Corectitudinea Politică. "Religia" Marxistă A Noii Ordini Mondiale

CORECTITUDINEA POLITICĂ
„religia" marxistă a Noii Ordini Mondiale

Coperta:
Elena Ciolacu
©Editura Rost, 2015
EDITURA ROST
Calea Victoriei 155
bi. Dl, tronson 8, mezanin
sector l, Bucureşti
telefon: 0740 103 621
e-mail: editurarost@gmail.com
www.rostonline.ro
Director: Claudiu Târziu
ISBN 978-606-93598-5-3
WILLIAM S. LINO
ANDREI DÎRLĂU
IRINA BAZON
(COORDONATORI)
CORECTITUDINEA
POLITICĂ
„RELIGIA" MARXISTĂ
A NOII ORDINI MONDIALE
TRADUCERE
DIN LIMBA ENGLEZA DE
ANDREI DIRLAU
IRINABAZON
DRAGOŞ MOLDOVEANU
EDITURA ROST
BUCUREŞTI
2015
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Corectitudinea politică: „religia" marxistă a Noii Ordini Mondiale I
William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coord.); trad. din lb. eng.
de Andrei Dîrlău, Irina Bazon, Dragoş Moldoveanu. - Bucureşti :
Rost, 2015
ISBN 978-606-93598-5-3
I. Lind, William S. (coord.)

II. Dîrlău, Andrei (coord.; trad.)
III. Bazon, Irina (coord.; trad.)
IV. Moldoveanu, Dragoş (trad.)
23
Cuprins
CLAUDIU TÂRZIU
Cuvînt-înainte 9
PARTEA I
„Corectitudinea politică":
scurtă istorie a unei ideologii
WILLIAM s. LIND
Introducere 15
trad. ANDREI DîRLĂU
WILLIAM s. LIND
Ce este „corectitudinea politică"? 19
RAYMOND V. RAEHN
Rădăcinile istorice ale ,,corectitudinii politice" 27
trad. IRINA BAZON
T. KENNETH CRIBB, JR.

Corectitudinea politică în învăţămîntul superior 43
trad. DRAGOŞ MOLDOVEANU
JAMIE McDONALD
Corectitudinea politică:
deconstrucţia şi literatura 55
trad. !RINA BAZON
GERALD L. ATKINSON
Feminismul radical şi corectitudinea politică 69
trad. IRINA BAZON
WILLIAM S. LIND
Bibliografie suplimentară
despre Şcoala de la Frankfurt 83
PARTEA a li-a
Freudo-marxismul - noua utopie.
Corectitudinea politică,
avatar al marxismului cultural
ROGER KIMBALL
Desfiinţarea istoriei:
de ce relativismul este greşit? 99
trad. IRINA BAZON
THEODOR CODREANU
De la marxism la „corectitudinea politică" 119
IRINA BAZON
Corectitudinea politică
şi erodarea valorilor maturităţii 133
IRINA BAZON
Muzeul Ţăranului Român, sub asaltul agresiv
al corectitudinii politice 193
CIPRIAN VOICILĂ
Freudizarea maselor şi „eliberarea" prin consum.
Studiu de caz: Edward L. Bernays 211
ANDREI DÎRLĂU
Freudo-marxismul: noua utopie. Corectitudinea
politică - avatar al marxismului cultural 223
ANDREI DÎRLĂU
Freudo-marxismul - noua utopie.
Şapte studii de caz 235
1. Hollywood: Copiii nu sînt bine-mersi 241
2. Strategia Kirk-Pili: „Repararea capitală" a Americii hetero 253
3. Huxley: vizionar sau bine informat? 261
4. Lunacek: toleranţa represivă; mai egali decît alţii 266
5. Lukacs & Şcoala de la Frankfurt: demolarea prin subversiune 276
6. Bertrand Russell: bolşevism în Est, freudo-marxism în Vest 286
7. Conchita Wurst: o anti-antropologie 291
Această paginii a fost lăsată intenţionat albii
.RELIGIA" MARXISTA A NOII ORDINI MONDIALE 9
Cuvânt-Înainte
Aşa cum promite din titlu, această carte vă spune

ce este corectitudinea politică, de ce şi cum trebuie să
o combatem. Corectitudin�a politică este o ideologie:
marxism cultural. Şi e mai primejdioasă decît marxis
mul economic, pentru că vizează schimbarea menta
lităţilor şi a comportamentelor, deci a vieţii noastre, în
profunzime şi în mod ireversibil.
Marxismul cultural şi-a propus să dărîme „lumea
veche", întemeiată pe tradiţie - înţelească ca moşteni
rea socială referenţială, cu a sa axă imuabilă: raportarea
la divinitate. Într-un cuvînt, vrea să distrugă norma
litatea. În loc, va instaura o Nouă Ordine Mondială,
bazată pe teroare, nivelare culturală şi socială, ateism
şi viciu. Această „lume nouă" ar fi expresia unui tota
litarism crunt, impus cu forţa de către stat şi menţinut
prin controlul permanent asupra persoanei, exercitat
de acelaşi stat (eventual, unul global). Nimeni nu va
putea gîndi, vorbi şi acţiona decît în limitele trasate de
corectitudinea politică. Libertatea va fi anulată, dar
propaganda va susţine că numai fără libertate sîntem
liberi cu adevărat.
Normalitatea va fi redefinită, după calapodul corec
titudinii politice, aşa cum se întîmplă deja în unele
ţări din Occident. Proces care începe prin schimbarea
aparentă a realităţii cu ajutorul unei noi limbi. Unele
cuvinte vor fi interzise, ca, de pildă, „mamă", „tată",
„doamnă", „domnişoară", „soţ", „soţie" şi oricare altele
ce amintesc de rolurile diferite ale bărbatului şi femeii
în familie şi în societate, dar nu numai acestea. Alte
10 CORECTITUDINEA POLITICĂ
cuvinte vor deveni normă, ca „gen" în loc de „sex",

„partener(ă)" în loc de „soţ(ie)", „persoană cu nevoi
speciale" în loc de „invalid " sau „handicapat", „per
soană de culoare", în loc de „negru", „contracepţie
post-concepţională" în loc de „avort", „persoană cu
dimensiuni" în loc de „gras" sau „obez" ş.a.m.d. Rolul
lor este de a minţi asupra realităţii, sub pretextul că
astfel înlătură discriminarea. O ipocrizie pură, menită
să justifice poliţia gîndirii.
Prin manipularea limbajului, homosexualitatea, de
exemplu, va deveni doar o opţiune sexuală între altele,
deci normală, şi nu o perversiune. Iar cine va avea
curajul să demaşte această minciună va fi pedepsit.
Nu aduc întîmplător vorba despre sexualitate, căci
aceasta este esenţială în ideologia marxismului cultu
ral. Prin schimbarea perspectivei asupra sexualităţii,
marxiştii culturali transformă anormalul în normal,
dictează noi reguli de moralitate publică şi dinami
tează o bună parte din temeliile „lumii vechi".
Toate eforturile corectitudinii politice ţintesc cre
area unui „om nou" (fără de care nu ar fi posibilă o
„lume nouă", nu-i aşa?), printr-un proces de spălare
pe creier. Prin urmare, idealurile marxiştilor au rămas
fundamental aceleaşi, doar mijloacele au fost schim
bate. Deoarece neomarxiştii au înţeles că războiul
pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rînd
unul cultural.
Mişcarea de prefacere a marxismului economic
în marxism cultural a început în anii '20 ai secolului
trecut, cu ceea ce a rămas în istorie sub numele de
Şcoala de la Frankfurt - în fapt, Institutul de Studii
Sociale, fondat de un grup de marxişti. Membrii Şcolii
de la Frankfurt, care erau evrei, au emigrat în Statele
Unite ale Americii, în anii '30, cînd Germania a intrat
în epoca nazistă. În mediul academic de peste Ocean
„RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 11
influenţa lor a crescut treptat, pînă astăzi, cînd a deve

nit covîrşitoare la nivelul întregii societăţi. Generaţii
în şir au fost formate în tiparele corectitudinii politice,
ceea ce a provocat modificări sociale importante.
Din S.U.A„ corectitudinea politică a fost exportată,
pe filieră academică, dar şi cu ajutorul mass-media,
în Europa, unde are o „înrîurire" semnificativă asu
pra politicilor publice. Şi în România se simte tot mai
puternic suflul corectitudinii politice, alimentat de
facultătile de Filosofie, Stiinte Politice si Comunicare,
, , , ,
în care scrierile corifeilor Şcolii de la Frankfurt sînt

canonice. Puţini sînt profesorii care au îndrăzneala de
a spune adevărul: corectitudinea politică este o utopie,
iar utopiile ucid.
Noua utopie are, ca şi marxismul clasic (vechea uto
pie), ambiţia de a deveni „religia" Noii Ordini. O ideo
logie în care trebuie să crezi, dincolo de raţiune, căreia
trebuie să i te închini fără murmur, pe care trebuie să
o slujeşti pînă la ultimele consecinţe. Iată de ce este
necesar să o respingă ferm oricine vrea să-şi păstreze
libertatea (de gîndire, de expresie şi de acţiune), adică
umanitatea. Cît mai e posibil. Deocamdată, este.
Cartea pe care o ţineţi în mînă nu e un răspuns
ideologic, de pe poziţii conservatoare, la „propunerea
pentru paradis" neomarxistă, ci un semnal de alarmă:
umanitatea este în pericol de moarte! Şi, totodată,
cartea este un ghid de supravieţuire.
De aceea, Corectitudinea politică: „religia" marxistă
a Noii Ordini Mondiale se adresează, În primul rînd,
celor care pot trezi conştiinţa publică: profesori, scrii
tori, clerici, lideri de opinie. Ei sînt cei dintîi chemaţi
să combată corectitudinea politică, prin dezvăluirea
adevăratei ei naturi, prin a numi lucrurile cu numele
lor autentic, prin a îndemna oamenii la rezistenţă în
faţa acestei noi utopii totalitare, care ameninţă să ne
12 CORECTITUDINEA POLITICA
fie fatală. Să sperăm că vor admite argumentele din

volumul acesta şi îşi vor înţelege misiunea.
În final, îmi fac o datorie de onoare din a mulţumi,
în calitate de editor, tuturor celor care au contribuit
la alcătuirea şi apariţia acestei cărţi. În chip deosebit,
le mulţumesc domnului William S. Lind şi Free Con
gress Foundation (U.S.A.), pentru acordarea dreptu
lui de publicare în limba română a volumului colectiv
Politica[ Correctness: A Short History of an Ideology,
parte integrantă a cărţii de faţă, precum şi domnişoarei
Irina Bazon şi domnului Andrei Dîrlău, traducătorii
din limba engleză ai celor mai multe dintre textele con
ţinute aici şi îngrijitorii cărţii.
Claudiu Târziu
PARTEA I
„Corectitudinea politică":
scurtă istorie a unei ideologii
WILLIAM S. LIND
(COORD.)
Introducere
DE
WILLIAM s. LIND
Traducere şi note de
ANDREI DÎRLĂU
Aşa cum scria Russell Kirk, una dintre observaţiile cele

mai pătrunzătoare şi mai importante ale conservatoris
mului este aceea că toate ideologiile sînt greşite. O ideo
logie ia un sistem intelectual, un produs al unuia sau al
mai multor filosofi, şi spune: „Acest sistem trebuie să fie
adevărat". I n mod inevi�abil, realitatea sfîrşeşte prin a con
trazice sistemul, de obicei într-o serie de privinţe, numărul
acestora fiind crescător. Dar ideologia, prin natura ei, nu se
poate adapta realităţii; căci, dacă ar face-o, ar însemna să
abandoneze sistemul.
Prin urmare, realitatea trebuie suprimată. Dacă ideo
logia e la putere, atunci ea îşi foloseşte puterea pentru a
realiza această suprimare. Ea interzice scrierea ori rostirea
anumitor lucruri de natură faptică. Ţelul ei este de a împie
dica nu doar exprimarea gîndurilor care contrazic ceea ce
„trebuie să fie adevărat", ci chiar şi ca asemenea gînduri să
fie gîndite. In final, rezultatul este în mod inevitabil lagărul
de concentrare, gulagul şi mormîntul.
Cu toate că au existat şi există unii americani care au
crezut sau cred în ideologii, America însăşi nu a avut, nicio
dată, o ideologie oficială, de stat - pînă acum. Dar ce li se
întîmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe

între grupurile etnice ori că rolurile sociale tradiţionale ale
bărbaţilor şi femeilor reflectă firile lor diferite, ori că homo
sexualitatea este greşită din punct de vedere moral? Dacă
sînt figuri publice, ei trebuie să se tîrască în noroi şi să se
înjosească cerîndu-şi nesfîrşite scuze ipocrite. Dacă sînt stu
denţi la universitate, ei riscă judecăţi arbitrare în „Camere
I nstelate"1 şi posibila exmatriculare. Dacă sînt angajaţi ai
unor corporaţii private, riscă să-şi piardă locul de muncă.
Şi care a fost crima lor? Că au contrazis noua ideologie de
stat a Americii - „Corectitudinea politică".
Dar ce anume este, exact, „corectitudinea politică"?
Marxiştii folosesc acest termen de cel puţin 80 de ani, ca
un sinonim în sens larg pentru „linia generală a Partidului".
Se poate spune că corectitudinea politică este linia generală
a sistemului2 în America, astăzi; în mod cert, nimeni care
îndrăzneşte să o contrazică nu poate fi un membru al acestui
Sistem. Dar aceasta tot nu ne spune ce este ea cu adevărat.
Prezentul volum, destul de scurt, pe care Free Congress
a decis să-l facă disponibil gratuit pe website-ul său3,
încearcă să răspundă la această întrebare. El face acest lucru
în singurul mod în care poate fi înţeleasă orice ideologie:
cercetîndu-i originile istorice, metoda de analiză şi o serie
de componente-cheie, inclusiv locul ei în învăţămîntul
' În original star chamber courts, referire figurată la o veche instanţă

engleză de apel (sec. XV I-X V I I) numită Camera stellata, aflată în
Palatul Westminster - un tribunal special, fără martori, cu proceduri
secrete, metode inchizitoriale şi sentinţe arbitrare, folosit ca instrument
de opresiune şi armă politică pentru terorizarea opozanţilor regimului,
prin decizii favorabile regelui şi guvernului (http://en.wikipedia.org/
wiki/Star_Chamber)
2 Am tradus prin „Sistem" termenul „Establishment" din original - con
cept specific american, reprezentînd într-o exprimare sintetică (tipică
aspiraţiei limbii engleze spre concizie) întregul sistem politico-social,
legislativ-juridic şi instituţional al statului modern.
3 Este vorba despre ediţia în engleză în format electronic, publicată în
2004 şi, între timp- se pare - retrasă de pe site-ul www.freecongress.org.
„RELIGIA" MARXISTA A NOII ORDINI MONDIALE 17
superior şi legăturile ei cu mişcarea feministă. I n sfîrşit,

el oferă o bibliografie adnotată pentru cei care ar dori să
studieze acest subiect în profunzime.
Poate cea mai importantă întrebare ce se ridică azi în
faţa americanilor este: „Chiar vrem ca America să fie un
stat ideologic?". l ntrucît conservatorii ştiu unde duc toate
ideologiile, răspunsul nostru răspicat este „NU!". Dar
dacă dorim să învingem şi să reinstaurăm în ţara noastră
deplina libertate de gîndire şi de expresie, avem nevoie să ne
cunoaştem inamicul. Avem nevoie să înţelegem ce este cu
adevărat corectitudinea politică. Aşa cum veţi vedea ime
diat, dacă putem da în vileag adevăratele origini şi natura
corectitudinii politice, acesta înseamnă un pas gigantic
către abolirea ei.
"RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 19
Ce este
„corectitudinea politică"?
DE
WILLIAM s. LIND
ANDREI DÎRLĂU
Cei mai mulţi americani privesc înapoi spre anii 1950

ca spre o perioadă bună. Căminele noastre erau în sigu
ranţă, pînă într-atîta încît multă lume nici nu se obosea
să-şi încuie uşa. Şcolile publice erau în general excelente,
iar problemele pe care le aveau erau de genul vorbitului în
clasă şi alergatului pe culoar. Cei mai mulţi bărbaţi tratau
femeile ca pe nişte doamne, iar cele mai multe doamne îşi
dedicau timpul şi efortul pentru a face cămine plăcute, a-şi
creşte bine copiii şi a-şi ajuta comunităţile prin activităţi
de voluntariat. Copiii creşteau în familii cu doi părinţi, iar
mama era acasă să-şi întîmpine copilul cînd acesta se întor
cea de la şcoală. Distracţiile erau lucruri de care se putea
bucura întreaga familie.
Ce s-a întîmplat?
Dacă ar fi ca un cetăţean al Americii anilor 1950 să
fie cumva teleportat în America anilor 2000, abia dacă ar
mai recunoaşte-o ca fiind aceeaşi ţară. S-ar găsi în pericol
imediat de a fi lovit, jefuit, de a i se fura maşina sau mai
rău, deoarece n-ar fi învăţat să trăiască în teamă constantă.
N-ar şti că nu trebuie să se aventureze în anumite zone ale
oraşului, nici că trebuie nu doar să-şi încuie maşina, ci şi

s-o doteze cu o alarmă, că nu are voie să adoarmă noaptea
înainte de a zăvorî uşile şi ferestrele şi de a activa sistemul
de alarmă electronic.
Dacă-şi va fi adus şi familia cu el, probabil că el şi soţia
lui şi-ar trimite cu încredere copiii la cea mai apropiată
şcoală publică. Iar cînd copiii s-ar întoarce după-amiază
acasă şi le-ar spune că au fost nevoiţi să treacă printr-un
detector de metale pentru a intra în şcoală, că un alt copil
le-a dat un praf alb ciudat şi că au învăţat că homosexuali
tatea e normală şi bună, părinţii n-ar înţelege nimic.
La serviciu, poate că respectivul cetăţean şi-ar aprinde o
ţigară, ar face o glumă despre o „domnişorică" şi ar remarca
în treacăt că se bucură să vadă că firma a angajat nişte
negri în funcţii importante. Oricare dintre aceste lucruri
i-ar aduce observaţii aspre, iar toate împreună i-ar putea
atrage concedierea.
Cînd s-ar duce în oraş la cumpărături, soţia şi-ar pune
un deux-pieces drăguţ, o pălărie şi, poate, nişte mănuşi.
Şi n-ar pricepe de ce lumea s-ar uita lung şi ar rîde.
Iar cînd întreaga familie s-ar aşeza împreună după masa
de seară ca să se uite la televizor, n-ar înţelege cum se face
că pornografia, despre care ei ştiau că se vindea doar prin
nişte mizerabile chioşcuri sordide, fără nici o firmă şi cu
nimic expus în afară de inscripţia „Doar pentru adulţi",
a ajuns pe micul ecran al lor.
Aşa că, dacă ar putea, familia noastră din anii 1950 s-ar
grăbi să se întoarcă înapoi în acei ani 1950 cît mai repede
posibil, avînd de relatat o teribilă poveste de groază. Poves
tea lor ar fi cea a unei naţiuni care a decăzut şi a degene
rat cu o viteză de neînchipuit, preschimbîndu-se în mai
puţin de o jumătate de veac din cea mai măreaţă ţară de pe
pămînt într-o naţiune de tipul Lumii a Treia, copleşită de
infracţionalitate, zgomot, droguri şi murdărie.
Prin comparaţie, căderea Romei a fost un spectacol

graţios.
De ce s-a petrecut acest lucru?
l n ultimii 40 de ani, America a fost cucerită de aceeaşi
forţă care mai înainte ajunsese la putere în Rusia, China,
Germania şi Italia. Acea forţă este ideologia. Şi aici, la noi,
ca şi în alte părţi, ideologia a produs daune enorme culturii
tradiţionale, pe care a ajuns să o domine, fracturînd-o pre
tutindeni şi măturînd în neant o mare parte a ei. Î n locul ei
s-au instalat teama şi ruina. Rusia va avea nevoie de o gene
raţie sau de mai multe pentru a-şi reveni după comun ism,
asta, dacă îşi va mai putea reveni vreodată.
Ideologia care s-a instaurat în America e cunoscută în
mod obişnuit sub numele de „corectitudine politică". Unii
o consideră drept o glumă. Nu e. E mortal de serioasă. Ea
încearcă să altereze virtualmente toate regulile, oficiale şi
neoficiale, care guvernează relaţiile dintre oameni şi insti
tuţii. Ea vrea să schimbe comportamentul, gîndirea, chiar
şi cuvintele pe care le folosim. î ntr-o măsură semnifica
tivă, deja a reuşit s-o facă. Iar cine controlează limbajul
controlează şi gîndirea. Oare mai are azi cineva curajul să
folosească cuvîntul „doamne" [ladies]?
Ce anume, exact, este corectitudinea politică? Corectitu
dinea politică e, de fapt, marxism cultural - marxism tradus
din termenii economiei în termenii culturii. Efortul de a
traduce marxismul din economie în cultură n-a început
odată cu revoltele studenţeşti din anii 1960. El datează cel
puţin din anii 1920 şi de la scrierile comunistului italian
Antonio Gramsci. l n 1923, în Germania, un grup de mar
xişti a întemeiat un institut dedicat acestei traduceri, Insti
tutul pentru Studii Sociale (cunoscut mai tîrziu ca Şcoala
de la Frankfurt). Unul dintre fondatorii săi, Georg Lukacs,
declara că scopul Institutului era să răspundă la întrebarea:
„Cine ne va salva de civilizaţia occidentală?". Şcoala de la
Frankfurt a căpătat o influenţă profundă în universităţile
americane la ani buni după ce mulţi dintre membrii săi de

frunte s-au refugiat în Statele Unite în anii 1930, pentru a
scăpa de naţional-socialismul din Germania.
Şcoala de la Frankfurt l-a combinat pe Marx cu Freud,
iar mai tîrziu alte influenţe (unele, fasciste, altele, mar
xiste) au adăugat lingvistica pentru a crea „teoria critică"
şi „deconstructivismul ". Acestea, la rîndul lor, au influenţat
puternic teoria educaţiei, iar prin intermediul instituţiilor
de învăţămînt superior au dat naştere la ceea ce azi numim
corectitudine politică.
Descendenţa e clară şi linia se poate reconstitui mergînd
înapoi drept pînă la Karl Marx.
Paralelele dintre marxismul cultural şi marxismul clasic,
economic, sînt evidente. Marxismul cultural, sau corectitu
dinea politică, are în comun cu marxismul clasic viziunea
unei „societăţi fără clase", adică o societate nu doar a şan
selor egale, ci şi a condiţiei egale. Deoarece această viziune
contrazice natura omenească - întrucît oamenii sînt dife
riţi, ei sfîrşesc prin a ajunge şi inegali, indiferent de punctul
de pornire - societatea n-o va accepta decît cu forţa. Astfel
încît, în ambele variante ale marxismului, societatea este
forţată. Aceasta este prima paralelă majoră între marxismul
clasic şi cel cultural: ambele sînt ideologii totalitare. Natura
totalitară a corectitudinii politice se poate vedea în campu
surile universitare, unde „CP" a ajuns la putere: libertatea
de vorbire, cea a presei şi chiar a gîndirii au fost eliminate.
A doua paralelă majoră e aceea că atît marxismul cultu
ral, cît şi marxismul clasic, economic, dau explicaţii unila
terale ale istoriei printr-un singurfactor. Marxismul clasic
pretinde că întreaga istorie a fost determinată de proprie
tatea asupra mijloacelor de producţie. Marxismul cultural
susţine că istoria e explicată în întregime prin dominaţia
unor anumite grupuri - definite prin normalitate sau anor
malitate în funcţie de sex (masculin/feminin), rasă, prefe
rinţe sexuale - asupra altor anumite grupuri.
----··---·�
A treia paralelă constă în aceea că ambele variante de

marxism declară a priori anumite grupuri virtuoase şi altele
rele, adică fără a ţine seama de comportamentul efectiv al
indivizilor. Marxismul clasic declara muncitorii şi ţăranii
ca fiind clase intrinsec virtuoase, iar burghezia (clasa de
mijloc) şi alţi deţinători de capital ca fiind clase rele. Corecti
tudinea politică îi declară pe negri, hispanici1, femeile femi
niste, homosexuali şi alte cîteva grupuri minoritare ca fiind
categorii virtuoase, iar pe bărbaţii albi ca fiind intrinsec răi.
(Corectitudinea politică nu recunoaşte existenţa unor femei
care nu sînt feministe, iar pe negrii care resping corectitudi
nea politică îi declară albi.) A patra paralelă e cea a metodei
folosite: exproprierea. Marxiştii economici, acolo unde au
obţinut puterea, au expropriat burghezia şi au transferat
statului proprietatea, ca „reprezentant" al muncitorilor şi
ţăranilor. Marxiştii culturali, atunci cînd ajung la putere
(inclusiv în propriul nostru guvern), aplică sancţiuni per
soanelor care nu sînt de acord cu ei şi le dau privilegii gru
purilor pe care le favorizează. Un exemplu e aşa-numita
„acţiune afirmativă".
l n sfîrşit, ambele variante de marxişti folosesc o anu
mită metodă de analiză concepută astfel încît să eviden
ţieze corectitudinea ideologiei lor în toate situaţiile. Pentru
marxiştii clasici, analiza era economică. Pentru marxiştii
culturali, analiza este lingvistică: deconstructivismul.
Deconstrucţia „dovedeşte" că orice „text", trecut sau pre
zent, ilustrează opresiunea negrilor, femeilor, homosexua
lilor etc., prin aplicarea unei anumite grile de lectură care
„găseşte" asemenea sensuri în cuvintele textului (indiferent
de înţelesul lor real). Ambele metode sînt, desigur, analize
false care răstălmăcesc realitatea evidentă astfel încît să se
conformeze unor concluzii prestabilite, dar care dau ideo
logiei un aer „ştiinţific".
1 Analiza este ilustrată cu exemple din realităţile societăţii americane.

Aceste paralele nu sînt de mirare, nici nu sînt o coin

cidenţă. Ele există deoarece corectitudinea politică derivă
direct din marxismul clasic şi nu e de fapt altceva decît o
variantă de marxism. De-a lungul celei mai mari părţi a
istoriei marxismului, marxiştii culturali au fost excluşi din
mişcare de către marxiştii clasici, economici, printr-o lec
tură care îi vedea ca „deviaţionişti". Azi, după ce marxismul
economic a murit, marxismul cultural i-a luat locul. Mediul
s-a schimbat, dar mesajul e acelaşi: o societate a egalitaris
mului radical impusă cu forţa prin puterea statului.
Corectitudinea politică domină azi societatea americană
ca un colos. Ea a cucerit ambele partide politice (recentele
convenţii ale republicanilor au fost regizate potrivit dicta
telor coregrafiei ei, în timp ce conservatorilor li s-a arătat
uşa) şi e aplicată prin forţa multor legi şi reglementări de
stat. Ea controlează aproape total cel mai puternic factor
din cultura noastră, industria divertismentului. Ea domină
atît învăţămîntul public, cît şi pe cel superior: multe cam
pusuri universitare sînt azi nişte mici Corei de Nord deghi
zate sub simbolurile excelenţei2• Ea a capturat pînă şi clerul
multor biserici creştine. Oricine care face parte din Sistem3
şi se abate de la dictatele ei încetează rapid de a mai face
parte din Sistem.
Următoarele capitole ale scurtei cărţi de faţă vor explora
mai departe subiectul corectitudinii politice: istoria ei,
metoda ei de analiză (deconstrucţia) şi mijloacele prin care
ea a ajuns să aibă atîta influenţă, în special prin interme
diul educaţiei.
Dar încă o întrebare trebuie abordată de la început,
întrebare crucială: cum pot americanii să combată corecti-
2 În original „ivy", frunza de iederă ce simbolizează vechimea aris

tocratică a tradiţiei universitare de prestigiu.
3 În original establishment, noţiune specific americană desemnînd sis
temul social-politic, juridic şi administrativ în ansamblul său.
„RELIGIA" MARXISTA A NOJI ORDINI MONDIALE 25
tudinea politică şi să-şi ia înapoi societatea de sub stăpînirea

marxiştilor culturali?
Î n acest scop nu e suficient să criticăm corectitudinea
politică. Ea tolerează un anumit nivel de critică şi chiar unul
de blajină luare în rîs. Ea face acest lucru nu dintr-o tole
ranţă autentică faţă de punctul de vedere al altora, ci pentru
a-şi dezarma oponenţii şi a părea mai puţin ameninţătoare
decît este. Marxiştii culturali nu deţin încă puterea totală şi
sînt prea iscusiţi pentru a apărea totalitari, atîta vreme cît
încă nu şi-au asigurat triumful.
Mai curînd, cei care doresc să învingă marxismul cultu
ral trebuie să-l combată frontal. Trebuie să utilizeze cuvinte
pe care el le interzice şi să refuze să folosească acele cuvinte
pe care el vrea să le impună; de reţinut de pildă că a spune
„sex (masculin/feminin)" e mai bine decît „gen"4• Ei trebuie
să proclame de pe acoperişuri realităţile pe care el încearcă
să le suprime.
Mai ales, cei ce vor să combată corectitudineapolitică tre
buie să se comporte potrivit regulilor tradiţionale ale cultu
rii noastre, nu conform noilor reguli confecţionate de mar
xiştii culturali. Doamnele să fie soţii şi mame, înainte de a fi
poliţai sau soldaţi, iar bărbaţii să deschidă în continuare uşa
doamnelor. Copiii nu trebuie să fie avortaţi, nici să se nască
în afara căsătoriei părinţilor. Homosexualii afişaţi care vor
să se mîndrească cu asta trebuie evitaţi. Tribunalele5 nu tre
buie să accepte rasa sau etnia ca scuză pentru crimă.
Rezistenţa e contagioasă. Atunci cînd alţi americani
vor vedea o persoană care se opune corectitudinii politice
4 Substantivul gender din original a căpătat în discursul „corect politic"

un sens specializat, ca în sintagma Gender studies („Studii de gen"),
unde „genul" nu coincide neapărat cu sexlil biologic, somatic, ci e mai
curînd o categorie „fluidă" de ordin psiho-socio-emoţional, respectiv
un mod în care individul „se simte" (bărbat, femeie sau alte variante
transgender, care „transcend" genul).
5 În original jurors (juraţi), conform sistemului justiţiei din SUA.
şi supravieţuieşte - şi deocamdată încă puteţi face acest

lucru - ei vor prinde curaj. Vor fi tentaţi să o combată şi ei,
şi unii chiar o vor face. Ecourile unui singur gest de curaj,
ale unui singur exemplu al cuiva care înfruntă idolul de lut
şi-l doboară se pot face auzite pînă departe. Nu există nimic
de care cei corecţi politic să se teamă mai mult decît o sfidare
deschisă, şi asta pe bună dreptate: e principala lor vulne
rabilitate. Acest lucru ar trebui să-i facă pe conservatorii
tradiţionalişti să înfrunte marxismul cultural la orice pas.
Deşi e tîrziu, bătălia încă nu e decisă. Foarte puţini
americani îşi dau seama că, de fapt, corectitudinea politică
e marxism îmbrăcat în alte veşminte. Dacă acest adevăr
se răspîndeşte, şi rezistenţa se va răspîndi odată cu el. În
prezent corectitudinea politică prosperă prin faptul că se
ascunde sub o deghizare. Prin opoziţie curajoasă şi prin
educaţia pe care trebuie să o facem (care trebuie să facă
parte din orice gest de rezistenţă), îi putem da jos camuflajul
şi dezvălui marxismul de dedesubtul decorului de vitrină
al „senzitivităţii ''6, „toleranţei" şi „multiculturalismului ".
Cine îndrăzneşte va birui.
6Necunoscut în România, termenul sensitivity îi evocă unui american

una dintre sancţiunile ce se aplică celor găsiţi „vinovaţi" de delictul
intoleranţei: să urmeze un curs de sensitivity training, adică o formă de
„educare" a adulţilor cu scopul de a-i face „mai conştienţi de propriile
prejudecăţi şi sensibili la problemele altora". Aceste „cursuri", iniţiate
de terapeuţi precum Kurt Lewin şi Eric Trist şi dezvoltate de institute ca
Tavistock sau Esalen, au fost adesea criticate deoarece tehnicile psiholo
gice folosite de terapeuţi în cadrul grupurilor sînt neetice, fiind adesea
identice cu tactici de spălare a creierului (vezi http://en.wikipedia.org/
wiki/Sensitivity_training).
Rădăcinile istorice ale

„corectitudinii politice"
DE
RAYMOND V. RAEHN
Traducere de
IRINA BAZON
America este astăzi dominată de un sistem de credinţe,

atitudini şi valori care au ajuns să fie cunoscute sub numele
de corectitudine politică. Corectitudinea politică încearcă
să impună tuturor americanilor o uniformitate în gîndire
şi comportament, fiind, prin urmare, totalitară în esenţă.
Rădăcinile sale pornesc dintr-o versiune de marxism ce îşi
propunea răsturnarea radicală a culturii tradiţionale cu
scopul de a provoca o revoluţie socială.
Revoluţia socială are o istorie lungă, avîndu-şi origi
nea, după cum se presupune, în Republica lui Platon. însă
Revoluţia Franceză din 1789 a fost cea care l-a inspirat pe
Karl Marx în dezvoltarea teoriilor sale în secolul al XIX-iea.
In secolul XX, succesul Revoluţiei bolşevice din Rusia anu
lui 1917 a generat un val de optimism în rîndul forţelor
marxiste din Europa şi America, acestea constatînd că
noua lume proletară a egalităţii se făurea, în sfîrşit. Rusia,
ca prima naţiune comunistă din lume, avea să conducă for
ţele revoluţionare spre victorie.
Forţele revoluţionare marxiste din Europa au profitat de
această oportunitate. În perioada următoare încheierii Pri-
mului Război Mondial, au avut loc mai multe evenimente:

revolta comunistă spartakistă din Berlin, condusă de Rosa
Luxemburg; crearea unui soviet în Bavaria condus de Kurt
Eisner şi a unei republici comuniste maghiare instaurate de
Bela Kun în 1919. Î n acea vreme, exista temerea că întreaga
Europă ar putea cădea sub dominaţia bolşevică. Î ngrijora
rea cu privire la o astfel de soartă potrivnică a fost amplifi
cată de invadarea Poloniei de către Armata Roşie condusă
de Troţki, în 1919.
Armata Roşie a fost însă învinsă de forţele poloneze în
bătălia de la Vistula, din 1920. Spartakiştii, sovietul bavarez
şi guvernul lui Bela Kun nu au reuşit să cîştige susţinere
din partea muncitorilor din Europa şi, după scurt timp, au
fost înlăturaţi. Aceste evenimente i-au pus în dificultate pe
revoluţionarii marxişti din Europa. Potrivit teoriei econo
mice marxiste, muncitorii oprimaţi urma să fie beneficiarii
unei revoluţii sociale care îi va plasa în vîrful structurilor
puterii. Cu toate acestea, atunci cînd aceste oportunităţi
revoluţionare s-au ivit, muncitorii nu le-au dat curs. Revo
luţionarii marxişti nu au dat vina pe teorie pentru aceste
eşecuri. Ei au dat vina pe muncitori.
Un grup de intelectuali marxişti a găsit soluţia pentru
ieşirea din dificultate prin efectuarea unei analize care se
concentra mai degrabă pe „suprastructura" culturală a
societăţii decît pe substructurile economice, ca în teoria
lui Marx. Marxistul italian Antonio Gramsci şi marxistul
ungur Georg Lukâcs au contribuit în mod decisiv la crearea
noului marxism cultural.
Antonio Gramsci a lucrat pentru Internaţionala Comu
nistă între anii 1923-1924, la Moscova şi Viena. Mai tîrziu,
a fost întemniţat de către Mussolini, timp în care şi-a scris
faimoasele „Caiete din închisoare". Gramsci se remarcă în
rîndul marxiştilor prin teoria lui despre hegemonia cultu
rală, ca mijloc al dominaţiei de clasă. în viziunea sa, un nou
om comunist trebuia creat înainte ca vreo revoluţie politică
„ RELIGIA" MARXISTA A NOII ORDINI MONDIALE 29
să fie posibilă. Aceasta a determinat o concentrare pe efortu

rile întreprinse de intelectuali în sferele educaţiei şi culturii.
Gramsci a întrezărit un lung marş prin instituţiile sociale,
incluzînd guvernul, sistemul judecătoresc, armata, şcoala şi
mass-media. El a conchis că, atîta timp cît au un suflet creş
tin, muncitorii nu vor răspunde apelurilor revoluţionare.
Georg Lukacs a fost fiul unui bancher ungur bogat.
Şi-a început viaţa politică lucrînd ca agent al Internaţio
nalei Comuniste. Cartea sa, Istorie şi conştiinţă de clasă,
i-a adus recunoaşterea ca al doilea teoretician marxist de
frunte după Marx. Lukacs considera că, pentru ca o nouă
cultură marxistă să ia fiinţă, cultura existentă trebuia să fie
desfiinţată. Acesta afirma: „Am văzut distrugerea revolu
ţionară a societăţii ca reprezentînd singura şi unica soluţie
pentru contradicţiile culturale ale epocii", şi: „O asemenea
răsturnare de proporţii mondiale a valorilor nu poate avea
loc fără anihilarea vechilor valori şi crearea unora noi de
către revoluţionari".
Devenind vicecomisar pentru cultură sub regimul
bolşevic al lui Bela Kun, în Ungaria anului 1919, Lukacs
a lansat ceea ce avea să devină cunoscut sub numele de
„terorism cultural". Ca parte a acestui terorism cultural, el
a iniţiat un program radical de educaţie sexuală în şcolile
ungureşti. Copiii unguri erau instruiţi în teme precum
„iubirea liberă", raporturile sexuale, natura „arhaică" a
codurilor familiei burgheze, caracterul demodat al mono
gamiei şi irelevanţa religiei, care privează omul de toate
plăcerile. Femeile erau, de asemenea, instigate la revoltă
împotriva normelor sexuale ale vremii. Campania „tero
rismului cultural" iniţiată de Lukacs a fost precursoarea
a ceea ce „corectitudinea politică" va genera mai tîrziu în
şcolile americane.
î n 1923, Lukacs şi alţi intelectuali marxişti afiliaţi Par
tidului Comunist german au fondat Institutul de Cercetări
Sociale la Universitatea Frankfurt, din Germania. Insti-
tutul, care a devenit cunoscut ca Şcoala de la Frankfurt, a

fost plănuit după Institutul Marx-Engels din Moscova. Î n
1933, cînd naziştii au venit la putere în Germania, mem
brii Şcolii au luat calea exilului. Cei mai mulţi au plecat
în America.
Membrii Şcolii de la Frankfurt au condus numeroase
studii despre credinţele, atitudinile şi valorile care, în vizi
unea lor, au determinat instaurarea socialismului naţional
în Germania. Studiile Şcolii de la Frankfurt au combinat
analiza marxistă cu psihanaliza freudiană pentru a con
testa bazele culturii occidentale, incluzînd valori precum
creştinismul, capitalismul, autoritatea, familia, patriarha
litatea, ierarhia, moralitatea, tradiţia, înfrînarea sexuală,
loialitatea, patriotismul, naţionalismul, ereditatea, etno
centrismul, convenţia şi conservatorismul. Aceste abordări
critice cunoscute, în general, sub denumirea de „teorie
critică", sînt reflectate în lucrări ale reprezentanţilor Şcolii
de la Frankfurt, precum: Evadarea din libertate şi Dogma
lui Christ, de Erich Fromm, Psihologia de masă a fascis
mului, de Wilhelm Riech, şi Personalitatea autoritară, de
Theodor Adorno.
Personalitatea autoritară, publicată în 1950, a avut o
influenţă substanţială asupra psihologilor şi sociologilor
americani. Premisa de la care pornea cartea era că prezenţa
în societate a creştinismului, a capitalismului şi a familiei
patriarhal-autoritare a creat un caracter predispus la preju
decată rasială şi fascism. Personalitatea autoritară a devenit
un ghid de campanie naţională împotriva oricărui gen de
prejudecată şi discriminare, bazat pe teoria că, dacă aceste
tendinţe malefice nu vor fi eradicate, un al doilea Holocaust
ar putea lua fiinţă, de data aceasta pe continentul american.
Această campanie a furnizat, la rîndul ei, o bază pentru
corectitudinea politică.
Teoria critică a înglobat subteorii al căror ţel era să des
fiinţeze, fărîmă cu fărîmă, elemente definitorii ale culturii
existente: teoria matriarhală, teoria androginităţii, a perso

nalităţii, a autorităţii, a familiei, a sexualităţii, teoria rasială,
teoria legală şi teoria literară. Puse în practică, aceste teorii
urma să fie utilizate în scopul răsturnării ordinii sociale
dominante şi al declanşării revoluţiei sociale.
Pentru a atinge aceste obiective, teoreticienii critici ai
Şcolii de la Frankfurt au înţeles că sistemul tradiţional de
credinţe şi structura socială existentă vor trebui anihilate şi
apoi înlocuite. Structura socială patriarhală va fi înlocuită
cu modelul matriarhal; credinţa că bărbatul şi femeia sînt
diferiţi şi că au în esenţă roluri distincte va fi înlocuită cu
teoria androginiei; concepţia că heterosexualitatea este nor
mală va fi schimbată cu opinia că homosexualitatea este, în
egală măsură, „normală".
Ca o stratagemă menită să conteste valoarea intrin
secă a bărbaţilor albi heterosexuali, teoreticienii critici au
deschis calea antagonismelor rasiale şi sexuale ale troţ
kiştilor. Leon Troţki credea că oamenii de culoare opri
maţi ar putea alcătui avangarda unei revoluţii comuniste
în America de Nord. El i-a acuzat pe muncitorii albi de
prejudecăţi faţă de muncitorii de culoare şi i-a instruit să
se solidarizeze cu cei din urmă în declanşarea revoluţiei.
Ideile lui Troţki au fost adoptate de mulţi studenţi iniţiatori
ai mişcării contraculturale din 1960, care au încercat să îi
împingă pe revoluţionarii de culoare pe poziţii de condu
cere în cadrul mişcării.
Studenţii revoluţionari au fost, de asemenea, influen
ţaţi în mod hotărîtor de ideile lui Herbert Marcuse, un
alt membru al Şcolii de la Frankfurt. Marcuse a profe
rat „Marele refuz", prin care erau negate toate conceptele
occidentale de bază, pledînd pentru „eliberarea sexuală"
şi pentru meritele revoluţiei feministe şi a oamenilor de
culoare. Teza sa principală era aceea că studenţii, oame
nii de culoare din ghetouri, alienaţii, asocialii şi Lumea a
Treia puteau prelua rolul pe care îl avusese proletariatul
în revoluţia comunistă. Î n cartea sa Eseu despre eliberare,

Marcuse şi-a afirmat ţelurile ce vizau o transvaluare radi
cală a valorilor, relaxarea tabuurilor, subversiunea cultu
rală, teoria critică, precum şi o revoltă la nivel lingvistic,
culminînd cu o răsturnare metodică a sensului. Cît despre
conflictul rasial, Marcuse a notat că bărbaţii albi sînt vino
vaţi şi că oamenii de culoare reprezintă cea mai naturală
forţă a revoluţiei.
Marcuse poate fi considerat membrul cel mai mar
cant al Şcolii de la Frankfurt prin teoriile sale ca surse ale
ideologiei „corectitudinii politice"; ele au constituit com
ponenta critică a contraculturii anilor 1960. Obiectivul
său era clar: „Putem vorbi, pe drept cuvînt, de o revoluţie
culturală, întrucît protestul este îndreptat faţă de întreaga
cultură dominantă, incluzînd sistemul moral al societă
ţii existente ...". El propunea eliberarea energiei sexuale
intense, primitive, de sub imperiul constrîngerilor sociale,
mesaj predicat în cartea sa Eros şi civilizaţie, publicată în
1955. Marcuse a devenit unul dintre principalii guru ai
rebeliunii sexuale adolescentine din anii '60; el însuşi a
inventat expresia „Faceţi dragoste, nu război!". Cu acest
rol al lui Marcuse, lanţul influenţei marxiste prin inter
mediul Şcolii de la Frankfurt se încheiase: de la activita
tea lui Lukâcs în postul de vicecomisar pentru cultură în
guvernul bolşevic maghiar din 1919 la arderea steagului
şi preluarea clădirilor administrative ale universităţilor
de către studenţi în 1960. Multe dintre aceste universităţi
sînt astăzi bastioane ale corectitudinii politice, iar mişcările
studenţilor de odinioară au dus la înfiinţarea unor facultăţi
existente în prezent.
Unul dintre cei mai importanţi promotori ai corectitu
dinii politice a fost Betty Friedan, cunoscută pentru cartea
sa, Mistica feminină, care prezintă o analiză pornind de
la teoria feministă friedaniană pînă la teoria „autoactua
lizării" a lui Abraham Maslow. Maslow a fost un psiho-
·---- -·· ···--- ··-----··-·---·
log social care, în primii săi ani de activitate, a efectuat

cercetări asupra dominaţiei şi sexualităţii feminine. A fost
prieten cu Herbert Marcuse pe cînd profesa la Universita
tea Brandies şi l-a întîlnit pe Erich Fromm în 1936, fiind
profund impresionat de ideologia promovată de acesta în
cadrul Şcolii de la Frankfurt. Maslow a publicat, în 1944,
articolul „Structura caracterului autoritar", care reflecta
teoria personalităţii derivată din teoria critică. De aseme
nea, Maslow a fost influenţat de lucrările lui Wilhelm Reich,
un alt predicator al teoriei personalităţii.
Semnificaţia originilor istorice ale corectitudinii politice
nu poate fi pe deplin înţeleasă decît dacă revoluţia iniţiată
de Betty Friedan vizînd rolurile sexuale este percepută în
însemnătatea ei reală: ca manifestare a procesului revolu
ţionar social demarat de Karl Marx. Faptul că Friedan s-a
bazat, în elaborarea teoriilor sale, pe lucrările lui Wilhelm
Reich, care reflectau ideologia Şcolii de la Frankfurt, con
stituie un indiciu. Alte indicii sînt corespondenţa dintre
revoluţia vizînd rolurile sexuale promovată de Friedan şi
teza postulată de Georg Lukâcs a anihilării vechilor valori
şi a creării unora noi sau cea a „transvaluării valorilor",
susţinută de Herbert Marcuse. Î nsă ideea transformării
ordinii patriarhale în una matriarhală - obiectiv pe care
şi-l propunea teoria inversării rolurilor sexuale - poate fi
raportată direct la cartea lui Friedrich Engels, Originea
familiei, proprietatea privată şi statul. Publicată pentru
prima dată în 1884, cartea a popularizat concepţia că dis
criminarea adînc înrădăcinată faţă de sexul feminin asu
prit este un aspect al patriarhalităţii. Credinţa că modelul
matriarhal constituie soluţia pentru ieşirea din ordinea
patriarhală provine din comentariile pe care le-a scris
Marx în cartea sa Ideologia germană, publicată în 1845. în
această lucrare, Marx a avansat ideea că femeile şi copiii
constituiau proprietatea principală a bărbatului în sistemul
patriarhal. Teoria matriarhală a reprezentanţilor Şcolii de
la Frankfurt, precum şi teoria înrudită a androginităţii des

cind din aceste surse.
Cînd se adresează publicului general, susţinătorii corec
titudinii politice - sau marxiştii culturali, cum se numesc,
de fapt - îşi prezintă concepţiile în mod atractiv. Este vorba
doar despre grija de a fi „receptiv" faţă de celălalt - spun
ei. Ei utilizează cuvinte precum „toleranţă" şi „diversitate"
întrebîndu-se: „De ce nu putem trăi cu toţii în armonie?".
Realitatea este alta. Corectitudinea politică nu se referă
defel la „a te comporta amabil", în afară de cazul în care
gulagurile ni s-ar părea locuri plăcute. Corectitudinea poli
tică reprezintă marxismul, cu tot ce comportă acesta: pier
derea libertăţii de expresie, controlul gîndirii, răsturnarea
ordinii sociale tradiţionale şi, în ultimă instanţă, un stat
totalitar. Î n fond, marxismul cultural instaurat de Şcoala
de la Frankfurt este mai terifiant decît marxismul vechi,
economic, care a ruinat Rusia. Cel puţin, marxismul eco
nomic nu promova perversiunea sexuală şi nu a încercat să
impună modelul matriarhal, aşa cum s-au străduit să facă
membrii Şcolii de la Frankfurt şi descendenţii lor.
Acest scurt eseu a încercat să releve o corelaţie esenţială
între marxismul clasic şi ingredientele „revoluţiei culturale"
care s-a declanşat în America în 1960. Cu certitudine, acţi
unea Şcolii de la Frankfurt nu se încheie în anii '60, ea con
tinuă şi în prezent, cu precădere în domeniul educaţional.
Schiţe biografice
GEORG LuKAcs
• Şi-a început viaţa politică lucrînd ca agent al Interna

ţionalei Comuniste.
•Cartea sa, Istorie şi conştiinţă de clasă, i-a adus recunoaş
terea ca al doilea teoretician marxist de frunte, după Marx.
• I n 1919 a devenit vicecomisar pentru cultură sub regi
mul bolşevic maghiar al lui Bela Kun. A iniţiat ceea ce va
deveni cunoscut sub numele de „terorism cultural".
• „Terorismul cultural" a fost precursorul a ceea ce avea
să se întîmple mai tîrziu în şcolile americane.
• A lansat un program exploziv de educaţie sexuală. Au
fost organizate cursuri speciale şi au fost publicate şi distri
buite materiale pentru a instrui copiii despre „iubirea liberă",
raporturile sexuale, natura „arhaică" a codurilor familiei
burgheze, caracterul demodat al monogamiei şi irelevanţa
religiei, care privează omul de toate plăcerile. Copiii erau sti
mulaţi să respingă şi să ridiculizeze autoritatea părintească,
precum şi autoritatea Bisericii şi să nu mai ţină seama de
preceptele morale. Ei au fost transformaţi, cu uşurinţă şi în
mod spontan, în delincvenţi pe care doar poliţia mai putea
să-i strunească. Această chemare la revoltă adresată copiilor
a fost însoţită de instigarea la revoltă a femeilor ungare.
• Respingînd ideea că bolşevismul a condus la distru
gerea civilizaţiei şi culturii, Lukacs a afirmat: „O asemenea
răsturnare de proporţii mondiale a valorilor nu poate avea
loc fără anihilarea vechilor valori şi crearea unora noi de
către revoluţionari".
• Modul său de gîndire este reflectat în afirmaţiile sale:
- „Toate forţele sociale pe care le-am dispreţuit din tine
reţe şi pe care mi-am propus să le anihilez în spirit s-au
reunit acum pentru a declanşa Primul Război Mondial."
- „Am văzut distrugerea revoluţionară a societăţii ca

reprezentînd singura şi unica soluţie pentru contra
dicţiile culturale ale epocii."
- „ întrebarea este: cine ne va elibera de sub jugul civi
lizaţiei occidentale?"
- „Orice mişcare politică menită să aducă bolşevismul
în Occident va trebui să fie «demonică»."
- „Odată abandonată unicitatea sufletului, nimic nu se
mai poate împotrivi «dezlănţuirii» forţelor diabolice
ce stau ascunse în toate actele violente necesare insta
urării revoluţiei."
• Mentalitatea lui Lukacs era tipică pentru cei care repre
zentau forţele marxismului revoluţionar.
• La o întrunire secretă din Germania, din anul 1923,
Lukâcs a propus ideea inducerii „pesimismului cultural"
oamenilor din Vest, cu scopul de a le amplifica starea de
deznădejde şi alienare, ca o precondiţie necesară pentru
înfăptuirea revoluţiei.
• Această întrunire a condus la înfiinţarea Institutului de
Cercetări Sociale la Universitatea Frankfurt din Germania,
în 1923, o organizaţie compusă din psihologi, sociologi şi alţi
intelectuali marxişti şi de orientare comunistă, care a ajuns
sa fie cunoscută ca Şcoala de la Frankfurt - instituţie dedi
cată implementării programului iniţiat de Georg Lukacs.
ANTONIO GRAMSCI
• A fost un marxist italian care a urmat linia de gîn

dire a lui Georg Lukacs; a ajuns, în urma analizelor sale, la
aceleaşi concluzii pe care le-au formulat Lukâcs şi ceilalţi
membri ai Şcolii de la Frankfurt cu privire la rolul crucial
al intelectualilor în declanşarea revoluţiei.
• A călătorit în Uniunea Sovietică, după izbucnirea
Revoluţiei bolşevice din 1917, şi unele constatări pe care
le-a făcut l-au determinat să conchidă că o revoltă în mani

eră bolşevică nu va putea fi înfăptuită de către muncitorii
occidentali din pricina religiei lor creştine.
• Antonio Gramsci a devenit conducătorul Partidului
Comunist Italian, fiind mai tîrziu închis, în 1930, sub dic
tatura lui Mussolini, perioadă în care a scris „Caietele din
închisoare" şi alte texte.
• Aceste lucrări au fost traduse în engleză şi au devenit
accesibile americanilor.
• Indemnul său adresat intelectualilor a fost ca aceştia
să înceapă un lung marş prin instituţiile educaţionale şi
culturale ale naţiunii, pentru a crea un nou om sovietic
înainte ca o revoluţie politică reuşită să se producă.
•Această perspectivă reflecta constatările la care ajun
sese în Uniunea Sovietică, şi anume că oamenii din fruntea
Uniunii Sovietice nu vor putea crea un astfel de om nou
sovietic după înfăptuirea Revoluţiei bolşevice.
•Acest proiect de transformare a omului la nivel de men
talitate şi caracter a făcut din Gramsci un erou al marxismu
lui revoluţionar implementat în sfera educaţională americană
şi a pregătit terenul pentru crearea „noului copil american".
• Esenţa strategiei revoluţionare a lui Gramsci este reflectată
în lucrarea lui Charles A. Reich, 1he Greening ofAmerica: „Va
avea loc o revoluţie. Nu va fi similară revoluţiilor din trecut. Va
începe cu individul şi cultura, iar schimbarea structurii poli
tice va fi ultimul ei act. Nu va necesita recurgerea la violenţă
pentru a avea sorţi de izbîndă şi nu va putea fi contracarată
cu succes prin violenţă. Aceasta este revoluţia noii generaţii".
WILHELM REICH
• În cartea sa din 1933 intitulată Psihologia de masă a

fascismului, a evidenţiat faptul că Şcoala de la Frankfurt
s-a distanţat de sociologia marxistă care plasa burghezia
împotriva proletariatului. În schimb, bătălia se va da între

„reacţionari" şi elementele revoluţionare.
• A scris cartea Revoluţia sexuală, care avea să prefigu
reze ce urma să se întîmple în 1960.

• Teoria sa sociologică a „sex-economiei" constituia o
încercare de a combina psihologia freudiană cu teoria eco

nomică a lui Marx.
• Teoria lui Reich este ilustrată în aceste cuvinte ale sale:
„Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură.

Caracterul autoritar al omului rezultă, în esenţă, din sedimen
tarea inhibiţiilor sexuale şi a fricii în substanţa vie a impulsu
rilor sexuale. Imperialismul familial este proiectat ideologic
în imperialism naţional... Familia autoritară (...) constituie o
fabrică unde iau fiinţă ideologia şi structurile reacţionare".
• Teoria lui Wilhelm Reich şi programul de educaţie
sexuală iniţiat de Georg Lukacs în Ungaria pot fi conside

rate sursele din care provin insistenţa asupra introducerii
educaţiei sexuale în învăţămînt, începînd de la grădiniţă,
precum şi atitudinea de respingere manifestată în cadrul
sistemului educaţional faţă de familie, faţă de autoritatea
externă şi faţă de structura tradiţională a caracterului.
• Teoria lui Reich conţine şi alte concepţii care au
pătruns în cîmpul educaţional american:

- Misticismul religios organizat al creştinismului con
stituie un aspect al familiei autoritare care a dus la
apariţia fascismului.
- Esenţa patriarhală trebuie înlăturată din structura
interioară a omului, precum şi din mediul exterior.
- Revoluţia sexuală va determina colapsul deplin al
ideologiei autoritare.
- Omul este, în esenţă, un animal stăpînit de impulsuri
sexuale.
• Cartea Psihologia de masă a fascismului se afla la a
noua ediţie în 1991 şi poate fi achiziţionată de la cele mai

multe librării universitare.
ERICH FROMM
• Asemenea lui Wilhelm Reich, Erich Fromm a fost un

psiholog social al Şcolii de la Frankfurt, care s-a mutat în
America în anii 1930.
• Cartea sa Evadarea din libertate, publicată în 1941,
este înrudită ideologic cu lucrarea Psihologia de masă a

fascismului a lui Wilhelm Reich.
• După cum susţinea Fromm, capitalismul timpuriu a
dat naştere unei ordini sociale care a cond�s la apariţia teo

riei calviniste a predestinării, aceasta reflectînd principiul
inegalităţii inerente dintre oameni, principiu revigorat de
ideologia nazistă.
• î n viziunea sa, caracterul autoritar cunoaşte numai
experienţa dominaţiei sau a supunerii şi „diferenţele, fie

ele sexuale sau rasiale, sînt pentru acesta definite, în mod
categoric, în termeni de superioritate sau de inferioritate".
• Fromm pretindea că „libertatea pozitivă" implică prin
cipiul că nu există o putere superioară eului individual unic;

că omul este centrul şi scopul vieţii; că dezvoltarea şi rea
lizarea individualităţii umane sînt un scop care nu poate
fi subordonat unor cauze presupuse ca avînd o importanţă
mai mare.
• Fromm a clarificat semnificaţia „libertăţii pozitive"
în lucrarea Dogma lui Christ, unde se prezintă pe sine

ca un caracter revoluţionar care s-a emancipat din chin
gile familiei şi ale patriei, de sub autoritatea mamei şi a
tatălui, care şi-a declinat loialitatea faţă de stat, rasă, par
tid sau religie.
• Fromm îşi precizează foarte limpede scopul revolu
ţionar în Dogma lui Christ: „Am putea defini revoluţia în

accepţie psihologică, spunînd că revoluţia este o mişcare
politică organizată de oameni care au caractere revoluţio
nare şi atrăgînd oameni cu astfel de caractere".
HERBERT MARCUSE
• La fel ca Wilhelm Reich şi Erich Fromm, Marcuse a
fost un intelectual al Şcolii de la Frankfurt care a luat calea

Americii în anii 1930.
• A fost adesea prezentat ca un filozof marxist, deşi a fost
un revoluţionar social pursînge, care îşi imagina dezinte

grarea societăţii americane întocmai aşa cum Karl Marx şi
Georg Lukacs şi-au imaginat dezagregarea societăţii ger
mane: „Putem vorbi, pe drept cuvînt, de o revoluţie cul
turală, întrucît protestul este îndreptat împotriva întregii
culturi dominante, incluzînd sistemul moral al societăţii
existente ... Un singur lucru putem afirma cu deplină certitu
dine: ideea tradiţională de revoluţie şi strategia tradiţională
prin care poate fi declanşată o revoluţie nu mai sînt valide.
Aceste idei sînt demodate... Ceea ce trebuie să înfăptuim
este un tip de dezintegrare difuză şi dispersivă a sistemului."
• Marcuse a publicat Eros şi civilizaţie în 1955, carte care
a devenit documentul fondator al contraculturii din 1960 şi

care a introdus ideologia Şcolii de la Frankfurt în colegiile
şi universităţile americane.
• El afirma că singura modalitate prin care putem evada
din unidimensionalitatea societăţii industriale moderne

este eliberarea componentei erotice din om, a instinctelor
senzuale, ca revoltă împotriva „raţionalităţii tehnologice".
• Această eliberare erotică avea să se realizeze sub forma
„Marelui refuz", ca negare absolută a „monstrului" capita

list şi a tuturor formelor lui, incluzînd raţiunea tehnologică
şi limbajul ritual-autoritar.
• El a furnizat legitimitatea intelectuală necesară pentru
realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventînd şi slo

ganul „Faceţi dragoste, nu război!".
• Teoria sa includea credinţa că mişcarea de eliberare a
femeilor constituie componenta cea mai de seamă a opozi

ţiei şi, posibil, cea mai radicală.
• Eforturile sale revoluţionare vor conduce la declanşa
rea unui război nesfîrşit purtat de revoluţionarii marxişti

împotriva bărbaţilor albi europeni, în şcoli şi universităţi.
THEODOR ADORNO
• A fost un alt marxist revoluţionar şi membru al Şcolii

de la Frankfurt, care s-a stabilit în America în anii 1930.
• Printre alte cărţi, Adorno a scris Personalitatea auto
ritară, publicată în 1950.

• Cărţile sale au pornit de la aceleaşi teorii expuse în
lucrările autorilor Wilhelm Reich, Erich Fromm şi Her

bert Marcuse, bazate pe studiile analitice efectuate asupra
societăţii germane începînd din 1923.
• Ideea centrală a lucrărilor sale este aceeaşi: există un
astfel de element precum caracterul autoritar, care este opu

sul modelului revoluţionar dezirabil. Caracterul autoritar
este produsul capitalismului, al creştinismului, al conserva
torismului, al familiei patriarhale şi al represiunii sexuale.
Î n Germania, combinaţia acestor factori a generat apariţia
prejudecăţilor, a antisemitismului şi a fascismului, potrivit
teoriei Şcolii de la Frankfurt.
• S-a întîmplat, astfel, ca majoritatea americanilor să fie
nişte produse ale capitalismului, ale creştinismului, conser

vatorismului, familiei patriarhale şi ale represiunii sexuale.
Prin urmare, Theodor Adorno şi alţi membri ai Şcolii de
la Frankfurt s-au bucurat de minunata oportunitate de a
pune în aplicare programul proiectat de Georg Lukâcs şi
de Antonio Gramsci pentru înfăptuirea revoluţiei sociale
în America, în loc de Germania.
• Ei vor postula existenţa personalităţii autoritare în
rîndul americanilor cu predispoziţii spre prejudecată,

exploatînd această componentă pentru a impune ameri
canilor „reeducarea planificată ştiinţific", sub pretextul că
această acţiune este întreprinsă în scopul eradicării pre

judecăţilor.
• Această reeducare planificată ştiinţific va deveni o
manevră de înlocuire a sistemului fundamental de valori

american cu valorile opuse, revoluţionare, în mediul edu
caţional, astfel încît copiii americani să fie formaţi după
modelul caracterelor revoluţionare din teoria Şcolii de la
Frankfurt, creîndu-se, în acest mod, „noul copil american".
• Nu poate fi contestat faptul că Personalitatea autori
tară a fost utilizată de Benjamin Bloom ca sursă principală

de inspiraţie în elaborarea taxonomiei domeniului afectiv
în lucrarea sa, Taxonomia obiectivelor educaţionale, din
1964, care a avut, ulterior, un rol determinant în cadrul
sistemului educaţional.
in invăţămintul superior
DE
K
T. ENNETH CRIBB, JR.
Traducere de
DRAGOŞ MOLDOVEANU
I ntr-un număr tot mai mare de campusuri universitare,

libertatea de a exprima şi a pune în discuţie idei - principiu
care constituie piatra de temelie a învăţămîntului supe
rior încă din vremea lui Socrate - se erodează într-un ritm
alarmant. Să ne gîndim doar la o tendinţă în creştere: sute
(uneori mii) de exemplare ale publicaţiilor studenţeşti de
orientare conservatoare sînt fie furate, fie arse în public de
către studenţi radicali. I n numeroase cazuri, aceste acţiuni
au loc cu sprijinul tacit al facultăţii şi al administratorilor
campusurilor. Făptaşii sînt rareori pedepsiţi.
Deşi ar fi uşor să minimalizăm aceste manifestări de
intoleranţă ca fiind simple farse studenţeşti, asemenea
incidente sînt doar expresii superficiale ale unei tendinţe
omniprezente şi insidioase: o tendinţă al cărei obiectiv îl
reprezintă distrugerea tradiţiei artelor liberale care a con
tribuit la crearea şi menţinerea civilizaţiei occidentale.
Cu toate că unele somităţi susţin că preponderenţa into
leranţei ideologice cunoscute sub numele de corectitudine
politică ar fi exagerată, opusul acestei afirmaţii este mai
aproape de adevăr. Corectitudinea politică s-a înrădăcinat
atît de adînc în sistemul american de învăţămînt superior,

încît multe campusuri universitare sînt astăzi dominate de
o atmosferă de incertitudine şi frică.
Un număr crescînd de studenţi şi de cadre didactice tră
iesc acum cu teama că demersul lor intelectual de căutare
a adevărului îi va ofensa pe „Marii Inchizitori ai Corecti
tudinii Politice".
Tehnicile corectitudinii politice sînt bine cunoscute în
prezent: atacarea programei şcolare în numele „multicultu
ralismului", impunerea unor „coduri de limbaj" restrictive
şi vag formulate, precum şi cursuri obligatorii de „formare
a sensibilităţii" adresate bobocilor, care nu sînt altceva decît
eforturi sistematice de îndvctrinare ideologică. însă influ
enţa corectitudinii politice s-a răspîndit şi se răspîndeşte şi
în alte moduri deranjante. Să luăm în considerare cîteva
incidente recente din cîmpul de bătălie universitar:
• La Amherst College din Massachusetts, un grup de
studenţi homosexuali a desenat graffiti pe trotuarele uni

versităţii, inclusiv mîzgălind sloga '1Ul „Homosexual prin
Drept Divin" în faţa capelei campusului în Vinerea Mare.
Cînd Amherst Spectator, un ziar al studenţimii conserva
toare, a criticat aceste mîzgălituri pe asfalt pentru că pro
movează „ura şi dezbinarea", studenţii protestatari au ars
în public exemplare ale publicaţiei.
• Cînd Cornell Review, un alt ziar studenţesc conserva
tor, a publicat o parodie a descrierilor de curs ale ultrapo

litizatului departament Africana de la Cornell University,
militanţii din campus au blocat pentru cîteva ore traficul
din centrul campusului şi au ars exemplare furate ale revis
tei într-un coş de gunoi din metal. Militanţii au mers mai
departe, solicitînd ca universitatea să organizeze cursuri
de „sensibilitate rasială" pentru studenţii din anul întîi, să
impună un „cod de limbaj" al campusului şi să aloce un
buget mai mare programelor minorităţilor „segregate", cum
ar fi un cămin destinat exclusiv persoanelor de culoare.
• Studenţii care participă la programele ROTC1 le-au
spus prietenilor şi familiilor lor că le este teamă să vină la

cursuri îmbrăcaţi în uniforme, deoarece li se scad notele
în mod arbitrar de către cadrele didactice care sînt ostile
armatei.
• In urma unei serii de acuzaţii de hărţuire sexuală lan
sate de către feministe extremiste la adresa unor presupuşi

inamici, unii profesori au început să încheie poliţe de asi
gurare pentru a se proteja de povara financiară zdrobitoare
a proceselor judiciare periculoase şi frivole.
• I ntr-un chestionar elaborat în cadrul Universităţii din
Massachusetts, profesorii trebuie să declare ce „contribuţii

la multiculturalism" au adus. Chestionarul e folosit apoi în
luarea deciziilor privind durata contractelor de muncă şi
promovarea.
Merită amintit că, pe lîngă fiecare exemplu dramatic şi
intens mediatizat de corectitudinepolitică, mai există nenu
mărate alte cazuri în care influenţa ei este mai subtilă, însă
nu mai puţin reală.
Originile corectitudinii politice

în sistemul de învăţămînt superior
Deşi ideologia corectitudinii politice este răspîndită mult

dincolo de campusurile noastre, nu există nici o îndoială
că ea a început aici. Rădăcinile intelectuale ale acestui
fenomen datează de secole. î n cele din urmă, originile
corectitudinii politice pot fi găsite în perioada ascensiunii
ideologiei moderne şi a eforturilor ei de a cuceri puterea.
1 Reserve Officers Trai ning Corps, program al armatei americane pentru

pregătirea, pe bază meritocratică, în universităţi de prestigiu, de cadre
de conducere specializate în domenii militare, asigurînd finanţare,
burse, profesori de elită şi alte facilităţi celor mai buni studenţi (n. trad.)
Spre deosebire de tradiţia clasică şi de cea iudeo-creştină,

care a pus accentul pe necesitatea omului de a înţelege ordi
nea morală şi a i se conforma, ideologiile moderne încearcă
să controleze şi să domine lumea. Î n secolul XX, aceste
ideologii au obţinut, în cele din urmă, puterea politică în
statele comuniste.
În Occident însă, ideologia nu a reuşit să dea un aseme
nea asalt direct asupra tradiţiilor noastre de libertate guver
nată de ordine. Mai curînd, intelectualii radicali încearcă
să submineze temeliile cunoaşterii înseşi, concentrîndu-şi
eforturile asupra transformării universităţilor.
Momentul de cotitură în spaţiul academic s-a produs
în anii '60, cînd studenţii militanţi au lansat un atac de
gherilă asupra tradiţiilor culturii occidentale şi artelor
liberale. î nţelegînd că nu puteau cuceri puterea pe termen
lung doar prin intermediul demonstraţiilor, mulţi dintre
aceşti activişti au ales să rămînă „în sistem", devenind, la
rîndul lor, profesori. Această generaţie de „radicali titu
larizaţi" (pentru a utiliza sintagma lui Roger Kimball)
formează astăzi establishment-ul din imensa majoritate a
instituţiilor noastre de învăţămînt superior. Î n calitate de
rectori, decani sau şefi de departamente, ei au angajat şi
angajează alţi ideologi „după chipul şi asemănarea lor", au
instigat şi instigă politicile represive cunoscute sub numele
de „corectitudine politică". Aceşti reprezentanţi politizaţi
ai mediului universitar nu vor renunţa uşor la poziţiile lor
actuale de putere.
Ideologie vs educaţie liberală
Mizele acestui război al ideilor sînt uriaşe, dat fiind că

includ însuşi conceptul de libertate. Poporul american a
înţeles dintotdeauna legătura intimă şi vitală dintre edu
caţia liberală şi libertatea politică. Tocmai din acest motiv,
corectitudinea politică este o lovitură de moarte care ţin

teşte însăşi inima republicii noastre.
î n influenta sa carte „Ideea de universitate", cardinalul
John Henry Newman definea „artele liberale" drept o cău
tare a cunoaşterii de dragul cunoaşterii înseşi. Prin con
trast, el definea „artele servile" drept acele modalităţi de
studiu care servesc doar unor obiective precise, imediate.
Artele liberale sînt eliberatoare, susţinea Newman, deoa
rece ele permit oamenilor să descopere principiile funda
mentale care ne îndrumă către înţelepciune şi virtute.
Dacă ar mai fi fost azi în viaţă, Newman ar considera
corectitudinea politică drept „servilă", întrucît scopul ei este
de a promova o agendă politică într-o poziţie de putere la
nivel naţional. Din ce în ce mai mulţi profesori militanţi îşi
transformă fără ruşine catedrele în „amvoane", renunţînd
la căutarea adevărului obiectiv şi începînd punerea în apli
care a misiunii de a-şi îndoctrina propriii studenţi.
Programa distrusă
Susţinătorii corectitudinii politice îşi concentrează

eforturile asupra nucleului educaţiei liberale, programa
şcolară. Eforturile lor vor modifica fundamental ceea ce
vor învăţa noile generaţii de americani. I n această bătălie,
instrumentul corectitudinii politice este mişcarea „mul
ticulturală". Anumiţi critici arată, pe bună dreptate, că
multiculturalismul este mai mult decît un argument în
favoarea unor cursuri care să se concentreze asupra gru
purilor care au fost la un moment dat dezavantajate sau
oprimate. Mai degrabă, multiculturalismul presupune
restructurarea sistematică a programei de învăţămînt
astfel încît să-i împiedice pe studenţi de a dobîndi cunoş
tinţe despre tradiţia occidentală. De vreme ce motivaţia
ultimă din spatele corectitudinii politice este o încercare
de a restructura societatea americană în concordanţă cu

direcţiile egalitariste, este imperativ pentru susţinătorii ei
să insufle în minţile studenţilor o formă aprofundată de
relativism cultural.
Poate cel mai îngrijorător aspect al asaltului corect politic
asupra programei de învăţămînt este că acesta s-a produs în
multe universităţi americane de elită. De exemplu, să luăm
cazul Universităţii Stanford, o instituţie care a jucat vreme
îndelungată un rol de primă importanţă în învăţămîntul
superior american. Stanford a eliminat, în 1988, vechea ei
materie obligatorie „Civilizaţia occidentală", înlocuind-o cu
o disciplină multiculturală numită „Culturi, idei şi valori".
Î n cadrul acestei noi discipline, studenţii din primul an de
la Stanford îi pot studia la fel de uşor pe marxiştii revoluţi
onari din America Centrală precum îi studiază pe Platon,
Shakespeare sau Newton.
Stanford se află, de asemenea, în fruntea mişcării de
abandonare a studiului serios al istoriei. Studenţilor de la
Stanford, asemenea studenţilor tuturor celor 50 de universi
tăţi de vîrf din Statele Unite, cu excepţia uneia, nu li se cere
să urmeze nici măcar un singur curs de istorie. În schimb, li
se solicită să aleagă dintre o varietate de cursuri reunite sub
titulatura de „culturi americane". Potrivit unui proaspăt
absolvent de la Stanford, e imposibil să îndeplineşti cerinţa
„culturilor americane" studiind protestantismul, pe ame
ricanii de origine irlandeză sau Vestul american, în timp
ce cursurile „potrivite" includ: „Film şi literatură: repre
zentări ale frontierei dintre SUA şi Mexic" şi „Teatru etnic
contemporan". Studenţii de la Stanford trebuie să urmeze,
de asemenea, cursuri de „Culturile lumii" şi „Studii de gen",
care includ „Cultura expresivă Chicana" şi „Misoginie şi
feminism în Renaştere".
Î ntrucît instituţiile de elită precum Stanford reprezintă
un model pentru celelalte instituţii de învăţămînt superior
din Statele Unite, alte universităţi adoptă energic aceste
„RELIGIA" MARXISTĂ A NOI! ORDINI MONDIALE 49
atacuri devastatoare asupra programei. Acest efect de pro

pagare „picătură cu picătură" va avea un impact de durată
asupra modului în care vor fi educate viitoarele generaţii
de americani.
Intoleranţa şi asaltul asupra libertăţii
Cei doi piloni care au susţinut în mod tradiţional artele

liberale sînt libertatea universitară şi libertatea de expri
mare. Fără libertatea de a căuta adevărul şi cea de a scrie
şi de a vorbi liber, erudiţia autentică este imposibilă. Î nsă
suprimarea acestor două libertăţi fundamentale a deve
nit o rutină prin impunerea unor coduri de exprimare, a
cursurilor de „sensibilitate" şi a unui climat general de frică
şi de intimidare în campus.
De exemplu, profesorii mai tineri, care nu au contract
de muncă pe perioadă nedeterminată, trebuie să fie atenţi
nu doar la ceea ce spun, ci şi la ceea ce publică. I n anii
'90, administratorii ideologici ai universităţilor au creat
un mediu dominat de suspiciune mult mai intensă decît
tot ce a creat senatorul anticomunist Joseph McCarthy la
jumătatea secolului trecut.
Cele mai tragice victime ale acestei epoci a corectitu
dinii politice sînt studenţii. Obiectivul tradiţional al unei
educaţii în arte liberale - aculturaţia, prin care studenţii
dobîndesc înţelepciunea moştenită a trecutului - a fost
lăsat deoparte. Din ce în ce mai mult, o educaţie universi
tară astăzi pare să presupună învăţarea pe de rost de opinii
politice. In ultimă instanţă, corectitudinea politică înlocu
ieşte obiceiul tradiţional al gîndirii critice cu sentimentul
infatuat al îndreptăţirii de sine. Un distins erudit deplîngea
recent faptul că „învăţămîntul superior înseamnă tot mai
mult să dobîndeşti comportamente şi opinii pe care să le
porţi ca pe o uniformă".
Î ntrucît mediul universitar constituie o lume relativ

izolată, aceasta poate permite administratorilor politizaţi
să transforme campusul într-un laborator de experimente
în metamorfoză socială. Atunci cînd criticii corectitudinii
politice au comparat atmosfera din campus cu cea a unui
stat totalitar, somităţile liberale i-au denunţat imediat ca
isterici. Puţine dintre aceste somităţi au experienţa directă
a vieţii de zi cu zi în campus.
Mişcarea pentru reformă universitară
Î n pofida puterii instituţionale a radicalilor din campu

suri, există forţe care lucrează pentru a impulsiona reforma
universitară autentică. Mişcarea pentru reformă universi
tară se întemeiază pe principiile responsabilităţii, comuni
cării şi angajamentului în favoarea unei erudiţii autentice.
O forţă favorabilă reformei universitare este cererea
crescîndă a părinţilor pentru asumarea unei mai mari
responsabilităţi din partea colegiilor şi a universităţilor.
Î ntr-un moment în care studiile relevă că studenţii plătesc
mai mult şi învaţă mai puţin decît oricînd înainte, tot mai
mulţi părinţi devin „consumatori" exigenţi.
O altă forţă o constituie publicaţiile studenţeşti inde
pendente, ai căror jurnalişti fac publice bufoneriile corec
titudinii politice din campusuri. Î n trecut, radicalii din
campus prosperau în mediul închis al universităţilor, însă
acţiunile lor nu mai trec azi neobservate. Apariţia ziarelor
studenţeşti conservatoare în zeci de campusuri i-a forţat pe
militanţi să iasă la suprafaţă, unde sînt cel mai vulnerabili
sub privirea atentă a publicului exasperat.
Cu doi ani în urmă, finanţatorii reţelei Collegiate
Network au adresat o solicitare către Intercollegiate Studies
Institute pentru a prelua administrarea programului lor
de sprijinire şi consolidare a jurnalismului studenţesc
·-·-· - --·- --·-
responsabil. Collegiate Network contribuie cu fonduri de

start-up, asistenţă practică şi consiliere intelectuală pentru
60 de ziare studenţeşti de orientare conservatoare care oferă
forumuri alternative de dialog în multe dintre cele mai eli
tiste (şi dogmatice) universităţi americane.
Aceste publicaţii alternative au identificat abuzuri la
toate nivelurile vieţii universitare şi s-au angajat în practi
carea unui jurnalism de investigaţie care s-a dovedit remar
cabil de onest şi de precis. Poate cea mai vestită „lovitură"
a venit din partea Light & Truth, publicaţia alternativă a
Universităţii Yale susţinută de Collegiate Network. Editorii
Light & Truth au descoperit că suma de 20 de milioane de
dolari donată de fostul student Lee Bass nu a fost utilizată
pentru scopul vizat de donator, de a susţine un curs integrat
despre civilizaţia occidentală. Reportajul acestora a declan
şat scandalul care a dus la returnarea de către universitate a
finanţării domnului Bass. Furia care a urmat a costat Uni
versitatea Yale mult mai mult decît cele 20 de milioane de
dolari ale domnului Bass - atît în termeni financiari, cît şi
în pierderea încrederii a numeroşi finanţatori în conducerea
actuală a universităţii.
Nu toate scandalurile dezvăluite de publicaţiile alterna
tive ale campusurilor sînt de această amploare, însă există
nenumărate abuzuri care pot fi demascate de către jurna
lismul studenţesc de investigaţie. Facultatea de Drept de la
Universitatea Carolina de Nord, Chapel Hill, le-a interzis
reprezentanţilor armatei Statelor Unite să instaleze acolo
mese pentru recrutări, în pofida beneficiilor fiscale federale
primite de facultate din partea Ministerului Apărării. Un
articol despre acest scandalos asalt asupra libertăţii care a
apărut atît în Carolina Review, ziar al studenţilor, cît şi în
ziarul naţional studenţesc Campus, publicat de ISI, a stîrnit
o zarvă generală atît în interiorul, cît şi în afara campusului.
Legiuitorii din Carolina de Nord au luat măsuri imediate
şi au adoptat un proiect de lege care interzice facultăţilor
susţinute din banii contribuabililor să acţioneze discrimi

natoriu împotriva armatei, cînd potenţialii angajatori vin
la universitate.
La Universitatea din Madison, Wisconsin, ziarul stu
denţesc conservator UWM Times a dezvăluit că un admi
nistrator de universitate solicita semnături pentru candi
daţii democraţi la funcţiile publice locale, încălcînd efectiv
legea prin care se interzicea angajaţilor universităţii de a
se implica în campanii politice. Rectorul universităţii, în
ciuda faptului că emisese un ordin împotriva acestui tip
de campanie, a refuzat să îl sancţioneze pe administratorul
în cauză - poate pentru că însuşi rectorul încălcase atît
legea, cît şi propriul său ordin, semnînd una dintre petiţi
ile respective în timp ce se afla la serviciu. Povestea a fost
reluată de Milwaukee fournal-Sentinel, iar abuzului i s-a
pus capăt.
Î ntrucît publicaţiile şi organizaţiile alternative dedicate
reformei universitare răspîndesc azi aceste ştiri, comunită
ţile mai mari din jurul instituţiilor noastre de învăţămînt
superior se implică şi ele mai mult în reforma universitară
profundă. De exemplu, National Association of Scholars
încurajează consiliile universităţilor să adopte un rol mai
activ şi mai vocal în opoziţia faţă de excesele corectitudi
nii politice. Eforturile de acest tip trebuie să fie extinse şi
intensificate.
Pe termen lung, metoda cea mai directă de a-i înfrînge
pe inchizitorii corectitudinii politice este pur şi simplu de a
le ţine piept. Acţiunile individuale de împotrivire implică
adesea riscuri considerabile: studenţii se pot confrunta cu
înscenări judiciare umilitoare şi demoralizatoare, în timp
ce cadrele didactice îşi pot pierde dreptul de a fi titularizate.
Î nsă fiecare act de rezistenţă provoacă o undă, încurajîndu-i
şi pe alţii să se opună intimidării ideologice. Cu sprijinul
unui număr important de părinţi, finanţatori şi absolvenţi,
aceşti Davizi încă pot învinge Goliaţii care îi domină.
Focul adevăratei educaţii
Probabil, cea mai puternică forţă în favoarea unei auten

tice reforme universitare este cea care încearcă să învingă
ravagiile ideologice ale corectitudinii politice triumfînd în
războiul de idei. Studenţii eminenţi posedă o inteligenţă
pătrunzătoare care nu poate fi satisfăcută cu sloganuri poli
tice. Atunci cînd aceşti studenţi au acces la erudiţia de înalt
nivel, ei răspund cu entuziasm. Chiar şi astăzi, aculturaţia
încă are loc sub îndrumarea unor oameni de ştiinţă excep
ţionali din cadrul diverselor instituţii din întreaga ţară. De
asemenea, anumite colegii şi universităţi continuă să înoate
împotriva curentului ideologic al vremurilor actuale.
Intercollegiate Studies Institute (ISI), în colaborare cu
Templeton Foundation, identifică cei mai buni profesori,
cele mai bune departamente, facultăţi şi manuale din
învăţămîntul superior american de astăzi. Acest program,
Templeton Honor Rollsfor Education in a Free Society, pro
movează excelenţa şi serveşte ca un ghid pentru părinţii şi
studenţii care se confruntă cu problema dificilă a alegerii
colegiului sau universităţii la care să se înscrie. Evidenţiind
excelenţa din învăţămîntul superior, Templeton Honor Rolls
îi încurajează, de asemenea, pe finanţatori să răsplătească
universităţile care perpetuează tradiţiile societăţii libere.
Viitorii studenţi, părinţii acestora şi finanţatorii pot, la
rîndul lor, să beneficieze de un ghid complet al celor mai
importante 100 de instituţii de învăţămînt superior din
Statele Unite, publicat de ISI. Ghidul conţine prezentări
substanţiale, de dimensiunea unor eseuri, ale tuturor celor
100 de instituţii, inclusiv 80 de facultăţi de elită, selectate
în funcţie de criteriile competitive de admitere, şi 20 de
facultăţi pe care ISI le recomandă în mod special pentru
angajamentul lor faţă de educaţia în artele liberale. Acest
ghid al ISI îi avertizează pe studenţi în privinţa pericole
lor ideologice din campusuri şi îi îndrumă către cei mai
buni profesori şi secţii. Aşa cum scria despre acest proiect

