Archiva Moldaviae I 2009

International Advisory Board
Viorel Achim (Bucureşti), Mihnea Berindei (Paris), Ovidiu Buruiană (Iaşi), Ioan
Caproşu (Iaşi), Igor Caşu (Chişinău), Adrian Cioflâncă (Iaşi), Valentin
Constantinov (Chişinău), Andrei Cuşco (Chişinău), Dennis Deletant (London),
Marius Diaconescu (Bucureşti), Alexander Drace-Francis (Liverpool), Emil
Dragnev (Chişinău), Armand Goşu (Bucureşti), Ion Gumenâi (Chişinău), Florea
Ioncioaia (Iaşi), Constantin Iordachi (Budapest), Charles King (Washington,
DC), Ştefan Lemny (Paris), Bogdan Maleon (Iaşi), Paul Michelson (Huntington,
Indiana), Andi Mihalache (Iaşi), Marian Olaru (Rădăuţi), Virgil Pâslariuc
(Chişinău), Alexandru Florin Platon (Iaşi), Leonidas Rados (Iaşi), Oliver Jens
Schmitt (Vienna), Flavius Solomon (Iaşi), Victor Spinei (Iaşi), Igor Şarov
(Chişinău), Silviu Andrieş-Tabac (Chişinău), Valentin Tomuleţ (Chişinău),
Ottmar Traşcă (Cluj-Napoca), Florin Ţurcanu (Bucureşti), Constantin Ungureanu
(Chişinău), N.A. Ursu (Iaşi), Vitalie Văratic (Bucureşti), Ion Varta (Chişinău),
Petru Vicol (Chişinău)
Editor-in-Chief
Dorin Dobrincu
Editorial Board: Arcadie M. Bodale (Associate Editor), Suzana Bodale, Cătălin

Botoşineanu, Şerban V. Marin, Cătălina Mihalache, Mihai Mîrza, Andrei
Muraru, Daniel Pavăl, Cristian Zaharia
Translations, Linguistic Examination: Ludmila Bacumenco (Russian), Laura

Dumitru (French), Costin Feneşan (German), Gabriela Preotesi (English)
Typing: Cristina Bohan
Cover: Romeo Cîrjan, George Stroe

ARHIVELE NAŢIONALE ALE ROMÂNIEI
IAŞI
Archiva
Moldaviæ
I (2009)
Acest volum a fost publicat cu sprijinul financiar al
Fundaţiei Konrad Adenauer
Consiliului Judeţean Iaşi
Casei de Asigurări de Sănătate Iaşi
© Archiva Moldaviæ
ISSN: 2067-3930
CUPRINS
Abrevieri 23
Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae la început de drum 29
Studii de istorie
Religie, cutumă, educaţie
Elena CHIABURU, Difuzarea în Moldova a Mineelor de la Buda (1804-

1805) 35
Ion GUMENÂI, Molocanii din Basarabia. Originile şi componenţa
etnică 46
Cătălin BOTOŞINEANU, Politica din spatele „capetelor sparte”, la
Universitatea din Iaşi. Alegerile pentru funcţia de rector din
1923 54
Relaţii externe
Şerban V. MARIN, Însemnări din jurnalul veneţianului Marino

Sanudo referitoare la ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel
Mare. Ambasadele Moldovei la Veneţia 79
Liviu BRĂTESCU, Politica externă a României (1884-1888). Actori
şi mijloace de acţiune 92
Istorie locală
Daniel PAVĂL, Aspecte privind sănătatea şi igiena publică în judeţul

Neamţ de la 1825 până la primul război mondial 109
Radu FILIPESCU, Informaţii documentare cu privire la seceta din
judeţul Iaşi în anul 1946 118
Bogdan Constantin DOGARU, Contribuţii la organizarea
administrativă a judeţului Putna. Sfaturile populare raionale 130
Documente
Valentin CONSTANTINOV, Documentul original de la Alexandru

cel Bun pentru Episcopia de Rădăuţi (6 iulie 1413) 145
Mihai-Cristian AMĂRIUŢEI şi Ludmila BACUMENCO, Documente
referitoare la istoria Ţării Moldovei (1634-1858) provenite
dintr-o colecţie particulară din Iaşi 150
Anton COŞA, Un document inedit din 1793 privind catolicii din
judeţul Bacău 178
Ottmar TRAŞCĂ, Franz Babinger şi pogromul din Iaşi (1941) 219
Dorin DOBRINCU, Ruine, lipsuri şi anarhie. Moldova şi Bucovina
de sud în toamna anului 1944 227
Teodor CANDU şi Octavian MOŞIN, Clerul din Republica Sovietică
Socialistă Moldovească. Registrul oficial din 1945-1948 (I) 244
Ştiinţe auxiliare ale istoriei
N.A. URSU, Alecu Russo, personaj într-o piesă de teatru a lui

Scarlat Ruzenschi, coleg al său la judecătoria din Piatra
Neamţ 283
Sorin IFTIMI, Sigilii din arhivele ieşene (Asachi, Hurmuzachi, Aslan) 289
Istoria arhivelor. Prezentări de fonduri
Arcadie M. BODALE, Repertoriul actelor privitoare la instituţiile

ecleziastice din Ţara Românească şi Moldova până în 1742.
Colecţia Documente de la Arhivele Naţionale-Iaşi 313
Virginia ISAC, Note privind evacuarea arhivelor din Iaşi în timpul
celor două războaie mondiale 341
Suzana BODALE, Fondul Frontul Renaşterii Naţionale din ţinutul
Prut. Perspectivele cercetării 350
4
Restitutio
† Constantin A. STOIDE, Legăturile dintre Moldova, Ţara

Românească şi Transilvania la începutul secolului al XVI-lea 367
Dezbateri
Ion T. SION, Marginalii la lucrări legate de istoria Tecuciului 401
Recenzii
Silviu Văcaru, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate a secolului al

XVII-lea (Mihai Mîrza) 417
Русская и украинская дипломатия в международных
отношениях в Европе середины ХVII в (Ion Eremia) 420
Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate (Cristian
Zaharia) 436
Pierre Du Bois, Ceauşescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni
politice (Vlad Mercori) 444
Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită, 15 noiembrie
1987, Braşov (Ligia Dobrincu) 447
Note bibliografice
Valer Hossu, Maramureşul şi Moldova. Interferenţe de statalitate

(Dorin Dologa) 453
Colecţia Achiziţii Noi. Indice cronologic nr. 25, vol. II (1686-1760)
(Mihai Mîrza) 454
Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi (Arcadie
M. Bodale) 455
Gabriel Asandului, A.C. Cuza. Politică şi cultură (Cătălin
Botoşineanu) 457
Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967)
(Cătălin Botoşineanu) 458
5
Viaţa ştiinţifică
Activităţile Arhivelor Naţionale Iaşi consacrate comemorării a 140 de

ani de la moartea lui Gheorghe Asachi (Suzana Bodale) 461
Congresul Asociaţiei arhiviştilor maghiari (Cătălin Botoşineanu) 462
„Muncă, bani, bănci, cultură şi politică (sec. XVIII-2009)” (Arcadie
M. Bodale) 464
Expoziţia „1939. Zile de pace, zile de război”, la Alexandria
(Mădălina-Diana Ruşanu-Radu) 467
„După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în
România: cauze, desfăşurare, consecinţe” (Cristian Zaharia) 469
Lista autorilor 473
6
CONTENTS
Abbreviations 23
Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae at the Beginning 29
History Studies
Religion, Tradition, Education
Elena CHIABURU, The Distribution of the Buda Minee in Moldavia

(1804-1805) 35
Ion GUMENÂI, The Molocans from Bessarabia. Origins and Ethnic
Composition 46
Cătălin BOTOŞINEANU, The Policy behind the “Broken Heads” at
the University of Iaşi. Elections for the Rector Position in
1923 54
Foreign Relations
Şerban V. MARIN, Notes from the Diary of the Venetian Marino

Sanudo regarding the Last Years of Stephen the Great Reign.
The Moldavian Embassies to Venice 79
Liviu BRĂTESCU, Romanian Foreign Policy (1884-1888). Actors
and Means of Action 92
Local History
Daniel PAVĂL, Aspects concerning the Public Health and Hygiene

in Neamţ County since 1825 until the First World War 109
Radu FILIPESCU, Information in Documents about the Drought from
Iaşi County in 1946 118
Bogdan Constantin DOGARU, Contributions to the Administrative
Organization of Putna County. The District People’s
Councils 130
Documents
Valentin CONSTANTINOV, The Original Document from the 6th of

July, 1413, issued by Alexandru cel Bun for Rădăuţi
Bishopric 145
Mihai-Cristian AMĂRIUŢEI and Ludmila BACUMENCO,
Documents regarding the History of Moldavian Principality
(1634-1858) from a Private Collection from Iaşi 150
Anton COŞA, An Unpublished Document from 1793 regarding the
Catholics from Bacău County 178
Ottmar TRAŞCĂ, Franz Babinger and the Pogrom from Iaşi (1941) 219
Dorin DOBRINCU, Ruins, Deficiencies and Anarchy. Moldavia and
South Bukowine in the Autumn of 1944 227
Teodor CANDU and Octavian MOŞIN, The Clergy from Moldavian
Socialist Soviet Republic. The Official Register of 1945-1948
(I) 244
Auxiliary Sciences of History
N.A. URSU, Alecu Russo, Character in a Play of Scarlat Ruzenschi,

his Colleague from the Law Court of Piatra Neamţ 283
Sorin IFTIMI, Seals of the Archives of Iaşi (Asachi, Hurmuzachi,
Aslan) 289
The History of Archives. Funds Presentations
Arcadie M. BODALE, The Index of the Acts regarding the

Wallachian and Moldavian Ecclesiastic Institutions until
1742. The Documents Collection of the National Archives of
Iaşi 313
Virginia ISAC, Notes regarding the Removal of the Archives of Iaşi
during the Two World Wars 341
Suzana BODALE, The Files of the Frontul Renaşterii Naţionale of
Prut Region. The Prospects of Research 350
8
Restitutio
† Constantin A. STOIDE, The Relations between Moldavia,

Wallachia and Transylvania at the Beginning of the 16th
Century 367
Debates
Ion T. SION, The Outsiders at the Debates regarding the History of

Tecuci 401
Reviews

XVII-lea 417
Zaharia) 436
Bibliographic Notes

(Dorin Dologa) 453
(Mihai Mîrza) 454
M. Bodale) 455
Botoşineanu) 457
9
Scientific Life
The Activities of the National Archives of Iaşi dedicated to the

Commemoration of 140 years from the Death of Gheorghe
Asachi (Suzana Bodale) 461
The Congress of the Hungarian Archivists Association (Cătălin
Botoşineanu) 462
M. Bodale) 464
The Exhibition „1939. Zile de pace, zile de război”, in Alexandria
List of Authors 473
10
TABLE DE MATIÈRES
Abréviations 23
Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae au début du chemin 29
Études d’histoire
Religion, coutumes, éducation
Elena CHIABURU, La circulation des « Minee » de Buda en

Moldavie (1804-1805) 35
Ion GUMENÂI, Les « Molocans » de Bessarabie. Origines et
composition ethnique 46
Cătălin BOTOŞINEANU, La politique derrière les « têtes cassés » à
l’Université de Iaşi. Les élections pour la fonction de recteur
en 1923 54
Relations étrangères
Şerban V. MARIN, Renseignements du journal Vénitien de Marino

Sanudo sur les dernières années du règne d’Étienne le
Grand. Les ambassades de la Moldavie à Venise 79
Liviu BRĂTESCU, La politique étrangère de la Roumanie (1884-
1888). Acteurs et moyens d’action 92
Histoire locale
Daniel PAVĂL, Aspects concernant la santé et l’hygiène publique au

département de Neamţ depuis 1825 jusqu'à la première
guerre mondiale 109
Radu FILIPESCU, Informations dans les archives sur la sécheresse
dans la région de Iaşi en 1946 118
Bogdan Constantin DOGARU, Contributions sur l’organisation
administrative du département de Putna. Les Conseils
populaires régionales 130
Documents
Valentin CONSTANTINOV, Le document original émis par

Alexandre le Bon pour l’Évêché de Rădăuţi (le 6 Juillet 1413) 145
Mihai-Cristian AMĂRIUŢEI et Ludmila BACUMENCO, Documents
concernant l’histoire de la Moldavie (1634-1858) dans une
collection privée de Iaşi 150
Anton COŞA, Un document inédit de 1793 sur les catholiques du
département de Bacău 178
Ottmar TRAŞCĂ, Franz Babinger et le pogrome de Iasi (1941) 219
Dorin DOBRINCU, Ruines, manques et anarchie. La Moldavie et la
Bucovine de Sud en automne 1944 227
Teodor CANDU et Octavian MOŞIN, Le clergé de la République
Soviétique Socialiste de Moldavie. Le registre official 1945-
1948 (I) 244
Sciences auxiliaires de l’histoire
N.A. URSU, Alecu Russo, personnage dans une pièce de Scarlat

Ruzenschi, son collègue à la Court de Justice de Piatra
Neamţ 283
Sorin IFTIMI, Sceaux aux Archives de Iaşi (Asachi, Hurmuzachi,
Aslan) 289
Histoire des archives. Présentations des fonds d’archives
Arcadie M. BODALE, Le répertoire des actes concernant les

institutions ecclésiastiques avant 1742. La collection de
documents des Archives Nationales, branche départementale
Iaşi 313
12
Virginia ISAC, Notes concernant l’évacuation des Archives de
Iaşi pendant les deux guerres mondiales 341
Suzana BODALE, Le fonds archivistique du Front de la Renaissance
Nationale de la Région Prut. Perspectives de la recherche 350
Restitutio
† Constantin A. STOIDE, Les relations entre la Moldavie, la

Valachie et la Transylvanie au début du XVIème siècle 367
Débats
Ion T. SION, Considérations sur des ouvrages portant sur l’histoire

de la ville de Tecuci 401
Recensions
Silviu Văcaru, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate de secolului

al XVII-lea (Mihai Mârza) 417
Zaharia) 436
Pierre Du Bois, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni
Notes bibliographiques
Valer Hossu, Maramureşul şi Moldova. Interfeţe de statalitate

(Dorin Dologa) 453
Colecţia Achiziţii Noi. Indice chronologic, nr. 25, vol. II (1686-1760)
(Mihai Mîrza) 454
Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, Arcadie
M. Bodale) 455
13
Botoşineanu) 457
Dicţionarul penitenciarelor din România Comunistă (1945-1967)
Vie scientifique
Les activités des Archives Nationales de Iasi dédiées à la

commémoration des 140 ans de la mort de Gheorghe Asachi
(Suzana Bodale) 461
Le Congres de l’Association des Archivistes Hongrois (Cătălin
Botoşineanu) 462
M. Bodale) 464
L’exposition „1939. Zile de pace, zile de război”, à Alexandria
România: cauze, desfăşurare, consecinţe ” (Cristian Zaharia) 469
Liste des auteurs 473
14
INHALT
Abkürzungen 23
Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae, ein Beginn 29
Historische Studien
Religion, Gewohnheitsrecht, Erziehung
Elena CHIABURU, Die Verbreitung der in Ofen verlegten

Ritualbücher (Minee) in der Moldau (1804-1805) 35
Ion GUMENÂI, Die Molokaner aus Bessarabien. Ihre Urkunft und
völkische Zusammensetzung 46
Cătălin BOTOŞINEANU, Politik im Schatten der „zerschlagenen
Köpfe” bei der Universität Jassy. Die Rektorwahlen vom
Jahre 1923 54
Auswärtige Beziehungen
Şerban V. MARIN, Tagebuchaufzeichnungen des Venetianers

Marino Sanudo über die letzten Regierungsjahre Stephans
des Grossen. Moldauer Gesandschaften in Venedig 79
Liviu BRĂTESCU, Die auswärtige Politik Rumäniens (1884-1888).
Darsteller und Handlungsmitteln 92
Lokalgeschichte
Daniel PAVĂL, Aus der Geschichte des öffentlichen Sanitäts- und

Gesundheitswesens im Bezirk Neamţ von 1825 bis zum ersten
Weltkrieg 109
Radu FILIPESCU, Archivunterlagen über die Dürrezeit im Bezirk
Jassy im Jahre 1946 118
Bogdan Constantin DOGARU, Beiträge zur Geschichte der
Verwaltung im Bezirk Putna. Die Rayonsvolksräte 130
Dokumente
Valentin CONSTANTINOV, Eine Originalurkunde des Moldauer

Fürsten Alexander der Gute für das Bistum Rădăuţi (6. Juli
1413) 145
Mihai-Cristian AMĂRIUŢEI şi Ludmila BACUMENCO, Dokumente
aus einer Jassyer Privatsammlung zur Moldauer Geschichte
(1634-1858) 150
Anton COŞA, Ein unbekanntes Dokument vom Jahre 1793 über die
römisch-katholischen Gläubigen aus dem Bezirk Bacău 178
Ottmar TRAŞCĂ, Franz Babinger und das Jassyer Pogrom (1941) 219
Dorin DOBRINCU, Ruinen, Mangel und Anarchie. Moldau und
Südbukowina im Herbst des Jahres 1944 227
Teodor CANDU şi Octavian MOŞIN, Der Klerus in der
Moldauischen Sozialistischen Sowjetrepublik. Das amtliche
Registerbuch von 1945-1948 (I) 244
Hilfswissenschaften der Geschichte
N.A. URSU, Alecu Russo als Person der Handlung in einem

Theaterstück seines Amtskollegen Scarlat Ruzenschi vom
Amtsgericht in Piatra Neamţ 283
Sorin IFTIMI, Siegeln aus Jassyer Archiven (Asachi, Hurmuzachi,
Aslan) 289
Archivgeschichte. Bestandsvorführungen
Arcadie M. BODALE, Verzeichnis der sich auf die kirchlichen

Institutionen aus der Walachei und Moldau beziehenden
Urkunden bis zum Jahre 1742. Die Sammlung der Urkunden
beim Jassyer Nationalarchiv 313
Virginia ISAC, Aufzeichnungen über die Auslagerung der Jassyer
Archive während der zwei Weltkriege 341
Suzana BODALE, Der Bestand „Frontul Renaşterii Naţionale” aus
dem Gebiet (ţinut) Prut. Forschungsaussichten 350
16
Restitutio
† Constantin A. STOIDE, Die Verbindungen zwischen der Moldau,

Walachei und Siebenbürgen zu Beginn des 16. Jahrhunderts 367
Debatten
Ion T. SION, Randbemerkungen zu verschiedenen Beiträgen zur

Geschichte von Tecuci 401
Rezensionen

XVII-lea (Mihai Mîrza) 417
Zaharia) 436
Bibliographische Aufzeichnungen

(Dorin Dologa) 453
(Mihai Mîrza) 454
M. Bodale) 455
Botoşineanu) 457
17
Wissenschaftliches Leben
Das Jassyer Nationalarchiv beging 140 Jahre seit dem Tode von
Gheorghe Asachi (Suzana Bodale) 461
Kongress des Vereins der ungarischen Archivare (Cătălin
Botoşineanu) 462
M. Bodale) 464
Die Ausstellung „1939. Zile de pace, zile de război”, in Alexandria
Autorenverzeichnis 473
18
СОДЕРЖАНИЕ
Сокращения 23
Дорин ДОБРИНКУ, Архива Молдавие в начале пути 29
Исторические исследования
Религия, обычай, воспитание
Елена КЯБУРУ, Распространение в Молдавии минея

опубликованной в Буде (1804-1805) 35
Ион ГУМЕНЫЙ, Молоканы из Бессарабии. Происхождение и
этническая структура 46
Кэтэлин БОТОШИНЯНУ, Политика за спиной «разбитых голов»
в Ясском Университете. Выборы ректора в 1923 г. 54
Международные отношения
Шербан В. МАРИН, Записки из журнала венецианца Марино

Санудо относительно последних годов господства
Штефана Великого. Посланцы Молдавии в Венеции 79
Ливиу БРЭТЕСКУ, Внешняя политика Румынии (1884-1888).
Актёры и способы действия 92
Местная история
Даниел ПАВЭЛ, Аспекты относительно здоровья и

общественной гигиены в Нямецком жудеце с 1825 года
до первой мировой войны 109
Раду ФИЛИПЕСКУ, Архивные информации относительно
засухи в Ясском жудеце в 1946 г. 118
Богдан Константин Догару, Об административной организации
Путнянского жудеца. Районные народные советы 130
Документы
Валентин КОНСТАНТИНОВ, Оригинальный документ из

канцелярии Александра Доброго для Рэдэуцкого
епископства (6 июля 1413 г.) 145
Михай-Кристиан АМЭРИУЦЕЙ и Лудмила БАКУМЕНКО,
Документы относящиеся к истории Молдавского
княжества (1634-1858) из частной ясской коллекции 150
Антон КОША, Неопубликованный документ 1793 года
относительно католиков из жудеца Бакэу 178
Оттмар ТРАШКЭ, Франц Бабингер и погром в Яссы (1941) 219
Дорин ДОБРИНКУ, Руины, недостатки и анархия. Молдавия и
Южная Буковина осенью 1944 года 227
Теодор КАНДУ и Октавиан МОШИН, Духовенство из
Молдавской Советской Социалистической Республики.
Официальный регистр из 1945-1948 года (I) 244
Вспомогательные дисциплины истории
Н.А. УРСУ, Алеку РУССО, персонаж театральной пьесы

Скарлата Рузенски, его коллега из мирового суда в
Пятра Нямц 283
Сорин ИФТИМИ, Печати из Ясского архива (Асаки, Хурмузаки,
Аслан) 289
История архивов. Представление фондов
Аркадие М. БОДАЛЕ, Перечень актов относящихся к

религиозным учереждениям из Валахии и Молдавии до
1742 г. Коллекция Документы Национального Архива из
Яссы 313
Вирджиния ИСАК, Заметки относящихся к эвакуации архива из
Ясссы в период мировых войн 341
Сузана БОДАЛЕ, Фонд Партии Национального Возрождения из
Прутского цинута. Перспективы исследования 350
20
Реституцио
† Константин А. СТОИДЕ, Связи между Молдавии, Валахии и

Трансилвании в начале XVI века 367
Дискуссии
Ион Т. СИОН, Аннотации относительно опубликованных работ

по истории города Текуч 401
Рецензии
Силвиу Вэкару, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate a secolului

al XVII-lea (Михай Мырза) 417
отношениях в Европе середины ХVII в. (Ион Еремия) 420
Алин Мурешан, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate (Кристиан
Захария) 436
Пьер Дю Боа, Ceauşescu la putere. Ancheta asupra unei ascensiuni
politice (Влад Меркори) 444
Мариус Опря, Стежэрел Олару, Ziua care nu se uită, 15 noiembrie
1987, Braşov (Лиджия Добринку) 447
Книжное оброзрение
Валер Хоссу, Maramureşul şi Moldova. Interferenţe de statalitate

(Дорин Долога) 453
(Михай Мырза) 454
Иоан Капрошу, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi
(Аркадие М. Бодале) 455
Габриел Асандулуй, A.C. Cuza. Politică şi cultură (Кэтэлин
Ботошиняну) 457
(Кэтэлин Ботошиняну) 458
21
Научная жизнь
Деятельность Национального Архива из города Яссы

посвященные памяти 140 лет от смерти Георге Асаки
(Сузана Бодале) 461
Съезд Ассоциации венгерских архивистов (Кэтэлин
Ботошиняну) 462
„Muncă, bani, bănci, cultură şi politică (sec. XVIII-2009)” (Аркадие
М. Бодале) 464
Выставка „1939. Zile de pace, zile de război”, в Александрии
(Мэдэлина-Диана Рушану-Раду) 467
România: cauze, desfăşurare, consecinţe” (Кристиан
Захария) 469
Список авторов 473
22
ABREVIERI
„Arhiva” = Arhiva. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi

„Boabe de Grâu” = Boabe de Grâu. Revistă de cultură, Bucureşti
„Candela” = Candela. Revistă teologică şi bisericească, Cernăuţi
„Carpica” = Carpica. Muzeul de Istorie Bacău
AAR = Analele Academiei Române, Bucureşti
AAR.MN = Analele Academiei Române. Memorii şi Notiţe, Bucureşti
AAR.MSI = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti
AAR.MSL = Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti
AARSR = Analele Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti
AB = Arhivele Basarabiei, Chişinău
ActB = Acta Bacoviensis, Bacău
AERC-Iaşi = Arhiva Episcopiei Romano-Catolice Iaşi
APF = Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide
AFTO = Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea Bucureşti
AGR = Anuarul Graficei Român
AHR = The American Historical Review
AIIAC = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj, Cluj
AIIAI = Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D.Xenopol», Iaşi
AIIC = Anuarul Institutului de Istorie din Cluj, Cluj
AIIGB = Anuarul Institutului de Istorie “George Bariţiu”. Series historica, Cluj
AIINC = Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, Cluj
AIIX = Anuarul Institutului de Istorie “A.D. Xenopol”, Iaşi (fost AIIAI)
AIR = Arhiva Istorică a României (ed. B.P. Hasdeu), Bucureşti
AISC = Anuarul Institutului de Studii Clasice, Cluj
ALIL = Anuarul de Lingvistică şi Istorie Literară, Iaşi
AM = Arheologia Moldovei, Bucureşti
AMAE = Arhivele Ministerului Afacerilor Externe - Bucureşti,
AMM = Acta Moldaviae Meridionalis, Vaslui
AMN = Acta Musei Napocensis, Cluj
AMP = Acta Musei Porolissensis, Zalău
AMR = Arhivele Militare Române (Bucureşti, Piteşti)
AN-Bacău = Serviciul Judeţean Bacău al Arhivelor Naţionale
AN-Bihor = Serviciul Judeţean Bihor al Arhivelor Naţionale
AN-Botoşani = Serviciul Judetean Botoşani al Arhivelor Naţionale
AN-Cluj = Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor Naţionale
AN-Galaţi= Serviciul Judeţean Galaţi al Arhivelor Naţionale
AN-Iaşi = Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale
ANIC-Bucureşti = Serviciul Arhive Naţionale Istorice Centrale-Bucureşti
AnM = Analele Moldovei
ANM-Bucureşti = Serviciul Municipiului Bucureşti al Arhivelor Naţionale
AN-Mehedinţi = Serviciul Judeţean Mehedinţi al Arhivelor Naţionale
AN-Neamţ = Serviciul Judeţean Neamţ al Arhivelor Naţionale
ANR = Arhivele Naţionale ale României
ANRM = Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova
AN-Timiş = Serviciul Judeţean Timiş al Arhivelor Naţionale
AN-Vaslui = Serviciul Judeţean Vaslui al Arhivelor Naţionale
AOSPRM = Arhivele Organizaţiilor Social-Politice din Republica Moldova
APF = Arhiva De Propaganda Fide
APR = Analele Parlamentare ale României
AR = Arhiva Românească, Bucureşti
AR.MSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti
ARBSH = Académie Roumaine. Bulletin de la Section Historique
ArchM = Archiva Moldaviae, Iaşi
Arh. St.-Cernăuţi = Arhiva de Stat din regiunea Cernăuţi
ArhGen = Arhiva Genealogică, Iaşi
ARMSI = Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti
ARMSL = Academia Română. Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti
ARMSŞ = Academia Română. Memoriile Secţiunii Ştiinţifice, Bucureşti
AS = Analele Sighet, Bucureşti
ASRI = Arhivele Serviciului Român de Informaţii, Bucureşti
AŞRS = Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială, Bucureşti
AŞUI = Analele Ştiintifice ale Universităţii “Al. I. Cuza”, Iaşi
AT = Arhivele Totalitarismului, Bucureşti
ATMI = Arhivele Tribunalului Militar Iaşi
AUB = Analele Universităţii Bucureşti, Bucureşti
BAR- Bucureşti = Biblioteca Academiei Române, Bucureşti
BBRF = Buletinul Bibliotecii Române din Freiburg
BCI, BCIR = Buletinul Comisiei Istorice a României, Bucureşti
BCMI = Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti şi Vălenii de Munte
BCU = Biblioteca Central Universitară
BI = Buletin istoric, Iaşi
BIFR = Buletinul Institutului de Filologie Română «A. Philippide», Iaşi
BMI = Buletinul Monumentelor Istorice
BNB = Biblioteca Naţională, Bucureşti
BOR = Biserica Ortodoxă Română. Buletinul oficial al Patriarhiei Române, Bucureşti
BRV = Bibliografia Românească Veche
BS = Balkan Studies, Thessaloniki
BSH, BSHAR = ARBSH
BSNR = Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti
CC = Codrul Cosminului. Buletinul «Institutului de Istorie şi Limbă», Universitatea din
Cernăuţi
CC, Serie Nouă = Codrul Cosminului, Serie Nouă, Universitatea «Ştefan cel Mare» -
Suceava
CDM = Catalogul documentelor moldoveneşti din Arhiva Istorică Centrală a Statului
(Direcţia Arhivelor Centrale)
CDM. S.1 = Catalogul documentelor moldoveneşti din Direcţia Arhivelor Centrale,
Supliment I (1403-1700)
24
CDŢR = Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului (Arhivele
Naţionale)
cf. = confer
CI = Cercetari Istorice. Revistă de istorie românească, Iaşi
CL = Cercetări Literare, Bucureşti
CMRS = Cahiers du Monde Russe et Soviétique
CR = Cuget Românesc
CvL = Convorbiri Literare, Iaşi
DAD = Dezbaterile Adunării Deputaţilor
DEX = DEX. Dictionarul Explicativ al limbii Române
DGAS = Direcţia Generală a Arhivelor Statului
DI = Dosarele Istoriei, Bucureşti
DIR = Documente privind istoria României
doc. = document
DR = Dacoromania, Freiburg I. Br.
DRH = Documenta Romaniae Historica
EN = Economia Naţională. Revista economică, statistică şi financiară, Bucureşti
f. = fila, filele
FF = Făt-Frumos, Bârlad
FHDR = Fontes Historiae Dacoromanae
GB = Glasul Bisericii, Bucureşti
IN = “Ioan Neculce”, Buletinul Muzeului Municipal Iaşi
inv. = inventar
JGO = Jahrbücher für Geschichte Osteuropas, Regensburg
LA = Literatura şi Arta
LC = Lumina Creştinului, Iaşi
LL = Limba şi Literatura, Bucureşti
LR = Limba Română, Bucureşti
MA = Mitropolia Ardealului
MB = Mitropolia Banatului
MC = «Miron Costin». Revistă de Mărturii Istorice, Bârlad
MCA = Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti
MEF = Moldova în Epoca Feudalismului
MemAnt = Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ
menţ. = menţiune
MI = Magazin Istoric
MI = Magazin Istoric, Bucureşti
MM = Mitropolia Moldovei
MMS = Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Iaşi
MO = Mitropolia Olteniei
MOf = Monitorul Oficial, Bucureşti
Ms. rom. = manuscris românesc
Ms. sl. = manuscris slavon
MSŞIA = Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române,
Bucureşti
25
NEdH = Nouvelles Études d’Histoire, Bucureşti
nr. = număr
NRR = Noua Revistă Română, Bucureşti
O = Ortodoxia, Bucureşti
op. = opis
p. = pagina, paginile
pach. = pachet
PRSEES = Pontes. Review of South East European Studies, Chişinău
r = recto
RA = Revista Arhivelor, Bucureşti (începând cu nr. 3-4/2007: Revista Arhivelor.
Archives Review)
RdI = Revista de Istorie, Bucureşti
REB = Revue des Études Byzantines, Paris
REI = Revue des Études Islamiques, Paris
RER = Revue des Études Roumaines, Paris
RES = Revue des Études Slaves, Paris
RESEE = Revue des Études Sud-Est Europées, Bucureşti
RFR = Revista Fundaţiilor Regale, Bucureşti
RH = Revue Historique, Paris
RHSEE = Revue Historique du Sud-Est Européen, Bucureşti
RI = Revista Istorică, Bucureşti
RIAB = Revista Istorică Arheologică Bisericească, Chişinău
RIAF = Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filologie, Bucureşti
RIM = Revista de Istorie a Moldovei, Chişinău
RIR = Revista Istorică Română, Bucureşti
RITL = Revista de Istorie şi Teorie Literară, Bucureşti
RM = Revista Muzeelor, Bucureşti
RMM = Revista Muzeelor şi Monumentelor, Bucureşti
RRH = Revue Roumaine d’Histoire, Bucureşti
RSIABC = Revista Societăţii Istorice-Arheologice Bisericeşti din Chişinău, Chişinău
Rsl = Romanoslavica, Bucureşti
SAHIR = Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae, Bucureşti
SAI = Studii şi Articole de Istorie, Bucureşti
SAMBN = Studia et Acta Musei “Nicolae Bălcescu”, Bălceşti pe Topolog
SAO = Studia et Acta Orientalia, Bucureşti
SCB = Studii şi Cercetări de Bibliologie, Bucureşti
SCI = Studii şi Cercetări Istorice. Buletin al Institutului de Istorie Naţională «A.D.
Xenopol», Iaşi (ultimele din CI, seria veche)
SCIA = Studii şi Cercetări de Istoria Artei, Bucureşti
SCILF = Studii şi Cercetări de Istorie Literară şi Folclor, Bucureşti
SCIM = Studii şi Cercetări de Istorie Medie, Bucureşti
SCIV = Studii şi Cercetări de Istorie Veche, Bucureşti
SCIVA = Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi Arheologie, Bucureşti
SCN = Studii şi Cercetări de Numismatică, Bucureşti
SCŞ = Studii şi Cercetări Ştiinţifice
26
SCŞI = Studii şi Cercetări Ştiinţifice. Academia RPR. Filiala Iaşi. Serie Nouă, Seria
Istorie, Iaşi
SEER = The Slavonic and East European Review, Londra
SMIM = Studii şi Materiale de Istorie Medie, Bucureşti
SMMIM = Studii şi Materiale de Muzeografie şi Istorie Militară, Bucureşti
SODF = Südostdeutsche Forschungen, München
SOF = Südost-Forschungen, München
SRdI = Studii. Revista de Istorie, Bucureşti
ST = Studii Teologice, Bucureşti
SUBB = Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj
TC = “Teodor Codrescu” (revistă editată de Gh. Ghibănescu), Iaşi
TD = Thraco-Dacica, Institutul Român de Tracologie, Bucureşti
tr. = transport
TV = Teologie şi Viaţă, Iaşi
v = verso
VR = Viaţa Românească, Iaşi
27
Archiva Moldaviae la început de drum
Dorin Dobrincu
De ce o nouă revistă? De ce Archiva Moldaviae? Răspunde aceasta unei

nevoi epistemice? Probabil însă că întrebarea cea mai frecventă pe care cititorii
şi-o vor pune va fi legată de apelativul Moldova din titlul revistei. De ce
Moldova şi la care Moldovă ne referim: la Moldova aşa cum s-a conturat în Evul
Mediu sau la Moldova „mică”, cea de după 1775 şi 1812? Avem în vedere şi
Bucovina în ansamblul său, în pofida împărţirilor din 1775 şi 1940, mai întâi în
beneficiul Austriei, apoi în cel al URSS? Avem în vedere şi Basarabia, care a
cunoscut un proces asemănător în 1812 şi 1940, întâi în favoarea Rusiei, apoi în
cea a URSS?
Ca orice regiune istorică, Moldova este istorie şi geografie deopotrivă.
Geografia simbolică a Moldovei reprezintă indubitabil un subiect incitant, dar
există un interes pentru mai mult decât atât. Ne interesează acest teritoriu cu
marginile sale pe Carpaţii Orientali, pe malurile Ceremuşului, Nistrului, Dunării
şi Milcovului şi pe ţărmurile Mării Negre. Ne interesează pentru că a avut o
istorie specifică, o identitate specifică – iar locuitorii săi au avut o conştiinţă a
acestei identităţi! – de-a lungul celei mai mari părţi a existenţei sale. Este vorba
de istoria complicată a unui spaţiu care s-a aflat la întretăierea civilizaţiilor şi a
unor puteri locale sau continentale, cel mai adesea în dependenţă de acestea, în
diferite contexte istorice, care a cunoscut o scurtă perioadă de extindere, iar
ulterior grele pierderi teritoriale, dispute cu vecinii, războaie, invazii, ocupaţii,
amestecuri de populaţii, tulburări interne, traume colective, o anume dezvoltare
economică – deşi constanta în comparaţie cu Europa occidentală a fost
subdezvoltarea –, o oarecare înflorire culturală, cu influenţe diverse. Istoria
regiunii se cere cunoscută, zgura politizărilor şi a disputelor neacademice merită
a fi înlăturată.
Fără punerea istoriei acestui spaţiu în context european şi mai ales
central-est european, înţelegerea sa va fi limitată, distorsionată chiar. De aceea,
deşi centrul preocupărilor noastre îl constituie istoria Moldovei şi a surselor sale
istorice – opţiune pe care o considerăm legitimă –, revista va fi deschisă şi
contribuţiilor privind istoria altor regiuni din proximitate, cu care Moldova a avut
legături strânse de-a lungul veacurilor şi care au făcut sau fac parte din diferite
configuraţii statale: Transilvania, Muntenia, Ungaria, hanatele tătaro-mongole
din nordul Mării Negre, Polonia, Lituania, Imperiul Habsburgilor, Bizanţul şi
Înalta Poartă, Rusia Ţaristă şi URSS, România, Republica Moldova şi Ucraina,
cu influenţele lor efemere sau de durată.
D. Dobrincu, Archiva Moldaviae la început de drum
Istoria Moldovei este investigată de câteva sute de ani, de la cronicile

medievale – anonime sau cu autori cunoscuţi – până la lucrările recente. S-a
acumulat astfel o cantitate impresionantă de studii şi de materiale documentare,
axate îndeosebi pe istoria medievală şi pe prima parte a celei moderne, mai puţin
însă pe cea de-a doua parte a perioadei moderne şi pe cea contemporană.
Perspectivele au fost, sunt şi fără îndoială vor fi diverse, adesea divergente,
polemice chiar, cum este şi firesc.
Pe acest teritoriu a trăit şi trăieşte o majoritate etnică românească, dar şi
grupuri etnice minoritare însemnate, uneori aşezate compact în anumite zone.
Îndeosebi marginile nordice, estice şi sud-estice ale Moldovei au fost şi sunt în
fapt spaţii ale interferenţelor etno-culturale. Având în vedere toate acestea şi
considerând axiomatică necesitatea tratării profesionale a trecutului, respingem
perspectivele reducţioniste în scrierea istoriei. Cercetarea istorică merită ceva mai
bun decât anexarea la discursul etnocentric (inclusiv la specia sa naţional-
comunistă) sau la cel internaţionalist de extracţie bolşevică, care au făcut ravagii
în jumătatea estică a Europei. Aşadar, avem în vedere o istorie care să cuprindă
experienţele (diferite) ale oamenilor care au trăit în acest spaţiu, ale instituţiilor
pe care le-au construit, pe care le-au administrat, ale localităţilor (zeci de oraşe şi
mii de sate) pe care le-au ridicat şi le-au populat, ale legăturilor politice, militare,
religioase, sociale, economice, culturale ş.a.m.d. Pentru că este important să ştim
ce, cum şi de ce s-a întâmplat, de la chestiuni factuale precise până la cele de
perspectivă mai largă.
Această regiune de margine este bogată în fenomene şi evenimente
istorice, mai bine sau mai puţin cunoscute. Există un număr important de
cercetători – români, moldoveni, ruşi, ucraineni, occidentali – care studiază
diferite aspecte ale acestei istorii, deşi distribuirea lor pe epoci sau pe teme de
interes este vizibil inegală. Motivaţiile acestor cercetători sunt şi ele diverse, de la
cele identitare şi politice până la cele strict ştiinţifice, chiar dacă probabil acestea
nu pot fi precis delimitate în cazul celor mai mulţi istorici, politologi, antropologi
sau sociologi.
Dificultăţile în calea cercetării istoriei acestui spaţiu sunt determinate de
diferiţi factori. Sursele – îndeosebi cele arhivistice – care privesc regiunea se
regăsesc în arhivele şi bibliotecile din România, Republica Moldova, Ucraina,
Rusia, Polonia, Ungaria, Turcia, Grecia, Italia, Vatican, Franţa, Germania,
Suedia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii etc. Ele au fost scrise în limbi
diverse: slavă veche, latină, română, maghiară, polonă, rusă, ucraineană,
germană, turco-osmană, greacă, idiş etc. Paleografiile sunt şi ele diverse:
chirilică, latină, greacă, gotică, arabă etc. Cu alte cuvinte, investigarea istoriei
regiunii solicită cunoştinţe vaste, din variate câmpuri ştiinţifice, deprinderi
lingvistice, paleografice şi arhivistice pe măsură. Toate acestea fac cu atât mai
30
necesară specializarea cercetătorilor, dar şi comunicarea rezultatelor

investigaţiilor din biblioteci, arhive sau de pe teren.
Un trecut în bună parte comun face cu atât mai necesară o tratare
comună, deschisă, cere un dialog între cercetătorii cu specializări şi cu opinii
diferite. Revista va încuraja reconstituirea istoriei acestui spaţiu în contextul
istoriei Europei central-estice, ştiut fiind că doar prin comparaţie, prin raportare
la alte spaţii cunoaşterea istorică are de câştigat. Într-o lume în care cunoaşterea –
inclusiv cea istorică – joacă un rol tot mai important, dincolo de graniţe ori de
împărţiri politice, este important să existe asemenea platforme de manifestare.
De ce apare la Iaşi Archiva Moldaviae? De-a lungul timpul au mai existat
încercări ieşene de a publica reviste care să aibă ca obiect de activitate atât
studiile istorice, cât şi reflectarea activităţii instituţiilor producătoare şi mai ales
administratoare de arhive. Din nefericire, toate aceste iniţiative s-au dovedit
efemere, iar calitatea materialelor publicate a fost uneori discutabilă. Iaşul a avut
şi are un loc important în istoriografia română. De asemenea, ocupă un loc
simbolic recunoscut în România în general, în Moldova în particular. Ne place să
credem că există aici atât potenţial pentru realizarea unor studii istorice de
calitate, cât şi pentru a atrage alături de proiect cercetători din diverse părţi ale
Moldovei sau chiar mult dincolo de graniţele ei.
Archiva Moldaviae nu este o revistă locală. Publicaţia nu se vrea nici o
revistă a moldovenilor, chiar dacă este îndeosebi – dar nu exclusiv! – rezultatul
eforturilor lor. Ea apare la Iaşi, dar se adresează unei zone largi, în ideea că în
România, în Republica Moldova şi în centre academice mai apropiate sau mai
depărtate există resurse intelectuale importante, care pot fi implicate în
cunoaşterea istorică şi arhivistică a regiunii, în beneficiul unei comunităţi
ştiinţifice mai largi. Prin urmare, Archiva Moldaviae îşi propune să contribuie la
impulsionarea studierii istoriei Moldovei într-un context central-est-european,
precum şi a surselor sale documentare. Cercetătorii din această zonă
transfrontalieră sau interesaţi de ea pot astfel avea un loc suplimentar de
„întâlnire”, pot să îşi facă mai bine cunoscute rezultatele cercetărilor, pot intra
într-un dialog.
Revista va fi deschisă grosso modo studiilor istorice şi prezentării
surselor. Din punct de vedere temporal, sunt binevenite studiile de istorie
medievală, modernă, contemporană, altfel spus de la începutul celui de-al doilea
mileniu, îndeosebi de la întemeierea statului moldovenesc, în secolul al XIV-lea,
până la căderea comunismului, neexcluzând nici incursiunile în postcomunism.
Din punct de vedere tematic, avem în vedere istoria politică, militară, socială,
economică, culturală, religioasă, a minorităţilor etnice şi religioase, alături de
istoria relaţiilor internaţionale, în special cu privire la Europa central-estică, zona
Mării Negre, relaţiile românilor, îndeosebi ale moldovenilor, cu slavii, mai ales
cu ucrainenii, polonezii, ruşii, dar şi cu slavii sudici, cu grecii, maghiarii,
31
turanicii etc. Studiile „tehnice” de paleografie, diplomatică, genealogie,

heraldică, sigilografie, de lingvistică şi geografie istorică, importante pentru
cunoaşterea secvenţială a trecutului, vor fi primite cu interes.
Archiva Moldaviae va promova, deci, istoria profesională,
neînregimentată. În paginile revistei îşi vor găsi locul atât reconstituirea detaliată
a unor evenimente, momente sau biografii, cât şi o punere în perspectivă a
fenomenelor istorice la scară largă, investirea cu sens a celor dintâi. Ne
exprimăm respectul faţă de oamenii care locuiesc în aceste zone, indiferent de
ţară, de etnie, de rasă sau de religie. Însă este dreptul nostru ca istorici, arhivişti
etc. să chestionăm un trecut complicat şi, indiferent că vom deranja convingerile
unor indivizi sau grupuri, mai mici sau mai mari, să facem cunoscute rezultatele
investigaţiilor profesionale. Într-o Europă în care graniţele se menţin, dar nu mai
separă oamenii ca altădată, care circulă liber de la Marea Neagră la Atlantic şi de
la Marea Baltică la Marea Mediterană, ideile pot circula şi ele liber, cu mare
uşurinţă. Şi este recomandabil, chiar imperativ, ca şi istoricii să fructifice o
asemenea oportunitate.
Din punctul nostru de vedere nu există subiecte tabu. Orice subiect este
legitim, astfel încât opiniile diverse, tradiţionale sau neconvenţionale, coerente
metodologic şi fundamentate pe surse, îşi vor găsi locul cuvenit în paginile
revistei. Aceste idei trebuie subliniate cu atât mai mult cu cât arhivele au fost
multă vreme, din motive politice, puţin accesibile în partea de est a continentului
european. A existat o izolare a arhiviştilor – poate chiar mai mult decât a
istoricilor – din acest spaţiu de arhiviştii din Occident. Cunoştinţele profesionale
au cunoscut în bună măsură o stagnare. De asemenea, concepţiile „izolaţioniste”
au continuat să se manifeste în relaţiile interinstituţionale sau în raport cu
publicul, îndeosebi cu cercetătorii.
Archiva Moldaviae va rezerva un loc important studiilor de arhivistică,
de metodologie, descrierilor de fonduri şi colecţii arhivistice deţinute de instituţii
publice sau de persoane private. Publicarea documentelor inedite, de interes
pentru istoria Moldovei, a României moderne şi a spaţiului central-est european
în genere, dar în legătură cu cele dintâi – inclusiv în forma mai elaboratelor studii
documentare – va avea o pondere însemnată în revistă, având în vedere că o bună
cunoaştere a surselor este o condiţie esenţială, alături de sistemul interpretativ,
pentru fundamentarea oricărei cercetări serioase, legitime ştiinţific.
Exercitarea reflexelor critice ale istoricilor şi arhiviştilor, dialogul între
cercetătorii cu viziuni diferite asupra trecutului şi asupra modului în care poate fi
gestionat patrimoniul arhivistic vor fi încurajate în paginile revistei, în secţiunile
de dezbateri, recenzii şi note bibliografice.
După cum am precizat deja, proiectul nostru este unul preponderent
istoric şi arhivistic. La baza sa stau câteva idei, câteva concepţii moderne, care
cuprind în mod explicit valorile liberale, asumarea deontologiei profesionale,
32
respingerea instrumentalizării istoriei, cooperarea între istoricii şi arhiviştii din

regiune sau din alte spaţii, însă interesaţi de zonă. Cu alte cuvinte, valorile
noastre sunt cele ale istoriografiei profesionale, critice. Revista va încuraja
comunicarea între discipline, recursul atât la metodologiile consacrate, cât şi la
cele novatoare, complementare în cunoaşterea trecutului.
Perspectivele asupra istoriei sunt diverse, depinzând de calitatea surselor,
dar şi – sau mai ales – de valorile celor care se pronunţă asupra trecutului.
Abordarea trecutului pare facilă, însă în realitate este vorba de o întreprindere
intelectuală complexă. Oamenii au deseori probleme de interpretare a
prezentului, cu atât mai mult a trecutului. Paginile Archiva Moldaviae sunt
deschise tuturor celor care vor să îşi prezinte rezultatele cercetărilor, bazate pe
investigarea surselor, a celor de arhivă îndeosebi. Accentul va fi pus pe calitatea
textelor, motiv pentru care revista utilizează sistemul peer review pentru selecţia
finală a materialelor publicabile. O adecvată ancorare în teoriile existente în
istoriografia actuală şi o bună cunoaştere a surselor istorice reprezintă ingrediente
necesare pentru înţelegerea trecutului şi comunicarea sa într-o manieră
inteligibilă.
*
* *
Ideea acestei reviste a apărut acum câţiva ani, din raţiuni de interes
academic. Din motive ţinând de angajarea instituţională diversă şi solicitantă, de
coagularea echipei redacţionale, a consiliului ştiinţific, a strângerii textelor de la
autori, a obţinerii resurselor financiare etc., revista apare acum.
Archiva Moldaviae este editată – exclusiv voluntar – de un grup format
din istorici şi arhivişti. Prin textele propuse spre publicare, prin sistemul de
selecţie a materialelor, prin consiliul ştiinţific internaţional au fost implicaţi mulţi
specialişti din România, Republica Moldova, Austria, Franţa, Ungaria, Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii. Cu toţii merită mulţumiri pentru eforturile
depuse şi/sau pentru susţinere!
Ritmul apariţiei revistei va fi anual. Ne dorim, se înţelege, ca această
publicaţie să aibă viaţă lungă, să fie un vehicul al interacţiunii dintre specialişti,
în vederea aprofundării cunoaşterii istorice a spaţiului moldav, precum şi a
surselor acestuia.
33
Difuzarea în Moldova a mineelor de la Buda
(1804-1805)
Elena Chiaburu
Se ştie că la 24 ianuarie 1804 Curtea Imperială de la Viena îi acorda lui Ioan

Piuariu Molnar un privilegium exclusivum pentru a imprima în Tipografia Universităţii din
Pesta un Minei mare, în 12 volume, cîte unul pentru fiecare lună a anului. Tirajul urma să
fie de 1.000 de exemplare per volum, doctorul Molnar urmând să aibă şi exclusivitatea
vânzării cărţilor timp de zece ani de la apariţie.
Din înştiinţarea episcopului Iosif Sevastos al Argeşului reiese că vestea tipăririi
operei i-a parvenit după ce ieşiseră deja de sub tipar lunile Martie, Mai şi August, cu multe
greşeli. Inexactităţile au fost revizuite de episcopul Iosif, colile cu erori mari s-au tras din
nou şi tipografia a scos întreaga lucrare în 1805, exemplarele defecte fiind retrase de la
vânzare. Iosif a cerut ca volumele ce urma să fie distribuite în Ţara Românească să
formeze un tiraj aparte. De aceea, cele două tiraje ale Mineelor de la Buda se deosebesc
prin conţinutul paginii de titlu: tirajul pentru Transilvania îi invocă pe Ştefan
Stratimirovici, arhiepiscop şi mitropolit de Carlovitz, care a avizat publicarea, şi pe
împăratul Francisc I, iar cel destinat Munteniei consemnează contribuţia episcopului de
Argeş la editarea cărţii şi îi invocă pe mitropolitul Dositei Filliti şi pe Constantin Ipsilanti,
domnul Ţării Româneşti1 .
Lectura grăbită a unor texte şi studiul insuficient al izvoarelor a dus la formularea
unor aprecieri şi ipoteze privitoare la tirajul şi distribuţia Mineelor tipărite la Buda care nu
pot fi susţinute. Astfel, s-a afirmat că episcopul Argeşului a solicitat un tiraj de 1.000 de
exemplare pentru a fi distribuite în Ţara Românească. În plus, s-a dat ca sigură existenţa
unei comenzi de 150 de seturi de Minee pentru Moldova2 , aserţiunea invitând la speculaţii
privitoare la existenţa unui al treilea tiraj, destinat Moldovei3 .
Pornind de la cercetarea negoţului de carte dintre Ţările Române şi a legăturilor
dintre cei implicaţi în editarea Mineelor la Buda, vom relua chestiunea tirajelor, vom
1
A. Veress, Tipografia românească din Buda, în „Boabe de Grâu”, 1932, p. 596; Pavel Berariu, Ioan
Piuariu Molnar: Studiu economic, Cluj, 1939, p. 112; Al. Neamţu, Date noi privitoare la Ioan Piuariu-
Molnar, în SRdI, anul XIII (1960), nr. 1, p. 90; Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche,
Tom. II (1716-1808), Bucureşti, 1910, p. 449-450, 456. În continuare: BRV; Dan Râpă-Buicliu,
Bibliografia românească veche. Additamenta I (1536-1830), Galaţi, Editura Alma, 2000, p. 354; Dorin
Teodorescu, Lămurirea problemei Mineelor de Buda din 1804-1805, în vol. Valori bibliofile din
patrimoniul cultural naţional, Craiova, Editura Alma, 2008, p. 313-315.
2
Dan Râpă-Buicliu îl consideră chiar „un pretiraj (de 1000 ex.) în 1804 iunie 12, pentru bisericile
din Ţ. Românească, solicitat expres de ierarhul argeşean” (Dan Râpă-Buicliu, op. cit., p. 354–356).
3
Dorin Teodorescu, op. cit., p. 313-315.
E. Chiaburu, Difuzarea în Moldova a mineelor de la Buda
înfăţişa modalităţile de distribuţie a Mineelor în Moldova, preţurile cu care s-au vândut şi

posesorii acestor frumoase cărţi. Temeiul documentar îl constituie lucrările privitoare la
istoria tiparului, a comerţului şi a bisericii româneşti de la finele secolului al XVIII-lea şi
începutul celui de-al XIX-lea, studiile consacrate lui Ioan Piuariu Molnar şi însemnările de
pe cărţi.
Editarea Mineelor la Buda în anii 1804-1805 a fost rezultatul unei colaborări
ample şi întinsă pe durata a mai bine de două decenii dintre Ioan Piuariu Molnar, în
calitate de editor, şi negustorul sibian Hagi Constantin Pop, cu episcopul Iosif al Argeşului
din Ţara Românească. Din documentele epocii se pot deduce condiţiile în care a avut loc
„tovărăşia” acestora: episcopul Iosif a revizuit din punct de vedere canonic manuscrisele,
lui revenindu-i şi misiunea de a mijloci difuzarea tipăriturilor pentru Ţara Românească şi,
eventual, Moldova; doctorul Molnar a pus, se pare, cea mai mare parte din capital, restul
aducându-l Hagi Constantin Pop. În plus, negustorul sibian şi-a asumat sarcina de a angaja
la tipografii editarea cărţilor, de a se îngriji de aprovizionarea cu materialele necesare
(hârtie, litere, cerneală etc.), de a găsi meşterii cei mai potriviţi, de a-i plăti şi de a se ocupa
de expedierea cărţilor la destinaţie. Marile legături de negoţ ale vechii case asigurau
transportul şi desfacerea cărţilor cu oamenii şi mijloacele proprii4 .
Hagi Constantin Pop coresponda cu episcopul Iosif al Argeşului încă de prin
1793 pentru a-l convinge să reediteze Mineele de la Râmnic, fie la Sibiu, fie în altă
tipografie din afara Ţării Româneşti. Sibianul îi cerea episcopului să intervină pe lângă
mitropolitul Ţării Româneşti pentru a-i da autorizaţia ca Mineele să poată fi vândute
dincolo de munţi. Încă de atunci episcopul Iosif punea condiţia ca ediţia ce s-ar scoate să
aibă un caracter dublu: o serie de cărţi să se distribuie în Transilvania şi în alte părţi, iar un
număr precis de exemplare să fie difuzate în Ţara Românească, dar având pe foaia de titlu
indicaţia că sunt tipărite la Mitropolia Ţării Româneşti şi să fie „încredinţate cu pecetea
Mitropoliei la început”5 . Chestiunea s-a reluat în iulie 1795, când episcopul Iosif se angaja
să dea o ediţie critică a Mineelor de la Râmnic ce ar putea fi scoasă în tipografia lui Ioan
Barth, dar făcea observaţia „să nu se puie numele tipografiei Sibiului, nu de altă, dar numai
pentru bănuiala românilor, care spun că sunt cărţi nemţeşti”6 . În noiembrie 1801, Iosif îl
anunţa pe Constantin Pop că tipărirea Mineelor la Sibiu ar fi anevoioasă, dar s-ar putea
discuta editarea unor Antologhioane (Minee prescurtate). Până la urmă, Iosif a renunţat la
tipărirea Antologhioanelor (scoase la Iaşi de Veniamin Costachi în 1806), iar Constantin
Pop a întocmit un deviz pentru Mineele lunovnice. Potrivit acestuia, dacă s-ar fi tipărit
1.000 de trupuri în 1.120 de coale, ar fi costat 1 creiţar de coală, în total 18 florini sau 40
de lei; se adăuga hârtia de Orlat, din care 2 ½ risuri costau 9,20 florini sau 14 lei, astfel
încât preţul de cost al unui corp de Minee ar fi fost de 28 florini sau 57 de lei7 . În cele din
4
Constantin A. Stoide, Comerţul cu cărţi dintre Transilvania, Moldova şi Ţara Românească între
1750 şi 1830, ediţie îngrijtă de I. Caproşu, Iaşi, Editura Demiurg, 2007, p. 75.
5
Ibidem, p. 37.
6
N. Iorga, Contribuţii la istoria literaturii române în veacul al XVIII-lea. I: Scriitori bisericeşti, în
AAR.MSL, Seria II, tom. XXVIII, 1906, p. 206- 207.
7
Constantin A. Stoide, op. cit., p. 72.
36
urmă, episcopul Iosif a tipărit Mineele în 1804-1805, la Buda, în condiţiile stabilite cu

Hagi Constantin Pop, anume două rânduri de exemplare: unul pentru Transilvania şi altul
pentru Ţara Românească.
Privitor la difuzarea Mineelor, s-a păstrat contractul încheiat la Sibiu în 27 iulie
1807 de Ioan Piuariu Molnar cu Procopie Vasile Canusi, negustor din Ţara Românească:
„adecă eu, cel mai jos iscălit, dau scrisoarea mea la mâna dum(isale) chir Procopie Vasilie
Canusi, precum să să ştie că astăzi i-am vândut dumisale o sută cincizeci de Minee de 12
luni, adecă cincizeci dezlegate şi o sută legate. Ceale cincizeci nelegate le-am tocmit un
trup florinţi nemţeşti, optzeci [...], care fac patru mii de [...] flor(inţi) nemţeşti. Iară ceale o
sută de trupuri legate le-am tocmit cu dum(nealui) căte flo(rinţi) 94 [...] nemţeşti”8 .
Deţinând monopolul asupra distribuţiei Mineelor, observăm că editorul ceda, la rândul
său, exclusivitatea difuzării cărţilor în Muntenia lui Canusi, cu excepţia a 50 de trupuri pe
care i le datora episcopului Iosif de Argeş, dat fiind că acesta din urmă făcuse corectura şi
prefaţa la tirajul destinat Munteniei: „iară eu, Ioan Molnar, doctor de ochi şi profesor, mă
leg înnaintea dumisale chir Procopie Vasilie Canusi ca, afară din Mineaele ce sunt dator
preasfinţitului părintelui Iosif, chirio chir episcopului de Argeş, 50 de trupuri, să nu fiu
slobod a vinde nici un Mineiu în partea Ţării Rumâneşti de astăzi înainte. Iară de va putea
dum(nealui) arăta că am vândut, să fiu datoriu a plăti dum(isale) [...] cinzeci de flor(inţi).
Iară cine va strica dintre noi [...], ori chir Procopie Vasilie Canusi, ori domnul Molnar
doftorul, să fie unul altuia trei mii de florinţi nemţi dator şi platnic să-i dea celuia ce
voieşte să stea contractul. Însă eu îi dau voie să le vânză dum(nealui) în numele mieu în
Ţara Rumânească, ca să fie nesupărat la vânzare”9 .
Într-o biografie închinată lui Ioan Piuariu Molnar, acest document a fost
interpretat în felul următor: „Mineele s-au desfăcut mai ales în Ţara Românească şi
Moldova (cum e cazul Episcopiei de Roman, care cumpără o cantitate impresionantă fie
prin comenzi, fie prin negustori ambulanţi). Unul dintre aceştia este Procopie Vasile
Canusi, căruia Molnar îi semnează la 27 iulie 1807 un contract pentru vânzarea a 150
Minee româneşti, cu suma de 13.400 florini, din care o parte este încasată pe loc, iar o
parte rămâne a fi plătită ulterior cu o dobândă de 6 %. Privilegiul din 1804 fiind în
exclusivitate, la tirajul de 1.000 de exemplare cât s-a dat Mineelor, Molnar trebuie să fi
câştigat destul de bine”10 . Pasajul a fost preluat tale quale, s-a dat ca sigură existenţa unei
comenzi de 150 de seturi pentru Moldova, pentru a se ajunge la formularea ipotezei
privitoare la existenţa unui al treilea tiraj, destinat Moldovei11 . Dincolo de faptul că nu
face nicio referire documentară la Moldova, contractul sugerează mai degrabă că Mineele
s-au distribuit în tranşe şi că Ţării Româneşti i-a revenit un număr relativ mic de
exemplare (200 în această menţiune). Potrivit regulilor negoţului, desigur că Vasilie
Canusi şi-a folosit relaţiile pe care le avea cu alţi negustori, cărora le-a dat mai departe
8
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, vol. XII: Scrisori şi inscripţii
ardelene, Bucureşti, Atelierele „Socec”, 1906, p. 162.
9
Constantin A. Stoide, op. cit., p. 163.
10
Mircea Popa, Ioan Molnar Piuariu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976, p. 79-80.
11
Vezi supra, notele 2-4.
37
Mineele pentru a le vinde pe bucăţi. Întrebarea care se poate pune este dacă aceste cărţi s-
au oprit în Ţara Românească sau parte dintre ele au mers şi în Moldova?
Referirea la Episcopia de Roman este rezultatul unei confuzii generate de istoria
puternicelor legături culturale avute de episcopii de Roman, Veniamin Costachi şi
Gherasim Clipa, la finele secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea, cu
omologul Iosif al Argeşului. Încă de la 3 noiembrie 1796, episcopul Iosif îi scria lui Hagi
Constantin Pop să susţină pecuniar tipărirea Tâlcului evangheliilor, o lucrare needitată
până atunci în limba română, ce fusese tradusă de tipografii Gherontie şi Grigorie din Ţara
Moldovei. Aceştia voiau să o tipărească, „dară mâna nu le dă, că n-au de cheltuială”.
Episcopul Iosif mai spunea şi că, dacă s-ar tipări 1.000 de exemplare, 500 dintre ele s-ar fi
oferit să le ia „un episcop al Romanului din Moldova”12 , adică Veniamin Costachi.
Propunerea a rămas doar o intenţie, Tâlcul evangheliilor imprimându-se în anul 1805 la
Iaşi. În 1811, Iosif episcopul de Argeş, în colaborare cu Ioan Molnar şi în tovărăşie
bănească cu casa de negoţ Hagi Constantin Pop, a tipărit la Buda un Octoih tradus la
mănăstirea Neamţ. Cartea a ieşit la sfârşitul anului, dar nici în luna mai 1812 doctorul
Molnar nu îşi recuperase suma de 1.000 de taleri cu care contribuise la cheltuielile
tiparului sau, poate, partea din câştig ce îi revenea. Episcopul Iosif nu-i putea trimite nici el
suma ce i se cuvenea, din cauză că „Octoicele încă stau în lăzi” la Câineni, nefiindu-le
permisă intrarea în Ţara Românească, iar de la Roman avea de primit din aceeaşi afacere
2.800 taleri şi plata acestor bani se amâna, probabil tot din cauza întârzierii expedierii
cărţilor. Tot în 1811, Iosif mai face o menţiune a bunelor relaţii avute cu Episcopia
Romanului. Răspunzându-i lui Stan Popovici, reprezentantul casei Pop, despre
posibilităţile de tipărire a unei Liturghii arhiereşti, episcopul Argeşului spunea că ştie el
„la Moldova, una scrisă cu mâna în chipul tiparului”, care se află la episcopul de Roman
(Gherasim), de la care ar cere-o „ca să binevoiască a o da, şi înapoi să primească câteva
tipărituri în locul acelui izvod, din cele ce se vor tipări”13 .
Revenind la difuzarea Mineelor scoase la Buda, se constată că ele au ajuns în
Moldova destul de repede, în toamna anului 1807. La 1 noiembrie 1807, postelnicelul
Ioniţă Negură scria pe Mineiul acestei luni că „s-au început a să ceti”, ceea ce înseamnă că
micul boier îşi cumpărase deja cărţile. Tot el scria la 30 aprilie 1809 pe Mineiul lunii
aprilie (Buda, 1804) că „iasti al mieu, cumpărat”. În 20 ale lunii noiembrie 1807, Sofronie
arhimandritul Mitropoliei din Iaşi cumpăra un corp de Mineie „spre al mieu folos şi
îndeletnicire”. La 1 decembrie 1807, Filaret arhimandritul mănăstirii Slatina cumpărase şi
el cărţile pentru lăcaşul în care vieţuia, iar la 1 ianuarie 1808, marele logofăt Nicolae Balş
dona Mineele ctitoriei sale, „bisărica noastră de la satul nostru Hulboca”, lângă Iaşi. La 8
ianuarie 1808, „nemaiputând tatăl meu să scrie, m-au pus pe mine, fiul d(u)m(i)sali,
Antohi Sion”, să noteze că a cumpărat Mineiele cu care a înzestrat biserica „ce iaste
făcut(ă) din nou cu cheltuiala d(u)m(i)sale şi agiutorul Domnului pe moşia părinţască, la
12
Mircea Păcurariu, Legăturile Bisericii ortodoxe din Transilvania cu Ţara Românească şi
Moldova în secolele XVI-XVIII, Sibiu, Editura Centrului Mitropolitan, 1968, p. 113.
13
Constantin A. Stoide, op. cit., p. 73-75.
38
ţinutul Tutovei, pe apa Racovei, satul Coşăşti”14 . În prima parte a anului 1808 au fost
cumpărate şi Mineele bisericii Precista Mică din Roman, prin contribuţia preoţilor şi a
enoriaşilor. Astfel, la 20 februarie 1808, o familie (Enciul, Mariia, Ioan, Hriste)
achiziţionează un Minei pe luna Octombrie şi, probabil, unul pe Luna Ianuarie; la 22
februarie, Maria lui Ion Postolache cumpără Mineiul pe luna Noiembrie; la 15 martie,
preoţii Ioan şi Iftimie obţine un Minei pe luna Martie (Buda, 1805), în timp ce Aniţa,
„dimpreună cu fiiul meu Dumitrache şi Safta, fii(că)”, îl plătesc pe cel al Lunii Iunie. Fără
să menţioneze data, un anume Lupu împreună cu Dumitrache Mârza intră în posesia
Mineiului lunii Decembrie, iar Ion Grecea şi Gheorghi Gligori îl cumpără pe cel al Lunii
Aprilie15 .
Frecvent cumpărător de cărţi aduse în Ţara Moldovei prin sistemul prenumeraţiei
a fost arhimandritul Arsenie Filipopolitu (Spânu), egumenul mănăstirii Cetăţuia. Se poate
chiar ca Arsenie, la fel ca şi Sofronie de la Mitropolie, să fi făcut parte din rândul
colportorilor de cărţi, în sensul că se înscriau pe listele de prenumeranţi cu mai multe
exemplare pe care apoi le vindeau mai departe. În acest sens, amintim că la 28 noiembrie
1807 Arsenie egumenul Cetăţuiei vindea deja un trup de Minee, dar la 20 decembrie 1807
s-a notat pe un Minei pe decembrie că alt trup „s-au cumpărat de cătră cuvioşia sa părintele
nostru arhimandrit şi egumen sf(intei) mănăstirii Cetăţuii, chir Arsinii, întro 140 lei”16 .
Mineele scoase la Buda apar şi în actele negustorilor care activau în epocă. Astfel,
la 5 decembrie 1808, Gheorghe Hârs, care făcea negoţ în Moldova, ducea între mărfurile
sale şi cele „12 Minee”, iar între cărţile rămase de la Toma Leca, mare negustor braşovean
şi cărturar, cunoscător al mai multor limbi, „în lada mortului” de la Iaşi, în 1811, se aflau şi
„1 rând de Minee, socotite 140 de florini”17 .
Se ştie însă că tipăriturile din Transilvania (în special cele de la Blaj), alături de
cele de la Buda şi Viena, erau privite cu neîncredere în Moldova. În acest sens, se cunoaşte
o foaie volantă imprimată la Iaşi în anul 1805: Înştiinţare despre cărţi tipărite în Ardeal,
emisă, în aparenţă, de Meletie episcopul Romanului. Potrivit acesteia, „în anul trecut s-au
adus aicea din Ardeal [...], fiind tipărite acolo” anumite cărţi care conţin „socotelile cele
rele ale apusenilor, ce sunt împotriva maicii noastre, Bisericii Răsăritului [...], dogmele
cele răzvrătite ale Bisericii Apusului, al căria capul, carele iaste papa, cu atâta obrăznicie şi
fără de nici o ruşine” se întăreşte. Eventualii doritori erau avertizaţi despre „cărţile cele
dogmaticeşti şi bisericeşti ce sunt tipărite acolo şi fără a fi încredinţate cu pecetea noastră,
nici sânguri să le primiţi, nici pre fiii dumn(ii)lor voastre a le ceti să nu lăsaţi”,
recomandându-li-se, în schimb, să se „îndestuleze, precum părinţii noştri [...], cu cărţile
cele bisericeşti ce să tipăresc în Ţara Românească şi aicea, în Moldova”. Se atrăgea atenţia
14
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei. Un
corpus, vol. III (1796-1828), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 229-231, 236 şi 256.
15
Doru Mihăescu, Episcopia Romanului, Bucureşti, Editura Academiei, 2007, p. 187-195.
16
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, op. cit., vol. III, p. 230-231; Constantin A. Stoide, op. cit., p. 206,
228 şi 233.
17
Ibidem, p. 177 şi 188; Constantin A. Stoide, Ioan Caproşu, Relaţiile economice ale Moldovei cu
Braşovul. De la începutul secolului al XVIII-lea până la 1850, Chişinău, Editura Universitas, 1992,
p. 173.
39
şi asupra vicleşugurilor folosite de editori: fie de a scrie pe cărţi că sunt tipărite la episcopia
Râmnicului, fie „acei ce aduc cărţi de acolo şi le vând prin ţară, ca să amăgească norodul,
rump foaia cea de la începutul cărţii ca să nu se cunoască că sunt tipărite acolo. Dară însă
de veţi lua seama la forma tipariului, prea lesne veţi pricepe”18 . Documentul este destul de
curios pentru că în 1805 episcop de Roman era Gherasim Clipa, Meletie (Brandaburul)
fiind episcop la Huşi, dar interdicţia de import a cărţilor româneşti aduse de peste munţi s-
a menţinut multă vreme, fiind reînnoită periodic. Astfel, în anul 1818, din iniţiativa
mitropolitului Veniamin Costachi s-a întocmit o listă cu cărţile interzise şi permise în
Moldova, între care, probabil, şi Mineele de la Buda. Din această cauză, la 5 mai 1818,
Zaharia Carcalechi îi cerea lui Veniamin Costachi autorizaţia să aducă la Iaşi cărţile cerute
de unii prenumeranţi: „fiindcă în anul trecut, când eram la Ieşi, mai mulţi înalţi şi
preacinstiţi boieri din Ieşi mi-au datu comision a le aduce de aici cărţi româneşti, la carii
după iscălitura dumnialor le-am şi gătitu a le aduce. Dară fiindcă m-am înştiinţat că prin
învoirea preasfinţiei tale s-au trimis de la prealuminatul domn [...] poroncă la margine a se
opri cărţile româneşti de a trece în Moldavia, eu de înştiinţarea aceasta foarte m-am
nenorocitu, cât putea să mi se sărăcească casa cea grea. [...] Am scris atunci preacinstitului
părinte eclisiarhu sfintei mitropolie ca să binevoiască a întreba pe preasfinţiia ta pentru
lucrul opreliştii aceştiia. De unde mi s-au arătatu ce cărţi sunt oprite şi care prin milostiva
slobozenie a preasfinţiei tale se află a fi slobode. Deci, cu plecată metanie şi cu cea mai
adâncă smerenie mă rogu preasfinţiei tale ca [...] să-mi trimiţi preamilostiva slobozenie de
cele însămnate cărţi româneşti de legea grecească pravoslavnică neunită”. Lista lui Zaharia
Carcalechi conţinea 14 titluri însumând 6.400 de volume, între care şi „300 rânduri Minee
pe 12 luni”, adică în total 3.600 volume. Dar o ediţie a Mineelor fusese tipărită şi la
mănăstirea Neamţ, între anii 1807 şi 1815, fapt ce l-a determinat pe Veniamin Costachi să
refuze ediţia de Buda oferită de Carcalechi la preţ de concurenţă19 .
Pe baza celor arătate până aici, credem că ipoteza unui tiraj special al Mineelor de
la Buda pentru Moldova trebuie exclusă. Mai mult decât atât, nefiind imprimate în
atelierele tipografice ale Bisericii moldoveneşti, nici distribuţia acestor cărţi nu s-a făcut cu
participarea structurilor ierarhice proprii ale Statului şi ale Bisericii, ca în cazul tipăriturilor
locale. În consecinţă, ele au ajuns în Moldova doar la cerere, în sistemul prenumeraţiei,
prin intermediul negustorilor, dar cu acordul celor două instituţii care controlau
pătrunderea cărţilor străine în ţară.
În perioada cât a fost în vigoare monopolul lui Ioan Piuariu Molnar, difuzarea s-a
făcut prin intermediul caselor de comerţ care aveau agenţi în Moldova şi probabil al
tipografiei lui Petru Eckhart din Cernăuţi, care intermedia uneori şi distribuţia în Moldova
18
BRV, vol. IV, p. 122-123; Dimitrie Coravu, Aspecte ale activităţii de tipărire şi răspîndire a
cărţilor bisericeşti în Transilvania, Muntenia şi Moldova, în BOR, anul XVIII (1967), nr. 11-12, p.
1225; Doru Mihăescu, op. cit., p. 286.
19
AN Iaşi, Colecţia Documente, pach. CCCXXXIV, doc. nr. 11. În ciuda acelui refuz, se pare totuşi
că înaltul ierarh moldovean, cunoscut drept un mare donator de cărţi, a cumpărat mai tîrziu Mineele tipărite
la Buda, la 27 februarie 1834 el dăruind 12 Mineie bisericii Sf. Mare Mucenic Dimitrie din Suceava
[Olimpia Mitric, Cartea românească veche din judeţul Suceava (1643-1830). Catalog, Ediţia a II-a
revăzută şi adăugită, Suceava, Editura Universităţii „Ştefan cel Mare”, 2005, p. 216].
40
a cărţilor tipărite la Blaj. Această ultimă ipoteză este formulată prin analogie cu
însemnarea din 4 decembrie 1811, prin care Gavril Ilisăi consemnează dificultăţile cu care
a cumpărat un Strastnic (Blaj, 1804): „această carte s-au cumpărat prin Gavril Ilisăi, la
anul 1807, de la tipografu Petru Ecard din Cernăuţi, la casa lui, cu 14 lei, şi fiindcă nu era
încă legată nu s-au luat la mâna cumpărătorilor îndată, până să va lega. Iare tipograful
Ecard (a) vrut a tăgădui primire banilor, n-au vrut să dea carte aceasta nicecum şi s-au
prilujit vremea de la 1807 an până 1811 deche(m)v(rie) 4 şi apoi cu mare greutate o au
scos Gavriil Ilisăi de la acel vânzător. Iar macar ca banii au fost strânşi de la mai mulţi
seteni, dar acestuia şi dascalului Ion Tolnia au fost osârdie mai mare ca între multe rânduri
s-au scris pârâţi. S-au scos carte aceasta şi s-au dat bisericii Sfinţilor Arhangheli în
Brăieştii Gorii”20 .
După expirarea monopolului lui Ioan Piuariu Molnar asupra distribuţiei, Mineele
rămase nevândute s-au difuzat şi direct din tipografie, aşa cum a încercat să facă Zaharia
Carcalechi.
Se observă că Mineele tipărite la Buda au fost cumpărate atât de persoane
particulare, cât şi de colectivităţi, în primul rând biserici şi mănăstiri. Potrivit însemnărilor,
seturi complete sau doar volume disparate ale Mineelor tipărite la Buda s-au aflat în 78 de
sate, biserici, mănăstiri şi schituri din Moldova, de o parte şi de alta a Prutului: Baia
(Suceava), Bălineşti (Suceava), Broşteni (Neamţ), Buda (Suceava), Caşin (Neamţ),
Coşeşti (Vaslui), Cuci (Neamţ), Dărmăneşti (Bacău), Doljeşti (Neamţ), Dumbrăveni
(Suceava), Grătieşti (Lăpuşna), Hociungi (Neamţ), Preuteşti (Suceava), Rădăşeni
(Suceava), Recea (Lăpuşna), Romani (Neamţ), Rudeşti (Suceava), Rugineşti (Vrancea),
Slătioara (Suceava), Slobozia Mielului, Sociteni (Lăpuşna), Stânca Roznovanul, Şaru
Dornei (Suceava), Tâmpeşti–Fălticeni (Suceava), Văleni (Neamţ), schiturile Brazi, Nechit
şi Dărmăneşti; în oraşele Bârlad (la bisericile Sf. Ilie, Sf. Ioan Botezătorul şi Vovidenia),
Iaşi (în bisericile Buna Vestire, Sf. Dumitru Misai, Sf. Gheorghe Lozonschi, Sf. Neculai
de la Hulboca, Sf. Nicolae-Ciurchi, Sf. Nicolai cel Sărac, Sf. Teodori, Sf. Vasile din
Tătăraşi, Sf. Voievozi–Rufeni, Vovidenia şi Paraclisul Mitropoliei, precum şi la
mănăstirile Cetăţuia, Frumoasa, Nicoriţă şi Sf. Ioan Botezătorul), Roman (bisericile
Adormirea Maicii Domnului, Sf. Gheorghe şi Sf. Nicolae), Suceava (bisericile Sf.
Dumitru şi Sf. Gheorghe), Târgu-Ocna (bisericile Buna Vestire–Răducanu şi Sf. Nicolae);
mănăstirile Bogdana21 , Dobruşa, Neamţ, Râşca, Slatina, Văratic22 . Colectivităţile
20
Olimpia Mitric, op. cit., p. 208.
21
Astăzi în Depozitul de carte veche de la mănăstirea Bogdana se află: 19 Minee pe luna
Septembrie (1804), 17 Minee pe luna Octombrie (1804, 1805), 15 Minee pe luna Noiembrie (1805),
21 Minee pe luna decembrie (1805), 21 Minee pe luna Ianuarie (1805), 17 Minee pe luna
Februarie (1805), 15 Minee pe luna Martie (1805), 15 Minee pe luna aprilie (1805), 15 Minee pe
luna Mai (1805), 16 Minee pe luna Iunie (1805), 17 Minee pe luna Iulie (1805) şi 19 Minee pe luna
August (1805) (Doru Mihăescu, op. cit., p. 185, 187, 189-194 şi 196-198).
22
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, op. cit., vol. III, p. 180, p. 188, 197-205, 228–232, 236, 241-242,
256, 258–260, 265-268, 270-272, 274-275, 279, 282-283, 286, 288, 300-301, 303, 305, 309, 336,
340, 361, 365-366, 376–377, 382-383, 404, 407, 413, 433, 451, 472, 476, 479, 493, 532, 535, 537,
539, 554, 566, 575-576, 585, 587, 604, 636 şi 642; Doru Mihăescu, op. cit., p. 187-188 şi 190–196.
41
cumpărătoare de cărţi nu au fost doar bisericile şi mănăstirile, ci şi breslele. Astfel, la 26

iulie 1808, „toată breasla cizmărească” din Iaşi cumpăra un trup de Mineie (Buda, 1805) şi
le dăruia „la sfânta bisărică a Marelui Mucenic Gheorghii, în zilile starostelui Eni”23 .
Cumpărătorii particulari, clerici sau mireni, luau Mineele fie pentru a le dona unor
lăcaşuri de cult, fie pentru lectura proprie. Însemnările făcute pe Minee îngăduie aflarea şi
a altor cumpărători în afara celor menţionaţi până aici. Astfel, la o dată neprecizată, Alecu
Stârcea, proprietarul satului şi al bisericii (schitului) Rudeşti, şi-a înzestrat ctitoria cu cele
12 Minee, „cari sfinti cărţi nimene nu poati a li luoa în a sa stăpânire sau a li înstrăina, atât
mireni precum şi tagma bisericească, nici a li vindi sau a li puni amanet undivai, ci au di
obşti a fi la sfântul lăcaş, păzându-să supt acea mai bună păstrari di a nu străina, din
niprivighere, ci sunt îndatoriţi a privighia pentru păstrari di grijă, spre vecinică a cilui ce le-
au hărăzăt pomeniri şi spre ştiinţă arătaţi lor 12 Menei. Am scris însuşi cu a mia mână,
propetar satului Rudeştii, Alecu Stârcea”24 . Apoi, în anul 1809, un anume Ion, iconom şi
protopop, cumpăra 12 Mineie de la un preot Neculai, pentru a le dărui bisericii din
Broşteni. Tot în anul 1809, la 4 noiembrie, ieromonahul Aftănasii a achiziţionat 12 Mineie
„şi le-au dat la sfânta bisărică la Răci” (Recea, j. Lăpuşna). La 5 aprilie 1810, Scărlat
Crupenschi a cumpărat „aceste tomuri 12 <care> sunt într-un an, pe toată luna câte un
tom”, şi le-a dat bisericii sale din satul Slobozia Mielului. De asemenea, la 6 august 1810,
preotul Gheorghie Vasăliu obţinea Mineele şi hotăra nu doar ca „aceste de sus cărţi arătate,
de la Săp(tem)v(rie) până la Iulie, Menei, [...] să nu să vânză, nici să să despartă una de
alta”, ci şi condiţiile în care trebuiau păstrate: „nici le va strica cu picături de ceară, arsuri
de lumânari şi cu alte stricări de dezlegare. Aşa să le păzască: după cum au păzit
istrailitenii Tablele legei, neapropiindu-să de dânsălu cu ducere pe la casăle lor, nici
nedăndu-să prin măinile copiilor lor celor fără de rănduială”. La 15 august 1812, Callistrat
ieroshimonah din mănăstirea Neamţ dăruia „aceste 12 Minee [...] sfintei mănăstiri
Varaticului, ca să fie în besearica cea de piatră neschimbate pentru pravilă, spre a sa
veacinică pomenire şi a tot neamului său”. La 16 noiembrie 1815, ieroshimonahul Mihail
cumpără Mineele pentru a le da la „schitul Dărmăneşti [...] ci este mitoh sfinti Episcopii
Romanului”. Tot pentru o biserică, probabil cea din Văleni (Neamţ), căminarul Gavril Eni
achiziţionează un set de Mineie la 6 decembrie 1820, iar la 27 februarie 1834, mitropolitul
Veniamin Costachi dăruia 12 Mineie bisericii Sf. Mare Mucenic Dimitrie din Suceava25 .
Între particularii care au cumpărat Mineele pentru lectură proprie, l-am amintit
mai sus pe Ioniţă Negură, dar posesor de cărţi a fost şi Costachi Tăutu logofăt de taină,
care avea 12 Mineie înainte de 20 martie 181926 .
Fireşte, cei care aveau cărţi, le şi citeau. Un împătimit cititor a fost Ioniţă Negură
care, la 1 ianuarie 1810, aflându-se la Rădăşeni şi fiind „bolnav de cap i de urechi, dureri
23
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, op. cit., vol. III, p. 241.
24
Olimpia Mitric, op. cit., p. 215.
25
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, op. cit., vol. III, p. 260, 268, 272, 303; vol. IV (1829-1859), Iaşi,
Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 92; Doru Mihăescu, op. cit., p. 185, 187-189, 191-194 şi 197-
198; Olimpia Mitric, op. cit., p. 211-217 şi 219.
26
Ibidem, p. 216.
42
11 săpt(ă)m(â)ni”, „s-au început a să ceti” Mineiul pe luna aprilie, iar la 1 mai 1812,
„marţi după Duminica Tomii”, s-a apucat a „păzi ce taine în tot anul pe Minei gă(se)şti”.
De asemenea, la 12 mai 1820, Vasile, fiul lui Dumitrache teslarul citea un Minei pe luna
mai (Buda, 1805) şi „am înţeles ci zâce”, iar la 2 martie 1850, dascălul Vasile Itigan a
„cetit pi această carte şi m-am folosit di dulceaţa cuvintilor celor cu miere îndulcite”.
Pentru savoarea ei, merită reprodusă şi o însemnare făcută după 1805 pe un Minei pe luna
Martie (Buda, 1805): „cine au scris în această sfântă carte să numeşte Ion dieacon de la
bisărica Sfântului Gheorghie Lozonschie şi au scris într-însa pentru că este leneş şi nu are
de lucru nimica, şade toată zioa numai umblă de scrie prin cărţile bisăricii”27 .
Preţul cu care s-au vândut Mineele de la Buda în Moldova a variat în funcţie de
starea cărţii în momentul vânzării, dacă era legată sau nu, contextul în care au avut loc
tranzacţiile comerciale şi echivalenţele monetare. Procopie Vasilie Canusi lua direct de la
Ioan Piuariu Molnar Mineele legate cu 94 de florini, iar cele nelegate cu 80 de florini, ceea
ce înseamnă că preţul unui volum legat era de aproximativ 8 florini, iar a celui nelegat, de
cel mult 7 florini. După cum menţiona Vasile săchilarul bisericii Vovidenia din Iaşi în
septembrie 1835, când a plătit legarea Mineielor pe lunile Aprilie, August şi Noiembrie
(Buda, 1805), legătura iniţială a cărţilor a fost una ieftină: „întăi au fost cu legătura
proastă”28 .
Chiar şi fără să facem echivalenţe monetare, se constată că preţul Mineelor în
Moldova a fost mai mare. Astfel, în anul 1809, un Ion iconom şi protopop cumpără 12
Mineie „de la preut Neculai, o sută şe(i)zeci lei. Şi am dat optzeci lei şi optzeci or rămas
pe(n) tru pomenire lui. Şi le-am dat sfintei biserici din Broşteni”. În 20 iulie 1809, un trup
de „12 Minei pe 12 luni s-au cumpărat cu 200 lei, cu legatu lor de al doile, [...] pentru
biserica din satu Rădăşeni [...], prin silinţa preotului Andrei şi preotu Gligorie blagocinu”.
La 4 noiembrie 1809, ieromonahul Aftănasii de la Curchi cumpăra cele 12 Mineie pe care
le-a donat bisericii din satul Recea „şi au dat pri dănsele o sută şi cinzăci de lei, în târgul
Iaşii”. Cu acelaşi preţ a cumpărat cărţile şi „cuconul Scărlat Crupenschi” la 5 aprilie
181029 .
Din cauza preţului mare al unui corp, Mineele s-au vândut şi individual, câte un
volum. În acest fel, prin contribuţia mai multor enoriaşi se cumpăra trupul întreg de Minee
necesar unei parohii. În afara exemplului bisericii Precista Mică din Roman oferit anterior,
a fost şi cazul bisericii Sf. Voievozi-Rufeni din Iaşi, ale cărei Minee au fost cumpărate
după cum urmează: la 1 februarie 1810, „Ioan, fecior lui Ioniţ Munteanu” obţinea un
Minei pe luna Decembrie, cu 11 lei; la 6 decembrie 1810, Alicsăi Petraşcanu şi Costandin
Giuginului cumpărau „cu drepţi banii noştri, 11 lei”, un Minei pe luna Aprilie; la 7
decembrie 1810, Andrii Cărăiman achiziţiona un Minei pe luna Iunie cu 11 lei, „drepţ
banii miei”; la 1 mai 1811, Costandin Mihelachi precupeţ, cumpăra un Minei pe luna Mai
„drept 40 lei, banii mei”; la 1 iulie 1811, Pricopii Bărcă intră în posesia unui Minei pe luna
27
Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, op. cit., vol. III, p. 266, 300 şi 475; vol. IV, p. 398.
28
Ibidem, vol. IV, p. 125.
29
Doru Mihăescu, op. cit., p. 187; Ioan Caproşu, Elena Chiaburu, op. cit., vol. III, p. 258, 260 şi
268.
43
Iulie „drept 40 lei, banii mei”; la 20 octombrie 1811, Catrina Săcăroai cumpăra un Minei
pe luna Octombrie „drept 40 lei, banii mei”. Procopi Sacară cu soţia sa Ecaterina mai
obţineau, la 29 martie 1830, un Minei pe luna Ianuarie „drept bani 11 lei”, dăruindu-l, de
asemenea „Sfinţilor Voievozi, Rufenii şi Roşcăi”. Mai mult chiar, au existat situaţii în care
două persoane îşi uneau eforturile pentru a putea plăti preţul unei cărţi. Aşa au procedat, în
august 1808, „Costandin chitariul şi dinpreună cu tovarăşul Alexandru făclieriul” care au
achiziţionat un Minei „pentru ca să fii în veci pomeniri la sfânta mănăstiri Nicoriţi” din
Iaşi30 .
În timp, preţul Mineelor a crescut: dacă la 16 noiembrie 1815, „aceste
doaosprezeci Minei sint cumpărati de mine, smeritul ieroshimonah Mihail şi drept 160
lei”, la 8 noiembrie 1830, „acest Mineiu a lunii lui noiemvre, cu cele 11 următoare lui [...],
s-au cumpărat cu preţ patru sute cincizăci lei, de la ieroshimonahul d(u)h(ovnic) Ioan din
sf(ân)ta m(ănăstire) Râşca şi s-au afirosit sfintei biserici [...] din satul Baia”31 .
Mulţumită însemnărilor, pot fi aflate şi împrejurările în care s-au vândut uneori
Mineele. La 31 mai 1816, Gheorghie blănarul „din Târgul Ocnelor Moldovii” cumpără
„acestu Mineiu [...] însă cu alte 11 soţii ce să cuprindu pe an, de la mezat, cu drepţi banii
dumisale 84 lei”, iar la 23 martie 1823, preotul „Theodor Murgenenu, din târgu
Bârladului, ce slujăscu la bisărica Sfântului Pro(oro)c Ilei, <cumpără> cu preţ 31 lei la zio
târgu(lu)i, din iarmaroc, di la un diacon di la Creţana, frate cu pări(n)tili Vasile Spanache”
un Minei pe luna Martie. „Iar carte era fo(a)rti rău stricată”32 .
În concluzie, Mineele au fost scoase la Buda în două tiraje: unul pentru
Transilvania şi altul pentru Ţara Românească, însumând 1.000 de exemplare, fără să ştim
în acest stadiu al cercetării cât revenea fiecăruia. Distribuţia s-a făcut în sistemul
prenumeraţiei, prin intermediul negustorilor şi, probabil, al tipografiei din Cernăuţi, iar
preţurile au variat în funcţie de starea cărţii şi de contextul în care au avut loc tranzacţiile,
plata făcându-se în monede diferite.
Analiza însemnărilor de pe cărţi arată că posesorii Mineelor au fost cu precădere
lăcaşurile de cult. Chiar dacă o persoană particulară, cleric sau mirean, cumpăra Mineele,
de cele mai multe ori le dăruia unei biserici sau mănăstiri, dar au existat, fireşte, şi cazuri în
care tipăritura a fost cumpărată pentru lectura proprie.
30
Ibidem, p. 242, 267, 274, 282-283, 286, 288, 309 şi 365; vol. IV, p. 27.
31
Ibidem, vol. III, p. 309, 365 şi 230.
32
Ibidem, p. 383 şi 535.
44
The Distribution of the Buda Minee in Moldavia (1804-1805)

(Abstract)
Key-words: Minee (Μηναιον), book, printing, commerce, merchants,

monastery, Church, clergyman, laic.
An important achievement, the printing of the Buda Minee (Μηναιον) in

1804-1805, was possible only because of the extended co-operation between the
scholars in Transylvania, Wallachia and Moldavia. Researching the book commerce
and the history of the cultural relationship amongst those involved into the printing
and distributing of these religious books (containing the messes of all the 12 months
of the year) demonstrates that these kinds of books were printed in two editions: one
for Transylvania and the Hungarian parts of the Empire and another one for
Wallachia. As for Moldavia, not being printed in the printing house of the
Mitropolia, the distributing of the Minee was made not with the assistance of the
hierarchical structures of the state or of the Church, but with the one of the
merchants, having nevertheless the agreement of the authorities. The Minee printed
in Buda in 1804-1805 reached Moldavia quite soon, the first copies being registered
here to the end of 1807.
The price of the books fluctuated in time, depending of the state of the book
when sold: whether it was binded or not; the context of the commercial transactions;
the currency used. The price of an entire series of Minee was quite high, so there
were cases when they were sold by piece. Thus, the entire series of Minee was
bought by the contribution of more parishioners or of the whole parish.
The analysis of the notes made on the books proves that the owners of the
Buda Minee were mainly the religious institutions. Even if a private person,
clergyman or laic, bought a Minei, in most of the cases he gave it to a church or a
monastery. Nevertheless, there were rare cases when the book was bought for private
reading.
45
Molocanii din Basarabia.
Originile şi componenţa etnică
Ion Gumenâi
Pentru teritoriul românesc dintre Carpaţi şi Nistru este specifică o anume

omogenitate religioasă. Creştinii de rit oriental au constituit pe tot parcursul evului
mediu majoritatea absolută a Ţării Moldovei. Unitatea religioasă a teritoriului mai
sus amintit era întreruptă de către comunităţile răzleţe ale catolicilor, evreilor sau
armenilor, cu o pondere destul de scăzută în componenţa totală a populaţiei.
Scoaterea spaţiului pruto-nistrean din mersul său istoric firesc şi anexarea
acestui teritoriu la Imperiul Rus la începutul secolului al XIX-lea a dus, evident, la
anumite modificări în ceea ce priveşte componenţa confesională a populaţiei, fapt
datorat atât politicii de colonizare a acestui ţinut de către administraţia ţaristă, cât şi
atitudinii manifestate de aceleaşi autorităţi faţă de reprezentanţii uneia sau alteia
dintre confesiuni.
O analiză a schimbării structurii religioase a populaţiei din Basarabia ne
arată că, în linii generale, din Europa Centrală veneau în acest teritoriu şi se aşezau
protestanţii şi catolicii, pe când din Imperiul Rus veneau reprezentanţii diferitor
curente religioase desprinse din cadrul Biserii Ortodoxe, printre care se numărau şi
molocanii 1 .
1
Molocanii sunt o grupare religioasă cu tentă raţionalistă ce s-a desprins dintr-un alt curent religios,
cel al duhoborilor. Întemeietor al acesteia este considerat Semen Uclein, ţăran din Gubernia
Tombov, uezdul Borisoglebovsk. Căsătorit cu fiica unuia din conducătorii duhoborilor, el a ajuns la
neînţelegere cu acesta privind izvoarele cunoaşterii divine. Înconjurat de 70 de „apostoli” – adepţi
ai săi, Semen Uclein s-a îndreptat spre oraşul Tambov, pentru propovăduirea învăţăturii sale, dar a
fost reţinut de poliţie şi arestat. Din porunca împărătesei Ecaterina a II-a, aceştia au fost daţi în grija
clerului ortodox pentru povăţuire urmând ca, în cazul refuzului molocanilor de reconvertire la
ortodoxie, să fie judecaţi. Uclein a renunţat verbal la învăţătura sa, fiind eliberat, dar imediat după
aceea a continuat propovăduirea concepţiilor sale. Către sfârşitul vieţii sale, datorită activităţii
desfăşurate, acesta avea peste cinci mii de aderenţi în guberniile Tambov, Harikov, Ekaterinoslav,
Orlovsk şi Simbirsk.
Denumirea de molocani a fost dată acestei grupări încă în 1765 de către consistoriul din
Tambov, datorită faptului că membrii foloseau în mâncare laptele (moloko în limba rusă) în timpul
postului. Reprezentanţii acestui curent religios îşi spuneau creştini duhovniceşti, iar denumirea de
molocani o explicau prin faptul că învăţătura proprie conţine „словесное млеко – laptele verbal”
(trad. aut.), despre care se vorbeşte în Sfânta Scriptură.
În anul 1805, molocanii au primit dreptul de liberă exercitare a cultului, iar în anul 1821 li
s-au repartizat 30 de mii de deseatine de pământ între coloniile menoniţilor şi nohailor. Ulterior, în
anul 1823, a fost înfiinţat primul sat al molocanilor: Novovasilievka. Cu toate acestea, începând din
anii 30 ai secolului al XIX-lea, în sânul molocanilor au apărut o serie de disensiuni care au dus în
I. Gumenâi, Molocanii din Basarabia
Vectorul de deplasare al molocanilor, staroverilor (lipovenilor), scopeţilor şi

al altor grupări religioase minoritare era îndreptat, de obicei, spre hotarele Imperiului
Rus, cum ar fi de exemplu Siberia, unde autorităţile centrale nu puteau să ducă o
politică eficientă de presiune privind reconvertirea acestora, sau în teritoriile nou
anexate, cum a fost şi cazul Basarbiei, unde aceleaşi autorităţi nu îşi instalaseră încă
toate mecanismele opresive. Mai mult, în caz de necesitate, se putea apela la soluţia
extremă, adică plecarea peste hotarele Imperiului Rus, unde autoritatea administraţiei
ţariste nu putea fi exercitată.
Astfel, una dintre primele menţiuni cu referire la molocanii din Basarabia
este cea din anul 1819, când a fost emisă scrisoarea şefului poliţiei oraşului Bender
către Împuternicitul Plenipotenţiar al Basarabiei, în care se arată că în acest oraş au
fost depistaţi reprezentanţi ai duhoverilor. În urma anchetei întreprinse, s-a constatat
că Boris Lebedev şi soţia sa Anastasia, fiind de religie ortodoxă, s-au convertit la
curentul religios amintit mai sus. La sfârşitul interogatoriului s-a evidenţiat că între
reprezentanţii Societăţii Biblice 2 veniţi în oraş pentru împărţirea Vechiului şi Noului
Testament, precum şi a Evangheliilor, se afla şi un oarecare Sokolov, ce îşi spunea
„creştin duhovnicesc”. În urma discuţiilor purtate cu această persoană, după cum
arată Boris Lebedev, soţia sa a trecut la confesiunea molocană, însă el ar fi rămas
ortodox, afirmaţie care, după cum vom vedea, nu este corectă, fiind făcută probabil
pentru a evita persecuţia din partea poliţiei 3 .
Pentru acelaşi an găsim şi „Lista personală a subotnicilor şi duhoborilor din
oraşul Bender” 4 . În acest act, în afară de 25 de subotnici (zece bărbaţi şi 15 femei),
mai sunt arătate şi cinci familii mari şi trei burlaci ca făcând parte din gruparea
molocanilor. Informaţia adiţională care însoţeşte acest document ne furnizează date
cu referire la originea fiecărui cap de familie. Spre exemplu, referindu-se la Ignat
Sokolov, se arăta că acesta s-a născut în această confesiune, în gubernia Moscova,
cele din urmă la formarea a patru curente principale: al adepţilor lui Uclein, confesiunea
„comunilor”, al „săritorilor” şi al „creştinilor evanghelişti”.
Puncte doctrinare ale acestei confesiuni sunt: 1. Biblia, ca singură justificare a credinţei;
2. Sfânta Treime nu există, cele trei ipostasuri sunt diferite numiri ale lui Dumnezeu, însă Iisus
Hrisos nu a fost Dumnezeu; 3. Preoţia a existat numai în Vechiul Testament; 4. Sfintele Taine nu
există; 5. Botezul cel „adevărat” este învăţarea Sfintei Scripturi: afundarea în apă sau stropirea este
o simpla ceremonie. De asemenea, adevărata „impărtăşire” cu trupul şi sângele Domnului este tot
citirea Bibliei; 6. Nu admit jurământul şi serviciul militar; 7. Resping cinstirea sfinţilor şi a crucii,
socotindu-le înşelăciuni.
Ceremonia este simplă, bazată pe citirea Bibliei şi interpretarea ei. (cf. Христианство,
Научное издательство «Большая Российская энциклопедия», Москва, Том 2, 1995, с.
143).
2
Menţiunea respectivă este interesantă şi prin faptul că Societatea Biblică, după cum este
cunoscută, a fost înfiinţată sub auspiciile principelui Goliţân, unul dintre principalele sale scopuri
fiind consolidarea şi aducerea de noi membri la confesiunea ortodoxă. În realitate, după cum
vedem, existau şi factori care, de fapt, aveau un efect invers.
3
ANRM, fond 2, inv. I, dosar nr. 620, f. 2-3v.
4
Ibidem, f. 20-22.
47
satul Hohlovca şi era venit în Basarabia în urmă cu 10 ani, ocupându-se cu

agricultura şi transportarea mărfurilor. Boris Lebedev s-a născut ortodox, în gubernia
Tambov, satul Cuzminca, venind la Bender în 1807, unde s-a căsătorit şi a trecut la
această confesiune benevol şi fără presiuni, devenind agricultor pietrar. Apoi, Maxim
Sokolov, Leon Sokolov şi Nikifor Sokolov erau veniţi din gubernia Moscovei, satul
Ruibriţa, în 1809, ocupând diferite case şi îndeletnicindu-se cu agricultura, iar
ocazional şi cu alte meserii. Burlacul Semion Iziumov era originar din gubernia
Saratov, uezdul Beloşovsk, venind în Basarabia în urmă cu opt ani. La rândul său,
Danilo Orehov se născuse în gubernia Moscova, satul Colomenca, şi de asemenea se
stabilise în dreapta Nistrului în urmă cu opt ani. În sfârşit, nu se ştia unde se născuse
Mihailo Pankratov, dar se cunoştea că acesta venise din teritoriile supuse Imperiului
Otoman, pe baza manifestului ţarului din 30 august 1814, stabilindu-se în Bender în
anul 1815 5 .
Aşadar, primele informaţii ne arată clar locurile de origine ale
reprezentanţilor molocanilor stabiliţi în zona pruto-nistreană. Acestea sunt
completate de un alt document, întocmit în septembrie 1821, sub numele de „Lista
nominală a locuitorilor ce ţin de diferite secte contrare credinţei creştine” 6 . Conform
acesteia, în oraşul Bender locuiau 42 de persoane adepte ale curentului molocanilor
(a se vedea Anexa). Dintre acestea, 22 erau femei şi 20 bărbaţi, 18 dintre ei fiind
veniţi din gubernia Moscova, 9 din oraşul Moscova, 8 din gubernia Tambov, 4 din
gubernia Reazani şi câte unul din gubernia Tula, oraşele Ekaterinoslav şi Odesa.
Procentual vorbind, avem următorul tablou: 42,85% proveneau din gubernia
Moscova, 21,42% din oraşul Moscova, adică un total de 64,27% din zona Moscovei,
19,07% din gubernia Tambov, 9,52% din gubernia Riazan şi câte 2,38% din gubernia
Tula, oraşele Odesa şi Ekaterinoslav 7 .
Depistarea unei grupări religioase necunoscute a dus la luarea unor serii de
măsuri din partea conducerii oblastiei Basarabiei şi în primul rând la izolarea
membrilor. Din această cauză, la 15 decembrie 1821, era înaintată o cerere din partea
locuitorilor oraşului Bender care făceau parte din gruparea „creştinilor duhovnici”
către Constantin Catacazi, în care arătau că acesta a interzis ieşirea din oraş a
molocanilor, din care cauză familiile lor acum se află în mare sărăcie şi foamete, aşa
încât cereau permisiunea ca cel puţin un reprezentant al familiei să poată părăsi
oraşul pentru a căuta de lucru şi a putea întreţine familia 8 .
În răspunsul dat se arăta că, până la momentul finalizării anchetei, a judecăţii
şi emiterii unei hotărâri definitive, Ivan Sokolov, Leon Sokolov, Ivan Sorokin şi alţii
nu puteau pleca din oraş. În cele din urmă, la 2 februarie 1822, se primea acordul lui
Catacazi privind ieşirea temporară a acestora din oraş 9 .
5
Ibidem.
6
Ibidem, f. 55v.
7
Ibidem.
8
Ibidem, f. 59-59v.
9
Ibidem, f. 62-62v.
48
Este evident că în afară de oraşul Bender, care a devenit un centru, dacă se

poate spune aşa, al molocanilor din Basarabia, reprezentanţi ai acestora existau şi în
alte zone. Spre exemplu, în 1825 a fost realizat un raport al poliţiei din Chişinău în
care era prezentată lista „duhoborilor, şi ei tot molocani” constituită din: Piotr
Bocaciov, soţia acestuia, Ana; Timofei Harlamov şi soţia lui, Pelagheia; Andrei
Strogov cu soţia, Ana, şi Taras Suvorov 10 .
Molocanii populau nu numai localităţile urbane, dar şi cele rurale, după cum
rezultă dintr-un raport din 8 noiembrie 1826 al ispravnicului de Iaşi, în care se arată
că în localitatea Hânceşti fuseseră depistaţi doi molocani, şi anume: Filip şi Vasilii
Mihailov 11 .
În acelaşi an a fost emis raportul poliţiei orăşăneşti din Ackerman, prin care
se anunţa că în oraş existau 16 familii de molocani 12 . Mai mult, câţiva ani mai târziu,
molocanii din acest oraş au fost acuzaţi de încercări de convertire a ortodocşilor.
Astfel, la 3 martie 1833, prin raportul poliţiei oraşului Ackerman, se aducea la
cunoştinţă Procurorului General al oblastiei Basarabiei faptul că Feodor Nemoleaca
făcea parte din gruparea molocanilor şi că acesta agita populaţia pentru a atrage
diferiţi ortodocşi la învăţătura pe care o împărtăşea 13 .
Aceste informaţii sunt, într-adevăr, confirmate de către extrasul din raportul
procurorului uezdului Ackerman, din care aflăm că, în conformitate cu informaţiile
locuitorului acestui oraş, Efim Dimitriev, unul dintre lucrătorii săi, Anton Coşelev, a
trecut de la credinţa ortodoxă la cea a molocanilor. Fiind interogat, Coşelev a
recunoscut că recent intrase în gruparea molocanilor, dar presupunea că şi tatăl său a
fost de această credinţă, afirmând că fapta sa nu se datorează vreunei influenţe din
partea altor persoane. Totodată, el arăta că avea soţie şi copii, care însă erau
ortodocşi. La rândul său Dimitriev a arătat că cel aflat sub cercetare le impunea
membrilor familiei sale să abandoneze credinţa ortodoxă şi să devină „creştini
duhovnici”. Dimitriev a mai mărturisit în secret că Anton Coşelev, înainte de
convertirea sa, a început să înveţe carte de la Feodor Nemoleaca, locuitor din
Ackerman, molocan, care l-a convins să părăsească confesiunea ortodoxă şi să se
convertească la aceeaşi credinţă cu el14 .
Din ultimul pasaj, reiese că procesul de convertire se desfăşura în rândul
populaţiei slave venite din interiorul Imperiului Rus. O altă evoluţie nici nu era
posibilă dacă luăm în considerare factorul lingvistic, practic greu de depăşit pentru
acea perioadă, când populaţia autohtonă nu vorbea limba rusă, iar cei veniţi nu
cunoşteau limba română.
Cele mai elocvente izvoare care ne vorbesc despre originea etnică şi căile de
pătrundere ale molocanilor în Basarabia sunt protocoalele şedinţelor Guvernului
10
Ibidem, fond 6, inv. I, dosar nr. 75, f. 51.
11
Ibidem, fond 2, inv. I, dosar nr. 1071, f. 154.
12
Ibidem, dosar nr. 1073, f. 62-62v.
13
Ibidem, dosar nr. 1545, f. 24-24v.
14
Ibidem, f. 22-23v.
49
oblastiei Basarabiei. De exemplu, în şedinţa din 5 august 1826, au fost ascultaţi, în

baza raportului poliţiei cu nr. 745 din 3 august acelaşi an, în chestiunea fugarilor
găsiţi la Iaşi, locuitorii oraşului Chişinău, molocani sau duhoborţi (în original:
молоканы ониже духоборцы). În prezenţa Guvernului oblastiei, cei anchetaţi au
arătat că: „Vasilii Golubov, cu vârsta de 29 de ani, s-a născut în oraşul Moscova,
fiind fiul lui Dimitrie şi Natalia, locuitori ai acelui oraş, care deja au murit şi care
erau molocani. A plecat de acolo în timpul devastării Moscovei de către francezi cu
tatăl său şi fratele mai mic, Leon; în baza adeverinţei avute de tatăl său, ei au venit
direct în oraşul Ackerman, unde au trăit nu mai mult de un an; tatăl lui s-a întors
îndărăt la Moscova, iar el, după aceea, trecând în oraşul Chişinău cu fratele său,
înregistrat aici fiind de către Duma orăşănească drept locuitor al oraşului, plăteşte
dările de stat până la momentul de faţă. Este de mic copil în credinţa molocanilor,
care credinţă o împărtăşeşte conform obiceiului: la biserică nu umblă, posturile nu le
respectă conform obiceului creştinesc, la icoane nu se închină, cruce nu îşi face, să se
alăture credinţei creştine nu doreşte. Proprietate afară de un cal cu căruţă şi
îmbrăcămintea trebuincioasă nu are”15 .
Soţia acestuia, Vasilisa Golubeva, avea vârsta de 24 de ani, se născuse în
oraşul Ackerman, avându-i ca părinţi pe Zaharii şi Caterina, ambii decedaţi. Din câte
auzise Golubeva, ei veniseră din oraşul Moscova, fiind conscrişi ca locuitori ai
oraşului. Martora se recăsătorise în urmă cu opt ani, fiind cununată de către Zaharev
(locuitor al oraşului Bender), ceremonia constând doar în citirea de către acesta a
rugăciunilor. Soţii Golubov respectau obiceiurile molocanilor 16 .
Privitor la Andrei Strogov, se arată că avea vârsta de 27 de ani, născut în
oraşul Moscova, în familia lui Savin şi Marina. Din Moscova, fusese luat de
către tatăl său şi dus la Nikolaev, unde locuiseră timp de doi ani, după care au
plecat la Ismail, unde nu au stat mai mult de patru ani. După aceasta, tatăl său a
trecut peste Dunăre, iar el a plecat la Odesa, iar după aproximativ patru ani a
ajuns în localitatea Hânceşti. În cel din urmă loc a rămas un an, după care s-a
căsătorit la Bender cu o orfană pe nume Ana, ce locuia la bătrânul Parfion
Leontievici, ambii din rândurile molocanilor. După doi ani, Andrei Strogov se
stabilise la Chişinău, fiind înscris în rândurile populaţiei de către Duma
orăşănească. Se preciza că el respecta obiceiurile molocanilor şi nu dorea să
treacă la religia ortodoxă 17 .
Soţia lui Andrei Strogov, Ana, în vârstă de 25 de ani, nu cunoaştea locul
naşterii, dar ştia că pe tatăl său îl chema Petru, iar pe mamă Marfa. După
moartea mamei, tatăl său a plecat peste Dunăre, ea rămânând în Ismail sub tutela
lui Cuzima Coliţov, împreună cu care a trecut în oraşul Ackerman, angajându-se
ca servitoare şi îngrijitoare de copii la un grec, pe care l-a urmat Bender. În cel
15
Ibidem, fond 6, inv. I, dosar nr. 75, f. 283-283v.
16
Ibidem, f. 283v-284.
17
Ibidem, f. 284v-285.
50
din urmă oraş locuise la molocanul Parfion Leontievici, până la căsătoria cu

Andrei Strogov 18 .
Practic, lucruri asemănătoare se spun şi despre Iacov Crâlov, Piotr
Bocaciov, Leon Golubev şi Fiodor Crâlov, toţi născuţi în familii de molocani în
oraşul Moscova şi plecaţi de acolo în timpul invaziei lui Napoleon în Rusia.
Trecând prin mai multe localităţi, unde au avut perioade scurte de şedere, către
anul 1826 aceştia se stabiliseră la Chişinău 19 .
Anchetele amintite mai sus fuseseră întreprinse în urma declanşării unei
politici de represalii de către administraţia ţaristă faţă de gruparea religioasa a
subotnicilor, care avea drept scop concentrarea reprezentanţilor acesteia în zona
Caucazului de Nord. Din cauza „excesului de zel” al reprezentanţilor
administraţiei locale, în epicentrul acestei politici au fost atraşi şi molocanii,
care, în cele din urmă, au fost nevoiţi să demonstreze diferenţa existentă între
cele două curente religioase 20 .
În cele din urmă, pe baza datelor existente în fondurile Arhivei
Naţionale a Republicii Moldova, putem să constatăm că fenomenul religios al
molocanilor nu a fost specific Basarabiei, apariţia sa fiind posibilă datorită
anexării acestui teritoriu la Imperiul Rus.
Confesiunea molocanilor, la fel ca o serie întreagă de curente religioase
asemănătoare, a fost rezultatul reformelor întreprinse de către Patriarhul Nikon
în secolul al XVII-lea în sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, drept dovadă fiind faptul
că aceste curente desprinse din sânul bisericii dominante sunt specifice doar
ruşilor.
Făcând o analiză onomastică a numelor din documentele redate mai sus,
se vede clar că nu poate fi vorba despre apartenenţa la această confesiune a
autohtonilor, toate numele având o rezonanţă slavă, fapt ce ne permite să spunem
o dată în plus că molocanii au venit în Basarabia din guberniile centrale a Rusiei.
Chiar dacă s-ar studia numele celor ce au fost convertiţi la ortodoxie din
rândurile molocanilor pe parcursul secolului al XIX-lea, s-ar obţine un singur
rezultat: toate persoanele au numele de familie de origine slavă 21 . Încercările de
a aduce noi membri în rândul molocanilor, după cum am văzut, se făceau tot în
interiorul comunităţilor ruse, această mişcare neavând nicio priză la autohtoni.
Pe de altă parte, din analiza dinamicii numărului molocanilor pe
parcursul secolului al XIX-lea, rezultă o creştere neesenţială, fapt ce
demonstrează că evoluţia numărului acestora s-a datorat, aproape exclusiv,
sporului natural şi unor infuzii nesemnificative venite din guberniile interioare
18
Ibidem, f. 285v.
19
Ibidem, f. 286-291.
20
Ibidem, f. 292-293.
21
Cf. ibidem, fond 205.
51
ale Imperiului Rus sau celor ce reveneau din afara hotarelor în baza manifestelor
ţariste care se emiteau periodic 22 .
Locul de origine al molocanilor care au migrat spre Basarabia era oraşul
Moscova şi guberniile Moscova, Tambov sau Reazani, iar, în majoritatea
cazurilor, factorul care a dus la această strămutare a fost invazia lui Napoleon în
partea europeană a Imperiului Rus. La acestea se adaugă, desigur, şi politica
administraţiei ţariste şi a bisericii dominante faţă de reprezentanţii diferitor
curente religioase, scopul acestora fiind convertirea la ortodoxie.
Anexă
Nr. Numele şi prenumele Vârsta Regiunea de provenienţă

1 Ignat Sokolov 65 gubernia Moscova, s. Hohlovca
2 Soţia, Mavra 65 gubernia Moscova, s. Hohlovca
3 Fiul, Gavrila 40 gubernia Moscova, s. Hohlovca
4 Soţia, Afinia 40 gubernia Moscova, s. Hohlovca
5 Anton Sokolov 32 gubernia Moscova, s. Hohlovca
6 Soţia, Irina 20 gubernia Tula, s. Budnicova
7 Ivan Sokolov 22 gubernia Moscova, s. Hohlovca
8 Soţia, Irina 17 gubernia Moscova, s. Mişinca
9 Grigorii Sokolov 17 gubernia Moscova, s. Hohlovca
10 Soţia, Maria 15 or. Odessa
11 Gavril Saharov 38 or. Moscova
12 Soţia, Anastasia 30 or. Moscova
13 Fiodor Saharov 16 or. Moscova
14 Dmitrii Saharov 37 or. Moscova
15 Soţia, Feodosia 30 or. Moscova
16 Anton Brichim 32 gubernia Tambov, s. Verhnie Spascoe
17 Artamon Brichim 30 gubernia Tambov, s. Verhnie Spascoe
18 Soţia, Varvara 28 gubernia Tambov, s. Verhnie Spascoe
Soţia lui Andrei
19 40 gubernia Tambov, s. Verhnie Spascoe
Brichim, Solomonida
20 Piotr Sokolov 17 gubernia Tambov, s. Sinova
21 Ivan Sokolov 35 gubernia Tambov, s. Sinova
22 Soţia lui, Evdochia 30 gubernia Tambov, s. Sinova
Soţia lui Anton Socolov
23 36 gubernia Tambov, s. Sinova
Marfa
24 Maxim Sokolov 53 gubernia Moscova, s. Liuberţâ
25 Soţia, Evdochia 43 gubernia Moscova, s. Liuberţâ
26 Leon Sokolov 44 gubernia Moscova, s. Liuberţâ
22
Cf. ibidem, fond 2.
52
Nr. Numele şi prenumele Vârsta Regiunea de provenienţă

27 Soţia lui, Agrafena 40 gubernia Moscova, s. Liuberţâ
28 Soţia lui Ivan Sokolov 33 or. Ecaterinoslav
Văduva Efrosinia
29 50 gubernia Moscova, s. Liuberţâ
Sokolova
30 Ivan Sorochin 27 or. Moscova
31 Soţia lui, Paraschovia 23 or. Moscova
32 Danilo Orehov 38 gubernia Moscova, s. Colomin
33 David Volkov 40 gubernia Riazan, s. Blinţov
34 Soţia lui, Caterina 40 gubernia Riazan, s. Blinţov
35 Nicolai Volkov 27 gubernia Riazan, s. Blinţov
36 Gavrilo Volkov 27 gubernia Riazan, s. Blinţov
Soţia lui Ivan Alexiv,
37 25 gubernia Moscova, s. Coloduh
Ana
Soţia lui Ivan Alexeev,
Aculina
Soţia lui Chiril Alexeev,
Evdochia
Sora lui Ivan Alexeev,
Sofia
41 Piotr Cramţov 30 or. Moscova
42 Soţia Nastasia 17 or. Moscova
The Molocans from Bessarabia. Origins and Ethnic Composition

(Abstract)
Key-words: molocans, religious trend, heresy, Bessarabia, Bender, Russian

Empire, conversion, orthodoxy, ethnic composition
The purpose of this study is to approach the issue of appearance on the

territory of Basarabia of one of the many religious cults of rationalist trend kwon as
the Molocans’ cult. Based on the documentary data collected from the National
Archives of Moldavia we notice that the Molocans may be attested on the territory
between Nistru and Prut since the middle of the 19th century. The large majority of
those are of Slavic origin and they migrate towards this region from the interior
provinces of the Russian Empire, mainly from the Moscow region. Their dislocation
period may be connected to Napoleon’s campaign in Russia.
As we may notice, the religion of the Molocans is not characteristic to
Bessarabia and its appearance is due to the annexation of this territory to the Russian
Empire, where actually it appeared. The ethnic composition of the Molocans proves
that this religious doctrine was not spread among the local population, but only
among the newly comers from the interior Russian provinces.
53
Politica din spatele „capetelor sparte” la Universitatea din Iaşi.
Alegerile pentru funcţia de rector din 1923
Cătălin Botoşineanu
Introducere
Printr-o întâmplare fericită, la Biblioteca Centrală Universitară se păstrează

exemplarul lucrării din 1924 a lui A.C. Cuza, Numerus Clausus 1 , profesor de
economie politică la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi. Se pare că acest
exemplar i-a aparţinut lui N. Leon, fost rector al Universităţii din Iaşi şi profesor de
parazitologie la Facultatea de Medicină. Pe prima pagină a lucrării se află următoarea
dedicaţie: „Domnului profesor dr. N. Leon, din partea specialistului de parazitologie
socială, A.C. Cuza, mai 1924” 2 . Acest tip de manifestare a unei presupuse
inferiorităţi biologice, dusă la extrem de către autoproclamatul „specialist în
biologie” A.C. Cuza, a fost cauza închiderii Universităţii ieşene pentru aproximativ
doi ani. Modul în care decanul Facultăţii de Drept a instigat pe membrii Asociaţiei
Studenţilor Creştini, nerecunoscută de către Senatul Universitar, a făcut ca instituţia
ieşeană să suporte grave prejudicii, iar mulţi studenţi evrei şi chiar unii dintre
profesori să sufere agresiuni fizice. La această atmosferă a contribuit din plin şi
indecizia Ministerului Instrucţiunii, condus de liberalul C. Angelescu, care a tolerat
acea stare de lucruri, fiind interesat să submineze autoritatea grupului de profesori
din jurul revistei „Viaţa Românescă”. Aceştia erau cunoscuţi îndeobşte ca având o
orientare de stânga, aşa-zişii „ţărănişti” fiind membri sau simpatizanţi ai Partidului
Ţărănist, ai Partidului Poporului, mai rar liberali.
În anul 1923, la Universitatea din Iaşi au avut loc trei alegeri succesive
pentru funcţia de rector, una suspendându-se în ultimul moment, şi o întrunire a
Colegiului Universitar pentru desemnarea trimisului Universităţii în Senatul
României 3 . La finalul anului 1922, rectorul Traian Bratu şi-a dat demisia, ca urmare
1
A.C. Cuza, Numerus clausus, Bucureşti, Editura Ligii Apărării Naţionale Creştine, 1924.
2
Ibidem, p. 1.
3
La 15 iunie 1923, Colegiul Universitar s-a întrunit pentru a desemna noul reprezentat al
Universităţii în Senatul României, în urma morţii vechiului senator G. Demetriade. Pentru acest
mandat s-au înscris în lupta electorală Matei B. Cantacuzino, profesor la Facultatea de Drept, din
acel an membru al Partidului Ţărănist, şi C. Bacaloglu, decanul Facultăţii de Medicină, fost
conservator. M. Cantacuzino a câştigat alegerile cu 33 de voturi, în timp ce fostul prorector a
întrunit doar 19. Era practic o nouă reuşită a grupului din jurul revistei „Viaţa Românească”, în
controlarea reprezentării oficiale a Universităţii în forul legislativ (AN Iaşi, fond Universitatea „Al.
I. Cuza”-Rectorat, dosar nr. 1035/1923, f. 5).
C. Botoşineanu, Alegerile pentru funcţia de rector al Universităţii din Iaşi
a agitaţiilor studenţeşti şi a conflictului care l-a opus lui A.C. Cuza. Noile alegeri,
programate în februarie 1923, urmau să prilejuiască un nou episod al disputelor
pentru putere ce opuneau grupul de la „Viaţa Românească” Ministerului
Instrucţiunii, care acceptase până atunci, în mod tacit, acţiunile lui A.C. Cuza 4 .
Acţiunea ministrului liberal C. Angelescu încerca în acele momente să crediteze
profesorii susţinători ori simpatizanţi ai decanului Facultăţii de Drept sau orice altă
încercare de dizidenţă faţă de dominaţia profesorilor de stânga din Universitate.
Majoritatea acestora erau profesorii liberali din Universitate şi foştii membri ai
Partidului Conservator, aripa N. Filipescu 5 . În schimb, termenul de „ţărănişti”
desemna profesorii reuniţi în jurul lui G. Ibrăileanu, aşa numitul grup de la „Viaţa
Românească” 6 , care domina Facultăţile de Litere şi Filozofie, cea de Ştiinţe şi o parte
a Facultăţii de Medicină 7 . Apelativul de „ţărănişti” trebuie pus în legătură cu opoziţia
lor faţă de „imixtiunile străine” în Universitate (în momentele legate de numirea
profesorilor la catedrele vacante, alegerea decanilor, a rectorilor), de cele mai multe
ori girate de miniştrii liberali ai Instrucţiunii. Astfel, termenul conta mai mult ca o
„acuzare”, orice oponent al Ministerului fiind catalogat „ţărănist” şi constituind în
acelaşi timp „o pricină de condoleanţă pentru Universitate” 8 .
Fizionomia acestora din urmă nu era atât de uniformă pe cât lăsau adversarii
să se înţeleagă, acţiunea lor politică fiind integrată atât Partidului Ţărănesc, cât şi
4
Traian Bratu, ofensat de modul în care ministrul a prezentat în faţa Parlamentului situaţia sa şi
încheierile Comisiei de Arbitraj asupra conflictului său cu A.C. Cuza, i-a răspuns printr-o scrisoare,
în 2 februarie 1923, publicată şi în „Adevărul” din 8 februarie. Îi reamintea că a primit Comisia „ca
să vă uşurez situaţia Domniei Voastre, Domnule Ministru care de multe ori mi-aţi declarat şi mie şi
altora, că ştiţi că am dreptate, dar că nu puteţi face nimic contra d-lui A.C. Cuza, cu care sunteţi
prieten de 15-16 ani şi care vă ameninţă cu cei 3000 de studenţi care sunt cu d-sa. Şi am primit
arbitrajul real, nu simulacru, nici <diplomaţie>” [BCU Iaşi, Secţia Colecţii Speciale-Carte Rară,
Arhiva 374 (Traian Bratu), Scrisoarea lui T. Bratu către ministrul C. Angelescu, f. 258-260].
5
Erau majoritatea profesorilor de la Facultatea de Drept, acolo unde A.C. Cuza era decan, excepţie
făcând profesorii M.C. Cantacuzino, trecut în 1923 la ţărănişti, şi P. Dragomirescu, averescan. De
la celelalte facultăţi, erau prezenţi în polemicile publice profesorii C. Şumuleanu (fost membru în
partidul lui N. Iorga, atunci cuzist), C. Demetriade, C. Bacaloglu, G. Bogdan de la Medicină (foşti
conservatori), O. Tafrali, N. Şerban (liberali) şi I. Găvănescul (cuzist) de la Facultatea de Litere.
6
Edificatoare ne apar, în acest sens, amintirile lui I. Iordan, crescut de „Viaţa Românească”, revistă
care era, în opinia lingvistului, „o instituţie, nu un simplu cenaclu sau un salon literar, în comparaţie
cu Zburătorul lui Lovinescu [...]. Fără concursul Vieţii Româneşti era foarte greu, dacă nu
imposibil, să ajungă cineva profesor şi nu numai la Facultatea de Litere unde funcţiona Ibrăileanu”
(I. Iordan, Memorii, vol. II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1977, p. 125; vezi şi Demostene Botez,
Memorii, Bucureşti, Editura Minerva, 1970, passim).
7
Nucleul dur al acestora era reprezentat de către profesorii G. Ibrăileanu şi Traian Bratu de la
Facultatea de Litere, I. Borcea, P. Bujor, N. Costăchescu (ţărănişti), Ion Simionescu (liberal) şi Al.
Myller de la Facultatea de Ştiinţe şi C. Parhon (ţărănist), N. Leon, I. Mironescu şi Al. Slătineanu
(averescan) de la Facultatea de Medicină.
8
Este ţărănistă Universitatea?, în „Evenimentul”, XXXI, 9 februarie 1923, p. 1. Concluzia la care
a ajuns autorul anonim al articolului era aceea că „nu este ţărănistă Universitatea, în sens politic.
Dar majoritatea profesorilor fac front comun împotriva lucrărilor străine de Universitate”.
55
Partidului Poporului, mai rar fiind profesori înregimentaţi la liberali. Aceştia au

hotărât să impună drept rector pe Al. Slătineanu, colaborator al revistei şi un adept al
ideilor socialiste europene 9 . Era un profesor intransigent, membru în Partidul
Poporului, poreclit Turcul, şi unul dintre cei mai vocali critici ai lui A.C. Cuza 10 .
Poate cea mai importantă „calitate” a sa, în contextul relaţiilor tensionate a grupării
„ţărăniste” cu Ministerul, era faptul că se afla într-un conflict deschis cu ministrul
Angelescu, profesor la Facultatea de Medicină din capitală, „raporturile personale
fiind cu desăvârşire întrerupte” 11 .
Alegerile din februarie 1923 au fost câştigate, în Universitate, de către A.
Slătineanu. Ele au fost „invalidate” de către ministrul Instrucţiunii prin numirea în
funcţia de rector a lui I. Simionescu. El ajunsese să fie nominalizat în lista
profesorilor trimişi ministrului tocmai pentru că îl anunţase pe acesta ca nu va primi
înalta însărcinare. Este momentul în care Universitatea din Iaşi, închisă deja din
decembrie 1922, a cunoascut momente de haos administrativ, peste care s-au
suprapus violenţe ale studenţilor. Profesorii denunţau grava atingere a autonomiei
universitare, prin faptul că ministrul a cerut noi alegeri, în urma demisiei lui I.
Simionescu. În preziua noilor alegeri, programate a avea loc pe 16 aprilie, acesta a
acceptat numirea făcută în februarie. Instigaţi de A.C. Cuza, care vedea astfel
proiectul „ţărănist” realizându-se, agitaţiile studenţeşti reîncep, iar dechiderea
Universităţii, programată de Minister a avea loc pe 17 aprilie, avea să se amâne din
nou. „Rectoratul provizoriu” al lui Simionescu, la care acesta, în cele din urmă, a
consimţit pentru a nu oferi ministrului liberal impresia unei dominaţii simbolice
asupra Universităţii, se va termina în octombrie, ca urmare a celei de-a doua demisii
a sa. Noile alegeri vor impune practic ca rector pe Al. Slătineanu, al cărui mandat a
fost „întârziat” de către opoziţia ministrului liberal şi de violenţele studenţeşti,
manipulate de A.C. Cuza 12 .
Cele două alegeri pentru funcţia de rector şi convocarea anulată a Colegiului
Universitar au fost aşadar tot atâtea prilejuri de confruntări pentru deţinerea puterii în
9
A. Slătineanu, Teoria revoluţiei, Iaşi, 1920; idem, Teoria revoluţiei: G. Sorel, în VR, nr. 5, 1920,
p. 192-206.
10
M. Ralea îl descrie pe noul rector într-o scrisoare către Al. Rosetti, din decembrie 1923: „Turcul
(Al. Slătineanu) a fost ales rector. E un rector energic şi sever. A adus armata la facultate şi îi
persecută pe studenţi la prima abatere. Numai aşa e oarecare regulă” (Scrisori către Al. Rosetti,
1916-1968, Ediţie îngrijită, prefaţă, note de Al. Rosetti, Bucureşti, Editura Minerva, 1979, p. 386)
11
A. Deladora, Alegerea noului rector al Universităţii, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 7 februarie 1923, p.
1.
12
Într-un memoriu confidenţial, din 12 februarie 1924, din care lipseşte însă destinatarul, A.C.
Cuza „radiografia”, în stilul propriu, imaginea Universităţii. Astfel, „Partidul Ţărănist a transformat
Facultatea de Ştiinţe şi cea de Medicină în oficiu ţărănist”, în timp ce „intrigile lui I. Simionescu,
liberal dar face politică cu ţărăniştii [...] l-au adus ca rector pe Traian Bratu, se pare cu mandat
imperativ”. În textul memoriului este de fapt o greşeală, rectorul Universităţii fiind atunci Al.
Slătineanu, numit de Cuza „rectorul averescan ţărănist”. Cuza se vedea victima unor înscenări puse
la cale de cei care „ocroteau jidanii” (BAR Bucureşti, Secţia Manuscrise-Carte Rară, fond A.C.
Cuza, pach. MXIII, acte nr. 66-80, f. 64).
56
Universitatea din Iaşi. Au constituit, în acelaşi timp, manifestări ale unei culturi de
corp în rândul universitarilor, care au culminat cu o celebrare a superiorităţii grupului
profesorilor de stânga. Aceste „împrejurări electorale” au creat posibilitatea afişării
unui tip de sociabilitate universitară care s-a manifestat şi prin orchestrarea unor
jocuri politice. Dincolo de comunitatea intelectuală de la care se revendicau,
universitarii ieşeni îşi reprezentau lumea academică şi ca pe un loc al intereselor
politice. Însăşi legislaţia învăţământului superior îngăduia inserarea periodică a
Universităţii în acest spaţiu, astfel încât participarea la „politica” din interiorul
instituţiei confirma profesorilor un alt tip de expunere publică, în afara celei
intelectuale, şi consacra acel gen de relaţii care dublau prestigiul academic. Din punct
de vedere simbolic, avantajele unei astfel de angajări şi de reprezentare a propriei
poziţii asigurau accesul la beneficiile şi bunurile participării sau deţinerii unui capital
politic 13 .
Despre subiectul presupus de studiul de faţă informaţiile lipsesc aproape în
totalitate, cele câteva referiri privind doar mişcările antisemite ale studenţilor
„creştini”, pe fundalul închiderii Universităţilor din întreaga ţară, ignorând mizele
conflictului şi alegerile pentru funcţia de rector 14 . Importanţa subiectului este
circumscrisă în primul rând istoriei Universităţii din Iaşi, mai cu seamă sub raportul
administraţiei şi al modului cum au instrumentat profesorii săi autonomia instituţiei,
acest lucru şi în funcţie de postura autoritară asumată de Ministerul Instrucţiunii. La
fel de importante ne apar tipurile de sociabilităţi asumate, prin prisma diverselor
moduri de afirmare a propriei condiţii, începând cu cele specifice poziţiilor
instituţionale şi terminând cu angajările politice.
Premisa demersului de faţă pleacă de la constatarea unor dispute pentru
putere în cadrul Universităţii 15 . Odată asumate aceste interese, în instituţia ieşeană s-
au făcut resimţite politica partidelor, cea a unor grupări de interese şi, nu în ultimul
rând, cea a guvernului liberal. Aceste împrejurări au condus la asumarea unor acţiuni
publice şi a unor intervenţii politice ale universitarilor „intelectuali” 16 . Din punct de
vedere metodologic, privim Universitatea ca pe un „model sau un sistem politic”,
13
Vezi şi Lucian Nastasă, „Suveranii” Universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi
promovare a elitei universitare. Profesorii Facultăţilor de Filosofie şi Litere (1864-1948), Cluj,
Editura Limes, 2007, capitolul A fi profesor universitar, p. 60-163.
14
Stelian Neagoe, Triumful raţiunii împotriva violenţei. Viaţa universitară ieşeană interbelică, Iaşi,
Editura Junimea, 1977, p. 215-223.
15
Folosesc termenul de putere în sensul dat de Michel Foucault, înţeleasă „ca strategie şi nu drept
proprietate sau privilegiu” deţinute de un grup sau un individ. Pentru o imagine a conceptului, a se
vedea: Michel Foucault, Lumea e un mare azil. Studii despre putere, traducere Bogdan Ghiu şi
Raluca Arsenie, Cluj, Editura Idea Design Print, 2005, capitolul Ochiurile puterii, p. 97-112;
Frédéric Gros, Michel Foucault, Paris, 1996; Nathan Widder, Foucault and power revisited, în
„European Journal of Political Theory”, 2004, nr. 3, p. 411-432; Georges Balandier, Antropologie
politică, traducere Doina Lică, Timişoara, Editura Amacord, 1998, capitolul Putere politică şi
necesitate, p. 50-58.
16
Christophe Charle, La République des universitaires 1870-1940, Paris, Editions du Seuil, 1994,
p. 291.
57
neoprindu-ne doar la aspectele profesionale, culturale sau birocratice ale condiţiei

universitare 17 . Procesele de decizie din cadrul unei instituţii de învăţământ superior
nu pot fi reduse la specificul unui spaţiu intelectual închis, care îşi gestionează
conflictele în subsidiar şi care, pentru a fi investigat, ar necesita un chestionar
specific doar istoriei ideilor. Din această perspectivă, studiul nostru este o istorie
politică şi socială a intelectualilor, privind deciziile din spaţiul universitar drept
consecinţe ale unor raporturi complexe, care depăşesc interesele de natură strict
ştiinţifică 18 .
O primă miză a textului de faţă este aceea de a consemna funcţiile acordate
Universităţii din Iaşi de către opinia publică, de profesorii înşişi şi de guvernul
liberal. În al doilea rând, cercetarea noastră a încercat să surprindă noile atribute
ataşate, începând cu alegerile din 1923, însărcinării de rector al Universităţii. Prima
modificare a statutului rectoral o întâlnim la sfârşitul secolului XIX, când înalta
demnitate a început să fie retribuită, până atunci exercitarea acestei atribuţii nefiind
trecută în statele de plată. De altfel, ocuparea acestui post era considerată o adevărată
corvoadă, întrucât rectorul Universităţii era în acelaşi timp şi responsabilul
contabilităţii instituţiei, fiind singurul care avea acces la „Casa de fier” de la
Rectorat. De abia în 1923, în urma intervenţiilor rectorului Simionescu, la
Universitatea din Iaşi a fost prevăzut un contabil în bugetul instituţiei, rectorul fiind
astfel degrevat de această însărcinare 19 . Tot atunci însă demnitatea a căpătat, în
contextul mişcărilor studenţeşti şi a tensiunilor cu Ministerul, un important capital
politic, care dubla practic funcţia de reprezentare 20 .
Dincolo de aceste implicaţii, prezentarea cronologiei numirilor de rectori din
anul 1923, paralel cu reconstituirea grupărilor din interiorul Universităţii şi a
susţinerilor sau a opoziţiilor Ministerului Instrucţiunii au constituit motivaţiile
demersului nostru. Sursele studiului de faţă sunt bazate în principal pe informaţiile de
17
A. Frishkoph, L’Université: une organisation „sui generis?”, în „Cahiers internationaux de
sociologie”, 21, LXII, iulie-decembrie 1974, p. 341-357.
18
Christophe Prochasson, Histoire intellectuelle/Histoire des intellectuels: le socialisme français
au debut de XX siècle, în „Revue d’histoire moderne et contemporaine”, 39-3, iulie-septembrie
1992, p. 423-448.
19
Un succes al d-lui rector I. Simionescu, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 9 mai 1923, p. 1. Prin înfiinţarea
postului de casier contabil al Universităţii, rectorul a predat „scriptele şi fondurile Universităţii”
(AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”-Rectorat, dosar nr. 1006/1923, Şedinţa Senatului din 24
aprilie 1923, f. 152).
20
Prima modificare a statutului rectoral o întâlnim la sfârşitul secolului XIX. Astfel, începând cu
legea învăţământului din 1898, în timpul lui Spiru Haret, înalta demnitate din fruntea Universităţii a
început să fie plătită. Până atunci, exercitarea acestei atribuţii nu era prevăzută în statele de plată.
N. Leon evocă, în acest sens, sacrificiul „bunului şi blăndului Papa Culianu”, rector între 1880 şi
1898. Nu fără subiectivitate, Leon menţionează că, în momentul în care s-a introdus diurna pentru
îndeplinirea însărcinărilor rectorale, N. Culianu „a fost lucrat de un coleg”, rector devenind Al.
Xenopol. [N. Leon, Amintiri, partea a II-a, Iaşi, 1925, p. 152; vezi şi Gh. Iacob, Universitatea din
Iaşi de la modelul francez la sistemul Bologna, în Gh. Iacob (coordonator), Universitatea din Iaşi
de la modelul francez la sistemul Bologna, Iaşi, 2007, p. 33].
58
arhivă, din fondul Rectorat aflat în Arhivele din Iaşi şi cel al Ministerului
Instrucţiunii, de la Arhivele Naţionale Istorice Centrale. Aceste infomaţii primare au
fost completate cu datele din arhivele personale ale profesorilor avuţi în vedere,
aflate la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca Centrală Universitară „M.
Eminescu” din Iaşi. Un alt gen de surse sunt cele oferite de memoriile şi de scrisorile
unor universitari, care conţin referiri asupra evenimentelor din anul 1923. Nu în
ultimul rând, presa ieşeană, atât cea liberală cât şi cea ţărănistă, a susţinut efortul de
documentare.
Legislaţia alegerilor pentru funcţia de rector
În legea Arion din 1912, alegerile pentru funcţia de rector al unei universităţi
se desfăşurau conform articolului 96 21 . Astfel, membrii Colegiului Universitar,
format din profesorii titulari şi agregaţi, în ziua alegerii acesta deţinând prerogativele
unui Colegiu Electoral, aveau dreptul să voteze trei profesori, indiferent dacă aceştia
erau înscrişi pe o singură listă sau făceau parte din grupări diferite. Legea stipula
doar că lista cu primii trei profesori care întruneau majoritatea voturilor să fie
înaintată ministrului Instrucţiunii, ce numea în final rectorul 22 . Această menţiune,
nevinovată în spiritul ei şi care pleca de la premisa unui vot deschis, a fost
interpretată, de cele mai multe ori, în sensul desemnării prealabile a unei liste
favorite. Se votau practic două liste, vehiculate în săptămâna alegerilor de grupările
profesorilor din Universitate şi care concurau efectiv pentru întâietate. Era important
ca lista proprie să ajungă pe masa ministrului pentru ca acesta să decidă, întrucât
eforturile unei grupări de a-şi impune candidaţii puteau fi zădărnicite dacă un
contracandidat reuşea să întrunească un număr de voturi care i-ar fi permis să se
regăsească în primele trei locuri şi mai ales dacă era favorizat de către ministrul
Instrucţiunii. Nu era obligatoriu ca acel candidat care întrunea cele mai multe voturi
să fie numit rector. De asemenea, nu era prevăzut în mod explicit dacă cei supuşi
votării trebuia să îşi anunţe, prealabil, candidatura. Această lacună a legislaţiei a dat
naştere la multe contestări.
Deşi legea Arion prevedea autonomia universităţilor, ministrul avea totuşi
ultimul cuvânt în domeniul administrativ, prin numirea expresă a rectorului. Unii
dintre foştii titulari ai Instrucţiunii, precum P.P. Negulescu (guvernul Averescu,
martie 1920-decembrie 1921), au catalogat acest atribut ministerial ca fiind fără
utilitate; dimpotrivă „a jignit uneori, fără folos, simţul de dreptate şi de bună cuviinţă
al corpului didactic” 23 . Urmările acestei politici, „la discreţia ministrului”, au fost, în
21
Antologia legilor învăţământului din România, Bucureşti, 2004, p. 180.
22
Articolul 96 prevedea: fiecare Universitate se administrează de către un rector numit prin decret
regal, pe termen de trei ani, dintr-o listă de trei persoane alese de consiliul universitar dintre
profesorii titulari în activitate. Rectorul este reeligibil o singură dată în continuare. Rectorul trebuie
să aibă vârsta de 40 de ani şi să fi servit cel puţin 8 ani ca profesor universitar (ibidem).
23
P.P. Negulescu, Reforma învăţământului. Proiecte de legi, Bucureşti, 1922, p. XCI.
59
opinia lui Negulescu, numirile de rector după criterii politice şi scăderea prestigiului
organelor ministeriale în faţa corpului didactic.
Ca şi în cazul numirilor profesorilor la catedrele vacante, legea Arion
prevedea, pentru alegerea rectorului, un compromis între modelul francez şi cel
german. În cazul francez, Universitatea imperială şi, mai apoi, facultăţile şi
universităţile erau subordonate direct ministrului de profil, în timp ce în mediul
universitar german rectorul era ales, acesta reprezentând în primul rând corpul
academic 24 . Rectorul unei universităţi din România interbelică dispunea astfel de
două legitimităţi, oferită odată de profesorii Universităţii prin alegere şi concedată
apoi de către ministrul Instrucţiunii, prin numirea directă din lista înaintată. Asupra
sa se exercita din start o dublă formă de supunere şi, prin natura funcţiei sale, lider al
unui înalt for de cultură, rectorul îngloba multiple paliere de autoreprezentare.
Autorităţile centrale, colegii profesori, studenţii Universităţii, autorităţile locale, atât
adminstrative şi culturale, cât şi cele militare şi financiare erau cele mai importante
instanţe care gestionau creditul acordat unui rector şi care îi jalonau comportamentul
public 25 . Această formă mascată de incertitutine a făcut ca rectorul ales să fie supus
la diverse presiuni şi să fie nevoit să privilegieze gruparea care l-a propulsat în
funcţie. Ca o constantă a activităţii acestora, toţi rectorii Universităţii din Iaşi au fost
preocupaţi de menţinerea autonomiei şi a prestigiului instituţiei. Ca urmare a acestei
politici, care a conţinut sprijinul Colegiului Profesoral, nu de puţine ori au fost cazuri
când rectorii ieşeni au intrat în conflicte dure cu Ministerul Instrucţiunii, mai ales
atunci când la putere s-a aflat Partidul Naţional Liberal.
24
Victor Karady, Les Universités de la Troisème République, în vol. Jacques Verger (coord.),
Histoires des Universites en France, Paris, 1986, p. 323-353; Christophe Charle, Les références
étrangères des universitaires. Essai de comparaison entre la France et l’Allemagne, 1870-1970, în
„Actes de la recherche en sciences sociales”, 2003/3, 148, p. 8-19; Jean François Condette, Les
recteurs d 'Académie en France de 1809 à 1940: évolution d’une fonction administrative, în
„Revue d’histoire moderne et contemporaine”, 51-1, ianuarie-martie, 2004, p. 62-93; Vasile
Puşcaş, Concepţii şi modele universitare europene (Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului
XX), în AIIAX, tom. XXIV (1987), p. 239.
25
În momentul în care şi-a dat demisia, rectorul Iulian Teodorescu a trimis o scrisoare de
mulţumire, pentru colaborarea avută şi pentru „binevoitoarea atenţiune pentru marele Institut de
cultură a Moldovei şi a ţinuturilor alipite”, către 25 de persoane şi instituţii din Iaşi, în afară,
bineînţeles, de ministrul Instrucţiunii. Acestea erau: C. Angelescu, fost ministru; I. Borcea, fost
ministru; P. Bujor, senatorul Universităţii din Iaşi; decanii celor 4 facultăţi; I.P.S. Mitropolitul
Moldovei şi Sucevei; directorul Aşezământului Spiridoniei, şeful Parchetului Tribunalului; şeful
Parchetului General; directorul CFR-Regiunea Iaşi, administratorul financiar; directorul Băncii
Dacia; directorul Băncii Iaşilor; directorul Băncii Moldova; directorul Băncii Naţionale şi
directorul Băncii Groswald; directorul Asociaţiei generale a corpului didactic; primarul Comunei
Iaşi, Prefectul Judeţului Iaşi, Comandantul Pieţei Iaşi, Comandantul Şcolii Militare, Comandantul
trupelor de Est şi Comandantul Corpului IV Armată (AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”-
Rectorat, dosar nr. 932/1920, f. 1-25).
60
Primele alegeri, februarie 1923
Demisia lui Traian Bratu din funcţia de rector în decembrie 1922, ca urmare
a diferendului cu A.C. Cuza şi a violenţelor studenţeşti, a lăsat Universitatea din Iaşi
într-o stare de incertitudine administrativă. Atât Senatul cât şi prorectorul C.
Bacaloglu s-au declarat neputincioşi în faţa agitaţiilor studenţeşti în chestiunea
cadavrelor pentru disecţie de la Facultatea de Medicină şi a aplicării principiului
numerus clausus. Considerate drept probleme de interes general, care angajau
guvernul şi societatea românească, autorităţile universitare au delegat Ministerului
Instrucţiunii soluţionarea acestora. În acelaşi timp, s-a luat hotărârea ca data noilor
alegeri pentru funcţia de rector să fie stabilită cât mai rapid, pentru ca deciziile
Universităţii şi redeschiderea instituţiei să se bucure de legitimitatea noii conduceri 26 .
La 5 februarie 1923, a fost convocat Marele Colegiu Universitar pentru a fi
aleşi trei profesori, din care ministrul Instrucţiunii să numescă noul rector 27 . Deşi
legea nu specifica în mod expres decît faptul că doar lista celor trei profesori va fi
trimisă la Bucureşti, în timpul alegerilor au circulat două liste 28 . Pe de o parte, lista
grupului de la „Viaţa Românescă”, aşa numiţii „ţărănişti”, care cuprindea numele
profesorilor Al. Slătineanu 29 (averescan), Traian Bratu (fostul rector) şi Ion
Simionescu (deputat liberal) 30 . Adversarii replicau printr-o listă care îl avea în frunte
pe prorectorul C. Bacaloglu 31 (fost conservator), urmat de O. Tafrali (liberal) şi G.
Bogdan (fost conservator şi rector al Universităţii între 1907-1913) 32 . La vot au
participat 53 de profesori, finalul fiind cel preconizat de profesorii susţinători ai listei
26
Acest lucru a fost cerut şi de ministrul Instrucţiunii, care solicita ca instituţia ieşeană să se
redeschidă în prezenţa noului rector ales şi confirmat, ce putea lua astfel măsurile necesare
„mersului regulat al Universităţii” (ibidem, dosar nr. 1021/1923, f. 384).
27
Ibidem, dosar nr. 1024/1923, f. 7.
28
În presa ieşeană, pornind de la componenţa celor două liste şi având drept pretext tulburările
studenţeşti, s-a tras concluzia că Universitatea din Iaşi ar fi fost „bolnavă”, întrucât din cei şase
profesori, trei erau medici: A. Slătineanu, C. Bacaloglu şi G. Bogdan (Universitatea bolnavă, în
„Evenimentul”, Iaşi, an XXXI, 8 februarie 1923, p. 3).
29
Al. Slătineanu fusese în timpul primul război mondial directorul Serviciului sanitar, fiind unul
dintre profesorii „cumularzi”, cu un prestigiu sporit de pe urma multiplelor însărcinări („Mişcarea”,
Iaşi, an XII, 3 mai 1918, p. 3). După război a intrat în partidul generalului Averescu, fiind din 1924,
şeful filialei locale a Partidului Naţionalist al Poporului, realizat în urma fuziunii dintre grupările
lui C. Argetoianu şi N. Iorga („Lumea”, Iaşi, an VII, 16 octombrie 1924, p. 1). Tot la Iaşi, în 1924,
Al. Slătineanu era membru, alături de alţi universitari ca I. Petrovici (averescan) sau E. Herovanu
(liberal), în Consiliul de adminstraţie al Societăţii de Electricitate („Lumea”, Iaşi, an VII, 4 iunie,
1924, p. 1).
30
Pentru informaţii despre Ion Simionescu, vezi Liviu Ionesi, Ion Simionescu, în „Revista
Ştiinţifică V. Adamachi”, vol. I, nr. 1, iunie 1993, p. 8-11.
31
ANIC, fond C. Meissner, dosar nr. V-5, passim. Într-o scrisoare a lui Bacaloglu către C.
Meissner, din 1911, profesorul ieşean îl ruga pe acesta să intervină la Minister pentru urgentarea
„dosarului său”, situaţia fiind „una ciudată, mai ales pentru un prieten al guvernului”.
32
„Lumea”, Iaşi, an VI, 7 februarie, 1923, p. 1.
61
Slătineanu. Astfel, acesta a obţinut 34 de voturi, T. Bratu 32, iar I. Simionescu 31 de

mandate 33 .
Rezultatul înregistrat a fost unul dezamăgitor pentru adversari, care contau
pe reuşita lui Bacaloglu în lista finală, cu 29-30 de voturi. Mai mult decât atât, în sala
Senatului Universitar, din rândul câştigătorilor s-a făcut auzită zicala „omul propune
şi D-zeu dispune”, care le fusese replicată în urmă cu un an, atunci când pierdeau, în
mod misterios, în favoarea profesorului G. Demetriade (liberal) locul de reprezentant
al Universităţii în Senatul României 34 . Pentru a-şi impune şi întâietatea simbolică
asupra procesului electoral, însăşi ordinea votării nu a fost întâmplătoare. Votul a fost
deschis de către şeful revistei „Viaţa Românescă”, G. Ibrăileanu, ultimul profesor
care a votat fiind P. Anghel de la Facultatea de Medicină. În sală, un coleg al
medicului considera că „această încheiere a votării este de bun augur pentru lista
Slătineanu, întrucât îndeobşte, la vânat, d-sa încheie vănătoarea cu un foc în plin” 35 .
Rezultatul, anunţat „zâmbind” de către prorector, nu a mai surprins pe nimeni,
Bacaloglu obţinând doar 22 de voturi, G. Bogdan 16 voturi, Tafrali un singur vot, în
timp ce I. Găvănescul (cuzist, profesor la catedra de Pedagogie), ce nu se afla între
cei trei oponenţi, a întrunit 17 voturi 36 . Deşi grupa în jurul său mai multe simpatii,
profesorul Găvănescul nu a dorit să candideze în vederea alegerii de rector, dar a
întrunit îndeajuns de multe voturi încât a sfârşit prin a disloca, făra voia lui, voturile
listei Bacaloglu 37 . Apoi, după luna martie 1923, numele lui Găvănescul nu a mai fost
vehiculat între posibilii adversari întrucât, alături de medicul C. Şumuleanu,
profesorul ieşean intrase în rândul LANC, formaţiune ale cărei principii politice nu
se bucurau de susţinere în rândul profesorilor Universităţii ieşene.
Astfel, lista înaintată de către Rectorat ministrului Instrucţiunii, lista aşa-
zişilor „ţărănişti” (deşi niciunul dintre ei nu era înscris în Partidul Ţărănist),
cuprindea numele profesorilor Al. Slătineanu, T. Bratu şi I. Simionescu 38 . Câştig de
cauză, în Universitate, a avut aşadar lista preconizată, lista Slătineanu, una deloc
întâmplătoare, însă mai era nevoie şi de un vot favorabil al ministrului. Pentru a irita
şi a provoca Ministerul, între numele profesorilor trimişi la Bucureşti se mai afla şi
cel al fostului rector Traian Bratu, a cărui demisie a fost acceptată mult prea uşor de
33
AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”-Rectorat, dosar nr. 1024/1923, f. 7.
34
„Lumea”, Iaşi, an VI, 7 februarie, 1923, p. 1. Acest lucru poate fi interpretat şi în alt sens:
trimiterea la divinitate desemnând, în acelaşi timp, puterea lui Ibrăileanu şi a grupului din jurul
revistei girată de acesta, criticul literar fiind cunoscut în mediile ieşene sub porecla de Dalay Lama,
această caracterizare fiindu-i atribuită nu doar pentru competenţele sale literare, ci şi pentru modul
în care tutela spaţiul cultural şi universitar din Iaşi (Grigore Ilisei, Cu George Lesnea prin veac,
Ediţia a II-a, Iaşi, Editura Moldova, 1996, p. 33).
35
“Lumea”, Iaşi, an VI, 7 februarie, 1923, p. 1.
36
37
„Mişcarea”, Iaşi, an XVII, 5 februarie 1923, p. 2.
38
Profesorii militanţi ţărănişti erau minoritari în Universitate, doar I. Borcea, P. Bujor, N. Răşcanu,
C. I. Parhon şi N. Costăchescu fiind membri ai Partidului Ţărănesc (Ioan Scurtu, Istoria Partidului
Ţărănesc 1918-1926, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2002, passim).
62
către C. Angelescu 39 şi care nu a fost susţinut deloc în conflictul său cu A.C. Cuza
din anul precedent, în chestiunea diplomelor false găsite la Facultatea de Drept. Al
treilea profesor ales a fost deputatul liberal de Botoşani, Ion Simionescu, profesor la
Facultatea de Ştiinţe, adversar vechi al decanului de la Drept şi un apropiat al
profesorilor care formau grupul din jurul revistei „Viaţa Românească” 40 . Alegerea lui
pe lista înaintată ministrului se datora faptului că anunţase deja, înaintea votării, că
nu va accepta înalta însărcinare. Practic, componenţa listei avea menirea de a obliga
ministrul să îndeplinescă doar o simplă formalitate, o numire a rectorului prin
eludare, în persoana profesorului Slătineanu, şi conştientizarea autorităţii în
Universitatea din Iaşi a profesorilor de stânga.
Ministrul liberal al Instrucţiunii, C. Angelescu, intuind înscenarea pusă la
cale de Colegiul Universitar din Iaşi, nu a ţinut cont de această strategie şi l-a numit
rector pe I. Simionescu, cel care obţinuse cele mai puţine voturi 41 . Legea acorda
ministrului acest drept al numirii rectorului, alegând unul dintre cei trei profesori,
indiferent de numărul de voturi obţinute. Extrem de rare au fost cazurile când se
numea rectorul neţinându-se cont de voturile exprimate în cadrul Universităţii,
cutuma impunând ca numirea să privilegieze pe profesorul care a întrunit scorul cel
39
Profesorul Bratu considera alegerea sa în lista trimisă ministrului drept o formă de „omagiu” şi o
„satisfacţie” adusă pentru munca depusă în slujba Universităţii, însă dincolo de această modalitate
de recunoaştere el anunţa că nicidecum nu va accepta o nouă demnitate de rector. D. Gusti,
prietenul său, cel care l-a reprezentat pe Bratu în Comisia de arbitraj, instituită de Minister în
decembrie 1922, pentru a reglementa diferendul acestuia cu A.C. Cuza, i-a trimis în februarie 1923
o scrisoare de felicitare în urma alegerii sale. Astfel, renumitul sociolog o considera drept adevărata
„satisfacţie ce ţi-au dat-o colegii din Iaşi la recenta alegere de rector”. Avea în vedere modul în care
Ministerul a găsit de cuviinţă să reglementeze conflictul dintre cei doi, prin acceptarea demisiei lui
Bratu, deşi Gusti fusese convins să fie membru tocmai pentru că primise asigurări că demisia
acestuia nu va fi primită (BCU Iaşi, Secţia Colecţii Speciale-Carte Rară, Arhiva 374-Traian Bratu,
f. 261-262).
40
Între cei doi profesori, relaţiile s-au deteriorat odată cu anul 1910, atunci când Cuza a cerut
profesorilor Universităţii să coboare în mijlocul studenţilor şi să renunţe la „studierea gângăniilor la
microscop”. Replica lui Simionescu din „Noua revistă română” a fost una foarte dură, polemica
dintre cei doi depăşind spaţiul comunităţii academice din Iaşi (Gabriel Asandului, A.C. Cuza.
Politică şi cultură, Iaşi, Editura Fides, 2007, p. 31). Mai mult decât atât, între Simionescu şi
profesorii de stânga exista o apropiere sinceră, în ciuda diferenţelor politice. La Botoşani, în 1921,
într-un discurs în faţa liberalilor locali, Simionescu îşi exprima genealogia sa politică, începând cu
debutul său ca secretar general al Ministerului Instrucţiunii, funcţie pe care o acceptase „după
insistenţele d-lui Stere şi a prietenilor mei care, azi, în mare parte, se află în partidul ţărănesc”
[BAR Bucureşti, Secţia Manuscrise-Carte Rară, Arhiva 450-Ion Simionescu, Ms. 50, f. 3]. Apoi,
Simionescu a fost reprezentantul profesorilor din Universitate, care a anunţat Ministerul că nu erau
de acord cu decizia luată de C. Angelescu prin acceptarea demisiei rectorului Bratu, ca soluţioanare
a conflictului dintre acesta şi A.C. Cuza („Opinia”, Iaşi, an XIX, 14 decembrie 1922, p. 2).
41
Ziarul „Opinia”, favorabil grupului din jurul revistei „Viaţa Românească”, îl numea pe ministrul
Angelescu cu apelativul „cabotinul de la Instrucţie” („Opinia”, Iaşi, an XIX, 22 noiembrie 1922, p.
2). Noul sediu al ziarului se afla în incinta redacţiei revistei, după ce tipografia sa fusese devastată
de studenţii naţionalişti, în urma violenţelor din seara zilei de 5 decembrie 1922 („Opinia”, Iaşi, an
XIX, 7 decembrie 1922, p. 1).
63
mai bun. În percepţia Universităţilor, ministrul nu făcea decât să confirme votul deja
exprimat. Ferm asupra deciziei luate şi anunţate deja, I. Simionescu îşi reafirmă
intenţia de a nu accepta funcţia din conducerea Universităţii, adresând ministrului o
înştiinţare conform căreia cerea să nu fie numit rector. După ce totuşi este confirmat
de decretul regal, Simionescu nu a văzut altă scăpare decât să demisoneze. În acest
sens, el i-a scris ministrului anunţând că „nu poate îndeplini această însărcinare din
care demisionase şi de altfel nu şi-a dat asentimentul pentru a i se pune candidatura”,
apoi înalta demnitate nu a exercitat-o nici măcar o zi, el nedepunând de fapt
jurământul 42 . În aceste condiţii, la 24 februarie ministrul îi cerea prorectorului
Bacaloglu convocarea Consiliului universitar pentru a alege o nouă listă 43 .
Interpretările date demisiei lui I. Simionescu
În urma demisiei lui I. Simionescu, dar mai ales datorită alegerii neaşteptate
a ministrului, grupul profesorilor de stânga au solicitat convocarea Marelui Colegiu
Universitar, pentru a se discuta vacanţa survenită la Rectorat. În prealabil, pe 2
martie, avusese loc o „întâlnire intimă” între aceştia, unde se stabilise ca în caz de noi
alegeri să fie menţinute candidaturile profesorilor Slătineanu şi Bratu, în timp ce în
locul lui Simionescu să fie propuşi C. Parhon sau I. Borcea, membri importanţi ai
Partidului Ţărănesc 44 . Cererea adresată prorectorului, în urma căreia, confom
articolului 101, trebuia convocat Colegiul era semnată de numele reprezentative din
Universitate ale grupării din jurul revistei ieşene: G. Ibrăileanu, T. Bratu, Al. Myller,
I. Borcea, N. Costăchescu, P. Dragomirescu, Al. Slătineanu şi I. Marinescu 45 .
Colegiul universitar s-a întrunit pe 5 martie 1923, profesorii participanţi dezavuând
persoana ministrului şi cerând, în acelaşi timp, profesorului Simionescu să revină
asupra demisiei.
Lucrările au fost deschise de către P. Dragomirescu, liderul ieşean al
Partidului Poporului, care a acuzat Ministerul că „a nesocotit spiritul legii
învăţământului superior”. Acesta considera că, în fapt, Colegiul este suveran iar
„procedarea ministrului e păgubitoare prestigiului aşezământului universitar” 46 .
Deplin solidari, profesorii grupării ţărăniste au cerut ministrului să repare greşeala şi
să numească un nou rector din lista deja propusă de Colegiul Universitar. Profesorul
de la Facultatea de Drept, Matei Cantacuzino a fost cel care a oferit şi baza juridică a
opoziţiei Colegiului Universitar, alcătuind şi citind o moţiune foarte dură la adresa
Ministerului. Astfel, expunerea marelui orator avea aerul unei adevărate sentinţe,
oferind celor prezenţi „ilustrarea limpede” a erorii şefului liberal de la Ministerul
Instrucţiunii. Conform interpretării date de Cantacuzino, câştigat în anul acela de
42
43
Ibidem.
44
„Lumea”, Iaşi, an VI, 3 martie 1923, p. 1.
45
46
Colegiul Universitar dezavuează pe dl. Ministru Angelescu, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 7 martie
1923, p. 1.
64
cauza ţărănistă, „alegerea rectorului este un atribut al Colegiului profesoral, care în

puterea autonomiei sale proprii e chemat a aprecia în mod suveran împrejurările
speciale şi nevoile universitare care să hotărască profesorii dintre care unul să fie
neapărat îmbrăcat cu demnitatea de rector. Că puterea ministrului se mărgineşte doar
la dreptul de a numi unul din cei trei aleşi, fără ca această putere să poată fi
interpretată în sensul zădărnicirii în chip direct sau pieziş a alegerii urmate” 47 . Apoi,
pentru a reafirma deplina autonomie a Universităţii, mai ales în raport cu ministrul
liberal, în moţiune au fost prevăzute unele nuanţe ce aveau darul unei puneri la punct.
Neprimirea demnităţii din partea profesorului ales şi numit în funcţia de rector nu
trebuia să conducă la „o nouă alegere, întrucât profesorul numit n-a intrat în funcţie
prin depunerea legiuitului jurământ, căci libertatea de alegere nu e supusă condiţiunei
prealabile ca profesorul alegător să fie angajat de acceptarea sarcinei de către fiecare
dintre candidaţii săi” 48 .
În acele condiţii, expuse într-un stil concis de către juristul ieşean, o nouă
alegere ar fi „adânc jignitoare pentru autoritatea şi demnitatea Universităţii şi pentru
prestigiul pe care, mai cu seamă în împrejurările actuale, corpul profesoral trebuie să
şi-l păstreze faţă de studenţi”. Finalul era unul împăciutor, dar la fel de „atent” cu
eroarea lui Angelescu şi cu întreaga lui atitudine faţă de Universitatea din Iaşi: „în
interesul unei armonioase, legale şi sincere cooperări, posibilă în ierarhia organelor
universitare” era exprimată dorinţa şi speranţa ca ministrul să revină asupra ordinului
din 24 februarie 49 . În aplauzele audienţei, moţiunea lui M. Cantacuzino 50 a fost
acceptată şi votată favorabil de profesorii prezenţi, excepţie făcând I. Găvănescul
(cuzist) şi N. Şerban (liberal), ce au votat împotrivă, şi O. Tafrali, care s-a abţinut de
la vot. Însuşi prorectorul Bacaloglu a fost convins de argumentaţia lui Conu Matei şi
a votat favorabil. Astfel, noile realităţi din Universitate îi demonstraseră lui C.
Angelescu că profesorul privilegiat de adversarii grupării ţărăniste, în persoana lui C.
Bacaloglu, nu era dispus să prelungească conflictul dintre minister şi Universitate,
doar pentru a eroda dominaţia profesorilor din jurul revistei şi, în acest mod, să
devină contracandidatul veritabil al lui Slătineanu. În aceste condiţii, A.C. Cuza
rămăsese singurul opozant prestigios din Universitate şi care putea să fie în
asentimentul ministerului cu orice preţ.
Acţiunile studenţilor „creştini” şi discursurile lui A.C. Cuza au făcut însă ca
guvernul liberal să nu mai tolereze agitaţiile naţionaliste şi violenţele studenţeşti,
astfel încât, treptat, acţiunea şefului nou formatei (la 4 martie 1923) Ligi a Apărării
Naţional Creştine nu a mai fost instrumentată de liberali ca pretext al dezavuării
grupării „ţărăniste” din Universitate. La fel de important era, pentru guvernul
Brătianu, faptul că acţiunile studenţeşti aveau un caracter politic, mulţi dintre cei care
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Ibidem.
50
Lui M.B. Cantacuzino lumea academică ieşeană îi rezerva un statut aparte, dincolo de cel
nobiliar, dar şi intelectual de „boier”. Colegii îl considerau un „orator de mare distincţie” (N. Leon,
Amintiri, partea a III-a, Iaşi, 1927, p. 46).
65
ocupau Universitatea din Iaşi şi scoteau de la cursuri şi din cămine pe studenţii evrei
înscriindu-se în noul partid al lui A.C. Cuza 51 .
Poziţia lui C. Angelescu. Un nou raport de forţe
Ministrul Angelescu nu a cedat în chestiunea vacanţei de la Rectorat şi a

respins moţiunea Universităţii din Iaşi, impunându-şi punctul său de vedere asupra
recentelor evenimente 52 . În interpretarea acestuia, prevederea conform căreia
ministrul alegea unul dintre cei trei profesori era una expresă, tocmai pentru a da
posiblitatea Ministerului de a alege un rector cu care să poată lucra. În paginile
oficiosului liberal din Iaşi, „Mişcarea”, care oferea de obicei replici poziţiilor pro-
„ţărăniste” din rândurile ziarelor „Opinia” şi „Lumea”, acest drept al ministrului era
supralicitat, rectorul fiind doar reprezentantul ministrului în Universitate, singurul cu
„care autonomia Universităţii îi dă dreptul să discute” 53 . În consecinţă, la adăpostul
propriei versiuni asupra legislaţiei învăţământului superior, la 7 aprilie 1923, C.
Angelescu înştiinţa Rectoratul din Iaşi să i se comunice data când vor fi organizate
noile alegeri pentru funcţia de rector 54 . Momentul ales a fost 16 aprilie, exact în
aceeaşi zi în care Congresul General al rectorilor şi al decanilor din întreaga ţară
preconizase să fie redeschise Universităţile. O asemenea desfăşurare a evenimentelor
ar fi echivalat însă cu o înfrângere a Colegiului Universitar în conflictul cu ministrul
liberal şi ar fi dus la prelungirea disputelor privind demisia lui Simionescu. Ar fi fost
o nouă cedare în faţa dominaţiei Ministerului Instrucţiunii asupra autonomiei
Universităţii, după ce în anul precedent demisia lui Bratu fusese acceptată drept
încheiere a conflictului cu Facultatea de Drept şi decanul ei.
51
Pentru o perspectivă angajată a cauzelor revoltei studenţilor din Asociaţia studenţilor creştini,
printre acestea numărându-se „jidănirea căminurilor, a Universităţii, ocrotirea comuniştilor,
prigonirea studenţilor naţionalişti”, vezi A.C. Cuza, Mişcările studenţeşti şi cauzele lor, Iaşi, 1925,
passim.
52
Într-o adresă din 4 aprilie 1922 către Rectorat, ministrul C. Angelescu oferea interpretarea
oficială asupra autonomiei Universităţii şi a atribuţiilor rectorului. Astfel, conform legii
învăţământului superior, „Universităţile au deplină autonomie în ceea ce priveşte adminstraţia lor
interioară”, prin aceasta ministrul având în vedere doar atributele instituţiei de învâţământ în ceea
ce privea completarea catedrelor şi a organizării cursurilor. Apoi, potrivit articolului 99,
administraţia Universităţii se realiza de către rector împreună cu Senatul universitar. Lipsa unor
prevederi exprese asupra intermediarului dintre Minister şi Universităţi îi ofereau şansa lui
Angelescu, ca de altfel şi Senatului Universitar, să intuiască interpretările „potrivite” asupra legii
Arion (AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”-Rectorat, dosar nr. 978/1921, f. 130).
53
Colegiul Universitar şi Rectoratul din Iaşi, în „Mişcarea”, Iaşi, an XVII, 8 martie 1923, p. 1.
54
Desfăşurarea evenimentelor fusese anticipată în rîndurile ziarului „Lumea” din Iaşi, care,
interogând un universitar întors de la Bucureşti, anunţa faptul că, din „considerente superioare
politice”, se hotărâse să nu se încredinţeze rectoratul profesorilor Bratu şi Slătineanu. În consecinţă,
Ministerul va cere Universităţii să recurgă la noi alegeri. Deja se vehicula ideea unei liste de
profesori „şi mai puţin simpatici”, în persoana lui Al. Slătineanu, C. Parhon, N. Costăchescu (Ce
pregătesc universitarii ieşeni d-lui ministru Anghelescu, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 21 martie 1923, p.
3).
66
Iniţial, în cercurile universitare s-a răspândit zvonul că, în cazul unor noi
alegeri, Colegiul Universitar ar putea trimite o listă care să irite în cel mai înalt grad
pe Angelescu, formată din profesorii Slătineanu, Costăchescu şi Parhon 55 . Modul în
care ministrul ignorase hotărârile Colegiului Universitar le provocase profesorilor
„ţărănişti” o nouă stare de nelinişte. O anumită stare de precipitare se instalase în
gruparea acestora. În faţa persistenţei lui Angelescu, aceştia au decis convocarea unui
nou Colegiu Universitar cu o zi înaintea noilor alegeri de rector, programate a avea
loc pe 16 aprilie 56 . Ultima şansă de a reabilita prestigiul Universităţii, în fapt de a
echilibra raporturile de putere cu ministrul Angelescu, a fost sondarea din nou a lui I.
Simionescu pentru a primi demnitatea de rector, fie şi pentru un mandat provizoriu şi
care l-ar fi expus, în final, criticilor din ierarhia liberală 57 . În ziua lucrărilor
Colegiului, Simionescu a trimis o scrisoare în care anunţa că, „în noile condiţii”, el
va accepta demnitatea de rector dacă toţi profesorii care l-au votat îl mai susţineau,
astfel „primind a face sacrificiul”. Această întorsătură a necesitat întrunirea Senatului
de două ori în acea seară de duminică, 15 aprilie. La orele 20, al doilea Senat a luat
cunoştinţă de revenirea lui Simionescu asupra demisiei din februarie. Imediat s-a
telegrafiat la Bucureşti, ministrul fiind anunţat că Simionescu s-a „răzgândit în
privinţa numirii sale. Rămâne ca Dv. să confirmaţi numirea pe baza alegerii
anterioare”, răspunsul fiind astfel sugerat, în mod discret, ministrului 58 .
Senatul Universitar a primit opoziţia dură a reprezentanţilor Facultăţii de
Drept, care au negat prorectorului calitatea de a primi moţiunea votată de Colegiul
Universitar. Cuza considera că ministrul a eliberat un act legal, deci „nimeni nu poate
lucra în contra legii” 59 . La finalul procesului verbal, Cuza a ataşat o declaraţie, din
care rezulta că, în drept, Simionescu fiind demisionat, „confirmarea sa ar părea drept
o monstruozitate”. Conştient de răsturnarea neaşteptată a situaţiei, favorabilă atât
Ministerului cât şi Universităţii, A.C. Cuza atenţiona ministrul că, dacă acea numire
s-ar face, ea „nu ar putea fi recunoscută îndeosebi de Facultatea de Drept, care are
răspunderea interpretării doctrinare a legilor” 60 .
Ministrul Angelescu a acceptat turnura evenimentelor şi a comunicat că era
de acord cu „decizia consiliului profesoral”, mulţumind în acelaşi timp „pentru
spiritul împăciutor cu care aţi lucrat” 61 . Deşi cu două luni înainte interpretarea legilor
oferise ca singură soluţie convocarea unor noi alegeri, în aprilie 1923, ca urmare a
55
Ibidem.
56
57
La câteva zile după alegerile din februarie, ziarul ieşean „Evenimentul” radiografia lista trimisă
ministrului pentru a decide, notând despre Simionescu că „în chestiuni universitare a avut o
conduită care a mers în interesul şcolii, nu al Ministerului” (Cine va fi Rector?, în „Evenimentul”,
an XXXI, Iaşi, 10 februarie 1923, p. 1; Vezi şi Ioan Dafin, Figuri ieşene, Ediţia a II-a, Iaşi, 1928, p.
134-135).
58
59
Ibidem, f. 106.
60
Ibidem, f. 108.
61
Senatul din 19 aprilie (ibidem, f. 111).
67
violenţelor studenţeşti şi a închiderii Universităţilor din întreaga ţară, ministrul

