Net Final Zona Literara NR 7-8 2020

editorial
2020
sau conectarea pandemică
S e termină vara pandemiacă a lui 2020

şi mă gândesc cum au petrecut majoritatea va-
canţele de vară, concediile, în condiţiile în care
a trebuit mai mult să păstrăm distanţarea fizică
unii de alţii... mă întreb cum şi-au ocupat cei
mai mulţi timpul pandemic?
Pentru noi, editorii, anul acesta este clar
unul al reinventării şi reorientării. Vin la redacţie
mai multe manuscrise ca înainte de 2020, ceea
ce arată că în izolare se creează. Dar, totodată
au scăzut vânzările de carte directă, chiar dacă
au fost (re)deschise librăriile. Zona on line stă
ceva mai bine. Iubitorii adevăraţi de carte caută
diferite formule de a ajunge la autorii preferaţi
şi la cărţle lor. Ba chiar festivalurile literare, din
săli şi spaţii special amenajate, s-au mutat pe in-
ternet. Chiar şi lansările de carte şi conferinţele
şi dialogurile culturale, spectacolele de teatru
sau de operă, precum şi câteva muzee... toate
sunt pe internet.
Suntem acum, vrem sau nu, conectaţi la
diverse forme de viaţă electronică. Asta nu face
decât să reconfirme că indiferent de cum ar fi,
viaţa cea de toate zilele îşi urmează cursul firesc
şi îşi face singură apdate, şi odată cu acest ap-
date noi ne reconfigurăm stilul de viaţă, stilul de
comunicare, stilul de a privi realitatea.
www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 1

În ciuda acestei distanţări fizice, care ne Şi peste nu mult timp începe anul şcolar,
protejează de contaminarea în masă cu virusul unul plin de provocari şi schimbări de perspec-
COVID19, comunicăm din ce în ce mai mult, pe- tivă didactică. Oricum ar fi, sunt sigur că noul
trecem ore întregi în faţa calculatoarelor pentru an şcolar va fi unul de referinţă pentru viitoarele
a transmite şi primi mesaje. Facem asta pentru generaţii. Şcoala hibrid acasă+on line este provo-
că suntem fiinţe dependente de comunicare, fi- carea care va schimba total modul de a comunica
inţe care se încarcă emoţional prin comunicare şi, totodată, anunţă din nou, implicarea mult mai
şi, trebuie să recunoaştem, cea mai bună terapie activă a părinţilor în educaţie. Dacă până nu de-
de a nu cădea în isteria pandemică este comu- mult auzeam prin sălile de curs mesaje de genul
nicarea, indiferent că ea este directă, prin artă, „închideţi telefoanele şi orice fel de gadget-uri, apoi
muzică, prin scris etc. Comunicarea, cel puţin în aduceţi-le aici pentru a vă putea concentra la oră”,
acest an, pare să fie chiar antidotul la depresie şi acum vom auzi genul acesta de abordare: „cine nu
chiar veriga care ne ţine puternici. are un telefon sau o tabletă să ridice mâna!”, gad-
A început, între timp şi campania elec- geturile fiind de aici înaninte instrumente active în
torală pentru alegerile locale. Mă întreb cum vor comunicarea dicactică şi în educaţie.
reuşi candidaţii în acestă peroadă să îşi atragă Oricum ar fi, toţi avem ceva de învăţat
electoratul, în condiţiile în care întâlnirile pu- din acest an pandemic. Indiferent de metode, e-
blice vor fi tot mai restrânse, şi atunci când ele ditorii vor aduce publicului cărţi noi, poate chiar
există se fac cu masca pe chip. Pe unii politicieni cele mai bune din istorie, politicienii vor conti-
s-ar putea să îi ajute această mascare, la fel de nua să facă politică şi să conducă masele, elevii
mult cum pe alţii i-ar putea ajuta demascarea. vor merge la şcoală şi, împreună cu părinţii şi
Rămâne pentru cei mai mulţi dintre politicieni profesorii, se vor adapta la noile schimbări. Şi
să comunice tot prin reţele electonice de comu- toate acestea se vor întâmpla pentru că virusul
nicare, astfel încât mesajul să fie cât mai bine cu- nu poate ucide comunicare, indiferent de forma
noscut. Doar în zona rurală posibil să mai vezi ei de expresie, prin scris, prin gestică, prin arte,
câte un candidat ublând aşa cum umblă popa prin alte mijloace reale sau virtuale. Suntem, ne
de Bobotează, din poartă în poartă. place sau nu, fiinţe conectate...
2 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com
vizual & virtual
Autor de versuri încă din perioa- publicate în volum, pe câtă vreme piesele și
da liceului, când publică în reviste precum scenariile de film îi sunt respise sistematic
„Lumina”, „Cutezătorii” și „Luceafărul”, de cenzură. Fragmente, însă, au apărut în
meditativ și întrebător, fascinat de literatura revistele cu care colabora. Obține în 1987 o
universală și de circul ce mai venea în turneu viză de călătorie în Franța unde primește
la Rădăuți, Matei Vișniec se va desprinde de o bursă din partea La Fondation pour une
peisajul bucovinean spre a urma cursurile Entraide Intellectuelle Européenne și dreptul
superioare în cadrul Facultății de Istorie și de ședere. În 1993 obține și cetățenia france-
Filosofie de la București. Mutat în capita- ză. Până la plecarea din țară publică volu-
lă, frecventează Cenaclul de Luni, cenaclul mele La noapte va ninge (Editura Albatros,
Facultății de Litere condus de criticul Nicolae 1980), Orașul cu un singur locuitor (Editura
Manolescu. Aici își citește poeziile și textele Albatros, 1982), Înțeleptul la ora de ceai
dramatice. Din păcate în această perioadă, (Editura Cartea Românească, 1984). Primii
până la emigrarea sa, doar poeziile îi sunt ani departe de țară sunt destul de dificili,

Vișniec locuind inițial într-un campus de Cu vizibile influențe ale literaturii
imigranți, apoi mutându-se într-un cămin al postmoderne, atât în poezie, proză, cât și în
organizației umanitare Secours Catholiques. teatru, Matei Vișniec are plăcerea nesfârșită
Pentru un an lucrează ca jurnalist la Secția de a re-crea, de a re-așeza elementele defini-
Română de la Radio BBC și îi cunoaște pe torii ale textului, de a opera cu precizie, din
Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca și alți ce în ce mai adânc, în materialul cuvântului.
azilanți politici români din Franța. În 1989 Așa se coagulează caracterul dinamic, fortu-
își începe studiile doctorale, are parte și de itul, permanenta metamorfoză, în care ideile
o bursă pentru doi ani, apoi se angajează stau ca într-un cuib din care, mai apoi, zboa-
ca jurnalist la Radio France International și ră spre spectator sau către cititor. Criticul
începe să scrie texte de teatru direct în limba George Banu sesiza faptul că textul vișnie-
franceză. cian e întotdeauna un întreg perfect șlefuit,
După 1990, numele lui revine în aten- ale cărui asperități sunt estompate tocmai
ția publicului din România, Matei Vișniec pentru ca enigmaticul să țâșnească și ca neli-
ajungând unul dintre cei mai jucați autori niștea să apară treptat. Așteptarea, angoasa,
contemporani de la noi. De asemenea, tex- catastrofa, singurătatea descriu linia ce trece
tele sale se regăsesc pe scenele din Franța, de la Kafka, la Ionesco, la Beckett spre teme-
Spania, Germania, Japonia și în peste alte le postmoderniștilor: nimicul, carnavalescul,
patruzeci de țări. Din 1992 va fi prezent apocalipticul, simulacrul. Tot de zona optze-
cu montări ale textelor sale la prestigiosul cist-nouăzecistă ține și textualismul, tehnica
Festival de la Avignon, unde va fi și premiat puzzle-ului, imixtiunea formelor, derivarea,
(în 1996 și 2008). În Franța i-a fost decer- ca într-un organism polimorf, de la vers, la
nat marele premiu al Societății Autorilor și replică, la structură didascalică și îmbinare
Compozitorilor Dramatici, în 1994, pentru romanescă (ca în, de pildă, Teatru descompus
piesa Frumoasa călătorie a urşilor panda povesti- sau în Negustorul începuturilor de romane).
tă de un saxofonist care are o iubită la Frankfurt, Improvizația e foarte bine drămuită, repeti-
iar în 2009 aceeași Societate îi acordă și ția, reluarea, tema cu variațiuni construind,
premiul European. În țară a fost premiat de pe tot parcursul textului, un eșafodaj fluid,
Uniunea Scriitorilor, de Academia Română, dar intens, ca un trunchi din care se înalță
precum și de numeroase publicații. nenumărate ramuri libere și, în același timp,
Cel care afirmă despre sine că e omul unite. Paradoxul este o temă recurentă, o
dintre două culturi, dintre două țări, având structură care atinge niveluri diferite ale
rădăcinile în România și aripile în Franța, se textului. Situații, acțiuni, construcții verbale,
bucură și de o atenție deosebită din partea joncțiuni între planuri sau idei transmise
criticilor și a exegeților. Numeroaselor teze sunt tot atâtea locuri unde poate apărea
de licență, disertație, dar și lucrărilor de paradoxalul.
doctorat ce-i analizează opera, li se alătură Însă dincolo de trăsăturile care-l
studii importante: Matei Vișniec, un optze- apropie pe autor fie de teatrul absurdului,
cist atipic de Bogdan Crețu, Matei Vișniec – fie de postmodernism, ne propunem în acest
Mirajul cuvintelor calde de Daniela Magiaru, capitol ce-i este dedicat să discutăm despre
Personajul virtual, sau calea către al V-lea punct demersul dramaturgului de a se poziționa
cardinal la Matei Vișniec de Mihai Lungeanu, față în față cu istoria. Și începe prin a se
Teatrul recompus. De la poezie la metafizic în îndoi asupra unor capitole, continuând prin
teatrul lui Matei Vișniec de Octavian Jighirgiu, documentare și prin atitudinea pe care o ia
Consecinţele bilingvismului în teatrul lui Matei în consecință. Și în cea mai recentă apariție
Vişniec de Emilia David. de carte, Ultimele zile ale Occidentului, Vișniec
Teatrul Municipal din Suceava, înfiin- vorbește, prin parabole, povestiri sau în
țat în 2015, îi poartă numele, instituția promo- rememorări despre chestiuni sensibile ce se
vând regizori, actori și dramaturgia tânără, profilează pe orizontul societății europene
punând deopotrivă accentul pe texte clasice din prezent: alteritatea, minoritățile etnice,
revitalizate în peisajul cultural sucevean. modalitatea în care o societate relaționează

cu minoritățile, reflecțiile despre timp
aparțin și ele acestor pagini. Aproape
în fiecare piesă e adusă sub lupa prin
care dramaturgul privește cu minuți-
ozitate relația dintre om și evenimen-
tele din jur, istoria ca temporalitate, ca
memorie, falsitatea, minciuna, muti-
larea adevărului, dar și demascarea
faptelor. Istoria e ca o amplă canava,
cu porțiuni incerte, cu puținele ei zone
luminoase, însă cu destule capitole
nefericite, cu personaje, cu discursuri
fabricate – istoria ca un imens teatru
– aceasta e imaginea pe care ajunge
să ne-o ofere textele în care e aborda-
tă această temă. Gândind la expresia
shakespeariană, o remodelează: istoria
e făcută de oameni, de histrioni ce
rostesc texte, ca, bunăoară, un rege și
un nebun pe o scenă. Istoria e oglinda
vieții noastre, pe care o tratăm, uneori,
cu ignoranță. Și asta e grav.
„REGELE – Umorul tău a fost
singura oglindă credibilă a puterii
mele. Nebunia ta a fost un elogiu
suprem adus libertăţii. De altfel, nebu-
nia ta a fost singura formă de libertate
pe care am cunoscut-o vreodată…
BUFONUL – Oh, ce frumos…
ce frumos… Vă implor, Majestate,
tăceţi… nu mă mai torturaţi! Îmi face
rău să ştiu că urechile istoriei nu
vă vor reţine cuvintele [s.n.]… (Către
cei de „dincolo”.) Regele se confesea-
ză, la naiba, unde sunteţi? Domnule
Gardian, răspundeţi dacă sunteţi
acolo! (Către REGE.) Nimeni! Istoria
oricum nu prea are urechi [s.n.]… Şi
cînd are totuşi, descoperi că urechile
ei sunt mici, minuscule, ca urechile de
porc [s.n.] … Dar unde s-or fi dus cu
toţii, pentru numele lui Dumnezeu?
(Către cei de „dincolo”.) Unde sunteţi,
măăă?”1
Sau, în Ioana și focul, Povestitorul
i se adresează eroinei: „Spectacolul
nostru nu este precum spectacolele
1 Matei Vișniec, Regele, bufonul și dom-

nii șobolani sau Reverii pe eșafod, în Tea-
tru, București, Editura Tracus Arte, 2017,
pp. 258-259

urîte ale istoriei, care durează uneori ani și episod amar, timp de cincispezce ani igno-
ani de zile… (Scoate o monedă.) Ia să vedem, rat – abia în 1955, în vremea primului proces
Ioana, cine va povesti scena următoare. Ce de destalinizare, Meyerhold a fost absolvit
alegi, cap sau pajură?”2 de acuzațiile ce i-au adus moartea. Dar ade-
Ideea istoriei văzută ca un carnaval, o vărul despre uciderea lui în detenție nu a
sărbătorare tumultoasă, cu o singură direc- fost cunoscut până în 1988. Însă și Cioran
ție, repetitivă, ca un loop, dinspre mărire spre și Meyerhod, prin modalitatea în care ficți-
decădere, iar și iar, e reiterată de personajul onal li se conturează portretele, nu se reduc
alegoric al Morții din textul mai sus amintit: la două personalități, reprezentative pentru
„Veniţi, veniţi la bairamul istoriei… Veniţi să o anume perioadă istorică. Mai curând, se
vedeţi cum arată o ţară căzută în genunchi… adună sub numele lor alte multe chipuri din
Veniţi, spectacolul e gratuit, veniţi să vedeţi diaspora intelectualilor refugiați în vestul
cum agonizează grandoarea…”3 sau, puțin european, alte multe chipuri ale artiștilor
mai târziu aceeași figură vociferează: „Veniţi oprimați sub un regim abuziv. Iar Vișniec
la bîlciul istoriei… La dreapta puteţi admira i-a cunoscut, trăind chiar el această dramă a
cadavrele celor care au scăpat de hoardele îndepărtării, a interzicerii, a excluderii? Nu
englezilor, dar au fost omorîţi de bandiţi și vrea să uite și nimeni n-ar trebui să șteargă
de tîlhari”4. din memorie greșelile comise în trecut. Este
De la Despre sexul femeii-câmp de luptă textul de teatru epiderma hiper-sensibilă prin
în războiul din Bosnia, la Istoria comunismului care, dinspre scriitor spre spectator sau lec-
povestită pentru bolnavii mintal sau la Trilogia tor, traversează spațiul subțire, râsu’-plân-
balcanică. Migraaaanți sau Prea suntem mulți su’, comicul scufundat în derizoriu, tristețea
în aceeași barcă, momente importante, dra- meditativă, însă și fumusețea cuvântului ori
matice, din istoria recentă sunt tratate. Însă prezența izolată, dar strălucitoare a speranței.
și în textele care revin asupra unor portrete Și piesele care nu au un subiect desprins
emblematice, tot fragmente controversate ori din realitatea istorică se constituie ca punți
sensibile sunt aduse în discuție pin specificul de legătură dintre parabolă și evenimente
scrierii dramatice: Ioana și focul, Mansardă la recente. În De ce Hecuba – un text de o poeti-
Paris cu vedere spre moarte, Richard al III-lea citate sfâșietoare – Vișniec folosește mitul, din
se interzice sau Scene din viața lui Meyerhold, care transpare parcă cu și mai multă clarita-
Cabaretul Dada. Emil Cioran, în ultimele zile te, datorită valorii acestuia de universalitate,
din viață, bolnav de Alzheimer, e imaginea panorama din care se compune istoria ultimi-
intelectualului român despărțit de patrie, lor ani. Scena se tot transformă, de la spațiul
în anii grei ai celui de-al doilea război mon- din fața unui templu în ruine, la lumea olim-
dial, înstrăinat, refuzat apoi și condamnat piană, la porțile cetății troiene asediate, de la
tocmai de românii care ar fi trebuit să-i malul mării. Iar în tot acest timp, cât se traver-
recupereze personalitatea, în prioada urmă- sează porțiuni ficționale, celui din sală îi e din
toare. E inelectualul față în față cu sinele. ce în ce mai evidentă apropierea dintre mit și
Vsevolad Meyerhold, regizorul experimental vremea noastră în care tot războaiele curmă
rus, arestat, torturat și omorât sub regimul viața nevinovaților și-n care tot niște zei (un
stalinist, devine personajul central al piesei fel de super-puteri) dictează (sau regizează)
Richard al III-lea se interzice. O descrie autorul istoria. De altfel, scriitorul precizează într-o
drept „Adaptare liberă după ultimul coş- notă ce însoțește textul: „Căderea Troiei, în zile-
mar avut de regizorul Vsevolod Emilievici le noatre, ar putea fi asediul orașului Sarajevo
Meyerhold înainte de a fi ucis în închisoare, în anii războiului bosniac, sau orașul Groznîi
în anul 1940, din ordinul Generalisimului în anii războiului din Cecenia, sau Beirutul în
Iosif Visarionovici Stalin”. E și acesta, un anii războiului civil din Libia, sau, mai recent,
orașul Mogadiscio din Somalia sau Alep din
2 Matei Veișniec, Ioana și focul, în Teatru, ed. Siria... (...) durerea Hecubei este, fără îndo-
cit., p. 20 ială, durerea universală a tuturor mamelor
3 Idem, p. 62 care-și văd fiii , încă de la vârstă fragedă,
4 Idem, p. 63
aspirați de violența și cruzimea războaielor La originea lumii cosmice, de astre, de titani,
absurde din ziua de azi. Hecuba este mama de zei și de oameni se află deci Eros, forță
tuturor copiilor-soldați care sunt învățați să creatoare și indestructibilă... Și totuși ceva nu
ucidă încă de la vârsta de la șase-șapte ani, a funcționează în univers. Dacă tot ce există se
tuturor tinerilor fanatizați, dar și fascinați de naște din dragoste, datorită lui Eros, de ce or
adrenalina războiului, a acelor tineri care la fi existând atâtea războaie și atâta tristețe?
19 ani sunt deja veterani de război și seniori Aici se întâmplă ceva ce nu înțeleg. De ce atâta
ai războiului”5. durere, dacă totul țâșnește din forța iubirii?
Dar istoria nu e doar o înșiruire de HECUBA lovește aerul cu pumnii.
episoade, un manual cu date, cu nume, cu Zgomotul provocat de loviturile sale este asurzitor.
relatări, nu e doar un cadru teatral în care cei De ce?
mari privesc nepăsători, uneori ușor distrați, Alte lovituri cu pumnii în aer. Ecouri
la dezastrele celor slabi. Istoria se transformă asurzitoare.
și în întrebări adânci și e și acel loc absurd, în De ce?”6
care logica, morala, umanitatea sunt răsturna- Textul vișniecian nu e comod, chiar
te și profund periclitate, până când nu mai pot dacă surprinzător, chiar dacă apelează la
fi identificate. Atunci nu mai e loc nici pen- ludic, la teatralitate, la poezie. E grav, absor-
tru ironie, nici pentru deriziune, ci singura bitor, trezește lacrima, care se prelinge încet
valabilitate o are strigătul tragic. Monologul pe obraz, demonstrându-ne nouă, celorlalți,
Hecubei, din scena 19, este răvășitor. Are privitorii, că mai păstrăm un strop de umani-
un ritm de incantație, accente tragice în care tate. E o pildă, o moralitate, o povestire, o sec-
suferința cu greu mai poate fi exprimată prin vență întotdeauna a neliniștii, ce poate vira în
cuvinte, reducându-se la întrebarea fără răs- grotesc chiar în macabru. Dar realitatea e așa,
puns „De ce”, un fel de strigăt mut expresio- și doar pentru faptul că eul nostru subiectiv
nist, invocat de altfel și în text: „HECUBA: (...) ar vrea s-o schimbe într-un peisaj luminos,
asta nu înseamnă că s-a stabilit și adevărul,
5 Matei Vișniec, De ce Hecuba, în Omul din care
iar ceea ce pare azi un rău infim, a doua zi se
a fost extras răul, București, Editura Cartea Ro-
mânească, 2014, pp. 275-276 6 Idem, p. 264

transformă, din pricina necunoașterii sau a continuă a lui Matei Vișniec, dincolo de
indiferenței, în răul cel mare. Și-atunci nu ne ontologic, de metafizic, este cea a cuvântului.
mai rămâne decât să ne întrebăm „De ce?” Vehicolul comunicării, semnul umanului,
Nu întâmplător, preluând discursul materia ne-materie prin care tot alergăm
sceptic, se spune despre Matei Vișniec că se după timpul pierdut și prin care-l regăsim.
așază alături de Ionesco și Cioran – o dată Cuvântul pe care dorim să-l atribuim robo-
în plus și pentru faptul că au împărtășit cu tului. Cuvâtul prin care poezia e posibilă.
toții anii exilului în Franța. Însă lumii fără de Cuvântul rostit în 55 de limbi, inserat pe dis-
scăpare din Rinocerii sau negativismului cio- cul de aur Voyager, lansat în univers, dincolo
ranian, li se opune, la Vișniec, speranța, ca un de orbita lui Pluto, spre a fi vreodată, poate,
fel de ultimă arătare, firavă și bizară, a ieșit descoperit de o viață extraterestră.
din cutia teatrului, ca un fel de „continuă” pe Vom încheia, însă doar pentru a des-
paginile istoriei de a doua zi. chide drumul altor întrebări, cu o meditație
În timp, creația dramaturgică a căpătat despre cuvânt și poezie, din Omul din care a
ea însăși profilul unui – să-i spunem așa – op fost extras răul: „PREȘEDINTELE: (...) «Câinii
de istoria teatrului, căci scriitorul abordează, traversează aerul într-un diamant». Nu știu
în cheia parabolei, a farsei tragice, a metisării de ce, dar mi se pare că acest vers călătorește
formelor, genuri diferite: tragedia antică (De prin univers, că a avut forța de a se desprinde
ce Hecuba), moralitatea medievală și dan- și că este în mișcare, în deplasare... Într-un fel,
surile macabre (Ioana și focul), strucura tex- este ca o invenție... În timp ce «câinii traver-
tului avangardist, dadaist sau suprarealist sează aerul într-un diamant», versul ăsta tra-
(Cabaretul Dada), stilul diaristic împletit cu versează universul spre alte spirite capabile
documentarul (Despre sexul femeii – câmp de să vibreze în fața lui...”7
luptă în războiul din Bosnia). Iată tot atâtea
experimente fericite, căci se reușește păstra-
rea elementelor convenționale și, totodată,
se creează legăturile invizibile, neașteptate
cu scrierea textului contemporan. Căutarea 7 Matei Vișniec, Omul din care a fost extras
răul, ed. cit., p. 132

vizual & virtual
Îmi amintesc că mă gândeam imediat rând, nu mai aduce în scenă decoruri grandi-
după premiera cu Acasă la tata în câte modu- oase şi nici nu mai îndrumă actorii spre un joc
ri se poate râde sau plânge la un spectacol. filigranat în ceea ce priveşte detaliile, gestica.
Publicul se poate amuza sau poate lăcrima es- Ceea ce nu înseamnă că renunţă la psihologie şi
tetic, moral sau real. dramă, ci dimpotrivă. În al treilea rând, vine cu
câteva elemente destul de frecvent întâlnite în
A tunci când publicul râde estetic, nu va estetica spectacolului actual: comedia şi poanta
fi cazul a ceea ce numim un râs din toată inima. care potenţează drama şi psihologia oarecum
Dacă varsă o lacrimă, să zicem, din raţiuni care dură a vieţii personajelor, infuzarea cu lirism a
ţin de morală, totul va avea legătură cu judeca- unor partituri dramatice, psihologice şi natural-
ta sa cu privire la situaţii şi personaje. Iar dacă iste, fructificarea duetelor scenice de succes pen-
râde sau plânge în mod real, probabil că se iden- tru accentele psihologice ale tramei de această
tifică cu ceea ce se petrece pe scenă sau acţiunea dată, cum ar fi parteneriatul scenic dintre Ionuţ
scenică şi personajele îi spun ceva cu privire la Cornilă şi Cosmin Maxim, la care s-ar mai putea
sine şi la viaţa sa. Mai multe tipuri de reacţii la adăuga aluzii la spectacolele anterioare, eviden-
comedie sau dramă pot fi identificate în sala de te în elementele de decor, în special casa rota-
spectacol. tivă, mici picanterii (bufetul “La Mimi”).
Cu prilejul noii premiere, Acasă la tata, Simplitatea este trăsătura de bază a aces-
regizorul Claudiu Goga alege să colaboreze alt- tui spectacol şi o calitate a sa. Scenele sunt de-
fel decât până acum cu Teatrul Naţional “Vasile limitate prin titluri care iau numele personajelor
Alecsandri” din Iaşi. În primul rând, nu mai re- a căror ratare stă în prim planul scenei respec-
curge la texte răsunătoare, ci la un text realist tive. Pentru că spectacolul este despre ratare şi
scris de actorul Mimi Brănescu. În al doilea despre sensurile acesteia. Despre ratarea de a te

realiza ca scriitor mic într-un oraş mare, despre acelaşi timp, punerea în scenă are ceva dintr-un
ratarea de a rămâne într-un loc de care nu multă film american când toţi tinerii dintr-un oraş mic
lume a auzit, despre ratarea celui care iubeşte visează să ajungă într-un oraş mare, cunoscut,
o femeie, dar e căsătorit cu o alta, despre rata- iar cei ce se întorc sunt mai răvăşiţi de reîntâl-
rea femeii iubite de bărbatul căsătorit şi cu copii, nirea cu trecutul personal decât de motivele
într-un oraş provincial, femeie care îl iubeşte la care i-au determinat să revină acasă în primă
rândul ei pe poetul oarecum ratat şi el, care îl instanţă.
aşteaptă în pofida raţiunii, despre ratarea femeii În ambele situaţii, realismul e domi-
casnice, care se dedică familiei şi nu mai are nant, deşi nu înseamnă acelaşi lucru. Astfel că
timp pentru ea. Despre ratare în multiple sen- regizorul mizează pe o formă de realism care nu
suri, dar şi despre renunţare şi, de aceea, despre e nici neapărat cehoviană şi nici de film ameri-
suferinţă. can. Mai curând naturalistă, cu unele exagerări
Claudiu Goga alege textul pentru că îi (bătaia dintre cei doi prieteni din liceu, sângele),
oferă un prilej de a aduce anumite motive ce- interpretarea textului devine foarte personală
hoviene în actualitate, fără a-l monta pe Cehov: într-o montare care poate fi văzută independent
visul de a evada din provincie în capitală şi fap- de textul de la care s-a plecat, posibil autobi-
tul că unii mai şi reuşesc să plece, dar se întorc la ografic, posibil doar scris ca şi cum autorul s-a
fel de nefericiţi pe cât au plecat, personajele ri- şi văzut deja pe sine ca actor, atunci când a dat
sipite între iubiri neîmpărtăşite, căutări şi iluzii. curs personajelor.
Personaje cenuşii, cu o existenţă fumurie, dar a De foarte multe ori, se rămâne la
căror viaţă, prin neîmplinire şi analiza detaliilor, jumătatea drumului spre crearea unor perso-
capătă o valoare foarte mare pentru privitor. În naje credibile pentru că actorii folosesc foarte
mult din experienţele de rol anterioare şi prea al sau scenic, cum ar fi explozia dramatică din
puţină vigoare pentru oamenii pe care ar trebui momentul cu Petronela Grigorescu, momentele
să îi redea în spectacol; se supradimensionează extrem naturaliste ori cele în care survin medi-
cel mai adesea, iar atunci când Ada Lupu şi Cos- taţii cu privire la râsul sau plânsul personajelor,
min Maxim se află în prim plan, pe o bancă, se spectatorilor.
încearcă una din scenele acelea realiste şi cre-
dibile, veridice şi emoţionante, dar până acolo,
din punct de vedere emoţional şi psihologic, (Acasă la tata de Mimi Brănescu, regia şi
lipseşte ceva. Conflictul dintre personajele lui ilustraţia muzicală: Claudiu Goga, distribuţia:
Ionuţ Cornilă şi Cosmin Maxim este însă foarte Teodor Corban, Cosmin Maxim, Ionuţ Cornilă,
bine exprimat. Ada Lupu, Petronela Grigorescu, Doina Deleanu,
În timp, spectacolul şi-ar putea câşti- Adi Carauleanu, Constantin Avădanei, Dumitru
ga autonomia, revendicată de la Cehov ori Năstruşnicu, Radu Homiceanu, Andrei Sava, sce-
din filmele americane, dar chiar şi dincolo de nografia: Lia Dogaru, video: Constantin Dimitriu,
acestea, prin aspecte care le infirmă, conceptu- Sala Mare, TNI, premiera: 16 noiembrie 2019)

vizual & virtual
Peste lucrările pictorului Liviu Şopte-

lea trece permanent un vânt imaginar care
animă suprafaţa de culoare şi deseori o agită.
Compoziţiile par a fi un moment zero al
creaţiei lumii când apele se despart şi cerul
de pământ, de asemenea. Este un moment
fastuos desigur şi incitant pentru privitorul
care devine congener cu protopărinţii ome-
nirii. Tripticurile au sensul unei desfăşurări
imprevizibile, o mişcare cromatică pe su-
prafaţă, încât acest potenţial creator incită
percepţia. Vibraţiile şi modulările pastei fac
ca dinamica materiei să pună spiritul perma-
nent în alertă. Alte compoziţii au doar sensul
obţinerii unui efect decorativ, fără vreun alt
cod semantic. „Fantezie în roşu” are vitali-
tatea unui sentiment solar şi apolinic în timp
ce alte frământări pe suprafaţă sugerează
dionisiacul. Extremele se atrag şi din media
lor rezultă diversitatea gesturilor eliberate de
prejudecăţi şi de norme făcute spre a fi încăl-
cate. Pictura lui se susţine prin adevărul per-
sonal pe care vrea să-l exprime şi pe adezi-
unea spontană a celor care-l cred pe cuvânt.
Valentin CIUCĂ

Liviu Șoptelea a studiat la Universitatea Este membru al Fundaţiei „Ştefan Lu-
„Ovidius” Constanţa, Facultatea de Arte, Secţia chian” a profesorilor de educaţie artistică şi
Pedagogia Artelor Plastice şi Decorative – 2011, plastică din 1999, iar din 1995 Preşedinte şi
fiind licenţiat în arte vizuale. În anul 2013 a fina- membru fondator al Societăţii Culturale „Ex-
lizat studiile de masterat la Universitatea „George po-Art” Botoşani. Este, de asemenea, membru
Enescu” Iaşi, Facultatea de Arte Vizuale, Specia- „Art Café” Sibiu 2000 şi membru „Art-Grup”
lizarea conservare-restaurare. Botoşani, din 2003.
Înzestrat cu arta de a dărui, artistul ta echivalează cu rațiunea de a exista, chiar

dacă pentru a exista (financiar vorbind) a fost
vizual Liviu Șoptelea a demonstrat de-a lun-
gul anilor că poate face acest lucru din ambele nevoit uneori să evadeze în arta decorativă sub
ipostaze: pictor și profesor. Deținător al unei im- diferite forme ale acesteia.
presionante cărți de vizită, cu un palmares ulu- Demn de remarcat este și faptul că Liviu
itor, peste 70 de participări la expoziții de grup, Șoptelea este unul dintre puținii artiști vizuali
saloane, anuale, expoziții repub¬licane, peste din Botoșani care și-a însușit în timp arta relației
25 de expoziții personale deschise la Brașov, sociale, care a înțeles că nu este suficient doar
Con¬stanța, Piatra Neamț, Suceava, Iași, Câm- să așezi lucrările pe simeze și să aștepți liniștit
pulung Moldovenesc, Târgu-Jiu, Botoșani, pic- aplauzele celor din jur, trebuie să relaționezi cu
tura lui Liviu Șoptelea se susține, așa cum afir- publicul și el știe să o facă. Este, cred, explicația
ma criticul de artă Valentin Ciucă „prin adevărul pentru care la vernisajele expozițiilor personale
personal pe care vrea să-l exprime și pe adezi- sau la cele pe care le organizează în calitate
unea spontană a celor care-l cred pe cuvânt”. de curator, sălile sunt arhipline. Asta face din
La Liviu Șoptelea se simte în tot ceea Șoptelea un artist valoros și recunoscut, iar din
ce face profesionalismul, rigoarea, exerci- expozițiile sale un prilej de încântare și reflexie.
țiul atent în explorarea universului interior, Comunicarea funcționează, ceea ce dovedește
voința de a ne oferi nouă, publicului, satisfacția că și de această dată artistul a reușit să creeze
unei întâlniri artistice de calitate. A făcut-o și zone de emoție estetică și interes, pentru că s-a
acum în chiar ziua în care a împlinit 50 de ani, apropiat de artă și de public cum o face mereu
demonstrând o dată în plus că pentru el, a pic- cu smerenie, cu inteligență și devotată dragoste.
Lucia PÂRVAN

Î ngerii lui Liviu Șoptelea ne dezvăluie calea
artistică a pictorului în registrul fidel-ității față de
sine, ca persoană și ca autor. Precum încrustațiile în
filigran ale unui răbdător meșteșugar, Șoptelea știe să
ne facă viața mai frumoasă, într-un mod care ține de
miracolul a ceea ce mâinile și imaginația pot săvârși
meșterind penelul asupra pânzei.
Șoptelea este un artist incomod, ancorat lucid
la datoria imperativă de a-și recunoaște propriul des-
tin de om creativ și, prin urmare, chemat să cerceteze
conștiința și intelectul pentru a sonda sensul nu nu-
mai al vieții, ci în primul rând al apartenenței sale la
creație. Arta sa vorbește despre divin, indicându-ne
percepția unei ordini superioare, omniprezentă asu-
pra universului care ne privește și ne include, încre-
dințând operei sarcina ineludabilă de a reflecta con-
cepția ființei de a fi „aici” și a fi „acolo”…
Îngerii lui Liviu Șoptelea sunt metafore pentru
imagini ale unei viziuni endopsihice, într-o dimensi-
une supranaturală și psihică, care tinde să depășească
pragul către sinele interior, ca și cum atunci când ne
găsim față în față cu îngerii, ne-am putea recunoaște
pe noi înșine,redescoperând și recuperând o identi-
tate cu fiecare fir de viață, cu fiecare miez de creație.
Îngerii lui Șoptelea ne învață că pentru a ne
înălţa în lumile de deasupra noastră – înţelegând
tărâmurile superioare de conştiinţă din interior – tre-
buie să depăşim lumile de sub noi.
Prin această serie de lucrări, Liviu Șoptelea ne
cheamă să ne cufundăm în dimensiunea simbolului și
a formelor picturii sale pentru a descoperi repre- ze-
ntările aluzive ale corespondențelor simbiotice între
micro și macrocosmos, chiar și pe cele pe care nu le
vedem, dar pe care le atingem într-un vis, în stări de
contemplație sau în tăceri răsunătoare.
Ioan SEREDIUC

N u are cum să nu te atragă cohorta de trul carnal și cel astral, divin, albastrul de foc etc.
îngeri a lui Liviu Șoptelea, pictor de mare finețe Așadar, avem un artist al elementelor
și artist în sensul adevărat al cuvântului. Îi ur- tari, un artist care își personifică stările, stări
măresc creația de aproape două decenii și aș care devin ființe de lumină și ființe de umbră.
putea spune că l-am văzut pe artist trecând prin De altfel, avem în picturile lui Liviu Șoptelea
multe etape, însă aceasta în care se află acum îl tot felul de îngeri, unii mai frumoși și luminoși
definește și îl așază în rândul pictorilor maturi, ca alții, unii îndrăgostiți, unii suferind după se-
în rândul pictorilor cu amprentă personală. menii de azi și cei de demult, sau pur și simplu
Liviu Șoptelea și-a găsit formula, in- îngeri aflați în stări agonice. În fond, pictura lui
spirându-se din imediata vecinătate, din această Liviu Șoptelea vorbește, în această etapă, despre
realitate rece, albastră, un altfel de albastru decât dialectica lumilor: lumea de aici – lumea de din-
al Voronețiului, deși în unele faze apropiat. Aș colo, lumea spirituală – lumea materială, lumea
putea spune, din punct de vedere cromatic, că temporală – lumea atemporală, lumea satului –
nuanța de bază a acestei perioade artistice a lui lumea orașului, lumea candorii – lumea matu-
Liviu Șoptelea este albastrul, albastrul cerului și rității etc., ceea ce confirmă încă o dată chiar cre-
al pământului, albastrul apei și al gheții, albas- zul artistului care spune că „apreciez și respect

îmbinarea sacrului cu profanul, a concretului cu turor formelor de comunicare și viețuire, înlocuind
abstractul și a expresiei directe cu absconsul…”. aproape flagrant simboluri puternice, cum aici ar fi
În cele din urmă, îngerii urbani a lui Liviu fost „pasca de Paște”.
Șoptelea nu fac decât să ne reamintească legătura Pictorul botoșănean nu se ferește să ne
omului contemporan cu sacrul. Motivele și perso- atenționeze că, în ciuda tuturor postmodernis-
najele care apar în pictura lui sunt iconuri clare ale melor și în ciuda tuturor mecanismelor de tot
unei liturghisiri aflată în vecinătatea comunicării felul, o vorbă învățată din bătrâni își are și astăzi
sacre. Realitatea brută, așa cum apare ea la prima adevărul, anume că fiecare avem câte un înger,
întâlnire este pusă cu inteligență în valoare, uneori iar unii, cei înzestrați, așa cum este pictorul,
cu un ton ușor de ironie, alt aspect care dă în vileag pot avea o cohortă de îngeri cu care locuind și
maturitatea creatoare. Exemplară este în acest sens viețuind împreună pot construi orașe, lumi și,
lucrarea intitulată sugestiv „masca de Paște”, acest de ce nu, civilizații ancorate la sacru...
accesoriu care în anul 2020 pare să fie simbolul tu- Paul GORBAN

laptopiseţ literar
Oricine parcurge, dacă nu întreaga operă E adevărat, totuşi, faptul că universul

artistic configurat de creaţia lui Horia Zilieru
poetică a lui Horia Zilieru, măcar substanţiala
antologie Astralia. Opera poetică (Princeps a lăsat încă de la început senzaţia că ar fi
Edit, Iaşi, 2008) sau recenta Mirungere (Cartea unul preponderent discordant. E posibil ca
Românească Educaţional, 2019), sesizează discordanţa aceasta aparentă să datoreze
imediat nu doar faptul că în albia poematică foarte mult unei structuri interioare funciar
specifică se varsă numeroşi afluenţi lirici, veniţi duale, care îşi modulează articulaţiile cele mai
din cele mai diferite zone de influenţă culturală sensibile după sinusoida înregistrată în graficul
(de la barochismul sau concetismul secolelor personalităţii de principiul dihotomic. Ce-i drept,
XVI-XVII la suprarealismul începutului de secol în panteonul liric al Astraliei, Ianus Bifrons nu
XX ori onirismul evident în deceniul al şaptelea al este învestit nici pe departe cu funcţionalitatea
secolului trecut, de la filosofia marilor alchimişti pe care o dovedesc, de pildă, Zeus şi Demetra,
ori mistici germani precum Theophrastus Orfeu şi Euridice, Pluto şi Proserpina. „Cel
Bombast von Hohenheim, zis Paracelsus, sau invitat de zeus la ospăţ”, deci cel care poate,
Jacob Böhme la ontologia analitică actuală), aşezat pe un papirus de nori, să descifreze
ci şi că toţi aceşti afluenţi se adună, într-o hieroglifele de esenţă sacră inscripţionate „într-
mişcare bine gândită, în jurul câtorva centri lirici un cer imaginar”, evită întâlnirea şi confruntarea
turbionari: misticismul erotic, religia Poeziei, decisivă cu oricare dintre divinităţile duale, care
alchimia Verbului ori a existenţei. să îi certifice scindarea. Tensiunea extremă a

alterităţii interioare transpare, însă, din cele prin manuscrise,/ ca o ftizică silfidă/ în tămâi de
câteva confesiuni tulburătoare ale pluralităţii paraclise”. Este evident, în aceste versuri, faptul
ontologice, resimţite romantic sau modernist, că sursa neliniştii care i se insinuează, perfid,
ca un har deturnat, uneori, în blestem. Ele nu până îi cotropeşte fiinţa este chiar scindarea
sunt deloc străine de aspiraţia romantică a între angelic şi demonic, după cum la fel de
contopirii contrastelor în numele unui ideal transparentă este speranţa salvării prin scris:
al identităţii precum cel definit de Schelling serafimul, unul dintre „atleţii intermedierii”
sau Fichte, dar nici de problematica alterităţii (Andrei Pleşu) între celest şi teluric, deci între
scripturale, convertită în dat inexpugnabil al Dumnezeu şi cópia lui infidelă, grea de păcate,
fiinţei artistice, după cum au mărturisit-o figuri este cel care îi mijloceşte omului scrisul, ca acces
de prim rang ale modernităţii estetice, de la altfel barat la realitatea suprapământeană, atât
Rimbaud sau Baudelaire la Ungaretti ori Pessoa. de îmbătătoare…
Eul poetic care se cere descoperit printr-un simţ În orice caz, da capo al fine, întregul
poetic practic nou, numit încă din titlul unui ansamblu al creaţiei lui Horia Zilieru,
poem Galactica vedere, inclus în prima Astralie reorganizat elocvent în Astralia, pare unul
(Editura Junimea, Iaşi 1976), îşi mărturiseşte paradoxal. Pe de o parte, ea este indubitabil
sub forma unei suite de interogative dramatice rodul unei sensibilităţi anacronice, ce nu se
desfacerea într-o entitate corporală şi într- sfieşte să se înveşmânteze, baroc, în faldurile
una supracorporală, accesibilă în spaţiul unde ceremonioase ale tradiţiei culturale. Inutil de
se face auzită doar muzica sferelor: „Începi insistat, din această perspectivă, pe faptul că
atunci să strigi: cine respiră/ în carne şi în Horia Zilieru a primit girul criticii de prim
nervi? din care parte?/ şi spaţiul sferic cine rang prin intermediul unor astfel de etichete
îl împarte/ prin toate razele cu trista lyră?// identificatoare – să amintesc doar caracterizarea
Văzduhul se hrăneşte cu alt sânge/ mai înainte emblematică pe care i-a făcut-o Eugen Simion
mort pe-o altă faţă” etc. În volumul imediat încă din 1977: „Horia Zilieru poartă cu orgoliu
următor, Fiul lui Eros şi alte poezii (Editura insignele retoricii tradiţionale şi nu se sperie de
Junimea, Iaşi, 1978), reţine atenţia o poezie a fi socotit un poet nesincronic” (în „Luceafărul”
circumscrisă, tematic, aceleiaşi problematici din 4 iunie 1977, ulterior reluat în Scriitori români
majore – alteritatea gândită modern, ca fiinţă de azi, 1984). Pe de altă parte, oricât ar insaţiabilă
plurală, exuvială. Imaginaţia inimii este tocmai ar părea apetenţa poetului pentru retorica aşa-
un astfel de text în care apare explicit imaginea zis convenţională a liricii (pre)moderne, creaţia
unei scene interioare pe care se desfăşoară un sa nu lasă deloc impresia unui tradiţionalism
conflict surdinizat, însă cu atât mai puternic, demodat, aproape răsuflat. De fondul acesta
între tendinţe de semn contrar, materializate vetust, de atmosfera şi recuzita ce amintesc
artistic în două metafore-simbol cu o densitate de multe ori de lirica trubadurescă ori, mai
simbolică remarcabilă, vulturul şi leul: „E inima aproape de existenţa ei concretă, de „dimineaţa
o turlă de vechime/ ca zidul din ierusalim poeţilor” români, scriitorul uzitează tocmai
plângând/ subt gratii vii un unic sunet dând/ dintr-un apăsat spirit de frondă. În răspărul, în
hrănind în nevăzuta adâncime// un vultur şi un pofida modelor pe care le traversează poezia
leu. Din vreme-n vreme/ se prăbuşesc din vrajbă contemporană lui, Horia Zilieru optează,
sângerând/ şi când revin la vechiul jurământ/ o perfect lucid, pentru resuscitarea unui fond
surdă împăcare-n sânge geme.// Pe pânea ta se cultural clasic şi, prin urmare, cu mult mai sigur
ceartă în morminte/ vor ura mea în ocna gurii postat pe scara axiologică decât actualul. Într-
lor/ e viaţa-n doi un ostenit izvor/ prin pulberea un deceniu din secolul trecut – al şaptelea – în
deşertului fierbinte?” Chiar şi în tratatul care tinerii debutanţi păreau să scrie aproape
taumaturgic care este, finalmente, Cartea de exclusiv o poezie a comunicării de sine într-o
copilărire (Editura Junimea, Iaşi, 1974) apare expansiune cvasiexpresionistă a stărilor de spirit
un autoportret de esenţă argheziană, articulat specifice vârstei (abia ulterior va fi observată una
pe ideea scindării în forţe conceptualizate dintre dimensiunile majore, cea metapoetică, a
maniheist: „Bòlnav de stenahorie,/ în cerdacul acestui gen de poezie), debutantul Horia Zilieru
de priveală/ un seraf din mine scrie/ stih – alege să recurgă la imagistica tradiţionalistă,
liubov ca o beteală./ Semnele domniei – mele/ de influenţă pillatiană sau voiculesciană şi
(cucă şi caftan şi tui)/ stau la poarta iadului,/ de tonalitate delicat elegiacă. Iată, spre ilustrare,
păcat şi sânge grele…// Şi-o omidă/ dă buluc câteva versuri dintr-un Interior retro: „E-atâta
Foto: Ozolin DUŞA
elegie în fereastră/ şi-aştept aşa din cărţi să te infailibile, şi în recenta Mirungere poetul
desprinzi/ în rochia subţire şi albastră/ ca irişii ieşean practică el însuşi un discurs reglementat
grădinii suferinzi.// Un gest al mâinii-n umbră formal, oficial(izat), canonic, dar numai după
rezemată/ pereţii se desfac şi la un semn/ dintr- ce-l învesteşte cu dimensiuni sofianice, doar
un tablou pădurea fermecată/ răsună lung din parţial desluşite într-un fragment emblematic
fluiere de lemn// şi arborii se caută sub humă/ din secţiunea finală, pro domo sua: „Atins de-o
si se-ntâlnesc cu rădăcini de fier/ şi se iubesc obscură suferință « morală » își acceptă intrarea
deşi în vârf au brumă/ şi cântă răstignirea lor în eclipsă fără teama de-a ajunge a fi « inventariat
pe cer”. La celălalt capăt, spre sfârşitul primului » la « isme ». Suferă, stoic, handicapul izolant.
deceniu al secolului XXI, departe de a se lăsa şi Are imaginea morții, presimte cenușa rece,
el, asemenea unora dintre congeneri, sedus de dar apelează la experiment și la « fluidele
sirenele aţâţătoare ale poeziei douămiiste, Horia accentului ». Când sună Apocalipsa, prin
Zilieru poetizează la fel de gingaş sentimental, în devotații inspirați reînvie ca Pasărea Phoenix.
versuri ce preferă stilizarea afectivă sau stilistică Codul ține de rigoare/constrângere: închisoare
a propriilor nelinişti sau drame existenţiale. A cu patrusprezece celule, craterele sonore irump
se citi, spre exemplu, remarcabilul Cântec de « mulaje » metaforice. Pateticul din subsolul
adormit Joshua – Emmanuel, din Patimile după oracular aspiră la fluxul (a)temporal subt Înalta
Anton Pann (Editura Rafet, Iaşi, 2008), în care Cumpănă a veghetoarei « la Dame Fantaisie»”.
durerea despărţirii de nepotul „rătăcit între Cum afirmam, însă, la început, există
străini”, rupt de matca identităţii lingvistice şi câteva linii tematice directoare, asemănătoare
etnice materne, este contrasă într-o artă poetică unor raze vectoare ce ajung să capteze tot
sensibilizatoare, în special datorită pronunţatei universul imagistic al Astraliei. Prima şi cea
note testimoniale din final: „ Robul tău în mai vizibilă dintre ele este dominanta erotică.
har îţi lasă/ limba cu altoi şi spini/ să te-auzi Începând cu Orfeu îndrăgostit (E.P.L., 1966),
în grai acasă/ rătăcit printre streini.// Milosti- Horia Zilieru a fost perceput aproape exclusiv
mă-va pământul/ pe când stele nasc in ce/ de critici ca un poet al erosului, fie el pur fizic
la-nceput a fost cuvântul/ lerui, Doamne, lerui ori intens spiritualizat, transformat, în orice
ler”. Pe urmele modelelor percepute drept caz, în efigie identitară: „cavaler fiind, iubirea

ca semn heraldic îl prinde”, conchidea, într-un unui ideal barochist. Altfel spus, un arsenal
studiu de referinţă, Daniel Dimitriu. Impresia complicat de mijloace de cucerire şi simultan de
este cumva înşelătoare. Ce-i drept, dominanta protejare a obiectului erotic de invazia oricăror
poemelor cuprinse în volumele următoare, de semne ale derizoriului. Cântăreţul profund
la Iarnă erotică (E.T., 1969), Umbra paradisului al erosului, inclusiv în momentele în care se
(Editura Junimea, 1970), Nunţile efemere interesează exclusiv de forma lui să spunem
(Editura Junimea, 1970), Cartea de copilărire lumească, nu poate fi privit niciodată drept ceea
(Editura Junimea, 1974), Astralia (Editura ce Ovidius numea un tenerorum lusor amorum
Junimea, 1976) sau Fiul lui Eros şi alte poezii („cântăreţul glumeţ al dragostei uşoare”), căci
(Editura Junimea, 1978), trecând prin Oglinda nu comite niciodată eroarea să îl de-solemnizeze.
de ceaţă (Editura Cartea Românească, 1979), Chiar şi atunci când pare a se revendica de la
Orfeon (Editura Junimea, 1980), Roza eternă tradiţia poeziei erotice autohtone sau europene
(Editura Cartea Românească, 1984), Doamna care îşi are rădăcinile în galanteriile specifice
mea, eternitatea (Editura Junimea, 1986) şi până concetismului, poetul camuflează în texte mărci
la Doamna cu sonetul (Editura Geneze, 1993), ale potenţialului sacramental al iubirii. De
Mirii paradisului pierdut (Editura Junimea, altfel, nici primilor noştri cântăreţi ai erosului
2000) ori Dorinţa durerii îndrăgostite (Fundaţia – interpelat cu deferenţă drept „Amorul” şi
Culturală Poezia, 2006), pare a fi cea erotică. văzut ca despot absolut, de sub a cărui tutelă
Indiferent de forma propriu-zis discursivă a un Costachi Conachi, bunăoară, nici nu şi-a
textelor, ele desfăşoară un întreg ceremonial propus să iasă vreodată („Am iubit! Şi cunosc
curtenitor, din care nu lipseşte nici recuzita gustul dragostei fără măsură./ Ascultaţi că vă
specifică (roza şi crinul, „o pasăre numită grăeşte amorul prin a mea gură”) – nu le era
vierme” şi „corbii puri”, vaporii şi „leşurile de străină o atitudine ce presupunea, după cum
petale”, orga şi „danţul funerar”, „dangătul a observat G. Călinescu încă din Poezia realelor,
fioros” şi „dragele/ mume – sarcofagele” etc. „continua raportare a empiricului la metafizic”,
etc.), nici atmosfera intens erotizată, indelebilă, „alunecarea continuă şi savantă între mistic şi
şi nici retorica, excesiv ornamentată în numele profan”. Conjugarea în diferite proporţii a celor
Foto: Ozolin DUŞA

două coordonate avea ca rezultat o paletă variată orice semn al materialităţii, aşadar într-o formă
de trăiri şi atitudini: şi dorinţa neruşinată, de sacralitate pură. O Parabolă din Fiul lui
„pohta” de carne, adică sexualitatea frustă, Eros şi alte poezii dezvăluie acelaşi sens de
şi metafizica erosului, spiritualizarea nevoii profunzime al texturii erotice marca Horia
de femeie şi împlinire; şi plăcerea vânătorii Zilieru: „Un mare amant un fluture boem/ eu
(„Ochi şi gene şi guriţe,/ Obraji rotunzi, albi şi l-am adus la dreaptă judecată/ să-l răstigneşti
rumeni, piepturi, sânuri cu mici ţâţe/ Sunt a sale şi smirna lui curată/ din craniul cât clopotniţa
vânătoare, şi întru a sa trufie/ Mai are încă un s-o bem.// Nu râde nu de zdrenţele de foc./
lucru –care-l tac, că lumea-l ştie”, recunoştea, Prin sângele de aur mai scânteie/ în oboseală
în Cine-i Amorul?, prea puţin pudibond după sânii de femeie/ şi venele albastre – nenoroc.//
canoanele epocii, acelaşi Costachi Conachi), şi În el m-am ospătat şi am dormit/ pe forma unei
religia unei iubiri care îl apropie pe muritor de inimi: pat şi masă/ din oul lui divin în morţi
esenţa divină („Ah! Crede-mă-ţi, inimioare, că o se lasă/ până-n străfund sudoarea unui mit.//
aşa înălţare,/ Dintr-o norocire mică în norocirea Chiar Maica mea odată l-a purtat/ pe dulci
cea mare,/ Suie pe om lângă îngeri şi lângă timpane presimţind un mire/ cu spicele de grâu
Dumnezeire,/ Şi-l face, trăind, să guste a raiului în răzvrătire/ înstreinându-i sângele curat.//
fericire”). Trebuie să recunoaştem, fireşte, că Cine ţi-a spus că-i îngerul trimis/ c-un paradis
metafora vânătorii erotice apare foarte rar la de focuri dezlegate?/ în el sunt nopţile de-amor
Horia Zilieru, pentru că foarte rar Fratele mâniei furate/ chilia şi ceaslovul nedeschis.// Trage-ţi
înţelege să consume argheziana întâlnire cu pe trup cămăşile de frig/ şi potriveşte ochiul în
femeia în ritmurile unui ritual cinegetic: „Tu afară/ cu àur de sfânt ce înconjoară/ mormântul
cobori în blânda auroră/ eu în aer urc către cald din care plâng şi strig”. Arhitectura eroticii
amurg/ marea vânătoare-ncepe soră/ sunete din are la bază un principiu ordonator/ configurator
cornul dulce curg” (Fratele mâniei). În schimb, de lumi împrumutat din poezia marilor mistici,
numeroase texte risipite în volumele sale erotice iar mitul propriu-zis erotic se îngemănează cu
intenţionează să articuleze, în ritmuri cantabile, cel thanatic, când nu se confundă cu cel poietic.
o con-sacrare a iubirii similară procesului de S-ar putea spune, prin urmare, că
distanţare aproape mistică faţă de obiectul autorul ce-şi plimbă adesea iubita „în umbra
adoraţiei din lirica trubadurescă: „O, ce veste lirei lui. Orfeu…” face parte mai degrabă din
minunată,/ sunt chemat la judecată./ Spiţă/ specia rafinată a pretinşilor erotomani pentru
de străveche viţă,/ marchiza păienjeniţă/ luni care dragostea virilă nu este altceva decât
solie mi-a trimis/ cavaleri cu zapis scris;/ marţi,/ o prelungire, mereu extatică, a iubirii prin
pilaştrii zăceau sparţi;/ miercuri,/ eram strâns în şi mai ales de poezie. Iată raţiunea pentru
cercuri;/ joi,/ închis în buduroi/ intrai pe pământ care, între prezentul iubirii ca ceremonial de
varvar;/ vineri, gol, fără stihar,/ sâmbătă, în întrupare a ideii de Unu în multiplu şi trecutul
ierihon,/ eu în strană, ea-n amvon./ Prin tălmaci uitării ca anulare a procesului de interogare,
de la fanar,/ îmi plâng soartă şi amar:/ – sunt îndrăgostitul situează tocmai Poezia, factor
un păcătos morar/ într-un crin lângă eden/ şi-al catalizator, re-întregitor: „Să te despart cu-o
fantasmelor polen/ macin, doamnă, din amor/ taină de trecut,/ pun între el şi tine greu un
pentru-ocnaşii din Alcor/ şi-n căţuie iau uium/ scut/ al Poeziei. Peste scut o spadă./ Mă jur pe
numai gloria de fum” (Paianjeniţa). zaruri, luna să ne vadă./ De mână, ca o fată
Îndrăgostitul orf(e)ic este mai puţin de liceu/ îţi duc beteala peste capul meu/ şi
îndrăgostit de obiectul propriei cântări şi mai cald, sărutul e-o brăţară moale/ arzând pun
mult de cântarea însăşi. De altfel, ca în baladele la-ncheietura mâinii tale/ gingaşă cum e gâtul
lui Radu Stanca, iubita se arată mai degrabă de vioară”. În buna tradiţie a genului erotic
ca un produs himeric decât ca o existenţă inaugurat, magistral, în creştinism de Cântarea
pur carnală: „Mă ţin pe-un aer de credinţă cântărilor, principiului animei i se asociază în
veche/ ce-ncet prin bronchii o himeră varsă/ mai multe rânduri şi lira, harfa sau orga, aşadar
şi se clăteşte ca o algă arsă/ în ape triste cântecul. Critica a urmărit, de altfel, cu asupra
umbra nepereche” (Cu sânii frumuseţii). Dar de măsură, reverberaţiile mitului lui Orfeu în
îndrăgostitul nu suferă niciodată din cauza poezia lui Horia Zilieru, mai puţin a urmărit
distanţei fizice faţă de obiectul adorării lui, ci însă motivaţia raportării femeii la cuvânt şi
din cauza imposibilităţii de a-şi transforma aproape deloc fundamentul etimologic şi
actul discursiv într-un act genetic epurat de simbolic al acestei raportări. Câteva texte din