William J. Bennett, autor de bestseller-uri: „Mult prea ade
sea americanii manifestă faţă de universităţi şi colegii un
respect care îi împiedică să adreseze întrebări dure şi să
ceară rezultate concrete. Dar dacă e să se realizeze vreodată
o reformă educaţională autentică pe termen lung, părinţii
şi studenţii vor trebui să devină consumatori de educaţie
mai subtili şi mai bine informaţi. Ghidul elaborat de ISI
constituie un instrument puternic în cadrul acestui efort".
Una dintre faimoasele afirmaţii ale lui Edmund Burke
este că „singurul lucru de care răul are nevoie ca să triumfe
e ca oamenii buni să nu facă nimic". Vreme de generaţii,
americanii au avut faţă de învăţămîntul superior senti
mente de respect şi veneraţie - semn al credinţei lor în
puterea eliberatoare a artelor liberale. Dar, în faţa corec
titudinii politice, a sosit timpul ca publicul american să-şi
tempereze respectul cu o doză de sensibilitate critică şi să
facă un efort mai direct pentru a cere socoteală mediului
universitar. E vremea ca bărbaţii şi femeile de bine să ceară
ca învăţămîntul superior american să se ridice la nivelul
celor mai bune tradiţii ale sale şi să scape de sub tirania
corectitudinii politice.
Corectitudinea politică:
deconstructie si literatură
, ,
DE
JAMIE McDONALD
IRINA BAZON
Literatura constituie, dacă nu cel mai important indica

tor cultural, cel puţin un barometru semnificativ al nivelu
lui de civilizaţie al unei societăţi. Natura umană şi mediul
intră în relaţie pentru a alcătui fiecare conştiinţă individu
ală care, la rîndul ei, se exprimă prin cuvinte. Literatura
- constînd în acele cuvinte pe care societatea, în ansamblul
ei, le consideră drept exemplare - reprezintă atunci, am
putea spune, un punct de pornire, o fereastră spre cultură.
Prin urmare, sfera literaturii de astăzi merită să fie exa
minată pentru viziunea pe care o oferă asupra climatului
cultural actual. Literatura americană contemporană este
impregnată de „-isme": marxism, freudianism, feminism
şi aşa mai departe. Cele mai multe reprezintă echivalen
tul academic a ceea ce în cultura comună poartă numele
de corectitudine politică. Teoreticienii literari preiau un
anumit model teoretic şi îl aplică literaturii în efortul de a
„descoperi" în text o nouă semnificaţie, corespunzătoare
teoriei. De exemplu, într-o abordare feministă, poemul lui
Andrew Marvel, Upon Appleton House, nu mai are drept
temă frumuseţea ţinutului tradiţional; în schimb, vorbeşte
despre relele pe care le-a generat o moştenire pe linie patri

arhală. Aceşti „critici culturali" - denumiţi astfel întrucît
critica lor abordează literatura din perspectiva unei anu
mite culturi - au apărut în anii 1960, însă şcolile lor de
critică au început efectiv să ia avînt odată cu ivirea şcolii
deconstructiviste, în 1970.
Lucrările lui Jacques Derrida, părintele deconstructi
vismului, au început să fie traduse din franceză de către
profesorul american Gayatri Spivak la mijlocul anilor ' 70,
într-o vreme cînd literatura americană atinsese un stadiu
al dezvoltării optim pentru a primi influenţa teoriei der
ridiene. Marxiştii economici activau deja în campusurile
universitare, iar criticii culturali erau încă alimentaţi de
radicalismul epocii. Susţinătorii feminismului, ai teorii
lor „queer"1 şi ai scriitorilor de culoare cîştigaseră teren în
primul deceniu, deşi doar un vag sentiment al represiunii
se înscria în arsenalul lor limitat. Ceea ce le lipsea era fun
damentul filozofic, resortul pe care l-ar fi oferit existenţa
unui logos propriu. Sosirea curentului deconstructivist2 din
Franţa le-a furnizat acea filozofie.
Generaţia universitarilor din acea vreme atrăgea atenţia
celor din generaţia anterioară că principiile pe care se baza
seră erau total greşite. în acest caz, revolta era îndreptată
împotriva „noilor critici"3 - numiţi astfel chiar şi acum, la
1 Teoria queer ( Queer tlteory) este o teorie filozofică şi critică provenind

din al treilea val feminist şi din studiile gay şi lesbiene (sursa: www.
wikipedia.ro), n. trad.
2 „Jacques Derrida, în Scriitura şi diferenţa (Ed. Univers, 1998), identi
fică trei surse ale teoriei sale: l) înlocuirea conceptelor de metafizică,

fiinţă şi adevăr, prin filosofia lui Nietzsche, cu cele de joc, interpretare şi
semn; 2) sfîrşitul conceptului de conştiinţă de sine, de prezenţă la sine,
de subiect conştient, prin psihanaliză; 3) sfîrşitul onto-teologiei, meta
fizicii (determinarea fiinţei ca prezenţă), prin gîndirea lui Heidegger"
(Lorena Armulescu, Specificul deconstrucţiei, http://www.revistanorii.
com/Nr7.html) (n. trad.).
3 Noua critică (reprezentanţi: F. R. Leavis, Robert Penn Warren,
T. S. Eliot, William Empson, Cleanth Brooks etc.) a predominat în lite-

zeci de ani de la lansarea lor. Noii critici erau preocupaţi

de găsirea semnificaţiei textelor fără a lua în considerare
elementele extratextuale, ca, de pildă, intenţia autorului;
acest proces de interpretare avea drept principiu călăuzitor
ideea că „textul este totul".
Noua generaţie de critici şi-a propus răsturnarea acestui
principiu. Î n locul afirmaţiei „textul este totul", ei au pro
clamat că „totul este text"' şi au început să analizeze orice
ratura americană şi engleză între anii 1920 şi 1960. Metoda de abordare

are la bază conceptul de „close reading", presupunînd o analiză (estetică,
stilistică) riguroasă, amănunţită aplicată textului literar, atenţia acor
dată elementelor formale (elemente lingvistice, prozodie, figuri stilistice,
intrigă, simboluri, motive literare, paradox, antiteză etc.). Propunînd o
modalitate critică obiectivă, noii critici nu iau în considerare elemen
tele extratextuale (biografie, intenţia autorului, efectul asupra citito
rului, context istoric şi cultural). Ei înţeleg opera ca unitate organică
şi autonomă, un sistem coerent, bazat pe structuri stabile, universale.
Opunîndu-se noilor critici, deconstructiviştii resping structura (care
are la bază principiul coerenţei), pledează pentru desfiinţarea logocen
trismului ce presupune „determinarea sensului fiinţei ca prezenţă":
substanţa este negată (ceea ce implică anularea tradiţiei, a moştenirii, a
sensului originar), este înlocuită cu relaţia, lumea deconstructiviştilor
nu constituie o lume „dată", ea nu „este", ci „se face" continuu („lumea
lui Derrida este lumea unei perpetue deveniri, a unei perpetue «puneri
în relaţie», fără puncte originare şi fără momente finale" - Ioana Em.
Petrescu, Modernism/Postmodernism, Ed. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2003,
p. 40). Ei opun structurii „ţesătura textuală continuă" - textul fiind
„reţea", „ţesătură", „urzeală", „textură", avînd un caracter pur relaţio
nal (Ioana Em. Petrescu, ibidem, pp. 46-47); prin accentuarea aspecte
lor marginale, contradictorii, ambigue, prin încercarea neîncetată de
a scoate în evidenţă, supralicitînd şi adîncind incoerenţele insolubile,
răsturnările, dezarticulările, fragmentările, se neagă existenţa unor
structuri stabile, universale. Nu există nimic natural, dat, este anulată
valoarea de adevăr, posibilitatea vreunui sens obiectiv sau a referentului
extratextual. Este respinsă nu numai coerenţa internă a operei, ci şi
autonomia ei: textul nu este autonom, ci contaminat mereu de alte texte,
nu există decît printr-o perpetuă „punere în relaţie" cu alte interpretări,
discursuri, puncte de vedere (n. trad.).
4 „Totul este text" se traduce prin ideea că „nu există fapte, doar inter
pretări" (Nietzsche), realitatea neexistînd decît ca un „construct"

cultural, ea este o „urmă textualizată"; oamenii nu mai sînt „realităţi
lucru în raport cu opera literară. I n cazul unei poezii care

includea un personaj feminin, criticii supuneau analizei
legătura poetului cu mama, soţia, sora sa şi aşa mai departe,
străduindu-se să ofere, în acest mod, o interpretare operei.
Această metodă de a folosi datele biografice pentru a căpăta
o nouă înţelegere asupra operei ar putea avea (şi deseori
a avut) efecte pozitive. Totuşi, aceste noi interpretări nu
constituiau încercări de a discerne adevăratul sens al unei
opere (aşa cum izbutiseră noii critici) sau de a dezvălui
măcar intenţia autorului (ca în interpretările tradiţionale).
Criticii din această nouă generaţie au devenit, în schimb,
primii academicieni care au profesat ceea ce este cunoscut
în sferele literare drept „criticismul cultural''. Ei s-au stră
duit să înţeleagă literatura din perspectivă feministă sau din
perspectiva homosexualilor sau a minorităţilor radicale.
Scopul lor nu era acela de a descoperi sensul - erau mult
prea influenţaţi de relativişti pentru asta - ci de a depista
elemente sexiste, rasiste sau „homofobe" în operele autorilor
de sex masculin, europeni şi heterosexuali.
încarnate", ci „entităţi indirecte" (Ovidiu Hurduzeu), textualizate;

subiectul este un „efect de limbaj", conştientul, un efect al „urmei ". Prin
impunerea totalitară a textului, deconstructiviştii proclamă abolirea
definitivă a logosului (purtătorul unor sensuri inteligibile, durabile,
coerente); astfel, formaţia acestori apostoli ai non-gîndirii „nu are din
principiu nici o legătură cu silogismul, inteligibilul şi realul, ci tocmai
cu metafora şi ficţiunea" (Vlad Mureşan, Dialogfdrd logos, www.idei
indialog.ro), ei găsind, prin urmare, în literatură cel mai prielnic teren
pentru dezvoltarea teoriei lor. Deconstructivismul a dus la alterarea
literaturii, aceasta fiind supusă relativităţii critice care a negat „esenţa
însăşi a literaturii: un limbaj viu, «încarnat», prin care «metafizicul»
ţîşneşte din solul experienţei noastre concrete de muritori căutători ai
Adevărului" (Ovidiu Hurduzeu, Inconfortul intelectualilor confortabili,
în A treiaforţd: România profundă, Ed. Logos, 2008). Dar, din moment
ce critica literară nu mai recunoaşte că „ordinea adevărului este cea
pe care se construieşte literatura însăşi", judecăţile sale de valoare „se
sprijină pe o coloană absentă", rămîn la nivelul unor „opinii personale
incoerente" sau al „schemelor abstracte" (Ovidiu Hurduzeu) (n. trad.).
Teoria derridiană a deconstrucţiei a devenit o unealtă

pentru criticii culturali. Î ntr-o formulare simplă, decon
strucţia constituie o şcoală de gîndire potrivit căreia cuvin
tele nu au sens. în schimb, ele sînt „urme" ale sensului. Sen
sul unui cuvînt se dizolvă continuu, iar ceea ce ne rămîne e
doar memoria, sau ttnna a ceea ce sensul era odată (Derrida
foloseşte frecvent cuvîntul tăiat „ttnnă" - similar termenu
lui „fiinţă" întîlnit la Heidegger - pentru a indica un sens
care este simultan prezent şi în dizolvare).
O metaforă poate fi utilă pentru înţelegerea filozofiei de
bază a deconstructivismului: dacă rostesc cuvîntul „stilou",
vă veţi gîndi la acel obiect aflat în sertarul biroului. Dacă
arunc stiloul în cineva, cuvîntul începe însă să-şi piardă
înţelesul pozitiv de instrument de scris; în termeni decon
structivişti, semnificaţia originală a cuvîntului „stilou" se
şterge astfel încît nu mai_ rămîne din ea decît o ttrn'tă. In
schimb, cuvîntul „stilou" începe să fie asociat cu o armă,
un proiectil, un mijloc de expresie (poate) a furiei. Dacă
stiloul loveşte pe cineva, atunci cuvîntul va avea pentru
acea persoană semnificaţia a ceva dureros, a unei jigniri
personale, implicînd imboldul de a întoarce lovitura şi aşa
mai departe. Aceste sensuri se dezvoltă şi se schimbă per
manent, întrucît mintea umană este angajată într-un proces
necontenit de interpretare şi reinterpretare. Din această
cauză - susţin deconstructiviştii - ea nu se fixează nicio
dată complet asupra sensului stabil al cuvîntului „stilou".
Bazîndu-se pe aceste argumente lingvistice, deconstruc
tiviştii conchid că, întrucît orice sens este supus atît de
rapid dispersiei, nu putem comunica niciodată cu adevărat.
Cuvintele nu mai au sens.
Cuvîntul postmodern în vogă „differance", alături de
termenii „ştergere" şi „ttnnă"5, a intrat în sfera educaţia-
5Derrida a preluat de la Freud conceptul de „urmă" (potrivit teoriei lui

Freud, trăirea umană s-ar organiza pe baza unor „urme mnezice" - repre-
nală americană prin intermediul scrierilor lui Derrida. Prin

îmbinarea noţiunilor (şi a cuvintelor în limba franceză)
zentări ale unor traume trecute care nu sînt niciodată pe deplin conşti
entizate şi a căror reactualizare în memorie este mereu amînată, dar care
condiţionează întregul „aparat" psihic al omului - şi nu a „prezenţei", a
actelor de conştiinţă, a raţiunii; astfel, pentru Freud, conştiinţa este un
„efect" al urmei); scrierea se compune din diferenţe, nu din termeni pozi
tivi, absenţa originii, a sensului, a centrului fiind „diferanţa" - „spaţiul
gol, variabilă căreia i se pot acorda sensuri independent de constrîngerile
pe care i le-ar impune prezenţa originii" (Lorena Armulescu, Specificul
deconstrucţiei, http://www.revistanorii.com/Nr7.html), „urma" devenind
„centrul" scrierii, care, aşadar, „nu poate fi gîndit sub forma unei fiin
ţări-prezente ( ...), ci ca o funcţie, un soi de ne-loc în care au Ioc nesfîrşite
înlocuiri de semne" (Derrida, Scriitura şi diferenţa, Ed. Univers, 1998,
p. 377); prin urmare, scrierea nu mai are la bază un î nţeles stabil (dat de
structura semnificat-semnificant), înţelesul se amînă la nesfîrşit (determi
nantă fiind doar diferenţa dintre semnificanţi). Diferanţa este „gîndită" ca
„non-fiinţă", ca existenţă absentă (Lorena Armulescu), joc ce „produce"
neîncetat diferenţe - forme contingente, temporare, spectrale, „identităţi"
aflate mereu „sub ştergere". Pe urmele lui Freud, Derrida va proclama că
„Trebuie gîndită viaţa ca urmă înainte de a determina fiinţa ca prezenţă".
în fond, ce este diferenţa lui Derrida? Este diferenţa fără identitate,
între termenii care diferă neexistînd propriu-zis nici un fel de tensiune,
nici atracţie, nici respingere, atîta timp cit nu au origine, referenţă. Ea
nu mai are nimic comun cu „diferenţa ca diferenţă" a lui Hegel: „Dacă
diferenţa lui Derrida este unilaterala pură diferenţă care emană (diferă)
diferenţe, diferenţa ca diferenţă este, la Hegel, tocmai puterea identi
tăţii concrete" (Vlad Mureşan, Schizofrenia diferenţei, Verso, nr. 28-29,
decembrie 2007, nr. 30, ianuarie 2008). Conform „logicii" postmoderne
(suprimatoare a logosului), subiectul nu ar fi niciodată el însuşi, o fiinţă
individuală unică, ci o alcătuire incoerentă de mai multe euri ascunse
„în fic ţiunea unui singur Eu" (Vlad Mureşan).
Deconstructivismul a constituit principiul călăuzitor al adepţilor
relativismului cultural (multiculturaliştii). Potrivit acestora, „culturile
nu pot fi superioare sau inferioare, ele sînt doar DIFERITE ..." Multicul
turaliştii „sînt departe de o înţelegere profundă a noţiunii de cultură şi
diversitate culturală ( ...). Cultura este gîndită în termenii rasei, orientării
sexuale şi apartenenţei etnice". Ei trec sub tăcere „caracterul naţional
sau universal al culturii, diferenţa de esenţă între culturi şi subculturi
etnice". Individualismul occidental „nu aderă organic la fiinţa umană.
Acest «individ liber», ca şi omul de grup, omul multiculturalist postmo
dern, este o construcţie artificială" (Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi.
Lumea văzută din Silicon Valley, Ed. Timpul, 2005, pp. 214-215) (n. trad.).
„deferment" şi „difference", Derrida a creat acest cuvînt

(„differance") pentru a desemna necontenita amînare a sen
sului. Filozoful susţine că „differance" este motivul pentru
care cuvintele nu pot avea sens; neîncetat, mintea percepe
lucrurile în moduri diferite, astfel, sensul original îşi pierde
valoarea sa de sens propriu, devenind o simplă t:tt"mă-.
Io ultimă analiză, această metodă este insuficientă pen
tru criticii culturali de astăzi; ei au nevoie de cuvinte care să
poarte anumite semnificaţii, astfel încît să se poată referi la
operele artistice pentru a deplînge modul cum acestea ilus
trează şi exemplifică represiunea culturilor minoritare. Dar,
pe lingă filozofia ei generală, deconstrucţia a oferit ceva şi
mai important. A oferit tehnicile menite să „demonstreze"
felul cum limba în întregul ei se deconstruieşte pe sine.
Deconstructiviştii s-au specializat în „deconstruirea"
operelor literare, deşi susţin cu fermitate că operele se
deconstruiesc singure, iar criticul doar ilustrează modul
cum se produce aceasta. Î n linii mari, aceste tehnici de
deconstrucţie presupun înlăturarea sensului evident al ope
rei literare - sensul „tradiţional" - şi efortul de a demon
stra modalitatea prin care opera însăşi contestă acest sens
tradiţional6• De exemplu, analizînd o poezie de dragoste,
ei îi vor deconstrui limbajul pînă cînd vor găsi aspecte care
să nege sensul de iubire care stă la baza acesteia. Sonetul
poetei Elizabeth Barrett Browning How Do I Love îhee?
6 Deconstructiviştii susţin ideea că scrierea, fiind „anti-logocentrică",

ar semnifica diferit de autor: „Platon, în Phoedrus, acuză scrierea că
instaurează confuzie comunicativă, cită vreme cuvîntul-fiu e separat
de «tată», de locul şi momentul în-fiinţării sale. Derrida vede însă un
defect în contactul direct dintre cuvîntul-fiu şi autorul-tată", contact care
ar fi impus, în concepţia sa, „primatul (poate) nemeritat al unor centre:
eidos, arche, teios, materie, elan vital etc."; ca modalitate de anulare a
logocentrismului, el instituie „gramatologia, care renunţă la privilegierea
scrierii în dauna vorbirii şi admite că «partea vătămată» depinde de un
sistem de mărci diferenţiale..." (Bogdan S. Pîrvu, Dicţionar de genetică
literară, Ed. Institutul European, 2005 p. 56) (n. trad.).
Let Me Count The Ways se încheie cu versul: „Mai mult

te voi iubi în moarte". Dibacii deconstructivişti ar alătura
acestui vers cuvintele din prima parte a poemului: „„.cînd,
ascuns vederii, sufletul tinde/ spre marginea fiinţei şi graţia
divină", pentru a deduce de aici ideea că poeta vizează de
fapt moartea fiinţei iubite. „De ce aspiră poeta spre margi
nea fiinţei?" - se întreabă criticul - ,, În mod cert, ea nu-şi
doreşte să rămînă înăuntrul sau înaintea fiinţei, ci mai
degrabă undeva la suprafaţa ei." Deconstructiviştii pun
această disparitate7 aparentă pe seama problemei limbii,
a diferanţei, conchizînd imediat că poemul - ca orice alt
limbaj - nu are sens8•
Criticii culturali au adoptat fără întîrziere această şcoală
de gîndire, imediat ce i-au înţeles puterea: au descoperit
astfel o metodă de atac împotriva interpretărilor tradi
ţionale ale operelor literare. S-au servit de deconstrucţie
pentru a înlătura semnificaţia tradiţională şi a o înlocui cu
7 Disparitatea rezultă, aşadar, din anularea semnificatului: deconstruc

tiviştii desfiinţează structura internă a semnului (semnificat-semnifi
cant), pentru a acredita ideea că sensul ar fi determinat doar de relaţia
şi diferenţa dintre semne, însă „ refuzul unei «metafizici a prezenţei»
(baza oricărei semantici, care produce sens numai articulînd semni
ficantul cu semnificatul) duce la imanenţa discursivă pură: orice exte
rioritate este înghiţită în pura idolatrie a limbajului" (Vlad Mureşan,
Habermas versus Derrida, Verso, an I II, nr. 32, 16-29 februarie, 2008)
(n. trad.).
8 Iată noul chip al poeziei pe care îl instituie deconstructivismul, chip
ce nu mai seamănă cu nimic, cu atît mai puţin celui uman: „Vei numi
de acum încolo poem o anumită pasiune a mărcii singulare, semnă
tura care repetă dispersarea sa, de fiecare dată dincolo de logos, inu
mană, abia dacă domestică, nici apropriabilă în familia subiectului: un
animal convertit, rulat în bulgăre, întors spre sine Şi spre celălalt, un
lucru de fapt, şi modest, discret, aproape de pămînt, umilitate pe care o
supranumeşti, care te poartă astfel, în nume, dincolo de nume, un arici
catahretic, cu toate săgeţile în afară, cînd acest orb fără vîrstă aude,
dar nu vede venind moartea." (Jacques Derrida, Points de suspension.
Entretiens, Galilee, Paris, 1992, p. 307, citat preluat din articolul Note
în orizontul întrebării Ce este poezia? (IT), de Marius Ghica, Revista
„Ramuri", nr. 12/2008) (n. trad.).
o nouă semnificaţie. Corectitudinea politică este această

nouă semnificaţie care contaminează societatea noastră în
prezent. De exemplu, după ce sensul tradiţional al poemului
How Do I Lave Thee? a fost subminat în maniera prezentată
mai sus, un critic feminist ar putea declara - în absenţa
unei interpretări stabile - că poemul vizează „în realitate"
modul cum femeile din Anglia secolului al XIX-lea erau
condiţionate să se socotească inferioare bărbaţilor.
De vreme ce, conform mantrei postmoderne, „totul este
text", criticii culturali nu au ezitat să aplice metodele lor
şi altor sfere, precum muzica, filmul, televiziunea şi la tot
ce au mai întîlnit în cale. Au înţeles că pot văduvi toate
fenomenele culturale de sensul lor stabil, că pot substitui
valorile la nivelul oricărui grup doreau. De pildă, aborda
rea din perspectiva homosexualilor a putut anula adevărul
Bibliei, reinterpretînd textele biblice ca fiind impregnate de
ură homofobă. Adevărul lui Dumnezeu a fost desfiinţat şi o
agendă politică aparţinînd omului a fost instituită9•
9 Această agendă politică are la bază legitimarea noii ideologii căreia
Derrida îi face apologia: „Că vor sau nu, că ştiu sau nu, toţi oamenii de
pe întreg pamîntul sînt astăzi, într-o anumită măsură, moştenitori ai lui
Marx şi ai marxismului (...). Nu există nici un precedent al unui astfel
de eveniment. In întreaga istorie a omenirii ( ) un astfel de eveniment
„. ,
(să repetăm: acela al unui discurs de formă filozofico-ştiinţifică ce îşi

propune să se rupă de mit, de religie şi de mistica naţionalistă), deci acest
eveniment s-a legat, pentru prima oară şi în mod inseparabil, de nişte
forme mondiale de organizare socială (un partid cu vocaţie universală, o
mişcare muncitorească, respectiv o confederaţie de state). Toate acestea
propunînd un nou concept de om, de societate, de economie, de naţiune
- şi mai multe concepte privitoare la stat şi la dispariţia acestuia" (Spec
trele lui Marx, Editura Polirom, 1999, pp. 143-144). 'Astfel, noii ideologi
(continuatori ai lui Marx) îşi vor edifica demersurile stîngiste în primul
rînd prin discreditarea şi negarea tradiţiei patriarhale, a creştinismului,
a tradiţiei logocentrice întemeiate pe metafizica prezenţei, pentru a pro
voca dezagregarea, fragmentarea integrităţii şi a unicităţii fiinţei şi se vor
sluji pentru aceasta de deconstrucţie ca de o unealtă perfectă. Ei vor căuta
cu orice preţ impunerea unei ideologii (a unui alt „ism") în dauna per
soanei, a omului, a naturii sale, negînd, în fapt, realitatea însăşi (n. trad.).
Scopul declarat al lui Derrida a fost să anihileze ceea ce

el a numit „semnificatul transcendental"10• Modelele ling
vistice standard operează pornind de la perechea semnifi
cant-semnificat. Semnificantul este cuvîntul, iar semnifica
tul, conţinutul pe care îl reprezintă cuvîntul. Cînd intervine
„differance", semnificatul este continuu amînat pînă cînd
trece în sfera metafizicului. Sensul ultim la care ajunge
orice cuvînt este Dumnezeu - sensul suprem al gîndirii
tradiţionale occidentale. „Semnificatul transcendental" pe
care Derrida caută să îl suprime din sine şi din lumea occi
dentală este, în fapt, reprezentat de Dumnezeu. Credinţa
în Dumnezeu este etichetată drept un produs al gîndirii
occidentale deficiente, iar Derrida pretinde, în manieră
veritabil nietzscheană, că Dumnezeu este un construct al
limbii şi nu viceversa.
După cum era de aşteptat, Derrida a devenit repede favo
ritul instituţiilor universitare americane. A ţinut prelegeri la
universităţi de-a lungul coastei estice şi a ajuns să-i placă acea
regiune a Americii. Î n curînd, America i-a întors simpatia
acordîndu-i un post în cadrul Departamentului de engleză
al Universităţii Yale. Yale a început apoi să atragă alţi decon
structivişti şi postmodernişti, printre care J. Hillis Miller,
Geoffrey Hartman şi alţii. Paul de Man, un alt european,
a sosit în America pentru a profesa teoria deconstrucţiei.
'° Prin eliminarea semnificatului transcendental (afirmînd textualismul

şi absenţa în defavoarea logocentrismului şi a metafizicii prezenţei),
Derrida va postula că „nu există nimic în afara textului", semnificatul
descinzînd numai din interiorul textelor, prin amînare, prin „dife
ranţă". Astfel, referenţa postmodernă este indisolubil legată de text,
fiind o referenţă multiplă. Linda Hutcheon, în Poetica Postmodernis
mului, Ed. Univers, 2002, în capitolul Problema referenţei, analizează
mai mutle tipuri de referenţă: intratextuală, intertextuală, extratextuală
textualizată, autoreferenţa, hermeneutica. Prin acest pluralism refe
renţial ca „produs" sau „construct" niciodată sigur, niciodată stabil, al
textelor, este, aşadar, negată existenţa vreunui dat natural, a vreunui
centru stabil, din afara textelor, care să se sustragă relativităţii lor ine
rente (n. trad.).
O altă cauză pentru care deconstructiviştii s-au străduit atît

de avid să elimine sensul din limbă provine din biografia lui
Paul de Man. în Belgia dinaintea celui de-Al Doilea Război
Mondial, de Man a lucrat pentru o publicaţie explicit prona
zistă. Detractorii săi susţin că demersul excluderii sensului
din limbă a constituit pentru acesta o metodă excelentă prin
care să-şi renege scrierile pronaziste.
Criticii culturali au folosit deconstrucţia ca un intru
ment de transformare a literaturii, filozofiei şi culturii în
nonsens. De exemplu, în propriile scrieri, pentru a rămîne
fidel filozofiei sale, Derrida eludează toate formele verbului
„a fi". I n termeni deconstructivişti, verbul „a fi" implică
un sens; aşadar, el nu poate exista. În consecinţă, Derrida
revine asupra propriului text şi, tăind toate formele verbului
„a fi", îl transformă într-o scriitură complet ininteligibilă.
Demarînd atacul asupra structurii duale semnificat-sem
nificant, Derrida scrie: „Semnul este acel impropriu numit
l:ttem, singurul, care se sustrage întrebării fondatoare a
filozofiei: „Ce este ... ?". Atunci cînd Derrida încearcă să îşi
comunice ideile referitoare la modelele lingvistice tradiţi
onale, este forţat de propria sa filozofie să şteargă tocmai
cuvintele care îi permit să comunice.
Dacă ar fi urmat logica propriilor teorii, Derrida ar fi
descoperit că însuşi faptul de a-şi transmite propriile idei
prin scris sau verbal este imposibil. Dacă teoriile decon
structiviste ar avea măcar o slabă acurateţe, atunci orice
comunicare verbală - şi, prin extensie, orice alte forme de
comunicare - ar fi cu neputinţă.
Adoptarea teoriei deconstrucţiei duce nu doar la com
promiterea logicii filozofice, dar face efectiv imposibilă şi
scrierea literaturii. Din moment ce cuvintele nu înseamnă
nimic, ele se reduc doar la sunete. Este adevărat că Lewis
Carroll a creat un bine-cunoscut poem utilizînd cuvinte
fără sens, dar avînd o sonoritate plăcută, totuşi, cît de
multe versuri de genul „jabberwocky" pot fi inventate
înainte de a atinge pragul saturaţiei? (Unii ar susţine că

am atins deja acest prag.)
Pe măsură ce departamentele de literatură „progresează",
se adînceşte şi falia dintre cei care produc literatură şi cei
care o analizează şi o predau în universităţi. Dacă Samuel
Taylor Coleridge, T.S. Eliot şi o întreagă clasă de mari autori
erau oameni de o solidă cultură, se pare că educaţia lite
rară căpătată într-o universitate americană zădărniceşte, în
fond, abilitatea cuiva de a scrie bine. Pe măsură ce îşi însu
şesc filozofia deconstrucţiei, profesorii de literatură pierd
aptitudinea de a scrie frumos, sensul fiind indispensabil în
realizarea unei scrieri frumoase. Ca o consecinţă, s-a pro
dus o separaţie la nivelul departamentelor de engleză între
programele de master în arte frumoase şi cele de doctorat
- astfel încît au ajuns să se constituie în facultăţi distincte.
Cea mai mare speranţă a Americii de astăzi în privinţa unei
literaturi de valoare nu vine de la mediile universitare, ci
de la scriitorii amatori („.). Intelighenţia americană a dat
uitării propria literatură, în graba de a-şi promova politica.
Există deja o atitudine de contestare a deconstructivis
mului. Aşa cum generaţia de critici care în prezent este în
plin avînt i-a considerat perimaţi pe noii critici, la fel stu
denţii de acum privesc deconstrucţia ca pe un fapt demodat.
Derrida a ţinut prelegeri pînă la moartea sa, dar, asemeni pre
decesorilor lor, actualii studenţi ai departamentelor de lite
ratură încep să se ridice împotriva vechii generaţii pe motiv
că principiile promovate de ea sînt cu totul greşite. O cauză
importantă a acestei atitudini de contestare o constituie difi
cultatea survenită în comunicarea ideilor deconstructiviste
(aici a fost oferită doar o schiţă, nu metodele efective ale
deconstrucţiei aplicate unei opere literare). ( ) Studenţilor
„.
le lipseşte răbdarea de a pătrunde în sintaxa aproape ininte

ligibilă a semioticianului şi a-i descifra terminologia.
Din nefericire, asta nu i-a oprit pe criticii culturali de la
demersul lor de a iniţia noua generaţie în doctrina feminis-
mului, în cea a filozofiei marxiste şi în aşa-numita „teorie

queer". Necesitatea studierii unor autori precum Shakespeare,
Milton, Chaucer sau a altor scriitori albi de modă veche este
înlocuită cu opţiunea de a urma studii în „Rolul femeilor în
Epoca Renaşterii" (un pretext pentru lamentaţia împotriva
elementelor sexiste ale trecutului) sau în „Biblia ca literatură"
(curs conceput pentru a discredita Biblia, ca fiind o operă
fictivă ingenios elaborată, în locul adevărului lui Dumnezeu).
Deconstructivismul a avut succes în demersul său de
a desfiinţa sensurile tradiţionale ale textelor. Rămîne să
vedem ce va urma. Există însă semne că influenţa acestui
curent este în descreştere. Vedem deja piesele lui Shakes
peare readuse la viaţă în cinema; „Mult zgomot pentru
nimic", „Hamlet", „Romeo şi Julieta" - toate adaptate pen
tru ecran - au fost mult timp abandonate de Academia
Americană în favoarea unor opere inferioare. Romanele
scriitoarei Jane Austen, elogiate, odată, de intelectualitate
ca opere inedite ale unei scriitoare, sînt desconsiderate
acum în universităţi ca fiind prea conservatoare, din pri
cina temelor despre iubire şi căsătorie. Cultura populară,
într-un moment de inspiraţie, a înţeles valoarea acestora şi
le-a reînsufleţit în adaptări cinematografice.
însă sfîrşitul definitiv al deconstrucţiei va avea loc cînd
următoarea generaţie de critici literari va înţelege că esenţa
interpretării - a citi, a gîndi, a analiza - se află în contradic
ţie cu scopurile filozofice ale deconstrucţiei. Cel care poate
salva, la drept vprbind, intelectualitatea este omul firesc,
călăuzit de al său bun-simţ. După cum proclamă bunul
simţ, cuvintele au cu adevărat sens, iar dacă deconstrucţia
susţine contrariul, va fi exilată la marginile societăţii. Din
păcate, efectele ei vor persista, întrucît a conferit criticis
mului cultural un sens al validităţii şi a stabilit o piaţă de
desfacere pentru această ideologie.
Deconstructiviştii îşi abandonează deja enclavele la Yale,
întrucît şcoala lor de gîndire este pusă în umbră de noii
ideologi, mai în vogă, mai simpli şi mai mărginiţi. Aceştia

sînt adepţii feminismului, ai noului marxism şi ai teoriilor
queer - şi nici unul nu are de gînd să renunţe uşor la poziţi
ile cîştigate. Ei au început, în schimb, să recruteze şi să pre
gătească noi absolvenţi care să vină în locul lor. Înscrierile
la studii pentru obţinerea de diplome şi grade universitare
sînt mai numeroase ca oricînd, întrucît aceşti „radicali"
activează în instituţiile universitare pentru a determina
viitoarea generaţie să perpetueze cu sfinţenie ideologia lor
în sistemul universitar american.
Feminismul radical
şi corectitudinea politică
DE
DR. GERALD L. ATKINSON
IRINA BAZON
Probabil că nici un aspect al corectitudinii politice nu

iese mai pregnant în evidenţă în viaţa de astăzi a Americii
ca ideologia feministă. Se bazează feminismul, asemeni
celorlalte componente ale corectitudinii politice, pe marxis
mul cultural importat din Germania în anii '30? Deşi, în
America, istoria feminismului se întinde pe o perioadă
mai lungă de 60 de ani, avîntul pe care l-a luat în ultimele
decenii a fost pus în strînsă legătură cu revoluţia socială în
extindere condusă de marxiştii culturali.
Î n ce zone putem observa prevalenţa feminismului
radical? La televizor, unde aproape toate filmele de succes
au în centru o femeie ca „personaj-vedetă", iar subiectul
şi personajele pun în evidenţă inferioritatea bărbaţilor şi
superioritatea femeilor. În armată, unde extinderea opor
tunităţilor pentru femei, astfel încît acestea să poată ajunge
chiar în poziţii de luptă, este însoţită de introducerea unor
duble standarde şi, ulterior, a unor standarde reduse, pre
cum şi de o diminuare a numărului de tineri înrolaţi, în
timp ce „războinicii" din forţele militare pleacă în masă. în
cîmpul muncii, în cazul preferinţelor şi practicilor, validate
-----"--�---
de guvern, care favorizează femeile, fiind folosite acuzaţiile

de „hărţuire sexuală" pentru a-i determina pe bărbaţi să se
conformeze regulilor corecte politic. în universităţi, unde
studiile de gen proliferează, iar principiul „acţiunii afir
mative" se aplică la concursurile de admitere şi angajare.
îl întîlnim în alte zone ale pieţei muncii, în sfera publică
şi în cea privată, unde se acordă un timp şi o atenţie fără
precedent cursurilor de formare pentru dobîndirea unui
comportament tolerant [„sensitivity training"], pe lîngă
promovarea acţiunii afirmative. Este implementat în şco
lile publice, unde „cunoaşterea de sine" şi „respectul de
sine" sînt promovate din ce în ce mai intens, în timp ce
învăţămîntul universitar decade. Şi, din nefericire, vedem
cum, invocînd „dreptul femeii de a alege", mulţi americani,
inclusiv dintre persoanele care se află în poziţii de răspun
dere în sfera dreptului public şi în cea culturală, cred că
„este un lucru normal" să fie permisă uciderea celor mai
neajutoraţi dintre noi.
Deşi tema acestui eseu o constituie faptul că mişcarea
feministă radicală este îmbrăţişată de actuala ideologie a
corectitudinii politice, derivată din marxismul cultural,
feminismul în sine are rădăcini mai vechi. Feminismul a
luat naştere în America, în anii 1830, în cadrul generaţiei
care cunoştea prima etapă a revoluţiei industriale. Femeile,
care timp de secole s-au confruntat cu greutăţile unei vieţi
agrare, au ajuns să aparţină nobilimii din clasa de mijloc şi
să dispună de mai mult timp şi energie, ceea ce le-a permis
să scrie articole de ziar şi romane pentru „surorile" lor. Pri
mele etape ale feminizării culturii americane începuseră 1•
Aceste feministe, radicale în vremea lor, au devenit
nucleul mişcării transcendentaliştilor idealişti, printre care
se numărau Ralph Waldo Emerson, Henry David Thoreau
1 Ann Douglas, The Feminization of American Cu/ture [„Feminizarea
culturii americane"), Alfred A. Knopf, 1977.

şi mulţi pastori unitarieni radicali din epoca respectivă.

Ei erau, de asemenea, aboliţionişti, preocupaţi de abolirea
sclaviei, precum şi de anihilarea culturii Sudului. Stimu
laţi de retorica scriitoarelor Harriet Beecher Stowe (autoa
rea romanului Coliba Unchiului Tom), Julia Ward Howe
(autoarea versurilor din „Imnul de bătălie al Republicii")
şi Margaret Fuller (prima editorialistă feministă radicală),
bărbaţii şi femeile din această generaţie care adera la trans
cendentalismul idealist au împins ţara noastră într-un răz
boi civil.
Cine erau aceşti idealişti transcendentalişti şi de ce ar
trebui oare să ne reamintim de ei astăzi? Aceştia au fost
precursorii generaţiei idealiste a „boomerilor"2 de astăzi.
Deşi nu putem identifica o legătură directă între trans
cendentalişti şi boomerii de astăzi, caracteristicile lor sînt
foarte similare. Putem să ne dăm seama în ce direcţie ne
conduc boomerii care formează elita actuală dacă trecem
în revistă istoria transcendentalismului şi principiile de la
baza acestei mişcări.
Transcendentaliştii au pledat pentru abolirea sclaviei,
drepturile femeilor, cumpătare, pacifism (dar nu şi în cazul
luptei împotriva sclaviei) şi pentru alte cauze pe care le regă
sim astăzi în cultura pop aparţinînd curentului New Age.
De la aceste cauze s-a ajuns la spiritism (vorbirea cu morţii),
misticism oriental şi frenologie (cunoaşterea personalităţii
cuiva prin analizarea conformaţiei craniului). Aceste pre
ocupări s-ar încadra de minune în mişcarea New Age de
astăzi. Luther George Williams subliniază, referindu-se la
organizaţiile de femei şi la mişcarea pentru drepturile civile:
„Sclavii eliberaţi au obţinut dreptul la vot numai după
adoptarea amendamentelor al 13-lea, al 14-lea şi al 15-lea
(ratificat în 1870), dar femeile nu au avut acelaşi succes. Ele
2 Baby Boomer, generaţia celor născuţi în timpul exploziei demografice

din perioada 1946-1964 (n. tr.).
nu au primit dreptul la vot decît după adoptarea amenda

mentului al 19-lea, în 1920. Totuşi, victoriile politice sub
stanţiale pe care aceste grupuri le-au înregistrat (în perioada
Războiului Civil) au consolidat cooperarea dintre ele. Astăzi,
organizaţiile lor politice domină fiecare aspect al societăţii,
politicii şi educaţiei din America, inclusiv sfera armatei."3
î ntr-adevăr, se poate observa o paralelă politică între
asaltul feminismului radical asupra institutelor VMl4 şi The
Citadel5 şi activismul transcendentaliştilor din perioada
Războiului Civil. Acest atac desfăşurat astăzi constituie,
în parte, o continuare a eforturilor depuse pe parcursul
unui secol de a distruge cultura Sudului. Spre deosebire de
feminismul radical din prezent, feminismul social din anii
1890 şi de la începutul secolului XX avea un caracter mai
puţin totalitar. Adepţii lor militau pentru dreptul la vot al
femeilor, dar şi pentru întărirea familiei.
Astăzi, feminizarea culturii americane, proces care a
cunoscut o accelerare începînd cu anii 1960, continuă să se
extindă. Feminiştii radicali cer ca femeilor să li se permită
să poată „alege" intrarea în infanterie, în artilerie, în cadrul
forţelor speciale sau ocuparea funcţiei de inginer militar în
armată şi marină. Aceste solicitări vin în urma intensificării
procesului de feminizare a Aviaţiei navale, Forţelor Aeriene
şi Armate ale SUA începînd cu 1993.
Feminizarea politicii americane a fost promovată la
alegerile prezidenţiale din 1996, cînd partidele au creat
prezentări „feminizate" ale candidaţilor, concepînd dis
cursuri sentimentale, emoţionale, de genul celor ale lui
3Luther George Williams, A Placefor Theodore: 1he Murder ofDr. The

odore Parkman [„Un loc pentru Theodore: Uciderea Dr. Theodore
Parkman"), Holly Two Leaves, 1977, p. 161.
4 Virginia Military Institute, cea mai veche instituţie de învăţămînt
superior militar, finanţată de stat, din SUA (n. tr.).
5 The Citadel, institut militar de învăţămînt superior din Carolina de
Sud (n. tr.).

Oprah Winfrey, şi clipuri video sentimentale cu candidaţii

la preşedinţie. Ambii candidaţi au fost portretizaţi drept
nişte fiinţe sensibile, blînde, conduse de emoţii, conectate
suficient de puternic la sentimentele lor, astfel încît toate
femeile din America să se simtă „confortabil" sub condu
cerea lor6• Mizînd pe voturile a 60 de milioane de femei,
ambele partide au încercat să intre în graţiile componentei
„feminine" a Americii7.
Fără îndoială că, în mass-media, se promovează o ima
gine a „bărbatului de astăzi" ca fiind cea a unui tip emoţio
nal, care se conformează agendei feministe radicale. El este
un produs principal al Hollywoodului, e nelipsit din sitco
murile şi filmele de la televizor, imaginea lui e promovată
de analiştii politici invitaţi la talk show-uri8• Feminizarea
a devenit un fenomen atît de evident, încît ziarele şi revis
tele scriu despre asta. De exemplu, revistele Washington
Times şi National Review ne spun că „în spatele promovării
fervente a «chestiunilor bărbăteşti» în revistele de astăzi
dedicate bărbaţilor, se ascunde o criză de încredere. Ce
înseamnă să fii bărbat în anii '90?" Se constată că revis
tele din vremea noastră dedicate bărbaţilor (Esquire, GQ,
Men's Health, Men's Fitness, Men's Journal, Details, Maxim,
Men's Perspective) „se adresează unui nou tip de bărbat,
feminizat („.)"9 Cîteva exemple? Modul cum se raportau
6 Irving Kristol, „The Feminization of the Democrats" [„Feminizarea

democraţilor"], în The Wali Street Journal, 9 septembrie 1996. Kristol a
relatat că 50% dintre delegaţii de la Convenţia Democrată au fost femei.
Femeile au fost descrise ca tinzînd să fie mai sentimentale, mai înclinate
să evite riscurile, mai puţin competitive decît bărbaţii şi, de asemenea,
mai permisive şi mai puţin critice.
7 Anita Blair, Independent Women's Forum [Forumul Femeilor Inde
pendente], „Mitchells in the Morning", NET-TV, 5 decembrie 1996.
8 Christopher Cladwell, „The Feminization of America" [„Feminizarea
Americii"], în Weekly Standard, 23 decembrie 1996.

9 Culture, et Cetera. „Sissifaction", în The Washington Times, 17 octom
brie 1997.
altădată bărbaţii la înfăţişarea lor exterioară nu mai este

actual. Dacă ne mai amintim, grija părinţilor noştri faţă de
menţinerea unui aspect fizic plăcut se limita, în general, la
bărbierit şi punerea unei cravate. Potrivit lui Lowry:
„Este greu să ni-i imaginăm fiind interesaţi de articole
de genul «Un abdomen plat pentru plajă» (Verge) sau de
cele trei parfumuri bărbăteşti noi, potrivite pentru sezonul
de toamna (GQ), sau chiar de un articol cu titlul «Noul
costum la modă în toamna aceasta» (Esquire). Dar, undeva
pe parcurs, bărbaţii au devenit mai puţin preocupaţi de a fi
puternici şi sobri şi mai interesaţi să fie atrăgători"10•
Într-adevăr, procesul feminizării culturii americane este
aproape încheiat. Iar ultimul bastion al dominaţiei mascu
line, armata SUA, se află sub asalt.
Dacă acest curent al „feminizării" ar fi stimulat numai
de feminiştii radicali care urmăresc să răstoarne o ierarhie
percepută ca fiind dominată de bărbaţi, ar exista o speranţă
mai mare că ciclurile istorice vor conduce către o reconcili
ere durabilă între bărbaţi şi femei în America. Dar interesele
din spatele acestei mişcări ţintesc dincolo de acest obiectiv
şi nu vor fi satisfăcute de vreo reconciliere. Feminiştii radi
cali au îmbrăţişat şi au fost atraşi în mişcarea mai amplă
şi cu implicaţii mai adînci a marxismului cultural. Pentru
marxiştii devotaţi, strategia este de a ataca ori de cite ori o
divergenţă aparentă va da naştere unui număr de persoane
„asuprite", viitori potenţiali alegători - în acest caz, femeile,
care reprezintă cea mai mare parte din electorat. Marxiştii
culturali, bărbaţi şi femei, exploatează la maximum această
situaţie, iar teoria dezvoltată de Şcoala de la Frankfurt le
oferă ideologia necesară.
Teoriile Şcolii de la Frankfurt susţin că personalitatea
autoritară este un produs al familiei patriarhale. Există
o asociere directă între această teorie şi cartea lui Engels
10
Rich Lowry, „Ab nauseam", în Nationa/ Review, 13 octombrie 1997.
Originile familiei, a proprietăţii private şi a statului, care

promovează matriarhatul. Mai mult, Karl Marx a fost cel
care a scris, în Manifestul comunist, despre ideea radicală a
unei „comunităţi a femeilor". în plus, în 1845, în Ideologia
germană, a criticat concepţia că familia constituie unitatea
de bază a societăţii.
Conceptul de „personalitate autoritară" nu trebuie
interpretat, în primul rînd, ca o ţintă în războiul împotriva
prejudecăţilor. Este un ghid folosit în războiul psihologic
împotriva bărbatului american, pentru a-l face pe acesta
neinteresat să apere credinţele şi valorile tradiţionale. Cu
alte cuvinte, scopul a fost de a-l „castra". Fără îndoială,
Institutul de Cercetări Sociale al Universităţii Frankfurt
urmărea acest lucru, din moment ce a folosit termenul de
„tehnici psihologice pentru schimbarea personalităţii".
Personalitatea autoritară, studiată în anii 1940 şi 1950
de adepţii americani ai Şcolii de la Frankfurt, a pregătit
terenul pentru desfăşurarea unui astfel de război psihologic
împotriva rolului bărbatului. Obiectivul a fost promovat de
Herbert Marcuse şi de alţii, sub paravanul „eliberării feme
ilor" şi în cadrul mişcării noii stîngi, în anii '60. Dovada că
se intenţionează ca tehnicile psihologice pentru schimbarea
personalităţii să se concentreze în special pe „castrarea"
bărbaţilor americani a fost oferită de Abraham Maslow,
fondatorul „psihologiei umaniste, cea de-a treia forţă" şi
promotor al tehnicilor psihoterapeutice în sălile de clasă
ale şcolilor publice1 1• El scria că „următorul pas în evoluţia
personală este transcenderea masculinităţii şi a feminităţii
către un tip general de umanitate"1 2•
11
A se vedea Pearl Evans, Hidden Danger in the Classroom [„Pericolul
ascuns din clasă"), Small Helm Press, 1990. Autorii s-au dezis, între
timp, de abordarea lor cu privire la experimentele din clasă, deşi acestea
continuă în şcolile publice şi în alte şcoli.
1 2 Raymond Raehn, „The Roots of Affective Education in American
Schools" [„Originile educaţiei afective din şcolile americane") , martie

Se pare că promotorii înfocaţi ai marxismului cultural

ştiu exact ce vor să facă şi cum au de gînd să îşi pună în
aplicare agenda. Î n fond, au reuşit deja să realizeze o parte
importantă din obiectivele lor.
Cum s-au petrecut aceste transformări în universităţile
americane? Gertrude Himmelfarb observă că ideile s-au
strecurat în cursurile universitare tradiţionale aproape
neobservate pînă cînd a fost prea tîrziu. Schimbarea s-a
petrecut atît de discret că, atunci cînd au cercetat situa
ţia, au observat că postmoderniştii le promovau ideile cu
zel. „Erau învăluiţi de un val de subiecte la modă legate de
multiculturalism, cum sînt feminismul radical, relativis
mul deconstruit ca istorie şi alte cursuri" care subminează
continuitatea civilizaţiei occidentale13• Î ntr-adevăr, acest
val a avansat, inundînd totul, aşa cum au anticipat Antonio
Gramsci şi reprezentanţii Şcolii de la Frankfurt - o revolu
ţie blîndă, căreia nu i s-a putut opune rezistenţă prin forţă.
Şcoala de la Frankfurt a stabilit etichetarea oponenţi
lor Revoluţiei culturale marxiste ca avînd o „personalitate
autoritară". Potrivit datelor disponibile:
î n 1944, a avut loc o reuniune a oamenilor de ştiinţă
americani, organizîndu-se o conferinţă despre prejudecăţile
religioase şi rasiale. În următorii cinci ani, o echipă a Şcolii
de la Frankfurt, sub conducerea lui Max Horkheimer, a
realizat profilul social şi psihologic detaliat al americanilor
în cadrul unui proiect intit'ulat „Studii despre prejudecăţi".
A rezultat o carte denumită Personalitatea autoritară, scrisă
de Theodor Adorno et al., care rezumă unul dintre cele mai
ample sondaje de opinie realizate în Statele Unite. Cartea a
fost publicată în 1950 şi se încadrează, în toate privinţele, în
1995, pag. 17.

13 Gertrude Himmelfarb, conferinţă pe tema „Reforma academică: surse
interne", National Association ofScholars [Asociaţia Naţională a Oame

nilor de Ştiinţă], a şasea Conferinţă Generală, 3-5 mai 1996.
linia principiilor originale ale teoriei critice. Fiind un docu

ment care confirmă sistemul ideologic al revoluţionarilor
Şcolii de la Frankfurt, este, funciarmente, anti-Dumnezeu,
anti-creştinism, anti-familie, anti-naţionalist, anti-patrio
tism, anti-conservator, anti-ereditate, anti-etnocentrism,
anti-masculinitate, anti-tradiţie şi anti-moralitate.
Toate aceste aspecte sînt caracteristice teoriei critice14•
„Marxismul cultural", aşa cum este el predicat în SUA
de absolvenţii Şcolii de la Frankfurt, este implementat de
elita formată din boomeri. Aceasta a teoretizat şi a răspîn
dit conceptele foarte populare şi distructive de „acţiune
afirmativă", „multiculturafism" şi „diversitate". Nimeni nu
poate evita aceşti termeni astăzi. Aceste concepte s-au dez
voltat, în timpul anilor 1940, ca urmare a studiilor despre
antisemitism şi discriminare ale Institutului de Cercetări
Sociale şi a infuziei sistematice a limbii cu termeni precum
„discriminare", „drepturi civile", „drepturile femeilor" şi
alte „drepturi ale minorităţilor" în cultura americană.
Potrivit lui Raehn: „Teoria critică, funcţionînd ca psiho
logie a maselor aplicată, a condus la deconstruirea genului
în cultura americană. Ca o consecinţă a aplicării principi
ilor teoriei critice, distincţiile dintre masculinitate şi femi
nitate vor dispărea. Rolurile tradiţionale avute de mame şi
de taţi trebuie anulate, astfel încît patriarhatul să se încheie.
Copiii nu vor mai fi crescuţi potrivit genului lor biologic
şi rolurilor asociate diferenţelor biologice dintre ei. Toate
aceste aspecte reflectă scopul Şcolii de la Frankfurt, con
stînd în suprimarea familiei tradiţionale."15
Astfel, unul dintre principiile de bază ale teoriei critice
a fost necesitatea de a distruge familia tradiţională. Corifeii
Şcolii de la Frankfurt predicau:
14 Raymond Raehn, Criticai Theory: A Special Research Report [„Teoria
critică: Un raport special de cercetare"] , I aprilie 1996.

15 Ibid.
„Chiar şi o abolire parţială a autorităţii parentale în

familie ar trebui să sporească disponibilitatea unei genera
ţii viitoare de a accepta schimbarea socială."16
Cei care urmăresc transformarea culturii americane,
aşa cum a fost gîndită de marxiştii culturali, ţintesc mai
departe decît instituirea egalităţii între sexe. Agenda lor
include „teoria matriarhală", prin care îşi propun să trans
forme cultura americană în una dominată de femei. Aceasta
constituie o revenire la Wilhelm Reich, membru al Şcolii de
la Frankfurt, care a conceput teoria matriarhală în termeni
psihanalitici. In 1993, Reich scria, în Psihologia de masă a
fascismului, că matriarhatul constituie singurul gen auten
tic de „societate naturală".
Erich Fromm, un alt membru fondator al Institutului,
a fost unul dintre cei mai activi susţinători ai teoriei matri
arhale. Fromm considera că toate sentimentele de iubire şi
altruism derivă, în fond, din dragostea maternă care se dez
voltă în perioada lungă de sarcină şi de îngrijire postnatală:
„Prin urmare, (în concepţia lui Fromm] dragostea nu
depinde de sexualitate, aşa cum credea Freud. De fapt, sexul
se �sociază, cel mai adesea, cu ura şi cu distrugerea. Mas
culinitatea şi feminitatea nu sînt reflexii ale diferenţelor
sexuale «naturale», cum au crezut romanticii. Ele, provin,
mai degrabă, din diferenţele asociate rolurilor sociale, care
sînt, în parte, determinate social."17
Această dogmă a constituit un precedent al concepţii
lor feministe radicale de astăzi despre care citim în ziare
şi auzim în programele de televiziune, inclusiv în buleti
nele de ştiri. Pentru promotorii lor, rolurile bărbaţilor şi
ale femeilor sînt un rezultat al îndoctrinării culturale - o
16 Martin Jay, The Dialectica/ lmagination: A History of the Frankfurt
School and the Institute for Social Research [„Imaginaţia dialectică:

O istorie a Şcolii de la Frankfurt şi a Institutului de Cercetări Sociale"],
1923-1950, University of California Press, 1973.
17 lbid.
--- --- ------- ---------------- ------------
îndoctrinare impusă de o cultură patriarhală masculină,

în detrimentul femeilor.
Î ntr-adevăr, în anii 1990, marxismul cultural a fuzionat
cu feminismul radical în cadrul generaţiei boomerilor, care
amintesc de transcendentaliştii periculoşi de la începutul
secolului al XIX-iea. O stare generală conflictuală ia naştere
în ţara noastră, stare care poate conduce la destrămarea
civilizaţiei americane.
Critica distructivă a elementelor care compun funda
mentul culturii americane a inspirat revoluţia contracultu
rală din anii 1960. Boomerii idealişti care deveneau majori
s-au străduit să transforme cultura predominantă într-o
cultură opusă, în spiritul revoluţiei sociale. Acum, repre
zentanţii generaţiei boomerilor se află în poziţii de putere
şi sînt preocupaţi să submineze instituţiile istorice ale ţării
noastre. Ei urmăresc şi distrugerea moştenirii „civilizaţiei
occidentale".
Cum scrie Richard Bernstein în cartea sa despre mul
ticulturalism, „în ultimele decenii, mişcarea condusă de
revoluţionarii marxişti din America s-a axat, mai curînd,
pe războiul dintre rase şi sexe decît pe lupta de clasă", spe
cifică epocii anterioare18• Acest fapt reflectă implementarea
unui program de restructurare a societăţii americane cu
implicaţii mai ample decît cele pe care le poate avea un pro
gram economic. După cum declară deschis revoluţionarii
sociali, scopul lor este de a desfiinţa hegemonia bărbaţilor
albi. Pentru realizarea acestui plan, toate barierele din calea
introducerii unui număr mai mare de femei şi minorităţi în
întreaga „structură a puterii" trebuie să fie eliminate prin
toate mijloacele disponibile. Adoptarea de legi şi intentarea
de procese, intimidarea şi demonizarea bărbaţilor albi ca
1 8 Richard Bernstein, The Dictatorship of Virtue: Multiculturalism and
the Battlefor America's Future [„Dictatura virtuţii: Multiculturalismul

şi bătălia pentru viitorul Americii"], Knopf, 1994.
fiind rasişti şi sexişti sînt obiective urmărite prin interme

diul mass-media şi al sferei universitare. Psihodinamica
procesului revoluţionar ţinteşte către descalificarea psihică
- decapitarea - celor care se opun.
După cum subliniază Steve Forbes: „Fondatorii ţării
noastre au recunoscut existenţa a trei valori primordiale
în Declaraţia de Independenţă şi le-au aşezat într-o ordine
adecvată: viaţa, libertatea şi urmărirea fericirii."19
Forbes observă că, dacă ordinea acestor drepturi fun
damentale ale omului este inversată - plasarea fericirii îna
intea libertăţii sau a libertăţii înaintea vieţii - ajungem la
haos moral şi la anarhie socială.
Judecătorul Robert Bork descrie o astfel de situaţie ca
fiind „liberalism modern". Trăsăturile acestuia sînt, potrivit
lui Bork, „egalitarismul radical" (mai curînd, egalitate în
privinţa rezultatelor decît a oportunităţilor) şi „«individua
lismul radical» (reducerea drastică a limitelor care pot
îngrădi satisfacţia personală)"20•
De asemenea, judecătorul Bork defineşte feminismul
radical drept „cel mai distructiv şi fanatic" aspect al acestui
liberalism modern. în continuare, caracterizează feminis
mul radical ca fiind „totalitar în spirit".
Majoritatea americanilor nu-şi dau seama că, prin insti
tuţiile lor, sînt conduşi de revoluţionari sociali care aspiră
către distrugerea continuă a ordinii sociale existente pen
tru a crea una nouă. Revoluţionarii sînt elitele formate din
boomeri, adepţi ai curentului New Age. 21 Ei controlează,
'9 Tony Snow, „Moral of the Story: Forbes Virtue Stance", în 1he Washin
gton Times, 27 octombrie 1997. Domnul Snow scrie despre un articol

de-al lui Forbes în revista Policy Review, în numărul din noiembrie 1997.
20 Robert H. Bork, Slouching Towards Gomorrah: Modern Liberalism
and American Decline [„Regresul către Gomora: Liberalismul modern

si declinul Americii"], Harper Collins, 1996.
21 Gerald L. Atkinson, 1he New Totalitarians: Bosnia as a Mirror of
America's Future [„Noii totalitarişti: Bosnia ca oglindă a viitorului
Americii"], Atkinson Associated Press, 1996.
în prezent, instituţiile publice din Statele Unite. Revoluţia

lor „blîndă", începînd cu revoluţia contraculturală din anii
tinereţii lor, se apropie de apogeu. Un element-cheie sau
chiar dominant - deoarece, după cum se presupune, acesta
reprezintă cel mai mare grup social şi politic din masa posi
bililor alegători ai lor - este feminismul. Mişcarea marxistă,
în varianta ei culturală modernă „discretă", pare a „mătura"
totul în calea ei. Deţinînd controlul în mass-media - infes
tată total de ideile feministe -, este greu de depistat forţele
care instigă la o revoluţie contraculturală. Sînt boomerii
noi totalitarişti generaţia cea mai periculoasă din istoria
Americii? William Strauss şi Neil Howe sugerează că aşa
este, în cartea lor Generations: The History of America's
Future: 1584-2069 [„Generaţii: Istoria viitorului Americii:
1584-2069"]22•
James Kurth notează: „Statele Unite au devenit o mare
putere care contestă o parte însemnată din ceea se considera
odinioară a fi civilizaţia occidentală, în special realizările
culturale şi orînduirea socială ale acesteia. Elitele ameri
cane dominante - cele care se află la putere în politică, în
sfera afacerilor, în mass-media şi în mediul universitar - se
folosesc de puterea pe care o deţin, în special de «puterea
subtilă» a informaţiilor, a comunicaţiilor, a mijloacelor de
divertisment, pentru a distruge civilizaţia occidentală nu
numai în America, ci şi în Europa." 23
Vor lua oare atitudine bărbaţii americani, de orice rasă,
şi femeile tradiţionaliste americane de orice vîrstă şi situa
ţie - care pot constitui, foarte probabil, o majoritate tăcută
22
William Strauss şi Neil Howe, Generations: the History of America's
Future [„Generaţii: Istoria viitorului Americii"), William Morrow
& Co, 1991.
23James Kurth, „NATO Expansion and the ideas of the West. Western
Civilization in World Politics", [„Expansiunea NATO şi ideile occi
dentale. Civilizaţia occidentală în cadrul politicii mondiale"], în Orbis
Magazine, toamna anului 1997.
reprezentantă a sexului lor - pentru a se opune corectitudi

nii politice? Sau vor continua barbaţii americani să accepte,
de bunăvoie, o viitoare condiţie de sclavi sub dominaţia
unui nou matriarhat american?· Se va pregăti astfel calea
către o stare de anarhie şi către sfîrşitul democraţiei ame
ricane? Se poate ca soarta civilizaţiei americane să depindă
de rezistenţa fermă a bărbaţilor americani împotriva femi
nismului corect politic. Mai mult decît atît, ei trebuie să se
opună abil tuturor ideilor corectitudinii politice, ale marxis
mului cultural - feminismul radical fiind doar una dintre
armele acestuia.
Lecturi supli mentare

despre
Scoala de la Frankfurt
�
DE
WILLIAM s. LIND
Traducere de
ANDREI DîRLĂU
Acesta este al şaselea şi ultimul capitol al volumului

publicat de Free Congress Foundation referitor la corectitu
dinea politică sau - pentru a-i zice pe numele său real - mar
xismul cultural. El este o scurtă schiţă bibliografică, menită
a sluji nu ca resursă exhaustivă pentru cercetători, ci ca ghid
pentru cetăţenii interesaţi, dornici să afle mai mult despre
ideologia care e în curs de a prelua puterea în America.
Aşa cum cititorii precedentelor capitole ale prezentului
volum deja ştiu, pentru a înţelege corectitudinea politică şi
ameninţarea pe care ea o reprezintă e necesar să-i înţelegem
istoria, mai cu seamă istoria instituţiei care a jucat rolul cel
mai important în naşterea sa, şi anume Şcoala de la Frankfurt.
Şcoala de la Frankfurt sau Institutul pentru Cercetări
Sociale - numele sub care e cunoscută în mod oficial - a luat
fiinţă în cadrul Universităţii din Frankfurt din Germa
nia, în 1923. Acest fapt în sine are o importanţă singulară,
deoarece el ne arată cum corectitudinea politică nu e doar o
rămăşiţă a revoltelor studenţeşti din America anilor 1960.
Un alt fapt petrecut în acel an de demult, 1923, este în

egală măsură semnificativ: numele ce se intenţiona a fi dat
iniţial Şcolii de la Frankfurt era Institutul pentru Marxism.
Părintele şi sponsorul Institutului, Felix Weil, scria în 1971 că
dorise „ca Institutul să se facă cunoscut, şi poate celebru, dato
rită contribuţiilor lui la marxism ca disciplină ştiinţifică . "1
. .
Lansînd o tradiţie pe care corectitudinea politică o con

tinuă şi azi, Weil şi alţii au hotărît că vor putea funcţiona
mai eficace dacă-şi vor ascunde marxismul; de aceea, reve
nind asupra intenţiei iniţiale, ei au ales un nume cu rezo
nanţă neutră, Institutul pentru Cercetări Sociale (Institut
fur Sozialforschung). Totuşi, „dorinţa arzătoare a lui Weil
rămînea aceea de a întemeia o fundaţie asemănătoare cu
Institutul Marx-Engels din Moscova - înzestrat cu un corp
profesoral şi studenţi, cu biblioteci şi arhive - şi pe care
într-o bună zi să-l ofere unei Republici Sovietice Germane."2
În 1933, acest „Institut pentru Marxism" deghizat a părăsit
Germania şi s-a stabilit în New York City, unde cu vremea
şi-a reorientat principalul obiectiv către injectarea ideolo
giei sale în societatea americană.
Cel mai uşor de citit ca istorie a Şcolii de la Frankfurt, în
limba engleză, este cartea lui Martin Jay, The Dialectical Ima
gination: A History of the Frankfurt School and the Institute
for Social Research, 1932-1950 [Imaginaţia dialectică: o isto
rie a Şcolii de la Frankfurt şi a Institutului pentru Cercetări
Sociale, 1932-1950], University of California Press, Berkeley,
CA, 1973 - nouă ediţie în 1996. Cartea nu este epuizată, are
coperte necartonate şi poate fi comandată la orice librărie.
Cititorul trebuie să aibă în vedere că volumul lui Jay este, aşa
1 Martin Jay, The Dialectica/ Imagination: A History of the Frankfurt

School and the Institute for Social Research, 1923-1950, University of
California Press, Berkeley, 1996, p.8.
' Rolf Wiggershaus, The Frankfurt School: Its History, Theories, and
Politica/ Significance, trad. Michael Robertson, MIT Press, Cambridge,
Massachusetts, 1995, p.24.
cum îl descrie o altă lucrare despre Şcoala de la Frankfurt, o

istorie „semioficială"3, cu alte cuvinte, în mare măsură necri
tic. La fel ca, practic, toţi ceilalţi autori de limbă engleză pri
vind Institutul, Jay este, politic vorbind, de stînga. Cu toate
acestea, cartea sa oferă o introducere faptică solidă în Şcoala
de la Frankfurt, iar cititorul ar trebui să poată depista în ea cu
uşurinţă rădăcinile şi originile corectitudinii politice de azi.
In primul ei capitol, „Crearea Institutfur Sozialforschung
şi primii lui ani la Frankfurt", Jay arată natura şi originile
marxiste ale Institutului, precum şi, în egală măsură, efor
turile acestuia de a le ascunde şi pe unele şi pe cealaltă:
„Ideea iniţială de a-l numi Institutfur Marxismus (Institu
tul pentru Marxism) a fost abandonată ca fiind prea pro
vocatoare şi s-a căutat o alternativă mai esopică (n-avea să
fie pentru ultima oară în istoria Şcolii de la Frankfurt)."4
Despre primul director al Institutului, Carl Griinberg,
Jay scrie: „Griinberg şi-a încheiat cuvîntarea de inaugurare
declarîndu-şi limpede loialitatea faţă de marxism, ca meto
dologie ştiinţifică. La fel cum liberalismul, socialismul de
stat sau şcoala istorică îşi aveau sălaşe instituţionale în alte
părţi, tot astfel marxismul avea să fie principiul călăuzitor
în cadrul Institutului."5
Primul capitol al lui Jay prezintă şi deplasarea critică a
Institutului, cea care a pus bazele corectitudinii politice de
azi - cunoscută şi sub numele de marxism cultural:
„Dacă se poate spune că, în primii ani ai istoriei sale,
Institutul s-a preocupat mai ales de analiza infrastructurii
socio-economice a societăţii burgheze, în anii de după 1930
interesul său principal s-a îndreptat către suprastructura
ei culturală.''6
3 Andrew Arato şi Eike Gebhardt, editori, The Essential Frankfurt School

Reader (Continuum, New York 1997) p. vii.
4 Jay, op. cit„ p. 8.
5 Ibid., p. 1 I .
6 Ibid., p . 21.
Al doilea capitol, „Geniul teoriei critice", pătrunde în

miezul problematicii departamentelor de „studii critice" ce
slujesc azi drept izvoare de apă vie ale corectitudinii politice
în campusurile universitare americane. Toate aceste depar
tamente sînt vlăstari şi urmaşi ai teoriei critice elaborate în
anii 1930 de Şcoala de la Frankfurt. Însuşi numele de „teo
rie critică" e un fel de joc de cuvinte. Eşti ispitit să întrebi:
„Bine, şi care e teoria?".
Răspunsul este: „Teoria e să critici". Jay scrie: „Teoria
critică, aşa cum implică şi numele ei, a fost exprimată
printr-o serie de critici ale altor gînditori şi tradiţii filoso
fice„. Ea nu poate fi înţeleasă pe deplin decît abordînd-o
în propriii ei termeni, ca un „tăune" [gadjly] pentru [ca să
înţepe] alte sisteme."7 Scopul teoriei critice nu era adevărul,
ci praxisul sau acţiunea revoluţionară: demolarea actua
lei societăţi şi culturi printr-o neostoită critică distruc
tivă. Potrivit lui Jay: „Adevăratul obiect al marxismului,
explica Horkheimer (Max Horkheimer i-a urmat lui Carl
Griinberg ca director al Institutului, în iulie 1930), nu e
descoperirea unor adevăruri imuabile, ci generarea schim
bării sociale."8
întrebarea centrală ce se ridica în faţa Institutului la
începutul anilor 1930 era: cum să aplice marxismul în
cultură? Răspunsul e dat de titlul celui de al treilea capi
tol al lui Jay: „Integrarea psihanalizei". Aici, cartea lui
Jay eşuează într-o oarecare măsură, întrucît nu oferă o
înţelegere clară a modului în care Institutul i-a integrat
pe Marx şi Freud. Răspunsul apare drept acesta: criti
cile din perioada tîrzie a lui Freud au fost privite ca fiind
condiţionate de un regim capitalist, burghez: o societate
revoluţionară, postcapitalistă, ar putea „elibera" omul de
represiunea lui freudiană.
7 Ibid., p. 41.
8 Ibid., p. 46.
Vedem aici din nou ivindu-se aspecte-cheie ale corecti

tudinii politice, inclusiv cerinţa „eliberării" sexuale şi ata
cul la adresa culturii occidentale „patriarhale".
Dacă problema naturii exacte a fuziunii dintre Marx şi
Freud e lăsată deschisă de Jay, următorul său capitol explici
tează modul în care această fuziune a fost aplicată: „Primele
studii ale Institutului privind autoritatea". Institutul a pără
sit Germania plecînd la New York în 1933, deoarece naziştii
ajunseseră la putere în Germania. Deloc surprinzător, una
dintre primele sarcini ale Institutului la New York a fost să
combată nazismul. A făcut acest lucru mai ales prin elabo
rarea unui „test" psihologic al „personalităţii autoritare".
Se presupunea că persoanele cu o asemenea personalitate
autoritară erau înclinate să sprijine nazismul. Atît concep
tul, cît şi metodologia erau, în cel mai bun caz, îndoielnice.
Dar această lucrare a Institutului a creat bazele unui
instrument important pentru stînga politică, şi anume noţi
unea că oricine este de dreapta e dezechilibrat psihologic.
De asemenea, ea a marcat o cotitură-cheie pentru Institut
în procesul naşterii corectitudinii politice în America, prin
aceea că cercetările empirice necesare pentru acest studiu
s-au efectuat asupra americanilor. În ultimă instanţă, rezul
tatul a fost cartea cu o vastă influenţă a unui membru al
Institutului, Theodor Adorno, Personalitatea autoritară,
publicată în 1950.
Al cincilea capitol al lui Jay, „Analiza făcută de Insti
tut nazismului", continuă tema „personalităţii autoritare."
Dar al şaselea, „Teoria estetică şi critica culturii de masă",
oferă un răspuns la întrebarea: de ce cea mai mare parte
a artei plastice şi muzicii moderne „serioase" e atît de ori
bilă? Fiindcă aşa trebuie să fie, în mod intenţionat. Theodor
Adorno era figura proeminentă a Institutului pentru cul
tura de elită - el s-a afirmat mai întîi drept critic muzical şi
promotor al lui SchOnberg - iar concepţia lui era că, pentru
a se opune naturii „represive" a societăţii burgheze, arta nu
putea fi „adevărată" decît fiind alienantă, reflectînd socie

tatea alienată din jur. Jay îl citează pe Adorno: „O operă
de artă de succes nu e una care rezolvă contradicţiile
„.
obiective într-o armonie contrafăcută, ci una care exprimă

ideea de armonie în mod negativ, întrupînd contradicţiile,
pure şi fără compromis, în structura ei cea mai profundă."9
Adorno dispreţuia noua cultură de masă - film, radio,
jazz - ceea ce pare a fi un caz de oportunitate ratată: astăzi,
industria divertismentului este de departe cel mai puter
nic promotor al corectitudinii politice. O altă figură-cheie
a Şcolii de la Frankfurt, Walter Benjamin, a putut totuşi
vedea potenţialul: „Paradoxal, el şi-a exprimat speranţa în
potenţialul progresiv al artei politizate, colectivizate."10 La
un moment dat, cineva - întrebarea fiind cine se află din
colo de aria de acoperire a cărţii lui Jay - a integrat percep
ţia lui Benjamin în poziţia generală a Şcolii de la Frankfurt,
pe care Jay o rezumă astfel: „Institutul a ajuns să considere
că industria culturală îi transformă pe oameni în sclavi în
moduri mult mai subtile şi mai eficace decît metodele rudi
mentare de dominaţie practicate în epocile anterioare."1 1
I n restul cărţii, Jay investighează opera (oarecum) empi
rică a Institutului în anii 1940, lucrările acestuia fiind mar
cate de aceleaşi probleme ca şi ,;cercetările" sondajelor pre
cedente, şi urmăreşte Institutul în procesul întoarcerii sale
la Frankfurt, în Germania, după Al Doilea Război Mondial.
Dar, odată ajuns aici, cititorul îşi va fi format deja o imagine
de ansamblu. El va fi văzut cum marxismul a fost tradus din
termeni economici în termeni culturali; va fi decelat temele
liberalizării sexuale, feminismului, „victimelor" şi celelalte
care alcătuiesc tabloul corectitudinii politice de azi; şi va fi
găsit în teoria critică originile nesfîrşitelor lamentări despre
9 lbid., p. I 79.
IO
Jbid., p. 21 1 .
11
Ibid., p. 216
„RELIGIA" MARXISTĂ A NOll ORDINI MONDIALE 89
„rasism, sexism şi homofobie" pe care „CP" le revarsă în

flux continuu.
Lipseşte însă din această istorie o piesă esenţială:
„O analiză a transmiterii foarte influente de către Marcuse
a operei Şcolii de la Frankfurt către un nou public ameri
can în anii 1960"12 , aşa cum o descrie Jay în epilogul cărţii
sale. De asemenea, în mod curios, Jay trece repede, doar
cu o discutare extrem de minimală, peste mutarea efectivă
a Institutului, în persoanele lui Horkheimer şi Adorno, la
Los Angeles, în timpul războiului.
Oare legăturile şi contactele pe care ei le-au stabilit acolo
au jucat vreun rol în injectarea filosofiei Şcolii de la Frank
furt în filmele şi, după război, în televiziunea americană?
Jay nu atinge acest subiect.
Totuşi, pentru cititorul care acum face cunoştinţă cu
Şcoala de la Frankfurt ca sursă a corectitudinii politice de
azi, cartea lui Jay The Dialectica[ Imagination oferă o bază
solidă. Volumul se încheie cu o bibliografie amplă (deşi nu
adnotată) a lucrărilor de şi despre Şcoala de la Frankfurt.
Cît despre alte lucrări disponibile despre Şcoala de la
Frankfurt, monografia modernă definitivă în limba ger
mană a fost recent tradusă în engleză: The Frankfurt School:
Its History, 1heories and Politica[ Significance [Şcoala de la
Frankfurt: istoria, teoriile şi semnificaţia ei politică], de Rolf
Wiggershaus (tradusă de Michael Robertson, MIT Press,
Cambridge, MA, prima ediţie paperback în 1995). Ea aco
peră în mare parte aceeaşi materie ca şi cartea lui Martin
Jay, numai că urmăreşte de asemenea Institutul de la reve
nirea în Germania şi pînă la moartea lui Adorno, în 1969.
Wiggershaus este mai detaliat decît Jay şi, cu toate că şi el e
de stînga din punct de vedere politic, e mai critic decît Jay.
În Postfaţa cărţii sale, Wiggershaus oferă o scurtă (şi ostilă)
12
Ibid„ p. 287; Herbert Marcuse s-a alăturat Institutului de Studii Soci
ale în 1932.
trecere în revistă a cîtorva critici germane conservatoare

la adresa Şcolii de la Frankfurt. Se conturează un tablou
ce li se va părea familiar americanilor prinşi în capcana
inextricabilă a corectitudinii politice:
Î ncă de la publicarea în 1970 a cărţii sale The Poverty of
Criticai 1heory [Sărăcia teoriei critice], Rohrmoser a promo
vat şi promovează, în forme ce variază neîncetat, concep
ţia potrivit căreia Marcuse, Adorno şi Horkheimer au fost
părinţii intelectuali ai teroriştilor, care au folosit revoluţia
culturală pentru a distruge tradiţiile Occidentului creştin.
Universitari precum Ernst Topitsch şi Kurt Sontheimer,
care se considerau educatori şi liberal-democraţi, au mers
pe urmele lui Rohrmoser. In 1972, Topitsch, un raţionalist
critic, profesor de filosofie la Graz, declara că, în spatele
unor sloganuri precum „discuţie raţională" şi „dialog liber
de dominaţie", se instaura în universităţi „un terorism
distinct al convingerilor politice aşa cum n-a mai existat
vreodată pînă acum, nici măcar sub dictatura nazistă."13
Lucrări suplimentare despre Şcoala de la Frankfurt

includ:
• 1he Frankfurt School [Şcoala de la Frankfurt] de T.B.
Bottomore (Tavistock, London, 1984). Altă istorie scrisă de

un simpatizant; Jay sau Wiggershaus vă vor fi mai de folos.
•
„ 1he New Dark Age: 1he Frankfurt School and 'Political
Correctness"' [Noua eră tntunecată: Şcoala de la Frank
furt şi „corectitudinea politică"] de Michael Minnicino,
în revista Fidelio, Vol. l, Nr. l, iarna 1992 (KMW Publi
shing, Washington, DC). Una din puţinele lucrări despre
Şcoala de la Frankfurt de cineva care nu e un simpatizant,
acest lung articol de revistă explică rolul Institutului pen
tru Cercetări Sociale în crearea ideologiei pe care acum
o cunoaştem sub numele de „corectitudine politică". Din
13 Wiggershaus, op. cit„ p. 657.

