Jules Verne

Jules Verne
O călătorie spre centrul

pământului
În româneşte de Dan Faur

Prezentarea grafcăă Val Munteanu
Editura Ion Creangă 1971

Jules Verne
CUVÂNT ÎNAINTE
Imaginaţia copiilor – zicea un mare poet romantic

spaniol – este asemeni unui cal năzdrăvan iar
curiozitatea lor este pintenul ce-l fugăreşte prin lumea
celor mai îndrăzneţe proiecte. Atentă la asemena
trăsături defnitorii pentru psihologia copilului , tânăra
Editură Ion Creangă, atât de bogată în iniţiative, îşi
propune acum o sarcină pe cât de ambiţioasă, pe atât
de generoasă şi salutară. E vorba de editarea în
colecţia „Biblioteca Jules Verne”, între anii 1971 şi
1977, a circa 40 de lucrări din nepieritoarea operă a
popularului scriitor francez, care a legănat copilăria
atâtor generaţii şi a fecundat gândirea creatoare,
fantezia şi spiritul iscoditor al atâtor oameni de ştiinţă.
Pentru vârsta copilăriei, şi poate nu numai pentru ea,
imaginaţia este un vulcan de aspiraţii şi laboratorul în
care se prepară marile „De ce”-uri. În ea se
plămădesc visurile cela mai inedite ale cunoaşterii,
visurile acelea înaripate care sunt, nu mă îndoiesc,
cele mai frumoase invenţii ale spiritului uman.
Şi dintre toţi visătorii, Jules Verne este visătorul cel
mai autentic al lucrurilor posibile. Visul său a premers
epocalelor descoperiri ale ştiinţelor moderne, findcă
foarte adesea el nu era împletit din simple năluciri, ci
se sprijinea pe o solidă erudiţie. De altfel, toată aşa-
zisa literatură fantastică sau de imaginaţie, de bună
4
O călătorie spre centrul pământului
calitate, conţine în ea adevăruri ştiinţifce, multe din

ele verifcate sau verifcabile în practică. Oamenii au
năzuit de pildă, să zboare încă din vremuri
imemoriabile, visând în basme la „caii zburători” şi la
„covoarele zburătoare” ori ţesând în legendă
povestea cutezătorului Icar, cel ce s-a prăbuşit, cu
aripile topite de soare, în aprle spumegânde ale mării.
Oamenii au visat zborul în lună, transplantul unor
organe de la o finţă la alta, şi punerea lor în funcţiune
cu ajutorul „apei vii”. Înainte de a crea, oamenii
visează, plămădesc, din fantezie lucruri noi, dar pe
baza observaţiei fenomenelor naturii. Unul dintre
visătorii cei mai îndrăzneţi, care a visat cu ochii
deschişi, find riguros confrmat de ştiinţă, a fost Jules
Verne.
Născut la Nantes, la 8 februarie 1828, şi mort la
Amiens, la 24 martie 1905, Jules Verne îşi face studiile
în oraşul natal şi apoi la Paris, devenind unul dintre
cei mai populariscriitori ai lumii, deşi unele spririte
critice contemporane lui s-au pripit la început să-l
plaseze la „periferia literaturii”.
După scrierea unor lucrări dramatice de o valoare
discutabilă şi a unor romane insignifante, Jules Verne
se dedică studiului descoperirilor ştiinţifce,
geografei, matematicilor, fzicii, întreprinde călătorii
care-i dau noi cunoştinţe despre lume şi-i aţăţă
bogata lui fantezie. În 1863, fără a avea în urmă un
trecut literar prea promiţător, prezintă la editură
manuscrisul celebrului său roman Cinci săptămâni în
balon, la cărui succes îi asigură condiţiile materiale
pentru a scrie şi alte lucrări de o şi mai strălucită
notorietate. Temeinic documentat în diverse domenii
ale ştiinţei, împletind cu o mare fneţe şi pondere
imaginaţia cu datele reale, el va publica cu o
uimitoare frecvenţă: O călătorie spre centrul
pământului (1864), De la pământ la lună (1865),
5
Jules Verne
Aventurile căpitanului Haterras, Deşertul de gheaţă,

(1866), Copiii căpitanului Grant (1867-68), O călătorie
în jurul lunei (1869), Douăzeci de mii de lege sub
mări, (1869-70), Insula misterioasă (1870) etc. Dar cel
mai mare succes l-a cunoscut lucrarea sa Ocolul
pământului în optzeci de zile (1873), despre care
dicţionarul literaturii franceze, editat de Seghers, zice
că „e una din operele cele mai traduse în literatura
noastră”.
Şansele succesului lui Jules Verne sunt dintre cele
mai mari. Tirajul ziarului Le Temps (Timpul), care a
publicat aceste lucrări în foileton, creştea uimitor de
la o lună la alta, gloria autorului de asemenea, opinia
publică era captivată de peripeţiile eroilor săi, aşa
încât directorii companiilor maritime îi ofereau lui
Jules Verne sume fabuloase pentru ca să-şi determine
eroii să învingă, graţie vapoarelor aparţinând acestor
companii maritime. Jules Verne cucereşte, direct sau
indirect, întreaga opinie publică a vremii sale.
Povestitor remarcabil, înzestrat cu o inepuizabilă
fantezie şi un fn spirit de observaţie, excelent strateg
al acţiunii epice, cunoscător propfund al mobilurilor
sufletului uman, stăpân perefect pe mijloacele de
expresie, Jules Verne a dominat copilăria multor
generaţii, alinând-o când era în suferinţă, ajutând-o să
viseze, să îndrăznească, să creadă în dreptate, forţa
imbatabilă a spiritului uman. Cine n-a adormit măcar
o dată cu eroii lui Jules Verne în gând, cine n-a visat şi
n-a îndrăznit colindâd lumea alături de ei, acela n-a
avut o copilărie completă, adevărată. Câte nopţi şi
luni în şir n-am purtat în sufletul meu, chinuit de
atâtea taine, misteriosul „Castel din Carpaţi”, cu toată
lumea lui stranie şi oarecum ireală! Dar Cinci
săptămâni în balon, dar Copiii căpitanului Grant, dar
20000 de leghe sub mări, câte milioane de cititori ar f
avut! Pe pământ, în zone îndepărtate şi exotice în
6
pântecele pământului, în adâncul plin de taine al

apelor, în cosmosul nestrăbătut până atunci decât de
zborul păsării, pe suprafaţa lunei, unde fantezia sa a
ajuns mult înaintea lui Neil Armstrong, pe scurt, în
toate punctele cardinale ale marilor taine, Jules Verne
a deschis drum larg gândirii, visului treaz, condiţie
fundamentală a progresului. Aici rezidă, printre altele,
marele inters al operei sale, de pe care poate decola
spre mari necunoscuturi fantezia a noi şi noi generaţii.
Literatura lui Jules Verne a influenţat puternic nu
numai numeroasele generaţii de cititori tineri şi foarte
tineri ci, direct sau indirect, toată mişcarea literar-
artistică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca
să nu mai vorbim de caracterul ei anticipativ pentru
diversele domenii ale cercetării ştiinţifce. Tocmai de
aceea, opera aceasta a fost receptată de timpuriu şi
în ţara noastră, fe direct în limba franceză, fe
tradusă în româneşte. Dar nicicând ea nu s-a bucurat
de o editare într-o concepţie organică, unitară,
profund culturală – fără a se face concesii spiritului
comercialist, adeseori tentant în cazul operelor lui
Jules Verne – ca în vremea noastră. E un merit al
Editurii Ion Creangă, un gest editorial salutar, care
echivalează, indiscutabil, cu un act de cultură de o
semnifcaţie deosebită.
Urăm drum bun acestei colecţii, spre inima zecilor
de mii de tineri cititori.
ION DODU BĂLAN
7
Jules Verne
La 24 mai 1863, într-o duminică, unchiul meu,

profesorul Lidenbrock, se întoarse grăbit la căsuţa lui
din Königstrasse nr. 19, una din străzile cele mai vechi
din vechiul cartier al oraşului Hamburg.
Menajera sa Martha avea tot temeiul să creadă că
întârziase foarte mult pregătirea bucatelor, căci
mâncarea de-abia începuse să sfârâie pe plita din
bucătărie.
„Dacă unchiului i-o f cumva foame, mi-am zis în
sinea mea, cum e omul cel mai nerăbdător de pe
lume, parcă-l văd c-o să scoată nişte ţipete
desperate…”
— Vai, a şi venit domnul Lidenbrock?!… strigă
menajera Martha, uimită, întredeschizând uşa
sufrageriei.
— Da, Martha, dar nimeni nu te poate învinui că nu-i
gata masa, căci nu e încă ora două. De-abia a sunat
unu jumătate la orologiul Sf. Mihail.
— Atunci de ce s-o f întors domnul Lidenbrock?
— Nu mă-îndoiesc c-o să ne spună chiar el.
— Iată-l! Eu o şterg, domnule Axel, fă-l dumneata să
înţeleagă…
Şi Marilia se îndreptă spre laboratorul ei culinar.
Aşadar, am rămas singur. Dar ca să-l fac să
înţeleagă pe cel mai arţăgos dintre profesori, ar f
8
trebuit să fu mai puţin timid. Aşa că, tocmai mă

pregăteam să mă strecor prudent în cămăruţa mea de
la catul de sus, când auzii uşa de la stradă scârţâind
din ţâţâni; apoi scara de lemn trosni şi ea sub
călcătura unor paşi mari şi grei şi în sfârşit apăru
stăpânul casei, care străbătu în mare grabă
sufrageria, năpustindu-se în odaia sa de lucru.
Totuşi, în această trecere fulgerătoare prin cameră,
el avu vreme să-şi arunce într-un colţ bastonul cu
măciulie, pe masă pălăria cu boruri mari, periată în
răspăr, iar mie, nepotului său, să-i zvârle această
poruncă răsunătoareă
— Axel, urmează-mă!
Nici n-am avut vreme să mă mişc, că profesorul şi
începu să răcnească plin de nerăbdareă
— Ei bine, n-ai venit încă?
Nici nu ştiu când am ajuns în biroul temutului meu
maestru.
Otto Lidenbrock nu era un om rău, trebuie să
recunosc, şi dacă-n frea lui nu urmau să se producă
unele schimbări – ceea ce, la drept vorbind, era foarte
puţin probabil – cu siguranţă că avea să rămână până
la moarte un om grozav de original.
El deţinea catedra de mineralogie la Universitatea
Johannaeum, şi-n timpul fecărei ore de curs îşi ieşea
din sărite cel puţin o dată sau de două ori. Şi nu din
pricină că-l supărau cu ceva auditorii săi.
De fapt, prea puţin îi păsa dacă studenţii veneau cu
regularitate la cursuri, şi dacă le urmăreau sau nu cu
atenţie, sau dacă mai târziu ei înşişi se vor bucura de
succes; aceste „amănunte” nu-l interesau câtuşi de
puţin. El profesa, ca să spunem aşa, în mod
„subiectiv”, conform unei expresii a flosofei
germane, adică numai pentru el şi nu pentru alţii. Era
un savant egoist, o fântână a ştiinţei a cărei cumpănă
scârţâia ori de câte ori voiai să scoţi ceva din ea. Într-
9
Jules Verne
un cuvânt, era un zgârcit.

Şi s-ar putea spune că în Germania se mai găsesc
vreo câţiva profesori de soiul acesta.
Din păcate însă, unchiul meu se cam poticnea la
pronunţarea unor cuvinte şi dacă acasă o mai scotea
la capăt, nu acelaşi lucru se întâmpla când vorbea în
public. Şi e de la sine înţeles că un astfel de cusur nu-i
de loc plăcut pentru un orator… Într-adevăr, în timpul
expunerilor sale de la universitate, deseori se oprea
brusc, luptându-se cu vreun cuvânt îndărătnic, care nu
voia să-i vină pe buze, unul din acele cuvinte care se
înverşunează să se proţăpească în gâtlej, care se
umflă şi sfârşesc prin a ieşi din gură sub forma prea
puţin ştiinţifcă a unei înjurături. Or, faptul acesta îl
înfuria peste măsură. E ştiut că în mineralogie sunt
multe denumiri semi-greceşti şi semi-latine, a căror
pronunţare e foarte difcilă, expresii din acelea aspre
care ar răni buzele unui poet. Nu vreau să vorbesc de
rău ştiinţa aceasta. Departe de mine un asemenea
gând. Dar când te afli în prezenţa unor cristalizări în
sistemul romboedric, a unor răşine retinasfaltice, a
ghelenitelor, fluoritelor, a molibdatelor de plumb, a
wolframatului de mangan şi a titanatelor de zirconiu,
să recunoaştem că şi cea mai mlădioasă limbă se
poate împletici.
Aşadar, în oraş îi era cunoscut acest cusur demn de
iertare şi se abuza de el; vorbitorul era pândit, cum s-
ar zice, la strâmtoare, şi dacă unchiul meu se înfuria,
atunci toţi izbucneau în râs, ceea ce nu e o dovadă de
bun gust nici măcar pentru germani. Iar dacă la
cursurile sale era întotdeauna o mare afluenţă de
auditori, oare câţi din aceştia nu le frecventau cu
asiduitate numai pentru a-şi mai descreţi frunţile la
nestăpânitele accese de furie ale profesorului?!
Dar, oricum ar f fost, nu pot să neg că unchiul meu
era un adevărat savant. Cu toate că uneori spărgea
10
diferite mostre de rocă din pricină că le cerceta prea

brusc, el avea, totuşi, într-o armonioasă îmbinare, pe
lângă geniul geologului şi ochiul mineralogului.
Înarmat cu ciocanul său, cu lanţeta sa de oţel, cu
acul său magnetic, cu calomelul cu care îşi dirija
flacăra şi cu flaconul său de acid azotic, era un om
nespus de priceput. Ştia să recunoască numai după
spărtură, după aspect, după duritate, după fuzibilitate,
după sunet, după miros, după gust orice mineral, pe
care-l clasa fără greş printre cele 600 de specii pe
care le numără azi această ştiinţă!
Nu-i de mirare că numele lui Lidenbrock era
cunoscut în toate instituţiile de învăţământ şi în
diferitele asociaţii naţionale, dându-i-se toată
preţuirea. Domnii Humphry Davy, Humboldt, căpitanii
Franklin şi Sabine să grăbeau să-l viziteze, ori de câte
ori treceau prin Hamburg. Domnii Becquerel,
Ebelmen, Brewster, Dumas, Milne-Edwards, Sainte-
Claire-Deville îl consultau cu interes, în cele mai
arzătoare şi mai importante chestiuni în legătură cu
chimia. De altfel, ştiinţa aceasta îi datora descoperiri
destul de însemnate. În 1853 apăruse la Leipzig un
„Tratat de Cristalografe transcendentă”, de profesorul
Otto Lidenbrock, un volum mare in-folio, cu
numeroase planşe, din vânzarea căruia, totuşi, unchiul
meu nu reuşise să-şi scoată cheltuielile.
Pe lângă acestea, trebuie adăugat că profesorul
Lidenbrock mai era şi directorul muzeului mineralogic
al ambasadorului Rusiei, domnul Struve, care poseda
o colecţie cunoscută şi preţuită în toată Europa.
Iată, deci, personajul care mă chema cu atâta
nerăbdare. Închipuiţi-vă acum un om înalt şi slab, dar
sănătos tun, cu o faţă blondă, tinerească, care-l făcea
să pară cu cel puţin zece ani mai tânăr decât cei
cincizeci pe care-i avea. Ochii săi mari se roteau
neîncetat în dosul unor ochelari uriaşi, iar nasul lung şi
11
Jules Verne
subţire semăna cu o lamă ascuţită. Despre nasul cu

pricina, răutăcioşii scorniseră c-ar f magnetizat şi că
ar trage pilitură de fer. Dar totul era pură calomnie;
nu atrăgea decât tutun şi, ca să nu mint, cantităţi
destul de respectabile.
Dacă aş mai adăuga că unchiul meu făcea nişte
paşi, matematic, de o jumătate de stânjen fecare, şi
că mergea ţinându-şi pumnii strânşi – semn al unui
temperament aprig şi viu – atunci o să-l cunoaşteţi
destul de bine pentru a vă da seama că nimeni nu s-ar
f arătat dornic de tovărăşia sa.
Locuia în căsuţa sa din Königstrasse, construită
jumătate din lemn, jumătate din cărămidă, cu grilajul
dantelat, şi a cărei faţadă dădea spre unul din acele
canaluri întortocheate, care se întretaie în mijlocul
celui mai vechi cartier din Hamburg, din fericire,
neatins de incediul din 1842.
E drept că vechea casă era puţin aplecată pe-o
parte, expunându-şi oarecum pântecul privirii
trecătorilor; cât despre acoperiş, era înclinat pe-o
ureche, întocmai ca şapca unui student de la
Tugenbund. Deşi nu-ţi inspira prea multă încredere,
totuşi, casa se ţinea bine, mulţumită unui ulm bătrân
ce-i sprijinea puternic faţada, şi care, de cum venea
primăvara, îşi împingea mugurii înfloriţi în geamurile
ferestrelor.
Pentru cât câştiga pe vremea aceea un profesor
german, s-ar f putut spune că unchiul meu era un om
avut. Era proprietarul casei, cu tot ce se găsea într-
însa. În afară de Martha şi de mine, mai locuia la el
fna sa Graüben, o tânără virlandeză de 17 ani. Iar eu,
în dubla mea calitate de nepot şi orfan, am devenit
asistentul său, ajutându-l la pregătirea experienţelor.
Mărturisesc că m-am aruncat cu lăcomie asupra
ştiinţelor geologice; se vede că aveam în vine sânge
de mineralog şi de aceea nu mă plictiseam niciodată
12
în tovărăşia preţioaselor mele roci.

La drept vorbind, în ciuda frii agitate a
proprietarului ei, trăiam fericit în căsuţa lui din
Königstrasse, căci, deşi se purta cam brutal cu mine,
nu e mai puţin adevărat că unchiul meu mă iubea.
Omul acesta, căruia nu-i plăcea să aştepte, era mai
grăbit decât însăşi natura.
Într-un an, în aprilie, pusese în nişte ghivece de
faianţă, pe care le aveam în salon, rădăcini de rezeda
şi de zorele şi pentru a le grăbi creşterea se ducea în
fecare dimineaţă şi trăgea de frunze.
Cu un om atât de ciudat nu era chip de glumit şi cel
mai bun lucru pe care-l aveai de făcut era să-l asculţi.
De aceea am alergat în biroul său.
Acest birou era un adevărat muzeu. Toate

exemplarele din regnul mineral se găseau aci
etichetate în cea mai perfectă ordine şi aşezate pe
categorii, după cele trei mari diviziuniă minerale
inflamabile, metalice şi litoide.
Cât de bine cunoşteam aceste bibelouri ale ştiinţei
mineralogice! Când aveam timp liber, în loc să-mi
pierd vremea cu băieţii de vârsta mea, îmi plăcea să
şterg de praf nenumăratele mostre de graft, antracit,
huilă, lignit şi turbă. Bitumurile, răşinile, sărurile
organice erau la fel de apărate! Veşnic aveam grijă ca
niciun grăunte de praf să nu se aşeze pe ele. Şi
aceeaşi grijă o purtam şi metalelor, de la fer până la
aur, a căror valoare relativă dispărea în faţa egalităţii
absolute ca mostre ştiinţifce. Şi toate aceste pietre ar
f fost de ajuns pentru a se reconstrui casa din
Königstrasse, ba chiar cu o cameră în plus, unde m-aş
13
Jules Verne
f simţit atât de bine!

Intrând însă în birou, nu mă gândeam de loc la toate
aceste minunăţii. Gândul îmi era numai la unchiul
meu. El stătea cufundat într-un fotoliu confortabil
îmbrăcat în catifea de Utrecht şi ţinea în mână o carte
pe care o privea cu cea mai adâncă admiraţie.
— Ce carte! Ce carte! exclamă el.
Strigătele acestea de bucurie îmi reamintiră că, în
clipele sale libere, profesorul Lidenbrock era, după
toate, şi un pasionat bibliofl. Dar trebuie spus că o
carte n-avea preţ în ochii săi decât atunci când era
foarte greu de găsit, sau când era un chin ca s-o poţi
citi.
— Ei, mi se adresă el, ce, nu vezi?! Priveşte! E o
adevărată comoară, pe care am găsit-o azi-dimineaţă
cotrobăind prin dugheana lui Hevelius.
— Minunată! i-am răspuns, silindu-mă să par
entuziasmat.
În adevăr, ce atâta tărăboi pentru un vechi in-
quarto, ale cărui scoarţe păreau de piele grosolană, o
hârţoagă îngălbenită de care atârna o panglică
decolorată?!
În acest timp, exclamaţiile admirative ale
profesorului nu mai conteneau.
— Ia te uită! spunea el, punându-şi întrebări şi
dându-şi singur răspunsurile. Oare-i îndeajuns de
frumoasă? Mai încape vorbăă e admirabilă! Şi ce
legătură are! Dar de deschis se deschide uşor?
Fireşte, căci rămâne deschisă la orice pagină vrei! Se
închide oare la fel de bine? Desigur, căci scoarţele şi
paginile sunt astfel legate între ele încât alcătuiesc un
tot, fără să se despartă sau să se caşte nicăieri! Dar
dosul ăsta de copertă care n-are nicio zgârietură după
mai bine de şapte veacuri! Ah! iată o legătură de
carte, de care Bozerian, Closs sau Purgold ar f fost
mândri!
14
Şi tot vorbind aşa, unchiul deschidea şi închidea

vechea hârţoagă. Tot ce puteam face era să-l întreb
ce conţinea cartea, deşi nu mă interesa câtuşi de
puţin.
— Şi care-i titlul acestui minunat volum? l-am
întrebat cu o grabă prea plină de entuziasm pentru a
f sinceră.
— Lucrarea aceasta, răspunse unchiul meu,
însufleţindu-se, este „Heims-Kringla” de Snorre
Turleson, celebrul autor islandez din secolul al XII-lea!
Este cronica principilor norvegieni care au domnit în
Islanda.
— Aşaa?! exclamai eu din toată inima, atunci nu mai
încape îndoială că e o traducere în limba germană!
— Ei asta-i, ripostă cu aprindere profesorul, o
traducere! La ce mi-ar f folosit o traducere? Cine ar f
băgat în seamă o simplă tălmăcire? Ăsta-i chiar
originalul scris în limba islandeză, această limbă
minunată, atât de bogată şi de simplă în acelaşi timp,
care se pretează la cele mai variate combinaţii
gramaticale şi la cele mai numeroase modifcări de
cuvinte!
— Ca şi limba germană, am strecurat eu, îndeajuns
de încântat.
— Da, răspunse unchiul meu ridicând din umeri, fără
a mai ţine seama că limba islandeză are trei genuri ca
şi greaca şi că numele proprii se declină ca şi în
latineşte!
— Ah! făcui eu, zdruncinat oarecum din nepăsarea
mea, şi ce tipar frumos are cartea aceasta…
— Tipar?! Cum poţi să spui una ca asta,
nenorocitule?! Crezi că-i vorba de litere tipărite? Ah!
Tu nu vezi că nu-i o tipăritură? Ignorantule, acesta-i un
manuscris, şi încă un manuscris runic!…
— Runic?
— Da! Acu’ o să-mi ceri, desigur, să-ţi explic ce
15
Jules Verne
înseamnă acest cuvânt?

— Nu, am să mă feresc de a o face, i-am răspuns cu
tonul unui om rănit în amorul său propriu.
Dar unchiul meu nu m-a luat în seamă şi, fără voia
mea, a continuat şi mai insistent să mă înveţe nişte
lucruri pe care nu ţineam de loc să le ştiu.
— Caracterele runice, reluă el, erau nişte litere
folosite odinioară în Islanda şi, după cum spune
tradiţia, ele au fost inventate chiar de Odin 1 însuşi!
Dar ia priveşte numai şi admiră, nelegiuitule, aceste
caractere neobişnuite, izvorâte din închipuirea unui
zeu!
Drept orice alt răspuns, mă pregăteam tocmai să
mă prosternez – că doar e ştiut că o asemenea reacţie
e pe placul zeilor ca şi al regilor, şi are avantajul că
nu-i stânjeneşte niciodată – când o întâmplare
schimbă cursul convorbirii noastre.
Fără veste, un pergament năclăit de pete alunecă
din manuscris şi căzu pe jos. Unchiul meu se repezi la
fţuica aceasta cu o lăcomie lesne de înţeles. Un
document închis, poate din îndepărtate timpuri, între
flele îngălbenite de vreme ale unui vechi manuscris,
nu putea să nu fe nespus de preţios în ochii lui.
— Ce-i asta? strigă el.
Şi desfăşură pe masă, cu multă grijă, bucata de
pergament lungă de cinci degete şi lată de trei, pe
care erau înşirate, în linii transversale, nişte caractere
neciteţe.
Iată aici facsimilul exact. Ţin să fac cunoscute
aceste semne bizare căci ele i-au determinat pe
profesorul Lidenbrock şi pe nepotul său să întreprindă
una din cele mai năstruşnice călătorii din secolul al
XlX-lea.
1
Odin – cel mai important dintre zei în mitologia popoarelor scandinave.
16
După ce cercetă câteva minute această înşiruire de

caractere, profesorul îşi scoase ochelarii şi spuseă
— Sunt caractere runice; şi nu-i greu de văzut că-s
aidoma celor din manuscrisul lui Snorre Turleson!
Dar… ce-or f însemnând?
Cum scrierea runică mi se părea o invenţie a
savanţilor, într-adins născocită pentru a-i păcăli pe
bieţii oameni, n-am fost supărat văzând că nici unchiul
meu nu înţelege o iotă. Cel puţin aşa am avut
impresia, după mişcarea nervoasă a degetelor sale,
care începuseră să se frământe grozav.
— Şi totuşi e islandeză veche! şopti el printre dinţi.
De altfel, profesorul Lidenbrock era în măsură s-o
cunoască, findcă era socotit drept un adevărat
poliglot. Şi era socotit aşa nu findcă ar f vorbit curent
cele două mii de limbi şi cele patru mii de dialecte
folosite pe suprafaţa globului, ci findcă ştia multe din
ele.
În faţa acestor greutăţi, începu să dea frâu liber frii
sale nestăpânite şi prevedeam că va face o scenă
violentă, când micul ceas de pe cămin sună ora două.
Şi chiar în aceeaşi clipă, Martha deschise uşa
biroului anunţândă
— Supa e gata.
— Dă-o dracului de supă, strigă unchiul, şi ducă-se
la dracu’ şi cine-a făcut-o, şi cei care o vor mânca!
Martha se făcu nevăzută. O zbughii şi eu după ea şi,
fără să-mi dau seama, mă pomenii în sufragerie stând
17
Jules Verne
la masă pe locul meu obişnuit.

Am aşteptat câteva clipe. Profesorul nu se arăta.
Pentru prima oară, după câte ştiam, lipsea de la
„ritualul” mesei. Şi încă de la ce masă! Am mâncat o
delicioasă supă de pătrunjel, omletă cu şuncă,
garnisită cu măcriş şi cu nucuşoară, o friptură de viţel
cu compot de prune, iar ca desert, crevete cu zahăr;
totul stropit cu un minunat vin de Mosela.
Iată ce pierduse unchiul meu din pricina unui biet
petic de hârtie veche. Iar eu, în calitate de nepot
devotat, m-am simţit obligat să mănânc pentru
amândoi. Şi pot spune că am făcut-o din toată inima.
— Nu mi s-a întâmplat niciodată aşa ceva! spuse
Martha. Auzi dumneata, domnul Lidenbrock să nu vină
la masă!…
— Da, e, într-adevăr, de necrezut.
— Asta nu-i a bună! Îmi spune mie inima c-o să se
întâmple ceva rău! reluă bătrâna menajeră, dând
îngândurată din cap.
După părerea mea, acest lucru nu prevestea nimic,
cel mult vreo scenă înspăimântătoare, în cazul când
unchiul meu şi-ar f găsit mâncarea înghiţită de un
altul.
Tocmai eram gata să isprăvesc ultima crevetă, când
o voce puternică mă smulse de la acea plăcută
îndeletnicire.
Dintr-o săritură mă şi găseam în biroul unchiului.
— Nu-ncape îndoială că-i scriere runică, rosti

profesorul, încruntându-şi sprâncenele. Dar aici e o
enigmă şi-o voi descoperi, altminteri…
Un gest violent încheie frul gândurilor sale.
18
— Aşează-te aici şi scrie, adăugă el, arătându-mi

masa cu pumnul.
Într-o clipă am fost gata.
— Acum, să-ţi dictez fecare literă din alfabetul
nostru, care corespunde cu câte unul din caracterele
islandeze. Vom vedea apoi ce o să iasă. Dar, pe
sfântul Mihail, ia bine seama şi fereşte-te să faci vreo
greşeală!
Şi începu să dicteze. Mi-am dat toată silinţa să scriu
cât se poate de atent. Unchiul meu rostea răspicat
fecare literă, una după alta, şi se formă, astfel, o
înlănţuire de cuvinte neînţelese, după cum se poate
vedea mai josă
După ce am terminat, unchiul îmi luă repede foaia

pe care scrisesem şi o cercetă cu atenţie, multă
vreme.
— Ce înţeles or avea toate semnele astea? repeta el
mecanic.
Pe cinstea mea că nu i-aş f putut spune. De altfel,
nici nu mă întreba pe mine, ci continua să vorbească
cu sine însuşi.
— E vorba de ceea ce numim îndeobşte o
criptogramă, spuse el, al cărei înţeles este ascuns sub
nişte litere încurcate într-adins şi care, dacă sunt
aşezate cum trebuie, formează o frază care nu mai
are niciun secret. Şi când mă gândesc că se poate
ascunde aci explicaţia sau indicaţia unei mari
descoperiri!
În ceea ce mă priveşte, mă gândeam că nu
19
Jules Verne
ascundea absolut nimic, dar, ca măsură de prevedere,

nu i-am împărtăşit părerea mea.
Profesorul luă atunci cartea şi pergamentul şi le
compară.
— Aceste două scrieri nu sunt făcute de aceeaşi
mână, hotărî el; dintr-o privire se vede că criptograma
e mai recentă decât cartea, fapt de necontestat. În
adevăr, prima literă din pergament este un dublu m,
pe care zadarnic l-ai căuta în cartea lui Turleson,
findcă litera aceasta a fost adăugată alfabetului
islandez abia în secolul al XlV-lea. Deci e o diferenţă
de cel puţin două veacuri între manuscris şi
document.
Mărturisesc că explicaţia mi s-a părut destul de
logică.
— Această constatare mă face să bănuiesc, reluă
unchiul meu, că numai unul dintre posesorii cărţii a
putut scrie aceste caractere misterioase. Dar cine
dracu’ o f fost posesorul? Nu şi-o f pus oare numele
în vreun colţ al manuscrisului?
Unchiul îşi scoase ochelarii şi, luând o lupă
puternică, începu să cerceteze cu băgare de seamă
primele pagini ale cărţii. Pe dosul paginii a doua, adică
pe coperta interioară, el descoperi un fel de pată care,
privită cu ochiul liber, părea de cerneală.
Privită însă mai îndeaproape, pata lăsa să se
întrevadă câteva caractere pe jumătate şterse. De
cum le zări, unchiul înţelese că-n locul acela trebuia să
se găsească ceva foarte important şi, încăpăţânându-
se în descifrarea petei, cu ajutorul lupei sale
puternice, sfârşi prin a recunoaşte semnele. Erau tot
caractere runice, pe care le citi fără nicio şovăireă
— Arne Saknussemm! strigă el pe un ton triumfător!
20
Vasăzică un nume şi încă un nume islandez, numele

unui savant din secolul al XVI-lea, al unui alchimist
celebru!
L-am privit pe unchiul meu cu oarecare admiraţie.
— Alchimiştii aceştia, reluă el, Avicenna, Bacon,
Lulle, Paracelsius erau adevăraţii şi singurii savanţi ai
epocii lor. Ei au făcut descoperiri de care, pe drept
cuvânt, ne minunăm şi azi. Acest Saknussemm de ce
n-ar f ascuns şi el vreo invenţie uimitoare sub această
criptogramă de neînţeles? Desigur că aşa trebuie să
fe. Ba chiar aşa şi este.
Imaginaţia profesorului se înflăcără la această
ipoteză.
— Fără îndoială, îndrăznii eu să răspund, dar ce
interes a putut să aibă acest savant să-şi ascundă
astfel minunata sa descoperire? Pentru ce?
— Pentru ce! Pentru ce! Ştiu şi eu? Parcă Galileu n-a
procedat la fel cu Saturn? Dar nu te temeă nu mă voi
lăsa până ce n-o să descopăr secretul acestui
document, chiar de-ar f să nu dorm şi să nu mănânc
zile şi nopţi întregi.
— Oh! făcui eu.
— Şi cred că nici tu, Axel, adăugă el.
„Drace, îmi zisei, bine c-am mâncat pentru
amândoi!”
— Şi mai întâi, făcu unchiul meu, va trebui să aflăm
în ce limbă a fost scris acest „cifru”. Cred că n-o să fe
chiar aşa de greu.
La aceste cuvinte am ridicat repede capul. Dar
unchiul meu îşi continuă monologulă
— De fapt, nimic nu-i mai uşor. Documentul are o
sută treizeci şi două de litere, dintre care, şaptezeci şi
nouă consoane şi cincizeci şi trei vocale… Or, cum
limbile meridionale urmează cam aceeaşi proporţie de
vocale şi consoane, în timp ce limbile nordice sunt
infnit mai bogate în consoane, sunt sigur că-i vorba
21
Jules Verne
de o limbă sudică.
Concluziile erau foarte juste.
— Dar în ce limbă a fost scris documentul?
Tocmai lucrul ăsta aşteptam să-l aud din gura
unchiului, care între timp mi se dezvăluise şi ca un
profund analist.
— Acest Saknussemm a fost un om învăţat, continuă
el. Şi, de vreme ce nu scria în islandeză, limba lui
maternă, trebuie să f ales, de preferinţă, limba
cunoscută curent printre spiritele cultivate din secolul
al XVI-lea. Iată de ce mă gândesc la limba latină. Dacă
se va dovedi însă că mă înşel, aş putea să încerc cu
limba spaniolă, franceză, italiană, greacă sau ebraică.
Cum însă savanţii din secolul al XVI-lea scriau
îndeobşte în limba latină, am deci dreptul să spun a
prioriă e scris în latineşte.
Am sărit de pe scaun. Amintirile mele de latinist se
revoltau împotriva pretenţiei că această înşiruire de
cuvinte ciudate ar putea aparţine dulcei limbi a lui
Virgiliu.
— Da, e limba latină, reluă unchiul meu, dar e o
latină intenţionat încâlcită.
„Perfect! gândii eu. Dacă o descurci şi pe asta,
atunci eşti cineva, unchiule!”
— Să o examinăm cu atenţie, spuse el, luând foaia
pe care scrisesem. Iată o serie de o sută treizeci şi
două de litere, aşezate într-o aparentă dezordine.
Sunt cuvinte unde se întâlnesc numai consoane, cum
e, de pildă, primul cuvânt, mm. Rnlls, altele în care,
dimpotrivă, abundă vocalele, cum e, de pildă, al
cincilea cuvânt unteief, sau penultimul, oseibo. Or,
această aşezare arată că ea n-a fost făcută la
întâmplare, ci că a reieşit în mod matematic şi că se
datoreşte acelei raţiuni necunoscute, care a dirijat
succesiunea literelor. Mi se pare aproape sigur că
fraza iniţială a fost scrisă corect şi apoi inversată,
22
după o lege pe care trebuie s-o descoperim. Acela

care va găsi cheia acestui „cifru”, va putea descifra
criptograma cu uşurinţă. Dar care este cheia? Axel, n-
ai găsit tu, cumva, această cheie?
La această întrebare neaşteptată n-am răspuns
nimic, şi nu fără motiv, căci privirile mi se opriseră pe
un fermecător tablou atârnat în perete, înfăţişând
portretul tinerei Graüben, pupila unchiului meu, care
se afla acum la Altona, la una din rudele ei, şi a cărei
absenţă mă întrista nespus. De altfel, azi pot să
mărturisesc că frumoasa virlandeză şi nepotul
profesorului se iubeau, dar cu răbdare şi foarte liniştit,
aşa cum şade bine unor adevăraţi germani. Eram
chiar logodiţi, dar bineînţeles fără ştirea unchiului,
prea dedicat geologiei ca să poată înţelege asemenea
sentimente. Graüben era o fată încântătoare, blondă
şi cu ochi albaştri, cu un caracter puţin cam grav şi cu
o fre cam prea serioasă pentru vârsta ei, dar care mă
iubea mult. În ceea ce mă priveşte, eu o zeifcam,
dacă se poate spune astfel! Aşa se face că, într-o
clipă, imaginea micii mele virlandeze mă smulse din
lumea realităţilor şi mă zvârli în aceea a himerelor, a
amintirilor.
Şi o revăzui în gând pe credincioasa tovarăşă a
lucrărilor şi preocupărilor mele. Ea mă ajuta în fecare
zi să orânduiesc preţioasele roci ale unchiului şi le
eticheta împreună cu mine. Şi cât de pricepută în
mineralogie era această domnişoară Graüben! Nu s-ar
f dat bătută nici de către un savant. Îi plăcea să
aprofundeze cele mai spinoase probleme ale ştiinţei.
Câte ore plăcute n-am petrecut studiind împreună! Şi
cât de mult invidiam adesea soarta acestor pietre
neînsufleţite pe care le atingea cu mâinile ei
încântătoare!
Apoi, în orele de repaos, ne plimbam împreună,
luând-o pe aleile umbroase din Alster şi ne duceam
23
Jules Verne
până la vechea moară părăsită, atât de pitoresc

aşezată la marginea lacului; şi-n timp ce mergeam,
vorbeam, ţinându-ne de mână, îi povesteam tot felul
de năzbâtii, de care ea râdea cu poftă.
Ajungeam astfel până la ţărmul Elbei şi după ce le
spuneam noapte bună lebedelor care pluteau printre
marii nuferi albi, ne întorceam acasă cu barca cu
motor.
Mă adâncisem în visurile mele, când, deodată,
unchiul meu izbi cu pumnul în masă şi mă readuse
violent la realitate.
— Ei, zise el, ascultă, băiete, prima idee care trebuie
să-ţi vină în minte pentru a încurca literele într-o
frază, îmi pare că-i aceea de-a scrie cuvintele vertical
în loc de-a le scrie orizontal.
„Ia te uită!” gândii eu.
— Acu’ trebuie să vedem ce iese. Axel, ia scrie tu o
frază oarecare pe acest petic de hârtie; dar în loc să
înşiri literele aşa cum vin, una după alta, pune-le în
coloane verticale, în aşa fel încât să le grupezi câte
cinci sau şase.
Am înţeles despre ce era vorba şi am scris pe dată,
de sus în josă
— Bine, zise profesorul, fără să citească ceea ce

scrisesem. Acum aşază cuvintele astea în linie
orizontală.
M-am executat şi am obţinut fraza următoareă
Telceü estuab ic, ţGe ummarn buima!
— Perfect! exclamă unchiul meu, smulgându-mi
hârtia din mână, iată că a şi început să semene cu
24
vechiul document; atât vocalele cât şi consoanele

sunt grupate în aceeaşi dezordine! Ba sunt chiar şi
majuscule în mijlocul cuvintelor, şi virgule, ca în
pergamentul lui Saknussemm.
Am trebuit să recunosc că aceste observaţii erau
foarte ingenioase.
— Pentru ca să pot citi fraza pe care ai scris-o şi pe
care nu o cunosc, continuă unchiul, adresându-mi-se
direct, îmi va f de ajuns să iau pe rând prima literă a
fecărui cuvânt, apoi a doua, a treia şi aşa mai
departe.
Şi spre marea lui mirare, şi mai ales a mea, el citiă
Te iubesc mult, micuţa mea Graüben!
— Asta-i bună! făcu profesorul.

Nu-ncape îndoială că, neîndemânatic cum eram, ca
orice îndrăgostit, scrisesem fără să-mi dau seama
această frază compromiţătoare!
— Aşadar, o iubeşti pe Graüben?! mă apostrofă
unchiul meu, pe un ton de adevărat tutore.
— Da… nu… mă bâlbâii.
— Aşadar, o iubeşti pe Graüben! repetă el mecanic.
Ei bine, să folosim procedeul meu la documentul în
chestiune!
Unchiul îşi concentră din nou gândurile asupra
problemei care-l preocupa, uitând cu totul cuvintele
mele nesocotite. Şi le numesc nesocotite, findcă un
savant nu poate înţelege niciodată ce înseamnă să fi
îndrăgostit. Din fericire, problema cea mare a
descifrării documentului îl absorbi din nou.
În clipa când urma să experimenteze procedeul în
care-şi pusese toată nădejdea, ochii profesorului
Lidenbrock zvârliră fulgere prin ochelari. Şi cum era
foarte emoţionat, degetele începură să-i tremure când
apucă vechiul pergament. Apoi tuşi puternic şi, cu o
25
Jules Verne
voce gravă, silabisind pe rând prima literă, apoi pe a

doua a fecărui cuvânt, îmi dictă următoareleă
După ce am isprăvit de scris, mărturisesc că eram şi

eu foarte emoţionat; aceste litere, pe care unchiul mi
le dictase una câte una, nu aveau pentru mine un
înţeles şi aşteptam cu nerăbdare ca de pe buzele lui
să-şi ia zborul o frază într-o latinească desăvârşită.
Dar cine ar f putut să prevadă ce-o să se întâmple?
O puternică lovitură de pumn făcu să se clatine masa,
de ţâşni cât colo cerneala din călimară şi tocul îmi
scăpă din mână.
— Nu-i asta! ţipă înfuriat unchiul. N-are niciun
înţeles.
Apoi, străbătu biroul ca scăpat din puşcă, coborî
scara, ca o avalanşă şi, repezindu-se în stradă, o luă la
fugă.
— A plecat? mă întrebă Martha, venind într-o goană,

atrasă de zgomotul uşii de la intrare, care fusese
trântită cu atâta violenţă, încât se zguduise toată
casa.
— Da, i-am răspuns, a plecat de-a binelea!
— Ei bine, dar ce se-ntâmplă cu prânzul? întrebă
bătrâna menajeră.
— Nu va mai prânzi.
— Şi cina?
— N-o să mai ia nici cina.
26
— Cum? se miră Martha, împreunându-şi mâinile.

— Nu, dragă Martha, unchiul n-are să mai mănânce
şi nimeni din casa asta n-o să se mai atingă de
mâncare de acu’ înainte. O să ne pună pe toţi la post,
până când o reuşi să descifreze o veche hârţoagă, de
nedescifrat.
— Doamne, Dumnezeule! Aşadar, până atunci nu ne
mai rămâne decât să murim cu toţii de foame!
Cum îl ştiam pe unchiul meu cât era de neclintit în
hotărârile pe care le lua, n-am îndrăznit să-i
mărturisesc că ne aştepta o soartă de neînlăturat.
Bătrâna servitoare, înspăimântată grozav, se
întoarse gemând în bucătărie.
Rămas singur, îmi veni ideea c-ar f bine să mă duc
la Graüben, ca să-i povestesc totul. Dar cum era să
părăsesc casa? Profesorul putea să pice dintr-un
moment într-altul. Şi dacă mă striga? Dacă voia să
reînceapă munca aceasta logogrifcă2 pe care i-ai
propune-o zadarnic bătrânului Edip?3 Şi dacă eu n-
aveam să răspund la chemarea sa, ce se putea
întâmpla?
Cel mai înţelept lucru era, deci, să rămân. Un
mineralog din Besangon ne trimisese tocmai atunci o
colecţie de geode silicoase pe care trebuia să le
clasez. M-am pus imediat pe lucru. Le-am triat, apoi
le-am etichetat, şi am rânduit într-o vitrină toate
aceste roci goale, înăuntrul cărora se mişcau mici
cristale.
Dar munca aceasta nu mă absorbea. În schimb,
vechiul document nu-mi dădea nici mie pace, mă
preocupa în mod ciudat. Îmi vâjâia capul şi mă
simţeam cuprins de o vagă nelinişte. Presimţeam că
foarte curând se va întâmpla o catastrofă.
După un ceas, toate geodele erau aşezate în ordine.
2
A dezlega o ghicitoare, o vorbire neînţeleasă.
3
Edip - erou mitologic grec, ful lui Laios, regele Tebei, şi al Iocastei. Potrivit
legendei Edip îşi ucide întâmplător tatăl conform prezicerii unui oracol.
27
Jules Verne
Mă cufundai în fotoliul cel mare de Utrecht, lăsându-

mi braţele să atârne în voie şi cu capul lăsat pe spate.
Mi-am aprins pipa cu ţeava lungă şi încovoiată, pe a
cărei cupă era sculptată o naiadă întinsă alene, şi
după aceea m-am distrat urmărind procesul
carbonizării, care o transforma pe naiada mea într-o
adevărată negresă. Din timp în timp mai trăgeam cu
urechea să-mi dau seama dacă nu se aud paşi pe
scară. Dar nu se auzea nimic. Unde putea f unchiul
acum? Mi-l închipuiam alergând sub frumoşii copaci
de pe şoseaua Altona, gesticulând, izbind cu bastonul
câte un zid, lovind buruienele cu violenţă, decapitând
scaieţii şi tulburând liniştea berzelor singuratice.
Cum se va întoarceă triumfător sau descurajat? Cine
va învinge până la urmăă el sau acest document, al
cărui secret va rămâne nedezlegat? Tot întrebându-
mă astfel, am luat într-o doară foaia de hârtie pe care
erau înşirate literele acelea de neînţeles, scrise de
mine. Şi iar mi-am spusă
„Ce-or f însemnând oare?”
Am încercat să grupez în aşa fel literele, încât să
formez cuvinte. Dar mi-a fost cu neputinţă. Am reunit
câte două şi câte trei, şi chiar câte cinci sau şase
litere, dar tot n-am dat de vreun cuvânt cu înţeles.
Numai a patrusprezecea, a cincisprezecea şi a
şaisprezecea literă formau cuvântul englezesc ice. A
optzeci şi patra, optzeci şi cincea şi optzeci şi şasea
literă formau cuvâtul sir. În sfârşit, în rândul al treilea
al documentului, am observat cuvintele latineşti rota,
mutabile, ira, nec, arta.
„Ei, drace, mă gândeam, aceste ultime cuvinte s-ar
părea că-i dau dreptate unchiului în privinţa limbii în
care-i scris documentul!” Poftim, în rândul al patrulea
am ochit şi cuvântul luco, care înseamnă „lemn
sacru”! E drept că în rândul al treilea se poate citi
cuvântul tabiled, care-i nendoios de origine ebraică,
28
iar în ultimul, cuvintele mer, arc, mere, care sunt

curat franţuzeşti.
Nu era greu să-ţi pierzi capul! Patru limbi diferite în
aceeaşi frază absurdă! Ce legătură putea să fe între
cuvintele gheaţă, domn, mânie, crud, lemn sacru,
schimbător, mamă, arc şi mare?
Numai primul şi ultimul cuvânt s-ar f putut îmbina
uşor, findcă nu-i de mirare ca într-un document scris
în Islanda să se vorbească de „o mare de gheaţă”. Dar
ca să înţelegi de aci restul criptogramei era cu totul
altceva.
Mă zbăteam, deci, neputincios, luptând cu o enigmă
de nedezlegat; creierul mi se înferbântase şi, privind
foaia de hârtie, începusem să clipesc des din ochi; mi
se părea că cele o sută treizeci şi două de litere
zboară în jurul meu, ca acele dungi luminoase care
joacă în faţa ochilor noştri, când ni se urcă sângele la
cap.
Eram în prada unei adevărate halucinaţii; mă
înăbuşeam, aveam nevoie de aer. Fără să-mi dau bine
seama, am început să-mi fac vânt cu foaia de hârtie,
care-mi trecea regulat pe dinaintea ochilor, când pe
dos, când pe faţă.
Şi ce credeţiă nu mică mi-a fost surpriza când, în una
din aceste repezi fluturări ale hârtiei, mi se păru că
văd scrise pe dosul ei nişte cuvinte foarte citeţe,
cuvinte latineşti, şi printre ele craterem şi terrestre!
Deodată, mintea mi se lumină; aceste singure
indicaţii mă făcură să întrevăd adevărul;
descoperisem cheia documentului. Pentru a-l înţelege
nu era nici măcar nevoie să răstorni foaia şi să-l citeşti
pe dos! Nu. Aşa cum era, aşa cum mi-l dictase
unchiul, putea f silabisit cu uşurinţă. Ingenioasele
combinaţii ale profesorului îşi dădeau roadele.
Avusese deci dreptate în privinţa orânduirii literelor şi
nu greşise câtuşi de puţin nici în privinţa limbii în care
29
Jules Verne
era scris documentul! Îi mai trebuia o „nimica toată”

ca să poată citi de la un cap la altul această frază
latinească, şi acest „flecuşteţ” mi-l adusese mie
întâmplarea!
E lesne de înţeles de ce eram atât de emoţionat! Mi
se împăienjeniseră ochii. Nu mai vedeam nimic. Am
întins pe masă foaia de hârtie. Aşadar, era de ajuns
să-mi arunc o privire asupra ei, pentru ca să descopăr
secretul.
În sfârşit reuşii să mă mai liniştesc. Ca să-mi
potolesc nervii, îmi impusesem să fac de două ori
ocolul odăii şi după ce am urmat această
„prescripţie”, m-am cufundat din nou în fotoliul cel
mare.
— Să citim! am strigat, după ce am tras în plămâni o
mare cantitate de aer.
Mă aplecai peste masă; am pus pe rând degetul pe
fecare literă şi, fără să mă întrerup, fără să şovăi
măcar o clipă, am citit cu glas tare întreaga frază.
Dar ce stupoare, ce spaimă m-a cuprins! Mai întâi
am rămas ca trăsnit. Cum?! Ceea ce aflasem se
îndeplinise! Să f avut un om atâta îndrăzneală încât
să pătrundă…
— Ah! strigai eu, sărind ca ars. Nu! nu! Nici vorbă.
Unchiul meu nu va şti niciodată nimic. Asta i-ar mai
lipsi, să afle de o asemenea călătorie! I-ar veni
numaidecât gustul s-o întreprindă şi nimic nu l-ar
putea împiedica să plece. E un geolog atât de
încăpăţânat! Ar pleca cu orice risc, chiar dacă ar şti că
se-ntâmplă nu ştiu ce! Ba mai mult, m-ar lua şi pe
mine cu el, şi nu ne-am mai întoarce! Niciodată!
Niciodată!
Mă aflam într-o stare de surescitare greu de descris.
„Nu, nu! Asta nu se va întâmpla niciodată, mi-am zis
eu cu energie, şi findcă stă în puterea mea să
împiedic ca o astfel de idee să-i vină în minte acestui
30
tiran, o voi face.” Şi cum, întorcând pe toate feţele

documentul, la un moment dat ar f putut să
descopere şi el – ca şi mine – cheia, m-am hotărât să-l
distrug.
În cămin mai ardea puţin foc. Apucai nu numai foaia
de hârtie, ci şi pergamentul lui Saknussemm şi, cu
mâinile tremurânde, eram gata să azvârl totul în foc şi
să nimicesc secretul acesta atât de periculos, când
uşa biroului se deschise şi unchiul meu îşi făcu
apariţia.
Abia am avut vreme să pun pe masă nenorocitul

acela de document.
Profesorul Lidenbrock părea foarte preocupat.
Gândul care-l stăpânea nu-i dăduse pace nicio clipă şi
probabil că în timpul plimbării scrutase totul cu de-
amănuntul, analizase toată problema, folosise toate
resursele imaginaţiei sale ca să născocească ceva şi
acum se întorsese să pună în aplicare vreo nouă
combinaţie.
În adevăr, se aşeză în fotoliul său şi, cu tocul în
mână, începu să aştearnă o serie de formule care
semănau cu un calcul algebric.
Îi urmăream mâna tremurândă şi nu-i pierdeam din
ochi nicio mişcare. Oare era posibil să se ivească pe
neaşteptate vreun rezultat la care nici nu putea să
nădăjduiască? Tremuram fără vreo pricină, findcă
adevărata şi singura combinaţie era descoperită, şi a
căuta alta însemna, pur şi simplu, o pierdere
zadarnică de vreme.
Timp de trei ore nesfârşite, unchiul meu a lucrat,
fără să spună un cuvânt, fără să ridice măcar capul,
31
Jules Verne
ştergând, refăcând, şi iarăşi ştergând, luând-o de la

capăt de o mie de ori.
Ştiam bine că dacă ar f izbutit să rânduiască aceste
litere în toate felurile posibile, ar f ajuns până la urmă
să descifreze criptograma. Dar mai ştiam, de
asemenea, că numai douăzeci de litere se pot
combina în două quintilioane, patru sute treizeci şi
două quatralioane nouă sute două trilioane, opt
miliarde o sută şaptezeci şi şase milioane şase sute
patruzeci de mii de feluri… Or, în frază erau o sută
treizeci şi două de litere, iar aceste o sută treizeci şi
două de litere formau, prin combinaţie, un număr
uriaş de fraze diferite alcătuite din cel puţin o sută
treizeci şi trei de cifre, număr aproape imposibil de
numit şi care scapă oricărui calcul.
Eram sigur că nu va putea rezolva problema în felul
acesta eroic.
Şi timpul trecea; se făcuse noapte; zgomotele străzii
se potoliseră, dar unchiul meu tot mai stătea aplecat
peste cifre, fără să vadă sau să audă pe cineva, nici
măcar pe Martha, femeia asta atât de cumsecade,
care întredeschisese uşa întrebându-lă
— Domnul va lua cina astă-seară?
Martha trebui să plece însă, fără niciun răspuns. În
ceea ce mă priveşte, după ce m-am stăpânit câtva
timp, am fost cuprins de un somn de neînvins şi am
adormit pe marginea canapelei, în timp ce unchiul
Lidenbrock tot calcula şi ştergea mereu. Când m-am
trezit a doua zi, neobositul şi harnicul profesor mai
lucra încă. Ochii săi împăienjeniţi, faţa palidă, pomeţii
roşii ai obrajilor, totul mărturisea cât de înverşunat se
luptase cu imposibilul, şi în ce oboseală a minţii, în ce
strădanie a creierului trebuie să se f scurs acele
ceasuri nesfârşite.
Starea sa îmi inspira într-adevăr milă. În ciuda
imputărilor pe care mă credeam îndreptăţit să i le fac,
32
am fost cuprins de o netăgăduită emoţie. Bietul om

era atât de stăpânit de ideea sa, încât uitase să se şi
înfurie. Toate forţele sale vitale erau concentrate
asupra unui singur punct, şi, cum ele nu se eliberau
prin supapa lor obişnuită, mă temeam ca tensiunea în
care se afla să nu-l facă să plesnească dintr-un
moment într-altul.
C-un singur gest aş f putut să-l scap din acest cleşte
de fer care îi strângea ţeasta, c-un singur cuvânt
numai! Dar am tăcut.
Şi doar eram bun din fre. Atunci de ce am rămas
mut într-o asemenea împrejurare? Trebuie să spun c-o
făceam chiar spre binele unchiului meu.
„Nu, nu, îmi ziceam eu mereu, nu voi vorbi! Fiindcă
altfel, deîndată ce va afla despre ce-i vorba, va voi să
plece într-acolo. Îl cunosc doară nimic nu l-ar putea
opri. Are o imaginaţie vulcanică, şi, pentru a face ceea
ce nu au reuşit alţi geologi, ar f în stare să-şi rişte
chiar viaţa. Aşadar, trebuie să tac şi să păstrez
secretul pe care din întâmplare l-am descoperit! A-l da
în vileag, ar însemna să-l ucid pe profesorul
Lidenbrock! N-are decât să-l ghicească dacă poate. Nu
vreau să-mi reproşez într-o zi că l-am dus la pieire!”
De-ndată ce-am luat hotărârea asta, mi-am
încrucişat braţele şi am aşteptat.
Dar, din păcate, îmi făcusem socotelile fără a
prevedea întâmplarea ce avea să aibă loc la numai
câteva ore după aceasta.
Dimineaţa, când Martha voi să se ducă la piaţă, găsi
uşa de la stradă încuiată. Cheia cea mare lipsea din
broască. Cine o scosese? Nu-ncăpea îndoială că
unchiul meu, când se întorsese în ajun de la acea
precipitată excursie pe care o făcuse.
Urmărea oare vreun scop? O făcuse din nebăgare
de seamă? Voia să ne supună chinurilor foamei? Nu
cred, căci acest lucru ar f întrecut orice măsură. Cum?
33
Jules Verne
Martha şi cu mine să cădem victimele unei întâmplări

care nu ne privea câtuşi de puţin?
Da, chiar aşa era! Şi deodată mi-am amintit de un
lucru care se-ntâmplase cu câţiva ani în urmă şi de
care mă îngrozesc şi azi. În acea perioadă, unchiul
meu lucra la marea sa clasifcare mineralogică şi,
findcă stătuse nemâncat patruzeci şi opt de ore, a
trebuit ca şi noi trei să respectăm acest regim
„ştiinţifc”. În ceea ce mă priveşte, m-am ales atunci
cu nişte crampe la stomac, care nu erau câtuşi de
puţin distractive pentru un băiat destul de mâncăcios.
Am rămas de aceea încredinţat că vom f lipsiţi de
masa de prânz, aşa cum pierdusem şi cina, cu o seară
înainte. Eram totuşi hotărât să rabd ca un adevărat
erou şi să nu cedez în faţa chinurilor foamei. Dar buna
noastră Martha luă toate lucrurile astea foarte în
serios şi era deznădăjduită, biata femeie! Cât despre
mine, imposibilitatea de a părăsi casa mă stingherea
mult mai mult. Şi e lesne de înţeles de ce.
În acest timp, unchiul meu lucra mereu, fără răgaz;
se pierdea cu închipuirea în lumea ideală a
combinaţiilor, trăia departe de pământ şi în afara
oricăror nevoi pământeşti.
Către amiază însă, foamea începu să mă chinuie de-
a binelea. Martha, în nevinovăţia ei, mâncase în ajun
toate proviziile din cămară, aşa că nu se mai găsea
nimic în casă. Totuşi, nu mă dădeam bătut. Ba chiar
îmi făceam un punct de onoare din acest „eroism”.
Sunară şi ceasurile două. Toată situaţia asta
devenise ridicolă, mai mult chiar, de nesuferit.
Încercam să mă conving că s-ar putea să exagerez
importanţa documentului; că unchiul meu n-o să-i dea
atâta crezământ şi o să vadă că la mijloc e o simplă
mistifcare. Iar dacă, în cel mai rău caz, ar f ispitit să
înceapă aventura, voi f în stare să-l împiedic. Îmi
spuneam că e posibil să descopere el însuşi cheia
34
„cifrului” şi atunci m-aş alege doar cu un post nedorit!