Fiul lui Eros… utilizează, deloc întâmplător, o de i schimbând fotonii/ bordei va deveni bordel şi
analogie revelatorie între feminitate şi albine. Să spaţiul/ o stivă fumegândă de picioare/ sfârşitul
observăm, spre exemplu, primele trei catrene propoziţiei în coapse/ «veniţi ca să petrecem
din Noaptea şi durerea: „Albine ies ca mieii la vasiliscul»// ca norul craniul pâlpâie ierboasa/
păscut/ şi-n răsuflarea caldă şi amară/ regina lăptoasa ceaţă spumă insomnie/ sfidarea
exilată înconjoară/ lumina paradisului pierdut.// de zăpezi şi scoici golite/ de vorbăria perlei
Ea te-a spălat şi uns şi îmbrăcat/ în inul alb surdomute/ şi chiciura de sulf certând ciracii/
şi vechile sandale/ ţi le-a legat prin vămile ce vin la stupi de-albine prohibite.// mai lasă-
astrale/ depresurând cenuşile. Bogat// pe coasta mi turnul vechi şi athanorul/ în care focul alt
muntelui cu orz floare/ e stupul nalt în ceară şi siliciu cerne/ să-nregistrez pe benzi şi noaptea-
în grai/ în pulberea de morţi la desfătare/ slăvita aceea/ când suflă geniu-arghezian şi bombe/ cu
curte urcă guri de rai”. Sau primele două din hidrogen iradiază osul/ boltitei frunţi lucind
Purificat şi bun: „E oboseala inimii o tobă/ vestind spre cimitire// nimicul confundat de orbi cu
în gol intrarea în tăcere/ când Doamna trece în bronzul” (Viaţa, moartea şi spaţiul dintre ele).
albastra robă/ ca un apus de secol la galere.// Şi totuşi, pe scena lirică pe care o
Nu-i mai îndemni privirile alpine/ întârziind configurează Mirungerea din urmă,
o tăinuită nuntă?/ picioarele putridelor albine/ îndrăgostitul face loc unui protagonist tematic
în stupi de aur tremurul descântă”. Or, în erijat într-un Custode al ne-fiinţei îngemănate
imaginarul creştin, albinele reprezintă mai mult până la identificare cu fiinţa poietică: „În
decât „principiul vital al acestui univers” (cf. cranie le înnoptez de frică/ statuile ce merg
cunoscutului Dicţionar de simboluri, coord. Jean la dărâmare/ pe funiile clopotului mare/pre
Chevalier, Alain Gheerbrant). Pentru nu puţini moartea lor vetustă. Încă rigă,// între valet și
dintre teologii creştini, albina este înţeleasă damă se mai moare/ fără căluș în chip de corb
drept un simbol al sufletului şi al cuvântului de și strigă:/ vrem trupul lor de bronz. Într-o
esenţă divină, ba chiar ca emblemă a lui Hristos. quadrigă/ duc tuburi de-oxigen și nimbul
Un alt detaliu esenţial: în ebraică numele albinei, care//consacră jertfa. Lacrima le spală,/ vapori
Dbure, şi cel al cuvântului, Dbr, provin din în schimb la baia comunală/ le scot bandaje
acelaşi radical. Asociind feminitatea cu albinele și le cer să-mbrace// tunica invincibilă a
şi, simultan, cu regalitatea („regină exilată”, sorții./ O roată ruptă intră și vorace/ pendula
respectiv „Doamnă” înveşmântată în „albastră copie legenda morții.” Nicio tentativă de
togă”), eruditul poet nu face altceva decât să cizelare discursivă până la limita perfecţiunii
sugereze legătura strânsă, chiar indisolubilă, (altminteri asimptotice) nu poate fasona miezul
dintre eros/ feminitate şi logos. tematic autentic al sonetelor recente, atrase ca
Dacă la început apariţia personajului întotdeauna de transcendenţă, dar împovărate
feminin în orizontul eului poetic marchează de certitudinile biologice mărturisite, în sfârşit,
reinvestirea universului interior cu sens într-o antologică Noapte de spital: „De-atâta
pur existenţial, ulterior aceasta îi mijloceşte noapte de surghiun în mine/ mă luminez
relevarea finalităţii estetice a lumii. Ba chiar, cu sângele de-afară./ Cui să-i repet parola
dintr-o altă perspectivă privind poezia inclusă funerară?/ Balanța dar înclină către sine//
în Astralia, am putea spune că erosul devine cenușa grea în fagurii de ceară./ Actorii/nori
un mijloc eficace de cizelare a identităţii poetice. perucile feline/ le scutură de molii prin vitrine/
Cântăreţul prins în vârtejul propriilor himere în timp ce suflătorii la fanfare// repetă partituri
erotice aglutinează, într-o limbă poetică de o provinciale/ subt reci ninsori. Ocnașa îngerime/
încântătoare truculenţă, formule stilistice variate, aruncă pene peste țintirime// și eu le cos ca
inspirate de po(i)eticile autohtone din vârste trupul mort să moară/ la salvele anesteziei
diferite ale literaturii, de la cea a premodernilor tale/ cu țipătul vergin, a doua oară.”
Costachi Conachi sau Iancu Văcărescu până la Chiar şi atunci când pare că intenţionează
aceea a oniricilor contemporani Leonid Dimov prioritar să demaşte în fel şi chip (textual)
sau Virgil Mazilescu: „Cum mă înalţi pe cer spectacolul deriziunii formale şi tematice al
bătrâne astru!// ce forme ia în blânde mâini o actualităţii noastre culturale, orfevrul poet Horia
roză?/ nu poţi să inventezi o altă faţă?/ materia Zilieru nu face decât să viseze la o mirungere
e-aceeaşi?/ între oase/ osmoza schimbă sloiuri lirică menită a amâna surghiunul din ce în ce
plutitoare?// (mai sângerez o stare acrobată)// mai apăsător al fiinţei noastre individuale.
un şpalt prolix citeşte miezul nopţii/ cu l în loc
laptopiseţ literar
Motto: „Tot ce-a fost ori o să inţă apocaliptică potenţată de disoluţia spiritu-
fie, în prezent le-avem pe toate” al-culturală a întregii omeniri, de tendinţele de
(EMINESCU) ordonare a haosului şi de comunicare simpa-
tetică cu Lumea. Am citit romanul parabolă Bi-
N u mi se pare deloc întâmplătoare ade- bliotecarul Infernului, cu plăcerea estetică a bibli-
ziunea estetică a scriitorului Constantin SEVE- ocratului autoexilat în Bibliopolisul imaginat de
RIN la expresionism, doctrină aflată la conflu- grecul sicilian Diodor şi cu melancolia roman-
enţa mai multor curente iraţionaliste active încă tic-expresionistă, concentrată de matematicianul
în primele decenii ale secolului XXI: pesimismul Dan Barbilian/ Ion Barbu în versul; „Ca timpul
schopenhauerian, convergenţa apolinic-diony- drag surpat în vis”.
siacă teoretizată de Nietzsche, filosofia blagiană Cu mitul Atlantidei în suflet şi cu nostal-
(minus cunoaşterea), curentele oculte (teoso- gia Renaşterii, C.S., absolventul Cursului de ficţi-
fice, steineriene etc.), imanentismul naturalist une al Universităţii Iowa, SUA, fascinat de sin-
şi impresionist, psihologismul abisal, diferitele cretismul Artelor şi de cel al Ştiinţelor, se înscrie
tendinţe neoromantice, realitatea mitico-arheti- cu acest interogativ şi esoteric roman expre-
pală, transcendenţa (mistică ori pseudomistică), sionist al căutării Absolutului din Om/ Lume,
relativismul axiologic conjugat simultan cu o într-o elită a scriitorimii româneşti - Blaga, Vasile
atipică apetenţă pentru absolut, cu o conşti- Voiculescu, Eminescu, Nichifor Crainic, Cioran,

prea permite. De ce-l reiterez? Pentru că această
sugestie strategică de guvernare este permanent
compromisă de ignoranţi: „Dacă ori filosofii nu
vor domni în cetăţi, ori cei ce sunt numiţi acum
regi şi stăpâni nu vor filosofa autentic şi adecvat,
şi, dacă acestea două: puterea politică şi filosofia
n-ar ajunge să coincidă şi dacă numeroasele firi
care acum se îndreaptă spre vreuna din ele, dar
nu şi spre cealaltă, nu vor fi oprite să procedeze
astfel, nu va încăpea contenirea relelor, dragă
Glaucon, pentru cetăţi şi neamul omenesc şi nici
această orânduire pe care am parcurs-o cu min-
tea, nu va deveni vreodată posibilă, spre a vedea
lumina soarelui”. În aceste condiţii (utopice,
susţin cei ce nu cred că s-ar putea „filosofa
autentic şi adecvat”?) cine de pe Insula Pământ
nu ar vrea să schimbe celelalte forme de putere
– democraţia, teocraţia, noocraţia, prostocraţia,
gerontocraţia etc. – cu bibliocraţia, fie şi pentru
relaţia de inerenţă a limbii faţă de gândire?
Conotaţiile şi denotaţiile termenului de
bibliocraţie – imanent sugerat şi omniprezent
în cele şapte capitole ale romanului: I. Fald; II
Întoarcere; III. Coadă de rândunică; IV. Fluture;
V. Ombilic hiperbolic; VI. Ombilic eliptic; VII.
Ombilic parabolic - introduse în spaţiul infinit
al culturii universale, de acelaşi Diodor, grecul
asimilat de Sicilia, dar actualizate în cultura
autohtonă, de Dan Pavel, Bibliopolis, eseu asupra
metamorfozelor cărţii; (e bine de spus, astăzi,
Adrian Maniu, Mircea Eliade etc. - care recon- când discipolii îşi uită mentorii, că eseul a fost
figurează Istoria ca un joc mental între omenire scris în amintirea lui Constantin Noica) sunt
şi Divinitate, iar simultan transfigurează omul concentrate în Biblioteca secretă (de fapt, un loc
metafizic, omul cu un destin transmundan, omul atemporal), ascunsă în subteranele Ada Kale-
personaj-actant al Lumii ca Teatru, care se refugi- h-ului, sub apele Dunării. Ea instituţionalizează
ază în arhetip, mitologie şi în misticismul diurn, /sacralizează şi stăpâneşte cărţile rare.
omul în care creştinismul şi alte religii tutelare, Bibliocratul bolnav „de melancolia
elocvente în dialogul cu Zeii, îşi dau mâna cu nemuritorilor”, cel ce guvernează secretele Infer-
păgânismul. nului subteran din Insula Ada Kaleh, reprezintă
Citind, mi-am amintit aproape instan- o reîncarnare „textuală” a mai multor filosofii/
taneu – acesta este primul merit al cărţii-insulă direcţii convergente de definire a idealului uman.
Bibliotecarul Infernului din ziua de mâine - de Mitograful Constantin Severin îşi transfigurează
ce Cioran reitera sisific ideea că „Totul este verosimil eroul care se îmbolnăveşte, firesc, dacă
gândire ce se gândeşte pe sine” într-un Timp avem în vedere psihologia abisală, de viciul put-
„drag surpat în vis” (I. B.); al doilea merit, la erii. Biblioteca, „Lumea prinsă într-o oglindă!”,
fel de important: Omul a avut şi are un destin cum o definea filosoful J.P. Sartre, este, în opinia
transmundan pe care însă nu-l conştientizează şi noastră, supratema romanului esoteric în care
nu-l trăieşte ca atare; iar al treilea merit, aparent personajul-narator retrăieşte livresc – remar-
paradoxal, Index librorum prohibitorum a avut cabilă erudiţia scriitorului, arta de a fictiviza
de când Istoria lumii, efectul contrar al Legii şi a pune în poveste, după matricea narativă
interdicţiei, ce ne guvernează vieţile. C. Se- din Hanu-Ancuţei, a celor peste 300 de ani din
verin ne reaminteşte implicit că pe frontispiciul istoria Balcanilor (şi a Insulei Ada Kaleh), isto-
Bibliotecii din Alexandria scria cu litere de aur rie corelată cu acolada Renaştere – cele Două
(majuscule): Spitalul Spiritului, dar şi de sfa- Războaie Mondiale - comunism, postcomunism,
tul-avertisment al lui Platon, Republica, pe care-l transmodernism, durată în care drama impa-
voi reaminti şi cititorilor, deşi spaţiul nu-mi
sului metafizic şi presentimentul disoluţiei în să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să
haos a potenţat civilizaţia de serie, amurgul atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim
nietzscheian al idolilor şi revelarea Infernului împrăştiaţi pe toată faţa pământului. Domnul s-a
din „Bibliotecile” secrete ale Lumii. Dar care pogorât să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau
„Bibliotecă Babel” nu este secretă? fiii oamenilor. Şi Domnul a zis: Iată ei sunt un
Infernul „bibliotecarului”/ bi-bliocratului singur popor, şi toţi au aceeaşi limbă; şi iată de
este veşnicul infern din noi. Revelarea Răului exis- ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica
tenţial, într-o expansiune imposibil de controlat este să facă tot ce şi-au pus în gând. Haidem! să Ne
transpusă în planul parabolic al romanului, într-un pogorâm şi să le încurcăm acolo limba, ca să nu-şi
scenariu mitic, în care Biblioteca secretă, ascunsă mai înţeleagă vorba unii altora.” Fragilitatea
sub Ada Kaleh şi condamnată fatalmente să dis- materială a cărţii – distrugere, uitare etc., fie ea
pară prin inundarea Insulei – metaforă vie a unei benefică sau malefică, i-a impus metamorfoza
civilizaţii tradiţionale de tip arhaic aflată încă într-o spre omnipotenţa aproape dumnezeiască a Omu-
legătură organică cu totalitatea primordială – con- lui (nu întâmplător, eroul din Bibliotecarul Infernu-
firmă teza că dominarea, stăpânirea sau conducerea lui se identifică cu Dumnezeu) care perpetuează
lumii, a societăţii, a culturii este încă sub puterea fatal frica de spirit şi tendinţa spre Cartea totală,
bibliocraţiei/ Cărţii. Scriitorul sucevean Constantin ce se ia pe sine ca referent, deşi cuprinde totul:
Severin este preocupat de esenţe şi nu de aparenţe, de natura, gândirea, principiul, Divinitatea, cos-
corelaţia vizibil-invizibil. Vagul, inefabilul, impresiile mosul, dedublarea unitarului în părţi contrarii,
vremelnice, interminabilele războaie ale oamenilor analiza minuţioasă a Eului (Cunoaşte-te pe tine
cu rădăcini şi în misteriosul spirit balcanic, dar şi în însuţi), transgresarea „eului” reflexiv în afara
elanul vital nu fac decât să impulsioneze trăirile inte- omului, memoria paradisului pierdut pe care o
rioare, neliniştea filosofică a întrebărilor grave asupra actualizează în spiritul Cărţii lui Thoth – spaţiul e
existenţei şi a sensului ei. Să fi intuit şi profeţit artistul plin de lumi incluse în alte lumi, una într-alta, dar
C. Severin – pictor, poet, romancier, teoretician al totuşi despărţite de Lege – fondatorul expresio-
fenomenului literar, jurnalist, dar şi colaborator la nismului arhetipal, Constantin Severin.
BBC şi Europa Liberă etc. – moartea Cărţii, moartea Romanul vizează „esenţele” lucrurilor
bibliocraţiei, pe care o fictivizează narativizând-o, în sine, asemenea fenomenologiei husserliene
ca o altă Atlantidă a Cărţii/ Civilizaţiei (scufundarea propune întoarcerea la lucruri şi la datul vieţii.
sub apele Dunării a exoticei Insule Ada Kaleh) sub Autorul ne propune o imagine a condiţiei omu-
un moto din Empedocles din Agrigent: „Dublă e lui ca fiinţă ameninţată care îşi exorcizează
naşterea celor ce mor şi dublă pieirea…”. demonii printr-o demonizare a frumosului,
Borges, Umberto Eco (nu doar cel printr-un transfer al răului pe planul inocent
din Numele trandafirului), Dante, Boccacio (Deca- al poeticului narativizat. Totul sub emblema
meronul-o altă matrice narativă care-i influ- unui „amurg al umanităţii” ce confirmă desa-
enţează naraţiunea, desigur, cu „riscul de a nărui cralizarea lumii. Sub mitografia „bibliotecarului
realul într-o insulă de cuvinte”), Caravaggio, imperfect”, C. S. îşi propune să demaşte tot ce
Leonardo da Vinci, Ştefan Odobleja, Vico, Dante, este gol de sens, lipsit de spiritualitate, dar şi
Dimitrie Cantemir, Ungaretti etc. (pot fi umplute lipsit de o legătură organică cu totalitatea pri-
câteva pagini cu asemenea nume celebre din mordială. Singurătatea conştiinţei nefericite în
istoria lumii) sunt fie semne, fie personaje-idee, fatalitatea izolării ei într-o lume-închisoare în
fie voci oraculare care potenţează frica de carte. care, cum spunea Karl Krauss, este de preferat
Romanul borgesian, Bibliotecarul Infernului se să fii singur în celula ta şi să crezi în puterea
vrea simultan o Carte a Omului ce se iluzionează gândului: „Iniţiaţii spun că orice gând are greu-
că învinge Timpul – care, se ştie de la Aristotel, tate, formă, mărime, culoare, calitate şi putere.
este o mărime continuă. Acum intră/ este în Gândurile (care sunt în esenţă vibraţii, sunete
relaţie cu ieri, dar şi cu mâine. Dacă în eternitate mute) ne controlează viaţa, ne modelează
cărţile nu sunt necesare, idealul cărţii absolute caracterul, ne ghidează destinul şi pot afec-
nu poate fi atins fără subordonarea timpului. ta pozitiv sau negativ persoanele apropiate”,
Este ceea ce îi reuşeşte lui Constantin Severin, ce crede Nemuritorul configurat borgesian, de
actualizează atât fragilitatea materială a cărţii/ autorul expresionist născut cu nostalgia oame-
bibliotecii, cât şi frica de spirit ce ar putea să pre- nilor neîntrupaţi, oameni-forme ale gândirii ce
figureze apocalipsa Cărţii totale. comunicau telepatic, locuiau mitica Atlantidă şi
Să ne reamintim din Cartea Facerii, (11, 4 – recunoşteau arhetipurile: Adevărul, Dreptatea,
7) mitul Turnului Babel: „şi au mai zis: Haidem! Frumuseţea, Binele etc.

Viziunea nietszcheană asupra Naturii surprinde şi o intuieşte foarte artistico-filosofic
asigură scriiturii obiectivitatea necesară (aşa se Constantin Severin.
explică receptarea zolistă a viciilor şi instinctu- Capitolele V. VI, VII, care implică
alităţilor de tot felul). Reamintim pentru citito- motivul Omphalosului, într-o poetică matem-
rul neiniţiat, opinia filosofului german: „natura atică de tipul cele „trei feluri de naturi” teore-
este amorală, deoarece tot ce există este drept şi tizate de Vico, încât ne aminteşte de Solomon
nedrept, în ambele situaţii, la fel de îndreptăţit”. Marcus, şi face din Ada Kaleh Centrul Lumii,
Miracolul naşterii şi al acţiunii personajelor, buricul nemuritorului, concentrarea spirituală a
unicitatea acestora, încât „nimeni nu este la fel ca românismului conjugat cu spiritul balcanismului
nimeni care a trăit, trăieşte sau va trăi” (Hannah şi al occidentului contaminat de orientalism şi de
Arendt). Trecutul deşi învelit în ambalajul pre- religiile adiacente. Ombilicul (hiperbolic, eliptic
zentului nu determină viitorul, pentru că fiecare şi parabolic) descinde din „ombilicul Increatu-
naştere aduce cu sine posibilitatea de a schimba lui” (Rig-Veda).
lumea. Dacă cititorul are răbdarea benedictină În viziunea romantico-expresionistă a
pe care o cere Bibliotecarul Infernului, va remarca Autorului, Ada Kaleh este punctul central în care
că fiecare personaj – principal, secundar, absent, se unifică prin Bibliotecă dimensiunile spaţiale şi
colectiv etc. – schimbă într-un fel lumea în care temporale ale umanului, punctul de întoarcere la
s-a născut, încercând să pună în spiritul lui Pla- origine, urma axei lumii, centrul energiilor trans-
ton, în armonie cele trei elemente ce alcătuiesc formatoare emanate din Biblioteca Diavolului,
fiinţa umană: raţiunea, spiritul şi dorinţa. dar şi din Cartea Binelui/ raţională cu rădăcini în
Omul transfigurat brâncuşiano-borgesian Omphalosul din Delfi situat pe locul unde Apo-
de C. S. este parte a unui flux energetic a cărui llo ar fi ucis şarpele Python. În acest caz Biblio-
natură este creaţia permanentă, omul ce conşti- tecarul/ Nemuritorul ar simboliza puterea vitală
entizează că nu are acces la perceperea lucrurilor care stăpâneşte forţele oarbe şi monstruoase ale
aşa cum sunt („lucrurilor ca atare”, în limbajul haosului. De ce totuşi această reglare raţională
lui Kant). Adevărata reuşită a „cărţii de nisip” a vieţii nu se rezolvă decât prin dispariţia (ne)
(re)scrisă de Constantin Severin nu este redesco- ştiută a „infernului” ( = nevăzutul din cărţi/ Bi-
perirea universului livresc transfigurat, ci trezirea bliopolis) creat de umanitate?
„Spiritului”, descoperirea „propriei minţi”. În tradiţia creştină, Infernul înseamnă atât
Admirabilă mi se pare la artistul Constan- absenţa vieţii, cât şi a lui Dumnezeu, înseamnă
tin Severin capacitatea de anihilare a sinelui şi esenţa intimă a păcatului capital, pedeapsa, vina
reuşita rezolvării relaţiei Voinţă (parte din fiinţa tragică, adică eşecul total, definitiv, ireparabil al
umană) – Bine (transcendent, universal). Într-o unei existenţe umane. Seducţia exercitată asupra
Poveste în care mijloacele pot scuza scopul final lui Severin de infinitul interdicţiilor şi de (im)per-
(Machiavelli), iar sclavia s-a modernizat şi este fecţiunea Infernului Bibliotecii reconfirmă teza
mai sofisticată ca oricând, funcţia memoriei este lui Borges din neliniştitoarea descriere a Cărţii
mai importantă decât utilitarismul, asemănarea de nisip, unde „dacă spaţiul este infinit, ne aflăm
şi predictibilitatea în care credem în mod curent. în oricare punct al spaţiului; dacă timpul este
Vedem în romanul „Bibliotecarul Infer- infinit ne aflăm în oricare punct al timpului”…
nului” o variantă postmodernă a cărţii lui Giam- Vorba poetului: sfânt este doar începutul! Rog
batista Vico, Scienza nuova (1725) în care părin- cititorul să observe aşa-zisa poetică a începutului
tele spiritual al romantismului vede în Istorie continuu. Nici o pagină a romanului Bibliotecarul
o cucerire prometeică a omenescului probată Infernului „nu e cea dintâi; nici cea din urmă”.
de succesiunea celor „trei feluri de naturi”: Cum spunea scriitorul argentinian, nu ştii „de
natura poetică (viguroasă, dar puternic înşelată ce sunt numerotate în modul acesta arbitrar.
de imaginaţie), natura eroică (când omul este Poate pentru a da de înţeles că termenii unei
asemenea zeilor) şi natura omenească (unde serii infinite admit orice număr.” Numărul să fie
cu „multă minte” se acceptă legile conştiinţei, fiinţa oricărei cărţi aflată întâmplător într-o Bi-
ale raţiunii şi ale datoriei). Este aceeaşi relaţie bliotecă predestinată să sfârşească precum Insula
dintre creator şi istorie pe care o rezolvă în plan Ada Kaleh…? Accesul la logos este interzis, lasă
metafizic Eminescu în Geniu pustiu. să se înţeleagă scriitorul sucevean, din moment
Durata, bergsonian vorbind, înseamnă ce totul este şi rămâne secret, ascuns şi inefabil.
inventare, creare a formelor, elaborare continuă Vezi şi această Atlantidă a cărţii, în care cititorul
a noului absolut, doar urmând fluiditatea cauzei. iniţiat îşi poate căuta fiinţa vieţii şi sâmburele
Ei bine, această fluiditate (acel „ceva fluid”) o atemporal din memoria paradisului pierdut.

laptopiseţ literar
„Transparența unui popor de foci”

sau despre o estetică a identificării
de Ioan MATEICIUC
Cel mai recent volum de poeme a lui

A.O. Vintilă pare să își găsească esența și să
își traseze conturul, concomitent, printr-un
proces de autoterapie existențială, marcată de
imaginile puternice, trăite sau construite în urma
experiențelor avute, dezvăluind evenimente
care au declarat imposibilitatea întoarcerii la
umanitate. Prin asociare, de la bun început mi-a
venit în minte Insula pinguinilor a lui Anatole
France și așteptam să lecturez un poem-
pamflet despre ironizarea unei societăți under-
construction, fără conștiință culturală. Nicidecum.
E fără îndoială un volum matur, sincronizat
cu precizie mecanică la realitățile irecuperabile
aparținând umanului, relatate nu doar din prisma
văzului, ci din aglomerarea olfactivului, auzului „Transparența unui popor de foci” pare
și mecanorecepției, într-un mulaj estetic menit să dezvolte niște structuri mentale care pot
să ascundă angoasele și fricile autorului. (pe incomoda intimitatea cititorului neinițiat, asta
nevsky prospekt/ într-o noapte albă ca asta/ anesteziaţi fără îndoială datorându-se faptului că realitățile
ne locuiam umbrele/ şi anxietatea/ singurătatea şi expuse au deranjat cândva intimitatea personală
frica/ formele sublime ale frigului/ într-un leningrad a poetului, declansându-i un eu fragil. Totul se
străbătut/ de la un capăt la altul/ de un râu de vodkă/ petrece ca și cum, pentru a-și apăra nucleul
tremurător ca un şarpe/ sau ca degetele alcoolicilor/ slab de tot felul de lovituri venite din exterior,
dimineaţa/ când totul pare a fi sau/ chiar este/ şi doar eul se închide într-o carapace de protecție, pe
iluzia/ gestul unui nebun/ o stranie amploare/ a unui pereții căreia creionează scene repetitive în scop
sentiment indescriptibil – leningrad). terapeutic(așa k./ dar încă mai sunt „n”-uri când
Vintilă este un ultrasensibil și apelează nu mai sunt/ „a”-uri –/ Rânduri de „m”,/ plasma/
inteligent la construcții poetice artificiale pentru unei tensiuni dintotdeauna – abraziv. abrazive).
a identifica spații de refugiu. Litera, mai apoi Această interiorizare riscă să devină
silaba, cuvântul, asocierile de cuvinte, versul, un obstacol în fața schimburilor intime cu
poemul, într-o ordine ascendentă, bine gândită, realitatea imediată, un interior netransparent,
instituie treptat, fără a grăbi, un teritoriu în care plin de proiecții și contururi obsesive, însă
poetul deși rămâne vulnerabil, maschează o decorurile vintiliene, uneori compulsive,
întreagă experiență existențială dramatică (frica/ completează fără eroare un scenariu scris parcă
te însoțește ca un alter ego/ ca un efort/ perpetuu/ pentru un monolog dramatic medieval care
profund/ obsesiv/ doze infime/ de parfum/ dinspre ea să descrie amănunțit postumanitatea (despre
spre tine și dinspre tine spre ea/ voința întinsă de-a morți numai de bine –/ până la paroxism/ realitatea
curmezișul/ paharul din care bei confesiv/ la o oră o limpede senzație neclară/ lumea și umbra/ lumina
înaintată a serii – în exces). copleșitoare/ ostentativă și rece - atât).

laptopiseţ literar
S ecolul al XX-lea aduce o schimbare resul constant este manifestat, mai degrabă, de
calitativă în ceea ce privește natura dublei cercetători din domenii complementare lite-
enunțări în teatru, care privilegiază poziția tex- raturii (teatru, cinematografie) asupra acestui
tului și a dramaturgului față de spectacolul pro- domeniu artistic.
priu-zis, impunând, pe de o parte, reconfigura- Formată mai întâi ca lingvist la școala
rea raportului dintre cuvânt și celelalte mijloace lui Alexandru Rosetti, apoi la Institutul de
de semnificare, iar, pe de alta, redimensionarea Folclor, sub conducerea lui Mihai Pop, Sanda
didascaliilor. Nu este vorba neapărat de un Golopenția publică între 1968 - 1980 studii
raport dihotomic între literaritate și teatralitate, importante de lingvistică, pragmatică, antro-
ci, mai degrabă, despre tendințe diferite, care pologie, semiotică, sociologie și etnologie, pen-
caută mărcile teatralității atât înăuntrul, cât și în tru ca în anii ‘80 să ia calea exilului american.
afara textului dramatic. După o perioadă de adaptare, devine profesor
În acest context, noua apariție editorială, la Universitatea Brown, unde a predat, până în
Perspective noi în studiul teatrului de Sanda 2010, cursuri de filosofia limbajului, teoria lite-
Golopenția [1] ne propune o impresionantă raturii și studii culturale. Marele merit al acestei
incursiune în esența teatrului, într-un op de cercetătoare este că a reușit să demonstreze
circa nouă sute de pagini. Un studiu mai mult necesitatea abordării interdisciplinare în studiul
decât necesar, având în vedere carențele biblio- științific, integrând pragmatica şi antropolo-
grafice în domeniul teatrologiei, așa cum inte- gia, lingvistica şi semiotica, inclusiv, în analiza

discursului teatral. Această deschidere spre Feydeau, care privilegiază poziția spectacolului
cercetarea interdisciplinară a facilitat trecerea față de textul propriu-zis, insistând asupra indi-
constructivă de la lingvistică la studiul literatu- cațiilor de regie, într-o tendință de estompare
rii, vizând subiecte științifice de mare actualita- a hotarelor dintre autor, regizor, personaj și
te, cum este și pragmatica teatrală. Calea spre actori, arătându-se mai interesat „de regizarea
esența discursului dramatic a fost pregătită de propriilor piese decât de scrierea lor” (p. 26).
o serie de lucrări fundamentale, între care, Les Și în cazul lui, discursul dramatic se corpora-
voies de la pragmatique (1988), Voir les didascalies lizează, se întoarce asupra sieși, captând com-
(coautor M. Martinez Thomas, 1994), Les propos plicațiile semantice și dezlegându-le în același
spectacle: Études de pragmatique théâtrale (1996), timp. Dacă altădată orientarea preferențială
fiind vorba de o evoluţie de la studiul strict spre propria tehnică putea fi identificată mai
specializat la o viziune de respirație largă, inter- degrabă în pictură, acest gust baroc al jocuri-
disciplinară, așa cum se poate remarca în acest lor speculare este descoperit de dramaturgii
volum al autoarei, Perspective noi în studiul tea- care vor exploata formula spectacolelor despre
trului, elaborarea căruia s-a împletit armonios spectacole, didascaliile devenind artă în sine:
cu activitatea de predare a unor cursuri despre „Pentru a explica gesturi și a coregrafia mișcări
teatru la Universitatea Brown între anii 1982- de grup neobișnuit de complexe, el adaugă la
2009 (Teatrul francez în secolul XX – continuitate textele publicate ale pieselor lungi comentarii,
și ruptură; Teatrul scris de femei în secolul XX; De manuscrise, descrieri și scheme. Scriitorul coor-
la dialog la conversația ratată în teatru ș. a.), dar și dona personal actorii pentru fiecare spectacol
cu organizarea unor conferințe, mese rotunde, în repetiții istovitoare, care durau câte trei luni”
în diverse țări, inclusiv în România. Rațiunile (25). Piesele lui Georges Feydeau devin texte
didactice au reconfigurat demersul teoretic asu- care vorbesc despre sine în timp ce se fac, generând
pra teatrului, făcându-l accesibil unui public o întreagă poetică a didascaliilor.
larg, de unde rezultă finalitatea practică foarte După o serie de analize extrem de pro-
precisă. funde ale dramaturgiei lui Paul Claudel, ale
Fiind structurat în cinci capitole substan- teatrului francez în ultimele decenii ale secolu-
țiale (Teatru și epocă, Didascalii, Replici, Personaj, lui al XX-lea, prin apel la dialogul inedit dintre
Impromptu-ul teatral), volumul aduce o abordare cinematografie și dramaturgie, cu crizele și
modernă a aspectelor genului dramatic, prin reanimările inerente, cercetătoarea recurge la
termenii săi cheie, cum ar fi, didascaliile, replicile virtuțile pragmaticii, pentru a oferi o poetică
sau natura personajului dramatic, în măsură să a didascaliilor, acordând un loc important stu-
releve dinamica pieselor de teatru. diului didascaliilor diegetice și scenice.
Apelând la perspectiva diacronică, Didascaliile corespund, în teatru ca și în
indispensabilă în abordarea evoluției teatrului scenariile de film „indicațiilor scenice, titlurilor
francez, autoarea ne propune o retrospectivă (de piesă, scenariu, act, scenă), prefixelor prag-
istorico-pragmatică a fenomenului teatral în matice, specificând personajul care vorbește sau
Franța, în perioade istorice reprezentative pen- acționează non-verbal, listelor de personaje etc.,
tru evoluția sa: La Belle Epoque, ocupația și pe scurt tuturor elementelor care nu reprezintă
anii ʹ70 ai secolului al XX-lea. La Belle Epoque a replici și care sunt menite să ghideze regizorul
însemnat, între altele, Cyranno de Bergerac (1897) și actorii în munca de realizare a spectacolului
de Edmond Rostand, care anunță, mult înainte (respectiv a filmului)” (p. 86), decodificarea
de Luigi Pirandello, preferința pentru jocurile cărora este extrem de importantă în lectura
speculare, autoreflexive, întorcând textul dra- textului dramatic, care pretinde o altfel de citire
matic asupra sieși, într-un registru metaleptic, decât în cazul romanelor și poemelor, suficiente
care facilitează transgresiunea dintr-un univers sieși. Autoarea stabilește că apropierea de un
în altul și care face posibilă dramatizarea specta- text dramatic presupune mai degrabă „o lectură
colelor despre spectacole, cu alte cuvinte, a teatru- operatorie, care face posibilă sau instituie o nouă
lui în teatru, sau a dialogului dintre teatrul de pe formă de activitate” (p. 164). Grila interdisci-
scenă și cel din viața de toate zilele a unei epoci plinară facilitează disocieri nuanțate în arhitec-
sufocate de convenționalism teatral. tonica didascaliilor, vizându-se în permanență
Din aceleași rațiuni de delimitare a unor dubla enunțare a teatrului, care încurajează
nume reprezentative în evoluția teatrului, din- re-crearea textului de fiecare dată, având mai
tr-o paradigmă mult mai generoasă, autoarea degrabă „echivalentul partiturilor pentru con-
insistă asupra impactului pieselor lui Georges certe” (p. 169).

Cercetarea didascaliilor reprezintă zgomote sau evenimente menite să însoțească
domeniul prin care autoarea este larg cunoscu- vorbirea personajelor.
tă în domeniul teatrologiei, contribuind în chip Creatoare de concepte literare, Sanda
decisiv la definirea, clasificarea, descrierea indi- Golopenția pune în circuitul analizei discursu-
cațiilor scenice, reușind să surprindă extrem de lui dramatic noțiunile de preludiu și postludiu,
nuanțat semnificațiile lor pragmatice. Natura care permit exprimarea caracterului „de proces
textului dramatic este relevată de ansamblul semantic care definește orice piesă de teatru”
dialogurilor și de didascalii, cele din urmă asigu- (p. 200). Presupunând două praguri dramatice
rându-le cititorilor paliere de „realizare ima- în lectura textului dramatic, acestea desemnea-
ginară”. Plecând de la funcțiile didascaliilor, ză, pe de o parte, transgresarea de la „lumea
cercetătoarea ajunge să distingă între didascali- reală” la lumea posibilă a universului dramatic,
ile implicite (conținute în replicile care compun iar pe de alta, revenirea „din universul dramatic
nucleul dur al textului dramatic, fiind sporadice în lumea reală”, pe care postludiul didascalic
și eterogene) și replicile implicite (asumate exclu- ne permite s-o reintegrăm, mai mult sau mai
siv de didascalii). puțin rapid. „Împreună, preludiul și postludiul
În funcție de unitatea dramatică asupra didascalic încadrează sintactic textul piesei și
căreia acționează, autoarea distinge între didas- dau posibilitatea (cititorului, regizorului, spec-
caliile globale („care privesc ansamblul piesei” tatorului care întâlnește întotdeauna preludiul
(p. 179)), didascaliile unui act sau tablou, didas- didascalic pe afișe și în programe de spectacol)
caliile de scenă sau didascalii de replică, cele din să prevadă orientarea generală a acestuia” (p.
urmă putând apărea înainte de replică (cazul 205), observă cercetătoarea.
didascaliilor „care precizează personajul vor- Operând cu o serie de concepte moderne
bitor” (p. 179)), înaintea replicii, între numele în analiza discursului dramatic, elaborând teo-
personajului vorbitor și aceasta, în corpul rii pragmatice ale vorbirii, tăcerii și improviza-
replicii, după replică. ției în teatru, autoarea oferă aplicații extrem de
O noutate în clasificările propuse de atractive pe diverse piese de teatru (începând
cercetătoare o constituie raportul dintre didas- de la Racine, Molière, Victor Hugo, Marguerite
caliile obiective („care descriu (narează) miș- Duras, Paul Claudel până la Luigi Pirandello,
cări, gesturi, acțiuni sau indică subiectul vorbi- S. Beckett, Nathalie Sarraute, E. Ionesco ș.a.),
tor, agentul, locul, momentul” (p. 188)) și cele arătând felul în care ar trebui citite/interpre-
subiective („în care autorul intervine într-un tate didascaliile, în funcție de textul dramatic.
mod mai personal” (p. 188)), care pot fi, la Un indice alfabetic de concepte, dar și de autori
rândul lor, evaluative; scrise în idiolectul persona- şi titluri ale pieselor cercetate ar fi facilitat o mai
jelor; poetice. bună orientare în conținutul volumului pentru
Plecând de la constatarea că didascaliile cei interesați de natura textului dramatic.
constituie o primă lectură a pasajelor pe care auto- Propunând o viziune modernă asupra
rul le consideră „greu” de citit sau de jucat în artei dramatice, susținută de o diversitate meto-
piesă, Sanda Golopenția distinge între didasca- dologică, pe care o asigură formarea multilate-
liile indispensabile sau obligatorii (reprezentate de rală a autoarei, volumul Perspective noi în studiul
titlul piesei, de indicațiile care asigură demar- teatrului aduce o serie de interpretări spectacu-
carea replicilor în fiecare dintre dialogurile care loase ale unor piese care își redescoperă sensuri
compun piesa) și didascaliile opționale, a căror inedite, grație varietății conceptelor utilizate,
„valoare sintactică este mai degrabă diacritică dar și discursului persuasiv, seducător prin
decât demarcativă” (p. 196), între acestea numă- limbajul utilizat, devenind, prin unicitatea sa,
rându-se subtitlul, lista de personaje, indicați- un instrument indispensabil tuturor celor inte-
ile de loc și de timp, indicațiile care se referă resați de natura complexă a textului dramatic.
la comportamentul non-verbal al personajului
vorbitor etc. Nota:
Din puct de vedere sintactic, didascaliile [1] Sanda Golopenția, Perspective noi în
pot fi categorizate, în accepția cercetătoarei, în studiul teatrului, traducere din limba franceză de
didascalii exterioare, care compun „cadrul sintac- Doina Jela și Sanda Golopenția, traducere din
tic al piesei” (aici fiind incluse didascaliile inițiale, limba engleză de Nicoleta Dascălu, București,
care desemnează indicațiile care preced nucleul Editura Spandugino, 2019.
piesei) și didascaliile interioare, numite și medi-
ane, funcția cărora este de a desemna gesturi,
laptopiseţ literar
C hiar de la debut, de acum zece ani,

urmăresc poezia Marioarei Vişan şi, trebuie să
recunosc, am observat de-a lungul timpului cum
poeta se aşază, fără niciun fel de violenţă lingvis-
tică şi vizuală, în rândul poeţilor bine inspiraţi.
Iar acest lucru îl confirmă ce-a mai recentă carte
a poetei, „Diamante”, carte apărută în condiții
grafice excelente, anul trecut (2019), în Milano,
Italia, la Editura Rediviva.
Deşi şi-a trăit mare parte a vieţii în
România, poeta este astăzi stabilită în Italia, fapt
care o determină şi mai mult să fie conectată la
valorile tari, tradiţionale, spirituale şi culturale
româneşti. În poemele Marioarei Vişan, deşi scri-
se în spaţiul italian, întâlneşti la tot pasul spiritul
autentic românesc, nu prin trimitere la un discurs
naţionalist, patriotic, ci prin anumite metafore

care trimit la trăirile şi experienţele copilăriei, care personajul liric e pus în faţa stărilor dialec-
ale maturităţii, sentimente care nu pot fi şterse, tice ale liniştii şi ale furtunii; „Te învârţi uneori
indiferent de locul şi timpul în care poeta se într-un ritm frenetic / Printre oameni, idei şi flori
află. În acest sens vezi poemele „Merele bunicii”, cu parfum de dor./ Uneori doar o clipire de gând
„Colind” sau „Dans de Sânziene”, poeme care, te ameţeşte / să urci în caruselul vieţii unde nu
în fond, aduc în discuţie primul tip de diamant există caleşti,/ nici căiuţi, inorogi înaripaţi, ele-
al liricii Marioarei Vişan, diamantul rememorării fanţi sau vise,/ doar speranţe, idealuri, dorinţe,
şi a reconectării la origini. Această reconectare la stau ascunse / printre lanţurile ce-ţi înfăşoară
origini are loc, de cele mai multe ori, în poezia sufletul plăpând / speriat de vuietul trădărilor
Marioarei Vişan, prin intermediul visului sau din piatra filosofală./ Când şi când, o sclipire de
al meditaţiei, iar de alte ori prin intermediul indiferenţă a inimii / dă posibilitatea înteruperii
ludensului, al jocului, al dansului: „Cu braţele de ritmului ameţitor / al caruselului anilor pierduţi”
Sânziene pline / alerg în vis prin ultimi ani / poia- (Caruselul vieţii). Vezi şi poemul „Concertul lumi-
na se-ascunde-n mine / prin ochiuri de secunde / nii”, în care divinitatea „mângâie clapele pianu-
doar foşnet de platani / şi de ferigi plăpânde / îmi lui” „răsucind fuiorul timpului spre lunimă”.
tulbură vremea tăcerii / din sufletul ce-a obosit Aici, problema timpului este pusă în bună legă-
/ s-ascundă lacrima durerii” (Dans de Sânziene). tură cu starea liturgică, stare adamică a sufletu-
Alte tipuri de diamante, strălucitoare lui, a omului care „îşi cântă în surdină plecarea”.
până la orbire, sunt diamantele timpului, al Conştiinţa timpului este la poeta Marioara Vişan
eternităţii, diamantul erosului şi diamantul fini- una dintre cele mai prezente teme poetice, cu
tudinii, al umbrelor, care cred că sunt cel mai atât mai mult cu cât „există doar culoarea infi-
des întâlnite în întreaga lirică de până acum a nitului / într-o călimară din care Dumnezeu /
Marioarei Vişan. scrie povești pentru eternitate” (Culoarea infi-
Aceste nestemate ne obligă oarecum să nitului). Cromatica acestei nestemate a timpului
acordăm o atenţie aparte liricii poetei, cu atât este foarte clară evidentă în poemul „Moment
mai mult cu cât putem observa şi o anumită de magie”: „Acele cadranului se învârt într-un
cromatică. În acest sens, vorbind despre o hartă joc interminabil / secundele se hârjonesc / pe
cromatică a poeziei Marioarei Vişan, putem sub- discul rotund / acoperit de albastrul seninului
linia clar că nestematele timpului au culoarea din noi / aleargă nebune de când ne naştem /
albastră, culoarea astrală, culoarea apelor învol- puţin le interesează că pe noi jocul lor ne sperie
burate, în timp ce culoarea diamantului erosului / trec nepăsătoare una după alta / prin sufletele
are culoarea sângelui fierbinte, culoarea crudă noastre / fără să obosească / într-o sfâșietoare
a ierbii, culoarea caldă a soarelui, iar culoarea pradă a morţii”. Cu o eleganţă specifică unui
diamantului finitudinii este cea a pământului, bijutier iscusit Marioara Vişan pune aici accen-
a „umbrelor fără contur”, culoarea lebedelor tul de destinul acelora care vieţuiesc pe discul
negre sau culoarea războaielor, a dezumaniză- rotund, Terra. Ea subliniază goana nebună după
rii. Indiferent de tip de cromatică, poeta găseşte eternitate: „Doar cei ce ştiu că de fapt secundele
întreaga existenţă ca un adevărat spectacol, în nu alergă / într-o goană nebună după eternitate
care protaginiştii suntem noi, – purtând „în dru- / doar ei devin nemuritori / în tabloul general al
mul nostru precis şi dirijat spre nefiinţă” „nico- existenţei” (Moment de magie).
tina sufletelor negre” –, răi şi buni, noi, simpli În acest context poeta Marioara Vişan
actori care fugim de lumină pentru a nu ajunge se dovedeşte a fi un adevărat bijutier liric, unul
la adevărul care ucide: „actorii suntem noi / răi care şlefuieşte până la perfecţiune discursul
şi buni, aşa credem / adevărul e că scena e locul poetic, pus – în unele situaţii – nu doar în bună
/ unde luminile rampei sunt stinse / pentru a nu relaţie ideatică, cromatică, ci chiar tehnică. A se
descoperi adevăratul spectacol / cum stinse sunt observa în acest sens, în mod cu totul deosebit,
luminile din ochii noştri / ce privesc indiferenţi / poemele cu formă fixă, poeme care par că vin în
la spectacolul hidos unde rolul principal / îl are afară cu o lejeritate naturală, cu un tip de limbaj
moartea” (Adevăratul spectacol). accesibil lectorului, ceea ce ne arată o preocu-
Nestemata timpului este cel mai bine pare constantă, firească a poetei spre simetria şi
conturată prin metafora „caruselul vieţii”, meta- logica discursului liric. Vezi în acest sens poe-
foră care trimite direct la rememorarea candorii, mele: „Cuvinte nerostite”, „Efemerida”, „Hrana
a copilăriei, dar care poate trimite şi la ludensul lumii”, „Îndemn”, „Mă va-ngjiţi pământul” etc.
erotic, cu „parfum de dor”. Alteori această meta- Nu în ultimul rând aş aminti aici şi de
foră a caruselului cade ca o iluzie a realităţii în nestemata cunoaşterii, diamantul care face legă-

tura poetei dintre terestru şi cosmic, nestemata cimnea sorţii vor moartea să răpună. // Cuvinte
care cu „fiecare sclipire se transformă în bijuterie nerostite închise-n tristul far / al mării zdrucinate
de gând”, această nestemată care „aducând în de vântul nemuririi / încearcă azi să scrie o viaţă
viaţă lumină şi bucure” pune în valoare sufletul, în zadar / cuvinte-nlănţuite în disperarea firii /
stăpânindu-ne. Este nestemata care le domină şi rămân doar nerostite în sufletul hoinar” (Cuvinte
le cuprinde pe toate celelalte nestemate, inclusiv nerostite).
pe cea care face trimitere la cuvânt, nestemata Despre poezia Marioarei Vişan se poate
logosului, pentru care poeta acordă un spaţiu scrie mai mult, şi cu siguranţă critici o vor avea
important în lirica ei, dezvoltând – pe parcursul în vedere, deoarece limbajul, viziunea şi tehni-
anilor – chiar o viziune inedită, concretizată în ca poeziei sale poartă un tonus proaspăt şi, în
volumul de faţă prin expresia „Atunci când nu acelaşi timp, unul meditativ, izvorât parcă din
vorbim, strălucim” precum cuvintele „nerostite sufletul unui călugăr aflat în căutarea marelui
închise-n tristul far”: „Din noaptea conştiinţei Adevăr. Fiecare poem al acestui volum are iden-
adormite / cuvinte-nlănţuite în disperarea firii titatea lui, iar volumul în ansamblu dă în vileag
/ se zbat şi rlă stins ce încă nerostita / baladă o gândire care valorifică arhitectura poetică a
vor să scrie ofranda neiubirii / cu litere înfipte-n Marioarei Vişan, o arhitectură în care predomină
creierul tăcerii / se sinucid în fuga lor nebună / şi un fior liric autentic, unul care inevitabil te obli-
dau o formă strâmbă oglinzilor durerii / în adân- gă să-ţi tranzitezi întraga fiinţă.


laptopiseţ literar
D upă ce am închis Grădina Sofiei, cartea Întotdeauna am iubit literatura auto-

Suzănicăi Tănase, publicată la Casa de pari- biografică și autorii care scriind despre ei și
uri literare în 2020, nu îmi explic întrutotul de experiențele lor nu o fac prefăcut, ci își asumă
ce, poate fiindcă m-a copleșit frumusețea ei și cu tot curajul și cu toată sinceritatea trăirea,
mi-a plăcut să rămân un timp așa, vrăjită, n-am viața. Grădina Sofiei a depășit așteptările mele.
putut să scriu despre ea, deși știam că o voi face. Felul curat și „până la capăt” în care Suzănica
Întrucât, vai, e o carte rară, pe care o iubești de Tănase se privește pe sine, se întoarce în trecu-
la prima propoziție („Visez iarăși sânge.”), iar tul ei, luciditatea ascuțită, fină ca o lamă, femi-
pe măsură ce înaintezi și te apropii cu lectura de nitatea asumată, poezia scriiturii, dau textului
final iubirea frizează dimensiuni acute, aproape o structură mătăsoasă, cumva transparentă,
ale durerii, O carte indimenticabilă și inconfun- în care cuvintele își arată trupul gol și-n toată
dabilă, fără îndoială. splendoarea.

Apoi, cele mai fascinante cărți pentru Trag apa repede, ca după…”
mine sunt ieșite dintr-o vibrație anume a spi-
ritului, sunt scrise la aceeași temperatură a O, da, am uitat să numesc un atribut al
sufletului. Cărțile care își „forțează” autorii să cărții: cutremurătoare.
se salveze scriindu-le, cărțile ce țâșnesc din- Felicitări, Suzănica Tănase, pentru cura-
tr-o stare-limită, dintr-o nevoie aproape fizică jul de a ne întinde atât de ușor, de curat și de
de a supraviețui unei experiențe prea intense, rănit sufletul tău! Sofia nu a venit să trăiască
prea intime, prea dureroase. În cazul Suzănicăi în această lume pentru că Sofia trebuia să fie
Tănase, experiența aceasta este pierderea sarci- nemuritoare.
nii. O încercare traumatică pentru orice femeie.
Însă nu este vorba despre ce anume mă P.S. – N-am întâlnit-o niciodată pe
fascinează pe mine ca cititor, nici măcar despre autoare. Mi-a scris de câteva ori, mai mult
faptul că această carte a răspuns „cu asupră îndemnată de prietenul nostru comun, „bunul
de măsură” dorințelor mele. Cred că oricine ar Vianu”, cum l-a numit ea pe filosoful și scriitorul
deschide-o, ar citi-o și-ar iubi-o. Sensibilitatea Vianu Mureșan, decât din propria îndrăzneală.
Suzănicăi nu poate lăsa pe nimeni indiferent. Nu că ar fi nevoie de îndrăzneală ca să-mi scrie
Firește, Grădina Sofiei poate fi privită ca cineva, Doamne ferește!, însă Suzana este de
un experiment terapeutic. Autoarea încearcă o delicatețe inimaginabilă. Delicatețea aceasta
să se elibereze de trauma recentă scriind. unică i s-a transferat, din fericire, în Grădina
Nenumăratele asocieri de gânduri și punți peste Sofiei, dar, din nefericire, și în felul în care se
timp îi apropie cititorului o astfel de explicație. percepe ca scriitoare. Suzănica Tănase aproape
Întoarcerile permanente în trecut, referințele la și-ar cere iertare că a trimis în lume gândurile ei
familia în care s-a născut și familia nouă, aleasă, cele mai intime, că a dat voie la atâta frumusețe
dar mai cu seamă personajele feminine ale aces- să existe. Un motiv serios să căutați și să citiți
tora (bunica de la țară, mama autoarei, autoarea Grădina Sofiei!
copil, autoarea matură, autoarea-mamă) sunt
un fel de asigurare pentru Sofia cea niciodată
născută că i-ar fi fost bine, nespus de bine pe
lumea aceasta. Așadar, nu era deloc necesar să
refuze nașterea. Însă, sub niciun chip, Suzănica
Tănase nu alege calea la îndemână a autocom-
pătimirii. Textele ei, ce pot fi citite foarte bine
ca poeme, ori pagini de jurnal, nu cunosc pate-
tismul. Plânsul mamei e unul înflorit, chiar dacă
din vreme în vreme îți miroase a sânge.
Relația mamei cu fiica în viața ei intrau-
terină, poveștile pe care și le spun, iluziile pe
care și le fac împreună sunt poezie. Grădina
cu flori la care mama visa împreună cu fetița
dinăuntrul ei s-a preschimbat curând într-o gră-
dină din cuvinte înflorite.
„Simt că iarăși alunecă totul din mine. Mă

așez pe veceu și mă uit în jos.
Acolo, între pulpele goale, îmi atârnă o
bucată de carne, ca un pumn încleștat.
O, Doamne Sfinte, Sofia!!!
Îmi simt ochii mari. Mi se dilată privirea
de groază.
Un pleosc în apa clară, dar nu vreau să mă
mai uit. Mi-e destul.

laptopiseţ literar
Cu şase ani în urmă, RareşTiron era paralel, Cale regăsită, dar mai ales Experienţă apar-
încă elev în clasa a XI-a la Colegiul Naţional te, proza cea mai împlinită a debutului), noutatea
„Cuza Vodă” din Huşi, când a venit la mine cu fiind maturizarea artistică ce poate să consacre
un manuscris intitulat Povestiri nesănătoase ferici- un prozator, cu un excepţional simţal limbii
rii, rugându-mă să-l citesc şi să-i scriu, eventual, române, familiarizat cu toate straturile şi varian-
o prefaţă. În ciuda observaţiilor ce am avut a tele funcţionale ale acesteia, de la rafinamentul
le i face, prefaţa s-a conturat şi cartea a apărut ontoestetic din conferinţa de la universitate a
la o editură din Iaşi, în 2013. În ce mă priveşte, studentului RareşT., prilejuită de teoria filosofi-
încheiam întâmpinarea cu o notă optimistă: co-analitică pe tema limbajului poetic (raportul
„Nu ştiu cum va evolua scrisul lui RareşTiron dintre metaforă şi etimologii) a lui John Searle,
şi nu pot pune pariu că pasiunea literară nu până la argoul traficanţilor de droguri şi ale
va fi abandonată. S-ar putea ca prefaţa mea să puşcăriaşilor. Romanul e scris alert, cu o capaci-
nu confirme aşteptarea că s-a născut un viitor tate de concentrare remarcabilă, fără construcţie
prozator. Pariul meu trebuie câştigat de autor, complicată, cu un singur fir epic, constituindu-se
iar nu de mine. Cred, totuşi, că se va întâmpla”. dintr-o spovedanie dramatică, destinată, în ulti-
Între timp, RareşTiron a urmat Fa- mă instanţă, mătuşii Mihaela, care întrupează
cultatea de Filologie, specializarea Română- ordinea vechii lumi salvatoare în faţa degradării
Franceză, la Universitatea din Bucureşti, acum accelerate din postmodernitate.
ducând spre finalizare un masterat, dar şi un Protagonistul narator este Sofian
roman care a fost acceptat spre publicare la Beteringhe, absolvent al Academiei Tehnice
Editura Cartea Românească. Romanul este cel Militare, ca şef de promoţie, ajuns în Afga-
de faţă, Greşeala, reluare a unor motive/obsesii nistan (fiindcă dă bine la CV). Într-o patrulare
existenţiale din prozele scurte de la debut (Suflet cu transportorul blindat, dă peste grupul său

o maşină capcană a talibanilor. Din reflex, fenomenului în scena în care cinicul Sofian
Sofian trage două focuri de armă, fără ordin, se confruntă cu subtilităţile conferinţei alter
iar un alt camarad, un foc, două dintre ele ego-ului său RareşT., declarându-le vorbărie
rănind mortal superiorul, pe Alexandru. Ambi- goală: „Bla-bla”. Între imaginea dintre oglinda
guitatea situaţiei duce la eliminarea din sistem convexă şi cea concavă se consumă, până la
a celor doi, deocamdată „pe caz de boală”, grotesc, drama existenţială a eroului care se
Sofian optând pentru un masterat la Filologie, „spovedeşte” necruţător, crezându-se ateu cinic.
celălalt intrând în afaceri. Greşeala va declanşa o Tânărul Sofian reuşeşte să găsească,
existenţă dramatică, concordantă, totodată, cu în cele din urmă, o slujbă la call center care să-i
filosofia lui de viaţă, moştenită şi din familie, asigure un minimum de trai. La universitate, o
cu o mamă severă şi un tată divorţat, care, la cunoaşte pe Anda, studentă în anul al II-lea, la
plecare, i-a dat sfatul: „Reţine, fiule, când nu Filologie. Cinismul erotic, aparent ascetizant, se
ştii cum să faci, cere sfatul muierii şi fă exact răzbună însă într-o viaţă a exceselor de tot felul:
pe dos!” Cinismul îi va fi conduită de viaţă, în erotism fără iubire, augmentat de descoperirea că
exces individualist. Îşi va „boteza” câinele (un Anda este fiica lui Alexandru Gherman pe care-l
doberman negru) cu numele lui Heidegger, ca ucisese din greşeală, apoi, degradarea fizică şi
„stăpân” şi al spulberării metafizicii clasice. În psihică fără margini prin consum de alcool, de
primul rând, din exces raţionalist, va refuza să droguri (sub influenţa nefastă a interlopului
aibă relaţii afective cu femeile, invocând şi un Culiţă Mătăsaru, ajuns şi acesta la puşcărie),
pasaj din Cezara lui Eminescu: „Privește-ți-i, frecventarea tuturor cluburilor de noapte din
acei tineri, cu zâmbiri banale, cu simțiri mu- capitală, reluarea procesului şi condamnarea la
ieratice, cu șoapte echivoce – vezi acele femei, patru ani de închisoare în regim închis etc. Şi
cari li răspund prin ochiri voluptoase și mișcân- toate acestea în pofida raţionalismului său cinic:
du-și buzele – vezi! împrejurul acestui instinct „Nicio patimă nu te duce la pierzanie câtă vreme
se-nvârtește viața omenirei... Mâncare și repro- te păstrezi ager şi cu mintea limpede”. Ba, crede
ducere, reproducere și mâncare! Și eu să cad în că el nu urmează „legea lui Gossen” pe care o
rolul lor?... Să cerșesc o sărutare? Să fiu sclavul învăţase în liceu, anume că o plăcere satisfăcută
papucului tău, să tremur când îți vei descoperi în exces stinge plăcerea, fie a dragostei, fie a
sânul... sânul care mâni va fi un cadavru, și care consumului de droguri: „Dacă ştii când să le iei,
după ființa sa este și astăzi? Să mă frizez ca drogurile de petrecere te aruncă în al nouălea cer
să-ți fac pe plac, să-ți spun minciuni ca să petrec şi prostovan să fii să nu încerci”. Nu-l ajută nici
mintea ta ușoară; să mă fac o păpușă pentru... psihologul Tudorel Lupaşcu, nici rugăciunea:
cine o și mai spune pentru ce? Nu!”. Şi propriul „Mă rugam la dracu’ să mă ajute şi la Dumnezeu
comentariu nietzschean: femeile „în ziua de azi, să mă salveze…” Dar îl copleşeşte „sentimentul
te bagă numai în bucluc. Te vrăjesc, îţi papă omului învins” şi mai speră doar în mântuirea
banii şi te-au încălţat”. Şi asta în urma în urma prin frică: „Toate patimile omului se tratează cu
păguboasei ideologii feministe care a făcut din frica”. Răul puroiază devastator: „Răutatea la
doamnele de altădată nişte concurente abjecte închisoare puroiază cu clăbuci. Fiecare e menit
ale bădărăniei masculine. Revolta antifeministă să-şi urască aproapele cu sete”. Şi: „practic,
a lui Sofian oscilează între cinism şi kynism, puşcăria împingea experienţa Afganistanului şi
distincţie etimologică realizată, pătrunzător, de mai departe”. Nu mai are parte nici măcar de
Peter Sloterdijk, cunoscutul autor al cărţii de muncă: „În libertate munca e privită drept con-
răsunet Critica raţiunii cinice. Cinic este Marele damnare, în puşcărie e privită drept liberare”.
Inchizitor dostoievskian, pe când kynic – Dio- Drama eroului e dublată de a celor
gene Câinele, celebrul filosof antic, acela care două surori: pe de o parte, Anda, la aflarea
aruncă adevărul crud în piaţa publică. Între veştii că Sofian este ucigaşul tatălui său face un
aceste două imagini stă, aidoma măgarului lui atac vascular, pierzându-şi capacitatea vorbirii,
Buridan, Sofian Beteringhe. Şi de aici come- ceea ce a făcut să întrerupă facultatea, iar pe de
dia umană tragică pe care o mistuie până la alta, Irina, sora călugărită a Andei, ajunge la
prăbuşire, comedie care nu este doar un caz aceeaşi închisoare cu Sofian, în urma unei expe-
accidental, ci un fenomen dramatic al tinere- rienţei de tip Tanacu, din judeţul Vaslui.
tului postmodern. Din această perspectivă se Meritul lui RareşTiron e că reuşeşte să
cuvine a fi lecturată anamorfoza care domină creeze o atmosferă de infern cu mijloace stilis-
viziunea artistică a lui RareşTiron. Anamorfoza, tice „kynice”, s-ar putea spune. Ceea ce-l fereşte
figură dominantă în pictura barocului, constă de căderea în melodramatic, fără însă a evita
în deformarea până la desfigurare a realităţii, suficient de abil „moralismul” final al salvării
în oglinzi concave şi convexe. A descifra rea- de către providenţiala mătuşă Mihaela. În orice
lul înseamnă, de aceea, a regăsi punctul optim caz, RareşTiron câştigă pariul cu literatura şi e
de refacere a realului. RareşTiron are intuiţia de aşteptat să devină un nume care contează.