păcate, valoarea ei e micşorată de unele digresiuni lipsite

de credibilitate.
• Angela Davis: An Autobiography [Angela Davis: o auto
biografie] de Angela Davis (Random House, New York 1974).
Angela Davis, o cunoscută activistă radicală americană de
culoare, membră a Partidului Comunist, era descrisă de
Herbert Marcuse, membru al Şcolii de la Frankfurt, drept
„cea mai bună studentă a mea". Ea a studiat şi la Frankfurt
cu Theodor Adorno. Această carte arată legătura dintre
Institutul pentru Studii Sociale şi noua stîngă americană
din anii 1960, văzută prin ochii unei participante-cheie.
• The Young Lukacs and the Origins of Western Mar
xism [Tînărul Lukacs şi originile marxismului occidental]
de Andrew Arato (Seabury Press, New York, 1979). Autorul
este, ca de obicei, un simpatizant, dar această lucrare arată
rolul crucial jucat de Lukacs în gîndirea Şcolii de la Fran
kfurt şi, mai tîrziu, a noii stîngi.
• The Origin ofNegative Dialectics: Theodor W. Adorno,
Walter Benjamin and the Frankfurt Institute [Originea Dia
lecticii Negative: Theodor W. Adorno, Walter Benjamin şi
Institutul de la Frankfurt] de Susan Buck-Morss (Free Press,
New York, 1977). O carte importantă privind relaţia Şcolii
de la Frankfurt şi a teoriei critice cu Noua Stingă.
• Introduction to Criticai Theory: Horkheimer to Haber
mas [Introducere în Teoria Critică: de la Horkheimer la
Habermas] de David Held (University of California Press,
Berkeley, 1980). Încă o istorie de un fan al Şcolii de la Frank
furt, dar valoroasă pentru că discută impactul lui Nietzsche
asupra principalelor figuri ale Şcolii de la Frankfurt.
Pe lingă aceste lucrări secundare, mai există vasta lite

ratură produsă de membrii înşişi ai Şcolii de la Frankfurt.
Unele opere esenţiale au fost scrise în limba engleză, iar
multe dintre cele scrise în germană sînt disponibile în tra
ducere. Ca de obicei în cazul lucrărilor marxiste, vocabula-
rul şi stilul prozei sînt adesea atît de întortocheate incit pot

fi aproape ilizibile. Mai mult, refuzul Şcolii de la Frankfurt
de a-şi prezenta limpede propria viziune de viitor i-a făcut
pe mulţi dintre membrii ei să scrie în aforisme, ceea ce
adaugă încă un strat de impenetrabilitate.
Totuşi, o lucrare este de o asemenea importanţă încît
trebuie recomandată în ciuda dificultăţii ei: Eros şi civi
lizaţie de Herbert Marcuse (Beacon Press, Boston, prima
ediţie paperback în 1974 şi încă în librării). Subintitulată
O cercetare filosofică asupra lui Freud, această carte ocupă
un loc de frunte din două motive. Mai întîi, ea desăvîrşeşte
sarcina integrării lui Marx cu Freud. Deşi marxismul ei este
sotto voce, întreaga perspectivă a cărţii e de fapt marxistă,
şi din această perspectivă este privit Freud.
î n al doilea rînd, Eros şi civilizaţie şi autorul ei au repre
zentat principalul mijloc de transmitere prin care opera
intelectuală a Şcolii de la Frankfurt a fost inoculată în revol
tele studenţeşti din anii 1960. Această carte a devenit biblia
tinerilor radicali care au preluat conducerea în campusurile
universitare americane începînd cu 1965 şi care sînt şi azi
acolo, ca membri ai corpului profesoral.
Pe scurt, Eros şi civilizaţie cheamă la revolta totală împo
triva culturii occidentale tradiţionale („Marele refuz") şi
promite celor ce se alătură revoluţiei o utopie de tip Ţara
dulciurilor [Candyland] cu sex liber şi muncă deloc. Cam
după două-treimi din carte, Marcuse oferă următorul rezu
mat al argumentelor sale:
Definiţia pe care am dat-o noi caracterului istoric spe
cific al principiului realităţii instituţionalizat [established]
ne-a dus la o reexaminare a ceea ce Freud considera a fi
valabilitatea universală. Noi am pus sub semnul întrebării
această valabilitate avînd în vedere posibilitatea istorică a
abolirii sistemelor represive de control impuse de civili
zaţie. Realizările însele ale acestei civilizaţii păreau a face
depăşit principiul performanţei şi arhaică folosirea repre-
sivă a instinctelor. Dar ideea unei civilizaţii non-represive

pe baza realizărilor principiului performanţei s-a lovit
de argumentul că eliberarea instinctuală (şi, ca urmare,
eliberarea totală) ar duce la explozia civilizaţiei înseşi, de
vreme ce aceasta din urmă se menţine doar prin renunţare
şi muncă - cu alte cuvinte, prin folosirea represivă a energiei
instinctuale. Eliberat de aceste constrîngeri, omul ar exista
fără muncă şi fără ordine; el ar cădea înapoi la natură, ceea
ce ar distruge cultura. Pentru a răspunde acestui argument,
am evocat anumite arhetipuri ale imaginaţiei care, în con
trast cu eroii-culturali ai productivităţii represive, simboli
zau receptivitatea creatoare. Aceste arhetipuri vizau împli
nirea omului şi a naturii nu prin dominaţie şi exploatare,
ci prin eliberarea forţelor libidinale inerente. Apoi ne-am
asumat sarcina de a „verifica" aceste simboluri - cu alte
cuvinte, de a demonstra valoarea lor de adevăr ca simboluri
ale unei realităţi dincolo de principiul performanţei. Ne-am
gîndit că conţinutul reprezentativ al imaginilor orfice şi
narcisiste era reconcilierea (uniunea) erotică dintre om şi
natură în atitudinea estetică, unde ordinea e frumuseţe şi
munca e joacă.14
După acest rezumat, Marcuse continuă cu descrierea
conţinutului erotic al „realităţii aflate dincolo de principiul
performanţei", respectiv o nouă civilizaţie în care munca
şi productivitatea n-ar mai fi importante. „Experienţa de
bază în această dimensiune (estetică) este de ordin senzorial
[sensuous] mai curînd, decît conceptual"15, adică sentimen
tele sînt mai importante decît logica: „Disciplina esteticii
instaurează ordinea senzorialului [sensuousness] împotriva
ordinii raţiunii.''16
14 Herbert Marcuse, Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry i11to

Freud (Beacon Press, Boston, 1955), p. 175-176.
15 Ibid., p. 176.
1 6 Ibid., p. 181.
,, În limba germană, sensibilitatea senzorială [sensuous

ness] şi senzualitatea [sensuality] sînt încă redate prin unul
şi acelaşi cuvînt: Sinnlichkeit. El conotează satisfacerea
instinctelor (în special cel sexual)„.17 Nemaifiind folosit ca
instrument permanent de muncă, trupul ar fi re-sexuali
zat... (ceea ce) s-ar manifesta mai întîi printr-o reactivare
a tuturor zonelor sale erogene şi, ca urmare, printr-o revi
gorare a sexualităţii polimorfe pre-genitale şi un declin al
supremaţiei genitale. Trupul în întregimea lui ar deveni un
obiect al cathexis-ului18* - un lucru care să ofere satisfacţie,
un instrument al plăcerii. Această schimbare a valorii şi
sferei sau orizontului [scape] relaţiilor libidinale ar duce la
o dezintegrare a instituţiilor în cadrul cărora au fost orga
nizate pînă acum relaţiile interpersonale private, îndeosebi
a familiei monogame şi patriarhale."19
Acestea, într-o carte pe care Marcuse a dedicat-o lui
Sophie Marcuse, soţia sa de 50 de ani!
E uşor de înţeles cum acest mesaj - „Dacă-ţi place, fă-o"
- publicat în 1955 a rezonat cu rebelii studenţi din anii 1960.
Marcuse a înţeles ceea ce majoritatea celorlalţi colegi ai săi
din Şcoala de la Frankfurt n-au sesizat: modul de a distruge
civilizaţia occidentală - obiectivul stabilit de Georg Lukacs
în 1919 - nu era prin teorii complicate, ci prin sex, dro
guri şi rock'n'roll. Marcuse a scris şi alte cărţi pentru noua
generaţie care au odrăslit [spawned] noua stîngă - Omul
unidimensional (1964), Critica toleranţei pure (1965), Eseu
despre eliberare (1969), Contrarevoluţie şi revoltă (1972). Dar
Eros şi civilizaţie a fost şi rămîne lucrarea capitală, cea care
a aprins chibritul în stiva de lemne.
17 Ibid., p. 182.
18" Termen de specialitate din psihanaliză, derivat din grecescul kathe
xis, ce redă freudianul Besetzung - investirea energiei psihice (la Freud,
a libido-ului), concentrarea energiei emoţionale asupra unui obiect, unei
activităţi, idei etc. (nota traducătorului).
19 Ibid., p. 201.
Alte lucrări importante ale membrilor Şcolii de la Frank

furt includ:
• The Authoritarian Personality [Personalitatea autori
tară] de Theodor Adorno (Harper, New York, 1950). Această

carte reprezintă baza a tot ce a urmat în sensul zugrăvirii
conservatorismului ca un defect psihologic. Ea a avut un
impact enorm, nu în ultimul rînd asupra teoriei educaţiei.
• Dialectic of Enlightenment [Dialectica Iluminismului]
de Theodor Adorno şi Max Horkheimer (trad. John Cum
ming, Verso, London, 1979). Operă filosofică complexă,
scrisă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în mare
măsură ca reacţie la nazism (şi dedicată discutării pe larg a
antisemitismului), această lucrare încearcă să găsească un
nucleu de raţiune „eliberatoare" în ruinele Iluminismului.
• Minima Moralia: Reflections from a Damaged Life
[Minima Moralia: reflecţii dintr-o viaţă devastată] de The

odor Adorno (trad. E.F.N. Jophcott, New Left Books, Lon
don, 1974). O carte de aforisme, aproape complet de neîn
ţeles, dar încheierea efectivă a operei lui Adorno.
• Escape from Freedom [Evadare din libertate] de Erich
Fromm (Farrar & Rinehart, New York, 1941, încă în libră

rii). Fromm era „smiley" [happy face] al Institutului, iar
această carte era adesea cerută ca lectură obligatorie în licee
în anii 1960. Teza este că însăşi natura umană e cea care-l
face pe om să se lepede de propria sa libertate şi să îmbră
ţişeze fascismul, atîta timp cît el nu ajunge „să stăpînească
societatea şi să subordoneze mecanismul economic scopu
rilor fericirii umane", adică să adopte socialismul. In acel
moment, Fromm era în curs de a se despărţi de Institut, de
aceea lucrările lui ulterioare nu mai pot fi considerate ca
făcînd parte din ansamblul Şcolii de la Frankfurt.
• Eclipse of Reason [Eclipsa raţiunii] (Oxford Univer
sity Press, New York, 1947). Esenţialmente o continuare a

Dialecticii Iluminismului, cartea e în mare măsură opera
lui Adorno şi a altor personaje ale Şcolii de la Frankfurt,
deşi pe coperta ei apărea numai numele lui Horkheimer.

Conţinutul ei se bazează pe o serie de prelegeri ţinute de
Horkheimer la Columbia University în 1944. Stilul pro
zei este surprinzător de accesibil, dar conţinutul e straniu;
există de la un cap la altul o puternică nostalgie, care în
mod normal era anatema pentru Şcoala de la Frankfurt.
Capitolul-cheie, „Revolta naturii", reflectă un ciudat anar
hism retro: „Victoria civilizaţiei e prea completă pentru a
fi adevărată. Ca urmare, adaptarea în vremurile noastre
implică un element de resentiment şi furie suprimată."
• Criticai 1heory: Selected Essays [Teoria critică: texte
selectate] de Max Horkheimer (trad. Matthew O'Connell,

Seabury Press, New York, 1972). E important în special
eseul „Teoria tradiţională şi cea critică".
• 1he Essential Frankfurt School Reader [Şcoala de la
Frankfurt - compendiu esenţial], editori Andrew Arato şi

Eike Gebhardt (Continuum, New York, 1982, în librării în
paperback). Nefiind o introducere în Şcoala de la Frank
furt, ci mai curînd o reeditare a unor texte ale Şcolii de la
Frankfurt nedisponibile în altă parte, această carte e mai
folositoare unui specialist decît unui novice. Cu toate aces
tea, atît lungile introduceri ale editorilor, cît şi unele dintre
eseuri sînt utile (din nou, editorii se situează în mod ferm
de partea stîngii politice, iar stilul lor e tot atît de greoi ca
şi cel al membrilor Şcolii de la Frankfurt).
Această scurtă bibliografie va fi suficientă pentru a per

mite unui cititor interesat să facă primii paşi; literatura
completă de şi despre Şcoala de la Frankfurt e imensă, aşa
cum o atestă bibliografiile din cărţile lui Jay şi Wiggershaus.
Ceea ce încă lipseşte din ea, cel puţin în limba engleză,
e o carte uşor de citit, scrisă pentru nespecialişti, care să
explice Şcoala de la Frankfurt şi operele ei în termenii naş
terii corectitudinii politice. Scurtul volum de faţă e măcar
un început în direcţia umplerii acestei lacune.
PARTEA A l i -A
Freudo-marxismul - noua uto pie.

Corectitudinea p olitică -
avatar al marxismului cultural
ANDREI DÎRLĂU
IRINA BAZON
(COORD.)
Desfiinta rea istoriei:

�
de ce relativism ul este g reşit?

Despre The Killing of History, de Keith Windschuttle
DE
ROGER K IMBALL 1
Traducere de
IRINA BAZON
„Deprinde-i în mod constant pe copiii tăi cu acest exerciţiu: dacă

s-a întîmplat ceva la o fereastră, dar, în relatarea celor întîmplate, ei
afirmă că s-a petrecut la altă fereastră, nu trece cu vederea acest lucru,
ci verifică numaidecît; nu ştii unde va duce devierea de la adevăr."
BoswELL, Viaţa lui Samuel Johnson
„Nu există fapte, ci doar interpretări."

FRIEDRICH NIETZSCHE
Unde este Dr. Johnson, acum, cînd avem atîta nevoie de

el? Cît am avea de cîştigat dacă am ţine seama de judecata
sa onestă în ceea ce priveşte problema adevărului! Fiindcă
trăim într-o epocă în care adevărul este pretutindeni ata
cat. Nu am în minte ceva enigmatic sau complicat, ci doar
adevărul evident, factual, reflectat, de pildă, în afirmaţia
1 Articol publicat de Roger Kimball în 1he New Criterion, Voi. 15, sep
tembrie 1996. http://www.newcriterion.com/articles.cfm/The-killing
of-History--why-relativism-is-wrong-3484.
1 00 CORECTITUDINEA POLITICA
„Bătălia de la Agincourt a avut loc în octombrie 1415" sau

în enunţul (mai general) „Aceste documente confirmă afir
maţia mea şi o infirmă pe a lui".
Este, probabil, destul de uşor să nu acorzi atenţie unora
dintre cele mai evidente exemple de asalt asupra adevăru
lui. î ndrăznesc să spun că puţini oameni cu bun-simţ iau
în serios ceea ce susţin negatorii Holocaustului. Semnifi
cativ este totuşi modul în care aceste teorii radicale tind
să fie contestate. Tot mai frecvent, ele sînt repudiate nu ca
neadevăruri periculoase - fapt asupra căruia ar fi insistat
Dr. Johnson -, ci ca „perspective" sau „puncte de vedere"
mai mult sau mai puţin nefericite, concepţia încetăţenită
fiind aceea că fiecare are dreptul să aibă „păsărelile" lui,
indiferent cît de flagrant ar devia aceste viziuni de la adevăr.
Se ignoră faptul că o astfel de atitudine nu doar compro
mite adevărul, ci subminează, de asemenea, legitimitatea
oricărei opinii serioase.
Să ne gîndim la ultimele filme regizate de Oliver Stone.
Oricine analizează mai atent lucrurile îşi dă seama că portre
tizările pe care le face Stone preşedinţilor Kennedy şi Nixon
constituie exerciţii de ficţiune politică (în manieră stîn
gistă). Totuşi, popularitatea unor astfel de filme nu reflectă
(doar) convingerile politice ale celor care le vizionează, ci şi
uriaşul apetit al publicului pentru „reconstrucţiile" istorice,
cu alte cuvinte, pentru istoria cosmetizată, despovărată de
cerinţa incomodă a afirmării adevărului, aşadar, pentru o
istorie care nu necesită aprofundare. Dr. Johnson nu ar fi
agreat acest mod de a te raporta la istorie.
Sînt, fără îndoială, multe cauze care au condus la
această situaţie. O cauză importantă este reprezentată de
gradul în care elitele intelectuale occidentale - acţionînd în
mass-media, în sfera culturii şi, mai ales, în mediul acade
mic - şi-au încălcat angajamentul faţă de adevăr. Această
abdicare are o istorie lungă şi complexă. Şi cunoaşte multe
forme şi grade de manifestare, de la diverse forme de
separare temporară pînă la u n divorţ irevocabil, în cazuri

extreme. Aşa cum se întîmplă mereu în lumea ideilor, ceea
ce contează nu este atît existenţa acestui angajament, cît
impactul şi preponderenţa pe care o are asumarea adevă
rului. Î n cazul de faţă, atitudinea de dispreţ faţă de adevăr
a atins proporţii pandemice. î ntr-adevăr, ea a devenit o
tendinţă a intelectualităţii epocii noastre, chiar dacă e o
tendinţă nejustificată.
Un indiciu descurajant al acestei stări de fapt îl con
stituie deplina aversiune faţă de ideea de „adevăr obiec
tiv" manifestată-în distinsele cercuri academice de astăzi.
Alt indiciu este înclinaţia generală de a reduce faptele la
opinii - înclinaţie care decurge, în mod firesc, din respin
gerea adevărului obiectiv. Acest lucru este evidenţiat în
concepţia, uimitor de răspîndită, că adevărul este „relativ",
altfel spus, că adevărul unei afirmaţii este determinat, în
mod hotărîtor, de preocupările, prejudecăţile, chiar şi de
sexul sau de originea etnică a vorbitorului, mai mult decît
de veridicitatea sau de falsitatea a ceea ce afirmă acesta.
Ideea de bază este că adevărul este mai degrabă inventat
decît descoperit. Tipică în acest caz este atitudinea femi
nistă de contestare a epistemologiilor dominate de mas
culinitate, pe motiv că acestea îşi afirmă, în mod fals, pre
tenţia la universalitate (un alt cuvînt care stîrneşte panică)
sau obiectivitate.
Istoricul Simon Schama de la Universitatea Harvard şi-a
exprimat într-un mod mai rafinat această atitudine faţă
de adevăr în ridicola şi foarte populara sa carte Dead Cer
tainties (1991) („Certitudini moarte"). După cum îşi încre
dinţează dl Schama cititorii, „cerinţele privind cunoaşte
rea istorică trebuie să fie mereu în mod fatal circumscrise
- reţineţi:fata/ circumscrise - de caracterul şi prejudecăţile
naratorului". Cu alte cuvinte, limitările inerente ale istori
cului fac imposibilă dobîndirea adevărului istoric. Cît de
mulţi oameni cu studii superioare de astăzi ar îndrăzni să
conteste această afirmaţie? Dl Schama s-a căznit să nege că

perspectiva sa este una „naiv relativistă"; cu toate acestea,
în esenţă, afirmaţia sa este puţin mai mult decît o para
frază fidelă a faimoasei declaraţii a nihilismului formulată
de Nietzsche: „Nu există fapte, ci doar interpretări". Păcat
că nu avem un batalion de scriitori precum Dr. Johnson:
ar remedia considerabil situaţia furnizînd o serie de argu
mente combative precum cele îndreptate împotriva filozo
fiei idealiste a episcopului Berkeley.
Nu este surprinzător că devierea de la adevăr a avut
consecinţe devastatoare în mediul academic. Printre altele,
acest fapt a subminat integritatea multor discipline acade
mice; a contribuit considerabil la compromiterea a însăşi
ideii de „disciplină" academică - desemnînd un domeniu
ştiinţific în cadrul căruia este studiată o materie general
acceptată şi sînt utilizate instrumente comune de cercetare.
Proliferarea năucitoare a programelor de „studii" este un
simptom important al acestei degenerări. Aceste programe
cuprind studiile dedicate feminismului, homosexualilor,
afro-americanilor, mişcării Chicano, studiile pentru pace,
studiile despre text; metastaza acestor pseudo-materii şi a
altora de acest fel în spaţiul academic semnalează nu extin
derea, ci declinul disciplinelor academice. Merită subliniat
că astfel de programe, deşi promovate ca fiind „interdisci
plinare", sînt, în realitate, antidisciplinare. Ele nu presupun
stăpînirea unor discipline multiple, ci abandonarea rigorii
disciplinare în favoarea susţinerii unei ideologii prescrise.
Paradigma sub care se desfăşoară aceste eforturi o repre
zintă „studiile culturale", constituind un factor dizolvant
periculos dominant în sferele intelectuale, reflectat nu prin
materia de studiu - care poate fi constituită din orice -, ci
prin atitudinea celor care promovează astfel de studii. Două
caracteristici de bază ale studiilor culturale sînt: 1 . natura
politică şi 2. ostilitatea faţă de adevărul factual; „conţinu
tul" este decis în mod absolut arbitrar.
„RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 1 03
Asaltul asupra adevărului în sfera academică pare să fi

avut cea mai nocivă influenţă asupra studiului literaturii -
în parte, fiindcă devierile de la adevărul factual nu sînt atît
de uşor de detectat atunci cînd materia de studiu o consti
tuie literatura, în parte, deoarece departamentele de lite
ratură au fost printre primele care au capitulat în faţa unor
astfel de tendinţe la modă distructive, precum deconstruc
ţia, structuralismul şi studiile culturale, cu toate variantele
lor detestabile. Puţine domenii - dacă există vreunul - au
scăpat nepervertite. Filozofia, dreptul, istoria artei, psiho
logia, antropologia, sociologia, toate s-au străduit acerb să
ajungă din urmă departamentele de literatură care au pro
gresat în această direcţie. Chiar istoria - a cărei raţiune de a
fi s-ar fi crezut că o constituie angajamentul faţă de adevărul
factual - a fost supusă acestei pervertiri. I n aceeaşi situaţie
se află ştiinţele naturale: teoria şi filozofia ştiinţei - dacă nu
chiar practica actuală a ştiinţei - au devenit, într-un grad
tot mai ridicat, subjugate unor forme diverse de disoluţie
la nivel epistemologic, întrucît logica şi esenţa ştiinţei sînt
confundate în mod deliberat cu sociologia ştiinţei. Potri
vit unor observatori, astfel de idei au început să pătrundă
chiar şi în cadrul facultăţilor de administrare a afacerilor
şi economie, deşi se pare că, din nefericire - spun ei -, ele
nu i-au influenţat şi pe contabilii angajaţi în cadrul Servi
ciului pentru Venituri Interne. Un distins domn, pe nume
Nicholas Fox, care ţine prelegeri la facultăţile de medicină
din Anglia, a formulat ceea ce ar putea constitui un nec
plus ultra al constructivismului social: în cartea sa, Post
modernism, Sociology and Health (1993), dl Fox îi asigură
pe cititori că termeni precum „pacient" şi „boală" sînt „fic
ţiuni sociologice" care pot fi explicate prin „elemente ale
teoriei feministe şi prin conceptele derridiene de differance
şi intertextualitate".
Multe dintre aceste direcţii au fost corect observate şi
contestate. î ntr-adevăr, începînd din 1987, odată cu apariţia
1 04 CORECTITUDINEA POLITICĂ
cărţii lui Allan Bloom, The Closing of the American Mind

(Criza spiritului american), a apărut un număr redus, dar
valoros prin conţinut, de cărţi şi articole care au combătut
una sau alta dintre tendinţele ce reflectau asaltul academic
asupra adevărului. Cartea mea, Tenured radicals (1990), se
înscrie în acest curent, precum şi lucrarea lui David Leh
man, Signs of the Times: Deconstruction and the Pall ofPaul
de Man (1991) şi excelenta radiografie realizată de Paul
Gross şi Norman Levitt în cartea Higher Superstition: 1he
Academic Lefi and Its Quarrels with Science (1994) asu
pra aşa-ziselor „dispute asupra ştiinţei" [„science wars"].
Cea mai nouă contribuţie la acest gen de scrieri disidente
se încadrează, de asemenea, printre cele mai devasta
toare, mai complexe şi mai ample în analiza combativă
pe care o efectuează. Scrisă de un istoric australian, Keith
Windschuttle, cartea se intitulează The Killing of History:
How a Discipline is Being Murdered By Literary Critics and
Social 1heorists („Desfiinţarea istoriei: cum este distrusă o
disciplină de către criticii literari şi teoreticienii sociali").
Aceasta este a doua ediţie, corectată şi extinsă, a cărţii care
a fost prima dată publicată în Australia în 1994; doar ediţia
aceasta a fost distribuită în Statele Unite. Dacă titlul pare
cam terifiant, fiţi siguri că dovezile pe care le furnizează
Windschuttle în sprijinul cauzei sale justifică nota gravă
a scrierii. Deşi publicată la o editură obscură (ceea ce ne
spune foarte multe despre priorităţile pe care le au astăzi
editurile care publică lucrări academice), aceasta este cea
mai importantă lucrare despre criticismul cultural care a
apărut pe parcursul întregului an.
Ca formă, 1he Killing of History este un fel de ghid
intelectual. Î i prilejuieşte cititorului o incursiune antre
nantă printre teoriile exotice care au ajuns predominante
în cadrul departamentelor de ştiinţe umaniste şi sociale
ale celor mai multe facultăţi vorbitoare de limba engleză.
Trăind printre „nativi", Windschuttle a încercat multe
„RELIGIA" MARXISTA A NOII ORDINI MONDIALE 1 05
dintre „sortimentele" locale; cunoaşte totul despre curi

ozităţi precum semiotica şi modul cum aceste teorii au
ajuns să se impună; înţelege principalele dialecte locale
şi poate distinge cu acurateţe diferenţele dintre structu
ralism, poststructuralism, deconstrucţie, postcolonia
lism şi constructivism social; ştie calea cea mai bună prin
deşertul „anti-umanismului" lui Michel Foucault şi deţine
abilitatea de a nu se lăsa atras î,n mocirla teoriei literare
postmoderne; mai presus de toate, îşi înarmează citito
rii împotriva teoreticienilor excentrici, a şarlatanilor şi
a impostorilor intelectuali care populează aceste medii:
oferă îndrumări inteligente referitoare la modul cum le
putem rezista acestor propagatori de scepticism radical şi
relativism ştiinţific, precum şi indicaţii de bun-simţ care
să ne ajute să ne ferim de cei care pretind că istoria este
doar o specie de ficţiune.
O ricum, Windschuttle are d reptate să afirme că
The Killing ofHistory nu este „o altă carte anostă de teorie".
Pe parcursul întregii cărţi, cercetarea sa se concentrează
intens asupra disciplinei istoriei, asupra modului în care ar
trebui aceasta să fie înţeleasă şi asupra felului cum cei care
neagă necesitatea adevărului empiric subminează esenţa
analizei istorice.
„ în cea mai mare parte a ultimilor 2400 de ani - scrie
Windschuttle în prefaţa cărţii - esenţa istoriei a continuat
să fie reflectată prin ideea că ea trebuie să afirme adevărul,
să redea cit mai fidel cu putinţă întîmplările reale. Desigur,
pe parcursul acestor ani, a ieşit la iveală faptul că mulţi
istorici au prezentat eronat întîmplările, că mulţi au fost
părtinitori şi adesea în neconcordanţă totală cu adevărul.
Totuşi, criticii lor s-au simţit adesea datori sa arate că isto
ricii s-au înşelat în legătură cu fapte reale, că afirmaţiile lor
cu privire la trecut nu corespund întîmplărilor adevărate.
Cu alte cuvinte, criticii încă porneau de la presupunerea că
adevărul este accesibil istoricului.
I n zilele noastre, aceste supoziţii sînt în mare măsură

respinse, chiar în rîndul unor persoane care profesează ele
însele istoria. Î n 1990, noii teoreticieni în ştiinţele umaniste
şi sociale, care fac parte din curentul dominant, susţin că
este imposibilă redarea adevărului despre trecut sau utiliza
rea istoriei cu scopul dobîndirii de cunoştinţe în sens obiec
tiv. Ei pretind că putem privi trecutul numai prin prisma
propriei noastre culturi şi că, prin urmare, ceea ce înţele
gem prin istorie constituie reflectarea propriilor noastre
preocupări şi nelinişti. Temeiul pe care era fundamentată
istoria nu mai este valid: nu mai există o distincţie esenţială
între istorie şi mit."
După cum arată Windschuttle, atacul asupra cunoaş
terii istorice nu este un fapt nou; Nietzsche este printre
primii gînditori care îl lansează („Nu există fapte, ci doar
interpretări"). Noi sînt prestigiul şi răspîndirea de care se
bucură aceste idei în prezent. I n decursul ultimilor 10-20
de ani, idei extrem de discutabile care altădată subzistau
la limita speculaţiei academice (unde se încadrează şi pot
avea oarecum chiar un efect pozitiv ca un soi de iritare
intelectuală) au fost integrate în inima profesiei. Atacul
asupra cunoaşterii factuale nu mai este întreprins doar
de către o mînă de metafizicieni nemulţumiţi; a devenit
un fapt obişnuit în rîndul istoricilor din mainstream şi al
editorilor de lucrări academice. Şi dacă mai există o mul
ţime de istorici care admit tacit, în cadrul activităţii lor,
standardele tradiţionale de investigaţie istorică, extrem de
puţini sînt dispuşi să conteste în mod deschis asaltul des
făşurat împotriva disciplinei lor. Acest fapt este, parţial, o
cauză a laşităţii - un viciu endemic printre academicieni
-, dar şi o consecinţă a faptului că mulţi istorici a căror
abordare este tradiţională au început ei înşişi să se ames
tece în ghiveciul antiempirismului, ignorînd cu seninătate,
după cum notează Windschuttle, faptul că „adoptă ipoteze
care sînt de natură să înlăture orice principii care stau la
temeiul disciplinei". Nu este o exagerare. Ideile propagate

sînt că observaţia şi raţionamentul inductiv nu oferă o bază
legitimă în cunoaşterea de tip istoric, că adevărul este rela
tiv, că limbajul este un soi de „închisoare", raportîndu-se
întotdeauna la sine însuşi şi nu la realitate; Windschuttle are
dreptate să spună că „dacă istoricii se lasă complet mînaţi în
acest abis teoretic, îşi vor cauza propria dispariţie, precum
şi pe cea a disciplinei".
Ca şi în cazul studiilor literare, o stratagemă comună
constă în a spune că întreaga controversă nu e decît semnul
unui „conflict între generaţii", că obiecţiile ridicate în pri
vinţa „noilor metode" sînt doar trăncănelile unor conser
vatori înapoiaţi ce opun rezistenţă ideilor „inovatoare" ale
„noilor turci". Şi totuşi, după cum subliniază Windschuttle,
cele mai multe dintre aşa-zisele „idei noi" au fost puse în
circulaţie de către intelectuali pe cînd aveau vîrsta de 40 sau
50 de ani. „Iniţiatorii acestui curent - remarcă autorul - fac
parte din tabăra noii stîngi constituite în 1960 ( ... ), care, evi
dent, nu este chiar atît de nouă în prezent, dar afiliată ulti
melor tendinţe precum era şi în vremea mărgelelor hippy
şi a pantalonilor evazaţi." Diferenţa este, desigur, aceea că,
în 1960, astfel de intelectuali ocupau o poziţie periferică
în mediul academic. Acum ei sînt cei care îl domină: „Din
1985, disidenţii şi-au extins enorm teritoriul. Deşi le place
încă să se caracterizeze drept nişte outsideri combatanţi,
ei sînt în prezent cei care conduc toate operaţiunile din
sfera academică: conceperea de noi cursuri, contractarea
editorilor, încadrarea de personal în noile locuri de muncă,
atragerea absolvenţilor de studii universitare." Acei profe
sori ale căror convingeri intelectuale şi morale i-ar putea
conduce spre a lupta împotriva extinderii unor astfel de
tendinţe sînt, în general, „prea ocupaţi, prea obosiţi sau
prea derutaţi" pentru a se opune. Pasivitatea lor le-a creat
adversarilor o uimitoare legitimitate, permiţîndu-le să-şi
consolideze autoritatea şi beneficiile materiale.
Cercetarea ambiţioasă a d-lui Windschuttle se îndreaptă

în două direcţii: în primul rînd, îşi propune să prezinte
asaltul asupra adevărului factual sub toate aspectele sale
încurcate; în al doilea rînd, scopul este să arate că „în mod
contrar faţă de tot ceea ce se susţine în prezent, istoria poate
fi studiată într-un mod obiectiv şi că nu există obstacole de
ordin filozofic în calea adevărului şi a cunoaşterii privind
umanitatea".
In ceea ce priveşte primul obiectiv, Windschuttle rea
lizează o incursiune inteligentă şi bine documentată în
teoriile importante aflate în competiţie pentru o poziţie
dominantă în ştiinţele umaniste şi cele sociale. Multe dintre
datele pe care le furnizeaza autorul îi vor fi familiare orică
rei persoane care se află la curent cu dezbaterile recente pri
vind soarta învăţămîntului superior. Dar chiar şi în această
direcţie Windschuttle are multe de oferit. Mai întîi, după
cum sugerează şi subtitlul cărţii sale, autorul evidenţiază,
într-o manieră mai amănunţită decît au reuşit să o facă alţi
autori pînă acum, modul în care atacul asupra istoriei s-a
produs mai ales prin aplicarea în cadrul disciplinei a her
meneuticii, a teoriilor literare de inspiraţie franceză precum
deconstructivismul şi (prin intermediul antropologiei lui
Claude Levi-Strauss) structuralismul. Pe parcursul analizei
sale, autorul arată felul cum vorbăria lor prolixă şi scrierea
obscură, atît de mult caracteristice discursului academic
contemporan, sînt adesea adoptate nu în virtutea vreunei
meticulozităţi sau profunzimi intelectuale, ci ca un soi de
stratagemă. „Obscuritatea - observa Windschuttle - con
stituie o metodă iscusită de a genera adepţi" - şi, nu în
ultimul rînd, fiindcă multe persoane cred, în mod eronat,
că scrierea obscură indică o gîndire profundă.
Aderenţa la acest gen de scriere este şi un mod de auto
perpetuare: studenţii care s-au trudit să-şi însuşească o
terminologie dificilă nu vor fi, în mod firesc, dispuşi să
admită că vocabularul a cărui asimilare le-a cerut irosirea
·- ·---·· ··--· --- - · · -
unui atît de mare efort este falimentar din punct de vedere

intelectual. Mai mult, cei care sînt seduşi de obscuritate
manifestă, corelativ, şi meteahna de a crede că o scriere
uşor de înţeles este lipsită de profunzime sau inferioară
ca valoare. Mas'd Zavarzadeh, un adept al lui Derrida, a
lămurit problema cînd l-a discreditat pe un critic al semio
ticianului din pricina „scrisului său neechivoc şi a clarităţii
prezentării" - trăsături care constituie, după cum citim,
„uneltele conceptuale ale conservatorismului". Î ngrozitor!
Contribuţia cu adevărat semnificativă pe care o aduce
Windschuttle prin cartea sa constă, oricum, în apărarea
obiectivităţii şi a adevărului factual. Trebuie spus că el vor
beşte, în primul rînd, ca istoric ce-şi practică profesia, nu
ca filozof. Astfel, deşi discursul său este unul complex din
punct de vedere filozofic (mai ales în comparaţie cu operele
celor mai mulţi dintre adversarii săi), ceea ce-l preocupă pe
autor cu precădere nu este posibilitatea abstractă a adevă
rului obiectiv, ci faptul că este descoperit - sau ratat - în
anumite lucrări de istorie. Acest aspect conferă, în fond, cea
mai mare forţă cărţii Desfiinţarea istoriei. Windschuttle îşi
susţine argumentele apelînd la „opera istoricilor autentici,
cu scopul de a-i combate pe oponenţii lor teoreticieni".
Analizînd o serie de studii de caz specifice, Windschuttle
supune noile teorii istorice unui fel de „test de drum" pen
tru a vedea cum fac acestea faţă „terenului mai denivelat
că oricînd al istoriei la ora actuală". Evenimentele respec
tive includ descoperirea Americii şi cucerirea Mexicului
de către spanioli, descoperirea şi explorarea insulelor din
Oceanul Pacific de către britanici, începutul colonizării
europene a Australiei, istoria azilurilor pentru bolnavi
mintal, a spitalelor şi a politicii penale din Europa şi căde
rea comunismului în 1989. Evenimentele la care se referă
Windschuttle sînt relevante întrucît acestea au atras atenţia
susţinătorilor celor mai în vogă şi mai influenţi ai teoriilor
pe care istoricul intenţionează să le combată. Metoda sa
constă în a prezenta analiza unui anumit eveniment istoric

din perspectiva unei „teorii" şi a demasca apoi deficienţele
acelei analize apelînd la opera istoricilor tradiţionali. Avînd
în vedere că scopul autorului este de a recupera adevărul
istoric, nu este deloc surprinzător că, în fiecare caz, tradi
ţionaliştii ies învingători. Demne de remarcat sînt, oricum,
atenţia, vigilenţa antrenate în cercetarea sa. Autorul se stră
duieşte să expună în întregime şi în mod echitabil relatările
oponenţilor; scopul contraargumentelor sale nu este acela
de a exprima în mod eficient ideile autorului, ci de a articula
obiecţii de bun-simţ împotriva „teoriilor" şi relativismului
cultural, care cunosc un cîmp de aplicare mult mai larg,
dincolo de cazurile specifice analizate de Windschuttle.
Să ne gîndim, de exemplu, la modul cum temele refe
ritoare la descoperirea „Lumii Noi" de către Columb şi la
cucerirea spaniolă a Mexicului au fost dezbătute de către
academicieni bien pensant pe parcursul ultimului deceniu.
Nu au existat numai romancieri pătimaşi, corecţi politic,
precum Kirkpatrick Sale, care au profitat de ocazie pentru
a-l înfăţişa pe Columb drept un prădător malefic, iar pe
indieni ca pe nişte fiinţe paşnice, sensibile faţă de mediul
natural, care trăiau într-o fericită armonie unii cu ceilalţi
şi cu natura. În 1992, a apărut la Oxford University Press
cartea American Holocaust: Columbus and the Conquest of
the New World („Holocaustul american: Columb şi cuceri
rea Lumii Noi") a istoricului David Stannard, unde citim,
după cum ne înştiinţează Windschuttle, că „drumul spre
Auschwitz a trecut direct prin inima Americilor" - o com
paraţie pe care Windschuttle o respinge, pe bună dreptate,
ca fiind „nu doar total anacronică, dar şi respingătoare din
punct de vedere conceptual".
Survenind într-un moment cînd corectitudinea politică
şi intoxicarea cu teorii luaseră un mare avînt, celebrarea a
500 de ani de la descoperirea Americii a suscitat tot soiul de
dezbateri dubioase în rîndul criticilor literari, al istoricilor,
antropologilor şi al altor academicieni avizi să se întreacă

unul pe altul în demersul compromiterii moştenirii euro
pene (şi, prin extensie, a Statelor Unite) şi în celebrarea vir
tuţilor popoarelor indigene persecutate.
Eminentul semiotician şi teoretician literar Tzvetan
Todorov, prin cartea sa The Conquest of America („Cuce
rirea Americii") (1982), oferise deja una dintre cele mai
întristătoare anticipări a tendinţelor care avea să se impună.
Todorov avea cîte ceva din toate. Academicienii fascinaţi
de limbaj puteau savura afirmaţia lui că „datorită stăpînirii
semnelor, Cortez şi-a asigurat controlul asupra vechiului
imperiu mexican" (fără a ţine seama de faptul că tehno
logia militară spaniolă era considerabil superioară celei
a aztecilor). Partizanii corectitudinii politice au privit cu
satisfacţie condamnarea imperialismului european şi astfel
de aserţiuni, precum „în secolul al XVI-lea a fost comis
cel mai mare genocid din istoria umanităţii". La aceasta se
adaugă dezbaterea lui Todorov cu privire la incapacitatea
manifestată de Columb şi de cultura europeană în gene
ral în a stabili un raport adecvat cu „celălalt", altfel spus,
incapacitatea de a percepe „existenţa unei esenţe umane cu
adevărat diferită, ceva menit să însemne mai mult decît o
stare imperfectă a acelor oameni."
După cum observă Windschuttle, unul dintre multele
probleme trecute cu vederea de Todorov şi de cei care susţin
popoarele indigene din Americi în defavoarea cuceritorilor
lor europeni este „practica sacrificiilor umane răspîndită
în perioada cuceririi spaniole". Aztecii, mayaşii, incaşii,
cayţii, băştinaşii din Guyana, triburile pawnee şi huron
din America de Nord au practicat sacrificii umane deseori
pe scară largă (numai aztecii ucideau cîteva mii de oameni
pe an), însoţite uneori şi de canibalism. De pildă, cayţii
mîncau echipajul fiecărui vas portughez naufragiat pe care
îl găseau. „La un ospăţ - relatează un antropolog citat de
Windschuttle - au fost mîncaţi primul episcop al Bahiei,
doi preoţi, reprezentantul trezoreriei regale portugheze,

două femei însărcinate şi mai mulţi copii." Todorov, con
chide Windschuttle, „vrea să impună o judecată morală
în privinţa cuceririi spaniole şi, în acelaşi timp, să mini
malizeze problema sacrificiilor umane astfel încît cititorii
să-i considere pe azteci drept nişte victime care sînt mai
virtuoase şi vrednice de mai multă compasiune. Pentru a-şi
susţine argumentaţia, Todorov este nevoit să demonstreze
că toate societăţile umane sînt vinovate de săvîrşirea sis
tematică a unor masacre în masă, doar că unele poartă o
vină mai mare decît altele. Dar, odată ce dispare distincţia
dintre societăţile care comiteau sacrificii/masacre, lui Todo
rov nu-i mai rămîne decît soluţia de a recurge la natura
umană comună pentru a explica predispoziţia spre crimă
a speciei umane. Iar ideea unei naturi umane comune este
o idee pe care întreaga sa carte a fost concepută în scopul
de a o respinge."
Combinaţia dintre tendinţa antieuropeană, corectitu
dine politică şi negarea evidenţelor empirice constituie o
trăsătură pregnantă întîlnită la mulţi scriitori pe care îi ana
lizează Windschuttle în Des.fiinţarea istoriei. De exemplu,
în capitolul despre întemeierea Australiei, Windschuttle
prezintă cititorilor o carte a scriitorului Paul Carter, inti
tulată The Road to Botany Bay (Drumul spre Botany Bay)
(1987). George Orwell, scriind despre Mahatma Gandhi,
a făcut observaţia că sfinţii ar trebui consideraţi vinovaţi
pînă cînd le este probată nevinovăţia. Acesta este cu sigu
ranţă un principiu demn de a fi aplicat cînd avem de-a face
cu lucrări precum The Road to Botany Bay, care se bucură
de susţinere din partea lui Edward Said („Metode uimitor
de originale de investigaţie culturală... O lucrare edifica
toare de mare forţă intelectuală") sau a lui Susan Sontag
(„O carte strălucită pentru multe gusturi"). Scriind despre
istoria timpurie a britanicilor din Australia, Carter pro
pune o nouă metodă de analiză istorică: „istoria spaţială",
menită să ia locul „istoriei lineare, narative" (pe care, de

asemenea, o discreditează ca fiind „istorie imperialistă")
întîlnită la alţi scriitori. Î mpănîndu-şi textul cu citate din
Derrida, Giles Deleuze şi (nu întîmplător) Edward Said,
printre altele, Carter caută să examineze modul cum „spa
ţiul este transformat simbolic în loc, cu alte cuvinte, într-un
spaţiu cu o istorie."
Printre multe alte lucruri, Carter urmăreşte să recon
stituie experienţa deţinuţilor britanici care au populat la
început Australia şi care, potrivit lui Carter, au fost nişte
subversivi exemplari prin faptul că au respins empirismul
iluminist şi imperialismul. Inconvenientul la care se referă
Carter este acela că perspectiva asupra lumii pe care o aveau
condamnaţii nu poate fi cunoscută <lecit prin „oglinda
deformatoare" a celor care deţineau autoritatea, întrucit,
susţine Carter, relatările realizate direct de la sursă privind
experienţa condamnaţilor au fost pierdute. Soluţia propusă
de el este de a aplica metoda „istoriei spaţiale" la descri
erile oferite de „cronicile clasei dominante" în scopul de
„a recupera ceea ce logica iluministă a raportului cauză
efect a suprimat. I n special, putem reuşi recuperarea acelei
dimensiuni din existenţa condamnatului pe care întem
niţarea şi transportul lui au fost în mod categoric menite
să o excludă: ocuparea de către el a spaţiului istoric." Ar fi,
desigur, foarte multe de zis în legătură cu acest soi de stra
tagemă hermeneutică. Î n fond, nu era nevoie ca Paul Carter
să fie atît de ingenios. El pretinde că un act de reconstrucţie
imaginativă este necesar pentru a reconstitui experienţa
condamnatului.
Dar, după cum subliniază Windschuttle, „condamnaţii
australieni au realizat mai multe documente consemnînd,
în propriile lor cuvinte, observaţiile şi activităţile lor, visu
rile, sentimentele lor de ură şi de iubire <lecit orice altă clasă
inferioară de-a lungul istoriei. În plus, au fost înfiinţate mai
multe programe de doctorat, lectorate şi catedre în Aus-
tralia pornind de la aceste surse decît în cazul a aproape

oricărui alt subiect de cercetare. Condamnaţii au furnizat
academicienilor australieni documente pentru unul dintre
subiectele lor majore de cercetare."
Cu alte cuvinte, „aroganţa lui Carter de a pretinde că
îi salvează pe condamnaţi de la uitare este egalată doar de
totala sa ignoranţă cu privire la ceea ce au scris istoricii
australieni pe parcursul ultimilor 40 de ani".
Dl Windschuttle aplică aceeaşi analiză în cazul mul
tor altor „staruri" academice, incluzînd-o pe una dintre
cele mai strălucite, Michel Foucault. Printre aspectele care
l-au făcut pe Foucault un academician de un renume atît
de înalt a fost radicalismul său antiburghez, combinat cu
insistenţa că adevărul reprezintă mereu şi pretutindeni un
coeficient al puterii. Merită să observăm totuşi că Foucault
şi-a cîştigat reputaţia la început ca istoric al unor instituţii
precum azilurile pentru boli mintale, spitale şi închisori. Î n
orice caz, principala tactică a lui Foucault a fost să arate că
eforturile din perioada Iluminismului şi din cea posterioară
Iluminismului de a reforma aceste instituţii au fost de fapt
pretexte pentru extinderea puterii statului.
De exemplu, în prima sa carte, Nebunie şi civilizaţie
(1961), Foucault pune în contrast perioada respectivă cu
vremurile fericite din Evul Mediu, cînd nebunii hoinăreau
liber dintr-un oraş în altul sau călătoreau pe o adevărată
Corabie a nebunilor în susul şi în josul Rinului. î nfiinţa
rea azilurilor a fost, potrivit lui Foucault, începutul unor
vremuri negre pentru nebuni, întrucît nu erau doar încar
ceraţi, ci li se nega şi statutul de fiinţe umane. Foucault
afirmă lucruri asemănătoare referitor la spitale şi la poli
tica penală. După cum arată Windschuttle prin argumente
strivitoare, în fiecare caz relatările lui Foucault sînt extrem
de incorecte. De pildă, nu a existat nici o Corabie a nebu
nilor, după cum descrie Foucault; datele sale sînt adesea
greşite, deviind cu un secol sau mai mult faţă de cele reale;
cît despre tratamentul nebunilor, istoricul Andrew Scull

rectifică relatarea: ,,Î n cazul în care oamenii care sufereau
de boli mintale se dovedeau periculoşi, se puteau aştepta
la a fi bătuţi sau închişi; altminteri, puteau hoinări în voie.
Î n orice caz, opoziţia facilă dintre opresiunea psihiatrică şi
un tratament tolerant, aproape anarhic, dintr-o perioadă
anterioară, este fără îndoială iluzorie." Windschuttle for
mulează argumentul mai general: „Nebunia a devenit o
problemă de politică publică odată cu apariţia societăţilor
democratice, egalitare, în special deoarece aceste societăţi
îl acceptau pe omul bolnav psihic nu ca pe un „altul" sau ca
pe cineva din afara umanităţii, ci ca pe o altăfiinţă umană,
ca pe un individ deţinînd acelaşi statut ca oricare alt om".
Deşi cele mai multe exemple pe care Windschuttle le
menţionează în Desfiinţarea istoriei provin de la stînga
academică, se cuvine să observăm că stînga nu deţine
monopolul asupra anti-empirismului. Să ne gîndim, de
exemplu, la celebra teză a „sfîrşitului istoriei" lansată de
Francis Fukuyama la sfîrşitul anilor 1980, pentru a explica
declinul comunismului. Sursa majoră de inspiraţie a lui
Fukuyama pentru teoria sa provine de la filozoful german
Georg Hegel. Dar Windschuttle evidenţiază modul cum
teoriile care proclamă „sfîrşitul" (în artă, filozofie, istorie
etc.) au fost preluate de gînditorii antiempirişti de la comu
nişti precum Alexandre Kojeve pînă la Arnold Gehlen - un
psiholog social care a lucrat pentru al treilea Reich şi care,
scriind despre artă în 1961, îşi încredinţa cititorii că „pro
cesul dezvoltării a fost încheiat, iar ce urmează este deja un
fapt observabil: sincretismul confuz al tuturor stilurilor şi
posibilităţilor - postistoria." Windschuttle demontează teza
„sfîrşitului istoriei", constatînd că „una dintre ideile impor
tante la care a condus abordarea empirică ( ) este că istoria
„.
nu poate fi determinată. Procesul istoric nu se desfăşoară în

mod inexorabil într-o singură direcţie sau spre un anumit
scop sau punct final. Nu există un plan sau un itinerariu
ascuns care aşteaptă să fie descoperit. Munca unui istoric

nu constă în a căuta o anumită teorie care va explica totul
sau o anumită interpretare teleologică menită să reveleze
scopul lucrurilor. Ci ea constă, mai curînd, în a reconstitui
evenimentele din trecut aşa cum s-au petrecut ele".
Acurateţea şi specificitatea istorică pe care Windschuttle
le conferă analizei dau un caracter deosebit de tranşant
criticilor sale. Dar, în definitiv, scopul său nu este acela de a
discredita anumiţi istorici sau teoreticieni, ci de a restabili o
perspectivă asupra istoriei care să se raporteze în mod ferm
la cunoaşterea factuală. După cum spune Windschuttle,
„Studierea istoriei este în mod esenţial o căutare a ade
vărului." Asta nu înseamnă că istoria nu poate avea şi o
valoare literară, aşa cum (de exemplu) o evidenţiază în mod
indubitabil lucrările lui Gibbon, Macaulay şi Tocqueville.
Windschuttle se referă la faptul că istoria nu coincide cu
literatura şi că „cei care susţin că toate evidenţele istorice
sînt inerent subiective fac o eroare". El recunoaşte fără
ezitare faptul că istoricii, aşa cum se întîmplă cu oricine
dintre noi, pornesc de la un anumit punct de vedere şi îşi
comunică propriile lor înclinaţii subiective şi preconcepţii.
Şi totuşi, cu ce ar schimba asta situaţia? Faptul că „una din
tre situaţiile cele mai comune în experienţa istoricilor este
că dovezile pe care le găsesc îi obligă, adesea fără voia lor,
să-şi schimbe punctul de vedere pe care iniţial intenţionau
să-l adopte" arată că istoricii nu sînt în mod obligatoriu
încătuşaţi în propria lor subiectivitate. Şi aceasta îl conduce
pe Windschuttle spre constatarea esenţială că istoricii care
neagă premisele adevărului empiric în numele relativismu
lui cultural şi al ideologiei dominante a „eurocentrismului"
nu fac decît să înlocuiască o perspectivă europeană - repre
zentată de istoriografia empirică tradiţională - cu o alta,
reflectată de relativismul cultural. „Cei care acceptă relati
vismul cultural - subliniază Windschuttle - argumentează
că metodele occidentale de cunoaştere nu sînt vrednice de
vreun statut privilegiat." Dar, într-o vreme în care ceea ce

Windschuttle numeşte „întoarcerea tribalismului" ame
ninţă multe părţi ale lumii cu un regres spre barbarism, a
îmbrăţişa relativismul cultural echivalează, de asemenea,
cu a îmbrăţişa o politică funestă care a condus la dezlănţui
rea catastrofei în Sri Lanka, Sudan, Africa Centrală, Balcani
şi în alte regiuni. Ei abandonează constrîngerile adevărului
empiric în numele „eliberării ". Î nsă rezultatul la care ajung
în final nu este libertatea, ci o nouă şi mai teribilă sclavie.
„RELIGIA" MA RXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 119
De la marxism la
„corectitudinea politică"
DE
THEODOR C ODREANU
Cînd se împlineau zece ani de la biruinţa schimbării de

regim din 1989, unul dintre ideologii autohtoni ai corecti
tudinii politice, Ion Bogdan Lefter, făcea un bilanţ dojenitor
la adresa poporului român şi a intelighenţiei, care rămîn
refractari la noul suflu al istoriei imprimat în Europa şi
în lume de abolirea Războiului Rece. Luarea lui de atitu
dine revoluţionară poate fi citită şi azi pe Internet, sub un
titlu uriaş, pe măsura globalismului: Feminism, drepturile
minoritare, discriminare inversă/pozitivă! „acţiune afirma
tivă", „corectitudine politică", multiculturalism, globalizare,
postmodernism: o concluzie la sfîrşit de mileniu. Un soi de
Raport Tismăneanu concentrat, dar detaliat în titlu. Cu
ironie şi compasiune, autorul atrăgea atenţia că poporul
român şi „finele noastre elite intelectuale de la sfîrşitul
secolului XX nu par să„. priceapă defel ce e feminismul",
dar nici pe celelalte componente ale corectitudinii politice
înşirate mai sus, de unde mai lipsesc, ce-i drept, detaliile
referitoare la categoriile minoritare, destul de numeroase,
cum se ştie. Dl Lefter ne soma să recuperăm urgent, „după
lungile decenii de dictatură", „multe restanţe de civilizaţie
materială, informatică, «de consum», inclusiv cultural",
căci sîntem pe „un fundal de retardare a mentalităţilor
profunde". Optimist în ce priveşte posibilităţile poporului

român, el era convins că ne putem vindeca de tradiţie, de
creştinism, de „simbolismele seculare": „Pînă la urmă, bătă
lia va fi cîştigată odată cu integrarea României în Uniunea
Europeană, în spaţiul euro-atlantic şi - la limită - în cel
global". Pentru asta, credea el, trebuie pornit de lafeminism,
căci acesta ne poate civiliza mai uşor.
Feminismul nu se confundă cu lupta pentru drepturile
femeilor, deşi pare să descindă din aceasta. Problema „drep
turilor femeilor" fusese de mult rezolvată în Europa, inclusiv
în România socialistă, atentă la promovarea femeii şi în poli
tica înaltă, imaginea acestei emancipări fiind însăşi Elena
Ceauşescu. Feminismul este altceva, menit fiind să schimbe
mentalităţile, pornind de la temeliile spirituale, iar temeiul
prim este religia. Deşi corecţii politic descind din marxism,
ei au reformat aşa de „profund" marxismul, încît par astăzi
a fi antimarxişti prin transbordarea doctrinei de la deter
minismul economic la determinismul sexual, apoi cultural.
Marxismul a devenit mai întîi freudo-marxism prin vestita
Şcoală de la Frankfurt, care a dat strălucita triadă Theodore
Adorno, Erich Fromm şi Herbert Marcuse. Se crede că femi
nismul, componentă a corectitudinii politice, este invenţia
anilor '60, în America. Gînditorul şi expertul militar ame
rican William S. Lind, în studiul Originile „corectitudinii
politice", face o documentată incursiune în istoria acestui
concept. Sintagma propriu-zisă s-a ivit dintr-o glumă din
benzile desenate, dar ea a devenit curînd foarte serioasă,
cunoscînd o carieră fulminantă, ajungînd să bintuie azi
America, Europa şi lumea întreagă. Gluma s-a ideologizat,
avînd rădăcini în internaţionalismul clasic. „Este cea mai
mare pacoste a secolului, apreciază William S. Lind, molima
care a ucis zeci de milioane de oameni în Europa, în Rusia,
în China şi în definitiv în întreaga lume. Este boala ideolo
giei. Dacă vom compara doctrina corectitudinii politice cu
marxismul clasic, asemănările sînt frapante."
„RELIGIA« MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 121
l n primul rînd, ambele sînt ideologii totalitare. Pentru

prima oară în istoria Americii, sesizează Lind, totalitaris
mul s-a infiltrat în campusurile universitare, unde studenţii
sînt reprimaţi dacă nu respectă ideologia feministă, homo
sexuală şi toate narcisismele de grup identificate a fi „vic
time" ale civilizaţiei creştine. Dar reprimarea a ieşit de mult
din campusurile studenţeşti, extinzîndu-se din America
şi în Europa, inclusiv în România, unde statul îndoctrinat
creează cîini de pază ai corectitudinii, precum Consiliul
Naţional de Combatere a Discriminării. 1 n anul de graţie
2009, tînăra Carrie Prejean a pierdut titlul de Miss Cali
fornia fiindcă la întrebarea ce părere are despre căsătoriile
dintre homosexuali a răspuns incorect, fiind brutalizată
verbal cu epitetul de „căţea" de către un reprezentant al
juriului, bloggeriţa lesbi Perez Hilton, fiind, desigur, hui
duită copios şi de grupul „victimă" aflat în sală. Asta, în
vreme ce ideologii corectitudinii politice pretind că aduc
o mutaţie fundamentală în societatea contemporană, care
s-ar opune, între altele, „tendinţelor naturale de agresivitate
a omului", ca şi cum creştinismul n-ar fi avut vreun cuvînt
de spus în atare privinţă. Tot din America să mai dau un
exemplu recent: corectitudinea politică a mers pînă acolo
încît pompierilor albi din New Haven, Connecticut, li s-a
refuzat promovarea deoarece persoanele de altă culoare
n-au fost în stare să treacă exigenţele probelor şi, în con
secinţă, avansarea albilor i-ar fi „discriminat" pe ceilalţi!
Noroc că aberaţia a fost corectată la Curtea Supremă.
Europa şi România nu stau nici ele mai prejos. Italianul
Rocco Buttiglione, filosof catolic şi politician, a pierdut, în
2004, postul de comisar pentru Justiţie şi Afaceri Interne
fiindcă s-a manifestat ca „tradiţionalist" în ce priveşte
homosexualitatea. Curentul „demitizării" istoriei şi lite
raturii române se află în expansiune jubilatorie, pe fondul
corectitudinii politice. Incorecţi politic sînt declaraţi Mihai
Viteazul, Ştefan cel Mare, Ion Antonescu ş.a., ca „agresori"
şi „violenţi" faţă de popoarele vecine; incorecţi politic sînt

catalogaţi mai toţi marii noştri cărturari şi creatori, de la
Eminescu şi Iorga la Mircea Eliade şi Constantin Noica.
Fireşte, acelaşi tratament îl au şi stîlpii de susţinere ai cul
turii europene. Shakespeare este „incorect" în Neguţătorul
din Veneţia, spre exemplu, din pricina personajului Shylock.
Se aduce argumentul imbatabil că Hitler a îngăduit să se
joace în lagărele de concentrare doar o singură piesă, cea a
lui Shakespeare. Este condamnat şi de feministe. Incorecte
politic au devenit transhumanţa şi brînza preparată de cio
banii români, dar şi cimpoaiele scoţiene. Secretarul general
al Parlamentului European, Harold Ramer, a dat o hotărîre
conform căreia e incorect politic să te adresezi femeilor cu
apelativele doamnă, domnişoară, madame, mademoiselle,
frau, fraulein, seftora, seftorita etc. Şi comuniştii, strămoşii
corecţilor, au avut ce-au avut cu apelativul doamnă, inter
zicîndu-1 pentru „corectul" tovarăşă. Fiindcă tot mai este
un dram de libertate, cineva propunea, pe Internet, să ne
adresăm cancelarului Germaniei cu fă, Angelico, iar lui
Harold Romer cu bă, Heroldică. Cum se crede că civilizaţia
viitorului va fi aceea de tip gay şi pentru a nu jigni noul tip
de familie, acelaşi cod european propune să nu mai utilizăm
termenii soţ, soţie, mamă, tată, ci partener şi parteneră. Va fi
corect ca un copil să spună: Partenero/partenerule, dă-mi
bani de-o îngheţată! Altfel, părinţii se vor simţi discriminaţi
şi nu-i vor da! O altă minoritate care nu trebuie tratată inco
rect o constituie handicapaţii, pentru care avem termenul
persoane cu dizabilităţi. Pentru ţigani s-a legiferat cuvîntul
romi, de unde şi grija de azi a europenilor de a ne proteja pe
toţi românii sub acest frumos apelativ, care are şi avantajul
de a fi mai scurt cu o silabă.
Scrisă cu majuscule, sintagma Politica/ Correctness, s-a
observat, poate reproduce abrevierea de la Partidul Comu
nist (PC), iar prin aspectele ridicole şi absurde devine poli
tically absurd. Ceea ce Nicolae Ceauşescu numea societate
socialistă multilateral dezvoltată s - a transformat, acum,

în multiculturalism dezvoltat. Î nsă oamenii de bun-simţ
nu pot înghiţi orice. Europarlamentarul britanic Struan
Stevenson (scoţian) declara recent în 1he Daily Telegraph:
„Corectitudinea politică a luat-o razna. (...) Am văzut insti
tuţii europene care au încercat să interzică cimpoaiele şi
care doreau să impună forma pe care trebuie să o aibă
bananele, dar, acum, par decise să ne spună şi ce cuvinte,
din limba noastră, avem voie să folosim". Un remarcabil
umorist american, James Finn Garner, a scris vreo trei cărţi
despre corectitudinea politică, pe care o numeşte tumoare
a postmodernităţii. I ntr-o hazoasă carte intitulată Poveşti
corecte politic de adormit copiii, tradusă şi-n româneşte•, el
foloseşte tehnica postmodernistă a „rescrierii" tradiţiei şi
modernităţii spre a crea parodii în noul limbaj corect pentru
poveşti ca Seu.fi ţa Roşie etc.
I nsă dincolo de aspectele caricaturale şi absurde, ideolo
gia funcţionează foarte bine şi se lăţeşte tumoral, cunoscînd
un prestigiu similar cu al comunismului, care a fascinat nu
doar ţările care l-au pus în practică, ci şi o mare parte a inteli
ghenţiei Occidentului. Este ideologia cea adoptată nu numai
de Uniunea Europeană (sperăm că doar de o coterie a ei), ci
şi de utopia actuală a globalismului. Ea tinde să se extindă
şi-n domeniul cercetării ştiinţifice. Intrarea în ştiinţa istoriei
se manifestă prin restricţia la cîteva teme, încît memoria
popoarelor trebuie restrînsă drastic, cu eliminarea a tot ce
se referă la naţional şi la conştiinţa naţională, decretată ca
răul suprem. „Trebuie interzisă cunoaşterea propriei noastre
istorii!", avertiza William S. Lind. „Oamenii trebuie obligaţi
să trăiască în minciună", crezîndu-se că astfel războaiele
vor fi eliminate din istoria umanităţii. Sînt respinse stu
diile antropologice privitoare la diferenţele dintre bărbaţi
1 James Finn Graner, Poveşti corecte politic de adormit copiii, trad. din
engleză de Felicia Mardale, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
şi femei, dintre rase, etnii etc. Marile religii ale lumii sînt
privite ca simple ideologii anacronice, iar creştinismul se
cere reformat prin feminism şi gayism. Istoria universală,
marcată de creştinism şi de celelalte religii, este redusă la
opresiunea femeilor de către bărbaţi. I n atare perspectivă,
canonul biblic s-ar fi fundat pe o fraudare a moştenirii lăsate
de Iisus, care ar fi lăsat-o cap al Bisericii pe Maria Mag
dalena, ca ţiitoare sau chiar soţie a Mîntuitorului, teorie
susţinută de cărţi precum cele semnate de Dan Brown. La
rîndu-le, homosexualii somează cu scoaterea din textele
biblice a pasajelor despre Sodoma şi Gomora.
I n continuarea paralelismului dintre marxism şi corecti
tudinea politică, William S. Lind observă că ambele ideolo
gii au pentru evoluţia istoriei o singură explicaţie. Marxis
mul economic găsea cauza răului în proprietate, marxismul
cultural o depistează în putere, izomorfă supraeului freu
dian, instrumentul „prin care grupuri definite în termeni
de rasă, sex etc. deţin puterea asupra altor grupuri". Jude
cata maniheistă a luptei de clasă revine prin considerarea
unor anumite grupuri ca fiind bune (în comunism, prole
tariatul), iar altele, rele. I n democraţiile occidentale rele sînt
majorităţile, bune sînt minorităţile de orice fel (feministele,
negrii, ţiganii, evreii, hispanicii, homosexualii, sectele etc.).
Soluţia, ne asigură corecţii, e deconstrucţia ordinii
culturale tradiţionale şi democratice „nedrepte". I n con
secinţă, trebuie deconstruit orice text al culturii tradiţio
nale spre introducerea sensului corect: în Biblie, în opera
lui Shakespeare, a lui Eminescu sau a lui Heidegger. Dacă
revoluţia comunistă a însemnat preluarea puterii de către
o singură minoritate - proletariatul, corectitudinea politică
înseamnă preluarea puterii de la majoritate în beneficiul
tuturor minorităţilor, arma dominaţiei fiind cultura-ideo
logie asumată de guverne la nivel global.
O frapantă coincidenţă se observă şi privitor la începutu
rile ascensiunii celor două marxisme, economic şi cultural:
Primul Război Mondial a fost provocat pentru c a muncitorii

să smulgă puterea din mîinile burgheziei. S-a reuşit în Rusia,
dar tentativele au existat şi-n Europa Occidentală, în Spania,
Franţa, Germania, Italia, Ungaria, unde însă luarea puterii
a eşuat. Doi dintre marii teoreticieni ai marxismului, Anto
nio Gramsci şi Georg Lukacs, vor purcede încă din 1919
la revizuirea marxismului. Teza centrală a comunistului
italian: cîtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va
fi posibilă revoluţia comunistă. Credinţa maghiarului era
că revoluţia marxistă nu va birui la nivel global, cum pre
conizase părintele Capitalului, atîta vreme cît muncitorii
şi ţăranii vor fi „contaminaţi" de creştinism şi de cultura
occidentală. Aşadar, mecanismul strict economic trebuia
coroborat cu distrugerea fundamentului creştin şi cultural.
In 1919, Lukacs se întreba: „Cine ne va salva de civilizaţia
vestică?" Această întrebare va deveni, peste ani, şi obsesia
corectitudinii politice, implementată azi în sînul Uniunii
Europene, creîndu-se două Europe, una a corectitudinii, alta
a creştinismului şi a marii tradiţii culturale. Deconstruc
ţia lui Georg Lukacs (după un stagiu de agent sovietic al
Kominternului, înfiinţat de Lenin chiar în 1919) a început
sub scurtul regim comunist al lui B ela Kun (Cohen), cînd
a fost numit comisar-adjunct la Cultură. Atunci a avut el
ideea genială de a introduce în şcoli educaţia sexuală care
să formeze tinerele generaţii în sensul libertăţii erosului,
convins că tabuurile şi obstacolele puse de creştinism şi de
cultura europeană fac imposibilă eliberarea muncitorilor
şi a ţăranilor de tradiţia burgheză. Hotărîrea lui Lukacs a
scandalizat populaţia, inclusiv pe muncitori, confirmîndu-i
ipoteza şi emiţînd întrebarea de mai sus. Iniţiativa filosofu
lui a căzut, dar sămînţa aruncată va da roade în următoarele
decenii, creînd obsesia ultimei mode în materie de eros.
I n 1923, în Germania se înfiinţează un institut de cer
cetări care-şi propunea traducerea termenilor economici
marxişti în termeni culturali. William S. Lind îl consideră
anul de naştere a corectitudinii politice. Felix Weil, odrasla

unui burghez putred de bogat, îmbrăţişează doctrina mar
xistă şi sprijină financiar asocierea institutului cu Univer
sitatea din Frankfurt, eveniment din care s-a născut Şcoala
de la Frankfurt. Aceasta a avut ca axă a cercetărilor dez
voltarea culturală a marxismului. Primul director a fost
un marxist fanatic, economistul austriac Carl Grilnberg,
căruia i-a urmat, din 1930, Max Horkheimer, considerat a
fi un „marxist renegat", în sensul revizionismului respins
de Moscova, apropiindu-se, din acest punct de vedere, de
linia Troţki. Erezia s-a conjugat cu freudismul, născîndu-se
freudo-marxismul Şcolii de la Frankfurt. Mişcarea esenţi
ală, remarcată şi de Martin Jay, a fost de la determinismul
economic la cel cultural, transformare prin ceea ce s-a numit
teoria critică. De-aici înainte, toate grupările radical-mino
ritare se revendică de la teoria critică, îmbrăţişînd conceptul
deconstructivism dezvoltat de postmodernişti. Eliberarea de
supraeul freudian se exercită ca eliberare de puterea statului
democraţiei majoritare occidentale. Şcoala de la Frankfurt a
dobîndit prestigiu mondial prin cele trei somităţi: Theodore
Adorno, Erich Fromm, Herbert Marcuse. Criteriul sexual
în emanciparea Occidentului a fost absolutizat de Marcuse,
care a conceput o societate a „perversităţii polimorfe", ca
„eliberare sexuală". El a considerat, ca şi Fromm2, că dis
tincţia dintre sexe nu este un dat, ci un construct. Paradi
sul material, insuficient pentru Occident, trebuia dublat de
paradisul senzual erotic. Postmoderniştii îl vor lăuda pe
Marchizul de Sade cu „protestul său împotriva ascetismului
în numele unei moralităţi superioare" (Lind).
Cu venirea lui Hitler la putere, Şcoala de la Frankfurt
a fost nevoită să se mute la New York, introducînd teoria
critică în spaţiul american, utilizată în timpul elui de
2 Erich Fromm: „Sexul este un construct; diferenţele sexuale sînt un
construct".
Al Doilea Război Mondial ca armă propagandistică împo

triva Germaniei şi pregătind terenul pentru educarea Ame
ricii postbelice. Marcuse a făcut parte din OSS (Office of
Strategie Services), predecesorul CIA, iar Horkheimer şi
Adorno au cucerit Hollywoodul. Revolta studenţilor din
1960 împotriva recrutărilor pentru Vietnam a fost un exce
lent prilej pentru îndoctrinare culturală marxistă. Dacă
Marcuse a rămas în America, Adorno a reînfiinţat insti
tutul la Frankfurt, propovăduind noua religie culturală în
Europa. Peste ocean a cunoscut o ascensiune remarcabilă
ceea ce s-a numit Noua Stingă Americană, promotoarea
corectitudinii politice. Cartea lui Herbert Marcuse Eros şi
civilizaţie a devenit Biblia studenţilor, convinşi că tot răul
vine din reprimarea sexualităţii de orice fel, inclusiv cea
a homosexualilor. Un succes extraordinar a avut sloga
nul Make Iove, not war!3 Cînd stalinismul din Uniunea
Sovietică şi din fostul bloc comunist a slăbit, reformarea
marxismului pe linia Şcolii de la Frankfurt a început să
pătrundă şi aici, pregătind terenul pentru corectitudinea
politică a Casei Comune Europene pentru care va milita şi
Mihail Gorbaciov.
l n fine, ultima, dar şi cea mai importantă similitudine
dintre marxism şi corectitudine este aversiunea pentru
naţional. Idealul distrugerii naţiunilor prin internaţio
nalismul proletar este echivalentul globalismului actual.
La vechile argumente kominterniste s-au adăugat, după
Al Doilea Război Mondial, altele, cel mai important fiind
că naţionalismul a declanşat cele mai nimicitoare răz
boaie mondiale. Argumentul pare imbatabil din pricina
3 „Faceţi dragoste, nu război!". Ecouri de succes s-au produs şi la noi

prin traducerea, mai întîi, a unor părţi ale cărţii lui Marcuse. (Vezi
Herbert Marcuse, Scrieri filozofice, trad. de Ion Herdan, Sorin Vieru,
Vasile Dem. Zamfirescu, selecţie şi studiu introductiv de N. Tertulian,
Editura Politică, Bucureşti, 1977). Adrian Păunescu a publicat un volum
de versuri cu titlul Iubiţi-vă pe tunuri! (1981).
ambiguităţii conceptului de naţionalism. I n realitate, cele

două conflagraţii au fost declanşate nu de spiritul naţional,
ci de ideologii de tip imperialist îndreptate tocmai împo
triva naţiunilor. Uniunea Europeană, dincolo de stadiul
comunitar economic postbelic, s-a centrat pe eliminarea
conflictelor tradiţionale dintre Franţa şi Germania. Acest
ideal este de salutat cu toată căldura, însă corectitudinea
politică vizează cu mult mai mult decît atît, ţintind chiar
spre distrugerea naţiunilor, ca principale obstacole în calea
demolării creştinismului şi culturii europene, obsesie enun
ţată, cum am văzut, de cel mai inteligent marxist de după
Marx, Georg Lukacs. Lucrînd pe terenul culturii, marxis
mul frankfurtian consideră că marea biruinţă trebuie obţi
nută asupra a tot ce-i naţional şi creştin în cultură. De aici,
observă Harold Bloom, s-a născut Şcoala Resentimentului
(alt nume al Şcolii de la Frankfurt, implicit al corectitu
dinii politice) împotriva canonului occidental, el vizînd, cu
precădere, canonul literar4. Să nu ne mire, aşadar, valul
„demitizărilor" şi-n literatura română din ultimii 20 de
ani, pornindu-se de la Eminescu şi terminînd cu Nichita
Stănescu şi Constantin Noica.
După 1945, s-au produs două valuri uriaşe de condam
nare a „naţionalismului ": primul, sub impactul biruinţei
marxism-leninismului în Europa prin crearea imperiului
sovietic, al doilea, prin ascensiunea marxismului cultural
emancipat în corectitudine politică. Există „deconstrucţii"
radicale, iar altele moderate, mai nuanţate, ale naţiona
lului. Î n faţa evidenţei că lumea funcţionează prin state
naţionale care tind către forme democratice specifice, unii
teoreticieni consideră că sînt formule bune şi formule rele
de stat naţional. 1 n Europa, s-ar fi conturat două modele:
4 Cf. HaroldBloom, Canonul occidental. Cărţile şi Şcoala Epocilor, trad.

din engleză de Delia Ungureanu, cu o prefaţă de Mircea Martin, Grupul
Editorial Art, Bucureşti, 2007.
cel francez (configurat de Jules Michelet, din peuple), în care

naţiunea se constituie pe baze politice, formată fiind din
cetăţeni, indiferent de etnie; şi modelul german, herderian,
fundat etnocultural pe conceptul de Volk. Europa Occiden
tală ar fi urmat modelul francez, pe cînd Europa Centrală
şi de Est, pe cel german5• Modelul malefic ar fi cel german,
care a dus la războaie. De fapt, asemenea distincţii tran
şante sînt, adesea, simple speculaţii cu iz ideologic. Se poate
demonstra la fel de bine că modelul francez s-a exercitat
opresiv, prin anihilarea diferenţelor etnice şi lingvistice de
pe teritoriul actualei Franţe. Iar în partea centrală a Euro
pei, Ungaria, îmbinînd cele două modele, a dus o politică
de maghiarizare forţată6• Cert e că specificul naţional nu
poate fi iertat de sistemele totalitare întrucît a stat la baza
destrămării imperiilor, a colonialismului şi a comunismu
lui. Imperiul sovietic s-a autoinvalidat prin determinismul
economic, dar prăbuşirea lui s-a produs pe fondul renaşterii
conştiinţei naţionale, care a dus la apariţia de noi state pe
harta Europei. Istoricul american Larry L. Watts, într-o
carte recentă, a argumentat importanţa spiritului naţio
nal în căderea comunismului: ,, l ntr-una dintre cele mai
aberante răstălmăciri interpretative, «naţionaliştii» au fost
prezentaţi (şi trataţi în Occident) ca susţinători ai comunis
mului şi oponenţi ai ideilor şi programelor, ai economiei de
piaţă şi ai democratizării."7
Mihail Gorbaciov a mărturisit că în ecuaţia perestroikăi
n-a ţinut seamă de resurecţia „naţionalismului". Europa e
5 Cf. Victor Neumann, Neam, popor sau naţiune?, Bucureşti, Editura