Toate aceste raţionamente, pe care în ajun le-aş f
respins cu indignare, mi se părură nespus de bune;
am socotit absurd faptul de a f aşteptat atât de mult
şi mă hotărâi să-i spun totul.
Căutam tocmai cum să intru în vorbă cu el, aşa, mai
pe de departe, când profesorul se ridică şi-şi puse
pălăria, gata să plece.
Cum! Să plece şi să ne lase iarăşi încuiaţi în casă?
Niciodată!
— Unchiule! exclamai. Dar nu părea să mă f auzit.
— Unchiule Lidenbrock! am repetat, ridicând uşor
glasul.
— Ce-i? făcu el, ca şi cum s-ar f trezit chiar atunci
din somn.
— Ei, dar cheia?
— Care cheie? A, cheia de la uşă?
— Nu, am strigat eu, cheia documentului!
Profesorul mă privi lung pe deasupra ochelarilor;
pesemne că observase ceva neobişnuit pe fgura mea,
căci mă apucă strâns de braţ şi, fără să poată rosti o
vorbă, mă întrebă din ochi. Şi cred că niciodată vreo
cerere n-a fost formulată atât de limpede.
Am dat din cap ca să întăresc înc-o dată ceea ce
spusesem.
La rându-i, el clătină din cap, oarecum
compătimitor, ca şi cum ar f avut de-a face cu un
nebun.
Dacă am văzut aşa, am făcut un gest şi mai
categoric.
Ochii îi luceau cu o strălucire vie; mâna-i deveni
ameninţătoare.
Discuţia aceasta mută, dusă în asemenea
împrejurări, ar f interesat chiar şi pe spectatorul cel
mai nepăsător. Îmi era pur şi simplu frică să mai
vorbesc, căci mă temeam ca-n primele clipe de
35
Jules Verne
bucurie unchiul meu să nu mă înăbuşe cu

îmbrăţişările. Dar insistă atât de mult, încât a trebuit
să-i răspund.
— Da, cheia aceea!… Întâmplarea!…
— Ce tot spui? strigă el cuprins de-o emoţie de
nedescris.
— Iată, am continuat eu şi i-am întins foaia pe care
scrisesem. Citeşte!
— Dar nu înţeleg absolut nimic! răspunse el,
mototolind foaia de hârtie.
— Da, n-are niciun înţeles dacă o citeşti de la
început, dar ia vezi, nu cumva de la sfârşit…
Nici nu terminasem bine fraza, că profesorul şi
scoase un strigăt, sau, mai precis, un adevărat răcnet!
În cugetul său se făcu deodată lumină; era
transfgurat.
— Ah! ingeniosule Saknussemm! strigă el, tu ai scris
întâi fraza de-a-ndoaselea?
Şi repezindu-se la foaia de hârtie, cu ochi tulburi, cu
vocea-i tremurătoare citi tot documentul, începând de
la ultima literă şi ajungând la prima.
El era conceput în termenii următoriă
În Snefels Yoculis craterem eem delibat

umbra Scartaris Julii intra calendas descende,
audas viator, et terrestre centrum attinges.
Kod feci. Arne Saenussemm
Ceea ce, tradus din această latinească incorectă,

înseamnăă
Coboară în craterul de la Yocul din

Snefels, pe care umbra lui Scartaris
vine să-l mângâie înainte de calendele lui iulie,
călătorule îndrăzneţ, şi vei ajunge
în centrul Pământului. Ceea ce am şi făcut.
36
Arne Saenussemm
La citirea acestor rânduri, unchiul meu sări în sus,

de parcă s-ar f atins pe neaşteptate de o butelie de
Leyda. Îndrăzneala, bucuria şi convingerea îl făceau
măreţ. Nu-şi mai găsea o clipă de astâmpăr, se apuca
mereu cu amândouă mâinile de cap; muta scaunele
dintr-un loc într-altul; strângea cărţile grămadă; făcea
tot felul de jonglerii cu preţioasele sale geode de te
minunai, ori împărţea câte un pumn în dreapta şi în
stânga. În cele din urmă se linişti şi, ca un om sleit din
pricina unei prea mari risipe de energie, căzu în
fotoliu.
— Cât e ceasul? întrebă el după câteva clipe de
tăcere.
— Trei, i-am răspuns eu.
— Ia te uită ce repede a trecut vremea! Mi-e o
foame de nu mai pot. Ei, acu’ să trecem la masă. Apoi,
o să vedem…
— Ce să vedem?
— O să-mi faci geamantanul.
— Cum?! strigai eu.
— Şi pe al tău, adăugă neîndurătorul profesor,
intrând în sufragerie.
La auzul acestor cuvinte, mă trecu un for prin tot

corpul. Totuşi, m-am stăpânit. Mă silii să par mai
liniştit decât oricând. Numai argumentele ştiinţifce îl
puteau opri pe profesorul Lidenbrock de la ce-şi
pusese-n gând. Şi argumente aveam destule, şi încă
foarte serioase, pentru a-i dovedi imposibilitatea unei
asemenea călătorii. Să pleci spre centrul Pământului!
37
Jules Verne
Ce nebunie! Mi-am rezervat însă pentru un moment

mai prielnic această discuţie şi m-am dus să mă
îngrijesc de masă.
Cred că-i de prisos să mai redau sudălmile unchiului
în faţa mesei goale. Apoi totul se lămuri. Martha îşi
recăpătă libertatea de acţiune şi alergă la piaţă să
cumpere tot ce trebuia, şi îşi rândui lucrurile în aşa fel,
încât numai după un ceas ne-am astâmpărat foamea
şi am putut judeca situaţia mai bine.
În timpul mesei, unchiul meu a fost aproape vesel şi,
din când în când, îi scăpa câte-o nevinovată glumă de
savant. După desert îmi făcu semn să-l urmez în biroul
lui.
M-am supus pe dată. El se aşeză la un capăt al
mesei sale de lucru, iar eu la celălalt capăt.
— Axel, începu el cu un glas îndeajuns de blând, eşti
un băiat foarte ingenios; mi-ai făcut un mare serviciu,
tocmai când, plictisit şi obosit de atâta muncă, eram
gata să dau naibii toate aceste încâlcite combinaţii.
Unde aş f rătăcit cu căutările mele? Nimeni nu poate
şti! Nu voi uita niciodată acest lucru, băiete, şi din
gloria pe care o vom dobândi o să ai şi tu partea ce ţi
se cuvine.
„Ei, mi-am zis eu, acum, că e bine dispus, a venit
tocmai momentul să discutăm despre această
glorie!”…
— Mai înainte de toate, continuă unchiul meu, îţi
recomand cea mai strictă discreţie. Ne-am înţeles, nu-
i aşa? în lumea savanţilor sunt destui care mă
invidiază şi nu puţini sunt aceia care ar voi din tot
sufletul să întreprindă această călătorie, de care vor
începe a bănui câte ceva abia la întoarcerea noastră.
— Crezi că o să se găsească atâţia îndrăzneţi? l-am
întrebat eu mirat.
— Bineînţeles; cine ar mai şovăi la gândul că poate
să dobândească o asemenea faimă? Dacă documentul
38
ăsta ar f cunoscut, o armată întreagă de geologi s-ar

repezi pe urmele lui Arne Saknussemm!
— Ca să-ţi spun drept, unchiule, e un lucru de care
nu sunt chiar atât de convins, căci nimic nu dovedeşte
autenticitatea documentului.
— Cum, nici cartea în care l-am descoperit?
— Bine, să presupunem că însuşi Saknussemm ar f
scris rândurile acestea! Dar oare rezultă de aci
numaidecât că Saknussemm a întreprins cu adevărat
această călătorie şi că acest vechi pergament nu
cuprinde în el vreo mistifcare?
Apoi mi-a părut îndeajuns de rău că scăpasem acest
ultim cuvânt cam îndrăzneţ. Profesorul îşi încruntă
sprâncenele stufoase şi mă temeam să nu f
compromis toată discuţia. Din fericire, nu s-a
întâmplat nimic rău. Severul meu interlocutor schiţă
un fel de zâmbet şi-mi spuseă
— Asta o să vedem mai târziu.
— Ah! am exclamat puţin jignit; atunci dă-mi voie,
cel puţin, să-mi expun toate obiecţiile cu privire la
acest document.
— Vorbeşte, băiete, nu te sfi. Ai toată libertatea să-
ţi exprimi părerea. Acu’ nu mai eşti nepotul meu, ci un
coleg. Începe, dar!
— Ei bine, voiam să te întreb mai întâi ce sunt aceşti
Yocul, Snefels şi Scartaris, de care n-am auzit
vorbindu-se niciodată?
— Nimic mai uşor. Tocmai am primit acum câtva
timp o hartă de la prietenul meu Augustus Petermann,
din Leipzig; nici nu se putea să sosească mai la ţanc.
Ad-o încoace. Vezi că e în biblioteca cea mare, în al
treilea atlas din rândul doi, la seria Z, despărţitura a
patra.
M-am ridicat şi, datorită indicaţiilor sale precise, am
găsit atlasul cerut. Unchiul îl deschise şi rostiă
— Iată una din cele mai bune hărţi ale Islandei. A
39
Jules Verne
fost întocmită de Henderson, şi, cu ajutorul ei, cred că

vom rezolva toate difcultăţile care se vor ivi.
M-am aplecat peste hartă.
— Vezi insula asta? E formată numai din vulcani,
spuse profesorul, şi bagă de seamă că toţi poartă
numele de Yocul. În limba islandeză, cuvântul ăsta
înseamnă „gheţar”. Or, la latitudinea ridicată a
Islandei, majoritatea erupţiilor îşi fac loc printre
straturile de gheaţă. De aici vine denumirea de Yocul,
care a fost dată tuturor acestor munţi vulcanici de pe
insulă.
— Bine, i-am răspuns, dar Snefels ce-i?
Nădăjduiam că la această întrebare n-o să primesc
niciun răspuns, dar m-am înşelat.
— Urmăreşte-mă pe coasta occidentală a Islandei,
reluă unchiul meu. Vezi Reykjavik, capitala ţării? Da?
Foarte bine! Urcă de-a lungul nenumăratelor forduri
care brăzdează aceste ţărmuri roase de apele mării, şi
poposeşte puţin sub cel de al şaizeci şi cincilea grad
de latitudine. Ce vezi acolo?
— Un fel de peninsulă care seamănă cu un os
descărnat, ce se termină printr-o uriaşă rotulă.
— Comparaţia e justă, băiete. Dar pe această rotulă
nu vezi nimic?
— Ba da, un munte care pare a f crescut din mare.
— Ei bine, acesta-i muntele Snefels!
— Snefels?!
— Chiar el. E un munte înalt de 5.000 picioare 4, unul
dintre cei mai mari de pe insulă, şi care va deveni, cu
siguranţă, cel mai renumit vulcan din lumea întreagă,
dacă craterul său ajunge în centrul Pământului.
— Dar e cu neputinţă! strigai, înălţând din umeri,
revoltat la culme de o asemenea presupunere.
— Cu neputinţă! răspunse profesorul Lidenbrock pe
un ton aspru. Şi de ce, mă rog?
4
Măsură englezească. Un picior =0,324 m.
40
— Fiindcă craterul vulcanului e astupat, fără

îndoială, de lavă, de roci incandescente, şi atunci…
— Dar dacă e vorba de un vulcan stins?
— Stins?
— Ei da. În momentul de faţă, numărul vulcanilor
activi de pe întreaga suprafaţă a globului nu trece de
trei sute, pe când numărul vulcanilor stinşi e cu mult
mai mare. Or, vulcanul Snefels este socotit printre
aceştia din urmă. Mărturiile istorice pe care le avem
consemnează că a erupt doar o dată, în 1229, şi de
atunci zgomotele sale subterane s-au potolit încetul
cu încetul şi nu mai e socotit printre vulcanii activi.
La aceste desluşiri precise, nu mai aveam ce
răspunde şi de aceea m-am grăbit să arăt celelalte
puncte obscure, pe care le conţinea documentul.
— Dar cuvântul Scartaris ce înseamnă, l-am
întrebat, şi ce rost au aici calendele lui iulie?
Unchiul meu se gândi câteva minute. Avui o clipă de
nădejde, dar numai una, căci, în curând, iată ce-mi
răspunseă
— Ceea ce tu numeşti obscur e pentru mine un
lucru limpede. Asta dovedeşte tocmai grija plină de
ingeniozitate cu care Saknussemm a vrut să-şi
precizeze descoperirea. Snefels are mai multe cratere
şi deci trebuie neapărat să se indice care dintre ele
duce spre centrul Pământului. Şi atunci, ce a făcut
savantul islandez? A observat că în preajma
calendelor lui iulie, adică prin ultimele zile ale lunii
iunie, unul din vârfurile muntelui, şi anume Scartaris,
îşi proiecta umbra până la gura craterului despre care
e vorba, şi a consemnat acest fapt în documentul său.
Putea el oare da o indicaţie mai precisă, şi, odată
ajunşi în vârful Snefelsului, ar f cu putinţă să şovăim
asupra drumului pe care trebuie să-l urmăm?
Hotărât lucru, unchiul meu avea răspuns la toate.
Vedeam bine că e de nebiruit în ceea ce priveşte
41
Jules Verne
interpretarea cuvintelor din vechiul pergament. Am

încetat deci să-l mai hărţuiesc în această direcţie şi,
cum mai înainte de toate trebuia convins, m-am
hotărât să trec la obiecţiunile ştiinţifce, care erau
mult mai serioase, după părerea mea.
— Ei, sunt silit să recunosc, i-am spus, că fraza lui
Saknussemm e limpede şi nu-ţi poate lăsa nicio urmă
de îndoială. Deci, nu mă îndoiesc că savantul acesta a
coborât în fundul vulcanului Snefels, că a văzut
umbra vârfului Scartaris mângâind marginile
craterului înainte de calendele lui iulie, ba chiar cred
că a auzit povestindu-se în legendele din vremea sa
că acest crater ducea spre centrul Pământului; dar că
ar f ajuns el însuşi până acolo, că ar f întreprins cu
adevărat această călătorie, şi că s-a şi întors – asta
nu, în ruptul capului, nu!
— Şi, mă rog, de ce nu? mă întrebă unchiul meu cu
o ciudată ironie.
— Din pricină că toate teoriile ştiinţifce arată în
mod evident că o asemenea ispravă e cu neputinţă.
— Toate teoriile spun asta? păru să se mire
profesorul, luând un aer glumeţ. Ah! ale naibii teorii!
Cât ne vor stingheri, bietele teorii!
Cu toate că vedeam că-şi bate joc de mine, vorbii
mai departe.
— E doar un lucru absolut recunoscut că la fecare
şaptezeci de picioare adâncime sub scoarţa
Pământului, căldura creşte aproape cu un grad! Or,
admiţând această proporţionalitate constantă şi, cum
raza Pământului are cam 1 500 leghe5, în centrul
Pământului trebuie să fe o temperatură care
depăşeşte două sute de mii de grade. Materiile din
interiorul Pământului se află deci în stare de gaze
incandescente, căci metalele, aurul, platina, rocile
cele mai dure nu pot rezista la o asemenea căldură. Şi
5
Măsură englezească. O leghe =4,44 km.
42
atunci, n-am dreptul oare să mă îndoiesc că-i cu

putinţă să pătrunzi într-un asemenea mediu?
— Aşadar, Axel, căldura te pune în încurcătură?
— Desigur. Dacă am ajunge la o adâncime de numai
zece leghe, am atinge limita scoarţei pământeşti şi
temperatura ar depăşi 1 300 grade.
— Şi ţi-e frică să nu te topeşti?
— Te las pe dumneata să hotărăşti, am răspuns
îmbufnat.
— Ei, dacă-i aşa, iată ce hotărăsc eu, mi-a răspuns
profesorul Lidenbrock, luându-şi un aer gravă nimeni –
şi deci nici tu – nu poate şti cu siguranţă ce se petrece
înăuntrul Pământului, dat find că noi nu cunoaştem
decât a douăsprezecea mia parte din raza lui; ştiinţa e
mereu perfectibilă, şi fecare teorie este neîncetat
înlăturată de o teorie mai nouă. Până la Fourier nu s-a
crezut oare că temperatura spaţiilor interplanetare
scade mereu, iar astăzi nu se ştie că gerurile cele mai
mari din stratosferă nu trec de patruzeci sau cincizeci
de grade sub zero? De ce nu s-ar întâmpla acelaşi
lucru şi cu căldura dinăuntrul Pământului? De ce
adică, la o anumită adâncime, să nu atingă şi căldura
o limită staţionară în loc să crească într-atâta, încât să
se ridice până la gradul de topire al mineralelor celor
mai refractare?
Cum unchiul meu adusese problema pe tărâmul
ipotezelor, n-am mai avut ce să-i răspund.
— Ei bine, îţi voi spune că adevăraţii savanţi, printre
alţii şi Poisson, au dovedit că dacă înăuntrul
Pământului ar f o căldură de două sute de mii de
grade, gazele incadescente, care provin din materiile
topite, ar dobândi o asemenea elasticitate, încât
scoarţa Pământului n-ar putea să reziste şi ar plesni
ca pereţii unui cazan sub presiunea vaporilor.
— Asta e părerea lui Poisson, unchiule.
— Sunt de acord, dar e şi părerea altor geologi
43
Jules Verne
iluştri, care susţin că interiorul Pământului nu-i format

nici din gaze, nici din apă, nici din cele mai grele roci
pe care le cunoaştem, căci, în acest caz, Pământul ar
avea o greutate de două ori mai mică.
— Oh! dar cu ajutorul cifrelor poţi dovedi orice vrei!
— Nu, nu numai cu cifre, băiete, dar şi cu fapte!
Oare nu-i un lucru precis că numărul vulcanilor a
scăzut considerabil din primele zile ale Pământului? Şi
dacă există, într-adevăr, căldură în centrul
Pământului, nu se poate trage concluzia că ea tinde să
scadă?
— Unchiule, dacă intri pe tărâmul presupunerilor
cred că e inutil să mai discutăm.
— Iar eu îţi spun că părerea mea se sprijină pe
părerile unor savanţi şi mai competenţi. Îţi aminteşti
de vizita pe care mi-a făcut-o celebrul chimist englez
Humphry Davy în 1825?
— N-am cum să-mi amintesc, căci am venit pe lume
cu nouăsprezece ani mai târziu!
— Ei bine, Humphry Davy, find în trecere spre
Hamburg, a venit să mă vadă. Am discutat îndelung
şi, printre alte chestiuni, am confruntat împreună
ipoteza pusă de unii că sâmburele intern al
Pământului ar f lichid. Şi am fost amândoi de acord că
ipoteza nu poate sta în picioare dintr-un motiv căruia
ştiinţa nu i-a găsit încă răspuns.
— Care anume? l-am întrebat oarecum mirat.
— Acela că această masă lichidă ar f supusă, ca şi
oceanul, atracţiei lunare, şi, în consecinţă, de două ori
pe zi s-ar produce fluxuri şi refluxuri interne, care,
ridicând scoarţa Pământului, ar da naştere la
cutremure de pământ periodice.
— Dar, unchiule, e un lucru ştiut de toată lumea că
suprafaţa globului a fost supusă combustiunii şi cred
că ne este îngăduit să presupunem că suprafaţa
exterioară s-a răcit, pe măsură ce căldura s-a retras
44
spre centru.
— Eroare, răspunse unchiul meu; Pământul a fost
încălzit de către combustiunea de la suprafaţa lui, iar
nu cum crezi tu. Suprafaţa sa era formată dintr-o
mare cantitate de metale, ca potasiul şi sodiul, care
au proprietatea de a se aprinde de la sine, chiar
numai în contact cu aerul şi cu apa. Aceste metale au
luat foc când vaporii atmosferici au căzut pe Pământ
sub formă de ploaie, şi, încetul cu încetul, când apele
au pătruns printre crăpăturile scoarţei Pământului, ele
au dat naştere la noi incendii, însoţite de explozii şi
erupţii. Faptul acesta ne explică de ce vulcanii erau
atât de numeroşi la începutul existenţei Pământului.
— Iată o ipoteză ingenioasă! strigai eu, oarecum
fără voia mea.
— Şi pe care Humphry Davy mi-a lămurit-o chiar aci,
printr-o experienţă foarte simplă. El a întocmit o bilă
metalică, în special din amestecul celor două metale
despre care ţi-am vorbit şi care înfăţişa perfect globul
nostru; şi ori de câte ori picura pe suprafaţa ei o boare
fnă de apă, ea începea să se umfle, să se oxideze şi
îndată se forma un mic munte; în vârful muntelui
apărea un crater, care şi erupea încălzind întreaga
bilă într-atât, încât n-o mai puteai ţine în mână.
În adevăr, argumentele profesorului începuseră să
mă clatine în convingerile mele, mai ales că le
susţinea cu pasiunea şi înflăcărarea ce-l caracterizau.
— După cum vezi, Axel, adăugă el, starea
sâmburelui central a dat naştere la diferite ipoteze
printre geologi şi din toate câte se susţin, nimic nu
poate f mai puţin dovedit decât că ar exista acolo o
căldură interioară; după mine, ea nu există şi nici nu
poate exista. Dar, la urma urmei, ca şi Arne
Saknussemm, vom vedea la faţa locului ce-i adevărat
în această chestiune.
— Ei da! i-am răspuns eu simţindu-mă atras de
45
Jules Verne
entuziasmul unchiului meu, da, vom vedea, dacă ne

va f posibil să vedem ceva acolo.
— Şi de ce nu? Ne putem bizui pe fenomenele
electrice, ca să ne lămurim, şi chiar şi pe atmosfera,
care, datorită presiunii, poate deveni mai luminoasă
pe măsură ce te apropii de centrul Pământului.
— Da, da! Se prea poate să fe şi aşa!
— Asta e sigur, mi-a răspuns triumfător unchiul
meu; dar îţi recomand cea mai deplină tăcere, auzi tu?
Să nu sufli un cuvânt despre tot ce-ai aflat până acum,
ca nu cumva să afle cineva şi să-i vină ideea de-a
ajunge înaintea noastră în centrul Pământului.
Astfel s-a sfârşit această memorabilă discuţie, de pe

urma căreia mult timp nu mi-am putut reveni. Am ieşit
din biroul unchiului meu ameţit şi, cum mi se părea că
pe străzile Hamburgului nu-i destul aer ca să-mi vin în
fre, m-am îndreptat spre ţărmul Elbei, cu gândul să
iau vaporul cu aburi care face legătura între oraş şi
gara Hamburg.
Eram oare convins de cele ce auzisem? Nu mă
aflam, cumva, sub influenţa dominatoare a
profesorului Lidenbrock? Trebuia oare să iau în serios
hotărârea lui de a porni spre centrul Pământului? Îmi
fusese dat să aud speculaţiile nesăbuite ale unui
nebun, sau deducţiile ştiinţifce ale unui mare geniu?
În toate acestea, unde se sfârşea adevărul şi de unde
începea eroarea?
Mă zbăteam, oscilând între o mie de ipoteze
contradictorii şi nu ştiam de care să mă agăţ.
Cu toate că acum entuziasmul începea să-mi cam
slăbească, îmi aminteam totuşi destul de bine că în
46
decursul discuţiei fusesem pe deplin convins. De

aceea aş f vrut să plec îndată, ca să nu mai am timp
de gândit. Da, în momentul acela nu mi-ar f lipsit
curajul să-mi fac geamantanul.
Trebuie totuşi să mărturisesc că, după o oră, calmul
mi-a revenit, nervii mi s-au destins şi din prăpăstiile
adânci ale Pământului am ajuns din nou la suprafaţă.
— Ce absurditate, strigai eu, ce neghiobie! Asta nu-i
o propunere de luat în seamă pentru un tânăr cu
judecata sănătoasă. Totul nu-i decât o plăsmuire.
Probabil că am dormit prost şi am avut un vis urât.
În timpul acesta, tot mergând pe ţărmul Elbei, am
dat ocol oraşului. Am ajuns în port şi am luat-o pe
şoseaua Altona. Mă stăpânea un fel de presimţire, o
presimţire care de altfel s-a adeverit, căci în curând o
zării pe micuţa mea Graüben, care venea cu pasul
sprinten spre Hamburg.
— Graüben, am strigat-o eu de departe.
Fata se opri pe loc – puţin tulburată, îmi închipui –
auzindu-se strigată pe nume, pe şoseaua aceea. Din
câţiva paşi am şi fost lângă ea.
— Axel, îmi spuse ea cu mirare, ai venit, cumva, să
mă întâmpini? E foarte frumos din partea dumitale!
Dar când mă privi mai bine, îşi dădu seama uşor că
nu prea eram în apele mele şi că mă frământa ceva.
— Dar ce ai? mă întrebă ea, întinzându-mi mâna.
— Ce am, Graüben!? am exclamat eu.
În două secunde şi în trei fraze, frumoasa mea
virlandeză fu pusă la curent cu toată situaţia. Ea tăcu
timp de câteva minute. Inima ei bătea oare la fel ca a
mea? Nu ştiu, însă mâna ei a rămas liniştită într-a
mea. Am mers vreo sută de paşi, fără să ne spunem
nimic.
— Axel, rosti ea, într-un târziu.
— Da, scumpa mea Graüben!
— Du-te, va f o călătorie frumoasă!
47
Jules Verne
La auzul acestor cuvinte, am tresărit.

— Da, Axel, va f o călătorie demnă de nepotul unui
savant. Un om se cuvine să aibă cutezanţă, să se
distingă prin ceva, printr-o acţiune măreaţă!
— Cum, Graüben, tu nu mă sfătuieşti să renunţ la o
asemenea aventură?
— Nu, dragul meu Axel, ba mai mult chiar, v-aş
întovărăşi bucuroasă, dacă n-aş şti că o biată fată ca
mine v-ar f o povară.
— Spui adevărat?
— Da, foarte adevărat.
Ah! femei, inimi veşnic neînţelese! Când nu sunteţi
finţele cele mai temătoare de pe lume, sunteţi cele
mai curajoase! În toate acţiunile voastre, raţiunea n-
are ce căuta. Cum, fetiţa asta mă încuraja să iau parte
la expediţie? Şi nici ea nu s-ar f temut s-o încerce?!
Mă îndeamnă s-o fac, deşi mă iubeşte!…
Eram nedumerit şi, de ce să n-o spun, de-a dreptul
ruşinat.
— Graüben, am reluat eu, vom vedea dacă şi mâine
o să-mi vorbeşti la fel.
— Mâine, Axel, voi spune acelaşi lucru ca şi azi.
Ne-am ţinut tot timpul de mână, urmându-ne
drumul într-o adâncă tăcere. Trecusem prin atâtea
emoţii în decursul acelei zile, că eram pur şi simplu
zdrobit.
„La urma urmei, mă gândii eu, până la calendele lui
iulie mai avem încă mult, şi până atunci se mai pot
întâmpla atâtea evenimente care să-l vindece pe
unchiul meu de ideea fxă de a călători sub pământ.”
Se înnoptase de-a binelea când am ajuns acasă, în
Königstrasse. Mă aşteptam să găsesc casa cufundată
în tăcereă pe unchiul culcat, după cum îi era obiceiul,
iar pe menajera Martha ştergând pentru ultima oară
praful în sufragerie. Dar nu ţinusem seama de
nerăbdarea profesorului. L-am găsit ţipând şi
48
agitându-se de colo-colo, în mijlocul unei cete de

hamali, care descărcau nişte lucruri în curte, în timp
ce bătrâna menajeră nu mai ştia unde-i stă capul.
— Dar vino odată, Axel; grăbeşte-te, nenorocitule!
îmi strigă el, zărindu-mă încă de departe. Că doar mai
avem atâteaă valiza ta nu e încă făcută, hârtiile mele
nu sunt puse în ordine, cheia de la geanta mea de
voiaj parcă a ascuns-o naiba, că n-o găsesc; după cum
vezi, nici omul care trebuia să-mi aducă ghetrele nu
mai vine!…
Am rămas ca trăsnit. Îmi pierise şi glasul. Şi abia de
am mai putut îngâna aceste cuvinteă
— Aşadar, plecăm?
— Da, nenorocitule, şi când te gândeşti că tocmai
acum ţi-ai găsit să te duci la plimbare, în loc să fi aici!
— Aşadar, plecăm?! am repetat eu cu glas scăzut.
— Da, poimâine, la prima oră a dimineţii.
N-am mai putut să-l ascult şi am fugit în cămăruţa
mea.
Nu mai era nicio îndoială. Unchiul meu folosise din
plin toată după-amiaza ca să-şi procure o parte din
obiectele şi instrumentele necesare călătoriei; curtea
era toată ticsită de scări de frânghie, de frânghii cu
noduri, de torţe, de bidoane, de cârlige de fer, de
târnăcoape, de bastoane cu vârful de fer şi de
cazmale, pe care abia le-ar f putut duce zece oameni.
Am petrecut o noapte îngrozitoare. Nici nu se făcuse
bine lumină, că am şi auzit pe cineva strigându-mă.
Eram hotărât să nu deschid uşa cu niciun preţ. Dar
cum aş f putut să rezist acelui glas dulce, care rostea
aceste cuvinteă „Scumpul meu Axel?”
Am ieşit din odaie. Mi-am închipuit că fgura mea
descompusă, paloarea feţei, ochii înroşiţi de nesomn o
vor impresiona pe Graüben şi îi vor schimba gândurile.
— Ah, scumpul meu Axel, îmi spuse ea, văd că arăţi
mai bine şi presupun că odihna din timpul nopţii a
49
Jules Verne
avut darul să te calmeze.

— Să mă calmeze!… strigai eu uimit.
M-am repezit la oglindă şi, într-adevăr, nu arătam
chiar atât de rău precum bănuisem. Era de necrezut.
— Axel, reluă Graüben, am stat mai mult timp de
vorbă cu tutorele meu. E un savant îndrăzneţ, un om
de mare curaj, şi cred că-ţi vei aminti totdeauna că
sângele lui curge şi-n vinele tale. Mi-a vorbit de
proiectele, de nădejdile lui, şi mi-a arătat pentru ce s-
a hotărât să întreprindă această călătorie şi cum speră
să-şi atingă scopul. Şi nu mă îndoiesc că va izbândi.
Ah, scumpul meu Axel, cât e de frumos să te devotezi
astfel ştiinţei! Ce glorie îl aşteaptă pe domnul
Lidenbrock, şi când te gândeşti că şi tu vei împărtăşi
din această glorie, că ea se va răsfrânge şi asupra ta!
… La întoarcere, Axel, vei f un bărbat în toată puterea
cuvântului, egalul său, liber pe părerile, pe acţiunile
tale, liber, în sfârşit, de…
Graüben se roşi şi nu sfârşi fraza. Vorbele ei mă
însufleţiră. Totuşi nu mă puteam obişnui cu gândul că
vom pleca. Am tras-o pe Graüben spre camera de
lucru a profesorului.
— Unchiule, am început eu, a rămas deci hotărât că
plecăm?
— Cum? Te mai îndoieşti?
— Da’ de unde!… i-am răspuns imediat, de teamă
să nu-l supăr. Dar aş vrea să te întrebă cine ne zoreşte
aşa?
— Timpul! Timpul care fuge cu o viteză de necrezut!
— Totuşi, suntem abia în 26 mai, şi până la sfârşitul
lui iunie mai sunt…
— Ei, neştiutorule, oare crezi că se ajunge atât de
uşor în Islanda? Dacă n-ai f plecat tocmai atunci ca un
zănatic, te-aş f luat cu mine la Biroul danez de voiaj,
la Lifender et Comp. Acolo ai f văzut că nu-i decât o
dată pe lună o cursă de vapoare între Copenhaga şi
50
Reykjavik, şi anume, la 22 ale fecărei luni.

— Ei, şi?
— Cum, ei şi? Dacă plecăm la 22 iunie, înseamnă că
ajungem prea târziu ca să mai putem vedea umbra lui
Scartaris proiectându-se pe craterul lui Snefels!
Trebuie, aşadar, să ajungem cât mai degrabă la
Copenhaga, pentru a căuta un mijloc rapid de
transport. Hai, du-te de-ţi fă valiza!
N-am mai avut ce să-i răspund şi am urcat în
camera mea. Graüben veni după mine. Ea îmi orândui
într-o mică valiză obiectele de care aveam nevoie în
călătorie. Şi nu arăta mai emoţionată decât dacă ar f
fost vorba de vreo plimbare la Lübeck sau la
Helgoland. Aranjându-mi lucrurile, mânuţele ei se
mişcau, calme, fără să piardă o clipă. Vorbea liniştit şi-
mi aducea fel de fel de argumente, pline de
înţelepciune, în sprijinul călătoriei noastre. Mă încânta,
dar eram furios împotriva eiă Nu o dată, eram gata-
gata să-mi ies din sărite, dar ea parcă nici nu băga de
seamă, şi, liniştită, continua să-şi vadă de treburile ei.
În sfârşit, fu încătărămată şi ultima curea a valizei. Am
coborât la parter.
Toată ziua s-au perindat o mulţime de furnizori, care
au adus instrumente de fzică, arme, şi tot felul de
aparate electrice.
Buna Martha îşi pierduse capul de atâta treabă.
— Nu cumva a înnebunit domnul? mă întrebă ea.
Am dat din cap, afrmativ.
— Şi te ia şi pe dumneata cu dânsul?
Am făcut acelaşi semn afrmativ.
— Unde? mă întrebă ea din nou.
I-am arătat cu degetul în jos, spre pământ.
— În pivniţă?! strigă bătrâna menajeră.
— Nu, i-am spus în cele din urmă, mai jos!
Se lăsase seara. Nu-mi mai dădeam seama de
scurgerea timpului.
51
Jules Verne
— Ai grijă! Mâine dimineaţă, la ora 6 fx plecăm, îmi

atrase atenţia unchiul meu.
La ora zece m-am culcat şi, de obosit ce eram, am
adormit pe loc.
În timpul nopţii m-au curpins din nou spaimele.
Pradă delirului, am visat numai prăpăstii. Mă simţeam
strâns de mâna viguroasă a profesorului, târât,
scufundat, împotmolit în pământ! Aveam senzaţia că
mă prăbuşesc în adâncimea unor goluri fără fund, cu
acea viteză crescândă pe care o au corpurile lăsate să
cadă în spaţiu. Viaţa mea nu mai era decât o continuă
cădere.
M-am trezit la ora cinci, rupt de oboseală şi zdrobit
de emoţie. Când am coborât în sufragerie, unchiul
meu şedea la masă şi mânca de zor. Îl priveam
aproape cu groază. Cum Graüben era şi ea acolo, n-
am mai scos o vorbă. Dar nici de mâncat n-am putut
mânca.
La ora cinci şi jumătate se auzi în stradă huruitul
unor roţi. La poartă se opri o trăsură mare, care
venise să ne ducă la gara Altona. Îndată fu ticsită cu
bagajele unchiului meu.
— Dar geamantanul tău?… mă întrebă el.
— E gata! răspunsei eu, simţind că mă clatin.
— Atunci grăbeşte-te să-l duci jos, altfel din pricina
ta o să pierdem trenul!
M-am lăsat în voia soartei, căci mi se părea c-ar f
zadarnic să mai lupt împotriva ei. Am urcat din nou în
camera mea şi, dând drumul geamantanului să se
rostogolească pe treptele scării, m-am luat şi eu pe
urma lui.
În clipa aceea, unchiul meu tocmai trecea în mâinile
lui Graüben „frânele” casei. Şi o făcea cu toată
solemnitatea! Frumoasa mea virlandeză îşi păstra
liniştea obişnuită. Îşi îmbrăţişă tutorele, dar nu putu
să-şi reţină o lacrimă în clipa când îmi atinse obrazul
52
cu buzele ei dulci.
— Graüben! am exclamat eu, gâtuit de emoţie.
— Du-te, scumpul meu Axel, du-te, îmi spuse ea; îţi
laşi acasă logodnica, dar la înapoiere te va aştepta
soţia.
Am strâns-o în braţe şi m-am urcat în trăsură.
Martha şi Graüben ne adresară un ultim adio din
pragul uşii. Apoi, cei doi cai, stârniţi de chiotul
vizitiului, porniră în galop pe şoseaua Altona.
Altona, o adevărată periferie a Hamburgului, e

punctul terminus al liniei ferate care vine dinspre Kiel
şi care trebuie să ne ducă spre ţărmurile Beltului. Nu
trecuseră nici douăzeci de minute şi am intrat în
ţinutul Holstein.
La ora şase şi jumătate, trăsura se opri în faţa gării;
numeroasele colete ale unchiului meu, toate acele
voluminoase baloturi, fură de îndată descărcate,
transportate, cântărite, etichetate şi încărcate din nou
în vagonul de bagaje, iar la ora şapte şedeam unul în
faţa altuia în acelaşi compartiment. Se auzi deodată
şuieratul locomotivei şi trenul se puse în mişcare.
Mă resemnasem oare? Încă nu. Totuşi, aerul
proaspăt al dimineţii şi schimbarea continuă a
peisajului, din pricina vitezei cu care mergea trenul,
mă distrăgeau de la preocupările mele.
Cât despre gândurile profesorului, cu siguranţă că o
luau cu mult înaintea acestui tren, care mergea mult
prea încet faţă de nerăbdarea lui.
Eram singuri în vagon, dar nu schimbam o vorbă.
Din când în când, unchiul meu îşi cerceta buzunarele
şi geanta de voiaj cu o minuţioasă atenţie. Am tras cu
53
Jules Verne
ochiul şi mi-am dat seama că nu-i lipsea niciunul din

lucrurile care-i erau necesare pentru a îndeplini ceea
ce
54
55
Jules Verne
proiectase.
Printre altele, am zărit o foaie de hârtie împăturită
cu grijă, care purta antetul Legaţiei daneze şi avea
semnătura domnului Christiensen, consul la Hamburg
şi bun prieten al unchiului meu. Ea trebuia să ne ajute
la Copenhaga ca să putem obţine mai uşor
recomandările necesare către guvernatorul Islandei.
Am mai zărit de asemenea şi faimosul document,
ascuns ca un obiect de mare preţ în cea mai secretă
despărţitură a portofelului. L-am blestemat din toată
inima, şi am început din nou să privesc ţinutul prin
care treceam.
Era o nesfârşită înlănţuire de câmpii, fără cel mai
mic farmec, monotone, pline de nămol, dar îndeajuns
de fertileă un ţinut foarte propice pentru aşezarea unei
reţele feroviare şi adecuat liniilor drepte, atât de
căutate de companiile de căi ferate.
Dar această monotonie n-a avut timp să mă
obosească, findcă; după trei ore de la plecare, trenul
se opri la Kiel, la doi paşi de mare.
Cum bagajele noastre fuseseră înregistrate pentru
Copenhaga, n-a trebuit să se ocupe nimeni de ele. Cu
toate acestea, profesorul le urmări cu o privire
îngrijorată în tot timpul cât dură transportul lor pe
vapor. De pe punte dispărură repede în fundul calei.
De zorit ce fusese, unchiul meu calculase atât de
bine orele de legătură dintre tren şi vapor, încât ne
mai rămase o zi întreagă până la plecare. Vaporul
„Ellenora” nu pornea la drum decât la miezul nopţii.
Această nefericită împrejurare declanşă nouă ore de
înfrigurată nelinişte, răstimp în care irascibilul călător
trimise la toţi dracii administraţia vapoarelor şi a căilor
ferate şi guvernele care tolerau asemenea abuzuri. Ba
mai mult chiar, a trebuit să-i ţin isonul când l-a luat la
rost pe căpitanul vaporului „Ellenora”. Vroia, nici mai
mult nici mai puţin, să-l silească pe căpitan să pună
56
imediat sub presiune vaporul, fără a pierde nicio clipă.

Dar căpitanul ridică din umeri şi-l trimise la plimbare!
La Kiel, ca în orice altă parte a Pământului, trebuia
să-ţi petreci într-un fel ziua… Şi ne-am irosit-o
plimbându-ne pe malurile înverzite ale golfului, în
fundul căruia se ridica orăşelul, parcurgând pădurile
dese ce-i dădeau înfăţişarea unui cuib pitulat într-un
mănunchi de ramuri, şi admirând vilele care aveau
fecare micul lor bazin pentru băi reci. Şi-n chipul
acesta, alergând şi bombănind, am colindat Kielul
până la ora zece seara.
Când ne-am urcat pe bord, ocupându-ne cele două
paturi aşezate unul deasupra celuilalt în singura
cabină existentă pe vas, rotocoalele de fum ale
„Ellenorei” se desfăşurau spre cer, iar puntea se
cutremura de duduitul înfundat al maşinilor.
La zece şi un sfert, ancorele au fost ridicate şi
vaporul a început să alunece cu repeziciune pe apele
întunecoase ale Marelui Belt.
Noaptea părea de pâclă şi vântul sufla cu tărie.
Marea era agitată. Câtva timp se mai zăriră în
întuneric focurile de pe coastă, iar mai apoi, undeva,
un far străluci deasupra valurilor. Doar atâta mi-a
rămas în minte din această primă călătorie pe mare.
A doua zi, pe la ora şapte dimineaţa, am debarcat la
Korsor, un orăşel aşezat pe coasta apuseană a
ţinutului Seeland. Şi-n cea mai mare grabă ne-am suit
într-un tren, care ne purtă printr-un ţinut la fel de
neted ca şi câmpiile Holsteinului.
Mai aveam trei ore de călătorie până să ajungem în
capitala Danemarcei. Unchiul meu nu închisese ochii
toată noaptea. În nerăbdarea sa, cred că ar f fost în
stare să împingă vaporul cu picioarele.
La un moment dat, el zări fâşia luminoasă a mării.
— Sundul! strigă el.
La stânga noastră se înălţa o clădire mare, care
57
Jules Verne
semăna cu un spital.
— E un ospiciu de nebuni, ne lămuri unul din
tovarăşii noştri de drum.
„Ei, mă gândii eu, iată un loc unde ar trebui să ne
sfârşim zilele! Oricât de mare e spitalul ăsta, îmi pare
că-i prea mic pentru a cuprinde toată nebunia
profesorului Lidenbrock!”…
În sfârşit, la zece dimineaţa, am pus piciorul în
Copenhaga. Am încărcat bagajele într-o trăsură şi am
tras la hotelul „Phoenix”, situat în cartierul Bred-Gale.
Drumul până acolo a durat o jumătate de oră, căci
gara e departe, afară din oraş. Unchiul meu n-avu
răbdare să se dichisească şi mă trase după el. Portarul
hotelului vorbea germana şi engleza, dar profesorul,
ca un poliglot ce era, îl întrebă într-o daneză corectă,
şi tot în daneză îi răspunse şi acest personaj,
lămurindu-l unde se află Muzeul de Antichităţi al
Nordului.
Directorul acestei ciudate instituţii, unde se găsesc
îngrămădite comori de artă nenumărate, după care s-
ar f putut reconstitui istoria Danemarcei, studiindu-se
vechile sale arme de piatră, cupele şi bijuteriile sale,
era un savant. Domnul profesor Thomson – căci aşa se
numea – era prietenul consulului danez din Hamburg.
Unchiul meu avea pentru el o călduroasă scrisoare
de recomandaţie. Îndeobşte se ştie că un savant
primeşte destul de rău pe un alt savant. Dar, de astă
dată, lucrurile se întâmplară cu totul altfel. Domnul
Thomson se arătă a f un om foarte îndatoritor şi făcu
o primire cordială nu numai profesorului Lidenbrock, ci
chiar şi nepotului său. Nu e nevoie să mai spun că
amândoi am păstrat cel mai strict secret faţă de
binevoitorul director al muzeului. Şi l-am făcut să
creadă că voiam pur şi simplu să vizităm Islanda ca
amatori dezinteresaţi.
Domnul Thomson s-a pus cu totul la dispoziţia
58
noastră, şi-n cea mai mare grabă a mers chiar cu noi

pe chei, pentru a găsi un vas gata de plecare.
În sinea mea speram că mijloacele de transport vor
lipsi cu desăvârşire, dar m-am înşelat. O mică goeletă
daneză, „Valkyria”, trebuia să ridice pânzele la 2
iunie, pornind spre Reykjavik. Căpitanul, domnul
Bjarne, se afla chiar pe bord. De bucurie, viitorul său
pasager îi strânse cu atâta putere mâinile, că era gata
să i le frângă. Omul acesta cumsecade rămase cam
mirat de un asemenea gest. La drept vorbind, găsea
că-i vin lucru foarte normal să meargă în Islanda, de
vreme ce asta era meseria lui. Unchiul meu găsea
însă că lucrul acesta-i sublim. Demnul căpitan proftă
de acest entuziasm, ca să ne ceară un preţ dublu
pentru călătorie. Dar noi nu ne-am uitat la asta.
— Marţi, la şapte dimineaţa, să fţi pe bord, ne-a
spus domnul Bjarne, după ce băgă în buzunar un
teanc respectabil de dolari.
I-am mulţumit domnului Thomson pentru grija pe
care o arătase faţă de noi şi ne-am întors la hotelul
„Phoenix”.
— Straşnic! Totul merge straşnic de bine! repeta
unchiul meu. Mare noroc am avut c-am găsit gata de
plecare corabia asta! Acu’ hai să mâncăm şi apoi vom
merge să vizităm oraşul.
Ne-am dus la Kongens-Nye-Torw, o piaţă în formă
neregulată, unde se află un post păzit de două tunuri
în poziţe de tragere, dar care-s atât de vechi, că nu
sperie pe nimeni. În apropiere, la nr. 5, era un
restaurant francez, o ospătărie ţinută de un bucătar
pe nume Vincent; am mâncat îndeajuns de bine
pentru preţul modest de patru mărci de persoană.
Apoi am simţit o bucurie copilărească să colind
oraşul; unchiul se lăsă în voia mea, urmându-mă la
pas, dar, la drept vorbind, nu dădu atenţie la nimic,
nici palatului regal, care nu era cine ştie ce, nici
59
Jules Verne
frumosului pod din secolul al şaptesprezecelea, care

se arcuieşte peste canal, chiar în faţa muzeului, nici
uriaşului cenotaf6 al lui Torwaldsen, împodobit cu
îngrozitoare picturi murale şi care cuprinde în interior
operele acestui sculptor statuar, nici castelului
Rosenborg, ca o cutie de bomboane, aşezat într-un
parc destul de drăguţ, nici minunatei clădiri a Bursei,
în stilul Renaşterii, nici clopotniţei formată din cozile
înlănţuite a patru dragoni de bronz, şi nici marilor mori
de pe meterezuri, ale căror aripi uriaşe se umflau ca
pânzele unei corăbii în bătaia vântului ce venea
dinspre mare.
Ce încântătoare plimbări aş f făcut spre port, în
tovărăşia frumoasei mele virlandeze! Nu ne-am mai f
săturat privind vasele cu două punţi şi fregatele care
dormeau liniştite sub învelitoarele lor roşii, şi am f tot
mers pe malurile înverzite ale strâmtorii, prin
desişurile umbroase, în mijlocul cărora stă pitită
citadela ale cărei tunuri îşi întind gâturile negre
printre ramurile de soc şi de sălcii!
Dar vai, biata mea Graüben era acum atât de
departe! Oare puteam spera s-o mai revăd vreodată?
Unchiul meu, care nu dădea nicio atenţie acestor
privelişti încântătoare, se opri deodată, atras peste
măsură de o clopotniţă care-şi înălţa silueta în insula
Amak, cartierul sud-vestic al Copenhagăi.
Mi-a poruncit să-mi îndrept paşii în această direcţie;
ne-am îmbarcat pe un vaporaş cu aburi, care făcea
cursele pe canaluri şi, în câteva minute, am acostat la
cheiul Dock-Yard.
După ce am străbătut câteva străzi înguste, unde
ne-a fost dat să vedem nişte ocnaşi îmbrăcaţi în
pantaloni pe jumătate galbeni, pe jumătate cenuşii,
care munceau sub bâtele păzitorilor, am ajuns în faţa
6
Monument ridicat in cinstea unei persoane decedate, pe un mormânt gol,
fără a conţine trupul celui decedat.
60
bisericii „Vor-Frelsers”. Această biserică n-avea nimic

deosebit. Dar clopotniţa ei destul de înaltă atrăsese
atenţia profesorului şi iată din ce pricinăă începând de
la platformă, o scară circulară exterioară îi înconjura
săgeata, desfăşurându-şi spiralele către cer.
— Hai să urcăm! mi-a spus unchiul.
— Dar dacă ne vine ameţeală? am obiectat eu.
— Cu atât mai mult; trebuie să ne obişnuim.
— Totuşi…
— Hai, grăbeşte-te, că n-avem vreme de pierdut!
Trebuia să-l ascult. Un gardian, care locuia în partea
cealaltă a străzii, ne dădu o cheie şi urcuşul începu.
Unchiul mi-a luat-o înainte, cu pasul sprinten. Îl
urmam cu groază, căci mi se învârtea capul, să-mi
plângi de milă, nu altceva. N-aveam nici îndrăzneala
vulturilor, şi nici nervii lor tari.
Cât timp am urcat în interiorul clopotniţei, totul a
mers cum a mers, dar după o sută cincizeci de trepte,
când am ajuns la platformă şi aerul m-a izbit drept în
faţă, am înţeles că acum vine partea cea mai grea a
urcuşului. Şi într-adevăr, de aci începea scara aeriană,
sprijinită numai de o rampă şubredă, şi ale cărei
trepte, din ce în ce mai înguste, păreau că urcă spre
infnit.
— N-o să pot urca niciodată! am exclamat eu.
— Nu cumva eşti fricos? Urcă! Urcă odată, mă
îndemna, necruţător, profesorul.
A trebuit să-l urmez, agăţându-mă de ce întâlneam
în cale, ca să nu cad. Aerul mă ameţea; simţeam cum
oscilează clopotniţa în bătaia vântului. De teamă, mi
se muiaseră picioarele şi începusem să urc în
genunchi, apoi pe burtă. La un moment dat am închis
ochii, căci simţeam cum mă cuprinde ameţeala din
pricina înălţimii.
În cele din urmă însă, mai mult târât de unchiul
meu, am ajuns lângă sfera de metal din vârful
61
Jules Verne
clopotniţei.
— Priveşte, mi-a spus el, priveşte cu atenţie, trebuie
să te deprinzi cu prăpăstiile, trebuie să iei lecţii de
înălţime.
Am făcut ochii mari. Jos, casele se zăreau mici de tot
şi turtite, de parcă s-ar f zdrobit în cădere, pierzându-
se într-o ceaţă fumurie. Pe deasupra capului meu
treceau nori despletiţi şi, printr-un curios fenomen
optic, mi se părea că aceştia stau pe loc, în timp ce
clopotniţa, sfera de metal şi cu mine ne roteam în
spaţiu cu o viteză fantastică. În zare, de-o parte se
întindea câmpia înverzită, iar de alta, marea, care
strălucea viu în bătaia razelor de soare.
Strâmtoarea Sundului se întindea până la
promontoriul înalt al Elsenorului, desfăşurându-şi
câteva pânze albe, adevărate aripi de goeland 7, iar în
ceaţa dinspre răsărit se ondulau coastele abia
estompate ale Suediei. Toată această imensitate mi
se învârtea în faţa ochilor şi mă ameţea.
Totuşi a trebuit să mă ridic, să stau drept şi să
privesc. Prima mea lecţie împotriva ameţelii a durat
nu mai puţin de o oră. Când în cele din urmă îmi fu
îngăduit să cobor şi să ating cu piciorul pavajul solid al
străzilor, mă cocârjasem de tot.
— Mâine urcăm din nou, îmi spuse profesorul.
Şi într-adevăr, cinci zile în şir am repetat acest
exerciţiu împotriva ameţelii şi, vrând, nevrând,
mărturisesc că am făcut progrese simţitoare în arta
„de a contempla priveliştile de la înălţime”.
Sosi şi ziua plecării. Încă din ajun, binevoitorul domn

7
Specie de pescăruşi.
62
Thomson ne adusese stăruitoare scrisori de

recomandaţie pentru Caronul Trampe, guvernatorul
Islandei, pentru domnul Pictursson, ajutorul
episcopului, şi pentru domnul Finsen, primarul
oraşului Reykjavik. La rându-i, unchiul meu îi mulţumi
cu cele mai călduroase strângeri de mână.
În ziua de două, la ora şase dimineaţa, preţioasele
noastre bagaje fură urcate pe bordul „Valkyriei”.
Căpitanul ne conduse la nişte cabine destul de
strâmte şi aşezate sub un fel de streaşină.
— Avem vânt favorabil? întrebă unchiul meu.
— Excelent, răspunse căpitanul Bjarne; un vânt
dinspre sud-est. Ieşim din Sund în larg cu toate
pânzele sus.
Câteva minute mai târziu, goeleta se pregăti să-şi
înalţe mizena, brigantina, cabasul catargului şi
papagalul şi ieşi din strâmtoare cu pânzele umflate în
vânt.
După o oră capitala Danemarcei părea că se
scufundă în valurile îndepărtate, iar „Valkyria”
aluneca pe lângă coasta Elsenorului.
În starea de nervozitate în care mă aflam, aşteptam
să zăresc dintr-o clipă într-alta umbra lui Hamlet
rătăcind pe terasa legendară.
„Sublim nebun, mi-am spus, fără-ndoială că tu ne-ai
aproba! Ba poate că ai merge chiar cu noi, până în
centrul Pământului, ca să găseşti o soluţie veşnicei
tale îndoieli!”
Dar pe străvechile ziduri nu apăru nimic. De altfel,
castelul este mult mai tânăr decât eroicul prinţ al
Danemarcei. El serveşte astăzi drept locuinţă, ce-i
drept somptuoasă, omului care stă de pază la această
Strâmtoare a Sundului, prin care trec în fecare an
15.000 de vase aparţinând tuturor naţiunilor.
În curând, castelul din Krongborg se pierdu în ceaţă,
şi după puţin dispăru şi turnul Helsinborg, care se
63
Jules Verne
înălţa pe ţărmul suedez. De astă dată, goeleta se

aplecă uşor spre briza care bătea dinspre Strâmtoarea
Cattegat.
„Valkyria” era o foarte bună corabie cu pânze, dar
de la un asemenea vas nu ştii niciodată la ce să te
aştepţi. Ea transporta la Reykjavik cărbuni, articole de
menaj, vase, îmbrăcăminte de lână şi o încărcătură de
grâu. Echipajul se compunea din cinci danezi, care
erau de ajuns ca s-o manevreze.
— Cât o să dureze călătoria? îl întrebă unchiul meu
pe căpitan.
— Vreo zece zile, dacă nu ne întâmpină vânturile
dinspre sud-vest în Strâmtorile Feroë.
— Dar în sfârşit, cum să vă spun, s-ar putea
întâmpla să se producă şi întârzieri foarte mari?
— Nu, domnule Lidenbrock; fţi liniştit, vom ajunge
la timp.
Spre seară, goeleta ocoli Capul Skagen pe la capătul
nordic al Danemarcei, traversă în timpul nopţii şi
Strâmtoarea Skager-Rak, atinse extremitatea
Norvegiei pe la Capul Lindness şi intră în Marea
Nordului.
După două zile am putut vedea coastele Scoţiei
aproape de înălţimile de la Peterheade, şi de aci,
„Valkyria” se îndreptă spre Feroë, trecând printre
Insulele Orcade şi Seethland.
În curând, goeleta noastră fu încolţită de valurile
puternice ale Atlanticului; ea trebui să navigheze în
zigzag, pentru a ocoli vântul care bătea dinspre nord
şi, cu mare greutate, atinse Insulele Feroë.
În ziua de 8, căpitanul recunoscu insula Myganness,
situată la extremitatea cea mai de răsărit a acestor
insule, şi chiar din acel moment îndreptă goeleta spre
Capul Portland, situat pe coasta meridională a
Islandei.
Trecerea oceanului s-a făcut fără vreun accident
64
mai însemnat. Eu am suportat destul de bine toate

toanele şi încercările mării; în schimb, unchiul meu,
spre marea lui deznădejde şi spre şi mai marea lui
ruşine, a fost mereu bolnav.
Din această cauză n-a putut să-l descoase pe
căpitanul Bjarne asupra muntelui Snefels, asupra
mijloacelor de comunicaţie, sau a posibilităţilor de
transport, ci a trebuit să amâne aceste explicaţii până
în momentul sosirii, petrecându-şi tot timpul în cabina
ale cărei încheieturi trosneau din pricina tangajului
puternic al vasului. Şi se cuvine să mărturisesc că-şi
merita oarecum soarta.
În ziua de 11 am ajuns în dreptul Capului Portland.
Timpul senin ne îngăduia să zărim Myrdals Yokul,
vulcan care domina tot peisajul. Capul era alcătuit
dintr-o stâncă tristă şi singuratică, cu povârnişuri
repezi, înfptă de-a dreptul într-un ţărm nisipos.
„Valkyria” se ţinea departe de coastă şi luneca spre
vest, urmărită de numeroase cârduri de balene şi
rechini, în curând apăru o stâncă imensă, străpunsă
dintr-o parte în alta, şi de care valurile spumoase ale
mării se loveau cu furie. Erau Insulele Westman care
păreau că ieşiseră din ocean, ca o semănătură de
stânci pe o câmpie lichidă.
Din această clipă, goeleta îşi luă viteză, pentru a
ocoli, la distanţa cuvenită, Capul Reykjaness, care
formează vârful occidental al Islandei.
Cum marea era foarte agitată, unchiul meu n-a
putut să se urce pe punte, pentru a admira în voie
aceste coaste zdrenţuite, bătute de vânturile dinspre
sud-vest.
După patruzeci şi opt de ore, goeleta reuşi să se
smulgă din mijlocul unei furtuni care o silise să
gonească cu pânzele strânse şi cârmaciul reperă spre
răsărit baliza care marca vârful Capului Skagen, ale
cărui stânci periculoase se prelungesc trecând pe
65
Jules Verne
lângă insule pe o mare distanţă. Pe bord veni un pilot

islandez şi, după trei ore, „Valkyria” ancora în apele
Golfului Faxa, în dreptul oraşului Reykjavik.
Profesorul putu, în sfârşit, să iasă din cabina sa,
puţin palid, puţin slăbit, dar plin de entuziasm şi cu o
privire în care se putea citi satisfacţia.
Toată populaţia oraşului se strânsese pe chei,
deoarece era foarte interesată să asiste la sosirea
unui vas care aducea mărfuri pentru fecare.
Unchiul meu se grăbea să părăsească închisoarea
sa plutitoare, ca să nu spunem spitalul său. Dar mai
înainte de-a părăsi puntea goeletei, el mă trase spre
proră şi întinzând degetul înspre partea nordică a
golfului, îmi arătă un munte înalt, cu două vârfuri, un
con dublu, acoperit de zăpezi eterne.
— Iată Snefelsul! strigă el. Snefelsul!
Apoi îmi recomandă, cu un gest, să păstrez cu
sfnţenie secretul şi coborî în barca care-l aştepta. L-
am urmat şi în curând am pus piciorul pe pământul
Islandei.
Mai întâi ne-a întâmpinat un om foarte arătos şi
îmbrăcat într-o uniformă de general. De fapt, nu era
decât un simplu magistrat, guvernatorul insulei,
domnul baron Trampe în persoană. Profesorul îl
recunoscu dintr-o ochire. Îi dădu scrisorile din
Copenhaga şi imediat se încinse între ei o scurtă
discuţie în limba daneză, la care eu – e lesne de
înţeles – rămăsei absolut străin. După această primă
întrevedere, baronul Trampe se puse în întregime la
dispoziţia profesorului Lidenbrock.
Unchiul meu fu de asemenea primit cu multă
amabilitate şi de primar, domnul Finsen, care arăta la
fel de milităros ca şi guvernatorul, datorită uniformei,
dar care era la fel de paşnic, atât prin temperamentul
cât şi prin felul său de comportare…
Pe ajutorul episcopului, domnul Pictursson, nu l-am
66
găsit acasă; era plecat într-o inspecţie episcopală în

nordul ţinutului, aşa că a trebuit să renunţăm
deocamdată de a-i f prezentaţi. În schimb, am făcut
cunoştinţă cu domnul Fridriksson, profesor de ştiinţe
naturale la şcoala din Reykjavik, un om fermecător şi
al cărui concurs ne-a fost foarte preţios. Acest modest
savant, care nu vorbea decât islandeza şi latina, veni
să-şi ofere serviciile în limba lui Horaţiu şi dintru
început am simţit că eram făcuţi pentru a ne înţelege.
De altfel, a fost singura persoană cu care am putut
discuta pe îndelete în timpul şederii mele în Islanda.
Din cele trei încăperi care alcătuiau locuinţa sa,
acest om minunat ne puse la dispoziţie două camere
şi în curând ne-am văzut instalaţi cu toată sumedenia
de bagaje, care au cam uimit pe locuitorii oraşului
Reykjavik.
— Ei, Axel, începu unchiul meu, ce-a fost mai greu a
trecut!
— Cum ce a fost mai greu?! strigai eu.
— Desigur, căci acum nu ne mai rămâne decât să
coborâm.
— Dacă o iei aşa, ai dreptate; dar, în sfârşit, după ce
vom f coborât, îmi închipui că va trebui să urcăm
iarăşi…
— Oh! de asta n-am grijă. Haide, căci n-avem timp
de pierdut. Eu mă duc la bibliotecă. Poate mai găsesc
ceva manuscrise de ale lui Saknussemm, pe care m-aş
bucura să le consult.
— Atunci, eu mă duc să vizitez oraşul. Nu vii şi
dumneata?
— O, asta mă interesează mai puţin! Ceea ce mă
atrage în Islanda nu se află deasupra pământului, ci
dedesubt…
Am ieşit, hoinărind la voia întâmplării.
Dar ca să te rătăceşti pe cele două străzi ale
Reykjavikului era un lucru destul de greu, aşa că n-am
67
Jules Verne
mai fost silit să întreb pe unde e drumul folosind

limbajul gesturilor, care te expune la destule
neplăceri.
Oraşul se înşira de-a lungul coastei, între două
coline, pe un teren îndeajuns de jos şi plin de mlaştini.
O imensă masă de lavă topită îl acoperă dintr-o parte
şi coboară spre mare, în terase destul de dulci. În
celălalt capăt se întinde vastul Golf Faxa, mărginit la
miazănoapte de uriaşul gheţar Snefels.
În port nu era ancorată decât „Valkyria”. De obicei,
vasele de pescuit engleze şi franceze poposesc în
larg; dar acum se aflau pe coastele răsăritene ale
insulei, căci era tocmai vremea pescuitului.
Cea mai lungă dintre cele două străzi ale
Reykjavikului e paralelă cu ţărmul şi aci locuiesc
negustorii şi precupeţii, în nişte cabane de lemn,
construite din bârne roşii, aşezate orizontal. Cealaltă
stradă, situată mai spre vest, se îndreaptă spre un mic
lac aflat între casele episcopului şi ale altor persoane
de seamă care n-au nimic de-a face cu negoţul.
Colindând aceste locuri posomorâte şi triste am zărit
pe ici, pe colo câte un petic de iarbă decolorată, de
parcă ar f fost un covor vechi de lână, uzat de atâta
întrebuinţare. Ba am dat şi peste un soi de livadă cu
zarzavaturi. Cartofi, varza sau salata ar f putut să
încapă foarte bine pe o masă de pitici. Câteva
micşunele palide încercau de asemenea să soarbă,
avide, puţin soare.
Către mijlocul străzii, am dat de un cimitir înconjurat
de un zid de pământ şi în care era loc berechet.
Apoi am mai făcut câţiva paşi şi am ajuns la casa
guvernatorului, o cocioabă în comparaţie cu primăria
din Hamburg, dar un adevărat palat faţă de colibele
populaţiei islandeze.
Între micul lac şi oraş se înălţa biserica, clădită în
stil protestant şi construită din pietre calcinate, care
68
se extrag chiar din adâncul vulcanilor. Clădirea avea

acoperişul de ţigle roşii şi când sufla vântul puternic
dinspre apus, nu mai încape îndoială că ţiglele se
împrăştiau în toate direcţiile, spre marele regret al
credincioşilor.
Ceva mai departe, pe un mic deal, am zărit şcoala
comunală; de la gazda noastră am aflat mai târziu că
acolo se învaţă ebraica, engleza, franceza şi daneza,
patru limbi din care, spre ruşinea mea, nu cunoşteam
nicio iotă. Dintre cei patruzeci de elevi, pe care-i
număra acest mic colegiu, cu siguranţă că aş f fost
coada cozii şi nu s-ar f găsit nimeni să mă socotească
demn de a dormi cu ei în acel soi de dulapuri cu două
despărţituri, unde o finţă plăpândă s-ar sufoca chiar
din prima noapte.
În trei ore am vizitat nu numai oraşul, ci şi
împrejurimile. Aspectul general era ciudat de tristă
oriunde-ţi aruncai ochii, nu vedeai niciun arbore, nicio
vegetaţie. Pretutindeni întâlneai numai colţii ascuţiţi ai
rocilor vulcanice. Colibele islandeze sunt făcute din
pământ şi turbă şi au pereţii înclinaţi spre interior.
Parcă ar f nişte acoperişuri aşezate de-a dreptul pe
pământ. Numai că aceste acoperişuri sunt nişte livezi
destul de rodnice… Datorită căldurii din locuinţe, iarba
creşte aici destul de bine, iar când vine vremea, e
cosită cu multă grijă. De nu s-ar proceda aşa,
animalele domestice ar paşte chiar pe aceste locuinţe
înverzite!…
În timpul plimbării mele, am întâlnit puţini localnici.
La întoarcere, am luat-o pe strada comercială; aci am
văzut că cea mai mare parte a populaţiei era ocupată
cu uscarea, sărarea şi încărcatul morunilor, cel mai
însemnat articol de export. Bărbaţii păreau zdraveni,
dar greoi, blonzi, aducând cu nemţii, cu privirea
visătoare, simţindu-se oarecum în afara omenirii, bieţi
exilaţi, izgoniţi pe acest pământ îngheţat, pe care s-ar
69
Jules Verne
f cuvenit ca natura să-i înzestreze cu însuşirile

eschimoşilor de vreme ce îi osândea să trăiască la
hotarul cercului polar! Am aşteptat, în zadar, să
surprind un zâmbet pe faţa loră când se întâmpla
câteodată să râdă, râdeau printr-un soi de contractare
involuntară a muşchilor feţei, dar de zâmbit nu
zâmbeau niciodată.
Purtau o bluză dintr-o ţesătură groasă de lână
neagră, cunoscută în ţările scandinave sub numele de
„vadmel”, o pălărie cu boruri mari, nişte pantaloni cu
vipuşcă roşie şi-o bucată de piele îndoită în chip de
încălţăminte.
Femeile, cu înfăţişare tristă şi resemnată, aveau
trăsături îndeajuns de plăcute, dar fără nicio expresie;
erau îmbrăcate cu o bluză şi o fustă de „vadmel” de
culoare închisă; fetele purtau cozile împletite pe cap şi
deasupra acestei pieptănături se afla o mică bonetă
de tricou cafenie, iar nevestele erau îmbrobodite cu o
basma colorată, peste care se înălţa o coafă de pânză
albă.
După o plimbare plăcută, m-am întors la locuinţa
domnului Fridriksson, unde l-am găsit pe unchiul meu
stând de vorbă cu gazda.
10
Masa era gata. Profesorul Lidenbrock înghiţi cu

lăcomie toată mâncarea, căci dieta la care fusese
supus fără voie pe vapor îi transformase stomacul
într-o prăpastie fără fund. Bucatele acestea, pregătite
mai mult după bucătăria daneză decât după cea
islandeză, n-aveau nimic deosebit, dar gazda noastră,
mai curând islandeză decât daneză, îmi reaminti de
eroii ospitalităţii antice. Şi ne simţeam acasă la el mai
70
bine chiar decât el însuşi.

Conversaţia a decurs în limba islandeză, pe care
unchiul meu o amesteca cu germana, iar domnul
Fridriksson cu latina, pentru ca să pot înţelege şi eu
despre ce-i vorba, şi se învârtea în jurul unor chestiuni
ştiinţifce, cum şade bine unor savanţi. Dar profesorul
Lidenbrock păstra o rezervă exagerată şi, la fecare
cuvânt, citeam în ochii săi recomandarea ce mi-o
făcea ca nu cumva să divulg secretul proiectelor
noastre.
La început, domnul Fridriksson aduse vorba despre
cercetările unchiului meu la biblioteca oraşului.
— Ei, biblioteca dumneavoastră! exclamă
profesorul. N-are decât cărţi desperecheate, pe nişte
rafturi aproape goale!…
— Cum? îi răspunse domnul Fridriksson, dar noi
avem peste 8.000 de volume şi o mare parte din ele
sunt cărţi preţioase şi rare; ba unele lucrări sunt scrise
în vechea limbă scandinavă. Şi nu ne lipsesc nici
noutăţile, căci Copenhaga ne aprovizionează în fecare
an.
— Şi unde sunt aceste 8.000 de volume? Că eu nu
le-am prea văzut!…
— O, domnule Lidenbrock, sunt răspândite în toată
ţara! În bătrâna noastră insulă de gheaţă, oamenii au
gustul studiului! Nu există un fermier sau un pescar să
nu ştie carte şi să nu citească. Nu-i oare mai bine ca
toate cărţile astea, în loc să mucegăiască îndărătul
unui grilaj de fer, departe de privirile curioase ale
cititorilor, să se uzeze de prea mult citit? Ele trec din
mână în mână, sunt răsfoite, citite şi recitite şi
adeseori nu se întorc în rafturile lor decât după vreun
an sau doi.
— Bine, bine, da’ până atunci ce fac străinii?!…
întrebă unchiul meu cu oarecare supărare.
— Ce să facă? Străinii nu-şi au la ei acasă
71
Jules Verne
bibliotecile lor? Şi-apoi, principalul lucru e să dăm

ţăranilor noştri posibilitatea de a se instrui. Cum v-am
mai spus, islandezii au în sânge setea de învăţătură.
De altfel, în 1816, noi am fondat o societate literară
care merge bine şi azi. Şi nu puţini sunt savanţii
străini care socotesc că-i o cinste să facă parte din ea.
Această societate publică nenumărate cărţi destinate
educaţiei compatrioţilor noştri şi aduce ţării reale
servicii. Dacă aţi accepta să vă număraţi printre
membrii corespondenţi ai societăţii noastre, să ştiţi,
domnule Lidenbrock, că ne-aţi face o deosebită
plăcere.
Deşi făcea parte din vreo sută de societăţi ştiinţifce,
unchiul meu primi invitaţia cu o amabilitate de care
domnul Fridriksson fu de-a dreptul mişcat.
— Acum, reluă el, vă rog să-mi spuneţi ce cărţi
speraţi să găsiţi în biblioteca noastră, căci s-ar putea
să vă dau chiar eu unele lămuriri.
Îl priveam pe unchiul meu cu coada ochiului. Şovăia
să răspundă. Întrebarea islandezului era în strânsă
legătură cu proiectele sale. Totuşi, după câteva
momente de gândire, se hotărî să vorbeascăă
— Domnule Fridriksson, spuse el, aş vrea să ştiu
dacă printre lucrările vechi nu aveţi vreuna scrisă de
Arne Saknussemm.
— Arne Saknussemm? răspunse profesorul din
Reykjavik. Vă referiţi la acel savant din secolul al XVI-
lea, care a fost un mare naturalist, un mare alchimist
şi un tot atât de ilustru călător?
— Întocmai.
— Una din gloriile literaturii şi ştiinţei islandeze?
— Precum spuneţi.
— Cel mai de seamă om dintre toţi?
— Sunt de acord.
— Şi a cărui îndrăzneală era la înălţimea geniului
său?
72
— Văd că-l cunoaşteţi foarte bine.