Instrucţiunii a acceptat compromisul reconfirmării lui Simionescu, în speranţa
calmării situaţiei de la Universitatea din Iaşi. Ca receptare şi, în acelaşi timp, ca
practică a dominaţiei titularului postului de la Instrucţie asupra Universităţii ieşene,
acest lucru nu însemna acceptarea interpretărilor din moţiunea lui M.B. Cantacuzino.
Presupunea doar consimţirea la o soluţie acceptată ca salvare a prestigiului
Universităţii şi, în cele din urmă, o amânare a disputelor. La acest rezultat au
concurat agravarea situaţiei din Iaşi, datorită violenţelor antisemite, fapt ce a condus
la demisia prefectului de poliţie A. Georgescu, în acelaşi timp cu demiterea
ministrului de Interne, generalul Văitoianu, intrat în conflict cu G. Mârzescu,
nemulţumit de gestionarea manifestaţiilor studenţilor 62 . Acesta din urmă, şeful
filialei din Iaşi a liberalilor şi titularul de la Ministerul Muncii, primise mandat din
partea lui Brătianu să restabilească liniştea. Nu fără umor, ziarul local „Lumea” nota
că „după ce i s-a spart geamurile a venit la Iaşi să şi le păzească singur” 63 .
La şedinţa Senatului Universitar din 19 aprilie, când s-a primit de la Minister
decretul de confirmare a noului rector, A.C. Cuza s-a lansat din nou în acuzaţii,
cerând noi alegeri pentru funcţia de rector şi numai dacă va ieşi Simionescu între cei
trei profesori, abia apoi acesta să fie confirmat. Ibrăileanu, liderul grupării
profesorilor de stânga, a încercat în zadar să îi explice lui Cuza că formele au fost
respectate, Marele Colegiu Universitar cerând ministrului să-l confirme pe rector.
Evident a fost corectat de Cuza, în opinia căruia nu trebuia să se confunde Colegiul
Universitar cu cel Electoral 64 . Însă, această controversă asupra formelor numirii era
una tardivă, epilogul celor două luni de vacanţă în funcţia rectorală înregistrându-se
în momentul în care I. Simionescu a fost confirmat de decretul regal. Cu toate
acestea, concursul dat de Angelescu la rezolvarea situaţiei nu a condus la deschiderea
instituţiei, gruparea profesorilor cuzişti producând o nouă instigare a studenţilor.
Universitatea din Iaşi intra într-o nouă fază a conflictului.
Mandatul lui I. Simionescu şi violenţele studenţeşti
Atitudinea guvernului liberal faţă de agitaţiile cuziste şi manifestaţiiile

studenţeşti s-a schimbat odată cu luna februarie 1923. Până atunci, percepţia
62
În ziarul „Lumea” găsim o descriere a atmosferei din Iaşi, care era „de o greutate insuportabilă.
Parcă atârna greutăţi de plumb [...]. Această contagiune a suferinţei imprimă mişcărilor din ultimele
zile o excepţională gravitate” (Guvernul alarmat, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 1 aprilie 1923, p. 2).
Apoi, violenţele produseseră panică în rândurile locuitorilor oraşului, evrei dar şi creştini, care se
obişnuiau greu cu patrulările trupelor de ordine: „antisemitism. Geamurile sparte. Devastări. Şi
peste toate strigătul sfâşietor, lugubru care răscoleşte bezna morţii: moarte jidanilor [...] neînchipuit
de tragic tabloul atâtor fiinţe culcându-se noaptea cu viziunea permanentă a pogromului ce poate
veni, a morţii ce pândeşte undeva la colţ de stradă” (Cuvântul de ordine, rostit de M.B.
Cantacuzino, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 7 aprilie 1923, p. 2).
63
Agitaţiile de la Iaşi, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 6 aprilie 1923, p. 2.
64
68
universitarilor ieşeni şi a presei de opoziţie era aceea că guvernul liberal tolera

instigările şi practicile lui A.C. Cuza 65 . La începutul lunii februarie 1923, Nicolae
Iorga era huiduit de studenţii naţionalişti la ieşirea de la o conferinţă la Ateneu, unde
istoricul refuzase să recunoscă studenţilor calitatea de „organizaţie politică” 66 .
Extrem de iritat, istoricul şi-a depus demisia în Parlamentul României, acolo unde
premierul Brătianu o respinsese categoric şi îi ceruse lui Angelescu să nu o pună în
aplicare 67 . Apoi, Cuza şi simpatizanţii săi au început să fie extem de violenţi la
adresa guvernului liberal în timpul lucrărilor legate de noua Constituţie 68 . În
momentul când au realizat că, în noua lege fundamentală, cererile lor privitoare la
articolul 7 nu vor fi acceptate, violenţele studenţilor naţionalişti şi discursul lui A.C.
Cuza s-au îndreptat împotriva guvernul liberal 69 . După ce legea a fost adoptată, o
manifestaţie studenţescă a provocat grave incidente la Iaşi. În seara zilei de 29 martie
1923, studenţii naţionalişti s-au întrunit în Sala Paşilor Pierduţi pentru a protesta
împotriva guvernului liberal. Armata a fost desfăşurată pe străzile Iaşului, reuşind în
cele din urmă să-i împrăştie pe manifestanţi. Cu toate acestea, casa lui G. Mârzescu,
situată în faţa Universităţii, a fost atacată şi avariată „de proiectilele” aruncate de
către manifestanţi, în timp ce prăvăliile evreieşti din oraş au fost devastate 70 .
În aceaşi perioadă, la lucrările Senatului Universitar se discutau problemele
studenţilor evrei împiedicaţi să asiste la acele cursuri care încă se mai ţineau, mai
65
Liderul ţărănist I. Mihalache acuza guvernul liberal de „duplicitate şi nesinceritate” în raport cu
mişcările studenţeşti, care erau, în acelaşi timp, încurajate şi împotriva cărora se luau totuşi măsuri
nelegale (DAD, şedinţa din 10 februarie 1923, în MOf, nr. 31, p. 755). Voalat, guvernul liberal era
acuzat de practici antisemite. De acelaşi lucru îi acuza pe liberali şi N. Iorga, care considera că
politica liberală tolera agitaţiile studenţeşti pentru a se menţine la putere. În acelaşi timp, oficiosul
liberal din Iaşi, „Mişcarea”, a publicat mai multe articole între lunile februarie şi aprilie, perioadă în
care autorităţile au tolerat violenţele antisemite din ţară, parlamentarii ţărănişti şi simpatizanţii
partidului fiind consideraţi ca inspiraţi de idei antisemite (D. Lupu şi evreii, în „Mişcarea”, Iaşi, an
XVII, 10 februarie 1923, p. 1; Antisemitismul d-lui Lupu, în „Mişcarea”, Iaşi, an XVII, 11 februarie
1923, p. 1; Speculatorii chestiunii evreeşti, în „Mişcarea”, Iaşi, an XVII, 9 aprilie 1923, p. 1).
66
În scrisoarea sa din 21 februarie, C. Marinescu îl implora pe Iorga să nu demisioneze,
amintindu-i de „rolul istoric” pe care îl are de îndeplinit (Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj.
Corespondenţă (1919-1940), Ediţie îngrijită de Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, 2005, p.
107-108).
67
DAD, şedinţa din 7 februarie, în MOf, nr. 29, p. 742-744.
68
De altfel, Cuza reuşea în mod exemplar să-i instige pe studenţi, unii profesori ai Universităţii din
Iaşi, printre ei Gr. T. Popa, amintindu-şi de farmecul pe care îl exercita profesorul ieşean, fiind
alături de Iorga „idolii de altă dată ai studenţimii”. Viitorul profesor de la Facultatea de Medicină,
Gr. T. Popa, îşi aminteşte cum în perioada studenţiei sale, 1914-1918, fiind în cercul studenţilor
cuzişti, trebuia, alături de aceştia, „să facem atmosferă [...], era un fel de tradiţie pe care o
îmbrăţişam pe negândite odată ce ne porneam într-o direcţie” (Gr. T. Popa, Din viaţa universitară.
Amintiri, critici şi propuneri, Iaşi, 1922, p. 36).
69
Vezi A.C. Cuza, Jidanii în războiu. Documente oficiale, Bucureşti, 1923. Lucrarea conţine
transcrierea discuţiilor privitoare la proiectele de lege din 1918, privind împământenirea evreilor,
principiu refuzat vehement de Cuza.
70
Tulburările anti-semite de astă noapte, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 30 martie 1923, p. 1.
69
ales la Facultatea de Medicină unde, în spital şi clinici, studenţii participau la orele de

asistenţă 71 . De fiecare dată, Senatul universitar se declara neputincios, încheierile
discuţiilor aparţinând lui A.C. Cuza care ameninţa că nici Parchetul şi nici Poliţia nu
pot reglementa „această gravă problemă a culturii naţionale” 72 . În ciuda violenţelor
din Universitate şi din oraş, membrii Senatului Universitar încă se opuneau intrării în
Universitate a Armatei sau a Jandarmeriei, pentru a nu slabi şi mai mult autoritatea
administraţiei şcolare 73 . Conştienţi că Universitatea ar renunţa la autonomie dacă ar
primi forţele de ordine în interiorul ei, Senatul se opunea cererii ministrului de a
impune liniştea cu orice preţ, fiind împotriva „măsurilor coercitive” 74 . Era, în acelaşi
timp, şi un mijloc de protecţie împotriva implicării autorităţilor statului, care ar fi
„nuanţat” pretenţiile de autonomie ale Universităţii şi ar fi anulat orice discurs din
interiorul corpului profesoral asupra posibilităţilor controlării situaţiei. P. Bogdan,
membru în Senatul Universitar, a solicitat „să ne luptăm prin idei […]. Întotdeauna
ideea va triumfa”. Chimistul ieşean dorea ca profesorii „să lumineze studenţia”; o
trimitere clară la faptul că studenţii Asociaţiei creştine se organizaseră în partid,
intrând toţi în LANC 75 . Problema depăşise sfera de activitate a Universităţii,
implicarea politicului determinând coalizarea profesorilor pentru lămurirea
studenţilor asupra pericolului la care se expuneau susţinând principiul „numerus
clausus”. Simpatizanţii unui asemenea discurs erau majoritatea profesorilor
universitari care, în ciuda violenţelor studenţeşti, nu îşi uitau rolul de educatori,
excepţie făcând profesorii cuzişti. Împotriva deciziei de a separa pe studenţii români
de cei evrei s-a ridicat şi O. Tafrali, liberal, un oponent înverşunat al grupării
„ţărăniste”, care întreba în Senatul Universitar „dacă putem lua noi măsuri împotriva
unei categorii de cetăţeni români” 76 . Soluţia cuzistă nu era astfel considerată
oportună de către niciuna dintre grupările din Universitate, marginalizarea lui A.C.
Cuza producându-se treptat şi definitiv.
Împotriva decanului de la Facultatea de Drept, măsurile au început să
urmărească rând pe rând fiecare ramură a activităţii acestuia. În 1923, s-a republicat
cartea lui Em. Socor, în care A.C. Cuza era denunţat ca plagiator, vizată fiind
lucrarea sa Despre poporaţie din 1899. În prefaţă au fost deconspirate mobilurile
reeditării, cauza principală fiind recentele agitaţii studenţeşti „care au luat sub
imboldul lui A.C. Cuza proporţiile periculoase cunoscute” 77 . Apoi, în iunie, ministrul
Instrucţiunii a cerut rectorului ca niciun profesor să nu poată suplini mai mult de o
catedră universitară 78 . Prin această măsură era vizată Facultatea de Drept, unde
71
Câţiva studenţi evrei care au venit să îşi susţină doctoratul la Facultatea de Medicină au fost
„bătuţi crunt” („Lumea”, Iaşi, an VI, 12 martie 1923, p. 1).
72
73
Ibidem, f. 52.
74
Ibidem, f. 53.
75
Ibidem, f. 57.
76
Ibidem.
77
Em. Socor, Plagiatul d-lui Cuza, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1923, p. 2.
78
70
catedrele erau blocate, nefiind scoase posturi la concurs în timp ce profesorii din
„clanul” lui A.C. Cuza, ca I. Coroi şi Gh. Tabacovici, suplineau şi câte trei catedre.
În aceeastă succesiune, merită amintită şi publicarea, în luna august 1923, a cărţii lui
Traian Bratu, Politica naţională faţă de minorităţi. Note şi observaţiuni 79 . În paginile
sale, fostul rector al Universităţii a lansat o replică discursului cuzist în privinţa
excluderii evreilor din viaţa publică a României. Bratu opta pentru integrarea
acestora în paralel cu sporirea măsurilor care să asigure elementului românesc de la
sate accesul la educaţie. În esenţă, argumentele din „mărturia publică” a lui Bratu, cel
care avea, dintre universitarii ieşeni, legitimitatea necesară dar şi interesul personal
să ofere şi în scris o altă soluţionare a chestiunii evreieşti, au fost cele aflate la baza
opoziţiei profesorilor universitari faţă de manifestaţiile studenţeşti şi ideile cuziste 80 .
La noul Colegiu Universitar, cel care legitima practic poziţia noului rector
(Senatul lucra ca o anexă a Colegiului Universitar, punându-i în aplicare deciziile),
convocat pe 21 aprilie, nu au participat decât profesorii susţinători ai listei
Slătineanu, Cuza scriind pe convocare că nu va răspunde la nicio întrunire a
Colegiului Universitar 81 . Încă de la începutul lucrărilor, I. Simionescu a precizat
maniera în care va conduce Universitatea, făgăduind că nu va fi „decât executorul
hotărârilor Consiliului” 82 . Dorind să-i convoace pe studenţi alături de profesori în
Aulă, Simionescu s-a lovit de opoziţia fostului rector T. Bratu, care atenţiona asupra
riscului ca întâlnirea să degenereze, iar studenţii să fie trataţi încă o dată în mod egal
cu profesorii. La fel de exigent cu păstrarea prestigiului corpului profesoral, liderul
ţărănist I. Borcea cerea doar scrierea unui comunicat „părintesc” adresat studenţilor,
pentru oprirea violenţelor. El motiva că „nu-i numai o agitaţie fără fond, care în
acelaşi timp a fost susţinută de guvern şi de anumite persoane” 83 . Majoritatea
profesorilor prezenţi s-au opus ca armata ori poliţia să intre în Universitate sau să
patruleze prin jurul instituţiei, indiferent de situaţie. „Vom răbda pănă la potolire” se
iluziona M. Cantacuzino, cerând să fie pedepsiţi „tineri ori bătrăni” ce se fac vinovaţi
de violenţe, în timp ce prorectorul Bacaloglu lansa, ca soluţie a detensionării,
79
În arhiva personală a lui Traian Bratu găsim, datate în luna august 1923, scrisori de felicitare
pentru apariţia cărţii, de la G. Zane şi de la Carol Drimer. Acesta din urmă îi scria fostului rector
impresiile produse: „o adevărată comoară de poezie, o evanghelie în zilele întunecoase prin care
trecem. Se vede că autorul e un fiu al Ardealului şi ştie ce înseamnă ura” (BCU Iaşi, Secţia Colecţii
Speciale-Carte Rară, Arhiva 374-Traian Bratu, f. 264).
80
Soţia lui Bratu, Erica Schmidt, cetăţean german, pe care o cunoscuse la studiile doctorale de la
Berlin, era de origine evreiască. V. Pârvan îi scria lui Simionescu-Râmniceanu în 1909 despre acest
lucru: „Bratu o fi observat că cumnatul său este evreu, însă n-a putut evita. De altfel, nici o
nenorocire. Şi de fapt nu-l interesează problema” (Scrisoarea lui Pârvan către M. Simionescu-
Râmniceanu, Berlin, 19 februarie 1909, în Vasile Pârvan, Corespondenţa şi acte, Ediţie îngrijită, cu
introducere, note şi indice de Al. Zub, Bucureşti, Editura Minerva, 1973, p. 355; Ştefan Lemny,
Vasile Pârvan către Traian Bratu. Scrisori, în AIIX, Iaşi, XXIV, 1987, nota 7, p. 414).
81
82
Ibidem, dosar nr. 1006/1922, f. 131.
83
Ibidem, f. 132.
71
formula „convingere, nu învingere” 84 . Studenţii primeau astfel un mesaj conciliator

din partea unor profesori la fel „de bătrâni” ca acela care îi îndemna să se manifeste
agresiv. Înţelegerea arătată de universitari faţă de „rătăcirile” studenţeşti nu şi-a găsit
ecou în rândurile acestora, ei creditând în continuare soluţia cuzistă.
Dezamăgit de atitudinea ministrului liberal (la Universităţile din Bucureşti,
Cluj şi Cernăuţi, armata fusese introdusă la cursuri pentru menţinerea ordinii) şi de
noua victorie „ţărănistă”, A.C. Cuza a replicat cu ceea ce ştia cel mai bine: instigarea
studenţilor la violenţe. Conduşi de C.Z. Codreanu, aceştia au ocupat „Sala paşilor
pierduţi”, paralizând practic orice decizie a Rectoratului de a redeschide
Universitatea 85 . Astfel, în seara de 22 aprilie rectorul a fost chemat de acasă întrucât
aproximativ 150 de studenţi ocupaseră Palatul Universitar. Se adunaseră aici pentru a
protesta împotriva Ministerului care a permis ca Armata să intre în Universitatea din
Bucureşti. Poliţia şi Jandarmeria s-au plasat în faţa Universităţii, rectorul cerându-le
să nu intervină. A doua zi, studenţii aveau să părăsească „Sala paşilor pierduţi”. De
fapt, I. Simionescu devenise „prizonierul” măsurilor lipsite de eficacitate. Rectorul
Universităţii din Iaşi devenise un mijlocitor între studenţii care cereau aplicarea
principiului „numerus clausus” şi profesorii care susţineau libertatea deplină a
învăţământului, în acelaşi timp, un interlocutor al ministrului care cerea
redeschiderea Universităţii 86 . Pe 23 aprilie, dimineaţa, Senatul Universitar s-a
întrunit în sala Seminarului Facultăţii de Litere, profesorilor nepermiţându-li-se, de
către studenţi, intrarea în Universitate 87 . În schimb, profesorii întruniţi mai târziu în
cadrul Marelui Colegiu Universitar au putut intra în Universitate, fiind primiţi cu
ovaţii. Rectorul Simionescu a eşuat în încercarea de a dialoga cu studenţii, pentru a-i
determina să părăsească instituţia. Şi-a prezentat demisia în faţa Colegiului,
neasumându-şi sarcina de a chema armata pentru evacuarea clădirii 88 . Demisia sa nu
a fost acceptată de Colegiul Universitar, profesorii votând contra chemării armatei în
Universitate, pentru „paza liniştii”. În schimb, printre cei care aprobau aplicarea unei
soluţii de forţă s-au numărat profesorii Alexandru şi Vera Myller, V. Râşcanu şi T.
Bratu 89 . Al doilea Senat din aceea zi, ţinut seara la orele 18 în sala din palatul
84
Ibidem, f. 138.
85
Universitatea a fost ocupată. Prizonierul: Rectorul Simionescu, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 25
aprilie 1923, p. 2.
86
Ibidem.
87
AN Iaşi, fond Universitatea „Al.I. Cuza”-Rectorat, dosar nr. 1024/1923, f. 125. Şi în seara de 24
aprilie, studenţii naţionalişti au ocupat Universitatea, jurând că nu vor părăsi „Sala paşilor pierduţi”
până ce numerus clausus nu va fi impus. Rectorul, chemat de acasă, nu a reuşit să îi determine să
evacueze Universitatea. În schimb, a doua zi „patrule de cavalerie, vănători şi jandarmi au parcurs
în tot timpul zilei străzile Carol, Lăpuşneanu, Ştefan cel Mare, Cuza Vodă, Brătianu, Lascăr
Catargi”. Probabil speriaţi, studenţii au părăsit Universitatea după amiază (Cum a fost ocupată
Universitatea de studenţimea naţionalistă, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 25 aprilie 1923, p. 1).
88
89
Ibidem, f. 145.
72
universitar, a decis amânarea deschiderii Universităţii „fără termen fixat”, ministrul

fiind chemat la Iaşi pentru a decide asupra evenimentelor 90 .
Un nou Senat a fost convocat pe 24 aprilie 1923. De data aceasta, după ce
iniţial absentase la lucrările Senatului, A.C. Cuza participa la şedinţă, deschizând
lucrările şi contestând calitatea rectorului. Spunea că numirea acestuia era ilegală,
actele emise în acea calitate fiind, pentru decanul Facultăţii de Drept, nule 91 . Însuşi
prorectorul Bacaloglu, revenit la sentimentele iniţiale faţă de profesorii de stânga, se
declara nedumerit de faptul că decretul de numire al ministrului a fost odată anulat,
apoi devenit valabil, existând deci „un viciu de formă”. Însă confirmarea venită din
partea Ministerului îl determina să respecte decizia: „de dragul Universităţii sunt gata
de orice sacrificiu” 92 .
Anumite chestiuni de legalitate planau asupra adminstraţiei, existând
posibilitatea ca suspiciuni de fals să persiste asupra actelor eliberate de rector. În
ciuda acestei situaţii, Senatul a conştientizat starea de insecuritate din Universitate,
gestionând în mod înţelept treburile instituţiei, rămasă în continuare închisă. Tonul
discuţiilor, pe chestiunile de fond, era unul calm, „salvarea” Universităţii impunând o
anumită ţinută, dincolo de luptele pentru putere 93 . Pentru A.C. Cuza, situaţia
tensionată avea o singură soluţie: „la nici un examen nici un jidan” 94 . P. Bogdan,
profesor la Facultatea de Ştiinţe, „crescut” practic de revista „Viaţa Românescă” 95 ,
viitorul rector al Universităţii după mandatul lui Slătineanu, i-a replicat că nu era
suficientă doar simpla eliminare a studenţilor evrei, întrucât în Universitate nu ar
ajunge „destule elemente din pătura rurală”. Cauzele erau aşadar mai profunde,
rezolvarea lor căzând în competenţa organelor centrale. Problema era în esenţă una
socială, peste care însă cuziştii plasau convingeri naţionale. Era o problemă a culturii
naţionale, care nu putea fi rezolvată, în opinia profesorilor Universităţii, prin simple
măsuri disciplinare, ci prin acte legislative.
În cadrul Senatului din 26 aprilie, rectorul a propus un plebiscit studenţilor,
pentru a se pronunţa în privinţa cursurilor din toamnă. A.C. Cuza s-a opus,
replicându-i că „sunteţi stăpâniţi de eroarea majorităţii […]. Sistemul majorităţii este
90
Ibidem, f. 141.
91
Ibidem, dosar nr. 1024/1923, f. 131.
92
Ibidem.
93
Deşi închisă pentru studenţi, la Universitate se desfăşurau totuşi activităţi curente ale corpului
profesoral, cum ar fi examenele pentru recrutarea noilor profesori, momente în care se înfruntau
grupările din facultăţi. La o asemenea întrunire, ţinută la Facultatea de Drept la 19 mai, pentru
promovarea lui N. Daşcovici, M. B. Cantacuzino l-a acuzat pe Cuza că ar fi „un autocrat şi un
fascist”. Acesta răspundea prin acţiunile sale, potrivit cărora ar fi desfiinţat „dezordinea comunistă”
din Universitate (ANIC, fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dosar nr. 643/1923, f. 47-60).
94
AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”-Rectorat, dosar nr. 1024/1923, f. 140. Consecvent
atitudinii sale antisemite, A.C. Cuza nu oferea nicio şansă studenţilor evrei. La sesiunea din
decembrie 1923, aceştia solicitau Ministerului să susţină examenul de economie politică la altă
facultate din ţară, întrucât A.C. Cuza le-a examinat „sângele şi rasa”, picând în final toţi (ANIC,
fond Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, dosar nr. 653/1923, f. 42).
95
Demostene Botez, op. cit., p. 163.
73
o fatalitate în politică dar în sistemul nostru universitar trebuie eliminat” 96 . Rectorul

avansase ideea ca studenţii să fie întrebaţi ce doresc, „pentru că am ajuns în situaţia
penibilă ca o parte a studenţilor să pună mâna pe Universitate” 97 . Senatul, luând act
de situaţia gravă, comunica la Bucureşti că Universitatea va rămâne închisă până la
toamnă. Cu toate acestea, Ministerul, aflând de situaţia de la Iaşi (în seara zilei de 28
aprilie studenţii au ocupat din nou palatul universitar), a cerut rectorului să amâne
redeschiderea Universităţii până pe 14 mai. „Nu o închideţi de tot” era îndemnul
ministrului 98 . Universitatea însă a rămas închisă, speranţele universitarilor creditând
începutul anului universitar 1923/1924 drept un moment inaugural pentru înalta
instituţie de cultură.
În toamnă, la sfârşitul lunii octombrie, înainte de deschiderea Universităţii,
programată a avea loc la 1 noiembrie, Ion Simionescu a decis să îşi prezinte demisia
ministrului Angelescu 99 . Tulburările studenţeşti reîncepuseră 100 , deschiderea
Universităţii, o „lovitură de teatru” în opinia sa, se amânase din nou, iar cum, în
acelaşi timp, era şi deputat dorea să îşi canalizeze eforturile doar la lucrările Camerei.
Prima cerere de demisie i-a fost refuzată 101 . Mulţumind pentru încrederea acordată,
rectorul îşi depune pentru a doua oară demisia, de data aceasta acuzând indirect
politica Ministerului în privinţa profesorilor ambulanţi: „vă rog stăruitor, tocmai
pentru binele Universităţii, de data aceasta să mi-o primiţi [...]. Neprimindu-mi-se
demisia din rectorat, înseamnă că însuşi Minsterul aprobă o stare de lucruri care n-ar
trebui să fie tolerată, dar care din păcate dăinuieşte de mult la Universitatea din Iaşi,
anume la profesorii care locuiesc la Bucureşti şi fac cursuri la Iaşi” 102 . Manifestându-
se consecvent împotriva acestui sistem, al profesorilor ambulanţi, rectorul nu putea
să urmeze şi el calea incriminată, de aceea „mă consider demisionat din postul de
rector [...] cu riscul de a fi dat în judecată pentru părăsirea unui post, în care nu pot fi
ţinut cu sila” 103 . Ministrul C. Angelescu, luând act de cererea aproape ultimativă a
rectorului, a telegrafiat la Iaşi pe 30 octombrie, anunţând faptul că primeşte, începând
cu 1 noiembrie, demisia lui I. Simionescu 104 .
96
97
Ibidem, f. 145.
98
Senatul din 5 mai 1923 (ibidem, f. 146).
99
Ibidem, dosar nr. 1022/1923, f. 322.
100
Între 23 şi 25 septembrie, la Iaşi, au avut loc dezbaterile Adunării generale a „Asociaţiei
profesorilor universitari”, unde o parte a studenţilor a încercat să intre la lucrări. Fiind încă vacanţă,
rectorul Simionescu a chemat Poliţia iar studenţii nu au fost lăsaţi în Universitate. În consecinţă,
aceştia s-au dedat la violenţe, unii fiind arestaţi (Asociaţia profesorilor universitari, Adunarea
generală din 1923: dare de seamă, Iaşi, 1924, passim). La solemnitatea de deschidere a
Universităţii, ţinută în Aulă la 1 noiembrie, studenţii naţionalişti au provocat incidente, jignind în
acelaşi timp corpul profesoral [Senatul din 5 nov. 1923 (AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I. Cuza”-
Rectorat, dosar nr. 1025/1923, f. 21)].
101
BAR Bucureşti, Secţia Manuscrise-Carte Rară, Arhiva 450-Ion Simionescu, Ms. 52, f. 3.
102
Ibidem.
103
Ibidem.
104
74
În urma acestui fapt, la 7 noiembrie 1923, s-a întrunit Colegiul Universitar

pentru a alege o listă de trei profesori, din care, conform articolului 96 din lege,
ministrul urma să numească noul rector 105 . La vot s-au prezentat 48 de profesori din
cei 60 cu drept de vot, cele mai multe mandate întrunindu-le A. Slătineanu, 31, urmat
apoi de C. Parhon cu 29 şi M.B. Cantacuzino cu 27 de voturi 106 . Era contabilizat
astfel un succes răsunător al grupării „ţărăniste”, care trimitea ministrului spre a
decide doi profesori membri ai ţărăniştilor şi un averescan. Şi această lista oferea
ministrului puţine alternative, Cantacuzino fiind, din iunie 1923, senatorul
Universităţii din Iaşi în Parlamentul României. Astfel, lua sfârşit provizoratul
mandatului lui Simionescu şi se inaugura o politică de patronare a alegerilor de către
gruparea „ţărănistă”, prin care se urmărea limitarea controlului Ministerului
Instrucţiunii asupra Universităţii şi recâştigarea prestigiului corpului profesoral.
Concluzii
În privinţa demisiei lui Simionescu, importante au fost discursurile

ministrului liberal şi acelea ale profesorilor de stânga. Ministrul Angelescu interpreta
legea în sensul asigurării unor modalităţi reale de dominare a Universităţii. Astfel,
dreptul ministrului de a numi rectorul unei instituţii de învăţământ superior, şi nu
doar de a confirma alegerea facută în interiorul Colegiului Universitar, îl transforma
pe şeful unei Universităţi în trimis al guvernului şi, abia după aceea, în reprezentantul
Ministerului Instrucţiunii. Autonomia Universităţii era astfel respectată, rectorul fiind
singurul supus controlului ministerial, şi nu Universitatea în totalitatea ei. Era doar
un artificiu retoric al demnitarului liberal, întrucât alţi miniştri „mai zeloşi” cu legea
învăţământului au respectat întocmai autonomia universitară, confirmând lista trimisă
la Bucureşti. De cealaltă parte, profesorii universitari îşi afirmau dreptul la o
funcţionare independentă, singura legătură cu Ministerul fiind cea legată de
finanţarea Universităţii şi nu cea a raporturilor ierarhice între rector şi titularul de la
Instrucţie. Rectorul era, într-o primă instanţă, reprezentatul şi mandatarul
Universităţii, a cărui legitimitate îi era conferită de profesorii universitari şi nu
delegată de ministru.
Ambele tipuri de discurs erau în logica lor corecte şi respectau litera legii
învăţământului superior. Ele se inserau însă într-o formă de genealogie simbolică, cu
trimitere la ritualurile alegerilor din trecut. Totuşi, acelaşi trecut era valorizat în
ambele sensuri, atât de discursul liberal, ce avea unele precedente (cazul Paul
Bujor) 107 , cât şi de oponentul său, în esenţă vehiculat de profesorii din gruparea
105
106
Ibidem, f. 6.
107
La alegerile din 14 februarie 1919, deşi obţinuse cele mai multe voturi în Universitate, 28, P.
Bujor nu a fost numit rector, ministrul liberal I.G. Duca preferându-l pe I. Teodorescu, profesor la
Facultatea de Drept, care întrunise doar 23 de mandate. Al treilea profesor din lista trimisă la
Minister era A.C. Cuza, cu 17 voturi. La rândul său, C. Parhon întrunise 18 voturi, dar era invalidat
pentru că nu avea vechimea de 8 ani în funcţia de profesor (ibidem, dosar nr. 907/1919, f. 25).
75
„ţărănistă”, atenţi la orice imixtiune din afară în interiorul Universităţii. Aşadar,

administrarea şi finanţarea Universităţii au devenit cele două pretexte esenţiale prin
care atât Ministerul, cât şi Universitatea îşi afirmau dominaţia, respectiv autonomia.
Întreaga afacere a alegerilor în funcţia de rector de la Universitatea din Iaşi a
presupus un tip de atitudine şi un model de discurs obligatoriu militante. Odată cu
conflictul ce a opus pe fostul rector Bratu decanului de la Drept, A.C. Cuza, conflict
arbitrat în defavoarea Universităţii de către ministrul Angelescu, demnitatea de rector
al Universităţii ieşene a devenit una foarte importantă, fiind valorizată intens ca
garantă a autonomiei universitare. Până atunci, funcţia de rector era văzută mai mult
ca o corvoadă, datorită atribuţiilor contabile şi birocraţiei excesive. Însuşi procesul de
votare a rectorului a încetat să mai fie doar o simplă acordare a unui capital de
încredere pentru administrarea Universităţii. Odată cu politizarea funcţiei rectorale,
începând cu alegerile din 1923, profesorii universitari au întrezărit o posibilitate de
autoreprezentare, un mijloc de proiecţie în exterior, în special în relaţia cu Ministerul,
a unei imagini auctoriale a Universităţii. Din momentul în care Ministerul a
intervenit peste autoritatea Senatului şi a Colegiului Universitar, votarea rectorului a
presupus o testare a rezistenţei profesorilor universitari în faţa hegemoniei forului
central. Parţial, această latură a manifestării a mai fost impusă şi de violenţele
studenţeşti instigate de A.C. Cuza, care au condus la înregistrarea a numeroase
„capete sparte”. De cealaltă parte, profesorii Universităţii au militat constant pentru
abandonarea principiului numerus clausus şi luminarea studenţilor, „Universităţile
trebuie lărgite, înmulţite, zestrea lor mărită, nu pentru a cuprinde pe cât mai puţini.
Menirea lor este doar pentru a cuprinde pe cât mai mulţi” 108 . În cele din urmă,
resursele discursive afirmate în jurul temei blocajelor administrative ale Universităţii
au avut drept pretext reafirmarea solidarităţii profesorilor de stânga, în urma celor doi
ani de umilinţe şi cedări în faţa Ministerului Instrucţiunii. Tocmai această
sincronizare între ţărănişti, averescani şi unii liberali (membri sau simpatizanţi),
reuniţi în jurul revistei „Viaţa Românească”, a reafirmat prestigiul Universităţii şi a
repus Ministerul în postura de a recunoaşte noile raporturi de putere.
După doi ani de violenţe şi manifestări studenţeşti, după ignorările succesive
ale autorităţii Senatului de către A.C. Cuza, profesorii aşa-zişi „ţărănişti” au luat
decizia de a impune în fruntea Universităţii pe Al. Slătineanu, politician, director în
diversele servicii sanitare şi spitaliceşti. Acesta era unul dintre puţinii dispuşi să
ignore „pudoarea” studenţilor naţionalişti şi a profesorilor cuzişti care refuzau ideea
de face cursuri cu soldaţii în sală 109 . Au continuat să susţină această candidatură
chiar şi atunci când ministrul Instrucţiunii a invalidat orchestrarea de la Iaşi.
108
Pentru liniştea Universităţii, în „Lumea”, Iaşi, an VI, 16 aprilie 1923, p. 1.
109
La 20 decembrie 1923, Universitatea din Iaşi, prin vocea rectorului Slătineanu, se adresa
studenţimii universitare într-un mod foarte dur, cum nu o mai făcuse până atunci: „Nu pot pricepe
pudoarea specială de a nu urma sau de a nu face cursurile în prezenţa armei. Armata nu poate
deranja decât pe cei turburători cari n-au ce căuta în Universitate. Cei care sparg capete sunt
desigur indignaţi. Pentru aceştia din urmă am întrodus armata” (AN Iaşi, fond Universitatea „Al. I.
Cuza”-Rectorat, dosar nr. 1022/1923, f. 520).
76
Implicaţi în conflict pe două „fronturi”, profesorii de stânga au conceput o soluţie

tranzitorie pentru ambele situaţii. Au obţinut promisiunea lui I. Simionescu de a
ocupa un mandat provizoriu şi au delegat Ministerului Instrucţiunii problema
violenţelor studenţeşti, lăsând ambele tabere să-şi testeze nivelul de uzură.
Acceptarea unei noi confirmări a lui I. Simionescu, după ce timp de două luni
ministrul C. Angelescu se opusese categoric ca lista Slătineanu să fie utilizată, nu
echivala cu o înfrângere a sa în faţa grupului profesorilor „ţărănişti”. Rectoratul
vacant din Iaşi a oferit posibilitatea ca normele legale să fie raţionalizate în propriul
interes, salvându-se prestigiului Universităţii.
Violenţele studenţeşti şi închiderea Universităţilor din întreaga ţară au
obligat Ministerul liberal să ţină cont de opoziţia profesorilor din jurul „Vieţii
Româneşti” şi să caute o soluţie cât mai puţin contestată. După jumătate de an de
aşteptare, în toamnă, odată cu preconizata redeschidere a Universităţii, epilogul
conflictului a fost pus în scenă. Ion Simionescu şi-a depus demisia iar la
Universitatea din Iaşi aveau să se organizeze noi alegeri pentru ocuparea funcţiei de
rector. Al. Slătineanu a obţinut mandatul, fără a înregistra de data aceasta nicio
opoziţie instituţională din partea Ministerului. Cultura universitară a profesorilor de
stânga a contracarat controlul Ministerului, diminuând ascendentul centrului prin
apelul constant la normele juridice ale problemei. Era, în acelaşi timp, o consacrare a
autonomiei instituţionale, în interpretarea acordată acesteia de către Colegiul
Universitar: legitimitarea alegerilor prin confirmarea ministerială, care o făcea să fie
una legală şi nu una expresă.
La politique derrière des « têtes cassées » à l’Université de Iaşi.

Les élections pour la fonction de recteur en 1923
(Resumé)
Mot-clef: L'Université de Iaşi, l'élection du recteur, le Ministère de

l'Instruction, violences des étudiants, groupements des professeurs
Après la démission du recteur Traian Bratu suite aux mouvements

estudiantins, en décembre 1922, l’Université a été close. Les étudiants nationalistes,
réunis dans l’Association des étudiants chrétiens, instigués par le professeur de la
Faculté de Droit, A.C. Cuza, ont bloqué toute réouverture en autres conditions que
celles demandées par leur programme antisémite. En ce contexte, le groupement de
professeurs réunis autour de la revue « Viaţa Românească » (« La Vie Roumaine ») a
essayé de limiter l’influence de A. C. Cuza et d’élire un nouveau recteur pour
rétablir le préstige de l’Université.
Dans une première étape, leurs projets ont été déjoués par le ministre C.
Angelescu, qui, en février 1923, a nommé comme recteur Ion Simionescu (qui avait
annoncé qu’il n’acceptera pas la haute mission), en l’élisant d’une liste de 3
77
personnes qui contenait aussi le nom du dernier recteur, Traian Bratu, et celui du
favori de la majorité du Collège Universitaire, Alexandru Slătineanu. Ion Simionescu
a démissionné avant de prêter serment et le ministre de l’Instruction avait refusé de
nommer un recteur de la liste avancée par le Collège Universitaire, en apportant de
cette manière une grave humiliation au corps professoral. Aux insistances des
collèges, en avril, alors que le ministre avait décidé la date des nouvelles élections,
Ion Simionescu reviendra sur sa démission et il accepta, provisoirement, la dignité de
recteur. Finalement, il a avancé sa démission et, depuis le 1er novembre 1923, pour le
poste de recteur a été élu le professeur de la Faculté de Médicine, Alexandru
Slătineanu, membre important du Parti du Peuple et opposant décidé de A. C. Cuza
et des mouvements estudiantins. Ainsi, à l’aide de l’armée qui surveillait au
déroulement sans incidents des cours, le nouveau recteur a réussi à réimposer l’ordre
et la discipline dans l’Université et rétablir l’influence de groupement des professeurs
de la „Viaţa Românească”.
78
Însemnări din jurnalul veneţianului Marino Sanudo referitoare la
ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare.
Ambasadele Moldovei la Veneţia *
Şerban V. Marin
Reconstituirea faptelor legate de domnia lui Ştefan cel Mare a fost abordată
în numeroase lucrări de specialitate, a căror enumerare ar fi nu numai extrem de
dificilă, însă şi inutilă 1 . Ca un fel de minimă contrapondere, prezenta lucrare caută să
depăşească strâmtul cadru al faptelor. Poate că termenul derizoriu „sursologie” încă
provoacă temeri, însă ne exprimăm punctul de vedere în conformitate cu care istoria
evenimenţială a ajuns oarecum într-un punct mort. Evenimentele sunt
cvasicunoscute, ori readucerea lor în discursul actual ar putea conduce la riscul de a
reduce expunerea la nivel strict de comemorare, în detrimentul interpretării istorice.
De aceea, vom încerca să trecem de la nivelul „ce s-a întâmplat?” la o altă ştachetă
(nu neapărat mai înaltă, dar în mod sigur mai puţin abordată în istoriografia
românească), anume „ce s-a scris despre ce s-a întâmplat?”. Odată acest principiu
adoptat, demersul de faţă se înscrie într-un perimetru mai degrabă ignorat, anume cel
al istoriografiei veneţiene, mai corect spus, al modului în care aceasta a ilustrat
evenimente aflate în conexiune cu domnitorul Ştefan cel Mare. Din vastul ansamblu
al istoriografiei elaborate în cetatea Sfântului Marcu, atenţia noastră stăruie, cu
această ocazie, asupra jurnalului senatorului Marino Sanudo, contemporan cu
domnitorul moldav excesiv omagiat şi atent observator al realităţilor politice din
perioada 1496-1533 (aşadar, incluzând şi ultimii ani de domnie ai lui Ştefan cel
Mare).
Vom începe prin a sublinia faptul că, în general, tonul istoriografiei
veneţiene este unul sec. Indiferent de secolul în care este concepută o lucrare sau alta,
ceea ce primează pentru autorii veneţieni este informaţia brută, interpretările fiind
cumva marginalizate. O comunitate pragmatică, precum cea a serenissimei republici
lagunare, pentru care mercantilismul reprezenta raţiunea de a exista, nu putea să îşi
permită prea mult nuanţarea şi jocul de cuvinte. Această tendinţă nu s-a restrâns strict
*
Studiul de faţă reprezintă versiunea uşor adaptată a comunicării susţinute în mai 2004 la Arhivele
Naţionale, cu ocazia „Săptămânii Arhivelor”. Nefiind un produs al ceea ce numim astăzi „istorie de
parastas”, evenimentul a condus la plasarea subsemnatului de către conducerea de atunci a
Arhivelor Naţionale la stâlpul infamiei, de la „înălţimea” căruia nu a mai „coborât” decât în iulie
2007.
1
Pentru o reuşită trecere în revistă a acestora, facem trimitere la Stephen the Great, Prince of
Moldavia (1457-1504). Historical Bibliography (editori Ştefan Andreescu, Tatiana Cojocaru,
Ovidiu Cristea, Mariana Mihăilescu, Anca Popescu, Adrian Tertecel), Bucureşti, 2004.
Ş. Marin, Ambasadele lui Ştefan cel Mare la Veneţia
la cronistica veneţiană; ea a percutat şi în lucrările cu caracter diaristic: Domenico

Malipiero, Girolamo di Priuli sau Marino Sanudo (pentru a ne referi la punctele de
referinţă din cadrul acestui gen literar) notează cu asiduitate fiecare detaliu de care
iau cunoştinţă, marginalizând cu bună ştiinţă orice interpretare suplimentară.
Desigur, astăzi ar stârni o imagine poate idilică amănuntul că, spre exemplu, „La
matina il doxe andò in bucintoro a sposar il mar [De dimineaţă, dogele s-a suit în
bucintoro (vasul dogal-n.n.) spre a se căsători cu marea]” (Sanudo, volumul VI,
pagina 341). Însă, atunci când notează acest detaliu, Marino Sanudo nu are nici pe
departe vreun fior romantic, ci se referă strict la unul dintre obiceiurile de mult
împământenite în interiorul comunităţii veneţiene. Metafora îşi pierde orice
conotaţie, iar detaliul nu este utilizat decât pentru a încadra în timp evenimentele
descrise. Pentru autor, contează un singur lucru, anume informaţia, faptul în sine.
Jurnalul lui Marino Sanudo “cel Tânăr” (supranumit astfel spre a nu se
confunda cu omonimul său, care a trăit cu două secole mai devreme) este o înşiruire
de date, evenimente, informaţii, notate de diarist cu minuţiozitate, pe baza
raportărilor primite de la diverşi cunoscuţi, aflaţi în diferite colţuri ale Europei,
cuprinzând perioada anilor 1496-1533 2 . Pe parcursul a nu mai puţin de 58 de
volume, incluzând fiecare sute de pagini, autorul nu face decât să preia ad litteram
respectivele informaţii, uneori le şi comentează, iar pe cele pe care le consideră prea
puţin importante le „înghesuie” în spatele câte unui „etc.”.
În acest vast cadru, care include informaţii de la majoritatea curţilor
europene şi în principal de la cele din spaţiul italian, locul Ţărilor Române se află
undeva mai către periferie. Ele ocupă o poziţie mai degrabă de anexă în comparaţie
cu evoluţiile istorice ale perioadei în discuţie. Trimişi veneţieni în spaţiul românesc
nu au existat în mod oficial. În ce priveşte situaţia din Europa răsăriteană, Sanudo
pare şi el mai curând interesat de rapoarte ale trimişilor oficiali de la Buda sau
Constantinopol, la care adaugă câţiva informatori din regiuni care interesau direct
statul veneţian, respectiv din zona dalmată sau elenică. Interesul pentru Ungaria, spre
exemplu, iese în evidenţă strict prin posibilitatea menţinerii unui factor de echilibru
în Europa centrală şi răsăriteană, în faţa „tăvălugului” otoman. În consecinţă,
referirile la Ţările Române sunt vagi şi disparate, ocupând un procent redus în
economia întregii lucrări.
Şi totuşi, dat fiind că ne aflăm în faţa unei lucrări cantitativ imense, aceste
referiri sunt suficiente pentru a desprinde numeroase pagini care aduc în discuţie
evenimente referitoare la zona românească şi la realităţile politice de aici.
Din păcate, dezinteresul pentru respectiva arie geografică se manifestă şi
prin desele confuzii între respectivele principate române. Caracterul diaristic face ca
asemenea confuzii să fie amplificate şi prin culegerea de ştiri dintre cele mai
2
I diarii di Marino Sanuto (MCCCCXCVI-MDXXXIII) dall’autografo Marciano Ital. cl. VII codd.
CDXIX-CDLXXVII (editori Rinaldo Fulin, Federico Stefani, Niccolò Barozzi, Guglielmo Berchet,
Marco Allegri), 58 volume, Veneţia, F. Visentini, 1879-1902. Autograful se află în dreptul cotelor
It. VII. 228-286 [= 9215-9273] de la Biblioteca Nazionale Marciana, Veneţia.
80
contradictorii: de la un informator la altul, evenimentele au evoluţii sinuoase, iar

zvonurile aferente nu fac decât să sporească respectivele contradicţii. Despre mulţi
suverani sau demnitari se afirmă la un moment dat că au încetat din viaţă, pentru ca
în paginile următoare respectivii să figureze ca participanţi activi la diferite
evenimente. Uneori, apar şi amănunte practic imposibile, cum este, spre exemplu,
acordarea către hanul tătar a conducerii unei ligi antiotomane a creştinilor. De altfel,
importanţa jurnalului lui Sanudo rezidă, pe lângă evenimentologia ca atare, şi în
constituirea şi reconstituirea respectivelor evenimente, supuse diversiunilor cauzate
de numeroasele zvonuri.
Aceste contradicţii, care ţin de structură, sunt amplificate şi de graba
autorului care, din dorinţa de a nota cât mai mult, sporeşte şi mai mult confuzia.
Cazul strict al Ţărilor Române vine să ilustreze din plin această tendinţă, aici
confruntându-ne cu desele alternanţe „Transilvania”-„Transalpina” sau cu evoluţia
numelui de „Carabogdan”, de la un simplu cognomen al lui Ştefan cel Mare la
denumirea unei întregi ţări sau comunităţi (cele moldovene). Iar exemplele pot
continua.
Dificultăţile de traducere nu sunt nici ele puţine. Ele se datorează aceleiaşi
grabe a autorului de a nota cât mai mult, ceea ce îl conduce la o inconsecvenţă în
redarea dialectului venet, uneori chiar pe parcursul unei singure scrisori sau relatări.
Se impun câteva cuvinte despre autor. Marino Sanudo aparţinea uneia dintre
familiile de patricieni, ai căror membri au ocupat în decursul secolelor funcţii
importante în ierarhia statului veneţian. Casei Sanudo îi lipsea un element care să
încununeze în mod glorios evoluţia sa, anume existenţa unui doge aparţinând acestei
familii. Şi elementul s-a găsit, prin simpla inventare a unei descendenţe din vechea
familie Candiano, cea care în secolele de început, în care comunitatea din lagună îşi
căuta încă identitatea, a dat cinci dogi (în secolele al IX-lea şi al X-lea); mai mult
chiar, miturile originilor Veneţiei îl creditau pe un legendar Thomà Candiano cu
calitatea de a se fi numărat printre întemeietorii comunităţii din lagună, în legendarul
act de fondare din ziua de 25 martie a anului 421.
Persoana lui Marino Sanudo (n. 1466-m. 1533) s-a impus prin numeroase
lucrări cu caracter istoric, care îl recomandau drept unul dintre cei mai serioşi
candidaţi la funcţia de istoriograf oficial al Republicii. Printre lucrările sale se
numără „Commentarii della guerra di Ferrara”, „Vite dei dogi”, „De situ urbis”,
„De magistratibus Venetiarum”, „La spedizione di Carlo VIII” 3 . Cu toate acestea, el
3
Marino Sanuto, Commentarii della Guerra di Ferrara tra li Viniziani ed il Duca Ercole d’Este nel
MCCCCLXXXII (editor Pietro Bettio), Veneţia, 1829; Marino Sanuto, De bello Gallico sive de
rebus in Italia gestis a Carolo VIII et Ludovico XII Galliae regibus ab anno MCCCCXCIV usque
ad annum MD (editor Lodovico Antonio Muratori), în Rerum Italicarum Scriptores, vol. 24,
Milano, 1738, col. 5-166 (în fapt, scrierea reprezintă primul volum al jurnalului lui Girolamo Priuli,
dintr-o eroare fiind trecut sub numele lui Sanudo, cf. Christiane Neerfeld, Historia per forma di
Diaria. Venezianische Gegenwartchronistik um 1500, Inaugural-Dissertation zur Erlangung der
Doktorwürde der Philosophischen Fakultät der Rheinischen Friedrich-Wilhelms-
Universität zu Bonn, Bonn, 2001 [http://hss.ulb.uni-bonn.de/diss_online/phil_fak/2001/
81
nu s-a bucurat niciodată de privilegiul de a fi istoricul public, funcţie pe care şi-a

dorit-o atât de mult, fiind preferaţi un Andrea Navagero sau un Pietro Bembo. Mai
mult, Consiliul celor Zece îi va solicita predarea propriului jurnal spre a fi consultat
de către acesta din urmă. Dezamăgirile acumulate îl vor pune în câteva rânduri în
neerfeld_christiane/0235.pdf], p. 217); Marin Sanudo, La spedizione di Carlo VIII in Italia

(editor Rinaldo Fulin), Veneţia, Visentini, 1873; De origine, situ et magistratibus urbis Venetae,
ovvero La città di Venetia (1493-1530) (editor Angela Caracciolo Aricò), Milano, Cisalpino, 1980.
Pentru Le Vite de’ Dogi, a se vedea, printre altele, consideraţiile proprii exprimate în cadrul tezei de
doctorat, susţinute în ianuarie 2009: Cronistica veneţiană şi mitologia politică a Cetăţii din lagune
în evul mediu. Mitul originilor, Bucureşti, 2009, p. 504-513. Prin comparaţie cu toate aceste lucrări,
atât de diverse, jurnalul este cel care s-a bucurat cel mai mult de atenţia istoricilor moderni, poate
tocmai ca o ilustrare a tendinţei reconstituirii istoriei în detrimentul altor moduri de abordare a
ştiinţei istorice. Astfel, pe lângă utilizarea abundentă a acestor Diarii în numeroase studii cu
caracter general referitoare la ultimii ani ai secolului al XV-lea şi primele decenii ale celui următor,
numeroase alte articole s-au fundamentat exclusiv pe ele, a se vedea Georg Martin Thomas, Martin
Luther und die Reformations Bewegung in Deutschland vom Jahre 1520-1532 in Auszuegen aus
Marino Sanuto’s Diarien, Ansbach, C. Brügel, 1883; Antonio Favaro, Lo Studio di Padova nei
Diarii di Marino Sanudo, în „Nuovo Archivio Veneto”, Serie Nouă, 36 (1918), p. 65-128; Franz
Babinger, Marin Sanuto’s Tagebuecher als Quelle zur Geschichte der Safawija, în A Volume of
Oriental Studies (editor Edward G. Browne), Cambridge, 1922, p. 28-50; Mario Brunetti, Banche e
Banchieri veneziani nei “Diarii” di Marin Sanudo (Garzoni e Lippomano), în Studi in onore di
Gino Luzzatto, II, Milano, A. Giuffre, 1950, p. 26-47; Giangiorgio Zorzi, Notizie di arte e di artisti
nei Diarii di Marino Sanudo, în „Atti del [Reale] Istituto Veneto di scienze, lettere ed arti”, 119
(1960-61), p. 471-604; Maria Nallino, L’Egitto dalla morte di Qâ’it Bay all’averno avvento di
Qânsuh al-Guri (1496-1501) nei Diarii di Marino Sanuto, în „Atti. Accademia nazionale dei
Lincei”, 20 (1965), p. 414-453; Carla Boccato, Dai Diari di Marin Sanudo: deliberazione del
Maggior Consiglio che introduce l’uso della lingua volgare nei testamenti, „Giornale economico.
Periodico mensile della Camera di commercio industria e agricoltura di Venezia”, 4 (1972), p. 586-
588; Robert Finlay, Politics and History in the Diary of Marino Sanuto, „Renaissance Quarterly”,
33 (1980), 4, p. 585-598; Paolo Morawski, Notizie dalle (future) „Indie d’Europa”: Polonia,
Lituania e Moscovia nei Diarii di Marin Sanudo – Anni 1496-1519, în „Annali della Fondazione
Luigi Einaudi”, 21 (1987), p. 43-88; Walter Zele, Aspetti delle legazioni ottomane nei Diarii di
Marin Sanudo, în „Studi Veneziani”, serie nouă, 18 (1989), p. 241-284; Angela Caracciolo Aricò,
Il Nuovo Mondo nei Diarii di Marin Sanudo il giovane e nelle Lettere di Angelo Trevisan, în
Antonio Pigafetta e la letteratura di viaggio nel Cinquecento (editor Adriana Chemello), Verona,
Cierre, 1996, p. 47-67; David Sanderson Chambers, The Diaries of Marin Sanudo: Personal and
Public Crises, în idem, Individuals and Institutions in Renaissance Italy, Aldershot, Ashgate, 1998,
no. IX, p. 1-33; Patricia H. Labalme şi Laura Sanguineti White (cu traduceri de Linda Carroll),
How to (and How Not to) Get Married in Sixteenth-Century Venice (Selections from the Diaries of
Marin Sanudo), în „Renaissance Quarterly”, 52 (1999), 1, p. 43-72; Eugen Denize, Ştefan cel Mare
în I Diarii lui Marino Sanudo, în SMIM, an 22 (2004), p. 137-151. Pentru jurnal, a se vedea şi
Georg Martin Thomas, Zu den Diarien Marino Sanudo’s, în „Historische Zeitschrift”, 39 (1878), p.
382 ş. u.; Cesare Cantù, Diarj di Marin Sanudo, în „Archivio Veneto”, 35 (1888), p. 409-428;
Andrea Fedi, Stile e struttura nei Diarii di Marin Sanudo (Style and structure in Marin Sanudo’s
Diarii), Dissertation Thesis, University of Toronto, 1994, Ann Arbor, 1996; Anna Laura Lepschy,
La lingua dei Diarii di Sanudo, în idem, Varietà linguistiche e pluralità di codici nel Rinascimento,
Florenţa, Olschki, 1996, p. 33-51; Paolo Margaroli, Introduzione, în Marin Sanudo, I Diarii (1496-
1533). Pagine scelte (editor Paolo Margaroli), Vicenza, Neri Pozza, 1997, p. 1-27.
82
situaţia de a pune sub semnul întrebării chiar continuarea jurnalului (în 1523 şi
1524). Din fericire, a revenit asupra deciziei, astfel încât istoricul de astăzi are la
dispoziţie şi notiţele sale ulterioare 4 .
Personal, am iniţiat traducerea în limba română a unor extrase din jurnal,
referitoare la Ţările Române, operaţiune realizată în mod selectiv, punând accentul pe
acele fragmente elaborate în dialectul venet şi încheind cu anul 1525 5 . Prin
cooperarea cu colegul Rafael-Dorian Chelaru (care se va ocupa de pasajele scrise în
4
Pentru viaţa şi opera lui Marin Sanudo „cel Tânăr”, a se vedea, printre altele, Doge Marco
Foscarini, Della letteratura veneziana ed altri scritti intorno ad essa, Veneţia, Teresa Gattei
editrice, 1854 [ediţia anastatică, introducere de Ugo Stefanutti, [Bologna], 1976; prima ediţie:
Veneţia, 1752], passim; Intorno ai Diarii veneti scritti da Marino Sanudo il giovane in volumi
LVIII, documenti per la prima volta pubblicati (editor Pietro Bettio), Veneţia, Giuseppe Picotti,
1828; Rawdon Brown, Ragguagli sulla vita e sulle opere di Marino Sanudo detto il iuniore, 3
volume, Veneţia, Alvisopoli, 1837-1838; Giuseppe de Leva, Della vita e delle opere del Card.
Gasparo Contarini, Padova, 1863, passim; G[uglielmo] Berchet, Prefazione, în Marino Sanudo, I
Diarii, I, Veneţia, 1879 [= http:// www.liberliber.it/biblioteca/licenze]; Aug. Prost, Les chroniques
vénitiennes. Second mémoire, în „Revue des question historiques”, 18e année, 34 (1883), p. 199-
224 (209-224); Chronique d’Antonio Morosini. Extraits relatifs a l’histoire de France (introducere
şi comentariu de Germain Lefèvre-Pontalis, text stabilit şi tradus de Léon Dorez), vol. IV: Étude
sur Antonio Morosini et son oeuvre. Annexes et tables, Paris, 1902, passim; Maria Zannoni, Le fonti
della cronaca veneziana di Giorgio Dolfin, în „Atti del Reale Istituto Veneto di scienze, lettere ed
arti”, 101 (1941-1942), partea a II-a, p. 515-546 (passim); Vittorio Lazzarini, Marino Faliero.
Avanti il Dogado – La Congiura, Florenţa, G.C. Sansoni, 1963, p. 102-106; Gaetano Cozzi,
Cultura politica e religione nella «pubblica storiografia» veneziana del ‘500, în „Bollettino
dell’Istituto di storia della Società e dello Stato Veneziano”, 5-6 (1963-1964), p. 215-294 (223-
236); Hans Baron, From Petrarch to Leonardo Bruni. Studies in Humanistic and Political
Literature, Chicago-Londra, The University of Chicago Press, 1968, p. 172-195 (175-194); G.
Cozzi, Marin Sanudo il giovane: dalla cronaca alla storia, în La storiografia veneziana fino al
secolo XVI. Aspetti e problemi (îngrijită de Agostino Pertusi), Florenţa, L.S. Olschki, 1970, p. 333-
358; Klaus Wagner, Sulla sorte di alcuni codici manoscritti appartenuti a Marin Sanudo, în „La
Bibliofilia”, 73 (1971), p. 247-262; Franco Gaeta, Storiografia, coscienza nazionale e politica
culturale nella Venezia del Rinascimento, în Storia della cultura Veneta dal primo quattrocento al
Concilio di Trento, vol. 3, partea I, Vicenza, Neri Pozza, 1980, p. 1-91 (76-86); Dorit Raines, Alle
origini dell’archivio politico del patriziato: la cronaca «di consultazione» veneziana nei secoli
XIV-XV, în „Archivio Veneto”, seria a V-a, 150 (1998), p. 5-57 (51-54); Gino Benzoni, Scritti
storico-politici, în Storia di Venezia. Dalle origini alla caduta della Serenissima, vol. IV: Il
Rinascimento. Politica e cultura (îngrijită de Alberto Tenenti şi Ugo Tucci), Roma, 1996, p. 757-
788 (passim); Angela Caracciolo Aricò, Introduzione, în Marin Sanudo il Giovane, Le Vite dei
Dogi 1423-1474, vol. I: 1423-1457 (introducere, ediţie şi note sub îngrijirea Angelei Caracciolo
Aricò), Veneţia, 1999, p. VII-XXXI ; Chr. Neerfeld, op. cit., p. 27-32; A. Caracciolo, Lineamenti di
cultura e civiltà dell’umanesimo e del rinascimento. Parte seconda: Umanesimo veneziano, fără an
[= http://lettere2.unive.it/caracciolo/ Cultura_Venezia.htm#sanudo].
5
Ţările Române monitorizate de Marino Sanudo, în „Litere-Arte-Idei”, supliment cultural al
ziarului „Cotidianul”, Serie Nouă, anul VIII, nr. 9 (3 martie 2003), p. 3-6 (pentru anii 1496-1513);
nr. 10 (10 martie 2003), p. 8 (pentru anii 1514-1519); nr. 12 (24 martie 2003), p. 8 (pentru anii
1519-1520); nr. 13 (31 martie 2003). p. 8 (pentru anul 1521); nr. 16 (21 aprilie 2003), p. 7 (pentru
anii 1522-1524); nr. 18 (5 mai 2003), p. 8 (pentru anul 1525).
83
limba latină, cuprinzând unele schimburi de scrisori între diferiţi suverani europeni ai
perioadei), vom căuta să ducem la capăt traducerea tuturor acestor pasaje ale
jurnalului, prin publicarea bilingvă a unui volum de sine stătător 6 .
Din păcate, istoriografia românească s-a dovedit în general reticentă faţă de
numele diaristului veneţian. Deşi Sanudo este utilizat în mod abundent în descrierea
perioadei de final a domniei lui Ştefan cel Mare, numele său este în general absent.
Cel mult, este „împins” în notele de subsol (cazul lui A. D. Xenopol, al lui Nicolae
Iorga sau, mai aproape de zilele noastre, al lui Eugen Denize), situaţie valabilă şi
pentru cei ce au editat fragmente din jurnalul său (E. de Hurmuzaki, Constantin
Esarcu). Uneori nu figurează nici măcar în notele de subsol, deşi evenimentele
descrise sunt în mod limpede preluate din jurnalul senatorului veneţian (situaţia lui
Constantin C. Giurescu). În schimb, sunt amintite personajele descrise de acelaşi
Sanudo şi care au stat în preajma domnitorului în ultimii săi ani de viaţă, respectiv
medicii veneţieni ajunşi în Moldova (Matteo din Murano, Gieronimo din Cesena,
Leonardo di Masseri, venit de la Buda), această situaţie fiind valabilă inclusiv pentru
lucrarea care şi-a şi propus investigarea medicilor de curte din Ţările Române (ne
referim aici la Nicolae Vătămanu). Persoana autorului pare să nu fi interesat, fapt
care dovedeşte încă o dată un fenomen, anume localizarea istoriei noastre,
manifestată prin aceea că nu sunt reţinute decât strict chestiunile legate de „spaţiul
românesc”, detaşat de contextul global. În egală măsură, personajele faptelor sunt
încă o dată preferate faţă de cele ale condeiului.
* * *
În cele ce urmează, vom investiga unul dintre aspectele prezente în jurnalul

senatorului veneţian, anume trimişii domnitorului moldav la Veneţia, ca şi scopul
fiecărei asemenea ambasade.
Se disting patru momente în care trimişii lui Ştefan cel Mare ajung în cetatea
lui San Marco:
I. februarie 1501
(Sanudo, vol. III, p. 1465)

Etiam fono mandati a visitar do oratori di <În februarie 1501-n.n.> De asemenea, au
Stefano Carabodam vlacho, uno di qual sosit în vizită doi trimişi ai lui Stefano
6
Publicarea parţială nu ar constitui un moment de pionierat în privinţa jurnalului sanudian, această
metodă fiind adoptată şi în Marin Sanudo, I Diarii (1496-1533). Pagine scelte (editor Paolo
Margaroli), Vicenza, 1997. De curând, au apărut alte fragmente, sub titlul Venice, Città
Excelentissima: Selections from the Renaissance Diaries of Marin Sanudo (editori Patricia
Labalme, Laura Sanguineti White; traducător Linda Carroll), Baltimore, Johns Hopkins University
Press, 2006.
84
vien qui, l’altro va a Roma etc. [febbrajo, Carabodam vlacho, dintre care unul a venit
1501]. aici 7 , iar celălalt merge la Roma etc.
(III, 1466-1468)
A dì 25 fevrer <1501>. [...]. Veneno do În ziua de 25 februarie <1501>. [...]. Au
oratori e nontij di Stefano Carabodam, non sosit doi oratori şi trimişi ai lui Stefano
perhò homeni da conto, acompagnati da li Carabodam, totuşi nu oameni importanţi,
4 patricij eri li fonno mandati a visitar; et însoţiţi de patru nobili <veneţieni-n.n.>, au
erano mal vestiti; steteno in piedi, e per fost ieri în vizită. Şi erau modest îmbrăcaţi.
interpetre parlò. Presentano una letere di Au stat în picioare şi au vorbit prin
credenza, con la mansiom: Illustrissimo interpret. Au prezentat o scrisoare de
principi, domino Augustino Barbadico, credinţă, având scris pe copertă:
duci Venetiarum, amico nostro carissimo Illustrissimo principi, domino Augustino
et confidentissimo, data ex arce nostra ... Barbadico, duci Venetiarum, amico nostro
[lacună în text], la domenega drio la festa carissimo et confidentissimo, data ex arce
di la Nostra Dona. Et comenza cussì: nostra [lacună în text], duminica de
Stefanus, Dei gratia haeres dominusque dinaintea sărbătorii Doamnei Noastre. Şi
terrae, vayvoda. Scrive mandar questi do, începe astfel: Stefanus, Dei gratia haeres
Raynaldo et Antonio, et prega se li mandi dominusque terrae, vayvoda. Scrie despre
uno medico, dotor, sapi varir di doie. Poi trimiterea acestora doi, Raynaldo şi
lhora disseno, il suo signor vlacho, havia Antonio, şi roagă a i se trimite un doctor
certe doie a le volte, perhò vol uno medico, calificat, care să ştie să <îi-n.n.> vindece
e li vol dar danari. Item, comprar certi durerile. Apoi, dintr-odată, <trimişii-n.n.>
panni d’oro, et uno starà qui fermo, l’altro spun că domnul lor valah ar avea mai
va a Roma. Poi disse il suo signor esser multe dureri în acelaşi timp, drept pentru
gaiardo, e sarà contra turchi, si la Signoria care doreşte un medic şi că vrea să îl
si acorderà col re di Hongaria. Il principe li plătească. De asemenea, <ei spun că vor>
usò bone parole; sono alozati a l’hostaria di să cumpere unele stofe aurite, iar unul va
San Zorzi. rămâne aici, celălalt pleacă la Roma. Apoi,
spune că domnul său este dispus să meargă
împotriva turcilor dacă Signoria se va
înţelege <în acest sens-n.n.> cu regele
Ungariei. Principele 8 a folosit cuvinte
binevoitoare; sunt cazaţi la hanul din San
Giorgio 9 .
Această primă ambasadă trimisă de Ştefan cel Mare avea aşadar o dublă
destinaţie, unul dintre cei doi membri care o compuneau urmând a merge la Roma. În
cele din urmă, ambii au participat la expunerea în faţa dogelui Agostino Barbarigo a
7
La Veneţia.
8
Dogele Agostino Barbarigo (1486-1501).
9
Poate fi vorba în egală măsură de San Giorgio Maggiore (pe insula cu acelaşi nume, situată vis-à-
vis de Piazza San Marco), de San Giorgio dei Greci sau de San Giorgio degli Schiavoni (ambele în
sestierul Castello).
85
unei scrisori a domnitorului, pe care M. Sanudo nu o reproduce, ci doar o rezumă,

vorbind exclusiv de problemele medicale ale lui Ştefan cel Mare. Abia într-un final
este adus în discuţie şi argumentul politic, acela al posibilităţii participării la o ligă
antiotomană, în circumstanţele în care Veneţia se afla deja în război cu Imperiul
otoman (1499-1502).
Nu trebuie ignorat nici aspectul înclinaţiei ambasadorilor spre a face
cumpărături, iar o comparaţie cu realitatea zilelor noastre nu apare tocmai ca forţată.
Este singurul caz în care figurează şi numele celor doi trimişi, pe care Iorga
îi consideră ca fiind „frânci” 10 , deşi această din urmă ipoteză nu rezultă implicit din
textul sanudian. Ba chiar nu trebuie omisă posibilitatea ca numele de Raynaldo şi
Antonio să fie o tentativă de latinizare din textul scrisorii a unui Radu şi a unui
Antonie.
Condiţia celor doi ambasadori pare să îl impresioneze pe Sanudo în sens
negativ. Pentru un nobil veneţian, obişnuit cu manierele vieţii de lux, vestimentaţia
nepotrivită şi utilizarea interpretului (altfel spus, necunoaşterea limbii latine)
reprezentau elemente care nu se potriveau condiţiei de ambasador. Este curioasă
prezentarea unor asemenea aspecte, cu atât mai mult cu cât diaristul veneţian,
altminteri extrem de selectiv în notarea diferitelor evenimente, nu se implică decât
rareori în chestiuni legate de ceremonial.
Nu se ştie dacă o relatare anterioară, dar parvenită lui Sanudo mai târziu,
face referire la aceleaşi persoane, care să fi poposit la Buda înainte de a ajunge la
Veneţia:
(III, 1478-1479)
Di Hongaria, di sier Sabastian Zustignan, Din Ungaria, de la domnul Sebastiano
orator, date a Buda, a dì 24 zener <1501>, Giustiniano, orator, date la Buda, în ziua
qual manchavano a zonzer. [...]. Item, sono de 24 ianuarie <1501>, care au întârziat să
venuti lì tre oratori di vlachi, zoè do di ajungă. [...]. De asemenea, <că-n.n.> sunt
Stefano Carabodam di Moldavia, con sosiţi acolo trei oratori ai valahilor, adică
cavali 70, con presenti al re, et uno dil doi din partea lui Stefano Carabodam di
transilvano; e par siano venuti per saper la Moldavia, cu 70 de călăreţi, cu cadouri
voluntà dil re zercha romper al turcho, et la pentru rege, şi unul de la Transilvano 11
resolution à fato, et hanno auto audientia; <Radu cel Mare-n.n.>; şi se pare că au sosit
non sono stà expediti, sì che questi do pentru a cunoaşte voinţa regelui cu privire
dipende da la regia majestà, quello la farà, la înfrângerea turcului, şi hotărârea pe care
lhoro farano. [...]. <regele-n.n.> o are; şi au fost ascultaţi; nu
au fost expediaţi, aşa încât acestea toate
depind de majestatea regală, dacă el o va
face, o vor face şi ei. [...].
10
Nicolae Iorga, Istoria lui Ştefan cel Mare, <Bucureşti>, 2004, p. 180.
11
Referirea se face la Radu cel Mare.
86
Dat fiind că problematica abordată de aceştia din urmă era cu totul alta decât
cea prezentată de cei ajunşi la Veneţia, înclinăm să considerăm că ar fi fost vorba de
două ambasade diferite, chiar dacă atât de apropiate în timp una de cealaltă.
II. martie 1502
(IV, 248)
A dì 28 marzo <1502>. [...]. În ziua de 29 martie <1502>. [...]. De
Item, in questi zorni, hessendo asemenea, în aceste zile, sosit fiind la
venuto a Venecia uno orator de l’olacho, Veneţia un trimis al valahului, adică al lui
zoè Stefano Carabodan, fo in coleio, per il Stefano Carabodan, a fost în colegiu, s-a
principe, fato cavalier et vestito d’oro. [...]. întreţinut cu principele <dogele-n.n.>, a
fost făcut cavaler şi îmbrăcat în straie
aurite. [...].
La peste un an de la ambasada precedentă, avem de a face, cu siguranţă, cu

cea mai succintă relatare. Scopul respectivei ambasade rămâne necunoscut. Cu toate
acestea, ambasadorul a fost primit personal şi el de către doge, de data aceasta
Leonardo Loredano. De asemenea, ambasada pare un succes, însă strict din punctul
de vedere al ambasadorului, care este făcut cavaler. În paranteză fie spus, constituţia
şi legiferările veneţiene, de-a lungul întregii istorii a Serenissimei republici, făceau ca
acordarea titlului de cavaler să reprezinte un element destul de rar: doar o mică parte
dintre nobilii veneţieni sau dintre trimişii străini aflaţi la Veneţia se bucurau de acest
privilegiu.
III. ianuarie 1503
(IV, 734-735)
Vene uno nontio dil vayvoda di Moldavia, Soseşte un trimis al vayvoda di Moldavia şi
et presentò una letera, la copia di la qual prezintă o scrisoare, a cărei copie va fi
sarà scripta qui soto; etiam una altra scrive scrisă aici, dedesubt; de asemenea, o alta
uno medico andò lì, a la Signoria di nove. este scrisă de un medic care a fost acolo, de
<Urmează textele celor două scrisori, asemenea către Signoria.
ambele datate decembrie 1502: prima <Urmează textele celor două scrisori,
adresată de Ştefan cel Mare dogelui ambele datate decembrie 1502: prima
Leonardo Loredano, cealaltă aparţinând adresată de Ştefan cel Mare dogelui
medicului Matteo din Murano-n.n.>. Leonardo Loredano, cealaltă aparţinând
medicului Matteo din Murano-n.n.>.
În legătură cu această ambasadă, Sanudo nu se mai implică în chestiuni de

ceremonial sau în detalii exterioare, ci trece de-a dreptul la prezentarea
documentelor.
87
IV. decembrie 1503-ianuarie 1504
(V, 579-580)
A dì 21 dezembrio. In Colegio, fo San În ziua de 21 decembrie. În Colegiu, s-a
Thomà, veneno l’orator dil ducha Zuan celebrat Sf. Toma; vin trimisul ducelui
Corvino et l’orator dil valacho di Ioan Corvin şi trimisul lui valacho di
Moldavia. E sentati apresso il principe, per Moldavia <Ştefan cel Mare-n.n.>. Şi
via di do interpreti, quel di Moldavia ascultaţi de către principe <doge-n.n.>,
expose la sua imbasata, mandando a prin mijlocirea a doi interpreţi, cel din
saludar la serenità dil principe e la Signoria Moldavia şi-a expus cererea, salutând
da parte di ditto valacho et suo fiol; et che serenitatea principelui <dogelui-n.n.> şi a
per la malatia sua, pregava la Signoria li Signoriei din partea numitului valacho şi a
desse uno medicho, perchè maistro Mathio fiului acestuia; şi că, din cauza bolii sale,
che vi andò è morto; e lo vol ben pagar e <valahul-n.n.> cerea Signoriei să-i dea un
condurlo a so spexe. Poi disse quanto ditto medic, deoarece maestrul Matteo, pe care-l
valacho havia fato contra turchi in favor di trimisese, a murit; şi că îl va plăti bine <pe
la christianità et di la Signoria nostra, et noul medic-n.n.> şi îl va conduce pe
più era per far achadendo il biso gno. Et cheltuiala lui. Apoi, a zis câte făcuse
presentò tre lettere; una di credenza; l’altra numitul valacho împotriva turcilor şi în
dil re di Hongaria, e la terza di l’orator numele creştinătăţii şi a Signoriei noastre şi
nostro in Hongaria. El principe li fè câte ar mai putea face de câte ori este
risponder lo vedeva volentieri, e si vederia nevoie. Şi a prezentat trei scrisori: una de
dir al Colegia di medici ne mandesse uno, credinţă; alta de la regele Ungariei şi o a
[...]. Et dimandato dil mal, disse de li piedi treia de la trimisul nostru în Ungaria.
e di le man non si poteva mover ni ajutar; Principele <dogele-n.n.> le-a răspuns că îi
dil resto sta ben; zà li fo fato conseglio di urmăreşte cu bunăvoinţă şi că se va îngriji
medici di Padoa etc. <Urmează textele să spună Colegiului medicilor să trimită pe
scrisorii lui Ştefan cel Mare şi celei a lui unul <dintre medici-n.n.> [...]. Şi întrebat
Vladislav II al Ungariei către Leonardo despre boală, <oratorul-n.n.> a zis că
Loredano, datate octombrie, respectiv <Ştefan cel Mare-n.n.> nu se poate mişca
noiembrie 1503-n.n.>. şi nici nu se poate ajuta de picioare şi de
mâini; în rest, se ţine bine; tocmai s-a
întrunit consiliul medicilor din Padova etc.
<Urmează textele scrisorii lui Ştefan cel
Mare şi celei a lui Vladislav II al
Ungariei către Leonardo Loredano,
datate octombrie, respectiv noiembrie
1503-n.n.>.
(V, 616-617)
A dì 28 dezembrio. In Colegio. [...]. În ziua de 28 decembrie. În Colegiu. [...].
Vene li oratori dil ducha Zuan Vin trimişii ducelui Ioan Corvin şi ai
Corvino, et dil vayvoda di Moldavia per vayvoda di Moldavia <Ştefan cel Mare-
88
causa dil medico, dicendo haver electo n.n.> în problema medicului, zicând că l-
domino Zorzi di Piamonte, e aldito a au ales pe domnul Giorgio din Piemont, şi
l’incontro el prior dil colegio di medici auzindu-l pe primatul Colegiului medicilor
dicendo questo non lo haver dato loro, e zicând că pe acesta nu-l va da lor, l-au ales
haveano electo domino Hironimo di pe domnul Hieronimo din Cesena, şi că
Cesena, et che questo non val nulla, et che acesta este lipsit de valoare şi că salariul să
il salario è ducati 500 a l’anno; et che fie de 500 de ducaţi pe an; şi că să meargă
maistro Alexandro veronese vi anderia. Or maestrul Alessandro veronezul. Acum, li
foli ditto per il principe non tolesseno se spune de către principe <doge-n.n.> că
questo, che non lo cognoscevemo să nu-l ia pe acesta, pentru că nu-l
suficiente; e cussì si partino per veder di cunoaşte îndeajuns; şi astfel, au plecat,
uno altro. [...]. pentru a căuta un altul. [...].
(V, 638-639)
A dì 2 zener. [...]. În ziua de 2 ianuarie. [...]. Vin trimişii
Veneno l’orator dil ducha Zuan Corvino ducelui Ioan Corvin cu trimisul lui vayvoda
con l’orator dil vayvoda di Moldavia, per di Moldavia <Ştefan cel Mare-n.n.>, în
causa dil medico. Et par siano restati di problema medicului. Şi se pare că s-au
tuor domino Hironimo di Cesena, el qual il decis să-l ia pe domnul Hieronimo din
colegio di medici lo ha ricordato, è zovene. Cesena, care a fost recomandat de Colegiul
[...]. medicilor şi care este tânăr. [...].
Este vorba de o misiune prelungită, care s-a extins pe parcursul a trei

întrevederi cu dogele Leonardo Loredano. Principala problemă dezbătută a
reprezentat-o în mod clar chestiunea medicului ce urma a fi trimis pentru îngrijirea
domnitorului. Nu numai principala, dar şi unica, dat fiind că rezultă limpede că
pomenirea faptelor din trecut ale voievodului în numele creştinătăţii nu reprezenta
decât un argument în favoarea realizării motivului vizitei: trimiterea unuia dintre cei
mai buni medici, Padova fiind unul dintre cele mai importante centre de studiu al
medicinii din Europa acelei vremi.
În vederea îndeplinirii acestui scop, trimisul lui Ştefan cel Mare ataşează nu
numai o scrisoare a stăpânului său, dar şi una concepută la curtea din Buda. Iar
prezenţa şi a unui reprezentant al lui Ioan Corvin (fiu bastard al lui Matia Corvin,
duce al Croaţiei şi autorul, în numele regelui maghiar, al unor raiduri antiotomane în
Bosnia şi Serbia) în vederea susţinerii aceleiaşi cauze dovedeşte preocuparea regelui
Vladislav II pentru sănătatea vecinului său.
Dezbaterile cu privire la numirea noului medic, care să îl înlocuiască pe
răposatul Matteo din Murano au fost aşadar numeroase, iar faptul că M. Sanudo
insistă pe toate acestea dovedeşte din plin acest lucru.
Înainte de a ajunge la Veneţia, respectivii trimişi fuseseră reperaţi în Ungaria

(noiembrie 1503).
89
(V, 473)
Di Hongaria, di sier Zuan Badoer dotor Din Ungaria, de la domnul Giovanni
orator nostro, date a Buda a dì 13 Badoer doctor, trimisul nostru, date la
novembrio. [...]. Item, è zonti do oratori dil Buda în ziua de 13 noiembrie. [...]. De
valacho, li quali vien a la Signoria con asemenea, au sosit doi trimişi ai valahului
lettere per aver uno medico, e comprar pani <Ştefan cel Mare-n.n.>, care se vor
di seta. [...]. prezenta în faţa Signoriei cu scrisori,
pentru a avea un medic şi a cumpăra stofe
de mătase. [...].
De data aceasta, avem de a face în mod limpede cu aceeaşi ambasadă care va

ajunge ceva mai târziu la Veneţia, dat fiind că intenţia de a merge acolo este
menţionată în mod expres de către Giovanni Badoario (Badoer, în dialectul venet),
informatorul lui Sanudo aflat la Buda.
Pe de altă parte, se remarcă faptul că la Buda fuseseră prezenţi doi trimişi ai
lui Ştefan cel Mare, iar nu unul. Concluzia este că unul singur dintre ei a ajuns şi la
Veneţia, celălalt fiind înlocuit cu trimisul ducelui Ioan Corvin. Se poate de asemenea
conchide că acest al doilea emisar moldav ar fi fost trimis la Buda cu un alt scop: cel
al achiziţionării de veşminte.
De asemenea, vor mai poposi în capitala Regatului maghiar (în februarie-

martie 1504) şi la întoarcere, împreună cu noul medic trimis de la Veneţia, anume
Hieronimo din Cesena.
(V, 1052-1053)
Di Hongaria, di Zuan Francesco Benetti Din Ungaria, de la Giovanni
secretario nostro, date a Buda a dì 3 Francesco Benetti, secretarul nostru, date
marzo. [...]. la Buda în ziua de 3 martie, [...].
[...]. Item, zonseno de lì li oratori dil signor [...]. De asemenea, au ajuns acolo trimişii
Stephano valacho con el medico tolto in domnului Stephano valacho, împreună cu
Venetia. Steteno lì zorni 3 alogiati in medicul luat de la Veneţia. Au stat acolo
Peste, e il primo giorno di quaresima si trei zile, găzduiţi în Pesta, şi în prima zi de
partirno. Păresimi au plecat. [...].
Nu am insistat în cele de mai sus asupra scrisorilor trimise de Ştefan cel

Mare, de regele Vladislav II sau de medicul Matteo din Murano, ci ne-am mărginit
doar la a le semnala. Ele au fost deja editate de Constantin Esarcu 12 , iar volumul pe
care îl pregătim împreună cu Rafael Chelaru şi care va cuprinde traducerea din textul
sanudian a pasajelor referitoare la Ţările Române are în intenţie şi includerea
acestora.
12
C. Esarcu, Stefanu cellu Mare. Documente descoperite în Archivele Veneţiei, Bucureşti, 1874.
90
Lucrarea de faţă s-a rezumat la un singur aspect, anume ambasadele lui

Ştefan cel Mare la Veneţia. Iar concluzia principală desprinsă de aici dovedeşte că
scopul lor nu se referă la organizarea vreunei acţiuni antiotomane, ci este orientat
strict către un motiv personal al domnitorului, anume căutarea unei soluţii pentru
rezolvarea gravelor sale probleme de sănătate. Că atât Matteo din Murano, cât şi, mai
târziu, un alt medic aflat în Moldova, Leonardo di Masseri, vor adăuga în înştiinţările
lor, ajunse în final la acelaşi Sanudo, şi alte amănunte legate de situaţia politică din
Moldova în ultimii ani de viaţă ai domnitorului, reprezintă un alt aspect, pe care, de
asemenea, vom căuta să îl elucidăm în volumul pe care îl pregătim. Aspectul
diplomatic al problemei, adică cel pe care am căutat să îl investigăm cu această
ocazie, dovedeşte însă că problema unei acţiuni antiotomane trecea deja pe un plan
secundar, iar aceasta chiar dacă, după cum am precizat anterior, Veneţia se afla deja
în război cu sultanul.
Faptul că nu a avut în intenţie o nouă confruntare cu turcii otomani nu
trebuie să se constituie într-o pată pe obrazul domnitorului, după cum, în egală
măsură, caracterul său belicos, manifestat cu atâtea alte ocazii, nu trebuie să fie
lăudat în mod excesiv. În fond, ambasadele expuse anterior nu fac decât să îl
umanizeze. Poate că, înainte de a fi comemorat, domnitorul trebuie într-adevăr
umanizat. Înainte de a ne grăbi să readucem în ţară sabia sa – ca simbol al unui
caracter războinic –, poate că ar trebui să vedem şi alte aspecte ale vieţii sale,
întrezărind astfel şi o eventuală latură pacifică a caracterului său.
Notes from the Diary of the Venetian Marino Sanudo regarding the
Last Years of Stephen the Great’s reign.
The Moldavian Embassies to Venice
(Abstract)
Key-words: Marino Sanudo, Stephen the Great, Venice, embassy, Leonardo

Loredano, Moldavia, Hungary, Italian physicians, foreign relationship
This paper intends to present the last years of the reign of Stephen the Great
according to the notes put down by one of the most famous Venetian diarists, Marino
Sanudo. However, since the author has in intention to publish a more developed
version of the text with regard to the so-called Romanian area, this article is
restricted to a particular feature, namely the Moldavian messengers to Venice
between 1501 and 1503, meaning during the first years of Leonardo Loredano’s
dogeship.
The main conclusion is that all these embassies have nothing in common to
the so often invoked anti-Ottoman policy and that they focuse almost exclusively on
Stephen the Great’s personal interest to find a solution for his health problems.
91
Politica externă a României (1884-1888).
Actori şi mijloace de acţiune
Liviu Brătescu
Fixându-şi încă de la preluarea tronului ca obiectiv modificarea statutului

juridic internaţional al României, poziţia de vasal al Imperiului otoman nefiind în
concordanţă cu aspiraţiile unui prinţ german, Carol I a înţeles că trebuia să se apropie de
acei oameni politici care demonstraseră deja, prin acţiuni şi luări de atitudine publice, că
au aceleaşi convingeri cu el. Aşa se explică cooptarea în primele formule
guvernamentale a grupului de liberali radicali din jurul lui I.C. Brătianu. Ceea ce avea să
fie însă evident era necesitatea ca întreaga agendă românească să fie explicată şi
mediului politic european, ori, pentru realizarea unui asemenea obiectiv era nevoie de
sprijinul presei occidentale. Relaţiile construite în perioada anterioară în rândul
ziariştilor importanţi, din Franţa în mod special, dar şi din Anglia, Italia, Belgia, Austria,
erau motive suficient de bune pentru a încerca o valorificare a lor, de această dată pentru
o „permanentizare” a problemei româneşti.
Dificultăţile apărute în transmiterea mesajelor, dar şi în convingerea
cancelariilor Puterilor Garante asupra justeţei cauzei româneşti au fost argumente
suficient de puternice pentru a determina factorii responsabili de la Bucureşti să încerce
identificarea unor mijloace eficiente pentru a face o propagandă convingătoare printre
liderii de opinie şi oamenii politici europeni.
Unul dintre primii politicieni români implicaţi serios în acţiunea amintită după
venirea lui Carol I era Dimitrie Brătianu. Acestuia din urmă îi aparţinea prima încercare
de a reglementa într-un fel relaţia oficialităţilor româneşti cu presa străină, în 1867.
Liberalul muntean identificase ziarişti şi publicaţii cum ar fi „Terra”, „L’ Indépendence
Belge”, „L’ Étoile d’Orient”, dispuse să prezinte opiniei publice europene revendicările
româneşti. Ceea ce urma să revină în sarcina guvernului de la Bucureşti era asigurarea
resurselor financiare obligatorii unei asemenea activităţi. Experienţa unor astfel de
acţiuni îl ajuta să poată estima şi suma necesară, apreciată de el la un milion de lei
pentru un an întreg, alocată din bugetul ministerului de externe. Într-o perioadă în care
informaţia circula cu destulă rapiditate, pentru Dimitrie Brătianu era la fel de importantă
nu doar stabilirea unor relaţii amicale cu ziarişti importanţi, ci şi includerea în circuitul
culegerii informaţiilor de către agenţiile de presă a unor ştiri despre România. Pentru
început, emisarul român reuşea să se apropie de agenţia Havas. Ceea ce rămânea de
făcut din acest moment era furnizarea cu promptitudine a informaţiilor de către guvernul
român, condus în acel moment de Nicolae Golescu. Optimismul pe care îl degajau
telegramele expediate de Dimitrie Brătianu la sfârşitul lui septembrie şi jumătatea lui
octombrie 1867 către fratele său I.C. Brătianu se datora convingerii sale că şi de această
L. Brătescu, Politica externă a României (1884-1888)
dată problema românească putea să primească sprijinul presei europene, dar şi pe cel al
unor lideri precum: Emile Olivier, St. Marc Girardin sau chiar împăratul Napoleon al
III-lea. Toate speranţele lui Dimitrie Brătianu privind depăşirea situaţiei tensionate
înregistrate atât pe plan intern, cât şi în privinţa relaţiilor României cu puterile garante
aveau să fie zadarnice 1 , echipa liberală nereuşind, tocmai datorită presiunilor externe
asupra suveranului, să mai supravieţuiască mult timp la guvernare. Acelaşi neobosit
Dimitrie Brătianu îşi exprima satisfacţia, într-o nouă telegramă către I.C. Brătianu, faţă
de intenţia de înfiinţare în cadrul ministerului de externe a unui birou de presă care urma
să asigure o anumită fluiditate a ştirilor 2 .
De la îndepărtarea guvernelor liberale nu avea să treacă un timp îndelungat
pentru ca o parte mai însemnată a clasei politice româneşti să conştientizeze foarte
clar influenţa pe care o exercita opinia publică asupra factorilor de decizie din Europa
occidentală. Articolele din presa străină, vădit orientate împotriva guvernului liberal,
după declanşarea problemei evreieşti din 1867-1868, „obliga” autorităţile române să
gândească mai mult în anii următori la natura relaţiei pe care o aveau cu ziarele din
Franţa, Anglia, Germania sau Italia. Rapiditatea curgerii evenimentelor punea serios
în discuţie problema capacităţii statului român, a liderilor săi de a avea acces direct la
mediile politice şi jurnalistice occidentale, pentru a putea combate anumite campanii
de presă şi de a iniţia alte demersuri de convingere a opiniei publice. Deşi la nivel
oficial nu se vorbea decât foarte rar sau deloc, exista preocuparea susţinerii unei
propagande româneşti în străinătate. Aceasta avea să meargă până la desemnarea
unor persoane care să identifice ziarişti influenţi, dispuşi să pună în joc prestigiul şi
credibilitatea lor pentru susţinerea revendicărilor politice româneşti 3 . Unul din cei
care avea să-şi manifeste disponibilitatea pentru a depune un asemenea efort era un
anume Emile Pessard din Paris. Acesta avea să solicite autorităţilor române
desemnarea unei persoane care să îl informeze despre situaţia economică, socială şi
politică din România, dar şi din statele vecine. Vorbind apoi despre un plan după care
urma să acţioneze, cerând chiar alocarea unui buget pentru acţiunile ce urmau a fi
desfăşurate, ziaristul francez producea impresia unui om pregătit pentru desfăşurarea
unor acţiuni de propagandă. Obligaţiile asumate de cel menţionat erau în principal
două, şi anume: asigurarea apariţiei unor articole favorabile României în presa străină
în general şi realizarea de către el a altor articole 4 . Printre ziarele vizate pentru
acţiunea de lobby românesc erau „Le Temps”, „La Revue de deux mondes”,
„L’Indépendence Belge” şi probabil „Pal-mall gazette”. Bugetul cerut pentru întreaga
acţiune, evaluat la peste 200.000 franci pe an, avea să amâne pentru o perioadă de
timp concretizarea discuţiilor şi să determine pe reprezentantul guvernului român să
1
ANIC, fond Brătianu, dosar nr. 155-158/1868, f. 3-5.
2
Ibidem, f. 7.
3
AN Iaşi, fond personal Petru Poni, dosar nr. 478, f. 3.
4
Ibidem, f. 5.
93
poarte negocieri şi cu alţi ziarişti francezi, unul dintre ei fiind M. Gueroult, fiul
redactorului şef de la „Opinion Nationale” 5 .
Câştigarea independenţei, recunoaşterea acesteia şi proclamarea Regatului
aveau să contribuie la creşterea prestigiului lui I.C. Brătianu în plan intern, dar şi la
dobândirea unui anumit dinamism resimţit în politica externă a României. Experienţa
acumulată în anii anteriori permiteau, după 1883, iniţierea unor acţiuni prin care
România să se poată defini ca un stat cu o politică externă al cărei cuvânt de ordine
să fie neutralitatea. În acelaşi timp, adoptarea de către statul român a unei politici
economice protecţioniste, în privinţa tarifelor vamale, însoţită de o anumită
deschidere manifestată faţă de pătrunderea în societatea românească a capitalului
străin 6 , devenea o necesitate. Toate acestea erau expresia transformărilor din plan
intern şi a solicitărilor venite din partea celor implicaţi în activităţile economice
existente în acel moment 7 .
Chiar dacă, după semnarea tratatului de aderare la Tripla Alianţă, existau în
mod firesc anumite aşteptări 8 , modul în care se desfăşurase Congresul de la Berlin şi
hotărârea marilor puteri de a decide asupra unei zone şi a unor populaţii care
participaseră la o conflagraţie, fără a ţine cont de solicitările acestora, nu contribuiau
la existenţa unui prea mare optimism în rândul oficialilor de la Bucureşti în privinţa
relaţilor cu noii aliaţi. Dincolo de fireştile reţineri, viitorul nu prea îndepărtat avea să
demonstreze că decizia alăturării României la Tripla Alianţă fusese una corectă.
Când spunem asta ne gândim în primul rând la încercările de reapropiere a Rusiei de
Austro-Ungaria 9 , mişcare politică ce ar fi creat un cadru care, în condiţiile
inexistenţei unui tratat cu dubla monarhie, ar fi expus din nou România unei posibile
înţelegeri politice încheiate între cele două puteri.
Statul român era preocupat în acelaşi timp şi de o reînnoire a relaţiilor
amicale cu Franţa. Din această direcţie aveau să vină noi dezamăgiri dacă luăm în
calcul câteva gesturi ale guvernului francez. Solicitarea legitimă a statului român de a
încheia acorduri comerciale reciproc avantajoase nu avea să fie întâmpinată doar cu
un refuz categoric, ci era urmată de exprimarea dorinţei Parisului de a beneficia de
tratamente economice preferenţiale. Refuzul executivului român de a discuta o
asemenea posibilitate avea să declanşeze o replică neaşteptată, concretizată în
5
Ibidem, f. 9.
6
„Românul”, an XXVIII, 20 ianuarie 1884, p. 62.
7
Meşteşugari, comercianţi, mici industriaşi adunaţi în congrese de genul celor ţinute la Iaşi, în
1882 şi 1884, cer guvernului adoptarea unui tarif vamal protecţionist (ibidem, an XXVIII, 11
ianuarie 1884, p. 29).
8
I.C. Brătianu comunica, încă din 1883, autorităţilor maghiare faptul că aştepta o schimbare de
atitudine din partea lor faţă de drepturile şi libertăţile românilor din Transilvania: „Nu vă închipuiţi
că cineva în lumea asta poate să-i facă pe concetăţenii noştri români să renunţe la drepturile lor
legitime, trebuie să vă îmbărbătaţi şi să le daţi dreptate” [Aurel H. Golimas, Carol I şi Românii din
Ardeal (1866-1900), Extras din „Arhiva”, nr. 12, 1936, p. 31].
9
Diplomatul rus Giers întreprindea tocmai acum o călătorie la Viena şi Berlin, prilej foarte bun
pentru reluarea mai vechilor discuţii axate pe aderarea Rusiei la „alianţa păcii” („Românul”, an
XXVIII, 2 februarie 1884, p. 105).
94
adoptarea de către autorităţile de la Paris a unor taxe ridicate pentru produsele

româneşti 10 . Inamiciţia franceză avea să se resimtă în scurt timp şi în plan politic.
Încercarea francezilor de a se adresa puterilor europene pentru o analiză, în cadrul
unei noi conferinţe sau congres european, asupra contribuţiei pe care România ar fi
avut-o la declanşarea agitaţiilor din toamna anului 1885 de la sudul Dunării 11 , avea
să fie o nouă surpriză negativă din partea Franţei.
Statul de la nordul Dunării intra acum într-o fază nouă şi într-o altă
perspectivă, şi anume aceea a organizării Ministerului de Externe, care avea drept
obiectiv asigurarea unei comunicări mai eficiente în cadrul ministerului amintit şi o
corelare a informaţiilor care circulau în această perioadă 12 . Cazuri precum cel al lui
N. Calimachi Catargi care, după plecarea din post, publică documente oficiale 13 , nu
mai puteau fi tolerate şi nici nu vor mai fi întâlnite. Situaţii de tipul celei din războiul
de independenţă, când Ion Bălăceanu transmitea informaţii către I.C. Brătianu,
cerându-i ca ministrul de externe să nu fie informat despre ele, sau cazuri în care
primul ministru desfăşura anumite acţiuni diplomatice fără ca ministrul de externe să
aibă cunoştinţă de ele (aşa cum se întâmplase la 1877) nu se vor mai înregistra după
1883.
Revenind la acţiunile de politică externă ale guvernului liberal, constatăm
mai întâi o dificultate serioasă în privinţa gestionării relaţiei cu Tripla Alianţă, în
condiţiile în care teritoriul dublei monarhii cuprindea provincii locuite de români.
Rapoarte precum cel expediat în 4 martie 1884 de reprezentantul Austro-Ungariei la
Bucureşti, Ernst von Mayr, arătau foarte clar că nici aşteptările dublei monarhii nu
erau foarte mari faţă de România atâta timp cât, în viziunea lui, guvernul liberal,
perceput în continuare drept unul cu simpatii filo-franceze, acceptase apropierea din
toamna lui 1883 din dorinţa de a-şi asigura un sprijin politic serios pentru
demersurile sale externe 14 . Motive pentru ca afirmaţii de tipul celei cuprinse în
scrisoarea diplomatului austriac menţionat să capete credibilitate apar două luni mai
târziu, când, în timpul unei manifestaţii desfăşurate la Bucureşti cu participarea a 200
de studenţi, se aud mai multe lozinci anti-habsburgice 15 . Chiar dacă intervenţia
împotriva manifestaţiilor politice, indiferent de organizatorul lor, nu intra în practica
politică a lui I.C. Brătianu, lipsa oricărei reacţii a autorităţilor faţă de acţiuni de tipul
celei menţionate lăsau loc unor speculaţii întreţinute şi de oficiali, precum D.A.
Sturdza, predispuşi să vadă în toate acţiunile politice influenţa Rusiei. 16 . Dincolo de
10
AMAE, fond Paris, dosarul nr. 9/1887-1892, f. 8.
11
Ibidem, dosar nr 6/1885, f. 20.
12
Ibidem, dosar nr 1/1885, f. 2.
13
Rechemat în ţară după ce efectuase un stagiu la Londra şi Paris, Calimachi, încălcând normele
diplomatice, îşi publica în capitala Franţei un volum de corespondenţă cu Boerescu şi I.C. Brătianu,
declanşând imediat în mediile interne un imens scandal politic (Constantin Bacalbaşa, Bucureştii de
altădată, vol. II, Bucureşti, Editura Eminescu, 1987, p. 128).
14
ANIC, fond Casa Regală. Personale-Carol I, dosar nr. 4/1884, f. 14.
15
Ibidem, f. 74.
16
Ibidem, f. 72.
95
suspiciunile dintre monarhia dualistă şi România, totul putea să rămână la acest nivel
dacă, în acelaşi timp, nu ar fi apărut informaţii despre declaraţiile amicale făcute de
ministrul de externe N.K. Giers către N. Kreţulescu, reprezentantul guvernului liberal
la Petersburg, conform cărora România putea conta pe bunăvoinţa „constantă şi
seculară a Rusiei” 17 . Departe de a fi liniştit clasa politică de la Bucureşti în privinţa
intenţiilor Rusiei, discursuri precum cele ale diplomatului ţarist, încheiate cu
asigurări de tipul „orice s-ar întâmpla, niciodată soldaţii români nu vor lupta
împotriva imperiului Rusiei” 18 , tulburau şi mai mult apele alianţei dintre România şi
Austro-Ungaria.
Ceea ce devenea tot mai clar în această perioadă era trecerea la o nouă etapă
în privinţa modului în care înţelegeau diplomaţii românii, aflaţi în capitalele
europene, să îşi îndeplinească atribuţiile. Astfel, N. Kretzulescu cerea Ministerului de
Externe un catalog cu documente istorice privind relaţiile cu Rusia pentru a-l ajuta în
timpul discuţiilor şi negocierilor pe care el le purta în capitala Imperiului rus.
O ironie a sorţii avea să fie şi faptul că, după ce ani de zile liberalii fuseseră
văzuţi de către diplomaţia europeană ca „tulburători ai ordinii”, acum conservatorii
erau cei care, prin comportamentul lor, îngrijorau pe ambasadorul german la St.
Petersburg şi pe unul din cei importanţi diplomaţi ruşi, N. K. Giers. Acesta din urmă
era mirat să constate că oameni cu experienţă politică precum erau cei mai mulţi
dintre conservatori nu intuiau faptul că întreaga Europă dorea acum ca stabilitatea
politică să fie cuvântul de ordine în toate ţările continentului 19 .
O nouă dovadă de „amabilitate” pe care o oferea în aceste momente Rusia
vecinului ei de la sud-vest era refuzul aceluiaşi diplomat rus, Giers, de a primi în
audienţă pe prinţul George Bibescu, care, fără a avea o calitate oficială şi fără a fi
fost autorizat să reprezinte guvernul de la Bucureşti 20 , se prezenta ca un emisar al
acestuia. Ceea ce se putea observa în continuare în privinţa puterii ţariste era
prelungirea comportamentului ei duplicitar. După un gest precum cel aminitit al
oficialului rus, care putea fi considerat unul „amabil”, tolerarea comportamentului, în
afara uzanţelor diplomatice, al secretarului legaţiei Rusiei la Bucureşti, Moruzzi,
producea o reală nemulţumire în capitala României. Plângerile repetate ale lui D.A.
Sturdza şi N. Kreţulescu către autorităţile ruseşti duceau în cele din urmă la
retragerea amintitului diplomat 21 . Toate aceste dificultăţi, apărute pe parcursul unor
încercări de normalizare a relaţiilor cu Rusia, deveneau treptat argumente pentru ca
17
18
Ibidem.
19
Idem, fond Brătianu, dosar nr. 49/1884, f. 39-40.
20
Un asemenea gest putea fi considerat unul de amabilitate în condiţiile în care guvernul român
primea în permanenţă informaţii despre activitatea diferitelor personaje din România care, în
virtutea unor titluri nobiliare pe care le posedau, se prezentau în calitate oficială în faţa diferitelor
guverne ale Europei (BN-Bucureşti, Colectii Speciale, fond Brătianu, dosar nr. 312/1885, f. 1-5;
AMAE, fond Arhiva Istorică Centrală, vol. 128, f. 332).
21
Gh.N. Căzan, Şerban Rădulescu Zoner, România şi Tripla Alianţă (1878-1914), Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 141.
96
apropierea de Germania şi Austro-Ungaria să devină tot mai puternică. Cele două

state erau preocupate în perioada următoare să capteze atenţia nu doar a factorilor
decidenţi din România, ci şi a celor din Rusia. În egală măsură, guvernul ţarist
desfăşura noi tratative cu „alianţa păcii” 22 , dar încerca în acelaşi timp să constituie o
confederaţie balcanică asupra căreia să îşi poată exercita influenţa. Nemulţumindu-se
însă doar cu rolul de lider informal al acestei prognozate structuri statale23 , România
încerca să îşi promoveze obiectivele în regiunea balcanică. Unul dintre acestea era
stabilirea unei comunicări şi colaborări directe cu Serbia, mai ales că nu existase,
până atunci, niciun diferend serios cu statul condus de regele Milan. Acesta era, de
altfel, obiectivul deplasării pe care regele Carol o întreprindea la Belgrad, în toamna
lui 1884 24 .
Revenind la relaţia României cu Tripla Alianţă, se poate spune că unele
dintre dificultăţile apărute în gestionarea ei se datorau caracterului secret impus de
Otto von Bismarck, fapt ce ducea la reprimarea unor gesturi fireşti de politeţe
diplomatică, dar care produceau în felul acesta, automat, anumite tensiuni. Unele
acţiuni ale monarhilor României şi Austro-Ungariei sau ale unor reprezentanţi de
prim rang ale acestor două state duceau foarte clar cu gândul la existenţa unei relaţii
politice. Un astfel de exemplu l-a reprezentat vizita la Sinaia, pe 25-27 septembrie
1884, după un an de la semnarea tratatului, a moştenitorului tronului Austo-Ungariei,
arhiducele Rudolf şi a soţiei sale, întâmpinaţi cu întreg ceremonialul de către regele
Carol şi regina Elisabeta 25 . Ceea ce devenea limpede în această perioadă era faptul că
puterile de care România încerca să se apropie nu jucau totul pe o singură carte. În
ciuda garanţiilor pe care Brătianu le primea din partea baronului Mayr, trimis de
către Contele Gusztav Kálnoky von Köröspatak pentru a-l asigura că întâlnirea ce
avusese loc la Skierniewice din primăvara lui 1884, între Rusia, Austria şi
Germania, nu era o acţiune întreprinsă împotriva cuiva, ci doar încercarea de a stabili
o relaţie de prietenie între şefii statelor vecine 26 , România avea motive să aibă
emoţii. Cu ajutorul noului ziar oficial, „Voinţa Naţională”, guvernul încerca să
transmită la nivelul opiniei publice un sentiment de linişte referitor la reuniunea celor
trei împăraţi 27 .
Lipsa de reacţie a autorităţilor austriece 28 în faţa unor schimbări ce aveau loc
în rândul responsabililor politicii externe româneşti (demisia lui P.P. Carp din postul
22
„Voinţa Naţională”, an I, nr. 43, 1 septembrie 1884, p. 1. O confirmare a discuţiilor despre
reluarea relaţiilor ruso-germane avea să vină prin intermediul rapoartelor pe care trimisul României
în capitala Germaniei, G.V. Liteanu, le trimitea la Bucureşti (ANIC, fond D.A. Sturdza, pachet I,
doc. nr. 21, f. 5).
23
„Voinţa Naţională”, an I, nr. 44, 2 -3 septembrie 1884, p. 1.
24
Ibidem, p. 2.
25
ANIC, fond Casa Regală. Personale-Carol I, dosar nr. 1/1884, f. 125, telegrama de la Salzberg
către Kálnoky.
26
Ibidem, dosar nr. 4/1884, f. 63, scrisoare a baronului Mayr către Kálnoky, 2 noiembrie 1884.
27
„Voinţa Naţională”, an I, nr. 74, 9 octombrie 1884, p. 1.
28
Gh.N. Căzan, Şerban Rădulescu Zoner, op. cit., p. 142.
97
deţinut în capitala Imperiului habsburgic şi a lui D.A. Sturdza din fruntea

Ministerului de Externe, înlocuit la 2 februarie 1885 cu Ion Câmpineanu), era însoţită
de o repunere în discuţie a relaţiilor comerciale dintre România şi dubla monarhie.
Pentru un stat care îşi dorise alianţa cu România, surprindea faptul că Autro-Ungaria
trata cu destul de puţină deferenţă pe aliatul său, punând astfel guvernul de la
Bucureşti în situaţii neplăcute. Aceasta în condiţiile în care, la nivelul anului 1884, se
desfăşurau mai multe întruniri publice în care autoritatea echipei ministeriale din
jurul lui I.C.Brătianu era serios contestată de lideri precum C.A. Rosetti, D. Brătianu
şi M. Kogălniceanu 29 , tocmai din cauza convenţiei comerciale încheiate în 1875.
Contestat în plan intern şi vizibil deranjat de faptul că toate eforturile depuse
pentru reglementarea exportului de vite în dubla monarhie nu dădeau niciun rezultat,
executivul de la Bucureşti îşi schimba, începând cu 1885, atitudinea faţă de modul în
care înţelegea guvernul austo-ungar 30 să respecte prevederile unui document încheiat
în urmă cu zece ani. „Radicalizarea” tonului folosit de către statul român în relaţia sa
cu dubla monarhie, concretizată în denunţarea Convenţiei comerciale în şedinţa
Consiliului de miniştri din 17 februarie, fusese anticipată de schimbarea amintită a
lui D.A. Sturdza, un susţinător al menţinerii valabilităţii documentului amintit, cu Ion
Câmpineanu, la 2 februarie acelaşi an 31 .
Oricât de mult şi-ar fi dorit Brătianu menţinerea relaţiei politice cu dubla
monarhie, deteriorarea relaţiei economice ca urmare a hotărârii guvernului român de
a sista valabilitatea Convenţiei comerciale cu Austro-Ungaria din 10/22 iunie 1875 32
nu avea cum să nu afecteze relaţia politică dintre cele două state. Cel care oferea
primele explicaţii era şeful guvernului român. În cadrul discuţiilor purtate cu Arthur
Eissenstein-Lhotta, pe 27 februarie 1885, I.C. Brătianu insista asupra consecinţelor
pe care le putea declanşa continuarea unei atitudini ostile faţă de comerţul românesc.
Prima dintre ele era în viziunea şefului executivului român începerea de către statul
pe care îl reprezenta a iniţierii unor demersuri pentru căutarea unor noi căi de
comunicare şi pieţe de desfacere, ceea ce ducea în mod inevitabil şi la o altă atitudine
politică din partea statului de la nordul Dunării 33 . Aceluiaşi Eissenstein avea să îi fie
comunicat de către Ion Câmpineanu, ministrul de externe al României, faptul că
întreaga dispută româno-austriacă ar fi permis opoziţiei câştigarea unui important
teren politic, ce ar fi putut duce în final chiar la căderea guvernului 34 .
29
ANIC, fond Casa Regală.Personale-Carol I, dosar nr. 1/1884, f. 136-137, Mayr către Kálnoky, 10
octombrie 1884.
30
AMAE, fond Arhiva Istorică Centrală, vol. 129, f. 23, raport de la G.I. Ghica, Budapesta, 4
februarie, 1885.
31
Schimbarea titularului de la Ministerul Afacerilor Externe va fi comunicată de reprezentantul
României la Viena guvernului austriac (idem, fond Convenţii comerciale, vol. 29, dosar 2, f. 26,
telegrama Ministerului Afacerilor Externe al României către Legaţia din Viena, Bucureşti, 19
februarie 1885).
32
Ibidem, f. 40, copia notei lui Rosetti-Solescu, din 6 martie 1885.
33
Gh.N. Căzan, Ş. Rădulescu Zoner, op. cit., p. 152.
34
Ibidem, p. 152.
98
Asistăm din acest moment la o reaşezare a relaţiilor dintre România şi

Austro-Ungaria, pentru că, dincolo de importanţa politică pe care o avusese pentru
primul stat în momentul încheierii ei, Convenţia economică adusese destule avantaje
economiei dublei monarhii. Din acest motiv căpăta o importanţă aparte dezbaterea
care avea loc în cele două state pe tema relaţiei comerciale cu România. Date fiind şi
interesele economice diferite, cercurile din Ungaria încercau impunerea unor tarife
protecţioniste faţă de România 35 , ceea ce nu va împiedica „Consiliul de miniştri al
treburilor comune al Austro-Ungariei” ca la 7 şi 8 ianuarie 1886 să se pronunţe în
favoarea reluării discuţiilor cu România şi a încheierii, în cele din urmă, a unei noi
convenţii comerciale 36 . O presiune deosebită începea să se exercite asupra
guvernului şi din partea acelor cercuri economice interesate ca România să ducă o
politică vamală autonomă, fapt greu de realizat deoarece convenţiile comerciale cu
Germania şi Anglia expirau abia în 1891 şi „legau” 116 articole din tariful vamal al
României 37 .
O nouă „încercare” pentru guvernul român avea să apară la începutul anului
1885, când diplomaţia europeană discuta tot mai mult despre un conflict ruso-britanic
„aşteptat” a se desfăşura în Marea Neagră. În aceste condiţii, posibilitatea de afectare
a comerţului României nu îl putea lăsa indiferent pe Brătianu şi îl îndemna să adopte
o atitudine reticentă care să îi permită să aibă o mai mare libertate de mişcare.
Neplăcându-i echivocurile, baronul Mayr nu va ezita să îl întrebe direct pe Brătianu
ce atitudine va avea în condiţiile conflictului preconizat. Primul ministru român
dădea un răspuns caracteristic lui, dar care nu avea cum să producă prea multă
satisfacţie explicând că: „va merge cu Austria deşi ar dori să nu facă asta” 38 . O nouă
dificultate în relaţia României cu monarhia austro-ungară avea să apară în urma
discursurilor ţinute de Alexandru Ciurcu, proprietar al ziarului „L’Indépendance
Roumaine”, în al cărui număr din 5 august 1885 se vorbea despre posibilitatea ca,
mai devreme sau mai târziu, steagurile româneşti să fluture şi în cealaltă parte a
munţilor 39 .
Observaţiile pe care le trimit diplomaţii austrieci din România spre Viena ne
îndreptăţesc să afirmăm că, în ciuda tratatului existent, cuvântul de ordine era
suspiciunea. Această stare de fapt putea fi explicaţia acţiunii de monitorizare
permanentă a tot ce se întâmpla în România. Astfel, reprezentantul Austriei la
Bucureşti, Eissenstein, constata că, în acelaşi timp cu existenţa amintitului ziar care
35
AMAE, fond Convenţii comerciale, vol. 29, dosar nr. 2, f. 32, raport de la consulatul general al
României din Budapesta, 22 iunie1885.
36
Ş. Rădulescu Zoner, Contribuţii la istoria războiului vamal dintre România şi Austro-Ungaria, în
„Revista Română de Studii Internaţionale”, nr. 1, 1972, p. 119.
37
C.I. Băicoianu, Istoria politicii noastre vamale şi comerciale de la Regulamentul Organic şi
până în prezent. Relaţiile noastre comerciale cu Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Franţa, Italia
şi Rusia de la 1875- 1902, vol I, partea I, Bucureşti, 1904, p. 233.
38
ANIC, fond Casa Regală. Personale-Carol I, dosar nr. 2/1885, f. 63, Mayr către Kálnoky, 6 mai
1885.
39
99
se situa deseori pe poziţii critice la adresa guvernului de la Viena, George Lahovary,

fratele diplomatului Alexandru Lahovary, intenţiona fondarea unui ziar redactat în
limba franceză, „La Dâmbovitza”, ce urma să facă o campanie favorabilă Austro-
Ungariei 40 . O dovadă a importanţei pe care o acorda guvernul de la Viena câştigării
de partea sa a opiniei publice româneşti era scrisoarea către acelaşi diplomat aflat la
Bucureşti, din partea lui Kálnoky, prin care cel din urmă îl sfătuia să încerce să
atragă şi „L’Indépendance Roumaine” de partea intereselor Austriei, chiar dacă
această „apropiere” ar fi necesitat o sumă mare de bani 41 .
Atmosfera devenea tot mai tensionată pe parcursul anului 1885 pentru că
informaţiile despre diferitele tipărituri, ce îndemnau pe românii ardeleni la o atitudine
mai radicală faţă de austrieci, se înmulţeau, totul culminând cu apariţia informaţiilor
despre pregătirile militare iniţiate de Comitetul naţional român cu scopul de a realiza
o incursiune în Ungaria 42 . Asigurările date de noul ministru de externe Ion
Câmpineanu vor avea darul să îl convingă pe diplomatul austriac aflat la Bucureşti că
menţinerea la guvernare a echipei Brătianu era o garanţie suficientă pentru ca astfel
de planuri şi discuţii să nu fie luate în serios 43 . Chiar dacă diplomatul amintit încerca
într-un fel să îşi liniştească superiorul, Kálnoky, la fel ca şi în trecut, încerca să
limiteze spaţiile de manevră ale aliaţilor sau adversarilor săi, încercând să extragă un
maximum de profit din situaţii care nu anunţau nimic spectaculos. Acesta era şi cazul
scrisorii din 4 septembrie 1885 către reprezentantul Austriei la Bucureşti, ce urma să
fie transmisă autorităţilor române. Documentul relua practic solicitări mai vechi prin
care se cerea luarea unor măsuri mai aspre faţă de susţinătorii mişcării naţionale
româneşti din Transilvania, pentru ca aceştia să nu mai poată desfăşura acţiuni
considerate a avea un caracter antihabsburgic 44 .
Pentru că începând cu 1876 Brătianu trecuse la o altă etapă a vieţii sale
politice, şi anume aceea a „diplomaţiei”, acesta va căuta să liniştească pe Kálnoky,
afirmând că în România nu exista un partid iredentist, iar autorii „Proclamaţiei” din
30 august 1885, document în care se protesta faţă de politica de maghiarizare din
Transilvania, nu erau lideri politici importanţi, comportamentul lor nemeritând a fi
discutat şi analizat. Primul ministru român, profitând şi de statutul pe care îl avea
acum, atrăgea atenţia asupra faptului că trimiterea peste Carpaţi a iniţiatorilor
proclamaţiei amintite putea contribui la o creştere a popularităţii lor 45 .
Insistenţele diplomaţiei austriece asupra guvernului Brătianu în vederea
expulzării din România nu doar a autorilor „Proclamaţiei” din 30 august, ci şi a celor
care editau „L’Indépendance Roumaine”, avea să dea rezultatul scontat de guvernul
vienez în cele din urmă. Unul din argumentele aduse în cadrul corespondenţei purtate
cu I.C. Brătianu era şi menţionarea activităţilor desfăşurate de „agitatorii” din
40
ANIC, fond Casa Regală. Personale-Carol I, dosar nr. 3/1885, f. 31-33.
41
Idem, fond Casa Regală. Personale-Carol I, dosar nr. 8/1885, f. 8-9.
42
Ibidem, f. 210.
43
Ibidem, dosar nr. 2/1885, f. 93-94.
44
45
Ibidem, p. 146.
100
Bucureşti care prin activitatea lor puneau sub semnul întrebării autoritatea şi
prestigiul guvernului liberal 46 . Decizia executivului român din 2 septembrie de a
expulza un grup important de români ardeleni venea după numeroase presiuni 47 şi
avea, în mod evident, să contribuie la declanşarea unor noi atacuri ale opoziţiei.
Retorica politică cuprindea din nou referiri la situaţia românilor din Transilvania şi la
„marea ilegalitate” comisă de guvernul I.C. Brătianu, prin expulzarea grupului a
cărui activitate era considerată a fi periculoasă pentru stabilitatea din Austro-
Ungaria 48 .
Manifestaţiile de stradă care au loc acum, atribut altădată doar al liberalilor,
devin locul de întrunire a contestatarilor guvernului român începând cu 17
septembrie 1885. Chiar dacă la prima adunare participă nume din eşalonul doi al
opoziţiei, precum Petre Grădişteanu, avocatul Palladi, fostul ministru de Justiţie
Giani şi Jean Lahovary, pentru guvern era un semnal important în vederea necesităţii
luării unor măsuri imediate, astfel încât noile acţiuni, pregătite a se desfăşura în faţa
legaţiei Austro-Ungariei, să nu mai aibă loc. „Eliberat” după îndepărtarea de
guvernul liberal de precauţiile necesare în asemenea momente, ziarul „Românul” îşi
manifesta deschis sprijinul moral pentru cei expulzaţi 49 .
Dacă acuzele opoziţiei puteau fi depăşite mai uşor, demisia ministrului de
externe Ion Câmpineanu, survenită ca un semn de protest faţă de decizia amintită, era
o nouă lovitură politică primită de primul ministru român la sfârşitul anului 1885.
Gestul celui care fusese până atunci ministru de externe era repede consemnat cu
motivaţia aferentă de către baronul Mayr şi transmis şefilor săi la Viena. Decizii
precum cea luată de Ion Câmpineanu, provocau semne fireşti de întrebare în capitala
Austriei asupra capacităţii primului ministru de a mai continua aceeaşi politică
externă. Unul dintre adversarii guvernului, C. Boerescu, găsea şi el acum momentul
prielnic pentru a-l ataca arătând că legea din 1881, invocată pentru explicarea
expulzării, nu era corectă pentru că aceasta se aplica numai pentru străini, ori cei
expulzaţi erau români, chiar dacă aveau statutul de cetăţeni ai unui stat străin 50 . La
fel de vocal se dovedea în această perioadă Dimitrie Brătianu. El era cel care redacta
un document însuşit de întreaga opoziţie, care acorda o atenţie deosebită politicii
externe. Repetatele cereri adresate opoziţiei, din care făcea parte acum şi fratele
primului-ministru, de către liberalii guvernamentali ca „opoziţioniştii” să îşi publice
programul lor politic nu aveau să găsească vreun ecou. Ceea ce se cerea în primul
rând era desfăşurarea unei politici externe eliberată de influenţele străine 51 . Creşterea
tensiunii se datora şi problemelor de natură economică apărute tot mai des între
46
Ibidem.
47
Ibidem, p. 147.
48
G. Secăşeanu, Ion Droc Băniulescu, Ion Corneanu, Alexandru Ciurcu şi Nicolae Ciurcu (AMAE,
fond Corp diplomatic, vol. 183, Viena, dosar 41 U 1/1885-1889, f. 14).
49
Gh.N. Căzan, Ş. Rădulescu Zoner, op. cit., p. 147.
50
Al. Lepădatu, Un episod revoluţionar în luptele naţionale ale românilor de peste munţi, acum o
jumătate de veac, Bucureşti, 1937, p. 20.
51
ANIC, fond Casa Regală. Personale-Carol I, dosar nr. 2/1885, f. 143.
101
România şi Austro-Ungaria, fapt care potenţa într-un fel intervenţiile opoziţiei din
Parlament.
Dacă în alte vremuri schimbarea unui ministru, precum cel de la Externe, ar
fi putut genera nelinişti în cancelariile puterilor europene, de data aceasta lucrurile
stăteau altfel. La o asemenea situaţie contribuia şi aducerea în fruntea ministerului a
unui apropiat al lui I.C. Brătianu. Alexandru Pherekyde era un binecunoscut prieten
al primului ministru, dar cu destule contacte din perioada anterioară activităţii sale în
rândurile diplomaţiei vieneze 52 . Pentru a întări şi mai mult sentimentul de linişte, în
deschiderea „Buletinului ministerului afacerilor străine”, numărul 14 din 24 ianuarie
1886 53 , se preciza că prin venirea lui A. Pherekyde la direcţia acestui minister nu se
schimbase orientarea politicii externe româneşti. În linii mari, guvernul român păstra
aceeaşi atitudine amicală faţă de statele favorabile menţinerii păcii şi care aveau
Tratatul de la Berlin ca punct de reper în acţiunile lor pe plan internaţional 54 .
Anul 1885 avea să aducă pentru România nu doar o creştere a tensiunii
diplomatice cu Austro-Ungaria, ci şi cu Franţa şi Bulgaria. Chiar dacă România nu
scotea din calculele sale politice statul francez, acordându-i atenţia cuvenită, dovadă
în acest sens fiind trimiterea la Paris din 1884 a unui diplomat de carieră precum Ion
Bălăceanu 55 , guvernul de la Paris avea în privinţa taxelor vamale o abordare
asemănătoare cu aceea a executivului vienez. Ambele guverne refuzau categoric, din
momentul în care România îşi manifesta intenţia de a introduce un tarif protecţionist,
să „înţeleagă” faptul că ele contestau un atribut definitoriu al unui stat independent.
Greutăţile survenite ca urmare a deciziei României de a trece la un tarif vamal
protecţionist aveau să contribuie la un schimb intens de scrisori între Ministerul de
Externe român şi reprezentantul său la Paris din februarie 1885, A. Odobescu.
Încercarea de a convinge Franţa în privinţa caracterului strict economic al legilor
adoptate în 1885, ce reglementau relaţiile comerciale, nu avea să aibă rezultatul dorit.
Din argumentaţia prezentată acum nu lipsea nici invocarea unei alte realităţi, şi
anume apariţia unui puternic curent protecţionist în România, ca urmare a dezvoltării
„industriale”, şi care cerea factorilor politici aflaţi la guvernare măsuri
52
Ibidem, f. 70.
53
Ibidem, f. 45.
54
Ibidem.
55
Misiunea principală a lui Ion Bălăceanu era, după cum declara chiar el în scrisoarea de acreditare
către preşedintele Republicii franceze, reluarea „liniilor tradiţionale de simpatie” (AMAE, fond
Paris, dosar nr. 9/1882-1901, f. 1). Realitatea era că Parisul devenise în ultimii ani mai degrabă un
loc de peregrinare a unor oameni politici aflaţi în căutare de sinecuri, iar acest fapt nu avea cum să
nu afecteze relaţiile dintre România şi Franţa. O dovadă a valabilităţii acestei situaţii o reprezintă
scrisoarea trimisă în urmă cu doi ani de către Mihail Pherekyde, care îşi justifica demisia din acest
post prin lipsa oricărui sprijin material pentru legaţia românească din Paris. El atrăgea atenţia că
absenţa banilor îl punea în imposibilitatea exercitării corespunzătoare a misiunii sale, neuitând să
avertizeze că la imaginea negativă a României la Paris contribuiau nu doar criza financiară, ci şi
schimbările repetate şi la distanţe mici de timp a celor care reprezentau statul român în Franţa (BN-
Bucureşti, Colecţii Speciale, fond Brătianu, dosar nr. 463/1882, f. 1-4).
102
corespunzătoare de sprijin 56 . Schimbându-şi strategia, Franţa încercase prin

intermediul reprezentantului ei la Bucureşti, Ladislau Ordèga, să îl convingă pe Ion
Câmpineanu, în perioada în care deţinuse funcţia de ministru de externe, de existenţa
unei situaţii normale, chiar dacă guvernul de la Bucureşti ar amâna aplicarea tarifelor
vamale protecţioniste şi ar prelungi, pentru încă un an, clauza naţiunii celei mai
favorizate. Toate încercările reprezentantului României de a convinge guvernul
francez că nu exista posibilitatea acordării unui tratament preferenţial nu aveau să
aibă consecinţele dorite de partea română 57 . În urma luării la cunoştinţă a intenţiilor
manifestate de România de a introduce noi tarife vamale, reprezentantul
Bucureştiului sesiza o reacţie de ostilitate faţă de statul pe care îl reprezenta nu doar
la nivelul clasei politice, ci şi la nivelul presei. Accesibila presă franceză de altădată
era acum puţin sensilbilă chiar şi la stimulentul financiar, oricum nu prea consistent,
pe care legaţia română era dispusă să îl ofere pentru prezentarea unui punct de
vedere românesc pe marginea disputei comerciale româno-franceze. Vasile
Alecsandri solicita în tot acest timp bani pentru cumpărarea unor abonamente la
câteva ziare a căror opinie credea că poate fi schimbată în cele din urmă în favoarea
României, dar şi câteva decoraţii pentru a fi oferite unor persoane influente în presa
şi viaţa politică din Franţa 58 . Mai mult chiar, statul francez, ca o replică la iniţiativa
guvernului liberal, sugera pe diferite canale diplomatice că avea în pregătire o lege
prin care mărea taxa vamală asupra importului de porumb, fapt care ar fi avut în mod
inevitabil efecte negative asupra exporturilor din România 59 . La fel de multe discuţii
avea să producă o altă lege adoptată de legislativul de la Bucureşti, ce stabilea
impozitul funciar în virtutea căruia toţi proprietarii de terenuri situate în România,
români sau străini, domiciliaţi în străinătate, urmau a plăti un impozit de 12% pe
venit. Reacţiile sosite din partea dublei monarhii şi a executivului parizian faţă de
această nouă măsură sunt categoric negative. În timp ce autorităţile de la Viena
invocau contradicţiile dintre prevederile noii legi cu spiritul convenţiei comerciale
aflate în vigoare, guvernul francez considera nimerit să atragă atenţia României
asupra încălcării prin noile reglementări a prevederilor articolului 49 din tratatul de la
Berlin, care le menţinea anumite drepturi economice 60 . Invocarea unui tratat
internaţional nu avea să aibă rezultatul scontat, guvernul liberal exprimându-şi
intenţia de a menţine în vigoare legislaţia abia adoptată, mai ales că nu exista, aşa
cum sugera guvernul francez, un tratament diferenţiat între români şi străini, atâta
timp cât ei aveau proprietăţi în România, dar trăiau în străinătate 61 .
56
AMAE, fond Paris, dosar nr. 9/1882-1901, f. 2.
57
Ibidem, f. 4.
58
Seriozitatea noului reprezentant al guvernului român la Paris avea să se vadă şi din preocuparea
pentru realizarea unei broşuri consacrate relaţiilor comerciale româno-franceze pe care să o
folosească în discuţiile sale cu oameni politici francezi (ibidem, f. 3).
59
Ibidem, f. 1-4.
60
Ibidem, f. 14.
61
Ibidem, f. 15.
103
Aflat în plin proces de contestare a autorităţii sale, Brătianu nu putea pierde

ocazia de a participa la diferite evenimente în care expunerea publică era una
maximă. Printr-un complex fericit de factori, sfârşitul de vară al anului 1885 avea să
aducă o serie de manifestări religioase, unele iniţiate chiar de către guvernul român.
Rememorarea la 30 august a luptelor de la Griviţa prin organizarea unui Te Deum la
Mitropolie, la care I.C. Brătianu asista împreună cu membri ai guvernului, alţi
demnitari ai statului român şi membri ai corpului diplomatic 62 , nu provoca prea
multe întrebări asupra motivaţiei ce stătuse la baza unei asemenea participări. Nu
acelaşi lucru se putea spune despre prezenţa la o manifestare similară în aceeaşi zi
pentru a-l sărbători pe monarhul Rusiei 63 sau la cea organizată în Capela bulgară din
Bucureşti, cu o asistenţă la fel de importantă. Prezenţa lui Brătianu, Câmpineanu,
Sturdza, Beldiman, la o acţiune pregătită în onoarea principelui Alexandru al
Bulgariei nu era o surpriză 64 , ţinând cont de faptul că România îşi manifestase de mai
multe ori dorinţa de avea relaţii de colaborare cu popoarele din jurul său.
Dacă la aceste gesturi adăugăm şi încheierea unei convenţii poştale, în
acelaşi an 1885, sau gesturi de curtoazie precum oferirea unui dineu în aprilie 1885 la
iniţiativa prinţului Bulgariei în cinstea unei delegaţii româneşti 65 , incidentul de la
Arab-Tabia din 22-23 august avea să surprindă cu siguranţă multă lume 66 . Depăşirea
diferendului avea să se facă cu destulă uşurinţă în urma discuţiilor purtate de
Alexandru Beldiman cu principele de Batenberg, în care diplomatul român rememora
perioadele de timp când românii fuseseră susţinători serioşi ai mişcării naţionale a
bulgarilor 67 .
Chiar dacă era membră a unei alianţe politico-militare, România ducea în
perioada aceasta o politică externă care poate fi denumită de neutralitate, ţinând cont
de preocuparea guvernului român de a nu provoca şi de a nu lua parte la niciunul
dintre conflictele care stăteau să izbucnească în zona balcanică. La fel ca şi în
perioada anilor 1867-1868, României i se reproşa faptul că ducea o politică de alianţă
cu Serbia şi Grecia. Intrând mai degrabă în sfera normalităţii şi trădând mai puţin
intenţia unei colaborări politice şi militare, ministerul de externe român solicita
guvernului completarea schemei de personal a legaţiilor româneşti din Belgrad şi
Atena. Măsura avută în vedere de titularul portofoliului de la Externe, Ion
Câmpineanu, reflecta, dincolo de observaţia deja formulată, atenţia acordată de către
statul român unei colaborări optime între ţările amintite 68 . Permutările care se fac în
vara anului 1885 69 în cadrul Ministerului de Externe indicau existenţa unei alte
62
Ibidem, dosar nr. 5, f. 16.
63
Ibidem, f. 5.
64
Ibidem, f. 17.
65
Nicolae Ciachir, Oraşul Bucureşti, locul tratativelor şi al păcii care a pus capăt conflictului
balcanic din anii 1885-1886, în MIM, vol. VII, 1972, p. 279.
66
AMAE, fond Paris, dosar nr. 9/1887-1892, f. 13.
67
Ibidem, f. 16 şi f. 18.
68
BN-Bucureşti, Colecţii Speciale, fond Brătianu, dosar nr. 715/1885, f. 82-84.
69
Ibidem, f. 83.
104
situaţii problematice care reclama o rapidă rezolvare, şi anume existenţa unui

personal redus numeric angajat în diplomaţia românească, în privinţa căruia existau
numeroase semne de întrebare asupra calităţilor profesionale. Acest fapt ne
determină să ne gândim dacă măcar unele din eşecurile înregistrate în plan extern nu
puteau fi explicate prin situaţia amintită. Nu lipsit de importanţă pentru promovarea
unei imagini corecte a statului român rămâne pe mai departe relaţia cu presa din
capitalele importante. Dificultăţile financiare aveau o contribuţie importantă la
neonorarea unor solicitări venite din partea agenţilor diplomatici români privind
contractarea unor abonamente la ziare apreciate ca fiind importante pentru opinia
publică şi clasa politică din ţările în care îşi desfăşurau activitatea. Efectele unei
astfel de situaţii se resimţeau imediat în tonul articolelelor din presa vremii 70 . Din
aceeaşi categorie a acţiunilor prin care Ministerul de Externe încerca să îşi
optimizeze activitatea făcea parte înfiinţarea unui serviciu de informaţii care să aibă
ca responsabilitate transmiterea celor mai importante ştiri despre evenimentele
politice din România 71 .
Anii următori aveau să facă statul român tot mai prezent în planul relaţiilor
internaţionale de la sfârşitul secolului XIX, din partea de sud-est a Europei, dar şi
mai conştient asupra dimensiunii exacte a resurselor sale umane şi materiale.
După experienţa anului 1848, în care, în ciuda aşteptărilor avute, nu
simţiseră în mod real solidaritatea unor guverne europene considerate a fi „liberale”,
liderii politici români, indiferent de orientarea lor ideologică, aveau să acorde o
atenţie aparte relaţiei cu presa occidentală. Cu toţii înţeleseseră faptul că, pentru
realizarea obiectivelor de pe agenda politică românească, era nevoie de identificarea
unor modalităţi eficiente de comunicare cu opinia publică europeană. Acţiunea de
convingere a mediului politic occidental în privinţa justeţei cauzei româneşti de la
jumătatea secolului al XIX-lea era susţinută iniţial de presa franeceză. Ţinând cont de
susţinerea politică pe care Franţa a acordat-o formării Principatelor Unite, se poate
spune că pentru perioada amintită obiectivul a fost atins. Presa franceză a fost şi după
1859 un important canal de comunicare al clasei politice româneşti, chiar dacă
sprijinul acordat de unele ziare nu era întotdeauna unul dezinteresat financiar.
Evoluţia relaţiei cu presa occidentală avea să cunoască destule „turbulenţe”, în mod
paradoxal poate, tocmai după venirea lui Carol de Hohenzollern pe tronul României.
Această situaţie s-a datorat nu unei atenţii reduse din partea clasei politice de la
Bucureşti, ci dezvoltării la cote foarte înalte a problemei evreieşti şi a sensibilităţii pe
70
Obişnuiţi să vedem că ziarele din Europa occidentală deveneau brusc favorabile unui proiect
politic românesc, constatăm la 1885 că şi presa turcă îşi nuanţează poziţiile faţă de statul român în
funcţie de stipendiile primite. Pentru că tonul unor ziare, precum „Le moniteur Oriental”, devenise
tot mai critic, agentul diplomatic român, Petru Mavrogheni, solicita trimiterea de urgenţă a unei
sume care să permită perfectarea unor abonamente la ziarul amintit, dar şi pentru „La Turquie”.
Ultimul îşi făcuse un obicei din republicarea unor articole din „L’Indépendance Roumaine”,
deosebit de critice la adresa guvernului liberal (AMAE, fond Arhiva Istorică Centrală, vol.
128/1885, f. 319).
71
Idem, fond Paris, vol. 9/1882-1901, nota nr. 17840.
105
care ea a generat-o în societatea franceză. Impasul înregistrat avea să fie unul de

durată, resimţit şi în privinţa comunicării cu alte medii, în ciuda efortului financiar pe
care România încerca să-l facă pentru păstrarea unei atitudini binevoitoare din partea
presei occidentale. Ceea ce avea să se observe treptat era apariţia unei anumite
profesionalizări a activităţii de propagandă pe care o desfăşura guvernul de la
Bucureşti şi când spunem asta ne gândim la desemnarea unor persoane din ţară sau
din afara ei, care să permanentizeze colaborarea cu presa europeană.
Dacă după 1878 se poate observa o mai mică atenţie acordată acestui tip de
comunicare cu opinia publică occidentală, aceasta se datorează în primul rând
faptului că România, devenită stat independent, îşi propunea să stabilească contacte
diplomatice directe. Presa românească, dar şi cea străină aveau să fie folosite în
continure pentru transmiterea unor mesaje politice. Situaţiile în care anumite articole
generau dificultăţi diplomatice nu aveau să lipsească, mai ales că unele ziare precum
„Românul” erau de multe ori implicate în susţinerea mişcării naţionale a românilor
din Transilvania. Chiar dacă presa franceză avea să fie în continuare opacă la
solicitările de ajutor pentru diferite proiecte venite de la Bucureşti, guvernul condus
de I.C. Brătianu reuşea spre sfârşitul mandatului său (1888) să aibă o bună susţinere
în afara ţării. Ea nu avea să fie însă suficientă pentru rămânerea pe mai departe la
guvernare, iar aceasta era o nouă lecţie pentru întreaga clasa politică în privinţa
imposibilităţii de a „acoperi” anumite realităţi politice cu o imagine bună la nivelul
presei europene.
Romanian Foreign Policy (1884-1888). Actors and Means of Action

(Abstract)
Key-words: foreign policy, propaganda, the European politicians, the Romanian

problem, press campaign, politic events, the opinion of the European leaders
The courageous objectives of Romanian foreign policy after 1866 have

generated among the responsible political factors from Bucharest a constant and real
preoccupation to identify certain efficient means to develop a convincing propaganda
among the European opinion leaders and politicians.
After the establishment of Carol I as ruler of Romania, it became obvious
the necessity to explain the Romanian agenda to European politicians. In order to
accomplish this objective they needed the support of Western press. The relations
established during the previous period with important journalists, mainly from
France, but also from England, Italy, Belgium, Austria, were considered good
enough reasons to attempt a re-evaluation on permanent basis of the Romanian
problems.
The rapidity with which certain events developed raised the problem of the
capacity of Romanian state, of his leaders to accede directly to Western political and
journalistic environments in order to be able to fight against certain press campaign
106
and to initiate other steps in convincing the public opinion. Although at the official
level this was a very low debated subject, there was the preoccupation to sustain
Romanian propaganda abroad. This would require the appointment of some persons
to identify influencing journalists, prepared to risk their prestige and credibility in
order to sustain Romanian political claims.
There was a special interest in this period for a better organization of the
Ministry of External Affairs. We refer here to the attempt to achieve a more efficient
internal communication, but also a correlation of the information that circulated in
this period. There existed the preoccupation to optimize the activity of this ministry
and also to establish an information service, which responsibility was to transmit the
most important news about the political events from Romania.
All these organizational efforts made by the Government administered by
I.C. Brătianu would help the Romanian State to be more active within the
environment of international relations at the end of the 19th century in the South-
Eastern part of Europe, but also more conscious of the exact dimension of human and
material resources.
107
Aspecte privind sănătatea şi igiena publică în judeţul Neamţ de la
1825 până la primul război mondial
Daniel Pavăl
Problema sănătăţii publice, cu toate componentele sale, constituie unul dintre

cele mai importante criterii de evaluare a gradului de dezvoltare şi de civilizaţie a
unei colectivităţi. Dar dacă grija pentru sănătatea individului se poate constata din
cea mai îndepărtată antichitate, cristalizarea conceptului de sănătate publică precum
şi eforturile instituţionale şi legislative în această direcţie nu au o vechime mai mare
de trei secole.
În fond, este firesc. Procesul migrării masive a populaţiei din zonele rurale
sau slab dezvoltate spre centrele urbane, accelerat în secolul al XVIII-lea, potenţat de
revoluţia industrială, a dus la apariţia bruscă a unor aglomerări umane, masate în
special la periferia marilor oraşe, ale căror condiţii sanitare şi de igienă erau atât de
precare încât ele se transformaseră în adevărate bombe microbiene care explodau
periodic, declanşând veritabile epidemii de febră tifoidă, febră recurentă sau tifos
exantematic.
Concepţia mercantilistă dominantă din secolul al XVIII-lea, potrivit căreia
cea mai mare bogăţie a unei ţări este populaţia validă şi sănătoasă, a condus
inevitabil la concluzia că statul trebuie să ocrotească sănătatea publică.
Marile state europene au acţionat în această direcţie. În Prusia, alături de
tradiţionalele colegii medicale, însărcinate cu controlul activităţii medicale, au fost
înfiinţate în 1725 şi colegii sanitare, cu sarcini antiepidemice şi antivenerice, cele
două organisme fiind unificate în 1794 1 . În Austria controlul întregii activităţi
sanitare îi revenea unui protomedic al statului, care avea rang de consilier imperial.
Totodată, în diferitele provincii ale Imperiului s-au format consilii sanitare, conduse
de câte un protomedic regional, atât organul central cât şi cele regionale având prin
excelenţă sarcini de luptă antiepidemice 2 . Statele absolutiste au realizat o anumită
reglementare sanitară dublată de măsuri coercitive, exercitate cu ajutorul unor forţe
poliţieneşti. Începând din anul 1764, noua practică dezvoltată pe baza unor asemenea
principii a fost denumită, de către medicul german Wolfgang Thomas Rau, poliţie
sanitară, o disciplină cu preocupări de igienă şi de medicină legală 3 .
Spre deosebire de statele germane, unde s-a dezvoltat poliţia sanitară,
conceptul de igienă publică, văzută ca instrument esenţial pentru păstrarea şi apărarea
1
Dr. G. Brătescu (redactor), Trecut şi viitor în medicină, Bucureşti, Editura Medicală, 1981, p. 380.
2
Ibidem.
3
Ibidem.
D. Pavăl, Sănătatea şi igiena publică în judeţul Neamţ
sănătăţii publice, apare pentru prima dată în Franţa în anii Revoluţiei. Astfel, în anul
1790, au luat fiinţă Consiliile Sanitare permanente, cu rol consultativ, iar în anul
1794 a apărut prima catedră de igienă publică 4 . Eforturile au continuat în această
direcţie în timpul Consulatului, când a fost înfiinţat, în departamentul Sena, primul
Consiliu de salubritate (1802), precum şi în perioada Imperiului napoleonian, când a
fost adoptată o legislaţie privind întreprinderile insalubre (1810) 5 .
Paradoxal, Anglia, prima putere industrială a lumii, a păşit cel mai târziu pe
acest drum. A trebuit ca ea să cunoască ravagiile cumplitei epidemii de holeră din
anul 1831, care a secerat peste 53.000 de vieţi, pentru a ieşi din starea de nepăsare
faţă de această problemă crucială. Ca atare, a fost constituit un Oficiu Sanitar Central
menit să consilieze populaţia. Totodată, oficiul amintit a alcătuit comisii speciale
pentru examinarea condiţiilor urbanistice din diferitele oraşe atinse de epidemie. De
fapt, aceste organizaţii au fost primele instituţii sanitare dependente de structurile
guvernamentale din Anglia. Un raport al Oficiului Sanitar Central din anul 1842 a
dezvăluit situaţia sanitară dezastruoasă a populaţiei sărace din marile oraşe, ceea ce a
determinat Parlamentul englez să adopte în 1848 prima lege sanitară, în baza căreia a
luat fiinţă în capitală un fel de minister al sănătăţii, iar în oraşe au fost constituite
comisii sanitare locale 6 .
Am făcut acest scurt istoric al cristalizării conceptului de sănătate publică
atât pentru a vedea cum s-a situat spaţiul românesc în raport cronologic cu
principalele state europene sub acest aspect, cât şi pentru a putea surprinde mai uşor
influenţele primite în acest domeniu.
Primele preocupări sistematice pentru sănătatea populaţiei în Principatele
Române datează din perioada Regulamentelor Organice, care au adus reglementări
importante în acest domeniu. Astfel, în Moldova se prevedea înfiinţarea unei Case a
doftorilor, supuse unei epitropii, al cărui „Comitet Chentral să va îngrije ca oraşul
[Iaşi, n.n.] să aibă doftori, hirurghi şi moaşă trebuincioasă, precum şi ţânuturile” 7 .
Ediţia din anul 1835 a adus noi reglementări în această privinţă: fosta epitropie a
Casei doftorilor a fost desfiinţată, obligaţiile ei fiind trecute pe seama Comitetului
sănătăţii şi a unei Comisii doftoriceşti, cel dintâi fiind alcătuit din logofătul din
lăuntru, hatmanul, obştescul inspector al carantinilor şi un protomedic 8 . Influenţa
austriacă pare a fi destul de evidentă. Totodată, articolul LXXXII din aceeaşi ediţie
stabilea clar sarcinile acestui organism: „Comitetul sănătăţii este dator a priveghe ca
în târgurile ţinutale ce sânt lipsite de ajutoriul doftoresc să aibă a lor doftori, spiţări şi
moaşe înţălepte cătră uneltirea datoriilor lor” 9 .
4
Ibidem.
5
Ibidem, p. 390.
6
Ibidem, p. 391.
7
Regulementul organic al Moldovei, Ediţie integrală realizată de Dumitru Vitcu şi Gabriel
Bădărău, Iaşi, Editura Junimea, 2004, p. 219.
8
Ibidem, p. 414.
9
Ibidem.
110
Se constituie, ca atare, baza legală a unei instituţii ce avea ca menire

principală asigurarea sănătăţii populaţiei. Racordarea la realităţile europene este
uimitoare, cel puţin sub aspect cronologic, dar constituirea acestor structuri la nivelul
fiecărui judeţ a fost cu siguranţă extrem de lentă. De fapt, chiar înainte de
Regulamentul Organic au existat preocupări pentru îmbunătăţirea sănătăţii
locuitorilor. Astfel, la 26 mai 1825, domnitorul Ioan Sandu Sturdza a acordat printr-
un hrisov spiţerului Iacob Borocinschi, venit din Galiţia, dreptul de a deschide o
spiţerie în târgul Pietrei, „în care să aibă a lucra şi a ţine tot felul de doftorii,
îngrijindu-să ca doftoriili să fie purure buni, curati, cu îndestulari şi alcătuite cu toată
rănduiala ace cunoscută a meşteşugului spiţăricescu” 10 . În urma unui proces de
moşteniri succesive destul de complicat, această farmacie a ajuns în anul 1840,
printr-un hrisov al domnitorului Mihail Surdza 11 , în proprietatea spiţerului Anton
Vorel, care a întemeiat o veritabilă dinastie de farmacişti, ale căror produse vor
cunoaşte o faimă internaţională.
În fine, în anul 1846, Comitetul Sănătăţii din Principatul Moldovei acorda
dreptul de liberă practică în chirurgie doctorului Iosef Goring, care, se pare, activase
şi în perioada anterioară, urmând a se purta „cu cea mai bună sârguinţă şi cuviinţă în
căutarea bolnavilor în toată vremea şi fără osebire de stare şi a li aduci lecuire
patimilor lor” 12 .
Este greu de spus unde şi-a desfăşurat activitatea acest prim medic al
ţinutului Neamţ. Nu putem decât bănui că se deplasa la domiciliul bolnavului sau că
îşi amenajase o încăpere specială în cadrul propriei locuinţe, de vreme ce primul
spital în Piatra Neamţ a luat fiinţă abia în anul 1863. De asemenea, din anul 1865 şi-a
început activitatea şi cea de-a doua farmacie din oraş 13 . Lipsa resurselor materiale,
dar şi cea a interesului real îşi vor fi avut partea lor în explicarea acestei întârzieri.
Fireşte, pentru populaţia unui judeţ întreg, existenţa unui medic şi a câtorva
farmacişti şi moaşe se dovedea insuficientă. Acest lucru rezultă şi din expunerea
situaţiei pe anul 1868-1869, făcută de Comitetul permanent în faţa Consiliului
Judeţean şi înaintată Ministerului de Interne, privind activitatea serviciului sanitar:
„Acest serviciu cu micul personal ce a avut în anul trecut, nu este satisfăcător
trebuinţelor judeţului. El reclamă neapărat osebita D-voastră atenţiune a se
îmbunătăţi, şi mai cu seamă spitalul judeţean” 14 .
Problemele cărora trebuiau să le facă faţă responsabilii cu sănătatea publică
erau agravate de starea jalnică a condiţiilor sanitare şi igienice a locuinţelor şi a
zonelor publice ale oraşelor. Dispunem în acest sens de un raport detaliat din anul
1874, întocmit de medicul oraşului Piatra Neamţ, D. Cantemir, care era totodată şi
10
AN Neamţ, colecţia Documente şi scrisori răzleţe, doc. nr. 90/1825.
11
Ibidem, doc. nr. 93/1840.
12
Idem, fond Primăria oraşului Piatra Neamţ, dosar nr. 41/1852, f. 24.
13
Pincu Pascal, Pagini din istoria farmaciei nemţene, <f. l.>, Casa de Editură Panteon, 1995, p. 53.
14
Espunere despre situaţia Principatului România de la 16/28 Noembre 1868 până la 15/27
Noembre 1869, Ministeriu de Interne, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1869, p. 122.
111
şeful spitalului, şi înaintat primarului oraşului, în care prezintă situaţia sanitară a

populaţiei, cauzele ce afectează sănătatea acesteia, precum şi măsurile de ameliorare
ce se impun a fi luate. Raportul este extrem de important, întrucât se baza pe cinci ani
de observaţii atente.
Paradoxul principal consta în faptul că, deşi situarea geografică a oraşului
este dintre cele mai fericite, totuşi populaţia urbei era afectată de cele mai diverse
epidemii infecţioase (friguri intermitente, dizenterie, holeră, anghină difterică), ce au
avut ca rezultat o scădere dramatică a populaţiei în ultimii ani 15 . Analizele
îndelungate privind cauzele acestor maladii, l-au condus pe medicul oraşului la o
serie de concluzii extrem de interesante. Cu excepţia holerei, care a fost adusă în oraş
de plutaşii ce mergeau la Galaţi, toate celelalte boli, şi în special frigurile
intermitente palustre şi tifoide, aveau cauze locale, fiind datorate condiţiilor igienice
precare din acest oraş 16 .
Casele erau lipsite de fundaţii, locatarii stând, de regulă toţi, într-o singură
cameră umedă, laolaltă cei bolnavi cu cei sănătoşi. Medicul crede că e datoria
arhitectului oraşului să întocmească un plan urbanistic prin care să radă toate aceste
bordeie şi să le înlocuiască cu case salubre şi sănătoase 17 . Latrinele, aflate într-o stare
deplorabilă, trebuiau de urgenţă înlocuite cu altele noi, de piatră, pentru a se evita
infestarea fântânilor, ce asigurau apa potabilă a oraşului 18 .
Ogrăzile, nefiind pavate, formau de la apa de ploaie imense bălţi verzi, peste
care se aruncau gunoaie şi apă menajeră; vara, acest amestec fermenta, infestând
aerul. S-a propus prunduirea acestor ogrăzi, deversarea apelor menajere să fie
deversate în haznale special amenajate, iar gunoaiele urma să fie ridicate cu căruţele
şi transportate în afara oraşului 19 .
„Uliţele oraşului au defectul de a fi strâmte, strâmbe, lipsite de şanţuri şi
trotuore precum şi acoperite de gunoe, buruene, nefiind niciodată măturate.
Consecinţa e că lumina soarelui nu pătrunde niciodată casele umede ele nefiind
altceva de cât nişte cuiburi de scrofule, reumatism şi diverse boli de ochi” 20 . Lipsa
şanţurilor făcea imposibilă scurgerea apelor de ploaie, care se infiltra în pereţii
caselor. Multe uliţe erau situate mai sus decât fundaţiile caselor, cum era cazul celor
aflate pe malul Bistriţei, „care aproape în fiecare an sunt scăldate prin inundaţie până
la fereşti” 21 .
Aceasta era situaţia sanitară şi igienică a populaţiei şi a oraşului capitală de
judeţ, chiar în anul când a apărut prima lege sanitară românească 22 .
15
AN Neamţ, fond Primăria Oraşului Piatra Neamţ, dosar nr. 10/1874, f. 1.
16
Ibidem, f. 1v şi f. 2.
17
Ibidem, f. 2v.
18
Ibidem, f. 3.
19
Ibidem, f. 4.
20
Ibidem, f. 4v.
21
Ibidem.
22
MOf, nr. 116/1874.
112
Legea din 1874 cuprindea 5 capitole şi 141 de articole. În capitolul I se arăta

care este organizarea serviciului sanitar precum şi atribuţiile acestuia, definirea şi
denumirea autorităţilor administrativ-sanitare, profilurile medicilor (de urbe, de
districte, de ţinuturi), rolul medicilor veterinari. Capitolul II definea exercitarea
profesiunii de medic, a artei farmaceutice şi a moşitului, explicate pe larg în
cuprinsul capitolului III. Capitolul IV era destinat igienei publice, iar capitolul V se
ocupa de igiena în aşezămintele publice şi private de învăţământ. Prin caracterul său
cuprinzător, legea constituia un veritabil progres faţă de reglementările anterioare,
având o concepţie modernă în problemele de sănătate publică prin accentul deosebit
acordat igienei şi profilaxiei.
În cadrul judeţului, medicul primar, care funcţiona înainte de apariţia acestei
legi, controla şi supraveghea întreaga activitate a serviciului sanitar, în colaborare cu
prefectul, având în acest sens şi concursul consiliului judeţean care suporta de fapt
susţinerea financiară a sănătăţii în întreg judeţul.
O instituţie importantă în cadrul sistemului sanitar era Consiliul de Igienă şi
Salubritate Publică, ce funcţiona pe lângă prefectura judeţului. În componenţa sa
intrau, pe lângă prefect, care era preşedinte de drept, medicul primar al judeţului,
medicul spitalului judeţean, primarul capitalei judeţului, doi membri ai consiliului
judeţean, un arhitect, un inginer, un farmacist şi un veterinar.
Una din atribuţiile esenţiale ale medicului primar era supravegherea
activităţii farmaciilor din judeţ, împreună cu medicul din urbea sau plasa respectivă.
Încă din anul 1873, în urma instrucţiunilor Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar,
se făceau inspecţii la cele două farmacii din oraşul Piatra Neamţ, echipa fiind formată
din medicul primar al judeţului, medicul oraşului şi primarul oraşului.
Prima dintre ele, numită „La Vulturi”, nu este alta decât celebra farmacie
Vorel, ale cărei medicamente erau deja extreme de căutate, dar care pe moment era
închiriată unui alt farmacist, Ion Monşain, posesor al diplomei Facultăţii de Medicină
şi Farmacie din Bucureşti din 1869 23 . Concluziile controlului sunt onorante pentru
aceste aşezăminte: starea localului era bună, calitatea medicamentelor foarte bună,
calitatea şi cantitatea materialelor foarte bune, iar laboratorul, bine dotat, era păstrat
în perfectă ordine 24 . Aceeaşi impresie era valabilă şi în legătură cu a doua farmacie,
„La Speranţa”, al cărei proprietar, Iosif Traugot Kamner, obţinuse o diplomă de
farmacist la Viena în 1852 şi mai târziu va fi membru în Consiliul de Igienă şi
Salubritate Publică până în 1906.
Timp de decenii, cele două farmacii şi-au disputat supremaţia pe piaţa
medicamentelor din judeţ, întrucât medicamentele pentru stabilimentele de stat –
spitale, penitenciare, seminarii, şcoli, licee – se procurau doar de la farmaciile
autorizate de serviciile sanitare judeţene. Concurenţa între farmacii se pare că era
acerbă, de vreme ce pentru a câştiga contractul cu Casa Judeţului, prin care se livrau
medicamentele beneficiarilor, Kamner a fost dispus să practice o reducere la jumătate
23
AN Neamţ, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Neamţ, dosar nr. 1/1873-1878, f. 27.
24
Ibidem, f. 28.
113
a preţului medicamentelor sale, spre disperarea rivalului său Ion Monşain, care se
plângea că este victima unui complot al medicilor din oraş, care susţineau că
medicamentele eliberate de farmacia sa făceau rău bolnavilor, cerând chiar o anchetă
în acest sens 25 .
Pentru combaterea deselor epidemii ce izbucneau în rândul populaţiei rurale,
lipsite de farmacii, primarii făceau apeluri disperate către medicul primar, pentru a le
trimite medicamente. Numai în luna august 1873 sunt consemnate trei asemenea
cereri. Primarul comunei Bistricioara cerea: „un sipuros (=sticluţă, n.n.) de picături,
unu de untu de mintă şi unu de spirtu solomiacu” pentru a se da bolnavilor de holeră,
în vreme ce primarii comunelor Bârgăoani şi Roznov cereau chinină pentru bolnavii
de friguri, primul solicitând şi reţetă gratuită, „care aţi mai eliberat în trecut şi care au
făcut efectul” 26 .
În anul 1878, personalul serviciului sanitar al judeţului Neamţ număra un
total de 11 persoane: medicul primar al judeţului, trei medici de circumscripţie, un
medic veterinar, un secretar, patru vaccinatori şi o moaşă 27 .
Lipsa de personal suficient, dar şi dezinteresul unor angajaţi ai serviciului
sanitar făceau ca starea de sănătate a populaţiei din zonele rurale sau mai greu
accesibile să fie mai neglijată decât cea din oraşe. La sfârşitul anului 1878, de
exemplu, subprefectura plasei Muntele scria preşedintelui Consiliului de Igienă şi
Salubritate Publică, informând că primarii din această plasă i-au adus la cunoştinţă
faptul că, în toată luna noiembrie 1878, medicii de plasă, veterinarii şi vaccinatorii nu
au vizitat nicio comună, deşi pentru întreţinerea lor „iele cheltuiesc sumi colosale” 28 .
După circa 20 de ani, situaţia era aproape neschimbată. Pe 16 octombrie 1896, un
inspector din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar din Bucureşti a făcut o
inspecţie în zece comune din judeţul Neamţ, unde a constatat că vaccinarea şi
revaccinarea locuitorilor lasă de dorit, iar medicii de plasă vizitează în pripă bolnavii
din comune, fapt ce a avut ca rezultat o creştere dramatică a mortalităţii infantile 29 .
Totuşi, aspectele relevate aici nu trebuie să ne facă să credem că nu se făceau
eforturi pentru îmbunătăţirea activităţii acestui serviciu. În expunerea anuală despre
situaţia judeţelor înaintată Ministerului de Interne pe anul 1880, factorii de conducere
raportau că serviciul sanitar costă judeţul Neamţ 32.040 lei sau 17,5% din venitul
său, aici intrând şi suma de 1.200 lei, costul medicamentelor gratuite oferite
oamenilor săraci, la care trebuie adăugată suma de 23.408 lei pentru întreţinerea
spitalului, adică 12,5% din venitul total al judeţului. În concluzie, judeţul cheltuia
anual 30% din veniturile sale pentru căutarea sănătăţii populaţiei sale 30 .
25
Ibidem, f. 50.
26
Ibidem, f. 39.
27
Ibidem, f. 62.
28
Ibidem, f. 71.
29
30
Situaţiunea Judeţului pe anul 1880, Ministerul de Interne, Bucureşti, Imprimeria Statului, p. 189-
190. În continuare: Situaţiunea pe anul 1880.
114
Procentul este într-adevăr impresionant, dar rezultatele în acest domeniu nu

sunt întotdeauna uşor cuantificabile şi evidente la prima vedere. Totuşi, în general,
angajaţii acestui serviciu erau conştienţi de aceste eforturi financiare făcute de
comunitate şi încercau să se ridice la înălţimea misiunii încredinţate. De exemplu, în
anul 1879, populaţia rurală a suferit în special de anghina difterică, care a provocat
un număr de 1.012 cazuri de îmbolnăvire. Graţie medicilor şi vaccinatorilor, numărul
deceselor a fost relativ scăzut – 338 –, iar cei care s-au însănătoşit au fost în număr
de 674. De asemenea, până la 1 august 1879, fuseseră vaccinaţi şi revaccinaţi 2.186
de copii, în condiţiile în care erau doar trei vaccinatori în tot judeţul 31 . În anul 1880,
numărul total al bolnavilor vizitaţi de medicul primar al judeţului şi de cei de plăşi a
fost de 3.000, dar nu funcţionau decât trei medici de plase în loc de cinci (câte unul
de fiecare plasă, aşa cum prevedea legea), iar fiecare plasă cuprindea 15 comune 32 .
Un rol important în buna desfăşurare a actului sanitar îl jucau relaţiile dintre
angajaţii sanitari şi autorităţile locale. Nu întotdeaunea acestea i-au sprijinit pe
medicii vaccinatori în eforturile lor, considerând inutile aceste preocupări. Un caz
printre atâtea altele: la 19 aprilie 1874, medicul vaccinatoriu al Plasei de Sus raporta
medicului primar al judeţului că a fost dat afară din cancelaria primăriei comunei
Bălţăteşti, când a îndrăznit să îi atragă atenţia subprefectului că trebuie să ceară
primarilor să dea tot concursul la vaccinarea copiilor din comune 33 .
Atribuţiile serviciului sanitar nu se limitau doar la controlarea şi
supravegherea sănătăţii populaţiei şi la combaterea epidemiilor. Consiliul de Igienă şi
Salubritate Publică era o instituţie cheie în cadrul sistemului sanitar, el trebuind să-şi
dea avizul pentru funcţionarea oricărui tip de stabiliment public sau privat, după ce a
fost inspectat în prealabil de medicii sanitari. Procesele verbale ale şedinţelor acestui
Consiliu sunt extrem de interesante pentru a afla starea de igienă a acestor
stabilimente, dar şi pentru observarea dinamicii economice a judeţului.
Nu de puţine ori mulţi agenţi economici încercau să se folosească de acest
consiliu pentru a-şi atinge diferite scopuri personale. De exemplu, la începutul anului
1900, doi proprietari ai unei fabrici de tăbăcărie se plângeau prefectului (preşedintele
acestui Consiliu) că locuitorii de pe valea Bistriţei reclamau permanent la autorităţi
că datorită infestării apei cu reziduurile provenite de la această fabrică le mor copiii
la vârste fragede. În urma inspectării stabilimentului, s-a constatat că reclamanţii nici
nu locuiau pe valea Bistriţei şi că nu s-a semnalat niciun deces din motivul invocat.
Adevăratul motiv al acestor reclamaţii îl constituia dorinţa unui cârciumar, care avea
şi el o fabrică de tăbăcărie, de a-şi elimina concurenţa, instigând o parte dintre
locuitori, care erau consumatori ai săi, oferindu-le în schimb băutură pe datorie 34 .
La şedinţele Consiliului se făceau şi propuneri concrete de îmbunătăţire a
stării igienice a populaţiei. De exemplu, în şedinţa din 1 martie 1895, medicul primar
31
Expunere despre situaţiunile judeţelor pe anul 1879, Bucureşti, Tipografia Statului, 1880, p. 309.
32
Situaţiunea pe anul 1880, p. 188-189.
33
AN Neamţ, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Neamţ, dosar nr. 1/1874, f. 24.
34
115
a remarcat că elevii din şcolile rurale beau apă din vase descoperite, introducând
odată cu cana şi mâinile murdare, fapt ce a provocat o creştere a numărului de copii
îmbolnăviţi de tuberculoză. Pentru a remedia această situaţie, el propunea ca acele
vase să fie acoperite la partea superioară, iar la cea inferioară să fie prevăzute cu un
robinet, fără ca elevii să mai introducă cana în vas. Arhitectul oraşului, membru al
Consiliului, urma să întocmească o schiţă şi un deviz, pentru introducerea unor
asemenea vase în fiecare şcoală rurală 35 .
În anul 1901, acelaşi Consiliu dezbătea un Regulament pentru „prăvăliele de
facerea toaletei părului (bărbieri, coafori, frizeri)” ce începuseră să se înmulţească ca
ciupercile după ploaie. Interesant de remarcat era faptul că la art. 13 se prevedea că
orice particular care căpătase vreo boală în urma frecventării unui asemenea
stabiliment avea dreptul de a da în judecată patronul şi de a-i cere despăgubiri 36 .
În fine, la 7 februarie 1914, Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar a
remis o circulară tuturor Consiliilor Judeţene de Igienă şi Salubritate Publică, prin
care le cerea să îşi exprime dezideratele în legătură cu îmbunătăţirea condiţiilor de
igienă a staţiunilor balneare şi climaterice.
Consiliul de Igienă Neamţ a răspuns prompt acestei solicitări, formulând o
serie de propuneri interesante:
1. Fiecare proprietar de casă de închiriat să aibă un certificat semnat de
medicul din circumscripţia respectivă. Lenjeria de pat să fie curată şi dezinfectată.
2. Patronii birturilor şi restaurantelor din zona staţiunilor să aibă certificate de
igienă şi să posede răcitoare pentru conservarea alimentelor.
3. Comunele în care se află aceste staţiuni să fie obligate să îşi formeze o piaţă
de desfacere a produselor alimentare destinate vînzării şi care să fie în perfectă
curăţenie.
4. Angajaţii tuturor localurilor publice (birt, cârciumă, restaurant, cafenea,
hotel) aflate în apropierea acestor staţiuni să posede certificate de sănătate de la un
medic oficial, în caz contrar neputând să îşi mai continue activitatea.
5. Controlul tuturor acestor aspecte să nu fie lăsat în seama medicilor de
circumscripţie, aceştia fiind foarte ocupaţi, ci să fie numiţi medici şi personal
subaltern, plătiţi din taxele ce se percep din aceste staţiuni 37 .
Aceasta a fost una dintre ultimele iniţiative importante luate de serviciul
sanitar până la izbucnirea războiului.
Aspectele relevate în aceste rânduri nu au surprins decât parţial activitatea
deosebit de complexă a muncii desfăşurate de aceşti slujitori în slujba sănătăţii
publice, ale căror eforturi, desfăşurate de multe ori în condiţii de privaţiuni, erau
uneori prea puţin apreciate de contemporani. Însăşi apariţia acestei instituţi, la scurt
timp după cele înfiinţate în statele dezvoltate din Europa occidentală, era un indiciu
clar că ceasul modernizării bătuse şi pentru societatea românească.
35
Ibidem, dosar nr. 1/1895, f. 21v.
36
37
116
Aspects concerning the Public Health and Hygiene in Neamţ County

since 1825 until the First World War
(Abstract)
Key-words: public health, hygiene, doctors, midwives, vaccine inoculators, chemist’s

shop, epidemics
The article intends to offer a general image of the public health concern in a
period marked by deep modernizing changes in the Romanian Society as it was
presented in a survey of the Neamţ county.
The chronological limits of this matter represent the progress made in this
area from the setting up of the first chemist’s shop in Piatra Neamţ in 1825 to the
improvement program of the hygiene conditions of the existing balneal and climatic
resorts, drawn up by the Public Hygiene and Health Council of Neamţ county.
117
Informaţii documentare cu privire la seceta din judeţul Iaşi
în anul 1946
Radu Filipescu
În istoria României au existat numeroase perioade de secetă îndelungată 1 .