Curtea Veche, 2004.
6 Cf. Urs Altermatt, Previziunile de la Sarajevo. Etnonaţiona/ismul în
Europa, trad. din germană de Johann Klusch, Cuvînt înainte de Andrei
Corbea, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pp. 103-105.
7 Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin
al Blocului Sovietic cu România, trad. din limba engleză, de Camelia

Diaconescu, Editura Rao, Bucureşti, 201 1 , p. 239.
------ -- --- - - --------- -- ----- ------- - --- - -------- --
un ansamblu de democraţii constituit de state naţionale

şi acest model s-a impus la nivel global. Inclusiv Statele
Unite au ca fundament naţiunea americană, dincolo de
polimorfia etnică. Dar între Europa şi America există o
diferenţă fundamentală, sedimentată de milenii: Europa
nu e o creaţie de cîteva secole, precum America, şi nu se
poate croi pe spatele ei o singură naţiune, într-un singur
stat care s-ar numi Statele Unite ale Europei. Uniunea Euro
peană, de aceea, nu poate fi decît o Europă de protecţie a
naţiunilor care o compun, o Europă a diversităţilor, a dia
logului democratic continuu. Acest lucru este recunoscut
şi de teoreticieni atinşi de idealul corectitudinii politice, ca
Urs Altermatt: „SUA nu constituie pentru Europa un exem
plu, căci formarea naţiunii americane nu se poate repeta"8•
Şi: „După părerea mea, ar fi greşit să se tindă spre un «Unic
stat european». Prăbuşirea surprinzătoare a imperiului
comunist demonstrează faptul că este imposibil să uneşti,
pînă la pierderea identităţii, statele şi popoarele europene
construite de-a lungul istoriei. Nici dictatura comunistă nu
a reuşit să omogenizeze statele est-europene"9•
Părerea mea e că, actualmente, există două proiecte de
construire a Uniunii Europene: unul al naţiunilor, în care să
funcţioneze calea naturală a logicii dinamice a contradicto
riului (vezi Ştefan Lupaşcu), unde omogenul şi eterogenul să
se afle în plină stare T, în semiactualizare şi semipotenţiali
zare, iar al doilea este cel fundat pe ideologia corectitudinii
politice în care, paradoxal, eterogenul (ca multiculturalism
artificial) ar „omogeniza" Europa prin suprimarea diversi
tăţilor naţionale. Din păcate, fanaticii corectitudinii politice
domină azi construcţia unităţii europene. Ridicînd princi
piul minoritarist la rang de lege, de fapt, corecţii urmează
calea bătută deja a construirii comunismului, deşi o fac prin
8 Ibidem, p. 177.
9 Ibidem, p. 176.
mijlocirea marxismului cultural. Partidul Comunist din

România a fost o minoritate infimă, de nici I.OOO de mem
bri, dar s-a substituit majorităţii democratice prin opresi
une, ca în Rusia. Corecţii sînt o minoritate a minorităţilor,
avînd aceeaşi strategie de preluare a puterii. Asemănarea
este semnalată chiar şi de Urs Altermatt, care observă că UE
nu e legitimată democratic, ci prin acorduri interguverna
mentale, de unde vine şi slăbiciunea acestui conglomerat,
lipsindu-i liantul sufletesc. La fel, sesizează autorul elveţian,
s-a construit şi Imperiul German de la 1871, „prin hotărîri
venite de sus"10• In consecinţă,·UE a riscat să fie opera unei
politici de cabinet tipică pentru secolul trecut, în care „Acor
dul democratic al populaţiei a fost solicitat de fiecare dată
ulterior"11, o strategie care n-a mai fost aplicabilă din 1995.
Un asemenea subterfugiu de cabinet al corecţilor a îngăduit,
de pildă, ca să se ignore, deloc întîmplător, fundamentul
creştin şi identităţile naţionale. Or, reacţia popoarelor deja
se face simţită. Din pricina corecţilor, popoarele boicotează
exerciţiul democratic, fiindcă acesta nu le mai slujeşte. Aşa
s-a ajuns ca 70% dintre cei cu drept de vot, în România, să
nu mai participe la alegeri. Corecţilor le convine de minune
situaţia. Şi recurg la o ultimă viclenie ideologică: pentru
impasul la care s-a ajuns în respingerea Constituţiei euro
pene, de exemplu, este învinuit din nou „naţionalismul ".
Şi fiindcă exemplul sovietic pentru „dezbinare" nu era func
ţional ideologic, s-a creat un altul, cel iugoslav. Din acest
exemplu se nutreşte şi cartea lui Urs Altermatt, chiar prin
titlu. Şi el crede că posibilul eşec al UE vine din naţionalism
şi nu de la cei care au oblăduit şi au provocat noul război
balcanic. „Să se anunţe oare o revoltă deschisă a popoare
lor împotriva Europei?"12, se întreabă deloc retoric autorul.
10 Ibidem, p. 166.
11 Ibidem, p. 165.
12 Ibidem, p. 1 55.
De astă-dată, părăsind adevărul, autorul intră în zona unei

logici perverse, apreciind că antieuropenismul se naşte din
„naţionalism", chiar din sînul popoarelor europene, care
tind să se opună marelui proiect. Dar dacă UE este binele
viitor pentru naţiunile Europei, de ce s-ar opune tocmai
popoarele propriei fericiri? Urs Altermatt ascunde faptul
că antieuropenismul nu e al naţiunilor europene, ci al celor
care vor să construiască o Europă artificială, antieuropeană.
Al celor care vor să distrugă temeliile creştine ale Europei,
diversitatea culturală şi naţională. Dimpotrivă, naţiunile
europene încearcă să se apere. Ele vor o Europă Unită a lor,
nu a „corecţilor politic. De aceea, bătălia dintre Europa şi
corectitudinea politică va fi hotărîtoare pentru următorul
deceniu. Nouă nu ne este deloc indiferent cine va birui.
şi erodarea
val orilor maturitătii �
DE
I RINA BAZON
Î n spatele crizelor din plan cultural, politic şi economic

în care se zbate, tot mai neputincios, omul postmodern,
se află o profundă criză morală, spirituală, care a căpătat
astăzi proporţii fără precedent. Revoluţiile dezlănţuite mai
ales în ultimii 200-300 de ani au pregătit şi adîncit această
criză. Ele reflectă, în esenţă, răzvrătirea omului împotriva
lui Dumnezeu şi a unei rînduieli creştine, bazate pe rostu
rile fireşti pe care El le-a sădit în Creaţia Sa. Omul autono
mizat, închis în sine, a crezut că poate modifica, după bunul
său plac, rînduiala firească, stabilită de Dumnezeu, şi s-a
lăsat cu totul stăpînit de această ambiţie trufaşă. Astăzi,
această răsturnare a rosturilor şi înţelesurilor, operată de
corectitudinea politică (un limbaj „întors pe dos", cum îl
defineşte dr. Ilie Bădescu în una dintre scrierile sale, limbaj
care utilizează o sofistică vicleană în scopul redefinirii rea
lităţii, astfel încît nefirescul să fie perceput ca firesc, negrul
drept alb etc., consecinţa fiind bulversarea şi relativizarea
valorilor), este mai îngrijorătoare decît oricînd. Pierderea
criteriilor care permit capacitatea de discernere este un
simptom al regresului către imaturitate.
Răzvrătirea împotriva figurii Tatălui
Cum constată Dostoievski, „revoluţia trebuie să înceapă

cu ateismul". Revoluţia începe cu proclamarea autono
miei faţă de Dumnezeu, cu autoafirmarea omului ca fiind
„măsura tuturor lucrurilor", cu îmbrăţişarea idealului „omu
lui-dumnezeu"1 (pe care l-a nutrit umanismul secular) -
1 „Primul păcat al omului şi cauza fundamentală a condiţiei sale nefe

ricite din toate timpurile a fost că a dat ascultare ispitei şarpelui din
Rai: «Veţi fi ca Dumnezeu!». Ceea ce Nietzsche numeşte Supraom, iar
Dostoievski omul-dumnezeu este de fapt acelaşi dumnezeu al sinelui
cu care diavolul a ispitit atunci şi-l ispiteşte mereu pe om; el este sin
gurul dumnezeu căruia oamenii i se pot închina după ce adevăratul
Dumnezeu a fost respins" (Ieromonah Serafim Rose, Nihilismul: rădă
cina revoluţiei în epoca modernă, traducere din limba engleză de Dana
Cocargeanu, Ed. a 2-a, Editura Sophia, Bucureşti, 2012, pp. 180-181).
2 Lupta împotriva lui Dumnezeu este şi împotriva omului care îşi men
ţine valoarea de persoană integră, creată după chipul şi asemănarea lui

Dumnezeu, refuzînd să se închine idolilor acestei lumi; este un război
menit să surpe ordinea creştină - o ordine armonioasă, care-şi păstrează
stabilitatea prin unităţile organice care o alcătuiesc: Biserica, familia,
neamul. Umaniştii libertarieni, dar şi cei marxişti şi neomarxişti, înţe
leg omul că individ „eliberat" din aceste unităţi care formează, de fapt,
structura de profunzime a societăţii (unul dintre sloganurile scandate
în anii '60 era „society sucks"; Margaret Thatcher, personaj-emblemă
a neoliberalismului, susţinea teza că „ nu există societate"). Aceasta
fiindcă atît marxiştii, cît şi libertarienii au o concepţie materialistă care
„contrastează cu ceea ce reprezintă o unitate organică, precum familia,
naţiunea şi cultura. Pentru marxişti, acestea sînt concepte «burgheze».
Pentru libertarieni, ele sînt expresii ale «colectivismului», piedici în
calea individului suficient lui însuşi şi autonom" (Karry Raymond,
http://distributist.blogspot.ro/2007/04/why-karl-marx-supported-liber
tarianism.html). Orînduirea creştină este una a comuniunii, a împre
ună-lucrării, bazată pe iubire, în cadrul căreia fiecare om îşi păstrează
unicitatea, însă individul monadic nu mai cunoaşte comuniunea, fiind
aruncat într-o ordine impersonală, de masă, care-i striveşte identitatea
şi, implicit, libertatea. Acest război este continuat de autorii şi promo
torii celor trei manifeste umaniste (întocmite în 1933, 1973 şi 2003), al
căror scop este impunerea dogmelor secularizării şi mondialismului,
lucrînd, precum neo marxiştii Şcolii de la Frankfurt, asupra conştiinţei.
„Lupta lor pentru transformarea societăţii şi a individului o poartă în
sînul societăţii civile, pe cîmpul artei, literaturii, în mass-media, şcoli şi
adică al omului care uzurpă locul Tatălui, pentru a face

din lume şi din sine propria sa creaţie3• Această răzvrătire
universităţi." (Ovidiu Hurduzeu, „ Ideologia umanismului secularizat",

Idei in dialog, Nr. 1 I ianuarie 2007 http://www.romaniaculturala.ro/
articol.php?cod=6970).
3 Cum arată Sf. Justin Popovici (în cartea sa, Omul şi Dumnezeul-Om),
cultura modernă europeană se întemeiază pe arianism, care îşi are
rădăcinile în raţionalism şi în încercarea omului de a-L interpreta pe
Dumnezeu prin „metodele şi mijloacele filozofiei după om", astfel că
„toate se rezumă aici la om şi numai la om şi chiar Dumnezeul-Om
Hristos a fost redus la cadrele unui om." (Sf. Justin Popovici, Omul şi
Dumnezeul-Om. Abisurile şi culmile filozofiei, Ed. Sophia, Bucureşti,
2010, p. 187, 1 17). Corolarul firesc al instalării arianismului a fost înstră
inarea omului de Dumnezeu, plasarea omului în centrul universului şi,
în final, negarea lui Dumnezeu. Printre primii filozofi care au făcut din
negarea lui Dumnezeu elementul principal al filozofiei lor a fost Ludwig
Andreas Feuerbach (1804-1872), exponent al umanismului materialist
şi ateu şi precursor al marxismului, care, în lucrarea sa, „Esenţa creşti
nismului", inspirată din materialismul iluminist al secolelor al XVII-iea
şi al XVIII-iea, susţine că Dumnezeu „nu este decît proiecţia raţiunii,
voinţei şi inimilor umane" (a se vedea studiul Moartea umanismului
ateu, scris de Cornel Drinovan http://www.universulromanesc.net/
index.php/cultur/eseu/211-moartea-umanismului-ateu), proclamînd că
„omul este pentru om esenţă supremă" şi că „Homo homini deus est"
(„omul este dumnezeu pentru om"). „Omul îl elimină pe Dumnezeu
pentru a reintra el însuşi în posesia măreţiei umane, care îi pare deţinută
pe nedrept de un altul. In Dumnezeu, el doboară un obstacol pentru a-şi
cuceri libertatea". Urmaşii direcţi ai lui Feuerbach sînt Marx, Nietzsche
şi Freud. Filozofii, conducătorii şi gînditorii revoluţionari care se vor
inspira din filozofia lui vor duce pînă la ultimele consecinţe (care au fost
devastatoare) concepţia potrivit căreia distrugerea credinţei şi „ucide
rea" lui Dumnezeu înseamnă o adevărată „eliberare" a omului. Ideile
lor nihiliste nu numai că vor schimba din temelii vechea ordine a lumii,
dar vor desfigura, vor schimonosi, într-un mod înspăimîntător, chipul
omului. Rîvna sa de a-şi afirma triumful ca „supraom" (personajul lui
Dostoievski, Kirilov, din cartea Demonii, înţelege că „dacă Dumne
zeu nu există, atunci eu sînt dumnezeu") l-a transformat într-o fiinţă
inumană („Umanismul exclusiv este un umanism inuman" - spunea
Henri de Lubac), capabilă de cele mai abominabile crime (atrocităţile
secolului XX reprezentînd o culminare a acestei evoluţii către autoa
firmarea şi „emanciparea" absolută a omului), iar idealul său de a crea
un paradis terestru (ideal urmat şi azi de promotorii mondialismului)
a sfirşit prin instaurarea unui adevărat infern pe pămînt. Toate acestea
împotriva figurii Tatălui, a ordinii patriarhale creştine,

bazate pe anumite ierarhii axiologice şi repere care dădeau
acesteia coerenţă şi stabilitate4, ia forma - în primele ei etape
- unor revoluţii violente care urmăresc schimbarea lumii şi a
omului prin teroare (revoluţia franceză anticipează şi inspiră
revoluţia bolşevică şi celelalte care vor urma). E o transfor
mare radicală care poate fi rezumată în această sentinţă apar
ţinînd lui Diderot, una dintre cele mai „strălucite minţi" ale
iluminismului francez din secolul al XVIII-iea: „Omenirea
nu se va fi eliberat pînă cînd ultimul rege nu va fi spînzurat
cu măruntaiele celui din urmă popă". Ultima fază este însă
o revoluţie „blîndă", care apelează la mijloace mult mai sub
tile. Acest din urmă tip de revoluţie, care a luat amploare
spre sfîrşitul secolului XX şi continuă în zilele noastre - fiind
arată că idealul "omului-dumnezeu" este însăşi esenţa nihilismului. Nu

ţelurile umanismului s-au împlinit, ci opusul lor. Etapa care se dezvoltă
din umanismul secular este "absurdismul" (cînd nimicul este centrul
ei, lumea se dezintegrează, îşi pierde coerenţa; formele postmoderne
ale absurdismului sînt fragmentarismul, deconstrucţia). nAbsurdismul
este numai un umanism deziluzionat, dar care nu se pocăieşte. El este,
s-ar putea spune, ultima etapă din progresul dialectic al umanismului
în îndepărtarea sa de adevărul creştin (...). Lumea subumană a absur
dului, deşi poate părea uneori sinistră şi uimitoare, este, la urma urmei,
aceeaşi lume unidimensională cunoscută umanismului, numai că este
făcută «misterioasă» prin diferite trucuri şi amăgiri de sine; ea este o
parodie a lumii adevărate, lumea cunoscută de creştin, lumea care este
cu adevărat misterioasă, tainică, deoarece conţine înălţimi şi adîncimi
la care nici măcar nu visează absurdiştii şi, cu siguranţă, nici umaniş
tii." Umanismul şi absurdismul nu sînt diferite, în esenţă, ambele fiind
unite „într-un sens mai profund, căci împărtăşesc aceeaşi voinţă, care
este nimicirea Dumnezeului creştin şi a ordinii pe care a stabilit-o El
în lume" (Serafim Rose, Nihilismul... , pp. 174-175).
4 Percepute drept constrîngătoare de umanistul răzvrătit, aceste repere
aveau ancoră în Adevăr şi omul îşi rostuia viaţa în funcţie de ele, călă
uzindu-se după criterii stabile - adevăr/fals, bine/rău, frumos/urît etc.
Personalitatea sa se dezvolta întemeindu-se pe valori solide, transcen
dente, care-l ajutau să înainteze pe calea dobîndirii virtuţilor, prin
tre care responsabilitatea, discernămîntul, stăpînirea de sine, curajul,
capacitatea de jertfă, lupta cu patimile (calităţi specifice maturităţii).
înlesnită, iar metodele ei fiind rafinate şi perfecţionate, de

dezvoltarea tehnologică5 - este descrisă precis de Charles
A. Reich în cartea sa din 1970, The Greening ofAmerica (un
panegiric dedicat contraculturii anilor '60): „Va avea loc o
revoluţie. Nu va fi similară revoluţiilor din trecut. Va începe
cu individul şi cultura, iar schimbarea structurii politice va fi
ultimul ei act. Nu va necesita recurgerea la violenţă pentru a
avea sorţi de izbîndă şi nu va putea fi contracarată cu succes
prin violenţă. Se răspîndeşte cu o rapiditate uimitoare, iar
legile noastre, instituţiile noastre şi structura socială încep
deja să se schimbe. Promite [să creeze un om] cu o conşti
inţă mai dezvoltată, o comunitate mai umană şi un individ
nou şi eliberat. (... ) Aceasta este revoluţia Noii Generaţii.''6
(recunoaştem aici trăsături ale „noii ere", New-Age).
I n timpul totalitarismelor violente, capacitatea de dis
cernămînt şi integritatea sufletească ale omului puteau fi
încă menţinute prin puterea sa de a se orienta, în forul său
interior, după alte coordonate decît cele instituţionalizate
5 Progresul tehnologic nu este rău în sine, dar devine un pericol atunci

cînd contribuie la dezrădăcinarea, masificarea şi globalizarea societă
ţilor, la destrămarea şi slăbirea micilor comunităţi organice, a relaţiilor
de adîncime dintre oameni, la suprimarea localului, concretului şi a
istoriei reale; cînd scopul lui este crearea unei societăţi tehnologice
„ştiinţific organizate" („paradisul terestru" al vremurilor de azi), tot
mai complexe şi „inteligente", din care sînt însă eradicate trecutul şi
rădăcinile. E un „progres" atins cu preţul reificării şi depersonalizării
omului. Ceea ce Ovidiu Hurduzeu numeşte „tehnoglobalismul mercan
til" face casă bună cu ideologia multiculturalistă a corectitudiniipolitice,
care „suprimă diferenţele reale, înlocuindu-le cu diferenţe igienizate,
de tip Derrida, în care «celălalt» devine un insignifiant, o imagine
plată şi interschimbabilă". În societatea tehnologică globală, diferen
ţele reale dintre indivizi şi grupuri dispar, iar „«Grupurile» cultivate
de ideologiile multiculturalismului sînt echivalentul «cultural» al ace
lor consumption communities (comunităţi de consumatori)" (Ovidiu
Hurduzeu, „Multiculturalism si uniformitate", Sclavii fericiţi. Lumea
văzută din Sillicon Valley, Editura Timpul, 2005, p. 84).
6 Charles A. Reich, The Greening ofAmerica (1970), capitolul I, „The Coming
American Revolution".
şi impuse oficial cu forţa7• În cazul totalitarismului „blînd"

deghizat sub masca emancipării de orice constrîngeri pe
care le-ar impune valorile patriarhale, omul este condiţi
onat, în mod subtil, să accepte de bunăvoie şi să interiori
zeze noile idei care „deconstruiesc" fundamentele societăţii
creştine tradiţionale. Noile metode de spălare şi anesteziere
a conştiinţei sînt prin divertisment, prin stimularea, pînă
la paroxism, a dorinţelor şi patimilor şi „descătuşarea" de
normele moral-religioase, prin repudierea oricărei autori
tăţi. Contracultura anilor '60 marchează o schimbare de
proporţii uriaşe, începutul unei revoluţii culturale menite
să îngroape definitiv vechea ordine. Ideile neomarxiştilor
Herbert Marcuse, Theodor Adorno şi ale celorlalţi expo
nenţi ai Şcolii de la Frankfurt au înrîurit decisiv această
mişcare care i-a angrenat pe tinerii generaţiei „baby
boomer". Pentru ca transformarea fără precedent în plan
cultural şi social să se desfăşoare la nivel de masă, era nece
sară producerea unei rupturi ireversibile între generaţii,
între părinţi şi copii, reflectată prin renegarea figurii Tatălui
şi a valorilor asociate acestuia. Tinerii au fost captivaţi de
ideile ademenitoare care le promiteau o viaţă eliberată de
grijile maturităţii, în care îşi puteau satisface orice dorinţe.
Inoculîndu-le dispreţul faţă de valorile maturităţii, revolu
ţia „eliberării" i-a adus, şi urma să-i menţină permanent,
într-o stare de infantilizare şi vulnerabilitate.
Erodarea valorilor maturităţii, fenomen alarmant şi
fără precedent (avînd în vedere proporţiile acestuia) este
un aspect analizat mai pe larg în lucrările unor gînditori
conservatori, cărţi de referinţă pe această temă: Arrested
7 Martirii şi mărturisitorii care au trecut prin infernul închisorilor

comuniste au rezistat reeducării (care avea drept scop să modifice, prin
tortură, lumea lăuntrică a omului) tocmai datorită puterii lor interioare,
verticalităţii şi curăţiei lor sufleteşti, putere care izvora din credinţa în
Dumnezeu, din înrădăcinarea fermă în Adevăr, din ataşamentul faţă
de tradiţie şi neam.
Development: Pop culture and the Erosion of Adulthood,

de Andrew Culcutt8, si 1he Death of the Grown-up: How
America's Arrested Development Is Bringing Down Wes
tern Civilization, de Diana West9 (din păcate, netraduse la
noi), la care ne vom referi pe parcursul acestui material.
Contracultura introduce modele culturale opuse modelelor
tradiţionale (care trebuie „deconstruite"): copilul, antieroul,
cultul victimei, al fiinţei vulnerabile, loserul, boemul, nebu
nul etc. Cum observă Ovidiu Hurduzeu în cartea sa Sclavii
fericiţi. Lumea văzută din Sillicon Valley, „O etică hedonistă
şi terapeutică a înlocuit spiritul jertfelnic şi valorile trans
cendente care îl caracterizează pe omul religios". Mode
lele culturale tradiţionale se leagă de imaginea simbolică
a Tatălui, dar şi de „miturile fondatoare" ale unei naţiuni,
de tot ceea ce întruchipează principiul autorităţii - religie,
familie, neam, ţară etc. Valorile asociate maturităţii, care
stau la baza unei ordini patriarhale, vor apărea în ochii neo
marxiştilor drept indicii ale unei patologii sociale denumite
„personalitate autoritară" (teoretizată de Adorno). Omul
„deparazitat" de valorile trecutului şi ale strămoşilor, trecut
prin „etuva" ideologică a revoluţiei culturale, va fi supus
unui proces de infantilizare, în urma căruia integrarea sa în
noua societate neomatriarhală multiculturală va fi deplină.
El nu va mai acţiona ca om liber, matur şi responsabil, ci
va deveni - chiar dacă propaganda oficială îi va servi ilu
ziile ademenitoare ale libertăţii depline şi „democraţiei"
- un individ slab, lipsit de identitate şi concreteţe, „arun
cat" într-o lume ieşită din rost, care trebuie să ia chipul
8Andrew Cukutt, Arrested Development: Pop cu/ture and the Erosion

ofAdulthood, Cassell, 2000. Andrew Cakutt este un scriitor şi jurnalist
britanic, specialist in cultura pop. Alte cărţi scrise de acest autor sînt
An A-Z ofthe Contradictions in Cyberculture (1999) şi Beat: The lcono
graphy of Victimhoodfrom the Beat Generation to Princess Diana (1998).
9 Diana West, The Death of the Grown-Up: How America's Arrested Deve
lopment Is Bringing Down Western Civi/ization, St. Martin's Griffin, 2008.

---- --�---�--,--------
relativismului valoric şi sincretismului deşănţat promovate

de corectitudinea politică.
Acest tip de „om nou" „devine un copil care caută cu înfri
gurare siguranţa oferită de sinul mamei - o mamă întruchi
pată de treimea Tehnologie, Consumism, Statul-dădacă"10•
Va fi obsedat de siguranţă, de obţinerea confortulului şi de
satisfacerea plăcerilor prin consumism. Libertatea şi alte
drepturi nu mai sînt rezultatul unui îndelungat efort per
sonal sau întins pe generaţii (fără respectul faţă de strămoşi
şi faţă de valorile pentru care au luptat şi s-au jertfit aceştia,
fără responsabilitate, fără datorie, fără capacitatea de jertfă
şi fără Adevăr, omul nu se mai poate bucura, în mod real, de
libertate, nici nu pot exista drepturi umane fireşti, ci doar
de un surogat al acestora, drepturi abstracte), ci „drepturi"
furnizate „de-a gata" şi asigurate de entităţi impersonale cu
rolul de administratori („statul managerial", „terapeutic",
analizat de Paul Gottfried); acestea stabilesc care sînt drep
turile şi căile prin care pot fi vindecate patologiile sociale
(„prejudecata", „ura", „intoleranţă" etc.).
Toate aceste evoluţii nu ar fi fost posibile fără fenomenul
secularizării (înţeleasă ca descreştinare şi repăgînizare a
societăţii) care s-a intensificat şi s-a extins la nivel de mase,
la scară globală, instituind o criză spirituală nemaiîntîlnită
în istorie. Dispariţia omului matur şi a principiilor după
care se ghida acesta (autoritate, ierarhie valorică, credinţă,
discernămînt, repere, sens, coerenţă, ordine, responsabili
tate, cumpătare, datorie etc.), înseamnă nu numai pierderea
a ceea ce T. S. Eliot numea „lucrurile permanente", ci şi ani
hilarea omului concret, înrădăcinat, ancorat în determina
ţii locale, istorice, naturale, suprimarea memoriei Adevăru
lui, cufundarea într-o amnezie planetară. O beznă a uitării,
tot mai densă, împresoară lumea, mai ales pe măsură ce un
spaţiu virtual, al „conştiinţei globale" (menit să inoculeze
10
Ovidiu Hurduzeu, op. cit., p. 62.
„gîndirea unică"), acaparează şi asfixiază lumea noastră

concretă, contaminînd-ne modul de a gîndi şi de a simţi,
anulîndu-ne înţelegerea matură şi realistă a lucrurilor.
„Noul om" este înghiţit în nebuloasa „spiritualistă" de tip
new-age-ist, captat de iluzia unui „paradis" al indivizilor
„eliberaţi", amnezici, masificaţi, prinşi într-o „magică"
horă sincretistă a „ înfrăţirii" universale. Un „eclectism
dezrădăcinat", cum îl numea Părintele Serafim Rose, este
gata să triumfe. Peste o astfel de lume pare a pune stăpînire
un „duh al destrămării ludice, al plăcerilor şi pornogra
fiei" (Ilie Bădescu11). Ajungem precum nişte „copii duşi de
valuri, purtaţi încoace şi încolo de orice vînt al învăţăturii,
prin înşelăciunea oamenilor, prin vicleşugul lor, spre unel
tirea rătăcirii", cum avertiza Sf. Apostol Pavel'2• În noua
utopie, „supraomul" este, de fapt, omul infantilizat, vră
jit de tot ceea ce îi excită simţurile şi imaginaţia, solipsist,
ahtiat după „senzaţii noi", „eliberatoare". Omul care nu mai
crede într-un Adevăr revelat nu mai are ancoră ontologică
şi axiologică, sucombă în relativismul nihilist, într-o lume
aplatizată, din care au fost expulzat Adevărul Întrupat şi,
odată cu El, omul ca persoană13• Cum notează Vladimir
1 1 Ilie Bădescu, „Spălarea creierelor se realizează acum prin mij
loace «blînde»", interviu în Cotidianu/, 15 aprilie 2013, http://www.

cotidianul.ro/spalarea-creierelor-se-realizeaza-acum-prin-mijloace
blande-21 1 356/.
1 2 Epistola către efeseni, cap. 4, http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.
php?id=l9&cap=4.
1 3 Fiinţa umană este legată indisolubil de ceea ce o încheagă ca persoană
în relaţie, în comuniune, de ceea ce îi dă identitate şi concreteţe vie:

credinţa, familia, neamul, istoria (şi generaţiile trecute), cultura în care
s-a născut, tradiţiile şi valorile locale. Tocmai relaţia o împiedică să fie o
„oarecare" dintr-o masă. Egalitarismul multiculturalist masifică oame
nii; multiculturalismul, principala armă ideologică a corectitudinii
politice, striveşte diferenţele reale, concrete, unicităţile, în malaxorul
relativismului cultural şi valoric: diferenţele sînt de suprafaţă - rasă, sex,
etnie etc. -, nu de adîncime, de esenţă. Cum subliniază şi Serafim Rose,
se induce o „simplificare nihilistă", reducţionismul fiind o caracteristică
Volkoff în Manualul corectitudinii politice14, „Corectitudi

nea politică distruge adevărurile, oricare ar fi acestea, şi
nu pune nimic în loc. Nihilistă prin natură şi prin vocaţie,
corectitudinea politică nu se fondează pe o revelaţie, ci pe
imposibilitatea oricărei revelaţii".
l n fond, nihilismul este curentul din care şi-au tras
sevele utopiile secolului XX, iar membrii Şcolii de la Frank
furt sînt continuatori devotaţi ai lui Nietzsche. „Refuzul
nihilist al credinţei şi al instituţiilor creştine este„. rezul
tatul nu atît al pierderii credinţei în ele şi în originea lor
divină („.), cît, mai degrabă, o răzvrătire împotriva auto
rităţii pe care acestea o reprezintă şi a supunerii pe care o
poruncesc" - scrie Serafim Rose în cartea sa despre revo
luţia nihilistă. Ceea ce îi animă pe răzvrătiţii nihilişti este
indignarea „împotriva «nedreptăţilor» şi «tiraniei» Tată
lui şi reprezentanţilor Săi" (Serafim Rose). „Personalita
tea autoritară" va trebui înlocuită cu individul vulnerabil
integrat într-o nouă ordine - o societate neomatriarhală,
în care indivizii au nevoie permanent de protecţie. Odată
subminată ordinea patriarhală „represivă", locul privilegiat
este cedat „Mamei-naturi", „zeiţa noii religii"15•
a oricărei ideologii; " Acolo unde creştinul li vede pe Dumnezeu în

toate, realistul [adept al materialismului şi pozitivismului] nu vede decît
«rasă» sau «sex» sau « mijloace de producţie»", scrie Serafim Rose în
cartea sa despre nihilism. In multiculturalism, diferenţele nu permit
existenţa unor ierarhii, a valorilor superioare sau inferioare şi nici a
unicităţii persoanei - aspecte care ţin de o zonă de profunzime.
14 Vladimir Volkotf, Manualul corectitudinii politice, Editua Antet, 2007, p. 9.
15 „Pentru ca Mama-natură să devină zeiţa unei noi religii, bătrînul şi
severul Tată al creştinismului trebuie să dispară. La nivelul organiză
rii sociale, statul naţional este piatra fondatoare a oprimantei ordini
patriarhale, drept urmare şi statul-naţional trebuie să dispară odată
cu Tatăl şi ordinea Sa"; „societatea de consum actuală nu mai stă sub
semnul Tatălui - Dumnezeul sever care îţi cere să te jertfeşti pentru
ţară, neam, familie etc., să munceşti şi să economiseşti, ci sub semnul
Mamei, al principiului plăcerii" (Ovidiu Hurduzeu, comentariu scris
la un articol din mediul on-line).
Revolta împotriva autorităţii „represive" este principalul

obiectiv din programul neomarxiştilor Şcolii de la Frank
furt. Atunci cînd copilul nu se mai raportează la imaginea
tatălui, ca model al autorităţii, el rămîne o fiinţă slabă, care
nu mai creşte, nu se mai dezvoltă firesc şi, chiar dacă, bio
logic, ajunge la vîrsta adultă, îi vor lipsi însuşirile morale
specifice maturităţii. Pentru a înţelege ce înseamnă faptul
că el nu mai creşte, trebuie să conştientizăm gravitatea ani
hilării principiului autorităţii. Cuvîntul „autoritate" provine
din latinescul auctorias. „«Auctor este cel care susţine un
lucru şi îl face să se dezvolte, să crească. Etimologic vorbind,
auctorias este forţa de a susţine şi de a dezvolta», deci forţa
care veghează nu atît la apărarea, ci la creşterea unui lucru.
Vedem, aşadar, că ea nu determină ascultarea, ci împlini
rea. Lafay precizează: «Autoritatea este diferită de putere.
Prima inspiră un sentiment de respect şi veneraţie, cealaltă
un sentiment de frică. Autoritatea este legată de demnitate,
puterea, de forţă»" (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui
Dumnezeu16). Aşa cum corectitudinea politică impune în
literatură deconstruirea modelelor tradiţionale, „corifeii"
corectitudinii politice reprezentanţii Şcolii de la Frank
-
furt - urmăresc, în plan social, „deconstruirea" figurii

tatălui, ca exponent al autorităţii. Strategia folosită în acest
sens este „teoria critică"17• Pornind de la ideile lui Antonio
Gramsci (fondator al Partidului Comunist italian şi unul
dintre părinţii corectitudinii politice, el şi-a dat seama că,
în societatea occidentală, comunismul nu poate fi introdus
cu forţa şi că principala stavilă în calea înfăptuirii revolu
ţiei o reprezintă religia creştină şi vechea ordine asociată
acesteia; pentru ca schimbarea din temelii a societăţii să
16 Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, 2009.

17 „Criticai Theory, as its name implies, criticises. What deconstruction
does to literature, Criticai Theory does to societies." (Daniel J. Flynn,
Intellectual Morons: How Ideology Makes Smart People Pallfor Stupid
Ideas, Crown Forum, 2004, pp. 15-16).
fie acceptată voluntar, propune drept soluţie „lungul marş

prin instituţiile educaţionale şi culturale"18), Şcoala de la
Frankfurt (fondată în 1923 şi care, după venirea la putere
a naziştilor, s-a mutat la New York) a introdus acest con
cept-cheie („teorie critică") în lucrările ideologilor noului
marxism. Acest concept se bazează pe teza nietzscheană
conform căreia nu există realitate obiectivă („nu există
fapte, ci doar interpretări", este un aforism binecunoscut
al lui Nietzsche). Omul este exclusiv un „construct social".
Gramsci este un promotor al relativismului cultural, fiind
adeptul concepţiei că „valorile, morala, standardele, chiar
natura umană însăşi sînt «construcţii sociale», produse ale
epocilor istorice - nu pot fi universal adevărate"19• Materia
lismul istoric gramscian <lepăşeşte determinismul economic
din vechiul marxism, înlocuindu-l cu determinismul cultu
ral. Prin urmare, înainte de a se produce o revoluţie politică
reuşită, era necesară demararea unor mutaţii majore în plan
cultural. I n viziunea neomarxiştilor Şcolii de la Frankfurt,
18
Mai precis, iniţierea unui proces de reeducare a conştiinţelor prin
inginerii sociale şi culturale. „Hegemonia" (concept introdus de Gram
sci) deţinută de clasa dominantă (burgheză) nu putea fi subminată decît
prin infiltrarea culturii şi structurilor hegemonice de către intelectuali
formaţi să promoveze viziuni „contra-hegemonice" (reprezentînd un
nou sistem de valori aparţinînd grupurilor subordonate, opus sistemului
de valori dominant). în acest fel, se va ajunge la eliberarea grupurilor
„oprimate şi marginalizate", la preluarea, de către acestea, a dominaţiei
şi la formarea conştiinţei „revoluţionare". „Grupurile marginalizate ale
istoriei" îi includ, cum scrie Gramsci în Caiete din închisoare, „nu numai
pe cei asupriţi economic, dar şi pe femei, minorităţi rasiale şi pe mulţi
«criminali»" (pentru o analiză detaliată a acestui subiect, a se vedea John
Fonte, „Why There Is A Culture War: Gramsci and Tocqueville in Ame
rica", http://www.orthodoxytoday.org/artides/FonteCultureWar.php?/
articles/FonteCultureWar.shtml). Lupta se va da pe terenul conştiinţei,
iar subminarea vechii ordini va avea loc la nivel intelectual şi moral
înainte de a se produce transferul de putere către grupurile subordonate.
19 Ovidiu Hurduzeu, op. cit., p. 1 38. „Conceptul de «Construcţie socială»
stă la baza mai tuturor teoretizărilor postmoderne - poststructuralism,

studii postcoloniale etc." (Ovidiu Hurduzeu).
-------- ---- -
acest program urma să aibă efectele scontate prin declanşa

rea revoluţiei sexuale. Programul de educaţie sexuală iniţiat
de Georg Lukacs (devenit, în 1919, comisar pentru cultură
sub regimul Bela Kun din Ungaria), cunoscut sub numele
de terorism cultural2°, a prefigurat evoluţiile de mai tîrziu şi
programele educaţionale care aveau să fie introduse în şco
lile americane. ,, Î ntrebarea este: cine ne va elibera de jugul
civilizaţiei occidentale?" (Lukacs) - aceasta era marea pro
blemă la care a reuşit să „răspundă" Şcoala de la Frankfurt.
Începuturile revoluţiei culturale neomarxiste:

contracultura şi mişcarea şaizecioptistă
Procesul erodării valorilor specifice maturităţii îşi are

începurile în perioada declanşării revoluţiei culturale
neomarxiste, în anii '50-'60. Aceasta a generat mai multe
mişcări de eliberare de sub „chingile" „trecutului vino
vat" şi ale „forţelor hegemonice" (Gramsci). Amplificate
pînă la radicalizare, aceste manifestări revoluţionare s-au
dezlănţuit sub forma unor asalturi furibunde împotriva
a tot ceea ce însemna structură verticală, ierarhie, asupra
tuturor aspectelor legate de principiul autorităţii. Structu
rile tradiţionale ale societăţii trebuiau dinamitate pentru
a putea fi transpus în viaţă idealul societăţii „nerepresive".
Individului „oprimat" i se recunoştea acum „dreptul" să-şi
celebreze emanciparea de sub chingile „familiei autoritare",
ale patriei, ale religiei, ale culturii tradiţionale. Erich Fromm
îşi popularizează cu succes teoria „libertăţii pozitive", care
nega existenţa vreunei forţe superioare eului individual21•
20 Pentru mai multe detalii, a se vedea capitolul „Rădăcinile istorice ale

corectitudinii politice" din această carte.
21„«Libertatea pozitivă» implică principiul că nu există o putere superi
oară eului individual unic; că omul este centrul şi scopul vieţii; că dez
voltarea şi realizarea individualităţii umane este un scop care nu poate
Ideologia deconstructivistă ia naştere tot în acea peri

oadă, furnizînd fundamentul filozofic prin care manifes
tările revoluţionare căpătau legitimitate22• Ţintind către
subminarea continuităţii cu valorile trecutului, cu modelele
tradiţionale şi spirituale consacrate ale culturii occidentale,
aceasta impunea perpetua reinterpretare a acestor valori
pentru a le „deconstruiri". Această teză promovează ideea
„reinventării neîncetate", în numele unei libertăţi şi auto
nomii individuale duse la extrem.
O rice determinări, ierarhii şi distincţii, inclusiv ade
vărul însuşi, trebuia sacrificat pe „altarul" acestei libertăţi
individuale absolutizate şi al originalităţii. Acest lucru este
evidenţiat atît în sloganurile juvenile scandate de tinerii
generaţiei „baby-boomer" - ,,I ncearcă imposibilul!", „Este
interzis să interzici!", „Consideră dorinţele tale drept reali
tate!" etc. -, precum şi în creaţiile reprezentaţilor contracul
turii, iniţiatori ai mişcării „beat" (numită mai tîrziu „hippy").
Aceştia se caracterizau ca hedonişti boemi, libertini, rebeli
(în America, principalii iniţiatori sînt scriitorii Jack Kerouac,
Allen Ginsberg şi William S. Burroughs). Generaţia „beat"
promova cultul „veşnicului copil", rămas în afara relelor
civilizaţiei şi ale maturităţii, al antieroului, glorificînd ca
însuşiri esenţiale spontaneitatea, creativitatea, subiectivitatea
(spontaneitatea reflectînd, în viziunea lor, sfîrşitul represiunii
psihologice; în promovarea creativităţii spontane, beatnicii
s-au inspirat din operele suprarealiştilor şi ale dadaiştilor,
pledînd pentru descătuşarea forţelor subconştientului).
Manifestarea creativităţii spontane trebuia să fie corelată
şi cu alte modalităţi de emancipare de sub constrîngerile
sociale „opresive", ca, de pildă, trăirea frenetică a clipei, tră-
fi subordonat unor cauze presupuse ca avînd o importanţă mai mare"

( Raymond V. Raehn, „Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice").
22 A se vedea capitolul „Corectitudinea politică: deconstrucţia şi litera
tura", din această carte.
irea unei vieţi aventuroase, folosirea drogurilor, comporta

mentele bizare şi extravagante, nevoia atingerii unor stări
sufleteşti paroxistice, întoarcerea la primitivism (marcînd
despărţirea de creştinism), eliberarea instinctelor, dorinţa
de a experimenta stiluri de viaţă diverse, neconvenţionale
(în materie de sex şi droguri). Lumea dezrădăcinaţilor, a
alienaţilor, a vagabonzilor - deci a celor care se integrau
condiţiei de „victimă", de fiinţe oprimate, printre acestea
fiind şi negrii, homosexualii, feministele, asocialii, oamenii
din Lumea a Treia etc. (aceste categorii aveau să joace acum
rolul pe care îl avusese proletariatul în revoluţia comunistă)
- era apreciată ca reprezentînd forţa ce se contrapunea prin
cipiului „autorităţii represive" considerat a fi adînc înrădă
cinat în orînduirea socială tradiţională (patriarhală).
Cartea Eros şi civilizaţie, publicată de Marcuse în 1955,
avea să devină, precum spune Raymond V. Raehn, docu
mentul fondator al contraculturii anilor 1960. Marcuse pro
fesa „Marele refuz", prin care era stigmatizată orînduirea
patriarhală. Pornind de la ideea că omul este, în esenţă,
un animal stăpînit de impulsuri sexuale (Wilhelm Reich,
1he Sexual Revolution), Marcuse susţinea că ordinea socială
este opresivă, dînd naştere unor oameni complexaţi. Prin
urmare, cartea sa îi instiga pe tineri să se revolte împotriva
oricărei autorităţi sociale oprimante.
Marcuse a fost cel care a inventat fraza „Faceţi dra
goste, nu război! ", profitînd de opoziţia pe care o manifes
tau studenţii faţă de războiul din Vietnam, pentru a cuceri
cît mai mulţi aderenţi; teoriile lui, accesibile şi atrăgătoare
- despre fundamentarea unei noi societăţi fericite, „non
represive", emancipate de sub „tirania" oricărei ierarhii şi
autorităţi, în care tot ceea ce conta era bunăstarea şi liber
tatea individuală rezultate din satisfacerea imboldurilor
instinctuale spre fericire -, se mulau perfect pe gustul tine
rilor şi al acelor categorii de oameni considerate oprimate
pe care le avea în vedere sociologul neomarxist. Perspectiva
unei vieţi în care erau încurajate libertatea sexuală, sponta

neitatea, activităţile distractive nu avea cum să nu-i îmbie
pe tinerii generaţiei „baby-boomer", care s-au solidarizat cu
toţi reprezentanţii grupurilor victimizate. Marcuse reuşise
astfel să stimuleze forţe ale opoziţiei radicale şi să le polari
zeze în jurul proiectului creării unei noi societăţi, propuse
în teoriile sale.
Referindu-se la revoluţia culturală din Franţa anu
lui 1968 (mişcare similară contraculturii din America),
Daniel J. Mahoney sugerează, în eseul său „ 1968 şi sensul
democraţiei "23, că atacul vehement îndreptat împotriva
principiului autorităţii şi-a avut resortul într-o înţelegere
eronată care a confu ndat autoritatea cu autoritarismul,
diferenţa reală cu inegalitatea şi discriminarea (după
Tocqueville, radicalizarea ideii de egalitate a avut drept
consecinţă perceperea „fiecăriei distincţii... drept dis
criminatorie, a fiecărei diferenţe ca inegalitate, a fiecărei
inegalităţi ca inechitabile"24), sau libertatea cu „eliberarea",
şi care nu tolerează condiţiile indispensabile pentru o auto
guvernare democratică, condiţii asigurate, în primul rînd,
de apartenenţa firească la un context specific, concret.
Decontextualizarea, „deteritorializarea", dislocarea
din determinările fireşti, fie ele naţionale, religioase, ere
ditare, sexuale etc., sînt ideile care, descinzînd din gîndi
rea revoluţionarilor neomarxişti activi în aceste mişcări,
sînt proclamate de către adepţii unei „democraţii pure"
(Pierre Manent), care, „fiind subordonată unui singur
principiu, şi anume absolutizarea libertăţii şi a autonomiei
individuale"25, se transformă în chiar duşmanul principiilor
pentru care pledează.
23 Daniel J. Mahoney, „ 1968 and the Meaning of Democracy", 9 sep
tembrie 2008, http://www.firstprinciplesjournal.com/articles.

aspx?article=l096.
2• Ibidem.
25 Ibidem.
Partizanii evenimentelor revoluţionare din '68 au pier

dut din vedere faptul că nu principiile democratice în sen
sul lor veritabil (adică adînc înrădăcinate în tradiţiile unei
civilizaţii distincte, în cadrul căreia - şi avîndu-şi premisele
în fondul specific al fiecărei naţiuni - constituţionalismul
liberal a coexistat, într-o strînsă legătură, cu principiile
creştine, pentru a asigura dăinuirea unei culturi, o dez
voltare organică a acesteia) au triumfat atunci, ci un delir
revoluţionar care a rezultat într-o denaturare, o corupere
a principiului democraţiei (după cum constată Raymond
Aron în ln Defense of Decadent Europe26).
Progresul propovăduit de „democraţia pură", fiind unul
artificial, nu organic, are drept rezultat imediat erodarea
principiilor maturităţii despre care vorbeşte şi Andrew
Calcutt. În virtutea caracterului ei utopic, „democraţia"
radicalizată conduce la antipodul a ceea ce este propovă
duit sub stindardul ei. Cum spune şi Vladimir Bukovski
în Uniunea Europeană... O nouă URSS, „utopicii împli
nesc întotdeauna exact inversul a ceea ce au promis" (fiind
convinşi că pot modifica însăşi natura fiinţei umane.
Eşecurile lor, deşi materializate prin catastrofe de-a lun
gul istoriei, dovedesc că natura umană, firescul nu pot fi
modelate după tipare utopice, oricît s-ar strădui ei să le
deformeze).
Contracultura ca ,,refuz de a accepta

normele asociate maturităţii"
Andrew Calcutt realizează în cartea sa, Arrested

Development: Pop culture and the Erosion of Adulthood,
o incursiune în motivele şi modelele promovate de cul
tura pop - care-şi are originile în contracultura anilor '60
26
Apud Daniel J. Mahoney, „ 1968 and the Meaning of Democracy".
(contracultura s-a născut ca „un refuz de a accepta normele

asociate maturităţii", afirmă autorul). Aceste motive, ino
culate în mentalul tinerilor, au determinat regresia spre
infantilism: motivul copilului, loser-ului, antieroul, mode
lul alienatului şi al boemului, motivul victimei, al nebunu
lui, beatnicul, wigger-ul27, promovarea unei filozofii a trăirii
în prezent, fetişizarea adolescenţei şi a tinereţii. Calcutt vor
beşte despre modul cum cultura pop, subminînd valorile
maturităţii, instituie, în realitate, o epocă a conformismului
şi pasivităţii, de vreme ce capacitatea omului de a declanşa
schimbarea, de a fi agentul unei istorii trăite conştient şi res
ponsabil, a fost neutralizată. „Celebrînd o imagine a omului
ca fiinţă vulnerabilă şi inocentă, cultura pop a contribuit
la dezvoltarea unei societăţi obsedate de ideea siguranţei",
constată scriitorul. Potrivit lui Culcutt, contracultura s-a
constituit „ca un «teren de joacă»", unde „marile întrebări
asupra viitorului umanităţii puteau fi evitate", întrucît, în
fond, lipsa de încredere a oamenilor în societatea existentă
„era covîrşită de neîncrederea în propria lor capacitate de
a o schimba".
Cultura pop, observă Culcutt, a contribuit la institu
irea unei noi „religii" de stat în America, şi anume cea a
consilierii - oferite, în societatea neomatriarhală, individu
lui slab şi alienat: „Premisa de la care pornesc noii experţi
în elaborarea de politici este aceea că sîntem cu toţii vic
time, aflîndu-ne într-o nevoie permanentă de îndrumări
şi reglementări profesionale care să ne ajute de-a lungul
acestei călătorii anevoioase numite viaţă". Autorul suge
rează că în spatele acestei politici a „siguranţei" („safe")
se ascunde o nouă formă de autoritarism, avînd în vedere
că sîntem permanent încurajaţi să ne considerăm fiinţe cu
27Termen de argou, format din îmbinarea cuvintelor „white" si „nigger",

desemnează o persoană de rasă albă care imită manierele, limba şi stilul
asociate culturii afro-americane, în special stilul „hip-hop".
totul vulnerabile, obsedate de a fi mereu „în siguranţă"28•

Individul devine dependent de un sistem al cărui rol este
de a răspunde dorinţelor lui subiective şi nevoii sale de a fi
protejat29• „Ei resping disciplina vieţii domestice, şi totuşi
vor să aibă sentimentul securităţii. Iar singurul lucru care
le va crea acest sentiment este să le dai ceea ce-şi doresc"
(Spencer Dryden30).
1. „Rebeli fără cauză".

Respingerea civilizaţiei creştine
Conceptul de „alienare" îşi schimbă sensul pe care îl

avea în marxismul clasic. Alienarea (reflectată în sloganul
„Pune la îndoială autoritatea", scandat de adepţii contra
culturii) „ia forma revoltei fără cauză, a respingerii ordinii
existente fără a aduce în loc un program, a refuzului, a
lipsei de viziune cu privire la cum ar trebui să fie viito
rul" (Kenneth Keniston, 1960)31 • Prin urmare, activiştii
contraculturii sînt, mai degrabă, nişte „rebeli fără cauză",
adepţi ai revoluţiei for the Jun of it32 • Marcuse susţinea că
starea de alienare este un semn al subversiunii politice.
Î nsă acest tip de alienare e, mai curînd, o formă de risipire,
de fragmentare a sinelui; „nu mai putem concepe indivi
dul alienat în sensul marxist clasic, întrucît a fi alienat
28 „ln the 1990s, you can have any sexualityyou like as long as it is safe."
29 „Eşti vulnerabil, nu-ţi doreşti decît să «cazi la pace» cu tine însuţi şi
lumea din jur. Victimă unor circumstanţe incontrolabile, strigi după
ajutor. Este momentul în care intervin «ajustorii», obiectele şi tehnicile
de adaptare la sistem: terapeuţii, specialiştii în stres, cluburile fitness,
mailurile, cărţile de credit, shopping-ul compensatoriu, vacanţele de
cîteva zile în paradisuri exotice" (Ovidiu Hurduzeu, op. cit„ p. 76).
30 Andrew Culcutt, Arrested Development„.
31 Ibidem.
32
Adi Dohotaru, Anii '60: Mişcări contestatare în SUA, Editura Eikon,
Cluj, 2008, p. 13.
presupune, mai degrabă, un sens al sinelui coerent - şi nu

unul fragmentat - faţă de care să se producă alienarea."
(David Harvey, profesor de antropologie la Universitatea
din New York33). In contextul de astăzi, „sensibilitatea ali
enată" nu mai dirijează, de fapt, individul către un scop
„anti-establishment"34•
Harvey Mansfield, profesor la Harvard, citat în cartea
Dianei West (The Death of the Grown-Up: How America's
Arrested Development ls Bringing Down Western Civiliza
tion), arată că revoluţia anilor '60 a fost mai mult „o revoltă
a copiilor împotriva părinţilor decît a cetăţenilor împotriva
guvernului. Caracterul ei recalcitrant a ţinut mai mult de
stil, decît de substanţă"35, fiind o revoltă fără scop precis a
„tinerilor cu plete" şi „loser-ilor" mai mult decît o acţiune
în sensul instituirii unei noi forme de guvernare. I nsă,
adăugăm noi, acesta este noul tip de revoluţie despre care
vorbeşte Charles A. Reich: ea „nu va fi similară revoluţiilor
din trecut. Va începe cu individul şi cultura, iar schimbarea
structurii politice va fi ultimul ei act."
Cum am mai precizat, contestarea autorităţii implică
şi respingerea culturii şi civilizaţiei creştine occidentale.
Boemii epocii contraculturii îşi manifestau ostilitatea faţă
de aceasta, militau pentru întoarcerea la primitivism, se
declarau împotriva „logicii raţiunii": „Logicii raţiunii i se
opune logica libidoului sau «logica satisfacerii», a dorinţei,
a plăcerii "36, pe care o promovau ei. Cum au remarcat cerce
tătorii fenomenului, în anii '60 se instituie un neopăgînism.
„«Apostolii» contraculturii ca Jim Morrison creează un
33 Apud Andrew Cukutt, Arrested Development...

34 „Establishmentul este tot ceea ce se contestă, cu excepţia establish
mentului corect politic, pe care ar fi incorect politic să-l conteşti" (Vla
dimir Volkoff, op. cit., p. 40).
35 Diana West, 1he Death of the Grow11-Up: How America's Arrested
Development ls Bringi11g Down Western Civilization, p. 51.
36 Adi Dohotaru, op. cit., p. 18.
ceremonial şi rugăciuni noi, dionisiace, neopăgîne pentru

«monştrii pielii37»''38• Nişte versuri din Jim Morrison spun
că „zeii şi toate miturile veacurilor trebuie reinventate,
căci taţii nu mai au autoritate"39• Subminarea autorităţii
părinţilor (în special a tatălui) este reflectată şi în versurile
muzicii rock, un exemplu fiind cele din piesa „The End"
a formaţiei „The Doors": „Father I Yes son? I I want to kill
you I Mother, I want to. . . ". Noţiunile creştine de păcat şi
penitenţă sînt înlocuite cu „o etică a plăcerii de a trăi, a
umorului şi a exuberanţei manifestărilor carnale", iar în
locul calendarul creştin se preferă sărbătorirea ciclurilor
solar şi lunar, a solstiţiilor"0• Noua religie („new age") se
dezvoltă acum, prin promovarea unui eclectism spiritual,
prin afirmarea religiozităţii naturii şi, cum spune acelaşi
cercetător, „divinitatea ca imanenţă, cu trăsături feminine,
în descendenţă conceptuală panteistă, constituie una dintre
moştenirile ecologismului şaizecist'"'1•
Solipsismul, închiderea în subiectivism, venerarea sine
lui sînt alte trăsături ale „noului om" creat de contracul
tură. Propria subiectivitate devine pentru individ unicul
etalon al realităţii, acesta nedorind sau fiind „incapabil să
37 Regăsim aici trăsături ale vitalismului, explicat de Serafim Rose în

op. cit., pp. 63-84. „Realismul reduce supranaturalul la natural, ceea ce
este revelat la raţional, adevărul la obiectivitate; vitalismul merge mai
departe şi reduce totul la experienţa şi senzaţia subiectivă. (...) Vitalis
mul ultimului secol a reprezentat un simptom inconfundabil al plic
tisului faţă de lume, iar profeţii acestuia au constituit o manifestare
mult mai clară a sfîrşitului Europei creştine decît oricare dintre filosofii
liberalismului şi realismului defuncte pe care le-au atacat. Vitalismul
nu este produsul «prospeţimii», al «vieţii» şi al «imediatului» pe care
adepţii acestuia le-au căutat cu disperare (tocmai pentru că le lipseau),
ci al corupţiei şi al necredinţei care reprezintă ultima fază a acestei
civilizaţii muribunde pe care vitaliştii o urăsc" (Pr. Serafim Rose).
38 Adi Dohotaru, op. cit„ p. 18.
39 Ibidem.
40 Ibidem, p. 20.
41 Ibidem, p. 22.
mai distingă între percepţie42 şi realitatea obiectivă" (iar

odată cu consumul de droguri, care ia avînt acum, dispar
şi „vechile distincţii între eu şi tu, el etc." (Adi Dohotaru).
Se pornea de la premisa că „toate problemele şi diviziu
nile dintre oameni nu sînt chestiuni de substanţă, ci de
percepţie"43• Abbie Hoffmann, un simbol al mişcărilor con
traculturale din anii '60 şi co-fondator al partidului Youth
International Party („Yippies"), spunea că „Realitatea este
o experienţă subiectivă. Ea există doar în mintea mea. Eu
sînt Revoluţia"44• „Să ne simţim bine" - devine supremul
ideal (în învăţămînt, programele educaţionale vor pune,
de asemenea, accent pe emotivism45).
Dacă altă dată „a fi subiect" însemna a fi „făuritor de
istorie", astăzi acest sens a devenit perimat ca urmare a
introducerii culturii vulnerabilităţii, care a contagiat men
talul colectiv. Din subiect făuritor de istorie (avînd toate
însuşirile omului matur), omul a ajuns un produs al deter
minismului istoric/cultural, subjugat („subjected to") unor
forţe exterioare manipulante (omul-„construct social").
Dacă înainte eroul era cel care îşi risca viaţa sau se jertfea
pentru apărarea valorilor de care se simţea puternic ataşat
- credinţa, familia, ţară etc. -, astăzi „eroul" este cel care
42 Drogurile sînt utilizate pentru a „deschide" uşile percepţiei (Adi

Dohotaru, op. cit„ p. 35). De aici se poate să provină şi numele formaţiei
„The Doors".
44 Apud Andrew Culcutt, Arrested Development„.
45 „Emotivismul înseamnă «a vedea lumea în primul rînd prin prisma
propriilor emoţii, şi nu prin intelect». Emotivismul favorizează

tendinţele anti-intelectuale, îl face pe copil incapabil să distingă între
valorile personale (subiective) şi virtuţile publice (obiective), predis
punînd către respingerea educaţiei morale. („.) În cele din urmă, cinis
mul, un produs al emotivismului, promovează teza post-constructivistă
conform căreia toate ideile sînt egale şi, prin urmare, nu există adevăr,
ci doar opinii" (Ph.D. Maureen Stout, The Feel-Good Curriculum:
The Dumbing Down Of America's Kids In The Name Of Self-esteem,
Da Capo Press, 2001) http://www.librarything.com/work/34365.
revendică statut de victimă, iar modelele vechilor eroi sînt

supuse unui proces permanent de demitizare.
2. ,,Spiritualitatea" contraculturii.
Drogurile şi ritmul ca ,,sacramente"
I n contracultură, nevoia exacerbată a tinerilor de a trăi

senzaţii intense, pînă la a se abandona unor experienţe
„spirituale" extatice, este reflectată prin creşterea consi
derabilă a consumului de droguri (în special LSD) şi prin
ascensiunea muzicii rock psihedelice. „Generaţia contra
culturii evadează în dragoste liberă şi droguri (peste 50%
dintre tineri fumaseră marijuana la începutul anilor '70,
faţă de 4% la începutul decadei precedente)''46, ceea ce a
condus la transformarea celebrului cartier Haight Ashbury
din San Francisco, cunoscut prin rolul pe care l-a avut
drept centru al mişcării hippie din anii '60, într-un focar
al violenţei: în 1967, poliţia a înregistrat nu mai puţin de
17 crime, 100 de violuri şi peste 3.000 de jafuri47• Stările de
transă sînt induse nu numai de droguri, dar şi de ritmu
rile energice48• Cum notează şi Andrew Culcutt, dorinţa

47 Ibidem, p. 36.
48 „Jimmi Hendrix afirmă următoarele despre ceea ce face el: «Tu hipno
tizezi pe oameni prin muzică pentru a-i readuce la starea lor naturală,
primordială şi, cînd au ajuns la punctul lor cel mai slab, le inserezi în
subconştient exact ceea ce vrei tu să transmiţi». Muzicologii Manfred
Clynes şi Janice Walker arată că «sistemul nervos central transformă
un ritm muzical într-un model de mişcare. Această experienţă ritmică
a sunetului este scăpată de sub control, noi sîntem conduşi de către
ea». Iar M. Drury adaugă: «Ritmurile care induc stările de transă sînt
repetate, energice şi îl transportă pe dansator departe de cotidian şi de
moment într-o atmosferă de dezordine, pulsînd cu un ritm vibrant,
care de obicei duce pînă Ia un punct culminant. în Africa, dansatorii
imită mişcările şi paşii unor spirite posesive şi se comportă că atare.>>'
- Prof. Ilie Bădescu, Provocarea postmodernă - New Age, p. 9.
de „a te abandona ritmului" este o trăsătură specifică a

experienţei induse de muzica pop.
„Spiritualitatea" contraculturii (ca şi cea contem
porană) înseamnă, de fapt, o sanctificare a individului;
acesta nu caută nici să înţeleagă lumea, nici să o schimbe,
ci doar să-şi satisfacă propriile dorinţe şi fantezii subiective
şi nevoia de plăcere. Chemarea pe care o simte către sfera
spirituală este firească (toţi oamenii au sădite în sufletul
lor - mai mult sau mai puţin conştientizate - acest dor de
Dumnezeu şi nevoia de a-L cunoaşte şi de a se împărtăşi
din iubirea Lui49), însă, respingîndu-L pe Dumnezeul ade
vărat, tinerii din generaţia contraculturii au căutat să-şi
satisfacă această sete idolatrizîndu-se pe sine şi făcînd
adevărate „sacramente" din drogurile şi ritmurile muzicii
rock. Nimic altceva nu le mai oferea speranţă („Your only
hope is dope", „Singura ta speranţă e drogul" era un slogan
- din care transpare o notă accentuat nihilistă - formulat
de „guru"-ul LSD-urilor, Timothy Leary). Ei pledau pen
tru „folosirea sacramentală a sunetului" (Paul Goodman,
activist din anii '60, inspirator al mişcărilor studenţeşti
din această decadă).
Retribalizarea societăţii, despre care vorbeşte Marshall
McLuhan în Galaxia Gutenberg, consecinţă a dezvoltării
noilor tehnologii comunicaţionale, este un fenomen reflec
tat şi mai puternic în zona pop-rock50• Ilustrativă pentru
„sacralitatea" acordată ritmului este zicala celebră „God is
a DJ", care a circulat prima dată la mijlocul anilor 1960, în
sălile de bal din San Francisco, astfel, „Dumnezeu apare
ca simţ extatic (muzică + dans), o divinitate senzuală,
postmodernă, ludică, apare ca o celebrare a prezentului.
49 " Către sfirşitul secolului al XIX-iea, un număr tot mai mare de oameni
obişnuiţi (pe care îi întîlnim la tot pasul în lumea contemporană) au
pornit în această căutare neobosită în găsirea unui substitut al Dumne
zeului Care a murit în inimile lor" (Serafim Rose, op. cit.).
so Adrian Dohotaru, op. cit., p. 53.
La un festival de rock psihedelic, pe zidul sălii de spec

tacol scrie: ANYBODY WHO KNOWS HE IS GOD GO
UP ON STAGE."51
De aici s-a ajuns foarte uşor la pastişarea creştinismului;
o întîmplare care reflectă acest fenomen absolut detestabil şi
josnic şi care afirmă „misticismul chimic al contraculturii"
(formulă aparţinînd lui Robert S. Ellwood) este „trimiterea
de către un producător de droguri (celebrul Owsley, care
îi aproviziona cu cantităţi masive de droguri pe farseuri) a
unei Biblii înmuiate în LSD spre folosul «enoriaşilor» din
închisoare"52• De asemenea, iniţierea tinerilor în consumul
substanţelor halucinogene este asociată cu „iniţierea într-o
taină sacramentală", fapt ilustrat prin „imaginile spectacu
loase cu tinerii hipioţi din parcurile marilor oraşe ameri
cane, care sînt îngenuncheaţi şi sînt «binecuvîntaţi» cu LSD
de către un guru"53•
3. Motivul nebuniei
Un alt motiv la care se referă Culcutt, înrudit cu cele

descrise pînă acum, este cel al nebuniei. Autorul citează
din psihologul american Dr. Robert M. Lindner (cunoscut
pentru cartea sa Rebel Without A Cause: The Hypnoanalysis
Of A Criminal Psychopath), care vorbeşte despre apariţia
unui „un nou tip de psihopat: care contestă cutumele şi
normele anterioare, ... un agitator fără sloganuri, un revo
luţionar fără program". I ncepînd din 1950, tot mai mulţi
indivizi au început să simuleze nebunia, caracterizîndu-se
drept „psihopaţi", iar în anii '70, identificîndu-se cu apela
tivul de „paranoizi ", după piesa cu acelaşi nume a formaţiei
51 Ibidem, p. 51.

„Black Sabbath ". Nebunia este considerată „povară, dar şi

misiune, echivalentul contracultural al vocaţiei creştine"54•
Bazîndu-se pe un studiu asupra beatnicilor din San
Francisco, Dr. Francis Rigley, citat de Andrew Culcutt, con
stata că „60 % dintre ei erau atît de psihotici sau afectaţi de
angoasă, anxietate şi nevroză încît erau total neputincioşi să
se integreze în lumea competitivă". Astfel, nebunul născut
din contracultură cunoaşte experienţa cufundării depline
în universul nihilist: angoasa, absurdul, incoerenţa, dez
nădejdea, disperarea au pus stăpînire pe o lume care l-a
„ucis" pe Dumnezeu55• „Supraomul" lui Nietzsche, care a
inspirat viziunea cu privire la „transformarea omului" (în
„omul-dumnezeu") a tuturor promotorilor utopici (mai
vechi sau mai noi) ai Revoluţiei, este omul care, îmbolnăvit
de angoasă şi apăsat de vidul propriului suflet şi al propriei
existenţe, s-a lăsat animat de o revoltă nestăvilită împotriva
autorităţii, a ordinii creştine, dorind „uciderea" Tatălui56•
Pustiul din suflet şi sentimentul apăsător al dezrădăcinării
54 Andrew Culcutt, Arrested Development...

55 „Acolo unde altădată era Dumnezeu, nu mai există acum nimic; acolo
unde altădată era autoritate, ordine, certitudine, credinţă, este acum
anarhie, confuzie şi acţiune arbitrară şi lipsită de principii, îndoială şi
disperare. Acesta este universul nihilist, atît de viu descris de catolicul
suedez Max Picard, ca fiind o lume a «discontinuităţii» şi a «dezbinării»"
(Serafim Rose, op. cit.).
56 Insă „Izbucnirea omului către supraom sfîrşeşte în neputinţă, mar
chează înfrîngerea. Tocmai Freud este cel care descoperă păcatul ori
ginar misterios: «uciderea Tatălui». Omul care săvîrşeşte acest paricid
nu mai poate învinge remuşcările şi acest lucru stă la originea nevrozei
colective. Profundul pesimism al ultimelor opere ale lui Freud vine de la
tîrzia lui clarviziune. Utopia lui asupra fericirii umane s-a prăbuşit, iar
resemnarea lui este amară" (Paul Evdokimov, Vîrstele vieţii spirituale,
Ed. Christiana, Bucureşti, 1993, p. 33). Nebunul lui Nietzsche, adică
omul „cu un dumnezeu ucis", „nu ştie că acesta este un fals dumnezeu,
un dumnezeu construit după chipul şi asemănarea minţii sale bol
nave ( ...). Pînă la urmă s-a prăbuşit în abis şi acolo nu l-a întîlnit pe acest
dumnezeu, ci s-a întîlnit doar cu propriile lui spaime, cu umbra sa".
(Tatiana Petrache, Postfaţă la cartea Păr. Serafim Rose)
nu erau deloc străine revoluţionarilor din mişcarea contra

culturală: „se răspîndeşte în acelaşi timp un discurs apoca
liptic al sfîrşitului lumii (vechi) şi al fascinaţiei şi obsesiei
morţii, indus poate de dezrădăcinare şi de experimentările
cu halucinogene (de exemplu, piesa «The End» a celor de
la The Doors)."57
Natura nihilistă a „omului nou" născut din contracul
tură este intuită de dramaturgul englez Robert Bolt, care
observa că „Nu mai avem o imagine definită a omului, cum
aveau societăţile vechi (de exemplu, reprezentarea filozofu
lui stoic, a creştinului, a omul raţional), imagine cu care să
ne identificăm sau cu care să ne comparăm; sîntem orice.
Dar, dacă sîntem orice, atunci nu sîntem nimic."58
4. Motivul copilului/victimei.
Sfîrşitul maturităţii şi slăbirea autorităţii părinţilor
Motivul copilului, arată Culcutt, nu este îmbrăţişat

- împreună cu discreditarea figurii tatălui şi a adultului -
doar de categoria tinerilor, el pătrunde şi în sfera universi
tară, în cultură, fiind promovat în literatură, în producţiile
cinematografice etc. După cum remarcă profesorul univer
sitar şi scriitorul Theodore Roszack, „în ultimii 20 de ani, în
toate comediile de familie, tatăl joacă rolul bufonului", iar
în programele TV pentru copii, adesea, „personajul rău este
o persoană adultă care deţine autoritatea". Culcutt citează
şi o afirmaţie aparţinînd lui Jerry Rubin, personaj-simbol
al contraculturii şi printre cei mai importanţi lideri yippie:
„Vom consuma LSD împreună cu copiii noştri! Copiii noş
tri ne vor spune ce să facem! Nu ne vom maturiza nicio
„.
dată! Vom fi veşnic adolescenţi."

58 Andrew Cukutt, Arrested Development...
Jim Haynes, un alt reprezentant al generaţiei contra

culturii, spunea: „După cel de-al Doilea Război Mondial,
cînd toată lumea era epuizată [de ororile războiului], miş
carea Beat din America a început să reflecteze la întrebarea
«De ce trăim»„. şi unul dintre răspunsuri a fost: «Pentru
a ne distra»." La mijlocul anilor '70, se simţea nevoia unei
revigorări, mişcarea hippy fiind criticată că îşi pierduse
inocenţa copilărească şi că se orientase către un stil de
rock ce se adresa adulţilor. Se simţea nevoia reintrodu
cerii imaginii copilului în cultura pop, ceea ce a reuşit să
facă mişcarea punk, care reprezenta, în acelaşi timp, «sen
sibilitatea alienată»"59• Fenomenul care se petrece acum
este, de fapt, declinul maturităţii, un regres, constatat şi
de comentatorul social Jeff Nuttall: „Naivitatea era echi
valată cu onestitatea, stupiditatea, cu sinceritatea, iar ceea
ce te făcea să semeni unui animal sau unei legume trecea
drept virtute".
Introducerea cultului copilului în politică este reflec
tat printr-un eveniment relatat de Culcutt: pe 2 iulie 1997,
a fost organizată o prima „zi a copilului" pe 10 Downing
Street, unde se află reşedinţa oficială a prim-ministrului
britanic. Petrecerea a constat în cîteva ore de „dans frene
tic", urmate de momente de recreere într-o cameră pentru
relaxare („chill-out room"60). Se pretinde că cele două expe
rienţe creează un sentiment de apropiere între oameni, de
comuniune. Î nsă „dansul se execută solo - fiecare închis
în solipsismul său, chiar dacă sîntem cu toţii solipsişti în
acelaşi timp. Iar momentele de relaxare de tip «chill-out»
constau în purtarea unor conversaţii superficiale, nu în ere-
>9Andrew Culcutt, Arrested Development...

60 „Chill aut este un stil de muzică apărut la începutul anilor 1990, în
«Camerele de refacere» din cluburile de dans, permiţîndu-le dansato
rilor să se «relaxeze» după muzica cu tempo rapid din ringul principal
de dans. Genurile asociate cu chil/ aut sînt ambiental, trip-hop, Nu jazz,
house ambiental, New Age." (http:l/ro.wikipedia.org/wiki/Chill-out)
area unor interacţiuni profunde. «Comunitatea» care se

creează astfel între tineri este la fel de superficială: depinde
de efectele temporare ale ingerării aceluiaşi drog şi se des
tramă de îndată ce se epuizează efectele".
Î n capitolul „The End of Adulthood" („Sfîrşitul
maturităţii"), Culcutt observă că motivul victimei şi cel
al copilului au fost transferate din contracultură în noua
ordine politică, ambele motive fiind „la fel de puternic repre
zentate astăzi în cultura pop şi în politica mainstream cum
erau în contracultura minoritară de acum 30 sau 40 de ani".
Î n noua ordine politică, victima are un statut privilegiat, iar
adulţii sînt trataţi asemenea unor copii. Mulţi adulţi tind
să pretindă statut de victimă sau să se identifice cu motivul
copilului, iar „statul intervine ca un fel de super-părinte,
pentru a-i asista pe acei părinţi care, în concepţia acestuia,
nu şi-au îndeplinit corect obligaţiile faţă de copii''61• Într-o
conferinţă dedicată drepturilor victimelor, organizată
61
Situaţie descrisă şi de Paul Gottfried: ,,În timp ce bugetul SUA în
anul fiscal 1999 pentru toate cheltuielile guvernamentale era cu puţin
peste 1,5 trilioane de dolari, numai cîteva sute de milioane din aceşti
dolari au fost plasaţi în Servicii pentru Protecţia şi Sprijinul Familiei
(Family Preservation and Support Services) (FPSS), o agenţie înfiinţată
de Congres în anii '90, ca parte a Legii Adopţiei şi a Securităţii Familiale
(Adoption and Safe Families Act). Legea şi serviciile pe care le validează
conferă unei agenţii federale din Statele Unite dreptul de a investiga
persoanele care devin părinţi pentru prima dată şi de a decide care
familii «au probleme» şi necesită asistenţă guvernamentală. Actul pre
vede colectarea de date referitoare la familiile care prezintă un interes
special pentru FPSS; informaţiile computerizate sînt apoi introduse
într-o bancă de date stocate la nivel naţional, Program Information
Management System. FPSS afirmă ca scopul acestei colectări de date
este efectuarea de «Vizite la domiciliu pentru toţi proaspeţii părinţi şi
furnizarea de servicii extinse pentru familiile cu cele mai mari nevoi».
Deşi «Vizitele» nu sînt prezentate ca fiind coercitive, cei care refuză să îi
primească pe «Vizitatorii» autorizaţi pot fi - şi au existat astfel de cazuri
- reclamaţi la Serviciile pentru Protecţia Copilului. În unele cazuri,
părinţii necooperanţi au fost decăzuţi din drepturile asupra copiilor
lor" (Paul Gottfried, Multiculturalism and the Politics of Guilt. Toward
a Secular Theocracy, University of M issouri Press, Columbia, p. 25).
în august 1996, secretarul Justitiei din SUA, Janet Reno,

declara: „Îmi iau cea mai multă putere de la victime, deoa
rece, pentru mine, ele reprezintă America.„ Sînteţi eroii şi
eroinele mele. Sînteţi aproape ca nişte îngeri". Veneraţia
pe care o arată Reno victimelor („aproape ca nişte îngeri")
indică „schimbarea majoră care s-a produs în moravurile
celei mai puternice ţări din lume", notează Culcutt. De ase
menea, administraţia Clinton a adoptat un program politic
axat pe grija accentuată faţă de „victime"62• Au existat şi voci
care au criticat această ascensiune a victimofiliei, printre
care Christopher Latch, care constată că „victima a ajuns
să se bucure de o superioritate morală în societatea noastră,
ajungîndu-se pînă la situaţia ca grupuri de interese aflate în
competiţie să lupte pentru obţinerea statutului privilegiat
de victime''63• E o epocă în care celebrităţile, de la fotbalişti
şi invitaţi la emisiunea celebrei realizatoare Oprah, pînă la
prinţese, ştiu că faptul de a-şi crea o imagine de victime le
asigură reputaţia de vedete.
Pe lîngă fabricarea şi promovarea cultului victimei, un
alt atac împotriva maturităţii îl constituie insistenţa tot mai
accentuată în sensul implementării drepturilor copilului.
Această măsură poate îmbunătăţi prea puţin viaţa copiilor,
în schimb, ea serveşte la „subminarea autorităţii părinţilor
şi a drepturilor lor şi, în acelaşi timp, la extinderea autori
tăţii specialiştilor sponsorizaţi de stat"64• Cauza „drepturi-
62 „Bill şi Hillary Clinton s-au adresat alegătorilor lor cerîndu-le să «îşi

înţeleagă durerea» şi deghizîndu-şi dorinţa de a prelua puterea într-un
discurs despre «grija» faţă de copii şi faţă de victimele discriminării".
(Paul Gottfried, Multiculturalism and the Politics ofGuilt, p. 13)
63 Christopher Lasch, The Minimal Seif (Picador, Londra, 1985), p. 67,
apud Andrew Culcutt.
64 Grăitoare în acest sens este o întîmplare recentă relatată de dailymail.
co.uk: „Liniştea unei familii decente a fost tulburată de aberanta deci
zie a unor asistenţi sociali din Marea Britanie de a le lua copiii şi de
a-i duce într-un centru de plasament, cu riscul de a fi daţi chiar spre
adopţie. Părinţii au rămas mască în momentul în care le-au fost expuse
lor copilului" creează premisele pentru reducerea rolului

părinţilor şi îi coboară pe aceştia la statutul de copii, în
ochii autorităţilor. Etosul victimei „elimină cîmpul de luptă
în condiţii echitabile unde adultul îşi cucerea autonomia,
înlocuindu-l cu sistemul dualist compus din cei care sînt
nonadulţii (masa) şi cei care sînt chemaţi să aibă rolul de
superadulţi (specialiştii)"65• Atunci cînd Patricia Hewitt,
politician britanic din Partidul Laburiştilor, a declarat că
este nevoie, spre binele copiilor, de „o nouă înţelegere a
ceea ce înseamnă creşterea şi educarea copiilor [de către
părinţi]''66, ea sugera, de fapt, că statul ar trebui să stabi
lească această nouă modalitate de creştere a copiilor şi să
o impună părinţilor. Prin adoptarea acestei măsuri, părin
ţii ar fi lipsiţi de posibilitatea de a-şi creşte copiii aşa cum
consideră ei că e potrivit. „I n loc de «protecţie faţă de stat»,
motivele: cele două fiice se plînseseră pe la şcoală că, peste weekend,

sînt ţinute în casă, fără televizor sau computer. Cea mai mare dintre
fiicele soţilor Victoria şi Alan Seymour i s-a «confesat» învăţătoarei că
sfirşitul de săptămînă este un coşmar pentru ea şi sora sa, întrucît sînt
obligate de părinţi să stea în casă, fără televizor sau computer, şi că le
este pur şi simplu frică să mai meargă acasă. «Fără măcar să verifice
spusele copilei, asistenţii sociali au dat buzna peste noi, au luat fetiţele
şi duşi au fost», a povestit Victoria Seymour pentru dailymail.co.uk.
(.„) Cei doi părinţi s-au trezit peste noapte nu doar fără copii, ci şi că
sînt interogaţi, investigaţi, anchetaţi, cercetaţi pentru încălcarea drep
turilor propriilor copii, cărora le-ar fi produs, pe deasupra, şi un stres
emţional extraordinar." Mai multe la: http://www.dailymail.co.uk/
femail/article-3080527/The-schoolgirls-snatched-parents-social-ser
vices-moaned-teachers-banned-watching-TV.html; http://www.evz.
ro/au-trait-cosmarul-vietii-lor-statul-englez-le-a-luat-copiii-traumati
zati-de-lipsa-televizorului-si-a-jocurilor-pe-computer.html; a se vedea
şi: "Shopped to social services because I'm not a perfect mum: Shona
Sibary on the malicious phone call [from Multi Agency Safeguarding
Hub] that could have seen her little girl taken into care" http://www.
dailymail.co.uk/femail/article-3040716/Shopped-social-services-m
not-perfect-mum-Shona-Sibary-malicious-phone-call-seen-little-girl
taken-care.html
66 Ibidem.
termenul de «drepturi» a ajuns să aibă sensul denaturat de

«protecţie din partea statului»" (Andrew Culcutt).
Adăugăm că o altă modalitate de slăbire a autorităţii
părinţilor este prin introducerea educaţiei sexuale în şco
lile publice. Individul a fost adus în situaţia de a admite
necesitatea intervenţiei din partea statului pînă şi în cele
mai intime aspecte ale vieţii private. Aceste programe de
pervertire a copiilor, de la cea mai fragedă vîrstă (prin ino
cularea desfrîului şi a unei viziuni hedoniste, în care aberaţii
sexuale, precum homosexualitatea, sînt prezentate drept
normale)67, contribuie şi la distrugerea relaţiilor familiale şi
interumane (din comunitate) sănătoase, la declinul familiei.
Este uşor de constatat că şi în societatea noastră nu familia,
ci „specialiştii" trebuie să ne dicteze cum să trăim (părinţii
trebuie educaţi în centre de educatori parentali, sînt sfătuiţi
să apeleze la „specialişti" în planningfamilial etc.).
67 „Iată, spre pildă, urmările educaţiei sexuale în Danemarca, ţară scan

dinavă care e, de mai mulţi ani, campioana educaţiei sexuale în şcolile
europene: violurile au crescut cu 300%; bolile sexuale au crescut (la tine
rii sub 20 de ani!) cu 250%; cazurile de graviditate, de sarcină în afara
căsătoriei s-au dublat; divorţurile s-au dublat; avorturile au crescut cu
500% (!). Doar două lucruri au scăzut: rata naşterilor şi vîrsta medie a
primului raport sexual« (http://www.rostonline.org/rost/dec03ian04/
ed_sexuala.shtml; http://www.nistea.com/Educatia_sexuala.htm);
„Statul lui Huxley trebuia să-i pedepsească pe cei ce îndrăzneau să
persiste în dragostea faţă de o singură persoană. Astăzi, televizorul
şi pornografia împlinesc cu succes acest tip de reeducare.( ...) Care e
explicaţia unei asemenea educaţii, cită vreme aceasta nu poate face
fericit pe nimeni şi nu poate asigura o societate sănătoasă? Primul motiv
enunţat de eroii Minunatei lumi noi este acela că oamenii desfrînaţi
sînt mai uşor de manipulat. Sînt ca şi reeducaţii care, avînd conşti
inţa morală distrusă, nu se pot opune represiunii sistemului. Al doilea
motiv este acela că desfrînarea este cea mai bună metodă de control, de
reducere a populaţiei. Cultura erotismului, pornografiei şi prostituţiei
vine în conflict direct cu viaţa de familie, cu naşterea de copii, după
cum demonstrează studiile făcute în zilele noastre« (Gheorghe Fecioru,
„Mai ucigătoare decît cancerul, mai apăsătoare decît teroarea şi mai
nocivă decît drogul este astăzi pornografia", Revista Familia Ortodoxă,
nr. 1 (12), 2010).
Statul managerial, sensibilizarea faţă de „victime"

şi eradicarea „prejudecăţilor"
Statul managerial („terapeutic") despre care vorbeşte

Paul Gottfried (conservator american, adept al conserva
torismului tradiţional - paleoconservatorismul)68 manifestă
o grijă accentuată faţă de „victime". Acesta este angajat,
împreună cu agenţii săi ideologici (intelectuali, educatorii
şi psihologii sociali, mass-media), în misiunea „morală"
constînd în eradicarea „prejudecăţilor" şi „intoleranţei",
pentru a sensibiliza populaţia faţă de „grupurile oprimate",
„victimizate" (grupuri minoritare, definite ideologic - fiind
vorba, mai ales, de grupuri create artificial, fiindcă definiţia
firească, neideologizată, a termenului de „minoritate" este
aceea de grup de oameni împărtăşind aceeaşi limbă, cul
tură, etnie, ceea ce nu este valabil în cazul homosexualilor),
„victime multiculturale", „minorităţi ofensate" (Gottfried).
I n acest sens, trebuie modificate, prin inginerii sociale,
comportamentele sociale şi valorile culturale, pentru a fi
inculcată culpabilitatea în mentalul grupurilor „opresive"
(majoritare, cea mai „oprimantă" fiind categoria creştinilor
albi), care reprezintă cultură „hegemonică". O sarcină per
manentă a statului terapeutic, „care devine tot mai puternic
în Statele Unite şi în statele europene care imită modelul
68
A se vedea şi conferinţa susţinută de Paul Gottfried, pe 1 iunie 2010,
la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza" din Iaşi http://www.ziuaveche.
ro/international/geopolitica/de-la-iasi-conservatorul-american-paul
gottfried-ii-indeamna-pe-romani-la-rezistenta-nationala-9295.html/;
şi acest interviu cu Paul Gottfried, realizat de Mircea Platon: http://
www.zf.ro/ziarul-de-duminica/interviu-zd-imperiul-politic-global
american-declinul-europei-si-cel-mai-mare-pericol-pentru-romania
de-azi-si-de-maine-in-viziunea-lui-paul-gottfried-4839207/; „Profe
sorul Gottfried este cea mai importantă personalitate academică a
conservatorismului tradiţional şi cel mai cunoscut critic american al
neoconservatorismului, multiculturalismului şi elitelor manageriale
ale statului". (Mircea Platon)
american", este „de a determina populaţiile docile să se con

formeze cerinţelor unei societăţi multiculturale''69„Statul
terapeutic se angajează în construirea unei societăţi multi
culturale, devotate cauzei «diversităţii», făcînd din cetăţeni
obiecte ale socializării. Unii vor fi încurajaţi să se simtă bine
cu privire la identitatea lor, în timp ce altora li se va impune
să-şi abandoneze, să se dezică de sau să-şi dispreţuiască
identitatea lor moştenită."70
„Prejudecata" este trăsătura principală a „personalităţii
autoritare". I n cartea The Authoritarian Personality („Per
sonalitatea autoritară") (1950), realizată de o echipă a Şcolii
de la Frankfurt, „«prejudecata» în Statele Unite este descrisă
ca o ură patologică de care sînt stăpînite anumite victime.
Este, de asemenea, o boală pe care doar administraţia
publică - sîntem asiguraţi - are mijloacele adecvate pentru
a o eradica. Î n această pledoarie tendenţioasă, deghizată
sub numele de «analiză clinică», administratorilor li se dă
misiunea de a se preocupa de vindecarea societăţii"71• Î n
societatea occidentală de astăzi, sînt incriminate discur
surile publice şi publicaţiile considerate a fi ofensatoare
pentru minorităţi, iar în America, „declararea drept ile
gale a mediilor şi comportamentelor considerate ofensa
toare pentru femei, homosexuali şi alte «minorităţi» a dat
naştere la aceeaşi represiune la care au condus numeroase
legi adoptate împotriva «delictelor de opinie» în Europa"72•
Se consideră că, pentru înlăturarea „prejudecăţilor", este
nevoie ca relaţiile sociale să fie controlate cu ajutorul „speci
aliştilor sociali". Comentatori precum Thomas Szasz, Philip
Rieff şi Christopher Lasch au evidenţiat „legătura dintre
administraţia publică şi serviciile de asistenţă socială şi
69 Paul Gottfried, op. cit., p. 14.