Unchiul meu nu-şi mai încăpea în piele de bucurie
auzind că i se vorbeşte astfel despre eroul său. Îl
mânca din ochi pe domnul Fridriksson.
— Dar lucrările sale? întrebă el.
— Ah! lucrările sale! Din păcate nu le avem.
— Cum, tocmai în Islanda?
— Nu-s nici în Islanda şi nici în altă parte.
— Şi din ce pricină?
— Pentru că Arne Saknussemm a fost persecutat ca
eretic, şi, în 1573, lucrările sale au fost arse la
Copenhaga de mâna călăului.
— Foarte bine! Straşnic! strigă unchiul meu, spre
marea indignare a profesorului islandez.
— Cum?! făcu acesta.
— Ei da! Acu’ totul se explică, totul se înlănţuieşte,
totul e limpede, şi înţeleg de ce Saknussemm, pus la
index şi silit să-şi ascundă tot mereu descoperirile sale
geniale, a trebuit să-şi camufleze într-o criptogramă
complicată secretul…
— Despre ce secret vorbiţi? întrebă repede domnul
Fridriksson.
— Un secret care… despre care… se bâlbâi unchiul
meu.
— Aveţi cumva vreun document de-al lui? reluă
gazda noastră.
— Nu… Făceam numai o presupunere.
— Aha, înţeleg!… răspunse domnul Fridriksson care,
văzând tulburarea unchiului meu, avu bunul simţ de a
nu mai insista. Sper, adăugă el, că nu veţi părăsi
insula noastră fără a-i cerceta bogăţiile mineralogice?
— Desigur, se grăbi unchiul meu să-i răspundă, dar
eu vin cam târziu; probabil că mulţi alţi savanţi au
trecut înaintea mea pe aici.
— Da, domnule Lidenbrock; lucrările domnilor
Olafsen şi Povelsen, executate din ordinul regelui,
73
Jules Verne
studiile lui Troil, misiunea ştiinţifcă a domnilor

Gaimard şi Robert pe bordul vasului francez „La
Recherche”8 şi, acum în urmă, observaţiunile unor
savanţi îmbarcaţi pe fregata „La Reine-Hortense” au
contribuit foarte mult la cunoaşterea Islandei. Dar, vă
rog să mă credeţi, mai sunt încă multe de făcut.
— Sunteţi sigur? întrebă unchiul meu cu un aer
nevinovat, străduindu-se să-şi potolească strălucirea
ochilor.
— Absolut sigur! Câţi munţi, câţi gheţari, câţi vulcani
puţin cunoscuţi nu-şi aşteaptă cercetătorii!… Nu mai
departe decât acest munte care se înalţă la orizont.
Priviţi-l! E Snefelsul.
— Ah! făcu unchiul meu, Snefelsul?
— Da, unul din vulcanii cei mai curioşi şi al cărui
crater este foarte rar vizitat.
— E stins?
— Da, e stins de mai bine de 500 de ani.
— Ei bine, răspunse unchiul meu, abia stăpânindu-
se să nu sară în sus de bucurie, vreau să-mi încep
studiile geologice cu acest Sefel… Fessel… cum
spuneaţi că se numeşte?
— Snefels, îl corectă minunatul domn Fridriksson.
Acest crâmpei de conversaţie, susţinut în latineşte,
l-am înţeles în întregime, şi abia puteam să-mi ţin
râsul, văzându-l pe unchiul meu, care nu-şi mai
încăpea în piele de satisfacţie, cum încerca să ia o
mutră nevinovată, ce numai bine semăna cu rânjetul
unui diavol bătrân.
— Da, da! Cuvintele dumneavoastră m-au convins!
reluă el. Vom încerca să ne urcăm pe acest Snefels, şi
poate chiar să-i studiem craterul!
— Îmi pare foarte rău, răspunse domnul Fridriksson,
că ocupaţiile mele nu-mi permit să lipsesc nicio clipă,
8
„La Recherche” a fost trimis în 1825 de amiralul Duperré pentru a da de
urmele unei expediţii pierdute a lui Blosseville şi a vasului „Lilloise”, de la
care nu s-au primit veşti.
74
căci altfel v-aş f însoţit cu plăcere spre propriul meu

folos.
— Oh, nu, nu! răspunse repede unchiul meu; nu
vrem să stingherim pe nimeni, domnule Fridriksson;
vă mulţumim din toată inima. Prezenţa unui om de
ştiinţă ca dumneavoastră ne-ar f fost foarte utilă, dar
dacă nu vă îngăduie îndatoririle profesionale…
Îmi place să cred că-n nevinovăţia sufletului său
islandez, gazda noastră n-a înţeles câtuşi de puţin
ironiile răutăcioase ale unchiului meu.
— Sunt cu totul de părerea dumneavoastră,
domnule Lidenbrock, a zis el, să începeţi cu acest
vulcan. O să culegeţi aici o bogată recoltă de
observaţii curioase. Dar, spuneţi-mi, vă rog, pe unde
vă gândiţi să ajungeţi la Peninsula Snefels?
— Pe mare, traversând golful. E calea cea mai
scurtă.
— Fără îndoială, dar o să vă fe cu neputinţă.
— De ce?
— Fiindcă n-avem nici măcar o singură barcă la
Reykjavik.
— Ei, drăcie!
— Nu vă rămâne decât s-o luaţi de-a lungul coastei.
Drumul e mai lung şi va dura mai mult, dar e mai
interesant.
— Bine. Însă ne trebuie o călăuză.
— Tocmai am una pe care pot să v-o recomand.
— E un om de nădejde, isteţ?
— Da, e un locuitor chiar din peninsulă. E un vânător
foarte îndemânatic şi de care cred că veţi rămâne
mulţumit. De altfel vorbeşte perfect limba daneză.
— Şi când aş putea să-l văd?
— Dacă vreţi, chiar mâine.
— De ce nu astăzi?
— Fiindcă abia mâine soseşte în oraş.
— Pe mâine deci, răspunse unchiul meu, suspinând.
75
Jules Verne
Această importantă discuţie se încheie după câteva

clipe şi profesorul german mulţumi călduros
profesorului islandez.
În timpul cinei, unchiul aflase o seamă de lucruri
însemnate, şi printre altele, povestea lui
Saknussemm, pricina pentru care scrisese documentul
misterios, faptul că gazda nu-l va însoţi în expediţia
sa, şi că, începând de a doua zi, o călăuză pricepută
va f oricând gata la ordinele sale.
11
Seara făcui o scurtă plimbare pe coastele

Reykjavikului şi mă întorsei acasă devreme, pentru a
mă culca în patul meu din scânduri butucănoase,
unde adormii adânc.
Când m-am trezit, l-am auzit pe unchiul meu
perorând în camera alăturată. M-am sculat şi am
trecut repede dincolo.
Vorbea în limba daneză cu un om înalt, vânjos şi
bine legat. Flăcăul acesta părea să aibă o putere
neobişnuită. Ochii săi adânciţi în fundul capului, care
era destul de mare şi naiv, mi-au părut inteligenţi.
Erau albaştri, mari, visători. Pe umerii de atlet îi
cădeau nişte plete lungi, care ar f părut roşcate chiar
şi în Anglia. Băştinaşul acesta avea mişcări mlădioase,
dar îşi vântura foarte puţin braţele, ca un om care nu
cunoştea sau dispreţuia limbajul gesturilor. Toată
făptura lui dezvăluia un temperament de un calm
desăvârşit, care nu putea f luat drept nepăsare, ci ca
o dovadă a liniştii ce-l stăpânea. Simţeai că nu cerea
nimic nimănui, că muncea după bunul său plac, şi că,
în lumea aceasta, flosofa sa nu putea f clintită de
ceva şi nici tulburată.
Am ghicit nuanţele acestui caracter, după felul cum
76
islandezul asculta vorbăria înflăcărată a

interlocutorului său. Stătea cu braţele încrucişate,
nemişcat în faţa nenumăratelor gesturi ale unchiului
meu şi când voia să nege un lucru, îşi întorcea capul
de la stânga la dreapta, iar când încuviinţa ceva, îşi
înclina capul, dar atât de puţin, încât pletele abia i se
mişcau. Acest om mi se părea că întrupează economia
mişcărilor împinsă până la zgârcenie. Văzându-l, cu
siguranţă că nu i-ai f ghicit niciodată meseria; era
neîndoios că acesta nu-şi putea speria vânatul, dar mă
întreb cum îl nimerea oare?
M-am lămurit însă pe deplin când domnul
Fridriksson îmi spuse că acest om liniştit nu era decât
un vânător de eideri, păsări al căror puf constituie cea
mai mare bogăţie a insulei.
În adevăr, nu e nevoie să faci o risipă prea mare de
mişcări pentru a culege puful de raţă.
În primele zile ale verii, femela eiderului – o
varietate frumoasă de raţă – îşi durează cuibul printre
stâncile fordurilor, care dantelează coasta. După ce-l
meştereşte, ea îl tapisează cu pene fne, pe care şi le
smulge de pe burtă. Vânătorul, sau mai bine zis
negustorul, aşteaptă până ce cuibul e gata şi apoi vine
şi-l ia. Iar femela e nevoită să-şi reînceapă lucrul.
Ea căptuşeşte de atâtea ori cuibul, până ce nu-i mai
rămâne pe piept nicio urmă de puf. După aceea vine
rândul masculului să-şi smulgă puful. Dar cum puful
gros şi ţeapăn al acestuia n-are nicio valoare
comercială, vânătorul nu se mai osteneşte să-i fure
aşternutul, ci-l lasă să termine cuibul. Femela îşi
depune ouăle, le cloceşte şi ies puii. În anul următor,
operaţia de recoltare a pufului urmează aceeaşi cale…
Şi cum eiderul nu-şi alege stâncile abrupte pentru a-
şi dura cuibul, ci mai curând cele orizontale şi uşor
accesibile, care se pierd în mare, vânătorul nostru îşi
putea exercita meseria fără prea mare osteneală. Era,
77
Jules Verne
cum s-ar zice, un fermier care nu trebuie nici să

semene, nici să secere recolta, ci numai s-o culeagă!
…
Acest om serios, flegmatic şi liniştit se numea Hans
Bjeeke şi fusese recomandat, după cum se ştie, de
domnul Fridriksson. El avea să fe călăuza noastră. Cât
de mult contrasta felul său de a f cu acela al unchiului
meu!
Totuşi s-au înţeles de minune. Niciunul din ei n-a
stat la tocmeală; unul era gata să accepte ceea ce i se
oferea, iar celălalt era gata să dea tot ce i se cerea.
Nicicând o învoială nu s-a încheiat cu atâta uşurinţă.
Potrivit înţelegerii, Hans îşi lua obligaţia să ne
conducă la satul Stapi, aşezat pe coasta de miazăzi a
Peninsulei Snefels, chiar la poalele vulcanului. Până
acolo erau cam 22 de mile, pe care unchiul meu
socotea că le facem în două zile. Dar când află că era
vorba de mile daneze, adică de 24.000 picioare, fu
silit să refacă toate calculele şi, ţinând seama că
drumurile erau puţine şi grele, prelungi termenul la
şapte-opt zile de mers.
Ni s-au pus la dispoziţie patru caiă doi pentru noi, iar
alţi doi pentru bagaje. Hans, conform obiceiului, urma
să meargă pe jos. Cunoştea această parte a coastei ca
pe propriul său buzunar şi făgădui că ne va duce pe
drumul cel mai scurt.
Învoiala pe care o făcuse cu unchiul meu prevedea
că îndatoririle lui nu luau sfârşit în momentul când
soseam la Stapi. Hans urma să rămână mai departe în
serviciul nostru, atâta timp cât vor cere lucrările
ştiinţifce, plătindu-i-se în schimb suma de trei rixdali 9
pe săptămână. Dar în angajament era prevăzut în
mod expres, ca o condiţie sine qua non, că această
sumă îi va f numărată în fecare sâmbătă seara.
Plecarea fu fxată la 16 iunie. Unchiul meu vru să-i
9
Rixdal - pe vremea aceea, 16 franci francezi şi 98 centime.
78
dea vânătorului o arvună, dar acesta refuză categoric.

— Efter, spuse el.
— După aceea, mă lămuri profesorul.
Îndată ce se încheie târgul, Hans se retrase.
— Ce om extraordinar! strigă unchiul meu. Şi nici
măcar nu bănuieşte ce-i rezervă viitorul, ce glorie îl
aşteaptă!
— Aşadar, o să meargă cu noi până în…
— Da, Axel, până în centrul Pământului.
Până la plecare mai aveam 48 de ore. Spre marea
mea părere de rău acest scurt răgaz l-am folosit
pentru ultimele preparative; atât eu cât şi unchiul ne-
am pus mintea la contribuţie, pentru a rândui obiect
cu obiect, în modul cel mai bun cu putinţă, aparatele
de o parte, iar uneltele şi alimentele, fecare în câte
un colet separat. În total aveam patru grupe de
lucruri.
Instrumentele pe care le-am luat cu noi erauă
1. Un termometru centigrad, gradat până la 150
grade, ceea ce mi se părea prea mult sau insufcient.
Era prea mult în cazul când căldura ambiantă trebuia
să se urce până acolo, în care caz ne-am f copt. Şi era
insufcient, dacă ar f fost vorba să măsurăm
temperatura izvoarelor sau a altor materii topite.
2. Un manometru cu aer comprimat, care putea să
ne indice presiunile mai mari decât ale atmosferei de
la nivelul oceanului. În adevăr, barometrul obişnuit n-
ar f fost sufcient, căci presiunea atmosferică urma să
crească proporţional cu coborârea noastră în adâncul
Pământului.
3. Un cronometru construit de frma Boissonnas-ful
din Geneva, pus perfect la punct după meridianul din
Hamburg.
4. Două busole de înclinaţie şi declinaţie magnetică.
5. O lunetă pentru diferite observaţii în timpul
nopţii.
79
Jules Verne
6. Două aparate Ruhmkorf10 care, cu ajutorul unui

curent electric, dădeau o lumină foarte bună, sigură,
şi care nu te stingherea.
În afară de acestea aveam două carabine Purdley
More et Co. şi două revolvere Colt. Pentru ce luasem şi
arme cu noi? Bănuiesc că nu exista vreun temei să ne
temem nici de sălbatici şi nici de animale sălbatice.
Dar unchiul meu părea că ţine la arsenalul lui la fel
de mult ca şi la instrumentele sale, mai ales la o
cantitate serioasă de fulmicoton inalterabil la
umezeală, şi a cărui putere de explozie e cu mult
superioară celei a prafului de puşcă obişnuit. Ultimele
constau din două târnăcoape, două cazmale, o scară
de mătase, trei bastoane cu vârf de fer, o secure, un
ciocan, o duzină de piroane şi cârlige de fer, şi
frânghii lungi, cu noduri. Din păcate, nu încăpeau într-
un colet, căci scara avea singură o lungime de 300
picioare.
În sfârşit erau şi proviziile; coletul nu era mare, dar
îndeajuns de serios, căci conţinea carne conservată şi
pesmeţi pentru cel puţin şase luni. Singurul lichid pe
care-l aveam era rachiul de ienupăr; apă nu luasem
de fel, în schimb nu ne lipseau bidoanele, căci unchiul
meu punea mare nădejde pe izvoarele subterane. Şi
cu toate obiecţiile pe care i le adusesem cu privire la
10
Aparatul Ruhmkorf constă dintr-o pilă Bunzen pusă în acţiune cu ajutorul
bicromatului de potasiu, care n-are niciun miros; o bobină de inducţie pune
electricitatea produsă de pilă în contact cu o lanternă de o formă cu totul
specială; în această lanternă se găseşte o serpentină de sticlă unde s-a
făcut vid şi în care rămâne numai un reziduu de gaz carbonic sau de azot.
Când aparatul funcţionează, acest gaz devine luminos, producând o lumină
albicioasă şi continuă. Pila şi bobina sunt aşezate într-un sac de piele, pe
care călătorul îl poartă în bandulieră. Lanterna, aşezată în exterior,
luminează îndeajuns de puternic întunericul cel mai profund; ea îţi permite
să te aventurezi, fără teama vreunei explozii, în mijlocul celor mai
inflamabile gaze şi nu se stinge nici sub cursul celor mai adânci ape.
Ruhmkorf este un savant şi un fzician foarte priceput. Marea sa
descoperire e bobina de inducţie, cu care se poate produce electricitate de
înaltă tensiune. în 1864, el a obţinut premiul cincinal de 50000 franci, pe
care Franţa îl instituise pentru cea mai ingenioasă aplicaţie a electricităţii.
80
calităţile şi temperatura unei astfel de ape, de care

nici măcar nu eram siguri c-o s-o găsim, el rămase
neînduplecat. Pentru a completa lista exactă a
articolelor noastre de călătorie, voi nota o farmacie
portativă conţinând foarfeci, atele pentru fractură, o
bucată de bandaj, feşe şi comprese, plasture, un
lighenuş pentru scursul sângelui, tot soiul de lucruri
groaznice şi o serie de flacoane cu dextrină, alcool
pentru răni, acetat de plumb lichid, eter, oţet şi
amoniac, fel de fel de medicamente de o folosinţă
dubioasă; în sfârşit substanţele necesare pentru
aparatele Ruhmkorf. Unchiul n-a uitat să-şi ia provizia
de tutun, praf de puşcă şi iască, precum şi o
cingătoare de piele, pe care-o purta peste mijloc şi
unde se găsea o cantitate sufcientă de monezi de
aur, de argint şi bancnote.
Tot în coletul cu unelte erau puse şi şase perechi de
ghete solide, impermiabilizate printr-o unsoare de
gudron şi de gumă elastică.
— Aşa cum suntem încălţaţi şi echipaţi, nu văd
niciun motiv să nu putem merge oricât de departe, îmi
spuse unchiul.
Ziua de 14 am folosit-o în întregime pentru
aranjarea acestor obiecte. Seara am luat masa la
baronul Trampe, împreună cu primarul din Reykjavik
şi cu doctorul Hyaltalin, medic renumit. Domnul
Fridriksson nu se afla printre invitaţi şi am aflat abia
mai târziu că era în dezacord cu guvernatorul într-o
chestiune de administraţie şi că din pricina asta nu se
întâlneau. Ca urmare, n-am avut prilejul să înţeleg nici
măcar o iotă din tot ceea ce s-a discutat la acest
dineu semiofcial. Am observat numai că unchiul meu
vorbea tot timpul…
A doua zi, în 15, toate preparativele erau gata.
Gazda noastră îi făcu o plăcere nespusă profesorului,
dăruindu-i o hartă a Islandei, care era incomparabil
81
Jules Verne
mai bună decât aceea a lui Henderson. Era întocmită

de Olaf Nikolas Olsen, la scara de 1/480.000 şi
publicată de societatea literară islandeză, după
lucrările geodezice ale domnului Scheel Frisac, şi după
ridicările topografce ale domnului Bjorn
Gumlangsonn. Pentru un mineralog era o piesă
preţioasă. Ultima seară am petrecut-o plăcut,
discutând prieteneşte cu domnul Fridriksson, pe care
începusem să-l simpatizez foarte mult. Nu ştiu ce s-a
întâmplat cu unchiul meu, dar în ce mă priveşte, după
aceea am dormit foarte agitat.
La ora cinci dimineaţa am fost trezit de nechezatul a
patru cai, care tropăiau sub fereastra mea. M-am
îmbrăcat în grabă şi am coborât în stradă. Hans
tocmai sfârşea încărcatul bagajelor, ca să zicem aşa,
fără să se mişte. Lucra cu o îndemânare neobişnuită,
în timp ce unchiul meu, făcea mai multă gălăgie decât
treabă, dar călăuza părea că se sinchiseşte prea puţin
de sfaturile lui.
La ora 6 totul era gata. Domnul Fridriksson ne-a
strâns mâinile. Unchiul meu i-a mulţumit din inimă în
limba islandeză, pentru binevoitoarea sa ospitalitate.
La rându-mi, am îngânat cât am putut mai bine în
latineşte un salut cordial. Apoi am încălecat, iar
domnul Fridriksson, o dată cu ultimele sale cuvinte de
rămas bun, mi-a zvârlit şi acest vers al lui Virgiliu, care
parcă fusese scris anume pentru noi, călători nesiguri,
porniţi la drumă
Et quacumque viam dederit fortuna sequamur 11.
12
Am pornit pe o vreme posomorâtă, dar constantă.

11
Şi ne vom urma drumul, oricum o da norocul.
82
Nu aveam să ne temem nici de călduri insuportabile,

nici de ploi păgubitoare. Era o vreme numai bună
pentru călătorie.
Plăcerea de a străbate călare o ţară necunoscută
mă făcea să fu bine dispus la începutul acestei
călătorii. Eram stăpânit de bucuria fără de margini a
excursionistului, care se simte liber şi plin de dorinţe.
Şi parcă începeam să mă resemnez, să accept toată
această poveste…
„De altfel, îmi spuneam, ce risc eu? Să călătoresc
prin ţara cea mai ciudată! Să urc un munte renumit!
Şi, în cazul cel mai rău, să cobor în fundul unui crater
stins! Desigur că acest Saknussemm n-a făcut altceva.
Cât despre existenţa unei galerii care ar duce spre
centrul Pământului, e curată născocire! O
imposibilitate! Să luăm deci din această expediţie
partea cea bună, fără să ne tocmim!”
Cu aceste gânduri am părăsit Reykjavikul.
În frunte mergea Hans, cu un pas iute, egal şi
neîntrerupt. După el urmau cei doi cai încărcaţi cu
bagajele noastre, pe care nu trebuia să-i conducă
nimeni. Unchiul meu şi cu mine veneam la urmă şi,
drept să vă spun, nu ne şedea prea rău pe animalele
care erau mici, dar voinice!
Islanda e una dintre cele mai mari insule ale
Europei; are o suprafaţă de 1400 de mile şi numără
numai 60.000 de locuitori.
Geografi au împărţit-o în patru, iar noi trebuia să
traversăm aproape de-a curmezişul acea parte a ţării
care purta numele de Ţara Sfertului din Sud-Vest,
„Sudvestr Fjordungr”.
Ieşind din Reykjavik, Hans o apucă pe un drum
paralel cu coasta. Am străbătut nişte păşuni
sărăcăcioase, care se căzneau să pară verzi; dar, din
păcate, reuşeau să fe mai mult galbene, oflite. La
orizont, în ceţurile dinspre răsărit, se estompau
83
Jules Verne
vârfurile aspre ale masivilor trahitici. Din când în când,

unele petice de zăpadă concentrau lumina difuză,
reflectând-o pe versantul culmilor îndepărtate. Unele
vârfuri, care se înălţau mai îndrăzneţe, străbăteau
norii cenuşii şi apăreau din nou deasupra vaporilor
mişcători, asemenea unor stânci răsărite în mijlocul
cerului.
Deseori aceste lanţuri de stânci golaşe formau un
soi de colţ ce înainta spre mare, muşcând astfel din
păşune; dar rămânea totdeauna loc destul pentru
trecere. De altfel, caii noştri îşi alegeau instinctiv
locurile cele mai priincioase, fără a-şi încetini mersul.
Datorită acestui fapt, unchiul n-avea nici măcar
consolarea de a-şi îndemna calul cu gura sau cu biciul;
oricât ar f vrut, împrejurările nu-i îngăduiau să fe
nerăbdător… Nu-mi puteam stăpâni râsul, când îl
vedeam ditamai omul călărind pe un cal mic, cu
picioarele lui lungi atârnând până la pământ, de părea
un centaur cu şase picioare…
— Ce dobitoace cuminţi! exclamă el. Ai să-ţi dai
seama, Axel, că nu există pe lume alt animal mai
deştept decât calul islandez. Nici zăpezile, nici
furtunile, nici drumurile impracticabile, nici stâncile,
nici gheţarii, nimic nu-l opreşte. E curajos, se
mulţumeşte cu puţin, şi-i sigur. Nu păşeşte niciodată
greşit şi nici nu are toane. Dacă întâlneşte vreun râu
sau vreun ford – şi o să le întâlnim, fi sigur – ai să-l
vezi cum se aruncă în apă, fără nicio şovăială, de
parcă ar f o amfbie, ajungând cât de repede poate pe
malul celălalt! De aceea, să nu-l
84
85
Jules Verne
hărţuim; să-l lăsăm în voie şi vom face împreună cele

zece leghe pe zi.
— Nu, zău, răspunsei eu, dar călăuza?
— O, nu-mi fac nicio grijă! Oamenii aceştia merg
fără să bagi măcar de seamă. Se mişcă atât de puţin,
încât n-au cum să obosească. De altfel, la nevoie, o
să-i dau calul meu. Dacă n-o să fac puţină mişcare,
curând o să mă apuce cârceii. Mâinile le mai mişc eu,
dar trebuie să am grijă şi de picioare.
Înaintam totuşi cu paşi repezi. Regiunea era
aproape pustie. Ici-colo, câte o fermă izolată, câte o
„boër”12 singuratecă, din lemn şi pământ, sau din
bucăţi de lavă, îţi apărea în cale, ca un cerşetor, pe
marginea unui şleau desfundat. Colibele astea
dărăpănate păreau că cerşesc mila trecătorilor, şi nu
lipsea mult să le şi dăm de pomană. În regiunea prin
care treceam, şoselele şi chiar cărările lipseau cu
desăvârşire, iar vegetaţia, oricât de încet creştea, tot
ştersese repede urmele rarilor călători.
Totuşi, această parte a insulei, situată la doi paşi de
capitală, era socotită a f una dintre regiunile cele mai
locuite şi mai fertile. Aşa că vă puteţi închipui cum
arătau regiunile mai pustii decât pustiul acesta… Cu
toate că făcusem un drum bunicel, de aproape
jumătate de milă, n-am văzut niciun fermier în pragul
colibei sale, şi niciun păstor sălbatic păscându-şi vreo
turmă mai puţin sălbatică decât el. Zărirăm doar
câteva vaci şi oi lăsate de capul lor. „Dacă aşa stăteau
lucrurile aici, mă gândeam eu, oare cum or f arătând
regiunile frământate, răscolite de forţele eruptive, de
exploziile vulcanice şi de zguduirile subterane?”
Dar nu trebuia să mă grăbesc, căci ne era dat să le
cunoaştem mai târziu… Totuşi, consultând harta lui
Olsen, am văzut că le ocoleam, de vreme ce mergeam
de-a lungul coastei şerpuitoare. În adevăr, marile
12
Boër - casă ţărănească islandeză.
86
convulsii vulcanice se concentraseră, îndeosebi, în

interiorul insulei; acolo, straturile orizontale ale rocilor
suprapuse – care se numesc „trapp” în limba
scandinavă – straturile trahitice, erupţiile de bazalt, de
tuf calcaros şi poros ale tuturor conglomeratelor
vulcanice, scurgerile de lavă şi de porfr incandescent
au dat naştere unui ţinut de o neînchipuită urâţenie.
Nu mă îndoiam câtuşi de puţin de spectacolul care ne
aştepta la Peninsula Snefels, unde se arătau în toată
grozăvia lor urmele acestei răzvrătiri a naturii, care a
produs aici un haos de nedescris. După două ore de
mers am ajuns în târgul Gufuns, căruia i se mai zicea
şi „Aoalkirkja” sau Biserica principală.
Târgul ăsta nu-i oferă călătorului nimic deosebit. E o
aşezare de numai câteva case, care în Germania abia
ar alcătui un cătun. Hans a făcut aci un popas de o
jumătate de oră. Luă parte la prânzul nostru frugal,
răspunzând prin „da” sau „nu” la întrebările unchiului
meu, cu privire la felul drumului. Când fu întrebat în
ce loc se gândea să ne petrecem noaptea, răspunse
scurtă
— La Gardär.
M-am uitat pe hartă pentru a afla ce-i acest Gardär.
Era un târguşor pe malul fordului Hval, la patru mile
de Reykjavik. I-am întins unchiului meu harta.
— Numai patru mile! făcu el. Patru mile din douăzeci
şi două. Frumoasă plimbare, n-am ce zice!
Tocmai se pregătea să-i facă o observaţie lui Hans,
dar acesta, fără să-i răspundă, o luă din nou înaintea
cailor şi-o porni la drum.
Trei ore mai târziu, tot străbătând păşunile
acoperite de iarbă oflită, am ocolit fordul Kollaf
pentru că drumul era mult mai uşor şi mult mai scurt
decât dacă am f traversat golful. În curând am intrat
într-un „pingstaoer”, care nu era altceva decât centrul
de jurisdicţie comunală Ejulberg. Venisem tocmai la
87
Jules Verne
ceasul când clopotul ar f trebuit să sune de amiază,

dacă bisericile islandeze ar f fost aşa de bogate ca să
aibă un orologiu; însă ele semănau foarte mult cu
credincioşii lor, care n-au ceasornice şi, de altfel, nici
nu le simt nevoia.
Aici am lăsat caii să se mai odihnească şi apoi,
apucând pe un drum îngust, între un lanţ de coline şi
mare, am ajuns fără să ne oprim la „aoalkirkja” din
Brantär şi după încă o milă, la Saurboer „annexia”,
biserica anexă, aşezată pe malul sudic al fordului
Hval.
Se făcuse ora patru după-amiază şi-n acest răstimp
străbătusem patru mile.
Fiordul era aici de cel puţin o jumătate de milă şi
valurile mării se spărgeau cu zgomot de stâncile
ascuţite.
Golful se lăţea la intrare între nişte stânci drepte şi
râpoase, înalte de cel puţin 1500 de metri şi care îţi
atrăgeau luarea-aminte prin straturile de culoare
brună care despărţeau fâşiile de tuf calcaros de o
nuanţă roşcată. Oricât de inteligenţi ar f fost caii
noştri, n-aş f putut prezice că o să terminăm cu bine
trecerea unui adevărat braţ de mare, pe spinarea
acestor patrupede.
— Dacă sunt cu adevărat inteligenţi spuneam eu, nu
vor încerca să treacă. În orice caz, voi încerca să
gândesc eu pentru ei.
Dar unchiul meu nu voia să mai aştepte. Dădu
pinteni calului, îndemnându-l s-o ia spre celălalt mal.
Bietul animal începu sa adulmece mişcarea valurilor şi
se opri. Mânat de pornirile sale, unchiul meu îl grăbi şi
mai mult. Calul se împotrivi şi de astă dată, dând din
cap cu îndârjire. Atunci se abătu asupra lui o ploaie de
înjurături şi de lovituri de bice. La rându-i, calul se
înfurie grozav şi cercă de mai multe ori să-l trântească
din şa pe călăreţ. Până la urmă, lăsându-se pe
88
genunchi, căluţul izbuti să se tragă de sub picioarele

profesorului, care rămase înţepenit pe două pietre de
lângă mal, de parcă ar f fost colosul din Rodos 13.
— Ah, blestemat animal! strigă călăreţul,
transformat dintr-o dată în pieton şi ruşinat ca un
ofţer de cavalerie trecut la pifani.
— Färja, spuse călăuza, strângându-i umărul.
— Ce? Un pod plutitor?
— Der, răspunse Hans, arătându-i un soi de barcă.
— Da, intervenii, e un bac.
— De ce nu mi-aţi spus până acu’?… S-o pornim
dar!
— Tidvatten, reluă călăuza.
— Ce-a spus?
— A zis „flux”, îmi răspunse unchiul, traducându-mi
cuvântul danez.
— Trebuie neapărat să aşteptăm fluxul?
— Förbida? întrebă unchiul meu.
— Ja, îi răspunse Hans.
Unchiul meu bătu din picior, în timp ce caii se
îndreptau spre bac.
Am înţeles numaidecât că pentru a traversa fordul
era necesar să aşteptăm un anumit moment. Şi
anume, momentul în care marea, sub acţiunea
fluxului, ajunge la cea mai mare înălţime a sa, şi după
care nu mai creşte.
Atunci fluxul şi refluxul nu mai pot avea vreo
înrâurire şi bacul nu mai e în pericol de a f târât în
fundul golfului sau în largul oceanului.
Momentul prielnic se ivi abia la orele şase seara.
Unchiul, călăuza, doi luntraşi, cei patru cai şi cu mine
ne aflarăm peste o clipă într-un fel de barcă plată,
destul de şubredă.
Cum eram obişnuit cu bărcile cu motor de pe Elba,
Colosul din Rodos – statuie uriaşă din bronz, aflată, în trecut, la intrarea în
13
portul Rodos, reprezentând pe Helios, zeul soarelui în mitologia greacă.
89
Jules Verne
vâslele acestor luntraşi mi se păreau nişte biete lopeţi.

Într-adevăr, a trebuit mai bine de o oră pentru a
traversa fordul, dar totuşi trecerea s-a făcut fără
niciun accident.
După o jumătate de oră am ajuns la „aoalkirkja” din
Gardär.
13
Trebuia să fe noapte, dar la a şaizeci şi cincea

paralelă, lumina nocturnă a regiunilor polare nu mă
mai uimea; în Islanda, soarele nu apune în cursul
lunilor iunie şi iulie.
Totuşi temperatura scăzuse. Mi-era frig şi mai ales
foame. Fu, deci, binevenită această „boër”, care se
deschisese, ospitalieră, pentru a ne primi.
Era casa unui ţăran, dar în privinţa ospitalităţii n-aş
f dat-o pe palatul unui rege. La sosirea noastră,
stăpânul casei veni să ne întindă mâna şi, fără multă
ceremonie, ne făcu semn să-l urmăm.
Să-l urmăm, într-adevăr, căci de însoţit ne-ar f fost
imposibil să-l însoţim. Un coridor lung, strâmt şi
întunecos ducea spre locuinţa construită din bârne de-
abia cioplite, şi prin el ajungeai la fecare din cele
patru încăperiă bucătăria, atelierul de ţesut –
„badstofa”, camera de culcare a familiei, şi, cea mai
bună încăpere din toate, camera de oaspeţi.
Unchiul meu, la înălţimea căruia nu avuseseră cum
să se gândească cei care au construit casa, s-a lovit
de trei-patru ori cu capul de grindă. Gazda ne-a făcut
semn să intrăm şi-am păşit într-un fel de sală mare,
lipită pe jos cu pământ şi luminată de o singură
fereastră, ale cărei ochiuri, în loc să aibă geamuri,
erau acoperite cu piele de oaie foarte puţin
90
transparentă. Patul era alcătuit din două rame de

lemn, vopsite cu roşu şi împodobite cu proverbe
islandeze, şi-n loc de saltea, între stinghii, fusese
zvârlit un aşternut de paie uscate. Adevărul e că nu
mă aşteptam la „confort”, dar în casă duhnea a peşte
uscat, a carne sărată şi a lapte acru, miros cu care nu
mă prea împăcăm.
Nici nu ne-am aranjat bine lucrurile, că s-a şi auzit
glasul gazdei, care ne poftea să trecem în bucătărie,
căci şi pe gerurile cele mai mari, era singura încăpere
din toată casa unde se făcea foc.
Unchiul meu se grăbi să dea ascultare acestui
îndemn prietenesc şi, la rându-mi, am făcut acelaşi
lucru.
Aşa-zisa sobă era cu totul primitivă; în mijlocul
camerei se afla o piatră care servea drept vatră, iar în
acoperiş, o gaură prin care ieşea fumul. De altfel,
bucătăria aceasta servea şi ca sală de mâncare.
Când am intrat, gazda, de parcă nu ne-ar f văzut
până atunci, ne întâmpină cu salutul „saellvertu!”
adică „fţi fericiţi” şi veni să ne sărute pe obraz.
După el, nevastă-sa pronunţă aceeaşi urare, însoţită
de acelaşi ceremonial; apoi, amândoi soţii, punând
mâna dreaptă pe inimă, făcură o adâncă plecăciune.
Ţin să mai adaug că islandeza era mama a
nouăsprezece copii, unii mai mari, alţii mai mici, şi toţi
mişunau claie peste grămadă în mijlocul rotocoalelor
de fum care umpleau odaia. Şi-n fecare clipă zăream
cum începe să se desluşească din ceaţa asta câte un
căpşor blond şi puţin melancolic. Ai f zis că-s un şirag
de îngeri cam nespălaţi…
Unchiul meu şi cu mine i-am întâmpinat cu multă
prietenie pe aceşti „puişori” şi peste puţin, trei-patru
puşti ni se urcaseră pe umeri, alţii pe genunchi şi tot
atâţia se foiau pe lângă picioarele noastre. Cei mai
mărişori s-au luat la întrecere să ne ureze
91
Jules Verne
„saellvertu!” pe toate tonurile posibile, iar cei mici,

care nu puteau încă vorbi, ţipau care mai de care.
Anunţarea cinei avu darul să întrerupă concertul
acesta. Tocmai atunci intră şi călăuza care dăduse
mâncare cailor, adică, mai bine zis, îi lăsase slobozi pe
câmp, că era mai economicos. Bietele animale
trebuiau să-şi găsească singure hrana, mulţumindu-se
cu muşchiul rar care creştea pe stânci şi cu câteva
smocuri de iarbă de mare, prea puţin săţioasă. Şi tot
singure urmau să vină a doua zi, ca să-şi reia munca
din ajun.
— Saellvertu! făcu Hans.
Apoi liniştit, aproape automat, sărută la fel, fără
vreo deosebire, pe gazdă, pe soţia sa şi pe cei
nouăsprezece copii.
După ce se termină acest ritual, ne aşezarăm la
masă. Eram douăzeci şi patru cu toţii, aşa că nu-i o
fgură de stil, ci şedeam, în adevăratul înţeles al
cuvântului, unii peste alţii. Cei mai favorizaţi dintre noi
n-aveau decât doi copii pe genunchi.
La sosirea supei se făcu totuşi linişte în această
mică lume, şi frea tăcută, caracteristică până şi
copiilor islandezi, începu să se arate din nou. Gazda
ne servi o supă cu licheni, destul de plăcută la gust,
apoi o uriaşă porţie de peşte uscat, care înota în nişte
unt acrit de mai bine de douăzeci de ani, şi care,
potrivit ideilor gastronomice ale localnicilor, era
preferabil untului proaspăt. În afară de asta ne-au mai
dat „skyr”, un fel de lapte covăsit, cu biscuiţi muiaţi în
zeamă de ienupăr, iar ca băutură, lapte amestecat cu
apă, numit prin partea locului „blanda”. Nu puteam
să-mi dau seama dacă aceste ciudate mâncăruri erau
bune sau nu. Ştiu doar că aveam o foame de lup şi că
la desert am înghiţit, până la ultima picătură, o
fertură groasă de hrişcă.
După masă, copiii dispărură şi am rămas numai noi,
92
aşezaţi în jurul vetrei în care ardea turbă, mărăcini,

bălegar de vacă şi oase uscate de peşte. După
această cură de „încălzire”, fecare ne-am dus la
culcare. Mai înainte de a trece în camera sa, gazda se
oferi, după obiceiul locului, să ne tragă ciorapii şi
pantalonii, dar la refuzul nostru, foarte politicos de
altfel, n-a mai stăruit. Venise, în sfârşit, timpul, să pun
capul jos şi m-am făcut imediat ghem în culcuşul meu
de fân.
A doua zi, la cinci dimineaţa, ne-am luat rămas bun
de la îndatoritorul ţăran islandez, pe care cu greu l-a
putut îndupleca unchiul meu să primească o sumă de
bani pentru că ne găzduise şi ne ospătase. După
aceea, Hans a dat semnalul de plecare. De îndată ce
am ieşit din Gardär, terenul şi-a schimbat înfăţişarea;
pământul deveni mlăştinos şi greu de străbătut. Spre
dreapta, lanţul de munţi se prelungea la nesfârşit, ca
un imens sistem de fortifcaţii naturale, astfel că a
trebuit să urcăm povârnişurile şi-n drum dădurăm de
multe ori peste râuri, pe care trebuia să le trecem prin
vad având grijă să nu udăm prea mult bagajele.
Pustiul devenea din ce în ce mai pronunţat, totuşi,
câteodată, părea că în depărtare se furişează o umbră
omenească, iar dacă surprindeam pe neaşteptate, la
vreo cotitură a drumului, o astfel de umbră,
rămâneam dezgustat la vederea unei fguri tumefate,
cu pielea lucioasă, cu capul chel, şi având pe tot
corpul numai răni respingătoare, pe care zdrenţele
mizerabile nu puteau să le ascundă.
Fiinţele acelea nenorocite nu se apropiau de noi, ca
să-şi întindă mâna diformă, ci, dimpotrivă, fugeau, dar
nu atât de repede ca Hans să n-apuce să le salute cu
obişnuitul „saellvertu!”.
— Spetelsk, spunea el.
— Un lepros! repeta unchiul meu.
Şi numai simpla pronunţare a cuvântului ne
93
Jules Verne
producea un dezgust fără seamăn.

Această boală îngrozitoare e destul de răspândită în
Islanda; nu e molipsitoare, însă ereditară şi, de aceea,
acestor nenorociţi le este interzisă căsătoria.
Apariţiile acestea nu aveau darul să înveselească
peisajul, care devenea din ce în ce mai trist; călcam
pe ultimele petice de iarbă. De aici înainte n-am mai
văzut niciun arbore, ci numai câteva pâlcuri de
mesteceni pitici, ca nişte mărăcini. N-am mai zărit
niciun animal, în afară de câţiva cai, pe care stăpânii
lor nu-i puteau hrăni şi care rătăceau pe câmpiile
sterpe. Câteodată, un şoim plutea în norii cenuşii, ca
apoi să se îndrepte zburând spre sud. M-am lăsat
cuprins de melancolia acestei naturi sălbatice şi m-am
întors cu gândul la ţara mea natală.
Am trecut mai multe mici forduri fără importanţă şi
chiar un adevărat golf, dar cum fluxul era staţionar în
acel moment, n-am mai trebuit să aşteptăm, şi astfel
am ajuns curând în cătunul Alftanes, situat la
depărtare de o milă de locul de unde plecasem.
Seara, după ce am trecut prin vad râurile Alfa şi
Heta, bogate în păstrăvi şi ştiucă, am fost siliţi să
petrecem noaptea într-o colibă părăsită, vrednică de a
f vizitată de către spiriduşi şi de toate celelalte făpturi
ale mitologiei scandinave. Şi era neîndoios că tartorul
frigului aici îşi alesese sălaşul şi îşi făcea de cap toată
noaptea.
În ziua următoare nu s-a produs niciun fapt mai
deosebit. Acelaşi teren mlăştinos, aceeaşi privelişte
tristă. Seara, făcusem aproape jumătate din drumul
pe care-l aveam de parcurs şi am dormit la „annexia”
din Krosolbt.
În ziua de 19 iunie am dat peste un teren format
numai din lavă, care se întindea pe o lungime de
aproape o milă. Această formaţie a solului e numită
„hraun” prin partea locului. Lava era zbârcită la
94
suprafaţă şi avea forma unor cabluri, când lungi, când

încolăcite.
Din munţii învecinaţi, care erau de fapt nişte vulcani
stinşi, se scurgea continuu o masă imensă de materie
topită. Resturile acestea atestau tocmai cu câtă
violenţă se manifestaseră în trecut.
Între timp, ici-colo, se ridicau rotocoale de fum din
adâncul izvoarelor calde.
Ne grăbeam, aşa că n-am avut timp să cercetăm
aceste fenomene. În curând am trecut iar prin regiuni
mlăştinoase, întretăiate de mici lacuri.
De data asta ne îndreptam spre apus; am dat ocol
marelui golf Faxa şi am putut vedea cele două culmi
albe ale Snefelsului înălţându-se în nori, la mai puţin
de cinci mile depărtare de locul unde ne aflam.
Caii mergeau bine, căci terenul începuse să fe
destul de propice pentru mers. Dar în ce mă priveşte,
de la o vreme mă simţeam foarte obosit. În schimb,
unchiul meu se arăta plin de vigoare şi se ţinea ca în
prima zi.
Nu mă puteam opri să nu-l admir şi aceeaşi
admiraţie o nutream şi faţă de Hans, care mergea de
parcă ar f făcut o simplă plimbare.
Sâmbătă, 20 iunie, la ora 6 seara, am ajuns la Büdir,
un târg aşezat pe malul mării. Călăuza ceru să i se
dea simbria cuvenită; unchiul meu îi plăti imediat. Am
tras chiar la nişte rude ale lui Hans, adică la unchii şi
verii săi, care ne-au primit foarte bine. Fără să
abuzăm de bunătatea acestor oameni cumsecade, aş
f rămas bucuros la ei ca să mă mai întremez după
oboseala drumului. Dar unchiul, care se simţea mai în
puteri ca oricând, nici n-a vrut să audă de aşa ceva şi
a doua zi a trebuit să plecăm mai departe, călare pe
blândele noastre animale.
După aspectul solului îţi puteai da seama uşor că te
afli în vecinătatea muntelui, ale cărui rădăcini de
95
Jules Verne
granit ieşeau din pământ, întocmai ca rădăcinile unui

stejar bătrân. Am ocolit poalele vulcanului, pe care
profesorul nu-l pierdea din ochi. Tot timpul gesticula şi
părea că-l sfdează, spunându-iă
— Aşadar, tu eşti uriaşul pe care-l voi îmblânzi!
După patru ore de mers, caii se opriră singuri la
poarta bisericii din Stapi.
14
Stapi era un târg cam de vreo treizeci de colibe,

clădite chiar din lavă, şi pe vreme frumoasă se afla în
bătaia razelor de soare răsfrânte de vulcan.
Târguşorul era aşezat în fundul unui mic ford
împrejmuit de pereţi de bazalt, cu un aspect foarte
ciudat.
Se ştie că bazaltul e o rocă brună, de origine
vulcanică. Ia forme regulate, care uimesc prin felul
cum sunt rânduite. Aci, natura a lucrat geometric,
întocmai ca omul, de parcă ar f mânuit echerul,
compasul şi frul cu plumb. Dacă în alte părţi ea
realizează o adevărată artă cu mari mase zvârlite fără
nicio ordine, cu fel de fel de conuri abia schiţate, cu
tot soiul de piramide imperfecte, în sfârşit, cu o
ciudată succesiune de linii, aci, vrând să dea o pildă
de ordine şi regularitate şi precedându-i pe arhitecţii
primelor timpuri, natura a creat o rânduială severă, pe
care nici splendorile Babilonului şi nici minunile
Greciei n-au depăşit-o vreodată.
Fireşte că am auzit vorbindu-se de „Şoseaua
Uriaşilor” din Irlanda, şi de „Peştera lui Fingal”, aflată
într-una din Insulele Hebride, însă o privelişte ca
aceasta, cu construcţii din bazalt aşezate una peste
alta, încă nu avusesem prilejul să văd. Şi la Stapi, un
astfel de fenomen îţi apărea în toată frumuseţea lui.
96
Pereţii fordului, ca şi întreaga coastă a peninsulei,

erau alcătuiţi dintr-un şir de coloane verticale, înalte
de treizeci de picioare. Aceste trunchiuri drepte de
coloană, de-o proporţie perfectă, susţineau o arcadă
durată din coloane orizontale, a căror aplecare forma
o semi-voltă deasupra mării. La oarecare intervale, şi
sub această concavitate naturală, unde se strângea
apa de ploaie, te aflai pe neaşteptate în faţa unor
deschizături în formă de ogivă, admirabil desenate,
prin care se repezeau valurile spumoase ale mării.
Câteva crâmpeie de bazalt, smulse de furia oceanului,
se prelungeau pe pământ, întocmai ca resturile unui
templu antic – ruine veşnic tinere – peste care
veacurile treceau fără să le atingă.
Aci era ultima etapă a călătoriei noastre pământene.
Hans se arătase a f o călăuză pricepută şi, cum ştiam
că ne va însoţi şi mai departe, eram oarecum liniştiţi.
Ajungând în dreptul casei preotului – o colibă
scundă, cu nimic mai arătoasă sau mai acătării decât
cele din jur – am zărit un om c-un ciocan în mână şi
având dinainte un şorţ de piele, care tocmai se
pregătea să potcovească un cal.
— Saellvertu! îi ură călăuza noastră.
— God dag! îi răspunse potcovarul, într-o daneză
perfectă.
— Kyrkoherde, rosti Hans, întorcându-se spre
unchiul meu.
— Preotul, îmi traduse profesorul. Axel, se pare că
acest om cumsecade este preot.
Între timp, călăuza îl puse pe preot la curent cu
situaţia; acesta, întrerupându-şi lucrul, scoase un fel
de strigăt folosit de bună seamă de geambaşii de cai,
şi curând ieşi din colibă o femeie voinică, cu o
înfăţişare răutăcioasă. Poate că nu era înaltă chiar de
şase picioare, dar nici mult nu-i lipsea! Mă temeam să
nu vină, cumva, să ne dea tradiţionalul sărut islandez;
97
Jules Verne
din fericire, o asemenea grozăvie nu s-a întâmplat.

Dar nici nu ne pofti în casă cu prea multă bunăvoinţă.
Camera de oaspeţi mi s-a părut a f cea mai proastă
încăpere din toată locuinţa preotului – strâmtă,
murdară şi infectă. Dar a trebuit să ne mulţumim şi cu
asta. Preotul nu părea că ţine să aplice obiceiurile
ospitalităţii antice, dimpotrivă, nici nu se sinchisea de
ele. Până seara mi-am dat seama că aveam de-a face
c-un ferar, c-un pescar, c-un vânător, c-un dulgher,
dar numai cu un slujitor al domnului nu! E adevărat că
eram într-o zi de lucru şi poate, cine ştie, duminica e
cu totul alt om!…
N-aş vrea să-i vorbesc de rău pe aceşti bieţi preoţi
care, la urma urmei, sunt destul de nenorociţi. Ei
primesc de la guvernul danez o leafă de nimic şi mai
strâng drept contribuţii un sfert din dijma parohiei,
care şi aşa abia ajunge la suma de şaizeci de mărci.
De aceea, era de înţeles că trebuiau să muncească
pentru a putea trăi. Dar pescuind mereu, vânând,
potcovind caii, la un moment dat ajungi să-ţi însuşeşti
felul de a te purta, de-a vorbi şi apucăturile
vânătorilor, pescarilor sau ale unor oameni cam
neciopliţi. De altfel, chiar în seara aceea îmi dădui
seama că sobrietatea nu era una din virtuţile la care
ţinea gazda noastră.
Unchiul înţelese repede cu cine avea de-a face; în
locul unui om demn şi cumsecade, nu avea în faţa lui
decât un individ greoi şi mojic. De aceea luă hotărârea
să înceapă cât mai curând marea sa expediţie şi să
părăsească această parohie atât de puţin primitoare.
Nu luă câtuşi de puţin seama că e obosit şi decise să-
şi petreacă câteva zile pe munte.
Chiar a doua zi după sosirea noastră la Stapi ne
pregătirăm de plecare. Hans tocmi trei islandezi care
aveau să înlocuiască caii la transportul bagajelor.
Odată ajunşi însă în fundul craterului, localnicii aceştia
98
trebuiau să se întoarcă, noi urmând să ne continuăm

drumul singuri. Lucrul acesta fusese perfect stabilit
între noi, dar Hans nu-l ştia deocamdată. Iată din ce
pricină, unchiul îl luă deoparte şi-i spuse că
intenţionează să continue drumul în adâncul
Pământului, pentru a studia vulcanul.
Hans se mulţumi să dea din cap. Să umble din loc în
loc, să străbată insula sau să se afunde în măruntaiele
ei, îi era totuna. În ceea că mă priveşte, absorbit de
toate peripeţiile călătoriei, aproape că uitasem ce ne
aştepta în viitor. Dar acum, realitatea mă trezi din
visările mele şi simţeam cum mă cuprinde din ce în ce
mai mult o adâncă emoţie. Ce să fac? Dacă n-am
putut să-l împiedic la Hamburg pe încăpăţânatul
profesor Lidenbrock de-a porni într-o asemenea
nesăbuită aventură, o s-o mai pot face acum, când ne
aflăm la poalele Snefelsului? Mă frământa mai ales o
idee, o idee îngrozitoare, în stare să zdruncine nişte
nervi mai puţin încordaţi chiar decât ai mei.
„Ei, mi-am zis eu, o să urcăm pe Snefels. Bine! O
să-i cercetăm craterul. Bun! Au mai făcut-o şi alţii şi n-
au pierit. Dar asta nu-i tot. Dacă vom da de un drum
pentru a coborî în măruntaiele Pământului şi dacă
blestematul acela de Saknussemm n-a minţit, cu
siguranţă că o să ne pierdem prin galeriile subterane
ale vulcanului! Or, nimic nu ne-ndrituieşte să credem
că Snefelsul ar f stins! Cine ne poate dovedi că nu se
pregăteşte o nouă erupţie? Şi dacă monstrul doarme
din anul 1229, înseamnă oare că nu se poate trezi? Şi
dacă se trezeşte, ce se va întâmpla cu noi?”
Aceste întrebări îmi dădeau de gândit şi reflectam
mult asupra lor. Toată noaptea nu visam decât erupţii.
Nu-mi ardea de loc să îndeplinesc rolul de zgură!…
În cele din urmă nu m-am mai putut stăpâni. M-am
hotărât să supun chestiunea unchiului meu, în modul
cel mai dibaci cu putinţă, adică să-i demonstrez că
99
Jules Verne
proiectul său este irealizabil.

M-am dus la el şi i-am împărtăşit temerile mele.
Apoi am dat să mă retrag, ca să-l las să izbucnească
în voie.
— M-am gândit şi eu la acest lucru, răspunse el
simplu.
Ce însemnau aceste cuvinte? Va asculta el oare de
vocea raţiunii? Se gândea, cumva, să-şi suspende
proiectele? Ceea ce presupuneam era prea frumos, ca
să fe într-adevăr cu putinţă!…
După câteva clipe de tăcere, în timpul cărora n-am
îndrăznit să-l tulbur cu nimic, el continuăă
— M-am gândit şi eu la asta. De cum am ajuns la
Stapi, m-a preocupat tot timpul această gravă
problemă, pe care mi-ai pus-o şi tu, căci nu trebuie să
procedăm neprevăzător.
— Desigur că nu! i-am răspuns cu hotărâre.
— Au trecut aproape şase sute de ani de când
Snefelsul e mut, dar s-ar putea ca într-o zi să prindă
iar glas… Or, erupţiile sunt totdeauna precedate de
nişte fenomene foarte bine cunoscute. De aceea i-am
întrebat pe locuitorii de prin partea locului, am studiat
terenul, şi pot să te asigur, Axel, că n-avem să ne
temem de nicio erupţie.
La această afrmaţie categorică am rămas
încremenit şi nu i-am mai putut răspunde nimic.
— Te îndoieşti de vorbele mele?! mă întrebă unchiul
meu? Ei bine, atunci urmează-mă!
M-am supus ca un automat. Ieşind din curtea
parohiei, profesorul o luă pe un drum care trecea
direct printr-o deschizătură a peretelui de bazalt,
depărtându-se de mare. Ne aflarăm curând în plină
câmpie, dacă se poate numi astfel o îngrămădire
imensă de materii vulcanice. Ţinutul părea ca zdrobit
de o ploaie de pietre uriaşe, de trapp-uri, de blocuri de
bazalt şi granit şi de tot felul de roci împroşcate de
100
către acţiunea vulcanică.

Ici şi colo vedeam ridicându-se în aer fumuri; aceşti
vapori albi, numiţi în islandeză „reykir”, ţâşneau din
izvoarele ferbinţi, şi prin violenţa lor dovedeau
activitatea vulcanică a solului. Ceea ce părea că
justifcă temerile mele. Nu-i deci de mirare c-am căzut
ca din lună, când l-am auzit pe unchiul meu că-mi
spuneă
— Vezi toate aceste fumuri, Axel? Ei bine, ele
dovedesc că nu avem să ne temem de furiile
vulcanului!
— Cum asta? strigai eu.
— Ascultă, Axel, să ţii minte un lucru, continuă
profesorul, în preajma unei erupţii, aceste fumuri îşi
măresc intensitatea, ca să dispară apoi cu totul, în
timpul cât durează acţiunea vulcanică, deoarece
gazele, neavând tensiunea necesară, iau drumul
craterelor, în loc să iasă prin crăpăturile pământului.
Aşadar, aceşti vapori se menţin în starea lor obişnuită,
dacă energia lor nu creşte, şi mai reţine un lucruă dacă
vântul şi ploaia nu
101
Jules Verne
102
sunt înlocuite printr-o atmosferă apăsătoare şi calmă,

atunci poţi f sigur că nu se va produce curând vreo
erupţie.
— Dar…
— Destul! Când ştiinţa s-a pronunţat, nu-ţi mai
rămâne decât să taci.
M-am întors la reşedinţa preotului, oarecum plouat.
Unchiul mă bătuse cu argumente ştiinţifce. Totuşi mai
aveam încă o speranţă, şi anume, că, odată ajunşi în
fundul craterului, n-o să găsim nicio galerie, şi-o să ne
fe astfel cu neputinţă să coborâm mai adânc, chiar şi
în ciuda tuturor Saknussemmilor din lume.
În timpul nopţii m-am zbuciumat într-un adevărat
coşmar. Se făcea că mă aflam în mijlocul unui vulcan
şi, din străfundurile Pământului, deodată m-am simţit
zvârlit în spaţiile interplanetare, sub forma unor roci
eruptive.
A doua zi, la 23 iunie, Hans ne aştepta cu tovarăşii
săi încărcaţi cu merinde, cu unelte şi instrumente. La
rându-ne, unchiul şi cu mine am luat să ducem câte
două bastoane cu vârful de fer, două puşti şi două
cartuşiere. Hans, ca un om prevăzător, adăugase la
bagajele noastre şi un burduf plin, care, pe lângă
bidoanele noastre, ne asigura apa pentru opt zile.
Era ora nouă dimineaţa. Preotul şi zdravăna lui
nevastă ne aşteptau în faţa uşii. Voiau, desigur, să ne
adreseze ultimul şi cel mai cald rămas bun… Dar cât
mă înşelasem! Acest „rămas bun” luă forma
neaşteptată a unei note de plată piperată foc, în care
ni se punea-n socoteală până şi aerul din casa
preoţească. Un aer infect, dacă nu le e cu supărare!
Această pereche onorabilă ne jefuia întocmai ca un
hangiu elveţian, evaluându-şi la un preţ frumuşel
ospitalitatea.
Unchiul plăti fără să se tocmească. Un om care
pleacă spre centrul Pământului nu se mai uită la
103
Jules Verne
câţiva rixdali!
Odată această chestiune aranjată, Hans dădu
semnalul de plecare şi după câteva clipe am părăsit
Stapi.
15
Snefelsul are o înălţime de 5.000 de picioare. El

încheie, prin conul său dublu, un lanţ de munţi trahitici
care se deosebeşte de sistemul muntos al insulei. Din
punctul de plecare unde ne aflam, cele două vârfuri
ale muntelui nu se puteau vedea proflându-se pe
fondul cenuşiu al cerului. Zăream doar o enormă
cuşmă de zăpadă, ce parcă era trasă pe fruntea
uriaşului.
Mergeam unul în spatele celuilalt, iar în fruntea
grupului se afla Hans. Cărările pe care urcam erau
atât de înguste, că doi oameni n-ar f încăput să
păşească alături. De aceea nu puteam vorbi unul cu
altul.
Dincolo de pereţii de bazalt ai fordului Stapi am dat
peste un sol format din turbă ierboasă şi fbroasă,
rămăşiţă a vechii vegetaţii mlăştinoase a peninsulei.
Combustibilul acesta încă neexploatat se găsea într-o
asemenea cantitate, încât s-ar f putut încălzi din el
timp de un secol toată populaţia Islandei. Măsurată
din fundul unor anumite râpe, această imensă turbărie
atingea deseori o înălţime de 70 de picioare şi era
formată din straturi succesive de resturi carbonizate,
despărţite prin pături subţiri de tuf spongios.
Ca un adevărat nepot al profesorului Lidenbrock, şi
în ciuda preocupărilor mele de acum, observam cu
mult interes curiozităţile mineralogice ce ni le oferea
acest uriaş muzeu de istorie naturală şi revedeam în
104
minte desfăşurându-se toată istoria geologică a

Islandei.
Această insulă, atât de ciudată, s-a înălţat, fără
îndoială, din fundul apelor, într-o epocă relativ
recentă. Şi poate că şi acum se mai ridică încă, printr-
o mişcare imperceptibilă. Or, dacă-i aşa, nu poţi
atribui originea ei decât acţiunii focurilor subterane.
Deci în acest caz, teoria lui Humphry Davy,
documentul lui Saknussemm şi pretenţiile unchiului,
toate se spulberau. Această ipoteză m-a determinat
să examinez mai atent natura solului, astfel că în
curând, am putut să-mi dau perfect seama de
succesiunea fenomenelor care au dus la formarea
Islandei.
Lipsită cu desăvârşire de teren sedimentar, Islanda
e alcătuită numai din tuf vulcanic, adică dintr-o
aglomerare de pietre şi stânci de o compoziţie
poroasă. Înainte de existenţa vulcanilor, insula era
formată dintr-un masiv de bazalt, care s-a ridicat încet
deasupra valurilor, împins de o puternică forţă
internă. Focurile dinăuntru încă nu erupseseră în
afară.
Dar mai târziu se căscă o crăpătură largă în lungul
insulei, de la sud-vest spre nord-est, prin care se
revărsă, încetul cu încetul, toată pasta trahitică.
Crăpătura find imensă, materiile topite zvârlite din
măruntaiele Pământului se întinseră liniştit, în straturi
uriaşe, formând doar ici-colo coline. În această epocă
au apărut feldspaţii, sieniţii şi porfrele.
Datorită acestei revărsări, insula s-a înălţat
considerabil deasupra nivelului mării şi, ca urmare,
forţa ei de rezistenţă a crescut foarte mult. E uşor de
înţeles ce imensă cantitate de gaze s-a strâns în
adâncul ei, de vreme ce în urma răcirii scoarţei
trahitice, ea nu mai oferea niciun loc de ieşire. La un
moment dat, ele au căpătat o atât de mare presiune,
105
Jules Verne
încât şi-au croit drum ridicând acoperământul cel greu