Seceta din anii 1946-1951 a avut un aspect particular, cel puţin în prima parte. În
anul 1946 lipsa de precipitaţii a coincis cu lunile de vară, fapt care a agravat situaţia 2 .
Deşi numele Moldovei este socotit uneori sinonim al secetei din acei ani, trebuie spus
că fenomenul a existat şi în alte regiuni ale ţării. Totuşi, în Oltenia şi Banat vremea a
fost propice pentru o mai bună dezvoltare a culturilor 3 .
Seceta la care ne referim a fost complexă. Urmările războiului – distrugeri,
rechiziţii, refugiul – se resimţeau mai ales în Moldova, fostă zonă de front. Prezenţa
armatei sovietice agrava situaţia. Convenţia de Armistiţiu încheiată în anul 1944 era
încă în vigoare. Aceasta era concepută în termeni generali, interpretabili. Comisia
Aliată de Control a refuzat în repetate rânduri să încheie un act special care să
reglementeze aprovizionarea trupelor Armatei Roşii staţionate pe teritoriul
României 4 . Ele continuau să fie întreţinute de statul român. În pofida penuriei de
alimente din judeţul Iaşi, unităţile sovietice au primit cote de lapte şi unt pe tot
parcursul anului 1946 5 . În acelaşi timp, sursele de hrană repartizate sau evacuate în
timpul războiului din Basarabia, Bucovina de Nord şi Transnistria trebuiau riguros
inventariate în vederea expedierii în URSS 6 . Totuşi, pe plan intern, percepţia
1
Vezi site-ul Administraţiei Naţionale de Meteorologie: http://www.meteoromania.ro/
index.php?id=29.
2
Din anul 1887, când au început măsurătorile meteorologice în România, nu au mai fost decât
patru ani socotiţi în întregime secetoşi: 1894, 1896, 1903 şi 1907. Anul 1946 i-a întrecut însă pe toţi
din punct de vedere al deficitului de ploaie (Traian Săvulescu, Starea fito-sanitară în România în
anul 1945-1946, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1949, p. 3).
3
Munţii Carpaţi au împărţit ţara în doi poli, unul nord-vestic, mai umed, ploios, şi altul sud-estic,
cu secete frecvente şi climă mai uscată (Sterie Ciulache, Nicoleta Ionac, Fenomene atmosferice de
risc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1995, p. 87).
4
Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948, Bucureşti,
Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1996, p. 128.
5
Radu Filipescu, Prezenţa armatei sovietice în judeţul Iaşi. Informaţii arhivistice privitoare la anul
1946, în AIIX, tom XXXVIII, 2001, p. 173. În februarie 1947, luându-se în considerare situaţia
grea cu care se confrunta judeţul, autorităţile locale erau de părere că aceste livrări ar trebui
suprimate (AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 518/1946, f. 118).
6
În noiembrie 1946, autorităţile centrale cereau Camerei Agricole Iaşi să prezinte o statistică a
stupilor aduşi din URSS. Raportul ar fi trebuit să cuprindă stupii goi sau cu colonii, deja restituiţi
R. Filipescu, Seceta din judeţul Iaşi în anul 1946
„aliatului” răsăritean era cultivată cu atenţie. În ziua de 6 martie 1946, din dispoziţia
Ministerului Educaţiei Naţionale, directorii şcolilor secundare de pe întreg cuprinsul
ţării trebuia să le vorbească elevilor, între altele, despre ajutorul în grâu oferit de
URSS, „scăpând astfel poporul român de la foamete [sic]” 7 .
Într-adevăr, alimentaţia populaţiei constituia una dintre cele mai „cele mai
gingaşe chestiuni” pe plan local 8 , cu referire la grâu şi porumb, alimente de bază.
Până în august 1946 aprovizionarea s-a făcut atât pe linie oficială cât şi de către
simplul cetăţean. Din această lună, majoritatea aprovizionărilor a trecut în seama
oficialităţilor. Cetăţeanul particular putea să transporte doar cantităţi infime de
produse, fapt criticat de opoziţie 9 . Acest lucru a provocat nemulţumiri în rândul
locuitorilor judeţului Iaşi 10 . „Exodul” lor spre Oltenia a continuat, deşi produsele
agricole erau cumpărate la un preţ aproape dublu faţă de cel real, fapt recunoscut în
presă 11 şi de către oficialităţi 12 .
Cel puţin la nivelul intenţiilor, oficialităţile doreau să îşi arate grija ca omul
de rând să aibă condiţii decente de viaţă. Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării 13 ,
prin ordinul 1978/1946, prevedea ca pâinea să fie consumată de şase ori pe
săptămână iar mălaiul o zi 14 . Ori, la începutul lunii iunie 1946, cantităţile de grâu
repartizate ajungeau la livrarea de pâine doar pentru trei zile, numai mălaiul fiind
repartizat conform ordinului 15 . Chiar şi aceste cantităţi, care asigurau pe jumătate
consumul, soseau în oraş cu mare greutate. „Aş putea spune că le cerşim”, se
exprima mâhnit primarul Eduard Lăzărescu, într-un raport către guvern, în aceeaşi
sau distruşi în război, însă în judeţ nu existau asemenea cazuri (idem, fond Camera Agricolă Iaşi,
dosar nr. 29/1946-1947, f. 34-36).
7
„Moldova Liberă”, 7 martie 1946, p. 1.
8
Raportul Primăriei Iaşi din luna iunie 1946 (AN Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 46/1946, f.
129).
9
„Dreptatea”, 23 noiembrie 1946, p. 3. Ziarul Partidului Naţional-Ţărănesc era printre puţinele
publicaţii de opoziţie din România care îşi continuau existenţa.
10
Un mare grup al locuitorilor comunei Leţcani se plângea prefectului de greutatea cu care
porumbul ajunge în comună, motiv pentru care sunt „complet înfometaţi”. Ei invocau cu
nemulţumire legea care interzicea aprovizionarea cu cereale din alte localităţi (AN Iaşi, fond
Prefectura Iaşi, dosar nr. 62/1946, f. 8).
11
„Dreptatea”, 10 octombrie 1946, p. 2. Locuitorii comunei Corneşti (azi, sat în comuna
Miroslava), care în mod obişnuit se ocupau cu agricultura, erau nevoiţi din cauza secetei să aducă
„de aiurea” porumb şi grâu. „Opinia”, 20 noiembrie 1946, p. 3.
12
„Săcarii” erau consideraţi „o primejdie pentru ordinea publică”, deoarece produceau perturbări în
procesul de colectare şi transport al grânelor (Traian Săvulescu, Problema alimentării populaţiei.
Cuvântare rostită în şedinţa Adunării Deputaţilor din ziua de 18 ianuarie 1947, Bucureşti, 1947, p.
22).
13
Din cadrul Ministerului Economiei Naţionale.
14
AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 518/1946, f. 93.
15
Ibidem.
119
lună iunie 16 . În unele comune, porumbul era livrat „cam la două luni” 17 . Deşi
guvernul autorizase achiziţia de cereale din judeţele cu excedent, delegaţii Iaşului
întâmpinau dificultăţi în teren.
Până la data de 31 octombrie 1946, trebuia să sosească la Iaşi 348 de
vagoane cu grâu, aprobate de Ministerul Aprovizionării. Dintre acestea sosiseră doar
77. Populaţia era agitată, existând riscul unor tulburări 18 . Astfel, în luna noiembrie
1946, judeţul de unde urmau să se facă achiziţiile era Bihor, dar în loc de 100
vagoane necesare, autorităţile bihorene ofereau doar şase. Guvernul anunţa laconic
autorităţile ieşene că ofertele din Bihor erau anulate 19 . Ulterior, ziarul „Dreptatea”
afirma că 51 de vagoane cu grâu, colectate în judeţul respectiv la preţ oficial pentru
aprovizonarea Moldovei, ar fi fost vândute pe plan local, la suprapreţ 20 . În orice caz,
corupţia se manifesta la toate nivelurile administraţiei. Se semnalau situaţii din
teritoriu unde autorităţile ofereau populaţiei ce era mai prost 21 sau uneori nimic 22 .
Uneori neregulile aveau conotaţii politice 23 . Acest fapt era recunoscut ulterior de
către oficialităţi, care profitau de conjunctura politică pentru a învinui aparatul
administrativ „moştenit” de „năravuri învechite”, iar ministerele de incapacitate 24 .
O consecinţă a războiului agravată de către secetă a fost foametea. În
general, populaţia judeţului Iaşi era slăbită şi afectată de boli „sociale” 25 . Existau
acţiuni caritabile, oficiale sau particulare, dar nu reuşeau să acopere decât o mică
parte din probleme. În noiembrie 1946, zahărul şi grişul, alimente „strict necesare
16
Idem, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 46/1946, f. 133. Primarul Iaşului, membru al Partidului
Naţional-Liberal condus de Gheorghe Tătărăscu, a dovedit în general o atitudine demnă faţă de
guvernul Petru Groza.
17
Fiecare sătean primea 3-4 kg, contra cost (idem, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Iaşi, dosar nr.
4/1946, f. 725).
18
Idem, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 46/1946, f. 129.
19
Idem, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 518/1946, f. 80.
20
„Dreptatea”, 17 decembrie 1946, p. 2.
21
În pretura Târgul Frumos administraţia locală şi-a rezervat porumbul de calitate. Cel puţin în
comuna Războieni, porumbul „verde de alterat” a fost împărţit săracilor de către oamenii
pretorului, înregistrându-se cazuri mortale în rândul copiilor care l-au consumat (AN Iaşi, fond
22
Un locuitor al satului Găureni din comuna Uricani se plângea, în mai 1946, că „oamenii cu
împărţeala, cu ajutorul Primarului, au dat la cei cu Mijloace [sic], iar pe noi [cei lipsiţi de mijloace,
n.n.] ne-au respins, fiind muritori de foame” (ibidem, dosar nr. 62/1946, f. 46).
23
În octombrie 1946, în comuna Roşcani, membrii PCR au blocat grâul trimis de guvern pentru
însămânţare cu scopul de a-l distribui exclusiv colegilor de partid. La sesizarea Primăriei, Postul de
jandarmi din comună a aplanat conflictul (ibidem, dosar nr. 61/1946, f. 1).
24
Traian Săvulescu, op. cit., 1947, p. 22.
25
Un raport al Serviciului Sanitar din luna august 1945 semnala cazuri de pelagră. Existau comune
(Bosia, Ţuţora) unde maladiile nu se făcuseră simţite. În altele (Ciurea, Grajduri) autorităţile
sanitare preconizau cazuri de TBC şi moarte prin inaniţie (AN Iaşi, fond Serviciul Sanitar al
Judeţului Iaşi, dosar nr. 4/1946, f. 723-729).
120
creşterii sugarilor”, lipseau 26 . În oraşul Iaşi şi în judeţ, au fost organizate cantine

şcolare de către Crucea Roşie 27 , respectiv Apărarea Patriotică 28 . Dar problemele
persistau. În noiembrie 1946, datorită lipsurilor mari, gravidele şi mamele cu sugari
nu au mai fost acceptate în cantinele şcolare 29 . Raportul Primăriei ieşene din 3 iunie
1946 amintea de copiii oraşului, „străvezii, anemiaţi peste măsură, […] candidaţi la
tuberculoză” 30 . Elevele şcolii primare „Carmen Sylva” erau foarte slăbite din cauza
alimentaţiei precare 31 . Procesul de învăţământ avea, aşadar, şi el de suferit 32 .
Dintre cei 3.000 de orfani din judeţ câteva sute au fost plasaţi în diverse
locaţii 33 . S-au căutat şi alte variante. Astfel, aproximativ 370 de orfani au fost plasaţi
unor familii „crescătoare”. Fondurile erau trimise cu mare întârziere de către
Serviciul Sanitar din cadrul ministerului de resort. Multe familii aflate „la greu
impas” avertizau că vor trimite orfanii înapoi deoarece nu îi vor mai putea îngriji 34 .
La aşezământul de ocrotire Galata, în perioada 1 ianuarie-30 iunie 1946, s-au
înregistrat decese în rândul bătrânilor, datorită inaniţiei 35 . Căminele de bătrâne
„Maria Catargi” şi „Erato Păucescu” se aflau în îngrijirea Primăriei Iaşi. Ele erau
finanţate din fondul Asistenţei Sociale care, în aprilie 1946, era epuizat. Primăria se
vedea nevoită să promită ajutor în august, cu ocazia alcătuirii noului buget, deoarece
nu mai dispunea de fonduri neangajate 36 . De altfel, în raportul trimis guvernului în
26
Anterior, dispensarele din judeţ au distribuit produsele respective sugarilor, în cadrul
consultaţiilor (ibidem, f. 461).
27
Existau şase cămine de zi în comunele Aroneanu, Băiceni, Cotnari, Popricani, Sculeni şi
Ţigănaşi, cu un total de circa 1.000 de copii, care luau masa de patru ori pe zi (ibidem, f. 463).
28
Organizaţie creată înainte de 23 august 1944 sub egida PCdR. Ea a organizat 12 cantine şcolare
în satele Avântul, Balş, Cotul Morii, Epureni, Golăeşti, Gropniţa, Hodora, Hoiseşti, Horleşti,
Stânca Roznovanu, Tipileşti, Ursoaia. Copiii luau masa de două ori pe zi, aceasta constând în fasole
sau cartofi (ibidem).
29
Ibidem. În martie 1946 aceste categorii aveau acces la masă („Moldova Liberă”, 23 martie 1946,
p. 1).
30
AN Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 46/1946, f. 132.
31
În mai 1946, preşedinta Comitetului Şcolilor din Iaşi ruga Prefectura să ofere o sumă de bani
pentru ceaiul zilnic al acestor eleve. Însă instituţia nu dispunea de fondurile necesare (idem, fond
32
În şcoli, unii elevi se ţineau de tablă când erau chemaţi să spună lecţia, fiind lipsiţi de putere
(„Moldova Liberă”, 11 aprilie 1946, p. 3). Din cauza subalimentaţiei, randamentul şcolar era scăzut
(„Opinia”, 14 noiembrie 1946, p. 3).
33
Preventoriul „Doctor Clunet” din Bucium adăpostea în condiţii dificile 100 de orfani („Moldova
Liberă”, 26 februarie 1946, p. 2).
34
AN Iaşi, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Iaşi, dosar nr. 4/1946, f. 464.
35
Era vorba despre 17 persoane din cele 42 aflate în îngrijire. Alocaţia zilnică pentru hrană era de
1.500 de lei, sumă foarte mică la vremea respectivă. Pentru îmbunătăţirea hranei ar fi fost nevoie de
5 milioane de lei (idem, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 5/1946, f. 48).
36
121
ziua de 3 iunie 1946, primarul Iaşului constata neputinţa de a ajuta populaţia

nevoiaşă a oraşului 37 .
Şi creşterea animalelor întâmpina greutăţi din cauza secetei. Ca şi în alte
cazuri, Convenţia de Armistiţiu cu URSS avea prioritate. Fânul natural, fie de şes sau
de deal, era colectat doar pentru nevoile armatei, în speţă cea sovietică 38 . Penuria de
furaje cu care se confrunta zona Iaşului a determinat guvernul să decidă, în ziua de
10 septembrie 1946, sistarea colectărilor de fân pentru armată din judeţ 39 . În cazul
porcinelor, cu şroturile obţinute de la presele de ulei şi tărâţele de la mori erau hrănite
în primul rând scroafele-gestante ori cu puii şi porcii ce trebuiau trimişi în URSS,
conform Convenţiei mai sus-amintite 40 . Autorităţile au încercat să profite de acest act
pentru trimiterea vitelor lipsite de hrană în URSS 41 , însă Comisia Aliată de Control
era foarte exigentă şi respingea animalele prea slăbite 42 .
În disperare de cauză, au existat anumite soluţii drastice din partea
autorităţilor. În afară de şroturi, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor cerea
Prefecturii Iaşi, în septembrie 1946, să emită o ordonanţă prin care furajele brute
(paie, coceni, curpeni de cartof, pleavă) trebuiau utilizate exclusiv pentru hrana
animalelor 43 . Serviciul Silvic Iaşi recomanda locuitorilor frunzele din păduri drept o
hrană bună mai ales pentru oi şi capre, dar şi pentru vitele mari. Erau lăudate
calităţile nutritive ale acestora „de două ori mai hrănitoare decât strujenii de porumb”
[sic] 44 . În ceea ce priveşte recoltarea frunzarelor, crescătorii de animale nu erau prea
entuziaşti şi preferau „buruieni mai înalte, mohor, rogoz” de pe câmpuri 45 . La data de
37
Pentru o asistenţă socială efectivă ar fi fost nevoie de aproximativ 50 de milioane de lei. Eduard
Lăzărescu declara că nu poate alina „nici măcar 5% din suferinţele celor care se perindă la
Primărie” (idem, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 44/1946, f. 132).
38
Idem, fond Camera Agricolă Iaşi, dosar nr. 92/1946, f. 65.
39
Banuim că termenul „armată” se referă atât la cea română, cât şi la cea sovietică (idem, fond
40
În septembrie 1946, Oficiul Economic Judeţean bloca aceste reziduuri care urmau să fie folosite
exclusiv pentru hrana vitelor (ibidem, f. 75).
41
S-a hotărăt livrarea unei cote anticipate de animale în contul Armistiţiului. Administraţia
Livrărilor primise în acest scop un fond important pentru intensificarea colectărilor doar în
regiunile bântuite de secetă (Traian Săvulescu, op. cit., 1947, p. 32).
42
În decembrie 1946, aceasta a returnat un transport cuprinzând carne de vită pe motiv că
animalele au fost „prea slăbite”. Carnea a fost valorificată în oraşul Iaşi. Primăria a hotărât ca
transportul refuzat de către sovietici să fie vândut Spitalului „Sf. Spiridon” la preţul de 2.500 lei/kg
(Radu Filipescu, op. cit., p. 174).
43
În acest sens, se recomanda ca aşternuturile vitelor să fie alcătuite exclusiv din frunze (AN Iaşi,
fond Camera Agricolă Iaşi, dosar nr. 92/1946, f. 88).
44
Erau indicate drept comestibile frunzele de frasin, plop, salcie, castan, tei, alun, fag, carpen, arţar,
jugastru, paltin, gladiţă şi stejar. Recoltarea era socotită optimă între Adormirea Maicii Domnului
(15 august) şi Ziua Crucii (14 septembrie), când trebuiau tăiate ramurile cu tot cu frunze până la o
grosime de 2 cm. Acelaşi serviciu lăuda puterea nutritivă a frunzelor de ulm recoltate la timp şi
bine conservate, considerată superioară fânului (idem, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 59/1946, f.
118 ş. u.).
45
Ibidem, f. 53.
122
25 octombrie, când se încheia campania din păduri, recolta era infimă în raport cu
necesităţile judeţului 46 . S-a recoltat şi stuf, numit în documente „fân de baltă”, însă
această plantă nu era benefică decât ca eventual supliment alimentar 47 . Tot pentru
hrana vitelor, dar mai ales a porcilor, se îndemna culesul ghindei şi a jirului 48 . O
alternativă erau castanele sălbatice. În octombrie 1946, la Iaşi s-a înfiinţat pe strada
Săulescu nr. 5 un Birou de colectare a castanelor 49 . Ziarele locale ofereau indicaţii
pentru prepararea respectivelor fructe 50 . Dar în judeţul Iaşi, ca şi în celelalte judeţe
ale Moldovei, nu existau păduri de castani. În aceeaşi lună, autorităţile concluzionau
că „nu este cazul a colecta” castane 51 .
În condiţiile acutei lipse de furaje din judeţ, creşterea unei vite era un lux.
Dacă în ianuarie 1946 preţul unei vaci era de 3-4 milioane, peste câteva luni scădea
sub un milion 52 . Disperaţi, crescătorii ieşeni plecau în sud ca să îşi vândă
animalele 53 . Ministerul de resort încuraja aceste acţiuni. Mai mult, ministrul Traian
Săvulescu considera vânzările de animale din judeţul Iaşi din perioada 1 iulie-1
decembrie 1946 drept „modeste” 54 . Deşi credincioase din punct de vedere politic
guvernului Groza, autorităţile locale nu agreau aceste practici, conştiente fiind că ar
putea rămâne fără vite în judeţ. Aceste temeri le aveau şi locuitorii de la sate 55 . O altă
46
Pădurile de stat şi particulare vor recolta frunze cu ajutorul lucrătorilor angajaţi. O căpiţă de
frunze de 200 kg din pădurile statului costa 50.000 de lei, jumătate din preţul local al paielor de
grâu. Dar multă lume nu avea bani şi spera că va primi aceste frunzare gratis (ibidem, dosar nr.
59/1946, f. 53). În octombrie se recoltaseră 35 de vagoane, necesarul de furaje în judeţ fiind de
5.000. Se spera într-un ajutor din judeţul Roman, care avea un excedent de 1.000 de căpiţe de
frunzare (idem, fond Camera Agricolă Iaşi, dosar nr. 92/1946, f. 81).
47
În octombrie, Camera Agricolă Iaşi avea un stoc de 50 de vagoane, recoltate în regim de dijmă cu
sătenii, care vor primi 20 (ibidem, f. 75). În ianuarie 1947, primarul comunei Golăeşti se plângea că
i s-a repartizat ca furaj doar stuf, iar vitele care l-au mâncat au murit (idem, fond Prefectura Iaşi,
dosar nr. 518/1946, f. 119).
48
Ibidem, dosar nr. 59/1946. Culesul era uneori riscant. Adolescentul Petre Stroiescu din comuna
Bucium, aflat într-un stejar la cules de ghindă, a căzut şi a murit (idem, fond Inspectoratul General
Administrativ Iaşi, dosar nr. 45/1946, f. 143).
49
Cei care colectau cantităţi mai mari de 50 kg primeau contravaloarea lor în bani („Opinia”,11
octombrie 1946, p. 2).
50
Metodele de pierdere a gustului amar erau sfărâmarea şi ţinerea lor în două-trei ape timp de o zi
sau fierberea (Ibidem).
51
AN Iaşi, fond Inspectoratul General Administrativ Iaşi, dosar nr. 14/1946, f. 185.
52
Idem, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 2/1946, f. 32. Preţul unei vite echivala cu cel al unei baniţe
de mălai (Traian Săvulescu, op. cit., p. 31).
53
În comuna Focuri locuitorii nu aveau furaje pentru iarnă; în iulie, păşunile erau uscate şi singura
soluţie era considerată vinderea animalelor. În aceeaşi lună, 30 de locuitori din comuna Fântânele
se pregăteau să plece cu boii în judeţul Dâmboviţa. Ei sperau că acolo vor fi plătiţi mai bine şi vor
putea achiziţiona alimente (AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 2/1946, f. 35).
54
În acea perioadă au fost vândute în alte judeţe doar 26 de cabaline, 2.223 bovine, 72 ovine şi 369
porcine (Traian Săvulescu, op. cit., p. 69).
55
Cazul comunei Fântânele (AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 2/1946, f. 35). Vitele erau
foarte importante pentru săteni. Laptele puţinelor vaci neînţărcate rămase în comunele Gropniţa şi
123
soluţie ar fi fost, după părerea guvernului, trimiterea animalelor la iernat în sud, în

aşa-numitele judeţe excedentare, unde păşunile nu fuseseră afectate de secetă 56 . În
judeţ s-a format o comisie pentru organizarea evacuării. Dar condiţiile erau destul de
pretenţioase faţă de sărăcia care domnea în această parte a ţării 57 . În vara anului
1946, căile ferate din judeţ reveneau la ecartament normal. Faptul că guvernul nu
trimitea furaje, dar se oferea să la transporte vitele a nemulţumit ţăranii ieşeni, care
nu au acceptat propunerea executivului 58 . În condiţiile unei libertăţi relative a presei,
„Dreptatea” arăta că transportul furajelor spre Moldova ar fi costat mai puţin decât
cel al vitelor către sud 59 . În orice caz, toate aceste măsuri extreme, chiar dacă nu
eficiente în totalitate, au fost considerate de către oficiali ca fiind un plan bine
studiat 60 . În septembrie 1946, existau speranţe de achiziţionare a fânului din regiunile
excedentare în furaje, precum Năsăud, Baia, Roman 61 .
Şi legumicultura ieşeană cunoştea probleme. Exista o lipsă acută de seminţe
şi de insecticide. Autorităţile au încercat să constrângă populaţia în vederea cultivării
legumelor şi zarzavaturilor. În mai 1946, Prefectura a făcut apel la art. 15 din Legea
Administrativă, privind obligativitatea cultivării terenurilor virane 62 . Primăriile şi
preturile din judeţ trebuia să cultive terenurile de care dispuneau în vatra satului
pentru a asigura nevoile proprii şi eventual ale populaţiei locale. Iniţiativa a dat roade
în comune ca Bosia şi Copou 63 , dar a eşuat în altele. În plasa Bivolari, de pildă,
terenul de 25 de ari aflat în jurul sediului său a fost semănat de către funcţionari cu
Fântînele era vândut pentru achiziţia porumbului (idem, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Iaşi,
dosar nr. 4/1946, f. 725).
56
În noiembrie 1946, judeţele Ilfov, Dâmboviţa, Teleorman, Constanţa, Sibiu se ofereau, prin
intermediul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor, să primească animale din Moldova. Era vorba
despre 45.171 de oi, 3.072 de boi, 939 de cai, 56 de capre, 10 porci şi trei bivoliţe (idem, fond
57
Locuitorii care şi-ar fi înscris animalele pentru evacuare trebuia să le asigure îngrijitori, iar
acestora să le dea unelte pentru construcţia de „colibe” pentru ei şi adăposturi pentru animale. Ca o
concesie, lemnul pentru construcţie era gratuit. Tot ei trebuia să suporte cheltuielile hranei
lucrătorilor (ibidem, f. 11).
58
Ibidem, f. 4-7 şi f. 25-26.
59
Într-un vagon puteau fi încărcate maximum zece vite, respectiv cantităţi de nutreţ pentru cel puţin
100 de vite pe timp de o lună („Dreptatea”, 23 august 1946, p. 3).
60
Traian Săvulescu, op. cit., p. 32-35. El omitea însă prezentarea aspectelor negative ale acestui
plan.
61
AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 59/1946, f. 53.
62
63
În comuna Bosia, Gheorghe Bunduc, om înstărit din sat, a luat în arendă terenurile destinate
construirii localului Primăriei, casei parohiale şi postului de jandarmi (câte 1.500, respectiv 1.400
mp) şi le-a cultivat cu zarzavat. Pe 29 mai, un raport al plasei Copou arăta că toate terenurile din
curţile acesteia ce se pretau la cultura zarzavaturilor au fost cultivate şi dădeau rezultate
satisfăcătoare. În comuna Copou, pe cei aproximativ 10 ari din curtea primăriei, secretarul
Gheorghe Finca a cultivat zarzavat, iar pe cca. 10 mp alţi funcţionari vor încropi o răsadniţă de
varză (ibidem, dosar nr. 67/1946, f. 10-29).
124
fasole şi cartofi, însă din cauza secetei „nu a răsărit nimic” 64 . Au fost şi primării şi
sedii de preturi mai puţin norocoase, care nu aveau teren disponibil.
La rândul ei, Primăria Iaşi a ordonat în ziua de 24 aprilie tuturor
proprietarilor, chiriaşilor, instituţiilor publice sau particulare din cuprinsul
municipiului să cultive toate terenurile mai mari de 100 mp din jurul reşedinţelor cu
legume sau orice alte culturi „de asemenea natură” 65 . Acest ordin a fost respectat. Cu
toate acestea, a generat şi anecdote. Spre exemplu, în oraş a circulat o glumă privind
cultivarea zarzavatului în Grădina Copou. Aceasta încă mai păstra urmele războiului,
avea aspect de teren viran, era mai mare de 100 mp şi s-ar fi încadrat întocmai
ordinului Primăriei 66 .
Legumele reprezentau pentru unele comune ieşene principala sursă de hrană.
În comunele Bosia şi Ţuţora se cultivau ardei graşi, vinete, varză. Din
comercializarea lor, locuitorii îşi procurau produsele deficitare (grâu, porumb,
cartofi, fasole, untdelemn) 67 . În comunele Gropniţa şi Fântânele, în proporţie de 90%
locuitorii nu dispuneau de alimente proprii şi erau nevoiţi să se alimenteze cu turte de
orz şi borş de lobodă 68 . În comuna Pocreaca, sursa principală de venit era
reprezentată de vii şi livezi, compromise deja din luna august, fapt care a cauzat
lipsuri mari 69 . În aceeaşi perioadă, locuitorii comunei Focuri, în disperare de cauză,
au consumat fructe necoapte, fapt care a cauzat o epidemie de dezinterie 70 . Locuitorii
comunelor Holboca şi Golăeşti nu aveau nici grâne, nici legume şi le achiziţionau
integral din Iaşi, la preţuri mari 71 .
Problemele secetei au fost abordate şi în campania electorală. Pâinea şi
mălaiul erau considerate „cele mai gingaşe chestiuni” pe plan local 72 . În ziua de 10
septembrie 1946, o delegaţie oficială de la Bucureşti a fost întâmpinată pretutindeni
de locuitori îngrijoraţi din cauza lipsei de porumb, hrana de bază a ţăranului. S-au
oferit asigurări că „guvernul are toată grija” 73 . Propaganda mascată era respinsă însă
de alegători. În ziua de 29 august 1946, pretorul plăşii Bivolari, însoţit de un membru
64
Ibidem, f. 10.
65
Cultivarea se putea face prin mijloace proprii, dijmă sau arendă. Cei care erau în imposibilitatea
de a le cultiva trebuia să le pună gratuit la dispoziţia Primăriei, aceasta urmând să le repartizeze
instituţiilor. Contravenienţilor urma să li se fixeze din oficiu un impozit corespunzător venitului net
pe care l-ar fi produs terenul în caz că ar fi fost cultivat (idem, Fond Primăria Iaşi, dosar nr.
46/1946, f. 88).
66
Vezi „Opinia” din 28 septembrie 1946.
67
Totuşi, 50% din populaţie suferea de foame (AN Iaşi, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Iaşi,
dosar nr. 4/1946, f. 729).
68
Ibidem, f. 725.
69
Ibidem, f. 727.
70
Epidemia a făcut victime (ibidem, fond Inspectoratul General Administrativ Iaşi, dosar nr.
2/1946, f. 35).
71
Idem, fond Serviciul Sanitar al Judeţului Iaşi, dosar nr. 4/1946, f. 719.
72
Un raport al Primăriei Iaşi din luna iunie 1946. Vezi nota nr. 8.
73
AN Iaşi, fond Inspectoratul General Administrativ Iaşi, dosar nr. 2/1946, f. 113.
125
al Partidului Comunist Român, a vizitat comuna Trifeşti. Locuitorii au fost convocaţi

pentru a li se oferi lămuriri referitoare la însămânţările de toamnă şi recoltatul
frunzelor pentru hrana animalelor. Dar, în momentul în care adunarea a luat aspectul
unei campanii în favoarea Blocului Partidelor Democratice (BPD), mulţimea a
intervenit, scandând lozinci în favoarea partidelor Naţional-Liberal şi Naţional
Ţărănesc 74 . Detaliile nu erau omise. În ziua de 2 iunie 1946, a avut loc pe stadionul
din Copou un miting al organizaţiilor Frontului Plugarilor – formaţiune membră a
BPD – din judeţ. Cu acest prilej, s-a distrus accidental gardul unei grădini de
zarzavat, unde au fost parcate maşini. Prefectura decidea în septembrie să
despăgubească proprietarul grădinii 75 . Apăreau semne clare ale politizării
agriculturii 76 .
Adversarii BPD-ului nu puteau decît să promită că, în eventualitatea
câştigării alegerilor, „Anglia şi America […] vor trimite toate alimentele necesare” 77 .
Opoziţia constata faptul că guvernul foloseşte pârgiile aprovizionării pentru a-şi crea
simpatii în rândul electoratului 78 . O dovadă era distribuirea de ajutoare venite din
Irlanda în judeţ, „din casă în casă” de către delegaţii Apărării Patriotice şi ai
Prefecturii cu o maşină pusă la dispoziţie de către BPD 79 . În condiţiile unei penurii
acute, Prefectura împărţise din cantitatea de grâu necesară fabricării pâinii pentru
populaţie, între altele, participanţilor veniţi din judeţ la un miting al BPD-ului de la
Iaşi 80 . Presa favorabilă acestei alianţe a căutat să prezinte grija guvernului faţă de
problemele din teritoriu. În luna septembrie 1946, lucrurile păreau rezolvate pentru
crescătorii de animale. „Moldova Liberă” anunţa alocarea către judeţul Iaşi a unui
important fond pentru furaje 81 . De asemenea, birjarii din Iaşi erau asiguraţi de către
propagandiştii BPD că după alegeri vor putea să se aprovizioneze cu cereale la
74
,,Răzmeriţa” – cum o numeşte sursa – era condusă de preotul şi învăţătorul din sat (idem, Fond
75
Deşi pagubele erau estimate la 300.000 lei, se decidea despăgubirea cu 250.000 (ibidem, f. 273-
277).
76
Comitetul Central al Frontului Naţional al Tineretului Democrat Român cere autorităţilor, prin
intermediul guvernului, să mobilizeze „întreg tineretul din oraşe şi sate [sic]” să colecteze frunzare,
ghindă şi jir din păduri, trestie din bălţi. Acţiunea trebuia să aibă loc în ziua de 1 septembrie 1946,
„sub semnul” organizaţiei respective (ibidem, Fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 59/1946, f. 100).
77
Afirmaţia aparţine unui susţinător al PNL-Dinu Brătianu din comuna Vlădeni, fief al acestui
partid (ibidem, dosar nr. 2/1946, f. 43). În continuare, exista o percepţie mesianică a Statelor Unite
şi a Regatului Unit. Vezi Gheorghe Onişoru, „Vin americanii!” – de la speranţă la iluzie în
România postbelică, în AIIAI, tom XXXI (1994), passim.
78
Se considera că guvernul foloseşte aprovizionarea cu cereale a regiunilor defavorizate ca
argument în campania electorală („Dreptatea”, 18 august 1946, p. 3).
79
„Opinia”, 17 septembrie 1946, p. 3.
80
AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 5/1946, f. 212. Vasile Condrea, directorul Oficiului
Economic Judeţean Iaşi, încerca prin oficiul CFR să obţină un împrumut de grâu pentru a-l împărţi
ieşenilor în ziua alegerilor (ibidem, dosar nr. 518/1946, f. 81).
81
Se vorbea despre 1.500.000.000 lei alocaţi de Serviciul pentru Furaje, din cadrul Ministerului de
resort („Moldova Liberă”, 18 septembrie 1946, p. 1).
126
preţuri mai ieftine 82 . Totuşi, conform documentelor de arhivă, în aceeaşi lună,

Ministerul Agriculturii şi Domeniilor cerea Prefecturii măsuri drastice pentru
economisirea furajelor brute. Pe de altă parte, în momentele dificile pentru guvern,
presa fidelă acestuia ataca în mod repetat oficialităţile locale, în încercarea de a
diminua responsabilitatea executivului 83 . Dacă „Opinia” încerca să îşi păstreze
statutul de cotidian independent, „Moldova Liberă” se manifesta ca un ziar politic 84 .
După alegeri, măsurile populiste au scăzut în intensitate. Duminică, 28
decembrie 1946, directorul Oficiului Economic Judeţean Iaşi raporta autorităţilor
centrale blocajul cantităţilor repartizate de SSA. El sublinia faptul că, timp de 6
săptămâni 85 , nu a fost distribuită nicio raţie de pâine în municipiu, iar pentru sate s-
au oferit cantităţi foarte mici de porumb, care nu au ajuns decât pentru câteva zile.
Existau deja cazuri de deces de inaniţie. Situaţia era calificată „mai mult decât
dezastruoasă” 86 . În ianuarie 1947, întreaga cantitate de orz aflată la fabricile de bere
ieşene a fost blocată. Toate autorizaţiile privind achiziţionarea de cereale pentru
fabricile respective erau anulate de către ministrul subsecretar de stat al
Aprovizionării 87 . „Întrucât oraşul este lipsit de cereale, rugăm să daţi în consumaţie
această cantitate, ne putem lipsi de bere”, ruga prefectul Iaşului, C. Bordeianu 88 . De
altfel, guvernul recunoştea public faptul că „în preajma Crăciunului” transportul a
fost slăbit spre regiunile deficitare 89 . Ministrul Agriculturii şi Domeniilor elogia
ţăranii români, în special pe cei moldoveni „care strâng cureaua în loc să protesteze
[sic]”, care „fierb frunze şi rădăcini şi le mănîncă fără să crâcnească” 90 . Colegul său
de la Ministerul Industriei şi Comerţului recunoştea, la rândul său, problemele
existente la data de 5 decembrie 1946, care dovedeau necesitatea redresării
economice şi financiare a ţării 91 .
*
* *
82
AN Iaşi, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 518/1946, f. 81.
83
Într-un raport din octombrie 1946, primarul Iaşului descria greutăţile aprovizionării. El constata
că „Moldova Liberă” ataca zilnic organele locale, fapt care îngreuna situaţia instituţiei sale (ibidem,
dosar nr. 46/1946, f. 129). Mai neutru, ziarul „Opinia” aprecia că, dacă pământul ar fi fost bine
lucrat şi dacă nu ar fi lipsit mijloacele de producţie, în primul rând mâna de lucru, animalele şi
uneltele, dacă terenul ar fi fost îngrăşat, consecinţele secetei ar fi fost mult atenuate („Opinia”, 9
noiembrie 1946, p. 1).
84
Directorul „Moldovei Libere” era profesorul Constantin Balmuş, membru al Partidului Naţional
Popular, formaţiune minusculă din cadrul BPD-ului.
85
Aceasta însemna că înainte cu două zile de alegerile din 19 noiembrie livrările fuseseră sistate.
86
Este vorba despre Vasile Condrea (AN Iaşi, fond Prefectura Iaşi, dosar nr. 59/1946, f. 126).
87
Ibidem, fond Primăria Iaşi, dosar nr. 15/1946, f. 458.
88
Ibidem, f. 463.
89
Traian Săvulescu, op. cit., p. 26.
90
Ibidem, p. 44.
91
O „producţie mult scăzută, o circulaţie a mărfurilor dezorganizată, un buget deficitar, o serie
întreagă de sarcini grevând asupra vieţii noastre economice” („Dreptatea”, 5 decembrie 1946).
127
Anul 1946 a fost un an în care România în general şi Moldova în special au

cunoscut probleme complexe. Distrugerile războiului erau încă vizibile. De
asemenea, în virtutea Convenţiei de Armistiţiu, trupe sovietice continuau să
staţioneze în Iaşi. Ele trebuiau aprovizionate preferenţial, fapt care defavoriza atât
aprovizionarea populaţiei locale cu alimente, cât şi hrana animalelor.
Mecanismul de aprovizionare a populaţiei locale întâmpina probleme.
Monopolizarea de către stat a achiziţiilor din judeţele cu recoltă excedentară nu a
însemnat rezolvarea problemei alimentării. Autorităţile locale întâmpinau greutăţi în
achiziţionarea cantităţilor de grâu şi porumb repartizate de guvern. Sfârşitul de an
aducea o stare extrem de grea în judeţ din punct de vedere alimentar. Neregulile
cuprindeau segmente diverse ale administraţiei, de la ministere la simplii funcţionari
locali. Şi celelalte sectoare aveau probleme. Foametea era un fenomen larg, care a
afectat diverse pături sociale. Măsurile de combatere au fost modeste, în condiţiile
complexităţii realităţilor politico-sociale.
În domeniul legumiculturii se aplicau măsuri primitive de combatere a
dăunătorilor şi cultura extensivă. Creşterea animalelor a fost şi ea afectată de către
secetă. Deficitul de furaje tradiţionale a dus la adoptarea unor măsuri drastice. S-au
colectat diverse surogate. Guvernul a încurajat vânzarea animalelor sau trimiterea lor
la iernat în sud, dar acest lucru nu a fost agreat de locuitorii judeţului.
Problema secetei a avut şi valenţe politice. Opoziţia acuza slaba funcţionare
a mecanismului aprovizionării populaţiei, corupţia din sistem. Puterea politică
promitea îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale populaţiei. Ciocnirile de idei puteau
avea loc în condiţiile în care exista încă o libertate – este drept relativă – a
cuvântului. Referitor la două publicaţii mai importante din judeţ, dacă „Opinia” a
păstrat un ton în general neutru, „Moldova Liberă” a susţinut guvernul, uneori în
detrimentul autorităţilor locale. Anul 1946 se încheia într-o notă de incertitudine
referitoare la viitor, caracteristică acelei perioade.
Information in Documents about the Drought from Iaşi County

in 1946
(Abstract)
Key-words: drought, Iaşi, insecticide, quality seeds famine, corruption, bureaucracy,

fodder, government, war, Soviet troops, election campaign
The year 1946 was overflowing with problems for Romania, mainly for
Moldova. This territory was a front line during the Second World War, and
destructions are still visible. Also, according to the Armistice Convention signed in
1944, the Soviet troops were still stationary in Iaşi county. These troops had to be
first supplied by Iaşi authorities in the detriment of the local population. At the same
time, drought caused problems within the county. The state took on its own the
128
problem of nourishment of the natives, but supply mechanism had problems.

Corruption and bureaucracy were spread along the country. Famine affected a large
part of the county. Control measures were weak because of the complex political
reality.
Vegetable production, an important local source of food, was confronted
with serious problems caused by the insecticide and the poor quality of the seeds.
Ancient methods of vermin annihilation and extensive crops were often useless.
Cattle breeding was affected by the drought, as well. The lack of common fodder
required extreme measures. Different surrogates – as leaves or reed – were collected.
The government encouraged cattle sale or sending in the rich crops from the South.
Many locals did not agree with these solutions, waiting for the fodder promised by
the government, especially during the 1946 election campaign.
Political opposition still existed. It criticized the government for the famine
related problems, corruption, and the still expected American and British arrival. The
government used the supply lever also to gain local support. The year 1946 was
ending in a strong uncertainty.
129
Contribuţii la organizarea administrativă a judeţului Putna.
Sfaturile Populare Raionale
Bogdan Constantin Dogaru
După finalizarea comunizării instituţiilor centrale ale statului, guvernul Petru

Groza s-a preocupat de subordonarea politică a administraţiei locale. Astfel,
„republica populară” intra definitiv „în mâinile poporului”, după cum susţinea
propaganda oficială. Reforma administraţiei locale în Republica Populară Română
era anunţată încă din aprilie 1948, prin Constituţie, care prevedea existenţa consiliilor
populare ca „organe locale ale puterii de stat” 1 .
Problema administraţiei locale a fost dezbătută prima dată în şedinţa
Secretariatului CC al PCR din 10 decembrie 1948. La propunerea ministrului de
Interne, Teohari Georgescu, liderii Partidului au decis să nu organizeze alegeri pentru
proiectatele Consilii Populare deoarece ţărănimea era „agitată” din cauza începerii
colectivizării.
În şedinţa Biroului Politic al CC al PMR din 10 ianuarie 1949 Teohari
Georgescu a analizat pe larg proiectul Legii pentru înfiinţarea Consiliilor Populare.
Acesta aprecia că aparatul administrativ din acel moment nu mai corespundea noii
situaţii politice şi economice, cu toate că prefecţii şi primarii fuseseră schimbaţi în
proporţie de 91%. Reforma în organizarea aparatului de stat, arăta Teohari
Georgescu, era importantă pentru că altfel nu se putea pune problema dictaturii
proletariatului. „Partidului i se dă totodată un instrument puternic care îi va uşura
munca şi îl va scuti să devină un hamal în toate problemele”. La rândul ei, Ana
Pauker considera consiliile populare ca fiind viitoare instrumente de luptă împotriva
chiaburilor care se vor ridica împotriva înfiinţării colhozurilor 2 .
Decizia înfiinţării Comisiei de Stat pentru aplicarea Legii Sfaturilor Populare
a fost luată în şedinţa Secretariatului CC al PMR din 4 februarie 1949. Înlocuirea
termenului „consiliu” cu cel de „sfat” s-a făcut la propunerea lui Iosif Chişinevschi
care dorea impunerea modelului sovietic 3 . Comisia avea ca principală sarcină
instalarea comitetelor provizorii în judeţe, plăşi, oraşe şi comune şi să coordoneze,
pentru început, activitatea acestora. De altfel, în şedinţa Secretariatului CC al PMR
din 10 mai 1949, Alexandru Moghioroş afirma că misiunea acestei comisii trebuia să
se termine după ce operaţiunea de instalare a comitetelor provizorii era încheiată şi că
1
Constituţia Republicii Populare Române publicată în MOf, partea I, nr. 87 bis, 13 aprilie 1948.
2
*** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR
(1949), vol. II, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2003, p. 13-14.
3
Ibidem, p. 44.
B.C. Dogaru, Sfaturile Populare Raionale din judeţul Putna
respectivele comitete vor fi preluate de Consiliul de Miniştri, acestea având două

sarcini de bază: pregătirea alegerilor pentru sfaturile populare şi aplicarea în teritoriu
a directivelor guvernului 4 .
Comitetul Provizoriu al Judeţului Putna era numit de Consiliul de Miniştri al
RPR, iar la rândul său acesta numea comitetele provizorii de plasă precum şi pe cele
ale comunelor urbane şi rurale. În 1949 Judeţul Putna era divizat în şase plăşi
(Focşani, Adjud, Odobeşti, Panciu, Vidra şi Năruja) care aveau în componenţa lor
cinci oraşe (Focşani, Adjud, Panciu, Mărăşeşti şi Odobeşti) şi 75 de comune rurale
compuse din 256 de sate. Comitetele provizorii judeţene se compuneau din cinci
membri (preşedintele, locţiitorul acestuia, secretarul şi doi membri), iar cele de plasă,
orăşeneşti şi comunale câte 3 (preşedintele, locţiitorul acestuia şi secretarul). Pentru
ducerea la îndeplinire a sarcinilor ce le reveneau, comitetele provizorii şi-au înfiinţat
secţii, pe ramuri de activitate, aflate în subordinea acestora. Secţiile de resort ale
Comitetului Provizoriu al Judeţului Putna erau: Secretariat, Cadre, Administrativă,
Financiară, Agricolă, Gospodărie şi Industrie Locală, Învăţământ şi Cultură,
Sănătate, Comercială, Drumuri şi Ape, Prevederi Sociale, Silvicultură şi Comisia de
Planificare 5 . Legătura dintre secţiuni şi colaborarea între acestea era asigurată de
Secretariat. Lunar secţiile erau obligate să prezinte un raport de activitate
ministerelor de resort cărora le erau subordonate şi de la care primeau îndrumare
tehnică de specialitate 6 .
Comitetele provizorii nu au funcţionat doar în perioada anilor 1949-1950, ci
şi în 1956 când, potrivit HCM nr. 18/7 ianuarie 1956, comitetele executive ale
sfaturilor populare regionale, respectiv raionale au fost autorizate să numească
comitete provizorii în raioanele şi comunele noi, înfiinţate prin Decretul Prezidiului
MAN a RPR nr. 12/1956. Acestea vor funcţiona până la alegerea noilor sfaturi
populare conform regulamentelor emise pe baza Decretului 259/1950 şi vor fi
formate, la raioane, din: preşedinte, secretar şi trei membri, dintre care unul va
îndeplini funcţia de vicepreşedinte. La comitetele provizorii raionale era încadrat câte
un şef de secţiune şi personal, strict necesar pentru executarea sarcinilor, în proporţie
de cel mult 50% faţă de personalul existent la secţiunile de resort ale raioanelor
similare 7 .
Pe lângă constituirea, după model sovietic, a noilor organe ale puterii de
stat-sfaturile populare, o altă preocupare majoră a regimului comunist a fost aceea a
reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, tot după experienţa „fratelui mai mare”
de la Răsărit. Pregătirea reformei administrative a fost făcută de o comisie desemnată
de CC al PCR, Comisia de Stat a Planificării (Secţia Organelor Conducătoare de
Partid şi Secţia Propagandei şi Agitaţiei), cu consultarea Ministerului Agriculturii,
4
Ibidem, p. 260.
5
Ibidem, p. 62.
6
AN Vrancea, fond Comitetul Provizoriu al Judeţului Putna – Secţia Administrativă, dosar nr.
31/1949, f. 71-72.
7
Idem, fond Sfatul Popular al Raionului Panciu – Secţia Organizatorică, dosar nr. 7/1956, f. 1.
131
Ministerului Comunicaţiilor, Ministerului Construcţiilor (pentru drumurile de interes

local) şi Ministerului Învăţământului. Lucrările acesteia s-au desfăşurat în trei etape:
delimitarea preliminară a noilor unităţi administrative, controlul pe teren al acestei
delimitări şi delimitarea definitivă prin confruntarea celei preliminare cu rezultatele
obţinute în urma constatărilor de pe teren.
Reforma administrativă a comuniştilor însemna, de fapt, adoptarea
modelului sovietic al raionării, întărirea rolului conducător al Partidului în societatea
românească, crearea unui pretext legal pentru a declanşa o nouă etapă a epurărilor în
aparatul de Partid şi de Stat prin verificările întreprinse în perspectiva organizării de
noi alegeri. Astfel se făcea un pas important pe calea eliminării duşmanilor reali,
potenţiali sau imaginari ai noului regim de democraţie populară.
În şedinţa comună a Biroului Politic şi a Biroului Organizatoric din cadrul
CC al PMR din 30 august 1950 au fost discutate ultimele detalii privind forma
definitivă a noii organizări administrativ-teritoriale a RPR. Cu acest prilej s-a hotărât
să se renunţe la organizarea teritoriului ţării în 58 de judeţe şi să fie înfiinţate 28 de
regiuni 8 . Prin Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 erau desfiinţate cele 58 de judeţe (ca
şi cele 424 plăşi şi 6.276 de comune rurale şi urbane), fiind înlocuite cu 28 de regiuni
(compuse din 177 de raioane, 148 de oraşe şi 4.052 de comune). Judeţul Putna a fost
desfiinţat, luând naştere Regiunea Putna alcătuită din şase raioane (Focşani, Adjud,
Panciu, Vrancea, Măicăneşti şi Tecuci) şi un oraş – Focşani (cu două comune
suburbane) care era asimilat cu un raion 9 . Cel mai mare raion, atât ca suprafaţă
(1.008,48 km2) cât şi ca număr de locuitori (119.924), era Raionul Focşani care
provenea din fostele plăşi Coteşti, Suvorov, Odobeşti, Suraia (Focşani). Reşedinţa
raionului era în oraşul Focşani, oraş de subordonare regională. În componenţa sa
intrau: un oraş raional – Odobeşti şi 33 de comune rurale (cinci de munte, 16 de deal
şi 12 de şes) 10 .
Raionul Tecuci avea reşedinţa în oraşul Tecuci, având în cuprinsul său şi 20
de comune rurale.
Raionul Adjud avea reşedinţa în oraşul Adjud, avînd în componenţa sa şi
24 de comune rurale.
Raionul Panciu cuprindea, la rândul său, două oraşe (Panciu-reşedinţă
raională şi Mărăşeşti) şi 14 comune rurale.
Raionul Măicăneşti (cu reşedinţa în comuna Măicăneşti) era compus din 18
comune rurale.
Raionul Vrancea (cu reşedinţa în comuna Năruja) cuprindea 17 comune
rurale 11 .
8
*** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR
(1950 -1951), vol. III, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2004, p. 306.
9
Legea nr. 5 din 6 septembrie 1950 pentru raionarea teritorial-administrativă a RPR, publicată în
„Buletinul Oficial al RPR”, nr. 77, 8 septembrie 1950.
10
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Raionului Focşani – Secţia Secretariat, dosar nr. 33/1950.
11
Idem, fond Sfatul Popular al Raionului Vrancea – Secţia Cadre, dosar nr. 1/1952, f. 45.
132
Ca urmare a aplicării prevederilor Decretului nr. 331/27 septembrie 1952,

prin comasare numărul regiunilor a fost redus de la 28 la 18, regiunea Putna
desfiinţându-se, fiind considerată prea mică. Raioanele Focşani, Adjud, Panciu şi
Vrancea au intrat în componenţa regiunii Bârlad, raionul Tecuci a trecut la regiunea
Galaţi, iar raionul Măicăneşti a fost desfiinţat, majoritatea comunelor acestuia fiind
înglobate de raionul Lieşti (regiunea Galaţi) 12 . Respectiva organizare administrativ-
teritorială a dăinuit până în 1956 când regiunea Bârlad a fost desfiinţată, raionul
Adjud trecând la regiunea Bacău, iar raioanele Focşani, Panciu şi Vrancea au fost
înglobate la regiunea Galaţi 13 . Prin Legea nr. 3 din 1960, cu aplicare din 1961,
raionul Vrancea a fost desfiinţat, comunele Găuri, Vizantea şi Ireşti trecând la raionul
Panciu, iar restul la raionul Focşani. Practic, raionul Focşani îngloba aproape tot
teritoriul fostului raion Vrancea. De asemenea, a fost desfiinţat şi raionul Zeletin din
regiunea Bacău, majoritatea comunelor fiind preluate de raionul Adjud.
Desfiinţarea organizării administrativ-teritoriale, copiate în 1950 după model
sovietic, a fost hotărâtă la Plenara CC al PCR din 14 februarie 1968 14 . Conform
prevederilor Legii nr. 2 din 16 februarie 1968, cele 16 regiuni compuse din raioane
sunt desfiinţate, judeţul devenind unitatea administrativă de bază 15 . Aproximativ în
zona ocupată de teritoriul fostelor raioane Focşani, Adjud şi Panciu a luat naştere
judeţul Vrancea.
Aplicarea reformei administrativ-teritoriale din 1968 a marcat distanţarea tot
mai accentuată de modelul sovietic, continuând linia trasată prin Declaraţia PMR din
aprilie 1964, dar, în acelaşi timp, a subminat baza de putere a celor 16 foşti primi
secretari regionali, majoritatea consideraţi fideli ai lui Dej, dând posibilitatea lui
Nicolae Ceauşescu să iniţieze o serie de schimbări în aparatul de Partid şi de Stat,
punând în funcţiile cele mai importante pe apropiaţii săi.
Alegerile pentru sfaturile populare aveau o dublă conotaţie: internă (un nou
prilej de a lovi în duşmanul de clasă – burghezi, chiaburi, moşieri, reacţionari) şi
externă (crearea în faţa ţărilor „imperialiste” a unei imagini, în realitate falsă, despre
aşa-zisa democratizare a României prin larga participare a maselor la viaţa politică),
fiind, în opinia lui Gheorghiu-Dej, „rezultatul ciocnirii luptei împotriva duşmanilor
regimului de democraţie populară”. Pentru a demonstra caracterul de masă, larg, al
sfaturilor populare, în listele cu cei propuşi a fi deputaţi urmau să intre şi persoane
care nu erau membri de Partid. Aceştia urmau a fi atent verificaţi de o comisie
12
*** Indicator alfabetic al localităţilor din RPR, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură
Ştiinţifică, 1954, p. 9.
13
Decretul nr. 12 cu privire la modificarea Legii nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-
teritorială a teritoriului RPR, publicat în „Buletinul Oficial al RPR”, nr. 1, 10 ianuarie 1956.
14
Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Mihai Retegan, Regimul comunist din România – o
cronologie politică (1945-1989), Bucureşti, Editura Tritonic, 2002, p. 136.
15
Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind organizarea administrativă a teritoriului R.S.R,
publicată în „Buletinul Oficial al RSR”, nr. 17, 17 februarie 1968.
133
specială pentru a se preveni infiltrarea elementelor duşmănoase noului regim 16 . Deşi

se afirma că la baza noii legi electorale stăteau principii generoase precum: votul
universal, egal, direct şi secret, legătura strânsă dintre deputaţi şi alegători,
răspunderea deputaţilor faţă de alegători, revocabilitatea deputaţilor prin voinţa
alegătorilor, în realitate legea avea ca scop principal îngrădirea accesului la funcţiile
publice al adversarilor noului regim. De altfel, art. 18 din Constituţia din 1948
prevedea destul de clar că „nu se bucură de dreptul de vot persoanele interzise, lipsite
de drepturi civile şi politice şi nedemne declarate ca atare de organele în drept
conform legii”. La alegerile din decembrie 1950 au fost declarate nedemne în
regiunea Putna nu mai puţin de 5.392 de persoane (3.947 în comune şi 1.445 în
oraşe). În raionul Focşani erau incluse pe liste ca nedemne 1.333 persoane (la care se
adăugau încă 630 din oraşul Focşani), în raionul Tecuci – 1.328, în raionul Panciu –
793, în raionul Adjud – 554, în raionul Măicăneşti – 460 şi în raionul Vrancea –
294 17 . În acele liste, la rubrica „motive de nedemnitate” cel mai des apăreau
menţionaţi chiaburii, apoi proprietarii de imobile expropriate, industriaşii,
cârciumarii, foştii mari comercianţi, foştii mari „exploatatori”, condamnaţii cu
pierderea drepturilor politice. Astfel un număr foarte mare de cetăţeni erau, în mod
abuziv, pe criterii subiective, excluşi din viaţa politică.
Totuşi, prin Hotărârea Biroului Politic al CC al PMR luată în urma şedinţei
din 3 noiembrie 1952, o mare parte din cei consideraţi nedemni au căpătat dreptul de
a vota, fiind înscrişi în listele electorale. Categoria socială şi starea materială nu mai
constituiau criterii de bază prin care cetăţenii să fie declaraţi nedemni, atitudinea
duşmănoasă faţă de regim rămânând principalul fapt care determina retragerea
dreptului de vot. Astfel, cei care au sprijinit mişcarea revoluţionară şi antifascistă,
soldaţii, subofiţerii, ofiţerii aflaţi sub arme, precum şi familiile lor, învăţătorii şi
preoţii, studenţii – indiferent de categoria socială din care făceau parte, farmaciştii
ale căror farmacii au fost naţionalizate, dacă erau salariaţi la stat, foştii chiaburi care
după 1947 au decăzut din situaţia economică de chiaburi, fiii şi fiicele de chiaburi cu
gospodării mici şi mijlocii, dacă nu locuiau împreună cu părinţii sau socrii lor
chiaburi, căpătau dreptul de a alege dacă nu se manifestau împotriva regimului 18 .
Sfaturile populare raionale se compuneau din deputaţi aleşi pe timp de doi
ani de către „oamenii muncii”, cetăţeni ai Republicii Populare Romane, din raionul
respectiv. Începând din 1961, sfaturile populare erau alese pe timp de patru ani, cu
excepţia sfaturilor populare ale oraşelor de subordonare raională şi ale comunelor,
alese pe timp de doi ani 19 .
16
*** România.Viaţa politică în documente – 1950, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României,
2002, p. 189-195.
17
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Regiunii Putna, dosar nr. 9/1950, f. 2.
18
*** Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R
(1952), vol. IV (partea a II-a), Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2007, p. 456-457.
19
Ioan Ceterchi, Republica Populară Română – stat socialist, Bucureşti, Editura Politică, 1962, p.
293.
134
În regiunea Putna, în urma scrutinului din decembrie 1950, s-au constituit

şase sfaturi populare raionale: Sfatul Popular al raionului Focşani, Sfatul Popular al
raionului Tecuci, Sfatul Popular al raionului Adjud, Sfatul Popular al raionului
Panciu, Sfatul Popular al raionului Vrancea şi Sfatul Popular al raionului Măicăneşti.
Numărul deputaţilor aleşi varia în funcţie de mărimea raioanelor. Astfel, în 1954
Sfatul Popular al raionului Vrancea număra 37 de deputaţi 20 , pentru ca în anul 1959
numărul lor să crească la 43. Cu toată rigoarea regimului comunist, prezenţa acestora
la sesiuni era scăzută, din cei 43 doar 26-31 participau, adică un procent de 60-
70% 21 .
Articolele 53-55 ale Constituţiei din 1952 stabileau atribuţiile şi rolul acestor
sfaturi populare: îndrumau munca organelor administrative subordonate lor,
conduceau activitatea locală pe tărâm economic şi cultural, asigurau menţinerea
ordinii publice, respectarea legilor şi ocrotirea drepturilor cetăţenilor, întocmeau
bugetul local, organizau participarea activă a „oamenilor muncii” la conducerea
treburilor de stat şi obşteşti şi la opera de „construire a socialismului”. Pentru a
demonstra că „poporul” este cel care guvernează „noua orânduire”, au fost înfiinţate
Adunări Populare care aveau dreptul să controleze sfaturile populare şi comitetele
executive. Teoretic, din aceste adunări faceau parte toţi locuitorii cu drept de vot ai
„cătunului, satului sau ai circumscripţiei electorale urbane”. Însă, această
„democraţie” era de faţadă, deoarece şi în administraţia locală funcţiona principiul
„centralismului democratic” 22 . Acest centralism contravenea însăşi esenţei
socialismului care este sinonimă cu descentralizarea completă, autoadministrarea şi
absenţa controlului 23 . Propaganda oficială susţinea că „trăsătura caracteristică a
sfaturilor populare este că ele sunt atât organe ale puterii de stat cât şi organizaţii de
masă” 24 .
Pentru a se asigura legătura între „masele largi populare” şi sfaturile
populare raionale, au fost constituite comisii permanente şi comitete de cetăţeni.
Numărul comisiilor permanente varia în funcţie de importanţa raionului şi de
complexitatea problemelor existente. Astfel, pe lângă Sfatul Popular al Raionului
Focşani activau în 1952 nu mai puţin de zece comisii permanente, fiecare fiind
compusă din şapte membri: Comisia Buget-Finanţe, Comisia Industrie şi Gospodărie
Locală, Comisia Colectări, Comisia de Sănătate Publică, Comisia de Învăţământ,
Comisia de Artă şi Cultură, Comisia Cooperaţie, Comisia Aprovizionare şi Comerţ,
Comisia Prevederi Sociale şi Comisia Agricolă 25 . Tot pe lângă sfaturile populare
20
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Raionului Vrancea – Secţia Organizatorică, dosar nr. 3/1954,
f. 391.
21
22
Ilarion Ţiu, Administraţia locală în mâinile comuniştilor, în „Jurnalul Naţional”, 4 aprilie 2007,
passim.
23
Ghiţă Ionescu, Investigarea comparativă a politicii comuniste, Bucureşti, Editura Humanitas,
1992, p. 88.
24
„Milcovul”, nr. 392, 10 decembrie 1960.
25
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Raionului Focşani – Secţia Secretariat, dosar nr. 13/1952.
135
raionale funcţionau şi comisii de femei 26 , cu rolul declarat de a promova interesele

acestora, în realitate fiind un nou pas spre înregimentarea politică şi ideologică a
acestui „important segment al populaţiei”, pentru a asigura obedienţa acestuia faţă de
noul regim.
Organizarea şi funcţionarea comitetelor executive ale sfaturilor

populare raionale şi a secţiilor de resort
Ca şi Marea Adunare Naţională, Sfaturile Populare Raionale nu aveau

activitate permanentă, delegând puterea unor comitete executive care aveau sarcina
de a administra comunitatea locală. Constituţia din 1952 27 preciza că organele
executive şi de dispoziţie ale sfaturilor populare regionale, raionale, orăşeneşti şi
comunale erau comitetele executive alese de deputaţii sfaturilor populare şi alcătuite
din preşedinte, vicepreşedinţi, secretar şi membri. Comitetele executive ale sfaturilor
populare raionale erau formate dintr-un număr de 11-15 membri. Printre aceştia se
numărau atât şefii secţiunilor, cât şi reprezentanţi ai unor instituţii ale statului şi
organizaţii.
Comitetele executive ale sfaturilor populare raionale aveau următoarele
atribuţii principale: aducerea la îndeplinire a legilor, decretelor, hotărârilor
Consiliului de Miniştri şi a celorlalte dispoziţii normative, executarea hotărârilor şi
dispoziţiilor sfaturilor populare care le-au ales şi îndeplinirea sarcinilor acestora, cu
excepţia celor ce ţineau de competenţa exclusivă a acestora, întocmirea proiectelor de
plan şi de buget local şi supunerea acestora spre aprobare sfaturilor populare,
convocarea sesiunilor sfaturilor populare, îndrumarea, coordonarea şi controlul
secţiilor proprii, a instituţiilor, întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat ce
le erau subordonate, precum şi a comitetelor executive ale sfaturilor populare ierarhic
inferioare, angajarea personalului din aparatul sfatului popular şi îndeplinirea tuturor
sarcinilor decurgând din contractul de muncă, înfăţişarea în justiţie şi încheierea de
contracte prin delegaţi, rezolvarea la timp a sesizărilor şi reclamaţiilor oamenilor
muncii.
Consiliul de Miniştri al RPR exercita dreptul de îndrumare şi control general
asupra activităţii respectivelor comitete executive. În problemele de specialitate care
necesitau o rezolvare unitară pe ţară sau în problemele de interes etnic, miniştrii şi
conducătorii organelor centrale, în ramura respectivă de activitate, emiteau
instrucţiuni şi dispoziţii normative, obligatorii pentru comitetele executive şi le
ajutau pe acestea pentru a-şi duce sarcinile la bun sfârşit. În cazul în care organele de
control ale ministerelor sau ale altor organe centrale constatau că s-au comis abateri
de la dispoziţiile şi instrucţiunile normative date, miniştrii din ramura respectivă
26
Idem, fond Sfatul Popular al Raionului Vrancea – Secţia Organizatorică, dosar nr. 1/1955.
27
Constituţia Republicii Populare Romîne, publicată în „Buletinul Oficial al RPR,” nr. 1, 27
septembrie 1952. Vezi art. nr. 56, 60 şi 63.
136
suspendau măsurile luate. În cazul în ccare comitetul executiv nu era de acord cu

suspendarea, era obligat să o aplice, cerând Consiliului de Miniştri examinarea
divergenţei.
Preşedintele ales al comitetului executiv al sfatului popular raional coordona
şi controla activitatea membrilor şi secretarului comitetului executiv, convoca şi
conducea şedinţele acestuia, semna deciziile luate, asigura legătura comitetului
executiv cu celelalte instituţii, se îngrijea de pregătirea sesiunilor sfatului popular,
avea gestiunea fondurilor băneşti ale sfatului popular. Acesta, cu avizul comitetului
executiv al sfatului popular regional, făcea angajari de personal.
Vicepreşedintele îndeplinea atribuţiile preşedintelui când acesta lipsea şi
răspundea de sectoarele de muncă ce îi erau repartizate de comitetul executiv.
Secretarul pregătea lucrările ce urmau a fi dezbătute de comitetul executiv,
întocmea procesele-verbale ale şedinţelor, comunica la timp data convocării şi
ordinea de zi a sesiunilor sfatului popular, semna împreună cu preşedintele deciziile
comitetului executiv, lua măsuri pentru aducerea la cunoştinţa organelor subordonate
şi a populaţiei a hotărârilor şi dispoziţiilor sfatului popular şi a deciziilor executiv,
precum şi a actelor normative ale organelor superioare şi îndeplinea orice alte
atribuţii stabilite de comitetul executiv 28 .
Comitetele executive raionale coordonau şi controlau activitatea comisiilor
de împăciuire ce funcţionau pe lângă comitetele executive ale sfaturilor populare
orăşeneşti şi comunale din subordine. Prin prevederile Decretului nr. 132/1957 se
stipula că, pentru infracţiunile prevăzute de o serie de articole din Codul Penal ce
prezentau un pericol social mai redus, partea vătămată nu se putea adresa cu plângere
direct tribunalului ci, în mod obligatoriu, trebuia să se adreseze comisiei de
împăciuire competente care chema în faţa ei ambele părţi, dându-le sfaturi şi stăruind
prin toate mijloacele în vederea împăcării lor. Neavând personal pregătit din punct de
vedere juridic, activitatea lor era de multe ori defectuoasă 29 . De asemenea, existau
comisii pentru pregătirea, organizarea şi îndrumarea alegerilor de asesori populari
compuse din preşedintele comitetului executiv raional sau un membru al acestuia ca
preşedinte, preşedintele tribunalului popular raional pentru care se face alegerea sau
un judecător desemnat de el şi un delegat al Consiliului Sindical Regional ca membri.
Astfel se realiza o imixtiune brutală a puterii de Partid şi de Stat în actul de justiţie, a
cărui aplicare depindea de deciziile de la centru ale conducătorilor regimului
comunist.
De altfel, în statele dictatoriale puterea executivă nu este răspunzătoare în
faţa puterii legislative şi nu poate fi criticată de puterea judiciară. Birocraţia locală
28
Legea nr. 6 privind organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare, publicată în „Buletinul
Oficial al RPR”, nr. 11, 22 martie 1957.
29
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Raionului Panciu – Secţia Secretariat, dosar nr. 5/1963, f. 6-
9.
137
poate fi însă controlată de aparatul de Partid sau de una din ramurile puterii
executive: Guvernul, Armata sau Securitatea 30 .
Organele locale de specialitate ale administraţiei de stat în regimul comunist,
sub denumirea „secţiuni de pe lângă comitetele executive ale sfaturilor populare”, au
fost create prin Decretul nr. 259/1950, emis în baza art. 85 al Constituţiei din 1948,
problemă la care s-a referit expres şi Constituţia din 1952 (art. 61-62). În baza acestor
reglementări, secţiile respective se subordonau orizontal faţă de comitetul executiv şi
vertical faţă de secţia corespunzătoare de pe lângă comitetul executiv imediat
superior, până la ministerul sau organul central administrativ din acel resort.
A doua etapă a reglementării acestor organe este marcată de apariţia Legii
nr. 6/1957 pentru organizarea şi funcţionarea sfaturilor populare. Această
reglementare, în redactarea sa defectuoasă, părea că stabileşte o legătură a secţiilor cu
organele centrale din aceeaşi specialitate numai prin comitetul executiv respectiv.
Acest lucru a determinat pe unii autori să susţină că secţiunile şi-au schimbat natura
juridică, devenind compartimente ale aparatului propriu 31 .
Sfaturile Populare ale Raioanelor Focşani, Adjud, Panciu şi Vrancea,
asemenea Comitetelor Provizorii Raionale, şi-au organizat secţii pe ramuri de
activitate. Numărul, organizarea şi denumirile secţiilor au suferit în timp unele
modificări, însă rolul şi atribuţiile acestora au rămas, în esenţă, aceleaşi. Fiecare
secţie a comitetului executiv era condusă de un şef de secţie care era numit, transferat
şi eliberat din funcţie de comitetul executiv al sfatului popular raional cu acordul
comitetului executiv al sfatului popular regional.
Secţia Organizatorică a fost înfiinţată prin HCM nr. 2574/1952 şi constituia
aparatul prin care comitetele executive ale sfaturilor populare raionale sprijineau şi
controlau comitetele executive ale sfaturilor populare orăşeneşti şi comunale,
subordonate, privind modalitatea de aplicare în teritoriu a hotărârilor Partidului şi
Guvernului. Atribuţiile lor vizau: controlul justei aplicări a legilor RPR, îndeplinirea
hotărârilor Partidului, Guvernului şi ale comitetelor executive, selecţionarea şi
promovarea cadrelor din nomenclatura sfatului popular raional, făcând propuneri de
repartizare a acestora, desfăşurarea unei juste politici de clasă prin care să apere
interesele „oamenilor muncii”, să îngrădească posibilităţile de exploatare a
„elementelor capitaliste”, întărirea „spiritului de vigilenţă revoluţionară”, păstrarea
secretului de stat şi a bunurilor obşteşti, atragerea la conducerea treburilor Statului a
„maselor largi de oameni ai muncii”, folosind în acest scop diferite forme
organizatorice de legătură cu cetăţenii (comisii permanente, comitete de cetăţeni,
comisii de femei etc.) 32 . Secţia Organizatorică avea două componente de bază:
Corpul de Instructori şi Sectorul de documentare, informare şi presă 33 .
30
Ghiţă Ionescu, op. cit., p. 100-101.
31
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Bucureşti, Editura Nemira, 1996, p. 535.
32
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Raionului Panciu – Secţia Organizatorică, dosar nr. 5/1959,
passim.
33
Idem, fond Sfatul Popular al Raionului Vrancea – Secţia Organizatorică, dosar nr. 12/1960, f. 84.
138
Secţia Cadre era o altă secţie importantă a sfaturilor populare raionale care
se ocupa de selecţionarea, angajarea, perfecţionarea, verificarea şi, când era cazul, de
excluderea funcţionarilor aparatului administrativ şi care era structurată pe trei
componente: Evidenţă, Mişcare şi Instruire.
Evidenţa Cadrelor se ocupa de selecţionarea, evidenţa şi promovarea
cadrelor, întocmindu-le dosare personale care trebuia să cuprindă: fişa personală,
autobiografie, referinţe pentru anumite perioade din autobiografie, insistându-se
asupra anilor 1930-1950 34 . Au fost elaborate de către Comitetul Executiv al Sfatului
Popular al Regiunii Bârlad Instrucţiuni asupra metodelor de muncă în activitatea
Secţiei de Cadre a Sfaturilor Populare care redau metodele de recrutare a
funcţionarului, tipice pentru regimul comunist: „trebuie să stăm de vorbă cu el să îşi
facă mai întâi verbal autobiografia lui. În timpul cât îl ascultăm e bine să nu îl
întrerupem nici chiar când un element necinstit afirmă lucruri neadevărate, pentru că
astfel l-am pune în gardă, făcându-l să îşi controleze mai bine fiecare idee şi cuvânt,
îngreunându-se astfel cunoaşterea lui. Să ne ferim însă de metoda poliţistă în munca
de cadre. Atitudinea noastră să fie calmă, principială şi tovărăşească, altfel slăbim
sau pierdem încrederea cadrelor pe care trebuie să le ajutăm şi să le creştem”. Mai
departe este prezentat principiul după care cine nu e cu noi e împotriva noastră,
caracteristic regimurilor totalitare: „Se mai găsesc destul de des funcţionari şi
tehnicieni care nu vor să participe la viaţa politică a nici uneia din organizaţiile
noastre de masă, învocând motivul că ar fi apolitici. Ori a nu participa cu nimic la
viaţa politică a partidului nostru, a nu face politica luptei pentru pace şi socialism,
înseamnă a face politica duşmanului de clasă. Cale de mijloc nu există” 35 .
Mişcarea Cadrelor se ocupa de transferurile de personal şi de completarea
posturilor vacante. Ea păstra arhiva Secţiei de Cadre, dosarele tuturor salariaţilor.
Instruirea Cadrelor se ocupa de pregătirea cadrelor prin organizarea de
cursuri, seminarii, şcoli profesionale pentru însuşirea ideologiei marxist-leniniste, dar
şi pentru pregătirea tehnică de specialitate 36 .
Legea Sfaturilor Populare a creat îngrijorare printre funcţionarii
administraţiei locale, deoarece aceştia se aşteptau să fie înlocuiţi. Aceştia au fost puşi
să îşi scrie autobiografii, pentru a se verifica relaţia lor cu „cercurile fasciste şi
reacţionare”. În rândul funcţionarilor au început „comprimări”, mulţi fiind scoşi din
slujbe şi înlocuiţi cu simpatizanţi ai guvernului comunist. În această perioadă au
intrat în administraţia locală mulţi muncitori şi ţărani cu educaţie minimală, ceea ce a
creat curând probleme în funcţionarea sistemului. Tocmai de aceea, au fost
organizate şcoli speciale pentru instruirea funcţionarilor locali 37 .
Instituţiile administraţiei locale, asemenea instituţiilor centrale, au fost
aproape golite de vechile elite. S-a pierdut o lungă experienţă, personalul calificat a
34
35
Idem, fond Sfatul Popular al Raionului Adjud – Secţia Cadre, dosar nr. 1/1953, f. 122.
36
Idem, fond Sfatul Popular al Raionului Vrancea – Secţia Cadre, dosar nr. 2/1954, f. 126.
37
Ilarion Ţiu, op. cit., passim.
139
fost înlăturat, în locul acestuia fiind aduse persoane necalificate sau semicalificate,
recrutate pe criteriul adeziunii politice la PMR 38 . Conflictele de muncă, nerealizarea
planului, divergenţele de opinii, dificultăţile în aprovizionare, competiţia pentru
cariere erau tranşate prin politizarea lor şi, uneori, prin recurgerea la represiune. Elita
comunistă a fost, de asemenea, expusă. Segmente ale ei au căzut victimă represiunii,
confirmând faptul că aceasta nu se opreşte la limita celor care au declanşat-o, ea se
întoarce împotriva iniţiatorilor 39 .
Secţiile de Cadre ale comitetelor executive raionale desfăşurau şi o
activitate pe linie informativă, colaborând intens cu Securitatea, Miliţia şi
Procuratura Raională.
Secţia Secretariat era cea care coordona activitatea tuturor secţiilor
comitetului executiv, înregistra întreaga corespondenţă şi o expedia celorlalte secţii
pe bază de borderou, păstra şi întocmea evidenţa arhivei, executa orice alte lucrări
date de preşedinte, în legătură cu problemele ce nu cădeau în sarcina altor secţii. De
asemenea, Secretariatul făcea propuneri de naţionalizare a imobilelor conform
Decretelor nr. 92/1950 şi 524/1958 40 şi întocmea tabele şi monografii ale chiaburilor
din cuprinsul raionului 41 .
Secţia Agricolă avea un rol cheie în sistemul organelor locale ale puterii de
stat, răspunzând de aplicarea hotărârilor de la centru în agricultură, coordonând şi
controlând sectoarele GAS, GAC, SMT şi Colectările de Stat. Pe lângă şeful de
secţie mai erau angajaţi tehnicieni (veterinari, zootehnişti, cadastrali, horti-vinicoli,
fito-sanitari), statisticieni, planificatori.
Celelalte secţii ale sfaturilor populare raionale erau: Comercială, Financiară,
Planificare, Sistematizare, Drumuri şi Poduri, Gospodărie Comunală şi Industrie
Locală, Învăţământ şi Cultură (care avea atribuţii şi în domeniul propagandei, Secţia
Agitaţie şi Propagandă existând doar în structura organizatorică a PCR), Biroul
Documente Secrete.
Sfaturile populare raionale aveau o organizare pe secţii foarte asemănătoare
cu organizaţiile raionale de Partid. De altfel, secţiile sfaturilor populare raionale se
aflau permanent sub îndrumarea şi controlul secţiilor similare de la Partid. Având
sarcini şi atribuţii asemănătoare, se crea astfel un paralelism între puterea de Partid şi
Puterea de Stat la nivel raional.
Sfaturile populare regionale şi raionale au funcţionat până în februarie 1968,
cînd locul lor a fost luat de Consiliile Populare judeţene, orăşeneşti şi comunale, ca
urmare a aplicării Legii de reorganizare administrativă 42 . De altfel, modificările
38
Stelian Tănase, Elite şi societate. Guvernarea Gheorghiu-Dej (1948-1965), Bucureşti, Editura
Humanitas, 1998, p. 83.
39
Ibidem, p. 61.
40
AN Vrancea, fond Sfatul Popular al Raionului Panciu – Secţia Secretariat, dosarele nr. 46/1951
şi 89/1958.
41
Ibidem, dosarele nr. 6/1949, 23/1955, 24/1955 şi 26/1955.
42
Legea nr. 2 din 16 februarie 1968 privind reorganizarea administrativă a teritoriului RSR,
publicată în „Buletinul Oficial al RSR”, nr. 17, 17 februarie 1968.
140
administrative au fost anunţate încă de Constituţia din 1965, apoi dezbătute în

plenara CC al PCR din 5-6 octombrie 1967 43 .
Importanţa sfaturilor populare raionale. Aspecte pozitive şi negative
Ca aspecte pozitive evidenţiem eforturile pentru dezvoltarea generală a

societăţii prin acţiunea de alfabetizare în masă a populaţiei, construirea de şcoli,
deschiderea, fie ea şi mutilată, a culturii spre populaţie, electrificarea satelor,
repararea, întreţinerea şi modernizarea drumurilor şi podurilor, regularizarea unor
cursuri de apă, construirea unor blocuri de locuinţe pentru muncitori, pregătirea unor
specialişti în domeniul agriculturii prin înfiinţarea unor şcoli tehnice şi veterinare,
proiectarea şi dezvoltarea unor sisteme de irigaţii, dezvoltarea industriei locale,
valorificarea intensivă a resurselor locale ale solului şi subsolului.
Drept aspecte negative remarcăm faptul că sfaturile populare raionale au
fost instrumente prin care Partidul şi Guvernul au întărit „dictatura proletariatului” şi
au aplicat în teritoriu politica de la centru privind colectivizarea forţată a agriculturii
(de amintit represiunile împotriva ţăranilor din Suraia, Vadu Roşca şi Răstoaca, în
1957-1958), reprimarea moşierilor şi a chiaburilor, epurarea funcţionarilor din
aparatul administrativ, consideraţi a fi „elemente reacţionare” (comercianţi, burghezi,
intelectuali, chiaburi, foşti legionari), naţionalizarea imobilelor, impunerea modelului
sovietic în domeniul învăţământului şi al culturii, amestecul direct în activitatea
justiţiei şi procuraturii (nerespectând principiul separării puterilor în Stat),
colaborarea strânsă cu aparatul represiv, reprezentat prin organele Securităţii şi ale
Miliţiei din raioanele respective.
Un alt aspect reţine atenţia, şi anume că sfaturile populare raionale erau sub
directul control al organizaţiilor raionale şi regionale de Partid, fiind permanent
îndrumate şi coordonate de acestea, în special în ceea ce privea politica de cadre. La
alegerile pentru deputaţi ai sfaturilor populare din 1950, agitatorii PMR erau aceia
care, repartizaţi pe raza fiecărei secţii de votare, prin diverse mijloace de propagandă,
susţineau candidaturile reprezentanţilor FDP. S-au creat paralelisme prin faptul că
secţiile de resort ale comitetelor executive raionale de Partid erau direct implicate în
administrarea raioanelor, deciziile acestora suprapunându-se de multe ori peste cele
ale comitetelor executive ale sfaturilor populare raionale şi ale secţiunilor acestora
din diverse ramuri de activitate. De altfel, Gheorghe Apostol în articolul „Încotro ne
îndreptăm”, din 30 aprilie 1968, trimis ziarului „Scânteia”, exprima foarte bine
disfuncţionalităţile sistemului: „O rezoluţie de Partid este o instrucţiune pentru
conceperea unei legi, însă ea nu poate lua locul legii şi nici nu o poate anticipa. Însă
rolul Partidului este amestecat cu acela al Statului. Partidul nu este Statul şi nu
trebuie să fie omniprezent [...]. Puterile legislativă, executivă şi judecătorească
43
Constituţia RSR din 21 august 1965, publicată în „Buletinul Oficial al RSR”, nr. 1, 21 august
1965.
141
alcătuiesc un amalgam perfect împreună cu Partidul. Ele ar trebui să fie complet

separate, una de cealaltă, pentru a se evita orice influenţă reciprocă” 44 .
Ziarul „Scânteia”, preamărind superioritatea democraţiei socialiste, critica
totodată, în 1956, activitatea sfaturilor populare şi neregulile sistemului
administrativ. „Există destule sfaturi populare care lucrează sectar, birocratic, în
stilul vechilor organe administrative, nu antrenează deputaţii şi masele de oameni ai
muncii la dezbaterea şi rezolvarea problemelor, ci se bizuie exclusiv pe funcţionari
salariaţi, nu dau atenţie valorificării gospodăreşti, cu ajutorul maselor, a resurselor
locale ci socotesc drept unic mijloc de rezolvare a problemelor locale sesizările la
Centru” 45 .
Mai ales în prima parte a existenţei lor, sfaturile populare au fost, alături de
alte instituţii ale statului, instrumente prin care PMR-ul a pus în practică marile
campanii ale programului său politic. Ghiţă Ionescu aprecia că „funcţiile lor au
oscilat între a fi o instituţie administrativă, parte a organismului constituţional, şi o
administraţie locală hărţuită, debordată şi dispreţuită” 46 . Cu trecerea timpului însă,
situaţia s-a schimbat, „de-a lungul anilor s-au perfecţionat funcţiile statului, atât pe
plan central cât şi local, s-au diminuat atribuţiile lui represive” 47 . Acest lucru se
observă atât prin preocuparea pentru perfecţionarea cadrelor din administraţie, mai
ales a specialiştilor (tehnicieni, ingineri, medici, economişti), cât şi prin faptul că,
deşi rămân sub controlul strict al Partidului, sfaturile populare raionale încep să se
ocupe mai ales de problemele administrative şi economico-financiare ale
comunităţilor locale.
Contributions to the Administrative Organization of Putna County.

The District People’s Counciles
(Summary)
Key-words: district people’s councils, interim committees, Executive Committees,

communism, deputy.
The former territory of Putna county was divided in September 1950 in four
districts: Adjud, Focşani, Panciu, and Vrancea. These territorial structures copyed the
Soviet model and were administered by the district people’s councils (“sfaturi
populare raionale”, in Romanian), institutions under the direct supervision of the
Communist Party.
44
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-
1965), Iaşi, Editura Polirom, 2001, p. 223-224.
45
„Scânteia”, nr. 3710, 26 septembrie 1956, p. 2.
46
Ghiţă Ionescu, Comunismul în România, Bucureşti, Editura Litera, 1994, p. 203.
47
Ioan Scurtu, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în
istoria modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 616.
142
As local organs of state power, district people's councils have been involved
in the major changes initiated by the communist regime in former Putna county: the
nationalization of industrial and commercial enterprises, buildings’ nationalization,
collectivization of agriculture, electrification of villages, literacy of the population.
143
Documentul original de la Alexandru cel Bun pentru episcopia de
Rădăuţi (6 iulie 1413)
Valentin Constantinov
Documentul original de la Alexandru cel Bun pentru mătuşa sa, Anastasia,

fiica lui Laţcu şi vară primară cu Roman I, se păstrează în fondul Alexandru
Czolowski de la Archiwum Glówne Akt Dawnych (Arhiva Centrală a Actelor Vechi)
din Varşovia 1 . Colecţia cunoscutului istoric, arhivist şi muzeolog Alexandru
Czolowski (1865-1944) a fost împărţită de-a lungul vremii între trei instituţii: o parte,
între anii 1936 şi 1939, a fost lăsată şi vândută de către Czolowski Bibliotecii
Ossolinski din Lvov, o altă parte a fost oferită Bibliotecii Naţionale din Varşovia de
către fiica sa în anul 1947, de unde un fragment a fost preluat de AGAD în anul
1949 2 . Totodată, este posibil ca unele dintre materialele lăsate de Czolowski la Lvov
să fi ajuns mai târziu la Wrocław, unde a fost evacuată partea poloneză a Bibliotecii
Ossolinski 3 . Până în prezent, actul a fost cunoscut după o copie germană depistată de
I. Bogdan în Acta Czolowski din Lvov 4 , iar imensitatea fondului şi divizarea lui de
1
Depistarea acestui document a fost posibilă datorită bursei acordate de Comisia poloneză
UNESCO şi a stagiaturii în Varşovia, pentru care aducem sincere mulţumiri doamnei Krystyna
Urbańska (Comisia poloneză UNESCO) şi domnului Dariusz Kołodziejczyk de la Institutul de
Istorie a Universităţii din Varşovia, care au facilitat obţinerea acestei burse. Aducem mulţumiri şi
colaboratorilor de la Arhiva Centrală a Actelor Vechi din Varşovia (în continuare: AGAD) pentru
amabilitatea de a ne pune la dispoziţie aceste materiale.
2
AGAD, Zbiόr Czołowskiego, Varia Variorum, Dosarul 691, fila 5 original slavon, Tot acolo, f. 1
copia actului din 1 mai 1384 de la Petru Muşatinul, prin care acesta dăruieşte bisericii Sf. Ioan
Botezătorul din târgul Siret, construită cu cheltuiala mamei sale Margareta, pentru călugării
predicători, venitul vămii din acelaşi târg, publicat şi în DRH, A., vol. I (1384-1448), volum
întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p. 1-2,
nr. 1.
3
După cel de-al doilea război mondial marea Bibliotecă Ossolinski din Lvov a fost împărţită în
două. Partea poloneză a cerut retrocedarea materialelor din această bibliotecă privitoare la istoria
Poloniei. În urma acestui demers, o parte din bibliotecă a rămas la Lvov, iar cealaltă a fost evacuată
la Wrocław.
4
Biblioteca Academiei, colecţia Manuscrise, Ms. nr. 5231, f.119-120. Cu o traducere românească,
ibidem, f. 121.
V. Constantinov, Documentul de la Alexandru cel Bun pentru episcopia de Rădăuţi
mai târziu au făcut ca originalul să se rătăcească pentru o perioadă de vreme.

Comparând copia germană şi textul documentului original se observă diferenţe
substanţiale. În copie n-au fost incluşi toţi membrii Sfatului domnesc, sunt nişte
diferenţe de ordin toponimic, dar principala problemă este cea legată de beneficiara
acestui act. Astfel, Anastasia era fiica lui Laţcu, vară cu Roman I Autocratorul, tatăl
lui Alexandru cel Bun. Prin urmare, Alexandru I era nepotul de la văr al acestei
doamne. În schimb, în copia germană se menţiona că Anastasia era „de Frau
Anastasie unserer Schwiegermutter”, adică soacră a lui Alexandru cel Bun.
Mihai Costăchescu avea îndoieli cu privire la persoana Anastasiei: „nu ştiu
sigur dacă Doamna Anastasia era soacra lui Alexandru cel Bun”, deşi susţinea că „n-
ar fi fost imposibil ca ea să fie şi una dintre soacrele Domnului” 5 . Textul original
rezolvă şi această problemă, căci Anastasia nu era soacra (sic!), ci mătuşa lui
Alexandru cel Bun, confuzia producându-se între cuvintele slavone „testţ1”
(soacră) şi „tetţ1” (mătuşă). Probabil cel care a transcris pentru prima oară acest
act şi a făcut copia germană a confundat cei doi termeni foarte apropiaţi fonetic, dar
diferiţi ca sens.
În lucrările de specialitate Anastasia nu figurează ca soacra lui Alexandru cel
Bun. Sunt cunoscute patru soţii ale lui Alexandru cel Bun: Margareta, probabil fiica
lui Ştibor de Ştiboriţa, nobil polon devenit voievod al Transilvaniei între anii 1395 şi
1401. A doua soţie a domnului a fost Ana-Neacşa, care a murit la 2 noiembrie 1418,
fiind îngropată la Bistriţa. Pentru puţină vreme, Alexandru a fost căsătorit cu
Ringala, iar la 13 decembrie 1421 domnul s-a însurat cu Marina, fiica boierului
Marin şi sora boierului Bratu 6 .
Prin actul de danie, după moartea Anastasiei, moşiile trebuiau să treacă în
proprietatea bisericii Sfântul Nicolae de la Rădăuţi, prima necropolă domnească a
Ţării Moldovei. Ea a fost construită la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului
al XIV-lea şi este cea mai veche construcţie din piatră păstrată în Moldova. Anastasia
a murit la 26 martie 1420 7 şi a fost îngropată în necropola domnească. Mormântul ei
5
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, publicate de ~, vol. I
(1374-1437), Iaşi, Viaţa Românească, 1931, p. 102-103.
6
Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, Editura Albatros, 1976, p. 38-49.
7
Piatra de mormânt, aşezată de Ştefan cel Mare pentru Anastasia, în G. Balş, Bisericile lui Ştefan
cel Mare, în BCMI, XVIII (1925), Bucuresti, 1926, p. 281 şi M. Costăchescu, op. cit., p. 102-103:
146
se află alături de cele ale lui Bogdan I, Laţcu, Roman I, Ştefan I, Bogdan fratele lui
Alexandru cel Bun, Bogdan fiul lui Alexandru cel Bun, Stana mama lui Ştefăniţă
vodă şi Ioanichie fost episcop de Rădăuţi. Piatra funerară a fost decorată cu
semipalmete şi împletituri cu motive vegetale, motive care mai târziu au fost preluate
pentru înfrumuseţarea mormântului Stanei, mama lui Ştefăniţă vodă 8 .
1413 iulie 6 – Alexandru cel Bun dă Anastasiei mătuşii sale Coţmanul Mare cu cătunele
sale Suhovăţ, Hliviştea şi Davidăuţi, care după moartea ei trebuiau să treacă în stăpânirea
Episcopiei de Rădăuţi.
† Mil<o>stï6üB<o>jï6, mâ, Aleaxandru vwevwda, g<o>spwdarăßZemli

Moldavscoi. Kinim<ă> znamenito sim<0> listom<0> naşim<0> oís1m<ă> cto na
n<ă> oízrit<ă> ili ego oíslâşit<ă>. Wje esmi oíkenili să naşe6üRado6 i să
naşim<ă> dobrim<ă> mislom<ă> i dali esmi tetţ1 naşei
cn1gin™åAnastasï™åVelicïi Coţmanïi i să svoim<ă> priselci, şto că Cwţmani
prisloha6t<ă> na im™ Soíhovehi i să Hliviº1 i Davidovţi să oísimi svwimi
graniţ™mi, a nijn™2 graniţ™ Val1va, a protiv<ă> Val1vi doli na şto idet
kerez dwíbravu.
Tw ei oíric<ă> să oísimi dohodwm do jivota ei, a po jivota ei
ştobi bâl<ă> Velicïi Coţman i să t<1>mi pisan1mi priselci monastir6
S<v™>t<a>go Nicoli wt<ă> Radăuţ <da bude>1t<ă> să oísem<0> dohodom<0> na
v1ci v1knï™, gde s<v™>topokivşei predcovi n<aşi>1 lej1t<ă>.
A na t1h<ă> vâşe pisanih<ă> est<ă> v1ra naşego ghspod<stva>1 vişe
pisannago Alexandra vwevodi i v1ra d1tei naşih<ă> i v1ra <na>şih<ă> bo2ri:
v1ra pana Stanislava Rotămpana, v1ra pana Mihălaşa, v1ra pana Vlada
dvornica, i brata ego pana Cr<ă>st1 kaşnica, v1ra pana Grincova, v1ra pana
Ywana, v1ra pana Ywana dvornica, v1ra pana ^gşina, v1ra pana Ylï™şeva, i v1ra
„Yw Stefan voevod<a>, g<o>s<po>dnă Zemli Moldavscoi, v<ă> l1t<o> xz∫e m<1>s<™>ţa
ap<rilïe> a∫ï ucrasi grob svoei pr1d1diţi cn™jni Anastasïi, 2je dade Coţman wbit1li
sei, dăºi Laţca” (Io Ştefan voievod, domn al Ţării Moldovei, în anul 7005 <1497> luna aprilie
11, a înfrumuseţat acest mormânt al străbunicii sale, cneaghinei Anastasia, care a dat Coţmanul
acestui locaş, fiica lui Laţco).
8
N. Grigoraş, I. Caproşu, Biserici şi mănăstiri vechi din Moldova, până la mijlocul secolului al
XV-lea, Bucureşti, 1968, p. 9-15.
147
pana Stana Boírlika, v1ra pana Jo<ír>ja i v1ra oísih<ă> bo2ri mwldavscâh<ă>
velicâh<ă> i malih<ă>.
A po naşim<ă> jibot1 cotorïi bâti g<o>sp(o>d(a>ră naşei zemli, ili
wt<ă> d1tei naşih<ă> ili wt<ă> bratei naşih<ă> ili wt<ă> naşego plemeni,
tot<ă> bi ne porwíşili na<ş>1igo daanïe i potvrăjdenïe. Ale cto pocoísiti i
poroíşiti naşego daanï™ i potvrăjdenïe tacovă bi bâl<ă> procl1t<ă> wt<ă>
G<ospod>a B<og>a i wt<ă> P<r1kis>1tï™ ego M<a>t<e>ră i wt<ă> k<e>stnago i
jivotvor1ºago kr<ă>sta, i wt<ă> S<v™>tâh<ă> vrăh<ov>1nih<ă> v∫ï Ap<o>s<to>lă, i
wt<ă> S<v™>tâh<ă> t∫iï Bogonwsnih<ă> Wt<0>ţă Niceiscâh<ă> i wt<ă> oísih<ă>
s<v™>tâh<ă>. I taco podoben<ă> Y<ud>11 pr1datel6 i prăcl1tom<ă> Arï6.
A na cr1pwst<0> i potvrăjdenïe, vel1li esmi v1rnomu bol1r6 naşemu
Bratei tretomu logofet pisati i pr<iv1s>1iti pek™t<0> naş că semoí
naş<e>mu listoí.
* Sukav1, <vă l>1t<o> =qţÌca 6l<ïe> q∂ d<0>n<ă>.
† Din mila lui Dumnezeu, noi, Alexandu voievod, domn al Ţării Moldovei.
Facem cunoscut cu această scrisoare a noastră tuturor care o vor vedea sau o vor auzi.
Iată am făcut cu Sfatul nostru şi cu gândul nostru bun şi am dat mătuşii noastre
cneaghinei Anastasia Coţmanul Mare şi cu cătunele sale care ascultă de Coţmani cu
numele Suhiveţi şi cu Hliviştea şi Davidăuţi cu toate hotarele sale, iar hotarul de jos –
Valeva, iar în faţa Valevei valea care merge prin dumbravă.
Să-i fie uric şi cu toate veniturile în timpul vieţii ei, iar după viaţa ei ca să fie
Coţmanul Mare şi cu acele cătune scrise mănăstirii Sfântului Nicolae de la Rădăuţi ca să-i
fie cu tot venitul în vecii vecilor, unde sfântrăposaţii strămoşii noştri odihnesc.
Iar pentru acele mai sus scrise este credinţa domniei noastre scrise mai sus
Alexandru voievod şi credinţa copiilor noştri şi credinţa boierilor noştri: credinţa panului
Stanislav Rotămpan, credinţa panului Mihăilaş, credinţa panului Vlad vornic, şi credinţa
fratelui său, a panului Cârstea ceaşnic, credinţa panului Grincă, credinţa panului Ioan,
credinţa panului Ioan vornic, credinţa panului Iugşa, credinţa panului Iliaş, şi credinţa
panului Stan al lui Burlea, credinţa panului Jurjea şi credinţa tuturor boierilor moldoveni,
mari şi mici.
Iar după viaţa noastră cine va fi domn al ţării noastre, ori din copiii noştri, ori din
fraţii noştri ori din neamul nostru, acela să nu strice dania şi confirmarea. Iar cine se va
încumeta şi va strica dania şi întărirea unul ca acesta să fie blestemat de Domnul
Dumnezeu şi de Preacurata lui Maică şi de cinstita şi dătătoarea de viaţă cruce şi de
Sfinţii supremi 12 Apostoli, şi de 318 Sfinţi purtători de Dumnezeu Părinţi de la Nicheea
şi de toţi sfinţii. Şi unul ca acela să fie asemenea lui Iuda trădătorul şi blestematul Arie.
Iar pentru tărie şi confirmare, am poruncit credinciosului nostru boier Bratei al
treilea logofăt să scrie şi să atârne pecetea noastră la această scrisoare a noastră.
În Suceava în anul 6921 <1413> iulie 6 zile.
________________
148
1 Şters.
AGAD, Zbiόr Czołowskiego, Varia Variorum, Dosarul 691, fila 5, original slavon,
pecetea căzută. O traducere românească din sec. XVII, fila 3-4. Mf. 39298. Descifrarea a fost
făcută după microfilm.
EDIŢII: Dimitrie Dan, Cronica Episcopiei de Rădăuţi, cu apendice de documente

slavone, originale şi traduse şi mai multe ilustraţiuni, Viena, 1912, p. 191-192 (extras germ., după
I. Bogdan şi trad.); M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, publicate
de ~, vol. I (1374-1437), Iaşi, Viaţa Românească, 1931, p. 101-102 (trad. după I. Bogdan);
Documente privind istoria României, veacul XIV, XV, A. Moldova, vol. I (1384-1475), Bucureşti,
Editura Academiei, 1954, p. 31-32 (trad. după Costăchescu); Documenta Romaniae Historica,
Seria A. Moldova, vol.I (1384-1448), volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi,
Bucureşti, Editura Academiei, 1975, p. 49-50, nr. 35 (copie germ. şi trad. după I. Bogdan şi ediţii).
The Original Document from the 6th of July, 1413 issued by

Alexandru cel Bun for Rădăuţi Bishopric
(Abstract)
Key-words: Alexander the Good, document, donation, church, necropole, hospodar,

Rădăuţi Bishopric
The original document issued by Alexandru cel Bun on the 6th of July, 1413
for Rădăuţi Bishopric was discovered as a result of a research at the Archiwum
Glowne Akt Dawnych in Warsaw, Poland, in Alexandru Czolowski Archive Fund.
The document was known from a German copy, and there are many differences
between this copy and the original act. At the same time, several inadvertences are
corrected and new information regarding that period are brought consequent to the
publishing of the original.
149
Documente referitoare la istoria Ţării Moldovei (1634-1858) provenite
dintr-o colecţie particulară din Iaşi
Mihai-Cristian Amăriuţei
Ludmila Bacumenco
Munca de cercetare a istoricului se bazează pe interpretarea informaţiilor

oferite de izvoare, cele documentare ocupând un loc de prim ordin. Pe lângă
documentele editate de-a lungul vremii, în diverse reviste de specialitate sau în
colecţiile naţionale cunoscute, există mereu speranţa apariţiei unor piese
documentare noi, care să ofere informaţie istorică inedită. Dacă arhivele româneşti
aşteaptă încă momentul unei organizări riguroase a fondului documentar existent, o
asemenea surpriză plăcută poate fi oferită de colecţiile particulare. Un colecţionar din
Iaşi (care a ţinut să nu i se dezvăluie identitatea) permite, iată, publicarea unui număr
de zece documente, redactate în limba română, dintre care, după ştiinţa noastră, opt
sunt inedite. Acoperind un interval cronologic de peste 200 de ani, documentele de
faţă, fără să conţină informaţii de natură a modifica radical imaginea asupra unui
eveniment oarecare din istoria spaţiului românesc, pot contribui la mai buna
cunoaştere a epocilor din care provin.
Astfel, documentul nr. 1, un facsimil foarte bine realizat după originalul
datat 4 iunie 1634, prin care marii arhierei ai Moldovei adeveresc vânzarea siliştei
Vlădeni de către mănăstirea Râşca lui Ionaşco Prăjescul postelnic, poate contribui la
datarea mai strânsă a unui document publicat în colecţia Documenta Romaniae
Historica. Este vorba de actul prin care Vasile Lupu voievod întăreşte lui Ionăşcuţă
Prăjescul postelnic al treilea, printre alte sate şi părţi de sate moştenite sau
cumpărate, şi satul Vlădeni din ţinutul Romanului, cumpărat de la mănăstirea Râşca 1 .
Documentul a fost datat de către editorii săi, după componenţa Sfatului domnesc, la
24 ianuarie 1635 sau 1636, întrucât este rupt în dreptul văleatului şi lipseşte slova
unităţilor. Credem că este vorba mai degrabă de anul 1635, dat fiind faptul că satul
Vlădeni, ultimul în lista celor întărite de domn, a fost cumpărat la 4 iunie 1634, aşa
cum arătam mai sus, şi este greu de crezut că postelnicul Prăjescul a trebuit să aştepte
un an şi jumătate pentru întărirea stăpânirilor sale.
Documentele nr. 2 şi 3 privesc istoria oraşului Iaşi de la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi cunosc două ediţii, una oferită de Gheorghe Ghibănescu în anul 1931,
cealaltă de către Ioan Caproşu într-un volum al seriei sale de Documente privitoare
1
Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. XXIII (1635-1636), întocmit de Leon
Şimanschi, Nistor Ciocan, Georgeta Ignat şi Dumitru Agache, Bucureşti, Editura Academiei, 1996,
nr. 315, p. 354.
M.-C. Amăriuţei, L. Bacumenco, Documente referitoare la istoria Ţării Moldovei
la istoria oraşului Iaşi, după textul lui Ghibănescu. Documentele în cauză reapar
acum, după o călătorie în timp al cărei traseu nu îl cunoaştem. Diferenţe minore de
transliterare, un nume citit greşit (Andronic în loc de Andonie, în documentul nr. 2),
precum şi scurtele însemnări de pe verso-urile documentelor, care lipsesc în ediţiile
precedente, justifică, credem noi, reeditarea acestora.
Din secolul al XVIII-lea datează documentele publicate sub nr. 4-6, care
oferă informaţii asupra problemelor ridicate de împărţirea copiilor rezultaţi din
legătura unor ţigani având stăpâni diferiţi, iar cel de sub nr. 7 se înscrie în lungul şir
al actelor prin care domnii Ţării Moldovei acordau scutiri de dări pentru membrii
clerului monahal sau de mir, în cazul de faţă fiind vorba despre doi preoţi ai
mănăstirii Sf. Samuil din Focşani, metocul mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi.
Ultimele trei documente oferă date preţioase privind relaţiile agrare din
prima jumătate a veacului al XIX-lea, precum generalizarea arendăşiei (nr. 8),
procesele îndelungate pentru proprietate, cu ilustrarea procedurilor urmate de
instanţele de judecată în soluţionarea acestor pricini (nr. 9) sau importanţa actelor
vechi în dovedirea temeiniciei pretenţiilor asupra stăpânirii unor sate, precum
Ivăneşti şi Bilăeşti (nr. 10).
Menţionăm că descrierile arheografice ale actelor publicate aici nu au putut
fi complete, cu excepţia primului document, în condiţiile în care accesul la ele a fost
limitat, iar transcrierea lor s-a făcut după fotografiile făcute cu acest prilej.
Normele de transcriere şi principiile de editare a documentelor de mai jos
sunt aceleaşi cu cele folosite pentru textele româneşti din cele zece volume de
Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, editate de Ioan Caproşu 2 .
Nu putem încheia fără a aduce mulţumirile noastre domnului Traian
Ocneanu, directorul Centrului de Studii Bizantine Iaşi, care a mijlocit accesul nostru
la aceste documente.
1.
1634 (7142) iunie 4
Mitropolitul şi episcopii Ţării Moldovei adeveresc că egumenul Agathon şi

soborul Mănăstirii Râşca au vândut siliştea Vlădenii de pe Siret, din ţinutul Romanului,
lui Ionaşco Prăjăscul postelnic, pentru 250 de galbeni buni.
† Varlaam arxïep(i)sk(o)pß i mitropolit(ß) SÁçavskïi, i Mitrofan

ep(i)sk(o)pß Rhmanskïi, i Evlhgïe ep(i)sk(o)pß Radhvskïi, i Ge(h)rgïe ep(i)sk(o)pß
X3¯evskïi, scriem şi mărturisim cu cest zapis al nostru cum au venit înnaintea noastră
egumenul Agathon de la Râcica şi cu tot săborul de acolo, cu bătrâni, cu tineri, şi cu
2
Cf. Introducerea din Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. V Acte
interne (1741-1755), editate de ~, Iaşi, Editura Dosoftei, 2001, p. VI-VII.
151
d(u)mnealu(i) cu Ionaşco Prăjăscul posté(l)nicul, şi s-au tocmit ei de bună voia lor, de

nimene nevoiţi, nici asupriţi, de i-au vândut dumisale postelnicului carel(e) scrie mai sus
o selişte, anume Vlădénii, pre Sirét, la ţinutul Romanului, derept doaă sute şi cincizeci de
galbeni buni, cu tot venitul, cu vad de mori şi cu loc de pod, ca se-i fie dumisale ocină şi
moşie, şi giupânései dumisale şi cuconilor dumisal(e), pentru că lor nu le-au fost bună de
nemică acea selişte, nici au avut nici un venit dintr-acea selişt(e), ce-au fost stând olişte1
pustie, ce le-au fost lipse de nişte mori în Sirét, să-ş(i) facă la alt sat a lor de pre ce vor
lua de pre acea selişte.
Deci cum s-au tocmit săborul tot cu dumnealu(i) le-au dat banii toţ(i) gata, de
faţe înnaintea noastră, câţ(i) scriem mai sus, şi i-au făcut călugă<rii>2 dumesa<le>3 zapis
de la dânşii şi i-am făcut şi noi dumisale zapis de la noi preci ..…2 ca să-i fie de întăritură
ş(i) de credinţe. Pentr-acé(ea), de acmu înnainte de să vor mai rădica niscare călugări pre
urma acestora ca să n-aibă a mai pârî pentr-acé(ea), iar carele va vrea să scornească
cân(d)va vro pâră să fie procleat, cum scrie şi în zapisul săborului, şi de bl(agoslo)veniia
noastră să fie neiertat nici <o>3 dănăoară în véci.
Şi, pre mai mare credinţe şi mărturie, ne-am pus peceţil(e) şi iscăliturile, ca să
s(e) ştie.
Pis u Mitropolïï, v(ß) l(™)t(o) #zrÕmÃv 6n(ïe) d^.
Varlaam mitropolit <m.p.>.
Evlhgïe episkop Radhvski <m.p.>.
Ge(h)rgïe episkop X3¯evski <m.p.>.
† Şi eu m-am tâmplat într-această tocmală, …..2 <m.p.>.
Facsimil, hârtie (30,7 x 19,5 cm.), cerneală cafenie, trei amprente sigilare: sigiliul rotund
al Mitropoliei Moldovei (diametru: 2,8 cm.), avându-l în câmp pe Sf. Gheorghe omorând balaurul,
iar în exergă legenda: † Peçat S(vå)t(a)go Gehrgi Mitropoliï S2çavskoï; sigiliul rotund al
Episcopiei de Rădăuţi (diametru: 2,8 cm.), cu Sf. Nicolae figurat în câmp şi cu legenda în exergă: †
Peçat S(vå)t(o)go N(i)ko(lai) 4t Episkopia Radovskoï; sigiliul rotund al Episcopiei de Huşi
(diametru: 2,8 cm.), având în câmp icoana hramului, reprezentându-i pe Sf. Apostoli Petru şi Pavel,
iar în exergă legenda: † Peçat S(vå)t(o)go P<etra> i Pavla Ep(is)k(o)pïe X2(s)kix´.
1
Greşit, în loc de ,,silişte“.
2
Rupt.
3
Omis.
2.
1693 (7202) noiembrie 20, Iaşi
Cârstina, fiica lui Pavăl fost jitnicer şi a Stancăi, dă soţiei lui Aslan cămăraş
casele sale cu loc din Iaşi, evaluate la 300 de lei, în contul datoriei fratelui său decedat,
pentru care a fost chezaşă împreună cu mama ei.
† Adecă eu, Cârstina, fata Stancăi şi a lui Pavăl ce-au fostu jicnicér, scriu şi
mărturisăscu cu acestu adevărat zapis al miu precum am luat eu pre chizăşiia mea
152
împreun(ă) cu maică-mea, cu Stanca, pe frate-miu, pe Andonie, de la dumn(ea)lui

răpoosatul Aslan cămăraşul, pentru o mie şi doaă sute de lei bătuţ(i), care bani au fostu
dator frate-miu, Andonie, dumisali lui Aslan căm(ă)raşul. Şi aceşti bani, fiind frati-miu,
Andonie, la dugheana dumisali lui Aslan, au luat aceşti bani toţ(i) din dughean(ă) şi i-au
strâcat. Apoi, dumn(ea)lui Aslan i-au luat sama împreună cu neguţitori şi l-au aflat dreptu
dator ca1 această 1200 de lei şi l-au fostu pus la închisoare pe frati-miu pentru bani. Apoi,
eu l-am luat pre chiz(e)şiia mea cu maică-mea, cu Stanca, şi ne-am apucat cu zapis ca de
nu-i va plăti frati-miu Andonii banii, să-i plătim noi, cu maică-mea, cu Stanca. Şi frăţine-
miu i s-au prilejit moarte şi banii nu i-au dat. Acmu, dumneaiei …..2, giupâneasa lui
Aslan, au tras pâr(ă) la măriia sa Costantin Duca vod(ă) şi măriia sa vod(ă) ne-au dat în
sama dumisali logofătului celui mari ca s(ă) ne ia sama. Şi dumnealui ne-au luat sama şi
m-au dat platnică, pre zapisul miu, ca să-i plătescu banii. Deci eu, neavându cu altă cu ce-
i plăti, ce-am căzut cu o rug(ă)minti la dumneaei …..2 cămărăşoaia şi m-am apucat ca să-i
dau din moşii ce voi avea. Şi i-am dat eu cas(e)le meli, ce-am avut eu aicea, în târgu, în
Iaş(i), cu loc cu tot, care cas(e) sintu cumpărate de tată-miu Pavăl jicnicériul; şi le-au
preţăluit starostea de neguţitori, împreun(ă) cu alţi neguţitori, direptu trii sute de lei, cu
loc cu tot.
Deci, de acmu, ca să-i hi(e) dreaptă ocină şi moşie dumisali căm(ă)răşoai, şi
cuconilor dumisali şi a tăată1 săminţiia dumisali în véci, iar altu niime să n-aibă treabă,
din ruda mea, a s(e) amesteca sau a strâca acestu adevărat zapis al miu, ce s(ă) aibă tot a-i
da foarte bună paci.
Şi acestu zapis l-am făcut denaintea a mulţi boieri de curte şi denaintea dumisali
lui Cos[s]tanda starosteli de neguţitori, şi denaintea altor neguţitori, carii mai gios toţ(i) s-
au iscălit.
Şi de pre acestu zapis al miu ca s(ă) aibă dumneaei a-şi faci şi dres domnescu.
Şi, pentru mai mare credinţa, mi-am pus şi pecétea, în loc de iscălitur(ă), ca s(ă)
să ştie.
5 Æs, l(™)t(o) #zs^v noe(m)v(rïe) k^.
Cârstina3.
Az, Toder Cărăman vătav za stolnicei, am fost plinitor <m. p.>.
† Προκα, παρòυ<m. p.>; † κυρ Γιανης, παρòυ <m. p.>; † Θωμας, παρòυ <m.
p.>; † Κοσταντα σταροστας, παρòυ <m. p.>; † Γιωργιος, παρòυ <m. p.>4.
<Pe verso-ul filei a doua:> No. 1.7202 <1693> noemv(rie) 20. Zapisul a locului
casii din Ieşi a Cârstinii.
No. 3. 7202 <1693> noemv(rie) 20.
Original, hârtie difolio, cerneală neagră, un sigiliu inelar oval, slab imprimat în cerneală
neagră, reprezentând o figură feminină.
EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Documente, în IN, fasc. 9I (1931), p. 130, nr. LXXX
(text după original); Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi, vol. III Acte
interne (1691-1725), editate de ~, Iaşi, Editura Dosoftei, 2000, p. 56, nr. 68 (după Gh. Ghibănescu).
1
Aşa în original.
153
2
Loc liber.
3
Sigiliu inelar.
4
Proca, de faţă; chir Ianis, de faţă; Thomas, de faţă; Costanda staroste, de faţă; Ghiorghios, de faţă.
3.
1698 (7206) iunie 25, Iaşi
Aniţa, soţia răposatului Aslan cămăraş, vinde lui Sandul Adam negustor o casă
de pe Uliţa Frecău, cu 120 de lei bătuţi.
† Adecă eu, Aniţa, giupâneas(a) [p]răpăusatului Aslan căm(ă)raşul, scriu şi

martorisăscu cu cestu adevărat zapis al mieu, ca s(ă) fie de bun(ă) credinţă la mâna
dumisali Sandului Adam neguţ(ă)toriul, precum eu, de nim(e) nevoit(ă), nici asuprit(ă),
ce de a mea bun(ă)voie, i-am vândut a mea dir(ea)ptă moşie şi cumpăr(ă)tură, o cas(ă) cu
loc cu tot, aici, în târgu, în Iaşi, pre Uliţa lui Frăcău, car(e) cas(ă) îm(i) este mie dir(ea)ptă
cump(ă)r(ă)tur(ă) de la Cârstâna, fata Stancăi, iar Cârstâni(i) i-au fostu direaptă
cumpăr(ă)tur(ă) de tată-său, Pavăl ce-au fost jitnicér. Deci, aceste cas(e) ce scriu mai sus,
cu tot locul, le-(a)m vândut dumisali Sandului Adam neguţătoriul, dr(e)ptu o sută şi
doaădzăci de lei bit(ih). Şi mi-au făcut dumnealui plat(a) deplin întru m<â>na noastră.
Deci, pentru aceea, ca să-i fie dumisali dir(ea)ptă ocină şi moşie şi cumpăr(ă)tura, în veci
neclătit. Întrebat-am şi pre toţ(i) fraţ(ii) miei şi rude ca s(ă) cumpere, şi nim(e) n-au vrut,
toţ(i) au pozvolit să cumpere cini i-a hi voie. Deci, pentru aceea, ca să-i fie dumisali
dir(ea)ptă moşie, dumisali şi giupânes(ei) şi cuconilor dumisali, în veci, neclătit. Şi i-am
dat dumisali şi zapisăli celi de cumpăr(ă)tură, car(e) am cumpărat noi de la Cârstina, fata
Stancăi, şi altu zapis ce-au fostu de cumpăr(ă)tură tot pre ceastă cas(ă) mai de-nainte
vrem(e).
Deci, ca s(ă) aibă dumnealui Sandul Adam neguţ(ă)toriul a-şi face şi dires
domnescu pre ceste cas(e). Iar cini s-ar scula, den fraţ(ii) miei sau ficiori, să strâci această
adevărat(ă) vândzari şi tocmal(ă) de bun(ă)voie no(a)stră, la ce giudet1 ar merge, să fie de
ruşine, pentru căci eu pre toţ(i) oameni(i) miei i-am întrebat şi nim(e) n-au vrut să
cumpere.
Şi această tocmală şi vândzare a no(a)stră s-au făcut denainte dumisali starostii
de neguţ(i)tori şi denainte altor neguţ(i)tori, cari mai gios au iscălit.
Şi, pentru mai mare credinţa, am pus şi noi peceti, ca s(ă) fie de mari credinţă.
2 Æs, l(™)t(o) #zs}q 6nï ke^.
† Aniţa căm(ă)răşoaie2.
† Σαββας σταροστας, παρων <m.p.>; † Θομας, μαρτιρας <m.p.>; † Νηκολας
μαρτηρας <m.p.>; † Γεοργιος, μαρτιρας <m.p.>; † Μοιρξας, μαρτιρας <m.p.>; †
Νηκολα, μαρτηρας <m.p.>; † Αθανασης, μαρθηρας <m.p.>; † Κυρηακος, μαρτυρας
<m.p.>3; Sandul Crupenschi vel jit(nicer) <m.p.>; † Apostol, martor <m.p.>.
† Şi eu, Sandul Sal(i) biv post(elnic), am scris zapisul.
154
<Pe verso-ul filei a doua:> No.7. iuni(e) 25 7206 <1798>. Zapis a Aniţii
giupânesâi, soţia lui Aslan cămăraş, pentru vânzare a unii casă cu locul ei din Ieşi
Sandului Adam neguţitor.
No. 4. 7206 <1798> iunie 25.
Original, hârtie difolio, cerneală neagră, sigiliu inelar octogonal aplicat în cerneală
neagră, având reprezentate o floare cu alte motive vegetale, la care se adaugă şi două slove
chirilice.
EDIŢII: Gheorghe Ghibănescu, Actele caselor Institutului Gregorian (,,Maternitatea”),

în IN, fasc. 9I (1931), p. 130, nr. LXXXI (original); Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria
oraşului Iaşi, vol. III Acte interne (1691-1725), editate de ~, Iaşi, Editura Dosoftei, 2000, p. 120-
121, nr. 140 (după Gh. Ghibănescu).
1
Aşa în original.
2
Sigiliu inelar.
3
Savvas staroste, de faţă; Thomas, de faţă; Nicolas, martor; Ghiorghios, martor; Moirzas, martor;
Nicola, martor; Athanasis, martor; Chiriacos, martor.
4.
1733 (7242) decembrie 15, Iaşi
Costandin Neculai <Mavrocordat> voievod porunceşte lui Radul Racoviţă fost

mare jitnicer să împartă copiii rezultaţi din legătura unui ţigan al mănăstirii Berzunţ cu o
ţigancă a lui Ştefan Catargiul vornic de Vrancea, dând şi o mărturie încredinţată.
† Ih Kosñandin Nek3laï voevoda, B4øï6 m(i)l(o)st(ï6), g(o)sp(o)darß

Z(e)ml(i) Mhldavskoï. Scriem domniia mea la boiariul nostru Radul Răcoviţă biv vel
jit(nicer). Facem ştire dum(i)tal(e) că domnii méle jălui boiariul nostru Ştefan Catargiul
vornecul di Vrance, dzicând precum are o ţigancă după un ţiganu a m(ă)n(ă)stirii
Berzunţului, care este acolo, la Bacău. Şi ace ţigancă i-ar fi dată di Marie Ursăchioae
stolniceasa pentru o fată a ei ce-au scos-o di la robie tătarâlor, şi ari ave ace ţigancă ficiori
însuraţi şi fete măritate, şi călugării să slujăscu cu dânşii. Şi pe ţigan îl cheamă Iftenie
Paiul şi pe ţi<ga>1nca Catargiului o cheamă Mărie. De care lucru iată că-ţ(i) scriem
dum(i)tal(e), să chemi pe călugăr(i) şi pé ţiganii cei bătrâni, şi pe toţi ficiorii lor să-i
aducă faţă şi să le iei sama cu dreptate, şi di a fi aşe, fiindu ţiganca a Catargiului, să-i
înparţi copiii toţi cu călugării şi s(ă) poronceşti călugărilor să scoaţă toţi copii(i) faţă la
înpărţal(ă) şi cu bună dreptate să-i înparţi, iar pentru ţiganca ce bătrână să-i de călugării
altă ţigancă în locu.
Şi precum îi înpărţi, să daţi şi mărturii încredinţate pe părţil(e) lor, ca să li s(e)
facă şi dires domnescu di întăritură.
Aceasta i zdraviem.
2 Æs, l(™)t(o) #zs}mv dek(e)m(vrïe) eï^.
Pr4çït b(e)l bis(t™rnik).
155
<Pe verso:> No. 30. No. 44. 7242 <1733> dech(e)m(vrie) 15.
Original, hârtie, cerneală neagră, sigiliu domnesc inelar octogonal, slab imprimat în
cerneală roşie.
1
Omis.
5.
<1737 septembrie 1-1738 august 31> (7246), Iaşi
Grigorie <al II-lea> Ghica voievod întăreşte stăpânirea lui Vasile Buhăescul
logofăt al doilea asupra ţiganilor săi, dăruiţi sau cumpăraţi.
† Ih Grig4rïe Gika voevoda, B(o)øï6 m(i)l(o)stï6, g(o)sp(o)darß Zemli

Mhldavskoï. Înştiinţare facem tuturor cui să cade a şti că iată credincios boiariul nostru,
dumnalui Vasâlie Buhăescul vtori logof(ă)t, slujând domnii méle şi ţărâi cu dreptate,
dreptu aceea şi domniia mea m-am milostivit şi i-am întărit lui pre ai săi drepţi şărbi
ţâgani, de cumpărătură şi de danié, ce-au avut după zapisă ce-au arătat, anume pe
Nastasâie ţiganca cu ficiorii ei Ion şi Iordache, care ţigani îi sunt de cumpărătură de la
nepotu-său Neculai Pârvul, iară lui Neculai Pârvului i-au fostu iarăşi de cumpărătură de la
Costantin neguţitoriul, iară lui Costantin neguţitoriul i-au fostu daţi aceşti ţâgani de la Ilie
Catargiu logofătul, pentru alţi ţâgani ce-au avut a lua Costantin neguţitoriul de la Mihuleţ,
iară logofătului Catargiului i-au fostu cumpărătură acéşti ţâgani, cu giudeţul domnii sale
lui Mihai vodă, de la Lupul Gheuca stolnicul, fiind atunce logof(ă)t al treile, căce au fostu
ieşit acei ţâgani în vânzare de la neamul dumisale, precum am văzut şi ispisocul domnii
sale lui Mihai vodă.
Aşijdere, ne-au mai arătat boiariul nostru de mai sus numit, Vasâlie vtori
logof(ă)t, ş-altu zapis din velet 7237, de la Ghedeoan Michiul egumănul şi cu tot săborul
sv(i)ntii mănăstiri Berzunţului, făcut acel zapis denainte dumisale lui Iordache
Cantacuzino vel vor(nic), ctitoriul m(ă)n(ă)st(i)rei, scriind şi mărturisând cu zapisul lor că
având sv(â)nta m(ă)n(ă)st(i)re multu agiutor şi folosânţă de cătră logofătul Vasâlie,
isprăvându-le toate trebele m(ă)n(ă)st(i)rei fără de nici o cheltuială, au luat voie şi de la
ctitoriul mănăstirii de mai sus numit şi i-au dat dumisale o ţigancă fată, anume Ioana, fata
lui Ion ţâganul şi a Saftii, care mumă-sa Safta este de neamul lui Mihai ţâganul, fiind şi di
pe tata şi di pe mumă drepţi ţâgani a sv(i)ntii mănăstiri.
Aşijdere, ne-au mai arătat boiariul nostru de mai sus numit ş-alt zapis de la
Apostol Mihuleţ ce-au fostu căpitan, făcut acel zapis denainte dumisale Sandului Sturzea
vel logof(ă)t, scriind şi mărturisând cum i-au vândut dumisale o ţâgancă, anume Ioana, cu
parte ei din copii, care ţigancă i s-au vinit lui Mihuleţ de la împărţala ce-au avut cu
călugării de Dobrovăţ, precum am văzut şi împărţala făcută denainte dumisale Sandului
Sturzea hat(man). Şi pre această Ioana ţâganca ţâind-o un ţigan a lui Miron Hâncul
căpit(an), anume Ion Bunduche, şi având înpreună 6 copii, au făcut boiariul nostru
Vasâlie vtori logof(ă)t înpărţală şi cu Miron Hâncul. Şi în parte dumisale boiarului nostru
156
Vasâlie 2 log(o)f(ă)t s-au vinit patru copile féte, anume Marie, şi Gafie, şi Truhina şi
Tudora, căci un copil mai multu s-au dat în parte dumisale Vasâlie vtori logof(ă)t pentru
Ioana, ţâganca cea bătrână, ca să nu să despartă de bărbat, iară în parte lui Miron Hâncul
au rămas 2 copii feţi, anume Sandul şi Sămion, şi ţâganii cei bătrâni amândoi, precum am
văzut şi zapisul cel de tocmală şi de împărţală scriind într-acesta chip.
Şi iarăşi, alt zapis ne-au arătat boiariul nostru de mai sus numit, dumnalui
Vasâlie vtori logof(ă)t, de la Velicico Panaitache, ficiorul Catrinii, ce-au fostu sor(ă) cu
dumn(ea)lui Iordache Cantacuzino biv vel spatar, mărturisând într-acestu zapis precum
de bunăvoie lui i-au dat o fată de ţigan, anume Catrina, fata lui Dumitru ţâganul, care acel
ţâgan au fostu dreptu al său di pe maică-sa, iară maică-sa i-au fostu cumpărătură de la
Ursăchioae. Şi acel ţigan au ţânut o ţigancă a m(ă)n(ă)st(i)rei Săcului, anume Tudora, fata
Tomii, şi din parte ţâganului său pre această ţigancă Catrina fată i-au dat-o dumisale, lui
Vasâlie vtori log(o)f(ă)t, pentru nişte dresă de moşii ce i-au isprăvit.
Aşijdere, ne-au mai arătat boiariul nostru de mai sus numit, Vasâle vtori
logof(ă)t, ş-altu zapis de la Ion Bujoranul, mărturisând într-acest zapis că având
Bujoranul multă giudecată pentru nişte ţâgani şi fiind Vasâlie vtori logof(ă)t orânduit de-
au descâlcit pricina şi ş-au dezbătut ţiganii. Şi făcându-i-să şi ispisoc g(o)spod, l-au luat
boiariul nostru Vasâlie vtori logof(ă)t asupra sa şi pentru cheltuiala ispisocului. Deci,
pentru acea osteneală ce-au făcut cu dânsul şi pentru cheltuiala ispisocului i-au dat
dumisale un copil de ţigan, anume Toader, ficiorul lui Stan, care acel Stan ţiganul i-au
fostu lui de cumpărătură de la acel căp(i)t(an) din Ţ(a)ra Românească.
Aşijdere, au vinit înnainte domnii méle şi denainte boiarilor noştri rugătoriul
nostru Chiril egumănul şi cu tot săborul de la sv(â)nta m(ă)n(ă)st(i)re Dobrovăţul ş-au
mărturisât precum având m(ă)n(ă)st(i)re moşii şi ţâgani înpresurate şi dând ei acea treabă
în sama boiariului nostru de mai sus numit, Vasâlie vtori logof(ă)t, de le-au îndreptat
ţâganii şi moşiile şi le-au isprăvit drese după giudecata şi dreptate ce s-au căzut fără nici o
cheltuială, pentru aceea şi ei din bună voie lor au scos din ţâganii m(ă)n(ă)st(i)rei pe o
ţâgancă fată mare, anume Nazarie, fata lui Macsân, nepoata lui Vasâlie, strănepoata lui
Dămiian sân Babii, care ţigani sunt buni în dresăle m(ă)n(ă)stirii, ş-au dat-o dumisale lui
Vasâlie vtori log(o)f(ă)t pentru binele şi folosul ce-au făcut m(ă)n(ă)st(i)rei, pre care
ţigancă şi zapis de la mâna lor i-au dat, care l-am văzut.
Dreptu aceea, pe toţi aceşti ţâgani de mai sus numiţi dat-am şi i-am întărit şi de
la domniia mea credincios boiariului nostru dumisale Buhăescul vtori logofet, ca să-i fie
lui drepţi şărbi ţâgani, cu tot rodul lor ce s-a trage dintru dânşii, şi uric de întăritură
stătătoriu în véci.
Şi altul nime să nu să amestece piste acestu adevărat hrisov a domnii méle.
Şi s-au scris hrisovul acesta întru a doa domnié a domnii meli, întru al triile an,
în oraşul domnii mele, în Iaşi, de Tanasâie Măcărescul logofătul de taină.
V(ß) lêt(o) #zs}mq m(™)s(å)ca ….1.
Ih Grigorie Gika voevoda <m.p.>.
<Pe verso-ul filei a doua:> De la măriia sa Grigorie vod(ă), ispisocul ţiganilor pe

o sam(ă) de ţigan(i), întăritură. 7246 făr(ă) lună. No.
Scrisoare Gănăoii de ţigani.
157
Original, hârtie difolio, cerneală neagră (intitulaţia şi unele iniţiale din text cu cerneală
roşie), sigiliu domnesc inelar, octogonal, aplicat în cerneală roşie, neclar (se disting capul de bour şi
acvila, într-un scut timbrat de o coroană).
1
Lipseşte data de lună şi de zi.
6.
1741 (7249) ianuarie 9
Varlam egumenul mănăstirii Berzunţ, împreună cu soborul mănăstirii, se

înţelege cu Maria, soţia răposatului Ştefan Catargiul, asupra împărţirii unor ţigani.
† Adică eu, Varlam egumenul de Berzunţu, împreun(ă) cu tot soborul făcut-am

această scrisoare de mărturie la mâna dumisal(e) giupânésii Mariii, giupâneasa
răpuosatului Ştefan Catargiul, pentru o ţigancă, anume Mariia, fata Varvarii, nepoată lui
Costantin Ţaparig, care ţigancă iaste dumisal(e) danie de la Mariia Ursăchioae. Şi pe acea
ţigancă ţiind-o un ţigan a mănăstirii Berzunţului, anume Iftimii Paiul, şi făcând
împreun(ă) cu acea ţigancă optu copii, ne-am învoit şi i-am împărţit. Şi s-au vinit
dumisal(e) patru copii, anume Costantin, Gavril, şi Toader, şi o fată Mariia, şi noaă ne-au
rămas la mănăstir(e) iar patru, anumi Pavăl, …1, şi doao féte, … 1. Iar pentru ţiganca cea
bătrână iar[r]ăşi ne-am învoit şi i-am dat dumisal(e) o fată de ţigan, anume …..1, pentru
ca s(ă) nu să despartă ţiganii cei bătrâni. Şi pe aceast(ă) scrisoare să aibă a-ş(i) face
dumneei şi drésă g(o)s(po)d pe aceşti ţigani.
Şi aceast(ă) scrisoar(e) de aşedzare s-au făcut denainte boierilor ce s-au şi iscălit.
Şi, pentru credinţa, ne-am iscălit.
V(ß) l(™)ño #zs}m® gen(arïe) ®∫.
Ier(o)monah Varlam, egumin ot Berzunţ <m.p.>.
Denainte noastră s-au făcut aceast(ă) aşăzare, fiind noi ctitor. Iordachi Canta
vor(nic) <m.p.>.
<Pe verso, de aceeaşi mână:> O fată o cheamă Măricuţa şi una Irina.