70 Ibidem, p. 14-15.
71 Ibidem, p. 2.
72 Ibidem.
psihiatrică coercitive73". Astfel, persoanele „cu vederi retro

grade", care nu se aliniază ideologiei dominante, care pun
sub semnul întrebării chestiuni considerate de necontestat
(fiindcă aşa au decis clasa politică şi ideologii sociali), pot
fi catalogate drept „cazuri patologice". Gottfried dă urmă
torul exemplu: „„.aruncătorul de baseball John Rocker, din
Atlanta, care a făcut remarci negative, într-un interviu pen
tru Sports Illustrated, la adresa homosexualilor, a negrilor şi
a călătorilor provenind din Lumea a Treia pe care i-a întîlnit
în trenul de metrou 7, în New York, a fost trimis, după un
protest zgomotos al mass-media, la un cabinet de îngrijire
psihiatrică. Ceea ce ar părea a fi insulte mult mai brutale
îndreptate împotriva albilor, poliţiştilor şi a femeilor, pro
ferate de starul baschetbalist al echipei Philadelphia 76ers
şi cîntăreţul negru de rap Alan lverson nu a iscat o cerere
similară pentru tratament psihiatric74• S-a stabilit că, spre
deosebire de măiestria vocală a lui lverson, comentariile
lui Rocker sînt «prejudecăţi». Acestea erau sentimentele
nereţinute ale unui locuitor rural alb din Sud, îndreptate
împotriva unor grupuri protejate politic şi semnalau, prin
urmare, o personalitate anormală. Judecind din această
perspectivă ideologică pronunţată, nu toate insultele la
adresa minorităţilor sînt «patologice». Această etichetă este
rezervată pentru ceea ce clasa politică nu doreşte să audă
sau să fie spus."
Criticii Thomas Szasz şi Christopher Lasch au constatat
modul cum aceşti experţi în dobîndirea „sănătăţii mintale"
73 Thomas Szasz, Psychiatric Slavery (New York: Free Press, 1977); Rieff,
Triumph of the Therapeutic; şi Christopher Lasch, The True and Only
Heaven (New York: Norton, 1979), pp. 450-465, apud Paul Gottfried,
op. cit„ p. 72.
74 Sports Illustrated, 2 octombrie 2000, p. 120; „For the Mets, Another
Dreary Night in Georgia", în New York Times, 13 octombrie 2000, Dl; Jeff
Pearlman, „At Full Blast", în Sports Illustrated, 27 decembrie 1999, p. 60;
şi Karen de Carter, „Multicultural Morass", în Laissez Faire City Times
4, nr. 50 (1 1 decembrie, 2000), pp. 28-29, apud Paul Gottfried, ibidem.
acţionează pentru a reduce la tăcere şi a discredita disidenţa

nedorită. Cum arată Gottfried, „Dacă [Annie] Kriegel şi
istoricul german Karl D. Bracher asociază tendinţele simi
lare de peste Atlantic cu îngrijorările privind «revenirea
fascismului», în Statele Unite suprimarea disidenţei ne tri
mite înapoi la mijlocul secolului trecut, la lupta împotriva
«bolilor mintale»"75•
Despre discreditarea celor care deviază de la discursul
şi ideologia acceptate vorbeşte, într-un interviu, şi jurna
listul şi analistul politic american de origine sîrbă Srdja
Trifkovici (publicist şi editor al revistei paleoconserva
toare Chronicles). Acesta comentează că, pentru a închide
gura celor incomozi, gardienii corectitudinii politice vor
apela la termeni ideologici, lipsiţi de sens, aplicîndu-le eti
chete precum „rasist", „fascist" etc. pentru a înfiera opo
nenţii, fără a intra însă într-o dezbatere serioasă: „Dacă,
de exemplu, un prezentator de la postul Fox doar repetă
un fapt bine cunoscut, şi anume că 70% dintre americani
nu vor construirea unei moschei la Punctul Zero, nişte
femei indignate, care iau parte la acel interviu, vor părăsi
studioul şi îl vor acuza de rasism, ca şi cum a spune un
adevăr care este evident, dar incomod din punct de vedere
ideologic, este un fapt prin el însuşi rasist. Cu alte cuvinte,
«rasism» nu este doar un termen folosit abuziv pentru a
discredita, dar şi un termen lipsit de suport intelectual.
Este, ca şi în cazul termenului «fascist», o strategie numită
reductio ad Hitlerum, cînd aplici tuturor un stigmat, cînd
cei care au păreri diferite devin «fascişti», în vreme ce îţi
aliniezi propriile viziuni corecte politic la un mod de înţe
legere admis ca valid, care devine singurul discurs accep
tat. Aceasta este, în fond, o trăsătură a totalitarismului"76•

76 https://www.youtube.com/watch?v=Uec8ITBLuaw; http://www.daily
motion.com/video/xldgqqj_corectitudinea-politica-este-comunismul-
Trifkovici mai observă că această marotă a marxismului

cultural, bazată pe „mantra" „rasă, «gen» şi sexualitate",
este prezentată de clasa politică occidentală „drept calea
de urmat, biletul către modernitate, către integrarea în
Uniunea Europeană, în postmodernia occidentală" şi că
aceste tendinţe au început să fie îmbrăţişate de elitele din
Europa de Est77•
„Tot ce e personal este politic"
Un număr de comentatori (citaţi de Andrew Culcutt)

au atras atenţia asupra consecinţelor pe care le-a avut pre
luarea în zona politică a motivelor contraculturii - ten
dinţe şi idei promovate înainte de o minoritate au trecut în
zona mainstream, devenind ideologia oficială dominantă;
în Occident, ele au fost adoptate de elite (din sfera poli
tică, academică, mass-media). Andrew Sinclair notează
că „trendul" anilor '60 devine „o poliţie a gîndirii impusă
de academicieni şi de politicienii corecţi politic care ajung
la putere în America"78• Jeff Nuttall scrie că „Corectitudi
nea politică descinde direct din vechiul underground al
anilor '60"79• La începutul anilor 1980, Bernice Martin
şi-a dat seama că spiritul anilor '60 „bîntuie" în societatea
secolului-21-interviu-srdja-trifkovici_shortfilms#from=embediframe
(trad. Irina Bazon).
77 Pentru acest subiect, a se vedea şi Jean Sevillia, Terorismul intelec
tual. Din 1945 pînă în prezent, Editura Humanitas, 2012, ed. a II-a,
traducere de Ileana Cantuniari. „„.au fost acuzaţi de nazism oameni şi
curente de idei care nu aveau nimic de-a face cu Hitler şi nazismul. („.)
Discreditarea Bisericii este un mod de a o reduce la tăcere şi e ceea ce
am numit «terorism intelectual»" (Jean Sevillia, http://www.digi24.ro/
Media/Stiri/Digi24/Cultura/Stiri!Jean+Sevillia+la+Impartial).
78 Andrew Sinclair, In Love and Anger (Sinclair-Stevenson, Londra,
1994), p. 168, apud Andrew Culcutt.
79 JeffNuttall, acordat lui Roger Hutchinson, în High Sixties (Edinburth:
Mainstream, 1992), p. 192, apud Andrew Culcutt.
occidentală, insinuîndu-se în toate sferele societăţii („viru

sul" ideologic al corectitudinii politice trebuie să pătrundă
pînă în cele mai adînci fibre ale societăţii, pentru a o modi
fica din temelii), avertizînd că „sub veşmintele roşii se află
un monstru de culoare diferită sau, probabil, un cameleon
care poate căpăta orice culoare politică"80• Teza din anii '60
potrivit căreia „tot ce e personal este politic"81 a devenit
un principiu de bază al corectitudinii politice, găsindu-şi
astăzi materializarea în cultura victimizării, rezultatul
fiind, cum arată sociologul Stanley Cohen, subminarea
drepturilor democratice: „Pentru victime, dacă nu pentru
nişte devianţi (cum era în anii şaizeci), ce este personal a
devenit, într-adevăr, politic. Această cultură a victimizării
emerge din politica identitară [care se referă la identităţile
de grup]82: grupuri care se definesc numai prin apartenenţa
80
Bernice Martin, A Sociology of Contemporary Cultural Change
(Blackwell, Oxford, 1981), p. 21, apud Andrew Culcutt.
8 1 Teza că „tot ce e personal e politic" provine de la Gramsci, care a
scris în Caiete că „totul este politic" şi „întreaga viaţă este politică"
(„tutta la vita e politica"). Întrucît - în opinia lui Gramsci - valorile
„culturii hegemonice" se impregnează în toate sferele societăţii - sfera
învăţămîntului, cea religioasă, mass-media, asociaţiile de voluntariat,
atunci societatea civilă constituie cîmpul de luptă unde se duce războiul
între cei care vor să obţină hegemonia culturală. Faptul că „întreaga
viaţă este politică" înseamnă, pentru Gramsci, că „viaţă privată, locul de
muncă, religia, filosofia, arta, literatura şi societatea civilă, în general,
sînt un cîmp de luptă unde se confruntă cei care urmăresc transfor
marea societăţii" (John Fonte, „Why There Is A Culture War" http://
www.orthodoxytoday.org/articles/FonteCultureWar.php?/articles/
FonteCultureWar.shtml). La noi, societatea bazată pe unităţi organice
(familia, Biserica), pe valori moştenite care menţin unitatea şi conştiinţa
identităţii unei comunităţi, a fost înlocuită cu o „societate civilă" dezră
dăcinată, un număr (deşi total neglijabil) de ONG-uri anticreştine (care
luptă împotriva familiei naturale şi a Bisericii) pretinzînd că reprezintă
adevărata societate civilă.
82
Adepţii politicii identitare susţin că identitatea individului este dată
de apartenenţa lui la un grup victimizat - grupul minorităţilor rasiale
sau sexuale, feminiştii etc. Potrivit corectitudinii politice, „personali
tatea individuală trebuie să devină un reflex al «identităţii de grup».
pe care o revendică la o anumită identitate şi la o condiţie

specială de victime. Etica multiculturalismului conferă
acestui curent o falsă justificare epistemologică"83
Merită aici să facem o referire la diferenţa - în mod deli
berat, eludată - dintre multiculturalism şi multietnicitate.
O explicaţie edificatoare a acestei diferenţe este oferită de
Paul Gottfried. Comunităţi multietnice erau, de exemplu,
cele care exi�tau în New York sau în Viena la începutul
secolului XX (sau, pentru a ne referi şi la ţara noastră, popu
laţia multietnică din Dobrogea secolului al XIX-iea, cînd
românii au convieţuit paşnic alături de diferite grupuri
etnice, fără a-şi pierde identitatea şi sentimentul naţional).
Contestabilă nu este coexistenţa unor minorităţi etnice
organizate într-o unitate administrativă sau o jurisdicţie
imperială, ci „promovarea unei «diversităţi» susţinute,
Realitatea concretă a individului este neglijată, personalitatea sa este

plasată la nivelul unui grup de victime, ideologic definite. Se pleacă de
la premisa existenţei unui «punct de vedere lesbian sau homosexual»,
«un punct de vedere feminin», «O perspectivă a negrilor». ... Gramsci
şi «teoria critică» îşi fac simţită prezenţa în mai toate aspectele corecti
tudinii politice" (Ovidiu Hurduzeu, op. cit., p. 143). Politica identitară
suprimă, de fapt, diferenţele reale dintre indivizi, alterităţile, unicitatea
persoanei: „Plasînd femeia în carne şi oase într-un «grup» ideologic
definit, multiculturalismul ignoră realitatea ei concretă, îi sacrifică uni
citatea pe altarul normei identitare. O transformă într-un produs ideo
logic, ferecat definitiv în categoriile «gen»" (Ovidiu Hurduzeu, op. cit„
p. 84). „Politica identitară şi mişcările asociate acesteia au luat fiinţă în
ultima parte a secolului XX. Au legătură, mai ales, cu mişcări precum
mişcările de clasă, mişcările feministe, gay şi lesbiene, mişcarea socială
a persoanelor cu dizabilităţi, mişcările etnice şi mişcările postcoloniale.
Influenţa minorităţilor este o componentă principală a politicii iden
titare. Influenţa minorităţilor este o formă de influenţă socială, prin
care o majoritate este influenţată de concepţiile sau conduitele unei
minorităţi. Spre deosebire de alte forme de influenţă, aceasta implică,
de obicei, schimbarea opiniilor private. Această schimbare se numeşte
conversie" (http://en.wikipedia.org/wiki/Identity_politics).
83 Stanley Cohen, „Crime and Politics", în British Journal of Sociology,
voi. 47, no. 1 (martie 1996), p. 1 5, apud Andrew Culcutt, Arrested Deve
lopment„.
prin sponsorizări, de către stat. Î n noua societate multi

culturală, opusă comunităţilor multietnice convenţionale,
statul favorizează diferenţele faţă de modul de viaţă speci
fic populaţiei odată majoritare. Statul acordă recompense
celor care întruchipează diferenţele dorite, lipsindu-i de
recunoaşterea culturală şi chiar de drepturile politice pe cei
care nu o fac. Diferenţele care sînt privilegiate sînt reprezen
tate nu numai de o serie largă de elemente culturale exotice,
dar - ceea ce e poate mai semnificativ - şi de stiluri de viaţă
alternative, care sînt promovate. Astfel, mass-media, edu
catorii sociali şi guvernele le acordă homosexualilor şi, mai
recent, transsexualilor, statutul unor persoane cărora li se
cuvin drepturi speciale şi recunoaştere pe motiv că au fost
anterior marginalizaţi sau traumatizaţi. Singura modalitate
de a împiedica perpetuarea unei astfel de «persecuţii» este
remodelarea conştiinţei sociale a cetăţenilor majoritari"84•
„Părinţii care au nevoie de părinţi"
Diana West, în cartea sa, The Death of the Grown-Up:

How America's Arrested Development Is Bringing Down
Western Civilization85, trece în revistă principalele aspecte
care au contribuit la decăderea societăţii occidentale,
atrăgînd atenţia că ideologia distructivă a corectitudinii
politice a putut fi „implantată" doar într-o societate adusă
într-un stadiu avansat de infantilizare. Ca urmare a eradi
cării valorilor maturităţii, societatea nu mai are puterea să
reziste în faţa forţelor care o destructurează şi o masifică.
Elementul organic, unificator, care-i menţinea coeziunea

85 Diana West, Ihe Death of tize
Grown-Up: How America's Arrested
Development Is Bri11gi11g Down Western Civilization, St. Martin's
Griffin, 2008.
- creştinismul86 - a slăbit pe măsură ce tinereţea/adoles

cenţa „emancipată" a fost ridicată la rang de adevărat cult.
Demnitatea şi autoritatea morală care erau asociate, altă
dată, bătrîneţii, în mentalul colectiv, au fost înlocuite cu
dezgustul faţă de vîrstă. „Chiar dacă vîrsta a fost eliminată
din procesul îmbătrînirii, avem sentimentul că societatea
a «aruncat peste bord» nu numai părul alb, ridurile şi celu
lita. Ceea ce a dispărut este şi aprecierea pentru calităţile
maturităţii: verticalitatea şi onoarea, răbdarea şi responsabi
litatea, capacitatea de a vedea în perspectivă şi înţelepciunea,
sobrietatea, buna-cuviinţă şi bunele maniere, precum şi fap
tul de a şti ce se cade [a face sau a spune] şi cînd"87•
Bătrîneţea trebuie discreditată fiindcă influenţa pe care
ar putea să o exercite asupra tinerilor este cu totul inco
rectă politic. Oamenii au tendinţa să-şi ascundă vîrsta,
de care au ajuns să le fie ruşine. Cum spune, în stilul său
86 „Christianity is basically the cradle faith of Western civilization. . . .

Christianity basically revived Europe, created and defined the new
Europe, Christian civilization, the West. That is the cradle faith, that
is what holds us or held us all together as a community and as a civili
zation. . . . there is a desert of godlessness in Europe... one of the things
that hold us together is gone. Secondly, Christianity is the basis of our
moral consensus, the moral code by which a community lives. . . . look
at all these cultural war issues - we've got the abortion, the homosexu
ality, and gay marriage, all these things ripping us apart, these divisions
are rooted in the death of faith..." (Pat Buchanan, într-un interviu la
postul TV „PJ Media", în care a vorbit despre cartea sa Suicide of a
Superpower şi despre decăderea civilizaţiei occidentale; interviul poate
fi vizionat aici: https://www.youtube.com/watch?v=3GGlrFA_QEk).
Şi Păr. Dumitru Stăniloae spunea că „Din pricina slăbirii credinţei,
naţiunile europene trec azi prin criza grozavă a destrămării, a decăderii
lor în starea de masă".
87 Diana West, op. cit., p. 4. Autoarea a ales drept motto al capitolului
„The Rise of the Teen Age" („Ascensiunea adolescenţei") un citat din

sociologul Eric Hoffer: „If a society is to preserve its stability and a
degree of continuity, it must know how to keep its adolescents from
imposing their tastes, attitudes, values, and fantasies on everyday life."
(Eric Hoffer, Reflections on the Human Condition, Harper and Row,
New York, 1973, p. 29).
------· ----------· -·· ·-··- - - ----------
ironic, Vladimir Volkoff, „în zilele noastre, bătrîneţea se

machează, îşi face lifting, se ia peste picior sau se neagă"88•
A fost nevoie doar de o generaţie pentru ca aceste schim
bări, la care au contribuit, mai ales, cultura pop şi televizi
unea, să se producă în societate, remarcă scriitoarea. Dacă
altădată copiii „orbitau" în jurul părinţilor, astăzi părinţii
sînt cei care „orbitează" în jurul copiilor89, abdicînd de la
responsabilităţile lor de adulţi, renunţînd la autoritatea pe
care o presupune statutul de părinte, „la drepturile şi privi
legiile lor pentru a nu tulbura confortul [emoţional] şi buna
dispoziţie a tinerilor"90• Societatea a fost adusă într-o stare
de pasivitate, „anesteziată" prin televizor, muzică, filme,
jocuri video etc. La procesul de regresie morală (strîns core
lat erodării valorilor maturităţii) şi de „tîmpire" a populaţiei
contribuie şi vulgarizarea limbii, care a devenit un feno
men obişnuit în mass-media (dar şi în filme, literatură etc.),
nelipsind nici limbajul licenţios, care e tot mai la modă.
Un alt fenomen care indică decăderea morală asociată
dispariţiei maturităţii îl reprezintă petrecerile dezmăţate
care au loc în fiecare an în SUA chiar în vacanţa de Paşti şi
care au devenit un adevărat „ritual" la care participă ado
lescenţii cu susţinerea părinţilor: aceste petreceri („inspi
rate de MTV" şi organizate adesea în staţiuni exotice), care
deseori degenerează în adevărate orgii, erau de neconceput
cu o generaţie în urmă. Dacă altădată părinţii nu numai că
nu le-ar fi încuviinţat, dar şi şi-ar fi pedepsit sau mustrat
aspru copiii care ar fi luat parte la aceste destrăbălări, astăzi
părinţii îi însoţesc pe adolescenţi şi le închiriază camere
de hotel pentru ca ei să se poată distra în acest fel. „Doar
o cultură în care autoritatea adulţilor a devenit perimată
[„post-grown-up culture"] poate accepta acest ritual bizar:
88 Vladimir Volkoff, op. cit., p. 19.

89 Diana West, op. cit., p. 17.
90 Ibidem, p. 1 2 .
în fiecare primăvară, părinţi americani care, în general,

respectă legea, merg la biserică şi fac, cel mai probabil, parte
din PTA [Parent Teacher Associations], îi urcă pe băieţii
şi pe fetele lor, adesea minori şi lăsaţi să-şi facă de cap, în
avioanele ticsite şi zboară sute, dacă nu mii de mile pînă la
litoraluri unde curge alcoolul, unde drogurile halucinogene
se pot consuma fără oprelişti şi orgiile sexuale, de multe ori
în public - pe tejghelele barurilor, pe plajă -, sînt atracţia
principală. Şi, aproape totdeauna, aceşti părinţi fac acest
lucru împotriva voinţei lor. «Nu avem de ales. Nu ne cer
permisiunea. Cel mult, ne spun că se duc», a spus o mamă
intervievată de cotidianul Detroit Free Press"91•
Diana West argumentează că relativismul valoric care
a aruncat societatea de astăzi într-un vid moral este o
urmare firească a anihilării virtuţilor specifice maturităţii
şi, implicit, a atrofierii totale a facultăţii de a discerne între
bine şi rău, între ceea ce este cuviincios şi ceea ce încalcă
limitele decenţei, între normal şi anormal. Inevitabil, valori
precum căsătoria şi familia, care pentru strămoşii noştri
erau sfinte (de aceea se străduiau să nu le întineze; pentru
ei, căsătoria se clădea prin jertfă şi purtarea crucii, prin
asumarea responsabilităţii şi disciplină), nu-i mai atrag pe
tineri fiindcă „dacă sexul [în afara căsătoriei] este tot mai
disponibil, atunci nu mai există motivaţie pentru înteme
ierea unei familii", adică pentru asumarea a ceea ce con
stituia cîndva un pas important către maturizare. Muzica
contemporană, arată West, are, de asemenea, un rol major
în sexualizarea adolescenţilor şi în degradarea sentimentu
lui de dragoste (care se reduce la satisfacerea instinctuală),
subminînd capacitatea oamenilor de a se implica într-o
relaţie monogamă matură. „Nu degeaba ne-a învăţat Platon
că, dacă vrem să înţelegem un om sau societatea în care
trăieşte, să fim atenţi la muzica pe care o ascultă„. Dacă
91 Diana West, op. cit„ p. 75.

1 76 CORECHTUDINEA POLITICA
muzica pop din America a putut idealiza excesiv iubirea

romantică, rock'n'roll-ul degradează şi mai mult relaţiile
fizice, corupînd nu numai modul de manifestare a dragos
tei, dar şi sensul dragostei şi al romantismului. Şi, aş adăuga,
din păcate, capacitatea noastră de a le trăi (... ). Există o dife
renţa enormă între o cultură în care este cîntată dragostea
romantică şi căsătoria («Have You Met Miss ]ones?»92) şi o
cultură în care sînt cîntate dorinţa sexuală şi plăcerea de o
noapte («I Can't Get No Satisfaction»93)"94•
Aceste aspecte reflectă abandonarea virtuţilor şi principi
ilor morale ale creştinismului şi cufundarea în „nebuloasa"
relativismului valoric al multiculturalismului şi umanismu
lui secularizat. Pe măsură ce modelele care întruchipau în
mod tradiţional autoritatea s-au devalorizat, s-a produs şi
o nivelare a ierarhiilor, iar această uniformizare, alături de
contestarea autorităţii tatălui, a avut drept corolar şi negarea
superiorităţii culturii (creştine) occidentale.
În capitolul „Parents who need parents", autoarea sub
liniază că principalul factor care a condus la „abdicarea"
adultului a fost devalorizarea modelului de autoritate repre
zentat de părinte. Părinţii de astăzi ar avea nevoie de părinţi,
în schimb, au copii, cărora „le dau undă verde să facă lucruri
degradante care nu sînt spre binele copiilor". Însă, dacă vir
tutea nu mai reprezintă o regulă socială care trebuie urmată,
atunci nu se mai pune problema dacă un lucru este sau nu
„spre binele" cuiva. „Ca şi societatea din jur, părinţii speră
că copiii vor face «alegerile cele mai bune pentru ei». Dar
teoria falsă cu privire la posibilitatea lor de a face «alegerile
cele mai bune» nu este inspirată nici de sentimentul dem-
92 „Ai întîlnit-o pe domnişoara Jones?", piesă aparută în 1937, compusă

de Richard Rodgers (muzica) şi Lorenz Hart (versurile) pentru filmul
muzical „I'd Rather Be Right". Există şi o versiune a piesei cîntată de
Frank Sinatra, fiind inclusă în albumul acestuia „Sinatra Swings".
93 Piesă aparţinînd formaţiei britanice de rock „The Rolling Stones".
nităţii personale, nici de un sistem de valori morale solid "95,

pe care se întemeia altădată educaţia primită de copii în
familie. Astăzi, ni se bagă pe gît teoria conform căreia tinerii
nu au nevoie decît de „informaţii" şi că trebuie să primească
şi să aibă acces la cit mai multe. Aşa se face că, „în districtul
Fairfax, Virginia, elevii de clasa a 10-a care fac ore de educa
ţie sexuală învaţă o definiţie mult mai largă a termenului de
«abstinenţă», sensul variind de la cel de «abstinenţă» pînă
la cel implicînd toate activităţile sexuale care exclud actul
sexual. Apoi, elevii sînt «sfătuiţi să aleagă care definiţie se
potriveşte cel mai bine cu valorile individuale». Cum s-a
exprimat un profesor, «nu susţinem nici un punct de vedere.
Nu facem decît să oferim informaţii»"96•
însă „informaţiile" sînt lipsite de orice fundament moral.
Diana West aminteşte cazul grupului „Spur Posse"97: „La
începutul anilor '90, acest grup de băieţi din clasa de mijloc
din Lakeland, California, deţinea toate informaţiile de care
avea nevoie pentru a practica «sexul sigur [protejat]», atunci
cînd băieţii s-au luat la întrecere pentru a vedea cine obţine
cele mai mari «scoruri» - cine va ajunge la numărul cel mai
mare de relaţii sexuale cu fete locale (cîştigătorul, atunci
cînd a fost arestat pentru molestarea unei minore în vîrstă
de 10 ani, a susţinut că a obţinut «punctajul» 63). Membrii
grupului Posse se întrebau cu ce au greşit. «Ei [profesorii]
ne împart prezervative, ne predau educaţia sexuală şi despre
prevenirea sarcinii», a spus unul dintre băieţi. «Dar nu ne
învaţă nici o regulă [de natură morală, n. tr.]"98•

96 Ibidem.
97 „Spur Posse", grup format din băieţi de liceu din Lakewood, Cali
fornia, care foloseau un sistem de puncte prin care „ţineau evidenţa"
cuceririlor lor sexuale. Grupul a intrat în atenţia publicului pe 18 martie
1993, cînd unii dintre membrii acestuia au fost arestaţi pentru diverse
infracţiuni de natură sexuală (sursa: wikipedia).
98 Diana West, op. cit„ p. 74.
Scriitoarea Kay S. Hymowitz argumentează că această

metodă de pregătire pentru viaţă a adolescenţilor, care sînt
învăţaţi că pot alege ce cale doresc după ce au primit „toate
informaţiile", este sortită eşecului. „Modelul de «educa
ţie» bazat pe alegere porneşte de la premisa că adolescenţii
au deja valorile, certitudinile şi discernămîntul necesare
pentru a-i ajuta să facă aceste alegeri... Se pare că experţii
nu îşi pun deloc problema de unde vin valorile, convin
gerile şi discernămîntul din spatele acestor alegeri. Deşi
acestea se dobîndesc, fără îndoială, în urma unui proces
gradual de învăţare, specialiştii le privesc ca şi cum ar face
parte, în mod miraculos, din identitatea adolescenţilor."99
Dar adolescenţii nu se nasc cu aceste valori, ci le deprind în
timp, prin educaţia pe care o primesc mai întîi în familie,
apoi la şcoală (a cărei sarcină ar trebui să fie formarea de
caractere100). Î nsă adulţii de astăzi, inclusiv părinţii, au
uitat acest lucru.
şi revoluţia în plan lingvistic
Revoluţia culturală implică, fireşte, şi o revoluţie în plan

lingvistic, fiindcă, odată ce cuvintele îşi pierd sensul lor real
99 Ibidem.
100
„Am spus-o într-un rînd că ceea ce ne inspiră durerea cea mai mare şi
o adevărată teamă de viitorul acestei ţări nu sînt pe atîta oamenii gene
raţiei actuale pe cît tinerii noştri, care vor stăpîni în viitor soarta naţiei
lor. Lucrarea continuă a instituţiilor prea liberale a consistat la spiritele
tinere în dărîmarea oricărei autorităţi dumnezeieşti şi omeneşti, într
o încredere oarbă în propria persoană neînsemnată, în nerespectarea
oricărui superior . . . . [acestor tineri] le-am putea prezice de pe acuma
lipsa de statornicie şi impotenţa morală. Aceasta-i pedeapsa ce ne-o dă
Dumnezeu pentru c-am făcut din şcoli numai unelte în care se îngră
mădeşte învăţarea unei mulţimi de cunoştinţe, fără să fi îngrijit deloc
pentru creşterea inimei şi caracterului" (Mihai Eminescu, Curierul de
Iaşi, 5 iunie 1877).
şi reprezentativitatea (nu mai trimit către adevăr), realitatea

şi, implicit, mentalităţile, pot fi lesne modificate în funcţie
de agenda ideologică prin care se urmăreşte fabricarea de
noi sensuri şi valori. Diana West vorbeşte, pe de o parte,
despre eufemismele întîlnite atît de frecvent în limbajul
corectitudinii politice şi, pe de altă parte, despre vulgariza
rea tot mai accentuată a limbii în mass-media.
Autoarea face o comparaţie între eufemismele folosite
în epoca victoriană şi cele frecvente azi în „nouvorba"
corectitudinii politice. Eufemismele din perioada victoriană
reflectau principiile morale după care se ghidau oamenii
din acea epocă şi tendinţa lor de a se ridica mai presus de
lucrurile triviale, la mare preţ fiind, pentru ei, moralitatea
şi decenţa: preferau să spună „membru" în loc de „picior",
„formă" în loc de „corp" şi chiar obişnuiau să acopere cu
învelitori picioarele pianelor. I n schimb, în limbajul corect
politic, lucruri altădată inacceptabile din cauza caracteru
lui lor imoral şi reprobabil sînt numite prin cuvinte menite
să le „cureţe" de semnificaţiile incorecte politic, să anuleze
sensurile care ar putea incomoda sau ar putea trezi în om
conştiinţa morală. „Nu există eufemisme mai echivoce şi
mai aberante decît denumirile folosite astăzi în legătură
cu industria sexului, de la «cluburi pentru gentlemeni»
[„gentlemen's clubs"] " ale căror clienţi numai „gentle
meni" nu s-ar putea numi, „la «programele pentru adulţi»
[„adult entertainment"], formulă care înseamnă, desigur,
pornografie, şi spectatorii «maturi» (peste 18 ani), care le
vizionează."101 Totodată, acest limbaj ne inoculează ideea
că „a ajunge la maturitate înseamnă a avea acces la o lume
în care practicarea unui voaierism în masă, evaluat cu R,
X sau NR, în care scene explicite, obscene, de sexualitate,
violenţă, şi alte turpitudini similare ar reflecta, chipurile,
un comportament de «adult». Este «matur» cineva care
101
Diana West, op. cit., p. l lS.
priveşte scene pornografice pe ecran sau plăteşte pentru

a privi un dans într-un club de striptease? Eufemismele
victoriene erau mai mult sau mai puţin inteligibile. Eufe
mismele din vremea noastră sînt o mască pentru cele mai
josnice şi depravate manifestări deghizate sub numele de
«maturitate»"102•
Alte eufemisme - adăugăm noi - nelipsite din limba
jul corectitudinii politice, sînt „întrerupere de sarcină" sau
„sănătate reproductivă", primul însemnînd, de fapt, uci
derea unui prunc lipsit de apărare103, iar a doua sintagmă
- pervertirea copiilor prin impunerea orelor de educaţie
sexuală la vîrste cît mai fragede104• Un alt exemplu grăitor
şi revoltător despre modul cum se ţinteşte către deformarea
şi redefinirea normalităţii este demersul iniţiat în unele
ţări în sensul înlocuirii termenilor de „mamă" şi „tată"105,
incorecţi politic, cu „părinte l" şi „părinte 2". Am oferit aici,
exemplificativ, doar o mică listă a acestor termeni care ar
merita însă un studiu separat.
102 Ibidem.
103 Recomand cartea Marie-Helene Congourdeau, Embrionul şi sufletul
lui la Sfinţii Părinţi în izvoarele filozofice şi medicale greceşti, Editura
Deisis, 2014.
104 A se vedea http://www.familiaortodoxa.ro/2009/1 2/04/onu-cere
introducerea-educatiei-sexuale-in-scoli-ca-drept-al-copilului/; pentru
acest subiect, recomandăm şi cărţile: Virgiliu Gheorghe, Pornografia,
maladia secolului XXI, Editura Prodromos, 2007; Gabriele Kuby, Revo
luţia sexuală globală: distrugerea libertăţii în numele libertăţii, Editura
Sapientia, 2014.
105 "France Proposes Banning Words 'Mother' And 'Father' From
Government Documents As Part Of Gay Marriage Legalization"

http://www.huffingtonpost.com/2012/09/25/france-mother-father-gay
parents-law-_n_l 912606.html; Mesajul unei mame creştine din Franţa
despre scoaterea termenilor „tată" şi „mamă" din formularele admi
nistrative: „Nu sînt «părinte 2», ci mama copiilor mei!" http://www.
culturavietii.ro/201 3/09/05/mesajul-unei-mame-crestine-din-franta
despre-scoaterea-termenilor-tata-si-mama-din-formularele-adminis
trative-nu-sunt-parinte-2%E2%80%B3-ci-mama-copiilor/.
Diana West atrage atenţia şi asupra trivializării lim

bajului în programele TV. Aaron Sorkin, producătorul
serialului „The West Wing" („Viaţa la Casă Albă") sus
ţinea că „programele de televiziune trebuie să se maturi
zeze, aşa cum trebuie să se întîmple şi cu restul ţării. Nu
avem absolut nici un motiv să nu folosim un limbaj pentru
adulţi în programe care sînt dedicate adulţilor"106 • Folosi
rea unui „limbaj al adulţilor" ar presupune, pentru Aaron
Sorkin, înlăturarea tabuurilor, astfel încît un personaj să
poată „rosti o înjurătură în care să se ia numele Domnului
în deşert"107• Producătorul Steven Bochco „era implicat
într-o campanie similară menită să ajute televiziunea să
se «maturizeze» prin punerea telespectatorilor americani
în situaţia de a auzi «O afirmaţie scabroasă care nu a mai
fost niciodată rostită într-un serial la postul ABC»108 (•• •)
Nouă este introducerea unor astfel de remarci vulgare în
mass-media mainstream [şi în cultură - literatură, poezie,
dramaturgie etc., n. n.] - prin undele radio, în casele noas
tre şi în vocabularul nostru obişnuit - fapt care trebuie să
treacă drept o manifestare a «elevaţiei» culturale"109• Con
secinţa vulgarizării limbajului este alterarea simţului nos
tru pentru frumos şi, implicit, a simţului etic, inculcarea
concepţiei că buna-cuviinţă şi decenţa, care caracterizau
lumea şi modul de comportare ale părinţilor şi strămoşilor
noştri, sînt valori desuete, învechite. Demnitatea limbaju
lui trebuie recuperată.
106 „Broadcast television can grow up as the rest of the country does.
There is no reason why we can't use the language of adulthood in pro
grams that are about adulthood" http://www.washingtontimes.com/
news/2001/sep/16/200l0916-025426-3299r/; citat si in Diana West,
op. cit. p. l lS.
107 Ibidem.
108 http://www.washingtontimes.com/news/2001/sep/7/20010907-
025248-4627r/; Diana West, ibidem.
109 Diana West, op. cit. p. 1 1 5.
Distrugerea familiei,
principalul obiectiv al corectitudinii politice
După cum am văzut, devalorizarea autorităţii atrage după

sine anularea ierarhiilor. Însă desfiinţarea ierarhiilor implică
şi deformarea şi, în cele din urmă, distrugerea ideii de familie.
„Morala" după care se ghidau tinerii din vremea contracul
turii ar putea fi rezumată în sloganul „Fă ceea ce vrei". In
acest sens, hipioţilor, care dispreţuiau ierarhiile, le plăcea să se
considere „copii ai florii, întrucît floarea este într-o schimbare
perpetuă, se recreează pe sine"110, iar stilul de viaţă „de fami
lie" pentru care pledau erau căsătoriile deschise şi poligamia.
Erodarea valorilor maturităţii are drept consecinţă
distrugerea familiei. Familia presupune maturitate, asu
marea de responsabilităţi, înţelepciune, de aceea ea poate
bloca funcţionarea instrumentelor de manipulare folosite
de corectitudinea politică, un instrument principal fiind
infantilizarea. Astfel că familia este incorectăpolitic, avînd
în vedere, de asemenea, că se bazează pe valori date, pe
raporturi ierarhice, ea este, pentru reprezentanţii Şcolii de
la Frankfurt, o „fabrică" unde iau fiinţă „structurile reac
ţionare" (Wilhelm Reich), în care se formează „caracterul
[personalitea] autoritar[ă]" (Theodor Adorno). Prin urmare,
cum spune Vladimir Volkoff, în cartea sa Manualul corecti
tudinii politice, „familia împiedică individul să beneficieze
plenar de influenţa corectă politic. Pe de altă parte, orice
familie este mai mult sau mai puţin ierarhizată. Funcţiile
nu sînt identice, diferenţele de vîrstă sînt evidente. Relaţiile
dintre membri sînt congenitale şi nu depind aproape deloc
de alegere. Pe scurt, familia este cel mai puţin corect politic
dintre toate modurile de asociere a fiinţelor umane"111•
1 10
Adi Dohotaru, op. cit., p. 21.
111
Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice, Editua Antet,
2007, p. 43.
Aşa se explică de ce „unul dintre principiile de bază

ale teoriei critice a fost necesitatea de a distruge familia
tradiţională. Corifeii Şcolii de la Frankfurt predicau: «Chiar
şi o abolire parţială a autorităţii parentale în familie ar tre
bui să sporească disponibilitatea unei generaţii viitoare de
a accepta schimbarea socială.»"112•
Războiul împotriva familiei s-a intensificat pe măsură
ce revoluţia homosexuală11 3 a luat proporţii care, în urmă
cu cîteva zeci de ani, ar fi fost greu de imaginat. Militan
tismul gay ia avînt spre finalul anilor '70. Manifeste care
circulau în epocă propuneau „eliberarea homosexualului
din fiecare ( . . . ): îmbrăcămintea, atitudinea devin unisex
(fetele poartă pantaloni, bărbaţii au părul lung şi amulete);
destui tineri hippie sînt bisexuali poligami. Se cere înceta
rea represiunii sexuale"1 14•
Corectitudine politică
şi globalism economic
Revoluţia „eliberării" a transformat omul dintr-o fiinţă

puternică, demnă, înrădăcinată în Adevăr şi ancorată în
valori moştenite (organice), responsabilă şi liberă (atribute
ale maturităţii) într-un individ vulnerabil, dependent,
fără identitate, înrobit patimilor pe care i le stimulează
cultura consumismului şi „manipularea magică" media
tică 1 15, absorbit în vîltoarea relativismului valoric care îi
112
Dr. Gerald L. Atkinson, "Feminismul radical şi corectitudinea
politică", vezi capitolul cu acelaşi titlu din această carte.
113
Recomand cartea Virgiliu Gheorghe şi Andrei Dîrlău, Faţa nevăzută
a homosexualităţii, Editura Christiana, Bucureşti, 2014.
114
Adi Dohotaru, op. cit„ p. 73.
115
A se vedea conferinţa „Manipularea magică, pericolul pornografiei"
susţinută de biofizicianul Virgiliu Gheorghe http://www.familiaorto
doxa.ro/201 2/03/25/manipularea-magica-pericolul-pornografiei/.
---·----·------ --- - - -------·------·---- ----·-- - - · - ·· · --··- ----
anulează discernămîntul şi reperele, un om incapabil să

se autoguverneze. Toate acestea, tocmai ca o consecinţă a
faptului că (revoluţia „eliberării") a ridicat mai presus de
orice ideea autonomiei individuale. Omul dezrădăcinat
devine inevitabil subjugat ingineriilor sociale. Rupt de
comunitatea organică în cadrul căreia era legat de semenii
săi printr-o istorie, limbă şi tradiţie comune, pentru a fi
„globalizat", el ajunge nu numai un individ fără concre
teţe, „topit" în melanjul uniformizator multiculturalist,
dar şi o piesă de schimb, o marfă sau mină de lucru ieftină
pe „piaţa liberă globală". Din idealul unei libertăţi fără
limite şi al unei vieţi fără responsabilităţi, propovăduit de
noua stîngă a anilor '60, s-a născut acest „om nou" infan
tilizat şi slab, automizat. î nsă atît ingineriile culturale din
laboratoarele neomarxismului, cit şi ingineriile econo
mice asociate mercantilismului corporatist au contribuit
la crearea acestui „om nou", la subminarea instituţiilor
tradiţionale, la masificarea comunităţilor şi fragmentarea
societăţii116• Marxismul cultural creează indivizi perfect
integrabili în sistemul corporatist neoliberal, înghiţiţi în
abstractismul globalist.
Societatea, atacată din ambele direcţii („Society? There
is no such thing as society" - „Societatea? Nu există aşa
ceva!", este o spusă celebră a lui Margaret Thatcher), nu-şi
poate menţine coeziunea şi nu poate dăinui fără „cărămi-
1 16
„Simbioza dintre stîngismului academic şi social cu capitalismul cor
porat, alianţa dintre corectitudinea politică şi globalismul economic sînt
cele care dau apă la moară sistemului actual. Imigranţii, de exemplu,
convin şi stîngii multiculturale ahtiate după «hibriditate», şi marilor
corporaţii care caută mină de lucru ieftină şi servilă." (Mircea Platon,
„Ce a mai rămas de apărat" http://www.rostonline.org/rost/sep2007/
conservatorii.shtml); „Controlul social exercitat de stat nu presupune
existenţa unei economii socializate, iar intervenţia guvernamentală
în creşterea copilului, în relaţiile conjugale şi în relaţiile dintre gru
puri poate continua acum în asociere cu forţele pieţei" (Paul Gottfried,
op. cit„ p. 25).
zile" ei de baza: familia117, biserica, comunităţile organice,

care alcătuiesc ţesutul ei trainic. Smuls din acestea şi negînd
orice altă autoritate, individul pasiv s-a lăsat lesne angre
nat în structuri artificiale, impersonale. Cum spune G. K.
Chesterton, „fără familie, rămînem lipsiţi de apărare în faţa
statului, care, în vremurile moderne, este statul servil"118•
„Statul servil" de astăzi este „statul terapeutic" (Gottfried)
sub a cărui oblăduire grijulie se află individul vulnerabil.
Individualismul anarhic - constată conservatorul brita
nic Phillip Blond119 - a avut nevoie de puterea şi contro
lul unui stat cu atribuţii tot mai extinse care să menţină
ordinea şi să stabilească normele corecte, dezirabile, care
trebuie urmate. „Date fiind discreditarea sau uzurparea
altor autorităţi, numai administratorii publici şi gardienii,
în cîrdăşie cu aceştia, ai «amabilităţii», «corectitudinii» şi
1 17 Î
,, n ultimii treizeci de ani am fost martorii unui atac concertat
împotriva familiei şi a înţelegerii tradiţionale a căsătoriei. Schuma
cher [E. F. Schumacher, autorul cărţii Small Is Beautiful: A Study of
Econom ies As IfPeople Mattered ( 1973}, n. tr.] ar fi fost consternat de
o asemenea întorsătură a lucrurilor. El înţelegea că familia constituie
cea mai mică şi cea mai frumoasă parte a unei societăţi sănătoase
- de fapt, temelia pe care se clădeşte orice societate sănătoasă. Să
înlăturăm familia din inima societăţii şi va domni un hedonism inu
man. Şi, de vreme ce înseamnă egoism fără limite, hedonismul este
opusul total al autolimitării [virtuţii cumpătării] necesare pentru
restaurarea unei economii şi politici fireşti. Pe scurt, ce e mic este
încă frumos fiindcă familiile au încă valoare." (Joseph Pearce, „A Still,
Small Voice ", articol în revista online http://distributistreview.com/
mag/2010/09/a-still-small-voice/}.
1 18
„Without the family, we are helpless before the state, which in our
modern case is the Servile State", G. K. Chesterton, 1he Superstition of
Divorce (1920). A se vedea, pentru acest subiect, şi cărţile lui Hilaire
Belloc (care ar merita traduse şi în România) 1he Servile State (1912) şi
An Essay on the Restoration of Property (1936).
1 19 Phillip Blond, „Shattered Society", în 1he American Conservative,
l iunie 2010, http://www.theamericanconservative.com/articles/shat

tered-society/; http://distributistreview.com/mag/2010/ 1 1 /societatea
destramata/, trad. Irina Bazon.
«bunăvoinţei» sînt împuterniciţi să decidă care este com

portamentul corect."120
Un alt conservator, James Matthew Wilson, profesor la
Universitatea creştină din Villanova (SUA), constată, pe
bună dreptate, că, „dacă individul e unica entitate socială, el
se va simţi întotdeauna slab, relativ lipsit de apărare, izolat şi
înstrăinat de mijloacele de a-şi asigura viitorul"121• Puterea
comunităţilor fiind tot mai slăbită, „soluţia" rămîne depen
denţa individului faţă de entităţi abstracte, impersonale.
Singurele puteri care rămîn - remarcă tot Phillip Blond -
sînt statul şi piaţa122 sau, am spune noi, „big government"
(marele guvern) şi „big business" (marile corporaţii). În
fond, acestea sînt noile „entităţi" deţinătoare de autoritate,
care substituie comunităţile tradiţionale (formînd, în locul
lor, societatea de masă) şi anihilează legăturile fireşti de
vecinătate dintre oameni123•
120
Paul Gottfried, op. cit„ p. 9.
121
James Matthew Wilson, „Scrisoare de la un conservator tradiţional",
„ Letter from a Traditional Conservative" http://www.frontporchrepu
blic.com/2009/04/letter-from-a-young-conservative/. Preluată şi tra
dusă în româneşte în cartea A treiaforţă. Economia libertăţii, Ed. Logos,
2009, pp. 180-1 9 1 .
1 22 „
Decăderea culturii noastre este înţeleasă cel mai clar c a rezultat
al dispariţiei societăţii civile. Rămîn doar două puteri: statul şi piaţa.
Nu mai există, în mod eficient şi independent, guvern local, biserici,
sindicate, societăţi cooperatiste sau organizaţii civice care să opereze la
nivel de comunitate. In trecut, aceste instituţii funcţionau ca mijloace
prin care oamenii obişnuiţi îşi exercitau puterea. Acum comunităţilor
mutualiste le-au luat locul indivizii pasivi şi izolaţi unii faţă de ceilalţi.
Sferele civile fie au dispărut, fie au devenit aservite statului dictatorial
sau pieţei monopolizate" (Phillip Blond, ibidem).
1 23 „
Relaţiile dintre indivizii societăţii de masă nu mai sînt specifice,
individualizate şi nu mai reprezintă un scop în sine. Ele au devenit mij
loc de atingere a altor scopuri impuse de un sistem de valori incompa
tibil cu cel tradiţional. Puterea comunităţilor este tot mai slabă, acestea
delegîndu-şi competenţele către puteri şi instituţii străine, impersonale,
neinteresate de specificul lor, care, pe cale de consecinţă, nici nu rezolvă
în mod adecvat problemele comunităţilor. ln astfel de condiţii, indivizii
sînt tot mai singuri, mai îndepărtaţi unii de alţii, mai săraci în relaţii,
Statul managerial urmăreşte să neutralizeze puterea

grupurilor sociale care nu se află sub controlul acestuia,
acaparînd sferele sociale odinioară independente. Grupu
rile minoritare care se bucură de statut privilegiat depind
de stat, care le protejează şi le întăreşte poziţia în detrimen
tul grupurilor care contestă dominaţia acestuia. O cultură
majoritară, înrădăcinată istoric, care nu este un „produs"
al statului managerial, „se află în poziţia de a se opune în
mod eficient puterii acestuia; prin urmare, statul pretinde
că cultura dominantă [cu rădăcini istorice în acea comu
nitate] nu reprezintă decît unul dintre multele grupuri care
se află în competiţie, fără a avea vreun statut privilegiat. Ca
urmare, societatea civilă îşi pierde statutul independent şi
devine total subjugată puterii statului"1 24
Acest tip de stat nu mai este reprezentativ, de vreme ce
nu mai reprezintă valorile organice ale populaţiei majori
tare. Astfel că se întîmplă deseori ca reglementările şi legile
implementate să vină în contradicţie cu aceste valori orga
nice. Exemple în acest sens sînt încercarea de scoatere a
religiei din şcolile publice, introducerea educaţiei sexuale
în şcoli, legalizarea „căsătoriilor" între persoane de acelaşi
sex, modificarea Constituţiei pentru a o adapta agendei
străine etc. „ ... statul, astăzi, face legea. Statul e sursa legii
pe care poporul trebuie să o aplice, deşi ar trebui să fie
invers. «Elita» născoceşte «valori» pe care poporul trebuie
să le asimileze, cînd de fapt elita ar trebui să ilustreze valo
rile organice ale ortodoxiei populare. I n locul tradiţionalei
autorităţi de judecător a regelui care împarte dreptatea, sta
tul şi-a arogat autoritatea de legiuitor. Statul e acum sursa
legii, chiar dacă în teorie e «poporul». Ca atare, statul nu
mai slabi ca posibilităţi, percepîndu-se a fi la dispoziţia şi în situaţia de

a deveni victimele unor forţe destructurante." (Prof. univ. Ioan Deac,
cursul Introducere în sistemul mass-media, p. 10).
1 24 http://www.whatwouldthefoundersthink.com/multiculturalism
and-the-politics-of-guilt-by-paul-edward-gottfried.
mai reprezintă nimic altceva decît pe sine (adică elitele biro

cratic-manageriale)."125 Acest tip de stat devine „minimal"
cînd se pune problema să apere cauza şi interesele cetăţe
nilor de rînd, majoritari.
Pentru ca statul să-şi recapete reprezentativitatea, el tre
buie să redevină al poporului (al populaţiei majoritare). Iar
poporului nu îi este potrivit nici „big government" (statul
supradimensionat), nici „big business" (care, pentru a-şi
putea întinde tentaculele strivitoare, are nevoie de statul
minimal, absolvit de obligaţia de a apăra interesele omului
obişnuit) - ambele construite pe individul masificat -, ci un
stat care să asigure condiţiile pentru existenţa şi dezvoltarea
acelor comunităţi care formează societatea, începînd cu cea
mai mică, de care depind sănătatea şi continuitatea întregii
comunităţi: familia.
„Toate aspectele statului servil126 conduc la erodarea
familiei. Marele guvern încearcă să reducă autoritatea şi
funcţiile familiei. Big Business destramă familia, înde
părtîndu-i atît pe tată, cît şi pe mamă de căminul familial
şi reducîndu-i la condiţia de sclavi salariali."127 Familia este
supusă, prin urmare, unui proces alarmant al distrugerii
atît prin războiul dus împotriva ei de ideologia corectitudi
nii politice, cît şi prin politicile neoliberale, care favorizează
dispariţia ei.
125 Mircea Platon, »Distributismul şi statul reprezentativ" in A Treia

Forţă. Economia libertăţii: Renaşterea României profunde, John C.
Medaille, Ovidiu Hurduzeu (eds.), Logos, 2009, pp. 161-179. Recomand
şi Mircea Platon, Conştiinţa naţională şi statul reprezentativ, Editura
Timpul, Iaşi, 201 1 .
1 26 Definiţia pe care Chesterton o dădea »statului servil" este „marele
guvern sprijinit de marile corporaţii şi marile corporaţii susţinute de

marele guvern" (Dale Ahlquist, preşedintele American Chesterton
Society, recenzie la cartea lui G. K. Chesterton, What's Wrong with the
World, »Ce este în neregulă cu lumea?", http://www.chesterton.org/
lecture-16/.
1 27 Ibidem.
Necesitatea ca statul sa protejeze familia este dovedită

de un număr de gînditori şi economişti creştini, printre
care John Medaille1 28, care arată că „ne putem da seama de
succesul sau de eşecul guvernului observînd cît de puter
nice sînt familiile ca unităţi de bază ale societăţii"1 29• Dacă
familiile abia supravieţuiesc, afundate în datorii, dacă
numărul căsătoriilor e în scădere drastică, dacă mamele
nu mai au timp, din cauza unei munci extenuante, să se
ocupe de educaţia copiilor lor, dacă funcţiile care aparţi
neau iniţial familiei (economică, educativă etc.)130 sînt din
128
Economist, teolog, om de afaceri, profesor universitar american,
predă un curs de justiţie socială la Universitatea din Dallas, în cadrul
programului de Business Leaderhip. „Ceea ce nu înţeleg majoritatea
experţilor, politicienilor, lobbiştilor, bancherilor şi a societăţii civile cu
privire la criza economică din Europa şi din restul lumii occidentale
este strînsa legătură dintre criză şi politicile anti-viaţă şi anti-familie.
Creşterea dimensiunilor statului, monopolul deţinut de corporaţiile
uriaşe asupra resurselor lumii, dependenţa tot mai mare de stat a omului
obişnuit, datoriile incredibil de mari şi imposibil de acoperit atît ale
statelor, cît si ale cetăţenilor privaţi sînt rezultatul slăbirii politicilor
de protejare a familiei ca unitate de bază a societăţii"; „Greşeala pe
care o fac statele moderne este că înlocuiesc sau elimină funcţiile care
erau iniţial îndeplinite de familie." (John Maidaille, „Life and family
issues underlie all economic issues in global debt crisis", https://www.
lifesitenews.com/news/life-and-family-issues-underlie-all-economic
issues-in-global-debt-crisis-a?, 7 noiembrie 201 1, apărut şi în română
pe http://www.culturavietii.ro/20 l l/1 1 /25/declinul-familiei-si-criza
economica/, traducere de Irina Bazon).
129
John Medaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă, Editura Logos, 2012,
trad. Irina Bazon, p. 1 38.
130
Un număr prea mare dintre aceste funcţii pe care le îndeplineau
înainte familiile au fost transferate către corporaţii şi stat, aceasta fiind
o cauză importantă a slăbirii familiei şi comunităţilor: „Wendell Berry
susţine că, pentru ca viaţa unei naţiuni să se întemeieze din nou pe prin
cipiile libertăţii şi familiei, familia trebuie să îşi recapete funcţiile fireşti.
După cum scrie Berry: «Va trebui să recuperam funcţiile de cunoaştere
şi responsabilitate» care au fost transferate guvernelor şi corporaţiilor
pe parcursul secolului XX, «să le reunim şi să le restituim familiilor,
gospodăriilor şi comunităţilor noastre» [Wendell Berry, A Continuous
Harmony: Essays, Cultural and Agricultura/, San Diego, CA si New
York: Harcourt Brace Jovanovich, 1972, 1 970, pp. 79, 82.). Şi marele
ce în ce mai reduse, „dacă oportunităţile de educaţie ale

copiilor sînt limitate, dacă părinţii sînt preocupaţi mai mult
de obţinerea (şi distrugerea) cît mai multor lucruri pentru
fericirea lor"131, dacă (aşa cum este cazul în ţara noastră)
părinţii sînt nevoiţi să ia calea emigrării abandonîndu-şi
copiii - consecinţa fiind destrămarea familiilor -, atunci
statul şi-a pierdut atribuţiile lui adecvate, iar familia este
supusă disoluţiei.
Î ncheiere
Singura posibilitate de a ne sustrage din mrejele noului

tip de totalitarism (care, spre deosebire de cel dinainte, are
un caracter magic, ademenitor, mult mai perfid şi mai coru
pător al sufletelor şi minţii) este prin recuperarea valorilor
maturităţii şi, implicit, a controlului asupra propriei noas
tre vieţi, asupra propriilor noastre comunităţi şi a copiilor
noştri. Ca şi înainte, duşmanul numărul I al noului totali-
sociolog ruso-american Pitirim Sorokin a arătat că «pierderea funcţiei»

constituie atît cauza, cit şi simptomul principal al declinului familiei.
Sorokin scria în Criza epocii noastre: «In trecut, familia reprezenta cea
mai importantă instituţie educaţională în cadrul căreia erau formaţi
tinerii. Acum cîteva sute de ani, familia era aproape singura institu
ţie care asigura educaţia unei proporţii însemnate a generaţiei tinere.
În prezent, funcţiile educative ale familiei s-au redus extrem de mult.
( ) Familia a rămas fără majoritatea prerogativelor care îi reveneau în
.„
trecut». Sorokin a atras atenţia şi asupra pierderii funcţiilor religioasă,

recreaţională şi de subzistenţă. «Acum familiile sînt mici, iar membrii ei
se desprind repede de căminul familial (. . . ). Drept rezultat, casa famili
ală a devenit doar «Un loc de parcare pe timp de noapte» [Pitirim Soro
kin, The Crisis ofOur Age, E.P. Dutton, New York, 1941] - conchide el."
(Allan Carlson, Economia centrată pe familie, discurs rostit în cadrul
„Summitului demografic de la Moscova: Familia şi viitorul umanită
ţii", desfăşurat în perioada 29-30 iunie 201 1 , la Universitatea de Stat
din Moscova, http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.ro/20 1 l/08/
economia-centrata-pe-familie.html, traducere de Irina Bazon).
131
John Medaille, ibidem.
tarism este creştinismul. Fiindcă numai Adevărul întrupat

în istorie este neintegrabil utopiei şi „strică planurile" celor
care urmăresc să anihileze omul concret, să-l depersonali
zeze, pentru a-l transforma într-un „cetăţean global". Cînd
îşi va reîntoarce chipul către Tatăl, omul va înceta să mai fie
pradă „tiraniei terapeutice", ingineriilor (sociale, culturale,
economice etc.) şi experimentelor de tot felul. Restaura
rea valorilor care sînt întruchiparea autorităţii - Biserica,
familia, neamul, strămoşii etc. - ne va crea pavăza tare
împotriva tăvălugului globalist ce se rostogoleşte dinspre
Occidentul descreştinat şi decadent, căruia marxiştii cultu
rali au reuşit să-i sluţească, într-o asemenea măsură, chipul
- un chip altădată creştin şi demn -, făcîndu-1 de nerecu
noscut. O soluţie ne-o propune şi William S. Lind, coor
donatorul volumului despre istoria corectitudinii politice,
care formează prima parte a acestei cărţi: „Mulţi membri
ai comunităţilor conservatoare sînt deja parte a mişcării
ce urmăreşte separarea de cultura dominatoare coruptă,
dorind crearea de instituţii paralele. Mişcări similare au
început şi în alte aspecte ale vieţii, încercînd să ofere vari
ante viabile. Un exemplu sînt cei care promovează fermele
mici, care cultivă produse organice, ocupîndu-se de dez
voltarea pieţelor pentru produsele lor."132
' 32 https://www. scribd.com/doc/I 4 1 S 1 239/ Intellectual-Terrorism
Crossing-Marx-With-Freud-and-Nietzsche-The-Frankfurt-School
From-New-York; fragmentul tradus preluat de la http://gandeste.org/
politica/corectitudinea-politica-marxism-cultural-industria-de-diver
tisment-arma-principala-pentru-genocidul-cultural-moral-2/27931.
Muzeul Tăranului Român,

�
sub asaltul agresiv

al corectitudinii pol itice
DE
I RINA BAZON
I. Despre ,,muzeografia mărturisitoare"

a lui Horia Bernea
şi sacrilegiul la adresa memoriei sale
Prin gestul condamnabil şi absurd al directorului gene

ral al Muzeului Ţăranului Român de a accepta ca muzeul să
fie partener în manifestările legate de „luna istoriei LGBT",
din februarie 2013, prin proiectarea, chiar în studioul
„Horia Bernea", de filme de propagandă homosexuală, sînt
întinate, în mod scandalos, memoria marelui Horia Bernea,
dar şi credinţa, modul de viaţă şi valorile ţăranului român
- pe care Bernea a dorit să le prezerve cît mai vii, mărturi
sindu-le prin „obiecte-martir", menite să îl faca pe omul de
azi „să înţeleagă cît de sărac este în comparaţie cu strămoşii
lui"1 ! Horia Bernea, care a ales icoana şi crucea „implicată
în sensul profund al obiectelor" ca teme principale pentru
a crea o „muzeografie mărturisitoare", se întreba:
' Interviu cu Horia Bernea: „Arta icoanei este o culme a artei"

http://www.crestinortodox.ro/interviuri/arta-icoanei-este-culme
artei-70549.html.
„Ce fel de om, de român, poate să nu se bucure de exis

tenţa unui muzeu al civilizaţiei tradiţionale?
Ce fel de om, de intelectual şi de român nu se bucură de
refacerea celui mai vechi muzeu etnografic al ţării?
Ce fel de om e acela care nu vrea ca imaginea strămoşu
lui nostru, ţăranul, să aibă un loc de «odihnă» şi de «acţi
une» binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave?!
Ce fel de om, ce fel de intelectual este acela care nu ştie
că nu se poate trăi fără memorie? ( ...)
Te gîndeşti mereu la tot ce-a fost distrus în această ţară,
la ce are nevoie, la ce poţi face, la ce răspunde unei nevoi
esenţiale a omului de azi (cu sau fără voia şi ştiinţa lui).
Revezi obiecte şi se configurează o temă vastă, dar lipsită de
echivoc: Crucea. ( ...) A opta pentru această temă este, cum
ziceam, o mărturisire. Înseamnă să reafirmi omniprezenţa
crucii, importanţa şi puterea ei în ziua de astăzi, într-o lume
rătăcită, secularizată şi îndrăcită de multe ori."2
Ce fel de oameni conduc astăzi Muzeul, dacă necinstesc

în acest mod imaginea strămoşului nostru, a omului tradi
ţional, Crucea, icoana, valorile şi temele pe care le descriu
tainic şi „le cîntă" obiectele („începi să-ţi propui teme posi
bile, teme ce-ar putea trăi într-un astfel de spaţiu «cîntate»
de obiectele ascunse în depozit. (. ..) Revezi obiecte şi se con
figurează o temă vastă, dar lipsită de echivoc: Crucea"3)?
Fiindcă muzeul nu este un depozit de obiecte neînsufleţite,
perimate sau de piese de artizanat care „suferă de o avansată
carenţă spirituală", ci „un muzeu ca un cîntec, ca o respira
ţie", care, în acelaşi timp, are menirea de „a atrage atenţia
2 Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Cîteva gînduri despre

m uzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare,Editura Liternet, 2003,
pp. 9-10, http://editura.liternet.ro/carte/48/Horia-Bernea-Irina-Nico
Iau-Carmen-Huluta/Cateva-ganduri-despre-muzeu-cantitati-materi
alitate-si-incrucisare-Dosar-sentimental.html.
3 Ibidem, p. 10.
"RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 1 95
asupra sensurilor profunde ale vieţii şi ale morţii ''4; nu este

despre o lume moartă, ci despre ceea ce face din muzeogra
fia lui Horia Bernea „un act de recuperare a vieţii".
Muzeul vorbeşte despre „coerenţa (frumuseţea) sufle
tului tradiţional", despre „rînduială", despre omul nede
dublat, care nu producea, ci „năştea obiecte". Ne introduce
într-un univers al obiectelor tradiţionale, „mult mai legate
de organic", care interacţionează armonic şi reflectă între
gul, fiindcă ele nu au „funcţia de a se autoprezenta, de a
vorbi despre sine", ci compun lumea ţăranului român, care
„nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi
bună exprimare a bucuriei de a exista"5• E un muzeu „în
stare permanent născîndă", hărăzit să ofere mereu o „privire
proaspătă" asupra civilizaţiei ţărăneşti, să vorbească despre
o lume care este „bună prin scop, frumoasă prin facere,
complexă prin vieţuire şi spirituală prin materialitate''6.
„Societatea s-a schimbat mai mult decît omul, ale cărui
nevoi esenţiale nu pot varia în funcţie de epocă. Ţăranul
vechi, cel pe care l-am cunoscut în copilărie, este pentru
omul de astăzi greu de definit, aşa cum greu de înţeles sînt
noţiunile de om cumsecade, nobleţe, cinste, curaj, grijă,
ascultare, rînduială, cuvînt dat. Sînt cuvinte pentru care
merită să te baţi." (Horia Bernea7).
Aşadar, ce fel de om conduce astăzi Muzeul Ţăranu

lui Român, cînd acesta nu doar se îndepărtează, dar şi
se aşază la antipodul omului tradiţional (uitînd, în mod
• "Un muzeu neliniştitor, care pune probleme? Dar ce înseamnă a pune

probleme? lnseamnă a atrage atenţia asupra sensurilor profunde ale
vieţii şi ale morţii. Un muzeu care pune probleme îl obligă pe vizitator să
se întrebe asupra unor lucruri care, în mod obişnuit, depăşesc condiţia
lui" (ibidem, p. 13).
5 Ibidem, p. 6.
6 Ibidem, p. 12.
7 Ibidem, p. 6.
iresponsabil, avertismentul lui Horia Bernea: „Cu cît ne

îndepărtăm de omul tradiţional, cu atît riscul imposturii
este mai mare"8)? Fiindcă îngăduie ca uşile acestui sanctuar
păstrător al identităţii şi al unui tezaur de valori tradiţio
nale şi spirituale ale neamului românesc să fie larg deschise
pentru a face loc, împotriva oricărui bun-simţ şi oricăror
decenţe - trăsături definitorii ale ţăranului român (oglin
dite desăvîrşit în scrierile lui Ernest Bernea şi ale Părintelui
Dumitru Stăniloae) -, ideologiei mutilante care loveşte în
miezul profund al acestor valori. Sînt atacate, astfel, stratu
rile profunde ale sufletului românesc pe care omul tradiţi
onal l-a păstrat, prin vremuri, curat, demn şi senin9, chiar
în faţa morţii, a nenumăratelor năpaste pe care le-a îndurat
jertfelnic pentru a-şi apăra credinţa şi neamul; el a rezistat
în istorie prin răbdare şi rugăciune10•
8 Ibidem.
9 „De unde psihanaliza ne învaţă că înapoia conştientului aparent clar,
demn şi curat, clocoteşte inconştientul cel sumbru, mocirlos, complexat
şi abject, iată că în privinţa sufletului românesc lucrurile stau anapoda.
... Straturile mai adînci ale nuvelei lui Brătescu-Voineşti ne dezvăluie
străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca şi balada Mioriţei, unde
palpită aceeaşi putere de transfigurare (în baladă, transfigurarea situ
aţiei tragice, în nuvelă transfigurarea prin simpatie şi prietenie a unor
situaţii triviale) şi aceeaşi pace - principala moştenire lăsată oameni
lor de Mîntuitor. Vezi, Anatolie, Călătorului îi şade bine este o bucată
de mare însemnătate pentru tipologia românească şi nemuritoare în
literatura noastră deoarece rămîne ca o fotografie, mai bine zis o radi
ografie a caracterului unui norod. O radiografie care vorbeşte desluşit
şi se interpretează uşor: straturile adînci ale sufletului românesc sînt
calme şi senine, în lacul mioritic - modest ca suprafaţă, aşezat la peri
feria marilor centre ale civilizaţiei, la «răscrucea marilor imperii» - se
reflectă un cer cu totul curat" (Nicolae Steinhardt, furnalul fericirii,
Editura Polirom, 2008, p. 296).
10 „Strămoşii noştri nu au fost oameni secătuiţi de energia duhov
nicească. Ei au fost în stare să înfrunte năvălirile din cele patru puncte

cardinale, au apărat Occidentul vărsîndu-şi sîngele aici, suferind pe
acest pămînt pentru credinţă şi pentru neam. Pe sacrificiul nostru s-a
dezvoltat Occidentul. ... ei ne scufundă din criză în criză, din mizerie în
mizerie, şi poporul român rabdă. Lucrul acesta nu se întîmplă cu ungu-
Dar conducerea muzeului refuză ca „imaginea strămo

şului nostru, ţăranul, să aibă un loc de «odihnă» şi de «acţi
une» binefăcătoare asupra lumii noastre bolnave", pentru
că permite ca odihna să-i fie tulburată, memoria întinată
şi cîntecul transfigurator al obiectelor care mărturisesc
despre el - şi despre o lume care-şi păstra armonia şi uni
tatea datorită icoanei („Eu nu pot să mă pierd, din cauza
icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane? Cad mai uşor"11) şi a
„omniprezenţei crucii" - să fie curmat. Este lăsată, în mod
ruşinos, cale liberă unei lumi bolnave, care să invadeze, să
siluiască acest spaţiu proiectat de Horia Bernea a fi păstrător
şi mărturisitor al normalităţii. Prin permiterea unor astfel
de manifestări în interiorul lui, muzeul se dezice de însăşi
menirea pentru care a fost conceput, pentru a deveni părtaş
la minciuna propagandei, care impune anormalul drept
normal - conform unui plan de reeducare dictat de diverse
fundaţii străine. Impostura, cu privire la care atrăgea aten
ţia Horia Bernea, se instalează nestingherită.
„Se instaurează încetul cu încetul un duh perfid, care
răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul. Anormalul devine
normal, viciul devine virtute, minciuna devine adevăr, ( ... )
sodomia se cheamă «orientare comportamentală». ( ... ) Iuda
se plimbă nestingherit prin societate, prin istoria omenirii,
dar şi prin creştinătate." (Mitropolitul Bartolomeu Anania12)
Un astfel de duh perfid trebuie întîmpinat prin acea
subversiune creştină, despre care vorbea Horia Bernea,
menită să împiedice fiinţa umană să intre „în conformis-
rul, cu polonezul, cu alţii, care se scutură repede de apăsarea altora.