şi despicându-l în coşuri înalte. Astfel, prin ridicarea
scoarţei s-au născut vulcanii, în vârful cărora s-a
format subit câte un crater.
Apoi au urmat fenomenele eruptive. Prin crăpăturile
nou formate s-au scurs mai întâi materiile eruptive
bazaltice, şi câmpia pe care o străbăteam acum ne
oferea cele mai minunate specimene. Mergeam pe
aceste roci tari, cenuşii, care prin răcire luaseră forma
unor prisme cu baza hexagonală. În depărtare se
vedeau numeroase conuri turtite, care fuseseră
desigur, odinioară, tot atâtea guri de foc.
După ce au luat sfârşit erupţiile materiilor bazaltice,
vulcanii – a căror forţă crescuse şi datorită craterelor
stinse – au lăsat să treacă lavele şi masele de cenuşă
şi de zgură care se scurseră şi se împrăştiară pe
coamele vulcanilor întocmai ca un păr bogat.
Aceasta a fost succesiunea fenomenelor care au dat
naştere Islandei, şi toate s-au datorat acţiunii focurilor
lăuntrice. Or, a presupune că magma nu se află într-o
stare de permanentă incandescenţă, e o nebunie. Şi o
şi mai mare nebunie e pretenţia de a ajunge până-n
centrul Pământului!…
Mă mai liniştii, deci, în privinţa rezultatului aventurii
noastre, pe măsură ce înaintam la asaltul vulcanului
Snefels.
Drumul devenea din ce în ce mai greu, căci începea
urcuşul; pietrele se zdrobeau la tot pasul, lăsând să
alunece aşchii şi a trebuit să mergem cu mare băgare
de seamă pentru a evita eventuale căderi periculoase.
Hans înainta liniştit şi sigur de sine, de parcă ar f
mers pe un drum drept; câteodată însă, dispărea în
dosul unor blocuri mari de stâncă şi pentru o clipă îl
pierdeam din vedere. Dar nu trecea mult şi, printr-un
şuierat ascuţit, ne indica direcţia pe care trebuia s-o
urmăm. Deseori se oprea sau aduna din mers
106
fărâmături de stânci, pe care le rânduia într-un fel

care putea f uşor recunoscut şi forma astfel o dâră,
care avea drept scop să ne arate drumul la întoarcere.
Prevederea nu era rea, desigur, dar evenimentele
care au urmat au dovedit a f fost inutilă.
După trei ore de mers obositor am ajuns abia la
poalele muntelui. Aici, Hans făcu semn să ne oprim, şi
împărţirăm cu toţii un prânz frugal. Unchiul meu
înghiţea nişte bucături cât toate zilele, ca să putem
porni cât mai degrabă. Dar popasul nu era numai de
întremare, ci şi de odihnă, aşa că profesorul trebui să
aştepte un ceas, până când călăuza avu chef să dea
semnalul de plecare. Cei trei islandezi, la fel de tăcuţi
ca şi tovarăşul lor, vânătorul, nu scoaseră un singur
cuvânt şi mâncară cumpătat.
Apoi am început să urcăm povârnişurile Snefelsului.
Deoarece vârful muntelui era acoperit cu zăpadă,
printr-o iluzie optică, frecventă în munţi, mi se părea
că e foarte aproape. Şi totuşi, câte ore nesfârşite au
trebuit să treacă, până să ajungem în vârf! Şi câte
sforţări obositoare am făcut! Pietrele, care nu se
ţineau între ele nici printr-o legătură de pământ şi nici
printr-o ţesătură de ierburi, se rostogoleau sub
picioarele noastre şi se pierdeau în câmpie, cu
repeziciunea unei avalanşe.
În unele locuri, povârnişul muntelui forma cu linia
orizontului un unghi de aproape 36°, încât era
imposibil să urcăm. De aceea, aceste drumuri scurte
pe povârnişurile pietroase trebuiau să fe ocolite şi nu
fără greutate. Când ne aflam într-o asemenea situaţie,
ne ajutam unii pe alţii, întinzându-ne bastoanele.
Trebuie să arăt că unchiul meu se ţinea pe lângă
mine cât mai mult cu putinţă şi nu mă pierdea nicio
clipă din ochi. Şi nu o dată braţul său mi-a fost sprijin
de nădejde. În ceea ce-l privea, el avea, fără îndoială,
simţul înnăscut al echilibrului, căci nu se poticnea
107
Jules Verne
niciodată. Islandezii, deşi erau încărcaţi, se căţărau pe

stânci cu uşurinţa caracteristică oamenilor de la
munte.
Când vedeai ce înalt e vârful Snefelsului, ţi se părea
că-i cu neputinţă să-l atingi urcând din partea aceasta,
dacă nu se va micşora unghiul de înclinaţie al
pantelor. Dar, din fericire, după un drum obositor de
peste o oră şi după ce-am făcut adevărate tururi de
forţă în mijlocul vastului covor de zăpadă care
acoperea pieptul vulcanului, pe neaşteptate ne apăru
în faţă un fel de scară, care ne înlesni urcuşul. Era
formată de unul din acele torente de pietre zvârlite în
trepte de către vulcani şi care în limba islandeză se
numesc „stina”. Dacă acest torent n-ar f fost oprit în
căderea sa de modul cum erau aşezate povârnişurile
muntelui, el s-ar f precipitat în mare şi ar f dat
naştere unor insule noi.
Aşa cum se înfăţişa însă, ne-a fost de mare folos.
Povârnişurile deveneau din ce în ce mai abrupte, dar
aceste trepte de piatră le puteam urca mai uşor, ba
chiar atât de repede încât, rămânând un moment mai
în urmă, în timp ce tovarăşii mei îşi continuau urcuşul,
i-am zărit atât de mici din cauza depărtării, încât îmi
păreau microscopici.
La şapte seara urcasem cele două mii de trepte ale
scării şi ajunsesem pe o ieşitură a muntelui, un fel de
platformă, pe care se sprijinea conul propriu-zis al
craterului.
Ne aflam la înălţimea de 1 500 de metri deasupra
nivelului mării. Eram în regiunea zăpezilor veşnice,
care în Islanda nu se ridică la o mare altitudine, din
cauza umidităţii constante a climei. Era foarte frig.
Vântul bătea cu putere. Eu eram zdrobit de oboseală.
Profesorul văzu că nu mă mai duceau picioarele şi, cu
toată nerăbdarea sa, se hotărî să ne oprim. Făcu deci
semn vânătorului, dar acesta dădu din cap, spunândă
108
— Olvanfor.
— Pare-se că trebuie să mai urcăm, spuse unchiul
meu.
Apoi îl întrebă pe Hans de ce dăduse acest răspuns.
— Mistour, răspunse călăuza.
— Ja, mistour, întări unul din islandezi, pe un ton
destul de speriat.
— Ce înseamnă cuvântul ăsta? întrebai eu,
îngrijorat.
— Priveşte în zare, spuse unchiul meu.
Mi-am îndreptat privirile spre câmpie, şi am zărit o
uriaşă coloană formată din pulbere de piatră, din nisip
şi din praf ce se ridica în vârtejuri ca o trombă şi pe
care vântul o mâna spre acea ieşitură a Snefelsului,
pe care eram noi suspendaţi. Atât era de opacă
perdeaua aceasta, încât întuneca lumina soarelui,
proiectând o vastă umbră pe munte. Dacă tromba s-ar
f aplecat, ne-ar f cuprins cu siguranţă în vârtejurile
ei. Acest fenomen, destul de frecvent când suflă
vântul dinspre gheţari, se cheamă „mistour” în limba
islandeză.
— Hastigt, hastigt! strigă călăuza noastră.
Fără să ştiu daneza, am înţeles că trebuia să-l
urmăm cât mai repede. Hans începu să ocolească
conul craterului, dar în zig-zag, pentru a ne uşura
mersul. În curând, tromba se abătu asupra muntelui,
care tresări din pricina izbiturii, iar pietrele răscolite
de vânt cădeau ca o ploaie în urma unei erupţii. Din
fericire, noi ne aflam pe versantul opus, la adăpost de
orice pericol. Fără această prevedere a călăuzei,
trupurile noastre, ciopârţite, pulverizate, ar f căzut
cine ştie la ce depărtări, întocmai ca rămăşiţele
vreunui meteor necunoscut.
Hans chibzui că nu ar f bine să petrecem noaptea
pe povârnişurile conului. De aceea am continuat
urcuşul în zig-zag şi în aproape cinci ore am parcurs
109
Jules Verne
cele 1 500 de picioare care ne mai rămăseseră de

urcat. Ocolurile, zig-zagurile şi urcuşul în trepte
măriseră drumul la cel puţin trei leghe. Nu mai
puteam de oboseală şi îmi era aşa de frig şi de foame,
că simţeam că mă sfârşesc. Aerul, cam rarefat, îmi
stânjenea răsuflarea.
În cele din urmă, la unsprezece noaptea, pe un
întuneric cumplit, am ajuns în vârful muntelui Snefels.
Mai înainte de a intra în crater ca să-mi găsesc un
adăpost, am avut răgazul să zăresc „soarele de miez
de noapte” în punctul său cel mai de jos, proiectându-
şi razele palide pe insula adormită la picioarele mele.
16
Mâncarea fu înghiţită pe nerăsuflate şi, după aceea,

fecare ne-am aciuit cum am putut mai bine. Ce-i
drept, culcuşul era cam tare, adăpostul cam nesigur,
situaţia destul de grea, la 5.000 de picioare deasupra
nivelului mării. Totuşi, în noaptea aceea, somnul mi-a
fost foarte liniştit, şi-am dormit aşa cum nu mai
dormisem de mult. Şi nici de visat n-am visat.
A doua zi ne-am trezit pe jumătate îngheţaţi de
suflarea unui aer rece şi tăios, în timp ce deasupra
capului nostru, razele soarelui străluceau. Mi-am
părăsit culcuşul de granit, ca să pot admira în voie
minunata privelişte care se desfăşura în faţa ochilor
mei.
Mă aflam pe culmea unuia din cele două vârfuri ale
Snefelsului, şi anume, pe cel dinspre miazăzi. De aci
puteam să cuprind cu privirea cea mai mare parte a
insulei. Potrivit opticii de la marile înălţimi, ţărmurile
se zăreau foarte bine, în timp ce părţile din interior
110
păreau şterse. S-ar f putut spune că la picioarele

mele se întindea una din acele hărţi în relief ale lui
Helbesmer. De jur împrejur vedeam văi adânci
încrucişându-se în toate direcţiile, prăpăstii săpate ca
nişte puţuri, lacuri care păreau nişte heleşteie şi râuri
de mărimea pâraielor. Spre dreapta se desfăşurau
nenumăraţi gheţari şi vârfurile unora erau învăluite de
uşoare coloane de fum. Coamele ondulate ale acestor
munţi nesfârşiţi, pe care straturile de zăpadă le făceau
să pară acoperite de spumă, îmi aminteau de
suprafaţa unei mări într-o veşnică frământare. Dacă
întorceam privirea spre apus, oceanul, în măreaţa sa
nemărginire, părea că-i o continuare a acestor vârfuri
spumoase. Unde se sfârşea oare pământul? De unde
începeau valurile oceanului? Mi-era greu să disting
bine acest lucru.
Eram cuprins de acel minunat extaz pe care ţi-l dau
marile înălţimi, fără ca de data asta să ameţesc, căci,
în sfârşit, mă obişnuisem cu contemplarea acestor
privelişti fără seamăn. Privirile mele uluite se scăldau
în iradierea străvezie a razelor solare. Uitasem cine
sunt şi unde mă aflu, pentru a trăi viaţa elflor sau a
silfdelor – imaginare făpturi ale mitologiei scandinave.
Mă îmbătăm de voluptatea înălţimilor, fără a mă gândi
că în curând destinul avea să mă scufunde în
prăpăstiile fără fund ale Pământului!… Sosirea
profesorului şi a lui Hans, care se urcaseră şi ei în
vârful Snefelsului, mă readuse la realitate.
Întorcându-se spre apus, unchiul meu îmi arătă cu
mâna un abur uşor, ca o fâşie de pământ, şi care
ţărmuia linia valurilor.
— Groenlanda! spuse el.
— Groenlanda? strigai eu.
— Da, nu suntem nici la 35 de leghe de ea, şi în
timpul dezgheţurilor, urşii albi ajung până în Islanda, –
aduşi de gheţarii de la miazănoapte. Dar asta n-are
111
Jules Verne
nicio importanţă. Acum suntem pe unul din cele două

piscuri ale vârfului Snefelsă cel de la sud. Hans ne va
spune îndată cum numesc islandezii acest pisc, pe
care tocmai ne aflăm. Nici nu-şi termină bine
cuvântul, că vânătorul şi răspunseă
— Scartaris.
La auzul acestui nume, unchiul meu îmi aruncă o
privire triumfătoare.
— Atunci, la drum, spre crater! porunci el.
Craterul Snefelsului semăna cu un con răsturnat, a
cărui deschizătură putea să aibă un diametru de o
jumătate de leghe. Adâncimea craterului o apreciam
cam la două mii de picioare. Gândiţi-vă numai cum
putea să arate un asemenea recipient, când era tot
numai flăcări şi tunete… La fund, conul avea o
circumferinţă de cel mult 500 de picioare, şi cum
pereţii interiori erau în pantă lină, se putea ajunge
destul de uşor la partea sa de jos. Fără să vreau, am
asemuit acest crater cu o uriaşă puşcă, având o gură
largă, şi la drept vorbind, comparaţia mă îngrozea.
Să cobori într-o puşcă, mă gândeam eu, când nu-i
exclus să fe încărcată, şi s-ar putea să ia foc la cea
mai mică izbitură – nu-i asta curată nebunie?!…
Dar era prea târziu ca să mai dau înapoi. Cu un aer
nepăsător, Hans a luat-o înainte. Iar eu l-am urmat
fără să scot o vorbă.
Pentru a uşura coborârea, Hans făcea mari ocoluri în
spirală. Trebuia să mergem prin mijlocul rocilor
eruptive, şi, câteodată, unele se dezlipeau din
culcuşurile lor, prăvălindu-se în salturi, până în fundul
prăpastiei. În cădere, ele dădeau naştere unor ecouri
de o sonoritate ciudată.
În diferite părţi ale conului se aflau gheţari interiori.
De câte ori îi întâlneam, Hans înainta cu foarte multă
băgare de seamă, sondând cu bastonul cu vârf de fer,
pentru a descoperi crăpăturile. În alte locuri, unde
112
trecerea se arăta a f periculoasă, ne legam cu o

frânghie lungă, pentru ca acela căruia i-ar f alunecat
piciorul, din nebăgare de seamă, să fe susţinut de
ceilalţi. Această solidaritate era un lucru înţelept şi
plin de prevedere, însă nu ne punea în afară de orice
pericol.
Cu toate greutăţile coborâşului, şi-n ciuda pantelor
pe care nici călăuza nu le cunoştea, drumul s-a făcut
fără vreun accident, în afară numai de căderea unui
balot cu frânghii, pe care-l scăpase din mână unul din
islandezi, de s-a rostogolit tocmai în fundul prăpastiei.
La prânz atinsesem prima ţintă a călătoriei noastre.
Am ridicat capul şi, la gura pâlniei, am zărit, ca într-un
chenar, o bucăţică de cer cu o circumferinţă aproape
perfectă. Numai într-un singur punct se profla vârful
lui Scartaris, cufundat în imensitatea văzduhului.
În fundul craterului se deschideau trei guri, prin care
ieşeau, cu siguranţă, lava şi vaporii, în timpul
erupţiilor. Fiecare gură avea un diametru de aproape
100 de picioare. Ele se căscau în faţa noastră şi, drept
să vă spun, n-am avut curajul să-mi arunc privirile în
vreuna, în schimb, profesorul Lidenbrock le-a
examinat pe fecare în parte. Alerga de la una la alta,
gata să-şi piardă răsuflarea, gesticulând şi rostind
vorbe fără şir. Hans şi tovarăşii săi stăteau aşezaţi pe
nişte grămezi de lavă şi-l priveau cum nu-şi mai
găseşte astâmpăr, şi nu mă îndoiesc că-l socoteau
nebun.
Deodată, unchiul meu scoase un strigăt. Am crezut
că i-a alunecat piciorul şi că era gata să cadă într-unul
din cele trei puţuri. Dar nu se întâmplase nimic. Îl
văzui stând ţeapăn, cu braţele întinse şi cu picioarele
desfăcute, în faţa unui bloc de granit, aflat în centrul
craterului, ca un piedestal enorm pregătit pentru
statuia unui Pluton. Din toată înfăţişarea unchiului
meu se vedea că-i peste măsură de uluit. Dar curând,
113
Jules Verne
uluirea fu înlocuită de o bucurie fără margini.

— Axel, Axel! strigă el. Vino, vino!
Alergai într-acolo. Însă nici Hans şi nici islandezii nu
se urniră de pe locurile lor.
— Priveşte! îmi spuse profesorul.
Împărtăşindu-i uluirea, dacă nu şi bucuria, pe partea
dinspre apus a blocului de granit am văzut scrijelită în
litere runice, pe jumătate roase de vreme, numele
acelui islandez blestemată
— Arne Saknussemm! strigă unchiul meu. Ei, acu’ te

mai îndoieşti?
Nu răspunsei nimic şi mă întorsei uluit la bolovanul
de lavă pe care stătusem mai înainte. În faţa
evidenţei, a trebuit să mă înclin.
Nu ştiu câtă vreme am rămas astfel, cufundat în
114
115
Jules Verne
gândurile mele. Tot ceea ce ştiu e că, după o vreme,

ridicând capul, l-am văzut numai pe unchiul meu şi pe
Hans. Ceilalţi islandezi plecaseră, şi acum coborau
povârnişurile Snefelsului, pentru a se întoarce la
Stapi.
Hans dormea liniştit lângă un bolovan, într-o
scursură de lavă, unde îşi înjghebase un culcuş, în
timp ce unchiul meu se zbătea în fundul craterului, ca
o fară sălbatică în cursa unui vânător. Nici nu
dormeam, nici nu aveam puterea să mă scol şi, luând
exemplu de la călăuză, m-am lăsat cuprins de un
somn liniştit; mi se părea că aud mereu zgomote sau
că simt zvâcniri în coastele muntelui.
Astfel am petrecut prima noapte în fundul craterului.
A doua zi, un cer cenuşiu, înnourat şi greoi se lăsa
peste vârful conului. N-am băgat de seamă atât
întunericul ce cuprindea craterul cât mânia care-l
cuprindea pe unchiul meu.
Am înţeles deîndată motivul, şi inima mi s-a umplut
de puţină speranţă. Iată de ceă dintre cele trei drumuri
care se deschideau în faţa noastră, numai unul singur
fusese folosit de Saknussemm.
Potrivit indicaţiei dată în criptogramă de către
învăţatul islandez, drumul putea f uşor recunoscut,
căci la poalele lui urma să se proiecteze umbra lui
Scartaris în ultimele zile ale lunii iunie…
În adevăr, piscul acesta ascuţit putea f socotit ca
arătătorul unui imens cadran solar, a cărui umbră,
într-o anumită zi, arăta drumul spre centrul
Pământului.
Dar cum nu se zărea de fel soarele, nu era nici
umbră. În consecinţă, unchiul n-avea cum să se
orienteze!
Eram în 25 iunie. Dacă cerul rămânea acoperit încă
şase zile, trebuia să amânăm totul pentru anul viitor.
Cred că nu mai e nevoie să vă descriu mânia
116
neputincioasă a profesorului Lidenbrock! Ziua trecu şi

nicio umbră nu veni să se profleze în fundul
craterului. Hans nu se mişcă de la locul său, deşi cred
că era fresc să se întrebe ce aşteptăm. Dacă în
genere îl preocupa ceva! Unchiul nu-mi adresă niciun
cuvânt. Privirile sale se aţinteau tot timpul spre cerul
acoperit de ceţuri cenuşii.
La 26 iunie nu se arătă niciun semn bun. Ba
dimpotrivă. Toată ziua căzu o ploaie amestecată cu
zăpadă. Hans se apucă să construiască o colibă din
bucăţi de lavă. Îmi făcea oarecare plăcere să
urmăresc din ochi miile de cascade ce luau naştere şi
care se rostogoleau pe povârnişurile conului, unde
fecare piatră făcea ca zgomotul asurzitor să fe şi mai
puternic.
Unchiul meu nu se mai putea stăpâni. La drept
vorbind, chiar şi un om mai calm decât el ar f avut
toate motivele să se enerveze, căci asta însemna să
te-neci tocmai la mal.
Dar o dată cu marile dureri, cerul îţi trimite
neîncetat şi mari bucurii. Şi cerul îi rezerva
profesorului Lidenbrock o satisfacţie egală cu marile,
cu desperatele sale necazuri…
A doua zi, cerul mai era încă acoperit, însă
duminică, 28 iunie, o dată cu schimbarea lunii, veni şi
schimbarea vremii. Soarele revărsa în crater valuri-
valuri de raze. Fiecare deluşor, fecare stâncă, fecare
piatră, fecare încreţitură a lavei se scălda în aceste
efluvii luminoase şi îşi aşternea pe loc umbra pe
pământ. Dintre toate, umbra lui Scartaris se desena
ca un colţ ascuţit şi prinse a se învârti pe nesimţite o
dată cu soarele cel învăpăiat. Şi nu exagerez de loc
dacă spun că unchiul se învârtea şi el o dată cu
umbra.
La amiază, în perioada sa cea mai scurtă, umbra
începu să atingă încet marginea vetrei centrale.
117
Jules Verne
— Pe aici trebuie s-o luăm! strigă profesorul, pe aici!

înainte, spre centrul Pământului! adăugă el în limba
daneză.
L-am privit pe Hans.
— Forüt! spuse el foarte liniştit.
— Înainte! îmi traduse unchiul meu.
Era ora 13 şi 13 minute.
17
Abia acum începea adevărata noastră călătorie.

Până atunci, oboseala fusese mai mare decât
greutăţile; dar era sigur că de aici înainte acestea din
urmă se vor ivi cu adevărat în calea noastră.
Încă nu-mi afundasem privirea în acel puţ fără fund
în care urma să coborâm. Sosise însă momentul s-o
fac. De altfel, mai puteam încă ori să mă resemnez
acceptând această aventură, ori să refuz a o încerca.
Dar să dau înapoi în faţa călăuzei mi-a fost ruşine.
Hans aştepta cu atâta calm să înceapă aventura, cu o
asemenea indiferenţă, cu o atât de deplină nepăsare
faţă de orice pericol, încât am roşit la ideea că aş
putea f mai puţin curajos decât el. Dacă aş f fost
singur, aş f început să-i înşir unchiului meu tot soiul
de argumente de mare efect; dar cum călăuza se afla
lângă noi, n-am scos un cuvânt şi-n timp ce mă
apropiam de gura prin care trebuia să coborâm,
gândul îmi zbură deodată spre frumoasa mea
virlandeză.
Am mai spus că gura centrală a craterului avea un
diametru de 100 de picioare, sau o circumferinţă de
300 de picioare. M-am aplecat cu multă băgare de
seamă peste o stâncă care atârna în afară şi am privit.
De groază mi s-a făcut părul măciucă. Toată finţa îmi
118
fu cuprinsă de simţământul vidului. Am simţit cum

centrul de gravitate mi se deplasează şi cum mi se
urcă ameţeala la cap, ca o beţie. Nimic nu e mai
ameţitor decât această atracţie a abisului. Eram să
cad, dacă nu m-ar f apucat la timp o mână vânjoasă.
Era mâna lui Hans. Hotărât lucru, nu luasem destule
„lecţii de înălţime” la biserica „Frelsers” din
Copenhaga.
Cu toate că mi-am aruncat foarte puţin privirile în
acest puţ, am putut să-mi dau seama de conformaţia
lui.
Pereţii săi aproape abrupţi prezentau numeroase
ieşituri care puteau să uşureze coborârea. Dar dacă
aveam la îndemână un soi de scară, în schimb ne
lipsea parmaclâcul, de care să ne ţinem. Nu-i vorbă, o
frânghie legată de una din aceste ieşituri ne-ar f
ajutat de minune. Dar cum aveam s-o dezlegăm odată
ajunşi la capătul ei?
Unchiul meu găsi imediat un mijloc foarte simplu
pentru a înlătura această difcultate. El desfăşură o
frânghie lungă cam de 400 de picioare şi groasă de
două degete şi lăsă să cadă în adânc doar jumătate
din ea, apoi o înfăşură în jurul unui bloc de lavă ce
ieşea în afară şi aruncă în gol cealaltă jumătate.
Fiecare din noi putea astfel să coboare apucând cu
mâna cele două capete ale frânghiei, fără teamă că
aceasta se va desfăşura. De îndată ce ai coborât vreo
două sute de picioare, nimic nu era mai uşor decât s-o
tragi, lăsând liber un capăt şi smucind de cealaltă
parte a frânghiei.
Apoi, urma să reîncepi acest exerciţiu, ad infnitum.
— Acum, să ne îngrijim şi de bagaje, spuse unchiul
meu, după ce sfârşi de atârnat frânghia. O să le
împărţim în trei pachete, şi fecare din noi o să-şi pună
unul în spate. Vorbesc numai de obiectele fragile.
Desigur că îndrăzneţul profesor nu ne socotea şi pe
119
Jules Verne
noi în această ultimă categorie!…

— Hans, stabili el, va lua uneltele şi o parte din
provizii; tu, Axel, vei duce două treimi din provizii şi
armele, iar eu, restul proviziilor şi instrumentele cele
mai gingaşe.
— Dar cine o să ducă hainele, şi toată legătura de
frânghii şi de scări? am întrebat eu.
— Vor coborî singure.
— Cum aşa?!
— O să vezi…
Unchiul meu simţea o plăcere deosebită să
folosească mijloace „tari”, şi o făcea totdeauna fără
cea mai mică şovăială. La porunca sa, Hans strânse
într-un mare balot toate obiectele ce nu erau fragile,
şi, după ce balotul fu legat zdravăn, pur şi simplu i se
dădu drumul în prăpastie.
Curând am auzit vuietul sonor produs de deplasarea
straturilor de aer. Aplecat deasupra prăpastiei, unchiul
meu urmărea foarte satisfăcut coborârea bagajelor, şi
nu s-a clintit din locul acela până ce nu le-a pierdut
din vedere.
— Bun, zise el, acum vine şi rândul nostru!…
Întreb pe orice om de bună-credinţă dacă nu l-ar
trece forii la auzul unor asemnea cuvinte?
Profesorul îşi puse în spate pachetul cu instrumente,
Hans luă pachetul cu unelte, iar eu pe cel cu arme.
Coborârea începu în ordinea următoareă întâi Hans,
după aceea unchiul meu, iar la urmă eu. Totul se
desfăşură într-o tăcere mormântală, tulburată din
când în când doar de zgomotul pe care-l făceau
stâncile ce se rostogoleau în prăpastie.
M-am lăsat să alunec, ca să zic aşa, strângând cu
putere într-o mână cele două capete ale frânghiei, iar
cu cealaltă sprijinindu-mă cu ajutorul bastonului meu
cu vârful de fer. Mă stăpânea o singură ideeă să nu-mi
pierd cumva punctul de sprijin. Nu prea aveam
120
încredere în trăinicia frânghiei, socotind-o mult prea

slabă pentru a suporta greutatea a trei oameni. De
aceea mă slujeam de ea cât mai puţin posibil făcând
minuni de echilibristică pe ieşiturile de lavă pe care
încercam să le prind cu piciorul, întocmai ca pe o
mână care mi-ar f venit în ajutor.
Când una din aceste trepte alunecoase se zdrobea
sub paşii lui Hans, el rostea cu glasul său domolă
— Gif akt!
— Atenţie! repeta unchiul meu.
După o jumătate de oră am ajuns pe o stâncă mai
lată, care era foarte puternic înfptă în peretele
galeriei. Hans trase frânghia de un capăt; celălalt
capăt se ridică în aer; descolăcindu-se de pe colţul de
stâncă pe care fusese înfăşurată, căzu trăgând după
sine bucăţi de piatră şi de lavă, un fel de ploaie, sau,
mai bine zis, de grindină foarte periculoasă.
M-am aplecat peste îngustul platou pe care ne
aflam, dar n-am putut să zăresc fundul prăpastiei.
Începu din nou manevrarea frânghiei şi după o
jumătate de oră am mai coborât încă două sute de
picioare.
Nu ştiu dacă cel mai pasionat geolog ar f încercat
să studieze, în timpul coborârii, natura terenurilor
care-l înconjurau, dar, în ceea ce mă priveşte, nici nu-
mi păsa de asta; mă interesa prea puţin dacă
straturile erau pliocene, miocene, eocene, cretacice,
din familia lanţului munţilor Jura, triasici, pernieni,
carboniferi, devonieni, silurieni sau primitivi. În schimb
profesorul îşi făcea fără îndoială tot felul de observaţii
sau lua note, căci la una din opriri îmi spuseă
— Cu cât cobor mai adânc, cu atât am mai multă
încredere în reuşita acţiunii noastre. Felul cum sunt
aşezate aceste terenuri vulcanice îndreptăţeşte pe
deplin teoria lui Davy. Ne aflăm în stratul cel mai
vechi, în care s-au produs unele procese chimice
121
Jules Verne
asupra metalelor care se aprind în contact cu aerul şi

cu apa. Resping cu desăvârşire teoria unei călduri
interioare. De altfel, se va vedea că am dreptate.
Mereu aceeaşi concluzie. Se înţelege că nu-mi ardea
să-l contrazic, căci această discuţie nu-mi făcea de loc
plăcere. Tăcerea mea fu luată drept consimţământ, şi
începurăm din nou coborârea.
După trei ore, încă nu întrezăream fundul coşului.
Când ridicai însă capul, am putut să observ că puţul se
stâimta simţitor. Din cauza uşoarei lor înclinaţii,
pereţii tindeau să se apropie. Întunericul creştea din
ce în ce mai tare.
Totuşi coboram mereu. Am luat aminte la pietrele
care se desprindeau din pereţi şi mi-am dat seama că,
în cădere, aveau un răsunet mai înăbuşit, ceea ce
însemna că fundul prăpastiei era mai apropiat.
Cum avusesem grijă să-mi notez de câte ori
schimbasem frânghia de la un loc la altul, am putut
să-mi dau seama exact de adâncimea la care am
ajuns şi de timpul scurs.
În timpul coborârii, am repetat de paisprezece ori
această manevră, la răstimp de o jumătate de oră.
Aşadar trecuseră şapte ore, în afară de cele
paisprezece sferturi de oră de odihnă, care dădeau
încă trei ore şi jumătate. În total făcusem deci zece
ore şi jumătate.
Plecasem la ora unu, deci acum trebuia să fe ora
unsprezece.
În privinţa adâncimii la care ajunsesem m-am
dumerit repede. Cele paisprezece schimbări ale unei
frânghii de două sute de picioare făceau 2 800
picioare.
În acest moment se auzi glasul lui Hansă
— Halt! exclamă el.
M-am oprit tocmai în clipa când era să lovesc cu
piciorul capul unchiului meu.
122
— Am ajuns, spuse acesta.

— Unde? l-am întrebat eu alunecând lângă el.
— În fundul puţului perpendicular.
— Nu mai există deci altă ieşire?
— Ba da, văd că aici începe un fel de galerie care
merge oblic spre dreapta. Dar o vom cerceta mâine.
Acu’, să mâncăm şi după aceea să tragem un somn
bun.
Deşi ne aflam la o atât de mare adâncime, nu era
complet întuneric. Am desfăcut sacul cu provizii, am
mâncat şi apoi fecare ne-am culcat cum am putut mai
bine, pe un pat de pietre şi de resturi de lavă.
Cum stăteam culcat pe spate, am deschis ochii şi
sus, sus de tot, la capătul acestui tub lung de 3.000 de
picioare, care luase forma unui ochean uriaş, am zărit
un punct luminos.
Era o stea care pierduse orice scânteiere şi care,
după calculele mele, trebuia să facă parte din Ursa
mică.
Apoi am adormit adânc.
18
La ora 8 dimineaţa ne-a trezit o rază de soare. Miile

de faţete de lavă ale pereţilor au strâns-o într-un
mănunchi, reflectând-o apoi ca pe o ploaie de scântei.
Această lumină era îndeajuns de puternică pentru a
ne îngădui să deosebim obiectele dimprejur.
— Ei, Axel, ce zici?! strigă unchiul meu frecându-şi
mâinile. Ai mai petrecut tu vreodată o noapte mai
liniştită ca asta în casa noastră din Königstrasse? Nici
tu zgomot de căruţe, nici strigătele precupeţilor, nici
zbieretele luntraşilor!
— Nu tăgăduiesc că suntem foarte liniştiţi în fundul
123
Jules Verne
acestui puţ, dar tăcerea asta are parcă ceva

înspăimântător în ea, totuşi.
— Haida de! strigă unchiul meu. Dacă te sperii de
pe acum, atunci ce-o să fe mai târziu? Că doar nici n-
am apucat să intrăm încă în măruntaiele Pământului.
— Ce vrei să spui, unchiule?
— Vreau să spun că acum am atins abia pământul
Islandei. Acest tub lung şi vertical, care coboară din
craterul Snefelsului, se opreşte aproape la nivelul
mării.
— Eşti sigur?
— Foarte sigur! Ia uită-te la barometru!
Într-adevăr, mercurul, după ce se urcase încetul cu
încetul, scădea pe măsură ce coboram şi acum se
oprise la douăzeci şi nouă de pouce14.
— Vezi, reluă profesorul, nu avem nici presiunea
unei atmosfere, dar constat că o să vină vremea când
vom înlocui barometrul printr-un manometru.
Barometrul urma să devină într-adevăr inutil, din
moment ce greutatea aerului depăşea presiunea sa
calculată la nivelul oceanului.
— Dar, spusei eu, nu te temi că această presiune
mereu crescândă va f foarte greu de suportat?
— Nu, n-avea nicio grijă. Vom coborî încet, şi,
treptat-treptat, plămânii noştri se vor obişnui să
respire o atmosferă mai comprimată. Aeronauţii
sfârşesc prin a simţi lipsa de aer pe măsură ce se urcă
în straturile superioare ale atmosferei, iar noi probabil
c-o să avem prea mult. Cu atât mai bine! Dar să nu
mai pierdem nici măcar o clipă. Unde o f pachetul
care a coborât înaintea noastră?
Mi-am amintit atunci că şi în seara trecută l-am
căutat în zadar. Unchiul meu s-a adresat lui Hans,
care-şi roti împrejur ochii săi de vânător.
— Der Huppe!
14
Pouce - unitate de măsură engleză, egală cu 25,4 mm.
124
— Acolo sus!
Într-adevăr, pachetul era agăţat de un colţ de
stâncă, cam la vreo sută de picioare deasupra capului
nostru.
Imediat, sprintenul islandez se căţără ca o pisică şi,
în câteva minute, aduse pachetul.
— Acu’, spuse unchiul meu, să mâncăm, dar să
mâncăm zdravăn, ca nişte oameni care pornesc la un
drum lung!
Am mâncat pesmeţi cu carne uscată şi apoi am tras
câteva înghiţituri de apă amestecată cu rachiu de
ienupăr.
După ce am terminat masa, unchiul meu a scos din
buzunar un carnet şi, examinând pe rând diferitele
instrumente, notă datele următoareă
Luni, 1 iulie
Cronometrulă ora 8 şi 17 minute dimineaţa.
Barometrulă 29,7 p.15
Termometrulă 6°
Direcţiaă est-sud-est.
Această ultimă observaţie se referea la drumul prin
galeria întunecată şi unchiul meu o află cu ajutorul
busolei.
— Axel, strigă plin de înflăcărare profesorul, abia
acum vom coborî cu adevărat în măruntaiele
Pământului! Iată deci momentul exact când începe
călătoria noastră.
După aceea luă cu o mână aparatul Ruhmkorf care-
i atârna de gât şi cu cealaltă puse în contact curentul
electric cu serpentina lanternei. Şi o lumină destul de
puternică împrăştie întunericul din galerie.
Hans ducea al doilea aparat, care fu de asemenea
pus în funcţiune. Această ingenioasă aplicare a
electricităţii ne dădea posibilitatea să mergem timp
îndelungat, crcându-ne o lumină artifcială de zi, chiar
15
Echivalent cu aproximativ 742 mm, coloană de mercur.
125
Jules Verne
şi în mijlocul celor mai inflamabile gaze.

— Înainte, la drum! porunci unchiul meu.
Fiecare îşi puse în spate sacul de călătorie. Hans îşi
luă sarcina să împingă înaintea lui pachetul cu frânghii
şi cu haine, iar eu intrai după ei în galerie.
În momentul când eram gata să mă cufund în
coridorul acela întunecos, m-am oprit puţin şi, ridicând
capul, prin câmpul vizual al imensului tub am zărit,
pentru ultima oară, un petic din cerul Islandei, pe care
eram aproape sigur că n-o să-l mai revăd.
Lava, în ultima sa erupţie, din 1229, îşi croise drum
prin acest tunel, tapetându-l pe dinăuntru cu un strat
compact şi strălucitor, care reflecta lumina electrică
mărindu-i de o sută de ori intensitatea.
Toată greutatea drumului consta în a nu aluneca
prea repede pe o pantă înclinată de aproape 45°. Din
fericire, am dat peste o serie de colţuri şi ridicături
care ţineau loc de trepte, şi-am început să coborâm
lăsând ca bagajele să alunece înaintea noastră pe-o
frânghie lungă.
Dar ceea ce sub picioarele noastre ţinea loc de
treaptă, pe ceilalţi pereţi devenea o stalactită. Lava,
poroasă, pe alocuri, prezenta nişte mici umflături
rotunde, nişte cristale de cuarţ opac, împodobite cu
picături transparente de sticlă, care, suspendate pe
boltă ca nişte candelabre, păreau că se aprind la
trecerea noastră, de parcă zânele abisului îşi
luminaseră palatul pentru a-i primi pe oaspeţii de pe
pământ.
— Ce minunăţie! strigai eu fără să vreau. Ce măreţ
spectacol, unchiule! Ia priveşte nuanţele acestea ale
lavei, care merg pe nesimţite de la roşu închis până la
galbenul strălucitor! Şi cristalele astea care par nişte
globuri luminoase!
— Ei, băiete, te-ai făcut mai bun! Găseşti că e
splendid! Ai răbdare numai şi sper c-o să vezi alte
126
lucruri şi mai minunate. Ei hai, înainte, tot înainte!…

Mai bine ar f spus „Hai să alunecăm!” căci ne-am
dat drumul să alunecăm fără niciun fel de osteneală
pe panta aceea înclinată. Era ca o facilis descensus
Averni16 de Virgiliu. Busola, pe care o consultam foarte
des, arăta în mod constant direcţia sud-est. Culoarul
de lavă nu cotea nici la dreapta, nici la stânga, ci
mergea în linie dreaptă.
Căldura nu creştea în chip simţitor, aşa cum mă
aşteptasem şi nu numai o dată am consultat cu mirare
termometrul. După două ore de mers, el arăta 10°,
adică o creştere de abia 4° faţă de locul plecării. Acest
fapt îndreptăţea teoriile lui Davy, dar mă făcea să
cred că coborârea noastră era mai mult orizontală
decât verticală. De altfel, nimic nu era mai uşor decât
să cunoaştem exact adâncimea atinsă. Profesorul o
măsură cu ajutorul unghiurilor de deviaţie şi de
înclinaţie, dar păstră pentru sine rezultatul
observaţiilor.
Seara, către ora 8, el dădu semnalul de oprire. Hans
se aşeză imediat. Lămpile fură atârnate de un colţ de
lavă. Ne aflam într-un fel de cavernă şi aerul nu ne
lipsea. Dimpotrivă, uneori ajungeau până la noi
curente de aer. Dar ce anume le producea? Căror
agitaţii atmosferice se datorau? Era o problemă pe
care n-am căutat s-o rezolv în momentul acela.
Foamea şi oboseala mă puseseră în situaţia de a nu
mai putea să raţionez. Şapte ore de coborâre continuă
nu se fac fără o mare cheltuială de energie. Eram
stors de puteri. De aceea m-am bucurat nespus
auzind cuvântul „oprire”. Hans întinse ceva merinde
pe un bloc de lavă şi toţi trei mâncarăm cu poftă. Mă
neliniştea însă faptul că rezerva noastră de apă
ajunsese la jumătate. Unchiul meu socotea că vom
putea înlocui ceea ce consumasem, luând apă de la
16
Lesnicioasă coborâre în Infern.
127
Jules Verne
unul din izvoarele subterane, dar până acum încă nu

întâlnisem niciunul. Nu m-am putut împiedica să nu-i
atrag atenţia asupra acestui lucru.
— Şi asta te surprinde? mă întrebă el.
— Nu numai că mă surprinde, dar chiar mă
îngrijorează. Nu mai avem apă decât pentru cinci zile.
— Linişteşte-te, Axel, te asigur că vom da de apă, şi
încă în cantităţi mult mai mari decât avem nevoie.
— Când?
— După ce o să trecem de acest înveliş de lavă.
Cum îţi închipui c-ar f posibil să răzbată izvoarele prin
pereţii aceştia?
— Dar dacă stratul de lavă continuă până la mari
adâncimi? De altfel, până azi îmi pare că vertical am
înaintat îndeajuns de puţin.
— Ce te face să bănuieşti acest lucru?
— Dacă am f pătruns mai adânc în interiorul
scoarţei Pământului, căldura ar f fost, cu siguranţă,
mai mare.
— După teoria ta, răspunse unchiul. Dar te-ai uitat
la termometru?
— Abia 15°, ceea ce înseamnă că a crescut numai
cu 9° de la plecarea noastră.
— Ei, atunci trage concluzia!
— Iată concluzia mea. După observaţiile cele mai
exacte, înăuntrul globului, temperatura creşte cu 1
grad la fecare 100 de picioare. Dar unele condiţii
locale pot face să varieze această cifră. Aşa, de pildă,
la Iakutsk, în Siberia, s-a observat că temperatura.
Creşte cu un grad la 36 de picioare. Prin urmare,
această deosebire depinde de puterea de
conductibilitate a rocilor. Voi mai adăuga, de
asemenea, că în vecinătatea unui vulcan stins, şi prin
straturile de gnais, creşte cu câte un grad numai la
125 de picioare. Să luăm, deci, această ultimă
ipoteză, care e cea mai favorabilă şi să calculăm.
128
— Calculează, băiete!
— Nimic nu-i mai uşor, îi răspunsei, începând să
înşir cifrele pe un carnet. De 9 ori 125 picioare fac
1125 de picioare.
— Într-adevăr, rezultatul e foarte exact…
— Atunci?
— Ei bine, după observaţiile mele, am ajuns la
10.000 de picioare sub nivelul mării.
— E cu putinţă?
— Da, sau… cifrele nu mai sunt cifre!
Totuşi calculele profesorului erau exacte. Noi
depăşisem cu 6.000 de picioare cele mai mari
adâncimi cunoscute, cum sunt minele Kitz-Bahl din
Tirol şi cele din Wüttemberg, din Boemia.
Temperatura, care ar f trebuit să fe de 81° pe
aceste meleaguri, era abia de 15°. Iată un lucru care
îmi dădea foarte mult de gândit.
19
A doua zi, marţi, în 30 iunie, am reînceput coborârea

la ora 6 dimineaţa.
Am mers tot timpul pe stratul de lavă, care se arătă
a f o adevărată rampă naturală, având o pantă dulce
ca acele planuri înclinate care încă mai înlocuiesc
scara în casele vechi. Am mers astfel până la ora 12 şi
17 minute şi chiar în momentul acela l-am ajuns pe
Hans, care tocmai se oprise.
— Ei drăcie, strigă unchiul meu, am atins
extremitatea hornului!…
M-am uitat în jurul meu. Într-adevăr, ne aflam la o
răspântie unde se deschideau două drumuri, ambele
întunecoase şi înguste. Pe care trebuia să o luăm? Era
greu de hotărât.
Dar unchiul meu nu voia să se arate în faţa noastră
129
Jules Verne
ca un om care şovăie, de aceea ne arătă galeria

dinspre răsărit, şi, după puţin timp, toţi trei ne
înfundarăm în ea.
De altfel, orice şovăială în faţa acestor două drumuri
s-ar f prelungit la infnit, căci nu exista niciun indiciu
care să ne arate pe care să-l alegem; trebuia să
încercăm absolut la noroc.
Panta noii galerii era mai mică şi coboram pe
nesimţite, dar pereţii ei erau mai neregulaţi.
Câteodată treceam pe sub nenumărate arcuri care
semănau perfect cu bolţile unei catedrale gotice.
Artiştii evului mediu ar f putut studia aci toate
formele acestei arhitecturi religioase care are la bază
ogiva. După o milă a trebuit să ne aplecăm sub nişte
arcade joase, în stil roman, şi am putut vedea o
mulţime de stâlpi groşi, încovoiaţi sub curbura bolţilor.
Pe alocuri eram siliţi să ne târâm de-a lungul unor
înguste şi scurte coridoare, care semănau cu
bârlogurile castorilor.
Căldura era îndeajuns de suportabilă. Fără să vreau,
mă gândeam la dogoarea care trebuie să f fost pe
vremea când lava zvârlită de Snefels se precipita pe
drumul acesta, atât de liniştit azi. Parcă vedeam
torentele de foc spărgându-se de colţurile galeriei şi
vaporii supraîncălziţi îmbulzindu-se în acest spaţiu
strâmt!
„Numai de nu i-ar veni bătrânului vulcan fantezia de
a-şi relua activitatea!” mă gândii.
Nu mi-am împărtăşit gândurile unchiului Lidenbrock,
căci nu le-ar f înţeles. De altfel, singura lui
preocupare era să înaintăm. În ce-l priveşte, mergea,
aluneca, ba chiar se şi rostogolea de era nevoie, cu o
convingere şi cu o străduinţă, pe care, la urma urmei,
merita s-o admiri.
La ora 6 seara, după un drum nu prea obositor,
parcursesem două leghe spre miazăzi, dar în
130
adâncime abia un sfert de milă.

Unchiul meu dădu semnalul de oprire. Am mâncat
fără să vorbim prea mult, şi apoi am adormit adânc.
De altfel, pregătirile pentru noapte erau destul de
simple; o pătură în care te înfăşurai alcătuia tot
aşternutul. Pe aceste meleaguri nu aveam să ne
temem nici de frig şi nici de vizite nedorite. Călătorii
care se înfundă în mijlocul deşerturilor africane sau în
pădurile Americii sunt siliţi să se vegheze reciproc în
timpul somnului, dar aci domnea o linişte absolută, şi
ne aflam în deplină siguranţă. Era sigur că n-o să
întâlnim nici sălbatici şi nici fare sălbatice, aşa că în
privinţa asta nu duceam nicio grijă.
A doua zi ne-am sculat odihniţi şi bine dispuşi. Am
continuat drumul pe acelaşi strat de lavă ca şi în ajun.
Era imposibil să recunoşti natura terenurilor prin
care treceam. Tunelul, în loc să se înfunde în
măruntaiele Pământului, tindea să devină absolut
orizontal. La un moment dat, mi s-a părut chiar că
urcă spre suprafaţa Pământului. Nu mă înşelasem.
Către ora 10 dimineaţa, acest lucru deveni atât de
evident şi prin urmare atât de obositor, încât am fost
siliţi să ne încetinim mersul.
— Ce-i, Axel? mă întrebă, nerăbdător, profesorul.
— Ce-i? Nu mai pot! răspunsei eu, sleit de oboseală.
— Cum? După o plimbare de trei ore pe un drum
atât de uşor!
— Uşor, nu zic nu, dar foarte obositor.
— Obositor, când nu facem altceva decât să
coborâm!
— Să urcăm, dacă nu vă e cu supărare!…
— Să urcăm?! făcu unchiul meu ridicând din umeri.
— Nu încape îndoială! De o jumătate de oră, pantele
sunt mai puţin înclinate şi dacă vor continua să
meargă aşa, o să ne pomenim iarăşi pe pământul
Islandei.
131
Jules Verne
Profesorul dădu din cap ca un om care nu vrea să se

lase convins. Am încercat să-i vorbesc, însă el nu-mi
răspunse şi-mi făcea semn să merg înainte. Tăcerea
sa încăpăţânată îmi arăta că nu era de loc în toane
bune.
Mi-am reluat povara cu curaj, şi-l urmam cât puteam
de repede pe Hans, care păşea înaintea unchiului
meu. Nu voiam să rămân în urmă şi singura mea
preocupare era să nu-mi pierd tovarăşii din ochi. Mă
treceau forii la gândul că aş putea să mă rătăcesc în
adâncimile acestui labirint.
Şi-apoi, dacă drumul devenea mai greu, mă
consolam cu speranţa că ne apropiem de suprafaţa
Pământului. Cum această nădejde se confrma la tot
pasul, mă bucuram la gândul că o voi revedea pe
micuţa mea Graüben.
Pe la amiază, pereţii galeriei şi-au schimbat
aspectul. Mi-am dat seama de asta după reflexul
luminii electrice, care slăbise simţitor. În locul
învelişului de lavă, terenul era alcătuit dintr-o rocă
lucioasă. Masivul se compunea din straturi înclinate şi
deseori dispuse vertical. Ceea ce însemna că ne
găseam într-o epocă de tranziţie, în plină perioadă
siluriană17.
— E neîndoios, am strigat eu, că sedimentele apelor
au format în a doua eră a Pământului toate aceste
şisturi, calcaruri şi gresii! Lăsăm în urmă masivul de
granit! Acu’ procedăm ca nişte hamburghezi care
pentru a merge la Lübeck ar lua-o pe drumul
Hanovrei!
Ar f trebuit să păstrez pentru mine aceste
observaţii, dar temperamentul meu de geolog fu mai
tare decât prevederea, aşa că unchiul Lidenbrock îmi
auzi exclamaţiile.
17
E numită astfel pentru că terenurile din această perioadă sunt foarte
răspândite în Anglia, în ţinuturile locuite odinioară de siluri, o seminţie
celtică.
132
— Ia priveşte! îi răspunsei eu arătându-i straturile

de gresie, care alternau cu cele de calcar, şi primele
semne care indicau imediata apropiere a terenurilor
de ardezie.
— Ei şi?
— Iată-ne ajunşi în perioada în care au apărut
primele plante şi primele animale!
— Crezi?
— Priveşte, examinează, observă!
L-am silit să plimbe lampa pe pereţii galeriei. Mă
aşteptam să nu-şi poată reţine o exclamaţie de
surpriză. Dar nu spuse niciun cuvânt şi-şi văzu mai
departe de drum.
Oare m-a înţeles sau nu? Nu voia să cedeze câtuşi
de puţin din mândria sa de unchi şi savant, şi să
recunoască cinstit că se înşelase alegând galeria
dinspre răsărit, sau ţinea cu orice preţ să meargă
până la capătul ei? Nu mai era nicio îndoială că
părăsisem drumul lavelor, şi că mergeam pe o cale
care nu ducea spre adâncul Snefelsului.
Totuşi mă întrebam dacă nu dădeam o importanţă
prea mare acestor schimbări de teren. La urma urmei
nu s-ar f putut să mă înşel? Străbăteam oare, într-
adevăr, nişte straturi de roci suprapuse peste masivul
de granit?
„Dacă am dreptate, mi-am spus, trebuie să dau
neapărat peste nişte resturi de plante din acea
prioadă străveche. Şi în faţa evidenţei nu va mai
putea obiecta nimic. Să căutăm deci!”
N-am făcut nicio sută de paşi şi-mi apărură înaintea
ochilor dovezi incontestabile. Trebuie să fe chiar aşa
cum presupusesem, căci în perioada siluriană trăiau în
mări peste 1.500 de specii de vegetale şi animale.
Picioarele mele, obişnuite cu solul dur al lavelor,
călcară deodată pe o pulbere formată din resturi de
plante şi de cochilii. Pe pereţi se observau foarte clar
133
Jules Verne
urme de fucus şi licopode. Profesorul Lidenbrock nu se

putea înşela, dar cred că el închidea ochii, ca să nu
vadă nimic, şi îşi continua drumul cu acelaşi pas
neschimbat.
Încăpăţânarea asta trecea dincolo de orice limită! N-
am mai putut răbda. Am luat o cochilie păstrată
perfect, care aparţinuse unui animal întrucâtva
asemănător cârcâiacului de azi şi, întinzându-i-o
unchiului meu, i-am spusă
— Priveşte!
— Ei şi, răspunse el liniştit, e cochilia unui crustaceu
din speţa dispărută a trilobiţilor. Atât, şi nimic mai
mult!
— Şi nu tragi de aici nicio concluzie?
— Cum să nu! Aceeaşi concluzie pe care o tragi şi
tu, că am părăsit stratul de granit şi drumul de lavă.
E foarte posibil să mă f înşelat şi să f greşit calea.
Dar nu voi f sigur de eroarea mea decât în
momentul în care voi f mers până la capătul acestei
galerii.
— Ai dreptate să procedezi aşa, unchiule, şi eu te-aş
aproba, dacă nu ne-ar ameninţa o mare primejdie…
— Care anume?
— Lipsa de apă.
— Ei bine, Axel, vom micşora porţiile.
20
N-am avut încotro şi a trebuit să micşorăm porţiile.

Provizia noastră de apă nu putea dura mai mult de trei
zile, şi de lucrul ăsta ne-am dat seama seara, când ne
aflam la masă. Şi mai trist era că nu prea aveam
speranţă să dăm de vreun izvor în aceste terenuri din
perioada de tranziţie.
134
A doua zi am trecut mai tot timpul sub nesfârşitele

bolţi ale acestei galerii. Mergeam aproape fără să
scoatem o vorbă. Ne cuprinsese pe toţi muţenia lui
Hans.
Drumul nu urca în mod simţitor, ba câteodată chiar
părea că scoboară. Dar acest fapt, prea puţin evident,
nu avea darul să-l liniştească pe profesor, căci natura
straturilor nu se schimba de loc, iar perioada de
tranziţie se vădea din ce în ce mai mult.
Lumina electrică se reflecta în mii de raze
scânteietoare pe straturile de şisturi şi calcare şi pe
pereţii de gresie roşie. Te-ai f putut crede într-o
tranşee deschisă în mijlocul ţinutului Devonshire, după
care sunt şi numite acest fel de terenuri. Zidurile erau
îmbrăcate cu splendide varietăţi de marmură, unele
de un cenuşiu agat, străbătute capricios de vine albe,
altele de un roşu aprins sau de un galben cu pete roşii
sau având pete de culori închise, în care sclipeau
grăunţe de calcar.
Pe cea mai mare parte dintre aceste marmure erau
urme de animale primitive. Aici, creaţiunea făcuse un
vădit progresă în locul trilobiţilor rudimentari, întâlniţi
în ajun, am dat peste resturile unor specii superioare,
între altele, peşti ganoizi şi acei aşa numiţi
sauropteris, pe care paleontologii îi socotesc, pe bună
dreptate, drept strămoşii reptilelor de azi. În mările
din perioada devoniană trăiau nenumărate animale
din această specie, ale căror urme se găsesc cu miile
pe stâncile de formaţie nouă.
Era evident că urcam pe scara vieţii animale, scară
pe care omul ocupă punctul cel mai înalt. Dar
profesorul Lidenbrock nu dădea nicio atenţie acestui
fapt.
El aştepta două lucruriă sau ca un puţ vertical să se
deschidă, sub picioarele noastre, îngăduindu-ne astfel
să ne reluăm coborârea, sau ca vreun obstacol să ne
135
Jules Verne
împiedice de-a ne continua drumul. Dar seara sosi,

fără ca această speranţă să i se realizeze.
Vineri, după o noapte întreagă în care am început să
simt chinurile setei, am pornit din nou înainte, pe
aceeaşi galerie, care parcă nu se mai sfâ1rşea.
După 10 ore de mers am observat că scânteierea
luminii în contact cu pereţii scădea în mod foarte
ciudat. Marmura, şistul, calcarul, gresia dispăruseră,
făcând loc unui înveliş întunecos şi fără strălucire.
Galeria deveni foarte îngustă şi, la un moment dat, m-
am sprijinit de peretele din stânga.
Când mi-am retras mâna, era toată neagră. Am
privit mai îndeaproape. Ne aflam într-o mină de huilă.
— O mină de cărbuni! am strigat eu surprins.
— O mină fără mineri, răspunse unchiul meu.
— Cine poate şti?!
— Eu ştiu, reluă profesorul pe un ton categoric, şi
sunt sigur că această galerie n-a fost săpată de mâna
omului. Dar dacă e sau nu opera naturii, asta mă
interesează mai puţin. Hai mai bine să mâncăm, căci e
ora cinei!
Hans pregăti îndată masa. Am mâncat foarte puţin
şi am băut cele câteva picături de apă care alcătuiau
porţia mea. Bidonul călăuzei mai avea apă cam pe
jumătate, şi asta era tot ce ne mai rămăsese ca să ne
potolim setea.
După masă, cei doi tovarăşi ai mei se înfăşurară în
păturile lor şi îşi găsiră în somn leac împotriva
oboselii. Dar eu n-am putut să dorm, şi număram
ceasurile până să se facă ziuă.
Sâmbătă, la ora 6, am pornit din nou. După
douăzeci de minute de mers am ajuns la o uriaşă
scobitură în peretele de huilă şi mi-am dat seama că
mâna omului n-ar f putut s-o sape, căci bolţile ei nu
se sprijineau de nimic, ci se susţineau prin nu ştiu ce
minune de echilibru.
136
Acest soi de cavernă avea cam 100 de picioare

lărgime pe 150 înălţime şi era neîndoios că terenul
fusese despărţit în mod violent printr-o zguduitură
subterană. Masivul terestru, cedând vreunei apăsări
puternice, se dislocase, dând naştere acestui mare
vid, unde pătrundeau pentru prima oară locuitori ai
Pământului.
Întreaga istorie a perioadei carbonifere era înscrisă
pe aceşti pereţi întunecoşi şi un geolog ar f putut
urmări cu multă uşurinţă diferitele faze. Straturile de
cărbune erau separate prin straturi de gresie sau prin
straturi compacte de argilă şi arătau de parcă ar f fost
strivite de straturile superioare.
La acea vârstă a lumii, adică într-o perioadă care a
precedat era secundară, Pământul era acoperit de o
foarte bogată vegetaţie, care se datora, pe de o parte,
unei călduri tropicale şi pe de alta, unei umidităţi
constante. O atmosferă îmbibată de aburi învăluia
globul din toate părţile, nelăsând să treacă prin ea
razele soarelui.
De aci se putea trage concluzia că temperaturile
înalte nu erau iscate de această sursă de energie încă
necunoscută. E posibil că pe atunci astrul zilei nu era
încă pregătit să-şi joace rolul său important. Climele
nu se diferenţiaseră încă şi o căldură toridă domnea
pe întreaga suprafaţă a globului, find aceeaşi, atât la
ecuator cât şi la poli. De unde putea ea să vină?
Fireşte, din interiorul globului.
Deci, în ciuda teoriilor profesorului Lidenbrock, un
foc violent ardea în măruntaiele Pământului şi
acţiunea sa se resimţea până în ultimele straturi ale
scoarţei terestre. Lipsite de razele binefăcătoare ale
soarelui, plantele nu dădeau nici flori, nici parfum, dar
rădăcinile lor îşi trăgeau seva din terenurile arzătoare
ale primelor zile, crescând viguroase.
Erau puţini arboriă numai plante herbacee, gazon
137
Jules Verne
uriaş, ferigi, licopode, sigilarii, asteroflite, familii rare,

care numărau pe atunci specii cu miile.
Or, tocmai acestei îmbelşugate vegetaţii îi datoreşte
huila originea sa. Scoarţa globului, care era încă
elastică, n-a putut să reziste presiunii exercitate de
către masa lichidă pe care o învelea. Din această
pricină s-au produs crăpături şi numeroase prăbuşiri.
Plantele, târâte sub ape, s-au adunat încetul cu încetul
în cantităţi uriaşe.
În momentul acela s-a produs un proces chimic
naturală în fundul mărilor, masele vegetale s-au
schimbat mai întâi în turbă şi apoi, datorită gazelor şi
transformărilor chimice, ele au suferit o completă
mineralizare.
Astfel s-au format aceste imense straturi de
cărbune, pe care un consum excesiv le-ar epuiza în
mai puţin de trei secole, în cazul când ţările
industriale l-ar exploata fără socoteală.
Aceste gânduri îmi veniră în minte în timp ce
priveam bogăţiile de huilă îngrămădite în acest
colţişor din adâncul Pământului. Nu încăpea îndoială
că ele nu vor f niciodată exploatate, căci exploatarea
ar necesita cheltuieli enorme. Şi apoi, la ce bun, când
huila e încă răspândită la suprafaţa Pământului, în
numeroase regiuni? De aceea eram absolut sigur că,
aşa cum le vedeam acum, vor rămâne până când va
suna ceasul de apoi.
Mergeam fără contenire. În ce mă priveşte, uitasem
cu totul de lungimea drumului, pentru a mă pierde în
noianul consideraţiilor geologice. Temperatura
rămăsese aceeaşi, numai că ne cam supăra un miros
pătrunzător de metan. Nu mi-a fost greu să recunosc
imediat prezenţa unei mari cantităţi de „grizu”, cum l-
au numit minerii, un gaz periculos şi foarte inflamabil,
a cărui explozie a provocat atât de des catastrofe
îngrozitoare.
138
Din fericire, noi ne luminam drumul cu ajutorul

lămpilor Ruhmkorf. Dacă am f făcut imprudenţa să
ne servim de torţe, o explozie teribilă ar f pus capăt
călătoriei noastre, luându-ne şi viaţa.
Am mers până seara prin mina de huilă.
Unchiul meu abia se putea stăpâni, căci drumul
orizontal îi mărise nerăbdarea. Întunericul era atât de
mare, încât nu puteam vedea nici la douăzeci de paşi
înaintea noastră, aşa că ne-a fost imposibil să ne dăm
seama de lungimea galeriei. Începeam să cred că nu
se mai sfârşeşte, când deodată, la ora 6, ne-am trezit
în faţa unui zid. La dreapta noastră, la stânga, sus, jos,
nu era nicio ieşire. Ajunseserăm la capătul unei
fundături.
— Ei, cu atât mai bine! strigă unchiul meu. Acum
ştiu cel puţin ce am de făcut. N-am apucat pe drumul
lui Saknussemm! Deci, nu ne mai rămâne decât să ne
întoarcem! Vom dormi aici noaptea asta şi peste trei
zile cred că o să ajungem la locul unde se despart cele
două galerii.
— Da, i-am răspuns, numai să ne ţină puterile!
— Şi de ce nu?
— Fiindcă mâine n-o să mai avem niciun strop de
apă.
— Şi îţi va lipsi şi curajul? mă întrebă profesorul,
aruncându-mi o privire severă.
N-am mai îndrăznit să răspund.
21
A doua zi am pornit dis-de-dimineaţă. Trebuia să ne

grăbim, căci ne aflam la o depărtare de 5 zile de mers
de locul unde se despărţeau galeriile.
Nu voi insista asupra suferinţelor prin care am
139
Jules Verne
trecut la întoarcere. Unchiul le răbda cu mânia omului

care nu mai are sentimentul că-i cel mai tare; Hans,
cu resemnarea frii sale paşnice, eu, trebuie să
mărturisesc, plângându-mă la tot pasul şi desperat că
nu aveam tăria să suport ghinionul ce ne lovise.
Aşa cum prevăzusem, la sfârşitul primei zile de mers
nu ne-a mai rămas nicio picătură de apă. Singurul
lichid pe care-l mai aveam cu noi era rachiul de
ienupăr; dar licoarea asta diabolică îţi ardea gâtlejul
de nici nu mă puteam uita la ea. Căldura mi se părea
înăbuşitoare. Oboseala mă paraliza. De mai multe ori
era să cad fără cunoştinţă. Poposeam şi de fecare
dată unchiul sau călăuza încercau să mă mai
învioreze. Dar, după cum îmi dădeam seama, nici
profesorul nu se ţinea mai bine, căci şi pe el îl
doborâse oboseala şi chinurile pricinuite de lipsa de
apă.
În sfârşit, în ziua de marţi, 8 iulie, târându-ne pe
genunchi, pe mâini, am ajuns aproape fără suflare la
punctul de întâlnire al celor două galerii. Acolo m-am
prăbuşit pe lavă, sleit de orice putere. Era ora 10
dimineaţa.
Rezemaţi de perete, Hans şi cu unchiul meu
încercau să ronţăie câţiva pesmeţi. De pe buzele mele
umflate ieşeau gemete prelungi. Apoi am căzut într-un
adevărat leşin.
După câtva timp, unchiul meu se apropie de mine şi
mă ridică în braţeă
— Bietul copil! şopti el, cuprins de o adevărată milă.
M-au impresionat aceste cuvinte, nefind obişnuit cu
asemenea dovezi de dragoste din parte ursuzului
profesor Lidenbrock. I-am apucat mâinile care-i
tremurau, şi el şi le lăsă într-ale mele, privindu-mă
lung. Ochii îi erau plini de lacrimi.
Apoi l-am văzut că-şi ia bidonul ce-i atârna la şold şi
nu mică mi-a fost mirarea când l-a apropiat de buzele
140
mele, spunându-miă
— Bea!
Oare auzisem bine? Unchiul meu nu se smintise
cumva? L-am privit ca năuc. Nu voiam sau nu puteam
să înţeleg.
— Bea! repetă el.
Şi ridicând bidonul mi-l vărsă tot în gură.
O, tu bucurie fără margini! O înghiţitură de apă îmi
umezi gura înferbântată, numai una singură, dar a
fost de ajuns pentru a-mi reda viaţa care abia mai
pâlpâia în mine.
I-am mulţumit, împreunându-mi mâinile.
— Da, spuse el. O înghiţitură de apă! Ultima! Auzi,
tu, ultima! Am păstrat-o pe fundul bidonului, ca pe un
lucru de mare preţ. De douăzeci de ori, de o sută de
ori a trebuit să rezist îngrozitoarei dorinţi de a o sorbi!
Dar am păstrat-o pentru tine, Axel…
— Unchiule! am murmurat eu, în timp ce lacrimi
mari îmi umeziseră ochii.
— Da, biet copil, ştiam că vei cădea sleit de
oboseală când vom ajunge aici şi am păstrat special
picul ăsta de apă, ca să te readuc în simţiri.
— Mulţumesc, mulţumesc! exclamai.
Deşi îmi potolisem foarte puţin setea, recăpătasem
niţică vlagă. Muşchii gâtlejului, încordaţi până atunci,
începuseră să se destindă, şi buzele nu mai îmi erau
atât de umflate. Puteam vorbi.
— Unchiule… începui, n-avem de ales; n-avem apă,
trebuie să ne întoarcem…
În timp ce vorbeam astfel, unchiul meu evita să mă
privească, îndreptându-şi ochii în altă parte, de parcă
ar f vrut să scape de privirea mea.
— Trebuie să ne întoarcem, am continuat eu,
ridicând glasul, şi să apucăm din nou drumul
Snefelsului. Numai să ne dea Dumnezeu destulă
putere ca să urcăm până în vârful craterului!
141
Jules Verne
— Să ne întoarcem! exclamă unchiul meu, ca şi cum

şi-ar f răspuns mai mult sieşi, decât mie.
— Da, să ne întoarcem, şi încă fără a mai pierde o
clipă.
Urmă o tăcere destul de lungă.
— Vasăzică, reluă profesorul, pe un ton ciudat, cele
câteva picături de apă nu ţi-au redat curajul şi
energia?…
— Curajul?
— Te văd la fel de abătut ca şi înainte, ba chiar te
mai aud rostind şi cuvinte de deznădejde!
Cu ce om aveam de-a face şi ce planuri mai urzea
încă în mintea sa îndrăzneaţă?!…
— Cum, nu vrei să te întorci?…
— Să renunţ la această călătorie tocmai în
momentul când totul îmi dovedeşte că ar putea să
izbutească? Niciodată!
— Atunci, să ne resemnăm să pierim?
— Nu, Axel, nu! Poţi să pleci liniştit. Nu vreau să
mori! Hans te va întovărăşi. Lasă-mă singur!
— Să te părăsesc!
— Lasă-mă, îţi spun. Am început această călătorie şi
o voi duce până la capăt, sau nu mă voi mai întoarce.
Pleacă, Axel, pleacă!
Unchiul meu era în prada unei frământări de
nedescris. Glasul său, care fusese afectuos o clipă,
devenea din nou aspru, ameninţător. Lupta împotriva
imposibilului cu o energie sumbră. Nu voiam să-l
părăsesc în fundul acestei prăpăstii, dar, pe de altă
parte, instinctul de conservare mă împingea să fug din
calea lui.
Călăuza urmărea toată scena cu obişnuita sa
nepăsare. Totuşi, cred că-şi dădea foarte bine seama
de ceea ce se petrece între noi. Din toată înfăţişarea
noastră, din gesturile pe care le făceam, se desluşea
destul de bine calea diferită către care fecare din noi
142
încercam să-l atragem pe celălalt. Dar Hans părea că

se sinchiseşte prea puţin de lupta pe care o dădeam
amândoi şi în care era în joc existenţa lui; el era gata
de drum, dacă s-ar f dat semnalul de plecare, şi gata
să rămână dacă stăpânul său i-ar f făcut cel mai mic
semn.
Ah, de ce nu puteam în clipa aceea să mă fac înţeles
de el! Vorbele mele, gemetele, tonul meu ar f mişcat
această fre rece. I-aş f arătat cu de-amănuntul
primejdiile pe care nu părea să le bănuiască, şi l-aş f
făcut să înţeleagă absurditatea unei asemenea
călătorii. Amândoi poate că l-am f convins pe
încăpăţânatul profesor. La nevoie l-am f silit să se
reîntoarcă pe înălţimile Snefelsului.
M-am apropiat de Hans. I-am luat mâna şi i-am
strâns-o cu căldură. Dar el a rămas nemişcat. I-am
arătat drumul craterului, dar parcă era o stană de
piatră, deşi gâfâiala mea îi arăta cu siguranţă toate
suferinţele mele. Islandezul dădu încet din cap, şi,
liniştit, îmi făcu semn spre unchiul meu, şoptindu-miă
— Master!
— Stăpânul, strigai eu. Neghiobule! Doar nu-i stăpân
pe viaţa ta. Trebuie să fugi! Trebuie să-l tragi şi pe el
după noi! M-auzi? Mă înţelegi tu, Hans?
L-am apucat de braţ şi am vrut să-l scot cu forţa. M-
am luptat cu el fără niciun succes. Atunci a intervenit
unchiul meu.
— Linişteşte-te, Axel, zise el. N-o să obţii nimica de
la acest om, care-i nepăsarea însăşi. Mai bine ascultă-
mă ce vreau să-ţi propun.
Mi-am încrucişat braţele privindu-l drept în ochi.
— Lipsa de apă, începu el, e singurul obstacol în
calea îndeplinirii proiectelor mele. În galeria pe care
am străbătut-o până acum şi care-i formată din lave,
din şisturi şi din huile, n-am întâlnit nici măcar o
singură picătură, dar se prea poate ca să fm mai
143
Jules Verne
norocoşi dacă vom urma galeria dinspre apus.