laptopiseţ literar
Sofia și pisoiul Miau, Editura Didactica sintagma ,,dimineața, pe răcoare’’; din nou,
Publishing House 2016, este una dintre primele autoarea nu-și impune reguli stricte care țin
cărţi ale autoarei Simona Epure. Cartea este de literatura scrisă pentru adulți. Ea reușește
alcătuită pe mici capitole, ca o mică nuvelă, foarte bine să intre în pielea unui copil, să-i
doar că e scrisă în versuri. Simona Epure e vorbească în cuvintele lui și să fie foarte na-
un autor care nu se ferește să se ducă în zone turală în același timp. În poemul Sofia dă fuga
pe care un ochi critic le-ar putea privi ca fiind acasă apare strofa: „Bunica s-a cam mirat, / dar
facile: își numește pisoiul Miau, nu a dorit să pe loc s-a conformat / încălzind într-un ibric /
găsească un nume deosebit, sofisticat, eventual lapte proaspăt muls … un pic”. Sofia i-a cerut
împrumutat din limbi străine, ci simplu, cum să încălzească lapte ca să-i ducă motanului fără
sunt copiii, cum vor să audă ei, cum e lumea să-i spună pentru cine îi trebuie. Bunica s-a
lor. Chiar spune: „cred că Miau te voi numi, / dar mirat, dar s-a conformat, deci în această lume
alt nume de vei vrea / oricând îl putem schimba”. până și adulții au o naivitate a lor. În poemul
Adică, această interșanjabilitate de nume este Sofia se-ntoarce la Miau autoarea face o mișcare
tipică și copiilor care se pot plictisi de unele interesantă: vrea să iasă din ambientul sigur și
nume și pot alege altele. Nici de stereotipuri limitat al casei personajului arătându-i pisoiului
nu se ferește: în poemul Cine este Miau apare lucrurile minunate ale acestei lumi: „Vreau să-ți

arăt de-ndată / Lumea asta minunată. / Vom merge colaborarea funcționează și invers, la modul
în poieniță! / zise vesela fetiță.” că dacă ilustratoarea îi propune să schimbe o
Autoarea se folosește de un subterfugiu anume parte din text pentru că are o idee mult
ca să ne scoată din confortul de până acum, mai bună de ilustrație pentru versurile propuse
să ne arate veleitățile sale. Și vom vedea că ne dintru început, atunci ea intră în acest joc câști-
este descrisă o întreagă lume în doar câteva ele- gat mereu în favoarea amândurora. Ca urmare
mente foarte importante. Florile, insectele și alte apar niște cărți absolut splendide, de genul
vietăți apar pe rând, iar aparițiile lor se comple- celor apărute la editura „Ion Creangă”, în anii
tează într-un mod foarte armonios, uneori cu copilăriei mele.
detalii. Apar sânzienele, garofițele, sunătoarea,
păpădia, apoi gâzele – furnicile (sunt descrise
pe rȃnd), râmele, dar și veverița, șopârla mică, Alfabetul meseriilor (Ed. Litera, Buc., 2019,
cea care „se strecoară prin frunziș, / pe copaci ilustrații de Adriana Petrescu) are un subti-
merge suiș, / este verde și cam plată, / dar nu-i bună tlu: „Literele mă învață ce pot deveni în viață”
de salată”. Stilul autoarei ne este arătat în așa
fel încât ne trezim surprinși de rime de genul De data aceasta miza cărții, în întregul
plată / salată. Apar și coțofana, ariciul, albinele, ei, nu mai este povestea. Aici fiecare literă, în
fluturii colorați; aici autoarea se duce clar înspre sine, comunică o poveste atât prin ilustrații și
lirism și spre starea de poezie pe care o pro- prin versuri, cât și prin cele patru-cinci cuvinte
pune copiilor, deci folosește didactic talentul de aflate în partea de jos a paginii. Nu e o poveste
poetă. „Ăștia-s fluturi colorați, / transparenți și diferită de cea spusă de cele trei elemente, ci
delicați, / tu să nu le faci vreun rău, / nu prea sunt de una și aceeași compusă altfel, în funcție de
nasul tău. / Cu aripi de catifea, / în tăcere vor zbura, vârsta și de răbdarea copilului. La nivel vizual
/ poposind din floare-n floare / ziua în amiaza mare, cadrele pictate sunt aduse în realitate: apar
/ iar seara se vor culca / sub lumina dintr-o stea / și laptopul, monitorul, internetul și apare yoga ca
sub razele de lună / care noaptea e stăpână.” sport practicat de copii. Cu toate acestea gândul
Descoperim broaștele, melcii și licuricii mi s-a dus la abecedarul de pe care am învățat
despre care autoarea spune că nu sunt doar în clasa I. Are ceva vintage care se îmbină foarte
ceea ce par: ,,noaptea se transformă / în inorogi bine cu noutatea tehnologică. O carte atrac-
sau în pitici, / sunt ca niște felinare, / luminițe tivă pentru copii. Din punct de vedere stilistic
zburătoare, / iar fluturii sunt chiar zâne” ş.a.m.d. autoarea arată că poate crea un alt concept de
Finalul cărții coincide cu Sfârșitul zilei; carte, cu o abordare diferită atât din partea
astfel aflăm cum Sofia ajunge acasă și-și imploră copiilor, cât și din partea adulților.
bunica să o lase cu motanul înăuntru. În poemul
omonim aflăm că „cei doi se vor odihni, / mâine e
o nouă zi, / dar acum urmează o noapte / cu vise
țesute-n șoapte” și apare din nou talentul poetic
„Nu-i așa că-i minunată / lumea cum e ea formată,
/ din stele și licurici, / copii, gȃze și pisici?”. Un
sfârșit reconfortant, rotund, o carte minunată,
scrisă cu multă dăruire și cu iubire pentru copii.
Elementul foarte important al cărților
pentru copii, pe care Simona Epure l-a înțeles,
este ilustrația, în cazul de față, semnată de
Cornelia Revulets. Dacă ar fi să citim textul,
să privim ilustrațiile și să le analizăm separat
ele ar fi frumoase fiecare în sine, dar împreună
se completează atât de bine încât creează nu
doar un univers sonor, dat de text, ci și unul
vizual, amuzant, simplu, care te face să plon-
jezi mult mai ușor în starea de copilăreală și
în această atmosferă în care nimic nu e rău,
nimic nu e urât. Nu știu cum găsește autoarea
acești ilustratori care completează foarte bine
textul cărților sale; din câte mi-a spus autoarea

avatar
Anul 1905. 12 ianuarie, la trei zile după în libertate. Un exil ar fi mult mai convenabil
celebra Duminică însângerată când peste o mie pentru toată lumea.
de demonstranți (țărani, muncitori, intelectuali) Printre gratii, Gorki privește zilnic
cad victimă unei represiuni neașteptate, Gorki soarele. Are tot timpul din lume să se mire de
se familiarizează cu provizoriul său cămin, simpla, dar remarcabila revelație că soarele nu
celula 32 din închisoarea orașului Petersburg. face diferențe între țar și ultimul nenorocit ce-și
Revoluționarul înnăscut și etichetat ca atare bea seara mințile, între cel mai important savant
de regimul țarist este, fără îndoială, un VIP și cel mai anonim vântură lume ce cutreieră
al arestului, iar comandantul stabilimentului aiurea plaiurile Rusiei. Pentru soare, lucrurile
trăiește un amestec difuz de mândrie și spaimă. acestea sunt neimportante, toți suntem, exclamă
Peste ani, va povesti episodul, cu înfloriturile de Gorki uluindu-și paznicii, copiii lui, copiii
rigoare, nepoților săi. Cum altfel când prozele Soarelui.
sale sunt cunoscute în cele mai îndepărtate Poate că așa s-a născut gândul scriitorului
cătune, Micii burghezi și Azilul de noapte i-au adus de a începe lucrul la o nouă piesă de teatru, una
deja o considerabilă faimă de dramaturg, iar care să stea sub semnul solarului, al căutării
poporul întrezărește în el un înainte-mergător, luminii și al drumului spre lumină. De ce,
un reprezentant al lumii noi ce se prefigurează totuși, Gorki, atunci când anunță conducerea
în contururi tot mai certe. Va sta aici puțin, închisorii că vrea să desfășoare activități literare,
până la finele lunii februarie. Riscul de a-l ține nu are în minte o nuvelă sau o proză scurtă? De
închis pe Gorki e mai mare decât de a-l lăsa ce își dorește să scrie teatru? Crede el că funcția

teatrului de a modifica societatea este mai mare spânzură, tânăra Liza înnebunește și încearcă
decât funcția literaturii în general? Greu de să se sinucidă, soția lăcătușului Egor moare, o
spus... Nu trecuse nici măcar un an de când ciocnire violentă are loc între două clase sociale,
Cehov murise, iar în urma sa, în dramaturgie, se și, în plus, peste toate acestea plutește o holeră
căscase un hău. Cine ar fi îndrăznit să continue, incertă. Oamenii filosofează, se lamentează, fac
fie și simbolic, munca teatrală a lui Anton politică, se îndrăgostesc, își declară ura și iubirea
Pavlovici, mai cu seamă după testamentara, față de viață, își inventează idealuri, își asumă
enigmatica, încă nedescifrata Livadă de vișini? boli și nu sunt absolut deloc conștienți dacă ceea
Este apoi, scrierea de teatru o ocupație carcerală ce li se întâmplă e comedie sau tragedie. Pentru
mai potrivită decât scrierea de poeme sau de prima oară ai sentimentul că Gorki a început să-și
orice altceva? Simte Gorki nevoia să-și populeze iubească personajele, meditând la reproșul pe
singurătatea cu niște ființe nou-născute ce vor care de curând i-l făcuse Nemirovici Dancenko.
exista, deopotrivă, în spațiul unor file și în O stranie duioșie auctorială traversează în lung
celula 32? N-a fost descurajant semi-eșecul și-n lat cele patru acte.
Vilegiaturiștilor, primit cu răceală la Teatrul de Sunt foarte multe straturi ce alcătuiesc
Artă din Moscova? textura piesei din 1905, sol foarte generos și
Indiferent dacă și-a formulat sau nu fertil pentru regizori ce au libertatea să le
astfel de întrebări, Gorki lucrează febril la noua așeze și să le reașeze în funcție de diversele lor
sa piesă. În mai puțin de zece zile definitivează interese scenice.
un scenariu pe care, ce-i drept, ulterior îl va
modifica. Îl numește Copiii soarelui și dă asigurări Stratul social. Savanți dubioși
autoritățile petersburgheze că nu au de ce să se
neliniștească: e doar o comedie. Nu puțini dintre
și lăcătuși tandru-violenți
regizorii următorului secol iau de bună această
Probabil stratul cel mai important al
auto-etichetare și vor încerca să facă din acest
acelor vremuri este stratul social. Gorki insistă
text un spectacol la care lumea să râdă1. Chiar
destul de mult pe ocupațiile personajelor sale și
crede Gorki că e vorba de o comedie sau a mai
pe rolurile sociale pe care le au în comunitate. Lui
învățat o lecție cehoviană: cea a ambiguității, a
Protasov și alor lui li se spune boieri, deși nimic
râsului „printre lacrimi”, a tulpinii comune din
din statutul lor prezent nu legitimează într-
care se nasc drama și comedia?
un mod deplin această „încadrare”. Protasov
E dificil să răspunzi tranșant la
și Liza, sora lui, sunt copiii unui general, au
această dilemă. Sunt nu puține locuri în care
deci o altă origine decât una moșierească.
dramaturgul șarjează gratuit, diminuând
Situația amintește până la un punct de Trei
valoarea intrinsecă a piesei de dragul unor
surori, unde, ne amintim, generalul Prozorov
reacții smulse cu forța unui ipotetic public.
îi hărăzise fiului său o carieră de cărturar.
Aiuritul om de știință Protasov, veterinarul
Este Pavel Feodorovici Protasov un Andrei
Cepurnoi care nu ratează nicio ocazie de a face
Prozorov? Tentația unui răspuns afirmativ este
glume pe marginea profesiei sale, cicălelile
mare: o anume inconsistență atinge tot ceea ce
unei doici bătrâne și tiranice, stupizenia unui
întreprind cei doi. La fel ca Natașa, soția lui
portar pe nume Roman, clovnescul structural
Protasov a încetat să-l iubească, refugiindu-se
al fostului căpitan și șef de gară Iacov Troșin,
în compania nu a unui șef de zemstvă, ci a unui
prostia slujitoarelor sau prosternația văduvei
artist. Andrei Prozorov, spun cele trei surori, și-a
milionare Melania sunt, desigur, elemente cu o
ipotecat casa, într-un viitor mai mult sau mai
semnificativă coloratură comică. În același timp,
puțin îndepărtat o evacuare fiind inevitabilă.
însă, aproape cu agresivitate, Gorki contrapune
În Copiii soarelui, Protasov, soția și sora sa
comicului tragicul: spiritualul veterinar se
stau în chirie la „micul (și limitatul) burghez”
1 Mell Gusow, criticul de la New York Time e destul Nazar Andreevici. Aproape că ai crede într-o
de rezervat împotriva spectacolului de la Mirror continuare deliberată a textului cehovian, cu
Repetory Company (1985, regia lui Tom Brennan) un Andrei aflat la o a doua căsătorie, recalificat
tocmai pentru că abuzează de comedie: oscilând profesional, animat de idealuri științifice care
între farsă și melodramă, cu explorări caricaturale nu îl vor duce nicăieri, și locuind alături de cea
ale personajelor, Brennan ne oferă un spectacol mai mai mică dintre surori, Liza/ Irina.
apropiat de Moliere decât de Gorki. Chiar dacă piesa Tentația unei astfel de interpretări nu
are elemente de farsă, nebunia Lizei și sinuciderea este încurajată de confirmări ale lui Gorki sau
lui Cepurnoi deturnează această primă impresie.

ale contemporanilor săi. În multiplele montări, prin „om de știință” sau, mai degrabă, asistăm la
cum vom vedea, piesa a fost frecvent abordată genul acela de impostură pe care ni-l arătase Ibsen
în cheie cehoviană2, însă, după știința noastră, încarnat de Tesman, soțul ...soției sale, Hedda
analogiile s-au făcut cu alte personaje cehoviene3. Gabler?4 Este același gen de dilemă pe care îl are
Încă de la finele secolului XIX, întreaga cititorul lui Cehov atunci când face cunoștință
Europă se simte atrasă de pozitivism, de cu profesorul Serebreakov: îl credem pe Vanea,
scientism și de alte curente care fac din știință care spune că al său cumnat este un impostor,
motorul de dezvoltare al societății. Rusia nu sau, din contra, mergem pe mâna valorii reale a
face excepție de la această nouă direcție, ce se va profesorului și înțelegem ceva din imposibilitatea
prelungi pe toată durata secolului XX. Încă de pe lui de a trăi în mediocra lume de la moșie?
vremea țaratului, încep investițiile în cercetare, Probabil e un impostor, fie numai și dacă privim
în institute, în laboratoare, în experimente, un cum îi eșuează experimentele, sau dacă îi evaluăm
val general de entuziasm și simpatie însoțind refuzul categoric de a încerca să-și folosească
aceste reformări ale gândirii și raportării la lume. cunoștințele într-un domeniu practic (fabrica de
Gorki îi încredințează lui Protasov 4 Sunt întrebări la care răspund radical diferit doi
calitatea de om de știință, cu preocupări regizori ruși. Alina Kazmina, în tele-spectacolul ei
în zona chimiei. Piesa începe, de altfel, cu din 1982, face din Protasov un savant temut. „Lampa
o atitudine de cercetător al protagonistului: de spirt” pe care o indică Gorki în prima didascalie
„frunzărește o broșură și se uită din când în este supradimensionată scenografic, fiind postată pe
când la lampa de spirt, pe care se încălzește un o structură gigantică de zece metri, așezată în mijlocul
scenei. Kazmina propune un Protasov lipsit de umor,
lichid într-o retortă”. Un vag faustianism va
tăios până la agresivitate, intransigent cu sine și cu
fi repede risipit de dialogul frust și... omenesc ceilalți. La polul opus se află încântătoarea montare
între experimentator și dobitocul portar Roman. de la Teatrul Maly, în regia lui Adolf Shapiro, cu atât
Are cu adevărat șanse Protasov să fie ceea de talentatul Vasily Bochkarev în rolul unui Protasov
ce înțelege societatea rusă a începutului de veac XX aerian, de o seninătate înduioșătoare, natural în
2 În 1961, la Teatrul Municipal București, Liviu desprinderile sale de realitate, producând explozii la
Ciulei și Lucian Pintilie semnau o dublă direcție de propriu, fum și haos spre deruta și panica dădăcii.
scenă la Copiii soarelui, o montare ce se baza în special Undeva între cele două abordări se plasează formula
pe „tensiunea de idei”, pe „punerea în evidență a găsită de Leonid Pcelkin, în filmul Copii soarelui
marilor idei ale piesei, să le reliefăm, dacă aș putea (1985), un savant nu lipsit de poezie și de umor,
spune așa, cât mai ostentativ” – Liviu Ciulei, acasă și-n însă, în același timp, sigur pe ceea ce crede și pe ceea
lume, vol.II, Antologie teatrologică de Florica Ichim și ce face. Alte două diferențe majore, de astă dată în
Anca Mocanu, Fundația culturală „Camil Petrescu”, spațiul românesc, le înregistrăm între Protasovul
București, 2016, p. 148. Profilul general al montării lui Liviu Ciulei (1961, Teatrul Municipal București)
a fost unul intens cehovian, asta dacă ținem cont de și cel al lui Dionisie Vitcu (1980, Teatrul Național
cronicile scrise la acea vreme – „Un anumit exces „Vasile Alecsandri” Iași, regia Sorina Mirea). La
de regie a dus poate, în primul rând, la o anumită Liviu Ciulei, „un Protasov simpatico și inocent,
supraîncărcare cu atmosferă cehoviană...”, cronică candid și visitor (…) un savant de o mare noblețe
de Radu Popescu, preluată în Liviu Ciulei, acasă și-n și puritate sufletească…” (cronică de Dumitru
lume, ediția citată, p. 260. La cronica de la montarea Solomon, în Liviu Ciulei, acasă și-n lume…, p.261); la
ieșeană a Sorinei Mirea (1980), Alexandru Călinescu Dionisie Vitcu, „un Protasov cuceritor, amestec de
insistă și el pe o doză semnificativă de cehovianism: pasiune pentru știință și naivitate, absență, plutire
„Până la un punct, Copiii soarelui este o piesă destul de om slab (…), ține discursuri despre frumusețea
de cehoviană: prin atmosferă, prin senzația de omului și despre superbul lui destin, dar strigă
spațiu închis, prin comportamentul oscilant al mereu dădaca în ajutor” (Ștefan Oprea, Vârstele
personajelor, acaparate de micile sau marile lor scenei, vol I, Spectacole, spectacole, spectacole,
aspirații, traumatizate de ineluctabilele lor ratări și Editura Junimea, Iași, 2016, p.110). Mai rezervat în
măcinate de irepresibilele lor nevroze prin – mai ales privința spectacolului ieșean, Nicolae Barbu vede în
– acea inconfundabilă poezie tristă pe care o degajă Protasov „un om de știință entuziast, însă mai mult
viața inutilă a acestor suflete de pripas” (Alexandru amator (…) un rol ingrat prin concepție regizorală”
Călinescu, cronică în revista Teatrul, aprilie, 1980). (N. Barbu, Semnul cumpenei. Patru decenii de istorie
3 Într-o foarte elaborată cronică la montarea din a Teatrului Național „Vasile Alecsandri” Iași 1942
1997 a lui Cristian Hadji-Culea (Teatru Mic), Alice – 1984, prefață de Florin Faifer, antologie, note și
Georgescu îl apropia pe Protasov de Serebreakov, indice de nume de Sorina Bălănescu, Editura Artes,
profesorul savant „care nu luminează pe nimeni” Iași, 2010, p. 572) Despre Vitcu, Alexandru Călinescu
din Unchiul Vanea („Protasov, o variantă pozitivistă observa că e „de o remarcabilă sobrietate în rolul
a lui Serebreakov”, în articolul „Gorki văzut prin derutatului și derutantului Protasov” (Al.Călinescu,
Cehov”, pe bibloteca-digitală.ro/ reviste). revista Teatrul, aprilie, 1980)
materiale chimic-industriale preconizată de mult suicid în dramaturgia lui Gorki din lucrarea de
mai întreprinzătorul Troșin). Este distrat (scenele față) și element înlocuitor al nelipsitului doctor
cu galoșii purtați ca pantofi, încurcăturile în fața din teatrul cehovian care, aici, apare doar într-o
văduvei adoratoare, naivitatea strigătoare la cer secvență de final. Are doar câteva replici de
de a-și împinge soția în brațele prietenului) din scurtă întindere din care aflăm că a fost bătut
cauza faptului că e absorbit în meditații de tip măr de mulțimea revoltată.
profesional, sau utilizează știința tocmai pentru Gorki pare că se proiectează destul de
a-și justifica slăbiciunile umane? mult în acest personaj cald și totuși acid, ce a
Faptul că Gorki refuză să traseze tranșant cunoscut suferința încă de mic. Rămas orfan de
liniile personajului este, bineînțeles, semn de la o vârstă timpurie, a fost crescut de o mătușă,
dramaturgie la nivel înalt. El face astfel ca iar educația pe care o are (surprinzătoare
Protasov să rămână un personaj deschis, lăsând referința sa la Hamlet, în Actul III) se datorează,
posibilitatea regizorului și actorului interpret prioritar, propriilor eforturi și, probabil, unei
de a-i găsi noi și noi „întrebuințări”. Protasov pasiuni reale manifestată pentru profesie. E
poate fi oricând tratat ca personaj comic, un un om puternic, o demonstrează fermitatea
fel de „profesor trăsnit” al timpului său, dar cu care stopează asaltul primitiv al lui Egor,
și, diametral opus, ca un observator atent și dar și observația fizio-psihologică a pictorului
viclean al omenescului, al relațiilor dintre Vaghin: „Te-am admirat... Aveai o expresie!” și
oameni, perfect lucid, mereu conștient de ceea „Deasupra ochilor ai o cută, care-ți dă un aer
ce se întâmplă în jurul său. După cum poate fi dârz... E foarte expresivă cuta aceea”. Are o
asumat și strict ...științific, savant indiferent la părere mai mult decât rezervată asupra nobleții
măruntele întâmplări ale unei lumi la care se naturii umane și se declară sceptic în privința
raportează doar macro... scenariului umanist solar pe care îl construiește
O altă meserie precisă (și probabil foarte Luiza: „Și secăturile astea sunt copiii soarelui?”,
rară în istoria teatrului universal) o are Cepurnoi: întreabă el ironic după atât de tensionatul și
veterinar. E o profesie provocatoare, să admitem, degradantul conflict cu bețivii actului II.
de vreme ce presupune trasee dificile de la E hazardat să credem că Vaghin trăiește
grajd la salon, la ființă animală la ființă umană, exclusiv din ceea ce câștigă ca pictor. Pe de altă
de la discuții despre vite gestante la discuții parte, pictura e mai mult decât un hobby, pentru
despre sensul vieții. Pretendentul la inima Lizei elitistul amic al lui Protasov și aspirant la inima
este, social vorbind, un personaj de tranzit: soției acestuia. Are un atelier, vehiculează teorii
el nu e nici intelectual, în sensul deplin al estetice, e de părere că arta nu este pentru cei
termenului – deși, frecvent, se comportă ca și mulți („Dintotdeauna arta e accesibilă numai
cum ar fi unul, nici încadrabil în câmpul proletar. unui număr mic de inițiați... asta-i mândria
Atenți la acest aspect, unii regizori păstrează în ei” sau „Ce-mi pasă mie de oameni! Eu vreau
Cepurnoi o neșlefuire foarte atent gestionată, un să-mi cânt în gura mare cântecul meu, de unul
fel de complexă delicatețe a rafinărilor amânate5. singur și numai pentru mine”6); sensibilitatea i
Efectul comic pe care i-l imprimă la nivel de limbaj se întrezărește arareori, ca și cum s-ar jena de ea
autorul se dovedește a fi o capcană periculoasă. și ar ascunde-o în spatele unui cinism subțire.
E neprofitabil să vezi în Cepurnoi un clovn sau Mai degrabă pragmatic și atent la
un entertainer aciuat în casa Protasovilor. „mersul lucrurilor”, condamnă pe tonuri
Inteligent, ironic și, mai ales, auto-ironic totuși prietenești inadecvarea la real a lui
(i se adresează, din când în când, lui Protasov Protasov. Decizia sa de a-i spune adevărul
cu apelativul „colega”, insinuând apropieri 6 Adolf Shapiro, în spectacolul de la Teatrul Maly,
întru știință), veterinarul lui Gorki se dovedește creează, nu fără ironie, o scenă semnificativă:
a fi un hiper-sensibil. Într-un ins ce are de-a face portarul Roman, căruia la un moment dat
cu animalele, Gorki așază, așadar, un surplus Vaghin îi ceruse să-o pozeze, considerându-i
de poezie umană, contrast seducător ce face chipul „interesant”, privește tabloul; prima sa
din rol o provocare pentru marii actori. Este reacție este un râs grosolan, brutal. Masele și
sinucigașul de serviciu al acestei piese (a se arta par totuși, spune regizorul, incompatibile.
vedea capitolul despre sinucideri și tentative de În secundele care urmează, Roman se așază cu
5 În Copiii soarelui de la Teatrul Maly, Cepurnoi se tabloul în poale și își modifică starea: privește
deplasează cu bicicleta, are unele reacții nepotrivite acum concentrat, uimit, într-un fel de blocaj ce
unei societăți înalte, însă o bunătate „la vedere” și o ne dă de gândit. Poate că Vaghin se înșală, iar
anume stare bonomă ce îl face îndrăgit de toată lumea. arta este accesibilă oricărei ființe umane...

despre sentimentele pe care le are față de soția Ar putea fi găsite argumente pentru
sa menține personajul pe o linie de plutire a vedea în Nazar Avdeevici un Lopahin.
a moralității. Îi simțim o anume concentrare Are, cu certitudine, vocația expansiunii, e un
continuă, ca și cum Vaghin s-ar afla tot timpul întreprinzător și gândește pe termen lung.
în gardă; iese din această stare doar în rarele Protasov i-a vândut cu ceva timp în urmă
momente în care se entuziasmează cu adevărat, casa în care acum stă cu chirie. Nu știm cum
ca în fața acelei imagini cu corabia ce navighează s-a ajuns aici, însă putem să ne imaginăm că
spre soare, sau ca atunci când e prins în utopiile e vorba de acel scenariu cehovian al apusului
frumos declamate de Protasov. Gorki insistă, unei clase sociale, cu îndatorări, cu amenințarea
oarecum ostentativ, pe intrarea lui Vaghin într- ipotecii și cu umilința finală purtată cu o anume
un șablon vizual boem, ca într-un efort de demnitate. Protasov mai deține „o vilișoară și
sintetizare în imaginea acestui pictor a tuturor un petec de pământ” pe care Nazar ar vrea să le
pictorilor burghezi ai Rusiei începutului de cumpere. Plănuiește să ridice acolo o fabrică de
veac. O anume lejeritate comportamentală, sticlă și alte produse chimice. În prezent, știm
un nod la cravată înnodat poetic, inevitabila că mai are o casă de împrumut, ocupându-se
femeie care îi pozează și care îl inspiră, apoi așadar cu cămătăria. Și el, și fiul său, recent
instrumentarul purtat cu sine – sunt ingrediente absolventul de studii comerciale Mișa fac parte
pe care dramaturgul le consideră necesare a fixa din categoria acelor personaje pe care Gorki
o „imagine artistică” a personajului7. doar le schițează. Le aruncă pe „piața” primului
Trebuie să recunoaștem, Vaghin rămâne act, după care aproape le uită. Fiecare apariție
o enigmă. Opiniile sale despre viață și societate a celor doi are un anume grad de artificialitate,
sunt, totuși, prea puține pentru a ni-l oglindi e „condusă” de dramaturg mai degrabă din
într-un mod rezonabil. Elena nu-l iubește ca obligația de a face ceva cu acești eroi de rezervă,
bărbat, însă „ca om, te iubesc serios și adânc”. elemente ce se vor de contrast, dar care plutesc
De ce? Nu rezultă ce știe Elena și nu știm noi, într-un fel de indecizie specific gorkiană.
ce informații suplimentare are ea despre acest Dincolo de unele trăsături generale,
artist din vremea holerei... Nazar (și inutila sa dublură, fiul) nu are nimic
Dacă în Vilegiaturiștii, la final, personajele din ipoteticul farmec și din forța caracterială ale
feminine erau cele care își anunțau plecarea, în lui Lopahin. El nu exercită vreo autoritate, ba,
Copiii soarelui situația se schimbă. Mai întâi, din contra, i se vorbește răstit, tăios și expeditiv.
Cepurnoi, după refuzul ultim al Lizei de a-i În țesătura socială a lumilor lui Gorki, Nazar este
accepta cererea în căsătorie, spune că va pleca micul burghez, un ins foarte atent la prefacerile
în gubernia Moghișiov; o face cu cinismul din jurul său, un speculant lipsit de umanitate.
său obișnuit, anunțându-și astfel intențiile Două stări generale îl domină: voința de
suicidale8. Al doilea personaj care își anunță ascensiune socială și frica. Să ne protejăm liniștea
plecarea, chiar dacă nu foarte convins, este și averea, spune el în scena în care cere urgenta
chiar Vaghin: „M-am și hotărât să plec... deși ferecare a porților, la auzul răscoalei populare.
știu că n-are să-mi treacă”. Tot frica îl face să răspundă precaut bruscărilor
E stranie reacția sau mai bine zis lipsa celor ce încă reprezintă la clasă superioară:
de reacție a artistului Vaghin la aflarea veștii că savantul, medicul veterinar, pictorul. Marele
Cepurnoi, pe care îl simpatiza cu adevărat, s-a său proiect, de a utiliza cunoștințele științifice
sinucis. Gorki o rezumă în descripțiile „abătut” ale lui Protasov în scopuri practice, industriale,
și „posomorât”. Ceva inconsistent plutește în nu este unul vinovat. În fond, e ceva faustian
jurul singurului pictor din această dramaturgie. aici, în sensul revelației ultime a lui Faust, cea
Impresia de personaj incomplet, de schiță de legată de filosofia praxisului, de necesitatea lui
personaj este adeseori pregnantă... „a face”. Doar că Nazar încă nu știe să pună
problema, iar teoreticianul Protasov își permite
7 Timofey Kulyabin cosideră oarecum vestustă luxul de a disprețui „chimia tehnologică”. Nazar
paradigma aceasta a personajului-pictor. În și Mișa sunt stratul de mijloc al societății din
foarte actualizata sa abordare a piesei lui Gorki Copiii soarelui, la fel și avuta văduvă Melania
(2018, Red Torch Theatre), Vaghin are o nouă cea care îi face o altă ofertă lui Protasov, una
profesie: fotograf. științific-erotică: un laborator la pachet cu inima
8 „Moghila” înseamnă „mormânt”, iar ei îndrăgostită. Dar Protasov nu joacă la mize
„gubernia Moghiliov” are sensul de „ținut mari: solicită doar câteva ouă proaspete zilnice
al morții”. pentru experimentele lui cu albulină.
La baza piramidei sociale descrise de rămâne cu gura căscată, neobservat de ceilalți”,
Gorki se află lăcătușul Egor, un al doilea lăcătuș postură din care, un timp, va asculta ceea ce
al acestei dramaturgii, după Cleșci, din Azilul se vorbește. Pe cine reprezintă acest Troșin?
de noapte. Bețivul cu mână de aur – este, ni se Ce linii de tren s-au întretăiat pentru a rezulta
spune, un performer al profesiei sale – își bate insul acesta care vine dinspre nicăieri și nu
nevastă, face crize de demnitate și, în general are nicio destinație precisă? Ce îl leagă de
vorbind, ascunde în sine o violență difuză ce Egor, în afara băuturii și a unor concepții
iese din când în când la suprafață. Tulburările precum „căminul conjugal trebuie să rămână
lui Egor anunță, desigur, starea de fond a unui intangibil”, „nevasta aparține bărbatului ei”,
proletariat confuz și resentimentar care, mai „mă plec înaintea violenței”? Și, mai ales, ce se
repede sau mai târziu, va încerca să răstoarne va alege din el, ce loc ar putea ocupa în viitorul
ordinea dată. Nu fără patetism, Gorki încearcă ce se prefigurează?
să ne convingă că și astfel de oameni pot fi În aceeași lume a lui Egor îl mai găsim
în acea metaforică arcă ce se îndreaptă spre pe Roman, mohorâtul om bun la toate în casa lui
soare. Egor vrea să fie iubit, Egor e om și el, Nazar, plictisit, dar prompt, buimac, însă fidel
Egor are suflet și sensibilitate, iar violența lui celor pe care îi slujește, fără multă minte, dar
conjugală are contururi irizate cu afecțiune. având cuvintele la el. Dacă în Troșin regizorul
Preocupat să identifice lumini ale umanității în poate dezvolta un clovn la nivel de limbaj, în
cele mai adânci surpări omenești, Gorki lasă la cazul lui Roman există premise pentru clovnerii
vedere cusăturile unor replici cu un grad mare acționale, nu neapărat cu efect comic, ba chiar,
de „căutare”: „De mic copil mă jignește toată dimpotrivă, cu accente horror. Seriozitatea sa
lumea”, caută să-și motiveze lăcătușul acțiunile („da’ înfricoșător mai ești”, constată slujnica
brutale; sau „pe mine nu mă iubește nimeni Lușa), dusă la extrem, furnizează neliniște și
și nimeni nu mă înțelege. Nici nevasta nu mă ambiguitate. „Apare Roman cu o bucată mare
iubește... vreau să fiu iubit, dracu să vă ia”. de scândură în mână. El o ridică fără grabă și dă
Ca și în cazul lui Cleșci, nevasta lui cu ea în capul oamenilor, în tăcere, concentrat
Egor se îmbolnăvește și urmează să moară. și calm. (...) Roman îl izbește și Egor cade cu un
Pasivitatea și indiferența lăcătușului din Azilul geamăt. (...) Roman se apropie de Troșin, care
de noapte sunt, însă, înlocuite aici de disperare șade pe jos, lângă Egor. Roman mormăie ceva,
și dorință sinceră de a o salva. De la Cleșci la îl zgâlțâie și-l lovește pe Troșin cu scândura”.
Egor este, din acest punct de vedere, o evoluție Departe de a fi un instrument al dreptății,
indiscutabilă. Roman e, totuși, un bun executant. E posibil să
În compania lui Egor, Gorki plasează asistăm aici la declanșarea unui mecanism al
un personaj comic-grotesc, Iacov Troșin. monstruosului ce nu se va mai opri.
Sublocotenent, fost subșef de gară, sub influența Femeile din Copiii soarelui nu sunt
alcoolului, Troșin pare ferecat în temnițele fără foarte relevante pentru o perspectivă de natură
de ieșire ale acestui „sub”. Se recomandă demn socială. Liza, Elena și Melania nu muncesc, iar
prin tragedia de care a avut parte – soția și despre Avdotia, soția lui Egor, nu știm cu ce se
copilul călcați de tren, vorbește pompos și ocupă. Mai înregistrăm la birourile de evidență
fără noimă, clovn lingvistic în care coexistă un a populației gorkiene două fete în casă și o
Epihodov cehovian și un Osric shakespearean9. dădacă bătrână și tiranică, dar pragmatică și
E greu de spus ce misiuni a intenționat Gorki realistă, Antonovna.
să-i atribuie acestui vagabond cu pantofi și
expresii franțuzești la purtător, „om cu carte, Stratul erotic. Eros
inimos”, victimă a violenței nevestei lui Egor
care îl lovește cu un spălător peste față. Poate fi
sau triumful văduviei?
un simplu personaj de culoare, deși intervențiile
Senzualităților din Vilegiaturiștii Gorki
sale, puține la număr, estompează contribuția
le contrapune aici un erotism destul de plat,
reală la configurarea vreunei atmosfere, la
bătrânicios și lipsit de pasiuni reale. E ceva
fel cum poate fi un observator, un spion, un
bolnăvicios, schematic și lipsit de vitalitate
supraveghetor al scenei. Iată prima apariție a
în modul în care se iubesc oamenii în Copiii
vocalului și totuși discretului Troșin, descrisă
soarelui. Singurele urme de pasiune le găsim
didascalic: „Iacov Troșin se apropie de terasă și
doar la Fima, însă și acolo disponibilitatea
9 A se vedea capitolul din De la Shakespeare la Cehov. pentru iubire este trecută prin site financiare,
Hamlet în livada de vișini, Editura Junimea, Iași, 2018.

prin calcule și strategii ce devalorizează actul relație dintre Egor și Avdotia. Lăcătușul își bate
pur erotic. nevasta cu regularitate, aceasta, la rândul ei, îi
Gorki încearcă să construiască două cârpește pe musafirii soțului ei care, în ciuda
triunghiuri amoroase. Primul îl conține pe a tot ce se întâmplă, o iubește cu îndârjire.
Protasov, pe Elena, soția lui, și pe pictorul Moartea soției are efecte majore asupra unui
Vaghin. Chimistul iubește mai mult știința decât Egor vulnerabilizat și dezlănțuit.
pe Elena, pe care o neglijează, Vaghin susține că Cum spuneam, purtătorul de cuvânt al
este îndrăgostit de Elena, deși comportamentul erotismului este Fima, curtată de Nazar, de fiul
lui nu oferă valoroase indicii în acest sens, iar acestuia, de subcomisari, tineri înstăriți, bătrâni
Elena nu pare să iubească pe nici unul dintre libidinoși și așa mai departe. Fima își negociază
cei doi bărbați. cu multă atenție viitorul și vede în Melania,
Cel de-al doilea triunghi îi are pe văduva milionară, un model interesant. Gorki o
Protasov, pe Elena și pe Melania, cea din urmă scoate din joc la finele actului III, aducându-o în
furnizând mai degrabă o caricatură de erotism, locul ei pe Lușa, cea care va stârni interesul lui
exploatată comic de cele mai multe dintre Roman la începutul actului IV.
montările pe Copiii soarelui. Nimeni nu iubește cu adevărat pe
Ce e uimitor în cele două triunghiuri nu nimeni, e o altă posibilă interpretare, însă
e intensitatea sentimentelor, ci un exhibiționism gravitatea acestei stări de fapt e prea mare
al stărilor emoționale ce duce la mărturisiri pentru ca Protasov și ceilalți să o recunoască.
jenante, la false lovituri de teatru și la o toleranță Să recunoască faptul că au ajuns într-o fază în
aflată, paradoxal, la limita perversității. Astfel, care sentimentul acesta nu mai e posibil. Știința,
Vaghin îi mărturisește lui Protasov că este economicul, arta, trauma, boala, moartea... fac
îndrăgostit de soția sa, Protasov nu doar că nu e din eros o inutilitate sau un lux pe care nu ți-l
tulburat, dar se arată înțelegător, Elena preferă mai permiți cu adevărat.
o zonă a ambiguităților în care totul e posibil,
Melania i se confesează rivalei, adică Elenei, Boală și morbiditate. Psiholera.
că îi iubește soțul, Elena nu e nici pe departe
scandalizată, ci se oferă să medieze cumva
Liza, monstruozitatea angelicului...
posibila relație adulterină, Protasov nu are timp
Este suspectă inflația de văduvi din
de asemenea complicații și își roagă soția să le
Copiii soarelui: Nazar este văduv, o afirmă chiar
rezolve ea.
el într-un asalt asupra Fimei, Iacov Troșin e
Gorki nu se mulțumește, însă, cu acest
și el văduv, nevasta i-a murit călcată de tren.
labirint ce amintește până la un punct de
Egor rămâne văduv în prezentul piesei, iar
hățișurile amoroase din comediile clasice. O
Roman este deja înscris în acest straniu club
nouă relație de iubire se dezvoltă sub ochii
al văduviei. De partea cealaltă, înregistrăm o
noștri, cea între Cepurnoi și Liza, fără a ajunge,
singură văduvă oficial declarată, Melania, și o
însă, la vreun nivel de împlinire, ci blocată
amenințare: Egor îi spune Elenei că o va lăsa
în teorie, în declarații și respingeri. Ipotetica
văduvă. La ce ar trebui să fim atenți în această
dragoste între cei doi seamănă cu pasiunea
discuție despre văduvie? La disponibilitatea
cumpătată pe care ar putea-o dezvolta un
civilă a masculinității sau, poate, la gradul
mirean pentru o maică de la mănăstirea la care
ridicat de mortalitate feminină? Sunt toate
merge duminică pentru a asculta liturghia.
aceste văduvii recente? Cât timp a trecut de la
E atâta precauție dramaturgică de a desena
moartea generalului? Au cumva legătură aceste
liniile unui iubiri pure, încât aproape că iubirea
morți cu holera ce bântuie împrejurimile? Este
respectivă nu mai merită să fie numită așa. Liza
această lume una adânc îndoliată? E o formulă
își respinge pretendentul, apoi regretă, însă e
interpretativă care ar putea redeschide cazul
prea târziu, pentru că respinsul s-a spânzurat
Copiilor soarelui și care ar putea explica deficitul
între timp. E o situație ce amintește oarecum
de erotism din atmosfera întregii piese.
de relația Irina – Tuzenbah, din Trei surori. Ea
Boala și moartea sunt pur și simplu prea
nu îl iubește și, înainte de duelul din Actul IV,
frecvent invocate de Gorki pentru a nu fi luate
i-o spune, nu fără o anume cruzime; Tuzenbah,
în serios în exercițiile hermeneutice pe piesa
sensibilul baron, nu se sinucide, însă se oferă
scrisă în detenție, asta chiar dacă, paradoxal,
drept țintă în duelul cu Solionîi și moare. Irina
par tratate oarecum razant, nedevenind în nici
regretă, desigur, dar este din nou prea târziu.
unul din cele patru acte teme majore. Și boala,
Mult mai vie ni se arată a fi sonora
și moartea rămân continuu într-un registru al pe gât îi curge sânge, deodată își ridică fruntea
secundariatului, având însă potențial suficient spre cer... îi văd ochi tulburi, gura deschisă și
de mare pentru a construi un spectacol plecând dinții înroșiți de sânge... capul îi cade pe nisip
tocmai de la ele. Să nu uităm – cum uită mulți cu fața în jos... da, cu fața în jos...”.
dintre regizorii ce montează Copiii soarelui – de Liza pare, așadar, că a participat la acea
cadrul general în care își situează dramaturgul Duminică însângerată de la care, la scrierea
„scenele” (subtitlul piesei procedeu cehovian ce piesei, trecuse atât de puțin timp. Trauma ei,
mută accentul de pe spunerea și derularea unei dacă este să validăm acest scenariu, este una
povești pe flash-urile aproape cinematografic recentă ceea ce contrazice, totuși, modul de
decupate dintr-o lume): o comunitate asupra descriere a acelor întâmplări la care personajul a
căreia, de nicăieri, pe nepusă masă, a izbucnit asistat. Nimeni și nimic altceva din Copiii soarelui
holera. nu mai face aluzie la acest eveniment, ca și cum
Cei mai mulți dintre comentatorii întâmplările acestea s-au petrecut demult. Liza
textului gorkian fac trimitere la un episod ne apare mai degrabă ca un personaj din viitor,
din istoria Rusiei, din anii 60 ai secolului XIX, ca și cum de la Duminica însângerată au trecut
cu o epidemie reală de holeră. Ei insistă pe ani buni, ca și cum Gorki îi imaginează viața
faptul că Gorki plasează acțiunea în trecut, oamenilor nu din contemporanitatea lui, ci din
transmutând problematica socială a începutului viitorul lui. Obsesia pentru roșu are și valoarea
de secol XX cu aproape cincizeci de ani înainte. unei viziuni: viziunea acelui Octombrie roșu ce
E o interpretare, să recunoaștem, destul de avea să vină în 191710.
alambicată, cu intersecții de temporalitate ce nu Trecând peste aceste chestiuni de
au o miza spectacologică reală și care alterează datare, rămân deschise alte întrebări: ce a
logica internă a scenariului. căutat sensibila, vulnerabila, de toți ocrotita
Mult mai plauzibil, astăzi, este să Liza la un astfel de eveniment? Se afla acolo din
gândim proiectul gorkian ca unul plasat în întâmplare sau premeditat? De ce nu vorbesc
viitorul redactării lui. Sunt câteva elemente care ceilalți din casă despre asta, ca și cum e un
acreditează ideea plasării prezentului piesei subiect tabu despre care s-a decis să se păstreze
în posteritatea unui importante turbulențe tăcerea? Și mai problematică e atitudinea ei în
sociale. Comportamentul Lizei, sora bolnavă raport cu vinovăția sau eroismul celor implicați;
a lui Protasov, este un astfel de element. Liza cum se plasează Liza, politic vorbind, față de
e alergică la roșu, iar insistența cu care ea acea întâmplare? Ea pare să rețină doar datele
și celelalte personaje vorbesc despre această de fond ale cruzimii, ale violenței și brutalității
alergie dă de gândit. Haina roșie a unui mujic, descătușate, fără să emită vreo judecată de
cravata roșie a veterinarului toate acestea valoare în legătură cu conținutul conflictului
stârnesc panica în Liza. Pe de altă parte, una propriu-zis.
din sursele vulnerabilității personajului este E dificil de înțeles ce vrea Gorki să
localizată într-un eveniment sângeros de masă ne transmită cu acest personaj cu idei puține
la care Liza a participat. Trauma ei se fundează, și fixe, care repetă exasperant că nimic nu
așadar, într-o întâmplare de mari proporții este mai nociv decât însăși viața, că viața se
în care a asistat la atrocități cumplite și din rezumă la vulgaritate și ură, că e „plină de
care a păstrat oroarea pentru roșu, asociată, murdărie, de sălbăticie, de cruzime fără rost”
desigur, cu sângele. Iată câteva pasaje relevante etc. Hipersensibilă, Liza a dezvoltat o bizară
despre prezența trecută a Lizei într-un context frică de a fi, frică ce va culmina, spre finalul
sângeros: „Lăcătușul ăsta... îmi provoacă un piesei, cu nebunia și tentativa ei de a se sinucide.
sentiment de spaimă. E atât de... întunecat... te E adevărat, pe fondul unui acut sentiment
privește cu ochii lui holbați de parcă ar fi veșnic de vinovăția pentru moartea celui pe care l-a
jignit... Mi se pare că i-am mai văzut cândva respins cu atâta îndârjire: bunul veterinar ce o
ochii ăștia... atunci, în mulțime”; „Când aud curta cu asiduitate terapeutică.
vorbe violente, aspre, când văd ceva roșu, atunci Opinia celorlalți este destul de clară,
în sufletul meu se redeșteaptă spaima și jalea, și însă nu lămurește prea mult originile profunde
imediat îmi apare înaintea ochilor acea mulțime ale bolii: Liza, au conchis ei, suferă de nervi.
dezlănțuită, întunecată, fețe însângerate, iar pe Vaghin îi recomandă să picteze, „culorile îți
nisip, băltoace de sânge cald și roșu...”; „și la 10 Nu dețin informații care să ateste că Gorki ar fi
picioarele mele – tânărul acela cu capul spart... revenit, după 1917, asupra piesei, actualizând-o/
care încearcă să se târască undeva; pe obraz și adaptând-o la noile realități istorice.

liniștesc nervii”, iar Protasov, fratele mai mare, neobișnuită. Se apropie încet, cu un mers grav
confirmă și el această ipoteză: „Liza, pentru și solemn; pe față i-a încremenit un zâmbet
că se pregătește o furtună, s-a lăsat zăpușeala vag și misterios”, apoi „începe să fredoneze o
și probabil de aceea nervii tăi...”11. Dădaca, în melodie ciudată și tristă”12.
schimb, e de altă părere: ea crede că Liza suferă Indiferent de cum răspundem sau
de „boala cea rea”, veche denumire pentru rezolvăm aceste dificultăți de diagnoză,
epilepsie. Scenariul acesta lasă deschise felurite un lucru e cert: Liza aduce cu sine boala,
speculații despre un posibil fond ereditar prezența ei, aparent pură și angelică, anunță
maladiv de care, poate, nu e străin nici Protasov. infestarea unei lumi. În paralel cu boala Lizei,
În definitiv, de ce nu are acesta copii? De unde o altă boală intervine: holera, amenințare la
frica Lizei de măritiș și procreație? Poate tocmai început îndepărtată, apoi, progresiv, vecinătate
din teama de nu prolifera boala... Criza fizică din iminentă, însă în același timp – și aici Gorki e
actul IV seamănă, într-adevăr, cu manifestările magistral – mitologie. Holera în Copiii soarelui
epilepsiei, însă Gorki nu se mulțumește cu nu e nicidecum o certitudine. E mai degrabă o
acest diagnostic pe care îl consideră, probabil, spaimă deghizată în holeră, sau o stare generală
rudimentar. El îi creează Lizei alura unei de spirit despre care unii cred că ar avea
Ofelii înnebunită de durere, împietrită apoi legătură cu simptomatologia holerei. Desigur,
în putreziciunea morbidă a unui lirism ilogic, Egor e convins că nevasta îi e bolnavă de holeră,
soluție shakespeareană transplantată în lumea Melania anunță triumfătoare că un vecin s-a
rusească de la începutul secolului XX. Iată îmbolnăvit de holeră, Fima își face bagajul și
pasajele ofelizării: „Liza iese pe terasă. Poartă pleacă aflând că în curtea lor există un caz de
o rochie albă și are pieptănătura frumoasă, holeră și așa mai departe. În schimb, Elena nu
11 Cornelia Gheorghiu, actrița interpretă a Lizei din ezită, scandalizând pe toată lumea, să intre
spectacolul de la Naționalul ieșean (regia Sorina în contact cu un presupus bolnav de holeră,
Mirea, 1980), validează opiniile lui Protasov și iar mulțimea ciomăgește doctorii acuzându-i
Vaghin, abordând personajul (și) din acest unghi, al că, din lipsă de clientelă, au pus la cale
unei boli de natură psihică. Pentru aceasta, actrița această farsă. O cumplită îndoială traversează
ieșeană face chiar un studiu la Spitalul Socola din Iași, comunitatea, înfierbântând spiritele dar făcând
urmărind, pe parcursul a mai multe zile activitățile din posibilitatea morții una neliniștitoare...
fizice și manifestările psihice ale unor paciente 5 mai 2020. Întreaga planetă e în stare de
diagnosticate cu boli similare Lizei. (Relatarea
lockdown din pricina unei pandemii virusologice.
completă în Călin Ciobotari, Cornelia Gheorghiu, între
Ciocârlia și Sarah Bernhardt, Editura Junimea, Iași, Guvernele au impus măsuri drastice de izolare,
2010, p.87). În montarea de la Bulandra, din 1961, carantină și alte restricții care îngrădesc activități
Liza era interpretată de Clody Bertola, care, cel puțin dintre cele mai banale. În toată lumea au loc proteste,
pentru B.Elvin, este o dezamăgire, fiind condusă valuri de revoltă sunt cu greu ținute sub control. Tot
greșit spre o zonă non-gorkiană (B.Ervin, cronică în mai mult își fac loc îndoiala, scenariile conspiraționiste
revista Teatrul, februarie 1962. Interesantă această și negarea existenței reale a vreunui pericol. Invenția
preocupare a criticilor români din trecut de a regăsi nu ar mai fi acum a medicilor, ca în cazul holerei din
în spectacol propriile așteptări/ viziuni/ interpretări Copiii soarelui, ci a unor grupuri de macro-interese
personale. Probabil în cele din urmă B. Elvin a avut economice ce au ca scop o rearanjare a polilor de
motive de satisfacție, căci Clody Bertola, din diferite
putere financiară. Suspiciunea e pretutindeni...
motive, a ieșit din proiectul de la Bulandra, locul ei
fiind luat de Lucia Mara, căreia îi iese o altă Liză, Tocmai suspiciunea este principalul
mult mai pe placul criticilor: „Privirea tristă a actriței, efect al unor situații precum cea descrisă de
gesturile reținute, frânte, au arătat sufletul chinuit Gorki. Nu putem ignora, cel puțin din actul
și zbuciumat al eroinei (...) Ea trece cu pași mici, al doilea, când poliția ia deja primele măsuri
strângându-și, cu un gest grăitor, șalul pe umeri și de prevenție a holerei (înlăturarea gunoiului
căutând de fiecare dată un punct de sprijin” (I.P., menajer și industrial), starea aceasta specială
revista Teatrul, aprilie, 1963). În 1982, Anca Ovanez ce ar trebui să contribuie la atmosfera generală:
punea în scenă Copiii soarelui, la Teatrul Nottara, neîncrederea. „Ai buzele fierbinți”, constată Liza
construind în mare parte spectacolul pe o Liza
(Elena Bog) scoasă din arealul nebuniei și dusă în 12 În piesă mai există o referință la Hamlet, făcută, în
cel al tragicului pur (a se vedea cronica lui Ilie Rusu, trecere și fără vreo justificare precisă, de Cepurnoi.
revista Teatrul, martie, 1982. Tot în cheie tragică e În primă fază, ea are mai degrabă un sens comic
interpretată Liza în spectacolul din 1983, Satu Mare, – Hamlet a ajuns pe mâna veterinarilor - , însă, în
regia Kovacs Adam (a se vedea cronica semnată de fapt, indică o zonă de intensă dezbatere lăuntrică a
Alice Georgescu, revista Teatrul, mai, 1983). personajului.
după ce Elena o sărută, iar acest enunț aparent în Liza un monstru, însă la fel de adevărat este
neimportant declanșează inevitabila întrebare: că Gorki nu mai deține controlul asupra evoluției
nu cumva Elena a luat holera în vizita ei bravă și personajelor sale de-a lungul istoriei. E o greșeală
inconștientă la muribunda soție a lui Egor? să crezi că relația cu textul clasic e unilaterală, că,
Omenirea ascultă uimită vorbele lui Donald mereu, de aici, din acest prezent, cineva se îndreaptă
Trump, președintele Statelor Unite ale Americii către acel trecut bine stabilit (1905, în cazul de față),
care, într-o conferință de presă, cu multă seriozitate unde deschide un fel de cutie misterioasă, în care,
opinează că o posibilă soluție împotriva corona- frumos împachetați, așteaptă Protasov, Elena și toți
virusului ar fi îngurgitarea de dezinfectant. La scurt ceilalți, precum niște frumoase din pădurea adormită
timp, se anunță că nu puțini americani au ajuns a teatrului universal trezite la viață de sărutul
la spital după ce au consumat soluții de acest fel. unui regizor galant și animat de cele mai bune
În lumea amenințată de holeră din Copiii soarelui, intenții. Frecvent, la cursurile de Spectacologie de la
Protasov constată uimit că jupâneasa cea nouă Facultatea ieșeană de Teatru, întâmpin prejudecata
consumă pe furiș săpun („jupâneasa noastră cea acestui „drum înapoi” pe care regizorul/ interpretul
nouă are de gând să mănânce săpun... (...) a rupt trebuie să îl facă atunci când parcurge textul clasic.
hârtia a ascuns-o în buzunar și apoi a început să E dificil să explici lecțiile lui Peter Brook, dar și ale
lingă săpunul”), cu scopul evident de a lua o măsură altora, care au avut revelația „drumului în lateral”,
în plus împotriva bolii. a căutării în propriu-ți timp a unor personaje numite
Dacă piesa aceasta nu este atât despre Protasov, Elena, Liza. Sunt ele posibile, și-au păstrat
luptă de clasă, cât despre boală, boală în multiplele termenul de garanție existențială, ori au dispărut
ei forme: fizică, psihică, reală, închipuită? Pentru pentru totdeauna, iar ceea ce facem noi nu este
că așa cum holera ar putea să fie o pistă falsă, tot altceva decât o revizitare a unui muzeu vetust?!
așa cele douăzeci-treizeci de replici în care Liza De aici, din secolul meu învăluit în pandemii
își exprimă frica de viață și își flutură victorioasă și derută, îmi imaginez finalul piesei în sunete de
suferința ar putea fi pretextul prin care un om ambulanță. Sau în sunetele unei mașini de poliție
slab, lipsit de calități, încearcă să ocupe centrul care vine să verifice cine a sunat aiurea la 112...
interesului și să câștige atenția celorlalți. Dacă
Liza e unul din acei bolnavi închipuiți pe care Soarele din cea mai ne-gorkiană
ni-i livrează comedia clasică? Dacă toată această
construcție e una pur imaginativă, un eșafodaj
piesă a lui Gorki
făcut pentru a susține eforturile prin care un
E posibil, cum spuneam deja, ca
personaj se livrează ca interesant celorlalți? Dacă
solaritatea să i se fi impus simbolic lui Gorki
Liza, departe de a fi îngerul alb ce traversează
în perioada de detenție în care a lucrat la piesă,
volatil odăile și grădina casei lui Nazar, este,
dramaturgul transferând ceea ce îi lipsea în viața
în fapt, întruchiparea ticăloșiei, a manipulării
de zi cu zi, soarele, într-o lume ficțională căreia
și a cinismului extrem? E suficient să recitești
îi căuta un sens. Dincolo de această speculație,
dialogurile ei cu nu lipsitul de candoare
Gorki se înscrie într-o tradiție a simbolului
Cepurnoi, pentru a înțelege că un astfel de
teatral, tradiție cultivată în spațiul european de
scenariu e posibil: o voluptate a torturii, o
dramaturgi precum Cehov, Ibsen, Materlinck.
activare poetică a monstruozității, culminând cu
Nu este o notă dominantă a lui Gorki acest tip
delectarea deghizată în teatrală disperare a veștii
de pariu pe un personaj-metaforă, Copiii soarelui
că ...victima a murit. E ceva profund antipatic
fiind singura sa piesă atât de îndatorată unui
în această Liza, cu lamentourile ei nesfârșite,
simbol dominant. Tocmai de aceea, piesa scrisă
cu prețiozitățile ei virginale și cu ofeli-smele ce
la începutul anului 1905 ocupă un loc special
miros de la depărtare a partitură prost jucată.
într-o dramaturgie al cărei realism nu poate fi
N-am întâlnit în montările pe Copiii
pus la îndoială. Altfel spus, cred că avem de-a
soarelui pe care le-am studiat până acum astfel de
face cu cel mai ne-gorkian text teatral al lui
tratări ale personajului. Este exasperantă revenirea
Gorki, construit cu mijloace la care autorul lui
regizorilor la aceleași banale soluții, la aceleași
nu va reveni.
distribuții previzibile cu actrițe-zână în roluri de
Lumile lui Gorki nu au o relație specială
personaj-zână. Nimic nu mi se pare mai nociv decât
cu soarele ci, mai degrabă, cu absența lui. În
eterna pliere a spectacolului pe ceea ce pare a fi sensul
Vilegiaturiștii, toate cele patru acte se desfășoară
prim al textului clasic, oglindire unor suprafețe
în plină înserare, în Azilul de noapte, nimic nu
și satisfacția unor rezolvări „în cheia autorului”.
este mai străin acelor oameni ai penumbrei
Da, probabil Gorki nu a văzut și nu a vrut să vadă

decât lumina solară, în Micii burghezi poate din Strigoii lui Ibsen (1881), piesă mult prea
doar Percihin, vânzătorul de păsări, să-și poată controversată în epocă pentru ca Gorki să n-o
permite luxul de a medita la asemenea „fleacuri” fi citit sau să n-o vi văzut montată. Și Osvald
etc. Situația este similară în Copiii soarelui, în este un „copil al soarelui” sau, mai bine zis, se
această casă întunecoasă (indicație didascalică, dorește a fi un astfel de copil al soarelui. Cele
reluată ulterior într-o replică a lui Protasov), în opt recurențe ale cuvântului „soare” din finalul
care un savant dubios caută substanța vie, sora acestei tragedii moderne, Strigoii, îi asigură lui
lui înnebunește sub ochii noștri, iar soția poartă Ibsen dreptul de întâietate în folosirea acestui
interminabile conversații cu un pictor cinic. simbol, cu cât mai mult cu cât îl regăsim,
Atent, Gorki își pregătește simbolul e drept, diluat, în piesei precum Peer Gynt,
confecționându-i contraste, astfel încât efectul Femeia mării (splendoarea „fiordului scăldat în
să fie cât mai puternic: întunecimea casei, soare”) și, mai ales, Constructorul Solness, unde
înserarea Actului II (cel în care e lansată teoria dramaturgul norvegian reușește să facă din
copiilor soarelui) și ziua mohorâtă a Actului soare un personaj fără să-l numească, ci doar
III), pesimismul ne-negociabil al unor personaje insinuându-l ca orizont posibil al lui Solness.
(Vaghin: „Suntem singuri în haosul întunecat al Putem vorbi în Copiii soarelui de o
vieții”), minți întunecate de nebunie (Protasov dramaturgie a solarității? De nenumărate ori
despre Liza: „ea privește totul prin prisma ei personajele invocă lumina, soarele, viața, însă,
întunecată de om bolnav), imaginile sumbre pe în același timp, Gorki introduce și celelalte
care Lisa însăși le produce („toate gândurile și sensuri ale solarului: soarele ce orbește,
sentimentele voastre sunt ca niște flori într-o soarele ce arde, soarele care, pe măsură ce
pădure întunecoasă, năpădită de putregai”), va fi mai puternic, va prolifera holera, boala,
beznele ignoranței (perspectivă gnoseologică putreziciunea gunoaielor din curtea casei în
formulată de Protasov: „bezna nedumeririlor care Protasov caută izvorul vieții.
noastre” – sunt tot atâtea pregătiri ale terenului Soarele are tot atâta consistență câtă
menite să asigure strălucirea soluției-metaforă are Moscova, în evadările imaginate ale celor
a unui soare ce poate fi, deopotrivă, o lume mai trei surori către orașul luminos, palpitând de
bună, revoluția, dar și moartea ca sfârșit izbăvitor. viață, în care nu vor mai ajung niciodată.
Prima referire explicită la soare o face „Soarele-i un ochi aprins, sălbatec/ Arde cu
Melania, văduva nu foarte bogată în duh ce privirea-i în tăcere...” este ultima referință la
gravitează în jurul singurului soare pe care îl soare, una pe care, din abisurile nebuniei, o
(re)cunoaște: Protasov. „Trăiești trăiești, așa de face Liza, subliniind intrarea în insolvență a
parcă ai dormi... și pe neașteptate îți dă cineva acestui ideal. Îi lăsăm în urmă pe Protasov, Liza,
un brânci, tu deschizi ochii și afară e dimineață, Vaghin, Roman, Egor... Privim peste umăr,
soare – în prima clipă nu vezi nimic, te orbește îi vedem înconjurați de ziduri, de holeră și
lumina (...) Parc-ai fi în zorii zilei, după slujba de imposibilitatea de a deveni altceva decât
Învierii” – revelația aceasta o are Melania după sunt și nu vedem în ei decât copiii unui astru
cele câteva minute în care savantul îi vorbește și steril care, vorbea Unchiului Vanea, nu mai
o ascultă vorbind. Trimiterea la „soare” nu este luminează pe nimeni13.
întâmplătoare, ci pregătește dezvoltările din
13 Este cheia în care îndrăznește Sorina Mirea să abordeze
actul următor, declanșate de viziunea Elenei:
piesa, bulversând și revoltându-și contemporanii ce aveau
o corabie ce plutește pe nemărginiri de ape, alte așteptări de la Gorki. În loc să insiste pe mesajul
cu oameni „care stau în picioare și au cu toții luminos al piesei, cum și-ar fi dorit, bunăoară, criticul ieșean
chipuri deschise, curajoase... și zâmbesc cu N.Barbu, tânăra regizoare ducea totul „sub zodia grotescului
mândrie, privind departe în zare (...) pe calea și a închiderii perspectivelor umaniste (...). Timp de trei ore,
către țelul lor”. Impresionat de imagine, Vaghin suportăm un plafon de rețea ca o plasă de pescari, pentru ca,
promite un tablou pe această temă, iar Protasov în final, acesta să coboare peste copiii soarelui, acoperindu-i
propune ca viitoarea lucrare să se numească contribuind la secționarea maniheică a personajelor, care
„Spre soare”, mai ales că musai, crede el, „cala devin exponenții a două lumi inexorabil despărțite, fără
corabiei este luminată de soare”: putință de comunicare. Este un final sortit să înlăture orice
perspectivă, orice sens pozitiv al viziunii” (N.Barbu, op.cit.,
Gorki e parțial original atunci când
p.573) În contrapartidă, Alexandru Călinescu identifică
optează pentru formula „copiii soarelui”. În în spectacol o dimensiune profund umană, concentrată
lumea teatrală a Europei, o replică traversa în protestul împotriva violenței inițiat de regizoare prin
deja obsesiv scenele: „Dă-mi soarele, mamă!”. intermediul personajului Liza. (vezi Al. Călinescu, revista
Îi aparținea lui Osvald, personajul central Teatrul, aprilie, 1980)
Un interes aparte îl suscită cuvântul în orice secvență istorică. Pescărușii, rațele sălbatice,
„copiii” din sintagma „copiii soarelui”, mai pelicanii sunt, din nou, simboluri dificil de confiscat
ales în universul rus în care, o spuneam și cu politic. Gorki, în schimb, aduce în peisaj oameni
alte ocazii, nevoia de revendicare dintr-un tată/ și atitudini, riscând o ieșire din sfera generalului
tătuc/ părinte este considerabilă. Dincolo de înspre cea a particularului. Simbolul soarelui și
metaforă, e aici implicată și căutarea unei filiații al corabiei care înaintează spre soare se potrivea
de împrumut la care recurg copiii generalului. Ei de minune profilului cultural al următoarelor opt
se comportă ca și cum absența tatălui – simptom decenii de la scriere piesei. Astăzi, însă, termenul de
frecvent întâlnit în dramaturgia rusă, de la Cehov valabilitate al unor astfel de proiecții vizuale pare
citire – ar plasa personajele într-o dezolantă că a expirat. Desigur, pentru inocenți, nostalgici
stare de orfelini. Și Protasov, și Liza sunt, nu o sau pentru cititori ai altor culturi (cea asiatică, spre
dată, de o infantilism cras. Atitudinea Dădacei exemplu!), metaforele din Copiii soarelui continuă
– singurul adult „din cameră” – este relevantă să rămână funcționale. O altă „salvare” este cheia
din acest punct de vedere. Iată cum noțiunea de parodică de tratare regizorală, însă și această soluție
„orfan” își lărgește arealul conotativ acoperind este supusă riscului unilateralității; nu poți parodia
nu doar personaje-copil, ci și personaje-adult. un soare și o corabie în spațiul românesc, atunci
În aceeași situație, de orfane, se află și cele trei când montezi o piesă scrisă de prietenul lui Lenin,
surori plus copilul Andrei, unchiul Vanea (fiul decât cu trimitere la o iconografie de tip comunist.
senatorului), Treplev și mulți alții. Toți acești
„orfani” resimt, mai repede sau mai târziu, O lectură shakespeareană
mai acut sau mai lejer, tentația de a-și găsi un
nou reper filial. În cultura rusă, totul devine Deși, după știința mea, o interpretare
și mai complicat, tradiția țaristă făcând din țar shakespeareană a Copiilor soarelui nu a existat
un părinte al poporului, paradigmă continuată până acum, cred că o astfel de lectură nu este cu
de tătucul Lenin, apoi de tătucul Stalin și, azi, totul imposibilă, mai ales că sunt două trimiteri
de acest etern tată numit Vladimir Putin. Într-o cât se poate de „străvezii” pe care le face Gorki
astfel de interpretare, soarele încetează să mai la „colegul” său mai vârstnic: Hamlet, invocat
fie un ideal, devenind un ghid sau un însoțitor, fără vreun motiv anume de Cepurnoi, și scena
o călăuză pricepută ce te asistă în drumul spre ofelică a Lizei din finalul piesei.
ideal. Copiii soarelui ar fi astfel povestea unor Mă surprind, însă, uneori, gândindu-mă
oameni cât se poate de singuri și de debusolați la Protasov ca la un Prospero care a pierdut
care au nevoie de un lider și de un drum pe care controlul asupra insulei sale pentru simplul,
s-o apuce. Cu sau fără corabie... dar îngrijorătorul motiv că nu-i mai iese nicio
Atât descrierea, cât și imaginea propriu-zisă vrajă. Blocat pe această insulă, fără un Ariel
a corabiei ce se îndreaptă spre soare sunt problematice care să-i pună ordine în lucruri, a ajuns sclav al
pentru cititorul/ spectatorul contemporan. Pe de unui zeu al teoriei. Luciri de Caliban se întrevăd
o parte din cauza unui surplus de patetism pe uneori în încruntările lui Egor. Un naufragiu
care societatea pragmatică a prezentului l-ar putea general îi aruncă pe toți ceilalți în această insulă
considera deplasat, pe de altă parte din motive de înconjurată de ...uscat. Nu le mai rămâne decât
natură istoric-ideologică. Cel puțin în România, să viseze la corăbii eliberatoare...
utilizarea abuzivă a acestor construcții vizuale și Tot în Shakespeare rămânem și dacă
lingvistice în comunism a generat un reflex de despovărăm idila dintre Cepurnoi și Liza de
evitare a lor. Pentru cei mai mulți cititori culți, din tot conținutul filosofico-politic și de teribilul
corabia pe care o descrie Elena se decupează figura chef de vorbă pe care aceste personaje apatice,
„marelui cârmaci”, Nicolae Ceaușescu. Imagistica și în definitiv, îl au. Ne rămân nu un Hamlet și
literatura proletcultistă au compromis posibilitățile o Ofelie, ci un Romeo și o Julietă deghizată
noastre de a ne raporta cu seninătate la tablouri în Ofelia, cu acea fatalitate a lui „a fost prea
precum cele pe care promite că le va picta Vaghin. târziu” cauzând tragedia finală.
Desigur, Gorki nu avea cum să știe ce Frecvent comparat cu Cehov, se pierd de
folosințe vor avea, în plan simbolic, astrele cerești vedere alte posibile surse și influențe care, odată
și corăbiile pământești în deceniile de îndelungă stabilite, ar permite lecturi inedite ale textelor
colorare în roșu a istoriei. Până la urmă, cred, e o lui Gorki, ridicându-le miza și oferindu-le un
chestiune de fler, dar și de datare. Cehov, atunci când plus de universalitate ce le-ar face mult mai
simte nevoia unui tablou, îl invocă pe Aivazovski, tentante regizorilor contemporani.
cu ale sale eterne mări în furtună, neutre ideologic