<De altă mână:> No. 38. 7249 <1741> ghen(a)r(ie) 9. Înpărţală ţiganilor de
Berzunţu. No. 52. 7249 <1741> ghen(a)r(ie) 9.
Original, hârtie, cerneală neagră.
1
Loc liber.
158
7.
1765 ianuarie 15
Grigorie Alexandru Ghica voievod scuteşte de dări doi preoţi ai mănăstirii Sf.
Proroc Samuil din Focşani, metocul mănăstirii Sf. Spiridon din Iaşi.
† Cu mila lui D(u)mn(e)zău, Io Grigorie Alexandru Ghica voievoda, domnul

Ţărâi Moldovii. Facem ştire cu acestu hrisov a domnii mel(e) pentru doi preoţi ce sunt la
sfânta măn(ă)stire din târgul Focşanii, unde să prăznuieşte Sfântul Proroc Samuil, în zile
a lui avgustu, care măn(ă)stire iaste metoh la spitalul măn(ă)stirii Sfântului Spiridon. Şi
văzând domniia me hrisovul domnii sale răpăosatului Costandin vod(ă) Racoviţă, de mila
ce-au avut aceşti doi preoţi, iată dar că şi domniia mea asémen(i) le-am întărit şi le-am
înnoit miluirile ce-au avut, hotărând prin hrisovul acest(a) ca de a p(u)r(u)rea, în toat(ă)
vrémea domnii méle, să fie preoţii aceştiia în pace şi în scuteală de dajdé domnească, şi
de dajdé vlădicească, şi de galbănul şcoalelor şi de alte angării oricâte ar fi pre alţi preoţi,
întru nimic să nu să învăluiască, că s-au iertat de toate, lăsându-i domniia me ca să poarte
de grij(ă) pentru paza sfintei şi dumnezăiştii bisérici, slujind necontenit sfintele şi
dumnezăieştile liturghii şi alte orânduite canoan(e) bisériceşti, ca prin ruga lor să triimită
milostivul Domnezău aceştii ţări şi domnilor tot darul desăvârşit. Şi iarăş(i), pentru
chivernisala acestor doi preoţi rânduim domniia mea ca să scutească de preot câte o sută
stupi la desătină, şi câte o sută oi de goştină, şi opt vite de coniţă, şi la vremea
vădrăritului să să scutească trei sute ved(re) vin piste tot, pe aceste bucate nice un ban să
nu dea.
Şi poruncim domniia <mea>1 şi boierilor domnii mel(e) ce viţi fi rânduiţi cu
slujbile dăjdilor de sus scrisă, şi voao slugi vlădiceşti şi sluj(i)torilor, văzând hrisovul
domnii mel(e) să lăsaţi în bun(ă) pace pre preoţi şi bucatele lor, întru nimic supărar(e) să
nu le faceţi.
Şi poftim domnéia me şi pre alţi lum(i)naţi domni carii vor fi în urma noastră cu
domniia ţării aceştiia, ori din neamul nostru, ori dintr-alţii, ca să le întărească milele
aceste şi domniile sale preoţilor, pentru a domniilor sale cinste şi vecinică pomenire.
Aceasta înştiinţăm.
1765 ghenuari(e) 15.
Ih Grigorïe Gika v(oevo)d <m.p.>.
Ûhrdake vÓ lhg(o)f(e)t pr4çiñhx <m.p.>.
<Pe verso:> No. 37.17652 ian(uarie)3 15. Sfâ(ntul) Samuil.
Original, hârtie, cerneală neagră (intitulaţia şi unele iniţiale din text cu cerneală roşie),
sigiliu domnesc inelar, octogonal, aplicat în cerneală roşie.
1
Omis.
2
Scris cu cifre arabe deasupra anului „7265”, care a fost tăiat.
3
Scris cu caractere latine deasupra lunii „ghen(a)r(ie)”.
159
8.
<Prima jumătate a secolului al XIX-lea>
Răzeşii din satul Banca se plâng marelui logofăt că Gheorghi Vasiliu a arendat
pe trei ani părţi din moşia lor, fără ştirea locuitorilor, solicitând un termen mai lung
pentru ca ei să poată aduna banii necesari răscumpărării arendei.
Mult milostivi părinte logofete mari,
După jaluba ci am dat noi mării sali lui vodă asupra dumisale Gheorghi Vasâliu,
ci ţine în orândă părţile de moşâie a răzăşâlor den Banca, cari, după împlinire contractului
său ci acum la 23 apr(ilie) viitor să sfârşaşti, cu un ceas mai înnainti au mitahirisât a
cumpăra iarăşi pe trii ani, fără ştire noastră celor ci ni aflăm cu lăcuinţa pi ace moşâie. Ni
s-au făcut carte g(os)pod ca să-i dăm banii şî să iasă den stăpânire, însă cu o vade foarte
scurtă, numai di doă săptămâni. Şî fiind bani mulţi 1400 lei, nu avem stari să-i găsâm aşa
îndată, fiind noi nişti săraci, şî ni temim că scăpându-l peste vade om rămâne în urmă
făr(ă) de glasu.
Milostivi părinte logofete, ne rugăm dumitali, fiindcă dum(nealui) Gheorghi
Vasâliu este aicea, în Ieşi, să să chemi de cătră dum(nea)ta şî să fim puşi la cali cu altă
vade pâr(ă) la Paşti, unde să-i dăm şî zapis, şî să să poprească să nu-ş(i) facă arătură
pentru sâne sau pe noi să ne superi, ca să ni putem puni moşâia la cali, căci nu-l putem
suferi mai mult peste noi. Şî mai vârtos, că avem şî deosăbiti socotelile dumisali, di pi
ceelanţi ani, niîmpărtăşându-ne noi cu nimic şî moşâia noastră nu ari căpital pe an nici
giumătate de preţ din banii arătaţi mai sus, dar dum(nea)lui dă aceşti bani 1400 lei numai
pentru ca să ne isterisască de istov şi să ni răsâpească pe noi, rămâiind sângur vecinic
stăpân.
Ni rugăm milostiveşti-te asupra sărăcii noastre şî ni puni la cale, scapă-ne den
mâinele acestui om ci ne-au încurcat prin nisâmţire noastră, aducându-ne în stari undi
numai cu fuga să scăpăm de dânsul, şî mari pomană va rămâne dumitali.
Ai dumitali preplecate slugi, toţi răzăşii den sat(ul) Banca, ţinut(ul) Fălciiului.
<Pe verso:> Jaloba răzăşilor.
Original, hârtie, cerneală neagră.
160
9.
1847 septembrie 23
Hotărârea Judecătoriei ţinutului Bacău în procesul intentat sărdăresei Anica

Bosuioc de către Maria Cariiadi, ,,supus elinesc”, soţia lui Athanasie Cariiadi, pentru o
parte din moşia Ardeoani, ţinutul Bacău.
Copie
Jurnal
În numele preânnălţatului domn Mihail Grigoriu Sturza voievod, stăpânitoriu

Prinţipatului Moldaviei.
Anul 1847 săptemvrie 23.
De cătră această giudecătorie a ţinutului Bacău s-au luoat în trataţie della
proţesului reclemarisit de dumneei Mariea Cariiadi, supusă eliniască, prin vechil soţul
dumisale Athanasie Cariiadi, asupra dumisale sărdăresei Anica Bosuioc pentru moştenire
părinţască, adecă partea de moşie ce s-ar cuveni a trage din hotarul Ardeoanii di pi
raposatul dumisale părinte Ioniţi Iliescul. Şi după cetirea făcută dellei în fiinţa
dumilorsale vechililor a îmbe părţile înpricinate, cu de faţă şi practorul1 elinescu prin
locoţiitorii dumnealui Alecu Andriiadi ca sprijânitoriu dreptăţilor reclemantei, s-au văzut
că partea pretendatoră, atât prin jaloba dată giudecătoriei, cât şi prin ace cătră consulatul
elinesc, înpărtăşită giudecătoriei cu otnoşăniea2 no. 591, au făcut arătare că răposatul
părintele dumisale, Ioniţi Iliescu, având aici, în Moldova, propieta la moşiea Ardeoanii şi
altele din acest ţinut Bacăul şi trecând piste Prut, în Basarabiea, păntru ale sale
înpregiurări, i s-au prilejat sfârşitul acolo, rămâind şi dumneei nevrâsnică. Din care
pricină, şi docomenturile fiind răzleţite pe la unii şi alţii din rudenii, numitele părţi au
rămas în stăpânirea rudeniilor dumisale, anume dumneei sărdăreasa Bosuioc şi alţii. Şi că
acum, după sosirea în vârsta legiuită, dând piste unele din docomenturi şi pliroforisindu-
se3 că ar ave parte de clironomie în zisele moşii de pe răposatul părintele dumisale,
mijloceşte ca prin locul competent să i să facă alegire acei clironomii, spre a să da în
stăpânire cu venitul dinpreună, pe pravăţul4 căriia, nu mai puţin şi a titlurilor înfăţoşate de
vechilul dumisale pretendatorei cu jaloba de la 31 maiu trecut, giudecătoriea ş-au înaintit
a sale lucrări cu chiemări feţilor înpricinate, care astăzi, cum să arată, aducându-se la
presudsfiea5 giudecătoriei, s-au luoat aminte că partea pârâtă pentru Ardeoani
figurarisăşte numai dumneei sărdăriasa Bosuioc, neavând nici un amestec cu părtăşie
epitropiea casăi răposatului slugeriu Chiriiac, fiind aceea pârâtă pentru osăbită parte din
trupul Hămienilor, care nicicum să atinge de Ardeoani. Şi în urmare, apoi nici supusă în
giudecată la un loc, precum partea reclemantă prin scapare din videre au voit a încleşta
doă proţesuri la un loc. Şi aşe, pe temeiul rezoanelor prescrisă de presudsofie, în osăbită
regularisire tot de astăzi înaintându-se marşa căutărei proţesului dumisale reclemantei,
numai încât priiveşte pe dumneei pârâta sărdăreasa Bosuioc.
Din toată cuprinderea cetirei dellei i a docomenturilor date cu pomenita jalbă,
anume: 1iu) 7228 <1719> octomvrie 22, un zapis a lui Trofor prin care vinde o parte de
moşie din hotarul Ardeoanii lui Gheorghi Iliescul; 2le) 7269 <1760> săptemvrie 10, o
161
copie de pe zapisul Ilincăi, soţiea lui Gavril Şişlicai, i a ei fraţi, prin care vinde giumătate
sat din Hămieni lui Iordachi Iliescu, ficior lui Gheorghi Iliescu, adiverită de câteva feţe;
3le) 7271<1763> iulie 20, o copie de pe hotarnica lui Simion Cheşcul uricariul
cuprinzătoare despre hotărâtura făcută Hămienilor pentru despărţirea de Ardeoani,
încredinţată de câteva feţe boieri; 4le) 7271 .….6 21, cartea hotarnicului Simion Cheşcul
arătătoare despre cercetarea ce au făcut pentru partea de moşie din Măzănăeşti, după o
carte scoasă de Vasile Pleşcău şi ai lui, pentru o parte de moşie a şatrariului Iordache
Iliescu, care cu a lor mulţămire au rămas tot la stăpânirea Iliescului; 5le) 1784 mai 22,
cartea gospod cătră veliţii boieri ca să cerceteze pentru Hămienii a şatrariului Iordachi
Iliescu de cătră Ardeoani, şi totodată să i se aleagă şi părţile din trupul moşiei Ardeoanii;
6le) 1784 iunie 25, hotarnica pitariului Ştefan Roset şi a stolnicului Iordachi Crupenschi
pentru despărţirea moşiei Hămienii de Ardeoani prin punere de pietre; 7le) 1801 martie 9,
cercetarea stolnicului Iordache Crupenschi şi medelniceriul(ui) Mihalachi Rafailă,
cuprinzătoare că Ioniţi Iliescul, prin jalba ce au dat domnului Costandin Alecsandru
Ipsilant voievod, împreună cu alte neamuri a sale, au arătat că ar fi având satul Hămienii
întreg, şi deosăbit 500 stânjăni în hotarul Ardeoanii, carele s-ar fi înpresurând atât
Hămienii cât şi acei stânjăni de cătră cielanţi megieşi, prin care să voroveşte despre
sămnele hotarului Hămienii, şi că n-au făcut alegirea stânjănilor din Ardeoani fiindcă
răzăşii au rămas nemulţămiţi cu hotărâtura Hămienilor; 8le) 1804 fevruarie 20, jalba lui
Ioniţi Iliescu dată domnului, aciiaşi vreme cu tânguire pentru înpresurarea Hămienilor şi
parte din Ardeoani despre clironomii medelniceriului Gheorghi Roset şi răzăşii Ardeoani;
9le) 1838 săptemvrie 20, jurnalul giudecătoriei cuprinzătoriu că s-au giudecat slugeriul
Enăcache Chiriiac, vechil din partea fraţilor Uricheşti, cu dumnealui sardariul Grigori
Bosuioc pentru partea de moşie din Ardeoani ce ar fi fost a răposatului Ioniţi Iliescu, şi ar
fi trecut-o cu ră credinţă prin vânzare Enăcache Iliescul cătră socrul dumisale sardariului
Grigorie Bosuioc; 10le) 1846 maiu 4, mărturiea a vro câţiva boieri din acest ţinut că
Neculaiu Iliescu ar fi drept fiiu a răposatului Ioniţi Iliescu; 11le) 1846 maiu 9, mărturiea a
vro câţiva răzăşi de Ardeoani că răposatul Ioniţi Iliescul au stăpânit părţi în hotarul
Ardeoanii şi Gropile; 12le) 1847 martie 9, înscrisul dumisale Neculaiu Iliescul prin care
adivereşte că ar fi dat surorei sale Mariea Cariiadi, prin înzăstrare, toate părţile din
hotarul Ardeoanii, Hămienii şi altele; şi al 13le) 1847 martie 9, vechilimiaoa dumisale
Mariea Cariiadi, prin care înputerniceşte pe soţul dumisale a căuta părţile dumisale din
hotarul Ardeoanii şi altele.
În priivire că altele la tractaţie n-au mai înfăţoşat nimic, s-au putut cunoaşte
decât că dumneei reclemanta este fiică şi clironoamă răposatului Ioniţi Iliescu, iar nu că
partea de Ardeoani ar fi fost vreodată a răposatului dumisale părinte, pentru că toate
înfăţoşatele docomenturi nici unul au dat vreo lămurire răspicătoare că partea din
Ardeoani ar fi fost dreaptă a răposatului Ioniţi Iliescu, fiind acelea numai nişte vechi
docomenturi găsite la casă, şi prin urmare ca apucătură de la răposatul Iordache Iliescul,
născătoriul părintelui dumisale reclemantei. Dar, în priivirea comfrontaţiei ci părţile
înpricinate îşi făce una altiea în faţa presudsfiei, luându-să lămurire că dumnealui
vechilul reclemantei vra a şti mai cu samă cu ce anume stăpâneşte dumneei sărdăreasa
partea din Ardeoani, giudecătoriea, spre dosloşirea unui asămine adevăr, au apucat întâi
pe dumnealui sardariul Grigorie Bosuioc, legiuit vechil a soţiei sale, a da de faţă titlul pe
care îşi sprijâneşte stăpânirea pe arătata parte din Ardeoani, ca o aflată astăzi numai salt
162
la a dumisale stăpânire. Şi dumnealui, pe lângă opisul dat înfăţoşând no. de 13 bucăţi: 1iu)
7265 <1757> iunie 1, ţidula hotarnicului Ioan Meleghie pentru partea din Ardeoani de 9
funii şi giumătate, cu stânjănul prost; 2le) 1817 ghenarie 16, foaea de zăstre prin care
această parte de moşie din trupul Ardeoanilor s-au trecut cătră încredinţătoarea dumisale
sardariului; 3le) 1811 iuli(e) 6, cartea lui Ioniţi Iliescul prin care scrie frate-său Enăcache
că o parte de moşie ce-o mai are scoasă de la Ardeoani, în hotarul Hămienilor, să o deie
dacă va pute în posesie spre plata datoriei lui ci era datoriu la Başotă sau, de nu va găsi,
să o deie în posesie, apoi se o vândă şi de veci, numai ca să poată scăpa de ace datorie,
fiindcă alt chip de plată nu are; 4le) 1815 dechemvrie 20, diiata părinţască înpărţitoare
averei fiilor răposatului Iordachi Iliescu, încredinţată şi de boierii ispravnici, precum şi de
alte feţe de boieri din aceeaşi vreme, cum înpărţăşte părţile de moşie ce au avut fieşcărora
din fiii săi, fără se grăiască ceva de această parte din Ardeoani de lângă moşiea
dumilorsale Ilieştii; 5le) 1804 avgust 2, hotarnica moşiei Hămienilor ce au hotărât-o
stolnicul Ioniţi Vârnav lui Ioniţi Iliescul cu partea scoasă de la Ardeoani; 6le) 1838
săptemvrie 20, jurnalul giudecătoriei prin care fraţii Uricheşti şi cumnatul lor slugeriul
Enăcache Chiriiac reclemarisită7 asupra moşului lor Enăcache Iliescul, supt cuvânt că el
ar fi vândut socrului dumisale sărdariului partea de moşie din hotarul Ardeoanii; 7le) 1821
săptemvrie 16, poronca isprăvniciei cătră ocolaşi şi dumnealui căminariul Iordachi
Pruncul înpreună şi cu un nifer turc ce i s-au dat de aici, de la isprăvnicie, după jăluirea ce
au făcut pentru prădăciunea suferită din doă lăzi ce le-au avut îngropate, una a dumisale
sardariului şi una a soacrei sale, ca să cerceteze de această prădăciune, fiindu-i tot
prepusul pe satul Ilieştii, şi după un an de zile şi mai bine am dosloşit că prădătorii sunt
din satul Scorţănii; 8le) 1823 martie 17, mărturiea ocolaşului polcovnicul Gavril Băncilă
şi cu căpitanul Toader Şova că au aflat pe prădătorii acelor doă lăzi a dumilorsale în satul
Scorţănii, care prădători, de cum s-au simţit, unii au fugit încotro au ştiut, unii s-au dus cu
turcii, şi altul au dat samă satul că va fi închis la piatră pentru o altă prădăciune ce au
făcut, de la care prădători au rămas toate bune prădate, între care prădăciune au avut şi
docomenturi prădate, atingătoare de moşiea Ilieştii şi partea de Ardeoani, şi prădătorii s-
au dus care şi încotro, precum dovideşte mărturiea până astăzi; 9le) 1847 iunie 15,
mărturiea de dovadă de la şapte lăcuitori, oameni bătrâni pe de moşiea Ilieştii,
încredinţată şi de privighetoriul ocolului, spre temeiul ei că mai în urmă au mai venit
şapte turci cu un moldovan la casa dumisale şi a soacră-sa de i-au mai prădat de lucrurile
ce au mai avut bunişoare prin case, luând şi nişte docomenturi de la soacră-sa din casă, şi
s-au dus pe Tazlău în gios, unde din gios de satul Enăcheştii, pe moşiea Verşăştii,
întâlnind un neguţitoriu arman ci umbla cu marfă prin sate l-au omorât şi i-au luoat calul
şi marfa, care este ştiut şi astăzi megieşitelor sate de aceasta; 10le) 1839 ghenarie 24,
iarăşi o altă dovadă că unul, ce şi vechil au fost, din reclemanţii jurnalului, prin jalba ce
dă giudecătoriei la aceeaşi vreme de închiderea dellei, singuri adiverescu că ace parte de
moşie din Ardeoani stăpânită de dumnealui îi vândută de buna lor şi cu toţi fiii săi; 11le)
o socoteală de banii ce dă Enăcache Iliescul frate-său Ioniţi Iliescul, pe la anul 1810, de
una mie una sută triizăci şi unul lei şi şăptizăci şi doi de bani, ce o şi adivereşte Ioniţi
Iliescul că i-au priimit supt a sa iscălitură; 12le) 1820 noemvrie 22, lucrarea lui Neculaiu
Dobrovăţ, cu care i-au ales pământul de zăstre a cumpărăturilor din Ardeoani şi partea
din Ilieşti, adiverită şi de isprăvniciea acei vremi; şi al 13le) copie de pe jalba slugeriului
Enăcache Chiriiac şi jurnalul giudecătoriei din 1839 ghenarie 24 pentru închiderea dellei
163
ci pornisă asupra dumisale, că partea din moşiea Ilieştii ar fi fost amanet de la Iordache
Iliescu, iar nu vânzare, numai pe nădejde că şi acest zapis ar fi prădat de turci, dar simţind
că să află a lui fiinţă în original au închis şi acest proţes ca pe acel vorbit în jurnalul din
1838. Au răspuns că stăpânirea ş-au urmărit-o pe ace parte din Ardeoani epohă până
acum de 30 ani trecuţi, mai cu samă pe temeiul foei de zăstre din 1817 ghenarie 10, dată
de născătorii părinţi a încredinţătoarei dumisale soţii, fără a fi supărat întrucât de puţin de
cătră cineva până în timpul de faţă, pe care foae de zăstre vrând numitul vechil a o
defăima că n-ar slujî îndestulă dovadă pentru dumneei, până nu va înfăţoşa mai întâi titlul
cu care înzăstrătorii au avut ace moşie din Ardeoani, întemeindu-se la aceasta pe jurnalul
din 1838, că ace parte, fiind a părintelui reclemantei, n-ar fi fost iertat ca Enacache
Iliescu, fratele său, să o treacă în vânzare cătră părintele dumisale sărdăresei Bosuioc,
Necola Grecu, însă giudecătoriea, cetind mai cu osăbire şi cuprinderea înfăţoşatelor
documenturi i întâmpinarea dată astăzi la trataţie, au venit a cunoaşte în dreptăţile
dumisale pârâtei sărdăreasa Bosuioc următoarele rezoane:
1) că ace parte de moşie din Ardeoani, pretendată astăzi că au fost în adevăr
cumpărătură de părintele dumisale sărdăresei de la casa răposatului Iordache Iliescul,
părintele părintelui reclemantei, o mărturiseşte chiar tecstul foei de zăstre, unde zice că îi
dă şi cumpărăturile din Ardeoani;
2) că dacă ace parte de moşie din Ardeoani ar fi fost dreaptă a lui Ioniţi Iliescu,
precum vechilul verbal se sprijâne a dovedi, apoi la 1815 dechemvrie 25, când soţiea
răposatului Iordachi Iliescul, mama lui Ioniţi şi Enăcache Iliescu, au înpărţit toată averea
casei pe numiţii fii şi fiice, cu vorbire mai cu samă pentru părţile de moşie căriia câte cât
îi dă, neapărat trebuia se vorbască ceva în cuprinderea ei şi despre această parte din
Ardeoani găsită astăzi supt stăpânirea dumisale pârâtei sărdăresă, macar şi a casei de ar fi
fost, dar aşa, ştiindu-o trecută în vânzare mai înainte cătră părintele dumisale sărdăresei,
nici au avut de nevoie se mai vorovască ceva;
3) dacă această parte de moşie Ardeoanii ar fi fost vre odineoară a răposatului
Ioniţi Iliescul, neapărat că când s-au urmat hotărâtura moşiei Hămienilor la 1804 avgust,
după dovada înfăţoşată de vechilul dumisale sărdăresei la no. 5, trebuia să-i însămneze pe
al său nume şi această parte din Ardeoani, iar nu se o lasă, pre cât să înţălege, tot în
stăpânirea părintelui pârâtei; îndestulă dovadă şi aceasta că ace parte au fost trecută cătră
Nicola Grecul în vânzare de casa răposatului Iordachi Iliescul, iar nu ca vândută de
Enăcache Iliescul, în numi ca de parte a fratelui său Ioniţi, când în mijloc nu figurează
nici o dovadă că ace parte ar fi fost dreaptă numai a sa;
4) această parte de Ardeoani că au fost cumpărătură de părintele dumisale
sărdăresei şi stăpânită o dovideşte şi localnica cercetare din 1820 noemvrie 22, făcută de
rânduitul isprăvniciei acei vremi, căpitanul Neculaiu Dobrovăţ, ci au osăbit partea de
zăstre a cumpărăturilor din Ardeoani, cât şi din Ilieşti, după însuşi mijlocirea dumisale
sardariului Bosuioc, atunci căpitan, adiverită zisa lucrare şi de isprăvniciea acei vremi,
care iarăşi dă o vie descoperire că dacă numita parte din Ardeoani s-ar fi cunoscut rău în
stăpânirea părintelui dumisale sărdăresei, sau într-a urmaşilor, neapărat că nu s-ar fi
îngăduit asăminea lucrări asupra acelui pământ de cătră cielalţi fraţi a răposatului Ioniţi
Iliescu, carii în de-apururea au fost petrecători în Moldova, şi prin urmare apoi nici de
cătră casa răposatului Iordache Iliescu;
164
5) pentru că zapisul prin care casa răposatului Iordache Iliescu au trecut în

vânzare această parte din Ardeoani cătră părintele dumisale sărdăresei nu are astăzi de
unde să înfăţoşa, slujăşte îndestulă lămurire că-i prădat de turci în vremea Eteriei, după
vrednica de credinţă dovadă din 1821 săptemvrie 16, trecută în opisul dumisale pârâtei la
no. 7, înprotiva căriea nu poate rămâne cuvânt, nici vechilului părţei pretendatoare a mai
zice că vânzarea părţei de Ardeoani n-ar fi de la casa lui Iordache Iliescu;
şi 6) cătră acestea, apoi dumneei reclemanta nu poate fi agiutată a surpa
dreptăţile dumisale pârâtei deasupra acei părţi de Ardeoani nici cu cuprinderea jurnalului
din 1838 săptemvrie 20, căci acela nu dă vreo lămurire alta decât o viderată uneltire din
partea fraţilor Uricheşti prin înţălegire cu moşul lor, răposatul acum Enăcache Iliescu, a
se face reclemanţi asupră-i cum că însuşi ar fi fost vânzătoriul părţei fratelui său Ioniţi din
Ardeoani, vrând ca prin asăminea mijloc, adăpaţi numai de ştiinţa că adivăratul zapis a
vânzărei de la casa lui Iordache Iliescu cătră Necola Grecul este pradat de turci, se poată
învălui pe dumneei sărdăreasa Bosuioc şi a o aduce în vreo negândită pagubă la ace parte
moşie din Ardeoani stăpânită cu bună credinţă, sau că, prin asăminea chip, s-ar fi putut
folosi ceva, cum aceasta o descopere chiar cuprinderea acelui jurnal, fiind, precât să
înţălege, înpovorată a lui scriere numai după verbale propuneri, iar nu după vreun legiuit
temeiu, nearătând macar vremea când anume Enăcache Iliescul ar fi vândut ace parte din
Ardeoani sau că au văzut vreun docoment în numele lui Ioniţi Iliescu, dându-se numai
după păreri ca dreptăţi în numele orfanilor răposatului Ioniţi Iliescu, fără se simtă că în
mijloc nu figurarisăşte vreo cât de mică dovadă că ace parte din Ardeoani au fost
vreodată dreaptă a răposatului Ioniţi Iliescu, bine înţălegându-să şi aceasta că, dacă
Enăcache Iliescu ar fi fost vânzătoriul cătră socrul dumisale sardariului Bosuioc chiar a
părţei fratelui său Ioniţi, cum ar fi putut să-i priivască stăpânirea la 1804 şi cum s-ar fi
putut a trece cu viderea a nu să vorovi ceva în înpărţala averei din 1815 pentru această
parte din Ardeoani, când n-ar fi fost trecută mai înainte în vânzare cătră Necola Grecul,
mai vârtos că la 1804 să înţălege că chiar şi Ioniţi Iliescul, pentru a căruia nume să
povesteşte astăzi că ar fi fost ace parte din Ardeoani, se afla petrecătoriu aice în Moldova,
slăbind pe lângă acestea puterea acelui jurnal pe care vechilul reclemantei se sprijâne mai
cu samă a cere partea din Ardeioani, chiar şi fraţii Uricheşti, odată cu neînfăţoşarea întru
sprijinirea acelui proţes, şi al doilea: că în mijloc, cum s-au mai zis, nu s-au văzut nici o
dovadă că ace parte ar fi fost dreaptă a părintelui dumisale reclemantei. Numai puţin,
puterea acelui jurnal o surpă în totul însuşi unul din înţăleşii reclemanţi cu Uricheştii,
raposatul acum slugeriu Enăcache Chiriac, după dovada trecută în opisul dumisale pârâtei
la no. 10, vechil fiind şi din partea Uricheştilor, căci acei reclemanţi înţălegând că n-au să
afle nici o ispravă din stârnitul proţes s-au întors şi, prin jalba dată giudecătoriei la 1839
ghenarie 4, închizând şi della proţesului ace în nume că Enăcache Iliescul ar fi fost
vânzătoriul cătră Necula Grecul, mărturisesa adevărul că ace parte de moşie din Ardeoani
este vândută de însuşi buna lor cu toţi fiii săi cătră casa părintelui dumisale sărdăresei
Bosuioc, care aceasta îndestul act slujăşte pentru dumneei pârâta, când şi chiar ţidula
hotarnicului Ioan Meleghie, titlul acei părţi din Ardeoani să înfăţoşază astăzi de dumneei
ca găsit între hârtiile casei părintelui dumisale, în acele ce au mai rămas nepradate de
cătră turci, mijloc ce discopere că la vremea vânzărei i s-au tradat şi titlu, şi neînfăţoşarea
astăzi a adevăratului act de cumpărătură nu este altă înpregiurare decât întâmplarea
prădăciunei de cătră turci. Pentru care, atât în ponctul prădărei, cât şi în loc de zapis,
165
slujăsc a sprijini pe dumneei pârâta, fără vreo altă îndoială, dovezile trecute în a dumisale
opis la no. 7, 8, şi 9 neavând asămănare cât de puţin pentru credinţă, nici cuvintele zise în
acel jurnal din 1838, că Enăcache Iliescul ar fi avut se ieie bani de la fratele său Ioniţi
Iliescul sau parte în ace din Ardeoani ce s-ar fi făcut a o vinde, şi pe a sa şi pe a lui Ioniţi,
drept chipul despăgubirei, căci nici pentru una, nici pentru alta nu să vede să fi înfăţoşat o
cât de mică dovadă, decât numai ziceri şi deziceri. Şi, în sfârşit, giudecată pe păreri ce s-
au fost zămislit între Uricheşti, slugeriul Chiriiac cu moşul lor Enăcache a trudi fără
rezon pe dumneei pârâtă de astăzi sărdăreasa Bosuioc, în lipsa zapisului ce ii era bine
încredinţaţi că n-are fiinţă de la vremea prădărei de cătră turci, cum de lămurire poate
slujî şi osăbită dovadă trecută în opisul dumisale pârâtei la no. 13, că tot unul din înţăleşii
acelui proţes, răposatul slugeriu Chiriiac, au stârnit şi osăbit proţesul iarăş(i) pe nădejdea
că, prădat fiind şi zapisul cumpărăturei din Ilieşti, ar pute se aducă la poziţiea învăluirei
pe dumneei pârâta supt nume de amanet partea din Ilieşti, dar simţind că acel zapis a
cumpărăturei din Ilieşti se află în original în păstrarea pârâtei sărdăresă au închis şi acest
proţes, ca şi pe acel vorbit în jurnalul din 1838, urmarea cărora dă şi o firească înţălegire
că acele stârnite proţesuri au fost nişte viderate plăzmuiri a încurca drepturile dumisale
sărdăresei Bosuioc, atât în una, cât şi în alta.
Şi dar giudecătoriea, din toate descrisăle mai sus înpregiurări, nu mai puţin şi din
cuprinderea înfăţoşatelor docomenturi i a rezoanelor arătate prin întâmpinarea dumisale
vechilului pârâtei, înregistrată supt no. 4010, cunoscând cu deplinătate şi fără îndoială că
stăpânirea dumisale sărdăresei Bosuioc i a părintelui dumisale s-au urmat cu neprihănire
până acum şi cu bună credinţă pe ace parte de Ardeoani ca pe o adevărată proprieta de
cumpărătură de la casa răposatului Iordache Iliescul, iar nu de la Enăcache Iliescul, după
urzirea giudecăţei cu nepoţii săi Uricheşti, puind socotinţă hotărăşte: că dumneei
sărdăreasa Anica Bosuioc, pe temeiul dovezilor trecute în opisul dat de dumnealui
sardariul Bosuioc, vechil şi soţ dumisale sărdăreasa la no. 1, 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9, 10, 11 şi
12, se-şi urmărească şi de astăzi înainte pacinica stăpânire pe ace parte din Ardeoani, fără
vreo supărare mai mult de cătră reclemanta de astăzi şi fără a i să jigni întrucât de puţin
dritul deasupra acei proprietăţi cu cuprinderea giudecăţei jurnalului din 1838 săptemvrie
20, de vreme ce a lui înţăles se simte a fi în totul foarte nevalabel, şi ca una ci pe lângă
toate acestea dumneei pârâta sărdăreasa, ca o stăpânitoare cu bună credinţă în epoha de
30 ani trecuţi, atât pe temeiul foei de zăstre, cât şi după lucrarea făcută din porunca
isprăvniciei la 1820 noemvrie 22, cu osăbirea zăstrei a cumpărăturilor de Ardeoani este
agiutată şi de legiuirea §7 1920 din Condica Ţivilă, fără a fi vinovată se simtă vreo jignire,
macar pentru orice s-ar fi urmat mai înainte de înzăstrătorii dumisale părinţi, mai vârtos
că din partea pretendatorei de astăzi lipsăşte cu desăvârşire dovada că această parte din
Ardeoani, stăpânită de dumneei sărdăreasa Bosuioc, ar fi fost vre odineoară a răposatului
Ioniţi Iliescul sau că în ea ar fi avut parte şi Enăcache Iliescul, cum în urzita giudecată s-
au fost declarat.
În acest dar chip, urmând socotinţa giudecătoriei, potrivit ei, s-au închiet acest
jurnal şi fiindcă proţesul se simte a fi trecut de a ei compitenţie, să va urma pentru partea
nemulţămită cele despre forma apelaţiei, fără răspundere de cauţie.
Iscăliţi: Crupenschi; Brăescu.
Derector: Costachi Handoca pitariu.
Stolnacealnic: Codreanu.
166
Giudecătoriia ţin(u)t(ului) Bacău.

Copiea aceasta, după posliduirea ci i s-au făcut, găsindu-şi întocmai cu
orighinalul jurnal să încredinţază de Giudecătorii potrivit formilor.
….. <m.p.> 8.
D.M. Handoca pit(a)r <m.p.>.
Stol(nacealnic) Codreanu pit(a)r <m.p.>.
No. 5302. 1847 noemv(rie) 14.
Şasă file sunt în această copie de jurnal registrate.
Ţirţăscu <m.p.>.
No. 122.
Copie autentificată, hârtie, şase file cusute cu sfoară, un sigiliu oval aplicat în cerneală
neagră, cu legenda: ,,Prinţipatul Moldavviei. Giudecătoria ţinut(ului) Bacău. 1843”; acelaşi sigiliu a
fost aplicat în ceară şi pe sfoara legăturii.
1
Cu sensul de „expert“ (vezi Alexandru Ciorănescu, Dicţionar etimologic al limbii române, ediţie
îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu Marin,
Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, sub voce practic (-că), p. 628).
2
Cu sensul de „adresă“.
3
Cu sensul de „a informa, a clarifica“.
4
Cu sensul de „temeiul“.
5
Cu sensul de „cunoştinţa“.
6
Loc liber pentru data de lună.
7
Aşa în original.
8
Semnătură indescifrabilă.
167
10.
1858 februarie 4
Opisul documentelor moşiei Ivăneşti, cuprinzătoare şi de Bilăeşti, a m(ă)n(ăst)irei Pângăraţii, ce dupre oficia Depart(amentului)
de Cult şi al Instrucţiei Publice sub N. 490 din anul curent s-au dat d(umi)sale spatar(ului) Dimitrie Cracte. 1858 fevruarie 4.
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
documenturilor acelaşi
anu
Uricu sârbesc de la Petru v(oie)v(od) întărind
1. 7093 august 20 1585 m(ă)n(ăst)irei Pângăraţi satile anume Bilăeşti şi
Ivăneşti, în ţânut(ul) Neamţului, pe Cracău.
Uric sârbesc de la Aron v(oie)v(od) întărind
m(ă)n(ăst)irei Pângăraţi toate poienile ce sunt
2. 7100 dec(he)m(vrie) 25 1592 înpregiurul m(ă)n(ăst)irei cu doă sate, anume Bilăeşti
şi Ivăneşti pe Cracău, şi cu doă mori în apa Cracăului
şi alte multe întărituri.
Uric mari sârbesc tot de la Aron v(oie)v(od), cu peceti
3. 7100 dechem(vrie) 25 1592
mari de ceară legată cu matasă, cari arată1.
Uric sârbesc de la Irimiea Movilă v(oie)v(od) întărit
4. 7104 ghenar(ie) 21 1596 m(ă)n(ăs)tirei Pângăraţi pe trei sati, anume Silişte pe
Almaş şi Bilăeşti şi Ivăneşti pe Cracău.
Uric sârbesc tot de la Irimia Movilă v(oie)v(od)
5. 7113 mai 25 1605 întărind m(ă)n(ăst)irei Pângăraţi doă sati, anume
Ivăneşti şi Bilăeşti pe Cracău, în ţânut(ul) Neamţului.
6. 7116 apr(ilie) 7 1608 Uric sârbescu de la Costantin Movilă v(oie)v(od)
168
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
întărind m(ă)n(ăst)irei Pângăraţi Bilăeşti şi Ivăneşti pe
Cracău şi alte întărituri.
Uric sârbesc de la Costandin Movilă v(oie)v(od) prin
care întăreşte m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi toate poienile
7. 7117 ghenar(ie) 10 1609
înpregiurul m(ă)n(ăsti)rei şi satele anume Bilăeşti şi
Ivăneşti pe Cracău şi alte întărituri.
Uric sârbescu de la Stefan v(oie)v(od) prin care
întăreşte m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi toate poienile
8. 7120 ghenar(ie) 16 1612
dinpregiurul m(ă)n(ăsti)rei şi doă sate, anume Bilăeşti
şi Ivăneşti pe apa Cracăului, ţânut(ul) Neamţului.
Uric sârbesc tot de la Stefan v(oie)v(od) prin care
9. 7120 ghenar(ie) 16 1612 întăreşte m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi satul Ivăneşti, pe
care l-au dat el miluire.
Carte sârbească de la Stefan v(oie)v(od) cătră toate
slugele domneşti, scriind ca să nu supere moşiile
10. 7121 - - 1613
m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi, Bilăeşti şi Ivăneşti i seliştile,
deşugubine şi alte dări.
Carte moldovinească de la Stefan Tomşa v(oie)v(od)
ce scrie la sluga domniei .….2 că după jalba ce au dat
rugătorii sei călugări de la m(ă)n(ăst)irea Pângăraţi să
11. 7130 noiem(vrie) 22 1622
nu supere satele m(ă)n(ăsti)rei, anume Ivăneşti,
Bilăeşti şi morile ce le au pe acele moşii în apa
Cracăului.
Carte moldovinească de la Stefan Tomşa v(oie)v(od)
12. 7131 iunie 22 1623 cătră slugele domniei ca să lasă în pace hotarul
m(ă)n(ăst)irei Pângăraţului de la moşiile Ivăneşti şi
169
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
Bilăeşti, să nu cosască nime fân, ce numai călugării.
Uric sârbescu de la Miron Barnovschi Movilă
v(oie)v(od) întărind m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi doă sati,
13. 7137 mart(ie) 17 1629
anume Bilăeşti şi Ivăneşti pe Cracău, în ţânut(ul)
Neamţului, şi alte multe întărituri.
Uric sârbescu de la Moisă Movilă v(oie)v(od) întărind
14. 7139 sept(emvrie) 21 1631 călugărilor rugătorii săi de la m(ă)n(ăsti)rea Pângăraţi
satile Bilăeşti şi Ivăneşti pe apa Cracăului.
Uric sârbescu de la Alicsandru Ilieşu v(oie)v(od) prin
care întăreşte m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi doă sati Bilăeşti
15. 7140 iunie 16 1632
şi Ivăneşti pe apa Cracăului şi Branişte de pe moşia
Pângăraţi.
Carte sârbească de la Moisă Movilă v(oie)v(od) prin
16. 7142 iunie 14 1634 care întăreşte m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi satile anume
Bilăeşti şi Ivăneşti din ţânutul Neamţului.
Carte moldovine(a)scă de la Gheorghie Ghica
v(oie)v(od) care scrie la toţi slujitorii domniei sale să
17. 7166 apr(ilie) 10 1658
nu facă ocol în satul Ivăneşti nici întru o zi, că apoi va
trimeti şi-i <va> spânzura acolo în ţânut.
Carte moldovinească de la Evstratie Dabija
v(oie)v(od) cătră slujitorii domniei ca să nu facă ocol
în sat în Ivăneşti, ce este a Pângăraţilor, nici să-i
18. 7170 ghen(a)r(ie) 8 1662
învăluească la nimică, că va trimete şi-i va spânzura
acolo în ţânut, şi care nu va băga cartea în samă îi va
bate cartea în frunte.
19. 7174 avgust 7 1666 Uric sârbesc de la Ilieaşi Alecsandru v(oie)v(od)
170
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
întărindu m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi moşiile Bilăeşti şi
Ivăneşti din ţânut(ul) Neamţului pi apa Cracăului şi cu
toate poienile Pângăraţilui.
Carte moldovinească de la Duca v(oie)v(od) cătră
slujitorii domneşti ca să nu facă ocol în satu în
20. 7177 ghen(a)r(ie) 30 1669
Ivăneşti ce este a m(ă)n(ăst)irei Pângăraţi nici într-o
zi, că de mare certare vor fi.
Carte moldovinească de la Costandin Neculaiu
v(oie)v(od) dată rugătoriului egumen de la
m(ă)n(ăsti)rea Pângăraţii, ca să fie volnici a opri şi a
21. 7242 ghen(a)r(ie) 14 1734
stăpâni dreaptă moşia m(ă)n(ăsti)rei din ţânut(ul)
Neamţului, anume Ivăneştii, despre d(umnea)lui
Andrei Roseti vel spatar.
Carte moldovinească de la Grigorie Ghica v(oie)v(od)
cătră credinciosul boieriu Panaite biv vel slug(er), că
după jalba ce au dat rugătoriul domniei sale Climent
egumenul m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţi asupra oamenilor
22. 1765 dech(e)m(vrie) 4 7273
ce şăd aproape de moşia Ivăneşti, şi fac păgubire
moşiei, precum şi asupra d(umi)sale pahar(ni)c(ul)
Neculai Roset, carile au făcut mari păgubiri moşiei
Ivăneşti.
Carte moldovinească tot de la Grigorie Alicsandru
Ghica v(oie)v(od) cătră credincioşii boieri Ioan Canta
biv vel spătar, ispr(avni)c de ţânut(ul) Neamţului, i
23. 1767 ghen(a)r(ie) 15 7275
Toader Canta biv vel ban, i Costin Darie biv vel
stolnic, că după jalba ce au dat Climent egumenul
m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii pentru o moşia, anume
171
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
Ivăneştii, ca să nu mai supere pahar(ni)c(ul) Necolai
Roset şi oamenii ce îi are pe moşiea sa Călienii.
Carte moldovinească de la Grigorie Ioan Calimah
v(oie)v(od) cătră credinciosul boieriu Manolachi biv
vel armaş, isprav(ni)c de ţânut(ul) Neamţului, că după
24. 1767 ghen(a)r(ie)3 15 7275 jalba cuviosului rugătoriul domniei sale Climent
egumenul m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii, ca să înplinească
de la locuitorii de pe Călimani păgubirea ce au făcut
pe moşiea Ivăneşti.
Carte moldovinească de la Grigorie Ioan Calimah
v(oie)v(od) cătră credincioşii boieri Costin Darie biv
vel stol(ni)c i Manolachi biv vel armaş, isprav(ni)c de
ţânut(ul) Neamţului, că după jalba ce au dat rugătorul
Climent egumen(ul) şi cu tot soborul de la
25. 1767 iunie 25 7275 m(ă)n(ăsti)rea Pângăraţii, zicând că m(ă)n(ăsti)rea are
o moşioară anume Ivăneştii în ţânut(ul) Neamţului,
care moşie au fost cu pietre hotară vechi şi la unele
locuri s-au lepădat pietrele şi, nefiind pietrile acele
vechi de faţă, li se înpresoară moşia din gios despre
moşia d(umi)sale pahar(ni)c(ului) Necolai Rosetu.
Mărturia monahului Macarie şi Toader Iacob pentru
hotarul moşiei Ivăneşti, care după cartea de blăstăm
26. 1776 iulie 30 7284
de la mitropolitul au arătat pe unde este hotarul moşiei
Ivăneştii.
Cartea mitropolitului Gavriil cătră cuvioşia sa
27. 17264 avgust 6 7284 Clement egumenul m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii ca să
stăpânească hotarul moşiei Ivăneştii despre moşia
172
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
Troiţa a m(ă)n(ăsti)rei Bisericanii tot pe acolo pe unde
s-au stăpânit şi mai înainte.
O scrisoare de la Ioil (?) egumenul m(ă)n(ăsti)rei
Bisericanii dată m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii pentru carte
de blăstăm ce au scos de la mitropolitul asupra
28. 1776 sept(emvrie) 26 7284
monahului Macarie şi Toader I(a)cobu de au arătat
hotarăle moşiei Ivăneştii ca să rămâie după cum a
rădicat ei cu sufletele loru.
O mărturie de la cuviosul Danil egumenul
m(ă)n(ăsti)rei Bistriţa, carile mai înainte au fost
egumen m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii, şi după ştiinţa ce au
avut au dat mărturie pentru moşia Ivăneştii i Belăeştii
de pe Cracău în ţânut(ul) Neamţului, care mărturie, la
hotărâtul moşiei Mărginenii din 1847, să afla în
documenturile moşiei Mărginenii, proprieta atunci a
d(umi)sale hatm(anului) Grigorie Ghica, iar astăzi
preînalţatului domnu Grigorie Alicsandru Ghica
29. 1791 iunie 19 7299 v(oie)v(od), de pe care mărturie scoţind întocmai
copie încredinţată de hotarnicul m(ă)n(ăsti)relor
pămînteşti; deci fiindcă în toate documenturile moşiei
Ivăneştii care s-au arătat mai sus nu pomineşte hotarul
moşiei Ivăneştii din semne în semne, pentru acea zisa
mai sus copie de mărturie egumenului Daniil am
scris-o aice mai gios întocmai, care să află întru
acestaşi chipu:
„Pentru moşia Ivăneştii i Bilăeştii de pe apa Cracăului
ce sunt a sf(i)n(tei) m(ă)n(ăsti)ri Pângăraţii, fiindcă eu
173
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
am fost mai înainte egumen la această m(ă)n(ăsti)re
atâta vreme, şi am cercetat căutând toate scrisorile ce
are m(ă)n(ăsti)rea, şi hotarnică pe aceste moşii nu se
află la m(ă)n(ăsti)re, fără numai hrisoave şi întărituri
domneşti de domnii ce au dăruit şi au afierosit
sf(i)ntei m(ă)n(ăsti)ri moşia Ivăneştii i Bilăeştii, să
află scriind într-acestaşi chipu, ca să stăpânească
sf(â)n(ta) m(ă)n(ăsti)re aceste moşii după hotarile
vechi, cum s-au şi stăpânit, atât de mine cât am fost
egumen, cât şi de urmaşii mei până acum, şi după
curată ştiinţă ce amu moşia Bilăeştii este din apa
Cracăului spre asfinţit, adică şăsul Cracăului şi cu un
rând de pământuri spre Dumbrava Rătundă, iar
hotarul moşiei Ivăneştii să începe pe din gios din cotul
Tunsului, de la Slobozie de lângă Cracău, de unde să
începe şi hotarul moşiei Gândeştii, şi merge alăturea
cu Gândeştii până întru apa Lupului despre
Mărgineni, unde este şi pieatră mare hotar, sfârşindu-
se Ivăneştii cu Gândeştii tot la unu loc; iar pe din sus
mergu alăture Ivăneştii cu moşia Troiţa a
m(ă)n(ăsti)rei Bisericanii, începându-să şi moşia
Troiţa tot din apa Cracăului, de unde să încep şi
Ivăneştii, şi merge tot alăturea cu moşia Troiţa iarăşi
până în hotarul Mărginenilor, sfârşindu-să şi Troiţa
unde se sfârşesc şi Ivăneştii, fiind despărţite una de
alta cu pietre hotară, şi aşa am stăpânit fără nice o
înpiedecare despre nime, iar altă hotarnică în semne
174
Velet
Velet din
N. Luna Zioa
anu
nu se află în m(ă)n(ăsti)re, de care nu lipsăsc a
înştiinţa.
1791 iunie 19.
Iscălit: Daniil al Bistriţei.
Şi eu am scris aceasta şi iscălit: Vasilie dieacon.”
Copia aceasta posleduindu-se din cuvânt în cuvânt cu
orghinalnicul1 documentul ce să găsăşte la
d(umnea)lui boieriul proprietar Marginelor, înfăţoşat
acum de vechil, să încredinţază.
1847 iunie 16.
Hotarnicu m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii, Iancu Triandaf
sluger.
Carte sârbească de la Stefan v(oie)v(od) cătră Irimiea
din Certieni ca să îndatorească pe Stefan Boldeju de la
30. 7121 ghen(a)r(ie) 13 1613 Buciumi şi Ioniţă di acolo, ca să aducă dovezile ce le-
au luat în zilile noastre din mânile lui Ionaşcu şi popa
Ionaşcu ot Bilăeşti.
Mărturie de la Platon Hănţărilu şi alţii precum au
vândutu înaintea lor Grigorie de la Dobrini partea lui
31. - iunie 20 -
de moşie din Buciumi pe pârâul Galbăna lui Costea,
frăţine-seu, din Bilăeşti.
175
Documentile moşiei Ivăneştii şi Bilăeştii, în număr de treizeci şi una bucăţi,

arătate în acest opisu de la faţa 15 până la faţa 21, astăzi le-am dat în primirea
d(umi)s(ale) spatar(ului) Emanoil Luponi potrivit oficiei ce are de la Depart(amentul)
Bisericesc sub N. 4212 din curentul anu.
1857 iulie 30.
Iscălit: Varnava arhimandrit.
Documentele moşiei Ivăneştii şi Bilăeştii, în număr de 31 bucăţi trecute de la
faţa 15 pân(ă) la 21, le-am primit de la Depart(amentul) Bisericesc potrivit actului de
schimb săvârşit pentru zisa moşie cu moşia Pârâul Glodului sau Luncanii.
1858 fevruar(ie) 5.
Iscălit: Cracti.
Documentile arătate la acestu opisu la No. de triizăci şi una bucăţi, adiverindu-să

toate în dosu de subscrisul spre neschimbare s-au dat d(umisale) spat(arului) D. Cracti.
1858 fevr(uarie) 5.
…..5.
Copie de pe declaraţia d(umi)sale spatar(ul) Dimitrie Cracti, urmată cătră acest

Depart(ament) Bisericesc înregistrată sub N. 59 din 27 ghenuar(ie) 1858:
Fiindcă prin act de schimb a moşiei Luncanii şi Ivăneştii să zice ca s-au trădat6 şi
documentile vechi, şi fiindcă eu am dat documentile Luncanilor, rogu pe Depart(ament)
ca să puie la cali a-mi slobozi pe acele a Ivăneştilor, iar pentru cazu traducţiei a câtorva
bucăţi pentru care s-au urmat prelungire, eu primescu asupra me însărcinare a le traduce,
şi până atuncea mă îndatorescu a mă înfăţoşa la oricare instanţie ar fi trebuitoari, în
interesul altor trupuri de moşie ce ar cuprinde acele documente.
1858 ghenar(ie) 25.
Iscălit: Dimitrie Cracti.
Copie de adresa d(umi)sale spatar(ul) Emanoil Luponi sub N. 490 din 29

ghenar(ie) 1858:
D(umnea)lui spat(arul) Dimitrie Cracte, soţi şi vechil d(umneae)i spăt(ă)r(e)s(ei)

Maria Cracte, prin suplică cătră acest Depart(ament), înregistrată sub N. 59, face arătare
că aşa precum acturile de schimb a moşiilor Luncanii sau Pârâul Glodului de la ţânut(ul)
Bacăului cu moşia Ivăneştii de la ţânut(ul) Neamţului cer ca documentile vechi a acestor
moşii să fie trădate6 de la o parte la alta, precum d(umnealui) au şi urmat cu acele a
moşiei Luncanii, apoi de asemine şi acest Depart(ament) se-i trădce d(umi)s(ale) pe
acele a moşiei Ivăneşti. Deci, observându-se că această cerire a d(umi)s(ale) spatar(ul)
este întemeietă pe rostirea citatului actu, iar că documentile acei moşii să găsăsc date
D(i)v(anului) spre a să scoate copii şi a să trăduce în limba română, în privire că cele mai
multe sunt în limba slavonă şi cuprinzătoare şi de alte moşii a m(ă)n(ăsti)rei Pângăraţii,
apoi aşa precum d(umnealui) spatar(ul) diclară prin citata suplică, că însuşi va stărui a se
traduce şi a da de pe ele copii înformăluite, până când însă să îndatoreşte a înfăţoşa acele
documente ori în ce loc ar fi trebuitoare acelui Depart(ament) pentru osăbitele moşii ce
176
mai cuprind, în urmarea cărora să scrie d(umi)tale a trăda în primirea d(umi)sale

spatar(ului) Dimitrie Cracte toate documentile ce ai primit de la precuvioşia sa
arhimandrit Varnava, întocmai dupre ofisul ce ai primit din acest Depart(ament), în care
opis însă va iscăli de primire d(umnea)l(ui) spat(arul) Cracte, pe lângă osăbita adeverinţa
ce va da spre a să alătura la acta obiectului, iar documentile ce au a se da cu anume opis
să vor adiveri de d(umnea)ta, fiecare în parte, spre a se cunoaşte în orice timp pe lângă
acele ce ai primit de la numitul arhimandrit şi ai trădat d(umi)s(ale) spat(a)r(ului), şi dare
de urmare vei refera acestui Depart(ament) odată cu depunerea atât a ţitatului opis cum şi
a cerutei adeverinţe.
….. <m.p.>5
Original, hârtie, patru file, cerneală neagră.
1
Aşa în original.
2
Loc liber.
3
Data de lună, mai probabil decât cea de zi, este greşită, întrucât Grigore Ioan Calimah vine pe
tronul Ţării Moldovei, în a doua domnie, începând cu 23 ianuarie 1767.
4
Greşit, în loc de ,,1776“.
5
Semnătură indescifrabilă.
6
Cu sensul de „predat“.
Documents concernant l’histoire de la Moldavie (1634-1858)

dans une collection privée de Iaşi
(Résumé)
Mot-clef: document, relations agraires, monastère, vie urbaine, tziganes, disputes

patrimoniales.
Les auteurs publient dix documents, dont huit inédits, tous rédigés en
roumain, provenant d’une collection particulière. Les documents couvrent une
période de plus de 200 ans (entre le 4 juin 1634 et le 4 février 1858), et ils
représentent une source d’information sur divers aspects de l’histoire de la Moldavie:
la vente d’un terrain appartenant à un monastère, aspects de la vie urbaine de Iaşi
(prêts financiers, transactions immobilières), l’histoire des tziganes du XVIIIe siècle
(la réglementation de l’appartenance des enfants issus des liaisons des tziganes
appartenant à des maîtres différents), des exonérations de taxes accordées à certains
prêtres, les relations agraires dans la première moitié du XIXe siècle (la
généralisation de la pratique de sous-contracter les terrains agricoles), les procédures
utilisées par les instances juridiques pour résoudre certaines disputes patrimoniales,
l’importance des vieux documents nécessaires pour prouver le droit de posséder
certains villages.
177
Un document inedit din 1793 privind catolicii din judeţul Bacău
Anton Coşa
Cu ani în urmă, într-una din şedinţele 1 Comisiei Naţionale de Heraldică,

Genealogie şi Sigilografie de la Iaşi aduceam în atenţia cercetătorilor o categorie de
izvoare deosebit de importante şi interesante în acelaşi timp cu privire la catolicii din
Moldova, sugestiv intitulate Status Animarum.
Publicam la scurt timp textul 2 comunicării şi două 3 dintre aceste stări ale
sufletelor, una din 1781 şi o alta din 1800-1801. Dată fiind mărimea acestor
documente eclesiastice care acopereau un important număr de pagini, am considerat
atunci ca fiind oportună amânarea publicării recensământului din anul 1793, anul
deschiderii 4 uneia dintre parohiile 5 catolice reprezentative din judeţul Bacău 6 , este
vorba de Cleja 7 .
Întâmplarea a făcut ca, exact la zece ani de la introducerea în circuitul
ştiinţific a acestor izvoare statistice confesionale, să putem reveni şi valorifica prin
publicare acel Status Animarum din anul 1793, întregitor, credem noi, al celor care au
văzut lumina tiparului deja.
Documentul 8 din 1793 este întocmit în limba latină de către preotul catolic
Remigius Silvestri 9 , paroh la Faraoani între anii 1792-1795 şi 1801-1802, ajutat fiind
probabil şi de către preotul Franciscus-Georgius Castellani 10 , numit paroh 11 la Cleja
tocmai în anul 1793, activând aici între anii 1793-1798.
1
Comisia de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie (filiala Iaşi), şedinţa din 10 februarie 1998,
comunicarea prezentată: Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum”.
2
Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum” (I), în ArhGen, V
(X), 1998, nr. 1-2, p. 155-160.
3
Idem, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum” (II), în ArhGen, V(X),
1998, nr. 3-4, p. 199-258.
4
Idem, Parohia Cleja – monografie, în LC, Iaşi, 1995, nr. 8, p. 12-13.
5
Ibidem.
6
Idem, Comunităţile catolice din judeţul Bacău, Oneşti, Editura Magic Print, 2007, p. 54-63.
7
Idem, Cleja. Monografie etnografică, Bucureşti, Editura Semne, 2001, p. 39-40.
8
AN Bacău, fond Mitrice-Parohia Romano-Catolică Faraoani, dosar nr. 4/1780, f. 303-373.
9
Anton Coşa, Catolicii din Faraoani, Oneşti, Editura Magic Print, 2007, p. 41.
10
Idem, Cleja. Monografie etnografică, p. 40.
11
Idem, Catolicii din Moldova în Arhiva Congregaţiei De Propaganda Fide. Documente inedite, în
„Carpica”, XXXIV, Bacău, 2005, p. 173-200, documentele 9 şi 10; idem, Catolicii din Moldova în
izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII), Iaşi, Editura Sapienţia, 2007, p. 535.
A. Coşa, Catolicii din judeţul Bacău
În recensământul din 1793 sunt notaţi membrii familiilor catolice locuitori în

satele: Gioscena 12 , Somosca 13 , Vallere 14 , Cacua 15 , Clesia 16 , Vallemare 17 , Costizza 18 ,
Valledraga 19 . Această “stare a sufletelor” este inserată pe jumătăţile de filă rămase
libere în urma notării numelor din Status Animarum din anul 1781 20 .
Izvorul pe care îl facem public prin intermediul acestui text vine să le
întregească pe cele publicate deja. Importanţa lui este una demnă de remarcat date
fiind multitudinea de informaţii pe care le transmite şi, în acelaşi timp, căile de
cercetare diverse pe care le deschide.
Remarcăm şi aici faptul că sunt notate numele şi prenumele tuturor
membrilor familiilor catolice recenzate, respectiv soţ, soţie şi copii, alături de vârsta
fiecăruia dintre ei. Numele de botez urmează în mod firesc tiparul impus de
calendarul creştin, varianta latină în care erau notate nefiind de natură să ne surprindă
în condiţiile în care şi acest recensămint era întocmit în limba latină de către preotul
Remigius Silvestri.
Numele de familie au rezonanţă transilvăneană, fiind întâlnite în
recensăminte ardeleneşti. O constatare imediată şi firească este aceea a provenienţei
transilvănene 21 a tuturor celor care purtau aceste nume, asupra acestui aspect
insistând de altfel în multe alte ocazii 22 .
Demersul nostru s-a dorit doar unul de prezentare a acestui izvor statistic
confesional, neurmărind prin intermediul paginilor de faţă să analizăm exhaustiv
documentul. O vor face cu siguranţă cei care vor fi interesaţi pe viitor de eventuale
cercetări statistice, demografice, sociologice, genealogice 23 sau ecleziastice privindu-
i pe credincioşii catolici la care face referire textul nostru.
Noi am considerat importantă recuperarea acestui document din fondurile
arhivistice şi conservarea lui prin publicare, punându-l în acest fel la dispoziţia
tuturor celor care vor dori să îl valorifice în diverse alte studii ştiinţifice.
12
Gioseni, astăzi sat şi comună în judeţul Bacău.
13
Somuşca, astăzi sat în comuna Cleja, judeţul Bacău.
14
Valea Rea, astăzi Valea Mică, sat în comuna Cleja.
15
Cacova, toponim în graiul local, folosit de către locuitorii catolici din Faraoani, înlocuind
denumirea oficială Faraoani; astăzi sat şi comună în judeţul Bacău.
16
Cleja, astăzi sat şi comună în judeţul Bacău.
17
Valea Mare, astăzi sat în comuna Faraoani, judeţul Bacău.
18
Costiţa, sector de sat, astăzi înglobat în comuna Faraoani.
19
Valea Dragă, sector de sat, astăzi înglobat în comuna Faraoani.
20
Anton Coşa, op. cit., Iaşi, 2007, p. 212.
21
Idem, Familii catolice din Moldova de origine transilvăneană. Schiţe genealogice, în ArhGen,
VI(XI), 1999, nr. 1-4, p. 95-104.
22
Idem, Problema originii catolicilor din Moldova, în „Carpica”, XXXI (2002), p. 79-106.
23
Idem, Genealogii de „ceangăi”: un demers necesar, în ArhGen, V(X), 1998, nr. 3-4, p. 45-48.
179
LIBER STATUS ANIMARUM
Anno Domini 1793
Fila 303 Elie Benche 66

Georgius anime filius 14
In Gioscena habitant
Maria uxor
Martinus Duma 20 quod Augustini 56
Elena uxor 23
Elia Fechete 64
Ioannes Benche 25 Catharina uxor 50
Catharina uxor 21 Petrus filius 18
Petrus filius 1 Elena filia 16
Barbara filia 14
Barbara vidua quod Anna filia 9
Petri Duma 63 Gregorius filius 10
Barbara filia 18
Ioannes Zitar 40
Ioannes Benche 30 Catharina uxor 35
Anna uxor 30 Georgius filius 15
Antonius filius 14 Elena 14
Ioannes filius 11 Barbara 11
Catharina filia 5
Stephanus Benche 37
Petrus Cicio 25 Catharina uxor 38
Elena uxor 20 Anna filia 14
Magda filia 0:6 Michael filius 11
Ioannes filius 8
Antal quod Antonius filius 4
Andrea Cicio filius 20 Martinus filius 1
Martin Benche 26 Fila 305

Magda uxor 23
Anna filia 3 Ioannes Servus 30
Elia filius 0:6
Michael Barat 35
Fila 304 Magda uxor 32
Andreas filius 11
Petrus Benche 24 Anna filia 10
Elena uxor 18 Petrus filius 5
Martinus filius 1
Anna uxor quod
Michael Zitar 26 Magda filia 4

Magda uxor 25
Martinus filius 12
Fila 307
Petrus Odi 50
Elisabeta uxor 45 Petrus Dobos 26
Anna filia 22 Anna uxor 27
Petrus filius 18 Barbara filia 4
Barbara filia 11 Catharina filia 0:6
Michael filius 9
Petrus Galazan 34
Martinus Borzus 40 Catharina uxor 30
Margherita uxor 30 Anna filia 10
Anna filia 15 Petrus filius 3
Georgius filius 8
Catharina filia 6 Michael Duma 40
Magda filia 5 Elena uxor 36
Catharina filia 12
Fila 306 Petrus filius 11
Anna filia 7
Georgius Diurca viduus 30 Georgius filius 9
Petrus filius 6 Catharina filia 2
Barbara filia 4
Petrus Adi 40
Petrus Calara 24 Magda uxor 30
Catharina uxor 23 Catharina filia 10
Magda soror 18 Barbara filia 7
Ioannes filius 2
Ioannes Cristai 45
Elena uxor 34 Ioannes Dobos viduus 65
Michael filius 17 Ioannes filius 19
Magda filia 13 Catharina filia 30
Ioannes filius 7
Petrus filius 10 Fila 308
Anna filia 0:6
Andreas Cutur 27
Ioannes Balas 46 Barbara uxor 23
Catharina uxor 40
Petrus filius 19 Ioannes Kicit viduus 40
Michael filius 15 Petrus filius 13
Ioannes filius 11
Georgius filius 7 Petrus Dobos 76
Margherita uxor 50
Michael Cutur 26 Elia filius 24
Magda uxor 22 Georgius filius 14
181
Anna filia 17 Petrus 12

Catharina filia 18 Barbara 2
Antonius 9
Maria vidua 24
Martin filius 4 Fila 310
Georgius filius 2
Petrus Dobos 22
Catharina vidua 44 Elena uxor 17
Anna filia 16 Anna filia 5
Barbara filia 12 Petrus filius quod 20
Elena filia 10 Georgii Miok Servus
Petrus filius 6
Catharina filia 2 Martinus Cotai 46
Maria filia 8 Anna uxor 40
Georgius filius 15
Fila 309 Catharina filia 13
Anna filia 9
Ioannes Dobos 43 Magda filia 17
Anna uxor 24
Barbara filia 7 Catharina uxor quod 30
Catharina filia 5 Francii Cancel
Elena filia 3 Ioannes filius 20
Anna filia 1 Barbara filia 13
Catharina 11
Anna vidua 60 Andreas 8
Ioannes 6
Embre Nogy Servus 20 Petrus 3
Elena 0:6
Ioannes Ciuban 35
Barbara uxor 25 Antonius Dani 30
Joseph filius 5
Stephanus Sabo 40
Magda uxor 30 Fila 311
Martinus filius 17
Antonius filius 10 Mattheus Mattias 25
Barbara filia 9 Magda uxor 30
Anna filia 6 Catharina filia 15
Michael filius 2
Petrus Dobos 35
Anna vidua 40 Catharina uxor 30
quod Michaelis Efan Ioannes filius 12
Georgius filius 17 Petrus 1
Anna filia 7
Michael 5 Michael Adi 62
182
Barbara uxor 60
Catharina filia 26 Ioannes Servus Elie Blas 29
Elena uxor 23
Petrus Farcas 32
Elena uxor 30 Fila 313
Michael filius 4
Anna filia 9 Michael Zompol 36
Franciscus 1 Magda uxor 35
Anna filia 13
Anna vidua 30 Catharina 9
quod Petri Rocca Ioannes 4
Barbara filia 8
Antonius filius 5 Demetrius Blas 30
Barbara uxor 25
Georgius Benche 45
Elena uxor 40 Anastasia vidua 73
Petrus filius 20 quod Demetrii Blas
Catharina filia 17
Anna 10 Magda vidua 55
Georgius 6 quod Michaelis Zonpol
Gregorius 3 Andreas filius 25
Fi1a 312 Andrea Zonpol 44
Martinus Dobos 30 Elena uxor 36

Barbara uxor 29 Ioannes filius 18
Magda filia 6 Martinus filius 22
Georgius filius 2 Petrus 12
Martinus 10
Elias Blas 45 Catharina 8
Elena uxor 34 Magda 6
Anna filia 11 Antonius 4
Barbara 9 Georgius 1
Magda 4
Catharina 3 Fila 314
Georgius 2
Franciscus Veres 40
Michael Adi 40 Barbara uxor 50
Anna uxor 36
Barbara filia 17 Iannos Antal 36
Antonius filius 14 Catharina uxor 28
Elena filia 11 Michael filius 12
Michael 9 Petrus 10
Anna 7 Magda 6
Catharina 3 Anna 2:6
183
Barbara 5
Ioannes Farcas 19 Catharina 1
filius quod Petri Farcas
Catharina Soror 18 Iannos Prutan 40
Anna uxor 30
Anna uxor 56 Constantinus 14
quod Michaelis Antal Ioannes 1
Petrus Rocca viduus 45 Fila 316

Andreas filius 15
Martinus 10 In Somosca habitant
Antonius 8
Elisabetha vidua *
Andreas Mezei Servus * quod Petri Ciurar
Anna filia 14
Michael Antal 69 Barbara 7
Magda uxor 60 Magda 4
Anna filia 14 Maria 0:6
Fila 315 Petrus Demsa 40

Elena uxor 36
Andrea Vigh 60 Martinus filius 13
Magda uxor 35 Andreas 6
Ioannes filius 11 Catharina 9
Antal 12 Michael 2
Clara 10
Elena 11 Paulus Chereches 66
Magda 6 Magdalena uxor 55
Michael Patras 50 Petrus Giurca 30

Magda uxor 45 Anna uxor 22
Georgius filius 2 Barbara filia 4
Catharina 4 Antal 0:6
Ioannes Farcas 50 Petru Patras 54

Magda uxor 36 viduus quod Catharina
Elena filia 6 Catharina filia 15
Anna 3
Barbara vidua 60
Michael Benche 40 quod Petri Giurca
Catharina uxor 25 Georgius filius viduus 40
Magdalena 14
Georgius Dobos 30 Petrus 17
Anna uxor 26 Antonius 7
Anna filia 7
184
Fila 317 Elena 7
Ioannes Balint 35 Michael Benche 50

Catharina uxor 26 Catharina uxor 45
Petrus filius 8 Ioannes filius 16
Elena filia 1 Martinus filius 13
Georgius 12
Martinus Bodo 37 Petrus 4
Catharina uxor 37 Andreas 6
Elena filia 16 Michael 7
Magda 13 Anna 2
Catharina 11
Michael 3 Antonius Benche 23
Catharina uxor 19
Michael Istock 26
Magda uxor 22 Fila 319
Catharina uxor 0:4 Ioannes Bodo 70

Elena uxor 60
Stephanus Estuler 60
Anna uxor 40 Michael Bodo 26
Georgius filius 18 Barbara uxor 24
Elena filia 12 Catharina filia 4
Stephanus 14 Georgius filius 1
Magda 11
Antal 8 Petrus Bodo 44
Petrus 6 Barbara uxor 41
Ioannes 4 Antonius filius 19
Anna filia 17
Georgius Demsa 30 Magda 13
Barbara uxor 28 Petrus 15
Magda filia 6 Ioannes 11
Ioannes 5 Michael 9
Elena filia 3 Elena 7
Catharina 0:6 Barbara 5
Georgius 2
Fila 318
In Vallere habitant
Ioannes Duma 40
Elena uxor 35 Petrus Cicio 57
Petrus filius 13 Elena uxor 32
Georgius 6 Catharina filia 15
Antonius 2 Petrus 4
Catharina 11 Michael 1
Magda 9
185
Laurentius Mattias 26 Eva uxor 23

Elishabeta uxor 25 Ioannes filius 3
Catharina vidua 60 Catharina filia 22

quod Mattias quod Ioannis Zacharias
Gregorius Bolog 28 Ioseph Fejer 50

Margherita uxor 28 Catharina uxor 28
Antonius filius 9 Anna filia 9
Catharina filia 7 Inna 2
Franciscus 1
Petrus Diurca 30
Elisabetha uxor 20 Ioannes Pipa 30
Lucia uxor 25
Stephanus Bordas 36 Ioannes filius 9
Clara uxor 36 Clara 5
Stephanus filius 9 Stephanus 3
Catharina 7 Michael 0:6
Stephanus Cadar Fila 322

36
Clara uxor 39 Ioannes Boglar viduus 50
Anna 8 Andreas filius 20
Stephanus 12
Stephanus 10
Fila 321
Iosephus Fejer 40
Stephanus Boga 35 Margaritha uxor 30
Barbara uxor 22 Andreas filius 15
Elena filia 5 Franciscus 12
Stephanus 3 Stephanus 4
Laurentius 9
Catharina vidua 29
quod Ioannis Fodor Antonius Bordas 30
Anna filia 5 Anna 24
Ioannes 12
Laurentius Bordas 38 Maria 13
Anna uxor 23 Elena 8
Ioannis filius 9 Anna 7
Antonius 3
Clara vidua 25
Michael Bordas 64 quod Andreas
Maria uxor 50 Andreas filius 1
Ioannes Sas 28 Franciscus Cipus 30
186
Elisabetha uxor 25 Elena filia 13

Ioseph filius 4 Elisabettha 12
Anna 7 Anna 9
Georgius 0:6 Ioseph 6
Michael Cipus 27 Ioannes Cadar 38

Elisabetha uxor 21 Elena uxor 36
Ioannes filius 6
Andrea Monar 40 Iosephus
Barbara uxor 25 2
Basilius filius 6
Andrea 2 Clemens Lacatus
50
Ioannes Cicio 32 Catharina uxor 45
Magda uxor 25
Magda filia 7 Michael Calara 50
Elena filia 4 Barbara uxor 40
Michael 3 Catharina 14
Petrus 0:6 Georgius 11
Michael 2
Ioseph Orban 50
Elisabetha uxor 30 Fila 324
Elena filia 17
Michael 12 Nogy Zichmond 47
Stephanus 15 Elena uxor 47
Elisabettha filia 11
Thoma Erus 30 Anna filia 7
Catharina uxor 25 Maria 5
Elena filia 4 Franciscus 3
Ioseph filius 0:6
Maria filia anime Adamus Orban 30
quod Ioannis Zacharia Barbara uxor 25
Iojepha filius 3
fila 323 Ioannes 0:6
Ioannes Sarco 30 Iacobus Voina 30

Magda uxor 25 Susana uxor 25
Anna 6 Catharina uxor 13
Catharina 4 Elena 2
Andrea 1
Anna 11 Stephanus Coac 25
Catharina Soror 17 Elena uxor 25
Ioannes filius 4
Elia Ferenzi 42
Catharina uxor 35
187
Ioseph Dobra 50 Stephanus filius 18

Elena uxor 30 Elisabetha 14
Ioannes filius 9 Franciscus 7
Catharina 10 Georgius 6
Filippus Iacobus 50 Michael Cehe 50

Maria uxor 45 Anna uxor 40
Michael filius 20 Eva filia 10
Ioannes filius 15 Michael 12
Ioannes Kis 30 Thoma Sacui 30

Elisabettha uxor 26
Elena filia 9 Joseph Santo 40
Stephanus 1:6 Catharina uxor 40
Elena filia 11
Stephanus Nogy 30
Clara uxor 27 Fila 326
Elena filia 7
Sara vidua 56
Antonius Erus 43 quod Franciscus Cicus
Maria uxor 28 Franciscus Cicus 18
Clara filia 10 Ioannes Cicus 15
Elisabetha 8
Theresia 7 Antonius Voina 30
Antonius 2 Susana uxor 28
Michael Blasan 50 Ioannes Miclos 40

Susana uxor 30 Clara uxor 40
Ioseph filius 17 Michael filius 15
Anna 6
Stephanus Iacobus 40 Susana 3
Catharina uxor 46
Georgius filius 10 Martinus Gal 60
Ioannes filius 9 viduus quod Barbara
Stephanus 11 Embre filius 12
Franciscus 13
Thoma Morar 38
Fila 325 Juditta uxor 38
Stephanus filius 16
Paulus Boga 30 Julia filia 7
Maria uxor 29
Anna filia 2 Ioseph Gazda 30
Anna uxor 22
Thoma Gregh 60
Elena uxor 50 Simeon Timar 28
188
Eva uxor 20 Andrea 1:6

Maria filia 1
Andrea Catti 46
Fila 327 Anna uxor 35
Ioannes filius 17
Franciscus Orban 45 Martinus 15
Susanna uxor 20 Magda 12
Ioannes filius 12 Petrus 2
Ioseph filius 9 Andrea 5
Michael 6
Elena 3 Michael Catti 35
Anna uxor 30
Antonius Borzus 50 Martinus 10
Catharina uxor 40 Anna 6
Magda filia 14 Petrus 3
Ioannes 11 Elena 2
Anna 9
Elena 6 Catharina uxor 60
Michael 4 quod Mattia Matthias
Andreas 0:2 Magda filia 16
Petrus 20
Catharina vidua 50
quod Petri Farcas Fila 329
Petrus filius 20
Gregorius 15 Michael Catti 40
Ioannes 8 Magda uxor 36
Martinus 10 Martinus filius 12
Magda 17 Elena 9
Barbara 4
Anna vidua * Magda 2
quod Andreas Borzus
Georgius filius 11 Georgius Demeterca 60
Elena 5 Barbara uxor 60
Petrus 4 Cattharina filia 18
Michael 8
Petrus filius 16
Fila 328
Ioannes Demeterca 30
Ioannes Borzus 45 Cattharina uxor 24
Barbara uxor 35 Elena filia 2
Petrus filius 19 Petrus filius 1
Martinus 13
Ioannes 9 Georgius Catti 55
Elena 7 viduus qood Cattharina
Magda 4 Catharina filia 19
189
Elena 12 Elena uxor 52

Antonius 14 Ioannes filius 23
Martinus 13 Antonius 16
Petrus 19
Martinus Catti 40 Catharina 12
Cattharina uxor 33 Martinus 9
Petrus filius 30 Fila 331

quod Antonii Istock
Georgius frater 18 Michael Sar 30
Petrus Iano 40 Elena uxor 23
Maria uxor 33 Antonius filius 2
Nicolaus Servus 12
Fila 330
Cattharina uxor 40
In Cacua habitant quod Andrea Borzus
Magda filia 16
Ioannes Petre 50 Elena filia 8
Anna uxor 50 Georgius 11
Andrea filius 17 Elisabettha 3
Ioannes 20 Andrea 0:2
Franciscus 12
Petrus Borzus 30
Ioannes Ferenzi 40 filius quod Petri
Agata uxor 40 Martinus filius 26
Barbara filia anime et serva 15 quod Petri
Antonius Francul 25 Petrus Istock 40

Magda uxor 24 Elena uxor 32
Anna filia 3:6 Elena filia 10
Elisabetha filia 1 Cattharina 9
Cattharina 8
Anna 4
Elisabettha vidua 60 Georgius 2
quod Ioannes Sascu Barbara 2
Ioannes Benche 28 Elena uxor 60

Elena uxor 26 Georgii Istock
Petrus filius 4
Georgius 2 Ioseph Istock 26
Michael 1:6 Elena uxor 17
Michael filius 20
quod Petri Francul servus Fila 332
Andreas Mengheres 42 Paulus Iacobus 36
190
Elena uxor 30 Barbara 3

Anna filia 0:8 Ioseph 10
Andrea Patras 28 Antonius Sar 25

Anna uxor 18
Magda uxor 25
Anna filia 4 Georgius Sar 28
Georgius 1:6 Cattharina 26
Georgius 2
Elena uxor 60
quod Antonii Cutur Magda uxor 67
Anna filia 19 quod Michaelis Sar
Barbara 15
Elisabettha 13 Andrea Iacobus 50
Margherita 8 Barbara uxor 42
Anna filia 18
Petrus Patras 44 Agata filia anima 15
Cattharina uxor 35
Georgius filius 14 Fila334
Ioannes 13
Martinus 10 Michael Matti 25
Petrus 5 Georgius filius 1
Antonius 2
Petrus Matti 30
Ioseph Mengheres 44 Anna uxor 25
Barbara uxor 31 Michael filius 4
Lena filia 16 Antonius 1:6
Cattharina 13
Martinus 14 Nicolaus Matti 60
Magda 6 Elena uxor 50
Anna 5
Georgius 3 Georgius Matti 24
Franciscus 1 Elena uxor 19
Andrea 11
Antonius Patras 36
Fila 333 Elena uxor 30
Anna filia 8
Michael Borzus 46 Magda 5
Elena uxor 38 Martinus filius anime 12
Petrus filius 20
Magda filia 17 Antonius Ghergher 30
Anna 12 Elena uxor 29
Cattharina 6 Magda filia 3
Elena 5 Anna 0:6
191
Ioannes Matti 44 Georgius Farcas 23

Magda uxor 32 Magda uxor 23
Petrus filius 19 Anna filia 2
Antonius filius 16 Cattharina 0:3
Martinus 12 Elena 3
Ioannes 13
Elena 10 Antonius Georgi Servus 30
Anna 5
Cattharina 1 Georgius Cicio 50
Cattharina uxor 50
Fila 335 Michael filius 21
Andrea 18
Petrus Mengheres 48 Antonius 13
viduus quod Anna
Magda filia 17 Margaritha uxor 60
Antonius filius 13 quod Ioannes Besan
Georgius 10 Georgius filius 23
Franciscus 15
Michael Cutur 26 Ioannes 13
Cattharina uxor 22 Ioannes Istock 31

Anna filia 0:4 Anna uxor 27
Anna 4
Ioannes Cutur 34 Antonius 2:6
Michael filius 2
Cattharina 28
Anna 5 Fila 337
Cattharina 2
Michael Cutur 38
Antonius Cutur 30
Elena uxor 28 Barbara uxor 25
Georgius 3 Ioannes filius 11
Antonius 2 Martinus filius 9
Petrus 6
Petrus Servus 13 Anna 5
Magda 2
Fila 336
Pertus Cutur 45
Ioannes Farcas 39 Margherita 43
Elena uxor 30 Stephanus filius 18
Cattharina filia 6 Martinus 16
Michael 2 Ioannes 15
Marcus Georgius Servus 20 Georgius 13
192
Anna 10
Magda 8 Ioeph Pal 24
Cattharina 3 Magda uxor 21
Anna filia 1
Ioannes Cicio 42
Anna uxor 32 Franciscus Servus 14
Michael 20
Cattharina 18 Michael Salagur 25
Anna 12 Magda uxor 24
Anna 13 Ioannes filius 2
Antonius 10 Martinus filius 22
Georgius 7 quod Ioannes Antal
Barbara 3
Georgius filius 0:6
Paulus Diurca 30
Fila 338 Anna uxor 21
Elena filia 4
Petrus Cutur Vornicus 39
Elena uxor 34 Martinus Farcas 26
Georgius filius 12 Anna uxor 26
Martinus 10 Andrea filius 2
Antonius 4
Cattharina 12 Elia Farcas 60
Magda uxor 57
Ioannes Patras 31 Margarita filia 15
Elena uxor 30 Ioannes Farcas 22

Michael filius 8
Martinus 7 Elena uxor 21
Antonius 4 Gregorius filius 2
Barbara 1:6
Mojses filius 15
Ioannes Francul 30 Ciri Servus
Magda uxor 29
Georgius filius 8 Fila 340
Andrea 6
Elisabettha 4 Georgius Farcas 47
Elena uxor 45
Stephanus Cicio 40 Elia filius 19
Barnara uxor 40 Cattharina 16
Cattharina filia 17 Anna 13
Antonius filius 6 Remus 11
Elisabettha filia 3 Elena 8
Magda 4
Fila 339
193
Antonius Farcas 62 Magda uxor 40

Anna uxor 58 Cattharina filia 15
Barbara filia 16 Magda 11
Michael 10
Andrea Farcas 39 Ioannes 15
Petrus 14
Anna uxor 39
Elena filia 15 Petrus Balint 30
Cattharina 12 Cattharina uxor 20
Magda 8 Anna 10
Barbara 0:6 Ioannes 2
Georgius filius 6
Antonius Antal 30
Cattharina filia 3
Elena filia anima 2 Michael Dobos 90
vidus quod Elisabetta
Ioannes Servus Monar 19
Margherita vidua 40
Stephanus Farcas 41 quod Petri Rocca
Cattharina uxor 25 Elena filia 10
Ioannes filius 15 Barbara 4
Stephanus 13 Ioannes 20
Petrus 9 Antonius 17
Antonius filius 7
Gregorius filius 6 Antal Farzadi 45
Martinus 0:6 Anna uxor 30
Elena filia 6
Fila 341 Magda 4
Barbara 3
Elia Farcas 44 Ioannes 10
Elena uxor 33 Michael 7
Magda filia 9 Michael 7
Elena 6 Barbara 16
Ioannes 12
Gregorius Cutur 35
Michael Balint 40 Elena uxor 33
Anna uxor 28 Georgius 12
Elena filia 13 Martinus 10
Cattharina 4 Solomon 8
Martinus 3 Magda 1:6
Ioannes 10
Georgius 7 Elisabetha vidua 36
quod Georgii Cutur
Ioannes Balint 50 Martinus 16
194
Michael 14
Martinus Balint viduus 33
Antonius 12 Ioannes filius 8
Anna 10 Petrus filius 7
Ioannes 8
Petrus 5 Ioannes Duma 40
Magda filia 4 Cattharina uxor 30
Barbara filia 8
Fila 343 Michael 6
Anna 4
Michael Besan 38 Elena 1
Cattharina uxor 34 Michael Panzir 33

Georgius filius 14 Elisabetta uxor 28
Petrus 10 Andrea filius 7
Magda 8 Cattharina 6
Elena 6 Elena 5
Anna 2 Petrus 2
Ioannes 2
Georgius Pal 38
Barbara uxor 33 Ioannes Rocca 45
Cattharina filia 4 Elena uxor 40
Cattharina filia 18
Stephanus Borzus 36 Magda 14
Cattharina uxor 30 Petrus 10
Georgius filius 12 Antonius 8
Michael 8 Margherita 5
Petrus 4 Elena 2
Martinus Pal 36 Elena vidua 46

quod Ioannes Panzir
Cattharina uxor 35 Petrus filius 23
Cattharina filia 11 Georgius 20
Elena 9 Ioannes 14
Petrus 6 Michael 10
Martinus 2 Cattharina 8
Martinus Pal viduus 80 Fila 345
Clara vidua 40 Martinus Cutur 33

quod Michaelis Pal Anna uxor 30
Elisabetha filia 10 Cattharina filia 10
Petrus 6 Antonius 2
Ioannes 1:6
Fila 344
195
Ioannes Cutur 29 Georgius Cutur 26

Magda uxor 24
Magda uxor 25 Ioannes filius 4
Anna soror Ioanis
32 Ioannes Cutur 24
Antonius Patras Servus 30 Anna uxor 20

Antonius 1
Petrus Panzir 48 Cattharina uxor 40

Magda uxor 45 quod Georgius Benche
Ioannes filius 24
Elena 17 Antonius Rocca 55
Barbara 14 Magda uxor 42
Anna 10 Elena filia 14
Michael 13 Barbara 12
Magda 1
Michael Serban 35 Georgius 8
Sara uxor 30 Ioannes 3
Georgius 8 Petrus 13
Ioannes 12
Fila 347
Elisabetta uxor 50
quod Petri Cutur Stephanus Rocca 40
Barbara filia 14 Barbara uxor 37
Petrus 16 Cattharina filia 14
Magda 13
Michael Demsa 37 Ioannes 11
Cattharina uxor 31 Petrus 9
Elena filia 10 Antonius 7
Petrus 8 Elena 5
Anna filia 6 Barbara 4
Anna 1
Fila 346
Martinus Rocca 72
Martinus Rocca 50 viduus quod Elena
Elisabetta 48 Barbara filia 26
Antonius filius 12
Cattharina 8 quod Michaelis Demsa
Elena filia 18
Petrus Rocca 26 Anna 13
Cattharina uxor 21
Ioannes Demsa 26
196
Cattharina uxor 21 Ioannes 1

Anna filia 2
Anna vidua 39
Martinus Demsa 33 quod Gregorii Greb
Anna uxor 22 Barbara filia 15
Magda filia 2 Susana filia 19
Marcella filia 16
Antonius Orban 22
Cattharina uxor 21 Fila 349
Petrus Rocca 30 Adamus Nogy 26

Margherita uxor 30 Soffia uxor 21
Michael filius 1
Antonius filius 3
Magdalena 1 Ioannes Laslo 50
Elena uxor 44
Fila 348 Martinus filius 14
Andreas 4
Martinus Rocca 34 Magda 15
viduus quod Cattharina Elena 12
Anna 11
Antonius Rocca 40 Barbara 10
Barbara uxor 34 Michael 1
Martinus filius 9
Cattharina 3 Georgius Farcas 49
Anna uxor 39
Michael Talas 24 Petrus filius 19
Anna uxor 20 Elena filia 13
Cattharina filia 0:3 Stephanus 9
Cattharina 7
Georgius Duma 35 Michael 3
Anna uxor 24 Anonius 1
Michael filius 2
Georgius Zitar 60
Cattharina vidua 30
quod Martini Duma viduus quod Elena
Elena filia 9 Ioannes filius 20
Magda 7 Michael 15
Petrus 14
Stephanus Mattias 22 Anna 11
Agata uxor 18
Martinus Zitar 26
Andrea Bartuck 30
Sufana uxor 26 Cattharina uxor 20
Martinus filius 5
197
Fila 350 Elena uxor 64
Antonius Patras 40 Petrus Cicio 55

Barbara uxor 33 Cattharina uxor 19
Cattharina 13 Ioannes Servus 14
Elena 11
Barbara 5 Petrus Fozocos 32
Martinus 2 Maria uxor 30
Iosephus filius 1
Martinus Demsa 29 Elena filia 4
viduus quod Anna
Anna filia 4 Stephanus Farzadi 40
Magda uxor 36
Elena vidua 62 Ioannes filius 12
quod Petri Demsa Magda 10
Ioannes filius 25 Ioseph 5
Ioannes Rocca 48 Cattharina vidua 58

viduus quod Cattharina quod Feodori Bodo
Georgius Rocca 40 Margherita vidua 47

Magda uxor 30 quod Martini Farzadi
Cattharina filia 10 Georgius filius 20
Cattharina 19
Elena 8 Magda 15
Petrus 4 Anna 9
Michael 11
Georgius Rocca 44
Ioannes filius 13
Petrus 10 Anna filia 20
Ioannes 10 quod Ioannis Farzadi
Cattharina 12 Elia frater 20
Antonius 1:6 Elena soror 19
Cattharina 5
Fila 351 Martinus 3
Ioannes Patras 44 Martinus Farcas 52

Cattharina uxor 48
Cattharina 40 Elena filia 21
Ioannes filius anime 22 Anna 15
Magda filia anime 7 Barbara 6
Michael 19
Ioannes Cosan 70 Ioannes 13
Georgius 11
198
Martinus 9
Petrus Antal 24
Petrus David 54 Magda uxor 19
Magda uxor 50
Ioannes filius 19 Fila 354
Andrea Cutur 44 Magda vidua 60

Cattharina uxor 33 quod Ioannes Cutur
Magda filia 22 Ioannes filius 19
Cattharina 14
Antonius 15 Giorgius Forro 42
Magda 13 Iudittha uxor 40
Barbara 2 Cattharina filia 18
Ioseph filius 12
Fila 353 Clara 8
Magda 6
Michael Istock 45
Gregorius Antal 22
Magda uxor 46 Anna uxor 20
Magda filia 13 Michael filius 3
Elena 13 Magda 1
Georgius 14
Anna 8 Magda vidua 60
quod Ioannes Farcas
Cattharina filia 40 Elena filia 12
quod Petri Duma
Michael Antal 40
Ioannes Antal 46 Barbara uxor 40
Magda uxor 42 Ioannes filius 12
Petrus filius 21 Michael filius 4
Cattharina 9
Michael Antal 26 Magda 19
Catharina uxor 20 Petrus filius 16
Georgius filius 1
Petrus Farcas 60
Anna filia 12 Magda uxor 40
quod Ioannes Cadar Stephanus 19
Ioannes frater 8 Anna 16
Cattharina 9
Gregorius Antal 56 Elena 6
Magda uxor 50 Petrus 11
Andrea filius 16
Anna 13
Elisabetta 9 Fila 355
Elena 5
199
Georgius Antal 49 Magda vidua 58

Elena uxor 44 quod Petri Antal
Michael filius 21
Cattharina 15 Georgius Francul 58
Elena 6 Georgius filius 20
Marghitta 3 Petrus 18
Franciscus 16
Georgius Antal 90
Franciscus Sacui 36
Gregorius Demsa Barbara uxor 26
26 Georgius filius 7
Margherita uxor 22
Georgius filius 7 Martinus Demsa 45
Cattharina 3 Elena uxor 40
Magda 0:6 Magda filia 19
Ioannes 17
Michael Antal 30 Elena 15
Cattharina uxor 26 Anna 12
Anna filia 8 Cattharina 10
Andrea 6 Barbara 6
Magda 2 Martinus filius anima 6
Stephanus Patras Fila 357

54
Barbara uxor 40 Stephanus Antal 35
Petrus filius 19 Cattarina uxor 34
Ioannes 13 Ioannes filius 15
Antonius 6 Michael 12
Antonius 9
Fila 356 Margheritta 6
Elisabetta 3
Antonius Laslo 40
Magda uxor 38 Petrus Cutur 36
Cattharina filia 14 Cattarina uxor 34
Elena 11 Magda 13
Magda 8 Ioannes 11
Barbara 7 Michael 9
Gregorius 6
Ioannes Patras 33 Anna 1:6
Barbara uxor 23 Anna vidua 40

Ioseph filius 3 quod Georgii Antal
Cattharina 1 Petrus filius 21
Ioannes filius 13
200
Magda 18 Magda vidua 56

Elisabetta 9 quod Antonii Patras
Barbara 12 Georgius filius 20
Michael 4 Antonius 16
Martin 14
Michael Antal 41
Barbara uxor 30 Petrus Patrasca 36
Magda 12 Elena filia 13
Petrus 9 Andreas 9
Barbara 6
Petrus Patras 56 Michael 4
Anna uxor 52 Antonius 2
Michael filius 23
Andrea filius 19 Georgius Servus 20
Antonius 14
Fila 359
Fila 358
Petrus Cosan 26
Antonius Antal 54 Elena uxor 24
Magda filia 3
Elena uxor 56 Cattarina 1
Andrea filius 19
Petrus 14 Gregorius Servus 16
Elisabetta 6 filius Gregorii Diurca
Iosephus Cristiani 40 Embre Ciurus 36

Cattarina uxor 40 Anna uxor 24
Petrus filius 15 Franciscus filius 4
Georgius 13
Ioseph 8 Ioannes Leghetti viduus 40
Elena 13 Maria filia 4
Magda 11
Stephanus Micheli 28
Ioannes Sabo 26 Anna uxor 27
Cattarina uxor 25 Elisabetta filia 0:1
Petrus filius 5
Elena filia 2 Stephanus Socio 30
Anna uxor 29
Martinus Sabo viduus 62 Magda filia 8
Franciscus 3
Petrus Sabo 26 Anna 0:6
Magda uxor 24
Cattarina filia 2 Cattharina vidua 37
quod Ioannes Benedick
201
Elena filia 18
Ioannes Demsa 50
Anna vidua 50 Cattharina uxor 50
quod Petri Francul Petrus filius 25
Michael filius 19 Michael 17
Martinus 24 Antonius 14
Antonius 16 Andrea 13
Cattharina 15 Anna 11
Fila 360
Fila362
Cattharina vidua 55
quod Michaelis Patras Stephanus Rocca 55
Michael filius 24 Elena uxor 50
Franciscus 16 Magda filia 18
Anna 8 Antonius 10
Martinus 6
Fila 361
Ioannes Patras 30
In Clesia habitant
Elena uxor 29
Petrus Laslo 27 Antonius filius 10
Cattharina uxor 22 Martinus filius 6
Antonius filius 3
Stephanus Talas 50
Petrus Borzus 30 Magda uxor 40
Anna uxor 30 Magda 19
Catharina filia 17
Elena vidua 60 Elena 15
quod Michaelis Diurca Ioannes 9
Cattharina filia 23
Antonius Talas 38
Michael Patras 40 Elena uxor 30
Cattharina filia 7
Anna uxor 34 Ioannes 9
Cattharina filia 14
Ioannes 10 Laurentius Tamas 30
Antonius 7 Agata uxor 30
Anna 1 Iacobus filius 13
Basilius 11
Stephanus Cilipp 26 Petrus 9
Elena uxor 25 Antonius 4
Petrus filius 1
Fila 363
Petrus filius 20
Georgii Catti Servus Cattharina vidua 46
202
quod Stephani Georgius 9

Thoma filius 20
Ioannes 14 Antonius Istock 50
Stephanus 9 Barbara uxor 48
Theresia 6 Michael filius 21
Petrus 15
Franciscus Erus 26 Martinus 12
Barbara uxor 28 Cattharina 8
Georgius filius 3
Michael Crestes 60
Alexander Cehe 27 Cattharina filia 22
Barbara uxor 26
Antonius filius 8 Barbara filia 18
Ioannes 3 quod Petri Diurca
Catharina soror 18
Petrus Santo 40
Anna uxor 40 Anna 14
Ioannes filius 10 Georgius 14
Antonius 9 Ioannes 8
Stephanus 5 Petrus 20
Eva 5
Fila 364
Georgius Antal 30
Anna uxor 28 Ioannes Rocca 48
Magda filia 4 Magda uxor 48
Gregorius 2 Gregorius filius 20
Barbara 14
Antonius Simoni 28 Cattharina 10
viduus quod Cattharina Georgius 8
Petrus 3
Ioseph Besan 24
Elena uxor 23 Cattharina vidua 55
Petrus filius 4 quod Stephani Istock
Michael 2 Ioannes filius 19
Petrus 14
Cattharina uxor 60 Anna 11
quod Nicolai Mesterca Magda 8
Petrus filius 8
Stephanus 14 Antonius Istock 40
Cattharina uxor 30
Stephanus Istock 45 Cattharina 13
Cattharina uxor 36 Martinus 10
Ioannes 14 Ioannes 3
Andreas 12 Magda 0:6
203
Maria vidua 60 Fila 365

quod Martini Rocca
Martinus Demsa 22
Georgius Laslo 30 Elena uxor 20
Magda uxor 26
Elena filia 2 Petrus Demsa 38
Elena uxor 29
Michael filius 19 Antonius filius 4
quod Michaelis Istock Cattarina 6
Ioannes frater 15 Martinus 12
Gregorius frater 12 Iosephus servus 20
Georgius frater 7
Elena uxor 60
Barbara uxor 21 quod Thoma Diurca
quod Petri Patras Thoma filius 24
Magda Micharl 20
0:6 Martinus 18
Antonius 13
Michael filius 21
quod Anotinii Patras Georgius Diurca 24
Cattarina uxor 19
Martinus Patras 33
Cattharina uxor 30 Franciscus Cadar 40
Elena 10 Michael filius 12
Anna 8 Anna 11
Georgius 6 Martinus 10
Barbara 3 Magda 9
Michael 1 Antonius 7
Cattarina 5
Anna uxor 50 Barbara 2
quod Ioannes Laslo
Barbara filia 15 Margheritta 0:6
Elena 12
Martinus filius 14
Ioannes Antal 30 quod Georgi Cadar
Magda uxor 26
Martinus filius 6 Andrea Borzus 40
Petrus 5 Elena uxor 38
Georgius 0:6 Magda filia anima 12
Martinus Demsa 68 Gregorius Benche 32

viduus quod Elena Magda uxor 27
Antonius filius 20 Georgius filius 2
204
Andreas 0:6
Stephanus Cicio Servus 20 Georgius Benche 33
Margheritta uxor 30
Petrus Benche 29 Magda filia 6
Elena uxor 30 Anna 2
Antonius 14
Cattharina 12 Martinus Turri 41
Petrus 9
Anna 8 Margheritta uxor 40
Magda 6 Ioannes filius 6
Elena 0:6 Ioseph filius 14
Petrus Duma Servus 18
Antonius Mattias
Stephanus Benche 25 31
Catharina uxor 20 Magda uxor 30
Elena filia 1 Barbara filia 3
Franciscus Servus 14
Thoma Boier Servus 18
Cattharina vidua 60
quod Petri Besan
Magda vidua 63 Ioannes Besan 20
quod Stephani Benche
Georgius Fabian 40
Stephanus Balint 27 Elisabetta 31
Elena uxor 23 Magda filia 16
Barbara filia 2 Cattarina 4
Ioseph 3
Franciscus Balint
44 Andreas Rocca 40
Magda uxor 39 Magda uxor 32
Elena 11 Martinus 13
Georgius 9 Petrus 10
Antonius 8
Marghitta uxor 56 Ioannes 6
quod Georgii Balint Anna 4
Petrus filius 33
Fila 366
Antonius Benche 40
Anna uxor 35 Antonius Besan 38
Ioannes filius 17 Anna uxor 29
Andrea 14 Petrus filius 4
Michael 12 Barbara 2
Magda 6
Barbara 4 Ioseph Foris 32
205
Michael 18
Antal Duma 30 Georgius 6
Anna uxor 29 Martinus 5
Magda 3 Ioannes filius anime 9
Martinus 1 Ioannes Tordo Servus 10
Michael Zitar 30
Elena uxor 30 Georgius Sabo 33
Ioannes 9
Ioseph 1 Magda uxor 26
Martinus filius 7
Martinus Benche 36 Petrus 5
Elisabetta uxor 35 Antonius 3
Michael filius 13 Ioannes Servus 14
Magda 12
Antonius 10 Elia Farcas 28
Cattarina 8 Elena uxor 28
Gregorius 3 Ioannes filius 5
Elena 1:6 Cattharina 0:6
Ioannes Servus 19
Ioannes Servus 20
Anna vidua quod *
Antonius Benche 40 Stephanus Farcas
Anna uxor 38
Magda filia 15 Georgius Antal 40
Michael 10 Elena uxor 32
Antonius 3 Ioannes 15
Magda 11
Ioseph Boro 28 Cattharina 8
Barbara uxor 23 Michael 5
Antonius filius 2
Barbara uxor quod *
Petrus Benche viduus 38 Petri Antal
Cattarina filia 11 Petrus filius 34
Elia 12
Petrus 8 Georgius Besan 36
Anna 0:6 Magda uxor 35
Martinus 18
Martinus Besan 42 Petrus 14
Magda uxor 30 Ioannes 12
Magda filia 16 Elena 9
Barbara 13 Antonius 5
Flora filia 14 Georgius 0:6
Elena 8
Marghitta 11
206
Michael Besan 50 Cattharina uxor 49

Michael filius 19
Cattarina uxor 44 Anna 10
Elena 18 Elisabetha filia anime 16
Magda 13
Anna 0:6 Martinus Benche 22
Antonius Sasco Servus 16 Elena uxor 18
Martinus Benche 37 Barbara vidua 70

Magda uxor 32 quod Petri Demsa
Elena filia 13
Michael 12 Barbara vidua 23
Ioannes 9 quod Michaelis Duma
Martinus 7
Barbara 4 Ioannes Sabo 50
Michael filius 21
Fila 367
Andrea Iacobi 28
Ioseph Servus Benedick 40 Cattarina uxor 20
Cattarina filia 1
Antonius Besan 36
Anna uxor 38 Petrus Balint 60
Elena filia 18 Cattarina uxor 50
Cattarina 7 Anna filia 17
Magda 12 Marghitta 15
Ioannes 20
Ioannes 17 Antonius Dobos 26
Petrus 6 Anna uxor 20
Gregorius 2 Elena filia 3
Ioannes filius anime 12 Magda 1
Georgius Benche 28 Elena uxor 56

Elena uxor 28 quod Ioannis Borto
Anna filia 6 Antonius filius 12
Stephanus 1
Stephanus Siro 30
Mattias Santo 28 Elena uxor 30
Clara uxor 22 Elena filia 7
Stephanus filius 4 Georgius 9
Laurentius 0:3 Petrus 4
Gregorius Demsa Anna uxor 40

53 quod Michaelis Farcas
207
Cattarina 20 Michael filius 12

Elisabetta 19
Martinus 2 Cattharina vidua 48
Petrus 12 quod Ioannes Istock
Ioannes 15 Petrus filius 27
Michael 25
Michael Martonca 28 Stephanus 24
Elena uxor 21 Ioannes 22
Michael filius 3 Antonius 19
Cattarina 4 Cattarina 10
Elena filia anime 13
Elena vidua 60
Petrus Farzadi 30 quod Petrus Cutur
Magda uxor 26 fila 368

Anna filia 5
Michael 7 In Vallemare habitant
Georgius 2
Andrea filius 18
Stephanus Sipus 32 quod Georgii Duma
Theresia uxor 30 Magda soror 16
Cattarina filia 6 Petrus frater 13
Clara 5 Elena soror 12
Alexander Bucur Georgius Bariz 40

22 Theresia uxor 30
Barbara uxor 20 Antonius filius 11
Stephanus filius 0:1 Martinus filius 5
Michael Bucur Servus 30 Georgius 2
Franciscus Duma
Iosephus Tina 30 40
Maria uxor 28 Cattharina uxor 39
Ioseph filius 0:6 Elena filia 8
Stephanus 6
Michael Barta 29 Magda 10
Susana uxor 30
Eva filia 12 Elena uxor 46
quod Michaelis Bolai
Michael Tanghi 50 Anna filia 18
Anna uxor 30 Barbara filia 13
Eva filia 12 Elena 8
Solomon 10
Elena uxor 60
quod Georgii Tuburan Ioannes Farzadi 32
208
Anna uxor 27 Martinus Farzadi Servus 30

Martinus filius 8
Petrus filius 6 Georgius Duma viduus 60
Antonius 3
Magda 0:6 Ioannes Duma 29
Magda uxor 50 Ioannes Farcas 30

quod Petri Farzadi
Cattharina filia 14 Magda uxor 28
Petrus filius 9
Georgius 9 Michael 6
Gregorius 18 Georgius 3
Petrus 17
Elia Farcas 45
Michael Farzadi 34 Cattha uxor 30
Elena uxor 32 Cattharina filia 8
Petrus filius 9 Gregorius 17
Andrea filius 4 Cattharina 11
Magda filia 18 Anna 12
Anna filia 8
Cattharina filia 7 Anna uxor 62
quod Petrus Morara
Antonius Farzadi 24 Ioannes filius 40
Elena uxor 23 Clara filia anima 45
Martinus filius 3
Georgius Farcas 26
Andrea Farcas 42 Magda uxor 23
Anna filia 3
Cattharina uxor 41 Ioannes 0:6
Gregorius filius 16
Stephanus 13 Antonius Duma 50
Magda 11 Barbara uxor 40
Anna 9 Anna filia 16
Ioannes 7 Magda filia 15
Elena 6 Catharina 20
Barbara 7
Andrea 3 Elisabettha 5
Georgius Farzadi 23 Petrus Duma 25

Elena uxor 23 Cattarina uxor 20
Magda filia 9 Martinus filius 1
Cattharina 5
Andrea 2 Michael Dobos 24
Anna uxor 21
209
Georgius filius 0:5 Gregorius Farcas

64
quod Georgi Dobos Barbara filia 13
Stephanus frater 6
Georgius frater 5 Petrus Farcas 27
Cattarina uxor 22
Georgius Duma 50 Martinus filius 2
Elena uxor 40
Magda filia 14 Georgius Farcas 45
Cattharina 12 Barbara uxor 45
Anna 10 Martinus filius 20
Barbara 8 Magda filia 17
Elena 5 Ioannes 13
Ioannes 2 Michael 12
Petrus 19 Antonius 9
Martinus 17 Stephanus 6
Michael 6 Georgius 5
Anna filia anima 8
Fila 369
Gregorius Duma 41
Martinus Borbos 35 Magda uxor 34
Elena uxor 24 Elena filia 14
Catta filia 12 Barbara filia 6
Magda 9
Anna 8 Petrus Duma 40
Barbara 6 Barbara uxor 39
Marghitta 4 Elena filia 14
Michael 2 Cattharina 9
Martinus 16
Petrus Farcas 25 Georgius 7
Anna uxor 24 Gregorius 0:6
Michael filius 1
Barbara vidua 70
Georgius Farcas viduus 68 quod Georgi Demsa
Georgius filius 23 Antonius Zacaes 35

Cattharina uxor 33
Ioannes Patras 35 Barbara filia 10
Ioannes 9
Cattarina uxor 27 Stephanus 0:6
Petrus filius 7
Ioannes Bolai 45
Magda uxor 40
210
Stephanus filius 14 Ioannes Bolai 35

Elena filia 12 Cattha uxor 25
Georgius 9 Martinus filius 9
Magda 6 Anna 10
Magda 7
Ioannes Antal 44 Petrus 6
Elena uxor 40 Antonius 4
Petrus filius 14 Ioannes 2
Michael 13
Cattharina 12 Petrus Bolai 32
Ioannes 7 Gregorius 8
Andreas 5
Elena 1 Cattharina 1
Ioannes filius anima 13
Georgius Dobos 32
Martinus filius 8
Ioseph 4 Martinus Borbos 63
Petrus 2 Magda uxor 56
Andrea filius anime 13
Cattharina filia 13
quod Georgii Dobos Gregorius Duma 30
Elisabetha soror 8 Magda uxor 24
Elena filia 4
Antonius Bolai 36
Anna uxor 30 Petrus Borbos 34
Elena filia 13 Elena uxor 28
Magda 5 Magda filia 8
Franciscus 9 Anna 4
Barbara 2 Ioannes 1
Stephanus Borbos 40 Margeritha uxor 23

Margheritta uxor 40 quod Georgii Borbos
Ioannes filius 9
Anna filia 13 Ioannes Sucs Servus 14
Martinus Farzadi Petrus Patras 30

30 Cattharina uxor 24
Magda uxor 26 Magda filia 1
Petrus filius 7 Anna 2
Elena 9
Anna 3 Andreas Borbos 60
Magda 1 Cattharina uxor 60
211
Magda uxor 55 Stephanus filius 1

quod Michaelis Borbos Cattharina filia anima 10
Ioannes filius 20 Antonius Servus 10
Cattharina 19
Barbara 15 Barbara uxor 39
Magda 12 quod Martini Duma
Elisabetta 9 Gregorius filius 25
Elena filia 17
Franciscus Servus 40 Barbara 9
Barbara vidua 67 Martinus 6

quod Ioannis Bolai Andrea s 14
Petrus filius 30 Stephanus 12
Antonius Bolai 26 Georgius Duma 50

Cattharina uxor 21 Cattharina uxor 41
Ioannes filius 1 Antonius filius 22
Anna filia 1 quod Ioannis Gal
Servus
Michael Bolai 27 Ioseph filius 9
Margheritta 21 Ioannes Nogy
Martinus Bolai Servus 26 Ioannes Dobos 30
Elena uxor 27
Petrus Bolai 35 Martinus filius 1
Magda uxor 32 Anna 4
Cattharina filia 8 Petrus 1
Michael 5
Anna 2 Antonius Farcas 28
Ioannes 10 Barbara uxor 22
Ioannes 0:6
Antonius Duma 24
Margheritta uxor 25 Elena quod 64
Georgii Farcas
Martinus Duma 27 Georgius filius 22
Elena uxor 19 Michael filius 19
Gregorius filius 0:2
Ioannes Ciurar 50
Cattharina vidua 58
quod Stephani Duma Magda uxor 46
Magda filia 14
Antonius Farcas 30 Elisabetta 8
Magda uxor 26 Petrus 21
Cattha filia 7
212
Stephanus Farcas 68 Barbara filia 17

Anna uxor 60 Elena filia 13
Stephanus filius 20
Petrus Farcas 24
Georgius Farcas 27 Anna uxor 19
Elena uxor 25
Magda filia 6 Petrus Cicio viduus 33
Petrus filius 3 Ioannes filius 9
Anna 1 Elena 7
Petrus Farcas 36 Petrus Diack 50

Magda uxor 36 Barbara uxor 50
Martinus 17 Gregorius filius 13
Ioannes 16 Michael 10
Elena 14
Andreas 13 Andreas Duma 32
Barbara 10 Cattharina uxor 30
Cattharina 8 Anna filia 8
Gregorius 6
Antonius 4 Antonius Duma 60
Magda filia 2 Cattharina uxor 55
Barbara fiia 13
Fila 371 Magda 15
Georgius Diack 46 Georgius Duma 43

Margheritta uxor 36 Magda uxor 34
Cattharina uxor 18 Michael filius 16
Anna filia 8 Elena filia 14
Anna filia 10
Gregorius 13 Ioannes 8
Andrea 11 Cattharina 6
Ioannes 9 Magda 3
Antonius 2
Antonius Duma 26
Petrus Diack 26 Cattharina uxor 20
Anna uxor 26
Cattharina 5 Elia filius 22
quod Michaelis Duma
Stephanus Farcas 25 Elena filia 14
Cattharina uxor 24 Anna filia 9
Petrus filius 9
Michael Diack 56
Antonius Duma 30
Elena uxor 55 Magda uxor 26
Georgius filius 20 Elena filia 3
213
Ioannes filius 2 Michael Cosa 25

Anna uxor 24
Petrus Martinus 50 Stephanus filius 2
Anna uxor 45 Petrus Servus 30
Antonius filius 20
Andreas filius 18 Cattharina vidua 55
Petrus 15 quod Martini Cosa
Elena 12
Magda filia 12 fila 372
Ioannes 9
Michael Farcas 38
In Costizza habitant Anna uxor 32
Martinus 11
Martinus Farcas 40 Gregorius 6
Elena uxor 39 Ioannes 2
Gregorius filius 9
Anna 12 Ioseph Almadi 40
Cattharina 2
Magda 4 Clara uxor 26
Clara filia 4
Petrus Duma 33 Cattharina filia 1
Cattharina uxor 30
Magda filia 9 Petrus Farcas 44
Elena 8 Elisabettha uxor 43
Georgius 5 Anna filia 20
Martinus 3 Barbara 13
Elisabettha 8
Michael Duma 26 Petrus filius 12
Elena uxor 25 Petrus Sabo 55

Barbara uxor 43
Margherita vidua 55 Cattarina filia 17
quod Ioannis Duma Michael 13
Magda 10
Antonius Duma 34 Anna 8
Cattharina uxor 30
Ioannes 9 Martinus Farcas 26
Martinus 3 Anna uxor 22
Michael filius 2
Antonius Farcas 31
Anna uxor 30 Michael Farcas 28
Magda uxor 23
Cattharina filia 7 Cattharina filia 2
Andrea 0:3
214
Ioannes Farcas 52
In Valledraga habitant
Cattharina uxor 46
Petrus filius 20 Magda uxor 43
quod Solomoni Patras
Gregorius 13 Michael Patras 23
Barbara 10 Cattharina filia 16
Georgius 2 Antonius 14
Ioannes 9
Petrus Duma 32
Magda uxor 30 Petrus Ciurar 40
Martinus filius 10 Margheritta uxor 30
Andrea 3 Michael 17
Anna 5 Ioannes filius 13
Elena 0:6 Martinus 6
Anna 3
Petrus Diurca Servus 18 Magda 0:6
Andreas Duma 65 Ioannes Patras 50

Magda uxor 60 Elena uxor 51
Cattharina uxor 20
Georgius Farcas 50 Antonius filius 18
Magda uxor 42 Georgius 16
Martinus filius 13 Martinus 12
Cattharina 18 Elena 10
Anna 15 Anna 7
Magda 5 Barbara 18
Elena 3
Andreas Patras 26
Petrus filius 13 Cattharina uxor 23
quod Ioannis Farcas Antonius filius 3
Elena soror 10 Cattharina 1
Anna 9
Stephanus 7 Michael Patras 32
Elena uxor 28
Cattharina uxor 60 Petrus filius 7
quod Martini Farcas Anna filia 3
Martinus Farcas 33 Ioannes Montian 63

Elena uxor 26 Elena uxor 50
Magda filia 11 Georgius filius 18
Gregorius filius 9 Cattharina 19
Anna 7 Cattharina filia anima 9
Stephanus 5
Andrea 2 Petrus Duma 30
215
Elena uxor 19
Anna filia 0:6 Petrus Ciurar 40
Anna uxor 38
Margheritta vidua 30 Ioannes filius 20
quod Ioannis Farcas Andrea 13
Magda filia 4 Petrus 11
Barbara 1 Magda 17
Anna 9
Petrus Ciurar 30 Cattharina 5
Cattharina uxor 30 Elena 2
Magda 2
Georgius 6 Michael Ciurar 40
Elena 1 Cattarina uxor 31
Elena filia 10
Fila 373 Elisabetta 5
Anna 12
Martinus Cicio 28 Elena 17
Cattharina uxor 26 Cattharina 16
Michael 10
Antonius Ciurar 25 Stephanus 7
Cattharina uxor 24
Antonius Istvanca 28
Georgius Ciurar 34 Barbara uxor 26
Elena uxor 29 Cattharina filia 9
Petrus 10 Magda 8
Magda 8 Petrus 10
Cattharina 5 Elena 5
Elena 1:6
Ioannes Zusca 40
Georgius Zitar 30 Magda uxor 36
Cattharina uxor 28 Cattharina 11
Michael filius 10 Petrus 19
Ioannes 8
Georgius 6 Georgius Ciurar 30
Petrus 5 Cattharina uxor 26
Antonius 0:6 Barbara 6
Martinus 3
Antonius Ciurar 30 Anna 2
Anna uxor 29
Elena filia 14 Barbara vidua 58
Cattarina 12 quod Georgii Ciurar
Magda 10
Anna 5 Petrus Zusca 40
Barbara 0:6 Elena uxor 40
216
Cattarina filia 14
Magda 12
Cattarina 9
Anna 7
Antonius 4
Ioannes Zitar 40
Anna uxor 42
Elena 13
Michael 6
Petrus 8
Antonius 10
Ioannes 2
Antonius Ciurar 40
Cattarina uxor 28
Anna filia 13
Michael 5
Petrus 3
Magda 0:6
Georgius Ciurar 44
Barbara uxor 39
Michael 16
Elena 14
Cattarina 7
Magda 4
Barbara 0:6
Ioannes Ciurar 31
Anna uxor 29
Magda filia anima 16
Margherita soror anime 17
Gregorius servus Cutur 10
Petrus Ciurar 58
Anna uxor 45
Barbara filia 18
Ioseph Zusca 29
Magda uxor 25
Antonius 4
217
An Unpublished Document of 1793

regarding the Catholics from Bacău
(Abstract)
Key-words: Catholics; Bacău; Csango; Historical source; Demography;

Sociology; Church; Family; Statistics; Genealogy
The author does not aim to carry out an exhaustive analysis of the document,
but just a description, hoping that once immersed in the scientific circuit it will be of
use to all those interested in the history of the Catholics in Moldavia, pleading at the
same time for the permanent use by the researcher of the document, of sources in
general, all of them being a constant in any authentic research. The publication of
this document allowed the author of the paper to add one more stone to the edifice at
the basis of the preparation of a History of the Catholics in Moldavia.
218
Franz Babinger şi pogromul din Iaşi (1941)
Ottmar Traşcă
Pogromul derulat la Iaşi în perioada 28-30 iunie 1941 a reprezentat unul din
capitolele sumbre şi tragice ale istoriei României în cursul celui de-al doilea război
mondial. Deşi evenimentele sângeroase din capitala Moldovei au generat de-a lungul
vremii numeroase dezbateri în plan istoriografic1 , credem că istoricii nu şi-au spus
încă ultimul cuvânt în această privinţă. Dimpotrivă, suntem convinşi că, pe măsura
introducerii în circuitul ştiinţific a noi surse documentare, vom asista la formularea a
noi opinii istoriografice care să infirme, nuanţeze ori să completeze punctele de
vedere exprimate până în prezent cu privire la această problematică. În acest sens, în
cele ce urmează vom publica un document inedit ce are menirea de a contribui la
clarificarea unor aspecte controversate ale pogromului de la Iaşi, îndeosebi în
privinţa implicării germane în planificarea şi desfăşurarea acestor excese.
Documentul, o declaraţie făcută sub jurământ de către profesorul universitar Franz
Babinger în anul 1956, ne-a fost semnalat şi pus la dispoziţie în anul 2001 de către
domnul Bernd Borchardt de la Ambasada Germaniei din Bucureşti, căruia îi
mulţumim şi pe această cale pentru amabilitate. Înainte însă de a ne referi la
documentul în cauză, credem că se impun câteva precizări cu privire la personalitatea
istoricului şi profesorului Franz Babinger, respectiv la activitatea desfăşurată de
acesta în România între anii 1935 şi 1943.
1
Vezi în acest sens îndeosebi Aurel Kareţki, Maria Covaci, Zile însângerate la Iaşi (28-30 iunie
1941), prefaţă de Nicolae Minei, Bucureşti, Editura Politică, 1978; Aurică Simion, Preliminarii
politico-diplomatice ale insurecţiei române din august 1944, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, p.
132; Jean Ancel, The Jassy Sindrome, în „Romanian Jewish Studies”, nr. 1 (1987), p. 33-49; nr. 2
(1987), p. 35-52; idem, The Jassy Pogrom – June 29, 1941, în vol. Mariana Hausleitner, Brigitte
Mihok, Juliane Wetzel (editori), Rumänien und der Holocaust. Zu den Massenverbrechen in
Transnistrien 1941-1944, Berlin, Metropol, 2001, p. 53-67; idem, Contribuţii la Istoria României.
Problema evreiască, vol. II, Partea a doua (1933-1944), Bucureşti, Editura Hasefer, 2003, p. 83-
124; idem, Preludiu la asasinat. Pogromul de la Iaşi, 29 iunie 1941, Iaşi, Editura Polirom, 2005,
passim; Radu Florian, The Jassy Massacre of June 29-30. 1941: An Early Act of Genocide Against
the Jews, în vol. Randolph L. Braham (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews
During the Antonescu Era, New York, Columbia University Press, 1997, p. 63-85; Alex Mihai
Stoenescu, Armata, Mareşalul şi Evreii. Cazurile Dorohoi, Bucureşti, Iaşi, Odessa, Bucureşti,
Editura RAO, 1998, p. 227-228; Dorel Bancoş, Social şi naţional în politica guvernului Ion
Antonescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 2000, p. 159-160; Radu Ioanid, Holocaustul în România.
Distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Bucureşti, Editura Hasefer, 2006, p. 99-137.
O. Traşcă, Franz Babinger şi pogromul din Iaşi
Franz Babinger (1891-1967) s-a remarcat prin intermediul studiilor de

orientalistică, îndeosebi cele consacrate istoriei Imperiului Otoman. Cariera sa
ştiinţifică, aflată în plină ascensiune la începutul anilor ’30, a cunoscut o turnură
neaşteptată după venirea la putere a Partidului Naţional-Socialist în ianuarie 1933. În
urma intrigilor unor colegi de breaslă şi a atacurilor lansate în presa antisemită a
anilor 1933-1934 cu privire la originea sa presupus „evreiască”, Franz Babinger a
fost nevoit să părăsească, rând pe rând, catedrele deţinute la Universităţile din Berlin
şi München 2 , iar în 1935 a acceptat invitaţia lansată de profesorul Nicolae Iorga de a
preda la Universitatea din Bucureşti. Începând cu anul 1937 a devenit profesor titular
la Catedra de Turcologie a Universităţii din Iaşi, preluând de la data de 1 aprilie 1940
inclusiv conducerea Institutului de Turcologie din cadrul aceleiaşi Universităţi 3 .
Situaţia sa s-a deteriorat odată cu intrarea României în sfera de influenţă germană,
începând cu anul 1940, Franz Babinger fiind supravegheat de către SD, respectiv de
organizaţia NSDAP din Iaşi. În urma intervenţiilor sale în favoarea evreilor în cursul
pogromului de la Iaşi – la care ne vom referi ulterior –, Franz Babinger a intrat şi mai
mult în vizorul SD, fiind suspectat că lucra ca agent în serviciul Angliei. În acest
moment a intervenit salvator conducătorul Abwehrstelle Rumänien [Serviciul
Abwehr Romania-trad. n.], colonelul Erich Rodler, care – pentru a-l sustrage
supravegherii exercitate de SD – l-a trimis pe Franz Babinger în 1942 în Bulgaria şi
Bosnia cu misiunea neoficială de a întocmi un memorandum în care să respingă
ideile vehiculate de cercurile decizionale din NSDAP cu privire la posibilitatea
folosirii populaţiei musulmane din Europa de sud-est în lupta împotriva Angliei4 . În
decembrie 1942, în urma intervenţiilor repetate ale SD, Berlinul a solicitat
reîntoarcerea sa în Germania, solicitare căreia a trebuit să-i dea curs în mai 1943. În
pofida temerilor sale, nu a fost arestat de autorităţile naziste şi a rămas până la
sfârşitul războiului în oraşul Würzburg. Singura lovitură suferită de Franz Babinger
în această perioadă a survenit în urma bombardamentului din 16 martie 1945, când
cea mai mare parte a corespondenţei, a actelor personale şi a colecţiei sale de
manuscrise a fost distrusă 5 .
Revenind la declaraţia sub jurământ a profesorului Franz Babinger din 1956,
aceasta se referă la un aspect controversat, anume rolul jucat de serviciile celui de-al
III-lea Reich în cadrul pogromului din Iaşi. Este binecunoscut faptul că lucrările
istoriografice referitoare la excesele din iunie 1941, publicate înainte de 1989, au
încercat să explice pregătirea şi desfăşurarea pogromului exclusiv prin prezenţa
trupelor germane în oraşul Iaşi, ce ar fi beneficiat de sprijinul şi complicitatea
legionarilor, precum şi a unor „elemente declasate” din rândurile Armatei române. În
schimb, în cadrul acestor lucrări implicarea regimului antonescian în pogromul din
2
Vezi în acest sens Gerhard Grimm, Franz Babinger (1891-1967). Ein lebensgeschichtlicher
Essay, în „Die Welt des Islamus”, 1998, Bd. 38, nr. 3, p. 317-320.
3
Ibidem, p. 321-322.
4
Ibidem, p. 324-326.
5
Ibidem, p. 326-327.
220
Iaşi a fost fie negată în totalitate, fie diminuată considerabil sau, în cel mai fericit caz,
trecută sub tăcere. Reprezentativă în acest sens este lucrarea apărută în 1978 sub
semnătura „istoricilor” Aurel Kareţki şi Maria Covaci 6 . Din nefericire, opinii precum
cele prezentate anterior au continuat să fie vehiculate şi în istoriografia
postdecembristă, în pofida dispariţiei cenzurii ideologice şi informaţionale, sugestive
fiind în acest sens punctele de vedere exprimate de Alex Mihai Stoenescu 7 ori Dorel
Bancoş 8 . În ce priveşte documentele identificate de noi în arhivele diplomatice şi
militare din Germania, ele arată faptul că responsabilitatea pentru excese aparţine în
primul rând autorităţilor locale şi centrale antonesciene, implicarea militarilor
germani staţionaţi în Iaşi fiind izolată 9 . Declaraţia lui Franz Babinger – ce se referă
îndeosebi la activitatea consulului general german la Iaşi, Fritz Gebhard Schellhorn –
confirmă în esenţă informaţiile oferite de sursele arhivistice germane. Astfel,
Babinger relevă faptul că în a doua zi a pogromului „terifiant” – probabil în 29 iunie
1941 – împreună cu consulul Schellhorn au intervenit pe lângă comandamentul
Corpului XXX Armată german, pe de o parte pentru a protesta împotriva exceselor
antievreieşti, pe de altă parte pentru a solicita intervenţia trupelor germane în vederea
stopării pogromului. Răspunsul primit de la comandamentul Corpului XXX Armată
german – potrivit căruia controlul asupra trupelor germane aflate în Iaşi sau în
trecere prin Iaşi fusese „pierdut”, afirmaţie contrazisă însă de documentele de arhivă
– i-a determinat pe Schellhorn şi Babinger să acţioneze pe cont propriu în vederea
ajutorării evreilor, ceea ce au reuşit în anumite cazuri. Mai mult, mărturia lui Franz
Babinger nu se limitează doar la rolul jucat de consulul Schellhorn în cadrul
pogromului din Iaşi, ci relevă inclusiv eforturile diplomatului german în vederea
salvării de la exterminare a populaţiei evreieşti din Cernăuţi – fapt de asemenea
confirmat de izvoarele arhivistice germane –, opiniile sale politice antinaziste,
respectiv ajutorul oferit de acesta în 1943, într-un moment în care Babinger trăia sub
spectrul iminentei arestări de către SD.
München, 1956 februarie 20. Declaraţia istoricului geman Franz Babinger privind
pogromul de la Iaşi (28-30 iunie 1941) şi istoria ghetoului din Cernăuţi în 1943, din
perspectiva implicării sale şi a consulului german Fritz Gebhard Schellhorn în ajutorarea
evreilor din cele două oraşe.
6
Aurel Kareţki, Maria Covaci, op. cit., p. 102-103.
7
Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 227-228.
8
Dorel Bancoş, op. cit., p. 159-160.
9
Ottmar Traşcă, Dennis Deletant (editori), Al III-lea Reich şi Holocaustul din România. 1940-
1944. Documente din arhivele germane, Bucureşti, Editura Institutului Naţional pentru Studierea
Holocaustului din România „Elie Wiesel”, 2007, p. 156, doc. nr. 5; p. 157-159, doc. nr. 6; p. 160-
161, doc. nr. 7; p. 162-167, doc. nr. 8; p. 168-171 doc. nr. 9; p. 172-174, doc. nr. 10; p. 175-176,
doc. nr. 11; p. 181-183, doc. nr. 13; p. 184-190, doc. nr. 14; p. 196-197, doc. nr. 17.
221
Abschrift
Univ.-Prof. Dr. Franz Babinger München 19, am

20.2.1956
Dachauer Str. 140c
Tel. 6-1702
Eidesstattliche Erklärung.
Ich, Unterfertigter, erkläre hiermit unbeeinflußt und freiwillig an Eidesstatt

folgendes:
Ich kenne Herrn Generalkonsul Dr. Fritz Schellhorn seit Dezember 1940, als er
in seiner Eigenschaft als deutscher Generalkonsul von Tschernowitz nach Jassy seinen
Amtssitz verlegte. Ich war seit 1937 Inhaber des Lehrstuhles für Islamkunde und
Turkologie an der Universität Jassy und gleichzeitig Direktor des dem Lehrstuhl
angeschlossenen Institutes. Ich betone, daß ich im Jahre 1933 aus meiner Berliner
Lehramt entfernt wurde und seit 1935 Emigrant war.
Im Züge der Kriegshandlungen rückte im Anschluß an die Kriegserklärung an
die UdSSR die deutsche Wehrmacht in Rumänien ein, wobei starke Verbände dauernd
durch Jassy zogen. Im Spätsommer des gleichen Jahres setzten dort Judenverfolgungen
von unbeschreiblicher Grausamkeit und Willkür ein, so daß ich mich in Begleitung des
Herrn Gen. Kons. Dr. Schellhorn am zweiten Tage eines furchtbaren Pogroms in dessen
Dienstwagen zum Corps v. Salmuth begab, um gegen diese Ausschreitungen schärfste
Verwahrung einzulegen und den Chef des Stabes Oberst Probst wegen Einsatzes
deutscher Truppen zur Abstellung des Pogroms zu sprechen. Unser Schritt blieb ohne
Ergebnis, da uns erklärt wurde, „man habe die Kontrolle über die in Jassy stehenden oder
durchziehenden deutschen Truppen verloren“. Herr Dr. Schellhorn und ich haben
daraufhin auf eigene Gefahr dem Wüten der Soldateska Einhalt zu bieten versucht, was
uns in einzelnen Fällen glückte. Mit beispiellosem Mut hat Herr Generalkonsul
Schellhorn dann mit mir zusammen in einer Reihe von Fällen bedrängten Juden das
Leben gerettet, ist mit seinem Dienstwagen in die KZ gefahren und hat dort alles getan,
was nur irgend in seiner Macht stand, um die Verbindung der Eingesperrten mit ihren
Angehörigen aufrechtzuerhalten, von Unterstüzung in Naturalien ganz zu schweigen. Es
ist mir auch bekannt geworden, daß GK Schellhorn an seinem früheren und späteren
Amtssitz Tschernowitz sich ebenfalls erfolgreich und mutig für die bedrängten Juden
einsetzte und vor allem deren Verschleppung verhinderte. Alles das ist im Wesentlichen
gelungen und man kann ohne Übertreibung sagen, daß er etwa 20000 Juden von der
Vernichtung bewahrt hat. Ich darf in diesem Zusammenhang erwähnen, daß ich Anfang
1943 durch eine vom SD vorgeschobene Einberufung nach Berlin zum WBK 10 zur
Abreise aus Rumänien veranlaßt wurde. Als ich nach langen Winkelzügen Anfang April
1943 mit einem Wehrmachtsfahrschein über Tschernowitz und Polen nach Berlin reisen
wollte, erschien mitten in der Nacht Herr GK Schellhorn auf dem Tschernowitzer
Bahnhof, rief laut meinen Namen, nötigte mich zum Aussteigen und erklärte mir, daß ich
an der Grenze meine Verhaftung zu gewärtigen hätte. Er fuhr mich in seinem Wagen an
das Generalkonsulat, wo er mir Tage hindurch Obdach gewährte, obwohl er im Falle des
222
Bekanntwerdens sich selbst in höchstem Maße gefährdet hätte. Ich habe in unzähligen
und langen Gesprächen mit Herrn Schellhorn dessen einwandfrei antinazistische
Einstellung gründlichst kennengelernt und, obwohl ich in den Jahren meiner Emigration
vielen Menschen begegnete, die die Hitlerpolitik schärfstens ablehnten, kann ich
versichern, daß wohl kaum jemand mir gegenüber seine Ablehnung so offen und
rückhaltslos zum Ausdruck brachte wie Herr Schellhorn. Da ich selbst aus meinem
Herzen niemals eine Mördergrube machte, ist es erwiesen, daß es sich bei ihm nicht bloß
um Lippenbekenntnisse, sondern um innerste Überzeugung handelte. Wir waren uns vom
ersten Tage unserer Bekanntschaft an völlig im Klaren über die Folgen dieser Politik und
den Ausgang des Krieges.
Jedenfalls kann ich mit gutem Gewissen versichern, daß Herr Schellhorn
keinerlei Schuld auf sich geladen hat, daß er im Gegenteil alles tat, um den deutschen
Namen fleckenlos zu erhalten und niemals zu unehrenhaften Handlungen die Hand
gereicht hätte.
gez. F. Babinger
Dr. Franz Babinger
o. ö. Professor an der Universität
Traducere
Copie
Univ.-Prof. dr. Franz Babinger 10 München 19, am

20.2.1956
Dachauer Str. 140c
Tel. 6-1702
Declaraţie sub jurământ.
Eu, subsemnatul, în cele ce urmează declar de bună voie şi neinfluenţat

următoarele:
Îl cunosc pe domnul consul general dr. Fritz Schellhorn 11 din decembrie 1940,
când în calitatea sa de consul general şi-a mutat reşedinţa oficială de la Cernăuţi la Iaşi.
10
Franz Babinger (1891-1967), istoric, turcolog şi profesor universitar german. După încheierea
studiilor de orientalistică, limbă turcă, istorie şi literatură orientală (promoţia 1914), Franz Babinger
a făcut parte în cursul primului război mondial din Misiunea Militară germană în Turcia. În
perioada 1924-1933 activează în calitate de profesor de ştiinţe islamice în cadrul Universităţii de
Berlin, în 1933 fiind obligat să demisioneze din motive politice. În 1935 este invitat să predea la
Universitatea din Bucureşti, iar din 1937 devine titularul Catedrei de Turcologie de la Universitatea
din Iaşi şi director al Institutului de Turcologie. În 1948 este numit şeful nou înfiinţatei Catedre de
Istorie şi Cultură a Orientului Apropiat a Universităţii din München, unde a fondat şi condus până
la pensionarea sa din 1958 Institutul cu acelaşi nume. A fost membru în diferite societăţi
academice, publicând numeroase studii şi lucrări consacrate istoriei Imperiului Otoman, respectiv
istoriei Europei de sud-est.
223
Eu eram din 1937 titular al catedrei de Ştiinţe Islamice şi Turcologie la Universitatea din
Iaşi şi, concomitent, director al Institutului ataşat Catedrei. Subliniez faptul că în 1933 am
fost îndepărtat din postul deţinut în învăţământ, în Berlin, iar din 1935 eram emigrant.
În contextul operaţiunilor militare şi în urma declaraţiei de război la adresa
URSS 12 , Wehrmachtul german a intrat în România 13 , iar unităţi puternice au trecut
neîntrerupt prin Iaşi. În vara târzie 14 a aceluiaşi an, acolo au avut loc persecuţii
antievreieşti de o cruzime şi sadism de nedescris, astfel că în a doua zi a unui pogrom
terifiant, însoţit de domnul consul general dr. Schellhorn, m-am îndreptat în maşina de
serviciu a acestuia spre Corpul de Armată Salmuth 15 pentru a protesta vehement
împotriva acestor excese şi pentru a discuta cu şeful Statului Major – colonelul Probst 16 –
implicarea trupelor germane în vederea stopării pogromului. Demersul nostru a rămas
fără rezultat, întrucât nouă ni s-a comunicat că „s-a pierdut controlul asupra trupelor
11
Fritz Gebhard Schellhorn (1888-1982), diplomat de carieră german. Studii de medicină la
Tübingen, Londra şi Lausanne, participant la primul război mondial în calitate de cadru militar
medical de rezervă. Intră în serviciul diplomatic în 1920 în calitate de ataşat de legaţie. Ataşat de
legaţie (din 1923, secretar de legaţie) în cadrul Legaţiei din Bruxelles (1921-1925); activitate în
cadrul centralei Ministerului de Externe (1926-1928); secretar de legaţie în cadrul Legaţiei din
Copenhaga, fiind însărcinat cu conducerea temporară a Consulatului din Reykjavik (1928-1929);
secretar de legaţie (din 1929, consilier de legaţie) în cadrul Legaţiei din Viena (1929-1931);
consilier de legaţie în cadrul Ambasadei din Paris (1931-1933); activitate în cadrul centralei
Ministerului de Externe (1933-1934); consul la Cernăuţi (1934-1940); consul la Iaşi (1940-1941);
din nou consul la Cernăuţi (1941-1944). În urma desfiinţării acestui din urmă consulat, în martie
1944 este mutat la Legaţia din Bucureşti. După evenimentele din 23 august 1944 este internat şi
ulterior predat autorităţilor sovietice şi rămâne în prizonierat sovietic până în 1956.
12
Conflictul sovieto-german s-a declanşat la 22 iunie 1941.
13
Unităţile Wehrmachtului erau prezente în România încă din octombrie 1940, odată cu sosirea
Misiunii Militare Germane din România.
14
Pogromul a avut loc la începutul verii, respectiv în perioada 28-30 iunie 1941.
15
Hans von Salmuth (1888-1962), militar de carieră german. Intră în Armată în 1907, participă la
campaniile militare din cadrul primului război mondial. Şef de Stat Major al Grupului de Armate
„Nord” (din 1 septembrie 1939); şef de Stat Major al Grupului de Armate „B” (din 25 octombrie
1939); comandant al Corpului de Armată XXX (10 mai -26 decembrie 1941); comandant al
Armatei a 17-a (din 20 aprilie 1942); comandant al Armatei a 4-a (6 iunie-14 iulie 1942);
comandant al Armatei a 2-a (15 iulie 1942-4 februarie 1943); în rezerva Führerului (din 4 februarie
1943); comandant al Armatei a 4-a (iunie-iulie 1943); comandant al Armatei a 15-a (1-25 august
1943); în rezerva Führerului (din 25 august 1943). După război este acuzat de crime de război şi
condamnat în 1948 la 20 ani închisoare. În 1951 pedeapsa îi este redusă la 12 ani închisoare, iar în
1955 este eliberat. Colonel (din 1 mai 1934); general-maior (din 1 august 1937); general-locotenent
(din 1 august 1939); general de infanterie (din 1 august 1940); general-colonel (din 1 ianuarie
1943).
16
Nu a putut fi identificat. Credem că este vorba de o eroare, întrucât la data respectivă funcţia de
prim ofiţer de Stat Major (Generalstabsoffizier I a) în cadrul Statului Major al Corpului XXX
Armată german era deţinută de maiorul Hans-Georg Eismann. Însă nu poate fi exclusă nici ipoteza
ca profesorul Franz Babinger să se fi referit la şeful de Stat Major al Corpului XXX Armată
german, funcţie deţinută la data respectivă de colonelul Walter Botsch.
224
germane staţionate sau aflate în trecere prin Iaşi“ 17 . Ca urmare eu şi domnul dr.
Schellhorn am încercat – pe cont propriu – să stăvilim excesele soldăţimii, ceea ce în
anumite cazuri am reuşit. Cu un curaj exemplar, domnul consul general Schellhorn –
împreună cu mine – a salvat ulterior viaţa mai multor evrei aflaţi în pericol, s-a dus cu
maşina sa de serviciu în lagărul de concentrare şi acolo a întreprins tot ce i-a stat în
putinţă pentru a menţine contactul celor închişi cu familiile lor, fără a mai lua în discuţie
sprijinul în natură oferit acestora. Ulterior mi-a devenit cunoscut inclusiv faptul că în
reşedinţa sa oficială precedentă şi ulterioară, Cernăuţi, consulul general Schellhorn a
intervenit de asemenea curajos şi cu succes în favoarea evreilor ameninţaţi şi a împiedicat
deportarea acestora. Fapt ce în esenţă a reuşit şi se poate afirma, fără exagerare, că a
salvat aproximativ 20.000 de evrei de la exterminare 18 . În acest context, îmi permit să
relatez faptul că, în urma unei rechemări la Berlin – la comandamentul regiunii militare
10 – iniţiate de SD 19 , am fost nevoit să părăsesc România la începutul anului 1943.
Atunci când – după folosirea mai multor subterfugii – la începutul lunii aprilie 1943 am
intenţionat să călătoresc cu un permis de călătorie al Wehrmachtului la Berlin – prin
Cernăuţi şi Polonia – domnul consul general Schellhorn şi-a făcut apariţia în toiul nopţii
pe peronul gării din Cernăuţi, mi-a strigat cu voce tare numele, m-a determinat să cobor
din tren şi mi-a comunicat faptul că la frontieră ar fi urmat să fiu arestat. El m-a
transportat în maşina sa la consulatul general, unde m-a adăpostit zile la rând, deşi şi-ar fi
periclitat în cel mai înalt grad propria persoană în cazul în care acest fapt ar fi devenit
cunoscut. În urma numeroaselor şi lungilor convorbiri purtate cu domnul Schellhorn am
constatat atitudinea sa antinazistă neechivocă şi chiar dacă în cursul anilor petrecuţi de
mine în emigraţie am întâlnit multe persoane care condamnau în termeni virulenţi politica
hitleristă, pot afirma că în prezenţa mea nimeni nu şi-a exprimat atitudinea de respingere
a nazismului într-o manieră atât de făţişă şi lipsită de menajamente precum domnul
Schellhorn. Întrucât eu, personal, nu mi-am transformat niciodată inima într-o vizuină de
asasini, s-a dovedit că în cazul său nu era vorba, fireşte, de declaraţii nesincere, ci de
convingerea sa intimă. Din primele zile ale relaţiei noastre am fost pe deplin conştienţi cu
privire la consecinţele acestei politici şi la deznodământul războiului.
În orice caz, pot afirma cu conştiinţa împăcată că domnul Schellhorn nu s-a
făcut vinovat de nici o faptă reprobabilă; dimpotrivă, a făcut tot ce era posibil pentru a
menţine neîntinat numele german şi niciodată nu a întreprins acţiuni dezonorante.
ss. F. Babinger
dr. Franz Babinger
profesor la Universitate.
17
A se vedea, în acest sens, inclusiv mărturia consulului general Fritz Gebhard Schellhorn din
1961. Ottmar Traşcă, Dennis Deletant (editori), op. cit., p. 162-167, doc. nr. 8.
18
Aprecierile profesorului Franz Babinger cu privire la eforturile întreprinse de consulul general
Fritz Gebhard Schellhorn în vederea salvării evreilor din Cernăuţi sunt confirmate inclusiv de
sursele documentare germane. Vezi în acest sens ibidem, p. 208-209, doc. nr. 21; p. 210-213, doc.
nr. 22; p. 214-215, doc. nr. 23; p. 287-290, doc. nr. 47; p. 316-317, doc. nr. 54; p. 318-319, doc. nr.
55; p. 320-323, doc. nr. 56; p. 324-338, doc. nr. 57; p. 413-416, doc. nr. 78; p. 422-423, doc. nr. 82.
19
SD îl suspecta pe profesorul Franz Babinger de a fi fost agent britanic, Vezi în acest sens
Gerhard Grimm, op. cit., p. 325.
225
Completarea noastră
Documentul ne-a fost pus la dispozitie de către domnul Bern Borchardt de la ambasada
Republicii Federale Germania la Bucuresti, în anul 2001.
Franz Babinger and the Pogrom from Iaşi (1941)

(Abstract)
Key words: Franz Babinger, Pogrom, Iaşi
The pogrom that took place in Iaşi in the 28th-30th of June, 1941 represented
one of the most horrible and tragic chapters of the Romanian history from the Second
World War, which was intensely debated by the Romanian and foreign historians.
The well-known historian Franz Babinger (1891-1967), full professor at the Ottoman
Studies department of the University of Iasi, was one of the eye witnesses of the
tragic events developed in Iaşi. His deposition in 1956 refers to the causes and the
development of the pogrom, respectively to the interventions made together with the
German consul in Iaşi – Fritz Gebhard Schellhorn – in front of the German
authorities in order to stop the abuses against the Jewish population. His confession
confirms the information contained by the German diplomatic and military sources
regarding the pogrom, which attest that the Romanian authorities were responsible
for the abuses.
226
Ruine, lipsuri şi anarhie.
Moldova şi Bucovina de sud în toamna anului 1944
Dorin Dobrincu
La 17 martie 1944 Armata Roşie trecea Nistrul în zona Hotinului, iar după
câteva zile intra şi pe teritoriul restrâns al României 1 , cel care se conturase cu patru
ani înainte, după ultimatumul sovietic. Guvernul român luase măsuri pentru
evacuarea din nord-estul ţării a administraţiei, a unor resurse economice, inclusiv a
capacităţilor industriale importante pentru efortul de război, precum şi a
premilitarilor. De asemenea, şi o parte din populaţia civilă s-a refugiat în zona
neocupată, însă cei mai mulţi locuitori, în majoritate ţărani, au rămas pe loc 2 .
Viaceslav Molotov, Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe al URSS,
avea să facă o declaraţie în seara zilei de 2 aprilie 1944, în care anunţa: „În urma
înaintării lor victorioase, trupele Armatei Roşii au atins Prutul care constituie
frontiera dintre Uniunea Sovietică şi România. Acesta este începutul restabilirii
complete a frontierelor sovietice hotărâte în 1940, prin tratatul dintre Uniunea
Sovietică şi România, care apoi a fost violat în mod perfid în 1941 de către Guvernul
român aliat cu Germania hitleristă. În prezent, Armata Roşie curăţă teritoriul sovietic
de resturile trupelor <germane şi române> şi nu va trece mult timp până când
întreaga frontieră cu România va fi restabilită. Armata Roşie urmăreşte cu succes
trupele germane şi trupele aliaţilor săi români şi în câteva sectoare a trecut râul Prut,
pătrunzând pe teritoriul românesc. Comandamentul suprem al Armatei Roşii a
ordonat trupelor sovietice să urmărească pe inamic până la completa nimicire sau
capitulare./ Odată cu aceasta, Guvernul sovietic declară că nu urmăreşte să anexeze
vreo porţiune oarecare din teritoriul românesc la Uniunea Sovietică şi nici să
modifice în vreun fel stările sociale existente actualmente în România (subl. D.D.).
Se precizează că intrarea trupelor sovietice în România este dictată numai de
necesităţile trupelor militare şi de continua rezistenţă a trupelor inamice” 3 . În
1
Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii. România şi geopolitica marilor puteri. 1941-
1945, Ediţie îngrijită şi Prefaţă de Nicolae Rauş, Bucureşti, Editura Scripta, 2007, p. 451-454.
2
Dumitru Şandru, Comunizarea societăţii româneşti în anii 1944-1947, Bucureşti, Editura
Enciclopedică, 2007, p. 17 (iniţial, autorul şi-a expus cercetările în studiul Instaurarea
administraţiei comuniste în Moldova, în *** 6 martie 1945. Începuturile comunizării României,
Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, p. 59-77); Constantin Cloşcă, România în infernul marii
conflagraţii (Frontul Iaşi-Chişinău), Iaşi, Sedcom Libris, 1997, p. 62-87.
3
Marin Radu Mocanu (coordonator), România – marele sacrificat al celui de-al doilea război
mondial. Documente, vol. I, Bucureşti, Arhivele Statului din România, 1994, p. 180 (document de
D. Dobrincu, Moldova şi Bucovina de sud în toamna anului 1944
realitate, sovieticii aveau să se implice imediat după intrarea pe teritoriul României în

schimbarea realităţilor politice şi sociale, instalând comandamente de ocupaţie, care
au numit prefecţi şi primari, colectori ai produselor agricole sau industriale. Moldova
şi Bucovina de Sud au devenit, astfel, primele regiuni ale României care au cunoscut
procesul sovietizării 4 , dacă facem abstracţie de Basarabia şi Bucovina de nord,
anexate de Uniunea Sovietică în baza politicii de forţă încă din iunie 1940.
Moldova şi Bucovina de sud au fost, fără îndoială, cele mai distruse dintre
regiunile României în cel de-al doilea război mondial. După operaţiunea Uman-
Botoşani, desfăşurată la începutul anului 1944, în aprilie frontul s-a stabilizat pentru
câteva luni pe o linie care urma traseul Obcinele Bucovinei-Fălticeni-Paşcani-Dealu
Mare-Iaşi-Chişinău-Nistru-Marea Neagră. Aici s-au purtat lupte cu caracter local
până la 19 august 1944. În acea zi, sovieticii au declanşat o puternică ofensivă,
precedată de bombardamente de artilerie şi aviaţie, reuşind destul de repede să
străpungă frontul româno-german 5 . Cantonarea sau mişcările trupelor şi luptele au
dus la distrugerea a numeroase localităţi din Moldova de nord şi Bucovina de sud,
unele integral, a peste 22.000 de locuinţe, a principalelor căi de comunicaţii, a unor
întreprinderi industriale (oricum în număr redus în nord-estul ţării) şi la scoaterea din
circuitul agricol a unor importante suprafeţe de teren agricol 6 . La toate acestea s-au
adăugat rechiziţionarea produselor agricole, a şeptelului, a mijloacelor de transport, a
bunurilor de tot felul. Întreaga regiune oferea o imagine dezolantă în toamna anului
1944 7 , războiul şi ocupaţia aruncând-o pur şi simplu în barbarie pentru multă vreme,
locuitorii ei reuşind cu greu să îşi asigure nevoile primare.
Distrugerile provocate în Moldova de luptele din 1944 erau vizibile şi doi
ani mai târziu, când a fost vizitată de generalul C.V.R. Schuyler, reprezentantul
Statelor Unite ale Americii în Comisia Aliată de Control în România. La sfârşitul
lunii iulie 1946, Schuyler a văzut cum arătau oraşele Paşcani şi Iaşi. „Ne-a
impresionat cu deosebire cât de pustiită era această parte a Moldovei. Timp de câteva
luni, înainte de 23 august, linia frontului trecea, în general, prin Iaşi şi Paşcani şi
multe sate de pe acest aliniament fuseseră făcute practic una cu pământul, chiar şi
oraşul Paşcani, care este acum doar un morman de ruine cu câteva cocioabe încropite
la ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Serviciul Special de Informaţii, Politica internă a
României, dosar nr. 8/1944, f. 383).
4
Dumitru Şandru, op. cit., p. 17; Constantin Cloşcă, op. cit., p. 153. Prin Legea nr. 443 din 5 iunie
1945, guvernul Petru Groza avea să valideze deciziile şi actele administrative, precum şi pe cele ale
instanţelor judecătoreşti, emise în timpul ocupaţiei sovietice în Moldova şi sudul Bucovinei (MOf,
nr. 125, 5 iunie 1945).
5
Pentru situaţia frontului din această zonă în intervalul amintit, vezi Constantin Cloşcă, op. cit.,
passim; Alessandru Duţu, Între Wehrmacht şi Armata Roşie. Relaţii de comandament româno-
germane şi româno-sovietice (1941-1945), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, passim; Klaus
Schönherr, Luptele Wehrmachtului în România, Traducere de Elena Matei, Bucureşti, Editura
Militară, 2004, passim; Constantin Corneanu, op. cit., p. 440-533.
6
Constantin Cloşcă, op. cit, p. 53-224.
7
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Stenograme, dosar nr. 2/1944, f. 200-258.
228
în grabă, ici-colo”. La scurt timp după aceea, delegaţia americană a plecat spre
Bucovina, pe ruta Gura Humorului-Voroneţ-Suceviţa-Vatra Dornei. Drumul era
foarte bun, spre surprinderea generalului american. „Am observat, totuşi, că toate
casele, ceva mai răsărite decât bordeiele, erau complet văduvite de ceea ce
conţinuseră, inclusiv de mobilă, covoare, cabluri electrice şi chiar uşi şi ferestre
întregi. În multe locuri ni s-a spus că jaful îl făcuseră în parte nemţii, în parte ruşii şi,
în mare măsură, chiar ţăranii ale căror case fuseseră distruse în lupte şi care apoi au
folosit acest mijloc pentru a se despăgubi de pierderile proprii” 8 .
Propaganda sovietică avea să insiste încă din timpul desfăşurării
evenimentelor asupra faptului că populaţia din nord-estul României a avut parte de
un tratament excepţional sub administraţia Armatei Roşii. Spre exemplu, la 13
septembrie 1944, postul de radio România liberă, care emitea de la Moscova, în
comentariile sale pe marginea prevederilor armistiţiului semnat între România şi
URSS cu o zi înainte, menţiona: „[…] Rusia respectă promisiunile şi angajamentele
ei. Acum se poate vedea că vecina noastră de la răsărit nu înţelege să se amestece în
treburile noastre interne şi nu intenţionează să schimbe orânduirea noastră socială.
Această atitudine au cunoscut-o până acum moldovenii din nordul Moldovei şi o
cunoaşte astăzi toată ţara (subl. D.D.). Tot poporul românesc vede astăzi că
niciodată Rusia nu a fost un duşman, ci dimpotrivă” 9 .
De fapt, în contextul ofensivei sovietice declanşate la 19 august 1944, şi
autorităţile din judeţele aflate în sudul Moldovei au fost evacuate, singurele care au
rămas pe loc fiind cele din judeţul Putna. Imediat, în locul lor s-au instalat prefecţi şi
poliţii locale, care – la scurtă vreme după aceea – au refuzat să se subordoneze
guvernului de la Bucureşti, beneficiind de sprijinul direct sau tacit al sovieticilor.
Această situaţie avea să aibă consecinţe în perioada următoare, în numeroase judeţe
înregistrându-se în toamna anului 1944 şi în iarna 1944-1945 conflicte între
reprezentanţii administraţiei româneşti revenite în zonă şi cei ai administraţiei
instalate de sovietici şi de comunişti în luna august 10 .
Intervenţia sovieticilor în treburile interne avea să se extindă după 23 august
1944 asupra întregului teritoriu al României. Era vorba de un comportament tipic de
ocupaţie, fapt sesizat de noul guvern de la Bucureşti: trupele române au fost
dezarmate şi internate până la sfârşitul lunii august, în unele locuri până la începutul
lunii septembrie 1944, luând drumul Siberiei; au fost preluate depozitele de muniţii şi
echipament ale Armatei Române; sovieticii au emis o mare cantitate de lei de
ocupaţie, care urma să fie răscumpărată de guvernul român la un preţ foarte mare; s-
8
C. V. R. Schuyler, Misiune dificilă. Jurnal (28 ianuarie 1945-20 septembrie 1946), Cuvânt înainte
de Dumitru Cioflină, Ediţie îngrijită de Alexandru Oşca şi Mircea Chiriţoiu, Traducere de Sorana
Georgescu-Gorjan şi Alina Petricel, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 351-352. Pentru
distrugerile provocate Iaşului, vezi şi Gheorghe Zane, Memorii. 1939-1974, Bucureşti, Editura
Expert, 1997, p. 123-124.
9
Marin Radu Mocanu (coordonator), op. cit., p. 325 (document de la ANIC, fond Ministerul
Propagandei Naţionale, Buletine, dosar nr. 247/1944, f. 107).
10
Dumitru Şandru, op. cit., p. 21-24.
229
au efectuat rechiziţii mari şi directe de mijloace de transport (autovehicule, căruţe),

cai, vite, alimente etc., ceea ce a afectat funcţionarea statului şi viaţa populaţiei 11 .
Sovieticii au trecut încă din vara anului 1944 la o politică de demontare a utilajelor
unor întreprinderi industriale din nordul Moldovei şi transportarea lor în URSS. Spre
exemplu, aceasta a fost situaţia fabricii de zahăr de la Ripiceni, judeţul Botoşani, şi
chiar a Uzinei Electrice a oraşului Botoşani, a căror demontare a început înainte de
23 august 1944, transportarea pieselor dincolo de Prut fiind încă în curs în luna
octombrie a aceluiaşi an 12 . Această operaţiune avea să fie extinsă în toamna anului
1944 în toată România, cele mai vizate fiind industriile petrolieră şi metalurgică 13 .
Concepţia lui Stalin cu privire la caracterul celui de-al doilea război
mondial, precum şi la situaţia teritoriilor ocupate de Armata Roşie a fost expusă de
acesta într-un mod neechivoc în timpul unei discuţii pe care a avut-o cu liderii
iugoslavi la Moscova, la începutul anului 1945: „În războiul acesta nu este la fel ca în
cel trecut, ci cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi
impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa. Altfel nici nu poate fi” 14 .
Situaţia gravă în care se găsea Moldova nu era necunoscută autorităţilor de
la Bucureşti, ea fiind pe ordinea de zi a guvernului în mai multe rânduri. În
septembrie 1944, guvernul Sănătescu a constituit o comisie, din care au făcut parte şi
câţiva miniştri – între ei D.D. Negel, ministrul Agriculturii şi Domeniilor, şi
generalul D. Dămăceanu, subsecretar de stat în Ministerul Afacerilor Interne –, care a
făcut o inspecţie în Moldova între 22 şi 27 septembrie 1944. Au fost vizitate inclusiv
16 capitale de judeţ, în ordinea următoare: Focşani, Bacău, Piatra-Neamţ, Roman,
Fălticeni, Suceava, Rădăuţi, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Vaslui, Huşi, Bârlad, Tecuci,
Galaţi şi Brăila, deşi acest din urmă oraş nu făcea parte din Moldova propriu-zisă. La
întoarcerea în Bucureşti, în ziua de 28 septembrie 1944, membrii comisiei şi-au
prezentat rapoartele într-o şedinţă a guvernului, prezidată de generalul Constantin
Sănătescu, în care tocmai situaţia Moldovei a fost principalul punct pe ordinea de zi,
practic eclipsând discuţiile despre situaţia frontului din Ardeal 15 .
De altfel, generalul Constantin Sănătescu a făcut în Jurnalul său mai multe
însemnări privind relaţiile cu sovieticii, inclusiv despre ceea ce se întâmpla în
Moldova. În luna octombrie 1944 (fără zi) el scria: „Mare bătaie de cap cu ruşii, care
nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă şi nu pricep că asta duce la sărăcie
de care se vor resimţi şi ei. Au mare înclinare de a dezorganiza totul – spre deosebire
de germani, care stăruiau să se organizeze totul. Nu se pot face semănăturile de
11
Marin Radu Mocanu (coordonator), op. cit., p. 282-283 (document de la Arhiva Ministerului
Afacerilor Externe, fond 71/1939, E9, VI8, Condiţii de pace, vol. 161, f. 241-244).
12
Flori Stănescu, Dragoş Zamfirescu (editori), Ocupaţia sovietică în România. Documente, 1944-
1946, Bucureşti, Editura Vremea, 1998, p. 55-56 (document de la ANIC, fond Inspectoratul
General al Jandarmeriei, dosar nr. 28/1944, f. 110).
13
Ibidem, passim.
14
Milovan Djilas, Întâlniri cu Stalin, Traducere şi postfaţă de Dorin Gămulescu, Craiova, Editura
Europa, f.a. [c. 1991], p. 74-75.
15
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Stenograme, dosar nr. 2/1944, f. 200-258.
230
toamnă, fiindcă ridică fără nici o socoteală vitele de pe câmp, aşa că nu este exclus ca
anul viitor să suferim în privinţa hranei./ Am trimis o echipă de recunoaştere prin
oraşele din Moldova, care mi-a adus trista veste că peste tot este ruină şi mizerie
mare (probabil „echipa de recunoaştere” era comisia guvernamentală amintită mai
sus, subl. şi notă D.D.). [...]/ Căile ferate merg greu, aprovizionările se fac tot aşa de
greu. Ne străduim să îndreptăm câte ceva, însă reuşim într-o slabă măsură. Am
dificultăţi şi cu aplicarea armistiţului. Ruşii nici nu se gândesc a-l respecta.
Transportă tot ce pot la est de Prut, fără nici o socoteală. Ne-au lărgit calea ferată pe
valea Siretului până la Ploieşti, pentru a veni direct cu trenurile lor aici şi a lua tot
petrolul fără socoteală, iar noi nu mai putem circula cu trenurile noastre către
Moldova şi Bucovina” 16 . La 25 octombrie 1944, generalul Sănătescu mai amintea în
Jurnal: „Transporturile sunt complet dezorganizate, din care cauză se resimt
aprovizionările. Cu Moldova tot nu am putut lua o bună legătură şi aud că domneşte
acolo mare dezordine, provocată de comunişti şi de evrei, care nu execută ordinele
plecate de la Bucureşti” 17 .
La 12 noiembrie 1944, la Bucureşti a avut loc o întâlnire între reprezentanţii
sovietici, în frunte cu Andrei I. Vâşinski, trimisul special al lui Stalin, şi generalul
V.P. Vinogradov, locţiitorul preşedintelui Comisiei Aliate de Control, şi cei români,
între care primul ministru Constantin Sănătescu, viceprim-ministrul Petru Groza şi
Constantin Vişoianu, ministrul Afacerilor Străine. Subiectul principal a fost
îndeplinirea de către România a prevederilor Convenţiei de Armistiţiu. Transilvania a
ocupat un loc foarte important în economia discuţiilor. Spre final, generalul
Sănătescu a ridicat şi „problema administrării Moldovei. Deseori au loc neînţelegeri
între reprezentanţii Comandamentului sovietic şi autorităţile noastre”, a precizat
16
Constantin Sănătescu, Jurnal, Cu o prefaţă de Simona Ghiţescu-Sănătescu, Bucureşti, Editura
Humanitas, 1993, p. 172-173.
17
Ibidem, p. 176. Ideea că evreii din România s-au manifestat împotriva statului, că au avut o
atitudine prosovietică la sfârşitul celui de-al doilea război mondial a fost foarte răspândită în
perioada imediat postbelică şi a fost reluată în spaţiul public sau în anumite cercuri istoriografice
româneşti după 1989. Populaţia evreiască a fost acuzată de filosovietism, de colaboraţionism, în
special în forma expresiei „Evreii au adus comunismul!”. De fapt, nu ar trebui uitat că în teritoriile
ocupate de Armata Roşie în nord-estul României colaboraţioniştii s-au recrutat dintre români şi
evrei, deopotrivă. În cazul populaţiei evreieşti mai trebuie precizat că pentru ea sosirea sovieticilor
a însemnat încetarea persecuţiilor pe motive rasiale – Holocaustul a fost o cruntă realitate (şi) în
România, precum şi în teritoriile eliberate (Basarabia şi Bucovina de Nord) sau ocupate şi
administrate direct de guvernul de la Bucureşti (cazul Transnistriei) între 1941 şi 1944 –, ceea ce nu
putea să nu aibă consecinţe psihologice şi în privinţa implicării politice a etnicilor evrei. Dintr-o
bibliografie în creştere pe acest subiect, vezi Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, Raport Final, editori Vladimir Tismăneanu, Dorin Dobrincu şi Cristian
Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007, p. 363-390; Liviu Rotman, Evreii din România în
perioada comunistă, 1944-1965, Iaşi, Editura Polirom, 2004, passim; Andrei Roth, Cine a adus
comunismul în România? Supraprocentualitatea evreilor în partidul comunist şi organele puterii
după 1944 – şi în alte domenii, în „Altera”, an I (1995), nr. 2, p. 136-146.
231
premierul român. Vâşinski a replicat scurt: „Vă rog să prezentaţi fapte concrete” 18 ,
ceea ce practic a închis discuţiile. Nu ştim de ce Sănătescu nu a insistat asupra
situaţiei regiunii nord-estice a României, mai ales că avea la dispoziţie date precise
cu privire la atitudinea sovieticilor în zonă.
Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, i-a trimis lui A.I.
Vâşinski, la 15 noiembrie 1944, o scrisoare în care erau atinse problemele îndeplinirii
clauzelor Convenţiei de armistiţiu. „Situaţia Moldovei” era unul din punctele
distincte din scrisoare, de aceea îl redăm integral: „Cu toate că au trecut două luni de
la semnarea armistiţiului care prevede introducerea administraţiei române pe întreg
teritoriul ţării cu excepţia unei fâşii de 50-100 km de la linia frontului în Moldova,
autorităţile române au reuşit să se instaleze doar parţial. Există cazuri când
funcţionarii trimişi în Moldova au fost obligaţi să revină fără să ajungă la destinaţie şi
uneori au fost împiedicaţi de către autorităţile militare sovietice să-şi ocupe posturile.
Se anunţă de asemenea că în diverse judeţe ale acestei provincii, autorităţile sovietice
au trecut la operarea unor deportări. Această stare de lucruri a dat naştere unei duble
reacţii alarmante. Pe de o parte, populaţia Moldovei începe să creadă că a fost
abandonată de către guvernul de la Bucureşti, deşi acesta nu poartă nici o vină. Pe de
altă parte, opinia publică românească nu poate renunţa la impresia că există tendinţa
despărţirii treptate a Moldovei de România” 19 . Liderul ţărănist avea cel mai probabil
informaţii exacte atât pe linie guvernamentală (fusese ministru fără portofoliu în
primul guvern Sănătescu), cât şi pe filiera organizatorică a PNŢ.
La sfârşitul anului 1944-începutul anului 1945, au existat diverse încercări
de separare a unor regiuni care aparţineau României şi de trecere a lor în componenţa
Uniunii Sovietice. Cel mai cunoscut caz este cel al Maramureşului, unde Ivan
Odoviciuc, lider al ucrainenilor din Maramureş, a depus eforturi susţinute între
octombrie 1944 şi martie 1945 în vederea integrării regiunii în Republica Sovietică
Socialistă Ucraineană. În cele din urmă, acţiunea sa a eşuat, regiunea reintrând sub
administraţia guvernului român în primăvara anului 1945 20 .
18
Vezi procesul verbal al convorbirii din 12 noiembrie 1944, întocmit de sovietici, în Misiunile lui
A.I. Vîşinski în România (Din istoria relaţiilor româno-sovietice). Documente secrete, Colegiul de
redacţie al ediţiei române: Radu Ciuceanu (responsabil), Ioan Chiper, Florin Constantiniu, Vitalie
Văratec, Traducerea în limba română: Alexandru Bîrlădeanu, Ioan Chiper, Florin Constantiniu,
Vitalie Văratec, Bucureşti, Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, 1997, p. 90
(document de la Arhiv Vneşnei Politiki Rossiiskoi Federaţii, F. 07, op. 5, mp. 47, d. 133, f. 1-5).
19
Ibidem, p. 93 (document de la Arhiv Vneşnei Politiki Rossiiskoi Federaţii, F. 07, op. 5, mp. 47, d.
134, f. 5-11).
20
Florin Müller, Tentative de rapt teritorial şi de sovietizare a regiunii Maramureş în anii 1944-
1945, în RI, 1993, nr. 7-8, p. 699-709; Gheorghe I. Bodea, Încercări de anexare forţată a
Maramureşului din stânga Tisei la Ucraina Sovietică, octombrie 1944-mai 1945, în ***
Maramureş, vatră de istorie milenară, Cluj-Napoca, Editura Dragoş-Vodă, 1998, p. 173-207;
Dorin Dobrincu, «Oamenii de pădure». Rezistenţa armată anticomunistă din nordul Transilvaniei
(1945-1958), în AIIGB, vol. XLIII (2004), p. 317-320.
232
Însă, potrivit datelor disponibile, nici Moldova nu a fost scutită de astfel de

acţiuni separatiste, de care se pare că sovieticii nu erau străini 21 . Conform unor
informaţii, în toamna anului 1944 şi în iarna 1944-1945, un grup de activişti
comunişti din Iaşi, condus de universitarul Vasile Mîrza, secondat de Simion Bughici
şi Mişa Novicov, ar fi solicitat intrarea Moldovei dintre Prut şi Siret în componenţa
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti. Kremlinul a refuzat însă o asemenea
propunere, considerând că „nu era momentul potrivit”, ţinându-se cont de faptul că
armata română se afla angajată pe frontul de Vest alături de sovietici, iar în
eventualitatea anexării Moldovei se aprecia că exista pericolul ca soldaţii români să
treacă în masă în liniile germane 22 . De asemenea, în aceeaşi perioadă au existat
încercări ale unor comunişti de a scoate teritorii din Bucovina de Sud de sub
autoritatea guvernului de la Bucureşti, cum a fost cazul cu aşa-numita “republică de
la Siret”, având ca lider pe un anume Biener 23 . Teritoriul dintre Prut şi Carpaţi părea
„o ţară a nimănui”, în care autoritatea guvernului român se manifesta fragmentar,
sovieticii şi comuniştii fiind adevăraţii stăpâni.
În privinţa atitudinii generale a sovieticilor faţă de români, se pare că aceasta
a fost marcată cel puţin în anumite cercuri de superbie. Aceasta era încă afişată în
1948, la patru ani după ce Armata Roşie ocupase Moldova dintre Prut şi Carpaţi.
Aflat în drum spre Moscova, liderul iugoslav Milovan Djilas a trecut prin Iaşi în luna
ianuarie 1948. Iugoslavii aveau deja o atitudine „critică” faţă de sovietici, astfel încât
erau predispuşi să vadă comportamentul real al acestora. Astfel, Djilas a reţinut că
atitudinea Uniunii Sovietice faţă de România, ca şi faţă de celelalte ţări aflate sub
umbrela Kremlinului, era cea a unei puteri de ocupaţie, care îşi însuşea bogăţiile sub
forma întreprinderilor mixte (sovromurile). Însă aceasta nu era totul. Djilas a fost
literalmente şocat de un fapt, pe care l-a şi relatat într-o manieră credibilă: „Cel mai
mult ne ofensa atitudinea arogantă a reprezentanţilor sovietici. Eu ştiu cât de mult ne-
au îngrozit cuvintele dispreţuitoare ale comandantului sovietic din Iaşi: «Ah, acest
Iaşi murdar românesc! şi mămăligarii ăştia români (mamalizniki)!». El a repetat
lozinca lui Ehrenburg şi Vâşinski, care viza actele de corupţie şi furturile din
România: «Acesta nu este un popor, ci o profesie!»” 24 .
21
ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri-Stenograme, dosar nr. 2/1944, f. 200-258;
ibidem, fond Ministerul de Interne. Direcţia Administraţiei de Stat, dosar nr. 22/1944, f. 1-10 (vezi
documentele publicate în partea a doua a studiului de faţă).
22
Anton Raţiu, Cumplita odisee a grupului Lucreţiu Pătrăşcanu. Adevăruri dureroase, vol. I,
Bucureşti, Editura Gestiunea, 1996, p. 132-135; Dorin Dobrincu, „Un ‘23 august invers”?
Tentativa de readucere a României în Axă (toamna 1944-primăvara 1945), în AIRIR, vol. II
(2003), p. 260. Vezi şi documentul de la ANIC, fond Ministerul de Interne. Direcţia Administraţiei
de Stat, dosar nr. 22/1944, f. 6 şi f. 10.
23
Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, Rădăuţi, I. D. Popescu, Fragmente
din autobiografie, Ms., p. 450-451, 467. Îi mulţumesc domnului Cornel Nicoară, din Iaşi, pentru
punerea la dispoziţie a paginilor privitoare la „republica de la Siret” şi la activitatea lui Biener.
24
Milovan Djilas, op. cit., p. 90. În momentul trecerii lui Djilas prin Moldova, centrul istoric al
acesteia nu făcea o impresie prea bună, dar, pentru un om cu o perspectivă critică faţă de sovietici,
mai deranjantă era atitudinea acestora. „Iaşii, îndeosebi în acea iarnă blândă, erau, într-adevăr, un
233
*
* *
Dacă arhivele ar fi suferit distrugeri iremediabile, ne-am fi putut (doar)

imagina care era starea reală de lucruri din nord-estul României la sfârşitul celui de-
al doilea război mondial. Din fericire, documentele din acea perioadă sunt
numeroase, multe dintre ele oferind informaţii valoroase pentru înţelegerea situaţiei
generale a Moldovei şi Bucovinei de sud în toamna anului 1944. În paginile
următoare, public două documente din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fondul
Ministerul de Interne. Direcţia Administraţiei de Stat, dosar nr. 22/1944, f. 1-10. Cele
două documente au aceeaşi dată, 8 noiembrie 1944, fiind, aşadar, înregistrate la patru
zile după instalarea celui de-al doilea guvern Sănătescu. Ele sunt asemănătoare din
punct de vedere al conţinutului; cel de-al doilea reprezintă practic o completare, o
nuanţare a celui dintâi – de altfel, şi titlurile lor sunt asemănătoare (Notă asupra
situaţiunii din Moldova şi Bucovina de Sud, respectiv Notă asupra administraţiunei
din Moldova şi a măsurilor privitor la restabilirea autorităţilor române). Nu este
vorba de surse necunoscute istoricilor români care frecventează arhivele 25 . Ele merită
însă publicate integral, pentru uzul celor interesaţi.
Autorii Notelor reliefau, în mod clar, şi încă de la început, că administraţia
statului român era aproape ca şi inexistentă în nord-estul României, mai mult chiar,
se resimţea un curent ostil suveranităţii româneşti. În oraşe şi judeţe importante din
regiune – Iaşi, Dorohoi, Suceava, Rădăuţi – autoritatea statului era subminată. Legea
o făceau sovieticii (Comandamentul sovietic desemnase prefecţii şi primarii, aceştia
executând măsurile comandanţilor sovietici locali), funcţionarii instalaţi în ultimele
luni erau nepregătiţi (cazul prefectului Iaşului, Alexiuc, care avea doar patru clase
primare) sau chiar infractori (chestorul Babotă, din Iaşi, fusese condamnat la muncă
silnică, pentru omor), unii prefecţi emiteau ordonanţe care intrau în contradicţie cu
legea (cazurile de la Dorohoi şi Tecuci), iar cei mai mulţi nu mai ascultau deloc
ordinele venite de la Bucureşti. Se împiedicase revenirea la posturile lor a
funcţionarilor evacuaţi în primăvara-vara anului 1944, autorităţile instalate de
sovietici sau de comunişti luând chiar măsuri de forţă împotriva celor dintâi, inclusiv
reţinerea lor (cazurile directorului Băncii Naţionale şi al chestorului Poliţiei la Iaşi).
Funcţionarii întorşi din refugiu erau triaţi de comisii formate din membri ai Frontului
Naţional Democrat, încălcându-se legile în vigoare privind purificarea administraţiei.
În localităţile regiunii funcţiona o poliţie recrutată dintre localnici, la oraşe ea
aflându-se sub controlul Partidului Comunist. Aceşti poliţişti improvizaţi şi politizaţi
oraş noroios, un târg balcanic părăginit, în care frumuseţile din colinele, grădinile şi construcţiile în
terase le putea descoperi numai un ochi mai experimentat. Însă noi ştiam că oraşele de provincie
sovietice nu arată mai bine, ci chiar mai rău. Şi cel mai mult ne-a întărâtat această atitudine de rasă
«superioară» şi de înfumurare de mare stat” (ibidem).
25
Dumitru Şandru le-a folosit în volumul Comunizarea societăţii româneşti în anii 1944-1947, p.
17-19.
234
s-au opus echipelor de poliţie trimise de Ministerul de Interne, care au fost dezarmate
şi arestate (la Iaşi, Bacău şi Bârlad). În aceste acţiuni se implicaseră şi autorităţile
sovietice de ocupaţie.
Situaţia economică era de-a dreptul tragică, potrivit celor care au redactat
notele, în special în zonele montane. Lipseau cerealele, populaţia fiind ameninţată de
foamete, mai ales că sovieticii rechiziţionaseră cantităţi mari de grâu. De asemenea,
nu se găseau produse de strictă necesitate, ca sare, zahăr, petrol, chibrituri, textile,
încălţăminte. Transporturile erau dezorganizate. Calea ferată Adjud-Nord fusese
lărgită, conform ecartamentului sovietic, la fel şi linia Buhăieşti-Iaşi, iar cea dintre
Iaşi şi Dorohoi nu funcţiona. Şoselele erau deteriorate. Lipseau animalele de
tracţiune; din această cauză, cea mai mare parte a terenurilor agricole rămăsese
nelucrată. Se preciza că vitele, caii, porcii şi păsările fuseseră trecute în mare număr
peste Prut. În privinţa situaţiei financiare, nu exista un sistem unitar pe întreg
teritoriul Moldovei şi Bucovinei de sud. Autorităţile instalate de sovietici şi de
comunişti impuseseră în unele locuri noi impozite, îşi fixaseră salarii mai mari decât
cele fixate prin bugete.
Magistraţii români fuseseră evacuaţi cu puţin timp înaintea sosirii
sovieticilor în regiune. În schimb, se înfiinţaseră tribunale populare, în care intraseră
magistraţi pensionari, avocaţi sau persoane fără pregătire juridică. În ansamblu, legile
nu erau aplicate. Dezastruoasă era şi situaţia sanitară, regiunea fiind bântuită de boli,
mai ales de tifosul exantematic; lipseau medicii şi medicamentele. Preoţii şi
învăţătorii se întorseseră în număr mic în Moldova şi Bucovina de sud. În şcolile
primare şi mai ales în cele secundare funcţionau cadre didactice improvizate,
examenele nefiind efectuate conform regulamentelor.
Din note răzbate un accent naţionalist, temperat însă, explicabil în contextul
celei de-a doua jumătăţi a anului 1944, când autorităţile române fuseseră umilite de
sovietici şi de susţinătorii lor, atât în Moldova, cât şi în ansamblul României.
Conform autorilor acestor note, starea de spirit a populaţiei din regiune era
nesatisfăcătoare. În majoritate, locuitorii doreau reîntoarcerea administraţiei şi
reinstalarea autorităţii guvernului român. În acelaşi timp, se sublinia că „în unele
oraşe, cum sunt Dorohoi, Suceava, Rădăuţi şi în special Iaşii, se sprijină mai puţin în
public şi mai mult în ascuns, o mişcare de autonomie a Moldovei şi Bucovinei de
Sud, cu tendinţe separatiste, şi cu orientări spre URSS./ Organele de conducere ale
unităţilor administrative locale nu sunt străine de această mişcare”.
Mai multe propuneri erau făcute pentru remedierea urgentă a situaţiei din
Moldova şi Bucovina de sud, care vizau administraţia, finanţele, transporturile,
aprovizionarea populaţiei cu alimente şi bunuri de strictă necesitate, a stării sanitare,
a activităţii culturale şi a educaţiei. Se propunea inclusiv ca generalul Manoliu să fie
numit comandant militar al Moldovei şi Bucovinei de sud şi „referent pentru toate
chestiunile administrative”; „oferta” organizaţiei reprezentative a populaţiei evreieşti,
condusă de Wilhelm Fildermann, de reîntoarcere a evreilor în regiune să fie
încurajată; Comisia Aliată (Sovietică) de Control să aibă o reprezentanţă în Iaşi şi
secţiuni în toate judeţele din regiune, care să asigure colaborarea „sinceră” dintre
235
români şi aliaţi. De asemenea, se recomanda ca membrii guvernului să se deplaseze

