în tinereţea lui, iar Petru era rodul
dragostei lor, acum bărbat în toată puterea! Alţii şi-au amintit şi de
pribeagul Cetină, care de drept tot Ştefan se numea1, ca şi părintele său,
dar care se pripăşise în depărtări, pe la seraiul sultanului. Atunci, bătrînul
portar al Sucevei, hatmanul Luca Arbore, după ce ascultase cu luare
aminte, a tuşit în barbă, semn că avea a spune ceva. Toată lumea a amuţit,
poftindu-l să vorbească, vestită fiindu-i înţelepciunea. A zis apoi bătrînul
că, dacă ar fi după mintea lui, mai nimerit ca Ştefăniţă, feciorul
răposatului, nici că mai putea fi altul. Nu pentru că el i-a fost dascăl şi-l
ştia de pe cînd sugea ţîţă, nu. doamne fereşte! El poftea, ca şi ceilalţi de
faţă, numai binele Moldovei, care numai de la Ştefăniţă ar fi putut veni! Ce
dacă era prea mic? Epitropi s-ar fi găsit, slavă domnului, şi, dacă n-avea
băiatul decît mintea de copil. ei. mintoşii boieri, datori ar fi fost să
gîndească în locul lui, ca ţara să meargă bine.. .
Bine a mai prins momeala cu epitropia boierilor, fiecare gîndindu-se pe
dată la sine şi mai cu seamă se
1 Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei (1538—1540).
41
arătară bucuroşi că scăpau de mîna cea aspră a lui Bogdan. Vulpoiul
de Arbore a ştiut să-i îmbrobodească pe toţi şi într-un gînd au fost ca
Ştefăniţă să le fie domn.
Vestea a umplut de bucurie mai cu seamă inimile plugarilor, care
nădăjduiau să fie şi la domnia lui Ştefan cel Tînăr aşijderea ca şi la a
bătrînului. Dar se vedea şi îngrijorare... Fi-va vrednic să ducă, pe umerii lui
de copil, greaua povară a domniei?
Gîndurile acestea nu erau şi în mintea tînărului voievod, care a stat cu
semeţie în faţa bătrînului vlădică Teoctist, să-l ungă cu mir, ca pe împăraţii
Bizanţului de odinioară. Epitropii, în frunte cu hatmanul Arbore, îi ţineau
deasupra creştetului coroana prea mare deocamdată pentru el, şi mîndru
se ţinea auzind soborul psalmodiind pe slavoneşte „vrednic este!" ...
Voievodul fusese înveşmîntat în mătăsuri şi brocarturi, ţesute cu fir de aur,
horbota1 de pe piept şi mîneci fiind adusă, de neguţători lioveni, tocmai din
ţara frîncilor, din Flandra. De la moscali erau blănurile scumpe de samur şi
zibe-lină, ce căptuşeau mantia şi cuşma domnească, iar pietrele nestemate,
aurul şi argintul fuseseră cumpărate cu bani grei de prin părţile Levantului.
Aşa se înveşmîntau şi împăraţii cei bătrîni de la Constantinopol, iar domnii
Moldovei nu se lăsau mai prejos...
În măreaţa lui înfăţişare, domnul s-a arătat mulţimii, care a strigat din
toată inima „Intru mulţi ani să domneşti, măria-ta!", iar puscile din
turnurile cetăţii şi-au slobozit încărcăturile în slava cerului. Dintr-o gă-
letuşă de argint, măria-sa a aruncat un pumn de arginţi asupra norodului
şi, în strigăte de bucurie şi urări de viaţă lungă, a reintrat în casă, spre a
primi închinarea boierilor ţării.
Tare mulţumiţi mai erau bărboşii, pe cînd se aplecau să sărute mînuţa
de copil a domnului, întrecîn
1 Dantelă.
42
du-se în cele mai mieroase şi linguşitoare vorbe şi cu toţii jurîndu-i
credinţă veşnică. A urmat, fireşte, ospăţul domnesc. Pe uliţele tîrgului
fuseseră ridicate mese de lemn, ca la nuntă, nenumărate butii de vin fiind
lăsate la mîna tîrgoveţilor şi prostimii. Ici-colo, cîte un bou întreg se frigea la
jăratic, dar mai mulţi erau berbecii, care sfîrîiau în frigări uriaşe. Pentru
gusturi mai alese se rumeneau şi mieluţi fragezi, ba chiar şi vînat înaripat.
Ospăţul însă n-a ţinut prea mult, întrucît era vremea numai bună de
muncă, aşa că după două zile s-a stins cu totul, rămînînd doar cîte un
chefliu să sforăie în praful uliţelor.
Toate cele mai înainte povestite se vor fi petrecut aievea, căci aşa era
datina la înscăunări, înmormîntări, botezuri ori cununii, pe întreg cuprinsul
românesc. Nici un martor nu s-a încumentat să ne povestească, încît nu
putem decît să ne închipuim cum era rostul vieţii în vremea junelui Ştefan,
„dei gratia dominus et waiwoda regni Moldaviae"1. Ca să nu-l încurce cu
marele Ştefan, cronicarii i-au zis ,,cel tînăr". iar mai tîrziu Ştefăniţă, şi
numai Barbu Delavrancea l-a zugrăvit ca nimeni altul, asemuindu-l unui
vifor abătut asupra Moldovei. Să-i zicem, aşadar, Ştefăniţă, căci viforoasă i-
a fost numai domnia, în grelele şi cumplitele vremi de atunci.. .
Era atîta pace şi linişte la hotare, cum nu mai avusese biata ţară de
lungă vreme. Se vesteau semne bune de belşug pentru bieţii moldoveni.
încît un cronicar, vorbind de moartea lui Bogdan, zicea că. .. „după aceea a
fost voievod sau domn fiul său, Ştefan, în vremea căruia ţara a fost în pace
din toate părţile"2. Se vede însă că numitul cronicar va fi murit după ce a
scris, fiindcă
1 „Prin gratia lui dumnezeu, domn si voievod al tării Moldovei (lat.).
- I. Bogdan, Cronicile româno-slave, Bucureşti, 1959, p. 183.
42
mai mult de un an şi ceva a fost linişte şi pace în timpul lui Ştefăniţă-
vodă.
Sfatul domnesc rămăsese acelaşi ca în vremea »ă-posatului său părinte,
adăugîndu-i-se hatmanul Luca Arbore, postelnicul Cozma Şarpe şi pan
Isac, care de fapt ţineau în mînă frîiele ţării. Prin luna lui decembrie, chiar
în primul an al domniei, boierul Luca Cârje s-a înţeles la Vilna cu craiul
Sigismund să fie pace între cele două ţări vecine, Ştefăniţă-vodă fiind numit
de rege într-un act „magnificul domn Ioan Ştefan, voievod al ţării
Moldovei"1. Către primăvară, un alt document, semnat de rege la Cracovia,
arăta cîtă grijă vădea leahul pentru moldoveni şi domnitorul lor.
Mai pe urmă, în 4 mai, solii leşilor au poposit la Hîrlău, unde au căzut
la învoială cu moldovenii să iscălească o înţelegere de pace veşnică. Se
îndatorau să se sprijine unii pe alţii, ba, dacă regele Ungariei şi al Poloniei
ar fi pornit contra turcilor, domnul Moldovei ori fratele-său, Petre, i-ar fi
însoţit cu toată puterea oastei. S-a hotărît din nou slobozenie pentru
neguţători, să poată merge unde le-ar fi voia, plătind legiuita vamă, ca şi
pînă atunci. Pricinile urmau să fie înfăţişate starostilor de Cernăuţi, Hotin,
Cameniţa şi Galiţia2. Mai hotărîseră tot atunci să se întrăjutoreze împotriva
tătarilor şi să se vestească de orice primejdie dinspre turci.
Bună treabă făcuseră boierii epitropi, dacă nu va fi fost chiar cu ştirea
domnului.. . Numai că au prins tătarii de veste de legămîntul făcut
împotriva lor şi s-au gîndit să le încerce hotarele. Era pe la începutul lui au-
gust 1518, cînd oamenii toropiţi de arşiţa verii se pregăteau să secere grîul
pentru pîinea trebuitoare peste iarnă. Tătarii aveau şi ei nevoie de grîu şi
mei şi orz şi
1 C. C. Giurescu şi C. D. Giurescu, op. cit., p. -268.
2 Ibidem.
43
ovăz şi.. . robi, căci, plecaţi mereu după plean1, nu avea cine să le
muncească ogoarele. De cîţiva ani se nărăvi-seră „la cules", ba prin
Moldova, ba prin Polonia, ba prin stepele răsăritene, şi de mare folos le
fusese mulţimea de robi ce însoţea carele cu pradă, la întoarcerea acasă.
Albu-sultan- din Perekop s-a adunat cu Timiş, Bi-caz şi alţi mîrzaci3 şi,
săltîndu-se în şeile cailor, au dat chiot, plecînd cu oamenii lor spre ţara
Moldovei. Alt ceambul/' a luat drumul Poloniei, urmînd să se reîntâlnească
acasă, care cu ce avea să apuce pe unde mergeau. Ajungînd la apa
Nistrului, s-au strecurat pe furiş, ca să nu-i simtă străjile moldovenilor, şi,
mergînd pe locuri pustii, au dat de apa Ciuhrului, un pîrîu care ducea pînă
în inima Moldovei, spre a se vărsa în Prut, din sus de Ştefăneşti. Cum
nimeni nu i-a simţit, ca un trăsnet din senin au pălit tîrguşorul Şerbanca,
de pe malul drept al Prutului5. Prinşi pe negîndite, bieţii oameni au fugit
care încotro au văzut cu ochii, numai să scape cu viaţă şi slobozi. Rămaşi
stăpîni, tătarii şi-au făcut de cap, jefuind şi dînd foc după pofta inimii. Se
părea că nimeni n-avea să le stea împotrivă, domnul ţării fiind un copil ...
dar n-a fost chiar aşa!
întâmplarea a făcut ca tocmai atunci să se afle la Hîrlău vornicul Ţării
de Jos, Petrea Carabăţ, venit cu oastea .la vedere, după cum era datina.
Auzind de tătari, vornicul n-a mai stat pe gînduri. Cu îngăduinţa domniei,
ori ba, s-a repezit într-un suflet pînă la Prut. Zoriseră toată noaptea, pe
răcoare, şi la revărsatul zori
1 Pradă (arh.).
* Spre deosebire de turci, la tătari titlul suprem de saltar» se adăuga
după nume, neavînd semnificaţia de stăpîn suprem.
3 Căpetenie.
4 Grap.
5 Horia Ursu, op. cit.
lor, într-o luni, 9 august, au dat peste tătarii care-şi dormeau fără grijă
somnul cel dulce de către ziuă. De spaimă, s-au înghesuit cu toţii către
mlaştinile Ciuhru-lui, în dreptul satului Costeşti, împotmolindu-se. Acolo a
început vornicul cu „giosenii" lui să-i „secere" pe nepoftiţii oaspeţi. Aşa i-a
găsit, cînd s-a făcut ziua de-a binelea, şi oastea domnească, avînd în frunte
pe însuşi Ştefăniţă-vodă. Au lăsat tătarii tot pleanul şi robii, dar mulţi
dintre ei şi-au lăsat chiar ciolanele prin mlaştinile Ciuhrului. Au fost prinşi
Timiş şi Bicaz, vestiţii mîrzaci, ale căror isprăvi erau povestite în corturile
tătăreşti, la vreme de seară... Albu-sultan, lovit greu la cap şi plin de sînge,
ajutat de cîţiva tovarăşi credincioşi, abia de a mai putut scăpa, laolaltă cu
ce mai rămăsese din ceambulul său. Mare noroc a avut să treacă Nistrul,
hăituit cum era de oştenii moldoveni. În toiul bătăliei, îl zărise pe
flăcăiandrul ce rotea cu dibăcie paloşul printre tătari, şi n-ar fi crezut că era
însuşi voievodul ţării, de n-ar fi avut pe el cămaşă de zale şi arme scumpe şi
panaş la coif. Nu era copil cum se auzise, ci bărbat în virtute ... Oricum,
rana primită la cap avea să-l facă pe mîrzac să ţină minte multă vreme
ruşinea păţită în Moldova.
N-au ajuns bine la sălaşurile lor, cînd au început a bate cîinii, vestind
alţi nou-veniţi, la fel de zdrenţuiţi şi însîngeraţi, dar mai ales ruşinaţi şi cu
mîinile goale. Erau tovarăşii lor, care păţiseră în Polonia ca şi ei în Moldova.
Ba se mai auzise că vreo 3 000 de Ieşi s-ar fi aflat şi la Costeşti, dar se
poate să fi existat vreun alt sat cu nume asemuitor, mai către Polonia, că la
Prut n-ar fi avut cum ajunge la vreme. Dacă însă vor fi fost, atunci era
semn de mare îngrijorare, căci pe viitor leşii cu moldovenii ar fi stat oricînd
împotriva lor, şi de unde ar mai fi apucat bucate?! Nădăjduiau însă că
Pocuţia avea să învrăjbească din nou cele două neamuri, încît tot nu s-au
apucat de plugărit...
44
Că s-a purtat ca un adevărat bărbat voievodul, nu mai încape îndoială,
căci înapoindu-se la Hîrlău „ş-au luat luiş doamnă", ne zice Grigore Ureche.
Nu se ştie dacă va fi fost frumoasa armeanca Şerbega1 ori alta. A încercat el
mai apoi să se însoare cu o fată a craiului leşesc, şi craiul şi boierii
moldoveni s-au spăimîntat să nu se petreacă din nou lucrurile ca la domnia
răposatului Bogdan, Ştefăniţă-vodă nu s-a arătat atît de pătimaş, încît fără
părere de rău s-a lipsit de cinstea de a se înrudi cu regii, mai ales că nu
avea poftă să lase Pocuţia ca dar de nuntă socrului său. S-a ajuns din nou
la judecata regelui Ungariei.
Murise blîndul Vladislav şi în locu-i venise fiul său2 la.fel.de cumpănit.
Noul rege şi-a dat seama că pentru ţara lui numai românii puteau fi o
stavilă de nădejde, din Moldova şi pînă în părţile bănăţene. Ştefăniţă şi
Neagoe erau domnitorii români de dincolo de munţi, dar şi la Caransebeş
judele Nicolae Castruţ, mai apoi Ion Bocoşniţă, la Timişoara voievozii
Darcu, Voian, Vlad şi Vlasie, sau voievozii Bolia şi Moga de la Siria, tot
români erau". însuşi corniţele Bartolomeu Dragffy, căruia i se mai zicea
Birtoc, din neamul lui Dragoş-vodă se trăgea4. îi preţuia mult regele şi le
răsplătea credinţa, cum făcuse în mai multe rînduri cu Ladislau Racoviţă,
sau cu Ludovic şi Ladislau Fiatul5.
 Pe vremea cînd Bogdan fusese chemat în judecată de Ecaterina
Pongracz, cum am văzut, un nemeş, Ioan Desewffy, se găsise să meargă la
pîrcălabul Ciceului să
1 B. P Hasden afirma că Ion-vodă cel Viteaz ar fi fost fiul Iui Ştefăniţă
cu armeanca Serbega.
2 Ludovic al II-lea (1516—1526).
3 E. Hurmuzaki, Docum. II, nr. CCXXV, Bucureşti, 1891, p. 512 şi
urm.
4 Nicolae Iorga, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, voi. I,
Bucureşti, 1915, p. 125.
1 E. Hurmuzaki, op. cit., p. 309, subsol.
45
ceară satul Sînmărghita, ca fiind de drept al lui. Pîrcă-labul moldovean
nu numai că l-a ocărit, dar s-a mai şi oţărît la el cu sabia, de a fugit
nemeşul cu mare spaimă, lipsindu-se de toate. Murind Bogdan-vodă, s-a
socotit nemeşul că moştenitorul va fi mai cumsecade, dar n-a mai cutezat a
merge la Ciceu, ci s-a plîns drept la voievodul Transilvaniei. Acesta,
sumeţindu-se a fi mare judecător, a pus şi el poprire pe bunurile domnului
Moldovei aflate în Transilvania, dar fără spor, pentru că regele a poruncit să
nu i se facă nici o pagubă lui Ştefăniţă-vodă. Preţuia mult prietenia
vecinului de la răsărit, dar şi voievodul de la Suceava avea să-l ajute, după
cum se va vedea.
În toamna anului următor, 1520, veste mare s-a auzit, cum că sultanul
Selim s-a săvîrşit întru Alah, locul lui fiind luat la 28 septembrie de
Soliman, care dintru început s-a apucat să chivernisească ţara şi legile ei.
începuseră să nădăjduiască unii că multă vreme avea să fie pace dinspre
turci, după cum se vestea înţelepciunea noului padişah.
Rău s-au mai înşelat! N-a trecut bine anul de la înscăunare, cînd
oastea sultanului, mai bine întocmită ca în trecut, a cuprins Belgradul, la
29 august 1521. Groaza începuse să se răspîndească în rîndurile
creştinilor, gîn-dindu-se la vremurile de odinioară ale lui Mehmed1, care
încercase şi el să cuprindă Belgradul, dar atunci i-a stat în faţă viteazul
Iancu de Hunedoara. Acur» cine ar mai fi putut să se aţină în calea turcilor?
încă înainte de a cuceri Belgradul, sultanul, ştiin-du-se stăpîn al
Moldovei, după închinarea făcută de Bogdan, a poruncit ca Ştefăniţă-vodă
cu oastea lui să atace secuimea, împreună cu oştenii lui Sinan Celebi,
trimis de el în sprijin. Paşa Sinan Celebi a şi poposit în partea de miazăzi a
Moldovei, cerînd voievodului să facă după cum poruncise marele sultan.
Ştefăniţă a în-
1 Mehmed Fatih (Cuceritor»!) (1451—1481).
45
cercat mai întîi cu vorbă bună şi cu dreptate să arate turcului că, aşa
după cum fusese învoiala, nici moldovenii, ca şi muntenii, nu puteau fi siliţi
să însoţească oastea turcească în afara hotarelor ţării1. Dar pas de găseşte
înţelegere la turc! Se făcea a nu înţelege româneşte, cu toate că se aflase
despre el că s-a născut pe plaiurile moldovene, de unde a fost prins de copil
şi dus la Istan-bul, crescut de turci şi ajuns la mare rang în oastea
sultanului. Văzînd că n-o scot la capăt cu dreptatea, logofătul Trotuşan şi
vistiernicul Ieremia au purces în mare taină spre cortul paşei, socotind că
begul avea creşterea cu obiceiurile Stanbulului. L-au întrebat pe şleau, pe
turceşte sau pe româneşte, cît cere ca să-i lase în pace şi pe ei şi pe secui...
şi paşa a răspuns tot scurt: 100 000 de aspri2, başca ruşfeturile3!
De aici au început tocmeala, ca în bazarurile levantine, şi... „mai dă,
mai lasă!", au căzut la învoială pentru 60 000 de aspri, stofe, caftane aurite,
blănuri şi vreo 500 de cîrlani4. Aşadar, cu toată orînduirea cea nouă a
sultanului, porunca nu i-a mai fost ascultată. În acest fel au scăpat atunci
secuii de jaf şi pustiire, pe banii domnului de la Suceava. Ştefăniţă-vodă se
dovedise cu credinţă faţă de vecinii săi, aşa cum făgăduise.
N-a scăpat bine de lacomul Sinan Celebi, că la curtea domnească a
sosit un ceauş cu carte pecetluită de sultanul Soliman, cerînd ca oştirea
moldovenească împreună cu cea a paşei de Silistra să prade Polonia.
Despre îngăduinţă de trecere a turcilor prin Moldova . . . nici vorbă! Din
nou căutară diecii şi logofeţii prin cele hrisoave nu prea colbuite, şi din nou
aflară că dreptatea era de partea moldovenilor, după cum fusese învoiala cu
1 Gh. Zagoritz, Stabilirea suzeranităţii turceşti în Mol dova, în
„Convorbiri literare", Bucureşti, 1924, p. 725.
2 Monedă turcească.
3 Daruri.
4 Horia Ursu, op. cit.
46
turcii. Insă, puteai să le-o spui verde de la obraz? A fost trimisă deci
carte smerită, cu slove înflorate, către paşa de Silistra: „.. . să ne ierte
sultanul că nu-i putem face pe voie, pentru că avem pace şi prietenie cu
regele polon, al doilea că ţara noastră este închinată între Ungaria şi
Polonia, al treilea că însuşi turcii au să facă stricăciuni; aşadar ca să pierim
din cauza sultanului îl rugăm să-şi aleagă altă cale"1. Scrisoarea voia să
arate pe ocolite că Moldova nu era ţară turcească şi că nu se putea trece
prin meleagurile ei cum ar fi avut poftă oricine şi oricînd. Dar degeaba! Paşa
de la Silistra, turc cu adevărat, nu voia să înţeleagă nici măcar turceşte ...
O ţinea una şi bună, să intre laolaltă în Polonia, că aşa era porunca!
Mai rămăsese o singură scăpare: banii... Vistiernicul Iurie a luat deci
drumul Istanbulului şi, plătind în stînga şi dreapta vreo 30 000 de aspri, a
cîştigat de partea sa patru dregători sus-puşi. Aceştia au făcut ca paşa de
Silistra să fie trimis în alte părţi ale împărăţiei, lăsîn-du-i în pace pe darnicii
moldoveni. Porunca sultanului? S-o ia cu el, unde s-o duce!
În această vreme, olăcari după olăcari băteau drumurile Poloniei în
căutarea regelui, ca să-l vestească de toate mişcările turcilor, după cum
fusese vorba de la Hirlău. Ba şi regele Ungariei se ruga de cel polon să
sprijine Moldova, aflată la mare primejdie. Pătat de atî-ta trudă, fiindcă
regele Sigismund a zis că solii moldoveni mergeau la turci ca să-i aţîţe şi să
atace împreună Polonia. Ba mai mult, Ştefăniţă, ca şi taică-său, avea gîndul
să se înţeleagă cu cneazul Moscovei împotriva Poloniei, pentru aceea se tot
ruga de îngăduinţa trecerii unei solii spre depărtatul meleag ... Aceasta i-a
fost răsplata pentru strădania şi cheltuiala sa!
1 Ibidem.
47
Pe de altă parte, cei mai mulţi boieri îl îndemnaseră să alipească
Moldova la Polonia, că numai în acest fel ar fi putut scăpa de stăpînirea
turcească. După ce luase Belgradul, Soliman nu se va mulţumi numai cu
atîta, şi de bună-seamă că Moldova era la rînd.
Nu mai încăpea vorbă că vremuri de cumpănă se vesteau, şi de aceea
Ştefăniţă-vodă l-a trimis pe boierul Luca Cârje în solie la regele Sigismund,
să afle ce gîn-duri îi umblau prin cap. Era aproape un an de cînd căzuse
Belgradul, iar regele un deget nu mişcase. La Cracovia, unde sosise boierul
Luca în 1522, aproape că se şi uitase despre fapta turcilor şi lumea îşi
vedea liniştită de treburi. Nici curtea craiului nu-şi făcuse grijă, socotind că
turcii erau departe, undeva către' miazăzi.
Trimisul moldovean s-a înfăţişat regelui şi i-a povestit tot ce făcuse
stăpînul său pentru binele creştinătăţii. Cum a cheltuit bani grei, să-i ţină
în loc pe turci, să nu pătrundă în Ungaria sau Polonia; cum n-a vrut să-i
înştiinţeze pe păgîni despre Ieşi, litvani sau unguri, zicînd că habar n-are ...
şi multe altele! Mai spunea boierul Cârje că stăpînul lui socotea că turcul va
să se întoarcă cu şi mai mare putere asupra creştinilor, după ce avea să
cuprindă ostrovul Rodosului, unde se afla atunci. Ce-i drept, mintea lui
vodă era încă necoaptă, dar este convins că sosise vremea cea mai potrivită
ca toţi creştinii. în frunte cu papa şi împăratul, să se adune laolaltă si să-l
răpună pe păgîn. Mare mîhnire îl cuprinsese pe Ştefăniţă-vodă, spunea
solul, văzînd că la toate silinţele şi veştile ce le trimisese nimeni nu-i dăduse
răspuns . .. Poate că şi multe altele îi va fi spus, dar mai cu seamă ceea ce
măria-sa Ştefăniţă învăţase de la bu-nicu-său, că dacă ţara Moldovei va
pieri, apoi nici Poloniei şi nici celorlalte ţări creştine bine nu le va fi!
Regele a ascultat ..cu plăcere", aşa după cum scria în cartea de răspuns
către domn, şi l-a lăudat pentru faptele lui. L-a sfătuit să fie şi pe mai
departe cu stă-
47
ruinţă alături de creştini, căci împăratul roman şi papa şi toţi ceilalţi,
mari capete încoronate, chibzuiesc cum să-l înfrunte pe Soliman, şi să nu
fie îngrijorat dinspre partea aceasta, fiindcă creştinii aveau să-l ajute.
Întors acasă, boierul Luca Cărje a fost făcut pe dată pîrcălab de Neamţ,
drept mulţumită pentru slujba-i de credinţă. Se străduise cît pututse, dar
Vodă a înţeles că de la Ieşi nu avea a se aştepta decît la făgăduieli. Boierii
însă mai căutau să-l lămurească ce bine ar fi fost să treacă cu toţii sub
oblăduirea craiului leşesc, încît Ştefăniţă, scîrbit şi mînios, a hotărît să mai
primenească divanul „bărboşilor" . .. Prea erau din vremea lui buni-cu-său
şi prea se cocliseră la minte de atîta trai bun, de erau gata să dea ţara pe
mîna leşilor. Moş Luca Arbore era prea bătrîn ca să mai judece după
vremurile cele noi, şi el era acela care ţinea tot sfatul, ca un adevărat
stăpîn. N-a cutezat să-l scoată dintr-o dată, dar în dre-gătoria de portar al
Sucevei l-a pus pe hatmanul Petrică, mai tînăr şi de mare credinţă. Bătrînul
hatman a mai rămas în divan, însă fără vreo dregătorie. Pe alţii i-a scos de
tot, fără să le dea vreo altă slujbă, ameninţîndu-i şi cu pierderea capului, de
s-ar fi încumetat să facă altcumva decît cum gîndea voievodul.
Cei dintîi s-au înspăimîntat boierii Cîrlan şi Isac, care în mare taină şi-
au luat tot calabalîcul şi% familiile fugind în Polonia. Foc şi pară s-a făcut
măria-sa auzind de fuga celor doi şi, pînă la 20 ianuarie 1523, a scos din
divan un şir de mari boieri, în frunte cu vel-postel-nicul Cosma Şarpe, care
se ţinea totdeauna cam împotriva voinţei domnului. Cu părere de rău au
părăsit divanul domnesc după atîţia ani, dîndu-şi seama că amarnic s-au
înşelat cu cinci ani mai înainte, alegîndu-l domn pe Ştefăniţă. Abia crescuse
şi se şi întorsese împotriva lor! Socotiseră că domnul va rămîne veşnic copil,
iar dacă nu . . . s-ar mai fi aflat şi Petrişor, fratele cel mic al voievodului.
Cam acestea au fost gînduriîe as-
6 — Domnii trecătoare — domnitori uitaţi 81
cunse ale biv-vel-postelnicului Şarpe, şi de bună seamă că erau
Împărtăşite şi de alţii, dacă nu şi de moş Luca Arbore. Ştefăniţă-vodă a aflat
prea tîrziu de urzelile „Şarpelui", căci postelnicul simţise la vreme primejdia
asupra capului său. În mare grabă a luat-o pe nevas-tă-sa, Draga, poftind-o
să-şi strîngă ce brumă va putea şi, cu copii şi slugi, au fugit în Polonia.
Fuga lui Cosma Şarpe a umplut paharul miniei domnitorului. S-a
hotărît să curme răul din rădăcină şi ca un „vifor" să spulbere toate
uscăciunile din jurul său. Ştia prea bine că degeaba i-ar fi cerut craiului să-
i înapoieze fugarii, căci n-ar fi făcut-o. încercase el şi mai înainte, dar
căpătase răspuns că nu se ştia de nici o pribegie pe meleaguri leşeşti a
boerilor moldoveni.
Sosise primăvara mai devreme ca de obicei, şi în aprilie toţi pomii erau
în floare. Măria-sa se trăsese cu curtea la Hîrlău, unde a poruncit să i se
înfăţişeze fostul său dascăl şi epitrop. Bătrînul Luca păşi falnic în faţa
voievodului scuturîndu-şi lin pletele de culoarea florilor de zarzăr ce se
plecau peste cerdac. Era încărcat de ani. dar şi de înţelepciune, şi gîndise
că-l va mustra şi ruşina pe flăcăiandru, de faptele lui de răzvrătire
împotriva chibzuinţei boierilor bătrîni. Spun unii, printre care şi Grigore
Ureche, cronicarul, că nici o vină n-ar fi avut hatmanul, simţindu-şi cugetul
curat de orice uneltire împotriva domniei. . .
Ştefăniţă-vodă, însă, avea altă ştire despre domnia-sa, fostul portar al
Sucevei. Ştia că nu se potolise, că nu vroia să-şi vadă liniştit de bătrîneţe, la
moşia lui. ci căuta să bage zîzanie între boieri ca să-l îndepărteze din scaun
şi să alipească apoi Moldova la Polonia. Ei bine, nu! Decît să piară Moldova,
mai bine să piară hatmanul ... Şi a căzut capul cel cu plete dalbe, la
porunca voievodului. îngrozind toată curtea, dar mai ales rîndu-rile
boiereşti. Dacă Vodă a cutezat să-l taie pe Arbore, ce va fi cu ei?! Tot la
porunca domnească au fost des-
48
 Ipăţînaţi mai apoi Toader şi Nichita, cei doi feciori ai răposatului
hatman, dovedind tuturora că Ştefăniţă-vodă punea Moldova mai presus de
prietenia sau dragostea celor dimprejur.
Pribegii de peste hotare, la aflarea cumplitei veşti, s-au cutremurat.
Ştiau ei bine că era o învoială mai veche între Ieşi şi moldoveni, ca fugarii să
fie întorşi de unde plecaseră, şi începură a simţi cum li se clatină că-păţîna
pe grumaz. Regele însă i-a potolit, poftindu-i să n-aibă nici o grijă, fiindcă
nici măriei-sale nu-i erau pe plac sîngeroasele fapte din Moldova. A trimis
carte la Buda, rugîndu-l pe nepotu-său, craiul unguresc, care era mai de o
vîrstă cu Ştefăniţă şi se ţineau prieteni, să-i scrie voievodului din Suceava
să înceteze vărsarea de sînge boieresc şi să ierte pe fugari, primindu-i
înapoi.
În taină însă, biv-vel-postelnicul Cosma Şarpe a fost chemat la rege,
sfătuindu-se împreună cum ar face să-l schimbe pe Ştefăniţă-vodă. S-a
încercat mai întîi o împăcare cu vorbă bună, şi a fost trimis în solie la
Suceava Laurentius Miedzileski, episcopul de Kameniţa, împreună cu
Georgius Krupski, castelanul de Liov. Aceştia, înfăţişîndu-se voievodului, i-
au spus că voinţa regelui era ca el să asculte de sfatul celor mai bătrîni, să-i
cheme înapoi pe pribegi şi să nu le facă vreo vătămare.
Ştefăniţă-vodă a primit solia aşa după cum era datina la curtea
Moldovei, înveşmîntat în blănuri şi cu coroana pe cap. Nu s-a ţinut, însă, să
nu se uite batjocoritor la cei doi soli, care-i cereau să-i înlocuiască pe boierii
lui cei noi, a căror inimă nu le prea dădea ghes către Polonia. Asta pofteau
leşii, şi de aici şi îngrijorarea lor. Nu de buna înţelegere la curtea Sucevei
era îngrijorat regele, ci de teamă să nu piardă prietenia Moldovei.
Zic unii că tare s-a mai mîniat voievodul, căci lesne era la aşa ceva, şi
că ar fi poruncit întemniţarea solilor1,
1 Horia Urso, op. cit.
49
dar se poate să fi fost numai vorbe r-ele, fiindcă moldovenii
dintotdeauna s-au arătat făloşi şi păstrători de datini. Oricum, Ştefăniţă-
vodă a cerut să i se dea legat-butuc fostul lui sfetnic Cosma Şarpe, că pe
urmă făgăduia să-i ierte pe ceilalţi. Ştia el, oare, că leşii nu s-ar fi învoit la
aşa ceva? De bună-seamă!
împăcarea n-a avut loc, iar duşmănia din cauza pribegilor s-a răsfrînt
asupra neguţătorilor poloni. Nu le-a mai îngăduit trecerea prin Moldova şi
le-a pricinuit tot felul de necazuri şi pagubă celor ce încă se mai aflau în
ţară. Supărarea cea mare, însă, tot între boieri a rămas. Aceştia au trimis la
3 august solie în mare taină la regele polon, căzîndu-i în genunchi să-i
scape de aşa domnie sîngeroasă. îl pofteau pe rege să fie stăpîn ţării, iar de
nu s-ar fi învoit, s-ar fi văzut siliţi să se roage de unguri, ba chiar de turci...
Oricine să fie stăpînul Moldovei, numai Ştefăniţă-vodă, nu!
I-ar fi plăcut craiului polon ca ţara lui să se întindă şi peste frumoasele
plaiuri de la miazăzi, însă se îngrijora de ce-ar fi spus ungurii, dar mai ales
ce-ar fi făcut Soliman, sultanul... Ştia el bine că nici unii nici alţii nu ar fi
îngăduit ca Polonia să se întindă pînă la Milcov, aşa că a chibzuit că mai
bine ar fi fost să plece Ştefăniţă, iar Petrişor să-i ia locul. L-a chemat la sine
pe pan Schi-dlowyecz, hatmanul coroanei, poftindu-l să întocmească oastea
care să-i sprijine pe pribegi şi să schimbe domnia la Suceava.
Nerăbdătorii fugari, încredinţaţi că şi numai ară-tîndu-se cu oaste la
hotare întreaga Moldovă avea să treacă de partea lor, n-au mai aşteptat
oastea poloneză, ci, pe la începptul lui septembrie 1523, au şi trecut Nis-
trul. Dar Ştefăniţă îi aştepta, căci, aflînd de uneltirile lor, poruncise să se
strîngă „oastea ţării". Neavînd încredere în boieri, socotise el bine că
singurul reazim nu putea fi decît în ţărani şi dregătorii lui cei noi.
50
Şi au izbit ţăranii lui Ştefăniţă-vodă, în a şaptea zi de septembrie, ostile
pribegilor boieri, punîndu-i pe fugă de unde veniseră. Care dintre boieri nu
au căzut în bătaie au fost prinşi şi pe loc descăpăţînaţi. Cîţiva dintre cei mai
mari, ca Ivaşcu logofătul ori Sima vistiernicul din porunca domnului, au
fost duşi în tîrgul Romanului, unde şi-au pus capetele pe butuc.
Vornicul Petrea Carabăţ, scăpat în Ţara Românească, a încercat să
adune laolaltă pe toţi pribegii, che-mîndu-i la sine ca să întocmească o
nouă oaste cu care să-şi încerce norocul. S-ar fi dus la Petrea vornicul şi cei
din Transilvania, dar n-au căpătat îngăduinţa vice-voievodului Leonard
Barlabassy. Acesta poruncise braşovenilor să nu lase pe nimeni să treacă
munţii, ca nu cumva să fugă la turci, în schimb să se îngrijească de casa şi
masa pribegilor moldoveni, acolo, în cetatea lor. Neguţătorii, însă, cum erau
să-şi facă pomană cu nişte sărăntoci? Au primit să-i hrănească, dar plata
ospeţiei pribegilor au trecut-o în socoteala domnului Moldovei. Tot trebuiau
braşovenii să-i plătească lui Ştefăniţă-vodă, aşa după cum poruncise regele
de la Buda, suma de 1 000 de florini-aur ca „subsidiu"1.
Cum să nu turbeze de mînie „viforul" de la Suceava, de lucrătura
neguţătorilor?! Cel mai tare s-au înspăimîntat chiar pribegii, care pe dată s-
au lipsit de ospitalitatea braşovenilor, numai gîndindu-se la ce-ar fi putut
pătimi trăind pe banii lui Ştefăniţă, aşa că au fugit care mai de care spre
Polonia. în acest fel s-a mai domolit şi domnitorul, mai pe urmă a venit
iarna, cu omătul ei cel curat, acoperind urmele de sînge, dar şi supărarea
din Moldova.
Către primăvara lui 15242, veşti îngrijorătoare începură a sosi dinspre
Dunăre. Se zvonea că Tassa-paşa
1 Ajutor (lat.).
- Gr. Ureche spune că în 1523 (vezi op. cit., p. 97).
50
1
aduna oaste, cu care avea de gînd să pălească Polonia, laolaltă cu
tătarii. De cum a aflat, Ştefăniţă-vodă a şi trimis vorbă regelui polon, de
parcă nimic nu s-ar fi întîmplat între ei. Sigismund însă nu i-a prea dat cre-
zare şi abia după îndelungă ezitare a poruncit să se pornească oaste spre
părţile tătăreşti. Prea tîrziu însă, că turcii şi tătarii pustiiseră Pocuţia,
ajungînd pînă la Przsmysl, ţinta lor fiind Kameniţa1.
 Nesupăraţi de nimeni şi încărcaţi de plean, turcii s-au despărţit de
tătari, hotărînd să se întoarcă prin Moldova. Numai că proastă judecată au
avut, fiindcă ţara lui Ştefăniţă-vodă nu era vilîâyet2, cum îşi vor fi închipuit
trufaşii akîngii3. Se gîndise stăpînul ţării că bine ar fi să vegheze la hotare,
nu cumva să le vină poftă turcilor să mai prade ceva şi în Moldova. Dusese
deci oastea la Tărăsăuţi, în preajma Kameniţei, în dreapta Prutului, la
marginea ţării.
Nepăsătorii akîngii veneau ca la ei acasă, tîrîndu-şi carele cu pradă şi
zorindu-i cu biciul pe nenorociţii robi. Aproape că nu le-a venit a crede
ochilor, văzîndu-se izbiţi cu sete de către oştenii moldoveni. Au lăsat şi
plean şi robi, rupînd-o la fugă, să-şi scape pielea. Cronicarii cei bătrîni,
Macarie şi Ureche, zic să fi fost cam la vreo 4 000 de turci4, dar alţii, ca
Burgio de pildă, vorbesc de 7 0005.
Bucuratu-s-a Ştefăniţă-vodă de izbîndă, măcar că moartea hatmanului
Petrică multă mîhnire i-a adus. A vestit pe regele Sigismund că i-a slobozit
robii şi a înapoiat prada ce făcuseră turcii în Polonia, fălindu-se că multă
moarte adusese cutezătorilor akîngii, căci puţini
1 Horia Ursu, op. cit.
2 Provincie administrativă otomană.
3 Categorie de oşteni care-şi primeaţi plata din prada capturată.
4 Gr. Ureche, op. cit., p. 97.
5 Horia Ursu, op. cit.
51
scăpaseră de măcel. Răspunsul regelui a fost adus în Moldova de către
pan Nepielsky, care în numele stăpî-nului său l-a lăudat pe Vodă pentru
izbîndă, măcar că mai bine ar fi fost dacă şi-ar fi trimis domnul oastea în
Polonia, mai înainte ca tîlharii să-i pricinuiască paguba. Că i-a oprit pe
turci, domnitorul nu şi-a făcut decît datoria de a apăra pe creştini. Şi poate
că solul îi va fi spus şi multe alte vorbe, care au stîrnit mînia voievo-
dului.. .'.
L-a mustrat pe sărmanul pan Nepielsky de parcă l-ar fi avut înaintea
ochilor pe însuşi regele. I-a spus că el s-a bătut cu turcii ca să-şi apere ţara
lui, şi nicidecum pentru „pămînturile crăieşti" ori ca să-i scape pe robii Ieşi.
Nu moldovenii se cădea să apere Polonia ... ci dimpotrivă! Dacă-i trimitea
veşti despre turci, o făcea fiindcă aşa avea poftă, şi nu din poruncă crăiască
sau din vreo îndatorire oarecare.. ,2. în mînia măriei-sale, va fi spus şi
vorbe ce nu se cădeau a fi auzite de urechile craiului, dar pe care nu mai
avem de unde le şti. Domo-îindu-se mai apoi, s-a învoit să dea pace
neguţătorilor Ieşi şi să le îngăduie trecerea prin Moldova, dar a cerul; din
nou să fie lăsat să trimită solie la Moscova. însă, mereu în ceartă cu
moscalii, polonii s-au împotrivit .din nou.
Se va fi aşteptat Ştefăniţă-vodă la răzbunarea turcilor, dar ea n-a mai
venit niciodată. Sultanul Soliman îşi avea privirile asupra Ungariei, necum
să-şi bată capul cu răzbunarea pilcului de akîngii pedepsiţi de un bei de Ia
hotare. Domnitorul a înţeles şi el în parte gîndurile sultanului, şi chiar la
începutul anului 1525 boierii lui, Toader şi Antonie, au făcut o călătorie la
Buda. L-au vestit pe rege că sultanul pregătea oaste mare, cu care să vină
asupra Ungariei sau Moldovei, şi au făgăduit
1 Gr. Ureche, op. cit., p. 97. - Horia Ursu, op. cit.
52
15 000 de călăreţi moldoveni în sprijin. Totodată, l-au înştiinţat pe rege
că domnul lor nu era mulţumit că lăsase pribegi moldoveni să fugă în
Polonia şi că în ţara Ungariei nu era rînduială!
Prea fusese cutezătoare solia moldoveana şi prea pe faţă li se oferea
ajutor ungurilor, încît s-a mîniat tare rău sultanul. Pe dată au fost
întemniţaţi solii lui Ştefăniţă-vodă aflaţi la Poartă, ca să-şi bage minţile în
cap „sturlubatecul"1 voievod. însă, întrucît nu căpătase un răspuns
limpede de la Buda şi văzînd că nici regele Poloniei nu se omora cu firea să-
i ajute pe unguri, Ştefăniţă a chibzuit că bine ar fi să nu se mai amestece în
treburile sultanului, ci să stea deoparte. Şi-a tras oastea către hotarele
tătăreşti, stîrnind teama lui Sigismund, care spunea că moldoveanul ar
pofti să atace Polonia. Dar domnul Moldovei nu l-a mai băgat în seamă . ..
La 15 ianuarie 1526, la casa din Sibiu a Doamnei Despina, văduva lui
Neagoe Basarab, au sosit peţitori din Ţara Românească, să ceară mîna
domniţei Ruxandra, pentru măria-sa Radu-vodă de la Afumaţi. Vorba
aceea: casa arde. . Cu ani în urmă, pe vremea cînd trăia, Neagoe legase
prieteşug cu domnul JVIoldovei. Avea de gînd Neagoe-vodă să unească cele
două ţări surori, luîn-du-şi de ginere pe nepotul lui Ştefan cel Mare? Căci,
pe cînd Anton Paicalas, în 12 iulie 1512, săruta la Rcma mîna papei Leon al
X-lea, s-a dat drept trimisul celor două Valahii... De bună-seamă că acesta
va fi fost gîn-dul ascuns al înţeleptului Neagoe, care l-a poftit pe demnul
Moldovei să-şi aleagă pe una dintre fetele lui.
Domniţele însă erau doar nişte copile, cea mai mare, Stana, fiind cu
vreo trei ani mai mică decît Ştefăniţă. Cealaltă, Ruxandra, deşi mai
frumoasă, era şi mai mică. Cum însă şi mirele mai avea să crească, au lăsat
lucrurile pe mai tîrziu, Ştefăniţă avînd să-şi aleagă, după
1 Zvăpăiatul.
'52
cum îi va fi voia. . . Apoi, Neagoe-vodă părăsind această lume, văduva şi
copilele lui au fost silite să pribegească la Sibiu, cerînd ocrotirea regelui
ungur. Acesta a primit bucuros şi l-a rugat pe Ioan Zapolya, voievodul Tran-
silvaniei, să aibă grija orfanelor şi să le fie epitrop pînă la măritiş. Dar
Ştefăniţă-vodă, prins mereu în tot felul de lupte cu neprietenii, nu s-a mai
gîndit la nuntă. Nu acelaşi lucru l-a făcut şi Radu-vodă, rămas văduv de
curînd. N-a căutat că era mai bătrîn, ba avea şi trei copii, căci ţinta lui era
de fapt să se încuscrească cu boierii craioveşti, care se cam împotriveau
domniei lui. Altă domniţă din stirpea craiovească nu a mai găsit, încît a
trimis fără zăbavă peţitori la Sibiu.
Despina doamna, ca orice mamă, bucuroasă ar fi fost să-şi mărite
fetele, şi cinste mare îi făceau cei doi peţitori veniţi de la feciorul lui Radu
cel Mare, răposatul domn al Ţării Româneşti. Dar .. . aşa după cum fusese
învoiala, nepotul lui Ştefan cel Mare se cădea să-şi alea- « gă mai întîi
mireasa, deşi încă nu dăduse vreun semn pînă atunci. Peţitorii munteni,
meşteri la vorbă, au ţinut-o însă una şi bună, că ei pe domniţa Ruxandra o
vor, drept care au cerut încuviinţarea voievodului Zapolya. Nici acesta n-ar
fi vrut să supere pe domnitorul Moldovei, dar nici pe al Munteniei, însă,
trebuind să hotărască, s-a învoit ca Ruxandra să plece la Tîrgovişte.
Mîhnită va fi fost de alegere domniţa Stana, căci, mai mare, s-ar fi
cuvenit ca ea să se fi măritat cea dintîi, dar la curtea din Suceava s-a stîrnit
de-a dreptul... Viforul! Nu văzuse niciodată pe vreuna din domniţe, şi nu s-
ar fi putut spune că ar fi fost îndrăgostit de careva, dar lui i se cuvenea să
facă cel dintîi alegerea! A căutat pe dată pricină vecinului de la miazăzi,
cerîndu-i lui Radu-vodă să dea pribegii moldoveni fugiţi în Ţara Ro-
mânească. Cum era şi firesc, Radu nu s-a învoit, şi atunci, Ştefăniţă a
hotărît să-l schimbe din scaun. Se aciuase pe la curtea lui unul Dragoslav,
sau Dragodan,
53
care, de va fi fost cu adevărat „os domnesc", nu i-a mai păsat lui Vodă.
Pe dată l-a chemat şi, dîndu-i 2 000 de oşteni într-ajutor, l-a trimis să-şi
dobîndească tronul Ţării Româneşti.
Nenorocosul domnişor a pătruns pină la Brăila, dar a dat peste el
marele ban Pîrvu Craiovescu, care i-a nimicit puţina oştire, el însuşi,
încercînd să fugă, a căzut în Dunăre şi s-a înecat. Ştefăniţă, însă, nu s-a
lăsat cu una, cu două. „în vremea cîşlegilor", la 26 februarie, a trecut
Milcovul. Nimeni nu i-a stat împotrivă mîniosu-lui domn, care a pîrjolit
totul în cale, pînă la Tîrgşor.
Radu-vodă a strîns în grabă ceva oaste, dar prea puţină. Atunci, ca să-i
împace pe moldoveni, le-a trimis legaţi cîţiva boieri pribegi. „Viforul" a
poruncit pe loc descăpăţînarea pribegilor, dar a mai cerut ca Radu să se
numească „voievodul cel mic al Valahiei", iar el să fie „voievodul cel mare".
Şi, cu toate că Radu n-a acceptat umilinţa, Ştefăniţă-vodă a poruncit
înapoierea, cu gîn-dul că se va întoarce altă dată.
Ajuns acasă, l-a şi trimis spre Sibiu pe pîrcălabul Oancea, să ceară pe
domniţa Stana şi s-o aducă la Suceava. Era zorit, căci, dincolo de Dunăre,
nori negri, de mare primejdie ameninţau creştinătatea. Radu nici n-a putut
să-şi facă nunta, fiind chemat cu oaste la sultan, tocmai la Adrianopol, şi a
lăsat-o mai pe toamnă. Ştefăniţă a nuntit în luna lui cuptor, cînd
îngrijorarea era zugrăvită pe feţele tuturor.
Încă de la 6 iunie, ostile sultanului plecaseră din Sofia către Belgrad, şi
cu toţii şi-au dat seama că soarta Ungariei era pecetluită. Nimeni nu se
gîndea să-i ^ară în ajutor. Aşa cum scria la 27 iulie 1526 cancelarul Un-
gariei, Broderics. papei Clement al VH-lea, din cei 7 000 de vasali ai regelui,
nici unul nu s-a aflat lingă el1.
1 Horia Ursu, op. cit.
53
Mohâcs, 29 august 1526 . .. Numai două ceasuri a ţinut vestita bătălie,
în care au pierit şi regele Ludovic al II-lea şi Ungaria! Atunci a căzut şi
Bartolomeu Dra-gffy. cernite al Timişoarei şi jude al curiei regale, român de
obîrşie.
După prăbuşirea Ungariei, Radu-vodă s-a întors cu ostile acasă,
sultanul fiind mulţumit de felul cum se purtase, deşi nu făcuse mai nimic
la Mohâcs. Poate din această încredere să se fi sumeţit să calce înţelegerea
cu cumnatul său de la Suceava. Ştefăniţă-vodă însă nu i-a dat prea mult
răgaz şi din nou s-a repezit în Ţara Românească, de parcă n-ar fi fost destul
de pustiită de turci.
A fost ultima răbufnire a Viforului, căci începutul anului 1527 l-a găsit
în patul de suferinţă, într-un iatac din cetatea Hotinului. Zic unii că s-ar fi
îmbolnăvit la ultima lui năvală din Muntenia, dar gurile rele bănuiau că
doamna Stana i-ar fi dat otravă ... Oare să fi vrut chiar să nu mai fie
doamna Moldovei, ca să ajungă maica Sofronia într-o chilie de la Argeş?
Trecuse aproape o jumătate din prima lună a anului, şi moartea dădea
tîrcoale în jurul Hotinului. Muri-va, oare. departe de Suceava, ca şî
părintele său? Simţea că nu va mai apuca primăvara ... şi abia în aprilie s-
ar fi împlinit zece ani de cînd vlădica Teoctist îl unsese ca domn. Tot atunci
plînsese la căpătîiul printelui său, dar la moartea lui cine avea să-l
jelească? Scăpase ţara de ia grele încercări, şi n-ar fi vrut să încape pe
mîinile unui domn nevolnic... Unchiul Petru al Rareşoaiei i se părea potrivit
de domn, încît îi sfătuise pe credincioşi să-l aleagă în locul lui, de-ar fi să
nu mai fie .. . într-adevăr, viforniţa de afară s-a mai izbit în ferestre, dar
„Viforul Moldovei" n-a mai apucat să răbufnească. La 14 ianuarie s-a potolit
pentru totdeauna. O mînă tremurătoare i-a închis ochii... Poate chiar a
doamnei Stana!
54
Sania în care a fost aşezată racla mortului n-a mai avut nevoie de perne
sub scoarţe şi velinţe. Viforniţa iernii aşternuse darnic troiene de omăt,
pentru a nu zdruncina ultima călătorie a domnului Moldovei, către Putna.
Acolo, zbuciumatul domn avea să-şi găsească veşnica odihnă ... Şi morţii de
la Putna s-au mai strîns, fâcînd loc alături feciorului şi nepotului lor drag,
sub lespezile reci!