avatar
Ca orice vorbitor al limbii române Române, dezbaterile pe marginea unui dicți-

care dorește să depășească limitele conversa- onar al limbii române ca imperativ național
ției de piață (și aici nu ne referim la cunoscuta încep în interiorul instituției încă din 1869.
Agora ateniană) apelez periodic (aș dori să Început de facto în 1906, primul volum a fost
spun și metodic) la unul dintre dicționarele publicat în 1913, iar întregul proiect se finali-
limbii române. Pornind de la viziunea opti- zează în 2010, la peste o sută patruzeci de ani
mistă că limba română are un reper lingvistic de la primele tușe ale sale. În pofida vastității,
exhaustiv și obiectiv am căutat să folosesc dinamica lingvistică a zilelor noastre îl face, în
la cel mai amplu și, în același timp, cel mai multe situații, inutil, ceea ce impune căutarea
actual instrument explicativ al limbii române. unor repere actuale.
Din păcate cele două calități (numărul mare Astfel ajungem la cel mai modern
de cuvinte și actualitatea) nu se regăsesc la și dinamic proiect, dexonline2, care a reu-
același dicționar. Dicționarul Limbii Române șit să subsumeze o serie de dicționare
editat de Academia Română1, numit și dic- reper: Dicționarul explicativ al limbii române
ționarul tezaur motivat de numărul mare de (1998, 2009) Micul Dicționar Academic (2010),
cuvinte și expresii, peste 175.000 cuprinse în Dicționarul limbii romîne literare contemporane
nouăsprezece volume, este un instrument (1956-1957) s.a. Este un proiect în dinamică și
excepțional dacă te afli în contextul analizei în conformitate cu cerințele actuale ale limbii.
istorice a literaturii române (până în deceniul După declarațiile proprii numărul de cuvinte
al optulea al secolului trecut), dar pierde mult introdus este de aproximativ 140.000 ceea ce
în momentul în care dorești să te apropii îl face cu totul excepțional. În schimb, limitele
de zilele noastre. Este o normalitate dacă te sale sunt date de limitele surselor (dicționare-
gândești că vorbim despre un proiect care le introduse) și a resurselor (posibilitățile de
își are rădăcinile la începuturile Academiei dezvoltare ale proiectului).
1 Dicționarul limbii române, tomuri I-XIX, Editura Scopul de la care am pornit nu a fost
Academiei Române, București 2010. 2 https://dexonline.ro/
de a face o trecere în revistă a dicționarelor (1955-1957) care este o adevărată lecție de
limbii române, ci de a sublinia încă o dată propagandă marxist-leninistă cu picanterie
faptul că intelectualul a fost și rămâne „sub stalinistă, care dincolo de tragicul contextu-
vremuri”. De aceea revenim la „politichia” lui, are o savoare istorică care ar trebui să
noastră cea de toate zilele. Rugăm a nu se te trezească la realitate în caz de nostalgie
înțelege prin „politichie”, „politică” în sensul asupra trecutului. „Clasă” reprezintă „mare
restrâns al termenului ci, mai degrabă, ceea grup social caracterizat prin locul pe care îl
ce aceleași dicționare ne spun: „abilitate, iste- ocupă într-un anumit sistem de producție
țime, dibăcie.” – Din ngr. politikí. sursa: DEX istoricește determinat, prin raportul în care se
(2009)3. Dorința noastră este de a spune câte- află față de mijloacele de producție, prin rolul
va cuvinte despre abilitatea de „a nu deranja” pe care-l are în organizarea socială a muncii,
potentații vremii pe care am găsit-o infiltrată prin felul în care participă la producția socială
printre cuvinte. și prin cantitatea de care dispune din această
Și după această „mică” introducere producție.”5 La aceasta se adaugă un citate
să începem și povestirea noastră. Momentul din Marx, Engels, Lenin și Stalin. Definiția
1: doream să scriu un articol despre „clasa este completată cu sensul pentru „clasa mun-
de mijloc”. S-a întâmplat ceva timp în urmă, citoare” și cel pentru „lupta de clasă”. Dacă
suficient de mult încât totul poate să înceapă înțelegem de ce până în 1990 termenul nu
cu „a fost odată ...”. Atunci când abordez era definit, nu putem accepta ca astăzi acest
un subiect cu impact social doresc să defi- termen important să nu își găsit locul într-un
nesc clar universul de discurs reprezentat dicționar explicativ al limbii române.
de această dată de „percepția obiectivă” a Momentul 2: Dacă la momentul 1 nu
românilor, așa cum este ea redată în dicțio- am acordat o prea mare importanță limitărilor
nar. Considerând că o definiție de dicționar explicative, anul acesta, când am apelat la ace-
reprezintă sinteza percepției sensului în cel leași repere pentru a găti definiția cuvântului
mai obiectiv mod cu putință, am pornit cer- cosmopolitism, șocul a fost mai puternic. Am
cetarea cu mari așteptări: termenul „clasă considerat că acest cuvânt este simplu și are
de mijloc” era comun, cu o utilizare actuală o conotație pozitivă. Am uitat de relativitatea
frecventă. Cunoșteam faptul că dicționarele care însoțește termenii cu relevanță socio-po-
vor surprinde aspecte ideologice, dar sur- litică. Iar în cazul acestui termen dualitatea
priza mare a fost faptul că acest termen nu este parte integrantă din el. Lazăr Șăineanu
se regăsea explicat în nici un dicționar. Am surprindea într-o definiție simplă esența celor
căutat sensul celui mai apropiat termen, cel două aspecte opuse: cosmopolitismul însem-
de „clasă socială”. Observ că în dicționarele nă „1. participarea la bucuriile și durerile
de după anii 90 cuvântul este vag explicat, întregei omeniri; 2. lipsă de iubire de patrie.”6
dar depolitizat în mod forțat. Doar Marele Dicționarul Limbii Române7 în tomul al II-lea
dicționar de neologisme, a lui Florin Marcu4 mai publicat în 1940, chiar dacă în definiția cuvân-
păstrează ceva rămășițe explicative raportând tului cosmopolit dezvoltă ideea diversității și
clasa socială la „sistemul producției sociale”, varietății, în cazul cosmopolitismului surprin-
raportul „față de mijloacele de producție”, de doar aspectele negative ale termenului: „ =
„bogăția societății, o psihologie și o conștiință doctrina cosmopolită, care nu face deosebiri
socială proprie”. Acestea sunt rămășite ale de afecțiune între patria proprie și altele, ci
„gândirii marxiste”, dar fără a fi expuse într- îmbrățișează toate țările și toate națiunile cu
un mod agresiv, ci „subversiv” (folosind un același interes; nepăsare patriotică, lipsă de
termen cu ceva rezonanțe din trecut). Trebuie patriotism, de dragoste pentru patria sa”.
să ai minime cunoștințe de marxism pentru a Definiția din 1940 trebuie interpretată
le recunoaște și contextualiza. Este adevărat
că explicația nu poate fi comparată cu cea din 5 Dimitrie Macrea, Emil Petrovici (coord.) Dicționarul
Dicționarul limbii romîne literare contemporane, limbii romîne literare contemporane, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1955.
3 https://dexonline.ro/definitie/politichie (accesat 6 Lazăr Șăineanu, Dicționar universal al limbei române,
17.06.2020) ediția a VI-a, 1929
4 Florin Marcu, Marele dicționar de neologisme, Editura 7 Dicționarul limbii române, tomul II, Editura Acade-
Saeculum, 2000 miei Române, București (1940) 2010

în contextul politic specific începutului celui țări, ci privește toate națiunile cu același
de-al Doilea Război Mondial, dar ea a rămas interes. 4 Concepție politică prin care se
identică și în ediția din 2010. Tocmai aceasta propagă indiferența față de cultura materială
este și problema. Un dicționar ar trebui să și spirituală a propriei națiuni și față de
păstreze neutralitatea politică și nu să se adap- limba și tradițiile naționale. 5 Lipsă de
teze „vremurilor”. Calitatea unui dicționar patriotism. 6 Admirație față de tot ce este
este dată de perenitatea sa, iar definiția unui străin țării sale.”10 Aș fi dorit ca această
termen trebuie să aibă semnificație timp înde- definiție să dezambiguizeze termenul, dar
lungat. din păcate, fără contextualizarea potrivită, ea
Radicalizarea politică a determinat nu are claritatea necesară unei definiții.
și modificări în explicația aceluiași termen. Iată-ne la sfârșitul exemplificărilor
În 1955 cosmopolitism însemna: „concep- noastre, dorind să punctăm în concluzie câte-
ție burgheză, reacționară, antipatriotică, care va aspecte. Am pornit de la premisa că un
propagă indiferența față de tradițiile, de cul- dicționar trebuie să fie un instrument fun-
tura, de interesele propriei patrii, ploconirea damental în educația oricărei persoane, care
slugarnică în fața culturii decadente apusene, ar trebui să-l însoțească încă de la început.
renunțarea la independența și suveranitatea Pentru aceasta definițiile ar trebui să fie obiec-
națională pentru ca națiunile să poată fi aser- tive și stabile în timp, fără a se schimbări
vite intereselor imperialismului.”8 În cazul majore de la o generație la alta. Actualizarea
acestui termen utilitatea dicționarului este unui dicționar ar trebui să aducă cuvinte și
doar documentară, ea sintetizând sensurile sensuri noi fără a le elimina pe cele vechi. Dar,
pe care le promova propaganda stalinistă. caracterul persuasiv al definițiilor, inducerea
Este o viziune care s-a mai diminuat în dicți- unei atitudini și manipularea prin sens cere
onarele ulterioare DEX (1975), Breban (1987) discernământ din partea cititorului atunci
s.a. Definiția s-a modificat dar a păstrat, în când citește definițiile. Astfel, și în cazul dic-
spiritul timpului, conotația sa negativă: „1. ționarului, poți fi „salvat” de o educație bine
Concepție din epoca de criză a sclavagismului fundamentată pe o cultură generală amplă și
grec și roman, care promova ideea „cetățeniei instrumente metodice de cercetare. De aceea,
universale”. 2. Concepție politică burgheză în urma succintei noastre „cercetări” am ajuns
care, în epoca capitalismului decadent, pre- la următoarea întrebare retorică: cine are
coniza idealurile cosmopolitismului (1), iar educația necesară pentru a folosi dicționarul
în epoca imperialismului cultivă, în avantajul fără ca acesta să se întoarcă prin manipulare
acestuia, indiferența față de patrie, de tradi- împotriva sa? Dicționarul se transformă din-
ție și de cultura națională, răspândind ideea tr-un instrument suport pentru educație un
renunțării la suveranitatea și independența obiect al cercetării. Și totul pentru că intelec-
națională, pe care le consideră perimate.”9 tualul (în cazul acesta cercetătorul care scrie
Încercarea de după 1990 de a neutraliza definițiile) este sub „vremuri”. Acest lucru
percepția negativă asupra termenului nu nu este periculos doar pentru sine, ci pentru
reușește în totalitate, multe dintre mesajele un întreg sistem educațional și de aici pentru
negative enunțate anterior regăsindu- întreaga societate. Mi-aș dori să văd un dicți-
se explicit sau implicit în explicațiile date. onar obiectiv, fără „politichie”, un instrument
Folosim pentru exemplificare definiția din adecvat vremurilor, dar nu știu dacă asta este
Micul dicționar academic (2010) care are sur- cu putință.
prinse cele mai multe sensuri: „1 Concepție P.S. În neputința de a ne hotărî care
din Antichitate care promova ideea cetățeniei titlu se potrivește cel mai bine și fiind atenți să
universale. 2 Concepție potrivit căreia patria nu impunem dicționarului proprietăți antro-
este lumea întreagă. 3 Concepție care nu pomorfe am lăsat la latitudinea cititorului de
face distincție între patria proprie și alte a alege, după lecturarea articolului, dintre
toate combinațiile gândite (toate sunt corecte
8 Dimitrie Macrea, Emil Petrovici (coord.) Dicționarul
și greșite în egală măsură) titlul potrivit spiri-
limbii romîne literare contemporane, Editura Academiei
Republicii Populare Române, 1955. 10 Micul dicționar academic, Editura Univers Enciclo-
9 Dicționarul explicativ al limbii române, Editura Aca- pedic, 2010.
demiei RSR, 1975.
avatar
M otivul „umbrei” în poezia lui L. Această formă „slabă” a materiei originare, pe

care poetul o numește „întruchipare” a energi-
Blaga trebuie despărțit de vechile clișee ale
„nocturnului”, „diurnului”: „umbra” nu este ilor cosmice dintâi („e și umbra-ntruchipare/ a
pentru poet o antinomie la lumină (umbră – nimicului din soare,/ a nimicului din lună…”
lumină), ci derivă din opacitatea trupului „de – Umbra) credem că îi parvine poetului pe o
lut” la fluxul luminii. Am comentat scena din filieră goetheană, din Faust, pe care l-a transpus
„Divina comedie” când Dante îl întreabă pe în românește. Mefistofel spune: „Lumina strâns
Virgiliu pe o cărăruie din Purgatoriu, pe înserat, legată e de corpuri,/ …/ Un corp o poate-n drum
de ce în spatele lor nu sunt două umbre, ci doar opri…”.2 De asemenea, credem că ideea exista
una. Virgiliu, fiind deja spirit, nu lasă umbră, în literatura noastră, la M. Eminescu care vor-
doar trupul viu al lui Dante devine „zăvor bea despre „corpul de lut” (Feciorul de împărat
luminii”/ „perete”. Astfel că umbra e semnul fără stea) și despre proprietatea corpurilor de-a
dintre vii și morți, o „marcă” a viului1. Suntem răsfrânge lumina (esse luminosum) în spațiul
„umbre printre umbre” (Andante), „prin umbre- cosmic: „Unii au în ei o rază cerească care-i face
le veșnice” (Suprema ardere), scrie L. Blaga. să fie pătrunși de puterea suprafirei a unei stele,
iar ceilalți născuți din lut și nefiind în legătură
1 Vezi. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicționar
de simboluri, vol. 3, P-Z, pp. 493-405, Ed. Artemis, 2 J.W. Goethe, Faust, Partea întâi a tragediei, vol. 1, p.
Bucureşti, 1995. 65, ediția a II-a, EPL, Bucureşti, 1968.

decât cu coaja pământului sunt robi cu duhul tindu-ne la o lectură ... paralelă. Joc al măștilor, la
și fericiți numai atunci când oamenii insuflați Nietzsche, al dialogului ironic cu sine, în oglindă,
prin mișcarea stelelor de Dumnezeu însuși se el numește umbra „bun prieten”, i se adresează
pun în fruntea lor și le prescriu destinele…”.3 familiar – „dragă umbră” și recunoaște: „Ah,
A fi în corpul „de lut” – „Osânda de a umbrelor, voi sunteți oameni mai buni decât noi...”
sta în lumină” (Glas în paradis) - este apartenen- (p. 474). Avem în pledoaria „călătorului” Nietzsche
ța poetului L. Blaga la „viul” alcătuirii, a plămă- și acea „dualitate” a „întunericului și a luminii”
dirii cu scuipatul divin, a purta umbra ca ființă pe care o remarca N. Balotă8 la L. Blaga, pe care o
depotențată de divin: „Umbra ce-o purtăm pe dezvoltăm și noi: „.. Să știi că iubesc umbra cum
drum,/ că-i din soare, că-i din lună,/ ne-nțe- iubesc lumina. Ca să existe frumusețe a chipului,
leasă-i ca o rună,/ scrisă-n piatra de lagună” limpezime a vorbirii, bunătate și tărie de caracter,
(Umbra). El este aproape și de D. Cantemir care4 umbra este la fel de necesară ca și lumina. Ele nu
scrie devreme: lux „desemnează lumina așa cum sunt adversare: mai degrabă se țin afectuos de
există la originea ei, iar cuvântul lumen lumina mână, și când lumina dispare, umbra se furișează
difuzată în lume, departe de sursa ei”. În lumen, după ea...” (p. 362). Rembrand, pictorul „penum-
omul lui L. Blaga poartă umbra ca legătură cu brelor”, ar fi apreciat asta. L. Blaga nu scrie nicăieri
clipa divină a alcătuirii: „Simt încă în mine greul că merge „de mână” cu umbra sa, dar se numeș-
pământului și deznădejdea lutoasă…” (Psalm te „drumeț”, „călător” sub „zodii dulci-amare” și
dragostei). „Lutul alcătuirii” este în viziunea sa o „tovarăș” al umbrelor: „Umbra alături ia ființă,/
depotențare de transcendent. Să ne amintim de unde merg, să nu merg singur,/ Neguri vin din
Dionisie Areopagitul – în a sa Teologie mistică – neființă -/ mărturii că nu sunt singur” (Nu sunt
care consideră că lumina este „suprafirească” și singur). Însă, atât la L. Blaga cât și la Nietzsche,
se revarsă, „torențial”, ca o „grație” peste noi.5 ontosul ființei se face pe drum, alături de umbră:
Această coborâre a „transcendentului de sus „Lângă sat iată-mă iarăși,/ prins cu umbrele tova-
în jos”6 propagă o transcendență lipsă: lumina răș...” (Întoarcere); sau: „Ne găsim oameni de
„suprafirească” nu ne mai străbate, nu ne mai altădată.../ Umbre în ceață...” (Ce îmbătrânește în
umple de divin, ci se izbește („ca razele de noi). F. Nietzsche, în Știința veselă (278, p. 368)
lună”) de partea de „lut fără slavă” (Pasărea U), vede în umbră un „sumbru tovarăș de drum”.9
lăsând în preajma noastră umbra, o depotențare La L. Blaga umbra indică un sens tainic:
a individualității originare. Astfel că „osânda „Un tâlc s-alege sibilin/ prin umbrele veșnice”
de a sta în lumină” răspândește doar umbre, (Suprema ardere), ea nu e o aureolă a oamenilor ci
iar aspirația omului tinde spre anima, precum o rămășiță dintr-un întreg, dintr-o rună căreia i
„Sclavii” lui Michelangelo vor să se smulgă din s-au destrămat literele: „Și unde duce mersul nu
blocurile lor de piatră amorfă. Sensurile acestei mai știm./ Lumini și umbre sunt, ca de poveste./
„legături” vor ieși mai bine în evidență dacă Răsună a-nceput. De când venim?/ O ceață
facem o paralelă cu scrierile lui F. Nietzsche. se destramă ca o veste...” (Poveste). „Taina” ei
Știm că F. Nietzsche publică, încă din „mărește poveștile” (Asfințit tainic), e un signum
tinerețe (1878), un titlu care ne sprijină în această al unui înscris pierdut, tainic, e un signum al
„re-citire” a lui L. Blaga – „Călătorul și umbra sa”.7 unui înscris ilizibil („Când numai umbră,/ când
Cele 350 de aforisme sunt precedate/încheiate de numai om...” (Drumul sfântului). În Elogiul umbrei
un dialog între „călătorul” și „umbra” sa. Reies de – apărută în 1969 – J.L. Borges numește umbrele
aici câteva sensuri ale „umbrei” care apropie și, în „regatele spectrale ale memoriei”: „această gră-
același timp, desparte pe Blaga de Nietzsche ispi- madă de oglinzi sparte” (Cambridge). În aceas-
tă „algebră” a umbrelor, L. Blaga descifrează
3 Moș Iosif, în M. Eminescu, Opere, vol. 6, col. „Scri- corelative arhetipale: chipul lui Christ („Pe-o
itori români”, Ed. Minerva, Bucureşti, 1982, p. 370.
cărăruie trece umbra/ de culoarea lumii/ a lui
4 D. Cantemir, Imaginea de nezugrăvit a științei sacro-
sancte (1700), Partea a III-a, trad. din lb. latină: Vlad Al- Christ” – Moartea lui Pan), chipul lui Ioan fără
exandrescu, în Infinitezimal, nr. 11, 2018, pp. 114-115. țară („Cântec despre regele Ioan”). „Umbrele”
5 Vezi: L. Blaga, cap. „Lumina necreată. Nașterea lo- lui L. Blaga sunt silabe dintr-o narațiune care
gosului”, în Opere, Trilogia valorilor, 10, p. 433.
6 Op. cit., p. 434. 8 N. Balotă, „Lucian Blaga, poet orfic”, în Euphorion,
7 Vom folosi ediția: F. Nietzsche, „Opere complete”, eseuri, EPL, 1969, p. 302.
vol. 3, în Omenesc, prea omenesc, trad. de Simion Dă- 9 278, Cartea a patra, „Sanctus Januarius”, în Știința
nilă, Ed. Hestia, 2000. Veselă, p. 368, Ed. Hestia, Timişoara, 2001.
amplifică taina, care devine chiar narațiunea naturale și a revoluțiilor cerești”, cum aproxi-
adevărată prin ceea ce protejează. „Călătorul” mează Iso Camartin.11 La fel precum filozoful
lui Nietzsche se identifică la fel cu ea: „umbra german, L. Blaga nu așază umbra în poziție de
aceea pe care o aruncă toate lucrurile atunci „rob”, de „câine” credincios al omului. „Umbra”
când lumina solară a cunoașterii cade peste cu care dialoghează „Călătorul” lui Nietzsche se
ele – umbra aceea sunt tot eu” (op. cit., p. 362). autocaracterizează astfel: „... putem fi întâlnite
În volumele cu pecete pregnantă meta- foarte, foarte des în suita omului, dar nu în robia
fizic – mitică ale lui Blaga (Pașii poetului, Laudă lui. Dacă omul fuge de lumină, noi fugim de
somnului, În Marea Trecere) „umbra” mai poartă om: până acolo merge totuși libertatea noastră...
un „cifru” al Zeului, dar, ca și trupul omului – (op. cit., p. 474). Tot la rang de „tovarăș” (cum e
cât este pe pământ – înainte de a deveni spirit, la Blaga), de „prietenă” (cum e la Nietzsche) o
prin Înviere, și trupul divin pare a purta partea ține peste ani și J. L. Borges: „... Și caut umbra
de lut: „Umbra lui Dumnezeu e tot ce vezi”,/ cea ușoară, delicată,/ Și-i spun: Prietene.” (Unei
ce-n spațiu se desparte și s-adună,/ pământ umbre, 1940). Paralele Nietzsche – Borges –
e ea, și prund și undă,/ un drum cu călătorul Blaga nu pierd „substanța” harului de la unul
împreună” (Umbra lui Dumnezeu). Partea din spre altul, ci dovedesc că fiecare dintre ei au
lut, care oprește lumina când cade pe trupuri ajuns la acea esență a dualității adamice: lumi-
este grundul păcatului – el pune „zăvor”/ nă – umbră, pe căile proprii ale cunoașterii.
„părete”, precum în Divina comedie, razelor Între ei, L. Blaga poartă „umbra” cu o
spiritului: „Păcatul e un rod de-al lutului, zice înțelepciune creștină, cu o împăcare că ruptura illo
Pustnicul lui L. Blaga, de aceea/ cred că nimeni tempore dintre trup și umbra sa nu e decât o „dez-
nu-l poate judeca/ fără de haina lui de lut”. brăcare” de partea lutoasă, impură, a trupului: „În
Dacă la Dante avem un „spirit” care nu lasă mijlocul tău mă dezbrac. Mă dezbrac de trup ca de-o
umbră pe cărare, în amurg (Virgiliu), poetul haină pe care-o lași în drum...” (Psalm). Dacă la M.
din Lancrăm aduce în fața noastră un „duh fără Eminescu există o revoltă față de partea „umbroa-
trup” (Pustnicul) care nu-și poate găsi mântu- să” a alcătuirii („... m-am închinat ca magul la soare
irea până nu-și re-capătă trupul. E vorba de și la stele/ Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repa-
transubstanțierea christică ce purifică trupul de us;/ nimic să nu s-audă de umbra vieții mele... ”
lut doar prin moarte: „Când murim nu facem (Pierdut în suferință), poetul din Lancrăm o înțelege
decât să ne retragem lin/ în propria noastră ca o ... prelungire a propriului corp, o simte ca pe
umbră./ Astfel moare un om, astfel un crin./ o veche parte a sa, ca pe o „mână tăiată”: „umbra
Absorbindu-ne în ea materia sumbră,/ umbra se lumii îmi trece peste inimă” (Călugărul bătrân îmi
întrupează/ în sfârșit pe deplin./ O, cămașă de șoptește în prag). E la el o putere omenească, „prea
in! O, ultim suspin!” (Cuvânt pe o stelă funerară). omenească”, prin care transferă în cântec veșnica
Nu e această absorbție în „materia sum- luptă de refacere a unității primordiale: „din umbră
bră”, când „umbra se întrupează pe deplin”, mă ispitesc să cred că lumea e o cântare” (Scrisoare).
o regăsire a unității originare? Peste mai mult
de 80 de ani, Borges spune la fel: „... Ajung
la centrul meu,/ la algebra mea și la cheia *
**
mea,/ la oglinda mea./ Curând voi ști cine
sunt.” (Elogiul umbrei). Sau și mai ... blagian:
„... Pentru că izvorul e în mine./ Poate că din L. Blaga nu se referă nicăieri la sensul
umbra mea/ se ivesc, fatale și iluzorii, zilele.”10. de a se feri din calea soarelui, la un refugiu
L. Blaga nu poetizează o doctrină religi- pentru călător: „umbra este exterioară trupului,
oasă, a mântuirii trupului de lut/ cu păcat/ prin ea îl dublează”, dar efectul benefic, de protecție
moarte, ci îl așază pe om în soarta sa, în trecere: biblică, de încărcătură divină, s-a pierdut: Luca
„Viața-ntreagă voi cânta viața.../ Dar poate-ntâm- spune – „Duhul sfânt se va pogorî peste tine
plător îi voi zări vrodată – umbra/ Și-atuncea și puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Virtus
împăcat cu mine voi pleca/ Acasă pentru tot- altissimi obumbrabit tibi), 1:16-38. „Se va umbri”
deauna...” (Resignare). Citim în această „trecere” nu înseamnă te va anihila, te va despărți, ci te
corelativul „veșnicei repetări a evenimentelor va proteja, precum o înțelege și Blaga în Umbra
10 Poezia Heraclit, în J.L. Borges, Poezii, Ed. Polirom, 11 Reflecții de la Sils – Maria, Ed. Humanitas, Bucu-
Iaşi, 2005, trad. Andrei Ionescu, p. 235. reşti, 1999, p. 185.

lui Dumnezeu: „... Și poți s-o strângi sub chip de te...” (p. 475). Curios însă, este faptul că Nietzsche
holdă și grădină./ Și poți s-o bei în chip de apă”. nu-l așază pe Dante între cele „patru perechi”
Să ne amintim că în textul biblic, apostolul Petru (Epicur → Montaigne → Goethe → Spinoza/Platon
vindeca și prin puterea umbrelor: în Faptele → Rousseau → Pascal → Schopenhauer) care nu l-au
Sfinților Apostoli se spune că oamenii se adunau „refuzat”, de la care ar dori să primească „drep-
în jurul său ca „măcar umbra lui să treacă pe tate” în susținerea ideilor sale (op. cit., p. 358).
vreunul din ei” (5:15). Poetul nostru e „mulțu- Știm că Nietzsche – în Ecce homo (p. 258) – a scris:
mit” că „în odaie ți-am văzut o clipă - umbra -/ „Dante, raportat la Zarathustra, nu-i decât un cre-
Alunecând de-a lungul pe pereți...” (Resignare). dincios...”, dar „umbrele” celor „patru perechi”
„Umbra de pe pereți” ne amintește de ale magiștrilor/discipolilor lui Nietzsche re-fac
Mihai Eminescu care aduce, în premieră în lite- perechea de neegalat: Dante – Virgiliu. Dacă la
ratura noastră, dialogul (borgesian, desigur, din Lucian Blaga umbra este semnul dintre vii și
„Celălalt”) cu umbra din perete: „Umbra lui îi morți, lui Nietzsche i se pare că în forfota pe care
șoptea în gânduri largi tocmai ceea ce voia el să o surprinde Dante traversând cercurile „lumii
i se răspundă...”12. Dacă F. Nietzsche folosește divine” (Infernul – Purgatoriul – Paradisul) lasă în
în textul Călătorului său apelativul „prietene”, schimb, impresia că morții sunt mai vii decât viii:
Mihai Eminescu denumește dialogul cu umbra „îmi apar uneori ca umbrele, așa de spălăciți și
„o vorbire intimă cu el”. Influențat de scrierile indispuși, așa de neliniștiți și ah! avizi de viață, în
romantice pe teme ale metempsihozei, poetul din timp ce aceia mi se par atunci așa de vii, de parcă
Ipotești crede că umbra lui l-a însoțit nu numai acum, după moarte ei n-ar mai putea fi niciodată
în această viață, ci în serii de vieți (nu străină, obosiți de moarte...” (p. 358). Forfota pe care o
ideea lui, de Metamorfozele lui Ovidiu care spune surprinde Dante – traversând cercurile Infernului
că umbra „Vine cu tine și rămâne cu tine. Va pleca – Purgatoriului – Paradisului nu ne lasă, oare, ace-
cu tine”): „nimeni nu l-a însoțit în uitata lui călă- eași impresie că morții sunt mai vii decât viii?
torie decât eu – umbra corpurilor în care a trăit,
umbra ta, cu fiecare ducere în mormânt, cu fieca-
re naștere am stat lângă ele; am stat la leagănul,
voi sta la mormântul tău ...” (Sărmanul Dionis).
Are dreptate George Gană să așeze
poezia Liniște lângă acest motiv al transmi-
grării sufletelor: „cel dintâi poem blagian în
care apare motivul transmigrației sufletelor
pe care l-a preluat din orfici” sau „din filo-
zofia indiană”13: „Se spune că strămoșii care
au murit fără de vreme// ... vin,/ să-și trăiască
mai departe/ în noi/ viața netrăită... ” (Liniște).
*
**
O reîntoarcere la paralela cu F. Nietzsche

este necesară pentru a concluziona tema noastră:
„umbrele” dantești se prelungesc pe „cărăruile”
celor doi scriitori. Nu mai mult, în dialogul dintre
„umbră” și „călător”, în finalul cărții Omenesc, prea
omenesc, despărțirea se face într-un cadru în care
ni-i amintim pe Dante și Virgiliu, pe poteca lor
din limbul Paradisului: „Ia-o pe sub molizii aceș-
tia și privește spre munții din jur, soarele asfințeș-
12 Sărmanul Dionis, op. cit., pp. 51-52, 54.
13 Op. cit., Poezii, vol. 1, p. 331.
avatar
D acă prin Câmpia cu numere se mai putea etern ispășitor de destin: „pentru voi / oameni
intra ușor cu coasa nebătută a criticii literare, iar buni de la țară / voi scrie cel mai frumos poem /
prin Geometria visului se putea încă inventaria lăsați-mă numai să-mi iau căciula din cap / și să
și proporționa sistematic gândurile și trăirile vă sărut dreapta!” (pământul dintre oase sau poem
ființei, trasând un sens postmodern cu rigla pentru țărani). Gestul scoaterii căciulii din cap,
și compasul pluri-pespectivismului, iată că în urmat de sărutarea mâinii drepte, nu exprimă
Păcala Făgețelului nu se mai poate intra oricum doar necesitatea absolută a respectului în sens
și oricând, ci desculț în „amurgire” sau în „scă- kantian, devotamentul necondiționat, ci repre-
pătatul zorilor”, cu tălpile goale ale copilăriei, zintă un act de recunoaștere a stării de sfințenie,
atingând cu sfială prispa casei părintești de la a demnității însăși de a fi întru bucuria vieții
țară, ori urmărind îndelung cu ocheanul ino- simple de la țară.
cenței modul în care ființa noastră originală Pentru poetul Petruț Pârvescu, țăranul
privește cu uimire lumea. reprezintă un personaj mitologic, un „om bun”
Încă de la debutul volumului, poetul prin care se scurge inevitabil ușurătatea primor-
Petruț Pârvescu se adresează cu admirație sufle- dială a ființei. În fața lui nu are cum să nu te
tului de țăran, ipostaticei stări de a fi ca „pământ atingă sentimentul sacrului, de aceea, întregul
(viu) între oase”, unde sfințenia izvorăște din volum este dedicat celor din „păcala făgețelului
infinita simplitate de a exista întru truda hristi- și din alte provincii făgăduite”, locuitorii aces-
că a țărânei, de unde se trage și denumirea de tui tărâm mitic din visele și amintirile ancestrale
țăran - lucrător mistic al pământului, adamul ale poetului, în primul rând nu pot fi decât

țăranii în carne și oase în multitudinele lor ipos- pe catastife și călindare”, iar cei care au avut
taze: nebuni, ciudați, scăpătați, frivoli, ușuratici, curajul să înfrunte sistemul au fost luați „direct
luptători ori lași, hoți sau dimpotivă cinstiți și pe sus cu ghiotura / (de) o dubă mare neagră / la
buni, misterioși și gălăgioși, ori mistici și tăcuți raion”. În ciuda prozaismului implicit, versurile
plini doldora cu toate obiceiurile, credințele, nu duc lipsă de imagini și forme stitlistice
visele, bucuriile, tristețile și de ce nu, meditațiile inedite: „când a obosit (lumina) / sătulă și mul-
lor adânci despre mersul lucrurilor, cu modul țumită / s-a oprit o țâră pe clopotnița bisericii
lor specific de a trăi Ființa. lângă pădure / s-a uitat lung peste sat și și-a
Cu toate acestea, imediat în poemul apa- suflecat brațele oțelite / s-a ușurat și a strigat
rent post-modern Pixelii, poetul atrage atenția fericită CUCURIGU” (Pixelii), semn al libertății
contemporanilor săi, colegilor săi de generație absolute, sentiment unic pe care orice sistem
(cărtărescu, simonoa popescu, andrei mureșan, social-politic, oricât ar fi de autoritar, nu-l va
călin vlase end company) mai tineri poate în vizi- putea niciodată denigra, dispersa, ori anihila.
une decât el, dar care au lăsat în urmă universul Libertatea de a fi a luminii, chiar și artificială,
rural cu mitologia sa pastoral-tradițională și electrificată, se datorează totuși legăturii sale
nu-și mai aduc aminte de acele vremi, înlocuin- directe cu sacrul (clopotnița bisericii). Metafora
du-le inevitabil cu Pixeli, cu lumea realității vir- „brațe oțelite” indică puterea de a lupta împo-
tuale, supradigitalizată și tehnologizată, în care triva sistemului, bucuria de a cânta Cucurigu
viața devine un fel de second-hand existențial. denotă faptul că spiritul, întrupat chiar în lumi-
Mai grav este că „pixelii” au trecut chiar și prin na electrică, are mereu potențialitatea libertății,
Păcala făgețelului, nici măcar lumea satului nu nimeni și nimic nu-i poate lua (luminii sufletu-
a scăpat de procesul modernizării. lui) demnitatea de a fi „mulțumită” și „fericită”.
Sentimentul tragic al pierderii vieții tra- În partea a doua a poemului, poetul trece
diționale, rurale, se simte cel mai bine în gene- din planul universalului în cel al individualu-
rația „douămiistă”, care trăiește cumva sfârșitul lui, referindu-se de data aceasta la propriul său
„lumii vechi” (reale) și totodată începutul unei suflet, ce intră-n vibrațiile cosmice în fiecare an
„lumi noi” (virtuale), pixelizate, fenomen de de ziua sa, iarna în luna februarie. Sufletul poe-
care poeții mai în vârstă se temeau să vorbească tului este asemuit unui „uter frumos deasupra
pe față, ci doar pe șoptite, pe la colțuri. Dar, mormintelor goale”, uterul fiind un simbol al
această lume veche, arhaică, nu a dispărut încă nașterii și renașterii, având calitatea de a crea,
de tot, ci s-a camuflat în lumea urbană, aseme- de a fi fertil și frumos, generând viață în pofida
nea sacrului în profan, drama căderii ei a apărut morții, ori „dincolo de trup” trimite la imagi-
la noi recent prin anii 50’- 60’, odată cu colectivi- nea jungiană a inconștientului individual sau
zarea și urbanizarea. Tot ceea ce ține de univer- colectiv, care privește în interiorul sinelui într-
sul tehnologic specific vieții urbane, în opinia un mod ancestral, cu „amintiri care te locuiesc
poetului este o pierdere a ființei, o adâncire invers”, sufletul devenind centrul însuși al fiin-
în sentimentul căderii, în care legătura vie cu ței, punctul de naștere al universului spre care
pământul și cu cerul a fost în mod brutal ruptă. și din care pornesc, precum lumina, senzațiile
Artificialitatea viețiii, în mod barbar și percepțiile primordiale, până devin încet pe
implementată prin procesul reeducării socialis- „daiboj” și cu „ghiotura”, conștiință de sine.
te, a fost doar începutul căderii, astăzi digitali- Drumul pe care-l parcurge de data aceas-
zarea excesivă a societății capitaliste accelerând ta sufletul este invers, dinspre conștiința ultimă
și mai mult procesul decăderii: „luminA mai de sine către amintirile prime, legate de momen-
mult intermitentă / a luat-o așa / fără băgare de tul unic al nașterii, al venirii sale pe lume: „era
seamă / pe daiboj”... împânzind întreg univer- noaptea de februarie, când ningea și bătea
sul arhaic cu toposurile sale specifice: „rotoai- crivățul dinspre răsărit steaua roșie” (Pixelii).
ca”, „pe sub deal la lăzărescu”, „pe sub arinii Poetul își evocă prin intermediul imaginilor
de pe gârla vezii la vale”, chiar și „clopotnița vizuale (pixeli) întreg evenimentul nașterii sale:
bisericii de lângă pădure”; totul suferind cumva momentul când mama sa „musai trebuia să
o mutație a digitalizării. Nimic nu mai poate fi nască și plângea și se ruga ca o sfântă în ieslele
natural, arhaic în sine, totul antropomorfizân- putrede”; când în „liniștea pustiei” începea
du-se in extremis. să coboare iadul socialist; când întreg satul
Noua ordine socială instalată cu forța aduce cu „oameni, blide, morminte, dobitoace” își
cu sine și „culturalizarea”: „pe cei care nu știau făcea CRUCE mare pe cerul gurii cu limba (pe
carte i-a ajutat / să pună degetul ăla belit și mare ascuns) pentru a se păzi de deochiul „stelei
roșii” (simbol al comunismului ateu); când tata lui ala XX-lea, transpusă în memoria poetului
„era plecat cu ceilalți bărbați la raion la regio- din perspectiva viziunii postmoderniste, întru-
nală”, iar moașa „Ilinca lu’ fătălău își dădea cu cât acesta retrăiește din memorie evenimente
părerea” că pruncul venea invers; când femeile marcante ale societății rurale de atunci, dar a
la o țuică fiartă, mâncând porumb, chicoteau căror mister vine de undeva din trecutul înde-
întrebându-se de o fi băiat sau de o fi fată; ori părat din illio tempore. De aceeea, verbele sunt
când s-a rupt apa și „curgea pe noroaia la vale” în special la trecut, ca și timp al amintirii: „am
(hiperbolă ce transpune evenimentul nașterii văzut”, „am auzit”, „ne-a pus mama în genunchi
poetului în zona mitului și misterului). Mai (dumnezeu s-o ierte) / să ne închinăm acolo jos în
mult, momentul nașterii capătă dimensiuni bătătură / pe săturate până s-a făcut ziuă!”
cosmice, întrucât „la luna plină pe fiecare mor- Ca și în universul poetic al lui Marin
mânt fără cruce / noaptea de februarie / cădeau Sorescu (în special perioada din La lilieci), în
stele”, iar „ursitoarele pictau pereții de carne cu Păcala făgețelului lui Petruț Pârvescu totul începe
propriile chipuri”. și se termină în cheie mitică: ființe supranaturale,
În mod fabulos, se pare că poetul însuși precum „vârcolacii” iau parte în mod direct la
a luat parte la evenimentul propriei veniri pe fenomene astronomice, fiind tototdată și cauza
lume, deoarece a „văzut TOTUL așa ca prin vis mitică a fenomenului. Alteori, în joaca nevi-
/ de acolo din spatele zidurilor direct prin perete novată a copilandrilor, OZN-urile devin niște
/ cum vine cum trece prin uliță Cântecul”: viața „împielițați” ce trebuie alungați cu pietre, bâte și
fiind asemenea unui „cântec mândru și tainic bolovani, ori cu cruci mici de lemn pentru colaci
/ glorios și rebel”. Ca și concluzie a poemului (pe noroaia și gârla vezii zburau OZN-uri).
nașterii, exprimat metaforic prin neologismul Totul este un joc de-adevăratelea în care
„pixelii” – simbol al memoriei universale dar și soarele „ca o farfurie de lut roșie mare uriașă” se
personale, a imaginilor digitale care se răsfrâng oglindea pe vreun „ciob rătăcit” sau „barem pe
evocator în mintea poetului, este amintirea vreo lingură”. Semnele grafice specifice culturii
unui eveniment oarecum trist al istoriei, ce a neolitice de pe farfuriile de lut și lingurile de
corespuns în mod fatal cu venirea în lume a lemn ale țăranilor, simbolizând motive și figuri
poetului: colectivizarea („în păcala făgețelului / de natură solară sau lunară, ori reprezentând
pe valea vezii la deal dincoace de pitești/ înce- antropomorfic cerul cu stele, te transpun mitic
puse colectivizarea”). Desigur, locul și momen- într-o lume cosmică aparte, pe care doar imagi-
tul nașterii, precum și moștenirea genetică a nația infantilă o poate trăi și înțelege pe deplin.
ființei proprii, fac parte, după cum bine preciza Precum în mintea unui copil, în gândirea
și Gabriel Liiceanu în Despre limită, din fondul magică, veche, rurală, raportul mit-realitate
intim al ființei, față de care nu prea putem face este greu de diferențiat: „degeaba / tot satul o
nimic, căci cu „sorocul nu te joci”. ținea așa una și bună / că au văzut și au auzit ei
Dar iată că și copilăria poetului este marca- farfuriile / și pe soare / și pe lună”. În filosofia
tă de un eveniment cosmic: o eclipsă de soare, culturii, raportul mit-realitate a fost analizat
(prima eclipsă de soare în păcala făgețelului). În în amănunt de către Lucian Blaga în lucrarea
poem, autorul descrie cum a fost martor ocu- Trilogia culturii, sau de către Mircea Eliade în
lar al fenomenului: „cer soare lună stele ziua lucrarea Sacrul și profanul. Transpunând în mod
în amiaza mare / toate erau acolo și eu le-am poetic gândirea mitico-magică, poetul Petruț
văzut”... „am văzut și am auzit direct prin cio- Pârvescu observă faptul că „lumile paralale care
buri de sticlă afumat / cum au venit vârcolacii nu există” par a se suprapune.
/ au mușcat din soare și au orbit / de s-a făcut Începând cu poemul Ulița nimănui, titlu
dintr-o dată noapte în păcala făgețelului / și alte sugestiv ce lasă impresia sentimentului de dez-
câteva sate”. Totul întâmplându-se sub semnul nădejde, dezgust, îndoială, dezrădăcinare, Petruț
mitului, în viziunea magică populară fenome- Pârvescu deplânge situația țăranului român
nul viza un amestec de tradiții, obiceiuri, cutu- de după colectivizare și până în zilele noastre
me și practici oculte păgâne, suprapuse totuși post-decembriste, când „soarele pe cer părea că
pe un fond profund creștin. vine acum de la apus”, iar „toate satele acestui
Dacă este să realizăm o radiografie socială neam sunt la fel / lucruri și ființe asemănătoare
și culturală a satului tradițional oltenesc descris arhivelor / mai mult semne și noduri” (trimi-
de Petruț Pârvescu, putem afirma că în poeziile tere la volumul lui Nichita Stănescu, Noduri și
sale totul se manifestă sub mentalitatea miti- semne), aruncate acolo pe „răboj”, cu „țărani,
co-magică a vieții rurale de la jumătatea veacu- dobitoace, morminte, blide și acte / TOATE de-a

valma au luat-o de-o vreme la vale”. misterios ce trezea în sufletele țăranilor din sat
În calitate de istoric, profesorul și poetul sentimente de admirație, bucurie, dar în același
Petruț Pârvescu nu poate să nu sufere în fața timp de teamă, ea „venea rar ca sărbătorile”...
acestui fenomen social contemporan: depopu- „toamna târziu după ce se strângeau recoltele pe
larea dramatică a satelor, pierderea pământu- câmp / și cădea prima brumă din sat” (Caravana).
rilor și a proprietăților moștenite cu trudă de la Instaurarea preceptelor comuniste, prin
străbuni și imigrația tinerilor prin cotloanele și intermediul afișelor de propagandă a devenit de
capitalele Europei de Vest, rămânând în urmă o asemenea un fenomen sumbru în viața satului,
țară fără frontiere, ca o „uliță pustie”: „doamne încât „umblau femeile prin sat mai mult în negru
/ nici un război și o mie de păci în patria fără / ca la priveghi / și oamenii fără căciuli în cap
frontiere / acolo unde doar bătrânii au rămas / / de parcă le murise cineva” (de parcă le murise
undeva pe la porți / numere și litere negre pe cineva). Interesant e că slovele de pe zecile de
cruci albe de sare”- simbol al trecerii implacabi- afișe, lungi, colorate, invadase cu forța pentru a
le a timpului, al înstrăinării și pierderii legăturii promova noua rânduială colectivă, în care li se
sfinte cu firul genealogic al strămoșilor, când nu promiteau țăranilor multe victorii, însă mereu
mai este „nici un răspuns la cântatul cocoșului altora. Instalarea normelor colective cu noi vizi-
în orgada pragului”, semn rău că depopularea uni și reguli schimbau săptămânile în zile lungi
și înstrăinarea pământurilor a atins un punct fără duminici, întrucât „nimic și toate deodată
culminant, mai ales că acest fenomen se întâm- încăpeau în calendarul fără sfinți”. Poetul descrie
plă nu în vreme de război, (când totuși țăranii, aici cum starea de asediu a unei ideologii ate-
precum Gheorghe a lu’ dascălu, încă luptau iste transforma brutal starea de spirit veche,
pentru pământuri, pădure și boi), ci mai ales arhaică, așezată, a vieții satului, ca într-un fel de
acum pe timp de pace. înmormântare a libertății, căci întreg satul suferea
Poetul se resemnează în cele din urmă, în ascuns impunerea noilor orânduiri sociale.
deși recunoaște că s-a pomenit vorbindu-ne În acest context istoric, evident, faptele
singur în amiaza mare, de faptul că toate „trec antisociale și fenomenele anomice, precum
urcă prin noaptea luminii, / calea fără de înce- hoțiile, erau la ordinea zilei, poemul hoții descri-
put și fără de sfârșit a robilor”, probabil aceasta ind foarte bine starea de fapt a lucrurilor. În
este condiția milenară a vieții de țăran: cicluri lipsa unei autorități parentale masculine, întru-
de creștere și descreștere, care lasă în ritmu-i, cât „mama era singură / ca de fiecare dată după
mereu posibilă reînvierea neamului, întrucât nașterea noastră / tatăl nostru era plecat pe șanti-
„pomii din livadă urcă-n cer și iau foc / undeva er / construia undeva departe socialismul” (hoții);
în țara mea la țară primăvara”, rămânâd deo- furturile de bunuri și animale din gospodărie
camdată „amintiri singure / decupate din albu- erau frecvente, ba în mod ironic, hoții pe care
mul de familie”. Printre aceste amintiri adânc „nimeni nu-i prinseră vreodată” te invitau bucu-
înrădăcinate în sufletul poetului, evident, cele roși la masă ca să te ospătezi din propriile bunuri
mai dragi sunt cele legate de copilărie: caravana furate: „ciulama de gâscă și zeamă de rață”.
(cu filme), șarpele cu pene, cotiga lu’ gheorghe Un poem plin de mister, ce ține de orizon-
lăzărescu, bicicleta, boul priam, jocul călușarii, tul fantasticului este șarpele cu pene, în care ni se
paparudele, colindițele, aparatu’ de radio, puțu’ prezintă un individ pe care poetul nu mai știa
lu’ Ion, r.a.t.a, ceasul, sau personaje ușuratice, cum anume îl cheamă despre care „oamenii îl
ciudate, ori fantastice din sat: veta, leana bădă- credeau păgân / îl credeau plecat”, dar care le
lana, lina lu’ prună, mura lu’ ghioc, dumitru, arăta mereu țăranilor un șarpe cu pene viu colo-
moș niculae, tata sau bunicu’, toate umplând rat, cu solzi argintii, cu ochi de foc și dinți de os;
cu mister universul feeric al copilăriei poetului în fața căruia toți „ne miram tăcuți îndelung”.
desfășurată în miticul sat Păcala. O altă relatare ironică vizavi de situația
Caravana cu filme, spre exemplu, ce venea desproprietăririi din timpul colectivizăriii era
în sat - un adevărat prilej de socializare și cul- povestea unui anume „dumitru” care asemenea
turalizare populară – era un element viu care lui Ion din romanul lui Liviu Rebreanu, suferea
însuflețea jocurile copilăriei și a breslei de joacă a cumva de dorul pământului, fapt pentru care
poetului. Interesant, de altfel, este faptul că pre- semnase la primărie pentru o baniță de pământ
țul vizionării unui film la școala din sat nu erau proaspăt și de care era mulțumit că „măcar i
bani, ci „două ouă mari proaspete de găină”. l-au dat și pe ăsta” (dumitru), banița de pământ
Asemenea OZN-urilor, caravana reprezinta un fiind simbolul sperat al libertății încă rămase
obiect magic al copilăriei poetului, un lucru țăranului în fața colectivizării.
literatură & kafteală
Trecutul este un tărâm cu kafteală, pline de metafore, reprezentări,

străin nouă: ei fac lucrurile discursuri şi simboluri marţiale. Toate acestea
acolo cu totul altfel… pot fi relevante pentru orice cititor care năzuieşte
la o înţelegere mai adâncă a noimei şi rostului
nostru de români. În paginile următoare am
decis să selectez câteva bucăţi de text însoţite
A cest text este scris într-o manieră de reflecţii şi speculaţii personale, rodul a peste
fulgurantă şi se doreşte a fi un gen de anticipatio zece ani de preocupări hoplonautice. Poate că
la o carte dedicată literaturii vitejeşti la noi, scrierile unor autori precum Mihail Sadoveanu,
despre care cred că reprezintă un tărâm Radu Theodoru, Dumitru Almaş, Alexandru
fascinant, plin de eroisme, isprăvi marţiale, Mitru, Vasile Mănuceanu, C. Ignătescu sau ale
hoplosofii veritabile şi alte asemenea mirabilia ale Rodicăi Ojog-Braşoveanu sunt abandonate în
imaginarului nostru războinic dintr-un demult tomberonul literaturii vernaculare, de consum,
„a fost odată ca niciodată…” pe cale de a fi uitat. fără ca ele să prezinte acea importanţă de „texte
Chiar dacă aceste stranii treburi hoploculturale grele” pentru criticii literari. În ceea ce mă
sfidează recensămintele istoriei oficiale, ele dau priveşte, operele autorilor amintiţi mai sus expun
seamă pe de altă parte de scufundările noastre şi camuflează în acelaşi timp avatarurile literare
de acum vreo jumătate de veac în entuziasmul ale unui arhetip naţional, acela al Viteazului.
(cu sensul vechi de entheos „posedat de zei”) În ultimă instanţă, îmi surâde să vă
faptelor încărcate cu înţelepciune ale voinicilor şi dezvălui realitatea unor capodopere literare
vitejilor de odinioară. Romanele noastre aşa-zis ignorate ale hoploculturii moldo-valahe, adică
„istorice”, cărora personal le prefer denumirea a unor tradiţii marţiale româneşti uitate, fie
de romane vitejeşti, conţin foarte multe scene

ele şi ficţionale. Dacă citim Sabia lui Gârneaţă (Înţelepciune vitejească străveche), la virtuţile,
de Dumitru Groza şi Mocanu I. Ion, vom fi dar şi la înţelegerea exceselor erotice şi bahice
uimiţi cu siguranţă de bogăţia de practici cu ale Viteazului, la tapasul, asceză iluminatorie
arme precum sabia, arcul şi bâta, de metodele marţială, la disciplină şi cunoaştere de sine prin
de antrenament marţial pierdute, sau poate exersarea în meşteşugurile vitejeşti. Ignorarea
chiar reconstituibile astăzi de amatorii de arte unor astfel de „evenimente eroico-spirituale”,
marţiale strămoşeşti. care sunt aventurile sufletului, spiritului şi
La urma urmelor, cine mai citeşte astfel de trupurilor noastre, poate fi văzută ca un simptom
romane când imaginarul nostru şi pofta noastră al efeminării, al transformării în muieri şi, mai
de eroisme este satisfăcută cu filme, jocuri video grav, în mutaţia gândirii noastre în a cugeta
şi competiţii sportive agonistice? Pică demersul „curgheşte”, adică curveşte, cum se spune într-
meu sub semnul nostalgiei pentru timpuri- una din versiunile baladei Toma Alimoş. Nici
texte mitice ce ţin de un protocronism derapat? măcar criticii de profesie nu mai sunt ce ar fi
De fapt cred că poate fi plasat în lumina unei fost să fie odată, îndepărtarea de latura noastră
restitutio necesare, una care ne poate îmbogăţi intelectuală vitejească ne poate face „slabi”
spiritul lânced (şi rânced) de avalanşa creaţiilor în gândire, lipsiţi fiind de elanul şi bravura
unui homo videns recent. faptelor mari.

Miza mea în aceste câteva pagini este de Cred că romanul vitejesc este destinat
a schiţa o posibilă cartografiere, una speculativă, acelor oameni care practică meşteşugurile
hermeneutică, a manierei în care textele vitejeşti („this book is aimed at people who
fantasticului vitejesc românesc cu haiduci, practice”), iar în acest caz îl parafrazez pe Scott
novaci, buzeşti şi tătari convertiţi la idealuri Park Phillips, autorul unei cărţi despre posibilele
moldo-valahe au contribuit la re-imaginarea origini ale artelor marţiale (chinezeşti): Possible
unui sine bărbătesc. Respectivele naraţiuni erau Origins: A Cultural History of Chinese Martial
citite în primul rând în „Epoca de aur” comunistă, Arts, Theater, and Religion, opus apărut în 2016,
perioada în care au fost scrise cele mai multe fără ca prin aceasta cartea să fie un manual.
dintre acestea. Evul naraţiunii nu contează aşa Desigur, firesc este să ne întrebăm dacă această
de mult, poate fi o luptă cu gladiatori din practică este obligatoriu una „în carne şi oase”
Dacia romană, poate fi o recuperare de fecioare (şi tendoane, ar zice un chinez iubitor de
ca-n Neamul şoimăreştilor (Mihail Sadoveanu), activităţi şaolinice), ori poate fi şi una la nivelul
poate fi vreun cod secret de furat, un soi de imaginaţiei (creatoare marţiale)? Gândul meu
Mission impossible, o misiune plasată în perioada de moment este că ambele sunt la fel de utile în
brâncovenească, precum cea din Logofătul de hrănirea şi creşterea sinelui nostru vitejesc, în
taină (Rodica Ojog-Braşoveanu). Contează însă cultivarea virtuţilor de voinic, ca să rămânem
faptul că istoria noastră mitică este plină de în preajma limbajului nostru marţial originar.
super-eroi autohtoni, de viteji, voinici şi de
panduri, zapcii şi cătane răzvrătite etc.
Chiar dacă se doreşte apartenenţa

lor la o hoplocultură autohtonă (vitejească,
Romanele vitejeşti româneşti conservă voinicească) de demult, unele scene de kafteală
şi apără memoria noastră marţială, care este o demonstrează o asemenea putere şi posibilitate
moştenire hoploculturală unică, pentru că ele de trans-punere în mediul cinematic încât te şi
reprezintă izvoadele necesare unui anamnesis miri cum de atâtea nu au fost ecranizate până
marţial. Cred că în imaginarul lor marţial putem acum! Totuşi, câteva texte ale căror cinetică
descoperi geme şi giuvaeruri plăcute gândirii marţială îţi trezeşte dorinţa de a le pune la lucru,
celor (încă) sensibili la voci şi arhetipuri precum s-au văzut convertite în zona vizualului filmic.
cel al Eroului. Romanele vitejeşti româneşti pot Dinamica lor marţială textuală reflectă poate
îndemna la asumarea unei Hoplosophia originale şi năzuinţa ascunsă a autorului de le vedea
,,în carne şi oase…cinematice”, să ne amintim le căpătase pe când îşi rădea barba, ci pe câmpul
doar de cei doi scenarişti de filme vitejeşti, de luptă.” (p. 27)
Eugen Barbu şi Nicolae-Paul Mihail, cu seria lui Dacă în cazul primului personaj este la
Mărgelatu. De altfel, ca notă inedită, scriitorul mijloc şi o miză (anti)erotică, trupul-hrisov al
Nicolae-Paul Mihail nu era nici el străin de lui Oase-negre este supraîncărcat cu semnele
lumea artelor marţiale asiatice, satirizând într- unui destin dedicat războirii, el fiind o sursă
un roman precum Potirul Sfântului Pancraţiu de respingere pentru o eventuală paredră, în
(1971), tehnici şi tactici de luptă din lumea cel de-al doilea caz, cel al mercenarului italian
judoului. messer Bonaventura, chipul-palimpsest devine
marca unei vieţi aventuroase (chiar şi numele
îl trădează). Vasile Mănuceanu nu adaugă, dar
multe cicatrice de pe chip puteau fi căpătate la
antrenamentele în meşteşugurile armelor, în
dueluri ,,amicale”, sau pe străduţele înguste şi
Am descoperit şi dezgropat din romanul întunecoase ale vreunui oraş italian, ori într-o
vitejesc al lui Vasile Mănuceanu, Capcana, confruntare banditească, sau chiar donjuanescă.
publicat în 1971 la Editura Albatros (în Hoplocultural vorbind, această metaforă
Colecţia Cutezătorii), o metaforă de o relevanţă nu este specifică numai textului în cauză,
incomparabilă pentru hoplocultura românească, ci o putem întâlni pe multe alte tărâmuri şi
şi nu numai, să mi se ierte entuziasmul de locuri culturale: în relevarea cicatricelor de
hoplonaut împătimit după treburile vitejeşti. pe spatele lui Rambo din filmul First Blood
Numesc această metaforă vitejească corpul (1982); în practica însemnării faciale cu vârful
marţial ca palimpsest, sau trupul-hrisov săbiei ca simbol al trecerii printr-un rit iniţiatic,
al războinicului. Ea survine repetat în mai acesta fiind Mensurul confreriilor studenţeşti
multe locuri ale romanului. Tâlcul este acela germane din secolul al XIX-lea (practică vie şi
al unei lecturi a propriei biografii pe trupul, în unele cercuri de amatori din zilele noastre);
respectiv chipul unui luptător încercat în în cicatricele provenite din iniţierile tinerilor
bătălii, un veteran, care este o istorie personală candidaţi la statutul de războinic din societăţile
a încleştărilor războinice de care a avut parte tradiţionale, cum le spune Mircea Eliade în
de-a lungul unei vieţi de voinic, mercenar sau Naşteri mistice (Humanitas, 1995).
pur şi simplu patriot viteaz. Rănile, cicatricele În fapt, nici astăzi nu ne ruşinăm ci,
încrustate ca nişte peceţi pe trup şi chip, pe piele dimpotrivă, ne mândrim cu urmele rămase
şi în oase, alcătuiesc un palimpsest de viteaz, pe chipurile noastre, cu o arcadă spartă într-o
ele sunt vestigii, ideograme, poveşti ale unor partidă de box, un nunchaku primit în cap în
isprăvi eroice. Trupul şi chipul sunt texte, ele ne tinereţe, vreo secure care ne-a ratat desfiinţarea
permit să citim istorii marţiale înscrise în carnea ,,la mustaţă” în vreo aventură rurală, sau vreun
celor care au avut norocul să le supravieţuiască. cuţit înfipt în antebraţ. Toate aceste hieroglife,
Redau cele două fragmente din romanul lui scrise de alţii pe trupurile noastre, pot fi
Vasile Mănuceanu, întru edificarea cititorului: percepute ca simboluri şi decoraţii ale unui sine
1. „– Cu mine-i altă socoteală, răspunse vitejesc, ale bărbăţiei şi bravurii noastre făcute
mohorât Oase-negre. Eu mi-s doagă bătrână, astfel vizibile ochilor celorlalţi…
stăpâne. Şi-apoi sunt schilav şi atât de scrijelat
şi crestat şi hăcuit, că nu se mai află peticuţ de
piele teafără pe trupu-mi. Cine s-a mai uita la
mine? Sunt cu totul ca un hrisov din cele vechi,
cu semne şi peceţi de sânge. Şi-apoi chiar de
s-ar uita, tot degeaba. Şi curcile ar râde dacă Probabil că exagerez un pic, istoric
mi-aş aduce muiere tânără la anii mei. Iar de-o vorbind, atunci când anunţ existenţa, sau mai
babă, mai bine lipsă.” (p. 11) degrabă urgenţa recuperării şi regăsirii unei
2. „Căpitanul Maldăr se întâmplase hoplosofii româneşti originare. Dar îmi place să
la masă între prietenul său Pavel Udrescu şi cred că înţelepciunea vitejească românească se
un bărbat tare ciudat, cu înfăţişare de străin. ascunde, şi stă bine pitită, şinobic aş zice, într-o
Bărbatul acela avea faţa rasă ca-n palmă şi rostire marţială românească. Vânez oarecum
brăzdată de tăieturi, unele mai vechi, altele ludic o formă de hoplosofie autentică, originală,
nevindecate cu totul, şi pe care fără îndoială nu esenţialistă chiar, ,,fără egal şi comparaţie”.