în regiune pentru a intra în contact cu realităţile existente şi a lua măsurile care se
impuneau.
Cel mai probabil, în redactarea acestor note au fost utilizate informaţii
variate, inclusiv din materialele mai vechi, deţinute de diferitele structuri ale
administraţiei româneşti.
În redarea celor două documente am corectat tacit erorile flagrante (de tipar)
şi am adoptat grafia actuală. Spre exemplu, pentru despărţirea cuvintelor, în loc de
apostrof am apelat la cratimă. În schimb, am păstrat anumite particularităţi în privinţa
limbajului folosit în epocă: „cari”, „dela”, „ceeace”, „desarmate”, „desordonat”,
„situaţiunea”, „populaţiunea”, „intervenţiuni”, „administraţiunea” (dar şi
„administraţia”), „condiţiuni”, „pâinei”, „Ţărei” (dar şi „Ţării”), „şcoalele”, „noui”,
„deîndată”, „acelaş”, „ceiace”, „avantagii”, „salar”, „Noemvrie”. Explicaţiile privind
abrevierile din documente le-am trecut în note.
*
* *
1. 1944 noiembrie 8, fără loc [Bucureşti]. „Notă asupra situaţiunii din

Moldova şi Bucovina de Sud”. Sunt avute în vedere aspectele administrative, economice,
financiare, sanitare, juridice, educaţionale, bisericeşti şi starea de spirit. Aflate sub control
sovietic, cele două zone se confruntau cu probleme grave de autoritate, prefecţii, primarii
şi poliţia numite de sovietici comportându-se discreţionar, populaţia fiind afectată
inclusiv din punct de vedere sanitar şi alimentar. În vederea recâştigării controlului de
către guvernul român şi pentru ameliorarea situaţiei populaţiei, erau propuse diferite
măsuri.
Notă asupra situaţiunii din Moldova şi Bucovina de Sud
I. ADMINISTRAŢIA
În Moldova şi Bucovina de Sud, încă nu se poate afirma că avem o

administraţiune de Stat, românească. Autoritatea Statului este mult diminuată. În unele
centre mai importante şi judeţe, cum sunt Iaşul, Dorohoi, Suceava, Rădăuţi etc. această
autoritate este subminată.
Prefecţii şi primarii au fost desemnaţi de Comandamentul sovietic. Cei mai
mulţi dintre ei nu îndeplinesc condiţiunile cerute de lege, în special acelea de studii. Toţi
aceşti prefecţi şi primari s-au înconjurat de un personal administrativ fără nici o pregătire.
Mulţi dintre funcţionarii numiţi de ei, în posturi importante, cum sunt acelea de
subprefect, sunt evrei, alţii sunt certaţi cu justiţia. Cităm cazul prefectului (Alexiuc) şi al
chestorului (Babotă) dela Iaşi, primul având patru clase primare şi al doilea, fost
plutonier, condamnat la muncă silnică, pentru omor.
236
Unii dintre aceşti prefecţi, iau măsuri şi dau ordonanţe, vădit contra legilor în
vigoare (prefecţii de Dorohoi şi Tecuci) şi cea mai mare parte dintre ei nu execută
ordinele Ministerelor, venite dela Bucureşti.
În schimb, se execută sugestiile şi măsurile în materie administrativă ale
Comandanţilor sovietici din localitate, care pentru aceşti prefecţi şi primari sunt adevărate
ordine.
Peste tot în Moldova şi Bucovina de Sud se resimte un curent contrar
suveranităţii Statului, care este împiedicată să-şi exercite funcţiunile ei.
Funcţionarii evacuaţi, cari s-au reîntors, nu sunt primiţi să-şi reia posturile lor. În
plus, sunt supuşi la tot felul de vexaţiuni sau retrimişi în Muntenia. Menţionăm cazul
directorului Băncii Naţionale şi al chestorului poliţiei dela Iaşi, cari au fost deţinuţi de
îndată ce au sosit în oraş.
Sunt judeţe (Neamţ, Iaşi, Bacău) unde funcţionarii cari se reîntorc sunt triaţi de
către Comisiuni formate din membrii Frontului Naţional Democratic, aplicându-se, astfel,
alte măsuri în ceeace priveşte purificarea aparatului de Stat, decât acelea prevăzute de
lege.
Funcţionarii fiind recrutaţi în majoritate dintre elemente fără nici o pregătire,
unii chiar condamnaţi pentru fapte infamante, este uşor de înţeles primirea duşmănoasă şi
opunerea chiar cu armele contra funcţionarilor, cari au fost evacuaţi. Atât la oraşe, cât şi
la sate, funcţionează o poliţie compusă din elemente locale. În special la oraşe, această
poliţie este formată din membri ai partidului comunist, fără nici o pregătire de
specialitate. Echipele de poliţie trimise de Direcţiunea Generală în Moldova au fost
desarmate şi arestate. Cităm cazurile de la Bacău, Bârlad şi Iaşi.
În general, situaţiunea este astfel încât nu se poate vorbi de o administraţie
românească în Moldova şi Bucovina de Sud.
II. SITUAŢIUNEA ECONOMICĂ
Situaţiunea economică, în special în nordul Moldovei şi Bucovina şi cu

deosebire în regiunea de munte, este tragică.
Lipseşte porumbul şi grâul. Populaţiunea este ameninţată cu foametea.
Vagonul de grâu se vinde în Botoşani cu 500.000 lei.
Comandamentele sovietice au colectat mari cantităţi de grâu care se află încă în
depozite.
Lipsesc petrolul, sarea, zahărul, grăsimile, talpa, tutunul, chibriturile, cuiele, în
general toate articolele de fierărie.
Deasemenea, încălţămintea, pânzeturile şi hainele. Populaţiunea dela sate se
îmbracă cu uniforme cumpărate de la ruşi. Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării şi
Incoop-ul nu au desfăşurat nici o activitate pentru a remedia această situaţiune, dintre cele
mai ameninţătoare.
Nu există o organizare a transporturilor C.F.R. 26 începând dela Adjud spre Nord,
şi între Buhăeşti şi Iaşi este lărgită, iar liniile Iaşi-Dorohoi nu funcţionează. Şoselele sunt
foarte deteriorate.
26
Căile Ferate Române.
237
Această stare economică se mai agravează şi prin faptul lipsei animalelor de

tracţiune, care au fost transportate peste Prut.
În multe sate, nu există decât 2-4 boi, 2-3 cai, în altele nici atât. Porcii au fost
luaţi, toţi. Sunt sate lipsite complet de păsări. În asemenea condiţiuni, semănăturile nu s-
au putut face. În afară de judeţele Botoşani şi Roman, unde s-au făcut arături, terenurile
agricole au rămas nelucrate pe cea mai mare parte a întinderei lor.
De reţinut că Ministerul Afacerilor Interne sau un delegat al său nu face parte
din Delegaţiunea Economică a Guvernului care este chemată să soluţioneze toate aceste
probleme.
III. STAREA SANITARĂ
Este dintre cele mai ameninţătoare. Bântuie tot felul de boli, în special tifosul
exantematic. Din cauza sărăciei, rezistenţa fizică este slăbită. Lipsesc medicamentele şi se
simte mare lipsă de medici.
IV. SITUAŢIUNEA FINANCIARĂ
Prefecţii au îndeplinit toate atribuţiunile financiare, nu numai ale

administraţiunilor locale, dar şi acelea ale Statutului. Ei au încasat toate veniturile şi au
făcut plăţile cerute de funcţionarea serviciilor depinzând de toate Departamentele.
Nu există un sistem financiar aplicat uniform pe tot cuprinsul Moldovei şi al
Bucovinei de Sud. În unele judeţe şi comune s-au încasat impozitele şi taxele prevăzute
de legile în vigoare, în total sau numai în parte, în altele, s-au introdus noui impozite. În
special s-au fixat noui taxe, unele dintre ele la un cuantum foarte ridicat, spre deosebire
de transporturi.
Acelaş sistem desordonat se practică şi în ceiace priveşte plăţile. Se
ordonanţează astfel salarii cu mult mai ridicate decât acelea cari au fost prevăzute în
bugete.
Sunt numeroase angajări şi contractări rămase neonorate.
Situaţiunea financiară se complică şi prin faptul că la această gestiune neregulată
se adaugă gestiunea executată conform legilor ţării, cu care funcţionarii serviciilor
financiare judeţene şi comunale se reîntorc la posturile lor.
De reţinut că, prefecţii şi primarii din Moldova şi Bucovina de Sud fiind
gestionari de fapt, rămân responsabili de cheltuielile pe care le ordonanţează.
V. JUSTIŢIA
Întreaga magistratură a fost evacuată. Funcţionează tribunale ale poporului,

unele dintre ele fiind conduse de magistraţi pensionari sau avocaţi, altele de persoane fără
nici o pregătire juridică. Nu se aplică legile; hotărârile se dau după criteriul aprecierei
personale ale judecătorilor improvizaţi sau după „bunul simţ”.
238
VI. ŞCOALA ŞI BISERICA
Preoţii şi învăţătorii nu s-au reîntors decât într-un număr redus; mai ales în
Moldova de Nord şi judeţele din Bucovina de Sud avem de regretat lipsa lor. Şcolile, şi
cele primare, dar mai ales cele secundare, funcţionează cu un corp didactic improvizat,
lipsit de pregătirea necesară. Numeroşi membri ai acestui corp didactic sunt evrei sau
străini. Examenele nu respectă dispoziţiunile regulamentare.
Influenţa binefăcătoare a bisericei nu se relevează nicăeri.
VII. STAREA DE SPIRIT
Faţă de atâtea lipsuri, fireşte că nu ne putem aştepta la o stare de spirit

mulţumitoare.
Populaţiunea atât dela oraşe, cât şi dela sate, a primit cu manifestaţiuni de
bucurie, autorităţile şi funcţionarii refugiaţi. Sunt numeroase dovezi din care rezultă că
aceste autorităţi erau aşteptate. Chiar şi jandarmii au fost primiţi cu simţăminte de
dragoste. Sentimentele naţionale sunt peste tot puternice şi nealterate. Cu toate acestea, în
unele oraşe, cum sunt Dorohoi, Suceava, Rădăuţi şi în special Iaşii, se sprijină mai puţin
în public şi mai mult în ascuns, o mişcare de autonomie a Moldovei şi a Bucovinei de
Sud, cu tendinţe separatiste, şi cu orientări spre URSS.
Organele de conducere ale unităţilor administrative locale nu sunt străine de
această mişcare.
PROPUNERI
Avându-se în vedere situaţiunea din Moldova şi Bucovina de Sud, expusă mai

sus, se fac următoarele propuneri:
a) Prefecţii şi primarii cari nu corespund să fie înlocuiţi cu elemente capabile şi
energice.
b) Funcţionarii evacuaţi să fie supuşi, fie înainte de plecarea lor, fie după
reîntoarcerea lor, măsurilor de purificare, acelea prevăzute de legile în vigoare,
c) Funcţionarii angajaţi după 1 Aprilie 1944, să fie reţinuţi în funcţiuni, însă
numai acei cari îndeplinesc condiţiunile Codului Funcţionarilor Publici, ceilalţi să fie
concediaţi, aducându-li-se mulţumiri dacă este cazul şi dându-li-se avantagii materiale.
Aceştia ar putea fi plasaţi în întreprinderi particulare, industriale sau comerciale.
d) Să fie trimişi în Moldova funcţionarii de carieră cei mai merituoşi, cărora să li
se acorde avantagii materiale – salar în plus – sau să fie avansaţi fără condiţiunile
privitoare la stagiu.
e) Administraţia de Stat să reintre în normal; în locul gărzilor cetăţeneşti dela
sate sau a poliţiei improvizate dela oraşe, paza publică, jandarmii şi organele poliţiei să-şi
reia locul lor.
f) Întregul aparat de Stat, fără nici o deosebire, să se reîntoarcă deîndată în
Moldova. Învăţătorii, preoţii de la sate, profesorii, magistraţii, la oraşe, medicii atât cei
dela oraşe, dar mai ales cei dela sate, sa-şi reocupe cât mai neîntârziat locurile lor. Acolo
unde elementele dubioase nu se pot reîntoarce, să se trimită personalul cel mai de valoare.
239
Nici o instituţiune, nici o autoritate de Stat să nu se abată dela această îndatorire. Toate
Departamentele să concureze pentru realizarea cât mai neîntârziată a acestei propuneri.
Insistăm cu totul special ca justiţia să-şi reînceapă activitatea. Funcţionarea judecătoriilor,
tribunalelor şi a Curţilor de Apel, în general a tuturor instanţelor de judecată, ar trebui să
reînceapă fără nici o întârziere.
g) Să se reintre în normal şi în ceiace priveşte finanţele. Încasarea veniturilor,
plăţile efectuate, în general gestiunile de după 1 Aprilie 1944 până în prezent să fie
închise, actele sigilate şi depozitate, urmând ca printr-o lege specială să fie aprobate pe
temeiul bunei credinţe şi în locul lor sistemul financiar al Statului să reintre în drepturile
lui de aplicare.
h) Să se ia măsuri de către Ministerul Sănătăţii, pentru îmbunătăţirea stărei
sanitare.
i) Să se organizeze transporturile cu trenul şi cu camioanele, pentru a se trimite
articolele alimentare, în special grâu şi porumb, precum şi articolele necesare vieţii
zilnice, de care se simte cea mai mare lipsă.
Ministerul Cooperaţiei şi Subsecretariatul de Stat al Aprovizionărei, să se ocupe
cât mai intens de îndestularea populaţiunii cu articolele necesare de hrană şi
îmbrăcăminte.
Societatea „Distribuţia” să fie invitată a-şi organiza depozitele din Moldova şi
Bucovina de Sud.
j) Să se cumpere din depozitele Armatei Sovietice grâul de care populaţiunea are
nevoie, făcându-se intervenţiuni în acest sens la Înaltul Comandament Sovietic.
k) Prin căminele culturale şi organele de propagandă, să se desfăşoare o
activitate de luminare a maselor populare.
În general, propunem ca viaţa de Stat românească sa-şi reia fără nici o piedică,
firul ei întrerupt, de către toate instituţiile publice.
l) Dl. General Manoliu să fie numit Comandant Militar al Moldovei şi
Bucovinei de Sud şi referent pentru toate chestiunile administrative
m) Oferta Consiliului Superior Evreesc (Fildermann), de a se reîntoarce evreii în
Moldova, unde să desfăşoare sincer o activitate de restabilire, refacere şi organizare,
potrivit legilor Ţărei, să fie acceptată şi încurajată.
n) Comisiunea Aliată de Control pentru Aplicarea Armistiţiului să aibă o
reprezentanţă la Iaşi, pentru toată Moldova şi Bucovina de Sud, cu secţiuni în fiecare
judeţ, care să asigure colaborarea sinceră între autorităţile române şi aliaţi.
o) Membrii Guvernului să se deplaseze în Moldova şi Bucovina de Sud, pentru a
constata personal nevoile şi a lua pe teren măsurile ce se impun
8 Noemvrie 1944
▼
ANIC-Bucureşti, fond Ministerul de Interne. Direcţia Administraţiei de Stat,
dosar nr. 22/1944, f. 1-8.
240
2. 1944 noiembrie 8, fără loc [Bucureşti]. „Notă asupra administraţiunei din

Moldova şi a măsurilor privitor la restabilirea autorităţilor române”.
Notă asupra administraţiunei din Moldova şi a măsurilor privitor

la restabilirea autorităţilor române
I. Prefecţii şi Primarii „desemnaţi de popor” şi numiţi cu agrementul

Comandamentului Sovietic, în mare parte nu îndeplinesc condiţiunile legale de numire,
mai ales în ceea ce priveşte studiile.
Se naşte întrebarea, modificăm legea, schimbând condiţiunile sau respectăm
legile în vigoare?
Prefecţii şi Primarii din Moldova şi Bucovina de Sud au făcut numiri de
funcţionari, fără respectarea dispoziţiunilor în vigoare. Toţi aceşti funcţionari vor fi
menţinuţi? Sau vor fi menţinuţi numai acei cari îndeplinesc condiţiunile cerute de lege?
Funcţionează o poliţie „ad-hoc” compusă din cetăţeni, la oraşe şi sate.
Direcţiunea Generală a Poliţiei a trimis echipele de poliţie în Moldova de Nord,
însă nu au fost primite; ceva mai mult, la Bârlad, Iaşi şi Bacău, ele au fost dezarmate şi
arestate.
La Câmpulung şi Suceava, poliţiile au reuşit a se instala.
Se propune ca în locul funcţionarilor şi poliţiştilor numiţi de actualii Prefecţi, să-
şi reia posturile lor funcţionarii evacuaţi şi reîntorşi, iar în locul acestei poliţii să se
plaseze poliţia de Stat şi jandarmeria. Cei plecaţi însă, să primească mulţumiri şi
recompense materiale.
Pentru funcţionarii evacuaţi, se propune purificarea lor, fie înainte de plecare, fie
după ce s-au reîntors la posturile lor, însă de Comisiunile legale şi nu de Comisiunile
compuse din delegaţi ai Frontului Naţional Democratic.
Se mai propune să se trimită în Moldova funcţionarii de carieră cei mai
merituoşi, cărora să li se acorde avantagii materiale – un salariu în plus – sau să fie
avansaţi fără condiţiunile privitoare la stagiu.
II. Comandamentul Sovietic se amestecă în administraţia noastră. Deţine pe
funcţionari, îi controlează, îi judecă şi îi împiedică sa-şi reia funcţiunile.
III. Starea sanitară este dintre cele mai deplorabile; bântuie tot felul de boli, în
special tifosul exantematic.
Lipsesc medicii, dar mai ales medicamentele.
Se impun măsuri urgente.
IV. Lipsesc articolele de hrană. Grâul se vinde la Botoşani cu 500.000 lei
vagonul. Preţul pâinei este mai urcat decât în restul Ţării; variază între 50 şi 100 lei, chiar
mai mult.
În regiunea de munte din judeţele Rădăuţi, Câmpulung, Baia, Neamţ şi Bacău,
lipseşte porumbul. În unele centre, în special în nord, populaţia moare de foame.
I.N.C.O.O.P. 27 -ul este inexistent.
27
Institutul Naţional al Cooperaţiei.
241
Se propune organizarea de transporturi cu camioanele. Linia C.F.R. Adjud-Nord

are traseul lărgit. Deasemeni, şi Buhăeşti-Iaşi. Comandamentele sovietice nu doresc
normalizarea. Nu circulă trenurile pe linia Iaşi – Dorohoi. Trebuiesc organizate
transporturile.
Subsecretariatul de Stat al Aprovizionării ar trebui să se ocupe de aprovizionare.
Lipsesc petrolul, sarea, zahărul, talpa, cuiele şi aproape toate articolele de
fierărie, pânzeturile, hainele.
Delegaţiunea Economică are ca principale atribuţiuni aceste preocupări şi
soluţionarea lor. Ministerul Afacerilor Interne sau un reprezentant al său ar trebui să facă
parte din această Delegaţie (de fapt Ministrul Subsecretar de Stat pentru Administraţie a
făcut întotdeauna parte din această Delegaţiune). Situaţia economică se mai agravează şi
prin faptul că animalele de tracţiune, porcii, păsările etc., au fost ridicate şi transportate
peste Prut.
În cea mai mare parte din sate nu există decât cel mult 2-4 boi, 2-4 cai, câteva
păsări; de multe ori nici un porc şi chiar nici o pasăre.
V. Prefecţii au deţinut în mic toate atribuţiunile Guvernului. Au încasat toate
impozitele, şi ale Statului şi ale administraţiilor locale. Au pus noui taxe şi noui impozite.
Au plătit salarii mari mari decât cele obişnuite. În general au o gestiune specială.
Ei rămân gestionari de drept public, deci responsabili.
Se propune unificarea tuturor impozitelor, prin extinderea în Moldova şi
Bucovina de Sud, sau mai exact spus, restabilirea sistemului financiar, în conformitate cu
legile ţării.
Gestiunea dela 1 Aprilie şi până în prezent, făcută de prefecţii neconfirmaţi, să
fie verificată pe temeiul bunei credinţe şi închisă pe baza unei legi speciale, după care
totul să reintre în normal.
VI. Şcoalele funcţionează cu un corp didactic improvizat aparţinând altor
naţionalităţi decât cea română.
VII. Biserica: aproape inexistentă. Influenţa ei binefăcătoare nu se relevează
nicăieri.
VIII. Organele de conducere a unora din judeţe, cum sunt Dorohoi, Suceava,
Rădăuţi şi în special Iaşii, sprijină pe ascuns şi chiar în public, aşa-zisa autonomie a
Moldovei şi Bucovinei, cu tendinţa separărei de restul Ţării şi trecerea la Uniunea
Sovietică.
Unele comandamente sovietice nu sunt străine de această mişcare.
IX. Dl. General Manoliu să fie numit Comandant Militar al Moldovei şi
Bucovinei de Sud şi referent pentru toate chestiunile administrative.
X. Oferta Consiliului Superior Evreesc (Fildermann), de a se reîntoarce evreii în
Moldova, unde să desfăşoare sincer o activitate de restabilire, refacere şi organizare,
potrivit legislaţiei în vigoare, să fie acceptată şi încurajată.
XI. Comisiunea Aliată de Control pentru Aplicarea Armistiţiului să aibă o
reprezentanţă la Iaşi pentru toată Moldova şi Bucovina de Sud, cu secţiuni în fiecare
judeţ, care să asigure colaborarea sinceră între autorităţile române şi aliaţi.
8 Noemvrie 1944
242
▼
ANIC-Bucureşti, fond Ministerul de Interne. Direcţia Administraţiei de Stat, dosar nr.
22/1944, f. 9-10.
Ruins, Deficiencies and Anarchy.

Moldavia and South Bukowine in the Autumn of 1944
(Abstract)
Key-words: Moldavia, South Bucovina, Soviet military occupation, destructions,

deficiencies, misery, political, administrative and social transformations, anarchy
Moldavia and South Bukowine were occupied in Spring-Summer of 1944 by

the Red Army and became war field. Consequently, they suffered a massive
destruction and loss of people. Also, they entered under the Soviet military
occupation regime. Despite the statements made by Viaceslav Molotov in April 1944
regarding the non-involvement in the internal affaires of Romania, the Soviets
interfered actively and massively in the political and social transformations. The first
regions where the Soviet real-politik was applied were exactly those of the North-
East of the country. This action was in concordance with Stalin’s vision considering
that the winner may impose his social and political system in the occupied areas, as
he would state in 1945 in front of a delegation from Yugoslavia in USSR.
The process of Soviet transformation extended in the Autumn of 1944 in
Moldavia and South Bukowine. The government in Bucharest understood that it had
no possibilities of control over these regions and that, under the circumstances of the
ascension of the communist forces and the secessionist trend, it might risk even to
lose them. The Sănătescu government took notice of this reality after a commission
sent in the region evaluated the situation in the field and after notes and reports
arrived on different channels. Two of these documents, dated the 8th of November,
revealed the difficult situation in Moldavia and South Bukowine where the
Romanian government lost almost completely the control over the administration, the
abuses of those who administered under the Soviet protection, the shortcomings and
the misery affecting the population. The two documents are edited in the second part
of this documentary in order to contribute to the enlargement of the documentary
base of a subject less researched by the historians.
243
Clerul din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.
Registrul oficial din 1945-1948 (I)
Teodor CANDU, Octavian MOŞIN
În urma recuceririi teritoriului dintre Prut şi Nistru de către trupele sovietice

după ofensiva în direcţia Iaşi-Chişinău, autorităţile sovietice au urmărit organizarea
sistemului sovietic pe teritoriul Basarabiei din punct de vedere administrativ, social-
economic şi spiritual-confesional. Deşi conform decretului din 1918 Biserica era
separată de Stat în URSS, pentru a ţine sub control această instituţie religioasă şi
socială, a fost întemeiat un organism însărcinat cu administrarea afacerilor bisericii şi
stabilirea legăturilor dintre autorităţile statului. Este vorba de Comitetul pentru
afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse de pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului al
URSS (Consiliul de Miniştri al URSS). Din partea acestui Comitet, pe teritoriul
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), a fost delegat un împuternicit
pe lângă Consiliul Comisarilor Poporului, care era însărcinat cu coordonarea
afacerilor Bisericii Ortodoxe din RSSM, fiind cunoscut sub numele de Împuternicitul
pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (ÎABORu).
Paralel cu instituţia menţionată, de administrarea canonică a bisericii
ortodoxe se îngrijea şi Conducerea Eparhială a Chişinăului şi Întregii Moldove, în
frunte cu un episcop numit de Patriarhia Moscovei şi a Întregii Rusii. Precizăm că,
odată cu autorităţile sovietice, în RSSM au revenit şi cele ecleziastice supuse
Patriarhiei de Moscova.
După reinstaurarea puterii sovietice, cele două instituţii amintite s-au
confruntat cu un şir de probleme, între care amintim pe cea cu privire la organizarea
administraţiei ecleziastice sau pe cea a evidenţei clerului şi a slujitorilor bisericii.
Aceste aspecte erau de o importanţă majoră pentru noua putere, având în vedere
faptul că teritoriul eparhiei reîntemeiate de autorităţile sovietice s-a aflat sub
administraţia canonică a Mitropoliei Basarabiei, care fusese, la rândul său, sub
ascultarea Patriarhiei Române. Remarcăm faptul că, în privinţa organizării
administraţiei bisericii ortodoxe de pe teritoriul RSSM, măsurile luate au avut un
caracter îndelungat şi meticulos, ele urmând să corespundă poziţiei pe care o avea
statul sovietic faţă de biserică 1 . Totodată lipsa unei evidenţe a clerului care a activat
în eparhiile fostei Mitropolii a Basarabiei, precum şi a slujitorilor bisericii, care au
fost evacuaţi pe parcursul anului 1944 în România, a făcut ca cele două instituţii să
1
În privinţa acestei probleme a se vedea lucrarea semnată de Ludmila Tihonov, Politica statului
sovietic faţă de cultele din R.S.S. Moldovenească (1944-1965), Chişinău, Editura Prut Internaţional,
2004, 167 p.
T. Candu, O. Moşin, Clerul din RSS Moldovenească
purceadă la înregistrarea clerului din Eparhia Chişinăului şi a Întregii Moldove,

începând cu anul 1945. Prin urmare, dat fiind faptul că, până în prezent, nu este
cunoscut numărul total al slujitorilor bisericii care au activat după 1944 în RSSM, ne-
am propus să dăm publicităţii unele materiale cu privire la această pătură a societăţii,
luând ca bază materialele de arhivă care se află pe teritoriul Republicii Moldova.
În Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), în fondul
Împuternicitului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse din RSSM se păstrează
Registrul Slujitorilor Bisericii din RSSM luaţi la evidenţă în perioada 1945-1948 2 .
Acest document reprezintă o sursă importantă, care permite cercetătorilor preocupaţi
de studiul vieţii religioase din RSSM să schiţeze tabloul cu privire la numărul
slujitorilor bisericii din acest spaţiu în primii ani de după război, funcţiile pe care le-
au îndeplinit aceştia, precum şi circulaţia clerului pe teritoriul eparhiei. În acelaşi
timp, izvorul indicat ne oferă şi informaţii, deşi succinte, dar care nu pot fi omise, cu
privire la erarea (ştergerea) din registru a slujitorilor. Cu toate că motivele acestor
ştergeri nu sunt precizate, totuşi putem presupune că ele se datorau decesului,
părăsirii eparhiei, arestării sau altor cauze rămase necunoscute. De asemenea, pentru
o parte din slujitorii înregistraţi în cadrul acestui registru sunt indicate şi date cu
privire la anul naşterii, precum şi parohia unde activează sau, în cazurile când au fost
transferaţi, unde şi când a avut loc un asemenea act.
Astfel, de-a lungul anilor 1945-1948, în cadrul Biroului ÎABORu are loc
procesul de înregistrare a slujitorilor bisericii din RSSM într-un registru în care sunt
incluse două liste. Prima dintre acestea, întocmită în perioada 12 iunie 1945-1946,
cuprinde 778 de nume de slujitori ai bisericii, fiind împărţită în două: în prima parte
(până la nr. 439) se regăsesc slujitorii bisericii (preoţi, cântăreţi etc.) înregistraţi pe
parcursul anului 1945; începând cu nr. 440/1-776/386, şi sub numerele 777 şi 778, se
regăsesc slujitorii înregistraţi pe parcursul anului 1946. În cea de-a doua listă au fost
incluse 270 de nume de slujitori ai bisericii din RSSM. Prin urmare, pe parcursul
anilor 1945-1948 au fost înregistrate numele a circa 1.056 preoţi, diaconi, cântăreţi şi
alţi slujitori ai bisericii de către funcţionarii Biroului ÎABORu pentru RSSM. Trebuie
specificat însă că numărul acestor feţe bisericeşti, pe parcursul anilor indicaţi, nu
corespunde întotdeauna cu datele prezentate în documentul pe care îl supunem
atenţiei. Una dintre cauze a fost determinată de faptul că unii dintre ei nu au fost
înregistraţi. Totodată, precizăm că numărul lor variază şi din pricina scoaterii unui
număr considerabil de slujitori din această evidenţă sau a reînregistării lor.
Ţinând seama de aceste informaţii preliminare, în cele ce urmează ne
propunem să dăm publicităţii listele slujitorilor bisericii înregistraţi pe parcursul
anilor 1945-1948 în RSSM. Publicarea prezentului document, în opinia noastră, va
reprezenta un pas important în valorificarea materialului documentar cu privire la
evoluţia Bisericii Ortodoxe din RSSM. În continuare, vor fi reprezentate trei tablouri
în care am inclus slujitorii bisericii din RSSM înregistraţi pe parcursul anilor 1945,
1946, 1947 şi 1948. Aceste tablouri vor fi formate din 6-7 coloane (fluctuaţia o
2
A se vedea: ANRM, fond 3046, inv. nr. 1, dosar nr. 7.
245
explicăm în continuare). În prima coloană am inclus numărul de ordine; în cea de-a

doua nr. de înregistrare sub care apare în original; în cea de-a treia au fost trecute
prenumele, numele şi patronimicul; în cea de-a patra se regăsesc funcţia pe care a
ocupat-o la momentul înregistrării, precum şi schimbările de funcţie; în ce-a de-a
cincea este locul unde a fost numit, iar în cazurile în care a fost transferat, unde şi
când; în cea de-a şasea se indică anul naşterii (această coloană practic dispare în
cadrul listelor celor pentru anii 1946, 1947 şi 1948), iar în cea de-a şaptea, sub titlul
de observaţii, sunt indicate, de regulă, date cu privire la momentul scoaterii din
evidenţă, rareori cu expunerea motivelor şi data când a avut loc acest fapt. În linii
mari, ne-am străduit să păstrăm toate informaţiile notate de-a lungul anilor 1945-
1948 în acest registru. În cazurile când a apărut necesitatea de a da anumite
explicaţii, am realizat acest lucru prin note de subsol. Facem precizarea că am folosit
în cadrul textului următoarele semne şi abrevieri:
(?) – dubiile noastre în legătură cu ortografierea corectă a numelor sau a altor informaţii;
(...) – cuvânt ilizibil;
s. – sat;
or. – oraş;
r-nul – raionul;
jud. – judeţ;
bis. – biserică.
246
Lista slujitorilor bisericii din RSSM înregistraţi în anul 1945.
Nr. de Prenumele Anul

Nr. o. Funcţia Locul numirii Observaţii
înregistrare numele patronimicul naşterii
s. Costeşti, raionul
1. 1. Cernei Efimie Ivan Cântăreţ Bolotinului, judeţul Bălţi, 1900 -
RSSM, 12.06.1945
s. Coşcodeni, r-nul
2. 2. Bodrug Ivan Vasile Cântăreţ Chişcăreni, jud. Bălţi, 12 1921 -
iunie 1945
Scos de la
biserica Arhanghelului evidenţă
3. 3. Iaţco Mercurie Ieromonah Mihail, s. Maşcăuţi, jud. 1912 31.05.1947
Orhei (Nr.
189/1948)
s. Peresecina, bis.
Arhanghelului Mihail, r-nul
4. 4. Urschii Ştefan Ilie Preot 1889 -
Criuleni şi s. Teleşova, r-nul
şi jud. Orhei
or. Chişinău, Catedrala
Pascariuc Matvei Diacon Chişinău, s. Făleşti, acelaşi r- Înregistrat
5. 5. 1903
Semmion 1 preot1 n, jud. Bălţi 2, or. Bălţi, sub nr. 174 3.
RSSM sub nr. 174
Molciano Mihail
6. 6. Cântăreţ s. Bujor, r-nul Bujor 1918. -
Martin
Timuş Alexandru
7. 7. Preot s. Rădeni, r-nul Străşeni 1891 Temporar
Constantin
or. Chişinău, bis. Sfântul Înregistrat
8. 8. Puşcaş Ivan Gheorghe4 Cântăreţ4 1898
Gheorghe4 sub Nr. 64
Popovici Timofei
9. 9. Cântăreţ s. Ţâpala, r-nul Chişinău 1899 -
Nicolai
1
Tăiat.
2
Intervenţii ulterioare în text, adică atunci când un slujitor era transferat în altă parohie, parohia în care a activat era tăiată cu pixul şi în aceeaşi rubrică, suprapus sau sub textul taiat, poate să se
indice noua parohie.
3
Scris cu creion roşu, de altă mână.
247

s. Chiperceni, r-nul
10. 10. Tiron Dimitrie Nicolai Cântăreţ 1920 -
Chiperceni
s. Malcoci, r-nul Chişinău4; s.
Gheduleni, r-nul Chiperceni,
11. 11. Panfil Filaret Semion Protosinghel 1889 -
10.03. 1948 4, s. Cuizovca, (r-
nul Chiperceni)
s. Budeşti, r-nul Vadul lui
12. 12. Pinto Pavel Vasile Preot 1894 -
Vodă
13. 13. Botea Alexandru Ivan Cântăreţ s. Malcoci, r-nul Chişinău 1889 -
A plecat în
14. 14. Vrabie Mihail Filip4 Preot s. Sireţ, r-nul Străşeni 1912 România la
26.12.1945
Scos de la
evidenţă pe
s. Tatar-Copciac, r-nul
15. 15. Bolfa Leonid Vladimir Preot 1906 motiv că a
Taraclia
ieşit (în
România)
Plamadeala Alexei
16. 16. Preot or. Cahul 1893 -
Mitrofan
Înregistrat
17. 17. Timuş Ioan Ivan4 Preot4 s. Mileşti, r-nul Nisporeni4 1878 sub Nr.
628/239
Bocinski Feodor
18. 18. Preot s. Onişcani, r-nul Bravicea 1903 -
Dimitrie
s. Ciuciuleni, r-nul Străşeni; scos de la
Terleţki Evcomim (?)
19. 19. Preot s. Durleşti, Chişinău 1900 evidenţă
Alexei
22.03.1948; 18.10.1948
Draguţan Mina
20. 20. Cântăreţ s. Ciuciuleni, r-nul Străşeni 1901 -
Evdochim
s. Zagoreni, r-nul
Corvovski Vichentie Chiperceni4; s. Clişova, r-nul
21. 21. Cântăreţ 1914 -
Vladimir Teleneşti
22. 22. Vasiliu Alexandru Cântăreţ s. Coloniţa r-nul Vadul lui 1912 -
4
Scris de altă mână.
248

Xenofont Vodă
Scos de la
23. 23. Mandog ... 5 Pavel Ieromonah s. Jeamăna, r-nul Bulboaca. 1907 evidenţă
29.08.1946
Scos de la
Arhipov Feodor
24. 24. Ieromonah s. Sadova, r-nul Călăraşi 1889 evidenţă
(Feoctist) Macarie
01.03.1946
scos de la
evidenţă
Marian Ivan (Ieronim)
25. 25. Ieromonah s. Iurceni, r-nul Nisporeni 1885 14.02.19464;
Vasile
reînregistrat
la 14.08.1946
Bis. Sfâna Parascovia, or.
26. 26. Racoviţa Feodor Isaia Preot 1898 -
Leova, r-nul Leova
s. Grătieşti, r-nul Vadul lui
27. 27. Caraman Semeon Ilie Cântăreţ 1907 -
Vodă
s. Grătieşti, r-nul Vadul lui
28. 28. Diaconu Nifon Isaia Preot 1912 -
Vodă
s. Durleşti, r-nl Chişinău4; s.
29. 29. Simenel Ivan Pavel Preot 1907 -
Ciuciuleni, r-nul Străşeni
30. 30 Saviţki Serhei Iacovlev Preot s. Talaeşti, r-nul Bujor 1889 -
s. Peresecina, r-nul Criuleni;
12.06.1946, transferat în s.
Teleşeuca, r-nul şi jud.
31. 31. Ţulea Emelian Ivan Cântăreţ Orhei4; 1897 -
rămâne la Peresecina;
transferat s. Nişcani, r-nul
Călăraşi
s. Şipca, r-nul Rezina;
Transferat în s. Cuciureştii de
Sus, r-nul Cotiujeni, jud.
32. 32. Marian Ioan Constantin Preot 1901 -
Soroca 20(?).10.1946;
Transferat în s. Şestaci, r-nul
Cotiujeni, jud. Soroca
5
Ilizibil.
249

03.03.1948
s. Hodjineşti, r-nul Bravicia
33. 33. Ceban Ivan Vasilie Cântăreţ - -
19.VII.1945
s. Hirova, r-nul D... 6; s. Scos de la
Sârbu Haralambii
34. 34. Cântăreţ Hirova, r-nul Teleneşti, - evidenţă
Gheorghe
27.01.1948 17.05.19464;
Catedrala Chişinău;
Reînregistrat
Râbalicenco 21 iunie 1946, Biserica
35. 35. Protoiereu - 21 iunie
Pantelimon Feodor Înălţarea Domnului, or.
1946.
Chişinău
Jerghii Gheorghe s. Parcani, r-nul Rezina,
36. 36. Preot - -
Vasile 19.07.1945
s. Echimăuţi, r-nul Rezina,
19.07.1945; Transferat s.
37. 37. Soloveov Demitrii Ivan Ieromonah - -
Menşeni (Minceni) r-nul
Răspopeni
(Vezi Nr.
s. Budeşti, r-nul Vadul lui
38. 38. Pintea Pavel Vasile4 Preot - 12/1945 –
Vodă, 19.07.1945
n.n.)
s. Horodişte, r-nul Călăraşi,
Hamburo Dmitrii Cântăreţ; 19.07.1945; s. Porneşteni (?), Preot din
39. 39. -
Vladimir r-nul Călăraşi; 16.06.1946
Năpadeni r-nul Corneşti
Lozovan Domian s. Horodişte, r-nul Călăraşi,
40. 40. Preot - -
Gheorghe 19.07.1945
şi protopop a
Petruşevski Vasile s. Otaci, r-nul Otaci,
41. 41. Preot paroh 1895 r-nelor Otaci
Gheorghe 19.07.1945
şi Tîrnova 7
s. Şestaci, r-nul Cotiujeni,
42. 42. Palii Alexandru Feodor Cântăreţ 1913
19.07.1945
s. Rezeni, r-nul Chişinău,
43. 43. Gâtlan Antonii Stepan Cîntăreţ 1907 -
20.07.1945
44. 44. Solomon Samuil Cântăreţ s. Ciopleni, r-nul Vadul lui 1896 -
6
Ilizibil; pe acest nume a fost suprapusă informaţia din secţiunea Observaţii.
7
Introdus mai tarziu, de altă mână.
250

Semeon Vodă
s. Tălăeşti, r-nul Bujor, jud.
45. 45. Macarii Hariton Nichita Cântăreţ 1906 -
Chişinău
s. Minjir, r-nul Bujor, jud.
46. 46. Badareu Iacov Semeon Preot 1901 -
Chişinău
Nr. 444 din
Mihalachi Stepan s. Sîngera, r-nul şi jud.
47. 47. Cântăreţ4 1890 09.09.1945,
Vasile Chişinău, 20.07.1945
preot
Scos de la
s. Ghizdita, r-nul drochia,
48. 48. Raznovan Trofim Ivan Cântăreţ 1914 evidenţă
jud. Soroca
22.08.1946
Burianov Andronic s. Cărpineni, r-nul Bujor,
49. 49. Preot - -
Deomid 20.07.1945
s. Cărpineni, r-nul Bujor,
50. 50. Iacob Vasile Gheorghe Cântăreţ - -
20.07.1945
Hirotonit
s. Chetrosu, r-nul Drochia1, diacon
Dubina Gheorghe 20.07.1945; s. Redunoc(?), r- 14.09.19454;
51. 51. Cântăreţ -
Dimitrie nul Floreşti, jud. Soroca4; s. Hirotonit
Chetrosu, r-nul Drochia preot
10.10.1946.
Scos de la
or. Chişinău, Catedrala evidenţă ca
52. 52. Goian Vasile Vasile Cântăreţ -
Chişinău cântăreţ la
09.02.1948
s. Năduşita, r-nul Drochia,
53. 53. Tcaci Iacov Afanasie Preot - -
21.07.<1945>
s. Năduşita, r-nul Drochia,
54. 54. Ceornâi Filip Petru Cântăreţ - -
<21.07.1945>
Înregistrat
Zemlinski Filaret s. Cureşniţa, r-nul şi jud.
55. 55. Preot - sub Nr.
Feofan Soroca
627/238
s. Cureşniţa, r-nul şi jud. Scos de la
56. 56. Bârta Vasile Procofie Cântăreţ -
Soroca evidenţă
Jeldan Varnava s. Jeamăna, r-nul Bulboaca,
57. 57. Cântăreţ 1883
Pantelimon 23.07.1945
251

s. Holercani, r-nul Susleni,
58. 58. Sandu Neofit Semeon Ieromonah 1892 -
24.07.1945
Preot,
Grigoraşenco Nicolai s. Holercani, r-nul Susleni,
59. 59. Cântăreţ 1898 hirotonit la 3
Ivan 24.07.1945
august 1946.
s. Ghiduleni, R-Nul
60. 60. Gheorghiu Efim Ivan Cântăreţ 1902 -
Chiperceni, 26.07.1945
s. Bujor, r-nul Chişinău 8,
61. 61. Guzu Isidor Ivan Ieromonah 27.07.1945; Temporar şi în s. 1903 -
Boghiceni, acelaşi raion.
s. Oneşcani, r-nul Bravicea,
62. 62. Gajim Mihail Ivan Cântăreţ 1916 -
27.07.1945
Scos de la
Carcevski Feodor s. Caterinovca, r-nul evidenţă,
63. 63. Preot -
Grigorie4 Camenca, 27.07.19454 13.03.1948,
decedat
Preot din
or. Chişinău, biserica sf.
19.10.1945,
Gheorghe, r-nul Stalin4; s.
64. 64. Puşcaş Ivan Gheorghie Cântăreţ 1898 Nr. 495.
Pugăceni, r-nul Bulboaca,
(Vezi Nr.
judeţul Bender
8/1945 – n.n.)
s. Piatra, jud. Orhei
65. 65. Cozac Grigore Mihail Cântăreţ - -
28.07.1945
s. Peresecina, r-nul Criuleni4,
66. 66. Grosu Andrei Stepan Protoiereu 30.07.1945; s. Cobâlca r-nul 1881 -
Bravicea
Scos de la
s. Peresecina, r-nul Criuleni,
67. 67. Costin Andrei Nestor Cântăreţ 1893 evidenţă
30.07.1945
02.01.1947
s. Chetrosu, r-nul Drochia,
Crijanovei Matvei 30.07.1945; Transferat la
68. 68. Protoiereu 1889 -
Andrei biserica din deal din or.
Soroca 06.08.1946
69. 69. Polihovici Mina Nichita Preot s. Ghizdita, r-nul Drochia, 1914 -
8
Aşa în original, a se citi r-nul Bujor, jud. Chişinău.
252

30.07.1945
s. Stolniceni, r-nul Cotovski,
70. 70. Chelaru Petru Arghire Cântăreţ 1897 -
01.08.1945
s. Coşerniţa, r-nul Vertiujeni,
Scos de la
01.08.19454;
71. 71. Zorilo Vladimir Ivan Preot 1901 evidenţă
s. Cobâlnea, r-nul Cotiujeni,
08.04.19464.
10.04.1948.
s. Coşerniţa, r-nul Vertiujeni,
01.08.19454; transferat s.
72. 72. Grosu Ivan Feodor Cântăreţ 1921 -
Cotiujeni, r-nul Cotiujeni,
jud. Soroca
s. Chiperceni, r-nul Drochia,
73. 73. Goroja Arsentii Avel Preot 1896 -
01.08.1945
Hirotonit
Orghian Mihail s. Izvoare, r-nul Drochia,
74. 74. Cântăreţ4 1913 preot
Grigorie4 01.08.19454
s. Izvoare, r-nul Drochia,
75. 75. Vedraşco Andrei Ivan Cântăreţ 1906 -
11.08.1945
Preot la mănăstirea de femei
76. 76. Ursu Anton Ivan Preot paroh 1886 -
Răciula, r-nul Lăpuşna 9
or. Râbniţa, r-nul Râbniţa,
77. 77. Şurov Serghei Selvestru Preot paroh 1896 -
01.08.1945
Tomenco Grigorie
78. 78. Cântăreţ s. Cojuşna, r-nul Chişinău 1900 -
Dmitrie
s. Ţareuca, r-nul Drochia,
Ceban Gheorghe 01.08.19454;
79. 79. Cântăreţ 1912 -
Andrei Năpădeni, r-nul Corneşti, jud.
Bălţi.
Cântăreţ s. Recea4 (Rezeni), r-nul
80. 80. Vrabie Ivan Vasile 1906 -
Străşeni, 02.08.1945;
s. Caşcalia, r-nul Căinari,
81. 81. Urechii Ivan Ivan Preot 1886 -
02.08.1945
Bucica Gheorghe s. Gâsca, r-nul Bender,
82. 82. Preot 1881 -
Serghei 02.08.1945
9
Aşa în original.
253

s. Nişcani, r-nul Călăraşi,
02.08.1945; Transferat în s.
83. 83. Stratan Gheorghe Ivan Cântăreţ 1901 -
Derneu, r-nul Bravicea, jud.
Orhei
20.03.1946
Gherman Nicolae
84. 84. Ieromonah s. Nişcani, r-nul Călăraşi - scos de la
Iacov4
evidenţă
s. Dânjani, r-nul Ocniţa,
85. 85. Mastiţki Pavel Petru Preot 1892 -
02.08.1945
Glanovski Mihail s. Coloniţa, r-nul Vadul lui
86. 86. Cântăreţ 1913 -
Porfirii Vodă, 03.08.1945
Chicu Victor s. Sadova, r-nul Călăraşi,
87. 87. Preot 1901 -
Constantin 03.08.1945
Scos de la
Orjecovski Mihail s. Dânjeni, r-nul Ocniţa,
88. 88. Cântăreţ 1895 evidenţă
Luca4 03.08.1945
16.11.1945
s. Sadova, r-nul Călăraşi,
89. 89. Jaloba Ivan Gheorghe Cântăreţ 1911 -
03.08.1945
s. Boldureşti, r-nul Nisporeni,
90. 90. Gore Mihail Iacov Ieromonah 1915 -
03.08.1945
Racoviţă Ivan s. Sadova, r-nul Călăraşi,
91. 91. Cântăreţ 1911 -
Gheorghe 03.08.1945
s. Ruseştii Noi, r-nul Scos de la
92. 92. Cârlan Nicolai Feodor4 Cântăreţ 1912
Cotovski, 03.08.1945 evidenţă
s- Bolboceoveni, r-nul Scos de la
93. 93. Lichii Ivan Ivan Cântăreţ 1923
Zguriţa, 03.08.1945 evidenţă
s. Bulbocevei, r-nul Zguriţa,
94. 94. Spinei Petru Mihail Ieromonah 1910 -
03.08.1945
Capaţina Ivan s. Ruseştii Noi, r-nul
95. 95. Protosinghel 1890 -
Alexandru Cotovski, 03.08.1945
Botea Vasile Visarion) Ieromonah s. Ţipova (mănăstirea) r-nul
96. 96. 1892 -
Haralampiie (preot) Chiperceni, 04.08.1945
Martâniuc Macarie Cântăreţ4; s. Horodişte, r-nul
97. 97. 1899 -
Constantin Preot Chiperceni, 04.08.1945
s. Lunga, r-nul Dubăsari,
98. 98. Lupaşco Mihail Mihail Preot 1919 -
06.08.1945
254

s. Cojuşna, r-nul Chişinău,
99. 99. Caisân Vladimir Ivan Preot 1895 -
06.08.1945
Scos de la
(Preot)
100. 100. Procop Nichifor Carp s. Pauleşti, r-nul Călăraşi - evidenţă
ieromonah
04.03.1946
s. Pauleşti, r-nul Călăraşi, Hirotonit
Tudoreanu Anton
101. 101. Cântăreţ 06.08.1945; 1923 preot
Feodor
s. Nişcani, r-nul Călăraşi 04.03.1946
Afanasev Alexandr s. Ivancea, jud. Orhei,
102. 102. Cântăreţ 1890 -
Ivan 06.08.1945
s. Ivancea, r-nul Orhei,
103. 103. Praniţki Alexei Feodor Preot 1887 -
06.08.1945
Scos de la
s. Derneu, r-nul Bravicea,
104. 104. Chişca Semeon Vasile4 Preot 1902 evidenţă
06.08.1945
16.11.1945
s. Derneum r-nul Bravicea, Hirotonit
105. 105. Danim Vasile Ivan Cântăreţ 06.08.1945; s. Hogineşti jud. 1913 preot
Orhei 01.05.1946
s. ..., r-nul ..., 07.08.1945;
transferat în s. Negureni, r-
106. 106. Chiorescu Ivan Petru Preot nul Răspopeni, jud. Orhei4; 1901 -
s. Ceorna, r-nul Rezina, jud.
Orhei
Scos de la
s. Coloniţa, r-nul Vadul lui
107. 107. Muntean Alexei Pavel Ieromonah 1905 evidenţă
Vodă
01.10.1947
Ţâganenco Dmitrii s. Leuşeni, r-nul Teleneşti,
108. 108. Cântăreţ - -
Andrei 07.08.1945
Hirotonit
Druguş Gheorghii Cântăreţ4; s. Drăsliceni, r-nul Vadul lui 14.01.1946,
109. 109. 1894
Feodor Preot Vodă, 07.08.1945 serveşte în
acelaşi sat.
s. Buiucani, r-nul Chişinău,
110. 110. Stângaci Semen Vasilie Preot 1897 -
07.08.1945
Borojano Antonie m-rea Rudi, r-nul Otaci, Scos de la
111. 111. Ieromonah 1900
Ghervasie4 07.08.1945 evidenţă
255

05.02.1946
Biserica Ciuflea, or, Scos de la
Safronov Vasilie
112. 112. Preot Chişinău, r-nul Stalin, 1896 evidenţă
Andrei
07.08.1945 22.02.1946
s. Pârjolteni, r-nul Călăraşi,
07.08.1945; Transferat la
113. 113. Caimacan Ivan Arhip Preot 1878 -
05.06.1946, în s. Horodişte,
r-nul Călăraşi, jud. Chişinău.
Ieromonah s. Bardar, r-nul Cotovski,
114. 114. Iovu Victor Ivan 1892 -
(preot) 07.08.1945
s. Bardar, r-nul Cotovski,
115. 115. Plugaru Vasile Andrei Cântăreţ 1885 -
07.08.1945
s. Pîrjolteni, r-nul Călăraşi,
Cântăreţ;
116. 116. Sorici Vasile Feodor 07.08.1945; transferat în s. 1891 -
Preot
Cobăeşti, r-nul Călăraşi
s. Pârjolteni, r-nul Călăraşi,
117. 117. Coşer Semeon Ivan Cântăreţ 1892 -
07.08.1945
Scos de la
Crâstea Constantin Ieromonah s. Golesniţa, r-nul Soroca, evidenţă,
118. 118. 1907
Ivan4 (preot) 07.08.1945 22.03.1948, a
mers la m-re.
Scos de la
s. Corbul, r-nul Tâârnova,
119. 119. Vasiliev Mihail Vasile Preot 1886 evidenţă,
07.08.1945
29.08.1946
Protoiereu, Scos de la
or, Cotovsk, r-nul Cotovski,
120. 120. Madan Ivan Vasile protopop or. 1878 evidenţă
08.08.1945
Cotovski 05.04.1946
Scos de la
s. Goloşniţa, r-nul Soroca,
121. 121. Buşan Feodor Ivan Cântăreţ 1889 evidenţă,
08.08.1945
29.08.1946
s. Ciopleni, r-nul Vadul lui
Scos de la
Murea Constantin Vodă, 08.09.194510; A fost
122. 122. Preot 1909 evidenţă
Vasile transferat în s. Pituşcă, r-nul
07.08.19464;
Călăraşi, jud. Chişinău
Fialicovski Iannuarii Preot,
123. 123. or. Tiraspol, 09.08.1945 1867 -
Ivan protoieru,
256

protopop)
s. Tarasovca4 (Mălăeşti)4, r-
nul Tirasopl, 09.08.1945; s. Scos de la
124. 124. Prusenco Nicolai Luca Preot Slobozia(partea 1898 evidenţă
moldovenească), r-nul 22.03.1946;
Slobozia, 03.03.1948
s. Taraclia, r-nul Căuşeni,
125. 125. Clacianov Ivan Feodor Preot 09.08.19454; 1889 -
s. cerboveţ, r-nul Bender.
or. Dubăsari, r-nul Dubăsari,
09.08.19454;
126. 126. Partarinu Vasile Feodor Preot 1891 -
Transferat în or. Grigoriopol
20.02.1946
Scos de la
127. 127. Malai Serghei Iosip Cântăreţ or. Dubăsari, 09.08.1945 1913 evidenţă,
29.08.1946.
Scos de la
Ieromonah s. Rubelniţa, r-nul Soroca,
128. 128. Nigorlî Climentie Ivan 1905 evidenţă
(preot) 09.08.1945
20.03.1946
s. Dubova, r-nul Dubăsari,
129. 129. Platonov Matvei Iacov Preot 1880 -
09.08.1945
Caracicovski Stepan s. Olişcani, r-nul Răspopeni,
130. 130. Preot 1889 -
Moisei 09.08.1945
or. Grigoriopol, 09.08.1945;
Briuhoviţki Evlaştii
131. 131. Preot Transferat or. Dubăsari, 1878 -
Gheorghe
20.02.1946
Verdin Vitalii Scos de la
132. 132. Cântăreţ or. Grigoriopol, 09.08.1945 1904
Gheorghe evidenţă
s. Pituşca, r-nul Călăraşi, Scos de la
133. 133. Chiriţa Vladimir Misail Arhimandrit 1909
09.08.1945 evidenţă
Baltaga Anatolie or. Chişinău, bis. Adormirii
134. 134. Preot 1910 -
Vladimir Maicii Domnului, 09.08.1945
s. Podoimiţa, r-nul Camenca,
09.08.1945;
135. 135. Şeremet Andrei Luca Preot 1905 -
transferat s. Nicoreni, r-nul
Rezina;
257

transferat s. Podoimiţa, r-nul
Camenca, 24.03.1948
s. Baxani, r-nul Zguriţa, jud.
136. 136. Vrangan Andrei Mihail Cântăreţ 1896 -
Soroca
4
Cântăreţ :
s. Baxani4, r-nul Zguriţa, jud.
137. 137. Cvasiuc Porfirii Feodor Preot ... 10 1896 -
Soroca; în s. Popeşti
03.1946
s. Baxani, r-nul Zguriţa, jud.
138. 138. Sârbu Ivan Ilarion Preot 1910 -
Soroca
s. Cucuruzeni, r-nul
Petrov Gheorghe Chiperceni, 19.08.1945;
139. 139. Preot 1880 -
Andronic Transferat în catedrala din or.
Orhei, 31.07.1946
s. Chipeşca, r-nul Răspopeni,
Ieromonah
Andrievici Maxim 10.08.1945; Transferat s.
140. 140. paroh de 1893 -
(Martiniian) Gheorghe Răspopeni, r-nul Răspopeni
biserică
13.04.1948
s. Micleşti, r-nul Criuleni,
141. 141. Manu Nicolai Hariton Preot 1875 -
10.08.1945
s. Răspopeni, r-nul
142. 142. Chirilov Visarion Ilie Cântăreţ 1894 -
Răspopeni, 10.08.1945
Gavriliţa Gheorghe
143. 143. Preot s. Vorniceni, r-nul Străşeni - -
Vasile
s. Chipeşca, r-nul Răspopeni,
144. 144. Gheţiu Mihail Onofrei Cântăreţ 1899 -
10.08.1945
Ciudnovski Vasile s. Arioneşti, r-nul Arioneşti,
145. 145. Preot 1899 -
Alexandru 10.08.1945
Stavilă Pavel (Pimen) Ieromonah s. Răceşti, r-nul Cotiujeni,
146. 146. 1888 -
Gheorghe (preot) 10.08.1945
s. Receşti, r-nul Cotiujeni,
147. 147. Leu Nicolai Gheorghe Cântăreţ 1882 -
10.08.1945
s. Chiţcanii Vechi, r-nul
148. 148. Leca Iosif Gheorghe Preot 1888 -
Teleneşti, 10.08.1945
149. 149. Bivol Petru Andrei Preot s. Zagoreni, r-nul 1907 -
10
Ilizibil.
258

Chiperceni4, 10.08.1945; s.
Clişova, r-nul Teleneşti
Scos de la
s. Izvoare, r-nul Chiperceni,
150. 150. Şelaru Nicolai Ivan Preot 1911 evidenţă
10.08.1945
14.02.1946
Scos de la
Nica Constantin s. Cocoruzeni, r-nul
151. 151. Cântăreţ 1888 evidenţă,
Grigorie Chiperceeni, 10.08.1945
09.1946
Scos de la
s. Reoneşti, r-nul Otaci, jud.
evidenţă şi
Coţofan Alexei Soroca4, 10.08.1945;
152. 152. Cântăreţ 1914 înregistrat ca
Constantin s. Cotiujeni, r-nul Cotiujeni,
preot la
jud. Soroca.
09.03.1946
or. Chişinău, r-nul Lenin, bis.
Ciuflea, 10.08.19454:
Braguţa Alexandru Al doilea Scos de la
153. 153. Transferat în biserica 1868
Luca Preot evidenţă
cimitirului, din or. Chişinău
al doilea preot
s. Baimaclia, r-nul
154. 154. Dogot Pavel Vasile Cântăreţ 1897 -
Căinarului, 10.08.1945
Scos de la
Enache Alexandru s. Carbuna, r-nul Căinari
155. 155. Preot 1918 evidenţă,
Andrei4 10.08.1945
14.02.1946
s. Carbuna, r-nul Căinari, Hirotonit
Cântăreţ4;
156. 156. Caraje Victor Ivan 10.08.1945; numit în s. 1887 04.03.1946,
Preot
Carbuna sub Nr. 132
s. Chiţcanii Vechi, r-nul
157. 157. Sârbu Evlamtii Eremiia Cântăreţ 1899 -
Teleneşti, 10.08.1945
s. Băcioi, r-nul şi jud.
Chişinău, 10.08.1945;
Cuniţki Grigore
158. 158. Preot Transferat în or. Chişinău, la 1883 -
Nicolae
biserica cimitirului
15.04.1947
259

s. Băcioi, r-nul şi jud.
159. 159. Eşanu Alexei Efim Ierodiacon 1914 -
Chişinău, 10.08.1945 11
20.03.1946
Moisei Andrei (gavriil) s. Nisporeni, r-nul Nisporeni,
160. 160. Ieromonah 1884 scos de la
Pavel4 jud. Chişinău
evidenţă
s. Nisporeni, r-nul Nisporeni,
161. 161. Teutu Feodor Gheorghe Cântăreţ 1896 -
jud. Chişinău9
Nisporenii de Jos, r-nul
162. 162. Cumpăta Ivan Vasile Cântăreţ 1882 -
Nisporeni, jud. Chişinău
s. Zahoreni, r-nul Chiperceni,
163. 163. Cuiban Andronic Ivan Cântăreţ 1902 -
jud. Chişinău
Feodoreanu Semeon s. Ciocolteni, r-nul Teleneşti,
164. 164. Cântăreţ 1908 -
Dementie jud. Orhei
Scos de la
s. Parcani, r-nul Rezina, jud.
165. 165. Racu Nicandru Melit. Cântăreţ 1885 evidenţă
Orhei
17.10.1946
Scos de la
Catâchin Stepan Bis. Alexandru Nevski, or.
166. 166. Preot 1890 evidenţa
Grigorie Bender
16.03.1946
Bradic Petru (Pavel) m-rea Ţâpova, r-nul
167. 167. Ieromonah 1899 -
Demian Chiperceni, jud. Chişinău
Ioviţa Fedor (Feofil) m-rea Ţâpova, r-nul
168. 168. ieromonah 1905 -
Vasilie Chiperceni, jud. Chişinău
Cerba Efim (Epifanii) m-rea Ţâpova, r-nul
169. 169. Ieromonah 1896 -
Nestor Chiperceni, jud. Chişinău
Diacon- Scos de la
Zaviţki Elpidifor s. selemet, r-nul Cimişlia,
170. 170. cântăreţ, 1883 înregistrare
Artemie jud. Bender.
preot9 06.09.1946
Pulbere Feodor s. Frasino, r-nul Târnova, jud.
171. 171. Cântăreţ 1918 -
Emmanuil Soroca
Diacon4; or. Chişinău, biserica
Gabjila Alexandru Din Cimitirului;
172. 172. 1897 -
Feodor 23.10.1945 s. Stolniceni, r-nul Cotovski,
preot jud. Chişinău4; s. Drăguşănii
11
Indicat în original „tot acolo”.
260

Vechi, r-nul Cotovski, cu
deservirea s. Dahnovici.
Scos de la
Budeanu Petru s. Ialoveni, r-nul şi jud.
Semeon4 Chişinău
16.11.1945
Diacon4 bis. Catedralei din
Chişinău; În dosar
s. pelinia, r-nul şi jud. Bălţi1; lipseşte
Pascariuc Matvei Diacon4; transfert în s. Munceşti ancheta să fie
174. 174. 1903
Semeon Preot 23.04.1947; s. Bardar, r-nul completată.
Cotovski, 28.01.19484; (Vezi Nr.
transferat în s. Cotova, r-nul 5/1945 – n.n.)
Zguriţa.
Grimaliski Leonid
175. 175. Preot Bis. Sf. Treime, or. Chişinău 1881 -
Mitrofan
s. Cobusca Nouă, r-nul
Diacon-
Bulboaca, jud. Bender;
cântăreţ4;
biserica Sf. Treime or.
176. 176. Malai Carp Ivan Hirotonit 1896 -
Chişinău
preot
s. Străşeni, r-nul străşeni
12.10.1945
s. Ialoveni, r-nul şi jud.
Diacon- Scos de la
177. 177. Isman Vasilie Andrei Chişinău; or. Bălţi, Catedrala 1898
cântăreţ evidenţă
Veche, din 25.06.1946
Scos de la
Leviţki Constanti Bis. Înălţarea Domnului, or.
Leontir Chişinău
22.02.1946
Pashalov Ivan s. tvardiţa, r-nul ciadâr-
179. 179. Preot 1881 -
(Ieronim) Gheorghe Lunga, jud. Cahul
Muntean Vasile s. Slobozia Hodorogea, r-nul
180. 180. Ieromonah 1878 -
(Vitalie) Zaharia Chiperceni, jud. Orhei
A ieşit pe
s. Slobozia hodorogea, r-nul
181. 181. Godoroja Isai Andrei4 Cântăreţ 1898 motiv de
Chiperceni, jud. Orhei
boală
s. recea, r-nul Străşeni, jud.
182. 182. Guţu Nicolae Ivan Cântăreţ 1902 -
Chişinău
261

Stratulat Nicolai
183. 183. Cântăreţ s. Colbasnaia, r-nul Râbniţa 1902 -
Artemie
s. Ialoveni, r-nul şi jud.
184. 184. Brigai Mihail Leontie Cântăreţ 1896 -
Chişinău
Goncerenco Vasile s. Lozova, r-nul Străşeni,
185. 185. Cântăreţ 1885 -
Onofrei 14.08.1945
s. Lozova, r-nul Străşeni,
186. 186. Boţan Vasile Nicolae Preot 1890 -
14.08.1945
s. Lozova, r-nul Străşeni,
187. 187. Baltala Petru Vichentie Cântăreţ 1904 -
14.08.1945
s. Vodeana(?), r-nul Soroca,
188. 188. Bodiu Ivan Isai Preot 1899 -
14.08.1945
s. Vodeni, jud. Soroca,
189. 189. Railean Iacov Zinovie Cântăreţ 1888 -
14.08.1945
s. ..., r-nul ..., jud. Soroca4; s. Scos de la
Bezuglâi Nicolai
190. 190. Preot Troiţcoe, r-nul Romanovca, 1895 evidenţă
Leontie
jud. Bender 06.02.1948 12.02.19464
Goisov Antonie s. Bădiceni, r-nul Zguriţa,
191. 191. Preot 1889 -
Nicolae 14.08.1945
s. Baccialia, r-nul Căuşeni,
192. 192. Ursu Stepan Petru Cântăreţ 1920 -
14.08.1945
Scos de la
s. Bădiceni, r-nul Zguriţa,
193. 193. Bergheu Pavel Stepan Cântăreţ 1896 evidenţă,
14.08.1945
29.05.1948
s. derneu, r-nul Brăviceni,
194. 194. Tipa Gheorghe Feodor Cântăreţ 1891 -
14.08.1945
Chipra Pantelimon s. Chişcalia, r-nul Căinari,
195. 195. Cântăreţ 1893 -
Stepan 14.08.1945
Caguria Nicolai s. bahcealia, r-nul Căuşani,
196. 196. Preot 1901 -
Nichifor jud. Bender, 14.08.1945
bis. Constantin şi Elena, r-nul
Râşcani, or. Chişinău4;
197. 197. Aronov Vladimir Ivan Preot 1887 -
biserica Tuturor Sfinţilor (a
Cimitirului), or. Chişinău
bis. Constantin şi Elena, r-nul Scos de la
198. 198. Botezat Serghei Ivan Cântăreţ 1885
Râşcani, or. Chişinău9 evidenţă
262

29.08.1946
Mironov Ivan 10.04.1946
Preot s. Hogineşti, r-nul Bravicea,
199. 199. (Iuvinalip)(?) 1888 scos de la
(ieromonah) jud. Orhei
Constantin evidenţă
s. Ţipala, r-nul şi jud.
200. 200. Popa Isidor Stepan Preot 1870 -
Chişinău, 15.08.1945
Scos de la
evidenţă şi
201. 201. Pascariuc Semeon Ilie Cântăreţ Or. Soroca, bis. Cimitirului - înregistrat sub
nr. 17 la
31.03.1947.
Achimov Nicolai S, Târnoveni4, Parcani, r-nul
202. 202. Preot 1892 -
Terentie Tiraspol, 15.08.1945
203. 203. Natiajnâi Ivan Naum Preot s. Cucieri, r-nul Dubăsari 1883 -
16.11.1945,
Antonovici Leonid s. Iablonul Nou, r-nul
204. 204. Preot 1912 scos de la
Nicolae Glodeni, 15.08.1945
evidenţă
Malinicov Vladimir s. Supeia, r-nul Tiraspol,
205. 205. Preot 1889 -
Isidor 15.08.1945
(s. Parcani) s. Târnoveni, r-
206. 206. Dobrov Semen Timofei Cântăreţ 1899 -
nul Tiraspol, 15.08.1945
s. Sucleni, r-nul Tiraspol,
15.08.1945; or. Tiraspol;
Porojniacov Mihail
207. 207. Cântăreţ transferat în grigoriopol 1888 -
Nichifor
29.04.19474; s. Malaeşti, r-
nul Tiraspol,
Bolduma-Abanariţa s. Bleşenouţi, r-nul Edineţi,
208. 208. Preot 1888 -
Ivan Gheorghe 15.08.1945
s. Abaclia, r-nul Romanovca, Scos de la
209. 209. Uspenski Pavel Ivan Preot 16.08.19454; or. Bender, 1880 evidenţă
biserica Schimbarea la Faţă 19.09.19464
s. Gura Bâcului, r-nul
210. 210. Liulicenco Petru Andrei Preot 1874 -
Bender.
s. Mereni, r-nul Vadul lui
211. 211. Malai Anatolii Semeon Preot Vodă, 16.08.1945, 1913 -
27.04.1948.
263

s. Sipoteni, r-nul Călăraşi,
212. 212. Stahovski Ivan Dimitrie Preot 1887 -
16.08.1945
Chitoroaga Mihail s. Sipoteni, r-nul Călăraşi,
213. 213. Cântăreţ 1899 -
Constantin 16.08.1945
s. Sipoteni, r-nul Călăraşi,
214. 214. Lipcan Timofei Vasile Cântăreţ 1913 -
16.08.1945
Scos de la
Cuprianov Nicolai s. Buţeni, r-nul Cotovski,
215. 215. Preot 1893 evidenţă,
Leon 16.08.1945
16.11.1946
s. Buţeni, r-nul Cotovski,
216. 216. Garbuz Alexei Ivan Cântăreţ 1895 -
16.08.1945
s. Buzieni, r-nul Cotovski,
217. 217. Ursulia Ilie Ifrim Cântăreţ 1893 -
16.08.1945
s. Hârtopul Mare, r-nul
Criuleni, 16.08.19454; s.
Frunzeti Anfilohie Ieromonah
218. 218. Oneşti, r-nul Bravicea4; s. 1904 -
Emilian (preot)
Hârtopul Mare, r-nul Criuleni
10.03.1948
s. Selişte, r-nul Nisporeni,
219. 219. Ceban Lazar Luca Cântăreţ 1885 -
16.08.1945
Scos de la
Horez(?) Dimitrie Ieromonah s. Selişte, r-nul Nisporeni,
220. 220. 1875 evidenţă
Cazimir (preot) 16.08.1945
29.08.1945.
Cosenco Feodosii Or. Chişinău, bis. Ciuflea,
221. 221a. Ierodiacon 1876 -
Achim 16.08.1945
Cernicenco Feodor s. Slobozia, r-nul Sloboziam
222. 222a. Preot 1904 -
Andrei 16.08.1945
Hirotonit
Repnicov Alexandru s. Slobozia, r-nul Slobozia,
223. 221b. Diacon 1903 preot
Ivan 16.08.1945
27.06.1946
224. 222b. Ostrov Vasilie Vasile Preot Or. Tiraspol, 16.08.1945 1894 -
Diacon4; s. Iablonul Nou, r-nul
225. 223. Taban Alexandru Petru 1898 -
Preot Glodeni, 16.08.1945
Reînregistrat
Fiolcovski Antonin
226. 224. Diacon Or. Tiraspol, 16.08.1945 1899 sub nr.
Iannoarovici4
507/68
264

16.03.1946,
4 Scos de la
227. 225. Dascal Iacov Iustin Cântăreţ Or. Tiraspol, 16.08.1945 1893
evidenţă:
oprit.
Stegraescu Vasilie s. Cauşani, r-nul Căuşani,
228. 226. Preot 1896 -
Dmitrie 16.08.1945
s. Malaeşti, r-nul Tiraspol, Hirotonit
Dobrovolski Vasile Cântăreţ1;
229. 227. 16.08.19454; s. Tocmazea, r- 1879 preot şi
Trofim Preot
nul Tiraspol transferat
s. Mereni r-nul vadul lui
230. 228. Malai Leonid Semeon Cântăreţ 1916 -
Vodă, 16.08.1945
s. Drăguşenii Vechi, r-nul
Vorniceanu Leonid Cotovski, 16.08.19454;
231. 229. Preot 1908 -
Vladimir4 transferat în s. Costeşti, r-nul
Cotovski, jud. Chişinău
Scos de la
Lozanu Serghei s. Străşeni, r-nul Străşeni,
232. 230 Preot 1896 evidenţă la
Constantin 16.08.1945.
24.01.1946
Cebotari Feodor s. Drăguşeni, r-nul Cotovski,
233. 231. Cântăreţ 1903 -
Gheorghe 16.08.1945
s. Dahnovici, r-nul Cotovski,
234. 232. Vrabie Nicolai Vasile Cântăreţ 1891 -
16.08.1945
s. Străşeni, r-nul Străşeni,
235. 233. Popa Vasile Gheorghe Cântăreţ 1911 -
16.08.1945
s. Mândreşti. R-nul
Chişcăreni, jud. Bălţi, Hirotonit
Cântăreţ4;
236. 234. Flueraru Gheorghe Ivan 16.08.1945; transferat în s. 1911 preot şi
Preot
Ghiendieni, r-nul Glodeni, transferat
jud. Bălţi.
Voriceanu Vladimir s. Semeonovca, r-nul
237. 235. Preot 1882 -
Ivan Volontir, 17.08.1945
238. 236. Rotari Tihon Dionisie Protodiacon Catedrala or. Chişinău - -
Leuca (Ielisei) Efrosin Ieromonah s. Voronovo, r-nul Vertiujan,
239. 237. - -
Ivan (preot) 17.08.1945
Calcatin Andrei Leon, s. Voronovo, r-nul Vertiujan,
240. 238. Cântăreţ - -
1905 17.08.1945
265

s. Salcuţa, r-nul Căinari,
17.08.19454; s. Volcineţ,
241. 239. Ciumaş Dimitrie Vasile Cântăreţ 1908 -
r.nul Călăraşi, jud. Chişinău4;
or. Făleşti, r-nul Făleşti
02.09.1946,
Spucila (Mihail) Ieromonah
242. 240. s. Brânzeni, r-nul Răspopeni 1893 scos de la
Marian Moisei (preot)
evidenţă
Melnicov Alexandru s. Solcea, r-nul Cotiujeni,
243. 241. Preot 1895 -
Grigorie 17.08.1945
s. Cotiujeni, r-nul Cotiujeni,
244. 242. Stepan Constantin Petru Preot 1910 -
17.08.1945
Orbu Constantin Ieromonah s. Văsieni, r-nul Cotovski,
245. 243. 1914 -
Avgustin Timofei (preot) 17.08.1945
Hirotonit
s. Văsieni, r-nul Cotovski, preot şi
246. 244. Iosip Mihail Ivan Cântăreţ 1920
17.08.1945 înregistrat la
31.11.1948
247. 245. Svetlov Filip Andrei Protoiereu or. Orhei, 17.08.1945 1871 -
Scos de la
s. Manoileşti, r-nul Cotovski,
248. 246. Apostol Mihail Ivan Preot - evidenţă
17.08.1945
03.01.1946
s. Manoileşti, r-nul Cotovski,
249. 247. Istrate Vladimir Mihail Cântăreţ 1912 -
17.08.1945
s. Comrat, r-nul Comrat,
Pereteatcov Alexandru 17.08.19454; transferat în or. Scos de la
250. 248. Cântăreţ 1893
Mihail Chişinău, r-nul Stalin, bis. Sf. evidenţă
Treimi
Scos de la
Ţurcan Gherman Ieromonah s. Tocuz, r-nul Taraclia,
251. 249. 1885 evidenţă
Gheorhe Mihail (preot) 17.08.1945
28.11.1946
Scos de la
Ţurcan Feoctist s. Tocuz, r-nul Taraclia,
Sosfanovici 17.08.1945
22.08.1948
s. Cur..., r-nul Chiperceni,
Nagacevski Dimitrie Cântăreţ4: Hirotonit
253. 251. 17.08.19454; Gureştii de Sus, 1908
Feodor Preot 12.01.1946.
r-nul Cotiujeni, jud. Soroca,
266

06.02.19474; transferat în s.
Buşeuca, r-nul Chiperceni
s. Bardar. R-nul Cotovski,
254. 252. Pisica Ivan Iliici Cântăreţ - -
17.08.1945
Scos de la
Zaviţki Vitalie s. Selemet, r-nul Cimişlia,
Elipidifor 17.08.1945
06.09.1946
s. Oleşcani, r-nul Răspopeni,
256. 254. Şutu Grigorie Ivan Cântăreţ - -
17.08.1945
Ghireac Iacov (Ivan) Ieromonah s. Drumul Băcioiului, r-nul
257. 255. 1881. -
Afanasie (preot) Lenin, jud. Chişinău
s. Petreşti, r-nul Ungheni,
Hirotonit
jud. Bălţi, 18.08.1945; s.
Galiţ (Baliţ) Serghei Cântăreţ4; preot
258. 256. Uţeşti, r-nul Ungheni, jud. 1917
Pavlovici Preot 18.02.1946,
Bălţi4; s. Volcineţ, r-nul
Nr. 79.
Călăraşi.
Chişca Feodor Or. Chişinău, Catedrala
259. 257. Preot - -
Gheorghe Chişinău
Popovici Timofei (vezi Nr.
260. 258. Cântăreţ4 s. Ţipala, r-nul Chişinău4 1899
Nicolae 9/1945 –n.n.)
Drumul Băcioiului, r-nul
261. 258(a). Bâzgu Efimie Ivan Cântăreţ 1902 -
Lenin, or. Chişinău
s. Vorniceni, r-nul Străşeni;
(Diacon)4; 20.08.1945; s. Mileşti, r-nul
262. 259. Frija Ivan Constantin (Cântăreţ); Nisporeni, jud. Chişinău; 1880 -
(Preot)4 20.02.19464; din 29.01.1948
în s. Bahmut, r-nul Călăraşi.
Pleşca Ioac him (Ivan) Ieromonah s. Străşeni, r-nul Străşeni, Scos de la
263. 260. 1889
Feodor (preot) 20.08.1945 evidenţă
s. Străşeni, r-nulStrăşeni,
264. 261. Sârcu Petru Vasile Cântăreţ - -
20.08.1945
s. ..., r-nul ..., 20.08.19454; s.
Ţurcanu Feodor Ieromonah
265. 262. Durleşti, r-nul Chişinău, - -
(Fedosei) Gheorghe (preot)
11.02.1948
Iaremciuc Amvrosii s. Clocuşna, r-nul Ocniţa,
266. 263. Preot - -
Vasile jud. Soroca
267

Popovici Feodor
267. 264. Preot s. Bârlădeni, r-nul Ocniţa 1882 -
Maxim
s. Guseni, r-nul Ocniţa,
268. 265. Leviţki Mihail Zaharia Preot 1878 -
21.08.1945
s. Clocuşna, r-nul Ocniţa,
269. 266. Popescu Nicolae Ivan Cântăreţ 1879 -
21.08.1945
Moiseev Alexandu s. Bârlădeni, r-nul Ocniţa,
270. 267. Cântăreţ 1881 -
Cozma 21.08.1945
s. Ruseni, r-nul Ocniţa, Desemnat
271. 268. Rubac Ivan Vasile Cântăreţ 21.08.19454; s. Denjeni, r-nul 1911 preot sub Nr.
Ocniţa, jud. Soroca 587/198
s. Pituşca, r-nul Călăraşi,
272. 269. Botnari Foma Anton Cântăreţ 1919 -
21.08.1945
s. Colbasnoe, r-nul Râbniţa,
29.08.1945; transferat s.
273. 270. Panga Iacov Efim Preot 1904 -
Caterinovca, r-nul Camenca,
11.08.1948
Dumbrava Valentin s. Bujerovca, r-nul Soroca,
274. 271. Preot - -
Mihail 22.08.1945
or. Soroca, (...), r-nul Soroca,
22.08.1945; desemnat în
Iarmolovici Nicolai
275. 272. Preot s.Chetrosu, r-nul Drochia, 1892 -
Alexei
jud. Sorca4; s. Voloviţa, r-nul
şi jud. Soroca, 30.01.1948
Burjacovski Alexandru s. Bujorovca, r-nul Soroca,
276. 273. Cântăreţ 1881 -
Pantelimon 22.08.1945
s. Sălcuţa, r-nul Căinari,
277. 274. Negura Ivan Alexandru Preot 1913 -
22.08.1945
Preot
Cornici Vasile Scos de la
278. 275. (protopopul s. Sofia, r-nul Bălţi 1901
Vonifatie evidenţă
jud. Bălţi)
s. Vâhvatinţ, r-nul Râbniţa,
279. 276. Budnevici Arefa Vasile Preot 1869 -
22.08.1945
Sub nr. 277
s. Feştelniţa, jud. Bender, r-
280. 277. Gorciac Luca Ivan Preot 1890 informaţiile
nul Căuşani 04.09.1945
să fie
268

căutate(?)
or. Comrat, jud. Bender,
281. 278. Spinei Nicolae Vasile Preot 1880 -
04.09.1945
Scos de la
or. Comrat, jud. Bender, r-nul
282. 279. Turcu Leontie Alexei Cântăreţ 1883 evidenţă
Comrat, 04.09.1945
29.08.1946
s. Cubolta, jud. Bălţi acelaşi
283. 280. Tudose Grigore Efimie Preot 1907 -
r-n, 04.09.1945
Hirotonit ... şi
s. Pogăneşti, jud. Chişinău, r-
284. 281. Sajin Ivan Vasile Cântăreţ 1912 înregistrat în
nul Cotovski, 04.09.1945
anul 1947
s. Sofia, jud. Şi r-nul Bălţi,
285. 282. Gânu Serghei Grigore Cântăreţ 1910 -
04.09.1945
Scos de la
s. Cubolta, jud. Bălţi acelaşi
286. 283. Bârsan Nicolae Ilie Cântăreţ 1922 evidenţă
r-n, 04.09.1945
06.09.1946
Ieromonah s. Rădeni, jud. Bălţi, r-n
287. 284. Moraru Diodor Mihail 1895 -
(preot) Corneşti, 04.09.1945
s. Rădenii Vechi, jud. Bălţi,
288. 285. Creţu Ivan Grigore4 Cântăreţ 1895 -
r-nul Corneşti, 04.09.1945
s. Gura Bâcului, jud. şi r-nul
289. 286. Şepitca Nicolae Trofim Cântăreţ 1887 -
Bender, 04.09.1945
s. Comrat, jud. Bender, r-nul
290. 287. Şelar Petru Chiril Cântăreţ 1886 -
Comrat, 04.09.1945
s. Mândreşti, r-nul
Şeglov Feoctist Ieromonah
291. 288. Chişcăreni, r-nul Bălţi, 1908 -
(Feodor) Vasile (preot)
04.09.1945
Reînregistrat
or. Chişinău, Catedrala
292. 289. Glasu Semeon Iacov Cântăreţ 1903 sub Nr.
500/61
s. Mileştii Mici, jud. Şi r-nul
Nastas Ardalion Ieromonah Chişinău, 04.09.19454; s.
293. 290. 1893 -
(Afanasie) Ivan (preot) Camencia, r-nul şi jud. Orhei,
17.03.1947
s. Ulmu, jud. Chişinău, r-nul
294. 291. Braga Isai Nicolae Cântăreţ - -
Cotovski, 04.09.1945
269

s. Taraclia, r-nul Căinari, jud.
295. 292. Leu Antonie Alexei Cântăreţ 1910 -
Bender, 04.09.1945
s. Găuzeni, r-nul Răspopeni,
296. 293. Rozmeriţa Petru Pavel Cântăreţ 1921 -
jud. Orhei, 04.09.1945
s. Pereni, r-nul Rezina, jud.
Orhei, 04.09.19454; transferat
297. 294. Balinski Petru Ivan Cântăreţ 1898 -
în s. Horodişte, r-nul Rezina,
din 15.04.1948
s. Rubleniţa, r-nul Soroca,
298. 295. Curoş Andrei Mihail Cântăreţ - -
04.09.1945
Şapcinski Serghei s. Terebna, r-nul Bratuşani,
299. 296. Preot 1882 -
Gheorghe jud. Bălţi, 17.10.1945
Gherman Stepan s. Terebna, r-nul Bratuşani,
300. 297. Cântăreţ 1913 -
Dimitrie jud. Bălţi, 17.10.1945
Scos de la
Malcoci Damian s. Abaclia, r-nul Romanovca,
Vasilie jud. Bender, 17.10.1945
14.02.1946
s.Şerhouţi, r-nul Lipcani, jud.
Bălţi 18.10.1945; transferat Scos de la
Babin Gheorghe
302. 299. Preot în s. Lipcani cu deservirea 1871 evidenţă
Arsenie
satelor Calvaţ şi Srevcouţi(?) 05.04.1948
04/05.04 1947
s. Şolcani, r-nul Zguriţa, jud.
303. 300. Burlacu Anton Vlasie Cântăreţ 1906 -
Soroca, 19.10.1945
s. Dubova, r-nul Dubăsari,
304. 301. Titomir Petru Arsenie Cântăreţ 1903 -
19.10.1945
s. Paşcani, r-nul Criuleni, jud.
Orhei, 19.10.19454; transferat
305. 302. Eftodi Petru Stepan4 Cântăreţ4 1898 -
în s. Drăsliceni sub Nr.
489/57
s. Tomai, r-nul Ciadâr-
306. 303. Zaiţev Şztefan Nicolae Preot Lunga, jud. Cahul, 1882 -
19.10.1945
Scos de la
Josanu Gheorghe Suburbia Munceşti, or.
Mihail Chişinău, 22.10.1945
29.08.1946
270

Scos de la
evidenţă
Ababii Vladimir s. Volocineţ, r-nul Călăraşi,
308. 305. Preot 1912 06.08.1946;
Grigorie jud. Chişinău; 22.10.1945
restabilit în
funcţie
Râmea (Efrim) Efimii s. Munceşti, r-nul Stalin, jud. Scos de la
309. 306.. Ieromonah 1880
Vasilie Chişinău, 23.10.1945 evidenţă
s. Giurgiuleşti, r-nul
310. 307. Safronin Petru Dimitrie Preot Vulcăneşti, jud. Cahul, 1877 -
23.10.1945
s. Racovăţ, r-nul şi jud.
311. 308. Coşiug Dimitrie Mihail Preot 1895 -
Soroca
s. Racovăţ, jud. Soroca,
312. 309. Ianachii Vasile Alexei Cântăreţ 1922 -
23.10.1945
Âurcan Gheorghe s. Volcineţ, r-nul Călăraşi,
313. 310. Cântăreţ 1902 -
Stepan jud. Chişinău, 23.10.1945
Scos de la
s. Maşcauţi. R-nul Susleni,
314. 311. Creţu Trifan Petru Cântăreţ 1895 evidenţă,
jud. Orhei, 24.10.1945
05.04.1948
s. Tiraspol, r-nul Ciadâr- Scos de la
Lutnirov Evghenie
315. 312. Protoiereu Lunga, jud. Cahul, 1890 evidenţă
Dimitrie4
24.10.1945 22.08.1946
s. Ghidighici, r-nul vadul lui
Adomniţii (Paisie)
316. 313. Ieromonah Vodă, jud. Chişinău, 1888 -
Petru Iacov
24.10.1945
s. Ghidighici, r-nul vadul lui
317. 314. Ghelbet Afanasie Ivan Cântăreţ Vodă, jud. Chişinău, 1885 -
24.10.1945
Lutenco Venedict s. Ermoclia, r-nul Căuşani,
318. 315. Cântăreţ 1919 -
Vasile jud. Bender, 24.10.1945
s. Căuşanii Noi, r-nul
319. 316. Roşca Andrei Ilarion Cântăreţ Căuşani, jud. Bender, 1918 -
24.10.1945
Scos de la
Dubianski Victor s. Medveja, r-nul Lipcani,
320. 317. Preot 1888 evidenţă;
Aristarh jud. Bălţi, 24.10.1945
Reînregistrat
271

sub nr.
502/63
Scos de la
s. Medveja, r-nul Lipcani,
321. 318. Babii Nicolae Dimitrie Cântăreţ 1891 evidenţă
jud. Bălţi, 24.10.1945
14.02.1948
Şmatoc (Sevastian) Ieromonah s. Ghetlova, r-nul Bravicea,
322. 319. 1888 -
Serghei Semion (preot) jud. Orhei, 25.10.1945
s. Ghetlova, r-nul Bravicea,
323. 320. Preciun Semeon Ivan Cântăreţ 1899 -
jud. Orhei, 25.10.1945
Mârzac Nicolai s. calaraşi, r-nul Călăraşi, jud.
324. 321. Cântăreţ 1910 -
Dimitrie Chişinău, 25.10.1945
s. Selemet, r-nul Cimişlia,
325. 322. Eşanu Fedot Ivan Cântăreţ 1922 -
jud. Bender, 26.10.1945
s. Scorţeni, r-nul Răspopeni,
326. 323. Usatii Vasile Foma Cântăreţ 1897 -
jud. Orhei, 26.10.1945
Moruz (Veniamin) Ieromonah s. Scorţeni, r-nul Răspopeni,
327. 324. 1878 -
Vasilie Gheorghe (preot) jud. Orhei, 26.10.1945
S. Truşeni, jud. Şi r-nul
Toma (Amvrosie) Ieromonah Chişinău, 30.10.1945;
328. 325. 1883 -
Andrei Constantin (preot) s. Străşeni, r-nul Străşeni,
jud. Chişinău
Scos de la
s. Truşeni, r-nuş Chişinău,
329. 326. Bivol Elisei Ivan Cântăreţ 1901 evidenţă
30.10.1945
29.08.1946
s. Jora, r-nul Susleni, jud.
Feodorişen (Feoctist) Orhei, 30.10.1945; transferat
330. 327. Ieromonah 1890 -
Feodor Pavel s. Colibaş, r-nul Vulcăneşti,
04.06.1948
s.Horăşti, r-nul Cotovski, jud.
331. 328. Novacov Ivan Dimitrie Preot 1879 -
s. Gruşca, r-nul Camenca;
332. 329. Cremenski Mihail Ivan Preot transferat în s. Cerline, r-nul 1887 -
Vertiujani, jud. Soroca.
s. Drochia, r-nul Târnova,
333. 330. Berglea Ilie Chiril Preot 1915 -
jud. Soroca, 31.10.1945
272

s. Drochia, r-nul Târnova,
334. 331. Ţurcan Nicolae Gavriil Cântăreţ 1923 -
jud. Soroca, 31.10.1945
s. Berezlogi, r-nul Susleni,
jud. Orhei, 31.10.1945;
Alexandri Anatolie Scos de la
335. 332. Preot transferat la 14.03.1946 în s. 1913
Leonid evidenţă.
Susleni, r-nul Susleni, jud.
Orhei.
Cupcia (Mihail) Feodor s. Tătăreşti, r-nul Străşăni,
336. 333. Ieromonah 1890 -
Vasile jud. Chişinău, 31.10.1945
Lupaşco Timofei s. Tătăreşti, r-nul Străşăni,
337. 334. Cântăreţ 1884 -
Dimitrie jud. Chişinău, 31.10.1945
16.03.1946
s. Ialoveni, r-nul Chişinău,
338. 335. Chiriţa Nicolae Istrate4 Preot - Scos de la
05.11.1945
evidenţă
s. Nezvertaicovo, r-nul
Bendiuc Daniil Slobozia, 09.11.19454; s.
339. 336. Preot 1887 -
Pantelimon Terpovca, r-nul Tiraspol,
09.02.1948
s. Ignăţei, r-nul Răspopeni,
Raileanu Alexandru jud. Orhei, 10.11.19454; s.
340. 337. Preot 1916 -
Ivan Străşeni, jud. Străşeni,
31.03.1948
or. Chişinău, Biserica
Înălţării Domnului, Scos de la
Diacon-
341. 338. Marin Pavel Ivan 10.11.19454; or. Chişinău 1916 evidenţă
cântăreţ
Catedrala din Chişinău, 06.09.19464
30.01.1948;
Mogâldea (Serafim) Ieromonah s. Zubreşti, jud. Chişinău, r-
342. 339. 1890 -
Semion (paroh) nul Străşeni, 12.11.1945
Friptuleac Ivan s. Zubreşti, jud. Chişinău, r-
343. 340. Cântăreţ - -
Gheorghe nul Străşeni, 12.11.1945
Scos de la
m-rea de femei Vărzăreşti, r- evidenţă
Simen (Sevastian)
344. 341. Ieromonah nul Nisporeni, jud. Chişinău; 1901 06.08.1946;
Stepan Isaia
13.11.1945 reînregistrat
sub Nr.
273

743/355
Perciun Vasilie s. Mireşeni, r-nul Cotovski,
345. 342. Cântăreţ 1897 -
Pahomie jud. Chişinău, 13.11.1945
Muşinski Gheorghe s. Varvarovca, r-nul Floreşti,
346. 343. Preot 1898 -
Alexandru jud. Soroca, 14.11.1945
s. Varvarovca, r-nul Floreşti,
347. 344. Cebanu Vladimir Ivan Cântăreţ 1899 -
jud. Soroca, 14.11.1945
Scos de la
Bârcu (Nicanor) s. Ţâra, r-nul Floreşti, jud.
348. 345. Ieromonah 1892 evidenţă
Nicolae Vasile Soroca, 14.11.1945
29.08.1946
s. Bratuşani, r-nul Brătuşani,
349. 346. Placinda Ivan Feodor Preot 1896 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
s. Balasineşti, r-nul Lipcani,
350. 347. Guţu Mihail Emanuil Preot 1905 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
s. Balasineşti, r-nul Lipcani,
351. 348. Guţu Gheorghe Petru Cântăreţ 1923 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
s. Pererâta, r-nul Lipcani, jud.
352. 349. Blajin Nicolae Zaharia Cântăreţ 1913 -
Bălţi, 14.11.1945
s. Corjeuţi, r-nul Lipcani, jud.
353. 350. Gaftan Gheorghe Ivan Cântăreţ 1897 -
Bălţi, 14.11.1945
s. Tribcouţi, r-nul Briceni,
354. 351. Bârca Vasile Mihail Preot 1872 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
Egumena m-rii de femei
Guzdnova Raisa
355. 352. Egumenă Răciula, r-nul Călăraşi, jud. 1883 -
(Maria) Mihail
s. Tribcouţi, r-nul Briceni,
356. 353. Schidu Mihail Nestor Cântăreţ 1885 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
m-rea Vărzăreşti, r-nul
Crialnic Agafia
357. 354. Egumenă Nisporeni, jud. Chişinău, 1901 -
(Plamonida) Samuil
14.11.1945
s. Cosăuţi, r-nul şi jud.
358. 355. Savin Nicolae Ivan Preot 1904 -
Soroca, 14.11.1945
s. Calicouţi, r-nul Briceni,
Preot
359. 356. Vustean Anton Titus jud, Bălţi, 14.11.1945; s. 1912 -
(paroh)
Râşcanim 14.03.1946
360. 357. Ţerţa Constantin Vasile Preot s. Ţâbirica, r-nul Bravicea, 1908 -(?)
274

jud. Orhei, 14.11.19454;
transferat în s. Selişte, r-nul
Nisporeni, jud. Chişinău,
28.11.1946
Scos de la
s. Cuciureşti (?), r-nul
361. 358. Şundeac Filaret Chiril Preot - evidenţă
Cotiujeni, jud. Soroca
02.01.1947.
s. Tabani şi s. Colicouţi r-nul
Chirilovici Gheorghe
362. 359. Cântăreţ Briceni, jud. Bălţi, 1888 -
Ivan
14.11.1945
Scos de la
Vracean Nicolae s. Ţibirica, r-nul Bravicea,
Alexandru jud. Orhei
29.08.1946
s. Bratuşani, jud. Bratuşani,
364. 361. Oleinic Nicolai Vasile Cântăreţ 1919 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
s. Bratuşani, jud. Bratuşani,
365. 362. Bucuros Pavel Afanasie Cântăreţ - -
jud. Bălţi, 14.11.1945
s. Salcea, r-nul Cotiujeni, jud.
366. 363. Manole Dimitrie Stepan Cântăreţ 1913 -
Soroca, 14.11.1945
s. Sângerei, r-nul Sângerei,
367. 364. Patraşco Petru Feodor Cântăreţ 1920 -
jud. Bălţi, 14.11.1945
Scos de la
Stavenski Foma Preot s. Sângerei, r-nul Sângerei,
368. 365. - evidenţă
(Feofilact) Feodor (ieromonah) jud. Bălţi, 14.11.1945
29.08.1946
Scos de la
Dumitruc Serghei Preot s. Gura Galbenă, r-nul
369. 366. 1906 evidenţă,
(Dionisie) Alexei (ieromonah) Cimişlia, jud. Bender
31.05.1947
s. Sireţi, r-nul Străşeni, jud.
370. 367. Izmana Semeon Ivan1 Cântăreţ 1903 Transferat ...
s. Tiţcani, r-nul Lipcani, jud.
371. 368. Conoval Nicolae Ivan Cântăreţ 1910 -
Bălţi. 15.11.1945
s. Bieşti, r-nul Chiperceni,
jud. Orhei, 15.11.1945; s.
372. 369. Turcin Serghei Chiril Preot Cuizăuca, r-nul Chiperceni, 1891 -
jud. Orhei4; transferat s.
Morozăni, r-nul Orhei
275

s. Bubuieci, r-nul Vadul lui
Puciubinski Alexandru
373. 370. Preot Vodă, jud. Chişinău, 1884 -
Mihail
15.11.1945
s. Bubuieci, r-nul Vadul lui
374. 371. Nemţan Semeon Ivan Cântăreţ Vodă, jud. Chişinău, - -
15.11.1945
s. Bacancea, r-nul Chişcăreni,
Mereuţa (Averichie) Ieromonah
375. 372. jud. Bălţi; transferat s. - -
Axinte Dimitrie (preot)
Măgura, r-nul Făleşti
s. Beliceni, r-nul Sângere,
376. 373. Grigorachi Nicolai Ivan Preot 1894 -
15.11.1945
s. Bocancea, r-nul
Borodatâi (Sestie)
377. 374. Cântăreţ Chişcăreni, jud. Bălţi, - -
Ştefan Ivan
15.11.1945
s. Leuşeni, r-nul Bujor, jud.
Chişinău, 15.11.1945;
378. 375. Severin Mihail Pavel Preot transferat în s. 1912 -
Minjir4;transferat în or.
Cahul, MSSR 05.06.1948
s. Nemţeni, r.nul Bujor, jud.
Chişinău 15.11.1945;
Plamadeala Gheorghe
379. 376. Preot transferat s. Calaraşi, r-nul 1911 -
Ivan
Călăraşi, jud. Chişinău,
18.05.1948
Curilovski Vladimir s. Lăpuşna, r-nul Bujor, jud.
380. 377. Preot 1888 -
Ivan Chişinău, 15.11.1945
16.03.1946
Guma Mihail s. Voinescu, r-nul Bujor, jud.
381. 378. Preot 1890 scoşi de la
Constantin Chişinău, 15.11.1945
evidenţă.
s. Lăpuşna, r-nul Bujor, jud.
382. 379. Trohin Vasile Pimen Cântăreţ 1895 -
s. Lăpuşna, r-nul Bujor, jud.
383. 380. Bineţki Dimitrie Boris Cântăreţ Chişinău, 15.11.19454; or. 1908 -
Chişinău, bis. Cimitirului
s. Colinouţi, r-nul Briceni,
384. 381. Gorcea Ivan Constantin Cântăreţ - -
jud. Bălţi, 16.11.1945
276

Scos de la
s. Batâr, jud. Căinari, jud.
385. 382. Gondiu Porfirie Carp Preot 1900 evidenţă
Bender, 16.11.1945
01.11.1947
s. Batâr, jud. Căinari, jud.
386. 383. Vozian Petru Ivan Cântăreţ 1919 -
Bender, 16.11.1945
Omelianov Porfirie Or. Bender, bis. Alexandru
387. 384. Cântăreţ - -
Efrim Nevski, 20.11.1945
s. Ciuc-Maidan, r-nul
388. 385. Petreanu Ioan Fedot Preot Romanovca, jud. Bender, - -
22.11.1945
s. Cenac, r-nul Cimişlia, jud.
Bender, 23.11.1945;
389. 386. Chiper Feodor Stepan Preot 1897 -
transferat în s. Cârpeşti, r-nul
Baimaclia, jud. Cahul
Vulpescu (Vucitici) s. Pugăceni, r-nul Bulboaca,
390. 387. Cântăreţ 1901 -
Forfolomei Gheorghe jud. Bender, 26.11.1945
Scos de la
Cvasniţki Nicolae s. Caragaşi, jud. Slobozia 12,
391. 388. Preot - evidenţă
Tihon4 27.11.1945
05.06.1947
s. Cubani, r-nul Bolotinului,
392. 389. Cernei Efimie Ivan Preot 1900 -
jud. Bălţi, 28.11.1945
s. Tarastcov, r-nul Ciadâr- Scos de la
393. 390. Idjilov Petru Damian cântăreţ Lunga, jud. Cahul, 1884 evidenţă,
29.11.1945 22.08.1946
Frija Dimitrie s. Ursoaia, r-nul Căuşani, jud.
394. 391. Preot - -
Constantin Bender, 29.11.1945
Cântăreţ s. Manoileşti, r-nul Cotovski, Scos de la
395. 392. Merla Feodor Stepan 1898
bătrân jud. Chişinău, 29.11.1945 evidenţă
s. Nimorăni, jud. şi r-nul Scos de la
396. 393. Maslov Ioan Trofim Preot 1899
Chişinău, 29.11.1945 evidenţă
Scos de la
Diacon- s. Costeşti, r-nul Cotovski, evidenţă şi
397. 394. Arnaut Fadei Mihail -
cântăreţ 29.11.1945 reînregistrat
ca preot la
12
A se citi r-nul Slobozia.
277

08.03.1948
Scos de la
s. Costeşti, r-nul cotovski, evidenţă şi
398. 395. Lozovan Pavel Vasile Cântăreţ 1903
jud. Chişinău, 29.11.1945 reînregistrat
ca preot
s. Ţâpleşti, r-nul şi jud. Bălţi,
399. 396. Luţcan Filaret Filip Cântăreţ 1905 -
29.11.1945
s. Căbăieşti, r-nul Călăraşi,
400. 396(a). Sorici Vasile Feodor Preot 1891 -
jud. Chişinău, 29.11.1945
s. Moleşti, r-nul Cotovski,
401. 397. Doiban Nichifor Mihail Cântăreţ jud. Chişinău, 30.11.1945; 1901 -
transferat s. Ţânţăreni.
s. Cobusca nouă. R-nul
Bulboaca, jud. Bender4;
402. 398. Ceban Gheorghe Vasile Cântăreţ 1900 -
transferat s. Ţânţăreni,
19.05.1948
Bricean (Chiprian) Ieromonah s. Moleşti, r-nul Cotovski,
403. 399. 1899 -
Alexandru Vasile (preot) jud. Chişinău, 30.11.1945
s. Cigârleni, r-nul Cotovski,
404. 400. Pânzari Ivan Vasile Cântăreţ 1897 -
s. Chirileni, r-nul Sculeni,
405. 401. Bodrug Ivan Vasile Preot - -
jud. Bălţi, 30.11.1945
Scos de la
s. Chirileni, r-nul Sculeni,
406. 402. Muduc Vasile Mihail Cântăreţ 1920 evidenţă
jud. Bălţi, 30.11.1945
24.07.1947
s. Ghiduleni, r-nul
Chiperceni, jud. Orhei; s.
Gordineşti, r-nul Rezina, jud.
407. 403. Trofimov Leon Leonte Preot 1914 -
Orhei; transferat în s.
Dâşcova, jud. Orhei,
11.03.1948
Scos de la
Dânga (Filaret) Feodor s. Cobâlnea, r-nul Cotiujeni,
408. 404. Ieromonah 1896 evidenţă,
Emanuil jud. Soroca, 03.12.1945
26.03.1947
Ticolas Gheorghe s. Cotiujeni, r-nul Lipcani,
409. 405. Cântăreţ - -
Mefodie jud. Bălţi, 03.12.1945
278

Scos de la
Malai Alexandru evidenţă şi
410. 406. Cântăreţ s. Durleşti, r-nul Chişinău 1909
Dimitrie reîregistrat ca
preot
s. Chiştelniţa, r-nul
Miron Dimitrie
411. 407. Cântăreţ Chiperceni, jud. Orhei, 1896 -
Alexandru
07.12.1945
s. Dâmbroveţi, r-nul
Ungureanu (Gherman)
412. 408. Ieromonah Chişcăreni, jud. Bălţi, 1894 -
Gheorghe Feodor
07.12.1945
s. Ruseni, r-nul Ocniţa, jud.
413. 409. Gangal Vasile Iosip Cântăreţ 1912 -
Soroca, 07.12.1945
s. Sarata Galbenă, r-nul
414. 410. Mocriţcai Ignatie Ivan Preot Cotovski, jud. Chişinău, 1880 -
08.12.1945
s. Sarata Galbenă, r-nul
Porcescu Demetrii
415. 411. Cântăreţ Cotovski, jud. Chişinău, 1880 -
Gheorghe
08.12.1945
s. Lohăneşti, r-nul Cotovski,
Batâr Constantin
416. 412. Preot jud. Chişinăuor, 08.12.1945; 1897 -
Eroftei
or. Cotovski, jud. Chişinău
Or. Cotovski, jud. Chişinău,
417. 413. Madan Vasile Vasile Cântăreţ 1888 -
08.12.1945
Fedoreanu Semeon s. Suhluceni, r-nul Teleneşti,
418. 414. Preot 1908 -
Demitrie jud. Chişinău, 08.12.1945
Scos de la
s. Suhluceni, r-nul Teleneşti,
419. 415. Chinta Mihail Vasilie Cântăreţ 1894 evidenţă
29.08.1946
s. Pripiceni, r-nul Rezina,
jud. Orhei, 08.12.1945;
transferat în s. Pecişte, r-nul
Melnic Ştefan
420. 416. Preot Răspopeni, jud. Orhei; cu 1900 -
Gheorghe
oficierea serviciului divin în
s. Samaşcani, r-nul
Răspopeni
421. 417. Sula Ilie Feodor Preot s. Costeşti, r-nul Cotovski, 1909 Scos de la
279

jud. Chişinău, 10.12.1945 evidenţă
03.01.1946
s. Mileşti, r-nul Nisporeni,
422. 418. Dorofei Nestor Ivan Cântăreţ 1903 -
s. Caracui, r-nul Cotovski,
423. 419. Burianov Nicolae ... Preot 1895 -
jud. Chişinău
s. Caracui, r-nul Cotovski,
Cântăreţ4; jud. Chişinău, 11.12.19454; s.
424. 420. Hariton Zaharia Ivan 1906 -
Preot Cociulia, r-nul Leova, jud.
Chişinău
s. Gârle, r-nul Cotovski, jud.
425. 421. Cheianu Pimen Ivan Preot 1908 -
s. Nicoreni, r-nul Râşcani,
Popovici Grigorie jud. Bălţi4; transferat la
426. 422. Preot - -
Victor 17.07.1946 în s. Drăgăneşti,
r-nul Sângerei
Zorea Afanasie
427. 423. Cântăreţ - - -
Gheorghe
Hirotonit
Cântăreţ; s. Vărzăreşti, r-nul Nisporeni,
428. 424. Iurco Efimie Filip - preot la
preot jud. Chişinău
02.03.1946
Corolevski Vasile Preot
429. 425. s. Sofia, r-nul şi jud. Bălţi - -
(Visarion) Petru (ieromonah)
s. Selemet, r-nul Cimişlia,
430. 426. Ochişor Ananie Petru Cântăreţ - -
jud. Bender
431. 427. Ignatovici Ivan Vasile Preot s. Pârliţa, r-nul şi jud, Bălţi - -
1 Bis, Sf. Parascovia din or.
432. 428. Ignatovici Ivan Vasile Preot - -
Bălţi
Mocriş (?) Atanasie s. Bieşti, r-nul Chiperceni,
433. 429. Cântăreţ - -
Petru jud. Chişinău
434. 430. Ţurcan Alexei Vasile Cântăreţ s. Pârliţa, r-nul şi jud. Bălţi - -
Enachi Alexandru s. Bleşneuţi, r-nul Edineţi,
435. 431. Cântăreţ - -
Dionisie jud. Bălţi
s. Purciuleni, r-nul Bratuşani,
436. 432. Belinski Efimie Mihail Cântăreţ - -
jud. Bălţi
437. 433. Tabacu Ivan Feodor Cântăreţ s. Stolniceni, r-nul Bratuşani, - -
280

jud. Bălţi
Parubcov Mihail
438. 434. Cântăreţ s. Congaz, jud. Cahul - -
Andrei
Iriniţa (?) Gheorghe s. Porciuleni, r-nul Bratuşani,
439. 435. Preot - -
Ivan jud. Bălţi
s. Congaz, r-nul Congaz, jud.
440. 436. Goian Matvei Pavel Preot - -
Cahul
Scos de la
evidenţă din
09.04.1946 funcţia de
441. 437. Zaharia Iacov Trofim Cântăreţ- Bis. Sf. Nicolae, or. Orhei - cântăreţ de
Diacon sub Nr. 198
din
11.03.1948
Prişovic Ştefan s. Cineşeuţi, r-nul Rezina,
442. 438. Preot - -
Fiofilact jud. Orhei
s. Căinari, r-nul Căinari, jud.
Bender; transferat la
443. 439. Volna Valentin Feodor Preot - -
29.03.1948 în s. Truşeni, r-
nul Chişinău
281
The Clergy from Moldavian Socialist Soviet Republic (1945-1948).

The Official Register of 1945-1948
(Abstract)
Key-words: clergy, annexation, Bessarabia, USSR, administration, Moldavian
After the annexation of Bessarabia to the USSR (Union of Soviet Socialist

Republics), the Bessarabian society faced major religious, economical, political, and
social problems, which effects continue to be felt up to present days. One of the
social classes that suffered numerous persecutions was the clergy. The clergymen
were persecuted not only during the annexation but also during the Soviet
administration. Because of this reason, in the present material we make an attempt to
publish the lists of names of the priests and of church servants from Bessarabia from
the last 40 years of the 20th century, registered by the Soviet authorities.
By publishing the present material we hope that we would open again a page
of memory for those who devoted theirs life to God and to the spiritual needs of the
population. At the same time, we hope that in the future we will succeed to bring into
the public attention other important documentary data concerning the clergy and the
church from MSSR (Moldavian Socialist Soviet Republic), which are preserved in
various archives.
282
Alecu Russo, personaj într-o piesă de teatru a lui Scarlat Ruzenschi,
coleg al său la judecătoria din Piatra Neamţ
N.A. Ursu
1. Într-o notă intitulată Ştiri noi despre activitatea teatrală a lui Alecu Russu,
apărută în „Anuar de lingvistică şi istorie literară”, XXI, 1970, p. 161-164,
Constantin Turcu a comunicat următoarele informaţii privitoare la o piesă de teatru
necunoscută, despre care el a presupus că ar fi fost jucată la Teatrul Naţional din Iaşi
în anul 1840, între actori fiind şi Alecu Russo: „Dar o descoperire, care n-a fost încă
publicată, ne arată pe Alecu Russu ca actor amator încă din anul 1840. Ştirea s-a
consemnat pe un vechi manuscris al unei piese de teatru, găsit de către cărturarul
G.T. Kirileanu de la Piatra Neamţ. Nu cunosc titlul acestei piese de teatru, nici pe
autorul ei. Kirileanu a fotografiat numai prima pagină a textului, dându-mi şi mie un
exemplar, apoi, în anul 1942, sau ceva mai înainte, a făcut o notă despre acest
manuscris şi a trimis-o profesorului universitar Leca Morariu, spre a fi publicată.
Comunicarea ei se confirmă prin o scurtă însemnare publicată, cu următorul cuprins:
«Alecu Russu, personagiu într-o piesă teatrală – după un vechi manuscris». Deci
acesta a fost titlul notei lui G.T. Kirileanu 1 . Mai mult nu putem şti despre această
chestiune, întrucât comunicarea n-a fost publicată atunci, iar astăzi manuscrisul ei nu
mai poate fi găsit 2 . În această situaţie, socotim necesar să reproducem aici textul
paginii fotografiate şi să dăm şi un facsimil după ea, în speranţa că vom uşura astfel o
cercetare viitoare” (p. 163).
2. Manuscrisul piesei de teatru semnalat de C. Turcu există. După moartea

lui G.T. Kirileanu, în anul 1960, o parte din preţioasa lui arhivă, în care se afla şi
acest manuscris, a ajuns în 1961 la Biblioteca Academiei Române. Este înregistrat în
Catalogul manuscriselor româneşti, BAR, 4414-5920, vol. 4, întocmit de G.
Ştrempel, Bucureşti, 1992, p. 66, sub cota 4608, cu următoarele date bibliografice:
„Sec. XIX (mijloc); 12 f.; 22,5/18 cm. < Teatru. Scenetă în versuri intitulată «1840»,
având ca personaje pe Alecu Russo, sora sa, Costache Ţonea, Palade >. Textul cu
cerneală neagră”.
3. Pentru că atât în nota lui C. Turcu, cât şi în descrierea manuscrisului din

catalogul citat unele interpretări ale textului ni s-au părut eronate, care erori ar putea
fi preluate ca atare în biografia lui Alecu Russo, ne-am propus să cercetăm mai
1
Autorul citează în notă revista FF, an XII (1942), nr. 2, p. 56.
2
„Conform scrisorii doamnei Octavia Leca Morariu, din 14 mai 1970”, afirmă în notă C. Turcu.
N.A. Ursu, Alecu Russo, personaj într-o piesă de teatru
îndeaproape acest text, sperând să putem corecta acele presupuse interpretări eronate
şi eventual să identificăm autorul lui necunoscut.
4. Fragmentul piesei de teatru în versuri aflat în ms. 4608 de la BAR conţine

doar primele patru arătări „scene” 3 din fapta „actul” întâi. Cu excepţia personajului
principal, care, după cum vom vedea, este însuşi autorul piesei, celelalte personaje
importante au numele lor reale: Alecul Rusul, Costache Ţonea şi Palade. Numele
personajului principal este suplinit prin puncte de suspensie între două bare înclinate,
/......./. Personaje secundare sunt soră-mea, în scena a doua (f. 5v-6r), care este sora
personajului principal şi soţia lui Costache Ţonea 4 , omul venit de la munte, în scena a
treia (f. 7r), şi slugile cu cai gata de pornit, în scena a patra (f. 8v).
Acţiunea piesei se petrece la Piatra Neamţ, unde, în perioada 17 septembrie
1841 – 14 iunie 1844, Alecu Russo era asesor al judecătoriei ţinutului Neamţ, alături
de personajul principal nenumit şi autorul piesei, a cărui identitate o vom dezvălui
mai jos. Autorul, îndrăgostit din vedere de o „madam de V” (vezi f. 9r), căreia însă
nu îndrăzneşte să-i mărturisească iubirea, îşi dezvăluie cumplita suferinţă prietenului
Alecul Rusul şi cumnatului Costache Ţonea, care îl sfătuiesc să renunţe la acest amor
iluzoriu. Iată sfatul pe care i l-a dat personajul Alecul Rusul:
Aceste sânt trecătoare, şi n-aş face niciodată

Ca să iubesc vro fiinţă, să-mi văd mintea tulburată!
Te sfătuiesc şi pe tine, de poţi, ca să dipărtezi
Un amori de stricăciune, căci răul sângur îl vezi!
Lasă mai bine să treacă, fără să-ţi mai vie în gând,
Căci eu cunosc pre bine că-i să umble amar oftând!
De vrei să m-ascuţi dar, eu aşa te sfătuiesc,
Şi orice rău îl ieu asupră-mi, dacă ţâi ţî-l vroiesc!
Şi mai bine, de vroieşti, să pornim mâine la munte,
Unde trebile te cheamă şi te cer să iei aminte.
Acolo tu vei cunoaşte uşurinţa ce poţi luoa,
Când de toate aceste gânduri acolo tu vei scăpa.
Cu toate aceste, te rog spune-mi pe-ace muritoare,
Ca s-o ştiu şi eu ciné-i şi de poate ave plecare
La amoriul ce-l doreşti ca să i-l faci cunoscut,
Şi de este vro zidire vrednică aşa de iubit! (f. 3r)
Cumnatul său Costache Ţonea, care era asociat cu autorul piesei la o

întreprindere de la Borca, pe valea Bistriţei, îl dojeneşte astfel:
3
Arătarea a patra nu este terminată.
4
Nu sora lui Alecu Russo, cum greşit se afirmă în fişa manuscrisului din catalogul citat (vezi fig.
2).
284
Mă crede, n-am socotit că-n tine voi puté găsi

Un amori de nebunie, ce mintea-ţi poate sminti!
Pentru o sâmplă muritoare să cuvine să păstrezi
Dureroasele săgeţi de care acum oftezi?
Părăsăşti a ta idei, nu fii aşa de nebun,
De ce treabă aceste gânduri, de ce treabă acest suspin! (f. 6v-7r)
Personajul Palade, despre care nu rezultă din text în ce relaţie se afla cu

celelalte trei, se adresează, în scena a treia, autorului şi lui Ţonea:
De veţi vidé pe Rusul, spuneţî-i să să pregătească,

Şi fiind de trebuinţă, să vii să mă-ntâlnească,
Căci eu mi-am sfârşit toate şi-s gata a mă porni,
Neputând mai multă vreme aice a zăbovi! (f. 7v)
Urmau să meargă toţi undeva în munţi şi hotărăsc plecarea pentru a doua zi

dimineaţă. Pornesc călare şi sunt încântaţi de frumuseţea peisajului. Numai autorul
îndrăgostit îşi începe astfel o nouă şi lungă meditaţie, în scena a patra :
Voi munţi, codri şi văzduhuri

Ce în ochi-mi vă priǐvesc,
Deschizând a voastre adâncuri,
Unde pot să mă jărtfesc,
Grăbiţi, vă rog, a face un bine,
De aveţi milostivire,
Sfârşiţi astăzi pentru mine
A amoriului lovire! (f. 9r)
După cum vedem, atât sub aspectul versificaţiei cât şi al temei tratate,
autorul este în mod evident un imitator al lui Conachi, dar în manieră romantică.
Invenţia săracă, versificaţia greoaie, stilul prolix şi repetiţiile supărătoare scad mult
valoarea literară a textului. El are însă o incontestabilă valoare documentară, prin
faptul că este încă o scriere dramatică în versuri necunoscută din acea perioadă a
începuturilor literaturii române moderne, în care între personaje se află şi Alecu
Russo.
5. Faptul că acest început de piesă de teatru este un text cu caracter

autobiografic, precum şi unele corecturi aflate pe f. 2v, 6r şi 12r ne-au determinat să
presupunem că manuscrisul este autograful autorului necunoscut, care ar putea fi
identificat prin comparaţia scrisului de aici cu scrisul unei persoane din anturajul lui
Alecu Russo de la judecătoria din Piatra Neamţ. Cercetând astfel câteva dosare din
fondul judecătoriei ţinutului Neamţ aflate la Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor
Naţionale, am identificat cu uşurinţă pe autorul necunoscut al acestui manuscris în
persoana clucerului Scarlat Ruzenschi, care în anii 1843 şi 1844 era asesor al
285
judecătoriei, avându-l coleg pe Alecu Russo. De exemplu, în dosarul 27 Scarlat

Ruzenschi scrie şi semnează o rezoluţie din 24 aprilie 1843 (f. 63), pe care o
semnează şi A. Russo, o altă rezoluţie, din 15 iunie 1843 (f. 89) şi un jurnal din 28
septembrie 1843 (f. 192), iar în dosarul 28 un scurt referat din 20 aprilie 1844 (f. 80)
şi un referat din 12 iunie 1844 (f. 124); tot în dosarul 28 (f. 76v-77r) se află Statul
giudecătoriei ţinutului Neamţ pi anul 1844, aprili 1, în care, alături de prezident, sunt
menţionaţi asesor clucer Scarlat Ruzănschi şi asesor Alecu Rusu.
Pentru a demonstra identitatea grafiei manuscrisului de care ne-am ocupat cu
grafia actelor scrise şi semnate de Scarlat Ruzenschi, reproducem în fotocopiile
alăturate foaia 3r din acest manuscris (fig. 1) şi o cerere a asesorului Scarlat
Ruzenschi adresată judecătoriei ţinutului Neamţ la 9 mai 1844, aflată în dosarul 28, f.
96 (fig. 2).
Fig. 1
286
Fig. 2
6. Când a putut fi elaborat acest început de piesă de teatru? În anul 1840,

menţionat în fruntea primei pagini a textului şi considerat de C. Turcu drept titlul
piesei, nu putea fi scris, pentru că Alecu Russo a fost asesor la judecătoria ţinutului
Neamţ din septembrie 1841 până în iunie 1844. Este posibil însă ca textul să nu fi
fost scris nici în această perioadă. Probabil că, mai curând, autorul a încercat să
evoce în piesă un episod dureros din viaţa lui sentimentală trăit cu mai mulţi ani în
urmă. Dacă autorul a menţionat anul 1840 la începutul manuscrisului, el nu şi-a
amintit că în acel an Alecu Russo nu era încă venit la Piatra Neamţ. Dar menţionarea
287
anului 1840 se poate datora şi altcuiva, care a scris ulterior.

Aşadar, această piesă de teatru neterminată nu a putut fi jucată în anul 1840
pe scena Teatrului Naţional din Iaşi, iar faptul că între personajele ei figurează şi
Alecu Russo nu are nicio legătură cu activitatea sa teatrală, cum a presupus C. Turcu
în nota citată (p. 164).
Alecu Russo, Character in a Play of Scarlat Ruzenschi, his Colleague

from the Low Court of Piatra Neamţ
(Abstract)
Key words: Alecu Russo, Scarlat Ruzenschi, play, theatre, actor, manuscript,
assessor, court, Lord Steward
Searching thoroughly the manuscript no 4608 preserved at the Romanian

Academy Library and the hand writing of several files from the fund Tribunalul
Judeţului Neamţ preserved at Iaşi County Branch of the National Archives of
Romania we succeeded in identifying the unknown author of a playwright written
towards the half of the 19th century. He is one of the close friends of Alecu Russo:
the Lord Steward Scarlat Ruzenschi, former assessor of the Court of Piatra Neamţ. In
the same time several errors regarding the date when the play was written were
corrected. This proves that this unfinished play could not have been played in 1840
on the stage of the National Theatre of Iaşi and that the fact that Alecu Russo is one
of the characters has no connection with his theatrical activity.
288
Sigilii din arhivele ieşene
(Asachi, Hurmuzachi, Aslan)
Sorin Iftimi
Colecţia „Sigilii” aflată la Serviciul Judeţean Iaşi al Arhivelor Naţionale

conţine 1.408 matrice sigilare, depuse aici începând cu anul 1836. Majoritatea sunt
sigilii administrative, săteşti şi bisericeşti. În anul 1912 sigiliile au fost extrase din
celelalte categorii de materiale arhivistice, constituindu-se o colecţie separată, care a
fost înregistrată într-un inventar special. Cel căruia îi datorăm constituirea acestei
colecţii este Sever Zotta, pe atunci director al Arhivelor ieşene 1 . Matriţelor sigilare li
se adaugă foarte numeroase impresiuni sigilare păstrate în diverse fonduri şi colecţii.
Cercetarea lor conduce spre aspecte mai puţin abordate ale istoriei sociale şi
culturale. Studiul de faţă valorifică trei contribuţii diferite, care au constituit
substanţa unor comunicări susţinute în cadrul şedinţelor lunare ale Comisiei
Naţionale de Genealogie, Heraldică şi Sigilografie a Academiei Române, Filiala Iaşi.
Aceste contribuţii se referă în principal la familiile moldoveneşti Asachi,
Hurmuzachi şi Aslan, deşi tangenţial sunt prezente şi referiri la alte familii istorice.
Intenţia ce ne-a călăuzit a fost aceea ca, folosind heraldica şi sigilografia drept
metode de investigaţie, să ajungem, în final, la câteva concluzii de ordin istoric.
Sigiliul heraldic al lui Gheorghe Asachi
Gheorghe Asachi este personalitatea culturală cea mai marcantă a Moldovei

din prima jumătate a secolului XIX 2 . Inteligenţa şi talentele sale multiple au făcut ca
el să fie un întemeietor, un precursor în numeroase domenii: teatru, monumente
publice, gazetărie şi tipar, învăţământ public, organizarea Arhivelor publice.
Şi în domeniul heraldicii şi sigilografiei Gheorghe Asachi poate fi considerat
cel dintâi specialist din Moldova. Calitatea sa de director al Arhivelor Statului a făcut
1
Gh. Balica, Colecţia „Sigilii”, capitol din Îndrumător în arhivele Statului Iaşi, IV, Bucureşti,
1970, p. 149.
2
Ioan Negre, Gheorghe Asachi. Viaţa, lucrările, scrierile sale, epoca în care a trăit (1788-1869),
Piatra Neamţ, Tipografia Judeţului Neamţ, 1882; C. Calmuschi, Gheorghe Asachi. Viaţa şi
activitatea lui, Bârlad, Tipografia Caţafany, 1887; V.A. Urechia, Gheorghe Asachi. Cuvânt rostit la
inaugurarea statuei lui, Bucureşti, Tipografia Românului, Vintilă C.A. Rosetti, 54 p.; Th.
Codrescu, Amintiri despre Gheorghe Asachi, în „Arhiva”, Iaşi, II, 1890-1891, p. 338-344. Pentru o
bibliografie cât mai completă vezi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900 (DLR),
Bucureşti, Editura Academiei, 1970, p. 55-60.
S. Iftimi, Sigilii din arhivele ieşene
ca el să fie primul solicitat atunci când era nevoie de elaborarea unei steme, fiind
considerat de contemporani persoana cea mai competentă în asemenea chestiuni. La
el au apelat autorităţile statului ori de câte ori era nevoie de alcătuit stema ţării, steme
districtuale, orăşeneşti sau ale unor instituţii 3 .
Având în vedere interesul marelui cărturar pentru heraldică, ne putem pune,
cu legitimitate, întrebarea: Gheorghe Asachi nu a folosit, la rândul său, o stemă
proprie? Nu se cunoaşte până în prezent un blazon al familiei Asachi. Putem
presupune că, nefiind de origine nobilă, Asachi nu a găsit de cuviinţă să-şi
confecţioneze o stemă. El însuşi îşi mărturisea originea modestă, într-un poem: „Din
familie umilă, nobil muzele-l făcură” 4 .
Dacă o stemă al lui Gheorghe Asachi nu este cunoscută, o deviză a sa (care

putea fi parte dintr-o stemă) a circulat mult în literatura privitoare la biografia lui.
Ioan Negre, în prima biografie dedicată lui Asachi (1882), consemna că pe casa din
Iaşi a lui Asachi, construită de el însuşi la 1835, „era săpată maxima sa: Lucrul şi al
meu repaus”. Fostul discipol al cărturarului, Th. Codrescu îşi amintea că, în jurul
anului 1878, când a fost vândută locuinţa lui Gheorghe Asachi, exista o asemenea
deviză („Munca şi al meu repaos!”) montată pe grilajul balconului; aceasta a fost
ulterior înlăturată şi aruncată în pod 5 . Deviza a intrat şi în literatura vremii. Un tânăr
poet, V. Gheorghidan, închina, în 1866, bătrânului „veteran al literaturii române”,
retras în casa lui din strada Asachi, pe frontispiciul (?) căreia străjuia inscripţia
Lucrul şi al meu repaus, un sonet care cuprindea şi următoare strofă:
Lucrul e a ta deviză şi c-o rară bărbăţie

Ai lucrat şi lucrezi încă, prin silinţă şi amor,
Aprinzând în a ta ţară a ştiinţelor făclie
La altarul de lumină adunat-ai un popor 6 .
3
Gh. Ungureanu, Sigiliile oraşului Iaşi în secolul al XIX-lea, în RA, 1966, nr. 2, p. 90-91; Maria
Dogaru, Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii naţionale, în MemAnt, XIX,
1994, p. 473-484; Mihai Răzvan Ungureanu, Stemele districtuale în Moldova regulamentară.
Contribuţia lui Gheorghe Asachi, în ArhGen, II (VII), 1995, nr. 1-2 („Caiete heraldice”, I), p. 285-
290.
4
G. Călinescu, Istoria literaturii române, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Minerva, 1988, p. 94-
110.
5
Th. Codrescu, op. cit., p. 344. Informaţia o găsim şi la Gh. Ungureanu, în studiul introductiv la
volumul documentar Figuri de arhivişti români. Gheorghe Asachi (1778-1869), Bucureşti, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului, 1969, p. 27, nota 61. G. Călinescu o reţine puţin diferit: „Pacea şi al
meu repaos!” (G. Călinescu, op. cit., p. 97). Vezi şi Mircea Ciubotaru, Casa Asachi, în
„Monumentul”, VI (2005), Iaşi, Editura Trinitas, p. 109.
6
V. Gheorghidan, Sonet dedicat lui Gheorghe Asachi, în „Almanah de învăţătură şi petrecere”,
Iaşi, 1866, p. 110. Vezi şi volumul Figuri de arhivişti, p. 3.
290
Acelaşi Ioan Negre, în finalul broşurii sale, face o frumoasă încheiere, care
arată cât de mult pătrunsese în conştiinţa publică deviza cărturarului: „Gheorghe
Asachi vieţuieşte în noi şi va vieţui în succesiunea generaţiilor, vieţuieşte în şcoale,
în temple, în teatru, în presă, în literatură, în istorie. Figura sa se vede, sfântă şi
glorioasă, înaintea ochilor românilor, ca o santinelă care veghează şi îndeamnă pe
români la lucru şi repaus” 7 .
Arătam mai sus că în literatura noastră heraldică şi sigilografică nu este

cunoscută o stemă a lui Gheorghe Asachi. Şi totuşi, dacă marele cărturar ar fi avut o
asemenea stemă, ce ar fi putut sa conţină ea?
Fără a medita prea mult, o sugestie este la îndemână: o albină! Asta s-ar
potrivi foarte bine cu deviza cunoscută a lui Asachi: Munca şi al meu repaus. Şi apoi
nu este el editorul şi tipograful „Albinei Româneşti”, prima gazetă apărută în
Moldova 8 ? Această publicaţie avea pe frontispiciul primelor numere chiar o albină,
însoţită de un caduceu al lui Mercur, simbol al comerţului. În heraldica napoleoneană
de la începutul secolului XIX, albina tocmai fusese înnobilată, luând locul crinilor
Capeţieni (sub pretextul corectării unei confuzii vechi de secole). În cazul lui Asachi
însă, credem că albina rămâne un simbol burghez, al muncii neîntrerupte ca reţetă a
succesului profesional. Nu întâmplător, în epocă, albina era prezentă ca element
simbolic pe frontispiciul mai multor bănci (Banca Moldovei, Banca Dacia, de pe
strada Cuza Vodă din Iaşi).
Ceea ce părea foarte puţin probabil s-a întâmplat. Căutând prin însemnările
personale făcute odată cu parcurgerea inventarelor Colecţiei Documente de la
Arhivele Naţionale Iaşi, am identificat o semnalare a sigiliului lui Gheorghe Asachi.
Fără prea mari iluzii, am verificat trimiterea. Căutarea a fost însă încununată de
succes.
Este vorba de o scrisoare din 30 martie 1829, reprezentând răspunsul agăi
Gheorghe Asachi către Poliţia oraşului Iaşi, în legătură cu un frate al său, călugărit
sub numele de Daniel 9 . Epistola a fost publicată în 1973, în paginile primului volum
7
Ioan Negre, op. cit., p. 96.
8
Pentru „Albina Românească”, vezi DLR, 1970, p. 11-13. Rămâne totuşi rezerva că, pe
frontispiciul amintitei reviste, albinei îi este ataşat un alt moto: Este albinei dor şi lege / Din flori
miere a culege („Albina Românească”, nr. 1, 1 iulie 1829; apud Ioan Negre, op. cit., p. 79). Pentru
originea acestui simbol, vezi Bitay Árpád, De unde şi-a luat Asachi denumirea de „Albina
românească”, în „Dacoromania”, II (1921-1922), passim.
9
Arhivele Naţionale Iaşi, Colecţia Documente, Pach. DLI, doc. nr. 63.
291
de Documente din Arhivele Ieşene privitor la personalităţi culturale 10 . Pe spatele

epistolei se păstrează un sigiliu de închidere, aplicat în ceară roşie cu diametrul de 28
mm. Teoretic, acesta trebuia să se fi distrus la deschiderea scrisorii. Din fericire
sigiliul s-a păstrat însă, în bune condiţii şi aproape în întregime (fig. 1).
Fig. 1
Sigiliul conţine un scut heraldic de tip francez modern. Scutul este secţionat,
având partiţiunea superioară despicată în două cartiere. Dimensiunile reduse (12x10
mm) fac dificilă identificarea detaliilor. În primul cartier se poate distinge o liră
însoţită de două stele 11 , iar în cel de-al doilea un obiect rotund. Partiţiunea inferioară
este rezervată unui leu, trecând spre dextra, ţinând în laba superioară dreaptă trei
obiecte: o sabie, o cruce şi o ramură de palmier (sau o pană, spic) (fig. 2).
Fig. 2
10
Documente, ediţie, note şi glosar de Gh. Ungureanu, D. Ivănescu, Virginia Isac, Bucureşti,
Editura Minerva, 1973, p. 68-69. În continuare: Documente. Volumul a devenit deja o raritate
bibliografică. Am solicitat o copie a epistolei publicate colegului Andi Mihalache, de la Institutul
de Istorie „A.D. Xenopol” (Iaşi), care a răspuns cu o deosebită promptitudine. Îi mulţumesc în mod
deosebit şi pe această cale.
11
Cele două stele, poate mai vizibile în trecut, au fost observate de editorii scrisorii (Documente, p.
69).
292
Sub scut, pe o eşarfă, se poate descifra începutul unei devize, scrise în limba
latină. Un scris de mână, pe care Rodica Iftimi, la acea vreme custode al sălii de
studiu a Arhivelor Naţionale Iaşi, l-a identificat ca fiind al doamnei Virginia Isac, a
adăugat pe document, sub sigiliu (în creion) ceea ce a putut descifra la o primă
lectură: „Salus in …”. Restul inscripţiei a fost deteriorat la ruperea sigiliului. Este
vorba oricum de o deviză diferită de cea care ne aşteptam să figureze pe sigiliul lui
Asachi, cea îndeobşte cunoscută: Munca şi al meu repaus.
Aşa cum se prezintă, stema lui Asachi este una compusă, existând premisa
că ea ar fi putut avea mai multe faze de elaborare. S-ar cuveni verificate cel puţin
două piste:
1. Dacă în stemă pot fi identificate elemente moştenite de la tatăl său sau
chiar de la generaţiile anterioare. În lipsa unor mărturii directe, acestea ar trebui sa se
regăsească şi în sigiliile fraţilor (eventual, surorilor) lui Gh. Asachi şi ale urmaşilor
lor.
2. Dacă este o „stemă de alianţă”, cuprinzând elemente heraldice aduse de
soţia sa, prin căsătorie.
Lira din primul cartier poate căpăta unele explicaţii. Ea poate simboliza, la
modul generic, preocupările artistice ale posesorului (poet, dramaturg, pictor,
arhitect), fiind şi atributul muzei protectoare. În plus, se ştie că Asachi a tipărit un
supliment al gazetei „Albina Românească”, sub titlul de „Alăuta Românească” 12
(1837-1838). Publicaţia avea pe frontispiciu o liră (peste care este aşezată probabil o
albină). „Alăuta” constituia un termen arhaic folosit pentru „liră”. Deşi întreaga
familie Asachi avea preocupări muzicale, cântând la diverse instrumente (potrivit
educaţiei clasice a acelei epoci), despre fiica lui Asachi, Hermiona, există o mărturie
directă că obişnuia să cânte nu la liră, ci la harfă 13 .
Obiectul rotund din cartierul al doilea este, de asemenea, dificil de
identificat. Editorii scrisorii, în descrierea arheografică, au văzut în această piesă
heraldică trei cercuri concentrice 14 . O asemenea reprezentare este destul de frecventă
în heraldică 15 .
Iniţial am presupus ca ar putea fi un element legat de familia soţiei lui
Asachi, deşi aceasta nu era de neam nobil şi probabil nici purtătoare de blazon. O
transpunere heraldică ad-hoc a numelui soţiei, Tauber, ar fi trebuit sa aducă în stemă
un porumbel 16 . Se vede însă că nu la o stemă de alianţă matrimonială s-a gândit
Asachi.
12
Pentru „Albina Românească”, vezi DLR, p. 8.
13
G. Călinescu, op. cit., p. 97.
14
Documente, p. 69.
15
Cf. Abrégé méthodique de la science des armoirie, par Maighe, presentation de Pierre Girard-
Augry, Pardès – Puiseaux, 1991, p. 154. O stemă identică este atribuită în această lucrare localităţii
Virieu (Dauphiné): în câmp roşu, trei cercuri concentrice de argint.
16
Gh. Asachi s-a căsătorit la Iaşi, în 1817, cu Elena Teuber, guvernanta copiilor vornicului Mihai
Sturdza, o bună muzicantă (pianistă), iar nu nemţoaica „spălătoriţă” cum o încondeiază paharnicul
293
Heraldistul Tudor Radu Tiron, pe care l-am consultat în această chestiune,

presupune că ar putea fi vorba despre un glob pământesc, simbol al preocupărilor lui
Asachi în domeniul ştiinţelor exacte. Este posibil. În fond, inginerii hotarnici ieşiţi
din şcoala tehnică a lui Asachi erau nişte „geometri”, în sensul etimologic al
termenului, acela de „măsurători ai pământului”.
Leul din partiţiunea inferioară a scutului suportă mai multe consideraţii.
Acesta poate fi inspirat de leul purtător de spadă din stema domnitorului Mihail
Sturdza, al cărui slujitor apropiat şi devotat a fost Gheorghe Asachi 17 . O altă sugestie
ar fi că leul este o transpunere a numelui luat de tatăl cărturarului, Lazăr Asachi, după
călugărirea sa, în urma decesului soţiei: Leon. Există şi aici o rezervă, în sensul că
tatăl lui Gh. Asachi s-a călugărit în 1820 şi a murit în 1825; el a purtat deci numele
de „Leon” doar cinci ani, spre sfârşitul vieţii sale 18 . Fiul se obişnuise oare suficient
de bine cu noul prenume încât sa îl transpună într-o stemă?
Pe de altă parte, însemnele pe care leul le poartă în laba dreaptă (sabia,
crucea şi ramura de palmier) sunt armele familiei Costachi 19 , cu trimitere la
mitropolitul Veniamin, protectorul lui Lazăr Asachi şi al fiului său, Gheorghe (pe
care l-a şi trimis la studii în străinătate, cu o bursă). Într-adevăr, Lazăr Asachi era
cunoscut drept secretarul şi „omul de taină” al mitropolitului Veniamin Costachi 20 .
Am arătat că sub scut se află o eşarfă, pe care se poate descifra începutul
unei devize, scrise în limba latină: „Salus in …”, restul fiind deteriorat. În volumul
editat, la descrierea arheografică, deviza apare ceva mai completă: Salus in
virtute…” 21 . Întâmplarea a făcut ca să găsim în monumentala Istorie a literaturii
române a lui George Călinescu textul integral al devizei, fără a putea cunoaşte sursa
din care a prelat-o autorul. Aceasta sună astfel: Salus in virtute decus! (= Mântuirea e
în virtute şi demnitate, onoare!) 22 .
Ioan Negre semnala Epitaful lui Gheorghe Asachi, „scris de el însuşi, cu
câteva zile înainte de moartea sa”, pentru mormântul pe care şi-l pregătise la biserica
Patruzeci de Sfinţi (Mucenici) din Copou. Iată un extras semnificativ: „Aice zace
Costandin Sion în cunoscuta sa Arhondologie. Cu toate acestea, în 1826, mitropolitul Veniamin

Costachi emitea, la cererea lui Asachi, un certificat vizat de Agenţia KK, prin care se adeverea că
solicitantul era holtei (G. Călinescu, op. cit., p. 97).
17
Cărturarul a şi făcut parte din comisia care a redactat Genealogia familiei Sturdza (1842), ieşită
de sub teascurile tipografiei sale. Stema sturdzească de pe copertă, precum şi descrierile acesteia
din cuprinsul textului par sa îi aparţină lui Gh. Asachi.
18
Antonie Plămădeală, Lazăr Leon Asachi în cultura română, Sibiu, 1985, p. 8.
19
Heraldistul Tudor Tiron ne-a semnalat un sigiliu al mitropolitului Veniamin Costachi, în care
figurează un braţ care ţine înmănunchiate cele trei simboluri: sabia, crucea şi ramura de palmier.
Dedesubt, în loc de deviză, există o explicare versificată a stemei: „Braţul înarmat supt cruce unui
ostaş credincios / mântuieşte pre cetate, nalţă-altarul surpat gios”.
20
Antonie Plămădeală, op. cit., p. 12. Prin Lazăr Asachi, mitropolitul Veniamin îşi ţinea
corespondenţa cu ruşii. Se ştie că Gh. Asachi a fost implicat, după 1842, în redactarea şi tipărirea
genealogiei protectorului său, mitropolitul Veniamin Costachi.
21
Documente, p. 69.
22
G. Călinescu, op. cit., p. 97.
294
capul acelui care în viaţă purta numele de Gheorghe Asachi. Iar după … ani,
recăzând în pulbere, sufletul ce-l învia se întoarsă în sânul Celuia ce l-a fost dat şi
căruia totdeauna se închină, prin păzirea virtuţei” 23 .
Aceasta nu este neapărat o aspiraţie personală. Foarte mulţi gânditori
francezi, anteriori sau contemporani Revoluţiei de la 1789 (Adrien Lamourette, Henri
Grégoire, Sermet, Soanen, Robespierre, Danton, Saint Just), aveau această credinţă,
potrivit căreia „virtutea umană este scopul suprem al politicii, care justifică
suspendarea drepturilor politice individuale pentru a corija o stare de fapt, viciile
relevate de experienţa istorică şi moravurile politice existente” 24 .
Cunoaşterea stemei heraldice a lui Gheorghe Asachi nu a fost de folos, în
cele din urmă, la elaborarea stemei Universităţii Tehnice ieşene. Heraldiştii
Institutului „Sever Zotta” (inclusiv subsemnatul) au considerat, la acea dată, că
niciunul dintre elementele cuprinse în stema sigilară a cărturarului nu are suficientă
relevanţă şi nu ar fi potrivit pentru stema onorabilei instituţii de învăţământ superior.
S-a optat, ca punct de plecare, pentru simbolurile atribuite Politehnicii în stema
dezvoltată a Universităţii, reprezentată pe diplomele de Doctor honoris causa din
perioada interbelică 25 . Povestea acestei interesante experienţe rămâne însă, în
paginile de faţă, dezvăluind câte ceva din „Laboratorul” care produce steme de
instituţii. Este o dovadă că forma finală a unei steme, ce pare adesea simplă, are în
spate eforturi de documentare şi concepţie adesea nebănuite.
Sigiliile familiei Hurmuzachi
În inventarul Colecţiei de matrice sigilare a Arhivelor din Iaşi aflăm un

număr de 14 matriţe sigilare în dreptul cărora este trecută însemnarea: „pecete care a
aparţinut familiei Hurmuzachi”. Nu cunoaştem un caz similar, în care să se păstreze
în aceeaşi colecţie un număr atât de mare de sigilii. Acest fapt oferă posibilitatea de a
îmbina sfragistica cu genealogia, putând aşeza impresiunile sigilare pe o spiţă de
neam ce cuprinde mai multe generaţii. Departe de a fi un simplu artificiu, aceasta
este chiar metoda de cercetare urmată pentru identificarea persoanelor cărora le-au
aparţinut sigiliile respective.
Ca bază de plecare pentru studiul acestor sigilii, este necesară o scurtă
incursiune istorică asupra neamului Hurmuzăcheştilor şi a reşedinţei lor din
Bucovina. La 1781, proprietar al moşiei Cernauca era marele medelnicer Constantin
Hurmuzachi. Acesta a fost înscris în rândurile nobilimii recunoscute a Bucovinei, cu
23
Ioan Negre, op. cit., p. 91.
24
Cf. Cristian Ploscaru, „Cărvunarii” şi primele manifestări politice ale cugetării liberale în
Moldova, AIIX, 2005, p. 110, nota 300.
25
Cf. Sorin Iftimi, O istorie a simbolurilor Universităţii din Iaşi (Sigilografie, vexilologie,
heraldică), în Universitatea din Iaşi. De la modelul francez la sistemul Bologna, coord. Gheorghe
Iacob, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 520-522.
295
rangul de cavaler, prin patenta din 14 martie 1787 26 . El a avut patru fii: Alexandru,
Iordache, Constantin şi Doxache. Acesta din urmă, Doxache (Eudoxiu), este tatăl
vestiţilor fraţi Hurmuzachi, care au jucat un rol de prim rang în cadrul mişcării
naţionale româneşti din Bucovina. El a moştenit Cernauca, mutându-se în această
reşedinţă la 1804. Doxache a rămas însă „supus moldovenesc”, stăpânind în
continuare moşiile sale din Moldova neocupată de austrieci. În 1819 Doxachi primea
chiar, în ierarhia moldovenească, rangul de căminar 27 . Abia fiii săi, prin implicarea
în viaţa politică a Bucovinei, prin locurile pe care le-au ocupat în Parlamentul de la
Viena, au putut accede la rangul de baron.
Se ştie că dintre fiii lui Doxachi trei au rămas celibatari, fiind lipsiţi de
moştenitori: Constantin, Eudoxiu şi Alexandru. Singurul care s-a căsătorit, la 1852, a
fost Gheorghe. Deoarece neamul putea continua doar prin descendenţii acestuia,
familia a decis ca Gheorghe să rămână stăpânul moşiei strămoşeşti, Cernauca, cu
obligaţia de a acorda despăgubiri fraţilor săi 28 . Astfel, Cernauca avea să rămână pe
mai departe în patrimoniul familiei, pentru următoarele generaţii ale
Hurmuzăcheştilor.
Cei trei fraţi celibatari s-au stins într-un interval mai scurt de cinci ani 29 .
Supravieţuind fraţilor săi, Gheorghe a moştenit bunurile acestora, îndeplinindu-le şi
obligaţiile testamentare. Datorită lui Gheorghe a ajuns în ţară valoroasa colecţie de
Documente externe privitoare la istoria românilor, cuprinzând în jur de 6.000 de
acte, transcrise de Eudoxiu Hurmuzachi, mai ales din Arhivele austriece. Era evident
că această colecţie manuscrisă, adunată cu discreţie şi reprezentând interese istorice
româneşti, nu putea vedea lumina tiparului între graniţele Imperiului. Aduse în ţară,
manuscrisele au poposit mai întâi la Miclăuşeni (situat pe atunci în ţinutul
Romanului), la palatul Sturdzeştilor, unde era tezaurizat un bogat fond arhivistic şi o
foarte preţioasă colecţie de carte veche. De acolo, colecţia Hurmuzachi a fost
transportată la moşia Dulceşti. Localitatea se afla în proprietatea Elizei, sora fraţilor
Hurmuzachi 30 , care era, la acea dată, văduva lui Gheorghe Sturdza. De la Dulceşti
documentele au fost preluate de D.A. Sturdza, pe atunci şeful guvernului, care le-a
dus la Bucureşti. Acesta a devenit reprezentantul lui Gheorghe Hurmuzachi în
editarea monumentalei colecţii de documente, după 1874 31 .
26
Ilie Luceac, Familia Hurmuzachi, Cernăuţi-Timişoara, 2000, p. 130-131; vezi şi Octav-George
Lecca, Familiile boiereşti române. Istorie şi genealogie (după izvoare autentice), cu adnotări,
completări şi desene de Mateiu Caragiale, ediţie de Alexandru Condeescu, Bucureşti, f.a., p. 341-
342.
27
Ibidem, p. 130-131.
28
Ibidem, p. 148. A mai fost căsătorit şi un alt frate mai mic, Nicolae, cu Natalia baroneasă Stârcea,
dar probabil după 1852, când a avut loc amintitul consiliu de familie.
29
Ibidem, p. 137.
30
Prin grija Elizei, probabil, la Dulceşti se află şi mormintele a doi dintre fraţii Hurmuzachi:
Constanin şi Alexandru (Alecu).
31
Ilie Luceac, op. cit., p. 136.
296
Gheorghe Hurmuzachi a avut un fiu, Eudoxiu (Doxuţă) şi o fiică, Elena,

căsătorită cu Iancu cavaler de Zotta. Aceasta a fost mama genealogistului Sever
Zotta 32 , devenit director al Arhivelor Statului din Iaşi.
După dimensiunile impresiunilor sigilare aflate în registrul de inventar s-ar

putea crede că cele 14 matrice sigilare păstrate la Arhivele ieşene sunt inelare. În
realitate, toate sunt sigilii de birou, lucrate în metal galben (alamă) şi fixate în mânere
obişnuite din lemn, fără alte preţiozităţi.
1. Sub numărul de inventar 1338 este înregistrat un sigiliu cu înfăţişare puţin
spectaculoasă. Forma dreptunghiulară (21x17 mm) este uşor rotunjită pe la colţuri.
Un chenar fin delimitează câmpul sigilar în care se află două iniţiale în alfabet gotic,
folosit în Bucovina, aflată sub administraţie austriacă (fig. 3). Aici apare o problemă
de paleografie gotică: cel care a întocmit inventarul Colecţiei Sigilii, în 1952, nefiind
deprins cu această scriere, a echivalat literele respective cu iniţialele „S.B” din
alfabet latin, ceea ce făcea imposibilă identificarea comanditarului. În realitate
literele respective pot fi citite „E.H.”. De unde anterior nu se anunţa niciun candidat
pentru a fi identificat drept posesorul sigiliului, acum sunt mai mulţi. Consultând
spiţa genealogică a Hurmuzăcheştilor, constatăm că au existat trei personaje
masculine cărora le corespundeau aceste iniţiale: Doxachi, tatăl fraţilor Hurmuzachi,
Eudoxiu, alcătuitorul colecţiei de documente, şi Doxuţă, fiul lui Gheorghe
Hurmuzachi. Lor li se adaugă două personaje feminine care au avut, cel puţin în
calitate de domnişoare, aceste iniţiale: Eliza (Săftica) Hurmuzachi, căsătorită cu
Gheorghe Sturdza, şi Elena, fiica lui Gheorghe Hurmuzachi, mama lui Sever Zotta.
Fig. 3
Pentru a elimina unele dintre aceste candidaturi vine în ajutor coroana care
timbrează cele două iniţiale. Este o coroană tipică de baron german, având opt perle,
dintre care doar cinci vizibile, în reprezentările de acest tip 33 . Fiind încredinţaţi că
32
Ibidem, p. 148.
33
Vezi Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica. Tratat tehnic, Bucureşti, 1974, p. 111; vezi şi p. 112,
fig. 4.
297
acest element de pe sigiliu, corect reprezentat, ilustrează o calitate reală a posesorului

şi nu un simplu element decorativ, constatăm că el scoate din discuţie atât pe cel
dintâi, Doxachi Hurmuzachi, care nu a avut acest titlu, cât şi pe cele două femei.
Dintre cei doi rămaşi, ambii având titlul de baroni ai Imperiului, credem că cel mai
îndreptăţit la atribuirea acestui sigiliu este Eudoxiu Hurmuzachi istoricul (1812-
1874), fost căpitan al Ţării Bucovinei şi membru al Academiei Române, din 1872.
Lui Doxuţă îi putem atribui un alt sigiliu din această serie. Prin această identificare,
sigiliul ar putea fi considerat cel mai valoros dintre cele 14 analizate. Probabil că nu
întâmplător Sever Zotta, cunoscător al paleografiei gotice, a început înregistrarea
sigiliilor Hurmuzăcheşti cu acesta.
2. Sub numărul de inventar 1339 se află un elegant sigiliu de formă rotundă
(26 mm), având în câmp aceleaşi iniţiale ca şi cele din sigiliul anterior. Iniţialele
„E.H.” au terminaţiile în „floare de crin”, alcătuind o frumoasă monogramă, care
indică mai curând un gust feminin al comanditarului 34 (fig. 4). De aceea credem că el
poate fi atribuit uneia dintre cele două femei din familie, care aveau aceste iniţiale,
cel puţin în calitate de domnişoare. Faptul că literele amintite aparţin cu claritate
alfabetului latin, şi nu celui gotic, ne determină să datăm acest sigiliu într-o perioadă
mai recentă, şi să îl atribuim Elenei, născută Hurmuzachi, mama lui Sever Zotta.
Sigiliul trebuie să fi fost o relicvă foarte scumpă genealogistului, deoarece el avea
vârsta de doar doi ani în 1876, când aceasta a decedat. Credem, de asemenea, că locul
al doilea, pe care a fost înregistrat sigiliul, nu este întâmplător, ci mai degrabă
afectiv.
Fig. 4
3. Un alt sigiliu dreptunghiular (20x15 mm), de o mare simplitate, a fost

înregistrat la numărul 1340. Doar laturile laterale ale chenarului, cele scurte, au fost
arcuite discret în acoladă. În câmpul sigilar se află două iniţiale gotice, decorative
34
Cele două iniţiale sunt haşurate orizontal, ceea ce, după codul cromatic al heraldicii, ar indica
azurul. Suprafaţa sigiliului este uşor convexă, ceea ce face ca el să nu poată fi imprimat pe hârtie;
probabil a fost conceput pentru a fi aplicat în ceară.
298
prin ele însele (fig. 5). În inventarul din 1952, aceeaşi persoană, nefamiliarizată cu
scrierea gotică, a identificat greşit literele: „F.D.”. În realitate avem de a face cu
iniţialele „G.H.”. Acestea corespund unui singur personaj din arborele genealogic al
familiei: Gheorghe Hurmuzachi (1817-1882), moştenitorul patrimoniului întregii
familii, ales „şeful casei Hurmuzăcheştilor” în 1852. El a fost căsătorit cu Eufrosina
Flondor. Gheorghe a fost deputat în Camera Imperială de la Viena, fiind onorat şi cu
titlul de baron al Imperiului; de aceea, este surprinzătoare lipsa din sigiliul său a
coroanei cu perle, care simboliza acest rang de nobleţe. O explicaţie ar fi posibilitatea
ca sigiliul să fi fost anterior dobândirii titlului arătat.
Fig. 5
4. Următorul sigiliu, de formă aproape pătrată (15x17 mm), are doar

colţurile frânte (ceea ce îl face să poată fi privit şi ca un sigiliu octogonal); el are
numărul de inventar 1341. În câmp se află iniţialele gotice „K.H.” (fig. 6). În
inventarul din 1952 al colecţiei, cu o altă grafie, au fost adăugate cuvintele „sec.
XIX” şi „Costache Hurmuzachi”, identificare pe care o considerăm corectă.
Constantin, cel mai mare dintre fraţii Hurmuzăcheşti (1811-1869), deşi născut la
Cernauca, în timpul stăpânirii austriece, a preferat să îşi facă o carieră în Moldova,
ajungând membru al Divanului ad hoc (1857) şi apoi ministru de justiţie sub
Alexandru Ioan Cuza (1859, 1861). Trăind în Moldova, neobişnuite par doar
iniţialele gotice din sigiliul său, ceea ce arată că a fost comandat într-un atelier de pe
teritoriul Imperiului. Mormântul său se află la Dulceşti, unde stăpânea sora sa, Eliza
(căsătorită cu Gheorghe Sturdza), indicând filiera prin care a ajuns sigiliul său
personal în posesia urmaşilor colaterali.
Fig. 6
299
5. La numărul 1342 se află un sigiliu de aceeaşi factură cu cel anterior