Dar românul, săracul, rabdă. Să ştiţi că noi aşa am rezistat în istorie,
prin răbdare şi rugăciune" (Interviu cu Părintele Iustin Pîrvu, http://
www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/201 1/08/19/parintele-iustin
parvu-intr-un-interviu-recent-la-ora-actuala-nu-avem-alta-cale-decat
rabdarea-si-rugaciunea/).
1 1 Horia Bernea, op. cit. p. 10.
12 http://apostolati nta rafagarasului.blogspot. ro/201 1 /05/civil izatia
anormalului.html.
------------ ---------
mul păcatului"13• Un rol similar trebuie să îl aibă un „muzeu

subversiv"14, care dă mărturie şi ne reaminteşte de o lume a
rînduielii şi frumuseţii, în contrapondere cu neorînduiala
morală a lumii contemporane măcinate pînă în temelii de
boli crunte, care desfigurează chipul omului.
Acest „duh perfid" nu poate fi contracarat şi subminat
decît prin legătura vie cu ceea ce păstrează „duhul fecund"
al celor de ieri15, iar un muzeu precum Muzeul Ţăranului
Român a fost gîndit tocmai pentru a înlesni crearea acestei
legături, care să regenereze, să îmbogăţească, să odihnească
sufletul blazat, sărăcit şi dezorientat al omului contempo
ran, care şi-a uitat rădăcinile. Puterea acestui „duh perfid"
nu poate fi învinsă decît prin ancorarea în Biserică - pe care
nu fără rost Horia Bernea a adus-o în muzeu -, singura
care, cum spune profesorul Ilie Bădescu16, are puterea de
a controla teribilele „forţe ale devierii" (forţe care conduc
popoarele la „ascultarea răutăţii" şi le abat de la rînduielile
fireşti), fiindcă are acces la învăţăturile revelate.
Răspunzînd, prin temele muzeografiei sale mărturisi
toare, unei „nevoi esenţiale a omului de azi (cu sau fără
voia şi ştiinţa lui)", Horia Bernea a ştiut că omul deper
sonalizat şi ateizat al lumii contemporane (trecut prin
1 3 „A lupta contra păcatului: acesta este miezul nonconformismului

«definitiv» al creştinismului. De aceea el va surprinde întotdeauna fiinţa
umană înclinată în orice moment, cu fiecare gest, să intre în confor
mismul păcatului!" (Horia Bernea, în Rosturi, iunie 1992; op. cit. p. 14).
1 • „Cînd afirmăm că muzeul este subversiv aveam în vedere o subversi
une de felul celei creştine, una care te face să simţi şi să crezi că lumea
e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin vieţuire şi spi
rituală prin materialitate." (Horia Bernea, op. cit. p. 12).
1 5 „Noi cei pierduţi, re-ntorşi din zări, I Cu vechiul nostru duh fecund,/
Ne 'napoiem şi-n disperări I Şi-n răni ce-n piepturi se ascund. I Şi-n
lacrimi ori în mîngîieri, / Tot noi vom curge zi de zi./ ln tot ce miine, ca
şi ieri, / Va sîngera sau va iubi..." (Radu Gyr, Ne vom întoarce într-o zi ...)
16
Ilie Bădescu, „De-realizarea lumii prin false elite", în cursul Glo
balizare, comunicare interculturală, identitate şi integrare europeană.
Perspectiva sociologiei, pp. 91-94.
experimentul comunist mutilant) are nevoie să fie ajutat să

refacă legătura cu propriile lui rădăcini, rol pe care artistul
şi l-a asumat ca fiind „esenţialmente legat, pentru noi, de
tradiţia ortodoxă"17•
Nevoia esenţială a omului de azi este, mai mult decît
oricînd, icoana. Artistul trebuie „să salveze", participînd
„la sensul sacrificiului ce a mîntuit lumea", sens prin care
firea şi chipul omului sînt restaurate, şi nu să contribuie la
alterarea şi falsificarea naturii umane pentru a o „ajusta"
diverselor agende ideologice ale prezentului - exact ceea ce
face propaganda homosexuală.
„Prohibirea prozelitismului homosexual din articolul
200 al Codului Penal este un lucru folositor în încercarea
de a bara puţin calea ridicolului existenţial al unor dez
voltări recente din societatea occidentală. Ştiu că lumea e
condusă, în bună măsură, de o mafie homosexuală, dar asta
nu trebuie să ne impresioneze prea tare. A merge «În ton cu
spiritul vremii» este un lucru pozitiv, dar e un act în care
trebuie să domine discernămîntul. I n general, e jenant că
realitatea ne obligă să vorbim despre şi să dezbatem lucruri
ce au un caracter intim. Problemele de mare interes, cele ale
Bisericii şi ale credinţei, de exemplu, au devenit lucruri de
interes privat, iar problemele intime legate de sex au ajuns
lucruri de interes general..." (Horia Bernea18)
Sprijinul acordat de MŢR acestor manifestări toxice
pentru sufletul atîtor tineri este un gest incalificabil prin
care conducerea muzeului, în special directorul acestuia, nu
face decît să cînte în strună celor care au călcat şi continuă
să calce cu bocancii pe chipul României - pe care strămoşii
1 7 Horia Bernea, interviu acordat în septembrie 1 990, preluat în
revista Rost, nr. 35, ianuarie 2006; http://irinamonica.wordpress.

com/201 2/ 1 1 /10/horia-ber nea-artistul-trebuie-sa-participe-la-sensul
sacrificiului-ce-a-mantu it-lumea/
1 8 www.observatorcultural.ro/Prohibirea-prozelitismului-homosexual
d in-articolul-200 ...•articlelD_4982-articles_details.html.
noştri (printre care şi valorosul artist Horia Bernea) l-au

păstrat demn, făcînd din acest chip o icoană.
2. Luna „Nymphomaniac"
la sala „Horia Bernea"
a Muzeului Ţăranului Român19
Dacă în februarie 2013 era programată celebrarea „lunii

LGBT" la Muzeul Ţăranului Român, în februarie 2014 a
venit rîndul lunii „Nymphomaniac" la MŢR. A fost cel mai
difuzat film din luna respectivă la Noul Cinematograf al
Regizorului Român - cum a fost redenumit studioul „Horia
Bernea"20 -, din incinta Muzeului Ţăranului Român, fiind
la loc de cinste pe lista filmelor proiectate în perioadele
7-9 februarie21, 14-19 februarie, 22-26 februarie. Un film
19 Articol apărut iniţial pe portalul Active News, 24 februarie 2014,

http://activenews.ro/luna-nymphomaniac-la-sala-horia-bernea-muze
ului-taranului-roman_l822530.html.
20 Întrebată, într-un interviu, ce părere are despre faptul că studioul
„Horia Bernea" a primit, recent, un alt nume - „Noul Cinematograf
al Regizorului Român" - artista Silvia Radu a răspuns: „Cred că este o
ruşine. Horia Bernea este un erou naţional şi ar trebui să fie fericiţi că
au un studio care îi poartă numele. Faptul că se dezic de el este un lucru
foarte urît" http://vremurivechisinoi.blogspot.ro/2013/02/silvia-radu
despre-cazul-mtr-accept-in.html.
21
„Noul Cinematograf al Regizorului Român, Program 7-9 februarie
2014: Vineri, 7 februarie, 18:30 şi 21:00 Premieră - Nymphomaniac:
Volume 2 de Lars von Trier. 2013. Cu Stelian Skarsgard, Stacy Martin,
Charlotte Gainsbourg, Shia LaBeouf. Dramă. 124 min. IM-18.
Sîmbătă, 8 februarie, 14:00 Inside Llewyn Davis de fraţii Coen,
S.U.A, 105 min, 2013. Cu Oscar Isaac, Carey Mulligan, John Good
man, Garrett Hedlund, Justin Timberlake. Grand Prix Cannes 2013.
Două nominalizări la Premiile Oscar. 16:00 Nymphomaniac: Volume I
de Lars von Trier. 2013. Cu Stacy Martin, Charlotte Gainsbourg, Shia
LaBeouf. Dramă. l l8 min. IM-18. 18:30 Nymphomaniac: Volume 2 de
Lars von Trier. 2013. Cu Stelian Skarsgard, Stacy Martin, Charlotte Gain
sbourg, Shia LaBeouf. Dramă. 124 min. IM-18. 21:00 Nymphomaniac:
pornografic (avînd două părţi, „Volume l" şi „Volume 2"),

la care au putut avea acces elevi şi studenţi.
Ne întrebăm dacă proiectarea unor filme de acest gen
pentru „educaţia tinerilor", prezentate sub numele perfid
de „filme de artă", este ceva obişnuit la acest cinematograf
şi dacă face parte dintr-un program ideologic bine ţintit.
Care este rostul acestui cinematograf în cadrul
Muzeului Ţăranului Român? Prin astfel de „proiecte cul
turale" care nu au nici o legătură cu obiectivele şi funcţiile
muzeului, prevăzute clar în statut, valoarea patrimoniului
deţinut, însăşi identitatea acestui muzeu, care respiră şi
mărturiseşte identitatea şi chipul neamului românesc, nu
este oare puternic diluată şi erodată? Este un fapt constatat
de persoane mult mai îndreptăţite, cum este directorul
adjunct al muzeului, dl Mihai Gheorghiu, într-o scrisoare
deschisă adresată, în noiembrie 2013, fostului ministru
al Culturii22•
Despre aceste probleme s-a mai discutat în februarie
2013, cînd au existat reacţii bine-venite din partea unor

Charlotte Gainsbourg, Shia LaBeouf. Dramă. 124 min. IM-18.
Duminică, 9 februarie: 14:00 Nymphomaniac: Volume 1 de Lars
von Trier. 2013. Cu Stacy Martin, Charlotte Gainsbourg, Shia LaBeuf.
Dramă. 1 18 min. IM-18. 16:30 Nymphomaniac: Volume 2 de Lars von
Trier. 2013. Cu Stelian Skarsgard, Stacy Martin, Charlotte Gainsbourg,
Shia LaBeouf. Dramă. 124 min. IM-18. 19:00 Inside Llewyn Davis de
fraţii Coen, S.U.A, 105 min, 2013. Cu Oscar Isaac, Carey Mulligan, John
Goodman, Garrett Hedlund, Justin Timberlake. Grand Prix Cannes
2013. Două nominalizări la Premiile Oscar. 21 :00 Nymphomaniac:
Charlotte Gainsbourg, Shia LaBeouf. Dramă. 124 min. IM-18. Preţ
- bilet întreg - 10 lei. Redus: elevi/ studenţi/ pensionari 7 lei. Specta
colele rulează cu un minim de 8 spectatori. Adresa: str. Monetăriei nr.
3, Sect. l, în incinta Muzeului Naţional al Ţăranului Român" (program
preluat de pe site-ul Muzeului Ţăranului Român)
22
Dr. Mihai Gheorghiu, Scrisoare deschisă către ministrul Culturii,
Daniel Barbu: Lichidarea Muzeului Ţăranului Român? http://www.
cotidianul.ro/lichidarea-muzeului-taranului-roman-225810/.
organizaţii ortodoxe faţă de reprobabila asociere a MŢR

cu manifestările legate de „luna istoriei LGBT" şi cu pro
paganda homosexualităţii. Atunci se programase proiecţia
filmului „The kids are all right", o armă ideologică folosită
în războiul (dus pe plan mediatic şi psihologic, amploarea
şi efectele lui fiind cu atît mai alarmante) împotriva familiei
şi a rînduielii fireşti, film încadrat, de asociaţia Motion Pic
ture din America, în categoria „R" pentru conţinutul sexual
puternic, nuditate, limbaj licenţios şi consum de alcool şi
droguri de către tineri.
Deşi proiecţia lui în timpul „lunii istoriei LGBT" a putut
fi împiedicată, filmul a fost reprogramat, rulînd mai tîrziu
în sala care poartă numele refondatorului celui mai frumos
şi valoros muzeu al nostru. în incinta unui muzeu care dă
mărturie despre o lume a rînduielii şi a serenităţii, aşezată
în rost, cum era cea a ţăranului român, desfăşurarea unor
astfel de programe „culturale" este un fapt total inadecvat
şi lipsit de decenţă. Prin asemenea asocieri ale MŢR cu tot
felul de proiecte şi manifestări „artistice" şi „culturale"23 (în
general, emanaţii ale unui postmodernism destructurant),
care nu au nimic comun cu menirea muzeului, se creează
ceea ce dl Mihai Gheorghiu numeşte, pe bună dreptate (în
scrisoarea adresată fostului ministru al Culturii), un „bazar
cultural". Un „bazar" în care valorile tari şi vii, profund
ortodoxe şi tradiţionale, ale satului românesc sînt secătuite
de forţa lor simbolică, transformatoare, de puternica lor
încărcătură identitară, care este dizolvată în talmeş-bal
meşul cultural politic corect.
Or, tocmai acesta este pericolul de care s-a ferit Horia
Bernea cînd a întemeiat muzeografia sa mărturisitoare,
23Printre acestea, absolut revoltătoare a fost şi expoziţia de tablouri cu

manelişti pictaţi în foiţe de aur, găzduită de Muzeul Ţăranului Român
între 2 şi 8 iulie 2014, www.mediafax.ro/life-inedit/lumea-manelistilor
din-expozitia-de-la-muzeul-taranului-asigura-cantaretilor-accesul-Ia
eternitate-galerie-foto-1 2880625.
„ RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 203
fiindcă a intenţionat, în primul rînd, să îi facă pe români

„să comunice cu propriile lor rădăcini", dar într-un mod
care să le îmbogăţească sufletul şi să reînvie în inima
(cum spunea marele artist, „muzeografia mărturisitoare
se adresează inimii"24) şi în conştiinţa lor frumuseţea spi
ritului românesc. 1n acest scop, a evitat ideea de „muzeu
etnografic" în sens clasic, ca depozitar al unor exponate
moarte. 1 n al doilea rînd, a sfidat orice formă de ideologie
care ar fi putut dilua sensurile profunde conţinute şi viu
evocate în temele muzeografiei sale mărturisitoare, prin
tre care cele mai importante sînt Crucea şi icoana, teme
„«cîntate» de obiectele"25 care compun, în muzeu, lumea
ţăranului român.
Aceste teme aproape că fac din muzeu o biserică (Horia
Bernea a şi adus biserica în muzeu), întrucît, ca şi într-o
biserică, menirea acestui spaţiu nu este de a-i oferi omului
informaţii, ci, în primul rînd, de a-l reînnoi, de a-l pune
în comuniune cu omul tradiţional (în mod similar, cuvin
tele din Liturghie nu sînt informaţie - ne spune Părintele
Rafail Noica -, ci comuniune, altfel spus, ele sînt vii prin
energia comuniunii, cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, pe
care o degajă, sînt opusul spectacolului). Î nsă, prin progra
mul ideologic suprapus agresiv peste cel adecvat scopurilor
reale ale muzeului, viul din aceste obiecte este neutralizat,
tradiţia nu mai este evocată printr-o muzeografie gîndită
de Bernea ca „un act de recuperare a vieţii "26, ci este muzei
ficată prin vidarea ei de viaţă, pentru a nu deranja ideologia
corectă politic.
24 „Cum se transformă un act de mărturisire într-o muzeografie măr

turisitoare? Creînd o muzeografie care se adresează în primul rînd inimii.
Se adresează mult mai tare unui afect inteligent, să zicem, decît raţiunii
uscate" (Horia Bernea, Irina Nicolau, Carmen Huluţă, Cîteva gînduri despre
muzeu, cantităţi, materialitate şi încrucişare, Editura Liternet, 2003, p. 1 1).
25
Ibidem, p. 10.
26
Ibidem, p. 19.
,,Arta" postmodernă
versus arta ca „sursă de identitate"
Avertismentul lui Horia Bernea trebuie reafirmat tran

şant în faţa celor care urmăresc să impună o astfel de agendă:
„Există un pericol în care sîntem sincroni cu Occi
dentul: pierderea identităţii, uitarea rădăcinilor noastre
profunde"; „Omul tradiţional, în mersul său spre Dumne
zeu, avea o cale directă: calea rugăciunii; credea! Noi, care
ne-am tot îndoit, care sîntem atît de bruiaţi, sîntem pe o cale
care trebuie ajutată prin cultură. Dar să ne întărim prin
cultură, nu să ne zăpăcim prin cultură"; „Fiecare artist
trebuie să ia creaţia sa ca pe un dar de la Dumnezeu, adică
în chip de «povară» şi obligaţie de a o fructifica. Un astfel
de artist are misiunea unui gardian, conservator al unui
tezaur spiritual, sursă de identitate pentru el şi ceilalţi. El
trebuie, în acelaşi timp, să păstreze şi să comunice (măr
turisească). El trebuie să ajute şi să incite pe ceilalţi să
comunice cu propriile lor rădăcini, un rol care este esen
ţialmente legat pentru noi de tradiţia ortodoxă. Accep
tarea acestei misiuni, angajarea fiinţei sale profunde în
acest scop, dă artistului adevărata sa învestitură. I n faţa
unei lumi ameninţate de descompunere, forţată să renege
reperele fundamentale ale existenţei sale, artistul trebuie
să participe la sensul sacrificiului ce a mîntuit lumea, el
trebuie «să salveze»"27•
Or, tipul de „artă" promovată prin filmele de „artă"

proiectate frecvent în sala „Horia Bernea", la aşa-zisul
27 „Arta icoanei este o culme a artei", interviu cu Horia Bernea, sep

tembrie 1997, Muzeul Ţăranului Român, http://www.crestinortodox.
ro/interviuri/arta-icoanei-este-culme-artei-70549.html; Horia Bernea,
interviu acordat în septembrie 1990, preluat în revista Rost, nr. 35, ianu
arie 2006 http://irinamonica.wordpress.com/2012/l l/10/horia-bernea
artistul-trebuie-sa-participe-la-sensul-sacrificiului-ce-a-mantuit-lumea/.
cinematograf de artă „Noul Cinematograf al Regizorului

Român", este, mai curînd, o unealtă ideologică prin care
sînt suprimate modelele identitare tradiţionale. O armă
mediatică folosită pentru răsturnarea valorilor, pentru a
înstăpîni nefirescul drept normal, pentru a polua sufle
tele cu „viruşii mediatici" (Virgiliu Gheorghe) concepuţi
să imprime, mai ales în mentalul tinerilor, gustul pentru
vulgaritate şi desfrîu şi să le paralizeze deplin orice reacţie
critică şi de împotrivire faţă de deviaţiile sexuale.
Există şi un „proiect educaţional" lansat de către Asoci
aţia Culturală Macondo, asociaţie care se ocupă şi cu pro
gramarea filmelor de „artă" la NCRR. Aceeaşi organizaţie
planificase anul trecut, în cadrul manifestărilor legate de
„luna LGBT", proiecţia filmului „The Kids are AU Right",
ca eveniment făcînd parte din „proiectul educativ pentru
liceeni" numit Cinema-Edu. Acesta este descris pe site-ul
asociaţiei drept un „proiect extrem de ambiţios care acţi
onează la nivelul cel mai adînc al sistemului educaţional
românesc, încercînd o educare vizuală a liceenilor din
Bucureşti şi provincie".
Uitîndu-mă, din curiozitate, la partenerii acestei aso
ciaţii, am descoperit că printre aceştia se numără ginger
group.ro, Iove-plus.ro şi revistele Bravo şi Bravo girls!. Citesc
la întîmplare cîteva postări pe site-ul gingergroup.ro. Pe
prima pagină se vorbeşte despre o expoziţie numită „Cen
trul de reflecţie pentru istorii suspendate", care „a participat
la cea de-a 55-a ediţie a Expoziţiei Internaţionale de Artă
- La Biennale di Venezia". Găsim toate ingredientele artei
postmoderne nihiliste, dizolvante, relativizante. Un film
proiectat în cadrul expoziţiei este „un comentariu asupra
necesităţii de a incendia arta veche pentru a face loc celei
noi" şi „întregeşte experienţa care combină frica şi incer
titudinea cu o istorie dilematică a artei". Î ntr-un interviu,
o artistă premiată, participantă la această expoziţie, şi-a
afirmat crezul conform căruia „nu există rău sau bine în
înţelegerea artei. Orice sens este satisfăcător pentru tine

este un sens bun"28 •
Felul în care e înţeleasă şi practicată arta de către aceşti
„artişti" este reversul absolut al modului cum e înţeleasă de
Horia Bernea, ca „sursă de identitate", ca act salvator într-o
„lume ameninţată de descompunere", este opusul modului
cum a profesat-o marele nostru artist, încununarea efortului
sau creator fiind capodopera reprezentată de Muzeul Ţăra
nului Român. Aceşti „artişti" nu creează, de fapt, nimic,
fiindcă baza de la care pornesc este golul unor suflete debu
solate, ieşite din rost, neliniştite, care se risipesc într-o lume
ce şi-a pierdut coerenţa şi stabilitatea, supusă dezintegrării.
„Arta" lor este chipul unei lumi în care totul este fărîmiţat
în lipsa forţei unificatoare a identităţii, a credinţei în Dum
nezeu şi a legăturii cu trecutul. E normal ca un astfel de om,
rămas fără bază ontologică, să devină un solipsist a cărui
lume se reduce la propriile dorinţe şi instincte, iar artistul,
un spirit superficial, construindu-şi lumea şi creaţiile pe
tenebrele propriului gol sufletesc29•
Prin urmare, de ce printre partenerii acestei asociaţii, care
promovează o astfel de „artă", trebuie să figureze şi Muzeului
Ţăranului Român, printr-un proiect prin care sînt propagate
aberaţiile postmodernismului nihilist! Potrivit informaţiilor
de pe site-ul „cinema-edu.ro", Noul Cinematograf al Regizo
rului Român a fost lansat şi este exploatat de către Asociaţia
28 http://gingergroup.ro/arte/arts-all-over/nu-exista-rau-sau-bine-in
intelegerea-artei-interviu-cu-karolina-bregula.html.
29 În acest sens, este grăitoare mărturia unei alte artiste peste care am
dat tot pe gingergroup.ro: „Cînd eram puştoaică şi eram întrebată de
unde sînt, aveam două răspunsuri preferate. Primul era că-s de nicăieri
şi-l dădeam cînd mă simţeam cel mai singur om de pe pămînt. Al doilea
era că-s de peste tot şi-l dădeam, culmea, tot cînd mă simţeam cel mai
singur om de pe pămînt. Diferenţa era că-n a doua situaţie găseam o
mare voluptate în asta, simţind singurătatea şi neapartenţa ca o bine
cuvîntare. Dacă eram întrebată, ziceam că locuiesc în Neverland" http://
gingergroup.ro/random-stories/acasa.html.
Culturală Macondo. De asemenea, pagina de Facebook a

NCRR aparţine acestei asociaţii şi este administrată de ea.
Adăugăm că, apărînd printre ceilalţi parteneri ai asocia
ţiei, revistele Bravo şi Bravo girls! sînt alte instrumente pen
tru depravarea şi intoxicarea sufletelor tinerilor, servindu-le,
cu fiecare număr, aceeaşi otravă: ei trebuie să înveţe că viaţa
înseamnă distracţie, consumism, sex (rubrică nelipsită),
vedete de la Hollywood - idolii impuşi drept model, obsesia
pentru un „fizic ideal". Un tînăr mutilat sufleteşte în acest
mod va fi veşnic o fiinţă imatură, instabilă, programată
pentru a deveni sclava patimilor şi a instinctelor, pentru a se
supune comenzilor unui sistem perfect huxleyan. Nimeni
nu mai poate asculta de „comenzile" sufletului, cînd sufle
tele sînt pustii şi dezorientate. „Zadarnic curăţim pămîntul
de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi
şi mutilaţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii!
E vorba de viitorul nostru ca neam, popor şi patrie" - ne
îndemna vrednicul de pomenire Mitropolitul Bartolomeu
Anania, în una dintre puternicile sale predici30•
30 „Nu am auzit însă de un ecologism spiritual, de un curent împotriva

poluării sufletelor tinere, sistematic agresate de libertinajul mediatic care
le inculcă gustul pentru vulgaritate, pornografie, violenţă şi desfrîu. Or,
gustul viciat devine mentalitate, iar mentalitatea deviată răstoarnă valorile,
consfinţind anormalitatea drept normalitate, în interiorul unei libertăţi
prost înţelese şi rău folosite. (...) Avem o lege pentru protecţia copilului, dar
ea nu se resimte şi pe micul ecran şi, cu atît mai puţin, în şcolile publice unde
funcţionează, obligatoriu, aşa-zisele programe de sănătate care-i învaţă pe
copii cum să îmbătrînească vertiginos prin depravare planificată. Avem o
lege antidrog, dar nu şi una antidezmăţ. Avem o lege anticorupţie, dar nu
şi una antiseducţie. Avertismentul antialcoolic devine timid şi neputincios
în vecinătatea imediată a beţivului proclamat erou. Ora de religie nu poate
face mare lucru dacă eforturile Bisericii nu sînt sprijinite de instituţiile
statului, de societatea civilă şi, nu în ultimul rînd, de presă. Ne interesează
copiii străzii, dar nu avem dreptul să-i uităm pe copiii maidanului moral.
Astăzi sîntem într-o febrilă căutare de soluţii împotriva crizei şi a sărăciei,
dar nu vom face nimic fără remediile spirituale împotriva acestei crime
lente şi bine studiate care distruge conştiinţa tinerilor. Zadarnic curăţim
pămîntul de gunoaie dacă-l vom lăsa populat cu oameni deformaţi şi muti-
Alte filme „de artă"
Dintre filmele proiectate de această asociaţie, în astfel

de scopuri „educative", mai fac parte „Just between us" şi
„The Lover Boy", primul fiind plin de scene pornografice,
al doilea, un film în care se întîlnesc nelipsitele scene por
nografice, alături de consumul de alcool şi de droguri31•
Un alt film care a rulat la studioul „Horia Bernea" din
incinta MŢR este „Antihrist" (în 2010, de Sfîntul Gheor
ghe). În interiorul muzeului fondat de Alexandru Tzigara
Samurcaş şi refondat de Horia Bernea, acest film nu poate
fi decît blasfemator, proiectarea lui fiind un act de sfidare şi
defăimare a valorilor acestui muzeu. Nuditatea filmului este
evaluată cu 10 puncte din 10, iar „sexul este tema majoră a
acestui film", după cum precizează site-ul imdb.com, care
mai menţionează că filmul conţine frecvente scene de vio
lenţă sexuală şi imagini şocante. Pelicula abundă în scene
demente de violenţă şi sînge. Trailerul poate fi încă vizionat
pe site-ul Muzeului Ţăranului Român32 •
Nu avem voie să întinăm

icoana neamului românesc
Bunul-simţ şi cuviinţa (trăsături esenţiale ale sufle

tului ţărănesc) ne spun că astfel de proiecte „culturale"
nu îşi au locul în interiorul Muzeului Ţăranului Român.
laţi sufleteşte. Vă rog, părinţilor, ocrotiţi-vă copiii! E vorba de viitorul nos

tru ca neam, popor şi patrie" (Mitropolitul Bartolomeu Anania, Pastorală
la Naşterea Domnului, 2010, ultima sa pastorală de Crăciun http://www.
crestinortodox.ro/pastorale/nasterea-domnului/pastorala-nasterea-dom
nului-2010-mitropolitului-bartolomeu-anania-122759.html).
3 1 Detalii despre aceste filme pot fi găsite aici: http://floareadefoc.
ro/2013/02/21/muzeul-taranului-roman-via-ncrr-face-educatie-prin
pornografie-si-propaganda-homosexuala/.
32 www.muzeultaranuluiroman.ro/director-museum/antichrist.html.
Că asemenea filme, proiectate într-un studio care poartă

numele marelui Horia Bernea, sînt o impietate, o jignire la
adresa celui care, prin munca sa şi dăruirea sa, a făcut cinste
românilor înfiinţînd un muzeu care le poartă şi le mărturi
seşte chipul. Un muzeu „ca un cîntec, ca o respiraţie", care
le vorbeşte străinilor, prin „obiecte-martir", despre ceea ce
este mai frumos în fiinţa şi sufletul româneşti - şi căruia i
s-a acordat premiul European Museum ofThe Year în 1996.
Prin asocierea cu asemenea proiecte şi evenimente „cul
turale", oare nu necinstim memoria lui Horia Bernea, acest
erou naţional? Şi, implicit, memoria ţăranului român, a
cărui lume era una a echilibrului, care nu se dezintegra, nici
nu se răsturna (precum cea de azi, cînd reeducarea „artis
tică" prin deviaţii sexuale şi pornografie zdruncină fun
damentele lumii tradiţionale pînă în temelii), ci îşi păstra
armonia şi unitatea „din cauza icoanei" (Horia Bernea33).
Nu avem voie să uităm, nici să întinăm icoana ţăranului
român, însuşi chipul neamului românesc - nu întîmplă
tor Alexandru Tzigara Samurcaş l-a numit „muzeul nea
mului românesc". Ni se cere, mai stringent decît oricînd,
să reînviem şi să păstrăm în noi chipul curat al ţăranului
român, pe care trebuie să îl cunoască, la fel de curat, şi
copiii noştri şi căruia Horia Bernea a dorit să-i creeze un
„loc de «odihnă» şi de «acţiune» binefăcătoare asupra lumii
noastre bolnave"34•
33 „Eu nu pot să mă pierd, din cauza icoanei. Ce fac cei ce nu au icoane?

Cad mai uşor" (Horia Bernea, op. cit., p. IO).
H Ibidem, p. 9.
Freudizarea maselor si a
„el iberarea" prin consum

Studiu de caz: Edward L. Bernays
DE
CIPRIAN VOICILĂ
I. O nouă dogmă: psihanaliza
ln autobiografia sa, Amintiri, vise, reflecţii, Carl Gustav

Jung redă o întîlnire pe care a avut-o cu Sigmund Freud la
Viena, în 1910. La un moment dat, Freud îi adresează următoa
rea rugăminte: „Dragul meu Jung, promiteţi-mi să nu renun
ţaţi, niciodată, la teoria sexuală. Este lucrul esenţial. Vedeţi,
trebuie să facem din ea o dogmă, un bastion de neclintit"1•
Prin urmare, intenţia ascunsă a fondatorului psihanali
zei a fost aceea de a fundamenta o nouă dogmă pentru omul
modern, ceea ce nu mai avea nimic comun cu caracterul şti
inţific al psihanalizei. Teoria sexualităţii elaborată de Freud
pretindea că explică totalitatea activităţii psihicului uman
pe temeiuri strict ştiinţifice. ln realitate, Jung a surprins în
comportamentul iraţional al lui Freud semnificaţia religi
oasă pe care acesta o atribuia propriei teorii despre sexuali
tate. Jung notează: „Era evident că teoria sexuală îl preocupa
1 Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecţii, Editura Humanitas, Bucu

reşti, 1996, p. 161.
mult pe Freud, chiar într-un mod cu totul neobişnuit; ea era

foarte aproape de sufletul său. Cînd vorbea despre ea, tonul
său devenea pripit, chiar neliniştit, şi nu se mai observa
nimic din felul său critic şi sceptic de a fi. O expresie ciu
dată de agitaţie, a cărei cauză nu mi-o puteam explica, îi
însufleţea atunci fizionomia. Asta mă impresiona profund:
sexualitatea însemna pentru el un numinosum. (... ) Pentru
Freud, sexualitatea însemna, pare-se, mai mult decît pentru
alţi oameni. Ea era pentru el o res religiose observanda (un
lucru care trebuie respectat cu religiozitate)".2
Interesantă este şi atitudinea critică a lui Jung faţă de
teoria sexuală formulată de Freud - pansexualismul, cum
a fost numit ulterior în istoria psihologiei. Despre acest
subiect, Jung scrie: „Pentru mine, teoria sexuală era la fel
de «ocultă» - adică nu o ipoteză dovedită, ci doar posibilă
- ca multe alte concepţii speculative. Un adevăr ştiinţific
era pentru mine o ipoteză pe moment satisfăcătoare, dar
nu un articol de credinţă, valabil pentru toate timpurile". 3
Într-adevăr, deşi psihanaliza pretinde că e o ştiinţă, ea nu
este. Epistemologul şi filosoful politic vienez Karl R. Popper
a dovedit pretenţia absurdă a psihanalizei de a fi o ştiinţă
prin faptul că ipoteza ei de bază - „există inconştient per
sonal" - nu poate fi supusă la teste obiectiv-observabile.4
2 Carl Gustav Jung, Amintiri, vise, reflecţii, Editura Humanitas, Bucu
reşti, pp. 160-161.

l Carl Gustav Jung, op. cit., p. 161.
4 Karl R. Popper a suprins similitudinile dintre teoria psihanalizei şi
marxism, relevînd caracterul lor comun, neştiinţific: „Am descoperit că

aceia dintre prietenii mei care îi admirau pe Marx, Freud şi Adler fuse
seră impresionaţi de anumite caracteristici comune ale acestor teorii, în
mod deosebit de aparenta lor putere explicativă. Aceste teorii păreau să
fie în stare să explice practic aproape orice se întîmpla în cadrul dome
niului la care se refereau. Cercetarea oricăreia dintre ele părea să aibă
efectul intelectual al unei convertiri sau revelaţii, deschizîndu-ne ochii
asupra unui nou adevăr ascuns celor încă neiniţiaţi. Odată ce ochii îţi
erau deschişi, vedeai pretutindeni confirmări: lumea era plină de cazuri
care verificau teoria. Orice s-ar fi întîmplat, teoria era confirmată întot-
Ipoteza ei fondatoare nu poate fi dovedită nici c a falsă, nici

ca adevărată, după criterii strict empirice. În schimb, psiha
naliza are pretenţia totalitară de a fi confirmată continuu
de tot ceea ce se petrece în viaţa de zi cu zi.
2. Freud cucereşte America

prin nepotul său, Edward Bernays
În ciuda caracterului său pseudoştiinţific, psihanaliza

freudiană avea să cucerească mai întîi America5• Acest
deauna. Adevărul ei părea manifest, iar persoanele care nu aveau încre

dere în teorie erau cele care nu voiau să vadă adevărul manifest, cele care
refuzau să îl vadă, fie din cauză că teoria era împotriva interesului lor de
clasă, fie din cauza pulsiunilor reprimate care erau încă "ne-analizate"
şi care aveau mare nevoie de un tratament. ( ...) În mod sigur, acest fapt
- că teoriile se potriveau întotdeauna, că erau întotdeauna confirmate,
reprezenta în ochii admiratorilor cel mai puternic argument în favoarea
acestor teorii. Începuse să-mi fie limpede că această putere aparentă
a teoriilor era, de fapt, slăbiciunea lor. (Karl R. Popper, Conjecturi şi
infirmări - Creşterea cunoaşterii ştiinţifice, Editura Trei, Bucureşti, 2001,
p. 53-54.) Pentru Popper, psihanaliza este o nouă mitologie, o fabulă
pentru omul modern: "Iar pentru povestea lui Freud despre Ego, Super
Ego şi Id nu poate fi susţinută în mod temeinic o pretenţie mai puternică
la un statut ştiinţific decît în cazul istoriilor lui Homer despre Olimp.
Aceste teorii descriu anumite fapte, însă o fac în maniera unor mituri.
Ele conţin multe sugestii interesante din punct de vedere psihologic, dar
nu într-o formă testabilă" (op. cit„ p. 56).
5 Joseph Heath şi Andrew Potter notează: „Opera lui Sigmund Freud a
devenit pentru noi precum apa pentru peşti. Abia dacă mai este privită
ca o teorie - ca ceva ce s-ar putea dovedi corect sau greşit. A ajuns
ca o pereche de ochelari prin care percepem întreaga . realitate. Acest
fapt este deosebit de evident în Statele Unite. E suficient să te uiţi la un
talk-show TV. Vocabularul psihologiei populare («flecăreala psihana
litică» de care vorbesc criticii) - «Încredere în sine»,«negare», «blocaj»,
«dependenţă>>, «copil interior» şi tot aşa - conduce, într-un fel sau altul,
la opera lui Freud. Influenţa sa se regăseşte nu numai în modul în care
vorbim despre noi înşine, ci şi în felul în care ne înţelegem propria per
soană. Ca să luăm doar un exemplu, mulţi oameni cred că au ceea ce se
numeşte un «subconştient». Cînd au un vis ciudat, cînd încurcă cuvin-
succes fulminant s-a datorat în primul rînd nepotului lui

Freud, Edward L. Bernays (1891-1995), creatorul domeniu
lui relaţiilor publice, „părintele relaţiilor publice". Iniţial,
Edward Bernays a fost agent de presă; părinţii lui emigra
seră în America. Mama sa, Anna Freud Bernays, era sora
întemeietorului psihanalizei. Cu unchiul său, Freud, se
vedea uneori în munţii Alpi. Mai tîrziu, Bernays s-a ocupat
de editarea operelor lui Freud în America, organizarea de
conferinţe (cu rolul de a populariza psihanaliza în mediul
universitar american) şi promovarea studiilor freudiene
în mass-media.6
Bernays a citit cu atenţie cărţile unchiului său, descope
rind utilitatea economică, practică, a teoriei psihanalizei,
modul în care descoperirile despre comportamentul uman
determinat de libido (energia sexuală) pot fi folosite pentru
manipularea comportamentului cumpărătorilor, dar şi a
maselor umane. Şi-a dat seama că instituind relaţii între
anumite imagini, simboluri, şi dorinţele sexuale şi agresive,
provenite din inconştientul indivizilor, poate transforma
percepţia consumatorilor asupra produselor. Dacă pînă la
el cumpărarea unui produs comercial satisfăcea anumite
nevoi specifice, de la Bernays pînă în prezent a cumpăra
un produs înseamnă mult mai mult: a-ţi satisface dorinţele
emoţionale, afective, a accede prin simplul act al cumpără
rii produsului la un nou statut social.
Bernays a făcut, realmente, experimente pe subcon
ştientul maselor. Este suficient să ilustrăm această aserţi-
tele sau nu-şi pot explica propriile acţiuni, dau vina pe subconştient.
Dacă le spui că aceasta este doar o teorie şi că s-ar putea să nu existe
aşa ceva, reacţionează cu un amestec de neîncredere şi dispreţ. Evident
că avem subconştient. Oricine neagă asta trebuie că tocmai trece prin
negare". (Joseph Heath, Andrew Potter, Mitul contraculturii. Rebelii,
consumul şi capitalismul, Editura Comunicare.ro, Bucureşti, 201 1, p. 36).
6 Cf. studiului Edward Bernays, părintele relaţiilor publice, din volumul
Edward Bernays, Cristalizarea opiniei publice, Editura Comunicare.ro,

Bucureşti, 2003, p. 14.
une printr-un singur exemplu. I n America începutului de

secol XX, în rîndul femeilor, fumatul era considerat tabu.
George Hill, preşedintele corporaţiei American Tobacco,
i-a cerut lui Bernays să schimbe mentalitatea americanilor.
În acest scop, Bernays l-a sunat pe doctorul A.A. Brille
- psihanalist, liderul psihanaliştilor din New York, din
generaţia primilor psihanalişti din America - pentru a
înţelege, mai întîi, care este semnificaţia psihologică pe
care femeile o atribuie ţigărilor. A recurs la ajutorul lui
Brille, fiindcă Freud era la Viena. Brille i-a divulgat, con
tra cost, „secretul": pentru femei, ţigara este un simbol şi
substitut al penisului şi semnifică puterea sexuală mas
culină. I-a dat sugestia de a crea la nivel subconştient o
legătură directă între utilizarea ţigărilor şi provocarea
dominaţiei masculine. Dacă femeile ar avea posibilitatea
să fumeze în public ar fi „ca şi cum femeile ar avea pro
priile lor penisuri"7•
Exista tradiţia urbană ca, în ziua de Paşti, newyorkezii
să obişnuiască să se adune în mijlocul oraşului. Bernays
a organizat acolo o paradă. Cîteva femei bogate au fost
convinse să-şi ascundă ţigările sub haine şi, la semnalul
lui Bernays, să şi le scoată şi să înceapă să fumeze osten
tativ în mijlocul mulţimii. Bernays a pus în gardă presa
că un grup de femei vor protesta în public faţă de tabuul
fumatului şi că îşi vor aprinde acolo ţigările - „torţele liber
tăţii", cum le-a numit el. In filmul documentar Century Of
The Seif, regizat de Adam Curtis, Pat Jackson, consilier în
domeniul relaţiilor publice, coleg cu Bernays - explică ce a
realizat, în fapt, Bernays: „Deci avem un simbol - femeile,
femeile tinere, fumînd o ţigară în public, cu o expresie care
7 Am reprodus afirmaţia lui A. Briile aşa cum apare ea mot-a-mot în fil

mul documentar Century OJihe Seif, în regia lui Adam Curtis, partea I,
Happi11ess Machines. Filmul poate fi văzut la http://freedocumentaries.
org/documentary/bbc-the-century-of-the-self-happiness-machines
season-l-episode-1.
înseamnă: oricine crede în acest tip de egalitate trebuie să le

sprijine în dezbaterea ce va urma cu privire la acest lucru;
din cauza „torţelor libertăţii". Adică, ce e pe toate monedele
americane? E libertatea (Statuia Libertăţii) ţinînd torţa sus,
vedeţi? Şi toate acestea erau acolo împreună: emoţie, memo
rie şi o sintagmă raţională. Chiar ştiind că se foloseşte din
plin partea emoţională, este o expresie care funcţionează
într-un sens raţional. Şi toate acestea, împreună."8
A doua zi, toate ziarele din New York, din Statele Unite
şi din lume au scris despre protestul femeilor, iar vînzarea
şi industria de ţigări în rîndul cumpărătoarelor a început
să crească. „Le-a făcut acceptabile de către societate, cu
un singur act simbolic", concluzionează Pat Jackson. Le-a
indus americanilor ideea că o femeie care fumează dove
deşte prin asta că este puternică şi independentă.
Acesta este momentul în care Bernays a realizat că îi poţi
face pe oameni să se comporte iraţional dacă reuşeşti să
creezi legătura între dorinţele lor subconştiente şi anumite
produse. Obiecte banale pot fi transformate în simboluri
emoţionale puternice, pot schimba modul în care posesorul
lor este perceput de către ceilalţi, de societate.
Bernays a descoperit în acest fel modalitatea de a crea
nevoi artificiale: deşi nu am nevoie de un anumit produs
comercial, îl cumpăr pentru că, odată însuşit, posesia lui mă
face să mă simt mai bine. Î mi oferă satisfacţie psihologică.
Cînd îl cumpăr, investesc emoţional în obiect.
Dacă, pînă la Bernays, scopul unei reclame era unul
aproape inocent: să releve calităţile specifice fiecărui pro
dus, în parte, după el, a cumpăra un obiect înseamnă a-ţi
exprima personalitatea, caracterul, dorinţele, a te etala în
plan social.
Bernays a schimbat mentalitatea americanilor, dar şi
implicit a marilor corporaţii, metamorfozînd „cultura
8 Din filmul Century Of 1he Seif, citat mai sus.

nevoilor" într-o „cultură a dorinţelor", şi a creat un nou tip

de consumator, uzînd de o serie de tehnici de persuasiune:
marile vedete ale cinematografului au fost convinse să se
afişeze în public etalînd haine şi bijuterii de la firmele pe
care le reprezentau. Bernays le-a arătat marilor companii
de autovehicule că pot vinde mai bine inducînd în psihis
mul cumpărătorului legătura subconştientă dintre obiectul
numit „maşină" şi dorinţele ascunse ale publicului mas
culin: maşina a devenit un simbol sexual masculin, care
conferă bărbăţie şi putere celui care o posedă.
Printre altele, Bernays a fost primul care a plasat pro
duse comerciale în filme. A angajat psihologi pentru a
întocmi rapoarte false din care reieşea că anumite pro
duse sînt mai bune decît altele şi a pretins, ulterior, că
rezultatele lor au apărut în urma unor „studii de piaţă"
independente. A organizat spectacole de modă în maga
zine universale.
Datorită relaţiei create de Bernays între produsul comer
cial şi nevoile inconştiente ale cumpărătorilor, un obiect
oarecare satisface - mai bine zis, pretinde că satisface -
o multitudine de dorinţe şi nevoi. Dacă îl cumpăr, mă voi
simţi satisfăcut sexual, îmi voi recăpăta stima de sine, voi
da uitării angoasele existenţiale, voi avea sentimentul că de
acum fac parte din high-class.
Bernays a creat această nouă paradigmă psiho-socială,
lumea totalitară a marketingului, în care sub aparenţa
schimbului de mărfuri se cumpără şi se vînd, de fapt, iden
tităţi. Identităţi artificiale, dobîndite doar prin exercitarea
rolului social de cumpărător.
Sociologul american Zygmunt Bauman, care a dedicat
un studiu globalizării şi efectelor sale sociale, sublinia fap
tul că în societatea de consum actuală, postmodernă, „rela
ţia tradiţională dintre nevoi şi satisfacerea lor este inversată:
promisiunea şi speranţa satisfacţiei preced nevoia a cărei
satisfacere a fost promisă şi va fi întotdeauna mai intensă şi
--·--------------·------ --- -----
ispititoare decît nevoile deja existente"9• Bauman a relevat

faptul că o societate de consum se defineşte prin aceea că
„are nevoie să speculeze capacitatea de consum a membri
lor săi", iar individul „are datoria de a juca rolul de cum
părător - spre deosebire de societatea anterioară, modernă
(indiferent dacă e vorba de modernitatea incipientă sau de
cea tîrzie, n.m.), în care „îi erau valorizate alte capacităţi -
de războinic, de muncitor"10•
Revenim la impactul gîndirii lui Bernays asupra soci
etăţilor occidentale. I n anii '80 ideile lui Bernays ajung la
maturitate. Marile companii comerciale au deja departa
mente speciale în care sînt testate dorinţele cumpărătorilor
prin focus-grupuri, create de psihanalişti angajaţi în diverse
corporaţii din America. Dacă, pe canapeaua psihanalistu
lui, pacientul este încurajat să îşi exprime liber dorinţele şi
fantasmele inconştiente pentru a-şi rezolva conflictele refu
late, în cadrul focus-grupurilor oamenii sînt încurajaţi să
îşi exprime nevoile pentru ca viitoarele produse comerciale
să le satisfacă fără rest.
Tot în anii '80, în Anglia, teoriile lui Bernays cuceresc
viaţa socială. Specialiştii în studiul comportamentului
cumpărătorilor creează noi categorii de descriere a reali
tăţii şi a naturii umane: englezii sînt împărţiţi alfabetic pe
categorii - în funcţie de statutul lor social şi de puterea de
cumpărare - în clase: A, B, C, D - şi sînt chestionaţi care
produs este de preferat, dar şi... cu cine vor vota la viitoarele
alegeri. Scopul politicienilor şi al marilor companii era - şi
este şi astăzi - unul comun: identificarea dorinţelor popula
ţiei şi satisfacerea lor. Un regim politic bun este cel capabil
să satisfacă, pe cît posibil, totalitatea nevoilor votanţilor.
Chiar dacă, în fapt, aceste nevoi sînt create artificial, chiar
dacă relaţia dintre produsele comerciale şi nevoile interne
9Zygmunt Bauman, Globalizarea şi efectele ei sociale, Editura Antet, p. 81.

10
Idem, op. cit„ p. 80.
ale oamenilor nu este una naturală, ci este indusă. Chiar

dacă politicienii şi directorii marilor companii au creat şi
întreţin un paradis artificial. î n noua paradigmă a consu
mului, problema adevărului (ce este adevărat/fals, natural/
artificial) este exclusă.
Prin Bernays şi urmaşii săi, în societatea de consum
individualismului i s-a creat o nouă arie de manifestare.
Iţi poţi exprima personalitatea alegînd, de pildă, să fii diferit
prin faptul că alegi... să locuieşti într-un apartament nou la
etaj, nu la parter ca restul proprietarilor, sau într-un apar
tament mult mai scump decît al celorlalţi. Individualismul
nu mai are nimic metafizic, nu mai reprezintă o opţiune
sau o atitudine filosofi.că, metafizică, ci una pur economică:
invididualismul de consum.
Tot în Anglia anilor '80, au fost testate reacţiile emo
ţionale ale cumpărătorilor faţă de anumite produse şi
branduri, după tehnici de sondare a personalităţii preluate
din psihoterapie. Băutorilor de bere Guinness li s-au dat
creioane colorate şi au fost îndemnaţi să îşi exprime liber,
prin desen, sentimentele şi dorinţele refulate. S-a constatat
că băutorul de bere manifestă fantasme sexuale care pot
fi folosite pentru îmbunătăţirea produsului. Astfel, berea
Guinness poate fi„. şi trebuie să fie... feminină.
Ulterior, în Anglia, agenţii marilor corporaţii au creat
o nouă taxinomie a societăţii umane, în funcţie nu de sta
tutul social al indivizilor, ci conform nevoilor psihologice
profunde de care sînt animaţi: adepţii mainstream-ului
erau cei ale căror nevoi primare erau nevoia de securi
tate şi nevoia de apartenenţă la un grup; nevoia de recu
noaştere socială, de stimă şi statut social o manifestau cu
precădere „aspiranţii''. Nevoia de control era apanajul
„învingătorilor", iar nevoia de stimă de sine era specifică
„reformatorilor".
Cărţile lui Eduard Bernays (Relaţii publice. Manual
de PR, Cristalizarea opiniei publice, Propaganda) au deve-
nit „canonice" şi în facultăţile cu profil socio-umanist din

România (jurnalism, ştiinţele comunicării, ştiinţe politice,
sociologie), fiind considerate adevărate manuale pentru
orice student interesat de manipularea politică, domeniul
relaţiilor publice sau al propagandei. Prin urmare, influ
enţa teoriilor şi tehnicilor lui Bernays, adică a freudismului
recent, de consum, asupra societăţii româneşti în ansamblu,
este doar la început şi se exercită la două niveluri: la nive
lul superior, al învăţămîntului universitar, dar şi la nive
lul de jos, al culturii populare sau al contraculturii, prin
mass-media, publicitate, marile corporaţii.
3. Concluzii
Potrivit profesorului Allan Bloom, Herbert Marcuse „îi

atrăgea pe studenţii din anii '60 cu o combinaţie de Marx
şi Freud. Î n Eros şi civilizaţie şi Omul unidimensional,
Marcuse promitea că «Înfrîngerea capitalismului şi a falsei
sale conştiinţe va duce la o societate în care cele mai mari
satisfacţii sînt sexuale, de genul celor pe care moralistul
burghez Freud le numea polimorfe şi infantile»." În mod
paradoxal, „muzica rock atinge în tineri aceeaşi coardă.
Expresia sexuală liberă, anarhismul, explorarea inconşti
entului iraţional şi eliberarea sa sînt elementele lor comune.
Î nalta viaţă intelectuală (...) şi lumea primitivă a rockului
sînt parteneri în aceeaşi lume a divertismentului. Ambele
trebuie interpretate ca părţi ale ţesutului cultural al capi
talismului tîrziu"1 1•
Dacă pentru Marx reţeta fericirii consta în dispariţia
claselor sociale şi a diferenţelor dintre ele, dacă pentru
11
Allan Bloom, Criza spiritului American. Cum universităţile au tră
dat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1 997, p. 88.
Freud (în lectura lui Marcuse12) oamenii redeveneau egali

şi fericiţi prin satisfacerea dorinţelor sexuale refulate, pen
tru adepţii curentelor contraculturale (hipioţi, punckeri,
rockeri, rapperi) o viaţă fericită este una situată, odată pen
tru totdeauna, în opoziţie cu sistemul, cu ordinea recu
noscută îndeobşte. O viaţă an-arhică, în afara principiilor
religioase şi metafizice care au făcut dintotdeauna şi fac
dintr-un haos o lume: credinţa într-un Dumnezeu atotpu
ternic şi iubitor care ţine lumea în fiinţă şi un set de princi
pii şi norme morale, aferente, care asigură, prin respectarea
lor, devenirea noastră „întru fiinţă", actualizarea potenţi
alului nostru uman.
Am simţit nevoia să îl includ, prin acest text, în tabloul
„clinic" al freudo-marxismului pe nepotul lui Freud, Edward
Bernays - alături de Georg Lukacs, Antonio Gramsci,
Wilhelm Reich, Erich Fromm, Herbert Marcuse - datorită
rolului important pe care l-a avut şi îl are în freudizarea
maselor umane prin crearea omului nou - consumatorul -
şi a noii utopii: aceea că prin consum ne putem satisface
dorinţele primare, ascunse, subconştiente, redevenind
egali, recuperînd acea egalitate originară din illo tempore.
12
Jonah Goldberg explică rolul Şcolii de la Frankfurt în următorii ter
meni: O mînă de teoreticieni marxişti extraordinar de influenţi, în
"
marea lor majoritate germani şi exponenţi ai aşa-numitei Şcoli de la

Frankfurt (transplantaţi la Universitatea Columbia începînd cu anii
'30) au oficiat căsătoria între psihologie şi marxism spre a asigura un
nou vocabular pentru liberalism. Aceşti teoreticieni - conduşi de The
odor Adorno, Max Horkheimer, Erich Fromm şi Herbert Marcuse - au
încercat să explice de ce fascismul fusese mai popular decît comunismul
în cea mai mare parte a Europei. Împrumutînd idei de la Freud şi Jung,
Şcoala de la Frankfurt a descris nazismul şi fascismul drept forme ale
psihozei de masă. Ideea era destul de plauzibilă, dar analiza lor susţinea
că, de vreme ce marxismul era superior din punct de vedere obiectiv
celorlalte alternative, atunci masele, burghezia şi oricine altcineva res
pingea puctul lor de vedere nu putea fi decît, la propriu, nebun". (Jonah
Goldberg, Fascismul liberal. Istoria secretă a stîngii americane de la
Mussolini la politica semnificaţiei, Editura Polirom, Iaşi, p.p. 241-242).
----- - --------------
Bibliografie
Bernays, Edward L.: Cristalizarea opiniei publice, Editura

Comunicare.ro, Bucureşti, 2003.
Bloom, Allan: Criza spiritului american. Cum universităţile
au trădat democraţia şi au sărăcit sufletele studenţilor,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.
Heath, Joseph şi Andrew Potter, Mitul contraculturii: Rebe
lii, consumul şi capitalismul, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 201 1.
Bauman, Zygmunt: Globalizarea şi efectele ei sociale, Edi
tura Antet, f.a.
Goldberg, Jonah: Fascismul liberal. Istoria secretă a stîngii
americane de la Mussolini la politica semnificaţiei, Edi
tura Polirom, Iaşi, 2010.
Jung, Carl Gustav: Amintiri, vise, reflecţii, Editura Huma
nitas, Bucureşti, 1996.
Popper, Karl R.: Conjecturi şi infirmări. Creşterea cunoaş
terii ştiinţifice, Editura Trei, Bucureşti, 2001.
Freudo-marxismul:
noua utopie
Ideologia corectitudinii politice
- avatar al marxismului cultural
DE
ANDREI DÎ RLĂU
În prezentul articol, fenomenul numitpolitica[ correctness

este abordat ca o formă deghizată sub care comunismul a
supravieţuit, s-a impregnat şi a proliferat, incognito, în lumea
neoliberală de azi: o lume pe care a permeat-o, a infuzat-o,
cu care s-a contopit organic, în Statele Unite mai ales, pînă
la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de acesta,
devenit aproape insesizabil din cauză că s-a „normalizat".
Deşi tezele economice ale marxismului clasic au fost inva

lidate de eşecul economiilor răsăritene, precum şi, în plan
teoretic, de economişti precum Alfred Marshall, de şcoala
austriacă etc., iar cele politice - de istoria represiunii sînge
roase exercitate de sistemele invariabil totalitare care le-au
transpus în practică în secolul XX, totuşi comunismul nu pare
azi compromis, exercitînd încă o inexplicabilă seducţie asu
pra unor intelectuali ce vorbesc de o înviere a lui „a treia zi "1•
1 Vezi cazul lui Emmanuel Terray, descris cu luciditate de Andrei Pleşu

în A treia zi a comunismului?, în Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Horia
Patapievici, O idee care ne suceşte minţile, Humanitas, 2014, p. 13.
Dar a murit oare comunismul? Oare a eşuat el cu ade

vărat? Credem, împreună cu Andre Tosel, că eşecul său a
fost doar parţial, respectiv că „ordinea neoliberală a obţinut
în 1991 [anul destrămării URSS-ului] doar o victorie a la
Pirus"2• Căci totuşi comunismul şi-a atins scopuri impor
tante, precum decimarea elitelor sau enormele dislocări
axiologice şi avarii produse tradiţiei. I n realitate, comu
nismul nu este doar o „modernitate eşuată", cum pe bună
dreptate şi bine argumentat îl numeşte Radu Preda, ci şi
- paradoxal şi în aceeaşi măsură - o modernitate reuşită
subversiv, impregnată clandestin, deturnată sub camuflaj
în postmodernitate. La un anume nivel, comunismul şi-a
îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin com
ponenta lui cea mai virulentă,freudo-marxismul, a devenit
metastazat în ţesutul neoliberal al societăţii, americane în
special, cu care a fuzionat pînă la a deveni indiscernabil.
„De multe ori cînd ne uităm spre Vest", spune dl. Pleşu,
„găsim acolo o foarte vie gîndire de tip marxist.''3 Aşa este,
dar care este explicaţia? Cum de am ajuns să importăm
de acolo marxism, fie şi sub o formă reşapată? Cum de s-a
infiltrat el în aspecte ale vieţii pe care, mai ales societatea
românească, obişnuită cu reflexele a 45 ani de comunism,
nu o asociază sub nici o formă cu marxismul?
Prezentul volum răspunde pe larg acestor întrebări. Aici
schiţăm doar cîteva repere istorice şi analitice.
Aşa cum arată Raymond Raehn4, după succesul Revo
luţiei din Octombrie 1917 au loc revolta spartakistă din
2 Andre Tosel, „The Development of Marxism: From the End of Mar

xism-Leninism to a Thousand Marxisms", în Jacques Bidet şi Stathis
Kouvelakis (ed.), Criticai Companion to Contemporary Marxism, Brill,
Leiden, 2008, p. 43.
' Andrei Pleşu, ibidem.
• Raymond Raehn, „ Rădăcinile istorice ale corectitudinii politice", în
Politica/ Correctness: A Short History of an Ideology, ed. W. Lind, Free

Congress Foundation, 2004, p. 12 (v. supra).
Berlin, înfiinţarea Sovietului din Bavaria, proclamarea

Republicii comuniste a lui Bela Kuhn în Ungaria, în 1919,
în acelaşi timp cu invadarea Poloniei de către Armata Roşie
condusă de Leon Troţki5, Comisar al poporului pentru
armată şi marină, care spera ca, trecînd peste Polonia, să
facă joncţiunea cu Revoluţia din Germania. „Comunismul
de război" al lui Lenin părea într-o ofensivă biruitoare asu
pra Europei burgheze.
Dar succesele au fost efemere. Spartakiştii Rozei Luxem
burg şi Republica Sovietică Bavareză din Miinchen condusă
de Eugen Levine6 sînt spulberaţi de Freikorps în ianuarie,
respectiv mai 1919. Guvernul lui Bela Kun este răsturnat
de trupele române, care înving Armata Roşie Maghiară
pe Tisa şi intră victorioase în Budapesta pe 6 august 1919.
Armata Roşie Sovietică este învinsă în „bătălia Varşoviei"
(„miracolul de pe Vistula") din august 19207•
Se constată că nicăieri mişcările revoluţionare bolşevice
nu sînt susţinute masiv de clasa muncitoare oprimată, care
să se ridice invincibilă, unită sub stindardul marxismului, şi
să răstoarne regimurile exploatatoare. E o contrazicere fla
grantă a teoriei marxiste şi a vechii profeţii făcute de Marx
privind „inevitabila unire internaţională" a proletarilor.
Aceste eşecuri majore de pe frontul occidental, atît teo
retice cît şi practice, trebuiau explicate. Impasul grav în
avansul revoluţiei globale trebuia depăşit.
5 Despre cartea lui Troţki Comunism şi terorism şi violenţa promovată

de el, vezi articolul lui Vladimir Tismăneanu, Cine a fost Lev Davi
dovici Troţki? Despre comunism, terorism şi mistica revoluţiei totale, la
www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-lev-davidovici-trotki
despre-comunism-terorism-si-mistica-revolutiei-totale/.
6 http://en.wikipedia.org/wiki/Eugen_Levine.
7 Conform istoricului A. J. P. Taylor, acest eşec „a determinat cursul
istoriei europene; de voie - de nevoie, URSS-ul a abandonat pentru

20 de ani cauza revoluţiei internaţionale" (citat în Ronald Grigor
Suny, 1he Soviet Experiment: Russia, the USSR, and the Successor States,
Oxford University Press, 1998, p.106).
Soluţia găsită de cominterniştii Antonio Gramsci şi

Georg Lukacs, apoi de Wilhelm Reich şi de membri ai Şcolii
de la Frankfurt precum Herbert Marcuse, a fost marxismul
cultural sau freudo-marxismul.
Trebuie subliniat că marxismul cultural conceput de
Gramsci sau Marcuse este o erezie, în raport cu „revoluţia
spontană" pe care mizau Marx şi Lenin şi cu impunerea
marxismului prin forţă brută şi teroare realizată de Stalin.
Totuşi, acest caracter „eretic" faţă de marxismul clasic nu l-a
împiedicat să fie tipul de marxism aplicat cu cel mai mare
succes în Occident pînă azi.
Din analiza acestor teoreticieni, concentrată mai cu
seamă pe „suprastructura" culturală a societăţii occidentale
decît pe structura economică, reiese că revoluţia marxistă
nu va triumfa la nivel planetar, aşa cum prevăzuse Marx, şi
mai ales nu va reuşi în Occident, atîta timp cît muncitorii
şi ţăranii vor fi „contaminaţi" de creştinism, de morala şi
de relaţiile de familie tradiţionale, trăind într-o societate
structurată organic pe principiile eticii creştine, mai impor
tante pentru ei decît neajunsurile exploatării economice.
Pentru ca noua lume marxistă să ia fiinţă, trebuia mai întîi
distrusă societatea existentă, cu întreaga ei tradiţie morală.
Gramsci, arestat de Mussolini, scrie în faimoasele „Caiete
din închisoare": cît timp muncitorii au suflet creştin, ei nu
vor răspunde apelurilor revoluţionare. Teoria lui despre
hegemonia culturală ca mijloc al dominaţiei de clasă pre
supune crearea unui om nou comunist înainte ca revoluţia
să fie posibilă.
Georg Lukacs (căruia Istorie şi conştiinţă de clasă i-a
adus recunoaşterea ca „cel mai inteligent teoretician mar
xist de după Marx") afirmă şi el:
„Distrugerea revoluţionară a societăţii e unica soluţie.
O asemenea răsturnare de proporţii mondiale a valorilor
nu poate avea loc fără anihilarea vechilor valori şi crearea
unora noi de către revoluţionari".
El fixează ca scop prioritar distrugerea fundamentului

familial şi civilizaţional creştin al Occidentului. Aşadar,
nu direct revoluţie violentă şi preluarea puterii politice de
tip dictatorial, ca în Rusia (metoda lui Lenin, Troţki şi Sta
lin - între care nu erau atît diferenţe esenţiale de viziune,
cît luptă pentru putere), ci invers: întîi revoluţie „soft" şi
destrămarea lentă, subversivă, a ţesutului social, şi abia pe
urmă preluarea puterii politice.
Devenit (din fericire, doar pentru cîteva luni) Viceco
misar pentru Cultură în Ungaria anilor 1919, sub regimul
bolşevic al lui Bela Kun, Georg Lukâcs a lansat imediat
ceea ce va fi cunoscut sub numele de „terorism cultural",
inclusiv un program radical de educaţie sexuală în şcolile
maghiare. Copiii erau instruiţi în teme precum „iubirea
liberă", raporturile sexuale, natura „arhaică" a codurilor
familiei burgheze, caracterul demodat al monogamiei şi
irelevanţa religiei ce privează omul de plăceri. Femeile erau
instigate la revoltă împotriva normelor sexuale tradiţionale.
Campania „terorismului cultural", iniţiată de Lukâcs, a fost
precursoarea a ceea ce mai tîrziu corectitudinea politică avea
să genereze în şcolile americane.
I n 1923, Georg Lukăcs şi Wilhelm Milnzerberg8 au o
întîlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels din
Moscova. La această întîlnire, din ordinul lui Lenin a par
ticipat primul şef al CEKA (precursoarea KGB-ului), Felix
Dzerjinski. Acolo s-a decis de către intelectuali marxişti afi-
8 Propagandist al Partidului Comunist German în epoca de la Wei

mar, colaborator al Internaţionalei Comuniste (Comintern) şi al poliţiei
secrete sovietice (CEKA, OGPU) între 1917-1934 (http://en.wikipedia.
org/wiki/Willi_Miinzenberg). El a definit misiunea Institutului de la
Frankfurt astfel: „Vom organiza intelectualii şi-i vom folosi pentru a
face civilizaţia occidentală atît de stricată. îndt săpută (sub!. n. A.D.; în
engleză: „so corrupt that it stinks"). Doar atunci, după ce-i vom fi alterat
toate valorile şi făcut viaţa imposibilă, vom putea impune dictatura
proletariatului." (cf. www.americanthinker.com/2009/05/hate_crime_
legislation_back_do.html).
liaţi Partidului Comunist German şi cu sprijinul indirect,

dar consistent, al URSS-ului înfiinţarea Institutului de Stu
dii Sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt:
viitoarea Şcoală de la Frankfurt. Primul său director a fost
Carl Grunberg, filosof marxist născut la Focşani în 1861.
Mai tîrziu, mergînd pe linia lui Lukacs, Institutul avea să-l
conjuge pe Marx cu Freud, producînd freudo-marxismul.
Determinismul economic a fost înlocuit cu cel cultural.
Aici, termenul „cultură" trebuie înţeles în accepţia largă,
de civilizaţie sau societate, a cuvîntului german Kultur,
aşa cum e folosit de Sigmund Freud în Das Unbehagen in
der Kultur9•
Chiar în această lucrare din 1930, Freud îşi dezvoltă teo
ria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată pe marxism.
Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură represivă în
raport cu instinctele primare ale individului - a căror satis
facere, în virtutea principiului plăcerii, ar constitui sursa
fericirii şi însuşi scopul vieţii10• Prin legi ce pedepsesc crima,
violul, adulterul etc., posibilităţile individului de a-şi găsi
fericirea ar fi, chipurile, grav restrînse, societatea civilizată
devenind astfel principala sursă de nefericire a oamenilor.
Nefericirea se traduce adesea prin nevroze cauzate de aceste
frustrări. Pulsiunea nativă a ego-ului spre agresivitate şi
moarte e reprimată de societate, generînd un super-ego
cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă socială sau o instanţă
represivă colectivă.
9 Vezi Sigmund Freud, Disconfort în cultură, Ed. Ali, Bucureşti, 201 1.

10
Această plasare a sensului vieţii în sfera imanentului, reducerea uma
nului la satisfacerea preferinţelor şi instinctelor, e exprimată plastic de
Fukuyama: „Fiind de acord privind ţelurile, oamenii nu vor mai avea
motive să se lupte între ei. ... Un cîine e mulţumit să doarmă toată ziua
la soare cît timp e hrănit, deoarece nu e nemulţumit de ceea ce e. Nu-l
preocupă că alţi cîini o duc mai bine decît el, nici că-i stagnează cariera
lui de cîine ori că undeva, în altă parte a lumii, cîinii sînt oprimaţi."
(Francis Fukuyama, The End of History and the Last Man, Free Press,
New York, 1992, p. 311.)
La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu" social

represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului
democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat.
Ideea ingenioasă a neomarxiştilor a constat pur şi sim
plu în înlocuirea represiunii economice din marxismul cla
sic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capita
lişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv
reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină
care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frus
trîndu-le satisfacerea sexuală plenară. Nedreptatea nu mai
constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în
goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civili
zaţie ce le reprimă libidoul prin tabuuri şi restricţii. Soluţia:
distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea
radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu
urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele
mai reprimate, pretinde Marcuse, sînt minorităţile sexuale
şi rasiale, femeile, tinerii.
în acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora
noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate
grupările radical-minoritare şi care va sta la baza concep
tului postmodern de deconstructivism.
Existau şi alte tentative de acest gen: în 1928, la Al Doilea
Congres Internaţional pentru Reformă Sexuală, ţinut la
Copenhaga, Kurt Hiller, succesor al lui Magnus Hirschfeld
(numit şi „apostolul indecenţei") ca preşedinte al organiza
ţiei homosexualiste Comitetul Ştiinţific-Umanitar, a încer
cat şi el, sprijinit de marxişti notorii precum Karl Kautsky, o
fuziune între Freud şi Marx, lansînd ideea că homosexualii
ar fi un „grup oprimat".11
î n 1933, cînd naziştii au venit la putere în Germania,
membrii Şcolii au plecat în exil, cei mai mulţi în America.
Aici neomarxistul Herbert Marcuse e cel ce va dezvolta
11 http://en.metapedia.org/wiki/Sexual_Bolshevism.
această teză, absolutizînd criteriul sexual în „emancipa

rea" Occidentului şi concepînd o societate a „perversităţii
polimorfe", văzute ca „eliberare sexuală". El consideră, ca şi
Erich Fromm, că distincţia dintre sexe nu e un dat natural,
ci un construct socio-cultural.
Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia

dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomar
xistul Marcuse. Strategia articulată de el era menită „să
demanteleze societatea americană, folosind diversitatea şi
multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să demoleze
structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus pe negri
albilor, punînd «grupurile-victimă» în conflict cu socie
tatea în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre grupurile
victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria critică a
lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar american,
unde a devenit baza mişcării post-structuraliste (studii «de
gen»/LGBT!queer). Toate îşi descriau făţiş menirea: de a
aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile acceptate ale
culturii occidentale, şi a le înlocui cu un relativism moral
ce pune semnul egal între toate culturile şi filosofiile - cu
excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare şi rea»."12
Aceasta e azi ideologia oficială în toate campusurile uni
versitare americane. Marcuse specula că progresul tehnolo
gic şi „raţionalitatea tehnologică" vor duce la apariţia unei
noi ordini sociale şi a unei noi forme umane. El a postulat
o utopie a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare"):
omul, emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va
„reintra în drepturi" prin patimile sale. Obiectele dorinţelor
sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a trebui să le
apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive".
Marcuse predică eliminarea oricărei constrîngeri morale,
12 Andrew Breitbart, Righteous Indignation. Excuse me while I save the

wor/d, Grand Central Publishing, 201 1 .
descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate total

liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană, un
„om nou": un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa indus
trialismului modern.13
în realitate,freudo-marxismul promovează o falsă antro
pologie, mai corect spus, o anti-antropologie". În baza unui
relativism aberant, noua ideologie a corecţiei politice a ajuns
să pretindă că genurile au devenit „fluide": simple convenţii
pe care postmodernismul le botează „roluri ", determinate
nu de anatomia şi fiziologia cu care omul se naşte, ci de
propria sa alegere. „Genul" ar deveni o „şaradă" ce poate
avea „soluţii" diverse şi aleâtorii (cu, sau fără, intervenţia
unui chirurg). Asistăm la un narcisism radical, ce duce la
desubstanţializarea sinelui şi pulverizarea persoanei umane.
Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, deve
nind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimo
nosită într-o „natură" artificială, confecţionată tehnologic
şi „legitimată" mediatic. Chipul omenesc devine o carica
tură ce-şi sfidează modelul divin. Singura lege universală
devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un
agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă
la alta. Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de
experienţe, fără nevoia, nici posibilitatea, de a menţine un
„sine" sau o „personalitate" stabilă. Omul devine un flux
de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor.
Pînă şi datele sale biologice devin „opţiuni" private, supuse
aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi.
Aşa cum anticipa Marcuse, extazul (erotic), nu per
soana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o lume
în care evoluţia tehnologică induce o permanentă schim-
u Herbert Marcuse, „Some Social Implications of Modern Technology",
în Studies in Philosophy and Social Sciences, Voi. IX (1941). Cf. Maya

K. Mason, Herbert Marcuse: Evolution and Transformation of Indivi
duality and Reason, www.moyak.com/papers/herbert-marcuse-socio
logist.html.
bare şi, ca urmare, riscul inevitabil al alienării. Existenţa

nu mai e guvernată de nici un principiu, cu excepţia celui
al subiectivismului absolut. Anarhia şi iresponsabilitatea
sînt implicite. Tranzienţa radicală, ca unică realitate de
necontestat, aboleşte normele etice tradiţionale. Eticul e
înlocuit de estetic, la rîndul lui guvernat de norme cu totul
relative, mergînd de la sordid pînă la grotesc şi monstruos.
Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei
sau bunului-simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psi
hologiei avînd implicaţii şocante.
în final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va mai
putea omul trăi astfel? Şi cum? Da, cu o singură condiţie:
să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea unui
„om nou", total dezumanizat, infinit maleabil şi perfect
obedient. Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care
alege permanent, el va fi în realitate cel ce nu alege nicio
dată. Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii", aşa cum
alege canalele TV cu telecomanda. Dar de fapt patimile
sale vor alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel
pururea la cheremul alegerilor induse de demon. Acesta
este viitorul pregătit omului în societatea post-creştină
de către corectitudinea politică: un om inconsistent şi, în
ultimă instanţă, inexistent, epitom al unei utopii de coşmar.
Bibliografie
Bidet, Jacques şi Stathis Kouvelakis (ed.), Criticai Compa

nion to Contemporary Marxism, Brill, Leiden, 2008.
Breitbart, Andrew, Righteous Indignation. Excuse me while
I save the world, Grand Central Publishing, 201 1 .
Freud, Sigmund, Disconfort în cultură, Ed. AU, Bucureşti,
201 1.
Fukuyama Fukuyama, Francis, 1he End ofHistory and the
Last Man, Free Press, New York, 1992.
Lind, William (ed.), Politica[ Correctness: A Short History of

an Ideology, Free Congress Foundation, 2004.
Marcuse, Herbert, „Some Social Implications of Modern
Technology", în Studies în Philosophy and Social Scien
ces, Vol. IX {1941). Cf. Moya K. Mason, Herbert Marcuse:
Evolution and Transformation ofIndividuality and Rea
son, www.moyak.com/papers/herbert-marcuse-socio
logist.html.
Pleşu, Andrei; Gabriel Liiceanu; Horia-Radu Patapievici, O
idee care ne suceşte minţile, Humanitas, Bucureşti, 2014.
Suny, Ronald Grigor, The Soviet Experiment: Russia, the
USSR, and the Successor States, Oxford University
Press, 1998.
Tismăneanu, Vladimir, Cine a fost Lev Davidovici Troţki?
Despre comunism, terorism şi mistica revoluţiei totale,
la www.contributors.ro/global-europa/cine-a-fost-lev
davidovici-trotki-despre-comun ism-terorism-si-mis
tica-revolutiei-totale/.
http://en.wikipedia.org/wiki/Eugen_Levine.
http://en.wikipedia.org/wiki/Willi_Miinzenberg.
www.americanthinker.com/2009/05/hate_crime_legisla-
tion_back_do.html.
http://en.metapedia.org/wiki/Sexual_Bolshevism.
Freudo-marxismul:
noua utopie
Şapte studii de caz
DE
ANDREI DÎ RL ĂU
„ Vom face Occidentul atît de corupt încît să pută!"