DOMNITOR NEPOFTIT
Zăpada căzută peste noapte acoperise urmele cărării ce urca la
bisericuţa din dealul cetăţii de la Vîlcea. Ninsoarea contenise, dar cerul
plumburiu nu lăsa măcar o frîntură de soare. Oricum, osteneala şi spaima
ce se putea lesne citi pe feţele celor doi bărbaţi care zoreau să urce colina
nu puteau fi puse pe seama vremii. Răsuflau pe gură, scoţînd aburi ca nişte
balauri, şi cu greu izbuteau să-şi tragă din nămeţi cizmele mari şi grele.
Cel mai în vîrstă, cu pletele şi barba în vînt, îşi îndemna tovarăşul să
nu se lase. Cel de-al doilea era mai curînd un flăcăiandru, dar fie că
ostenise din greu fie că avea ceva la un picior, nu putea ţine paswl cu ce-
lălalt, în pridvorul bisericuţei, un preot cu comanac şi potcap1, ieşit, se
vede, în mare grabă, le făcea semne să se zorească, văzîndu-i în spatele
celor doi pe urmăritori. La semnele preotului, un chiot de bucurie răsună
pe drumul ce ducea spre inima tîrgului, de unde un pîlc de călăreţi cu
săbiile fluturînd în vînt se îndreptau la rîndul lor spre bisericuţă. Preotul
desluşise destul, de bine veşmintele urmăritorilor şi, văzînd că nu sînt
turci, ci oşteni de ţară, făcuse o cruce de mulţumire, bucurîn-
1 Veşminte bisericeşti.
55
du-se pentru scăparea hăituiţilor. O dată pătrunşi în sfîn-tul lăcaş,
nimeni n-ar mai fi putut să-i scoată de acolo ori să ridice sabia asupra lor.
Numai paginii ar fi fost atît de nelegiuiţi, şi de multe ori nici chiar ei nu
cutezau să batjocorească lăcaşurile sfinte.
Abia intraseră cei doi fugari, scuturîndu-şi cu greu zăpada de pe cizme,
că s-au şi repezit pe treptele altarului în faţa „uşilor împărăteşti", întinzînd
braţele a ocrotire şi căzînd în genunchi. Preotul şi-a pus în grabă un
patrafir şi, cu evanghelia într-o mînă, iar în cealaltă cu cădelniţa, s-a aşezat
în faţa celor doi, vrînd să arate că îi ia sub oblăduirea bisericii. Pe dată s-au
ivit şi hăi-taşii în pragul uşii, de unde, văzîndu-i pe cei doi în genunchi, fără
apărare, s-au repezit asupră-le... Nenorociţii au dat să se apere, dar n-au
mai apucat, căci hangerele vrăjmaşe s-au înfipt cu sete în piepturile lor, do-
borîndu-i cu faţa în sus, holbaţi către „ochiul dumnezeiesc", pictat în tăria
naosului, de unde-i privea nepăsător, îngrozit, zadarnic i-a mustrat bietul
popă pe ucigaşi, încercînd să-i oprească de la mîrşava faptă. Rîn-jind de
mulţumire, şi-au şters armele însîngerate de leşurile ce încă mai tresăltau
în spasmele morţii, apoi au întors spatele preotului, care abia îndrăzni să
îngăime. ridicîndu-şi privirea către cer: „iartă-i doamne, că nu ştiu ce
fac!" ...
Aşa pierit-au, înjunghiaţi ca doi berbeci, în ziua de 2 ianuarie 1529, pe
dealul Cetăţii, cel ce era domnul Ţării Româneşti. Radu-vodă de la Afumaţi,
şi feciorul său, Vlad. Ucigaşii, nu erau alţii decît vreo cîţiva boieri, în frunte
cu marele vornic Neagoe din Periş şi postelnicul Drăgan. Aflaseră de
călătoria voievodului la neamurile lui de peste Olt şi, cum nu avea decît pe
fiu-său şi cîţiva însoţitori, l-au atacat mai întîi lîngă Rîmnicu Vîlcea, de
unde cei doi scăpaseră pînă pe treptele altarului ...
55
Cumplită fărădelege şi nemaipomenită pînă atunci! Obştea întreagă s-a
îngrozit de fapta lor, dar şi la gîndul ce soartă avea să aibă ţara rămasă fără
domn. Veni-va oare din nou Mehmed beg cu subaşii lui? Se auzise că la
îndemnul lui făcuseră ucigaşii cumplita faptă, ca să rămînă ţara din nou la
cheremul turcesc. Domn de ţară nu se ştia să se fi cerut, că nimeni nu mai
cuteza la sultanul Soliman, după ce biruise Ungaria.
Trecu iarna, şi abia prin luna lui mărţişor se vesti despre domnia" ce
avea să vină. Aşa după cum spune cronica, „. . . sfîrşindu-se Radul vodă
cum s-au mai zis mai sus şi, auzind la împărăţie aceasta, au dat domnia lui
Moise vodă, care era fiu lui Vladislav vodă"1 . . . Teama, dar mai ales
nemulţumirea n-au fost înlăturate, căci se întreba care mai de care pentru
ce sultanul pusese domn cu de la el putere şi nu cum ar fi fost voia ţării,
aşa cum era datina? Cine să fi fost nepoftitul domn? Vreun neisprăvit de pe
malurile Bosforului, vreun vîn-tură-lume?! Alţii aflaseră că era feciorul lui
Vladislav cel de-al treilea, care venea vară de vară, cîţiva ani la rînd, îl
alunga pe Radu-vodă şi-i lua locul pînă în toamnă, iar la iernat se trăgea
către Istanbul, fugărit de fostul domn. Dacă era aşa, atunci prietenii
fostului domn ar fi avut într-adevăr pricină de spaimă ... Oricum, nu era de
poftit un asemenea stăpîn, pus direct de sultan! Dar tara? Tăcută, ea
aştepta faptele voievodului, ca să poată spune dacă îl va pofti, au ba!
îşi dăduseră drumul sloiurile pe Dunăre şi de mult trecuseră cocorii
către miazănoapte vestind primăvara, cînd un alai destul de sărăcăcios
pătrundea pe uliţele Giurgiului. Era Moise-vodă, în fruntea oştenilor daţi de
sultan să-l proteguiască. Popasul de la Giurgiu se făcea anume, ca să dea
timp boierilor ţării să iasă în întîm-pinarea domniei, aşa după cum se
cuvenea. Zadarnic
1 Radu Popescu, op. cit.
56
însă va fi scrutat noul domn în zare, să vadă vreun boier. Nici unul nu
s-a înfăţişat la mila măriei-sale! Ba s-a mai aflat că, strînşi laolaltă, s-ar fi
plîns sultanului că, dacă Moise-vodă se încăpăţîna să le fie domn, ei. ..
aveau să fugă peste munţi!
Va fi zîmbit sultanul de asemenea ameninţare. L-a lăsat pe Moise-vodă
să se descurce cum va şti... şi s-a descurcat! Mai întîi şi-a zis că venise să
ocrotească ţara străbunilor săi, că, de nu venea, cine ştie ce paşă s-ar fi
înscăunat la Tîrgovişte. Mehmed beg abia aştepta! Că era fecior de domn,
nu mai încăpea vorbă. Din hrisovul dat monastirii Tismana la 12 mai, se
vedea că era „fiul preabunului şi marelui Vladislav voievod"1. Mu-mă-sa,
doamna Ana, era din spiţa basarabilor, ramura dăneştilor, iar un frate îi
murise prin vara lui 1525, pe vremea cînd părintele său lupta pentru
scaunul domnesc. Copii nu se ştie să fi avut în afara domniţei Zamfira, care
nu s-a bucurat de prea mult noroc în viaţă-, şi cam atîta se ştie de familia
noului domnitor.
Dar povestea domniei lui Moise-vodă abia de acuma începe! Că l-a pus
Poarta domn, fără să mai întrebe pe nimeni, este lesne de înţeles, întrucît
sultanul Soliman. avînd de gînd să ajungă tocmai sub zidurile Vienei, avea
trebuinţă de domni credincioşi în ţările române, ca să fie stavilă de către
Ieşi. în Moldova, Petru Rareş se arăta pe faţă destul de supus Porţii, iar de
Zapolya din Tran-
1 Em. Gr. Nicolaescu, Moise vodă 1529—1530, în „Arhivele Olteniei"
XVIII (1939), Craiova, 1939, p. 406.
2 Măritată cu ungurul Ştefan Keseryi, a rămas curînd văduvă,
recăsătorindu-se cu polonezul Stanislas Nisowski. Nici de acesta n-a avut
noroc, râmînînd din nou văduvă, la scurt timp. A treia căsătorie, cu
aventurierul Markhazy Pâl, a fost cea mai nereuşită, căci soţul i-a fugit la
Istanbul şi a trecut la mahomedanism. Rămasă în Transilvania, doamna
Zamfira a fost divorţată legal de principele Transilvaniei, Cristofor Bâthory.
56
 silvania nu se îndoia nimeni că ar fi ieşit din porunca sultanului. în
Ţara ^Românească, Moise-vodă părea cel mai nimerit, în lipsă de altul mai
bun... Ce dacă nu-l voiau boierii pămînteni? El, lumina luminilor, padişahul
stăpîn al stăpînilor, îl poftise pe tronul românesc!
Vor fi fost şi dintre aceia care au gîndit că domnia nouă n-ar fi fost
altceva decît un paşalîc, dar curînd şi-au dat seama că s-au înşelat. O altă
parte a boierimii, în frunte cu craioveştii, înclinînd spre o împăcare, cu
turcii, socoteau că era mai bun Moise-vodă decît un turc. Alţii însă nu
nădăjduiau mîntuirea ţării decît de la transilvani şi habsburgi. Dar mai era
şi Moldova lui Rareş, care se sumeţea să scape de sultan, zvonindu-se că în
taină feciorul lui Ştefan ar fi poftit să ajungă el capul celor trei ţări surori.
Oricum, faptul că nimeni nu s-a înghesuit în în-tîmpinare la Giurgiu,
deşi primiseră veste de domnie nouă, nu l-a împiedicat pe voievod să-şi
vadă liniştit de drum. Apoi, o dată ajuns la Bucureşti, s-a dovedit destul de
iscusit să atragă de partea lui o seamă de boieri. Erau şi craioveşti, dar şi
ucigaşii fostului domn, care -nădăjduiau răsplată şi slujbe de la noul
înscăunat. Vrînd-ne-vrînd, i-a îngăduit în slujba sa şi pe Neagoe vornicul şi
pe Drăgan postelnicul, căci nu prea avea de ales pentru dregătorii. A urmat
curînd şi împăcarea, căci la 30 martie 1529 Moise-vodă a şi trimis carte
braşovenilor: „dau spre ştire domniei voastre că, cu dumnezeească vrere,
dăruitu-m-a domnul dumnezeu şi cinstitul împărat cu moştenirea domniei
mele, cu scaunul domniei mele, şi m-au trimis [pe] domnia mea cu steagul
de la Poartă şi din mîna împăratului, a fi domn Ţării Româneşti"1.
1 G. Gr. Tocilescu, Documente slavo-române, nr. 313, B«-cnreşti, 1931,
p. 309.
* - Domnii trecătoara - domnitori uitaţi 97
De fapt, povestea faptelor lui Moise-vodă ne arată că el a încercat tot ce
se putea face în acele vremuri grele pentru ţară, nu numai s-o păstreze încă
liberă, dar şi, pe cît cu putinţă, s-o mîntuie de turci. însă voievodul român
nu putea ieşi din porunca sultanului atîta timp cît acesta se dovedise cel
mai tare... De aceea, o dată cu întoarcerea fără izbîndă a lui Soliman de la
Viena, Moise a trecut cu totul de partea lui Petru Rareş, care devenise capul
luptei contra turcilor.
Pe atunci, nici în Transilvania nu mergeu treburile aşa cum ar fi poftit
sultanul. O parte dintre locuitori, mai cu seamă saşii, ţineau partea lui
Ferdinand de Habsburg, care fusese făcut rege al Ungariei în dieta de la
Pojon1. Toţi aceştia se împotriveau lui Ioan Zapolya, iar Moise-vodă
căpătase poruncă să-l sprijine pe regele pus de turci. Cinstit, domnul le-a
trimis carte saşilor, prin care i-a vestit că, dacă nu se supuneau lui
Zapolya, oastea românească va fi silită să-i lovească, fiindcă nu putea fi
supărat marele sultan. El n-ar fi vrut să-i supere cu nimic nici pe saşi, mai
cu seamă că trimisese solie la Sibiu ca să ceară îndărăt Vinţul şi Vurpărul,
care fuseseră mai înainte în stăpînirea lui Radu-vodă de la Afumaţi.
Nădăjduia să-şi aibă acolo un adăpost de vremuri grele, însă sibienii se cam
codeau.
 În aceeaşi vreme, ostile lui Petru Rareş pătrunseseră în Transilvania şi
se înfruntaseră cu austriecii, spri-jinidu-l pe Zapolya. Or, dacă Rareş
ascultase de porunca sultanului, cu atît mai mult trebuia să se zorească şi
Moise-vodă. Neavînd un răspuns hotărît, a mai trimis o carte, la 18
iunie:,,... cu adevărat să ştiţi că sînt gata acum domnia mea şi voi merge
asupra voastră cu toată puterea domniei mele, căci nu am altminteri să fac
domnia mea, că noi sîntem în mîna turcilor"2. Numai că
1 Silviu Dragomir, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării
Româneşti cu Sibiul, Bucureşti, f.a., p. 45—46 1 Azi Bratislava.
93
nu-şi cerea iertare că avea să-i lovească cu oaste.. . Cu multă bărbăţie
şi-a dezvăluit gîndurile de a nu-l sluji 'pe sultanul care-l făcuse domn,
necerînd în schimb decît făgăduiala celor de peste munţi că-l vor sprijini să
scape ţara de turci: ,,... să ştiţi, graţia voastră, că dom* "mea vă sînt prieten
şi scut cu credinţă dinspre partea turcilor"... spunea el în aceeaşi scrisoare
trimisă sibie-nilor1.
Ca să nu facă pagubă el însuşi, unor oameni a căror prietenie o
nădăjduia, i-a pus în fruntea oştirii româneşti tocmai pe cei doi boieri
ucigaşi. Aceştia, însă, aii pustiit Transilvania fără pic de milă, ajungînd pînă
în inima ei. Sate întregi, ca Şura Mare, Şura Mică, Tur-nişor, Gîrbova şi
altele au fost arse şi jefuite. Alte blesteme, aduse de către sîngeroşii boieri...
Sultanul Soliman apucase drumul Vienei, încă de la 9 mai, şi poruncise
lui Rareş şi Moise să-l sprijine pe loan Zapolya în lupta cu austriecii, dar
mai ales să ţină în loc pe mercenarii habsburgilor din Transilvania care ar fi
putut sări în ajutorul împresuraţilor. Domnul muntean s-a supus la
început, dar văzînd că zidurile Vienei erau încă foarte tari, a încercat o
împăcare cu sibienii, prin cei doi boieri din fruntea oastei. De voie, de
nevoie, sibienii au stat la sfat cu vornicul Neagoe şi postelnicul Drăgan la
Turnişor, acceptînd să se supună lui Zapolya, dacă acesta ar fi cîştigat
bătălia cu Ferdinand habsbur-gul2. Aveau dreptate sibienii, căci toată vara
acelui an Transilvania a fost măcinată de bătălii şi oşti străine. La 22 iunie,
ostile moldovene înfrîngînd pe cele ale lui Ferdinand, se părea că lucrurile
se vor limpezi, dar nu pentru multă vreme. Sorţii izbînzii au trecut curînd
de partea celorlalţi, şi tot aşa, de la unii la alţii.
1 E. Hurmuzaki, Docum. XV, p. I, nr. DXCVI, Bucureşti, 1911, p. 231.
2 Iblâcm.
58
Sătui de atîta prăpăd, sibienii i-au poftit din nou pe capii oştirii
româneşti, tot la Turnişor. Abia în 4 septembrie au iscălit cu toţii o
înţelegere, ca să se supună fie lui Ferdinand, fie lui Zapolya.. . care din ei va
iz-bîndi. Era cam greu să ghicească, fiindcă nici sultanul nu avusese prea
mult noroc la Viena... înţelegerea a fost însă pe placul lui Moise-vodă, care
pe dată a poruncit înapoierea oastei din Transilvania. Tot atunci a trimis
carte şi braşovenilor, povestindu-le de păţania sibieni-lor, care de asemenea
nu voiseră să asculte povaţa lui. îi îndemna şi pe ei la supunere, ca să nu
dea de necaz! Iar drept răsplată, făgăduia să îngăduie trecerea neguţătorilor
prin ţară, pe unde le va fi voia.
Dar sibienii, văzînd că Viena nu putea fi doborîtă cu una cu două şi că
turcii nu ies mereu biruitori, au călcat înţelegerea cu boierii lui Moise-vodă.
Se înţelege că domnul roman şi-a trimis pe dată oastea, care la 25
septembrie bătea Mediaşul şi Sibiul.. . dar nu prea tare! Gurile rele ziceau
că, aflînd Vodă de înapoierea cu ruşine a sultanului şi ca să nu creadă
cumva luminăţia-sa că el nu s-a zbătut îndeajuns, a poruncit dimnou
lupta...
Abia în 16 octombrie sultanul a hotărît întoarcerea, şi din nou Moise-
vodă trebui să-şi arate vrednicia, în noiembrie, cînd ostile turceşti erau prin
apropiere, logofătul Lăudat izbeşte cu toată puterea Branul. Cetatea n-a
căzut, dar a căzut capul logofătului. . . din porunca domnului! Poftea
domnul să arate austriecilor că nu la îndemnul său pornise logofătul, ori
să-i facă pe turci să creadă că l-a scurtat de cap pe nevolnic nefiind în stare
să cuprindă cetatea?! Cam greu de spus...
Iarna aduse, o dată cu mantia ei albă, şi liniştea pe meleagurile
transilvane. La 9 ianuarie 1530, o scrisoare a sibienilor vestea Curtea din
Viena că oştirea lui Moise vodă se retrăsese, că voievodul primise pacea, dar
şi ceva bani pe deasupra. Saşii erau tare nemulţumiţi că nu căpătaseră nici
un sprijin de la împărat, în schimb dom
59
nitorii români căutau care mai de care prietenia Vienei. Rareş era capul
uneltirilor, şi izbîndise să-i atragă de partea lui pe Moise-vodă şi pe Ştefan
Mailath1. Cel puţin domnul de la Tîrgovişte nu mai ieşea din cuvîntul lui
Rareş!
Această întoarcere spre creştini a lui Moise-vodă va fi bucurat ţara, dar
nu şi boierimea, speriată de primejdia turcească. Se vorbea prin Istambul
de necredinţa lui Moise-vodă, ba că şi luptele din vara trecută n-ar fi fost
purtate cu toată osîrdia, ci numai aşa, de ochii lumii... şi multe altele! Nu
puţini erau aceia care vorbeau de o nouă domnie.
Moise bănuia gîndurile ce treceau prin căpăţînile boierilor lui, dar
singur nu-i putea înfrunta. S-a dat de partea celor mai tari, adică a boierilor
de peste Olt. Să nu fie cu păcat... s-ar putea spune că şi dragostea va fi fost
la mijloc, căci marele ban Barbu Craiovescu ceruse de nevasă pe sora
domnitorului. S-a învoit bucuros, domnul, cu asemenea înrudire, şi a trimis
vornicei pe la curţile boiereşti pentru a-i pofti la nuntă în ziua de 15
februarie 1530.
Şi s-au pornit săniile trase de armăsari focoşi, su-flînd aburi pe nări şi
zdrăngănind din zurgălăi. Boieri făloşi, înveşmîntaţi în blănuri scumpe,
alături de jupî-nese aşijderea îmblănite, de nu li se mai zăreau decît
nasurile roşii ca pătlăgelele, se îndreptau spre curtea domnească, la nuntă.
A poftit măria-sa şi pe dumnealor Neagoie vel-vornic şi Drăgan vel-
postelnic, ca oameni credincioşi ai domniei, măcar că nu se cădea să
meargă Ia nunta neamurilor celui pe care-l uciseseră. Fostul voievod Radu
de la Afumaţi se încuscrise cu craioveştii, şi aceştia nu se prea uitau cu
ochi buni la ucigaşi.
1 Ştefan Mailath, nobil transilvan de origine română, a-'wls voievod al
Transilvaniei (1534—1539 şi 1534—1540).
60
Mare petrecere şi veselie a fost la acea nuntă de pomină. Mai întîi au
fost cu toţii la biserică, unde s-au pus pirostriile pe capul însurăţeilor, după
care, cu mic cu mare, au dat buzna la ospăţ. Mîncare şi băutură din belşug,
însă cei doi boieri, Neagu şi Drăgan, nu se prea simţeau în apele lor. Abia
cînd văzură că măria-sa le făcea deosebită laudă şi cinste^ se mai dedară la
chef. Cînd însă şi mirele, dimpreună cu neamurile sale se arătară bucuroşi
de asemenea cinstite feţe, n-au mai ţinut cumpătul la pocalele de vin.
Jupînesele se trăseseră în alte odăi, după cum era datina, şi se
apucaseră de ronţăit acadele, dar mai ales..\ vorbe, dulci şi rele! în astă
vreme dumnealor, bărbaţii, grea bătălie dădeau cu vinurile, şi mai dulci şi
mai seci, aşa cum se găseau pe dealurile Drăgăşânilor, ori prin preajma
Craiovei. De-prea multă veselie, mulţi meseni şi-au simţit capetele amorţite
pe grumaji, iar privirile Ii s-au înceţoşat. Poate că de aceea n-au mai
desluşit ciudatele slugi care, în loc să umple pocalele, înşfăcau de chică pe
cîte unul, căruia, abia cînd îşi simţea beregata sub hanger, i se limpezeau
creierii, dar prea tîrziu...
Aşa au fost răpuşi acolo, în plin ospăţ, şi dumnealui vel-vornicul
Neagoe şi prietenul său Drăgan şi mulţi alţi neprieteni ai măriei-sale ori. ai
cumnatului de la Craiova. Cei scăpaţi cu zile, dumirindu-se de cele
petrecute, au fugit care încotro, cu mare înfricoşare. în ţară n-a mai rămas
stăpîn decît domnul.. şi craioveştii! Aveau acum oltenii dovada credinţei
sale, dar Moise-vodă umbla cu gîndul să lege ţara de soarta Moldovei lui
Rareş. în a-ceastă privinţă însă, gîndurile cumnaţilor nu se prea potriveau !
Curînd s-a aflat la Poartă de înfncoşătoarea nuntă din februarie, dar nu
s-a sinchisit nimeni de scurtare» capetelor boiereşti. în schimb, aflîndu-se
despre urzelii» lui Moise-vodă pe la duşmanii sultanului, multă îngrijorare
se stîrnise în serai. Nici prieteşugul cu Rareş nu
60
j
li s-a părut prea curat dregătorilor stanbulioţi, încît oină la urmă au
hotărît schimbarea domnului.
Ca şi mai înainte, luminăţia-sa, sultanul, n-a mai întrebat pe nimeni
din ţară şi i-a dat firman de domnie lui Vlad1, feciorul lui Vlăduţ-vodă, cei
ucis în dealul Văcăreştilor2. Pe lîngă oastea oferită de padişah, Vlad '»dună
la sine o seamă de pribegi şi, pe la jumătatea lui mai 1530, porni să-l
alunge din scaun pe Moise-vodă. Acesta, însă, nu s-a înspăimîntat de
oastea ce venea asu-pră-i. Cu un ajutor de la Rareş, şi-a tocmit oastea,
ieşind în întîmpinarea nepoftitului. Avea mare bază în steagurile de ţară ale
craioveştilor şi ale celorlalţi boieri rămaşi credincioşi, şi nici nu gîndea că n-
avea să-i arunce pe venetici în Dunăre.
 S-a întîrnplat, însă, că nici craioveştii nu prea se înghesuiau la luptă cu
turcii, dar, mai ales, nici ceilalţi boieri, care-şi temeau capetele de la o zi la
alta. Le-a mai venit în minte şi uciderea lui Lăudat şi cele petrecute la
nuntă, încît n-au pregetat să treacă de partea noii domnii. Astfel, Moise-
vodă s-a văzut dezvelit de călă-rime, nemaiputînd ţine piept spahiilor ce
veneau cu Vlad. Ajutat de neamurile rămase credincioase, dar mai ales de
moldovenii veniţi într-ajutor, Moise şi-a încărcat tot calabalîcul, căutînd
scăpare în secuime.
Nici prin acele locuri n-a fost poftit sărmanul fugar, căci secuii, mîniaţi
de pagubele pricinuite în vara trecută de oştirile românilor, au apucat tot
avutul ce-l avea la el, îăsîndu-l doar cu viaţa şi îngăduindu-i să meargă
încotro îi va fi voia. Ce era să mai facă şi unde să se ducă, aşa lipsit cum
era? încercă la Sibiu şi, spre marea lui bucurie, fu primit cu dragă inimă şi
cu cinstea cuvenită unui domn.
1 Vlad înecatul, domn al Ţării Româneşti (1530—1532).
2 Vezi anterior O poveste cu şi despre olteni.
61
Din frumoasa cetate de pe malul Cibinului, a trimis rugăminte lui
Ştefan Mailath, la Făgăraş, să-l ajute cu oşteni. între timp, cu bani de la
saşi, şi-a tocmit oaste, iar pe la 18 august s-a întîlnit cu Mailath, căci
singur nu se încumenta să treacă munţii în ţară. La 24 august au trecut pe
la Rucăr, apoi repede s-au tras către Slatina, spre Olt. Planul său era să-l
atragă în capcană pe Vlad vodă, să-l facă să iasă din părţile de către
Dunăre, de unde ar fi primit cu uşurinţă sprijin turcesc. în Oltenia, de
altfel, ar fi avut şi sprijinul neamurilor lui, marele ban alăturîndu-i-se pe
dată.
Oarecum planul a izbutit, căci Vlad-vodă a pornit în întîmpinarea lor
spre Slatina, ajungîndu-i la satul Viişoara, din apropierea Oltului. La 29
august, vara era spre sfîrşite, şi se poate să fi fost o zi fierbinte ca oricare
alta, cînd avu loc încleştarea celor două tabere. Pribegii au fost răzbiţi şi
puşi pe fugă, iar Moise-vodă şi marele ban Barbu Craiovescu au căzut pe
cîmpul de bătaie. După ce zăngănitul armelor s-a potolit, mîini milostive au
ridicat trupurile ciopîrţite de săbii şi, cu cinstea cuvenită, au fost aşezate
unul lîngă altul, la monastirea Bistriţa. împreună au luptat, împreună au
rămas şi după moarte... . i

VÎNĂTOR ... VÎNAT

Toamna văleatului 7040 de la zidirea lumii1 era destul de blîndă pentru
luna lui brumar. Frunzele pădurilor începuseră să pălească bătînd spre
auriu, dar vietăţile desişurilor nu-şi începuseră pregătirile pentru iernat, în
luncile Oltului din preajma Slatinei căldura nu era cu nimic mai prejos ca
vara, şi numai rugineala copacilor ţi-ar fi amintit că toamna era în toi. De
altfel, se auzig de curînd prin partea locului că domnul ţării, măria-sa Vlad-
vodă, a poftit să se scalde în Dîmboviţa, undeva mai la vale de cetatea
Bucureştilor, ca în plină vară. Şi n-ar fi fost de mirare un asemenea lucru,
dacă apa nu l-ar fi înghiţit pentru totdeauna pe domn, lăsînd iarăşi ţara
fără cîrmaci...
Dumnealui Venitlă, judeţul de la Slatina, n-avea mintea la întîmplările
petrecute atît de departe de moşule sale. De grija domniei avea cine să se
ţină. Plăcerea cea mai mare a boierului era să adaste într-un tufiş, pitit ca o
fiară de pradă, vreo sălbăticiune de-a pădurii, pe care s-o săgeteze. Uneori
mergea de-a călare numai cu o suliţă în întîmpinarea mistreţului, ba s-a
mai încumetat să se măsoare şi cu ursul, pălindu-l cu baltagul.
1 Aaal 1532.
62
Rău îi mai părea că în pădurile din văile Oltului şi al» Jiului nu-şi
făcuseră sălaş urşii...
Trecînd soarele către asfinţit, dumnealui, judeţul,' şi-a tras cornul de la
oblînc şi, cu părere de rău, a sunat întoarcerea către casă. Se întîmplase că
de astă-datâ pornise mai devreme către curţile sale, unde văzu cu uimire o
mulţime de boieri ce descălecaseră şi stăteau la taifas în pridvor, cu
dumneaei, jupîneasa Rada. Da îndată ce l-au zărit pe stăoîn, cu toţii s-au
ridicat, ieşin-du-i în întîmpinare cu plecăciune şi cu urarea: „întru mulţi ani
să ne trăieşti, măria-ta!"...
Izvodul cel bătrînesc spune că „sfîrşindu-se Vlad vodă în ce chip aţi
auzit, iar boierii sfătuindu-se pă cine ar pune domnu, au găsit cu socoteala
lor să pună pă Ventilă, judeţul dă la Slatina, şi s-au dusu cu toţii dă l-au
luatu şi l-au pusu domnu"1. Mai pe urmă s-a zis că dumnealui, judeţul,
avîndu-se bine cu boierii craioveşti şi cu turcul, n-ar fi fost chiar străin de
pofta domniei. Ce-i drept, „os domnesc" era, fiind fecior de-al lui Radu-vodă
cel Mare şi al doamnei Cătălina, dar pînă a-tunci nu se arătase volnic de
domnie. Se trăsese mai de timpuriu la moşiile lui de la Slatina, desfătîndu-
se mai mult cu vînătoarea. De aceea era şi socotit mai de grabă ca boier de
ţară, şi nu fecior domnesc.
Bucuros ori nu, pe faţă s-a arătat boierilor a nu rivni la mărire, care,
ce-i drept, i se cuvenea, dar vremurile cumplite prin care trecea ţara făceau
povara domniei şi mai grea... Tocmai pentru aceea, spuseseră boierii, ţara
s-a hotărît să-l aleagă pe el domn, ştiindu-l de viteaz, cutezător şi cu
dreptate către neamul boieresc, nu vărsător de sînge, ca unii dintre
înaintaşii săi. Mai era apoi şi primejdia că, dacă ţara n-ar fi ales domn,
turcul le-ar fi trimis pe dată unul, şi s-ar fi putut să
; Radu Popescu, op. cit.
62
bage iar subaşi, ca-'n vremurile lui Mehmet beg de la Nicopole.
În cele din urmă, primind să fie domn, şi-a luat doamna şi coconii şi au
purces cu toţii, chiar de a doua zi spre Tîrgovişte. Mare bucurie cuprinsese
întreaga ţară la aflarea că s-a înscăunat măria-sa Vlad Ventilă, de la
Slatina! Pe dată s-a făcut slujbă de încoronare, după datină, şi vlădica l-a
uns domn. De multă vreme ţara nu-şi mai alesese domn după pofta ei, căci
ba cu paloşul, ba cu firman de la sultan, nimeni n-o mai întreba care-i era
voia. E drept că boierii fuseseră aceia care hotărîseră, dar, oricum, se
chema că erau tot din ţară...
Ventilă-vodă, după ce s-a aşezat în scaun temeinic şi rînduise treburile
să nu fie smintit de către turci, a socotit că menirea sa nu putea fi alta decît
să încerce să scape de jugul otoman. însă, pe cine să se mai bizuie?
Vajnicul sultan Soliman îngenunchease Ungaria. .. Aus- < tria era destul de
departe şi nu prea în putere... singură Polonia se mai sumeţea să ţină piept
puhoiului turcesc, în mare taină, Ventilă-vodă a intrat în legătură cu riga
Sigismund1 al Poloniei, făgăduindu-şi unul altuia ajutor la vreme de nevoie,
dar şi ridicare la lupă împotriva necredincioşilor.
Cel mai bun prieten nu putea fi altul decît Petru vodă Rareş, care, cu
multă iscusinţă, aduna de partea lui pe toţi cei nemulţumiţi de stăpînirea
turcească. în Transilvania Ioan Zapolya era „frate de cruce" cu sultanul, iar
la Buda guvernator era Aloisio Gritti2, feciorul dogelui Veneţiei, căruia
turcii îi şi spuneau Beg aglu3. Cu toate că era de neam creştin, Gritti se
împămîntenise la Istanbul, unde făcuse o avere uriaşă. îşi zidise un palat
' Zygmunt II August (1548—1572), rege asociat din 1529.
2 În unele lucrări apare şi cu numele de Ludovic.
3 „Fiul prinţului" (pentru turci, dogele era prinţ).
63
împrejmuit de minunate grădini, la umbra cărora se odihnea marele
vizir Ibrahim paşa şi nu arareori însuşi luminăţia-sa, sultanul. Din aceste
prietenii alese, Gritti a tras mari foloase, ajungînd guvernatorul Ungariei
turceşti, dar ţintea să ajungă cîndva chiar regele ei... Şi nu numai atît!
Pentru fiii lui, se gîndise la domnia celor două voievodate româneşti!
Ca să-şi îndeplinească visul, căuta să atragă la sine pe toţi
nemulţumiţii de prin părţile ce-şi pusese în gînd să le stăpînească.
împotrivire pe faţă întîmpinase de la mulţi nobili unguri, printre care şi
episcopul Czibak de Oradea. Petru Rareş aflase de la episcop de planurile
lui Gritti, astfel că îndată şi Ventilă-vodă a ştiut ce primejdie îl păştea din
partea veneţianului.
Cînd a fost înscăunat Ventilă-vodă, boierii şi-au închipuit că, fiind din
cinul lor, avea să le facă pe plac în toate. Văzînd însă că altele erau
gîndurile domnului, începuseră a unelti împotriva lui. Vodă nu prea
avusese încredere de la început, ştiind ce le poate pielea boierilor, ba chiar
începuse a se feri de craioveşti, cunoscîn-du-i de prieteni ai turcilor. De
îndată ce a simţit că logofătul Vlăsan şi spătarul Dragomir se sumeţişeră
prea mult, a poruncit să-i descăpăţîneze fără zăbavă, prin 1534.
Sîngeroasa faptă a voievodului i-a speriat pe unelti-tori, dar nu i-a
domolit. Nădejdea lor era la... Gritti, care în vara anului 1534 se afla la
palatul lui din Istan-bul, dar avea de gînd ca spre toamnă să se întoarcă în
Ungaria. încă înainte de 4 august, Gritti primise la el cîţiva boieri
nemulţumiţi din Ţara Românească, făgă-duindu-le că avea să-l schimbe pe
Ventilă, dar fără să le spună şi pe cine poftea să pună în loc...
 Domnul însă aflase de aceste uneltiri şi despre trecerea lui Gritti prin
ţară, în drum spre Transilvania. Vestise pe Rareş şi pe pritenii lui
transilvani, iar el s-a pregătit cu oaste să-l întîmpine pe lîngă Piteşti, ca nu
64
cumva să-i dea prin cap să apuce alte căi. Gritti cu oastea lui — strînsă
de la Istanbul — a hotărît să treacă Dunărea pe la Silistra. Se ţinea fălos,
fiind prietenul padişahului şi al marelui vizir, încît se .sumeţea să po-
runcească boierilor români, socotindu-se mai mare decît voievozii lor. Aşa s-
a întîmplat ca, la traversarea fluviului, boierul român Elia, care nu se
îngrijise să aibă luntrii îndeajuns, să fie adus în faţa lui .Gritti. Acesta, mî-
nios şi vrînd să se arate mai mare în rang decît însuşi Ventilă-vodă, a
poruncit spînzurarea boierului. O adevărată palmă dată pe obrazul lui
Vodă, căci nu se cuvenea ca un străin să-i spînzure boierii...
Ventilă-vodă s-a făcut a nu băga în seamă fapta lui Gritti, şi din
această pricină boierii din preajmă-i vor fi crezut că-i era frică de veneţian,
mulţi dintre ei părăsin-du-l şi fugind la străin. Ajungînd la Piteşti, Gritti şi-a
ridicat tabăra şi nu se prea arăta zorit să-şi vadă de drum. Boierii fugari,
veniţi la el, l-au făcut să se gîn-dească dacă n-ar fi vremea potrivită să-l
prindă pe Vem* tilă-vodă şi să înceapă astfel împlinirea gîndurilor sale.
A fost cam descumpănit aflînd că însuşi vodă Ventilă, cu oastea lui,
pofteşte să-l vadă pe trimisul sultanului, dar l-a primit pe dată. Şi, în timp
ce Vodă stătea la sfat cu veneţianul, oamenii lui de credinţă i-au înşfăcat pe
toţi fugarii aflători acolo, după care, ca un adevărat stăpîn, Ventilă a
poruncit să li se taie nasul şi buzele la vreo 75 dintre ei, iar pe alţii cinci, ca
mai de seamă, i-a închis în cetatea Poenari1.
Nu i-a căzut în socoteală lui Gritti fapta domnului român şi, mînios, ar
fi poftit să-l pedepsească, numai că Vodă, iscusit la vorbă, l-a îmbrobodit pe
Beg oglu, dînd vina pentru cele petrecute pe uneltitorii din Transilvania. Că
l-a crezut ori ba, Gritti n-a avut încotro, s-a îm
1 Stoica Nicolaescu, Domnia lui Vlad Ventilă de la Slatina, în „Arhivele
Olteniei", Craiova, 1936, p. 1—14.
64
păcat cu Ventilă-vodă şi a poruncit plecarea peste munţi ţara scăpînd
astfel de un oaspete nepoftit. De fapt, Ventilă fusese în înţelegere cu Rareş,
care-l sfătuise să-l d3-părteze pe veneţian de Dunăre, făcîndu-l să treacă îr
Transilvania, unde n-ar inai fi fost aproape de turci. Acolo Gritti a poruncit
uciderea episcopului Czibak, pe furiş, noaptea, stîrnind mînia
transilvanilor. Atunci, Ventilă-vodă şi-a alăturat ostile cu Rareş şi cu
voievodul Mailath al Transilvaniei, împreună pornind împotriva
cutezătorului veneţian.
Prinzîndu-l în Mediaş pe Gritti, l-au dat pe dată morţii. După cum spun
unii, cu multă caznă, dar alţii zic că ar fi fost descăpăţînat de către un ostaş
ungur în schimbul cizmelor prinsului1. Cei doi fii au fost ucişi şi ei,
curmînd în acest fel toate urzelile. Isprava a fost a lui Rareş, căci Ventilă şi
Mailath nu ieşeau din vorba lui.
 Ascultarea prea mare pe care Ventilă o dădea domnului moldovean a
fost o altă pricină de nemulţumire pentru boieri. Văzînd că nu şi-a căpătat
pedeapsa de la sultan ori de la marele vizir, prietenii celui ucis, boierii au
prins şi mai mare frică de domn. Scăparea n-o mai vedeau decît în uciderea
sa!
La rîndul lui, şi voievodul simţise că boierii îi puseseră gînd rău, încît
hotărî să-i mai împuţineze. Aflase că printre neprieteni era însuşi cumnatu-
său, Momcea, şi cu atît mai mult poftea să stîrpească sămînţa răului. Ca să
nu le dea de bănuit, i-a chemat la o vînătoare, în pădurea Leamna de la
Bucovăţ, jpe malurile Jiului. Era către începutul verii anului 1535, cînd
domnul plănuise să-i prindă în capcană pe toţi duşmanii lui, ca un vînă-tor
dibaci ce se afla. O vînătoare de cerbi, care putea să ajungă una de boieri. ..
1 Cizmele, de postav violet, aveau an buzunar secret, snde Gritti
ascunsese pietre preţioase în valoare de peste 150 000 de galbeni ungureşti,
dar oşteanul, neştiind, le-a vîn-dut unai nobil rangur pentru numai 8
galbeni.
65
Nici Momcea cii fîrtaţii lui n-au stat însă cu mîi-nile în sîn, ştiindu-şi
capetele în primejdie. A tocmit un ungur şi un croat printre hăitaşi,
poruncindu-le ca în timpul vînătorii să se repeadă asupra domnului şi să-I
ia în suliţe. Nebănuind vicleşugul cumnatului său, Vodă mergea alături de
el printr-un zăvoi din lunca Jiului, cînd auzi tropăitul nebun al unor cai în
galop. Pe dată s-a gîndit la niscaiva olăcari ce zoreau să-i aducă vreo veste,
dar Momcea i-a zis că cei doi ungureni ai lui scăpaseră caii. Voievodul nu s-
a înspăimîntat de nişte cai ce păreau scăpaţi de sub mîna călăreţilor şi nu
s-a tras la adăpost din calea lor, ci a rămas să-i privească. Cei doi s-au nă-
pustit însă direct asupra lui, Momcea trăgîndu-se la o parte...
Faptul că mai tîrziu urmaşii l-au pomenit ca „Vlad spînzuratul ori Vlad
sugrumatul" ne face să credem că cei doi l-au prins cu arcanul, doborîndu-l
mai apoi cu suliţele ori baltagele. Chiar a doUa zi, în 12 iunie, la Braşov,
cronicarul Ostermayer scria că domnul fusese ucis la o vînătoare „lovit cu
securea de un cavaler"... Vînătorul ajunsese, la rîndu-i, vînat!
Moartea lui Vlad Ventilă de la Slatina, căruia unii îi mai ziceau şi
„Braga voievod", a lipsit din nou ţara de stăpîn. înţelept şi învăţat fusese
domnitorul acesta, peste care s-a aşternut colbul uitării. El a fost cel dintîi
voievod român care a iscălit cu propria lui mînă toate actele domneşti.
Înmormîntat în pripă la Craiova, a fost deshumat mai apoi şi osemintele
i-au fost aşezate spre veşnică o-dihnă în monastirea din judeţul Buzăului,
care-i poartă numele.

ÎN UMBRA LUI MIRCEA VODĂ CEL BĂTRÂN

Cititorule, care, îndrăgostit de trecutul neamului românesc, te opreşti
cu pioşenie la lespedea lui Mircea cel Bătrîn de la Cozia, ieşind din curtea
mănăstirii, treci şi pe la bisericuţa bolniţei de peste drum, către deal!
 în umbra marelui Mircea, de pe malul Oltului, ai să vezi în sfiosul lăcaş
din apropiere, pe peretele de la intrarea naosului, un domnitor român cu
familia lui. Din păcate numai portretul, zugrăvit de o mînă meşteră, te va
întîmpina, căci rămăşiţele lui pămînteşti zac undeva departe, în pămînt
străin. . . Un bărbat falnic, cu barba rotunjită cu grijă şi cu un păr negru,
răsfrînt unduios pe umeri. Pe creştetul său, un înger aşază o coroană de
aur încrustată cu perle. Sub mantia-i verde de brocart, îmblănită cu samur,
o haină cărămizie, înflorită cu aur. Gîndul te duce la un viteaz făt frumos
din basme, dar, dacă ai să desluşeşti şi cele scrise pe afumatul zid, ai să afli
că se numea „îo, Petru voievod"... Dar se poate să nu fi auzit de numele lui
în această formă, ci mai curînd de Radu vodă Paisie... El însă îşi spunea
Petru
ai2
de la Argeş, în timp ce alţii, mai tîrziu, i-au spus şi Petru vodă „Măjeru",
ori Radu vodă „Măjescu"1.
Numele de Paisie şi-l luase în vremea cînd fusese egumen- al monastirii
Dealu, dar, de fapt, şi el era fecior al lui Radu cel Mare. Privirea lui
visătoare stîrneşte oricui întrebarea: ce l-o fi făcut pe frumosul cocon dom-
nesc să îmbrace aspra haină monanală? Ori dimpotrivă, pentru ce
călugărul a părăsit liniştea chiliei, ca să se a-vînte în zbuciumata domnie a
ţării? Spune un vechi letopiseţ că s-ar fi călugărit după moartea soţiei
sale3, dar unele pomelnice vorbesc şi de prima lui doamnă, Stana, şi de
Ruxandra, cea de-a doua, atunci cînd era domn. Că a făcut negoţ cu peşte,
ca şi Rareş al Moldovei, este cu putinţă, şi de bună seamă că aceasta se în-
tâmplase mai înainte de a se călugări şi de a deveni cuviosul Paisie.
Egumen la Dealu era şi în acele zile de iunie, cînd fratele său, Vlad
Ventilă de la Slatina, se sfîrşea sugru- 1 mat pe malul Jiului. Boierii olteni,
care nu fuseseră străini de sîngeroasa ispravă, dimpreună cu alţii l-au scos
în mare grabă din chilia lui şi l-au ales să le fie domn. Era de fapt singurul
„os domnesc" mai la înde-mînă şi era zor să aibă ţara domn, mai înainte ca
să prindă de veste sultanul, plecat pe atunci la hotarele de răsărit ale
împărăţiei. în 13 iunie, la numai două zile de la moartea lui Ventilă-vodă,
egumenul şi-a lăsat rasa şi a îmbrăcat veşmintele domneşti. Tot aşa făcuse
şi răposatul lui frate, cînd şi-a lăsat moşia pentru a deveni
1 Mihai Viteazul, într-un document din 19 iulie l.r>96, pomeneşte de
Cîrstina, sora lui „Radu vodă Măjescu" (apud Stoica Nicolaescn, Domnia lui
Radu vodă Paisie si a jiidui său Marcu, în Arh. Olteniei, Craiova, 1938, p.
193—215).
2 Stareţ.
3 Vezi Stoica Nicolaescu, op. cit.
8 - Domnii trecătoare - domnitori uitaţi 113
stăpînul ţării. Şi tot aşa, Petru-vodă nu va căuta să facă placul boierilor
ce-l aleseseră domn.
Văzuse încă de mai înainte că pritenia lui Petru vodă Rareş nu era pe
placul Porţii, dar nici pe al boierilor, din care pricină se îndreaptă către Ioan
Zapolya. Poate că fuseseră înţeleşi mai din vreme, căci de îndată ce s-a
văzut în scaun, la numai şapte zile, a şi trimis carte voievodului Mailath al
Transilvaniei. îl vestea că apucase domnia şi-l ruga să mulţumească, pentru
el, regelui Ioan Zapolya. Totodată, se ruga şi de un adăpost în Transilvania,
pentru el şi ai lui, în caz de nevoie1.
0 dată cu venirea lui Petru-vodă la domnie, ţara a fost atacată de tătari,
dar boierul Stroe Buzescu i-a în-tîmpinat, şi zice legenda că s-ar fi înfruntat
el singur cu nepotul hanului. Biruindu-l, i-a pus pe fugă pe tătari. De
această întîmplare a ajuns vestea pînă la urechile lui Nicolaus Olahus2,
care a înţeles altfel povestea. Scria el că ,,Mahomed Bassa turcilor" l-ar fi
făcut domn pe Petru, dar că îndată s-a ridicat domnişor unul Radu, din
neamul drăculeştilor, cu sprijin din Transilvania. Cei doi s-ar fi înfruntat
singuri în faţa oştilor, Radu însă, neţinînd învoiala, l-a prins pe Petru şi,
crestîndu-l la nas, l-ar fi izgonit din ţară... Că n-a fost aşa, se ştie! Petru
vodă de la Argeş a fost domnul Ţării Româneşti pînă în 17 martie 1545.
Chiar din al doilea an al domniei, în 29 noiembrie 1535, Vodă a trimis
carte braşovenilor, în care spunea: „... domnia mea vreau să vă fiu frate şi
prieten domniei voastre, precum v-au fost şi domnii de mai înainte ai Ţării
Româneşti, aşa vreau să vă fiu şi eu, domnia mea, mai bun prieten şi frate
domniei vostre"3. Că s-au îm-
1 A. Veres, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării
Româneşti, voi. I. Bucureşti, 1929, p. 13—14.
2 Umanist transilvan de origine română (1493—1568).
3 Şt. Nicolaescu, Domnia lui Radu vodă Paisie...., op. cit.
67
prietenit, nu mai încape îndoială, căci în 1537, cînd i s-a îmbolnăvit
feciorul, pe dată i-a trimis carte lui „Fus Hanăş judele Braşovului", rugîndu-
se de un „vraci" vestit pe atunci: „... şi după aceea dau ştire domniei taie că
au căzut acum prea iubitul fiu al domniei mele, Marcu voievod, la grea
boală"1. Se vede că vraciul a fost bun, căci tînărul voievod a scăpat cu
viaţă.
De la cele două soţii ale lui, a avut mai mulţi coconi: Marcu, Vlad,
Pătraşcu, Măria, Voica, Cîrstina şi Zamfira. Meşterii zugravi ai vremii ne-au
lăsat chipurile doamnei Ruxandra, alături de soţul ei şi copiii Marcu şi
Zamfira. Veşmintele lor, de asemenea, sînt deosebit de bogate, vădind nu
numai bunăstare, dar şi bun gust.
Dintre toţi coconii, Petru-vodă de la Argeş a ţinut cel mai mult la
Marcu, pe care de mic l-a sortit domniei, ridicîndu-l în rang de voievod,
alături de el. Aşa făcuse şi bătrînul Mircea, cu feciorul său, Mihail. Multe
acte domneşti pomenesc de „Io, Petru voievod şi Io, Marcu * voievod", ca, de
pildă, cartea trimisă braşovenilor la 16 mai 1542. Dintre celelalte odrasle
domneşti, Pătraşcu va ajunge domn, pomenit de urmaşi ca „cel Bun"2.
Se auzise către sfîrşitul anului 1537 că luminăţia-sa sultanul din nou
strînge oaste, dar nu pentru a înfrunta austriacul ori leahul, ci împotriva lui
Petru vodă Rareş. La o asemenea veste, nici cei din Transilvania; cît se ţi-
neau ei de prieteni cu sultanul, nu s-au prea simţit în apele lor, neştiindu-
se niciodată gîndurile marelui sultan. .. în orice caz, Petru-vodă de la Argeş
şi-a strîns şi el în pripă oaste, iar Zapotya i-a înapoiat Vurpărul şi Vinţul,
să-i fie de adăpost.
Nici prieteşugul transilvanilor cu Petru-vodă de la Argeş nu era pe
placul boierilor şi, ca şi altă dată, cra-
1 Ibidem.
2 Pătraşcu cel Bun, domnul Ţării Româneşti (1554—1557), apud Istoria
României în date, Bucureşti, 1972, p. 4545.
68
I
ioveştii au fost cei dintîi care au rupt-o cu domnitorul. Biv-vel-vornicul
Şerban a fugit peste munţi, pentru ca în 1539 să se înapoieze cu oaste
asupra domniei. Aducea cu el un domnişor, dar de fapt încerca să supună
voinţa domnului în faţa boierilor olteni. Luat pe nepregătite, Petru-vodă a
scăpat trecînd fără zăbavă Dunărea în ţara turcului, cerînd ajutor.
Bucuroşi i-au dat turcii un paşă cu oastea lui, şi laolaltă i-au nimicit pe
răzvrătiţi, dar paşa a rămas pentru totdeauna la Tîrgovişte, cu supra-
veghetor1.
Nu i-a convenit domnitorului un asemenea „ghimpe" în coaste, dar n-a
avut încotro. în Moldova, Rareş fusese izgonit, găsindu^şi adăpost la Ciceu,
în Transilvania, îl puseseră în loc pe fratele său, Ştefan, poreclit Lăcustă, cu
fruntariile ţării ciopîrţite de turci. La fel păţise şi Muntenia, fiindcă, cu
puţin înainte de 30 octombrie 1540, Brăila devenise raia turcească2. Numai
veşti proaste veneau din toate părţile ... Sangiac-begul de Nicopole, Ahmed
paşa, înconjurase cetatea Făgăraşului, unde se adăpostise Ştefan Mailath.
Prin vicleşug, l-a scos dintre ziduri pe voievod şi l-a trimis în butuci la
Istanbul, aruncîndu-l la Edi Cule3. Mai apoi, la 22 iulie 1540, a murit şi
Ioan Zapolya, lăsîndu-l pe Petru-vodă fără nici un prieten în afara hotarelor.
Atunci se va fi gîndit măria-sa şi la cele sufleteşti. L-a chemat, în 1541,
pe vestitul meşter zidar Maxim, poruncindu-i să facă prea-frumoasa
bisericuţă din preajma ctitoriei lui Mircea, din valea Oltului. Un an mai
tîrziu, meşterii Radoslav şi David au trudit pînă în 1543, ca să zugrăvească
chipurile domnitorului şi ale familiei sale.
Intre timp. la porunca sultanului, a fost nevoit să însoţească o oaste
turcească spre Ungaria. Trecînd pe
1 Istoria României în date, p. 120.
2 Ibidem.
3 „Şapte Turnuri", vestita închisoare otomană.
116
la Orşova, prin Banatul stăpînit de turci, a văzut ce însemna să fii în
puterea turcului. N-a mai pregetat şi a trimis solie la Ferdinand de
Habsburg. între 7 ianuarie' şi 3 aprilie 1543, au stat solii la Viena, legîndu-
se să £ie de partea creştinilor, în cazul unei înfruntări cu
Poarta1.
În Moldova, se întoarse Petru vodă Rareş. Dar, cu toate că se pocăise şi-
l iertase sultanul, gîndurile lui tot potrivnice turcilor rămăseseră. Solul
papei de la Viena, cardinalul Farnese, scria sfîntului părinte că Transilvania
voia să se supună Austriei şi că cei doi domnitori români i-ar fi urmat pilda.
Şi nu greşea.
Către sfîrşiţul lui martie 1543, abia de se împri-măvărase, şi alt necaz
dădu peste Petru vodă de la Argeş. O seamă de pribegi de peste munţi, în
frunte cu Stroe Buzescu, i se alăturaseră lui Laiotă Basarab, care rîvnea
scaunul domnesc. împreună au pătruns, pe ne-gîndite, în ţară, şi din nou
Petru-vodă a fost silit să fugă din calea neprietenilor, şi iar la turci. Două
luni a pribegit pe la ei, dar în cele din urmă, căpătînd oaste, în luna mai s-a
înfruntat la Fîntîna Ţiganului cu oştenii pribegilor. A fost mare încleştare şi
multă vărsare de sînge, dîndu-şi viaţa în luptă şi Laiotă, Stroe, Manole,
Mihalcea şi mulţi alţi boieri de seamă răzvrătiţi. Restul oştirii abia dacă a
scăpat cu fuga, înapoi, peste munţi. O izbîndă deplină mulţumită turcilor,
dar domnul nu le putea ierta răpirea Brăilei. Nici vorbă ca măcar acum să
le poarte credinţă! îndată ce s-a văzut scăpat de pribegi, a şi reluat urzelile
pe la austrieci.
Dar ulciorul nu merge de multe ori la apă, zice un vechi proverb, şi
dacă pînă atunci Poarta nu aflase ori închisese ochii la uneltirile lui Petru-
vodă, în primăvara anului 1545 n-a mai suferit răzvrătirea lui. Poftit la
Istoria României în date, p. 120.
117
Istanbul, în ziua de 17 martie a fost mazilit, în scaun ajungînd astfel
Mircea Ciobanul1.
Aşa s-a terminat povestea şi viaţa lui Petru vodă de la Argeş, care a fost
silit să plece în surghiun tocmai În Egipt. Acolo a devenit din nou cuviosul
Paisie, îmbră-cînd rasa călugărească, dar, cît a fost domn, a ţinut să i se
spună „Io, Petru voievod"...
N-a avut parte să se odihnească în ctitoria lui din preajma marelui
Mircea! Chipul frumos şi mîndru, din bisericuţa de pe deal, parcă ar vrea să
îngropat în fierbintele pămînt egiptean, întors aici, pe malul Oltului, alături
de marele său
străbun. v
spună ca, deşi umbra lui s-a
1 Domn al Ţării Româneşti între 1545 şi 1559, cu Intermitenţe.

LUMINI ÎN ÎNTUNERIC
Cetatea Sucevei îmbrăcase veşmîfit sărbătoresc în acea frumoasă zi
însorită de toamnă din jumătatea lui septembrie a anului 1538. Cu destulă
mîhnire, moldovenii se pregătiseră să-l primească în cetatea bătrînului
Ştefan pe Soliman cel Măreţ, biruitorul Ungariei şi al , multor domni şi
crai... Bogat şi falnic mai era alaiul luminăţiei-sale, cu alămurile şi oţelurile
oştenilor strălucind în lumina soarelui tomnatic. Buciumaşii de pe ziduri au
dat semn, şi flamura bourului Moldovei s-a coborît în faţa vestitului
războinic. Lacrimi de ruşine striveau între pleoape oştenii moldoveni de
rînd, unii dintre ei foşti luptători sub marele Ştefan. Dairaleie turceşti şi
sunetele lor nemaiauzite între zidurile Sucevei au strîns inima chiar şi
acelora care se bucuraseră de căderea lui Petru vodă Rareş.
E drept că sultanul aducea cu sine pe un alt fecior al lui Ştefan cel
Mare, ba chiar unul care-i purta numele. Era acel pribeag Ştefan Cetină,
pripăşit de mie pe la seraiul din Bosfor...
S-a tras din pusce1 şi sineţe2 în cinstea oaspetelui şi a noului domn.
Ba chiar s-au văzut şi căciuli aruncate
1 Tunuri,
2 Puşti medievale.
119 în vînt de bucurie, căci mulţi se bucurau de izgonirea lui Rareş. Nu
degeaba se spunea „schimbarea domnilor, bucuria proştilor". . . Unul dintre
aceştia va fi fost şi hatmanul Mihul, capul răzvrătiţilor împotriva lui Rareş.
El fusese acela care-l trimisese pe boierul Trifu Ciolpan să cadă în genunchi
la picioarele padişahului, cerîndu-i să le pună el domn ţării. Nădăjduia,
oare, semeţul hatman, că sultanul avea să-i dea lui steag de domnie?
Noul voievod, plecat de multă vreme din ţară, nici obieciurile nu le ştia,
dar, cu toţii i s-au închinat, el întruchipînd voinţa marelui sultan. Mulţumit
de supunerea ţării Moldovei, ,,. . . împăratul turcesc, după ce a locuit la
Suceava, s-a dus înapoi în Turcia. A poruncit să nu fie stricată ţara întru
nimic, dar a luat sub stăpînirea sa o cetate moldovenească, Tighina", ne
spune cronicarul Azarie1. N-a prea fost limpede monahul cronicar Azarie,
că nici turcii nu s-au purtat cinstit. „N-au stricat ţara", dar au apucat întreg
Bugeacul, Cetatea Albă şi Ciubăriciul2. Apoi Tighinei i s-a spus Bender,
ceea ce pe limba lor înseamnă poartă, vrînd să se ştie că de acolo începea
împărăţia turcească. Nedreaptă ciuntire de hotare făcuseră, sub ochii
odraslei lui Ştefan!
Gurile rele ziceau pe atunci despre Vodă că ar fi fost în stare să le dea
paginilor tot Nistrul, ba chiar şi părţile de miazăzi ale ţării pînă la munte,
numai el să rămînă domn... La asemenea ponegriri s-a mai adăugat şi fai-
mosul nor de lăcuste, care a pustiit ţara mai ceva ca tătarii. De atunci,
moldovenii nu l-*au mai scos pe domnul lor din „Ştefan Lăcustă", si aşa i-a
rămas numele pînă astăzi.
Nu ar fi fost pentru întîia dată ca un vrednic părinte să lase urmaşi
bicisnici şi nu-i mai puţin adevărat
1 I. Bogdan, Cronicele slavo-romăne, Bucureşti, 1959, p. 184.
2 Noua aşezare întărită, lîngă Cetatea Albă.
70
că Ştefan cel Mare a avut puzderie de copii, şi mai buni şi mai răi. . . Să
lăsăm însă patima şi să ne gîndim la acest „Lăcustă vodă", pus să
domnească în umbra suliţelor oştenilor sultanului... şi nu unul oarecare, ci
însumi marele Soliman! Nu fusese în stare frate-său, Petru Rareş, cu toate
urzelile lui pe la toţi craii creştini, să-i stea împotrivă . . . Dar, să fi fost
Ştefan vodă Cetină şi în adîncul sufletului vîndut turcilor?! Era oare mai cu
folos Moldovei înscăunarea unui paşă la Suceava?!
Nimeni nu s-a gîndit la ce va fi fost în inima pone-gritului domn
văzîndu-şi ţara ciuntită şi cutreierată de oştenii semilunii. în mare taină,
căci ar fi fost primejdie de moarte de s-ar fi aflat, l-a trimis pe boierul Vartic
la Ferdinand Habsburgul1, rămas singurul ce nu se închinase în faţa
sultanului. Nădăjduia că se va îndura împăratul creştin să vină cu oaste în
Moldova, şi pe dată s-ar fi tras de partea lui. .. dar ţara nu avea cum să ştie
de tainele domnului! Ba mai umbla vorba prin norod că s-ar fi turcit, şi de
aceea arată atîta supunere paginilor. Nu fusese el crescut de copil la
Istanbul? Nu era nevastă-sa o fată din flori a lui Gritti, cel ce fusese
prietenul sultanului? Multe se mai spuneau pe seama lui Ştefan vodă
Cetină, şi adevărate, dar şi născocite! Toată ţara îl ura, şi dacă nu pătimise
încă nimic, era din pricină că duşmanii lui se sfîşiau între ei. Unii ţineau la
Rareş şi-l voiau înapoi domn, alţii, dimpotrivă, ar fî vrut ca feciorul
Rareşoaiei să nu pună în veci piciorul prin Moldova. Nici unii, nici ceilalţi
nu-l voiau însă domn pe Ştefan Cetină.
Voievodul a încercat să-şi apropie măcar pe boierii ce nu-l iubeau pe
Rareş, în frunte cu hatmanul Mihul, portarul Alexandru Cornea, logofătul
Trotuşanu, dar n-a izbutit. Nimeni nu-l ierta că nu se împotrivise sfîrtecăriî
1 Călători străini despre ţările române, voi II Bacureştt, 1968, p. 384
subsol.
71
hotarelor. Toată nemulţumirea se arăta acum numai din această
pricină! Unii boieri mai cutezători, în frunte su Cozma, au înconjurat într-o
noapte Tighina, cerînd oştenilor turci de acolo să se dea prinşi. Cum aceştia
n-au vrut să le facă pe voie, oamenii lui Cozma au dat foc oraşului şi i-au
măcelărit pe toţi oştenii sultanului1. Isprava n-a fost cu ştirea domnului, şi
mare supărare a pricinuit sultanului, care n-avea de gînd să mai lase
Tighina.
Cozma şi ai lui au fost doar cîţiva dintre cei mai nerăbdători răzvrătiţi,
căci cei mai mulţi unelteau în taină izgonirea demnului şi chiar uciderea
lui. Dar Ştefan Cetină a ţinut să le arate că, deşi sub turci, el era stăpînul,
şi dacă nu l-au înţeles de vorbă bună ştie să pună piciorul în prag! Nicolae
Costin, feciorul bătrînului Miron cronicarul, spunea că Vodă îi ucidea pe
boieri cu mîna lui, poftindu-i mai întîi în ospeţie, unde le oferea de mîncat
şi de băut pînă îşi pierdeau boierii puterea ... şi capul!
Cînd au văzut că Vodă se făcuse vărsător de sînge boieresc, unii, mai
slabi de înger, au fugit peste munţi, în Transilvania. Se cunoaşte o carte a
domnului către bistriţeni, prin care le cerea pe fugarii boieri Stîngaciu fi
Crăciun2. Şi, spre a stîrpi răul din rădăcină, s-a rugat şi de sultan, să-i
poruncească lui Zapolya predarea lui Rareş3. Neprimind răspunsul aşteptat
din nici o parte, domnul a continuat stîrpirea uneltirilor, tăind în dreapta fi-
n stînga. Aceasta i-a îndîrjit în«ă şi mai mult pe potrivnici. Mai întîi, au
făcut şi ei o plîngere către sultan, vestindu-l că „... au fost două-trei
răscoale sub alţi domni, dar noi, boierii, n-am îngăduit să-i taie, pentru
5 V. Cărăbis, Un domn al Moldovei, Alexandru Comea, Bucureşti, 1946.
- Ibidem.
3 N. Costin. Letopiseţul Tării Moldovei de la zidirea înmii pînă la 1600 şi
de la 1709'la 1111, Iaşi, p. 66—186.
 72
că la noi nu era obiceiul acesta şi nu ya fi cît vom trăi"1. Dar boierii nu
şi-au ţinut făgăduiala şi, nemaisu-ferind cruzimea voievodului, boierii
Mihul, Trotuşanu, Garie, Arbore şi alţii, în afară de Alexandru Cornea, au
hotărît moartea lui.
Era o noapte geroasă din ultima lună a anului 1540, cînd au părtuns în
cetatea Sucevei, fără să fi fost opriţi de străjeri, căci erau cunoscuţi ca
boieri de curte. Ajun-gînd în dreptul uşii de la iatacul - unde dormea Vodă.,
au spart-o cu drugi de fier, pătrunzînd în încăpere. în-spăimîntat, el n-a
mai apucat să se apere şi în van a mai chemat în ajutor străjile. L-au tîrît
pe coridor, în cămaşa de dormit, cum -se afla, şi ,,. . . ca nişte hiari săl-
bateci l-au omorît cu multe rane, cît şi astădzi să cunoaşte sîngele pe zidul
păreţilor casei aceia în cetatea Sucevei, pistrelat den Ştefan vodă", spune
Nicolae Costin.
Cu moarte cumplită a pierit astfel Ştefan vodă Cetină, pe care ţara l-a
hulit, poreclindu-l „Lăcustă". Se înţelege că a greşit crezînd că prin vărsare
de sînge i-ar fi putut supune pe cei nemulţumiţi de starea lor. Grija lui
pentru destinele ţării, încercînd să se rupă ds proteguitorii turci, a fost prea
repede stinsă de valurilt de sînge vărsat.
Dar cutezătorii boieri nu l-au ucis pe sîngerosu! domn ca să lase ţara în
restrişte, ci pe dată l-au ales în loc pe Alexandru Cornea, feciorul lui
Bogdan al III-îea Cel Orb şi nepot al lui Ştefan cel Mare, îndreptăţit deci la
domnie.
Se va fi bucurat Petru vodă Rareş între zidurilg Ciceiului aflînd vestea
uciderii lui Ştefan vodă Cetină; dar cumplit s-a mîniat că nu el fusese
chemat la domnie, ci portarul Sucevei. Pe dată a trimis carte sultanului să
nu dea crezămînt obîrşiei domneşti a înşelătorului;
1 V. Cărăbis, op. cit.
72
om cu totul de rînd, fiind vorba numai de uneltirile boierilor, ca să nu
mai ajungă el iarăşi la domnie.
Era adevărat că boierii nu-l mai voiau pe Rareş, dar nu toţi, în schimb
îl cerea ţara. Cît despre obîrşia domnească a lui Cornea, se poate vedea că
era adevărată, din cartea pe care boierii moldoveni o trimiseseră regelui
Sigismund al Poloniei. Se ştia că era cocon din flori şi că din martie 1531 şi
pînă s-a înscăunat domn al Moldovei fusese portar al Sucevei, deci cel dintîi
boier al ţării. El nu se prea înghesuia la domnie pe aşa vremuri de restrişte,
dar tovarăşii lui de luptă i-au cerut-o, de frică să nu vină din nou Rareş.
Mai cereau ei noului domn ca să reîntregească ţara, cu sabia în mînă, lucru
la care s-a şi încumetat, căci era viteaz şi meşter la bătălie Alexandru vodă
Cornea.
Fără să mai adaste, noul domn a purces cu oastea asupra Chiliei. A
înconjurat cetatea şi i-a silit pe turci să se tragă din oraş către
miazănoapte, căci părţii de apus a oraşului îi pusese foc. Turcii au încercat
o scăpare, dar oştenii lui Alexandru-vodă au pătruns prin foc, măce-
lărindu-i şi puţini scăpînd cu fuga. A putut fi văzut atunci în fruntea
oştenilor însuşi domnul ţării, învîrtind năprasnic baltagul printre păgîni.
Parcă se întorseseră vremurile bunicului său, Ştefan . . .
Ca o vijelie s-a năpustit asupra Tighinei, ca să nu le mai dea turcilor
răgaz de dezmeticire, şi tot pe neaşteptate a cuprins Cetatea Albă. De
necrezut! Viteazul domnitor a întregit ţara numai îri cîteva săptămîni, bă-
gînd groaza în turci. Ba îl bătea gîndul să cuprindă şi cetatea Oceakov, de
peste apa Nistrului, ca să termine pentru vecie cu turcii prin părţile acelea.
Faptele de vitejie ale domnului şi oştenilor săi au umplut lumea. Riga-
Poloniei l-a trimis în solie pe nobilul Teczynski, ca să-i spună bucuria de a
avea un domn vecin atît de viteaz. Dar numai atît... Cînd apucase domnia,
fuseseră trimişi soli la Poartă să ceară soltanu
73
lui firman, dar după faptele sale nu mai avea la ce se aştepta. Mare a
fost hazul cînd la curtea Sucevei a sosit un ceauş trimis de sultan care-i
cerea domnului Moldovei să'trimită oşteni în Transilvania şi în ... Malta! Se
vede treaba că ceauşul plecase la drum pe vremea cînd mai domnea Ştefan
Cetină, dar a dat peste Ale-xandru-vodă, şi şi-a făcut datoria.
Cum pe lîngă vitejie Alexandru Cornea avea şi înţelepciune, a înţeles că
Moldova nu putea trăi fără sprijinul creştinilor din Europa. Va trimite soli
nu numai la regele Ferdinand, ci şi la însuşi împăratul german Carol
Quintul. Se învoia măria-sa domnul să închine Moldova în schimbul a 100
000 de pedestraşi. Cu cei 40 000 de călăreţi moldoveni şi pedestraşii
împăratului s-ar fi încumetat să-i azvîrle pe turci nu numai din Moldova, ci
chiar din Europa! însă împăratul nu i-a înţeles solia, ori s-a temut de
marele sultan, fapt este că nu s-a învoit.
Turcii, în schimb, s-au îngrijorat de cutezanţa lui Cornea, şi atunci i-au
dat cea mai neaşteptată lovitură: l-au pus din nou domn pe Rareş! Au
socotit bine treaba dregătorii otomani, căci oştirea lui Alexandru-vodă era
alcătuită în bună parte din boieri rămaşi credincioşi surghiunitului. Apoi
ţăranii, care formau grosul oastei, nu se învăţaseră încă cu noul domn, în
timp ce amintirea lui Rareş le era mai dragă.
Aşa s-a făcut că în preajma lui Alexandru vodă Cornea n-au mai rămas
decît boierii ce-l aleseseră domn. Erau Mihul, Trotuşanu, Pătraşcu,
Crasneş, Cozma şi încă vreo cîţiva. Cît despre „oastea ţării", nici vorbă să fie
chemată. Fiindcă ţăranii s-ar fi luptat împotriva turcilor, dar nu şi a lui
Rareş. învins aproape înainte de Juptă, Alexandru-vodă şi-a încercat
norocul ieşind în întâmpinarea lui Rareş, la Galaţi, cu puţina oaste ce-i mai
rămăsese. Mişelia boierilor a fost însă mare, căci, nădăjduind la mila noului
domn, l-au lăsat pe îndrăz
73
neţul Cornea numai cu o mînă de oşteni. Singur Pătraşcu a rămas
alături de el, dintre toţi boierii. . . Prins de viu, a fost dus în faţa lui Rareş,
şi ce s-a întîmplat ne spune cronicarul Macarie: „.. .nu mult după aceea şi
Cornea fu prins de viu şi trimis iui Patru voievod şi a fost dat pradă armelor
şi hrană săbiei în anul 7049 (1541) luna februarie"1.
 Îngenuncheaţi în faţa lui Petru vodă Rareş, boierii ce-i fuseră potrivnici
primiseră făgăduiala de iertare, domnul jurîndu-se de faţă cu vlădica
Grigore. Numai vodă Cornea n-a vrut să se plece la mila biruitorului, ci l-a
înfruntat.
La 23 februarie 1541, capul mîndrului şi neînfricatului domn
Alexandru Cornea căzu sub securea gîde-lui, în cetatea al cărui portar
fusese atîta vreme, dar domn numai două luni... La numai trei săptămîni,
în 11 martie, au căzut şi capetele plecate ale boierilor ce-l părăsiseră pe
Cornea la Galaţi, ca să-l însoţească în moarte pe domnul lor. pe care nu l-
au sprijinit cît a fost viu. Credinciosul Pătraşcu îşi va fi pus şi el capul pe
butuc, o dată cu domnul său ori mai tîrziu, căci de el nu s-a mai ştiut
nimic.
Şi astfel, în bezna istorică ce a urmat domniei lui Ştefan cel Mare, dacă
Rareş a fost „luceafărul", Ştefan Cetină o palidă licărire, Alexandru Cornea
s-a înscris ca o stea căzătoare sau ca un bolid ce brăzdează întunericul
pentru o clipită. „Dat pradă armelor şi hrană săbiei", luminoasa lui amintire
a rămas cît de cît, deşi a strălucit atît de puţin.
1 I. Bogdan, op. cit.
74