(14x16 mm), cu deosebirea că iniţialele sunt timbrate de o coroană de baron. Literele
nefiind prea lizibile, au fost identificate iarăşi incorect în inventarul din 1952: „D.B.”
în loc de „D.H.” (fig. 7). Atât iniţialele, cât şi coroana, conduc spre atribuirea acestui
sigiliu lui Doxuţă Hurmuzachi (1845-1913), baron al Imperiului, fiul lui Gheorghe
Hurmuzachi, căsătorit cu Ştefania, fiica lui Iacob cavaler de Petrowicz. Această
atribuire este susţinută şi de sigiliile care urmează.
Fig. 7
6. Următorul sigiliu, cu numărul 1343, este de formă ovală (18x27 mm), cu

bordură, având iniţialele „I.P.” scrise cu litere „de mână”, în alfabetul latin şi nu în
cel gotic, ca sigiliile anterioare (fig. 8). Consultând spiţa genealogică a familiei
Hurmuzachi, constatăm că acest sigiliu poate fi atribuit doar lui Iacob cavaler de
Petrowicz, socrul lui Doxuţă Hurmuzachi.
Fig. 8
7. Un alt sigiliu elipsoidal (19x24 mm), înregistrat la numărul 1344, poate fi

atribuit aceluiaşi proprietar: Iacob cavaler de Petrowicz (fig. 9). De această dată,
iniţialele numelui – „I.P.” – sunt gravate în caractere gotice, potrivit practicii din
Bucovina. Câmpul central, pe care sunt gravate cele două litere, este delimitat de o
bordură lată, realizată din linii dese, care se întretaie „în reţea”, realizând un
interesant efect decorativ.
300
Fig. 9
8. În legătură cu acelaşi personaj poate fi identificat şi sigiliul aflat la

numărul 1345. Este o piesă de mici dimensiuni (11,5x14 mm), de formă rectangulară
(colţurile fiind retezate). Câmpul sigilar conţine două iniţiale în alfabet latin: „S.P.”
(fig. 10). Acestea corespund Ştefaniei Petrowicz, fiica lui Iacob cavaler Petrowicz şi
soţia lui Doxuţă baron Hurmuzachi.
Fig. 10
9. Un alt sigiliu din seria atribuită Hurmuzăcheştilor are o amprentă mică, de

formă ovală (15x18 mm), pe care sunt frumos gravate, cu litere „de mână”, iniţialele
„O.Z.” (fig. 11). Acesta a aparţinut, credem, lui Octavian Zotta, fratele
genealogistului.
Fig. 11
301
Seria de sigilii atribuite familiei Hurmuzachi conţine şi cinci sigilii heraldice,

concepute pentru a fi aplicate în ceară. În cazul aplicării lor în tuş, pe hârtie se
imprimă doar conturul scutului şi atributele sale exterioare, rămânând invizibile
elementele esenţiale, cele aflate în interiorul scutului. Cu toate acestea, urmele de
cerneală păstrate sugerează că unele dintre aceste matriţe au fost utilizate şi pentru
imprimarea în cerneală.
10. Un prim sigiliu heraldic este cel de la numărul 1346. Este o piesă cu o
gravură elegantă, având dimensiunile de 18x20 mm. Scutul, de tip francez modern,
despicat de un filet, are în dextra capul de zimbru (vechea stemă a Moldovei,
acceptată şi ca stemă a Bucovinei); în senestra întâlnim nouă stele, „semănate”
uniform pe întreaga suprafaţă (2x1x2x1x2x1); haşurile orizontale indică faptul că
ambele partiţiuni aveau câmpul de azur. Scutul este susţinut de doi lei rampanţi şi
timbrat de o coroană de conte 35 (fig. 12). Spre deosebire de cea de baron, coroana de
conte are 16 raze subţiri şi înalte (dintre care doar nouă sunt vizibile în desen), în
vârful căreia se află câte o perlă mare.
Fig. 12
Traian Larionescu, în Armorialul Moldovei de Sus, a publicat o stemă a

familiei Hurmuzachi în care în locul stelelor întâlnim nouă bezanţi (monede de aur)
având o dispunere spaţială identică 36 (fig. 13). Bezanţii se regăsesc şi în stema
conferită în 1883 de către împăratul Franz Joseph lui Gheorghe Hurmuzachi (fig.
14) 37 . Asemenea bezanţi întâlnim, în heraldica bucovineană, în număr şi cu o
dispunere diferită, în stemele familiilor Străjescu, Drăghici, Şeptilici, Tuduri, Tacu
etc 38 .
35
Marcel Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 111, fig. 20.
36
Traian Larionescu, Armorialul Moldovei de Sus, vol. II, Bucureşti, Academia de Ştiinţe Sociale
şi Politice, Secţia de Istorie şi Arheologie (lucrare multigrafiată), 1977, p. 26, fig. 386.
37
Ibidem, p. 26, fig. 287; p. 68, fig. 662; Maria Dogaru, Din Heraldica României, Bucureşti, 1994,
p. XVIII, fig. 84 (color).
38
Traian Larionescu, op. cit., Indice.
302
Fig. 13 Fig. 14
Care ar fi originea stelelor? O stemă perfect identică cu cea reprezentată în

acest sigiliu posedau şi alte două familii bucovinene: Stamati şi Ieşan 39 (fig. 15). Ne
putem întreba dacă stema sigiliului analizat nu este o alcătuire ad hoc, plecând de la
elementele din stema atribuită pe atunci Bucovinei, având în vedere faptul că
Eudoxiu Hurmuzachi a fost căpitan al Ţării Bucovinei, iar Gheorghe Hurmuzachi a
fost deputat de Bucovina în Camera Imperială de la Viena? În heraldica
napoleoneană a fost folosit un şef semănat cu stele, indicând rangul de ducat 40 . Este
posibil ca şi în cazul amintitelor steme bucovinene câmpul înstelat asociat cu capul
de zimbru să semnifice tocmai statutul de Ducat al Bucovinei.
Fig. 15
Cunoaştem sigiliul unui strămoş al Hurmuzăcheştilor, dar care nu a lăsat

urme în heraldica familiei. Este vorba despre o impresiune sigilară aparţinând lui
Cârstea fost vornic al doamnei (călugărit la mănăstirea Hangu, sub numele de
39
Ibidem, pp.
40
John Woodward, G. Burnet, Woodward's a treatise on Heraldry. British and foreign,
Newton Abbot, 1967, p. 118-119.
303
Hrisant), pe un document din 1739. Acesta a avut un fiu cu prenumele Hurmuzachi,

care a devenit apoi nume de familie. Pe amprenta sigilară a lui Cârstea-Hrisant,
imprimată în fum, se vede un leu şezând, orientat spre dextra 41 .
11-12. Sub numerele de inventar 1349-1359 întâlnim două sigilii identice,
având dimensiunile de 16x18 mm. După inscripţiile gravate lateral, pe matriţă, ele au
fost lucrate la Viena („Wien”) de către gravorul J. Radnitzky (fig. 16, 17). Sigiliile nu
conţin indicii care să permită identificarea posesorilor între membrii familiei
Hurmuzachi. Atragem atenţia doar asupra coroanei ducale 42 care timbrează scutul.
Coroana de duce avea opt fleuroni vegetali (din care doar cinci vizibili în desen).
Fig. 16 Fig. 17
Tipul coroanelor, de rang superior, ordonează cronologic aceste sigilii după

cele cu monogramă, care aveau coroane de baron, chiar dacă prima tentaţie ar fi de a
considera sigiliile heraldice mai vechi. Ştim că membrii familiei Hurmuzachi nu au
deţinut titlurile de conte sau duce. Coroana ducală ar putea fi pusă în legătură cu
desprinderea Bucovinei de Galiţia şi organizarea sa separată ca Mare Ducat, prin
Constituţia din 1849. În înfăptuirea acestui act, Eudoxiu Hurmuzachi a jucat un rol
esenţial 43 .
13. La numărul 1347 este un sigiliu cu stema familiei Sturdza. Scutul, de tip
francez modern, este despicat, având în dextra crucea pe care este încolăcit un şarpe,
iar în senestra leul încoronat, ţinând în gheara dreaptă o sabie ridicată. Scutul este
timbrat de un coif încoronat, văzut din faţă şi având viziera ridicată; din coif coboară,
de o parte şi de alta a scutului, lambrechini vegetali. Sub scut se află o eşarfă pe care
este inscripţionată deviza „Utroqve clariscere pulchrum” („Străluceşte peste tot în
mod deosebit”) (fig. 18). Consultând spiţa genealogică a Hurmuzăcheştilor,
constatăm că există un personaj căruia îi putem atribui acest sigiliu: Gheorghe
Sturdza de la Dulceşti, căsătorit cu Eliza (Safta), sora fraţilor Hurmuzachi.
41
ANIC, Documente istorice (BAR), CXXX/185.
42
Marcel Sturdza-Săuceşti, op. cit., p. 111, fig. 18.
43
Petru Rusşindilar, Hurmuzăcheştii în viaţa culturală şi politică a Bucovinei, Iaşi, 1995, p. 96-97.
Titlul de „Ducat” va fi păstrat de Bucovina şi după ce amintita Constituţe a fost abrogată, în 1851.
304
Fig. 18
14. Ultimul sigiliu din această serie, de dimensiuni mai mari, are o formă
ovală. Aspectul general baroc, forma scutului, sugerează o influenţă a heraldicii
poloneze. În câmpul scutului se află o figură de forma unei crengi, flancată de două
stele cu câte şase raze (fig. 19). Figura este, de fapt, un corn de cerb, frecvent în
heraldica bucovineană, simbolizând probabil, iniţial, concedarea dreptului de
vânătoare pe domeniile suzeranului. Este vorba de stema familiei Cazimir, urmaşi ai
nobililor polonezi Kazimir, strămoşul îndepărtat fiind regele Kazimir cel Mare
(1310-1370). Se ştie că un Kazimir Kazimirski a emigrat la 1662 din Polonia în
Moldova. În literatura heraldică poloneză sunt mai multe neamuri cu acest nume; în
cazul de faţă, interesează familia Kazimirski din herbul Biberstein, a cărei stemă, un
corn de cerb în scut auriu, a fost moştenită de urmaşii moldoveni 44 .
Fig. 19
Mărturisim că iniţial aveam convingerea că genealogistul Sever Zotta a fost

cel care a adunat aceste sigilii ale familiei Hurmuzachilor, fiind înrudit îndeaproape,
prin mama sa, cu majoritatea personajelor care au deţinut sigiliile analizate mai sus.
Aşezând însă impresiunile acestor sigilii pe arborele genealogic al familiei, se
44
Gh. Bezviconi, Familia Kazimir, în „Din trecutul nostru”, III (1935), nr. 17-20, p. 22-23; Ştefan
S. Gorovei, Începătorii familiei Kazimir, ArhGen, 5, 1998, 1-2, p. 125-140.
305
constată însă altceva. Doxuţă Hurmuzachi, care a trăit până la 1931, este cel care
putea să moştenească, în modul cel mai natural, majoritatea sigiliilor amintite: a
moştenit trei sigilii prin tatăl său, Gheorghe Hurmuzachi, a recuperat unul sau două
sigilii de la Eliza Sturdza (n. Hurmuzachi) şi a colecţionat alte trei sigilii din partea
familiei soţiei sale, Petrovici. Sever Zotta a adăugat sigiliul fratelui său, Octavian
Zotta, şi eventual pe cel al mamei sale, Elena (n. Flondor).
Un bust de birou cu sigiliul familiei Aslan
Pe lângă colecţiile specifice, la Arhivele Naţionale Iaşi se păstrează şi o serie

de obiecte tridimensionale, depuse de-a lungul vremii, care pot sta oricând la baza
alcătuirii unui muzeu al acestei instituţii.
Unul dintre aceste obiecte este un elegant bust de birou, confecţionat din
alamă, cu soclu de piatră semipreţioasă şi ebonită, având o înălţime totală de 14 cm 45
(fig. 20). Personajul reprezentat nu a fost identificat; tradiţia orală a Arhivelor ieşene
susţine că bustul ar aparţine lui Voltaire. Potrivit mărturiei domnului Adrian Pricop,
fost director al Arhivelor ieşene, acesta ar fi fost un obiect personal al lui Gheorghe
Ungureanu, cel care a condus instituţia timp de câteva decenii. Nu se ştie de unde îl
colecţionase, dar îl ţinea, ca piesă decorativă, pe biroul propriu, pe vremea când
Arhivele ieşene îşi aveau sediul la mănăstirea Golia, în Casa Stăreţiei.
Fig. 20
45
Soclul, format din doi tamburi confecţionaţi din două pietre semipreţioase diferite (negru şi
roşcat), are o înălţime de 7,2 cm, diametrul inferior fiind de 7,5 cm, iar cel superior de 4,7 cm.
Partea metalică are o înălţime totală de 7,3 cm. Ea este compusă din două piese, bust şi sigiliu,
asamblate printr-un filet.
306
Pentru cine are curiozitatea de a-l cerceta mai îndeaproape, va constata că

bustul se desprinde de soclu (fig. 21), iar dacă îi va privi partea inferioară va
descoperi o matriţă sigilară pentru aplicat în ceară, executată cu fineţe într-un atelier
occidental (fig. 22). Fiind vorba de imaginea negativă a matriţei, stema trebuie
privită “în oglindă”. Stema foloseşte scutul de tip francez modern (aflat în uz sub
Vechiul Regim, ante 1792, şi în perioada Restauraţiei, după 1815), adoptat la noi
pentru blazoanele familiale 46 , prin tinerii boieri ce au făcut studii la Paris, încă din
prima jumătate a secolului XIX. Acestei forme de scut îi corespunde aproape
automat câmpul de azur, indicat în mod expres, în cazul de faţă, prin obişnuitele
haşuri orizontale 47 . În câmpul stemei distingem un leu rampant, limbat şi încoronat,
ţinând în laba dreaptă o sabie, iar în laba stângă având o ramură sau o floare,
atârnând în jos. Acest ultim element a fost, iniţial, dificil de identificat cu claritate,
datorită dimensiunilor minuscule. Scutul este timbrat de o coroană clasică de conte,
de factură franceză, cele nouă perle fiind susţinute de raze scurte şi robuste. Scutul
este încadrat de trofee militare: săbii, steaguri de luptă, ţevi de tun şi chiar o tobă.
Dedesubt se află o eşarfă pe care se poate citi deviza: Pax aut Bellum (“Pace sau
război”).
Fig. 21 Fig. 22
Având în vedere dimensiunile piesei, ea putea să provină, pe filiera

colecţiilor particulare, de oriunde, chiar din afara ţării. Gândul acesta putea descuraja
orice încercare de identificare a comanditarului iniţial, instrumentele de lucru pentru
un asemenea demers nefiind la îndemâna oricui.
46
Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 173-174.
47
În cazul scutului francez (sau galic), acesta avea în mod obişnuit câmpul de culoare albastră
(azur), specifică suveranilor Franţei, acordată diverşilor nobili ca o concesiune regală şi având
iniţial semnificaţia de acceptare a acestei supuneri (cf. Marcel Sturdza-Săuceşti, Heraldica. Tratat
tehnic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1974, p. 27).
307
Leul rampant cu sabia ridicată este o mobilă heraldică destul de răspândită,

fiind prezent în blazonul mai multor familii moldoveneşti, precum Aslan, Bogdan,
Calmuţchi, Sturdza, Vârnav, ca să amintim numai pe cele mai însemnate. Deviza,
chiar dacă în cazul acesta poate fi citită cu claritate, nu este una cunoscută. Nu o
întâlnim menţionată nici în studiul pe care Maria Dogaru l-a dedicat, relativ recent,
acestui subiect 48 . De aceea, aceste elemente nu au putut servi, iniţial, la identificarea
piesei. Coroana contală este, în mod obişnuit, o formă fără fond, frecvent folosită în
stemele boiereşti de la noi, fără ca aceasta să însemne că posesorul chiar obţinuse, în
mod legitim, acest titlu nobiliar occidental. Aşadar, nici acest indiciu nu ne ajută prea
mult.
Cu puţin timp în urmă, am realizat că una din stemele aflate în curtea Casei
Pogor din Iaşi (“Muzeul Literaturii Române”) este identică cu cea de pe sigiliul de la
Arhive (fig. 23). Este vorba despre o lespede din piatră de Repedea, pe care sunt
sculptate două blazoane de alianţă 49 . Primul pare a fi o stemă a familiei Ghica, în
ciuda inexactităţii execuţiei, iar cea de-a doua reprezintă un leu rampant, limbat şi
înarmat cu o sabie, având în laba stângă – de data aceasta dimensiunile imaginii nu
lasă nici un dubiu! – o ramură de măslin, îndreptată însă în sus. Pentru a nu avea
nicio îndoială că este vorba de aceeaşi familie, trebuie să precizăm că dedesubtul
stemei este săpată în piatră aceeaşi deviză: Pax aut Bellum. Avem acum certitudinea
că sigiliul de la Arhive nu provine din colecţii străine, ci are legătură cu oraşul Iaşi,
cu o familie care a locuit în vechea capitală a Moldovei. Ne putem deci limita doar la
armorialul autohton pentru stabilirea familiei posesorului. Elementul care permite
identificarea cu certitudine a acestei steme sigilare cu cea a familiei Aslan este
ramura de măslin.
Fig. 23
48
Maria Dogaru, Devizele în heraldica românească, în RA, nr. 2, 1992, p. 195-217.
49
Cf. Sorin Iftimi, Stemele heraldice de la Casa Pogor, în “Dacia Literară”, Iaşi, an XVI, nr. 61
(4/2005), p. 3-5.
308
Neobişnuite sunt, pentru o stemă boierească, trofeele care însoţesc stema din
sigiliu. Ele sunt întâlnite, în mod normal, doar la stemele domneşti, iar în cazul
boierilor doar în sigiliile de funcţie ale diverşilor dregători 50 . În cazul dregătorilor,
foarte rar se întâmplă ca în sigiliu să fie înfăţişată şi stema de familie a respectivului.
Prezenţa trofeelor reprezintă un indiciu de vechime a stemei, aceasta putând fi datată
ca fiind anterioară anului 1858, când sunt desfiinţate oficial rangurile boiereşti,
încetând astfel ceea ce am putea denumi astăzi ca fiind „cea de-a doua perioadă a
heraldicii vii”. Pe fanioanele prezente între trofee se disting culorile familiei
respective: azur şi argint, preluate din smalţurile dominante prezente în scut.
Radu Rosetti releva faptul că numele familiei Aslan derivă din cuvântul
turcesc “aislan”, care însemna “leu” 51 . Aceasta arată că suntem în faţa unei aşa
numite „steme grăitoare”, manieră de a transpune heraldic chiar numele de familie
respectiv. Este posibil ca leul aslănesc să fi fost de argint 52 , precum în stemele mai
târzii ale familiei; totuşi, trebuie avut în vedere că în sigilii aurul este dificil de
reprezentat prin puncte (potrivit codului consacrat), astfel încât frecvent se renunţă la
această pedanterie. Metalul specific leului rămâne însă aurul.
O stemă a familiei „Ceaur-Aslan” a fost reprodusă şi de Mihai Dim. Sturdza,
în recenta sa lucrare dedicată familiilor boiereşti române 53 . Regăsim scutul francez
de azur, în care este amplasat leul de argint. Remarcăm însă şi câteva particularităţi:
leul este conturnat şi aşezat pe o terasă verde (potrivit haşurilor), iar ramura de
măslin este ţinută de la mijlocul ei. Coroana de conte ce timbrează scutul are cele
nouă perle aşezate în vârful unor raze subţiri şi înalte, specifică heraldicii germane.
Consultat în această problemă, heraldistul Tudor Tiron şi-a exprimat
convingerea că stema Aslan calchiază stema familiei Sturdza, atât în ceea ce priveşte
desenul, cât şi în privinţa devizei. La baza acestei influenţe ar sta căsătoria dintre
Constantin Aslan şi Eufrosina, sora domnitorului Ioniţă Sandu Sturdza 54 . Odată ales
leul ca „stemă grăitoare”, acesta a căpătat cele două atribute sturdzeşti: spada şi
ramura de măslin, care nu mai sunt împletite, ci înfăţişate separat. „Pace sau Război”
se aseamănă cu deviza familiei domnitoare Sturdza: Utroqve clarescere pulchrum
(„Străluceşte în mod deosebit de ambele părţi”, adică atât pe timp de pace cât şi în
vreme de război, după cum se deduce din desen).
Pentru a ne face o idee cu privire la posibilităţile de identificare ale

comanditarului acestui frumos sigiliu armoriat este necesară o incursiune în istoria şi
50
Dan Cernovodeanu, op. cit., p. 426-429 (planşe).
51
Radu Rosetti, Amintiri din prima tinereţe, Bucureşti, 1972, p. 110-112.
52
Leul familiei Aslan este considerat ca fiind de argint şi de către Traian Larionescu (op. cit.,
planşa 86, fig. 826, 827).
53
Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică,
genealogică şi biografică, vol. I (A-B), Bucureşti, Editura Simetria, 2004, p. 143.
54
Cf. arborele genealogic al familiei Aslan, în ibidem, p. 142-143.
309
genealogia familiei. Neamul Aslan îşi avea originea pe valea Trotuşului, în ţinutul
Bacău, reprezentanţii săi fiind amintiţi ca proprietari ai satului Oneşti (actualul oraş).
Radu Rosetti susţinea că ar fi întâlnit în colecţiile Academiei un document din veacul
XVII, în care se vorbea despre un „neam ceauresc, anume Aslan”, care stăpânea, încă
de pe atunci, această moşie. Acolo, hatmanul Alecu Aslan (1804-1884) a ctitorit şi o
biserică. El este cel care cel care a adăugat numelui său şi pe acela de „Ceaurul”,
amintind de neamul voievodului Gheorghe Ştefan (1653-1658), care a avut
proprietăţi în aceeaşi regiune. Această pretenţie se sprijinea pe faptul că soţia
străbunicului său, spătarul Iordache Aslan (1727), fusese fiica banului Savin Arghire
şi a Ilenei Ceaur 55 . Se observă că obârşia ceaurească era destul de subţire, dar miza
adăugării celui de-al doilea nume era titlul nobiliar de conte („graf”– grof) al
Sfântului Imperiu Romano-German, dobândit de familia Ceaurul la sfârşitul secolului
XVIII. În materie de heraldică, titlul respectiv conferea dreptul de a avea stemă
timbrată cu o coroană contală cu şapte perle, precum în cazul de faţă.
Odată cu revendicarea ascendenţei ceaureşti, ar fi fost de aşteptat să fie
asimilată şi stema acestei familii: pe azur, doi lei rampanţi afrontaţi, sprijinind un
arbore cu coroana înfrunzită 56 . Leul cu ramura de măslin, pe câmp de azur, ar putea
avea şi o asemenea origine. Este consemnată şi o altă stemă a familiei Ceaurul, mult
mai veche: un leu (întins) spre stânga, dominând un balaur, compoziţie ce aminteşte
de cea a inelului sigilar folosit de Gheorghe Ştefan pe când era mare logofăt (Sf.
Gheorghe, patronul numelui său) 57 . Viitorul domn a mai utilizat, pe când era doar
logofăt III, şi o altă stemă, în care era reprezentată o inimă 58 .
Moşia fiind ipotecată pentru un împrumut bancar, a fost pierdută în favoarea
Băncii Moldovei. Astfel, Aslăneştii au rămas fără moşia lor strămoşească. Numărul
mare al membrilor familiei face dificilă identificarea persoanei căreia i-a aparţinut
bustul cu stemă. În cazul în care s-ar putea stabili identitatea personajului reprezentat
în bust, am avea un indiciu care ne-ar îndrepta spre un Aslan ce a urmat o carieră
militară, una muzicală sau a avut afinităţi literare. Prezenţa trofeelor ce însoţesc
stema, precum şi faptul că matriţa a fost concepută pentru aplicat în ceară (practică
devenită tot mai rară ulterior), par să ne indice chiar pe hatmanul Alecu Aslan (1804-
1884) drept comanditar al obiectului. Rangul de hatman îl desemna pe şeful armatei
moldoveneşti 59 . Totuşi, în plan simbolic, acest rang ar mai fi putut să fie reprezentat
prin trofeele militare din stemă.
Cu cele două soţii ale sale Alecu Aslan a avut 12 copii, dintre care opt băieţi:
George, Constantin, Nicolae, Alexandru, Dumitru, Ioan, Constantin şi Mihai. Dintre
aceştia Constantin (1830-1878, colonel), Nicolae (1832-1892), Ioan (n. 1849) şi
55
Ibidem, p. 142-143.
56
Traian Larionescu, op. cit., vol. II, planşa 86, fig. 827; planşa 117, fig. 1104.
57
Ibidem, plaşa 122, fig. 1149.
58
Cf. Petronel Zahariuc, Familia şi cariera lui Gheorghe vodă Ştefan, în ArhGen, II (VII), 1995,
nr. 1-2, p. 89.
59
Mihai Dim. Sturdza, op. cit., p. 144. Aici este reprodus medalionul biografic dedicat de Radu
Rosetti hatmanului Alecu Aslan.
310
Mihai (1857-1937, general) 60 au urmat studii sau au avut chiar cariere militare.
Nicolae Ceaur-Aslan 61 a făcut o însemnată carieră politică, în tabăra conservatoare.
El a fost căsătorit cu Sofia Ghica-Budeşti. În legătură cu aceasta sunt amintite două
proprietăţi ale familiei în Iaşi, pe Copou. La 12 iulie 1894 casele şi terenul Sofiei
Ceaur-Aslan au fost cumpărate de Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice pentru
a lărgi locul pe care avea să fie construit actualul palat al Universităţii ieşene (1896).
În registrul Cimitirului Eternitatea din Iaşi este indicată, ca ultimă adresă a Sofiei
Aslan (1908), str. Gheorghe Asachi nr. 2, situată în apropiere, peste stradă de
proprietatea vândută la 1894. În mod surprinzător, aceste adrese sunt învecinate cu
actualul sediu al Arhivelor Naţionale Iaşi.
Fiul lui Constantin, Eugen Aslan („Bombonel”, 1859-1881), deşi a urmat
studii militare, este cunoscut la Iaşi în calitate de muzician. Numeroase ştiri despre
membrii acestei familii sunt oferite de Rudolf Suţu 62 şi de fiul acestuia Dimitrie
Suţu 63 . Reperele cunoscute sunt însă prea puţin consistente pentru a susţine o
identificare foarte sigură a sigiliului armoriat ce face obiectul prezentării de faţă.
Cele trei medalioane, grupate în cuprinsul studiului de faţă, deşi de facturi

diferite, reprezintă un bun exerciţiu asupra modului în care sigilografia şi heraldica,
prin metodele lor specifice de cercetare, pot aduce contribuţii reale la sporirea
tezaurului de cunoştinţe istorice privitoare la istoria socială şi culturală. Aceste
contribuţii au în comun valorificarea patrimoniului Arhivelor Naţionale din Iaşi.
Seals of the Archives of Iaşi

(Asachi, Hurmuzachi, Aslan)
(Abstract)
Key-words: collection, seal, emblem, family, Asachi, Hurmuzachi, Aslan
The seals collection from Iaşi county branch of the National Archives has a
series of 14 seals once belonging to the famous Hurmuzachi family from Bukovina.
These are office seals made in bronze. Nine of those contain monograms that allowed
the identification of the original owners. Settling these within the genealogical tree of
the Hurmuzachi family we may ascertain that Doxuţă Hurmuzachi (dead in 1913)
inherited the seals. Sever Zotta, former director of Iaşi county branch, related to
Hurmuzachi family on his mother side, add the seal of his brother, Octavian Zotta,
60
Un scurt medalion biografic, la Mihai Dim. Sturdza, op. cit., p. 147.
61
Un consistent medalion biografic, în ibidem, p. 144-147.
62
Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. II, Iaşi, Editura Viaţa Românească, 1928, passim.
63
AN Iaşi, fond personal „Dimitrie Suţu”, dosar nr. 73 şi dosar nr. 74.
311
and probably that of his mother, born Flondor, to this collection. Other five seals are
heraldic, containing the Hurmuzachi’s coat of arms in a version different from the
one known at present. Other two seals contain the coats of arms of Sturdza and
Cazimir families.
312
Repertoriul actelor privitoare la instituţiile ecleziastice din
Ţara Românească şi Moldova până în 1742.
Colecţia Documente de la Arhivele Naţionale-Iaşi*
Arcadie M. Bodale
Tezaurul arhivistic naţional este insuficient cunoscut şi folosit în mediul

academic românesc. Această situaţie are multiple cauze, printre care menţionăm şi
lipsa de materiale care să semnaleze cercetătorilor existenţa în depozitele Arhivelor
Naţionale ale României a documentelor care ar putea să constituie baza unor studii
ştiinţifice. Ca urmare, apariţia ediţiilor şi a cataloagelor de documente, a indicilor şi a
albumelor documentare, precum şi publicarea inventarelor arhivistice sau a unor
lucrări de prezentare a Arhivelor Naţionale ar trebui să se înscrie printre operaţiunile
arhivistice care trebuie continuate spre folosul lumii ştiinţifice.
De aceea, în cele ce urmează, ne propunem să facem cunoscute actele
inventariate din Colecţia de „Documente” de la AN Iaşi care se referă la instituţiile
ecleziastice din Ţările Române până la reformele lui Constantin Mavrocordat.
Demersul este foarte necesar, deoarece se constată o revenire a cercetătorilor spre
problematica bisericească, fiindcă, în contextul post-decembrist, aceasta apare într-o
nouă lumină, scoţând în evidenţă adevăruri legate de rolul Bisericii în societatea
românească. Apoi, am constatat că mulţi cercetători, dar şi unii editori de documente
nu pot instrumenta în amănunt conţinutul acestei Colecţii în lipsa unui repertoriu,
care să cuprindă documentele păstrate la AN Iaşi pentru fiecare lăcaş monahal, cu
atât mai mult cu cât parcurgerea celor 35 de inventare este foarte solicitantă şi
nerodnică, întârziind mult munca de cercetare. În consecinţă, prin studiul de faţă,
avem în vedere semnalarea existenţei informaţiei şi, tangenţial, explicarea valorii ei,
cu scopul de a uşura munca specialistului în istorie medievală, căruia îi dezvăluim
date preţioase asupra tezaurului documentar ieşean. Precizăm faptul că prezentul
material nu îşi propune să prezinte documentele care au fost publicate, deoarece
considerăm că un cercetător avizat cunoaşte cu siguranţă acest lucru, interesaţi fiind
de problema noutăţii şi a utilităţii demersului nostru.
Menţionăm că ideea ne-a venit studiind articolul arhivistului Gheorghe
Balica 1 , care opina că este dificil de cercetat prezenta Colecţie din cauza caracterului
* Prezentul material a fost susţinut în cadrul Cercului profesional al Arhivelor Naţionale organizat
la Iaşi, în octombrie 2006. Menţionăm că, în dorinţa de a ilustra „capacitatea” intelectuală a
subsemnatului, oamenii regimului Corneliu Mihail Lungu-Maricica Ifrim au notat lucrarea cu
calificativul „satisfăcător”. Deşi am contestat calificativul obţinut, rezultatele au fost „pe măsura
aşteptărilor”: la memoriile scrise nu am primit nici un răspuns, iar în cadrul Comisiei pentru
soluţionarea calificativului obţinut de subsemnatul în 2006, întrunită în ianuarie 2007, doar doamna
A. Bodale, Repertoriul actelor privitoare la instituţiile ecleziastice
ei eterogen şi, în consecinţă, se impune apariţia unor „instrumente ajutătoare pentru

înlesnirea şi sprijinirea studierii documentelor”, deoarece fişierul cronologic existent
„nu rezolvă pe deplin problema posibilităţii unei cât mai uşoare depistări a
materialelor” 2 . Ca atare, în urma parcurgerii instrumentelor de evidenţă, am ordonat
fişele de semnalare ale documentelor legate de problematica noastră în două grupe,
din punctul de vedere geografic (Ţara Românească şi Moldova), iar în cadrul lor le-
am dispus alfabetic, pe lăcaşe monahale. Precizăm că documentele mitropoliilor şi
cele ale episcopiilor sunt prezentate înaintea lăcaşelor monahale obişnuite, dată fiind
importanţa acestor instituţii. În ceea ce priveşte documentele fiecărei instutuţii
bisericeşti, acestea sunt prezentate pe moşii şi privilegii, menţionându-se cota, forma
şi perioada în care acestea au fost emise. Bineînţeles, atunci când s-a impus, în cadrul
notelor, pentru actele originale am menţionat şi existenţa copiilor sau a traducerilor
lor din alte pachete.
Totodată, din parcurgerea instrumentelor de evidenţă ale Colecţiei amintite,
am constatat că acestea sunt, de regulă, bine întocmite. Totuşi, pachetele cu nr. 926-
988, care se referă la documentele mănăstirilor din Ţara Românească şi la mănăstirea
Doljeşti din Moldova, sunt trecute în inventarul cu nr. 1320 în mod lacunar, ceea ce
îngreunează cercetarea lor. Astfel, nu se precizează nici măcar datele extreme ale
acestor pachete, iar numele moşiilor şi ale mănăstirilor la care se referă sunt cu totul
incomplete 3 . De fapt, fiecăruia dintre pachetele cu nr. 926-988 îi corespunde o
condică sau o samă mănăstirească. Ca atare, în instrumentul de evidenţă amintit nu
sunt redate rezumatele tuturor documentelor în parte din cuprinsul acestor
condici/sămi, ci fiecărui pachet amintit mai sus îi corespunde în inventar o poziţie
distinctă.
Apoi, în acelaşi inventar cu nr. 1320 unele pachete au fost luate în evidenţă
în mod colectiv, ele având o singură poziţie în instrumentul de evidenţă amintit.
Astfel, rezumatul acestora este cu totul sumar: „de la nr. 989 la nr. 1005, fotocopii de
pe documente munteneşti” 4 . Ca atare, nici în acest caz, documentelor nu le
corespunde câte o poziţie din instrumentul de evidenţă.
Aceste neajunsuri sunt atât de mari, încât aceste documente sunt practic
necunoscute în lumea ştiinţifică. Mai mult, cercetătorii ieşeni care sunt preocupaţi de
istoria Ţării Româneşti îşi fac stagii de documentare exclusiv la Arhivele Naţionale
Mirela Comănescu mi-a oferit o explicatie: „şi eu am corectat lucrarea dumneavoastră, dar nu
meritaţi mai mult. Nu stăpâniţi aparatul critic: folosiţi pentru ibidem, atunci când citaţi fonduri de
arhivă, litere drepte. În plus, referatul dumneavoastră profesional este un indice şi nu un
repertoriu!” (citat din memorie). Deşi am dovedit atunci şi imediat după, verbal şi scris, că aceste
observaţii sunt nepertinente, calificativul lucrării a rămas neschimbat.
1
Gh. Balica, Colecţia „Documente”, în Îndrumător în Arhivele Statului Iaşi, vol. IV, Bucureşti,
Direcţia Generală a Arhivelor Statului, 1970, p. 7-34.
2
Ibidem, p. 11.
3
AN Iaşi, inv. nr. 1320, f. 144r-156v.
4
Ibidem, f. 157r.
314
Istorice Centrale, deşi, iată, cercetările pot fi fructuoase şi prin parcurgerea

inventarelor existente la Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale.
Din acest motiv, se impune inventarierea acestor documente nu pe pachet, ci
pe fiecare unitate arhivistică în parte.
Demersul nostru nu reprezintă o noutate în domeniu, deoarece sunt publicate
şi alte cercetări tematice ale documentelor din Arhive. Astfel, Gheorghe Ungureanu 5
a realizat un repertoriu al documentelor ieşene privitoare la personalităţile politice şi
culturale din veacul al XIX-lea şi din prima jumătate a celui următor, iar Mihail
Guboglu 6 a realizat o prezentare a documentelor turceşti din depozitele Arhivelor.
Menţionăm faptul că, pentru cunoaşterea documentelor instituţiilor
ecleziastice ce se păstrează la AN Iaşi, Gheorghe Ungureanu 7 a publicat o expunere a
fondului Mitropoliei Moldovei, iar Dumitru Ivănescu 8 a făcut cunoscute
documentele din Arhivele Naţionale Istorice Centrale, de la Arhivele Naţionale Iaşi
şi din Biblioteca Academiei Române-Bucureşti ale aceleiaşi instituţii.
După cum se cunoaşte, Gheorghe Balica a realizat o temeinică prezentare a
Colecţiei „Documente” 9 , iar Constantin Turcu 10 a publicat un inventar al celor 28 de
pergamente ce se păstrau în anul 1947 la Arhivele Statului din Iaşi. Acestă colecţie
de la AN Iaşi este inventariată în cea mai mare parte. Astfel, au fost alcătuite 31 de
inventare pentru cele 1.018 pachete din Colecţia „Documente” 11 , la care se mai
adaugă patru inventare pentru 98 de pachete din Colecţia „Documente-Spiridonie” 12 .
5
Gh. Ungureanu, Documente din Arhivele Statului Iaşi referitoare la viaţa şi activitatea oamenilor
de seamă, în Îndrumător în Arhivele Statului Iaşi, vol. I, Iaşi, 1947, p. 37-68.
6
Mihail Guboglu, Documentele turceşti din Arhivele Statului şi importanţa lor pentru cercetările
istorice, în Arhivele Statului. 125 ani de activitate 1831-1956, Bucureşti, 1957, p. 427-454.
7
Gh. Ungureanu, Arhiva Mitropoliei Moldovei, în Îndrumător în Arhivele Statului Iaşi, vol. I, Iaşi,
1947, p. 1-19.
8
Dumitru Ivănescu, Documente privind Mitropolia Moldovei, în Credinţă şi Cultură în Moldova,
vol. II Credinţă Ortodoxă şi Unitate Bisericească, Iaşi, Editura Trinitas, 1995, p. 111-120.
9
Gheorghe Balica, op. cit. , p. 7-34.
10
Constantin Turcu, Inventarul pergamentelor de la Arhivele Statului Iaşi (dintre anii 1399-1793),
în Îndrumător în Arhivele Statului Iaşi, vol. I, Iaşi, 1947, p. 20-36.
11
Aici avem inventarele cu nr. 1115 (pach. I-L), 1116 (pach. LI-C), 1117 (pach. CI-CL), 1118
(pach. CLI-CC), 1119 (pach. CCI-CCL), 1120 (pach. CCLI-CCC), 1121 (pach. CCCI-CCCL),
1122 vol. I (pach. CCCLI-CCCLXX), 1122 vol. II (pach. CCCLXXI-CD), 1123 (pach. CDI-CDX),
1124 (pach. CDXI-CDXX), 1125 (pach. CDXXI-CDXXX), 1126 (pach. CDXXXI-CDL), 1127
(pach. CDLI-D), 1128 (pach. DI-DL), 1129 (pach. DLI-DLXXII), 1130 (pach. DLXXIII-
DLXXXV), 1131 (pach. DLXXXVI-DC), 1132 (pach. DCI-DCXV), 1133 (pach. DCXVI-
DCXXX), 1134 (pach. DCXXXI-DCL), 1135 (pach. DCLI-DCC), 1136 (pach. DCCI-
DCCXXXV), 1137 (pach. DCCXXXVI-DCCLXX), 1314 (pach. DCCLXXI-DCCC), 1315 (pach.
DCCCI-DCCCXX), 1316 (pach. DCCCXXI-DCCCXL), 1317 (pach. DCCCXLI-DCCCLX), 1318
(pach. DCCCLXI-DCCCLXXX), 1319 (pach. DCCCLXXXI-CMX) şi 1320 (pach. CMXI-
MXVIII).
12
Este vorba de inventarele cu nr. 1819 (pach. I-XX), 1820 (pach. XXI-XXXVI), 1821 (pach.
XXXVII-LXVI) şi 2118 (pach. LXVII-LXXXV). Pachetele LXXXVI, LXXXVIII, LXXXIX, XCI,
315
Documentele acestei colecţii se pot împărţi după formă (în originale, copii,
traduceri, fotocopii, rezumate şi menţiuni), gen (urice/hrisoave, zapise, surete şi
scrisori de mărturie), suport (pergament şi hârtie) şi limbă (română-în paleografie
chirilică sau în grafie latină, greacă, slavonă şi franceză). Pentru a uşura folosirea lor
de către cei interesaţi, optăm cu prioritate pentru clasificarea lor după criteriul
geografic: cele referitoare la instituţiile ecleziastice din Ţara Românească, respectiv,
la cele din Moldova.
Prin ordinul nr. 4025, din 5 octombrie 1956 13 , la AN Iaşi au fost aduse
pachetele cu nr. 926-988, care cuprind documente privitoare la istoria Bisericii de la
sud de Carpaţi. Ele sunt, se pare, nişte copii ale unor condici şi sămi mănăstireşti care
se păstrează la Direcţia Arhive Naţionale Istorice Centrale. La acestea se adaugă
pachetele „de la nr. 989 la nr. 1005, fotocopii de pe documente munteneşti” 14 . Or,
pentru niciunul dintre aceste pachete nu avem inventare ale documentelor care le
constituie. Mai mult, unele dintre aceste condici nici măcar nu sunt paginate sau
legate 15 .
Astfel, în ceea ce priveşte condicile mănăstireşti, cele mai multe dintre ele
au fost „cercetate şi regulate de Comisia întocmită pentru înscrierea prin condici a
documentelor mănăstireşti în anul 1852” 16 , operaţiune ce a fost încheiată în anul
1861 17 . Cu acest prilej, pe multe copii din aceste condici s-au făcut corecturi cu
cerneală neagră sau roşie, pentru că fuseseră copiate cu greşeli de conţinut.
Pentru mănăstirile Arnota 18 , Cotmeana 19 , Dealu 20 , Govora 21 , Motru 22 ,
Râncăciovul 23 , Strehaia 24 şi Vieroşu 25 , la AN Iaşi se păstrează doar câte o singură
astfel de condică.
XCII, XCIII, XCIV, XCV, XCVI, XCVII, XCVIII sunt inventariate, dar fişele nu au fost transcrise
într-un inventar.
13
AN Iaşi, inv. nr. 1320, f. 144r.
14
Ibidem, f. 157r.
15
Este vorba de pachetele 948 şi 959.
16
Idem, colecţia Documente, pach. 935, f. 1.
17
Ibidem, pach. 947, f. 967.
18
Ibidem, pach. 927, 182 file. Această condică este formată din copii de pe hrisoave şi zapise din
perioada 25 martie 1600 (7108)-15 februarie 1804, precum şi rezumate de pe documente vechi din
perioada 23 aprilie 1639 (7147)-23 februarie 1813.
19
Ibidem, pach. 955, 44 file. Aici găsim copii de pe documente din perioada <1572-1573> (7081)-
10 decembrie 1838.
20
Ibidem, pach. 959, nepaginat. În această condică sunt copii în paleografie chirilică şi în grafie
latină de pe documente din perioada 17 noiembrie 1431 (6940)-6 mai 1829, precum şi rezumate din
intervalul 5 februarie 1614 (7122)-18 martie 1819.
21
Ibidem, pach. 966, 386 file. În această condică sunt copii de pe documente din perioada 30 iunie
1477 (6985)-29 iunie 1841 şi rezumate de pe acte din intervalul 26 septembrie 1485 (6994)-26
iunie 1829.
22
Ibidem, pach. 969, 171 file. Acest pachet cuprinde copii de pe acte dintre 14 ianuarie 1519
(7027) şi octombrie 1835 şi rezumate din perioada 22 noiembrie 1620 (7129)-1 iunie 1784.
23
Ibidem, pach. 972. Acest pachet nu este paginat şi conţine copii dintre 16 iulie 1645 (7153) şi 24
august 1859, precum şi rezumate din perioada 3 august 1526 (7034)-8 octombrie 1832. Tot aici a
316
Apoi, unele mănăstiri au mai multe condici de documente. Astfel,

Mitropolia Ţării Româneşti 26 şi mănăstirile Cozia 27 , Glavacioc 28 şi Snagov 29 au
câte două astfel de condici.
În schimb, pentru mănăstirea Câmpulung 30 se păstrează patru condici de
documente, iar ctitoriile de la Bistriţa 31 şi Tismana 32 au şase, respectiv şapte astfel de
condici.
fost rătăcit cel de-al doilea exemplar din „Catastihul de datul samei egumenului kir Grigorie de la
sfânta mănăstire Mihai Vodă, septembrie întâiu, anul 7249”, pe care l-am pus în pachetul 968,
unde au fost inventariate dintru început „sămile” mănăstirii Mihai Vodă.
24
Ibidem, pach. 975, 216 file. Condica are copii de pe acte din perioada 3 august 1514 (7022)-18
septembrie 1827.
25
Ibidem, pach. 983, 430 file. Această condică nu este legată, ea cuprinzând copii ce au fost
verificate şi corectate mai târziu după hrisoave şi zapise din perioada 1546 (7055)-1 noiembrie
1809, precum şi rezumate de pe documente din intervalul <1603-1604> (7112) - 1776.
26
O condică are documente din perioada 27 mai 1553 (7061)-25 mai 1855 [ibidem, pach. 936, 398
file]; iar în cealaltă sunt documente dintre 8 mai 1514 (7022) şi 5 octombrie 1860 [ibidem, pach.
937, 348 file].
27
Una din condici cuprinde copii de pe documente din perioada <1386-1387> (6895)-2 decembrie
1850 [ibidem, pach. 957, 211 file], iar cealaltă are copii dintre <1386-1387> (6895) şi 13
septembrie 1850, precum şi rezumate din intervalul 18 ianuarie 1496 (7004)-25 decembrie 1833
[ibidem, pach. 956, 146 file]. Menţionăm faptul că ambele condici au documente fără dată.
28
Aceste condici sunt asemănătoare. Astfel, ambele cuprind copii de pe documente din perioada 1
iunie 1475 (6983)-2 februarie 1848, la care se adaugă numeroase documente fără dată. Apoi, una
dintre ele are rezumate din intervalul 14 mai 1440 (6948)-3 martie 1848 [ibidem, pach. 963, 257
file], iar cealaltă conţine rezumate din perioada 14 mai 1441 (6949)-17 mai 1838 [ibidem, pach.
964, 250 file].
29
Tot asemănătoare, aceste condici au copii de pe documente din perioada 23 martie 1400 (6908)-
15 august 1845. În schimb, într-o condică sunt rezumate din intervalul 23 martie 1400 (6908)-3
martie 1827 [ibidem, pach. 973, 170 file], iar în cealaltă avem rezumate din perioada 3 februarie
1507 (7015)-8 august 1864 [ibidem, pach. 974, 214 file].
30
Una dintre condici cuprinde copii de pe documente din perioada 19 iunie 1502 (7010)-24 iulie
1824 şi rezumate din intervalul <1595-1596> (7104)-8 octombrie 1827 [ibidem, pach. 950, 284
file]; o alta are documente dintre 16 iunie 1560 (7068)-20 martie 1824 şi rezumate dintre văleatul
7128 şi anul 1811 [ibidem, pach. 951, 267 file]. În a treia condică sunt acte din perioada 24 aprilie
1510 (7018)-27 iulie 1820 [ibidem, pach. 952, 298 file]. În sfârşit, ultima condică are copii din
intervalul 6 iulie 1572 (7080)-24 octombrie 1815 şi rezumate din perioada 4 august 1579 (7087)-30
iulie 1830 [ibidem, pach. 953, 179 file].
31
Este vorba de condicile din pachetele 930 [având copii din perioada 1 aprilie 1492 (7000)-13
martie 1808] {ibidem, pach. 930, 239 file}, 931 [care are copii din intervalul 3 aprilie 1521 (7029)-
21 iunie 1806] {ibidem, pach. 931, 125 file}, 932 [cu transcrieri ale documentelor din perioada 3
aprilie 1521 (7029)-27 decembrie 1782] {ibidem, pach. 932}, 933 [cu nişte copii din intervalul 10
septembrie 1508 (7017)-2 iulie 1797] {ibidem, pach. 933, 230 file}, 934 [copiile sunt dintre 10
septembrie 1508 (7017) şi 2 iulie 1797] {ibidem, pach. 934, 185 file} şi 935 [unde avem copii din
perioada 23 martie 1513 (7021)-21 iunie 1806 şi rezumate de pe documente din intervalul 30
noiembrie 1635 (7144)-10 octombrie 1820] {ibidem, pach. 935, 101 file}.
32
Una dintre condici cuprinde copii de pe documente din perioada 27 iunie 1387 (6895)-9 august
1787 [ibidem, pach. 976, 241 file]; în altă condică găsim copii dintre 2 august 1439 (6947) şi 27
august 1859, precum şi rezumate din intervalul 17 noiembrie 1480 (6988)-10 octombrie 1820
317
Cele mai multe asemenea condici – nouă la număr – ce se păstrează la Iaşi

sunt cele ale Episcopiei Buzăului 33 .
Este posibil ca, înainte de a fi fost aduse la Arhivele Statului, aceste condici
să fi fost îngropate sau să fi fost păstrate într-un depozit cu materiale de construcţii,
deoarece între filele condicii inventariate sub cota „pachet 947” este foarte mult
nisip 34 .
În condica mănăstirii Deduleşti 35 avem atât copii de pe documentele
lăcaşului ecleziastic 36 , cât şi extrasul Comisiei Documentale, din aprilie 1860 37 .
În ceea ce priveşte Sămile mănăstireşti, acestea au fost copiate în anul 1860,
la cererea Comisiunii Regulării Documentelor Stabilimentelor Publice din România.
Toate aceste documente au fost verificate şi autentificate 38 de către Comisia
[ibidem, pach. 977, 187 file]. În cea de a treia condică sunt documente din intervalul 25 iunie 1483
(6991)-<f.z.> decembrie 1835 [ibidem, pach. 978, 263 file], iar în cea de-a patra condică avem
copii din perioada 6904 indicţion 14-1 mai 1794 [ibidem, pach. 979, 74 file]. Apoi, în următoarea
condică se află copii dintre 1 august 1424 (6932) şi 14 august 1857 [ibidem, pach. 980, 103 file],
iar în următoarea sunt copii din perioada 27 iunie 1387 (6895)-24 aprilie 1786 şi rezumate după
documente emise între 3 octombrie 1385 (6894) şi 18 septembrie 1795 [ibidem, pach. 981, 464
file]. În sfârşit, ultima condică cuprinde copii după acte din intervalul 6904 indicţion 14 – 20
februarie 1835 [ibidem, pach. 982, 273 file].
33
Prima condică are copii din perioada 14 februarie 1536 (7044)-1 iulie 1838 şi un perilipsis cu
rezumate din intervalul 6 martie 1583 (7191)-29 august 1830 [ibidem, pach. 940, 187 file]. În cea
de-a doua găsim copii dintre 16 martie 1520 (7028)-18 august 1856 şi rezumate din perioada 12
mai 1661 (7169)-6 octombrie 1843 [ibidem, pach. 941, 267 file]. În următoarele condici,
cercetătorul poate studia copii de pe documente din perioada 29 ianuarie 1546 (7054)-16 octombrie
1852 [ibidem, pach. 942, 256 file], din intervalul 29 noiembrie 1520 (7028)-10 aprilie 1858
[ibidem, pach. 943, 433 file] sau dintre 25 mai 1554 (7062)-30 martie 1853 [ibidem, pach. 943, 409
file]. În cea de-a şasea condică sunt copii după acte din intervalul 1547 (7055)-23 august 1856 şi
rezumate din perioada 1638 (7147)-15 februarie 1830 [ibidem, pach. 945, 604 file]. Următoarea
cuprinde transcrieri din perioada 7 aprilie 1518 (7026)-22 noiembrie 1858 şi reumate dintre 27 iulie
1704 (7212)-1809 [ibidem, pach. 946, 639 file]. Cea mai voluminoasă condică are copii după acte
emise între 13 noiembrie 1530 (7039) şi 6 mai 1860, precum şi rezumate de pe acte emise între
7197 şi 7211 [ibidem, pach. 947, 1224 file]. În sfârşit, ultima condică a Episcopiei de Buzău
cuprinde documente din perioada aprilie 1518-25 septembrie 1861 şi rezumate din intervalul 19
iunie 1581 (7089)-8 ianuarie 1725 (7233) [ibidem, pach. 948, nepaginată].
34
Ibidem, pach. 947, 1224 file.
35
36
Aceste copii sunt ale unor documente din perioada <1607-1608> (7116)-9 mai 1829.
37
Ibidem, f. 208-229. Acesta este în două exemplare şi cuprinde rezumate ale hrisoavelor
mănăstirii din perioada <1 septembrie 1619-31 august 1620> (7128)-<1 septembrie 1734-31 august
1735> (7243) şi bugetul mănăstirii din perioada <1 septembrie 1691-31 august 1692> (7200)-< 1
septembrie 1731-31 august 1732> (7240).
38
Autentificarea cuprinde certificarea Comisiunii Regulării Documentelor Stabilimentelor Publice
din România, ce a fost înfiinţată în anul 1860: „Aceste copii în file de …, ce s-au cerut de Onor
Ministerul Cultelor prin adresa no. 161 anul current, fiind transcrise întocmai după condica Sfintei
Mitropolii cu no. 6 şi protocolisindu-se de membrii acestei comisii se adeverează prin a lor
subscriere şi punerea sigiliului dupe orânduială”. La sfârşitul certificărilor, care sunt foarte
asemănătoare din punctul de vedere al conţinutului, semnau cei trei membri ai Comisiei
318
Documentală în cursul lunilor martie-aprilie 1860 39 . Aceste sămi sunt formate din
rezumatele hrisoavelor, averea (date despre numele şi numărul moşiilor, viilor,
ţiganilor, odăjdiilor, cărţilor, argintăriilor, arămurilor, bucatelor şi dobitoacelor
lăcaşelor monahale) şi „socotelile sfintei mănăstiri” 40 . La AN Iaşi se păstrează câte
două astfel de sămi pentru mănăstirile Arhimandritul (Sfinţilor Apostoli) 41 , Băbeni-
Râmnic 42 , Căscioarele 43 , Codreni 44 , Golgota 45 , Mărgineni-Prahova 46 , Mihai
Vodă 47 , Radu Vodă 48 , Sfântul Ioan din Focşani 49 şi Zlătari 50 . La acestea se adaugă
Documentale: I. Brezoianu, C. Câmpulungeanu şi N. Theleman [sau Priseman (?)] (ibidem, pach.

928, f. 12v; v. şi pach. 926, f. 12v; pach. 929, 13v; pach. 967, 29v etc.). Pentru a evita falsificarea
lor, sămile erau sigilate cu ceară roşie.
39
Pentru aceste autentificări, sigiliul în tuş nu a fost folosit la toate sămile verificate.
40
Sunt situaţii cu veniturile şi cheltuielile mănăstirilor pe anul <1 septembrie 1739-31 aug. 1440>
7248 sau/şi pe anii care îl preced. Fiindcă averile mănăstirilor cuprind aceleaşi categorii de bunuri,
pentru a nu încărca textul, vom preciza în note doar perioada din care se păstrează rezumate
documentare şi anii pentru care s-au alcătuit socoteli mănăstireşti.
41
Ibidem, pach. 929, 12 file. În sama mănăstirii găsim rezumatele hrisoavelor mănăstirii din anii <1
septembrie 1455-1456> (7164)-<1 septembrie 1734-31 august 1735> (7243), dar şi veniturile şi
cheltuielile mănăstirii din anii <1 septembrie 1733-31 august 1734> (7242)-<1 septembrie 1739-31
august 1440> (7248).
42
Ibidem, pach. 929, 13 file. În sama mănăstirii sunt rezumate din perioada <1 septembrie 1534-31
august 1535> (7143)-<1 septembrie 1735-31 august 1736> (7244) şi veniturile cu cheltuielile
mănăstirii pentru anii <1 septembrie 1735-31 august 1736> (7244)-<1 septembrie 1739-31 august
1740> (7248).
43
Ibidem, pach. 949, 5 file. În această samă rezumatele sunt din perioada <1 septembrie 1524-31
august 1525> (7033)-<1 septembrie 1735-31 august 1736> (7244) şi bugetul din <1 septembrie
1739-31 august 1740> (7248).
44
Ibidem, pach. 954, 5 file. În sama mănăstirii Codreni, metoh al mănăstirii Pogoianis, sunt
rezumatele hrisoavelor ce i-au fost acordate de către domnii Şerban vodă, Radu vodă, Niculaie
vodă şi rezumatele a două cărţi de danie boiereşti pentru moşiile Mihăileşti şi Sasul, toate fără dată.
La acestea se adaugă veniturile şi cheltuielile mănăstirii de la septembrie <1739> până la 25
ianuarie <1740> (7248).
45
Ibidem, pach. 965, 4 file. Această samă cuprinde rezumate din perioada <1 septembrie 1693-31
august 1694> (7102)-<1 septembrie 1730-31 august 1731> (7239), bunurile şi socoteala mănăstirii
din anul <1 septembrie 1739-31 august 1740> (7248). Alături de sama amintită a fost legat şi un
fascicol (în trei exemplare) cuprinzând „Registru de toate sineturile primite de la mănăstirea
Golgota”, în care au fost trecute în rezumat acte din perioada 23 martie 1540 (7048)-20 iulie 1845
[ibidem, f. 6-12].
46
Ibidem, pach. 967, 29 file. Această samă cuprinde rezumatele hrisoavelor mănăstirii din anii <1
septembrie 1486-31 august 1487> (6995)-<1 septembrie 1735-31 august 1736> (7244), veniturile
şi cheltuielile mănăstirii din anii <1 septembrie 1729-31 august 1730> (7238)-<1 septembrie 1738-
31 august 1439> (7247). Pentru această mănăstire, o altă particularitate o reprezintă faptul că în
sama acestui lăcaş monahal au fost copiate trei dintre hrisoavele sale de înzestrare. Este vorba de
actele din <1 septembrie 1635-31 august 1636> (7144), <1 septembrie 1666-31 august 1667>
(7175) şi <1 septembrie 1724-31 august 1725> (7233).
47
Ibidem, pach. 968, 11 file. Aceasta cuprinde rezumatele hrisoavelor mănăstirii din anii <1
septembrie 1452-31 august 1453> (6961)-<1 septembrie 1736-31 august 1737> (7245), veniturile
şi cheltuielile mănăstirii din anii <1 septembrie 1737-31 august 1738> (7246)-<1 septembrie 1739-
319
mănăstirea Banul din judeţul Buzău 51 , pentru care avem trei copii ale acestui fel de
sămi mănăstireşti.
Mai menţionăm pachetele pentru mănăstirile Dârvari 52 şi Răzvad 53 , care
cuprind fiecare câte o copie de pe documente din 1792, respectiv din 1 noiembrie
1794.
Într-o condică sunt copii ale Mitropoliei Ţării Româneşti din intervalul 20
iulie 1556 (7064)-22 octombrie 1854, precum şi transcrierea inscripţiei pusă de Petru
voievod, la 20 septembrie 1537 (7046), pentru moşiile Aninoasa, Balta Salvată şi
Epinezii, ce îi erau danie de la Neagoe Basarab 54 . Tot aici mai găsim două exemplare
ale sămii mănăstirii Sfântul Gheorghe din Bucureşti 55 .
Într-o altă condică sunt copii în limba română în paleografie chirilică sau în
grafie latină ori în limba franceză a unor documente din perioada <f.l.z.> 1619-22
iulie 1859, emise în Ţara Românească şi în Moldova. Ea prezintă o importanţă
particulară, deoarece actele pe care le cuprinde reflectă organizarea mănăstirilor
închinate, alegerea egumenilor, impunerea mănăstirilor la dări, alungarea
31 august 1440> (7248). Pentru această mănăstire trebuie să arătăm faptul că unul dintre
exemplarele „samei” a fost rătăcit mai înainte în pachetul 972, dar verificând fiecare pachet în parte
am corectat eroarea.
48
Ibidem, pach. 970, 16 file. Mănăstirea Radu Vodă era metohul mănăstirii împărăteşti a Iverilor
de la Muntele Athos. Sama acestui lăcaş este cu totul particulară între celelalte documente din
aceeaşi categorie ce se păstrează la AN Iaşi, în sensul că ea cuprinde un raport ce descrie moşiile,
viile şi prăvăliile călugărilor, „metocurile ce sunt închinate la sfânta mănăstire”, veniturile şi
cheltuielile lăcaşului monahal din perioada <1 septembrie 1736-31 august 1737> (7245)-<1
septembrie 1739-31 august 1740> (7248). La acestea se adaugă o copie în grafie latină a unui
document din 10 februarie 1613 (7121) şi un concept în limba franceză despre daniile făcute
mănăstirii de Matei voievod (ibidem, f. 10-16).
49
Ibidem, pach. 962, 24 file. Aici sunt rezumate de pe hrisoave din perioada <1 septembrie 1663-
31 august 1664> (7172)-<1 septembrie 1735-31 august 1736> (7244) şi bugetul mănăstirii pe anii
<1 septembrie 1732-31 august 1733> (7241)-<1 septembrie 1739-31 august 1740> (7248). Alături
de samă a mai fost legat şi un fascicul cu documentele viilor din Dealul Coteştilor, la Cârcei, din
perioada 1773 <f.l.z>-29 noiembrie 1812 [ibidem, f. 25-30].
50
Ibidem, pach. 984, 5 file. Sama acestui lăcaş cuprinde rezumate de pe documentele călugărilor
din anii <1 septembrie 1714-31 august 1715> (7223)-<1 septembrie 1734-31 august 1735> (7243)
şi socoteala mănăstirii din anul <1 septembrie 1731-31 august 1732> (7240). Trebuie menţionat
faptul că această samă nu este certificată de către Comsia Documentală.
51
Ibidem, pach. 928, 12 file. Sama are rezumate din perioada <1 septembrie 1570-31 august 1571>
(7079)-<1 septembrie 1740-31 august 1741> (7249) şi veniturile cu cheltuielile mănăstirii pentru
anii <1 septembrie 1733-31 august 1734> (7242)-<1 septembrie 1739-31 august 1740> (7248).
52
Ibidem, pach. 958, 1 filă.
53
Ibidem, pach. 971, 1 filă.
54
55
Ibidem, f. 425-433. Această samă cuprinde rezumate ale hrisoavelor schitului din perioada <1
septembrie 1581-31 august 1582> 7090-<1 septembrie 1735-31 august 1736> 7244, numele
moşiilor, viilor şi ţiganilor schitului, numărul dobitoacelor, bucatelor, odăjdiilor şi cărţile mănăstirii
şi ale paraclisului, precum şi bugetul acestui lăcaş din intervalul <1 septembrie 1738-31 august
1739> 7247-<1 septembrie 1739-31 august 1740> 7248 [ibidem].
320
egumenilor greci, închinarea unor mănăstiri pământene la Patriarhia din Alexandria,

precum şi obligarea fiilor de boieri de a învăţa carte pentru a obţine funcţii 56 .
Între aceste documente referitoare la instituţiile ecleziastice din Ţara
Românească ce au fost aduse de la Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale se
păstrează şi o condică în care sunt copiile documentelor schitului Doljeşti, metocul
Episcopiei Roman, pentru moşiile Doljeşti, Sărăţei (ţinutul Roman), Popiţcani,
Coşăşti, Draga, Chilia (ţinutul Iaşi), Linţeşti (ţinutul Cernăuţi), Oţeleni (ţinutul
Fălciu), Şilivestru şi schitul Tisa (ţinutul Bacău), Cordăreni, Dumeni, Şipoteni
(ţinutul Botoşani), Leţcani, Lorinţeşti Dănceni, Hândreni, Petreşti şi Boghicea 57 .
În schimb, documentele referitoare la instituţiile ecleziastice din Ţara
Moldovei se regăsesc aproape în toate pachetele Colecţiei de Documente de la AN
Iaşi.
Cele mai multe documente se referă la Mitropolia Moldovei. Acestea sunt
pentru moşiile ce i-au fost dăruite (Penişoara 58 , Pleşeşti 59 , morile de la Focşani 60 ,
locurile din Iaşi 61 , Căciuleşti şi Costuleni 62 , Iucşeni 63 , Lieşti 64 , Turbăteşti 65 , vii la
Odobeşti 66 , Grozăşti 67 şi Greci 68 ) sau pe care le-a cumpărat (o poieniţă cu mănăstire
56
Ibidem, pach. 987, 323 file. Cele mai multe documente sunt corectate cu cerneală roşie sau
neagră.
57
58
Ibidem, pach. CMII <Condică>, doc. nr. 2 c, f. 3r-v, f. 15v-16v, menţiune; doc. nr. 20, f. 13-14,
menţiune; doc. nr. 26, f. 3v, copie. Aceste documente sunt fără dată, dar le putem plasa la sfârşitul
secolului al XVII-lea şi la începutul celui următor.
59
Actul este din 1 iunie 1691 (ibidem, pach. CCXLVI, doc. nr. 57, copie).
60
Documentul a fost emis la 1 ianuarie 1694 (ibidem, pach. CCCLXIX, doc. nr. 81, orig.).
61
Aceste cărţi sunt pentru locul Bisericii Albe – fiind emise între anii 1682 şi 1741 (ibidem, pach.
CCCLX <Condică>, doc. nr. 52, pg. 70-71; doc. nr. 53, pg. 72-74; doc. nr. 54, pg. 74-77; doc. nr.
55, pg. 77; doc. nr. 58, pg. 79; doc. nr. 78, pg. 116; doc. nr. 79, pg. 117; doc. nr. 80, pg. 118; copii;
pach. CCXCIV, doc. nr. 2); pentru casele de pe Uliţa Feredeielor – date cu chirie la 15 septembrie
1712 (ibidem, pach. DCCXIV, doc. nr. 2, orig.); pentru locul numit Ţimirul, pe care Mitropolia l-a
împresurat (ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 278, pg. 442); pentru un loc ce fusese al
Mitropoliei (ibidem, pach. DCCXIV, doc. nr. 8, orig.); pentru un loc de casă pe Uliţa Mare ce i-a
fost dăruit la 10 februarie 1731 (ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 61, pg. 81, copie),
pentru moara din Bahlui [1 septembrie 1732] (ibidem, doc. nr. 62, pg. 86, copie), pentru dania [din
1731] (ibidem, doc. nr. 9, pg. 6, copie) şi hotarnica din 1742 a locului pivniţei de pe Podul
Hagioaiei (ibidem, doc. nr. 12, pg. 7 şi doc. nr. 13, pg. 9, copie) sau pentru locuri de pe Uliţa
Fânăriei (ibidem, pach. CCCLXXXIII, doc. nr. 1, orig.).
62
Actele sunt din 11 iunie 1708 (ibidem, pach. CXI, doc. nr. 2, copie), 19 aprilie 1717 (ibidem,
doc. nr. 3, copie) şi din 7 august 1718 (ibidem, doc. nr. 6, copie).
63
Pentru care avea pricină de hotar la 26 aprilie 1715 (ibidem, pach. LXI, doc. nr. 11, orig.).
64
Dania este din 12 martie 1733 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XLV, doc. nr. 43,
orig.).
65
Zapisul este din 15 aprilie 1737 (idem, colecţia Documente, pach. MXIII, doc. nr. 20, orig.).
66
Primite la 1 noiembrie 1730 (ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 220, pg. 314, copie).
67
Înzestrarea este din 12 iulie 1742 (ibidem, doc. nr. 12, pg. 7, copie).
68
Zapisul a fost întocmit la 10 martie 1735 (ibidem, doc. nr. 267, pg. 420, copie).
321
ce fusese a lui Petrea Oarţă 69 , vii la Odobeşti 70 , la Greci 71 şi la Huşi 72 , case în

Iaşi 73 ), pentru jefuirea celei mai înalte autorităţi bisericeşti de la est de Carpaţi în
1686 74 , slugile mitropolitului Sava (1660) 75 , moşii situate lângă Mitropolia din Iaşi
(20 august 1666 76 , 3 mai 1716 77 ); pentru obroacele pe care le avea de luat în fiecare
an din Vama Domnească 78 ; pentru moşiile particulare ale ierarhilor ţării 79 , unele acte
având date preţioase privitoare la genealogia mitropolitului Varlaam 80 ; scutiri de
dări 81 sau cercetarea unor pricini din veacul al XVIII-lea de către mitropolit 82 .
În mod surprinzător, foarte puţine documente sunt pentru cea de-a doua
instituţie bisericească din Moldova, Episcopia de Roman. Această situaţie se
datorează poate şi faptului că documentele acestei instituţii s-au pierdut în apa
Moldovei, în timpul primului război mondial. Ca atare, avem o mărturie din 5
februarie 1580 83 , menţiuni documentare pentru Podolenii episcopului Agathon
(1599-1603) 84 şi un zapis pentru o parte din moşia Faraoani a părintelui Evloghie (la
28 septembrie 1644) 85 , o copie cu epitaful episcopului Gherasim ce a răposat în anul
69
Este vorba de documentele din 20 decembrie 1518 (ibidem, pach. DCCXVII, doc. nr 60) şi din
29 ianuarie 1522 (ibidem, doc. nr. 67), ambele păstrate sub formă de fotocopii.
70
Zapisele sunt din anul 1715 (ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 209, pg. 332; doc. nr.
211, pg. 334, copii).
71
Cumpărătura este din 23 aprilie 1723 (ibidem, doc. nr. 266, pg. 419, copie).
72
Vânzarea a fost încheiată la 14 martie 1735 (ibidem, doc. nr. 257, pg. 388, copie).
73
În 1737, a fost cumpărată casa de pe Uliţa Fânăriei (ibidem, pach. CCCLXXXIII., doc. nr. 2,
orig.).
74
Ibidem, pach. XLVI, doc. nr. 1, orig.
75
Ibidem, pach. DCLIV, doc. nr. 2, orig.
76
Ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 40, pg. 57, copie.
77
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. LXI, doc. nr. 13.
78
La 29 martie 1677 (idem, colecţia Documente, CCCLX <Condică>, doc. nr. 48, pg. 64, copie).
79
Este vorba de o cumpărătură din 1551 (ibidem, pach. CLXIV, doc. nr. 5, traducere), precum şi de
stăpâniri anterioare anului 1717 (ibidem, pach. DCCXIV, doc. nr. 3, orig.) sau 1721 (ibidem, pach.
LXXXII, doc. nr. 4, orig.).
80
Acestea sunt din 28 august 1639 (ibidem, pach. XXIX, doc. nr. 70, orig) şi 20 iunie 1644
(ibidem, doc. nr. 71, orig).
81
Date la 16 mai 1733 (Ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 10, pg. 7, copie), 20 februarie
1734 (ibidem, doc. nr. 279, pg. 451-456, copie), 17 iulie 1734 (ibidem, doc. nr. 304, pg. 467,
copie), 23 noiembrie 1734 (ibidem, doc. nr. 280, pg. 456, copie).
82
Pentru moşiile Puţăni şi Pleşeşti (ibidem, pach. DCCCXVI, doc. nr. 26, copie), Verşeşti şi
Murgoceşti (ibidem, pach. XXX, doc. nr. 118), Oncani (ibidem, pach. XXIX, doc. nr. 81, orig.) şi
pentru locuri din Iaşi (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. LXXXII, doc. nr. 8, orig.; idem,
colecţia Documente, pach. DCLXXIV, doc. nr. 16, orig.)
83
De la episcopul din Târgul de Jos al Moldovei (idem, colecţia Documente, pach. XXX, doc. nr. 7
(a-b), orig. slavon cu traducere).
84
Ibidem, pach. D, doc. nr. 4 (II-IV), rez. din perilipsis.
85
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 171, f. 157, copie.
322
1715 86 şi, poate cel mai important document al acestui scaun arhieresc, o copie din
anul 1862 a pomelnicului mult mai vechi al Episcopiei 87 .
La fel de puţine informaţii se găsesc şi pentru Episcopia Rădăuţilor, dar
acest lucru este oarecum firesc, deoarece actele sale se găsesc în principal în Arhivele
din Cernăuţi şi din Viena. Astfel, avem doar patru acte pentru acest scaun arhieresc.
Cel dintâi se referă la moşiile Rădăuţi şi Coţmanul Mare cu toate cătunele sale 88 . Al
doilea este o învoială din anul 1682 a episcopului de Rădăuţi cu mănăstirea Agapia
pentru morile de la Iucşeni 89 . Un altul este un zapis de mărturie pentru o datorie la
episcopul Calistru 90 , iar cel din urmă este o mărturie din anul 1735, ce a fost făcută
de preotul Vasile din Beceşti în faţa episcopului Varlaam pentru a se purta cum se
cuvine pe viitor 91 .
Episcopia Huşilor are o carte de jurământ a arhiereului Mitrofan din 23
februarie 1628 92 , un act pentru moşiile proprii ale ierarhului Gheorghe Romişel 93 , o
carte de mărturie de la episcopul Varlaam 94 , precum şi zapise pentru moşia Leoşti 95
şi pentru ţiganii Episcopiei 96 .
Pentru a uşura cercetarea de către cei interesaţi, în cele ce urmează vom
prezenta actele în ordinea alfabetică a lăcaşelor monahale.
Astfel, mănăstirea Adam are documente pentru moşiile Cernăteşti 97 ,
Cărmeteşti 98 , Diocheţii 99 , Fundeanul 100 , Lieşti 101 , Năvărneşti 102 , Răchileşti 103 ,
Răpăileşti 104 , Răspopi 105 şi Vitezeşti 106 .
86
Ibidem, pach. DCCCXCVI, doc. nr. 3, orig.
87
Ibidem, pach. CCCXXXIV, doc. nr. 1, orig.
88
Este o fotografie după originalul slavon, din 6 octombrie 1520 (ibidem, pach. DCLXI, doc. nr.
2).
89
Ibidem, pach. CCCXXII, doc. nr. 22.
90
Învoiala a fost făcută la 13 mai 1730 (ibidem, pach. CDXII, doc. nr. 107, orig.).
91
Ibidem, pach. DCXXXIV, doc. nr. 6, orig.
92
Ibidem, pach. CDLVIII, doc. nr. 25, orig. O copie a acestei cărţi a fost inventariată în pach.
DXII, sub nr. 8.
93
Este vorba de actul din 15 iunie 1644, prin care episcopul îşi înzestra nepoata (ibidem, pach.
CCCXI <Condică>, doc. nr. 4, f. 104 v, copie).
94
Ibidem, pach. DCXCIV, doc. nr. 12, orig.
95
Mărturia hotarnică a fost făcută la 16 iunie 1709 (ibidem, pach. DCCCLI, doc. nr. 1, orig.).
96
Actul este din 1725 (ibidem, pach. CDXXV, doc. nr. 64, orig.).
97
Ibidem, pach. CDV, doc. nr. 212.
98
Ibidem, doc. nr. 209.
99
Ibidem, doc. nr. 209 şi 212.
100
101
Actele sunt din 1676 -1703 (ibidem, doc. nr. 18, 19, 20, 21, 149, 153, 157 şi 209; pach.
DCCCLXXI, doc. nr. 13; pach. DCCXVII, doc. nr. 7, 8, 9, 10; pach. DCCIV, doc. nr. 16).
102
103
Ibidem.
104
323
Agapia a primit părţi din moşiile Chipereşti 107 , Goşmani 108 , Ipoteşti 109 şi
Tătăraşi , morile de la Iucşeni 111 , viile de la Cotnari 112 şi ţigani 113 .
110
Mult mai săracă în documente este mănăstirea Apostolache, pentru care s-a
păstrat doar un zapis de „schimbătură a unor robi”, din 17 octombrie 1728 114 .
În schimb, pentru mănăstirea lui Aron Vodă din Ţarina Iaşilor avem
documente referitoare la danii (Hăsnăşeni cu Ştiubeiul 115 , vii 116 şi ţigani 117 ) şi la
vânzări de moşii (Rediul Aldei-1708 118 ); acte privitoare la cercetarea pricinilor
hotarului moşiei din jurul bisericii (1662) 119 , dar şi pentru împresurările moşiilor
Posadnici, Popricani, Iucşăni şi Fitioneşti (1699-1737) 120 sau pentru încălcarea bălţii
Hârcetele (1642-1693) 121 .
Ctitoria lui Miron Barnovschi din oraşul Iaşi a primit întărire pentru vii la
Urşulea (februarie 1652) 122 , jumătate din moşia Zugravi (9 ianuarie 1725) 123 şi i s-au
ales părţile din Voineşti (1693-1695) 124 .
O altă mănăstire zidită de Miron vodă este cea de la Bârnova. Pentru acest
lăcaş se păstrează cărţile pentru hotărnicirea moşiei Păşcarii, din 13 mai 1636 125 şi
105
Zapisele au fost făcute între anii 1674 şi 1703 (ibidem, pach. MXIII, doc. nr. 10; pach. CDV,
doc. nr. 18, 19, 20, 21, 149, 151, 152, 153, 157 şi 209; pach. DCCCLXXI, doc. nr. 13 şi 14; pach.
CDI, doc. nr. 26; pach. DCCXVII, doc. nr. 7, 8, 9 şi 10; pach. DCCIV, doc. nr. 16).
106
107
A fost întărit Agapiei la 22 februarie 1655 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. IV, doc.
nr. 16), 3 mai 1607 (ibidem, doc, nr. 14) şi 8 aprilie 1635 (ibidem, doc, nr. 15).
108
Părţile au fost dăruite începând cu anul 1664 şi hotărnicite de mai multe ori între anii 1664 şi
1691 (ibidem, pach. XLVIII, doc. nr. 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11 şi 12).
109
Acest sat a ajuns în stăpânirea mănăstirii prin actele întocmite în anii 1662-1666 (idem, Colecţia
Documente, pach. CDLIX, doc. nr. 41, 42, 47, 48).
110
Această moşie a fost dăruită mănăstirii prin cărţile din anii 1662-1666 (ibidem, doc. nr. 41, 42,
47, 48; pach. CDLV, doc. nr. 1).
111
Pentru morile de la Iucşeni, Agapia s-a învoit cu episcopul de Rădăuţi în anul 1682 (Ibidem,
pach. CCCXXII, doc. nr. 15 şi 22).
112
Ibidem, pach. CDLV, doc. nr. 1.
113
Ibidem, pach. CDXII, doc. nr. 8.
114
Ibidem, pach. CDXXV, doc. nr. 68.
115
Ibidem, pach. DCCXCIV, doc. nr. 93 şi 94, copii. Actele sunt din anii 1699 şi 1703.
116
Ibidem, pach. CDLXXXVII, doc. nr 51, copie; pach. DCCCLXXV, doc. nr. 22, 23 şi 24, orig.
117
Ibidem, pach. DXXV, doc. nr. 21, fotografie.
118
Ibidem, pach. DCCCLXXV, doc. nr. 16 şi 17, orig.
119
Idem, Colecţia Documente-Spiridonie, pach. LXI, doc. nr. 34, copie.
120
Ibidem, pach. XLV, doc. nr. 96, 97, 98, 106, 108, 112 şi 115; idem, Colecţia Documente, pach.
DCCXCI <Condică>, f. 335-339, copii.
121
Idem, colecţia Documente, pach. CDVII, doc. nr. 8 (I-V) regeste; DCCCLXXVII, doc. nr. 1,
traducere.
122
Ibidem, pach. DCCCI <Condică>, cele două documente de la f. 205v, copii.
123
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 259v-260, copie.
124
Ibidem, pach. CDIX, doc. nr. 62 şi 64; pach. CDXII, doc. nr. 53 şi 55.
125
Ibidem, pach. CDXXIII, doc. nr. 28, orig.
324
din 4 aprilie 1642 126 , precum şi a poienilor Cucoară, Muncelul, Poiana cu Cetate şi
Matiţa 127 ; impunerea satului Ciurbeşti la lucru 128 şi zapisul de vânzare al moşiei
Rădăieşti (1680-1695) 129 .
Din primul sfert al veacului al XVIII-lea sunt documentele mănăstirii
Bărboi, care se referă la moşiile Lăzoreni 130 şi Zugravi 131 .
Mănăstirea Berzunţ are acte pentru satele Beceşti 132 , Hărtăneşti 133 şi Sârbi
(Oprişoaia Neagră) 134 .
Mult mai bogat în documente păstrate este lăcaşul de la Bisericani. Astfel,
acestuia i se întăreau trei poieni la Ceahlău (12 august 1611) 135 , satele Măstacănul (4
mai 1627) 136 , Popceştii (3 ianuarie 1630) 137 , Călimani (12 octombrie 1639)138 ,
Şendreşti 139 şi Cândeşti 140 , dar şi actul de vânzare al unei vii (25 august 1667) 141 .
Apoi, mănăstirii Bistriţa i se confirmau moşiile Roznov 142 , Broscăuţi 143 ,
Vascăuţi 144 , Văleni 145 , Mânjeşti 146 , Bungeşti 147 , Oprişeni şi Slugani 148 sau i se
126
Ibidem, pach. CCCXV, doc. nr. 34, copie. O altă copie a acestui document se găseşte în pach.
CDXXIII, doc. nr. 34.
127
Mărturia hotarnică a fost făcută la 11 august 1693 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach.
XXXIX, doc. nr. 53, orig.). Mai există şi o hotarnică pentru o moşie din apropierea mănăstirii ce a
fost făcută la 12 ianuarie 1709 (idem, colecţia Documente, pach. CDXXV, doc. nr. 48, copie).
128
Cartea a fost dată de Ştefăniţă Lupu la 5 august 1660 (idem, colecţia Documente, pach. CCCXII,
doc. nr. 43, orig.).
129
Ibidem, pach. CDLVIII, doc. nr. 53, orig. grecesc şi doc. nr. 59, orig.
130
Ibidem, pach. CCCXIX, doc. nr. 9 şi pach. CCCXXII, doc. nr. 29, originale.
131
Ibidem, pach. DCLXI, doc. nr. 17, orig.
132
Zapisul este din 1735 (ibidem, pach. XCV, doc. nr. 10, orig.).
133
Din anii 1731-1733 (ibidem, pach. CDVI, doc. nr. 26, orig; pach. CDXVII, doc. nr. 417, orig.).
134
Emise la 16 aprilie 1630 (ibidem, pach. CCCXCVIII, doc. nr. 1, orig.) şi la 7 ianuarie 1631
(ibidem, doc. nr. 2, orig.).
135
Ibidem, pach. CD, doc. nr. 2, copie.
136
Ibidem, pach. D, doc. nr. 32, copie.
137
Ibidem, pach. DCCCLXXI, doc. nr. 4, traducere.
138
Ibidem, pach. D, doc. nr. 38, orig. slavon. <are o traducere inventariată tot aici, sub nr. 39>. O
copie este în condica inventariată ca pach. DCCXCI, f. 371v-372.
139
Actele sunt din perioada 1627-1663 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. I, doc. nr. 2, 3,
4, 5, 6, 7, 9 şi 52, originale, copii şi traduceri).
140
Zapisele sunt emise între anii 1627 şi 1663 (ibidem, doc. nr. 26, 27, 28, 32, 33, 34, 35, 36, 37,
38, 39, 40, 41, 42, 43, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 50, 51şi 52 originale, copii şi traduceri).
141
Idem, colecţia Documente, pach. CCCXLIX, doc. nr. 22, orig.
142
Cărţile au fost date între 1595 şi 1620 (ibidem, pach. D, doc. nr. 10, 11, 13 şi 23; pach. DCCXCI
<Condică>, f. 279-280, copii).
143
Actele au fost date pe la 1662 (ibidem, pach. DCCCLXVIII, doc. nr. 3 şi pach. D, doc. nr. 46,
copie).
144
Este vorba de un hrisov din 20 iunie 1662 (ibidem, pach. DCCCLXVIII, doc. nr. 3).
145
Acest sat a fost obţinut în schimbul seliştei Beşicani, în anul 1670 (ibidem, pach. DCCVII, doc.
nr. 1 şi 3, orig.).
146
Scrisoarea a fost întocmită la 12 iunie 1646 (ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 24, copie.).
147
Documentul este din anul 1646 (ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 24, copie.).
325
alegeau hotarele satelor Tătăraşi 149 , Săvuleşti 150 , Area 151 şi Petreşti 152 . Într-un
document din 15 octombrie 1491, se arată că acest lăcaş a vândut lui Ştefan cel Mare
moşiile Filipeşti, Săcuieni şi Balosinăuţi 153 . În sfârşit, în anul 1658, aceeaşi mănăstire
făcea un schimb de ţigani cu Toader Prăjescu 154 .
Într-un act din 7 octombrie 1717, se aminteşte de fiul preotului Pârvu, care
avea steagul lui în mănăstirea Caşin, de unde jefuia satele din apropiere 155 .
La 11 mai 1730, Grigorie Ghica voievod judeca o pricină pentru paguba
unui bou ce fusese făcută pe moşia mănăstirii Căpriana, împresurată de tătari 156 .
În anul 1710, egumenul Vârlan de la mănăstirea lui Cârlig mărturisea că a
fost preot la Dumitrachi Boul fost mare logofăt 157 .
Schitul Cârlomâneşti primea danie nişte vii (1713) 158 , iar mănăstirea
întemeiată în Cetatea Neamţului a avut judecăţi pentru nişte miere şi nişte unt ce au
fost ascunse acolo de un negustor armean şi apoi luate de nişte nemţi (1680-1713) 159 .
Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi posedă documente pentru satele Bucureşti
(Bârlad) 160 , Bahrineşti 161 , Mirceşti şi Doroşcani 162 , Ruseni şi Hliboca 163 , Cinci
Câini 164 , Iorgoieşti 165 şi Drăgoieşti 166 , pentru vii 167 , prisăci 168 şi ţigani 169 .
La 15 iunie 1599, Ieremia Moghilă dăruia satul Măstăcani către mănăstirea
de călugăriţe Cetăţuia de la Gura Covurluiului 170 .
Lăcaşe mai puţin cunoscute sunt schitul Cirăbucul (care la 21 iunie 1740
primea scutiri pentru nişte posluşnici) 171 şi mănăstirea Clatea. Aceasta din urmă
148
Actul a fost emis în anul 1645 (ibidem, pach. CCCXXV, doc. nr. 1, copie.).
149
Cândva, în anul 1597 (ibidem, pach. CDLXXXVII, doc. nr. 50, copie.).
150
Ibidem, pach. D, doc. nr. 46, copie.
151
Ibidem.
152
La 27 iulie 1670 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. I, doc. nr. 74, orig.).
153
Idem, colecţia Documente, pach. CDXXXIV, doc. nr. 1, copie.
154
Ibidem, pach. CDXXVII, doc. nr. 77, copie.
155
Ibidem, pach. DCLXI, doc. nr. 16, copie.
156
Ibidem, pach. CCCLXXIX, doc. nr. 7, orig.
157
Ibidem, pach. CCCXI <Condică>, doc. nr. 2, f. 382, copie.
158
Ibidem, pach. DCXIII, doc. nr. 4, orig.
159
Ibidem, pach. CCCXI <Condică>, doc. nr. 7, 8, 9 şi 11, f. 106v-108 şi f. 109v, copii.
160
Actele sunt din anii 1667-1692 (ibidem, pach. CCXXX, doc. nr. 14 şi 21, orig.).
161
Ibidem, doc. nr. 22, orig.
162
Dăruite în anul 1671 (ibidem, pach. DCXIX, doc. nr. 2, orig.).
163
Hotarnica a fost făcută la 6 august 1671 (ibidem, pach. DCCCLXXV, doc. nr. 8, orig.).
164
Dania este din 9 iunie 1679 (ibidem, pach. CI, doc. nr. 12, orig.).
165
La 13 iulie mănăstirea se învoia cu Panaite neguţitorul (ibidem, pach. DCLXI, doc. nr. 13,
orig.).
166
Mănăstirea era împresurată la 18 martie 1714 (ibidem, pach. CCCLX <Condică>, doc. nr. 6, pg.
4, orig).
167
Ibidem, pach. DCLXI, doc. nr. 13, orig.
168
Este vorba de o prisacă la Dealul Mare (ibidem, pach. CCXXX, doc. nr. 18, orig.).
169
Ibidem, pach. CDXXV, doc. nr. 40, orig.
170
Ibidem, pach. CCCXXVIII, doc. nr. 1, orig. slavon.
326
primea întărire pentru satul Tătărenii, care îi era danie de la Vasile Ureche (5
septembrie 1670) 172 .
În ceea ce priveşte mănăstirea din Copou, se identifică o mărturie hotarnică
din anul 1702 a satului Piscani 173 . O altă mănăstire măruntă este cea de la Corni, care
avea pricină pentru o ocină în satul Ciorăşti (13 august 1728) 174 .
Mănăstirea Dancu este amintită în câteva documente din anii 1677-1734,
privitoare la oraşul Iaşi 175 .
Schitul din Dealul Mare, ctitoria lui Iane Hadâmbul, a avut mai multe pricini
pentru satele Piţcani 176 şi Budeşti 177 .
În anii 1647 178 şi 1688 179 mănăstirea Dieneţ se judeca pentru ocini în satul
Gălăşeşti.
Singura ctitorie care aparţinea prin tradiţie celor mai importante femei ale
ţării era mănăstirea Doamnei din Botoşani. Aceasta a primit întărire pentru moşiile
Costeşti 180 şi Dreslauca 181 , precum şi scutiri pentru posluşnici 182 .
Dobrovăţul are documente pentru casele din Iaşi 183 şi pentru părţi din satele
Simineşti şi Bumbăta 184 .
Mai bogată în acte este mănăstirea mitropolitului Anastasie Crimca de la
Dragomirna. Astfel, ea deţine danii şi confirmări din veacul al XVII-lea şi din prima
jumătate a celui următor pentru moşiile Bârsăneşti 185 , Borzăşti 186 , Brătineşti 187 ,
Broscăuţi 188 , Corzăşti 189 , Dămideni 190 , Drăgoteşti pe Miletin 191 , Drăgoteşti sub
171
Ibidem, pach. CCCXCIX, doc. nr. 1, orig.
172
Ibidem, pach. DCCCLXXI, doc. nr. 10, orig. O copie se află în pach. DCCXCI <Condică>, f.
261v-262, iar o altă copie se găseşte în pach. 249, doc. nr. 40.
173
Ibidem, pach. CIII, doc. nr. 1, copie.
174
Ibidem, pach. CCXXXIV, doc. nr. 9, orig.
175
Ibidem, pach. XXXV, doc. nr. 4, 10 şi 11; pach. CCCXXII, doc. nr. 39, 46; pach.
CCCXXXVII, doc. nr. 37; pach. CDII, doc. nr. 2 m şi 2n, traduceri.
176
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XXI, doc. nr. 6, 7, 8 şi 10, orig.
177
Idem, colecţia Documente, pach. CCCLIX, doc. nr. 4, orig.; pach. CDXXII, doc. nr. 7, copie.
178
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XCVII, doc. nr. 21, orig.
179
Idem, colecţia Documente, pach. DCCCXXVI, doc. nr. 1 (I), rezumat.
180
Între anii 1631 şi 1742 (ibidem, pach. CCLXXXII, doc. nr. 4, 6, 8, 10, 11, 12, 13 şi 14, orig.
slavone şi româneşti).
181
Ibidem, pach. CCLXXXII bis, doc. nr. 2 şi 3.
182
Cartea este din 8 ianuarie 1662 (ibidem, doc. nr. 1, orig. slavone).
183
Zapisele sunt din anul 1677 (ibidem, pach. DCLXXIV, doc. nr. 3, orig.) şi din 1721 (ibidem,
pach. CCCXXXVII, doc. nr. 34, orig.).
184
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XXIII, doc. nr. 5, orig.
185
Idem, colecţia Documente, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 522, f. 453r-v; doc. nr. 524, f.
454v-455; doc. nr. 527, f. 456v-458, copii; pach. CCCXXIII, doc. nr. 8 şi 10, orig. şi copie
slavone).
186
Ibidem, pach. CCCXII, doc. nr. 11, copie.
187
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 142, 143, 144, 145, 146, 147, 148, 149, 150, 151,
152 şi 153, f. 134-141v, copii.
188
Ibidem, doc. nr. 522, f. 453r-v, copie; pach. CCCXXIII, doc. nr. 8 şi 10, orig. şi copii slavone.
327
Tăietura 192 , Drujăşti 193 , Fărceni 194 , Flămânzi 195 , Horodeşti 196 , Mătieni 197 , Salcea198 ,
Storojăni 199 , Tăistreni 200 , Tocmăjeni 201 , Uriceni 202 , Veţna 203 şi Zlătari 204 ; pentru
prisacă în Branişte 205 , vadul de moară de lângă Buniţi 206 , casele din Iaşi 207 şi viile de
la Cotnari 208 ; pentru datoriile Dragomirnei la mănăstirea Putna 209 ; pentru jefuirea
mănăstirii de către Timuş Hmelniţchi 210 şi pentru relaţiile cu ctitorii acestui lăcaş
monahal 211 .
În anul 1724, călugării de la Drăgeşti se judecau pentru hotarul din jurul
mănăstirii 212 .
Mănăstirea Fâstâci are între actele de la AN Iaşi doar o poruncă domnească
din 25 decembrie 1693 213 .
Ctitoria lui Isac Balica hatman de la Frumoasa primea satul Valea Seacă (17
decembrie 1618) 214 şi o mărturie hotarnică pentru moşiile Mogoşeşti şi Ciurbeşti (17
iulie 1695) 215 .
189
Ibidem, pach. CCCXXIII, doc. nr. 64, traducere.
190
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 527, f. 456v-458; pach. CCCXXIII, doc. nr. 8, 10 şi
64, traduceri româneşti, orig. şi copii slavone.
191
192
Ibidem.
193
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 522 şi 523, f. 453-454v; doc. nr. 524, 525, 527-528,
f. 454v-458v, copii; pach. CCCXXIII, doc. nr. 8, 10, 27 şi 64, traduceri româneşti, orig. şi copii
slavone).
194
Ibidem, pach. CLXIV, doc. nr. 15, orig. slavon; pach. CCCXL, doc. nr. 19, pergament slavon.
195
Ibidem, pach. CCCXXIII, doc. nr. 5 şi 15, orig. şi copii slavone; pach. DCLIV, doc. nr. 1; pach.
CCCXXIII, doc. nr. 64, traducere).
196
197
Ibidem, pach. CXLIV, doc. nr. 2; pach. CCCXII, doc. nr. 11, copii.
198
Ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 19, pergament slavon.
199
200
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 522, 523 şi 524, f. 453-455; doc. nr. 527-528, f.
456v-458v, copii; pach. CCCXXIII, doc. nr. 8, 10, 64, traduceri româneşti, orig. şi copii slavone;
idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. LIV, doc. nr. 35, orig).
201
Idem, colecţia Documente, pach. CCCXXIII, doc. nr. 64, traducere.
202
Ibidem, doc. nr. 5, orig. slavon.
203
Ibidem, doc. nr. 64, traducere.
204
Ibidem.
205
206
Ibidem.
207
Ibidem, pach. CD, doc. nr. 22, orig.
208
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 522, f. 453r-v; doc. nr. 527, f. 456v-458, copii;
pach. CCCXXIII, doc. nr. 8, orig. slavon).
209
Acestea au fost achitate în anul 1666 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, doc. nr. 529, f. 459,
copie).
210
211
Ibidem, pach. CCCXXII, doc. nr. 1 şi 34, copii; pach. CLXIV, doc. nr. 15, orig. slavon.
212
Ibidem, pach. CDXLIX, doc. nr. 49, 50 şi 51, orig.
213
Ibidem, pach. CXIV, doc. nr. 3, orig.
328
Mănăstirea Galata stăpânea satele Vlădiceşti 216 , Gârbeşti 217 , un iaz din
218
Iaşi şi vii la Galata 219 , primea scutiri pentru posluşnici 220 şi vindea moşiile
Piscani , Pleşeşti 222 şi Turbăteşti 223 . În anul 1598 se judeca pentru Mihăileşti 224 cu
221
mănăstirea Humor, iar la 26 noiembrie 1606 avea pricină cu Râşca pentru

Podoleni 225 .
Într-un hrisov din 30 iunie 1721 se aminteşte de dreptul mănăstirii Gârcina
de a lua vamă de la iarmarocul ce se face pe moşia Drăgoieşti 226 .
Pentru ctitoria lui Ieremia Golia din târgul Iaşilor găsim documente
referitoare la moşiile Chipereşti (1645) 227 , Dăneşti (1722 228 , 1724 229 , 1739 230 şi
1740 231 ), Lăzoreni (1689) 232 , Movileni pe Răut (1631 233 , 1632 234 , 1640 235 , 1741 236 )
şi Tomeşti (1645) 237 , pentru casele din Iaşi (1696 238 şi 1733 239 ) şi pentru ţigani
(1741) 240 .
La 20 septembrie 1720, Gheorghe Costin fost vornic a cumpărat moşia
Groşeşti 241 , iar de la mijlocul secolului al XVIII-lea se păstrează un inventar al averii
schitului Gugeşti 242 .
214
Ibidem, pach. DXXV, doc. nr. 22, fotografie.
215
Ibidem, pach. CDIX, doc. nr. 63, copie.
216
La 18 noiembrie 1577 (ibidem, pach. DCCXII, doc. nr. 3, traducere).
217
Cartea lui Gheorghe Duca a fost emisă la 1 iuie 1669 (ibidem, pach. CCCXXIII, doc. nr. 88,
orig.).
218
Actele sunt din 1678 şi din 1692 (ibidem, pach. DCCCLXXX, doc. nr. 1 şi 2, copii).
219
Ibidem, pach. CCCXIX, doc. nr 21, orig.
220
Hrisovul este din anul 1686 (ibidem, pach. XXXI, doc. nr. 1, orig.).
221
Vânzarea a fost făcută la 30 iulie 1736 (idem, Colecţia Documente-Spiridonie, pach. XLII, doc.
nr. 261, copie).
222
În anul 1734 (idem, Colecţia Documente, pach. CDV, doc. nr. 373, orig.).
223
Zapisul este din 17 iulie 1724 (ibidem, pach. MXIII, doc. nr. 17, orig.).
224
Iibidem, pach. CDVI, doc. nr. 4, traducere.
225
Ibidem, pach. D, doc. nr. 4 (V), rez. din perilipsis.
226
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XXX, doc. nr. 114, copie.
227
Idem, pach. I, doc. nr. 1, copie.
228
Idem, colecţia Documente, pach. CDXXXI, doc. nr. 132, regest.
229
Ibidem, pach. CDXVI, doc. nr. 30, copie.
230
Ibidem, pach. CDVIII, doc. nr. 17, copie şi pach. CDXXII, doc. nr. 14, copie greacă.
231
Ibidem, pach. CDXVI, doc. nr. 33, orig. şi pach. CDXXII, doc. nr. 15, copie greacă.
232
Ibidem, pach. CCCXXIV, doc. nr. 3, orig.
233
Ibidem, pach. CCLXI, doc. nr. 2, copie.
234
235
236
Ibidem, pach. CM, doc. nr. 1, copie.
237
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. I, doc. nr. 1, copie.
238
Idem, colecţia Documente, pach. CCCXXIV, doc. nr. 4.
239
Ibidem, pach. CCCXXXVII, doc. nr. 39, orig.
240
Ibidem, pach. CDII, doc. nr. 30, orig.
241
Ibidem, pach. CDXXI, doc. nr. 3, copie.
242
Ibidem, pach. DCLXXXV, doc. nr. 38, orig.
329
Mănăstirea Hangu are scrisori pentru satele Avrămeşti 243 , Negrileşti244 ,

Paşcani , Războieni 246 , Ruscani 247 şi Vânători 248 , pentru poienile din branişte 249 şi
245
pentru un heleşteu în Târgul Frumos 250 , pentru posluşnici (1646 251 şi 1705 252 ), vecini
(1696) 253 şi ţigani (1726) 254 .
În jurul anului 1660, Ştefăniţă Lupu era rugat de către egumenul mănăstirii
Hopova din Serbia să-i reînnoiască hrisovul părintelui său 255 .
La Iaşi se găsesc surprinzător de numeroase documente referitoare la lăcaşul
de pe valea Humorului. În iulie 1520, ianuarie 1536 şi noiembrie 1540 această
fundaţie a primit întărire pentru Dvornicenii, Stăucenii, Glodenii, Pârteştii, seliştea
lui Dieniş, o prisacă la Corneşti, o prisacă Zlătăroaia de la Bohotin, muntele Ostra şi
iezerul Oreahovul 256 . Alte documente sunt pentru Brăneşti 257 , Dersca 258 ,
Feredeieni 259 , Glodeni 260 , Mihăileşti 261 , Stăuceni 262 , Strahotin 263 şi Vorniceni 264 .
243
La 28 iunie 1635 mănăstirea se judeca pentru acest sat cu Tănase vornic de gloată (ibidem, pach.
CD, doc. nr. 9, orig. slavon).
244
Zapisul este făcut în 1740 (ibidem, pach. CLVIII, doc. nr. 52, orig.).
245
Acest sat a fost întărit la 24 aprilie 1632 (ibidem, pach. CDXXVII, doc. nr. 55, orig. slavon) şi
mai apoi vândut de călugări în anul 1660 (ibidem, pach. CD, doc. nr. 189, orig.).
246
Acestea sunt din anii 1688 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XIV, doc. nr. 16, orig),
1731 (ibidem, doc. nr. 19 şi 22, orig.), 1732 (ibidem, pach. XIV, doc. nr. 23 şi 25, orig.), 1736
(ibidem, doc. nr. 26, orig.).
247
În 1635 mănăstirea avea pricină pentru acest sat (idem, colecţia Documente, pach. CD, doc. nr.
9, orig. slavon).
248
Cartea domnească este din anul 1627 (ibidem, doc. nr. 6, copie).
249
Aceasta a fost întărită la 15 februarie 1612 (ibidem, doc. nr. 3, traducere şi pach. CCCXXIII,
doc. nr. 3 bis, copie), 30 iunie 1622 (ibidem, pach. CD, doc. nr. 4, copie), 6 aprilie 1623 (ibidem,
doc. nr. 5, pergament slavon), 14 ianuarie 1629 (ibidem, pach. CDVIII, doc. nr. 7, copie), 5 aprilie
1631 (ibidem, pach. CD, doc. nr. 7, orig. slavon), 29 iulie 1631 (ibidem, doc. nr. 8, orig.), 6 aprilie
1639 (ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 101, pergament slavon; pach. CD, doc. nr. 11, traducere), 28
mai 1639 (ibidem, doc. nr. 12, orig.), 7 iulie 1717 (ibidem, doc. nr. 27, copie).
250
Ibidem, pach. CD, doc. nr. 17, orig.
251
252
253
254
Ibidem, pach. CCCXXII, doc. nr. 38, orig.
255
Ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 38, orig. slavon.
256
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 269-271, copie.
257
Ibidem, f. 225v, copie.
258
Mănăstirea a cumpărat o parte din această moşie în anul 1661 (ibidem, pach. CDXXIX, doc. nr.
3, copie), iar la 5 mai 1669 avea pricină de judecată pentru ea (ibidem, pach. CMXII, doc. nr. 1,
orig. şi copie).
259
Pentru acest sat avem cărţi de la Despot vodă (ibidem, f. 223, copie; o copie slavonă este în
pach. CCCXLIX, doc. nr. 4), de la Bogdan Lăpuşneanu (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f.
223v) şi de la Istratie Dabija (ibidem, f. 224 şi f. 225 v, copii), mărturii hotarnice din anul 1664
(ibidem, f. 226v şi f. 224 v, copii) şi poruncă domnească de cercetare a hotarului dată de Iliaş
Alexandru vodă la 11 august 1666 (ibidem, pach. CCCXXI, doc. nr. 30, orig; cu o copie în pach.
CCCXXIII, doc. nr. 77 şi o alta în condica inventariată sub nr. pach. DCCXCI <Condică>, f. 226).
330
Schitul de la Măgura Ocnii a primit Dărmăneştii (1665) 265 , Picioroganii, o

vie la Cotnari, vecini din Boteşti (1706) 266 şi un vad de moară în satul Vartişcoiul
(1742) 267 .
Ctitoria Cantemireştilor de la Mira a primit ca metoh schitul Grăjdeni (1689-
1690) 268 şi o parte din Odobeşti (ante 1732) 269 .
Pentru mănăstirea Moldoviţa avem documentele moşiilor Băiceni 270 ,
Liteni , Onţăni 272 şi Răciuleni 273 , precum şi cele ale cârciumilor din Baia 274 . Apoi,
271
de la fiii lui Alexandru cel Bun, Ilie, Ştefan şi Petru Aron, în anii 1439 şi 1453
260
Acesta a fost dăruit la 13 aprilie 1672 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 285v-286, copie;
pach. CCCXII, doc. nr. 47, copie). Mănăstirea a primit întărire la 12 iulie 1700 (ibidem, pach.
DCCXCI <Condică>, f. 286v, copie), 4 august 1706 (ibidem, f. 287, copie), 16 decembrie 1730
(ibidem, f. 287v-288, copie), 3 mai 1732 (ibidem, f. 288v-289, copie) şi la 14 ianuarie 1733
(ibidem, f. 289-290, copie).
261
Avea pricină cu Galata în anul 1598 (ibidem, pach. CDVI, doc. nr. 4, traducere).
262
Împresura moşia Tăuteşti în anul 1739 (ibidem, pach. DCCCI <Condică>, f. 141, copie).
263
Cartea lui Despot este din anul 1562 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 223, copie; o copie
slavonă se află în pach. CCCXLIX, doc. nr. 4), a lui Constantin Moghilă a fost dată în 1609
(ibidem, pach. CDXXVI, doc. nr. 2), cea a lui Ştefan Tomşa a fost făcută în anul 1612 (ibidem, oc.
nr. 3, orig. slavon), iar cea a lui Mihai Racoviţă a fost emisă în 1709 (ibidem, pach. CDXXV, doc.
nr. 49, orig.). În 1661 mănăstirea a vândut ocina Strahotinul (ibidem, pach. CDXXVI, doc. nr. 4,
orig.; pach. CDXXIX, doc. nr. 3, copie; doc. nr. 4, orig.; doc. nr. 5, orig.), dar a reprimit-o în anul
1691 (ibidem, doc. nr. 6, orig.).
264
Această moşie împresura între anii 1729-1729 seliştea Tăuteşti (ibidem, pach. DCCCI
<Condică>, f. 141, copii; pach. CXLIII, doc. nr. 2, copie).
265
Ibidem, pach. CCCXLVIII <Condică>, doc. nr. 4, f. 112, copie.
266
Ibidem, pach. CCCXXIV, doc. nr. 5, orig.
267
Ibidem, pach. DCCCLXVIII, doc. nr. 4, traducere.
268
Ibidem, pach. XCVII, doc. nr. 1, orig, doc. nr. 3, copie; pach. CXXXI, doc. nr. 11, orig. Schitul
Grăjdeni stăpânea moşiile Balomireşti, Dealul Mare şi Dumbrăviţa (ibidem, pach. CXXX, doc. nr.
1, orig.).
269
Ibidem, pach. CDV, doc. nr. 349, orig.
270
Ispisocul lui Iancu Sasu a fost făcut la 14 septembrie 1581 (ibidem, pach. CCLXXXV, doc. nr.
5, copie).
271
Dania a fost făcută pe la 1645 (ibidem, pach. DCCCI <Condică>, f. 21-22, copii).
272
Din anii 1585-1673 (ibidem, pach. CCXL, doc. nr. 24, traducere şi doc. nr. 27, copie; pach.
CCCXII, doc. nr. 1, copie; pach. DCCXCI <Condică>, f. 107-110 şi f. 429-430v, copii).
273
Un ispisoc este din 1581 (ibidem, pach. CCLXXXV, doc. nr. 5, copie), altul este din 1740
(ibidem, doc. nr. 16, orig.), iar altul a fost dat în anul 1742 (ibidem, pach. CLXIV, doc. nr. 32,
orig.).
274
Danie de la Ştefan cel Mare din 1458 (ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 7, pergament slavon;
pach. DCCVI, doc. nr. 16, fotocopie).
331
mănăstirea a mai primit un obroc anual de vin 275 , posada de pe Moldova 276 şi o
prisacă la Bohotin 277 .
Neamţul a stăpânit Başotenii (1428) 278 , Cârnicenii (1448) 279 , Fântănele (ante
1652) , satele unde au fost Onaca şi Sas Dan şi mănăstirea Turbăteşti (1518) 281 , vii
280
la Cotnari (1679) 282 şi case în Iaşi (1727-1729) 283 . Un interesant document de la

sfârşitul veacului al XVII-lea arată că monahii de la această mănăstire cerşeau vin de
la oameni 284 .
O altă mănăstire din ţinutul Neamţului este Pângăraţii. Cele mai multe acte
ale acesteia sunt pentru părţi din satul Buciumi 285 . La 8 aprilie 1585, Petru Şchiopu
dăruia acestui lăcaş siliştea Almaşul Mic, poiana Pângăraţi, o prisacă lângă Bacău şi
sălaşe de ţigani 286 , iar la 30 mai 1717, domnul Mihail Racoviţă ierta toate datoriile
călugărilor la creditorii turci, armeni sau creştini 287 .
O carte de la Antioh Cantemir atestă obrocul de sare dăruit schitului de la
Pârveşti 288 .
Lăcaşul de la Probota are documente pentru satele Hereşti 289 , Lieşti 290 ,
Protopopenii 291 , Prisaca 292 , Tamârtăşăuţi 293 , pentru un loc pustiu lângă Hârloieni 294
275
Ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 4 şi 5, pergamente slavone şi pach. DCCVI, doc. nr. 14,
fotocopie.
276
fotocopie.
277
fotocopie.
278
Ibidem, pach. CDLI, doc. nr. 30, pergament slavon <reinventariat în Colecţia Pergamente, pach.
CCCXL, doc. nr. 80>. Acest sat a fost vândut la 7 februarie 1652 (ibidem, pach. CDXXVII, doc.
nr. 72 şi 74, orig.).
279
Ibidem, pach. DCCXCII, doc. nr. 1 a-b, pergament slavon.
280
Ibidem, pach. CDXXVII, doc. nr. 72 şi 74, orig.
281
Ibidem, pach. DCCXVII, doc. nr. 61 şi 61, fotocopie.
282
Ibidem, pach. CCXLVIII, doc. nr. 21, orig.
283
Ibidem, pach. DCCXIV, doc. nr. 2, 11 şi 12, orig.
284
Ibidem, pach. DCCXCIV, doc. nr. 7, orig.
285
Cărţile şi zapisele au fost făcute între anii 1635 şi 1651 (idem, Colecţia Documente-Spiridonie,
pach. XXXI doc. nr. 9, 10 şi 11, orig. româneşti şi slavone; pach. XCVI, doc. nr. 52 [VII-XI],
menţiuni).
286
Idem, colecţia Documente, pach. CCCXXV doc. nr. 9, copie.
287
Ibidem, pach. CDXVII, doc. nr. 57, orig.
288
Ibidem, pach. DXV, doc. nr. 31, fotocopie.
289
Ibidem, pach. CCCXI <Condică>, f. 80 şi f. 80v-83, copii. Este vorba de cărţi de la Petru Rareş,
Bogdan Lăpuşneanu, Petru Şchiopu. În anii 1633 şi 1634, călugării vindeau această moşie lui Cujbă
vel vornic de Ţara de Sus pentru o moarte de om (ibidem, f. 82-84).
290
Ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 24 (I), rezumat al unui doc. din 18 aprilie 1463.
291
Ibidem, pach. CCCXI <Condică>, f. 80-82, copie a unei cărţi din 24 aprilie 1546.
292
Ibidem, f. 80, copie; pach. DCCCXXXVI, doc. nr. 24 (II), rezumat; sunt cărţi de la Petru Rareş
şi Bogdan Lăpuşneanu.
293
Pergament de la 22 septembrie 1411 (ibidem, pach. CDLI, doc. nr. 12, <reinventariat în colecţia
Pergamente, pach. CCCXL, doc. nr. 62>).
332
şi pentru prisaca de la Visoca 295 , dar şi pentru viile din Dealul Porcului 296 .
Mănăstirea a avut pricini de judecată cu Gavril proin protopop (1507) 297 , Nistor
Ureche (1605) 298 şi cu Grigoraşcu Tomiţă (1715) 299 .
Pentru zidirea lui Ştefan cel Mare de la Putna găsim documente referitoare
la moşiile Brătineşti 300 , Noua Suliţă 301 , Petricani 302 , Sineşti cu Onişcani 303 ,
Stăuceni 304 şi Ştiubeiul 305 .
Răchitoasa posedă acte pentru pentru părţi din moşiile Bălăneşti 306 , Dăneşti,
Hălăneşti 307 şi Gura Strâmbii 308 , pentru viile de la Cotnari 309 şi dughenile din
Bârlad 310 , pentru închinarea sa la Vatoped 311 sau pentru relaţiile cu ctitorii 312 şi cu
megieşii 313 .
Ctitoria de la Râşca are documentele satelor Măscurei (1603) 314 , Mătoşiani
(1670-1701) 315 , Podoleni (1599-1664) 316 , Poieni (1588) 317 , Tomeşti (1579-1718) 318 ,
294
Ibidem, pach. CCCXXXVI, doc. nr. 2, fotocopie a unui pergament din 1439.
295
Ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 128, pergament slavon din 1439.
296
Ibidem, pach. CCCXI <Condică>, f. 80, copie a unei cărţi de la Petru Rareş.
297
Ibidem, pach. DCXXXIV, doc. nr. 1, regest.
298
Ibidem, pach. CCXLVI, doc. nr. 14, traducere.
299
Ibidem, pach. CDXVII, doc. nr. 55, orig.
300
Danie de la mitropolitul Sava la 20 ianuarie 1712 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 141v).
301
Moşie vândută de călugări în anul 1664 pentru a plăti goştina (ibidem, pach. CCCXXX, doc. nr.
37, copie).
302
Primit prin uricele din 1542 (ibidem, pach. DCCVI, doc. nr. 23, fotocopie; pach. DCCXCI
<Condică>, f. 1v) şi din 1546 (ibidem, f. 2, copie şi pach. CDX, doc. nr. 2, regest). Această moşie a
fost împresurată între anii anul 1738 şi 1742 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 204-205,
copie).
303
Danie de la ctitor la 14 decembrie 1501 (ibidem, pach. DCCXVII, doc. nr. 51, fotocopie).
304
Copiile sunt din 1588 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 414r-v), 1589 (ibidem, f. 413-
414), 1592 (ibidem, f. 414v), 1679 (ibidem, f. 415), 1710 (ibidem, f. 415v) şi din 1728 (ibidem, f.
416).
305
Din 9 noiembrie 1492 (Ibidem, pach. CMXI, pach. 1, pergament slavon <reinventariat în
colecţia Pergamente, sertar 141>; pach. DCCXCI <Condică>, f. 203-204, copie). Între 1738 şi 1742
moşia era împresurată dinspre Săveni (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 204-205).
306
Este un perilipsis cu scrisori din perioada 1512-1800 (ibidem, pach. CLXIII, doc. nr. 11, orig).
307
Izvodul zapiselor moşiilor Dăneşti şi Hălăneşti cuprinde acte dintre anii 1629 şi 1699 (ibidem,
pach. CXLVII, doc. nr. 2-partea a II-a, orig.).
308
Actele sunt din perioada 1670-1725 (ibidem, pach. DCVIII, doc. nr. 27, rezumatele cu nr. VI,
VIII, XX, XXII şi XXIV-XXVI).
309
Este un zapis de vânzare din 4 iunie 1728 (ibidem, pach. CDXII, doc. nr. 100, orig.).
310
Este vorba de acte dintre 1701 şi 1730 (ibidem, pach. CXIV, doc. nr. 1 şi 5, orig.; pach.
CDXVII, doc. nr. 76 bis, orig.; pach. CDLVIII, doc. nr. 63, orig).
311
Cartea lui Grigorie Ghica a fost dată la 12 ianuarie 1729 (ibidem, pach. DXCVIII, doc. nr. 4,
copie).
312
Din anul 1729 (ibidem, pach. CDXXXVI <Condică>, doc. nr. 1-2, pg. 1-4, orig. greceşti).
313
Se găsesc acte privitoare la conflictele de hotar din anii 1736 (ibidem, pach. CII, doc. nr. 7,
orig.).
314
Ibidem, pach. DXI, doc. nr. 27, orig. slavon.
315
Ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 72, orig.; pach. CDLX, doc. nr. 11, orig.
333
Vlădeni (1634) 319 şi Zmeieşti (1742) 320 , cele ale poienii de lângă Baia (1588) 321 .
Apoi, într-un document se pomeneşte arderea mănăstirii (ante 1701) 322 , iar în altele
este vorba de ţiganii săi (1727-1742) 323 . Totodată, se mai păstrează un opis de
scrisori pentru hotarele unei moşii 324 şi un zapis de mărturie de la 1625 325 .
Documentele schitului Runcu se referă la moşia Gişcani (1713) 326 şi la
bucatele dăruite călugărilor (1736) 327 , precum şi la numirea egumenilor acestui lăcaş
de către mitropolit (1732) 328 . La acestea se mai adaugă un fragment de act din anul
1718 329 .
Istoria mănăstirii Secu poate fi studiată pe baza documentelor moşiilor
Berindeieşti 330 , Drăguşeni 331 , Dumbrăviţa 332 , Oglinzi 333 , Răciuleni 334 , Săbăoani 335 ,
316
Ibidem, pach. D, doc. nr. 4 (IV-V) şi 4 (XI-XV), rez. din perilipsis.
317
Ibidem, pach. CCXLVI, doc. nr. 12, traducere.
318
Ibidem, pach. CDLI, doc. nr. 3, <reinventariat în colecţia Pergamente, pach. CCCXL, doc. nr.
52>; pach. CDVII, doc. nr. 18 şi 19, orig.
319
Ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 13 şi 14, orig. slavone.
320
Ibidem, pach. CLVIII, doc. nr. 53 şi 54, orig.
321
Ibidem, pach. CDXXVII, doc. nr. 10, orig. slavon.
322
Ibidem, pach. CDLX, doc. nr. 11, orig.
323
Ibidem, pach. CDXVII, doc. nr. 75 şi 97, orig.
324
Ibidem, pach. CCLXXXV, doc. nr. 109, orig.
325
Ibidem, pach. DCXXXIV, doc. nr. 3, orig.
326
Ibidem, pach. CXXXIII, doc. nr. 1, copie.
327
Ibidem, pach. DCCVII, doc. nr. 6, copie.
328
Ibidem, pach. CXXXIII, doc. nr. 2, copie.
329
Ibidem, pach. CLXIV, doc. nr. 3, rezumat.
330
Uricele de confirmare sunt din anii 1606-1609 (ibidem, pach. DCLXXIX, doc. nr. 1, pergament
slavon [cu o copie în pach. CDXXXI, doc. nr. 6]; pach. CDLI, doc. nr. 42, pergament slavon
<reinventariat în colecţia Pergamente, pach. CCCXL, doc. nr. 92> [cu o copie în pach. CDXIX,
doc. nr. 10]).
331
Ispisocul este al lui Moise vodă (ibidem, pach. CCCLXXI, doc. nr. 14, copie).
332
Actele sunt din anii 1739-1740 (ibidem, pach. CCLXXXV, doc. nr. 11, 12 şi 16, orig.).
333
Era danie de la Roşca vistier (ibidem, pach. DCLXXIX, doc. nr. 65 c, copie din perilipsis).
334
Avea pricină de hotar în perioada 1739-1740 (ibidem, pach. CCLXXXV, doc. nr. 11, 12 şi 16,
orig.).
335
Actele sunt din perioada 1606-1609 (ibidem, pach. DCLXXIX, doc. nr. 1, pergament slavon [cu
o copie în pach. CDXXXI, doc. nr. 6]; pach. CDLI, doc. nr. 42, pergament slavon <reinventariat în
Colecţia Pergamente, pach. CCCXL, doc. nr. 92> [cu o copie în pach. CDXIX, doc. nr. 10]).
334
Vânători 336 şi Voroveşti 337 , cele ale morilor 338 şi ale locului 339 din Târgul Frumos
sau folosind mărturiile hotarnice pentru poieni din branişte 340 .
Mănăstirea Sfântul Ilie a primit întăriri pentru moşiile Ivoieşti 341 ,
Iezereni , Războieni 343 şi Văleşcani 344 , precum şi pentru viile sale 345 .
342
Din anii 20 ai veacului al XVIII-ea avem un document despre bătaia

ciobanilor mănăstirii Sfântul Ioan pentru stricarea unui fânaţ 346 .
Foarte interesant este un zapis de la 14 decembrie 1735, în vremea ciumei,
când un ţigan se dăruia mănăstirii Sfântului Ioan de la Munteni 347 .
Între anii 1693 şi 1710 mănăstirii Sfântului Mormânt de la Ierusalim i se
întăreau scutirile pentru metoacele din Moldova (Barnovschi, Bârnova, Bistriţa,
Caşinul, Cetăţuia, Dealul Mare, Dumbrăviţa, Galata, Hlincea, Sfântul Sava, Sfântul
Gheorghe din Galaţi şi Tazlăul) 348 . La acestea se adaugă un zapis de schimb pentru o
casă (1687) 349 .
Mănăstirea Sfântul Sava primea satele Blişcenăuţi 350 , Cudreavinţi 351 ,
Stroieşti , Voineşti 353 şi Zubriceni 354 sau un loc 355 şi o casă în Iaşi 356 ; de asemenea,
352
aceasta avea o moşie între hotare boiereşti 357 .
336
Cartea domneasă este dată de Constantin Moghilă în anul 1609 (ibidem, pach. CDLI, doc. nr.
42, pergament slavon <reinventariat în colecţia Pergamente, pach. CCCXL, doc. nr. 92> [cu o
copie în pach. CDXIX, doc. nr. 10]).
337
Hotarul acesteia era împresurat la 1644 (ibidem, pach. CDLXI, doc. nr. 71, orig.).
338
Întărite în 1622 (ibidem, pach. CCXLVI, doc. nr. 22, orig.).
339
Cumpărat în 1677 (ibidem, pach. DCXCVIII, doc. nr. 13, orig.) şi împresurat la 12 mai 1739
(ibidem, pach. CCXCII, doc. nr. 8, orig.).
340
Aceasta a fost aleasă în a doua jumătate a sec. al XVII-lea (ibidem, pach. CD, doc. nr. 15, 16 şi
18, copii).
341
Confirmat la 17 martie 1554 (ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 15, pergament slavon).
342
Întărit la 17 martie 1554 (ibidem).
343
Pentru acest sat mănăstirea a avut mai multe procese între anii 1613 şi 1632 (ibidem, pach. XL,
doc. nr. 8, traducere; pach. XIV, doc. nr. 4-6, ori. slavon cu traducere şi doc. 7-8, orig.).
344
Carte domnească dată la 17 martie 1554 (ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 15, pergament slavon).
345
Actele sunt dintre anii 1630 şi 1672 (ibidem, pach. CCCXXI, doc. nr. 107, orig.; pach.
CCCXXIII, doc. nr. 43, orig.; pach. DCLXXXV, doc. nr. 113, orig.).
346
Ibidem, pach. CDLXI, doc. nr. 89, orig.
347
348
Ibidem, pach. XXXI, doc. nr. 3-6, orig; pach. XLVI, doc. nr. 2, orig.; pach. XLIX, doc. nr. 1, 2
şi 3, orig.; pach. CCCXL, doc. nr. 25, pergament românesc. Documentele din 12 septembrie şi din
16 octombrie 1704 au fost duse în refugiu la Moscova, de unde nu au mai fost restituite (ibidem,
pach. XLIX, doc. nr. 1, orig. <reinv. În pach. CCCXL, doc. nr. 26>; inv. nr. 1121, f. 303 şi inv. nr.
1115, f. 229r-v).
349
Ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 76, orig. grecesc.
350
Vândut de monahi în 1626 (ibidem, pach. CLXXIV, doc. nr. 17, orig. slavon), act amintit şi în
1633 (ibidem, doc. nr. 19, orig. slavon).
351
Cartea este din anul 1618 (ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 94, pergament slavon).
352
Danie din 1576 (ibidem, pach. CCCXL, doc. nr. 34, pergament slav <cu o copie în pach. CD,
doc. nr. 1 şi o copie slavonă cu traducere în pach. CCCXLIX, doc. nr. 6>). El a fost confirmat
călugărilor în 1619 (ibidem, pach. CCCXXIII, doc. nr. 21, orig. şi doc. nr. 23, orig. slavon <cu o
335
Pentru Sfânta Vineri din Iaşi menţionăm actele prin care soborul vinde o
dugheană în Iaşi (1660) 358 şi moşia Măstăcani (1663-1665) 359 .
Situaţia Slatinei lui Alexandru Lăpuşneanu a fost foarte grea în timpul lui
Vasile Lupu, aşa încât monahii dăruiesc domnului moşia Truşeşti pentru ca acesta să
facă soborului mori şi chilii şi să acopere acareturile mănăstirii 360 . Alături de acest
document, pentru lăcaşul amintit se mai păstrează o mărturie hotarnică din anul 1740
a locului de lângă târgul Baia, care îi era danie de la Ştefan Tomşa 361 .
O altă mănăstire a ctitorului amintit mai sus este şi Socola. Din păcate,
documentele acestei fundaţii sunt destul de târzii faţă de ridicarea bisericii. Astfel, în
anul 1694 i se alegeau hotarele satelor Ezăreni, Făureşti şi Găureni 362 , iar între anii
1733 şi 1741 Sihăstria mănăstirii primea obroace domneşti 363 . Totodată, la 12 aprilie
1737 este amintită vânzarea unei vii pe moşia călugăriţelor 364 .
Solca deţine acte pentru ocinile 365 Badeuţi 366 , Broşteni 367 , Cajvana 368 ,
Ciorsaci , Crăiniceşti 370 , Cristineşti 371 , Costeşti 372 , Drăgăneşti 373 , Faraoani 374 ,
369
traducere sub nr. 24 >), 1623 (ibidem, doc. nr. 29, orig.), 1626 (ibidem, doc. nr. 31, traducere),
1629 (ibidem, doc. nr. 33, copie), 1630 (ibidem, doc. nr. 4 orig slavon <cu o copie sub nr. 35>),
1632 (ibidem, doc. nr. 38, orig.), 1634 (ibidem, doc. nr. 40, orig. slavon), 1651 (ibidem, doc. nr. 61,
orig.), 1662 (ibidem, pach. CCCXXI, doc. nr. 20, orig<cu o copie sub nr. 65>), 1669 (ibidem, pach.
CCCXXIII, doc. nr. 87, orig.), 1673 (ibidem, doc. nr. 93, orig.), 1707 (ibidem, pach. CCCXIX, doc.
nr. 5, orig.) şi 1711 (ibidem, doc. nr. 7, orig.).
353
Ibidem, pach. CDXIV, doc. nr. 22, orig. grecesc.
354
Era vândut de călugări în 1626 (ibidem, pach. CLXXIV, doc. nr. 17, orig. slavon), document
amintit şi într-un hrisov din 1633 (ibidem, doc. nr. 19, orig. slavon).
355
Ibidem, pach. XXXV, doc. nr. 1, orig.
356
Ibidem, pach. CDVII, doc. nr. 24, orig.
357
Este vorba de un document din 20 iunie 1613 (ibidem, pach. CCCV, doc. nr. 5, copie).
358
359
Ibidem, pach. CCCXXVIII, doc. nr. 9, 11 şi 12, orig.
360
Ibidem, pach. CXLI, doc. nr. 2, copie.
361
Ibidem, pach. CCLXXXIV, doc. nr. 12, orig.
362
Ibidem, pach. CDVII, doc. nr. 13, copie.
363
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. V, doc. nr. 2, 3 şi 4, orig.
364
Idem, colecţia Documente, pach. DIII, doc. nr. 3, orig.
365
Pe la 1738 i se împresura o moşie de către Ioan Chejan (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f.
196v-197).
366
Zapisul este făcut în 1618 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 189-192).
367
Actul este din 15 aprilie 1618 (ibidem, f. 189-192).
368
Dat călugărilor în 1618 (ibidem, f. 189-192).
369
Milă tot din anul 1618 (ibidem, f. 189-192).
370
Zapisul de danie este făcut în 1618 (ibidem, f. 189-192).
371
Actele sunt din perioada 1622-1636 (ibidem, pach. CCCXII, doc. nr. 15, 16 şi 21, copie română,
copie slavonă şi traducere germană; pach. CDXXVII, doc. nr. 61, orig.; pach. DCCXCI <Condică>,
f. 56r-v şi f. 76v, copie).
372
Uricul este de la Ştefan Tomşa (ibidem, DCCXCI <Condică>, f. 189-192 şi f. 421-423v, copie;
pach. CCCXII, doc. nr. 5, copie slavonă; doc. nr. 6, traducere).
373
Mila este făcută în 1618 (ibidem, DCCXCI <Condică>, f. 189-192).
336
Galbeni 375 , Ibăneşti 376 , Lămăşani 377 , Mănăstireni 378 , Mihăileşti 379 , Pârlişani 380 ,
Podoleni 381 , Solca 382 , Stupca 383 , Ustia 384 şi Vancicăuţi 385 .
Mănăstirea Soveja (Dobromira) a primit de la ctitorul ei Matei Basarab
satele Lăceşti 386 şi Şuşiţa 387 , iar Eustratie Dabija îi întărea braniştea din jur 388 .
Schitul Stavnic primea la 15 mai 1735 o parte din poiana Răileanului 389 .
Lăcaşul Moghileştilor de la Suceviţa primea danii, întăriri şi scutiri pentru
moşiile Cristineşti (1625 390 , 1735 391 ), Ibăneşti (1699 392 , 1729 393 , 1733 394 şi
1735 395 ), Măgura (1628) 396 , Noscova (1631) 397 , Văscăuţii (1620) 398 şi pentru viile
de la Cotnari (1680) 399 , iar un călugăr de la acest lăcaş îşi vindea moşiile proprii prin
actele din 1632 400 şi 1635 401 .
374
Danie făcută în anii 1615-1623 (ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 4, orig. slavon; pach. CCCXII,
doc. nr. 4, copie; pach. DCCXCI <Condică>, f. 185-188v şi f. 192v-194v, copie) şi întărită de
Vasile Lupu (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 195r-v; pach. DXLVI, doc. nr. 5, copie) şi
Constantin Mavrocordat (ibidem, DCCXCI <Condică>, f. 196 r-v).
375
Zapisul de danie este din 2 iunie 1721 (ibidem, DCCXCI <Condică>, f. 179v-180).
376
Milă de la ctitorul Tomşa (ibidem, f. 55v-56, f. 72v-75 şi f. 189-192).
377
Danie săvârşită în anul 1618 (ibidem, f. 189-192).
378
Uricele sunt date de Ştefan Tomşa în cursul anului 1615 (ibidem, DCCXCI <Condică>, f. 421-
423v şi f. 189-192, copie; pach. CCCXII, doc. nr. 5, copie slavonă; doc. nr. 6, traducere).
379
Acte emise în anul 1622 (ibidem, pach. DXLVI, doc. nr. 4, copie, pach. DCCXCI <Condică>, f.
160v-162v, copii).
380
Înzestrare din 1618 (ibidem, DCCXCI <Condică>, f. 189-192).
381
Zapisul de miluire este din 15 aprilie 1618 (ibidem, f. 189-192).
382
Această moşie era danie de la Ştefan Tomşa (ibidem, f. 187-194v, copii). Satul este hotărnicit la
10 iulie 1734 (ibidem, f. 195v-196).
383
Mila este a ctitorului din 1618 (ibidem).
384
Zapisul de danie este făcut în 1618 (ibidem).
385
Zapisul de danie este făcut în 1618 (ibidem).
386
387
Ibidem, pach. CCLXXIV, doc. nr. 15, copie.
388
Ibidem, pach. CDXXVII, doc. nr. 81, copie. Aceasta a fost hotărnicită în anii 1733 şi 1734
(ibidem, doc. nr. 96).
389
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XVII, doc. nr. 7 orig.
390
Idem, colecţia Documente, pach. CCCXII, doc. nr. 21, traducere germană şi pach. DCCXCI
<Condică>, f. 56r-v, copie. Satul a fost confirmat monahilor în anul 1669 (ibidem, pach. DCCXCI
<Condică>, f. 80, copie).
391
Ibidem, f. 75-76, copie.
392
Ibidem, f. 56v-57, copie.
393
Ibidem, f. 57r-v, copie.
394
395
Ibidem, f. 58r-v şi f. 80v-81v, copie.
396
397
Ibidem, pach. CCLIX, doc. nr. 3, f. 6r, menţiune.
398
Ibidem, pach. CCLXXXIX, doc. nr. 1, orig.
399
Ibidem, pach. CCCXXIII, doc. nr. 95, copie.
400
Ibidem, pach. CDXII, doc. nr. 2, orig. slavon; pach. CDLIX, doc. nr. 11, orig. slavon.
401
Ibidem, pach. CDXII, doc. nr. 3, orig. slavon.
337
Mănăstirea Tazlău a avut pricini pentru heleşteul Verdele şi pentru hotarul

Bădiceanilor 402 , între 20 iulie 1654 403 şi 20 iulie 1657 404 , iar între anii 1722 şi 1741,
a primit sau a avut învoieli cu boierii pentru ţiganii mănăstireşti 405 .
Todirenii s-au judecat pentru moşia Sârbi 406 , pentru care au fost nevoiţi să
vândă seliştea Crăiniceni 407 . Mai târziu, la 2 iunie 1648, călugării au vândut satele
Giurcheştii, Jărdenii şi Sârbii 408 . În sfârşit, în anul 1738, lăcaşul primea întărire
pentru moşiile Todirenii şi Mirenii 409 .
Prin hrisoavele din 22 iulie 1668 şi din 1 septembrie 1726, se alegeau
hotarele mănăstirii Topliţa 410 şi, respectiv, cele ale schitului Trăstieni 411 .
Pentru mănăstirea Trei Ierarhi avem doar două documente referitoare la
dania şi hotarnica moşiei Boteştii Mari, din anul 1696 412 .
Aceiaşi situaţie este valabilă şi pentru mănăstirea lui Vicol, mare căpitan de
Focşani, care a câştigat un proces pentru nişte vii la Odobeşti 413 .
Apoi, din 23 iulie 1622, găsim un act referitor la schitul Vorona, care se
judeca pentru satul Bursuceni 414 .
Protectorul mănăstirii Voroneţ, mitropolitul Grigorie Roşca, a cumpărat un
loc lângă acest lăcaş, la 21 noiembrie 1551 415 . Pentru această mănăstire avem
documente referitoare la moşia Balinţi 416 , precum şi la judecăţile purtate pentru
satele Tătărăşeni 417 , Tomeşti 418 şi Zubriceni 419 , precum şi pentru heleşteiele de pe
402
Judecata este făcută în anul 1676 (ibidem, pach. DCCC, doc. nr. 2, orig.).
403
Ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 349v-350, copie.
404
Ibidem, pach. D, doc. nr. 41, orig.
405
Ibidem, pach. DCCXVII, doc. nr. 68, fotocopie; pach. CDXII, doc. nr. 112, orig.; pach. CDXIV,
doc. nr. 65, orig.
406
Procesele din 1617-1622 au fost pierdute de călugări (idem, colecţia Documente-Spiridonie,
pach. IX, doc. nr. 72 şi 73, orig. slavone cu traduceri), dar Moise Moghilă le întoarce moşia, la 4
octombrie 1630 (ibidem, doc. nr. 76, orig.).
407
Vânzarea a fost făcută în anul 1645 (ibidem, pach. X, doc. nr. 1, 2 şi 3, orig. româneşti şi
slavone).
408
Ibidem, pach. IX, doc. nr. 77, 78 şi 79, orig. româneşti şi slavone.
409
Idem, colecţia Documente, pach. CDXXVI, doc. nr. 8, copie.
410
Idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. XXX, doc. nr. 215, orig.
411
Idem, colecţia Documente, pach. CDVIII, doc. nr. 13, copie.
412
Ibidem, DCCCI <Condică>, f. 30v, copie.
413
Procesul s-a desfăşurat în anii 1696-1697 (ibidem, pach. CCCLX <Condică>, pg. 327-328,
copie).
414
Ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 5, orig. slavon.
415
Ibidem, pach. CLXIV, doc. nr. 5, traducere.
416
Uricul este din 1562 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 278r-v, copie).
417
Ieremia Moghilă judeca pricina pentru acest sat în anul 1605 (ibidem, f. 278-279, orig.).
418
Carţile de judecată sunt din perioada 1631-1634 (ibidem, pach. CLXXII, doc. nr. 21, orig.; pach.
CCLXXI, doc. nr. 12, orig. slavon, doc. nr. 16, copie).
419
Era o pricină de hotar la 14 mai 1659 (ibidem, pach. DCXXXIV, doc. nr. 4, orig.).
338
Başeu 420 . În sfârşit, în anul 1622 Ştefan Tomşa întărea călugărilor dreptul de a-şi
aduce vecini în seliştele Târnauca şi Trăisteni 421 .
Schitul Zagavei a primit danie 12 pâmânturi în hotarul târgului Hârlău 422 şi
alte pământuri în satul Răteşti 423 .
În sfârşit, metocul mănăstirii Zografu, din târgul Vaslui, are documente care
atestă dania unor mori în Vaslui 424 şi a unor vii cu livezi lângă oraşul amintit425 ,
precum şi judecăţile pentru moara din Vaslui din anii 1662-1668 426 .
Aşadar, este cât se poate de clar că repertoriul mai sus prezentat poate fi util
cercetătorilor, cu atât mai mult cu cât Colecţia „Documente” are o valoare
inestimabilă, iar defalcarea ei pe probleme este oportună pentru deschiderea unor noi
orizonturi istoriografice.
The Index of the Acts regarding the Wallachian and Moldavian

Ecclesiastic Institutions until 1742. The Documents Collection of the
National Archives of Iaşi
(Abstract)
Key-words: index, documents, collection, ecclesiastic institutions, Wallachia,

Moldavia, Holy Sepulchre of Jerusalem, Patriarchate of Alexandria, Serbia
This paper represents an instrument containing the registered documents

pertaining to the ecclesiastic institutions from the Romanian Principalities until the
reforms of Constantin Mavrocordat preserved in Colecţia Documente and Colecţia
Documente-Spiridonie from the National Archives of Iaşi.
The documents pertaining to the ecclesiastic institutions from Moldavia can
be found in almost all packages of the above mentioned collections. We refer to
documents pertaining to the Moldavian Metropolitan Church, the Episcopate of
Roman, Rădăuţi and Huşi, the monasteries Adam Agapia Apostolache, Aron vodă,
Barnovschi, Bârnova, Bărboi, Berzunţ, Bisericani, Bistriţa-Neamţ, Caşin, Căpriana,
Cârlig, Cârlomâneşti, Cetăţuia-Iaşi, Cetăţuia de la Gura Covurluiului, Cirăbucul,
Clatea, Copou, Dancu, Dealul Mare, Dieneţ, Doamnei-Botoşani, Dobrovăţ, Doljeşti,
420
S-a făcut învoială în anul 1665 (ibidem, pach. DCCXCI <Condică>, f. 279v-280v, copie).
421
Ibidem, pach. CLXIV, doc. nr. 12, orig. slavon.
422
Ispisoacele sunt din anii 1673-1685 (idem, colecţia Documente-Spiridonie, pach. II, doc. nr. 1,
orig. slavon cu traducere, doc. nr. 2, orig. şi doc. nr. 3, orig.).
423
Dania a fost făcută la 24 noiembrie 1684 (idem, colecţia Documente, pach. DCXCVIII, doc. nr.
13, orig, [cu o copie în condica inventariată sub pach. DCCXCI <Condică>, f. 297r-v]).
424
Actul a fost emis la 28 iulie 1628 (ibidem, pach. CDLIX, doc. nr. 8, orig. slavon).
425
Cărţile domneşti sunt din anul 1630 (ibidem, pach. CDXXIV, doc. nr. 20, orig. slavon şi pach.
DCLXXXV, doc. nr. 24, orig. slavon).
426
Ibidem, pach. CDLXI, doc. nr. 69, orig.; pach. CDLIX, doc. nr. 40, orig. slavon şi doc. nr. 59,
orig.
339
Dragomirna, Drăgeşti, Dumbrăviţa, Fâstâci, Frumoasa, Galata, Gârcina, Golia,

Groşeşti, Gugeşti, Hangu, Hlincea, Humor, Măgura Ocnii, Mira, Moldoviţa, Neamţ,
Pângăraţii, Pârveşti, Probota, Putna, Răchitoasa, Râşca, Runcu, Secu, Sfânta Vineri-
Iaşi, Sfântul Gheorghe-Galaţi, Sfântul Ilie, Sfântul Ioan-Iaşi, Sfântul Ioan-Munteni,
Sfântul Sava, Slatina, Socola, Solca, Soveja (Dobromira), Stavnic, Suceviţa, Tazlău,
Todirenii, Topliţa, Trăstieni, Trei Ierarhi, Vicol, Vorona, Voroneţ and Zagavei, as
well as the branches of the Monastery Zografu of Vaslui.
The packages no 926-1005 contain documents of the ecclesiastic places in
Wallachia, respectively documents of the Metropolitan Church, the Episcopate of
Buzău and the monasteries Arnota, Arhimandritul (Sfinţilor Apostoli), Banul-Buzău,
Băbeni-Râmnic, Bistriţa-Vâlcea, Căscioarele, Câmpulung, Cozia, Codreni,
Cotmeana, Dârvari, Dealu, Deduleşti, Golgota, Govora, Glavacioc, Mărgineni-
Prahova, Mihai Vodă, Motru, Radu Vodă, Răzvad, Râncăciovul, Sfântul Gheorghe-
Bucureşti, Sfântul Ioan-Focşani, Snagov, Strehaia, Tismana Vieroşu and Zlătari.
We also have the documents of Holy Sepulchre of Jerusalem as well as those
pertaining to the Monastery Hopovo from Serbia.
Remarkable is that one of the registers contains copies of some documents
from the period 1619-1859, issued in Wallachia and in Moldavia, regarding the
structure of the conceded monasteries, the election of the clergy, taxes for the
monasteries, the expel of the Greek clergy, the submission of some local monasteries
to the Patriarchate of Alexandria, as well as the obligation of the noble children to
learn in order to obtain positions.
340
Note privind evacuarea arhivelor din Iaşi
în timpul celor două războaie mondiale
Virginia Isac
Pierderea unei părţi importante din arhiva de cancelarie a AN Iaşi în timpul

celui de-al doilea război mondial, în împrejurări pe care le voi relata în cadrul
articolului de faţă, nu mi-au permis o informare mai largă. Registrele de intrare-ieşire
sunt singurele surse de informaţie din aceşti ani.
Arhivele Statului din Iaşi îşi aveau sediul, din anul 1911, în localul din
incinta mănăstirii Golia, iar ca personal figurau directorul Sever Zotta, un arhivar, un
registrator, un paleograf, un copist şi un om de serviciu. În afară de Sever Zotta, care
avea 42 de ani, şi de omul de serviciu, începând din anul 1914 ceilalţi funcţionari se
aflau în continuă stare de mobilizare. Acest lucru este reflectat de corespondenţa
primită la Arhive în acest timp, în care sunt menţionate opţiunile lor pentru leafa de
civil sau de militar.
Aflate în subordinea Ministerului Instrucţiunii şi Cultelor, la 8 iunie 1915,
Arhivele din Iaşi au primit de la Minister un ordin circular cu privire la măsurile
excepţionale în caz de mobilizare a funcţionarilor, una dintre acestea referindu-se la
indicarea localităţii unde urma să se plece în concediu. În acest timp, activitatea era
mult împiedicată de repetatele concentrări, culminând cu mobilizarea din august
1916. În acest sens, un raport de la Direcţia Generală a Arhivelor Statului anunţa
suspendarea activităţilor cu începere de la 16 august. În Arhivele ieşene rămăsese
numai directorul Sever Zotta şi omul de serviciu. La mai puţin de o lună de la
începerea ostilităţilor, Ioan Gr. Ţăranu, copist-paleograf, sublocotenent în rezervă din
Regimentul 9 infanterie, a căzut pe câmpul de luptă. La Arhivele din Iaşi, rămase în
sediul de la Mănăstirea Golia, mai venea doar Nicolae Iorga, căutând aici „o ocupaţie
şi o uitare a durerilor prezentului” 1 .
Pentru 1917, cel mai greu an al războiului, mai ales pentru oraşul Iaşi, arhiva
de cancelarie ne oferă doar câteva ştiri: adresa Curţii de apel din Iaşi, prin care se
face cunoscut că se vor depune documente la Arhivele Statului, în camerele
neocupate şi în sala Muzeului de Istorie; căpitanul George Pascu, profesor
universitar, depune spre păstrare o ladă sigilată cu actele întreţinerii trupei Coloanei
mixte nr. 2; Direcţia spitalelor solicita o cameră din atenansele Arhivei, atenanse
unde locuiau unii funcţionari ai Ministerului. De asemenea, din Rusia este trimis
inventarul documentelor „evacuate” acolo la 24 iulie 1917, care cuprindea
1
N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, Editor Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Editura Minerva,
1972, p. 500.
V. Isac, Evacuarea arhivelor din Iaşi
documentele mai importante selecţionate din Colecţia „Documente” şi din alte câteva
fonduri.
În afară de acestea, s-au mai trimis o cutie sigilată, depusă de Sever Zotta, cu
documente şi scrisori de familie şi o cutie de metal şnuruită, sigilată cu sigiliul
Adunării deputaţilor, depusă la Arhive la 5 octombrie 1916 (nu se menţionează
numele persoanei depunătoare), cuprinzând şase acte importante: Procesul verbal al
Adunării ad-hoc din 7 octombrie 1857, tabloul înscrierii voturilor pentru alegerea din
5 ianuarie 1859, dosarul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, dosarul alegerii lui Carol
I, procesul-verbal de şedinţă când a depus jurământul Ferdinand I şi textul
jurământului acestuia. Inventarul menţionează că unele documente s-au reprimit la
13 martie 1936, cu unele lipsuri însă, printre care unele condici K din Colecţia Litere.
Între 2 şi 18 octombrie 1916, s-au primit de la Direcţia Generală a Arhivelor
Statului 44 de lăzi cu documente. Odată cu acestea a fost trimisă şi o parte din arhiva
veche a oraşului Braşov. Cu transportul documentelor a fost delegat G. Nedioglu, la
Iaşi şi apoi la Moscova 2 .
Între alte distrugeri de bunuri culturale, războaiele nu cruţă nici arhivele, aşa
cum s-a întâmplat în timpul celui de-al doilea război mondial. Când, la 15 martie
1939, Cehoslovacia a fost ocupată de armata germană, în aceeaşi zi s-a decretat şi
mobilizarea parţială a armatei române. La 30 mai 1939, Direcţia Generală a
Arhivelor Statului a solicitat Arhivelor din Iaşi situaţia referitoare la mobilizarea pe
loc în timp de război a personalului, format din şapte bărbaţi şi o femeie. Dintre
membrii personalului cinci erau deja mobilizabili, urmând ca în septembrie trei
funcţionari să fie concentraţi la unităţile militare de care depindeau, în timp ce
directorului Al. Băleanu i se cerea să renunţe la concediu.
Ca şi în timpul primului război mondial, există multă corespondenţă
referitoare la concentrări şi mobilizări 3 . În anii care au urmat, s-au produs şi
schimbări în rândul personalului, printre angajaţi figurând, în timpul conflagraţiei,
trei femei.
În ceea ce priveşte activitatea din timpul războiului, aceasta s-a axat în
principal pe selecţionarea arhivelor din toată zona Moldovei. Astfel, s-au primit
numeroase adrese de eliminare a documentelor, însoţite de inventare, sau se solicita
deplasarea unui delegat la faţa locului. De asemenea, multe adrese solicitau
depunerea unor fonduri judecătoreşti şi administrative, în special primării, mai ales în
anul 1943 şi chiar în primele luni ale anului 1944 4 .
La 12 iunie 1939, răspunzând unui ordin al Ministerului Educaţiei Naţionale,
Gheorghe Ungureanu arăta ce măsuri s-au luat în cazul unui atac aerian pentru
prevenirea incendiilor, ce siguranţă prezintă clădirea în care sunt depozitate arhivele
Moldovei, numărul funcţionarilor disponibili şi a funcţionarilor mobilizaţi, el cerând
2
Mihai Fănescu, Figuri de arhivişti, Bucureşti, DGAS, 1971, p. 224.
3
AN Iaşi, fond Arhiva de Cancelarie, dosar nr. 1/1940, f. 13.
4
Ibidem, f. 216.
342
„mobilizarea pentru lucru” a mai multor persoane pentru a face faţă unor eventuale
evenimente 5 .
La puţin timp după nota ultimativă din 26 iunie 1940, adresată României de
către guvernul sovietic, ordinul Direcţiei Generale a Arhivelor Statului din 3 iulie
1940 interzicea personalului de la Iaşi să părăsească localitatea fără învoire sau ordin
de serviciu 6 . Alarmate de evenimentele care aveau loc, autorităţile au început să-şi
împacheteze arhiva. Circulara Cercului de Recrutare Iaşi din 10 iulie 1940, făcea însă
cunoscut că niciun ordin de evacuare nu s-a dat pe teritoriul Comandamentului 4
teritorial 7 . Dar, la 25 iulie, aceeaşi autoritate militară solicita Arhivelor Statului un
tabel nominal al funcţionarilor, cu familiile lor, ce se evacuează odată cu instituţia,
situaţie ce se întocmea în scopul unei eventuale evacuări şi cazări 8 . La sfârşitul lunii
august 1940, Arhivele din Iaşi au trimis un delegat cu o ladă cu documente spre
păstrare la DGAS şi s-a cerut Comandamentului 4 teritorial un vagon acoperit spre a
trimite la Bucureşti documentele cele mai valoroase de la Arhivele Statului Iaşi 9 .
Un ordin al DGAS din 31 august 1940 transmitea, de asemenea, să se
pregătească materiale documentare în lăzi pentru transportat în două vagoane, puse la
dispoziţie de Rezidenţa Regală, la gara Băbeni, jud. Vâlcea, de unde vor fi duse la
mănăstirea Bistriţa. Se dispunea ca arhiva de registratură să fie pregătită spre a fi
transportată urgent în caz de nevoie 10 . Ordinul era urmat de o telegramă semnată de
directorul general Aurelian Sacerdoţeanu 11 . A survenit însă cedarea Transilvaniei de
Nord, iar toate garniturile de tren au fost îndreptate spre acestă partea a ţării,
renunţăndu-se pentru o perioadă la orice plan de evacuare a Arhivei din Iaşi 12 .
Comandamentul IV teritorial stabilise iniţial clădirea Facultăţii de Litere din
Cluj, drept locaţie pentru evacuarea Arhivelor Statului Iaşi, a Mitropoliei Moldovei şi
a bisericilor din Iaşi. După pierderile teritoriale din vara anului 1940, însă, prin
ordinul din 3 septembrie acelaşi an, se indica drept soluţie oraşul Curtea de Argeş, cu
localurile clădirilor Băncii Înfrăţirea şi a Orfelinatului copiilor, opţiune cu care
DGAS a fost de acord 13 . Acelaşi Comandament IV teritorial, prin cercul de recrutare,
5
Gheorghe Ungureanu considera necesar ca încă cel puţin două persoane să fie mobilizate la
Arhive, deoarece cei şapte angajaţi nu ar fi făcut faţă unui incendiu provocat de un eventual
bombardament. De asemenea, Ungureanu atrăgea atenţia că instituţia pe care o conducea nu era
dotată cu materiale necesare pentru stingerea incendiilor (ibidem, dosar nr. 6/1940, f. 137-138).
6
Tot prin această adresă se solicita ca angajaţii să comunice instituţiei adresa exactă a domiciliului
pentru eventuale comunicări urgente (ibidem, dosar nr. 1/1940, f. 293).
7
Ibidem, f. 304.
8
Ibidem, f. 320.
9
10
11
12
Ibidem, dosar nr. 2/1940, f. 282-283.
13
Ibidem, f. 293.
343
a comunicat către Arhivele din Iaşi numărul vagoanelor repartizate pentru evacuare
(opt plus unul clasă), mijloacele de transport şi mâna de lucru necesară la încărcare 14 .
Un raport al lui Gheorghe Ungureanu din 2 februarie 1941 către
Comandamentul IV teritorial arăta că o eventuală evacuare a documentelor de arhivă
şi a obiectelor de valoare depuse spre păstrare la Arhivele Statului nu se va putea
executa în timpul şi cu mijloacele puse îndemână, pentru că în acestă instituţie erau
depuse spre conservare toate arhivele din Moldova care înainte de depunere fuseseră
selecţionate, astfel încât se mai păstrau doar documente valoroase şi că niciun studiu
asupra istoriei Moldovei nu se poate face fără aceste documente. Ce să laşi şi ce să
evacuezi? A lua totul însemna un timp îndelungat şi necesita cheltuieli mai mari.
Ungureanu propunea evacuarea treptată a întregii arhive, începând cu data raportului
său, unele materiale fiind deja pregătite 15 .
În cursul lunii februarie, trei funcţionari au fost chemaţi la unităţile militare
din care făceau parte. Gheorghe Ungureanu raporta la DGAS, rugând să se intervină
spre a fi „mobilizaţi pentru lucru”, în eventualitatea unei evacuări rămânând numai o
funcţionară şi omul de serviciu 16 . Ministerul Educaţiei Naţionale a hotărât în cele din
urmă, ca măsură de prevedere, printr-un ordin secret emis la 4 martie 1941,
evacuarea în mod treptat a arhivei de la Iaşi la Bucureşti, urmând a se trimite suma
necesară confecţionării a 2.300 de lăzi. S-au făcut în acelaşi timp intervenţii pentru
obţinerea de vagoane pentru transportul pe cale ferată, pentru Arhivele din Iaşi
repartizându-se 20 de vagoane acoperite 17 .
Tot în martie 1941, Corpul IV de armată a transmis ordinul Ministerului
Instrucţiunii de a se lua măsuri pentru evacuarea registrelor de stare civilă la Piteşti,
ca măsură preventivă 18 . Evacuarea s-a făcut în cursul lunilor aprilie-mai a anului
1941, în 23 de vagoane, cu destinaţia gara Bascov, pentru Piteşti. În iunie s-au mai
trimis şi două fonduri noi depuse de Mitropolia Moldovei şi Liceul Naţional 19 . În
acelaşi an, la 4 iulie, Direcţia Artelor a solicitat urgent o listă cu documentele care nu
au fost restituite de Moscova, dar arhiva fiind evacuată la Piteşti, s-a răspuns să se
intervină pentru relaţii la DGAS 20 .
14
Aceste vagoane erau destinate evacuării unei părţi din arhivă şi a odoarelor de preţ de la
Mitropolia Moldovei şi Sucevei (ibidem, f. 317).
15
Ungureanu propunea ca evacuarea să fie făcută treptat, începând cu documentele mai valoroase,
care erau deja împachetate în 15 lăzi de lemn. Atrăgea atenţia că toate documentele de la arhivă au
valoare istorică inestimabilă şi că volumul mare de documente şi biblioteca, formată din peste
8.000 de volume, va lua mult timp pentru a fi evacuată în totalitate. Tot prin această adresă,
propunea ca, pentru a se reduce din costurile evacuării, majoritatea documentelor să nu fie
împachetate, pentru că numai pentru procurarea lăzilor necesare cheltuielile ar depăşi suma de
100.000 de lei (ibidem, dosar nr. 14/1941, f. 41).
16
Ibidem, f. 82.
17
Ibidem, dosar nr. 3/1941, f. 156-162. Vezi şi ibidem, dosar nr. 15/1941, f. 92.
18
19
DGAS solicita printr-o adresă din 28 mai 1941 ca aceste două fonduri să fie evacuate până cel
târziu la data de 15 iunie, acelaşi an (ibidem, dosar nr. 6/1941, f. 318).
20
344
Cu toate intervenţiile făcute pentru readucerea Arhivelor din evacuare 21 ,

abia în anul 1942, între 17 iunie-1 decembrie, s-a lucrat în continuu la despachetarea
şi ordonarea dosarelor şi a altor documente, fără a se putea termina operaţiunea,
vremea rece întrerupând lucrul 22 .
O nouă evacuare a intrat în discuţie în anul 1943, când încă se mai aşeza la
loc arhiva adusă de la Piteşti. Gheorghe Ungureanu, răspunzând unei adrese a
Primăriei Iaşi, remarca faptul că o evacuare în zona din apropierea oraşului, ca o
măsură de prevedere pentru punerea la adăpost a tezaurului arhivistic al Moldovei
din Arhivele Statului de un eventual bombardament aerian asupra oraşului, după
experienţa avută în anul 1941, nu se va putea face pentru că: nu existau piese de
primă urgenţă, în Arhive adunându-se tot ce era important; în anul 1941 se evacuase
în grabă, timp de o lună, în condiţii proaste şi în care multe piese arhivistice s-au
deteriorat, mai ales acolo unde au ajuns; o evacuare în jurul oraşului ar fi trebuit să se
facă în localuri bune, cu posturi fixe de pază, ori în jurul oraşului nu existau
asemenea case. Materialul evacuat trebuia să fie ferit apoi şi de alţi agenţi de
distrugere (şoareci, foc etc.). Trebuia acţionat în aşa fel ca să nu se distrugă
materialul arhivistic şi din alte cauze decât acelea pentru care ar fi fost evacuat 23 .
Greutăţile au început însă în anul 1944. Directorul Gheorghe Ungureanu era
mereu chemat la unitatea militară din care făcea parte, deşi avea un ordin de
„mobilizare pentru lucru” 24 . Reuşind să obţină în cele din urmă un ordin de
„mobilizare pe loc”, la 3 februarie 1944, i se comunica telegrafic să plece la Craiova
spre a alege un loc potrivit pentru evacuarea şi conservarea Arhivelor 25 . Cu aceeaşi
dată, un ordin al DGAS – probabil anterior telegramei – cerea să se comunice, în
vederea unei evacuări, suma necesară pentru ambalaj şi transport în trei etape,
materialul de primă importanţă (strict istoric), de a doua importanţă (istoric şi
administrativ) şi pentru întreaga arhivă 26 .
21
Gh. Ungureanu solicita DGAS mijloace pentru readucerea documentelor la Iaşi, întrucât
numerose acte erau cerute de autorităţi (ibidem, dosar nr. 21/1941, nr. 316). La 22 septembrie 1941
niciun fond de arhivă nu fusese adus la Iaşi. Abia la 2 octombrie, DGAS comunica Arhivelor din
Iaşi faptul că s-a intervenit la Ministerul Culturii Naţionale pentru a fi puse la dispoziţie vagoanele
necesare readucerii arhivei de la Bascov, jud. Argeş (ibidem, dosar nr. 10/1941, f. 368).
22
Ca urmare a ordinului DGAS nr. 37.561/24 aprilie 1942, pe parcursul anului 1942, toţi angajaţii
Arhivelor au fost prezenţi la serviciu între orele 0800 -1300 şi 1600-1800. Începând de la 17 iunie şi
până la 1 decembrie acelaşi an, s-a lucrat în arhivă la despachetare între orele 0600 şi 1900 (ibidem,
dosar nr. 6-9/1939-1943, f. 41).
23
Ibidem, f. 18-27.
24
La finalul lui noiembrie 1943, Gh. Ungureanu solicita ca arhivistul C. Turcu să fie „mobilizat la
locul de muncă” (ibidem, dosar nr. 6/1939-1940, f. 7). La 11 ianuarie 1944, Ungureanu era chemat
el însuşi la unitatea de care aparţinea, pentru a-şi clarifica situaţia militară (ibidem, dosar nr.
6/1939-1944, f. 2).
25
26
345
Fiind delegat cu alegerea de localuri în Oltenia pentru adăpostirea arhivelor

din propriile depozite şi a celor de la Cernăuţi 27 , Ungureanu oferea drept soluţie
localul şcolii primare din Vădeni, jud. Gorj, unde urmau să fie evacuate şase vagoane
de arhivă 28 .
Din a doua jumătate a lunii martie 1944 a început evacuarea la Săcele, în
judeţul Gorj, localitate aleasă în cele din urmă pentru Arhivele din Iaşi. La 20 martie,
Prefectura judeţului Iaşi comunica indicativul Arhivelor Statului Iaşi, P. 555, şi faptul
că acestea aveau la dispoziţie opt vagoane acoperite, plecarea fiind programată la 22
martie, ora 2005, şi sosirea la Gara Copăcioasa, pentru Săcele, în ziua de 27 martie 29 .
Deşi programarea era la data de mai sus, încă de la 14 martie arhiva era gata
pentru un prim transport şi se cerea la Chestura de Poliţie Iaşi benzină pentru a se
transporta la gară lăzile cu maşinile unei unităţi germane cazate în incinta Goliei 30 .
Situaţia înregistrată la 23 martie în privinţa evacuării Arhivelor din Iaşi arăta
astfel:
- expediate până la 22 martie, 11 vagoane;
- programate pentru 22 martie, 8 vagoane;
- programate pentru 25 martie, 3 vagoane 31 .
La 23 martie, Arhivele din Iaşi au fost evacuate cu aproape întreg personalul,
în urmă fiind lăsaţi un funcţionar şi oamenii de serviciu ca să mai încarce în cazul în
care se mai obţineau vagoane. Nu s-a reuşit decât obţinerea unui vagon platformă şi
au plecat spre Săcele şi cei rămaşi, predând cheile, conform instrucţiunilor Prefecturii
jud. Iaşi, unui locatar din curtea Goliei 32 . La Iaşi au mai rămas 170 de lăzi
împachetate şi circa 600 de lăzi de împachetat 33 . Cu aceste documente rămăsese un
fost instalator, Feldmann, care făcuse „muncă obştească” la Arhive. „Pentru că m-aţi
socotit ca pe un funcţionar”, îi scria Feldmann lui Gheorghe Ungureanu, el îşi lua
angajamentul să păzească toate bunurile rămase 34 .
27
Ibidem, dosar nr. 6/1939-1944, f. 3.
28
Ibidem, dosar nr. 2/1944, f. 165 şi 3/1944, f. 190. Gh. Ungureanu comunica Arhivelor din
Cernăuţi că le-a găsit în localitatea Vădeni, jud. Gorj, aproape de Târgu Jiu, un spaţiu suficient de
mare pentru adăpostirea documentelor lor, în cantitate de aproximativ şase vagoane (ibidem, dosar
nr. 14/1944, f. 5).
29
30
Ibidem, dosar nr. 16/1944, f. 11-14.
31
32
Până la urmă, şeful Marelui Stat Major, generalul Manoliu, nu i-a aprobat lui Ungureanu decât
un singur vagon, şi acela descoperit. La insistenţele sale – spunea Ungureanu –, generalul Manoliu
„a încheiat-o milităreşte cu mine, făcând cuvenita trimitere la origine”, spunând că „i-am bătut
peste măsură capul cu hârţoagele noastre. De aceeaşi părere a fost şi colonelul Haralambie,
delegatul Marelui Stat Major” (ibidem, dosar nr. 5/1944. f. 3-5).
33
Pentru transportul acestora se estimase că mai era nevoie de încă cel puţin zece vagoane (ibidem,
dosar nr. 17/1944, f. 61).
34
346
La Săcele nu sosiseră încă toate vagoanele până la 26 aprilie. Între timp, se