Mă frapează şi mă interesează totodată şi acei la Cartea Românească, o scenă grozavă despre
rizomi hoplologici care au absorbit cunoaştere pasiunea pentru săbierit a unui domnitor
din solul practicilor marţiale apusene (antice, neîndoielnic hoplofil, scenă fascinantă şi
medievale, renascentiste, moderne), cât şi hilară în acelaşi timp prin conţinutul ei. Textul
bifurcaţiile, crenguţele ce se întind din arborele autorului român ne descrie atât o patimă fanatică
,,meşteşugului războirii la români”, dar care pentru practica săbieritului, cât şi prezenţa unor
ne-ar putea re-constitui o rostire vitejească metode şi materiale de antrenament cât se poate
românească. de realiste, bune de reconstituit chiar şi astăzi.
Cât despre fanatismul şi dedicaţia lui pentru
meşteşugul mânuirii iataganului, cine nu a
trăit asta în viaţă poate crede că este un exces
născut din febra imaginaţiei marţiale auctoriale.
Vă asigur, din proprie experienţă, că astfel
de angajamente destinale bizare sunt posibile,
Ce ar putea găsi, ce ar putea descoperi măcar pentru vreo doi ani!
un hoplonaut curios din cale-afară prin siturile Iată şi textul marţial al folcloristului
arheologice ale literaturii vitejeşti moldo-valahe, Silviu Angelescu: „Şi-avea deprinderea a mânui
în special în romanele istorice scrise în anii şi iataganul bine, arătându multă strădanie
comunismului care, vă asigur eu, numără câteva numai să nu-şi piarză agerimea. Pentru aceasta,
sute? Poate că, în primul rând, unele practici avea nişte saci umflaţi cu paie în care bătea cu
secrete, uitate, pierdute prin arhivele unor sabia şi-i înţepa până-i făcea tot zdrenţe, jucând
biblioteci prăfuite. Multe astfel de meşteşuguri pe lângă şi ţopăind ca la danţ. Ba, câteodată,
ale armelor sunt plasate într-un mediu rural, chiar aflându-se la sfat cu vreun boier, odată
sau liminal, marginal, cu metode elaborate trăgea hangerul de la brâu şi începea să-l fluture
de luptă, cu iniţieri războinice şi panoplii şi să-mpungă văzduhul, părând curat Sfeti
originale, cu metode uitate de construire a Gheorghiţă, cându se lupta acela cu balaurul.
armelor, cu pedagogii vitejeşti bizare şi altele (p. 27)
asemenea. Poate că a sosit timpul să re-inventăm Lectura acestui text ne permite să
bushidoizarea romanului vitejesc românesc, mai tragem şi alte câteva concluzii de natură
adică să învăţăm cum să mergem de-a buşilea, hoplologică: antrenamentul constant care
şinobic, pe sub iureşul săbiilor vremurilor ce le înseamnă preţuirea atât a unor abilităţi
trăim… câştigate (agerimea), cât şi a unui statut de artist
marţial valabil; regăsirea unor teme marţiale
de natură ascetică valabile şi astăzi în mentalul
practicanţilor sporturilor de luptă – domnitorul
respectiv distruge sacii prin exersare, în zilele
noastre sunt distruşi saci de box, sau kimonouri
(gi-uri) şi centuri; sunt intuite tehnici de luptă,
Îmi închipui că ar fi o peripeţie cum ar fi tăierile şi loviturile cu sabia (bătea) sau
fascinantă şi semnificativă aceea de a răscoli împungerile (înţepa), sau deplasările şi salturile
prin biografiile autorilor de romane vitejeşti (ţopăind), asimilate unui dans războinic, pentru
(unii au fost chiar militari şi activi în războaie, în că este plină lumea artelor marţiale, vechi şi
tinereţea lor) şi să descoperi că unii au practicat noi, de astfel de dansuri de luptă. Mai mult,
boxul, scrima, luptele, judo sau ju jitsu, au fost recunoaştem pe patronul confreriilor războinice
actori sau cascadori o perioadă, adică s-au de altădată numite de germani Mȁnnerbünde, pe
îndeletnicit cu meseria coregrafiei scenelor de Sfântul Gheorghe, care este un Odin creştinat,
kafteală. Cu siguranţă că astfel de practici şi-au dar deloc uitat, zice Kris Kershaw în cartea ei
lăsat amprenta pe gândirea lor, în construirea The One-eyed God: Odin and the (Indo-) Germanic
episoadelor de kafteală romanescă. Dar, poate Männerbünde (Journal of Indo-European Studies
că unii au fost pur şi simplu nişte şoareci Monograph No. 36), opus publicat în anul 1997.
de bibliotecă, cu o imaginaţie hoplologică Apoi, domnitorul se trezeşte posedat
debordantă, în care intertextualitatea a avut un de muza războirii deoarece el visează cu ochii
cuvânt de spus. deschişi tehnici şi mişcări noi de luptă. El
Putem întâlni în romanul Calpuzanii nu ratează nici o ocazie de a fi un creator în
aparţinând lui Silviu Angelescu, apărut în 1987 pasiunea lui. În lumea practicanţilor de aikido
sunt iubite poveştile cu maestrul fondator încât să rămânem permanent cantonaţi în
Morihei Ueshiba care se trezea noaptea din terminologiile marţiale asiatice şi în tălmăcirile
somn şi aprofunda tehnicile visate, inspirate unor expresii tehnice de luptă, de multe ori
de divinităţi din panteonul şintoist, spunea născătoare de confuzii.
el. Astfel de hagiografii marţiale, cu creatori Textul următor nu este decât o mică
de şcoli divine de kafteală (Artele marţiale şi mostră din oceanul hoplosofiei româneşti: „
Sacrul!) abundă în spaţiul asiatic: în şcolile – Mă bucur tare că vă place gioaca aiasta. Aţi
marţiale filipineze; în cele niponeze din nou prins oleacă din meşteşug. Aşa cât ştiţi amu
cu fondatori supuşi unor torturi ascetice, din oricare din voi poate înfrunta cu izbândă un
şcolile vechi koryu; cu un Bruce Lee care se lotru. Gheorghiţă zbiceşte tare bine cu sabia şi-i
trezea noaptea şi exersa ce visase, se plângea dibaci la aruncatul laţului. Ursul, cu ghioaga
soţia lui Linda. lui, înfruntă bine şi sabie şi baltag; chiar şi
suliţa ştie a o înlătura şi rupe. Cucu îi mai
puţintel la trup, dar îi sprinten, are ochi ageri
şi mână iute, fereşte uşor şi chiteşte pălitura
când trebuie.” (p.15) Textul acesta, precum şi
altele similare, nu este doar o demonstraţie de
limbaj vitejesc arhaic, sau ca să ne amuze pur
Descoperim în Sabia lui Gîrneaţă, cartea şi simplu. El este un model de cunoaştere şi
a doi autori mai puţin cunoscuţi Mocanu I. ştiinţă marţială moldovenească (gioacă, îi spun
Ion şi Dumitru Groza, apărută la Editura Ion cei doi autori), de apreciere şi punere în valoare
Creangă în anul 1974, un volum aparent naiv, a posibilităţilor unor arme tradiţionale, de
o adevărată Fechtschule, adică ceea ce nemţii descifrare a noimei lor combative, de gândire a
renascentişti înţelegeau prin şcoală de arte unor confruntări posibile între mânuitorii unor
marţiale. Despre cartea aceasta, apărută la o arme diferite. Limbajul este tehnic, hoplologic:
editură dedicată în primul rând publicaţiilor zbiceşte, înlătura şi rupe, fereşte, chiteşte pălitura.
pentru copii, pot să vă spun doar că musteşte de Toate ne dezvăluie acţiuni combative clare,
scene de luptă şi discursuri vitejeşti, că întâlnim abilităţi şi deprinderi combative practice, nu
la tot pasul textualist hoploconcepte (şinobism, pur şi simplu un o fantezie belicoasă a autorilor,
tapasic, ahimsic, hoplofilie, hoplosofie etc. ale deşi în alte cărţi vom găsi şi asemenea eşecuri în
căror înţelesuri le veţi descoperi în cartea mea a de-scrie o scenă de kafteală plauzibilă şi, de ce
Literatură & Kafteală. Eseuri despre artele marţiale nu, paideică şi pedagogică chiar. Armele sunt
vintage, apărută la Editura Cartea Românească distribuite în funcţie de trupurile luptătorilor,
Educaţional în 2019), transpuse în ceea ce li se cer tehnici şi tactici diferite de înţelegere a
numeam şi propuneam mai sus ca fiind o încleştărilor, de parcă am avea de-a face cu un
rostire marţială specific românească. Limba curriculum aparţinând vreunei sofisticate şcoli
noastră vitejească o văd ca fiind prea bogată marţiale vechi niponeze!

proză
D octorul Marton Csausz ştia că nu tinuase acela, „îmi cere să-i spun părerea, să-i
se mai putea face nimic. Era într-o sală mare spun ce doresc anchetatorii de la el, deoarece nu
unde se adunaseră sute de oameni care-i cereau crede că a fost adus aici pentru a i se pune unele
pedeapsa cu moartea. Nu se aştepta la aşa ceva. întrebări. După părerea lui nu-şi au rostul. De
Un avocat trecuse pe lîngă el şoptindu-i în ure- asemenea a remarcat că nu se consemnează
chea dreaptă: “Nici n-are rost să faci recurs”. nimic din ce spune şi că procesele verbale de
Doctorul Marton Csausz habar n-avea anchetă sînt foi albe cu semnături. A remarcat
de ce fusese adus în faţa unei instanţe. Era sur- că i se arată, de fiecare dată, două fotografii.
prins de felul în care se comportau organele de Chipul unei fetiţe şi apoi chipul unui băiat. Se
anchetă, de regimul alimentar şi de paza din ares- gîndeşte că seamănă cu copiii lui, nu este sigur
tul acela cu pereţii groşi de un metru şi jumătate. însă… pentru că le-a uitat chipurile. Mi-a spus
Cassandra Corbu, Mie nu-mi vine să că a relatat anchetatorilor că după ce scapă, ar
cred”, zicea doctorul către un fost judecător. dori să-şi cumpere un măgar şi că nu înţelege
„E frămîntat, nu doarme, se plimbă de ce a fost descurajat de către aceia. Nu mai
toată ziua prin celulă, se gîndeşte la ce va face are nici o speranţă…noaptea eu mă scol de trei
după ce va scăpa de aici, e neliniştit şi oarecum ori şi de fiecare dată e treaz. Nu cred că e un
ruşinat de felul în care va reapărea în faţa oame- om credincios, de cînd a venit în cameră, nu
nilor dat fiind halul în care se află”, scrisese l-am văzut făcîndu-şi cruce. Nu şi-a manifestat
fostul judecător într-o declaraţie dată aceloraşi niciodată nemulţumirea. A rămas desculţ şi nu
organe de anchetă. are nici rufe de schimb.”
„În discuţiile pe care le am cu el”, con- Pe fostul judecător îl chema Rubinştain.
Dacă veneaţi în iunie aţi fi văzut cum înfloresc
*** lăcrămioarele. Avem şi heleşteu la mănăstire, cu
lebede albe, stîrci cenuşii, egrete, gîrliţe, lişiţe şi
Doctorul Marton Csausz adormise uneori pescăruşi.
într-o cameră plină de igrasie şi umezeală, În Mittelstadt, de cînd s-a pornit moli-
fără lumină, fără baie, cu şobolanii care-i rose- ma, ogoarele din jur au ajuns păşuni. După ce
seră tălpile bocancilor şi cu fostul judecător vă pregătiţi de ieşit în aerul puturos de afară,
Rubinştain sforăind în patul alăturat. vă aştept în curtea mănăstirii sub teiul argintiu.
Parcă era fugar printr-o pădure cu locuri Are o coroană imensă, nu prea are frunze că-i
necunoscute lui. Mergea aşa fără să ştie încotro. sfîrşitul lui noiembrie, domnule doctor”.
Deodată simţi pămîntul mişcîndu-se sub tălpi. Episcopul ieşise din cameră. Doctorul
“Nu ştiu unde merg”, îşi spunea. Deasupra Marton Csausz mînca pe săturate. I se făcuse
capului apăruse o maşinărie pătrăţoasă. În foame. Trupul avea nevoie de energie.
fiecare colţ avea cîte un drapel negru-gri. Se „Aţi crezut că veniţi la mai rău, domnu-
aştepta ca să apară gheare din burta fierăriei le doctor”, zisese călugărul Kelemberger rîzînd.
ăleia zgomotoase care să-l apuce de umeri. „Erau drapelele alea negre”, răspuns-
Doctorul Marton Csausz prinse a stri- ese doctorul.
ga. Nu se auzeau urletele lui. Parcă fostul „Pe vreme de molimă, domnule doc-
judecător Rubinştain îi ordonase să tacă din tor, toate se duc dracului. Mi-a murit mă-
gură. L-a auzit cu claritate: “Nu mă pot odihni, garul cu care băteam satele şi adunam ouăle.
doctore Marton”. Au dispărut şi acelea. Aşa că tot răul e spre
S-a pornit apoi o furtună. Tunete. bine. Domnul episcop Zborovski vă aşteaptă pe
Trăznete. Revărsări de apă. “Pînă aici a fost”, pajiştea din faţa bisericii. Dacă veneaţi acum trei
a şoptit pentru el doctorul Marton Csausz. luni, acolo era plin de poroinicuri ciclamen-vio-
Nu dorea să-l deranjeze pe fostul judecător lete care luceau de dimineaţă ca obrajii tinereşti,
Rubinştain. orhidee înalte… ar fi fost frumos. De-acum a
O voce s-a auzit în creierul doctorului crescut părul porcului şi ceapa ciorii”, încheiase
Marton Csausz: “Domnule, dumneata pari a călugărul Kelemberger.
fi şi profet. Ai ştiut că astăzi vei pleca”. Fostul „Să nu uit, domnule, Kelemberger e
judecător Rubinştain i-a spus: “Marton, mergi numele meu. Orice trebuinţe sînt, aştept să
la mai bine”. “Mă îngrijorează doar drapelele mi le mărturisiţi. De aia sînt aici şi acum în
alea negre spre gri, domnule fost judecător. De mănăstire”.
aceea înclin să nu vă cred”, i-a răspuns doctorul
Marton Csausz. ***
*** Molima ciumei se pornise în Mittelstadt

în 8 ianuarie, anul 1710. Doctorul Marton
Doctorul Marton Csausz s-a trezit asu- Csausz ajunsese în oraş în 28 noiembrie ace-
dat şi plin de groază. Camera mare, patul laşi an. În iunie episcopul Zborovski ceruse
aşijderea, o fereastră uriaşă prin care se vedea un batalion de armată care să păzească oame-
Dealul Minei din Mittelstadt. Lumina parcă nii de rele. Primise un răspuns oficial în luna
trecea greoi printre norii ce semănau cu halva- iulie. După două săptămîni sosise locotenentul
ua topită. Doctorul Marton Csausz îl căuta cu adjutant Klinka cu o companie de soldaţi. Îi
privirea pe fostul judecător Rubinştain. Cînd s-a înmînase actele episcopului Zborovski, ceruse
deschis uşa dormitorului şi a intrat episcopul de mîncare, cazare şi solicitase informaţii des-
Zborovski, doctorul a crezut că e în capela unei pre duşman.
biserici din Budapesta, că stă întins într-un coş- Episcopul prinse a citi numirea lui
ciug şi că aşa trebuie să fie cînd te duci dincolo. Klinka în fiecare zi a lunii august. În luna
Episcopul Zborovski: “Aţi dormit septembrie molima ciumei lovise fără milă în
patruzeci şi opt de ceasuri, domnule doctor. E cartierul saşilor de pe Dealul Minei. În nouă
oboseală mare. Drumurile astea sînt proaste. septembrie, episcopul Zborovski citea cu glas
Dar n-am avut ce face. Ne chinuim de zece luni puternic şi nervos: „Der Lieutenant Bataillon
cu boala. Se moare în fiecare zi aici. Am scris Adjutant Klinka ist angeweisen worden, bis ein
la Budapesta. Am trimis mesageri la Viena. anderer offizier nach Mittelstadt zur Fuhrung
Şi ruga noastră a fost ascultată. Aţi ajuns aici. des dortingen Landsturmes beordent Werden

Kann, in dieser Absicht dort zu bleiben. Worvon februarie. Era căldură, era cer lăptos, era negură
das Bataillon hiernat verstondgt wird”. ca halvaua topită şi vărsată din oalele de sus.
In Namen des Commandierden „După vecernie mîncăm desăvîrşit şi
L.T.H bem vin”, răspunseseră călugării. Kelemberger
chiar cîntase cuvintele deşi nu mai credea în ele.
A fost ultima lui lectură.Pînă atunci Minerii tăcuseră din gură dar ghiorăiseră din
credea orbeşte în actele care soseau şi aveau maţele goale sau pline cu apă.
ştampilele şi semnăturile imperiale. „Degeaba”, În biserica mănăstirii începuse
zisese episcopul. „Poate că medicina va ajuta concertul foamei. „Unde era lintea cea fiartă sau
sau rămînem la mila Domnului”. grîul cu miere sau pîinea cu apă? Ce dezlegări
să mai dai, măi, cînd în cămările de alimente nu
*** mai era nimic, decît colb”, şopteau, unul către
celălalt, călugării din Mittelstadt.
În Mittelstadt minerii căutau vinovaţi. Auzind zgomotele venite din burţi epi-
Pe vreme de molimă, biserica se dovedise scopul Zborovski zisese enervat: „Nici o dezle-
neputincioasă. Episcopul cu rugăciunile lui şi gare deosebită faţă de cele rînduite”.
cu călugării lui parcă înteţise boala. Minerii nu
mai mergeau la mănăstire. Degeaba se dăduse ***
dezlegare la toată hrana... că mîncare nu era şi
nu se găsea. Poate că dezlegarea aia era valabilă Cel mai greu a fost în acel an în Postul
doar pentru ce urma să fie. Paştelui. Negustorii Mittelstadt-ului aveau pe
Prin mănăstirea din Mittelstadt, călu- mese junghietură, ouă şi brînză. Mîncau. Numai
gării umblau bezmetici. Din curte în bucătărie, Iclejia lui Pachi mînca icre şi bine făcea.
de acolo în faţa altarului şi apoi în dormitoare. Sosiseră lunile de pătimit. „Slăvit
Călugării se ascundeau sub paturi de spaima Mucenic Gheorghe”, zicea Zborovski din altar,
ciumei. Ca să scape, să nu fie găsiţi, să nu li „niciodată nu-mi amintesc să se fi petrecut una
se umfle buboaie subsiori. Sub paturi pitiseră ca asta, să poţi şi să dai dezlegare la toate cele
sticluţe cu untdelemn. Îşi scăldau gîtlejurile. la hrană şi tot degeaba. Să îndemni creştinii la
Şi le năclăiau ca să nu poată pătrunde boala, trei feluri de fiertură la prînz şi la două la cină
să se lipească de untdelemnul ăla şi să-şi dea şi aceia să te înjure pe sub limbă în sfîntul lăcaş
suflarea. Călugării lui Zborovski ieşeau de sub mănăstiresc al rugăciunii”.
paturi, alergau sub teiul argintiu şi scuipau
în praf molima ciumei năclăite în untdelemn. ***
Episcopul adulmeca peştele, sorbea din paharul
de vin. Îi spunea locotenentului adjutant Klinka Episcopul Zborovski: “Au trecut lunile
să facă la fel. „În paharele de argint molima cele lungi ale molimei, domnule doctor. Orele
ciumei murdare dă ortul popii, poţi bea fără lungi ale îngropăciunilor s-au dus. Minutele
teamă, Klinka.” hîde ale morţii negre nu-s. Au fost zile după
Din Mittelstadt dispăruseră, în anul zile cu hrană fără îndulcire, desfătare ori dez-
acela, sărbătorile creştine. Nu mai aveau mierdare, fără războiul necuviincioaselor pofte
datini. Săptămîna brînzei ori a lăsării cărnii împotriva sufletului. Toţi erau izbăviţi de neîn-
ori Duminica Vameşului deveniseră prilejuri frînarea şi lăcomia pîntecului. Nemîncînd, por-
de rîs. „Dacă biserica nu te ajută în faţa moli- nirile trupeşti s-au înfrînat în tot Mittelstadt-ul.
mei, la ce mai e bună biserica”, zicea călugărul Îndatoririle sufleteşti nu se mai împlineau.
Kelemberger jelindu-şi în fiecare zi măgarul. L-am urmărit două săptămîni pe Kelemberger.
„Am suferit pentru el ca pentru un frate, l-am Ce făcea el, isprăveau şi ceilalţi asemenea lui.
îngropat ca pe un creştin cu slujbă făcută pe Niciunul dintre îndepărtaţii de cele lumeşti din
ascuns, de spus unde i-am săpat groapa n-am mănăstire nu stăruiau prelung la cele duhovni-
să spun niciodată”, continua Kelemberger. ceşti. Au dispărut zilele împăcărilor din vremea
Călugării nu-l ascultau. Îşi pipăiau cu limbile slujbelor. Nu am mai găsit mijlocul de mîntuire.
cerurile gurilor. Parcă simţeau molima ciumei I-am auzit plîngînd în altar după tuberculoza
lipită de omuşoare. Nici Duminica Fariseului cea bună. În Mittelstadt se postea fără răs-
nu mai avea nevoie de dezlegările cuvenite. plată de nicăieri. Foamea şi molima au dus la
„Mîncaţi ce aveţi sau răbdaţi”, zisese episco- dispariţia datinei locului, a credinţei, domnule
pul Zborovski în timpul slujbei din douăzeci doctor”, încheiase episcopul Zborovski oftînd
aşezat pe o bancă de rugăciune sub teiul argin- domnule doctor. Să-i lăsăm obrazul deocamda-
tiu din curtea mănăstirii. tă neatins. Răul năpăstuieşte pe aici ca o ploaie
mare şi nefolositoare pămîntului”, mai zisese
*** episcopul.
„Mai bine să dai decît să iei?”, întreb-
Locotenentul adjutant Klinka avea ase doctorul Marton Csausz, părînd a înţelege
nasul lat şi cărnos. Pîntecele lui slab nu-i apăsa ceva important.
genunchii în timpul rugăciunilor de dimineaţă. „E mai bună moartea decît molima
La Debrecen era cunoscut pentru beţiile sale, ciumei statornicite, domnule doctor”, închei-
îi ziceau smolitul mult prea curvar. Nu-şi ridi- ase dînd din mînă a neputinţă episcopul din
ca niciodată căutătura din pămînt. Îl speriase Mittelstadt.
molima ciumei. Dintr-un ofiţer viclean, lacom,
gînditor, tăcut şi iubitor de avuţie, devenise un ***
păzitor al tainelor creştine. Dacă s-ar fi pornit o
revoltă, soldaţii lui aveau misiunea să păzească În anul 1710, la 6 ianuarie, în Mittelstadt
mănăstirea de rele. a apărut negustorul Averki Caliopiu. Era zi de
Klinka îl dispreţuia pe Zborovski, se mare sărbătoare. Negustorii ambulanţi treceau
temea de el şi îl ura, crezînd că datorită lui intra- prin oraş cu căruţe pline de produse necesare
se într-un oraş unde stăpînă era moartea. pentru gospodării. Se opreau în centrul aşezării
Episcopul cu buzele lui mari, cu dinţii şi porneau tocmeala.
ăia laţi în faţă, cu nasu-i lung şi cărnos, speria Averki Caliopiu făcuse drum lung. De
soldaţii cînd tuşea şi scuipa bălos. Degeaba era la Gyula pînă-n Mittelstadt era cale de două zile
drept şi adevărat credincios, smerit şi milostiv, de mers al cailor. Era un om mînios, ucigător,
sfetnic la lucrurile cele înalte, nebucuros în doritor să verse sînge din cauză că nu-i plăcea
faţa răului, dacă în scuipătura lui trăia molima negustoria. N-avea ruşine. Nu mai putea vinde
ciumei. Klinka trecea la zece metri distanţă de în tîrgurile mari unde i se spunea: mincinosul şi
pămîntul umezit de tusea episcopului. cobitorul de rău.
Zborovski avea niscaiva vinişoare Averki Caliopiu era un negustor ambu-
ieşite pe obraji, ca un beţivan sau ca unul atins lant uscăţiv, nerăbdător, nedestoinic în meseria
de începutul febrei bolnăvicioase. Cînd îl vedea pe care şi-o alesese. Cînd a intrat în Mittelstadt,
pe Klinka şi pe soldaţii lui se mînia, se învineţea arţăgos şi rîzător de minerii care trebăluiau gos-
la faţă din pricina neputinţei armatei de a lupta podăreşte prin curţi, a simţit că nu-i va fi de nici
cu molima hîdă. o haznă şi s-a înfuriat.
Dar Kelemberger. Dar călugărul cu Alburiu, mult mincinos l-a găsit în cen-
măgarul mort şi îngropat. Prinsese a umbla prin trul aşezării pe minerul Adam Csutak, care se
satele de lîngă Mittelstadt cu haine lungi, prin- ducea către casă. Ieşise din schimbul de la mină.
sese a iubi închinăciunile cu care-l întîmpinau Era obosit. I se închideau ochii. În şase ianuarie
oamenii. “Cînd vei veni în vreme de sănătate, nu se muncea. Se stătea de pază la intrarea în
te vom pune, călugăre Kelemberger, mai sus pe galeriile de mină. Adam Csutak muncise patru-
scîndurile adunărilor şi-n fruntea ospeţelor ”, îi zeci şi opt de ore neîntrerupt. Păzise. Nu se
ziceau oamenii necăjiţi şi flămînzi. întîmplase nimic deosebit. Îl lovise somnul de
“Priviţi-l pe Kelemberger cel fără nenumărate ori.
măgar, domnule doctor Marton Csausz, crede „Să ne aşezăm la o negociere, mineru-
feţele oamenilor fără să le vadă inimile. E ca le”, îl oprise din drumu-i negustorul.
săracul care umblă cu adevărul lui, e ca săracul Averki Caliopiu s-a apucat să-şi prezin-
trufaş şi fără înţelepciune”, îi spusese episcopul te oalele din căruţă. Spunea preţurile. Se tîrguia.
Zborovski doctorului la o săptămînă de la sosi- Adam Csutak adormise în centrul
rea acestuia în oraş. Mittelstadt-ului.
“Ar trebui să-i bateţi obrazul, domnule Averki Caliopiu se enervase. A
episcop, ca să nu se mai înalţe”, răspunsese doc- scos un cuţit cu care se tăiau porcii în aju-
torul Marton Csausz. nul Crăciunului. „Cuţitul ăsta-i bun şi de
“Parcă-l văd, parcă-l aud cum şopteşte, Bobotează, minerule”, a spus printre dinţi
că de cuvîntat nu cuvîntă către cei mulţi, parcă-l negustorul în timp ce-l înjunghia.
aud cum le zice: amici îmi veţi fi de veţi face Adam Csutak a trecut din somn la cele
tot ce vă voi porunci vouă! Bietul Kelemberger, veşnice.

Răufăcătorul a fost prins asupra fap-
tului. Judele minelor oraşului, un oarecare ***
Mandula de-abia sosit la post tocmai de la
Budapesta, a dat ordinul de arestare. Înainte de molima ciumei au fost mulţi
În şapte ianuarie, dis de dimineaţă, ani buni, cu ploaie, cu grindină, apoi venea
judele minelor l-a interogat pe negustorul vîntul cel friguros cu furtună şi urmau zecile de
ambulant. S-au cerut mărturii despre omor. S-au zile cu ploaie puţină. Era bine şi urma ameste-
depus la dosar la ora zece dimineaţa. Li s-a dat catul. Veneau seninul, caldul şi frigul, zăpada,
statut de mărturii emise oficial. Judele minelor norii şi ceaţa. Anii mulţi şi buni, cu poame
s-a autointitulat curtea de judecată orăşenească. multe şi vînt dinspre Sătmar şi Debrecen, au
S-a apucat cu chibzuială să ia hotărîrea. „Aici trecut prea repede. Pagubă n-a fost. Şi cînd
se judecă doar cu măsură”, a zis Mandula. era puţin atîta era. Fost-au ani buni chiar dacă
Negustorul Averki Caliopiu a fost condamnat veneau gîngănile ori şoarecii cei mulţi. Apele
la moarte. Căruţa cu bunurile ei, cu caii ei, a stricătoare se porneau dinspre Dealul Minei,
fost confiscată urmînd a fi vîndută a doua zi. frigurile de inimă chinuiau nevestele negustori-
Din banii care urmau a se obţine, judele minelor, durerile de cap se fixau în ţestele minerilor.
lor s-a declarat dispus să contribuie la costurile Apărea rînduiala la ochi şi la creieri şi era, din
de înmormîntare creştinească, la cheltuielile cu nou, linişte în Mittelstadt.
groapa şi preoţii. Adam Csutak era sărac. Risca Oamenii erau veseli, norocoşi aproape
să rămînă în capela morţilor. tot timpul, cei cu înalte priceperi îndreptau
Judele minelor a solicitat şi o expertiză lucrurile strîmbe, alţii mînioşi dar vrednici de
care să constate că moartea a fost violentă. A cinste erau nebăgaţi în seamă.
primit-o în două ceasuri. Avea toate ştampilele Toate erau la vremea lor şi bine primi-
imperiale din oraş. ”Moartea a fost premeditată te. Pînă şi firea femeiască a Mittelstadt-ului n-a-
şi dusă pînă la capăt, chiar şi făptuitorul a măr- vea decît scurte întunecimi ale soarelui, după
turisit cu oarecari denaturări, aşa că judecata care toate se răcoreau sub picurii de ploaie.
e legală şi competentă, şi, conform normelor Odraslele se înţărcau la vremea lor, cu
în drept, s-a constatat că negustorul ambulant datinile scrise pe hîrtiile episcopului Zborovski.
Averki Caliopiu a avut şi-n cursul anterior al Luna repara stomacurile şi minţile oamenilor.
vieţii o conduită rea şi la ascultarea mărturi- Viermii nu stricau grădinile şi cîmpurile.
ei lui a făcut gălăgie, n-a vrut să stea liniştit. „Poame multe – vin puţin”, zicea epi-
Ducerea la îndeplinire a spînzurării va fi un scopul duminica la slujbă. Şi toţi erau mulţumiţi.
exemplu de temut pentru alţi Averki Caliopiu
care se vor nimeri în Mittelstadt. Am constatat ***
şi îngăduim execuţia”, a încheiat judele minelor
orăşeneşti. Molima ciumei a venit aşa: vremea a
Averki Caliopiu a fost spînzurat în cen- devenit caldă, ciudată şi uscată. După trei zile
trul oraşului în data de 9 ianuarie, anul 1710, la a fost ploaie cu ceaţă. Casele mici şi înghesuite
ora 11.00 din dimineaţă. În aceeaşi zi, minerul care alcătuiau străzile pornite din centru către rîu
Adam Csutak şi-a găsit liniştea veşnică în cimi- şi către Dealul Minei aveau canale la ieşirea din
tirul de pe deal al oraşului. curţi. Curgea prin acelea apa murdară. Găinile,
gîştele şi porcii au fugit pe străduţele alea.
*** Minerii n-au mai mers la lucru. Galeriile
minelor au fost abandonate din ordinul judelui.
În data de 14 ianuarie s-a pornit moli- După o săptămînă străzile s-au umplut
ma ciumei în Mittelstadt. Trecuseră doar cinci de şobolani negri care alergau printre gîşte,
zile de cînd se odihnea în pămîntul sfînt al găini şi porci. Oamenii au ieşit cu pari de vie
cimitirului Adam Csutak, tatăl Iclejiei lui Pachi. şi femeile cu mături de curăţat praful. Au prins
Minerul plin de înţelepciune, omul fericit că-şi să-i alunge. Nu se speriau. Stăteau locului.
măritase fata după dorinţa inimii ei, blîndul Fugeau porcii. Gîştele şi găinile o luaseră către
care păzise ca un oştean intrarea în galeriile pădure de parcă-şi doreau ca moartea să vină
de mină. În Mittelstadt l-au plîns toţi minerii din corciurile de lîngă Borcut. Şobolanii negri
şi negustorii de parcă le-a fost tuturor părinte. stăteau pe loc. Săreau în tumbe prin noroiul
Timp de trei zile. acela. Aşteptau alte lovituri. Puricii săreau de
pe ei pe hainele femeilor, sub hainele femeilor.
De acolo ajungeau pe pielea bărbaţilor. Judele minelor s-a supus dorinţei celor
Întîi au murit doi cai în grajdul lui mulţi.
Lugossy. Episcopul Zborovski era ocupat cu
La o săptămînă a apărut: febra, respira- tabăra de lîngă cimitir. Era depozit de cadavre
ţia cea grea şi transpiraţia cea urît mirositoare. care umpleau gropile mari.
În casă la Lugossy fiecare avea cîte În imperiul ăla în care era Mittelstadt-
ceva. Unul transpira, femeia se apuca de cap ul sau Felsőbánya s-a dat alarma. Nu-i mai
gata să şi-l smulgă de durere. Nu putea din căuta nimeni. Nu mai era nevoie de aurul şi de
cauza gîtului, copilul înţepenise la muşchii argintul pe care-l scoteau minerii.
picioarelor. Prin iunie călugărul Kelemberger i-a
Mittelstadt-ul se umpluse de vapori spus episcopului Zborovski: „Voi alunga moli-
fetizi, stricaţi, putreziţi, respingători. ma ciumei prin sunet”. Şi s-a apucat să bată clo-
Prindeai a gîfîi de cîte ori ieşeai în drum. potele. Pînă s-a ostenit. Pînă nu şi-a mai simţit
Molima ciumei nu ţinea cont de nimeni: degetele. Pînă a căzut la pămînt de parcă era
tînărul, bătrînul, femeia, bărbatul sau copilul trup de călugăr mort. Degeaba.
tuşeau şi apoi strănutau împrăştiind boala. Caii care mureau de foame în grajduri,
Episcopul Zborovski a crezut întru acolo şi rămîneau. Se înfruptau din ei şobolanii
început că se pornise pedeapsa oamenilor pen- negri.
tru răutăţile lor. Negustorii din Mittelstadt Călugării de la mănăstire se spălau cu
au venit în delegaţie la mănăstire şi i-au spus: oţet pe mîini şi pe faţă. Cînd plecau la cimitir.
„Domnule episcop, molima asta trebuie păcăli- Cînd se întorceau de la cimitir.
tă, vă implorăm să fiţi de acord cu schimbarea Îi îndemnase episcopul Zborovski. Se
numelui oraşului”. Episcopul n-a avut nici o credeau feriţi.
obiecţie. Mittelstadt-ului i-au spus Felsőbánya. În Felsőbánya mai credeau în cuvîntul
Molima ciumei din Mittelstadt a devenit moli- şi puterea episcopului şi a rugăciunilor sale
ma ciumei din Felsőbánya. doar călugării.
La sfîrşitul lui februarie au apărut bub- „Fie numele de Averki blestemat pen-
oaiele de la subsiori. tru totdeauna în Felsőbánya”, a zis nevasta
S-au pornit toxinele ucigaşe. Degeaba negustorului Sasku Karoly. Şi în oraş s-a pornit
tăiau. Degeaba drenau scurgerile. Chinul dura magia femeiască. Descîntecele. Mîncatul legu-
o zi. Trupurile se linişteau. Trebuiau cărate la melor fierte în locul fructelor. Negustorul Sasku
cimitir. Trebuiau ascunse în pămînt sfinţit. Karoly a pus în sticluţe alburii poţiuni vindecă-
A început săpatul gropilor mari. A toare. Degeaba.
apărut căruţa care ducea trupurile pe străzi. Prin august nu mai era doar moar-
În fiecare casă se mutase cîte o familie tea. În Felsőbánya era spaima şi ura. Oamenii
de şobolani negri. stăteau în case. Aruncau bolnavii în drum şi
Molima ciumei s-a numit moartea cea fugeau în camere ca să nu audă vaietele.
neagră. Călugărul Kelemberger a botezat-o prin Episcopul Zborovski i-a spus călugă-
martie, cînd i-a murit măgarul. De supărare i-a rului Kelemberger: „Credinţa nu-i suficientă,
zis aşa şi aşa a rămas. trebuie s-o îmbinăm cu cunoaşterea molimei”.
Din familia Lugossy scăpase doar „N-am nici un răspuns la aşa o constatare”, a zis
Irene. Se plimba nebună şi fără teamă pe străzi. călugărul Kelemberger.
Jelea. S-a dus tocmai în Capnic la soră-sa. A În luna noiembrie îngropaseră 580 de
cerut măştile de speriat diavoli cu care căpni- creştini răpuşi de molimă. Pămîntul cimitirului
carii îi alungaseră pe tătari. Le-a adus într-un prinse a fermenta din cauza borhotului bolii.
cărucior în Mittelstadt. Le dădea oamenilor ca Ciuma era prinsă-n chingi. Urma să moară. Să
să sperie diavolii care-i luaseră soţul, copilul, plece din oraş. Pămîntul se închisese şi nu mai
liniştea. Toţi umblau pe străzi cu măştile alea pe dădea voie infecţiei să iasă la suprafaţă.
cap. Degeaba. Nimeni nu era ferit.
Au fost şi oameni care au păcălit boala. ***
Sau au învins-o. Îi cunoşteai după urmele maro
de pe obraji. Doctorul Marton Csausz mînca
În martie s-a răspîndit zvonul că Averki în camera de dormit. Îl servea călugărul
adusese puricii. Că vina era a lui. Că trebuie Kelemberger. Din 20 noiembrie, anul 1710, în
interzişi negustorii ambulanţi în Felsőbánya.

Mittelstadt, în Felsőbánya nu mai murise nimeni. Zborovski. Tabloul avea patru metri lungime şi
Doctorul sosise cu întîrziere în oraş. doi metri şi treizeci de centimetri înălţime.
Slavă Domnului! Auzea în urechi glasul gros- Episcopul Zborovski a comandat la
cior al fostului judecător Rubinştain: „Ţi-am Debrecen cristelniţa de marmură roşie acoperi-
spus, Marton, că te duci la mai bine”. tă cu capac de lemn în formă de clopot care avea
După ce vizitase fiecare stradă, fiecare sculptat la vedere botezul lui Isus Cristos.
casă şi vorbise cu oamenii, doctorul se apuca- Negustorii Jozsef Lanyi şi Ferenc
se să se plimbe prin împrejurimi. Era însoţit Mihaly au plătit toate costurile.
de episcop. Cunoştea oraşul. Parcă-şi aducea Oraşul Mittelstadt reluase legăturile
aminte de pădurile de stejar, de liziera de sal- cu celelalte oraşe ale imperiului. În cîteva zile
cîmi şi pini, de pajiştile unde crescuse părul lucrurile s-au liniştit. Călugărul Kelemberger
porcului sau ceapa ciorii. lucrase la drapelul molimei ciumei. Era alb. Era
Pe drumul pietruit de la mănăstire pregătit să fie scos din biserică la procesiunea
venea înspre stîncile pe care Zborovski le bote- anuală de aducere aminte din trei decembrie.
zase „Cei trei Apostoli”. Trecea prin Valea Episcopul Zborovski pornise prima
Fătăciunii. slujbă de aducere aminte. În Mittelstadt rămă-
„P-aicea sînt gladiolele sălbatice, dom- seseră 1735 de cetăţeni. Toţi se prezentaseră la
nule doctor”, zicea episcopul Zborovski. mănăstire. Erau înghesuiţi şi-n curţile din faţă
În plimbările alea episcopul făcea volte şi din spate. Lîngă altar în partea stîngă stătea
largi cu ambele mîini. Parcă era un dirijor. domnul doctor Marton Csausz. Parcă se afla
Se opreau la refugiul pentru vreme rea care într-o clădire imensă cu oameni încruntaţi care
ţinea de mănăstire. Săreau peste brazi prăbuşiţi strigau din cînd în cînd: “La moarte!”.
de furtuni care blocaseră poteca. Unele stînci „Molima ciumei a venit în Mittelstadt
semănau cu oamenii cocoşaţi de vremuri. din iad”, tuna episcopul Zborovski.
Şi-n noiembrie către sfîrşit viperele se „La moarte cu ea!”, strigau cei adunaţi
tolăneau printre merişoare de leurdă. Erau mici, la procesiune.
subţiri şi brun-negricioase. Cînd se apropiase de final, Zborovski
„După ce treci prin molima ciumei, se uita drept în ochii doctorului Marton Csausz:
n-ai a te teme de ele, doctore”, zicea episcopul “Mulţumim Domnului că a stins cu infinita lui
Zborovski. milostenie molima. Din păcate asta va fi boala
S-au întîlnit de trei ori cu pietrarii viitorului!”.
care şlefuiau andezitele negre pentru pietre „La moarte, la moarte cu ea!”, prinseră
funerare. Aceia s-au făcut că nu văd nimic şi pe a urla cei înghesuiţi în biserică.
nimeni. Degeaba le-a dat bineţe episcopul. Doctorul Marton Csausz se îngrozise.
„Vor fi zile grele pentru mănăstire, Transpirase. Brusc i se ridicaseră de pe pleoape
domnule doctor, oamenilor le-a pierit credinţa”, greutăţile care parcă-l ţinuseră în întuneric.
zisese episcopul. „Doar armata lui Klinka ne Doctorul Marton Csausz deschisese
mai poate păzi de rele”, încheiase el. ochii.
***
***
La 1 decembrie, în anul 1710, episco-
pul Zborovski i-a adus în faţa altarului bisericii Epilog
mănăstirii pe Istvan Glodics şi pe Pal Stenczel.
Un catolic şi un reformat. A vorbit cu pictorul
Karoly Lotz. L-a plătit. Acela s-a apucat de Cristopher Csausz a fost medic veteri-
treabă. nar în Baia-Sprie între anii una mie nouă sute
Istvan Glodics şi Pal Stenczel erau douăzeci şi unu şi una mie nouă sute patruzeci
mineri la galeriile de pe Dealul Minei. Karoly şi unu. Cînd a ieşit la pensie veniseră, din nou,
Lotz îi aşezase în lumină. Cei doi băteau palma ungurii în oraş. Baia-Sprie îşi schimbase nume-
întru credinţă şi-n mijloc apărea episcopul le. Se numea Felsőbánya.

Cristopher Csausz şi Irina Csausz urmă pisica prinsese un şobolan. Îl mîncase pe
locuiau într-o casă cu patru camere pe strada ascuns.
Olarilor. Era casa medicului veterinar. Cînd În patru noiembrie doctorul Marton
ieşea la pensie, medicul veterinar din Baia-Sprie Csausz făcuse febră. Treizeci şi şapte cu opt.
dădea cheile casei celui care-i lua locul. Nu era nici un motiv de îngrijorare. Soţia lui îi
Marton Csausz s-a născut în anul una dăduse cîteva pastile.
mie nouă sute treizeci şi patru. A fost fiul Irinei În cinci noiembrie doctorul Marton
şi a lui Cristopher Csausz. Csausz era la Viena. La un congres de chirur-
Pînă-n anul una mie nouă sute patru- gie generală. S-a întors în şapte noiembrie.
zeci şi unu Marton Csausz a copilărit pe stra- Credea că are gripă. Febră şi dureri musculare.
da Olarilor. S-a jucat cu vecina lui Anuşka Antibioticele nu-şi făcuseră treaba. Seara, cînd
Schwachhoffer care era mai tînără decît el cu şi-a luat pijamaua, Anuşka Csausz a văzut că
trei ani. soţului ei îi apăruseră doi ganglioni limfatici
În anul una mie nouă sute patruzeci subsiori. Erau de mărimea lămîilor mici. S-a
şi unu familiile Csausz şi Schwachhoffer s-au îngrozit. A chemat Salvarea. L-a dus la Spitalul
mutat defintiv la Budapesta. Marton Csausz a Sfîntul Ştefan. În cîteva ore de analize a aflat că
absolvit Medical School din Budapesta. Marton Csausz are ciumă.
Cînd împlinise douăzeci şi opt de ani A urmat chinul. De cîteva ori i s-a oprit
a participat, ca medic, la stîrpirea unei epidemii inima. Zilele treceau greu. Plămînii se prăbuşi-
de holeră la Gyula. seră. Medicii specialişti au crezut că doctorul
În anul una mie nouă sute şaptezeci era Marton Csausz nu va supravieţui.
medic onorific în diverse instituţii şi academii. În salon cu el era un fost judecător pe
Marton Csausz s-a căsătorit cu Anuşka care-l chema Robert Rubinştain. Marton Csausz
Schwachhoffer care studiase medicina împ- şi Robert Rubinştain stăteau de vorbă în fiecare
reună cu el. Anuşka se specializase în epide- seară. Robert Rubinştain se procopsise cu o
miologie. Marton Csausz ajunsese reputat ca boală a copilăriei. Nu făcuse varicelă la vremea
specialist în chirurgie generală. potrivită.
Cei doi locuiau pe strada Lajos Kossuth Anuşka a decis că Marton Csausz are
la numărul 16 în Budapesta. nevoie de aparate pentru a fi menţinut în viaţă.
Lucrau la Spitalul Sfîntul Ştefan. Doctorului i s-au înnegrit degetele de
Marton Csausz era renumit pentru atenţia pe la mîini şi de la picioare. Au trebuit eliminate
care o dădea fiecărui detaliu al meseriei. Colegii vîrfurile.
îl porecliseră: “Un Paganini al bisturiului”. Cînd începuse DELIRUL, Marton
Marton Csausz era medicul chirurg Csausz habar n-avea de nimic. Era inert. Stătea
cu ochii vioi, deschis la minte. N-avea nici o zile după zile cu ochii închişi.
sminteală în cap. Trăia cinstit, din munca lui şi
în desfătare. ***
Anuşka Csausz iubea muzica, era
veselă şi-i plăceau învăţăturile adînci. Avea „La moarte cu ea”, „La moarte”, strigau
ochi mari şi buze cărnoase. Pe lîngă medicină, oamenii din biserica mănăstirii din Mittelstadt.
Marton Csausz se specializase în: sanscrită, „Din păcate ciuma e o boală a viitorului”, zisese
arabă, persană şi tibetană. episcopul Zborovski.
Doctorul Marton Csausz deschisese
*** ochii. Era prins în aparate medicale. Se afla înt-
r-un salon de spital. Lîngă el, vesel şi fără griji,
În dimineaţa zilei de doi noiembrie, pe stătea fostul judecător Rubinştain.
la ora opt, a anului una mie nouăsute şaptezeci, „Te-ai întremat, doctore”, i-a zis acela.
doctorul Marton Csausz era gata de mers la „Nimeni de-aici nu mai avea nădejde în afară
slujbă. Adoptase de un an de zile o pisică. O de mine”, a încheiat fostul judecător.
botezase Anuşka. O mîngîia de fiecare dată. Se
lăsa muşcat uşor de degetul mare. Cu o zi în

proză
E ra în Săptămâna Mare. Dacă mă gân-

desc bine, chiar în Joia Mare, căci mă gândeam
la Denie. Deschisesem biserica de dimineață
pentru spovedirea enoriașilor. De când m-am
mutat la Frătăuți m-a cuprins liniștea. Eram
parcă într-o altă lume. A mea se sfârșise de mult,
așa că cea în care intrasem nu putea fi decât mai
curată, mai luminoasă. Oricum eram un simplu
martor în această lume, un simplu călător care
nu conta și care se putea bucura, privind de pe
fereastra trenului său, cum se desfășoară totul
numai pentru sine. Nu mă încearcă provocarea
egoistă a lumii făcute numai pentru simțurile
mele, ci pur și simplu, lepădându-mă de mine,
odată ce am pierdut aproape tot ce puteam să
pierd, am ajuns în starea asta.
Enoriașii nu se înghesuiau să vină la
spovedit decât atunci când urma slujba de dimi-
neață. Unii se spovedeau duminica, înainte de
liturghie și așteptau cuminți până se la termi-
narea slujbei să primească Sfânta Împărtășanie.
Alții de Buna Vestire. Cei mai mulți, care țineau
tot postul, veneau în Vinerea Mare, când se
umplea bisericuța de oameni și când citeam de
câteva ori din Molitfelnic. Dar eu deschisesem
biserica și-n celelalte dimineții ale Săptămânii
Mari. Veneau atunci dintre cei cu păcate grele
pe suflet sau dintre cei care căutau o vorbă bună
sau un sprijin. Așa a fost și atunci, în Joia Mare,

cea a Cinei cele de Taină și a Rugăciunii din Gră- - Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind
dina Ghetsimani, și a propriei mele rugăciuni mărturisirea ta cea cu umilință…, am continuat
fierbinți către Părintele, rugându-l să vină cea- eu ritualul.
sul. A intrat un singur bătrân, cocoșat, neîngrijit, Nu-i vedeam chipul, dar mâinile mele,
uscat de griji. I-am făcut semn să se apropie și să făcând semnul crucii pe creștetul lui, sub patra-
îngenuncheze. Bătrânul a îngenuncheat cu greu. fir, au simțit cum zvâcnește.
Eu am lăsat Sfânta Scriptură peste patrafirul - Părinte, mi-a zis el, nu m-am spovedit
care-i acoperea capul și m-am rugat: de ani buni.
- Dumnezeule, Mântuitorul nostru, Care Am tăcut, căci simțeam că nu va fi nevo-
prin proorocul Tău Natan ai dăruit lui David, ie de întrebările din îndreptar pe care preotul ar
cel ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui și ai trebui să le pună celor ce nu dau glas păcatului
primit rugăciunea lui Manase pentru pocăința pe de-a-ntregul. L-am întrerupt o singură dată,
lui, însuți și pe robul Tău acesta… când l-am întrebat dacă vrea de bună voie să-și
Am dat să-i spun să-și rostească numele, facă mărturisirea, și apoi la sfârșit.
dar el a și zis: - De bună voie, părinte, mi-a spus el, și
- Gheorghe. glasul lui îmi dădea încredere.
- … și pe robul Tău acesta Gheorghe, am Urma să facă o mărturisire sinceră și
continuat, care se căiește de păcatele ce a făcut, umilă, că așa sunt de regulă cei apăsați de păca-
primește-l cu știuta Ta iubire de oameni, trecân- te grele și mânați de căință care vin până nu-i
du-i cu vederea toate cele făcute de dânsul, Cel prea târziu la Sfânta Biserică.
ce ierți nedreptățile și treci peste fărădelegi. Că - Părinte, am omorât un om.
Tu ai zis, Doamne: cu vrere nu voiesc moartea Eu mai ascultasem spovedanii ale unor
păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu; și de criminali. În vremea aceea, prin Obcini, se
șaptezeci de ori câte șapte să iertăm păcatele. întâmpla ca viața să fie luată pentru te miri ce.
Pentru că, după cum slava Ta este neasemă- De regulă scurt, cu o lovitură de baltag, sau cu
nată, așa și mila Ta este nemăsurată; că de vei ciomagul, sau cu piatra. Iar oasele celui căzut
căuta fărădelegi, cine va putea suferi? Că Tu rămâneau pentru totdeauna să putrezească prin
ești Dumnezeul celor ce se pocăiesc și Ție slavă Dumnezeu sfântul știe ce unghere prin care
înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum multă vreme picior de om n-a trecut sau prin
și pururi și în vecii vecilor, Amin. care n-o să treacă.
Nu-l văzusem prin sat pe Gheorghe și - Sunt țăran sărac din Frătăuți. Pe tata nu
nu știam dacă e din Frătăuți sau nu. Nu apuca- l-am știut, că l-au luat cu arcanul pe când eram
sem să cunosc toți enoriașii. mic și i s-a întors numai numele, de undeva
Când m-am așezat în scaunul de spove- din Italia. Am crescut cu mama și-am tocmit o
danie, bătrânul, care era cam de vârsta mea, a căsuță și m-am însurat ca tot omul, dar iată că
ridicat privirea. În lumina slabă a bisericii am n-a fost să am noroc, căci mi-a murit femeia. Și
întrezărit doi ochi luminoși prin încrețiturile am rămas singur cu fata mea, pentru care am
feței. muncit cât am putut, ba chiar am dat-o la școa-
- Dacă nu poți îngenunchea, poți să rămâi lă. Numai că într-o zi, când era pe vremea să se
aplecat, sau să stai în picioare. Mă ridic eu. mărite, feciorul boierului din sat, văzând-o fru-
- Încerc să-ngenunchez, părinte, că am moasă, a siluit-o. În casa în care am crescut-o,
multe de spus și n-am cum rămâne în picioare. în casa pe care am ridicat-o cu mare trudă și
Liniștea mea îmi fusese deja tulburată, cu sudoarea atâtor ani de muncă. Aș fi închis
căci se aciuase și începuse să mă roadă curio- ochii și la nedreptatea asta, dar fata mea s-a
zitatea. Nu am nutrit niciodată să aflu păcatele atârnat în ștreang. Așa că m-am dus la curtea
oamenilor, ba chiar mi-am dorit să pot să nu le boierului, l-am omorât pe flăcăul netrebnic și
aud. Uneori pur și simplu trec pe lângă mine m-am predat apoi la jăndar. M-au dus degrabă
și plec acasă mai neștiutor într-ale enoriei mele la Cernăuți la închisoare. Ce aveam să ispășesc
decât fusesem atunci când intrasem în biserică. aveam să o fac demn, și cu inima senină și cu
Dar Dumnezeu mi-a dat să aud și cele fără de rugăciunea îndreptată către Dumnezeu. Dar
voie, ca-n întâmplarea pe care am istorisit-o se vede că Domnul n-a lăsat ca au să primesc
altcândva, petrecută așadar cu multă vreme în senin ispășirea pedepsei mele pe astă lume, căci
urmă, prin 1841, la Lemberg, când am asistat ceea ce s-a întâmplat acolo m-a tulburat mai
fără voie la ultima spovedanie a ofițerului sârb tare decât m-ar fi putut tulbura orice pedeapsă.
executat Demeter Mitrasinovici. Cum am spus, am trimis fata la școală, iar ea,

care prinsese deja a cânta pe la șezătorile din tare încurcate, dar iacătă cum ai ajuns să mi te
sat și avea o voce dumnezeiască, de-mi zicea spovedești mie, ca martor care să mărturisească
seara doine și mă prăpădeam de dorul mămucii lui Hristos căința ta, care sunt tatăl acelui tânăr.
și a neveste-mi, a învățat să cânte și la scripcă. Zi, așadar, ce ai de spus despre păcatele pe care
Chiar i-am luat odată o scripcă din târg de la cu umilință și zdrobire de inimă le mărturisești!
Rădăuți, iar fata mea, Voichița, că așa o chema, - Părinte, omorul acela mă tulbură tare și
pomenit fie-i numele în veci, îmi cânta și din nu pot să dorm nopțile, dar nu boierul tânăr mă
scripcă, și din voce. Era o bucurie s-o vezi după vizitează, ci Cântecul și uneori biata Voichița.
o zi de muncă grea, așteptându-te cu mâncare I-am citit molifta de iertare, apoi am
și alinându-ți dorurile cu cântecul ei. Și cum zis ectenia, am făcut otpustul și după aceea,
spuneam, părinte, până să mă judece am stat în punând mâna dreaptă pe capul mărturisitoru-
temniță cu un alt criminal și cu un tânăr pe care lui, i-am dat dezlegare. I-am dat canon și apoi
l-au adus degeaba, numai să-i strice tinerețea, l-am invitat să se așeze alături pe jilțul din stra-
că i-au dat drumul după aceea. Iar tânărul cânta nă. Gheorghe s-a așezat stingherit.
la scripcă, și tot ceea ce-mi cânta fata mea mi-a - Iertate-s păcatele tale, fiule, i-am zis,
zis el acolo pe arcuș. dar nu voiam să-mi spui mai multe despre
Nu știu ce a simțit bietul Gheorghe când Ciprian, ca să nu mă smintești ca duhovnic.
a auzit propria-i poveste și propria-i pierdere Așadar, ai fost în celulă cu el.
prin vocea viorii, dar eu, care am potrivit în - Da, părinte.
minte cele povestite de Ciprian cu cele ale măr- - Poți acum să spui ce ai de zis, că măr-
turisitorului, am simțit că mă smintesc. turisirea ta în fața Domnului curge, dar păcatul
- Cum îl chema pe tânărul acela? meu de a mă întreba de mărturisirea ta nu mai
- Ciprian, mi-a zis el. e, căci am ieșit de sub taină. Bineînțeles, dacă
- Fiule, i-am zis eu, căile Domnului sunt dorești a-mi spune.