NEDREPTATE RĂMASĂ PESTE VEACURI

Mulţi nu s-au prea încumetat 'să scrie despre cei doi feciori ai lui Petru
Rareş, din pricina unor fapte care nu le făceau cinste, aşa după cum scriau
cronicarii vremii. Cei doi fraţi Rareş au apucat vreme de grea cumpănă, la
jumătatea celui de-al XVI-lea veac, cu fră-mîntări în întreaga Europă, dar
mai cu seamă pe meleagurile dinspre Carpaţi şi Dunăre. Se prăbuşise
Ungaria încă de la Mohâcs, iar pe rămăşiţele ei se mai certau turcii cu
habsburgii, în vreme ce polonii tare mai rîv-neau la pământurile moldovene.
Moldova încăpuse în puterea turcului încă de pe vremea cînd trăia
Petru vodă Rareş, care a fost silit să trimită ostatici la Istanbul pe Ilie,
feciorul cel mai mare, pe atunci la cruda vîrstă a copilăriei. Jale multă
trebuie să mai fi fost, mai cu seamă pentru biata mamă, Elena doamna, sau
pentru surorile Chiajna şi Ruxandra, dar nici chiar dîrzului părinte nu-i va
fi fost prea uşor să se despartă de coconul lui cel drag. Eftimie cronicarul
spunea: „în anul 7052 (1544) luna mai 15, Petru voievod a trimis pe fiul său
cel mai mare, Iliaş, la Ţari-grad, la marele împărat singur stăpînitor, unde
se numeşte la Poarta împărătească, şi l-a însoţit însuşi Petru
74
voievod cu doamna Elena şi cu toţi boierii mari şi cu tot sfatul şi
arhiereii moldoveni pînă ia rîul Dunărea"1.
Ostaticul însă era primit la Istanbul ca un fecior de „bei" şi ţinut la
seraiul sultanului, spre a-i sluji, dar mai cu seamă pentru a-l face să-i
îndrăgească pe turci. Şi în vechime, mulţi coconi domneşti fuseseră ostatici,
ca să nu pomenim decît despre Vlad-vodă zis Ţepeş: numai că unii, în loc
să se dea cu turcii, se îndîrjeau împotriva lor; alţii însă, mai slabi de virtute,
se lăsau adesea copleşiţi de traiul de huzur, cum scrie călugărul Paho-mie
din Zante: „... nu se folosesc în ceea ce priveşte trimiterea şi primirea fiilor,
căci se cuvenea să se îngrijească de copil şi să nu se amestece cu cine se
întîmplă (...) iar lăsîndu-i în voia lor, îi face să-şi caute numai de jucăriile
lor, de poveştile şi datinile păgîneşti. . ."2. În mintea monahului de la Zante,
tot ce nu era pravoslavnic era păgîn sau papistaş, „păcate" la fel de mări. Pe
undeva poate că avea şi dreptate, dacă ne gîndim la frămîntatele vremuri
cînd credinţa străveche era zdruncinată de „ereziile" lui Luther, Hus şi alţii,
cunoscute sub numele de „Reformă".
Plecînd de la Suceava şi bocit tot drumul, pînă la Dunăre, coconul va fi
crezut că se ducea la moarte. încît mare trebuie să-i fi fost uimirea
trezindu-se pe malurile de basm ale Bosforului şi prin palatele care între-
ceau în măreţie poveştile dădacelor lui din pruncie. Cu uşurinţa copilăriei
va fi uitat şi de părinţi şi de cîte cele din ţară, setos să cunoască lumea" de
minunăţii a cetăţii sultanilor, căci coconul se învîrtea nu pe uliţele cele
strimte şi murdare, pline de cerşetori şi cîini vagabonzi,
1 I. Bogdan, op. cit. (capitolul Cronica lui Eftimie), p 106—126.
2 N. Iorga, O descoperire privitoare la Rie Rareş, în „Revista Istorică nr.
7—9, Bucureşti, 1916, p. 179—180 (de altfel, marele istoric încearcă să
reabiliteze memoria prinţului şi în alte lucrări).
75
ci numai în case de rang. Aşa se cuvenea să-şi petreacă viata un fecior
domnesc, numai cu lume aleasă şi de neam, măcar că vorbeau limbi
diferite... De altfel, la Istanbul se întilneau pe acele vremuri învăţaţi şi
filosofi din cele două părţi de lume: răsărit şi asfinţit. Nu s-a prea povestit
despre viaţa cărturărească a oraşului sultanilor, iar din rîndurile cuviosului
Pahomie Rusanu din Zante ne sare în ochi ademenirea cu „poveştile şi dati-
nile păgîneşti", fără să spună limpede despre ce era vorba. Se mai plîngea
călugărul ortodox că tinerii ostatici învăţau „literele neamului stăpînitor şi
toată necu-cernicia", cu alte cuvinte limba turcilor şi învăţămintele acelui
neam.
Însă Iliaş tot creştin a rămas, căci turcii se dovedeau mai îngăduitori cu
alte credinţe. Oricum, se poate spune fără greş că ostaticul domnesc
învăţase carte temeinică, şi toată ştiinţa cîtă.era îngăduită de Coran. Totuşi
n-a pregetat să se lepede de toate acestea o dată cu săvir-şirea din viaţă a
părintelui său, în 3 septembrie 1546. Cronica spune că: „... s-au dus boiarii
la Poarta turcească şi, pentru dragostea lui Patru vodă, au cerut pă fiu-său
Iliaş, domn"1.
Grijile ţării erau, de bună seamă, prea mari pentru umerii tînărului
domn, dar a avut marele noroc că mama sa, Elena doamna, veghea alături
de el ca treaba să meargă bine. Mai trăiau încă mulţi dintre duşmanii
tatălui său, îndeosebi unul dintre ei, boierul Vartic, era chiar de mirare cum
scăpase pînă atunci. Ca să nu-l mai lase să uneltească din umbră, Iliaş-
vodă a pus de l-a descăpăţînat, umplîndu-i de spaimă pe cei ce crezuseră că
era prea slab ca să ţină frîiele ţării. îndată s-au pornit vicleniile şi urzelile
acestora, ba la poloni, ba la transilvani, ba chiar şi la Istanbul, unde însă n-
au avut deloc ascultare.
1 R. Popescu, op. cit., p. 292.
» - Domnii trecătoora - domnitori uitaţi 129
Ilie-vodă învăţase cîte ceva şi din viaţa zbuciumată a părintelui său,
care bătuse zadarnic pe la porţile crailor şi domnilor creştini cerîndu-le
sprijin, căci în cele din urmă tot s-a închinat sultanului Soliman. A socotit
deci că Moldova mai putea rămîne de-sine-stătătoare numai prin voinţa
padişahului, şi nu a polonilor ori habsburgilor, care mai degrabă ar fi
înghiţit-o. De altfel se ştie azi foarte bine că, în lungul vremilor, ţările ro-
mâne s-au bucurat de slobozenie mai mare din partea turcilor, decît alte
neamuri asuprite de ei.
La 29 august 1541, Ungaria de Mijloc devenise pa-şalîc, iar în
octombrie acelaşi an, dieta de la Debreţin recunoscuse stăpînirea turcească
asupra Transilvaniei, la fel ca şi în Moldova ori Ţara Românească. Cu toate
acestea, feciorul răposatului Ioan Zapolya era „rege" al Ungariei, adică al
unei ţări ce nu mai fiinţa. De fapt Ioan Sigismund Zapolya, copilul-rege, nici
nu avea cum să domnească, întrucît se născuse abia în 1540, la moartea
tatălui său, astfel că Isabela, mama sa, şi mai ales cancelarul ei,
Martinuzzi1, erau cei ce conduceau ţara, luptîndu-se din răsputeri să
rămînă cu turcii, căci altfel ar fi fost înghiţiţi de habsburgi.
Înţelegînd -că numai printr-o prietenie trainică între cele trei ţări
române ar fi făcut faţă încercărilor habsburgice de a le ocupa, Martinuzzi a
trimis soli la Iaşi. în august 1540, ca să reînnoiască legămîntul de prietenie
dintre cei doi vecini. Doi ani mai tîrziu, după ce Isabela se certase cu
Martinuzzi, Iliaş Rareş împreună cu Mircea Ciobanul, domnul Ţării
Româneşti, au intrat cu ostile în Transilvania ca s-o sprijine pe Isabela, căci
aşa suna porunca sultanului. De fapt amîndoi voievozii
1 George Utieszevycs Martinuzzi, cunoscut şi sub numele de „frater
Gyorgy". călugăr de origine croată, ataşat intereselor lui Ioan Zapolya încă
din 1504 (apud C. C. Giurescra ş* D. C. Giurescu. op. cit., voi. II, p. 210).
76
români erau înţeleşi într-ascuns cu Martinuzzi, încît nu s-a dat nici o
bătălie.
Ilie Rareş mai avea de făcut faţă şi vecinului de la miazănoapte şi, ca
să-l împace, în noiembrie 1546, a semnat o înţelegere cu Polonia, prin care
se lipsea de Pocuţia pe vecie. Cu toate acestea, pîrile boierilor au avut mai
multă crezare la poloni, care cu dragă inimă l-ar fi izgonit pe Ilie-vodă, de n-
ar fi fost sultanul de partea lui.
În treburile ţării domnitorul nu asculta de nimeni, în afară de mama
lui, Elena doamna, căutînd din toate puterile sale să rămînă ţara ca pe
vremea răposatului său părinte. Chiar cronicarul Eftimie ne spunea că: „. . .
mai întîi mergea bine şi se arăta binecinstitor către toţi şi iubitor de boieri şi
de toţi ce-i stăteau în jurul lui.. Iată însă că nevoia de bani l-a silit pe
voievod să pună bir mai mare pe ţară, şi atunci: . .. ,,a scris pe toţi boierii
mari şi mici la birul cel mare, şi tot sfa- tul, dar şi vătafilor toţi, în toată
ţara, de la cel dintîi pînă la cel din urmă, le-a poruncit să dea şi mitropoli-
tului şi episcopilor, a scris încă şi toate mănăstirile, cîte sînt în
Moldovalahia, la haraciul cel mare, şi cîţi popi şi diaconi sînt în graniţele
moldoveneşti".
Din această poruncă a domnitorului, ca toată lumea să plătească bir şi
nu numai cei săraci, i s-au tras mai pe urmă toate necazurile şi ponegririle,
care au dăinuit atîtea veacuri. Atunci i s-a împotrivit Macarie, episcopul
Romanului, pe care Ilie-vodă l-a caterisit2 fără prea multă vorbă. S-a
răzbunat crunt episcopul cronicar, spu-nînd urmaşilor că Ilie-vodă era „un
om cu inimă moale Şi cu sufletul slab, nu s-a arătat cu nimic asemănător
tatălui său, ca şi cum nu l-ar fi crescut ca un fiu, ci pe
1 I. Bogdan, op. cit.
2 Destituit.
77
toate le-a turburat şi le-a clintit"1. Singurii cărturari români pe atunci
se aflau numai în cinul preoţesc, care se arătase tare nemulţumit de faptul
că fusese supus la bir. Eftimie, care purta ură şi doamnei Elena, a ameste-
cat-o şi pe ea, spunînd că „la îndemnul mamei sale, Elena, s-a făcut
chinuitor şi pieritor de oameni şi chinuia pe boieri. . ."2. Cu toate acestea,
în afara boierului Vartic, nu se cunosc alţi boieri ucişi sau hainiţi de voie-
vod, şi nici supuşi la cazne.
Vecinii polonezi, care vedeau cu alţi ochi întâmplările din Moldova,
spun că trecerea la mahomedanism a lui Iliaş-vodă ar fi avut cu totul alte
pricini, decît cele spuse de cărturarii călugări din Moldova. Ei şi-au dat
seama că: ,,... deosebit de puternic s-a manifestat tendinţa otomană de a
subordona strict Moldova, în timpul lui Iliaş şi Ştefan Rareş"3. Dîndu-i
steag de domnie coconului lui Rareş, care le vorbea atît de bine limba, turcii
s-au înşelat punîndu-şi prea multe nădejdi în el. Şi. ca să-l mai strunească
pe uitucul domn, l-au poftit la Istanbul, totodată să-i mai ridice şi haraciul,
căci turcii mereu aveau nevoie de bani.
După ce a izbutit să strîngă banii ce se cuveneau haraciului şi-a
chemat toţi dregătorii la curţile măriei sale de la Huşi, ţinînd să le spună: „..
. căci eu mă duc la marele împărat şi iarăşi, curînd, mă voi întoarce"4.
Aşadar, nici pomeneală să-l fi bătut gîndul să plece pen
1 I. Bogdan, op. cit. (capitolul Cronica lui Macarie), p 103—104.
2 Eftimie trăia la curtea lui Al. Lăpuşneanu, ginerele doamnei Elena, cu
care nu era în relaţii prea bune, şi, ca să-i fie ne plac stăpînului, călugărul
a ponegrit-o pe mama-soacră, aflată alături de Ilie.
3 în 1553 s-a scris un elogiu dedicat prinţului Radzwil, ca care ocazie s-
a pomenit citatul de mai sus (apuci Şerban Papa-costea, O i>eche tipăritură
despre Moldova la mijlocia sec. XVI, în „Studii", nr. 3, T. 22, Bucureşti,
1969).
4 I. Bogdan, op. cit. (capitolul Cronica lui Eftimie).
77
tru totdeauna! Totuşi mulţi erau îngrijoraţi, mai cu seamă că văzuseră
Ungaria prefăcută în paşalîc... nu cumva padişahul să-l fi chemat pe
domnul lor spre a-l turci", ca mai apoi şi Moldova să urmeze soarta ungu-
rilor! Nu se poate şti dacă şi Ilie-vodă era la fel de îngrijorat; în orice caz, a
jurat pe cruce că nu se va lepăda de credinţa strămoşilor săi, ca să-i.
liniştească pe toţi. Nici vorbă, deci, de o plecare de bună voie, sau din vreo
„chemare lăuntrică", cum spun clericii cronicari, ba poate că va fi părăsit
Moldova cu inima strînsă, precum în vremea copilăriei, cînd se ducea ca
ostatic. Cînd îşi adunase boierii la Huşi, le spusese doar: ,,... că eu"iubesc şi
cred în legea creştinească, dar mă duc la împărat să scad şi să uşurez
haraciul ţării şi al săracilor, şi nu cum spun oameni, că merg pentru turcire
(...), că cine va face astfel de vorbe împotriva mea va fi pedepsit cu capul"1.
Ce s-a întîmplat la Istanbul nu se ştie, dar cuviosul Pahomie Rusanu
din Zante aflase că însuşi Soliman sultanul nu prea era încrezător în
„turcirea" lui Iliaş, întrebîndu-se dacă nu o făcuse numai ca să nu se mai
mărească haraciul Moldovei2. Polonezii, la rîndul lor, spuneau pe atunci că
îmbrăţişarea legii turceşti a fost din pricina vîrstei fragede a domnitorului,
dar mai ales o puneau pe seama ameninţărilor.
În această lumină a faptelor, trecînd cu vederea ponegririle din cronicile
noastre, se poate spune că „turcirea" odraslei lui Petru Rareş va fi făcut
parte din planurile lui Soliman de a-şi întinde efectiv stăpînirea în Moldova;
şi poate că impresionat de jertfa lui Iliaş nu l-a mai trimis domn în Moldova,
numindu-l în loc pe fratele său, Ştefan Rareş. în acest fel, în luna iunie
1 Jbidem.
2 N. Iorga, Renegaţi în trecutul ţărilor noastre şi al neamului românesc,
în Analele Academiei Române, Memorii. Secţia Istorie, Seria II, XXXVI,
Bucureşti, 1913, p. 799—806.
78
1551 s-a curmat dintr-o dată domnia celui ce fusese Ilie vodă Rareş,
schimbîndu-şi numele în Mehmet bey şi devenind stăpînul sangeacului
Silistra. Că n-a folosit nimic pentru el însuşi trecînd la mahomedani, se
vede şi din faptul că la scurtă vreme a fost scos de la Silistra, surghiunit la
Brusa, în Asia Mică, şi în cele din urmă tocmai la Alep, în Siria, unde s-a şi
stins din viaţă la începutul anului 1562. Şi din aceste întîmplări se poate
desprinde că a fost ,,turcit" cu forţa şi că tînărul vlăstar al lui Petru Rareş,
nevrînd să mărească haraciul pentru cei săraci din ţara lui, a lăsat domnia
ori alte ranguri, ducîndu-se să moară, în floarea tinereţii, departe de ţară.
Nici celălalt fecior al lui Rareş nu s-a bucurat de o pomenire cuvenită,
dar nu din pricina nedreptăţilor făcute de cronicarii călugări. Altele sînt
părerile despre credinţa noului domn. Pe cea din urmă foaie a unui
evangheliar de la Voroneţ, un călugăr oarecare a scris: „....în acelaşi an sosi
în numele domnului, Io Ştefan voievod, fiul lui Petru voievod, şi începu a nu
fi pe placul turcilor şi porunci oamenilor din ţara Moldovei să lepede hainele
turceşti pe care începuseră a le purta în vremea lui Iliaş-vodă şi porunci
oamenilor să fie totdeauna gata, toţi din ţară, cu armele şi cu altele, şi se
sui în domnie la 7059, luna iunie, în a 1l-a zi, într-o joi a fost uns"1.
Lăsa să se creadă, Ştefan Rareş. că turcii n-aveau să mai aibă nici un
spor în ţara Moldovei şi că el va călca pe urmele străbunului al cărui nume
îl purta, apă-rînd, la nevoie, cu spada, credinţa strămoşească. Se vede,
după scrisa călugărului de la Voroneţ, că ţara răsufla uşurată, după vestea
turcirii lui Iliaş, întrucît noua domnie se arăta mai tare de virtute. Ca să se
împace cu
1 Notă analitică scrisă în limba slavonă, comunicată de Ion Bogdan, în
op. cit.
79
clericii, voievodul l-a reaşezat pe Macarie în vechiul scaun episcopal, de
unde şi vorbele mieroase ale cronicarului în legătură cu acest domn. Scria
Macarie cu totul altfel: „ îndată s-au adunat poporul, episcopii şi cei ce se
aflau în fruntea dregătorilor şi căpeteniilor oştirilor si tot sfatul domnesc, şi
au dat schiptrul lui Ştefan cel cu inima îndrăzneaţă, destinat de mai înainte
pentru înălţimea domniei (...) şi s-a arătat ca stăpîn al ţării Moldovei şi
domn cu suflet luminat, cu chip bun şi frumos (. ) Şi bun şi iubitor de
dumnezeu şi mîngîia pe toţi şi dăruia bisericilor şi se purta creştineşte,
dădea mare cinste preoţilor şi arhiereilor şi călugărilor să facă un domn
binecinstitor (. . .) şi pe mine, cel înlăturat ca un mort viu, m-a adus între
cei chemaţi şi cu mîna domniei sale iarăşi ne-a încredinţat cîrja"1. . ., încît
nu mai trebuie adăugat nimic în legătură cu pornirea lui Macarie asupra lui
Iliaş, care-l caterisise! Totuşi, un cronicar muntean are o părere mai
proastă despre Iliaş, zicînd: ... . . dentîi s-a arătat bun şi milostiv, apoi s-a
făcut mai rău decît fratele său"2. . . Aşa că va trebui să depanăm istoria
domniei lui Ştefan vodă Rareş după faptele sale, şi nu după cum au scris
alţii despre el.
Ca să atragă şi mai mult preoţimea de partea sa, a poruncit prigonirea
altor credinţe, cum era cea armenească, ceea ce nu se obişnuia la români.
Grija lui însă cea mai mare a fost să apere fruntariile ţării şi dinspre poloni,
dar mai cu seamă dinspre habsburgi. În Transilvania, unde Isabela se
străduia să-şi vadă feciorul stă-Pîn al ţării, i se împotriveau atît Martinuzzi,
cît şi generalul Giovani Batista Castaldo. Cel dintîi ar fi vrut o reînviere a
Ungariei, sau măcar deocamdată a Transilvaniei, ca prim pas spre unirea
tuturor ţinuturilor din aceste părţi, într-un singur regat al Daciei. Rege,
desi-
1 I. Bogdan, op. cit., p. 74—106.
2 R. Popescn. op. cit.
79
gur, el ar fi trebuit să fie! Pentru aceasta, a căutat să-i înşele şi pe turci
şi pe austrieci. Nu i-a mers, fiindcă generalul Castaldo nu l-a mai răbdat
să-şi facă jocul. Dacia trebuia făcută, gîndea el, dar ca rege ... mai bun decît
el însuşi nu putea fi altul!1.
Planurile lui Martinuzzi nu erau nici pe placul lui Ferdinand de
Habsburg, care a poruncit generalului său să-l ucidă pe primejdiosul
călugăr. Omorul s-a petrecut cu mare taina, în castelul lui Martinuzzi de la
Vinţul de Jos, încît nimeni n-a aflat decît după aproape două luni, cînd a
fost găsit cadavrul fostului cancelar-.
 Ştefan Rareş primise poruncă de la padişah s-o ajute pe Isabela
împotriva lui Castaldo, într-o vreme cînd încă nu-şi statornicise domnia şi
primejdia venea dinspre Polonia. Acolo şe adăpostiseră cîţiva pribegi,
printre care şi „domnişori" ce rîvneau scaunul Moldovei. Unul dintre ei a
îndrăznit să treacă fruntariile ţării, dar oastea lui Ştefan vodă Rareş l-a
izgonit pe dată. Pare deci de necrezut ce scria Federigo Badoer, solul
veneţian la Poartă, pe la 19 august 1551, cum că domnul Moldovei s-ar fi
supus Poloniei. Zicea solul că înadins l-a trimis sultanul chiar pe Mehmet
bey (fratele său, Iliaş), ca să-i aducă aminte de atotputernicia Semilunii3.
Este adevărat, că, între 22 şi 29 septembrie, Mehmet bey s-a întîlnit ai
fratele său în Moldova, cu care prilej îi va fi lămurit pe domn că lehii nu
prezentau pentru ţară un sprijin, după cum nici austriecii, care, pe lingă
faptul că erau prea departe, n-aveau nici ostaşi de ispravă: Urmarea a fost
că Ştefăniţă Rareş s-a văzut ne
1 Adolf Armbruster, Evoluţia sensului de Dacia, în „Stadii, XXII, 1969,
p. 423—444.
- Vezi, Lissâk Gyergy, Az aranykigyâ (Şarpele de aur)y Badapest, 1970,
p. 147—148.
3 Nicolae C. Băjenaru, Castaldo, polonii şi omorirea lui Ştefăniţă Rares,
în „Revista critică", VIII, 1934, Bucureşti, p 102—110.
80
voit să mai sporească haraciul cu încă 5 000 ducaţi, după cum spune
solul „frîncilor" la Poartă.
Cum în Banat şi Transilvania tulburările începuseră să fie din ce în ce
mai mari, turcii au pornit spre Timişoara, urmînd ca în Transilvania să
pătrundă oastea domnului Moldovei. Se va fi bucurat tînărul domn la
gîndul că-şi va redobîndi în acest fel cetăţile pe care le avuseseră în
stăpînire înaintaşii lui. Tocmai stătea să plece, cînd, pe 28 decembrie 1551,
la Suceava s-a înfăţişat un sol cu carte de la Castaldo, cerîndu-i domnului
moldovean să nu se amestece, ci să-şi vadă de treabă în ţara lui. Era sfătuit
să se poarte la fel ca părintele său, cu mai multă prietenie faţă de austrieci.
Mai curînd se vedea însă că generalul se cam temea de oastea moldoveana,
îndată, chiar la 5 ianuarie 1552, Ştefăniţă vodă Rareş a răspuns scrisorii
făgăduind să nu-l mai atace, ba chiar era gata să jure credinţă împăratului,
iar ca dovadă a bunei sale credinţe, îi dezvălui lui Castaldo pregătirile
turcilor. El însuşi primise poruncă să înainteze, sub ameninţarea pierderii
capului în caz de neascultare, tot aşa cum i se mai poruncise şi atunci cînd
Castaldo şi Martinuzzi erau sub zidurile Lipovei. Ca răsplată pentru
credinţa de care dădea dovadă, domnul cerea măcar două din cetăţile pe
care le avusese părintele său în Transilvania. Generalul Castaldo a fost
uimit primind atît de repede binevoitorul răspuns, încît chiar a doua zi, la 6
ianuarie, a şi vestit Viena de cele întâmplate, precum şi ştirile de la domnul
Moldovei. Totodată l-a sfătuit pe împărat să nu dea crezare spuselor lui Şte-
fan Rareş, socotindu-l prea supus turcilor, ba chiar şi polonilor. Dar tocmai
cînd se îndoia cel mai mult de credinţa moldoveanului, acesta i-a trimis un
sol, la 22 martie, vestindu-l să Soliman avea să-l atace. La asta se aştepta,
dar nu şi la propunerea voievodului! Anume, zicea tînărul Rareş ca
generalul cu oastea lui să stea ascuns prin Ţara Bîrsei, lăsînd ostile turceşti
să pătrundă
81
peste munţi prin Moldova, după care să-i atace pe nepregătite. Nu ştia
domnul ce ştia generalul...
Mai întîi, purtarea lui Rareş l-a pus pe gînduri, dacă să-l creadă ori ba!
Apoi, el îşi cunoştea prea bine mercenarii. Erau foarte puţini şi prost
pregătiţi pentru luptă. Turcii aveau să atace prin secuime, unde lefegiii
austrieci erau tare urîţi, iar moldovenii lui Rareş cel tî-năr primiţi cu
bucurie. Sultanul ştia aceasta! De altfel, oştenii lui Castaldo nu erau
suferiţi nici unde în ţinuturile Transilvaniei. În martie 1552, răzvrătindu-se
contra căpeteniilor, lefegiii generalului au început a prăda ţara, ca nişte
tîlhari de drumul mare. Ba au încercat chiar să cuprindă Clujul, urmînd
să-l prade, dar locuitorii i-au chemat în ajutor pe ţăranii de prin împreju-
rimi. Cu bucurie au sărit aceştia în ajutorul orăşenilor, avînd şi ei de plătit
fărădelegile lefegiilor. Puţini au reuşit să scape, numai umilindu-se şi
cerşind viaţa în faţa ţăranilor. Deci, cu astfel de oşteni trebuia să-i înfrunte
Castaldo pe biruitorii Ungariei, care intraseră în Banat, înconjurînd
Caransebeşul, la 11 iunie. La 26 iulie 1552 Timişoara a căzut în mîna
turcilor, însă, încă de la 17 iunie, Castaldo, scriind la Viena, spunea că
primejdia cea mai mare era dinspre răsărit, unde intraseră moldovenii. Cu
mare greutate a strîns cîţiva oşteni, trimiţîn-du-i în calea oştilor lui Rareş,
dar fără nădejdea de a-l opri. Totuşi, moldovenii se opresc şi se trag în
secuime! Ca să-i facă pe turci să creadă că austriecii sînt foarte puternici,
Ştefăniţă Rareş a mai. dat o raită prin Ţara Bîrsei, de ochii lumii, fără să
pricinuiască vreo pagubă. În schimb turcii cucereau cu multă uşurinţă
cetate după cetate, izgonindu-i de peste tot pe lefegiii de care se „speriase"
tînărul voievod. Era limpede pentru toată lumea că, grosul oastei otomane
fiind prins în luptele cu bănăţenii, numai Ştefăniţă Rareş ar mai fi putut
cuprinde Transilvania. Şi n-a făcut-o! Din această pricină, domnitorul
român începuse a fi privit cu multă nădejde
81
de transilvani şi, cum Rareş era de acelaşi sînge cu cei mai mulţi dintre
ei, devenea o primejdie pentru hab-sburgi. Dar Transilvania nu trebuia
pierdută, astfel încît Castaldo a hotărit pierderea domnitorului român!
A greşit tînărul Rareş încrezîndu-se în austrieci şi făgăduindu-le
credinţă, cînd se vedea cît-colo că turcii erau cei mai tari. Dîndu-şi seama,
domnul a căutat să se întoarcă din nou cu faţa la sultan, dar nici aceasta
n-a fost pe placul multor boieri din ţară. Dacă a potolit în-trucîtva
nemulţumirea celor mai căpoşi vărsîndu-le sîn-gele, mulţi au fugit la poloni,
îngroşînd numărul pribegilor din jurul stolnicului Petre1. Nume de boieri
ucişi la poruncă domnească n-au prea fost pomenite, dar în Polonia nu se
mai vorbea de domnul român decţt ca despre „o fiară" ori ,,viperă". . .
Iată însă că şi cel de-al treilea cronicar călugăr, Azarie, depune
mărturie despre întîmplările petrecute atunci: „. . . pe cînd Ştefan cel viteaz
petrecea în chip binecinstitor, domnea şi întocmea toate, duşmanul cel
viclean nu a răbdat rîvna sa cea bună, ci a vîrît ura în boierii lui cei mari,
care fuseseră cinstiţi de dînsul cu binefaceri. Şi ce s-a întîmplat, deci?
Aşadar, boierii mai înainte zişi, care l-au părăsit, adică pribegii au trimis la
Ieşi scrisoarea tainică către sfetnicii cei dintîi ca să fure cu înşelăciune
minţile lor slabe: -«vreţi voi oare puterea Moldovei?», spuneau ei. «Ştefan cel
cu mîinile tari este împins de către tinereţea lui şi are de gînd să se ridice în
chip barbar împotriva voastră şi să închine ţâra turcilor»"2. N-a spus însă
Azarie, mai limpede, cine era „cel viclean", căci nu Satana, ci Castaldo a fost
cel care Şi-a vîrît coada în Moldova!
1 Ajungînd domn al Moldovei, si-a schimbat numele în Alexandru
Lăpuşneanu (1552—1561 şi 1564—1568).
2 Bogdan, op. cit. (capitolul Cronica lui Azarie), p. 126—152.
82
Aşa s-a scornit că măria-sa Ştefăniţă Rareş avea în gînd să facă un
mare ospăţ în ziua de 8 septembrie 1552, ia care să-i poftească pe toţi
boierii sortiţi pieirii. Nici vorbă însă de asemenea gînduri ucigaşe la bietul
domn, căci numai cu o zi înainte, în noaptea de 7 spre 8 septembrie, se afla
în cortul său din tabăra de la Ţuţora, pe malul Prutului. Dormea fără grijă
cînd ceata de boieri îi atacă pe cei şaptesprezece străjeri domneşti, după
care s-au năpustit asupra cortului, tăindu-i sforile şi prăvă-lindu-l peste
adormitul domn. N-a mai apucat să facă nici o mişcare, fiind copleşit de
hangerele care muşcau cu sete din trupul său. Zice-se că atîta a mai apucat
a spune, văzînd că rugăminţile lui de cruţare n-aveau că tare: „O, săracă
dreptate, pe tine te plîng şi de tine suspin, căci tu ai pierit şi murit înainte
de mine (...) şi a fost tăiat în chip vrednic de milă, sub cort, ca pe un miel
(. ..) şi zărea pe pămînt acoperit de sînge"1.
În acest fel au sfîrşit cei doi feciori ai viteazului domnitor Petru vodă
Rareş. care i-au urmat în scaunul domnesc, fără a izbuti să ajungă la
virtutea şi renumele bătrînului lor părinte.
1 Ibidem.

SOACRĂ ŞI GINERI
Abia se stinsese din viaţă Ştefăniţă vodă Rareş, sub loviturile
aducătoare de moarte, şi zbuciumata Moldovă a cunoscut noi frămîntări
sîngeroase. Generalul Castaldo nu s-a putut bucura de roadele urzelilor lui,
căci polonii erau mai aproape de întîmplările de pe malurile Pru- , tului. De
altfel austriacul era şi prea slab ca să se împotrivească lehilor şi a trebuit să
privească neputincios la întîmplările din Moldova.
Îndurerata mamă, Elena doamna, şi-a dat seama că pentru ţară ar fi
putut veni iar vremuri de cumpănă. Feciori -nu mai avea, iar pe fiica ei cea
mare, Chiajna, o măritase cu Mircea vodă Ciobanul, domnul Ţării Româ-
neşti, îi mai rămăsese domniţa Ruxandra, fată de măritat, iar ginerele ar fi
trebuit să apere şi pe mai departe, alături de mama-soacră, urgisita ţară a
Moldovei. De necrezut să accepte, totuşi, de ginere pe unul dintre cei ce şi-
au înfipt hangerul în pieptul feciorului ei, la Ţu-ţora. Ori să nu fi ştiut? Dar
mai curînd se poate spune că n-a avut de ales, căci Alexandru Lăpuşneanu,
sprijinit de poloni, cerca hotarele ţării. îi trebuia un braţ viguros, care să se
împotrivească, chiar dacă, de dragul ţării, şi-ar fi jertfit fata. dînd-o
ucigaşului fratelui ei .. Dîrză muiere, "ăduva lui Rareş!
83
Nu apucase să se usuce sîngele de pe ucigătoarele arme, că ceata
boierilor a şi hotărît, pe loc, acolo, la Ţuţora, ca Ioan Joldea să le fie domn.
împreună cu boierii Sturza, Moghilă şi alţii, nou-alesul domn a încălecat în
grabă, luînd drumul Sucevei, unde urma să fie uns şi să-şi ia de soaţă pe
domniţa Ruxandra. însurătoarea cu fata lui Petru Rareş l-ar fi îndreptăţit la
domnie, împotriva lui Lăpuşneanu, care se dădea fecior de domn1.
Vestea alegerii lui Joldea în locul domnului ucis a zburat ca fulgerul în
toate părţile, ajungînd şi la curtea regelui polon. Multă mînie a stîrnit acolo
cutezanţa ..dacilor"2 de a-şi alege singuri domnul. Cum de îndrăzniseră să-l
înfrunte pe rege, atîta timp cît acesta îl sortise pe Alexandru Lăpuşneanu să
le fie domn?! încă din ziua de 5 septembrie, deci pe cînd mai trăia Ştefăniţă
Rareş, castelanul de Beltz, în numele regelui, îi luase jurămînt de credinţă
lui Lăpuşneanu şi l-a ajutat mai apoi la trecerea Nistrului.
Nici pribegilor nu le venea să creadă o asemenea întorsătură a boierilor
din preajma lui Joldea. Se aşteptaseră ca. îndată după uciderea tînărului
Rareş, boierii să i se înfăţişeze pentru închinăciune lui Lăpuşneanu . . . Nu
cumva şi aici era mîna lui Castaldo?! Oricum, Alexandru Lăpuşneanu nu
era prost să-l înfrunte pe generalul habsburgilor. Trebuia multă chibzuinţă,
şi nicidecum pripeală!
Dar nici Ioan vodă Joldea, să-i zicem aşa, nu s-a arătat prea zorit să
ajungă în cetatea de scaun. A făcut un popas la conacul lui de la Şipote, fie
ca să-şi mai tragă suflarea, fie întrucît aflase că nobilul Seniawski, pro-
teguitorul lui Lăpuşneanu. îi trimisese patru soli. Jol
1 Era fiu natural al lui Bogdan al III-lea cel Orb.
2 Cronicarii poloni îi nomeara pe moldoveni în mod curent daci.
83
dea i-a primit, dar nici n-a vrut să audă de supunere în faţa domnului
adus de poloni. Neaşteptată a fost înfruntarea solilor, care au cutezat să-i
spună lui Joldea că era ruşinos ca el, boier de viţă, să asculte de Elena
doamna, o muiere . . . Oare atît de repede se făcuse învoiala între ginerele
ucigaş şi mama-soacră?! în orice caz obrăznicia solilor l-a scos din sărite pe
noul domn, care, după cum spune cronicarul Orzehowski, i-ar fi aruncat în
lanţuri1.
În timp ce solia polonilor era la Şipote, ostile lui Lăpuşneanu şi
Seniawski au izbutit să ajungă şi ele şi să împresoare conacul. în fruntea
oştilor lui Lăpuşneanu se afla vornicul Motoc, înverşunat contra lui Joldea.
Pereţii caselor de la Şipote erau de cărămidă şi destul de groşi, buni de
adăpost, dacă neprietenul nu avea tunuri, şi se pare că n-a avut. Astfel
încît, voinţa dîrză a celor împresuraţi de a nu se da prinşi, mai cu seamă că
merindea şi praful de puşcă nu le lipseau, făcea să se întrezărească o
îndelungată împotrivire. Dar Lăpuşneanu n-avea vreme de pierdut, mai ales
că se va' fi întrebat dacă nu cumva cerbicia boierilor de la Şipote se datora
unor făgăduieli de ajutor de la Castaldo ... Prin vicleşug au fost răzbiţi!... A
fost dat focului un hambar de lîngă casă, iar fumul, pătrunzînd prin fe-
restre, i-a înăbuşit ca pe şoareci, scoţîndu-i din bîrlog pe toţi boierii.
Legaţi cobză, în frunte cu Ioan Joldea, prinşii au fost aduşi la picioarele
lui Lăpuşneanu. Acesta i-a mustrat pentru nesupunere şi... în loc să
poruncească des-căpăţînarea vinovaţilor, după cum se obişnuia, a poruncit
dezlegarea şi eliberarea lor! Nici măcar pe Joldea nu l-a scurtat de cap, ci
numai l-a „crestat la nas", ca să nu-şi mai ridice nasul la scaunul domnesc.
Şi, pentru că
1 Vezi I. Minea, începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, în
„Cercetări istorice" an I, Iaşi, 1925, p. 100 şi arm.
84
se voise să fie ginere lui Petru Rareş, a poruncit ca „mirele'' să fie
cununat pe vecie cu biserica lui Christos. adică l-a călugărit.
De fapt, nu inima cea bună a iui Lăpuşneanu a poruncit iertarea
nesupuşilor, ci mai curînd teama de a nu-l supăra pe Castaldo. Ştia. oare,
că boierii înfăptui-seră sîngerosul omor la îndemnul generalului? în schimb,
nu era îndoielnică împotrivirea Elenei doamna şi a celor din jurul ei. Atunci,
sau poate mai înainte, îi va fi venit în minte gîndul de a se înrudi cu Rareşii,
devenindu-i ginere îndărătnicei doamne ... Ca ginere se va lupta cu soacra,
şi nu ca domn venit din afară, împotriva domniei legiuite!
în acest fel Elena doamna s-a văzut soacră, dar cu alt ginere decît va fi
vrut ea. Nădăjduise ea cu Joldea, dar n-a izbutit, iar acesta n-ar fi ieşit din
cuvîntul ei, după cum se spusese la Şipote. Anumite veşti, ajunse pînă
astăzi, spun că, din porunca lui vodă Lăpuşneanu, doamna Elena ar fi fost
aruncată în fundul unei temniţe, şi acolo, în mare taină, sugrumată. Cîtă
crezare se poate da unei asemenea veşti rămîne de văzut, căci ea a fost dată
de Brzewski, un sol al regelui polon. Acesta, în drum spre Istanbul, ar fi
făcut un popas la Iaşi, unde ar fi auzit despre faptă. Uciderea soţiei lui
Petru Rareş s-ar fi petrecut într-ascuns de teama norodului, care încă nu-l
uitase pe Petru vodă Rareş, dar solul nu spune că la Iaşi el nu a ..poposit",
ci a fost poprit de domnitor, bănuindu-l "de urzeli contra Iui. Oare nu ca
răzbunare va fi scornit zvonul uciderii doamnei Lima, spre a-l face de ocară
pe ginere?

DOMNUL DE RĂSCOALĂ
Nici urmă de tătar nu se arătase în calea oştenilor măriei-sale Iacob
vodă Despot, şi doar mărşăluiau de vreo cîteva zile în căutarea lor. Arşiţa
cruntă a verii anului 1563 le încingea chivărele şi pieptarele oţelite,
scăldîndu-i în sudoare. Cu pizmă se uitau la oştenii mol- ' doveni, care
mergeau mai alături de ei, numai în cămaşă, şi aceea dezbumbată pînă la
brîu. Unii şi-au desfăcut apărătorile, iar alţii cărau coifurile cele grele ca pe
nişte paporniţe goale. Setea îi chinuia cumplit, iar cînd dădeau peste vreo
fîntînă se înghesuiau ciorchine în jurul ei. întrebaseră ici şi colo, dar cei
cîţiva ţărani peste care dăduseră în cale dădeau din umeri cu mirare şi nici
unul dintre ei n-ar fi putut spune că auzise de tătari prin părţile lor. Aşa că
oştenii abia aşteptau să atingă apa Nistrului, la hotar, făcînd apoi calea
întoarsă. Erau lefegiii nemţi ai voievodului, încredinţaţi dumnealor
hatmanilor Tomşa şi Toroman, pentru a-i izgoni pe năvălitorii de la răsărit.
Nu-i prea venise domnului a crede că tătarii ar fi pătruns în ţară, după
ce de puţină vreme solii lor se tîrîseră în genunchi la picioarele măriei-sale,
făgăduin-
10 - Domnii trecătoare - domnitori uitaţi 145
du-i pace veşnică1. Tătarii, însă, nu se ştia niciodată ce gînduri aveau,
aşa că domnul s-a învoit să le dea sub mîna boierilor şi pe vestiţii lui lefegii.
De altfel, cei doi boieri, pe care-i făcuse căpeteniile întregii oştiri, erau
oameni cinstiţi şi vrednici şi nu i-ar fi bănuit de înşelăciune pentru nimic în
lume. Poate că dacă ar fi fost vorba doar de tătari ar fi trimis numai oşteni
de ţară, dar hatmanul Tomşa aflase că şi pan Dimitrie Wiszno-wiecki pălise
la hotare o dată cu tătarii. Acesta se înrudea cu Petru Rareş, răposatul, şi
tare mai poftea să se vadă domn în Moldova. Pentru că polonezul avea oaste
după tipicul europenesc, numai lefegiii domnului le-ar fi putut sta în faţă.
Iată-i, aşadar, mărşăluind prin praful drumului, stîrnind mirarea
localnicilor, dar şi spaima că, dacă nu se arătaseră, tătarii aveau tot timpul
să se ivească. Cît despre lehi, cu adevărat că nu auziseră, şi nici n-aveau
cum ... Totul nu fusese decît o scornire de-a boierilor nemulţumiţi de vodă
Iacob şi care-l aleseseră pe hatmanul Tomşa să-l lipsească de lefegii, ca să-l
poată răsturna cu uşurinţă.
Oştenii steagurilor boiereşti nu s-ar fi putut înfrunta deschis cu lefegiii
lui Vodă, şi de aceea Tomşa i-a tot plimbat pînă la hotare, căutînd prilejul
să se scape de ei. Hatmanul, cu înfăţişarea lui frumoasă, cu mîini tari şi
inimă îndrăzneaţă, se va fi făcut ascultat de lefegiii supuşi poruncilor lui.
Poate că-i şi părea rău să ucidă asemenea războinici, dar n-avea altcum...
Cu ei nu s-ar fi putut înţelege, iar primejdia să-l pîrască domnului era
mare. Trebuiau deci jertfiţi cu orice chip, dar nu se ivise încă prilejul.
Mare era nemulţumirea întregii ţări împotriva domniei, căci ereticul
domn Iacob Heraclid Despot visa să transforme Moldova într-un cuib al
tuturor ereticilor din
1 Adina Berciu, O domnie umanistă în Moldova: Despot vodă,
Bucureşti, 1980.
85
Europa, născocind şi acea şcoală latinească de la Cotnari si multe
altele. Nimeni nu şi-a dat seama pe atunci că învăţatul voievod ar fi vrut să
facă, nu numai din Moldova, ci chiar din vechea Dacie, o ţară la rînd cu
celelalte ale Europei!1.
Osteniţi de atîta drum, lefegiii au căzut frînţi de oboseală cînd
ajunseseră în satul Ciuhru, din apropierea Nistrului. Lăsînd moldovenilor
grija pazei, au adormit buştean. Cei mai mulţi pentru vecie, căci peste
noapte, la porunca lui Tomşa, moldovenii au sărit asupra lor, căsăpindu-i.
Cu greu va fi scăpat vreunul trecînd apa Nistrului şi pierzîndu-şi urma în
cele pustii.
Zorii zilei de 8 ori 10 august2 au găsit satul scăldat în sîngele lefegiilor.
Şi tot acolo, pe locul măcelului, hatmanul Tomşa fu ales domn al Moldovei.
Era, în fond, o răscoală împotriva unui domn străin de ţară şi neam, iar
oştenii au vrut un domn român! Răscoala l-a ridicat în scaunul domnesc pe
viteazul hatman, care pe loc şi-a luat numele de Ştefan-vodă, vrînd ca prin
aceasta să reamintească de vremurile glorioase ale Moldovei.
În uralele oştenilor şi în fruntea lor, domnul de răscoală a făcut cale
întoarsă, cu gîndul să-l izgonească pe venetic, dar acesta, înspăimîntat, s-a
închis între zidurile Sucevei, aşteptînd vremuri mai bune pentru el şi
nădăjduind ajutor din afară. Cunoscînd tăria zidurilor cetăţii de scaun,
Ştefan vodă Tomşa a căutat să cuprindă mai întîi cetăţile şi tîrgurile întărite
ce l-ar fi putut ajuta mai tîrziu în luptă. O ceată de oşteni de-ai lui s-au dus
astfel la cetatea Neamţului, pătrunzînd pe poartă nestingheriţi, căci nu se
aflase de răscoală. De cum s-au văzut înăuntru, s-au năpustit asupra
lefegiilor, care nu se aşteptau să fie atacaţi, ucigîndu-i pînă la unul. Pîrcă-
labul cetăţii, sau „prefectul", după cum îi spunea fos-
1 A. Bercin, op. cit.
1 Datele diferă în diverse izvoare.
86
tul domn, purtînd numele de Ioachim Prudentius, a scăpat, aflîndu-se
închis în Suceava alături de domnul si prietenul său. în schimb a fost adus
şi întemniţat în cetate Georgius de Rewelles, curtean domnesc ce fusese
trimis după strîngerea birului în Ţara de Jos, şi încă alţi străini de seamă,
precum şi oameni de rînd pripăşiţi prin Moldova. Atunci s-au dedat
răzvrătiţii la tot felul de răutăţi asupra veneticilor ori a celor de altă
credinţă, fapt nemaipomenit în ospitaliera ţară a Moldovei. Pînă şi pe
nevasta episcopului reformat Ioan Lusinius au omorît-o, după ce l-au trimis
întru cele veşnice pe soţ1.
Ştefan vodă Tomşa s-a dovedit nu doar un iscusit ostaş, dar şi un
dibaci conducător, căci încă dinainte de răscoală îi trimisese carte lui
Wisznowiecki poftindu-l să vină să ia domnia Moldovei, vrînd astfel să şi-l
facă prieten. O dată ce se schimbaseră lucrurile, desigur, polonezul nu mai
era de trebuinţă. Polonia însă, care era în spatele lui pan Wisznowiecki, nu
voia să se lipsească de Moldova, astfel că şleahticul a trecut Nistrul, îndrep-
tîndu-se spre Suceava.
Între timp, boierul Motoc, singurul care mai rămăsese o vreme pe lîngă
Despot deşi fusese înţeles cu răzvrătiţii, l-a părăsit, lăsîndu-l, numai cu
puţinii lefegii, împresurat de ostile lui Tomşa. Acesta, auzind de sosirea
ostaşilor lui pan Wisznowiecki, s-a tras pe lături, lăsîn-du-i pe polonezi să
împresoare cetatea. Ba i-a trimis din nou vorbă leahului, cum că el este
numai un domn de răscoală, adică vremelnic, pînă ce va cădea Despot, şi
atunci se va da la o parte, lăsînd scaunul domnesc cui i s-ar fi cuvenit.
 Polonezii au încercat să pătrundă zidurile cetăţii, dar zadarnic, şi
atunci pan Wisznowiecki l-a trimis la Despot pe prietenul său cel mai bun,
Piaseski, care era
1 M. N. Burghele, Despot Vodă ereticul, în „Convorbiri Literare" XXX,
Iaşi, 1897, p. 802—806.
87
totodată bine şi cu fostul domn. Trebuia ca solul să-l lămurească pe
Despot să părăsească Moldova şi i se făgăduia viaţa. însă acesta nici n-a
vrut să audă de aşa cava. Prinzînd veste de cele ce se petreceau între
Despot şi Wisznowiccki, Tomşa l-a aţîţat din nou pe polonez, amintindu-i că
el se socotea domn vremelnic şi că i se va închina indată ce scapă de
Despot.
Pan Wisznowiecki nu s-a mai încrezut în făgăduielile amăgitoare ale lui
vodă Tomşa, ci a poruncit lupta, de astă-dată împotriva lui. înfruntarea s-a
petrecut la Vericicani, pe apa Şiretului, şi mare pagubă şi înfrîngere a
suferit semeţul pan polonez. Abia reuşi să se strecoare din vîrtejul luptei şi-
şi căută scăparea fugind spre Nistru. Cum se lăsase noaptea, fugarul a
căutat adăpost într-o căpiţă cu fîn, unde a adormit frînt de oboseală şi
descurajat de înfrîngere. A doua zi, „nărocul lui cel prost"1, cum zice
cronicarul, a făcut ca stăpînul locului să vrea să care căpiţa, şi astfel a dat
peste el. Aflînd cine este, . n-a mai stat pe gînduri şi l-a dus legat la
picioarele lui Tomşa, unde a dat şi peste prietenul său Piaseski, de ase-
menea prins2.
Tocmai în acea vreme sosise de la Poartă un ceauş, cu poruncă de la
sultan să-l ducă la Istanbul pe Despot, dar nu putea ajunge la el. Ca să nu
se întoarcă cu mîna goală, Ştefan Tomşa i-a dat turcului pe cei doi prinşi,
să facă ce-o vrea cu ei, numai Poarta să trimită steag de domnie pentru el,
care fusese alesul ţării. Bucuros a plecat turcul cu cei doi, cu toate că
Piaseski făgăduise pentru viaţa lui 20 000 de ducaţi de aur. Poarta nu se
amestecase pînă atunci în certurile din Moldova, dar nu înţelegea să-i lase
nici pe polonezi să facă după voia lor. Ca să-i înveţe minte şi să fie de pildă,
Wisznowiecki şi Piaseski au fost agăţaţi în cîrligele din zidul seraiului,
1 Expresie obişnnită la cronicaral Ion Necalce.
2 A. Berciu, op. cit.
87
aşa cum se obişnuia cu răzvrătiţii. Trei zile s-au chinuit sărmanii,
slujind drept ţintă pentru arcaşii ce se întreceau să-i înţepe în aşa fel ca să
nu-i omoare. Cumplită moarte!
Despot se ţinea însă mereu după ziduri, şi nu pierduse nădejdea unui
ajutor de la prietenii din afara hotarelor, îi trimisese carte cu rugăminţi pînă
şi lui Ioan Sigismund Zapolya, în Transilvania, cu toate că ştia că-l
duşmăneşte. Nu putea crede că un cap încoronat va lăsa pe mîna
răzvrătiţilor pe unul asemenea lui. Zapolya l-a trimis pe Radakus Lăszlo cu
2 000 de oşteni, dar în sprijinul lui Tomşa, cu toate că-l ştia vremelnic şi
numai domn de răscoală. Adevăratul domn, după el, era Lăpuşneanu, şi
chiar îl rugase pe sultan să-i dea înapoi domnia. Nu ştim ce va fi spus
Tomşa despre Zapolya cel tînăr, dar pe faţă nu s-a arătat mîniat, cîtă vreme
Despot mai era în Suceava.
Vremea trecea fără spor de nici o parte. în 18 septembrie, un sol al
regelui polon către Poartă trecu pe la vodă Tomşa înmînîndu-i carte de la
craiul său, prin care îi cerea îngăduinţa să treacă trimisul lui prin Moldova
şi să-l sprijine. în schimb, îi făgăduia prietenia! Bucuros, Ştefan Tomşa i-a
trimis pe diaconul Vasian şi pe Korolka, slujitorii lui, la rege, făgăduindu-i
credinţă, dar acesta n-a vrut să stea de vorbă cu ei . . .
Soarta însă a vrut ca Despot, trădat de chiar lefegiii lui, să-i fie dat pe
mînă la Areni, lîngă cetate. Mare bucurie pe oastea răsculaţilor la auzul
veştii! S-au rîn-duit pe două coloane, lăsînd prinşilor, în frunte cu Despot,
trecere pe la mijloc. înveşmîntat cu cele mai scumpe haine domneşti, slăbit
şi tras la faţă de atîta zbucium, fostul domn se ţinea mîndru în şa, dar nu
trufaş. Ajuns în faţa biruitorului său. îl salută cu uşoară plecăciune a
capului, după care descăleca şi se rugă pentru viaţa însoţitorilor săi, iar
pentru el ceru o moarte fără cazne. Vodă Tomşa se uita mulţumit la fostul
său stăpîn, care
88
se afla în puterea lui, şi nu scotea o vorbă. Crezînd că prin aceasta
domnul nu era hotărît ce soartă îi va hărăzi, Despot nădăjdui în salvarea
vieţii sale şi făgădui să se călugărească. Dar asta l-a mîniat cel mai mult pe
pravoslavnicul domn de răscoală! Ba chiar l-a întrebat, în bătaie de joc,
dacă n-ar vrea să se călugărească la vreo monastire jefuită de el. . . L-a mai
mustrat preţ de cîteva clipe, după care l-a izbit cu buzduganul în plin
obraz, spărgîndu-i dinţii şi nasul. Prăbuşit, Despot a dat să se ridice,
socotind că nu se cădea să zacă în ţărîna cel ce fusese uns ca domn al ţării,
dar o nouă izbitură l-a do-borît. Apoi, la un semn al lui Tomşa, un rob tătar
l-a descăpăţînat pe loc. Atunci şi-au arătat „vitejia" şi însoţitorii lui vodă
Tomşa, mulţi dintre ei foste slugi supuse ale lui Despot. S-au năpustit
asupra leşului şi l-au hăcuit ca nişte sălbăticiuni ale pădurii... Şi astfel, nu-
mai carnea însîngerată şi sfîrtecată a mai rămas din luminatul şi cărturarul
domn Iacob Heraclid Despotul, cel , ce se visase rege al Daciei!1.
Capul lui Despot, împreună cu cel al prietenului său Ioachim
Prudentius, care l-a urmat şi în moarte, au fost trimise pe dată la Poartă, ca
să le arate turcilor că răfuielile răzvrătiţilor erau numai cu fostul stăpîn şi
cu străini aduşi de el. Turcii ar fi trebuit să înţeleagă că Moldova nu primea
străini decît în ospeţie, şi nu ca stăpîni... La rîndul ei, nici înalta Poartă n-
ar fi avut nimic împotriva domniei lui Ştefan Tomşa, care, pe lîngă faptul că
fusese ales de ţară, se zicea că ar fi avut o oaste de vreo 80 000 de oameni2.
Dar la Istanbul se afla Şi Alexandru Lăpuşneanu, care, pe lîngă bani, mai
avea şi prieteni, iar aceştia se ţineau de dregătorii Porţii să-l trimită din nou
în scaun. Turcii mai bucuroşi i-ar fi
1 A. Berciu, op. cit.
- E. Hurmuzaki, Docum. XI, 1900, p. 66—67
88
 dat un sangiac, ba chiar şi puţină otravă, numai să se scape de beiul
moldovean ...
Încurajat de zăbava înaltei Porţi, vodă Tomşa trimite soli, dar între timp
Lăpuşneanu cîştigase, astfel că solii lui Tomşa sînt aruncaţi în lanţuri şi
ameninţaţi cu moartea. De teamă, unii dintre ei s-au turcit, ba unul a
făgăduit că, dacă i se dă un ceauş să-l însoţească în Moldova, el va aduce
ţara la ascultare către Poartă1, dar turcii nu s-au arătat a-i da crezare.
Lăpuşneanu era în drum spre ţară şi poposise la Brăila, fără a mai
aştepta să vadă dacă sultanul îi va oferi domnia. Acolo l-au întîmpinat o
seamă de boieri, care s-au rugat de el să se întoarcă, pentru că nici boie rii
şi nici ţara nu-l voiau. Nu era însă de înduplecat: „... de nu mă iubesc ei, eu
îi iubesc pre dînşii, şi de nu mă va ţara, eu o voi pre dînsa, şi voi tot merge,
ori cu voie, ori fără voie"2.
O iscoadă ungurească din Moldova îşi vestea stă-pînii că pe
Lăpuşneanu nu-l slujeau decît vreo 8 000 de oşteni3, cu mult mai puţin
decît se zicea că ar fi avut Tomşa. De neînchipuit, dar domnul de răscoală
şi-a pierdut capul! Mai întîi l-au părăsit cei mai mulţi boieri, iar mai apoi se
zvonise că intraseră în ţară şi turcii şi tătarii ... Ce va fi fost în mintea lui şi
a celor cîţiva credincioşi care îi mai rămaseră nu se poate şti, dar în mare
grabă au încărcat vistieria ţării, cam 3 000 de ducaţi de aur, şi, ca nişte
lotri, au fugit în Polonia. Tomşa şi Motoc au rămas la Bwthaco, iar ceilalţi
prin diferite târguri din Pocuţia.
Să fi uitat oare Tomşa că vodă Lăpuşneanu fusese înscăunat prima
dată de poloni şi că mai avea prieteni acolo? Să fi uitat că el însuşi dăduse
pierzării la turci
1 Ibidem.
1 Vezi N. M. Burghele, op. cit.
5 Călători străini. . ., voi. II. p. 309.
89
pe cei doi nobili polonezi?! însăşi cutezanţa de a lua cu el întreaga
vistierie a ţării era o nechibzuinţă, cunoscută fiind lăcomia unor şleahtici
din Pocuţia, care nu o dată se făcuseră tîlhari de drumul mare.
Se înţelege că şi sultanul s-a mîniat foarte şi i-a cerut craiului să dea
înapoi fugarii şi vistieria. Cum însă polonezii nu aveau de gînd să înapoieze
banii, au hotărît moartea celor care-i aduseseră ... I-au strîns pe fugari de
pe unde i-au găsit şi i-au dus la Liov, pentru judecată, de faţă fiind şi
Ibrahim beg, trimisul sultanului. De fapt, acesta fusese cîndva polonezul
Ioachim Struss, dar se lăsase de credinţa strămoşilor lui, intrînd în slujba
turcilor. Le-au fost amintite prinşilor toate nedreptăţile pe care le făcuseră
Poloniei, ca' jefuirea Snyatinului şi a altor tîrguri poloneze, iar în cele din
urmă şi moartea celor doi şleahtici în cîrligele seraiului... Drept urmare
Ibrahim beg, dregătorul Porţii, putea spune cu mîna pe inimă că cei vinovaţi
de furtul 1 vistieriei îşi căpătaseră pedeapsa de la prietenii lioveni ai
turcilor. De dat bani înapoi, nici vorbă!
De neînţeles ce a căutat Ştefan Tomşa în Polonia, după ce le pricinuise
atîtea necazuri. Chiar şi în ziua de 5 mai 1564, cînd şi-a făcut adiata1, el
încă mai spunea că nădăjduise în ocrotirea regelui. Şi poate că spunea
adevărul. Numai că banii aduşi cu el erau prea ispititori pentru lehi şi nu i-
ar fi înapoiat turcilor pentru nimic în lume, fapt pentru care îi vor fi
făgăduit adăpostire numai pentru a-l face să tacă pe vecie. Astfel „ocrotit",
sîngele domnului de răscoală a împroşcat pietrele pieţii din Liow!
Domnind atît de puţină vreme şi la ceas de mare cumpănă, mulţi nici
nu l-au mai socotit printre voievozii Moldovei.
1 Testament.
90