mai reuşiseră obţinerea de la Inspectoratul şcolar al judeţului Gorj o sală de clasă
într-un sat apropiat, Surpaţi, pentru depozitat arhiva 35 .
Referatele lui Constantin Turcu, arhivar în acest timp, din luna mai 1944,
menţionau toate greutăţile întâmpinate cu transportul lăzilor din gara Copăceasa la
Săcele şi lipsa concursului autorităţilor, chiar nepăsarea lor; un şef de post descărcase
lăzile pe marginea drumului, trimiţând căruţele cu alte treburi. Distanţa de la
Copăceasa la Săcele era de 17 km., fiind nevoie de 6-7 ore pentru a fi parcursă cu
carele cu boi 36 . Apoi, nu toate vagoanele ajunseseră la destinaţie. Pentru regăsirea
vagoanelor rătăcite, în luna mai s-au trimis adrese tuturor staţiilor de cale ferată de pe
traseele pe care ar fi putut să fie acestea, iar începând cu luna următoare o parte
dintre funcţionarii Arhivei au cerut delegaţie spre a căuta vagoanele rătăcite „în
scripte şi pe teren” 37 .
Deosebit de importante, pentru înţelegerea împlinirii profesionale a
arhiviştiilor, sunt rapoartele lui Constantin Turcu. Unul dintre acestea se referă la un
vagon căruia i se încurcaseră actele şi fusese trimis în loc un vagon cu mazăre 38 . Cel
mai important este însă raportul din 12 august când, parcurgând pe jos distanţa
Chitila-Bucureşti Triaj, între cele peste 2.000 de vagoane bombardate a găsit urma
unor vagoane ale Arhivelor, scăpate din bombardamentele din 4 şi 24 aprilie şi
distruse de cel din 7 mai. În raport, acesta descrie cum a răscolit cu un par,
„cumpărat” de la un cetăţean, printre mormanele de hârtie arsă şi cum a recunoscut
dosarele arhivelor 39 .
La Săcele, la 6 mai, căzuseră zece bombe şi Gh. Ungureanu, împreună cu
întreg personalul, au hotărât să împrăştie materialul arhivistic, depozitat în întregime
la o şcoală, într-o casă din sat şi încă în alte două sate, Surpaţi şi Mogoşeni 40 . Lăzile
cu documente plouate în drumul de la gara Copăceasa la Săcele erau acum desfăcute
35
Ibidem, f. 230.
36
Ibidem, f. 271.
37
Fiindcă trei vagoane nu sosiseră la destinaţie, Gh. Ungureanu solicita la DGAS să facă o
circulară la toate staţiile de tren, pentru identificarea locului unde s-au rătăcit (ibidem, dosar nr.
17/1944, f. 21-22). La 11 mai 1944, Arhivele Naţionale din Iaşi trimiteau o adresă către şefii gărilor
din localităţile: Câmpulung Muscel, Calafat, Târgovişte, Mărăşeşti, Tecuci, Caracal, Caransebeş,
Paltin şi Craiova pentru a face cercetări în vederea identificării celor trei vagoane rătăcite (ibidem,
dosar nr. 5/1944, f. 25).
38
Din cauza greşelilor care s-au făcut la foile de parcurs, în gara de la Bârlad, unul dintre cele trei
vagoane a fost direcţionat spre altă gară, unde a şi fost descărcat, în loc trimiţându-se un vagon
încărcat cu mazăre (ibidem, dosar nr. 6/1944, f. 15).
39
C. Turcu scrie cu amărăciune cum a răscolit toată ziua în cele două vagoane din gara Bucureşti-
Triaj, sub care se aflau grămezi de hârtie carbonizată, însă singurele indicii pe care le-a mai găsit au
fost baloturile din fier şi sârma cu care erau legate lăzile în care fuseseră împachetate documentele
(ibidem, dosar nr. 17/1944, f. 231).
40
Ibidem, f. 67.
347
şi controlate. La fel s-a procedat şi cu două lăzi ale bisericii Golia, evacuate cu cele
ale Arhivelor, în care se găseau odoare de preţ 41 .
De la Iaşi se telegrafia, la 10 mai 1944, că se repartizaseră vagoane de către
Comanadamentul militar al oraşului. Raportând directorului general DGAS, care se
afla la Costeşti-Vâlcea de la 16 mai, Gh. Ungureanu s-a îndreptat spre Iaşi. La 23
mai, acesta cerea comandantului militar încă şase vagoane şi mână de lucru, în acest
fel reuşind să mai trimită spre Săcele încă cinci vagoane cu lăzile deja pregătite şi
alte documente, încărcate direct fără a mai fi ambalate 42 . Din ordinul comandantului
militar de a mai salva şi alte „lucruri spirituale” rămase în Iaşi, Gh. Ungureanu a
reuşit să salveze din Arhiva Sturdza documente, condici, pergamente, împrăştiate
prin casă şi călcate în picioare 43 . Gh. Ungureanu povestea că în luna mai, când se
reîntorsese la Iaşi, văzuse în curtea Comandamentului general din Iaşi, aflat în casele
Crupenschi, cărări prin curte cu condici vechi şi volume din colecţia Hurmuzaki,
legate în piele, iar în subsolul Palatului Administrativ, cu uşile sparte, se găseau
grămezi de dosare şi condici din arhivele instituţiilor care îşi aveau sediul în palat 44 .
În tot acest timp, Ungureanu constatase că o parte din biblioteca de la Miclăuşeni era
aruncată în Siret. Cu această ocazie, a intervenit şi pentru salvarea arhivei lui G. T.
Kirileanu de la Piatra-Neamţ 45 .
La 31 mai 1944, îi scria lui Constantin Turcu: „Pe la noi la Iaşi aşteptăm să
se termine toate necazurile abătute din toate părţile asupra Moldovei. Pe aici, înainte
de a veni inamicul, nemţii şi ai noştrii au stricat destul ca să mai poată fi chemată
distrugere de război” 46 .
Când pregătea încă un vagon pentru a fi trimis la Săcele, în noaptea de 5-6
iunie, în urma unui bombardament localul de la Golia a luat foc. Fără ajutoare, doar
cu 2-3 oameni, fără apă, a reuşit să scoată lăzile afară şi să stăvilească incendiul care,
din fericire, nu distruse şi birourile. O parte din materialul documentar era în cele din
urmă trimis la Săcele 47 .
Într-o scrisoare trimisă ulterior primarului Iaşului, Constantin Ifrim, care-l
ajutase cu bani ca să transporte arhiva, Gh. Ungureanu nota marginal: „Pentru a se şti
pentru viitorime: Iaşul a fost bombardat în 1944, în noaptea de 5 spre 6 iunie, în mod
barbar şi fără a avea obiective militare, de către (se zice) o mie de avioane engleze şi
americane” 48 .
După noaptea bombardamentului, la 6 iunie, cu un camion pus la dispoziţie
de Comandamentul militar, a încărcat ce a putut şi s-a dus la Vaslui, deoarece în
41
42
Ibidem, dosar nr. 17/1944, f. 11-23.
43
Ibidem, dosar nr. 6/1944, f. 39 şi passim.
44
Gh. Ungureanu, Îmbogăţirea depozitelor Arhivelor Statului de la Iaşi cu materiale documentare
în anii regimului de democraţie populară, în RA, an III (1960), nr. 2, p. 11.
45
AN Iaşi, fond Arhiva de Cancelarie, dosar nr. 6/1944, f. 40.
46
Ibidem, f. 47-48.
47
48
Ibidem, dosar nr. 17/1944, f.
348
Gara Iaşi nu se mai putea încărca nimic. Nu a primit autorizaţie pentru obţinerea unui
vagon, s-a întors la Iaşi, unde a intrat în posesia ei şi apoi a revenit la Vaslui, unde în
cele din urmă a încărcat vagonul şi l-a expediat la Copăceasa. La Golia a lăsat de
pază doi sergenţi [de oraş] 49 .
Ajuns în Săcele la 11 iunie, casele pentru dispersat arhiva fiind găsite, se
trecuse la depozitarea ei „întrucât, spunea Gh. Ungureanu, în timpurile de faţă, şi mai
ales ca acel păţit, care a asistat la cel mai tragic act din viaţa arhivelor Moldovei,
când puteau să se topească sub ochii mei miile de dosare şi documente păstrate cu
atâta trudă, dacă nu erau scoase din clădirea care a ars, o îngrămădire într-un singur
loc a tuturor arhivelor este mai mult decât primejdioasă”.
La sfârşitul lunii iulie 1944, Gh. Ungureanu se gândea să plece din nou la
Iaşi, şi îi scria lui Feldmann în acest sens. Acesta îi răspundea la 6 august că tot ce
mai rămăsese era la locul lui, dar că adăpostise la muzeul Creangă tablourile de la
Muzeul Cuza vodă unde le găsise pline de praf „şi poate ar fi îndurat şi alte
neajunsuri” 50 .
Evenimentele care au urmat nu i-au mai permis lui Gh. Ungureanu să se
reîntoarcă la Iaşi decât mult mai târziu, „aventura” readucerii arhivelor din evacuarea
de la Săcele putând, fără îndoială, forma subiectul unui studiu separat.
Notes concernant l’évacuation des Archives de Iaşi pendant les deux

guerres mondiales
(Résumé)
Mot-clef: Archives, patrimoine documentaire, évacuation, destruction, guerre
Le texte souligne les efforts des archivistes qui ont travaillé dans les
Archives de l'État à Iaşi pour sauver de la destruction le patrimoine documentaire à
l’occasion des deux grandes guerres. L'étude s'appuie sur des documents de la
Chancellerie des Archives publiques de Iaşi. Une grande partie est dédiée à l’histoire
de l'évacuation des Archives de Iaşi pendant la seconde guerre mondiale. Si Sever
Zotta avait pu mettre à l'abri les documents pendant la Grande Guerre, les
événements des années 1939-1945 ont conduit à une perte irréparable pour le
patrimoine national. Malgré les efforts des archivistes Gheorghe Ungureanu et
Constantin Turcu, nombre de documents ont été perdus durant l’évacuation vers le
département Gorj. Ceux-ci ont fini par être brûlés au cours des bombardements qui
ont frappé Bucarest en 1944.
49
50
349
Fondul Frontul Renaşterii Naţionale din ţinutul Prut.
Perspectivele cercetării
Suzana Bodale
Arhivele Naţionale din Iaşi sunt păstrătoarele unei baze documentare bogate
referitoare la activitatea Frontului Renaşterii Naţionale al Ţinutului Prut. La o primă
vedere, am fi tentaţi să credem că este un fond epuizat, dată fiind importanţa
instituţiei, dar realitatea este alta. De altfel, fondul a avut o istorie aparte, pentru că
este posibil să fi însumat, sub denumirea Fondul Frontului Renaşerii Naţionale, şi
documentele Ţinutului Hotin, despre care ştim astăzi doar că au fost retrase în
perioada comunistă şi integrate „Fondului secret”, în care au fost cuprinse actele
privitoare la Bucovina de Nord şi la Basarabia 1 .
Profesionistul arhivist Constantin Turcu ne-a lăsat informaţii importante
despre documentele Frontului Renaşterii Naţionale al Ţinutului Prut, ale Gărzilor
Naţionale aferente şi al Partidului Naţiunii. Astfel, cunoaştem că după intrarea în
vigoare a decretului privind desfiinţarea Partidului Naţiunii şi a Gărzilor Naţionale,
din 10 septembrie 1940 2 , întreaga arhivă a fost depusă la Prefectura Iaşi. Ea a fost
concentrată mai întâi la sediul Partidului Naţiunii de la Camera de Comerţ şi
Industrie din Iaşi. Aici, arhiva a fost inventariată sumar de către foştii funcţionari de
aici. De asemenea, multe dosare ale celor trei instituţii mai sus menţionate au ajuns la
Arhivele Naţionale din Iaşi, odată cu preluările de la Prefectura Iaşi, fiind amestecate
cu unităţile acestui fond. Opinăm că este posibil să mai existe unităţi arhivistice în
componenţa sa, chiar şi după operaţiunile de refondare efectuate, având în vedere
numărul mare de dosare al acestui fond.
În consecinţă, actualmente se conservă acte de la toate cele trei instituţii
invocate, legate noţional şi funcţional, şi care, din punct de vedere arhivistic, sunt
părţile structurale ale aceluiaşi întreg.
Deşi relativ mic ca dimensiuni – de 2,75 m.l. şi 173 de u.a. –, fondul este
foarte dens în informaţii, putându-se face atât analize punctuale, care să se focalizeze
pe fenomenul local, dar, mai ales, studii sintetice, care să-l integreze organizaţiei
politice centrale la care se raporta. Totodată, el permite studierea unor trăsături ale
statului autoritarist al vremii sau chiar realizarea unei comparaţii cu regimul
comunist care i-a urmat peste câţiva ani. De asemenea, chiar dacă majoritatea
1
O dovadă vie că acest fond este încă necercetat, este că noi am semnat, de cele mai multe ori,
pentru prima dată „Foaia de folosire”. Există foarte puţine dosare studiate, însă trebuie menţionat că
pe aceste unităţi arhivistice se regăsesc câte trei sau patru semnături.
2
MOf, partea I-a, anul CVIII, nr. 210, 10 septembrie 1940, p. 5306.
S. Bodale, Fondul Frontul Renaşterii Naţionale din ţinutul Prut
dosarelor sunt alcătuite din ordine, instrucţiuni, liste de aderenţi, rapoarte, probleme
de organizare şi întruniri-şablon, în funcţie de scopul lor 3 , totuşi, cea mai interesantă
parte o reprezintă informaţiile care se „strecoară“ printre rânduri. Astfel, ne putem da
seama care este proporţia între ceea ce se afirma şi se dorea la nivel oficial, la
„Centru”, şi care erau, de fapt, realităţile, posibilităţile momentului sau impactul
asupra populaţiei.
Activitatea FRN, datorită principalelor genuri de documente existente
(corespondenţă cu structurile ierarhic superioare, cu alte instituţii, tabele de înscriere,
decizii, ordine, circulare de organizare şi funcţionare 4 ), poate fi cercetată pe mai
multe paliere. Astfel, momentele organizatorice, atât ale Frontului cât şi ale Gărzilor,
sunt bine reprezentate în dosare.
Prin urmare, observăm că Ministerul Frontului Renaşterii Naţionale
datorează mult fermităţii şi ritmului alert impus de conducătorul său, Constantin C.
Giurescu. Acesta a semnat numeroase ordine, care au contribuit la organizarea
Frontului şi a Gărzilor sale. Textele dezvăluie atât scopuri organizatorice precise, cât
şi nuanţe ideologice 5 , deoarece adesea conţinutul este punctat cu îndemnuri, cu
explicaţii şi justificări ale unor decizii, care se pot transforma în discursuri-model în
cadrul întrunirilor. Fenomenul se amplifică de la ordin la ordin, ideile se repetă
obsesiv, cu scopul de a educa, mai întâi, pe conducătorii locali, apoi masele, cărora
aceştia le-ar fi prezentat aceleaşi lucruri.
Conform informaţiilor din dosare, la 17 octombrie 1939, a început
activitatea Frontului Renaşterii Naţionale al Ţinutului Prut, solicitându-se o locaţie în
sediul Camerei de Comerţ şi Industrie Iaşi 6 . Motivele sunt evidente, prin aceea că se
dorea ocolirea vechilor instituţii ale statului, precum primăria sau prefectura, pentru a
se marca cezura faţă de ele, dar şi pentru a facilita apariţia unor noi autorităţi ale
statului, care să le preia atribuţiile. De asemenea, clădirea Camerei de Comerţ era un
loc primitor, având în vedere modul în care regele Carol al II-lea se raporta la marii
industriaşi. Astfel, descoperim că funcţionarii Camerei şi-au dat concursul la
organizarea operaţiunilor de secretariat, fiind, ulterior, propuşi pentru a fi titularizaţi
ca angajaţi ai FRN 7 . Un alt pas în organizare îl reprezintă numirea secretarilor,
existând numeroase informaţii despre numirile făcute pentru toate cele trei categorii
ale organizaţiei (Agricultură şi muncă manuală, Industrie şi Comerţ, respectiv,
Ocupaţiuni intelectuale), pe toate palierele ierarhice (ţinut, judeţ, municipiu), la care
se adaugă prezenţa unui secretar general 8 . Existenţa acestor ample liste 9 ne conduce
fie spre o estimare cantitativă a dimensiunilor aparatului de conducere al FRN la
3
AN Iaşi, fond Frontul Renaşterii Naţionale, inv. nr. 1184, f. 1-11. În continuare: AN Iaşi, fond
FRN.
4
Ibidem, f. 1-1v şi 6-7.
5
6
Ibidem, f. 130.
7
8
Ibidem, dosar nr. 2/1939, f. 92-118.
9
351
nivel ţinutal, fie spre o analiză mai profundă, în cazul coroborării informaţiilor cu
alte surse, despre identitatea conducătorilor, nivelul salarizării lor şi amprenta asupra
cheltuielilor publice, gradul implicării acestora în regimul autoritar sau despre soarta
pe care au avut-o după întronarea regimului comunist.
La sfârşitul lui noiembrie 1939 apăruse deja o nouă circulară semnată de
Constantin C. Giurescu, care impunea un formular-tip de înscriere, dublat de
instrucţiunile de completare şi de întocmire a raportării bilunare a înscrişilor 10 .
Surprinde directiva de a se alătura rapoartelor şi „câteva adeziuni mai importante” 11 ,
deoarece aceasta implică satisfacţia organelor de conducere şi un eventual control al
celor care ar fi dorit să acceadă la funcţii. În acelaşi timp, motivele adeziunilor
puteau deveni posibile idei propagandistice.
Debutul funcţionării partidului-stat se leagă de greutăţi inerente, însă, pe
măsura parcurgerii documentelor fondului, apare, în mod repetat, problema lipsei
resurselor. Bineînţeles că nici un ordin sau circulară nu amintesc despre acest aspect,
însă concluzia se trage pe baza existenţei unor rapoarte financiare din teritoriu 12 ,
referitoare la cheltuieli făcute, dar nedecontate 13 , a unor răspunsuri care amână
rezolvarea plăţilor până la hotărârea bugetelor, care aduc mici promisiuni de
decontare sau care amintesc că parlamentarii cu funcţii în FRN nu sunt remuneraţi 14
etc. Aspectul este relevant şi pentru a demonstra artificialitatea noilor structuri
impuse de Carol al II-lea. În preajma războiului, situaţia financiară a ţării este precară
şi nu poate susţine cheltuieli legate de Ministerul FRN, de Comandamentul general
al Gărzilor Naţionale, de instituţia Rezidenţei Regale şi de tot aparatul birocratic din
teritoriu. La toate acestea, dacă adăugăm şi necesitatea unor dotări (uniforme, insigne
etc.), avem o imagine a disproporţiei dintre realitate şi ce se dorea instaurat de către
regim. Nu există soluţii financiare practice, coerente. De aceea, se încearcă unele de
compromis, precum ţinerea întrunirilor în şcoli 15 , dată fiind lipsa sediilor, a
implicării primăriilor sau a prefecturilor în vederea asigurării deplasărilor pe teren a
membrilor Frontului cu autovehicule 16 , bineînţeles, şi cu preluarea cheltuielilor
respective, iar asigurarea logisticii de birou este pasată fie conducerilor locale ale
partidului, fie, de asemenea, autorităţilor tradiţionale 17 .
Procesul organizării este unul dinamic, există câteva idei principale, care se
transmit rapid prin circulare. De asemenea, observăm că la „Centru” se lucrează
profesionist, repede, coerent, cu loialitate maximă faţă de regim. În schimb, opera
completă a organizării se desăvârşeşte pas cu pas, fiecare mişcare fiind dictată de
impactul pe care l-a avut precedenta. În consecinţă, foarte importantă este numirea
10
11
Ibidem.
12
13
Ibidem, f. 1.
14
15
16
17
Ibidem, f. 49.
352
secretarilor în teritoriu. Constantin C. Giurescu s-a preocupat îndeaproape de acest

aspect, prin circulara din 28 octombrie 1939 18 , axată pe calităţile oficiale pentru a fi
numit secretar. Merită a fi studiate fişele de informaţiuni-tip 19 , în care urmau să se
completeze rubrici despre loialitatea, onestitatea, popularitatea şi activitatea celor
propuşi. De asemenea, se acceptă propunerile de înscriere ale foştilor membri ai altor
partide sau ale primarilor, fiind evidentă încercarea regimului de a câştiga cât mai
mulţi simpatizanţi, de a dezorganiza structurile fostelor partide şi de a se folosi de
calităţile de organizatori ale acestora, mai ales în cazul celor care beneficiaseră de
mai multe mandate. De asemenea, era şi o recunoaştere a faptului că noua structură
politică nu dispunea de resurse umane suficiente pentru a trece la numiri generalizate
pe criterii politice, dar şi un semnal transmis în ţară că era singura posibilitate de a-şi
menţine funcţia sau de a spera la avansări. Demn de comentat este şi lista celor
cărora li se interziceau funcţiile în FRN, şi anume: preoţii, învăţătorii, funcţionarii
administrativi şi poliţieneşti, respectiv cârciumarii 20 . Motivele sunt evidente şi
remarcăm prudenţa regimului de a se încrede în categoriile profesionale devotate lui
Iuliu Maniu, Ion Mihalache sau lui Corneliu Zelea Codreanu, evitarea cu
consecvenţă a instituţiilor clasice ale administraţiei publice şi, evident, îngustarea
plajei libertăţilor pentru evrei, reprezentaţi, aici, prin sinecdoca „cârciumarii”. În
consecinţă, ne gândim la impactul aşteptat de regim în rândul populaţiei, în condiţiile
în care nu se spera în loialitatea unor largi categorii profesionale, respectiv pe elitele
satelor. De asemenea, artificialitatea noii construcţii apare şi prin aceea că, pentru a
se putea organiza şi funcţiona, FRN-ul şi Gărzile trebuia să apeleze la instituţia şcolii
pentru a-şi putea ţine întrunirile, la învăţători pentru a scoate clasele în stradă atunci
când se produceau controalele superiorilor. Apoi, era solicitată Biserica, pentru a
ajuta la mărirea încrederii populaţiei în noul organism şi pentru a se oferi atât cadrul
festiv al slujbelor (care însoţeau ceremonialul de depunere a jurământului Gărzilor),
cât şi lista sărbătorilor religioase, pe care regimul şi le-a însuşit pentru a le dubla cu
manifestări propagandistice. Din acest motiv, mai târziu, în momentul organizării
Gărzilor Naţionale, s-au permis înscrierea şi accesul la funcţii de conducere pentru
preoţi 21 şi învăţători 22 . Această deschidere are şi motivaţii practice: era nevoie de
comandanţi ştiutori de carte, cu influenţă reală asupra maselor, capabili să le
sensibilizeze faţă de acest nou organism şi să le facă să înţeleagă că scopul principal
este strângerea de informaţii din teritoriu. De altfel, rezerviştii şi tinerii, ca posibili
comandanţi, ies din ecuaţie, deoarece sunt pasibili oricând de mobilizare.
Pe de altă parte, este adevărat că acest fond arhivistic oferă mai puţine date
despre Sfaturile comunale care urma să cuprindă nouă membri în cazul
secretariatelor comunelor rurale, unsprezece în cele urbane şi cincisprezece în
18
Ibidem, f. 118-119.
19
Ibidem, f. 118.
20
Ibidem, f. 118.
21
22
353
municipii 23 . Informaţia interesează în măsura în care marchează o nouă etapă

organizatorică, şi anume încercarea de a se completa organele de conducere locale,
deoarece este clar că toată desfăşurarea nu putea fi coordonată doar de câţiva
secretari.
Oricum, este cert că, la sfârşitul anului 1939, judeţul Iaşi, de exemplu,
raporta câteva mii de membri 24 , ceea ce demonstrează cel puţin interesul pentru a se
redacta nişte tabele. Este evident că ele se scriu „din oficiu”, astfel încât interpretarea
lor este mai avantajoasă din punct de vedere statistic, pentru a se analiza categoriile
de vârstă şi ocupaţiile membrilor, se pot face chiar studii de etimologie, pe satele
ţinutului Prut. Atrage atenţia şi frecvenţa mare a învăţătorilor, chiar şi câte zece într-o
comună 25 , ceea ce ne transmite, indirect, şi date despre sporul demografic, dar şi
despre nivelul şcolarizării şi al ramificaţiilor sistemului educaţional.
Pe de altă parte, ideile propagandistice reprezintă o sursă de informaţii foarte
bogată, chiar dacă sunt disparat răspândite, sursă care se pretează la diferite nuanţe de
interpretare. Analiza lor punctuală se poate îmbina, de asemenea, cu un studiu mai
amplu, sintetic, privitor la ideologia regimului autoritar carlist.
Combaterea agitaţiilor fostelor partide politice a fost una dintre preocupările
de bază. Ordinele insistă pe necesitatea înştiinţării despre eventualele adunări ale
acestora, deoarece doar FRN acţionează legal 26 . Depistarea numelor celor care
vorbesc împotrivă trebuie dublată de întărirea contactului cu masele, pentru
răspândirea ideologiei şi pentru crearea unui „spirit public sănătos” 27 . «Duşmanii» 28
(limbaj care ne aminteşte mai mult de vremurile regimului comunist) trebuie
dezvăluiţi şi daţi în judecată. Bineînţeles, prin acest apelativ tendenţios, cei vizaţi
sunt deja ca şi condamnaţi. De asemenea, sunt puşi în alertă toţi comandanţii
Gărzilor Naţionale, ordinul precizând că trebuie să investigheze, dar, mai ales, să
raporteze «găsiţii» 29 . Totul se încheie apoteotic, în termeni specifici limbajului de
lemn, parcă mult mai familiar nouă decât epocii în care a fost folosit 30 . Foştii
legionari reprezintă o ameninţare în momentul în care apar informaţii că aceştia se
înscriu în Gardă doar pentru a putea să discrediteze mai uşor regimul, iar, în
consecinţă, se recomandă maximă prudenţă şi verificarea tuturor membrilor 31 .
23
24
25
Ibidem, dosarele nr. 3-9/1939.
26
Ibidem, dosar nr. 2/1939, f. 8 şi 46.
27
28
Ibidem.
29
Ibidem.
30
Ibidem. A se vedea apelul la vremurile tulburi, în care trebuie „să acceptăm să fim uniţi în jurul
Tronului şi al conducătorilor acestui neam” (ibidem).
31
354
De altfel, o direcţie aparte de cercetare ar putea-o constitui limbajul de

lemn 32 în care se redactau ordinele şi circularele, pline de şabloane ce trebuiau rostite
la întruniri. Nu de puţine ori frapează formulele preluate inclusiv de regimul
Ceauşescu. Referitor la acestea, se pot urmări atât păstrarea, în ambele regimuri, a
unor propagandişti, cât şi schimbarea nuanţelor unor formule odată cu modificarea
regimului politic. Sunt proslăvite vremurile glorioase apuse, „noile prefaceri” 33 ,
conducătorul unic, luminat, care ştie binele poporului şi care continuă, firesc,
activitatea unor descendenţi glorioşi. Cu atât mai mult putem trasa chiar un „arc peste
timp”, cu păstrarea, bineînţeles, a explicaţiilor contextuale, dacă mai comparăm
anumite practici specifice celor două regimuri totalitare, ca de exemplu: dispunerea
în careu a Gărzilor, a Premilitarei, a Străjerilor 34 ; pregătirea lor pentru apărarea
patriei 35 ; exerciţiile de gimnastică prevăzute în programele de pregătire 36 ; apariţia
echipelor sanitare 37 , dar şi preocuparea pentru colectarea de fier vechi 38 .
Aşa cum am menţionat anterior, Constantin C. Giurescu a avut o însemnată
contribuţie la trasarea ideologiei formaţiunii, prin parantezele pe care le introducea în
ordinele şi circularele sale 39 . Aşadar, după ce aminteşte că este nevoie de o muncă de
organizare încordată, într-un tempo rapid, că FRN trebuie să fie un organism viu, iar
secretarii au rolul principal, atât ca exponenţi ai maselor, cât şi ca reprezentanţi ai
conducerii, mesajul este esenţializat prin următorul îndemn: „Lucrând conduşi numai
de sentimentul de onoare şi de răspundere, suntem convinşi că veţi împlini ceea ce
Ţara şi M.S.R. Carol al II-lea aşteaptă de la organele FRN” 40 .
Cu altă ocazie, în noiembrie 1939, trimite o circulară 41 prin care aminteşte
despre situaţiile purtării uniformelor, obligatorii pentru şefi, dar facultative pentru
membri, care sunt, însă, siliţi să poarte insignele cu însemnele specifice. Astfel, deşi
invocarea articolului 27 al Regulamentului FRN ar fi fost suficientă, deoarece
stabileşte foarte clar toate situaţiile purtării uniformei şi ale insignei, Constantin C.
Giurescu se simte obligat să insiste. El motivează că o uniformă rezolvă problema
garderobei unui funcţionar de rang inferior deoarece este mai ieftină decât una
32
Ibidem, dosar nr. 3/1939, f. 7-10. Vezi, de exemplu, numărul 4 din Buletinul Informativ al FRN,
Organizaţia Judeţului Arad, dedicat Zilei Restauraţiei (9 iunie 1939): „din cele mai vechi timpuri,
poporul nostru a trăit strâns unit în jurul şi sub conducerea Domnitorului său” (ibidem) sau „dovada
am avut-o acum 10 ani, când M.S.R. Carol al II-lea, coborând din înălţimile senine, a luat
conducerea destinelor Ţării noastre. Ţara întreagă a tresărit de bucurie la vestea că M.S.R. s-a
aşezat în fruntea ei. Munca a pornit mai vioaie sub zările parcă mai senine şi o credinţă nouă s-a
născut!” (ibidem).
33
Ibidem, dosar nr. 10/1939, f. 17, 35 şi 58.
34
Ibidem, f. 46 şi 67.
35
36
Ibidem, f. 22.
37
Ibidem, dosar nr. 10/1939, f. 64 şi dosar nr. 13/1939, f. 179-184.
38
39
40
Ibidem.
41
Ibidem, f. 88-89.
355
obişnuită, subliniind, în continuare, că toţi comandanţii trebuie să insiste asupra

acestui argument, dar să şi ia măsuri administrative acolo unde se impune 42 .
Propaganda este susţinută şi controlată de mai mulţi factori, iar unul aparte îl
reprezintă Rezidentul Regal al ţinutului Prut, Traian Ionaşcu, ce anunţa printr-o
scrisoare că, în octombrie 1939, satele din ţinut trebuie vizitate de parlamentari.
Această înştiinţare îi dă prilejul să accentuze foarte mult latura propagandistică. El
dezvoltă un adevărat program, axat pe câteva idei majore. Aşadar, el susţine că
situaţia ţării nu este îngrijorătoare, că trebuie respectată ordinea legală, că fiecare
trebuie să facă sacrificii. Se dau indicaţii scrise şi parlamentarilor, care trebuia să
rezolve eventualele jalbe 43 , evident, pentru a se demonstra grija regimului pentru
popor. De asemenea, foarte interesant este că se indică şi textele 44 ce urma să stea la
baza discursurilor în teritoriu. În aceeaşi ordine de idei, fondul arhivistic păstrează
suficiente broşuri relative la «noile prefaceri», şi care, la rândul lor, pot fi materiale
de studiu, cu atât mai mult cu cât frecvenţa lor este rară azi. Sistemul era bine
închegat la nivel organizatoric, fiecare acţiune de o importanţă deosebită, precum
este cea a vizitării ţinutului de către parlamentari, trebuia raportată de către secretarul
general al FRN, miza aici nefiind în primul rând informarea, ci constângerea
reprezentanţilor politici de a se implica cât mai mult în acţiunea de propagandă şi de
supraveghere a problemelor din teritoriu. De altfel, secretarii sunt obligaţi să facă
rapoarte lunare sau bilunare 45 . Informările ne oferă şi numeroase date subsidiare. În
consecinţă, remarcăm o problemă în ţinuturile basarabene Bălţi şi Soroca, unde
organizarea se desfăşoară greoi. Secretarii sunt aleşi cu greutate 46 , absentează
nemotivat, atrăgându-şi mustrarea 47 , industriaşii de acolo se opun proiectului noii
legi în domeniu, se fac memorii pentru ca la viitoarele alegeri să se voteze pe judeţe
şi nu pe ţinuturi.
Aceleaşi dosare sunt, de asemenea, o imagine a soluţiilor găsite pentru
întărirea propagandei regimului, dar şi a evidenţierii unor comandanţi excesiv de
zeloşi. Spre exemplu, la cumpăna dintre 1939 şi 1940, se face foarte mare caz de
răspândirea unor calendare cu regele Carol al II-lea. Giurescu semnează chiar o
telegramă în acest sens, neuitând să adauge că, trimiţând în teritoriu un număr mic de
exemplare, nu se mai pune şi problema rambursului 48 .
Tot pe umerii secretarilor cad şi sarcini precum organizarea şi stimularea
subscrierilor la bonurile pentru înzestrarea armatei 49 . Nu trebuie să ne scape nuanţa
42
Ibidem.
43
Ibidem, f. 142.
44
Ibidem. Se are în vedere Noul regim de Armand Călinescu, discursul lui Victor Iamandi, de la
Cernăuţi, rostit cu prilejul introducerii Codului Civil românesc în Bucovina (23 octombrie 1938) şi
răspunsul la Mesajul Tronului, alcătuit de acelaşi la 28 iunie 1939 (ibidem).
45
Ibidem, f. 46 şi 51-56.
46
47
48
49
356
că apelul îi viza, asemeni cazului lui I. Botez de la ţinutul Prut, pe secretarii de la

categoria Industrie şi Comerţ, adică pe cei cu potenţă financiară.
O altă sarcină de partid pe care secretarii trebuia să o îndeplinească, se leagă
de răspândirea oficiosului „România”, acceptându-se chiar abonamente foarte
lesnicioase, inclusiv plătite în rate lunare 50 . Merită analizată denumirea ziarului, căci
subliniază modul în care o ideologie clar de dreapta preia şi se foloseşte de elementul
naţional. De altfel, titlul acesta este în consonanţă cu transformarea Frontului
Renaşterii Naţionale în Partidul Naţiunii, în 1940. Prin urmare, unul dintre scopurile
declarate la momentul înfiinţării Frontului este acela de a-i cuprinde pe toţi cetăţenii
ţării 51 . Aşadar, este logic că se viza o întărire a controlului asupra cetăţenilor.
Pe de altă parte, despre Gărzile Naţionale cunoaştem că se creează în baza
articolului 32 al Regulamentului legii pentru înfiinţarea FRN, din 5 ianuarie 1939 52
şi a Ordinului Ministrului de Interne nr. 18355 din 1939 53 . Atribuţiile lor sunt
multiple, deşi, în realitate, accentul a căzut pe adunarea informaţiilor, supravegherea
societăţii, inclusiv a structurilor Frontului, pe propagandă şi pe menţinerea ordinii
publice.
Conducerea Gărzilor Naţionale urma modele vremii, existând un Stat Major
şi mai multe servicii, precum: Secretariat, Organizare, Propagandă, Instrucţie şi
educaţie, Studii şi coordonare, Inspecţie, respectiv, Administrativ, iar pe lângă
acestea comandanţii locali 54 . Astfel, în teritoriu structura se ramifica în unităţi săteşti,
comunale, orăşeneşti, de plasă, judeţ şi municipiu 55 , pentru toate urmând să se creeze
formaţiuni de pace şi de război.
Alăturarea în acelaşi fond a documentelor create de FRN, dar şi de Gărzile
Naţionale ale ţinutului Prut oferă cercetătorului posibilitatea de a avea o imagine
completă asupra fenomenului, un acces facil la dosare, fără studierea mai multor
inventare. Apoi, apare şi şansa de a face comparaţii între maniera de a se organiza şi
de a funcţiona a celor două organisme sau de a le studia impactul în rândul maselor.
Fiind create de funcţionari diferiţi, dosarele prezintă câteva diferenţe
importante, şi anume, în cazul celor elaborate de Gărzi se remarcă o mai mare
rigoare, iar documentele dezvăluie o ştiinţă a organizării foarte bine pusă la punct.
Din punctul nostru de vedere, aceasta se explică, mai ales, prin existenţa
comandanţilor militari, dar trebuie avut în vedere că, în calitatea lor de formaţiuni
auxiliare, Gărzile au succedat FRN-ul, existând, astfel, un model coordonator.
Principalele genuri de documente referitoare la Gărzile Naţionale ce s-au
păstrat în fondul FRN constau în: ordine, instrucţiuni, situaţiile înscrierilor şi
efectivelor, corespondenţă la diferite nivele, pregătirea unităţilor de mobilizare,
50
Ibidem, f. 7.
51
Ibidem, f. 84.
52
MOf, partea I-a, anul CVII, nr. 5, 5 ianuarie 1939, p. 35.
53
AN Iaşi, fond FRN, dosar nr. 10/1939. f. 11.
54
Ibidem, dosar nr. 11/1939, f. 17-19 şi dosar nr. 13/1939, f. 17-25.
55
MOf, partea I-a, anul CVII, nr. 5, 5 ianuarie 1939, p. 34.
357
rapoarte, tabele de inspecţie, procese-verbale de şedinţe, note informative, textele

diferitor conferinţe 56 etc.
Pe baza lor se poate analiza dinamica organizării, deoarece există suficiente
date privitoare la înfiinţare 57 ; stabilirea onorurilor pe care trebuie să le dea
superiorilor veniţi în inspecţii 58 ; problema purtării uniformelor 59 ; ceremonialul
depunerii jurământului 60 ; protocolul instalării oficiale a comandanţilor de plasă 61 ;
organizarea formaţiunilor rurale 62 şi purtarea insignelor 63 . Totodată, mai întâlnim şi
informaţii despre crearea şi răspândirea în teritoriu a Regulamentului pentru
organizarea şi funcţionarea Gărzilor Naţionale cu Anexele 64 ; Instrucţiuni pentru
organizarea Gărzilor Naţionale, la toate nivelele 65 ; condiţiile de admitere,
consimţământul, fişa personală a comandantului 66 ; Programul general de
instrucţie 67 ; Directiva de aplicare a Regulamentului de organizare şi funcţionare cu
privire la strângerea informaţiilor 68 , Programul practic de lucru al Gărzilor
Naţionale 69 ; instrucţiuni despre părţile raportărilor şi ale manierei de a fi transmise în
siguranţă 70 ; precizarea atribuţiilor comandanţilor de ţinut şi de judeţ 71 ; crearea
tipizatelor (Model 1, 2, 3) referitoare la situaţiile de efectiv, la dispoziţie, de
completare, de mobilizare 72 ; organizarea, după model fascist (n.n.), a subcentrelor în
fabricile şi instituţiile mari 73 şi Regulamentul special pentru organizarea şi
funcţionarea Gărzilor Naţionale 74 .
Din enumerarea de mai sus, se observă că la baza organizării Gărzilor au
existat câteva regulamente, instrucţiuni şi directive clare. Bineînţeles că toate acestea
pot fi analizate individual şi că oferă posibilitatea unei bune cunoaşteri a procesului
de constituire. După părerea noastră, însă, cercetătorul are posibilitatea de a aduce
nuanţe interpretative, legate de context şi de realităţile care făceau sau nu plauzibilă
înrădăcinarea manifestărilor Gărzilor în rândul populaţiei.
56
AN Iaşi, fond F.R.N., inv. nr. 1184, f. 1v- 5v şi 7-10.
57
58
59
Ibidem, f. 60.
60
Ibidem, f. 67.
61
Ibidem, f. 74-75.
62
Ibidem, f. 77.
63
Ibidem, f. 81-83.
64
Ibidem, dosar nr. 11/1939, f. 40-43v.
65
66
Ibidem, f. 16-20.
67
Ibidem, f. 22.
68
Ibidem, f. 41-49.
69
Ibidem, f. 51-53.
70
71
Ibidem, dosar nr.18/1939, f. 63-70.
72
Ibidem, dosar nr. 19/1939, f. 16-18.
73
Ibidem, f. 44 şi f. 90.
74
358
Încercări în acest sens a făcut, cel puţin, locotenent-colonelul Alexandru

Turculeţ, comandantul Gărzilor Naţionale ale judeţului Iaşi. Fire foarte activă, el a
urmărit îndeaproape constituirea şi şedinţele acestora şi îşi manifesta nemulţumirile
în permanenţă, cerând mai mult profesionism. De asemenea, dată fiind structurarea şi
funcţionarea organizaţiei după principii militare, observăm că modul de a se face
raportările implicau culegerea şi transmiterea ritmică a multor date. Cu toate acestea,
„priza” la populaţie este foarte scăzută. Mai întâi, se numesc cu dificultate
comandanţii, dat fiind faptul că era dificil de găsit un număr suficient de persoane
care să corespundă criteriilor pentru numeroasele nivele ale administraţiei, atât
pentru formaţiunile de pace, cât şi pentru cele de mobilizare. Apoi, la nivelul
eşaloanelor inferioare era necesar mult personal, iar munca de organizare şi
implicarea erau cele mai mari, însă remuneraţia era nesemnificativă. La acestea se
adaugă şi gradul scăzut de cultură a comandanţilor de plasă investiţi, astfel încât se
acceptă la un moment dat chiar ca ei să raporteze oral 75 . Este greu de crezut că un
asemenea personal ar fi fost capabil să susţină conferinţe de popularizare a rolului
Gărzilor. Aşadar, asistăm la imposibilitatea de a comunica real, atât din partea
transmiţătorilor, cât şi a receptorilor. Astfel, răspândirea idealurilor Gărzilor se face
prin mecanismul „ordin-încercarea de a-l aplica”.
Mai mult, aproape întotdeauna întrunirile se desfăşoară cu o prezenţă de sub
40% dintre membri 76 , situaţie care are mai multe motivaţii. Mai întâi, orarul lor este
complet inadecvat, deoarece se desfăşura până la ora 17, în fiecare duminică,
incluzându-se aici şi participarea la slujba religioasă. De altfel, subcentrele de la
„Ţesătura” se desfiinţeză din acestă cauză, pentru că, la un moment dat, directorii nu
s-au mai implicat în convocarea lucrătorilor duminica, deoarece reticenţa era foarte
mare 77 . Este de înţeles dorinţa oricărui regim autoritar de a controla total viaţa
cetăţenilor, chiar în timpul lor liber, iar întrunirile de duminică ar fi marcat un plus la
acest capitol, precum şi la cel al conturării „omului de tip nou”. Însă era un plan
nerealist, deoarece nici măcar consacratele slujbe religioase de duminică nu se puteau
desfăşura, cu menţinerea interesului în rândul comunităţii, până la ora 17. Pentru
prezenţa redusă la întruniri, se mai poate lua în calcul şi neatractivitatea Gărzilor,
văzute ca ceva impus, acceptate din prudenţă sau frică. De asemenea, raportarea unei
frecvenţe scăzute la întâlniri este posibil de explicat şi prin inexistenţa unui număr cu
mult mai mare de înscrişi. Există posibilitatea ca, sub presiunea raportării încheierii
constituirii formaţiunilor de toate categoriile şi în condiţiile inexistenţei clare, încă de
la început, a unor proceduri de înregistrare a noilor membri, să se fi trecut pe liste
nume în plus sau persoane cărora, fără a fi convinse, le era frică să se opună categoric
unei invitaţii de aderare. De altfel, conducerea cunoştea bine aceste realităţi şi de
aceea adesea ministerul de resort dispunea ca pe perioada sărbătorilor, până pe 14
ianuarie 1940, înscrieririle să fie sistate, pentru a se reverifica listele, adică pentru a
75
Ibidem, dosar nr. 10/1939, f. 50-51.
76
Ibidem, f. 120-122.
77
Ibidem, dosar nr. 19/1939, f. 90 şi 137-141.
359
se raporta numărul real al membrilor şi pentru a se elimina legionarii sau membrii

nesinceri ai vechilor partide 78 . Apoi, programul practic de instrucţie este, cel puţin,
amuzant. În condiţiile în care te adresezi unei populaţii mature, chiar vârstnice, puţin
educată, aşa cum o prezintă tabelele înscrişilor 79 , devine utopic să desfăşori activităţi
de deprindere a mişcărilor de box, lupte etc. sau să ai un dialog pe marginea unor
probleme ideologice 80 . Prin urmare, numeroasele tipuri de instrucţie din cadrul
Gărzilor (moral-socială, cetăţenească, naţională, patriotică, religioasă,
gospodărească-igienică, propagarea doctrinei FRN în toate straturile sociale, întărirea
credinţei, obligativitatea şi cinstirea muncii 81 ) sunt importante de studiat din
perspectiva ideologiei regimului, dar sunt departe de a fi fost realităţi întâlnite în
teritoriu.
Totodată, enunţarea scopurilor acestor organisme a creat o anumită
bulversare, cu consecinţe asupra neîncrederii în activitatea Gărzilor. Se cunoaşte
faptul că membrii urmăreau dacă există agitaţii din partea fostelor formaţiuni
politice, dacă sunt rumori împotriva regimului. De asemenea, îi aveau în vizor pe
cetăţenii aparţinând minorităţilor, ofereau informaţii despre amploarea fenomenului
speculei şi raportau urgent încălcările la decizia Ministerului Cultelor, relativă la
funcţionarea „sectelor religioase”. Apoi, din dorinţa de a arăta preocuparea regelui şi
a organismelor care-l reprezintă faţă de problemele oamenilor, Gărzilor le revin şi
misiuni sociale (colectarea de bunuri pentru familiile concentraţilor, rechiziţii pentru
armată), practicate în perioada interbelică destul de activ şi de legionari 82 . Totodată,
se pare că membrii din conducere au avut şi ei nevoie de o perioadă de timp pentru a
conceptualiza rolul Gărzilor. De fapt, larga reţea de informatori se baza, evident, doar
pe unii dintre reprezentanţii săi, care se pretau la filaj, delatorie şi raportări zeloase.
Lumină în acest caz aruncă Directiva pentru aplicarea articolului 2, alineatul b, din
Regulamentul asupra organizării şi funcţionării Gărzilor Naţionale 83 , unde se afirmă
că: „Noi avem de exersat o supraveghere vigilentă asupra moralei şi cinstei publice,
atunci când aceasta ar fi uitată de membrii organizaţiei FRN, deci şi ai Gărzilor
Naţionale [...]. Facem control preventiv, nu represiv. Să ştie fiecare membru al FRN,
oricare ar fi clasa socială cărei aparţine şi oricare i-ar fi îndeletnicirea, că asupra lui
veghează, în permanenţă, un ochiu mustrător, atunci când calcă jurământul prestat
Regelui şi organizaţiei [...]. Ca normă generală, oricare din membrii Gărzii Naţionale
locale este şi informator al întâmplărilor, năzuinţelor şi doleanţelor în care-şi trăieşte
viaţa”. Astfel, membrii sunt consideraţi „apostoli convinşi ai ideilor noi”, care trebuie
să-i suspecteze, în primul rând, pe oamenii fostelor partide, cărora li se poate da
concursul la vreo cerere formulată, dar care trebuie suspectaţi, fără ca ei să ştie. În al
78
Ibidem, f. 38-40.
79
Ibidem, dosar nr. 13/1939, passim.
80
81
Ibidem.
82
Ibidem, dosar nr. 21/1939, f. 69 şi 175. Menţionăm că acest fond oferă date şi despre abuzurile
propriilor membri.
83
Ibidem, dosar nr. 12/1939, f. 41-49.
360
doilea rând, era obligatoriu să fie ţinut sub observaţie şi aparatul administrativ.
Munca de supervizare a societăţii şi a instituţiilor statului este descrisă în aceeaşi
Directivă, alcătuită pe mai multe subcapitole referitoare la: organizarea culegerii
informaţiilor, redarea categoriilor de interes, trierea, transmiterea lor şi dările de
seamă informative. Se impune ca acestea să se cristalizeze pe doleanţe de ordin
economic, religios, cultural sau de apărare naţională, pe curentele necanalizate din
Front şi pe pătrunderea ideilor specifice în rândul maselor etc. Directiva este
succedată de Programul practic de lucru al Gărzilor Naţionale, prin ele întregindu-
se imaginea obiectivelor existenţei acestui organism. Astfel, observăm că preluarea
informaţiilor de pe teren, pentru a preveni revoltele împotriva regimului şi pentru a se
asigura producţia pentru armată, se cumulează cu informarea populaţiei despre
bombardamente, despre apărarea antiaeriană pasivă 84 etc.
Îndeplinirea scopului principal al Gărzilor, acumularea informaţiilor şi
anunţarea structurilor FRN cu „un minut mai devreme” 85 sunt înlesnite de apariţia
structurilor informative, care sunt bine definite în Anexele la Regulamentul de
organizare şi funcţionarea efectivelor Gărzilor Naţionale, documente cu ajutorul
cărora se pot studia toate denumirile posturilor (agenţi de propagandă şi informaţie,
de ordine, de legătură, dispuşi pe echipe şi pe companii) 86 .
Principalele momente în organizarea formaţiunilor ţinutului Prut sunt
însoţite de numeroase probleme. Astfel, rapoartele şi răspunsul formulat de superiori
pe marginea lor sunt surse demne de încredere, deoarece oferă aspecte reale,
dezbrăcate de accente ideologizante, de formule-şablon, care aminteau despre
atingerea obiectivelor sau depăşirea indicatorilor. Prin urmare, nemulţumirile
comandantului A. Turculeţ, conform cărora comandanţii din cadrul plaselor nu se
cunosc între ei, şedinţele de duminică sunt banale, iar programul de instrucţie nu se
aplică 87 , sunt demne de luat în seamă.
În consecinţă, superiorii ierarhici dau permanente instrucţiuni şi sugestii
comandanţilor din teritoriu şi sunt foarte fermi în a cere ca raportările să fie complete
şi transmise în termen. În acelaşi timp, ei încearcă să mărească popularitatea
Gărzilor, prin mijloacele specifice vremii, adică prin mărirea gradului de festivism al
manifestărilor din teritoriu. De exemplu, se transmite prin circulară desfăşurarea unei
şedinţe-model la Uricani, unde au fost 130 de membri, s-a respectat orarul
activităţilor, care au durat mai multe ore şi în cadrul cărora, după întoarcerea de la
slujba de duminică, s-au făcut comunicări din Regulamentul de organizare şi
funcţionare pentru însuşirea lui, au depus jurământul noii membri, după ceremonialul
stabilit, s-a format echipa sanitară, din moaşă şi câteva domnişoare, s-au contabilizat
produsele (grâne, haine) adunate pentru familiile concentraţilor 88 ş.a.
84
Ibidem, f. 51-53.
85
86
Ibidem, dosar nr.13/1939, f. 15-16.
87
Ibidem, dosar nr. 10/1939, f. 15-16 şi 120-122.
88
Ibidem, f. 64.
361
Pe aceleaşi coordonate se înscrie şi organizarea exemplară a programului de

inspecţie a comandantului ţinutului Prut, D. Constantinescu, la Ateneul ieşean, pentru
care s-a realizat chiar şi o schiţă cu locurile în sală pe care urma să le ocupe
formaţiunile 89 . Desfăşurarea a cuprins trecerea în revistă, cântări de marş, conferinţe
şi un program artistic 90 . Având în vedere prezenţa unui procent de 80% din efective,
ne dăm seama de impactul mental pe care această adunare triumfalistă a vrut să îl
atingă. Neapărat însă, putem să luăm în calcul dacă oboseala oamenilor adunaţi şi
împărţiţi pe sectoare, conform schemei, puşi să defileze şi să cânte (operaţiuni care,
cu siguranţă, au implicat şi repetiţii), să aplaude discursuri, nu i-a marcat mai mult.
La fel ca şi la grandioasele manifestări populare ceauşiste, de exemplu, este o mare
diferenţă între ceea ce credea „Centrul”, şi anume că astfel de desfăşurări aduc
bucurie oamenilor, şi starea de spirit reală, a celor care nu vedeau decât nişte
pregătiri artificiale şi obositoare. Referitor la aceste întruniri perfecte, atrage atenţia
mediatizarea lor şi prin presă pentru marele public şi prin circulare pentru toţi
comandanţii, deoarece exact caracterul lor de fapte excepţionale demonstrează
anormalitatea, disfuncţionabilitatea organismului. Relatările au darul să
impulsioneze, să creeze o imagine pozitivă în jurul activităţii de organizare şi a
menirii comandanţilor, care trebuiau convinşi că munca lor este importantă şi se
bucură de cea mai înaltă apreciere „la vârf”.
Oricum, între momentele organizării, observăm că grija pentru ceremonial
este foarte mare. Demne de remarcat sunt instrucţiunile pentru depunerea
jurământului noilor membri. Se cere alegerea unei localităţi mai importante, prezenţa
Gărzilor în careu, în costume populare, participarea cât mai numeroasă a populaţiei,
invitarea unor personalităţi, a Străjii, a Premilitarei, a presei. De asemenea, locul
desfăşurării trebuia să fie curat şi pavoazat cu steaguri tricolore şi cu portretele
regelui Carol al II-lea. Apoi, urma primirea raportului, cântarea marşului Pe-al
nostru steag, rostirea devizei, „Regele şi Naţiunea!, Muncă şi Credinţă!”, serviciul
divin, pentru care se recomanda prezenţa mai multor preoţi şi a corului, rostirea
propriu-zisă a jurământului, semnarea lui, cuvântul preotului, al comandantului,
intonarea Imnului Regal şi defilarea 91 .
Oricât de mari au fost încercările celor din cadrul Comandamentului şi al
Serviciului de Organizare de a face cât mai clare directivele, tipizatele după care se
raporta, activitatea Gărzilor în teritoriu avea un randament scăzut. Credem că această
stare de lucruri a fost cauzată de faptul că structurile erau prea ramificate. Se lucra
concomitent, atât după modelul administraţiei carliste, cât şi după cel al ierahiilor
militare. Apoi, calitatea comandanţilor din teritoriu lăsa de cele mai multe ori de
dorit deoarece era vorba fie de oameni dezinteresaţi, fie puţin educaţi. Recrutarea
cadrelor fără niciun fel de pregătire militară temeinică sau lipsite de instrucţie
politică nu era în avantajul Gărzilor. Aproape toate raportările sunt completate cu
89
Ibidem, dosar nr. 19/1939, f. 90-91.
90
Ibidem, f. 137-141.
91
Ibidem, dosar nr. 10/1939, f. 67-68.
362
formule amatoriste de genul: „Nu ştim”, „Nu cunoaştem” 92 etc. Prin urmare, se
impunea ca acestor comandanţi să li se explice mai întâi cum ar trebui făcute
cercetarea, strângerea informaţiilor pe teren, verificarea lor etc., urmând ca ulterior ei
să fie capabili să redacteze note informative.
Pe de altă parte, materialele emise de Serviciul Propagandă se îndepărtează
de tehnicitatea celor trimise de Organizare. Dimpotrivă, sunt capodopere ale
cuvântului pus în slujba ideologiei, a popularizării principiilor de fiinţare a Gărzilor,
a justificării tuturor deciziilor regimului sau a realităţilor grele ale ţării.
Fondul din cadrul Arhivelor Naţionale din Iaşi are şansa să deţină numeroase
astfel de documente, care sunt surse primare importante pentru cercetător. Acesta îşi
poate întregi imaginea despre ideologia regimului carlist, despre limbajul de lemn,
despre autorii implicaţi în scrierea textelor oficiale, despre mijloacele de răspândire a
lor.
De altfel, titlurile sunt sugestive, precum: Importanţa dinastiei în România,
în care Carol al II-lea era proslăvit ca fiind „Regele Luminii şi al Plugarilor” 93 , Ce
sunt Gărzile Naţionale? 94 , Rolul Gărzilor Naţionale 95 , Înfiinţarea, organizarea şi
scopurile FRN 96 sau broşura Gărzile Naţionale 97 . La acestea se adaugă conferinţele
radiofonice susţinute de generalul comandant 98 , poezii şi imnuri, ca de exemplu:
Patria şi înălţarea ei 99 , Cântarea FRN 100 sau Scrisoarea către săteni despre rolul
Gărzilor Naţionale 101 etc.
Pentru a ne forma o părere cât mai obiectivă asupra evoluţiei FRN şi a
Gărzilor, se pot urmări comparativ textele Serviciului Propagandă, care sunt
ideologizante, cu acelea ale Serviciului Organizare, precise, milităreşti şi care cel mai
des vin să semnaleze nişte probleme.
Chiar dacă sunt mult mai puţine, documentele create de Partidul Naţiunii, cel
care continuă din 22 iunie 1940 activitatea FRN, oferă suficiente date importante
despre efemera sa activitate pe cuprinsul ţinutului Prut. Genurile actelor păstrate sunt
identice cu cele create de FRN, între care se remarcă corespondenţa privind
înscrierile în Partidul Naţiunii-Organizaţia Iaşi 102 .
Aşadar, studiat cu atenţie, fondul prezentat mai sus oferă multe informaţii şi
direcţii de cercetare. Astfel, pe lângă orizonturile deschise prin rândurile anterioare,
cercetătorul se mai poate opri asupra sigiliilor FRN şi ale Gărzilor, analizându-le
92
Ibidem, dosar nr. 14/1939, f.14-27.
93
Ibidem, dosar nr. 20/1939, f. 41-43.
94
Ibidem, f. 33-35.
95
Ibidem, f. 46-48.
96
Ibidem, f. 49-56.
97
98
Ibidem, dosar nr. 14/1939, f. 39-42.
99
100
101
102
Ibidem, dosar nr. 35/1940.
363
comparativ cu altele din perioada interbelică. De asemenea, remarcăm că adesea

populaţia a observat influenţa instituţiilor create din dorinţa lui Carol al II-lea, aşa
încât există numeroase situaţii în care se adresează acestora pentru rezolvarea unor
probleme care ţin de fapt de competenţa altor autorităţi. Se crede sincer că FRN sau
Garda sunt deasupra instituţiilor statului şi aceasta nu prin atribuţiile deţinute, ci
datorită faptului că sunt autorităţile regelui.
Dată fiind organizarea foarte centralizată a structurilor sale, putem înţelege
modul de funcţionare a întregului sistem, chiar dacă ne referim doar la câteva
organizaţii locale. Probabil, diferit interpretabile sunt reacţiile în teritoriu, care
depind de factorul uman, de cine şi cum face propaganda şi organizarea, respectiv
cine o receptează.
Se pot urmări principalele momente ale organizării FRN, apoi a
formaţiunilor sale auxiliare, dar cel mai important este modul în care acestea au
încercat să-şi impună propaganda, să câştige adepţi, să creeze „omul de tip nou”, să
justifice deciziile lui Carol al II-lea, să întărească controlul statului autoritar asupra
tuturor categoriilor sociale şi profesionale.
După părerea noastră, aceste documente se pretează cel mai bine studiilor
comparatiste, pentru că de aici poate veni şi profunzimea interpretărilor. Astfel, un
palier se poate dezvolta prin punerea în oglindă a ideologiilor de extremă dreapta ale
Europei vremii, un altul prin compararea limbajului de lemn cu formulele consacrate
ulterior şi de regimul comunist. De asemenea, desfăşurarea manifestărilor populare
seamănă izbitor cu cele organizate de comunişti.
O analiză de fineţe s-ar putea angaja să pună cezura, dacă se poate, între
formele de manifestare ale regimurilor autoritare ale României secolului al XX-lea.
Actele sunt şi un martor al culturii politice a maselor, al mentalităţilor din
perioada interbelică, al mecanismelor de constrângere a acestora, al eforturilor şi
rezultatelor obţinute.
De asemenea, studiile se pot dezvolta atât punctual, dacă se axează pe
documentele FRN ale Ţinutului Prut, cât mai ales sintetic, dacă se apelează la
perspectiva integratoare şi la coroborarea cu alte surse istorice.
Mai amintim aici faptul că şi acest fond arhivistic a trecut prin fenomenul
cenzurării informaţiilor, prin metoda radicală a extragerii filelor „cu probleme”,
conform Ordinului Ministrului Internelor cu numărul 1390/1953, aşa cum este cazul
dosarului numărul 20/1939. Astfel, acumularea cât mai multor date despre acest
fenomen reprezintă, de asemenea, o provocare pentru arhivistica şi istoriografia
actuală.
364
The Files of the Frontul Renaşterii Naţionale of Prut Region.

The Prospects of Research
(Abstract)
Key-words: National Revival Front, National Guards, political party,

propaganda, ideologies, extreme right, authoritative state, Carol the Second,
communist regime
The files of the Frontul Renaşterii Naţionale [National Revival Front] (of
Prut region) preserved at the National Archives in Iaşi contain countless information
still waiting to be used in studies.
The activity of this political party was regulated by numerous circulars sent
by the Ministry of the National Revival Front, hence we are able to understand how
the entire system functioned, even if we refer only to few local organizations.
One may follow the main moments in the organization of the National
Rebirth Front and its auxiliary groups, The National Guards. However, more
important is how they tried to impose propaganda, to gain supporters, to create a
„new type” of man, to justify the decisions made by Carol the Second, to strengthen
the control of the authoritative state over all professional and social categories.
The study of these files allows up to compare the ideologies of the political
extreme right during that time in Europe or of the standard language used after that
by the communist regime as well. Likewise, the popular manifestations are strikingly
similar to those organized by the communists. Even more, one can compare the ways
the authoritative regimes in Romania of the 20th century.
These documents also testify the political culture of the people, the
mentalities during the period between the two wars, their mechanisms of constraint,
the efforts and the results obtained.
Furthermore, the studies can be developed in a punctual manner if they are
based on the National Revival Front’ documents of Prut area but also synthetically if
one corroborate these studies with other historical researches.
365
Legăturile dintre Moldova, Ţara Românească şi Transilvania la
începutul secolului al XVI-lea*
Constantin A. Stoide
Statul moldovenesc, consolidat prin îndelunga domnie a lui Ştefan cel Mare,
n-a fost scutit de frământări succesorale la moartea acestuia 1 . Apetiturile de putere
ale boierimii, alimentate de dorinţa statelor vecine de a slăbi Moldova 2 , o clipă
molcomite prin energia intransigentă a marelui domn, s-au făcut resimţite chiar
înainte ca Ştefan să fi închis ochii, cu ocazia alegerii urmaşului său. Devenit
cunoscut, apropiatul sfârşit al voievodului a făcut ca succesiunea la tron să constituie
pentru ţările vecine o problemă de stat.
Cu ocazia alegerii domnului în Moldova, izvoarele istorice vorbesc despre
manifestări ale unor boieri care încercau să se opună hotărârii mature a voievodului.
O facţiune din boierime, ce fusese ţinută de Ştefan cel Mare în afara aparatului de
stat 3 , a încercat să impună la domnie în locul lui Bogdan, desemnat ca succesor prin
asocierea la tron încă din timpul vieţii părintelui său şi susţinut de cea mai mare parte
a boierimii, a unui pretendent „de la turci” 4 , identificat de istoricii noştri cu viitorul
Ştefan Lăcustă, care petrecea la Constantinopol 5 . Un izvor contemporan cu
*
Text îngrijit de Arcadie M. Bodale, pe baza a şapte variante de manuscris, fragmentare sau nu,
care au fost predate la AN Iaşi de către domnul profesor univ. dr. Ioan Caproşu, căruia îi mulţumim
şi pe această cale.
1
Reacţia feudală în Moldova şi încercările de restabilire a autorităţii domneşti (1504-1527), în
Istoria României, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p. 610. În continuare: Ist. României-
1962.
2
Fiecare dintre acestea au căutat instaurarea în Moldova a unei domnii care să le fie favorabilă.
3
La concluzia aceasta trebuie să ducă faptul că nu se observă nici o schimbare între ultimele
divanuri ale lui Ştefan {doc. din 30 septembrie 1503 şi 7 octombrie 1503, [Documenta Romaniae
Historica, A., Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, vol. I (1384-1448), 1975, întocmit de C.
Cihodaru, I. Caproşu, L. Şimanschi, p. 524-529, doc. nr. 294 şi doc. nr. 295. În continuare:
DRH.A.]} şi primele divanuri ale lui Bogdan III {doc. din 2 iulie 1505 (Documente privind istoria
României, veacul XVI, A. Moldova, vol. I (1501-1550), Bucureşti, Editura Academiei, 1953, vol. I,
p. 45-46. În continuare: DIR.A., veac XVI]}.
4
Scrisoarea medicului veneţian Leonardo de Massari, din Buda, la 26 iulie 1505 (Eudoxiu
Hurmuzaki, Documente privitoare la Istoria Românilor, vol. VIII (1376-1650), ed. I. Slavici,
Bucureşti, 1894, p. 40-41. În continuare: Hurmuzaki, Documente).
5
Pentru părerea că Ştefan, pretendentul din 1504 aflat la turci, era viitorul Ştefan Lăcustă, istoricii
s-au pronunţat în unanimitate. În ce priveşte originea pretendentului, s-au emis două ipoteze. Mai
întâi, N. Iorga îl identifica drept fiu al lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, fiindcă s-ar fi găsit la
Constantinopol un ostatic al părintelui său după încheierea păcii cu turcii (N. Iorga, Istoria lui
Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1904, p. 281). O a doua ipoteză a fost emisă de Const. C. Giurescu, care
† C. Stoide, Legăturile dintre Moldova, Ţara Românească şi Transilvania
evenimentele aduce informaţia că pretendentul, agreat de sultan, ar fi fost trimis de la

Constantinopol la Suceava, însoţind pe reprezentantul Porţii, pentru a fi prezent la
alegerea care urma să aibă loc 6 . Aceasta dovedeşte că s-a încercat impunerea lui de
către turci. O ştire mai puţin clară, în aceeaşi informaţie, se referă la bănuielile de
intrigi făcute cu ocazia rezolvării vacanţei tronului şi de „quendam walachum,
capitaneum Socziaviensem, Herborush noncupatum” 7 , care, aşa cum a fost
identificat, nu poate fi altcineva decât Luca Arbore, portarul de Suceava 8 . Ceva mai
târziu, alţi doi pretendenţi sunt semnalaţi în Polonia, la curtea regelui Alexandru, cu
care acesta agita spiritele din Moldova, cu intenţia de a contracara acţiunile lui
Bogdan vodă asupra Pocuţiei. Unul dintre aceşti pretendenţi este arătat ca nepot al lui
Petru Aron, fiul acelui Ilie, decapitat în 1501, la cererea şi sub ochii trimişilor
domnului Moldovei 9 . În schimb, celui de al doilea candidat la tron i se spunea „fiu al
lui Alexandru” şi a fost identificat de P.P. Panaintescu ca fiu al lui Alexăndrel 10 ,
fostul domn dinainte de Bogdan al II-lea şi Petru Aron.
Dacă se ţine seamă şi de faptul că în aceeaşi epocă sau ceva mai târziu au
fost semnalaţi şi alţi pretendenţi, doi în Ţara Românească şi unul în Ardeal, ar trebuie
să admitem că după moartea lui Ştefan ar fi existat, în afară de Bogdan, nu mai puţin
decât şapte pretendenţi la tronul Moldovei. Situaţie, dacă nu imposibilă, totuşi puţin
obişnuită şi care impune o mai îndeaproape cercetare a problemei. Aceasta cu atât
mai mult cu cât, spre sfârşitul anului 1504 sau începutul anului următor, consilierii
regelui polon comunicau statelor Prusiei regale existenţa unui număr de patru
pretendenţi la tronul Moldovei şi anume: unul pe care îl sprijineau turcii; un altul pe
nume Ilie, aflat în Polonia; un al treilea, al cărui nume, probabil o poreclă, era
vedea în Lăcustă pe însuşi fiul marelui Ştefan (Istoria Românilor, vol. II1, Ediţia a III-a, Bucureşti,
1940, p. 110 şi p. 175. În continuare: Const. C. Giurescu, Ist. Românilor), autorul bazându-se atât
pe cele afirmate în actele voievodului, cât şi pe unele corespondenţe semnalate în actele externe:
„filio Sandrini”, Sandrinoss = Ştefan (sic!). În timpul din urmă, Ştefan Gorovei a reluat ipoteza
emisă de N. Iorga despre originea lui Ştefan Lăcustă, în cadrul unui studiu mai larg [Note istorice
cu privire la urmaşii lui Ştefan cel Mare, în SMIM, vol. VIII (1975), p. 185-200]. Cu acest prilej,
Ştefan Gorovei încearcă să argumenteze o serie de noi ipoteze cu privire atât la Alexandru, fiul lui
Ştefan cel Mare şi legăturile acestuia cu lumea constantinopolitană, cât şi la voievodul Ştefan
Lăcustă, pornind mai ales de la informaţia nou adusă în discuţie, între care în rândul întâi scrisoarea
din 1538 a lui Stanislas Gorski, secretarul reginei poloneze Buna [Pusă în discuţie cercetătorilor
români de Ştefania Simionescu, Noi date despre situaţia internă şi externă a Moldovei în anul 1538
într-un izvor inedit, în SRdI, tom XXV (1972), nr. 2, p. 225-240].
6
Scrisoarea regelui Alexandru al Poloniei către episcopul Luca de Varmia, din 15 iulie 1504:
„Nuntius autem Turcorum imperatori instat et conatur non Bogdarum, filium palatini, sed eum
quem secum adduxit, praeferre, quod non fieret sine nostrae Poloniae et fraterni Hungariae regni
maximo discrimine et jactura” [P.P. Panaitescu, Contribuţii la istoria lui Ştefan cel Mare în
AAR.MSI, Seria III, tom XV (1934), p.73-74].
7
P.P. Panaitescu, op. cit., p. 61-80.
8
Ibidem, p. 75.
9
Ibidem, p. 77.
10
„[…] nam Eliae filius et Alexandri filius sunt apud maiestatem suam” (Fr. Popee, Acta
Alecsandri, p. 432-433, apud P.P. Panaitescu, op. cit., p. 77).
368
„Mulckrouszcki”, fiind susţinut de coroana ungară şi, în fine, cel aflat în ţară,
„evident Bogdan” 11 .
Mai puţin s-a ocupat istoriografia noastră de pretendenţii care, în aceeaşi
epocă, au găsit adăpost în Ardeal şi în Ţara Românească şi au dat loc la frământări şi
lupte grele, însoţite de prădăciuni între cele două ţări surori 12 .
Încă din septembrie 1504 îşi face apariţia în Ardeal un candidat la tronul
Moldovei 13 . La această dată, din Cluj, Petru voievodul Transilvaniei scria, din
ordinul regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, lui Johan Agotha, judele din Sibiu,
punându-i în vedere să dea onorabilă ospitalitate şi să ţină în bună păstrare pe „filio
ipsius woywode Moldavie”, aprovizionându-l cu cele necesare, până va primi răspuns
11
Notă bibliografică în SRdI, tom XXII (1969), nr. 2, p. 400, asupra culegerii „Akta stanów Prus
królewskich (Acta statuum Terrarum Prussae Regalis), vol. IV1 (1501-1504) şi IV2 (1504-1506),
ed. M. Biskup şi K. Górski, Toruń, P.A.N., 1966-1967, XLI+234 p. şi XXIII+365 p. (Societas
Scientiarul Torunensis, Fontes, 57, 59).
12
O încercare de identificare a pretendentului Roman Pribeagul o face Mihai Costăchescu, care l-a
identificat cu hainul Roman Gârbovăţ şi leagă pribegia lui de execuţia, în 1471, la Vaslui, a unor
mari dregători moldoveni. Legat de acest aspect, istoricul afirma că „împrejurările în care Roman
Gârbovăţ a viclenit pe Ştefan cel Mare, fugind la munteni, sunt greu de apreciat. Poate n-aş greşi
dacă aş pune-o în legătură cu tăierea, în 1471, ghenarie 16, în Vaslui a boierilor Isaia vornicul,
Negrilă postelnicul şi Alexa stolnicul pentru viclenie, fără îndoială, către Muntenia lui Radu cel
Frumos, care-şi pornise oastea contra Moldovei. Acest Roman Gârbovăţ, fugit la munteni, în
legătură cu luptele din preajma anului 1471, între Ştefan cel Mare şi Radu cel Frumos, poate fi
identificat cu Roman Pribeagul, care ceva mai înainte de 1507, octombrie 28, împreună cu Radu
vodă cel Mare, domnul Munteniei, a năvălit în Moldova, unde acum domnea Bogdan vodă”
(Observări istorice cu privire la neamul lui Ştefan cel Mare, Iaşi, f. an, p. 14-15. În continuare:
Mihai Costăchescu, Observări istorice). O notă istorică a consacrat problemei şi I. Minea [Despre
Roman Pribeagul, în CI, an II-III (1926-1927), nr. 1, Iaşi, 1927, p. 363-367], iar câte un capitol mai
succint, aşa cum o impunea economia unor istorii generale, au dat N. Iorga (Istoria Românilor, vol.
IV, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1937, p. 247-249. În continuare: N. Iorga, Ist. Românilor) şi Const.C.
Giurescu (Ist. Românilor, vol. II1, p. 136).
Trebuie să observăm însă că acest Roman Gârbovăţ, pribeag în Ţara Românească sub
Ştefan cel Mare, n-a existat în realitate, ci numai în imaginaţia falsificatorului de acte Sion. Actul în
cauză, o pretinsă copie slavonă de pe documentul original din 1546 (Mihai Costăchescu, Doc.
Bogdan, p. 13; DIR.A., veac XVI, vol. I, p. 453-454, doc. nr. 412), este un fals, alcătuit tocmai pe
baza pasajului citat din Cronica lui Neculce, care vorbeşte despre un atac venit de peste Milcov. Că
ne găsim în faţa unui fals, o dovedeşte şi împrejurarea că actul în discuţie cuprinde o serie de date
cu totul necunoscute şi de-a dreptul neaşteptate. Cea mai bună dovadă în acest sens o constituie
amintirea în document a satului Coseşti, ţinutul Vaslui, de unde erau răzăşi Sioneştii, şi apariţia în
act a unui Sion, inexistent la acea dată. Se ştie că Sioneştii vin în ţară în prima jumătate a secolului
al XVIII-lea. Falsul actului este abil alcătuit, folosindu-se formularul de cancelarie din epoca lui
Petru Rareş. Astfel, acesta se prezintă drept copie slavă, desigur pentru a evita grosolănia
contrafacerii de pergament (a cărei tehnică de confecţionare n-o cunoşteau) ca şi greutăţile
falsificării unui sigiliu. Totodată, pentru a i se da mai multă credibilitate, era sugerată ideea că
anume greşeli de limbă şi ortografie slavă se datorează traducătorului (Mihai Costăchescu, Doc.
Bogdan, p. 13; DIR.A., veac XVI, vol. I, p. 453-454, doc. nr. 412).
13
Hurmuzaki, Documente, vol. XV1 (1358-1600), ed. N. Iorga, Bucureşti, 1911, p. 168, doc. nr.
CCCVIII.
369
de la rege în privinţa lui („donc a regia Majestate informacionem habere

posterimus”) 14 . În acelaşi timp, judele era avertizat să-l supravegheze îndeaproape,
ca nu cumva acel fiu de voievod să evadeze, plecând în altă parte; dacă s-ar întâmpla
aşa ceva şi prin aceasta s-ar aduce în vreun fel prejudicii statului, nu se va imputa
acest lucru altcuiva decât lui 15 . Este cea mai veche ştire pe care o avem despre un
pretendent la tronul Moldovei, care se afla în Ardeal, ivit curând după moartea lui
Ştefan cel Mare.
Se pune întrebarea firească: cine era acest pretendent? Actul citat îl arată fiu
de voievod şi, după toate aparenţele, era socotit un personaj important. Fiind
recomandat de Radu cel Mare regelui Poloniei, el a trecut de la curtea acestuia în
Ungaria şi Transilvania. Mai mult, voievodul Transilvaniei înţelegea să aibă faţă de
dânsul o atitudine conformă cu politica din acel moment al regelui său. Astfel, pentru
a nu săvârşi un act care ar fi putut contraveni politicii oficiale a ţării, voievodul Petru
credea de bine să-l dea în grija judelui din Sibiu 16 , prilej cu care îi atrăgea atenţia
acestuia asupra felului în care oaspetele se cuvenea să fie tratat 17 . Suntem la numai
două luni şi câteva zile de la moartea lui Ştefan al Moldovei, dată la care situaţia
noului voievod Bogdan nu se putea socoti consolidată.
Din împrejurarea că acest candidat era denumit „filius woywode” 18 şi
ţinându-se seama că cel mai de seamă voievod din epocă era Ştefan cel Mare, Vasile
Pârvan a exclus posibilitatea ca el să fie numai urmaşul unui fost pretendent şi l-a
socotit drept fiu al marelui domn al Moldovei 19 . În schimb, Nicolae Iorga, într-o notă
cu care însoţea documentul din septembrie 1504, în legătură cu pretendentul ivit în
Ardeal, îl identifica cu acel Roman, pretendentul adus în 1506, în Moldova, de oştile
lui Radu cel Mare 20 . Această identificare o credea „posibilă” şi Ilie Minea 21 . Nu
avem nici noi vreun motiv s-o respingem.
După cât se pare, pretendentul a petrecut timp de mai bine de doi ani în
Ardeal, şi anume la Sibiu, aşteptând o conjunctură politică favorabilă. Ea pare a se fi
conturat spre începutul anului 1506, când Bogdan vodă din Moldova, candidatul
respins la mâna Elisabetei, sora regilor Alexandru şi Sigismund ai Poloniei şi a lui
Vladislav al Ungariei, pornise un război de recucerire a Pocuţiei, pe care, în speranţa
14
Ibidem.
15
În actul din Cluj, din 16 septembrie 1504, se spune: „nam si idem filius waywode se in aliquum
alium locum evadet et aliquid huic regni incomodabit, nemini alteri quam tibi poterit imputari”
(ibidem).
16
Ibidem.
17
Ibidem.
18
Ibidem.
19
Vasile Pârvan, Relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria, în CvL, an. XXIX (1905), nr. 11-12, p.
1076, nota 5. Totodată, Pârvan afirma în acest studiu că în afară de cei doi fii legitimi, Ştefan mai
avea „unul din flori în Ardeal, la Sibiu – v. copii Ard. la Acad.Rom. din 1504, sept.16”.
20
Hurmuzaki, Documente, vol. XV1, p.168, nota 1. Aceeaşi trimitere la N. Iorga, Istoria armatei
româneşti, vol. I, Bucureşti, Editura Ministerului de Războiu, 1929, p. 208-209.
21
I. Minea, op.cit., p. 266.
370
căsătoriei cu principesa polonă, o restituise Regatului de la Nord 22 . În aceeaşi vreme,

Ţara Românească adăpostea nemulţumiţii de domnia fiului lui Ştefan cel Mare, între
care este şi logofătul Bogdan din Popeşti, care ocupa o poziţie cu totul aparte şi prin
căsătoria cu jupâneasa Caplea, sora lui Radu cel Mare 23 . Fără îndoială, ostilitatea lui
Radu cel Mare, prudentul şi maturul domn al Ţării Româneşti, fusese dictată de
anume atitudini şi acţiuni ale Ţării Moldovei. Astfel, bătrâna doamnă Maria Voichiţa,
văduva lui Ştefan cel Mare, determinase, poate încă din timpul vieţii soţului ei, o
acţiune de sprijinire la tronul Ţării Româneşti a pretendentului Mihnea, vărul ei şi
fiul lui Vlad Ţepeş, care se întâlneşte în Ardeal încă de prin 1494 24 , dar care, desigur,
îşi făcea apariţia, din când în când, şi pe la curtea domnească de la Suceava. De aici,
în noile planuri politice care se urzeau în 1506 – şi poate şi mai înainte – împotriva
Moldovei lui Bogdan, vine orientarea politică a lui Radu cel Mare, care se declara
prieten al polonilor şi al regelui Alexandru, revendicându-şi o atitudine favorabilă
acestora încă din epoca conflictului dintre Ştefan cel Mare şi Ioan Albert 25 . Solii
poloni veniţi la domnul Moldovei pentru un armistiţiu în epoca interregn-ului de
după moartea regelui Alexandru dezvăluiau unele lucruri petrecute în Moldova în
1504 şi care se referau la soluţionarea problemei succesiunii. Din relatarea solilor
poloni se vede că Radu, domnul Munteniei, la moartea lui Ştefan ar fi cerut ajutor de
la rege pentru a sprijini la tron pe un pretendent agreat de el. Acest lucru, regele
polon, la sfatul consilierilor săi, l-ar fi refuzat 26 . Este de înţeles că solii poloni au
dezvăluit domnului Moldovei numai ceea ce le convenea din cele petrecute în anul
1504, cu ocazia deschiderii succesiunii la coroana Moldovei. Astfel, aceştia au căutat
să acrediteze ideea că regele, la sfatul consilierilor, n-a consimţit să provoace un
conflict cu Moldova în acea epocă, prin susţinerea unui alt candidat la tron. Totuşi,
izvoare polone contrazic net această aserţiune, căci după moartea lui Ştefan, regele
Alexandru al Poloniei era acela care a încercat să-l determine pe Radu cel Mare la o
22
Const. C. Giurescu, Ist. Românilor, vol. II1, p. 132-134; N. Iorga, Ist. Românilor, vol. IV, p. 267-
274; P.P. Panaitescu, op.cit., p. 80.
23
Const. C. Giurescu, Ist. Românilor, vol. II1, p. 128; N. Iorga, Ist. Românilor, vol. IV, p. 278.
24
Al. Lapedatu, Moartea lui Mihnea cel Rău, în CvL, an L (1916), nr. 3, p. 319 şi notele 1 şi 2. În
continuare: Lapedatu, Moartea lui Mihnea cel Rău.
25
Scrisoarea lui Radu cel Mare către regele Alexandru al Poloniei, în Hurmuzaki, Documente, ed.
N. Densuşianu, vol. II2 (1451-1510), Bucureşti, 1891, p. 509.
26
„Reducendum in memoriam vojevode, quod post mortem Stephani patris ejus, vojevoda
Montanie, misso ad Alexandrum regem oratore, cum magnis oblationibus ac promissis, petiit se
adjuvari ab ipso regi Alexandri, quo facilius Valachiam obtinere posset et statum moderni vojevode
evertere. Sed dni consiliarii, volentes amicitiam cum Valachia firmiter tenere, nolentes vojevodam
a successione repullere, non passi sunt, regem suum auxilia petita dare inimico ejus, sed nec alias
veros heredes ac succesores Valachie asserverabant, permiserunt ipsi dni consiliarii vojevodam
statum suum noviter firmantem aliquibus, impedimentibus officere” (ibidem, p. 549). Şi traducere în
Hasdeu, Arhiva istorică a României, Tom I, partea 1, Bucureşti 1865, p. 59-60; Interpretări în I.
Marinescu, Bogdan III cel Orb, 1504-1517, Bucureşti 1910, p. 22-23; N. Iorga, Ist. Românilor, vol.
IV, p. 295.
371
intervenţie în Moldova pentru a ridica un alt domn în locul lui Bogdan 27 . Cauze pe
care nu le cunoaştem au determinat pe cei care urziseră impunerea unui alt pretendent
la domnie în Moldova, să nu treacă atunci la acţiune. Este posibil să se fi făcut
simţită aici opoziţia Ungariei, de teama unei intervenţii a turcilor în vreun fel, cu care
Polonia se consultase în prealabil.
Totodată, din cele relatate de sol mai reiese că Radu vodă, care era în bune
legături cu turcii şi avea nemulţumiri faţă de domnul Moldovei, a încercat, într-un
fel, să anihileze atacurile moldoveneşti, oprind la dânsul pentru a-l sprijini la domnie
pe acel pretendent susţinut de turci în iulie 1504. Oficialităţile turceşti sau, poate,
anume legături de familie l-au determinat pe candidatul la tron din 1504 să nu se mai
întoarcă la Constatinopol, ci să rămână în Ţara Românească, unde, se ştie, îşi
găsiseră, de altfel, adăpostul şi alţi pribegi moldoveni. Totodată, trebuie să mai
deducem ceea ce, de asemenea, nu spun solii poloni: că el a fost îndreptat de către
Radu vodă în Polonia pentru a fi sprijinit de către aceasta. În acea vreme, conflictul
dintre Moldova şi poloni fusese redeschis de atacul din 1503 al lui Ştefan asupra
Pocuţiei. Ţinându-se seamă de legăturile de familie dintre dinaştii celor două ţări
(regele Vladislav al Ungariei era fratele regelui Alexandru al Poloniei, căruia îi
urmează, în 1506, celălalt frate, Sigismund) este de înţeles pentru ce, atunci când
pretendentul n-a mai putut fi ţinut prin opoziţia Dietei în Regatul de la Nord, el a fost
îndrumat către ţara vecină şi prietenă, aşa încât a ajuns la Sibiu, unde se întâlneşte,
cum s-a văzut, încă din septembrie 1504. Acţiunea era impusă de necesitatea în care
se găsea Polonia de a începe tratative cu Bogdan vodă, domnul Moldovei. În 1506,
acest pretendent, reîntors în Ţara Românească, a fost trimis de către Radu cel Mare
asupra Moldovei.
Evident, în noul conflict polono-moldav, oricât ar fi căutat nobilii unguri să
păstreze un echilibru, interesele de familie ale Iagelonilor trebuiau să încline mai
mult balanţa înspre partea poloneză. Dintre oraşele ardelene, Sibiul, date fiind
vechile legături economice cu Ţara Românească, era mai mult aplecat spre o
atitudine binevoitoare faţă de politica voievodului Radu. În aceste împrejurări,
legături directe între Radu cel Mare şi poloni, legături de prietenie între puternicul
centru săsesc, Sibiul, şi acelaşi voievod al Ţării Româneşti, erau situaţii ce favorizau
pe nerăbdătorul pretendent, socotit ca bine venit pentru o diversiune din sud-vest
contra Moldovei în lupta cu polonii 28 . Ceva a început să se urzească. Fără îndoială,
27
P.P. Panaitescu, op. cit., p. 79. Din solia lui Glawiwski, din 28 octombrie 1504, la Radu cel
Mare, aflăm că regele Alexandru a declarat că speră din partea lui Radu vodă ca după moartea lui
Ştefan să ocupe Moldova („tuam dominitionem aliquid actionis moturam contra tevrom illom”),
faptă la care polonii l-ar fi ajutat, în virtutea prieteniei ce exista între Ţara Românească şi Polonia
încă din vremea lui Ioan Albert.
28
În acest sens a se vedea şi I. Mihnea, op. cit., p. 265. N. Iorga (Ist. Românilor, vol. IV, p. 263)
constată că „deocamdată, Vladislav încercase să despoaie pe Bogdan de feudele ardelene”. Şi în
penultima sinteză de Istoria României (vol. II, 1962), p. 619 se arăta că: „Radu cel Mare a căutat să
întreţină relaţii bune şi cu regele Poloniei. Servind interesele acestuia, el ajunge în conflict cu
Bogdan, domnul Moldovei”.
372
domnul Moldovei, prin informatorii din Ardeal, care nu-i vor fi lipsit, a fost înştiinţat
despre pregătirile care nu puteau să nu atragă atenţia, probabil, atât relativ la
atitudinea schimbată a autorităţilor transilvane faţă de pretendent, cât şi acel du-te-
vino de pribegi, care făceau legătura între Sibiu şi Ţara Românească şi poate şi
discrete înrolări de mercenari. Alexie pârcălabul de Cetatea de Baltă a fost pus la
curent cu aceste evenimente şi va fi primit şi însărcinări în legătură cu rezolvarea lor,
în sensul intereselor domnului Moldovei.
De altfel, pârcălabul de Cetatea de Baltă avea să ia cunoştinţă şi în mod mai
palpabil despre acţiunile pribeagului şi ale partizanilor săi, şi anume printr-un atac
direct în contra cetăţii, produs cu puţine zile înainte de 9 martie 1506 şi care, la
această dată, mai dura. Informaţia s-a păstrat sub forma unei însemnări în socotelile
Sibiului, pentru cheltuieli făcute cu cei patruzeci de puşcaşi sibieni trimişi la această
cetate, pentru a alunga pe „vlahii” care o asediaseră 29 . Acest sens, credem, trebuie
dat notei amintite. Este posibil ca voievodul Transilvaniei, care urmărea de mai mult
timp recuperarea Cetăţii de Baltă de sub dominaţia Moldovei 30 , să fi căutat să se
folosească de împrejurări, şi, în cazul în care pârcălabul şi garnizoana pusă de
Bogdan ar fi şovăit în faţa atacului pribegilor, să ocupe cetatea.
În aceeaşi zi, un trimis sibian ducea o scrisoare din partea judelui orăşenesc
către Radu cel Mare 31 , voievodul Ţării Româneşti, probabil cu intenţia de a justifica
intervenţia puşcaşilor. După toate probabilităţile, atacul neizbutit asupra Cetăţii de
Baltă constituie preliminariile războiului pe care pretendentul, ajutat de Radu,
domnul Ţării Româneşti, îl începea cu Moldova. Data la care a avut loc acest război,
din cauza informaţiilor insuficiente de care s-a folosit vechea istoriografie, a fost, în
genere, fixată în mod eronat. Pe baza unei ştiri din Cronica moldo-polonă 32 şi a alteia
din cronica lui Ureche 33 , data acestui război a fost fixată pentru anul 1507 34 . Ceea ce
29
„Missis ad commissionem domni vaivode 40 pixidariis versus Kykellevar et uno famulo cum
eisdem ad expugnandos nonnulos Walaches, qui ibidem lateres et munitionem fecisse dicebantur,
feria quinta post oculi. Expense fl. 12. den. 0. flor. 50. den. 32. März 11. Item pro vectura
eorundem cum tribus curribus, flor. 6, den. 0” [W. Capesius, H. Herbert, St. Kast, Fr. Teutsch,
Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Hermannstadt und der Sächsischen Nation, Mit Mitteln der
Sächsischen Universität hg. Vom Ausscchuß des Vereins für siebenbürgischen Landeskunde, vol. I
(c.1380-1516), Hermannstadt, 1880, p. 462. În continuare: Rechnungen].
30
Nicolae Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, Ediţiunea Academiei
Române, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1899, p. 273. În continuare: Iorga, Studii asupra
Chiliei şi Cetăţii Albe; A. Veress, Acta et Epistolae relationum Transylvaniae Hungariaeque cum
Moldavia et Valachia, vol. I, Budapesta, 1914, p. 81-82. În continuare: A. Veress, Acta et
Epistolae.
31
Rechnungen, p. 462.
32
Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI publicate de Ion Bogdan, Ediţie revazută şi completată
de P.P. Panaitescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1959, p. 172 şi p. 182. În continuare: Cronicile
slavo-române din sec. XV-XVI.
33
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Ediţia a II-a, revăzută şi completată de P.P.
Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 137.
373
se poate deduce cu siguranţă din informaţia amintită este că acest conflict a avut două
acte: un atac al lui Radu, împreună cu pretendentul Roman, asupra Moldovei, a cărui
dată de lună şi zi nu ni s-a păstrat în izvoarele interne, şi revanşa domnului Moldovei,
care a avut loc, după cronicile amintite, în jurul datei de 28 octombrie 7015.
Socotelile Sibiului arată însă, fără umbră de îndoială, că războiul a avut loc în cursul
anului 1506 35 .
Data de lună şi zi a atacului muntenesc, care aducea pe Roman, cum s-a mai
arătat, nu se păstrează în izvoarele interne moldoveneşti. Dar, după toate
probabilităţile, năvala pretendentului a avut loc în vara anului 1506, la o dată nu prea
depărtată de 22 mai 1506, după care nu se întâlnesc documente cu divanele domneşti
în Moldova 36 şi după 25 iunie acelaşi an, dată la care se întâlneşte ultimul document
muntenesc de la mijlocul anului 1506 37 . Singura ştire privitoare la data atacului se
găseşte în Diarul lui Sanuto. După informaţia în cauză, acest atac ar fi avut loc în
iulie <1506> 38 . Credem că data aceasta, coroborată cu lipsa de documente interne în
ambele ţări în perioada iulie-august 1506, ne indică momentul foarte probabil al
atacului.
Împrejurările în care ar fi avut loc conflictul sunt, de altfel, destul de sumar
arătate în Cronica lui Ureche: „pe acea vreme Radu vodă, domnul muntenesc,
neavând nici o pricină asupra lui Bogdan vodă 39 , sculatu-s-au cu toată puterea sa şi
cu Roman Pribeagu, de au intrat în ţară şi au prădat ţinutul Putnei şi pe de ceia parte
de Siretu, de multă pradă şi perire au făcut. Şi de cii, s-au întors înapoi fără nici o
sminteală” 40 . Mai multe precizări se pot culege din cronicile moldoveneşti numai în
legătură cu atacul lui Bogdan asupra Ţării Româneşti, din toamna aceluiaşi an 41 . Şi
în legătură cu acest eveniment, mai bine informată este tot cronica lui Ureche 42 . Data
„7015 octombrie 28”, păstrată în analele din secolul al XVI-lea şi de aici trecută şi în
34
Aceasta este data conflictului la care s-a oprit istoriografia românească. Singur, P.P. Panaitescu,
în ediţia a II-a a Cronicii lui Grigore Ureche, a adoptat data de 1506, în transpunerea anilor erei de
la facerea lumii „7015 octombrie 28” în anii erei noi, după ce el însuşi – atât în ediţia Cronicii
moldo-polone, cât şi în prima ediţie a Cronicii lui Ureche – adoptase data de 1507.
35
Rechnungen, p. 436.
36
DIR.A., veac XVI, vol. Ip. 47-49, doc. nr. 42.
37
DIR.B., Ţara Românească, veac XVI, vol. I (1501-1525), Bucureşti, Editura Academiei, 1951, p.
38, doc. nr. 33.
38
I diarii di Marino Sanuto (MCCCCXCVI-MDXXXIII) dall’autografo Marciana Ital. cl. VII codd.
CDXIX-CDLXXVII (editori Rinaldo Fulin, Federico Stefani, Niccolò Barozzi, Guglielmo Berchet,
Marco Allegri), Veneţia, VII, 119, apud I. Marinescu, op. cit., p. 32, nota 2. În continuare: Sanuto,
Diarii.
39
Izvodul de cronică pe care l-a folosit Ureche, aşa cum este de aşteptat din partea unei cronici de
curte, nu dădea informaţia că Bogdan adăpostea în Moldova, ca pretendent la tronul Ţării
Româneşti, pe unchiul său, Mihnea, fiul lui Vlad Ţepeş şi vărul doamnei Maria Voichiţa.
40
Grigore Ureche, op. cit., p. 137-138.
41
Ibidem, p. 22-23; Cronica lui Macarie, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 91;
Cronica moldo-polonă, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 182.
42
Grigore Ureche, op. cit., p. 137-138.
374
Ureche, este, probabil, luată dintr-un izvor muntenesc, căci numai astfel se explică
folosirea stilului de la 1 septembrie şi concordanţa văleatului cu anul 1506 al erei noi.
După câte ştim, în istoriografia română n-a fost folosită informaţia din
„socotelile” Sibiului, care aduce precizări asupra datei conflictului. Socotelile datate
„feria quarta ante Galli” a anului 1506, adică la 14 octombrie 1506, anunţă că a fost
trimis în Valahia Dimitrie Chinezul, pentru a lua ştiri despre neînţelegerile dintre
voievodul Moldovei şi cel al Ţării Româneşti. Acesta ar fi ajuns până în tabăra
domnului 43 . Deci, la 14 octombrie, conflictul era în toi şi informaţii despre dânsul
ajunseseră şi la Sibiu. În mod necesar trebuie să admitem că expediţia
moldovenească de revanşă se produsese cu câtva timp mai înainte. Poate chiar
înainte de începutul lunii octombrie, pentru ca veşti despre dânsa să fi ajuns până la
Sibiu şi judele oraşului să fi simţit nevoia de a avea informaţii. Douăzeci de zile mai
târziu, la 4 noiembrie acelaşi an, conflictul dura încă şi judele îşi trimite din nou
oamenii în Ţara Românească pentru informaţii. De data aceasta sunt trimişi doi
informatori, după cât se pare în direcţii deosebite; informatorii sunt: Marco Chinezul
din Veşteni („de Wezten”) şi din nou Dimitrie Chinezul. Ambii informatori fiind
români, cunoscători ai limbii, trebuiau să meargă cât mai departe în adâncul ţării,
probabil, până la cele două tabere în luptă pentru a lua ştiri cât mai detaliate 44 .
Conflictul s-a prelungit până aproape de sfârşitul lunii noiembrie. Socotelile
Sibiului vorbesc despre o solie a domnului Ţării Româneşti, primită acolo „Sabatho,
ante Andrae” (la 28 noiembrie 1506), care anunţă încheierea păcii între cei doi
voievozi 45 . După încheierea păcii dintre Bogdan şi Radu cel Mare, domnul Ţării
Româneşti a fost desigur nevoit, prin înseşi condiţiile tratatului semnat, dacă nu să
predea pe pretendent, cel puţin să-l îndepărteze de hotarele Moldovei. Prin urmare,
acesta a luat din nou drumul Ardealului.
Se pare că în legătură cu evenimentele menţionate, trebuie puse unele
schimbări din sfatul domnesc al Moldovei de după octombrie-noiembrie 1506.
Astfel, se constată dispariţia din Divan, probabil încă de după primul atac din toamna
anului 1506, a lui Giurgea Dolh vornicul. Astfel, ultimul document care-l atestă
poartă data de 22 mai 1506 46 . Documentul următor, cu data de 20 februarie 1507, nu
mai dă pe Giurgea în sfat. De remarcat că timp de mai bine de un an dregătoria de
vornic a fost neocupată. Documentele care s-au păstrat cu începere din februarie
1507 şi până în februarie 1508 nu mai dau nici un nume de vornic 47 . După 1
43
„Misso feria quarta ante Galli Demetrio Kinesio ad Wolochiam ad explorandas dissensiones
amborul Waydarum, Moldaviensis et Transalpinensis, qui usque ad castra profectus est. Expensae
flor. 4, den. 0. 1506” (Rechnungen, p. 435).
44
Ibidem.
45
Ibidem, p. 436.
46
DIR.A., veac XVI, vol. I, p. 47-49, doc. nr. 42.
47
Vezi doc. din 20 februarie 1507 (ibidem, p. 50-51, doc. nr. 45) şi doc. din 11 mai 1507 (ibidem,
p. 67-68, doc. nr. 62).
375
februarie 1508, odată cu alte modificări în sfatul domnesc, reapare ca ocupată şi

dregătoria de vornic de către boierul Dragoş 48 .
După cât se vede din acte, cu începere din toamna anului 1507 înainte, deci
după cel de-al doilea atac al lui Roman 49 , dispare din sfat şi spătarul Clănău. Oricum,
documentul din februarie 1508 nu-l mai atestă. În locul lui acum se întâlneşte ca
spătar Dan Bolea. De altfel, sfatul domnesc prezintă, la data aceasta, şi alte
schimbări. Dragoş, fost pârcălab de Neamţ, trece ca vornic, la Neamţ rămânând
Ieremia, căruia i se adaugă Frunteş, care fusese mai înainte stolnic. Moghilă, fost
ceaşnic, este acum boier divanit, fără dregătorie, urcând scara ierarhiei Divanului
imediat după portarul de Suceava şi înaintea spătarului, a vistiernicului şi a
postelnicului; ceaşnic în locul lui trece un Petrică, pare-se promovat acum dintre
boierii de al doilea sau al treilea rang, căci celălalt Petrică rămâne mai departe în
dregătoria de comis. În locul lui Frunteş, ca stolnic, care, după cum am văzut, a fost
promovat pârcălab de Neamţ, trece Costea Cârjă 50 .
Cum s-a arătat, noua configuraţie a Divanului pare să fi fost determinată de
evenimentele din anii 1506-1507, căci aceste împrejurări au impus o verificare a
valorilor şi credinţei faţă de domn. Nu avem ştiri prea precise asupra vornicului
Giurgea Dolh şi mai ales asupra eventualelor sale legături cu pretendentul, ceea ce se
poate afirma că prin tradiţie şi organizarea statului în acea epocă, marelui vornic îi
revenea şi sarcina de a comanda o parte din oştirea moldovenească. A fost socotită
comportarea vornicului Giurgea Dolh, cu ocazia atacului pretendentului, ca
necorespunzătoare sau chiar de-a dreptul trădătoare? A murit marele vornic în luptă
sau numai de moarte naturală, înainte sau după atacul pretendentului? În lipa
izvoarelor, nu putem spune cum s-au petrecut lucrurile.
Mai mult se poate spune despre celălalt boier scos din Divan cu această
ocazie, despre spătarul Clănău. Acestuia îi revenea sarcina de a comanda
contingentele care trebuiau să oprească şi să respingă atacul. Este şi aici cazul să ne
întrebăm dacă celui vizat i s-a imputat incapacitatea sau trădarea? S-au adunat cu
întârziere contingentele comandate de Clănău? S-a produs vreo defecţiune între
aceste trupe? Nu putem şti. Este neîndoios însă că ceva în comportarea spătarului
Clănău, cu ocazia noului atac al lui Roman Pribeagu a nemulţumit pe domn. Probabil
avusese loc ceva care putea trece drept trădare. Spătarul Clănău nu era un boier
oarecare. Prin soţia sa, Dragna, era rudă cu voievodul Bogdan. Dragna era fiica lui
Şendrea portarul de Suceava şi a Mariei, una din surorile lui Ştefan cel Mare 51 . Este
concludent în această privinţă şi felul în care a fost scos din dregătoria de spătar. Era
obiceiul ca marii boieri, atunci când din cauza vârstei înaintate sau din alte motive
48
Ibidem, p. 68-69, nr. 63.
49
Sanuto, Diarii, VII, 119, apud I. Marinescu, op. cit., p. 34, nota 1.
50
DIR.A., veac XVI, vol. I, p. 68-69, doc. nr. 63; p. 72-74, doc. nr. 68-69.
51
Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti de la Ştefan cel Mare (Supliment la documentele
lui Ştefan cel Mare, de I. Bogdan), Iaşi, 1933, p. 12, nota. În continuare: Mihai Costăchescu, Doc.
mold. Ştefan cel Mare.
376
erau scoşi din dregătorie, să rămână totuşi în sfatul domnesc, ridicaţi adesea în
ierarhie. În felul acesta s-au petrecut lucrurile cu fostul pârcălab Şteful,
contemporanul lui Clănău: retras din dregătoria de pârcălab, el este menţinut în sfat,
ajungând în fruntea lui. În actele de întărire, el deschidea lista dregătorilor, urmând
imediat domnului. Cu spătarul Clănău nu s-a procedat la fel. Locul său a fost ocupat
de Dan Bolea, dar în sfatul domnesc el nu mai apare. Nu este vorba de un deces.
Dintr-un act ulterior se vede că fostul spătar a trăit şi după mai 1507. La 2 martie
1508, deci puţin timp după această întâmplare, i se acordă un privilegiu domnesc,
prin care i se recunosc daniile de vislujenie şi cumpărăturile făcute sub Ştefan cel
Mare 52 . Actul în cauză este de o importanţă deosebită. El demonstrează destul de
evident că la un moment dat beneficiarul actului, Clănău spătarul, se aflase sub o
grea învinuire, care-i pusese sub semnul întrebării dreptul de posesiune asupra satelor
de vislujenie şi chiar a satelor cumpărate de el sau asupra celor de moştenire ale
soţiei sale. Odată cu această pierdere, el ar fi urmat să-şi piardă şi viaţa, ceea ce putea
veni numai din trădare. Din felul în care este privit fostul spătar Clănău, se poate
deduce că actul din 2 martie 1508 nu era un act de reparaţie a unei greşeli a
domnului, un act de revenire asupra unei nedreptăţi, care s-ar fi făcut fostului spătar,
ci doar un act de iertare, desigur ţinându-se seamă şi de legăturile de înrudire ale
vinovatului cu domnul 53 .
Interesant de constatat este faptul că, într-o situaţie similară, Ştefan cel Mare
a procedat cu mult mai aspru faţă de fostul său cumnat, Isaia vornicul, care urzise un
complot împreună cu Negrilă paharnicul şi Alexa stolnicul 54 . Şi această legătură
evidentă dintre Roman pretendentul şi spătarul Clănău, înrudit prin soţie cu domnul,
pune problema originii acestui pretendent, care, deci, nu trebuie urmărită între
urmaşii domnilor care l-au precedat pe Ştefan cel Mare, cum a fost cazul cu urmaşul
lui Petru Aron sau ai lui Alexăndrel, aflaţi în acea epocă în pribegie la curtea polonă,
ci întăreşte concluzia exprimată mai demult de V. Pârvan 55 , şi adoptată şi de noi, că
acest Roman, pretendent sprijinit într-un oarecare fel şi de Clănău, a putut fi un fiu
natural al lui Ştefan cel Mare.
52
Idem, Documente moldoveneşti de la Bogdan voievod (1504-1517), Bucureşti, 1940, p. 219-220.
În continuare: Mihai Costăchescu, Doc. Bogdan; DIR.A., veac XVI, vol. I , p. 75-76, doc. nr. 71.
53
În act nu se vorbeşte de „iertare”, concluzia este a noastră; în document chiar se insistă asupra
faptului că spătarul ar fi slujit mai înainte „părintelui” domnului, „cu dreaptă şi credincioasă slujbă,
iar astăzi şi la noi slujeşte cu dreaptă şi credincioasă slujbă” (Mihai Costăchescu, Doc. Bogdan, p.
219-220; DIR.A., veac XVI, vol. I , p. 75-76, doc. nr. 71).
54
„De asemenea, în luna ianuarie acelaşi an, în ziua 16, a poroncit voievodul să i se taie capul lui
Isaia vornicul, cumnatul său” (Cronica moldo-polonă, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI,
p. 30). „În anul 6979 <1471>, ianuarie 6, marţi, au fost tăiaţi Isaia vornicul, cu Negrilă ceaşnic şi
Alexa stolnic” (Letopiseţul anonim, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 17). „În anul
6979 <1471>a fost tăiat Isaia vornic, şi Negrilă ceaşnic şi Alexa stolnic” (Letopiseţul de la Putna
nr. II, în Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 62).
Discuţii asupra împrejurărilor în care a putut avea loc complotul, în N. Iorga, Ist.
Românilor, p. 165.
55
V. Pârvan, op. cit., p. 1076.
377
De menţionat că Roman Pribeagul din 1506 a fost identificat de M.

Costăchescu cu Roman Gârbovăţ 56 . Istoriografia mai veche nu s-a oprit asupra
acestei ipoteze. Singur I. Minea aminteşte de ea în nota Despre Roman Pribeagul,
dar şi el o respinge fără a o supune unei analize mai atente 57 . Poate nu este numai o
coincidenţă faptul că numele de familie „Gârbovăţ” al acelui „hiclean” Roman
amintit într-un act din 1546 58 , apare şi în legătură cu spătarul Clănău. O parte din
satele sale, Clănău le cumpărase de la „Mihul şi de la fratele său, Ioan şi de la
seminţiile lor Elena, nepoţii Radului Gârbăvăţ stolnicul” 59 .
Se ştie că dreptul de protimisis existent din cele mai vechi timpuri în ţările
române dădea întâietate celor mai apropiate rude la cumpărarea de proprietăţi
funciare. Nu putem deduce de aici că acest Radu Gârbovăţ stolnicul era înrudit în
vreun fel cu spătarul Clănău? În orice caz, insistenţa apariţiei membrilor familiei
Gârbovăţ în legătură cu oameni şi evenimente produse prin atacul lui Roman
Pribeagul, merită să reţină atenţia cercetătorilor. Dacă, aşa cum s-a arătat, Roman
Gârbovăţ nu poate fi identificat cu Roman Pribeagul din 1506, şi din cauza epocilor
diferite la care îşi fac apariţia aceştia, n-ar fi exclus totuşi ca între neamul de boieri
Gârbovăţ şi rudele după mamă ale lui Ştefan cel Mare să fi existat vreo legătură.
Faptul că şi unul şi celălalt purtau numele de Roman putea fi numai o simplă
coincidenţă, cu diferenţa că, după cât se pare, Gârbovăţ primise acest nume la botez.
Pribeagul şi-l putuse lua şi mai târziu, ca nume domnesc. Contemporanii, cum vom
vedea mai departe, îi spuneau şi pe numele mai puţin solemn de „Trifăilă”, care suna
a batjocură, o poreclă a lui sau a unui ascendent al familiei mamei sale. Şi legăturile
acestea ale Pribeagului cu rude domneşti, pe care a putut să se ridice contra lui
Bogdan, întăresc concluzia noastră că el era înrudit cu dinastia. Noi am adoptat
părerea lui V. Pârvan, că acest „filio ipsius Waywode Moldavie”, ar putea fi unul
dintre fiii naturali ai marelui voievod, şi că el pare a se fi bucurat de adeziunea unor
rude ale lui Ştefan cel Mare. Ştim din altă parte că unele indicaţii documentare
vorbesc de o fracţiune de boieri care, la moartea lui Ştefan, susţineau pe „fiul de la
turci” al voievodului; ca şi referinţele la amestecul în succesiune a acelui
„Herborusch”, „capitaneum Socziaviensem”. Acestea toate ar învedera că în ţară şi la
curtea domnească de la Suceava, în anii de bătrâneţe ai lui Ştefan cel Mare, se
formaseră mai multe fracţiuni.
Una dintre acestea, care o avea în frunte pe doamna Maria Voichiţa,
sprijinea în ţară candidatura la tron a lui Bogdan şi, în afară, în Ţara Românească,
drepturile la domnie ale vărului doamnei Moldovei, pretendentul Mihnea, fiul lui
Vlad Ţepeş. Un alt curent, care se sprijinea pe turci, ar fi vrut la tron pe acel fiu de
56
Mihai Costăchescu, Observări istorice, p. 14-15.
57
„În orice caz, Roman Gârbovăţ, dintr-un uric din 8 aprilie 1546, de la Petru Rareş nu este Roman
Pribeagul, cum s-a propus” (I. Minea, op. cit., p. 266).
58
„<care> acest sat, anume Coşeştii, au rămas părintelui domniei mele Ştefan voievod de la Roman
Gârbovăţ, din hiclenie, când au fugit în Ţara Muntenească” (Mihai Costăchescu, Doc. Bogdan, p.
13; DIR.A., veac XVI, vol. I, p. 453-454, doc. nr. 412).
59
Mihai Costăchescu, Doc. Bogdan, p. 219-220; DIR.A., veac XVI, vol. I , p. 75-76, doc. nr. 71,
378
domn de la Constantinopol, care se dădea drept urmaş al „bătrânului Ştefan vodă”,

identificat de istorici cu viitorul Ştefan Lăcustă. Această facţiune se vede că a fost
formată mai ales din boierii care nu aveau funcţii de stat sau care, poate chiar din
cauza aceasta, aveau funcţii mai mici, de rangul al doilea sau al treilea. În sfârşit, al
treilea curent era acel care sprijinea pe faţă sau pe ascuns pe Roman, socotit de noi
drept fiu natural al lui Ştefan, care după mamă s-ar putea să fi fost un Trifăilă.
Numai această situaţie de la Curtea domnească a Moldovei, care avea,
desigur, infiltraţii mai adânci în lumea medievală moldovenească, explică
evenimentele de mai târziu, care au afectat atât de profund viaţa politică a Moldovei
şi Ţării Româneşti. În afara acestor facţiuni, oarecum legitimiste, erau, desigur,
grupări de boieri care vor fi sprijinit pe candidaţii care la moartea lui Ştefan cel Mare
se găseau în Polonia, urmaşii unor domni anteriori.
Încheierea păcii dintre Bogdan din Moldova şi Radu din Ţara Românească 60 ,
după cât se vede, n-a afectat prea mult situaţia pretendentului. Radu vodă, desigur, a
refuzat să-l predea domnului Moldovei, probabil sub pretextul că nu-i cunoaşte locul
în care se adăposteşte, dar îşi va fi luat angajamentul de a-l opri de la noi incursiuni
în Moldova, obligându-l să stea departe de graniţele acestei ţări 61 . Erau condiţiile
minime care se impuneau în asemenea cazuri.
Aşadar, pretendentul a fost silit să părăsească Ţara Românească, apucând din
nou pe drumul Ardealului şi fiind adăpostit, după cât se pare, pentru un timp iarăşi la
Sibiu. O scrisoare din 15 ianuarie 1507, la două luni numai după luptele din
octombrie-noiembrie 1506, dă informaţii asupra modului în care Bogdan, domnul
Moldovei, înţelegea să scape de incomodul pretendent. Scrisoarea în cauză arată că
anterior acestei date, Alexa pârcălabul de Cetatea de Baltă fusese trimis de Bogdan în
solie la Sibiu în chestiunea pretendentului „ille latrone”, cerând, desigur, predarea lui
către domnul Moldovei. Judele a pretextat atunci că se aştepta o dezlegare din partea
regelui. Acum pârcălabul intervenea din nou în problema pentru care primise
însărcinări, arătând a şti, de la însuşi voievodul Bogdan, că un răspuns fusese dat de
rege. Cerea să i se comunice în scris hotărârea regelui în privinţa acelui „tâlhar”: „de
illo latrone, quis vestris in manibus est captus et detentus”. Pârcălabul moldovean
amintea sfatului din Sibiu că dacă se dovedeşte binevoitor, va fi recompensat de
domn: „sciatis a certo quod si domino Bogdan Voivode benevoli fueritis vobis
recompensare intendit” 62 .
60
Pentru pacea dintre cei doi domni, a se vedea: Cronica lui Macarie, ed. cit., p. 91; Cronica
moldo-polonă, ed. cit., p. 182; Grigore Ureche, op. cit., p. 137-138.
61
Refuzul lui Radu cel Mare de a preda pe pretendent şi, probabil, noi incursiuni ale acestuia la
graniţa Moldovei au făcut ca raporturile dintre cei doi domni să fie din nou încordate la scurt timp
după încheierea „păcii” dintre ei. Sanuto menţionează pentru decembrie 1507 discordii între cei doi
domni: „item il Re(al Ungariei) havia adotto quelle discordie del Mandovo (sic!) con el
Transalpino” (Sanuto, Diarii, VII, 232, apud I. Marinescu, op. cit., p. 34, nota 1).
62
„Ex oppido Kykelew, feria quarta nunciarum (sic) post octavam Epiphaniarum Domini, anno
domini 1507” (Hurmuzaki, Documente, vol. XV1, p. 175, doc. nr. CCCXII; I. Marinescu, op. cit., p.
22-23; I. Minea, op. cit., p. 266.
379
Nu ne-a parvenit răspunsul sibienilor la cererea expresă a pârcălabului dar,

probabil, în această vreme sau la o dată ulterioară, pretendentul fusese mutat în altă
parte. Nu ştim pe unde s-o fi peregrinat pentru o perioadă de timp acest candidat la
tronul Moldovei, silit să părăsească Ardealul. N-ar fi exclus ca el să se fi întors din
nou la curtea lui Radu cel Mare. Aceasta ar explica zvonurile din informaţia externă
despre noi conflicte de graniţă petrecute între Moldova şi Ţara Românească spre
sfârşitul anului 1507 63 .
Mai mult a avut să se resimtă situaţia pretendentului la moartea „după
Paşte”, a anului 1508 (7016), adică după 25 aprilie a acestui an 64 , a lui Radu cel
Mare 65 şi prin ocuparea tronului de către Mihnea cel Rău, despre care ştim că era în
legături de rudenie şi sprijinit de Bogdan din Moldova. Acum, atât pretendentul cu
oamenii lui, cât şi întregul clan de moldoveni pribegi, adăpostiţi la curtea lui Radu
cel Mare, a trebuit să ia calea unui nou exil, evident spre Ardeal.
După toate probabilităţile, la început, adică în cursul anului 1508, de la
reîntoarcerea în Transilvania, pretendentul a fost tratat cu destulă atenţie. Un
aranjament încă nu fusese făcut între Mihnea cel Rău şi Ungaria, respectiv Ardealul.
Cât despre raporturile dintre Bogdan, voievodul Moldovei, cu aceiaşi ardeleni, ele
erau la fel de încordate ca în anii anteriori 66 .
Încă din 26 septembrie 1508, dintr-o scrisoare a lui Vladislav al II-lea, regele
Ungariei, către Petru de Szent György, voievodul Transilvaniei, luăm cunoştinţă de
mulţumirea cu care regele primise ştirea unor intervenţii ardelene către Mihnea din
Ţara Românească, pentru stabilirea bunelor raporturi între cele două ţări şi
deschiderea drumurilor de negoţ. Regele recomanda voievodului să mijlocească
trimiterea de către Mihnea a unei solii pentru încheierea unui tratat de pace 67 . Este
posibil ca demersuri similare să fi fost recomandate voievodului de către rege şi în
ce priveşte Moldova. Oricum se vor fi petrecut lucrurile, fie că iniţiativa va fi venit
din partea domnului român sau din partea coroanei ungare, la începutul anului 1509,
aceste raporturi se schimbă în bine. Un act din Cluj, cu data de 29 ianuarie 1509, dă
relaţii în această privinţă. Prin actul în cauză, comitele de Szent György se lega în
mod solemn, în numele regelui Vladislav şi al moştenitorului Ludovic, faţă de
63
Sanuto, Diarii, VII, 232, apud I. Marinescu, op. cit., p. 34, nota 1.
64
Pentru data căderii Paştelui în 1508, vezi A. Giry, Manuel de diplomatique, Paris, 1894, Table
Chronologique, p. 202.
65
„Vă leato 7016, după Paşti, murit-au Radul-Vodă, domnul muntenescu şi pe urma lui au stătut la
domnie Mihnea Vodă, carile au tăiat boerii” (Grigore Ureche, op. cit., p. 138). I. Marinescu fixează
data morţii lui Radu anterior lui 6 aprilie 1508 (I. Marinescu, op. cit., passim). El se foloseşte
pentru aceasta de un act publicat în Hurmuzaki, Documente, vol. II2, p. 573, a cărui dată însă se
vede a fi fost rău citită.
66
Procesul ridicat de Catarina, văduva lui Laurenţiu Ujlak, contra lui Bogdan, voievodul Moldovei,
pentru stăpânirea unor posesiuni din vidicul Cetăţii de Baltă; a se vedea A. Veress, op.cit., vol. I, p.
81-82, doc. nr. 65 (act emis în Buda, la 26 mai 1507); p. 83-84, doc. nr. 66 (act emis în Buda, la 27
noiembrie 1507); doc. nr. 67, (act emis în Alba Iulia, la 30 decembrie 1507); p. 87-92, doc. nr. 69
(act emis în Cluj, la 24 ianuarie 1508).
67
Ibidem, p. 94-96, doc. nr. 71.
380
Bogdan, domnul Moldovei „spectabili et magnifico domino”, la „omnia auxilia”,

subînţelegându-se şi îndepărtarea pretendentului 68 , tulburător al bunelor legături.
Deci, pactul din iarna anului 1509 a dus la schimbarea politicii Ungariei şi Ardealului
faţă de Moldova lui Bogdan vodă, şi a adus punerea sub observaţie strictă a
pretendentului moldovean: „illum voyvodam Moldavienses”. Poate nu mult mai
târziu a avut loc şi schimbarea raporturilor dintre regatul maghiar, respectiv dintre
voievodatul Transilvaniei, şi domnul Ţării Româneşti. La 14 august 1509, o solie de
salutare şi pace pleca de la Sibiu către voievodul Mihnea 69 .
În documentele ce s-au păstrat, pretendentul Roman apare din nou din 1509
înainte. Se găsea în Ardeal, fără îndoială încă de după aprilie 1508, data morţii lui
Radu cel Mare şi a ocupării tronului Ţării Româneşti de către Mihnea cel Rău. La 10
februarie 1509, în socotelile castelului Bran se notează 10 aspri, „expensas quos fecit
dominus Clemens cum famulis, quum reportavit Waywodam Moldawiensem ad
castre […]” 70 . Apoi, la 21 februarie, sunt făcute alte însemnări pentru „duobus
famulis qui equitaverunt cum domino Clemente quum illum Waywodam
Moldawiensem captivum duxit ad castrum […] asp. 8” 71 . În aprilie 1509, iarăşi se
găsesc consemnate, în aceleaşi socoteli, cheltuielile făcute cu pensionarul castelului.
Se vede că pretendentul, între timp, fusese dus în altă parte şi acum era adus din nou
la Bran. O notă din 14 aprilie acelaşi an consemna: „pro vectura Waywode
Moldawiensis ad castrum et expensas eidem dates, etc. asp. 22” 72 şi „item Dominus
Clement consumpsit pro 3 dies cum Waywoda Moldawiensi et cum aliis duobus
custodientibus, etc. asp. 20” 73 . În peregrinările sale, de la şi înspre Bran, Roman
Pribeagul fusese însoţit de unul dintre castelani, Clemens Wirloch („dominus
Clemens”) şi de doi paznici 74 . Pretendentul a fost găzduit la Bran până la începutul
lunii iunie 1509. Socotelile acestui castel amintesc pentru data de 9 iunie vizita lui
Emeric Czobor, un influent oaspete, pentru care notează a se fi cheltuit 14 aspri „pro
vetere vino quum iacuit circa castrum” 75 şi alţi 5 aspri „pro tunc albas pannes” 76 .
Emeric Czobor, la această dată în trecere spre Ţara Românească, unde avea
de îndeplinit o misiune specială, posibil chiar cu privire la pretendent, se oprise şi pe
la Bran. La întoarcere avea să-l ia cu dânsul şi să-l ducă la Sibiu. O însemnare din 24
68
Ibidem, p. 97-98, doc. nr. 73.
69
„Missis dominis Petro Wolff indice et altero Petro Hoch vocato ad pastes Transalpinas ad
Mÿhne vaivodam, et eum visitarent et sibi nomine septem sedium congratularentur et amicitiam
firmarent et cetera, in vigilia assumptionis– Expensae flor. 32, den. 0, aug. 14”. <1509>
(Rechnungen, p. 523).
70
Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. I Rechnungen aus 1503-1526, Kronstadt, 1886,
p. 135.
71
Ibidem.
72
Ibidem, p. 136.
73
Ibidem.
74
Ibidem, p. 135-136.
75
Ibidem, p. 136.
76
Ibidem.
381
iunie acelaşi an relatează că mai înainte cu opt zile, pretendentul fusese luat şi
îndrumat spre Sibiu. Cheltuielile cu întreţinerea lui Czobor costaseră 1 florin şi 4
denari, iar cele pentru transportul pretendentului, plata paznicului „famulus”, pentru
opt zile şi opt nopţi cât durase transportul, desigur cu unele popasuri mai îndelungate,
precum şi alte cheltuieli, eventual ale căruţelor de transport şi a întreţinerii întregului
convoi, se ridicaseră la importanta sumă de 13 florini şi 78 denari 77 . De la Sibiu, spre
sfârşitul lui iunie 1509, prin magistrul Mihail Altemberger, pretendentul, încărcat cu
toate ale lui în două căruţe, era mutat la Turda. Pentru strămutare, magistratul
Sibiului făcuse cheltuieli în sumă de 20 florini şi 25 denari 78 . După această dată,
pentru o perioadă de 5 ani se pierde iarăşi urma pretendentului moldovean.
În acelaşi timp, după iunie 1508, în Ardeal se găsea şi pretendentul muntean
Danciu Basarab, fiul natural al lui Basarab Ţepeluş, cu toţi partizanii lui. Aceştia,
după alungarea de pe tron a lui Mihnea cel Rău şi retragerea lui la Sibiu, vor pune la
cale cunoscutul complot care a avut drept rezultat asasinarea domnului pribeag la
ieşirea din biserica săsească în ziua de 12 martie 1510 79 . Avut-a vreun amestec în
acest complot Roman Pribeagul sau, el fiind în detenţie la Bran, iar mai târziu la
Turda şi poate şi în alte părţi, s-au putut manifesta numai unii dintre partizanii săi?
Este posibil ca aşa ceva să se fi petrecut, dacă privim lucrurile şi prin prisma
legăturilor de mai târziu dintre acelaşi pretendent şi viitorul domn Neagoe vodă
Basarab, fratele lui Danciu. Relaţia pe care o avem însă nu vorbeşte nimic despre
aceste legături. Totuşi, încheierea tratatului de pace între Mihnea şi Regele
Ungariei 80 a avut ca rezultat şi o îngrădire a manifestărilor pretendentului Danciul. Şi
el a suferit aceeaşi soartă ca şi Roman Pribeagul. O notă din socotelile Sibiului, cu
data de 21 noiembrie 1509, „feria sexta post ad vincula Petri”, aminteşte că un
doctor fusese trimis la Deva, în afacerea unei posesiuni, dar şi pentru ca să anunţe că,
din cauza invidiei voievodului Ţării Româneşti, nu era socotită de dorit venirea la
Sibiu a „voievodului Ţepeluş” 81 . Deci se impunea rămânerea lui în continuare în
castelul de la Deva.
77
„Misit egregius dominus Emericus Czobor in reversione de Transalpinis, misit huc Cibinum
quandam voivodam Moldavum assertum alias Brassoviae observatum hic observandum, pro cuius
sustentatione per dies octo pro mensa absumti sunt flor.1, den. 42” (Rechnungen, p. 517). „Famule
qui eum custodivit, tanto tempo die noctumque – o den. 6, fl. 13, den. 78” (ibidem, p. 518).
78
„Missis dominis magistro civium, iudice sedis, Iacobo Sartore et magistro Michaele Altemberger
ad Thordam ad requisitionem domini voivodae ad Thordam in facto conclusionis unionis
praefatae, et duxerunt secum praetactum voivodam Moldaviensem cum duobus curribus, dominica
ante visitationis et Nicolas cum Hedeun interfuit consecus – expensae flor. 20, den.75”
(Rechnunge, p. 518).
79
Al. Lapedatu, Moartea lui Mihnea cel Rău, p. 314-325; Const. C. Giurescu, Istoria românilor,
ed. III, vol. II1, p. 146.
80
Const. C. Giurescu, op.cit., p. 146-147.
81
Rechnungen, p. 522.
382
Este posibil ca în scurta domnie a lui Vlăduţ în Ţara Românească 82 , Roman

Pribeagul să fi rămas mai departe în Ardeal. S-ar putea ca între timp să fi trecut din
nou la Sibiu. Din 1510 înainte se găsea în Ardeal, după cum am văzut, şi Mihnea cel
Rău, fostul domn al Ţării Româneşti, împreună cu familia sa, între care şi fiul
Mircea 83 . Trebuie remarcat că o parte dintre istoricii noştri, plecând de la
documentele în legătură cu agitaţiile pentru domnie ale fiilor lui Mihnea 84 vorbesc la
început de Mircea şi mai apoi de Miloş, au crezut că este vorba de aceeaşi persoană,
pe care o numesc Mircea-Miloş 85 . Din păcate, a trecut neobservată nota istorică a lui
Alexandru Lapedatu din 1916, prin care demonstra, pe baza documentelor existente,
între care şi o scrisoare a lui Mihnea cel Rău, existenţa a doi fii ai acestui voievod:
Mircea şi Miloş 86 . Cu acest prilej, el conchidea că: „rămâne, deci, definitiv stabilit că
Mihnea a mai avut un fiu [în afară de Mircea-n.a.], pe Miloş, care se afla în timpul
domniei sale la Constantinopol 87 . Ţinem să subliniem că şi cercetările noastre au dus
la aceeaşi concluzie că este vorba despre două persoane diferite, fii ai lui Mihnea cel
Rău. Mircea este pretendentul din 1510-1513, iar la dispariţia acestuia de pe scena
istorică, la început temporar, prin sechestrarea lui la Buda, şi apoi definitiv, în urma
însemnării la nas, Miloş militează până prin 1519, când, după cum se ştie, a fost
omorât la Constantinopol 88 . După moartea silnică din martie 1510 a lui Mihnea,
Mircea a preluat ambiţiile părinteşti şi înconjurat de partizani, începând din 1510, din
timpul domniei lui Vlăduţ, îl vedem agitându-se 89 . Din scrisoarea datată, probabil, în
82
Al. Lapedatu, Mihnea cel Rău şi Ungurii, în „Anuarul Institutului de Istorie”-Cluj, I, 1921-1922,
p. 46-76.
83
„Dacă s-a produs un atac muntean asupra Moldovei […1 aceasta se datoreşte […] şi legăturilor
lui cu Mircea-Miloş, care, cum am văzut, nu se astâmpăra […]” (N. Iorga, Istoria Românilor, vol.
IV, Bucureşti 1937, p. 293).
84
După documente, acesta a avut doi fii, Mircea şi Miloş, şi două fete: Ruxandra, căsătorită cu
Bogdan, domnul Moldovei şi a doua cu boierul Dragomir logofătul.
85
„Deşi se adăpostea în Ardeal, acel Mircea, căruia acum i se zice Miloş” (N. Iorga, Istoria
românilor, vol. IV, Bucureşti, 1937, p. 291, p. 293 şi p. 299). „N-au lipsit pretendenţii. Fiul lui
Mihnea cel Rău, Mircea, numit şi Miloş, refugiat peste munţi, trimite iscoade în Muntenia”, (Const.
C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, vol. II De la mijlocul secolului al XIV-lea până
la începutul secolului al XVII-lea, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 227).
86
Al Lapedatu, Miloş, fiul lui Mihnea cel Rău – mărturii puţin cunoscute, în CvL, nr.1, an. L
(1916), p. 72-76.
87
Ibidem.
88
Încă din octombrie 1519, Basarab putea să anunţe că Miloş-Mircea a fost ucis la Constantinopol
(N. Iorga, Istoria românilor, vol. IV, p. 299; Hurmuzaki, Documente, vol. XV1, p. 240-241 şi Al.
Lapedatu, Moartea lui Mihnea cel Rău, p. 319 şi notele 1 şi 2.
89
Mircea „Pretendentul”, fiul lui Mihnea cel Rău, a fost asociat la domnie de tatăl său. Când în ţară
a fost adus la domn Vlăduţ de către Craioveşti, cu ajutorul lui Mehmet Beg, el a mai încercat o
rezistenţă în toamna şi iarna anului 1509, în colţul nor-vestic al ţării, în apropierea mănăstirii
Cotmeana. S-au păstrat câteva acte interne date de el: act emis la Borăşti, la 29 octombrie 1509
<7018> (DIR.B., veacul XVI, vol. I, p. 53, doc.nr.47); act emis la Borăşti, la 3 noiembrie 1509
<7018> (ibidem, p. 53-54, doc. nr. 49). După „Viaţa lui Nifor”, oştirea i-a fost împrăştiată în urma
unui atac prin surprindere al lui Neagoe, vătaf de vânători (viitorul Neagoe Basarab) la mănăstirea
383
1511, prin care cere un ajutor bănesc de la doamna Voica pentru angajarea de lefegii,
se poate vedea cu câtă ardoare dorea lupta aceasta; şi era atât de sigur că îl chema
ţara: „mă rog de domnia ta, ca de maica mea cea bună, povâţuiască-te Dumnezeu pe
domnia ta, să nu mă părăseşti, ci să-mi dai aspri 300.000, să adun oameni, căci să ştii
domnia ta că se jură toţi pe capetele lor, şi mă iau pe răspunderea lor, că mă vor aşeza
în Ţara Românească. Şi apoi mi-a venit veste bună din Ţara Românească, de la boieri
şi de la săraci, că toată ţara are să mi se închine, măcar cu o sută de oameni de m-aşi
duce” 90 . Cu acest prilej, pretendentul îi socoate credincioşi pe boierii partizani cu
care a jurat pe „evanghelie”. O enumerare a lor este interesantă căci vădeşte pentru
epoca aceasta grupul de boieri munteni care complotau, alături de Mircea, fie în
Ardeal, fie în Moldova: „am jurat pe sfânta evanghelie şi cu toţi boierii, eu însumi şi
cu jupânu Stoica vornicul, şi jupânu Dragomir logofătul şi jupânu Radul, şi cei doi
fraţi ai unchiului meu, şi Costia vistierul şi jupânu Radu paharnicul”. Pretendentul
ştia de câte riscuri era legată încercarea lui, dar era hotărât la orice. Ca atare, o
asigura pe doamna Voica, că dacă va pieri şi el, s-a legat cu Dragomir logofătul, ca
orice ar avea, „mult-puţin”, la maică-sa cea adevărată, să ia tot şi să dea în mâna
doamnei Voica. Se vede că doamna îi dăduse sfatul că mai înainte de a începe o
acţiune, ar trebui să obţină aprobarea regelui: „să mergem mai întâi la Craiul”.
Numai aşa se explică de ce se scuză că nu poate urma acest sfat, deoarece „craiul nu
este pe aproape, ci în altă ţară şi nici într-un an n-aşi putea să merg şi să mă întorc,
iar cei din Ţara Românească mă zoresc. Îmi dau zor şi săcuii şi-mi zic că de craiu să
n-avem frică deloc, căci n-are să se mânie; jupân Stoica vornicul a luat asupra sa, că
din partea aceasta nu voiu avea nici o grijă, căci a întocmit la acest lucru cu craiul” 91 .
Actul nu e datat. Se vede că a fost scris în epoca de febrile pregătiri de luptă din
1511. El trebuie pus în legătură cu alt act, tot o scrisoare a pretendentului către
doamna Voica, prin care-i făcea cunoscut: „pentru vestea ce mi-ai dat domnia ta, că
astăzi a sosit vremea aceia şi am ieşit din Braşov şi am ajuns la acel loc, căruia îi zice
Cetatea Cohalmul” 92 . Deci, în această perioadă, pretendentul ieşise din Braşov,
probabil însoţit de partizani 93 şi ceva trupă recrutată şi, în loc să coboare direct spre
Ţara Românească, apucase spre nord, către ţinuturile secuieşti şi Cetatea de Baltă, de
Tismana, şi el a fost nevoit să apuce calea pribegiei spre Transilvania (V. Grecu, Viaţa Sfântului
Nifon, Bucureşti, 1944, p.13 şi 129).
90
I. Bogdan, Documente şi regeste, Bucureşti, 1907, p. 146-148, nr. CL. În continuare: I. Bogdan,
Doc. şi reg. Gr. G. Tocilescu, 543 documente istorice slavo-române din Ţara Românescă şi
Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul 1346-1603 din arhivele oraşelor Braşov şi Bistriţa, în
text original slav însoţit de traducere românească, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931, p.
220-221, doc. nr. 229.
91
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 146-148, nr. CL; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 220-221, doc. nr. 229.
92
I. Bogdan, Doc. şi reg., p.146, doc.nr.CXLIX. În text „ToxaÎoÏuî greşit în loc de „ÍöxaÎoÏuî,
adică Cohalmul (I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 146-148, nr. CL, nota 1; Gr. Tocilescu, op.cit., p. 218-
219, doc. nr. 228).
93
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 144-145. Pretendentul Mircea scria către judeţul şi pârgarii din
Braşov: „şi domnia mea şi slugile domniei mele au fost liniştite şi cinstite la domnia voastră, de
către domnia voastră” (ibidem); Gr. Tocilescu, op. cit., p. 218-218, doc. nr. 227.
384
unde spera o creştere a forţelor de luptă, aşa încât poposise la Cetatea Cohalmul,
actuala Rupea. Din acest loc, repeta cererea de ajutoare băneşti de la doamna Voica,
cu care bani să-şi angajeze lefegii: „deci mă rog de domnia ta să dai ce mi-ai făgăduit
în mâinile boierului nostru jupăn Dragomir logofăt, iar el să-mi aducă în mâinile
mele” 94 . Apoi, oastea lui Mircea a coborât în Ţara Românească pe drumul Prahovei,
ajungând până la Gherghiţa. Aici a avut loc o luptă cu oştile lui Vlăduţ, conduse de
Craioveşti 95 . Domnul însuşi cu divanul şi curtea se găsea la Dridrih, în apropiere,
încă de la 10 iulie 96 , şi unde a rămas până după 30 a aceleiaşi luni 97 . Probabil în
această perioadă a avut loc şi lupta. Mircea şi ai săi au fost înfrânţi. La reîntoarcerea
în Ardeal, pretendentul, după încheierea tratatului de pace şi alianţa lui Vlăduţ cu
regele Ungariei, la 17 august 1511 98 , a fost dus la Buda şi pus sub supraveghere.
Partizanii şi trupele care supravieţuiseră înfrângerii de la Gherghiţa s-au împrăştiat:
ardelenii pe la casele lor, iar muntenii vor fi căutat adăpost în Moldova sau în
posesiunile moldoveneşti din Ardeal: Ciceul şi Cetatea de Baltă.
La Buda, pretendentul era ţinut sub o supraveghere, pare-se, mai slabă, căci
– la mijlocul anului 1512 – el putea să scape, luând drumul Moldovei cu un popas la
Cetatea Ciceului. Ioan Zapoloya, voievodul Ardealului, ordona bistriţenilor măsuri
severe de pază a drumurilor care duceau în Moldova, pentru ca pretendentul să fie
împiedicat de a ajunge acolo 99 . După cât se pare, până la urmă, Mircea n-a mai ajuns
în Moldova, cel puţin în cursul anului 1512.
Ar fi interesant de ştiut dacă Bogdan vodă din Moldova, pentru a-şi ajuta
viitorul cumnat, a aruncat cel dintâi mănuşa provocării lui Basarab Neagoe,
adăpostind la dânsul pe pretendentul Mircea cu ai lui sau dacă acesta era numai un
răspuns la provocările domnului Munteniei şi oarecum o contracarare a lor. După
toate probabilităţile, cu mult înainte de data pribegirii spre Moldova a lui Mircea,
pregătirile de o parte şi de alta între cei doi domni rivali începuseră.
Un act polonez nedatat, probabil de la începutul anului 1512, dă informaţii
ample asupra raporturilor dintre cei doi domni români: Basarab Neagoe, de curând
înscăunat 100 , şi Bogdan voievodul Moldovei. Informaţiile asupra acestei situaţii
fuseseră furnizate regelui Sigismund de către ambasadorul polonez la
94
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 146-148, doc. nr. CL; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 220-221, doc. nr. 229.
95
Const. C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II1, p. 147; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu,
op. cit., vol. II p. 225.
96
Document din 10 iulie 1511 <7019>, din Dridrih (DIR. B., veac XVI, vol. I, p. 72-73, doc. nr.
70).
97
Document din 30 iulie 1511 <7019> (ibidem, p. 73, doc. nr. 71). Acum, Pârvul Craiovescul, aflat
încă de la 10 iulie numai ca „fost vornic”, este promovat ca ban al Craiovei.
98
Const. C. Giurescu, Ist. Românilor, vol. II1, p. 147; N. Iorga, Ist. Românilor, vol. IV, p. 277-278;
Const. C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., vol. II, p. 225.
99
Document din Buda, emis la 19 iulie 1512 (Hurmuzaki, Documente, vol. XV1, p. 220, nr.
CCCXCIX).
100
Vlăduţ a fost omorât la 25 ianuarie, iar Neagoe Basarab şi-a început efectiv domnia la 8
februarie 1512 (N. Iorga, Ist. Românilor, vol. IV, p. 279-280).
385
Constantinopol, care, întors în ţară, trecuse pe la curţile celor doi domni şi discutase
situaţia politică cu aceştia. Rezultatul acestor discuţii îl comunica Sigismund
oratorului său din Ungaria. Regele fusese informat că voievodul Ţării Româneşti, ca
un domn de curând ridicat şi cu domnia neconsolidată, se teme atât de cei din ţară cât
şi de cei din afară, dar mai ales de voievodul Moldovei şi de Selimbegk: „vajevoda
namque Transalpinus, uti dominus novus et nondum in dominio suo sufficienter
firmatus, et suos et alienos et presertim vajevodam Moldavie et Selimbegk timet”. La
rândul său, Bogdan al III-lea se plânge de atitudinea domnului din Ţara Românească,
după cum a înţeles corespondentul regelui din relatarea alăturată: „Vajevoda autem
Moldavie conqueritur de Transalpino sicuti videbis in cedula relationum ab oratore
nostra facturam”. Se adaugă mai departe că cele necuprinse în relaţie, solul le-a
discutat pe faţă cu Bogdan 101 .
Ce concluzii trebuie să scoatem din informaţiile, ce-i drept cam ermetice,
cuprinse în acest document? Că încă din primele luni de domnie ale lui Neagoe
Basarab, raporturile dintre dânsul şi domnul Moldovei erau încordate. Ne putem
aştepta la o altă atitudine când ştim că Bogdan era nepotul de pe mamă al lui Mihnea
cel ucis la Sibiu şi că la el se adăpostea, încă de prin 1511, familia lui Mihnea 102 ? Pe
de altă parte, n-am fi în drept să deducem că în această epocă Neagoe Basarab avea
deja la dânsul pe acel pretendent care petrecuse prin Ardeal între 1504, 1506 şi 1509
şi pe care noi l-am identificat cu Roman Pribeagul din 1507 şi cu Trifăilă din
1514 103 ?
Ce alte motive de „plângere” putea avea Bogdan din Moldova împotriva
voievodului din Ţara Românească, care era înscăunat abia de câteva luni? Situaţia în
Moldova după septembrie 1510 era tulbure. Ultimele divane moldovene ţinute în
acest an poartă data de 21 septembrie 1510 <7018> 104 . După această dată până în
martie 1513 <7021> 105 , deci timp de 2 ani şi 5 luni, nu a mai fost cu putinţă să se ţină
divanele ţării. În cursul anului 1510, desigur după 21 septembrie, în Moldova a avut
loc năvala tătarilor, sub conducerea lui Beti Gherei sultan, feciorul Hanului. Aceştia
101
Hurmuzaki, Documente, vol. II3 (1510-1530), ed. Nic. Densuşianu, Bucureşti, 1892, p. 47-48.
102
N. Iorga, Ist. românilor, vol. IV, p. 286-287.
103
Numele pretendentului nu e arătat în izvoarele ardelene. El apare în mod deosebit în cele două
acţiuni narate de Cronica lui Ureche. Într-adevăr, în atacul din 1506 <7015> el este numit Roman
Pribeagul (Grigore Ureche, op. cit., p. 137), în timp ce odată cu evenimentele din 1514 <7022>, se
vorbeşte despre „un Trifăilă, ce să făcia ficioru de domn” (ibidem, p.142). Această dublă denumire
a aceluiaşi personaj, credem noi că trebuie explicată prin izvoarele deosebite pe care le-a folosit
cronicarul. Pentru atacul din 1506, se vede că Ureche a folosit un izvor intern, care ne este
necunoscut altfel. Poate o versiune a cronicilor din secolul XVI care nu ne-a parvenit, poate chiar o
inscripţie sau un document intern. Pentru atacul din 1514 el a folosit cronica oficială a Moldovei
datorată lui Macarie, care, exponent al domnilor legitimi, cum se socoteau acum şi Răreşeştii, nu
putea privi decât cu dispreţ o încercare neizbutită a unui pretendent (Cronicile slavo-române din
sec. XV-XVI, p. 78 şi p. 92). De asemenea, în Cronica moldo-polonă apare numele pretendentului
din 1514 (Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, p. 172 şi p. 182).
104
DIR.A., veacul XVI, vol. I, p. 82, doc. nr. 78.
105
Ibidem, p. 84, doc. nr. 79.
386
au intrat în ţară pe trei locuri „de au prădat de la Orheiu până la Dorohoi şi pe Prut în
sus” 106 . În cursul anului 1511, Moldova a stat iarăşi sub ameninţarea unor noi atacuri
tătăreşti, favorizate şi de tulburările din Imperiul Otoman, zguduit de revolta lui
Selim, fiul sultanului Baiazid 107 . Numai în 1512, se pare că încă înainte de 22 martie,
Bogdan, prin intermediul aceluiaşi „Selim Begk”, a putut încheia un armistiţiu cu
tătarii 108 . Între timp, tensiunea cu Muntenia crescuse, alimentată desigur din ambele
părţi. Se pare că, încă înainte de sosirea la curtea polonă a ştirii armistiţiului încheiat
între moldoveni şi tătari, conflictul dintre Moldova şi Ţara Românească era deschis.
La o dată pe care n-o putem preciza, în orice caz, după cât se pare, încă de prin
martie 1512, domnul Moldovei atacase Ţara Românească. Ştirea o anunţa Sigismund
regele Poloniei castelanului din Posnania, arătând că în felul acesta nu mai era de
sperat un ajutor din partea lui 109 . Cam în aceiaşi termeni, regele Poloniei anunţa
ştirea şi lui Ioan Laski, arhiepiscopul de Gnesno 110 . Documentele în cauză nu poartă
data de lună şi zi. Datarea lor şi, în concluzie, a perioadei din cursul anului 1512, în
care a putut avea loc războiul dus de Bogdan contra lui Neagoe Basarab, trebuie
făcută pe baza altor ştiri. Aceasta însă se poate face numai cu o oarecare aproximaţie.
În scrisoarea adresată de rege episcopului de Gnesno, se arată că regele a cerut
ajutorul lui Bogdan contra tătarilor, la care acesta i-a răspuns, cum ştim, că a încheiat
un armistiţiu cu dânşii şi că acum se află în război cu Ţara Românească. Un act prin
care regele cere ajutor lui Bogdan contra unui corp de 20.000 de tătari, care a trecut
frontierele Poloniei, poartă data de 20 aprilie 1512 111 . Pe de altă parte, încă de la 19
aprilie, acelaşi an, Vladislav, regele Ungariei, anunţa pe oratorul polonez, Petru
Tomiczki, la cererea acestuia, că va trimite soli la voievozii din Ţara Românească şi
Moldova, ca să face pace între dânşii, căutând – în acelaşi timp – să afle intenţiile lor;
era interesat în special de cele ale voievodului Moldovei, pe lângă care se insista
pentru a nu încheia un tratat de pace şi alianţă cu tătarii şi cu Selimbegk 112 .
106
Grigore Ureche, op. cit., p. 141.
107
N. Iorga, Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 178-181.
108
Documentul emis în Cracovia, la 22 martie 1512 (Humuzaki, Documente, vol. II3, p. 46-47). În
acest sens a se vedea şi scrisoarea regelui Sigismund al Poloniei către Bogdan, voievodul
Moldovei, cu data de 6 aprilie 1512 (ibidem, p. 64-65).
109
„Valachus in cujus auxili spe consilium nostrum fundaveramus percusso federe cum Tartaro
Precopensi, hoste nostru, implicavit se bello adversus Vajevodam Montanie et donec de ipsius
auxilio certi non erimus, vix aliquid commode ad Tartarorum ivandendum concipere poterimus”
(ibidem, p. 61, doc. nr. LXVI).
110
„Nam vojevoda Moldavie respondens literis nostris, quibus auxilium ab eo parcebamus,
profitetur: se tanquam fussus esset a Selimbegk, quod pacem Precopensi fecerit. El iam nunc
bellum gerit adversus vajevodam Montanie” (ibidem, p. 60-61, doc. nr. LXV).
111
Ibidem, p. 56, doc. nr. LXIII.
112
„Ad Transalpinum etiam et Moldaviensem vojevodas Mtas sua mittet oratores suos et curabit
illos imprimis componere et invicem concordari. Preterea explorare studebit quos Mtas per
eosdem suas oratores mentem et animum eorundem vajevodarum, quid scilicet cogitent et quo
animo sint ad suscipiendam aliquam expeditionem contra hostes communes, et si quid auxilii ab eis
sperandum sit, nam illis etiam Mtas sua non usqueaque confidit […] ad Moldaviensem vero
387
Din datele citate, se poate deduce că la mijlocul lui aprilie 1512, războiul
dintre Bogdan şi Neagoe Basarab era în toi şi că izbucnise, probabil, cam cu o lună
înainte. El fusese provocat de domnul Moldovei, care oficial avea să se plângă de
adăpostirea în Ţara Românească a cunoscutului pretendent împreună cu partizanii
săi, dar care, aşa cum am văzut, urmărea un mai vechi plan al lui Ştefan cel Mare,
acela de a aşeza în Ţara Românească un voievod pe care să se poată bizui. Acest plan
coincidea şi cu dorinţele doamnei Maria Voichiţa, de a sprijini la tron pe nepotul ei,
Mircea pretendentul, fiul lui Mihnea cel Rău. Se pune întrebarea dacă pretendentul
Mircea a participat în persoană la războiul din martie-mai 1512, dintre Bogdan şi
Neagoe Basarab. După ştirile pe care le avem, se vede că, în timpul acestui conflict,
Mircea era închis la Buda, de unde a scăpat în apropierea datei de 19 iulie 1512. Cam
la mijlocul lunii mai războiul se încheiase şi Neagoe Basarab dădea din Bucureşti, la
26 mai 1512, un hrisov de întărire mănăstirii de la Snagov 113 . După această dată,
Divanul Ţării Româneşti funcţionează în continuare 114 . Cum s-a arătat mai sus,
Mircea, în perioada în care a avut loc războiul, se găsea sub pază la Buda. Desigur
anunţat prin oameni de încredere despre lupta deschisă şi chemat de partizani, el
izbuteşte să scape de sub supraveghere şi se îndreaptă spre Ardeal, izbutind să se
adăpostească la Ciceu, de unde avea intenţia să treacă cât mai repede în Moldova.
Lucrurile acestea le anunţa Ioan Zapolia, voievodul Ardealului, magistratului din
Bistriţa, la 19 iulie [„prefato beate Margarethe Virginis, anno domini millessimo
quingentessimo duodecimo” (1512)] 115 . Totodată, actul mai arată că fuga avusese loc
numai cu puţin timp înainte de 19 iulie; „accepimus, spune Ion Zapolia, Wajwodam
Merche, qui hisce diebus a nobis clandestine aufugit, castrum Chycho intrase,
indeque Moldaviam petere et intrare velle” 116 . Informaţia lui Ioan Zapolia, care arată
că fuga se produsese „zilele acestea” („hisce diebus”), trebuie luată în mod relativ.
Desigur, trecuseră câteva săptâmîni de la fuga pretendentului, timp în care el putuse
ajunge la Ciceu, de unde intenţiona să treacă în Moldova, aşa încât fusese şi informat
voievodul Ardealului despre acest lucru. Totuşi, după cât se pare, la sosirea lui
Mircea la Ciceu, războiul dintre Moldova şi Ţara Românească se terminase. După
toate probabilităţile atacul lui Bogdan îl găsise pregătit pe Neagoe Basarab, care
putuse să-l respingă. Credem că în legătură cu acest război trebuie pusă bogata danie
de sate, pe care domnul Ţării Româneşti o face lui „Şerban spătarul cu fii lui”,
„pentru că li-a dobândit cu dreaptă şi credincioasă slujbă, de la domnia mea, prin
vojevodam specialiter intimabit Mtas sua ne federa et pacem cum Tartaris et Selimbegko ineat,
jure enim illum conqueri non posse neque de hoc neque de illo Maiestate, quod esset ob illis
destitutus hactenus eniam facto sunt illi necessaria auxilio ab utrasque Mte” (ibidem, p. 50-51, doc.
nr. LVII).
113
DIR.B., veacul XVI, vol. I, p. 76-77, doc. nr. 76.
114
Ibidem, p. 77 şi urm.
115
Hurmuzaki, Documente XV1, p. 220, doc. nr. CCCXCIX.
116
Ibidem.
388
vărsare de sânge, cu lancea” 117 . Domeniul câştigat de Şerban spătarul de la domn era
destul de întins. El cuprindea: „Bicleşul tot, şi poienile de la furca Bicleşului Verde,
şi Padina Pietrei toată, şi Drăgaicea toată, de la furcă până la gură, şi Bălătarsca toată,
de la gura Biclişului Verde până la hotarul Piribei, şi Smerdniţa toată, de la gură până
la furcă” 118 . Erau, după toate probabilităţile, domeniile unor partizani Mihneşti,
confiscate pentru viclenie şi dăruite acestui spătar mic, care se dovedise un sprijinitor
temeinic în lupta contra invadatorilor. Documentul arată că avusese loc o luptă
decisivă de cavalerie „cu lancea”, în care cavaleria munteană respinsese atacul
moldovenesc; în această luptă un rol hotărâtor avuseseră pâlcurile conduse de
spătarul Şerban, formate din fiii, rudele şi „oamenii săi”.
Cu siguranţă, în războiul pe care l-a purtat în Ţara Românească, război care
avea ca scop înlăturarea lui Neagoe Basarab, Bogdan a avut cu dânsul un
reprezentant al dinastiei cu care voia să-l înlocuiască. Se ştie că în Moldova petrecea
de câtva timp doamna Voica, văduva lui Mihnea, împreună cu fiica Ruxandra şi cu
fiul Miloş vodă. Este posibil ca acesta personal şi nu în numele fratelui său să fi
urmărit domnia, luând parte la luptă. Într-o scrisoare către braşoveni, Neagoe
Basarab le imputa că i-au „trimis în vara aceasta domn peste cap”. Este vorba,
probabil, despre atacul din martie-mai 1512. În aceeaşi scrisoare, voievodul Ţării
Româneşti vorbeşte despre o „iscoadă” din Braşov, prinsă de el. Această iscoadă
făcuse agitaţie în ţară pentru Mihneşti: „s-a unit cu vrăjmaşii noştri ce sunt pribegi şi
a furat caii săracilor şi s-a dus apoi la Miloş, fiul lui Mihnea, şi a luat cărţi <de la el-
n. a.> şi li-a purtat prin ţara noastră, pe la boieri”. În acelaşi act, se face aluzie şi
despre un rol al braşovenilor în înştiinţarea lui Mircea Pretendentul, aflat la Buda,
despre atacul domnului Moldovei. Totuşi, se poate ca aceste reproşuri să fi fost şi în
legătură cu informarea lui Bogdan al III-lea şi, posibil, a familiei lui Mihnea şi a
partizanilor lor din Moldova, despre stările de lucruri din Ţara Românească. Astfel,
în acest act, se imputa braşovenilor că pe când el, Neagoe Basarab, se nevoieşte cu
dreptate faţă de dânşii, „voi trimeteţi oameni de ai voştri la vrăjmaşii noştri, prin alte
ţări, şi vă uniţi cu ei” 119 .
Este posibil ca după închiderea lui Mircea la Buda, doamna Voica să-şi fi
îndreptat gândul spre propriul ei fiu. S-ar putea ca aceste intenţii să le fi avut de mai
înainte, când sub diferite pretexte refuza să dea ajutor bănesc lui Mircea pentru
strângerea de oşteni în vederea ocupării tronului. Trebuie subliniat că această
atitudine a doamnei Voica şi chiar şi a lui Bogdan cel Orb, a făcut posibilă, pe de o
parte, capturarea lui Mircea de către oamenii lui Neagoe Basarab, după întoarcea de
la Buda, iar pe de alta, slăbilirea a însuşi frontului de rezistenţă mihnesc şi, deci, a
consolidării tronului noului domn al Ţării Româneşti. De fapt, până la urmă, şi Miloş
a fost nevoit să ia calea Constantinopolului.
117
Document datat cca. 1513 <7022> sept. 20, Târgovişte (DIR.B., veacul XVI, vol. I, p. 95-96,
doc. nr. 95).
118
Ibidem.
119
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 158 şi Gr. Tocilescu, op. cit., p. 227-228, doc. nr. 235.
389
După cât se pare, Mircea a rămas în Transilvania în tot cursul anului 1512 şi
la începutul anului următor, evident tot în posesiunile moldoveneşti, de unde însă se
va fi mişcat după cum credea că o cer interesele cauzei pentru care milita. Probabil,
din 1513 este scrisoarea cu data de 22 ianuarie, alcătuită la Cetatea de Baltă, prin care
Mircea cerea pârgarilor din Braşov armele pe care i le dăduse „domnul Ianăş
voievod”, arătând că trimite pe sluga credincioasă Radul să le ridice. Apoi, îi mai
roagă, ca pe nişte oaspeţi şi vecini de aproape, să-l cinstească şi de la ei „cu ceva
arme” 120 . În cursul anului 1513, în timpul unor astfel de peregrinări între Ciceu şi
Cetatea de Baltă şi, posibil, de aici spre centrul săsesc de la Braşov sau spre o altă
localitate din Ţara Bârsei, pretendentului să i se fi întins o cursă de către oamenii lui
Neagoe Basarab. El a fost atacat, prins şi dus în Ţara Românească, unde a fost
însemnat la nas 121 , operaţie care-l făcea inapt de a domni. În cele din urmă, probabil,
el a fost trimis de către Neagoe Basarab la Constantinopol, unde a trăit până la
sfârşitul vieţii în mod obscur şi unde se întâlnesc devreme cei doi fii ai săi: Petru zis
Şchiopul şi Alexandru cel Mic. Atacul oamenilor lui Neagoe Basarab contra
pretendentului fusese socotit ca un act de perfidie de conducerea Braşovului. Este
posibil ca acest act să fi provocat aceeaşi indignare ca şi asasinatul săvârşit, în martie
1510, la Sibiu, de către Danciu Tepeluş şi Dimitrie Iacşici. Dintr-un act al lui
Basarab către braşoveni, scris la un an după cele întâmplate, aflăm unele amănunte
asupra împrejurărilor în care s-a petrecut aceasta. Actul impută braşovenilor: „aţi
pornit răzmiriţă şi aţi pornit gloată şi oaste şi aţi venit asupra ţării şi asupra oamenilor
şi slugilor domniei mele, ca să-i omorâţi” 122 . Se pare că această „răzmeriţă” s-a
petrecut cu ocazia atacului şi răpirii pretendentului, când răpitorii au fost la rândul lor
atacaţi şi urmăriţi până peste graniţa dintre Ţara Bârsei şi Ţara Românească.
Un an mai târziu, trimişii lui Neagoe Basarab, care vor fi urmărit iarăşi pe
unii partizani mihneşti la Braşov, sunt din nou atacaţi şi molestaţi de braşoveni.
Acesta trebuie să fie sensul ascuns al noii vizite a oamenilor lui Neagoe Basarab la
Braşov şi nu să cumpere cele de trebuinţă 123 pentru Domn sau după „hrană”, cum
spune un alt act 124 . Cu această ocazie, braşovenii au „trimis din nou oameni” de ai
lor, „cu învăţătură, spune voievodul, ca să-mi omoare oamenii şi pe unul l-au şi
120
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 148-149; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 222, doc. nr. 230.
121
În scrisoarea sa către braşoveni, Neagoe Basarab arăta: „şi după aceasta vă dau de ştire, că mai
an s-a ridicat un lotru acolo, în ţara voastră; noi am dat drumul oamenilor noştri şi a dat Dumnezeu
de ne-au adus pe vrăjmaş la mână şi i-am făcut cum îi este legea şi l-am însemnat” (I. Bogdan, Doc.
şi reg., p. 158, şi Gr.Tocilescu, op. cit., p. 227-228, doc. nr. 235).
122
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 134, doc. nr. CLVI; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 254-256, doc. nr. 266.
123
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 134, doc. nr. CLVI; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 254-256, doc. nr. 266.
124
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 158, doc. nr. CLIX; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 226-228, doc. nr. 235.
Într-o temeinică lucrare, Radu Manolescu, aşezând acest act între 1517-1518, interpretează
conţinutul lui – pe care l-am reprodus mai sus în partea esenţială – ca datorându-se exclusiv
rivalităţii economice dintre Ţara Românească şi Braşov [Radu Manolescu, Comerţul Ţării
Româneşti şi Moldovei cu Braşovul (secolele XIV-XVI), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1965, p. 63-
64]. Nouă ni se pare destul de evident că acest act se referă la luptele dintre Basarab Neagoe şi
pretendenţii Mihneşti, pe care-i susţineau şi adăposteau Braşovenii în această perioadă.
390
omorât pe loc în mijlocul târgului, iar alţii deabia au scăpat cu fuga” 125 . Probabil, mai
mult pentru a obţine făgăduiala unei cât mai apropiate împăcări din partea
Braşovului, domnul Ţării Româneşti, care recurge la cele mai grozave ameninţări 126 ,
strecoară în încheiere şi cererea de a fi pedepsiţi făptaşii, în cazul în care lucrurile s-
au petrecut fără ştirea lor 127 .
La numai un an şi jumătate după aceste evenimente, se produce asupra
Moldovei atacul pretendentului „Trifăilă”, ajutat de Neagoe Basarab. El urma
ultimului atac tătăresc din august 1513. Evenimentul a fost consemnat atât de
Cronica lui Macarie, după o versiune a cronicii oficiale moldoveneşti, cât şi de
Cronica Moldo-polonă. Grigore Ureche, care şi-a alcătuit compilaţia de cronică spre
jumătatea secolului al XVII-lea a folosit, după cât se pare, o altă versiune. Trebuie
menţionat însă că data de lună şi zi diferă între aceste izvoare, ca şi locul din care se
arată a fi venit pretendentul. Cronica lui Macarie fixează atacul în legătură cu anul de
domnie al lui Bogdan, fără a arăta veleatul şi, cu atât mai puţin, data de lună şi zi. Ca
loc de unde ar fi venit pretendentul, episcopul indică Ţara Românească: „în anul al
zecelea al domniei lui, a ieşit din Ţara Muntenească, într-o vreme nepotrivită, rea,
adică în vreme de iarnă, un oarecare Trifăilă, care-şi zicea fiu de domn, în vreme
când fiecare ostaş se odihneşte şi războiul încetează şi a năvălit în Ţara Moldovei şi a
turburat aprig pe locuitorii ţării aceştia. Şi s-a ciocnit cu oştile domnului mai jos de
Vaslui, la Poduri, şi acolo şi-au găsit sfârşitul sufletului său cel rău şi mulţii alţii au
pierit cu dânsul”128 . Expunerea din Cronica Moldo-polonă, deşi mult mai rezumată,
are data de an, lună şi zi: „anul 7022 <1514>, 27 februar, a venit la Vaslui Trifăilă,
care voia să fie domn; l-a prins Bogdan Voievod şi a pus să fie tăiat” 129 . Izvodul pe
care l-a folosit Ureche vornicul în cronica sa cuprinde ambele date: „7022 <1514>
februarie 27”, în „al zecelea an de domnie a lui Bogdan”. De asemenea, pretendentul
era arătat ca venind din „Ţara Ungurească”, însoţit de „Unguri” 130 . Se dă în această
versiune şi ceva în plus faţă de Macarie, în legătură cu atacul, caracterul de supriză
pe care l-a avut năvala: „fără veste au intrat în Ţară un Trifăilă, ce să făcia ficioru de
domn, venind din Ţara Ungurească, cu ungurii, şi iarna, când era toţi oştenii pe la
casele lor. Ci simţind ai noştri, s-au strânsu degrabă din câţi s-au putut şi i-au dat
războiu la Podu, din gios de Vaslui, fevruarie 27. Şi înfrângându-l ai noştri, i-au topit
125
I. Bogdan, Doc. şi reg., p. 154-155; Gr. Tocilescu, op. cit., p. 254-256.
126
„Deci, vă zic domnia mea că aşi fi dorit pacea şi dreptatea şi nu mi-ar fi plăcut răzmiriţă, dar voi
nu vreţi pace, ci aţi început răzmiriţă şi se taie şi se omoară săracii noştri fără judecată şi fără lege.
Deci, dacă aţi început răzmiriţa, atunci să vă păziţi de aici înainte şi să ştiţi că voiu preface Ţara
Bârsei, aşa că nu se va cunoaşte loc într-însa” (I. Bogdan, Doc. şi reg., p.155).
127
„Iar dacă s-a întâmplat cumva că oamenii noştri s-au omorât fără ştirea voastră, atunci să aflaţi
pe omorâtori şi să-i pedepsiţi după lege şi înaintea omului nostru” (ibidem, p.155).
128
Cronicile slavo-române, ed. cit., p. 92
129
Ibidem, p. 182.
130
391
toată oastea lui şi el a pierit, că prinzându-l viu, i-a tăiat capul” 131 . Vom vedea mai
departe semnificaţia pe care o are această indicaţie.
În toate trei versiunile însă pretendentul poartă numele de „Trifăilă” 132 .
Trebuie oare să vedem în acest Trifăilă o altă persoană decât Roman Pribeagul? Cum
s-a arătat şi mai înainte, noi credem că nu. Pentru identitatea aceleiaşi persoane sub
aceste două nume s-a pronunţat de altfel şi N. Iorga 133 . Probabil Roman era numele
pe care îl avea pretendentul sau pe care şi-l luase mai tâţrziu ca nume domnesc;
numele de Trifăilă cu care este amintit în cronica oficială transmisă prin Macarie,
Cronica Moldo-polonă şi Ureche, era numele după mamă al pretendentului – dacă în
adevăr era fiu nelegitim de voievod (şi pentru soluţia din urmă ar pleda şi acest
argument) sau numai o poreclă, dată de contemporani. Trifăilă nici într-un caz nu
putea fi un nume domnesc. Tradiţia moldovenească îl respingea.
Data de lună şi zi a evenimentului diferă în oarecare măsură în ştirile
păstrate. Un izvor diplomatic, scrisoarea din Făgăraş a lui Ioan Bornemisza, castelan
de Buda, adresată judelui din Braşov, prin care-i anunţă lupta lui Bogdan cu un rival,
din care luptă e de aşteptat ca voievodul Moldovei să iasă învingător, poartă data de
„sâmbătă 28 ianuarie 1514”: „sabatho proximo ante festum Purificationis
Beatissimae Marie Vigrinis Gloriose, anno 1514” 134 .
Evident, la data la care Bornemisza anunţa braşovenilor vestea, atacul
pretendentului avusese loc şi el se găsea cu trupele sale pe teritoriul Moldovei. În ce
priveşte desfăşurarea luptei, este de presupus că acesta, folosindu-se de timpul
prielnic în plină iarnă, putuse înainta până în inima ţării, până la Vaslui. După
izvoarele pe care le avem, lupta avusese loc „din jos de oraş”, „la Poduri” 135 . Cronica
lui Ureche, care a folosit un alt izvod decât Macarie, şi de asemenea Cronica Moldo-
131
Ibidem.
132
Cronica lui Macarie, ed. cit., p. 92; Cronica moldo-polonă, ed. cit., p.182; Grigore Ureche, op.
cit., p. 142.
133
„Trifăilă”, pe care-l aduceau muntenii, într-o zădarnică încercare de a-l pune în scaun, pare a fi
Roman vodă, din vremea lui Radu” (N. Iorga, Ist. Românilor, vol. IV, p. 293).
134
Documentul se păstrează la AN Braşov, Colecţia Fronius, I, nr. 121. Evenimentele, după ce se
cer ştiri noi, sunt apreciate în modul următor în această scrisoare: „Ceserum de novis Moldaviae
rogamus velitis intimare per eum <ostensorem litterarum>, quoniam iam mora tanta pariter (?)
gennerat, sed ipse Bogdan erit victor, qui cum patre in etate nostra regnavit, et miraculum esset,
ut, sive principe magno, talis persona tam enormiter ipsum fugare vel iecere posset” (ibidem).
N. Iorga, care a publicat actul, a citit data 1504 (Hurmuzaki, Documente, vol. XV1, p.
170, doc. nr. CCCXIV), deşi data de 1514 este evidentă. El a pus actul în legătură cu presupusa
luptă pentru tron a lui Bogdan din 1504. Constatând însă că la 27 ianuarie 1504, zi care cădea
„sâmbăta înainte de Purificarea Fecioarei”, Ştefan cel Mare era în viaţă şi nu putea avea loc lupta
între Bogdan şi un pretendent, istoricul credea că data trebuie schimbată în 1505. În notă însă,
acesta se întreba dacă nu cumva actul era din 1509. Faţă de claritatea grafiei datei de an în actul
original, trebuie să presupunem că lectura lui N. Iorga s-a făcut după o fotocopie defectuoasă a
actului.
135
Cronica lui Macarie, ed. cit., p. 92; Grigore Ureche, op. cit., p. 142.
392
polonă, dau, cum am văzut, ca dată a luptei 27 februarie 1514 136 . Această dată însă
trebuie înţeleasă ca actul final al unei drame începute cu mai bine de o lună înainte.
Scrisoarea lui Bornemisza către Braşoveni, din 28 ianuarie 1514, prin care le anunţa
războiul lui Bogdan cu pretendentul şi făcea pronosticul acestui război, care, cum
vedem, s-a adeverit, este concludentă în această privinţă.
Pe baza informaţiei existente trebuie să se admită că războiul dintre Bogdan
şi pretendentul „Trifăilă” a ţinut circa două luni de zile; poate şi mai bine, cum ar
reieşi dacă se iau în consideraţie cele două date extreme: 28 ianuarie, data la care
Bornemisza din Făgăraş anunţa atacul pretendentului şi se plângea de întârzierea
veştilor dintr-acolo, şi data de 27 februarie, la care, după cronici, ar fi avut loc lupta
hotărâtoare. Să fi ţinut pretendentul ocupată un timp atât de îndelungat partea de sud
a ţării? Lucrul este cu putinţă dacă se iau în considerare împrejurările în care s-a
produs atacul: în plină iarnă, „când oştenii sunt pe acasă”.
În legătură cu acest război trebuie pusă şi informaţia, defectuos păstrată, de
pe o piatră tombală din biserica Sf. Ioan din Vaslui, în care este vorba despre un
„postelnic”, „omorât la Vaslui, în jos de heleşteu”, şi îngropat în 7023 genarie137 ,
ceea ce ar reveni ianuarie 1515. Locul morţii acestui „postelnic”, coincide cu locul
luptei: din jos de Vaslui „la Poduri” sau „la heleşteu”. „Postelnicul” din inscripţie a
putut fi unul dintre partizanii pretendentului. Nu dintre cei „mulţi” care au pierit
odată cu dânsul 138 , ci unul care a murit în vreo ciocnire cu trupele trimise de Bogdan
să lichideze cuibul de rezistenţă de la Vaslui. Data de an, întreaga inscripţie fiind rău
păstrată, probabil a fost citită greşit. În loc de =zÌcb <7022>, cum pare a fi fost iniţial
în iscripţie, prin distrugerea parţială a buclei superioare şi integral a celei inferioare,
din cifra Æb, s-a păstrat numai un Æg şi data întreagă din inscripţie s-a citit =zÌcg
<7023>. Data de lună din scripţia tombală ar coincide cu informaţia dată de
Bornemisza despre războiul început. După toate probabilităţile, primele ciocnici între
pretendent şi oştirea de ţară avusese loc încă din ianuarie 1514. Pretendentul întărit la
Vaslui putuse respinge primele atacuri ale oştilor domneşti, cu care ocazie murise
unul dintre partizanii fruntaşi. Piatra tombală pe mormântul celui căzut în luptă,
probabil fusese pusă din ordinul lui „Trifăilă”. După zdrobirea rezistenţei, inscripţia a
fost martelată din porunca lui Bogdan, sau a vreunui dregător zelos al acestuia şi în
această stare s-a păstrat până astăzi, făcând lectura numelui celui înmormântat acolo
imposibil şi cea a datei de înmormântare discutabilă 139 .
În legătură cu năvala lui „Trifăilă” se cuvine a fi tratată şi aparenta
contrazicere din izvoarele noastre interne. Cronica lui Macarie afirmă că pretendentul
136
Cronica moldo-polonă, ed. cit., p.182; Grigore Ureche, op. cit., p. 142.
137
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade. Documente slavo-române, vol. XVIII, Iaşi, 1927, p. 107.
138
Cronica lui Macarie, ed. cit., p. 92.
139
Inscripţia a fost publicată [Al. Andronic, I. Ioniţă, Fl. Banu, Şantierul arheologic de la Vaslui, în
„Materiale şi cercetări arheologice”, vol. VIII (1962), p. 799-800]. Examinând piatra tombală, care
se păstrează la Palatul Culturii din Iaşi, m-am convins într-adevăr că inscripţia a suferit o
distrugere, care a afectat şi alte litere, în afara acelora care cuprind numele personajului
înmormântat.
393
„a ieşit din Ţara Muntenească” 140 , în timp ce Ureche, folosind un alt izvod, arată că
„au intrat în ţară un Trifăilă, ce să făcea ficior de domn, venind din Ţara Ungurească,
cu unguri” 141 . Cu toată aparenta lor contrazicere, ambele informaţii luate în parte
sunt exacte: pretendentul petrecuse iniţial în Transilvania, deci în „Ţara Ungurească”
pentru acea epocă, şi de acolo trecuse în „Ţara Muntenească”, la primul atac asupra
lui Bogdan, când fusese ajutat de Radu cel Mare, şi la cel de al doilea de către
Neagoe Basarab. Evident, el a putut avea între ajutoarele sale şi lefegii „unguri”,
probabil mai ales secui, cum spune izvodul lui Ureche, după cum va fi avut ajutoare
de munteni, ca şi partizani din ţară, cum arată şi inscripţia de la biserica Sf. Ioan din
Vaslui şi cum se poate deduce şi din informaţiile lacunare din Macarie, care vorbeşte
despre acei „mulţi alţii”, care „au pierit cu dânsul” 142 .
Prin urmare, trebuie să deducem că Roman Pribeagul amintit în Cronica lui
Ureche ca pretendent venit de la munteni era aceeaşi persoană cu pretendentul
recomandat în iulie 1504 de trimisul turc şi respins la alegere de către boierii
moldoveni. Din Polonia, ca şi din Ţara Romînească, pretendentul a trecut în Ardeal.
Deci, ne găsim în faţa unui singur pretendent, care, în epoci diferite, între 1504 şi
1514, anonim sau sub numele domnesc de Roman vodă, ca şi sub acel de batjocură
de Trifăila, a circulat între Ţara Românească, Polonia şi Ardeal şi a atacat în
Moldova cel puţin în două rânduri, în 1506 şi în 1514.
* *
*
Pentru relaţiile dintre Moldova şi Ţara Românească din epoca lui Bogdan, ni
s-a transmis un act de o importanţă cu totul excepţională. Documentul, databil în sine
şi în parte pentru evenimentele pe care le narează, este în aceeaşi măsură şi pentru un
eveniment de o importanţă, cum am arătat, excepţională pentru relaţiile dintre
Moldova şi Ţara Românească. După izvoarele pe care le avem, rezumând aceste
evenimente, noi cunoaştem: în 1506, un atac al lui Roman Pribeagul asupra
Moldovei cu sprijinul voievodului Radu cel Mare din Ţara Românească şi răspunsul
lui Bogdan la acest atac; un atac al lui Bogdan, în 1512, asupra Ţării Româneşti,
despre care nu ştim dacă a fost sau nu urmat de un răspuns al lui Neagoe Basarab; un
atac al pretendentului „Trifăilă”, cu ajutorul lui Neagoe Basarab, în ianuarie-
februarie 1514, despre care iarăşi nu ştim dacă a fost sau nu urmat de contraatacul lui
Bogdan asupra Ţării Româneşti. Ştirea despre care vorbim se referă la distrugerea
Brăilei de către moldoveni şi se găseşte consemnată într-un izvor inedit. Este vorba
despre nota care a servit la redactarea răspunsului dat de către magistratul din
Braşov, la un ordin al regelui Vladislav al Ungariei, din Buda, cu data de 14 martie
140
141
142
394
1515 143 . Prin acest act regele cerea braşovenilor explicaţii asupra cauzelor care au
dus la scăderea venitului vigesimei pentru mărfurile neguţate la Braşov şi în
district 144 . Nota despre care se face menţiune, rezumatul răspunsului braşovenilor,
enumeră o serie de cauze, care – după părerea conducerii oraşului – au dus la această
situaţie economică. În notă, cum s-a amintit, un loc cu totul aparte îl deţin afacerile
româneşti şi între ele şi distrugerea Brăilei. Redăm în traducere cuprinsul, deosebit de
interesant, asupra consideraţiilor pe care le fac braşovenii în legătură cu slăbirea
încasărilor vigesimei:
1. Alungarea voievodului Mihnea din Ţara Românească 145 .
2. Uciderea lui Vlăduţă, succesorul său 146 .
3. Petrecerea sultanului turcesc cu oaste câtva timp în părţile Chiliei şi
Cetăţii Albe, unde au fost ucişi 23 de neguţători; solul regelui a stat mai
bine de două luni la Braşov şi nu a îndrăznit să intervină 147 .
4. Jafurile şi distrugerile provocate de Ioan Secuiul şi de oamenii lui
Gheorghe Secuiul 148 .
5. Expediţia voievodului în părţile sârbeşti.
6. Războiul dus timp de 2 ani de către împăratul turcesc în părţile
noastre 149 .
7. Restrângerea încasărilor vigesimii din cauza războaielor dintre domnul
Moldovei şi tătari 150 .
143
„Feria quarta proxima ante dominicam laetare”, „anno domini 1515” (AN - Braşov, colecţia
Privilegii, act nr. 313).
144
Ibidem.
145
Alungarea lui Mihnea cel Rău din ţară a avut loc în cursul lunii februarie 1510 (Const. C.
Giurescu, Ist. Românilor, vol. II1, p. 145).
146
Uciderea lui Vlăduţ a avut loc la 25 ianuarie 1512 (N. Iorga, Istoria românilor, vol. IV, p. 279).
147
Este vorba de rebeliunea lui Selim, fiul sultanului Baiazid al II-lea, care cu ajutor de la hanul
tătăresc, socrul său, părăsind Magnesia unde era sangiac, se retrăsese în părţile Chiliei şi Cetăţii
Albe, pe care le cucerise prin lupte şi de unde, după aproape doi ani de zile, a putut sili pe Baiazid
să-l ia ca asociat la tron. Evenimentele s-au petrecut între iulie 1510 şi aprilie 1512 (N. Iorga, Studii
asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p. 178-181).
148
Ioan Secuiul a făcut o rebeliune contra autorităţilor săseşti din Ţara Bârsei încă din 1513; el a
fost şi conducătorul răscoalei din părţile sud-estice ale Transilvaniei în 1514 (Şt. Pascu, Contribuţii
noi privitoare la răscoala ţăranilor din 1514 în Transilvania, în SRdI, an. VIII (1955), nr. 5-6, p.
91-112; Din istoria Transilvaniei, vol. I, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 153-
157; Ist. României-1962, p. 595-609.
149
Desigur, pasajul în cauză se referă nu atât la amestecul paşei de graniţă, Mehmet Beg, în
afacerile Ţării Româneşti în perioada dintre moartea lui Radu cel Mare şi înscăunarea lui Neagoe
Basarab, cât la „invaziile turceşti din anii 1512-1513” asupra teritoriilor de la graniţa de sud-vest a
Ungariei (Ist. României-1962, p. 597-599.
150
În perioada 1510-1513 au avut loc două atacuri tătăreşti asupra Moldovei. Cea de-a doua năvală
a fost consemnată de Cronica lui Macarie (ed. cit., p. 91), unde data 7022 este greşită; data exactă,
7021 <1513>, 22 august, a fost consemnată în Cronica moldo-polonă (ed.cit., p.182) şi Grigore
Ureche (op. cit., p. 142). Primul atac se regăseşte în Grigore Ureche (op. cit., p. 141-142).
Cronologia evenimentelor şi a păcii încheiate de Bogdan cu tătarii prin intermedierea lui
395
8. Marile pierderi provocate de domnul Moldovei, Bogdan, oraşului Brăila