WILHELM M0NZENBERG1
Institutul Marx-Engels Moscova, 1923
Preliminari i
Despre rinoceri, „homofobi"

şi agende cripto-marxiste
Textele care urmează, revizuite şi reunite aici sub titlul

Freudo-marxismul - noua utopie. 7 studii de caz, au fost
iniţial publicate în revista Familia ortodoxă, în serial, în
perioada noiembrie 2013 - iunie 2014, fiind postate şi pe
web-site-ul revistei, şi pe culturavieţii.ro.
1 We shall make the West so corrupt that it stinks!" cf. www.ameri

„
canthinker.com/2009/05/hate_crime_legislation_back_do.html.
Varianta de pe Internet a trezit reacţii diverse, printre

care şi un comentariu foarte scurt ce suna aşa: „Cu bucurie
aş veni. să ardem steagul SUA în faţa Ambasadei." Semnat:
Andrei Rinea. Î n laconismul celor 1 1 cuvinte am citit o
provocare gravă şi am răspuns cu nişte precizări, pe site,
pentru a nu lăsa loc neînţelegerilor. Le reiau aici, cu unele
completări, pentru a sluji drept lămurire nu doar acestui
capitol, ci şi întregului volum de faţă.
Nu, ideea acestor texte nu e arderea de steaguri, nici
orice alt fel de violenţă. Î n nici un caz nu e asta reacţia pe
care ele sînt menite să o provoace. Nimic din acest volum
nu izvorăşte din ură, violenţă, intoleranţă, fanatism, bigo
tism, fundamentalism, „homofobie", xenofobie sau „puti
nism". Nu urîm pe nimeni şi nu dorim nicidecum să ne
identificăm cu barbarii violenţi şi extremişti metaforizaţi
prin rinocerii din piesa lui Eugen Ionescu. Nu sîntem aşa,
deşi unii doresc să ne aplice asemenea etichete. E adevărat,
lucrurile analizate aici sînt revoltătoare. Dar genul de reac
ţie pe care dorim să o trezim nu e nicidecum o revoltă visce
rală şi rudimentară ca cea care s-ar traduce prin asemenea
gesturi violente, ci o rezistenţă calmă, lucidă, inteligentă,
un protest de ordin intelectual şi moral.
î ntrebarea din paragraful introductiv al primului text de
mai jos („Cum ar reacţiona SUA dacă România ar susţine
o acţiune de profanare... ?") era o interogaţie pur retorică, o
comparaţie contextuală avînd rolul exclusiv de a evidenţia
gravitatea pentru noi a faptului petrecut la Muzeul Ţăra
nului Român în februarie 2013. Nu era însă nicidecum un
îndemn de a comite o asemenea acţiune, şi în mod cert nici
nu reiese din text că ar fi o incitare în acest sens. Am dorit
doar să accentuez, pe înţelesul oricui, faptul că MŢR este
pentru noi un blazon naţional, egal cu un drapel în ordine
simbolică şi axiologică; că reprezintă o emblemă de maximă
importanţă: tradiţia satului românesc ţine de fibra însăşi a
fiinţei acestui neam.
Este evident că nu am face niciodată un asemenea gest,

demn de Fahrenheit 451 al lui Ray Bradbury; nu ne-am
coborî nicicum la nivelul troglodit al violenţei şi vulgari
tăţii. Nu am vrea niciodată să legitimăm acuzaţia că noi,
creştinii ortodocşi, am fi plini de ură - pentru că nu sîntem.
Dimpotrivă. Pledăm pentru un protest inteligent, cultivat,
decent, al unor oameni înţelepţi şi paşnici, aşa cum îi con
siderăm pe români. Ne iubim poporul şi tocmai de aceea
n-am vrea să-l vedem punîndu-se într-o lumină nefavora
bilă prin recurgerea la vandalism.
Mai e un motiv pentru care personal n-aş comite
un asemenea gest: admir naţiunea americană, care pe
ansamblu nu merită aşa ceva. E o mare naţiune în istoria
lumii. Dezaprob punctual politica Administraţiei Barack
Hussein Obama în privinţa propagandei corecte politic,
dar nu urăsc pe nimeni şi, în ocurenţă, nu urăsc Statele
Unite, dimpotrivă. Nu am nimic cu poporul american,
ci doar cu o anumită orientare politică actuală, agresiv
şi intolerant anticreştină. De altfel există voci extrem de
respectabile, chiar în spaţiul academic american, desigur
din zona creştină conservatoare, care dezaprobă această
orientare internă şi nu se sfiesc să afirme că Statele Unite
se îndreaptă spre un „stat secular fundamentalist"2• î nsuşi
William Lind, editorul şi autorul unor texte din cartea
tradusă în volumul de faţă, la fel ca şi ceilalţi autori ame
ricani, condamnă acest curent în termeni lipsiţi de echi
voc. De aceea chiar îndemn la abţinerea de la un astfel de
gest. Nici cu homosexualii ca persoane n-am nimic. Ei pot
face ce vor în particular, dar nu să-şi aroge dreptul de a
ne îndoctrina şi perverti copiii şi a se erija în standarde
2 Vezi Mark Cherry, „Statul fundamentalist secular", trad. Andrei
Dîrlău, în Familia ortodoxă nr. 57, oct. 2013; H. Tristram Engelhardt,

G. W.F. Hegel and Richard Rorty Were R ight: Rethinking Morality in
a Secular Cu/ture, studiu prezentat la conferinţa SOPHIE (Society of
Orthodox Philosophers in Europe), Buchenau, iunie 2014.
---- ---- -----
de normalitate pe care apoi să ni le impună tuturor în

mod totalitar.
* * *
Se poate observa că o mare parte din controversele pur

tate pe marginea corectitudinii politice se poartă la nivel
empiric. Prevalează anecdoticul, subiectivismul, încărcă
tura emoţională şi personală: ce a zis fetiţa, ce a declarat
activista, ce a făcut domnul Lestat Monroe I Jerome Goupil
şi aşa la nesfîrşit. Dar, din păcate, niciodată discuţia nu urcă
la un nivel conceptual pentru a atinge aspectele politico
ideologice, filosofi.ce, istorice şi hermeneutice, abordate în
volumul de faţă. Ele sînt îndeobşte ocolite cu grijă de apo
logeţii fenomenului în cauză - fie din ignorarea originilor
acestei ideologii, fie deoarece preferă să ascundă scheletele
neomarxiste în dulap. Prezentul volum îşi propune să aducă
în dezbatere tema homosexualismului şi a celorlalte com
ponente ale C.P. privite din perspectiva unei ideologii de
sorginte freudo-marxistă şi socialist-utopică.
Desigur, acest demers - doar schiţat în acest volum -
ar trebui continuat şi aprofundat. Totuşi, chiar şi la acest
prim nivel hermeneutic, el dezvăluie că strategia de per
vertire şi distrugere a societăţii tradiţionale este coerentă
şi extrem de bine articulată. Nu am putut reda exhaustiv
numeroasele tactici descrise pe larg în lucrările clasice ale
mişcării homosexualiste şi corectitudinii politice, dar, par
curgîndu-le, ne-am convins cît sînt de subtile, ingenioase şi
intercorelate, şi ce eroare am face ignorîndu-le. Şi totuşi, cei
mai mulţi dintre contemporanii noştri, chiar cei ce se con
sideră bine informaţi - şi în mare parte chiar sînt - nici nu
bănuiesc existenţa unei asemenea strategii comprehensive
ori o numesc peiorativ „teorie a conspiraţiei".
Şocantele principii şi metode descrise în acest volum
nu sînt inventate de autori. Ele sînt realităţi, preluate din
materialul clientului - cărţi de referinţă ale unor mişcări
subsumate corectitudinii politice, demonstrate a fi de inspi

raţie freudo-marxistă. Nu e vorba de vreun „discurs al urii",
ci de o redare textuală a metodelor şi obiectivelor lor stra
tegice, aşa cum apar în propriile lor documente progra
matice3. Pentru a se convinge, cititorul e trimis la textele
originale citate, ce pot fi găsite cu uşurinţă. Rugăm frumos
şi autorităţile, inclusiv Consiliul Naţional pentru Comba
terea Discriminării, să verifice aceste lucrări citate, pentru
a înţelege mai bine cu ce fenomene se confruntă societatea
românească. Pe care încercăm să o apărăm nu din bigotism,
ci din dorinţa sinceră de a proteja o ordine morală şi o aşe
zare socială şi sufletească firească şi frumoasă. Nu incităm
la ură sau violenţă, ci chemăm la păstrarea bunului simţ.
Cred că putem face mai bine decît atît: soluţia constă
în unirea într-o coaliţie a binelui, nu a violenţei. Nu vom
da apă la moară celor ce ne acuză de „limbaj al urii" (ha te
speech) sau gesturi ale urii? Prin ce ne-am mai deosebi de
extremiştii jihadişti? Cu siguranţă nu asta dorim. Trebuie să
discernem răul, dar lupta nu trebuie dusă prin acte brutale
ce pot face doar rău. În nici un caz prin bătaie, incendiere,
huliganism. A distinge de partea cui e adevărul şi binele,
cine greşeşte şi unde, nu e totuna cu a promova ura. Discer
nămîntul nu e totuna cu intoleranţa. Sîntem mai eficienţi
dacă ne organizăm, ieşim cu sutele de mii şi manifestăm
paşnic, liniştit, nonviolent, ferm, pentru valorile în care
credem. Dacă acţionăm inteligent, fără fanatism sau isterie,
fără a lovi sub centură. N-avem nevoie. Noi sîntem poporul
român. Şi ei fac parte din acest popor (mai puţin cei „de
3 A se vedea de pildă Marshall Kirk şi Hunter Madsen (alias Erastes Pili),

After the Bal/: How America Will Conquer its Fear and Hatred of Gays
in the '90s, Doubleday, 1989, şi Tacticile mişcării homosexuale: Over
hauling ofStraight America, 1987. O strategie detaliată pentru acceptarea
publică a homosexualilor, trad. Bogdan Mateciuc, www.culturavietii.
ro/2013/ 1 1/03/tacticile-miscarii-homosexuale-o-strategie-detaliata
pentru-acceptarea-publica-homosexualilor/.
import", deloc neglijabili) - o parte rătăcită, uneori chiar

vindecabilă. Trebuie doar să conştientizăm, cu rugăciune
pentru ei şi nădejde în Dumnezeu, şi să ne unim. Nu sîntem
noi rinocerii. Cine doreşte neapărat să găsească unii, să-i
caute în tabăra cealaltă! Căutarea ar putea fi încununată,
mă tem, de mai mult succes decît se aşteaptă.
Cît despre inevitabila acuzaţie de „putinism", devenită
deja un nelipsit clişeu „cool" bazat pe un raţionament
reducţionist (echivalarea automată: ortodoxie = Putin),
am explicat pe larg, în cel de al şaptelea studiu de caz de
mai jos (Conchita Wurst - o anti-antropologie), de ce nu
sînt deloc de partea lui Putin, dimpotrivă. Acelaşi articol,
publicat în iunie 2014, includea şi un apel adresat vice-pre
şedintelui Joe Biden (care tocmai vizitase România), unde
se explică de ce pledam pentru preluarea a ceea ce e bun în
Statele Unite (întemeiate de părinţii fondatori ai Americii
pe valori creştine şi morale), nu pe libertinajul şi anticreşti
nismul agresiv al unui secularism de sorginte neomarxistă.
Am păstrat acea secţiune deoarece ea ne clarifică poziţia în
raport cu valorile creştin-conservatoare pe care s-a fondat
civilizaţia occidentală.
1 . Hol lywood:
Copiii n u sÎnt bine-mersi
Cum e înlocuit marxismul
cu corectitudinea politică
Filmul „Copiii sînt bine-mersi" s-a difuzat pe 21 februarie

2013 la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, în cadrul
campaniei „Luna istoriei LGBT", declanşînd o acţiune de
protest a unor organizaţii ortodoxe care, pe moment, a reuşit
să împiedice proiecţia. Filmul a fost, din păcate, reprogra
mat la solicitarea expresă a Ambasadei S.U.A. la Bucureşti.
Nu a fost oferită nici o explicaţie a intruziunii reprezen
tanţei diplomatice a Statelor Unite într-o chestiune cultu
rală internă a României, susţinînd o acţiune considerată de
majoritatea cetăţenilor români ofensatoare la adresa pro
priilor tradiţii. Oare cum ar reacţiona Statele Unite dacă
Ambasada României ar susţine o acţiune de profanare a
drapelului american la Washington?...
1.1. Două mitologii ideologice
Ce legătură ar putea fi între un film sovietic alb-negru

realizat în 1938, despre Lenin şi Revoluţia bolşevică din
1917, şi un film hollywoodian din 2010, despre viaţa de zi
cu zi şi problemele emoţionale ale unei „familii" americane
moderne? Aparent, niciuna.
„Omul cu arma" (Cielovek s rujiom) al regizorului Ser
ghei Iutkevici este, citînd din presa epocii, „un poem epico
eroic despre triumful Revoluţiei asupra vechii orînduiri
ţariste şi rolul marelui conducător şi vizionar V.I. Lenin în
călăuzirea proletariatului rus spre victoria asupra duşma

nului de clasă şi instaurarea noului regim sovietic".
Vizibil fascinat de mitologia ideologică a „realismului
socialist", criticul de film şi slavistul Giovanni Buttafava
scria în 1973 în Filmlexicon, pe un ton exaltat: „Omul cu
arma îmbină figura lui Lenin şi energiile populare descă
tuşate de Revoluţie într-o povestire cu tonalităţi de cor băr
bătesc, de o savoare ce atinge pragul legendei".
Desigur, stînd comod pe ţărmul Mediteranei, cu un
pahar de Campari în faţă, e uşor să idealizezi marxismul,
departe de zecile de milioane de morţi din Gulagul sovietic.
Criticul italian nu vorbea întîmplător despre „legendă".
Creat în perioada Marii Terori staliniste din anii 1930,
filmul făcea parte din acţiunile de propagandă de masă
menite să (re)populeze „Olimpul sovietic" cu eroi legendari
care să întrupeze „valorile" revoluţionare. Retorica mobili
zatoare a campaniilor de îndoctrinare ideologică urmărea
inventarea unei „hagiografii" comuniste cu care masele
sovietice să se poată identifica.4
La prima vedere, pelicula sovietică nu poate avea nimic
în comun cu „Copiii sînt bine-mersi" (1he Kids Are Ali
Right), filmul Lisei Cholodenko, după scenariul realizat de
regizoare împreună cu Stuart Blumberg, premiat cu Globul
de Aur pentru cel mai bun film - comedie sau muzical.
Este, cum scrie alt critic, Peter Bradshaw (nu mai puţin
exaltat decît Buttafava) în The Guardian: „Un studiu plin de
căldură şi umor al familiei postmoderne: o comedie inte
ligentă despre un cuplu de lesbiene, copiii lor şi donatorul
de spermă care le este tată".
Entuziasm naiv? Stupidă orbire ateistă? Sau cinică
fabricare a altei mitologii ideologice? Căci totuşi, la nivel
4David Brandenberger, Propaganda State in Crisis: Soviet Ideology,

Indoctrination and Terror under Stalin, 1927-1941, Yale Univ. Press,
201 2 , pp. 56, 2 1 5.
simbolic, ambele filme îndeplinesc o funcţie identică:

propaganda ideologică. Desigur, ideologia s-a schimbat
din anii '30, ca şi limba de lemn. î n locul comunismului
clasic avem acum neomarxismul. Corectitudinea politică
marxist-leninistă, în lectură sovietică, a fost înlocuită cu
corectitudinea politică a drepturilor minorităţilor, în lec
tură californiană; proletariatul, „poporul ales" al comu
nismului, clasa purtătoare a mesianismului marxist, a fost
înlocuit cu homosexualii şi lesbienele, noul „popor ales"
al ideologiei „corecţiei politice"5, categoria socială purtă
toare a mesianismului postmodern; Kremlinul e înlocuit
cu Casa Albă, Mosfilm cu Hollywood, „exploatarea" cu
„discriminarea", „subjugarea economică" cu „intoleranţa
religioasă"; „Buldozerele cu gay-ii"6; demolarea fizică a
bisericilor în comunism cu demolarea morală a familiei
creştine tradiţionale în statul secular fundamentalist post
modern. Paralelismul e evident. Dacă s-ar face o analiză
comparativă a celor două ideologii, izomorfismul s-ar sus
ţine la toate nivelurile.
Lupta nu se mai duce contra principiilor capitaliste ale
profitului, azi legitime, ci contra principiilor morale tradiţi
onale, creştine. Nu mai trebuie înlăturată „dominaţia nemi
loasă a unei oligarhii capitaliste lipsite de scrupule asupra
unui proletariat exploatat la sînge", ci „dominaţia nemiloasă
a unei majorităţi intolerante şi bigote asupra unor minori
tăţi rasiale sau sexuale lipsite de apărare şi drepturi".
I n numele acestor drepturi „călcate în picioare" se cere,
ca şi atunci, o revoluţie. Nu una violentă ca aceea din 1917,
ci una discretă, subtilă, la nivelul mentalităţilor: revoluţia
sexuală. In acest scop însă, vechile metode propagandistice
5 Am preluat sintagma de la Virgiliu Gheorghe, Ştiinţa şi războiu l sfir

şitului lumii, Ed. Prodromos, Bucureşti, 2008.
6 Acad. Sorin Dumitrescu, Cine ne vrea etrusci?, www.culturavietii.
ro/2013/02/22/etrusci-sorin-dumitrescu-muzeul-taranului-virgil-nitu
lescu-luna-istoriei-lgbt.
---- ------ --------- -------- ----
rămîn adecvate, cu condiţia rafinării lor prin noile tehnici

de manipulare în masă.
1.2. ,,De obicei auzi tot felul de poveşti înfiorătoare

despre asemenea lucruri"
Cea mai eficace minciună e întotdeauna cea amestecată

cu adevărul. O minciună 100% e uşor depistabilă şi nu con
vinge pe nimeni. O minciună 50% e infinit mai credibilă,
ascunsă viclean în spatele celorlalte 50 de procente de ade
văr. Exploatarea maselor proletare era o realitate econo
mică. Răul a constat în folosirea acestei realităţi pentru a
legitima utopia ateistă marxistă, statul totalitar comunist şi
masacrele „revoluţionare" leninist-staliniste. Discriminarea
a existat şi uneori mai există. î nsuşi conceptul de „drepturi
ale omului" derivă din principii creştine şi este legitim. Pro
blema constă în deturnarea lor în sensul legitimării unor
aberaţii precum „familia" homosexuală sau a unor crime
precum avortul.
Există un adevăr în filmul despre Lenin? Desigur, ero
ismul inconştient al unor simpli ostaşi din Armata Roşie.
Minciuna constă în camuflarea scopului totalitar al Revo
luţiei din 1917, manifestat abia prin genocidurile de mai
tîrziu, şi în ipocrita mitologizare a lui Lenin, despre cruzi
mea şi imoralitatea căruia s-au scris cărţi bine documentate
(inclusiv despre relaţia lui homosexuală cu Zinoviev). Apa
rent, Omul cu arma este un emoţionant epos eroic modern;
în esenţă însă, este o excelent construită ficţiune. Un mit.
Copiii sînt bine-mersi, la rîndul lui, e un film emoţionant
şi credibil. Psihologia personajelor e atent construită, reac
ţiile afective sînt nuanţate şi convingătoare. Şi totuşi, şi el e
o ficţiune asamblată cu talent (şi un buget de 4 milioane de
dolari). Un mit, în egală măsură. Chiar un personaj secun
dar din film afirmă, auzind că relaţia cu „tatăl biologic"
al copiilor merge bine: „Mă mir, de obicei auzi tot felul

de poveşti înfiorătoare despre asemenea lucruri". Critica
însăşi recunoaşte natura subversivă a filmului: „Cu subti
litate şi stil, [scenariştii] Cholodenko şi Blumberg au făcut
ceva mult mai subversiv: au creat un tată-donator aproape
bizar de perfect pentru familia lui Nic şi Jules" (cele două
lesbiene „căsătorite").
Pe cît de unanimă e critica în a lăuda filmul, pe atît este
în a recunoaşte că e unul „extrem de neobişnuit": „E greu
să ne gîndim la multe alte exemple de familie homosexuală
fericită, obişnuită, esenţialmente bine adaptată, din cele
zugrăvite pe ecran - poveştile homosexuale pe care le vedem
tind adesea să fie pline de tristeţe, dacă nu de tragedie".
Bineînţeles că e neobişnuit! Fiindcă filmul este doar un
artefact reuşit, atent confecţionat, un construct mental inte
ligent asamblat, menit nu să arate un adevăr, ci să ilustreze
o teză, o premisă ideologică politic corectă: că se poate. Că
o familie homosexuală ar putea exista şi că ar fi ceva nor
mal. Ba chiar că ar putea avea copii. Acesta e postulatul
totalitar pe care îl enunţă filmul: o axiomă nedemonstrată
şi nedemonstrabilă, dar pe care e interzis să o conteşti. De
aceea filmul nu e un simplu divertisment, ci o mistificare
ideologică. Ni se induce mai ales ideea că nu ar exista nici
un pericol pentru copiii dintr-o asemenea „familie": (chi
purile) copiii ar fi bine-mersi!
Teza filmului este, desigur, chiar titlul. Scopul este spul
berarea celei mai grave obiecţii aduse ideii de „familie" gay:
problema copiilor. La sfîrşit există un subînţeles quod erat
demonstrandum: „Vedeţi că e OK? Sigur, există probleme
- dar oare în familiile heterosexuale nu există? Copiii, ca
şi adulţii, au nişte probleme emoţionale - dar în celelalte
familii, normale, oare nu au? Şi în final vedeţi că proble
mele se rezolvă şi toată lumea zîmbeşte". Da, zîmbetul celor
două lesbiene e un pic amar, forţat, iar al băiatului un pic
sarcastic; totuşi ele rămîn împreună. Chiar băiatul e pus
să le spună că n-ar trebui să se despartă. E, într-adevăr, o

performanţă, în condiţiile în care atîtea familii tradiţionale
divorţează (rata divorţului în S.U.A. e 50%) .. .
Nu trăim într-o lume perfectă, ne spun ideologii corecţi

politic, dar soluţia familiei gay - vor ei să ne convingă - e
la fel de bună ca şi cealaltă, sau poate, în anumite cazuri,
chiar mai bună. Şi pînă la urmă le priveşte, nu-i aşa? I n
fond, par femei de treabă, mature, responsabile (fiindcă
aşa sînt „proiectate" de scenarişti), care nu fac nici un rău
nimănui, mai ales copiilor. Nici unul nu dă semne că ar
deveni homosexual la rîndul lui, dimpotrivă, îşi exprimă
limpede preferinţele hetero. Şi, dacă trec prin crize emo
ţionale, ele nu sînt mai grave decît ale altor copii de 15-18
ani; în final le depăşesc şi viaţa merge înainte. Vedeţi? Nu
se droghează, nu se sinucid, sînt normali, fata are chiar
excelente rezultate şcolare, reuşeşte la un college prestigios,
iar dragostea celor două mame (în film sintagma „mamele",
care o înlocuieşte pe cea de „părinţi", e făcută să pară nefi
resc de firească) îi ajută să treacă peste crize. I n fond, toată
lumea are probleme în adolescenţă; în cazul lor problemele
iau această formă, poate diferită de a altora. Dar nu sînt
probleme pe care o „relaţie sinceră şi o afecţiune inteli
gentă" din partea celor două adulte lesbiene să nu-i poată
ajuta să le depăşească.
Da, totul pare a suna perfect. Chiar prea perfect ca să
fie adevărat. Pînă şi criticii spun că filmul „face eroi din
cine nu trebuie şi personaje negative din cine nu merită".
Din păcate însă, subversiunea funcţionează. Oamenii cred
ce văd pe ecran şi spun: „Da, de ce nu? Uite că merge şi
aşa". Faptul că personajele sînt fictive, create tocmai ca să-i
convingă de această teză, nu li se pare relevant. Spectatorul
nu realizează presiunea ocultă la care e supus: persuasiunea
operează clandestin prin mesajele de mai sus furişate subtil
în mintea sa, cu atît mai eficace cu cît el rămîne inconştient
că este victima unui proces de manipulare.
1.3. Operaţiuni psihologice de manipulare în masă
în România sîntem obişnuiţi să asociem cuvîntul „ideo

logie" cu economia politică, socialismul „ştiinţific" şi cu alte
discipline teoretice nesuferite, cu lecturi „sulfuroase" pre
cum Capitalul, Mein Kampf, Cursul scurt de istorie al PCUS
sau Cărticica roşie a lui Mao, impuse de un aparat de stat
represiv prin odioase instituţii coercitive de tipul KGB-ului
sau Securităţii. Dar nicidecum nu asociem ideologia cu situ
aţii de viaţă concrete, cu impact emoţional, chiar simpa
tice şi amuzante. Discursul ideologic e instinctiv asociat
cu documente de partid aride, găunoase, plicticoase, scrise
într-o scîrboasă limbă de lemn şi proclamate strident de
politicieni, lideri de partid sau dictatori odioşi. Dar nici
decum cu nişte personaje drăguţe cu care poţi empatiza,
interpretate de actriţe talentate, şi cu peripeţiile lor hazlii
şi foarte omeneşti.
Şi totuşi, Copiii sînt bine-mersi, de la un capăt la altul,
e un discurs pur ideologic. Construit special pentru a
convinge de „adevărul" unor dogme ideologice, filmul
este esenţialmente un manifest politic. Un instrument de
propagandă. E un lucru evident pentru oricine vrea, cu
bună-credinţă, să vadă chipul hidos al noului totalita
rism al corectitudinii politice sub masca vicleană a îndu
ioşătoarelor drame sufleteşti ale unor personaje inventate
cu migală.
Dar de ce? Care-i miza? Ce se urmăreşte? E simplu: ca
homosexualitatea, pornografia, pedofilia, incestul, adulte
rul să fie legiferate ca norme sociale. Iar cei ce vor refuza
Sodoma să ajungă să fie socotiţi - şi pedepsiţi - ca infractori.
Mai demult, manipularea opiniei publice se numea
propagandă. Î n noul jargon ideologic ea este numită „ges
tionarea percepţiei" (perception management). Metodele,
mecanismele şi strategiile ei sînt cele mai sofisticate din
istorie, dezvoltate de experţi în relaţii publice (PR) plătiţi cu
sume fabuloase, iar acţiunile de manipulare sînt „operaţi

uni psihologice" (psychological operations - PsyOps) definite
de un manual al armatei S.U.A. ca „forme de comunicare
concepute pentru a influenţa părerile, emoţiile, atitudinile
sau comportamentul oricărui grup, în folosul [instituţiei
sau persoanei] care le plăteşte"7•
Ne aflăm într-un război pe care îl putem pierde fără să
ştim măcar că am luat parte la el. Că este aşa ne-o confirmă
doi dintre principalii artizani ai propagandei homosexu
ale în S.U.A., Marshall Kirk şi Erastes Pill, în „Cucerirea
Americii heterosexuale", articol citat de Virgiliu Gheorghe
în capitolul „Promovarea homosexualităţii" din excelenta
sa carte8• Din el reiese că impunerea acestei perversiuni în
întreaga lume nu are loc de la sine, spontan, ci ca urmare
a unui război informaţional dus după toate regulile stra
tegiei militare. In acest război, armamentul e furnizat de
mass-media, muniţia o constituie „viruşii" mediatici ino
culaţi prin „operaţiuni psihologice", campaniile militare
sînt campanii sofisticate de PR deghizat, bătăliile se dau pe
frontul modificării cadrului legislativ, tranşeele şi redutele
cucerite în înaintarea frontului sînt legi şi acte normative
aprobate în favoarea homosexualităţii şi a altor păcate,
obiectivul strategic este reconfigurarea conceptului de
„normalitate" în cadrul societăţilor aflate tot mai mult sub
ocupaţia noii ideologii, iar adevăratul ţel final - reeducarea,
generalizarea nihilismului şi instituţionalizarea ideologiei
negării lui Dumnezeu.
I n acest război diabolic, Copiii sînt bine-mersi repre
zintă doar o operaţiune psihologică implementată cu grijă
de profesionişti bine şcoliţi şi finanţaţi. Iar „adevărul" că
homosexualii ar reprezenta o „normalitate" este nu doar
7 Citat în filmul PsyWar I Treziţi-vă, la http://ciprianvoicila.blogspot.ro

1201 3/06/psywar-treziti-va.html.
8 Op. cit., p. 234.
indus prin tehnici subtile de „management al percep

ţiei", ci şi impus de o „Poliţie a Gîndirii" (1hought-Police
în romanul 1984 al lui George Orwell), instituţionalizată
deocamdată sub forma Consiliilor Naţionale pentru Com
baterea Discriminării. Aceste CNCD-uri, înfiinţate la
ordin în subordinea guvernelor ţărilor europene, au misi
unea de a sancţiona orice încercare a societăţii sănătoase
majoritare de a se apăra în faţa propagandei. La fel ca în
romanul orwellian, unde misiunea Ministerului Păcii era
de a întreţine războiul, a Ministerului Abundenţei - de
a perpetua sărăcia, iar a Ministerului Adevărului - de a
glorifica minciuna, misiunea CNCD este nu de a combate
discriminarea, ci de a o promova: discriminarea majorităţii
în numele minorităţii.
Şi nu doar în America şi Canada poţi fi amendat sau
închis dacă te opui. Recent, şi la Bucureşti academicianul
Sorin Dumitrescu, Alianţa Familiilor din România şi Aso
ciaţia ProVita au fost convocaţi la CNCD pentru a da soco
teală şi amendă. Poliţia Gîndirii veghează. Cu menţiunea
că, azi, Big Brother e gay.
Deci, nu vă lăsaţi păcăliţi! Copiii sînt bine-mersi este
Omul cu arma al zilelor noastre. Sînt noile mituri propa
gandistice, cum se fac azi cu sutele - echivalentul ideologic
al fostei mitologii comuniste. Şi să nu credeţi tot ce vedeţi
pe diversele feluri de ecrane. Copiii (mai rar născuţi, mai
adesea adoptaţi) în „familii" homosexuale nu sînt deloc
bine-mersi. Aşa cum nu sînt nici cei care vor să ne spele pe
creier, făcîndu-ne să credem asta.
1 .4. Păcăleala „născut aşa"
Filme precum Copiii sînt bine-mersi (difuzat cvasiilegal

şi abuziv tocmai la Muzeul Ţăranului Român) sînt subver
sive deoarece acţionează ca nişte „retro-viruşi" conceptuali,
creaţi şi „injectaţi" mediatic special pentru a „păcăli" siste

mul imunitar al organismului social.
„Anticorpii" acestui sistem trebuie să fie Biserica, valo
rile creştine şi normele religios-morale, apoi normele juri
dice şi legislaţia, în sfîrşit instituţiile statului şi societatea
civilă - formatorii de opinie şi opinia publică. Or, asemenea
artefacte cinematografice sînt pure „implanturi" ideolo
gice, „psiho-bombe" menite să-i anihileze; să arunce în aer
familia tradiţională şi rînduiala firească. Inducînd ideea că
o „familie" lesbiană nu ar fi o aberaţie, ceva contra naturii,
ci doar o alternativă perfect legitimă, filmul urmăreşte să
valideze un fals model la nivel colectiv şi să-l introducă
în mainstream - curentul principal al comportamentelor
normale, general admise - făcîndu-1 acceptat şi acceptabil.
Iată paşii acestei strategii de „mainstreaming"9, planifi
caţi cu decenii în urmă:
a) Mai întîi perversiunea e transformată în „boală",
descrisă ca o afecţiune de care homosexualii n-ar fi vino
vaţi sau responsabili, nemaifiind, prin urmare, o alegere
indusă de patimă, cum e, de fapt. Comportamentul imo
ral condamnabil devine o patologie, nemaifiind pedepsit
ca infracţiune. „Boala" e dezincriminată şi scoasă de sub
incidenţa legii penale (în România, Articolul 200 a fost scos
din Codul Penal în 2000).
b) Pasul următor este ca „boala" să nu mai fie boală, ci
prezentată ca o „condiţie" din naştere, eventual cu substrat
genetic. Ceea ce înainte era o devianţă maladivă devine un
atribut congenital, o condiţionare biologică naturală, la
fel de firească şi de involuntară precum rasa ori culoarea
ochilor. Individul nu poate fi responsabil sau vinovat de o
trăsătură cu care s-ar fi născut, faţă de care nu poate face
vreo alegere, fiind vorba de un „dat" înscris în normali
tatea sa.
9 Vezi şi excelentul Buletin al Alianţei Familiilor di11 România, 7 feb. 2013.

Tactica este veche, fiind azi cunoscută drept „păcăleala

naşterii gay" (born-gay hoax10). Ea a fost introdusă acum
100 de ani în Germania de activistul politic pedofil Karl
Heinrich Ulrichs („strămoşul" mişcării mondiale a drep
turilor homosexualilor), odată cu lozinca: „Uranieni din
toată lumea, uniţi-vă!".
Acest unghi de atac a fost rafinat în 1987, în SUA, de
Marshall Kirk şi Hunter Madsen (sub pseudonimul Erastes
Pill), în articolul Repararea capitală a Americii hetero11•
Ideea era că a fi „născuţi aşa" (born this way) le dădea homo
sexualilor dreptul de a fi asimilaţi unei minorităţi. (Nu înt
împlător piesa Born 1his Way, a lui Lady Gaga, este asociată
mişcării LGBT, pretinzîndu-se „Manifestul Mamei-mon
stru a unei noi rase a libertăţii nelimitate"). Apartenenţa la
o minoritate este acum asimilată unei identităţi înnăscute.
A-i ataca devine echivalent cu a contesta dreptul unei mino
rităţi la propria identitate de grup, deci a încălca unul dintre
„drepturile fundamentale ale omului".
ln paralel, ponderea reală a acestei „minorităţi ", sub 2%,
este exagerat umflată la 10%, prin studii manipulate, pentru
a invoca o pretinsă incidenţă socială semnificativă.
c) „Identitatea" gay este prezentată drept o simplă extra
vaganţă inofensivă. Anormalul este preschimbat într-o
curiozitate ce nu prezintă pericol social, putînd fi uşor
tolerat. Este etapa în care ne aflăm în România în prezent
(cazul filmului Copiii sint bine-mersi). Scopul, potrivit celor
doi autori de mai sus, este „desensibilizarea12" majorităţii:
„Să-i facem să privească homosexualitatea cu indife
renţă, fără nici o emoţie ... Marea masă trebuie să ajungă
10
Ryan Sorba, 1he 'Born-Gay' Hoax, www.freewebs.com/theborngayhoax.
11 Marshall Kirk şi Hunter Madsen (sub pseudonimul Erastes Pili),
1he Overhauling ofStraight America, Guide Magazine, noiembrie 1987.
12 In original desensitization, în sensul unei intense presiuni mediatice şi
(pseudo)educaţionale pînă la tocirea simţului moral, atrofierea bunului
simţ şi pierderea discernămîntului.
--·---·- ----- ---
să aşeze preferinţele sexuale pe acelaşi plan cu cele pentru

arome de îngheţată sau sporturi: îţi place ciocolata, mie
vanilia; preferi voleiul, eu fotbalul. Nici o problemă„. Cel
puţin la început, urmărim să desensibilizăm publicul, nimic
mai mult. Nu putem şi nici nu trebuie să ne aşteptăm la o
«apreciere» sau «Înţelegere» deplină a homosexualităţii din
partea omului obişnuit. Uitaţi ideea de a convinge masele
că homosexualitatea e bună. Dacă le faceţi să gîndească că
e doar un lucru obişnuit, să ridice din umeri, lupta pentru
drepturi juridice şi sociale e cîştigată".13
d) Pentru unele categorii de snobi se poate merge pînă la
ridicarea simplei extravaganţe la rang de modă cool, com
portament „şic", sofisticat, marcă a unei elite „branşate" la
curentele emancipării deja prevalente în Occident. Curi
ozitatea benignă e metamorfozată în trăsătură dezirabilă,
toleranţa - în emulaţie a celor „speciali ".
e) Î n cele din urmă, rezultatul e acceptarea la nivel de
masă şi legiferarea viciului ca un comportament perfect
normal, ca normă socială şi „morală". Păcatul devine lege,
virtutea - infracţiune. Nebunia e normalizată. Ordinea firii
se răstoarnă, cum spune Sf. Ioan Hrisostom, „cu susul în
jos" într-o lume care L-a părăsit pe Dumnezeu.
13 John Vennari, Tacticile mişcării homosexuale. Repararea capitală a
Americii heterosexuale: O strategie detaliată pentru acceptarea publică a

homosexualilor (analiza articolului The Overhauling ofStraight America
de Marshall Kirk şi Erastes Pili). Excelenta traducere a lui Bogdan
Mateciuc la http://www.culturavietii.ro/2013/ 11/03/tacticile-miscarii
homosexuale-o-strategie-detaliata-pentru-acceptarea-publica-homo
sexualilor/.
2 . Strateg ia Kirk-Pill:
„repa raţia ca pita lă"
a Americii hetero
2.1. Hollywoodul şi campania de „rebranding"
î n articolul menţionat, The Overhauling ofStraight Ame

rica (Reparaţia capitală a Americii heterosexuale) conside
-
rat azi un manifest sau o „biblie" a mişcării de emancipare

homosexuală -, Marshall Kirk şi Erastes Pill concep un plan
de acţiune cu scopul de a face homosexualitatea acceptabilă
în America, prin zugrăvirea unui portret pozitiv. În con
textul acestei strategii de imagine, ei numesc Hollywoodul
„cea mai bună armă secretă în bătălia desensibilizării opi
niei majoritare (mainstream)". Această „desensibilizare" se
poate realiza doar printr-o „campanie mediatică masivă
pentru schimbarea imaginii homosexualilor", iar filmele şi
televiziunea sînt „calul troian" prin care pot fi „anesteziate
sensibilităţile acute" ale publicului.
Primul principiu al campaniei este „să se vorbească des
pre homosexualitate cît mai tare şi mai des posibil... în mod
neutru sau pozitiv":
„Aproape orice comportament începe să pară normal
dacă eşti expus la el suficient timp, în suficient de multe
locuri. [...] Acceptabilitatea noului comportament depinde
în ultimă instanţă de numărul de cunoscuţi care-l practică
sau acceptă. Iniţial, unii pot fi ofensaţi de noutate, însă ...
cît timp Ion Şase-la-Pachet [în original Joe Six-Pack, nume
peiorativ sugerînd mediocritatea şi conformismul majo
rităţii normale] nu se simte presat să facă la fel, cît timp
comportamentul în cauză nu-i ameninţă siguranţa fizică şi
financiară, se va obişnui cu el şi viaţa va merge mai departe."
De aceea, cei doi autori lăudau încă din 1987 (anul apa
riţiei manifestului) faptul că personajele homosexuale deve
niseră vizibile în filme şi emisiuni TV. De atunci, aceste
personaje au devenit tot mai frecvente - vezi cazul The Kids
Are Allright. Personajele homosexuale agreabile, simpatice,
sînt tot mai numeroase în filme şi la televizor; asta nu e o
întîmplare, ci o tactică bine ţintită a războiului publicitar.
Arta cinematografică se pretează perfect cerinţelor de
rafinament şi subtilitate ale acestei complexe campanii
de „rebranduire". Sub ambalajul atrăgător, aparent nevi
novat, al unui simplu produs cultural de divertisment, se
pot „vinde" sofisticate mecanisme de „restructurare cog
nitivă", părţi ale unui vast angrenaj strategic. Inoculînd în
conştiinţa şi subconştientul tinerilor otrava unei ideologii
anticreştine, asemenea filme provoacă mutaţii profunde
ce se propagă apoi în întregul ţesut social. Arhitecţii aces
tui proces de o extremă complexitate au înţeles că ispita e
mai eficientă decît violenţa, seducţia funcţionează mai bine
decît teroarea, persuasiunea e mai eficace decît coerciţia.
Potrivit aceluiaşi manifest Kirk-Pill din 1987, al doilea
principiu al campaniei e prezentarea homosexualilor drept
victime. Publicul trebuie convins că homosexualii sînt vic
time ale sorţii: ei nu şi-au ales „orientarea sexuală", aşa s-au
născut, „aşa cum voi v-aţi născut heterosexuali, albi, negri,
inteligenţi sau sportivi. Nu i-a racolat sau sedus nimeni; n-au
ales ei asta, deci nu pot fi judecaţi moral. Ce fac ei nu e conşti
ent ori deliberat - e însă natural pentru ei. Destinul lor putea
fi şi al vostru". Adesea, asta se traduce prin drame, destine
tragice de neînţeleşi, persecutaţi. Ei sînt victime ele societă
ţii care îi marginalizează, ostracizează, discriminează. Vic
timizarea reduce sentimentul de ameninţare al publicului
hetero şi-i trezeşte reflexul de asumare a rolului protector.
Un bun exemplu e personajul gay Simon Bishop din As Good
As It Gets, construit ca un artist sensibil, victimă a durităţii
şi prejudecăţilor unei lumi care nu-i înţelege aspiraţia către
frumos. Bătut măr şi spitalizat, rămas fără bani şi locuinţă la

mila amicilor şi vecinilor, neajutorat, cu reacţii foarte umane,
n-are cum să nu ne trezească empatia şi compasiunea.
În schimb, în acelaşi film din 1997, personajul „normal"
interpretat de Jack Nicholson, scriitorul Melvin Udall, este
un excelent exemplu al altui principiu din acelaşi manifest
al emancipării gay: demonizarea („vili.fication") oponenţilor
hetero. Adversarii mişcării gay trebuie prezentaţi ca nişte
monştri oribili, antipatici, scîrboşi, faţă de care publicul
să simtă o aversiune instinctivă. Ca să nu fie vreun echi
voc, filmul începe cu o scenă revoltătoare în care dl Udall
aruncă în ghena de gunoi căţelul (viu şi foarte simpatic) al
vecinului său gay (Simon). E un mizantrop sinistru care
jigneşte pe absolut toată lumea, mitocan şi ipohondru, cu
cele mai aberante ticuri şi idiosincrazii. Ca şi în Copiii sînt
bine-mersi, principalul personaj hetero este negativ. Scopul
- după Kirk şi Pill - e dublu: a culpabiliza majoritatea şi a
o face să se disocieze de tipologia oponenţilor prezentată
grotesc. In plus, dl Udall e antisemit, pentru a agrava ati
tudinea discriminatorie prin componenta rasistă.
Alt principiu clar enunţat în planul strategic Kirk-Pill,
ce continuă a fi aplicat şi azi cu succes, e acela că gay-ii
trebuie să „dea bine" în filme, ca întrupări ale celor mai
frumoase calităţi. Î ntr-adevăr, Simon e o comoară de ome
nie, delicateţe, căldură şi înţelegere umană, fineţe, farmec,
inteligenţă, talent, decenţă, altruism. Să-l pui la rană, nu
alta. Mama lesbiană, Nic din The Kids Are Allright (Annette
Bening), e şi ea un exemplu de devotament în meseria de
medic, stabilitate, fidelitate, „monogamie" şi angajament
faţă de valorile„. „familiei" pe care şi-o apără cu hotărîre.
Mesajul e că gay-ii nu sînt antifamilie, şi deci ·nici familia
nu trebuie să fie antigay.
Corolarul acestui principiu e că „masele nu trebuie
şocate şi dezgustate prin expunerea prematură pe scară
largă la comportamentul homosexual propriu-zis". Trebuie,
de asemenea, evitată în mod programatic - scriu Kirk şi

Pill - afişarea mîndriei nonconformiste a unei devianţe
agresive, ce va fi percepută ca o provocare, o ameninţare
ce justifică opoziţia... Nu vom prezenta în campanii mus
culoşi obraznici, scene indecente, nici organizaţii precum
NAMBLA" [North-American Man-Boy Love Association -
Asociaţia nordamericană a iubirii dintre bărbaţi şi băieţi,
promovînd explicit pedofilia]. „Cine e suspectat că moles
tează copii nu poate poza în victimă", personaj pozitiv ori
„stîlp al societăţii". Evident!
Alt principiu din manifestul Kirk-Pill e cel al deghizării
propagandei gay sub masca unor „cauze nobile" generale.
Atît activiştii gay, cît şi susţinătorii din rîndul populaţiei
hetero trebuie să poată milita în numele unor cauze drepte,
susţinînd principii „democratice" greu de combătut: sta
tul de drept, antidiscriminarea, drepturile omului, justiţia
socială, dreptul la libertatea de opinie-exprimare-asoci
ere etc. Campaniile şi pledoariile directe trebuie ascunse
în spatele unora justificabile prin invocarea unor norme
politice nediscriminatorii, a unor standarde general accep
tabile, măcar aparent „morale" şi raţionale, care să contra
careze argumentele „dogmatice" ale „homofobilor".
î n cadrul acestei strategii de „reparare capitală" - a se citi
„pervertire completă" - a societăţii, filmele rămîn o compo
nentă esenţială, repetată insistent de Kirk-Pill: You Really
Oughtta Be in Pictures! Doar aşa - zic ei - pot fi manipulate
„gîndirea şi credinţele oamenilor şi transformate valorile
sociale ale Americii hetero" (straight). Mecanismele de indu
cere a modificărilor comportamentale dorite sînt dezvoltate
de cei doi autori în 1989, în volumul După bal: cum America
îşi va depăşi frica şi ura faţă de homosexuali în anii '9014,
unde scopul e definit astfel: „Prin conversie înţelegem ceva
14 Marshall Kirk şi Erastes Pili, After the Ball: how America will conquer
itsfear and hatred ofgays in the '90s, Doubleday, 1989.

mult mai ameninţător la adresa modului de viaţă american,

fără de care nu poate avea loc o schimbare socială majoră.
î nţelegem conversia emoţiilor, minţii şi voinţei omului de
rînd printr-un atac psihologic planificat, sub forma unei
propagande administrate poporului prin mass-media".
Conversia e mult facilitată de imagine, mai puternică decît
noţiunile abstracte, evocînd un răspuns emoţional mai
intens (mai ales în film). Scopul campaniilor e ca „stereo
tipurile bigote homofobe" - cum sînt numite convingerile
majorităţii - să fie „bruiate" (jammed) sau anulate de ima
ginile diseminate, atent ajustate încît să semene cît mai mult
cu genul de persoane despre care omul de rînd n-ar crede
în ruptul capului că ar putea fi vreodată gay.
2.2 Microexperimentul M.Ţ.R.
Dacă aceasta e logica potrivit căreia a fost fabricat filmul

Copiii... , motivul pentru care a fost dat la Muzeul Ţăranu
lui Român a fost altul. l n acest caz, proiecţia n-a avut ca
scop efectul propagandistic şi manipularea în masă, întrucît
publicul era infim. Ţelul a fost altul: provocarea şi testarea
deliberate ale reacţiei societăţii româneşti prin expunerea
la o mostră - executată profesionist - a acestei ideologii.
Consider că evenimentul 1he Kids Are Allright difuzat la
M.Ţ.R. a fost un experiment de laborator premeditat, gîn
dit strategic pentru a testa şi evalua, la scară mică, reacţia
publicului român, pentru a gîndi paşii următori.
Testul a reuşit: reacţia a fost anemică, în raport cu gravi
tatea provocării! In consecinţă, au trecut liniştiţi la genera
lizarea experimentului la scară naţională. Ea e deja în curs,
conform următorilor paşi strategici:
1. Introducerea în Constituţia României a amendamen
tului pro-homosexualist (nu e nevoie de multe pagini, două
cuvinte ajung: „orientarea sexuală" adăugată la criteriile
---------------------------- --··---
de non-discriminare în art. 4); legiferarea în Codul Civil a

„familiei homosexuale" (Parteneriatul Civil);
2. Legalizarea filiaţiei în aceste „familii" prin adopţie
de copii sau naştere asistată (cazul filmului The Kids Are
Ali Right);
3. Obligativitatea educaţiei pro-LGBT şi pro-avort în
şcoli şi grădiniţe;
4. Legalizarea pedofiliei, a familiei multiple (din trei sau
mai mulţi membri „căsătoriţi legal", deci a adulterului şi
poligamiei), a incestului etc.
Î ntr-un cuvînt, Sodoma şi Gomora, uriciunea pustiirii,

consfinţite prin lege. Credeţi că sînt exagerări? Din 28 state
membre UE, 22 deja au legiferat „căsătoria homosexuală".
România e printre cele 6 rămase, dar cît oare va rezista?
Faptul - semnalat deja de ProVita şi Alianţa Familiilor
din România15 - că pedofilia (numită azi eufemistic „inti
mitate intergeneraţională") este următorul punct pe agenda
mişcării LGBT e confirmat de multe surse. Grupul Naţional
Pedofil din Olanda, cu filiale în marile oraşe, lucrează de
patru decenii la dezincriminarea şi promovarea relaţiilor
intime ale adulţilor cu copii şi face campanii publice pen
tru eliminarea completă a tuturor legilor ce prevăd o vîrstă
minimă de consimţămînt.16 Randy Engel arată că „pederas
tia e pe ruta rapidă spre dezincriminare în mod similar celui
în care a fost dezincriminată homosexualitatea."17 El aduce
ca dovadă reevaluarea fenomenului de o serie de organisme
socio-profesionale şi ştiinţifice americane în sens favora
bil adultului (sub presiunea lobby-ului gay).1 8 Alţi autori
15 Spre normalizarea pedofiliei în România? buletin APR, 7 feb.2013.

16 www.paedosexualitaet.de, citat în Randy Engel, 1he Rite of Sodomy,
voi. 2, New Engel Publishing, Pennsylvania, 201 1, p.548.
1 7 Op. cit., capitolul Pederasty - 1he New Sexual Frontier, p.455.
18 American Psychiatry Association (APA), Psychological Bulletin, 1994
(art. Bruce Rind et. al.), ibid.

„RELIGIA" M A RXISTA A NOII ORDINI MONDIALE 259
confirmă aceeaşi tendinţă.19 Asociaţia Americană de Psihia

trie dezbate „ridicarea tabuului asupra pedofiliei, scoaterea ei
completă din Manualul... Tulburărilor Mentale ... ceea ce ar
putea avea ca efect dezincriminarea ei... Odată «normalizată»
de psihiatri, cum ar mai putea rămîne ilegală?"20 Iar Gert
Hekma, profesorul olandez pedofil cunoscut deja cititorilor
din scandalul invitării lui la Facultatea de Sociologie, vor
beşte pe faţă despre „identitatea pedofilă" şi „beneficiile pen
tru copii" ale relaţiilor intime cu adulţi, la vîrste cît mai mici.
Vedem, aşadar, cît de coerentă şi perfect articulată e

strategia de pervertire şi de distrugere a societăţii tradiţio
nale. Nu putem reda numeroasele tactici descrise pe larg în
lucrările clasice ale mişcării „gay", dar credeţi-ne că, par
curgîndu-le, ne-am convins cît sînt de subtile, ingenioase
şi intercorelate şi ce eroare ar fi să le ignorăm.
Şi, totuşi, cei mai mulţi nici nu bănuiesc existenţa unei
asemenea strategii comprehensive, ori o numesc „teorie a
conspiraţiei".
Nu am inventat nimic din şocantele principii şi metode
de mai sus. Ele sînt preluate din „materialul clientului" -
cărţile de referinţă ale mişcării. Nu e un „discurs al urii",
ci o redare textuală a obiectivelor ei strategice, aşa cum
apar în propriile ei documente programatice. Pentru a se
convinge cititorul, e trimis la textele originale citate, ce pot
fi găsite cu uşurinţă. Rugăm frumos şi CNCD-ul să verifice
aceste lucrări ale mişcării în cauză, pentru a înţelege mai
bine cu ce fenomene se confruntă societatea românească. Pe
care încercăm să o apărăm nu din bigotism, ci din dorinţa
sinceră de a proteja o ordine morală şi o aşezare socială şi
19 Alan Medinger, citat în Scott Lively şi Kevin Abrams, The Pink Swas
tika. Homosexuality in the Nazi Party, 1 995, p.320.
20 www.theroadtoemmaus.org/RdLb/22SxSo/PnSx/Knsy/ReismnAPA
Pedo.htm.
sufletească fireşti şi frumoase. Nu incităm la ură sau vio

lenţă, ci chemăm la păstrarea bunului simţ.
Dacă aveţi copii, fraţi români din CNCD şi Parlament,
gîndiţi-vă în ce lume vreţi să trăiască şi să-şi crească, la
rîndul lor, copiii. Vreţi să le fie teamă să vă ducă nepoţii la
grădiniţă ca să nu fie violaţi „legal "? Sau poate vor considera
şi ei că e „spre binele lor", cum spune domnu' Hekma!
3. H uxley:
vizionar sa u bine i nformat?21
3.1. Dubla distopie: fuziunea între Huxley şi Orwell
Î n anul 1949, imediat după publicarea romanului său

1984, George Orwell i-a trimis un exemplar lui Aldous
Huxley, aşteptînd verdictul mai vîrstnicului şi celebrului
autor al celeilalte anti-utopii (Brave New World), apărută în
1931. Huxley i-a răspuns într-o scrisoare fascinantă, datată
21 octombrie 1949, care merită a fi citată pe larg:
„Primele noţiuni despre o filozofie a revoluţiei finale,
ultime - care trece dincolo de politică şi de economie,
urmărind subversiunea totală a psihologiei şi fiziologiei
individuale - se găsesc în Marchizul de Sade, care se
considera continuatorul şi cel ce trebuia să desăvîrşească
opera lui Robespierre şi Babeuf. Filozofia minorităţii con
ducătoare din 1984 e sadismul [ ... ] dus pînă la concluzia sa
logică: a merge dincolo de sex şi a-l nega. E îndoielnic că
în realitate politica cizmei-puse-pe-faţă ar putea merge la
nesfîrşit. Convingerea mea este că oligarhia conducătoare
va găsi, pentru a guverna şi a-şi satisface pofta de putere,
metode care vor implica mai puţină caznă şi risipă şi că
aceste metode vor semăna cu cele pe care le-am descris
în Brave New World. [ ..] Filosofii şi oamenii de ştiinţă ai
.
secolului al XIX-lea n-au vrut să exploreze aspectele mai

stranii ale psihologiei [ ... ) aplicate în domeniul guvernă
rii. Mulţumită ignoranţei voluntare a părinţilor noştri,
declanşarea revoluţiei supreme a fost întîrziată cu cinci
sau şase generaţii. Alt accident norocos a fost incapacitatea
21
Aici doar punem întrebarea; răspunsul se află mai jos, în capitolul 5.
lui Freud de a practica hipnoza cu succes şi, ca urmare,

dispreţul cu care a tratat hipnotismul. Acest lucru a întîr
ziat aplicarea generală a hipnotismului în psihiatrie cu
cel puţin 40 de ani. Dar acum, psihanaliza se combină
cu hipnoza; iar hipnoza se poate realiza uşor şi extinde
nelimitat prin folosirea barbituricelor, care induc o stare
hipnoidă şi sugestionabilă chiar şi celor mai recalcitranţi
subiecţi. Cred că în decursul următoarei generaţii con
ducătorii lumii vor descoperi cum condiţionarea infan
tilă şi narco-hipnoza sînt mai eficiente, ca instrumente de
guvernare, decît bitele şi închisorile, şi că pofta de putere
poate fi tot atît de deplin satisfăcută sugestionînd oamenii
să-şi iubească sclavia, ca şi biciuindu-i şi lovindu-i pentru
a fi obedienţi. Cred că coşmarul din 1984 e destinat să se
moduleze în coşmarul unei lumi ce va semăna mai mult
cu cea pe care am imaginat-o în Brave New World. Schim
barea se va produce ca urmare a resimţirii unei nevoi de
eficienţă sporită."22
Î ntr-adevăr, politica brutală a „cizmei puse pe faţă", de
tipul descris de Orwell, a părut a se încheia pentru tot
deauna în 1989. Căderea regimurilor comuniste a părut
a-i da dreptate lui Huxley. La un nivel superficial, aşa cum
susţine toată lumea, lucrurile par limpezi: din confrunta
rea celor două sisteme - războiul rece dintre cel comunist
şi cel capitalist - al doilea pare a fi ieşit definitiv învingă
tor. I n aparenţă, Ford l-a învins pe Marx, fără echivoc.
Capitalismul pur a triumfat. Punct. Comunismul tero
rist de stat a murit. Cei ce se mai înverşunează să vadă
peste tot un complot comunist se luptă doar cu fantasma
unui trecut mort şi îngropat. Trăim într-o lume guver
nată de marile corporaţii transnaţionale şi FMI, potrivit
principiilor neoliberale ale lui Milton Friedman şi ale
22 www.lettersofnote.com/2012/03/ 1984-v-brave-new-world.html (trad.

n. A.D.)
.RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 263
„Consensului de la Washington"23• Dacă ceva nu merge,

exclusiv acolo sînt vinovaţii. La prima vedere, capitalul,
piaţa şi libera concurenţă au înfrînt lagărul comunist.
Statuia Libertăţii a cîştigat victoria totală asupra Stelei
Roşii sovietice. Marx a fost în sfîrşit aruncat la groapa
de gunoi a istoriei. Ce uşurare pentru noi, est-europenii
care am îndurat 45 de ani de marxism: destul ca să ne
facă mai înţelepţi.
Dar să privim mai atent: cine a învins şi cine a pierdut,
de fapt?
I n lumea de inspiraţie marxistă, condusă de un Big
Brother gen Stalin sau Mao, din romanul 1984, oamenii
erau dominaţi prinfrica de ceea ce se temeau. Erau perma
nent speriaţi, monitorizaţi, controlaţi prin ecrane bidirecţi
onale (videocamere+televizor) instalate în dormitor. Statul
totalitar de tip comunist îşi asigura dominaţia prin teroare
de masă, represiune rudimentară şi război.
De acord, toate acestea au luat sfîrşit. Putem vorbi şi
călători liber. Nu mai trebuie să cîntăm ode vreunui dicta
tor mustăcios. Ceva s-a schimbat.
Dar ce observăm? Intr-adevăr, şi în lumea de inspiraţie
freudian-darwinistă din Brave New World, a unui Ford
comasat-cu-Freud, oamenii erau dominaţi şi controlaţi,
dar altfel: prin dependenţa de ceea ce le plăcea. Iar, azi,
triumful unei societăţi consumeriste cu hipermarketuri,
fast food, fast love şi Playboy pare a confirma viziunea
lui Huxley, nu a lui Orwell. Nu mai e nevoie ca omul să
fie urmărit şi controlat permanent prin camere video; el
poate fi mai eficace manipulat prin filme, ştiri şi emisiuni
inepte de divertisment TV, site-uri pentru adulţi. Banii,
23 Vezi en.wikipedia.org/wiki/Washington_Consensus şi critica devas

tatoare a doctrinei capitalismului de dezastru a lui Friedman, sau a
dereglementării de tip laissezjaire, în Naomi Klein, The Shock Doctrine.
The Rise of Disaster Capitalism, Knopf Canada, 2007.
sexul şi drogul au învins tortura, „glonţul şi puşcăria"24•

„Soma" şi plăcerile „pneumatice" (în sensul personajului
Lenina al lui Huxley) le-au învins pe Big Brother şi Poliţia
Gîndirii. Huxley a avut dreptate: oligarhia conducătoare
- cum spune în scrisoarea citată - pare a fi găsit într-ade
văr „instrumente mai eficiente, moduri de guvernare mai
puţin dure şi risipitoare", dindu-şi seama că oamenii pot fi
mai eficient pervertiţi, spălaţi pe creier, „sugestionaţi să-şi
iubească sclavia" prin imbecilizare în masă şi pornogra
fie. Modelul nostru de societate pare tot mai mult inspi
rat de o combinaţie complexă între Ford şi Freud, de tipul
capitalist-bio-narco-hipnotic-pornografic descris în Brave
New World. Huxley pare a fi văzut mai bine şi mai departe
decît Orwell. Lumea noastră pare a se îndrepta mai curînd
spre o societate hedonistă de tip capitalist, controlată prin
principiul freudian al plăcerii, decît una totalitară de tip
comunist, controlată prin teroare.
Aşa să fie, oare? Să fie oare această interpretare sufici
entă? Să fi murit oare Marx şi comunismul, cu adevărat?
Oare să fi devenit statul totalitar şi instituţiile lui inerent
represive realmente inutile şi, ca urmare, definitiv dis
părute? Nu cumva e mai complicat? Oare de ce Huxley
n-a spus prea multe despre economia distopiei sale? Poate
fiindcă nu acesta era aspectul cel mai important?
Oare nu cumva comunismul continuă să trăiască în
forme reziduale şi hibride, amalgamat cu capitalismul,
printr-o mutaţie genetică ce duce la o ideologie de nouă
generaţie, încă şi mai virulentă? Nu cumva cele două sis
teme fuzionează sub ochii noştri? Nu cumva se naşte un
nou tip de totalitarism sofisticat, o „dictatură a confuziei"
(Bertrand Vergely), impusă prin revoluţia sexuală şi cultu
rală, folosind vectori publici şi mijloace coercitive institu-
24 Paul Ghiţiu, www.rostonline.ro/2014/02/comunismul-stapanul-ine

lelor-ne-urmareste-de-la-kremlin/#comment-683.
-------------- ------ --·"-·---
ţionale la nivel statal (sau chiar suprastatal, precum Par

lamentul European sau ONU), dar bazate pe subversiune
ideologică şi manipulare în masă? Nu cumva diferenţele
între „stînga" şi „dreapta" devin de tot difuze? Nu cumva
apare o altă ideologie, mai cuprinzătoare, care le subsu
mează şi le transcende? Nu cumva asistăm la apariţia unui
„spectacol integrat" ce unifică „spectacolul concentrat" (a se
citi „concentraţionar") comunist cu „spectacolul difuz"
(confuz) occidental25?
Credem că aşa stau lucrurile. Şi vom invoca în acest sens
alte studii de caz ce se constituie în argumente: „Raportul
Lunacek", Şcoala de la Frankfurt, Bertrand Russell, „Con
chita Wurst".
25Guy Debord, Comentarii la societatea spectacolului, 1988, citat în

Radu Carp, ISIS dincolo de bine şi de rău, http://adevarul.ro/news/
-
politica/isis--dincolo-rau-1_53faef300dl33766a88fe8b5/index.html.
4. Lunacek:
toleranţa represivă.
Mai ega l i decit a lţii
noua utopie milenaristă
4.1. Rezoluţia Lunacek
Aşa cum se ştie, în decembrie 2013 Parlamentul Euro

pean a trebuit să respingă „Raportul Estrela" (pro-avort,
pro-LGBT), în urma protestelor masive ale cetăţenilor UE
care, în cadrul Iniţiativei Cetăţeneşti Europene „ Unul dintre
noi", au trimis sute de mii de mesaje europarlamentarilor,
cerîndu-le să voteze împotriva criminalei rezoluţii.
Totuşi, puternicele, excepţional-finanţatele grupuri de
presiune şi lobby pro-avort/homosexualism, ce acţionează
intens la nivelul instituţiilor UE, au recidivat.
Pe 4 februarie 2014 Parlamentul European a adoptat,
în ciuda unei ample opoziţii, Rezoluţia Lunacek, cu titlul:
„Foaie de parcurs UE împotriva homofobiei şi discrimină
rii pe motiv de orientare sexuală şi identitate de gen", pro
pusă de eurodeputata austriacă Ulrike Lunacek, activistă
pro-lesbiene, membră în grupul europarlamentar LGBT.
Ceea ce este fără precedent e faptul că P.E. a ales să des
considere campania masivă de proteste a societăţii civile
şi a cetăţenilor europeni. Raportul a întîmpinat o enormă
opoziţie în întreaga Europă. O petiţie cu 200.000 de semnă
turi cerînd respingerea lui, zeci de mii de manifestanţi, sute
de ONG-uri, chiar unii europarlamentari şi-au exprimat
dezacordul faţă de drepturile speciale pentru LGBT create
de rezoluţie. Cetăţenii europeni nu vor să li se spună de
către politicieni cum să trăiască, ce să gîndească şi cum să-şi

educe copiii26, arată European Dignity Watch.
Este din nou, în mod limpede, „politica cizmei puse pe
faţă". Personajul lui Orwell din 1 984 care a enunţat-o, cini
cul torţionar O'Brien, ar fi mîndru de discipolii lui din P.E.
Ea pretinde privilegii juridice pentru homosexuali,
cerînd un plan de acţiune pentru promovarea drepturilor
LGBTI, „combaterea homofobiei şi transfobiei" (o varietate
recent adăugată pe listă). Rezoluţia solicită statelor membre
UE să-şi modifice legislaţiile naţionale „anti-homofobe", să
adopte şi să aplice prin puterea legii ideologia şi agenda poli
tică a mişcării homosexuale, să adopte legislaţii penale care
să „interzică incitarea la ură pe motiv de orientare sexuală şi
identitate de gen", să „înregistreze şi să ancheteze" orice cri
tici la adresa propagandei homosexuale (etichetate „infrac
ţiuni de incitare la ură") şi să aplice pedepse penale celor ce
le exprimă. Nu se menţionează nimic despre infracţiunile
de ură împotriva celor ce se opun homosexualismului.
Se deschide astfel drum către un nou tip de societate în
care familia trebuie desfiinţată. „Un anumit stil de viaţă,
care este şi va rămîne cel al unei minorităţi infime, tre
buie să capete o protecţie specială în toate privinţele. Acest
lucru pune în mare pericol libertatea de conştiinţă şi religie
şi chiar drepturile parentale."27 Libertatea de exprimare a
majorităţii „hetero" e sever îngrădită, pedepsită ca infrac
ţiune, vizîndu-se suprimarea oricărei opoziţii. Î n schimb,
agenda LGBT trebuie promovată în şcoli, exprimări publice
(mass-media), întruniri şi parade ale „mîndriei homose
xuale", ca drept inerent nesupus vreunei restricţii. Aces
tei minorităţi protejate politic i se dă, aşadar, privilegiul
26 European Dignity Watch, www.zenit.org/en/articles/european-par

liament-passes-lunacek-report.
27 www.dign itatishumanae.com/i ndex.php/euro-parliament-to
hold-controversial-vote-tomorrow-all-sexual-identities-are-equal
but-some-are-more-equal-than-others/.
---- - - -- - - ------ --------- ----- --------------- --
exclusiv al unui „mecanism de veto" legal, de care majo

ritatea tradiţională e lipsită. Cu alte cuvinte, toţi sîntem
egali, dar, vorba lui Orwell, „unii sînt mai egali decît alţii".
Rezoluţia consideră în mod abuziv drepturile homose
xualilor ca fiind de natură similară cu drepturile omului
universal recunoscute. Raportul a fost numit de Human
Dignity Watch „o încercare de a consacra drepturile LGBT
ca un nivel distinct al drepturilor omului": „Acordînd
anumite drepturi, cu privilegii şi excepţii speciale dincolo
şi mai presus de definiţiile noastre curente ale drepturi
lor omului, doar unui grup de persoane, negînd în acelaşi
timp aceleaşi drepturi celorlalţi, Raportul Lunacek distruge
egalitatea fundamentală a sistemului nostru judiciar. Dacă
începem să ne ajustăm accepţiile juridice prin legi ce nu sînt
universale în natura lor - care acordă drepturi doar unor
grupuri favorizate politic - atunci vom fi răspunzători de
crearea unui sistem cu două paliere. O astfel de manipulare
iresponsabilă va submina în mod fatal cel mai important
temei al conceptului de drepturi ale omului: universalitatea
aplicabilităţii lor. Făcînd acest lucru, Lunacek transformă
însăşi definiţia drepturilui omului, dintr-o recunoaştere
universală a valorii şi demnităţii egale a oricărei persoane
într-o alocare politică arbitrară."28
Nirj Deva, europarlamentar şi preşedinte al lnterna
tional Committee on Human Dignity, a numit Raportul
Lunacek un „exemplu de eurofili superzeloşi încercînd
să-şi impună doctrina socială personală tuturor statelor
membre."29
Intrucît s-a scris mult despre cele două Rapoarte, Estrela
şi Lunacek, nu vom mai detalia aici conţinutul lor. Dar
dorim să subliniem că ele depăşesc cu mult cadrul îngust
al problematicii strict homosexuale. Din păcate, există
28 lbidem.
29 www.europeandignitywatch.org/it/home.html.
tendinţa generală, reducţionistă, de a ignora tot ce ţine de

această problematică, de a o privi ca o chestiune minoră,
marginală, confundînd-o cu locul - într-adevăr, marginal
din punct de vedere strict numeric - grupului vizat. „Dă-i
încolo, ce ne interesează pe noi ce fac ei? Treaba lor!" - e
replica inconştientă şi iresponsabilă auzită mult prea frec
vent. I n realitate, ne interesează, deoarece tema are vaste
implicaţii politico-ideologice, filosofi.ce, religioase, antro
pologice, sociale, juridice, culturale, medicale.
De pildă, UE trebuie să impună statelor membre norme
obligatorii privind educaţia „transgender" la grădiniţă,
drepturi depline pentru „familia" homosexuală, inclusiv
legalizarea aşa-zisei „căsătorii" homosexuale, cu dreptul lor
de a adopta copii şi cel la reproducerea asistată medical (fer
tilizare in vitro şi mame-surogat pentru cupluri de acelaşi
sex). Aceasta implică filiaţia „socială" în locul celei naturale.
Or, aşa cum arată un medic, filiaţia socială creează cadrul
pentru o nouă ordine antropologică, de fapt o dez-ordine
care nu mai ţine cont de sex, ci de gen. 30 „Copilul nu e o
jucărie pe care să o fabricăm cînd dorim din «materiale»
alese de noi." Legalizarea „filiaţiei sociale" preconizează o
lume care aminteşte puternic de cele două distopii men
ţionate. I n ambele, filiaţia naturală dispare şi copiii sînt
crescuţi de stat. De altfel, socialista Laurence Rossignol nici
nu se sfieşte să decreteze: „Copiii nu aparţin părinţilor, ei
aparţin Statului "31•
Asta ne aminteşte de falansterele din gîndirea utopică
a lui Charles Fourier, reluată de Marx şi Engels în 1847
în Manifestul comunist, secţiunea Principiile comunismu
lui, unde se spune: „Copiii sînt educaţi în comun, fiind
30 Alina Ioana Dida, http://epochtimes.ro/news/europa-si-homosexua

litatea-medic-de-familie-raportul-lunacek-incalca-drepturile-omului
interviu---212278.
31 www.facebook.com/InLinieDreapta/posts/249646001880228.
eliminate bazele căsătoriei tradiţionale... dependenţa copi

ilor de părinţi."32
Ne aflăm deci în plină utopie negativă. Vedem cum cele
două viziuni de coşmar fu zionează sub ochii noştri.
4.2. Homosexualii sînt doar un pretext
De fapt, paradoxal, în toată nebunia aceasta homosexualii

nici nu contează. Nu despre ei este vorba. Ei sînt doar pre
textul, instrumentul, „calul troian". În numele lor ni se vîră
pe gît o ideologie totalitară, ce merge mult dincolo de cazul
lor special. La fel cum nici marxismul n-a fost cu adevărat
niciodată despre proletariat, ci despre o ideologie politică
totalitară impusă în numele clasei muncitoare. Marii lui
beneficiari n-au fost niciodată muncitorii (cu excepţia celor
deveniţi activişti), ci membrii nomenclaturii de partid. Tot
aşa, nici beneficiarii homosexualismului nu sînt gay-ii de
rînd (cu excepţia celor care devin activişti), ci o anumită pse
udo-elită economică, politică şi culturală care, în numele lor
şi al corectitudinii politice, deţine puterea sau doreşte să par
vină la putere, ori la încă şi mai multă putere: la una globală.
Miza depăşeşte cu mult situaţia acestei mici categorii de
populaţie. Scopul nu e ca gay-ii să aibă mai multe drepturi,
ci ca să desfiinţeze familia, să demoleze Biserica şi ceea ce
a mai rămas dintr-o societate cîndva creştină.
Cu titlu de exemplu al implicării „elitei" din sfera econo
mică o menţionăm pe Vicky Claeys - care admite public că
e coautoarea Raportului Estrela directoare pentru Europa
-
a International Planned Parenthood Federation. IPPF e cel
32 Scris în 1847: Selected Works, vol . l , p. 81-97, Progress Publishers,
Moscow, 1969; prima ediţie: 1914 de Eduard Bernstein în rev. Vorwiirts

a Partidului Social Democrat German; trad. Paul Sweezy; MEA 1993;
marxists.org 1 999, feb. 2005.
mai mare business mondial de avort şi contracepţie, cu

profituri uriaşe din promovarea acestei agende. (Filiala
IPPF din România e Societatea de Educaţie Contraceptivă
şi Sexuală-SECS)33• Finanţarea din partea unor asemenea
corporaţii, ca şi a Comisiei Europene şi altor organizaţii
supranaţionale, explică enorma forţă şi influenţă a „Inter
naţionalei LGBT-iste" şi a grupurilor ei de presiune şi lobby.
Trebuie aici clarificată o confuzie frecvent întîlnită:
homosexualismul este o ideologie, care nu e totuna cu homo
sexualitatea - un comportament sexual deviant. Cei mai
mulţi homosexualişti NU sînt homosexuali ei înşişi, ci doar
suporteri. Homosexualismul e un sistem politico-ideologic
promovat adesea de politicieni, activişti civici, oameni de
cultură, de afaceri sau media, care NU sînt lesbiene sau gay
ei înşişi, dar care profită (politic, profesional, financiar) din
susţinerea acestui curent.
4.3. Homosexualismul, ca utopie milenaristă
Ideologia homosexualistă este „vară bună cu feminismul

radical şi nepoată a marxismului"34•
I n esenţa ei, ea este tot o utopie de tip milenarist, la fel
ca marxismul din care descinde. Ea păstrează dimensiunea
eshatologică a comunismului, evidenţiată de Berdiaev35,
respectiv ambiţia marxistă de a instaura un „paradis" teres
tru. Doar că ideologia utopică egalitaristă nu mai este apli
cată în sfera economică, precum în marxismul clasic, ci e
transpusă în planul culturii (în sens larg, de civilizaţie) şi în
primul rînd al sexualităţii. Ingineria socială nu mai vizează
33 http://unuldintrenoiromania.wordpress.com/tag/raportul-estrela/.
34 Hillary White, 1he revolution ofthefamily: the Marxist roots of'homo
sexualism', www.lifesitenews.com/article/topic/homosexuality/.
35 Evocat de Radu Preda în Comunismul şi cultura memoriei, www.rost
online.ro/2013/01/comunismul-si-cultura-memoriei/
relaţiile de producţie, ci, după eşecul utopiei economice,

acum vizează o utopie sexuală.
Oricît v-ar suna de bizar şi de incredibil - deoarece pen
tru bunul simţ chiar este aberant -, completa liberalizare
sexuală este văzută, în mod utopic, ca un panaceu pentru
toate relele sociale. Năzuinţa profundă a omului după iubire
şi comuniune este deviată şi schimonosită în libertinaj şi
promiscuitate, idealizate sub numele libertăţii şi toleranţei.
Se postulează o nouă (deşi nu chiar atît de nouă, ci doar
altfel legitimată) formă de milenarism: un alt „rai pămîn
tesc", în care hoarde de Adami şi Eve (şi, desigur, nenumă
rate variaţii LGBT ale lor), cuplaţi liber, multiplu şi aleato
riu, zburdă (a se citi „dau iama") neîngrădiţi, la liber, printre
cohorte de copii „emancipaţi ", special „educaţi" (respectiv,
condiţionaţi) de la grădiniţă şi din şcoală încît să fie coope
ranţi, disponibili şi chiar dornici (a se citi „gata pervertiţi")
pentru toate poftele pedofile ale unor adulţi pentru care des
frînarea e sinonimă cu „libertatea şi fericirea". Şi asta - ca în
visele cele mai sinistre ale pedofililor olandezi notorii Gert
Hekma sau Martijn Uittenbogaard36 - fără riscul vreunei
pedepse, fără aplicarea vreunei cenzuri, restricţii sau inter
dicţii din partea vreunei instituţii, instanţe sociale, juridice
sau morale ori opinii publice critice, fără vreo răspundere
sau obligaţie - morală, legală sau familială, maternă sau
paternă. O viaţă complet iresponsabilă, dusă exclusiv după
principiul infantil al plăcerii satisfăcute nelimitat.
Este Brave New World a lui Huxley, pentru implemen
tarea căreia sînt folosite şi metode tip 1984. Da, ele sînt
(deocamdată) încă soft. Dar pentru cît timp vor rămîne
aşa? Aşadar, imposibila, totuşi reala fuziune între cele două
distopii ale lui Huxley şi Orwell, e în plină desfăşurare.
Iar proliferarea fără limite a pornografiei, atît de pertinent
36www.culturavietii.ro/201 3/04/30/uraciunea-pustiirii-olanda-des
chide-calea-si-pentru-legalizarea-pedofiliei/#.UwXbhSeBITg.
analizată de Virgiliu Gheorghe37, e o armă esenţială din

arsenalul acestei ideologii.
Scopul nu este o simplă reformă parţială, ci o revolu
ţie totală: nu e vorba - şi nici n-a fost vreodată - despre
„drepturi egale" pentru gay, ci despre mult mai mult: despre
deconstruirea tuturor conceptelor întemeietoare ale lumii
noastre, rescrierea şi transformarea din temelii a întregii
ordini sociale, redefinirea radicală a sistemului de valori,
începînd cu familia monogamă şi căsătoria, credinţa şi
morala creştină, tradiţia şi naţiunea. O completă reordo
nare a civilizaţiei, pe baza materialismului, ateismului şi
senzualismului nelimitat.
Manifestul Frontului Homosexual de Eliberare (Gay
Liberation Front Manifesto) proclama încă din 1971: „Tre
buie să eradicăm toate stereotipurile unei societăţi sexiste,
începînd cu familia, unitatea «opresivă» în care copiilor li
se impun false convingeri religioase şi morale."38
Abia după anihilarea familiei tradiţionale se poate
instaura „adevărata libertate pe care o merităm cu toţii".
„Adevărata libertate" era văzută de anarho-stîngiştii din
Gay Liberation Front ca o „eliberare din robia biologiei, a
gravidităţii şi a producerii de copii", ca libertatea de a duce
un stil de viaţă complet libertin şi poligam, emancipat şi
iresponsabil, în care fidelitatea şi dragostea jertfelnică sînt
„clişee depăşite", retrograde.
4.4. Postmodernitatea: un comunism clandestin
Recunoaştem din nou originile acestui tip de discurs:

capitolul 11.4. Familia monogamă din Originea familiei,
a proprietăţii private şi a statului de Friedrich Engels: „Prima
37 Pornografia, maladia secolului XXI, Prodromos, 201 1 .

38 www.fordham.edu/halsall/pwh/glf-london.asp.
opoziţie de clasă care a apărut în istorie a coincis cu anta

gonismul dintre bărbat şi femeie în căsătoria monogamă"39•
Surpriză? Credeam că am scăpat de marxism şi, cînd
colo, el revine, reşapat şi foarte vioi, pe uşa din... (scuzaţi!)
dos! Un marxism impus agresiv chiar de societatea capita
listă pe care a reuşit s-o submineze!
La fel ca Manifestul comunist, Manifestul eliberării gay
ne îndeamnă să scuturăm „lanţurile heteroxismului, tira
nia rolurilor de gen tradiţionale" şi să trăim „plenar" într-o
„nouă democraţie sexuală", din care „ruşinea şi vinovăţia
erotică vor fi alungate". Adică, „toată lumea să fie cu toată
lumea, nimeni să nu aibă vreo pretenţie sau obligaţie faţă de
nimeni, nici ca soţ sau soţie, nici ca părinţi'"0• Aceasta este
esenţa radicală a agendei homosexualiste: absoluta volatili
tate morală şi hedonismul total. Nici o legătură cu „drepturile
egale". De altfel, chiar şi pretenţia „egalităţii" - anticipează
cu mult temei Hilary White - va fi la rîndul ei abandonată,
odată ce-şi va fi încheiat rolul propagandistic în etapa actuală.
De altfel, ziarista lesbiană Masha Gessen recunoaşte
explicit că activiştii LGBT mint în privinţa agendei lor poli
tice radicale: ei nu vor să acceseze instituţia căsătoriei prin
egalitatea privind „dreptul la căsătorie", ci să o relativizeze
prin redefinire totală şi, în final, să o desfiinţeze:
„Instituţia căsătoriei n-ar trebui să existe. Lupta noastră
pentru căsătoria homosexuală implică să minţim în legă
tură cu ce vom face cu căsătoria, odată ce vom ajunge acolo
- deoarece minţim spunînd că instituţia căsătoriei nu se
va schimba, asta e o minciună. Instituţia căsătoriei se va
schimba şi trebuie să se schimbe. Şi, încă o dată, cred că ea
nici n-ar trebui să existe.'"1
39 www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin-family/ch02d.htm.
40 H. White, loc. cit.
41 http://illinoisfamily.org/homosexuality/homosexual-activist-admits
true-purpose-of-battle-is-to-destroy-marriage/, sursa: www.abc.net.au/
Aşadar, vedem că versiunea homosexualistă a nefastei

utopii marxiste nu e deloc un biet moft marginal, ci un
curent pe cît de nefast, pe atît de important în gîndirea
occidentală modernă, avînd o propensiune esenţialmente
politico-ideologică. S-a demonstrat că există afinităţi pro
funde între homosexualism, actuala revoluţie sexuală şi
exponenţi de frunte ai neomarxismului, precum Herbert
Marcuse şi alţi membri ai Şcolii de la Frankfurt42•
De aceea putem spune că eşecul comunismului a fost
doar parţial, căci el şi-a atins totuşi multe scopuri - precum
enorme dislocări axiologice şi avarii produse tradiţiilor, deci
marea elitelor, abolirea monarhiei în ţări ca Rusia sau Româ
nia. Comunismul - credem că nu greşim afirmînd-o - nu
este doar o „modernitate eşuată", aşa cum pe bună dreptate
şi bine argumentat îl numeşte Radu Preda, ci şi - parado
xal şi în aceeaşi măsură - o modernitate reuşită subversiv,
deghizată, impregnată clandestin, deturnată sub camuflaj
în postmodernitate. La un anumit nivel, comunismul şi-a
îndeplinit rolul distructiv, s-a metamorfozat şi, prin compo
nenta lui cea mai virulentă, marxismul cultural, aşa cum vom
vedea, a devenit metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de
azi, cu care a fuzionat pînă la a nu mai putea fi distins de el.
Dacă totuşi comunismul a suferit un mare şi veritabil
eşec, el a fost că (din fericire) a eşuat în eforturile uriaşe
făcute pentru a-şi atinge realul său scop ultim: distrugerea
Bisericii şi eradicarea credinţei creştine. Adevăratul eşec al
comunismului a constat în triumful lui Hristos - deşi cu
un uriaş preţ de suferinţă (plătit în cea mai mare parte de
martirii din închisori).
Şi tot aşa va fi mereu, pînă la Parusie.
radionational/programs/lifematters/why-get-married/4058506, http://
mpegmedia.abc.net.au/rn/podcast/2012/06/lms_20 l 206 l l_0905.mp3.
42 „Political Correctness": A Short History of an Ideology, editor William
S. Lind, Free Congress Foundation, 2004, tradusă în prima parte a pre

zentului volum.
5. Lukacs & Scoa la �
de la Fra n kfu rt: demola rea

prin subversiune
Metastazele postmoderne ale ma rxismului cultural

(neomarxismului)
5.1. Toleranţa represivă:

Marcuse în lectură Lunacek
Aşadar, homosexualismul, odată cu întreaga ideologie

a corectitudinii politice din care face parte, este un vlăstar
al marxismului: o altă tulpină a virusului milenarismu
lui utopic, o altă ideologie egalitaristă, dar transpusă din
plan economic în plan cultural. Scopul său real: revoluţia
totală; deconstrucţia radicală a chiar fundamentelor civi
lizaţiei creştine, transformarea completă a societăţii după
chipul şi asemănarea unora pe care-i vedem la Parada
Mîndriei LGBT de prin Olanda şi încă mai rău. O formă
de anarhism ţintind anihilarea sistemului de valori creş
tin, demolarea familiei şi naţiunii, abolirea credinţei şi
Bisericii creştine.
Ministrul francez al Educaţiei, Vincent Peillon, o spune
explicit: „Să schimbăm însăşi natura religiei, a lui Dumne
zeu, a lui Hristos, să zdrobim definitiv Biserica"43•
Da, un membru al guvernului francez actual declară
negru pe alb că vrea să schimbe natura lui Hristos şi să
41 „Toute l'operation consiste bien, avec la foi lai"que, a changer la natu re

meme de la religion, de Dieu, du Christ, et a terrasser definitivement
l'Eglise", Vincent Peillon, Une religio11 pour la Republique, edition du
Seuil, 2010, p. 277, http://lamanifpourtous24.blogspot.com/p/c.html.
zdrobească Biserica. Definitiv! Revoluţia Franceză în vari

antă corectă politic a la 2014! Ne mai mirăm că francezii
au ieşit în stradă cu sutele de mii?
Spuneam că au fost evidenţiate rădăcinile acestei ideo
logii într-un curent important în gîndirea occidentală, cu
precursori notorii: neomarxismul. Ca să ne convingem de
descendenţa directă din neomarxism a actualei revoluţii
sexuale, inclusiv a homosexualismului, de afinităţile pro
funde dintre marxism şi corectitudinea politică, îl vom
invoca pe Herbert Marcuse, „gurul" noii stîngi americane
din anii '60-'70.
Celebrul filosofneomarxist german, stabilit în SUA din
1933, considera că proletariatul, sindicatele şi partidele lui
şi-au pierdut puterea de reflecţie critică şi combativitatea,
devenind integrate în sistemul capitalist. Ca atare, zicea el,
clasa muncitoare nu mai poate fi o forţă subversivă, o avan
gardă capabilă să aducă schimbarea revoluţionară dorită.
Cu alte cuvinte - o duce prea bine, nu mai are „vînă", s-a
„cocoloşit" din cauza unui „confort necunoscut înainte".
„Radicalizarea ei a fost contracarată printr-o inginerie soci
ală care i-a blocat conştiinţa [de clasă] şi prin satisfacerea
acelor nevoi care perpetuează servitutea celor exploataţi."
Datorită intereselor ei în menţinerea sistemului existent,
clasa muncitoare „a devenit o forţă conservatoare, chiar
contrarevoluţionară."44
Î n schimb, în locul proletariatului, Marcuse a profe
ţit că revoluţia va fi înfăptuită de o alianţă între grupuri
marginalizate social, „substratum-ul" format din outsideri,
categoriile „paria, proscrise, discriminate sau defavorizate"
(precum femeile, tinerii, rromii), minorităţi „persecutate
şi discriminate" (de pildă, cele sexuale), iar alături de ele -
foarte semnificativ - intelectualitatea radical(izat)ă.
44 Herbert Marcuse, An Essay in Liberation, Beacon Press, Boston, 1969,

pp. 13-16.
Şi s-a dovedit că a avut dreptate; teoria lui a prins ori,

mai curînd, profeţia s-a dovedit a sluji drept plan strate
gic sau road-map pentru propria ei împlinire. Căci exact
asta se întîmplă azi. Clasa lui marginalizată cu potenţial
revoluţionar maxim, „minoritatea oprimată" care a „ridi
cat steagul revoluţiei" lăsat jos de proletarii prea „domes
ticiţi", au fost (sînt) LGBT-iştii, gay-ii, feministele radicale
pro-avort, minorităţile sexuale, rasiale, etnice, în numele
cărora se promovează noua ideologie a corectitudinii poli
tice marcusiene.
Cît despre „intelectualii radicali", „arbitrii" autopro
clamaţi ai echităţii, elita culturnic-politică postmodernă -
socialişti, liberali, populari, într-o veselă (gay) devălmăşie
(cazul Lunacek) - într-adevăr n-au întîrziat nici ei să îmbră
ţişeze cauza acestor minorităţi „oropsite", cu un entuziasm
pe cît de oportunist, pe atît de searbăd şi stereotip în noua
sa limbă de lemn „corectă politic". Marcuse însuşi, printr-o
lectură freudiană (răsturnată) a istoriei umanităţii, vedea
societatea ideală a viitorului „condusă despotic de un grup
de elită care a realizat unitatea Logosului cu Erosul"45•
Marcuse recomanda un nou fel de toleranţă „toleranţa
-
represivă: tolerarea stîngii neomarxiste, a oricărei violenţe

şi subversiuni revoluţionare, combinată cu intoleranţa radi
cală faţă de dreapta [conservatoare], de instituţiile existente
şi de orice opoziţie la socialism''46. Î n esenţă, „toleranţa
represivă" a lui Marcuse e sinonimă cu „discriminarea
pozitivă" atît de la modă azi: majoritatea tradiţionalistă
trebuie să fie tolerantă faţă de orice deviaţii şi perversi
uni ale minorităţilor „revoluţionare", în timp ce statul şi
societatea nu au voie să arate vreo urmă de toleranţă faţă
45 Leszek Kolakowski, Main Currents of Marxism, Norton, London,
2005, 1 1 19.
4 6 Herbert Marcuse, " Repressive Tolerance", în Robert Paul Wolff,
Barrington Moore, Jr., Herbert Marcuse, A Critique ofPure Tolerance,

Beacon Press, 1965.
de dreapta tradiţionalistă, şi în primul rînd de orice are

legătură cu creştinismul.
Utopia lui - un vis al unei Noi Lumi a Fericirii, guvernată
de Principiul Plăcerii (Freud) - e numită de Kolakowski
„anarhism romantic", iar de Robert Young, şi mai relevant:
„marxism erotizat"47• „Azi - spune Marcuse - lupta pentru
Eros este o luptă politică".
Despre toleranţa represivă s-a spus că e „cea mai neli
niştitoare [disturbing] carte a lui Marcuse"; o ediţie a ei era
„legată în negru ca o carte de rugăciuni sau un liturghier
[în SUA], menită a concura cu Cărticica lui Mao ca «lec
tură devoţională» pentru studenţii marxismului"48! Acum
înţelegem de unde vine fanatismul socialistelor Laurence
Rossignol, Edite Estrela, Ulrike Lunacek, Christina Zuber?
Oare nu vedem limpede că „Raportul Lunacek" e o aplicare
exactă a principiului „toleranţei represive" al lui Marcuse?
Toleranţă pentru LGBT, dar intoleranţă pentru noi, ceilalţi!
Cu un neomarxist precum Marcuse ca „tată", Marx şi
Engels ca „bunici ", Freud ca „mamă-surogat" şi Marshall
Kirk-Erastes Pill ca „naşi", Raportul Lunacek nici nu putea
arăta altfel.
De aceea insistăm pe înţelegerea politică a homosexu
alismului şi a întregii corectitudini politice, ca ideologie
revoluţionară şi nu ca simplă diversiune pentru a abate aten
ţia de la alte lucruri mai importante (cum susţine o teorie
păguboasă). Nu există „alte lucruri mai importante" decît
războiul pe care această ideologie îl poartă azi pentru nimi
cirea fibrei civilizaţiei noastre, pentru demolarea ultimelor
fortificaţii unde rezistă valorile tradiţiei creştine: naţiunea,
familia şi Biserica. Da, Biserica e ultima, fiindcă e cel mai
47 Robert Young, The Naked Marx. Review ofHerbert Marcuse-Eros and

Civilization: A Philosophical Inquiry into Freud, Penguin Press, London
1969, www.human-nature.com/rmyoung/papers/paper89h.html
48 Maurice Cranston, ed., The New Lefi, The Bodley Head, London,
1970, 87.
greu de cucerit. De aceea lupta se duce acum pentru sur

parea familiei şi a naţiunii. Se speră că, rămasă fără aceste
bastioane, şi Biserica va ceda.
Mergînd mai în profunzime, aplicînd fenomenului
corectitudinii politice şi o hermeneutică teologică, trebuie
să facem referire şi la ceea ce Berdiaev numea „semantică
religioasă".
„Comunismul, în teorie şi practică - spune N. Berdiaev -
nu e numai o apariţie socială, ci şi una spiritual-religioasă.
Cel mai profund pericol al comunismului se află în seman
tica lui religioasă. Ca sistem social, comunismul poate să
rămînă neutru din punct de vedere religios; ca formă de
religie însă, comunismul se opune creştinismului, depunînd
efortul de a-l reprima şi distruge."'9
Ei bine, ideologia revoluţionară homosexualistă şi corec
titudinea politică în ansamblu au moştenit această dimensi
une religioasă a comunismului. Au şi ele o „semantică reli
gioasă", însă bine camuflată sub conceptele secularismului
şi relativismului. Am văzut deja societatea „paradisiacă",
tipul de milenarism şi de utopie sexuală pe care le pos
tulează. De altfel, drepturile omului au fost deja numite
„religia seculară a timpurilor moderne."50 De aceea, spu
neam, comunismul nu este atît o „modernitate eşuată", cît o
modernitate din nefericire insinuată clandestin şi deghizată
subversiv în post-modernitatea corectă politic. Comunis
mul nu numai că n-a eşuat, ci şi şi-a îndeplinit sarcina, s-a
„schimbat la faţă" şi, prin versiunea lui cea mai malignă, a
proliferat şi metastazat în ţesutul neoliberal al lumii de azi,
pe care l-a permeat, l-a infuzat, cu care s-a contopit organic
pînă la punctul în care aproape nu mai poate fi distins de
49 Nikolai Berdiaev, Wahrheit und Luge des Kommunismus, Holle,

Darmstadt/Genf, 1953, 13, citat în R. Preda, op.cit.
50 Bronislaw Wildstein, Legi împotriva Legii, de pe lnLiniedreapta.
net, sau www.culturavietii.ro/20 1 2/ l l / 1 6/legi-impotriva-legii/#.