Am dat din cap cu un aer de profundă neîncredere.
— Ascultă-mă până la capăt, reluă profesorul,
apăsând pe fecare cuvânt. În timp ce tu zăceai aici
nemişcat, m-am dus să cercetez cealaltă galerie,
pentru a vedea ce conformaţie are. Ea duce de-a
dreptul spre măruntaiele Pământului şi, peste câteva
ore, vom ajunge la masivul de granit. Acolo nu se
poate să nu dăm peste nenumărate izvoare. Natura
stâncii impune asta, şi instinctul este de acord cu
logica, pentru a-mi sprijini convingerea. Şi acum, iată
ce vreau să-ţi propună înainte de a descoperi noile
pământuri, Columb a cerut trei zile de răgaz
marinarilor săi bolnavi şi îngroziţi, şi întreg echipajul a
găsit că cererea sa e îndreptăţită. Şi Columb a
descoperit astfel Lumea Nouă. Eu, Columb al acestor
regiuni subpământene, nu-ţi cer decât un răgaz de o
singură zi. Dacă în acest răstimp nu dăm de vreun
izvor, îţi jur că ne vom întoarce la suprafaţa
Pământului.
În ciuda enervării pe care o resimţeam, am fost
foarte mişcat de cuvintele unchiului meu şi de efortul
pe care-l făcea pentru a-mi vorbi astfel.
— Ei bine, fe! i-am strigat. Fie cum doreşti! Şi
Domnul să-ţi răsplătească supraomeneasca dumitale
energie. Nu mai ai decât câteva ore ca să-ţi încerci
norocul. La drum!
22
De data asta, coborârea începu prin galeria cea

nouă. Hans mergea ca de obicei înainte. Nici nu
făcusem bine 100 de paşi că profesorul, plimbându-şi
lampa de-a lungul pereţilor, şi începu să strigeă
144
— Iată terenurile primare! Să mergem! Să mergem,

suntem pe calea cea bună!
În primele sale zile, când Pământul a început să se
răcească treptat-treptat, micşorarea volumului său a
produs în scoarţă nenumărate dislocări, rupturi,
surpări şi crăpături. Galeria pe care o străbăteam era
şi ea o asemenea fsură prin care se scursese
odinioară granitul topit. Miile sale de întortocheri au
dat naştere unui labirint de nepătruns, tăiat prin solul
primordial.
Pe măsură ce coboram, compoziţia straturilor ce
alcătuiau terenul primar devenea tot mai evidentă.
Ştiinţa geologică socoteşte că acest teren primar este
baza scoarţei minerale. El se compune din trei straturi
diferiteă şistul, gnaisul şi micaşisturile, care se sprijină
pe această rocă de neclintit – granitul.
Până la noi, nici unui geolog nu i-a fost hărăzit o atât
de minunată ocazie, ca să poată studia natura chiar la
faţa locului. Ceea ce sonda, o maşină brută şi lipsită
de inteligenţă, nu putea aduce la suprafaţa globului
scurmând ţesutul intern al Pământului, noi puteam
studia, privind totul cu ochii noştri şi pipăind cu
mâinile noastre.
Prin păturile de şisturi, colorate în frumoase nuanţe
verzui, şerpuiau nenumărate floane metalice de
aramă şi de mangan, cu câteva urme de platină şi aur.
Mă gândeam că bogăţiile acestea ascunse în
măruntaiele globului n-aveau să încapă niciodată în
mâinile lacome ale unor oameni şi că ei nu se vor
bucura niciodată de ele! Aceste comori au fost
îngropate la asemenea adâncimi de către zvârcolirile
care s-au produs în primele zile ale Pământului, că nici
târnăcopul şi nici lopata nu le vor putea smulge din
mormântul lor.
După şisturi au urmat gnaisurile, de o structură
stratiformă, care te izbeau prin regularitatea şi
145
Jules Verne
paralelismul straturilor; apoi micaşisturile, rânduite în

lamele mari, care străluceau din pricina foiţelor de
mică albă.
Lumina aparatelor noastre, reflectată de miile de
faţete lucioase, dădea naştere la jocuri de scântei
care se încrucişau sub toate unghiurile, încât se părea
că străbat printr-un diamant scobit, în care razele se
spărgeau în mii de reflexe.
Către ora 6, această sărbătoare a luminilor începu
să pălească simţitor, încetând aproape, şi pereţii
căpătară o nuanţă cristalină, dar închisă la culoare;
mica se amestecă mai mult cu feldspatul şi cuarţul,
pentru a forma roca în sine, piatra cea mai tare dintre
toate, aceea care suportă, fără a f zdrobită, cele patru
pături ale scoarţei pământeşti. Eram zidiţi în imensa
închisoare de granit.
Se făcuse ora 8 seara; tot nu găsisem apă.
Sufeream îngrozitor. Unchiul meu mergea înainte. Nu
vroia să se oprească. Cu urechea ciulită, căuta să
surprindă susurul vreunui izvor. Dar… nu se auzea
nimic!
Abia mă mai ţineau picioarele. Totuşi înduram toate
chinurile, pentru a nu-l obliga pe unchiul meu să se
oprească. Pentru el, asta ar f fost lovitura de graţie,
căci ziua se sfârşea şi era ultima zi care-i mai
aparţinea.
La un moment dat, puterile mă părăsiră. Am scos un
ţipăt şi m-am prăbuşit.
— Ajutor! Mor!
Unchiul meu se întoarse din drum. Mă privi,
încrucişându-şi braţele şi apoi, cu o voce înăbuşită,
îngăimă aceste cuvinteă
— Totul s-a sfârşit!…
Un cumplit gest de mânie îmi izbi încă o dată
privirea şi închisei ochii.
Când i-am deschis, i-am văzut pe tovarăşii mei
146
nemişcaţi şi înfofoliţi în păturile lor. Dormeau oare? În

ceea ce mă priveşte, nu puteam închide ochii nicio
clipă. Sufeream îngrozitor, şi suferinţa mea era şi mai
teribilă la gândul că boala mea nu avea leac. Îmi
răsunau încă în urechi ultimele cuvinte ale unchiului
meuă „Totul s-a sfârşit!” căci mă aflam într-o
asemenea stare de slăbiciune, încât nici nu mă
puteam gândi să pot ajunge la suprafaţa Pământului.
Ne aflam la o leghe şi jumătate sub pământ! Mi se
părea că întreaga masă a scoarţei apasă cu toată
greutatea pe umerii mei. Mă simţeam zdrobit şi mă
istoveam făcând eforturi violente pentru a mă
întoarce de pe o parte pe alta în culcuşul meu de
granit.
Trecură astfel câteva ore. În jurul nostru domnea o
tăcere adâncă, o tăcere mormântală. Niciun sunet nu
răzbătea prin ziduri, dintre care cel mai subţire avea o
grosime de cinci mile.
Deodată, ca prin vis, mi se păru că aud un zgomot,
în tunel era întuneric. Am privit mai cu atenţie şi mi s-
a părut că-l văd pe islandez dispărând cu lampa în
mâna.
De ce pleca? Ne părăsea oare Hans? Unchiul meu
dormea. Am vrut să strig, dar buzele mi-erau atât de
uscate, că n-am putut rosti o vorbă. Întunericul se
făcuse mai adânc, şi încetaseră până şi ultimele
zgomote.
„Hans ne părăseşte! am strigat, Hans! Hans!”
Dar aceste cuvinte le spuneam numai în gând, nu le
rosteam tare, ca să fe auzite. După prima clipă de
spaimă mi-a fost ruşine că l-am bănuit pe acest om, a
cărui purtare fusese fără greş până atunci. Nu putea
să fugă ca un laş! în loc să urce galeria, el cobora. Or,
dacă ar f avut intenţii rele, ar f luat-o în sus, nu în jos.
Acest raţionament mă linişti puţin şi-mi schimbă frul
gândurilor. Probabil că Hans a avut un motiv foarte
147
Jules Verne
serios ca să se smulgă din aşternutul lui, tocmai când

avea nevoie de mai multă odihnă. Se ducea, oare, să
dibuiască ceva? N-auzise cumva în timpul nopţii vreun
murmur sau cine ştie ce alt zgomot care nu ajunsese
la urechile mele?
23
Timp de o oră mi-am prefrat prin mintea

înferbântată toate motivele care l-ar f putut îndemna
pe Hans să procedeze astfel. Îmi treceau prin cap cele
mai absurde idei şi mi-era teamă să nu înnebunesc!
În sfârşit, răsunând în adâncurile galeriei, am auzit
zgomot de paşi. Hans urca. O lumină difuză începu să
lunece pe pereţi şi apoi ţâşni cu putere împrăştiind
întunericul. Apăru Hans.
Se apropie de unchiul meu, îi puse mâna pe umăr şi-
l trezi cu blândeţe.
— Ce-i? făcu unchiul ridicându-se.
— Vatten, răspunse călăuza.
Cred că oricine devine poliglot sub influenţa unor
dureri de nesuportat. Şi deşi nu ştiam niciun cuvânt
danez, totuşi am înţeles din instinct ce spusese Hans.
— Apă! Apă! am strigat, bătând din palme şi
gesticulând ca scos din minţi.
— Apă! repetă unchiul meu. Hvar? îl întrebă el pe
Hans, în limba islandeză.
— Nedat, răspunse. Hans.
— Unde? Jos! Acum înţelegeam totul. I-am luat
mâinile şi i le-am strâns, în timp ce el mă privea
liniştit.
Pregătirile de plecare n-au durat mult şi în curând
am dat de o galerie, a cărei înclinare atingea două
picioare la fecare prăjină. Drumul nu era greu şi după
148
o oră am reuşit să facem aproape o mie de prăjini,

coborând două mii de picioare.
Am auzit deodată un zgomot neobişnuit, care parcă
venea din adâncul peretelui de stâncă, un fel de
muget surd, ca un tunet îndepărtat. Până atunci nu ni
se ivise în cale izvorul anunţat de Hans şi din pricina
asta simţeam că mă cuprinde din nou spaima, dar
unchiul meu mă linişti, dezvăluindu-mi care era cauza
acelor zgomote.
— Hans nu s-a înşelat, ceea ce auzi e mugetul unui
torent.
— Un torent! strigai eu.
— Nu mai încape nicio îndoială. E un fluviu subteran
care curge pe undeva pe lângă noi.
Am grăbit paşii, înflăcăraţi cum eram de speranţă.
Nici nu mai simţeam oboseala. Zgomotul apei parcă
îmi dădea puteri. Creştea din ce în ce mai tare. După
ce multă vreme îl auzisem susurând deasupra capului
nostru, torentul curgea acum prin peretele din stânga,
mugind şi săltând. Am pipăit deseori cu mâna peretele
de stâncă, în nădejdea că voi da peste urme de
umezeală. Dar n-am găsit nimic.
Tot mergând aşa a mai trecut o jumătate de oră, în
care timp am mai făcut încă o jumătate de leghe. Era
neîndoios că Hans n-avusese vreme să ajungă mai
departe de locul unde ne aflam noi. Condus de acel
instinct propriu oamenilor de la munte, cu precizia
unui hidroscop, el a „simţit” torentul prin stâncă, dar e
puţin probabil că a văzut preţiosul lichid şi că a băut
din el.
De altfel, în curând ne-am dat seama că dacă vom
continua să mergem înainte, ne vom îndepărta cu
totul de torentul al cărui murmur aproape că se
pierdea.
Am făcut atunci cale întoarsă. Hans se opri la locul
unde torentul părea a f mai aproape.
149
Jules Verne
M-am aşezat lângă zid, în timp ce şuvoiul curgea

cam la două picioare depărtare de mine, cu o violenţă
nemaipomenita. Dar ne mai despărţea un perete de
granit…
Nu mă mai simţeam în stare să gândesc şi n-am mai
căutat să văd dacă n-ar exista vreun mijloc ca să
ieşim din impas; m-am lăsat iar pradă desperării.
Hans mă privi şi mi s-a părut că un surâs îi flutură
pe buze. Se sculă şi luă lampa. L-am urmat. Se
îndreptă spre perete; nu-l pierdeam din ochi. Îşi lipi
urechea de piatra uscată, şi-o plimbă încet în sus şi în
jos, ascultând cu mare luare-aminte. Am înţeles de
îndată ce urmăreaă căuta locul exact unde torentul se
putea auzi cel mai distinct. Peste puţin l-a găsit în
peretele lateral din stânga, la trei picioare deasupra
pământului.
Cât eram de emoţionat! Nici nu îndrăzneam să
ghicesc ceea ce voia să facă! Dar l-am înţeles prea
bine şi mi-a venit să-l aplaud şi să-l strâng în braţe,
când l-am văzut apucând târnăcopul, pentru a lovi în
stâncă.
— Suntem salvaţi! am strigat.
— Da, repetă unchiul meu, cuprins de o bucurie
nestăvilită. Hans are dreptate! Vrednic om! Fără el n-
am f dat niciodată de apă!
Asta era sigur. Nouă nu ne-ar f venit în minte un
mijloc atât de simplu. Dar, la drept vorbind, nimic nu
era mai periculos decât să dai cu târnăcopul în
această grindă de susţinere a globului pământesc. Şi
dacă se produce o prăbuşire care ne-ar putea zdrobi…
Sau, dacă torentul, făcându-şi loc prin stâncă,
năvăleşte peste noi!
Primejdiile ce ne pândeau nu erau de domeniile
fanteziei, dar oricât ne-am f temut că stâncile ar
putea să se prăvălească sau să se umple galeria de
apă, nimic nu ne putea opri; setea noastră era atât de
150
mare, că pentru a o astâmpăra am f săpat chiar şi

albia oceanului!…
Hans se apucă de lucru cu o răbdare pe care nici eu,
nici unchiul meu n-am f avut-o. Cum nerăbdarea ne
era mai mare decât îndemânarea, nu mai încăpea
îndoială că stâncă ar f sărit în bucăţi sub loviturile
noastre pripite. Hans, dimpotrivă, lucra domol şi
liniştit, spărgând stânca încetul cu încetul, printr-o
serie de mici lovituri repetate. După puţin timp a făcut
o gaură largă de vreo 6 degete. Auzeam cum creşte
zgomotul torentului şi parcă simţeam apa
binefăcătoare ţâşnindu-mi pe buzele însetate.
În curând, târnăcopul pătrunse cam vreo două
picioare în peretele de granit. Hans se trudea de peste
o oră.
Ardeam de nerăbdare! Unchiul meu era gata-gata
să folosească aşa-zisele mijloace „tari”. Cu mare
greutate l-am putut opri, căci şi pusese mâna pe
târnăcop… Deodată se auzi un şuierat şi o coloană de
apă ţâşni din stâncă, spărgându-se de peretele opus.
Hans, gata să se prăvălească din pricina izbiturii,
nu-şi putu reţine un strigăt de durere. Muindu-mi
mâinile în izvorul ţâşnitor, am scos şi eu un ţipăt la fel
de puternic. Şi nu era de mirare, căci apa era
clocotită.
— Aoleu, are 100 de grade!
— Nu-i nimic, o să se răcească! răspunse unchiul
meu.
Galeria se umplu de abur, în timp ce apa, formând
un fel de pârâiaş, curgea la vale, urmând să se piardă
printre cotiturile subterane. În curând aveam să
sorbim prima înghiţitură de apă. Ce bucurie! Ce
plăcere neasemuită! Ce fel de apă era? De unde
venea? N-avea nicio importanţă! Destul că era apă.
Aşa caldă cum era, ne readucea la viaţă. Am băut pe
nerăsuflate, fără să-i simt gustul măcar.
151
Jules Verne
Peste puţin, după ce mă desfătasem bând, am

strigată
— Dar asta-i apă feruginoasă!
— E minunată pentru stomac, răspunse unchiul
meu, şi unde mai pui că are foarte multe săruri
minerale! Pe cinstea mea, călătoria asta face cât o
vilegiatură la Spa sau la Toeplitz!…
— Ah, ce bună e!
— Te cred! Nu degeaba vine de la o adâncime de
două leghe. E puţin acidulată, dar n-are nimic
neplăcut.
Datorită lui Hans avem la îndemână un leac fără
pereche! Propun deci să botezăm cu numele lui acest
pârâu salvator.
— De acord! exclamai eu.
Şi numele de „Izvorul lui Hans” fu adoptat pe loc.
Hans nu se arăta de loc mândru de această cinstire.
După ce şi-a astâmpărat şi el setea, dar cu
cumpătare, se ghemui într-un colţ, păstrându-şi
calmul obişnuit.
— Ar trebui să nu lăsăm să se piardă apa, i-am spus
unchiului meu.
— De ce? mă întrebă el. După câte bănuiesc, izvorul
e nesecat!
— Ce-are a face! Mult mai bine ar f să ne umplem
bidoanele şi burdufele şi apoi să încercăm să-i
astupăm gura.
Sfatul meu fu urmat întocmai. Hans încercă să
astupe crăpătura cu nişte sfărămituri de granit, pe
care le împănă cu câlţi, dar nu fu de loc uşor.
Presiunea era foarte mare şi apa clocotită îţi frigea
mâinile. Din această pricină, truda i-a fost zadarnică.
— Nu încape îndoială, zisei, că straturile superioare
ale acestui curs de apă sunt situate la o mare înălţime
şi de aceea are o presiune atât de mare.
— Negreşit că-i aşa, răspunse unchiul meu. Trebuie
152
să fe o presiune de vreo mie de atmosfere. Deci

coloana asta de apă are cam treizeci şi două de mii de
picioare înălţime. Dar stai, mi-a venit o idee.
— Care?
— De ce să ne ostenim fără rost să astupăm gura
şuvoiului?
— Ei, findcă…
Dar oricât m-am străduit, n-am fost în stare să
găsesc un motiv.
— Când s-or f golit burdufele, eşti atât de sigur că le
vom putea umple din nou?
— Cum aş putea să fu?…
— Atunci, să lăsăm apa să curgă, căci ne va f şi-o
bună călăuză şi ne va şi răcori de-a lungul drumului!
— Iată un lucru bine gândit! exclamai eu. C-un
tovarăş de drum, ca pârâiaşul ăsta, nu mai am nicio
îndoială că vom reuşi în proiectele noastre!
— Vasăzică, ai ajuns la vorbele mele, băiete? spuse
profesorul râzând.
— Nu numai că am ajuns, dar mi le-am şi însuşit.
— Stai puţin! Mi se pare că-i timpul să ne odihnim
câteva ceasuri.
Uitasem, într-adevăr, că se făcuse noapte.
Cronometrai îmi arătă cât era de târziu. Şi după puţin
timp, sătui şi învioraţi, ne-am culcat şi am adormit
adânc.
24
A doua zi uitasem de toate chinurile prin care

trecusem în ajun. La început m-am mirat că nu-mi mai
era sete şi mă întrebam care-i motivul. Dar pârâiaşul
care curgea şuşotind la picioarele mele îmi dădu
153
Jules Verne
repede răspunsul.
Am îmbucat ceva şi apoi am băut din această
excelentă apă feruginoasă. Mă simţeam plin de
vigoare şi hotărât să merg până la capăt. La urma
urmei, de ce n-ar reuşi un om cu energia unchiului
meu, când are o călăuză atât de iscusită cum e Hans
şi un nepot atât de „hotărât” ca mine?!… Iată ce idei
frumoase mi se învârteau prin cap. Dacă cineva mi-ar
f propus să ies la suprafaţa Pământului, l-aş f refuzat
cu indignare.
Dar din fericire nu era vorba de aşa ceva!
— Să plecăm! am strigat eu, trezind prin aceste
accente de entuziasm bătrânele ecouri ale
Pământului.
Joi, la ora 8 dimineaţa, ne-am reluat mersul. Galeria
de granit se întortochea făcând numeroase ocoluri şi
cotea pe neaşteptate, dându-ţi impresia unui labirint;
dar, de fapt, urma tot direcţia sud-est. În tot acest
timp, unchiul meu nu înceta să cerceteze cu cea mai
mare grijă busola, pentru a-şi da seama de drumul
parcurs.
Galeria se înfunda aproape orizontal, având o
înclinaţie de cel mult două degete la fecare stânjen.
Pârâul curgea liniştit, susurând mereu sub picioarele
noastre. Îl asemuiam cu o zeitate familială, care ne
călăuzea să străbatem adâncurile Pământului, şi
mângâiam cu mâna naiada călduţă ale cărei cântece
ne însoţeau paşii. Buna mea dispoziţie mă împingea la
comparaţii mitologice.
În schimb, unchiul meu, „omul verticalelor”, ocăra
tot timpul drumul care şerpuia mai mult orizontal.
Galeria se prelungea la nesfârşit şi în loc să meargă
de-a lungul razei Pământului, o apuca în direcţia
ipotenuzei, după cum se exprima profesorul. Dar nu
aveam de ales şi atâta timp cât ne îndreptam spre
centru – fe cât de puţin – nu trebuia să ne plângem.
154
De altfel, din când în când, pantele erau mai

abrupte; naiada începea să se rostogolească, mugind,
şi noi coboram şi mai adânc, o dată cu ea. De fapt, în
ziua aceea şi a doua zi, am mers multă vreme
orizontal, şi numai foarte puţin vertical.
În seara de vineri, 10 iulie, ne aflam, după socotelile
noastre, la o distanţă de 30 de leghe spre sud-vest de
Reykjavik şi la o adâncime de două leghe şi jumătate.
Deodată se deschise înaintea noastră un puţ
înspăimântător. Unchiul meu nu se putu reţine de a
bate din palme, calculând cât erau de abrupţi pereţii
lui.
— Puţul ăsta ne va duce departe, şi uşor, strigă el,
căci ieşiturile stâncii formează o adevărată scară!
Hans ne legă în aşa fel frânghiile, încât să nu fe
posibil niciun accident. Apoi am început să coborâm.
Acum nu mai socoteam c-ar f o coborâre periculoasă,
căci mă obişnuisem cu astfel de exerciţii.
Puţul acesta era o gură strâmbă de genul faliilor,
făcută în masivul granitic. Nu încape îndoială că se
formase în urma contracţiilor scoarţei Pământului, în
epoca sa de răcire. Odinioară trebuie să f trecut prin
ea materiile eruptive zvârlite de Snefels şi nu-mi
explicam de fel cum acestea nu lăsaseră nicio urmă.
Coboram un soi de scară în spirală, atât de regulată,
încât ai f putut crede că era făcută de mâna omului.
Din sfert în sfert de oră trebuia să facem popas ca
să ne odihnim şi să ne mai dezmorţim picioarele.
Atunci ne aşezam pe un colţ de stâncă, cu picioarele
atârnând şi-n timp ce mâncam şi beam apă din pârâu,
vorbeam de câte toate.
E de la sine înţeles că în această falie „Izvorul lui
Hans” se transformase într-o adevărată cascadă, în
detrimentul
155
Jules Verne
156
volumului său, dar ne era îndeajuns şi chiar prea mult,

pentru a ne astâmpăra setea. De altfel, pe un teren
mai puţin accidentat, era sigur că-şi va relua cursul
său liniştit. În aceste clipe semăna cu onorabilul meu
unchi, prin nerăbdarea şi mânia lui, în timp ce pe
povârnişurile dulci îmi părea că are calmul vânătorului
islandez.
În ziua de 6 şi 7 iulie am urmat cotiturile acestei falii
pătrunzând cu încă două leghe în scoarţa Pământului,
ceea ce făcea în total aproape 5 leghe sub nivelul
mării.
Dar la 8 iulie, către ora prânzului, falia, care-şi
păstra direcţia sud-est, luă o înclinaţie mai lină, de
aproape 45 grade.
Drumul deveni uşor, dar şi nespus de monoton. Şi
cum s-ar f putut să fe altfel, când peisajul nu
prezenta niciun fel de variaţie!…
În sfârşit, în ziua de miercuri, 15 iulie, ne aflam la
şapte leghe sub pământ şi cam la 50 de leghe de
Snefels. Cu toate că eram puţin obosiţi, sănătatea nu
lăsa nimic de dorit şi farmacia pe care o luasem
pentru drum rămăsese neatinsă. Ca să-şi dea mai bine
seama de situaţie, unchiul meu nota din oră în oră
indicaţiile busolei, ale cronometrului, ale
manometrului şi ale termometrului. De altfel, ele se
găsesc consemnate aidoma în comunicarea ştiinţifcă
pe care a făcut-o despre călătoria sa. De aceea, când
îmi spuse că ne aflăm la 50 de leghe distanţă
orizontală, nu mi-am putut reţine o exclamaţie.
— Dar ce ai? mă întrebă el.
— Nimic, am făcut numai o presupunere.
— Care anume, băiete?
— Că, dacă calculele dumitale sunt exacte, atunci
nu mai suntem sub Islanda.
— Crezi?
— E uşor să controlăm. Am luat compasul şi am
157
Jules Verne
făcut măsurătorile pe hartă. Nu m-am înşelat! i-am

spus unchiului. Am trecut de capul Portland, şi aceste
50 de leghe spre sud-est ne-au dus în plină mare.
— Sub mare, răspunse unchiul meu, frecându-şi
mâinile.
— Prin urmare, am strigat eu, deasupra noastră se
întinde oceanul!
— Ei, Axel, nimic mai fresc! Oare minele de cărbuni
din Newcastle nu se întind, departe, sub valurile
oceanului?
Profesorul găsea că faptul e foarte simplu, dar, în ce
mă priveşte, gândul că mă plimbam sub valurile mării
mă frărnânta mereu. La drept vorbind, însă, ce
deosebire era dacă pe deasupra capului nostru se
întindeau câmpiile şi munţii Islandei sau valurile
Atlanticului, din moment ce acoperişul de granit era
solid?
De altfel, m-am obişnuit repede cu această idee.
Galeria, aici dreaptă, aici şerpuind, lunecând în pante
sau făcând ocoluri când nu te aşteptai, ne ducea
mereu spre sud-est, către marile adâncimi ale
Pământului.
După 4 zile, la 18 iulie, în seara de sâmbătă, am
ajuns la un fel de peşteră destul de mare. Unchiul meu
îi dădu lui Hans cei trei rixdali care i se cuveneau
săptămânal şi hotărî să poposim aci o zi întreagă.
25
A doua zi, când m-am trezit, mi-am dat seama că nu

mai eram preocupaţi de grijile plecării. Şi cu toate că
ne găseam în acele abisuri subpământene, mă
simţeam destul de bine… De altfel, parcă eram făcuţi
pentru a duce o asemenea viaţă de troglodiţi. Nu mă
158
gândeam de loc nici la soare, nici la stele, nici la lună,

nici la pomi nu mă gândeam, nici la case, nici la oraşe;
uitasem de toate aceste lucruri de prisos, din care
finţele ce trăiesc pe pământ şi-au făcut o necesitate.
În calitatea noastră de fosile vii, puţin ne păsa de
aceste minuni inutile.
Peştera părea o sală imensă şi pe podeaua ei de
granit curgea liniştit pârâul cel atât de credincios. La o
asemenea distanţă de izvor, apa avea o temperatură
normală şi putea f băută cu uşurinţă.
După prânz, profesorul şi-a consacrat câteva ore
pentru a-şi pune în ordine însemnările zilnice.
— Mai întâi, ne spuse el, voi face o serie de calcule
pentru a stabili exact locul unde ne găsim, căci la
întoarcere vreau să întocmesc o hartă a călătoriei
noastre, un fel de secţiune verticală a globului, care
va arăta traseul expediţiei noastre.
— Acest lucru o să fe extrem de interesant,
unchiule; dar observaţiile dumitale vor f, oare,
sufcient de precise?
— Fără îndoială, căci am notat cu cea mai mare grijă
toate unghiurile şi pantele. Sunt sigur că nu m-am
înşelat. Acu’ să vedem mai întâi unde ne găsim. Ia
busola şi spune-mi ce direcţie arată.
Am privit instrumentul şi, după o cercetare atentă,
am răspunsă
— Est-sud-est.
— Bun! făcu profesorul notându-şi observaţia şi
începu să calculeze cu repeziciune. De aici trag
concluzia că am parcurs 85 de leghe de la punctul
nostru de plecare.
— Cu alte cuvinte, călătorim sub Atlantic?
— Exact.
— Când te gândeşti că s-ar putea ca în clipa asta să
bântuie furtuna şi vapoarele să trosnească din
încheieturi sub loviturile valurilor şi ale uraganului!
159
Jules Verne
— Se prea poate!
— Şi poate că balenele izbesc cu coada zidurile
închisorii noastre!
— Fii liniştit, Axel, ele nu vor izbuti niciodată s-o
zguduie. Dar să ne întoarcem la calculele noastre.
Deci, suntem la sud-est, la 85 de leghe depărtare de
poalele Snefelsului şi, potrivit însemnărilor mele
anterioare, cred că am ajuns la o adâncime de 16
leghe.
— 16 leghe! strigai eu.
— Fără îndoială.
— Ne aflăm aşadar la limita extremă pe care ştiinţa
o acordă scoarţei pământeşti.
— Nu te contrazic.
— Asta înseamnă că, după legea creşterii
temperaturii, ar trebui să avem o căldură de cel puţin
1.500 de grade.
— „Ar trebui”, băiete!…
— Şi că toată masa de granit n-ar avea cum să se
menţină în stare solidă, ci ar trebui să fe topită.
— După cum vezi, nu e chiar aşa, şi faptele, după
obiceiul lor, vin să dezmintă teoriile.
— Sunt silit să recunosc că ai dreptate, dar, în
sfârşit, toate astea mă uimesc…
— Cât arată termometrul?
— Douăzeci şi şapte de grade şi şase zecimi.
— Mai lipsesc deci încă 1.472 de grade şi 4 zecimi
pentru ca savanţii să aibă dreptate. Deci creşterea
proporţională a temperaturii e o eroare. Deci Humphry
Davy nu s-a înşelat. Deci n-am făcut rău că l-am
ascultat. Ce mai ai de spus?
— Nimic!…
De fapt, aş f avut multe de spus. Nu recunoşteam,
în niciun caz, valabilitatea teoriei lui Davy, şi
continuam să mă aflu de partea acelora care
susţineau teoria căldurii existente în centrul
160
Pământului, cu toate că nu-i simţeam de loc efectele.

În realitate eram mai înclinat să admit că vatra acestui
vulcan stins e căptuşită de straturile unor lave
refractare, care nu permiteau căldurii să se propage
prin pereţii săi.
Deşi mă străduiam să caut argumente noi, mă
mulţumeam să iau situaţia aşa cum era.
— Unchiule, i-am spus eu, să presupunem că toate
calculele dumitale sunt exacte. Îngăduie-mi, totuşi, să
trag o ultimă concluzie.
— Sigur, băiete, eşti liber s-o faci!
— În punctul în care ne găsim, pe latitudinea
Islandei, raza Pământului e de aproape 1.583 leghe.
— 1.583 de leghe şi o treime.
— Să zicem că-i de 1.600 de leghe, ca să avem o
cifră rotundă. Aşadar, dintr-un total de 1.600 de leghe,
noi am făcut doar 16?
— Exact precum spui.
— Şi asta, cu preţul a 85 de leghe străbătute în
diagonală?
— Chiar aşa!
— …În aproape douăzeci de zile?
— În douăzeci de zile.
— Or, 16 leghe fac abia a suta parte din raza
Pământului!… Dacă mergem tot aşa, coborârea o să
dureze vreo două mii de zile, adică aproape cinci ani
şi jumătate.
Profesorul nu-mi răspunse.
— Fără a ţine seama că dacă o verticală de 16 leghe
se întâlneşte cu o orizontală de 80, asta ar face opt
mii de leghe înspre sud-est, şi ar însemna că am ieşit
de mult printr-un alt punct al globului, fără să atingem
centrul!
— Ia dă-le dracului de calcule! izbucni deodată
unchiul meu. Dă-le naibii de ipoteze! Pe ce se
bazează? Ce dovezi ai că această galerie nu ne duce
161
Jules Verne
direct la ţintă? De altfel există un precedent. Doar

drumul ăsta l-a făcut şi un altul. Cum a ajuns
Saknussemm, tot aşa o să ajungem şi noi!
— Nădăjduiesc, dar, în sfârşit, îmi e îngăduit să…
— Îţi e îngăduit să taci, Axel, dacă n-ai altceva de
spus decât gugumănii de soiul acestora!…
Îmi dădeam seama foarte bine că teribilul profesor
ameninţa să apară din nou sub pielea unchiului, şi am
socotit că e mai cuminte să tac.
— Şi acu’, cercetează manometrul. Ce arată?
— O presiune foarte mare.
— Bine. Coborând încetişor, ne-am obişnuit puţin
câte puţin cu densitatea acestei atmosfere, şi de
aceea nu ne mai supără de loc.
— E adevărat, doar că uneori mai simt dureri în
urechi.
— Asta nu-i nimic, poţi face să înceteze durerile,
respirând mai des. În chipul acesta pui în comunicaţie
aerul dinafară cu cel din plămâni.
— Straşnic! am strigat eu, find cu totul hotărât să
nu-l mai contrazic. De altfel, e o adevărată plăcere să
te simţi cufundat într-o atmosferă mai densă. N-ai
observat cu ce intensitate se propagă sunetul?
— Ba cum să nu! Până şi un surd ar auzi aici
perfect!…
— Şi această densitate va creşte, nu-i aşa?
— Da, conform unei legi prea puţin fxă. Dar tot atât
de adevărat e că intensitatea presiunii va descreşte
pe măsură ce vom coborî. Doar ştii singur că apăsarea
atmosferei e mai mare la suprafaţa Pământului şi că în
centrul globului obiectele nu mai au greutate.
— Ştiu, dar spune-mi, te rog, aerul acesta nu va
sfârşi prin a dobândi densitatea apei?
— Desigur, sub presiunea a 710 atmosfere.
— Şi dacă vom coborî mai jos?
— Atunci densitatea va creşte şi mai mult.
162
— Şi-n cazul acesta, cum coborâm?

— Foarte simplu. O să ne punem pietre în buzunar.
— Drept să spun, unchiule, mă uimeşti, dumneata
găseşti răspuns la orice întrebare.
N-am îndrăznit să merg mai departe pe tărâmul
ipotezelor, căci m-aş f lovit de altă imposibilitate, care
l-ar f făcut pe profesor să sară în sus. Era însă destul
de evident că la o presiune care putea atinge mai
multe mii de atmosfere, aerul va sfârşi prin a trece în
stare solidă şi atunci, admiţând chiar că corpurile
noastre ar rezista, vom f nevoiţi să ne oprim, în ciuda
tuturor raţionamentelor din lume.
Dar nu i-am mai împărtăşit această concluzie.
Unchiul meu mi-ar f ripostat şi de data asta, dându-
mi-l iarăşi ca exemplu pe veşnicul său Saknussemm,
care a creat un precedent pe care nu se putea pune
mare temei. La urma urmei, chiar dacă s-ar f dovedit
sigur că savantul islandez a făcut această călătorie,
puteam să-i amintesc unchiului un lucru elementară în
secolul al XVI-lea nu se inventaseră încă nici
barometrul, nici manometrul, aşa că Saknussemm n-a
avut niciun instrument la îndemână ca să stabilească
precis că a ajuns la centrul Pământului. Dar mi-am
păstrat acest argument, în aşteptarea evenimentelor.
Restul zilei l-am petrecut în calcule şi discuţii. Am
fost tot timpul de aceeaşi părere cu profesorul
Lidenbrock, dar invidiam deplina nepăsare a lui Hans,
care nu-şi bătea câtuşi de puţin capul căutând să afle
efectele şi cauzele lucrurilor, ci se lăsa dus orbeşte
oriunde îl mâna destinul.
26
Trebuie să mărturisesc că până aci toate lucrurile au
163
Jules Verne
mers bine şi aş păcătui dacă m-aş plânge de ceva. În

cazul când „media” greutăţilor ar f rămas constantă,
cu siguranţă că aveam să ne atingem ţelul. Şi atunci,
ce glorie ne aştepta! Iată că începusem să gândesc ca
profesorul Lidenbrock! Să fac aceleaşi raţionamente.
Pe cinstea mea… Oare toate astea se datorau
mediului ciudat în care trăiam? Poate!
Timp de câteva zile am coborât povârnişuri foarte
repezi, unele aproape verticale, care-mi dădeau fori,
afundându-ne înăuntrul Pământului. Erau zile când
164
165
Jules Verne
parcurgeam câte o leghe şi jumătate până la două

leghe, coborând pante periculoase şi nu ştiu ce ne-am
f făcut de nu ne-ar f venit în ajutor Hans, cu
îndemânarea lui şi minunatul său sânge rece. Acest
islandez nepăsător ne era cu totul devotat; numai
datorită lui am putut scăpa dintr-o mulţime de
primejdii din care singuri n-am f putut ieşi.
Mutismul său creştea din zi în zi tot mai mult. Şi-mi
pare că ne cuprinsese şi pe noi. De altfel, se ştie că
obiectele din jur au o mare influenţă asupra omului.
Cel care se închide între patru pereţi sfârşeşte prin a
pierde facultatea de a asocia ideile şi cuvintele. Câţi
prizonieri zvârliţi în întunericul celulelor n-au ajuns
idioţi, dacă nu şi nebuni, din cauză că nu şi-au mai
putut exercita facultăţile gândirii!
În răstimpul celor două săptămâni care s-au scurs
după ultima noastră discuţie, nu s-a întâmplat niciun
fapt demn de a f povestit. Nu reţinusem în memorie
nimic şi lucrul era explicabil. Totuşi, un singur
eveniment, de o extremă gravitate, îmi stăruia tot
timpul în amintire, şi mi-ar f fost greu să uit până şi
cel mai mic amănunt.
La 7 august, în urma atâtor coborâşuri, atinsesem o
adâncime de 30 de leghe. Aşadar, deasupra noastră,
la 30 de leghe, se găseau stânci, oceane, continente
şi oraşe. După socotelile mele, trebuia să fm la
aproximativ două sute de leghe depărtare de Islanda.
În ziua aceea mergeam pe o galerie puţin înclinată. Eu
mă aflam în frunte. Unchiul meu ducea unul din
aparatele Ruhmkorf, iar eu pe al doilea, atent să
examinez straturile de granit. Deodată, întorcându-mă
înapoi, am văzut că eram singur. „Asta-i bună, mi-am
spus, pesemne c-am mers prea repede, sau Hans şi
unchiul meu s-au oprit în drum! Acum n-am încotro,
trebuie să mă întorc la ei”. Din fericire, drumul nu urca
prea tare.
166
M-am întors. Am mers aproape un sfert de oră.

Nimeni. Am strigat. Niciun răspuns. Glasul meu se
pierdea, înghiţit de ecourile cavernoase, pe care le
trezise deodată. Începuse să mă cuprindă îngrijorarea.
Mă trecu un for prin tot corpul. „Puţină stăpânire! mi-
am spus cu glas tare. Sunt sigur că-mi voi regăsi
tovarăşii. Doar nu-s două drumuri, şi eu sunt înaintea
lor. Să mă întorc.
Am urcat din nou înapoi, cam vreo jumătate de oră,
ascultând cu încordare dacă nu mă strigă cineva, căci,
în acea atmosferă densă, orice vorbă putea să-mi
ajungă la ureche de oricât de departe. O tăcere
îngrozitoare domnea în imensa galerie. M-am oprit.
Nici nu-mi venea să cred că sunt singur. Preferam să
cred că m-am rătăcit, nu că eram pierdut, căci acela
care se rătăceşte mai poate f găsit. „Fiindcă nu există
alt drum decât ăsta, mi-am spus, şi cum şi ei trebuie
să vină tot pe aici, nu se poate să nu-i întâlnesc. Va f
de ajuns numai să urc. Dar dacă, nevăzându-mă şi
uitând că le-am luat-o înainte, le-o f trecut şi lor prin
gând să se întoarcă înapoi?! Ei bine! Chiar şi-n cazul
ăsta, nimic nu-i pierdut; dacă mă grăbesc, tot îi voi
găsi, asta-i sigur!…”
Repetam aceste ultime cuvinte ca un om care nu-i
convins de cele ce spune. De altfel mi-a trebuit un
timp destul de îndelungat ca să pot desprinde din
mintea mea turbure acestei idei atât de simple şi să le
pot închega în câteva frânturi de frază.
Mă cuprinsese îndoiala. Mergeam eu oare înaintea
lor? Desigur. Hans era în urma mea, iar unchiul venea
după el. Într-un rând, Hans se oprise câteva minute,
pentru a-şi prinde mai bine bagajele pe umăr. Mereu
îmi venea în minte acest amănunt. Probabil că atunci
am luat-o înainte!
„De altfel, mă gândeam eu încurajându-mă, mai am
la îndemână un mijloc sigur pentru a nu mă rătăci, un
167
Jules Verne
fr care să mă călăuzească prin acest labirint, şi care

nu poate să se rupă – e credinciosul meu pârâiaş! N-
am decât să-i urmez cursul şi va trebui să dau cu
siguranţă de urmele tovarăşilor mei!”
Gândul ăsta m-a însufleţit şi m-am aşternut la drum,
fără a pierde o clipă.
Cât de mult am binecuvântat atunci prevederea
unchiului meu care-l oprise pe vânător să astupe
gaura făcută în peretele de granit. După ce ne-a
astâmpărat setea în tot timpul drumului, izvorul
acesta binefăcător îmi servea acum de călăuză prin
întortocheatele subterane ale scoarţei pământeşti.
Înainte de a porni, m-am gândit că mi-ar prinde bine
dacă m-aş spăla niţel. M-am aplecat, aşadar, pentru a-
mi cufunda fruntea în undele „Izvorului lui Hans”…
Dar mare mi-a fost uimirea când, în loc de apă, am
dat peste piatră de granit uscată şi colţuroasă! Pârâul
nu mai curgea la picioarele mele.
27
Cum aş putea să vă descriu desperarea care mă

cuprinsese? Niciun cuvânt din vreo limbă omenească
n-ar putea să-mi redea sentimentele. Eram îngropat
de viu şi condamnat să mor în chinurile foamei şi ale
setei. Fără să vreau mi-am plimbat mâinile înfrigurate
pe podeaua de granit. Cât de uscată mi se părea
stâncă!
Dar cum s-a întâmplat de m-am rătăcit, cum am
părăsit cursul apei? Căci, în adevăr, pârâiaşul nu mai
era aci! Abia atunci mi-am dat seama de ce stăruia o
tăcere atât de stranie în timpul când aşteptam să aud
vreun strigăt al tovarăşilor mei. Nu mai încăpea
îndoială că în momentul când am apucat pe calea
168
aceea lăturalnică, n-am observat de loc că pârâiaşul

nu mai curgea la picioarele mele. Probabil că în
momentul acela se deschisese în faţa mea o bifurcare
a galeriei, şi „Izvorul lui Hans”, ascultând de capriciile
unui alt povârniş, o luase, împreună cu tovarăşii mei,
către adâncimi necunoscute.
Cum să mă întorc? Nu mai aveam la îndemână
niciun indiciu. Picioarele mele nu lăsaseră nicio urmă
pe acest sol granitic. Îmi frământam mintea căutând o
soluţie la această problemă de nedezlegat. Acum,
situaţia mea putea f redată doar printr-un singur
cuvântă pierdut!
Da, pierdut în aceste adâncimi care mi se păreau
uriaşe. Cele 30 de leghe de scoarţă a Pământului îmi
apăsau pe umeri cu o greutate înspăimântătoare. Mă
simţeam strivit.
Am încercat să-mi adun gândurile şi să le îndrept
spre lucrurile de pe pământ. Abia am reuşit. Hamburg,
casa din Königstrasse, biata mea Graüben, toată acea
lume, pierdută pentru mine, îmi trecu repede prin
mintea înspăimântată. Am revăzut apoi, ca prin vis,
diferitele etape ale călătoriei, trecerea oceanului,
Islanda, întâlnirea cu domnul Fridriksson, Snefelsul!
În situaţia în care mă aflam, numai un nebun ar f
putut păstra o umbră de speranţă c-o să mai iasă
vreodată la liman, şi de aceea socoteam că-i mai
cuminte să mă las pradă desperării, decât să mă
amăgesc cu deşertăciuni.
Într-adevăr, ce putere omenească putea să mă
readucă la suprafaţa Pământului şi să desfacă aceste
bolţi enorme care se încovoiau deasupra capului meu?
Cine putea să-mi arate calea cea bună, ca să dau de
tovarăşii mei?
— Ah, unchiule! strigai eu, copleşit de desperare.
A fost singurul cuvânt de imputare pe care i l-am
adresat, căci îmi dădeam seama cât trebuie să sufere,
169
Jules Verne
nenorocitul, din pricina mea, căutându-mă în zadar.

Pierdusem orice nădejde că mi-ar putea veni în
ajutor vreo finţă omenească, şi cum nu mai eram în
stare să încerc nimic pentru a mă salva, m-am gândit
la ajutorul cerului. Amintirile copilăriei mele, a mamei
pe care n-am cunoscut-o decât pe vremea când mă
ţinea în braţe, îmi veniră în minte. Am început să mă
rog, cu toate că aveam foarte puţin dreptul de a f
ascultat de Dumnezeu, căruia mă adresam atât de
târziu, şi l-am implorat din tot sufletul.
Întoarcerea aceasta spre providenţă m-a mai liniştit
şi mi-am putut concentra toate gândurile asupra
situaţiei în care mă găseam.
Mai aveam merinde pentru trei zile şi, din fericire,
bidonul era plin cu apă. Totuşi, nu puteam suporta să
mai stau multă vreme singur. Dar trebuia, oare, să urc
sau să cobor? Trebuia să urc, desigur, să urc mereu!
Să urc până la punctul unde părăsisem izvorul, până
la acea funestă bifurcare de drumuri. De îndată ce-aş
f văzut pârâul curgând la picioarele mele, mi-ar f fost
oricând uşor să mă întorc la vârful Snefelsului.
Cum de nu m-am gândit mai devreme la această
posibilitate? Nu încăpea îndoială că era un mijloc de
scăpare, un mijloc sigur! Deci, cel dintâi lucru pe care-
l aveam de făcut era să dau cât mai curând de
„Izvorul lui Hans”.
M-am sculat şi, sprijinindu-mă de bastonul meu cu
vârful de fer, am început să urc galeria. Panta era
destul de abruptă. Mergeam încrezător şi fără să mă
încurc, ca un om care-i sigur de drumul pe care-l
urmează.
Timp de o jumătate de oră, niciun obstacol nu mi s-a
pus în cale. Am încercat să recunosc drumul după
forma tunelului, după ieşiturile unor stânci, după felul
cum se rânduiau cotiturile, dar niciun semn deosebit
nu mi-a atras atenţia, şi mi-am dat seama în curând
170
că această galerie nu putea să mă ducă la locul ei de

bifurcare. Se înfunda. M-am izbit de un perete de
netrecut şi am căzut pe o stâncă.
Nici n-aş putea descrie ce groază, ce desperare m-
au cuprins atunci. Am rămas încremenit, fără grai.
Ultima mea speranţă se zdrobise de acest perete de
granit.
Pierdut în labirintul ale cărui cotituri se încrucişau în
toate direcţiile, nu mai ştiam încotro să-mi găsesc
scăparea. Nu-mi mai rămânea decât să mor de cea
mai îngrozitoare moarte! Şi, ciudat lucru, îmi veni în
minte că trupul meu, transformat în fosilă, va stârni
mari şi grave discuţii ştiinţifce dacă într-o bună zi va f
descoperit la o adâncime de 30 de leghe în
măruntaiele Pământului! Am vrut să strig, dar de pe
buzele mele uscate nu ieşeau decât accente răguşite.
Gâfâiam. Şi, ca şi când nu m-aş f temut de ajuns, am
fost cuprins de o spaimă şi mai puternică. Lampa mi
se stricase în momentul când am căzut. N-aveam la
îndemână niciun mijloc ca s-o pot repara. Lumina
pălea din ce în ce mai mult şi în curând avea să se
stingă!
Priveam cu înfricoşare cum se micşora efluviul
luminos în serpentina aparatului. Pe pereţii întunecoşi
se desfăşura o procesiune de umbre mişcătoare. Nu
îndrăzneam să mai închid pleoapele, de teamă să nu
pierd şi ultimul strop de lumină! În fecare clipă
aşteptam să dispară, şi întunericul să mă cuprindă cu
totul, să mă înghită.
În sfârşit, în lampă a tremurat ultima licărire. Am
urmărit-o, am sorbit-o avid cu privirea, mi-am
concentrat toată puterea ochilor asupra ei, ca asupra
ultimei senzaţii de lumină ce mi-a fost dat să o simt, şi
apoi am rămas cufundat într-un întuneric desăvârşit.
Am scos un strigăt îngrozitor. Pe pământ, în nopţile
cele mai întunecoase, lumina nu-şi cedează cu
171
Jules Verne
desăvârşire drepturile, nu dispare complet! Ea e

difuză, abia o simţi, dar, oricât de puţină rămâne,
retina ochiului tot o percepe, pe când aici nu poate
reţine nimic. O întunecime de nepătruns mă prefăcea
într-un adevărat orb.
Mi-am pierdut atunci capul. Mi-am ridicat braţele şi,
provocându-mi dureri cumplite, am început să pipăi în
jurul meu. Am luat-o la fugă îndreptându-mi paşii la
întâmplare în acest labirint fără ieşire, coborând
mereu, alergând prin măruntaiele Pământului ca un
locuitor al adâncurilor subterane, strigând după ajutor,
ţipând, urlând, lovindu-mă de vârfurile stâncilor,
căzând şi ridicându-mă însângerat, încercând să sorb
sângele care-mi curgea şiroaie pe faţă, şi aşteptând
mereu ca vreun perete neprevăzut să-mi izbească
capul şi să-l spargă!
Unde avea să mă ducă această smintită alergătură?
Niciodată n-avem s-o ştiu. După mai multe ore, sleit
cu totul de puteri, m-am prăbuşit fără simţiri lângă un
perete al galeriei şi n-am mai ştiut de mine.
28
Când mi-am revenit în fre, faţa mi-era udă, dar udă

de lacrimi. Cât a durat leşinul nu ştiu, căci nu mai
aveam niciun mijloc ca să-mi dau seama de timp.
Nicio singurătate nu s-a putut asemui vreodată cu
aceea în care mă aflam, şi niciodată n-a fost cineva
atât de părăsit!
Din cauza căderii pierdusem mult sânge. Eram
mânjit cu sânge peste tot. Ce rău îmi părea că nu
murisem şi că aveam să trag încă multe! Nici nu
voiam să mai judec. Căutam să gonesc din minte orice
gând şi, învins de durere, mă rostogolii lângă peretele
172
de granit.
Simţeam cum mă cuprinde din nou leşinul şi-mi
dădeam seama că o dată cu el mi se scurgea ultimul
strop de energie când, deodată, un zgomot puternic
îmi lovi auzul. La început semăna cu bubuitul prelung
al tunetului, dar, imediat după aceea, undele sonore
au prins să se piardă în îndepărtatele adâncimi ale
prăpastiei.
De unde venea acest zgomot? Era neîndoios că
fusese produs de vreun fenomen care avusese loc în
sânul masivului terestru.
Cine ştie ce explozie a vreunui gaz, sau ce prăbuşire
de straturi se produsese tocmai atunci!
Am ascultat din nou cu atenţie. Voiam să ştiu dacă
nu cumva se repetă zgomotul. Trecuse aproape un
sfert de oră şi-n galerie domnea tăcere. Nu-mi auzeam
nici măcar bătăile inimii. Deodată, lipind din
întâmplare urechea de perete, mi s-a părut că aud
câteva cuvinte nedesluşite, de neînţeles, îndepărtate.
Am tresărit. „E o halucinaţie!” m-am gândit eu. Dar
nu! Ascultând cu mai multă atenţie, am auzit, într-
adevăr, un murmur de voci. Dar mă aflam într-un hal
de slăbiciune, că nu eram în stare să înţeleg ce se
vorbea. Şi totuşi se vorbea. Eram sigur de asta. O
clipă am stat la îndoială, temându-mă ca aceste
cuvinte să nu fe cumva ale mele, repetate de ecou.
Cine ştie, poate că strigasem eu singur! Mi-am
încleştat buzele şi am lipit din nou urechea de perete.
„Da, nu-ncape îndoială, se vorbeşte! Se vorbeşte!” M-
am târât câţiva paşi mai departe de-a lungul peretelui
şi-am auzit mai clar. Am izbutit să prind numai câteva
cuvinte nesigure, ciudate, de neînţeles. Ele ajungeau
până la mine ca şi cum ar f fost pronunţate foarte
încet, aproape pe şoptite. Cuvântul „forlorad” îl
auzeam repetându-se mereu, cu un accent de durere.
Ce însemna? Cine-l pronunţa? Unchiul meu sau mai
173
Jules Verne
curând Hans? Dar dacă îi auzeam atât de limpede,

atunci însemna că şi ei puteau să mă audă.
— Ajutor! am strigat din toate puterile, ajutor!
Am ascultat, căutând să prind măcar un răspuns, un
strigăt, un suspin. Dar nu se auzea nimic. Au mai
trecut câteva minute. În mintea mea începuse să se
înfripe o lume întreagă de gânduri. Îmi spuneam că
vocea îmi era prea slăbită şi că din pricina asta nu
putea ajunge până la tovarăşii mei. „Căci ei sunt, ei
sunt, cu siguranţă! am repetat eu. Cine altcineva ar f
îndrăznit să se afunde la 30 de leghe sub pământ?”
Am ascultat din nou. Îmi plimbam urechea pe
perete, pentru a găsi punctul matematic unde vocile
păreau că ating maximum de intensitate. Cuvântul
„forlorad” îmi reveni iarăşi în auz, apoi bubuitul acela
de tunet care mă trezise din toropeala mea. „Nu, mi-
am spus, asta-i sigur! Glasurile acestea nu pot
pătrunde prin masivul muntos. Pereţii sunt din granit,
şi n-ar putea trece prin ei nici cea mai puternică
detunătură! Zgomotele ajung cu siguranţă până la
mine chiar prin galerie! Probabil că aci se petrece un
fenomen acustic cu totul special!”
Am ascultat iarăşi, şi de data aceasta… de data
aceasta mi-am auzit limpede numele străbătând
spaţiul.
Era vocea unchiului meu. El vorbea cu călăuza şi
„forlorad” era un cuvânt danez! Atunci am înţeles
totul. Pentru a mă face auzit, trebuia să vorbesc de-a
lungul acestui perete care va avea rolul să-mi ducă
glasul întocmai cum un fr conduce electricitatea.
Dar nu mai aveam timp de pierdut. Dacă tovarăşii
mei s-ar f depărtat cu câţiva paşi, fenomenul de
acustică n-ar mai f avut loc. M-am apropiat deci de
perete şi am pronunţat cât mai distinct cu putinţăă
— Unchiule Lidenbrock!
Aşteptam cu o nelinişte plină de spaimă. Sunetul nu
174
se propagă cu o viteză prea mare; densitatea

straturilor de aer nu-i măreşte viteza, ci doar
intensitatea. După câteva secunde, care mi s-au părut
veacuri, îmi ajunseră la ureche cuvinteleă
— Axel, Axel, tu eşti?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Da, da, eu sunt!…
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Copilul meu, unde eşti?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Pierdut, în cel mai adânc întuneric.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Dar lampa ta?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— S-a stins.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Şi pârâul?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— A dispărut.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Axel, bietul meu Axel, nu-ţi pierde curajul!
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Aşteaptă puţin, sunt istovit! Nu mai am putere să
răspund. Dar vorbeşte-mi dumneata.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Curaj, îmi repetă unchiul meu. Nu mai vorbi, ci
175
Jules Verne
ascultă-mă. Te-am căutat urcând şi coborând galeria,

dar n-a fost chip să te găsim. Ah, cât am plâns după
tine, copilul meu! În sfârşit, bănuind că te afli totuşi pe
drumul izvorului, am coborât din nou, trăgând focuri
de puşcă. Acum, dacă vocile noastre s-au întâlnit,
faptul acesta se datoreşte numai unui fenomen de
acustică! Deocamdată mâinile noastre nu se pot
atinge! Dar nu dispera, dragă Axel! E de ajuns de mult
că ne putem auzi!
M-am gândit câteva clipe şi-o speranţă, încă vagă,
mi-a cuprins sufletul. Uitasem să întreb ceva foarte
important. Mi-am apropiat deci buzele de perete şi am
strigată
— Unchiule!
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Ce-i, copilul meu? am primit răspunsul după
câteva clipe.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Mai înainte de orice, trebuie să ştim ce distanţă
ne desparte.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Asta e uşor.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Ai cronometrul la dumneata?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Da.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Ei bine, scoate-l! Pronunţă numele meu şi
notează exact secunda în care l-ai pronunţat. Eu o să-l
repet îndată ce-mi va ajunge în urechi, şi dumneata
176
vei nota, de asemenea, momentul precis când ţi-a

parvenit răspunsul meu.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Te-am înţeles. Şi jumătatea timpului cuprins între
întrebarea mea şi răspunsul tău va arăta tocmai
durata de care are nevoie vocea mea ca s-ajungă
până la tine.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Foarte bine, unchiule.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Eşti gata?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Da.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Ei bine, fi atent, voi pronunţa numele tău…
Mi-am lipit urechea de perete şi îndată ce am auzit
cuvântul „Axel”, am răspuns imediat „Axel”, apoi am
aşteptat.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— 40 de secunde, spuse atunci unchiul meu. S-au
scurs 40 de secunde între cele două cuvinte. Aşadar,
sunetul a avut nevoie de douăzeci de secunde pentru
a ajunge la mine. Or, la douăzeci de mii de picioare pe
secundă, asta face douăzeci de mii patru sute de
picioare sau o leghe şi jumătate şi o optime. Iată
distanţa care ne desparte!
. . . . . . . . . . . . . .
.
— O leghe şi jumătate! am murmurat eu.
. . . . . . . . . . . . . .
177
Jules Verne
.
— Ei, Axel, trebuie să învingi greutatea asta!
. . . . . . . . . . . . . .
.
— E nevoie să urc sau să cobor?
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Să cobori şi iată de ce. Noi am ajuns la o mare
scobitură, unde se întâlnesc numeroase galerii. După
cum bănuiesc, tot aici trebuie să ducă şi galeria în
care eşti tu, căci toate aceste crăpături, toate aceste
falii ale scoarţei sunt dispuse ca nişte raze în jurul
imensei caverne în care ne aflăm. Scoală-te deci şi
porneşte. Târăşte-te dacă e nevoie, dă-ţi drumul pe
pantele cele mai abrupte, mergi până la capăt, căci
vei găsi braţele noastre gata să te primească… La
drum, copilul meu, la drum!
Aceste cuvinte m-au însufleţit peste măsură.
. . . . . . . . . . . . . .
.
— Adio, unchiule, am strigat. Pornesc chiar acum!
Părăsind locul ăsta, n-o să-mi mai fe în putinţă să
comunic cu dumneata. Aşadar, adio!
. . . . . . . . . . . . . .
.
— La revedere, Axel, la revedere!
. . . . . . . . . . . . . .
.
Au fost ultimele cuvinte pe care le-am mai auzit.
Această surprinzătoare discuţie, schimbată prin
măruntaiele Pământului, la mai mult de o leghe
distanţă, s-a sfârşit cu acele puţine cuvinte de
îmbărbătare şi nădejde.
Am adresat atunci un gând plin de recunoştinţă
Providenţei, căci ea mă condusese prin aceste
imensităţi întunecoase, îndreptându-mi paşii poate
178
spre singurul loc unde glasul tovarăşilor mei a putut

ajunge până la mine. Uimitorul fenomen de acustică
se explică foarte uşor prin una din legile fzicii, şi se
datora formei galeriilor şi conductibilităţii rocilor. De
altfel, sunt numeroase exemple de propagare a
sunetelor abia perceptibile în spaţiile intermediare.
Îmi amintesc că acest fenomen a fost observat în mai
multe locuri; printre altele, în galeria interioară a
Catedralei Sf. Paul din Londra şi, mai ales, în adâncul
acelor curioase peşteri din Sicilia, acele latomii de
lângă Siracuza, dintre care cea mai minunată e
cunoscută sub numele de „Urechea lui Denys”.
Toate aceste gânduri îmi veneau în minte, şi-mi
dădeam foarte bine seama că dacă vocea unchiului
meu putuse ajunge până la mine, nu exista niciun
obstacol între noi. Urmând drumul sunetului, trebuia
în mod neîndoios să dau de tovarăşii mei, dar totul era
să nu mă părăsească puterile. M-am sculat, deci, şi
am pornit-o la drum. Dar, de fapt, mai mult mă târam
decât mergeam. Panta era îndeajuns de abruptă.
Când n-am mai putut altfel, mi-am dat drumul să
alunec pe ea.
În curând, viteza coborârii deveni înspăimântătoare
şi, din clipă în clipă, eram ameninţat să cad. Dar nu
mai aveam nicio putere să mă opresc.
Deodată am văzut că-mi fuge terenul de sub
picioare.
Simţeam cu groază cum mă rostogolesc, săltând ca
o minge, lovindu-mă de colţurile ieşite în afară ale
unei galerii verticale, un adevărat puţ. M-am lovit cu
capul de o stâncă ascuţită şi mi-am pierdut
cunoştinţa.
29
179
Jules Verne
Când mi-am revenit în simţiri, eram întins pe nişte

pături groase, aproape în întuneric. Unchiul veghea la
căpătâiul meu, pândind pe faţa mea cel mai mic semn
de viaţă. La primul meu suspin mi-a luat mâna şi la
prima privire a scos un strigăt de bucurie.
— Trăieşte! Trăieşte!
— Da, am răspuns cu o voce slabă.
— Copilul meu, spuse unchiul meu, strângându-mă
la pieptul lui, acuma eşti salvat!
Am fost foarte impresionat de duioşia care răzbătea
din aceste cuvinte, şi mai ales de îngrijirile cu care
eram înconjurat. Dar a fost nevoie să trec prin
asemenea dureroase încercări pentru ca profesorul să
manifeste o atare dăruire de sentimente. În acest
moment tocmai sosi şi Hans. El văzu că ne ţinem de
mână şi îndrăznesc să afrm că ochii săi exprimau o
vie mulţumire.
— God dag! spuse el.
— Bună ziua, Hans, bună ziua! am şoptit. Şi acum,
unchiule, spune-mi unde ne aflăm?
— Mâine, Axel, mâine. Astăzi eşti încă prea vlăguit.
Ţi-am pus comprese pe cap şi nu trebuie de loc să te
mişti. Dormi, băiete, şi mâine o să afli totul.
— Dar cel puţin spune-mi ce oră e şi în ce zi suntem.
— E ora 11 noaptea, în 9 august, duminică. Şi acum,
îţi interzic să mă mai întrebi ceva înainte de 10
august.
Într-adevăr, eram foarte slăbit, şi de somn ce-mi era
nu reuşeam să ţin ochii deschişi. Aveam nevoie de o
noapte de odihnă, şi peste puţin am adormit cu
gândul că timp de patru zile fusesem izolat cu totul de
tovarăşii mei.
A doua zi, când m-am trezit, m-am uitat în jur.
Culcuşul meu, alcătuit din toate păturile, se afla într-o
peşteră fermecătoare, împodobită cu minunate
180
stalagmite, şi pe jos era presărat un nisip foarte fn.