MIRCEOAIA
Cine îşi mai aduce oare aminte, astăzi, de acest nume atît de cunoscut
cu veacuri în urmă, care i se dăduse doamnei Chiajna, după soţul ei,
Mircea Ciobanul? Firea bărbătească şi dîrzenia cu care s-a luptat în
apărarea scaunului Ţării Româneşti, dar şi a fiinţei neamului, aminteau de
cel ce i-a fost părinte, Petru vcdă Rareş.
Rămasă văduvă la 21 septembrie 1559, cu un fecio-raş de numai 12
ani, a luat ea cîrma ţării, spre a o scoate din impasul la care o aduseseră cei
mai mulţi dintre boieri. Era pe vremea cînd se ducea o luptă aprigă între
domnitor şi boierii cei lacomi de putere, care se voiau stăpînii ţării. Aşa se
face că nu puţini au fost voievozii care au rărit rîndurile trufaşilor boieri, iar
răposatul Mircea nu rămăsese mai prejos, ba'se poate spune, fără greş, că-i
şi întrecuse ... Mulţi duşmani îşi mai făcuse printre cei scăpaţi cu viaţă de
mîna lui necruţătoare, iar o dată cu moartea dîrzului domn, s-au încumetat
să apuce ei stăpînirea în ţară.
La numai două săptămîni de la înhumarea domnitorului, o seamă de
pribegi, în frunte cu Badea clucerul,
1 Domn al Ţării Româneşti între 1545—1552 şi 1558—1559.
90
au pornit cu oaste asupra văduvei şi orfanului Petru, urmaşul în scaun
al părintelui său. Dar Mirceoaia nu şi-a pierdut cumpătul, cu toate că
fusese luată pe nepregătite, ci a strîns în juru-i pe cei cîţiva credincioşi şi,
luindu-l pe tînărul voievod, s-a tras mai către Dunăre. La Româneşti a
încercat chiar o împotrivire, dar oştenii domniei au fost copleşiţi, mulţi
dintre ei părăsindu-şi stăpînii. O înfrîngere nu însemna însă toată lupta
pierdută, şi fata lui Rareş ştia acest lucru!
Rămasă aproape singură, a izbutit să cîştige încrederea turcilor şi, cu
sprijinul lor, s-a întors, lovindu-i pe pribegi la Şerpăteşti, înainte de 5
noiembrie. Au muşcat ţărîna trufaşii boieri, care s-au sumeţit să se
măsoare cu doamna Chiajna, apriga Mirceoaie! A căzut floarea boierimii
muntene, în frunte cu Badea clucerul. Şi astfel, Petru vodă cel Tînăr, aşa
cum i se mai spunea, a intrat alături de mama sa în cetatea de scaun a
Bucureştilor.
La numai o săptămînă, alţi pribegi — ca Standul < Bengăi, Matei al
Margăi, Radu logofătul, Vîlcan şi alţii — şi-au încercat norocul, pătrunzînd
pe valea Oltului. Din nou tînărul voievod, care purta numele bunicului său,
Rareş, i-a întîmpinat în fruntea oastei domneşti. Lupta s-a dat pe 12
noiembrie, la Boian. Domnul a ieşit biruitor, izgonindu-i pe cutezătorii
boieri. După această înfrîngere, poate şi datorită iernii sosite mai devreme,
s-au potolit toate încercările pribegilor şi în ţară s-a aşternut liniştea.
Mirceoaia însă, veghind la temeinicia domniei, a cerut neguţătorilor de
peste munţi să-i lege şi să-i dea ei pe fugarii români ori, dacă nu, măcar să-
i izgonească din oraşele lor, ca să nu mai fie cu primejdie în preajma ţării.
Nu s-au lăsat înduplecaţi neguţătorii la rugăminţile Mirceoaiei, ba unii
i-au răspuns că nici n-ar fi auzit de pribegi prin aşezările lor, aşa cum
făcuseră sibienii. Căci nu le venea la socoteală să rupă legăturile cu
boierimea română, muşteriu de prim rang pentru măr
91
furile lor. Mirceoaia însă, văzînd că n-o scoate la capăt cu vorba bună, a
poruncit, prin domnul ţării, să fie închise toate drumurile către
Transilvania, dîndu-le neguţătorilor o dureroasă lovitură. în acest fel, Petru
vodă cel Tînăr a fost cel dintîi care s-a rupt de ţara de peste munţi, aşa cum
nu prea se făcea .. . Ştia, însă, doamna Chiajna s-a gîndit să-şi căpătuiască
copiii, căci, în afara atunci, turcul era cel mai tare!
Rînduind domnia şi ţara, după cîtva timp mama Chiajna s-a gîndit să-
şi căpătuiască copiii, căci în afara domnului, mai avea şi fete de măritat.
Norocul i s-a ivit după puţină vreme, tocmai de unde nici nu se aştepta, în
urma luptei de la Verbia, din 17—18 noiembrie 1561, scaunul Moldovei
fusese ocupat de Iacob Heraclid Despot, care se dădea de neam mare şi
prieten cu toţi împăraţii şi craii lumii; or, la puţină vreme, el a fost acela
care i-a petit o fată! Cum era sş. nu primească un asemenea ginere, care se
fălea că la nuntă avea să poftească şi pe regele Filip al II-lea din îndepărtata
Spanie, pe însuşi împăratul Carol Quintul şi pe toţi craii şi împăraţii lumii?
1 Numai de sultanul Soliman uitase să pomenească ...
Bucuroasă mai era în sine făloasa doamnă, şi gîn-durile ei de mamă
începură din nou să zboare, avînd a-şi însura şi feciorul. Abia împlinise
vreo 15 ani, cînd mireasa i-o şi găsise, la Sibiu, în casa căpitanului Nicolae
Cherepovici! Elena Cherepovici era cu trei ani mai mare
decît mirele, dar nu era cu supărare, căci căutare avea mai mult tatăl
fetei, cel mai bun prieten al lui Ioan Sigismund Zapolya. Nu era puţin lucru
să-l aibă de prieten pe craiul transilvan, care era ..finul" sultanului... Dacă
ginerele îi aducea sprijinul Apusului, nora trebuia să fie legătura cu
Răsăritul, şi astfel nimeni n-ar
1 A. Berciu, op. cit.
91
mai fi zdruncinat domnia ţării! A hotărît chiar ca amîn-două nunţile să
fie deodată, la 14 octombrie 1562.
Curînd însă Mirceoaia şi-a ieşit din visare; şi cum era o muiere cu capul
pe umeri şi cu picioarele pe pă-mînt, şi-a dat seama de amăgirile cu Despot.
Aflase, prin - oamenii ei, că s-ar fi însurat cu fata numai ca să pună mîna şi
pe scaunul muntenesc, înlăturîndu-i feciorul din domnie. Pe loc, a trimis
mirelui vorbă că rupe logodna. N-avea decît să-şi caute mireasă şi scaun
domnesc în alte părţi!
Rămăsese nora. La 2 aprilie 1563, Andrei şi Toma Zakadati, Stan
clucerul, Marcu pîrcălabul, cu o suită de boieri, mari şi mici, s-au înfăţişat
la casele căpitanului Cherepovici, aducînd şi inelele de logodnă. Drum
băutut în van, căci, în timp ce peţitorii se îndreptau spre Sibiu, Cherepovici
a murit, aşa că ei au găsit casa în doliu şi jale mare. Ce era să mai facă?
Mortul însă nu se plînge o veşnicie, doar Mirceoaia însăşi avusese parte de
mulţi morţi în viaţa ei, aşa că n-a lăsat să treacă mai mult ca o lună de
doliu, şi a trimis din nou peţitorii. Văduva Cherepovici, care îşi mai ogoise
durerea, se arătase tare bucuroasă de cinstea ce i se făcea şi nunta s-a
hotărît cu multă uşurinţă. Poftirile la nuntă se şi făceau prin 16 august,
naş urmînd a fi însuşi craiul Zapolya, iar slujba cununiei urma să se
oficieze pe ziua de 22 august. Ciudăţenia era că mirele nu avea să fie de
faţă, ci îi va ţine locul un boier al domniei.
Bineînţeles că după ospăţul de nuntă, cinstit de însuşi măria-sa Craiul,
mireasa a fost dusă de nuntaşi, cu tot alaiul, la soţul ei, la Bucureşti.
Treaba părea că ieşise bine, numai că, în 22 ianuarie anul următor, fosta
mireasă era trimisă acasă de apriga ei soacră! Cel puţin aşa spune
cronicarul braşovean Ostermayer: „...la 22 ianuarie 1564 s-a adus înapoi,
de la Petru-vodă, fata lui
92
Nicolae Cherepovici, din pricina Mirceoaiei"1. Din cele scrise de cronicar
s-ar putea înţelege că doar răutatea soacrei ar fi alungat nora din casa
bărbatului ei. Asta pentru că n-a mai spus că fosta doamnă a Ţării Româ-
neşti era izgonită împreună cu fetiţa ei, Tudoriţa, născută pe la începutul
anului, deci cam numai la 4—5 luni de la nuntă . . . Prea mare ocară! Chiar
şi „naşul" Zapolya n-a mai avut nimic de zis, iar după ce, în 1565, a murit
bătrîna Cherepovici, şi-a adăpostit „fina". în castelul de la Deva.
Mirceoaia a uitat însă curînd de păţania cu nunta din Transilvania. Şi,
fiindcă ţinea cu orice preţ să se aibă bine cu turcii, şi-a îndreptat privirile
spre Istanbul. în 1566. peţitorii vestitului Mihail Cantacuzino, Şeitan-oglu2,
s-au înfăţişat la curtea doamnei Chiajna. Aceasta i-a primit cu mare
bucurie, fără să mai întrebe şi fata dacă îi plăcea mirele ori ba. S-au învoit
pe dată ca nunta să se facă la Istanbul, în aceeaşi primăvară.
Dar nici de astă-dată n-a avut noroc apriga Mir-ceoaie, căci, la numai
doi paşi de casa mirelui, mireasa a fost furată de un altul, care o iubea,
aruncînd batjocura şi ruşinea asupra bietului Şeitan-oglu3. Or, acest lucru
nu putea rămîne fără urmări. Şi mama-soacră. împreună cu feciorul ei,
voievodul, au avut de tras de pe urma răzbunării puternicului Cantacuzino!
Să mai spunem si că doamna Chiajna mai scoate la vedere o domniţă,
care, ca şi celelalte fete ale ei, avea ca zestre tot 30 000 de galbeni. Şi, fie că
zestrea, fie că
1 N. Iorga, Viaţa şi domnia lui Petru vodă Şchiopid, prelată la colecţia
de documente Hnrmnzaki, voi. XI, Bncnreşti, 1900, p. IX'—XCVII.
2 Feciorul Satanei (l- ţarcă).
 3 Este părerea lui N. Iorga, fiindcă G. C. Ginrescn şl D. G. Giurescn
susţin că pe dram s-ar fi iscat o ceartă între soti şi că Mirceoaia şi-ar fi laat
înapoi fata şi zestrea (apnd. Istoria Românilor, voi. II, p. 247).
93
fata . . . tare i-a mai plăcut solului Franţei la Poartă, Grantrie de
Grandchamps, care a cerut-o mamei. Mirceoaia însă, lecuită de visele ei cu
Despot, nu mai credea în încuscrirea cu Europa. L-a poftit deci afară pe
peţitor din pricină că mirele nu avea aceeaşi credinţă ca fata. Pentru sol a
fost o mare ocară, încît s-a alăturat şi el duşmanilor Mirceoaiei.. .
Totuşi, pe lîngă încercările ei de a-şi căpătui cît mai bine copiii, doamna
Chiajna nu uita treburile ţării. Se supărase cu Despot, cînd el îşi dăduse pe
faţă gîndurile asupra Ţării Româneşti. Ba găsise chiar şi un domnişor, un
oarecare Dumitraşcu, ce făgăduia a fi un om de paie în numele domnului
de la Suceava. Atunci avusese mai mult noroc Mirceoaia: Despot fu ucis la
Areni, iar Dumitraşcu căzu de viu în mîinile lui Tomşa. Acesta, ca să se
pună bine cu vecinii de la miazăzi, i l-a dat legat cobză doamnei Chiajna. Se
zice că tare bucuroasă a mai fost ea şi că a poruncit un mare ospăţ, cu
ocazia tăierii capului acelui nefericit domnişor!
După uciderea lui Despot, generalii Balassa şi Zay îl pregătiseră pe
boierul Socol spre a fi aşezat domn vremelnic în Moldova, urmînd să-l
aducă în Ţara Românească ajutat şi de oastea moldoveana. Fiindcă însuşi
craiul Zapolya era amestecat, din nou s-a poruncit închiderea drumurilor
pentru transilvani. Dar de atunci trecuseră anii şi aproape că se uitaseră
întîmplările.. Nici pribegii n-au mai cutezat să tulbure liniştea ţării, ve-
gheată de asprul braţ al Mirceoaiei. Şi totuşi, puteau lipsi necazurile multă
vreme?
în 1566, deşi bătrîn şi bolnav, Soliman s-a pornit din nou prin părţile
ungureşti şi dăduse poruncă domnului de la Bucureşti să-l întovărăşească
în luptă. îngrijorată de sănătatea prea şubredă a feciorului, Mirceoaia a
trimis numai 7 000 de oşteni, rugîndu-se de iertare că voievodul nu s-a
putut înfăţişa luminăţiei-sale, fiind bolnav. Dar cu adevărat bolnav era
sultanul, care n-a mai
93
apucat să zică nimic, căci prin 5—6 septembrie a murit, lăsînd locul
nevrednicului său fiu, Selim al Il-lea1. Noul sultan dă grijile împărăţiei pe
mîna marelui vizir Meh-met Sokoli Herţegovineanu, iar acesta, la rîndu-i,
asculta cu uşurinţă poveţele lui Şeitan-oglu! Peste toate s-au mai adăugat
uneltirile solului Grandchamps, şi iată că soarta lui Petru-vodă a fost
pecetluită!
Tuturora le era teamă de Mirceoaia, care era în stare de orice, aşa că
hotărîrea fusese luată în mare taină, ca nu cumva, prinzînd de veste, mama
să-şi ia feciorul şi să plece în pribegie cu toată vistieria ţării. Prin 7 mai
1568, Petru vodă cel Tinăr fu poftit la Poartă, fără a şti că fusese mazilit. I
s-a spus să se înfăţişeze cu haraciul şi să sărute poala noului padişah, dar
fără să-şi aducă şi mama cu sine ... Va fi simţit ceva primejdie Mirceoaia,
căci i-a dat domnului vreo mie de boieri şi alţi însoţitori, care să-l apere. Pe
31 mai, alaiul intra în Istanbul, şi chiar de a doua zi domnul începe a
umbla pe la toate mărimile, cu fel şi fel de daruri. După ce dăduse tot ce
avea, Petru-vodă fu prins şi întemniţat la Edi Cule, spre marea spaimă a
însoţitorilor lui.
Aflînd trista veste, Mirceoaia s-a năpustit spre Istanbul, să-şi
ocrotească feciorul. La Silistra însă a fost oprită, pentru o vreme, nu se ştie
din pricina cui. Şi nici cum a scăpat2.
În 26 iunie ajunge la Istanbul, dar nu-l mai găseşte pe Petru-vodă,
trimis între timp în surghiun la Konieh, în Asia Mică. I se găsise pricină'că
nu ascultase de porunca răposatului sultan . . .
A înţeles Mirceoaia că nu aceasta era adevărata vină, dar a tăcut şi a
scos pungile de aur, împărţindu-le
1 Selim II (Mest), 1566—1574, canoscnt şi ca Sarhoş Selim (Selim cel
Beţiv).
- Mormîntul lui Petru vodă Mircea (f.a.) în „Revista Istorică" X,
Bucureşti, 1924.
94
peste tot, numai să-l elibereze pe surghiunit şi să-l lase la Konieh. Se
înspăimîntase auzind că era vorba să-l ducă în Rodos, unde nu i-ar fi priit
sănătăţii şubrede a tînărului domn. Era de mirare că mazilitului nu i s-a
mai dat nici o pedeapsă, ba mai mult, dregătorii Porţii au Tăsat-o pe
Mirceoaia să spere că după o vreme ar fi putut redobîndi domnia.
Deocamdată, în locul domnului mazil a fost pus un pribeag aflat la
Istanbul, Alexandru Mircea. Sărac fiind, el n-a avut bani să-şi mai întoc-
mească alaiul domnesc, astfel că s-a dus în ţară împreună cu boierii ce-l
aduseseră pe Petru vodă cel Tînăr.
Dar nădejdile mamei că îşi va scăpa feciorul şi că acesta va mai ajunge
o dată în scaun s-au năruit curînd, căci firavul mazilit s-a uscat ca o floare-
Dacă nu ne gîndim la niscaiva otravă, ceea ce era cu putinţă, se poate
spune că Petru-vodă s-a stins de dorul de ţară, pe lîngă boala ce-l măcina
pe dinăuntru. Zdrobită de durere, biata Mirceoaia sorbi ultima suflare de pe
buzele iubitului ei copil, care o părăsea înainte de vreme ... Şi nici de la fete
nu avu parte de mulţumirea nădăjduită, negăsind măcar un ginere în stare
să-i înlocuiască feciorul. Şi astfel, cea mai aprigă dorinţă a sa, de a ridica
Ţara Românească pe culmile ce le avusese Moldova în vremea părintelui ei,
s-a prăbuşit...
— Domnii tracâtoors - domnitori uitaţi

DOMN PE NEGÎNDITE
Nu întotdeauna bogăţia aduce putere şi, mai cu seamă, nu izbuteşte s-o
păstreze după dorinţă. Sărăcia, pe de altă parte, nu a făcut pe nimeni
fericit, dar uneori s-au mai pomenit şi „minuni"... Poate că aşa gîndea şi
pribeagul Alexandru Mircea, pe cînd se afla la Istanbul, sărac şi fără sprijin
de la nimeni, în acele frumoase zile de primăvară ale anului 1568. Tocmai
aflase de mazilirea lui Petru vodă cel Tînăr, feciorul Mirceoaiei, dar nu i-ar fi
trecut prin cap că el avea să-i fie urmaşul.
E drept că fusese căutat în cîteva rînduri de boierii din ţară ce-l
însoţiseră pe mazil la Poartă, dar el le spusese că n-avea bani de risipit
pentru scaunul Ţării Româneşti. De fapt nu-i prea avea deloc, dar cum să
le-o spună pe şleau? Boierii însă ştiau de sărăcia pribeagului, şi tocmai de
aceea veniseră să-i ceară să le fie domn. Aveau ei cît era de trebuinţă, iar
mai pe urmă se va achita măria-sa. ori va să-i bage în dregătorii... îi mai
spuseseră că de nu primea el, care se trăgea din neamul Basarabilor,
sultanul avea să pună un venetic străin de neam, şi tare mai erau mulţi cei
ce rîvneau domnia ţării.
95
Cel mai îndrăgit de sultan era „marele evreu"1, care abia aştepta să
apuce scaunul românesc . . Nu minţeau boierii spunînd că s-ar fi găsit
„domnişori" străini de neam. dar nici nu-şi mărturisiseră adevăratele
gînduri. Se cam saturaseră de mîna cea aspră a Mirceoaiei, care, putredă de
bogată, cu uşurinţă şi-ar fi adus din nou feciorul în scaun, ori de nu, măcar
un ginere, dar tot ea ar fi fost capul ţării.
În cele din urmă, Alexandru Mircea se duce împreună cu boierii să
sărute poala padişahului, după care întreg alaiul ce-l adusese pe Petru-
vodă îl însoţeşte în ţară pe noul domn. Aici, „. . . auzind boierii că au venit
Alexandru domn, au purces cu toţii de au venit în ţară şi s-au închinat lui",
spune cronica vremii2. Toţi fugarii erau mulţumiţi, întrucît domnul, avînd
nevoie de bani, s-ar fi împrumutat de la cei bogaţi, şi astfel treburile
domniei ar fi încăput pe mîinile boierimii. într-adevăr, i-a primit cu multă
bunăvoinţă pe pribegi, iertîndu-i şi dîndu-le dregătorii, căci altceva n-avea
cu ce să-i dăruiască. Aceştia însă, văzîndu-se la putere, au început a se
semeţi şi a se da drept stăpîni ai ţării, fără a mai ţine seama de domn, ba
unii au poftit chiar domnia ...
Domnul va fi fost sărac, dar îşi avea şi el mîndria lui. A răbdat cît a
răbdat, plîngîndu-se numai bunului său prieten, Ivaşcu, iar în cele din
urmă au hotărît să mai scape de o seamă de boieri trufaşi, care rîvneau la
domnie. Prilejul nimerit putea fi tocmai nunta lui Ivaşcu, prin septembrie
1568 ... Se cam făcuse obicei ca la ospeţe domnul ţării să mai subţieze
rîndurile boierilor hicleni, încît aceştia deveniseră mai bănuitori, luînd mai
curînd drumul pribegiei, decît al ospăţului. De astă dată msă nu era pricină
de bănuială pentru nimeni, căci dom-
1 Ioan (Joseph) Miquez, dace la Naxos, evreu de origine, aventarier
foarte bogat şi cn multă influenţă la Poartă.
2 C. Canţacuzino, Cronica Tării Româneşti, în Cronicari Munteni, voi. I,
Bucureşti, 1961, p. 119 şi urm.
95
nul venise în ţară pe cheltuiala boierilor, iar nunta era a lui Ivaşcu,
Vodă fiind poftit ca naş.
Nunta s-a ţinut după datină. Şi tot după obiceiul împămîntenit de la
voievozii înaintaşi, cîţiva boieri şi-au pierdut capetele lor prea trufaşe,
înspăimîntîndu-i pe ceilalţi- întrucît, după lege, averile hiclenilor erau moş-
tenite-de domn, şi cum îl ştiau sărac, le era teamă să nu prindă chef să se
îmbogăţească, însuşindu-şi averile lor, şi astfel s-au mai potolit. Cu inima
strînsă, s-au supus la picioarele domnului pe care nădăjduiseră să-l
mînuiască ei, după voie.
Bună învăţătură le-a fost, vreme de vreo doi ani, acea nuntă sîngeroasă,
răstimp în care domnul s-a îngrijit şi de cele sufleteşti. Pe acele vremuri
învăţătura se făcea pe la biserici şi monastiri. Domnul a poruncit astfel
zidirea bisericii Sf. Troiţă1, pe un dîmb de pe malul Dîmboviţei, în
Bucureşti, nu prea departe de palatul domnesc. Neavînd bani prea mulţi,
nu va fi fost aşa de arătoasă, fapt pentru care, după ani şi ani, nepotul
măriei-sale, Radu Mihnea2, avea s-o zidească din nou, făcînd-o mai mare şi
mai frumoasă. Aşa se face că bucu-reştenii i-au zis pînă în zilele noastre
biserica „Radu vodă", nemaipomenind nimic de Alexandru Mircea, primul ei
ctitor.
Poate că măria-sa Alexandru-vodă va fi cheltuit peste puteri cu zidirea
bisericii şi va fi isprăvit banii; poate că boierii, sătui de atîta supunere, vor fi
încercat să-l doboare, ori poate din alte pricini. în 1570 iar a început cearta.
Din nou a moştenit Vodă averile cîtorva boieri, printre care şi moşia
Româneştilor, a iui Ţintea armaşul. Pe aceasta însă n-a păstrat-o, ci a
dăruit-o finu-
1 Sfînta Treime.
2 Domn al Tării Româneşti (1601—1602: 1611—1616; 1620—1623) si
domn al Moldovei (1616—1619; 1623—1626).
96
lui său cel mic, copilul lui Ivaşcu. Deşi n-avea decît doi ani l-a ridicat şi
la rangul de postelnic, o dată cu moşia'dăruită. Aşa ştia domnul să-şi
răsplătească prietenii, şi Ivaşcu i se dovedise de mare credinţă.
Înspăimîntaţi, dar şi mîniaţi, o bună parte dintre boieri au fugit peste
munţi şi, împreunindu-se cu alţi fugari, au tocmit oaste cu care să vină
asupra domniei. N-au avut noroc, căci domnul, cu oştenii şi boierii rămaşi
credincioşi lui, i-a înfrînt şi izgonit din ţară.
Boierii au început să cam înţeleagă că nu mai era de nădăjduit o
răsturnare cu armele a domniei. S-au domolit cu totul aflînd şi de moartea
sultanului Selim cel Beţiv, înlocuit cu Murad1. Toată lumea ştia că noul
sultan îl îndrăgea pe Petru, zis cel Şchiop, fratele măriei sale Alexandru
vodă Mircea. Abia suit în scaunul părintelui său. sultanul, aflînd de
„hainirea" lui Ion-vodă2, l-a făcut domn pe Petru Şchiopul''. Mare bucurie a
mai fost la Bucureşti, unde Alexandru a şi poruncit oaste ' cu care să-şi
sprijine fratele în Moldova- Nu primise încă porunca, dar ţinea mult la
Petru Şchiopul şi ştia că Ion-vodă nu avea să lase ţara cu una cu două.
Amîn-doi fraţii aflaseră că „talpa ţării" era cu totul de partea lui Ion-vodă,
dar tot aşa de bine ştiau că mulţi erau boierii care l-ar fi vîndut cu dragă
inimă. în mare taină, Petru le-a şi făgăduit mînă slobodă, şi era de aşteptat
să se îmbulzească să-i sărute mîna şi să i se închine lui.
 Întîlnindu-se cu ostile la Săpăţeni, cei doi fraţi voievozi se îmbrăţişează
cu dragoste, căci de multă vreme nu se mai văzuseră, şi ca să se bucure şi
ceilalţi din jur, încing un ospăţ în lege, cu bucate şi băutură pe sătu-
1 Murad al III-lea (1574—1595).
2 Ion vodă cel Viteaz, domn al Moldovei (1572—1574).
3 Domn al Moldovei (1574—1577; 1578—1579 şi 1582— 1591), om de
mare cultură umanistă. A abdicat cînd i s-a cerut mărirea tributului,
murind pribeag în ©ccident.
97
rate. Şi se hotărăsc să-i aştepte acolo pe boierii moldoveni, despre care
se vestise că ar fi pe drum şi nimeni nu se mai îndoia că veneau să se
închine noului lor domn...
A fost mare zorul pe moldoveni, ivindu-se tocmai cînd cheful era în toi,
şi se dovedi îndată că nu veniseră cu gînd de închinăciune, ci să-i prindă pe
cei doi fraţi şi să-i ducă la Ion-vodă. Cum se vor fi limpezit aburii beţiei din
capul chefliilor, nu avem cum şti... Se ştie doar că Petru-vodă a scăpat sub
ocrotirea turcilor la Brăila, iar Alexandru vodă în Tîrgul de Floci. Trecîn-du-
le spaima, s-au adunat din nou cu ostile ce se risipiseră în satul Jiliştea de
către Moldova, dar nu pentru multă vreme, căci în 14 aprilie, ca un trăsnet
a căzut asupra lor Ion-vodă cu oastea, spulberîndu-i şi împrăş-tiindu-i pe
cei scăpaţi cu viaţă. în cetatea Bucureştilor a fost pus domn Vintilă-vodă,
prietenul domnului moldovean. Dar Alexandru n-a pregetat să vină cu oaste
mai tare asupra lui Vintilă, la numai patru zile de la înscăunare şi,
prinzîndu-l, căpăţîna vremelnicului domn a fost ţintuită pentru multe zile în
poarta cetăţii.
N-a mai apucat Ion-vodă să se întoarcă şi să-şi răzbune prietenul,
fiindcă turcii, mîniaţi de isprăvile sale, au întărit oastea dată în sprijin lui
Petru Şchiopul, pornind cu toată puterea asupra domnului răzvrătit.
Alexandru-vodă a fost şi el de faţă la înfrîngerea de la Roşcani, în acele zile
fierbinţi de iunie ale anului 1574, şi va fi văzut batjocura la care a fost
supus trupul martirului voievod. De bună seamă că n-a uitat toată viaţa
acea înfruntare care i-a adus scaunul domniei fratelui său, dar pentru el,
numai necazuri şi boală. Rănit în bătălie, cu mare greutate s-a mai întors
acasă, să zacă la pat.
Îngrijorat de soarta bunului său prieten şi stâpîn, Ivaşcu l-a adus de la
Braşov, cu mare cheltuială, pe vestitul doctor Paul, care l-a oblojit cum a
putut. Ba
97
se credea că va scăpa cu viaţă, căci prin luna mai 1577 a dat iarăşi
dovadă de putere, aflînd de hiclenia altor boieri, pe care fără zăbavă i-a . .
„moştenit"!
A fost cea din urmă încleştare cu boierii, căci în ziua de 25 iunie şi-a
dat ultima suflare, în mijlocul celor dragi. Se aflau la căpătîiul său
Ecaterina doamna, soţia, precum şi coconul Mihnea, care avea să-i urmeze
la domnie1, dar şi nelipsitul Ivaşcu şi familia.
 De pe urma lui avea să rămînă faimosul bir „oaie seacă" pentru cîtăva
vreme, căci domnul îl scornise din lipsă de bani. Lacomii turci erau mai
curînd vinovaţi, că cereau să scoată bani şi din piatră seacă, încît s-a văzut
nevoit să lovească şi în gloata nevoiaşă. Dacă se mai adaugă la aceasta şi
sîngeroasele lui fapte împotriva boierilor, s-ar putea spune că ţara a
răsuflat mai uşurată la moartea lui. Din fericire, o dată cu el s-a dus curînd
şi birul „oaie seacă", iar de la răposatul domn n-a mai rămas decît biserica
„Radu vodă", care nici măcar nu- , mele lui nu-l poartă.
1 Domn al Ţării Româneşti (1577—1583 şi 1585—1591).
98

BOGDAN CEL VESEL

Stirpea lui Petru Rareş nu s-a stins o dată cu cei doi feciori, căci la fel
de vestite i-au fost şi domniţele Chiajna şi Ruxandra. însă, dacă despre
Mirceoaia s-au spus mai multe, despre Ruxandra abia dacă s-a pomenit, cu
toate că nu a fost mai prejos decît sora sa. Măritată cam de nevoie cu vodă
Lăpuşneanu, nu a cunoscut o viaţă prea fericită. Totuşi, poate că în 18
iunie 1568, .cînd a rămas văduvă, va fi plîns cu părere de rău, cu toate că
gurile rele zic că n-ar fi fost chiar străină de moartea soţului...
Urmînd să vegheze singură asupra fiului ei, s-a înconjurat de boieri
puternici, ca Dumitru hatmanul, Ga-vril logofătul şi alţii. Aceştia au hotărît
să-l aleagă domn pe minorul Bogdan, căruia i se cuvenea scaunul, ca unuia
prin vinele căruia curgea sîngele muşatinilor. E drept că s-au găsit şi unii
ce au stat împotrivă, strînşi în jurul lui Zbierea, vel-vornicul Ţării de Jos,
dar n-au avut nici o putere. Doamna Ruxandra se simţea în stare să cîrmu-
iască ţara. Lucru firesc, de vreme ce .....era cu minte
de bărbat, cu suflet mare, împodobită 'cu înţelepciune,
98
ăci era ca un rai însufleţit care-şi hrănea grădina cu binefaceri"l.
Nu prea îi venea uşor să rînduiască treburile ţării atîta vreme cît
cetatea Hotinului se afla în stăpînire polonă, iar tătarii jefuiseră de curînd
vreo 30 de sate. A încercat să cadă ia învoială cu polonii, dar, cerîndu-le
înapoi vistieria luată de la Tomşa-vodă, nu s-au mai putut împăca. Prin
gura feciorului său, ca domn al ţării, a poruncit unele greutăţi pe seama
neguţătorilor lehi, şi în acest fel prietenia cu ei s-a cam răcit. Cum dădea
domnul poruncile, ne spune tot Azarie: ,,.. . împreună, fiul şi mama au
stăpînit, doi ani şi nouă luni, [pînă] cînd Ruxandra, murind, a fost aşezată
în mormînt, alături de soţul ei, în monastirea Slatina, ctitoria lor"2.
Rămas singur la domnie, tînărul voievod ar fi putut fi descumpănit.
Azarie .spunea despre el că ,,nu-i de-|dease mustaţa, dar era cu suflet
drept, învăţat la cărţi "şi nehrănind rele într-însul, ci milostiv şi blînd, întru
toate era următor în obiceiuri învăţăturilor tatălui său, arătînd şi vitejie,
căci era cu inimă vitează, învăţat în a învîrti lancea şi a întinde arcul.. .".
Era părerea cronicarului pentru început, căci apoi călugărul se arată ne-
mulţumit că ,,şi-a apropiat de dînsul tineri şi proşti, din cei ce se ţineau de
glume, şi a dat ascultare sfaturilor lor (. . .), după puţin şi-a alipit alţi
oameni şi de altă limbă şi de altă credinţă, sfetnici Ieşi". Deşi răbufnea ura
pravoslavnicului împotriva papistaşilor, călugărul, cronicar spunea
adevărul!
în cea de-a doua jumătate a veacului, întreaga Europă fusese cuprinsă
de schizma Reformei, dar mai cu seamă de Renaştere. Despot-vodă
încercase să preschim-
1 I. Bogdan, op. cit. (cronica lui Azarie).
1 În privinţa datei morţii sînt controverse, Gr. Ureche spunînd că s-ar fi
petrecut la 12 noiembrie 1570, alţii, ca Th. Holban, vorbesc de noiembrie
1569.
99
be ţara Moldovei după asemănarea Europei de atunci, dar nu izbutise.
Bogdan-vodă, care la rîndu-i era un ,,învăţat", după cum spunea Azarie, va
fi încercat şi el o prefacere. S-a înconjurat de tineri polonezi, a căror limbă o
vorbea, şi-a însuşit învăţătura lor, întrucît pe atunci Polonia era bine văzută
printre creştini şi sprijinul ei însemna ceva pentru ţara Moldovei, din ce în
ce mai rîvnită de turci. Se înţelege că şi clericii şi boierii ar fi poftit să li se
arate supus, dar cu nimic n-ar fi fost spre binele ţării- Le-ar fi plăcut
boierilor ca domnul să fie slab şi să lase ţara pe mîna lor, s-o împartă în
zeci şi sute de moşii, şi poate că după voia lor se iscălise acel act de la Iaşi,
din 21 octombrie 1569, prin care se făgăduia supunere şi ascultare regelui
Sigismund August, şi de mii'are că Ruxandra doamna, care mai era în
viaţă, nu i s-a împotrivit. în 1570, la Lublin, s-a iscălit din nou actul de
supunere, punînd Moldova sub oblăduirea Poloniei. Aceasta l-a făcut pe
Jan de Fulstin, un an mai tirziu, să spună că ar fi fost „o federare"1, dar nu
era adevărat, căci Bogdan-vodă continua să fie stăpîn deplin al ţării. Regele
se obliga să nu ocrotească nici un domnişor pentru Moldova, dovedind prin
aceasta că ţinea la întărirea domniei.
Bogdan vodă Lăpuşneanu a căutat şi sprijinul habs-burgilor, aşa cum
se vede în scrisoarea solului lor la Istanbul, Karl Rym, din 18 februarie
1571. Solul spunea că tînărul domn putea fi atras de partea lor, cu toată
teama sa de turci. Pentru aceasta, cînd s-a întocmit pacea dintre austrieci
şi turci, s-a dat Ciceul şi Cetatea de Baltă în stăpînirea lui Bogdan. Dar
numai pe hîrtie, că în fapt nu a mai apucat2.
1 D. Ciurea, Relaţiile externe ale Moldovei, „Anuarffll Institatalui de
Istorie şi Arheologie", Iaşi, an X 1973, p. 29 şi arm.
2 Rodica Ciocan, Etienne Bathory et Ies roumains, îa Istoria Românilor
în sec. XIV—XV/, varia 20, Bucureşti, 1939.
99
Din cele de mai sus se vede că treburile domniei se găseau pe un drum
bun, cu toată tinereţea domnitorului, care n-avea decît 15 ani cînd luase
singur conducerea. Este de înţeles să fi avut o fire veselă şi zburdalnică,
cum zice Grigore Ureche, „care iubea glumele şi mascările şi jocurile
copilăreşti (. . .) nu cerca bătrînii la sfat.. Devenea pe dată înţelept atunci
cînd trebuia să rîndu-iască treburile ţării, ori mai avea în jur şi cîţiva boieri
rămaşi credincioşi? în sinea lui, se va fi răzvrătit împotriva bărboşilor
sfetnici, clerici sau mireni, care se temeau ca de Satana de primejdia
papistăşească. Credinţa catolică ar fi fost o primenire pentru ţară, gîndea
voievodul, sfătuit de prietenii lui lehi, înspăimîntînd şi ps boieri şi pe preoţi.
La 20 august l-571, Giorgio Vasari, secretarul episcopului de Kameniţa,
vorbind cu Vicenzo. solul papei, era convins că Bogdan şi ţara lui aveau să
îmbrăţişeze foarte Curînd credinţa catolică2. Poate că nici nu era vorba de
aşa ceva, dar, în orice caz, era o 1 dovadă că Bogdan-vodă ar fi poftit
oarecari schimbări în obiceiurile prea învechite ale ţării.
Iată însă că, trecînd vremea, domnului îi veni sorocul însurătoarei, şi
din asta i s-au tras mai apoi toate necazurile. .. Bogdan cel vesel şi fără
grijii a poftit mireasă poloneză, aşijderea străbunului său, al cărui nume îl
purta. Cei care ştiau cîte pătimise ţara în vremea celuilalt Bogdan, datorită
dorinţei lui de a deveni cumnatul regelui polon, s-au înspăimîntat de-a
binelea. Se zvonise, prin 1570, că riga lehilor ar fi vrut să dea Moldova lui
Albert Laski, fostul prieten al lui Despot-vodă, iar Pe Bogdan să-l însoare în
Polonia cu fata cneazului Constantin Ostrog, făcîndu-l şleahtic de-al lor.
Voia regele un bărbat în toată firea în scaunul ţării şi, mai cu sea-
1 Grigore Ureche, op. cit., p. 150—155.
2 Th. Holban, Ion Vodă Armeamd, în Ist. Rom., op. cit., varia 19,
Bucureşti, 1939.
(100
mă, să-i fie lui cu credinţă. Bogdan, sfătuit şi de cei din jur, n-a vrut
să-şi dea ţara pe o mireasă. . . dar numai vreme de un an! La 5 septembrie
1571, pe cînd se afla la Hotin, trimite peţitori pentru fata cancelarului Dem-
binsky, hatmanul coroanei.
Surorile domnului erau toate măritate în Polonia, cu şleahtici, şi pentru
cancelar nu era de lepădat o asemenea cinste ce i se făcea- însă, temător să
nu se întîm-ple ceea ce ştiau ei din vechime, nu s-a împotrivit, dar a cerut
ca mirele să aibă avere în Polonia de vreo 100 000 de taleri şi să lase
credinţa ortodoxă. Dorinţele cancelarului nu erau chiar aşa de greu de
îndeplinit, mai cu seamă în ce priveşte credinţa, numai că de astă dată
mintea de copil a voievodului l-a îndemnat la fapte nechibzuite, îşi va fi zis
poate că mai întîi ar trebui să vadă mireasa cu ochii lui, ca să ştie dacă
merită să se jertfească pentru ea. Şi, tot într-o joacă, a plecat pe furiş din
ţară, repezindu-se de la Hotin ca să dea o raită pjnă ia curtea lui
Dembinski. Cu puţini însoţitori, urma să treacă peste moşiile lui Christoff
Zborowski. Or, el ştia că stăpînul locului îi era duşman, de cînd nu i se
dăduse de mireasă pe una dintre surorile domnului, şi totuşi s-a încumetat
să-i calce pămînturile! Năpustindu-se asupra călătorilor, Zborowski l-a
prins, nu fără împotrivire, căci în timpul luptei Bogdan a fost lovit la cap,
rană ce-l va ţine toată viaţa...
„Auzind acestea marele împărat Selin al turcilor, în mai multe rînduri
au trimis să-l oprească de la pornirile rele", spune Azarie, dovedind prin
aceasta că se bucura de sprijin deosebit la Poartă. Cum însă Bogdan vodă
n-a vrut să asculte de povaţa sultanului, „boierii l-au pîrît la împărăţie şi l-
au mazilit. Şi au trimis la Rodos de au adus pe Ion vodă dă l-au făcut
domnu", continuă Radu Popescu, cronicarul muntean.
A fost o glumă proastă, pe Care soarta, prin mîna lui Zborowski, i-a
făcut-o şugubăţului domn. îndată ce
101
au aflat surorile şi cumnaţii lui că frăţiorul lor este la poprire în
Polonia, s-au plîns regelui, cerîndu-i să poruncească lui pan Zborowski
libertatea domnului Moldovei. Cu greu s-a mai lăsat şleahticul la porunca
regească, iar cînd în cele din urmă, l-a lăsat slobod, era prea tîrziu, căci la
Iaşi se şi afla Ion Vodă, în locul lui.
La plecarea din ţară, dar nu în joacă, luase cu el şi tot bănetul ce
fusese strîns pentru a se plăti haraciul la Poartă. Avea de gînd să-l
cheltuiască în ţara vecină pe daruri pentru mireasă, ori poate să cumpere
moşiile ce i se cereau ca zestre, dar n-a avut parte de el. La Cracovia i-au
fost luaţi toţi banii, căci avea datorii de plătit de acum multă vreme1.
Regelui i-a părut rău cu adevărat de nesăbuinţa lui Bogdan, fiindcă îl
ştia cu credinţă faţă de Polonia. Ar fi vrut să-l şi însoare acolo, ca să-l lege
şi mai strîns de lehi, şi de aceea a trimis carte marelui vizir Mehmet Sokoli
Herţegovineanul, care era şi ceva rudă cu domnul fugar, după mamă.
Degeaba l-a rugat să-i dea iarăşi domnia, căci marele vizir era tare mîniat
de furtul ha-raciului, încît nici n-a vrut să audă de neastâmpărata sa
rubedenie.
Era însă prea tînăr şi prea încrezător în viaţă, veselul Bogdan, ca să se
lase aşa de repede abătut de necazul ce-l pălise- Mai păstra încă cetatea
Hotinului, unde pîrcălab era prietenul său Martin Dobrowolski, dar, din
păcate, fără bani nu se putea întocmi o oaste cît de mică. S-a rugat din nou
de rege, care toată primăvara va trimite soli peste soli la Istanbul, ca să fie
pus din nou Bogdan, mai cu seamă că Ion-vodă se arătase pe faţă a fi
duşman polonilor. Văzînd că turcii nu vor să-l asculte sub nici o formă,
regele îl povăţuieşte în taină pe pan
1 Nnmai de la Carlo Soderini din Cracovia cumpărase Pe datorie
mărfuri în valoare de 11 713 taleri vechi şi 30 de groşi polonezi (apud Th.
Holban, op. cit.).
101
Nicolae Mielecki, palatinul Podoliei, să-l sprijine cu oaste pe fostul
domn, dar mai ales să-l alunge pe Ion vodă. Li s-a mai adăugit, cu dragă
inimă, şi bătrînul pan Seniavvski, cel ce îl ajutase pe Alexandru
Lăpuşneanu să-l înlăture, pe Joldea şi nădăjduia să aibă aceeaşi iz-bîndă şi
cu feciorul.
Abia de reuşiseră să strîngă pînă la 1300 pe călăreţi, dar Bogdan n-a
pregetat să pătrundă cu ei în ţară. Este cu putinţă ca în socotelile lui să fi
intrat şi ura unor boieri din ţară, împotriva domnului Ion. Ori poate va fi
crezut că şi de data aceasta avea să fie vreo joacă, de-a bătălia. .. A mai
făcut Bogdan rost de vreo cîteva tunuri de la prietenul său Dobrowolski din
Hotin şi, sigur de izbîndă, a înaintat cu oastea pînă la ŞtefăneştiK pe Prut.
Acolo i-a aşteptat Ion-vodă, avînd cu el şi sprijin turcesc, şi mulţimea oastei
lui va fi trezit din visare pe copilul voievod. . . Dacă nu, pe Mielecki, fără
îndoială, l-a pus pe gînduri! Dîndu-şi seama că nu ar fi izbutit nicicînd să
înfrîngă un asemenea duşman, a trimis un sol la Ion vodă, cu rugămintea
să-i lase să se întoarcă de unde au venit, fără să mai fie vărsare de sînge. Şi
poate că îcn vodă ar fi primit, dar, din păcate, solul a încăput pe mîna
turcilor, care nu i-au mai dat drumul, şi astfel a început lupta, fără voia
polonezilor...
Viteji trebuie să mai fi fost husarii lehi, din moment ce lupta începută
în 17 aprilie 1572 a durat mai bine de o săptămînă. tot cu arma în mînă
croindu-şi drumul înapoi, către Nistru.. . Scăpaţi dincolo de apă, au văzut
cu amărăciune că la mai bine de 400 de oameni şi 500 de cai se ridica
preţul plătit pentru acea preumblare prin Moldova- Poate că măcar atunci
veselul domn îşi va fi dat seama că viaţa e şi tristă. . .
Lăsînd Hotinul pe seama lui Dobrowolski. Bogdan a trecut la Kameniţa,
unde s-a văzut din nou cu Mielecki. şi îşi vor fi depănat amîndoi ruşinea
înfrîngerii. Apoi. cum singura lui dorinţă ajunsese recăpătarea dcm
102
niei pierdute, s-a urcat într-o căruţă şi a luat drumul Lîovvului, ca să
facă rost de bani şi oşteni. N-a ajuns prea departe, căci în drum a dat peste
o mireasă poloneză despre care nu ştim dacă era frumoasă, dar bogată,
desigur. Aleasa n-a mai făcut nazuri şi, la numai două zile după nuntă, pe
24 aprilie, mirele era cu oaste dată de socru, ca să pătrundă în Moldova!
Pînă la 1 mai a tot încercat hotarele pe lîngă Hotin. Iar erau straşnic
păzite de oştenii lui Ion-vodă. Aşa stînd lucrurile, poate că nici mireasa nu
prea avea pe „vino-ncoa", deoarece, pe 4 mai, Bogdan s-a dus la rege, şi nu
la nevestica lui. Regele, bolnav, n-a stat de vorbă cu el, dar i-a trasmis că
altfel nu poate să-l mai ajute decît să se facă a nu avea ştire dacă vreun
şleahtic mai războinic s-ar porni cu el la luptă. Pe faţă, nimic, dar rudele
fugarului şi prietenii aveau îngăduinţa regelui să facă tot ce le-o sta în
putinţă. Tot atunci Bogdan a mai aflat că turcii îl cereau „viu ori mort", şi
tare s-a mai, înspăimîntat. Ceauşul Ahmed, care sosise de la Poartă,
făgăduia că, de s-ar fi înfăţişat la marele vizir împreună cu banii haraciului,
ar fi fost iertat. De unde bani? Aşa că regele, ţinînd la micul voievod, a dat
poruncă să se spună peste tot că Bogdan nu s-ar mai afla în Polonia, ca nu
cumva turcii, punînd mîna pe el, să-l ucidă.
În răstimp, cu sprijin de ici, de colo, Bogdan a mai încercat în hotarele
moldoveneşti, iar în cele din urmă a pornit să caute ajutor la habsburgi,
trecînd în Transilvania. La 10 noiembrie 1572, se ştia despre el că ar fi fost
prins şi întemniţat la Satu Mare, de către comandantul austriac al cetăţii,
Hans von Parkh, ba chiar că nu părea a se fi domolit, ceea ce l-a făcut pe
nobilul Gaspar Kornis să se poarte cu el altfel decît cu un domn. Că aşa s-a
întîmplat o spune şi solul austriac Karl Rym, Şi însuşi von Parkh
recunoaşte. Bogdan a primit îngă
102
 duinţă să scrie comandantului Kasoviei1, Hans Reuber, cu care era
bun prieten şi căruia i s-a plîns de cele pătimite.
Aflînd de soarta fugarului turcii i-au poruncit lui Ştefan Bothory,
principe al Transilvaniei, să-l trimită îndată la Istanbul. Nici de data aceasta
n-a avut noroc. -. De fapt turcii îl căutau ca să-l pună din nou domn, aşa
după cum scrisese mai tîrziu, prin 1573, marele vizir către împăratul
austriac. Ba chiar şi în ianuarie 1574, marele vizir îi poruncea lui Ştefan
Bathory să-l scoată de unde o şti pe pribeagul voievod, căci Ion-vodă se
hainise şi l-ar fi pus pe Bogdan în loc.
Nu aflase bietul fugar de gîndurile rudei sale, vizirul. El ştia că, dacă te
duci la Poartă, greu mai poţi scăpa cu zile, necum să te mai facă şi domn.
Aşadar pe cînd turcii îl căutau la Satu Mare, prietenul său, Hans Reuber, a
reuşit să-l facă scăpat de acolo şi l-a adăpostit o vreme la el, la Kasovia.
Apoi, de frica turcilor şi a prigonitorilor, bietul Bogdan s-a pierdut pe
drumurile Europei. Se zice că ar fi trecut şi pe la curtea regelui August al
Saxoniei2, rugîndu-se zadarnic pentru ajutor intru redobîndirea tronului. ..
în vreme ce turcii îl căutau tocmai pentru aceasta. În cele din urmă, va
căuta să se depărteze de meleagurile natale, ca un copil care făcuse o
năzbâtie şi se ascundea de pedeapsă. Bolnav de ochi, poate din cauza
loviturii primite la cap de la Zborowski, a poposit o vreme şi în îndepărtata
Moscovă.
S-a stins curînd din viaţă, în pribegie pe meleaguri străine, suspinînd
după ţara pe care a pierdut-o... fugind după o fată!
1 Azi Kosice, în Slovacia.
2 R. Ciocan, op. cit.
103
1