Uv9KJCeB!Tg.
�-----·-----�·---�--------�� -- - , , --�---
acesta, devenit invizibil din cauză că s-a „normalizat" (sta

diul 4, ultim, al subversiunii, potrivit lui Yuri Bezmenov51).
5.2. Individualismul „pneumatic" neoliberal
Atunci, să recapitulăm: care va să zică, în sfîrşit, am înţe

les! Aşa cum ştiam, prin urmare, tot comunismul e sursa
răului! Am demontat şi denunţat rădăcinile neomarxiste ale
corectitudinii politice şi ale „sindromului Lunacek". Vino
vat, aşadar, e tot socialismul marxist! Ajungem din nou
la lumea orwelliană din 1984, dirijată de IngSoc (English
Socialism)! În acest caz, rezolvarea e clară: „Jos stînga! Jos
comunismul! Trăiască dreapta! Sus capitalismul!".
Şi totuşi lucrurile sînt mai complicate. Ce a făcut oare
din capitalism o gazdă atît de propice pentru neomarxism?
Cum de a putut acesta prolifera şi prospera nestînjenit în
trupul societăţii capitaliste? Ce anume din filosofia şi pra
xisul capitalismului a favorizat şi ajutat neomarxismul să
devină atît de dominant în sînul lui?
Azi, prin capitalism înţelegem adesea, mai mult sau mai
puţin intuitiv, neoliberalism. Neoliberalismul economic se
traduce azi prin aşa-numitul Washington Consensus: dere
glementare, dez-etatizare, privatizare, globalizare, deschi
dere şi liberalizare a pieţelor, liberă concurenţă pe piaţă.
Ca filosofie, neoliberalismul e definit ca un sistem „în care
piaţa e văzută ca valoare şi scop în sine, iar funcţionarea ei
e considerată o etică prin ea însăşi capabilă să acţioneze ca
o călăuză [guide] pentru toate acţiunile omeneşti şi să se
substituie tuturor credinţelor etice existente anterior... î n
neoliberalism nu există distincţie între economie de piaţă
şi societate de piaţă. Există doar piaţa: societate de piaţă,
51 Vezi expunerea lui la http://c-tarziu.blogspot.corn.tr/2010/12/cuceri
rea-pasnica-unei-natiuni-in-patru.html.
cultură de piaţă, valori de piaţă, indivizi de piaţă care se

vînd pe piaţă altor indivizi de piaţă. Piaţa nu înlocuieşte
doar formele sociale tradiţionale, ci şi conceptul de viaţă
privată. Nu trebuie să existe nimic care să nu fie piaţă."52
O consecinţă evidentă e că multe acte sociale şi umane
sînt, sau tind să devină simbolic, tranzacţii de piaţă.
Ca filosofie morală şi socială, neo-liberalismul se înte
meiază pe individualismul normativ. „Individul suveran"
trebuie să aibă supremă libertate de alegere; nu e permisă
emiterea de judecăţi pentru a nu interfera cu libertatea lui
de opţiune. N-ai voie să-l judeci, căci e raţional şi ştie cel
mai bine ce e bine pentru el. Liberalismul în general res
pinge ideea că ar exista valori morale externe (individu
lui), ci doar opinii, exprimate public; „piaţa opiniilor" va
favoriza (decide?) adevărul. Rezultă un relativism, extrem
de compatibil cu „dogma" corectă politic a relativismului
postmodern, şi o mentalitate tranzacţional-mercantilistă şi
contractualistă privind relaţiile social-umane.
Lumea e văzută în termenii unor metafore de piaţă.
A privi naţiunile însele ca pe nişte mari corporaţii e o per
spectivă neoliberală tipică. La fel, a privi instituţiile publice
ca pe „firme" ce furnizează servicii cetăţenilor priviţi ca
„clienţi". Într-o lume neoliberală, totul se vinde şi se cum
pără; indivizii sînt „antreprenori" sau nu sînt deloc.
Desigur, şi acest concept atotcuprinzător, aproape mis
tic, al pieţei e tot o utopie. Î ntr-un mod înfricoşător de
coerent, care nu mai ţine de coincidenţă, ci e o potrivire
ce depăşeşte inteligenţa umană, ea e perfect compatibilă
cu utopia ideologică homosexualistă a unei societăţi libe
ralizate erotic.
Respingerea valorilor morale exterioare individului îşi
găseşte exprimarea în ideea drepturilor omului: toţi oame
nii, buni sau răi, au drepturi egale, binele şi răul sînt relative
52 http://web. inter.nl.net/users/Paul.Treanor/neoliberalism.html.
- subordonate, în neoliberalism, valorii supreme a libertăţii

individuale.
Iniţial, drepturile clasice ale individului erau drepturi
naturale, văzute ca drepturi universale. Treptat însă, drep
turile omului s-au extins incluzînd şi „noile generaţii" de
drepturi: revendicări economice, sociale şi colective, aparţi
nînd sferei politice, nu celei naturale. Aşa s-a ajuns la pro
liferarea a tot soiul de „drepturi" - reproductive, ecolo
gice, drepturi ale copiilor, ale animalelor sau „minorităţilor
sexuale", cu un caracter evident ideologic. 53
Rezultatul e desigur că pe piaţă vor avea cîştig de cauză
cei mai „competitivi" - şi este exact ceea ce se întîmplă.
Cînd piaţa decide, se vor impune cele mai puternice cor
poraţii, grupuri de interese şi lobby.
Hegemonia individului în neoliberalism favorizează
„privatizarea" stilului său de viaţă - ceea ce convine per
fect agendei pan-homosexualiste.54 Familia este un „con
tract". Liberalizarea ei convine de minune cerinţelor de
„flexibilitate" utile pentru a răspunde cu maximă dispo
nibilitate „competitivă" la fluctuaţiile cererii şi ofertei pe
piaţă. Totul se „negociază" şi se tranzacţionează pe piaţa
sexualităţii, inclusiv „orientarea sexuală şi identitatea de
gen". A fi bărbat sau femeie nu mai e un dat natural, ci
unul de marketing: alegi să fii ceea ce (crezi că) te face mai
„competitiv pe piaţă". Criteriile alegerii se relativizează
după plăcerea individuală şi interesul „antreprenorial ".
Individul astfel înţeles devine o ficţiune, un construct
artificial, căci nu mai este „persoană". Doar persoana este
„după chipul lui Dumnezeu", individul - nu. El e doar o
cifră: cifra 1. Drepturile omului sînt drepturile persoanei,
53 B. Wildstein, op. cit.

54Este chiar prima din strategiile mişcării gay, conform Enciclope
diei Activistului Pro-Life, American Life League, http://prolife.ath.
cx:8000/plaell8#tactic2.
aceasta este justificarea lor; dacă nu sînt ale persoanei, ele

îşi pierd legitimitatea, devin ale „individului" şi pot suferi
orice distorsiune şi răstălmăcire.
Şi asta se şi întîmplă. Observăm cum „decalogul" filoso
fie neoliberal şi cel LGBT au devenit atît de congruente, încît
întîmplarea pare exclusă. Reificarea vieţii intime, potrivit
unei logici a consumului, se potriveşte şi ea ca o mănuşă cu
tezele revoluţionare ale mişcării gay. În Brave New World
a lui Huxley, această obiectualizare a erotismului este
şocantă. Noţiuni ca frumuseţea sau iubirea romantică sînt
văzute ca patologii, cu efectul marginalizării insului ce nu
mai este un „bun cetăţean". Singura trăsătură dezirabilă
rămîne cea de a fi „minunat de pneumatic" şi complet soci
alizat. Fidelitatea e de neconceput, disponibilitatea - totală,
libertatea - degradată în libertinaj. Nu întîmplător observă
Dan Puric: „Libertatea nu e totuna cu libertinajul"55•
5.3. Unanimitatea iacobină: corecţia pan-politică

în cazul Lunacek
Aşadar, vedem cum comunismul îşi dă mîna cu capita

lismul întru corectitudine politică. Neomarxismul şi neo
liberalismul colaborează întru homosexualism. Partide
socialiste, liberale, populare, creştin-democrate, verzi sînt,
toate, de acord, cînd e vorba de LGBT.
Dovada o găsim chiar în tema de la care am plecat şi la
care acum ne întoarcem: Raportul Lunacek.
Pe 12 februarie 2014, imediat după adoptarea acestui
Raport în Parlamentul European, a avut loc la Bruxelles o
dezbatere. Organizator: ILGA-Europe, principalul ONG al
LGBT din Europa, abundent finanţat din bugetul UE. Par-
55 http://adevarul.ro/news/societate/dan-puric-zidul-berlinului-s-a-pra
busit-noi-1_50ad79bc7c42d5a66395dcaa/index.html.
ticipanţi: reprezentanţi la vîrf ai celor 5 principale partide

politice europene: Alianţa Liberalilor şi Democraţilor, Gru
pul Socialist, Partidul Popular, Verzii, European Left Party.
Directoarea ILGA-Europe, Evelyne Paradis, a spus chiar
textual: „Mulţumim liderilor politici europeni... Ne bucu
răm că egalitatea LGBTI e preluată pe agenda tuturor celor
mai mari partide europene care reprezintă largul spectru
politic de la dreapta la stînga."56
Nu vi se pare suspectă această unanimitate a întregii
clase politice, indiferent de ideologia fiecărui partid, cînd e
vorba de pan-ideologia homosexualistă şi revoluţia sexuală?
(E drept că dreapta conservatoare lipseşte din acest peisaj
al pan-intimidării corecte politic, dar doamna Paradis nu
mai stă să observe.)
Asistăm, aşadar, la instaurarea dictaturii anomiei social
morale de către noii „iacobini" ai corectitudinii politice. Nu
mai contează protestele milioanelor de cetăţeni, nici cam
paniile, petiţiile, fundamentele legitimităţii democratice a
guvernelor occidentale şi instituţiilor europene. Tuturor,
Parlamentul European - prima instituţie postdemocratică
supranaţională - le bagă în gură pumnul monolitic al unui
mînărit „consens" al întregului spectru politic.
Neomarxismul colaborează cu neoliberalismul întru
homosexualism. Comunismul îşi dă mîna cu capitalismul
întru corectitudine politică.
I n Raportul Lunacek avem proba concretă că voinţa

de putere (Big Brother al lui Orwell) şi religia libidoului
(Freud-ul Nostru - Our Freud - al lui Huxley) nu doar că
nu se exclud reciproc, ci coexistă perfect şi chiar fuzionează.
E exact ceea ce s-a petrecut efectiv la votul din P.E. în cazul
Raportului Lunacek.
56www.ilga-europe.org/home/news/for_media/media_releases/come_
out_bxl. Postat de A. Ioana Dida pe culturavietii.ro.
6. Bertrand Russell:
o strategie planeta ră
6.1. Bolşevism în Est, freudo-marxism în Vest
Dar cum s-a ajuns aici? Cum s-a sărit de la Marx la

Marcuse şi de acolo la dictatura corectitudinii politice de azi?
Care au fost paşii acestui traseu incredibil pînă s-a ajuns
ca perversiunea să fie impusă politic ca un comportament
privilegiat şi protejat?
Răspunsul presupune o incursiune în istoria acestei ide
ologii, cum o face William Lind,57 care dovedeşte, oricui e
de bună credinţă, continuitatea şi coerenţa ei de-a lungul
ultimului secol.
Aşadar, se confirmă că Aldous Huxley a avut dreptate,
că a văzut mai bine decît Orwell. Să fi fost Huxley un vizi
onar? Sau, pur şi simplu, a fost mai bine informat?
Bunicul lui Huxley, agnosticul Thomas Huxley - supra
numit „buldogul lui Darwin" la vremea lui, în secolul al
XIX-iea - a jucat un rol crucial în impunerea darwinis
mului şi secularizării în Anglia şi în lume. Iar fratele lui
Aldous Huxley - Julian Huxley - a fost, la rîndul lui, o
figură proeminentă a sintezei evoluţioniste, primind impor
tante distincţii pentru popularizarea evoluţionismului ateu
prin selecţie naturală (Medalia Darwin - Royal Society).
La vremea lui, Julian a fost un militant prestigios pentru
contracepţie şi avort (Premiul Lasker Foundation pentru
Planificare Parentală-World Population), eugenie (Preşe
dinte al Societăţii Britanice pentru Eugenie, 1959-1962) şi
pentru guvern unic mondial.
57 William Lind (ed.), op. cit., vezi nota 20.

Alte influenţe asupra lui Huxley includ pe fabianul

(socialist utopic) H. G. Wells, Republica de la Weimar şi
libertinajul Berlinului anilor '20, unde l-a putut întîlni pe
sinistrul ocultist Aleister Crowley şi o înfloritoare cultură
a drogurilor„.
Aşadar, e cert că în 1931, cînd şi-a scris distopia, Aldous
Huxley ştia bine ce ni se pregătea: avea informaţii chiar de
la sursă.
Î ncă din 1915, Huxley a cunoscut un alt marxist cele
bru, Bertrand Russell, care va avea asupra sa o influenţă
durabilă. Uluitoarea carte a lui Russell, apărută în 1920,
Practica şi teoria bolşevismului, e bazată pe vizita făcută de
acesta în URSS după Revoluţia din 1917 şi discuţiile avute
cu Lenin şi Troţki. Noul stat ateu bolşevic, impus prin înşe
lăciune şi teroare, atentate, manipulare şi genocid, i se părea
lui Russell o „încercare splendidă şi nobilă", comunismul
- „un ideal pentru care merită luptat, demn de recunoş
tinţa şi admiraţia părţii progresiste a omenirii", iar ideile
fundamentale ale bolşevismului - „deloc impracticabile,
ci, dacă s-ar realiza, ele ar spori nemăsurat de mult binele
umanităţii "58•
Din experienţa sa sovietică, întîlnirile cu Lenin şi cu
A Treia Internaţională Socialistă, Russell a tras concluzia
că revoluţia socialistă - pe care o considera drept cea mai
mare binefacere pentru omenire - putea reuşi doar într-o
ţară prosperă. Din acest motiv, credea Russell, ea era posi
bilă doar într-o ţară ca America, dar numai treptat, după
ce aceasta va deveni mai întîi socialistă, adică după ce gîn
direa oamenilor va fi schimbată, astfel încît majoritatea să
58 „anideal worthfightingfor, worthy ofthe gratitude and admiration of

the progressive part ofmankind" [„.] "not in the least impracticable but, if
achieved, they would bring an immeasurable enhancement to the good of
mankind." Citat în Thomas Riggins, Bertrand Russel/ on the practice and
theory ofbolshevism, http://philosophicalnotes.blogspot.com/2010/07/
bertrand-russell-on-practice-and-theory.html.
fie în favoarea comunismului, iar oponenţii prea slabi să-l

poată împiedica. Russell era convins că Lenin greşea nu în
scopul său final - instaurarea comunismului în întreaga
lume fiind şi propriul său ţel - ci ca metodă: teroarea şi
violenţa. „Natura umană nu poate fi complet transformată
prin forţă", scria Russell în 1920 despre modul în care se
impusese bolşevismul în Rusia. „Oamenii vor divertisment
[amusement] şi prin asta trebuie ei manipulaţi."59 Exact ce
avea să scrie şi Huxley mai tîrziu.
El considera bolşevismul drept o formă rudimentară,
chiar barbară, de socialism. O asemenea formă violentă,
autoritară, era - conform lui Russell - potrivită pentru o
Rusie primitivă, lipsită de libertăţi individuale şi de o tradi
ţie democratică, obişnuită cu sistemul absolutist ţarist. Din
acest motiv, în Rusia „bolşevismul era bun fiindcă împie
dica haosul mai bine ca oricare alt sistem". În schimb, în
Anglia, SUA sau altă ţară cu tradiţii democratice, comu
nismul ar fi trebuit să fie „mult mai tolerant" şi ar fi putut
ajunge la putere doar printr-o schimbare graduală a psiho
logiei oamenilor. Motivaţia pe care s-ar baza acest proces
- scrie Russell - trebuie să ia în calcul „cele patru patimi"
şi să urmărească abolirea tipului de moralitate impus de
burghezie (cei ce deţin capitalul). De aceea Russell credea
că trebuie aplicată psihanaliza în politică.
Este uluitor cum Russell expunea, încă din 1920, liniile
întregului program ce avea să fie aplicat la scară planetară
în secolul XX: Bolşevism în Est, freudo-marxism în Vest.
Acest program a făcut o carieră spectaculoasă în anii şi
deceniile care au urmat, începînd cu Georg Lukâcs şi Şcoala
de la Frankfurt şi ajungînd la dictatura corecţiei politice,
care azi ne este impusă de acolo de unde Russell a prevăzut
cu un secol în urmă.
59 „Human nature cannot be completely transformed through force. Peo
ple want amusement, and hereby must they be manipulated. ", Ibidem.
* * *
De aceea, credem că avem datoria de a afirma explicit

ceea ce puţini au curaj să spună azi: că împăratul e gol. Că
Political Correctness nu e decît freudo-marxism sau mar
xism cultural, grefat pe neoliberalism.
Poate sînt date istorice mai greu de asimilat. Şi poate
unii cititori vor întreba: ce relevanţă au toate astea pentru
familia mea?
Poate nu o relevanţă imediată. Dar ea există la nivelul
clasei politice, în războiul manipulării, acolo unde se luptă
propaganda cu adevărul, în falsele argumente care preva
lează în dezbaterile celor ce fac legea. Această muniţie nu
vă ajută dacă nu sînteţi în tranşee, în linia întîi. Dar pe cei
care sînt - poate că da.
Şi poate, din această sumară istorie a ideilor, vor înţelege
şi apologeţii români ai corecţiei politice, autoerijaţi în „cus
tozi" şi administratori ai noii Revoluţii Culturale corecte
politic, că atunci cînd impun liberalizarea avortului, drep
turile „minorităţilor sexuale" sau „Luna Nymphomaniac"
la Muzeul Ţăranului Român60, ei nu fac decît să aplice vechi
teze neomarxiste. Poate vor înţelege şi partidele care s-au
perindat la guvernare că distrugînd Muzeul Ţăranului
Român, „demantelînd sistematic forţa lui simbolică"61 prin
otrăvire cu evenimente de corectitudine politică agresivă,
aduc dovada că au schimbat doar generaţia de lideri, nu şi
ideologia marxistă. Că degeaba nu mai este comunistă în
plan economic, dacă susţine marxismul cultural.
Poate va înţelege şi o clasă politică antinaţională şi anti
creştină că e timpul schimbării. Domnilor politicieni, nu
mai vrem marxism, nici măcar cultural. Nici „tehnocraţi ai
60 http://irinamonica.wordpress.com/2014/02/24/luna-nymphomaniac
la-sala-horia-bernea-a-muzeului-taranului-roman/.
6 1 http://activenews.ro/scrisoare-deschisa-catre-ministrul-culturii-se
urmareste-lichidarea-muzeului-taranului-roman_l85045.html.
jafului" şi ai urii de neam. Ţuţea şi Eliade aveau dreptate62•

Vrem să alegem conducători care dovedesc prin fapte că-L
iubesc pe Hristos, iubesc Biserica şi această ţară. Nu vrem
s-o preschimbăm în Sodoma. Mai bine vă schimbăm pe voi.
62
Ce scria Eliade (Piloţii orbi, 1937) e valabil şi azi: "Clasa noastră
conducătoare ... s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare ce poate
înfiera o elită politică în faţa istoriei: pierderea instinctului statal.
E ceva ce poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului româ
nesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd Luntrea
•••
statului nostru e condusă de piloţi orbi" http://irinamonica.wordpress.

com/2014/03/05/mircea-eliade-luntrea-statului-nostru-este-condusa
de-niste-piloti-orbi/.
7. Conch ita Wurst:

o a nti-a ntropologie
D e l a Seceră şi Ciocan l a Scoică şi Cîrnat.
Acvila comunistă şi Phoenixul
7.1. ,,Wurst": brandul Transvisionului freudo-marxist
Să luăm un ultim studiu de caz pentru a ilustra modul

în care este aplicat cu consecvenţă road-map-ul elaborat de
Marcuse & Co. privind „toleranţa represivă" şi noua clasă
revoluţionară care a înlocuit proletariatul întru înfăptuirea
revoluţiei totale, minoritatea „oprimată" care „a realizat
unitatea Logosului cu Erosul": Thomas Neuwirth, alias
„Conchita Wurst", cîştigătorul Eurovisionului 2014.
„Eurovisionul este un aranjament între nişte grupuri
de şmecheri ce promovează o agendă politică proprie în
numele majorităţii. Fără «femeia cu barbă» n-ar fi ştiut
nimeni că a avut loc finala Eurovision."63
George Damian are dreptate. Eurovisionul n-are nici
o legătură cu muzica, e pură corecţie politică, dictatura
minorităţii deviante.
7.2 Rusia, între Lenin şi Hristos:

un imperiu schizofrenic
Desigur, una dintre acuzaţiile inevitabile va fi şi aceea

că „aş ţine cu Vladimir Putin", fiindcă acesta e discursul
63 www.george- damian.ro/paradoxul-femeii-cu-barba-la-eurovi
sion-5800.html.
la modă: dacă pledezi pentru bun-simţ, nu eşti homofil,

critici corectitudinea politică sau susţii un candidat ortodox
pentru o funcţie politică, înseamnă automat că eşti filorus
şi de partea „putinist-ortodoxismului".
De aceea trebuie să precizez, măcar pentru cititorii oneşti:
Nu sînt absolut deloc de partea lui Putin. Nu sînt împo
triva Europei de Vest, a Statelor Unite sau a democraţiei.
Admir cultura occidentală la fel de mult ca oricare dintre
cei ce mi-ar putea aduce asemenea acuzaţii şi o cunosc mai
bine decît cei mai mulţi dintre ei.
Sînt doar împotriva ideologiei agresiv anticreştine, corecte
politic, homosexualiste, proavort şi „gender", care ne inva
dează azi dinspre segmentul secularizat al unui Occident ce
se vrea „post-creştin".
Sînt de partea unei Românii normale. Sînt ortodox prac
ticant şi nu am a mă ruşina de asta. Cine are discernămînt
sesizează imediat şi foarte clar cit de rudimentare şi reduc
ţioniste sînt generalizările şi echivalările stupide de tipul:
Ortodoxie = Putin. Mai întîi, fiindcă ortodoxia lui Putin stă
sub semnul conjuncturilor şi intereselor politice; iar apoi,
fiindcă nu oricine face parte din Biserica Ortodoxă Română
face parte automat şi din Putin Fan-club, chiar dimpotrivă.
De altfel, s-a observat deja că aceia care se opun în Europa
sancţiunilor contra Rusiei sînt tocmai socialiştii, adică cei
care promovează mai abitir agenda homosexualistă64• Deci
cine e fan Putin? Tocmai sponsorii lui „Wurst".
Şi, dacă e vorba de Putin, trebuie spus că el face un imens
deserviciu Ortodoxiei, familiei tradiţionale şi valorilor con
servatoare pe care le apără, cit timp dă apă la moară celor
ce le asociază, din pricina lui, cu politica tancului, violenţei,
expansiunii şi războiului. Şi Eurovisionul nu e singurul caz
în care se fac asemenea asocieri nefericite. „Schizofrenia"
ruşilor, despre care vorbea Dan Puric foarte pertinent într-o
64 http://epochtimes-romania.com/news/si-vot-si-boicot---217846.
conferinţă, este extrem de gravă: incapacitatea ruşilor de

a sesiza contradicţia fundamentală, ireconciliabilă, din
tre creştinism şi comunism, „Seceră şi ciocan" şi Cruce,
expansionism militarist şi duh irenic ortodox poate duce
Rusia la dezastru.
Ruşii trebuie să înţeleagă că nu pot avea simultan viziuni
antagoniste: cea marxistă atee şi cea ortodoxă. Că nu pot
dori refacerea URSS-ului stalinist, construit prin teroare,
minciună şi expansionism teritorial, şi, în acelaşi timp, refa
cerea ethosului tradiţional rusesc, al cărui suflet e credinţa
pravoslavnică. Că nu pot edifica concomitent o Rusie a tra
diţiilor conservatoare motivată de valori morale ortodoxe,
închinîndu-se lui Hristos, dar şi un nou URSS sau „impe
riu al răului", motivat de simboluri şi nostalgii militarist
comuniste, continuînd să-l venereze pe Lenin. Conflictul
dintre ele poate submina Rusia, adîncind clivajul şi creînd
cu adevărat o societate tot mai schizoidă.
Î nainte de Ucraina, imaginea lui Putin de susţinător al
dreptei conservatoare tradiţionale, al familiei şi creştinis
mului ortodox, încă putea seduce în mod legitim oameni
oneşti din Occident, precum William S. Lind, făcîndu-i să
spere că ar fi un suporter al unor valori autentice. Acum, în
lumea post-Ucraina, această imagine a fost grav avariată,
devenind imposibil de menţinut.
Mai trebuie spus că Putin comite o mare eroare şi în
relaţia cu România. În locul declaraţiilor arogante şi beli
coase gen Dmitri Rogozin şi al emisiunilor derogatorii
despre România la Vocea Rusiei, ar fi în interesul real al
Rusiei să restituie României cele 90 de tone de aur din teza
urul furat (sau echivalent, ţinînd cont, de pildă, că la Soci
sportivii erau medaliaţi cu piese din tezaurul nostru), să
încurajeze şi să susţină activ reunirea cu Basarabia ocu
pată de Stalin în 1940, să cultive o apropiere sinceră de ţara
noastră, bazată pe respect şi pe tradiţia ortodoxă comună.
Rusia ar avea astfel la Vest o ţară vecină care ar înceta să o
antipatizeze, ci ar contribui activ la securitatea regională.

Românii nu sînt ranchiunoşi; ei poate ar fi dispuşi să ierte
deportările, foametea, crimele, masacrele, violurile şi cele
lalte atrocităţi comise sub ocupaţia sovietică în Moldova şi
România, odată ce ar fi reîntregită, ar primi dovada bunei
credinţe a Rusiei şi garanţii adecvate de securitate din par
tea unui stat care, în repetate rînduri, a procedat la rapt
teritorial, violenţe şi amestec brutal în treburile noastre
interne, mergînd pînă la a ne impune un regim comunist
complet străin de ethosul nostru. Ar fi în avantajul Rusiei
să înţeleagă că România nu este, n-a fost şi nu vrea să fie o
gubernie rusească. Că există limite ale expansiunii Rusiei
spre Vest: limite ce coincid cu actualele ei graniţe. Dovadă
că nici măcar Ucraina, o ţară slavă legată istoric de Rusia,
n-o iubeşte, din cauza comportării violente şi arogante.
Aceasta e cartea pe care ar fi inteligent ca Rusia s-o joace
faţă de noi, în locul celei războinice: cartea bunei vecinătăţi,
a parteneriatului şi dialogului constructiv, a relaţiilor pe
linie ortodoxă şi culturală, relansate în lumina unor per
sonalităţi precum Dimitrie Cantemir, Paisie Velicikovski,
Nicolae Milescu, Petru Movilă, Pr. Ioan Kulîghin, Pr. Gh.
Roşca. Desigur, neignorînd relaţiile economice. Gestu
rile de mai sus ar reaşeza relaţiile celor două ţări în matca
moralităţii şi dreptăţii istorice. Cîştigul pentru Rusia ar fi
incomparabil mai mare decît în situaţia actuală, iar preţul
ar fi unul mic: la dimensiunile Rusiei, pierderea respecti
vei influenţe teritoriale (Republica Moldova) nu reprezintă
mare lucru. I n schimb, ca membru NATO cu poziţie stra
tegică în regiune, România poate fi un excelent factor de
stabilitate, generator de securitate atît pentru Alianţă, cît şi
pentru Rusia. O Românie ortodoxă puternică e în interesul
Rusiei. România, ca aliat NATO şi în acelaşi timp împăr
tăşind valori spirituale comune cu Rusia, şi-ar putea astfel
exercita rolul de factor activ de securitate regională, plasat
la intersecţia unor culturi şi civilizaţii diverse, rol ce con-
stituie prin excelenţă vocaţia noastră culturală şi misiunea

României ca o civilizaţie a echilibrului.
Rusia ar avea doar de cîştigat din recalibrarea relaţiei cu
o Românie revalorizată geostrategic şi repoziţionată pe grila
de forţă a Europei de Est, ca ţară-platformă-de-securitate65,
placă turnantă şi poartă a rutelor către spaţiile proxime
estului zonei euroatlantice, Orientul Apropiat şi Asia Cen
trală („Drumul mătăsii"). Aceasta este, de altfel, şi strategia
diplomatică pe care ar fi în interesul României să o dezvolte
în relaţia cu Rusia. O strategie ce ar trebui să încorporeze şi
componenta eclezială a relaţiilor Bisericii Ortodoxe Române
cu Biserica Ortodoxă Rusă - şi ele redefinite în sensul renun
ţării clare la dimensiunea „paternalistă" a celei din urmă.
7.3. România, către SUA:

vreţi ataşate lesbiene sau aliat geostrategic?
I n acelaşi timp, e vremea ca şi politicienii români să

înveţe să pună, la rîndul lor, condiţii aliaţilor şi partenerilor
occidentali, să negocieze parteneriate reale de pe poziţii
corecte, nu în genunchi. România nu mai este consumator
de securitate pentru NATO, ci furnizor de securitate, nu
doar în regiune, ci şi pe alte continente. De aceea, dacă Sta
tele Unite oferă României garanţii de securitate, aşa cum au
reiterat la Bucureşti vicepreşedintele Joe Biden şi alţi oficiali
americani, şi dacă doresc un aliat de nădejde, puternic şi
devotat, cu rol geostrategic, aşa cum România vrea şi poate
să fie, atunci America trebuie să înveţe să respecte România
ca pe un adevărat aliat şi partener, nu s-o trateze ca pe o
mămăligă amorfă în care poate imprima pecetea oricărei
•s Cf. Cristian Unteanu, „Repoziţionarea României pe grila de forţă", în

Adevărul, 27 sept. 2014, http://adevarul.ro/news/eveniment/repozitio
narea-romaniei-grila-forta-1_542684070d l 33766a877b08d/index.html.
aberaţii culturale şi sexuale ce i se năzare vreunui filosof

neomarxist ciudat (queer).
Domnule Joe Biden, dacă monitorizaţi presa română
aşa cum s-ar cuveni, atunci, vă rugăm, ţineţi cont şi de
prezenta solicitare a poporului ortodox din România: res
pectaţi-ne tradiţiile şi libertatea de credinţă religioasă, care
e garantată inclusiv în Constituţia americană. Daţi-ne pace
cu corectitudinea politică. Nu ne mai impuneţi modele cul
turale ateiste, neomarxiste, străine civilizaţiei noastre, pe
care poporul nostru le respinge în mod organic. Nu mai
trimiteţi în România ataşate culturale lesbiene care impun
evenimente LGBT pe agenda instituţiilor noastre culturale
(Muzeul Ţăranului Român) şi ne dau lecţii de „toleranţă".
Poporul nostru e tolerant şi îngăduitor, dar nu acceptă pro
paganda agresivă LGBT promovată neinspirat de Amba
sada SUA la Bucureşti. Nu mai faceţi presiuni oficiale sau
lobby neoficial pentru cauza homosexualismului, pedofiliei,
studiilor de gen extremiste, feminismului radical şi altor
ideologii corecte politic. Lăsaţi-ne să trăim creştineşte, fără
să discriminăm sau să persecutăm pe nimeni, dar şi fără
să ne fie frică să ne trimitem copiii la grădiniţă sau şcoală
ca să nu fie spălaţi pe creier de educatori şi profesori la
rîndul lor spălaţi pe creier sau pur şi simplu cinici. Nu mai
exportaţi în România curente incompatibile cu moştenirea
noastră spirituală şi paideuma milenară ce ne caracteriza
ca popor cu secole înainte ca naţiunea americană să se fi
născut. Respectaţi-ne şi vă respectăm şi noi!
Sîntem admiratori ai culturii americane şi apreciem
contribuţia ei excepţională la civilizaţia globală66• Iubim
poporul american pentru marile lui calităţi. Acceptaţi-ne şi
66
De-ar fi să menţionez doar cîţiva clasici ai literaturii americane pe
care ii admir în mod deosebit: Hawthorne, Melville, Emerson, Tho
reau, Twain, Poe, Eliot, Pound, Fitzgerald, Henry James, Hemingway,
Faulkner, Salinger...
„RELIGIA" M ARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 297
dumneavoastră ca civilizaţie creştină tradiţională şi respec

taţi-ne valorile - care sînt cele bimilenare ale creştinismului
ortodox. Veţi continua astfel să aveţi în noi aliaţi de nădejde
şi o opinie publică favorabilă şi fidelă Americii. Vorbesc
de o opinie publică reală, nu de prezenţa excesiv de vocală
în spaţiul mediatic a celor cîteva ONG-uri ale lobby-ului
homosexualist şi sexualist de tip Kinsey-ist, ce exprimă
doleanţele extremiste ale unei minorităţi infime.
Precizăm că acesta nu este nicidecum un „discurs al
urii": nimeni nu are nimic cu aceste minorităţi, care pot trăi
în privat cum doresc, ci doar cu pretenţia lor de a impune
majorităţii drept „normalitate" standardele lor obraznice,
lipsite de ruşine şi bun simţ.
Iar pragmatic vorbind, ştiţi bine că nu lesbienele vor
lupta pe fronturile Alianţei, ci Forţele Armate Române,
care împărtăşesc ferm valorile familiei tradiţionale. E în
interesul dumneavoastră şi al democraţiei să le respectaţi
această alegere morală.
Domnule Biden, respectaţi-ne şi veţi găsi mereu aici
parteneri de încredere. Sînt pe agendă lucruri importante.
Avem de făcut faţă unor ameninţări grave de securitate şi
unor provocări fără precedent, în contextul riscului prezen
tat de armele moderne de distrugere în masă, nucleare sau
nu. Scutiţi-ne de ingerinţe culturale sordide. Haideţi să ne
concentrăm pe lucrurile serioase. Va fi în avantajul dum
neavoastră, al poporului american, al democraţiei şi libertă
ţii în lume. Al unei libertăţi reale, nu al uneia înţelese greşit
în sensul distrugerii ţesutului social şi familiei creştine tra
diţionale. Românii sînt iubitori de pace; nu doresc un nou
război mondial cu efecte catastrofale. De aceea, haideţi să
găsim împreună soluţii echilibrate pentru a păstra pacea
sub aspect militar, odată cu cea socială, în această regiune.
Domnule Biden, politica culturală pro-homosexualistă,
freudo-marxistă a actualei administraţii americane are în
România efecte contraproductive, destabilizatoare. Chiar
"RELIGIA" MARXISTA A NOII ORDINI MONDIALE 299
cînd am intrat în bisericile Americii şi am auzit amvoanele

înflăcărate de dreptate (aflame with righteousness), am înţe
les secretul geniului şi puterii ei. America este mare fiindcă
este bună. Dacă America va înceta să fie bună, America va
înceta să fie mare."67
Democraţia americană s-a clădit pe libertatea religioasă
şi de conştiinţă: prima libertate înscrisă în faimosul Bill of
Rights american e libertatea religioasă.
Domnule Biden, vreme de 45 de ani, sub comunism, noi,
românii, am visat prea mult la democraţie, pentru ca acum
s-o vedem terfelită în noroiul ideologiei homosexualiste şi
trans-sexualiste. Am dorit prea mult să scăpăm de marxism,
pentru ca acum să-l vedem reintrodus ... pe uşa din dos. Şi de
către cine? Tocmai de către aliaţii noştri americani?!
Credeţi-ne, ştim să-l recunoaştem mai bine decît dum
neavoastră, în noul lui avatar. Fiindcă sîntem păţiţi. Î i
cunoaştem prea bine scopurile demonice, anticreştine, ca
să ne mai lăsăm păcăliţi a doua oară. Deci, vă rugăm, slă
biţi-ne cu neomarxismul!
7.4. Gramsci, Lukacs, Şcoala de la Frankfurt,

subversiunea prin libertinaj şi raiul freudo-marxist
De ce insist să aplic mereu corectitudinii politice eticheta

„neomarxistă"? Deoarece, aşa cum am arătat, ideologia
numită politica[ correctness îşi are originile în neomarxis
mul anilor '20-'30, în studiile unor marxişti notorii precum
Antonio Gramsci, Georg Lukacs, ale membrilor Şcolii de
la Frankfurt - Max Horkheimer, Erich Fromm, Theodor
Ludwig Wiesengrund Adorno, Herbert Marcuse.
67Citatul exprimă un adevăr, chiar dacă nu·i aparţine lui Alexis de

Tocqueville căruia îi e, adesea, greşit atribuit (www.tocqueville.org/
pitney.htm).
Nu întîmplător, tocmai familia politică socialistă e cea

care a susţinut în Parlamentul European rapoartele Estrela,
Lunacek, Zuber, care cer statelor membre să recunoască
„familia" homosexuală, să-i permită adopţii, să introducă
educaţia homosexualistă în şcoli.
Aşa cum · demonstra şi profesorul Theodor Codreanu,
teza centrală a comunistului italian Antonio Gramsci era:
cîtă vreme muncitorii vor avea suflet creştin, nu va fi posi
bilă revoluţia comunistă. Iar Georg Lukacs - „cel mai inte
ligent marxist de după Marx" - începuse revizuirea marxis
mului încă din 1919. El era convins că revoluţia marxistă nu
va birui la nivel global, cum preconizase Marx, cîtă vreme
muncitorii şi ţăranii vor fi „contaminaţi" de creştinism şi
cultura occidentală (ea însăşi păstrînd legături organice
indisolubile cu temeiurile ei creştine). De aceea, Lukacs a
fixat ca scop prioritar distrugerea fundamentului familial
şi cultural creştin al Occidentului.68
Î n 1923, Georg Lukacs şi Wilhelm Miinzerberg69 au avut
o întîlnire cu marxiştii sovietici la Institutul Marx-Engels
din Moscova. La această importantă întîlnire, din ordi
nul lui Lenin, a participat şeful CEKA, faimosul Felix
Dzerjinski. Acolo s-a decis înfiinţarea Institutului de stu
dii sociale marxiste în cadrul Universităţii din Frankfurt:
viitoarea Şcoală de la Frankfurt.
68 Polemici incorecte politic.

Theodor Codreanu: De la marxism la „corec
titudinea politică", www.badpolitics.ro/polemici-incorecte-politic
theodor-codreanu-de-la-marxism-la-corectitudinea-politica-ziaristi
online/.
69 Propagandist al Partidului Comunist German în epoca de la Wei
mar, colaborator al Internaţionalei Comuniste (Comintern) şi al poli
ţiei secrete sovietice (CEKA, OGPU) în perioada 1917-1934 (http://
en.wikipedia .org/wiki/Willi_Miinzenberg). Este cel care a definit misi
unea Institutului de Ia Frankfurt astfel: „Vom organiza intelectualii şi-i
vom folosi pentru a face civilizaţia occidentală atît de coruptă încît să
pută. Doar atunci, după ce-i vom fi alterat toate valorile şi făcut viaţa
imposibilă, vom putea impune dictatura proletariatului." (citat la www.
americanthinker.com/2009/05/hate_crime_legislation_back_do.html).
Mergînd pe linia lui Lukacs, Institutul avea să-l conjuge

pe Marx cu Freud, producînd freudo-marxismul. Deter
minismul economic a fost înlocuit cu cel cultural. Aici,
termenul „cultură" trebuie înţeles în accepţia largă, de civi
lizaţie sau chiar societate, a cuvîntului german Kultur, aşa
cum e folosit de Sigmund Freud în Das Unbehagen in der
Kultur7°. De altfel, chiar în această lucrare din 1930 Freud
îşi dezvoltă teoria ce va fi preluată de neomarxişti şi grefată
pe marxism. Freud pretinde că civilizaţia ar avea o natură
represivă în raport cu instinctele primare ale individului
- a căror satisfacere, în virtutea principiului plăcerii, ar
constitui sursa fericirii şi însuşi scopul vieţii71• Prin legi ce
pedepsesc crima, violul, adulterul etc„ posibilităţile indi
vidului de a-şi găsi fericirea ar fi, chipurile, grav restrînse,
societatea civilizată devenind astfel principala sursă de
nefericire a oamenilor. Nefericirea se traduce adesea prin
nevroze cauzate de aceste frustrări. Pulsiunea nativă a ego
ului spre agresivitate şi moarte e reprimată de societate,
generînd un super-ego cultural ce ar acţiona ca o conştiinţă
socială sau o instanţă represivă colectivă.
La neomarxişti, eliberarea de acest „supra-eu" social
represiv devine eliberarea de puterea represivă a statului
democraţiei occidentale şi a creştinismului instituţionalizat.
Ideea ingenioasă a neomarxiştilor a constat pur şi sim
plu în înlocuirea represiunii economice din marxismul cla
sic, respectiv exploatarea clasei muncitoare de către capita-
70Vezi Sigmund Freud, Disconfort în cultură, Ed. Ali, Bucureşti, 201 1 .

71Această plasare a sensului vieţii în sfera imanentului, reducerea uma
nului la satisfacerea preferinţelor şi instinctelor, e exprimată plastic de
Fukuyama: „Fiind de acord privind ţelurile, oamenii nu vor mai avea
motive să se lupte între ei. ... Un cîine e mulţumit să doarmă toată ziua
la soare cît timp e hrănit, deoarece nu e nemulţumit de ceea ce e. Nu-l
preocupă că alţi cîini o duc mai bine decît el, nici că-i stagnează cariera
lui de cîine ori că undeva în altă parte a lumii cîinii sînt oprimaţi."
(Francis Fukuyama, 7he End of History and the Last Man, Free Press,
New York, 1992, p. 311, citat în Herman T. Engelhardt, Jr„ op. cit.)
lişti, cu represiunea sexuală din teoria freudiană, respectiv

reprimarea cetăţenilor în societatea de inspiraţie creştină
care le interzice manifestarea liberă a erotismului, frus
trîndu-le satisfacerea sexuală plenară. Nedreptatea nu mai
constă în oprimarea proletariatului de către burghezie în
goana după profit, ci în oprimarea tuturor de către o civili
zaţie ce le reprimă libidoul prin tabuuri şi restricţii. Soluţia:
distrugerea acestei civilizaţii, revoluţia totală, liberalizarea
radicală şi abolirea tuturor normelor, restricţiilor şi tabu
urilor ce îngrădesc instinctele primare. Iar categoriile cele
mai reprimate, cum pretinde Marcuse, sînt minorităţile
sexuale şi rasiale, femeile, tinerii...
In acest scop, membrii Şcolii de la Frankfurt vor elabora
noua teorie critică, de la care se vor revendica apoi toate
grupările radical-minoritare şi care va sta la baza concep
tului postmodern de deconstructivism.
E interesant că tot la Copenhaga, unde a avut loc Euro
vision 2014, s-a ţinut în 1928 Al Doilea Congres Internaţio
nal pentru Reformă Sexuală, unde Kurt Hiller, succesor al
lui Magnus Hirschfeld (numit şi „apostolul indecenţei") ca
preşedinte al organizaţiei homosexualiste Comitetul Ştiin
ţific-Umanitar, a încercat şi el, sprijinit de marxişti notorii
precum Karl Kautsky, o fuziune între Freud şi Marx, lan
sînd ideea că homosexualii ar fi un „grup oprimat".72
Neomarxistul Herbert Marcuse e însă cel care va dez
volta această teză, absolutizînd criteriul sexual în „emanci
parea" Occidentului şi concepînd o societate a „perversităţii
polimorfe", văzute ca „eliberare sexuală". El consideră, ca şi
Erich Fromm, că distincţia dintre sexe nu e un dat natural,
ci un construct. (Recunoaştem limpede aici originea ideo
logiei confuziei ce legitimează public travestirea lui Thomas
Neuwirth în „Conchita Wurst".) De aceea „Secera şi Cio
canul" sînt o emblemă potrivită pentru ideologia corectitu-
72 http://en.metapedia.org/wiki/Sexual_Bolshevism.
dinii politice, cu condiţia să adăugăm curcubeul - simbol

al polimorfismului homosexualist.
Paradisul material, insuficient pentru Occident, trebuia
dublat de paradisul senzual erotic postulat de neomarxis
tul Marcuse. Misiunea lui era să articuleze o strategie care
„să demanteleze societatea americană, folosind diversi
tatea şi multiculturalismul ca pe nişte «răngi» cu care să
demoleze structura acesteia, bucată cu bucată. El i-a opus
pe negri albilor, punînd «grupurile-victimă» în conflict cu
societatea, în ansamblu. Teoria lui Marcuse despre gru
purile-victimă ca noul proletariat, combinată cu teoria
critică a lui Horkheimer, a pătruns în mediul universitar
american, unde a devenit baza mişcării post-structura
liste (studii «de gen»/LGBT/queer). Toate îşi descriau făţiş
menirea: de a aboli valorile tradiţionale creştine, tradiţiile
acceptate ale culturii occidentale, şi a le înlocui cu un rela
tivism moral ce pune semnul egal între toate culturile şi
filosofiile - cu excepţia civilizaţiei apusene «exploatatoare
şi rele»."73
Aceasta este astăzi ideologia oficială în toate campusu
rile universitare americane, şi nu numai.
Marcuse specula că progresul tehnologic şi „raţiona
litatea tehnologică" vor duce la apariţia unei noi ordini
sociale şi a unei noi forme umane. El a postulat o utopie
a libertinajului nelimitat (numit „de-sublimare"): omul,
emancipat de orice norme morale restrictive, îşi va „rein
tra în drepturi" prin patimile sale. Obiectele dorinţelor
sale vor fi modelate de voinţa sa liberă, fără a trebui să le
apere împotriva unei societăţi ostile, „imature, represive".
Marcuse predică eliminarea oricărei constrîngeri morale,
descătuşarea tuturor apetitelor şi patimilor, o societate
total liberalizată erotic, populată de o nouă formă umană,
nAndrew Breitbart, Righteous Indignation. Excuse me while I save the

world, Grand Central Publishing, 201 1 .
un „om nou": un soi de Phoenix ce va învia din cenuşa

industrialismului modern.74
7.5. Phoenixul - simbolism ocult

şi mesianism luciferic. Apocalipsa după Horus
Ei bine, profeţia lui Marcuse s-a autoîmplinit: Phoenixul

lui, într-adevăr, a înviat. Numele său e Conchita Wurst,
iar melodia-manifest ce-i vesteşte renaşterea se numeşte -
cum altfel? - Rise like a Phoenix (Voi învia ca un Phoenix).
„Omul nou" al lui Marcuse s-a născut şi el: un pervers de
un grotesc tragic. Cu asta ne întoarcem la Eurovision şi
Thomas Neuwirth.
Dan Negru are perfectă dreptate cînd scrie pe Facebook:
„Mă plictiseşte Eurovisionul, o ciorbă lungă în care găseşti
tot soiul de ciudăţenii... Cîştigătorii din ultimii ani, traves
tiţi ori artişti deghizaţi în monştri, şi-ar găsi locul în emi
siunile tabloid de la noi cu tot felul de ciudaţi. Circul e mai
atractiv decît muzica la Eurovision."75 Sînt de acord că Paula
Seling şi Ovi meritau un loc mult mai bun, chiar primul;
dar decenţa şi normalitatea lor nu puteau fi premiate de un
circ unde nu contează arta, ci ideologia politică deviantă.
De fapt însă, bietul Thomas Neuwirth nici nu con
tează în sine, fiind integral „un produs de marketing la
care s-a lucrat timp de cinci ani. Au existat aranjamente
ca să cîştige, fiind dat dinainte ca favorit", observa Liana
Stanciu76• „Wurst" e o creaţie a unor specialişti, finanţaţi
74 Herbert Marcuse, „Sorne Social Irnplications of Modern Technology",

în Studies in Philosophy and Social Sciences, Voi. IX (1941). Cf. Moya
K. Mason, Herbert Marcuse: Evolution and Transformation ofIndividuality
and Reason, www.rnoyak.com/papers/herbert-rnarcuse-sociologist.htrnl.
75 www.facebook.com/pages/Dan-Negru-Oficial/260001637374642.
76 Emisiunea „Ring TV", BlTV, cf. www.razbointrucuvant.ro/recornan
dari/2014/05/10/strategia-norrnalizarii-hornosexualitatii-prin-indus-
„ RELIGIA" MARXISTĂ A NOII ORDINI MONDIALE 305
de grupări puternice: doar la cîntecelul lui despre pasărea

Phoenix au lucrat patru inşi (Charly Mason, Joey Patulka,
Ali Zuckowski, Julian Maas).
Phoenixul în sine are însă un simbolism extrem de
complex, de natură mitologică şi demonică, jucînd un rol
central în ritualurile şi misterele unor importante ordine
oculte. Nu e întîmplător că, în ultimul timp, Phoenixul
apare tot mai des în diverse contexte, cum ar fi - ca să dăm
un singur exemplu - ceremonia finală a Jocurilor Olimpice
de la Londra, 2012.
Ce legătură poate fi între renaşterea Phoenixului la
Olimpiadă şi melodia premiată la Eurovision în 2014?
Potrivit lui William Schnoebelen: „Phoenixul (Bennu în
Egiptul antic) pierea în flăcări şi renăştea din cenuşă. Majo
ritatea ocultiştilor îl consideră un simbol al lui Lucifer cel
aruncat în flăcările [iadului) care într-o zi se va reîntoarce
triumfător"77• Desigur, sub forma anticristului.
O confirmă chiar o autoare feministă radicală precum
Barbara Walker: „Egiptenii credeau că Phoenixul era un
zeu ce se înălţa la cer sub forma unui luceafăr, precum
Lucifer, după moarte prin foc şi renaştere."78 Planeta Venus
(Luceafărul) era chiar numită steaua corabiei lui Phoenix
(Bennu)-Osiris79. Bennu apare încoronat cu discul soarelui
sau coroana Atefa lui Osiris (două pene, ce pot fi şi coarne).
Phoenixul, ca simbol solar („Suflet ai soarelui") era aso
ciat zeului Horus (alteori, Aton-Ra). Î nsă tot cu Horus e
asociat în mod curent, în anumite mistere oculte, zeul numit
Abaddon, venerat ca „mare arhitect al universului", asociat
şi cu Zeus al grecilor şi reprezentat în acelaşi simbolism ca
tria-cinematografica-spre-redefini rea-nes fa rsita-a-casatoriei-tripiul

de-lesbiene-care-va-avea-si-copil-legal iz.
77 Satan's Door Revisited, p. 4, cf. www.theforbiddenknowledge.com/
symbology/2o5.htm.
78 Now Is 7he Dawning, p. 281, www.whale.to/b/phoenix_s.html.
79 http://egyptian-gods.org/egyptian-symbols-bennu-phoenix.
ochi atotvăzător.80 Or, Abaddon apare explicit în Apocalipsă,

în pasajul despre deschiderea fintînii adîncului: lăcustele „au
ca împărat pe îngerul adîncului, al cărui nume în evreieşte
este Abaddon, iar în elineşte, Apollion" (Apoc. 9:11).
I n ocultismul modern, Horus are conotaţii marcant
apocaliptice şi antihristice, susţinîndu-se că Noua Eră
(New Age) ar fi „Eonul lui Horus" (Crowley). De aceea,
„Ochiul lui Horus" e un simbol ce apare în numeroase cli
puri gen Lady Gaga, cu exact aceste conotaţii.
Phoenixul simbolizează şi noua ordine (mondială)
renăscută din haos; căci pentru a avea o nouă ordine trebuie
mai întîi provocată „dezordinea", adică distrusă complet
vechea ordine creştină.
Numeroase surse oculte afirmă explicit că „Phoenixul
este un semn al ordinelor secrete antice şi al iniţiaţilor lor,
căci cei acceptaţi în temple erau de regulă numiţi «născuţi
a doua oară sau renăscuţi»"81 (la Wurst: I'm reborn). Aso
cierea cu botezul este evidentă.
Phoenixul mai era asociat cu aurul, tămîia şi smirna.
Datorită acestui simbolism, ca şi celui legat de moarte şi reîn
viere, el a fost folosit de Părinţii Bisericii ca simbol al învierii
lui Hristos, aşa cum şi alte mituri păgîne au fost folosite în
scop apologetic şi de misiune creştină. Aceasta nu înseamnă
că Phoenixul ar fi un simbol eminamente creştin, ci doar că
Biserica l-a preluat uneori pentru a-i converti pe păgîni. Ca
de obicei, trebuie discernămînt pentru a distinge adevărul
legat de funcţiile simbolice creştine, în lucrarea misionară a
Bisericii, de cele legate de simbolismul contrar, păgîn şi ocult.
Această ambivalenţă a simbolismului Phoenixului a fost
folosită şi speculată de ocultiştii moderni care au confecţio-
80 http://bravenewworldnews.com/2012/12/30/the-rising-of-the-phoe
nix-symbol-of-the-coming-antichrist-world-power.
81 Manly P. Hali, The Phoenix: An Illustrated Review of Occultism
and Philosophy, p. 1 77, www.trumpetcall.eo.za/newsletter_archive.
php?mail=35.
nat imaginea lui Thomas Neuwirth şi i-au regizat spectaco

lul (să nu vă imaginaţi că-n spatele lui n-au stat specialişti
în ezoterism şi arhetipologie ocultă). Wurst a fost explicit şi
blasfemie comparat cu „Iisus"; au apărut chiar imagini cu
el în ipostaze menite să-i proiecteze o imagine „christică".
Ba au apărut şi „rugăciuni" de genul: „Mă rog ca Conchita
Christ să mă ocrotească azi şi să mă călăuzească pe calea
cea bună"82•
Chiar numele travestitului e o criptogramă: e format
dintr-un termen argotic latino-american (din Columbia,
precizează Wurst) - diminutivul de la concha (scoică) - şi
altul german (wurst, cîrnat), ambele cu evidente conotaţii
freudiene. Împreună, cele două cuvinte formează un oximo
ron multicultural, care trebuie să sugereze hermafroditis
mul sau androginia. Pornind de aici se încurajează asocie
rile „angelice" şi o întreagă serie de speculaţii metafizice ce
implică mitul androginului, o sofisticată imagologie a trans
mutaţiei alchimice şi o pretinsă totalizare rituală sau rein
tegrare simbolică a contrariilor (coincidentia oppositorum)
prin transcenderea oricărei polarităţi sau dihotomii. Sînt
invocaţi Cusanus, şamanismul, interpretările gnostice ale
Genezei, Freud, Crowley, Jung şi întreaga recuzită New Age.
7.6. Scoica-Cîrnat: o repetiţie simbolică.

Gen fluid şi narcisism radical. Chip şi caricatură
Ca să nu fiu acuzat că spun baliverne, trebuie să clarific:

nu susţin că Tom Wurst, alias Conchita Neuwirth, ar fi
vreun antichrist. Bietul „Cîrnat" e un homosexual prăpădit
care se crede femeie şi-şi pune rochie.
Ceea ce spun însă cu toată convingerea e că simbolurile pe
care le vehiculează, şi pe care nu el le-a inventat, sînt extrem
82 http://twtrland.com/profile/HarryJBartlett.
de puternice şi au o formidabilă încărcătură mitico-religioasă

de natură malefică. De fapt, el nu numai că e un simplu canal
de transmitere a acestor mesaje, ci chiar se poate spune că nu
ele i-au fost ataşate lui, ci el a fost ataşat lor, pînă la a nu mai fi
decît un „apendice", o anexă fără importanţă a unor structuri
de semnificaţie simbolică ce depăşesc cu mult capacitatea şi
relevanţa persoanei lui. Nea Toma „Cîrnat" ca persoană e ire
levant, e un nimeni. Angrenajul simbolic construit în jurul
lui e însă de o importanţă uriaşă. De fapt, nu-i altceva decît
o repetiţie la antichrist: încă una dintre multele repetiţii
menite să obişnuiască omenirea cu simbolismul scenariului
ce se va juca atunci, în vremurile din urmă.
I n încheiere, cîteva cuvinte despre „anti-antropologia"
sau „non-antropologia" pe care o încarnează pseudoher
mafroditul Thomas „Wurst", falsa antropologie promovată
implicit de neomarxism.
î n baza unui relativism aberant, noua ideologie a
corecţiei politice a ajuns să pretindă că genurile au deve
nit „fluide"83: simple convenţii pe care postmodernismul le
botează „roluri", determinate nu de anatomia şi fiziologia
cu care omul se naşte, ci de propria alegere. „Genul" ar
deveni o „şaradă" ce poate avea „soluţii" diverse şi aleatorii,
cu sau fără ajutorul unui chirurg. Asistăm la un narcisism
radical, ce duce la desubstanţializarea sinelui şi pulveriza
rea persoanei umane.
Graniţa dintre natural şi sintetic se estompează, deve
nind tot mai arbitrară. Firea umană e redefinită, schimo
nosită într-o „natură" artificială, confecţionată tehnologic
şi „legitimată" mediatic. Chipul omenesc devine o carica
tură ce-şi sfidează modelul divin. Singura lege universală
devine hedonismul nelimitat, ce transformă omul într-un
agregat fără memorie şi fără identitate, altul de la o clipă
la alta. Definiţia sa e redusă la o continuă succesiune de
83 www.salon.com/2014/05/1 2/conchita_wursts_gender_fluid_win.
experienţe, fără nevoia sau posibilitatea de a menţine un

„sine" sau o „personalitate" stabilă. Omul devine un flux
de trăiri şi experienţe, fără trecut şi deschis oricărui viitor.
Pînă şi datele sale biologice devin „opţiuni" private, supuse
aceloraşi alegeri arbitrare dictate de patimi.
Aşa cum anticipa Herbert Marcuse, extazul (erotic), nu
persoana, este cel ce devine substratul identităţii, într-o
lume în care evoluţia tehnologică induce o permanentă
schimbare şi, prin urmare, riscul inevitabil al alienării.
Existenţa nu mai e guvernată de nici un principiu, cu
excepţia celui al subiectivismului absolut. Anarhia şi ires
ponsabilitatea sînt implicite. Tranzienţa radicală, ca unică
realitate de necontestat, aboleşte normele etice tradiţio
nale. Eticul e înlocuit de estetic, la rîndul lui guvernat de
norme cu totul relative, mergînd de la grotesc (cazul lui
Wurst, aclamat ca „graţios" şi „splendid" deşi, în fond,
fundamentalmente greţos şi sordid) pînă la monstruos.
Existenţa încetează a se mai supune raţionalităţii, decenţei
sau bunului simţ, alterările dramatice ale biologiei şi psi
hologiei avînd implicaţii şocante.
î n final, însuşi ontologicul este alterat. Căci, oare, va
mai putea omul trăi astfel? Şi cum? Cu o singură condi
ţie: să înceteze a mai fi om. Dar asta se şi doreşte: crearea
unui „om nou", dezumanizat, infinit maleabil şi obedient.
Tocmai în virtutea iluziei sale că el ar fi cel care alege per
manent, el va fi, în realitate, cel care nu alege niciodată.
Da, îşi va putea alege „genul şi partenerii" aşa cum alege
canalele TV cu telecomanda. Dar, de fapt, patimile sale vor
alege pentru el. Prin intermediul lor, el va fi astfel pururea
la cheremul alegerilor induse de demon.
Acesta este viitorul ce i se pregăteşte omului în societa
tea postcreştină; un om inconsistent şi, în ultimă instanţă,
inexistent, al cărui palid proiect este „doamna Cîrnat": un
brand grotesc al unui concurs sordid ce se vrea avanpre
miera unei utopii de coşmar.
Bibliografie
Nicolai Berdiaev, Originile şi sensul comunismului rus,

Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
Breitbart, Andrew, Righteous Indignation. Excuse me while I
save the world, Grand Central Publishing, New York, 2011.
Carp, Radu, ISIS-dincolo de bineşiderău, http://adevarul.ro/news/
politica/isis--dincolo-rau-1_53faef300d133766a88fe8b5/
index.html.
Codreanu, Theodor, De la marxism la „corectitudinea poli
tică", în Polemici „incorecte politic", Editura „Ştefan
Lupaşcu", Iaşi, 201 1, www.badpolitics.ro/polemici-inco
recte-politic-theodor-codreanu-de-la-marxism-la-corec
titudinea-politica-ziaristi-online/
Cranston, Maurice, ed„ Ihe New Lefi, The Bodley Head,
London, 1970.
Cuddy, Dennis L., Now Is Ihe Dawning ofthe New Age New
World Order, Hearthstone Publishing, 1991.
Debord, Guy, Societatea spectacolului. Comentarii la socie
tatea spectacolului, Editura Est, Bucureşti, 2001.
Dida, Alina Ioana, http://epochtimes.ro/news/europa-si
homosexualitatea-medic-de-familie-raportul-lunacek
incalca-drepturile-omului-interviu---212278.
Eliade, Mircea, Piloţii orbi, Vremea, 1937, http://irinamo
nica.wordpress.com/2014/03/05/mircea-eliade-luntrea
statului-nostru-este-condusa-de-niste-piloti-orbi/.
Enciclopedia Activistului Pro-Life, American Life League,
http://prolife.ath.cx:8000/plaell8#tactic2.
Engelhardt, Tristram H. Jr„ G. W.F. Hegel and Richard Rorty
Were Right: Rethinking Morality in a Secular Culture,
2014, studiu prezentat la conferinţa Societăţii Filosofi
lor Ortodocşi din Europa (SOPHIE), Buchenau, 19-22
iunie 2014.
European Dignity Watch, www.zenit.org/en/articles/euro
pean-parliament-passes-lunacek-report.
Freud, Sigmund, Civilisation and Its Discontents, în Ihe

Standard Edition of the Complete Psychological Works of
Sigmund Freud, Voi. 21, translated and edited by J. Stra
chey, London, Hogarth Press, 1961.
Freud, Sigmund, Disconfort în cultură, Ed. All, 201 1.
Fukuyama, Francis, Ihe End of History and the Last Man,
Free Press, New York, 1992.
Gheorghe, Virgiliu, Pornografia, maladia secolului XXI,
Prodromos, 201 1.
Ghiţiu, Paul, Comunismul: stăpînul inelelor ne urmă
reşte de la Kremlin, www.rostonline.ro/2014/02/
comunismul-stapanul-inelelor-ne-urmareste-de-la
kremlin/#comment-683.
Hall, Manly P., Ihe Phoenix: An Illustrated Review of
Occultism and Philosophy, www.trumpetcall.co.za/
newsletter_archive.php?mail=35.
Jay, Martin, Ihe Dialectica[ Imagination: A History of the
Frankfurt School and the Institutefor Social Research, 1932-
1950, University of California Press, Berkeley, CA, 1973.
Kirk, Marshall şi Hunter Madsen (alias Erastes Pili), „The
Overhauling of Straight America" (Repararea capitală
a Americii hetero), în Guide Magazine, noiembrie 1987.
Poate fi găsit cu uşurinţă pe diverse site-uri, inclusiv
wikipedia.
Kirk, Marshall şi Hunter Madsen (alias Erastes Pill), After
the Ball: How America Will Conquer its Fear and Hatred
ofGays in the '90s, Doubleday, 1989, ISBN: 0-312-02372-3.
Klein, Naomi, Ihe Shock Doctrine. Ihe Rise of Disaster
Capitalism, Knopf Canada, 2007.
Kolakowski, Leszek, Main Currents of Marxism, Norton,
London, 2005.
Lind, William S. (editor), „Politica[ Correctness": A Short
History ofan Ideology, Free Congress Foundation, 2004.
Marcuse, Herbert, An Essay in Liberation, Beacon Press,
Boston, 1969.
Marcuse, Herbert, „Repressive Tolerance", în Robert Paul

Wolff, Barrington Moore, Jr., Herbert Marcuse, A Cri
tique of Pure Tolerance, Beacon Press, 1965.
Marcuse, Herbert. „Some Social Implications of Modern
Technology", în Studies in Philosophy and Social
Sciences, Voi. IX (1941).
Marx, Karl, Friedrich Engels, Manifestul comunist, în
Selected Works, voi. 1, Progress Publishers, Moscow,
1969; prima ediţie: 1914 de Eduard Bernstein în revista
Vorwiirts a Partidului Social Democrat German; trad.
Paul Sweezy; MEA 1993; marxists.org 1999, feb. 2005.
Mason, Moya K., Herbert Marcuse: Evolution and Transfor
mation of lndividuality and Reason, www.moyak.com/
papers/herbert-marcuse-sociologist.html.
Peillon, Vincent, Une religion pour la Republique, edition du
Seuil, 2010, http://lamanifpourtous24.blogspot.com/p/c.
html.
Preda, Radu, Comunismul şi cultura memoriei, la www.ros
tonline.ro/2013/01/comunismul-si-cultura-memoriei/.
Riggins, Thomas, Bertrand Russell on the practice and the
ory of bolshevism, http://philosophicalnotes.blogspot.
com/2010/07/bertrand-russell-on-practice-and-theory.
html.
Schnoebelen, William, Satan's Door Revisited, www.thefor
biddenknowledge.com/symbology/2o5.htm.
Vennari, John, Tactics of the Homosexual Movement: 1987
'Overhauling of Straight America'. Detailed Strategyfor
public acceptance of Homosexuals, www.cfnews.org/
pagel0/page92/hom-tactics.html; traducerea lui Bogdan
Mateciuc: Tacticile mişcării homosexuale: Overhauling
of Straight America, 1987. O strategie detaliată pentru
acceptarea publică a homosexualilor, la www.cultura
vietii.ro/2013/ 1 1/03/tacticile-miscarii-homosexuale-o
strategie-detaliata-pentru-acceptarea-publica-homose
xualilor/.
Walker, Barbara, 1he Woman's Dictionary of Symbols and

Sacred Objects, HarperCollins, San Francisco, 1988,
www.whale.to/b/phoenix_s.html.
White, Hillary, 1he revolution of the family: the Marxist
roots of'homosexualism', www.lifesitenews.com/article/
topic/homosexuality/.
Wiggershaus, Rolf, 1he Frankfurt School: Its History, 1heo
ries and Politica[ Signi.ficance, transl. Michael Robertson,
MIT Press, Cambridge, 1994.
Wildstein, Bronislaw, Legi împotriva Legii, la www.InLi
niedreapta.net, sau www.culturavietii.ro/2012/ 1 1/ 16/
legi-impotriva-legii/#.Uv9KJCeB1Tg.
Young, Robert, 1he Naked Marx. Review of Herbert Mar
cuse-Eros and Civilization: A Philosophical Inquiry into
Freud, Penguin Press, London 1969.
www.lettersofnote.com/2012/03/1984-v-brave-new-world.
html.
www.en.wikipedia.org/wiki/Washington_Consensus.
www.dignitatishumanae.com/index.php/euro-parliament
to-hold-controversial-vote-tomorrow-all-sexual-identi-
ties-are-equal-but-some-are-more-equal-than-others/.
www.europeandignitywatch.org/it/home.html.
www.facebook.com/InLinieDreapta/posts/249646001880228.
http://unuldintrenoiromania.wordpress.com/tag/raportul-
estrela/.
www.culturavietii.ro/2013/04/30/uraciunea-pustiirii
olanda-deschide-calea-si-pent ru-legalizarea-pedofi
liei/#.UwXbhSeB lTg.
www.marxists.org/archive/marx/works/1884/origin
family/ch02d.htm.
www.human-nature.com/rmyoung/papers/paper89h.html.
http://c-tarziu.blogspot.eom.tr/2010/12/cucerirea-pasnica
unei-natiuni-in-patru.html.
http://web.inter.nl.net/users/Paul.Treanor/neoliberalism.
html.
www.ilga-europe.org/home/news/for_media/media_releases/
come_out_bxl, postat de A. Ioana Dida pe www.cultura
vietii.ro.
http://irinamonica.wordpress.com/2014/02/24/luna
nymphomaniac-la-sala-horia-bernea-a-muzeului-tara
nului-roman/.
http://activenews.ro/scrisoare-deschisa-catre-ministrul
culturii-se-urmareste-lichidarea-muzeului-taranului
roman_l85045.html.
www.george-damian.ro/paradoxul-femeii-cu-barba-la
eurovision-5800.html.
http://epochtimes-romania.com/news/si-vot-si-boi
cot---217846.
http://atreiafortaromaniaprofunda.blogspot.ro/2014/0l/
intoarcerea-rusiei-spre-dreapta_2835.html.
http://en.metapedia.org/wiki/Sexual_Bolshevism.
http://egyptian-gods.org/egyptian-symbols-bennu-phoe
nix.
http://bravenewworldnews.com/2012/12/30/the-rising-of
the-phoenix-symbol-of-the-coming-antichrist-world
power.
http://twtrland.com/profile/HarryJBartlett.
www.salon.com/2014/05/1 2/conchita_wursts_gender_
fluid_win.
DIFUZARE:
S.C. Supergraph S.R.L.

Str. Ion Minulescu 36, sector 3,
Bucureşti, cod 031216
Tel.: (021) 320 61 19
Fax: (021) 319 10 84
E-mail: editura@sophia.ro
Editura Rost
Calea Victoriei 155
bi. Dl, tronson 8, mezanin
sector l, Bucureşti
telefon: 0740 103 621
e-mail: editurarost@gmail.com
www.rostonline.ro

Corectitudinea Politică. "Religia" Marxistă A Noii Ordini Mondiale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Corectitudinea Politică. "Religia" Marxistă A Noii Ordini Mondiale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CORECTITUDINEA POLITICĂ

„religia" marxistă a Noii Ordini Mondiale

©Editura Rost, 2015

I. Lind, William S. (coord.)

T. KENNETH CRIBB, JR.

Aşa cum promite din titlu, această carte vă spune

cuvinte vor deveni normă, ca „gen" în loc de „sex",

influenţa lor a crescut treptat, pînă astăzi, cînd a deve­

în care scrierile corifeilor Şcolii de la Frankfurt sînt

fie fatală. Să sperăm că vor admite argumentele din

Aşa cum scria Russell Kirk, una dintre observaţiile cele

întîmplă azi americanilor care sugerează că există diferenţe

' În original star chamber courts, referire figurată la o veche instanţă

superior şi legăturile ei cu mişcarea feministă. I n sfîrşit,

Cei mai mulţi americani privesc înapoi spre anii 1950

oraşului, nici că trebuie nu doar să-şi încuie maşina, ci şi

Prin comparaţie, căderea Romei a fost un spectacol

americane la ani buni după ce mulţi dintre membrii săi de

A treia paralelă constă în aceea că ambele variante de

1 Analiza este ilustrată cu exemple din realităţile societăţii americane.

Aceste paralele nu sînt de mirare, nici nu sînt o coin­

2 În original „ivy", frunza de iederă ce simbolizează vechimea aris­

tudinea politică şi să-şi ia înapoi societatea de sub stăpînirea

4 Substantivul gender din original a căpătat în discursul „corect politic"

şi supravieţuieşte - şi deocamdată încă puteţi face acest

6Necunoscut în România, termenul sensitivity îi evocă unui american

Rădăcinile istorice ale

America este astăzi dominată de un sistem de credinţe,

mului Război Mondial, au avut loc mai multe evenimente:

să fie posibilă. Aceasta a determinat o concentrare pe efortu­

tutul, care a devenit cunoscut ca Şcoala de la Frankfurt, a

existente: teoria matriarhală, teoria androginităţii, a perso­

în revoluţia comunistă. Î n cartea sa Eseu despre eliberare,

log social care, în primii săi ani de activitate, a efectuat

la Frankfurt, precum şi teoria înrudită a androginităţii des­

• Şi-a început viaţa politică lucrînd ca agent al Interna­

- „Am văzut distrugerea revoluţionară a societăţii ca

• A fost un marxist italian care a urmat linia de gîn­

le-a făcut l-au determinat să conchidă că o revoltă în mani­

• În cartea sa din 1933 intitulată Psihologia de masă a

împotriva proletariatului. În schimb, bătălia se va da între

reze ce urma să se întîmple în 1960.

încercare de a combina psihologia freudiană cu teoria eco­

„Familia autoritară reprezintă statul autoritar în miniatură.

sexuală iniţiat de Georg Lukacs în Ungaria pot fi conside­

pătruns în cîmpul educaţional american:

noua ediţie în 1991 şi poate fi achiziţionată de la cele mai

• Asemenea lui Wilhelm Reich, Erich Fromm a fost un

este înrudită ideologic cu lucrarea Psihologia de masă a

dat naştere unei ordini sociale care a cond�s la apariţia teo­

experienţa dominaţiei sau a supunerii şi „diferenţele, fie

cipiul că nu există o putere superioară eului individual unic;

în lucrarea Dogma lui Christ, unde se prezintă pe sine

ţionar în Dogma lui Christ: „Am putea defini revoluţia în

• La fel ca Wilhelm Reich şi Erich Fromm, Marcuse a

fost un intelectual al Şcolii de la Frankfurt care a luat calea

un revoluţionar social pursînge, care îşi imagina dezinte­

a devenit documentul fondator al contraculturii din 1960 şi

din unidimensionalitatea societăţii industriale moderne

„Marelui refuz", ca negare absolută a „monstrului" capita­

realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventînd şi slo­

femeilor constituie componenta cea mai de seamă a opozi­

• Eforturile sale revoluţionare vor conduce la declanşa­

influenţa lor a crescut treptat, pînă astăzi, cînd a deve

Aceste paralele nu sînt de mirare, nici nu sînt o coin

2 În original „ivy", frunza de iederă ce simbolizează vechimea aris

să fie posibilă. Aceasta a determinat o concentrare pe efortu

existente: teoria matriarhală, teoria androginităţii, a perso

la Frankfurt, precum şi teoria înrudită a androginităţii des

• Şi-a început viaţa politică lucrînd ca agent al Interna

• A fost un marxist italian care a urmat linia de gîn

le-a făcut l-au determinat să conchidă că o revoltă în mani

încercare de a combina psihologia freudiană cu teoria eco

sexuală iniţiat de Georg Lukacs în Ungaria pot fi conside

dat naştere unei ordini sociale care a cond�s la apariţia teo

un revoluţionar social pursînge, care îşi imagina dezinte

„Marelui refuz", ca negare absolută a „monstrului" capita

realizarea revoltei sexuale adolescentine, inventînd şi slo

femeilor constituie componenta cea mai de seamă a opozi

• Eforturile sale revoluţionare vor conduce la declanşa

lucrările autorilor Wilhelm Reich, Erich Fromm şi Her

astfel de element precum caracterul autoritar, care este opu

nişte produse ale capitalismului, ale creştinismului, conser

această acţiune este întreprinsă în scopul eradicării pre

studenţi homosexuali a desenat graffiti pe trotuarele uni

tor, a publicat o parodie a descrierilor de curs ale ultrapo

corectitudinea politică este o lovitură de moarte care ţin

atacuri devastatoare asupra programei. Acest efect de pro

Î n pofida puterii instituţionale a radicalilor din campu

susţinute din banii contribuabililor să acţioneze discrimi

Probabil, cea mai puternică forţă în favoarea unei auten

Literatura constituie, dacă nu cel mai important indica

despre relele pe care le-a generat o moştenire pe linie patri

7 Disparitatea rezultă, aşadar, din anularea semnificatului: deconstruc

le lipseşte răbdarea de a pătrunde în sintaxa aproape ininte