Înăuntru domnea o semi-obscuritate. Deşi nu vedeam
aprinsă nicio torţă şi nicio lampă, totuşi de afară
venea o lumină inexplicabilă, care se furişa printr-o
deschizătură îngustă a peşterii. Am auzit, de
asemenea, şi un murmur vag şi nedefnit, asemănător
cu geamătul valurilor ce se sparg de mal şi, uneori, cu
şuieratul vântului.
Mai întâi m-am întrebat dacă sunt treaz, dacă nu
cumva mai visez sau dacă totul nu e decât o simplă
închipuire a creierului meu, zguduit în cădere. Totuşi
nici ochii şi nici urechile nu se puteau înşela până într-
atâta…
E o rază luminoasă ce se furişează de afară prin
această crăpătură a stâncilor! Şi aud destul de clar
murmurul valurilor şi şuieratul vântului! Oare mă
înşel, sau ne-am reîntors la suprafaţa Pământului? A
renunţat oare unchiul meu la expediţia sa, sau a
terminat-o cu bine?
Pe când îmi frământam mintea cu astfel de întrebări
de nedezlegat, intră profesorul.
— Bună ziua, Axel! spuse el vesel. Pun rămăşag că
te simţi bine!
— Desigur, i-am răspuns, ridicându-mă în capul
oaselor.
— Nici nu se putea altfel, căci ai dormit liniştit.
Hans şi cu mine am vegheat pe rând la căpătâiul
tău şi ne-am dat seama că te vindeci văzând cu ochii.
— Într-adevăr, mă simt cu totul înviorat, şi, ca
dovadă, o să vă onorez prânzul pe care veţi binevoi să
mi-l serviţi!
— O să mânânci îndată, băiete! Nu mai ai febră.
Hans ţi-a uns rănile cu un fel de unsoare al cărei
secret îl deţin numai islandezii, şi s-au cicatrizat
minunat. E un om nemaipomenit vânătorul nostru!
În timp ce vorbea, unchiul meu mi-a adus câteva
181
Jules Verne
merinde, pe care le-am înghiţit pe nemestecate, în

ciuda recomandărilor sale de-a mânca mai liniştit.
Înfulecam de zor şi-l copleşeam cu întrebări la care el
se grăbea să răspundă.
Am aflat atunci că m-am prăvălit într-un puţ
aproape perpendicular, care ducea tocmai la galeria
principală. Cum ajunsesem la capătul lui în mijlocul
unui torent de pietre, din care cea mai mică ar f fost
sufcientă pentru a mă zdrobi, era neîndoios că o
parte din pereţii galeriei alunecaseră o dată cu mine.
Şi aşa s-a întâmplat că îngrozitorul vehicul m-a dus
până în braţele unchiului meu, unde am căzut
însângerat şi fără cunoştinţă.
— Ehe, făcu el, e de mirare cum ai scăpat, că te-a
pândit moartea de o mie de ori! Dar, pentru
Dumnezeu, să nu ne mai despărţim, căci altfel riscăm
să nu ne mai revedem niciodată.
„Să nu ne mai despărţim!” Aşadar, călătoria încă nu
se sfârşise? Am deschis nişte ochi mari, şi văzându-
mă cât sunt de surprins, unchiul meu se grăbi să mă
întrebeă
— Ce ai, Axel?
— Vreau să te întreb ceva. Spui că am scăpat teafăr
şi pe deplin sănătos?
— Fără îndoială.
— Am toate mădularele nevătămate?
— Desigur.
— Dar capul?
— E la locul lui, pe umeri, doar că are câteva
lovituri.
— Mi-e frică să nu mi se f tulburat mintea.
— Să se f tulburat?!
— Nu glumesc de fel. Nu ne aflăm acum la suprafaţa
Pământului?
— Da’ de unde!…
— Atunci se vede că am înnebunit, căci văd lumina
182
zilei, aud şuierul vântului şi zgomotul valurilor mării,

care se sparg de mal!…
— A, numai lucrul ăsta te nelinişteşte?…
— Unchiule, nu vrei să-mi explici?…
— N-o să-ţi explic nimic, căci nu se poate da încă
vreo explicaţie, dar o să te convingi singur că geologia
nu şi-a spus încă ultimul cuvânt.
— Să ieşim de aici! am strigat eu, ridicându-mă
brusc.
— Încă nu, Axel, încă nu, căci aerul de afară ţi-ar
putea face rău.
— Aerul de afară?
— Da. N-auzi? Bate un vânt destul de puternic şi nu
vreau să dai piept cu el.
— Te asigur că mă simt destul de zdravăn.
— Mai ai puţină răbdare, băiete. Dacă te-ai
îmbolnăvi din nou, ne-am afla într-o mare încurcătură.
Nu trebuie să pierdem nicio clipă de prisos, căci s-ar
putea ca traversarea să dureze mult.
— Traversarea?
— Da, odihneşte-te bine încă azi, findcă mâine o să
ne îmbarcăm.
— Să ne îmbarcăm?
Acest ultim cuvânt mă făcu să sar în sus. Cum? Să
ne îmbarcăm? Dar ce, parcă aveam de trecut vreun
fluviu, vreun lac sau vreo mare? Ne aştepta oare
vreun vas în nu ştiu ce port subpământean? Ardeam
de curiozitate să aflu despre ce-i vorba. Unchiul meu
încercă zadarnic să mă oprească pe loc. Dacă văzu că
nerăbdarea mi-ar face mai mult rău decât dacă mi-ar
satisface dorinţele, el se înduplecă. M-am îmbrăcat
repede. Dintr-o precauţiune exagerată, m-am învelit
cu una din pături şi am ieşit din peşteră.
30
183
Jules Verne
La început n-am văzut nimic. Ochii mei, care se

dezobişnuiseră cu lumina, s-au închis brusc. Când am
putut să-i redeschid, am rămas mai mult uimit decât
încântat.
— Marea! am strigat eu.
— Da, răspunse unchiul meu, „Marea Lidenbrock”,
şi-mi place să cred, că niciun navigator nu-mi va
disputa cinstea de a o f descoperit şi dreptul de a-i f
dat numele meu!
Cât vedeai cu ochii, se întindea o pânză de apă
nemărginită, care părea să fe începutul unui lac sau
al unui ocean. Ţărmul foarte mult scobit oferea
ultimelor ondulaţii ale valurilor un nisip fn, auriu,
presărat cu scoici mici, unde-şi avuseseră lăcaşul
primele finţe de pe pământ. Valurile se spărgeau cu
acel murmur sonor, specifc spaţiilor închise, dar
vaste. O spumă străvezie
184
185
Jules Verne
zbura pe luciul apei, purtată de suflarea unui vânt

uşor şi câteva picături ajunseră până la mine şi mă
stropiră pe faţă. Pe această plajă, uşor înclinată, la
aproape o sută de stânjeni de marginea valurilor, se
sfârşeau, înaintând în mare, proptelele stâncilor
enorme, care se lărgeau în partea de sus, ridicându-se
la o ameţitoare înălţime.
Unele din ele, sfâşiind ţărmul cu colţurile lor
ascuţite, formau capuri şi promontorii roase de dinţii
talazurilor. Ochiul urmărea, cât putea să cuprindă cu
privirea, aceste mase, care se proflau limpede pe
fundalul înceţoşat al orizontului.
Era un adevărat ocean, cu ţărmuri care coteau
capricios, dar pustii şi cu un aspect îngrozitor de
sălbatic.
Dacă privirile mele puteau să se plimbe până hăt
departe pe această mare, apoi acest lucru se datora
unei lumini „speciale” care te făcea să desluşeşti cele
mai mici detalii. Nu era lumina soarelui, cu fascicolele
sale strălucitoare şi iradiaţia splendidă a razelor şi nici
strălucirea palidă şi vagă a astrului nopţii care doar
reflectă lumina soarelui, fără să dea însă căldură.
Intensitatea acestei lumini speciale, împrăştierea ei
difuză, albeaţa ei puternică, dar uscată, temperatura
ei îndeajuns de mică, strălucirea ei, superioară în
realitate aceleia a lunii, arătau în mod evident că e de
origină electrică. Era ca o auroră boreală, un fenomen
cosmic continuu, care avea loc în această uriaşă
peşteră care putea cuprinde un ocean.
Bolta suspendată deasupra capului meu, cerul, dacă
vreţi, părea alcătuit din nori mari, din aburi mişcători
şi schimbători, care, prin efectul condensării, trebuiau,
în anumite zile, să se transforme în ploi torenţiale. La
început nu mi-a venit să cred că sub o presiune atât
de puternică a atmosferei, evaporarea apei ar putea
să se producă, şi totuşi, printr-un fenomen fzic pe
186
care nu-l înţelegeam, în aer pluteau pături largi de

nori. Dar „era frumos”. Iradiaţiile electrice dădeau
naştere la uimitoare jocuri de lumină, care se
răsfrângeau pe suprafaţa norilor aflaţi foarte sus. Pe
volutele lor inferioare se desenau umbre vii, şi,
deseori, între două straturi despărţite, o rază aluneca
până la noi cu o intensitate deosebită. Dar oricât ar f
fost de puternică lumina, ea nu se putea compara cu
aceea a soarelui, deoarece nu radia căldură. Din
această pricină, priveliştea era tristă şi nespus de
melancolică. În locul unui cer spuzit de stele
strălucitoare, simţeam deasupra acestor nori o boltă
de granit care mă strivea sub greutatea ei. Şi, la drept
vorbind, oricât de imens era acest spaţiu, el n-ar f
fost de ajuns nici pentru plimbarea celui mai puţin
ambiţios dintre sateliţi!…
Mi-am amintit atunci de acea teorie a unui căpitan
englez, care asemăna Pământul cu o vastă sferă,
goală în interior, şi în care aerul se menţinea luminos
din cauza presiunii sale, în timp ce doi aştri, Pluton şi
Proserpina, îşi descriau în acest spaţiu misterioasele
lor orbite. Oare cele spuse de el erau adevărate? Ceea
ce pot afrma e că ne aflam, într-adevăr, închişi într-o
enormă scobitură. Nu-i puteai judeca nici lărgimea,
căci ţărmurile ei se întindeau cât vedeai cu ochii, şi
nici de lungime nu-ţi puteai da seama, căci privirea ţi-
era la un moment dat oprită de-o linie orizontală cam
nesigură. În ceea ce priveşte înălţimea, trebuie că
trecea de câteva leghe. Ochiul nu putea să zărească
pilonii de granit pe care se sprijinea bolta, ci doar un
nor imens, atârnând în atmosferă, a cărui înălţime
depăşea cu vreo două mii de stânjeni altitudinea
superioară a vaporilor tereştri, şi care se datora, fără
îndoială, densităţii considerabile a aerului.
Cuvântul „peşteră” nu zugrăveşte întocmai acest
spaţiu imens. Din păcate, cuvintele omeneşti sunt
187
Jules Verne
neîndestulătoare pentru a exprima tot ce vede acela

care se hazardează în abisurile globului.
Nu eram în stare să-mi explic existenţa unei astfel
de scobituri. Să se f produs, oare, prin răcirea scoarţei
pământeşti? Din povestirile călătorilor aflasem de
unele peşteri celebre, dar niciuna dintre ele nu avea
asemenea dimensiuni.
Peştera Guakhara, din Columbia, cercetată de
savantul Humboldt, a fost străbătută de el pe o
distanţă de două mii cinci sute de picioare, fără să-i f
dat de fund, dar e puţin probabil că se întinde mult
peste această lungime. Imensa Peşteră a Mamutului
din Kentucky are, de asemenea, proporţii gigantice,
căci bolta ei se înalţă la 500 de picioare, deasupra
unui lac fără fund. Nici ei nu i s-a dat de capăt, deşi
mai mulţi călători au parcurs-o pe o distanţă depăşind
zece leghe în interiorul ei. Dar ce însemnau
amândouă, faţă de uriaşa scobitură subpământeană
pe care o admiram eu, cu cerul său de vapori, cu
iradiaţiile sale electrice şi cu o mare întinsă, închisă
între ţărmurile ei! Închipuirea mea se zbătea
neputincioasă în faţa acestei imensităţi.
Contemplam în tăcere toate aceste minuni. Îmi
lipseau cuvintele ca să pot exprima cu adevărat ceea
ce simţeam. Mi se părea că mă găsesc pe vreo
planetă îndepărtată, pe Uranus sau Neptun şi că
asistăm la nişte fenomene cu totul necunoscute unui
„pământean”.
Aceste senzaţii trebuiau să fe redate prin cuvinte
noi, pe care mintea mea nu era în stare să le
scornească.
Priveam, reflectam şi admiram totul, cu un fel de
uimire amestecată cu groază.
Surpriza şi noutatea unei asemenea privelişti îmi
îmbujorară faţa; simţeam că mirarea ce mă
cuprinsese era un adevărat leac pentru mine şi că-mi
188
grăbeam vindecarea prin această nouă terapeutică.

Adevărul e că aerul tare şi foarte dens mă înviora,
dând mai mult oxigen plămânilor mei.
E lesne de înţeles bucuria fără margini pe care o
simţeam, respirând acest aer încărcat cu umede
emanaţii saline, după cele 47 de zile petrecute prin
galerii strâmte şi întortocheate. Nu-mi părea rău că
părăsisem grota întunecoasă. Unchiul meu, care se
obişnuise cu priveliştile acelea minunate, nu se mai
mira de fel.
— Eşti în stare să te plimbi puţin? mă întrebă el.
— Fireşte. Cred că nimic nu poate f mai plăcut.
— Ei bine, atunci dă-mi braţul, şi să urmăm cotiturile
ţărmului.
Am acceptat bucuros şi-am pornit-o pe malul
acestui nou ocean. Pe stânga se înălţau stânci
abrupte, căţărate unele peste altele, formând o
îngrămădire uriaşă, care-ţi producea o impresie
uimitoare. Pe laturi se rostogoleau nenumărate
cascade, care curgeau ca nişte pânze de apă limpezi
şi răsunătoare. Câţiva aburi uşori săltau din stâncă în
stâncă, arătând locul izvoarelor calde, iar pâraiele
şerpuiau leneşe înspre bazinul comun, de parcă ar f
căutat pe povârnişuri prilejul de a murmura şi mai
plăcut.
Printre ele am recunoscut şi „Izvorul lui Hans”,
credinciosul nostru tovarăş de drum, care se pierdea
liniştit în mare, ca şi cum n-ar f făcut altceva de la
începutul lumii.
— De acum înainte n-o să-l mai vedem, şi-o să ne
lipsească! am spus eu, suspinând.
— Ce-are a face! făcu profesorul; el sau altul,
totuna-i!
Am găsit că răspunsul vădea o oarecare
nerecunoştinţă. Dar în clipa aceea, atenţia îmi fu
atrasă de o privelişte neaşteptată. La vreo 500 de
189
Jules Verne
paşi, pe un promontoriu înalt, ne apăru înaintea

ochilor o pădure deasă. Era alcătuită dintr-o mulţime
de copaci de mărime mijlocie, în formă de umbrelă, cu
contururile bine desenate şi geometrice. Curenţii
atmosferici păreau că n-au nicio influenţă asupra
frunzişului lor şi, cu toată bătaia vântului, ei rămâneau
nemişcaţi, de parcă ar f fost nişte cedri împietriţi.
Am grăbit pasul. Nu ştiam ce nume să dau acestori
arbori ciudaţi. Făceau ei oare parte din cele două sute
de mii de specii vegetale cunoscute până acum, sau
trebuia să le acordăm cumva un loc special în flora
vegetaţiilor lacustre? Nu! Când am ajuns la umbra lor,
surpriza mea s-a transformat în admiraţie.
În adevăr, mă aflam în faţa unor specii care
creşteau şi pe pământ, numai că aici erau croite după
un tipar uriaş. Unchiul meu le spuse imediat pe nume.
— E o pădure de ciuperci, mă lămuri el. Şi nu se
înşela de fel. Închipuiţi-vă ce dezvoltare au luat aceste
plante care se simt bine în mediile calde şi umede!
Ştiam că Licoperdon giganteum atinge, după părerea
lui Bulliard, o circumferinţă de opt-nouă picioare, dar
aci era vorba de ciuperci albe, înalte de treizeci-
patruzeci de picioare, cu o pălărie care avea un
diametru cam de aceeaşi mărime. Şi erau cu miile.
Lumina nu reuşea să pătrundă prin umbra deasă a
pădurii şi un întuneric desăvârşit domnea sub aceste
domuri suprapuse ca acoperişurile rotunde ale unei
cetăţi africane.
Am vrut să mă afund mai adânc în pădure, dar m-a
cuprins un frig de moarte. Totuşi am rătăcit o
jumătate de oră sub aceste bolţi cărnoase şi umede, şi
când ne-am intors pe malul mării a fost o adevărată
binefacere.
Dar vegetaţia acestui ţinut subteran nu era formată
numai din ciuperci. Mai încolo se înălţau, în grupuri,
numeroşi alţi arbori cu frunzişul decolorat. Nu era
190
greu să-i recunoştiă erau modeştii arbuşti ai

pământului, care aici aveau dimensiuni fenomenale,
licopode gigantice de 100 de picioare, sigilarii uriaşe,
ferigi arborescente, înalte ca brazii care cresc la mari
altitudini, lepidodendroni cu tulpinile cilindrice
bifurcate şi terminate cu frunze lungi şi zburlite, cu
perii aspri ca nişte monstruoase plante grase.
— Uimitor, măreţ, splendid! exclama unchiul meu.
Iată întreaga floră a erei secundare. Iată modestele
plante care cresc în grădinile noastre şi care în
primele secole de existenţă a globului se transformau
în arbori! Priveşte, Axel, admiră! Nici unui botanist nu
i-a fost dat vreodată să se afle în faţa unor asemenea
specii!
Asta-i o adevărată sărbătoare…
— Ai dreptate, unchiule. Se pare că providenţa a
vrut să conserve în această seră imensă plantele
antediluviene, pe care intuiţia şi priceperea oamenilor
de ştiinţă le-a reconstituit într-un chip atât de perfect.
— Bine zici, băiete, e o seră, dar te-ai exprima şi mai
bine dacă ai adăuga că ne găsim, poate, şi într-o
menajerie.
— Într-o menajerie?
— Da, fără îndoială! Priveşte ţărâna pe care o
călcăm, oasele astea împrăştiate pe jos.
— Într-adevăr, oase, strigai eu. Da, oase de animale
antediluviene!
M-am aplecat repede asupra acestor rămăşiţe.
Datorită fosfatului de calciu, aceste resturi
înfruntaseră secolele şi se păstraseră intacte. Oasele
gigantice semănau cu nişte trunchiuri de arbori uscaţi
şi le recunoşteam pe toate, fără cea mai mică şovăire.
— Iată falca de jos a unui mastodont, am spus eu;
iată molarii unui dinoterium; iată şi un femur, care nu
se poate să f aparţinut decât celui mai mare dintre
aceste animale, unui megaterium. Da, într-adevăr, o
191
Jules Verne
menajerie. Aceste oase n-au fost aduse până aici de

un cataclism. Fără îndoială că animalele au trăit pe
ţărmurile mării subterane, la umbra plantelor
arborescente. Iată, văd şi schelete întregi. Şi totuşi…
— Totuşi? întrebă unchiul meu.
— Nu înţeleg ce caută asemenea patrupede în
peştera asta de granit.
— De ce?
— Fiindcă animalele n-au apărut pe pământ decât în
era secundară, când terenul sedimentar, format din
aluviuni, a înlocuit rocile incandescente,
precumpănitoare în era primară.
— Ei bine, Axel, se poate da un răspuns foarte
simplu obiecţiunii tale, şi anume, că acest teren e un
teren sedimentar.
— Cum?! La o asemenea adâncime sub suprafaţa
Pământului?!
— Fără îndoială, şi acest fapt se poate explica prin
manifestările geologice care au avut loc. Într-o
anumită perioadă, Pământul era format dintr-o scoarţă
elastică, supusă unor mişcări alternative de sus în jos,
datorită legilor atracţiei. Or, e probabil că s-au produs
prăbuşiri şi că o parte a terenurilor sedimentare a fost
târâtă în fundul prăpăstiilor deschise pe neaşteptate.
— Se poate să se f întâmplat aşa. Dar dacă în
aceste regiuni subterane au trăit cumva animale
antediluviene, cine ne poate asigura că vreunul din
acei monştri nu mai rătăceşte încă şi azi în mijlocul
pădurilor întunecoase sau în spatele stâncilor
povârnite?
La gândul acesta mi-am plimbat cu oarecare emoţie
privirile în jurul meu, cercetând diferitele puncte ale
orizontului, dar nicio finţă vie nu apărea pe aceste
ţărmuri pustii. Mă simţeam puţin obosit şi m-am dus
să mă aşez la capătul unui promotoriu, la picioarele
căruia valurile se spărgeau cu zgomot. De aci
192
îmbrăţişam cu privirea tot golful acesta format printr-o

zdrenţuire a coastei. În fund, între stâncile piramidale,
se desluşea un mic port. Apele sale calme dormeau la
adăpost de orice suflare a vântului. O corabie şi două
sau trei goelete ar f putut pluti uşor în acest bazin
natural. Aproape că mă aşteptam să văd vreun vas cu
pânzele sus, pornind în larg, împins de vântul dinspre
miazăzi.
Dar această iluzie se risipi curând. Eram totuşi
singurele finţe vii în această lume subpământeană. În
unele momente, când vântul contenea să mai sufle,
pe stâncile aride se lăsa o tăcere mai adâncă decât
tăcerile deşertului şi tăcerea asta cobora, plutind, şi
pe suprafaţa oceanului. Căutam atunci să străpung cu
privirea ceţurile îndepărtate, să sfâşii această perdea
aruncată pe fundalul misterios al orizontului. Ce de
întrebări mi se înghesuiau pe buze! Unde se sfârşea
marea aceasta?
Până unde se întindea? Putea-vom oare vreodată să
o străbatem şi să ajungem pe ţărmul opus? În ceea
ce-l privea pe unchiul meu, el nu se îndoia de acest
lucru.
Trebuie să spun că şi eu o doream, dar, totodată,
mă şi temeam.
Am contemplat aproape o oră această privelişte
minunată. După aceea am luat-o din nou pe ţărm,
pentru a ne întoarce la peştera noastră şi, sub
imperiul celor mai ciudate gânduri, am adormit adânc.
31
A doua zi m-am trezit complet vindecat. M-am

gândit că o baie mi-ar face foarte bine şi de aceea m-
am dus să mă scald câteva minute în apele acestei
193
Jules Verne
Mediterane. Cred că n-am greşit botezând-o astfel,

findcă, dintre toate, numele acesta i se potrivea cel
mai bine.
M-am întors degrabă, căci mi se făcuse o foame de
lup. Hans se pricepea să pregătească bucatele; de
altfel, acum avea apă şi foc din belşug, aşa că putea
să mai schimbe puţin felurile de mâncare. La desert
ne-a servit câteva ceşti de cafea, şi delicioasa băutură
parcă niciodată nu mi s-a părut mai plăcută la gust.
— Acum, spuse unchiul meu, s-apropie ora fluxului,
şi nu se cade să pierdem ocazia de a-l studia…
— Cum, fluxul? am strigat eu.
— Da! Şi de ce te miri aşa?…
— Influenţa lunii şi a soarelui se resimte până aici?!
— De ce nu? Oare corpurile nu sunt supuse atracţiei
universale în totalitatea lor? Pentru ce marea asta ar
face excepţie? Ei bine, află că şi ea e supusă legilor
universale. De aceea, cu toată presiunea atmosferică
ce se exercită la suprafaţa ei, o s-o vezi înălţându-se
ca şi Atlanticul.
Peste câteva clipe călcam pe nisipul malului, în timp
ce valurile se prelingeau puţin câte puţin înspre plajă.
— Iată, a şi început să se formeze valul, am strigat
eu.
— Da, Axel, şi după spuma pe care o lasă, nu mă-
ndoiesc că marea o să se ridice la o înălţime de
aproape zece picioare.
— Uimitor!
— Nu, e fresc.
— Orice ai zice, unchiule, toate astea mi se par
extraordinare şi aproape că nu-mi cred ochilor. Cine
şi-ar f închipuit vreodată că în aceste abisuri
subpământene ar putea să existe un ocean adevărat,
cu flux şi reflux, bătut de vânturi şi furtuni?!
— Şi de ce nu? Cunoşti oare vreo lege a fzicii care
să se opună?
194
— Nu cunosc, de vreme ce am înlăturat teoria

căldurii existente în centrul Pământului.
— Deci, până aici, teoria lui Davy e justifcată?
— După cât se vede, da! Şi trebuie să tragem
concluzia că nimic nu contrazice existenţa mărilor sau
a altor ţinuturi în interiorul globului.
— Fără îndoială, dar nu-s locuite.
— Crezi? La urma urmei, apele astea de ce n-ar
adăposti câţiva peşti de o speţă necunoscută?
— Ştiu şi eu, s-ar putea să fe. Dar până acum n-am
zărit niciunul.
— Ei bine, nimic nu ne împiedică să ne facem nişte
undiţe. Poate că şi aici cârligul o să se dovedească la
fel de folositor ca şi în apele de la suprafaţa
Pământului…
— Vom încerca, Axel, căci se cuvine să pătrundem
toate tainele acestor meleaguri noi.
— Dar în ce loc ne aflăm, unchiule, căci până acu’
am uitat să te întreb? Şi de bună seamă că
instrumentele dumitale ţi-au dat de mult răspunsul.
— În linie orizontală, ne găsim la 350 de leghe de
Islanda.
— Chiar atât să fe?
— Sunt sigur că nu mă înşel nici cu 500 de stânjeni.
— Şi busola arată tot sud-estul?
— Da, cu o înclinaţie spre apus de 19 grade şi 42 de
minute, la fel ca şi pe Pământ. În ce priveşte însă
înclinaţia sa, se petrece un fapt curios, pe care l-am
observat cu cea mai mare atenţie.
— Care anume?
— În loc să se încline înspre pol, aşa cum se
întâmplă totdeauna în emisfera boreală, acul are o
tendinţă cu totul contrară.
— Cu alte cuvinte, trebuie să tragem concluzia că
punctul de atracţie magnetică se află cuprins între
suprafaţa pământului şi locul unde suntem acum.
195
Jules Verne
— Exact. Şi e probabil că dacă am f ajuns în

regiunile polare, pe la 70 de grade, unde James Ross a
descoperit polul magnetic, am vedea acul ridicându-se
vertical. Deci, acest misterios centru de atracţie nu se
află situat la o mare adâncime.
— Asta-i neîndoios! Iată un fapt pe care ştiinţa nici
nu l-a bănuit măcar.
— Ştiinţa, băiete, e alcătuită din erori, pe care e
bine să le săvârşeşti, căci ele duc, încetul cu încetul,
spre adevăr.
— Şi la ce adâncime ne aflăm?
— La o adâncime de 35 de leghe.
— Aşadar, am spus eu, privind harta, deasupra
noastră se întinde partea muntoasă a Scoţiei, sau, şi
mai exact, Munţii Grampieni, al căror vârf veşnic
acoperit cu zăpadă se ridică la o înălţime ameţitoare.
— Da, răspunse profesorul, râzând. E cam grea
povara pe care o ducem în spinare, dar bolta e solidă;
marele arhitect al Universului a construit-o din
materiale trainice şi niciodată omul n-a fost în stare să
facă una la fel, de o asemenea proporţie! Căci, ce sunt
bolţile podurilor şi ogivele catedralelor pe lângă
această boltă cu o rază de trei leghe, sub care un
ocean îşi poate desfăşura în voie clocotul furtunilor?
— O, să nu crezi că m-aş teme că cerul o să cadă
peste mine! Dar, unchiule, ce proiecte mai ai? Nu te
gândeşti încă să ne întoarcem la suprafaţa
Pământului?
— Să ne întoarcem?! Ei aş! Dimpotrivă, o să ne
continuăm drumul, findcă până acu’ totul a mers atât
de bine!
— Totuşi, nu văd cum am putea să mergem mai
departe, că doar înaintea noastră se întinde pânza
asta nesfârşită de apă!…
— Nu te teme, nu-s atât de zănatic, să mă arunc
orbeşte!… Dar dacă oceanele nu-s, de fapt, decât
196
nişte lacuri, findcă sunt înconjurate de ţărmuri, cu

atât mai mult marea asta interioară e tot un lac, căci
doar e ţărmurită de masivul de granit.
— Nu încape îndoială că-i aşa!
— Atunci?! sunt sigur că pe celălalt mal vom găsi
noi drumuri.
— Cam ce lungime socoţi că are oceanul ăsta?
— 30 sau 40 de leghe.
— Ah, am exclamat, gândindu-mă că s-ar putea să
nu fe tocmai exactă aprecierea.
— Deci, n-avem timp de pierdut, şi chiar de mâine o
să pornim pe mare.
Fără să vreau, am căutat din ochi vasul care urma
să ne transporte.
— Vasăzică, ne vom îmbarca!… am spus eu. Biiine!
… Şi pe ce vas vom porni?
— Nu vom călători pe un vas, băiete, ci pe o plută
bună şi trainică.
— Pe o plută! am strigat, cuprins de uimire. O plută
e la fel de imposibil de construit aici, ca şi un vapor, şi
nu văd…
— E drept că nu vezi, dar dacă ai f atent, ai putea
auzi!
— Ce să aud?
— Nişte lovituri de ciocan care te vestesc că Hans s-
a şi apucat de lucru.
— Face o plută?
— Da.
— Cum, a şi doborât arborii cu securea?
— Nu! Arborii erau doborâţi… Vino, şi-o să-l vezi
cum lucrează.
După un sfert de oră de mers, am ajuns pe partea
cealaltă a promontoriului care forma micul port
natural. Acolo l-am zărit pe Hans lucrând fără preget.
Doar câţiva paşi mă mai despărţeau de el. Spre marea
mea mirare, pe nisip se odihnea o plută pe jumătate
197
Jules Verne
terminată. Era întocmită din nişte bârne dintr-un lemn

cu totul special, şi avea numeroase podine. După
lemnele curbate şi alţi buşteni, care stăteau
împrăştiaţi pe pământ, ai f zis că se construieşte aci
nu o plută, ci o întreagă flotă.
— Unchiule, i-am strigat, din ce fel de lemn e
făcută?
— Din pin, brad şi alte specii de conifere nordice,
mineralizate sub acţiunea apelor mării.
— E cu putinţă asta?
— Desigur. E ceea ce numim „surtarbrandur” sau
lemn fosilă.
— Atunci trebuie să aibă duritatea pietrei, ca şi
lihniţii, şi nu va putea să plutească.
— Se întâmplă uneori şi ceea ce spui. Într-adevăr,
unii buşteni au devenit adevăraţi antraciţi, dar alţii,
cum sunt aceştia, n-au suferit încă decât un început
de transformare fosilă. Priveşte şi ai să te convingi pe
dată, adăugă unchiul meu, zvârlind în mare una din
acele preţioase „fosile”. Bucata de lemn dispăru
pentru o clipă, dar curând reveni la suprafaţă şi se
lăsă în voia valurilor.
— Ei, te-ai convins? mă întrebă unchiul meu.
— Pe deplin! Şi convingerea mea e cu atât mai
mare, cu cât faptul e de necrezut!
A doua zi, seara, datorită îndemânării lui Hans, pluta
era gata; avea o lungime de 10 picioare şi o lăţime de
cinci. Bârnele erau legate între ele cu frânghii groase
şi păreau că oferă destule garanţii viitorilor călători.
De altfel, de îndată ce fu lansată pe Marea Lidenbrock,
pluta lunecă uşor, de parcă ar f fost de când lumea pe
apă.
32
198
În ziua de 13 august ne-am sculat dis-de-dimineaţă.

Ca să înaintăm mai repede şi cu mai puţin efort,
trebuia să amenajăm pluta. De aceea am improvizat
catargul din două bastoane prinse unul de altul, varga
de vântrelă dintr-un al treilea şi pânza din păturile
noastre. Nu ne lipseau nici frânghiile. Totul era trainic
întocmit.
La ora 6, profesorul dădu semnalul de plecare.
Proviziile, bagajele, instrumentele, armele şi o
însemnată cantitate de apă dulce, strânsă din
găvanele stâncilor, se găseau rânduite la locul lor.
Hans meşterise şi o cârmă, care îi îngăduia să
conducă pluta cu mai multă siguranţă, şi acum se afla
lângă ea. Am desfăcut odgonul care ne ţinea pironiţi
de mal.
Pânza fu îndreptată spre partea dincotro bătea
vântul şi am pornit degrabă în larg. După câteva clipe,
profesorul, care ţinea ca toate locurile noi să capete
câte o denumire geografcă, propuse ca micul port de
unde am plecat să poarte numele meu.
— Ştii ce, aş propune un alt nume.
— Care?
— Numele lui Graüben. Portul Graüben!… S-ar
potrivi foarte bine pe hartă!
— Fie! Să se numească Portul Graüben!
Iată în ce chip numele iubitei mele virlandeze fu
legat de expediţia noastră aventuroasă. Vântul sufla
dinspre nord-est. Înaintam foarte repede, cu vântul în
spate. Straturile foarte dense ale atmosferei aveau o
putere considerabilă şi umflau pânza întocmai ca un
puternic ventilator. După o oră, unchiul meu putu
socoti destul de exact viteza cu care navigam.
— Dacă o să mergem tot aşa, spuse el, vom face pe
puţin treizeci de leghe în douăzeci şi patru de ore, şi în
curând o să ajungem la celălalt ţărm.
199
Jules Verne
N-am răspuns nimic, ci m-am aşezat la o margine a

plutei. Coasta de miazănoapte începea să se piardă la
orizont. Cele două braţe ale ţărmului se deschideau
larg, ca şi cum ar f vrut să ne uşureze plecarea.
Înaintea ochilor mei se întindea o mare fără de sfârşit.
Nori mari îşi plimbau cu repeziciune umbra cenuşie
peste apele acestea posomorâte, parcă apăsându-le
greu. Razele argintii ale luminii electrice, care se
reflectau ici şi colo prin stropii de apă, împresurau
pluta cu o ploaie de scântei luminoase. În curând nu
se mai văzu nicio urmă de uscat, orice punct de reper
dispăru, şi dacă n-ar f fost dâra spumoasă a plutei, aş
f putut crede că stăm pe loc.
Spre prânz am întâlnit alge uriaşe, care se ondulau
pe suprafaţa valurilor. Cunoşteam puterea de
rezistenţă a acestor plante, care reuşesc să-şi ducă
viaţa la o adâncime de peste douăsprezece mii de
picioare pe fundul mărilor, se fecundează la presiuni
de 400 de atmosfere şi deseori formează reţele atât
de puternice, încât împiedică mersul vapoarelor; dar
nu mi-aş f închipuit niciodată că ar putea să existe
specii atât de gigantice ca acele din Marea
Lidenbrock.
Pluta noastră înainta pe lângă fucuşi lungi de 3-
4000 de picioare, care păreau nişte şerpi imenşi, ce se
întindeau cât vedeai cu ochii.
Ceasuri întregi mă distram urmărind cu privirea
panglicile acelea nesfârşite, crezând mereu că le dau
de capăt, dar, până la urmă, răbdarea îmi era înşelată
şi rămâneam numai cu uimirea.
Ce forţă a putut să dea naştere unor astfel de
plante, şi care va f fost aspectul Pământului în
primele veacuri de la formarea sa, când, sub acţiunea
căldurii şi a umezelii, regnul vegetal se dezvolta
singur pe tot întinsul globului?
Se lăsa seara şi, după cum observasem şi în ajun,
200
luminozitatea aerului nu se micşoră câtuşi de puţin.

Era un fenomen constant, aşa că puteai să contezi pe
durata lui.
După cină m-am întins lângă catarg, şi imediat am
adormit, în mijlocul unei atmosfere molcome care
predispunea la visare.
Hans, nemişcat la cârmă, lăsa pluta să alunece în
voie.
De altfel, cum era împinsă de vânt, nici nu avea
nevoie să fe condusă.
De la plecarea noastră din Portul Graüben,
profesorul Lidenbrock mă însărcinase să ţin „Jurnalul
de bord”, adică să notez cele mai mici observaţii, să
consemnez fenomenele interesante, direcţia vântului,
viteza, drumul parcurs, într-un cuvânt, toate
întâmplările acestei ciudate călătorii.
Mă voi mărgini, deci, să reproduc aci însemnările
mele zilnice, scrise, ca să spun aşa, sub impulsul
evenimentelor, pentru a reda cât mai exact călătoria
noastră pe apă.
Vineri, 14 august. Vânt continuu şi egal de la nord-
vest. Pluta alunecă repede şi în linie dreaptă. Coasta
rămâne la 30 de leghe, bătută de vânt. Nimic la
orizont. Intensitatea luminii e neschimbată. Timp
frumos sau, mai bine zis, norii sunt la mare înălţime,
nu prea deşi şi scăldaţi într-o atmosferă albă,
asemănătoare cu argintul topit.
Termometrulă + 32 grade.
La amiază, Hans leagă un cârlig de undiţă, la
capătul unei frânghii.
Drept momeală îi pune o bucăţică de carne şi-l
aruncă în mare, dar timp de două ore nu prinde nimic.
Oare apele astea să nu aibă peşti? Deodată se
produce o smucitură. Hans trage undiţa şi scoate un
peşte care se zbate puternic.
— E un morun! exclam eu, un morun!
201
Jules Verne
Profesorul îl priveşte mai de aproape şi imediat îmi

dau seama că nu e de aceeaşi părere cu mine.
— Peştele acesta are capul turtit şi rotund şi partea
posterioară acoperită cu plăci osoase; gura n-are dinţi,
iar aripioarele pectorale, destul de dezvoltate, sunt
lipite de trup, care se termină fără coadă. Acest peşte
aparţine desigur unei specii înrudite cu morunul şi, de
aceea, naturaliştii, au clasat-o în aceeaşi specie, dar
se deosebeşte de el printr-o seamă de trăsături destul
de importante.
După acest scurt examen, care vădeşte că unchiul
meu nu se înşală, el conchideă
— Aşadar, peştele acesta aparţine unei specii
dispărute de secole, şi din care se mai găsesc numai
urme fosile în straturile din perioada devoniană.
— Cum! exclam eu mirat, am prins oare unul din
peştii care trăiau în mările din era primară?
— Da, răspunde profesorul, continuându-şi
observaţiile. Şi, după cum vezi, aceşti peşti fosile nu
seamănă câtuşi de puţin cu speciile actuale. La drept
vorbind, e un adevărat noroc să poţi pune mâna pe un
asemenea exemplar viu.
— Dar cărei familii aparţine?
— Ordinului ganoizilor, familiei cefalospidelor,
speciei…
— Ei?
— Speciei pteryhtis, pot să jur! Dar acesta are o
particularitate care se întâlneşte numai la peştii din
apele subterane.
— Care?
— E orb!
— Orb!
— Propriu-zis, nu e numai orb, dar organul văzului îi
lipseşte cu desăvârşire.
Îl privesc şi eu. Într-adevăr, n-are ochi. Dar
exemplarul acesta poate să fe doar un caz particular.
202
Hans pune din nou momeală şi aruncă undiţa în apă.

Nu încape îndoială că marea asta e plină de peşti, căci
în două ore prindem o mare cantitate de pteryhtis,
precum şi peşti care aparţin unei familii de asemenea
dispărută, dipteridele, dar, din păcate, unchiul meu nu
poate preciza din ce specie fac parte. Tuturor le
lipsesc ochii. Pescuitul acesta, la care nu ne aşteptam,
ne împrospătează foarte serios proviziile.
Un lucru pare absolut sigură apele acestea nu
adăpostesc decât specii fosile. Or, e ştiut că peştii, ca
şi reptilele, sunt cu atât mai perfecţi, cu cât apariţia
lor e mai veche. Poate că vom întâlni şi câţiva
saurieni, pe care oamenii de ştiinţă au reuşit să-i
reconstituie după o bucăţică de os!… Îmi iau ocheanul
şi privesc marea. E pustie. Fără îndoială că ne mai
aflăm încă foarte aproape de coastă. Privesc în aer.
Oare ar f imposibil să văd unele din păsările
reconstituite de nemuritorul Cuvier, fâlfâind din aripi
pe aceste greoaie straturi atmosferice? Peştii le-ar
putea furniza o hrană sufcientă; doar sunt în mare
număr. Cercetez văzduhul, dar e la fel de pustiu ca şi
ţărmurile.
Totuşi imaginaţia mă poartă prin minunatele
domenii ale paleontologiei. Visez cu ochii deschişi. Mi
se pare că văd la suprafaţa apelor acele chersite
enorme, acele broaşte ţestoase antediluviene,
asemănătoare cu nişte insule plutitoare. Pe ţărmurile
întunecoase îşi fac apariţia marile mamifere din
primele zile ale Pământului, leptoterium, găsit în
cavernele din Brazilia, mericoterium, venit din
regiunile îngheţate ale Siberiei. Mai încolo păşeşte
pachidermul lopiodon; acest tapir uriaş se ascunde
îndărătul stâncilor, gata să se încaiere pentru a-şi
păstra prada, cu anaploterium, un animal ciudat,
înrudit deopotrivă cu rinocerul, calul, hipopotamul şi
cămila, ca şi cum Creatorul, find prea grăbit în
203
Jules Verne
primele ore ale facerii lumii, ar f reunit mai multe

animale într-unul singur. Mastodontul uriaş îşi
învârteşte trompa şi zdrobeşte cu colţii stâncile care
se înalţă pe mal, în timp ce megaterium, încovoiat
peste enormele sale labe, scormoneşte pământul şi
mugeşte puternic, făcând să răsune de ecouri
sonorele bolţi de granit. Protopitecul, prima maimuţă
apărută pe suprafaţa globului, se caţără anevoie pe
stânci abrupte. În văzduh, sau mai bine zis în primele
straturi de aer dens, pterodactilul îşi desface labele
înaripate şi alunecă întocmai ca un mare liliac. Mult
mai sus, păsări imense, mai puternice decât casoarul
şi mult mai mari decât struţul, îşi desfăşoară largile
aripi şi-n zbor se izbesc cu capul de pereţii bolţii de
granit.
În imaginaţia mea reînvie toată această lume fosilă.
Gândurile îmi rătăcesc spre timpurile biblice ale facerii
lumii, cu mult înainte de naşterea omului, când
Pământul suferea încă mari prefaceri şi nu-i putea
oferi mijloace propice de trai. Visul mă poartă şi mai în
adâncul timpuluiă mamiferele dispar, apoi păsările,
apoi reptilele din era secundară, şi, în sfârşit peştii,
crustaceii, moluştele, articulatele. Zoofţii din era
primară se întorc, la rândul lor, în neant. De fapt, viaţă
există numai în finţa mea, numai inima mea bate în
această lume pustie. Nu mai există anotimpuri şi nici
clime diferite; căldura proprie a globului creşte
neîncetat şi atinge căldura astrului solar. Vegetaţia e
abundentă. Trec ca o umbră prin mijlocul ferigilor
arborescente şi, cu pasul mereu nesigur, calc peste
marnele strălucind în toate culorile curcubeului şi
peste gresia pestriţă. Mă sprijin de trunchiul uriaşilor
coniferi; mă culc la umbra sfenoflelor, a asteroflelor
şi a licopodelor înalte de 100 de picioare.
Veacurile se scurg înapoi, cu repeziciunea unei zile.
Cu ochii minţii revăd transformările. Plantele au
204
dispărut, rocile de granit îşi pierd duritatea; starea

lichidă va înlocui starea solidă, sub acţiunea unei
călduri şi mai puternice; apele aleargă la suprafaţa
globului; ferb, se volatilizează; vaporii învăluie
Pământul care, încetul cu încetul, nu mai formează
decât o masă gazoasă de un roşu-alb, imensă ca
soarele, şi la fel de strălucitoare!
În centrul acestei nebuloase, de 1.400.000 de ori
mai mare decât globul pe care-l va forma într-o bună
zi, mă aflu eu, târât în spaţiile interplanetare! Corpul
meu se subţiază din ce în ce, se sublimează la rândul
său şi, întocmai ca un atom imponderabil, se
amestecă cu imenşii vapori care îşi descriu în infnit
orbita lor cuprinsă de flăcări!
Ce vis! Oare unde mă duce? Mâna mea înfrigurată
zvârle pe hârtie amănuntele acestor ciudate năluciri!
Am uitat totul, în jurul meu nu mai e nici profesorul,
nici călăuza, nici pluta! Mintea îmi e cuprinsă de
frigurile delirului…
— Ce ai? mă întreabă unchiul meu.
Ochii mei holbaţi se fxează asupra lui, fără să-l
vadă.
— Ia seama, Axel, să nu cazi în mare!
În aceeaşi clipă mă simt strâns de o mână
viguroasă. E mâna lui Hans. Cum mă aflam în prada
acelui delir, fără intervenţia lui, cu siguranţă c-aş f
căzut în apă.
— Nu cumva a înnebunit?… întreabă profesorul.
— Dar ce e? Ce s-a întâmplat?! spun eu în cele din
urmă, revenindu-mi în fre.
— Eşti bolnav?
— Nu, am avut numai un moment de halucinaţie,
dar a trecut. Toate decurg bine?
— Da! Vântul e prielnic şi marea liniştită! Mergem
foarte repede şi, dacă nu mă înşel, în curând o să
ajungem pe ţărmul celălalt.
205
Jules Verne
La aceste cuvinte mă ridic şi cercetez orizontul. Dar

nu zăresc decât aceeaşi linie de apă care se împreună
cu linia norilor.
33
Sâmbătă, 15 august. Marea îşi păstrează monotona

ei uniformitate. Nu se vede nicio urmă de pământ.
Orizontul pare foarte îndepărtat.
Mi-e capul încă greu din pricina acelui groaznic vis.
Unchiul meu n-a fost bântuit de asemenea vedenii,
dar e prost dispus. Cercetează cu ocheanul toate
colţurile zării şi îşi încrucişează braţele cu un aer
dezamăgit. Îmi dau seama că profesorul Lidenbrock e
pe cale să redevină omul imposibil din trecut, şi
consemnez faptul în jurnalul meu. A trebuit să trec
prin atâtea pericole şi să îndur asemenea suferinţe
pentru ca din sufletul lui să răzbată o licărire de
omenie; dar de când m-am vindecat, frea lui aprigă a
pus din nou stăpânire pe el. Şi totuşi, ce motive ar
avea să se enerveze? Călătoria nu decurge oare în
cele mai bune condiţii? Pluta nu înaintează cu o viteză
pe care nici n-am sperat-o?
— Eşti îngrijorat, unchiule? îl întreb, văzându-l cum
îşi tot duce ocheanul la ochi.
— Îngrijorat? Nu!
— Atunci, nerăbdător?
— Aş avea toate motivele!
— Şi totuşi mergem cu o viteză…
— Nu asta mă interesează! Nu viteza e prea mică, ci
marea e prea mare.
Îmi amintesc atunci că, înainte de a pleca,
profesorul a evaluat cam la vreo 30 de leghe lungimea
acestui ocean subteran. Or, până acum, am parcurs
206
un drum de trei ori mai lung, şi încă nu se arată în

zare ţărmurile de miazăzi.
— Nu vezi că nu coborâm? reia profesorul. Toată
călătoria asta e timp pierdut, căci, la urma urmei, n-
am bătut atâta cale ca să mă plimb cu barca pe un
lac!
El numeşte această călătorie o „plimbare cu barca”,
iar marea asta – un „lac”!…
— De vreme ce-am urmat drumul arătat de
Saknussemm…
— Tocmai asta-i problema! Am urmat noi oare acest
drum? A întâlnit oare şi Saknussemm întinderea asta
de apă? A traversat-o? Oare pârâul acela, pe care l-am
luat drept călăuză, nu ne-a rătăcit cu desăvârşire?
— În tot cazul n-avem ce regreta c-am venit până
aici. Nu vezi? Priveliştea e minunată şi…
— Nu-i vorba de privelişte! Eu am pornit cu un ţel şi
vreau să-l ating! Aşa că te rog să mă scuteşti de
privelişti!…
Tac chitic şi-l privesc pe profesor cum îşi muşcă
buzele de nerăbdare. La ora 6 seara, Hans îşi cere
simbria şi unchiul meu îi numără cei trei rixdali
cuveniţi.
Duminică, 16 august. Nimic nou. Vremea e
neschimbată. Vântul, cu o uşoară tendinţă de a se
răcori. De îndată ce mă scol, prima mea grijă e să
observ dacă n-a scăzut cumva intensitatea luminii. Mă
urmăreşte teama că ar putea să se întunece şi chiar
să se stingă de tot.
Dar nimic din toate astea nu se întâmplă. Umbra
plutei se desenează foarte clar pe suprafaţa valurilor.
Într-adevăr, marea asta e nesfârşită! Trebuie să aibă
lărgimea Mediteranei sau chiar a Atlanticului. Şi de ce
n-ar avea?
Unchiul face câteva sondaje. La un moment dat, el
leagă una dintre cele mai grele cazmale de capătul
207
Jules Verne
unei frânghii şi-o lasă să se scufunde în apă vreo două

sute de coţi. Dar nu reuşeşte să dea de fund. Cu mare
greutate tragem sonda din apă.
Când o ridicăm pe bord, Hans observă pe suprafaţa
ei nişte adâncituri, de parcă bucata asta de fer ar f
fost strânsă cu putere între două corpuri tari. Îl privesc
pe vânător.
— Tänder! rosteşte el.
Nu înţeleg. Mă întorc spre unchiul meu. Dar cum îl
văd absorbit cu totul de gânduri, nu îndrăznesc să-l
tulbur. De aceea îmi îndrept iarăşi privirea spre Hans.
Călăuza închide şi deschide de mai multe ori gura, şi
gesturile lui mă fac să-i înţeleg îndată gândul.
— Dinţi!… exclam uimit, privind cu mai multă luare-
aminte bucata de fer.
Nu mai încape îndoială! Pe suprafaţa metalului au
fost încrustate urmele unor dinţi! Ce putere
extraordinară trebuie să aibă asemenea fălci,
înzestrate cu dinţi cât piroanele! Să fe oare vreun
monstru marin din speciile dispărute, care se
frământă sub straturile adânci ale apelor, mai lacom
find decât rechinul şi mai de temut decât balena? Nu
reuşesc să-mi iau ochii de la această cazma roasă pe
jumătate! Nu cumva coşmarul din noaptea trecută va
deveni o realitate? Gândul ăsta mă frământă toată
ziua, dar, după un somn de câteva ore, parcă încep să
mă mai liniştesc puţin.
Luni, 17 august. Încerc să-mi reamintesc felul de
comportare al acestor animale antediluviene din era
secundară, care au apărut după moluşte, crustacee şi
peşti şi au precedat apariţia mamiferelor pe Pământ.
Pe atunci, lumea aparţinea reptilelor. Monştrii aceştia
erau stăpânii mărilor jurasice. Natura i-a înzestrat cu o
structură uriaşă, cu o forţă de neînchipuit! Saurienii de
azi, aligatorii sau crocodilii cei mai mari şi cei mai
periculoşi nu-s decât nişte exemplare de proporţii
208
reduse, faţă de strămoşii lor din adâncul vremurilor.

Mă trec forii când mă gândesc la aceşti monştri.
Niciun ochi omenesc nu i-a văzut vii până acum. Ei au
trăit cu o mie de veacuri înaintea apariţiei omului pe
Pământ, dar oasele lor fosile, găsite în calcarul argilos,
pe care englezii îl numesc „lias,” au dat posibilitate
paleontologilor să-l reconstituie din punct de vedere
anatomic, şi să f se cunoască astfel conformaţia
uriaşă.
La Muzeul din Hamburg am văzut scheletul unei
asemenea reptile, care avea o lungime de 30 de
picioare. Oare mi-e dat mie, locuitor al Pământului, ca
la un moment dat să mă aflu faţă în faţă cu aceşti
reprezentanţi ai faunei antediluviene? Cu neputinţă!
Totuşi, urma acelor dinţi puternici a rămas încrustată
pe bucata de fer, şi, după felul cum e adâncitura, nu-i
greu să-ţi dai seama că-s conici ca ai crocodilului.
Privirile mele se fxează îngrozite pe întinsul mării.
Mă tem să nu văd apărând şi năpustindu-se spre mine
vreunul din aceşti locuitori ai peşterilor submarine.
Bănuiesc că şi profesorul Lidenbrock îmi
împărtăşeşte gândurile, dacă nu chiar şi temerile,
căci, după ce a examinat încă o dată urmele dinţilor,
străbate şi el oceanul cu privirea.
„La dracu!… Îmi zic în sinea mea. Cine l-a pus să
sondeze adâncimea mării!… Pesemne că a tulburat pe
vreunul din aceşti monştri în culcuşul său!… Acu’, ce
ne facem dacă ne atacă?”
Îmi arunc o privire spre arme şi mă asigur că sunt în
bună stare. Unchiul meu îmi urmăreşte privirea şi mă
aprobă printr-un gest.
Pe suprafaţa apei se ivesc nişte încreţituri mari care
arată că în adâncimi se petrece ceva. Pericolul e
aproape.
Aşadar, trebuie să fm cu ochii în patru.
Marţi, 18 august. Se lasă seara, sau mai curând,
209
Jules Verne
clipa în care pleoapele se închid de oboseală şi somn.

Pe aceste meleaguri noaptea nu coboară niciodată, şi
lumina continuă şi necruţătoare ne oboseşte teribil
ochii, de parcă am naviga sub soarele mărilor arctice.
Hans stă la cârmă. După un timp mă biruie somnul şi
adorm. După vreo două ore mă trezeşte o zguduitură.
Pluta a fost ridicată în sus cu o putere de nedescris şi
zvârlită la vreo 30 de picioare.
— Ce s-a întâmplat? strigă unchiul meu. Ne-am lovit
de ceva?
Hans ne arată o masă negricioasă, care mereu se
ridică şi coboară, la vreo două sute de stânjeni de
locul unde fusesem.
Privesc într-acolo şi strigă
— E un marsuin uriaş!
— Da, aşa-i răspunde unchiul. Şi iată mai încolo o
şopârlă de mare de o grosime neobişnuită.
— Şi mai departe un crocodil îngrozitor! Ia priviţi ce
fălci mari are şi câte rânduri de dinţi!… Uite că
dispare.
— O balenă! O balenă! strigă atunci profesorul. Îi
zăresc aripile enorme. Uite cum zvârle apa şi aerul
prin nări!…
Într-adevăr, două coloane de apă se înalţă deasupra
mării, la o înălţime considerabilă. Rămânem
încremeniţi de uimire, de spaimă, în faţa acestei
turme de monştri marini. Au dimensiuni supranaturale
şi cel mai mic dintre ei ar putea să sfărâme pluta
dintr-o singură muşcătură. În clipa când Hans încearcă
să îndrepte pânza în bătaia vântului ca să fugim din
calea acestor monştri, la celălalt capăt al plutei apar
alţi duşmani, la fel de periculoşi; o broască ţestoasă
lată de 40 de picioare, şi un şarpe lung de 30, care îşi
scutură mereu capul enorm deasupra valurilor.
Drumul ne e tăiat. Nu e chip să fugim. Aceste reptile
se apropie de plută şi se învârtesc în jurul ei în cercuri
210
concentrice, cu o iuţeală atât de mare, că niciun

convoi de vase n-ar putea atinge o asemenea viteză.
Mi-am luat carabina. Dar ce efect poate să aibă un
glonte asupra plăcilor osoase care acoperă corpurile
acestor animale?
211
Jules Verne
212
Amuţim cu toţii de groază. Dintr-o parte se apropie

crocodilul, dintr-alta, şarpele. Restul turmei marine a
dispărut… Vreau să trag, dar Hans mă opreşte cu un
gest. Cei doi monştri trec la vreo 50 de picioare de
plută, şi apoi se reped unul asupra celuilalt. Atât de
mare le e furia cu care se încaieră, că nu ne mai văd.
Se încinge o luptă înverşunată, la o distanţă de vreo
100 de picioare de locul unde ne aflăm, şi-i putem
vedea bine pe cei doi monştri în focul încăierării.
Deodată mi se pare că celelalte animale vin şi ele să
ia parte la luptă. În fecare clipă zăresc când
marsuinul, când balena, când şopârla, când broasca
ţestoasă. I le arăt islandezului, care dă din cap, în
semn de negare.
— Tva, zice el.
— Ce! Doi? Susţine că-s numai doi monştri!…
— Are dreptate! strigă unchiul meu, care nu şi-a luat
o clipă binoclul de la ochi.
— Ei aş!
— Da, aşa e, primul din aceşti monştri are botul de
marsuin, capul unei şopârle, dinţii unui crocodil, şi din
pricina asta ne-am înşelat. E un ihtiosaurus, cea mai
de temut reptilă antediluviană.
— Şi celălalt?
— Celălalt e un şarpe ascuns sub carapacea unei
broaşte ţestoase, e un plesiosaurus; teribilul duşman
al celui dintâi.
Hans a avut dreptate. Numai doi monştri turbură
întreaga suprafaţă a mării, două reptile, care au
populat, altă dată oceanele din era secundară. Zăresc
ochiul însângerat al ihtiosaurului, mare cât un cap de
om. Natura l-a înzestrat cu un aparat optic extrem de
puternic, ca să poată rezista presiunii straturilor de
apă de la marile adâncimi, căci acolo îşi duce traiul.
Nu degeaba a fost numit balena saurienilor, findcă
are şi viteza, şi mărimea ei. Măsoară nici mai mult nici
213
Jules Verne
mai puţin decât 100 de picioare, şi de lucrul ăsta pot

să-mi dau seama când îşi ridică deasupra valurilor
înotătoarele verticale ale cozii. Maxilarul e enorm, şi,
după naturalişti, are nu mai puţin de o sută optzeci şi
doi de dinţi. Plesiosaurus, şarpe cu trunchiul cilindric şi
cu coada scurtă, are labele aşezate în formă de lopeţi.
Corpul său e complet acoperit cu o carapace, iar
gâtul, lung şi mlădios ca de lebădă, se înalţă la 30 de
picioare deasupra valurilor.
Aceste animale se încaieră cu o furie de nedescris.
Ele ridică munţi de apă, care se revarsă cu zgomot
până la plută. De douăzeci de ori eram gata să ne
răsturnăm. În aer se aud şuierături extraordinar de
puternice. Cele două bestii sunt în aşa fel înlănţuite că
nu le poţi deosebi una de alta. Oare noi vom scăpa de
mânia învingătorului?!…
A trecut o oră, două. Lupta continuă cu aceeaşi
dârzenie şi înverşunare. Reptilele se apropie de plută,
apoi se îndepărtează pe rând. Rămânem nemişcaţi,
gata să tragem.
Deodată, ihtiosaurul şi plesiosaurul dispar în
adâncimi, dând naştere unei adevărate prăpăstii. Au
trecut câteva minute. Lupta se va termina oare în
fundul mării?
Pe neaşteptate, un cap enorm iese la suprafaţa
apei, capul plesiosaurului. Monstrul e rănit de moarte.
Nu-i mai văd imensa carapace. Numai gâtul cel lung
se înalţă şi coboară, se curbează şi izbeşte valurile ca
un bici uriaş, după care se zgârceşte ca un vierme
tăiat. Apa ţâşneşte în jurul lui la o mare depărtare şi
trece şi peste plută, orbindu-ne. Dar treptat, treptat,
agonia reptilei se apropie de sfârşit, mişcările sale
scad, convulsiunile se potolesc, şi corpul acesta uriaş
de şarpe se întinde ca un trunchi fără viaţă, plutind
deasupra valurilor liniştite.
Oare ihtiosaurul s-a întors în peştera sa submarină
214
sau va apărea din nou la suprafaţa mării?
34
Miercuri, 19 august. Din fericire, vântul care suflă cu

putere ne-a permis să fugim cât mai departe de
câmpul de luptă. Hans e tot la cârmă. Întâmplările prin
care am trecut l-au sustras pentru o vreme pe unchiul
meu de la ideile care-l preocupau, dar acuma e din
nou nerăbdător şi scrutează mereu nesfârşita
întindere a mării. Călătoria îşi reia uniformitatea ei
monotonă, pe care nu ţin de loc s-o întrerup cu preţul
unor pericole ca acelea de ieri.
Joi, 20 august. Vântul bate dinspre nord – nord-est,
destul de inegal. Temperatura caldă. Mergem cu o
viteză de trei leghe şi jumătate pe oră. Către prânz se
aude un zgomot foarte îndepărtat. Consemnez faptul,
fără să-i pot da şi explicaţia. E un muget continuu.
— Probabil că e o stâncă sau vreo insulă de care se
sparg valurile, spune profesorul.
Hans se caţără în vârful catargului, dar nu zăreşte
nicio stâncă. Oceanul se întinde până la linia
orizontului. Se scurg trei ore. Acum, mugetele se aud
şi mai clar, de parcă s-ar rostogoli apele unei cascade
îndepărtate. Cel puţin aşa mi se pare mie şi mă
gândesc să-i dau şi unchiului meu această explicaţie.
Dar el mă priveşte neîncrezător. Am totuşi
convingerea că nu mă înşel. Ne îndreptăm oare spre o
cascadă care ne va prăvăli în abisurile apelor? Poate
că profesorului îi e pe plac acest mod de a coborî,
findcă se apropie de verticală, dar în ce mă priveşte…
În orice caz se produce un fenomen care se
datoreşte acţiunii vântului, căci acum mugetele se
aud cu o mare violenţă. Vin oare din văzduh, sau
215
Jules Verne
dinspre ocean?
Îmi plimb privirea pe vaporii care atârnă greoi în
atmosferă, şi caut să le scrutez adâncimea. Cerul e
încremenit în tăcere. Norii s-au tras înspre cel mai
înalt punct al bolţii şi par nemişcaţi. Contururile lor se
estompează, se pierd în imensa iradiaţie a luminii.
Aşadar, trebuie să caut în altă parte cauza acestui
fenomen.
Îmi îndrept atunci privirea spre orizont, dar nicio
ceaţă nu-i întunecă limpezimea de cristal. Nu observ
nici cea mai mică schimbare. Dar dacă zgomotul e
produs de vreo cădere de apă, de vreo cascadă, dacă
tot acest ocean se precipită într-un bazin inferior,
dacă aceste mugete se datoresc unei uriaşe mase de
apă în cădere, atunci curentul trebuie să se facă simţit
şi viteza sa crescândă îmi poate da măsura pericolului
de care suntem ameninţaţi. Cercetez puterea
curentului. Zero! O sticlă goală pe care o arunc în
valuri rămâne nemişcată.
Către ora 4, Hans se ridică de la locul lui, se prinde
de catarg şi se urcă până în vârf. De acolo parcurge cu
privirea arcul de cerc pe care-l descrie oceanul în faţa
noastră şi se opreşte asupra unui punct. Figura sa nu
exprimă nicio mirare, dar ochii săi privesc ţintă.
— Să ştii, c-a zărit ceva, spune unchiul meu.
— Aşa cred şi eu!
Hans coboară şi apoi îşi întinde braţul înspre
miazăzi, spunândă
— Der mere!
— Acolo? întreabă unchiul meu.
Şi luând ocheanul, priveşte cu atenţie în direcţia
arătată. Sunt atât de curios, că cele câteva minute
care s-au scurs îmi par un veac.
— Da, da!… strigă el.
— Ce vezi, unchiule?
— O jerbă imensă de apă, care se ridică deasupra
216
valurilor.
— O f iarăşi un animal marin?
— Tot ce se poate.
— Atunci s-o luăm mai spre apus, că doar ştim la ce
pericol ne-am expune dacă ar f să ne întâlnim cu
vreunul din aceşti monştri antediluvieni!
— Nici nu mă gândesc să schimbăm direcţia!
răspunde unchiul meu.
Mă întorc spre Hans, dar nici el nu face nicio
mişcare, ci menţine cârma în aceeaşi neclintită
poziţie. Distanţa care ne desparte de acest monstru
marin nu pare să fe mai mică de douăsprezece leghe,
or, dacă se poate zări de aici coloana de apă pe care o
zvârle prin nări, trebuie să fe de o mărime uriaşă. Dar
îmi dau seama, pe de altă parte, c-ar însemna să ne
conformăm celei mai obişnuite prevederi dacă am fugi
din calea lui. Că doar n-am coborât până aci ca să
dăm exemple de atare prevedere! Mergem deci
înainte. Cu cât ne apropiem, cu atât ţâşnitura e mai
mare. Ce monstru poate să înmagazineze în
măruntaiele sale o asemenea cantitate de apă pe care
s-o dea afară astfel, fără întrerupere?
Către ora 8 seara ne aflăm cam la două leghe de el.
Trupul său negricios, imens, se întinde pe suprafaţa
mării, de parcă-i o insulă. Să fe numai o simplă iluzie?
Oare totul să se datorească fricii? Nu, nu mă înşel!
Lungimea monstrului, după cât îmi pare, trece de o
mie de stânjeni! Cum trebuie să arate de aproape
acest cetaceu, pe care nu l-au pomenit în lucrările lor
nici Cuvier, şi nici Blumembach? Stă nemişcat, de
parcă doarme; marea nu are îndeajunsă putere ca să-l
salte cât de cât şi valurile joacă pe coastele lui.
Coloana de apă, proiectată la o înălţime de 500 de
picioare, cade în jur ca o ploaie, făcând un zgomot
asurzitor. Şi noi, de parcă am f nişte zănatici, ne
îndreptăm cu cea mai mare iuţeală spre această
217
Jules Verne
imensă şi puternică împroşcătură pe care nicio sută

de balene n-ar f în stare s-o zvârle într-o zi!…
Mă cuprinde groaza. Nu vreau să merg mai departe!
La o adică, nu m-aş da în lături să tai şi pânza; mă
revolt împotriva profesorului care însă nu mă ia în
seamă.
Pe neaşteptate, Hans se ridică de la locul său,
arătându-mi cu degetul punctul acela ameninţător.
— Holme! zice el.
— O insulă! strigă unchiul meu.
— O insulă! repet eu, ridicând din umeri, cu
neîncredere.
— Da, asta-i sigur, răspunde profesorul, izbucnind
într-un hohot de râs.
— Dar coloana aceea de apă?
— Gheizer, rosteşte Hans.
— Negreşit că-i un gheizer! îl aprobă unchiul, un
gheizer ca şi cel din Islanda!
La început nici nu-mi vine să cred că am fost în
stare să mă înşel într-un asemenea hal încât să iau o
insulă drept un monstru marin! Dar după ce mă
conving că e aşa, sunt nevoit să recunosc că am
greşit.
Pe măsură ce ne apropiem, pot să-mi dau seama
mai bine de acest fenomen natural. Dimensiunile
jerbei de apă devin grandioase. Insula seamănă leit cu
un cetaceu imens, al cărui cap se înalţă deasupra
valurilor, la o înălţime de zece stânjeni. Geizerul –
cuvânt pe care islandezii îl pronunţă „geysir” şi care
înseamnă furie – se ridică maiestos la un capăt al
insulei. Din când în când izbucnesc detunături surde,
şi ţâşnitura enormă, cuprinsă parcă de o furie
năprasnică, îşi scutură în aer penajul de aburi,
zvârlindu-l până la primul strat al norilor. Gheizerul e
singur. Nu-l înconjoară nici coloane de fum, nici
izvoare calde, şi întreaga-i putere de natură vulcanică
218
sălăşluieşte înăuntrul lui. Razele luminii electrice se