OSÎNDIRE MILOASĂ
De Petru vodă Cazacul, acel fecior din flori al Lă-puşneanului, puţini
sînt cei care mai amintesc. Doar scurta lui domnie, din agust şi pînă în
octombrie 1592, să fie pricina? Chipul său n-a rămas peste veacuri zugrăvit
pe nici un perete de biserică ori monastire, căci n-a , avut timp să
ctitorească zidiri. Ştim însă, din cele spuse de bailul1 veneţian din Istanbul
şi de agentul2 Bierbau-mer, că era deosebit de frumos ca înfăţişare: înalt,
vînjos, cu faţa albă ca laptele şi cu părul negru ca pana corbului, adică aşa
cum şi-l înfăţişează românii pe Făt-frumos din basme- Dar atît de chipeşul
prinţ era şi deosebit de mintos, căci vorbea mai multe limbi şi multă
învăţătură a-vea, fiind şi un om umblat.
Se zice că pribegise pe drumurile prăfuite ale Eu- . ropei acelei vîrste de
mijloc, de multe ori flămînd, alteori omenit ca un adevărat prinţ ce se afla.
Pribegia lui prin lume începuse alături de Albert Laski, cel care s-a mî-niat
că nu putuse apuca domnia Moldovei şi, lăsîndu-şi tot avutul în Polonia,
bătea drumurile prin lume. Tînărul său însoţitor, cu frumuseţea-i
bărbătească, multe
 1 Ambasadorul veneţian.
2 Ambasadorul austriac.
- Domnii trecoloor» - domnitori uitoţi 177
inimi va fi rănit prin partea femeiască din ţările Apusului. Era, de altfel,
o vreme cînd mulţi pribegi români de neam ales ajungeau pe la curţile
europene, asemenea lui. Şi, desigur, nu de puţine ori vor fi fost schimbate
lovituri de spadă, după cum tot cu sabia trebuia să facă faţă tîlharilor de
drumul mare, de care nu ducea lipsă bătzinul continent.
Tînărul Petru va fi cunoscut din plin asemenea isprăvi, căci,
despărţindu-se de Laski, a străbătut multe ţări, ajungînd pînă la curtea lui
Filip, regele Spaniei, care l-a şi ajutat cu bani. Părăsind curtea spaniolă, a
mers adeseori pe jos. alteori călare, pînă apuca să-şi vîndă calul, dîndu-se
cînd conte de Zryny, cînd comisar al împăratului german. După multă
pribegie, va ajunge şi Ia Praga, unde n-a mai fost crezut pe cuvînt că ar fi de
neam mare, şi i s-a cerut s-o dovedească. Avea asupra lui numai scrisorile
fetelor lui Lăpuşneanu. măritate în Polonia, dar din ele se înţelegea limpede
că le era frate. Mai ales Tofana se arăta tare îngrijorată de soarta frăţiorului
ei.
Ajungînd la Istanbul în plină frămîntare cu privire la domnia lui Aron-
vodă1. se poate să-şi fi încercat şi el norocul, întrucît era frate cu domnul
Moldovei, avînd acelaşi tată. Cu această ocazie, agentul habsburgilor a lăsat
să se înţeleagă că pribeagul Petru n-ar fi fost vrednic de domnie. După
spusa lui, prin 15 septembrie 1558 tînărul ar fi fost închis la Weissenthurm
şi mai apoi la Tallenburg, osîndit să sape, cu lanţuri de mîini şi de picioare,
la şanţurile Vienei..'.
Se înţelege că pentru habsburgi Aron-vodă era dorit, neştiind ce gînduri
va fi avut străinul lui frate. De altfel, nu aveau pricină să se îngrijoreze prea
mult susţinătorii lui Aron-vodă, căci fratele său era sărac lipit
1 Domn al Moldovei, zis si Aron Tiranal (1591—1592; 1592—1595).
104
ămîntului. Frumos, deştept, de neam domnesc, dar -fără bani! Acest
lucru l-a înţeles şi Petru, care nu şi-a mai nierdut vremea pe uliţele
Istanbulului, ci s-a dus tocmai la Praguri, la cazacii zaporojeni. Aceştia
puneau preţ de bărbăţie şi vitejie, mai mult decît pe aur ori viţă aleasă- Cu
bucurie i-au făgăduit tot sprijinul şi l-au îndrăgit, încît a mai rămas o vreme
printre ei. Din această prietenie i s-a tras şi porecla de Petru Cazacul, de
mare preţ, mai cu seamă în ochii moldovenilor.
Erau deosebit de viteji cazacii, nimic de zis, şi o dovediseră în luptele
alături de Ion-vodă, numai că nu aveau bani şi nici o ţară a lor, care ar fi
putut să-l pună pe tronul Moldovei, precum Polonia, de pildă. Pă-răsindu-şi
noii prieteni, s-a dus la starostele Kameniţei, izbutind să-i cîştige prietenia.
La 9 iulie 1592. cînd acesta trimite scrisoare hatmanului coroanei, Jan
Zamoiski, îi va îngădui şi lui Petru să-şi adauge dorinţele. Aron-vodă
neavîndu-se prea bine cu Poarta, unde tocmai era chemat pentru a da
socoteală, Petru îi scria lui Zamoiski că fusese căutat de un ceauş, care-i
făgăduise sprijinul turcilor în caz că ar mai pofti domnia Moldovei. Or,
aflîndu-se ca oaspete pe pămînt polonez şi dorind prietenie, el a găsit de
cuviinţă să ceară îngăduinţa, dar şi sprijinul cancelarului.. . Dădea încă o
dovadă de isteţime, cerînd îngăduinţa Poloniei şi lăsînd să se înţeleagă că în
schimb îi va fi cu credinţă. Cît despre ceauş, este cu putinţă să-şi fi amintit
careva de pribeag, cînd se auzise de mazilirea lui Aron-vodă. Cum însă
acesta avea prieteni mai puternici, ca solul Engliterrei. Edward Bar-ton, şi
mai ales pe ienicerii care-l împrumutaseră cu bani şi se temeau că prin
mazilire şi-ar fi pierdut banii, nimeni nu s-a mai gîndit la Petru cel hoinar.
Inţelegînd că pe cale paşnică nu se putea dobîndi domnia, cu puţină
oaste cîtă strânsese s-a încumetat să Pătrundă în Moldova, pe cînd lipsea
Aron-vodă. Nici n-avea nevoie de mulţi oşteni, fiindcă ţara întreagă îl
105
voia ca domn, şi tare s-a mai bucurat cînd, pe la jumătatea lui august,
s-a înscăunat la Iaşi. Boierii răsuflau uşuraţi, crezîndu-se scăpaţi de tirania
lui Aron, mare vărsător de sînge, iar ţăranii, care îl ştiau prieten cu cazacii,
nădăjduiau în întoarcerea vremurilor lui Ion-vodă, atît de îndrăgit de ei. De
altfel Petru-vodă se arăta cu multă înţelegere către nevoiaşii ţării. Că aşa a
fost nu mai încape îndoială, întrucît după cîteva luni, într-o cu-vîntare
ţinută la 10 ianuarie 1493 în faţa lui Sigismund Bathory, veneţianul Paolo
Giorgio pomenea printre altele că Petru-vodă fusese ales de ţara întreagă.
La Cluj s-a auzit de schimbarea domniei abia la 3 septembrie, dar
Istanbulul aflase din 26 august că Andrei Taranowski, staroste de Bar,
împreună cu starostele de Kameniţa îl aduseseră domn pe Petru-vodă.
înfuriat rău a mai fost sultanul, care a şi trimis o mustrare regelui polon,
cerîndu-i să nu se amestece în numirea domnilor din ţările române, unde
numai el avea un asemenea drept. Apoi, regele se înşelase sprijinind un
amăgitor, căci adevăratul fecior al Lăpuşneanului murise, din pricina unei
molime, cu mulţi ani înainte, şi chiar la Istanbul, pe vremea răposatului
Sigismund August-..
Petru-vodă n-a ţinut seama de vorbele sultanului, ci s-a apucat să-şi
rînduiască domnia. A trimis îndată soli peste munţi la Sigismund Bathory1,
dar acesta nici n-a vrut să stea de vorbă cu ei. în taina sufletului său,
Sigismund rîvnea şi domnia Munteniei şi a Moldovei, ca. împreună cu
propria ţară, să le facă una şi el să se încoroneze rege.
Nici solia trimisă la curtea regelui polon n-a fost primită de teama
turcilor. Atunci boierii, mai mult decît Petru-vodă, au hotărît să meargă
într-o solie cît mai mare la Poartă. Ar fi făcut orice, numai să se scape de
1 Principe al Transilvaniei (1581—1597; 1598—1599 şi 1601—1602).
105
Aron Tiranul! Poate că din această pricină nici n-au fost crezuţi, cînd
au făgăduit pentru domnie un milion de galbeni. Pe deasupra, ţara Moldovei
ri-ar mai fi fost su-nusă la bir trei ani la rînd, ca să se mai poată întrema
înlrucîtva, fără a se micşora haraciul cuvenit stăpînirii. Totodată, boierii se
plîngeau împotriva lui Aron-vodă, care le vărsa sîngele numai ca să le apuce
moşiile şi a-verile, osîndindu-i, pe nedrept, de hiclenie. Făcea numai
fărădelegi, batjocorind şi siluind jupîniţe şi neveste de boier, fără de nici o
ruşine. Cu multă supunere, boierii cereau să fie lăsat în scaun Petru-vodă,
barem vreo cîţiva ani, ca să se poată întoarce pe la casele lor toţi pribegii,
spre binele împărăţiei.
Poate că. dacă solii ar fi răzbit la padişah, l-ar fi înduplecat, dar au
ajuns numai la marele vizir, care, după ce i-a ascultat şi a luat darurile
aduse, i-a trimis acasă, spunîndu-le că ceea ce doreau ei era peste putinţă.
Desigur, trecuse sub tăcere faptul că solul englez ceruse să nu fie smintit
din scaun Aron-vodă, în vreme ce interesele împărăţiei turceşti erau legate
de Engliterra... Cu multă părere de rău a făcut solia cale întoarsă, în timp
ce. pe la 19 septembrie, se auzise la Istanbul că Sigismund Bathory ar fi
trimis în Moldova 2000 de oşteni sub comanda lui Sibrik, iar beglerbegul
Greciei sta cu oastea gata să treacă Dunărea, pe la Silistra. Insă Petru-vodă
era hotărît să-şi apere ţara, cu sprijin ţărănesc.
Intre timp, la Poartă s-a ivit un alt frate al celor doi domni de pînă
acum, Ion Despot, care făgăduia cu mult peste un milion de galbeni, deşi n-
avea nici un ban m buzunar. Va fi fost poate acel pribeag Ioan Bogdan, care
ajunsese pînă pe malurile Tamisei, ori vreun alt hoinar prin ţările Apusului.
La 17 septembrie „bogatul" domnişor a fost surghiunit în ostrovul Rodos, cu
un tain °e 15 aspri pe zi şi făgăduiala că. dacă va fi nevoie de el cîndva, va fi
chemat. N-a mai fost nevoie!
106
Ştiind că faimoşii ieniceri de odinioară deveniseră un fel de tîlhari de
drumul mare, Aron-vodă nu s-a mai încrezut în ei, ci i-a cerut sprijin lui
Sigismund Bathory. La rîndul său, Petru-vodă, deşi nădăjduia că va dobîndi
prin bună înţelegere domnia, ca să nu fie luat pe nepregătite, l-a făcut pe
boierul Orăş hatmanul oştilor de către munte, ca să stea în faţa lui
Sigismund, iar restul oştirii, împreună cu însuşi Petru-vodă, s-a tras în
Ţara de Jos, ca să-i aştepte pe turci, care se vesteau a fi cam la vreo 50
000.
Cum s-au petrecut faptele, ne-o spune veneţianul Paolo Giorgio, în
cuvîntarea sa din 10 ianuarie 1593, la Alba Iulia: „.. . totuşi, Petru vodă
Cazacul, care fusese ales de moldoveni ca domn al lor, s-a apărat frumos
îm-x potriva turcilor cu acei prea puţini oameni care-i avea, astfel că i-a
oprit să intre în ţara sa; nu i-ar fi lăsat niciodată să treacă Siveso (Şiret),
apă foarte mare, care a-proape desparte Moldova de Ţara Românească,
dacă nu s-a,- fi înspăimîntat de oamenii Alteţei Voastre, pe care i-aţi trimis
în ajutorul lui Aron şi care au fost cauza retragerii voievodului cazac spre
casă"1.
Cu toate că veneţianul a povestit destul de limpede cum a fost înfrînt
Petru-vodă, ar mai trebui adăugat că în timp ce hatmanul Orăş stătea cu
oastea în Baia, oştenii lui Sibrik au pătruns nestingheriţi prin alte trecători,
ajungînd în cetatea de scaun la 11 octombrie. La aflarea veştii, Petru-vodă
s-a tras cu ai lui către Iaşi. căutînd să se apere prin pădurile din preajmă.
Dar că-lărimea l-a părăsit pe cînd se aştepta cel mai puţin, ră-mînînd
numai cu lefegiii ce fuseseră mai înainte în garda lui Aron-vodă. Prietenii
lui, cazacii, au lovit Tighina. dar degeaba, căci lefegiii l-au prins şi l-au dat
legat lui Aron. Şi astfel, la patru zile după înfrîngerea lui Petru, Aron-vodă
intra în Iaşi, alături de Veli-aga.
1 Călători străini..., op. cit., voi. III, p. 392.
107
Se uitase, poate, despre întîmplările petrecute peste vară în Moldova,
cînd, la 23 octombrie, într-un amurg de toamnă fierbinte, o corabie aducea
în portul Stanbu-lului vreo sută de prinşi cu mîinile în bututci, ca fiind
rămăşiţele oastei răzvrătitului ghiaur, Petru. Erau murdari şi însîngeraţi,
însă, cu toate că numai privirile le mai rămăseseră dîrze şi neînfricate,
mulţimea de gură-cască de pe uliii s-a îmbulzit să-i ocărască şi să-i batjo-
corească. S-or fi aşteptat să vadă nişte căpcăuni înspăimântători, învinşi de
vitejii ieniceri, şi poate că de aceea şi dregătorii au poruncit să-i spele şi să
le dea o înfăţişare mai arătoasă, spre a fi duşi în faţa Divanului. Se lăudau
cu o biruinţă ce nu fusese a lor, dar barem învinşii trebuiau să arate pe
măsura împăunării victorioşilor. Apoi, şi mai mare le-a mai fost bucuria,
cînd, în 14 noiembrie, a fost adus, tot cu o corabie, capul răzvrătiţilor,
însuşi Petru vodă Cazacul... Plecase din oraşul sultanilor cu capul sus şi
plin de nădejde în soarta lui, iar acum se întorcea în lanţuri, dar la fel de
semeţ! Dacă agentul habsburgic va fi avut dreptate, că mai fusese înlănţuit
cînd va prin şanţurile Vienei, acestea aveau să fie cele din urmă lanţuri cu
care l-a norocit amara lui soartă..
Pe le nu l-au mai dichisit, ci l-au înfăţişat aşa cum era. în Divan, chiar
a doua zi, de dimineaţă. Fără să se umilească în faţa turcilor, le-a vorbit în
propria lor limbă, nesocotindu-se cu nimic vinovat de răzvrătire. El fusese
chemat la domnie de către toată ţara, şi nu a vrut decît să domnească
pacea şi buna înţelegere. Trimisese solie la vecini, dar aceştia nici n-au vrut
să stea de vorbă, ba nici solia ce o trimisese la Poartă nu a fost ascultată,
cu toate că era vocea ţării.. . Nu se simţea cu nimic vinovat, iar scornelile
batjocoritoare asupra trecutului său erau strigătoare la cer. El era fecior de
domn Şi, mai mult, îndreptăţit de a fi stăpînul ţării prin însăşi voinţa
norodului său...
107
Chipeşul domn, deşi în stare jalnică, i-a pus pe gîn-duri pe dregătorii ce
trebuiau să-l judece. Unii dintre ei făgăduiau iertare, dacă s-ar fi lepădat de
credinţa strămoşească, dar Petru-vodă nu era un oarecare, ci fecior de
domn, şi nu putea împărtăşi credinţa Profetului, numai ca să-şi scape viaţa!
De altfel, padişahul a trimis po», runcă să nu se piardă vreme cu judecata,
ci să fie osîn-dit ca răzvrătit şi dat pe mîna lui Siav.us-paşa. Acesta, parcă
de frică să nu se întoarcă altfel porunca şi să fie iertat în aceeaşi după-
amiază de 15 noiembrie, l-a şi agăţat în cîrligele din zidurile seraiului.
Moartea avea să vie greu şi după chinuri îndelungate, osînditul suferind nu
numai foamea şi setea, ci şi batjocura şi loviturile de pietre ale mulţimii de
pe uliţi, fericită de asemenea petrecere. ..
A stat în cîrlige, carne vie sîngerîndă, toată după-masa şi vreo două ore
de noapte, cînd, pe neaşteptate, sultanului i se va fi făcut milă de nefericitul
osîndit. . Ca să-l scape de chinuri, a trimis pe Bostangi-paşa să-l strîngă de
gît! Leşul a fost lăsat gol puşcă la vederea trecătorilor îndelungată vreme,
slujind şi ca hrană corbilor şi muştelor. Abia în ziua cînd funia s-a rupt,
ceea ce mai rămăsese din frumosul domn s-a prăbuşit la picioarele zidului.
O inimă miloasă i-a adunat rămăşiţele şi le-a dat pămîntului, spre veşnică
odihnă.
Uciderea domnului român în oraşul de pe Bosfor a fost începutul unui
obicei, căci i-au mai urmat şi alţii, dar pentru nici unul sultanul nu a arătat
atîta milă...

MLĂDIŢĂ RETEZATĂ
Micuţul Iancu, pe care lumea îl ştia de feciorul curelarului Georg Weiss,
pe îngustele uliţe braşovene şi-a petrecut copilăria. Cum se mai întîmpla pe
atunci, meşterul se încurcase cu Ecaterina, o româncuţă de prin Ţara
Bîrsei. iar aceasta născuse un fecioraş. care. ce-i drept, nu prea îi semăna,
dar tatăl nu-şi dădea seama. Tare l-a mai îndrăgit curelarul pe copil şi nu
precupeţea nimic ca să-l aducă pe lîngă el. fâcîndu-l luteran şi învă-ţîndu-l
meşteşugul lui, atît de bănos pe atunci.
Anii trecură ca-n zbor, şi copilandrul de odinioară ajunse un fecior
zdravăn şi frumos, cînd mama nu mai rabdă să ţină o taină numai de ea
ştiută. Iancu nu era feciorul curelarului. ci al răposatului Petru vodă Rareş!
Păstrase adîncă taină, numai de teama ca nu cumva să păţească ceva
nevinovatul vlăstar domnesc. Fiind în stare să se apere singur, a socotit că
sosise vremea să dea pe faţă obîrşia coconului domnesc. Proba de netă-
găduit va fi fost acel semn, pe care domnii Moldovei îl înfierau la naştere pe
trupul odraslelor lor, fie că erau tegiuite, fie că nu.
Se va fi mîhnit bătrînul Weiss aflînd adevărul, dar, inima lui cea bună,
n-a stat împotriva tînărului, pe
108
care atît de mult îl îndrăgise1. în cele din urmă, Iancu a părăsit
Braşovul şi, avînd dovada strălucitei lui obîrşii, s-a îndreptat spre curtea
împăratului, încercînd să se căpătuiască. După un drum lung şi plin de
peripeţii, va izbuti să ajungă şi chiar să fie primit la curte. Acolo îl va fi
cunoscut el pe Ştefan Bathory, prinţul transilvan ţinut ostatic pînă cînd s-a
terminat războiul dintre împărat şi Ioan Sigismund Zapolya, rege al
Ungariei şi principe al Transilvaniei. Se poate chiar ca ostaticul să fi
îndrăgit purtările alese ale tînărului, care îi amintea de meleagurile sale
transilvane-.
Soarta însă l-a mînat mai departe pe vlăstarul domnului moldovean,
nădăjduind mai mult noroc pe malurile Bosforului- Acolo va închega o
strînsă prietenie cu Bartolomeo Brutti, un albanez supus veneţian. Prin
vara anului 1575, pe cînd papa vroia să facă un schimb de prinşi de război
cu turcii, Veneţia a socotit că Brutti ar fi fost cel mai bun mijlocitor. Vorbea
mai multe limbi, mai cu seamă turca şi italiana, aşa că şi sultanul şi papa
s-au învoit, schimbul făcîndu-se pe dată, la Raguza3. Brutti a intrat mai
apoi în slujba Spaniei, şi abia în 1578 s-a întors la Istanbul, în suita lui
Marigliano, solul regelui Filip al II-lea al Spaniei (1556—1598). îndată ce l-a
cunoscut pe Iancu, poreclit „sasul", a început a unelti cu prietenii lui spre a
dobîndi domnia Moldovei ce i s-ar fi cuvenit feciorului lui Petru Rareş.
Mergînd prea departe cu urzelile, cei doi prieteni au stîrnit mînia
marelui vizir Sinan-paşa, care a poruncit întemniţarea lor. Mai pe urmă s-a
răzgîndit şi nu i-a dat pierii, ci pe Iancu l-a surghiunit în Rodos, iar pe
Brutti
1 După Andrei Veress, Alte lucrări nouă despre Iancn vodă Sasul, în
„Revista istorică", XI, Bucureşti, 1925, p. 147— 152.
- Vezi pe larg în „Cercetări Istorice", VIII—IX, Iaşi, 1925, p. 216.
3 Azi oraşul Split, în Croaţia.
109
răi
trimis la Raguza cu treburile Porţii1. În urma lor au rămas ceilalţi
prieteni şi mai ales rudele soţiei lui Iancu, care nu s-au lăsat pînă cînd
Petru vodă Şchiopul, domnul Moldovei, n-a fost mazilit. Iancu Sasu se
însurase cu Măria din familia Paleologu a foştilor Împăraţi greci, pe care a
luat-o avînd trei copii, dar şi o frumoasă zestre şi neamuri multe şi
puternice. Atunci va fi făgăduit Iancu haraci de 50 000 de ducaţi, iar pe
deasupra 80 000 sultanului şi 20 000 mamei lui, sultana valide. Nici ma-
rele vizir nu a fost ocolit, făgăduindu-i-se 150 de cai moldoveneşti, îndată ce
va dobîndi domnia-. Se lega apoi faţă de Poartă că, domn fiind, nu avea să
mai ţină ţara Moldovei la mare prietenie cu Polonia, aşa cum făcuse pînă
atunci Petru vodă Şchiopul.
Fie că n-a mai fost la îndemînă alt domnitor, fie că darurile vor fi fost
îndestulătoare. Iancu Sasul a fost adus din Rodos, la 20 noiembrie 1579, şi
înfăţişat marelui vizir. La numai o săptămînă, în 26 noiembrie 1579,
domnul Moldovei a fost mazilit, iar în locul lui a căpătat steag de domnie
Iancu Sasul. La începutul lui decembrie, solul polon la Poartă, Martin
Lubienecki, l-a şi vestit pe hatmanul Poloniei, Jan Zamoysky, că domn
fusese făcut Ioan. „fiul răposatului domn al Moldovei". Dar Petru Şchiopul
fusese un prieten al polonilor, aşa încît vestea nu avea de ce să bucure
curtea de la Varşovia. în 2 decembrie fostul domn lua calea surghiunului la
Alep, iar Iancu-vodă pleca înspre Moldova, pe 6 decembrie. Cu o zi mai
înainte s-a întîlnit cu doamna Chiajna, care de fapt îi era soră, şi poate că-
şi vor fi făgăduit sprijin unul altuia. Cind va fi ajuns noul domn la Iaşi, nu
se ştie Prea bine. Zic unii să fi sosit abia în 17 februarie 15803,
1 După N. Iorga, Domnia lui Petru vodă Şchiopul, prefaţă ia volumul
Hurmuzaki, Documente, »XI, Bocureşti, 1900. -' După D. Ciurea, op. cit. 3
Vezi R. Ciocan, op. cit.
109
dar se poate să se fi înşelat, căci în ianuarie 1580 Barto-lomeo Brutti a
intrat în Moldova, unde domnul şi prietenul său l-a făcut vel-postelnic-
Ca să poată dobîndi domnia, Iancu-vodă s-a îndatorat nu numai la
rudele nevestei, ci şi la mulţi alţi greci, unii dintre ei însoţindu-l pentru a-şi
căpăta mai cuiînd banii şi camătă. Aducerea atîtor venetici a stîrnit mari
nemulţumiri pămîntenilor, care se învăţaseră cu domnia cea blajină a
fostului voievod. Apoi, ţinîndu-şi făgădui ala că va strica prietenia cu
Polonia, Iancu s-a îndreptat către austrieci, pe care-i cunoştea atît de bine,
făcînd un strîns prieteşug cu Hans Reuber, stăpînul Kasoviei. în Polonia era
rege Ştefan Bathory, fostul ostatic de la Viena, care nu-i suferea pe
habsburgi, pentru amestecurile lor în Ungaria şi Transilvania. Turcii erau
aţîţaţi împotriva Bathoreştilor de către Pâl Mârkhazy, un mare duşman de-
al lor, care se aciuise la Poartă, nădăjduind vreo domnie prin cele trei ţări
româneşti. Regele de la Varşovia se ruga de Poartă să i-l dea pe mînă, dar
turcii pretindeau în schimb doi mîrzaci tătari ce se adăpostiseră în Polonia.
Unul dintre ei rîvnea să ia locul hanului tătăresc, şi turcii tare ar fi poftit
să-l aibă mai curînd pe lîngă ei, decît în Polonia. Pînă atunci. Mârkhazy era
slobod să stea la Istanbul. ştiind el prea bine că greu s-ar putea face un
asemenea schimb.
Printre cele dintîi griji ale noului domn fu şi aceea de a trimite caii
făgăduiţi, spre a-l mai îmbuna pe Si-nan-paşa, care se cam îndoise că Iancu
Sasul ar fi fost vrednic de domnie. Apoi a început a face necazuri şi su-
părări neguţătorilor lehi, trecători prin Moldova, ba a cutezat chiar să
desfacă scrisorile regelui către Poartă. Nu-s-a purtat prea bine nici cu cei
ştiuţi ca prieteni ai Poloniei, scurtîndu-i de capete şi mai ales luîndu-le a-
verea după aceea.
Din pricina purtărilor lui prea aspre cu boierii şi cu leşii, au început
pîrile la Poartă, şi astfel, prin luna
110
mai 1580, s-a aflat la Istanbul de prietenia dintre domnul Moldovei şi
Hans Reuber. Multe pungi burduşite a trebuit să împartă solul austriac
pentru a potoli mînia dregătorilor otomani şi a-i face să uite de primejdioasa
prietenie a beiului de Bogdania. în 2 iunie, solul francez din Istanbul scria
că postelnicul Brutti căpătase averea unui boier ucis din poruncă
domnească şi că se poate să fi fost chiar el unul dintre cei ce-l pîrîseră.
Aflase măria-sa că peste Nistru, pe la cazaci, se aciuise un flăcăiandru
de vreo 16 ani, care se dădea să-mînţă de domn şi ar fi poftit domnia
Moldovei. A făcut vodă cum a făcut şi i-a amăgit pe o seamă de atamani1,
care l-au tras după ei şi pe domnişor, chipurile să se năimească în slujba
domnului moldovean cu lefuri grase. Amarnică le-a mai fost dezamăgirea,
cînd la porunca lui vodă au fost legaţi cu toţii şi trimişi la Istanbul ca nişte
răufăcători călcători de hotare. Se arăta şi în acest, fel vrednic şi cu
credinţă faţă de Poartă, ca să nu poată spune careva că ar fi hain.
Din nou va fi întîmpinat împotrivirea unor boieri mai cutezători, în
frunte cu Ion Golia, pe care domnul n-a întîrziat să-i descăpăţîneze, căci de
la 11 august în actele divanului domnesc s-au ivit nume noi. Iancu făcuse
curăţenie cu barda şi printre dregători. înspăimîntaţi, o parte dintre boieri,
care se duseseră, chipurile, la sfinţirea monastirii Suceviţa, au apucat calea
pribegiei în Polonia. Alţii s-au tras peste munţi, ori în Ţara Românească, ba
chiar şi la Istanbul, stîrnind peste tot pîră contra lui Iancu-vodă. Fugiseră
atunci vlădica Gheorghe, vornicul Ieremia, hatmanul Balica şi mulţi alţii,
mai cu seamă din neamul Movileştilor-.
De teamă să nu fi întins prea tare coarda, Iancu vodă a pus frumoasa
lui pecete cu vultur şi cu inscripţia
1 Căpetenie cazacă.
2 Radu Popescu, op. cit.
111
LANCUL D:G: PRINCEPS MOLDAVIAE1, pe o scrisoare către vecinii săi
de la miazănoapte, în 16 noiembrie 1580. Nu era către rege, ci către toţi
voievozii, starostii, castelanii şi burmiştrii din Lehia, cărora cu vorbe
mieroase le făgăduia prietenia şi pacea la hotare, fără să le mai pricinuiască
necazuri neguţătorilor. Se arăta chiar dornic să-i ajute cu oaste, la caz de
nevoie.
Bucuros a mai fost regele Ştefan Bathory, nădăjduind în purtări mai
frumoase ale domnului, pe care altfel îl cunoscuse la curtea habsburgilor.
Era tare încurcat riga în lupte cu cneazul Moscoviei şi, auzind despre
frumoasa scrisoare a lui Iancu-vodă, darnică în făgăduieli, i-a cerut să-l
ajute cu oaste. Se ştia că voievodul alcătuise oaste de lefegii, mai cu seamă
unguri, vestiţi pentru bărbăţia lor în lupte, încît regele, fiind de un neam cu
ei, tare i-ar mai fi folosit pe plata domnitorului. Iancu-vodă, văzînd că i se
cereau fapte şi nu numai făgăduieli, a devenit mai zgîrcit şi a dat înapoi,
zicînd că nu-i stă în putinţă fără îngăduinţa sultanului. Atunci a văzut şi
regele că făgăduielile domnitorului nu fuseseră decît vorbe goale.
Mînios, Bathory l-a trimis ca sol la Poartă pe pan Dzierzek, să-l ceară
pe Mârkhazy (dar fără să-i ducă în schimb pe tătari) şi să-l pîrască pe Iancu
pentru răutăţile făcute Poloniei. Se părea că vechea ceartă dintre turci şi
lehi se schimbase în prietenie, şi prin martie 1581 se şi zvonise mazilirea lui
Iancu-vodă. Poate că atunci îşi va fi cumpărat el moşia Kăssmark, cu ajuto-
rul lui Reuber, ca să aibă un adăpost în ţara nemţească, sub aripa
proteguitoare a Kasoviei. În afară de aceasta, s-a zorit să strîngă cît mai
mulţi bani, atît pentru datorii, cît şi pentru pribegia ce s-ar fi putut ivi, mai
cu seamă că avea o familie destul de mare. Ii plăcea să se
1 „Iancu Dei Gratia Princeps Moldaviae" (Iancu, prin graţia lui
dumnezeu, domnul Moldovei).
111
noarte cu mare pohfală, ba uneori chiar şi fără noimă, aşa după cum
scriu cronicarii că poruncise să i se facă sanie de os, cu care se plimba vara
prin fîrg. Şi cum singura cale de a mai scoate ceva bani a rămas tot
ţărănimea, a scornit atunci birul cel nou pe ţară: zeciu-iala boilor.
Bieţii ţărani, şi aşa destul de jefuiţi de boierii lor şi nemaiputînd suferi
atîta asuprire, s-au ridicat cu furci şi cu topoare împotriva stăpînirii. Cei
dintîi au fost lăpuşnenii, avînd pe Lungu în frunte, care-şi luase pe dată
numele de „Ion vodă", şi năzuiau chiar să răstoarne domnia, aşezîndu-l în
loc pe voievodul lor. Răsculaţii s-au întîmpinat cu oastea domnească în
ianuarie 1582, la Balota, pe Prut, şi crîncenă a mai fost încăierarea dintre
boieri şi ţărani. Oştenii domneşti îi aveau în frunte pe vornicul Bucium şi pe
postelnicul Brutti, dar nu se ştie care ar fi fost sfîrşitul, dacă viteazul „Ion
vodă" nu s-ar fi înecat în Prut. Rămaşi fără căpetenie, răsculaţii au fost
răzbiţi şi puşi pe fugă; n-au mai cutezat multă vreme să se ridice din nou.
Cîţiva dintre prinşii mai răsăriţi din oastea lui Lungu ajunseră legaţi-cobză
la Istanbul.
Nu prea era pe placul solilor moldoveni că au dat acolo peste pan
Dzierzek, care nu mai contenea cu pîra împotriva domnului lor. întâlnirea a
avut loc chiar în divanul împărătesc, de faţă fiind însuşi marele vizir. Solul
regesc, luîndu-se la ceartă cu boierul lui Iancu vodă, l-a înşfăcat de barbă şi
l-a zgîlţîit zdravăn. Puţin a lipsit ca Sinan-paşa să nu poruncească o bătaie,
în numele padişahului, pentru o asemenea purtare necuviincioasă, dar s-a
ţinut1.
Aşadar, Sinan-paşa şi-a întors faţa de la Iancu-vodă. De altminteri, şi
aşa nu prea îl avea la inimă, după cum nici pe soră-sa, Chiajna, care nu se
mai bucura de tre-
1 După N. Iorga, Domnia lui Petru..., op. cit.
112
cere pe la Poartă. Se zice că, prin iulie 1582, Alexandru, feciorul lui
Iancu-vodă, s-ar fi dus la Istanbul cu plocoane pentru sultan, dar,
încercînd să fie primit şi de marele vizir, acesta nici n-a vrut să audă, iar
prin luna august a dat poruncă să fie întemniţat, nemaiauzindu-se nimic
despre el de atunci. La 1 septembrie, Petru-vodă Şchiopul fu adus din
surghiun şi căpătă iar steag de domnie, Iancu-vodă fiind mazilit1.
Rău i-a mai părut domnitorului pentru scaunul pierdut, dar se va fi
mîngîiat cu gîndul că la Kăssmark, unde îşi avea moşie, va trăi în pace şi
belşug, mai ceva ca un domn. A strîns întreaga lui avere, la care a mai
adăugat şi vistieria ţării, şi s-a pregătit de drum greu şi lung, fiindcă prin
Transilvania nu ar fi putut răzbi, încă din 3 iulie 1582, pe cînd se mai afla
domn, auzise că Gaspar Kornis, corniţele de Maramureş, le ceruse
bistriţenilor să aibă grijă ca nu cumva Iancu-vodă să treacă pe la ei, în
drum spre Kasovia. Cu toate acestea, în Braşov nici la 5 octombrie nu se
aflase de fuga domnului ce se născuse la ei.
La 15 septembrie 1582, solul veneţian din Istanbul îi scria dogelui că
Bartolomeo Brutti ar fi dobîndit domnia pentru Petru vodă Şchiopul! Asta
ar însemna că-şi părăsise prietenul aflat la necaz, şi n-ar fi fost de mirare la
un om ca Brutti. De fapt şi cu Petru-vodă se avusese bine, că doar el îl
sfătuise să se facă rege al Daciei, unind sub schiptrul lui toate cele trei
ţărişoare, căci de mult se vîntura prin acele părţi un asemenea gînd.
Plecarea din ţară a lui Iancu-vodă n-a stîrnit păreri de rău, căci
purtările lui n-au fost dintre cele mai frumoase. Cronicarii zic că ar fi siluit
jupînesele boierilor şi-că multe alte fărădelegi ar fi săvîrşit, mai cu seamă
vărsare de sînge boieresc, spre a se îmbogăţi, dar cam aşa
1 N. Iorga, Studii si documente XXIII, (f-a), Bucureşti, p-415—416.
112
viaţa în acele întunecate vremuri ale istoriei... Acum, nu-i mai rămăsese
altă cale de ales decît să încerce să se strecoare prin Pocuţia, către
Kăssmark, cu toate că avea un convoi destul de mare, greu să poată trece
nebăgat în seamă. în afara doamnei Măria şi a domniţelor Elena, Chiajna,
Despina şi Voica, mai era Iancu Bogdan, feciorul ce-i mai rămăsese, precum
şi Filip spătarul, Emiliana şi Chrisafina, copiii doamnei din prima căsnicie.
De asemenea, Bernadini, Anton, Iani, Mihai şi mulţi alţi greci, rude sau
prieteni care şi-au legat soarta lor de a domnitorului, însoţindu-l în
pribegie. Cam la vreo 250 de călăreţi greci şi moldoveni, precum şi lefegiii
lui Nagy Tamas, cu două bombarde, trebuiau să apere convoiul Ia caz de
primejdie. Era de trebuinţă o bună pază înarmată, căci încă de la plecare
au avut de întîm-pinat împotrivirea moldovenilor, care s-au strîns cu mic —
cu mare spre a-l împiedica să plece cu vistieria ţării. Lefegiii i-au împrăştiat
cu uşurinţă, şi n-au mai întîm-pinat alte necazuri pe drum, în ziua de 5
septembrie sosind la Snyatin.
Starostele Mikolaj Iazlowiecki s-a împotrivit trecerii lor mai departe, cu
toate darurile ce i se făgădui-seră. El o ţinea una şi bună că fără îngăduinţa
regelui nu puteau trece prin Pocuţia, poftindu-i pe Iancu-vodă şi ai lui să
aştepte pînă va veni porunca regească. Domnitorul însă îşi aducea prea
bine aminte de faptele lui neplăcute regelui, şi puţină nădejde îşi punea în
obţinerea încuviinţării. Pe furiş a căutat să se strecoare din Snyatin,
apucînd calea spre munte, dar tare l-a mai înfuriat pe pan Iazlowiecki o
asemenea purtare. în fruntea ostaşilor ce-i avea la îndemînă. le-a luat urma
şi a dat de ei la Kolaczkovce.
Văzîndu-i pe următori, însoţitorii lui Vodă au vrut să scoată săbiile şi
să răzbească cu fcrţa, dar domnul s-a împotrivit, poruncindu-le să aştepte
potoliţi. Cum se va *i înţeles cu starostele nu stim, dar oină la urmă l-au
— Domnii trecătoare — domnitori uitaţi 193
lămurit sub cuvînt că avea să aştepte pe loc hotărîrea regelui.
încrezători, polonezii s-au gîndit să se întoarcă, dar mult n-a aşteptat nici
Iancu-vodă şi, fără să-i pese de cuvîntul dat, a poruncit din nou fuga spre
Kasovia. Vestea i-a ajuns din urmă pe staroste. întorcîndu-se. pînă în seară
a şi dat de urma convoiului. Carele trecuseră prăpastia pe un pod, iar
acesta, după ce au scăpat şi călăreţii de partea cealaltă, fusese stricat.
înciudaţi, polonii au tras cu bombardele, dar fugarii şi-au văzut nestin-
gheriţi de drum. Cel puţin aşa gîndeau ei, căci nu aveau de unde şti că
starostele şi oamenii lui, cunoscători ai potecilor muntoase, aveau să le iasă
în cale. Aşa s-a în-tîmplat la 14 septembrie la Salatin, cînd nici de astă dată
Iancu n-a îngăduit împotrivirea cu armele. Numai că Iazlowiecki, sătul de
cîte pătimise cu ei, i-a trimis pe dată sub pază.la Liow, ca să se descurce cei
de acolo cu asemenea oaspeţi.
La început nici liovenii nu i-au îngăduit în oraş, fiind prea mulţi oşteni
şi temîndu-se să nu le facă vreo pagubă tîrgoveţilor, aşa că le-au poruncit
să-şi aşeze tabăra în afară. Vestea prinderii domnului Moldovei a răzbătut
cu iuţeală şi o mulţime de tîrgoveţi s-au năpustit cu mic-cu mare să-l vadă,
crezînd că era vreun Căpcăun, după faptele lui cele rele. Vor fi fost tare
dezamăgiţi cînd au găsit într-un car Iipscănesc un om bolnav de po-dagră,
care abia de se putea mişca de durere. Şedea alături de nevastă şi copii, cu
o înfăţişare blajină, dar mai cu seamă rîdea tot timpul, cu tot necazul ce
păţise...
Asemenea privelişte nu putea stîrni decît mila oamenilor din jur, şi mai-
marii Liowului n-au vrut să mai aibă supărări, ca în vremea cînd la ei
fuseseră descă-păţînaţi alţi domnitori români1, aşa că au poruncit să fie
duşi cu toţii în oraş. Oştenii au fost trimişi pe la ma-
1 în piaţa centrală a Lwowului au fost decapitaţi Ştefan vodă Tomşa (în
1564) şi Nicoară vodă Potcoavă (în 1578).
114
halale, în timp ce carul cu familia domnească a străbătut urbea
înconjurat de pază armată, călare şi pedestră, pînă în oraşul de jos, unde
au fost închişi. Se zvonise că nu vor adăsta aici multă vreme, ci vor fi trimişi
mai întîi înăuntrul" ţării. Nimeni nu aflase prin tîrg că vistierul curţii, pan
Iacynt Mladziejoski, abia sosit în Liow, aducea porunca tainică a regelui ca
pribeagul să fie ucis cît mai curînd. Era mare zorul, de teamă ca prinsul să
nu ajungă cumva pe mîna turcilor, cărora ar fi trebuit să le dea şi bogăţiile
ce le luaseră polonezii.
Cele din urmă ceasuri ale vieţii lui.Iancu vodă Sasul au fost povestite,
de un martor al acelor întîmplări, într-o cărticică latinească, numită Fatum
Ianculae Pala-tinae Moldaviae1. Se poate afla pe această cale că domnul a
fost despărţit de ai lui şi, închis singur, nu-i era îngăduit să vadă decît pe
călugării bernardini. Cine ştie ce-i va fi făgăduit călugărul Lozinsky, de
vreme ce l-a făcut pe Iancu-vodă să se lepede de credinţa luterană şi să
treacă la catolicism?! Poate chiar scăparea vieţii să fi fost preţul convertiţii
lui, căci papa Grigore al XlII-lea (1572—1585) a cerut regelui Henric al IlI-
lea al Franţei să se roage te polonezi pentru viaţa „bunului catolic", Iancu-
vodă...
Turcii de asemenea îl cereau pe fugar, dar mai cu seamă bunurile ce le
avusese asupra lui, căci cărase cu el o adevărată comoară. E drept că pe
drum, pînă a nu fi prins , convoiul fusese jefuit de către cîţiva paznici, care
au fugit. Mai apoi, la Salatin, după ce au încăput pe mîna starostelui
Iazlowiecki, oamenii acestuia şi el însuşi au făcut o zdravănă vămuire, şi n-
au fost străini de acest obicei nici liovenii. Totuşi, din ce a mai rămas Şi a
fost dus la Varşovia, s-a spus că era vorba de vreun milion de ducaţi, în
afară de giuvaericale, care nu erau nici ele puţine. Avusese stofe de
Damasc, haine de bro-
1 Soarta lui Iancu, domnul Moldovei (lat.).
i
114
cart cusute cu perle şi nasturi de aur, apoi blănuri scumpe acoperite cu
argint şi nestemate, precum şi multe ceasornice, de mare preţ pe acea
vreme. Dar solilor turci li s-a răspuns că asupra fugarilor nu s-a mai găsit
nimic, şi s-au întors cu mîinile goale, cu toate că nu puteau crede aşa ceva.
În sfîrşit, tocmai o asemenea bogăţie a dus la osîn-direa stăpînului ei,
ca nu cumva, rămînînd în viaţă, să scape vreo vorbă despre cei ce-l
jefuiseră. Aşadar, soarta fiindu-i pecetluită, au pătruns în temniţa lui
judecătorii regelui, arătîndu-i pricinile pentru care trebuia să-şi piardă
capul, dar, desigur, nu cele adevărate. Mai întîi, nu jurase credinţă regelui,
aşa cum se cuvenea s-o facă un domn moldovean ce se ţinea prieten cu
Polonia. Apoi, în răutatea lui, a făcut o mare supărare regelui desfăcîndu-i
scrisorile, ca să nu mai vorbim de necazurile ce le făcuse neguţătorilor şi
sătenilor de la hotare, arzîndu-le şi jefuindu-le satele. I-a aţîţat mereu pe
turci împotriva polonilor, ba a îngăduit şi tătarilor să treacă prin Moldova,
spre a jefui ţinuturile poloneze. Şi vor mai fi fost şi alte pricini, scornite
atunci, încît se vedea cît-colo că trebuia să ispăşească.
Zadarnic s-a dezvinovăţit Iancu-vodă, ba a cerut să se înfăţişeze însuşi
regelui spre. judecată, căci porunca de osîndire nu îngăduia altă cale. Unii
încercaseră să mai tărăgăneze, zicînd că s-ar fi putut afla de la osîndit ceva
taine de-ale turcilor, dar degeaba! Şi-a dat seama şi Iancu-vodă că trebuia
să moară, căci tăcerea morţilor nu este niciodată primejdioasă. Şi astfel,
ziua de 28 septembrie 1582 fu sorocită pentru împlinirea cumplitei porunci
regeşti.
115
Urcat în carul osîndiţilor sprijinit de noii săi prieteni, călugării, care l-
au însoţit pînă la moarte, a trecut apoi prin mijlocul mulţimii care, cu
lacrimi în ochi, nu-l mai vedea acum rîzînd ca-n prima zi . . . Jalea cea
mare a fost în piaţă, cînd şi-a luat rămas-bun de la doamnă şi de la copii,
rugîndu-i pe judecători să aibă milă de soarta lor. Cu greutate a urcat
scările ce-l duceau la butucul gîdelui, din cauza bolii, după care liovenii au
putut să vadă şi cel de-al treilea cap de domn român rostogo-lindu-se, în
numai cîţiva ani! Trupul cel fără de viaţă a fost ridicat cu multă grijă de
fraţii bernardini, în vreme ce familia mortului l-a însoţit cu bocete
româneşti (iulus dacicus) de mare jale. Văduva doamnă Măria l-a plîns trei
zile în şir şi şi-a jertfit frumoasele ei plete negre în semn de mare durere,
fiind alături de soţul ei , şi atunci cînd lespedea cea grea din biserica
bernardi-nilor l-a acoperit. Apoi lucrurile şi-au urmat firul, şi numai
călugării ciopliţi în piatră ce se ridicau pe două rînduri pînă la marginea
acoperişului, către crucea din vîrf, au rămas să vegheze acea mlădiţă
retezată din trunchiul familiei Rareş.
Ce s-a mai întîmplat după aceea, ne spun alţi martori ai vremii.
Lioveanul Bartolomeu Zimorovicz, care a trăit între anii 1597 şi 1677,
scriind istoria oraşului său, aşa după cum a aflat-o din cărţi pentru
vremurile mai vechi şi după mărturiile bătrînilor pentru cele mai apropiate,
pomenea că, în vremea copilăriei lui, încă se mai păstra sabia călăului cu
care fusese tăiat capul lui Iancu vodă şi că amintirea osîndirii era încă vie
în mintea bătrînilor din oraş. Mai zicea Zimorovicz că după treizeci de ani
au fost scoase rămăşiţele vechii biserici minorite,
115
cu oare prilej fusese stricat şi mormîntul lui Iancu-vodă. dar că i se
pregătise altul, nou. Atunci a văzut şi el sicriul, care încă mai era întreg, şi
vechiul mormînt căptuşit cu mătase roşie. Dar nu i-a fost dat pribeagului
domn să rămînă pe vecie nici măcar acolo, căci în 1817 guvernatorul
austriac al Liowului a poruncit să fie scoşi toţi morţii din biserica
bernardinilor. Istoricul Iaworsky spune că 330 de sicrie, mare parte întregi,
şi 173 de căruţe cu rămăşiţe omeneşti au fost scoase atunci şi îngropate de-
a valma în noile cimitire de la marginea oraşului, în acest fel, urma lui
Iancu-vodă, mlădiţă din trupul lui Rareş, s-a pierdut pe vecie!

UN ŞTEFAN TRANSILVAN
După o copilărie lipsită de griji în vechea cetate a Clujului, tînărul
Ştefan s-a văzut pus de către părintele său să aleagă ce avea să fie în viaţă.
Şi- alege calea armelor. Familia Bocskay, din care făcea parte, era vestită
nu numai în tot oraşul, dar şi pretutindeni în ţară. Oameni dîrzi, viteji,
bogaţi, dar cu mare dragoste de ţară erau toţi cei din neamul lui. Se
înrudeau cu cele mai mari familii transilvane, ba chiar şi din Ungaria,
printre care vestiţii Bathoreşti.
S-ar putea crede că numai datorită numelui pe care-l purta, tînărul
Ştefan ajunge în scurt timp la mari ranguri ostăşeşti, dar nu a fost aşa.
Datorită virtuţilor deosebite şi faptelor sale de vitejie, devine comandantul
cetăţii Oradea, iar o dată cu trecerea anilor capătă şi înalta slujbă de comite
de Bihor. Ca mare stăpîn de moşii şi căpetenie de comitat, şi-a dat seama
că starea locuitorilor nu era deloc mulţumitoare, şi pe cît i-a stat în putinţă
a încercat să le înbunătăţească traiul. Dar, spre a^ izbuti pe deplin, ar fi
fost de trebuinţă mai întîi neatârnarea ţării.
Se dusese vestea de cîrmuirea cea dreaptă a comitelui -Bocskay, iar
cînd nepotul său, Sigismund Bathory, ajunge principe al ţării, l-a poftit în
preajmă-i, la Alba
116
Iulia. A fost cel mai de seamă sfetnic al prinţului, dar şi cel mai
ascultat. Toate treburile politiceşti le rînduiau laolaltă, şi nu puţine poveţe
căpătase nepotul de la unchi.
Pe acele vremuri, de sfîrşit al celui de al XVI-lea veac, ţara Transilvaniei
era supusă împărăţiei turceşti, care-i îngăduise oarecare libertate, dar nu
îndestulă. Sigismund Bathory, spre deosebire de înaintaşi, s-a gîndit să
scape de oblăduirea turcească. Şi Bocskay într-un gînd cu el a fost. Prinţul
socotea că întărindu-şi puterea, alipind Transilvaniei şi celelalte două ţări
surori, ar fi ajuns rege al unei.ţări ce s-ar fi putut înfrunta cu Semiluna. . .
Pe de altă parte. Ştefan Bocskay credea că singura cale de urmat ar fi fost
trecerea cu totul de partea împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg. După
el, austriecii erau mai în măsură să lupte cu turcul, iar transilvanii să-i
sprijine, căci dorinţa nepotului nu putea fi decît un vis.
Într-o vreme, lui Sigismund i s-a năzărit să lase domnia Transilvaniei în
schimbul a două ducate de prin Silezia. Văzîndu-l cît era de nehotărît.
Bocskay l-a sfătuit să lase locul vărului său, Andrei. Acesta, în calitatea lui
de faţă bisericească, ar fi constituit o stavilă pentru turci. Şi, catolic fiind,
de bună seamă că ar fi trecut în tabăra catolicilor habsburgi...
 De astă dată, n-a fost bună povaţa lui Bocskay! Noul principe s-a
socotit îndeajuns de înţelept, încît s-a lipsit de sfaturile şi îndrumările lui.
Spre a nu-i stîrni vreo împotrivire, l-a însărcinat să meargă sol la Rudolf,
tocmai la Praga. în urma lui însă. i-a trimis vorbă că nu mai avea ce căuta
în ţară, moşiile şi slujba fiindu-i luate. împăratul, aflînd vestea şi cunoscînd
ascuţimea minţii lui Bocskay, precum şi înclinarea lui spre austrieci. l-a
luat în slujba sa, ca sfetnic. De la curtea lui Rudolf a urmărit Bocskay tot ce
s-a petrecut în ţara sa la cumpăna dintre cele două veacuri. .. Mihai
Viteazul a
117
făcut dovada că ceea ce gîndise şi Sigismund şi alţii de mai înainte era
cu putinţă!
Poate că se va fi bucurat de întoarcerea lui Sigismund, şi de bună
seamă că l-a cunoscut pe falnicul Mi-hai, în vremea cînd fusese pribeag pe
la Praga ori Viena, dar despre asta nu ne-a rămas nici o mărturie. Vremea
petrecută ca sfetnic împărătesc i-a fost de mare folos, dîndu-şi seama că
ţara lui nu dorea, nici oblăduire turcească şi nici ocrotire habsburgică. L-a
chemat şi dorul de ţară, încît în 1604 s-a întors pe plaiurile natale, do-
bîndindu-şi din nou averea. S-a întristat însă văzînd că, pe lîngă sărăcia pe
care o ştia, jafurile lefegiilor făcuseră şi mai mare pagubă. Nu ezită să se
dea de partea răzvrătiţilor şi haiducilor, care luptau cu arma-n mînă îm-
potriva bandelor de lefegii1. Dar căpetenia cea mai de seamă a acestora,
generalul Barbiano Belgioioso din Ka-sovia, era un italian trufaş, urît chiar
de orăşenii în mijlocul cărora trăia. Generalul, punînd mîna pe vreo cîţiva
haiduci şi supunîndu-i la cazne, află cu mirare că şi fostul sfetnic
împărătesc, Ştefan Bocskay, face parte din rîndul răzvrătiţilor. Şiret, s-a
făcut a nu şti nimic şi, prietenos, l-a poftit pe Bocskay la Kasovia. Avea de
gînd să-l înlănţuiască în vreo temniţă, dacă nu chiar să-l îm- _ puste, ca
trădător al împăratului...
Prin oameni de credinţă, Bocskay află gîndul generalului şi, în loc să se
ducă la Kasovia, îi strînge în ju-ru-i pe toţi nemulţumiţii şi pune mîna pe
cîteva cetăţi dinspre împărăţia austriacă. Furios, Belgioioso se dă pe faţă,
prouncind lefegiilor să se strîngă cu toţii la Adorjân^ unde veniseră şi
vestitele căpetenii Pezzen, Dampierre, Cavriolo şi alţii, spaima statelor
europene, pornind spre Transilvania.
1 V. Motogna, Războaiele lui Radu Şerban, în Memoriile Academiei
Române, Secţia Istorie, Seria III, voi. VI, Bucureşti, 1927, p. 73 şi urm.
aoi
Bocskay şi oştenii lui nu s-au înspăimîntat de faima lefegiilor.
înfruntîndu-i cu bărbăţie, la Aleşd, în 4 octombrie 1604, i-au pus pe fugă.
însuşi Belgioioso cel mîndru s-a văzut nevoit să-şi caute scăpare la Oradea,
dar, aflînd cît de îndrăgit era Bocskay acolo, a cerut pace. Cum era şi de
aşteptat, biruitorul nici n-a vrut să audă de împăcare cu ticălosul general.
Ruşinat, Belgioioso a luat drumul către casă. Mare nu i-a fost atunci
uimirea, văzînd că porţile Kasoviei i s-au închis în nas! Nemaiavînd încotro,
a plecat mai departe, pînă la Sze-pesvaralya, în Ungaria de Sus.
 Pe urmele înfumuratului general, dar primind şi a-jutor turcesc,
Bocskay a pătruns în Kasovia la 15 octombrie, unde fu primit cu mare
bucurie. în acest fel, toate părţile ungureşti de către miazănoapte erau în
stă-pînirea lui. Prietenii din Transilvania i-au cerut atunci să le fie principe,
domn al părţilor ungureşti şi comite al secuilor. La 19 noiembrie în acelaşi
an, marele vizir Lalâ Mehmet a şi trimis „adhname"1, cu toate că Bocskay
nu ceruse aşa ceva.
Rămăseseră însă în Transilvania urme ale stăpînirii habsburgice. Clujul
se afla în puterea a trei comisari împărăteşti, de asemenea, Gherla şi altele.
Bocskay l-a trimis pe generalul său Ladislau Gyulaffy împotriva Clujului.
Unul dintre comisari, Krausenek, simţindu-se vinovat de nedreptăţi, dăduse
bir cu fugiţii mai din vreme. Ceilalţi doi, Imhoff şi Hoffman, plini de sine,
scriau în 2 noiembrie nobilului Kornis: ,, . . . unii îşi pierd capul la auzul
unor zvonuri mincinoase, dar dracul nu e aşa de negru precum se crede.
Noi sîntem siguri că majes-tatea-sa are grijă de apărarea acestei ţări. Basta
e pe drum cu toată puterea lui şi Radu Voievod încă se îmbie
1 Confirmarea domniei, în scris, de către saltaa.
118
întreaga oştire, vrînd să slujească împăratului şi ţărilor sale"1.. .
Nu aflaseră cei doi că Radu Şerban- trimisese vorbă împăratului că nu-i
era în putinţă să intre cu oastea în Transilvania. Văzuse domnul român că
Bocskay era tare îndrăgit pretutindeni şi aflase că cetăţile Ineu, Li-pova şi
Caransebeş i se închinaseră şi că numai în Gherla se mai ţineau tare
lefegiii. în schimb paşa de Timişoara, deşi de partea lui Bocskay, s-a cam
înspăimîntat văzînd că toţi bănăţenii îl aşteptau pe Bocskay şi s-a dus pe
dată la Istanbul, după porunci noi. Totuşi, Bocskay încă nu stăpînea
întreaga ţară. în afară de Cluj şi Gherla, mai era şi secuimea, care se cam
codea să treacă de partea lui, ştiindu-l neam cu Bathoreştii, prigonitorii
secuilor, însă la 21 februarie 1605 are loc o adunare a secuilor la Miercurea
Nirajului, unde Petky, căpitanul de Odorhei, îi convinge pe toţi să se
încreadă în steaua lui Bocskay.
Aşa se petreceau faptele atunci cînd „generalul morţii", Giorgio Basta,
ucigaşul lui Mihai Viteazul, s-a îndreptat „cu toată puterea", cum spuneau
cei doi comisari, asupra Transilvaniei. Se aştepta ca Bocskay să i se
închine, dar, văzînd că acesta era hotărît să-l înfrunte, se lăsă păgubaş şi
ceru pace. .. De data asta, Bocskay a fost cel care a stat la îndoială, primind
pînă la urmă pacea cu condiţia ca generalul să recunoască neatîrnarea
Transilvaniei. Aşa ceva nu stătea în puterea lui Basta, şi deci nu s-au
împăcat, dar generalul s-a tras înapoi.
La 20 aprilie, o Dietă adunată la Szerencs i-a întărit puterea ca principe
al Transilvaniei, iar Poarta s-a învoit să-l facă rege al Ungariei3. Tot atunci
s-a hotărît
1 Traian Mutaşcu, Radu Şerban, Bucureşti, 1978, p. 86—
118
2 Domn al Ţării Româneşti (1602—1611).
3 liouis Leger, Historie de l'Autriche Hongrie, Paris, 1895,
 91.
ca toate credinţele din ţară să aibă drepturi1, dar nu s-a pomenit şi de
cea a românilor, care erau cei mai mulţi.
Bocskay a judecat însă că mai întîi ar fi trebuit închegată Transilvania
ca ţară neatîrnată, şi mai pe urmă ar fi avut timp şi pentru coroana
Sfîntului Ştefan-. în acest sens, primejdia i s-a părut a fi cu mult mai mare
din partea lui Radu Şerban, decît de la oraşele săseşti, într-adevăr,
voievodul român avea oaste puternică, dar nu se încumeta să-l atace, de
teama turcilor. Prinţul a căutat să lege prietenie cu Ieremia Movilă, la care
îşi găsise adăpost Simion Movilă:!, fostul domn al' Ţării Româneşti,
duşmanul lui Radu Şerban. Acestuia, Bocskay i-a făgăduit sprijin la Poartă,
să-şi recapete domnia.
Deşi înscăunat încă din 1602, Radu Şerban primise steag de domnie
abia în 1604, şi nu se prea îmbia să se strice cu turcii de dragul lui Basta
care îl zorea să pătrundă peste munţi. Pînă la urmă, voievodul a îngăduit
generalului său lefegiu, Gheorghe Raţ, să plece el, ca şi cum n-ar fi fost cu
ştirea domnului. La începutul anului, prin februarie 1605, Raţ şi bandele
lui de lefegii se aflau în Transilvania, prădînd ca-n codru, pe unde apucau.
Dar Bocskay şi-a dat seama pe dată că lefegiii nu veniseră de capul lor.
înfuriat, a cerut încă o dată la Poartă, în 25 martie, să fie schimbat domnul
muntean. Nu se ştie însă din care pricină dregătorii otomani în-tîrziau să-i
facă pe plac, şi atunci prinţul a hotărît să facă şi el ca Radu Şerban. Fără
să se amestece de-a dreptul, l-a sfătuit pe Simion Movilă ca, împreună cu
generalii transilvani Petky şi Gyulaffy. să-l izgonească pe
1 Albert Sayous, Historie generale des honqrois, Buda-pest—Paris,
1900, p. 333.
- Ştefan I cel Sfînt, rege al Ungariei (997—1038), aici în sensul de
coroana Ungariei.
3 Simion Movilă, domn al Ţării Româneşti (1601—1602) şi al Moldovei
(1606—1607).
119
Radu Şerban din ţară, dar pribeagul domn nu s-a încumetat,.
În ziua de 9 mai 1605 fusese sorocită Dieta de la Tîrgu Mureş, urmînd
să hotărască alegerea lui Ştefan Bocskay ca prinţ, precum şi rînduiala în
ţară. Dieta însă n-a putut să se desfăşoare cum ar fi trebuit, din pricina
zvonului că Raţ, cu lefegiii lui, chipurile, venea asupra oraşului. Toată dieta
s-a tras atunci în tabăra lui Gyu-laffv, ridicată undeva prin apropiere, şi
acolo a hotărît ca Bocskay să fie principele ţării. Oraşele săseşti, în afară de
Sighişoara, se împotriveau alegerii; şi, fiindcă dieta socotea trădător pe
oricine nu asculta de prinţ, judele Braşovului, Mihail Weiss, s-a înfăţişat el
însuşi ca să se înţeleagă cu Bocskay. N-a mai fost cînd, fiindcă oştenii lui
Raţ au izbit pe neaşteptate tabăra, trecîndu-i prin sabie pe toţi pedestraşii.
Ceilalţi, cîţiva din dietă şi călărimea în frunte cu Gyulaffy, abia au scăpat cu
fuga, oprindu-se în preajma cetăţii Sighişoara. Era de fapt sin-gurul oraş
săsesc prieten, dar care nu i-a primit pe fugari între zidurile cetăţii.
 Gyulaffy a ridicat o nouă tabără, în aşteptarea oas-tei trimise de prinţ,
în frunte cu Ludovic Râkpczy şi Ga-briel Bethlen, avînd şi oşteni de ajutor
de la Ieremia Movilă. Cum însă aceştia întîrziau să sosească, Gyulaffy avea
nevoie de bani să-şi întărească puţina lui oaste şi s-o hrănească. Cui să se
adreseze, dacă nu prietenilor din Sighişoara? Auzind de bani, neguţătorii
din frumoasa cetate nu s-au mai învoit şi, ca nu cumva Gyulaffy să se
repeadă cu forţa asupra lor, au deschis porţile cetăţii, pof-tindu-l pe Raţ şi
bandele sale să-i apere.
Amarnic s-au mai căit sighişorenii de prostia făcută, căci Raţ şi ai lui se
purtau în oraş de parcă l-ar fi cucerit. Pocăiţi, s-au rugat de judele Weiss să
se pună chezaş că vor da bani. numai să fie scăpaţi de „oaspeţii" pe care ei
îi poftiseră.
120
La 4 iulie 1605 are loc o înţelegere între Weiss şi Gyulaffy, ca oştenii
prinţului să iasă din satele săseşti, iar Raţ să părăsească Sighişoara.
îeţelegere făcută fără Raţ! Cum era de aşteptat, acesta nu se dădea dus
nicicum, în vreme ce sibienii nu voiau să-i primească pe oştenii lui
Bocskay. în schimb, în Braşov intraseră moldovenii lui Simion Movilă şi
turcii lui Aii paşa, aşe/indu-se pe chiolhanuri în contul orăşenilor. Alte
plocoane şi alte încercări pentru a se scăpa de venetici, care pătrunseseră
pretutindeni în ţară. ..
Principele vede acum limpede că apucase pe un drum greşit, care n-a
dus decît la pagubă şi luptă. Nea-tîrnarea Transilvaniei era strîns legată de
prietenia cu celelalte ţări române, aşa cu o dovedise Mihai Viteazul! N-avea
decît să-i urmeze calea...
Pentru început, l-a rugat pe judele Weiss, pe care-l ştia prieten cu Radu
Şerban, să încerce o împăcare. în vara aceluiaşi an solii transilvani au şi
iscălit la Tîrgo-vişte o înţelegere cu domnul român. Făgăduia, prinţul, să
evite certurile şi să nu-l mai sprijine pe Simion Movilă la Poartă, iar în caz
de primejdie, oferea adăpost domnului român în Transilvania. La rîndul
său, voievodul îi îndemna pe braşoveni să se supună lui Bocskay şi, ca să-
şi arate buna-credmţă, Radu Şerban mai dă drumul din oaste şi altor
lefegii, care de acum îi prisoseau. De asemenea, o dată cu solia transilvană
ce se întorcea acasă, a fost trimis şi diacul domnesc Nicolae, cu misivă către
Raţ, poruncindu-i să se retragă şi să nu facă pagube în Transilvania. Dar
unde se mai găseau lefegii ascultători?! Nici gînd să lase el Sighişoara, unde
o ducea atît de bine! Chipurile, el ar fi plecat, dar lefegiii lui, nemţi, şi
cazaci, nu se îndurau. .. Cu greu s-au lăsat duşi, abia după ce s-au înţeles
cu prinţul, la 9 septembrie, iar sighişorenii s-au zorit să pună lacăte mari
porţilor cetăţii, răsuflînd uşuraţi.
120
Abia acum se părea că ţara va căpăta mult rîvnita linişte! Pe la
jumătatea lui August, Clujul îşi deschide larg porţile şi îl primeşte cu muită
dragoste şi bucurie pe cel ce odinioară se născuse acolo. La 21 august, a şi
ajuns o solie de la Ieremia Movilă, în frunte cu vornicul Nistor Ureche. Se
ruga domnul Moldovei ca prinţul să nu plece urechea la făgăduielile
amăgitoare făcute la Tîrgovişte şi să rupă prietenia cu Radu Şerban. Ca do-
vadă a prieteniei moldovenilor, Cristea şi Ştefan vornicul, cu oaste de vreo
patru mii de călăreţi, aveau poruncă să asculte de alteţa-sa. Insă Bocskay
s-a dovedit cinstit cu moldovenii, spunîndu-le în faţă că ţinea prea mult la
prietenia domnului de la miazăzi şi că n-avea de gînd să se lepede de ea.
Ieremia-vodă nu s-a lăsat; la 23 august solii moldoveni se rugau de
generalul Petky să-i sprijine pe lîngă principe, dar degeaba! Chiar şi la 15
septembrie, cînd Dieta de la Mediaş fusese chemată să hotărască asupra
actelor iscălite la Tîrgovişte, vornicul Ureche s-a înfăţişat din nou, cu
rugămintea domnului său. Nici Radu Şerban nu a rămas mai prejos, ci a
trimis tot atunci o solie de 24 boieri, care se înţeleseseră mai întîi cu judele
Weiss, la Braşov. În faţa Dietei, solii români au spus cu tărie că nu-l mai
vor pe Simion Movilă ca domn! Moldovenii au plecat din nou fără izbîndă, şi
abia la 30 iunie 1606, cînd a murit Ieremia-vodă şi locul i l-a luat Simion, s-
au potolit şi ei. Rămăsese doar nesupunerea comitelui Albert Huet al
Sibiului, dar, nemaia-vind sprijinul lui Radu Şerban, s-a închinat şi el
alteţei sale, curmînd astfel şi ultima neînţelegere din ţară.
La 19 mai, Poarta îi întărise domnia, dar Huseyn-bey îi aduce
adhname-ul abia după Dieta de la Mediaş. Acum avea toate împuternicirile
de a fi stăpînul ţării iar înţeleaptă lui politică aduce în ţară pacea şi
prietenia vecinilor. Trebuiau însă îndepărtaţi, cu orice preţ, hab-sburgii. cît
mai departe spre apus. liberînd astfel şi pă-mînturile ungureşti de sub
stăpînirea lor. îl va numi
121
deci ca guvernator, în locul lui, pe Sigismund Râkoczy, om de încredere
şi de ispravă, iar prinţul însuşi va părăsi Transilvania, îndreptîndu-se către
soare-apune. .
Era frumoasă şi senină acea zi de 10 noiembrie 1605 cînd s-a adunat
atîta lume pe cîmpia de la Rakoş. Veniseră de pretutindeni în întîmpinarea
lui Mehmtt Lalâ, marele vizir, care avea să aşeze pe creştetul viteazului
prinţ transilvan sfînta coroană a regelui Ştefan. în uralele mulţimii, marele
vizir l-a încoronat, i-a încins sabia şi i-a înmînat schiptrul regesc din partea
sultanului. Totodată, o solie i-a adus şi coroana de fier a Transilvaniei,
parcă spre a-i aminti că era fiul acestor meleaguri ce i se închinau. Dar el
ştia prea bine că, deşi încoronat rege, tot principe transilvan rămînea, căci
regatul Ungariei era sfîrtecat între austrieci şi turci, iar liberarea lui era o
îndatorire sfîntă pentru anii ce vor urma... Trebuia înfrîntă mai întîi
împărăţia habsburgică, şi alungată pe vecie de pe meleagurile carpatice.
Viena era însă înspăimîntată de înfăptuirile principelui ce-i fusese
cîndva sfetnic şi mai cu seamă de felul în care izbutise să şi-i facă prieteni
pe cei doi domni români de peste munţi. Prin faţa ochilor imperiali se va fi
perindat iarăşi chipul lui Mihai Viteazul.. . dar nu cumva şi Bocskay avea
acelaşi gînd? Dacă aşa era, atunci să împărtăşească şi soarta valahului! Şi
astfel i s-a ho-tărît moartea. . .
Faimosul Raţ, dat afară din slujba lui Radu Şerban, a intrat în oastea
împărătească şi.a fost trimis în Transilvania pentru ca, în lipsa prinţului, să
facă mai rău decît făcuse. N-a avut noroc hoinarul general, fiindcă, prins de
oamenii prinţului, a fost aruncat în temniţă. Văzînd că nici prin Raţ n-au
reuşit să răscoale ţara, generalii împăratului s-au învoit să încheie pace,
prin luna iulie 1606, dar nu l-au recunoscut pe Bocskay ca rege, ci numai
ca principe al Transilvaniei, cu drept de moştenire pentru urmaşii lui. Cu
alte cuvinte, austriecii s-au
122
împăcat pentru o vreme cu gîndul că Transilavnia nu mai atîrna de ei.
în calitatea sa de rege al Ungariei, Bocs-» kay a cerut generalilor ca supuşii
lor unguri să se bucure de drepturi politice şi de libertate de credinţă, şi
dorinţa i-a fost îndeplinită. Deocamdată toată lumea avea nevoie de pace,
fiindcă furtunile ce bîntuiseră la începutul veacului aceste meleaguri mare
sărăcie şi jale aduseseră.
În sfîrşit, principele Bocskay s-a dovedit a şti cînd trebuie lăsată spada
din mînă, spre a fi înlocuită cu iscusinţa, şi s-a zbătut în aşa fel, încît a
izbutit să-i facă pe turci să se împace cu austriecii. într-adevăr, se poate
spune că datorită lui se încheie pacea de la Zsisvatorok, din 11 noiembrie
1606. Bucuros de aşa izbîndă, s-a hotărît să-şi serbeze crăciunul la
Kasovia, cu toate că era prea aproape de oamenii împăratului. El nu s-a
temut, dar ceea ce părea de necrezut s-a întîmplat...
În ziua de 29 decembrie, pe neaşteptate, principele se stinge din viaţă,
sub ochii prietenilor lui îndureraţi! Şi cum nu era de închipuit ca un om în
plină putere să cadă trăsnit din senin, de o boală ciudată, toate bănuielile
căzură pe capul cancelarului Kallay, cunoscut pentru simţămintele lui de
prietenie faţă de împăratul de la Viena. Că el va fi fost vinovatul ori nu . ..
mulţimea înfuriată s-a năpustit asupra temniţei unde fusese închis pe dată.
Scos în piaţă cu sudălmi şi ghionturi, fără să-l mai supună la vreo judecată,
l-au sfîrtecat în bucăţi1.
Toate clopotele Clujului băteau în ziua de 18 februarie 1607, cînd alaiul
mortuar intra pe porţile oraşului înveşmîntat în negru. Cu numai cincizeci
de ani
1 A. Sayous, op. cit.
- Domnii trecătoore - domnitori uitaţi 209
înainte, acolo văzuse Bocskay pentru prima dată lumina zilei, şi tot
acolo copilărise. Cu lacrimi grele l-a plîns toată suflarea din oraş şi
împrejurimi, însoţindu-l o lungă bucată de drum pe cel ce le fusese prieten
şi stăpîn...
A vrut să facă mult pentru ţara lui acest Ştefan al Transilvaniei, dar
moartea i-a curmat pe negîndite avîn-tul. A fost prinţ, a fost rege, dar mai
presus de toate a fost un om, care i-a iubit pe oameni!