- Nu știu cum am fost de a primit drep- - Trădători de patrie! Studenții valahi
tul de a avea cu el scripca… sunt trădători de patrie!
Numai eu știu cât m-am străduit, vor- Reușise nenorocitul de Zotta să facă atâta
bind cu unul și cu altul să intervină și să-i dea agitație în jurul acțiunii Arboroasei că fu numit
acest drept. un regiment de oaste care să înconjoare reședința
- … că iată că în momentul în care o pri- episcopală și seminarul și să scotocească prin pivnițe
mise, parcă lumina s-a revărsat printre gratii și după arme și muniție, căci se zvonise că tinerii
în bezna celulei noastre s-a făcut ziua-n amiaza pregăteau o revoluție și au adunat tot armamentul
mare. Când a fost adus, celălalt criminal, de necesar cât să înzestreze suflarea românească din
prin Udești, l-a luat la rost. Ba chiar, în celulă Cernăuți și din împrejurimi. Mi-a povestit într-o zi
fiind numai două paturi și noi fiind trei, l-a Eminescu cum au percheziționat și în casa Aglaiei,
lăsat pe bietul băiat să doarmă pe jos. Mi-a fost care stătea prin preajmă, și cum au speriat-o pe biata
milă de el, dar și eu tremuram ca varga căci era femeie, cu atât mai mult cu cât ea îl cunoștea prea
ger și tot frigul acela de afară, mai puțin vântul, bine pe Ciprian.
se simțea în celulă. Iar când a fost de i-a venit Cum de faci Doamne, că neamul nostru
scripca, l-am văzut, căci se obișnuiseră ochii mei e plin de lichele și trădători, de cei mai mulți
cu întunericul, l-am văzut pe domnișor că și-o care să calce pe cele sfinte și pe cele care tot cu
pune sub bărbie și începe să cânte. Am izbucnit sfințenie au provenit din familia lor, pentru a
atunci în hohote de plâns. Cum să rămâi stană sluji autoritățile austriece călcând pe cadavre?
de piatră când în temnița aceea intrase Voichița Am văzut la viața mea multe slugărnicii și prea
însăși? Iar domnișorul Ciprian a continuat să puțini oameni drepți și dârji, care să privească
zică din scripcă, și eu am urlat de durere, de înainte fără să se umilească. Într-un fel, și pe
cum e învârtea cuțitul în inima mea. După ce mine dârzenia m-a costat, căci altfel, vorba lui
a terminat de cântat, s-a apropiat de mine. Nu Ciprian, probabil că departe aș fi ajuns. Dar am
schimbasem nicio vorbă cu el până atunci: preferat să merg pe această cale dreaptă, chiar
- Dar dumneata de ce plângi? dacă, iată, numai beneficii nu mi-a adus.
M-am potolit cu greu. Dar după ce am Cred că acesta e marele nostru păcat,
tras aer în piept, printre sughițuri, i-am zis: ca neam: avem prea multe lichele, prea mulți
- Of, domnișorule, am avut o fată. O care nu fac altceva decât să-i oprească din dru-
singură fată, pe care o iubeam ca sufletul meu. mul către înalte demnități pe cei ce muncesc
Și ea îmi cânta înainte să moară doina pe care ai pe drept și merită să ajungă sus, să nu lase să
cântat-o domnia ta acum. se așeze societatea după norma dreptății și
Și l-am văzut pe tânăr cum cade el însuși pe bunului simț. Că o societate dreaptă și-ar cere
gânduri, și cum pune scripca în scrinul ei. Celălalt drepturile mai întâi pentru neam, apoi pentru
criminal a tăcut și el în toată această perioadă, fiecare în parte, după cum sunt dregătoriile.
gâfâind și înghițind din greu, apoi, trecând vremea, Dar uite, cum a fost și Hacman acesta. Căci eu,
l-a întrebat pe Ciprian: ori de câte ori aud de o nedreptate în societate,
- De ce te-ai oprit din cântat? la Hacman mă gândesc. Ca să îi fie lui bine nu a
- Doamne, dacă violina mea a înmuiat contat că lovește în interesele oamenilor de-un sânge
inima unui criminal de a izbucnit în plâns așa cu el, și în cele ale limbii române. Ba, mai mult,
de amar, cât de fericit aș fi de aș avea soț de acum se și dă unul de-al lor și a prins ciudă pe valahi.
celulă măcar o oră pe acuzatorul meu! Uite și nemernicul de Zotta, tot așa, a prins ciudă
Bietul meu copil îl dorea alături de el pe pe ai noștri. Ce să mai spui că avocații care s-au
Iuda – cum de-mi veni tocmai în Joia Mare gân- angajat din oficiu în procesul Arboroasei n-au fost
dul acesta! – pe nemernicul de Zotta, care era toți români, ci numai unul din trei, Alexandru
român cum era și Hacman, dar care cel puțin Tabora. Ceilalți doi au fost un neamț, decanul
pe atât îl întrecea în slugărnicie față de Viena pe baroului, Josef Roth și un evreu, Jacob Atlas.
episcop. Că tot Zotta a fost și cel care a încercat Vai, săraca Bucovina asta, cum îi e dată să fie pe
să zădărnicească Serbarea de la Putna, și tot. Îmi mâna celor nedrepți care împart puterea! Dar
aduc aminte cum urla Zotta în sala de judecată, cum iese unul în față pe dreptate, îl trag ceilalți
și cum declama cu vocea lui pițigăiată de față îndărăt de frică, ori din neștiință. Iar dacă iese
cu toată studențimea română a Cernăuțiului și spune strâmbătăți, imediat i se dau mari dre-
adunată acolo, în sală, pe holuri, pe scări: gătorii și putere.

proză
Î n ziua aia, îmi amintesc, era într-o

miercuri, pentru că maică-mea se dusese la
cursul de radiestezie, cînd l-am văzut cu ochii
vineţi, faţa umflată şi părul de deasupra frunţii
năclăit cu sînge-nchegat, n-am fost surprins.
Știusem dintotdeauna că taică-miu-i făcut să ia
pumni. Fireşte că-mi părea rău, doar îl iubeam,
însă arcadele sparte şi gura strîmbă, cu buzele
răsfrînte înspre înafară, de parcă fugise de la
căminul de retardaţi, erau semne de slăbiciune,
n-aveam cum s-o sucesc. Şi, ca şi cum n-ar fi
fost oricum suficient, mă făcea şi pe mine să mă
simt retardat. Îmi plăcea sau nu s-o recunosc,
imposibil să nu-i fi semănat întrucîtva. Văzusem
destule filme în care cîte-un grangur cu parde-
siu lung, negru, ţigara în colţul gurii şi părul dat
cu gel peste cap, un bărbat în adevăratul sens
al cuvîntului, ce mai, trecea prin mijlocul unei
găşti de borfaşi şi ştiam de la bun început că nu i
se poate întîmpla nimic rău. Îi scuipa pe pantofi.
I se rupea de ei. Iar taică-miu şi-o luase de la un
moş decrepit, fiindcă nu-i plătise chiria la timp.
Nu o dată am scăpat naiba ştie cum, după
ce m-am luat la porcăit cu o şleahtă-ntreagă de
scandalagii, prin Bularga sau Păcurari, pe unde
nimeream, numai să-mi demonstrez mie că
nu-s ca el. Exagerînd şi dîndu-mă-n spectacol.
Fireşte, mai tîrziu. Trebuie să fi fost prin liceu.
Habar n-am dacă la optsprezece ani, intuindu-şi
slăbiciunea, nu făcuse şi taică-miu la fel.
Sunt sigur că ar fi dat orice să nu-l văd Nu mi-a răspuns. El. Alina a plesnit
în halul în care era. Poate dacă nu s-ar fi simţit enervată din buze. După ce că-i vai de steaua
vinovat şi n-ar fi luat mutra aia de oropsit al ta, mai ai şi-un plod idiot care se bagă aiurea în
sorţii, nu mi s-ar mai fi părut nici mie atît de seamă – părea să fi gîndit. Bine, bine... Dacă-i
umilitor: Un accident, asta e, mare tragedie! Stai aşa... M-am dus în dormitor şi i-am pus lui
să-l vezi pe celălalt – ar fi putut lăsa să se-nţe- bunică-miu o mînă pe umăr.
leagă. ― Cît mai e pînă la pauză? A venit tata.
S-a înfiinţat la uşă la bunici cu Alina I-au trebuit cîteva secunde să facă trece-
de-o mînă şi cu şapte geamantane în spate, că rea, să coboare din galeria Stelei pe canapeaua
moşul de pe Săulescu îl aruncase în stradă cu ticsită cu perne, jucării vechi de pluş şi cuverturi
hangarale şi concubină cu tot. Bunică-mea era împăturite una peste cealaltă, bune de nimic,
în baie, freca rufe în lighean pe-o bucată de un morman impresionant, păstrate cu sfinţenie
tablă ondulată, iar bunică-miu în dormitor, cu pentru noi, nepoţii, cînd o să creştem mari şi-o
televizorul deschis şi urechea lipită de apara- să ajungem la casele noastre.
tul de radio, un Opera antic, rusesc, cu antena ― Sandu? E singur?
prinsă cu scoci. Nici pînă acum nu şi-a luat Nu ştiu dacă îi interzisese explicit să
altul. Prin ‘93, ‘94, meciurile din Divizia A se vină cu Alina sau doar îi dăduse de înţeles, dar
jucau toate odată şi se transmiteau intercalat, de vreo trei luni, de cînd se mutaseră împreună,
comutînd mereu legătura de pe un stadion pe nu mai venise deloc.
altul – Fotbal minut cu minut. Doar derbiul etapei ― Nu chiar... Cred că s-a lovit.
era pe TVR 1 sau 2. Am deschis eu. Aproape A mai durat ceva pînă să se ridice,
că nici nu m-a salutat. Şi-a condus curvuliţa în să-şi caute ochelarii, papucii... L-am aşteptat.
bucătărie şi a pus apă în ibric, pentru cafea. Au N-aveam chef să mă întorc la ei fără un aliat.
trecut niște ani pînă să înțeleg cît de cît cum stă- Bunicu îşi tîrîia picioarele. Artrita îl supăra tot
teau lucrurile. Să mă prind cum trebuie să se fi mai rău. Trecuse deja de şaptezeci de ani, dar
simţit fiind nevoit să dea explicaţii bunicilor, să încă se ţinea bine. Slab, uscat, totuşi nu sfrijit,
recupereze deficitul de imagine în ochii Alinei, uşor bîlbîit, avea prestanţă. Un soi de etică ele-
să evite vreo scenă, să mă împiedice să asist mentară înăscută îl împiedica să greaşească ori
dacă scena era inevitabilă... De unul singur, nu de cîte ori avea de luat vreo decizie importantă.
s-ar fi sinchisit chiar atît. N-avea obiceiul să ia Şi era mereu conştient de asta. Lucrurile erau
lucrurile foarte în tragic. simple şi era simplu să le spui pe nume. Fusese
Am intrat după ei, în bucătărie. Era soldat. Ieşise la pensie cu grad de colonel.
început de septembrie, la fel ca acum, dar o ― Bună, Sandu – a zis. Spre Alina nu s-a
căldură înfiorătoare şi, la etajul patru, ultimul al uitat.
blocului, soarele bătea toată după-amiaza, unde Taică-miu abia a reuşit să scoată, mai
mai pui că bunică-mea făcea compot, cred că mult din gît, un bună, tăticu, buzele aproape
avea tone de prune, caise şi piersici puse la fiert că nu i s-au mişcat, întors spre aragaz, atent la
de dimineaţa pînă seara, în oale imense. În orice ibricul de pe foc.
caz, aici se anunţa mai palpitant decît la meciu- ― Ce-ai făcut?
rile de fotbal. Genţile aruncate în hol, taică-miu Bunică-miu nu-i neapărat lipsit de tact,
moveat, Alina – de obicei alintată şi excitată ca dar nici nu-i place să lungească vorba aiurea.
o mîță-n călduri – acum încruntată, un sac de ― Trebuia să-i plătesc chiria lui Ioniţă
nervi pe canapea, ghemuită lîngă frigider. Nu pe douăzeci, luna trecută.
mă îndoiesc nici o secundă, îi iubeam pe ai mei. Asta înţelesese şi singur, nu amănuntele
Dar sentimentele vin uneori amestecate, contra- îl interesau.
dictorii, frică şi bucurie, emoţie şi speranţă, aşa ― Şi ce-ai de gînd?
că un scandal la momentul potrivit poate avea Dac-ai încasat-o, asta e – încerca să-i
farmecul lui, chiar dacă aş fi preferat ca taică- zică – o meriţi din plin, dar n-am să te las pe
miu să fie unul din bărbaţii ăia cu pardesiu drumuri. Numai că Alina la mine-n casă n-are
lung, ţigara-n colţul gurii şi părul dat cu gel, ce căuta. În continuare, se uita doar înspre taică-
peste cap. miu. Poate că nu voia s-o facă să se simtă prost
― Ce-ai păţit? – l-am întrebat pe un ton ştiind că nu-i dispus la vreo concesie. Sau să-i
cît mai grav, complice. arate că ea n-are nici un cuvînt de spus în toată

discuţia... Taică-miu nu i-a răspuns. Dintr-un nici jumătate de an în urmă, şi-i zicea mămica.
anumit punct de vedere, între un copil de cinci Mă vedeam bărbat, în locul lui taică-miu, apu-
ani şi bunică-miu nu-i mare diferenţă. Amîndoi cînd-o frumuşel de umeri, aşa moveat cum era,
sînt convinşi, dincolo de argumente, că nu pot şi conducînd-o pînă la uşă, privind-o în ochi,
greşi. Aşa că nu renunţă niciodată la o întrebare. femei nu mai sînt, o privire mai grea decît un
Rămăsese nemişcat în mijlocul bucătăriei, în dos de palmă. I-aş fi dat şi bani de tren, să se
timp ce taică-miu îşi făcea de lucru cu ibricul ducă-nvîrtindu-se, la ea, în Tecuci. Teologie ţi-a
de cafea şi cîteva căni de pe dulapul de lîngă trebuit? Na, să ai şi de-avort!
chiuvetă. Degetele-i erau pătate de nicotină şi ― Ne-a dat afară şi-am rămas făr-un leu.
mîinile-i tremurau, degeaba-şi stăpînea tonul ― Şi Sandu?
vocii. Iar eu, urmărindu-i mîinile, faţa plină Ar fi vrut să-ntrebe e bine, nu-i nevoie
de vînătăi şi părul nepieptănat, începeam să-l de doctor, să meargă la spital, dar se-neca
urăsc. Îl uram pentru toate reproşurile pe care de-atîta plîns, băieţelul meu, şi s-a-ntors spre el
mi le făcuse vreodată, pentru micile observaţii, cuprinzîndu-i spatele, mică, abia ajungîndu-i la
pentru că mă obligase să dau papagalii, pentru umăr, deşi nici el nu era prea înalt.
că mă punea să învăţ la franceză, pentru că ― Sînt bine, mămica. Vrei nişte cafea?
ieşea seara fără mine la biliard şi bere, pentru Îi mai revenise curajul. Cînd eşti compă-
că acum era sărac şi nimic nu-i mai ruşinos la timit, sărăcuţul de tine, parcă altfel îţi bate inima,
doişpe ani decît să ai un tată falit, pentru că o le-arăt eu lor de ce sînt în stare. Doar să-mi mai
făcea să sufere pe maică-mea şi din cauza lui ea revin puțin şi le-arăt eu la toţi! În plus, acum ştia
era mereu nervoasă şi ţipa la mine, pentru că că n-o să fie după bunică-miu. Ştiuse de la-nce-
nu-l punea la punct pe bunică-miu, Alina o să put, altfel nici n-ar fi venit, unde să se ducă, dar
stea aici, e prietena mea, şi speram să-l dea afară acum, că nu mai era pus la zid, cu ea ce-ai de
din casă cu ea cu tot, cu bagaje şi cu aerele lui de gînd, vrei o cafea, stai jos, tăticu’, în cîteva zile
mare deştept care nu reuşea să obţină niciodată o să primească banii pe cartea tradusă, ia el şi
nimic decît la suprapreţ şi întotdeauna cu bani. aparatul de pop-corn înapoi, să nu-şi facă ei
Bunică-mea n-aude ea prea bine, iar din griji, mai mult se-mpiedicase şi se izbise cu faţa
baie, cu uşa închisă, n-avea nici ce vedea. Dar de-asfalt, cum să te pui cu un om bătrîn?!
ştia imediat, cu aerul ei de pisică alintată, gata Se răcise treaba. Cîteva miorlăituri, nis-
să scuipe şi să zgîrie dacă nu-i faci pe plac, cînd caiva suspine, băieţelul se descurcă, nu te lasă
e cazul să-şi apere puii. După ce i-a cocoloşit mama, a venit şi el pe-acasă, nu vă e foame, nici
şi le-a suflat în fund atîta amar de vreme, tot ţie Alina, şi bunică-miu, cît o fi fost el de colonel
puii ei au rămas. Ce dacă şi-au lăsat barbă şi-a în rezervă, trebuia să bată-n retragere, Alexan-
început să le încărunţească părul? S-a înfiinţat dru, noi doi tre’ să stăm de vorbă, da tăticu, zi
în bucătărie, chipurile s-amestece în oalele cu acum, că doar rufele pot să mai aştepte şi nu te
prune şi caise scofîlcite care duhneau de-ţi lasă mama, dreptatea-i una, ordinea-i alta, o ştie
venea greaţă, cu o cîrpă într-o mînă şi baticul pe orice soldat, uneori n-ai încotro, compromisul e
cap, să nu-şi ude părul cu rufele. Părul ei alb, dar regulă de manual.
încă des şi lung pînă-n talie. Timpul se oprise pe
la treizeci de ani pentru ea, înainte să-şi trimită Am mîncat cu toţii sărmăluţe reci cu
puii la şcoală. Tînără nu fusese niciodată, dar smîntînă şi a prins şi finalul meciurilor, Steaua
nici nu îmbătrînise după fire. Cînd l-a văzut pierdea la Craiova, 2-1, necazurile nu vin nicio-
pe taică-miu, lacrimile-au început să-i curgă dată singure, se ţin lanţ. Nu ştiu ce vrăji o fi
de parcă le avea pregătite, doar să învîrtă de făcut bunică-mea, că-n jumătate de oră toate
robinet şi, dă-te, Mitică!, mai să-l împingă-n rufele erau pe balcon la uscat şi muta dormito-
oalele cu compot, apoi spre Alina, să nu cumva rul în sufragerie, să aibă camera lor, Mitică, cît
să-l chinuie pe Săndel al ei, să-l pună să mai şi or sta, asta e, noi om întinde fotoliile, dac-aşa
vorbească – îl înţelegea perfect, vezi bine – după m-a ajutat pe mine Dumnezeu să n-am bani,
ce că era în halul în care era, cu voce subţire, să cresc copiii de una singură, măcar acu’, la
înghiţindu-şi suspinele: bătrîneţe, să-i văd pe ei la casele lor, c-apoi
― Ce s-a-ntîmplat? n-am decît să crăp liniştită!
― Ne-a dat afară, mămica. M-am dus în dormitorul celălalt, dinspre
Se-ntîlniseră de trei ori, prima oară cu bucătărie – camera mea. Trebuia să calculez va-

lorile laturilor unei piramide neregulate, a doua puiul ei, nu mi-e foame, Cristina. Dar Alina a
zi aveam geometrie. Dar se făcuse de-acum venit. Nevoia de a pactiza cu cineva, cu ori-
şapte seara, începusem să mă uit la ceas. Știam cine, inclusiv cu rivalul dacă ai un duşman mai
că în curînd are să ajungă şi maică-mea înapoi, la-ndemînă, mai vulnerabil, îşi spunea cuvîntul.
de la cursul ei de vrăjitorie balcanic-budistă, Să-ţi verşi oful. Aşa se leagă marile prietenii.
cu geanta plină de anse, incantaţii tămădui- De-asta venise ea la Iaşi, să rămînă borţoasă
toare şi spiritul gata de luptă. Mă luase cu ea şi să fie dată afară-n stradă? Să locuiască cu
în cîteva rînduri. Nu erau mulţi naivi la curs, părinţii şi copilul (maică-mea şi-a muşcat buze-
mai ales că-i ustura la buzunar toată distracţia. le, dar a-nghiţit în sec, şi-a ţinut firea) unui băr-
Medici care-şi procuraseră maşinării costisi- bat de patruj’ de ani? Asta-i viaţă? Ce făcuse ea
toare pentru cabinetele lor alternative, psihologi să merite una ca asta?
la-nceput de carieră, doar cîteva fufe, femei Au băut cafea şi-au fumat. Maică-mea se
divorţate şi altele care se săturaseră să tot umble lăsase de cînd cu radisetezia, dar şi-a aprins o
langa pe la biserici pentru dezlegare şi veniseră ţigară din pachetul Alinei.
să găsească pe cont propriu o scurtătură spre ― Îmi permiţi? Măcar să-mpărţim totul,
Împărăţia Cerurilor. nu aşa-i corect? Ce zici, face Sandu o ţigară?
Cînd a intrat, părea bine dispusă, Hai, poate două...
săru’mîna mămica, bună tăticu, s-a mai răco- Dar n-avea cu cine.
rit afară, de-aţi vedea ce frumos e, dar ştiam ― Nici doi bani nu face, zău! Să-l fi
că-i o chestiune de secunde pînă să-i piară tot văzut cînd a venit domnu’ Ioniţă! Măcar să fi
cheful. Aveam, pentru scene picante, un apetit dat şi el, ah, ce nu mi-s io bărbat?! El cu staţi aşa
de invidiat. Poate să fi fost doar vîrsta, dar nu că vă plătesc luni, şi jap un pumn, cu picioarele,
atunci, nu la şapte jumate seara. Terminasem la că noroc de mine, dacă nu ţipam, nu ştiu ce-i
geometrie şi aş fi preferat să ies vreo două ore făcea.
pe-afară, băieţii sigur erau la table, pe malul Am înghiţit cîteva frigănele aproape
Bahluiului, sau fumau la scară la Otto, unde fără să le mestec și m-am dus în dormitor. A
nu ne cunoştea nimeni. Totuși, simţeam că nu-i venit şi maică-mea curînd. Tremura toată. Şi-a
momentul. Mi-ar fi reproşat, mai mult sau mai făcut cîteva cruci, a stins lumina şi s-a băgat în
puţin direct, că nu fusesem de faţă. De faţă la pat, a doua zi mergea la serviciu, trebuia să se
ce? În fond, nici nu mă privea. Ce-aş fi putut trezească la şapte.
face eu acolo cu faţa mea? Oricum aveau să mi Nu era frumoasă Alina, dar de futut tot
se spargă-n cap borcanele rămase după marea aş fi futut-o. În alte nopţi. Acum nu. Mi se deru-
întîlneală. Dar am aşteptat. lau prin minte scenarii excitante şi violente. Mă
Nu s-a lăsat cu urlete, cum mă aşteptam. închipuiam legînd-o în dormitor, pe mochetă, cu
Maică-mea a înţeles imediat, i-o fi văzut panto- mîinile de pat şi picioarele de bibliotecă, desfăcute
fii pe hol, haina, ori o fi mirosit-o, habar nu am. larg, se-nţelege, şi goală, iar eu complet îmbrăcat,
Dar a înţeles, pare-se, şi că pierduse partida. În ceea ce-mi dădea un sentiment de confort şi supe-
fond, din toată povestea, nu cîştigase nimeni rioritate, ceva mai înalt, cu cîţiva ani mai mare,
nimic. A rămas calmă. Vorba vine, pentru ea să un pahar de whisky într-o mînă şi-o ţigară în
fii calm însemna să nu zbieri. cealaltă, privind-o aşa, fără să grăbesc lucrurile,
― Mămica, dar nu vin şi ei la masă? cu dispreţ, apoi îndesîndu-i în pizdă o bîtă de
Cheamă-i să mîncăm toţi. Dacă tot locuim baseball, întîi uşor, cît să-i placă, şi tot mai adînc,
împreună. mai repede, pînă să leşine de durere, să-i strivesc
― Cristina, l-a bătut golanu’ ăla, lasă-l vietatea aia scîrboasă care-i mustea în burtă ca o
acuma să se-odihnească. ciupercă de gelatină, ore în şir, trezind-o din leşin
― Îi chem eu, mămica. Şi vino şi matale (mă vedeam mîngîindu-i uşor pulpele, mi se scu-
să stai cu noi. lase) şi luînd-o iar de la capăt.
― Am un film, Cristina, mă duc la tele- Probabil că mai avusesem fantezii ero-
vizor. tice şi îaninte, dar asta e prima de care-mi
Se prefăcea că nu înţelege. Maică-mea amintesc.
era ospitalieră, nici urmă de ironie, iar ea voia A doua zi ne-am mutat.
să se uite la Dallas. O familie mare şi fericită.
Mai ales mare. Iar taică-miu la fel, doar era (fragment dintr-un roman în lucru)

proză
Natura
- Anastasia, deschide uşa!! Nu auzi?
O voi sparge! Deschide până nu e prea târziu,
domnişoară!
Bătăile pumnilor izbiţi cu putere în uşa
încuiată trezeşte toţi vecinii, ca să nu mai spun
de amintirile neplăcute alături de ei (părinţii
mei) care îmi forţează inima şi ochii să lăcrime-
ze. Mă doare că a trebuit să mă nasc în această
familie nepăsătoare, o familie căreia nu îi pasă
că sunt una din cele mai bune la învăţătură, nu
contează că nu stau până târziu afară sau că nu
sunt ca alte fete, să plec cu zilele fără să ştie de
mine. Mereu am fost cea mai liniştită, nu am ideală din care aş vrea să fac parte, deşi e imposi-
avut niciodată o relaţie, nici nu știu cum ar tre- bil, nu sunt lup. Eu sunt genul de persoană, care
bui să mă comport în preajma unui băiat. dacă nu vede, nu crede, cam sceptică. Eu nu i-am
Nu îmi pasă ce spune el (tatăl meu), văzut, dar în schimb am observat urme de ghe-
oricum nu îi pasă de mine, mamei nici atât… are pe copaci… lungi, adânci, înfricoşătoare…
din cauza lor nu voi putea fi un copil normal, oare, cum e să ai gheare? Am citit mult despre
cu o familie normală şi iubitoare, fără certuri şi aceste animale, obiceiurile lor şi mereu am ador-
ţipete pe care toţi vecinii trebuie să le asculte. mit cu gândul la o astfel de familie.
Privesc pe fereastra care e destul de Mă aşez la trunchiul unui arbore ce are
mare, soarele apune și numai bine, pot ieşi la scoarţa aspră… e atât de bine! Simt cum vântul
o plimbare. Verific dacă uşa e încuiată bine, îmi bate în plete în timp ce soarele se ascunde
nu îmi permit să o ating, uşa din lemn e cam după norii subţiri, care anunţă venirea serii.
şubredă şi în orice moment el poate intra peste Cred că mai stau puțin, așa că îmi scot gustările
mine, avand în vedere faptul că el încă își izbeș- cu alune şi încep să ronţăi în timp ce scot un
te pumnii în ea, aşa că trag doar puţin cu ochiul. geamăt de plăcere… mmm, sunt minunate. O
Mă încalţ cu bocancii negri de sub pat, îmi aşez veveriţă îşi face apariţia și o servesc cu ce am.
pe mine geaca de piele neagră din cuier, îmi E pentru prima dată când văd o veveriţă că
arunc în rucsac o lanternă, o pungă de snacks mănâncă snacks-uri. Momentul este alungat de
cu alune (cele mai bune) plus o sticlă cu apă telefonul care vibrează din buzunarul jachetei.
minerală (pe cea plată o beau degeaba şi nu îmi Mă uit şi văd că e un mesaj de la Mike, cel mai
place, simt cum îmi blochează căile respiratorii). bun prieten şi coleg de bancă.
Mă urc pe un scaun, privesc încă o „Hei, Sheena, ce faci? Tot în habitatul
dată în urma mea să mă asigur că totul e cum tău eşti?”
ar trebui să fie şi că nu intră peste mine, deschid Încep să mă amuz încet pe tema aceas-
fereastra veche şi sar în curte, de la etaj, sau ta, știe tot ce îmi place.
mai bine spus din podul casei, aici e camera „Bună! Da, tot acolo. Ai ajuns deja? Vin
mea. Niciodată nu îmi dau seama cum pot sări şi eu acum.”
fără să mă rănesc la cădere. Cad direct pe un Trebuie să mergem la o mică plimba-
genunchi, deşi nu mă lovesc! Îmi așez căştile re ca între amici și mă aşteaptă la intrarea din
pe urechi şi pornesc muzica pentru a nu-i mai pădure. Mă ridic uşor de pe iarba deasă şi merg
auzi vocea lui de beţiv, o voce uşor răguşită dar spre ieşirea pădurii. Încep să alerg ca un copil,
forţată. Oricum, simt că încă se izbeşte în uşă un zâmbet larg îşi face apariţia pe chipul meu, e
pentru a intra în camera mea, dar din cauza singura persoană cu care mă înțeleg bine și mă
faptului că alcoolul îl controlează, nu prea are simt în largul meu… și acest loc, mă simt atât de
forță pentru a rupe ușa. Crede că i-am furat din bine aici, că mi-aş face un culcuş.
bani, dar mereu uită că merge cu mama la barul Închid muzica şi îmi scot căştile din
din colţul cartierului. urechi, Mike urăşte să vorbesc cu el în timp ce
Totuşi, îmi place aici… la o mică dis- ascult muzică.
tanţă faţă de casa mea, cam un sfert de oră Un moment… simt ceva, un miros, mi
de mers lejer, e intrarea în pădure…o pădure se pare familiar şi cred că sunt urmărită așa că
deasă, întunecată în unele locuri, mereu cu câte mă opresc şi privesc în jur. Două luminiţe porto-
o plantă nouă, dar, aici mă simt mai bine decât calii mă privesc din depărtare, mi-au atras aten-
acasă. Ştiu că e ciudat, dar mă simt primită. ţia deoarece sunt singurele chestiuţe luminoase.
Mereu am impresia că în momentul în care Pâlpâie, de parcă ar fi nişte ochi. Ce naiba? Am
intru în pădure, plantele parcă mă privesc şi mă halucinaţii. În urma mea aud paşi, mi-e frică,
întâmpină, arborii îmi ţin umbră mereu sau mă inimă stă să îmi sară din piept. Mă întorc, dar
apără de ploaie şi animalele îmi ţin companie. oare ce se va întâmpla? Mike mă aşteaptă la
În seara aceasta este lună plină. Sper intrare şi lupii nu se plimbă ziua sau cel puţin
să ajung acasă până atunci, deoarece în această nu urmăresc oamenii din acest loc, animalele
pădure este o haită imensă de lupi şi nu vreau să mari nici atât. Încă îmi ţin privirea spre pământ,
dau ochii cu ei, chiar dacă îi ador pentru puterea mi-e frică de ce aş putea vedea. Îmi iau inima în
lor de lideri, îşi iubesc haita din care fac parte, dinţi şi privesc… curaj, Anastasia!
mereu sunt toţi pentru unul singur, e familia

m-ai crezut!
- Gata, ştiu, asta e! Am stat prea mult
Am scapat cu tine şi m-am molipsit de lumea ta ciudată.
- Hei, nu e aşa!
Recunosc că e pentru prima dată când - Glumesc, Anastasia, doar că nu mai
simt asemenea frică. Aş vrea să scot lanterna intru în pădurea aceasta cât voi trăi! Sper că nici tu!
din rucsac, dar sunt încremenită. Cine poate fi Îl privesc atent şi e destul de speriat
în urma mea? Nu am mulţi prieteni, deci nici pentru amândoi.
duşmani nu ar trebui. Încep să adulmec, se pare - Hmmm, poate da, poate nu…
că... acest parfum îl ştiu. Ridic privirea şi… - Tu nu eşti normală. Vrei să mori?
- Mike?? Eşti un nenorocit, m-ai speriat - Deci, mă crezi până la urmă.
de moarte! - Mmmmda... să zicem!
Încep să îl lovesc uşor peste umărul Îl prind în braţe şi îl strâng tare.
stâng cu rucsacul aproape gol, în timp ce el râde - Scuze, nu mai intrăm acolo. Hai, fac
cu poftă de mine. cinste cu un suc!
- Dacă ai şti ce faţă aveai! Ce e cu tine? Pornim spre barul din colţ. La mine
Ai văzut o fantomă? acasă nu mai aud nimic, deci e posibil ca părin-
- De fapt, am văzut ceva... ţii mei să doarmă. Luna plină, aproape apare de
Încerc să îi explic lui Mike în timp ce după nori firavi. Vreau să intru în casă cât mai
privesc atent în întuneric, dar ochii (sau ce ar fi repede, deoarece mereu mi se întâmplă ceva
fost) au dispărut. Cât de ciudat! De mult timp ciudat când e lună plină. Mă enervez la culme,
vin aici şi e pentru prima dată când mă simt mă simt mai puternică, arăt mai puternică. Am
ameninţată. înţeles că luna plină are influenţe negative asu-
- Ce ai văzut până la urmă? pra omului sau a apei, sper să fie doar asta.
- Sincer? În partea întunecată am văzut Îl prind pe Mike de mână şi intrăm în
două luminiţe portocalii sau galbene care pâl- bar. Ca să vezi, părinţii mei, sunt beţi şi încă
pâiau, ca nişte ochi clipind. Ciudat tare… hai beau în timp ce varsă alcool pe ei. Mă ascund
să mergem! imediat după Mike în timp ce scot banii din
- Ăăă, cred că toate aceste lucruri ciu- buzunarul gecii mele şi îi dau.
date ţi-au ajuns la creier! - Uite, pentru două sucuri de mere
Mike râde de mine, așa că îl lovesc cu verzi. Eu ies afară, altfel vor avea pentru ce face
pumnul peste umăr, nu mă crede. spectacol.
- Ştiu ce am văzut! Ies imediat pe uşa barului și mă aşez
- Bine, bine! pe băncuţa din colţ şi îmi aprind ţigara lăsată de
Scot lanterna din rucsac, o aprind şi îl Mike. Da, din cauza lor, a părinţilor, am început
apuc pe Mike de braţ. Privesc în jurul meu şi să fumez încă de la 14 ani jumătate… până
se pare că s-a întunecat destul de repede, dar e atunci am fost cea mai fericită familie. Când au
bine deoarece suntem aproape de ieşire. văzut că eu cresc, îmi fac prieteni, majoritatea
- Ai văzut? Ce-a fost aia? băieţi, au început să se comporte cu mine ca şi
O umbră ciudată a trecut rapid prin cum aş fi tipele de la colţ de stradă. Tatăl meu
faţa noastră. Era umană, dar ciudată… cocoşată, venise după mine în timp ce mă jucam cu ei şi
musculoasă… pentru o clipă respiraţia mi se îi alungase. A vrut să îi bată, dar au fugit, deși
oprește și Mike e încremenit. Ne uităm unul la Mike a fost singurul care a rămas. Şi acum îi
celălalt şi o luăm la fugă. Lanterna îmi cade din ţin minte privirea dulce şi tristă când m-a luat
mână, mă opresc să o ridic dar nu privesc în tatăl meu cu forţa și m-a încuiat în camera mea
urma mea, nu am timp. de la etaj. Mike venea şi arunca cu pietricele
În sfârşit ieşim din pădure și ne conti- în geam… de atunci m-am obişnuit să sar din
nuăm alergarea până în faţa casei mele, cred că cameră. M-am lovit de multe ori, dar era ciudat
am ajuns mai repede ca niciodată… ne sprijinim deoarece mă vindecam imediat.
de un copac pentru a ne trage sufletul. - Hei, dă-mi şi mie, nesătulo!
- Ce-a fost aia? - Dă-mi sucul! Ţine, ia şi bea!
- Eu ţi-am spus că am văzut ceva, nu Apuc paharul cu suc din mâna lui în

timp ce îi dau din ţigara mea. Încep să sorb, e cel te peste faţă cu dosul palmei în timp ce îşi
mai bun suc băut vreodată, îmi trezesc amintiri încleştează dinţii. Ustură, tare! Îmi apropii
plăcute. mâna de obraz, frige, cred că am urmă.
Se deschide uşa barului, în timp ce - De ce? De ce mă urâţi aşa mult? De ce
două persoane râd cu poftă, de parcă ar fi câş- m-aţi mai adus pe lume?
tigat ceva. Se opresc din râs şi mă privesc cu Privesc unul spre celălalt nedumeriţi şi
dispreţ. încep să râdă în hohote.
- Ahaa, deci aici erai! - Nu ştie! Ea chiar nu ştie?
- Ce să ştiu? Că m-aţi adus pe lume
doar pentru alocaţie?
- Tu, dragă Anastasia, nu noi te-am
Secret făcut! Te-am găsit în pădure, lângă trunchiul
unui copac. Ne-a fost milă de tine, dar acum
Mirosul lor usturător şi vocile inunda- eşti o povară. Mai bine te lăsam acolo să mori
te în alcool îmi provoacă scârbă. Părinţii mei, de foame sau devorată de animalele sălbatice.
morţi de beţi, au apărut să facă pe stăpânii. Cum? Ei nu sunt părinţii mei? Atunci,
Tatăl meu se apropie de mine, e nervos, cu sigu- cui aparţin? În pădure? Încerc să rămân calmă
ranţă se va întâmpla ceva rău. pe situaţie, nu pot să cred ce aud, mai ales că ea,
- Acasă am spus! Îţi place să sari pe mama mea, îmi povesteşte cu o expresie de dez-
geam? Lasă că îţi voi pune gratii şi acolo. Şi ăsta gust… se pare că da, sunt cea mai mare povară
cine naiba e? Bărbatul tău? Nu te uiţi la tine pentru ei…
cum arăţi? Cine se uită la tine? Poate doar unul - Chiar dacă nu sunt fiica voastră, cum
chior. vă puteţi comporta aşa cu mine?
Începe să râdă. I se pare că e amuzant, - Linişte! În seara aceasta nu mănânci!
deşi nimeni nu îl ascultă. Mama mea începe să Hai, în camera ta!
îl pupe… cât de scârbos, mi-e rău! Poftim? Minunat, niciodată nu pot
- Mike, hai să mergem, am văzut des- mânca cum trebuie în acastă casă şi acum îmi
tul, chiar nu vreau să vomit tot ce am mâncat interzice să fac acest lucru. Tatăl meu (vorba
astăzi! vine tatăl) urcă spre camera mea. Aud bătăi
Ne ridicăm de pe bancă şi ne pregătim puternice în timp ce eu stau aşezată pe scări…
de plimbare. Cineva mă prinde de braţ, mă mă ridic pe picioare, urc încet scările şi privesc.
strânge puternic şi mă trage înapoi, în timp ce Nu cred, îmi bate fereastra în cuie! Cât de crud
scap paharul cu suc şi mă stropesc toată. dar mai bine decât cu gratii, aşa poate există
- Acasă, domnişoară! Chiar crezi că vreo cale de scăpare.
glumesc? - Aşa, acum vei sta ca un animal în cap-
Mike se repede la tata şi mă smulge din tivă. Asta trebuia să fac de mult!
mâna lui. Ce suflet rece pot avea, sau nu au
- Las-o, ia mâna de pe ea! deloc… oameni proşti, îi urăsc. Încui uşa şi
- Oooo, Romeo vrea să o salveze pe mă aşez pe pat, încep să plâng, nu mă pot
Julieta. Pleacă de aici! abţine, oricum nu le pasă de mine, măcar
Nici bine nu termină de vorbit că îl mă pot descărca. Chiar sunt a nimănui? Simt
loveşte cu pumnul peste nas şi îl umple de cum lacrimile reci se preling pe obraji apoi pe
sânge. pat, aşa că mi le şterg cu palma. Scot telefonul
- Mike, nu!!! Îmi pare foarte rău! din buzunarul pantalonilor şi îl sun pe Mike.
- Nu e nimic! Îţi promit, va fi bine! Minunat, are telefonul închis! Mai bine mă
Izbucnesc în lacrimi… el nu are nicio lăsau în pădure, decât să fiu captivă în pro-
vină! Singurul meu prieten, îl voi pierde! Începe pria casă. Deşi ce fel de persoane fără suflet
să alerge spre casă în timp ce îşi ţine mâna pe nas. ar fi putut face una ca asta? Oare cine sunt
- Nu te mai smiorcăi şi treci acasă, în părinţii mei şi de ce m-au abandonat? Scot o
camera ta, acum! foaie de hârtie şi un creion din rucsac şi încep
- Lasă-mă, te urăsc! să îmi aşez gândurile. Când sunt tristă, prefer
Mă priveşte cu dispreţ şi mă loveş- să scriu poezii, mă eliberez.

Mă doare...
Mă doare când spun că totul e bine şi Familie

nimic nu mai contează
Mă doare să ştiu că trebuie să dorm Tind să cred că bătutul ferestrei în
mereu cât eu sunt trează cuie a fost cel mai înţelept lucru făcut de tatăl
Mă doare să visez atât de mult într-o meu. Femeia se apropie cu paşi uşor apăsaţi,
lume prea reală nu îi pot vedea chipul, e ca o umbră în bătaia
Unde iubirea stă ghemuită într-un colţ, luminii lunii pline. Îi pot observa ghearele lungi
sperând că nu va mai fi doar o chestie la degetele mâinilor… Cobor de pe pat şi mă
banală. sprijin de uşă, nu are cum să ajungă până la
Privesc pe geamul trist, e sătul de etaj, doar dacă nu se caţără în copacul din faţa
bătăile naturii creatoare camerei mele, o cracă este lipită de fereastră. Ar
Cerul e și el frânt de greutatea putea ajunge în două clipe, asta dacă ar fi o fiin-
lacrimilor reci şi orbitoare ţă supranaturală deşi e foarte probabil, având în
Frunzele adormite încearcă să trezească vedere ochii galbeni şi ghearele lungi.
arborii la viaţă E linişte totală, nici vântul nu are chef
Dar adierea vântului, între vis şi să o alunge… sper doar că femeia ciudată a ple-
realitate le agaţă... cat. Mă ridic încet şi merg tiptil până la fereas-
Un cântec de leagăn prin mişcarea lor tră. Îmi aşez mâinile pe pervaz şi pândesc.
ne învaţă - Aaaa!!! Ce naiba??
Un cântec de leagăn ce ne scoate la Femeia a sărit imediat la geam, stă
suprafaţă. sprijinită de el. Mă priveşte de parcă ar fi pose-
Mă doare să văd atâtea chipuri dată, e foarte înfricoşătoare. Îmi acopăr ochii
schimbătoare cu palmele, sper să se termine cât de curând.
De priviri, zâmbete şi lacrimi Deschid ochii și ca să vezi, e tot acolo. Mă pri-
otrăvitoare veşte insistent şi îmi face semn să mă apropii de
Mă doare să ştiu că vreau să trăiesc ea. Mi-e frică, dar, merită să încerc chiar dacă
într-o lume bântuită e o străină, mai bine cu ea decât cu oamenii cu
De falsitate, răutate şi din duşmănie care locuiesc. Îşi așează mâinile pe geam şi în
construită. două secunde scoate cuiele din fereastră. Nu
pot să cred, sunt liberă! Sare pe pământ fără
O lacrimă cade pe foaie, nu mă pot să se lovească, ne asemănăm! Se întoarce, mă
abţine, chiar mă dor toate aceste lucruri și fapte. priveşte şi îmi face semn să o urmez. Îmi iau
Privesc din nou pe geam, luna e atât geaca din cuier, mă îmbrac cât de repede pot,
de frumoasă şi pare atât de fericită… lumina mă încalţ cu bocancii şi sar din nou, nu cred că
sa mi se aşează pe faţă. E atât de caldă, mă Hilda şi Ron au auzit. Femeia merge înainte în
îmbrăţişează… un moment, ce se întâmplă? timp ce priveşte înapoi pentru a se asigura că
Simt furnicături pe tot corpul, capul mă doare sunt bine sau cel puţin aşa cred.
îngrozitor, la fel şi dantura. Ce e cu mine? Era Intrăm în pădure și am dubii în privin-
atât de caldă şi acum îmi face rău. Probabil ţa asta, mai ales că e foarte târziu. Mă simt ca
m-am uitat prea mult la filme cu lupi. Mă ridic într-un film de groază, ca atunci când un spirit
pe genunchi şi privesc pe fereastră, cred că e rău conduce un om şi mereu se sfârşeşte urât.
ceva acolo. Privesc mai bine şi ca să vezi, cineva Mi-e frică să intru, deși mă privește şi insistă să
e ascuns după copacul din curte, e o femeie. Îmi o urmez. Îmi iau inima în dinţi şi merg, oricum
dau seama după părul lung şi trupul sculptat. nu va observa nimeni că am dispărut, poate
Priveşte spre mine, are ochii galbeni... se apro- doar Mike şi câţiva colegi de clasă.
pie tiptil de casă… cine e? Vrea să mă ucidă? Cât de înfricoşătoare poate fi pădurea
Chiar îmi poate merge mai rău de atât? în miez de noapte… din depărtare, la truchiul
copacului meu favorit, lumina lunii bate insis-
tent, de parcă ar fi o vedetă pe scenă în lumina

reflectoarelor. Mă apropii, emoţiile cresc, frica
la fel. Mirosul ciudat, se intensifică. Mă uit în
jur… nu e nimeni… unde a plecat? Regat
- Bună, Anastasia. E o mare onoare să
putem vorbi cu tine! Încerc să păşesc înapoi, dar trunchiul
Poftim? Onoare? De unde îmi ştie nume- copacului mă opreşte. Femeia din faţa mea,
le? Parcă ar fi pregătiţi să mă ucidă. Când mi-e care pretinde a fi mama, se apropie tot mai
frică, sunt foarte pesimistă. Tremur, simt cum îmi mult. Părul ei e roşu, ca al meu, ochii galbeni
tremură toţi muşchii şi nu ştiu ce să fac… înfricoşători, degetele mâinilor au gheare, nu are
- Cine sunteţi? De unde îmi ştiţi numele? papuci în picioare. E îmbrăcată din cap până în
- Te rog, apropie-te! Nu-ţi fie frică! picioare în haine de piele neagră. Pare destul de
Nu ştiu ce să fac. Mă apropii de trun- puternică, datorită muşchilor destul de dezvol-
chiul copacului „vedetă” și păşesc în lumina taţi care mai au puţin şi îi rup hainele de pe ea.
lunii. Cât de plăcut e! Mă simt îmbrăţişată… O privesc mai atent şi se pare că semăn cu ea.
din nou... ce e durerea aceasta? E mai intensă, Acelaşi nas, aceleaşi buze, părul… cum de nu
simt că îmi face rău. Cad pe genunchi şi capul mi-am dat seama de când am văzut-o la pervaz?
mă doare îngrozitor. Îmi ating urechile care se - Nu te apropia! De unde ştiu că e ade-
pare că mi se lungesc, și dinţii… îmi ies colţi vărat ?
ascuţiţi… unghiile mâinilor, devin gheare, sunt - Anastasia, ştii şi tu asta, simţi asta.
urate…ce mi se întâmplă? Sunt un monstru! Nu te-ai întrebat de ce eşti atrasă de această
Încep să ţip, dar, ţipătul mi se transformă în pădure, de acest copac, de luna plină?
urlet. Nu cred, cu siguranţă e din cauza faptului - Hei, de unde ştii?
că nu am mâncat mai nimic. Cât de puternică - Vino, vreau să te prezint cuiva!
mă simt! Parcă sunt stăpâna pădurii dar sunt Întinde mână spre mine… pare atât de
sigură că arăt hidos şi înspăimântată, dar... nu, drăguţă şi iubitoare. Oare e adevărat? Chiar e
nu e imposibil! Oasele mă dor îngrozitor, nu le mama mea? Totul se leagă. Părinţii mei m-au
pot controla, îmi transformă corpul cum vor ele. găsit la rădăcinile unui copac în pădure şi erau
- Ce mi s-a întâmplat? multe animale în jur. Oare, să mă risc?
- Bine ai revenit, fiica mea! - Apucă-mă de mână, ai încredere, te rog!
- Fiică? Mamă? Îi prind mâna, în timp ce tremură. Mă
Cineva sare în faţa mea, dintr-un copac. dezlipesc de trunchiul copacului şi o urmez,
E o femeie, o femeie vârcolac. Stai puţin... ceilalţi străini merg în urma mea, sunt ciudaţi.
- Stai departe de mine! Ce sunt? De ce Se opreşte, mă priveşte şi mă îmbrăţişează în
spui că eşti mama mea? timp ce plânge. Îmi aşez palmele pe umerii ei,
- Anastasia, eu sunt mama ta. Ei, oame- trebuie să o îndepărtez de mine, dar parcă... nu
nii, mi te-au luat! Tu, tu eşti un vârcolac, prinţe- pot, e prea bine, îi simt căldura sufletească şi
sa noastră. Eu sunt regina, mama ta, Hyla. Cât bătăile inimii. Oare, aşa se simte dragostea unui
de frumoasă eşti! părinte faţă de copilul său? Mă priveşte în ochi,
- Nu te cred. E cumva o farsă? zâmbeşte şi ne continuăm drumul. E pentru
Păşeşte în lumina lunii care îi arată prima dată când mă las condusă de nişte străini,
chipul, pare prietenoasă dar şi înfricoșătoare. dar mă simt în siguranţă.
Ce mi-au făcut? Nu pot să cred! E adevărat? Mergem pe o potecă întunecată, plină
Oare viața chiar îmi oferă răspunsuri la toate de frunze şi plante înalte, care se feresc din calea
întrebările mele acum? Dar de ce tocmai acum? noastră. O lumină puternică se observă de după
Sau poate doar visez, mi s-au întâmplat prea plantele imense. Hyla ridică o mână şi dă la o
multe astăzi… parte frunzele pentru a avea loc să înaintăm. Nu
cred, e un mic regat, cu case, fântână şi mulţi
oameni lupi, chiar şi copii, care sunt normali
dar nu sunt deloc speriaţi.
- Bun venit în regatul tău, Anastasia!
- Poftim? Cred că glumeşti! Regat? Eu,
prinţesă?

Se uită la mine, e mândră și zâmbeşte.
Toţi oamenii lupi se opresc şi mă privesc uimiţi,
nu ştiu cum să reacționeze, deşi eu sunt mai Putere
speriată decât toţi la un loc.
Luna îşi îndreaptă lumina puternică Oare chipul meu e transformat total?
asupra mea, care îmi dezvăluie adevărata iden- De ce s-a speriat Mike de mine? Încep să plâng
titate, cea pe care abia am descoperit-o. Ei, lupii, din nou… singurul meu prieten a fost şi ulti-
se apropie de mine… ce mă fac? Să fug? Aş mul, sunt singură. Când am aflat că aparţin altei
arăta ca o laşă. Stai, se opresc şi... îngenunchiază familii mi-am dorit foarte mult să o cunosc, dar
înaintea mea. acum... mai bine nu o cunoşteam, mi-e teamă să
- Bun venit, prinţesă! Suntem enorm nu îl pierd pe Mike.
de fericiţi că eşti în viaţă şi că avem şansa să te - Anastasia, eşti bine? Cine era? Iubitul
cunoaştem. tău?
- B-Bine v-am găsit! Ridicaţi-vă, vă rog! Hyla încearcă să mă calmeze, atin-
Un băieţel abia îndrăzneşte să vorbească. gându-mă cu încredere pe umăr. Îmi ţin faţa
- Nu îndrăznim să te privim, nu sun- pe palme, lacrimile şiroiesc din ochii mei trişti
tem demni. şi îmi mângâie podul palmelor. O clipă, abia
- Anastasia, aşa e! acum îmi simt chipul. Îl pipăi cu degetele… faţa
- Hyla, îmi pare rău, nu pot face asta! mea, e deformată! Încă am colţi şi gheare, sunt
Vă rog, în picioare! hidoasă! Privesc în urmă și se pare că toată haita
Ce ciudat mă simt, ca un om între bes- m-a urmărit, nici măcar nu îi cunosc.
tii, gata să fie devorat şi parcă toate se întâmplă - De ce? De ce aţi venit după mine? El
prea repede. Acum câteva minute eram captivă e Mike, era singurul meu prieten. Acum l-aţi
ca o sclavă şi acum sunt prințesă. Nu, nu! Totul, alungat, sunt singură!
e deja prea mult! - Nu, draga mea, nu eşti singură. Ne ai
- Te rog, să mergem spre camera ta! pe noi, adevărata ta familie.
Am aşa ceva, în pădure? Nu prea cred! - Adevărata? Nici măcar nu vă cunosc.
Stai, ce se aude? Mă opresc brusc din mers şi Nici nu ştiu care îmi este soră, frate, verişor sau,
privesc înapoi. dacă am tată. În seara aceasta vreau să ajung acasă,
- Eşti bine, Anastasia? mâine va trebui să merg la şcoală. Staţi liniştiţi,
- Am auzit ceva. Un om, îi cunosc nimeni nu va afla de voi sau de ceea ce sunt.
mirosul… Îi privesc cu părere de rău, dar trebuie
- Un om? Repede, în casele voastre! să îl caut pe Mike. Hyla mă priveşte tristă, se
Hai, şi tu! apropie de mine şi mă îmbrăţişează.
- Nu, vreau să văd cine e… - Să vii oricând vrei, e tărâmul tău. Dacă
Îi ştiu parfumul, e un om. Alerg repede ai nevoie de ajutor, vom fi mereu pentru tine.
spre ieşire, știu că cineva e în pericol. Ajung în Întinde mâinile către un mascul, aşa
câteva clipe, nu pot lăsa pe nimeni să fie rănit. cred. Un mascul vârcolac care se pare că e des-
- Mike? Ce cauţi aici? tul de dezvoltat, e imens. Blond, corp sculptat şi
- Anastasia? Tu eşti? Am fost la tine un tatuaj pe antebraţ. Îi dă Hylei o cutiuţă din
acasă, am vazut fereastra deschisă, ai telefonul metal şi Hyla îngenunchiază înaintea mea.
închis şi mi-am dat seama că trebuie să fii aici. - Hei, nu e nevoie!
Ai spus că nu mai... - Anastasia, primește acest colier-amu-
Ce e cu el? Mă priveşte cu frică, vrea să letă. Te va proteja de vânători şi te va anunţa
fugă de mine, dar se împiedică şi cade. Ce a păţit? când te vei transforma. Acum știi că eşti prinţe-
Vrea să ţipe dar nu poate, e foarte să, faci parte din haită… eşti un mic lider.
speriat. Expresia de pe faţa lui îmi transmite şi Îmi întinde cutia metalică, ce are un
mie frică, e îngrozit. Fără să stea pe gânduri, se simbol, ca o emblemă, nu o pot distinge.
ridică de pe pământ şi începe să fugă. - Mulţumesc, Hyla! Ne vom revedea…
promit!
Îi privesc pe toţi şi plec. Încep să alerg,
am viteză, mă simt invincibilă. Mike… mă con-

centrez asupra lui așa că inhalez puternic, îi simt în toate părţile, somnul a dispărut deodată dar
parfumul… prin stânga. O nu!! Acolo e drumul corpul meu tremură, nu îl pot controla, sunt
interzis! Cine a intrat acolo, nu a mai ieşit viu, într-o situaţie complicată.
sau deloc… trebuie să ajung la el. Alerg cât mă
ţin picioarele. Îl simt și îl ajung din urmă, abia îl
ţin picioarele. Se opreşte şi cade pe șosea…
- Mike, opreşte-te! Veste șocantă
Se întoarce spre mine, închide ochii şi
leşină… sunt lângă el. Îl pălmuiesc uşor, sper Ce ar trebui să fac? Din cauza bătăilor
să îşi revină… în uşă Mike se trezeşte şi sare de pe pat lipin-
- Mike, Mike. Mă auzi? du-se direct de dulap. Sar repede în faţa lui, îi
Mişcă din cap şi murmură ceva, nu îl acopăr gura şi îi fac semn să tacă. L-am încuiat
înţeleg, trebuie să îl duc acasă. Încerc să îl iau în dulăpiorul meu cu haine și alerg spre uşă şi
în braţe, sper să am destulă forţă. Îl prind de deschid.
sub genunchi şi de sub omoplaţi, pare destul - Hei, nu e nevoie să baţi ca un nebun.
de uşor. Cutia metalică o ţin în buzunarul Aud, nu sunt surdă!
gecuţei. Încep să alerg și simt cum aerul rece - Închide gura. O să îţi pară rău!
îmi mângâie chipul şi părul. Ajung acasă, sunt Intră în camera mea şi priveşte peste
lângă copacul din faţa casei, copacul martor la tot. Geaca lui Mike, e în cuier, sper să nu o vadă.
toate ciudăţeniile. Ştiu că sunt urmărită, le simt La cât e de mahmur, mă mir că încă are
privirile aţintite spre spatele meu. Privesc în echilibru pe picioare. Mă prinde de gât…
stânga şi în dreapta să nu fie nimeni apoi spre - Domnişoară, ai face bine să nu mai
fereastra camerei mele. E deschisă, dar, destul comentezi, că de altfel, vei zbura din casa asta
de departe. Cum ajung acolo? Aș vrea să pot şi nimeni nu te vrea, nici măcar băieţaşul ăla,
sări până acolo cum a făcut şi Hyla. Închid ochii, curajos, Romeo.
mă concentrez şi sar. Am ajuns pe pervaz şi îl Mă sufocă şi respiraţia lui de beţiv îmi
arunc pe Mike direct pe patul meu. Se pare că provoacă greaţă. Izbeşte uşa şi coboară scările.
da, am reuşit, sunt un vârcolac. Simt cum mă Mă reped la şifonier şi îl eliberez pe
Mike.
dezechilibrez din cauza vitezei și mă întorc să
- Nu spune nimic! Treci pe pat, trebuie
mă prind de craca lipită de geamul meu. Privesc
să vorbim!
spre cer cum luna se ascunde după norii subțiri
Privesc la ceasul de pe perete ce indică
ca valurile de ceață ale dimineții. Sar repede
ora 07:30… avem ore de la 13:00, deci am timp
în camera mea şi închid fereastra. Cuiele nu
să discut cu Mike. Sare repede pe pat şi mă pri-
mai sunt, sper să nu observe Ron. Mă privesc
veşte panicat.
în oglindă şi se pare că totuşi chipul meu e
- Deci, cum să încep? Probabil te întrebi
normal. Doar ghearele nu sunt, le văd cum se
ce cauţi aici.
retrag. Oare a fost real? Scot cutia din buzunar
- D-da! Cum am ajuns?
şi o deschid. Colierul, e în formă de lună. L-am
- Ce îţi aminteşti?
mai văzut undeva, dar unde? Mi-l aşez la gât
- Păi, aseară, după ce te-a luat tatăl
şi simt cum puterea lui mă cuprinde, mă simt
tău, am fost acasă şi m-am schimbat deoarece
invincibilă. Luminează, e verde. Ce înseamnă?
eram plin de sânge. M-am întors şi m-am oprit
Mike, se mişcă! Mă aşez lângă el, îl dezbrac de sub fereastra ta, am vrut să ştiu dacă eşti bine.
geacă şi îl aşez cum trebuie. Mi-e milă de el, Dar am văzut că era deschisă şi am ştiut că eşti
dar mi-e frică de cum ar putea reacţiona mâine în pădure, ca de obicei. Când am intrat, te-am
dimineaţă. Îmi iau pijămăluţele şi mă aşez lângă văzut pe tine, aveai o faţă ciudată, apoi o mul-
el. Somnul mă cuprinde. Pleoapele îmi acoperă ţime de oameni ciudaţi şi înfricoşători erau în
privirea, sper să mă trezesc bine şi să nu fi fost urma ta. Toţi aveaţi ochii galbeni, ciudați. M-am
doar un vis. speriat şi am început să alerg, nu mai ştiam ce e
- Anastasia, deschide uşa. Iar ai sărit? cu mine. Am vrut doar să scap de acolo, doar că,
- Ce se întâmplă? Ron, bate la uşă… la un moment dat, nu îmi mai simţeam picioare-
mai are puţin şi o scoate din balamale și Mike le, am ameţit şi am căzut. Atât! Acum sunt aici şi
e pe pat lângă mine. Ce mă fac cu el? Privesc nu ştiu cum am ajuns…

Când povesteşte, i se citeşte frica pe Lumina verde a colierului devine roşie cred că
chip. Ochii lui, sunt în lacrimi. Îl îmbrățișez, mă transform. Încerc să mă controlez dar furia
mi-e milă de el… pune stăpânire pe mine. Vreau doar să mă răz-
- Mike, îţi pot spune ceva? Promiţi că bun, dar, nu ştiu de ce. Mike aleargă spre mine
nu spui nimănui? și mă îmbrăţişează.
- Sigur, ştii că poţi avea încredere în - Anastasia, sunt aici! Încearcă să te
mine. calmezi!
- Ştiu, dar va trebui să mă crezi. Aseară, Inima îmi bate normal, furia a dispărut
după ce tata mi-a bătut cuie în fereastră, am și lumina colierului devine verde. Mike, ami-
încercat să te sun, dar aveai telefonul închis. cul meu e salvatorul meu, nu îl pot pierde. Îl
Apoi, o femeie stătea după copacul din faţa privesc cu ochii în lacrimi, sper să nu mă pără-
casei. Se uita la mine şi a sărit pe pervazul sească şi el.
ferestrei. - Mike, eu, eu sunt... un vârcolac. Sunt
- Stai, aşteaptă. A sărit? Nu te cred, ţi prinţesa licantropilor. Mama mea, regina, se
s-a părut. numeşte Hyla.
- Mike, te rog. Trebuie! Mike tremură. Mă priveş-
- Cum zici tu… te şi se pregăteşte să îmi spună ceva, dar...?
- Bine. M-a luat cu ea, am sărit iar gea-
mul şi am urmărit-o până în pădure, la copacul
meu favorit. Acolo mă aşteptau nişte persoane. Prieteni până când?
Era mama mea, reală!
- Poftim? Stai, nu am auzit bine. Ei nu Gata, am spus-o! Mă aştept la orice din
sunt părinţii tăi adevăraţi? De unde ştii? partea lui, nu m-aş mira dacă nu ar mai vrea să
- Mi-a zis Ron, aseară. Mai exact m-au fie amicul meu, deoarece şi mie mi-ar fi frică
găsit la trunchiul unui copac, în pădure, eram dacă aş avea un amic „monstru”, cam aşa mă
înconjurată de animale sălbatice. simt momentan.
- Serios? Deci chiar e habitatul tău! Cât Mike îşi ia mâinile de pe mine, se aşea-
de ciudat. De ce nu ţi-au spus până acum? ză pe pat şi îşi așează mâinile pe cap.
- Nu ştiu. Mă doare că am aflat aşa, - Cred că nu am auzit bine. Eşti un...
urât. În fine, m-am întâlnit cu ea. Erau mai ce?
mulţi, mi-a spus că eu sunt prinţesă. - Ai auzit bine, un vârcolac. Nu trebuie
- Poftim? Păi la cât eşti de înnebunită să-ţi fie frică, nu-ţi fac niciun rău.
după lună, pădure, lupi şi altele, e şi normal să - Nu mi-e frică, doar cred că te-ai lovit
fii prinţesă. la cap. E imposibil şi ce s-a întâmplat acum
Îl lovesc cu palma peste umăr. două minute… cred că te-ai îmbolnăvit sau ai
- Hei, vorbesc serios! Apoi mi-a pre- ceva. Nu cred că eşti una din bestiile alea.
zentat micul meu regat, din pădure. Nu am Îl simt, mă crede, dar nu vrea să mă
reuşit să îi cunosc pe toţi pentru ca am simţit creadă. Inima, îi bate puternic, respiră mai greu,
miros de om. Am alergat şi te-am văzut. Erai tremură…
speriat, te-ai împiedicat şi ai fugit. Am alergat - Te înţeleg dacă nu vrei să mai fim
după tine, dar deja erai întins pe stradă. Te-am prieteni. Cine ar vrea să fie prieten cu o bestie…
luat în braţe, am alergat şi am sărit pe pervaz Încep să râd sarcastic, deşi îmi pare
apoi te-am aşezat pe pat. foarte rău. Singurul meu amic, acum şi ultimul.
- Tu? Tu m-ai luat în braţe şi ai sărit cu Izbucnesc în lacrimi, nu vreau să rămân iar
mine? E imposibil. Nu ai mai mult de 45 kg şi singură. Deşi mi-am găsit adevărata familie,
eu am 70. Eşti bine? nu mă pot împăca cu această idee, a fost prea
Ooff, băiatul acesta mă disperă… bruscă vestea. Mike se apropie de mine şi mă
- De ce nu mă crezi? îmbrăţişează strâns.
Vocea mea s-a transformat. Parcă o - Nu eşti chiar o bestie, n-ai încercat
bestie masculină a strigat prin mine. Mike a să mă ucizi, încă. Pentru mine tot aceeaşi fată
rămas fără respiraţie și s-a dat la o parte. nebunatică şi îndrăgostită de lună rămâi. Vreau
- Stai departe de mine. Cine eşti, sau ce doar să îmi promiţi un lucru, să nu cumva să te
eşti? Pandantivul, de unde îl ai? E aproape roşu. transformi în prezenţa mea.

Începem să râdem amândoi şi ne şi ciocolată e mirific.
îmbrăţişăm din nou. - Gata, poţi să respiri acum. Îmi iau
- Bine, s-a făcut! manualele şi geaca din cuier apoi putem pleca.
- Cum să te las singură? Să ai numai - Eşti chiar tu?
tu parte de toată aventura? Totuşi, am o curi- Îl privesc pe Mike care e cu gura
ozitate. căscată, la propriu. Ce e atât de schimbat, nu
De ce nu te-ai transformat până acum înţeleg… a rămas fără grai.
când erai atinsă de lumina lunii? Tocmai aseară - Hei, ce e cu tine? Închide gura, faci
a fost să fie? Dacă erai în camera ta sau cu mine curent!
pe stradă, ce făceai? - Scuză-mă, e pentru prima dată când
- Da, ai dreptate, nu ştiu! Probabil aş fi te văd aşa. Arăţi foarte bine, eşti chiar... sexi…
distrus orice în jurul meu. Poate de asta m-au cău- îmi place!
tat cei din haită abia acum, după aproape 18 ani. Îl lovesc cu caietul peste umăr.
Ar fi fost un dezastru cu siguranţă. - Hei, nu mai spune aşa!
Privesc pe fereastra veche şi se pare că Ron şi - Bine, bine, sexi lupoaico…
Hilda au ieşit la plimbare. Ce uşurată mă simt, Tot nu se potoleşte, e pentru prima dată
pot ieşi în siguranţă din casă, împreună cu când un băiat îmi face complimente. Ieşim din casă
Mike. şi ne îndreptăm spre casa lui, pentru a se schimba
- Revin, fac un duş. Vrei să mănânci pentru şcoală. Mergem puţin şi ajungem.
ceva? - Vrei să intri?
- Nu mulţumesc, fugi şi te spală, - Nu, nu… te aştept aici. Să te grăbeşti,
lupoaico. Eu te aştept aici, cuminte. nu-mi place să aştept.
- Bine, revin! - Ştiu, revin într-un sfert de oră.
Alerg repede în baie, dacă o pot numi Încă îi este frică de mine chiar dacă nu
aşa. Dau drumul la apă şi alerg în bucătărie. recunoaşte. Privesc în jur, e atât de linişte…
Până vine apa caldă, pot mânca ceva. Îmi pre- - Gata, să mergem!
par rapid un sandviş cu multă carne, de fapt Ce repede a venit! Îl privesc să îi văd
ce-am mai găsit prin frigider și îl termin din vestimentaţia cât de și da, arată chiar bine.
cateva îmbucături. Ce bine mă simt! Alerg în Poartă o pereche de jeanşi pană, albaştri, o
duș… e minunat! Apa caldă îmi mângâie pielea pereche de adidași roşii înalți şi o cămaşă albă,
rece, nu aş mai pleca de sub duş, dar e târziu și mulată pe corpul subţire, format, descheiată la
Mike încă e singur în camera mea. Mă îmbrac doi nasturi. Părul îi este ascuns de șapcă şi ochii
cu halatul meu albastru, mă încalţ cu papucii îi sunt acoperiţi cu ochelari de soare. Parfumul
de casă, roşii şi urc scările spre camera mea. lui, e minunat…
Urc tiptil și îl pândesc pe Mike. E la fereastră, - Hei, închide gura, faci curent!
de parcă ar cerceta ceva. Acum eu am rămas cu gura căscată la
- Ce s-a întâmplat? propriu. Cât de bine arată… am un amic super.
- M-ai speriat! Doar mă uitam, să văd - Ok, ok, scuze. Cum de nu te-am mai
dacă au rămas urme de aseară, când fereastra a văzut aşa până acum?
fost forţată. Văd dedesubt patru găuri, cred că - Păi, pe tine de ce nu te-am mai văzut
de la gheare, dar nu sunt uşor de văzut, deci nu aşa până acum?
trebuie să îţi faci griji. Ce îi place să-mi întoarcă vorba. Ne pri-
- Bine, ai putea să te întorci puţin te vim reciproc şi zâmbim. Vine autobuzul şcolar.
rog? Vreau să mă schimb. Se deschid portierele şi urcăm.
Se izbeşte cu faţa pe pernă. Afară pare - După tine, lupoaico!
destul de cald, așa că îmi aleg din dulap o - Mulţumesc, prietenaş super!
rochie mulată, neagră, dresuri negre și desi- Urc încet scările, sunt curioasă de reacţia
gur, nelipsiţii mei bocanci, tot negri. Îmi usuc celor din autobuz. E linişte totală și toţi ne privesc
imediat părul şi mi-l aranjez. Părul uşor buclat uimiţi, de parcă au văzut o fantomă. Mă îndrept
îmi dau un aer de vampă. Totuşi, ceva lipseşte. spre locul meu din spate. În timp ce merg pe
Machiajul, asta era. Puţin rimel, creion derma- culoar, un băiat îmi atrage atenţia. Îmi pare atât de
tograf şi ruj, nu cred că va observa nimeni. Un cunoscut… îl privesc insistent şi el pe mine. Ochii
puf de parfum dulce cu uşoare note de trandafir şi părul... nu cred! Ce caută el aici?

poesis
Emily DICKINSON
Cei mai buni prieteni ai mei
Cei mai buni prieteni ai mei sunt cei

Cu care măcar un cuvânt n-am scos.
Stelele ce-n oraş punctual ajung
Nicicând necuviincioasă nu mă socot.
Şi, deşi la chemarea cerească
N-am reuşit să răspund,
Acest chip al meu - constant respectuos
E politicos destul.
Aprind lampa însă dispar
Aprind lampa însă dispar.