întreţes cu această jerbă uluitoare, făcând ca fecare
strop de apă să capete culorile curcubeului şi să se
răsfrângă în zeci de nuanţe.
— Să debarcăm! spune profesorul.
Trebuie să procedăm cu mare băgare de seamă,
căci tromba aceasta de apă poate să ne scufunde
pluta într-o clipă. Hans cârmeşte cu multă
îndemânare, şi ne duce aproape de capătul insulei.
Săr primul pe stâncă şi unchiul mă urmează cu
sprinteneală. Hans rămâne însă la postul său, ca un
om ce se simte mai presus de curiozitatea şi uimirea
omenească.
Păşim pe un sol granitic amestecat cu tuf silicios;
pământul se cutremură sub paşii noştri, întocmai ca
marginile unui ceainic de care se izbesc aburii peste
măsură de înferbântaţi. Frige! Ajungem în dreptul
unui mic bazin central de unde ţâşneşte gheizerul.
Cufund un termometru în apa care curge clocotind şi
constat că are 160 grade!
Aşadar, apa asta iese dintr-o vatră cuprinsă de
flăcări. Termometrul contrazice în mod ciudat teoriile
profesorului Lidenbrock şi nu mă pot împiedica să-i
arăt acest lucru.
— Şi spui că fenomenul de care vorbeşti răstoarnă
teoria mea?
— Nu, răspund pe un ton sec, văzând că mă lovesc
de o totală încăpăţânare.
Totuşi trebuie să recunosc că până acum am fost
foarte favorizaţi de soartă şi că, pentru un motiv pe
care nu-l cunosc, călătoria a decurs în condiţii cu totul
normale în ce priveşte temperatura. Dar tot atât de
evident şi de sigur mi se pare faptul că într-o zi sau
alta vom ajunge în acele regiuni unde căldura
interioară atinge cele mai înalte limite şi întrece toate
gradaţiile termometrelor.
219
Jules Verne
„Lucrul ăsta rămâne de văzut!”… Aşa obişnuieşte să

spună profesorul, care, după ce a botezat ostrovul
vulcanic cu numele nepotului său, dă semnalul de
întoarcere.
Mai rămân câteva minute să privesc gheizerul şi
observ că nu ţâşneşte cu aceeaşi putere tot timpul, că
uneori îşi micşorează intensitatea, ca apoi să
ţâşnească cu o forţă sporită, şi-mi explic această
variaţie prin mărirea sau micşorarea presiunii
exercitată de vaporii acumulaţi în rezervorul său.
În sfârşit, părăsim insula, ocolind stâncile foarte
povârnite şi periculoase dinspre miazăzi. Hans a
proftat de acest popas pentru a repara puţin pluta.
Mai înainte de a porni, fac câteva calcule pentru a-
mi da seama de distanţa parcursă şi mi le notez în
jurnalul meu. De la Portul Graüben până aici am
străbătut două sute şaptezeci de leghe marine şi ne
aflăm la 620 de leghe departe de Islanda, sub Insulele
Britanice.
35
Vineri, 21 august. A doua zi, minunata privelişte a

gheizerului nu se mai vede. Vântul s-a înteţit şi ne-a
mânat repede, departe de Ostrovul Axel. Încetul cu
încetul, mugetele s-au stins.
Timpul, dacă îmi e îngăduit să-i spun astfel, pare că
o să se schimbe în curând. Atmosfera se încarcă cu
vapori care duc cu ei electricitatea formată prin
evaporarea apelor sărate; norii coboară din ce în ce
mai jos căpătând o culoare măslinie, uniformă, iar
razele electrice abia mai pot să străbată această
perdea opacă, trasă peste scena unde se va juca
drama furtunilor.
220
Mă simt nespus de impresionat, aşa cum se simte

orice finţă la apropierea unui cataclism. Norii
cumulus, îngrămădiţi spre sud, au acea înfăţişare
sinistră şi nemiloasă, pe care adeseori am observat-o
mai înainte de a începe furtuna. Aerul e înăbuşitor şi
marea liniştită.
În depărtare, norii seamănă cu nişte baloturi mari de
bumbac, aruncate unele peste altele într-o
neorânduială pitorească; încetul cu încetul se umflă şi
rămân mai puţini, dar cresc în mărime; greutatea lor e
atât de mare, că nu se pot desprinde de orizont; dar
când se abate asupra lor curentul din păturile
superioare, ei se contopesc pe nesimţite, se întunecă,
şi pe toată bolta se întinde în curând un strat unic cu
un aspect înfricoşător!
Câteodată, un ghem de vapori, încă luminat, se
saltă pe acest covor cenuşiu, dar peste puţin se va
pierde şi el, contopindu-se cu masa opacă.
Nu încape îndoială că atmosfera e saturată de
electricitate; de altfel, toată finţa mea e pătrunsă de
fluidul acesta şi mi se ridică părul în cap de parcă aş f
în preajma unei maşini electrice. Am impresia că dacă
tovarăşii mei m-ar atinge în clipa asta, ar simţi o
comoţie violentă.
La ora 10 dimineaţa, semnele care arată apropierea
vijeliei sunt şi mai evidente; s-ar spune că vântul se
moaie pentru a-şi relua cu mai multă putere
răsuflarea; bolta pare acum un burduf uriaş, în care se
strâng uraganele.
Nu vreau să cred în ameninţările cerului, şi totuşi nu
mă pot stăpâni să nu spună
— O să se strice vremea!
Profesorul nu-mi răspunde, ci se mulţumeşte numai
să ridice din umeri. E mânios că oceanul continuă să
se întindă la nesfârşit înaintea noastră.
— O să vină furtuna, îi spun, arătând cu mâna spre
221
Jules Verne
orizont. Norii ăştia se lasă pe suprafaţa mării de parcă

ar vrea s-o zdrobească.
Tăcerea cuprinde totul. Vântul a amuţit. Natura pare
ca moartă şi nu mai răsuflă. Pe catarg, unde se şi văd
licărind scânteile electrice, pânza cade în cute grele.
Pluta stă nemişcată în mijlocul unei mări îngroşate,
fără nicio cută. Dar dacă nu mai înaintăm, la ce bun să
mai păstrăm această pânză, care ne poate pierde la
prima izbitură a furtunii?
— Să strângem pânza şi să coborâm catargul! spun
eu. Prevederea e totdeauna bună!
— Nu, la toţi dracii! strigă unchiul meu. Cu niciun
preţ, nu! Să ne ia vântul! Să ne ducă furtuna! Numai
să zăresc odată stâncile vreunui ţărm, chiar dacă ar f
să se sfarme pluta în mii de bucăţi!
Nici n-apucă bine să-şi termine vorbele, că, dinspre
miazăzi, orizontul îşi schimbă deodată înfăţişarea.
Vaporii acumulaţi s-au transformat în apă, iar golul
produs de această condensare bruscă a făcut ca
pături puternice de aer să vină în mod violent să-l
umple, dând naştere uraganului, care se năpusteşte
spre noi din extremităţile cele mai îndepărtate ale
cavernei. Întunericul creşte. Abia pot să-mi notez
câteva frânturi de frază.
Pluta saltă ca turbată. Unchiul e zvârlit de o
puternică izbitură. Mă târăsc până la el. S-a prins
zdravăn de un capăt de frânghie şi pare că priveşte cu
nesaţ această furioasă dezlănţuire a elementelor
naturii.
Hans stă nemişcat. Părul lung, zbârlit de uragan, îi
cade pe faţa imobilă, dându-i o înfăţişare ciudată, căci
din fecare şuviţă ţâşnesc mici scântei luminoase. Atât
de îngrozitor arată, de parcă-i un om antediluvian, de
pe vremea ihtiosaurilor şi a megateriumilor.
Catargul mai rezistă încă. Pânza se umflă ca o
băşică de săpun gata să plesnească. Pluta alunecă cu
222
o viteză pe care n-o pot aprecia, dar mai puţin repede

decât şuvoaiele de apă care curg sub dânsa şi a căror
viteză e atât de ameţitoare, încât par o pârtie dreaptă,
netedă.
— Pânza, pânza! strig, făcând semn s-o coboare.
— Nu, răspunde unchiul.
— Nej, spune şi Hans, clătinând încet din cap.
În acest timp, ploaia ia forma unei adevărate
cascade, mugind în faţa orizontului spre care alergăm
ca nişte bezmetici. Dar mai înainte de a ajunge până
la noi, vălul de nori se rupe, marea începe să farbă şi
electricitatea, produsă printr-un uriaş proces chimic,
care are loc în straturile superioare, intră în joc.
Nenumărate fulgere brăzdează văzduhul şi se
amestecă şi se întretaie cu bubuiturile puternice ale
tunetelor. Masa de vapori devine incandescentă;
grindina care se izbeşte de metalul uneltelor sau de
armele noastre devine luminoasă; valurile ridicate par
nişte măguri ce varsă flăcări, sub care mocneşte un
foc interior, şi fecare coamă poartă câte o flacără.
Ochii îmi sunt orbiţi de intensitatea lumii, urechile
îmi ţiuie, gata să se spargă din pricina tunetelor. Cu
mare greutate mă pot ţine de catarg, care se îndoaie
ca o trestie sub violenţa uraganului.
. . . . . . . . . . . . . . .
(Aci, notele mele de călătorie devin cu totul
incomplete. N-am mai găsit decât câteva observaţii
fugitive, luate, ca să spun aşa, aproape maşinal. Dar
oricât sunt de laconice, de obscure, se străvede în ele
emoţia care mă stăpânea şi redau mult mai bine
decât memoria tot ceea ce am simţit în clipele
acelea.)
. . . . . . . . . . . . . . .
Duminică, 23 august. Unde ne găsim? Suntem
purtaţi pe valuri cu o viteză de neînchipuit.
Noaptea a fost îngrozitoare. Furtuna nu se
223
Jules Verne
domoleşte de loc. Trăim în mijlocul unor zgomote şi a

unor detunături neîntrerupte. Urechile ne sângerează.
Nu putem schimba o vorbă. Fulgerele nu mai
contenesc. Ele descriu în văzduh zigzaguri uriaşe şi,
după o ţâşnitură rapidă, se reîntorc de jos în sus
izbindu-se cu furie de bolta de granit. Dacă se
prăbuşeşte cumva? Alte fulgere se bifurcă sau iau
forma unor globuri de foc care se sparg ca nişte
bombe. Totuşi, zgomotul pare că nu creşte, findcă a
trecut de limita intensităţii pe care o poate percepe
urechea omenească; de aceea, dacă toate pulberăriile
din lume ar sări împreună în aer, nici atunci vacarmul
n-ar f mai mare.
La suprafaţa norilor se produce o continuă emisiune
de lumină; energia electrică se degajează fără
încetare din moleculele lor şi e sigur că faptul acesta
determină schimbări în compoziţia aerului.
Nenumărate coloane de apă sunt zvârlite în
atmosferă, pentru a cădea înapoi spumegând.
Unde mergem?… Unchiul meu stă întins, cât e de
lung, la capătul plutei. Căldura se înteţeşte. Mă uit la
termometru – arată… (cifra e ştearsă…)
Luni, 24 august. Furtuna nu se mai sfârşeşte. În
atmosfera aceasta, atât de densă, se produc mereu
schimbări, dar niciuna nu rămâne defnitivă şi nu pot
înţelege de ce.
Suntem frânţi de oboseală. Numai Hans e ca de
obicei. Pluta alunecă tot timpul spre sud-est. De la
Ostrovul Axel şi până aici am făcut mai bine de două
sute de leghe.
La miazăzi, violenţa uraganului se înteţeşte. Trebuie
să legăm zdravăn toate obiectele care alcătuiesc
încărcătura. Şi ca să nu ne ia valurile care trec peste
capetele noastre, fecare din noi se agaţă de ce poate.
De trei zile e cu neputinţă să ne adresăm o vorbă.
Deschidem gura, mişcăm buzele, dar nu se aude
224
niciun sunet. Nici dacă ne vorbim la ureche nu putem

să ne auzim.
Unchiul s-a apropiat de mine şi a rostit câteva
cuvinte. Cred că mi-a spusă „Suntem pierduţi!” Dar nu
sunt sigur de asta.
Mă hotărăsc să-i scriuă „Sa coborâm pânza!”
Îmi face semn că e de acord.
Nici nu şi-a terminat bine gestul, că un disc de foc
şi-a şi făcut apariţia la marginea plutei. Catargul şi
pânza au fost smulse deodată şi le-am văzut
ridicându-se în aer, la o înălţime extraordinară, de
parcă ar f fost un pterodactil, pasărea aceea
fantastică din primele veacuri ale pământului.
Am îngheţat de spaimă. Discul, pe jumătate alb, pe
jumătate azuriu, de mărimea unei bile de zece
şchioape, se plimbă mereu, învârtindu-se cu o viteză
uimitoare, biciuit de uragan. Nu stă o clipă locului şi e
când ici, când colo; se urcă pe unul din stâlpii plutei,
sare pe
225
Jules Verne
226
sacul de provizii, apoi coboară uşor, săltând, atinge

cutia cu praf de puşcă. Ah, e groaznic!… Vom sări în
aer! Nu, discul orbitor se îndepărtează; se apropie de
Hans, care-l priveşte ţintă, de unchiul meu care se
aruncă în genunchi ca să se ferească de el, de mine,
care pălesc de teamă şi tremur în faţa acestei
izbucniri de lumină şi căldură; se învârteşte pe lângă
piciorul meu, pe care încerc să mi-l retrag, dar nu
reuşesc.
Un miros de gaz nitric umple atmosfera şi ne
pătrunde în gâtlej, în plămâni. Simţim că ne sufocă.
Oare de ce nu pot să-mi retrag piciorul? Stă ţintuit
de plută! În trecerea lui, globul electric a magnetizat
toate obiectele de fer de pe bord; instrumentele,
uneltele, armele se ciocnesc unele de altele, iscând un
zgomot puternic; cuiele ghetei mele s-au prins de-o
placă de fer, fxată în lemn. Mi-e imposibil să-mi
desprind piciorul!
În sfârşit, printr-un efort supraomenesc îl smulg
tocmai în momentul când discul era să-l înşface şi să
mă antreneze în mişcările lui ameţitoare, învârtindu-
mă şi trăgându-mă şi pe mine, dacă…
Ah, ce lumină puternică! Globul a plesnit
îmbrăcându-ne în jerbe de flăcări!
Apoi totul se stinge. Abia mai pot să-mi arunc ochii
în jur; unchiul meu zace întins pe plută, în timp ce
Hans, nemişcat lângă cârmă, scuipă foc din pricina
fluidului electric care-l pătrunsese!
Încotro mergem? Încotro mergem?
. . . . . . . . . . . . . .
.
Marţi, 25 august. M-am trezit dintr-un lung leşin.
Furtuna continuă, fulgerele dezlănţuite se zvârcolesc
în aer ca nişte şerpi de foc, scăpaţi din cuibar.
Ne mai aflăm tot pe mare? Da, şi suntem duşi cu o
viteză de neînchipuit. Am trecut pe sub Anglia, pe sub
227
Jules Verne
Marea Mânecii, pe sub Franţa, poate pe sub întreaga

Europă… Cine ştie!…
. . . . . . . . . . . . . .
.
Se aude un zgomot nou! Fără îndoială e marea care
se sparge de stânci!… Dar atunci…
. . . . . . . . . . . . . .
.
36
Aci se termină însemnările cuprinse în aşa-numitul

„Jurnal de bord”, pe care, din fericire, l-am salvat din
naufragiu. Reiau deci frul povestirii.
N-aş putea spune ce s-a mai petrecut după izbitura
plutei de stâncile coastei. M-am simţit zvârlit în
mijlocul valurilor. Dacă am scăpat de moarte, dacă
trupul nu mi-a fost rupt în bucăţi de stâncile ascuţite,
asta se datoreşte braţului vânjos al lui Hans, care m-a
tras din prăpastia deschisă, gata să mă înghită.
Curajosul islandez m-a scos din vârtejul valurilor,
ducându-mă pe o plajă cu nisip arzător, unde m-am
trezit alături de unchiul meu.
Hans s-a întors apoi la stâncile de care se izbeau
valurile furioase, pentru a salva de la naufragiu tot ce
mai putea f salvat. Eram frânt de emoţie şi de
oboseală şi nici nu mai aveam putere să vorbesc. Mi-a
trebuit mai mult de o oră ca să-mi revin.
În acest timp continua să plouă cu găleata, un
adevărat potop; dar abundenţa lichidă era un semn că
se apropie sfârşitul vijeliei. Câteva pietre suprapuse
ne-au oferit un adăpost bun împotriva torentelor
cerului. Hans a pregătit masa, de care nimeni nu s-a
228
atins.
Cele trei nopţi de veghe ne storseseră de orice
vlagă şi-am căzut imediat într-un somn adânc.
A doua zi era o vreme splendidă. Cerul şi marea se
potoliseră, de parcă s-ar f înţeles. Dispăruse orice
urmă a furtunii. Când m-am trezit, m-au întâmpinat
vorbele profesorului, care era de o veselie
extraordinarăă
— Ei, băiete, strigă el, ai dormit bine?
Ai f spus că ne aflăm în casa noastră din
Königstrasse, că peste puţin urma să cobor liniştit la
dejun, şi că în ziua aceea chiar urma să aibă loc
căsătoria mea cu biata Graüben!…
Dar vai! Dacă furtuna ar f împins pluta cât de cât
spre răsărit, am f ajuns sub Germania, sub iubitul
meu oraş Hamburg, şi, în sfârşit, sub strada aceea
unde locuia finţa pe care o iubeam cel mai mult pe
lume!… Atunci m-ar f despărţit de ea doar vreo 40 de
leghe! Dar 40 de leghe verticale, alcătuite dintr-un
perete de granit… Înseamnă să străbaţi în realitate
mai mult de 1000 de leghe!
Toate gândurile acestea dureroase îmi trecură
repede prin minte, înainte de a răspunde la întrebarea
unchiului meu.
— Ei, repetă el, nu vrei să-mi spui dacă ai dormit
bine?
— Foarte bine! i-am răspuns. Sunt încă frânt de
oboseală, dar n-are importanţă.
— Fireşte că n-are! Puţină oboseală! Trece repede.
— În dimineaţa asta, dumneata îmi pari foarte vesel,
unchiule!
— Încântat, băiete! încântat! Am ajuns!
— La capătul călătoriei noastre?
— Nu, dar la celălalt ţărm al mării acesteia, care nu
se mai sfârşea. De acum înainte o să ne continuăm
calea pe pământ, şi o să coborâm cu adevărat în
229
Jules Verne
măruntaiele globului.
— Unchiule, îngăduie-mi să-ţi pun o întrebare.
— Cu plăcere, Axel.
— Dar întoarcerea?
— Întoarcerea! Vasăzică tu te gândeşti să ne
întoarcem, când n-am ajuns încă?
— Nu, vreau numai să întreb cum o să ne
întoarcem…
— Cât mai simplu posibil! Când vom ajunge în
centrul Pământului, o să găsim noi o ieşire pentru a ne
urca la suprafaţă, iar dacă n-o f niciuna, o să ne
întoarcem foarte liniştiţi pe drumul odată parcurs. Îmi
place să cred că n-o să se închidă în urma noastră.
— Atunci va trebui să reparăm pluta.
— Desigur!
— Dar o să avem destule provizii, ca să
întreprindem proiectele astea măreţe?
— Fireşte că da. Hans e un băiat îndemânatic şi nu
mă îndoiesc că a salvat cea mai mare parte din
încărcătură. De altfel, hai să ne convingem singuri de
asta.
Peste puţin am părăsit această peşteră, bătută de
vânturi din toate părţile. Nutream o speranţă, care era
totodată şi o teamăă acostarea plutei avusese loc în
condiţii atât de dramatice, încât era neîndoios că
pierise toată încărcătura de pe ea. M-am înşelat. Când
am ajuns la ţărm, l-am zărit pe Hans înconjurat de o
mulţime de obiecte, aşezate în cea mai deplină
ordine. Unchiul meu îi strânse mâna, arătându-şi
astfel adâncul său simţământ de recunoştinţă. În timp
ce noi dormeam, omul acesta, de un devotament rar
şi care, poate, nu-şi mai avea seamăn pe lume, nu-şi
precupeţise viaţa şi, cu preţul unor eforturi
supraomeneşti, scăpase de la înec cea mai mare parte
dintre bagaje şi, în orice caz, toate lucrurile
importante.
230
Nu se poate spune că n-am avut şi pierderi destul

de simţitoare, ca armele, de pildă; dar, în sfârşit,
puteam să ne lipsim de ele. Provizia de praf de puşcă
rămăsese intactă, după ce era cât pe-aci să sărim în
aer în timpul furtunii.
— Ei, strigă profesorul, acu’, findcă nu mai avem
puşti n-o să mai putem vâna!
— Asta să fe toată paguba!… Dar instrumentele?
— Iată manometrul, cel mai folositor din toate, şi
pentru care aş renunţa oricând la celelalte! Fără el n-
am putea calcula adâncimea, n-am putea şti când am
atins centrul Pământului, şi am risca să trecem mai
departe, ieşind pe la unul din poli!
Veselia asta a unchiului îmi păru de-a dreptul
sălbatică.
— Dar busola? l-am întrebat.
— Iat-o pe stâncă asta, în perfectă stare, ca şi
cronometrul şi termometrele. Ah, ce om nepreţuit e
călăuza noastră!…
Nu se putea să n-o recunosc; datorită lui nu ne
lipsea niciun instrument. Cât priveşte uneltele şi
celelalte ustensile, am zărit împrăştiate pe nisipă scări,
frânghii, bastoane, târnăcoape etc. Acum mai urma să
aflăm cum stăm cu merindele.
— Dar proviziile? am întrebat.
— Să vedem ce ne-a mai rămas! îmi propuse
unchiul meu.
Lăzile cu alimente erau rânduite pe plajă, perfect
conservate. Marea le cruţase în cea mai mare parte,
lăsându-le aproape intacte, aşa că biscuiţii, carnea
sărată, rachiul de ienupăr şi peştele uscat, ce ne
rămăseseră, ne ajungeau pe încă patru luni.
— Patru luni! strigă profesorul. Avem timp sufcient
ca să ne ducem până-n centrul Pământului şi să ne şi
întoarcem! Şi cu ceea ce ne mai rămâne, mă bate
gândul să dau un mare ospăţ în cinstea colegilor mei
231
Jules Verne
de la Johannaeum!
Ar f fost cazul să fu de mult obişnuit cu felul de a f
al unchiului meu, şi, totuşi, omul ăsta mă uimea de
fecare dată.
— Acu’ avem prilejul să ne refacem şi provizia de
apă, adăugă el, căci ploaia a umplut toate scobiturile
şi găvanele din stâncile de granit. Aşadar n-avem de
ce ne teme c-o să murim de sete. În ceea ce priveşte
pluta, o să-l rog pe Hans s-o repare cât poate el mai
bine, deşi îmi închipui că n-o s-o mai folosim.
— Cum asta?! strigai eu, surprins.
— Ei, o idee de a mea, băiete! Cred că nu vom ieşi
la suprafaţa Pământului pe la gura vulcanului Snefels.
L-am privit pe profesor cu oarecare neîncredere. Mă
întrebam dacă nu cumva a înnebunit. Şi totuşi, nu-şi
dădea singur seama ce bine o nimerise.
— Să mâncăm! mă îmbie el.
După ce-i dădu lui Hans instrucţiunile cuvenite,
unchiul meu plecă. L-am urmat, urcând pe un platou
unde ne aştepta masa. Am avut un prânz bogată carne
uscată, biscuiţi şi câte un pahar de ceai. Şi trebuie să
mărturisesc că masa asta mi s-a părut una din cele
mai bune din viaţa mea. După atâtea frământări,
aerul, foamea şi liniştea mi-au stârnit o poftă de
mâncare grozavă.
În timpul mesei l-am întrebat pe profesor dacă ştie
cumva unde ne aflăm.
— Cred că e greu de calculat, am mai spus eu.
— E chiar imposibil să calculăm exact, findcă, în
răstimpul celor trei zile de furtună, niciunul din noi n-a
notat nici viteza şi nici direcţia plutei. Se poate calcula
însă cu aproximaţie cam unde ne găsim.
— Într-adevăr, ultima notaţie am făcut-o pe ostrovul
gheizerului…
— Pe Ostrovul Axel, băiete. Să nu renunţi la onoarea
de a f botezat cu numele tău insula descoperită în
232
centrul masivului terestru.

— Fie! De la Ostrovul Axel şi până aici am parcurs
aproape 270 de leghe marine, şi ne găseam la peste
600 de leghe depărtare de Islanda.
— Bine! Să luăm acest punct de plecare şi să
socotim patru zile de furtună, în timpul cărora n-am
parcurs mai puţin de 80 de leghe în douăzeci şi patru
de ore.
— Aşa cred şi eu. Va trebui, deci, să mai adăugăm
încă vreo 300 de leghe.
— Da! Aşadar, Marea Lidenbrock ar avea aproape
600 de leghe de la un ţărm la celălalt! Ştii, Axel, că
poate să concureze în mărime cu Mediterana?
— Fireşte, mai ales dacă n-am traversat-o decât în
lărgime!
— Ceea ce e foarte posibil!
— Şi lucru curios, am adăugat eu, dacă calculele
noastre sunt exacte, atunci Marea Mediterană se află
deasupra capului nostru!…
— Cu adevărat?
— Da, cu adevărat, căci ne aflăm la 900 de leghe
depărtare de Reykjavik!
— Iată, băiete, ce înseamnă un drum frumos! Dar că
ne aflăm acum sub Mediterană, sub Turcia sau sub
Atlantic, asta n-o putem spune sigur decât dacă n-am
deviat de la direcţia noastră.
— Nu cred, căci vântul părea constant. Iată de ce
îmi pare că ţărmul acesta trebuie să fe situat la sud-
est de Portul Graüben.
— Nimic nu-i mai simplu de constatat. Hai să vedem
ce ne spune busola!
Profesorul se îndreptă spre stâncă unde pusese
Hans instrumentele. Era vesel, vioi, îşi freca mâinile şi-
şi dădea aere! Zburda ca un tinerel! L-am urmat,
destul de curios să ştiu dacă nu mă înşelam în
aprecierea mea.
233
Jules Verne
Când am ajuns în dreptul stâncii, unchiul luă busola,

o aşeză orizontal şi privi acul. După ce a oscilat puţin,
acul s-a oprit într-o poziţie fxă. Unchiul meu s-a uitat
la el câtăva vreme, apoi şi-a frecat ochii, şi l-a privit
din nou. După aceea s-a întors spre mine, uluit.
— Ce-i? l-am întrebat.
Mi-a făcut semn să cercetez busola. O exclamaţie de
uimire mi-a scăpat şi mie de pe buze. Acul busolei
arăta nordul, acolo unde noi bănuiam că-i sudul. Se
întorcea spre ţărm, în loc să arate spre largul mării.
Am mişcat busola, am examinat-o – era în perfectă
stare. În orice poziţie aşezai acul, el îşi relua cu
încăpăţânare această direcţie neaşteptată.
Prin urmare, nu mai era nicio îndoială că din pricina
vântului se produsese o schimbare de direcţie, de
care nu ne-am dat seama şi că furtuna ne-a împins
pluta spre ţărmurile pe care unchiul crezuse că le
lăsase în urma lui.
37
Mi-ar f cu neputinţă să descriu succesiunea de

simţăminte care se citeau pe faţa frământată a
profesorului Lidenbrockă uimire, neîncredere şi, în
sfârşit, mânie. Nu mi-a fost dat să văd niciodată un
om atât de descumpănit în primul moment, şi,
imediat, atât de furios. Aşadar, trebuia să reîncepem
trecerea mării, cu toate pericolele prin care am trecut,
cu toate oboselile îndurate! Vasăzică am mers înapoi,
în loc să mergem înainte!
Unchiul meu îşi recăpătă repede calmul.
— Ah, ce renghi îmi joacă soarta! strigă el. Toate
elementele naturii complotează împotriva mea! Aerul,
focul şi apa îşi unesc sforţările pentru a nu mă lăsa să
234
trec mai departe! Ei bine, le voi arăta eu ce poate

săvârşi voinţa mea! Nu mă las bătut. Nu dau înapoi
niciun pas, şi o să vedem cine o să învingăă omul sau
natura!…
În picioare, pe stâncă, furios, ameninţător, Otto
Lidenbrock, asemeni forosului Ajax18, părea că
sfdează zeii. Dar am socotit că e timpul să intervin şi
să frânez puţin acest elan nebunesc.
— Ascultă-mă, i-am spus pe un ton hotărât, orice
ambiţie are o limită, şi cred că nu e înţelept să luptăm
contra imposibilului. Nu suntem pregătiţi pentru o
călătorie pe mare; 500 de leghe împotriva vânturilor
nu se pot face pe o plută de grinzi şubrede, cu o
pătură în loc de pânză şi cu un ciomag în loc de
catarg! Nu putem conduce pluta şi suntem mereu
jucăria furtunilor. Am f nişte nebuni dacă am mai
încerca a doua oară o asemenea călătorie!
Timp de zece minute m-am străduit să-i demonstrez
că dreptatea e de partea mea, aducându-i argumente
de necombătut şi profesorul nu m-a întrerupt de fel.
Dar nu pentru că ar f căzut de acord cu mine, ci
pentru că era complet neatent şi n-a auzit niciun
cuvânt din tot ce i-am spus.
— Pe plută! strigă el.
Acesta-i fu răspunsul. Degeaba l-am rugat, degeaba
mi-am ieşit din fre, m-am izbit de o voinţă mai tare
decât granitul.
În momentul acela, Hans tocmai isprăvise de
reparat pluta. Ai f spus că finţa aceea ciudată ghicea
toate planurile unchiului meu. Cu câteva bucăţi de
surtarbrandur, el reuşise să consolideze
ambarcaţiunea noastră. Pânza se şi întindea în bătaia
vântului, care juca în cutele sale fluturânde.
Profesorul îi spuse câteva cuvinte lui Hans; între
altele, să înceapă imediat încărcarea bagajelor şi să
18
Ajax - erou al războiului troian.
235
Jules Verne
pregătească totul pentru plecare. Aerul era destul de

curat şi vântul bătea mereu dinspre nord-vest.
Ce puteam face? Să lupt singur împotriva
amândurora? Era cu neputinţă! Cel puţin dacă l-aş f
avut şi pe Hans de partea mea. Dar nu! Părea că
islandezul renunţase la orice voinţă personală şi
jurase supunere până la jertfrea de sine. Nu puteam
obţine nimic de la un slujitor care era atât de supus
stăpânului său. În consecinţă, trebuia să mă supun şi
eu.
Tocmai mă pregăteam să-mi iau pe plută locul
obişnuit, când unchiul meu mă opri cu mâna.
— Nu plecăm azi, ci mâine, spuse el.
Făcui gestul unui om resemnat la orice.
— Nu trebuie să-mi scape nimic necercetat, adăugă
el, şi findcă soarta m-a împins pe această parte a
coastei, n-o s-o părăsesc până nu merg în
recunoaşterea ei.
Aceste cuvinte ale sale vor f înţelese abia dacă vă
voi spune că deşi ne-am întors pe ţărmul nordic, nu ne
aflam chiar pe locul de unde pornisem prima oară.
Portul Graüben trebuia să fe situat mai spre apus.
Prin urmare, nimic nu era mai raţional decât să
cercetăm cu grijă împrejurimile acestui nou loc de
acostare.
— Să mergem în recunoaştere! am spus eu.
Am plecat amândoi şi l-am lăsat pe Hans să facă
pregătirile de plecare. Spaţiul cuprins între plaja
rămasă în urma retragerii mării şi baza stâncilor
acestei uriaşe peşteri era destul de mare. Puteai să
mergi o jumătate de oră până să ajungi la peretele
stâncos. În drumul nostru zdrobeam sub picioare
nenumărate cochilii de scoici de toate formele şi de
toate mărimile, scoici în care au trăit animale din
primele ere. Am zărit, de asemenea, enorme carapace
care aveau un diametru ce depăşea deseori 15
236
picioare. Ele aparţinuseră acelor uriaşi gliptodonţi din

pliocen, al căror reprezentant de foarte mici proporţii
e însăşi broasca ţestoasă de azi. În afară de asta,
pământul era semănat cu o mare cantitate de
sfărâmături de stâncă, un fel de pietriş rotunjit de
valuri şi aşezat în linii succesive. Faptul acesta m-a
făcut să presupun că marea se întinsese odinioară
până aici. De altfel, pe pietrele împrăştiate de jur-
împrejur şi chiar şi dincolo de aceste locuri, valurile
lăsaseră urme vizibile.
Asta putea explica până la un anumit punct şi
existenţa acestui ocean, la 40 de leghe sub suprafaţa
globului. Dar, după mine, acea uriaşă masă lichidă
urma să se piardă încetul cu încetul în măruntaiele
Pământului. Ea provenea fără îndoială din apele
oceanului, care s-au infltrat prin vreo crăpătură a
scoarţei. Totuşi trebuia să admit că această crăpătură
era acum astupată, căci toată această imensă
scobitură, sau, mai bine zis, acest enorm rezervor, s-a
umplut într-un timp destul de scurt. Ba poate chiar,
luptând cu focurile din adâncuri, apa s-a evaporat în
parte. Numai aşa se explica formarea norilor care
atârnau deasupra capetelor noastre şi degajarea
acelei electricităţi care dezlănţuia furtunile în
interiorul masivului terestru.
Această teorie a fenomenelor la care fusesem
martori mi se părea mulţumitoare, căci, oricât de mari
ar f minunile naturii, ele se pot totdeauna explica prin
legi fzice.
Mergeam, aşadar, pe un fel de teren sedimentar,
format din aluviuni aduse de ape, cum erau toate
terenurile din acea perioadă, atât de generos
distribuite pe suprafaţa Pământului. Profesorul
examina cu atenţie fecare crăpătură de stâncă.
Îndată ce vedea o deschizătură între stânci, el socotea
că e foarte important să-i sondeze adâncimea.
237
Jules Verne
Am urmat ţărmurile Mării Lidenbrock pe o distanţă

de aproape o milă şi, pe neaşteptate, pământul îşi
schimbă înfăţişarea. Părea frământat şi răscolit de
zguduirile violente ale straturilor inferioare. În câteva
locuri, adânciturile şi ridicaturile mărturiseau o
dislocare puternică a masivului terestru.
Înaintam cu greutate printre aceste spărturi de
granit, amestecate cu silex, cuarţ şi cu depozite
aluvionare, când deodată ne apăru în faţa ochilor o
câmpie, mai mult decât o câmpie, o întindere uriaşă
acoperită de oseminte. Ai f zis că e un imens cimitir,
în care îşi amestecaseră ţărâna veşnică generaţiile a
douăzeci de veacuri. În depărtare se vedeau rânduite
straturi-straturi de rămăşiţe.
Ele se ridicau ca nişte valuri până la marginile
orizontului, unde se pierdeau într-o ceaţă uşoară. Pe o
suprafaţă de aproape trei mile pătrate se îngrămădise
întreaga istorie a vieţii animale, prea puţin
consemnată în terenurile noi ale lumii pe care o
locuim.
O curiozitate plină de nerăbdare mă împingea într-
acolo. Picioarele noastre zdrobeau cu zgomot sec
resturile animalelor preistorice, aceste fosile ale căror
rare şi interesante rămăşiţe şi le dispută cu
înverşunare muzeele de istorie naturală ale marilor
oraşe. Nici existenţa a o mie de Cuvieri n-ar f fost de
ajuns să reconstituie scheletele finţelor care dormeau
în acest măreţ morman de oseminte. Eram uluit.
Unchiul îşi ridicase braţele sale lungi spre bolta groasă
ce ne servea drept cer. Rămăsese cu gura căscată, cu
ochii scăpărând sub ochelari şi capul i se bălăbănea
încoace şi încolo, fără să şi-l poată opri. Într-un
cuvânt, toată finţa sa trăda o uimire fără margini. Se
afla în faţa unei colecţii de nepreţuit de leptoterium,
mericoterium, lofodion, aneploterium, megaterium, de
mastodonţi, de protopiteci, de pterodactili, în sfârşit,
238
toţi acei monştri antediluvieni îngrămădiţi aici, parcă

pentru satisfacţia sa personală. Închipuiţi-vă un
bibliofl pasionat, trezindu-se deodată în acea
faimoasă bibliotecă din Alexandria, incendiată de
Omar19 şi care, printr-o minune, ar f renăscut din
propria sa cenuşă cu toate comorile sale de
manuscrise! Aşa era şi unchiul, profesorul Lidenbrock.
Dar uimirea lui n-a mai cunoscut margini când din
pulberea aceasta organică ridică un craniu ce i se
păruse mai deosebit. Şi chiar în aceeaşi clipă strigă cu
o voce tremurătoareă
— Axel, Axel, un craniu omenesc!
— Un craniu de om, unchiule?… am îngăimat, la fel
de uluit.
— Da, nepoate! Vai, domnule Milne-Edwards! Vai,
domnule de Quatrefages! De ce n-aveţi norocul să fţi
şi voi unde sunt eu, Otto Lidenbrock?!…
38
Pentru a înţelege de ce unchiul a evocat pe aceşti

iluştri naturalişti francezi, trebuie să vă spun că, cu
câtva timp înainte de plecarea noastră, paleontologia
înregistrase un fapt de o mare însemnătate.
La 28 martie 1863, sub conducerea domnului
Boucher de Perthes s-au făcut o serie de săpături la
carierele de la Moulin Quignon, din apropiere de
Abbeville, în departamentul Somme din Franţa şi cu
acel prilej s-a găsit un maxilar omenesc, la o
adâncime de 40 de picioare sub scoarţa Pământului.
Era prima fosilă de acest gen scoasă la lumină. Lângă
maxilar s-au mai descoperit topoare de piatră şi bucăţi
19
Al doilea calif al Arabiei între anii 634—644, născut la Mecca. A cucerit
Siria, Egiptul, Persia şi a fost acuzat că ar f dat foc Bibliotecii din Alexandria,
sub pretext că în ea s-ar afla opere potrivnice credinţei musulmane.
239
Jules Verne
de cremene cioplită, colorate diferit, şi acoperite de

vremuri cu o patină uniformă.
Această descoperire a avut un mare răsunet nu
numai în Franţa, ci şi în Anglia şi Germania. Numeroşi
savanţi de la Institutul Francez, şi printre alţii domnii
Milne-Edwards şi de Quatrefages, s-au ocupat cu
pasiune şi au dovedit cu argumente de necombătut
autenticitatea acestei fosile omeneşti, făcându-se cei
mai aprigi apărători ai „procesului maxilarului”, cum
era denumit pe vremea aceea de presa engleză.
Această idee fu împărtăşită de către numeroşi
geologi din Regatul Unit, ca de pildă domnii Falconer,
Busk, Carpenter etc., ca şi de savanţi germani, printre
care se afla, în primul rând, unchiul meu Lidenbrock,
cel mai pasionat, şi mai entuziast, de altfel, dintre toţi.
Autenticitatea unei fosile omeneşti din era
cuaternară părea deci demonstrată în mod
incontestabil şi admisă.
E adevărat însă că această teză a avut un adversar
îndârjit în domnul Elie de Beaumont. Acest savant cu o
atât de mare autoritate susţinea că terenul de la
Moulin-Quignon nu aparţinea diluviului, ci unui strat
mai puţin vechi, şi, de acord în această privinţă cu
Cuvier, nu admitea că speţa omenească ar f fost
contemporană cu animalele din era cuaternară.
Unchiul meu Lidenbrock, care era de aceeaşi părere
cu marea majoritate a geologilor, s-a aruncat în luptă,
şi a susţinut cu pasiune ideea autenticităţii craniului,
astfel că domnul Elie de Beaumont rămăsese aproape
singur.
Eram la curent cu toate amănuntele problemei, dar
n-aveam cum să ştim că de la plecarea noastră s-au
făcut noi progrese în această direcţie. În pământurile
mişcătoare ale anumitor grote din Franţa, Elveţia şi
Belgia se mai descoperiseră între timp şi alte maxilare
identice, cu toate că era vădit că au aparţinut unor
240
indivizi de tipuri deosebite şi de specii diferite, precum

şi tot soiul de arme, ustensile, unelte ca şi oseminte
de copii, de adolescenţi, de bărbaţi şi de bătrâni.
Aşadar, pe zi ce trecea, faptele pledau din ce în ce
mai puternic în favoarea tezei care susţine că omul a
apărut în era cuaternară.
Şi aceasta nu era totul. Alte resturi, dezgropate
după aceea din terenul terţiar pliocen, îngăduiseră
unor savanţi şi mai îndrăzneţi să emită ideea că speţa
omenească are o vechime şi mai mare. E adevărat că
aceste rămăşiţe nu erau oseminte omeneşti, ci numai
obiecte din industria casnică arhaicăă tibii, femururi de
animale fosile, scrijelate în mod regulat, sculptate, ca
să spunem aşa, de mâna greoaie şi neîndemânatică a
omului primitiv.
Astfel, dintr-un salt, omul urca pe scara timpului
nenumărate veacuri; apăruse înaintea mastodontului
şi devenea contemporanul lui Elefas meridionalis!
Avea deci o existenţă de aproximativ o sută de mii de
ani, data pe care cei mai iluştri geologi o dau ca sigură
pentru formarea terenului pliocen.
Acesta era pe atunci stadiul la care ajunsese ştiinţa
paleontologică, şi cum nouă ne rămăseseră
necunoscute ultimele descoperiri, cred că e
explicabilă uimirea de care am fost cuprinşi în faţa
acelui osuar aflat pe ţărmul Mării Lidenbrock.
Şi socotesc că-i şi mai lesne de înţeles stupoarea şi
bucuria unchiului meu, când, la vreo douăzeci de paşi
mai departe, s-a găsit faţă în faţă, chiar cu unul din
specimenele omului cuaternar.
Era un corp omenesc ce putea f uşor recunoscut.
Nu cumva un teren cu o compoziţie cu totul specială,
asemănător aceluia din cimitirul Saint Michel din
Bordeaux, îl conservase în această perfectă stare
veacuri de-a rândul? N-aş putea spune cu certitudine.
Dar acest cadavru, cu pielea întinsă şi uscată ca un
241
Jules Verne
pergament, cu membrele care încă îşi mai păstraseră

muşchii – cel puţin, aşa părea la prima vedere – cu
dinţii intacţi, cu părul bogat, cu unghiile de la mâini şi
picioare de o mărime înspăimântătoare, se afla acum
în faţa noastră, de parcă şi-ar f dat duhul de curând.
Am rămas mut la vederea acestei apariţii din altă
eră. Unchiul meu, care de obicei era atât de vorbăreţ
şi de impetuos în discuţii, tăcea şi el. Am ridicat
cadavrul şi l-am rezemat de o stâncă. El se uita la noi
cu orbitele goale. I-am pipăit bustul, care scotea un
sunet ascuţit şi ciudat.
După câteva clipe de tăcere, unchiul meu a fost
învins de profesorul din el. Mânat de temperamentul
său, Otto Lidenbrock uită peripeţiile călătoriei noastre,
locul unde ne aflam, uriaşa cavernă subpământeană
care ne încarcera! Se credea, desigur, la Johannaeum,
conferenţiind în faţa studenţilor săi, căci luă deodată
un ton doctoral, şi se avântă într-un adevărat discurs
pe care-l adresă unui auditoriu imaginară
„Domnilor, începu el, am onoarea să vă înfăţişez un
om din era cuaternară. Unii iluştri savanţi i-au negat
existenţa, iar alţii, nu mai puţin vestiţi, au susţinut-o.
Dar dacă acei „Toma necredinciosul” ai paleontologiei
ar f aci şi l-ar putea pipăi, nu mă îndoiesc c-ar f siliţi
să-şi recunoască greşeala! Ştiu că ştiinţa trebuie să se
ferească de acest soi de descoperiri! Cunosc vâlva
care s-a produs în jurul aşa-zişilor oameni fosile,
prezentaţi de Barnum şi alţi şarlatani de aceeaşi
teapă. Cunosc şi povestea cu rotula lui Ajax şi pe
aceea a pretinsului corp al lui Oreste 20, găsit de
spartani, şi pe aceea a corpului lui Asterius 21, lung de
10 coţi despre care vorbeşte Pausanias 22. Am citit
rapoartele în legătură cu scheletul descoperit la
20
Oreste – erou legendar din mitologia greacă, ful lui Agamenmon şi al
Clitemestei. Conform legendei, îşi ucide mama, îndemnat de sora sa Electra.
21
Asterius – retoric grec din sec. IV î.e.n.
22
Pausanias – scriitor grec (110-180).
242
Trapani în secolul al XlV-lea, şi care era atribuit lui

Polifem23, şi povestea uriaşului dezgropat în secolul al
XVI-lea, în împrejurimile oraşului Palermo. De altfel,
dumneavoastră cunoaşteţi la fel de bine ca şi mine,
domnilor, vâlva stârnită de acele gigantice oseminte
descoperite lângă Lucarno, în 1557, de către celebrul
medic Felix Plater, care susţinea că aparţin unui uriaş
înalt de 19 picioare. Am studiat cu lăcomie tratatele
lui Cassanion, şi toate acele memorii, broşuri,
discursuri şi paradiscursuri, publicate în legătură cu
scheletul regelui cimbrilor, Teutobocus, cotropitorul
Galiei, şi care a fost dezgropat dintr-un teren nisipos
în regiunea Dauphine, în 1613! În secolul al XVIII-lea
aş f combătut împreună cu Pierre Campet existenţa
preadamiţilor lui Scheuchzer! Am avut în mână
lucrarea numită Gigans…”
Dar ajuns aci, unchiul meu se opri deodată,
împiedicat find de acel defect de pronunţare care-l
făcea să se poticnească la cuvintele mai grele, ori de
câte ori vorbea în public.
„În lucrarea numită Gigans”… reluă el, dar se
poticni iar.
„Giganteo…”
Imposibil! Afurisitul de cuvânt nu voia să iasă! Ce-ar
mai f râs studenţii de la Johannaeum dacă ar f fost de
faţă!
„Giganteosteologia”, reuşi în sfârşit să pronunţe
profesorul Lidenbrock, între două înjurături.
Apoi continuă, însufleţindu-se din nou.
„Da, domnilor, cunosc toate aceste lucruri. Ştiu, de
asemenea, că Cuvier şi Blumembach au susţinut că
aceste oseminte sunt simple oase de mamut sau ale
altor animale din era cuaternară. Dar de astă dată
orice îndoială ar f o insultă la adresa ştiinţei. Cadavrul
23
Poliferm – erou din mitologia greacă, ful lui Neptun, zeul mării. În Odiseea,
ciclopul Poliferm, este orbit de Ulise care, în felul acesta, îşi salvează
tovaraşii din captivitate.
243
Jules Verne
e aci! Puteţi să-l vedeţi, să-l pipăiţi. Nu e un schelet, ci

un corp intact, păstrat perfect, parcă anume pentru
antropologie!”
Abia mă ţineam să nu contrazic această afrmaţie.
„Dacă aş putea să-l spăl într-o soluţie de acid
sulfuric, continuă unchiul meu, aş face pe loc să
dispară toată acea pojghiţă pământoasă care-l
acoperă pe alocuri şi aceste scoici strălucitoare care i
s-au încrustat în carne. Dar îmi lipseşte preţiosul
dizolvant. Totuşi, chiar aşa cum se prezintă, acest
corp ne va povesti propria sa istorie”.
Profesorul se opri aci şi, apucând cadavrul fosilă, îl
întoarse pe o parte şi pe alta, cu dexteritatea unui om
care face demonstraţia unor ciudăţenii…
„Îl vedeţi, reluă el, n-are nici şase picioare lungime,
aşa că nu ne aflăm câtuşi de puţin în faţa unui gigant!
Şi e neîndoios că aparţine rasei caucaziene. E de rasă
albă, rasa noastră. Craniul acestei fosile e de o formă
ovoidală regulată, fără o dezvoltare a pomeţilor şi a
maxilarului interior. Nu prezintă deci acel prognatism
care modifcă unghiul facial24. Măsuraţi acest unghi, şi
veţi vedea că este de aproape 90 de grade. Dar voi
merge mai departe pe calea deducţiilor, şi voi îndrăzni
să spun că acest exemplar omenesc aparţine familiei
japetice, pe care o găsim răspândită din India până la
hotarele Europei occidentale. Nu zâmbiţi, domnilor!”
Nu zâmbea nimeni, dar profesorul era obişnuit ca-n
timpul savantelor sale prelegeri să vadă feţele
ascultătorilor înveselindu-se.
„Da, reluă el cu o nouă însufleţire, ne găsim în faţa
unui om fosilă, contemporan cu mastodonţii, ale căror
oseminte umplu acest amfteatru!… Dar, mă veţi
24
Unghiul facial e format din două planuri, unul mai mult sau mai puţin
vertical, care e tangent cu fruntea şi cu incisivii şi celălalt orizontal, care
trece prin deschizătura canalului auditiv şi partea inferioară a osului nazal.
Se numeşte prognatism, în limbajul antropologic, ieşirea înafară a
maxilarului, care modifcă unghiul facial)
244
întreba dumneavoastră, pe ce cale a ajuns aici şi cum

se explică faptul că straturile în care era el îngropat
au putut să alunece până în această vastă scobitură
subpământeană? N-am să mă încumet a vă răspunde,
deşi nu mai încape îndoială că acest fapt se datoreşte
grozavelor zvârcoliri care se mai produceau încă în
scoarţa Pământului în era cuaternară. Răcirea
continuă a pământului a dat naştere la crăpături, la
prăbuşiri ale straturilor superioare. Nu mă pronunţ,
dar, după cum vedeţi, omul e în faţa dumneavoastră,
înconjurat de aceste securi, de aceste bucăţi de
cremene cioplită, de toate aceste obiecte produse de
munca mâinilor lui, în epoca de piatră. Şi doar n-o f
venit şi el până aici ca turist, la fel ca mine, sau ca
pionier al ştiinţei, căci autenticitatea originei sale
străvechi nu poate f pusă la îndoială.”
Profesorul tăcu, iar eu am izbucnit în aplauze
entuziaste. De altfel, unchiul avea dreptate şi-mi
dădeam bine seama că şi alţi oameni, mult mai
învăţaţi decât nepotul său, cu greu l-ar f putut
combate.
În afară de asta, corpul acela transformat în fosilă
nu era singurul din imensul osuar. La fecare pas pe
care-l făceam prin această pulbere, dădeam peste
asemenea cadavre şi unchiul meu ar f putut cu
uşurinţă să aleagă pe cel mai bine conservat dintre
ele, pentru a-i convinge şi pe cei mai neîncrezători.
Într-adevăr, acest imens cimitir, în care zăceau de-a
valma nenumărate generaţii de oameni şi animale,
oferea un spectacol uimitor.
Dar, la un moment dat, a început să ne frământe o
întrebare foarte spinoasă, la care nu îndrăzneam să
dăm un răspuns. Oare aceste finţe care au alunecat
pe ţărmurile Mării Lidenbrock, în urma zguduirilor
scoarţei, au fost ele vii în momentul acela sau de mult
închiseseră ochii? Sau mai degrabă au trăit aici, în
245
Jules Verne
această lume subterană şi sub acest cer artifcial,

născându-se şi murind ca şi locuitorii pământului?!
Până acum nu ne fusese dat să vedem alte finţe vii
decât peştii şi monştrii marini. Dar oare n-ar f fost
posibil ca pe aceste plaje pustii să mai rătăcească încă
vreun om al adâncurilor?
39
Am mai mers încă o jumătate de oră, călcând pe

aceste straturi de oseminte, împinşi de o curiozitate
nestăpânită. Ce alte minunăţii, ce alte comori pentru
ştiinţă mai închidea oare această peşteră? Mă
aşteptam să văd lucruri şi mai surprinzătoare şi să
rămân şi mai uimit decât fusesem până acum.
Ţărmurile mării rămăseseră mult înapoia acelor
coline care împrejmuiau osuarul. Nechibzuitul profesor
nu se sinchisea câtuşi de puţin c-ar putea să se
rătăcească şi mă târî după el, mereu mai departe.
Înaintam în tăcere, învăluiţi în unde electrice. Printr-un
fenomen pe care nu mi-l puteam explica, datorită
împrăştierii sale – care în momentul acela era deplină
– lumina scălda în mod uniform diferitele faţete ale
lucrurilor. Focarul său nu se mai afla într-un punct
determinat din spaţiu, şi nu mai producea niciun efect
de umbră. Puteai să te crezi în plină amiază şi în plină
vară, în mijlocul regiunilor ecuatoriale, sub razele
verticale ale soarelui. Vaporii din aer dispăruseră cu
totul. Din pricina egalei distribuiri a acelui fluid
luminos, stâncile, munţii din zare şi câteva petice de
păduri îndepărtate luau o înfăţişare stranie. Noi
semănăm acum cu acel personaj fantastic al lui
Hofmann, care şi-a pierdut umbra.
După ce străbătusem aproape o milă, ne apăru în
246
faţă imaginea unei păduri imense, dar de data asta nu

mai era o pădure de ciuperci, cum văzusem în
apropierea Portului Graüben. Flora erei terţiare se
găsea aici în toată splendoarea ei. Palmieri uriaşi,
specii azi dispărute, palmacee superbe, pini, tise,
chiparoşi, tuie reprezentând familia coniferelor,
creşteau de-a valma, legaţi între ei printr-o reţea de
liane de nepătruns. Un covor de muşchi şi de popivnic
iepuresc acoperea pământul cu un strat moale.
Câteva pâraie murmurau sub aceste umbrare care nu-
şi meritau de fapt numele, deoarece nu produceau
nicio umbră. Pe malurile lor se încrucişau fel de fel de
ferigi arborescente, care semănau cu acelea crescute
în sere. Numai că aceşti arbori şi plante n-aveau nicio
culoare, lipsiţi cum erau de căldura dătătoare de viaţă
a soarelui. Totul se cufunda într-o nuanţă uniformă,
cafenie, decolorată. Frunzele erau lipsite de verdeaţă,
şi înseşi florile, care erau atât de numeroase în era
terţiară, n-aveau nici culori şi nici parfum, de parcă ar
f fost făcute dintr-o hârtie decolorată sub acţiunea
atmosferei.
Unchiul Lidenbrock îşi făcu drum prin acest desiş, iar
eu l-am urmat cu oarecare teamă. Cum natura dăduse
naştere aci la o floră atât de îmbelşugată, oare nu era
posibil ca să ne întâlnim cu cine ştie ce mamifere
înfricoşetoare? În luminişurile largi făcute de arborii
doborâţi şi putreziţi de vreme, am văzut tot soiul de
plante leguminoase, acerine, rubiacee, şi zeci şi zeci
de arbuşti comestibili care sunt pe placul
rumegătoarelor din toate epocile. Apoi apărură,
încâlciţi şi amestecaţi, nenumăraţi arbori care
creşteau în ţinuturi cu totul diferite pe suprafaţa
Pământului; stejarul îşi înălţa creştetul lângă palmier,
eucaliptul australian se sprijinea de bradul norvegian,
iar mesteacănul nordului îşi întreţesea ramurile cu
cele ale kaurisului zeelandez. Cei mai ingenioşi
247
Jules Verne
clasifcatori ai botanicei terestre ar f rămas uluiţi.

Deodată m-am oprit, şi, cu un gest, l-am făcut şi pe
unchiul meu să se oprească.
Lumina difuză ne îngăduia să zărim cele mai mici
lucruri în adâncurile acelui desiş şi, la un moment dat,
mi s-a părut că printre arbori se mişcă nişte forme
imense!
Într-adevăr, era o întreagă turmă de mastodonţi
uriaşi, dar de data aceasta nu fosile, ci chiar vii şi
asemănători cu aceia ale căror rămăşiţe fuseseră
descoperite în 1801 în mlaştinile statului Ohio! Am
privit cu uimire la elefanţii enormi, ale căror trompe
mişunau pe sub arbori, întocmai ca nişte şerpi.
Auzeam zgomotul colţilor de fldeş sfredelind
trunchiurile bătrâne. Ramurile trosneau, iar frunzele
smulse în cantităţi de neînchipuit erau înghiţite de
botul imens al monştrilor.
Visul în care văzusem renăscând toată acea lume
preistorică din terţiar şi cuaternar nu mai era vis, ci
realitate! Iar noi ne aflam singuri în măruntaiele
Pământului, pradă tuturor acestor groaznice animale
sălbatice!
Unchiul meu privea la rându-i, parcă fără să-i pese,
lacomele animale care se ospătau de zor.
— Haide, ce mai stai, îmi spuse el deodată,
apucându-mă de braţ. Înainte, înainte!
— Nu! am strigat. Nici în ruptul capului! Suntem
neînarmaţi! Ce o să ne facem în mijlocul acestei turme
de patrupezi uriaşi? Înapoi, unchiule, înapoi! Nicio
finţă omenească nu poate să înfrunte nepedepsită
mânia acestor monştri.
— Nicio finţă omenească! răspunse unchiul,
coborând glasul. Te înşeli, Axel. Ia priveşte într-acolo!
Mi se pare că zăresc o finţă vie, o finţă asemeni
nouă, un om!
Am privit cu neîncredere, hotărât ca de data asta să
248
nu mă las înduplecat. Dar, oricât de hotărât aş f fost,

în faţa realităţii a trebuit să mă supun.
Nu-mi venea să-mi cred ochilor şi totuşi aşa eraă la
mai puţin de un sfert de milă, o finţă omenească, un
Proteu25 al acestor ţinuturi subterane, un nou fu al lui
Neptun, păzea imensa turmă de mastodonţi, rezemat
de trunchiul unui kauris enorm!
Immanis pecoris custos, immanior ipse!26
Da! Immanior ipse! Nu mai era finţa fosilă al cărei
cadavru l-am ridicat din pulberea osuarului, ci un
uriaş, în stare să poruncească acestor monştri. Era
mai înalt de douăsprezece picioare şi capul său mare,
cât al unui bivol, dispărea sub o adevărată coamă de
păr ciufulit, asemenea aceleia a elefantului preistoric.
În mână ţinea un coşcogea trunchi de pom, o ghioagă
demnă de acest păstor antediluvian.
Am rămas încremeniţi. Dacă ne vede cumva!…
Trebuia să fugim…
— Vino, vino! am strigat trăgându-l pe unchiul meu,
care, pentru prima oară, nu s-a opus! După un sfert de
oră ne aflam departe de acest duşman înfricoşător.
Acum, după ce au trecut atâtea luni de la această
stranie şi supranaturală întâmplare, încerc să gândesc
liniştit, cu mintea limpede şi tot nu mă dumiresc ce a
fost. Nu! E cu neputinţă! O f fost vreo iluzie a
simţurilor noastre? Oare ochii noştri nu s-au înşelat şi
ceea ce văzuserăm nu erau simple năluciri?! Nu, în
lumea aceea subpământeană nu era posibil să
trăiască vreo finţă omenească! Nicio specie
omenească nu poate locui asemenea caverne
subterane ale globului, fără să se intereseze de
locuitorii de la suprafaţă şi fără să comunice cu ei! E o
nebunie, o curată nebunie!
Îmi venea mai curând să admit să era vorba de
25
Zeu al mării, fu al lui Neptun, dăruit cu harul profeţiei. Pentru a scăpa de
întrebările ce i se puneau, se ascundea, luând diverse înfăţişări.
26
Paznicul foroasei turme, el însuşi mai foros.
249
Jules Verne
vreun animal a cărui structură se apropie de structura

omenească, de vreo maimuţă primitivă, de vreun
protopitec, de vreun mesopitec, asemănător cu acela
descoperit de Lartet în zăcămintele de oase de la
Sansan! Totuşi, finţa pe care o văzusem depăşea,
prin mărimea ei, toate măsurătorile stabilite de
paleontologia modernă! Dar asta n-avea nicio
importanţă! Era o maimuţă; cu siguranţă că era o
maimuţă, oricât ar părea de neverosimil acest lucru!
Dar un om, un om viu, şi o dată cu el, o întreagă
generaţie cufundată în măruntaiele Pământului, asta
n-o puteam crede nici în ruptul capului!
Am părăsit pădurea aceea scăldată în lumină, muţi,
copleşiţi de uimire. Alergam fără să vrem, de parcă ne
împingea cineva din urmă. Era o adevărată fugă, care
semăna cu goana înfricoşătoare pe care o trăieşti
uneori în coşmarele din vis. Astfel am ajuns, mânaţi
doar de instinct, la ţărmurile Mării Lidenbrock şi cine
ştie pe ce făgaşuri mi-ar mai f rătăcit mintea dacă n-
aş f avut o preocupare care să mă readucă la gânduri
mai practice.
Cu toate că eram sigur că păşeam pe un teren cu
totul necunoscut, câteodată mă izbea faptul că
zăream o serie de îngrămădiri stâncoase, a căror
formă îmi reamintea pe aceea a Portului Graüben.
Acest lucru era confrmat, de altfel, de indicaţia
busolei şi de reîntoarcerea noastră fără voie în partea
de nord a Mării Lidenbrock. Nu mai ştiam singuri ce să
credem. Din stânci curgeau sute de pârâiaşe şi
cascade, mi se părea că revăd din nou stratul de
surtarbrandur, „Izvorul lui Hans”, şi peştera unde mi-
am revenit din leşin. Dar numai la câţiva paşi mai
departe, zidurile povârnite ale ţărmului, apariţia unui
pârâu şi proflul surprinzător al unei stânci mă zvârliră
din nou în chinurile îndoielii.
I-am împărtăşit şi unchiului ceea ce gândeam.
250
Şovăia ca şi mine. În mijlocul acestei privelişti

uniforme, nu-şi putea da seama nici el unde se află.
— E neîndoios că n-am ajuns chiar la punctul nostru
de plecare, i-am spus, furtuna ne-a împins ceva mai
jos, dar, urmând ţărmul, trebuie să dăm curând de
Portul Graüben.
— În cazul acesta, răspunse unchiul, nu mai e
nevoie să continuăm explorarea, şi cel mai bun lucru
ar f să ne întoarcem la plută. Dar oare nu te înşeli,
Axel?
— S-ar putea să şi greşesc, unchiule, căci toate
aceste stânci seamănă prea mult între ele. Totuşi, mi
se pare că recunosc promontoriul la poalele căruia a
construit Hans pluta. Asta mă face să cred că trebuie
să fm aproape de micul port, chiar foarte aproape,
am adăugat, cercetând un braţ de mare pe care mi s-
a părut că-l recunosc.
— Nu, Axel, cred că greşeşti. De-ar f cum spui tu, ar
trebui să regăsim măcar propriile noastre urme. Or, nu
văd nimic…
— Ba eu văd! am strigat, plin de însufleţire,
repezindu-mă spre un obiect care strălucea în nisip.
— Ce anume?
— Asta!
Şi i-am arătat unchiului un pumnal acoperit de
rugină, pe care-l ridicasem de jos.
— Ia te uită! se miră el. Ai luat cumva la tine arma
asta?
— Eu? Nu! Poate dumneata…
— Nici eu, răspunse profesorul. N-am avut niciodată
un astfel de obiect.
— Ciudat lucru!
— Ba e foarte simplu, Axel. Islandezii obişnuiesc
adesea să poarte astfel de arme. Probabil că l-a
pierdut Hans, căci era al lui…
Am dat din cap, neîncrezător. După câte ştiam,
251
Jules Verne
Hans n-avusese niciodată un astfel de pumnal.

— Nu. S-ar putea să aparţină vreunui războinic
antediluvian, am strigat eu, vreunui om viu,
contemporan cu păstorul acela uriaş. Ba nu, nu-i
posibil! Nu e o unealtă din epoca de piatră, şi nici
măcar din epoca de bronz! Lama asta e de oţel…
Unchiul meu mă opri brusc să mai bat câmpii făcând
tot soiul de presupuneri, şi cu tonul său rece îmi
spuseă
— Linişteşte-te, Axel, şi vino-ţi în fre! Pumnalul
acesta e o armă din veacul al XVI-lea, un adevărat
pumnal din acelea pe care le purtau nobilii la
cingătoare, pentru a da lovitura de graţie. E de origină
spaniolă. Nu-ţi aparţine nici ţie, nici mie, nici lui Hans
şi nici măcar acelor finţe omeneşti care poate că
trăiesc în măruntaiele globului!
— Ai curajul să susţii asta?…
— Ia priveşte-l! Nu-mi vine să cred că s-a ştirbit
astfel înfgându-se în gâtlejurile oamenilor! Lama e
acoperită de un strat de rugină care nu datează nici
de o zi, nici de un an, şi nici de un veac!…
Profesorul se însufleţea, după cum îi era obiceiul, şi
se lăsa târât de imaginaţia sa înflăcărată.
— Axel, spuse el, suntem pe urmele unei mari
descoperiri. Pumnalul ăsta a fost lăsat aci pe nisip
acu’ o sută, două sute sau trei sute de ani şi s-a ştirbit
pe vreuna din pietrele acestei mări subterane!
— Bine, bine, dar n-a venit singur până aci, m-am
înflăcărat şi eu; şi nici nu s-a putut încovoia singur!
Cineva a fost pe meleagurile astea cu mult înaintea
noastră.
— Fireşte. Un om.
— Şi omul acela?…
— Omul acela şi-a gravat numele cu pumnalul
acesta! Omul acela a vrut să însemneze încă o dată,
cu mâna lui, drumul spre centrul Pământului! Să-l
252
aflăm! Să-l aflăm!

Am fost cuprinşi de o curiozitate arzătoare. Ne-am
grăbit să mergem de-a lungul peretului înalt,
cercetând cu amănunţime cele mai mici crăpături ale
stâncii, în speranţa c-o să dăm de deschiderea vreunei
galerii. Am ajuns astfel într-un loc, unde ţărmul se
îngusta. Marea îşi rostogolea valurile foarte aproape şi
scălda peretele stâncos, lăsând o trecere lată de cel
mult o prăjină. Între două ieşituri ale stâncii care
înainta în mare, se zărea intrarea unui tunel
întunecos. Aci, pe o placă de granit, se aflau săpate
două litere misterioase, roase pe jumătate de vreme,
cele două iniţiale ale îndrăzneţului şi fantasticului
călător.
— A.S., strigă unchiul meu. Arne Saknussemm!