NĂSTRUŞNICUL PRINCIPE GABRIEL

„Iară el, afurisitul de Bâthory Gâbor, s-a ridicat la atîta înălţime, prea
mare, a furiei, sau mai curînd a nebuniei celei mai cu vîrf, încît, gonind şi
tăind cu suliţa de-a călare cîinii, se făcea de rîsul tuturora, căci ce om
cuminte şi pus să domnească peste popoare trage cu su- ' liţa în cîini?"1...
Sînt vorbele egumenului de la monas-tirea Dealu, acel cronicar Matei al
Mirelor, care va fi fost martor la întîmplările de care pomeneşte. Dar oare
numai astfel de năstruşnicii să fi făcut Gabriel Bathory, în scurta lui
domnie?
Rămăsese orfan de la 12 ani, cînd, murindu-i tatăl, a fost dat în grija
unchiului său, Ştefan Bathory de Ecsed, om posac, ferecat la suflet. Copilul
era tare nebunatic, jucăuş, ceea ce n-a fost pe placul epitropului său, care
i-a făcut o viaţă aspră şi presărată zilnic numai cu învăţătură calvinească,
deşi micul orfan era născut catolic. Aşadar, de la preoţii papistaşi din
vremea copilăriei învăţase una, iar mai tîrziu altele, şi poate aceasta să fi
fost pricina că îşi însuşise prefăcătoria şi se va răzvrăti,
1 N. Iorga, O nouă cronică în proză a lui Matei al Mirelor, în
„Manuscripte" II, Academia Română, Memorii, Secţia Istorie, Seria III,
Bucureşti, 1899, p. 17—25.
123
măcar în sufletul său, împotriva tuturor, ştiind însă să se stăpînească
la vreme.
Aşa va fi făcut şi la curtea împărătească de la Viena ori de la Praga,
unde şi-a petrecut o parte a vieţii, după ce l-a părăsit pe ursuzul său unchi
de la Ecsed. Acolo, cum era şi firesc, tînărul vlăstar al Bathoreştilor s-a bu-
curat de multă cinste şi dragoste. Era de o frumuseţe fără seamăn, de o
forţă nemaipomenită la cei 19 ani ai săi, dar şi uşuratic.
În mijlocul habsburgilor s-a prefăcut a fi un înfocat catolic, spunînd
tuturor că cea mai arzătoare dorinţă a lui era să înstăpînească credinţa
papei şi a împăratului în toată Transilvania. Aşa de bine i-a amăgit, încît
toţi curtenii şi chiar şi împăratul cu dragă inimă l-ar fi sprijinit să ajungă
principe şi să stîrpească erezia. Pe de altă parte, faţă de fruntaşii calvini din
ţară şi haiducii care-i sprijineau, se mărturisea ca cel mai înverşunat
duşman al papistaşilor. .. Se.poate spune deci că avea două feţe, şi cu folos
pentru el, căci, după moartea prinţului Bocskay. ţara avea nevoie de un
stăpîn la fel de înţelept şi cutezător, în stare să calce pe urmele răposatului.
într-adevăr, cu toţii au găsit că frumosul Gabriel era cel mai potrivit. La
Dieta din 5 martie 1608, cînd fu ales principe al Transilvaniei, s-au bucurat
astfel şi catolicii şi calvinii.
Moartea ciudată a înaintaşului său l-a făcut pe Gabriel să nu se strice
pe faţă cu împăratul, drept pentru care a şi trimis pe doi credincioşi
prieteni, Kornis şi Imreffy, la Kasovia. Acolo stăpînea, în numele împăra-
tului, nobilul Illeshâzy, care îl cunoscuse la curte pe tînărul prinţ şi-l
îndrăgise, nădăjduind că prin el se va face înălţarea Transilvaniei. S-a învoit
pe dată cu solia lui Gabriel şi chiar au iscălit o înţelegere, prin care prin-
cipele făgăduia să nu rupă Transilvania de împărat, ba chiar să-l şi ajute cu
oaste împotriva oricui. La porunca stăpînului lor, solii au avut grijă să
adauge la cele scrise
123
 câ . . ,.în afară de turci"! Nu şi-a dat seama Illeshâzy de vicleşugul celor
adăugite şi că austriecii de fapt cam numai cu turcii se războiau pe atunci.
Gabriel avea astfel grijă să nu se strice cu Poarta de dragul împărăţiei hab-
sburgilor. care se arătase a nu fi chiar atît de puternică pe cît îi era fala.
La Poartă îl trimite pe cel mai de seamă bărbat de stat al său. Gabriel
Bethlen1, care izbuteşte să obţină nu numai adhname-ul, ci şi o iertare pe
trei ani de birul către turci. Astfel, datorită înţelepciunii noului principe, se
aşeză o bună rînduială cu marii vecini.
Mai pe urmă, împăratul a băgat de seamă că principele îl cam păcălise,
făgăduindu-i ajutor împotriva. . . nimănui. în 1609 l-a trimis pe însuşi
Illeshâzy la Gabriel, ca să-l înduplece să schimbe învoiala cea dintîi, ori,
dacă îi va fi fost teamă, să spună măcar numai din gură: „şi împotriva
turcilor"! Va fi fost tînăr principele, dar minte avea cît doi bătrîni la un loc,
astfel încît nu s-a legat cu nici un chip împotriva puternicilor vecini de la
miazăzi de Dunăre. De altfel, mare prietenie închegase şi cu Hassan-paşa
de la Buda, care îl sprijinea la stăpînii săi de la Istanbul.
Îngrijindu-se de rînduială dinăuntrul ţării, noul priacipe a băgat de
seamă că unii dintre supuşi se bucurau de toate drepturile, cum erau saşii,
cîtă vreme românii, cu toate că erau cei mai mulţi, erau şi tare oropsiţi, în
socoteala alteţei-sale, cei mulţi ar fi dat şi oşteni în aceeaşi măsură, şi el de
oşteni avea nevoie! Lucrul mai potrivit ar fi fost să-i treacă pe români la
reformaţi, dar, dacă nu se putea, barem să-i atragă pe popii lor de partea
lui. . . Pentru început, va porunci deci ca nici un preot român să nu mai fie
supus muncii de iobag. În adîncul sufletului său. avea gînduri mari, cu
românii de pretutindeni. . .
1 Bethlen Gâbor, principe al Transilvaniei (1613—1629).
124
Români erau şi în Moldova şi, aşa după cum se ştia ţara era închinată
Transilvaniei, deci Gabriel se putea socoti şi stăpînul ei! N-a fost nici greu
să-l lămurească pe Constantin vodă Movilă să-i jure din nou credinţă şi
supunere. Şi pe bună dreptate se ţinea prinţul mai mare, căci Constantin
era cu vreo cîţiva ani mai tînăr decît el. în 1608, prin noiembrie, cei doi
copii şi-au jurat credinţă unul altuia şi ajutor la nevoie, ba, mai fălos,
Constantin a făgăduit şi 8 000 de florini, cu toate că nu-i avea... Ca-ntre
copii!
Gabriel n-a ţinut seama de vîrsta supusului său şi, o dată ce făgăduise
banii, trebuia să se ţină de cuvînt, iar dacă nu, ţara Moldovei s-o alipească
Transilvaniei! L-a şi trimis în Moldova pe judele Weiss al Braşovului, care
zadarnic căutase să-l lămurească pe Gabriel că făgădu-iala lui Constantin
fusese vorbă în vînt. Braşoveanul nu vroia să se strice cu moldovenii, dar
nici să-l mînie pe prinţ. Aşa că, la 7 iulie 1609, ajunge la curtea domnească
din Iaşi. Cu toată prietenia ce-o avuseseră moldovenii pentru el, era silit să
le înapoieze actul de prietenie semnat mai înainte şi să le comunice toate
ameninţările prinţului său.
Poate că ameninţările spuse prin gura lui Weiss nu vor fi fost singurele,
ci au urmat şi altele, căci, spre sfîr-şitul anului, înfricoşat de ce-ar fi putut
să pătimească de la Gabriel, domnul Moldovei îi trimite 2000 de florini şi
nişte frumoşi dini de vînătoare. Prinţul s-a uitat cu plăcere la cîini, care-i
plăceau şi i-a primit, dar l-a fulgerat cu privirea pe cutezătorul sol ce-i
adusese o sumă atît de mică. I-a aruncat florinii înapoi, nevrînd să-i
primească, iar pe nenorocitul sol l-a întemniţat la Braşov, unde a stat de la
27 decembrie 1609, pină în 13 martie 1610, cînd a poruncit liberarea lui. S-
a mărginit însă doar la ameninţările-asupra Moldovei, întrucît ştia Gabriel
că va
125
fi fost Constantin-vodă mai mic, dar în spatele lui era marea Polonie,
care încă mai era puternică.
Pînă acum se poate spune că faptele lui Gabriel vădeau multă
înţelepciune şi că a ştiut să se oprească unde a trebuit. Din păcate, inima
lui cea prea setoasă de di'a^oste l-a îndemnat şi la fapte nesăbuite... Pe 9
iulie 1609 curtea poposeşte la Braşov, unde va primi solia de salut din
partea lui Radu Şerban şi va petrece apoi o bucală de vreme pe socoteala
neguţătorilor braşoveni. Şi a petrecut astfel, încît multă spaimă şi ură a
iscat în tagma bărbătească, iar la plecare, nu puţini au fost aceia care au
trebuit să-şi spele cinstea terfelită a familiei. Oricum, cu toţii au răsuflat
uşuraţi cînd i-a părăsit.
Că a rîvnit la nevestele şi fetele braşovenilor încă e puţin spus, căci
năstruşnicul prinţ n-a mai ţinut seama nici de cei mai buni prieteni, dacă
aveau neveste mai acătării. Aşa s-a întîmplat cu credinciosul său Korniş, a
cărui foarte frumoasă nevastă nu s-a lăsat biruită de farmecele prinţului şi
s-a plîns bărbatului. Dar şi nevasta lui Kendy a făcut acelaşi lucru. Or,
Kendy fusese făcut de curînd cancelar, cum tot de curînd se şi însurase, iar
unele gînduri tainice îi întreţineau nădejdea că va ajunge chiar principe al
ţării. Astfel încît, s-a învoit pe dată cu Korniş să-l ucidă pe făţarnicul lor
prieten.
Prilejul s-a ivit cînd Dieta de la Bistriţa l-a poftit pe prinţ, în ziua de 25
martie 1610, să ia parte la sfat. Gabriel se afla la Sibiu, iar Kendy s-a gîndit
să-l poftească să se abată din drum şi pe la moşia lui din Gherla. Mult s-a
bucurat Gabriel de asemenea poftire, socotind că la Gherla avea să dea şi
peste tînăra doamnă Kendy. Iată însă că Imreffy a simţit ceva şi l-a povăţuit
să meargă la Bistriţa prin Cic, şi nu prin Gherla, unde Kendy îi gătise o
primire ca nimeni altul. . . Se vede că Imreffy ori era neînsurat, ori nevastă-
sa era prea urîtă. de vreme ce a rămas credincios prinţului... Neavînd
încotro,
125
Kendy şi Korniş au hotărît să-i vină de hac, cînd va poposi, peste
noapte, la Cic.
La povaţa lui Kendy, prinţul a trimis grosul oştirii sale mai din vreme,
păstrîndu-şi doar 50 de slujitori. în seara de 24 martie prinţul şi însoţitorii
ajunseră la Cic, unde cei doi îi pregătiseră „un popas" pe vecie, aştep-tînd
doar să se culce Gabriel, ca să se năpustească cu săbiile asupra lui. Locul
fusese împresurat cu oştenii celor doi soţi geloşi, care ardeau de nerăbdare
să se stingă luminile de la ferestre. Tîrziu, în noapte, cei din casă s-au
liniştit şi se părea că adormiseră cu toţii. Au mai aşteptat o vreme, după
care trimiseră un oştean să vadă dacă se putea trece la fapte. A trecut o
bună bucată de vreme, dar iscoada lor nu se mai ivea... îngrijoraţi, au
trimis alt oştean, povăţuit să fie şi mai prevăzător, dar nici acesta nu s-a
mai întors! Dinspre locul de popas al prinţului nu se auzea nimic, dar
iscoadele parcă erau înghiţite de pămînt. A treia iscoadă avînd aceeaşi
soartă, uneltitorii rămaseră descumpăniţi, neştiind ce să mai facă. Tocmai
atunci s-a înfăţişat un slujitor de-al prinţului, care-i poftea pe dumnealor,
nobilii Kendy şi Kornis, căci avea de gînd să plece mai devreme, şi începuse
să se zărească geana zorilor. Abia atunci au înţeles cei doi că fuseseră
descoperiţi şi, în loc să se repeadă cu arma-n mînă asupra lui Gabriel, au
luat-o la fugă, cuprinşi de spaimă.
Se întîmplase ca, înainte de culcare, unul dintre slujitori să fi zărit
oştenii străini ce se ascundeau prin preajma popasului, şi pe loc şi-a vestit
stăpînul. Acesta, aşteptîndu-se oricînd4 la un atac, a poruncit slujitorilor să
apuce armele şi să se prefacă adormiţi. Iscoadele trimise au fost prinse pe
rînd, şi toate au mărturisit cine Ie erau stăpînii. Prinţul a socotit să-i prindă
prin vicleşug, dar toţi oştenii lui Kendy şi Kornis s-au împrăştiat care
încotro. Kendy a izbutit să scape cu fuga şi nu s-a mai oprit decît după
fruntariile ţării, însă Kornis, greu
216
lovit la cap, a căzut în mîinile urmăritorilor. Pe fratele lui care era
printre fugari, l-au ucis. A doua zi, în Dietă, Gabriel povesti ce se pusese la
cale împotriva lui. Cu toţii s-au arătat mîniaţi de o asemenea uneltire
mîrşavă, cu toate că în sinea lor multora le părea rău că nu izbutise
uciderea. De atunci însă, prinţul Gabriel nu s-a mai putut stăpîni, şi multe
nesăbuinţe a făcut din această pricină. .
Gîndurile sale de mărire s-au întors către Ţara Românească, unde
Radu Şerban era cunoscut ca prieten al austriecilor, deci turcii n-ar fi avut
nimic împotrivă să fie înlocuit de prietenul lor, Gabriel... Cam aşa credea
prinţul, dar în 10 aprilie 1610 a vrut să afle şi părerea judelui Weiss, cînd
s-au întîlnit. înţeleptul Weiss i-a spus atunci că ,,e mai bine o pace sigură,
decît o biruinţă îndoielnică (. . .), afară de aceasta Radu Şerban este un om
bogat, viclean şi priceput în meşteşugul războiului". .. Prinţul l-a ascultat
neîncrezător, căci îl ştia de prieten al lui Radu Şerban, pe care braşoveanul
avea să-l înştiinţeze de cele povestite. La curtea lui se aflau mai mulţi
domnişori pribegi, printre care Mihail Cămăraşul şi Pe.h\aşcu, feciorul
răposatului Mihai Viteazul, şi ar fi putut cu uşurinţă să-i aşeze în scaunul
muntenesc. însă dorea să fie sigur de izbîndă, şi pentru aceasta a trecut
peste supărarea cu Moldova şi l-a trimis pe Blasiu Pis-koczy la Constantin-
vodă, ca să-l aţîţe împotriva lui Radu Şerban. Pe de altă parte, i-a trimis în
solie la Tîr-govişte pe Imreffy, Weiss, Sarmâshagyi şi Gaspar. Primiţi cu
multă cinstire de către domn, au iscălit o înţelegere după cum a vrut
Gabriel, dar Radu-vodă s-a încumetat să ceară şi pribegii aflători la curtea
prinţului. I-a Şi dat, însă pe cei mai neînsemnaţi, oprindu-i pe Pătraşcu Şi
Cămăraşu.
După întîmplarea de la Cic, prinţul a poruncit să se Sţringă oastea,
zicînd că avea de gînd să pornească împotriva lui Radu Şerban... dar s-a
dus cu ea în întîm-.
217
pinarea solului împărătesc Thurzo, la Tăşnad. Acesta venise să-i ceară,
în numele împăratului, să li se alăture în lupta ce o plănuiau împotriva
turcilor, iar Gabriel a ţinut să afle şi solul cîtă oaste avea principele
transilvan. Se înţelege că nu s-a învoit cu ei. . .
În vara anului 1610, la 4 iulie, i-a poftit pe cei doi voievozi de peste
munţi sâ-şi trimită soli să vadă descă-păţînarea cu pompă a fostului său
prieten, Korniş. Să se înfricoşeze cei ce ar mai fi cutezat să-i urmeze îndrăz-
neala! Pe urmă, a început mari pregătiri de luptă, zvonind că împotriva
Poloniei, şi de aceea a cerut saşilor un „împrumut" 100 000 de florini. A
căpătat „un dar" de 14 000 de florini şi 32 de care. . . A mai cerut domnilor
români să-i trimită oaste, aşa cum se cuvenea liniii stă-pîn, dar şi de la
aceştia abia dacă s-au adunat vreo 300 de oameni. Aflînd de sosirea lor, în
15 august, şi că ar fi vrut să-şi aşeze tabăra lîngă Prejmer, cu multă
mustrare i-a izgonit, socotind o mare ocară numărul lor aşa de mic.
Pregătirile războinice ale lui Gabriel i-au îngrijorat cel mai mult pe
austriecii Nu prea se încredeau în zvonurile cu Polonia, şi teamă le era ca
nu cumva tocmai ei să fie ţinta năstruşnicului principe. În mare grabă, au
trimis soli la Alba Iulia pentru iscălirea unei păci, dar în taină a poruncit
generalilor Cesare Gallo şi Sigismund Forgâcs să se înţeleagă cu Radu
Şerban şi să-l izgonească pe Gabriel.
Radu Şerban a înţeles că nu l-ar fi putut ataca pe Gabriel, avînd în
spate pe prietenii lui turci, şi, presimţind vremuri mai grele, a cumpărat o
moşie în Polonia, să se poată adăposti la nevoie. Dar nici Constantin Movilă
nu prea avea încredere în gîndurile lui Gabriel, încît, trecînd peste cearta cu
Radu Şerban, au hotărît să se apere împreună.
La curtea domnului muntean găsiseră adăpost cîţiva pribegi transilvani
fugiţi de frica prinţului. Printre ei se afla şi Sarmâshagy, fostul sol, care,
rugîndu-se de iertare,
218
s-a întors acasă, iar ca răsplată a dat în vileag toate planurile lui Radu
Şerban şi amestecul lui Gallo şi Forgâcs. Avînd şi această dovadă a
necredinţei domnului român, Gabriel s-a hotărît să ocupe pentru sine Ţara
Românească, ispravă în care Hassan-paşa de la Buda i-a făgăduit tot
sprijinul.
Trebuiau ţinuţi din scurt mai întîi saşii, care erau prietenii lui Şerban-
vodă! Pentru aceasta, la 11 decembrie 1610 prinţul a hotărît să se mute la
Sibiu, făcîndu-l oraş de scaun, iar la 17 decembrie a şi chemat Dieta acolo.
S-a plîns de necredinţa sibienilor, care dăduseră, chipurile, vreo 30 000 de
florini lui Radu Şerban şi lui Kendy, duşmanii lui. Nu le venea să creadă
sibienilor că prinţul ar fi fost în stare să născocească aşa ceva... dar au
înţeles atunci cînd le-a fost cerută lor suma de 2000 florini pentru Imreffy şi
nu mai puţin de 50 000 pentru el! Apoi,.cînd s-a mai dat şi porunca de
strîngere a tuturor armelor clin oraş, au priceput că nu cetate de scaun, ci
una cucerită devenise oraşul lor. De prisos să mai spunem că asaltul a fost
dat, totodată, şi asupra părţii fe-meişti a oraşului, şi încă mult mai
vîrtos. . . în sfîrşit, cum împotrivirea saşilor mai rămăsese doar la Braşov,
Imreffy a dat o raită şi spre cetatea de la poalele Tîmpei. Braşovenii, care-l
mai avuseseră „oaspete" pe prinţ, s-au grăbit să plătească 600 de florini
pentru Imreffy şi 45 000 pentru stăpînu-său, numai să nu le mai calce pra-
gul casei. Ba au fost în stare să se lepede şi de prietenia cu Radu Şerban,
numai să nu vadă iarăşi frumoşii ochi ai prinţului...
Tocmai trecuseră sărbătorile Crăciunului, cînd, la 29 decembrie 1610,
fără să prindă nimeni de veste, Gabriel Bathory s-a năpustit, prin pasul
Bran, asupra Ţării Româneşti, izgonindu-l pe Radu Şerban. în prima lună a
anului următor, s-a înscăunat domn al ţării, în timp ce soiul său, Kerestes,
a şi apucat drumul Stanbulului, ca să-i aducă steag de domnie... Pînă a
căpăta adhname-ul
219
Porţii, i-a rugat pe paşa de Silistra şi pe hanul tătăresc să-i sprijine
stăpînirea, ca nu cumva să se întoarcă Radu Şerban cu oaste, cum se tot
zvonea.
De neînţeles a fost purtarea tînărului Gabriel în ţara pe care o
dobîndise cu puterea armelor! Nu te pui pe jefuit şi pîrjolit o moşie pe care
năzuieşti s-o stăpî-neşti mai pe urmă... El însă a dat mînă slobodă oştenilor
să facă ce-ar pofti, ridicîndu-şi împotrivă întreaga ţară.
Alipirea, chiar forţată, a celor două ţări-surori n-a fost nici pe placul
Porţii. Nu se îndoia de credinţa lui Gabriel, dar se temea de o asemenea
unire, care ar fi atras în mod firesc şi Moldova. Fi-va iar ca-n vremurile
ghiaurului Mihai? ! Ceauşul Ibrahim porni îndată spre Tîrgovişte, poftindu-l
pe prinţ să se întoarcă peste munte, căci Ţara Românească avea domn: pe
Radu Mihnea!
La aşa ceva nu se aşteptase Gabriel, care crezuse că nu va avea nici o
împotrivire! Şi tot atunci l-a lovit şi Radu Şerban, tocmai cînd nu se gîndea,
undeva pe cursul de sus al Tisei, unde îşi aveau satele haiducii din oastea
lui.. .
A mai încercat să scoată, ca despăgubire, măcar 40 000 de scuzi de la
noul domn, dar nici de data aceasta n-a avut noroc. în cele din urmă,, ca
un copil care a făcut o boroboaţă şi caută să scape cu obrazul curat, Ga-
briel a poruncit întoarcerea acasă. A lăsat în urmă pe Gabriel Bethlen, să-l
salute în numele său pe noul voievod, şi, fără pohfală, în 17 martie a intrat
pe porţile Braşovului.
Braşovenii, care l-au găzduit numai siliţi, au răbdat pînă în vară, la 9
iulie, cînd s-au alăturat oştilor lui Radu
128
Mihnea, sosite la moara de hîrtie de lingă oraş. A fost o încrîncenare pe
viaţă şi pe moarte, iar Gabriel abia izbuti să scape cu fuga, adăpostindu-se
la Sibiu. Dar biruinţa lui Radu Şerban n-a prea fost pe placul austriecilor.
S-au grăbit deci să-i trimită pe lefegii Gallo şi Forgâcs care, pe la sfîrşitul lui
august, au împresurat Sibiul, nu cumva să le-o ia Radu Şerban înainte.
Pînă una-alta, ostaşii împăratului au mai ocupat Oradea şi cetăţile de apus,
deschizînd în acest fel drum spre inima Transilvaniei.
Cu toate înfrîngerile suferite, Gabriel nu s-a dat bătut, chemîndu-i la
sine pe toţi cei ce-şi dădeau seama de primejdia habsburgică. Şi nu puţini
au fost aceia care ţineau mai mult la năstruşnicul prinţ decît la bandele de
lefegii ale lui Gallo şi Forgâcs. Se părea chiar că norocul se va întoarce,
atunci cînd Nagy Andrâs, pă-răsindu-i pe generali, a trecut de partea
prinţului şi a cucerit cetatea Bojom. Solii transilvani la Istanbul recu-
noşteau că toate necazurile ce se abătuseră erau din pricina „băuturii şi
scîrboaselor destrăbălări, omorurilor şi cruzimilor", şi, de nu se trimitea
grabnic oaste în ajutor, habsburgii ar fi cucerit ţara. Dar pînă cînd să se
hotărască dregătorii Porţii. . . n-a mai fost nevoie
Ceea ce nu izbutiseră odinioară cei doi prieteni geloşi, la Cic, au izbîndit
Ioan Selâsi şi Gheorghe Ladâny, doi ucigaşi de rînd, care au curmat
frumosul vis al năstruşnicului Gabriel. Ce folos că moartea i-a fost răzbu-
nată, cum spune cronicarul Radu Popescu, „den turnul Mediaşului
aruncîndu-i i-au omorît, luîndu-şi plata pentru moartea stăpînului lor"?
129
A cunoscut iubirea şi ura, în acelaşi timp . .. „Cel mai năstruşnic şi mai
despotic dintre Bathoreşti", cum spune istoricul ungur Szilâgy Sândor1, a
fost un flăcăiandru care n-a avut parte de răsfăţ în aspra lui copilărie şi
care, avînd puterea în mînă, n-a ştiut să-şi stăpî-nească pornirile pătimaşe,
decît numai în treburile ţării... şi numai uneori! Căci, „ce om cuminte şi pus
de dumnezeu peste popoare trage cu suliţa în cîini?", ne putem întreba şi
noi asemenea cronicarului...
1 Corneliu Albu, O legătură de sînge şi simţire. „Magazin Istoric*' nr. 2,
1977.

RĂZBOIUL CELOR DOUA ... CUMNATE

După mai bine de un veac de la Războiul celor două roze1, Europa avea
să cunoască, în 1607, pe plaiurile moldovene, războiul celor două...
cumnate. La drept vorbind, am putea spune eă nu cele două văduve,
Elisabeta şi Marghita (Melania), s-au înfruntat în acel început de veac, ci
mai curînd Polonia şi împărăţia tur-ceasă, republica crăiască2 urmărind a
se mai întăpîni în Moldova, care aluneca înspre turci.
Cînd a murit Ieremia vodă Movilă, în 1606, văduva Elisabeta n-a vrut
să-şi părăsească ţara, ba chiar a cutezat să strîngă în preajma ei pe cei
nemulţumiţi de noua domnie, a cumnatului Simion Movilă. Din hotărîrea
de a nu pribegi i s-a dus vorba că ar fi avut amestec în moartea lui Simion-
vodă, după un an de domnie. Elisabeta însă a socotit domnia cumnatului
numai vremelnică Şi se credea îndreptăţită să intre din nou în palatul dom-
nesc, în numele feciorului ei, Constantin, cîrmuind ea
 1 Intre 1455 şi 1485 a avtat loc în Anglia o luptă pentrm tron între casa
de Lancaster (blazon: trandafir roşu) si casa de York (trandafir alb).
- Cu toate că oficial Polonia medievală a fost republică, era condusă de
un rege.
130
pînă va mai creşte copilul. Era de fapt dorinţa craiului polon, de a pune
în scaun pe acea mlădiţă a Movileşti-lor, care se dovedise cu multă credinţă
Poloniei.
Cealaltă văduvă, doamna Marghita, la fel de bărbătoasă la. fire ca şi
cumnata sa, se afla încă în palatul domnesc şi nu înţelegea să-şi ia feciorul,
pe Mihăilaş, şi să lase locul unui văr, al cărui tată fusese cîndva domn.
Puterea se afla încă în mîinile ei, şi Mihăilaş trebuia să ajungă în scaun!
Aceasta era şi părerea Porţii, căci cealaltă ramură a Movileştilor, cu doamna
Marghita în frunte, înclina mai către turci. în orice caz, n-ar fi îngăduit
polonilor un amestec prea mare în ţară. Ba s-ar mai fi învoit Poarta şi la o
însurătoare a lui Mihăilaş cu Ancuţa, fata lui Radu Şerban, numai să se
termine odată cu prea desele încuscriri ale moldovenilor cu polonii.
Amîndouă cumnatele erau aţîţate una împotriva celeilalte, şi abia aşteptau
să se încaiere, dar nu de păr. .. însă înfruntarea mai avea să întîrzie, căci,
aşa după cum se obişnuieşte de cînd lumea, întîi au loc uneltirile şi urzelile
politiceşti, apoi lupta cu arma.
Elisabeta îl număra printre ginerii ei şi pe falnicul pan Ştefan Potocki,
bunul prieten al regelui Sigismund1, care i-a şoptit la ureche despre
înţelegerea cu turcii, ca domnul Moldovei să fie numit şi cu îngăduinţa
Poloniei. Regele l-a ascultat, trimiţînd îndată poruncă boierilor moldoveni,
să-l aleagă neîntîrziat pe feciorul doamnei Elisabeta.
Paşnicii şi bărboşii boieri moldoveni au zîmbit molcom auzind porunca
crăiască . . . dar l-au ales pe feciorul doamnei Marghita! Se vor fi încurcat
boierii? Pînă una-alta, Mihăilaş-vodă (adică doamna Marghita) s-a apucat
de rînduit ţara, căci în răstimpul 14—23 septem-
1 Zygmunt III Vasa, rege al Poloniei (1587—1632).
130
brie au şi fost iscălite acte domneşti, cum ar fi hrisovul lui Nicoară
Donici, pîrcălab de Orhei1.
Polonii au înţeles că nu boierii greşiseră, ci turcii îşi întinseseră umbra
ocrotitoare pînă la Iaşi. Au încercat deci, cu vorbă bună, să-şi facă ascultată
dorinţa, tri-miţînd un sol la Istanbul. Cu zîmbete mieroase, dregătorii
stanbulioţi au răspuns că ţara se cade a fi cîrmuită de un domn „mai copt",
şi cum Mihăilaş era cu vreo doi ani mai bătrîn decît nevîrstnicul său văr,
numai lui i se cuvenea domnia. Solul polon s-a întors cu ruşine de la
Poartă, dar turcii, neîncrezători că va spune totul stă-pînului său, au trimis
şi ei un ceauş la rege, înştiinţîn-du-l că luminăţia-sa, sultanul, l-a hotărît
domn pe Mihăilaş, şi altcum să nu fie!
Mînios, regele i-a mustrat pe boierii neascultători, care au răspuns
zicînd că făcuseră o alegere vremelnică şi că, îndată ce se va putea, vor
îndrepta greşeala. Se temeau însă boierii mai mult de Elisabeta decît de
Mar-ghita, şi unii începuseră să se cam sature de prea mult amestec leşesc
în treburile ţării.
Marghita, care se înrudea cu hatmanul Zolkiewski, se roagă de el s-o
sprijine să-şi tocmească lefegii chiar în Polonia. Dar n-a mai avut ce face cu
ei, căci, regele Sigismund încruntîndu-se la boierii ţării, aceştia s-au închi-
nat, încă înainte de 14 octombrie 1607, în faţa noului domn „ales de ei":
Constantin vodă Movilă. Marghita fu astfel silită să părăsească ţara şi să
pribegească ba la turci, ba la tătari.
Biruinţa Elisabetei — biruinţa Poloniei! în această situaţie sultanul
trimite, în 21 octombrie, un alt ceauş la rege, poftindu-l să nu tulbure ţara
Moldovei, unde numai el avea drept să pună domn pe cine i-ar plăcea. însă
pan
1 V. Lungu, Mihăilas vodă Movilă si Moldova în anul 1607, în „Cercetări
istorice" voi. VIII—IX, Iasi 1932—1933, nr. 1, p. 90—103.
15 - Domnii trecătoare - domnitori uitaţi 225
Potocki, aflător lîngă rege, din nou i-a şoptit să nu ia seamă la vorbele
ceauşului. Şi regele iarăşi l-a ascultat. La rîndul ei şi Marghita şi-a încercat
norocul la curtea polonă, trimiţînd solie, dar care n-a fost primită. I s-a
spus că, dacă se leapădă de gîndul domniei, ar putea căpăta 24 000 de
florini pentru Mihăilaş şi 12 000 pentru ea, precum şi adăpost în Polonia.
Ba, dacă poftea, s-ar fi putut aşeza şi în Moldova, unde cumnata sa,
mătuşa lui Mihăilaş, ar fi avut grija lor . . . Desigur, nici Marghita şi nici
Poarta nu s-au învoit. Aşadar, să vorbească armele! Cum era de aşteptat,
Elisabeta apelează la pan Potocki, şi ginerele se înfăţişează fără preget cu o
sută de lăncieri, urmînd ca frate-su să aducă o mie de husari. Prima
ciocnire avu loc pe neaşteptate. înspăimîntată, Marghita fuge la turci. Dar
nu apucă Elisabeta să-şi descarce bine calabalîcul la Iaşi, că fu nevoită la
rîndul ei să fugă din calea cumnatei, către sfîrşitul lui octombrie. A doua
ciocnire se petrecu la Mălăeşti, între oştirile celor două cumnate, de fapt
între cele polone şi cele turceşti! Este adevărat că erau şi dintre aceia care
luptau cînd cu unii, cînd cu alţii, precum căpitanul Poloneowski, fost
cîndva la Simion-vodă, trecut acum de partea Marghi-tei, cu 500 de oşteni.
Curînd căpitanul s-a căit şi s-a întors la Elisabeta, dar numai cu 300 de
oameni, căci restul au rămas pe loc. Biruinţa de la Mălăeşti a deschis
porţile, palatului domnesc pentru Marghita. Poarta a ieşit biruitoare!
Dar Elisabeta mai avea şi alţi gineri nobili de vază, ca Wisznowiecki şi
Korecki, după cum şi Polonia mai avea destui ostaşi... Ca urmare, mama-
soacră şi-a chemat în grabă ginerii la Hotin, unde pe la începutul lui
decembrie se adună vreo două mii de husari şi tot pe atâţia pedestraşi, dar
mai trebuia să sosească şi celălalt ginere, Potocki, cu altă oaste. De partea
cealaltă, Marghita aflase de pregătirile cumnatei şi ceruse şi ea sprijin. Nu
numai de la turci, ci şi de la viitorul cuscru,
131
Radu Şerban; ba şi Sigismund Râkoczy, care ţinea locul prinţului
Bocskay, îi făgădui sprijin. Deocamdată însă întîrziau ajutoarele, şi
amîndouă cumnatele nu se socoteau îndeajuns de puternice. Mai vicleană,
Marghita trimite o solie, chipurile, să se împace, dar mai mult ca s-o ţină de
vorbă pe cumnată-sa şi s-o mai întîrzie, pînă îi vor sosi şi ei toate ajutoarele
făgăduite.
Vremea era cam aspră, căci se aşternuse iarna pe meleagurile
moldovene. Şi mai veneau şi sărbătorile, aşa că pan Potocki nu mai avu
răbdare să aştepte. Trece Nistrul şi nu se opreşte decît la Ştefăneşti, unde
va da peste oastea Marghitei, în 16 decembrie. Avea ea, Marghita, vreo 20
000 de oameni, oaste de strînsură, neînchegată, în timp ce lefegiii Elisabetei
erau archebuzieri nemţi şi călăreţi cazaci. Marghita îi mai avea de partea ei
şi pe tătarii lui Cantemir-bey, dar călăreţii stepelor au stat cuminţi deoparte
privind încăierarea, ca să poată . face loc biruitorului. Elisabeta a învins .. .
Polonia putea fi mulţumită!
Cei patru mii de oşteni ai Marghitei primiţi de la viitorul cuscru nu i-au
mai folosit decît ca s-o însoţească pînă în Ţara Românească. Avea de gînd
să facă mai întîi nunta, şi pe urmă, împreună cu Radu Şerban, s-o alunge
pe afurisita de cumnată-sa. Sultanul a făgăduit tot sprijinul!
N-a mai vrut însă Mihăilaş-vodă. care, bolnav şi ostenit de atîta
pribegie, închide ochii pe vecie, la 27 decembrie 1607, în vîrstă de numai 16
ani şi jumătate, aşa cum glăsuieşte lespedea de la Dealu. Sărmana domniţă
Ancuţa a plîns cît a plîns, şi.. . s-a măritat cu Pătraşcu, feciorul lui Mihai
Viteazul. Mai mult .va plînge Marghita, care nu mai avea nici un fecior pe
care să-l fi împins la domnie. Turcii însă nu s-au lăsat şi cînd s-au ciocnit
ostile lui Vodă Tomşa, pus de ei, cu polonii, ia Cornul lui Sas, tătarii l-au
prins pe Constantin-vodă, luîndu-l cu ei. La trecerea Nistrului, în
învălmăşeală, ori
132
poate din poruncă, copilul-voievod s-a înecat, neavînd parte nici măcar
de un locşor liniştit de odihnă veşnică, precum verişorul său, Mihăilaş. în
schimb, Elisabeta mai avea feciori, iar Polonia nu s-a lepădat de Moldova ...
Alexandru a fost cel pe care Elisabeta l-a împins la domnie, dar fără să se
mai înfrunte cu cumnata Marghita.
Războiul celor două cumnate ar mai fi continuat şi după moartea lor,
dacă Poarta nu şi-ar fi arătat tăria. O dată cu faimoasa înfrîngere a lui
Zolkiewski, în 1620, la Ţuţora, cînd şi-a pierdut şi capul, s-a curmat visul
Poloniei de a se mai întinde şi peste apa Nistrului.
Cei doi verişori poate că s-ar fi înţeles, căci erau la vîrsta cînd se leagă
cu uşurinţă prieteniile; poate ar fi căzut la învoială şi cumnatele, aducînd
liniştea în ţară. însă nu s-au împăcat cele două mari „cumnate", republica
crăiască şi împărăţia turcului, alegîndu-şi loc pentru răfuiala dintre ele pe
frămîntatul pămînt al Moldovei.

VOIEVODUL SĂRACILOR
Purta numele acelui aprig voievod care l-a pălit cu buzduganul în obraz
pe Despot-vodă, nesuferind ca Moldova să fie cîrmuită de venetici. Miron
Costin zicea că ar fi fost de neam, moldovean din satul Oteşti, de pe, valea
Răcătăului, ţinutul Putnei1. Dacă avea dreptate, atunci se poate înţelege de
ce Ştefan vodă Tomşa al II-lea „era bun către săraci, dar aspru către boieri,
pentru că aceştia erau nedrepţi cu sărăcimea", după cum spune un alt
cronicar, Matei al Mirelor. însă el însuşi se dădea feciorul lui Tomaş-vodă, şi
dacă ar fi să judecăm după viaţa lui, zbuciumată, nu era departe de adevăr.
Dacă ar fi fost ţăran de rînd, pentru ce să fi pribegit atîta în tinereţea lui,
ştiut fiind că numai cei „de os domnesc" îşi căutau scăparea prin ţări
străine, şi nu ră-zăşii „de neam prost"?!
Tînărul Ştefan Tomşa a bătut în lung şi în lat drumurile Europei,
luptînd chiar şi în Pirinei, de partea celor care-i dădeau o bucată de pîine
pentru braţul lui vînjos. Hoinar pe la curţi străine, ca şi alţi pribegi de pe la
Dunăre, nu s-a putut înrădăcina pe niciunde, ci s-a tras mai către casă,
aşa cum făceau toţi românii. N-a
1 Miron Costin, op. cit., p. 57.
133
cutezat să pătrundă chiar în ţară, ci s-a angajat ca lefegiu în slujba lui
Ştefan Bathory, regele Poloniei, după cum spune chiar un cronicar polon,
Piasecki. Din Polonia trece mai apoi la Istanbul, legînd mare prietenie cu
ienicerii, alături de care s-a şi luptat împotriva perşilor. Curajul şi virtuţile
lui ostăşeşti i-au fost pe plac marelui vizir Mehmend-paşa, care,
cunoscîndu-i obîrşia şi avînd trebuinţă de domn pentru Moldova, i-a dat
steag de domnie.
Era prin noiembrie 1611 cînd căpătase domnia de la Poartă, şi tare s-
au mai speriat marii boieri ai ţării la auzul veştii că un sărăntoc avea să fie
domn peste ei, după mazilitul Constantin-vodă. Boieri ca logofătul Stroici,
Nicoară Prăjescu, Dumitru Buhuş, Pătraşcu Cio-golea şi mulţi alţii se
sumeţeau să i se împotrivească, ştiind că noul voievod nu făcea decît să ia
locul răposatului Mihăilaş în lupta dintre turci şi lehi, iar ei nu-i pofteau pe
păgîni. Neputîndu-i sta în faţă, din lipsă de oaste, doamna Elisabeta şi
Constantin-vodă, împreună cu boierii, s-au tras în cetatea Hotinului, cu
gînd să se întoarcă în curînd. Se auzise că Tomşa ar fi fost nespus de
aspru, beutor şi muieratic, precum şi multe alte vorbe rele, scornite pe
drept ori pe nedrept.
Chiar după 11 noiembrie, cînd se aflase că Tomşa primise steag de
domnie, vornicul Nistor Ureche şi paharnicul Bucioc fuseseră trimişi la rege
să se roage a nu fi lăsaţi de izbelişte. însă. cu .toată bunăvoinţa craiului, nu
s-a putut face nimic. Venea iarna, şi cu greutate s-ar fi strîns în pripă
oaste, dar făgăduia tot sprijinul pentru lunile ce vor urma. Aşa stînd
lucrurile, doamna Elisabeta şi însoţitorii s-au tras la Kameniţa, peste
Nistru, ca nu cumva să-i dea prin cap zvînturatului Tomşa să se
năpustească asupra Hotinului. între timp sîrguinciosul ei ginere s-a pus pe
strîns ostaşi pentru înfruntarea cu ţăranii lui Tomşa. Şi izbutise, în cîteva
133
luni, să aibă vreo şase mii de oameni, dar „strînsură de toate
neamurile", cum zice Miron Costin.
 Pregătindu-se să ţină piept lehilor, Ştefan Vodă Tomşa chemase „oastea
ţării", după obiceiul voievozilor înaintaşi. El n-avea bani să plătească lefegii,
şi nu-l lăsa inima să mai tragă de la sărăcimea ţării. A chemat la el pe foştii
căpitani ai lui Mihai Viteazul, Mîrza, Gheţa şi chiar şi pe Raţ, cel scăpat din
temniţele transilvane, de asemenea se mai putea bizui pe tătarii lui
Cantemir-bey, bunul său prieten. La rîndul lor, turcii l-au trimis pe Magyar-
oglu-paşa şi Hussein-aga cu cîţiva oşteni, dar mai mult ca să se ştie că-l
sprijineau pe domn, căci Vodă şi-a dat seama că nu erau buni de luptă1.
Cînd au socotit că sînt îndeajuns de pregătiţi, lehii, în frunte cu însuşi
hatmanul Zolkiewski. şi pan Potocki alături, au pătruns în Moldova, în
plină vară a anului 1612. La 19 iulie, în locul ce se cheamă „Cornul lui
Sas", de pe lîngă Prut, cele două oştiri ajung faţă-n faţă, încă- ierîndu-se pe
viaţă şi pe moarte, aşa cum se întîmplă între bogaţi şi săraci. Calicimea lui
Tomşa, mai numeroasă şi dovedindu-se plină de curaj, a răzbit ostile cele
înzăuate ale polonilor, făcînd un adevărat măcel printre ei. Trufaşul Potoki
însuşi a căzut prins şi fu trimis pe dată spre a fi întemniţat la Edi Kule. Cît
despre bietul hatman, norocul l-a ajutat să scape cu fugă ruşinoasă din faţa
voievodului calicimii. A căzut atunci în mîna tătarilor şi bietul Constantin-
vodă, care şi-a pierdut mai apoi viaţa în apa Nistrului.
Cruntă fu soarta boierilor din tabăra leşească ce n-au apucat să cadă în
luptă, trebuind să îngenunche în faţa gîdelui, care ostenise de atîta muncă
şi nu mai pri- didea ... Pe nimeni n-a cruţat dintre cei căzuţi prinşi.
1 Gh. Brătianu, Răscoala ţărănimii împotriva lui Ştefan Tomşa, în „Rev.
Istorică", an II, seria 2, Bucwresti, ' 1916, P- 54—80.
134
Ba pînă şi pe un diac domnesc de-al Movileştilor l-a dat pierzării, zicînd
că „mai cărturar decît Dracul nu este altul"1. întorcîndu-se din luptă,
însuşi vodă Tomşa spuse că: „. . . atotputernicul Dumnezeu i-a adus sub
sabia domniei mele, unde şi oasele lor sînt faţă în drumul sasului, la vii pe
Prut"2.
Rămînînd fără boierii cei vechi de viţă, Ştefan-vodă Tomşa va sălta în
dregătorii boieri făcuţi de însuşi măria-sa, şi astfel au apărut nume noi, ca
ve-vornicul Mîrza, vel-vistiernicul Costache Roşea şi alţii. Dar şi aceştia
trebuiau struniţi, iar cînd vreunul dintre ei uita că nu era boier decît prin
mila lui Vodă, gîdele din preajma domnitorului avea grijă să-i aducă aminte
pentru totdeauna. Căci, cu adevărat, nu se lipsea de gîde în nici o
împrejurare. Un călător italian, călugărul Tommaso Alberti, aflător prin Iaşi
în iarna anului 1612, l-a "văzut pe Vodă bătînd uliţele noroioase ale
tîrgului, înveşmîntat în roşu, cu vreo 500 de archebuzieri însoţitori, dar la
loc de cinste era un ţigan „gros şi mare la trup", care nu era altul decît
gîdele.
Aşa a socotit vodă Tomşa că-i va putea stăvili pe boierii cei lacomi,
nesimţitori la lipsurile ţărănimii şi neurmărind decît să fărîme ţara în moşii
stăpînite de ei ca adevăraţi voievozi. Or, domnul avea datoria sfîntă de a
păstra ţara, şi pentru aceasta s-a bizuit pe cei mulţi, deşi săraci. Tremurau
boierii de frica lui, numai cum îl vedeau pe gîde! Acesta, ştiindu-se la mare
cătare de către domn, rînjea cînd vedea pe cîte un boier şi întreba:
„Doamne, s-au îngrăşat berbecii?"3... Cum să nu se sperie cîte un boier mai
pîntecos, cînd ştia foarte bine că şi el ar fi putut ajunge berbec de
înjunghiat? Mai cu seamă că Vodă avea în grijă să nu lenevească gîdele
1 M. Costin, op. cit., p. 61. 8 Gh. Brătianu, op. cit. 3 Ibidem.
135
şi nici să lase „berbecii" să se îngraşe „din păşunea ţării".
„La judecăţi era nepărtinitor şi drept, dar cam pornit", zice tot Matei al
Mirelor. Pornirea lui era însă numai asupra boierilor asupritori şi nicidecum
asupra ţăranilor, cărora le asculta necazurile. El, care fusese pribeag
flămînd prin lume, ştia ce înseamnă foamea şi căuta pe cît îi sta în putinţă
să îndestuleze pe cei mulţi. Ţăranii, la rîndul lor, îl socoteau cu adevărat
domnul lor — voievodul săracilor!
Tomşa-vodă s-a îngrijit şi de tdeburile din afară ale ţării cu la fel de
mare chibzuinţă pentru Binele ei. Ştia că numai o prietenie închegată între
cele trei ţări-surori le-ar fi scăpat de lăcomia vecinilor, din oricare parte.
Cînd a intrat cu oastea în 1613 să-l sprijine pe prinţul Gabriel Bethlen,
întîlnindu-se acolo şi cu Radu Mihnea, domnul Ţării Româneşti, toţi trei s-
au legat prin jură- mînt. Iar Tomşa a rămas credincios cuvîntului dat, cu
toate că ceilalţi nu l-au ţinut întotdeauna.
Ştiindu-se mereu pîndit, mai cu seamă de către Movileşti, Vodă şi-a
întocmit o tabără la Ţuţora, pe Prut, în preajma Iaşilor, iar vreo mie de
oşteni îi avea pregătiţi toată vremea la Ştefăneşti, în calea lehilor. Pretu-
tindeni împînzise ţara cu oaste, întărind cetăţile şi tîr-gurile. De altfel,
Magyar-oglu-paşa, ameninţîndu-i pe braşoveni prin august 1613, le spunea
că avea să capete sprijin de la cei „30 000 de oşteni şi 40 de tunuri" ale
voievodului moldovean. Frumoase vremuri ajunsese Moldova, dacă turcii
începuseră a se bizui pe oastea ei!
Mare căldură trebuie să fi fost prin acel august 1613, de se
înfierbîntară şi capetele unor boieri prea cutezători. . . S-au strîns în mare
taină la Putnâ şi au chibzuit că n-ar fi rău să-l înlocuiască pe Tomşa cu Ga-
vrilă Movilă, aflător pribeag pe la curtea lui Bethlen. Au Şi trimis carte
prinţului, rugîndu-se de sprijin. Taina, insă, oricît de tainică va fi fost, tot s-
a dezvăluit, şi chiar
135
dacă domnul a prins de veste abia după un an, pedeapsa trebuia să şi-
o primească nesăbuiţii uneltitori. I-a poftit deci la un ospăţ de împăcare, şi
pe vreo 75 dintre ei i-a „împăcat" pe vecie!
Nu s-a şters bine amintirea sîngerosului ospăţ, cînd alţi boieri au
ridicat capetele. Băgaseră ei de seamă că domnul nu mai ţinea seama de
boierii „noi şi vechi", aşa că s-au hotărît laolaltă să pună mîinile pe arme.
Printre cei răzvrătiţi se aflau vel-logofătul Nichifor Beldiman, vel-vornicul
Baldovin, vel-hatmanul Sturza, biv-vel-vis-tiernicul Boul şi mai cu seamă
vel-vornicul Mîrza cu oştenii lui. Erau cu toţii boieri făcuţi de însuşi
Tomşa ...
 Avînd şi făgăduiala lefegiilor trabanţi din oastea domnească, într-o
noapte de septembrie 1615, toţi răzvrătiţii s-au adunat în tabără la
Cucuteni, în preajma Iaşilor. Cînd s-au ivit zorii, Vodă s-a pomenit cu ame-
ninţarea boierilor, cerîndu-i pe dată să părăsească ţara. Ce mai era de
făcut? I-a chemat la sine pe puţinii rămaşi credincioşi, şi au chibzuit!
Răzvrătiţii împresuraseră tîr-gul, apucînd toate dealurile din jur. încît
ajutor n-ar fi putut căpăta decît dinăuntrul oraşului. . . Avînd vistieria ţării
pe mînă, Vodă s-a dus cu pungile burduşite în mijlocul trabanţilor,
plătindu-i din belşug pentru slujba îndeplinită, ba făgăduindu-le că vor
căpăta şi mai mult cei ce vor rămîne cu el. Se înţelege că nici un lefegiu nu
s-a mai dat dus la răzvrătiţi! Tot atunci se înfăţişase la Tomeşti călărimca
din Ţara de Jos,, la „cătarea"1 domniei. Cînd a aflat de ei, domnul s-a şi
dus cu bani să le plătească lefurile cuvenite, şi nu s-a zgîrcit deloc. Chiar
dacă vor fi fost descumpăniţi călăreţii la sosirea în Tomeşti, văzînd dărnicia
voievodului n-au mai pregetat să treacă de partea lui.
În cele din urmă, Tomşa a chemat la oaste pe toţi tîrgoveţii şi pe oricare
ar fi vrut să se răfuiască cu bo-
Inspecţie.
ii. A strîns astfel cam la vreo patru mii de pedestraşi şi, cu cei vreo trei
mii de călăreţi, a încropit o oaste mai mare decît a răzvrătiţilor. Oastea
calicilor lui Vodă va fi stîrnit batjocura trufaşilor boieri, dar întru nimic
îndreptăţită. Un străin, lorenul Jaspecourt, aflat în slujba Mo-vileştilor şi
fiind faţă la bătălie, a rămas uimit de înverşunarea cu care se băteau
sărăntocii lui Tomşa1. De altfel, încă înainte de luptă s-au cam îngrijorat
boierii, căci o parte a slujitorilor trecuseră în oastea lui Tomşa-vodăr
subţiindu-le rîndul.
Pedestrimea a fost rînduită de Tomşa la Fîntîna lui Păcurar de lîngă
Iaşi, iar călărimea a dosit-o vederii, prin viile din preajmă, aşteptînd să intre
boierii în capcană. N-au avut prea mult de adăstat, căci răzvrătiţii au pur-
ces de la Cucuteni pe valea Bahluiului şi, zărind ostaşii lui Tomşa, s-au
năpustit asupra lor, cu gînd să-i treacă pe toţi prin sabie, de nu vor fugi. Nu
s-au înspăimîntat sărăntocii, ci au ţinut piept cu tărie, pînă cînd călărimea '
de pe deal s-a aruncat asupra boierilor. Neaşteptîndu-se Ia aşa ceva,
spaima a cuprins rîndurile răzvrătiţilor, şi au rupt-o la fugă! A început pe
dată o vînătoare de oameni. Se rugau vinovaţii de iertare în genunchi, dar
Vodă poruncea descăpăţînarea, zicîndu-i fiecăruia: „Să nu te ierte
dumnezeu, cu acel mare cap al tău"2. Pe unii i-a dat morţii în chip ruşinos
pentru un boier, fie tră-gîndu-i în ţeapă, ca pe bătrînul Bărboi, fie
spînzurîndu-i de grinda casei, aşa cum a făcut cu tînărul Bărboi.
Se aflase la curtea lui Bethlen, care nu-l privea cu ochi buni pe cel
căruia îi jurase sprijin, că multe fărădelegi se înfăptuiau în Moldova, din
porunca lui Vodă Tomşa. Se svonise că pe muierile celor ucişi le punea la
cazne pînă-şi dădeau duhul, ba chiar şi pe cele borţoase le spinteca pe
pîntece ca să nu mai rămînă nici sămînţă
1 Gh. Brătianu, op. cit.
2 M. Costin, op. cit., p. 63.
 137
de boier ... Că va fi fost aşa, nu putem şti. Sigur este însă că spaima
boierilor era la fel de mare ca şi ura voievodului sărăcimii. Prea puţin noroc
au avut şi cei ce au putut scăpa cu fuga în Ţara Românească, unde au
încăput pe mîinile lui Osman-paşa, bun prieten cu Tomşa Vodă, şi pe dată
au fost înturnaţi, ca să împărtăşească soarta celorlalţi tovarăşi de
răzvrătire1.
Imediat după biruinţa de la Fîntîna lui Păcurar, prietenul său,
Cantemir-bey, s-a gîndit să pătrundă spre Transilvania, spre a strînge
pradă în vederea iernii ce avea să vină. Ştefan vodă Tomşa, credincios
jurămîntului făcut, l-a îndemnat pe tătar să apuce calea Poloniei, cru-ţînd
Transilvania. Chiar şi Bethlen, scriind în 11 octombrie sfetnicului
împărătesc Thurzo, recunoaşte că Tomşa îi scăpase ţara de jaf2.
Îndemnul lui Tomşa către tătari, de a pustii Polonia, a fost un bun
prilej pentru doamna Elisabeta să a-mintească gazdelor sale că voievodul
moldovean nu le era prieten. Mai bine pregătiţi şi cu oaste mai multă,
polonii au pătruns la Hotin, aşa după cum ajunsese vestea la Bethlen, în 5
noiembrie. Văzînd primejdia ce venea asupra lui, Tomşa s-a rugat de ajutor
la Bethlen şi la Radu Mihnea, cum le fusese înţelegerea. Ei însă au tntîrziat
cu ajutorul ce ar fi trebuit să-l dea, ori poate că n-au vrut. . . Şi nici
prietenii lui, tătarii, n-au putut trece apa Nistrului, care venise mare din
cauza ploilor, astfel că numai fratele hanului, care se afla la Cetatea Albă,
cu puţină oaste, i-a stat în ajutor.
Înfruntarea a avut loc în 22 noiembrie, pe dealul Tătăranilor. Dar aici
lupta se dădu cu oşteni de meserie, care puseră pe fugă oastea lui Tomşa.
Silit să părăsească Iaşiul, domnitorul s-a adăpostit la curtea lui Radu Mih-
1 R. Popescu, op. cit., p. 334—336.
2 V. Motogna, Domnia întîiu a lui Ştefan Tomşa după izvoarele
ungureşti, în ,,Rev. ist." XI, Bucureşti, 1925, p. 78—88.
137
nea aşteptînd sprijin turcesc, căci, în locul lui, polonii îl şi' puseseră pe
Alexandru Movilă. Turcii nu l-au vrut oe Alexandru-vodă, dar nici pe Tomşa
nu l-au mai lăsat, chemîndu-l la Istanbul. Seraskerul de Siiistra, Skender-
be°' a primit poruncă să-l alunge pe Alexandru şi să-l pună în loc pe
domnul Ţării Româneşti, Radu Mihnea. Tomşa s-a supus poruncii
sultanului şi s-a înfăţişat la Poartă.
După ani şi ani. tot într-o toamnă aurie, sultanul şi-a adus aminte de
domnul mazil aflat în Istanbul şi, în octombrie 1621, l-a făcut din nou
domn al Moldovei. Mult s-au mai bucurat săracii din toată ţara, dar se pare
că în zadar, căci, îmbătrînit şi obosit, fostul voievod al săracilor a căutat să
intre la înţelegere cu boierii, ba chiar şi cu lehii. Nu se mai gîndea decît la
isprăvirea ctitoriei Iui de la Solea.. .
Intr-un timp, a primit poruncă de la Poartă să înlesnească trecerea prin
Moldova a lui pan Wisznowiecki, ginerele Elisabetei, care mergea la sultan.
Cu toată ura ' lui faţă de trufaşul polon, marele său duşman de altădată,
Tomşa l-a întîmpinat la sosirea în Iaşi, deşi nu l-a poftit la masă, aşa după
cum s-ar fi cuvenit. Nu-i vorbă că nici Wisznowiecki n-ar fi primit o
asemenea cinste de la „un om de rînd". . . El a fost acel sol putred de bogat
despre care se povestea în Istanbul, şi mulţi ani mai tîr-ziu. Bătuse caiele
de argint şi potcoave aşişderea, prinse numai cu o ţintă, anume ca să cadă
pe uliţele oraşului sultanilor şi să se îmbulzească supuşii acestuia să adune
bogăţia pe care o risipea leahul. Şi tocmai pe el, Ştefan Tomşa trebuia să-l
ocrotească pe pămîntul ţării sale... Iată însă că, taman atunci, mare vizir
ajunge un prieten al lui Tomşa. Auzind, se zice că bătrînul voievod ar fi
tresărit de bucurie, spunînd: „lasă căine leşe. că te voi purta eu!". Pe dată a
întors spatele solului şi a poruncit ca. în trecerea lui prin Moldova, nimic să
nu capete, chiar de-ar plăti cu aur greu...
Cam acestea au fost toate întîmplările din cea de-a doua lui domnie,
cînd a început ca în ţară să fie pace şi să domnească „bivşugul"1. Era prea
ostenit ca să se mai încumete la luptă cu bogaţii şi prea scîrbit de amă girea
celor cărora le jurase credinţă şi ei nu s-au ţinut de jurămînt. Cel puţin
Bethlen, principele, tot timpul a urzit împotriva lui.
În vara anului 1523, pe scaunul Moldovei se găsea din nou Radu
Mihnea, iar Ştefan vodă Tomşa, mazilit pentru a doua oară, în august lua
drumul Istanbulului. Zadarnic s-a silit să-şi-termine ctitoria lui de la Solea,
fiindcă sfîrşitul zbuciumatei lui vieţi l-a prins printre străini, pe malurile
Bosforului.
Belşug.
138