Asta fac poeții.
Dar, dacă lumina e vie,
Scânteile aprinse
Cât sorii dăinuie:
Cu fiece vârstă, o lentilă
Le diseminează
Circumferința.

Așadar morții redă-mă
Așadar morții redă-mă.

Morții temute de mine nicicând,
Numai când m-a lipsit de tine...
Iar acum, de viață lipsită,
În propriul mormânt respir
Și-i estimez măsura.
Măsura e tot ce iadul poate ghici
Și tot ce-a fost Raiul.
De-ai veni odată cu toamna
De-ai veni odată cu toamna,

Aș goni vara cu
Jumate dispreț, jumate surâs,
Cum gospodinele, muștele.
De te-aș vedea într-un an,
Aș depăna lunile
Și-aș despărți ghemele,
De teamă să nu le-amestec.
De-ar întârzia veacurile,
Le-aș număra scăzându-le,
Până mi-ar cădea degetele,
În patria lui Van Dieman.
De-i sigur – sfârșindu-se viața –
Că a ta și-a mea ar rămâne,
Ca pe o coajă aș da-o deoparte,
Și-aș lua veșnicia.
Dar, acum, nesigură de
Cât durează ce-i între,
Mă zbucium, ca un Goblin Bee,
Ce nu-și arată înțepătura.
De două ori mi s-a închis viața
De două ori mi s-a închis viața

Înainte să se încheie;
Rămâne să văd
Cu nemurirea cum o să fie.
Al treilea eveniment, mie-mi
E-așa uriaș, așa fără nădejde în a-l gândi,
De parcă de două ori ar lovi.
Tot ce știm despre cer e plecarea,
Iar, despre iad, tot ce ne-ar trebui.

De trei ori
Ne-am despărțit de trei ori – răsufletul meu și eu,

De trei ori nu m-a părăsit.
Se străduiră a mișca evantaiul fragil
Apele, să rămână s-au străduit.
De trei ori în sus mă-împinseră undele,
Ca pe-o minge mă prinseră apoi,
Apoi în față mi se strâmbară,
Îndepărtară o velă
Ce se târî ceva leghe, și îmi plăcu
Să văd – să gândesc că-i plăcut
Să zăresc, când mor, un lucru
Unde se află oameni.
Adormiră undele, răsufletul – nu.
Ca niște copii se legănau vânturile.
Atunci zorii mi-au sărutat crisalida
Și mă ridicai, și trăii.
De zei am fost dăruită
Am fost dăruită de zei

pe când copilă eram-
Ne fac daruri – se știe –
Celor mai buni, și de mititei.
Le-am ținut în mână,
Nu le-am lăsat deloc.
N-am îndrăznit să mănânc, să dorm,
de teama c-or să dispară.
Am auzit cuvântul „bogat”,
Alergând spre școală,
De pe buze, la colțuri de stradă,
Si mi-am ținut zâmbetul.
Bogată! Așa-s eu – bogată –
cea cu nume de aur,
care aur are – în bare masive.
Diferența mă face mândră.
El era slab, eu puternică
El era slab, eu puternică - atunci,

M-a lăsat să-l conduc.
Eu eram slabă, el puternic - atunci,
L-am lăsat să mă ducă acasă.
Nici departe - ușa - alături,

Nici întuneric - de când venise,
Nici zgomot - nimic nu spusese,
Eu doar asta voiam să știu.

Ziua venind - să plecăm trebui,
Nici unul puternic - acum,
Lupta el, și luptam și eu,
Nu am făcut-o - nu!
Eram cea mai mică din casă
Eram cea mai mică din casă,

Aveam cea mai mică odaie,
Noaptea, lampa mea și-un caiet
Și un singur geraniu.
De-aceea, culegeam menta
Ce neîncetat cădea.
În afară de coșulețul meu,
De mă gândesc bine,-s sigură,
Asta era chiar tot ce-aveam..
Nicicând nu vorbeam neîntrebată,
Iar atunci, scurt și cu voce joasă,
Nu puteam trăi cu voce înaltă.
Mi-era așa rușine de zarvă.
De nu era prea departe
Și nu cumva cineva știut
Pe-acolo trecea, eu chiar credeam
C-aș putea muri neștiută.
Eu știu bine că în camera mea
Eu știu bine că-n camera mea

E un amic invizibil,
Nu se dezvăluie prin vreo mișcare
Nici prin vorbe nu se confirmă.
Nu trebuie să-i găsesc loc:
E o curtoazie mai potrivită
Intuiția de musafir
A companiei sale.
Tot ce i se concede
E să fie cu mine.
Nici eu, nici el n-am distruge
Muta noastră înțelegere.
Să mă obosească? Nicicum:
Ar fi ca și cum un atom
S-ar plictisi să se afle
În infinitatea spațiului.
Nu știu dacă-l văd și alții,
Dacă e și cu ei ori nu.
Dar instinctul meu i se înclină:
Nemurire e numele lui.

Gheața morții era pe geam
Gheața morții era pe geam.

„Ai grijă de floare”, îmi zise.
Ca marinarii luptând cu o falie
Am rezistat pieirii.
Naiva floare ne-am oferit-o
Mării, muntelui, soarelui,
Dar chiar și pe raftul ei roșu
Începuse înghețul
L-am împins înapoi
Eram chiar noi amândoi
Între el și ea la mijloc.
Totuși ușor, ca un șarpe
Subțire, își făcu loc,
Splendoarea-i, nevinovată, cedă.
Și atunci, mânioși,
L-am urmărit în râpă
L-am vânat în bârlog.
Uram și moartea, și viața uram,
Niciunde n-aveam a ne duce.
Decât pământ și mare există
Ceva mai mare: Vai și amar!
Imperceptibil ca întristarea
Imperceptibil ca întristarea
Vara a dispărut,
În fine, prea imperceptibil
Ca să pară ceva perfid.
O liniște distilată
Ca un amurg demult început,
Ori ca natura ce, cu sine-ar fi petrecut
O după-amiază retrasă.
Apusul veni mai devreme.
Străluci, străin, dimineața
Amabilă, dar dureroasă grație,
Ca oaspetele ce stă să plece.
Și-așa, fără vreo aripă,
Și fără vreun sprijin,
Lin dispăru vara noastră
În frumusețe.
Ne deprindem cu bezna
Ne deprindem cu bezna
Când se stinge lumina,
De parcă ne-ar ține lampa vecinul
De față la despărțire.
Pășim pentr-o clipă nesigur
În noaptea cea nouă a nopții,
Apoi vederea ni se deprinde cu bezna
Cu capul sus înfruntăm, dreaptă, calea.
Se întâmplă la fel și-n bezne mai mari -
În acele nopți ale sufletului
Când nici o lună nu ni se-arată,
Când nici o stea nu iese înăuntru-ne,.
Chiar cel mai curajos mai-nainte
Bâjbâie-un pic. Uneori un arbore
Drept în frunte-l lovește;
Dar, învățând să vedem,
Fie se schimbă întunericul,
Fie cumva vederea ni se deprinde
Cu noaptea adâncă,
Iar viața merge aproape drept.
Pentru Frumusețe-am murit
Pentru Frumusețe-am murit, dar abia

Fui pusă-n în mormânt,
Că altul, mort pentru adevăr,
În încăperea de-alături fu pus.
Blând mă-întrebă „de ce am murit”;
„Pentru splendoare”,-am răspuns.
„Eu, pentru adevăr. Tot una-i,
Frate și soră suntem”, mi-a spus.
Și-așa, ca părinții, noaptea,
Ne vorbeam între camere,
Pân’ne-ajunse mușchiul la buze
Și ne-acoperi numele.
Și de-aș spune
Și de-aș spune că nu mai aștept?
De-aș străpunge poarta de carne
Și, scăpată, la tine-aș veni?
Și de m-aș feri de povara mortală
– Uite câtă durere, destulă! -
Și mi-aș cuceri libertatea?
Ei n-ar mai putea să ne prindă.
Găsească ei închisori, implore ei arme;
Fără sens, e-acum, pentru mine,
Ca râsul de-acum o oră,
Ca dantelele, ca un spectacol,
Ori precum cel ce ieri a murit!
(Traducere de Cătălina Frâncu)

poesis
Sylvia PLATH
Lady Lazarus
Am făcut-o din nou.

O dată la fiecare zece ani
Reușesc iar.
Un fel de miracol umblător, pielea mea

Strălucitoare ca un abajur nazist,
Piciorul meu drept
Un prespapier,
Fața mea inexpresivă,
Pînză fină evreiască.
Dă-l la o parte,
Dușmanul meu.
Oare îngrozesc? –
Nasul, orbitele, dinții cu toții?

Respirația acră
Va dispărea într-o zi.

Curînd, curînd carnea
Mîncată de mormînt
Îmi va fi casă
Iar eu, o femeie zîmbitoare.

Am doar treizeci de ani.
Și, ca o pisică, am nouă morți de murit.
Acesta este Numărul Trei.

Ce risipă
Să anihilezi fiecare decadă.
Un million de filamente.
Gloata rumegătoare de alune
Se îmbulzește să-i vadă
Cum mă dezgolesc din cap pînă-n picioare –

Marele strip tease.
Domnilor, doamnelor
Acestea sînt mîinile mele

Genunchii.
Poate că nu-s decît piele și os,
Dar sînt aceeași femeie, identică.

Prima oară s-a întîmplat cînd aveam zece ani.
A fost un accident.
A doua oară am vrut

Să o duc pînă la capăt și să nu mă mai întorc.
M-am închis
Ca o scoică în carapace.
Au trebuit să mă strige și să mă tot strige
Și să culeagă viermii de pe mine ca pe niște perle lipicioase.
Moartea
Este o artă, ca toate celelalte.
Eu o fac excepțional de bine.
O fac în așa fel încît se simte ca dracu’.

O fac în așa fel încît pare reală.
Cred că s-ar putea spune că am vocație.
E destul de ușor să o faci într-o celulă.

E destul de ușor să o faci și să rămîi nemișcat.
E revenirea mea
Teatrală – în plină zi
În același loc, cu aceeași față, același strigăt

Tîmp, amuzat:
„Un miracol!”
Care mă năucește.
Este o taxă
Pentru a-mi privi cicatricele, este o taxă

Pentru a-mi asculta inima –
Chiar bate.
Și este o taxă, o taxă foarte mare

Pentru un cuvînt sau o atingere
Sau un strop de sînge.
Sau pentru o șuviță de păr sau o fîșie din hainele mele.

Așa că, așa că, Herr Doktor.
Așa că, Herr Enemy.
Sînt opera voastră,

Sînt obiectul vostru de preț,
Păpușa din aur pur
Redusă la un urlet.
Mă transform și ard.
Să nu credeți că subestimez marea voastră îngrijorare.
Scrum, scrum –
Scormoniți și frămîntați.
Carne, os, nu e nimic acolo –
O bucată de săpun,
O verighetă,
O plombă de aur.
Herr God, Herr Lucifer

Feriți-vă
Feriți-vă.
Mă ridic din cenușă

Cu părul meu roșu
Și înghit oameni ca pe aer.
Tăticule
Nu mai ești, nu mai ești bun de nimic

Gheată neagră
În care am trăit ca un picior
Treizeci de ani, albă și săracă,
Abia îndrăznind să respir sau să strănut.
Tăticule, a trebuit să te ucid.

Ai murit înainte –
Greu ca marmura, un sac plin cu Dumnezeu,
Statuie grotescă cu un deget de la picior vînăt
Umflat ca o focă
Un cap în Atlanticul monstruos

Unde curge verde peste albastru
În apele frumosului Nauset.
Mă rugam să te aduc înapoi.
Ach, du.
În limba germană în orașul polonez

Strivit de buldozerul
Războaielor, al războaielor, al războaielor.
Dar numele orașului este unul comun.
Prietenul meu polonez
Spune că sînt vreo duzină sau două.

Așa că n-am știut niciodată unde
Ți-ai lăsat piciorul, rădăcinile,
N-am putut niciodată să vorbesc cu tine.
Limba mi-a înțepenit.
Mi-a înțepenit într-un laț de sîrmă ghimpată.

Ich, ich, ich, ich.
Abia mai puteam să vorbesc.
Fiecare german erai tu.
Și limba obsecnă
Un motor, un motor
Care mă face aburi ca pe o evreică
O evreică la Dachau, Auschwitz, la Belsen.
Am început să vorbesc ca o evreică.
Cred că aș putea fi o evreică.
Zăpada din Tyrol, berea limpede din Viena

Nu sînt chiar atît de pure și nici adevărate.
Cu străbunica mea țigancă și norocul meu strâmb
Și pachetul meu de Tarot, pachetul meu de Tarot
Aș putea avea sânge de evreică.
Întotdeauna mi-a fost frică de tine.

Cu Luftwaffeul tău, cu grimasele tale.
Și mustața ta îngrijită
Și ochii tăi de arian, albastru strălucitor.
Omul-Panzer, Omul-Panzer, O, Tu –

Nu Dumnezeu ci o zvastică
Atît de neagră că nici cerul nu s-ar vedea prin ea
Toate femeile îi adoră pe fasciști,
Bocancul pe față, inima de brută
O brută ca tine.
Stăteai la tablă, tăticule,

În poza pe care o am cu tine,
O adîncitură în bărbie în loc de picior
Dat tot un diavol
Cu nimic mai prejos ca omul negru
Care mi-a despicat cu dinții inima roșie și frumoasă.

Aveam zece ani cînd te-au îngropat.
La douăzeci am încerct să mor.
Și să mă întorc înapoi, înapoi la tine.
Mă gîndeam că măcar oasele vor fi bune la ceva.
Dar m-au scos din sac

Și m-au lipit înapoi bucată cu bucată.
Atunci am știut ce am de făcut.
Am făcut o copie a ta
Un bărbat în negru cu alură de Meinkampf
Și dragoste pentru supliciu și tortură.

Și am spus da, da.
Așa că, tăticule, mie mi-a fost de ajuns
Telefonul negru e smuls de la rădăcină,
Vocile nu mai ajung pînă la capăt.
Dacă am ucis un om, am ucis doi –

Vampirul care spunea că ești tu
Și mi-a supt sîngele timp de un an,
Șapte ani, dacă vrei să știi.
Tăticule, poți să te întinzi înapoi acum.
E un țăruș înfipt în inima ta mare și grasă

Iar sătenii nu te-au plăcut niciodată.
Dansează și te calcă în picioare.
Ei au știut dintotdeauna că tu ai fost.
Tăticule, tăticule, jigodie ce ești, mi-a ajuns.
La răscruce de vînturi
Orizonturile mă înconjoară ca niște vreascuri,

Aplecate și disparate, mereu instabile.
Atinse cu un chibrit m-ar putea încălzi.
Și contururile lor fine aprind
Aerul în portocaliu
Înainte ca distanțele pe care le fixează să se evapore,
Apăsînd cerul palid cu o culoare de soldat.
Dar numai pentru a se topi și se topesc
Ca un șir de promisiuni cu fiecare pas pe care îl fac.
Nu există viață dincolo de firele de iarbă
Sau de inima oilor și vîntul
Curge pe lîngă tine ca destinul, aplecînd
Totul într-o parte.
Îl simt cum încearcă
Să-mi soarbă căldura.
Dacă dau prea multă atenție rădăcinilor ierbii
Mă vor chema
Să-mi las oasele printre ele.
Oile știu unde sînt,

Păscînd în norii lor de lînă murdară.
Cenușii ca vremea.
Fantele negre ale ochilor lor mă absorb.
E ca și cum ai fi aruncat în spațiu,

Un mesaj confuz și prostesc.
Stau degeaba, travestite în bunici,
Numai peruci buclate și dinți îngălbeniți
Și behăituri răgușite.
Ajung la urme de roți și apă

Limpede ca singurătățile
Care-mi curg printre degete.
Praguri părăginite de la un fir de iarbă la altul;
Pragul și tocul ușii au ieșit din locurile lor.
Despre oameni
aerul își mai amintește doar cîteva silabe ciudate.
Le repetă ca pe un geamăt:
Piatră neagră, piatră neagră.
Cerul se sprijină pe mine, eu, singura verticală

Printre orizontale.
Iarba își leagănă absent vîrfurile.
E prea fragilă
Pentru o viață în asemenea companie;
Întunericul o îngrozește.
Acum, în văile înguste
Și negre ca niște poșete, luminile casei
Strălucesc ca monedele.
Scurtă fugă
Degetele negre ale tisei flutură:

Nori reci trec pe deasupra.
La fel cum surdo-muții

Fac semne orbilor și sînt ignorați.
Îmi plac declarațiile negre.

Lipsa de trăsături a norului acela, acum!
Complet alb, ca albul ochilor!
Ochiul pianistului orb
La masa mea de pe vapor.

Pipăia după ceva de mîncare.
Degetele lui aveau nasuri de nevăstuică.
Îmi era imposibil să nu-l privesc.
Îl auzea pe Beethoven:
Tisă neagră, nor alb,
Complicațiile înspăimîntătoare.
Capcane pentru degete – un tumult al clapelor.
Gol și prostesc ca farfuriile

Zîmbesc orbii.
Invidiez marile zgomote,
Gardul viu de tisă al Marii Fugi.
Surzenia e ceva special.

O pîlnie atît de neagră, tată!
Îți văd vocea
Neagră și înfrunzită, ca în copilărie
Un gard de tisă al poruncilor,

Gotice și barbare, pur germane.
Morții strigă din el. Nu sînt vinovat de nimic.
Tisa, Cristosul meu, atunci.

Nu e la fel de chinuit?
Iar tu, în timpul Marelui Război,
Într-un bufet californian,
Tăind cîrnați!
Îmi colorează somnul,
Roșii, pătați, ca niște gîturi tăiate.
Ce liniște era!
Un alt fel de liniște.

Aveam șapte ani, nu știam nimic.
Lumea a apărut dintr-o dată.
Tu aveai un singur picior și o minte pruscă.
Acum nori similari

Își întind cearșafurile goale.
Nu spui nimic?
Memoria mea șchioapătă.

Îmi amintesc un ochi albastru,
O valiză cu mandarine.
Asta era un om!
Moartea s-a deschis negru, ca un copac negru.
Am supraviețuit între timp,

Punîndu-mi în ordine dimineața.
Acestea sînt degetele mele, acesta este copilul meu.
Norii sînt veșminte amalgamate, de aceeași paloare.
Margine
Femeia a fost desăvîrșită.

Corpul ei mort
Păstrează zîmbetul înfăptuirii.

Iluzia unui imperativ grecesc
Alunecă în faldurile de pergament ale togii.

Picioarele ei goale
Par să spună:
Am ajuns pînă aici, s-a terminat.
Fiecare copil mort s-a încolăcit, un șarpe alb,

Unul la fiecare
Urcior mic de lapte, acum gol.

I-a strîns
Înapoi, în trupul ei, așa cum petalele

Unui trandafir se strîng atunci cînd grădina
Încremenește și aromele sîngerează

Din gîturile dulci, întunecate, ale reginei nopții.
Luna nu are de ce să fie tristă.

Holbîndu-se din calota ei de oase.
E obișnuită cu astfel de lucruri.

Contururile ei pocnesc și se desprind.
(Traducere de Paul Mihalache & Ioane Lionte)

poesis
Ilya KAMINSKY
Împușcătură
Țara noastră e scena.

Când soldații intră în oraș, adunările publice sunt oficial
interzise. Însă astăzi, vecinii se îmbulzesc către sunetul pianului
venind dinspre spectacolul de marionete al Sonyei și al lui Alfonso
din Piața Centrală. Unii dintre noi ne-am urcat în copaci, alții ne
ascundem în spatele băncilor și-a stâlpilor de telegraf.
Când Petya, băiatul surd din primul rând strănută, sergentul
marionetă se prăbușește țipând strident. Se ridică din nou, pufnește,
scutură din pumn spre publicul amuzat.
Un jeep al armatei virează sălbatic în piață, scuipându-și propriul
Sergent.
Împrăștiați-vă imediat!
Împrăștiați-vă imediat! îngână marioneta într-un falset de
lemn.
Toată lumea îngheață în afară de Petya care continuă să
chicotească. Cineva îi acoperă gura cu mâna. Sergentul se întoarce
spre băiat, ridicând degetul.
Tu!
Tu! marioneta ridică un deget.
Sonya se uită la marionetă, marioneta se uită la Sergent,
Sergentul se uită la Sonya și Alfonso, iar noi ceilalți ne uităm la

Petya cum se lasă pe spate, adună scuipat în gât și îl lansează către
Sergent.
Sunetul pe care nu îl auzim ridică pescărușii din apă.
Surzenia, o răzmeriță, începe
Țara noastră s-a trezit în dimineața următoare și a refuzat să audă

soldați.
În numele lui Petya refuzăm.
La 6 dimineața, când soldații le fac complimente fetelor pe alei,
fetele alunecă pe lângă ei, arătând către urechi. La 8, ușa brutăriei
se trântește în nasul soldatului Ivanoff, deși e cel mai bun client.
La 10, Tanti Galya scrie cu creta NIMENI NU VĂ AUDE pe porțile
barăcilor soldaților.
Până în 11, încep arestările.
Auzul nostru nu slăbește, dar ceva tăcut în noi se oțelește.
După Stingere, familiile arestaților atârnă de geamuri
marionete făcute de ei. Străzile se golesc, dar nu de scârţâitul sforilor
şi de poc poc-ul pumnilor de lemn în clădiri.
În urechile orașului se așterne zăpadă.
Orășenii încercuiesc trupul băiatului

Trupul băiatului surd stă încă întins în piață.
Duios Sonya îl ia în brațe pe ciment. În pântecul ei - copilul ei
doarme. Tanti Galya îi aduce Sonyei o pernă. Un bărbat în scaun cu
rotile îi aduce o sticlă de lapte.
Alfonso s-a întins lângă ei în zăpadă. Își trece un braț peste
burta ei. Pune o mână pe jos. Aude mașini oprindu-se, uși trântindu-
se, câini lătrând. Când își ridică mâna de pe jos, nu aude nimic.
În spatele lor, o marionetă zace pe ciment, gura i se umple de
zăpadă.
Patruzeci de minute mai târziu e dimineață. Soldații se întorc
în piață.
Orășenii își prind brațele și fac un cerc și un alt cerc în jurul
acelui cerc și un alt cerc că să-i împiedice pe soldați să se apropie de
trupul băiatului.
O vedem pe Sonya cum se ridică (copilul dinăuntrul ei
își îndreaptă un picior). Cineva i-a dat o pancartă pe care o ține
deasupra capului: OAMENII SUNT SURZI.
Puncte de control
Pe străzi soldații instalează puncte de control al auzului și bat în cuie

anunțuri pe stâlpi și pe uși:
SURZENIA ESTE O BOALĂ CONTAGIOASĂ. PENTRU

PROTECȚIA DUMNEAVOASTRĂ, TOATE PERSOANELE DIN
ZONELE CONTAMINATE TREBUIE SĂ SE PREDEA SPRE A FI
PUSE ÎN CARANTINĂ ÎN CEL MULT 24 DE ORE!
Sonya și Alfonso predau limba semnelor în Piața Centrală. Când o

patrulă trece prin zonă, stau cu mâinile-n sân. Vedem Sergentul cum
oprește o femeie în drum spre piață, dar ea nu aude. O azvârle într-
un camion. O oprește pe alta. Nu aude. O azvârle într-un camion. A
treia arată spre urechi.
Pe aceste bulevarde surzenia e singura noastră baricadă.
Sosire
Sosești la prânz, copilă mică, și cântărești doar 3 kilograme. Sonya te

așază pe pian și cântă un cântec de leagăn pe care nimeni nu-l aude.
În camera copilului, liniștea sâsâie ca un chibrit scăpat în apă.
Piața centrală
Arestații sunt siliți să meargă cu mâinile sus. Ca și cum ar fi gata să

părăsească pământul și ar încerca vântul de probă.
Pentru un măr biletul, soldații o arată pe Sonya goală, sub afișul:

TRUPELE LUPTĂ PENTRU LIBERTATEA VOASTRĂ. Zăpada îi e
viscolită în nări. Soldații îi fac cercuri în jurul ochilor cu un creion
roșu. Soldatul cel tânăr țintește spre cercul roșu. Scuipă. Încă unul
țintește. Scuipă. Orașul privește. În jurul gâtului ei, un afiș: M-AM
OPUS ARESTULUI.
Sonya privește drept înainte spre soldații aliniați. Deodată din

liniștea asta i se aude glasul: Pregătiți armele! Soldații își ridică
puștile la ordinul ei.
Un oraș ca o ghilotină se înfioară în drumu-i spre gât
Alfonso se împiedică de cadavrul soldatului. Orășenii chiuie de

fericire și-l bat cu palma pe spate. Cei cățărați în copaci să privească
aplaudă de pe crengi. Tanti Galya strigă ceva despre porci, porci
curați ca omul.
La procesul lui Dumnezeu Îl vom întreba: cum să îngădui așa ceva?

Iar răspunsul va veni ca un ecou : cum să îngădui așa ceva?
(Traducere de Gabriel Daliș)

poesis
Liviu Ioan STOICIU
Îmi e frică
Să stau lângă tine, zici – ești o structură

cristalină. Bine, uite, stau. „Am o organizare înaltă”... Cu
ce aș putea să mă aleg dacă stau lângă
tine? Că nimic nu ți se pare mai important decât cititul:
o fleșcăială a cărții de carne... Tu
ești o carte deschisă, ce mai vrei? Ies din paginile

tale diavoli luminați de torțe din
când în când, cel puțin o dată pe săptămână, și
mă înconjoară, amenințători: de ce nu mă fac ei fericit? Tu,
cu sânii umflați cu pompa și cu dinții
ascuțiți, strigând sex, sex, cu picioarele lungi și slabe,
cu capul rotund și ras... „Plus
ochii mei mari, în care citești moartea. Așa e că-ți

e frică de ei?” Îmi e frică:
recunosc, iată, că e mult mai plăcut să privești
înapoi decât înainte, mai ales
dacă până acum ai avut parte de noroc...

Am depășit faza
Mașinăria s-a stricat, stă dezvelită, electromagnetică,

monstruoasă, în fața mea, ce sens
mai are? N-are sens, dar e un exemplu: i-a stat inima.
Bine că nu putrezește, nu miroase urât, nu te
infectează, nu face viermi, bine
că n-o doare, că nu se plânge: cum faci tu. Ea e jucăria
jucăriei, acum se conservă. Nu înțelegi, ea
te-a iubit? Tu
dai alt exemplu: statuia. Statuia statuii din piață, care

plânge cu lacrimi de bucurie de câteva
săptămâni, e pelerinaj la ea. Statuia mea se conservă, nu
ca jucăria jucăriei tale. Statuii nu i-a stat
inima? Ea iubește și azi...
Amândoi refuzăm să dăm ascultare avertismentelor

vocii noastre lăuntrice. Tu mă
recunoști, eu te recunosc, înseamnă că am depășit faza.
Ținem în continuare împreună lumânarea
iubirii aprinsă: de când ne-a stat inima și până la drumul
spre cimitirul gândirii.
Până acolo
Mamaie, cărarea asta unde duce? Cărarea asta?

O cărare prin păpușoiul ars de secetă. Asta, bre: duce până
acolo. Acolo, unde? Acolo unde sufletul își
ia zborul dintr-o groapă cu noroi, în care-și lasă

trupul plin de zel, și-și urmează drumul, tăcut, pe bolta
cerului. Știi, îmi șușotește: cărarea
asta, prin păpușoi, a fost dosită printre boarfe și

amintiri, în sacul de voiaj al unui
domn de la oraș care zicea că vine de pe altă lume,
rătăcit, vezi, acolo, o cruce? O lucrare
în piatră. E crucea lui, că a dispărut aici, tolănit
pe iarbă, într-un amestec format din
hidrogen, molecule de apă, amoniac și hidrogen sulfurat.
Dă din cap. A murit de drag, în
brațele unei surse de energie necunoscută, o fetișcană...
A, dumneavoastră sunteți
Noaptea citește, scrie, stă cu ochii pe pereți. Ea

vine de departe după ce el se culcă: sună, bate în ușă
dimineața, între orele 10 – 12, el se trezește
blestemându-și zilele că nu e lăsat
să doarmă, „poate e poștărița”, deschide, dezbrăcat,
ascuns după ușă, scoate doar capul, da?
În fața ochilor are o tânără drăguță, poftiți, ce doriți?
Știți, eu sunt, am mai crescut, așa arăt
acum. El nu pricepe, dar spune: a, dumneavoastră sunteți
aceea. Ați greșit adresa, eu am o vârstă. Ha.
Atâta își amintește. Închide ușa și se întoarce în pat,
readoarme greu, tulburat, cine o fi
fost, de fapt? Vor bibliotecarii nefericirii să-mi spargă
apartamentul, au verificat dacă sunt acasă,
trimițând-o pe asta... Seamănă cu cineva. Prostii. Aude
din cap: „Vom răspândi anarhia!”. Ha-ha, o
fi iubirea lui, prima și

ultima, ștearsă din memorie și reapărută azi brusc,
însoțită de nelipsitul ei motan. Miau! Ea
bate iar la ușă, sună, că a uitat să-l întrebe dacă a scris
ceva astă noapte. Dacă da, să nu mai scrie.
Că a aflat ieri seară, s-a demonstrat științific, scrisul
provoacă impotență... El
se trezește de-a binelea, nu deschide, o

aude de dincolo de ușă
pe vecină: vorbește tu cu schizofrenicul ăsta...
Ce v-am spus?
Își ridică greu-greu ochii din pământ – venit la păcănele,

are trei ochi mari deschiși unul lângă altul,
al treilea nu e ochiul lui din ceafă?
Ce drăguț... Una dintre femei trage maneta, ce v-am spus?
„Trei lămâi!” Aude cum curg bănuții:
ești în direct, se filmează. Trage iar maneta. Jocul
mecanic se blochează, dă cu pumnul. Ce

faci, băi, în cine dai tu în halul ăsta? „Mi-au răsucit
mâinile la spate ca unui infractor, mi-au
rupt nasturii de la haină și m-au aruncat în pumni
efectiv în curtea raiului, de vizavi. Până
aici mi-a fost”... Domnule, știam noi că ești violent,

dar depășești orice imaginație! Îi
imploră să-i acorde o amânare, să nu-l omoare de tot.
Femeile îi dau de pomană și

desenează, cu un picior de brad, pe pământ, lângă masa
pe care stă el întins, în curtea raiului, rece
pe jumătate, semnul sfintei cruci. El,
cel ce păzește aici cheile.

poesis
Irina NECHIT
REPORTAJ FUNERAR
1.
alergări cu sufletul la gură

nesfârșite întârzieri
inimă sărind în salturi
picioare ducându-mă singure pe străzi
băltoace ocolite din fugă
evenimente care încep fără mine
tălpi scăpărând peste zebre
tropătiul meu prin Chișinău
vreau să ajung din urmă pe cineva

care se îndepărtează
cu viteză cosmică,
dar și de data aceasta
ajung prea târziu
îmi vine să intru în pământ de rușine

toți au venit la ora douăsprezece

numai eu am întârziat
ca întotdeauna,
ei deja se întorc de la groapă
eu abia mă duc spre groapă
eu fără mască
ei cu mască
nu-i pot recunoaște pe mulți,
ochii lor deasupra măștii
încă mai plutesc în lacrimi,
mulți mă recunosc de departe
numai eu pot alerga așa
nu am vrut să întârzii,
îmi vine să intru în pământ de rușine,
peste prietena mea cade pământul împins cu lopețile,
trebuia să vin mai devreme,
nu este de vină pandemia,
eu sunt de vină
troleibuzele circulă cu regularitate
doar că eu am încurcat stațiile
am încurcat și numărul troleibuzului,
iar acasă pierdusem mult timp pregătindu-mă să ies,
mai întâi am îmbrăcat niște haine
apoi mi-am pus alte haine
mi-am prins altfel părul
am aruncat pantofii
și mi-am încălțat niște adidași
ca să pot alerga mai repede
pe cuvântul meu că nu am vrut să întârzii

am vrut s-o văd
să-mi iau rămas bun,
i-am adus trandafiri purpurii
proaspeți catifelați
cu stropi de apă între petale
am vrut să pun trandafirii în sicriu

pe pieptul ei
sau la căpătâi,
aș fi bolmojit ceva
i-aș fi atins mâneca,
știu cum arată cei răpuși de cancer
dar aș fi suportat,
nu mi s-ar fi oprit inima chiar acolo
în Cimitirul Central
prea târziu am ajuns la groapa ei

trebuia să vin
măcar un pic mai devreme
încă o clipă
și aș fi văzut-o moartă,
groparii lucrează în sudoarea frunții
și-au aruncat măștile
nu se tem de covid
nu se tem de nimic

nu numai pe ea au văzut-o moartă,
veniți și puneți florile,
îmi zice unul,
o săgeată albă se îndepărtează
cu viteză cosmică
2.
versuri de consolare:
dacă aș fi ajuns la timp
tot prea târziu
ar fi fost
3.
nu simt fumul de tămâie,

parcă nici n-au dat cu tămâie,
prin dogoare plutește mirosul florilor
lăsate pe pământul uscat
claie peste grămadă,
groparii își termină repede treaba,
au rămas florile și coroanele
mai întâi florile, apoi coroanele
zice unul
împrăștie peste movila de țărână
crizantemele, garoafele, clopoțeii
deasupra lor pune coroanele
așa trebuie,
îmi arată mormântul proaspăt
îmi vine să intru în pământ de rușine

aștept la umbra unor vișini
groparii își iau lopețile și pleacă sărind peste morminte
nici semnul crucii nu și-l fac,
îmi târăsc picioarele spre noua casă a prietenei
bolmojesc ceva
mă uit la coroane –
una de la un teatru național
alta de la alt teatru național
una de la o revistă
și încă una, cea mai mică, fără panglică neagră
total anonimă
sprijinită de cruce –
patru coroane i-au adus oamenii de cultură
prietenei mele care a scris toată viața
despre cultură, artă și civilizație
Mă aplec peste locul ei de veci încremenit sub soare

îmi arde creștetul
vreau să aud o șoaptă sau o adiere
Doamne, dă-mi un semn
stârnește vântul sau măcar trimite
un suflu de răcoare
prin zăpușeala zilei,
crucea de fier s-a încălzit

clopoțeii de culoarea cernelii s-au ofilit
țărâna-mi intră în sandale,

albastre litere deodată
văd pe-o etichetă
Om, e scris pe sticlă Om
pe jumătate plină, o sticlă de doi litri
stă neclintită
la umbra unui copăcel
Sorbesc din apa răcoroasă

îi mulțumesc în sinea mea
actorului ori scriitorului
regizorului ori muzeografului care-a uitat-o aici,
tresar de teamă să nu fi băut din ea
vreun poet infectat de covid,
sap cu mâinile o adâncitură
pun sticla pe mormânt
bag trandafirii purpurii în ea,
unul desigur mă înțeapă, cum să nu mă-nțepe,
îmi ling zgârietura,
lăsați-mă să plec, voi trandafiri
4.
unde mă aflu totuși?

cum voi recunoaște locul?
o-o-o, dar câți artiști în jur
unii cu monumente, alții cu simple cruci
o intrepretă de folclor, un cineast vestit
un pictor de peisaje, un rapsod
ce inventase iorgafonul
și ne cântase la diferite instrumente muzicale,
cercetători, profesori, oameni de știință
printre salcâmi și vișini
doctori în fizică, biologie, un tei sub care doarme
un doctor în economie,
mai odihnește-aici un academician,
minți ilustre și lângă ele nume, nume, nume:
Pâslaru, Iorga, Ermurachi
Pascal, Moraru, Caraman
Leahu, Șilov, Prutean, Ceban
un rând întreg din neamul Тиндаре,
Простомолотов, Литвиненко, Бляндура, Кайдан
Владимпр Евстифеев, гвардии майор Алов
Ирина Хорошун, Елизавета Шаганянъ*,
dar ce văd mai departe?
mormântul unei doamne cu cea mai frumoasă poză,
e singura femeie cu mărgele din tot cimitirul,
Agata se numește,
și-a îmbrăcat o rochie cu decolteu
și-a prins în păr flori albe
(poate că întârziase la vreun bal ori la banchet
pozându-i fotografului cu zâmbetul pe buze),
chiar lângă ea se-nalță monumentul

doamnei Dudău,
pe-o lespede imensă e sudat
un trandafir de fier,
sub arbori seculari descopăr trepte
cavouri fastuoase
mauzolee cu lacăte la uși
coloane, statui, iederă –
dacă veneam la timp
nu le vedeam,
dacă veneam la timp
nu mai scriam.
*transpun în alfabet latin numele scrise cu alfabet rusesc:

Tindare, Prostomolotov, Litvinenco, Bleandura, Caidan,
Vladimir Evstifeev, maior Alov, Irina Horoșun, Elizaveta
Șaganean
Masca
ei spun mască
dar de fapt e o cârpă îmbibată cu formol
ultima noapte pe pământ
cu mască albă pe faţă
să nu se schimbe tenul până dimineaţa
să nu iasă pete vinete pe ce-a mai rămas din chipul lui
ce-a mai rămas?
totul
toate oasele capului maxilarele întregi osul frontal şi occipital
toţi muşchii fibrele musculare
care îi deschideau gura făcând-o să râdă ori să vorbească,
era vorbăreţ glumeţ
se adunau nuntaşii în jurul lui
şi femeile cu copii îl urmau după ce ieşea de la biserică
şi preotul îi povestea hohotind că odată
trecând seara pe lângă cimitir
a simţit o privire în ceafă şi a luat-o la fugă
ridicându-şi poalele sutanei
bine că era ceaţă deasă şi nu l-a văzut nimeni,
preotul acesta va veni mâine
odihnit şi spăsit
iar noi stingem lumânările
să nu se încălzească aerul în cameră
să nu se schimbe culoarea feţei care mai ieri se întorcea
spre fiecare din noi
surâzând ridicând din sprâncene în semn că ne recunoaşte,
acum capul lui stă nemişcat sub masca albă
faţa încă nu s-a desfigurat
craniul zace întreg acolo pe pernă
carnea obrajilor umezită de formol
se păstrează intactă
buzele limba şi dinţii sunt la locul lor
numai sufletul nu mai e în gura întredeschisă

Noaptea Casandrelor
Postez o întrebare pe facebook

Ați avut presentimente înainte de pandemie?
Îmi vin răspunsuri pe bandă rulantă: Îmi ziceam mereu că Dumnezeu nu
ne va răbda mult/ De-o vreme am o senzație de suspendare... de parcă aș
fi între cer și pământ/ Anii bisecți nu aduc lucruri bune/ Ne aflăm în mâna
unei generații acoperite mai mult de hârtii, decât de experiență/ Am avut
un vis repetat: preoți... cruce pierdută... noroi… porci... Urât!/ Era prea
mare tensiunea în lume, parcă mă așteptam la o răbufnire/ Mă gândeam,
până unde o să ajungă exodul din Moldova/ Dumnezeu a permis liderilor
lumii să facă acest dezastru pentru că lumea zace în rău/ Simțeam că
ceva nu e în regulă/ Mi se părea că mergem inerțial și că e imposibil să nu
vină ceva care să ne cutremure/ Mă minunam câtă liniște și pace am în
suflet, cum de am ajuns la mal, traversând valurile vieții. Am o existență
decentă, ca acum de împăcată sufletește nu am fost niciodată... Da’-mi
părea că nu-i a bine... În scurt timp, binele s-a răsturnat.../ De câteva
ori am visat război, cu rachete, cu bombe și simțeam nevoia de a mă
ascunde/ Două săptămâni m-au mâncat ambii ochi și am avut o senzație
apăsătoare. Dar eu nu am numai această durere. Pe 15 martie mi-a murit
soțul cu care am trăit 35 de ani. Mi-e foarte greu, dublu dureros/ Orice
necaz vei avea, nu te prea necăji și de orice bucurie să nu te prea bucuri/
Eu am visat fix forma asta de virus pe la vârsta de 10-11 ani. Erau niște
sfere mari negre și ele infestaseră tot pământul și pentru a scăpa, ne-
am urcat în niște nave cosmice/ Ani în șir îmi programam vacanțele,
anul acesta nu mi-am programat nimic/ De 16 ani mergem de Paște în
România, la rude, anul acesta simțeam că nu voi merge nicăieri/ Mi se
pare că am visat demult totul și acum doar revăd/ Cred că l-am visat pe
Morgan Freeman în chip de înger al morții... Se făcea că voia să mă sărute
pe obraz, dar s-a răzgândit/ Cu o săptămână înainte de primul caz de
covid în România stăteam pe un scaun pliabil în curte și priveam cerul,
urmăream norii. M-am intrebat atunci dacă se va ajunge vreodată ca tot
ce este electronic/virtual să fie gratuit, iar o scurtă plimbare în aer liber
să coste o avere/ Am visat niște oameni care veneau spre noi și atunci
i-am zis soțului să mergem mai repede, să nu ne ajungă/ Eu am vizionat
seară de seară episoade din „Maestrul și Margareta”... Mai ales voiam să
revăd scena cu Balul/ Am avut niște vise stranii cu pământul/ Oamenii
mi-au întors spatele, îmi venea să mă autoizolez. Eu îmi cer iertare de la
toți/ Aveam vise foarte negre ... grele... /De Anul Nou nu m-am bucurat
defel…/ Mă așteptam la o bacterie-monstru, e vorba de o inteligență
a naturii/ Simțeam până în măduva oaselor că vine ceva, chiar sunt
pregătită psihologic pentru mai rău/ Am visat un oraș în zăpadă și medici
în halate negre/ La începutul lui martie a dat peste mine un băiet cu o
trotinetă electrică, mi-am spart arcada stângă și mi-am julit genunchii*
Noaptea de 27 spre 28 martie 2020

*Mi-au răspuns Natalia, Georgeta, Ioana, Ludmila, Svetlana,
Radmila, Maria, Cristina, Galina, Agafia, Ecaterina, Florina, Ala,
Lidia, Eudochia, Ela, Cornelia, Gherghina, Olga, Geta, Margareta,
Zina, Viorica și alte Casandre

poesis
Radu FLORESCU
***
azi războaiele de o zi
nu le mai cîștigă nimeni.
azi intri în casă și împarți liniștea
după bunul tău plac.
mai întîi împarți liniștea pe zile
și nopți
apoi te gîndești la nelinștea unei
femei fugită de acasă
la dulapurile cu haine
pe care nu le-a mai deschis nimeni
de ani buni.
sigur pe tine
te retragi în spatele casei
unde n-a mai fost liniște demult.
aici printre gîndurile tale
și-a făcut cuib
un roi de viespi de pămînt.

***
azi nu e ziua ta. ziua ta umblă pe străzi

își caută un nume
iubește risipa
și nu e de folos nimănui.
acum în capul tău cresc pînă la sufocare
visele altora
sîngele tău
inima ta
pielea trupului
încet încet nu le mai recunoști.
cu fiecare secundă devii altul.
azi e ziua celuilalt. ochii îi strălucesc
inima îi bate cu putere
îți caută casa.
dintr-o clipă în alta îl vei cunoaște
îți va lua locul.
***
nimic nu te mai ajută să uiți.

cît e noaptea de lungă gîndurile tale
fac luna bucăți. la primele ore ale dimineții
cu greu adormi
convins că din luna spartă
bucată cu bucată n-a mai rămas nimic.
repeți asta noapte de noapte
și dimineața auzi lumina lunii
scrîșnind
de-a lungul pereților.
peste zi camera ta se umple încet
cu părinții
frații și surorile tale
întorși de la muncile cîmpului.
asta te ajută să uiți. mai trece o zi.
privești cerul.
în seara asta luna
pare de neclintit.
***
încet încet cineva te șterge din lume.

azi în timp ce traversai strada
urma pașilor
trecerea de pietoni
trotuarul de vizavi
ceasul din turla primăriei s-au șters.
ajuns acasă cineva ți-a șters
ușa de la intrare

ferestrele
peretele dinspre nord
lumina zilei.
e noapte.
îți e frică să adormi.
cineva ar putea
să-ți șteargă somnul
prima ta zi de școală
ar putea să-ți șteargă
chiar moartea.
***
sînt zile cînd uiți să-ți pui cravata

sînt zile cînd uiți să te închei la nasturi
și-ți vezi cămășile puse la uscat
cum flutură stinghere
prin brazii înalți.
de teamă
să nu uiți bunele maniere
te îmbraci în costum
îți pui ochelarii cu lentile vorace
și aștepți așa preț de cîțiva ani
aproape o viață
în fața porții.
o dată pe săptămînă
prin fața casei
trece doar mașina de gunoi a orașului
plină cu inorogi.
***
ca o pisică persană îți intră în casă ziua de mîine

ca un glonte tras acum cîteva sute de ani
dar niciodată ajuns la țintă.
în preajma analgezicelor
mintea ta pare obosită
dar tu răbdător aștepți
cineva să te strige
cineva să-ți arate
scara care din camera ta urcă la cer.
ciudățenia zilei de azi
sînt ferestrele bătute în cuie
ceaiul de la ora cinci pe care-l bei
cu tatăl tău în grădina din spatele casei
printre brusturi și ferigi
o dată la șapte ani.

***
noaptea îți cară prin sînge camioane încărcate cu sare.

tu știi asta și nu regreți. acum
se deschid vămile cerului
iar cei care nu mai au inimă pot spera.
din camera ta se aud scîncete.
cineva îți umblă cu mîna prin somn
cineva se apropie prea mult
prea repede.
în miezul dulce al nopții nu dormi.
îți pui capul pe masă și aștepți
ca întunericul din cameră
să te dezmierde
aștepți ca pereții să tacă.
***
temător este trupul tău salvat

din ghearele tinere ale nopții.
temător ca un șarpe privind
dincolo de pragul casei.
pînă la ziuă cei care-ți calcă pe urme
îți vor doar scîncetul.
scrii pe sticla ferestrei:
azi carnea trupului meu visează
azi trupul meu a atins maturitatea
unui șarpe de casă.
***
te uiți în jur și vezi totul pînă în a șasea zi

a săptămînii. gardurile înfloresc
la prima adiere de vînt.
dealurile vibrează
în aerul cald.
nori imenși se adună deasupra casei
și e posibil să plouă.
ziua asta nu aduce nimic bun.
îți faci plimbarea de seară.
întunericul cade ca o cortină grea
prin care răzbat voci și claxoane.
ești sigur că ți-ai atins limitele.
moartea ca un animal de casă
roade pe dinlăuntru
pînă trece de vene.

Se spune că fiecare oraș își are per- te de malurile Jijiei, râul care traversează
sonalitățile sale, că acestea dau, într-un fel orașul, într-o casă construită cu pământ,
sau altul, locului o anumită amprentă locuiește cel care se autointitulează
spirituală, amprentă care peste timp reac- ”Contele de Dorohoi”, maestrul pictor și
tualizează stări ale acestor personalități. Nu poet, Aurelian Antal. Un om de legendă,
departe de Iași… la patrtu ore de mers cu nu mare de statură, nici tânăr și nici bătrân,
trenul prin sate și câmpii cu mioare, în oraşul dar cu o aură pe care o poți observa, și sim-
Dorohoi, trăiește un conte, un conte al culo- plu trecător fiind prin ținut, cum se ridică
rilor și al formelor, un conte care, visând, peste străzile și ulițele orașului.
dă viață personajelor poemelor sale, dar și Aurelian Antal este contele adoptat
personalităților care, de-a lungul vremii, au de oraș, trăgându-și, de fapt, seva din
făcut istorie și cultură poporului român. ținuturile Harghitei, mai exact din Toplița,
Chiar în inima orașului, nu depar- unde își amintește că a venit pe lume într-o

casă modestă de români autentici, fiind moșit să vă spun așa, Maestre – pentru că
la naștere, așa cum ne povestește chiar el, cu am toate motivele să mă descopăr în
emoție, de moașa satului. Au trecut anii și, iată, jurul poeziei și a poeticii din lucrările
astăzi, copilul năzdrăvan al familiei, care la dumneavostră un învățăcel –, descopăr
4 ani și ceva citea mai tot ce apuca, este recu- în lucrările dumneavoastră o lumină
noscut ca fiind unul dintre cei mai inediți și adamică, o lumină a începuturilor, a
autentici artiști contemporani, find prezent în nașterii și expansiunii acestui univ-
multe expoziții personale și de grup, dar și în ers. E un miraj, pe care l-aș duce spre
antologii și albume de artă. zona biografică, mirajul luminii din
Drumul existenței lui Aurelian Antal ar copilărie…
putea fi numit drumul de la Toplița la Dorohoi,
drum al devenirii artistice și umane, drum Aurelian Antal: Ceea ce m-a fascinat
al bucuriei și nădejdii, drumul iubirii și al întotdeauna este acest miraj al nașteri. Mama
familiei, drumul devenirii în lumina liturgică. mea a avut foarte mulți copii, dar am trăit doar
Însuși artistul mărturisește că în anii ”80 când șase, iar multe întâmplări sunt legate de mater-
a călcat pentru prima dată în aceste ținuturi ale nitate, atât în contextul copilăriei mele, dar și
Moldovei, dar mai ales ale Dorohoiului a simțit a adolescenței. În această maternitate, eu fiind
că locul i-ar aparține ca fiind de fapt acel acasă. cel mai mare, am avut responsabilități și nu-mi
Atunci, spune el, a făcut un legământ, așa cum găseam timp, motiv pentru care trebuia să-l fur,
fac călugării, că nu va părăsi pentru nimic în să mă ascund ca să pot citi sau să pot desena, să
lume noul oraș. pot picta, sau chiar să îmi pot face temele, pent-
Au trecut peste trei decenii de când ru că, trebuie să recunoaștem, eu păzeam vitele,
artistul locuiește și crează, universuri reale și râneam în grajdurile din gospodărie, crăpam
imaginare, din cuvinte, uleiuri, sticlă, pânză și lemne… făceam muncă de casă. Dar, cu toate
piatră, în acest ținut al inspirațiilor creatoare, acestea, niciodată nu am zis nu ci, dimpotrivă,
acest ținut al liniștii, Dorohoi. am iubit foarte mult natura și animalele, ceea ce
fac și acum. Am purtat, în copilărie o dragoste
Paul Gorban: Maestre… dați-mi voie dureroasă chiar pentru aceste ființe. Știu că

în copilărie am ascuns un cal, un armăsar, pe de onoare, pentru prima oară în România, la Toplița,
vreme când au început să-i omoare. Eu l-am este mai mult decât orice premiu Nobel. Ceea ce
dus în munte și l-am ascuns acolo, departe de pentru mine, născut acolo e un lucru deosebit.
moartea barbară… Până la urmă calul a murit. Bucuria mea a fost că am reușit să pun acest
A murit acolo, în munți. Pentru că, de regulă, la pietroi acolo, dar tot eu îmi zic: pitroi, pietroi,
un cal trebuie să îi dai să mănânce, să bea apă, dar uite ce piatră vorbitoare e.
trebuie să te ocupi de el, or eu ajungeam greu
la el cu provizii. Am avut, la moartea acestui P.G.: Recent v-am ascultat la o prelecțiune
armăsar, o întâmplare dureroasă și mi-am jurat ținută în Sala Oglinzilor de la Muzeul de
că nu mă voi mai lipi de nicin animal până nu Științe ale Naturii din Dorohoi, iar colo ați
știu că îl pot îngriji cu adevărat. spus, la un moment dat, că dintr-o simplă
piatră, dacă știi să o privești, cu atenție și
P.G.: A fost un sentiment de vină? Erați răbdare, îi poți descoperi sufletul. E un
încă în perioada copilăriei… o vină a crez al sculptorului Aurelian Antal…
copilăriei?
A.A.: Așa este. Pentru că piatra este o
A. A.: Da, mai ales că avem vreo pais- formă de energie statică, superconcentrată, iar
prezece ani. În orice caz, din partea bunicilor dacă te apropii de ea cu mare har îi poți vedea
am avut tot felul de posibilități de explorare a sufletul și viața.
vieții. Pe de o parte, din partea bunicilor dinspre
tată aveam posibilitatea de a exploata școala, P.G.: V-ați născut în Ardeal, dar de ceva
iar de partea cealaltă, din partea bătrânilor din- decenii sunteți adoptat de aceste ținutu-
spre mamă se căuta munca, dar munca organi- ri ale Moldovei, Botoșani și Dorohoi.
zată. Bunăoară, bunicul din partea mamei era
potcovar, dar el se ocupa mai de toate aceste A.A.: Trenul vieții a făcut cum a făcut
meserii care presupun prelucrarea metalului. și m-a adus în gara acestui oraș, dar printr-o
Ceea ce aș dori să subliniez e că, în copilărie, întâmplare nefericită am ajuns să-mi găsesc feri-
de mic am început să citesc. Bunicul Ionuț, din cirea, acea iluzie a fericirii propriuzise. Venind
partea tatălui meu, mi-a arătat literele folosin- la Dorohoi, la începutul anilor `80 eu mi-am
du-se de ziare. Și tot buchisând în fiecare zi pe găsit locul. Am acel simțământ care îmi spune
ziare, la patru ani jumate m-am trezit că știam a că pe unde calc e dreptul meu, drept divin să
citi cuvinte, dar nu știam însă să scriu. Habar nu calc pe acolo. Chiar din primele momente ale
aveam să scriu, dar citeam… astfel încât, după aflării mele aici am simțit că parcă era prescris…
ce am împlinit cinci ani, ai mei au trebuit să mă având așa o senzație că aș fi de-al locului, că nu
dea la școală că devenisem neastâmpărat în fața aș fi din altă parte. Iar în timp lucrurile mi s-au
ziarelor, dar și pentru că desenam pe pereții argumentat, mi s-au arătat, pentru că am văzut
casei. Țin minte că bătrânul după-masa citea că sunt apreciat și sunt căutat de oamenii de
ziarul Scânteia și uneori adormea. Eu îl luam, și aici. Când am plecat din Ardeal, și am venit aici,
în sforăiala lui, tocam cuvintele. Dar când m-au mă luau mai toți peste picior: ce…, te duci acolo
dat la școală nu am fost primit prima dată… unde e harta în cui?, în sărăcia aia? și eu l-am zis
pentru că eram prea mic. că mă duc, dar să știți voi că orice sărăcie este de fapt
o bogăție, pentru că sărăcia te face să devii activ.
P.G.: Ne-ați introdus de la începutul dia-
logului în casa familiei părintești, casa P.G.: Știu că atunci când ați sosit pe aces-
din Harghita, de la Toplița. te meleaguri, alături de alți tineri – atun-
ci – artiști și poeți ați participat la înte-
A.A.: Da, casa bătrânească, în care m-am meierea grupului literar Septentrion, cu
născut pe podele, fiind moșit de moașa comu- Petruț Pârvescu, Stelorian Moroșanu,
nală, în `47. Această casă este la ora actuală la Valerian Țopa, Gică Manole etc.
Muzeul de Etnografie din Reghin. Iar acum
îmi amintesc de poetul Grigore Vieru, că tot A.A.: Nu există imagine să nu vorbești
am văzut și casa lui părintească de la Pererita, despre acel moment, pentru că vrei nu vrei ai
poet față de care am o stare specială mai ales că memorie, ai cutia milelor (cap n.r.) în care așezi
i-am făcut și bustul care acum este la Toplița. întâmplări sau idei, informații pentru a putea
Pe bust scrie foarte clar: Pentru mine faptul că am realiza, dacă e cazul, opera. Întâlnirea cu acești
fost primit în Academia Română și făcut Cetățean tineri de aici a fost benefică în sensul integrării

mele aici în mediul cultural, dar vreau să spun
că prima dată am început să scriu pe când mă
aflam într-un moment de mare singurătate, acu-
tizată prin perioada `69-`70. În singurătatea pe
care o aveam lipeam cuvintele între ele. Prima
dată m-am lipit de cenaclul de la Vișeu de Sus
cu care am debutat în revista Tribuna, în `73. Eu
zic că m-am născut pictor dar, sporadic, ca să îmi
treacă anumite pulsări ale inimii și ale minții mă
învălui în cuvinte și le las să mă scrie în poezie.
Aici, la Dorohoi, căutarea cenaclului a fost o
necesitate de echilibrare, de odihnă – activă, față
de activitatea din fabrică, care presupunea multă
forță inteletuală dar solicita și multă muncă
fizică. Și de multe ori evadam spre cenaclu cu
încercări lirice, care de multe ori, peste ani, mi
s-au părut puțin trecute de o stare major poetică,
ele fiind mai curând călduțe, mai patrene.
P.G.: Într-un alt dialog al nostru îmi

spuneați că omul nu poate fi cu adevărat
fericit, nu poate atinge cotele maxime
ale feicirii, că el se află într-o continuă
amăgire, dar vă întreb, Maestre, cum ar
putea fi omul fericit, ce este fericirea?
A.A.: Ai iluzia fericirii într-un moment

dat, dar dacă tu ești smerit nu mai poți trăi feri-
cirea aceea explozivă, ci ți-o depozitezi în forma
aceea de bucurie a lucrurilor. Nu explodezi în
fericire, ci într-o arhivă a bucuriei. Pentru că
în viața noastră vin evenimente care ne fac să
descoperim asta, ne fac să ne dăm seama că
suntem într-o rotundă iluzie… Mai bine să fim
în această bucurie și să facem o apologie a bucu-
riei, dar fără să te mândrești prea tare, pentru
că a te mândri înseamnă a scăpa orgoliul de sub
control și a exarcerba egocentrismul, ceea de te
face, de fapt, să-ți consumi energia pe direcți
false. Mai bine să transformi acest orgoliu în
forță și energie creativă. Totuși, nu e o frică a
fericirii și, de fapt, nu putem vorbi de o frică a
fericirii…
P.G.: Din punctul meu de vedere sunteți

un artist al paradoxului, al liniștirii și
al neliniștirii, al locului și al căutării,
al luminii și al umbrelor, al expresiilor
tăcute și al expresiilor explozive…
A.A.: La mine e absolut normal să fie

așa… cineva mi-a zis odată: mă, ești un temper-
ament oltenesc însămânțat într-un ardelean, trăitor
între moldoveni, ceea ce este foarte adevărat și,
paradoxal, eu sunt o fire colerică, o fire pălită de
viață și știu foarte bine când să strunesc calul de

sub mine. Dacă lași calul de sub tine să meargă sionez și stimulez pe cel care vrea să gândească.
unde vrea el, atunci ești ultimul bețiv călare. Iar cel care renunță, bine face, nu are decât să
Dar dacă tu îl conduci pe acest complementar se complacă în lenea lui, lenea spirituală… că
al mișcării tale este altceva… și aceasta e o lene, lenea de a gândi, care la ora
actuală văd că face furori.
P.G.: Calul pe care l-am putea numi și
destin? P.G.: Ați fost alături de doamna Maria,
soția dumneavoastră la Cholet, unde
A.A.: Da, destin, soartă… Dar soarta nu ați realizat o lucrare monumentală, cu
totdeauna este același lucru cu destinul însă ele mesaj istoric, pe care vă place să o numiți
sunt pe aproape… ”o altfel de masa tăcerii”. Lucrarea este
construită pe un deal artificial… se
P.G.: Revin la pictura dumneavoastră… întâmpla în 1993.
spuneam de acele paradoxuri contra-
punctuale, dar trebuie să precizez că A.A.: Realizarea acestei lucrări m-a rid-
lucrările dumneavoasră nu pot fi privite icat oarecum în ochii altora, dar mai mult mi-a
în fugă, ele nu dau la vedere o singură dat mie posibilitatea să spun că-s pe picioarele
stare sau o singură poveste a artistului. mele, cu gândirea mea. Am făcut lucrarea prin
Ba mai mult, ele mă provoacă pe mine, anamorfoză, un basorelief foarte interesant.
privitorul, să iau cuminte loc în fața lor Cel care privește lucrarea are în față o masă
și să le descifrez, să le citesc ca și când aș cu scenele majore de la Bătălia de la Cholet de
descoperi acolo o lucrare tip matrioșca, la 1793. Acum eu când spun că e un altfel de
adică o lucrare din care descopăr ale masă a tăcerii m-am referit la faptul că această
lucrări. De fapt, fiecare parte a pânzei tăcere este însăși meditația privitorilor legată de
este locuită de un personaj, de o situ- momentul istoric. Cei care privesc ar trebui să
ație-stare, de obsesiile pictorului… spună: eu trăesc datorită acestora care s-au luptat pe
câmpul de luptă… Primul care a spus că această
A.A.: Da, este în pictura mea un con- lucrare e o altfel de masă a tăcerii a fost Grigore
glomerat de imagini, de stări. Sunt, cum am Ilisei… Am multe lucrări, sculptură și ceramică
spus, o fire năvalnică; dar, apropo de ce am în care apare această problemă a memoriei și a
spus mai devreme, această stare trebuie con- istoriei. Am câteva busturi realizate, iar ală-
trolată, iar eu o pot controla prin creație. Asta turi de soția mea, Maria, am câteva importante
înseamnă că stare mea de fap o pun acolo, în lucrări în ceramică. Ea s-a sacrificat pentru ca eu
lucrare, și, punând-o acolo, controlând-o, mă să pot merge pe acest drum al creației plastice,
arăt cu ideiile mele cu tot, iar cel care privește iar ăsta e un lcru extraordinar; și nu a făcut-o
lucrarea trebuie să descopere starea. Nu sunt neapărat din acel sentiment de obligație, ci a
adeptul unei lucrări citite imediat – din punctul făcut-o ca un fel de responsabilitate față de fam-
de vedere al celui care privește – ci eu sunt acel ilie și față de demersul acesta creativ. A stat și
adept al unei lucrări – așa cum se întâmplă și stă lângă mine mereu și uneori mă cenzurează,
în suprarealism, surealism, abstracționism – este primul meu critic, alteori când vede că pic
unde mintea omului trebuie să citească de la într-o pasă de timp mă pune la lucru, să-mi ter-
imagine plecând, prin simțămintele proprii, să min lucrările începute.
descopere și logica creatorului, dar și ceea ce
se numește spațializarea spirituală a aceluia P.G.: Pe final spuneți-mi ce visează poet-
care și-a pus în lucrare gândurile. De multe ori ul și ce lucrează pictorul…
aceste gânduri nu sunt altceva decât niște tri-
miteri, fără capcane, pe un sistem de o așa for- A.A.: Am putea spune mai curând că
mulare încât cel care privește să aibă el fericirea pictorul visează și lucrează mai mult, dar ceea ce
descifrării și a descoperirii ideilor. Scopul meu face pictorul face și poetul, iar ceea ce face poet-
ca artist este să-l sustrag din rutina lui zilieră ul face și pictorul. Nu știu dacă voi mai reuși să
și să-l duc acolo în fața lucrului înfăptuit fără public niște volume de poezie pentru că încă mă
să-și menajeze creierul, să-și schimbe macazul consider destul de stufos și mă gândesc că trebuie
zilei. Privitorul trebuie să intre în alt domeniu să fac un pic de curățenie printre versuri. Dar,
de a fi… în domeniul acela al unei virtualități, dacă Dumnezeu e îngăduitor, în anii următori,
al unui joc, un joc serios în care mintea se naște s-ar putea să mai ieșim în public cu câteva cuvin-
pe ea însăși. Eu, ca artist respațializez, redimen- te… cât de cât aranjate pentru suflet.