Iarăşi Arne Saknussemm!
40
De la începutul călătoriei noastre am avut destule

prilejuri să fu cuprins de uimire, şi s-ar f cuvenit să
mă cred la adăpost de orice surpriză şi să rămân
blazat în faţa oricărei întâmplări oricât de uimitoare. Şi
totuşi, la vederea acestor două litere gravate acolo,
de trei sute de ani, am rămas uluit. Mi-era dat să
citesc pe stâncă nu numai iniţialele savantului
alchimist, ci să şi ţin în mâinile mele lama de oţel cu
care le scrijelise. În faţa unor probe atât de grăitoare
aş f fost de o vădită rea-credinţă dacă mai puneam la
îndoială existenţa călătorului şi faptul că întreprinsese
253
Jules Verne
această călătorie.
În timp ce mi se învârteau prin minte aceste
gânduri, profesorul Lidenbrock fu cuprins de un acces
ditirambic la adresa lui Arne Saknussemm.
— Geniu fără seamăn! exclamă el, nu ţi-a scăpat
nimic din ceea ce trebuia să faci ca să deschizi şi altor
muritori calea spre măruntaiele Pământului, şi,
datorită acestui lucru, semenii tăi pot regăsi uşor
drumul pe care l-ai urmat acum trei veacuri, coborând
în adâncul acestor subterane întunecoase! Ai dat
posibilitate şi altor ochi decât ai tăi să contemple
aceste minunăţii! Numele tău, săpat în stâncă, din
etapă în etapă, îl duce drept la ţintă pe călătorul care
e îndeajuns de îndrăzneţ ca să te urmeze şi sunt sigur
c-o să-l găsească înscris de propria ta mână chiar în
centrul planetei noastre! Ei bine, îmi voi săpa şi eu
numele alături de al tău, pe această ultimă pagină de
granit! Fie ca de azi înainte, capul acesta, care se
înalţă în apropierea mării pe care tu ai descoperit-o,
să se numească pentru totdeauna Capul
Saknussemm!
Iată cam ce a rostit unchiul meu şi la rându-mi m-
am simţit înaripat de cuvintele lui înflăcărate. Mi s-a
aprins în piept un foc lăuntric şi am uitat totul, atât
pericolele călătoriei cât şi ale întoarcerii. Ceea ce
înfăptuise altul, voiam să săvârşesc şi eu, şi nimic din
ceea ce poate săvârşi o minte şi o voinţă omenească
nu mi se părea acum imposibil!
— Înainte, tot înainte! m-am pomenit eu strigând.
Mă şi pornii spre galeria întunecoasă, dar profesorul
mă opri pe loc. El, omul îndrăznelilor, mă sfătui să-mi
păstrez răbdarea şi sângele rece.
— Să ne întoarcem mai întâi la Hans, spuse el, şi să
aducem pluta aici.
L-am ascultat, dar nu cu dragă inimă, şi m-am
furişat repede printre stâncile ţărmului.
254
— Cred că eşti de acord, unchiule, am deschis eu

vorba pe drum, că nu ne putem plânge de noroc! Până
azi ne-a ajutat în toate împrejurările…
— Crezi, Axel?
— Fără îndoială! Chiar şi furtuna ne-a fost de folos,
căci ne-a dus pe drumul cel bun. Binecuvântată fe
furtuna. De n-ar f fost ea, vremea frumoasă ne-ar f
depărtat de locul unde ne aflăm acum! Închipuieşte-ţi
o clipă, că am f atins cu prora (prora unei plute)
malurile dinspre miazăzi ale Mării Lidenbrock. Ce-am f
devenit? N-am f dat niciodată de numele lui
Saknussemm săpat pe placa aceea şi acum am f fost
lăsaţi la voia întâmplării, pe o plajă fără ieşire.
— Da, Axel, e ceva providenţial în faptul că,
navigând spre miazăzi, ne-am întors exact la
miazănoapte şi am atins Capul Saknussemm. Trebuie
să-ţi mărturisesc însă că totul mi se pare mai mult
decât uimitor, explicaţia acestui fenomen îmi scapă cu
desăvârşire.
— Ce-are a face! Faptele nu trebuie explicate, se
cuvine doar să profţi de ele!
— Fără îndoială, băiete, dar…
— Ne vom relua drumul spre nord, vom trece pe sub
ţinuturile septentrionale ale Europei, pe sub Suedia,
Rusia, Siberia – şi mai ştiu eu pe unde! în loc să ne
înfundăm sub deşerturile Africii, sau sub valurile
Oceanului! Mai mult nici nu vreau să ştiu!
— Da, Axel, ai dreptate, totul decurge cum nu se
poate mai bine, deoarece părăsim această mare
orizontală, care nu ne putea duce la nimic. Vom
coborî, vom coborî, vom coborî mereu! Ştii tu oare că,
pentru a ajunge în centrul Pământului, nu mai avem
de străbătut decât 1.500 de leghe?
— Ei, am strigat eu, nici nu merită să mai vorbim
despre asta! La drum, la drum!
Discuţia noastră fără rost mai continua, când ne-am
255
Jules Verne
întâlnit cu Hans. Am găsit totul pregătit pentru

plecarea imediată. Nu rămăsese niciun pachet care să
nu fe îmbarcat. Am luat loc pe plută, şi, ridicând
pânza, Hans a cârmit pe lângă ţărm, îndreptându-se
spre Capul Saknussemm. Vântul nu era de loc
favorabil unui soi de ambarcaţiune care nu era
echipată cu cele necesare şi în unele locuri a trebuit
să împingem pluta cu ajutorul bastoanelor cu vârfurile
de fer. Din loc în loc, stâncile presărate pe sforul apei
ne sileau să ocolim foarte mult. În sfârşit, după trei
ore de plutire, adică pe la orele şase seara, am ajuns
într-un loc tocmai bun pentru debarcare. Am sărit pe
ţărm, urmat de unchiul meu şi de islandez. Călătoria
pe apă nu m-a liniştit. Dimpotrivă. De aceea i-am
propus unchiului să distrugem pluta, pentru a tăia
astfel orice posibilitate de retragere. Dar unchiul meu
s-a opus. L-am găsit neobişnuit de calm.
— Atunci, cel puţin să plecăm, fără a pierde niciun
minut, i-am spus eu.
— Da, băiete, dar mai întâi va trebui să examinăm
noua galerie, pentru a şti dacă trebuie sau nu să ne
pregătim scările.
După ce am priponit pluta de ţărm, unchiul meu
puse în funcţiune aparatul Ruhmkorf. De altfel,
deschizătura galeriei se afla la mai puţin de douăzeci
de paşi şi micul nostru grup, în frunte cu mine, ne-am
îndreptat imediat într-acolo.
Gura aproape circulară avea un diametru de
aproximativ cinci picioare; tunelul întunecos era tăiat
de stâncă şi bine căptuşit de materiile eruptive care
trecuseră odinioară prin el. Pragul tunelului se afla la
nivelul pământului, aşa încât puteai să pătrunzi
înăuntru fără niciun fel de greutate.
Am mers pe un plan aproape orizontal, dar, după
vreo şase paşi, un bloc enorm ni s-a pus în cale
închizând trecerea.
256
— Blestemată stâncă! am strigat eu mânios,

văzându-ne opriţi deodată de un obstacol de netrecut.
În zadar am cercetat în dreapta şi-n stânga, în sus şi
în jos; nu era niciun loc de trecere, nicio ramifcaţie.
Eram peste măsură de dezamăgit şi nu voiam să
admit nici în ruptul capului că drumul ne e închis. M-
am aplecat. M-am uitat pe dedesubtul stâncii. Nicio
crăpătură. Deasupra, unde se unea cu bolta galeriei,
aceeaşi barieră de granit. Hans îşi plimbă lumina
lămpii de-a lungul şi de-a latul peretelui, dar nicăieri
nu se ivea vreo deschizătură. Trebuia să renunţăm la
orice speranţă de a trece mai departe.
M-am aşezat pe jos; unchiul măsura galeria cu paşii
lui mari.
— Dar atunci Saknussemm?… strigai.
— Într-adevăr. Să f fost oare şi el oprit de poarta
asta de piatră?
— Nu, i-am răspuns eu cu vioiciune. O oarecare
zguduire sau vreun fenomen magnetic, care frământă
scoarţa Pământului, au făcut să se rostogolească
această stâncă ce a închis brusc trecerea. Între
întoarcerea lui Saknussemn pe pământ şi căderea
acestui bloc de piatră s-a scurs foarte multă vreme. Ar
putea cineva să nege că prin această galerie a trecut
odinioară lavă şi că, pe atunci, materiile eruptive
circulau pe aici nestingherite? Iată nişte crăpături
recente care brăzdează bolta de granit şi care-i
formată, după cum se poate bine vedea, din bucăţi
suprapuse, din blocuri enorme, de parcă la această
construcţie ar f lucrat mâna vreunui uriaş. Dar într-o
zi, presiunea straturilor de deasupra a fost mai
puternică şi blocul acesta, asemenea unei chei de
boltă care lipseşte, a alunecat până jos, închizând
trecerea. Numai întâmplarea a făcut să se producă o
asemenea dislocare şi e absolut sigur că Saknussemm
n-a întâlnit obstacole în calea lui. Dar n-am merita
257
Jules Verne
câtuşi de puţin să ajungem în centrul Pământului,

dacă n-am face toate sforţările ca să-l înlăturăm din
drumul nostru!
Aşa am vorbit. Sufletul profesorului trecuse pe dea-
ntregul în mine! Mă îmboldea geniul descoperirilor.
Uitasem de trecut, dispreţuiam viitorul. Nimic nu mă
mai lega de suprafaţa acestui sferoid, în adâncul
căruia mă cufundasem; pentru mine nu mai existau
acum nici oraşe, nici sate, nici Hamburgul, nici
Königstrasse, nici biata mea Graüben, care trebuia să
mă creadă pentru totdeauna pierdut în măruntaiele
Pământului!
— Fie cum zici! hotărî unchiul meu. Cu târnăcopul,
cu bastonul, să ne facem drum înainte! Să înlăturăm
stânca ce ne stă în cale!
— Bastonul nu-i bun de nimic! am strigat eu.
— Atunci cu târnăcopul!
— E prea mare stânca pentru a o sparge cu
târnăcopul!…
— Atunci…
— Ei bine, cu fulmicoton! Cu un cartuş exploziv! S-o
minăm, s-o aruncăm în aer!
— Cu fulmicoton!…
— Da! Nu-i vorba decât de a sparge un capăt al
stâncii!
— Hans, strigă unchiul meu, la lucru!
Islandezul se întoarse la plută şi aduse de acolo o
vergea de fer, de care se folosi pentru a săpa în
stâncă o gaură pentru mină. Munca nu era de loc
uşoară, căci gaura trebuia să fe destul de mare
pentru a se putea introduce cincizeci de livre de
fulmicoton, a cărui putere de explozie e de patru ori
mai mare decât a prafului de puşcă pentru tunuri.
Mă aflam într-o teribilă încordare nervoasă. În timp
ce Hans adâncea gaura, îi ajutam unchiului meu să
pregătească ftilul, vârând praf de puşcă umed într-un
258
maţ lung de pânză.

— Unchiule, o să răzbatem, i-am spus eu.
— O să răzbatem, repetă unchiul meu.
La miezul nopţii, toate pregătirile erau gataă
băgaserăm încărcătura de fulmicoton în gaură, iar
ftilul desfăşurat de-a lungul galeriei ajungea cu un
capăt în afară. O scânteie era de ajuns ca stânca să
sară în aer peste câteva minute.
— Pe mâine! spuse profesorul.
A trebuit să mă resemnez şi să mai aştept încă şase
ore, care mi s-au părut nesfârşite.
41
Ziua de joi, 27 august, a fost o dată nespus de

importantă pentru călătoria noastră subpământeană.
Nu mă pot gândi la ea fără ca inima să nu mi se
strângă de groază. Din ziua aceasta, mintea noastră,
judecata noastră, ingeniozitatea noastră nu ne-au mai
servit la nimic şi am devenit pur şi simplu jucăria
fenomenelor naturii.
La ora şase dimineaţa eram în picioare. Peste puţin
trebuia să ne deschidem calea prin stratul de granit,
cu ajutorul fulmicotonului.
Am cerut să mi se facă mie onoarea de a da foc
ftilului. După aceea trebuia să mă întorc într-o fugă la
tovarăşii mei care mă aşteptau pe plută, gata de
plecare. Prevederea de-a ajunge cât mai degrabă în
larg era îndreptăţită, căci nu puteam şti dacă efectele
exploziei urmau să se limiteze numai la interiorul
galeriei.
După socotelile noastre, ftilul trebuia să ardă vreo
zece minute, până să ajungă flacăra la praful
explozibil. Aveam deci destul timp pentru a ajunge la
259
Jules Verne
plută. Mă pregăteam să-mi îndeplinesc misiunea, nu

fără oarecare emoţie.
După o masă luată în pripă, unchiul meu şi cu Hans
s-au îmbarcat, iar eu am rămas pe mal. Ţineam în
mână un felinar aprins, de care trebuia să mă servesc
pentru a da foc ftilului.
— Du-te, băiete, îmi spuse unchiul meu, şi să te
întorci cât mai repede.
— N-ai nicio grijă, i-am răspuns eu. Că doar n-o să
stau să mă joc pe drum!
Apoi m-am îndreptat spre intrarea galeriei. Mi-am
deschis felinarul şi am apucat capătul ftilului.
Profesorul ţinea în mână cronometrul.
— Eşti gata? îmi strigă el.
— Sunt gata.
— Dă-i foc, băiete!
Am apropiat imediat de flacără ftilul care pâlpâi la
atingere şi după ce m-am încredinţat că s-a aprins, m-
am îndreptat spre mal, alergând din toate puterile.
— Urcă-te, spuse unchiul meu, şi să pornim!
Hans s-a opintit cu putere şi pluta s-a îndepărtat
dintr-o dată de ţărm, cu vreo douăzeci de prăjini.
Era un moment palpitant. Profesorul stătea cu ochii
pe acul cronometrului.
— Încă cinci minute, spuse el. Încă patru! Încă trei!
Pulsul meu bătea jumătăţile de secundă.
— Încă două! Unul!… Prăbuşiţi-vă, munţi de granit!
Ce s-a petrecut după aceea? Zgomotul exploziei
cred că nu l-am auzit. Dar, dintr-o dată, în faţa ochilor
mei, stâncile şi-au schimbat înfăţişarea şi s-au retras
ca o cortină, lăsând să se vadă o prăpastie fără fund,
care s-a căscat chiar în dreptul ţărmului. Marea luată
de vârtej n-a mai fost decât un singur val uriaş, pe
coama căruia s-a săltat perpendicular pluta.
Toţi trei ne-am rostogolit. În mai puţin de o secundă,
lumina dispăru şi-i luă locul un întuneric de nepătruns.
260
Apoi deodată am simţit că pluta nu-şi mai găseşte

niciun punct de sprijin. Credeam că e gata să se
scufunde, dar nu s-a întâmplat nimic. Aş f vrut să-i
spun ceva unchiului meu, dar eram sigur că mugetul
apei l-ar f împiedicat să mă audă.
Cu tot întunericul, cu tot zgomotul, cu toată surpriza
şi emoţia pe care o încercam, am înţeles ceea ce se
întâmplase.
Dincolo de stânca ce sărise în aer, se afla o
prăpastie. Explozia provocase un fel de cutremur de
pământ, răscolind acest sol străbătut de crăpături, iar
marea, preschimbată în torent, ne târa după ea, în
prăpastia care se deschisese. Socoteam că ne-a sunat
ceasul.
O oră, două ore, nu mai ştiu câte s-au scurs astfel,
într-o spaimă şi-o încordare de nedescris. Ne
strângeam unul într-altul şi ne ţineam de mână ca să
nu fm zvârliţi de pe plută. Din timp în timp, pluta se
izbea de pereţi cu o violenţă îngrozitoare. Totuşi,
aceste izbituri erau rare, de unde am dedus că galeria
se lărgea din ce în ce mai mult. Ne aflam fără nicio
îndoială pe drumul urmat de Saknussemm, dar, în loc
să-l coborâm singuri, din cauza imprudenţei noastre,
am târât după noi toată marea.
E lesne de înţeles că aceste idei ne-au venit în minte
sub o formă vagă şi obscură. De altfel, era şi greu să
încropeşti un gând în timpul unei asemenea curse
vertiginoase, care semăna mai curând cu o prăbuşire.
După intensitatea curentului de aer care îmi biciuia
faţa, mi-am dat seama că viteza plutei trebuia să f
fost foarte mare, depăşind chiar şi pe aceea a
trenurilor fulger. Era deci peste putinţă să aprinzi o
torţă în astfel de condiţii, şi urma să rămânem mai
departe în întuneric, căci singura lampă electrică de
care mai dispuneam se spărsese în momentul
exploziei.
261
Jules Verne
De aceea am fost foarte uimit când am văzut

deodată lângă mine strălucind o lumină. Figura calmă
a lui Hans se lumină şi ea. Îndemânaticul vânător
izbutise să aprindă felinarul, şi, cu toate că flacăra
pâlpâia gata să se stingă, ea arunca vreo câteva
licăriri în bezna înspăimântătoare.
Galeria era largă, într-adevăr. Dar, din păcate,
lumina aceea slabă nu ne permitea să vedem cei doi
pereţi deodată. Şuvoiul apelor care ne târau după ele
întrecea în viteză cele mai rapide trenuri din America.
Păreau că-s un fascicol de săgeţi lichide, zvârlite în jos
cu o putere extraordinară. Ştiu că-i prea săracă
comparaţia, dar nu mă pricep să găsesc o alta care să
redea mai bine torentul acesta uriaş. Cuprinsă de
vârtejuri, pluta se învârtea ca o morişcă. Ori de câte
ori se apropia de câte un perete al galeriei, mă
grăbeam să proiectez lumina felinarului, şi puteam să-
mi dau astfel seama de viteză după felul cum îmi
alergau pe dinaintea ochilor colţurile de rocă într-un
şir continuu, de parcă am f fost înconjuraţi de o reţea
de linii mişcătoare. Cred că mergeam cu o viteză de
cel puţin 30 de leghe pe oră.
Unchiul meu şi cu mine ne uitam cu privirea
pierdută în jurul nostru, agăţaţi de o frântură de
catarg, care în clipa catastrofei se rupsese. Stăteam
cu spatele spre curentul de aer, pentru a nu f
înăbuşiţi de tăria şi viteza cu care se năpustea spre
noi, şi pe care nicio putere omenească n-o putea
potoli.
Orele treceau şi situaţia noastră nu se schimba, ci,
dimpotrivă, o întâmplare veni s-o îngreuneze şi mai
mult.
Căutând să pun puţină ordine în încărcătură, mi-am
dat seama că cea mai mare parte din obiectele
îmbarcate dispăruseră în momentul exploziei, când
marea s-a năpustit cu atâta violenţă asupra noastră!
262
Totuşi voiam să ştiu precis câte provizii mai aveam, şi,

cu lanterna în mână, am început cercetările. Din
instrumentele pe care le luasem cu noi, nu ne mai
rămăseseră decât busola şi cronometrul. Scările şi
frânghiile se reduseseră la o bucată de parâmă
înfăşurată în jurul frânturii aceleia de catarg. Nu mai
aveam la îndemână niciun târnăcop, niciun baston,
niciun ciocan şi, ceea ce era o adevărată nenorocire
de neînlăturat, nu mai aveam merinde decât pentru o
singură zi! Am cotrobăit peste tot, am luat la rând
fecare colţişor, ba chiar şi spaţiile dintre butuci şi
încheietura scândurilor. Nimic! Proviziile noastre se
reduceau la o bucată de carne conservată şi câţiva
pesmeţi!
Priveam în juru-mi cu o mutră îndobitocită! Nu
voiam să înţeleg. Dar, la drept vorbind, acesta era
singurul şi cel mai mare pericol de care trebuia să mă
preocup? Dacă am f avut merinde pentru câteva luni
sau pentru câţiva ani, la ce ne-ar f folosit?
Nădăjduiam oare să găsim un mijloc ca să putem
scăpa din înforătoarea prăpastie în care ne târa acest
torent irezistibil?! La ce bun să ne temem de chinurile
foamei, când moartea ne pândea în fecare moment,
în atâtea chipuri?… Ne mai rămânea oare vreme ca să
murim de foame? Nicidecum!
Totuşi, printr-o inexplicabilă ciudăţenie a
imaginaţiei, am uitat pericolul care ne ameninţa chiar
atunci şi m-am gândit cu groază numai la ce putea să
ne rezerve viitorul. Îmi spuneamă „Cine ştie, poate că
scăpăm de furia torentului şi reuşim să ne întoarcem
la suprafaţa Pământului! Dar cum? Pe unde?” Nu eram
în stare să-mi răspund, dar asta n-avea nicio
importanţă. O şansă la o mie şi tot mai poţi spera că
vei f salvat, în timp ce moartea prin înfometare nu-ţi
lasă nici cea mai mică speranţă.
Îmi veni în minte să-i spun totul unchiului meu, să-i
263
Jules Verne
arăt ce ne aşteaptă şi să calculeze exact cât ne mai

rămăsese de trăit, dar am reuşit să mă stăpânesc.
Socoteam că e mai înţelept să-şi păstreze măcar el
sângele rece. Dar, chiar în acel moment, lumina
felinarului scăzu încetul cu încetul şi, după puţin, se
stinse cu totul. Fitilul arsese până la capăt. Întunericul
deveni complet. Nu mai trăgeam nicio nădejde că o să
putem împrăştia această beznă de nepătruns. E drept
că ne mai rămăsese o făclie, dar ea nu s-ar f putut
menţine aprinsă. Atunci, ca un copil, am închis ochii,
ca să nu văd întunericul.
După ce s-a scurs un timp destul de îndelungat,
viteza plutei a crescut şi mai mult. Am simţit acest
lucru după izbiturile aerului care-mi venea în faţă.
Căderea apelor deveni îngrozitoare. Fără îndoială că
nu mai alunecam pe suprafaţa apei, ci pur şi simplu
ne rostogoleam în adânc, o dată cu torentul. Aveam
impresia unei căderi aproape verticale. Unchiul meu şi
cu Hans îşi încleştaseră mâinile de braţele mele şi mă
ţineau cu putere. Deodată, după o bucată de vreme
pe care n-aş putea să o apreciez, am simţit o izbitură;
pluta nu se lovise de un corp tare, dar se oprise brusc
în cădere. O trombă de apă, o imensă coloană lichidă
ţâşni peste noi şi ne cuprinse. Mă sufocam. Mă
înecam…
Totuşi această inundaţie neaşteptată n-a durat mult.
După câteva clipe am putut să răsuflu în voie şi am
tras cu nesaţ aerul în plămâni. Unchiul meu şi cu Hans
mă strângeau cu putere de braţ, în timp ce pluta
continua să ne ducă pe toţi trei…
42
Am bănuit că trebuia să fe zece seara. Singurul simţ
264
care îmi mai funcţiona după acest ultim asalt al

torentului era auzul. După mugetele care îmi
asurziseră urechile atâta vreme, am auzit deodată,
da, am auzit, cum se înstăpâneşte tăcerea în galerie.
Şi parcă şi nişte cuvinte… În sfârşit îl auzeam vorbind
pe unchiul meu!
— Urcăm!
— Ce vrei să spui? am strigat.
— Da, urcăm! Urcăm!
Am întins braţul, am pipăit peretele; mâna îmi
sângera. Urcam cu o iuţeală extraordinară.
— Torţa! Torţa! strigă profesorul.
Hans izbuti cu greu s-o aprindă şi flacăra, deşi lupta
cu curentul de aer care urca în sus, cu putere,
răspândea destulă lumină, pentru ca să ne dăm
seama de situaţie.
265
Jules Verne
266
— Tocmai la asta mă gândeam şi eu, spuse unchiul.

Ne aflăm într-un puţ strâmt cam de vreo patru
picioare.
Odată ajunsă în fundul prăpastiei, apa revine la
nivelul ei şi ne ridică şi pe noi în sus.
— Unde?
— Nu ştiu, dar trebuie să fm gata pentru orice
eventualitate. Urcăm cu o viteză pe care o apreciez
cam la doi metri pe secundă, adică o sută douăzeci pe
minut şi peste trei leghe şi jumătate pe oră. Dacă
urcăm în ritmul ăsta, în curând o să parcurgem un
drum, nu glumă!…
— Da. Dar numai în cazul când nimic nu ne va opri
şi dacă puţul ăsta are vreo ieşire! Dacă-i astupat, dacă
aerul se comprimă încetul cu încetul sub presiunea
coloanei de apă, atunci cu siguranţă că vom f
zdrobiţi!
— Axel, răspunse profesorul foarte calm, suntem
într-o situaţie aproape desperată, dar mai avem unele
şanse de salvare, şi tocmai la aceasta mă gândesc
acum.
E drept că în fecare clipă putem pieri, dar nu-i mai
puţin adevărat că în fecare clipă putem să fm şi
salvaţi. Aşadar, să fm pregătiţi pentru a profta de cea
mai neînsemnată împrejurare.
— Şi ce să facem?
— Să ne refacem forţele mâncând.
La aceste cuvinte l-am privit pe unchiul meu cu
nişte ochi rătăciţi. Ceea ce n-am vrut să-i mărturisesc,
trebuia să-i spun până la urmă.
— Să mâncăm?! am repetat eu.
— Da, şi fără să mai zăbovim!
Profesorul adăugă câteva cuvinte în limba daneză,
dar Hans clătină din cap.
— Ce? strigă unchiul meu, nu mai avem provizii? S-
au pierdut?
267
Jules Verne
— Da! Iată ce ne-a mai rămas! O bucată de carne

conservată pentru toţi trei!…
Unchiul mă privea parcă fără să înţeleagă cuvintele
mele.
— Ei bine, adăugai, mai nădăjduieşti şi acum că o să
putem f salvaţi?
Întrebarea mea rămase fără răspuns.
Trecu o oră. Foamea începu să mă chinuie
îngrozitor. Tovarăşii mei sufereau la fel de mult ca şi
mine, dar niciunul din noi nu îndrăzneam să ne
atingem de acea biată rămăşiţă de hrană.
În acest timp urcam mereu, cu o iuţeală de
nedescris. Câteodată, aerul ne tăia răsuflarea, aşa
cum păţesc şi aeronauţii, a căror ascensiune e prea
rapidă. Dar dacă aceştia simt un frig care creşte pe
măsură ce aeronava se ridică în straturile atmosferice,
noi simţeam un efect absolut contrar. Căldura creştea
în mod îngrijorător şi e neîndoios că în momentul
acela atingea 40 de grade.
Ce însemna oare schimbarea aceasta? Până atunci
toate faptele păreau să dea dreptate teoriilor lui Davy
şi Lidenbrock, până atunci, din cauza unor condiţii
speciale, rocile refractare, electricitatea şi
magnetismul modifcaseră legile generale ale naturii,
şi ne dăduseră prilejul să ne bucurăm de o
temperatură potrivită. Dar, după părerea mea, teoria
căldurii interioare rămânea singura adevărată, singura
explicabilă. O să ajungem oare într-un mediu unde
aceste fenomene se vor produce cu toată rigoarea şi
unde căldura va f atât de mare încât să topească
rocile? Mă temeam să nu se întâmple astfel şi am spus
profesoruluiă
— Dacă n-o să ne înecăm sau dacă n-o să fm
zdrobiţi, dacă n-o să murim de foame, ne mai rămâne,
totuşi, posibilitatea de a f arşi de vii.
El se mulţumi să ridice din umeri şi căzu iarăşi pe
268
gânduri.
Se scurse încă o oră şi, în afară de o uşoară creştere
a temperaturii, nu se produse nimic care să modifce
situaţia în care ne aflam. În cele din urmă, unchiul
rupse tăcereaă
— Ei, zise el, trebuie să luăm o hotărâre!
— Să luăm o hotărâre? întrebai.
— Da! Trebuie să ne refacem forţele. Dacă încercăm
să ne prelungim viaţa cu câteva ore păstrând acest
rest de mâncare, riscăm ca până la sfârşit să nu mai
avem nicio putere.
— Da, numai că sfârşitul ăsta nu se va lăsa prea
mult aşteptat.
— Ei bine, dar dacă se iveşte posibilitatea de a ne
salva, dacă va f nevoie să acţionăm, unde vom găsi
oare forţa necesară, dacă ne lăsăm istoviţi de foame?
— Aş vrea să ştiu, unchiule, după ce-o să înghiţim şi
bucata asta de carne, ce ne mai rămâne?
— Nimic, Axel, nimic! Oare socoţi că te va hrăni mai
mult dacă o vei mânca din ochi? Gândeşti întocmai ca
un om fără voinţă, ca o finţă fără energie!
— Dar parcă pe dumneata nu te-a cuprins
desperarea? i-am strigat eu, nervos.
— Nu! răspunse cu hotărâre profesorul.
— Şi atunci mai crezi că există vreo posibilitate de
salvare?
— Da, desigur, da! Atâta timp cât îi bate inima,
atâta timp cât trupul mai trăieşte, nu admit ca o finţă
înzestrată cu voinţă să se lase pradă desperării.
Ce cuvinte! Omul care le pronunţa în asemenea
împrejurări era desigur făcut dintr-o plămadă puţin
obişnuită.
— În sfârşit, ce socoţi să facem? îl întrebai.
— Să mâncăm ceea ce ne-a mai rămas, până la
ultima fărâmiţă şi să ne refacem forţele pierdute.
Acest prânz va f ultimul, dar în loc să fm storşi de
269
Jules Verne
vlagă, ne vom simţi iarăşi în putere.

— Atunci, să înfulecăm! strigai.
Unchiul luă bucata de carne şi cei câţiva pesmeţi
salvaţi din naufragiu; făcu trei porţii egale şi le
împărţi. Ne-a revenit aproape câte o livră de alimente
fecăruia. Profesorul mâncă cu lăcomie, cu un fel de
furie înfrigurată; iar eu, cu toate că îmi era foame,
ronţăiam fără nicio plăcere din bucata mea, aproape
cu dezgust; Hans, în schimb, liniştit, cumpătat,
mesteca fără zgomot bucături mici, savurându-le cu
calmul unui om pe care grija de viitor nu-l frământă.
Scotocind bine pe unde pusese lucrurile, găsise o
ploscă pe jumătate plină cu rachiu de ienupăr şi ne
dădu şi nouă să bem. Binefăcătoarea băutură avu
darul să ne mai învioreze puţin.
— Fortrafig! exclamă Hans, bând la rândul lui.
— Minunată! răspunse unchiul.
Recăpătasem oarecare nădejde. Dar ultimul nostru
prânz se sfârşise. Era ora 5 dimineaţa.
Omul e construit în aşa chip, că de îndată ce-şi
astâmpăra foamea, cu greu îşi mai poate închipui cum
e când suferi de chinurile foamei, şi, ca să înţeleagă
acest lucru, trebuie să-l simtă pe pielea lui. Aşa se
întâmplă şi cu noi după postul acela lung; câţiva
pesmeţi şi puţină carne ne-au făcut să uităm prin câte
suferinţe trecuserăm.
Totuşi, după masă, căzurăm pe gânduri. La ce se
gândea oare Hans, omul acesta din nordul Europei,
stăpânit de resemnarea fatalistă a orientalilor? În ceea
ce mă priveşte, gândurile mele se rezumau numai la
amintiri care mă readuceau la suprafaţa Pământului,
pe care n-ar f trebuit s-o părăsesc niciodată. Casa din
Königstrasse, biata mea Graüben, buna Martha îmi
treceau ca nişte vedenii pe dinaintea ochilor şi în
bubuiturile lugubre ce străbăteau masivul, mi se
părea că desluşesc zgomotul oraşelor de pe Pământ.
270
Unchiul meu, mereu cu gândul la ale lui, ţinea torţa

în mână şi examina cu multă atenţie structura
terenurilor, căutând să recunoască unde ne aflăm,
după felul cum erau aşezate straturile suprapuse.
Acest calcul, sau mai bine zis această evaluare nu
putea f decât foarte aproximativă. Dar un savant
rămâne totdeauna un savant, când reuşeşte să-şi
păstreze sângele rece şi desigur că profesorul
Lidenbrock avea această calitate într-un grad puţin
obişnuit. Îl auzeam şoptind o seamă de cuvinte din
domeniul ştiinţei geologice, şi, cum le înţelegeam,
foarte bine, luam parte, fără să vreau, la acest studiu
puţin obişnuit.
— Granit eruptiv, spunea el. Suntem încă între
straturile din era primară! Dar urcăm! Urcăm mereu!
Cine ştie?…
„Cine ştie?!” El tot mai spera.
A pipăit cu mâna peretele vertical şi, după câteva
minute, spuseă
— Iată gnaisurile! Iată micaşisturile! Bine! În curând
vom da peste straturile epocii de tranziţie şi atunci…
Oare ce voia să spună profesorul? Putea el să
măsoare grosimea scoarţei Pământului, care se afla
suspendată deasupra capului nostru? Avea el vreun
mijloc la îndemână ca să facă acest calcul? Nu, căci îi
lipsea manometrul, şi nicio apreciere nu-l putea
înlocui.
În acest timp, temperatura creştea peste măsură, şi
mă simţeam scăldat într-o atmosferă arzătoare. Cred
că numai dogoarea pe care o împrăştie cuptoarele
unei oţelării, când se toarnă oţelul, se putea compara
cu aceasta, încetul cu încetul, Hans, unchiul şi cu
mine, am fost siliţi să ne dezbrăcăm haina şi vesta.
Cel mai neînsemnat veştmânt ne pricinuia nu numai
neplăcere, ci o adevărată suferinţă.
— Oare urcăm spre un cuptor în flăcări? am
271
Jules Verne
exclamat eu, într-un moment când căldura se înteţise.

— Nu, răspunse unchiul meu, e imposibil, imposibil!
— Şi totuşi, am spus eu pipăind peretele, zidul
acesta frige!
În momentul când am pronunţat aceste cuvinte, am
atins din întâmplare apa cu mâna, dar a trebuit să mi-
o trag repede, şi m-am pomenit strigândă
— Apa e ferbinte!
De data asta, profesorul nu răspunse decât printr-un
gest de mânie.
M-a cuprins o groază de nedescris, şi n-am mai fost
în stare s-o alung din minte. Aveam presimţământul
unei catastrofe apropiate, pe care nici cea mai
îndrăzneaţă imaginaţie n-ar f putut-o concepe. O
idee, la început vagă şi nesigură, se transformă pe
nesimţite în certitudine. Am respins-o, dar ea revenea
cu încăpăţânare. N-aveam curajul s-o formulez. Totuşi,
fără să vreau, dovezi neîndoielnice mi-au întărit
convingerea.
La lumina nesigură a torţei am observat unele
deplasări vizibile care aveau loc în straturile graniticeă
cu siguranţă că urma să se producă în curând un
fenomen în care electricitatea avea să joace un rol
important. Şi în afară de asta, căldura excesivă şi apa
clocotită nu erau tot atâtea semne?!… Am cercetat
busola.
O luase razna.
43
Da, o luase razna! Acul sărea de la un pol la altul, în

zguduiri brusce, parcurgea toate punctele cadranului
şi se învârtea ca şi cum ar f fost apucat de ameţeală.
Ştiam bine că, după cele mai noi teorii, scoarţa
272
minerală a Pământului nu se află niciodată într-o stare

de repaus absolut, căci modifcările provocate de
descompunerea materiilor dinăuntrul lui, frământările
marilor curente lichide şi acţiunea magnetismului dau
naştere unor zguduiri neîncetate, chiar dacă finţele
împrăştiate pe suprafaţa Pământului nici nu le
bănuiesc. Aşadar, acest fenomen nu m-ar f speriat,
sau, cel puţin, nu mi-ar f iscat în minte vreo idee
înspăimântătoare.
Dar alte fapte, alte amănunte sui generis nu m-au
mai putut înşela multă vreme. Detunăturile se
înmulţeau cu o tărie îngrozitoare. Nu le puteam
asemui decât cu zgomotul pe care-l fac nenumărate
căruţe ce huruie, gonind pe caldarâm. Era un tunet
care se prelungea la nesfârşit.
De altfel, busola înnebunită, scuturată de
fenomenele electrice, îmi întărea părerea. Scoarţa
minerală ameninţa să se sfarme, uriaşele masive de
granit să se întâlnească, crăpătura să se astupe de tot
şi golul să se umple, iar noi, biete finţe cât un
grăunte, urma să fm zdrobiţi în această formidabilă
strânsoare.
— Unchiule, unchiule, am strigat eu, suntem
pierduţi!…
— Ce te mai îngrozeşte? îmi răspunse el cu un calm
surprinzător. Ce ai?
— Ce am? Nu vezi cum se mişcă pereţii, cum se
dislocă masivul granitic, nu simţi cum ne cuprinde
căldura asta arzătoare, n-auzi apa cum ferbe, nu te
înspăimântă vaporii care se îngroaşă? Acul busolei se
zbate ca un zănatic! Ce semne mai vrei? Oare acestea
toate nu sunt semnele unui cutremur de pământ?
— Un cutremur de pământ? spuse unchiul meu,
clătinând încetişor din cap.
— Da!
— Băiete, cred că te înşeli.
273
Jules Verne
— Cum nu recunoşti simptomele?…

— Ale unui cutremur de pământ? Nu! Aştept
altceva!
— Ce vrei să spui?
— O erupţie, Axel.
— O erupţie! Atunci ne aflăm în vatra unui vulcan în
activitate.
— Aşa cred, spuse profesorul zâmbind, şi acesta e
unul dintre cele mai fericite lucruri ce ni se pot
întâmpla!
Dintre cele mai fericite! Unchiul meu înnebunise? Ce
înţeles puteau să aibă aceste cuvinte? De ce acest
calm şi acest zâmbet?
— Cum, suntem surprinşi de o erupţie, fatalitatea
ne-a adus în calea lavelor înferbântate, a rocilor în
flăcări, a apelor clocotite, a tuturor materiilor eruptive;
o să fm împinşi, zvârliţi, vărsaţi, scuipaţi în aer, o dată
cu bucăţile de pietre, cu ploaia de cenuşă şi cu zgura,
într-un vârtej de flăcări, şi asta numeşti dumneata cel
mai fericit lucru ce ni se poate întâmpla?!
— Da, răspunse profesorul, privindu-mă pe sub
ochelari, căci acesta-i singurul mijloc prin care putem
ajunge la suprafaţa Pământului!
N-o să consemnez aci miile de gânduri care-mi
treceau prin minte. Unchiul meu avea dreptate, foarte
multă dreptate! Niciodată nu mi s-a părut mai
îndrăzneţ şi mai convins decât în clipa aceea, în care
cântărea şi aştepta cu atâta calm ca norocul să ne
fericească cu o erupţie.
În acest timp urcam mereu. Am urcat toată noaptea.
Zgomotele din jur se înteţiseră; eram aproape
sufocaţi, credeam că-mi dau sfârşitul şi totuşi,
imaginaţia e atât de ciudată, încât mă lăsam în voia
unor preocupări cu totul copilăreşti. Dar nu-mi puteam
dirija gândurile, nu le puteam stăpâni!
Era evident că eram zvârliţi afară de o izbucnire
274
eruptivă. Sub plută se aflau apele clocotite, iar

dedesubtul lor, lava şi o amestecătură de pietre care,
odată ajunse în vârful craterului, urmau să se
împrăştie în toate părţile. Ne aflam deci în vatra unui
vulcan, nu mai încăpea nicio îndoială.
Dar în locul unui vulcan stins, ca Snefels, era vorba
de un vulcan în plină activitate. Oare ce vulcan putea
să fe şi în ce loc anume de pe glob urma să fm
zvârliţi?
Cu siguranţă că în regiunile nordice! Înainte de a
înnebuni astfel, busola nu variase niciodată în
asemenea măsură. De la Capul Saknussemm am fost
târâţi direct spre nord vreo 100 de leghe. Ne
întorsesem oare sub Islanda? Urma să fm aruncaţi
prin gura vulcanului Hecla sau de către unul din cei
şapte vulcani care se găseau pe insulă? Pe o rază de
500 de leghe spre apus nu zăream pe această
paralelă decât vulcani prea puţin cunoscuţi, înşiraţi pe
coasta de nord-vest a Americii. Spre răsărit, la 80 de
grade latitudine, se înalţă doar vulcanul Esk, în insula
Jean Mayer, nu departe de Spitzberg! Vulcanii erau de
ajuns de numeroşi şi încă cu cratere atât de
încăpătoare, că ar f putut să verse pe gură o întreagă
armată! Dar voiam să ghicesc prin care din ei vom ieşi
la suprafaţa Pământului.
Spre dimineaţă, iuţeala cu care urcam s-a accelerat.
Dar pe măsură ce ne apropiam de suprafaţa
Pământului, căldura creştea în loc să scadă. Lucrul
acesta se datora, freşte, activităţii vulcanice. Felul
nostru de locomoţie nu putea să-mi lase nicio urmă de
îndoială. O forţă uriaşă, o forţă de vreo câteva sute de
atmosfere, produsă de vaporii care se îngrămădiseră
în măruntaiele Pământului, ne împingea irezistibil. Dar
la câte pericole nu eram expuşi!
În curând, în galeria verticală, care se lărgea
necontenit, au pătruns nişte reflexe roşcate, ciudate;
275
Jules Verne
la dreapta şi la stânga am văzut deschizându-se

culoare adânci, ca nişte imense tuneluri, din care
ieşeau aburi deşi limbi de foc lingeau pereţii,
scânteind puternic.
— Priveşte, unchiule, priveşte! i-am strigat.
— Ei şi!… Sunt flăcări sulfuroase. Nimic nu e mai
fresc într-o erupţie.
— Dar dacă ne învăluie?
— Nu ne vor învălui!
— Dar dacă ne sufocă?
— Nu ne vor sufoca! Galeria se lărgeşte şi, la
nevoie, o să părăsim pluta, ca să ne adăpostim în vreo
scobitură.
— Dar apa, apa care urcă mereu?
— Asta nu-i apă, Axel, ci un fel de pastă de lavă, şi
ne ridică o dată cu ea până la gura craterului.
Coloana de apă dispăruse, într-adevăr, pentru a face
loc unor materii eruptive destul de dense, deşi
clocotite. Temperatura devenise de nesuferit şi un
termometru expus la această atmosferă ar f arătat
peste 70 de grade. Mă treceau sudorile. Dacă n-am f
urcat atât de rapid, cu siguranţă că am f fost sufocaţi.
Profesorul nu-şi pusese în aplicare ideea de a părăsi
pluta şi bine a făcut. Aceşti câţiva butuci, încheiaţi
destul de rudimentar, alcătuiau o podişcă trainică,
folositoare oricând.
Pe la ora 8 dimineaţa se produse pentru prima oară
un fapt nou. Urcuşul încetă brusc. Pluta rămase
absolut nemişcată.
— Ce-i? întrebai eu, căci oprirea aceea neaşteptată
mă zguduise zdravăn.
— Un mic popas… răspunse unchiul meu.
— Se potoleşte oare erupţia?
— Nădăjduiesc că nu.
M-am ridicat şi am încercat să privesc în jurul meu.
Nu era exclus ca pluta să f fost oprită pe loc de vreun
276
colţ de stâncă, şi din pricina asta opunea pentru

moment rezistenţă materiilor eruptive. În cazul
acesta, trebuia să ne grăbim s-o desprindem cât mai
repede.
Dar nu se întâmplase ceea ce am bănuit. Coloana
de cenuşă, de zgură şi resturi pietroase încetase şi ea
să mai urce.
— Se va opri oare erupţia?
— Ah, exclamă unchiul meu, strângând din dinţi, te
temi, băiete, dar linişteşte-te, momentul acesta de
acalmie nu se va prelungi. Au trecut mai mult de cinci
minute de când stăm pe loc, şi în curând ne vom relua
urcuşul spre gura craterului.
În timp ce vorbea, profesorul nu scăpa din ochi
cronometrul şi nu mă îndoiam că pronosticurile sale
aveau să se adeverească pe deplin. În curând, pluta
porni din nou, cu repeziciune, urcă aproape două
minute, după care se opri iar.
— Bun! făcu unchiul meu, cercetând cât era ora,
peste zece minute o s-o pornim din nou.
— Peste zece minute?
— Da, căci avem de-a face cu un vulcan a cărui
erupţie e intermitentă. Ne lasă să răsuflăm o dată cu
el!
Şi chiar aşa a fost. Exact peste zece minute am fost
zvârliţi din nou în sus, cu o viteză nemaipomenită. A
trebuit să ne agăţăm cu toate puterile de bârne,
pentru a nu f aruncaţi de pe plută. Dar după puţin
timp ne-am oprit iarăşi.
De atunci m-am tot gândit la acest ciudat fenomen,
fără a găsi vreo explicaţie care să mă satisfacă. Mi se
părea totuşi neîndoios că nu ne aflam în vatra
propriuzisă a vulcanului, ci într-un canal secundar,
unde se făcea simţit efectul unui soi de recul.
N-aş putea să spun cu siguranţă de câte ori ne-am
oprit. Tot ce pot să afrm însă e că de fecare dată
277
Jules Verne
când porneam, eram zvârliţi înainte cu o putere

crescândă, de parcă am f fost purtaţi de un adevărat
proiectil. În răstimpul cât stăteam pe loc, simţeam că
mă înăbuş, iar în momentele de urcuş, aerul arzător
îmi tăia răsuflarea. Mă gândeam pentru o clipă la
desfătarea pe care aş f resimţit-o de m-aş f pomenit
pe neaşteptate, printr-o minune, în regiunile polare,
pe un frig de 30 grade sub zero. Cutreieram cu
închipuirea mea exaltată câmpiile de zăpadă ale
ţinuturilor arctice şi abia aşteptam clipa când mă voi
da de-a rostogolul pe covoarele îngheţate ale polului!
Dar încetul cu încetul, acele zguduiri repetate îmi
zdruncinară până şi creierii şi la un moment dat n-am
mai ştiut ce-i cu mine. Dacă n-ar f fost Hans să mă
sprijine, nu o dată mi-aş f spart capul de pereţii de
granit. Iată de ce nu-mi mai aduc aminte nimic din
cele ce s-au petrecut în orele următoare. În urechi îmi
vuiau tot felul de detunături neîntrerupte şi parcă
simţeam pereţii galeriei mişcându-se. Pluta se
învârtea pe loc, răsucită de valurile de lavă, în mijlocul
unei ploi de cenuşă. Limbile mari de flăcări, pufăind
îngrozitor, o învăluiau din toate părţile. Un adevărat
uragan, stârnit parcă de suflarea unui ventilator uriaş,
aţâţa focurile subterane. Luminat de flăcări, chipul lui
Hans îmi apăru pentru ultima oară. Şi n-am mai
încercat alt sentiment, decât acela de groază,
asemănător cu al condamnaţilor care, legaţi de gura
unui tun, simt cum li se împrăştie membrele în aer, în
momentul când porneşte lovitura.
44
Când am deschis ochii, Hans mă ţinea zdravăn de

cingătoare cu o mână, iar cu cealaltă îl sprijinea pe
278
unchiul meu. Nu eram rănit grav, dar simţeam o

înţepeneală şi nişte dureri grozave în toate
încheieturile. Eram culcat pe povârnişul unui munte, la
doi paşi de o prăpastie, în care aş f alunecat cu
siguranţă la cea mai mică mişcare, de n-ar f stat Hans
în preajma mea. Dar credincioasa călăuză mă salvase
de la moarte, pe când mă rostogoleam pe pantele
craterului.
— Unde ne aflăm? întrebă unchiul meu, care părea
foarte mânios că ne întorsesem la suprafaţa
Pământului.
Călăuza ridică neştiutoare din umeri.
— În Islanda, am spus eu.
— Nej, răspunse Hans.
— Cum?! Nu? strigă profesorul.
— Hans se înşală, am spus eu, ridicându-mă.
După nenumăratele surprize pe care le avusesem în
decursul acestei călătorii, ne mai era rezervată încă
una. Mă aşteptam să ne găsim pe un munte acoperit
de zăpezi veşnice, în mijlocul pustietăţilor aride ale
cercului polar, şi dincolo de cele mai înalte latitudini;
în pofda tuturor acestor presupuneri, unchiul meu,
islandezul şi cu mine ne găseam pe povârnişul unui
munte, calcinat de dogoarea soarelui care-şi trimitea
săgeţile arzătoare până la noi.
Nu voiam să-mi cred ochilor, dar ferbinţeala care-mi
învăluia trupul nu îngăduia nicio îndoială. Ieşisem
aproape goi din craterul vulcanului şi astrul strălucitor,
căruia nu-i cerusem nimic în răstimpul ăstor două luni,
se arăta foarte darnic, revărsând asupra noastră
nemaivăzute efluvii de căldură şi lumină.
Când ochii mi se obişnuiră cu acea strălucire, pe
care aproape c-o uitasem, mi-am întors privirea spre
priveliştea ce-o aveam în faţă, pentru a îndrepta
erorile închipuirii mele. Voiam din tot sufletul să f
ajuns la Spitzberg, şi nu aveam chef de loc să renunţ
279
Jules Verne
prea uşor.
Profesorul fu cel dintâi care rupse tăcereaă
— Într-adevăr, nu-mi pare că suntem în Islanda.
— Atunci, poate că ne aflăm în insula Jean Mayer?!
am răspuns eu.
— Nici acolo, băiete! Nu-i un vulcan din emisfera
nordică! Nu vezi că n-are colinele de granit şi creştetul
acoperit de zăpadă?
— Totuşi…
— Priveşte, Axel, priveşte!
La vreo 500 de picioare deasupra capului nostru se
deschidea gura unui vulcan, din care izbucnea din
sfert în sfert de oră, cu o detunătură foarte puternică,
o coloană înaltă de flăcări amestecată cu piatră
ponce, cenuşă şi lavă. Simţeam zvârcolirile muntelui,
care respira întocmai ca balenele, aruncând foc şi aer
prin enormele sale coşuri. Printr-o pantă destul de
repede se scurgeau la vale adevărate râuri de materii
eruptive, aşternându-se până la o adâncime de 7-800
de picioare. De altfel, cu totul, vulcanul nu era mai
înalt de 300 de prăjini. Poalele lui se pierdeau printre
livezi înverzite de măslini, smochini şi vii, încărcate cu
struguri aurii. Trebuia deci să recunoaştem că
priveliştea asta n-avea de loc aspectul regiunilor
arctice.
Privirile noastre s-au oprit apoi asupra unei mări
minunate sau a unui lac, care înconjura acest ţinut de
basm, această insulă nu mai mare de câteva leghe.
Spre răsărit se zăreau câteva case şi un mic port, în
care se legănau pe valuri azurii câteva corăbii de o
formă curioasă. În zare se desluşeau ieşind din apă
grupuri de insuliţe atât de numeroase, încât semănau
cu un furnicar. Spre apus, ţărmuri îndepărtate se
rotunjeau la orizont. Pe unele dintre ele se proflau
munţi albaştri de o conformaţie armonioasă, iar pe
altele, şi mai departe, apărea un con peste măsură de
280
înalt, în vârful căruia fâlfâia o coloană de fum. La nord,

o pânză imensă de apă scânteia în bătaia razelor de
soare, lăsând să se vadă ba ici, ba colo, capătul
vreunui catarg sau curba unei pânze umflate de vânt.
Neprevăzutul unui asemenea spectacol făcea ca
minunatele privelişti să pară infnit mai frumoase.
— Unde suntem oare? repetai eu încet.
Hans închise ochii cu indiferenţă, iar unchiul meu
privea fără să înţeleagă.
— Oricare ar f acest munte, spuse el în cele din
urmă, e cam cald pe aici, exploziile nu mai contenesc
şi n-are niciun rost să f scăpat dintr-o erupţie ca să ne
pomenim cu vreo piatră în cap! Să coborâm, şi vom
vedea ce avem de făcut. De altfel, mor de foame şi de
sete.
Hotărât lucru, profesorul nu era o fre
contemplativă. În ceea ce mă priveşte, uitasem cu
totul de foame şi oboseală şi aş f stat pe locul acela
ceasuri întregi, de n-ar f trebuit să-mi urmez tovarăşii.
Vulcanul avea nişte povârnişuri foarte repezi, astfel
că alunecam pe adevărate surpături de cenuşă,
ocolind pârâiaşele de lavă care se prelungeau ca nişte
şerpi de foc. În timp ce coboram, nu-mi mai tăcea
gura, căci mintea şi simţirea mea erau prea pline de
impresii pentru ca să nu le exteriorizez prin cuvinte.
— Unchiule, suntem în Asia, strigai, pe coastele
Indiei, sau în Insulele Malaeze din Oceania! Am
străbătut jumătate din globul pământesc, ca să
ajungem la antipodul Europei.
— Dar busola? răspunse unchiul meu.
— Da, busola?! am făcut eu cu un aer încurcat. Dacă
ar f s-o credem, am mers tot timpul numai spre nord!
…
— Vrei să spui că a minţit?
— Vai, să f minţit!
— Te pomeneşti că acesta-i Podul Nord!
281
Jules Verne
— Polul nu, dar…

Era un fapt pe care nu mi-l puteam explica. Nu mai
ştiam ce să cred.
Ne apropiam de masa aceea de verdeaţă, pe care-ţi
făcea plăcere s-o vezi. Mă chinuia amarnic foamea şi
setea. Din fericire, după două ore de mers ne apăru în
faţa ochilor o câmpie frumoasă, acoperită în întregime
de măslini, rodii şi vii, care păreau să fe la dispoziţia
oricui. Dar cum eram înfometaţi, n-am putut răbda
numai să le privim. Cu câtă plăcere am stors pe buze
fructele gustoase şi cu câtă poftă am strivit între dinţi
strugurii aurii! Ceva mai departe, în iarbă, la umbra
plăcută a copacilor, am descoperit un izvor de apă
proaspătă, în care ne-am cufundat cu desfătare obrajii
şi mâinile.
În timp ce fecare din noi ne lăsam cuprinşi de
plăcerea dulce a odihnei, un copil apăru între două
tufşuri de măslini.
— Ah, iată un locuitor al acestor ţinuturi fericite! am
exclamat eu.
Era un băieţaş zdrenţăros şi cu o faţă cam
bolnăvicioasă, care se înspăimântă grozav când ne
văzu. Şi nu-i de mirare, căci, pe jumătate goi, şi atât
de bărboşi, arătam groaznic şi numai dacă ţara asta ar
f fost o ţară de hoţi înfăţişarea noastră nu i-ar f
înspăimântat pe locuitori. În clipa când puştiul era
gata s-o ia la goană, Hans alergă după el şi-l aduse
înapoi, cu toate ţipetele şi loviturile sale din picioare.
Unchiul meu încercă să-l îmbuneze cum se pricepu şi-l
întrebă în nemţeşteă
— Cum se numeşte muntele acesta, băieţaşule? Dar
copilul nu răspunse nimic.
— Bun! spuse unchiul meu, aşadar, nu ne aflăm în
Germania.
Şi-i puse aceeaşi întrebare în englezeşte. Dar copilul
nu răspunse nici de data asta. Eram foarte intrigat.
282
— Nu cumva o f mut?! strigă profesorul. Şi foarte

mândru de câte limbi cunoaşte, îi puse aceeaşi
întrebare în franţuzeşte. Dar urmă aceeaşi tăcere.
— Să încercăm cu italiana, reluă unchiul meu. Dove
noi siamo?
— Da, unde ne aflăm? am repetat eu, nerăbdător.
Dar copilul nici nu se gândea să răspundă.
— A, nu vrei să vorbeşti?! strigă unchiul meu
începând să se înfurie şi-l trase pe copil de urechi.
Come şi noma questa isola?
— Stromboli, răspunse micul păstor şi, smucindu-se
din mâinile lui Hans, o luă la fugă pe câmpie, printre
măslini.
Nici prin gând nu ne-ar f trecut că eram acolo!
Stromboli! Ce efect a produs asupra închipuirii mele
acest nume neaşteptat! Ne aflam în plină Mediterană,
în mijlocul acelui arhipelag care-mi trezea atâtea
amintiri mitologice, în vechiul Strongile, acolo unde
Eol27 îşi ţinea în lanţuri vânturile şi furtunile. Munţii
aceia albaştri, care se rotunjeau spre răsărit, erau
munţii Calabriei, iar vulcanul care se desluşea spre
sud, la orizont, era chiar Etna, înfricoşătorul Etna.
— Stromboli! Stromboli! repetai.
Unchiul făcea aceleaşi gesturi şi pronunţa aceleaşi
cuvinte. Cântam parcă în cor!
Ah, ce călătorie! Ce călătorie minunată! Am intrat
pe gura unui vulcan şi am ieşit pe gura altuia, situat la
peste o mie două sute de leghe de Snefels, de
Islanda, ţara aceea aridă, aruncată la marginea lumii!
Soarta acestei expediţii ne hărăzise să ajungem în
cele mai încântătoare ţinuturi ale pământului.
Părăsisem regiunea zăpezilor veşnice, ca să dăm
peste aceste ţinuturi cu nesfârşită verdeaţă, şi
lăsasem în urmă ceaţa cenuşie a zonelor îngheţate
pentru a ajunge sub cerul albastru al Siciliei!
27
Eol - zeul vânturilor în mitologia greco-romană.
283
Jules Verne
După o masă gustoasă, alcătuită din fructe şi apă

proaspătă, am pornit-o la drum, spre Portul Stromboli.
Am socotit că-i mai sănătos să nu spunem nimănui în
ce chip am ajuns pe insulă; căci cum sunt italienii
superstiţioşi, ne-ar f socotit îndată nişte diavoli ieşiţi
din adâncimile iadului. A trebuit, deci, să ne
resemnăm de a f luaţi drept nişte nenorociţi
naufragiaţi. Mai puţin glorios, freşte, dar mult mai
sigur.
În timp ce mergeam, l-am auzit pe unchiul meu
murmurândă
— Dar busola! Busola care arată mereu nordul! Cum
se poate explica acest fapt?
— Nu căuta să-i găseşti explicaţia, căci e mai uşor
aşa! zisei cu un aer dispreţuitor.
— Nu mai spune! Un profesor de la Johannaeum
care n-ar găsi explicaţia unui fenomen magnetic ar
rămâne de râsul lumii!
Şi vorbind astfel, unchiul meu, pe jumătate gol, cu
punga de piele la brâu şi potrivindu-şi ochelarii pe nas,
deveni din nou temutul profesor de mineralogie pe
care-l cunoşteam.
O oră după ce părăsisem pădurea de măslini, am
ajuns în Portul San Vicenzo, unde Hans şi-a cerut
leafa, căci era a treisprezecea săptămână de la
plecare. Unchiul i-a înmânat banii, cu o caldă
strângere de mână.
În clipa aceea, deşi n-a împărtăşit în totul emoţia
noastră frească, a fost totuşi cuprins de un entuziasm
neobişnuit la el şi, cu vârful degetelor, ne atinse uşor
mâinile şi zâmbi.
45
284
Iată sfârşitul unei povestiri căreia nu-i vor da

crezare nici măcar oamenii cei mai obişnuiţi să nu se
mire de nimic. Dar eu sunt înarmat împotriva
neîncrederii omeneşti.
Pescarii din Stromboli ne-au primit ca pe nişte
naufragiaţi şi ne-au înconjurat cu toată grija, dându-ne
îmbrăcăminte şi merinde. După patruzeci şi opt de ore
de aşteptare, la 31 august, un vaporaş ne duse la
Messina. Câteva zile de odihnă petrecute aici au fost
de ajuns pentru a alunga toată oboseala.
În ziua de vineri, 4 septembrie, ne-am îmbarcat pe
vaporul „Volturne” unul din vasele-poştă ale
mesageriilor imperiale franceze şi, după trei zile, am
acostat la Marsilia, nemaiavând în minte decât o
singură preocupare – blestemata noastră busolă!
Faptul acesta inexplicabil nu-mi dădea pace o clipă. În
seara zilei de 9 septembrie am ajuns la Hamburg.
Cred că e de prisos să vă descriu mirarea Marthei şi
bucuria lui Graüben.
— Acum, după ce ai devenit un erou, îmi spuse
iubita mea logodnică, n-o să ne mai despărţim
niciodată, Axel!
O priveam. Ea zâmbea printre lacrimi.
Vă închipuiţi ce senzaţie a făcut la Hamburg
reîntoarcerea profesorului Lidenbrock! Datorită
indiscreţiilor Marthei, vestea călătoriei unchiului spre
centrul Pământului se răspândise în lumea întreagă.
Dar aproape nimeni n-a voit să creadă aşa ceva şi,
când l-au revăzut, cu atât mai mult s-au îndoit de
acest lucru.
Totuşi, prezenţa lui Hans şi alte informaţii venite din
Islanda au schimbat încetul cu încetul părerea opiniei
publice.
În acest timp, unchiul meu deveni un om celebru, iar
eu, nepotul unui om celebru, ceea ce nu-i de loc de
dispreţuit. Hamburgul dădu o serbare în cinstea
285
Jules Verne
noastră. Apoi avu loc la Johannaeum o şedinţă publică,

în care profesorul făcu o expunere amănunţită asupra
expediţiei sale şi omise numai faptele relative la
busolă. Chiar în ziua aceea depuse la arhivele oraşului
documentul lui Saknussemm, exprimându-şi marea sa
părere de rău pentru faptul că împrejurări mai
puternice decât voinţa sa nu i-au permis să meargă pe
urmele călătorului islandez până în centrul
Pământului. Cu toată gloria pe care o dobândise,
unchiul meu continua să rămână acelaşi om modest şi
reputaţia lui crescu şi mai mult. Dar atâtea onoruri au
stârnit freşte şi gelozia multor invidioşi. Cum teoriile
sale, bazate pe fapte certe, contraziceau teoria
căldurii interioare, el trebui să susţină în scris şi prin
viu grai nenumărate controverse – de altfel,
remarcabile – cu savanţi din toate ţările lumii. În ceea
ce mă priveşte însă, nu pot f de acord cu teoria sa cu
privire la răcire. În ciuda celor văzute, cred şi voi
crede totdeauna că există o căldură interioară, dar, pe
de altă parte, trebuie să mărturisesc că unele
împrejurări, care nu sunt încă bine stabilite, pot
schimba această lege în urma acţiunii unor fenomene
naturale.
În momentul când aceste probleme deveniseră
palpitante, unchiul meu avu o mare supărareă Hans
părăsi Hamburgul, cu toate insistenţele noastre de a-l
reţine.
Omul căruia îi datoram totul nu vru să ne lase să-i
plătim datoria. Îl apucase dorul de Islanda.
— Farval, spuse el într-o zi, şi, după acest simplu
cuvânt de adio, plecă la Reykjavik, unde sosi cu bine.
Ne legasem foarte mult de curajosul nostru vânător
de eideri şi lipsa lui nu ne va face niciodată să-l uităm,
căci doar ne-a salvat viaţa de atâtea ori. Şi e sigur că
nu voi muri până nu-l voi mai revedea încă o dată!…
Ca încheiere, trebuie să adaug că lucrarea aceasta,
286
O călătorie spre centrul Pământului a făcut o enormă

senzaţie în lumea întreagă. A fost tipărită şi tradusă în
toate limbile. Cele mai mari şi mai însemnate ziare îşi
smulgeau unul altuia principalele episoade, care erau
comentate, discutate, atacate, susţinute cu o
convingere egală atât în tabăra celor care credeau,
cât şi în a celor neconvinşi. Şi, lucru rar, unchiul meu
s-a bucurat în timpul vieţii de toată gloria pe care o
cucerise, şi până şi domnul Barnum îi propuse să-l
„expună” pe un preţ foarte ridicat în Statele Unite.
Dar o supărare, mai bine zis un chin nepotolit, tot s-
a strecurat în toiul acestei glorii. Un fapt ne rămăsese
totuşi nelămurită busola. Or, pentru un savant, un
fenomen pe care nu-l poate explica devine o tortură a
raţiunii. Ei bine, cerul îi rezervă totuşi unchiului meu
privilegiul de a f deplin fericit.
Într-o zi, pe când rânduiam o colecţie de minereuri
în cabinetul său de lucru, am zărit faimoasa busolă şi
am început s-o cercetez.
Se afla aci, în colţul ăsta, de şase luni, fără să-i pese
de necazurile pe care le pricinuise. Deodată am rămas
încremenit! Am scos un ţipăt. Profesorul veni degrabă.
— Ce s-a întâmplat? mă întrebă el.
— Busola asta!…
— Ei, ce-i cu ea?
— Nu vezi, acul arată sudul şi nu nordul?!
— Ce spui?
— Priveşte-o! S-au schimbat polii.
— Schimbat!
Unchiul meu a privit-o, a comparat-o, şi deodată a
sărit în sus de bucurie, de s-a cutremurat casa. Un
fulger ne luminase în aceeaşi clipă mintea la amândoi!
…
— Aşadar, strigă el, îndată ce-şi recăpătă graiul,
după sosirea noastră la Capul Saknussemm, acul
acestei blestemate busole arăta sudul, în loc să arate
287
Jules Verne
nordul?
— Desigur.
— Atunci greşeala noastră se explică. Dar cărui
fenomen se datoreşte oare această răsturnare a
polilor?
— Nimic mai simplu.
— Explică-te, băiete.
— În timpul furtunii de pe Marea Lidenbrock, globul
acela de foc, care a magnetizat obiectele de fer de pe
pluta noastră, a dezorientat pur şi simplu şi busola!
— Ah, strigă profesorul, izbucnind în râs, aşadar ne-
a jucat un renghi electricitatea?
Din acea zi, unchiul meu a fost cel mai fericit dintre
savanţi, iar eu, cel mai fericit dintre oameni, căci
frumoasa mea virlandeză, renunţând la situaţia ei de
pupilă, căpătă în casa din Königstrasse dubla calitate
de nepoată şi de soţie. Cred că e de prisos să mai
adaug că unchiul ei era chiar ilustrul profesor Otto
Lidenbrock, membru corespondent al tuturor
Societăţilor ştiinţifce de Geografe şi Mineralogie din
cele cinci continente ale lumii.
SFÂRŞIT
288

Jules Verne - O Calatorie Spre Centrul Pamantului 1971 v2.0 Dyo&Fizikant

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Jules Verne - O Calatorie Spre Centrul Pamantului 1971 v2.0 Dyo&Fizikant

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

O călătorie spre centrul

În româneşte de Dan Faur

Editura Ion Creangă 1971

Imaginaţia copiilor – zicea un mare poet romantic

calitate, conţine în ea adevăruri ştiinţifce, multe din

Aventurile căpitanului Haterras, Deşertul de gheaţă,

pântecele pământului, în adâncul plin de taine al

ION DODU BĂLAN

La 24 mai 1863, într-o duminică, unchiul meu,

trebuit să fu mai puţin timid. Aşa că, tocmai mă

un cuvânt, era un zgârcit.

diferite mostre de rocă din pricină că le cerceta prea

subţire semăna cu o lamă ascuţită. Despre nasul cu

în tovărăşia preţioaselor mele roci.

Acest birou era un adevărat muzeu. Toate

f simţit atât de bine!

Şi tot vorbind aşa, unchiul deschidea şi închidea

înseamnă acest cuvânt?

După ce cercetă câteva minute această înşiruire de

la masă pe locul meu obişnuit.

— Nu-ncape îndoială că-i scriere runică, rosti

— Aşează-te aici şi scrie, adăugă el, arătându-mi

După ce am terminat, unchiul îmi luă repede foaia

ascundea absolut nimic, dar, ca măsură de prevedere,

— Arne Saknussemm! strigă el pe un ton triumfător!

Vasăzică un nume şi încă un nume islandez, numele

după o lege pe care trebuie s-o descoperim. Acela

până la vechea moară părăsită, atât de pitoresc

— Bine, zise profesorul, fără să citească ceea ce

vechiul document; atât vocalele cât şi consoanele

Te iubesc mult, micuţa mea Graüben!

— Asta-i bună! făcu profesorul.

voce gravă, silabisind pe rând prima literă, apoi pe a

După ce am isprăvit de scris, mărturisesc că eram şi

— A plecat? mă întrebă Martha, venind într-o goană,

— Cum? se miră Martha, împreunându-şi mâinile.

Mă cufundai în fotoliul cel mare de Utrecht, lăsându-

iar în ultimul, cuvintele mer, arc, mere, care sunt

era scris documentul! Îi mai trebuia o „nimica toată”

tiran, o voi face.” Şi cum, întorcând pe toate feţele

Abia am avut vreme să pun pe masă nenorocitul

ştergând, refăcând, şi iarăşi ştergând, luând-o de la

am fost cuprins de o netăgăduită emoţie. Bietul om

Martha şi cu mine să cădem victimele unei întâmplări

„cifrului” şi atunci m-aş alege doar cu un post nedorit!

bucurie unchiul meu să nu mă înăbuşe cu

În Snefels Yoculis craterem eem delibat

Ceea ce, tradus din această latinească incorectă,

Coboară în craterul de la Yocul din

La citirea acestor rânduri, unchiul meu sări în sus,

La auzul acestor cuvinte, mă trecu un for prin tot

Ce nebunie! Mi-am rezervat însă pentru un moment

ăsta ar f cunoscut, o armată întreagă de geologi s-ar

fost întocmită de Henderson, şi, cu ajutorul ei, cred că

— Fiindcă craterul vulcanului e astupat, fără

interpretarea cuvintelor din vechiul pergament. Am

atunci, n-am dreptul oare să mă îndoiesc că-i cu

iluştri, care susţin că interiorul Pământului nu-i format

entuziasmul unchiului meu, da, vom vedea, dacă ne

Astfel s-a sfârşit această memorabilă discuţie, de pe

decursul discuţiei fusesem pe deplin convins. De

La auzul acestor cuvinte, am tresărit.