UNDE NU-I CAP, VAI DE ... CAPETELE ALTORA

Mare necaz şi primejdie se abătuse asupra Bosniei în acel început de
primăvară a anului 1592.Ieniceri şi spahii bîntuiau toate drumurile,
cucerind cetate după cetate, ocupînd şi jefuind oraş după oraş. Prin aprilie,
turcii s-au ivit şi în liniştitul tîrguşor Bihac de pe malurile Ulhei, iar
locuitorii bosnieci, croaţi, sirbi. morlahi1 s-au risipit în lume. părăsindu-şi
vetrele. Căci groaza de oştenii semilunii era aşa de mare, încît se lipsea
bietul om de toate, numai să-şi scape pielea.
Micuţul Gaspar se va fi jucat pe undeva prin înflo-ritele livezi, ori pe
malurile Ulnei, atunci cînd părinţii l-au luat în grabă mare şi, împreună cu
frăţiorul lui, ceva mai mare. au apucat drumul către Karlstadt. Sin-. gura
avere a familiei erau cei doi copilaşi, pe care nu se îndurau să-i lase în
seama paginilor, căci se zvonise că turcii strîngeau cu sila copii spre a-i
creşte în legea lor, ""a viitori ieniceri. Pentru nimic în lume. credincioşii ca-
olici n-ar fi îngăduit să piardă sufletele odraslelor, dar marele oraş Karlstadt
era în stăpînirea împăratului creş-
1 Istro-români, sau mauro-vlahi (populaţie ce trăia im «ona istro-
dalmată).
138
tin, astfel încît credinţa lor îşi găsea aici ocrotirea oştilor împărăteşti.
Familia lui Gaspar era însă prea săracă să poată agonisi cele de
trebuinţă într-un mare oraş, aşa că s-au aciuat în Gradacz (citeşte Gradat),
un orăşel din preajmă, aşezat pe malurile rîului Culpa, amintindu-le întru-
cîtva de Bihac. Cum se vor fi numit părinţii acelei familii de morlahi, nu mai
avem de unde şti. S-ar fi putut ca nici despre Gaspar să nu se mai fi auzit
vreodată, cum nu se cunoaşte nici numele fratelui său, dacă soarta nu s-ar
fi arătat milostivă cu el, pînă la o anumită treaptă a vieţii. Cei doi copii
pribegi, aşa cum se întîmplă de obicei, s-au împrietenit cu alţii de seama
lor, învăţînd cu uşurinţă croata, ba şi germana, care se vorbea pe acolo în
mod obişnuit. Cu trecerea vremii au crescut băieţii, uitînd de Bihacul în
care se născuseră şi îndrăgind Gra-dacz-ul, de parcă al lor ar fi fost de cînd
lumea. Mintea cea ageră a lui Gaspar, ca şi plăcuta lui înfăţişare, îl de-
termină pe bogătaşul Ivan Orsic din Orsicagrad să-l ceară părinţilor, ca să-l
crească pe lîngă el. Se vede că nu
0 scoteau la capăt prea bine bieţii oameni, căci s-au învoit să se
despartă de mezin, dar numai cu gîndul la viitorul lui, şi n-au greşit deloc.
Intr-una din zile, la Orsicagrad a venit în ospeţie nepoata lui Orsic,
castelana de Sused, văduva Margareta de Tabis. Plăcîndu-i tînărul. l-a cerut
în slujba ei, socotind să-l facă omul său de credinţă. Era vestită pentru
asprimea ei iată de slujitori, singură poruncea pe întreaga moşie, nimeni
necutezînd să i se împotrivea dar Gaspar, fie că ştia ce-l aştepta, fie că nu,
s-a învoit bucuros, căci în visele lui se vedea şi el un stăpîn de moşie, cel
puţin, pentru a se desprinde din sărăcie.
La Sused n-a fost primit ca o slugă de rînd, dar nici prea mare slujbă
nu i s-a dat. Totuşi era mare lucru să
1 se încredinţeze grija şoimilor de vînătoare, ceea ce îl făcea să fie
mereu în preajma stăpînei. Se vede însă
139
treaba că nu se prea îngrijea de zburătoarele lui, căci într-o zi unul
dintre şoimi s-a pierdut. Ştiind ce mare bătaie de cap ar fi avut cu hapsîna
lui stăpînă, Gaspar şi-a luat lumea în cap. Mai întîi a căutat să-şi piardă
urma prin Agram1, dar şi-a dat seama că, nefiind prea departe de Sused, s-
ar fi putut să-l ajungă mînia Margaretei, din care pricină a plecat şi de
acolo. Izbutise să cîştige încrederea unor neguţători veneţieni, care l-au luat
cu ei, schimbîndu-i totodată şi numele: de la „grad-czanin"2, în „Graziani",
mai uşor de rostit pe limba lor. De altfel, fie mai dinanite, fie în îndelungata
şedere cu veneţienii, Gaspar a învăţat italiana, putînd trece cu uşurinţă
drept veneţian. Avea un scris deosebit de frumos şi cu multă uşurinţă
deprindea limbile străine, ceea ce i-a fost de mult folos în scurta lui viaţă.
Ajungînd la Veneţia, tînărul fugar a fost luat în slujba solului englez sir
Henry Wotton, apoi păstrat de către înlocuitorul acestuia, sir Dudley
Carleton3. în palatul englezilor a învăţat şi limba lor, astfel că, remar-cîndu-
se ca un tînăr cu purtări alese şi iscusit la minte, Paul Pindar, solul regelui
Iacob al Engliterei, l-a luat cu el, cînd a plecat la Istanbul. Zic unii că s-ar fi
ocupat de negustoria cu nestemate şi că aceasta l-ar fi dus pe malurile
Bosforului cu mult înainte de 1616, dar poate să fi fost vorba de fratele său,
care, cu adevărat, făcuse ceva avere în capitala otomană.
 Gaspar Graţiani a ajuns curînd să înveţe şi turceşte, devenind chiar
tălmaciul solului englez şi pătrunzînd astfel pînă în seraiul padişahului,
alături de stăpînul său. Atrăgătoare trebuie să fi fost înfăţişarea şi purtarea
tânărului Gaspar, încît însuşi înălţimea Sa, sultanul Ah-
1 Zagreb (oraş în Croaţia).
2 Cetăţean al oraşului Gradacz.
3 N. Iorga, Manuscripte din biblioteci străine, în „Memoriile Academiei",
Secţia Istorie, voi. II, Bucureşti, 1899, P- 27 şi urm.
- Bormii trecătoare - 3omnitori uitaţi 241
med1, l-a îndrăgit şi l-a cerut în slujba lui. Norocul începuse să-şi arate
faţa către pribeagul morlah, căci turcii, neţinînd seama că era creştin
catolic, i-au încredinţat slujbe şi ranguri din ce în ce mai mari, precum odi-
nioară altui om de ispravă. Iacob Heraclid Despot, care ajunsese şi domn al
Moldovei. . . Va ajunge oare şi Gaspar la înălţimea domniei?
De îndată ce avu destui bani, Gaspar întreprinse o călătorie la Livorno,
în Italia, de unde răscumpără pe banii lui optzeci de robi turci, cărora le-a
dat libertatea în Istanbul. Mare răsunet a mai avut fapta lui. mai cu seamă
că printre cei răscumpăraţi se afla şi o rudă a sultanului. Pentru isprava de
la Livorno, l-a făcut duce de Naxos şi domn de Păros. De asemenea, i-a fost
încredinţată sarcina de a încheia pace cu austriecii şi a fost trimis la curtea
împărătească din Praga. în fruntea unei mari solii.
Dar Gaspar Graţiani. dregătorul otoman, nu era numai un catolic de
neclintit, ci chiar un mare duşman al turcilor! îi ura din adîncul sufletului,
şi cea mai aprigă dorinţă a lui era să-i vadă prăbuşindu-se. Ca bun creştin
ce se afla, se înfrupta ades din „sîngele domnului"', şi atunci îşi cam lăsa
slobodă gura, ocărind şi înjurînd din toată inima pe pagini. Dar vorbele lui
cele proaste nu a-jungeau la urechile stăpînilor. căci tovarăşii de petrecere,
fie că-i împărtăşeau gîndurile, fie că se temeau de el ca să nu-i încerce
cumva, se fereau să ducă vorba mai departe. Cu asemenea gînduri a plecat
la Praga. să aducă pacea mult dorită de amîndouă taberele.
Acesta era Gaspar Graţiani. cel care şi-a făcut o falnică intrare în oraşul
împăratului, de pe malurile Vîl-tavei. Fusese ceva nemaipomenit! Nicicînd
nu i se mai îngăduise unei solii turceşti să intre în sunetele muzicii şi cu
steagurile în vînt. Dar Gaspar Graţiani, ţinîndu-se
1 Ahmed I (1603—1617).
140
falnic, n-a vrut să intre altcum în Oraşul de Aur, iar curtenii
împăratului n-au mai avut încotro. Pentru mîn-gîiere, au adăugat că s-a dat
îngăduinţa, întrucît Graţiani era creştin, călcîndu-se numai într-o
asemenea împrejurare obiceiul. Mult s-au desfătat ochii praghezilcr, privind
la bogăţia de culori a veşmintelor şi a steagurilor turceşti, dar îşi vor fi
astupat urechile cu cîlţi ca să nu audă urletele meterhanalei, care nu mai
răsunaseră nici-cînd printre străvechile zidiri ale oraşului.
Toate acestea se petreceau în anul mîntuirii 1614, şi se pare că
anevoioase mai erau înţelegerile dintre cele două părţi, căci abia în 14 iulie
1615 se ajunsese la o împăcare. Mare bucurie a mai fost de amîndouă
părţile, şi la 1 mai 1616 pacea a fost iscălită. Acum, Gaspar Gra-ţiani se va
simţi pe deplin îndreptăţit să ceară o răsplată pentru asemenea izbîndă.
Încă de la 18 iunie 1615, solul veneţian din Istanbul îi scria dogelui său
că Graţiani cerea domnia unei ţări româneşti1. Ba chiar şi împăratul
Mathias2 socotea că s-ar fi cuvenit ca Gaspar să ajungă domn, căci aflase
despre gîndurile duşmănoase nutrite de solul otoman împotriva stăpînilor
lui şi l-ar fi folosit ca om de credinţă al creştinilor, fie în Moldova, fie în Ţara
Românească. Nici nu apucase bine să se întoarcă solia lui Gaspar, că
Starzer, solul austriac din Istanbul, a şi început să lucreze pentru
negocierea domniei. Mai întîi a luat legătura cu puternicul Skender-paşa
..seraskerul de Cara-mania", pe care a reuşit sâ-l atragă de partea lui
Gaspar. Seraskerul avea un cuvînt greu de spus la înalta Poartă, şi Starzer
a ştiut de unde să înceapă.
1 Vezi pe larg N. C. Băjenaru, Gaspar Graţiani, domnul Moldovei 1619
—1620 si luptele turco-polone din 1620, în „Cercetări istorice" I, Iaşi, 192"),
p. 79—99.
2 Mathias de Habsburg (1612—1619).
3 Generalissim al teritoriilor de la Dunăre.
141
Nu mai rămăsese decît partea bănească, iar fără asta cam greu s-ar fi
putut dobîndi domnia. Or. cu toate că se vorbea mult de bogăţia lui
Graţiani1, cînd a cerut tronul Moldovei nu a dat nici un ban! A făgăduit că
avea să lupte împotriva cazacilor, turburători la hotarele răsăritene ale
împărăţiei, dar numai atît. Ba, a mai spus că avea să trimită şi nişte bărci
înarmate împotriva aceloraşi cazaci, însă de bani nici vorbă. Dar nici
domnia n-a căpătat-o! Se prevesteau vremuri de cumpănă pentru ţara
Moldovei, fiindcă turcii erau în ceartă cu polonii, şi i s-a spus că încă nu
sosise vremea lui. Cît despre Ţara Românească, nu mai putea fi vorba, căci,
în răstimp, căpătase steag de domnie Alexandru Iliaş, omul de casă al
marelui vizir. Gaspar Graţiani nu avea decît să mai aştepte'
Aşa a şi făcut iscusitul Gaspar. Dar, între timp, ocu-pindu-se de
treburile turceşti, se amesteca şi în uneltirile creştinilor, căci de fapt el nu-
şi urmărea decît propria cale. Legătura la curtea din Praga era ţinută prin
baronul Hans Mollart, pe care îl înştiinţa despre multe treburi tainice ale
Porţii.
În Transilvania lui Gabriel Bethlen nu putea pătrunde, căci principele
nu avea încredere în dregătorul otoman care făcea jocul habsburgilor,
duşmanii lui. Dealtfel Gaspar era de partea lui Valentin Homonnay, care
dorea răsturnarea lui Bethlen, şi mult s-ar mai fi bucurat de o asemenea
schimbare, ce n-ar fi fost pe placul Porţii. Pe la Satu Mare se afla şl
pribeagul Radu Şerban, fostul domn al Ţării Româneşti, jinduind să se
întoarcă acasă. în 1616 Radu Şerban ajunge în tabăra lui Homonnay,
stîrnind mare îngrijorare la Istanbul. dar Graţiani a avut atunci grijă să-şi
lămurească stăpînii că o
1 Gh. Şincai, Istoria Românilor si a mai multor neamuri, Tom. III,
Bucureşti, 1886, p. 12—19.
 142
asemenea întîlnire nu era de băgat în seamă şi că nu era cu primejdie
pentru pace.
Totuşi, în 15 iunie 1616, Gaspar Graţiani primeşte o scrisoare de la
arhiducele Ferdinand, cu rugămintea să-l sprijine pe Radu Şerban să
capete domnia Ţării Româneşti. Prea bine nu i-a căzut atunci lui Gaspar,
care rîv-nea şi el un tron românesc, dar s-a înduplecat, cerînd în schimb,
pentru el, Moldova. Era pentru prima dată că-şi dădea pe faţă pofta de
domnie. I-a răspuns însă arhiducelui, tot prin Mollart, să mai aibă răbdare
Radu Şerban, căci aflase cîte ceva despre mazilirea domnilor români de
către Poartă.
Prea tîrzie a fost paşnica povaţă a lui Graţiani, fiindcă Radu Şerban a şi
pătruns cu oastea peste munţi. Ştirea o aflase, Gaspar, după ce-i scrisese
lui Mollart, pe cînd se afla la Jagodina, în 8 iulie. A doua zi, sosind la
Alexandria (în Bulgaria), a şi trimis o altă scrisoare către baron, plină de
mustrare pentru neascultarea lui Radu Şerban. Amestecul lui Gaspar
Graţiani se vede limpede şi din scrisoarea trimisă din Kuru-Ceşme, la 10
ianuarie 1617. îi spunea atunci lui Mollart că se întîlnise cu Radu Şerban
în casa lui Althan şi că-l sfătuise să nu se zorească, dar nu fusese ascultat.
El nu era de părere să fie folosite armele pentru dobîndirea domniei, atîta
vreme cît se luptase pentru încheierea păcii. De fapt, Graţiani dorea ca
pacea să nu fie stricată pînă nu-şi va căpăta răsplata printr-o domnie, de
aceea a şi pîrît pe solul austriac. Czernin, care avea strînse legături cu ve-
neţianul Marc Antonio Borisi, cel mai înverşunat duşman al păcii cu turcii.
Se înţelege că despre toate amestecurile lui Gaspar aflas; şi Bethlen,
care nutrea o tot mai înverşunată ură împotriva morlahului. L-a supărat pe
Bethlen şi atunci cînd Hassan-paşa de la Buda l-a înştiinţat pe dregătorul
Porţii că răsculaţii din Boemia ar fi vrut să fie sprijiniţi de către turci. Se
ridicaseră bieţii boemi nemaisuferind
24H
jugul habsburgilor şi-i chemau pe turci într-ajutor. Gaspar, însă, pe
dată l-a înştiinţat pe împăratul Mathias prin acelaşi Mollart, şi astfel
răsculaţii au putut să aştepte mult şi bine ajutorul turcesc. Apoi, o pricină
de nemulţumire a lui Bethlen a fost şi aceea că, în vreme ce el îl susţinuse
pentru domnia Ţării Româneşti pe Marcu, un nepot al lui Mihai Viteazul,
Poarta a dat steagul domnitorului Gavrilă Movilă, cu care Graţiani era
prieten, şi Bethlen nu putea crede că nu fusese şi lucrătura lui în această
alegere. Pentru toate slujbele făcute creştinilor, Gaspar a mai cerut să-i fie
date şi o parte a veniturilor moşiei Altenburg din Ungaria, precum şi o mare
sumă de bani, trebuincioasă pentru peşcheşurile date dregătorilor otomani.
împăratul s-a învoit!
O rază de nădejde s-a ivit în sufletul lui Gaspar vestindu-se despre ceva
tulburări în Moldova, dar curînd a aflat că Radu vodă Mihnea a izbutit să
potolească lucrurile şi, drept dovadă a credinţei sale, şi-a trimis soţia şi
feciorul ca ostatici la Poartă.
 Cu toate acestea, treburile în Moldova nu prea mergeau ca lumea, mai
cu seamă datorită urzelilor leşeşti. Nu se împăcaseră cu gîndul că, o dată
cu alungarea Mo-vileştilor, ei nu mai aveau ce căuta în Moldova. în mai
multe rînduri au încercat cu oaste, dar Skender-paşa, mereu de veghe, i-a
alungat cu ruşine. încordarea era însă din ce în ce mai mare, şi cu toţii se
aşteptau la răfuiala dintre turci şi polonezi. Oarecum speriat de vremurile
ce se vesteau, Radu vodă Mihnea a cerut să fie schimbat din domnie,
plîngîndu-se de o boală de ochi. Trebuia găsit om în loc... Şi cel mai bun nu
putea fi altul decît Gaspar Graţiani, omul de mare credinţă al Porţii, care,
alături de Skender-paşa, trebuia să stea stavilă în calea Poloniei! Nu aveau
de unde şti dregătorii stanbulioţi că şi Gaspar şi Skender erau de partea
habsburgilor!
143
Ziua de 4 februarie 1619 a fost pentru Gaspar Gra-i Încununarea
măreţului său vis. Inveşmîntat în mătăsuri şi brocarturi, purtînd cuca
domnească pe cap, a îngenuncheat la picioarele slăvitului padişah Osman1,
să-rutîndu-i poalele mantiei. Sultanul i-a înmînat steagul domniei pentru
Moldova, după care întreg alaiul a ieşit pe uliţele Stanbulului, îndreptîndu-
se către Bogdan-serai2. Mulţimea de gură-cască se bucura şi se îmbulzea
să culeagă de pe caldarîm bănuţii de argint, pe care voievodul îi arunca cu
dărnicie.
Credinciosul catolic Gaspar Graţiani s-a lăsat uns la biserica ortodoxă,
de către patriarhul de Constantinopol, jurînd să apere cu străşnicie vechea
credinţă a supuşilor săi. Şi a rămas credincios jurămîntului făcut,
nesupărîn-du-i cu nimic pe moldoveni în obiceiurile lor religioase. Numai
Miron Costin spunea că „frîncul" mînca carne în zi de post, dar, ce-i drept,
adăuga el, pe ascuns.
N-a mai zăbovit mult în Istanbul voievodul Gaspar Graţiani. ci pe dată a
purces către ţară. în cale. la Adria-nopol, l-au întîmpinat vreo douăzeci de
boieri care aflaseră din vreme despre noua domnie şi se înghesuiau la
picioarele domnului pentru a fi înaintea celorlalţi, din ţară, la împărţirea
dregătoriilor. Nici vorbă să mai cerceteze careva dacă Vodă era de ,,os
domnesc", aşa cum fusese obiceiul odinioară.
Abia la 29 martie alaiul va poposi la Provadi, pe meleagurile bulgăreşti,
de unde Vodă ia în slujba sa o mulţime de locuitori, raguzani de obîrşie. Tot
de acolo l-a trimis pe raguzanul Giorgio Gradi în Italia, ca să mai
răscumpere alţi robi turci. Poftea măria-sa ca în acest fel să-şi arate
mulţumirea pentru domnia căpătată şi să se arate şi mai vrednic în ochii
dregătorilor. De la Provadi, num?i la Obluciţa, după ce a trecut Dunărea, s-
a oprit
' Osman I (1818—1622).
- Palatul de reşedinţă al domnitorilor moldoveni la Istanbul.
Gaspar-vodă să plece urechea la urările de bun-venit ale localnicilor.
Cuvintele rostite atunci de supuşii săi i se vor fi părut asemănătoare cu cele
învăţate pentru prima dată în viaţă, pe cînd se afla în braţele mamei, dar nu
le-a putut înţelege, cu toată strădania lui. Poate că de aceea moldovenii l-au
socotit străin de neam: „Gaspar vodă era om de neamul lui italian cum
dzicem la noi în ţară frinc, om neştiutoriu rîndul şi obiceiurilor ţării, fără
limbă de ţară"1... Toată lumea ştia însă că venise din porunca sultanului şi
că se bucura de multă trecere la Poartă,, aşa că a stîrnit uimirea celor din
jur, prin purtările sale, după cum zice cronicarul Miron Costin: „... cît s-au
aşedzat la domnie, măcară că era la mare credinţă la împărăţie, îndată s-au
aşedzat cu gîndui spre părţi creştineşti"2.
Ţara Moldovei nu cunoştea liniştea de vreo cîţiva ani, fiindcă ţărănimea,
sărăcită de pe urma jafului boieresc, se răscula an de an, ridicînd cîte un
domnişor, care se numea întotdeauna „Ion vodă", atît de dragă ie era
amintirea martirului voievod ucis la Roşcani în 1574. încă de prin 1616
răzmeriţele mocneau peste iarnă şi răbufneau spre primăvară, răscolind
ţara şi dînd bătaie de cap stăpînirii, dar mai cu seamă boierilor. Acum, abia
se aşezase Gaspar-vodă în scaunul său de la Iaşi, că în ţinutul Orheiului
răscoala a izbucnit cu furie, şi se înţelege că avea în frunte un alt „Ion
vodă". Gaspar avea însă gînduri măreţe cu ţara lui şi nu-i erau de trebuinţă
asemenea turburări, care nu foloseau nici măcar răsculaţilor. Cu multă
hotătîre, a purces el însuşi în fruntea oastei şi, prinzîndu-i pe conducătorii
răsculaţilor, i-a des-căpăţînat pe loc. Liniştea scăldată în sînge s-a aşternut
astfel peste codrii Orheiului, şi cîtăva vreme nimeni n-a mai cutezat să
înfrunte domnia.
1 M. Costin, op. cit., p. 79.
2 Ibidem.
144
îl bătea gîndul pe Gaspar-vodă să scape această umoasă ţară de sub
jugul turcesc, iar pentru a izbîndi a căuta să capete ajutorul creştinilor1.
Totodată a strîns în jurul său oameni de credinţă, printre boierii localnici,
cum au fost vel-vornicul Bucioc, vel-vistiernicul Vasile Lupu şi alţii» şi mulţi
i-au împărtăşit gîndurile, cu toate că Mi"on Costin zice că nu s-ar fi prea
avut bine cu propriii lui boieri2. De asemenea, îi adusese cu sine pe Marino
Resti, pe Iancovici, bunul său prieten, pe Amati tatăl şi feciorul, Montalbano
şi mulţi alţii, care îi erau credincioşi cu trup şi suflet.
Pe vremea cînd cerea domnia Moldovei, Gaspar Graţiani făgăduise că se
va lupta cu cazacii, dar ajungînd domn le-a trimis în taină 20 000 de zloţi,
ca să-i aibă în ajutor la nevoie. Numai că n-a avut noroc să a-jungă banii
unde trebuie, fiindcă au încăput pe mîinile lui Zolkiewski, hatmanul
coroanei polone, care i-a folosit cum a poftit. Tînărul voievod însă nu s-a
lăsat des-
1 La 19 aprilie 1619, vel-vornicul Bucioc îi scria lui Toma Zamovski,
voievodul Podoliei: „...cu ocazia suirii pe tron a înălţimii Sale Domnitorul
Gaspar Graţiani, milostivul meu domn şi stăpîn, mare prieten al înălţimii
Voastre (. . .) Sfinta dreptate a noului domn va împiedica stricarea
raporturilor de bună vecinătate, care au fost imposibile sub domnia
precedentă". Apud Hurmuzaki-Bogdan, Documente, voi. II, sup. II, p. 465 şi
urm.
 2 Odată domnitorul l-ar fi oprit la masă pe vel-vornicul Bucioc, cu care
ocazie a vrut să-l otrăvească. Acesta, simţind otrava, pe loc s-a ridicat şi a
fugit la gazda lui din tîrg, unde avea ierburi antidot. Ca şi cum ar fi ştiut ce
fel de otravă fusese, căci nu poate fi vorba de un antidot universal. La fel şi
despre Vasile Lupu, care va ajunge mai tîrziu domn al Moldovei, tot Miron
Costin spune că ar fi fost băgat în temniţă la porunca domnitorului şi că
acolo l-ar fi supus la cazne ca să mărturisească ce făcuse cu banii pe care,
chipurile, i-ar fi furat uin vistierie. Amîndouă povestirile, supuse unor
analize mai serioase, vădesc naivitatea şi neconcordanţa ideilor, astfel că nu
Pot fi adevărate, ci mai curînd fabulaţii cronicăreşti.
145
cumpănit şi, fiindcă voia să scape tara de turci cu orice chip, a încercat
să-şi facă prieteni din toti vecinii. Ba chiar şi pe înrăitul său duşman
Gabriel Bethlen a căutat să-l cîştige de partea sa, deşi fără vreun rezultat.
Era firesc să încerce, fiindcă principele transilvan îşi dădea seama de
primejdia austriacă pentru ţara sa şi nu vedea cu ochi buni prietenia lui
Gaspar cu imperialii. în taina sufletului său, Bethlen visa unirea celor trei
ţări rcmâ-neşti, dar sub o formă paşnică, chiar şi sub oblăduirea turcilor,
căci pe austrieci nu se putea sprijini, doar văzuse cu ochii lui cum fusese
înşelat de ei Mihai Viteazul, cu numai cîţiva ani înainte. Martirul de la
Cîmpia Turzii dovedise lumii că o asemenea ţară se putea face, şi Bethlen ar
fi cutezat la rîndu-i.
De altfel, nici Gaspar-vodă nu era departe de asemenea gînduri. Mai cu
seamă că dorea înlocuirea lui Bethlen, şi atunci ar fi putut apuca el domnia
Transilvaniei. Tot cu gîndul la unirea făcută la început de veac, s-ar fi
încumetat şi el să unească ţările surori, dar sub nici o formă stăpînite de
turci. Mai bine să rămînă supuse creştinilor: dar austriecii fiind prea
departe, polonii erau cei mai nimeriţi. Pentru aceasta le-a şi cerut polo-
nezilor sprijin, ca să stăpînească el cele trei ţări româneşti măcar numai
pînă la moarte, după care ar fi rămas sub oblăduirea lor1.
Aceste gînduri oarecum potrivnice au ascuţit neîmpăcata duşmănie
dintre cei doi vecini. Curînd s-a iscat o răscoală prin îndepărtatele ţinuturi
morave, şi ostile habsburgilor au fost silite să se lupte cu răsculaţii. Prinţul
transilvan a socotit prielnică vremea ca turcii să a-tace pe dată Viena,
doborînd în acest fel trufia împăratului şi gîndurile lui de cotropire a
Transilvaniei. A scris Porţii despre aceste planuri, dar trimişii au căzut
prinşi
1 Vezi detalii în Hurmuzaki-Bogdan, Documente, voi.. III, sup. II,
Bucureşti, 1900, p. 62 şi urm.
145
de Gaspar-vodă. Acesta a îndrumat scrisorile cu pricina spre regele
polon, care la rîndu-i urma să-l înştiinţeze pe împărat. Bethlen însă a prins
de veste şi, prin prietenii lui de la Poartă, a dat pe faţă urzelile lui Gaspar.
În primăvara anului 1620, falnicul sol polonez Ie-ronim Otwinowski şi-a
făcut intrarea în Istanbul, cu gîndul să se înţeleagă asupra păcii. Primirea
fălosului trimis al regelui a fost făcută de către Sul-başa, şeful hingherilor
din Istanbul, care l-a găzduit într-o circiumă. Era o mare ocară pentru
polonezi, iar Gaspar-vodă a socotit că sosise clipa să le aţîţe mînia împotriva
turcilor, înţelesese că trecuse vremea vorbelor paşnice şi că turcii trebuiau
înfrînţi, ca să poată scăpa ţara de ei.
Nu le-a venit turcilor să creadă ca tocmai Gaspar Graţiani să se fi
hainit, dar dovezile erau prea limpezi. Le părea rău că nu apucaseră
haraciul ce trebuia adus din Moldova, căci, dacă l-ar fi mazilit, Gaspar ar fi
fost în stare să fugă cu bani cu tot la polonezi. Pe de altă parte, Skender-
paşa, ştiindu-se amestecat în urzelile cu austriecii, se temea ca nu cumva
Gaspar, adus viu la Istanbul, să mărturisească totul şi să-l dea de gol. Aşa-
dar Gaspar Graţiani va trebui să fie ucis acolo, la Iaşi, pe negîndite!
Avea Skender-paşa o rudă, lefegiu în garda domnească de la Iaşi, căruia
i-a trimis o scrisoare, cerîndu-i să-l ucidă pe Gaspar-vodă. Pentru aceasta
trimisese în Iaşi nişte oşteni turci ce se dădeau drept neguţători şi care i-ar
fi fost de ajutor la uciderea domnitorului. O altă scrisoare, către Gaspar,
trebuia să-l facă nebănuitor văzînd o mare solie înarmată venind la el.
Schimni-paşa, ceauşul, căpătase arnîndouă scrisorile, pe care le băgase în
sin si apucase drumul Iaşilor.
Era către sfirşitul lui august din acel an 1620, cînd Gaspar-vodă aflase
de toate uneltirile turcilor, prin oameni anume plătiţi. Cu toată căldura
sfîrşitului de vară, a cerut lefegiilor să se înzăueze şi să se gătească de
luptă,
146
după care a poruncit tabără cam la vreo două leghe de oraş,către
drumul spre Bîrnova. Pe acolo veneau de obicei solii şi neguţătorii turci.
Marino Resti, căpetenia lefegiilor, primise porunca în taină ca oştenii turci
să fie daţi mai într-o parte, rămînînd în jurul cortului domnesc numai
lefegii raguzani, credincioşi voievodului. Mai veniseră cu domnul şi marii
boieri Bucioc, Lupu, Şeptelici, Nicoriţă, Goia şi alţii, dar ei nu cunoşteau
prea bine gîndurile domnitorului.
Cînd s-a văzut în zare praful răscolit de trapul cailor soliei otomane,
domnul a poruncit încălecarea şi întreaga iui oaste s-a rînduit în jurul lui,
lăsînd loc solilor ca să se înfăţişeze măriei-sale. Mult s-au mai mirat boierii
şi oştenii de numărul cel mare al solilor, dar şi mai uimit a fost Schimni-
paşa, văzînd că era primit de o a-devărată oaste, însumînd vreo cinci mii de
oameni. Pe dată i-a trecut prin cap că fuseseră descoperite planurile de
ucidere, fiind astfel în primejdie atît viaţa lui cît şi a celor ce-l însoţeau.
Gaspar-vodă, cu platoşă de argint şi cu coif de bătălie, a rămas călare
în mijlocul oamenilor lui. Ceauşul de asemenea a rămas călare, fîstîcit că
nu vedea în suita domnului nici un turc, aşa după cum fusese vorba. A
făcut o plecăciune în faţa domnitorului şi, cu mîna tremurîndă, a dat să
scoată din sîn scrisoarea către Gaspar-vodă. Se vede însă că spaima i-a
furat minţile, căci din nebăgare de seamă a scos tocmai scrisoarea prin care
Skender-paşa cerea uciderea domnului. Bietului ceauş i-a îneheţat sîngele
în vine, văzîndu-l pe Gaspar-vodă că se făcuse roşu de mînie la citirea
scrisorii. ..Ce-i asta, hainilor"?, a răcnit el, după care a poruncit să fie
prinşi toţii solii şi legaţi. Apoi domnul a pus de s-a citit scrisoarea cu glas
tare, stîrnind mînia celor din preajmă la auzul veştii că se cerea uciderea
stăpînului lor1.
1 N. Iorga, Manuscripte..., op. cit.
147
Logofătul de taină al domnitorului, Montalbano, de faţă la întîmplările
de mai sus, ne-a lăsat o întreagă poveste despre întîmplările ce au urmat,
dar nu se poate şti cîtă crezare merită. Spunea el că, puţină vreme mai
înainte, sosise la Iaşi un agă cu oamenii lui ca să ridice haraciul cuvenit
înaltei Porţi şi care nu fusese faţă la întîmpinarea soliei. Pe acest agă l-ar fi
chemat Gaspar vodă, după ce ar fi potolit mînia oamenilor săi, care ar fi
vrut să-i ucidă pe toţi turcii prinşi. S-a ivit atunci prilejul să se scape şi de
lefegiii turci din oastea sa, trimi-ţîndu-i la paza carelor cu cei 40 000 de
ţechini, haraciul ce trebuia să-l ducă aga. Mai întîi i-a răsplătit cu dărnicie
pentru slujba lor, dîndu-le şi pe deasupra, apoi li s-a plîns că numai
Skender-paşa îi voia moartea. El, chipurile, se afla nevinovat şi scrisese
luminăţiei-sale padi-şahul că se va înfăţişa el însuşi, dacă-i va porunci, ba
chiar cerea să i se taie capul dacă l-ar fi găsit vinovat cu ceva. Le-a mai
spus că se despărţea cu mare părere de rău, dar haraciul trebuia păzit să
nu încapă pe mîinile lacomului Skender-paşa. De bună seamă că,-după ce
i-a umplut de aur şi giuvaericale pe agă şi pe oştenii turci, a dat slobozenie
mulţimii să căsăpească pe toţi turcii ce-i vor mai fi găsit în cale în tot tîrgul
Ieşilor1. . . Pare de necrezut povestea lui Montalbano, dar iscusinţa minţii
lui Gaspar-vodă era în stare de toate acestea.
La Istanbul se făceau mari pregătiri de luptă împotriva hainului
Gaspar, mai cu seamă cînd solii lui Skender-paşa au sosit să-l pîrască pe
ghiaur. Cînd au venit oştenii cu haraciul, nimeni n-a mai înţeles adevărata
faţă a lucrurilor. Foştii lefegii şi mai cu seamă aga nu mai conteneau cu
laudele pentru Gaspar-vodă, şi astfel oastea făgăduită în sprijin lui
Skender-paşa n-a mai fost alcătuită.
1 Ibidem.
147
Pe de altă parte, dînd Vodă frîu liber mulţimii din Iaşi să-i căsăpească
pe turci, aceasta trecuse vrind-ne-vrînd de partea lui, neavînd a se aştepta
la iertare din partea Porţii. Moldova întreagă urma să înfrunte puterea
turcească, scăzută de fapt la mîna de oaste a lui Skender-paşa, datorită
iscusinţei lui Gaspar-vodă.
Scrisori poloneze trimise din Moldova povestesc despre întîmpinarea lui
Schimni-paşa într-altfel. Ceauşul ar fi avut asupra lui scrisori de la însuşi
sultanul, care-i poruncea să plece o dată cu solii la Istanbul, dar că, mî-
nios, domnul n-a vrut să se supună. Le-a arătat apoi solilor o altă scrisoare,
prin care hatmanul Zolkiewski îi făgăduia sprijin, după care a poruncit
uciderea turcilor. Montalbano spune că, după uciderea turcilor, Gaspar-
vodă ar fi vrut să lase ţara sub stăpînire polonă, el urmînd să plece în lume,
dar polonezii nu i-au îngăduit, cerîndu-i să rămînă mai departe. Atunci ar fi
făgăduit ei un sprijin de 80 000 de oşteni, şi abia atunci a hotărît şi domnul
să-şi adăpostească averea în cetatea Hotinului, după care s-a dus în tabăra
lui Zolkiewski. întîl-nirea dintre cei doi conducători de oşti a fost povestită
de martori care au fost de faţă, după care am putea-o vedea şi noi cu ochii
minţii.
Era o însorită zi de toamnă ce scălda în lumină culorile alaiului
domnesc. Gaspar-vodă călărea un cal rotat, cu harnaşament şi acareturi
din argint, late de vreo trei degete şi bătute cu nestemate. O învelitoare
roşie brodată cu aur acoperea spinarea frumosului animal, peste care se
afla şaua, la rîndu-i încrustată cu argint şi pietre nestemate. Scăriţele ei
erau de Persia, cu catifea roşie, cu lucrături meşteşugite din argint aurit şi
late de vreo cinci degete, cum nu se mai văzuse pînă atunci. Cu fală se ţine
în şa domnitorul, înveşmîntat în brocart de argint albastru. Pe deasupra
avea o mantie scurtă de catifea roşie, căptuşită cu blană de samur, şi apoi o
cazacă tot
148
în catifea roşie, cu blană de zibelină. De cblîncul şeii i atîrna un
buzdugan de argint aurit.
Şase oşteni păşeau pe jos în jurul calului domnesc. Aveau haine lungi,
roşii, şi pe cap pălării de mătase galena brodate cu stele de argint. Fiind
trase într-o parte a capului, se asemuiau cu beretele din zilele noastre, dar
nici aşa ceva nu se mai văzuse pe aceste meleaguri. în picioare purtau
cizme galbene şi la brîu centuri late de argint, de care erau agăţate tolbele
cu săgeţi. Pe un umăr purtau arcul, iar pe celălalt u'n buzdugan încrustat
cu argint. în urma lor păşeau ceilalţi oşteni din slujba domnului,
înveşmîntaţi la fel de bogat. Lor li se adăugaseră şi cei patru sute de cazaci
şi două sute de pedestraşi ai lui pan Thyskiewicz. care-i ieşise în
întîmpinare la vreo două mile de Nistru. Alaiul se încheia cu o sută de pe-
destraşi domneşti şi, la urmă de tot, şaptesprezece halebardieri cu nişte
bărbi cum nu se mai pomenise pînă atunci1.
La fel de scăldaţi în aur şi pietre scumpe, hatmanul coroanei, pan
Zolkiewski, şi hatmanul de tabără, pan Koniecpolski, au ieşit în
întîmpinarea oaspetelui cam la vreun sfert de milă înaintea taberei. După ce
s-au salutat după tipic, Zolkiewski a trecut în dreapta domnitorului şi
împreună au intrat în tabără. Steagurile în vînt, sunetele de tobă şi
trîmbiţă, precum şi loviturile de tun trase în aer dovedeau marea cins+e de
care se bucura domnitorul. Descălecînd, au intrat împreună în cortul
hatmanului, unde au ascultat o slujbă religioasă, după care au fost chemaţi
fruntaşii oştirii ca să se sfătuiască asupra încăierării ce urma. Pentru
această înfruntare Gaspar-vodă venise ,,cam sprinten, numai cu 600 de oa-
meni", zice Miron Costin, dar tot el adaugă că letopiseţele polone pomeneau
de vreo 12 000 de oşteni. Alţii zic
1 Apud Hurmuzaki-Bogdan, Documente, voi. II, sup. II, °P- cit., p. 500
—509.
148
că ar fi avut la Ţuţora cam vreo 40 000, dar nu poate fi crezută o
asemenea mulţime. Polonezii, la rîndul Tor aveau ,,1 600 de husari
înhieraţi, 4 000 de călăreţi steaguri îndzăoate, 200 de reiteri germani călări,
400 de cazaci şi 2 000 de pedestraşi nemţi, precum şi vreo 2 000 de oşteni
ai şleahticilor şi o mulţime de ostaşi în dobîndă, care au mîncat capul lui
Jolcovskii"1. Se poate spune că împreună ostile creştine însumau pînă la
20 000 de oameni.
Aşezîndu-se la sfat, Gaspar-vodă a cerut să se purceadă îndată la
Dunăre, atacînd oastea lui Skender-paşa pe negîndite, fiind şi puţină la
număr. El ştia că Poarta nu avea să trimită prea curînd alte oşti în ajutor
şi, ca să-i împiedice pe tătari, cerea să fie bătute şi ocupate cetăţile Tighina
-şi Cetatea Albă, punînd apoi aici pe cei 800 de lefegii valoni din oastea
poloneză, maeştri în apărarea cetăţilor. Era o socoteală cu cap şi, dacă ar fi
fost ascultat, alta ar fi fost soarta bătăliei.
Hatmanul Konecpolski şi alţii credeau mai nimerit să-i atragă pe turci
la Nistru, ca să nu se depărteze prea mult oastea de ţară, unde ar fi putut
căpăta ajutor la nevoie. Această părere a căzut pe dată, fiindcă prea ar fi
fost aduşi turcii în preajma hotarelor Poloniei. A rămas de bună hotărîrea
lui Zolkiewski, care se ţinea cel mai mare, dar s-a dovedit a fi fost şi cea mai
fără de cap, dintre toate. După mintea hatmanului, s-a hotărît să se facă
tabăra la Ţuţora, lîngă Iaşi, pe apa Prutului. Avea el ştiinţă că tot acolo
aşezase tabără şi înaintaşul său, hatmanul Zamoyski, care i-a biruit pe
turci şi l-a făcut odinioară domn pe Ieremia Movilă. Numai că oştenii lui nu
erau precum cei de altădată, şi nici el nu era Zamoyski! Nu s-a gîndit deloc
la puţinătatea oastei lui, cu care s-a lăsat înconjurat în tabăra de la Ţuţora,
şi
2 M. Costin, op. cit., p. 74.
149
nici la cîţi oşteni va fi avut Skender-paşa. dovedindu-se de astă dată
slab de minte.
Cu trecerea anilor mulţi au dat vina pe Gaspar vodă. că l-ar fi adus pe
Zolkiewski la înfrângere şi moarte făcîndu-l să se înfrunte cu un duşman
mult mai tare. Va fi avut şi domnul Moldovei vina lui, că prea s-a zorit să se
înfrunte cu turcii, dar se bizuise pe cei 80 000 de oşteni făgăduiţi, şi nu sub
20 000, şi de adunătură, aşa după cum îi avea de fapt Zolkiewski. Dacă ar
fi fost ascultat Gaspar-vodă, chiar şi cu oştesi puţini ar fi putut să-i
lovească tare pe turci, dar mintea lui Zolkiewski i-a făcut pe toţi să se
închidă la Ţuţora, fără nici o nădejde de biruinţă. Apoi, tot din vina
hatmanului au zăbovit în drum o mulţime de vreme, lăsîndu-i timp lui
Skender-paşa să-şi strîngă oastea. Abia în 12 septembrie, ostile polone au
făcut tabăra la Ţuţora, pe vechile urme ale lui Zamoyski. Rînduiala taberei
a fost bună. căci erau mulţi oşteni de meserie şi au legat carele unele de
altele şi s-au întărit şi cu şanţuri şi valuri de pămînt, încît cu greu ar fi
putut fi răzbită de duşman.
Pe la mijlocul lui septembrie, pe plaiurile moldovene, vara abia se mai
făcea simţită. Păsările călătoare treceau în cîrduri spre miazăzi, prevestind
toamna cea ploioasă şi cu drumuri desfundate. Era în plină vreme a
culesului, şi toţi cei care în vară se grozăviseră că aveau să se lupte cu
turcul se trăgeau acum mai curînd la muncă decît la bătaie. Ba unii dintre
ei fuseseră tare dezamăgiţi văzînd cîtă oaste avea Zolkiewski, încît îi bătea
gîndul să treacă de partea turcului, în vreme ce Skender-paşa primise între
timp ajutor de la hanul tătarilor. Galga-sultan, şi fratele său Aladin.
În dimineaţa zilei de 18 septembrie, după răsăritul soarelui, pe
dealurile din jurul Ţuţorei s-au ivit tătarii lui Gantemir-bei, după care turcii
şi-au ridicat corturile fără nici un zor, de parcă nu la bătălie veniseră. Către
amiază primele hărţuieli au- şi început, căci husarii cei
^7 — Domnii trecătoare — domnitori uitat! 257
nerăbdători: au şi dat năvală asupra tătarilor, care se încumetaseră a
se apropia prea mult de tabăra moldo-polonă. I-au alungat aproape pînă la
corturile turceşti, unde s-au oprit pe dată, fiind prea mare numărul celor
care-i înconjurau. Poate că ar fi fost pierduţi, dacă nu săreau la timp cazacii
din polcul lui Balaban, conduşi de pan Ujadowski. Cu răcnete înfiorătoare
şi cu sabia în mînă i-au pus pe fugă pe tătari, şi astfel husarii s-au putut
întoarce în tabără nesupăraţi.
În 19 septembrie, Zolkiewski a poruncit un atac cu toată puterea oastei
sale, răzbind pînă la şanţurile turceşti, unde ienicerii cu puştile lor i-au
oprit pe polonezi, în dreapta oştirii polone, tătarii s-au năpustit cu furie, şi
moldovenii care erau de acea parte au trecut pe dată de partea lor,
năpustindu-se asupra foştilor tovarăşi de luptă. Zic unii că hatmanul
Şeptelici ar fi fost în capul celor fugiţi, dar nu poate fi adevărat, căci el a
fugit o dată cu Gaspar-vodă.
Cu toate aceste încăierări din primele zile, cei din tabără nu au izbutit
să afle cîţi oşteni avea Skender-paşa, în timp ce acesta cunoştea totul
despre polonezi, în 20 septembrie, un trîmbiţaş turc s-a înfăţişat ca sol
lîngă tabăra hatmanului şi a făgăduit în numele lui Skender-paşa că-i lasă
pe toţi să plece acasă în schimbul lui Gaspar-vodă. Marele şi bunul prieten
Zolkiewski nu s-ar fi dat îndărăt de la un astfel de tîrg. Pan Korecki şi veli-
şah s-au şi întîlnit ca să se înţeleagă în vreun fel, şi nu era de mirare dacă
viaţa lui Gaspar-vodă ar fi fost preţul răscumpărării prostiei lui Zolkiewski.
înştiinţat la vreme de către Potocki şi Kalinovski, care nu se învoiau cu o
asemenea mîrşăvie. Gaspar-vodă a hotărît să scape cu fuga, pe ascuns.
Începuseră să se întindă zvonuri de plecare, fie cu tabără rînduită, fie
de-a valma. Ba se mai scornise că cei doi hatmani ar fi fugit împreună cu
domnul Moldovei, lăsînd oastea de izbelişte. Se lăsase noaptea, cînd
2f»8
o mare parte dintre polonezi s-au repezit spre apa Prutului vrind să
scape pe malul celălalt, neştiind că acoio îi aşteptau tătarii. Cu felinarele în
mîini, hatmanii au cutreierat malurile ca să-i vadă ostaşii că nu fugiseră şi
să se întoarcă în tabără.
Văzîndu-se în primejdie de a fi dat pe mîna turcilor, Gaspar-vodă s-a
sfătuit cu prietenii lui şi a hotărît să fugă în aceeaşi noapte. Şi-au înfăşurat
capetele cu turbane şi, vorbind turceşte, au izbutit să se strecoare tre-cînd
Prutul, dar nu toţi cei ce plecaseră, Marino Resti, bătrînul Amati, Potocki,
Kalinovski n-au mai ajuns pe malul celălalt, înecîndu-se în apele
învolburate. în schimb, o dată cu domnul au scăpat şi Iancovici, Bucioc,
Goia, Şeptelici şi Nicoriţă. înpotmolindu-se în mlaştinile de pe mal, Gaspar
a fost nevoit să-şi lase calul, fugind pe jos. A doua zi; găsindu-i-se calul, s-a
dus vestea că însuşi domnul s-ar fi înecat în Prut.
Ce s-a întîmplat, nu se prea ştie, căci multe zvonuri s-au mai scos pe
seama morţii domnitorului. Se pare că Vodă împreună cu Şeptelici, Goia şi
Nicoriţă ar fi apucat drumul către munte, Iancovici spre Polonia, izbutind
să scape pînă la urmă, în -vreme ce Bucioc s-ar fi adăpostit la un fin al său,
Toader Brăniştaru din satul Braniştea, pe lunca Jijiei. Aşa după cum spune
Miron Costin, ticălosul de fin l-a legat peste noapte şi l-a dat pe mîna
turcilor. A doua zi, sărmanul Bucioc a fost tras în ţeapă pe un dîmb din faţa
taberei polone, ca să fie Ia vedere.
În mintea lui Gaspar va fi încolţit planul să scape prin Transilvania,
tocmai pe la duşmanul său, Bethlen, unde nimănui nu-i va fi dat prin cap
să-l caute. Frînt de atîta alergătură, ajunge împreună cu cei trei boieri într-
o pădure din preajma tîrgului Trotuş. Se credea scăpat de urmărire şi, fiind
prea ostenit, vrea să se culce o vreme, sfătuindu-i şi pe ceilalţi să facă la fel.
Boierii însă erau prea înfricoşaţi de ceea ce avea să urmeze
151
apucind calea pribegiei alături de domnul fugar, încît s-au sfătuit să se
scape de el. Poate că turcii s-ar fj îndurat de iertare, dacă i-ar fi dus capul
voievodului plocon ... Cu acest gînd s-au aplecat asupra adormitului, şi l-au
înjunghiat. Se zice că vornicul Nicoriţă nu s-ar fi făcut părtaş la o asemenea
nelegiuire şi că numai ceilalţi doi ar fi fost făptaşii. Au descăpăţînat mai pe
urmă leşul, şi capul l-au înfăţişat noului domn, Alexandru vodă Iliaş,
nădăjduind la mare răsplată. Nu s-a bucurat însă deloc voievodul de
îndrăzneala boierilor de a se fi atins de capul uns cu mir al unui domnitor,
şi cumplită pedeapsă a poruncit pentru ucigaşi. Mai întîi li s-au tăiat
mîinile de la cot, către amiază picioarele de la genunchi, iar către seară
trupurile ciopîrţite, dar încă în viaţă, ar fi fost aruncate într-un pîrîu
îngheţat1. Miron Costin spune că ar fi fost aruncaţi în „umblătoare", căci
aşa meritau ucigaşii de domn.
A fost, în acest fel, şi Gaspar-vodă unul dintre cei ce şi-au pierdut capul
din vina lui Zolkiewski, dar nu ultimul. Marele hatman a mai rămas o
vreme înconjurat la Ţuţora, neştiind ce hotărîre să ia. A început să se tîr-
guiască cu Skender-paşa, zăbovind cu nădejdea că regele său avea să-i
trimită ceva oaste în ajutor, dar nici măcar nu ceruse cu hotărîre acest
lucru. Merindea îi era pe sfîrşite şi oştenii descumpăniţi, încît nu se mai
putea ţine seama de el. în cele din urmă l-a trimis pe Dmzbyki sol la
Skender-paşa, dar acesta le-a cerut să plece cu mîinile goale, fără arme şi
care, iar ca să nu le fie frică pe drum, în bătaie de joc, le-a făgăduit că avea
să-i ocrotească el pînă la Nistru . .. Ocara era prea mare, şi nici un polonez
n-a vrut să primească un asemenea tîrg.
În vreme ce se întîlneau solii, nu s-au mai produs hărţuieli; oştenii îşi
vorbeau unii altora, şi chiar închinau
1 Hurmuzaki-Bogdan, Documente, voi. III, sup. II, op. cit., p. 62 şi urm.
 152
r
cîte un pocal de băutură în cinstea duşmanului. Ba tătarii au cerut
polonezilor şi de-ale gurii, iar aceştia le-au dat cu dărnicie pîine, brînză şi
carne de cal, cu toate că nu le prisosea merindea. Ghiciseră că nu de lipsă
ceruseră ei hrană, ci ca să-i iscodească să vadă dacă au destulă.
După alte întîlniri şi tîrguieli, Skender-paşa a cerut 30 000 de ducaţi de
aur ca să-i lase să plece nestingheriţi. Altă tîrguială ca la bazar, căci
polonezii dădeau numai 10 000, şi s-a ajuns la 20 000. Numai că polonezii
nu aveau decît giuvaericale asupra lor, iar paşa a vrut bani peşin. Văzînd că
n-o scot altcum la socoteală, Zolkiewski porunceşte părăsirea taberei, şi
pentru întîia dată va da dovadă de chibzuinţă, hotărînd să plece în
rînduială şi să se apere tot drumul. După multe zile de chin şi lipsuri,
hăituiţi tot timpul pe de lături de tătari, au zărit în cele din urmă malurile
Nistrului. Atunci şi-au pierdut cu toţii capul şi, nemaiascultînd de hatmani,
s-au năpustit care mai de care către rîu, crezînd că vor scăpa cu uşurinţă
pe malul celălalt. Puţini au fost aceia care au izbutit să ducă acasă
cumplita veste a înfrîngerii suferite în ţara Moldovei, căci tătarii i-au pîndit
pe mal, vînîndu-i ca pe iepuri.
Soarta hatmanului Zolkiewski ne-o povesteşte Ion Neculce. cu farmecul
vorbei sale: „Cînd au bătut turcii pe Gaspar vodă la Ţuţora, întorcîndu-se
leşii înapoi, tă-iat-au un tătar pe Jolcovskii hatmanul leşescu lîngă Mo-
vilău precum scrie şi letopiseţul. Numai tătarul nu l-au Ştiut că este
Jolcovskii hatmanul leşilor. Ce după ce l-au omorît au găsit ceasornicul în
sîn, de aur cu diamanturi. Si aflînd tătarul că au fost hatmanul leşescu, să
fi dzis tătarul acela că nu trebuieşte să trăiască în lume dacă nu va avea
năroc şi să fie giunghiiat singur"1.
1 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955, p. 112. * *
152
La numai cîteva zile de la aceste întîmplări, Skender-paşa s-a întors
biruitor la Cetatea Albă, unde zice-se că ar fi fost otrăvit, la porunca
marelui vizir. Prea fusese norocoasă steaua viteazului paşă, care prin
biruinţa de la Ţuţora tăiase pentru totdeauna pofta leşilor de a mai stăpîni
Moldova.
Trupul fără cap al tînărului domn Graţiani, ridicat din pădurea unde
fusese ucis, va fi adus în tîrgul Trotuş şi îngropat cu cinstea ce i se
cuvenea, aşa după cum fu-ses porunca măriei-sale Alexandru vodă Iliaş.
Un an mai tîrziu de la cumplita lui moarte, papa Paul al V-lea trimitea un
răspuns la o scrisoare a celui pierit, Nu-i făgăduia bani, aşa cum se rugase
voievodul, ci îi mulţumea pentru sprijinul ce-l dădea catolicilor. Oare să nu
fi aflat papa de trista veste a morţii lui Gaspar-vodă? Atît de puţin se ştia
despre cel ce a vrut să calce pe urmele viteazului Mihai şi să unească toate
cele trei ţări surori?
Ar fi vrut din tot sufletul să scape ţara Moldovei cel puţin de jugul
turcesc, şi pentru aceasta ceruse ajutor de la toţi creştinii împotriva acelor
turci pe care nu i-a suferit din cea mai fragedă pruncie, cînd a fugit din
calea lor. Portretul rămas de la acest domn dat de mult uitării ne priveşte
de peste veacuri, cu oarecare tristeţe în ochii lui cei mari. ca unul dintre cei
ce şi-au dat viaţa pentru binele acestui neam, care era şi al lui.