mouse liric
Amelia STĂNESCU
Beneficiile atacului de panică

Orice necunoscut devine prietenul tău
cel mai bun
și orice poveste nefericită
are câte un substrat pozitiv.
Orice zi începe la ora 12.oo

după ce-ți iei hapurile
după ce te minți
c-ai învins realitatea.
Vertijul sfidează legile gravitației

precum sfidează nevoia
propunerile indecente.
Ai scuza că ți se cuvine
fericirea luată cu împrumut...
Așa, tremurând, cu ochii pe jumătate goi,
pariezi pe nevoia zilei de mâine.
„Libertatea nu este un fenomen de masă”

libertatea nu este la îndemâna oricui
libertatea nu te face mai puternic
libertatea nu te învață să iubești

când ești liber nu ai mai multe amante
nu bei mai multe cafele în oraș
și nici prietenii nu te vor vizita mai des
când ești cu adevărat liber.
libertatea este o pasăre de colivie

libertatea este un mototol de hârtie uitat în pupitru la școală
pe care scria citeț O IUBESC PE MARIA.
libertatea este un cuvânt inventariat de dicționare

libertatea este un cuvânt...
libertatea este...
jocul murdar al singurătății.
***
Știu că n-ai să vii niciodată
poate gândul să-ți fugă în averse
ca o ploaie de vară scută
repede puternică răvășitoare
și gata
A doua zi ai să uiți tot
acele trei minute și jumătate
în care te-ai gândit...
iar eu îți voi scrie un poem
despre cât de frumos
a răsărit soarele
când tu erai plecat
de acasă...
***
de la capăt, după punct.
pentru că îmi plac începuturile și am curajul să o recunosc.
pentru că la început ai parte de cele mai îndrăznețe iluzii
de promisiunile desfigurate de vină
de promiscuitatea unui amor imberb
de sexul celei mai înfometate curve.
vrei un poem numai pentru tine?...
un poem pe care nu l-am scris niciodată
„cu ochii larg închiși” pentru că
nu ai gândit pe dos niciodată
nu ai stins lumina în „camera cealaltă”
nu ai făcut valuri
nu ai avut curajul să urlii...
manipulabil de frumoasă precum neatinsa creație
singura recuzită a bărbatului - plătește la toate porțile iadului
pentru că dincolo e închis...
deschide tu fereastra
inspiră noxele umanului
ascultă sirenele postmodernității neinspirate
inima mea abia așteaptă
să cânte.
mouse liric
Ana-Maria ANANIA
frica e un pictor nesigur. nu așa îmi spuneai

de fiecare dată când îți ridicai brațul noduros
asupra mea? abandonează-te, lasă-te desenată
în culorile morții. cu cât te zbați mai tare, cu atât e
mai dureros. taci. picturile se privesc în liniște.
am fugit de atâtea ori prin labirintul ăsta blestemat

și de fiecare dată ajungeam în același punct. niciodată
nu am reușit să închid ușa aia, așa că am renunțat de mult
să mai ridic mâinile. pentru că mi-am sfărmat toată limba,
începusem să mușc din viața care se scurgea din mine.
nu tremura. degeaba te prefaci; știu că îți place.

nu așa îmi spuneai de fiecare dată când îmi legai
mâinile cu eșarfele alea odioase, pe care mi le făceai
cadou după fiecare operă de artă?
trebuie să recunoști că natura se pricepe de minune

la colorimetrie. nu așa râdeai în fiecare dimineață în
care mă trezeam cu amprenta metacarpienelor tale rupte
pe chipul-pânză?
eu nu mai sunt om. sunt o galerie de tablouri nereușite.

culorile morții s-au scurs în sufletul-canal, însă rădăcinile
suferinței îmi brăzdează acum tot corpul. le numesc vergeturi
maturate ca să nu le spun cicatrici.
**
nu reușesc să mă mulțumesc cu firmituri și de aici

izvorăște și nefericirea mea. sunt mereu flămândă
și tu strângi de fiecare dată masa mult prea devreme.
îți desfaci pieptul în două cu un bisturiu ruginit

și îmi arăți cât de coaptă e inima ta. tai un colț și
îmi dai să gust, apoi coși repede rana, privind în gol.
mintea mea funcționează ca un proiector stricat.

rulează constant aceeași imagine a rănii tale,
de unde se preling firișoare de regrete, cu un
ușor iz de durere stătută.
m-aș mulțumi cu bucățelele alea uscate,

însă în fiecare noapte când îți mângâi pieptul,
descopăr noi cicatrici peste care nu s-a format
coajă și care supurează încă amintiri dezgropate.
m-aș mulțumi cu firmiturile pe care mi le arunci pe

pervazul relației noastre scorojit de cuvinte nespuse,
dacă nu te-aș fi surprins pregătind feliile cele mai
suculente pentru un suflet deja sătul.
de ce îi hrănim pe cei îndestulați și îi lăsăm să moară

pe cei flămânzi? dai din umeri, crezând că vorbesc despre
copiii din Africa, cei din videourile pe care mi le arăți
atunci când ai impresia că sunt nemulțumită de viața mea.
de ce? și tu îți închei cămașa pe furiș, dar nu știi că

îți cunosc deja fiecare milimetru de piele. îmi zâmbești
duplicitar și mă faci să cred că mintea îmi joacă feste.
e o boală genetică, îmi spui mângâietor, de parcă
asta ar fi vreodată o consolare.
aș putea să îți despic pieptul când ești hipnotizat

de visele care te fac să îți mesteci dinții
și să mănânc pe săturate, însă mă tem că va avea un gust
mai îngrozitor decât terciul din rumeguș, pe care mi l-a
pregătit cândva străbunica.
sau poate aș găsi doar zgârciuri, pielițe, sânge închegat –
nimic altceva decât resturile care îmi sunt menite.
***
e rușinos să vorbești despre asta

sunt singurele cuvinte care îmi răsunau în minte
ori de câte ori voiam să povestesc despre ce s-a întâmplat
de fiecare dată când plouă deschid laptopul și mă așez la geam
și scriu până obosesc iartă-mă iartă-mă iartă-mă
cu speranța că mă voi putea ierta vreodată pentru nedreptatea
în care m-am aruncat conștient
plouase și în noaptea aia exact ca acum cu tunete și fulgere

și îmi era teamă că mă voi îneca în noroiul din
propria curte unde m-am abandonat fără milă
de atunci nu mă mai sperie tunetele ci doar ploile mocănești care
se dezlănțuie în mine și care nu știu când se opresc
m-ai fixat cu privirea mirat și te prefăceai că nu știi ce s-a întâmplat

mi-ai spus că nu înțelegi pentru ce e nevoie de atâtea tunete pentru
o ploaie așa de scurtă dar tu nu știi nimic despre meteorologie
sau despre mine
e prea rușinos să vorbești despre asta

sunt singurele cuvinte pe care le-ai spus când ai plecat
iar eu am dat din cap înțelegătoare
știind că nu voi avea niciodată puterea să accept
că tu ești de fapt singurul vinovat

mouse liric
Radu HERJEU
a, repetent la a
ruşine mi-e s-o spun
când să-nvăţ si eu alfabetul
stăteam la bloc şi era musai să mă duc la şcoală
n-am putut nicicum să-ncep cu a
făceam cum făceam săream ba la c ba la i ba la t
umblam toata ziua plin de vânătăi împedicat mai eram
ia mamă, de ce nu vrei să iei? mă-ntreba bunică-mea

sătulă să se joace de-a avionul cu lingura plină de a-uri
ajungea să-l blesteme p-ăla de născocise totul
ce mă făcuşi maică să fac?
şi mâna îngrozită nu prididea s-acopere gura păcătoasă
m-a dus mama la policlinică nu ştiu dom’ doctor ce-are copilul ăsta
de nu vrea să-nceapă şi el ca oamenii
cu a
doamnă nu-l forţaţi o să-i treacă aşa sunt unii copii
mai copii
da’ le trece şi cresc ei până la urmă
mamă mamă ce m-am mai pocnit cu apă cu amintiri cu agheazmă

să-mi intre naibii-n cap să mă-ncep cu a
da’ doctoru’ a avut dreptate

de-atunci am învăţat cu noduri toate literele
sunt mare acum şi responsabil nu scuip seminţe pe jos

mă uit pe ochean când sună cineva la uşă şi-mi plătesc întreţinerea
la timp
dar mie în sinea mea
mi-e încă teamă că mă scoate cineva la tablă
repetent la a
viaţa asta
cândva
atâţia copii se sinucid în oamenii mari

la dracu
viaţa se duce
viaţa se scurge
vecinii de deasupra s-au certat iar
afară se-aud din ce în ce mai des
sirene
oamenii mor pe străzi sub poduri pe cheiuri
în cimitire locurile se vând la suprapreţ
ne mai privim în ochi
doar cât să nu înnebunim
în albiile secate se construiesc autostrăzi
ne batem cu pietre cuvinte singurătăţi
pe scări se coboară mai mult decât se urcă
atâţia copii se sinucid în oamenii mari
ochii noştri colecţie de monitoare
împânzesc inutil împrejurimile
ne-ascundem de noi
câini nedresaţi ne caută prin râpe
nu mai lăsăm nici urme
pământul refuză să-şi mai aducă aminte de noi
în biblioteci nu mai sunt decât cărţi despre sex

şi ce e rău în asta?
oamenii se bulucesc să citească
oamenii se bulucesc unii în alţii
ceva ceva o ieşi de-aici
zilele se numără în fişicuri
aramă argint uneori aur medalii de merit pentru
bănuţul aruncat unui cerşetor
ne căutăm disperaţi scuze motive circumstanţe atenuante
pentru că trăim
în coşuri de gunoi în maşini de tocat orgolii
cu aer condiţionat
furnalele din noi au ucis primăvara
iar oamenii i-au furat toate frunzele ca să-şi afume grotele
fugiţi energii negative!
omorâm toţi copacii care au un sens
şi ne crucim ne sfinţim în continuu
casele zgomotul magazinele păcatele prostia trecutul întunericul
copiii
televizorul legea tăcerile drumurile roşul din semafoare
s-a interzis prin decret gânditul
La ochi, arm`!
noi să fim sănătoşi!

cenuşa se-ntoarce în ţărână
cum zgârii hârtia m-auziţi?
înţelegeţi nimic din scârţâitul unghiilor mele
pe cadavrele acestea de copaci
dar vă prefaceţi că recunoaşteţi cuvintele
ca nişte actori serioşi care joacă într-o limbă străină
oamenii râd sau plâng în sală cu căştile-n urechi
îmi presăraţi înţelesurile ca pe mirodenii
după culoare miros gust
de fiecare dată vă arde cerul gurii această viaţă uitată-n cuptor
încercuiesc ideile cu brazde adânci
pământul acesta alb îngroapă la fel de bine
toate sentimentele se fac măşti decupate strâmb
iar voi vă rătăciţi în şanţurile mele fără apă în rănile mele
pe scenele mele sălbaticul şi artiştii
cu dinţii sfâşii cu durerile mele cu dezamăgirile mele
coşmarurile mele încrâncenările mele
fricile mele iubirile mele
fâşii fâşii cuvintele se strecoară între mine şi voi poduri
suspendate
cerului i s-a făcut milă de noi om după om
hârtia moare încetul cu încetul om lângă om arde
cenuşa se-ntoarce-n ţărână
dzeu locuieşte ilegal în mine

dzeu locuieşte ilegal în mine
îl simt trăgând cu ochiul
prin crăpătura uşilor întredeschise
şi răzându-şi în barbă
de câte ori cineva fuge împiedicându-se pe scări
spre ieşire
noaptea-l aud dându-şi în cărţi
trişând ca de obicei el atotputernicul ştie fără să le-ntoarcă
nu dă cu mătura în spaţiile comune
nu trage niciodată apa şi în general
nu face decât să se joace cu întrerupătoarele şi să scrijelească
trecerea zilelor pe pereţi
ţi s-a mai dus una necredinciosule ajungi tu la mâna mea
pare să-mi spună mereu ascuns în pereţi
am obosit să tot alerg după el
să-i pun piciorul în uşă
să văd ce-nvârte el toată ziua prin cameră
de se zguduie podelele cerurile toate ţevile ruginite
şi termitele-şi fac cruci
pur şi simplu îmi vine să-mi bag degetul pe gât să vomit toată
viaţa asta
poate-alunecă şi-şi rupe un picior
să mă cheme să-i aduc ceai şi prăjiturele cu fulgi de ciocolată
o sa jucăm canastă ca-ntre domni
şi-o să mizez totul pe unşpele de roşu
ori pleacă şi mă lasă-n pace
să pot s-aerisesc şi eu toate camerele
ori plăteşte naibii chirie
epidemie de garduri
a dat epidemia-n garduri
se sting pe capete cad din picioare
ca dinozaurii
garduri din metal domesticit

împletit ca nişte vise îmbătate de somn
garduri din lemn resemnat transpirând motorină
garduri din nuiele care s-au decis să prindă
rădăcini împreună
triste garduri
le mănâncă pământul
gleznele
mor gardurile
eliberând aerul dintre ele
copacii nu mai ştiu
unde să-şi părăsească frunzele
gardurile acestea blamate

pentru toate singurătăţile din lume
gardurile acestea ştirbe
care te lasă să vezi doar ce vor ele
gardurile acestea nevinovate gardurile acestea inutile
cineva le furase de mult porţile

să-şi facă rai în curte
un cuvânt ca o tăcere
eu nu mai am nimicuri de zis

nimicul meu e iubirea
pe care nu mai pot s-o zic
e de nezis
fraţilor surorilor străinilor dragii mei
ascultaţi la mine
ceva de speriat e de nezis iubirea asta
nici un cuvânt nu mai vrea să spună nimicul
fug toate ca de dracu’
când s-a văzut în oglindă
nici acesta
dragilor indiferenţilor carne din carnea mea
auziţi aici
nimicul, care-va-să-zică,
nu mai are nevoie de nimeni
pentru a fi tăcut cum se cuvine
de ce să tot ameţim
nimicurile astea
să tot încercăm să le zicem
când un cuvânt ca o tăcere
e tot ce ne iese

mouse liric
Antonia MIHĂILESCU
opera hause
aici e casa refugiaților care citesc poeme și mănâncă sâmburi de

caise ca suporterii semințele roase aruncate sub bănci crude-uscate
a căror companie e ținută de femeia cu mătură care umblă mută
printre noi prin teatre prin piețe aglomerate prin cafenelele spumei
plasa cu smiley-face face cu ochiul celorlalți prinși în spuma asta
murdară zici că s-au uns cu petrol ea nu vede târâie mătura în spate
lasă dâra curățeniei ca atunci când arunci cu semnele tale ca să nu
te pierzi în pădurea stufoasă neîncăpătoare mătura se oprește și
plasa împarte smiley-face aici e casa refugiaților care citesc poeme
și mânâncă sâmburi de caise când tavanul se încălzește tare se
modelează pe corpul meu cumva moale cu răceala lui de înger vâr-
furile degetelor ritmul inimii mele dansează în pași rapizi de step
compensează fiecare atingere scurtă care-mi ajunge pentru o lună
de gândit la tine de făcut scenarii cu care voi adormi în fiecare seară
după ce-mi voi repeta în bisk niagara oglinda pentru machiaj din
baie nothing is gonna hurt you baby pe tonuri diferite până poate
chiar voi crede
ție ce păsări îți cântă

diferență de temperatură insesizabilă. în aceste nopți ceasul își
setează singur alarma la fix îi place să mă trezească un ciripit crip-
tonic păsări cu aripi metalice// se născ în jungla orașului și (oricât ar
încerca) nu pot să se despartă de geamurile în care se trântesc în fie-
care dimineață făcându-l pe yi// să-și verse cafeaua peste microunde
să-și scoale nevasta cu țârâitul blenderului să urle la dobitocii care
nu știu de semnalizare să se trântească pe canapea cu o bere la kil//
spune-mi ție ce păsări îți cântă
uite suntem într-o vamă
dacă nu crezi trage adânc mirosul de benzină. ți-ai frecat vreodată

picioarele cu urzici ca atunci când pielea proaspăt spălată e pătrunsă
de tapițeria asta transpirată// am luat-o de la second acum zece ani
nimeni nu-mi spune dinainte că are zece proprietari exact înainte
de primii cinci// simți pofta de foițe arse din privirea tipei de la
rovinieta vezi burțile date afară maieurile albe cu pete e ceva comun
în petele astea văd una pe fruntea ta nu te speria// dacă în fiecare
dimineață te îmbraci în uniforma bine călcată te dai cu parfum
nimeni nu va afla de ea// cine doamne iartă-mă se uită noaptea la
geamul tău// vezi, chiar suntem într-o vamă
ce se întâmplă când dai pătura la o parte
între cearceaf și pătură. o sticlă de apă cu vitamine lângă două pungi

de doritos pe care stă o baterie externă conectată la boxa portabilă
ascunsă de trei bonuri de la mc un abonament la sală un ambalaj de
la kinder în vârf găsim o sticlă de coca-cola goală pe jumătate// avem
deci de a face cu stare de armonie rar întâlnită pe pământ capabilă
să liniștească aproape orice minte stresată de claxoane telefoane
aglomerație// legendele urbane spun că există picioare care ies de
sub pătură (unele mai timide altele mai explozive) multe dintre ele
se retrag rapid atunci când aud sss în jur și-și continuă cuminți som-
nul nu despre ele vreau să vorbim ci despre celelalte// de-a lungul
secolelor n-a fost identificat un profil comun o particularitate care să
le dea gol (acest fapt ar fi dus la o rapidă extirpare) nimeni nu știe
nimic (uneori nici măcar tăvălindu-se leneșe sub pătura călduță)//
asta până într-o zi când pătura moale e aruncată brusc și puternic
la o parte toate gunoaiele zboară (dacă stai și asculți le poți auzi
hohotele) camera e aruncată în mijlocul unui concert de sss hardcore
euforia libertății eliberează procente mari din creierul nefolosit//
picioarele părăsesc rapid camera sub pătură se nasc alte picioare

mouse liric
Cornelius DRĂGAN
*** muritorii de mâine

trece timpul nu veți mai fi actuali pe facebook
iar tu devii o păpușă cu lacrimi nu veți mai cunoaște bolile dramele
care suferă după trupul din copilarie țării
de fapt ești nu veți mai simti nimic
un fals veți sta cuminți frumos îmbrăcați
un mic poem stricat la masa bogaților în sacouri de satin
nu ai cuvinte de spus și veți ignora viața
nu exiști decât pentru a executa
ordinile și fricile altora ***
patria mea nu are loc de mine
cum să vezi rotundul din lume prin ea trec animale cu braț lung
cum să gândești
cum să respiri aer curat în zile albe aud cântec de nai
care-mi ridică chipul ridat
te uiți la oameni și spui
uite sunt ei supraviețuitorii nimeni nu știe cine/ce moare
cei mulți dintre voi nu o să prindeți 60 de ani nimeni nu știe cine /cât trăiește
nu o să vă creșteți nepoții
nu veți duce mâna la tâmplă să mersul broaștei țestoase
filosofați cu firele albe stârnește milă și raset scurt
voi supraviețuitorii de azi

*** un amalgam de cadre pasive cu noi
femeie neîmpărtășiți
nu mai sunt fiul tău
apoi tăcerea întunericul haosul
în contorsionarea timpului
aud voci fragilitatea ta o
simt prin tot orașul
durerea izolării devine o mișcare
centrifugă ***
se lasă seară
încerc să fug aer fierbinte
să scap
nu știu să mor
ieșirea din pasivitate mimez prezentul
creează falsa senzație viitorul incert
de a fi
nu pot să plâng
am uitat cine sunt
*** singurătatea se scurge
se maschează legătura dintre mine și tine doar pe pereți
sângele meu este nu am răspuns decât pentru

sânge crud mine
eu
mă trezesc brusc primul muritorul de rând
gând în izolare izolat
în propriile-i mantre
„cât timp ia luminii să invadeze irisul schilodit de propriile idei
cu formele tale” stors ca o cârpă
înainte de a se șterge podeaua
ridic umerii-n gol


mouse liric
Cassandra CORBU
Bine ai venit în acvariu
din Povestea de adormit copii

totul miroase a multă vitamina C,
a frică și a prea mult bine și
probabil a detergentul cu care îți speli
cearșafurile urâte.
Aici nu-mi trasez imunitatea decât atunci când
îmi spui să mănânc -
tu ești fratele care mă ceartă

cu intenții bune,
eu sunt sora care știe când ai plâns
fără să-i fi zis ceva.
totul Aici pare poros, simt

greutatea unei mări care fierbe,
dorm cu bureții de mare,
mă ascund între nervurile algelor cu
sevă dulce.
Bine ai venit in acvariu:

în jurul nostru e un magazin de animale care
se prabușește și
niște perverși care ne vând în continuare
secretele de pești.
înoată cu mine prin Povestea de adormit copii.

hai să-i decojim pe rând foile
deși ne tot reafirmăm alergia la dulcegării.
vreau să înghit voluntar un
final deschis stupid.
vreau să mi se ierte păcatele la sfârșit și
mama sa danseze ca niciodată,
tata să zâmbească ca mai demult.
nu pot înțelege de ce nu vrei să

îmi spui povești
[ca cea despre
o cioară cu ceas de buzunar]
când e clar că te bucură
Asta și că ți-ai dori
să o fac pastilă,
să o presez la rece,
ca strângând înghițind picurând
să o iei ca somnifer fără rețetă.
Să nu-mi mai citești vreodată Lorca.
văd pe stradă unele care zâmbesc stupid

cu gândul la niște băieți de duzină.
ei le iau flori, ele zâmbesc.
le duc la film
le plimbă
le cumpără pantofi
încă își mai ascund latura libidinoasă
încă se abțin să le bată
încă nu le leagă meschin de tigăi și cratițe.
și ele zâmbesc.
zâmbesc tâmpit și poate unele
chiar vor să fie mame,
să primească brățări din paste
făcute de 8 martie de copiii lor
cu muci pe față,
să calce și să spele,
să aibă card de fidelitate la
Kaufland și Catena.
când mi-ai citit un poem cu o fată și un măslin,

am crezut că asta va însemna ceva,
dar n-am putut decât să mă gândesc că
tot ce simt am văd
e măduvă -
e nervos și înnegrit.
[am avut un coșmar prea lung

în care tu erai o absență ciudată care
îmi spunea să merg la doctori,
în care eram însărcinată,
în care puteam să trag pielea de pe mine
și să o modelez ca pe baloanele alea ieftine
luate în vacanțele la mare,
în care vedeam o siluetă cunoscută și nu
lângă niște bazine sinistre cu apă.]
adevărul e că mi-e frică de tine și

de ideea că am putea fi
doi funcționari resemnați care
împart o pisică și o garsonieră în chirie.
mă gândesc atât de des la reproșurile pe care
le vei urla la un moment dat sau pe care
măcar le vei trânti cinic,
la felul în care sunt o jucărie gata deșirată,
că vei ajunge sa vrei sa ma arunci pe geam pentru
aceleași lucruri care acum îți plac sau care încă
te mai fac să pufnești în râs - chiar și din politețe.
când mi-ai citit un poem cu o fată și un măslin,
trebuia să zâmbesc și eu stupid,
dar, iartă-mă,
chiar n-am putut.
Penibil-Sentimental
Ai făcut o poză în care apar

umbrele noastre pe trotuar.
La muzeu era închis.
Aveai o vânătaie pe ceafă și
mie îmi plăcea să râd de asta.
Purtam paltonul gri și fularul meu
negru, mult prea lung.
[ție nu îți place că scriu

că folosesc prea mult ulei
că nu port papuci de casă
că beau cafea

că mă dau cu prea mult parfum
că bocesc inutil
că am în mine o violență latentă scârboasă
că fac glume la care râd doar eu
că mi-e greu să îți spun _ _ _
că am prea multă grijă.
sau poate doar mă face să mă simt mai reală
să cred că mă disprețuiești măcar puțin.]
După ce m-am întors, mi-am dorit

să fi decopertat trotuarul la timpul potrivit,
să-l fi băgat cu totul în buzunar,
să-l fi pus în portofel ca pe
icoanele cumpărate forțat de la țigani, în stradă.
Să-ți fi scos ochii cu politețe și
să-i fi împachetat în foaia de pe ușa muzeului,
să-i ascund subtil și cinic în rucsac.
Să-mi fi injectat toate râsetele în vânătaia ta
ca să treacă miraculos.
Să-mi mănânc și paltonul și fularul în fire subțiri
ca pe tăițeii din supele la plic -
1 leu și 30 de bani în fiecare duminică acasă.
În timp ce fac dușuri fierbinți care distrug pielea,
îmi aduc aminte de flecăreala din catedrală și de
cardul de transport pierdut, balcoanele perfecte,
de camera ta mult prea mica si de
impresia de teatru conjugal.
[zilele astea împuțite se simt până la

nesimțire
ca o planșă imensă fără delimitări -
joc de tomberon sigiliat.
încerc să nu mai beau cafea
să port papuci de casă
să nu mă las speriată de durerile de plămâni.
tu ești ocupat.
mie mi s-a stafidit subit tot corpul.
nu-mi place să-ți văd scrisul
de pe cartea poștală,
nu-mi place să mă mai uit la poza în care apar
umbrele noastre.
regret biletul dus-întors,
faptul că mi s-a spus că am unde să mă întorc,
că scriu prost despre asta în
registru penibil-sentimental.]

mouse liric
Andreea MAFTEI
ÎN JOCUL APEI
Dacă plec spre serviciu, plânsul lui

devine plată. Nu am puterea să îl dezvăț
de jocul inevitabil al apei.
Aerul şi punctul galben
al depărtării. I-am pregătit haine
şi
prânzul...
„Ai teatru, maşinile pe care le
găseşti şi a-casă. Ce să-ți aduc?”
În ochii lui, o adâncă deziluzie
oprește jocul firesc
al
apei. Numele meu nu
e Andreea.
Nu m-am născut
cu el, dar port un alt nume. Acum. În timpul
călătoriilor imaginare. Între hârtiile mizerabilității,
inexistențialul –
străşnicia unei cohorte.
Ca un dinte înfipt.
Explorez sistemul rescris, sub mia de degete.
Vocea lui mă naşte. Vocea primei iubiri

adunate prin laptele zilei. În pieptul meu
nu mai încape aer,
crestez pe chip
îmbrățișarea clipei devastatoare: «Îi este bine!»
De ce simt pietre,
pietre, cum mă afundă?
după câte trepte urcate... fără de aer.
Lansez un spectacol de viață,
la casă închisă,
de gală.
Ce scamă, ce întindere...
La azilul de bătrâni, pâine și ceai.

Câțiva copii împletesc culorile / cu ei.
Le agață la pieptul lor ce bate aritmic și, încă, plin
de iubire.
Ieri, o doamnă din rezerva șapte și-a atins buzele
roșii precum sânii fierbinți,
tăiați pentru a-și lungi cerul. Cine să vadă lumina
din ochii ei? din zgura pielii sfârâind după atingeri
blânde, smerite, sfinte...
Ce tânără! și primăverile vor mai veni,
vântul va înflori tivul, zăpezile mieilor
vor coborî pe lungimi și, din stânga,
un domn soarbe ceaiul cu aromă de iasomie,
de trandafir.
Ce copii, ce zvârcolire de flori, de fiori, de zâmbete...
nu e nevoie de nimeni să le alunge frica,
oboseala și foamea. Le țin de liniște.
Nu e nevoie de fire albe, de roșul intens.
Firimiturile cad din gură / de fericire
își caută mâinile sigure. Strigă disperați /
să le lase teama, și vina, și menirea de a muri.
Veteranii le șoptesc la urechi cântece de ispravă.
Asonanțe și file albe, medicamente,
lungi, luuungi,
clipe a melancolii - filme în alb-negru,
pantofi clasici de dans și chipuri gri.
Un martie va veni mai afurisit.

mouse liric
Emilia NEDELCOFF
atâtea locuri din memorie
M-am bucurat să-ți aud vocea astăzi,
dar când nu mă bucură asta
pe mine?
Poate că e timpul să admit că ești exact
ca bubele alea din copilărie,
dobândite
după ore-ntregi de joacă, a căror coajă o rupeam
până la sânge de fiecare dată
când erau pe punctul de a se vindeca.
Nu știu de ce făceam asta atunci,
nu știu de ce fac asta acum.
Poate e doar un mod prin care caut
să-mi confirm realitatea, locurile și faptele
întâmplate. Un fel de fir roșu legat la degetul mic
care nu te lasă să uiți de lucrurile
cu adevărat importante.
Hei,
ți-am auzit vocea astăzi și pentru un moment am fost fericită, pen-
tru un moment am simțit că orice reîntoarcere e posibilă, chiar și
cea în pântecul mamei, câte minute vorbite la telefon, atâtea locuri
în memorie revizitate cu tine de mână sau umăr la umăr, legați
doar de firul subțire
al unei perechi de căști.

Cutumiar
Pe când e Mara în miezul vieții ei,

alții au mult mai mulți ani & viața bună
tot nu a început pentru ei. Cu toate astea,
Mara își zice că trăiește ceva unic atunci când
își taie propriile visuri odată cu părul. Știe că are
un nud frumos și un creier pe măsură.
De asta ar vrea să nu păstreze reflexia lor doar pentru ea.
Orice altă tipă pare să aibă însă mai mult noroc. Cel puțin
asta o fac să creadă țipetele de juisare care trec
prin tavanul & pereții garsonierei în care locuiește.
Se consolează cu gândul că în actul sexual nicio femeie
nu rămâne grandioasă până la final. Asta pentru că depinde valoric
într-o mare măsură de statutul ei marital & matern.
Mara stinge lumina, se întinde în pat & închide
ochii. Se apropie ora la care încep să-i sape adânc
în memorie toate iubirile pierdute. Simte cum
se strânge carnea pe ea. A trecut recent printr-un divorț &
nu a fost, nu este usor. Mintea ei, mereu aglomerată
când și-o trăgea, îi dictează că e mai bine așa.
Fostul nu a fost niciodată un tip romantic. Era tern, fad & insista
din greu asupra ideii de instinct matern, preocupat mereu de ce
o să zică lumea. Ar fi vrut ca ea să fie recipientul
spermei lui mediocre. Totul se reducea la puțin sex &
foarte puțină iubire.
Mara e mai mult decât sâni, coapse, picioare, șolduri &
o păsărică, dar tocmai pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică nu trebuia
să divorțeze ea.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri &
o păsărică, trebuie să lase ceva în urmă,
de preferat un copil, nu două pisici.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică, este curvă
dacă face sex recreativ cu cine vrea.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
nu se poate îmbrăca așa cum dorește sau
va fi în pericol pe stradă mai ceva decât un soldat pe front.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
trebuie să-i placă neapărat bărbații.
Pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
trebuie să evite cuvintele murdare, zi de zi ori în poezie.
Pentru că are sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică,
îi este interzis accesul pe muntele Athos,
pe muntele Omine, în templele hinduse din Indonezia,
India, Bali, în mormintele sacre Haji Ali.
Mara e mai mult decât sâni, coapse, picioare, șolduri &
o păsărică, dar tocmai pentru că are
sâni, coapse, picioare, șolduri & o păsărică, lasă întotdeauna
destul loc în geantă pentru pietricele.

mouse liric
Silvia GOTEANSCHII
Reliefare ca să devii o lume ambientă.
Întunericul acesta ca un scalp, Ești negru la culoare ca pământul.

tu anxios, simulând tăcerea Ești mediu de statură ca soldații.
dintr-o nervoasă sală de lectură,
e doar plăcerea mea de-a sta Ai inima de miere și de asta
aici, ești dat demult la alții
la cald, după ce-am tras tot și-mi ajungi doar pentru un urlat.
soarele pe gură, să urmăresc
cum dragostea te ia de guler E întuneric, așa-mi declar averea.
și te-aruncă prin unghere de Tu și lumina asta violentă.
grimase,
apoi îți dă țigări și vin, Microscop
și timp pentru cocoașe și uitări.
Stăteam într-o grădină fără gard,
A fost un accident să te cioplesc dar după gard stătea un virtuoz.
din propria mea carne extradură, Cânta din carnea mea și dintr-o
din propriul meu creier expirat, ură pentru femeia care nu cânta

într-o grădină care nu era a mea. pentru că nu era azi primăvara aceea
timpurie în care cocoșii
Sărbătorea ceva ciudat, decesul se trezeau foarte devreme
său. Era demult uitat și din uitare și anulau rațiunea
trăgea pe gură ultimul cuvânt sau orice echilibru profetic.
c-a fost pe lume o grădină-așa
încăpătoare, până când măceșul Era doar o zi de toamnă
mi-a zis că ar putea fi tatăl meu, în care totul se liniștise,
iar lumina ieșea dintr-o poantă
dar nu putea, știu eu că sunt în trupul meu de femeie
copilul vrăjitorului din oz cu ochii cu norii în cap,
roz și trupul din cianură și-astept (nu cu capul în nori)
nervoasă viața dintr-o floare, iar câmpul era unul magnetic.
dintr-o grădină care nu era decât
o carte citită azi la Iași într-un Absurdități
troleu, iar lumea din troleu urla
la mine să tac, sau să cobor,
sau chiar să mor. Urlam și eu la ei Pe afara copiii se jucau fericiţi.
Capul tău era mingea lor,
să mă omoare și-am coborât în se rostogolea pe niște scări
stația Mereu. Eram cu tata care fără vreo logică anume.
mă-ntreba dacă mai reușim Durerea mea era sclipitoare,
să mergem la muzeu. Era o zi cerul era o aeroambulanță,
cu îngeri în sobor și demoni îngerii cu demersul lor isagogic
cognoscibili de sistem și căutam, ieșeau dintr-o biblie cu
de fapt, grădina aia cu celule stem micromotor și creau o lume.
în care nicio rană nu mai doare.
Forma mea de viață te striga
tot mai tare, mai tare!
Planuri O căprioară îmi tresălta
sub cămașă căci fugeam după
Câmpul era azi ca o imprimantă tine, fugeam după capul tău
de ultimă generație, pe niște scări ca pe niște pagini
doi cocoși veseli și verzi de carte. Copiii plângeau
umblau prin ochii mei după mingea lor. Măi, copii,
ca și cum nu s-a întâmplat nimic, veți crește mari și voi, veți crește
și nu veți avea scăpare.
iar eu aveam planuri mari
cu câmpul acela Mingea aia nu era un cap,
și cu zgomotul lui verde abrupt. era o anarhie. Aveți grijă
Aveam de gând să-l dezbrac de capurile voastre,
de toată splendoarea nu le împrăștiați, nu le lăsați
și să-l iau acasă la mine, să vă sară, să vă doară,
să se rostogolească pe scări.
să-l pun covor în mijlocul camerei,
să spun o rugăciune Pe-afară, zidarii unei toamne violet
în mijlocul sufletului ieșiți din capul acela
și să-l salvez de dăunători. ca dintr-o ladă cu arme,
mă reconstruiesc migălos, indolent
Dar nu s-a întâmplat nimic și încet, îmi scot unghii din carne.

mouse liric
Ioan Romeo ROŞIIANU
Scrisoare despre moartea care se plimba aseară pe stradă
IUBITO, stăteam aseară pe balconul cu vedere la viață și gol

și abia mai auzeam respirația orașului
era întretăiată gîfâia ușor de parcă ar fi făcut dragoste pe furiș
era ca atunci când la marginea lumii am făcut dragoste printre copacii zilei
a fost frumos atunci și nici măcar zgârâieturile acelea nu m-au deranjat
cum nici pe tine nu te-au deranjat furnicile multe
a fost frumos atunci dar acum defilează pe strada mea niște demoni și viruși
am senzația ca poliția îi apără pe ei de noi și nu invers
prin orașul pustiu văd moartea apropiindu-se la lumina girofarelor multe.
(Mai știi când ți-am spus că omul trăiește numai atâta timp
cât lumina din interiorul lui e aprinsă?)
Așa a fost, Iubito, și simt că-ntre patru pereți mă strânge pielea zidului
carnea mea e ca o tencuială pe oasele acum mai bătrâne ca ieri
și pielea-mi ține oasele să nu se împrăștie când merg pe aleea ce duce spre tine
de după tufe mă pândesc cu ochi hulpavi cei care n-au agonisit
nimic pentru viață
ascult pricesne și-mi vine să plâng că Dumnezeu nu mai ascultă rugăciunile
lumii-n genunchi
acum clopotarii au rămas fără servicii de când biserica și-a cumpărat aparatură
lumânările se aprind de la distanță și acatistele se dau on-line
preoții-i spovedesc pe oameni tot la calculatorul pe care se uită la filmele por-
no
dau suflet frumos pentru apartament în centru și mașină la scară zic
dar urletul meu trece neobservat de semeni dedați la avere și jaf.
(Mai știi când ți-am spus că cele mai mari victorii ale mele au fost cele când am
îngenuncheat în fața femeilor mele?)
Așa a fost, Iubito, și din tăcerile tihnei am desprins zgomotul

trecerii mele prin lume
când voi muri am să văd cum crește iarba și cum își hrănesc cârtițele puii
de partea aceea a lumii vom fi fiind mai mulți oameni buni ca afară
am să merg la cenaclul pe care Dumnezeu și l-a făcut în ceruri
am să-mi pot îmbrățișa cu bucurie prietenii pierduți
afară lumea va deveni din ce în ce mai străină cu mănuși în mâini
și masca pe față
afară lumea nu mai știe tandrețea
doar dorul își face de cap prin vintrele toate
dobitocii se sperie de virusul mic și sunt insensibili la bolile multe
toată lumea manipulează pe toată lumea
și eu am deschis albumul nostru cu amintiri
ca să nu uit cum arată un suflet pulsând de iubire.
Scrisoare din domiciliul meu forțat
IUBITO, îți scriu cu disperarea celui ce știe iubi cu trupul

cu sufletul și cu mintea rămasă
îți scriu cu spaima zilei de mâine și cu neputința zilei de azi
trag cu urechea la ușă de la hol și mă amăgesc
că aud pașii tăi venind înspre mine
îmi place să cred că n-ai uitat mângâierile mele
pasiunea cu care făceam dragoste mă arde și-acum
e ca un foc ce mistuie ultimele vreascuri rămase
e ca un pocal băut până la fund durerea aceasta pustie
lupii tineri ai sângelui meu bătrân și-ngroșat stau de veghe
de după bibliotecile ticsite cu cărți stă moartea la pândă
o văd cu coada ochiului îi simt respirația rece în ceafă
o aud ascuțindu-și coasa c-o plăcere de criminal în serie.
(Mai știi când mi-am nemurit o privire în ochiul tău stâng?)
Așa a fost, Iubito, de nicăieri spre niciunde treceau ambulanțe cu sirenele pornite
eu eram trist și speriat între pereții reci cu tablouri icoane și cărți
moartea făcea cu nesimțire nudism în mijlocul orașului
fiori amari îmi înghețau sângeșle-ngroșat de suferință

sfinții se ascundeau în icoane și-n bisericile multe
erau neputincioși în fața realității și Dumnezeu
își căuta scama din buric
în timp ce oamenii mureau pe capete
De ce atâta nedreptate, Iubito, într-o lume cu flori și femei frumoase? am zis
preoții cu mașini de lux și burți care nu amintesc umilința și postul
nici măcar de pornirile proprii n-au grijă
când în curtea bisericuței de lemn m-am uitat la formele tale
de felină preotul a zis că-i păcat
e o vină să mă uit la tine i-am zis dar e un păcat să te las în pace
în partea cealaltă a lumii episcopii colaborau cu securitatea
și se dedau la orgii homosexuale
călugării se căutau mai mult prin pantaloni decât la sfințenie.
(Mai știi că atunci când ți-am sărutat sufletul ți-a înflorit lumina-n simțiri?)
Așa a fost, Iubito, când pe sub balconul meu defilau cete de demoni
oameni inconștienți le făceau cu mâna și-i invitau în casele lor
acum femeile își acoperă cu măști de firmă gura
la magazinul din colț se stă la coadă pe furiș
pe trotuarul crăpat s-au șters până și urmele mele-nspre propria viață.
Scrisoare despre-o singură viață și un sfârșit iminent
IUBITO, eu am apucat vremea când îmi îmbrățișam prietenii

dădeam sticla de vodcă din mână-n mâna și se întorcea întotdeauna goală
goale au fost și femeile mele în viața mea dar erau frumoase
cu sufletu-n mâini și cu pasiunea arzândă în vene
am trăit vremea chiștocului cules de pe jos și-a terasei
pe care m-a tras asfințitul de mână
eram cu prietenii, Iubito și nici măcar frig nu mi se făcea vara
nici măcar cald nu mi se făcea iarna
eram cu ei, Iubito și timpul stătea în loc în clepsidrele sparte
de atunci și până acum am îngropat milioane de amintiri și cuvinte
am scris depeșe de răscolit morții-n iubitele avute
am renăscut în vise și-n singura viață avută am făcut ca prostul de planton în
loc să trăiesc și mai bine.
(Mai știi când o tristețe adâncă s-a născut în inima mea când am văzut că
Dumnezeu și-a părăsit lumea?)
Așa a fost, Iubito și sub ochii mei se rescrie istoria clipei

oamenii mor neîmpărtășiți preoții ne dau boala cu lingurița
doctorii ne iau banii din buzunare magazinele s-au golit
de parcă ne-am trage din hârciogi, Iubito așa și-au burdușit semenii debaraua
mi-e milă de visele risipite-n copilărie acum
de pe balcon mă uit cu ochii pierduți și goi cum defilează tăcerea
miroase a moarte și-a pustiu în jurul meu și nimeni nu dă alarma
oameni resemnați cu vieți irosite se mint c-o bucată de pâine
la capătul puștii sunt eu cu mâna pe trăgaci n-am noroc să fie soarta de data
aceasta.
(Mai știi când în crucea zilei am lăsat hangerul privirii tale să-mi secționeze
emoțiile?)
Așa a fost, Iubito și auzeam cocoșul trădându-mă în locul prietenilor falși

am văzut în viața mea infinitul de-aproape și-am șters de pulberi amiaza
am mângâiat sâni și-am sărutat c-o patimă mută pântecul cald și copasele
pline
de viață m-am îmbătat cu viață și-am băut până la fund pocalul durerilor toate
m-am scăldat în tristeți și am fost regele durerilor multe
apoi ai venit tu, Iubito și-ai dat peste cap o istorie-ntreagă
de parcă te așteptam să-mi înfigi până la prăsele stiletul tăcerii
mi-ai desenat pe asfalt cu cretă roșie trupul și mi-ai jignit umbra când n-ai
inclus-o-n tablou
te-am rugat stând în genunchii sufletului ca școlarii lui Creangă s-o ierți
a fost singura care nu m-a părăsit niciodată, Iubito
iar acum te rog ca sicriul meu să fie single, Iubito
în patul de sus să nu stea nimeni ca-n vagonul de dormit în care-am făcut dra-
goste c-o patimă surdă
ne-am temut nu să nu ne audă controlorul atunci
ci să nu ne oprească lumea în drum să învețe de la noi o iubire de-o clipă.

click libris
Cartea anului la Londra - 2019
Evanghelia țiparilor
Patrik Svensson
Patrik Svensson, jurnalist cultural la
Sydsvenskan din Malmö, Suedia debutează
la 46 de ani în mod surprinzător, cu roman-
ul „Evanghelia țiparilor” care se bucură de
un succes amețitor. În 2019 este propus și
până la urmă laureat al premiului August
Strindberg, la „Târgul Internațional de carte”
de la Londra, în același an, este declarată
„Cartea Anului”. Drepturile adiționale sunt
vândute în 30 de țări, iar în 9 (între care
și România) cartea este tradusă și publicată.
Ce este extraordinar în această proză
modernă atipică (cu riscul de a ne repeta termino-
logia se pare că astăzi nu se mai scrie decât atipic).
Ca structură a materialului prezentat
este vorba despre descrierea secvențială a exis-
tenției unei vietăți ciudate, anguilla anguilla,
sau țiparul, iar spațiile intersecvențiale sunt
completate cu povestirea unor „lecții de pescuit
țipari” pe care Patrik le-a primit de-a lungul
timpului. Subtitlul cărții dealtfel se cheamă
„Fii, tați și cel mai misterios pește din lume...”.
Povestea fascinantă a țiparului începe în
Marea Sargaselor, cu apele sale calde și întin-
deri acoperite cu algele care i-au dat numele.
Aici antecesorii își depun icrele, care odată
fecundate, dau naștere unor larve minuscule
cu corpul străveziu. Cele patru etape ale meta-
morfozei debutează prin aceste larve străve-
zii, care purtate de curentul golfului, după o
călătorie de aproximativ 3 ani cresc până la
4-5 cm, cu un corp transparent precum crista-
lul și ajung pe coastele Europene. Acest țipar
de sticlă se orientează spre gurile de vărsare
a apelor dulci, se dezvoltă dimensional și își
schimbă culoarea în galben, călătorind spre
izvoare prin apă, mlaștini sau pe uscat. În
acest timp, călătorind chiar mii de kilometri
metamorfoza atinge aspectul de maturitate.
În peregrinările sale își alege un cămin, după
care încearcă să ajungă la ocean. Dacă întâmp-
ină piedici se reîntoarce la locul ales și într-un
anotimp favorabil pornește din nou spre ocean.
Trăiește 40-50 de ani, iar dacă este împiedicat
să ajungă la ocean poate trăi 80-100 de ani.
Odată ajuns în ocean, face cale
întoarsă spre Marea Sargaselor, locul
de origine unde depune icrele și apoi
moare după această dificilă călătorie.
Cum spuneam mai sus, toată povestea

acestui pește este întreruptă din când în când
cu diverse întâmplări, amintiri ale autorului,
când copil fiind, tatăl său îl învață să pescuias-
că țipari. Aceste intermezzo-uri sunt pline de
căldură umană, aparente banalități și gesturi
cotidiene care puse în continuitate pot alcătui
reperele minimale ale unei existențe umane.
Este inteligentă și subtilă apropierea între per-
severența și îndelungatele metamorfoze ale
anguillei și această existență umană mai mult
sau mai puțin plină de aventură. Îndărătnic și
perseverent țiparul are un scop clar, acela de
a-și îndeplini menirea și misiunea biologică
trecând peste toate cataractele de care existența
sa nu duce deloc lipsă. Genială această apropi-
ere între destinul celor două ființe care își con-
fimă măreția prin însăși zbaterile propriei exis-
tențe. Nu întâmplător acest animal straniu care
poate călători pe ape sărate sau dulci, străbate
sute de mii de kilometri pe uscat, a atras
atenția învățaților lumii de la Aristotel la Freud.
Drept pentru care vă vom invita la o lectură
pasionantă încheind cu aceeași propoziție cu
care Stagiritul încheie în lucrarea sa „Historia
Animalium”, capitolul despre țipari: „Dar, am
spus destule despre ... țipari”. (Vasile BURLUI)
De partea bună a ierbii existețe, și mai exact o dramă psihologică, pe

Răsvan Popescu care personajul principal, autorul, o trăiește.
Nu am găsit nicio legătură între aceste
La prima vedere cartea domnului întâmplări și drama existențială a subiectu-
Răsvan Popescu pare să pună o problemă sim- lui. Ele au doar rolul de a revela ca fun-
plă: naratorul (cartea este scrisă la persoana dal trăirile sale psihologice și întrebările fără
întâia) are o casă la țară moștenită de la bunici și răspuns pe care și le pune: „încotro mergem”,
dorește să o vândă. Acțiunea se petrece în plină „unde ne ducem”, „ce se întâmplă cu timpul”
perioadă postdecembristă așa încât încă de la care, spune autorul, „mă trage înapoi ca o
începutul cărții întâlnim toate tarele societății coardă”. Intenția autorului apare de la început
rurale postrevoluționare. Casa nu se va vinde nedisimulată „încerc să cobor în mine”, într-
iar miza cărții de dovedește a fi fost înșelătoare. un proces de meditație obsesivă. Sub această
Trama cărții în care apar personagiile dubi- obsesie se retrage la țară sub pretextul vin-
oase ale satului contemporan, dar și perso- derii casei, pe care de fapt nu o va vinde.
najul principal care pare a fi casa însăși, nu se Cineva vedea cartea ca pe un film. Dar
alcătuiește din întâmplări succesive care să cum să o transformi în imagini expresii pre-
decurgă una din alta ci se înșiruie ca poveștile cum ar fi „încerc să cobor în mine”, „mă
Șeherezadei în stilul unor flash-uri de proză urăsc”, ”ultima oară când mai scriu” și mai
modernă fixate în prezent sau în timpul anterior. ales adresându-se cititorului și fantas¬melor
Pe acest pretext de fundal al vinde- sale: „M-am săturat de voi. Gata. Am termi-
rii casei apare personajul principal care este nat. Nici nu vreau să mai comunic cu voi.” .
de fapt erodat de criza existențială a autor- Desfășurarea paralelă a evoluției nefaste
ului. Întâmplările la care participăm nu fac a vieții rurale în care personagii de altă dată,
altceva decât să paraziteze devenirile unei preotul, învățătorul, bunica, etc., apar în anti-

teză cu imoralitatea, arivismul, lipsa de scru- mulțime de bani, etc. În intervalele dintre aceste
pule și lăcomia, închid orizontul soluțiilor întâmplări uneori banale, alteori hidoase sau
existențiale și accentuează drama preexistentă. sordide au loc acele extraordinare plonjări abi-
Lucrurile s-au schimbat atât de mult în rău încât sale cu atât mai contrastante. (Vasile BURLUI)
nu mai poți face nimic. Atunci, găsește acest
intelectual o soluție, o cale? Se pare că singura
șansă este calea către Dumnezeu și credință.
Sunt multe întâmplări care nu au
legătură unele cu altele dar care în ansam-
blul mozaicului creează imaginea unui spațiu
mirific care și-a pierdut farmecul. Alături de
bunica, de bunic, de Lae vizitiul, de Maia,
personagiile de altă dată dispar pentru ca în
locul lor să apară Ciupală sau Bujoica, person-
agiile contemporane care cumpără fraudulos
pământuri, saivanele satului și culmea vor să
cumpere și ultimul bastion – casa bunicilor.
Titlul cărții „De partea bună a ierbii” este
o capcană. La prima vedere am putea crede că
este vorba de celebrul duel maniheist între bine
și rău, că personajele negative amintite sunt de
o parte iar personajul nostru se află de partea
bună. Nu este vorba despre etichetare statică ci
de un proces de devenire în care soluția exis-
tențială ne cheamă „de partea bună a ierbii”
pe calea către dumnezeire ca o ultimă salvare.
Firul narațiunii este o continuă pen¬du-
lare între viața reală în care Ciupală sau altul
vine să cumpere casa, altul îi povestește cum
fiica lui va deveni psiholoagă și va câștiga o
rafinament au făcut din lucrările academicianu-

lui obiect de interes pentru tinerii în formare
Picătura de istorie
dar și pentru exigența intelectualilor elevați.
Răzvan Theodorescu Om de catedră, membru al acad-
emiei, autor al unei opere impresionante,
Răzvan Theodorescu a fost prez- deputat, senator, președinte al televiziunii,
ent în salonul de Carte din Decembrie 2019 ministru al culturii, vicepreședinte al acade-
cu un număr de patru ediții noi ale unor miei, președinte al comisiei UNESCO pent-
lucrări fundamentale pentru istoriogra- ru Europa de Sud-Est, invitat mereu în țară
fia românească: „Picătura de istorie”, „Trei sau străinătate pentru a susține conferințe,
Ierarhi”, „Istoria văzută de aproape”, academicianul Răzvan Theodorescu acoperă,
„Despre prima modernitate a românilor”. ca personalitate activă, un larg domeniu, o
Redutabil istoric al culturii academician- paletă multilaterală de preocupări făcând
ul Răzvan Theodorescu domină istoria culturii dovada unui intelectual de rară apariție în
în România de câteva decenii bune și în același peisajul cultural național și european, pose-
timp se bucură de o excelentă notorietate la nivel sorul unei culturi cu adevărat enciclopedice.
european fiind mereu invitat ca speaker, rapor- Așa se face că obiectul său de studiu
tor sau membru al unor structuri europene. nu se referă numai la spațiul istoric și cul-
Epuizarea edițiilor trecute dar mai cu tural național, ci își permite să abordeze cu
seamă perenitatea conceptelor și punctelor de admirabilă competență nuanțe ale cultu-
vedere, argumentarea solidă și limbajul de un rar rii în Rusia, Polonia, Germania, Franța,
Anglia cu aceeași lejeritate plimbându-se – Gaudeamus 2019 să i se acorde dom¬nului
pe mapamond ca și prin epocile istorice. academician Răzvan Theodorescu – premiul și
Grație culturii sale enciclopedice autorul placheta „Homo universalis”. (Vasile BURLUI)
își poate permite abordarea și analiza diverselor
evenimente și epoci din istoria culturii națio-
nale în context european, realizând ceea ce
s-ar putea numi o istorie națională integrată.
Pentru Răzvan Theodorescu globalizarea a exi-
stat din totdeauna ca și călătoriile în timp.
Dar lucrările sale nu sunt numai pagini
de agreabilă retorică ci sunt purtătoare a unor
concepte originale și a unor interpretări unice ca
punct de vedere, unele dintre ele intrate deja în
patrimoniul științelor istorice: analiza integrată
în timp și spațiu a evenimentelor istorice, prima
modernitate a românilor, punerea în valoare și
analiza efectelor istorice a culoarelor culturale.
În plus de aceasta, parcurgând textele lucrărilor
despre care discutăm, vom descoperi un stil
original cu o frază încărcată de date istorice, de
ana¬lize paralele, de observații inedite. Fraza
academicianului Răzvan Theodorescu este tot-
deauna elegantă și fastuoasă, cu ramificații
necesare în ilustrarea ideilor fundamentale.
Cineva ar putea crede că o astfel de frază conferă
textului un aspect plictisitor, greu de parcurs și
de înțeles, dar nu este adevărat, ba mai mult
fraza lui Răzvan Theodorescu are o muzicali-
tate și o măreție poetică potrivită declamației
în forumurile romane, respectiv academice.
Editura Cartea Românească Educațional
a scos și câteva e-book-uri și video-book-
uri în lectura autorului ceea ce conferă și
mai mult farmec și autenticitate textului.
Pentru toate cele de mai sus, colegiul
editorial a hotărât ca în cadrul Salonului de carte
Dezvăluiri monografice analiza aprofundată prin corelațiile și „sortările”

efectuate în literatura autohtonă sau universală.
Hortensia Papadat-Bengescu
În ce privește monografia Hortensia
Ion Holban Papadat-Bengescu cititorul realizează de la
început faptul că ne aflăm în fața unei lucrări
realizate cu meșteșug și cu știință în același
Dacă urmărim activitatea literară a unor timp, opul, impresionând prin arhitectura uni-
critici, observăm că unii scriu articole de ocazie tară, prin analize aprofundate și concluzii per-
uneori cu conținut vădit encomiastic, cei mai tinente, toate acestea raportate la o amplă și
serioși își exprimă opiniile în eseuri care prin competentă bibliografie la care autorul adaugă
definiție nu presupun neapărat o structură rig- observațiile sale. Trebuie recunoscut că în acest
uroasă dar care pot cuprinde idei, concepte sol- demers autorul s-a bucurat de două avan-
ide și chiar originale. În ce privește stilul enco- taje: de spiritul său critic îmbogățit printr-o
miastic, acesta este străin criticului Ion Holban plajă de lecturi impresionante care i-au conferit
iar eseistica sa este una unanim apreciată prin

penetranță, echilibrul și justețea aprecierilor care și-a pus definitiv amprenta asupra
și un limbaj elegant și clar, dar și de bogăția, romanului românesc, scrisul său înscriin-
aș îndrăzni să spun chiar măreția subiectului, du-se firesc în fluxul prozei continentului.
Hortensia Papadat-Bengescu fiind consider- Parafrazându-l pe Ion Holban putem
ată creatoarea romanului românesc modern. spune că aplecându-se vieții Hortensiei
Abordarea subiectului are și un mare Papadat-Bengescu, autorul a scris o poveste
dezavantaj și anume faptul că asupra scrierilor analizând opera autoarei, iar criticul a inter-
Hortensiei Papadat-Bengescu au insistat deja pretat și a rescris textul într-un cod care în
critici de mare anvergură ca: Lovinescu, Vianu, același timp ascunde textul. (Vasile BURLUI)
Călinescu, Ibrăileanu etc. Abordând acest sub-
iect Holban a sesizat pericolul dar în același
timp și-a jucat curajos șansa de a-și omologa și
consolida poziția în rândul criticilor redutabili.
De la începutul lucrării, Holban ne aver-
tizează asupra a două versante ale person-
alității Hortensiei Papadat-Bengescu – viața
reală și producția literară, existența, cursivă
și eul artistic, viața scriitorului prezentând
interes în măsura în care nu este privită nici
ca germene al operei, nici ca realitate istorică.
Fișa bibliografică cu care debutează
volumul după acest avertisment confirmă o
existență tumultoasă a unei tinere de 16 ani
căsătorită împotriva voinței părinților, născută
la Ivești, căsătorită în București, mamă a cinci
copii, se mută la Buzău, Constanța și București.
Anii aceștia de la debut la consacrare sunt inge-
nios și inspirat denumiți „anii vieții și cărții”.
Proza Hortensiei Papadat-Bengescu
fiind îndeosebi o proză de sondaj psiholog-
ic, autoarea își explică predilecția pent-
ru deslușirea „documentelor sufletești” care
conferă titlul capitolului II al monografiei.
Urmează „Căile obiectivării” un capitol rezer-
vat în principal trilogiei Hallipilor și a altor
scrieri considerate adiacente prin susținerea
caracterului monumental al prozei bengesciene.
Ca și celelalte capitole, căile obiectivă-
rii suportă o structurare intensă care permite
criticului să individualizeze câteva proto-
tipuri de caractere create de autoare, alătu-
ri de alte linii de forță ale prozei analizate.
Viața de subsol este capitolul rezervat
prozei dezmoșteniților, desnădăjduiților și a
celor cărora viața le-a refuzat palatul de cristal
cu servitori și trăsuri la scară. Sunt două lumi
diferite între care osmoza nu este posibilă.
Capitolul următor trece în revistă încer-
cările Hortensiei Papadat-Bengescu de a pătrunde
în lumea teatrului prin câteva piese la început
refuzate dar mai apoi fără un succes evident.
În ansamblu, monografia criticu-
lui Ion Holban, intitulată simplu „Hortensia
Papadat-Bengescu”, consolidează imag-
inea unei prozatoare de talie europeană,

Net Final Zona Literara NR 7-8 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Net Final Zona Literara NR 7-8 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

editorial

S e termină vara pandemiacă a lui 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 1

2 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 3

4 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

1 Matei Vișniec, Regele, bufonul și dom-

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 5

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 7

8 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 9

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 11

Peste lucrările pictorului Liviu Şopte-

12 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

Înzestrat cu arta de a dărui, artistul ta echivalează cu rațiunea de a exista, chiar

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 13

14 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 15

16 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

Oricine parcurge, dacă nu întreaga operă E adevărat, totuşi, faptul că universul

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 17

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 19

20 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 21

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 23

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 25

26 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

„Transparența unui popor de foci”

Cel mai recent volum de poeme a lui

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 27

28 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 29

C hiar de la debut, de acum zece ani,

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 31

32 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 33

D upă ce am închis Grădina Sofiei, cartea Întotdeauna am iubit literatura auto-

34 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

„Simt că iarăși alunecă totul din mine. Mă

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 35

36 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 37

38 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 39

40 / Zon@ Literară / iulie - august / 2020

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 41

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 43

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 45

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 47

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 49

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 51

Ca orice vorbitor al limbii române Române, dezbaterile pe marginea unui dicți-

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 53

M otivul „umbrei” în poezia lui L. Această formă „slabă” a materiei originare, pe

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 55

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 57

O reîntoarcere la paralela cu F. Nietzsche

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 59

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 61

Trecutul este un tărâm cu kafteală, pline de metafore, reprezentări,

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 63

Chiar dacă se doreşte apartenenţa

www.zonaliterara.com 2020 / iulie - august / Zon@ Literară / 65