PRINŢUL CĂRTURAR
La 14 decembrie 1607, în casa. familiei Kemeny venea pe lume micuţul
loan, spre marea bucurie a părinţilor, mai cu seamă a tatălui. El trebuia să
ducă pe mai departe faima binecunoscută a familiei, astfel că tatăl s-a ,
gîndit să-l înveţe din vreme meşteşugul armelor, după cum se cuvenea unui
fecior de nobil. De mic, jucîndu-se adesea cu copiii de iobagi, îndeobşte
români, le-a deprins cu uşurinţă limba, chiar dacă mai tîrziu începe s-o mai
uite.
Copilăria trece, cum se ştie, ca un vis frumos dar prea scurt, şi cînd
nici nu te aştepţi ai devenit mare şi plin de griji. Aşa s-a întîmplat şi cu loan
Kemeny, care la 16 ani se şi afla la curtea principelui Bethlen de la Alba
Iulia. Poate că începuse ca un simplu copil de casă al prinţului, cum era
datina, după care va fi ajuns scutier şi aşa mai departe, căci mintea lui cea
ascuţită Şi pătrunzătoare de mult folos i-a fost. îndrăgit de stă-pînul său,
primeşte îndrumări nu numai în meşteşugul războiului, ci şi în treburile
politiceşti, atît de strîns legate de viaţa unei ţări. Cu toată tinereţea lui, a
fost trimis în mai multe rînduri în solii destul de încurcate. Pe toate le-a
descurcat în folosul, ţării sale, ceea ce i-a
153
adus cu timpul şi rangul de căpitan de Făgăraş şi comite de Alba de
Jos1.
Cu multă durere în suflet îl va fi condus pe drumul cel fără de
întoarcere, în 1627, pe bunul său prinţ Bethlen, socotind totodată că nu
mai avea ce căuta la curte, pe lîngă un alt stăpîn. Totuşi, în 1630, cînd
Gheorghe Râkoczy I2 lua domnia Transilvaniei, fu poftit şi tînărul Kemeny
să i se alăture, căci noua stăpînire avea trebuinţă de oameni vrednici şi
cinstiţi.
O dată cu anii, dar şi cu faptele lui cele vrednice de laudă, s-a ridicat Ia
mari ranguri ostăşeşti, căci vremurile acelui veac se arătau a fi la fel de
tulburi, ca şi cele de mai înainte. Mai ales că ţara Transilvaniei ajunsese la
loc de cinste în bătrîna Europă, frămîntată pe atunci de îndelungatul război
de treizeci de ani. în 1648, cînd s-au împăcat capetele încoronate ale
Europei, fu poftită şi Transilvania să ia parte la pacea din Westfalia, ca şi
cum ar fi fost neatîrnată, şi nu supusă împărăţiei turceşti.
Prinţul Râkoczy şi-a dat seama că, în afara vitejiei, Kemeny avea o
iscusinţă a minţii cum nu se puteau lăuda mulţi alţii pe atunci. Bărbaţi
viteji avea el destui, dar înţelepţi mai rar! De aceea, l-a folosit pe Ioan Ke-
meny ca sol la Vasile Lupu, domnul Moldovei. Impresiile prilejuite de solia
lui de atunci, ca şi altele, le-a aşternut mai tîrziw pe hîrtie, fiidcă tare i-au
mai plăcut cele văzute şi auzite în ţara vecină. A fost de faţă şi la nunta
domniţei Măria, fiica lui Vasile-vodă, cu cneazul Janus Radzwill, şi nu s-a
putut ţine să nu povestească cele văzute. Mai cu seamă a scris despre
gustul cel bun al moldovenilor şi bogăţia curţii de la Iaşi, cu nimic mai pre-
jos decît altele. Cum era şi firesc, nu putea trece cu
1 Gergely Ladislau, Din memoriile principelui Ioan Kemeny (în solie la
Vasile Lupu), în „Magazin Istoric", 2, 1977, P. 37—39.
2 Râkoczy Gyorgy, principe al Transilvaniei (1630—1648).
154
vederea înţelepciunea lui Petru Movilă, mitropolitul Kievului, român de
obîrşie, venit la Iaşi cu prilejul nunţii.
În 1648 l-a părăsit şi prinţul Râkoczy, săvîrşindu-se din viaţă, dar
urmaşul şi feciorul răposatului, Gheorghe Râkoczy II1, l-a păstrat şi pe mai
departe pe iscusitul sfetnic al părintelui său. Mai mult chiar, cei doi erau şi
prieteni buni, cu toate că noul principe era mai înflăcărat decît fusese tatăl.
Continuînd politica înaintaşilor, Gheorghe Râkoczy a urmărit întru totul
calea scăpării de sub stăpînirea turcească, chiar dacă pentru o vreme s-ar fi
văzut silit să închine ţara habsburgilor. Avea nevoie de ostaşi vrednici
pentru o astfel de luptă grea, şi Kemeny a fost pus în fruntea oastei ţării
transilvane.
Numai că tînărul principe năzuia, în planurile sale, să cuprindă şi
Polonia, şi ar fi avut trebuinţă de coroana acestei ţări, înainte ca să încapă
în mîna turcilor ori a suedezilor. Că se va fi sfătuit şi cu Kemeny, n-avem de
unde şti, în orice caz generalul şi-a urmat principele pe meleagurile
poloneze.
Auzind de gîndurile prinţului, Vasile vodă Lupu l-a trimis pe logofătul
Gheorghe Ştefan la Kemeny, să-l poftească pentru o nouă călătorie la Iaşi.
Aveavmultă încredere domnul în mintea generalului, şi grozav i-ar mai fi
plăcut să cunoască gîndurile ascunse ale transilvanilor asupra Poloniei. Aşa
după cum avea să scrie cîţiva ani mai tîrziu însuşi Kemeny, Vasile-vodă n-a
îngăduit tîl-maci, şi au vorbit amîndoi româneşte, în cea mai mare taină. S-
au învoit, printre altele, ca Sigismund Râkoszy, feciorul prinţului, să se
însoare cu frumoasa domniţă Ruxandra, fata domnitorului. Ca socru al
viitorului principe transilvan, se şi vedea .fălosul domn stăpîn al celor trei
ţări, căci în Muntenia era convins că-î va aşeza în scaun pe fiu-său. Nu
putea şti pe atunci că, la puţină vreme, firavul Sigismund se va săvîrşi din
viaţă, iar
1 Râkoczy Gyorgy II (1648—1660).
154
domniţa hărăzită lui avea să aibă o altă ^oartă. Mult i-a mai plăcut lui
Kemeny şi această nouă călătorie la Iaşi, şi mai cu seamă cinstea ce i s-a
dat de către voievod. De altfel, a rămas un prieten statornic al familiei
domnitorului.
Gînduri mari nutrea şi Râkoczy pentru ţările româneşti, dar şi asupra
Poloniei, ca să poată crea o mare putere a tuturor creştinilor din această
parte de Europă. Ar fi izbutit astfel să stăvilească puterea otomană, dacă nu
chiar să-i arunce pe necredincioşi dincolo de Bosfor. Chiar dacă nu
împărtăşea gîndurile visătorului prinţ, Kemeny a socotit de datoria lui ca, în
1657, să treacă alături de el în Polonia, cucerind Cracovia, la 7 aprilie, mai
apoi Varşovia, la 23 iunie, şi se părea că biruinţa nu mai putea să le scape.
Dar la numai o lună, pe 22 iunie, oastea lui Râkoczy a fost înfrîntă la
Czerny Ostrow, iar generalul Kemeny căzu în robia tătărească.
Se năruise totul în viaţa inimosului bărbat, mai cu seamă cînd auzi că
preţul răscumpărării lui era de 116 OOOflorini de aur. Nu avea de unde să-i
plătească, şi nici chiar prietenul său, prinţul, n-ar fi putut scoate atîta
bănet, încît o robie veşnică părea să-l aştepte. Dar steaua lui cea norocoasă
nu l-a părăsit aşa de curînd, căci a nimerit la un stăpîn mai cumsecade,
care n-a avut nimic împotrivă să-şi lase robul să scrie ce va pofti. Abia
atunci va găsi timp robul Kemeny să-şi aştearnă pe hîr-tie amintirile
zbuciumatei sale vieţi, care trecuse de o jumătate de veac. S-a dovedit cu
acest prilej a fi un mare meşter al scrisului, iar pe lîngă amintirile lui, de
adevărat cronicar al vremii, s-a mai apucat şi de scrieri bisericeşti, scriind
ca nimeni altul pînă la el despre psalmii biblici, spre uimirea celor de mai
tîrziu, care au găsit în el un cărturar desăvîrşit. Nu mai puţin încîntat a fost
şi stăpînul său, care, văzîndu-i vrednicia la scris şi cum îl ştia şi om de
vază, a ţinut morţiş la preţul de răscumpărare.
155
îşi va fi luat gîndul de la libertate robul cărturar văzînd cerbicia
tătarului, cînd s-a auzit vestea că domnia Ţării Româneşti a fost luată de
Mihnea vodă Radu1, om cu mare trecere la turci, dar cu inima către
creştini. A-flase noul domn de cumplita soartă a vestitului general şi, cum
era prieten şi cu prinţul Râkoczy, s-a hotărît să'-l scape de robie. Le-a scris
tătarilor, făgăduindu-le răscumpărarea pe seama lui, şi a făcut totul ca, în
1659, să-l aducă pe Kemeny la curtea domnească din Tîrgo-vişte. De altfel
şi fostul rob poftea să-i mulţumească domnului român pentru ajutorul dat,
dar şi să se consulte ce-ar mai trebui făcut pentru ţărişoarele lor. O-
dihnindu-se o vreme la Tîrgovişte, Kemeny şi-a luat mai apoi rămas bun,
trecînt munţii către casă. îl bătea gîn-clul să se ocupe numai cu scrisul, pe
care atît de mult îl îndrăgise, încît nu mai dorea să se amestece în treburile
ţării.
În lipsa lui, Gheorghe Râkoczy al II-lea a fost înlo- ' cuit, în 1658, cu
Acaţiu Barcsay, român de obîrşie, dar cam plecat către turci. însă Râkoczy
n-a răbdat să-şi vadă ţara supusă turcilor, aşa încît, de la moşiile sale din
Ungaria de Sus, s-a repezit asupra necredincioşilor. Austriecii i-au făgăduit
tot sprijinul şi socotea prinţul că ţara întreagă a Transilvaniei, ba şi
domnitorii români de peste munţi aveau să-i stea în ajutor.
Împotriva lui s-a îndreptat atunci Sadi-paşa, cu vreo şase mii de turci,
două mii de munteni şi o mie de moldoveni. La chemarea lui Râkoczy, s-au
strîns în jurul său vreo opt mii de oşteni, cu care s-a îndreptat spre
Transilvania, pătrunzînd pînă către Cluj. Pe 22 mai 1660 are loc la Gilău
puternica încăierare dintre oştenii
1 Mihnea al III-lea Radu. domn al Tării Româneşti (1659— 1660). Vrînd
să-şi arate ataşamentul pentru memoria şi faptele lui Mihai Viteazul, şi-a
iuat numele de Mihai al III-lea şi a chemat la luptă antiotomană toate cele
trei ţări române, al cărui stăpîn se visa.
156
lui Râkoczy şi cei ai lui Sadi-paşa. Izbutind să-i dea înapoi pe turci,
prinţul s-a năpustit în fruntea călăreţilor trecîndu-i pe duşmani prin
ascuţişul săbiei. în avîntul luptei nici nu şi-a dat seama că i-a căzut căciula
din can. iar un turc, pălindu-l cu iataganul, cumplită rană i-a făcut la
frunte.
Văzîndu-l prăbuşindu-se, oştenii au făcut zid cu piepturile în jurul lui
şi, trăgîndu-se din calea turcilor, l-au dus în mare grabă la Oradea. Acolo i
s-au dat toate îngrijirile, dar rana era prea adîncă şi, în ziua de 7 iunie,
rănitul s-a stins din viaţă. Noroc că trupul neînsufleţit a fost cărat de
prieteni către moşiile lui din Ungaria de Sus, căci îndată turcii au
înconjurat cetatea. însă ar fi aşteptat ei mult şi bine să cadă cetatea cea
vestită în toată Transilvania, dacă nu s-ar fi găsit o femeie care să le arate
pe unde venea apa în Oradea înconjurată. Abă-tînd apa apărătorii nu au
mai răbdat setea, fiind şi vară, încît, la 27 august, Oradea căzu în mîinile
oştenilor lui Ali-paşa. Ţara rămînea şi pe mai departe în mîinile lui Barcsay,
dar, de fapt, adevăraţii stăpîni tot turcii erau.
Viteazul luptător de odinioară va arunca pana de gîscă şi toate sculele
scrisului, apucînd clin nou spada în mîini. îi trimite mai întîi pe Bânffy şi
Kâszony, oamenii lui de încredere, la curtea împărătească de la Viena, ca să
ceară ostaşi întrajutor1. în răstimp adună şi el la oaste, mai cu seamă
dintre cei ce doreau să scape de Barcsay, care prea era plecat în faţa
turcilor. Nehotărît cum era şi văzînd că marea parte a ţă"ii s-a ridicat îm-
potriva lui,- Barcsay s-a lepădat de domnie, cu gîndul să lase pe altul, mai
în stare, să rînduiască ţara. Dieta chemată la 1 ianuarie 1661 îl va alege
astfel pe Ioan Kemeny, ca principe2.
1 G. Andreescu şi C. Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al Moldovei (1659—
1661), Bacureşti, 1938, p.'55—57.
2 A. Sayoms, L'histoire generale des hongrois, Budapest-Paris, 1900, p.
347.
156
La numai o săptămînă, Barcsay fu prins de oamenii noului principe şi
adus sub pază la Sf. Gheorghe, în secuime. Acolo s-a dus şi Kemeny, poate
chiar cu gîndul de împăcare, dar se vede treaba că fostul principe nu îm-
părtăşea ţelurile lui Kemeny şi i se va fi împotrivit. Neînţelegerea dintre cei
doi va duce la pierderea capului lui Barcsay, căci Kemeny n-a întîrziat să
poruncească pieirea celui ce-i stătea în cale1.
În vederea înfruntării cu turcii începu să-şi rîndu-iască oastea, dar şi
să vadă care-i sînt prietenii. împăratul de la Viena l-a trimis pe vestitul
general Monte-cucoli, dar oştenii acestuia păreau mai curînd tîlhari de
drumul mare, jefuind totul în calea lor, mai ceva decît paginii. Kemeny aude
de isprăvile lor, dar îi îngăduie şi aşa, nădăjduind să fie mai aprigi contra
turcului. în Transilvania se afla şi pribeagul Constantin Şerban, care se
ispitea să apuce iar domnia Moldovei, unde era pe a-tunci Ştefăniţă,
feciorul lui Vasile Lupu. Pe faţă principele era de partea domnului
moldovean, dar într-ascuns l-a sprijinit pe pribeag, care ar fi fost mai
nimerit în ceasul de luptă împotriva turcilor.
La 23 aprilie, o nouă dietă hotărăşte neatîrnarea ţării, ceea ce însemna
că nu se mai putea ajunge la vreo înţelegere cu turcii. Cu toate acestea,
Poarta a dat adhname lui Mihai Apaffy abia în 14 septembrie, cînd i-a şi
poruncit lui Kiiguk Mehmet-paşa să-l sprijine cu oaste contra nepoftitului
Kemeny. Cei doi domnitori români primiseră de asemenea poruncă să-l
însoţească pe Apaffy împotriva oştilor transilvane, iar Montecucoli în-tîrzia
să se arate.
Abia în prima lună a anului celuilalt, ostile celor două tabere ajung
faţă-n faţă, la Seleşul Mare, din preajma Sighişoarei. Se va fi gîndit Kemeny
că la nevoie s-ar fi putut adăposti îndărătul zidurilor Sighişoarei, în aştep-
1 1b idem.
157
tarea lui Montecucoli. în orice caz, după ce a mărşăluit cale lungă, pînă
în inima Transilvaniei, oastea lui Kemeny era frîntă de osteneală, aşa că a
socotit să-i dea un răgaz, să se odihnească barem o zi.
Era în ziua de 22 ianuarie 1622, în plină iarnă, şi nu se aşteptau la
prea mare vrednicie din partea turcilor, obişnuiţi să lupte pe vreme mai
caldă. Iscoadele turceşti prinzînd de veste, chiar în aceeaşi zi turcii au
pornit asupra ardelenilor, stricîndu-le odihna. Marea spaimă ce i-a cuprins
i-a pus pe fugă pe oştenii lui Kemeny, dar nu mulţi au izbutit să scape.
Unii, mai îndrăzneţi, au încrucişat spadele alături de prinţul lor, dar
zadarnic, fiindcă erau copleşiţi, şi au căzut în ţarină alături de viteazul
principe.

PAPURĂ VODĂ
„... să născut domnului nostru prea doritul fiu al ui, Io Ştefan voievod,
dăi' mulţi ani şi viaţă lungă, doamne". .. Insemnînd aceste rînduri abia la
14 iunie 1641, pe îngălbenitul ceaslov, diacul a ştiut numai cît de aşteptat a
fost acest moştenitor, care trebuia să-l înlocuiască pe frăţîne-său Ion,
răposat numai cu un an înainte. Poate de aceea a uitat să însemne şi ziua
cînd s-a născut feciorul lui Vasile Lupu şi al doamnei Ecaterina, cea de-a
doua lui nevastă. Tare cătrănit mai fusese Vodă la moartea primului său
fiu, dar o licărire de nădejde tot mai avea, ca pruncul ce-l aşteptau să fie tot
fecior, şi aşa a fost.
Din hrisoavele vremii s-ar putea înţelege că venirea pe lume a coconului
domnesc ar fi fost cam pe la 26 ianuarie, dar nu mai tîrziu de 1 aprilie, cînd
numele lui ,.Io Ştefan voievod" apărea în întăriturile divanului domnesc.
Ţinea să arate, domnitorul, că pruncul abia născut avea să-i fie urmaş, şi
nimeni să nu cuteze altcum. Poate că şi de aceea îi va fi pus numele de Şte-
fan, după viteazul voievod de odinioară, ca să-i semene la fapte şi la vorbe,
şi cu nimic să nu-i fie mai prejos. Pînă a deveni însă marele Ştefan, coconul
era alintat cu numele de Ştefăniţă, fiind răsfăţatul părinţilor, surori
 158
lor şi al doicilor. Linguşitorii curteni încă de pe atunci i se închinau şi
căutau a-i face pe voie, şi astfel în mintea copilului a rămas bine închegat
că un boier trebuie să fie la fel de ascultător ca şi un slujitor. Şi se poate ca
mulţi boieri în totă firea să se fi lăsat încălecaţi de coconaş, numai pentru a
fi pe placul părintelui său, căci se aflau şi pe atunci asemenea oameni de
nimic.
Dar bucuria cea mare, pricinuită de naşterea lui Ştefăniţă, a fost curînd
umbrită de ceauşul Porţii, care venea cu porunca să-l ducă pe cocon la
Istanbul, ca ostatic. Or, tocmai aşa ceva n-ar fi îngăduit Vasile-vodă, pentru
nimic în lume! Era un om bogat domnitorul şi, risipind grele pungi cu
galbeni, a izbutit pentru încă trei ani să amîne zălogeala feciorului său
printre străini. Turcii însă erau lacomi de bani şi curînd se cam uitase de
cheltuiala voievodului, aşa că din nou au poftit zălog la Poartă, dacă nu pe
copil, atunci pe doamna Ecaterina şi cele două domniţe, Măria şi Ruxandra.
Alţi bani cheltuiţi, alte nenumărate daruri şi rugăminţi, şi cu mare greutate
a izbutit să aibă linişte încă un an. în sfîrşit, la 12 iulie 1645, domniţa
Ruxandra trebui să se aşeze în oraşul sultanului, căci Vasile-vodă văzuse
că altcum n-ar mai fi scos-o la capăt. Se va fi gîndit el că, măritîndu-şi fata
după Sigismund Râkoczy, feciorul prinţului ardelean, aşa cum era vorba,
curînd avea s-o aducă înapoi. Or, sultana valide1, faimoasa Kosem, chiar
de ar fi îngăduit nunta Ruxandrei, tot ar fi poftit în loc pe Ştefăniţă, dar,
cum domniţa nu s-a mau măritat atunci, lucrurile au mai tărăgănat încă
patru ani. Abia în august 1649, domniţa ostatică s-a înapoiat acasă pentru
a se mărita cu Timus, feciorul lui Bogdan Hmelnicki, hatmanul cazacilor, în
răstimp, sultanul Ibrahim-, în numele căruia se cereau ostaticii, a fost
răsturnat de la domnie şi astfel
1 Mama unui sultan.
2 Ibrahim I (1640—1648).
158
a slăbit şi puterea lui Kosem valide, iar noul sultan, Mehmed al IV-lea1,
n-a mai cerut pe nimeni zălog. De fapt, noul stăpîn era cam de vîrsta lui
Ştefăniţă, iar sultana valide Turhan era departe de a fi dîrza Kosem.
La 1 septembrie 1652, la Iaşi se sărbătorea cu mare pohfală nunta
domniţei Ruxandra, fiind, se pare, cea din urmă petrecere în palatul lui
Vasile-vodă. Un an mai tîrziu, în toamna lui 1653, numai ce s-a ridicat cu
oaste asupra domniei fostul logofăt Gheorghe Ştefan izgo-nindu-l pe Vasile
Lupu. Acesta şi-a trimis familia la adăpostul zidurilor Sucevei, pînă ce el
avea să se întoarcă cutezător. N-a mai fost cînd, fiindcă la 9 octombrie Eca-
cu sprijinul ginerelui său, Timus, şi să-l pedepsească pe terina doamna şi
Ştefăniţă au fost siliţi să se dea prinşi în mîinile noului domn, Gheorghe
Ştefan. Mult ar mai fi poftit fostul logofăt să se răzbune pe familia fostului
său stăpîn, dar n-a cutezat de teama lui Râkoczy, care n-ar fi îngăduit.
Sfetnicii l-au povăţuit ca măcar copilu- . lui domnesc să-i reteze vîrful
nasului, spre a nu mai cu-' teza vreodată la domnie, dar el se zice că ar fi
spus: „om mUri noi pînă va ieşi unul ca acesta la domnie".
 Prinşii de la Suceava au fost duşi în conacul de la Buciuleşti, undeva pe
apa Bistriţeî, de nimeni nu mai ştia de ei. Jurîmprejurul caselor erau
şanţuri adînci cu apă. încît nimeni n-ar fi putut pătrunde pînă la ei. Acolo
fuseseră duşi şi fraţii vel-postelnicului Constantin Cantacuzino. duşmanul
de moarte al noului domn, boierii Ior-dache şi Toma. Pe aceştia îi speria cu
tăierea capului în fiecare zi, şi poate că ar fi făcut-o, de nu apuca domnia
Ţării Româneşti ruda lor, Constantin Şerban. Ca să-i facă pe plac vecinului
său de la miazăzi, domnul Moldovei a poruncit ca cei doi boieri să fie
sloboziţi, după rugămintea domnului muntean.
1 Mehmed IV (1648—1687).
Domnii trecătoare - domnitori uitaţi 273
Vasile-vodă s-a zbătut în acest răstimp să-şi scape şi el familia, dar n-a
fost chip. însuşi marele vizir, Ko-priilii, i-a scris iui Gheorghe Ştefan să
trimită îndată fa-mila ostatică la Istanbul, dar acesta a răspuns că habar n-
are unde s-ar fi putut afla. Trecuseră cîteva luni bune de cînd erau la
Buciuleşti, căci scrisoarea marelui vizir era din 25 iulie 1645 şi mai să se
împlinească anul de cînd mama şi feciorul zăceau la popreală. Au mai
trecut apoi ani la rînd, şi soarta lor părea pecetluită, dacă, pe negîndite,
după cinci ani, Gheorghe Ştefan n-ar fi fost schimbat de la domnie. Noul
domnitor, Gheorghe Ghica, era prietenul marelui vizir şi, dînd peste închişii
de la Buciuleşti, pe dată i-a slobozit, trimiţîndu-i la Istanbul.
Ştefăniţă fusese închis la vreo doisprezene ani, iar acum se făcuse de
şaptesprezece, cînd ar fi trebuit să fie un fecior în lege. Din păcate, hrana
proastă şi lipsa de libertate au făcut din el un tînăr firav şi plăpînd, ca o
floare crescută fără soare. La Istanbul s-au aşezat în casele lor din preajma
seraiului, dar Vasile-vodă'tot închis la Edi Kule se afla. Ştefăniţă fiind nevoit
să facă legătura dintre el şi lumea din afară. Tot umbrind pe la mai marii
împărăţiei, a ajuns să fie cunoscut de toţi, ba chiar şi marele vizir ar fi spus
odată: „fecior voinic are Vasile-beiul!". Prea vînjos nu va fi fost, dar de
frumos nu inai încape îndoială, căci amîndoi părinţii aveau o înfăţişare mai
mult decît plăcută.
Nu după multă vreme, - Gheorghe Ghica, domnul Moldovei, a fost
trecut în Ţara Românească, în locul hai-nitului Mihnea al III-lea. Atunci s-a
gîndit marele vizir că fecioraşul beiului, care-i plăcuse atît de mult, ar fi
nimerit de domn. Se înţelege că gîndurile i-au venit după ce a pipăit cele
300 de pungi pline cu reali, a mîngîiat minunatele blănuri şi şi-a desfăcut
privirea cu nenumăratele giuvaericale primite în dar de la beiul cel închis la
Edi Kule. Căftănind feciorul, tatăl avea să rămînă şi pe mai departe închis
ca zălog, aşa că, poate din a
159
ceasta pricină, ceremonia căftănirii nu s-a făcut cu pompă şi nici alaiul
domnesc n-a fost pe măsura falei lui Vasile vodă.
A căpătat steagul domniei în noiembrie 1659, pe cînd avea 18 ani, cu
toate că solul veneţian din Instanbul nu-i dădea mai mult ca 15. Oastea ce-l
însoţea era de vreo mie de arnăuţi, dar i se făgăduise ajutor tătăresc în caz
de nevoie, căci Constantin Şerban, care domnea la Iasi, nu prea se dădea
dus la porunca turcilor. N-a mai fost nevoie, căci s-au tras cu toţii din calea
lui, treburile fiind încurcate mai rău în Transilvania şi Ţara Românească. A
fost nevoit chiar să trimită oşteni împotriva lui Mihnea al III-lea, precum şi
peste munţi, să-l sprijine pe Acaţiu Barcsay, principele Transilvaniei.
Avîndu-se bine cu tătarii, a pus vorbă la căpetenia Gazi Ghirai, pentru doi
nobili ardeleni căzuţi în robie, Apaffy şi Beldi, cu toate că la întoarcerea
către casă pilcuri de oşteni moldoveni fuseseră loviţi în secuime.
În ţară însă a găsit numai nenorocire, din cauza atîtor jafuri făcute de
tot felul de oşti. Bieţii oameni se adăpostiseră prin păduri- de teama
cotropitorilor, care, dacă nu găseau nimic de furat, luau robi. Ba chiar şi
boierii Toma Cantacuzino, Ion Prăjescu şi Ilie Şeptelici au fost luaţi zălog de
către paşa de Silistra, şi eliberaţi prin răscumpărare, cu multe pungi de
aur. Peste toate, a mai trebuit să vină şi o secetă cumplită, care a pîrjolit
meleagurile dintre Carapţi şi Dunăre, iar în urma ei, foametea cea mare.
Ajunseseră bieţii locuitori de mîn-cau „pîine de rînsă (coajă de copac) şi de
papură". Era în primul an al domniei lui Ştefăniţă, şi de aceea lumea nu l-a
mai uitat, zicîndu-i în bătaie de joc „Papură vodă". Ajunseseră mamele să-şi
vîndă copiii, „însă i-au vindut de mare nevoie că-mi murea de foame, cînd
[cu] fooametea cea mare, cînd au fost mierţa de pîine cîte
160
un galben, în zilele lui Ştefan vodă. sin Vasile vodă"1. Nu se mai
strîngeau biruri, neavînd de unde, şi toate bucatele se scumpiseră, şi nu le
găseai. Atunci au izbutit o parte dintre boieri să cumpere pămînt cu
nemiluita, adunînd moşii uriaşe, de nu le mai vedeai marginile.
Nu bietul ,,Papură vodă" a fost vinovat de nenorocirea abătută asupra
ţării, căci el abia venise la domnie. De altfel, în scurtă vreme, fie că după
mintea lui, fie a lui Vasile-vodă de la Istanbul ori a boierilor Cantacu-
zineşti, domnitorul a început a face rînduială în ţară. Mai întîi a poftit pe
toţi cei bejeniţi să se întoarcă la casele lor, nemaiavînd a se teme de nimic.
în locurile rămase pustii a chemat străinii de peste hotare, ca să se înde-
sească satele şi să se lucreze ogoarele. Făgăduia scutirea de biruri pentru
trei ani. numai să poată fi lucrat pămîntul. Din aceleaşi pricini i-a lăsat şi
pe boieri să agonisească cît mai mult pămînt, numai să-l muncească, cu
cine or şti. Nici măcar n-a încercat să-i supere cu ceva pe duşmanii familiei
sale, iar boierii ce fuseseră de partea lui Gheorghe Ştefan au fost primiţi în
divan. Nu a fost vărsător de sînge, şi atunci cînd a poruncit descă-păţînarea
boierului Vasile Gealalăul o făcuse din pricina trădării, întrucît acesta
trecuse în 1661 de partea lui Constantin Şerban.
A avut însă şi păcatele lui, după cum ne spune şi cronicarul Radu
Popescu. Se vede că învăţase de mic copil să se poate necuviincios cu
curtenii, încît nici domn fiind nu s-a purtat mai altfel. De pildă: ,,Cînd
ieşiea la plimbări punea pă boieri pă caii lui cei turceşti şi ieşind la cîmpu le
lua frîiele şi le da cîmpia". . . Şi tot astfel: ,,. . . era un heleştru mare, cît l-
am pomenit şi noi, şi pă heleşteu foişor domnesc, lîngă casele domneşti. Dă
acolo pă mulţi boieri îi arunca în heleşteu şi rîdea scoţîndu-i
 1 Constantin Andreescu şi Constantin Stoide, Ştefăniţă Lupu, domn al
Moldovei (1658—1667), Bucureşti, 1938.
161
din apă îi îmbrăca în haine domneşti", spunea cronicarul. Pare mai
curînd o joacă de copil, care, speriat ca nu cumva să se fi supărat bărboşii
curteni, îi încărca de daruri. De bună seamă că nici boierii nu erau
nemulţumiţi de isprăvile domnitorului.
În schimb grija lui faţă de ţară, chiar şi atunci cînd nu-l mai avea pe
Vasile-vodă, era o treabă de om înţelept. Bolnav şi bătrîn, tatăl său a fost
zlobozit în cele din urmă, abia către sfîrşitul anului 1660, dar ce folos, că la
28 martie anul următor era pe moarte. Pe la începutul lui aprilie, fu adus
cu mare pompă şi îngropat la ctitoria lui de la Trei Ierarhi.
Anul 1661, pe lîngă buna veste că prietenul familiei sale, loan Kemeny,
fusese ales principe al Transilvaniei, i-a adus şi necazul năvălirii cu oaste,
chiar în prima jumătate a lui ianuarie, a lui Constantin Şerban. Pribeagul
domn nu mai fusese îngăduit în Transilvania, şi se adăpostise prin părţile
căzăceşti. De acolo venise cu oaste asupra lui Ştefăniţă-vodă, luat pe
negîndite. Acesta a trecut de îndată Prutul, întocmindu-şi tabăra la Coi-
ceni, de unde i-a trimis înaintea năvălitorilor pe boierii Gheorghe Catargiu,
Grigore Hăbăşescu şi Mihalcea Hîn-cul, pe apa Răutului, cu vreo 200 de
oşteni, care de fapt erau cam toată oastea lui. Oastea căzăcească a risipit pe
dată puţinii oşteni domneşti, după care s-a coborît pe Prut la vale, cu gînd
să-l învăluie pe Ştefăniţă-vodă. Aştepta ajutor tătăresc, dar un căpitan din
slujba sa, Voi-cehovsky, aflînd de gîndurile cazacilor, i-a dat de ştire. A
ocolit atunci tîrgul Iaşilor şi s-a oprit la Tomeşti, pe apa Bahluiului.
Încrezător în izbîndă, Constantin Şerban a intrat în Iaşi, apucînd
domnia, de unde l-a trimis pe boierul Du-roc cu 500 de oşteni să prindă pe
Ştefăniţă-vodă şi pe cei din jur. cţi mai rămăseseră. Aşa a trecut toată luna
ianuarie. Pe la începutul lui februarie, Ştefăniţă primeşte
161
ajutor şi de la turci şi de tătari, pornind îndată asupra veneticului, la
Iaşi. Puţin a lipsit ca înşişi cazacii să nu-l dea de viu pe Constantin Şerban
pe mîna domnului Moldovei, şi numai lefurile grase pe care le făgăduise pri-
beagul la înapoiere i-au făcut pe cazaci să nu cadă la învoială cu Ştefăniţă-
vodă. Nemaifiind primit nici în Transilvania, Constantin Şerban s-a dus să-
şi sfîrşească viaţa printre cazaci, nemaiauzindu-se nimic de el.
La sfîrşitul lui februarie, Ştefăniţă era din nou domn. Ca şi altădată, va
căuta să rînduiască ţara şi să lege pritenie cu toată lumea. Trimisese
rugăminte pînă şi papei, spre a îngădui venirea lui Gabriel Thomassy, un
călugăr franciscan bulgar ce locuia în Tîrgovişte, ca episcop catolic al
Moldovei. Papa a fost bucuros şi l-a îndemnat şi pe domn să treacă la
credinţa lui. Ştefăniţă vodă însă nu s-a prea omorît cu cele sfinte, dar a
închinat unele mănăstiri la Sf. Munte Atho , ca să nu supere nici clerul
local.
Primăvara anului 1661 tare mai cătrănise inima tî-nărului domn, prin
moartea tatălui său. însă treburile porniseră pe un drum bun, cu tihnă şi
pace, după ce s-a tras şi pribeagul Constantin-vodă hăt departe. Şi poate că
porecla batjocoritoare ar fi fost înlocuită, ori uitată, dacă ţara ar fi apucat
vremuri de pace şi belşug. A trecut tot în linişte şi vara, care n-a mai fost
secetoasă ca cea din 1660, dar pe la mijlocul lui septembrie, pe cînd se
aştepta cel mai puţin, un ceauş de la Poartă i-a adus poruncă să plece
alături de paşa de Silistra, tocmai la apa Niprului.Acolo, împreună, aveau
să-l ajute pe hanul tătarilor să întărească o cetate.
Nu încăpea vorbă de împotrivire la porunca Porţii, încît, mai cu voie,
mai fără, s-a îndreptat spre hotarele de răsărit. N-a mers prea lungă cale,
căci în drum a tre-
162
buit să se oprească la Luteni, pe apa Bîcului, nu departe de Tighina.
Acolo a căzut greu bolnav şi, la 29 septembrie 1661, s-a stins din viaţă, o
dată cu boierul Dumi-traşcu Drăguţescu. Poate că din această pricină solul
ve-neţian din Viena, Giovani Sagredo, spunea că ar fi murit de febră tifoidă.
Alţii cred că ar fi fost vorba de ciumă ori, cum zice cronicarul Radu
Popescu, „că l-au otrăvit boierii", dar se poate spune, precum acelaşi
cronicar: „ci ori una ori alta, el tot a murit"... '

DOMN SĂRAC
E oare cu putinţă ca un domnitor al bogatelor ţări române să fie atît de
sărac la mazilirea lui, încît nici bani de drum să nu fi avut? ! Oricît s-ar
părea de neînchipuit, dar un asemenea voievod a fost Iliaş Alexandru, domn
al Moldovei între 1666 şi 1668.
Era feciorul lui Alexandru vodă Iliaş, cel ce domnise în amîndouă ţările
române, ultima oară părăsind Moldova în 1633, dar cam pus pe fugă de
către supuşi. Fusese poftit atunci de către unii boieri să se împace şi să se
întoarcă chiar de la Galaţi, dar voievodul nu s-a învoit, ci a luat calea
Stanbulului. Va fi nădăjduit că înalta Poartă, mîniată pe foştii lui supuşi,
avea să-l trimită înapoi, cu oaste, să-i pedepsească, dar s-a înşelat. Apoi,
trecînd anii, n-a mai fost trebuinţă de un domnitor bătrîn, şi astfel mazilul
Alexandru Iliaş a rămas să-şi sfîrşească zilele în oraşul sultanilor. Se va fi
terminat şi bruma de avere ce va fi avut, iar cînd a dat de fundul sacului, s-
a văzut nevoit să se îndatoreze, spre a putea trăi. Cum se întîmpla adesea,
cămătari de toate neamurile l-au îmbiat cu bani, nădăjduind ca măcar
feciorul
162
fostului domn să apuce vreo domnie, şi atunci şi-ar fi scos ei datoriile
înzecit. Văzînd însă că nici vorbă să mai vină norocul şi pe la bătrînul
domn, nu puţini au fost cei care au început să le bată la uşă, cerîndu-le
banii înapoi. Aşa se face că tînărul Iliaş a învăţat ce înseamnă sărăcia şi
mai cu seamă cum trebuie să se ferească de ochii celor cărora le datorau
bani. Apoi, cum toate au un sfîrşit, şi bătrînul voievod a închis ochii pe
vecie, lăsîn-du-i feciorului nu numai grijile, ci şi datoriile ce le avea. Bietul
de el, abia dacă a izbutit să facă rost de ceva parale pentru înmormîntarea
oaselor părintelui său, fără să se mai gîndească la vestitele pomeni ce se
făceau cu astfel de prilejuri.
Era o primăvară însorită şi plină de miresmele florilor, căci bătrînul şi-a
dat duhul în toiul lui florar 1666. Oricîte păcate va fi avut fostul domnitor,
pentru el fusese un părinte drăgostos, şi cu durere păşea în urma căruţei
care hurduca sicriul pe caldarîmul uliţelor. Era tare îngrijorat Iliaş, şi la
început nici n-a băgat de seamă că un slujitor împărătesc nu-l mai scăpa
din ochi, dar în cele din urmă tot l-a văzut, şi un junghi i-a dat prin inimă:
nu putea fi vorba decît de vreun cămătar, care se va fi plîns stăpînirii şi
acum îl căuta să-l închidă. . . A rămas totuşi pînă cînd bulgării de pămînt
s-au rostogolit pe capacul sicriului, iar cînd slujbaşul a întors o clipă
spatele, a şi fugit, izbutind să se facă nevăzut. De spaimă se va fi ascuns în
podul casei, dar slujbaşul i-a dat de urmă şi l-a poftit la caimacamul
marelui vizir Mehmed Kopriilu-paşa. Se va fi rugat de turc să-l îngăduie, că
va face rost de bani, dar pas de te înţelege cu turcul! Porunca era limpede,
să fie dus pe dată la se
163
raiul împărătesc. Neavînd încotro, se va fi împăcat şi cu gîndul
întemniţării, ca rău platnic, şi s-a înfăţişat dregătorului, însă, cît pe ce să i
se oprească inima cînd află că în loc de temniţă fusese căftănit domn al
Moldovei, dîndu-i-se pe loc steag de domnie!
Ce se întîmpiase? Fuseseră date la iveală nişte scrisori de la Duca-vodă
cel bătrîn, prin care acesta se lega cu hanul tătarilor să treacă de partea
moscalilor. Cum marele vizir se afla plecat cu oastea, caimacanul n-a mai
zăbovit, ci s-a înfăţişat slăvitului padişah cu scrisorile de hainie. Mîniat
peste măsură de necredinţa ghiaurului, sultanul a poruncit să fie mazilit şi
înlocuit cu vreun pribeag „os domnesc" aflător la Istanbul. Pe dată s-au îm-
prăştiat ceauşii împărăteşti prin oraş şi s-a făcut ca unul din ei să dea
peste sărmanul fecior ce-şi îngropa tatăl, îşi vor fi amintit degătorii de
slujbele răposatului. Alexandru Iliaş, care le-a rămas cu credinţă pînă la
moarte, încît au socotit că fiul său era destul de nimerit. Nici nu s-au gîndit
că tînărul, născut şi crescut la Istanbul, vorbea turceşte, greceşte, dar nu şi
propria lui limbă românească. ..
Un altul, în locul proaspătului căftănit, pe dată s-ar fi împrumutat cu
zeci de pungi, pe care cu uşurinţă le-ar fi dobîndit acum, spre a-şi întocmi
un alai domnesc cum se cuvenea. El însă, deprins cu traiul săracilor, nu. s-
a mai împovărat cu alte datorii, ci s-a grăbit să plece spre ţara ce-i fusese
hărăzită de soartă. Trecînd vadul Dunării, pe la Obluciţa, va fi fost şi el
întîmpinat cu urări de bun-venit, dar, din păcate, n-a înţeles o iotă din
limba strămoşilor săi. De atunci şi pînă s-a întors de unde a plecat, nu s-a
descurcat decît prin tîlmaci.
163
Ajuns în cetatea de scaun a Iaşilor, aude că fostul domnitor, Duca, se
aflase la un pas de moarte, cît pe aci să plătească pentru blestematele
scrisori. Norocul lui a fost că, înainte de a porunci sugrumarea beiului, cai-
macamul a dat de ştire şi marelui vizir, care s-a întîr-ziat să poruncească
liberarea osînditului. Atunci a ieşit şi adevărul la iveală! Marele vizir aflînd
că hanul ar avea gînd de hainie, dar neavînd dovadă, a cerut bunului său
prieten. Duca-vodă, să afle adevărul. Şi l-a sfătuit marele vizir să facă
scrisori anume către han, prin care, chipurile, şi el s-ar învoi să se dea cu
moscoviţii. Voia să-l ispitească pe tătar şi astfel să facă dovada necredinţei
lui, numai că olăcarul domnitorului a căzut pe mîna turcilor. Aceştia, aflînd
scrisorile asupra lui, le-au trimis la Poartă, şi aşa s-a întîmplat de a fost
mazilit Duca vodă, nevinovat. Acum, că domnia fusese dată lui Iliaş vodă,
nu l-au mai repus în saun.
În afara acestor întîmplări, în ţara Moldovei era linişte şi belşug, căci de
multă vreme fusese lăsată în pace de vecini. La început, ţara şi boierii nu l-
au privit cu ochi buni, amintindu-şi de isprăvile răposatului său părinte.
Mai cu seamă se ţineau deoparte cei ce staseră atunci împotriva domnului
silindu-l să părăsească domnia, dar şi boierii de casă ai lui Duca-vodă.
Domnitorul însă nu a venit cu gînduri de răzbunare, ci a iertat pe toată
lumea. Dar pe unii boieri de-ai lui Duco-vodă i-a făcut să-l împrumute cu
nişte bani, pe care se înţelege că i-au dat bucuroşi... de frică.
Pe vremea ultimei domnii a tatălui său, mulţimea se ridicase împotriva
domnului, dar mai cu seamă asupra prietenului său, vel-vistiernicul Batiste
Veveli. Răscula
164
ţii îl aveau atunci în frunte pe boierul Bosie Lăpuşneanu, iar cînd
Alexandru-vodă s-a lepădat de prietenul său, acesta, încăpînd pe mîna
mulţimii, a fost făcut fărîme pe loc. Acum, la domnia lui Iliaş vodă
Alexandru, venise în ţară şi feciorul vistiernicului ucis, care, dornic de
răzbunare, l-a prins pe Bosie Lăpuşneanu şi l-a închis, cu gînd să-l ucidă în
cazne. Toate acestea le făcuse fără ştirea domnului, dar nimeni nu i se
împotrivise, ştiindu-l bun prieten cu Vodă. Iliaş, aflînd de isprava tînărului
Batiste, s-a mîniat şi a poruncit slobozirea întemniţatului, făgăduindu-i că
nu avea a-şi teme viaţa de nici o răzbunare. Ba, pe deasupra, şi-a mai
mustrat şi prietenul pentru asemenea faptă! Mare bucurie a fost atunci,
mai cu seamă în rîndul boierilor ce-i fuseseră împotrivă, care au alergat la
mila lui. Tare mulţumit a fost şi domnitorul, văzînd dragostea supuşilor săi,
şi a căutat să facă şi el cheltuieli mai mari spre a-şi ţine pohfala
domnească. Zic unii chiar că aceste cheltuieli ar fi fost peste măsură, ceea
ce a dus la sporirea birurilor. Se poate ca domnitorul nici să nu-şi fi dat
seama de răul ce-l făcea, căci, milos cum era, n-ar fi îngăduit silnicia
săracilor.
Inima lui cea milostivă, dar mai cu seamă sărăcia dinainte l-au făcut de
multe ori ca în judecăţile domneşti să dea chiar el bani pentru cei ce nu
puteau să-şi plătească datoriile. Ştia prea bine ce însemna să fii dator!
Spun cronicarii că multe judecăţi ar fi ieşit strâmbe şi din cauza
necunoaşterii limbii. în afară de asta, săracul de odinioară se făcuse tare
darnic, risipind daruri în toate părţile, fără a chivernisi bani şi pentru el
însuşi.
 Aşa l-a ajuns toamna anului 1668, şi o dată cu ea şi mazilirea, silindu-l
să se întoarcă la sărăcia lui din Is-
165
tanbul. Sărac a venit, şi la fel a plecat! A fost nevoit să ceară bani de
drum de la nişte boiernaşi, căci marii boieri, care l-au linguşit şi s-au
îndestulat cît a fost în domnie, n-au vrut să-i dea nici măcar un firfiric.
Întors la Istanbul, n-a mai cutezat să ceară vreo altă domnie. Şi s-a
stins din viaţă necunoscut de nimeni, printre străinii a căror limbă o
vorbea, dar ei îl ţineau de venetic. Domnia lui scurtă n-a adus nimic
Moldovei, nici rău, nici bine.

LUCRĂRI CONSULTATE
Izvoare:
1. Călători străini despre ţările române, voi. I—II, Bucureşti, 1968.
2. Cantacuzino, Constantin, Cronica Ţării Româneşti, în
Cronicari
Munteni, voi. I, Bucureşti, 1961.
3. Costin, Miron, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1956.
4. Costin, Nicolae, Letopiseţul Tării Moldovei de la zidirea lumii pînă
la 1606 si de la 1709la 1111, Iaşi, 1976.
5. Cronicele slavo-române din secolele XV—XV/, publicate de Ion
Bogdan, (Ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu, Bucureşti,
1959).
6. Hurmuzaki-Bogdan, Documente: Voi. II, sup. I, Bucureşti, 1885, p.
431,
465, 466, 500, 503; Voi. II, sup. II, Bucureşti, 1895, p. 465 şi urm.; Voi.
II, nr. CCXXV, Bucureşti, 1891, p. 309 (subsol); Voi. III, sup. II, Bucureşti,
1900, p. 62 şi urm.; Voi. VIII, Bucureşti, 1849, p. 364, 370, 372, 378, 379;
Voi. XI, Bucureşti, 1900, p. IX şi urm.; Voi. XV, p. I, Bucureşti, 1911, p. 4;
Voi. XV, sup. 1, Bucureşti, 1911, p. 231.
7. Hurmuzaki, Eudoxiu, Fragmente, III, Bucureşti, 1880, p. 84—96.
8. Istoria României, voi. II şi III, Bucureşti, 1962—1964.
9. Istoria României în date. Bucureşti, 1971.
10. Lupaş, Ioan, Documente istorice transilvane, 1599—1699, voi. I,
t1uj,
1940.
11. Neculce, Ion, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1955.
12. Popescu, Radu, Istoria Domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari Mun-
teni, voi. I, Bucureşti, 1961.
13. Şincai, Gheorghe, Cronica românilor şi a mai multor neamuri, Tom.
III, Bucureşti, 1886.
14. Tocilescu, Grigore, Documente slavo-române, nr. 313, Bucureşti,
193l-
15. Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1978.
165
 Lucrări generale:
16 Armbruster. Aclolf, Evouţia sensului de Dacia, în „Studii", XXII,
Bucureşti, 1969, p. 423—144.
17 Berciu-Drăghicescu, Adina, O domnie umanistă în Moldova. Despot
vodă, Bucureşti, 1981.
18 Decei, Aurel, Istoria imperiului otoman, Bucureşti, 1978.
19 Dragomir, Silviu, Documente nouă privitoare la relaţiile Ţării Româ-
neşti cu Sibiul, (f.a.), Bucureşti.
20 Giurescu, C. Constantin şi Giurescu, C. Dinu, Istoria Românilor, voi.
II, Bucureşti, 1976. 21. Iorga, Nicolae, Studii şi documente, (f.a.),
Bucureşti, p. 415—416. 22! Idem, Manuscripte din biblioteci străine, în
„Memoriile Academiei"
Secţia Isorie, voi. II, Bucureşti, 1899, p. 27 şi urm.
23. Legcr, Louis, Histoire de l'Autriche-Hangrie, Paris, 1895.
24. Lissak, Gyorgy, Az aranykigyo (Şarpele de aur), Budapest, 1970.
25. Mustafa, Aii Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976.
26. Mureşan, Camil, Iancu de Hunedoara, ediţia Il-a, Bucureşti, 1968.
27. Oţetea, Andrei, Istoria poporului român, Bucureşti, 1970.
28. Idem, Şiri privitoare la ţările române 1592—1G08, în „Cercetări
Jsto-
rice", voi. III, Iaşi, 1926, p. 52.
29. Sayou, Albert, L'histoire generale des hongrois, Budapest-Paris,
1900.
30. Stoicescu, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Româ-
nească şi Moldova, secolele XIV—XVII, Bucureşti. 1971.
31. Idem, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească şi
Moldova, secolele XIV—XVII, Bucureşti, 1968.
32. Ştefănescu, Ştefan. Ţările Române de la Basarab I întemeietorul,
pînă Ja Mihai Viteazul, Bucureşti, 1970.
33. Idem, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965.
34. Vasilescu, Alexandru, Urmaşii lui Mircea cel Bătrîn pînă la Vlad
Dracul (extras din „Revista de Istorie, Arheologie, Fiiolo-gie", nr. XV),
Bucureşti, 1915.
Lucrări speciale:
35. Albu, C'orneliu, O legătură de singe şi simţire, „Magazin Istoric",
nr. 2, Bucureşti, 1977, p. 15—17.
36. Andreescu, Constantin şi Stoide, Constantin, Ştefăniţă Lupu, domn
al Moldovei (1659—1661), Bucureşti, 1938.
37. Bejenaru, Constantin, Castaldo, polonii şi omorîrea lui Ştefăniţă
Ra-
reş, în „Revista Critică", VIII, Bucureşti, 1934, p. 102—110.
38. Idem, Gaspar Graţiani domnul Moldovei 1619—1620 şi luptele
turco-
polone din 1620, în „Cercetări Istorice", I, Iaşi, 1925, p. 79—99.
39. Idem, Ştefan Tomşa şi rivalitatea turco-polonă pentru Moldova, Iaşi,
1925.
 40. Brătianu, Gheorghe, Răscoala boierimii împotriva lui Ştefan Tomşa,
în „Revista Istorică" an II, seria 2, Bucureşti, 1916, p. 54—80.
41. Bunta, Petre, Gabriel Bethlen, Bucureşti, 1981.
42. Burghele, Nicolae, Despot vodă ereticul, în „Convorbiri Literare",
XXX, Iaşi, 1897, 802—806.
167
43. C'ărăbis, Vasile, Un domn al Moldovei: Alexandru Cornea, Bucu-
reşti, 1946.
44. Ciocan, Rodica, Etienne Bathory et Ies roumains, în Istoria Români-
lor în secolele XIV—XVI, varia 20, Bucureşti, 1939.
45. Ciurea, Dumitru, Relaţiile externe ale Moldovei, în „Anuarul Insti-
tutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol", X, Iaşi, 1973. p. 29 şi
urm.
46. Columbeanu, Sergiu şi Valentin, Radu, Vlad Dracul, Bucureşti,
1978.
47. Copoiu, Nicolae, Capitulaţiile, în „Magazin Istoric", nr. 3, Bucureşti,
1975, p. 36.
48. Gergely, Ladislau, În solie la Vasile Lupu. Din memoriile principelui
Ioan Kemeny, în „Magazin Istoric", nr. 2, Bucureşti, 1977, p. 37—39.
49. Gorovei, Ştefan, Movileştii, în „Magazin Istoric", nr. 6, Bucureşti,
1973, p. 64—72.
50. Gollner, Carol, Gheorghe Râkoczy II (1648—1660), Bucureşti, 1977.
51. Holban, Teodor, Ioan vodă Armeanul, în Istoria Românilor în seco-
lele XIV—XVI, varia 19, Bucureşti, 1939.
52. Iorga, Nicolae, Petru vodă Mircea, în „Revista Istorică", X, Bucu-
reşti, 1924.
53. Idem, Viaţa şi domnia lui Petru Şchiopul, prefaţă la Eudoxiu Hur-
muzaki, Documente, voi. XI, Bucureşti, 1900, p. IX—XCVIT.
54. Idem, Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria, Bucureşti, 1915.
55. Idem, O descoperire privitoare la Ilie Rareş, în „Revista Istorică",
an II, 1—2, Bucureşti, 1916.
56. Idem, O nouă cronică în proză a lui Matei al Mirelor, în „Academia
.Română, Memorii, Secţia Istorie", Seria II, XXXVI, Bucureşti, 1913, p.
799—806.
57. Ionaşcu, Ion, Un prinţ valah pe drumurile Europei, în „Magazin
Istoric", nr. 1, Bucureşti, 1967, p. 14—16.
58. Lungu, Vasile, Mihăilaş Movilă si Moldova în anul 1607, în „Cerce-
tări Istorice", VIII—IX, nr. 1, Iaşi, 1932—1933, p. 90—103.
59. Mormîntul lui Petru vodă Mircea, în „Revista Istorică", nr. X, Bucu-
reşti, 1924.
60. Manole, Neagoe, Viteazul Radu de la Afumaţi, în „Magazin Istoric",
nr. 6, Bucureşti, 1975, p. 2—5.
61. Marinescu, Iuliu, Bogdan cel Orb 1504—1517, Bucureşti, 1910.
62. Minea, Ilie, Vlad Dracul şi vremea sa, în „Cercetări Istorice", voi. III,
Iaşi, 1938, p. 95 şi urm.
63. Idem, Aron vodă şi vremea sa, în „Cercetări Istorice", VIII—IX,
 nr. 1, 1932—1933, p. 104—184.
64. Idem, începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu, în „Cercetări
Istorice", an I, nr. 1, Iaşi, 1925, p. 100 si urm.
65. Idem, Complot boieresc împotriva lui Ştefăniţă Vodă, în „Cercetări
Istorice", an IV, nr. 2, Iaşi, 1928, p. 188—219.
66. Motogna, Victor, Războaiele lui Radu Şerbcn, în „Memoriile Acade-
miei Române", Secţia Istorie, Seria III, voi. VI, Bucureşti, 1927, p. 43 şi
urm.
67. Idem, Domnia întîi a lui Ştefan Tomşa, după izvoarele ungureşti, în
„Revista Istorică". XI. Bucureşti, 1925. p. 78—88.
68. Idem. Contribuţii la relaţiile dintre urmaşii lui Petru Rareş si Zfnga-
lia, în „Revista Istorică", X .Bucureşti, 1924, p. 8—26.
69. Idem, RelaţWe dintre ţările româneşti şi Ardeal în veacul al XVII-
lea, Dej, 1933.' . ,
288
70. Muaşcu, Traian, Radu Şerban, Bucureşti, 1978.
71 Nicolaescu, Emanoil, Moise vodă, 1529—1530, „Arhivele
Olteniei44,
XVIII, Craiova, 1939, p. 406.
79 Nico-aescu, Stoica, Domnia lui Vlad vodă Ventilă de la Slatina,
„Arhivele Olteniei44, XV, Craiova, 1936, p. 1—14.
"3 idem, PeXru v°dă cel Tînăr şi Petru Şchiopul, o chestiune contro-l '
' versată în Istoria Românilor, Bucureşti, 1915.
74 Idem, Domnia lui Radu vodă Paisie şi a fiului său Marcu, „Arhivele
Olteniei44, Craiova, 1938, p. 193—215.
75 Idem, Domnia lui Alexandru vodă Aldea, fiul lui Mircea vodă cel
Bătrîn 1431—1435, extras din „Revista de Istorie, Arheologie, Filologie",
XVI, Bucureşti, 1922.
76 Panaitescu, P. Petre, Sfîrşitul lui Iancu Sasul, „Revista Istorică", X,
1924, p*. 170—178.
77. Papacostea, Şerban, O veche tipăritură despre Moldova la mijlocul
secolului al XVI-lea, în „Studii", nr. 3, Tom. 22, Bucureşti, 11969, p.
459 şi urm.
78. Popişteanu, Cristian, Imagine din cronica româno-portugheză, în
„Magazin Istoric", nr. 4, Bucureşti, 1978, p. 33.
79. Sfîrşitul domniei lui Ştefan Tomşa I, în „Cercetări Istorice", VIII—
IX, Iaşi, 1932—1933, p. 230.
80. Ursu, Horia, Domnia lui Ştefăniţă vodă. Zece ani din istoria politică
a Moldovei, Cluj, 1940.
81. Veress, Andrei, Alte lucrări nouă despre Iancu vodă Sasul, „Revista
Istorică", XI, Bucureşti, 1925, p. 147—152.
82. Zagoritz, Gheorghe, Stabilirea suzeranităţii turceşti în Moldova, în
„Convorbiri Literare", Iaşi, 1924, p. 725.
19 - Domrvi i trecâtoore — domnitori uitaţi
CUPRINS

FECIORII SI NEPOTUL MĂRIEI SALE............................................................2

UN DOMNITOR NEDREPTĂŢIT...................................................................13
LUMINA DE DUPĂ ASFINŢIT.......................................................................20
O POVESTE CU ŞI DESPRE OLTENI...........................................................32
DOMNIE VIFOROASĂ.................................................................................38
DOMNITOR NEPOFTIT................................................................................53
VÎNĂTOR ... VÎNAT......................................................................................60
ÎN UMBRA LUI MIRCEA VODĂ CEL BĂTRÂN..............................................64
LUMINI ÎN ÎNTUNERIC................................................................................68
NEDREPTATE RĂMASĂ PESTE VEACURI...................................................73
SOACRĂ ŞI GINERI.....................................................................................81
DOMNUL DE RĂSCOALĂ............................................................................83
MIRCEOAIA................................................................................................88
DOMN PE NEGÎNDITE................................................................................93
BOGDAN CEL VESEL.................................................................................96
OSÎNDIRE MILOASĂ.................................................................................101
MLĂDIŢĂ RETEZATĂ................................................................................106
UN ŞTEFAN TRANSILVAN.........................................................................113
NĂSTRUŞNICUL PRINCIPE GABRIEL........................................................120
RĂZBOIUL CELOR DOUA ... CUMNATE....................................................127
VOIEVODUL SĂRACILOR..........................................................................130
UNDE NU-I CAP, VAI DE ... CAPETELE ALTORA......................................135
PRINŢUL CĂRTURAR................................................................................150
PAPURĂ VODĂ..........................................................................................154
DOMN SĂRAC...........................................................................................159
LUCRĂRI CONSULTATE............................................................................161