şi prinderea şi ducerea în captivitate a pescarilor şi, prin aceasta, marea
pagubă la încasarea vigesimei 151 .
Din informaţia care s-a păstrat nu se poate deduce dacă atacul asupra Brăilei
a avut loc în 1512, cu ocazia războiului dintre Ţara Românească şi Moldova, sau mai
târziu. Totuşi, deoarece nu s-a păstrat nici o ştire din care să reiasă că Bogdan al III-
lea, după înfrângerea şi uciderea lui „Trifăilă” în februarie 1514, a urmărit oştile cu
care acesta venise, în retragerea lor spre Ţara Românească şi dacă el însuşi a făcut o
incursiune de pedepsire şi pradă acolo, am fi dispuşi să credem că o astfel de
incursiune nici nu a avut loc. După toate probabilităţile, de această dată, domnul
Moldovei s-a simţit deplin satisfăcut cu distrugerea oştilor năvălitoare şi cu uciderea
pretendentului. Este posibil şi ca efortul pentru zdrobirea lui „Trifăilă” să fi epuizat
în largă măsură puterea de luptă a oştilor moldoveneşti. Din toate acestea ar rezulta
că atacul asupra Brăilei n-a putut avea loc decât în anul 1512.
Independent de data la care a avut loc atacul, importanţa actului care-l
narează constă şi în felul în care sunt arătate şi subliniate rezultatele dezastruoase
pentru desfăşurarea vieţii economice din Transilvania şi Ungaria a diferitelor
evenimente, între care şi cele petrecute în Moldova şi Ţara Românească şi strânsa
legătură dintre aceste ţinuturi. Orice perturbaţie asupra vieţii politice şi economic-
sociale din Moldova şi Ţara Românească se răsfrângea, ca un ecou, în mod mecanic
şi asupra economiei din Transilvania. Radu Manolescu a calculat pentru epocă
cuantumul veniturilor vicesimale şi al negoţului braşovean cu Moldova 152 . Lipsa de
izvoare a făcut să nu se poată sesiza toate meandrele acestui negoţ în epoca de
tulburări. Aceasta însă o spune nota discutată.
„Selimbegk” fiul lui Baiazid, sunt date greşit de către N. Iorga (Studii asupra Chiliei şi Cetăţii
Albe, p.181-182), pare-se şi din cauza actelor greşit datate în Acta Tomiciana, vol. II, şi, de aici, în
Hurmuzaki, Documente, vol. II3 , p. 41-70.
151
„Impedimenta proventum vigesime:
Waywoda Mihne fuit expulsus de partibus Transalpinis.
Succesor eius fuit interfectus.
Cezar turcarum modernis stetit pro certa tempora in partibus Kilie et Nester, et ibi sunt
interfecti mercatores viginti tres.
Orator quosque Regie M/aiestati/stetit plus quam tribus mensibun in Brassovia,
nec/inter/cesere audebat.
Iohannes Zeckel pluria scandalia in Transilvania fecit. Tempore Georgii Zeckel
familiares vigisimatorium ubisque Cepus interfecit, fuerunt eum sedecem Cepus, cum dno
Waywoda plus quam tribus mensibus. Dno Waywoda intervenit ad Teras Rasciana.
Cesar Turcarum in duobus annis vel amplius habuit bella in sua parte.
Waywoda Moldaviensis certa bella in Tartares gessit et ideo nil ex proventibus vigesime
cesserunt.
Waywoda Moldaviensis, vocatum Bogdanus, magnum dampni fecit in oppido Brayla et
pescatorum ab idem captivavit et in hac fecit magnam dampnis vigesime”.
152
Radu Manolescu, Schimbul de mărfuri dintre Ţara Românească şi Braşov în prima jumătate a
secolului XVI, în SMIM, vol. II (1957), p. 117-204; idem, Comerţul, p. 104-141.
396
În ce priveşte cauzele mai adânci ale atacului moldovenesc asupra Brăilei,

ele îşi au explicaţia nu numai în dorinţa de revanşă şi setea de răzbunare sau de
preponderenţă a feudalităţii din Moldova asupra celei din Ţara Românească, ci sunt
în legătură cu rivalitatea economică dintre cele două ţări. Se ştie că unul dintre
drumurile principale de negoţ din Ardeal şi din Braşov, şi mai departe din Europa
apuseană – prin Ardeal şi Braşov – ducea spre Brăila; că acest centru muntenesc şi
mai înainte, dar mai ales după căderea sub turci a Chiliei şi Cetăţii Albe –
monopolizase în largă măsură negoţul cu lumea din Orient şi din acest centru
comercial îşi trăgea Ţara Românească în mare parte puterea economică.
Prin a doua jumătate a secolului XV începuse să se înfiripe, la nord de
Brăila, nu prea departe de dânsa, centrul economic moldovenesc de la Galaţi,
dezvoltat pe malul lacului Brateş, dintr-un simplu sat pescăresc 153 . Domnii Moldovei
din acea epocă au căutat să favorizeze dezvoltarea porturilor ţării, evident, cu intenţia
de a atrage comerţul orientat mai înainte spre Brăila către aceste centre economice.
La început, această politică economică s-a făcut pentru ridicarea Chiliei. După
căderea Chiliei şi Cetăţii Albe sub turci, aceeaşi politică economică a domnilor
Moldovei a avut ca obiectiv ridicarea Galaţilor.
Creşterea importanţei Galaţilor şi orientarea către dânsul a comerţului
acaparat de Brăila, se făcea, probabil, într-un ritm prea lent în condiţiile normale de
concurenţă. Pentru a grăbi acest ritm, domnul Moldovei, Bogdan, a căutat să forţeze
lucrurile. El a găsit de cuviinţă că trebuie făcut ceva care să paralizeze pentru un timp
activitatea centrului muntenesc de la Brăila, imitând mai vechea politică economică a
lui Ştefan cel Mare şi forţând astfel pe negustori să se orienteze spre Galaţi. Se
cunoaşte politica lui Ştefan cel Mare în legătură cu centrele economice muntene:
lupta pentru cucerirea Chiliei în 1462 154 , prada Brăilei, a Ialomiţei şi Târgului de
Floci în 1470. În politica marelui domn a intrat şi această formă de ridicare a forţei
153
Ştiri despre Galaţi, din epoca lui Rareş, în Reichersdorfer, după A. Papiu Ilarianu, Tezauru de
monumente istorice pentru România, atâtu din vechiu tipărite, câtu şi manuscripte, cea mai mare
parte străine, adunate publicate cu prefaţiuni şi note de ~, Bucureşti, Tipografia Natională a lui
Ştefanu Rasidescu, tom. III, 1864, p. 142; Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt, vol. III
Rechnungen aus (1475)1541-1550 (1571), Kronstadt, 1896, p. 347, doc. din 13 iunie 1546: „Dom.
Pentecostes misimus Mattiam civ. equitem ad Galacz sive Kylian pro emendis 3 vasis Muscateller
[…]”; un act din 24 august 1551, arată că Galaţii, cu ocazia turcirii lui Ilie Rareş, ar fi fost
încorporat în sangiacatul ce i se formase; i se spune „civitatem”: „postquam iste occupavit prefatus
Elias, colata a Cesare Turcico, deinde quoque in Valachie multa ocupavit, ut civitatem Czubercza,
item Galatz civitatem, supra Danubium sitam; item civitatem Ren, quoque super Danubium, item
Lapusna civitatem, item Kygietz, non parvam, abundantem piscibus et pecoribus, ea omnia a
Valachia obstulit” (N. Iorga, Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, p.330). O serie de date din
secolele XVI şi XVII asupra Galaţilor se găsesc în studiul lui D. Ciurea, Câteva date despre
istoricul Galaţilor (sec. XVI-XVII), în SCŞI-Istorie, Iaşi, an VIII (1957), fasc. I, p. 227-229; Const.
C. Giurescu, Târguri sau oraşe şi cetăţi moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului
al XVI-lea, Bucureşti, Editura Academiei, 1967, p. 225-227.
154
Pentru luptele dintre Moldova, Ţara Românească şi Ardealul lui Ioan de Hunyadi în vederea
stăpânirii Chiliei în secolul al XV-lea, a se vedea N. Iorga, Studii asupra Chiliei şi Cetăţii Albe.
397
economice a celor două vechi porturi moldoveneşti, Chilia şi Cetatea Albă, şi poate
încă de atunci a noului port de la Galaţi. În vederea ridicării economice a acestor
centre au fost prădate şi distruse Brăila, în februarie 1470 (6978), Ialomiţa şi Târgul
de Floci, cam în aceeaşi vreme 155 . Este cea dintâi ştire în legătură cu această politică
„in extremis” a domnului Moldovei. Este de presupus că şi alte acte de acest fel se
vor fi produs, atât în domnia lui Ştefan cel Mare cât şi în cea a domnilor următori,
dar ele nu au fost consemnate de izvoarele interne sau externe, ori n-au fost încă
descoperite.
Atacul din 1512 al lui Bogdan ţintea, evident, spre acelaşi scop; folosindu-se
de pretextul că domnul Ţării Româneşti adăpostea la sine un pretendent la tronul
Moldovei, a atacat din nou Brăila, căutând şi izbutind în largă măsură să-i paralizeze
desfăşurarea normală a vieţii economice. Este cel de al doilea atac moldovenesc
asupra Brăilei pe care-l cunoaştem. După relatările notei folosite în acest studiu,
atacul fusese de o forţă cu totul deosebită şi avusese o influenţă covârşitoare asupra
economiei ţării, aceasta răsfrângându-se şi asupra economiei Ardealului şi Ungariei.
Desigur, negoţul de tranzit prin Brăila înspre ţinuturile orientale supuse
statului otoman şi din aceste ţinuturi către lumea apuseană avea o prea mare
importanţă pentru însăşi economia acestui stat, pentru ca turcii să rămână pasivi în
faţa cauzelor care perturbau negoţul. Este de presupus, cum s-a mai arătat, că în
conflictele atât de frecvente care au avut loc între Moldova şi Ţara Românească,
atacurile asupra Brăilei să se fi repetat. Aceasta va avea ca rezultat, ceva mai târziu, o
încercare de neutralizare a importantului port dunărean. Soluţia nu putea fi pentru
turci decât prefacerea Brăilei în raia, deci trecerea ei sub administrarea statului
turcesc prin încorporare 156 . Completa aservire a ţărilor româneşti de către turci,
aservirea economică, acum se desăvârşea. După constituirea raialelor de la Giurgiu şi
Turnu, şi după acelea de la Chilia şi Cetatea Albă, venea rândul Brăilei. Acest ultim
act al politicii turceşti era o încununare şi o consolidare a politicii de cucerire din
secolele anterioare.
155
Pentru arderea Brăilei „fevruarie 27 dni […] în săptămâna albă, marţi”, „va leato 6978” <1470>
(Grigore Ureche, op. cit., p. 96). Atât atacul asupra Brăilei, cât şi asupra Ialomiţei şi Târgului de
Floci, ca şi consecinţele economice pe care le comportau, au format obiectul studiului prof. Mihai
Costăchescu, Arderea Târgului Floci şi a Ialomiţei în 1470. Un fapt necunoscut din luptele lui
Ştefan cel Mare cu muntenii, Iaşi, Institutul de Arte Grafice „Bravo”, 1935.
156
Const. C. Giurescu, Ist. Românilor, vol. II1, p. 463; N. Iorga, Ist. Românilor, vol. IV, p. 396; Ist.
României-1962, vol. II, p. 656.
398
The Relations between Moldavia, Wallachia and Transylvania

at the Beginning of the 16th Century
(Abstract)
Key-words: Bogdan the IIIrd; issue of succession; candidates of the throne; Moldavia;
Wallachia; Transylvania; Hungary; Poland; Ottoman Empire; Roman Pribeagul;
destruction of Brăila; political and economical interests
After the death of Stephen the Great, the neighboring countries interfered in
the issue of succession in Moldavia. The Hungarian crown supported a certain
„Mulckrouszcki”. At the same time, a nephew of Petru Aron was in Poland; he was
the son of that Ilie who was decapitated in 1501. A “son of Alexandru”, the former
ruler before Bogdan the IIIrd and Petru Aron was also in Poland. Finally the Turks
and the noble group kept aside by Stephen the Great tried to impose in the place of
Bogdan the IIIrd a different candidate identified until now as Ştefan Lăcustă. In this
study the author shows that the last one was the most active candidate to the throne
of Moldavia, considering him an illegitimate son of Stephen the Great. This
candidate, anonymous or under the royal name Roman or under the pejorative name
of Trifaila, circulated between 1504-1514 among Wallachia, Poland and
Transylvania and attacked Moldavia at least two times, in 1506 and 1514. He had the
support of King Alexander of Poland due to the conflict over Pocutia and the support
of Radu cel Mare and Neagoe Basarab of Wallachia, considering that Maria Voichiţa
was supporting the candidate Mihnea, the son of Vlad Ţepeş, and afterwards his
sons, Mircea and Milos, for the throne of Wallachia.
At the same time, various political and economical interests led to the
sheltering of Roman Pribeagul in Transylvania, where Mihnea cel Rău and his sons,
candidates to the Wallachia throne, were sheltering themselves as well. Abandoned
by Maria Voichiţa, Mircea was defeated, captured and marked at the nosed and then
sent to Constantinopole where he was shortly after followed by his brother Milos.
The response of Bogdan towards the hostile attitude of Wallachia was the
destruction of Brăila in 1512, an attack that is also explainable by the desire of the
Moldavian ruler to favor the development of the new economic center at Galaţi by
taking over the trade carried out in Brăila. However, the attack of Bogdan from 1512
led not only to the immobilization of the economic life of Wallachia, but also to
disastrous results for the economy of Transylvania and Hungary. At the same time,
considering that in Brăila was developed the trade of transit towards the Oriental
territories of the Ottoman Empire and from here to the Western world, the Ottoman
Empire interfered directly in order to stop the causes that disturbed the trade.
Consequently, the only solution for the Turks was to transform Brăila in raia. This
meant the economic subordination of the Romanian Principalities to the Turks.
399
Marginalii la lucrări legate de istoria Tecuciului
Ion T. Sion
În ziarul gălăţean „Viaţa liberă”, nr. 3409, de vineri, 9 februarie 2001, p. 7,

Angela Ribinciuc semnează articolul Când pasiunea devine profesie – Ştefan
Andronache este adeptul lucrurilor durabile, elogiind diversele preocupări culturale
ale directorului bibliotecii din Tecuci cu prilejul împlinirii vârstei de 60 de ani. Sub
aspectul datelor biografice, cursul vieţii sărbătoritului este corect şi corespunzător
înfăţişat faţă de evenimentul care îi oferă prilejul să o facă. Sunt cu pregnanţă scoase
în relief activităţile protagonistului în varii domenii precum: priceput conducător de
bibliotecă, pasionat colecţionar de carte poştală ilustrată, artist fotograf recunoscut,
animator de expoziţii şi activităţi culturale cu cartea, sectoare în care, într-adevăr,
domnul Ştefan Andronache a înregistrat succese remarcabile, recunoscute ca realităţi
ce nu îi pot fi contestate. Numai că, în contextul dat, nu s-a ţinut seama de dictonul
latin prin care se avertizează asupra măsurii ce trebuie păstrată în astfel de situaţii şi
care zice: Ne sutor ultra crepidam, adică să se fi oprit cu laudele numai la calităţile şi
realizările cu adevărat valoroase, or, autoarea îi atribuie omagiatului calităţi şi merite
de excepţie şi în ceea ce priveşte „publicarea ultimelor lucrări, cele mai recente,
legate de Tecuci, monografia, o cronologie istorică”, lucrări ce comportă măcar
unele discuţii, ca să nu zic reprobări. Aceasta pentru că, în demersul istoric, domnul
Ştefan Andronache nu a demonstrat că ar fi „Pe cât de erudit, pe atît de modest şi cu
un infinit bun simţ”, cum îl prezintă ziarista. Că nu este aşa ne stau mărturie opiniile
distinsului istoric gălăţean, profesor def. Paul Păltănea, publicate în acelaşi cotidian,
„Viaţa liberă”, nr. 3142, din 27 martie 2000. Iar cum domnul Păltănea a făcut atunci
referire doar la câteva aspecte negative prezente în scrierile de istorie ale lui Ştefan
Andronache, nevoia şi datoria de a sluji adevărul ne obligă să venim şi noi cu unele
exemple de erori din aceste ultime „scrieri legate de Tecuci”, pentru că respectivele
erori aduc un evident deserviciu istoriei urbei noastre şi nu numai ei.
Lăsăm la o parte prea numeroasele greşeli tipografice, structurarea
inadecvată, prolixitatea şi greşelile de exprimare pe care le întâlnim frecvent în
Monografia oraşului Tecuci şi ne oprim doar la câteva erori şi afirmaţii fanteziste ce
denaturează conţinutul lucrării într-un mod inadmisibil pentru un demers ce se vrea
considerat ştiinţific şi pentru care s-a făcut un efort considerabil din punct de vedere
financiar, dar cu un rezultat atât de precar sub aspect valoric. Nu ne vom referi nici la
ceilalţi şapte autori de capitole, pentru că niciunuia dintre ei nu i s-au atribuit niscai
laude sau merite în izvodirea lucrării, singurul care a beneficiat de asemenea
consideraţii fiind domnul Ştefan Andronache, semnatarul a 11 capitole din totalul de
20.
I. T. Sion, Marginalii la lucrări legate de istoria Tecuciului
Primul dintre cele 11 la care ne vom referi poartă titlul Viaţa economică în
secolul al XIX-lea. La început, după vechi clişee i se dă o tentă de politizare scriind:
„În ultimii cincizeci de ani a existat tendinţa de a subevalua sau chiar de a trece cu
vederea aspectele vieţii economice a Tecuciului din secolul al XIX-lea”. Cine au fost
acei istorici care au manifestat o astfel de „tendinţă” şi au trecut cu vederea viaţa
economică din respectiva perioadă, în ce lucrări de profil le-a constatat, nu ni se
arată, aşa cum ar fi fost firesc să procedeze în cazul că situaţia era întocmai. Apoi,
după concepţia lui Ştefan Andronache, viaţa economică îşi are geneza, prioritar, în
„Iarmaroacele”, organizate la Tecuci, căci cu ele „exegetul” îşi începe demersul
istoric privind economia (p. 149), element social-economic scump autorului pe
criteriul că ar deţine primatul în privinţa celei dintâi atestări documentare pentru
Tecuci. Câteva rânduri mai încolo, vrând să explice sensul cuvântului „havaiet”, d-l
profesor de limba română îl consideră că semnifică „taxă în contul haraciului” (p.
150) şi nu taxă, impozit pe venitul din comerţ cum era în realitate. Sau că „ponturile”
contractuale ar fi identice „articolelor din lege”. Era, apoi, potrivit şi necesar să se
reproducă aici menţiunea din Memoriile lui Iorgu Iordan care a scris că la iarmaroace
„printre alte lucruri care se puteau vedea şi realiza era şi castrarea harmăsarilor” (p.
152). Putea să se refere la aspectul respectiv într-o notă de subsol şi nu în cuprinsul
textului despre viaţa economică propriu-zisă.
În privinţa subcapitolului Meşteşugurile, d-l Ştefan Andronache are un unghi
de privire cu totul original, dar greşit, exprimându-se tranşant: „Chiar dacă cu două
sute de ani în urmă, meseriaşii din Tecuci erau ca şi inexistenţi […], pe parcurs
aceştia încep să-şi facă simţită prezenţa”. Înţelegem din acest text că pe la 1600, 1700
şi mai înainte tecucenii nu îşi construiau case, nu îşi confecţionau unelte şi
îmbrăcăminte, nu produceau cărămidă şi vase din lut etc. şi că abia pe la 1800
meseriaşii „îşi fac simţită prezenţa” la Tecuci. De unde vine cu o asemenea afirmaţie,
care este sursa documentară sau măcar deducţia ce l-a condus la o asemenea
constatare ilogică, rămâne un mister. În continuare, pentru a dovedi existenţa
meseriaşilor la Tecuci, foloseşte exclusiv date din surse ale căror informaţii se
pretează aspectului demografic, având doar tangenţă cu subiectul discutat, cum sunt:
Condica liuzilor din 1803, un recensământ „făcut prin 1825”, care de fapt nu a
existat, sare câteva decenii şi ajunge la Catagrafia din vara anului 1845, ignorând-o
pe aceea din 1831 ce cuprinde date interesante, de neocolit, foloseşte cifre din situaţii
statistice ale anilor imediat următori lui 1845, prezentându-le inadecvat şi
neconvingător. Şi doar la începutul capitolului autorul adusese acuze „celor ce au
încercat să se apropie accidental de istoria aşezării” şi de „neimplicarea lor într-o
muncă concretă de identificare şi cercetare a documentelor ce se păstrează în
bibliotecile mari şi, în special, în arhive” (p. 149). După cum se vede, una zice şi alta
face, căci una din arhivele mari se află la Iaşi, nevăzută şi necercetată de vajnicul
teoretician în ale cercetării istorice.
Iată cât de inadecvat şi de impropriu îşi începe autorul subcapitolul zis
Industria (p. 154): „La începutul secolului al XIX-lea, singurele surse producătoare
de bunuri de larg consum erau considerate a fi morile de apă şi pităriile” <s.n.>.
402
Cine ne făcea respectiva consideraţie, dacă aceasta era realitatea, cine ne poate
spune? Să presupunem că autorul a vrut să se raporteze doar la noţiunea de produse
industriale, dar atât morile de apă, cât şi pităriile (brutăriile) ţineau de mica industrie,
deci puteau fi incluse în aceeaşi categorie şi alte genuri de stabilimente ce produceau
diverse „bunuri de larg consum” (băuturi spirtoase, cherestea, mobilier, obiecte de
iluminat etc.). Şi o altă mare eroare când scrie: „Prezenţa morilor este semnalată,
pentru prima dată <s.n.>, într-o statistică din anul 182529”, iar prin nota 29 se face
trimitere la Stela Mărieş, Supuşii străini din Moldova, Iaşi, 1985, anexa IV, unde se
găseşte o statistică pe ţinuturi întocmită de autoarea studiului şi intitulată Negustorii
sudiţi din Moldova, pe ramuri, la 1825, în care ţinutul Tecuci (nu oraşul) este
înregistrat cu „1 morar” sudit, deci supus unui consulat străin. În ce localitate şi la
care moară din ţinut va fi lucrat este greu de aflat. S-ar fi putut să fie la Tecuci, dar
existenţa unui singur morar străin nu înseamnă şi existenţa unei prime prezenţe a
morilor din localitate. Noi întrebăm pe autor (şi pe lăudătorii lui): până în 1825 nu au
existat mori la Tecuci, pe apa Bârladului şi a Tecucelului? Sunt numeroase
documente care le atestă. Exemplificăm doar cu două din ele. În anul 1632
septembrie 8, Alexandru Ilieş voievod întărea Cârstei uricariul un vad de moară „ce
iaşte în hotarul târgului Tecuciul, între târgul Tecuciul şi între Cămileşti, din gios,
de unde au fost moara Lupului Cârnul biv spătar” (DRH, A., vol. XXI, p. 259, nr.
203). Prin urmare, atât vadul de moară întărit Cârstei, cât şi fosta moară a „Lupului
Cârnul” se găseau „în hotarul târgului Tecuci”. La 20 ianuarie 1686, Aniţa cu fiii ei
fac danie vornicului Ţării de Sus, Ion Racoviţă, toată partea de venit ce rezultă din
„vadul de moară ce avem noi pre apa Bârladului, la târgu, la Tecuci” – scriu ei –
moştenire „de la strămoşul nostru, de la Deli Gheorghe” (ANIC, colecţia Documente
istorice, pach. LXXII, doc. nr. 92). Cum actul se referă la partea de venit şi la o
veche moştenire, rezultă clar că exista şi moară pe acel vad făcut danie. Nu se poate
scrie istoria adevărată a Tecuciului dând informaţii de genul celor arătate mai sus,
prin deturnarea sensului real şi pretinzând că au fost scoase „din marile biblioteci şi,
mai ales, din arhive”. Pretenţia nu poate ţine loc şi de adevăr.
Comerţul tecucean a fost tratat cam în acelaşi fel, cu superficialitate, drept
dovadă fiind abracadabranta explicaţie privitoare la liuzi, care ar fi categoria
„negustorilor de origine otomană” (p. 158). Să foloseşti date din Condica liuzilor şi
să nu ştii că aceştia sunt oameni, contribuabili şi nu negustori turci este inadmisibil
pentru cineva care pretinde că ştie şi scrie istorie. Ce mai scrie Ştefan Andronache în
felul său caracteristic? Că „cea dintâi informaţie despre existenţa unui han în
localitate ne-o oferă paharnicul Constantin Sion, în Arhondologia Moldovei, când
scrie despre clucerul Ilie Stupu, care fusese şi ispravnic al ţinutului pe la 1822 şi
„avusese han şi dughene în Tecuci”. După cum se cunoaşte, paharnicul şi-a întocmit
lucrarea în perioada 1840-1857 (cf. op. cit., p. 342), anterior căreia apar acte în care
sunt înregistrate diverse imobile, inclusiv hanuri, ce deja existau. De pildă, într-un
Extract de locurile dughenelor, a hanurilor şi a crâcimelor şi a casălor boiereşti […]
din târgul Tecuciului, la anul 1828, găsim înscrişi mulţi tecuceni cu astfel de
stabilimente lucrative şi anume: Gheorghe Tudorache cu „han mare de piatră şi cu
403
beci”; căpitanul Năstase Grecul cu „han mare”; Filip Gălăţeanu are „han cu
alişveriş”; Mihai Blănar avea „han şi pitărie”; Ioniţă Sava logofăt cu „han mare cu
îndestule odăi”; Toader Bosie cu „han de piatră cu odăi”; mai la urmă şi „han vechi
a d-sali căminar Stupul cumpărat de la Paraschiva lui Constantin abagier”, precum
şi alt „han în marginea târgului, lângă moara de la pârâul Tecucelului tij <=de
asemenea-n.n.> a d-sale căminar Stupul”; în total, în acest extract sunt înregistrate
23 de hanuri.
Se constată că informaţia dată de Sion nu e „cea dintâi”, nici că este vorba
de existenţa în acel timp numai „a unui han în localitate”, aşa cum dă de înţeles d-l
Ştefan Andronache. Căci informaţiile nu trebuie luate şi prezentate la voia
întâmplării, astfel încât ele să producă confuzii, cum se poate întâmpla prin
afirmaţiile făcute cu intermitenţe referitoare la aceeaşi situaţie, dar diferite sub
asepctul conţinutului. De exemplu, într-un loc citim: „hanurile din prima jumătate a
veacului al XIX-lea cuprindeau «2 odăi» şi «un beci sub ele de cărămidă»” (p. 161),
ca să găsim ceva mai departe că „locuitorii mai înstăriţi au creat, încă din prima
jumătate a secolului trecut (al XIX-lea n.n.) o adevărată bază de cazare” construind
hanuri „ce posedau de la 2 până la 12 odăi” (p. 198). În speţa dată, aceasta era
informaţia corectă şi singura căreia autorul trebuia să îi acorde credit, infirmând-o pe
prima ca inconsistentă şi neadevărată.
La nivelul diletantului în domeniul istoriei a fost prezentat şi capitolul căruia
i s-a zis, corect, Etape ale procesului de urbanizare, dar atât de nepotrivit şi
necorespunzător înfăţişat în toată cuprinderea lui. Aceasta pentru că, deşi în titlu ni se
indică a fi vorba de un proces cu mai multe etape, autorul le reduce practic la una, şi
aceasta rău concepută ca spaţiu temporal şi teritorial: De la târgul de margine, la
municipiul de astăzi şi atât. El nu probează în niciun fel caracterul de „târg de
margine” al Tecuciului, nici că iniţial a purtat veşmântul social-economic al
aspectului rural, după care a trecut la procesul invocat, implicit la stadiul de târg şi
oraş, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu toate aşezările umane ce au cunoscut procesul
trecerii de la rural la acela al urbanizării. Iar după d-l Ştefan Andronache respectivul
proces s-ar datora exclusiv calamităţilor de tot felul, cu ele începând a derula ceea ce
consideră d-lui a fi fost procesul de urbanizare a Tecuciului: invaziile, incendiile,
cutremurele, inundaţiile, aceştia fiind, după opinia sa, factorii care „au contribuit la
schimbarea permanentă a vetrei localităţii” (p. 192). Deci, nu unor progrese
economice, nu eforturilor depuse pe tărâmul vieţii social-economice etc.
Nu înţelegem cum este posibil să consideri şi să atribui evoluţia pozitivă a
procesului de urbanizare a localităţii aşa cum o prezintă autorul: „nu numai faptului
că aceasta beneficia de statutul de reşedinţă a districtului (sic!) cu acelaşi nume
[…], ci şi ca urmare a deselor cantonări ale trupelor ruse (1812, 1829, 1834, 1848-
1850, 1853) sau austriece (1854-1857)”. Lăsăm la o parte, iarăşi, termenul impropriu
de „district”, în loc de ţinut, acesta fiind cel real pentru anii respectivi, cât şi
inadvertenţele în ceea ce priveşte anii de ocupaţie, dar să fii pus în situaţia nefericită
şi ingrată de popor ocupat de armate străine ani în şir, să le întreţii oştile cu
„provianturi” <=provizii, n.n.> şi bani, de unde şi agravarea dărilor către stat,
404
obligaţii materiale şi băneşti ce cu greu s-ar putea cuantifica măcar cu aproximaţie

sub aspectul valoric, să suporţi distrugerile ce inerent se produceau din cauza
războaielor purtate în aceşti ani pe teritoriul ţării, inclusiv al Tecuciului, şi să crezi că
toate acestea s-au constituit în „facilităţi” ce au contribuit la „Dezvoltarea în plan
urbanistic şi edilitar al localităţii”, (p. 194), ni se pare de domeniul absurdului şi nu
au ce căuta în astfel de demersuri. Iar afirmaţiile de această natură nu sunt chiar
singulare. Noi nu credem că „Inaugurarea de pe (sic!) 29 iunie 1869 a Taberei
Militare de la Furceni […] marchează accentuarea procesului de urbanizare” (p.
199). Abundă şi revenirile cu sens contradictoriu, cum sunt cele referitoare la
iluminatul public al oraşului, menţionat la p. 197, unde vorbeşte despre situaţia
„eluminarisirii cu gaz” a străzilor şi, în loc să continue cu ea, iluminarea, trece la alte
elemente de gospodărie, cum este supravegherea de către pompieri dintr-un foişor de
zid „pus la dispoziţia lor” de către „primarul Anton Cincu”, pentru ca, la p. 199, să
revină la ceea ce enunţase deja, „Asigurarea iluminării străzilor pe timpul nopţii”,
Tecuciul deţinând „un total de «151 lampe cu gaz»”. Dar înainte de iluminarea cu
gaz s-au folosit lumânările şi fanaragii angajaţi de către „Cinstita Eforie” a
Tecuciului. Fiindcă iată ce citim într-un zapis din anul 1843 păstrat la Arhivele
Naţionale din Galaţi: „[…] vom merge la mungiu şi, primind lumânările, să le
aprindem prin fanarele de pe uliţe şi mahalale, şi toată noaptea să umblăm cu
priveghere […], fără să dormim sau să intrăm prin crâşme” (AN Galaţi, fond
Primăria Tecuci, dosar nr. 1/1843), acestea fiind numai câteva din obligaţiile ce şi le
luau fanaragiii pentru întreţinerea iluminatului public în Tecuci.
Repetări cu intermitenţe ale unor texte cu acelaşi conţinut întâlnim şi în alte
locuri. De exemplu: „A doua şcoală cu caracter public din oraş a fost cea de fete, care
şi-a deschis porţile la 1 ianuarie 1854” (p. 283), iar la p. 303 repetă: „Cea de-a doua
şcoală cu caracter public din oraşul Tecuci a fost înfiinţată în anul 1845”. Înţeleagă
fiecare ce vrea şi ce poate! O deficienţă stilistică ce nu poate fi scuzată unui filolog
care se respectă o reprezintă şi aceea a repetării aceluiaşi cuvânt în mod obsesiv, cum
constatăm la p. 307 unde, pe mai puţin de o pagină, foloseşte de şapte ori acelaşi
cuvânt chiar dacă în forme flexionare diferite: „[…] această unitate şcolară s-a
afirmat […]”; „Începuturile acestuia la Tecuci […]”; „[…] trebuia să asigure
funcţionalitatea acesteia”; „[…] să întreţină pe mai departe această şcoală […]”;
„[…] de foarte mare interes funcţionarea acestei şcoale […]”; „[…] pentru această
şcoală […]”; „[…] s-a obligat să acorde acesteia […]”.
Este greu de explicat şi folosirea greşită a pronumelui demonstrativ (de
apropiere), ca în cazurile: „Alexandru Vlahuţă descinde la Tecuci […] după ce a băut
ceaiuri calde la părinţii prozatorului Alexandru Lascarov-Moldovanu, acesta se
instalează cu chervanul […]” (p. 171). Deci nu Vlahuţă se instalează, ci Alexandru
Larcarov-Moldovanu, care, în acest timp, decembrie 1916, nici nu se afla în Tecuci,
el fiind mobilizat pe front. Când tecucenii s-au plâns Departamentului Lucrărilor
Publice de la Iaşi cerând strămutarea „acestuia”, ei cereau, de fapt, strămutarea
ocolului de vite şi nu a Departamentului. La fel, nu foloseşte corect cuvântul
„precede”, impropriu fiind întrebuinţat în situaţiile: „Invaziile tătarilor (1574, 1683,
405
1711 şi 1758), precedate de prădăciuni şi apoi distrugerea locuinţelor (p. 191) şi în

altă lucrare, „Fiecare din cele trei volume va fi precedat de un indice de nume”
(Documente istorice tecucene, vol. I, p. 9), în loc de „Invaziile tătarilor urmate de”,
în primul caz, „Fiecare din cele trei volume va fi urmat de un indice de nume”, aşa
cum este normal şi cum se petrec lucrurile în mod firesc.
Cum d-l Ştefan Andronache de-o viaţă întreagă lucrează pe ogorul culturii
tecucene, ne-am fi aşteptat ca măcar acest segment de istorie din monografie să fie
tratat cât mai adecvat şi în deplină concordanţă cu realităţile timpului şi locului dat.
Dar n-a fost să fie. Căci, vorbind despre „istoricul bisericilor tecucene”, d-lui nu a
avut în vedere, în primul rând, instituţia ca atare, cu ponderea ei spirituală şi
educativă, cu rolul său de contribuţie la impunerea acelui comportament uman
indicat de legile creştine, reguli care veacuri de-a rândul au guvernat bunul mers al
societăţii. Dumnealui nu a avut în vedere decât construcţiile bisericilor din Tecuci,
luate din lucrări precedente, fără nicio informaţie arhivistică de esenţă creştină.
Nici capitolul referitor la Instituţiile de învăţământ nu a scăpat de gafe greu
de explicat şi de înţeles. Capitolul debutează cu o propoziţie care conţine o eroare ce
îţi taie răsuflarea: „Primele şcoli din Moldova au apărut în epoca fanariotă” . Citeşti
şi te cruceşti cum e posibil să se facă o astfel de afirmaţie în condiţiile în care autorul
ştia, sau trebuia să ştie, că mulţi tecuceni erau buni ştiutori de carte cu veacuri
înainte de regimul fanariot. Nu se poate accepta o asemenea formulare nici dacă
autorul s-ar fi gândit că ar fi vorba despre primele şcoli în limba română sau primele
şcoli organizate de stat. Deoarece trebuia să ştie de existenţa şcolilor de la Hârlău şi,
mai apoi, de la Cotnari, din vremea lui Alexandru Lăpuşeanu, respectiv a lui Despot
vodă, şi mai ales, de acelea din Epoca Vasiliană când, aşa cum notează un călător
străin, „Vasile vodă nu cruţă nici o cheltuială şi înalţă şcoli noi de piatră de o
mărime deosebită, uneori cu două caturi, pentru ca tineretul moldovenesc să fie
iniţiat în cultură şi în moravuri” (Călători străini despre Ţările Române, vol. V
îngrijit de Maria Holban, M.M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Paul Cernovodeanu,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p. 282). Şi ce se poate reţine ca demn de
încredere când vii cu un text ambiguu pe care îl reproducem pentru edificarea
cititorului: „după informaţiile pe care le deţinem se pare că, pe lângă Biserica
Precista din Tecuci, ar fi existat o şcoală, dar este posibil ca predarea să se fi făcut în
limba greacă pentru că, spre sfârşitul veacului al XVIII-lea, slujbele de aici se ţineau
numai greceşte”. În rândurile de deasupra acestui text arătase că şcolile desfăşurau
„un program minim – cetit, scris […], aritmetică şi muzică bisericească”,
considerând că o astfel de şcoală fiinţa şi pe lângă „Biserica Precista din Tecuci”.
Oare nu era cazul ca astfel de afirmaţii să fi fost explicate şi fundamentate
documentar pentru a ne convinge că aşa au stat lucrurile, adică să fi înlăturat acel „se
pare” al autorului şi să rămână ceea ce s-a constatat că exista în realitate? Noi ştim,
pe bază de dovezi sigure, că toate bisericile din zona tecuceană şi din oraş au fost
înzestrate în secolele XVII-XVIII cu cărţi în limba română, dintre care unele se află
chiar în fondul documentar al bibliotecii pe care autorul o păstoreşte de ani buni,
inclusiv o Cazanie a lui Varlaam. Profesorul tecucean Constantin Solomon, în
406
Contribuţii la cunoaşterea vechilor tipărituri româneşti, descriind un Triod tipărit la

Bucureşti în anul 1746, la nota 3 de la subsol precizează: „Un exemplar complet la
Biserica Precista din Tecuci”, adică la biserica în care se învăţa şi se slujea, după
autorul Ştefan Andronache, exclusiv greceşte. Tot în lucrarea citată se menţionează
existenţa şi a altui Triod tipărit la 1768, ce se afla „la biblioteca comunală” din
Tecuci. Prin urmare, la Tecuci se folosea în secolul al XVIII-lea, în şcoală şi în
biserică, limba română, nu cum scrie d-l Ştefan Andronache că „slujbele se ţineau
numai greceşte” (p. 281). De ce nu s-au păstrat cărţile greceşti folosite? Nu este
corectă nici aserţiunea preluată cu multă uşurinţă de d-l Ştefan Andronache când
scrie: „revenind la Şcoala Publică, trebuie să subliniem faptul că, în primii ani de
funcţionare, ea a avut «un caracter aristocratic şi numai cu mult mai târziu, prin
1853, când i s-au adus şi elevi de la fosta şcoală catihetică, şcoala a devenit o
instituţie în care puteau intra fiii tuturor locuitorilor din târg şi din ţinut»”. Ceea ce se
defineşte aici prin noţiunea de „Şcoală Publică” se raportează, de fapt, la şcoala zisă
„ţinutată”, dar la frecventarea căreia restricţia nu era de natură „aristocratică”, ci că
fiecare sat din ţinut urma să îşi trimită unul-doi copii ca să se pregătească pentru
satisfacerea nevoilor scriitoriceşti din instituţiile locale. Dovada se poate face
urmărind cataloagele din primii ani de funcţionare a şcolii, în care găsim înscrişi atât
copii din familii zise „nobile”, precum cazul copiilor lui Ene Şerban, dar şi fiii unor
ţărani înstăriţi sau negustori cum ar fi Constandin Mândru din Ţepu, Neculai
Stănislav, Ştefan Chiriac din Tecuci şi alţii (ANIC, fond Ministerul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice-Moldova, dosar nr. 196, f. 13).
Capitolul cu titlul Aşezămintele de cultură la Tecuci prezintă prea multe
fraze lipsite de conţinut real şi ţin mai mult de retorică: „Tecucenii au îmbogăţit
panteonul spiritual al ţării”; „Deceniul opt al secolului al XIX-lea marchează la
Tecuci primul aşezământ de cultură neinstituţionalizat, salonul literar 1871-1877”;
„[…] ia fiinţă o secţie a Ateneului român din Capitală”; „Acest autentic nucleu al
vieţii spirituale a reuşit să polarizeze în jurul său întreaga intelectualitate a aşezării,
descătuşându-şi energiile şi aptitudinile sale organizatorice” (p. 316). Care anume au
fost acţiunile şi rezultatele respectivelor „aşezăminte”, ale „autenticului nucleu de
spiritualitate”, cum şi prin ce s-a polarizat întreaga intelectualitate a aşezării”, rămâne
un mister. Şi din nou presupunerea dublată de certitudine: „Din informaţiile pe care
le deţinem (care? n.n.) se pare că la Tecuci fiinţa, prin 1893, şi o filială a Ligii pentru
Unitatea Culturală a tuturor românilor”, continuând cu exprimarea certă că „Sub
patronajul acesteia s-a organizat şi o manifestare de simpatie şi aprobare a actului
protestatar al memorandiştilor9”. Iar nota 9 face trimitere la „Şt. Andronache, op. cit.,
p. 21”, lucrarea citată fiind „Tecuci, ghid, ed. a 2-a, Tecuci”, unde citim: „Sub
patronajul Ligii Culturale din localitate se organizează o manifestare…”, fără a
indica sursa documentară primară din care a cules informaţia. Nu este singura situaţie
când autorul se autocitează ca sursă informativă fără să aibă la bază vreuna autentică,
sigură.
Nici capitolul privitor la sănătatea tecucenilor, pusă exclusiv pe seama
„Spitalului Anton Cincu”, nu este scutit de numeroasele inexactităţi şi exagerări ce
407
caracterizează demersul istoric al profesorului Ştefan Andronache. Cu toate că în

paginile precedente afirmase că Tecuciul întrecea, ca număr, populaţia din unele
oraşe moldoveneşti (p. 193), acum se contrazice, căci ne arată o „populaţie destul de
restrânsă ca număr”, motiv de a nu putea să aibă „o unitate spitalicească nici măcar în
perioada Regulamentului Organic”. Folosindu-se de o scriere strict pro domo, cu
titlul 100 de ani de la naşterea lui Anton Cincu, lucrare fără nicio bază documentară,
d-l Ştefan Andronache îi acordă un deplin credit şi colportează unele neadevăruri
uşor de controlat, cum ar fi acela că „prin 1821, în oraş exista o «doftoroae»,
Smaranda Cincu, care «exercita profesiunea de medic fără să fi făcut vreodată studii
medicale» din care cauză doctorii – cărora le făcea o concurenţă din cele mai aprigi –
«au dat-o în judecată»”. Câteva rânduri mai sus, Ştefan Andronache scrisese despre
„inexistenţa unor specialişti în domeniul medicinii” în acest timp, fapt ce ar fi fost de
natură a-l determina la o minimă grijă spre a afla adevărul, dacă existau sau nu
medici la Tecuci, dacă Smaranda Cincu locuia în respectiva urbe. Adevărul e că nici
„prin 1821”, nici în 1831, familia Cincu nu locuia la Tecuci, stabilirea ei aici având
loc ceva mai târziu. Toate afirmaţiile laudative privitoare la priceperea şi contribuţia
Smarandei Cincu în domeniul medicinei trebuie avute în atenţie cu circumspecţia
corespunzătoare. Adică va fi cunoscut şi practicat aşa-zise leacuri băbeşti, dar nu
medicină performantă. Există şi documente din care reiese că la Tecuci se practica
medicina de către specialişti în domeniu, fie chemaţi din oraşele vecine, fie angajaţi
de către boierii şi negustorii tecuceni. Astfel, în anul 1834, un medic cu numele
Ioachim Gropschat a fost angajat prin contract de către 13 boieri din Tecuci şi
Nicoreşti „a li fi doftor pi vremea de trii ani di zili şi a plăti doftorului hotărâtă leafă,
120 galbini pi fişticari an”, din 1834 până în 1837 (AN Iaşi, fond Judecătoria Tecuci,
tr. 464, dosar nr. 10/1835).
Ne oprim puţin şi la capitolul Personalităţi tecucene şi constatăm că d-l
Ştefan Andronache nu-şi respectă propriul său crez expus în definiţia pe care o
formulează la început zicând: „… personalitatea este o persoană care se remarcă nu
numai prin aptitudinile deosebite sau însuşirile sale intelectuale şi morale alese, ci şi
prin realizările de excepţie, prin reuşitele înregistrate într-un domeniu de activitate”.
În lumina acestui text, d-l Andronache ar fi trebuit să evidenţieze pe acei tecuceni
care şi-au dobândit meritele „prin realizări de excepţie”, nu să înşire în ordine
alfabetică pe toţi absolvenţii de studii superioare, cei mai mulţi fără niciun fel de
activitate deosebită. Nu credem că cineva care a absolvit o facultate şi îşi practică
meseria spre a-şi asigura existenţa lui şi a familiei trebuie trecut în rândul
„personalităţilor tecucene”. Nici măcar acei care au încercat şi, în parte, au reuşit să
se remarce prin anumite contribuţii extraprofesionale de mică suprafaţă în domeniul
investigat. Şi cum de o fi uitat să înşire numele preoţilor, diaconilor, călugărilor,
existând destui membri ai clerului cu obârşie sau şcoliţi la Tecuci?
Nici la capitolul Conducătorii Tecuciului de-a lungul timpului nu putem
discuta prea favorabil din cauză că atât secolele, cât şi categoriile de conducători sunt
enumerate în dezordine şi inadecvat, deoarece, în condiţiile în care aminteşte
„Staroştii” din secolele XVI şi XVIII, omiţându-i pe cei din sec. XVII? Iar ei, fiind
408
dregători ţinutali, nu orăşeneşti, sunt de prin satele ţinutului unde şi rezidau. Apoi
despre cel fel de „Epitropi” din secolul al XIX-lea sau „Prezidenţi” este vorba? Se
ştie că termenul „epitrop” se referă la diverse situaţii, la fel cel de „prezident” ori
„preşedinte”.
Expunem câteva consideraţii ce ţin de o minimă deontologie cu referire la
ceea ce a intitulat Documente tecucene. În primul rând, de ce nu şi-a însuşit d-l
Ştefan Andronache dezideratul şi adevărul că prin actul din 1 septembrie 1435 se
atestă nu numai oraşul Tecuci, ci şi ţinutul cu acelaşi nume, aşa cum ar fi trebuit să o
facă, dacă ţinea seama de nota de la subsolul la care trimite primul editor, Mihai I.
Costăchescu: „1) Ocolul nu e sigur. Poate fi şi ţinutul”. Iar adevărul e acesta din
urmă, fapt recunoscut şi acceptat de cvasitotalitatea istoricilor care traduc
slavonescul „volost” prin românescul „ţinut” şi nu ocol. Să se fi văzut în această
chestiune corpusurile apărute în ultima vreme, DIR şi DRH. A. Moldova şi alte studii
referitoare la problema în atenţie. Pe urmă, de ce nu se indică la sfârşitul actului sursa
folosită, respectiv Mihai Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel
Mare, vol. II, Iaşi, 1932, p. 681 şi precizează Moscova, Arhiva Ministerului de
Externe? A cercetat Ştefan Andronache fondul de documente din arhiva de la
Moscova? E primul editor al acestui document slavon? De ce nu îi indică şi cota sub
care a fost înregistrat şi se păstrează? Nici celelalte documente nu se publică cu
respectarea regulilor cerute de o asemenea activitate. Iată, „Zapisul” de la p. 420 este
arătat ca şi cum ar fi fost văzut de d-l Ştefan Andronache la Arhivele Naţionale din
Iaşi (colecţia Documente, pach. CII, doc. nr. 11), când, în realitate, textul a fost
copiat din Documente tecucene, vol. I, p. 9-10, doc. nr. X, primii editori fiind
Constantin Solomon şi C.A. Stoide. Că acesta este adevărul se probează prin felul
cum Ştefan Andronache redă cota sub care se păstrează, cifrele romane, ca la
Bucureşti, şi nu cele arabe cum sunt la Iaşi, fapt ce se poate uşor verifica.
Nici documentele din arhivele bucureştene nu sunt editate în Monografie
după sursele indicate de Ştefan Andronache, ci din cele deja publicate. Primul
exemplu, cel de la p. 421, „Zapis”, deşi i se indică înregistrarea la cota „P<ach.-n.r.>
CCCCXLV/10”, este preluat din DRH.A., vol. XIX, p. 342, doc. nr. 260, xeroxat de
noi şi împrumutat d-lui Ştefan Andronache cu prilejul organizării expoziţiei de
documente din 1999 la bibliotecă. Iar dacă actul ar fi fost redat după original, Ştefan
Andronache avea obligaţia morală să indice prima sa editare, aşa cum se procedează
în lucrările ştiinţifice ale genului. Aceeaşi este situaţia cu „Act de întăritură” (p. 422),
preluat din DRH.A., vol. XXI, p. 259-260, doc. nr. 203 şi nu din Ms. nr. 628/1632, f.
93. Că d-l Ştefan Andronache nu a transcris din acest manuscris românesc de la
Arhivele Naţionale din Bucureşti ne stă mărturie documentul următor, „Hotarnică”
(p. 423), arătându-se că ar fi luată tot din „Ms. nr. 628, f. 65-66”, când, de fapt, în
Monografie, este publicat doar rezumatul luat, cuvânt cu cuvânt, din Catalogul
documentelor moldoveneşti (CDM.), vol.V, p. 83, doc. nr. 326. Hotarnica, în
întregimea ei, se întinde pe două file de manuscris din Condica Asachi I, care poartă
nr. 628, şi nu pe mai puţin de jumătate de pagină, cum apare atât în monografie, cât
şi în catalogul menţionat.
409
Abia „Hrisovul” de la p. 423-426 a fost văzut, xeroxat şi transcris de Ştefan

Andronache, dar şi acesta cu multe şi inadmisibile greşeli ce nu îşi pot avea locul
într-un astfel de demers. Consemnăm câteva dintre ele: p. 424, rândul 1, după „şi
preutul Nicolae” trebuie să se citească, în continuare, şi „Ion diaconul” şi nu „cu
diaconul”. Pe rândul 3 la aceeaşi pagină nu este corectă sintagma fără niciun sens în
contextul dat: „de gios în preţul”, ci „de giur împregiur”. Pe rândul 5, nu „Începe”, ci
„începând”. Pe rândul 7, de la cuvântul „Hrisoverghe” încolo se produce o confuzie
generată de omisiunea unui mic fragment din text. Acesta, în mod corect, trebuie
derulat astfel: „Începând a măsura locul întăi de cătră apus, din sus de vatra târgului,
drept din malul Bârladului şi alăture cu moşia vornicului Hrisoverghe, şi acolo, lângă
malul Bârladului, şi tot pe lângă drum, au pus hotar. Şi de acolo, lungul locului spre
apus, şi tot alăture cu moşia vor(nicului) Hrisoverghe, ce s-au găsit în muchea
piscului…” (partea subliniată aici este inexistentă la d-l Ştefan Andronache). Iar
pentru ca cititorul mai puţin avizat cu astfel de texte hotarnice să înţeleagă despre ce
este vorba, eventual să se poată face o reconstituire a limitelor terenului măsurat,
explicăm sumar sensul sintagmei cu care începe măsurătoarea. Se arată că porneşte
din punctul cardinal vestic („de cătră apus”), pe partea nordică („de vatra târgului”),
de la marginea Bârladului, alături „cu moşia vornicului Hrisoverghe” situată la nord
de partea măsurată acum pentru mănăstirea Proorocului Samuel din Focşani; că la
locul de unde s-a început măsurătoarea „lângă malul Bârladului” şi „lângă drum”,
într-un anumit punct, „au pus hotar”, adică semn printr-o piatră, copac sau movilă
etc. (nu se specifică), semnificând, de fapt, că de aici încolo începe măsurătoarea cu
funia în lungul moşiei prin semnele menţionate. Precizăm că expresia „au pus hotar”
semnifică ori că s-au găsit semne vechi şi le reactualizează, ori că acum le pun la
locurile pe care le stabilesc. Pentru tecucenii de astăzi trebuie să se înţeleagă că
măsurătoarea a pornit din malul de vest al apei Bârladului de pe direcţia actuală a
Criviţenilor, din marginea de nord „de vatra târgului”, respectiv de unde începe
Tecuciul Nou, că aici s-a fixat primul semn de hotar, după care hotarnicii merg spre
răsărit şi măsoară, stabilind şi notând dimensiunile în unităţile de măsură ale timpului
dat, stânjenii. Măsurătoarea se face „de giur împregiur”, adică pe latura nordică ce
merge alături cu moşia vornicului Hrisoverghe; se măsoară apoi capătul de vest ce se
mărgineşte cu moşia mănăstirii Răchitoasa şi a răzeşilor satului Furceni; latura sudică
ce este alături „cu moşia Donului”, de aceeaşi dimensiune ca şi latura nordică; se
ajunge la malul Bârladului şi se măsoară în curmeziş „din gios în sus, pe malul
Bârladului, peste vatra târgului”, până la punctul de unde pornise iniţial
măsurătoarea, încheindu-se hotarul terenului „care este de cătră apus până în apa
Bârladului”. Se trece apoi la măsurarea locului situat pe partea de răsărit a apei
Bârladului, procedându-se la fel ca şi în partea vestică, desigur cu alte dimensiuni şi
alte semne de hotar, dar cu aceleaşi numeroase greşeli de transcriere, datorate lui
Ştefan Andronache.
Pe baza acestei hotărnicii şi a altora mai vechi şi mai noi, monografiştii ar fi
trebuit să facă o reconstiuire a întregii moşii tecucene, căci şi locul dat lui
Hrisoverghe şi cel al Donului, împreună cu partea măsurată mănăstirii Sf. Samuel din
410
Focşani, au constituit anterior întreaga moşie a Tecuciului. Dar lucrul acesta, al

reconstituirii dimensiunilor moşiei, s-ar fi făcut foarte rău şi inexact dacă s-ar fi luat
de bune cifrele stabilite cu totul nepotrivit de către editorul actului în discuţie. Şi
iarăşi, este inexplicabil cum a fost posibil ca, dându-se în hotarnică nişte elemente
clare, cum este acela că funia cu care s-a măsurat are „douăzeci de stânjeni”, că
acesta este „de opt palme gospod”, găsindu-se 127 de funii laturile (cifră scrisă în
cuvinte), 33 de funii în curmeziş, şi să dai 254, respectiv 6 stânjeni (p. 424-425) în
loc de 2540, respectiv 660 stânjeni cum e în realitate, mai grav, la dimensiunea 100
funii, editorul transcrie că fac doi stânjeni (p. 425). Era aşa de greu de înmulţit
numărul funiilor cu 20 şi să afli numărul exact în condiţiile că cifrele slove din
hotarnică au fost greu de citit? Un erudit nu ar fi putut ajunge într-o asemenea
situaţie rizibilă.
De asemenea, este greu de înţeles şi de explicat cum un intelectual cu
pretenţiile d-lui Ştefan Andronache a fost în stare să preia şi să reediteze un text
documentar cu enormele greşeli ale predecesorului. Este vorba de „Hrisovul”
reprodus din lucrarea Contribuţii la studiul organizării administrative a satelor din
Moldova, Bârlad, 1910, semnată de Vasile C. Nicolau (p. 426). O elementară atenţie
şi gândire asupra textului era mai mult decât necesară, era o obligaţie, căci s-ar fi
putut corecta greşeli precum acele cuvinte fără sens „untat” ce se repetă după fiecare
nume de persoană participantă la hotărnicia confirmată prin hrisovul reprodus. Textul
corect trebuia să aibă următorul curs: „… megieşi şi răzăşi şi târgoveţi din Tecuci,
anume: preotul Lupaşcu din Tecuci şi Neculai vor(nic) ot tam”, şi nu „Preotul
Lupaşcu din Tecuci şi Neculai Vor(nic) untat”; „Pădure staroste ot tam”, şi nu
„Pădure Staroste untat”; „Toader Bărădu soltus ot tam”, şi nu „Toader Bădărău
untat”; „Nechita ot (din) Furceni”, şi nu „Nechita unfurcel” etc., etc. Alte greşeli ce
ar fi trebuit corectate de orice filolog se referă la stâlcirea cuvintelor precum: „hotarul
furcilor”, în loc de „hotarul Furcenilor”; „drumul punţilor”, în loc de „drumul
Puţenilor”; „Micera”, în loc de „Chicera”; „ţarina de analog de Dumbravă spre
apus”, corect fiind „ţarina, di acolo prin dumbravă, spre apus”; nu „ca de impestral”,
ci „ca de o pistreală”, ce semnifică distanţa „cât aruncătura unei săgeţi” (I. Neculce,
Opere, 1982, p. 875); transcrie „Zaera Coci”, în loc de „Zbiera clucerul”, şi altele de
acest fel. De asemenea, trebuia să folosească ortografia conformă cu normele actuale,
„tecucenii” şi nu „Tecucenii”; „l-a pus” şi nu „la pus”; „I-au dat” şi nu „iau dat” etc.
Aceasta în condiţiile în care dl. Ştefan Andronache este considerat „adeptul lucrurilor
durabile”, aşa cum îl califică lăudătorii săi (or fi plătiţi?). Dar răspunderea morală
pentru nereuşită îi aparţine în întregime.
* *
*
Ne oprim puţin şi asupra altei lucrări de istorie tecuceană şi anume: Tecuci –

565 ani. Din 1435 şi până în 2000. Cronologie de Ştefan Andronache. Deşi cu titlu
nou, lucrarea este o reeditare, îmbogăţită cu câteva date noi, a altora două, una din
411
1995 şi alta din 1997, numite când Tecuci – Repere istorice, când Tecuci – Ghid,
unele date fiind publicate şi în periodicul tecucean Glasul Tecuciului sub titlul
Completări la cronologia istorică a Tecuciului. Este adevărat că adunarea acestor
aşa-zise Repere istorice a necesitat un deosebit efort de căutare în numeroase izvoare
istorice narative şi documentare, unele din ele consemnate de autor în Bibliografie
selectivă, volumul din 1995 unde, cu stupoare, întâlnim şi pe falsul istoric I.
Popescu-Puţuri, cu Rolul maselor populare în făurirea Unirii Principatelor Române,
iar în lucrarea din 2000 doar Bibliografie, nemaifiind selectată, dar şi fără I. Popescu-
Puţuri! Autorul susţine în Cuvânt înainte din scrierea sa de istorie pe care o avem în
atenţie că oferă prin ea „posibilitatea tuturor celor interesaţi, şi în special generaţiei
viitoare, să cunoască cele mai semnificative momente din istoria sa”, a Tecuciului.
Dezideratul acesta s-ar fi putut realiza dacă d-l Ştefan Andronache ar fi însoţit datele
respective cu mici comentarii lămuritoare asupra evenimentelor şi faptelor
consemnate, iar acestea să fi fost corect înfăţişate, căci „vremea de peste un deceniu”,
cât a petrecut „prin biblioteci şi arhive”, i-ar fi fost îndeajuns ca să producă o lucrare
fără greşeli.
Or, chiar din capul locului, autorul comite o prezentare referitoare la prima
atestare a Tecuciului necorespunzătoare cu adevărul. În primul rând, nu redă corect
textul din actul datat 1 septembrie 1435 pus între semnele citării: „iubitul său frate”,
în loc de „i-am dat iubitului nostru frate”. În al doilea rând, aşa cum am arătat mai
înainte, prin acest document nu se atestă doar „oraşul Tecuci cu tot ocolul”, ci
„oraşul Tecuci cu tot ţinutul” (volost), fie că prin noţiunea de „ţinut” înţelegem
sensul său generic, fie că exista deja o organizare administrativ-teritorială cu acest
nume. Căci Iliaş voievod nu conceda fratelui său nişte enclave constituite din oraşe şi
câteva sate din jur denumite ocoale, ci el îi punea sub jurisdicţie un teritoriu compact
din partea sudică a Moldovei, respectiv oraşele şi ţinuturile corespunzătoare. Se ştie
că a existat o indestructibilă legătură socio-economică, politică, juridică şi militară
între centrul urban (târg, oraş) şi satele de pe apele curgătoare ale ţinutului Tecuci,
ţinut care avea limita nordică la Obârşia Berheciului şi cobora până la ceea ce se
numea „Iezerul cel Mare” la sud de satul Piscu, pendinte în tot evul mediu de ţinutul
Tecuci. Este supărător să constaţi că un intelectual ce îşi propune să lase posterităţii
date istorice care au ţinut de existenţa oamenilor din respectiva entitate
administrativă timp de secole să omită această stare de fapt şi să nu dea curs unui
deziderat istoric, acela de a i se recunoaşte Tecuciului dreptul de a reveni la statutul
de capitală a judeţului cu acelaşi nume. Se vorbeşte în varii împrejurări ale
prezentului despre furturile proprietăţilor în cei cincizeci de ani de comunism, de
abuzurile şi legile strâmbe ale acelui timp, iar când vine vorba de furtul şi falsul
istoric în privinţa unor instituţii cum a fost cea a judeţului Tecuci, despuiat de dreptul
său istoric de reşedinţă teritorială, conducătorii vin cu fel de fel de pretexte şi refuză
să repare ceea ce s-a stricat în vremurile de restrişte, mai mult, ni se fură şi istoria.
Căci astăzi oamenii de cultură ai Tecuciului sunt prezentaţi în diverse manifestări
culturale drept personalităţi gălăţene şi nu tecucene, potrivit locului unde şi-au avut şi
îşi au obârşia. Or, măcar din punct de vedere istoric să arătăm posterităţii adevărul cu
412
privire la rolul Tecuciului de-a lungul istoriei sale ca unitate administrativ-teritorială

importantă în peisajul organizaţiilor istorice de această factură. Iar dezideratul era nu
numai necesar, ci şi posibil, deoarece, întorcându-ne la Reperele istorice ale d-lui
Ştefan Andronache trebuie să constatăm că cele mai multe se referă la ţinut şi nu la
oraş, greşeala constând în situaţia că nu s-a insistat atât cât trebuie pe rolul ţinutului
şi apoi al judeţului. De exemplu, când în ianuarie 1475 „Ştefan cel Mare […] s-a
odihnit cu oastea sa la movila cea mare a Tecuciului” se are în vedere ţinutul, fiindcă
Ionăşeştii, locul de odihnă, aparţinea de ţinutul Tecuci. Iar informaţia aceasta ne este
furnizată de Misail călugărul, unul dintre interpolatorii cronicii lui Grigore Ureche, şi
nu de acesta, cum arată Ştefan Andronache. În 1507 februarie 22, când „Bogdan
voievod întăreşte slugii sale Mircea Virte un sat la Tecuci”, evident că este vorba de
ţinutul cu acest nume, chiar dacă locul era situat lângă „hotarul târgului Tecuci”.
Documentele datate 1577 martie 16 şi 1590 iunie 25 referitoare la Cămileşti nu au în
vedere târgul Tecuci, cum se poate înţelege din lucrarea dată, ci o localitate a
ţinutului Tecuci, în hotar cu oraşul Tecuci. Mai sunt şi alte asemenea situaţii pe care
nu le mai enumăr, cele prezentate fiind suficiente pentru a ne convinge de necesitatea
tratării istoriei Tecuciului printr-o interferenţă cât mai strânsă şi detaliată între sate,
respectiv ţinut, şi reşedinţa de care satele depindeau din punct de vedere
organizatoric şi administrativ-teritorial sub multiple aspecte.
Şi în această lucrare întâlnim erori greu de înţeles şi de explicat. Una de
acest fel se află la p. 7, care pare a fi intenţionată din moment ce autorul afirmă fără
niciun temei că „În localitate a fost redactat în limba română un zapis de vânzare a
satului «Ţigănei, ce se cheamă la Dimaci», din ţinutul Tecuciului”, continuând cu
tranşanta sa apreciere potrivit căreia „acest document marchează consacrarea
scrisului în propria limbă”, adică limba română. Întrebăm pe autorul afirmaţiei: Ce
înseamnă a consacra? A văzut şi a citit d-lui respectivul document? Unde se
păstrează şi cum arată? Iar pentru ca cititorul nostru să cunoască adevărul în această
chestiune, îl informăm că documentul cu pricina este o mărturie sub formă de zapis
dat de şoltuzul cu cei 12 pârgari din Tecuci, însoţiţi de membrii sfatului orăşenesc
prin care ei confirmă, cu mărturia lor, existenţa zapisului de vânzare-cumpărare,
potrivit cu atribuţiile ce le reveneau în astfel de situaţii, ca organ juridic-administrativ
local. Dar nici zapisul original, nici mărturia nu s-au păstrat şi nu se află în arhive.
Textul din care d-l Ştefan Andronache a scos citatul şi aprecierea sa se găseşte
publicat în periodicul local, „Glasul Tecuciului”, nr. 60 din decembrie 1994 şi nr. 61
din ianuarie 1995 sub titlul: Un document tecucean cu probleme, semnatarul fiind
una şi aceeaşi persoană cu autorul prezentelor rânduri. Semnatarul preluase, la rându-
i, textul documentului publicat de profesorul Gh. Ghibănescu în revista ieşeană „Ioan
Neculce”, fascicola nr. 6 (1928-1929), p. 213, făcând şi necesara precizare că primul
editor a datat greşit mărturia tecuceană, 1682 în loc de 1602, fapt ce rezultă din
contextul documentului şi din alte surse. Totodată, emite ipoteza: „Cum actul este
scris la Tecuci, el ar putea dobândi o semnificaţie de raritate dacă, aflându-se
originalul, s-ar constata că redactarea iniţială a fost făcută în limba română, într-o
vreme când sutele de documente păstrate vedem că poartă veşmântul limbii slavone”
413
(„Glasul Tecuciului”, nr. 61, ianuarie 1995, p. 5). Rezultă de aici o certitudine
privitoare la limba în care a fost scris actul din 1602? Nicidecum. Adevărul e că
documentul nu s-a păstrat, limba în care a fost scris actul original nu se cunoaşte,
motive de a considera sursa ca „document tecucean cu probleme”. Prin felul cum
Ştefan Andronache le „rezolvă”, induce pe cititor în eroare, făcând prin aceasta un
deserviciu istoriei şi cititorului. Tot la această pagină din „cronologie” găsim: „1627
– Într-o mărturie, scrisă la Tecuci, întâlnim numele şoltuzului Dumitru şi pecetea
localităţii al cărei simbol este reprezentat de un ţap” (s.n.). În documentul tecucean
din 1602 din ziarul menţionat, indicam şi „nota editorului (Gh. Ghibănescu): „«Un
cal» simbolul de pe pecete”, dovadă că primul editor a avut la îndemână originalul.
Prin urmare şi mărturia tecuceană din 1602 avea imprimată pecetea târgului Tecuci
cu figura schematică a unui patruped. Dar este greu de stabilit dacă este vorba de ţap
sau cal în condiţiile în care figura se prezintă atât de schematic înfăţişată. Nu poate fi
nici iepure, cum a crezut şi a scris N. Iorga, părere preluată de către mulţi dintre
istorici. Un distins heraldist bucureştean, văzând imaginea de pe pecete, o consideră
a fi o capră, opinie pe care noi o considerăm cea mai adecvată, cu amendamentul
cerut de imposibilitatea stabilirii sexului, noi socotind să o desemnăm prin genericul
caprină.
La p. 9 din lucrarea în discuţie mai citim: „1680 – În cea de-a treia domnie a
Ducăi vodă, la Tecuci, se afla o parte din oastea moldovenească condusă de căpitanul
Hăbăşescu”. Nu înţelegem de unde a luat Ştefan Andronache informaţia, de la Ion
Neculce, cum indică la bibliografie, arătând şi pagina, ori de la Dan Simionescu care,
în Cronica Anonimă a Moldovei, foloseşte sintagma „căpitanul Hăbăşescu”,
inexistentă la Neculce. Dar indiferent de sursa folosită, textul conţine următoarele
inexactităţi:
- nu în 1680 se petrece evenimentul prezentat, ci în luna decembrie 1683, cu
ocazia întoarcerii Ducăi vodă cu oastea sa de la asediul Vienei din acest an, unde
participase alături de armata otomană;
- în tabăra adversă domnitorului Duca nu este vorba de oaste moldovenească
propriu-zisă, ci de „nişte adunători (adunătură) ce era cu Vasile Hăbăşescul. Se
strânsăsă multe căpetenii şi oameni de ţară la Movileni, în malul Siretului, despre
Tecuci”, prin urmare, nu la Tecuci. Iar Vasile Hăbăşescu, rudă cu Petriceicu
Vodă ce urmărea să reocupe tronul Moldovei, nu era căpitan de oaste în armata
Ducăi, ci dregător, căpetenie a grupului de strânsură. Dacă autorul reperelor ar fi
cercetat şi studiat cu atenţia cuvenită textul cronicii şi contextul evenimentelor,
ar fi dat şi timpul corect şi faptele aşa cum au fost şi locul unde ele s-au petrecut.
Dar pe d-lui nu l-a preocupat decât cantitatea datelor, nu şi calitatea şi exactitatea
lor spre a da lucrării durabilitate.
Din puzderia de „repere”, multe fără niciun fel de semnificaţie istorică atunci
când ele sunt exacte, ne mai referim încă la două:
1 – „1846 – În casele Ilincăi Racoviţă îşi desfăşoară activitatea un pension
pentru tinerele fete. Profesoară era Josephine Lacroix din Franţa”. Ştirea aceasta a
fost dată şi în celelalte ediţii cu „repere istorice” şi în Monografia oraşului Tecuci, p.
414
283, nota 16: „Informaţia preluată de la prof. Ion T. Sion din Tecuci”. Nu facem caz
de faptul că Ştefan Andronache nu are bunul obicei de a adresa mulţumiri acelora de
la care „preia” informaţii, dar ne supără modul de a proceda, căci nu cu acceptul lui
Ion T. Sion a preluat spre publicare, ci puţin cam fraudulos, dovadă inexactităţile din
text. Căci nu în 1846 funcţiona pensionul, ci anterior, acum înregistrându-se decesul
Josephinei Lacroix, conducătoarea pensionului „pentru tinerele copile”, scrie în
document, nu „tinerele fete” care puteau fi şi de 18-20 de ani, ceea ce nu se
potriveşte cu sintagma „tinere copile”. Iar informaţia este ocazionată de decesul
profesoarei, franţuzoaică după nume, căsătorită însă cu Iohan Cuntz, probabil
austriac de origine, ambii fiind amintiţi în actele din dosarul respectiv ca întemeietori
şi stăpâni ai respectivului pension din Tecuci.
2 – „1880 – Prinţul Milan (fiul Mariei Catargiu şi al lui Efren Obrenovici),
care avea să ajungă rege al Serbiei, se află (sic!, n.n.) ascuns în casele lui Anton
Cincu”, aşa scrie Ştefan Andronache în lucrarea respectivă la p. 30. Nu ştim de unde
va fi luat informaţia, dar ea nu corespunde adevărului. Şederea principelui Milan al
Serbiei la Tecuci avusese loc cu mulţi ani înainte. În 1880 era deja rege al Serbiei.
Mai aproape de adevăr este Gh. Ghiţulescu care, în „Curierul Tecuciului” din 22
august 1936, în prezentarea celei care a fost Maria C. Mille, fiica lui Anton Cincu şi
copilă de companie a lui Milan în refugiul său de la Tecuci, indică anul 1860. Dar
tânărul sârb se găsea în Tecuci cu 2-3 ani mai înainte. Există informaţii sigure şi
demne de încredere în această privinţă.
* *
*
Am relatat doar câteva din inexactităţile acestor lucrări, deşi ele sunt mai
numeroase şi la fel de nocive în privinţa confuziilor pe care le colportează în rândul
cititorilor şi de-a lungul timpului, dacă ne gândim că ele, greşelile, se multiplică o
dată prin numărul mare de exemplare scoase în mai multe ediţii, apoi prin numărul şi
mai mare de cititori care le vor avea în mână în decursul anilor. Nu contestăm
imensul travaliu pentru adunarea acestor informaţii, ci graba şi modul uşuratic cu
care a lucrat, lipsa de atenţie şi chiar de responsabilitate faţă de calitatea scrierilor
dedicate marelui public. Şi mai păcătuieşte d-l Ştefan Andronache prin ceva. Este
vorba de pretenţia afirmată cu privire la cercetarea marilor biblioteci şi arhive de
către predecesori, care nu s-ar fi învrednicit de aşa ceva, doar dânsul a umblat prin
acestea peste un deceniu. Noi ştim că d-lui nu a cercetat decât instituţiile de profil din
Bucureşti şi Galaţi. Or, informaţii multe şi valoroase sunt conservate şi în bibliotecile
şi arhivele din alte oraşe, mai ales la Iaşi. Nu se poate face demers istoric temeinic
fără a trece pragul respectivelor instituţii din fosta capitală a Moldovei, unde se află
depozitate importante mărturii ale vieţii din această parte de ţară. O întrebare s-ar
putea pune vajnicului nostru interlocutor într-ale istoriei: De ce nu şi la Iaşi? Pentru
că la Iaşi nu avea interese şi probleme personale de rezolvat, aşa cum a avut la
Bucureşti. Iar abilitatea d-lui Ştefan Andronache în a-şi crea un fel de alibi prin care
415
să lase a se înţelege că nu a ignorat sursele documentare ieşene rezidă în faptul că a

inclus în notele din Monografia oraşului Tecuci cote de arhivă şi titluri de lucrări cu
autori ieşeni. Ilustrativ în acest sens este menţionarea Manuscrisului cu nr.
1698/1828 de la p. 213, nota 22, un „Extract pentru locurile, dughenele, a caselor
boiereşti […]” din Tecuci despre care autorul a auzit câte ceva de la semnatarul
rândurilor de faţă. Deci, se poate face demers istoric „durabil” procedând astfel?
Răspunsul îl vor da oamenii de bună credinţă, cunoscători ai domeniului şi nu orice
neavenit în ale istoriei adevărate, precum fostul ofiţer de securitate numit
Măgdălinoiu, ziarista Ana Ribinciuc, iar mai recent, un Ion Trif Pleşa, care crede că
istoria se scrie la fel ca articolele de gazetă care se citesc azi şi a doua zi nu mai au
nicio aplicabilitate pentru viaţă. Şi când ne gândim că şi cu mai puţini bani cheltuiţi
se putea realiza măcar o lucrare cu valoare istorică reală?
416
Recenzii
Silviu Văcaru, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate a secolului al XVII-

lea, Iaşi, Editura Junimea, 2006, 244 p.
Istoria scriitorilor de acte din Ţările Române nu a reprezentat un subiect

predilect în istoriografia românească. Cele câteva studii de până acum nu ne pot oferi
nicidecum o imagine completă asupra trecutului de peste patru secole a acestei categorii
socio-profesionale, care a jucat un rol important în societatea medievală românească. Din
acest motiv, lucrarea lui Silviu Văcaru vine să umple un gol istoriografic, cu toate că nu
rezolvă decât în parte acest subiect. Atenţia autorului se opreşte cu predilecţie asupra
diecilor care şi-au desfăşurat activitatea în cancelaria domnească în prima jumătate a
secolului al XVII-lea. În schimb, diecii care au activat în intervalul amintit în cancelariile
particulare ale dregătorilor, Mitropoliei, Episcopiilor de Roman, Rădăuţi şi Huşi, precum
şi cei din cancelariile oraşelor, mai puţin prezenţi în documentele timpului, nu fac decât
tangenţial obiectul lucrării de faţă.
Cei care scriau actele oficiale în evul mediu sunt cunoscuţi sub diverse
denumiri: uricari, dieci, grămătici şi pisari. Nu toate aceste denumiri au fost utilizate în
paralel, cu toate că pe uricari îi întâlnim în documente, începând cu jumătatea secolului al
XVI-lea, aproape neîntrerupt, timp de aproape trei veacuri. Situaţia se schimbă atunci
când vine vorba de dieci sau grămătici. Astfel, termenul de diac a fost utilizat cu
predilecţie în secolele XVI-XVII, în timp ce grămăticul a desemnat pe scriitorii de acte
din veacul al XV-lea şi mai ales din veacul al XVIII-lea, când această denumire s-a
generalizat. Din documente ne putem da seama că uricarul avea în subordine mai mulţi
dieci sau grămătici, ceea ce arată că exista o diferenţă de pregătire şi statut între aceste
categorii. În privinţa pisarilor situaţia este ceva mai clară, aceştia fiind traducătorii de
limbă latină, polonă şi maghiară ai domnului. Spre deosebire de dieci şi uricari, care erau
autohtoni şi aparţineau unor familii boiereşti, pisarii erau de obicei străini, în general
polonezi. Unul dintre cei mai cunocuţi a fost pisarul polonez al lui Vasile Lupu,
Gheorghe Cotnarschi.
Autorul şi-a construit discursul istoriografic în două părţi, care sunt precedate şi
urmate de Introducere, respectiv Concluzii. Deosebit de utile sunt anexele, unde sunt
trecuţi în revistă cei aproximativ 600 de dieci menţionaţi în documentele din prima
jumătate a secolului al XVII-lea, împreună cu toate moşiile lor. De asemenea, la finalul
cărţii au fost anexate copiile documentelor care păstrează sigiliile şi semnăturile
autografe ale unor dieci din perioada avută în vedere.
Prima parte – împărţită în cinci capitole inegale ca întindere – conţine precizări
de ordin terminologic, referinţe cu privire la statutul social al diecilor, biografia celor mai
reprezentativi dieci şi uricari care şi-au desfăşurat activitatea în ultimele două decenii ale
secolului al XVI-lea şi în prima jumătate a secolului următor, în special în cancelaria
domnească, iar la final este abordată problema pregătirii intelectuale a diecilor.
Originea etnică a diecilor şi locul unde îşi efectuau aceştia pregătirea
profesională, mai exact locul unde învăţau să scrie, a făcut obiectul unei dezbateri
Recenzii
istoriografice care datează de cel puţin un secol. În legătură cu originea etnică, autorul
arată, fără a face o demonstraţie amănunţită, că diecii erau în cea mai mare parte
autohtoni şi că teza pusă în circulaţie de Gh. Ghibănescu, potrivit căreia aceştia erau de
origine poloneză, nu poate fi susţinută documentar. În opinia lui Silviu Văcaru, urmaşii
diecilor polonezi sau ruteni veniţi în Moldova în secolul al XV-lea, cum sunt cei din
familia Nebojatco, care şi-au păstrat ocupaţia, nu mai pot fi consideraţi străini. Zapisele şi
ispisoacele scrise în limba română în primele decenii ale secolului al XVII-lea arată că
aceştia cunoşteau bine limba română. Văcaru nu contestă însă originea străină a diecilor
care redactau documente în alte limbi decât româna şi slavona.
Nici în privinţa locului unde diecii îşi dobândeau cunoştinţele necesare scrierii
actelor, Silviu Văcaru nu cade de acord cu Gh. Ghibănescu, considerând că aceştia
învăţau să scrie şi să citească în şcoli laice sau în casa părintească, iar regulile de
redactare a documentelor oficiale le dobândeau de la un uricar sau diac cu experienţă în
preajma căruia efectuau un stagiu de pregătire în calitate de ucenici. Totuşi, suntem de
părere că problema rămâne deschisă unor cercetări viitoare, deoarece autorul nu aduce
dovezi concludente în sprijinul ipotezei sale. Mai mult, considerăm că în perioada aceasta
este puţin probabil ca majoritatea diecilor să-şi fi dobândit cunoştinţele de scris şi citit în
şcoli laice, atâta timp cât nu avem nicio dovadă că acestea existau în Moldova începutului
de secol al XVII-lea. Informaţii sigure avem doar despre existenţa şcolilor care
funcţionau în cadrul unor mănăstiri. Relatările călătorilor străini, pe care autorul le invocă
în apărarea opiniei sale, sunt mai târzii şi fac referire la şcoala înfiinţată la Trei Ierarhi de
Vasile Lupu, în 1640.
Prima parte a lucrării – formată din cinci capitole – gravitează în jurul
capitolului al doilea, în care sunt prezentate biografiile celor mai reprezentativi dieci din
prima jumătatea secolului al XVII-lea. Putem observa însă că toţi au fost uricari, singurii
care au fost doar dieci şi care sunt pomeniţi în cuprinsul acestei părţi sunt cei care au
funcţionat în cancelariile particulare ale dregătorilor, domniei, Mitropoliei, Episcopiilor şi
oraşelor. În această parte este abordată şi problema statutului social al diecilor şi
uricarilor, însă nu într-un capitol separat cum poate s-ar fi cuvenit. Autorul invită mai
degrabă cititorul să tragă anumite concluzii în ceea ce priveşte acest subiect.
Reţinem că mulţi dintre uricarii şi diecii din prima jumătatea secolului al XVII-
lea făceau parte din familii înrudite cu mari boieri din trecut sau chiar cu unii domni. Spre
exemplu, Avram Căpotici era strănepot al logofătului lui Ştefan cel Mare, Ioan Tăutu, iar
Constantin Rotumpan se înrudea cu cel puţin trei mari familii boiereşti din Moldova
acelor timpuri: Arbure, Stroici şi Huhulea. Chiar familia Rotumpan era una dintre
familiile boiereşti importante. Graţie acestor înrudiri, dar şi importanţei pe care o aveau
scriitorii de acte în primele decenii ale secolului al XVII-lea, unii uricari, precum
Petriman Borăleanu, Ieremia Băseanul, Ion Focea, Mera Marmure etc. s-au bucurat de
mare trecere în faţa unor domni, fiind recompensaţi de aceştia cu moşii şi chiar dregătorii.
Mai mult, fiind singuri cunoscători ai regulilor de redactare a actelor, diecii nu s-au ferit
să întocmească acte false, prin care apropiaţii lor puteau dobândi moşii care nu le
aparţineau. Unii dintre ei erau prinşi şi pedepsiţi pentru aceste fapte. Este cazul lui
Dumitru Gânscă, caruia Lupu Vartic îi taie mâna dreaptă pentru o asemenea faptă.
Uricarii şi diecii erau categoria de slujbaşi care, de obicei, rezistau schimbărilor
de domni sau logofeţi. Totuşi, din diverse motive, unii erau îndepărtaţi în momentul în
418
Recenzii
care se produceau schimbări de la vârful cancelariei domneşti. Cei care se dovediseră a fi

favoriţii domnilor anteriori erau de obicei îndepărtaţi, dacă nu părăseau ţara atunci când
aceştia îşi pierdeau domnia. Spre exemplu, Mera Marmure îl însoţeşte în pribegie pe
Ştefan Tomşa atunci când acesta se refugiază în Ţara Românească din calea lui
Alexandru Movilă.
Începând cu ultimele decenii ale secolului al XVI-lea şi până către jumătatea
secolului următor ne găsim în epoca de apogeu a diecilor şi uricarilor. Importanţa actelor
scrise şi numărul extrem de mic al cunoscătorilor de carte, dar în special al celor
familiarizaţi cu redactarea actelor oficiale asigură uricarilor şi diecilor un loc de frunte în
societatea acelor timpuri.
Activitatea şi atribuţiile diecilor în aparatul administrativ al Ţării Moldovei sunt
analizate în primul capitol din cea de-a doua parte a cărţii. Informaţiile documentare nu
permit reconstituirea cancelariei domneşti aşa cum era ea organizată, dar ne putem da
seama că diecii şi uricarii făceau parte din rândul personalului de execuţie, fiind
subordonaţi marelui logofăt sau, începând din veacul al XVII-lea, logofătului al treilea,
care avea sarcina de coordonator şi de şef al cancelariei domneşti. La rândul lor, se pare,
diecii erau sobordonaţi uricarilor, care se distingeau printr-o experienţă îndelungată sau
prin calităţi profesionale deosebite. Nici numărul diecilor şi uricarilor din cancelaria
domnească, cu atât mai puţin al celor din alte cancelarii, nu poate fi stabilit cu exactitate,
dar ne putem da seama că a crescut în paralel cu evoluţia organizării administraţiei,
proces care a durat pe aproape tot parcursul secolelor XVI-XVII.
Spre deosebire de diecii din cancelariile particulare sau orăşeneşti, diecii din
cancelaria domnească aveau şi alte atribuţii în afară de simpla redactare a actelor. Sunt
deseori întâlniţi în acte în calitate de: martori la diferite tranzacţii, birnici, delegaţi ai
domnului sau ai marelui logofăt pentru hotărnicirea unor moşii sau pentru cercetarea la
faţa locului a unor pricini etc. Pentru îndeplinirea acestor slujbe, diecii şi uricarii erau
plătiţi la fel ca oricare alt slujitor domnesc. De asemenea, pentru slujbele aduse domniei
şi pentru dreaptă credinţă în împrejurări tulburi, aceştia erau recompensaţi cu moşii.
La aceste venituri se adăugau câştigurile însemnate obţinute de pe urma
redactării actelor unor particulari. Acest serviciu era extrem de scump în acea perioadă.
Aceasta este explicaţia că unii uricari ca Ieremia Băseanul, Ion Focea sau Constantin
Rotumpan vor aduna averi importante, comparabile cu averile unor mari boieri. Aceşti
uricari dau bani cu împrumut şi cumpără numeroase moşii.
Începând cu a doua jumătate a secolului al XVII-lea, diecii îşi pierd din
importanţă, pe fondul introducerii limbii române ca limbă de redactare a actelor oficiale
şi ca urmare a creşterii numărului cunoscătorilor de carte.
Mulţi îndeplinesc slujba de uricar sau diac o viaţă întreagă, alţii ca Ieremia
Băseanul, Ioan şi Lupu Prăjescu, Iuraşcu şi Pătraşcu Başotă sau Constantin Stârcea
pornesc ca dieci, pentru ca în câţiva ani să promoveze în rândul marilor dregători din
Sfatul domneasc. Înrudirile diecilor cunoscuţi, inclusiv exemplele de mai sus, reprezintă
dovezi peremptorii că majoritatea diecilor din cancelaria domnească aparţineau unor
familii boiereşti decăzute sau care tocmai se ridicaseră în rândul boierimii mijlocii, aşa
cum sunt la începutul secolului al XVII-lea Başoteştii şi Stârceştii. În schimb, diecii
oraşelor şi cei din cancelariile particulare nu aparţin clasei boiereşti.
419
Recenzii
În ultimul capitol al lucrării, Silviu Văcaru dezbate problema contribuţiei

diecilor la procesul de trecere de la scrierea slavonă la scrierea în limba română în cultura
românească medievală. Preluând opiniile lui Gh. Ghibănescu, Andrei Pippidi şi Andrei
Eşanu, autorul demonstrează pe parcursul a peste 20 de pagini că la baza acestei
transformări stau numeroşii dieci şi uricari, care prin actele lor au impus acestă schimbare
în decursul primei jumătăţi a secolului al XVII-lea. Astfel, în opinia sa, aceşti slujbaşi de
cancelarie cunoşteau foarte bine limba română, mărturie stând tocmai zapisele scrise de
ei într-o impecabilă limbă română. Din cele prezentate de autor, reţinem faptul că
hrisoavele sunt scrise aproape exclusiv în limba română după 1608, în timp ce ispisoacele
şi mărturiile hotarnice continuă a fi scrise în limba slavonă până către anul 1640. Acest
lucru arată, potrivit autorului, faptul că elita socială şi Biserica s-au dovedit mai puţin
receptive la schimbare. Observăm, aşadar, că Silviu Văcaru minimalizează rolul cărţilor
traduse de Coresi, pe motiv că au fost puţin cunoscute în spaţiul extracarpatic, şi rolul
preoţilor şi al călugărilor în procesul de înlocuire a limbii slavone cu limba română.
Din Bibliografie, observăm că studiul lui Silviu Văcaru se bazează pe o bună
documentare de arhivă şi pe o bibliografie consistentă, din care ne putem da cu uşurinţă
seama că subiectul abordat în acestă lucrare este aproape necercetat. Apreciem faptul că
lucrarea are un aparat critic, în general, bine întocmit şi indice de nume, necesar pentru
consultarea în condiţii bune a oricărei cărţi.
La capătul acestor rânduri, ţinem să apreciem curajul autorului de a supune unei
anchete istoriografice un subiect cvasinecunoscut, însă considerăm că lucrarea sa este,
mai degrabă, un fragment bine realizat din trecutul unei categorii sociale, a cărei istorie
rămâne în continuare puţin cunoscută. Suntem de părere că Silviu Văcaru, cu puţin mai
mult efort, putea oferi o istorie ceva mai amplă a scriitorilor de acte din primele secole de
existenţă a statelor medievale româneşti. Demersul său se limitează doar la prima
jumătate a secolului al XVII-lea, fără a face decât rareori referire la statutul şi rolul pe
care îl aveau diecii în primele secole de existenţă a Ţării Moldovei. Deşi oferă informaţii
preţioase cu privire la statutul şi rolul social şi, uneori, politic al scriitorilor de acte,
lucrarea de faţă nu rezolvă definitiv aceste probleme, deoarece autorului i-a lipsit
perspectiva de ansamblu asupra subiectului, cantonându-se – în opinia noastră – exclusiv
asupra finalului secolului al XVI-lea şi a primei jumătăţi a secolului următor. Este evident
că autorul a tratat subiectul mai mult din perspectivă genealogică, acordând o atenţie
insuficientă celorlalte metode de anchetă specifice unui subiect de istorie socială.
Mihai Mîrza
Русская и украинская дипломатия в международных отношениях в

Европе середины ХVII в, Москва, Гуманитарий, 2007, 580 стр.
(Diplomaţia rusă şi ucraineană în relaţiile internaţionale din Europa la
mijlocul secolului al XVII-lea, Moscova, Editura Humanity, 2007, 580 p.).
Mijlocul secolului al XVII-lea, pe lângă elementul de criză semnalat în relaţiile

dintre statele europene, reprezintă în acelaşi timp şi o nouă etapă în evoluţia relaţiilor
420
Recenzii
internaţionale în Europa Centrală şi de Sud-Est, etapă jalonată, într-o mare măsură, de

hotărârea Radei de la Pereiaslav din ianuarie 1654 privind trecerea lui Bogdan Hmelniţki
şi a întregii Oşti Zaporojene sub „mâna înaltă” a ţarului. Hotărârea cazacilor modifica
substanţial raportul de forţe în această parte a Europei, „problema ucraineană”
determinând pentru o perioadă îndelungată relaţiile dintre marile puteri ale timpului. În
acest context, este absolut explicabil faptul că subiectul în discuţie s-a aflat şi se va afla în
continuare în atenţia istoricilor, atât sub aspectul investigaţiilor monografice, cât şi sub
aspectul depistării şi publicării surselor istorice inedite, care se mai află în diferite arhive
europene.
În acest context, volumul Русская и украинская дипломатия в
международных отношениях в Европе середины ХVII в., Москва, Издательство
Гуманитарий, 2007, 580 стр. (Diplomaţia rusă şi ucraineană în relaţiile internaţionale
din Europa la mijlocul secolului al XVII-lea, Moscova, 2007) se impune, aşadar, printr-o
problematică foarte actuală, prin faptul că apare sub egida a două remarcabile instituţii
ştiinţifice din Rusia – Academia de Ştiinţe a Rusiei (Institutul de Slavistică şi Institutul
ţărilor Asiei şi Africii) şi Universitatea de Stat „M.V. Lomonosov”, dar şi prin antrenarea
unui număr de 11 renumiţi istorici din Rusia, Austria, Danemarca şi Suedia pentru
pregătirea celor zece capitole ale actualului volum de documente. Tomul de faţă, alături
de izvoarele cunoscute, include surse istorice inedite nu numai din arhivele din Rusia, ci
şi din arhivele altor state europene.
Volumul se deschide cu o scurtă Introducere în limbile rusă şi engleză, în care
cititorul este informat că tema este realizată în cadrul Proiectului internaţional INTAS:
Diplomaţia rusă şi ucraineană în Europa: anii 50 ai secolului al XVII-lea. În continuare,
este formulat scopul proiectului, se atenţionează asupra faptului că problema în discuţie
este studiată insuficient şi o mare parte din sursele istorice încă nu sunt cunoscute
specialiştilor. În sfârşit, se menţionează că aria geografică a documentelor publicate este
lărgită considerabil în comparatie cu colecţiile de izvoare anterioare.
Primul capitol, Rusia şi Suedia la mijlocul secolului al XVII-lea, este structurat
în două părţi: Materiale de arhivă ruseşti privind relaţiile ruso-suedeze la mijlocul
secolului al XVII-lea şi Izvoare privind negocierile ruso-suedeze în anii 1655-1657.
Prima parte începe cu o scurtă prezentare (p. 9) a actelor publicate, după care
urmează 14 documente şi materiale inedite din fondurile Arhivei de Stat a Actelor Vechi
din Rusia (ASAVR) cu notele explicative necesare. Primele două documente se referă la
misiunea curierului rus K. Ivlev din vara-toamna anului 1655 la regele Suediei, Carl
Gustaff, pentru a-i înmâna o scrisoare din partea ţarului Alexei Mihailovici. Raportul
(Статейный Список) întocmit cu acest prilej de curierul ţarului ne informează laconic
despre negocierile purtate şi audienţa avută la rege. Următoarele două documente se
referă la misiunea lui Afanasie Nesterov trimis la generalul suedez, contele Magnus
Gabriel Delagardi. Raportul acestuia (septembrie 1655) ne oferă date despre negocierile
purtate cu diferite persoane (Magnus Gabriel Delagardi, colonelul Jan Ulbreht şi Hriştop,
vicestaroste de Breslov), care au semnalat numeroasele probleme controversate existente
în relaţiile dintre Rusia şi Suedia în legătură cu operaţiile militare din Polonia, cum ar fi:
dorinţa unei părţi a şleahtei poloneze de a accepta supunerea faţă de Rusia, fuga
locuitorilor din regiunile ocupate de trupele ruse în timpul războiului cu Polonia,
cucerirea unor oraşe de către trupele ruseşti, predarea fără luptă a câtorva localităţi
421
Recenzii
poloneze, jaful oraşelor cucerite din ţinutul Breslov, încercările nereuşite de a se stabili o
linie de demarcaţie între trupele ruse şi suedeze sau atitudinea lui Jan Radziwill, care, în
opinia solului rus, „provoacă ceartă” între ţar şi rege prin faptul că se intitulează hatman
al Marelui Cnezat Lituanian, în timp ce acesta, inclusiv capitala Vilno, „a dăruit
Dumnezeu să fie luate” de „măria sa ţarul” (p. 17-23).
Următoarele documente, nr. 5-13, prezintă negocierile ruso-suedeze de la
sfârşitul anului 1655 şi începutul anului următor purtate la Moscova. Seria se deschide cu
Instrucţiunile primite de reprezentanţii Rusiei, care trebuiau să-i impresioneze pe suedezi
cu relatarea despre cuceririle trupelor ruse în Polonia şi Lituania (p. 23-24). Urmează o
serie de fragmente din Raportul solilor suedezi din care aflăm (însemnarea din 23
decembrie 1655) despre cererea lor de a reconfirma pacea ruso-suedeză în condiţiile
acceptate la Stolbovo (1617). Totodată, este exprimată intenţia de a forma o coaliţie
suedezo-rusă îndreptată împotriva Poloniei. Apoi, sunt amintite numeroasele încălcări de
către partea rusă a privilegiilor comerciale ale negustorilor suedezi, fixate în tratatele
anterioare semnate cu Rusia (p. 25-29). Din însemnarea făcută la 2 ianuarie 1656
observăm că negocierile cu Rusia evoluau într-un climat destul de tensionat. Suedia era
învinuită de faptul că regele Carl Gustaff, văzând succesele ruşilor în războiul cu Polonia
şi trecerea unor întinse regiuni din Polonia şi Marele Cnezat Lituanian sub controlul
Rusiei, a început operaţiile militatre împotriva Poloniei, oprind, prin aceste acţiuni,
înaintarea trupelor ruse şi determinându-l pe Jan Radziwill să treacă de partea Suediei (p.
34-35). Celelalte informaţii ale solilor suedezi se referă, de asemenea, la semnalarea
discordiilor cu partea rusă pe diferite probleme, respectiv: nemulţumirea Moscovei faţă
de faptul că partea suedeză nu respectă titulatura ţarului, ostaşii suedezi sunt învinuiţi de
faptul că jefuiesc localităţile ocupate de ruşi, iar Suedia era acuzată de faptul că, în pofida
înţelegerii cu Rusia din anul 1655, a început războiul împotriva Poloniei.
Deosebit de importante sunt informaţiile referitoare la negocierile suedezo-
ucrainene, prilej cu care Suedia era din nou acuzată că a solicitat ajutor de la Ivan
Zolotarenco şi că îl cheamă la supunere pe Bogdan Hmelniţki. Din materialele publicate,
aflăm că diacul de la Departamentul solilor, Almaz Ivanov, a recunoscut că adresa lui
Ivan Zolotarenco a fost, în realitate, o provocare, prin care ţarul ar fi dorit să afle
adevăratele intenţii „prieteneşti” ale regelui suedez (p. 38). Cât îl priveşte pe Bogdan
Hmelniţki, suedezii au răspuns că el singur s-a adresat regelui cu rugămintea să fie primit
ca supus, afirmând că, în caz de refuz, va trece, ca şi mai înainte, sub ascultarea regelui
polon (p. 36). Aceasta este una din primele informaţii cunoscute, fixată de solii suedezi la
11 martie 1656, despre intenţiile lui Bogdan Hmelniţki de a refuza supunerea faţă de ţar,
de a trece sub suzeranitatea Suediei sau de a reveni sub suzeranitatea Poloniei, ceea ce
atestă limpede că intenţiile sale de a îmbunătăţi situaţia Ucrainei, trecând sub protecţia
ţarului, nu s-au realizat. Această informaţie nu a fost contestată de ruşi în sensul că ar fi
vorba tot de o provocare, special organizată, pentru a afla adevăratele intenţii ale Suediei
faţă de Rusia.
Evidentele contradicţii dintre Rusia şi Suedia nu au putut fi soluţionate în cadrul
negocierilor. Către începutul lunii mai 1656 tratativele au intrat în impas. Ţarul a luat
hotărărea de a merge să-şi apere posesiunile cucerite în Polonia şi în Lituania, iar solii
suedezi s-au pomenit în situaţia de a fi prizonieri de război.
422
Recenzii
Partea a doua a capitolului se referă la negocierile suedezo-ruse din 1655-1656

şi începe cu o Introducere în limba engleză, după care urmează 22 de documente din
arhivele din Stockholm, publicate în limba în care au fost concepute, multe dintre ele
fiind însoţite de traduceri în limba rusă.
Seria documentelor este deschisă de Memoriul secret, din 3 iulie 1655, înmânat
soliei suedeze conduse de Gustav Bielke, care formula principalele obiective ale acesteia:
să elucideze atitudinea Rusiei faţă de acţiunile militare ale Suediei în Polonia şi să
stabilească în ce măsură Rusia era gata de acţiuni militare comune cu Suedia; în cazul în
care partea rusă refuza asemenea acţiuni, solia trebuia să se limiteze numai la
reconfirmarea prieteniei cu Rusia, să discute problema liniei de demarcaţie dintre trupele
suedeze şi ruse şi să obţină ca niciuna dintre părţi să nu semneze pace separată cu Polonia
(p. 58-62). Foarte repede însă, obiectivul principal al soliei suedeze a fost modificat.
Printr-un nou Memoriu secret, din 7 iulie 1655, Carl Gustaff cerea de la solii săi
concentrarea întregii atenţii la clarificarea poziţiei ţarului privind problema acţiunilor
militare comune împotriva Poloniei, trasarea liniei de demarcaţie dintre Suedia, Polonia
şi Rusia. În acelaşi timp, solii erau opriţi în mod categoric să semneze vreo înţelegere la
Moscova, ei urmând numai să clarifice poziţia Rusiei pe problemele indicate (p. 62-63).
Deosebit de importante sunt şi documentele nr. 3-6, publicate în limba latină şi
însoţite de rezumate în limba engleză. Prin aceste acte, pentru credinţa şi ajutorul militar
acordat regelui Carl Gustaff de către o parte a nobilimii lituaniene şi de Jan Radziwill, se
garanta autonomia Lituaniei şi menţinerea statutului politico-juridic de care aceasta a
beneficiat în cadrul Republicii Polone (p. 64-70).
Negocierile solilor suedezi, începute la 23 decembrie 1655, la Moscova, au fost
blocate de pretenţiile ruşilor, dat fiind că titulatura ţarului din scrisorile regelui nu este
completă. Din această cauză, la 10 ianuarie 1656, solii suedezi informau Consiliul de Stat
că ţarul nu a primit scrisoarea regelui suedez care solicita confirmarea „păcii veşnice”.
Solii suedezi se opuneau cu înverşunare frazei din titulatura ţarului, precum că el este
stăpân al „pământurilor din Răsărit şi din Apus”, interpretând-o în sensul că sub această
formulă se poate ascunde pretenţia de răspândire a puterii ţarului atât de departe cât el va
considera necesar. Politica dură a Moscovei privind titulatura ţarului trebuia să provoace
solilor, după cum afirmă ei înşişi, dorinţa de a părăsi Rusia. Conştientizând acest fapt,
suedezii consideră necesar că trebuie să aştepte aici, la Moscova, desfăşurarea
evenimentelor, continuându-şi misiunea diplomatică (p. 74-77).
Ceva mai târziu, unul dintre membrii soliei suedeze, Philip von Krusenstiern,
apreciind situaţia Rusiei ca fiind dezastruoasă (ţara este ruinată, locuitorii sunt loviţi de
boli, armata este slabă, majoritatea ofiţerilor sunt incompetenţi), propunea regelui Carl
Gustaff o altă soluţie: trupele suedeze să se apropie de hotarele Rusiei. Aceasta, în
opinia lui von Krusenstiern, l-ar determina pe ţar să trimită soli la rege şi l-ar sili să
primească condiţiile părţii suedeze (p. 78-79).
Câteva acte arată şi poziţia regelui Carl Gustaff vizavi de negocierile cu Rusia.
Astfel, la 24 ianuarie 1656, el trimitea lui Gustav Bielke noile instrucţiuni referitoare la
titulatura ţarului, pentru a continua cu succes negocierile. Totodată, îi recomanda să se
înţeleagă în privinţa liniei de demarcaţie, dintre trupele ruseşti şi suedeze aflate pe
teritoriul Poloniei şi Lituaniei, linie care însă nu trebuia să-i afecteze pe cazaci, pe care
regele îi privea „ca pe un stat deosebit”. În acelaşi timp, solii trebuiau să-l informeze pe
423
Recenzii
ţar despre intenţia declarată a cazacilor de a trece sub puterea regelui suedez, dar cu
precizarea că cererea lor n-a fost primită fiindcă regele nu admite existenţa lor în calitate
de stat independent, ci îi recunoaşte doar în limitele confederaţiei în care ei au intrat cu
ţarul (p. 80-83). Pe 29 ianuarie 1656, într-o depeşă adresată ţarului, regele Suediei
revenea la problema posesiunilor lui Jan Radziwill din Lituania, care a trecut sub
suzeranitatea regelui, dar teritoriile sale au fost ocupate de trupele ruse, propunând ca,
după încheierea păcii cu Rusia, să se stabilească „hotarul pământurilor cucerite” (p. 83-
85). În ziua următoare, regele se adresa iarăşi lui Bielke, solicitând negocierea liniei de
demarcaţie, iar dacă nu reuşeşte, să sublinieze în faţa Moscovei că Suedia nu este
împotriva încheierii unei alianţe defensive cu Rusia pentru apărarea teritoriilor pe care
cele două state le-au dobândit în timpul acestui război. Scopul suprem era însă, sublinia
regele, menţinerea cu orice preţ a prieteniei cu Rusia (p. 94-96).
Cu toate acestea, negocierile suedezilor la Moscova au suferit un eşec, căci
problemele existente între cele două părţi nu au putut fi soluţionate, situaţie ce a fost
consemnată în Procesul verbal din 11 şi 14 martie 1656 (p. 96-108). În acest document se
regăseşte, foarte interesantă de altfel, aprecierea făcută de Bielke asupra situaţiei
cazacilor: „Măria sa regele s-a atârnat întotdeauna faţă de cazaci ca faţă de un popor liber,
care numai temporar s-a împăcat şi a încheiat înţelegere cu Măria sa ţarul” (p. 106).
Relatările ulterioare ale solilor suedezi din Moscova sunt şi mai pesimiste. Rusia
nu intenţiona să se împace cu Suedia, iar la 20 martie 1656 Bielke semnala mari pregătiri
militare în Rusia, bănuind că ele ar putea fi îndreptate împotriva Suediei (p. 108-123),
bănuială care s-a adeverit întru totul. La 10 iulie 1656, Bielke informa Consiliul regal
despre arestarea lor (p. 123-126), iar un an mai târziu acelaşi sol comunica regelui despre
condiţiile insuportabile din prizonieratul moscovit (p. 126-129). Ultimul document
publicat din acest capitol este o scrisoare a lui Bielke, din 31 iulie 1656, adresată regelui
Suediei, prin care îl informa că prin intermediul pristavului, care era permanent pe lângă
ei, a primit o propunere neoficială de a se adresa ţarului cu rugămintea ca acesta să
solicite regelui trimiterea unor noi clauze privind viitorul tratat de pace dintre cele două
state (p. 130-132).
Capitolul al II-lea, Relaţiile ruso-poloneze în anii 50 ai secolului al XVII-lea,
începe cu o scurtă prezentare a surselor publicate, subliniindu-se importanţa şi noutatea
informaţiei documentare oferite (p. 137-139). Capitolul este structurat în patru părţi şi se
încheie cu Note explicative.
Prima parte, Materiale privind negocierile ruso-poloneze, este cea mai
voluminoasă şi cuprinde materiale şi documente ce ţin de tratativele de la Vilno din anul
1656. Sunt publicate Instrucţiunile (10 iulie 1656), deschisă (Большой наказ-
instrucţiunea mare) şi secretă (Тайный наказ), după care trebuia să se conducă la
negocieri solia rusă, în frunte cu Nikita Odoevski; secţiunea deschisă cuprinde dispoziţii
privind organizarea congresului de pace şi posibila procedură de lucru, şi, de asemenea,
cuvântarea solilor cu indicarea cauzelor care l-au determinat pe Alexei Mihailovici să
înceapă războiul împotriva Poloniei, iar ulterior, acordul de a începe negocierile de pace.
Secţiunea secretă a Instrucţiunilor cuprinde proiectul tratatului propus de Rusia, posibilul
refuz al polonilor de a-l accepta şi eventualele argumente pe care trebuiau să le invoce
solii ruşi pentru a-i convinge pe delegaţii poloni să accepte clauzele propuse de Moscova.
Din textul acestui proiect se reliefează limpede că Rusia se prezintă drept apărătoarea
424
Recenzii
Ortodoxiei; chiar şi războiul început împotriva Poloniei este prezentat ca o pedeapsă a

acesteia pentru persecuţiile la care a fost supusă biserica greacă. Între alte clauze ale
conflictului ruso-polonez trebuie menţionate acelea care se referă la titulaturile ţarului şi
regelui, la oraşele cucerite de trupele ruse sau care s-au supus de bună voie Rusiei,
dorinţa ţarului de a deveni şi rege al Poloniei, pretenţia părţii ruse referitoare la plata de
către Polonia a sumei de 1.700.000 de ruble, bani care ar constitui suma cheltuită în
legătură cu operaţiile militare purtate de ruşi. De asemenea, Rusia intenţiona stabilirea
hotarului pe râul Bug, Bogdan Hmelmiţki să rămână cu Rusia, iar cazacii să nu mai fie
atacaţi de polonezi etc. (p. 139-146). În continuare, sunt publicate cele mai importante, în
opinia editorului, fragmente din Raportul (14 iulie-27 octombrie 1656) lui Nikita
Odoevski. Acestea fac referire la negocierile de la Vilno, mijlocite de solii împăratului
Ferdinand al III-lea. Materialele publicate atestă tendinţa ţarului de a dobândi Marele
Cnezat Lituanian şi chiar întreaga Republică, sperând să obţină coroana regală, dacă nu
imediat, cel puţin după moartea regelui Jan Cazimir. Foarte interesantă este şi informaţia
solului rus, fixată pe 20 august 1656, în care solii poloni îi atenţionează pe ruşi de bunele
relaţii ale lui B. Hmelniţki cu principele Transilvaniei, Gheorghe Rákoczi al II-lea, şi cu
regele Carl Gustaff al Suediei, fiind posibilă chiar o supunere a hatmanului ucrainean faţă
de ultimul, informaţie contestată însă de ruşi, care susţineau că hatmanul şi cazacii s-au
supus ţarului pe vecie şi slujesc lui cu „inimile bucuroase” (p. 155).
Totodată, cu acest prilej se remarcă şi poziţia Rusiei în problema Unirii
religioase, aceasta cerând lichidarea ei, argumentându-şi cererea prin aceea că Unirea nu
este o credinţă, ci o serie de născociri ale oamenilor răi, care s-au lăsat de legea grecească
(p. 156, 177-178). De fapt, aceeaşi opinie o avea şi Bogdan Hmelniţki, care şi-o
exprimase într-una din clauzele trimise ţarului pentru a fi inclusă în viitorul tratat de pace
cu Polonia (p. 203-204).
Problema ucraineană a stat permanent în atenţia delegaţilor. Polonezii au cerut
revenirea cazacilor sub controlul lor, dar cererea le-a fost respinsă categoric de către solii
ruşi. Printre argumente se invoca şi faptul că Rusia nu poate ceda Oastea Zaporojană
fiindcă ea „s-ar da” imediat turcilor, tătarilor ori suedezilor şi, unindu-se cu ei, vor ruina
Rusia şi Polonia (p. 158-165).
Raportul lui Nikita Odoevski mai informează că, la 24 septembrie 1656, solii
polonezi au comunicat ruşilor că principele transilvănean Gheorghe Rákoczi se înţelege
cu domnul Moldovei, cu hanul Crimeei şi cu hatmanul cazacilor referitor la împiedicarea
accederii ţarului la Coroana polonă, fiindcă numele lui este „faimos şi îngrozitor” şi, în
cazul alegerii sale, Moldovei, Ucrainei, Hanatului Crimeei le va fi „strâmtoare”.
Răspunsul solilor ruşi s-a referit numai la cazaci, fiind exprimată încrederea că ei nu se
vor lăsa de „măria sa ţarul” (p. 171).
Conform unui material din august 1656, traducătorul rus Vasile Bauş era
informat de mediatorii austrieci despre poziţia lui Bogdan Hmelniţki, care, văzând că
polonii îşi vin în fire şi că suedezii sunt înfrânţi peste tot, s-ar fi adresat regelui polon cu
promisiunea de a-l sluji împotriva tuturor neprietenilor. Cu acest prilej, solii austrieci au
creionat şi un semnificativ portret politic lui Bogdan Hmelniţki: „aşa este acel om, ba
Moscovei, ba suedezilor, ba polonilor vrea să slujească şi se învârte ca morişca după
vânt, şi nimic nu-i de mirare în aceasta, în tinereţe s-a învăţat de la iezuiţi să facă
asemenea isprăvi” (p. 194).
425
Recenzii
Documentele nr. 4-17 cuprind corespondenţa ţarului Alexei Mihailovici cu

Nikita Odoevski, conducătorul delegaţiei ruse la negocierile de la Vilno, scrisori ce
reflectă poziţia acestuia în problemele discutate, cu instrucţiunile aferente etc. (p. 196-
207).
Partea a doua a acestui capitol, Documente privind alegerea solilor din partea
şleahtei lituaniene în timpul negocierilor de la Vilno, conţine doar două acte, însă extrem
de semnificative. Ele atestă intenţia ţarului de a rezolva problema lituaniană în favoarea
sa cu ajutorul reprezentanţilor şleahtei lituaniene. Conform poruncii ţarului, în unităţile
administrativ-teritoriale (poveturi) din Marele Cnezat Lituanian ocupate de trupele ruse,
au fost organizate „alegeri”, în urma cărora au fost desemnaţi câte doi delegaţi pentru
fiecare unitate. Aceşti reprezentanţi, în număr de 18, au fost aduşi la Vilno pentru a
declara delegaţiilor poloneze şi austriece că ei nu doresc ca ţarul să cedeze Poloniei
teritoriul Lituaniei (p. 208). Totuşi, efortul ţarului nu a fost încununat de succes, căci
delegaţilor de mai sus nu li s-a recunoscut niciun fel de împuternicire, aşa încât ei nu au
fost acceptaţi la negocieri nici de către polonezi, nici de mediatorii austrieci.
În partea a treia, Relaţiile guvernului rus cu hatmanul Wincenty Korwin
Gonsiewski, sunt publicate 11 documente din perioada 9 august-29 septembrie 1656,
cuprinzând corespondenţa ţarului şi a unor demnitari ruşi cu hatmanul lituanian de mai
sus. Ţarul căuta să îl atragă de partea sa, promiţându-i garantarea credinţei, libertăţii şi
onoarei (p. 212). Cu toate acestea, hatmanul W Gonsiewski, în scrisoarea din 29
septembrie 1656, arată că a fost împuternicit de rege doar să negocieze cu ţarul unirea
forţelor militare împotriva duşmanului comun (p. 214 şi p. 216). Un interes deosebit îl
prezintă depeşa porucicului Danilo Ilifov din aceeaşi lună, prin care se comunica faptul
că a fost informat de hatmanul lituanian W. Gonsiewski că principele Rákoczi întreţine
legături cu domnul Moldovei, cu hanul Crimeei şi cu „cerkeşii” zaporojeni pentru ca ţarul
să nu fie ales şi rege al Poloniei. În continuare, porucicul nominalizat arăta că trebuie
cugetat cum ar putea fi „rupt acel gând” al lor, pentru ca duşmanii de mai sus să nu se
unească până când polonii şi ruşii nu vor isprăvi războiul cu suedezii. Din acest motiv,
W. Gonsiewski propunea ţarului să caute o cale de rezolvare a problemei şi să nu îşi cruţe
vistieria în ce îl priveşte pe domnul Moldovei, una dintre soluţiile oferite fiind
ademenirea hanului pentru ca acesta să-l înlăture pe domnul ostil al Moldovei şi să
instaleze un alt domnitor în locul său. Această măsură, în opinia lui W. Gonsiewski, ar fi
distrus spiritul de unitate dintre Transilvania, Moldova, Ucraina şi Crimeea. Totodată, din
aceeaşi depeşă aflăm că tributul plătit Porţii de către domnul Moldovei era de 8.000 de
zloţi polonezi (p. 214-215).
În sfârşit, partea a patra, Materialele misiunii lui Afanasie Nesterov la regele Jan
Cazimir, conţine doar două surse. Unul dintre aceste izvoare, Raportul lui A. Nesterov, a
fost publicat doar fragmentar. La 17 septembrie 1656, Afanasie Nesterov se afla în târgul
Cameniţa, unde era informat despre tratatul încheiat de Gheorghe Rákoczi cu Ucraina,
Moldova şi Muntenia (p. 218). Este cunoscut textul tratatului dintre principele
transilvănean şi hatmanul ucrainean, semnat la Alba-Iulia în ziua de 7 septembrie 1656.
Trebuie precizat că asemenea tratate, care îl repetă cuvânt cu cuvânt pe cel de mai sus, au
fost încheiate cu Moldova şi cu Ţara Românească (a se vedea Moldova în contextul
relaţiilor politice internaţionale. 1387-1858. Tratate, Alcătuitor I. Eremia, Chişinău,
Editura Universitas, 1992, p. 229). Mai târziu, la 25 octombrie, Afanasie Nesterov a fost
426
Recenzii
primit în taină, la ora trei noaptea, de către regele Jan Cazimir. Din cele relatate de regele
polon, se reţine informaţia că suveranul suedez avea soli la sultan, la hatmanul ucrainean,
la principele transilvănean şi la domnul Moldovei (p. 224).
Capitolul al III-lea, Relaţiile Habsburgilor cu Rusia şi Ucraina în timpul crizei
internaţionale de la mijlocul secolului al XVII-lea, cuprinde o scurtă introducere, 21 de
documente din perioada 1654-1659, în mare parte inedite, din Arhivele din Viena, şi
Notele explicative de la sfârşitul capitolului. Documentele sunt publicate în limba
originalului: rusă, italiană, latină şi germană, iar actele în ultimile trei limbi sunt însoţite
de scurte rezumate în limba rusă. Dintre documentele mai importante, menţionăm
Instrucţiunea inedită, din 7 iunie 1655, dată solilor Allegretto de Allegrettis şi Johanno
Theodoro Lorbacher, trimişi în misiune la Moscova şi care, dintr-un anumit unghi de
vedere, expune cercul de interese ale Curţii de la Viena privind Polonia şi Moscovia
[Moscovia era numele sub care, de regulă, Rusia era cunoscută în Occident - n. I.E.] (p.
234-236). La 18 ianuarie 1656 solii întocmeau o relatare despre mersul negocierilor de la
Moscova (p. 239-243), iar un an mai târziu, Allegretto de Allegrettis prezenta un Raport
mai detaliat despre misiunea îndeplinită (p. 255-263). Actul din 6 septembrie 1655 atestă
tendinţa unor forţe politice poloneze de a căuta noi aliaţi în lupta împotriva Rusiei,
mizând şi pe Casa de Austria, căreia i se propunea ca la tronul polonez să fie ales un
reprezentant al dinastiei de Habsburg. Propunerea nu este însă acceptată de consilierii
imperiali, Curtea de la Viena pledând doar pentru medierea tratativelor ruso-poloneze (p.
236-239). Negocierile de la Vilno şi-au găsit reflectare şi într-un Proces verbal alcătuit de
mediatorii austrieci în noiembrie 1656. Datele oferite corespund, în general, cu
informaţiile pe care le aflăm şi din sursele ruseşti (p. 243-247).
O altă direcţie a politicii externe a Casei de Austria era Ucraina. Pentru
clarificarea situaţiei de aici, a fost trimis arhiepiscopul Petru Parcevich, care, conform
Instrucţiunilor primite la 10 ianuarie 1657, trebuia să elucideze esenţa conflictului dintre
cazaci şi poloni şi să încerce împăcarea celor două părţi (p. 253). Bogdan Hmelniţki a
răspuns pozitiv la propunerea de mediere a Curţii de la Viena (p. 263-264). Rezultatele
acestei misiuni diplomatice sunt inserate în Raportul lui Christophorus (Xristofori)
Marianowik din august 1657 (p. 264-268), act care aminteşte şi soli moldoveni ce se
aflau în misiune la hatmanul ucrainean.
Între documentele acestui capitol sunt de reţinut două acte inedite: scrisoarea
regelui Jan Cazimir către ţarul Alexei Mihailovici din 11 octombrie 1657 (p. 276-278) şi
relatarea lui Lorenzo de Curelich, reprezentantul lui Ferdinand III, despre vizita sa la solii
transilvăneni şi ruşi, care se aflau la Viena (p. 300-302).
În capitolul al IV-lea, Relaţiile Rusiei cu Brandenburgul în anii 50 ai secolului
al XVII-lea, sunt publicate 11 documente (fragmente din Instrucţiuni şi Rapoarte) din
Arhiva de Stat a Actelor vechi din Rusia (aprilie 1656-aprilie 1657). Aceste surse reflectă
relaţiile diplomatice dintre cele două părţi, care erau îndreptate spre menţinerea păcii,
având o pronunţată orientare antisuedeză. Documentele publicate sunt însoţite de un scurt
studiu introductiv şi de Notele explicative de rigoare (p. 311-340).
Capitolul al V-lea, Principatul Transilvania în timpul conflictului ruso-polon
pentru Ucraina din anii 50 ai secolului al XVII-lea, include un număr de 26 de
documente din anii 1654-1657. Actele publicate, inclusiv cele inedite, reflectă relaţiile
Transilvaniei cu Ucraina (11 documente), cu Rusia (8 documente) şi cu Polonia (2
427
Recenzii
documente). Încă trei acte se referă la relaţiile Rusiei cu Ucraina, unul reflectă raporturile
Moldovei cu Hanatul Crimeei şi un altul conţine ştiri curente din anul 1656.
Primele acte publicate în acest capitol sunt două depeşe ale regelui Jan Cazimir,
din 8 martie şi 3 mai 1654, prin care Gheorghe Rákoczi era anunţat de trecerea lui
Bogdan Hmelniţki de partea ţarului şi despre demersurile diplomatice ale Poloniei faţă de
Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeei. Cu acest prilej, domnul Moldovei era arătat între
aliaţii regelui polon şi se solicita sprijinul militar al principelui în lupta împotriva
cazacilor (p. 342-343). În acelaşi timp, prin scrisorile din 9 februarie şi 22 martie 1656,
B. Hmelniţki îşi exprima speranţa menţinerii unor relaţii de prietenie cu Gheorghe
Rákoczi, cât şi intenţia de a trimite soli la acest principe (p. 344-345). Alte două scrisori,
din 5 şi 6 iulie 1656, semnate de Andrei Grec şi, respectiv, Bogdan Hmelniţki, îl anunţau
pe Gheorghe Rákoczi în legătură cu plecarea solului transilvănean Gheorghe Racz din
Cighirin spre Moscova (p. 347-348).
Următoarele două acte ţin de constituirea alianţei ofensive şi defensive, numită
„confoederationis”, dintre Transilvania, Ucraina, Moldova şi Ţara Românească. Este
vorba de textul jurământului lui B. Hmelniţki de a fi fidel acestei alianţe şi de textul
tratatului din 7 septembrie 1656 amintit şi mai sus (p. 348-350). De asemenea, este
publicat Universalul hatmanului ucrainean, din 31 decembrie 1656, adresat cazacilor, pe
care îi trimite în ajutorul lui Gheorghe Rákoczi, şi scrisoarea de garanţie a principelui
transilvănean, prin care acesta promitea să respecte toate drepturile şi privilegiile
cazacilor în cazul în care va deveni rege al Poloniei (p. 354-355).
Un interes deosebit prezintă Instrucţia lui Gheorghe Rákoczi dată solului său,
Francisco Sebesi, la 18 aprilie 1657, care a fost trimis împreună cu solii suedezi, prin
Moldova, la hatman şi la han. Conform acestei Instrucţii, solul transilvănean urma să
plece din Moldova însoţit de solii domnului Gheorghe Ştefan. Scopul soliei era să asigure
alianţa tătarilor împotriva Rusiei şi Poloniei (p. 355-357).
Sunt publicate şi câteva fragmente din Agenda lui Francisco Sebesi privitor la
misiunea sa diplomatică, în care se arată că în momentul sosirii lui la Cighirin, aici se afla
o solie din Rusia care a cerut de la hatman ruperea alianţei cu Transilvania şi cu Suedia,
organizarea unei expediţii împotriva Moldovei şi Ţării Româneşti, cucerirea Transilvaniei
şi continuarea operaţiilor militare împotriva Poloniei, cerere respinsă categoric de
Bogdan Hmelniţki (p. 361). Un alt fragment din aceeaşi Agendă indică modul în care
cazacii vedeau statutul politico-juridic al Ucrainei, aspect exprimat de Ivan Vâgovski în
momentul în care solii ruşi şi-au arătat nemulţumirea că Bogdan Hmelniţki promovează o
politică externă proprie şi că hatmanul nu vine în persoană la Moscova pentru negocieri,
ci îşi trimite doar solii. Acestor pretenţii Ivan Vâgovski le-a răspuns că aşa cum „ţarul
este ţar în ţara sa, aşa şi hatmanul este acelaşi rege sau cneaz, în ţara sa”.
Intrarea trupelor aliate lui Gheorghe Rákoczi în Polonia nu corespundea
intenţiilor ţarului, aşa încât acesta din urmă, prin scrisoarea din 29 mai 1657, cerea
polcovnicului de Kiev să îşi retragă detaşamentul de cazaci din Polonia (p. 358-359).
Evident că şi principele Transilvaniei înţelegea că intenţia sa de a obţine coroana Poloniei
venea în contradicţie cu politica Rusiei. De aceea, la 12 iunie 1656, Gheorghe Rákoczi se
adresa ţarului cu o depeşă în care îl asigura de prietenia sa (p. 345). La Moscova erau
trimişi solii săi Gheorghe Racz şi Daniel Tövissi care, conform Instrucţiunii din 12 iunie
428
Recenzii
1656, trebuiau să afle şi statutul politico-juridic al cazacilor, aşa cum acesta era înţeles de
ţar: „cazacii sunt consideraţi în calitate de supuşi sau de aliaţi?” (p. 347).
Prietenia lui Gheorghe Rákoczi a fost acceptată de către ţar (scrisoarea din 2
octombrie 1656) şi pentru întărirea ei acesta din urmă îl trimite la principe pe solul
Grigore Volkov. În Instrucţiunea dată acestuia găsim şi răspunsul la întrebarea formulată
mai sus: ţarul considera că B. Hmelniţki cu Oastea Zaporojeană, cu oraşele şi locurile „s-
au dat în supunere veşnică” (p. 353). Cu toate că ţarul cerea solului său să plece cât mai
curând de la principe, Grigore Volkov îl părăseşte pe Gheorghe Rákoczi abia după 17
ianuarie 1657, când trupele acestuia intraseră deja în Polonia. Cu toate acestea, principele
Transilvaniei continua să îl asigure pe ţar de prietenia sa (p. 355). Acţiunea lui Gheorghe
Rákoczi în Polonia a provocat o „mare uimire” ţarului (p. 358). Încercarea de a rezolva
problema pe cale diplomatică nu a reuşit. Solia lui Ivan Jeleabujski trimisă principelui
transilvănean în vara anului 1657 nu a mai fost dusă până la capăt. Solul, conform
indicaţiei ţarului, fusese trimis în tabăra lui Rákoczi din Polonia şi nu în Transilvania,
unde, în această vreme, principele se retrăsese deja (p. 361-363).
Tot în acest capitol este publicată şi o scrisoare a hanului tătar către Gheorghe
Ştefan, datată de editor „nu înainte de 1654”, în care se cerea domnului Moldovei să
trimită oameni de nădejde în Polonia şi Ucraina pentru a aduna informaţii veridice asupra
situaţiei de acolo (p. 343).
Cel de-al VI-lea capitol, Negocierile ruso-daneze din anii 1656-1659, cuprinde
un scurt studiu introductiv, şase documente inedite din arhivele daneze şi ruse referitoare
la negocierile dintre Rusia şi Danemarca privind încheierea alianţei împotriva Suediei,
precum şi Note explicative (p. 366-419). Materialul documentar include două fragmente
din Rapoartele solului rus Danilo Mâşevski, care, pe parcursul anilor 1656-1657, a fost
trimis de două ori la Copenhaga. De asemenea, aici au mai fost incluse o Relatare a lui
Herman Kaaser despre solia sa în Rusia şi scrisoarea regelui danez Frederic al III-lea din
23 august 1656, adresată ţarului Alexei Mihailovici, prin care se refuza începerea
operaţiunilor militare împotriva Suediei. În sfârşit, editorii au mai adăugat în acest capitol
Instrucţia dată lui Hans Oldelands, ce fusese trimis pentru negocieri în Rusia, şi
răspunsul Moscovei la propunerile făcute de acesta. Dintre celelalte materiale, trebuie
reţinute informaţiile despre ceremonialul de primire a solilor la curtea de la Copenhaga
(p. 369-370), dar şi ceremonialul de primire de la curtea rusă, văzut din pespectiva solului
danez (p. 390-391). În acelaşi timp, considerăm important şi faptul că, pe lângă
problemele discutate ce ţineau de raporturile ruso-daneze, Danemarca a manifestat interes
şi faţă de situaţia lui Bogdan Hmelniţki (p. 375-376). Documentele prezentate evidenţiază
şi politica atentă a statului danez. Astfel, cu toate că în 1656 Suedia era învinuită de
faptul că vrea să devină stăpâna Mării Baltice, că tulbură comerţul şi că îşi extinde
puterea în detrimentul celorlalţi vecini (p. 389-390), regele Frederic al III-lea refuză să
înceapă ostilităţile militare împotriva Suediei (p. 404-405), iar în anul următor Hans
Oldelands propunea Moscovei semnarea unui pact antisuedez, slăbirea flotei maritime a
acesteia şi menţinerea relaţiilor comerciale ruso-daneze.
Capitolul al VII-lea, Politica Porţii faţă de Rusia şi Ucraina la mijlocul
secolului al XVII-lea, include un succint studiu introductiv, cinci documente inedite (doar
unul dintre acestea fiind editat parţial anterior) din arhivele ruseşti şi austriece, în limbile
turcă, germană şi italiană, însoţite de traduceri contemporane în limba rusă, la care se mai
429
Recenzii
adaugă şi Notele explicative. Primele două acte sunt scrisorile lui Zulfikar-aga, traducător
la cancelaria sultanului. Prima scrisoare, din 27 iulie 1654, era adresată ţarului Alexei
Mihailovici, care era anunţat că „războinicii cazaci” de pe Don au ruinat localitatea
Erikle, aşa încât se cerea ţarului să intervină hotărât pentru a preveni pe viitor asemenea
invazii. De asemenea, ţarul era informat despre intenţia Porţii de a-l readuce pe
Muhammed-Girey la tronul Hanatului Crimeei în locul decedatului han Islam-Girey (p.
422-423). A doua scrisoare, emisă la 16 aprilie 1656, subliniază politica „prietenească şi
binevoitoare” a Porţii faţă de Rusia, menţionându-se că s-a poruncit şi tătarilor „să nu
pricinuiască nici un rău” posesiunilor ţarului (p. 424-426).
Un interes deosebit îl prezintă Relatările rezidentului imperial la Istanbul,
Simon Reniger, din aprilie-iunie 1657, care conţin informaţii privitoare la situaţia
Moldovei, Ţării Româneşti şi Transilvaniei, dar şi la politica externă a acestora, Suediei
şi Ucrainei (p. 426-434). Cu acest prilej, trebuie menţionat faptul că, în afară de
publicarea parţială a acestor Relatări de către istoricul ucrainean Miron Korduba, ele sunt
cunoscute în istoriografia românească încă din anul 1900 (E. Hurmuzaki, Fragmente din
istoria românilor, tom. III, Bucureşti, 1900, p. 290-293).
Memorandul suedez din 29 mai 1657, adresat lui Muhamed al IV-lea subliniază
îngrijorarea regelui în legătură cu faptul că sultanul a poruncit tătarilor să se îndrepte spre
Transilvania, aliata Suediei din acea vreme. De asemenea, Poarta era informată de o mare
alianţă a ţărilor europene (Anglia, Franţa, Olanda, Ungaria [=Transilvania, n. I.E.]), pe
care ar fi constituit-o Suedia, sultanul fiind invitat să participe şi el, duşmanii principali
fiind consideraţi Imperiul Habsburgilor şi Rusia (p. 434-435).
Ultimul document publicat este o scrisoare a dogelui veneţian Bertuccio Valiero,
din iunie 1656, adresată şahului persan Abbas al II-lea, în care se arăta situaţia grea a
Republicii Veneţiene din pricina îndelungatului război pe care aceasta îl purta cu turcii,
motiv pentru care se propunea şahului să înceapă acţiuni militare împotriva Porţii (p. 435-
436).
Următorul capitol, al VIII-lea, este întitulat Din corespondenţa hanilor crimeeni
cu ţarul rus şi cu regele polonez. 1654-1658. Publicarea documentelor este precedată de
cel mai amplu studiu introductiv din acest volum (p. 438-450), în care autorul prezintă o
caracteristică a situaţiei internaţionale în contextul căreia au fost redactate actele
publicate, examinează formulele protocolare din ele, particularităţile lingvistice ale
documentelor şi veridicitatea traducerilor în limba rusă.
În continuare, sunt editate şase gramote (numite mohabbat-name şi gahed-name
în limba originalului, n. I.E.) ale hanilor Islam-Girey al III-lea şi Muhamed-Girey al IV-
lea adresate ţarului Alexei Mihailovici, precum şi două scrisori adresate de Muhamed-
Girey al IV-lea regelui polon Jan Cazimir.
Gramota lui Islam-Girey al III-lea din martie-mai 1654 îl informa pe ţar despre
primirea solilor Sidor Lodâjenski şi Alexei Ogarkov, care ar fi adus hanului „visteria” şi
cadourile. Cu acest prilej, hanul îşi manifesta indignarea faţă de faptul că blănurile de
samur trimise nu sunt destul de late, de aceea ele nu sunt bune de nimic. Prin urmare
trimiterea unor asemenea cadouri, îl dojenea hanul pe ţar, nu sunt în concordanţă „cu
frăţia şi prietenia” noastră. În acelaşi timp, ţarul era atenţionat în legătură cu atacarea
posesiunilor otomane de către „războinicii cazaci” de pe Don, hanul ameninţând că, dacă
ţarul nu va lua măsuri hotărâte pentru a-i potoli, tătarii vor întreprinde singuri acţiuni
430
Recenzii
represive împotriva lor. De asemenea, hanul ridica şi problema existenţei statului

musulman al lui Omat-Muhammeddin de lângă râul Terec, ai cărui locuitori mergeau de
veacuri la „cercheşi” şi în Crimeea. Acum însă, în afară de cetatea veche care era acolo,
ruşii au mai construit una nouă, ceea ce împiedica mişcarea liberă a locuitorilor din statul
musulman, fapt ce a stârnit nemulţumirea hanului (p. 450-452).
Următorul document, din 19 octombrie 1654, este adresat ţarului de noul han
Muhammed-Girey al IV-lea. Acesta din urmă refuza propunerea Moscovei de a se alia
împotriva Poloniei, invocând că tătarii au încheiat pace cu regele şi nu au motive să o
încalce. Totodată, se solicita ţarului să trimită la timp „vistieria” şi cadourile şi să ia
măsuri adecvate împotriva cazacilor de pe Don (p. 453-455). Abia în primăvara anului
1657 hanul propunea o alianţă ţarului rus, dar îndreptată împotriva Suediei şi Ardealului.
Editorul şi traducătorul documentului, cunoscutul istoric Sagit Faizov, a tradus eronat
termenul Erdel din documentul original, prin Ungaria. Erdel este numai Transilvania,
termenul desemnând, şi într-un caz şi în altul, „ţara de peste păduri”, nicidecum Ungaria.
Semnificativ apare şi faptul că hanul Crimeei îl numeşte pe principele transilvănean
„Erdel krale” (regele Ardealului), adică principelui i se recunoaştea statutul juridic de
rege, dar „supus casei padişahilor otomani”, însă acesta, „eschivându-se de la o supunere
mai apropiată”, s-ar fi aliat cu cazacii, chipurile, pentru a ajuta oastea suedeză, în realitate
însă, „regele Ardealului” vrea să devină şi rege al Poloniei. De asemenea, hanul nu uita să
amintească iar de „războinicii cazaci” de pe Don, care săvârşeau incursiuni împotriva
posesiunilor tătăreşti şi otomane (p. 462-464).
Prin gramota din septembrie-octombrie 1657, hanul informa Moscova despre
campania reuşită împotriva „regelui Ardealului”, repeta cererile referitoare la „visterie” şi
cadouri şi atenţiona din nou asupra comportamentului războinic al cazacilor de pe Don
(p. 465-468).
Un interes deosebit prezintă actul emis de han la 23 mai 1658, în care sunt
respinse pretenţiile ţarului de a se intitula stăpân al „Apusului şi Răsăritului”, dar şi al
„cazacilor nipreni”. În opinia hanului „acei cazaci nipreni sunt un stat aparte”, căci „au
refuzat să rămână sub ascultarea regelui polon […] cum au fost o mie de ani”; în plus,
„cazacii nu se încredinţează pe sine nimănui, au tendinţa să-şi ţină singuri statul lor”.
Concomitent sunt respinse şi pretenţiile ţarului asupra Republicii Polone (p. 471-473).
Aşa cum am arătat mai sus, în acest capitol se găsesc şi două scrisori ale hanului
Muhammed-Girey al IV-lea destinate regelui Jan Cazimir. În prima dintre ele, din prima
jumătate a lunii decembrie 1654, se propunea regelui încheierea unui tratat de alianţă
politico-militară care să prevadă ajutor militar reciproc şi libertatea comerţului. Acesta
însă nu îi scutea pe poloni de trimiterea obligatorie a darurilor anuale către tătari. Hanul
credea că alianţa tătaro-polonă îi va determina pe cazaci să „exprime regret şi căinţă faţă
de declaraţiile lor şi să se desprindă de Moscova”, aşa încât miza pe trecerea cazacilor
„de partea noastră, vor exprima dorinţa să slujească şi vor fi supuşi” (p. 457-460). În cea
de-a doua scrisoare adresată regelui polon, din decembrie 1655-ianuarie 1656, hanul
confirma obligaţiile sale de aliat şi cerea ca Jan Cazimir să nu semneze pace cu Moscova,
fiindcă Rusia a cucerit mai multe teritorii poloneze, „cucereşte multe cetăţi” şi afirma că
numai „cazacii <singuri> au trecut sub ascultare” (p. 461-462).
Trebuie menţionat faptul că toate aceste documente sunt publicate în limba
originalului, cu traducerea în limba rusă contemporană, precum şi traducerea efectuată de
431
Recenzii
diecii Departamentului solilor la mijlocul secolului al XVII-lea, în cazurile în care

asemenea tălmăciri au fost depistate.
În capitolul al IX-lea, intitulat Moldova şi Valahia în contextul conflictului ruso-
polonez din anii 50 ai secolului al XVII-lea, după o scurtă prezentare, temeinică, a
relaţiilor moldo-ruso-ucrainene, sunt publicate 20 de acte şi materiale din perioada anilor
1654-1658. Dintre acestea, inedite sunt documentele cu nr. 1, 2, 4, 7 şi 13. Este vorba,
mai întâi, de scrisoarea ţarului Alexei Mihailovici, din februarie 1654, adresată lui
Gheorghe Ştefan (nr. 1), dar care nu s-a păstrat în întregime, această epistolă fiind,
practic, identică cu scrisoarea din aceeaşi lună adresată lui Matei Basarab, care a fost
publicată anterior în vol. Relaţiile istorice dintre popoarele URSS şi România în
veacurile XV-începutul celui de al XVIII-lea, vol. II, Moscova, 1968. Apoi, avem o
traducere a scrisorii lui Gheorghe Ştefan către ţar din 18 februarie 1654 (nr. 2), alta decît
cea editată mai înainte în volumul numit mai sus. Tot inedite sunt fragmentul din
Interogatoriul (Расспросные речи) lui Ioan Grigore din aprilie 1654; copia actului din 6
august 1654 (nr. 7), anterior fiind publicat originalul şi Interogatoriul mitropolitului
Ghedeon şi al logofătului Grigore Neanul din 21 mai 1656 (nr. 13).
Este totuşi regretabil faptul că în acest prestigios volum este publicată iarăşi
traducerea inexistentei (s. I.E.) scrisori în limba greacă din 16 martie 1656. În realitate, la
Departamentul solilor traducerea s-a făcut de pe scrisoarea din 17 mai 1656, scrisă la
Moscova sub dictarea mitropolitului Ghedeon şi a lui Grigore Neanul, scrisoare bine
cunoscută istoricilor şi editată încă în anul 1933 în România de Dimitrie G. Ionescu
[Tratatul încheiat de Gheorghe Ştefan cu ruşii în 1656. Contribuţii la cunoaşterea
legăturilor noastre politice cu Rusia, în RIR, vol. III (1933), fasc. II-III, p. 241-246; a se
vedea şi Ion A. Eremia, Ţara Moldovei şi Rusia. Relaţii politice în a doua jumătate a sec.
al XVII-lea, Chişinău, Centrul Editorial Poligrafic al USM, 1993, p. 36-53]. Redactorul
acestui capitol, Lidia Egorovna Semenova, în nota explicativă nr. 16 de la pagina 505,
afirmă că scrisoarea mitropolitului Ghedeon şi a lui Grigore Neanul a fost semnată şi de
Patriarhul Ierusalimului, Paisie, care atunci (adică la 16 martie 1656 – n. I.E.) se afla în
Moldova, argumentându-şi opinia prin referinţa la un studiu al doamnei Vera Tchentsova
din anul 2000, studiu (Ченцова В.Г., Источники фонда «Сношения России с
Грецией» РГАДА по истории международных отношений в Восточной и Юго-
Восточной Европе в 50-е гг. XVII в., în „Русская и украинская дипломатия в
Евразии: 50-е годы XVII века” М., 2000, С. 151-180) inaccesibil nouă. Dar în volumul
de faţă, la care ne referim, publicat în 2007, doamna Vera Tchentsova scrie destul de
limpede că este vorba de actul din luna mai 1656, pe care îl consideră „înţelegere a
guvernului rus cu Moldova”, act pe care şi-a pus semnătura şi Patriarhul Antiohiei
Macarie. Patriarhul Ierusalimului Paisie este amintit şi el, dar în sensul corect că s-a
adresat ţarului Alexei Mihailovici cu chemarea de a-l primi pe Gheorghe Ştefan sub
ascultare rusească şi nu în sensul incorect, cum crede L.E. Semenova, că acesta şi-ar fi
pus semnătura pe imaginarul act în limba greacă din 16 martie 1656 (p. 507). Aşadar,
raţionamentele L.E. Semenova privind existenţa unui act în limba greacă, scris la Iaşi, la
16 martie 1656, şi semnat de mitropolitul Ghedeon, logofătul Grigore Neanul şi
Patriarhul Ierusalimului Paisie, nu are niciun suport documentar.
Referindu-se la articolul 4 din pretinsa scrisoare din 16 martie 1656, privind
înapoierea oraşelor ocupate de turci, L.E. Semenova explică că ar fi vorba de cetăţile
432
Recenzii
Chilia, Cetatea Albă, Bender şi Hotin, cucerite de otomani şi transformate de ei în raiale

şi care, din punct de vedere administrativ, intrau în componenţa paşalâcului de Silistra (p.
504). Cât priveşte Hotinul, s-a ştiut întotdeauna că oraşul a fost ocupat de turci numai
după 1711, transformat în raia în anul 1715, şi nu a intrat niciodată, din punct de vedere
administrativ, în paşalâcul de Silistra (Ion Gumenâi, Istoria ţinutului Hotin. De la origini
până la 1806, Chişinău, Editura Civitas, 2002, p. 176-178).
Ultimul capitol al volumului de faţă, al X-lea, este intitulat Documentele
fondului „Relaţiile Rusiei cu Grecia”(ASAVR) privind istoria diplomaţiei ruse şi
ucrainene şi a relaţiilor internaţionale în Europa de Răsărit şi de Sud-Est în anii 1654-
1658, şi include, după modelul stabilit, un scurt studiu introductiv, 20 de documente şi
Note explicative. Majoritatea documentelor publicate sunt inedite sau au fost editate
anterior în colecţii care sunt demult o raritate bibliografică. O jumătate din materialele
publicate sunt Interogatoriile (Расспросные речи) diferitelor persoane care au sosit la
Moscova cu cele mai diferite misiuni. Informaţiile acestora sunt destul de preţioase,
fiindcă ele, de regulă, nu reflectă punctul de vedere oficial al ţării de unde au venit sau ale
statelor prin care solii au trecut, ci redau situaţia reală sau situaţia informaţională din
aceste ţări, adică ce ştiau locuitorii despre diferite evenimente, care era atitudinea lor faţă
de ele, zvonurile care se răspândeau etc., toate acestea permiţând guvernului rus să facă
aprecierile respective din zonă pentru a promova o politică externă cât mai adecvată
situaţiei.
În acest context, apare destul de preţioasă informaţia mitropolitului sârb Arsenie,
sosit la Moscova în martie 1654, în care se relata despre sosirea Patriarhului Antiohiei,
Macarie, în Valahia, la invitaţia lui Matei Basarab, pentru a-l împăca pe acesta cu B.
Hmelniţki. Arsenie preciza că, la acel moment, în Valahia nu se ştia de faptul că
hatmanul ucrainean a trecut sub „mâna înaltă a ţarului”. În virtutea modificărilor
intervenite în Ucraina, credea Arsenie, patriarhul Macarie nu va mai interveni în
problema negocierilor dintre cei doi, fiindcă „acum hatmanul este sub mâna şi puterea”
ţarului (p. 509).
Prezintă interes şi aprecierile făcute de către grecul Stepan Ivanov, în aprilie
1654, asupra politicii externe a lui Gheorghe Ştefan. Astfel, domnul Moldovei era
discreditat şi se recomanda ţarului să nu creadă în vorbele domnului, ce fuseseră trimise
print-un curier, referitoare la supunerea acestuia faţă de Rusia (p. 511).
Informaţia unui alt grec, Iurie Ivanov, din decembrie 1655, este preţioasă prin
faptul că ne vorbeşte de jurământul făcut de către domnul Moldovei, cel al Ţării
Româneşti şi principele Transilvaniei ca ei să fie în prietenie şi unire, să nu se trădeze
unii pe alţii (p. 527). Aşadar, putem afirma cu certitudine existenţa unei alianţe politico-
militare între cele trei state la 1655.
În mărturiile arhimandritului Daniil, de la 22 ianuarie 1656, se citează un
fragment din Raportul lui Gavriil Samarin. De aici aflăm că la 12 aprilie 1654 numitul
arhimandrit a avut o întâlnire cu solul rus care se afla în Moldova, pe care l-a convins să
nu se reîntoarcă în Valahia (încercarea anterioară din 23 martie 1654 a eşuat, Matei
Basarab neprimindu-l pe Gavriil Samarin în ţara sa, n. I.E.), ca nu cumva noul domn să îl
predea turcilor sau tătarilor. Considerăm importantă şi opinia arhimandritului referitor la
statutul Valahiei: noul domn stăpâneşte doar în vorbe, adică formal, în realitate stăpâneşte
433
Recenzii
sultanul, fiindcă muntenii sunt supuşi veşnici sultanului şi fără porunca acestuia nu
îndrăznesc să întreprindă nimic (p. 529).
În martie 1657, grecul Dimitrie Ostafiev informa Departamentul solilor despre
poziţia negativă a Casei de Austria faţă de trecerea cazacilor „sub mâna înaltă a ţarului”,
poziţie împărtăşită şi de Poartă. Tot el aduce şi unele cifre privind numărul trupelor
transilvănene (20.000), moldovene şi muntene (câte 8.000 de fiecare) care au intrat în
Polonia (p. 530-531).
O altă persoană, Nicolae Mariţia, venită la Moscova din îndepărtata Veneţie,
depunea la Departamentul solilor o scrisoare, tradusă pe 20 aprilie 1657, care, printre alte
ştiri, conţine şi informaţia despre dorinţa grecilor ca ţarul să fie stăpân al
Constantinopolului. Este interesantă şi opinia sa vis-à-vis de alianţa moldo-munteano-
cazacă, despre care a fost informat de pisarul domnului Moldovei şi faţă de care are o
atitudine negativă, fiindcă, afirma el, trei stăpâni pravoslavnici au ales pe unul (adică pe
Gheorghe Rákoczi II, susţinut de cei trei la tronul Poloniei-n. I.E), neprieten credinţei
pravoslavnice, aşa încât, prin aceasta, ei au comis o mare nelegiuire. Acelaşi pisar
moldovean i-ar fi spus că „noi” nu aşteptăm libertate de la ţarul moscovit, ci de la regele
suedez, care va lua Constantinopolul şi va elibera neamul grecesc. Gheorghe Ştefan, mai
afirma Nicolae Mariţia, este „neprieten tainic al hatmanului” (p. 531-533).
Două acte, din februarie 1654 şi martie 1656, conţin relatări ale stareţului
Arsenie Suhanov, care, în calea sa spre Muntele Athos, a trecut şi prin Moldova, unde s-a
întâlnit şi a avut convorbiri cu domnul ţării (p. 511 şi p. 530).
O parte din documentele publicate în acest capitol sunt scrisori ale diferitor
persoane de origine greacă, laici sau clerici, care informau Curtea de la Moscova despre
evenimentele din Europa centrală şi de Sud-Est. Destul de interesantă apare scrisoarea
arhimandritului Daniil, din 4 noiembrie 1654, care negocia în numele regelui Suediei cu
hatmanul ucrainean, ce fusese trimisă din capitala suedeză ţarului Alexei Mihailovici.
Printre altele, aici este expusă şi opinia referitoare la esenţa alianţei cazacilor cu ţarul: „ei
(cazacii - n.I.E.) au transmis toate pământurile lor, semnând un <tratat> privind credinţa
din neam în neam şi pentru vecie şi toţi cazacii au depus jurământ că prietenii ţarului vor
fi şi prietenii lor, iar duşmanii lui vor deveni şi duşmanii lor”. În aceeaşi scrisoare,
locuitorii Valahiei şi Moldovei sunt desemnaţi cu un singur termen „vlaho-moldovenii”,
ceea ce atestă conştientizarea unităţii etnice a acestora de către arhimandrit (p. 512-514).
Două scrisori din august 1655 sunt semnate de Patriarhul Ierusalimului, Paisie,
care, se pare, se afla la Iaşi, dar aduse şi traduse la Departamentul solilor abia în mai
1656. În prima epistolă, el ruga ţarul ca acesta să nu verse sânge creştin şi să nu invadeze
Moldova, care este tot o ţară creştină şi chiar centrul său monastic, unde a venit fiindcă
are ocini în Ţara Moldovei (p. 522-523). În a doua scrisoare, domnul Moldovei era
prezentat ca un adevărat creştin, paşnic şi liniştit, sugerându-i ţarului ideea că, dacă se va
adresa domnlui, el, fără îndoială, va veni împreună cu toată ţara lui săracă sub ocrotirea
ţarului (p. 525-527).
Prin scrisoarea sa, redactată la 25 mai 1658, în Galaţi, mitropolitul Grigore de
Niceea îl informa pe patriarhului Nikon despre cererea hanului către domnul Moldovei de
a-i preda pe patriarhul Macarie al Antiohiei, pe Grigore de Niceea şi pe mitropolitul
Ghedeon al Moldovlahiei, învinuiţi că au fost trimişi la Moscova de către patriarhul
Partenie al Constantinopolui pentru a-l determina pe ţar să se ridice împotriva tătarilor.
434
Recenzii
De asemenea, ierarhul relata şi despre ruinarea Galaţilor şi a Valahiei de către tătari şi

turci (p. 539-541).
O altă caracterizare negativă a lui Gheorghe Ştefan este făcută într-o scrisoare a
grecului Toma Ivanov (Babalearis), adresată ţarului din Reni, la 17 februarie 1655.
Conform autorului scrisorii, domnul Moldovei ar fi împiedicat calea arhimandritului
Damaschin, care ducea „obiectul sfânt”, spre Moscova. Din acest motiv, el este etichetat
cu termenii de „trădător”, „antihrist”, învinuit că transmite scrisorile ţarului şi cele ale
hatmanului la turci, că nu onorează Evanghelia, că este „ungur”, adică protestant, calvin
şi că locuitorii ţării nu îl respectă. Tot aici se găseşte şi ştirea despre o posibilă revenire a
lui Vasile Lupu în scaunul Moldovei (p. 515-517). Ura nemărginită a acestui grec faţă de
Gheorghe Ştefan şi simpatia sa faţă de Vasile Lupu poate fi explicată prin faptul că noul
domn al Moldovei „l-a jefuit şi i-a luat moşia”. Într-o altă depeşă, din 9 mai 1655, T.
Ivanov informa ţarul despre încercarea lui B. Hmelniţki de a încheia pace cu Poarta, de
divergenţele dintre Constantin Şerban şi Gheorghe Ştefan, prilej cu care domnul
Moldovei era învinuit din nou de faptul că trimite spioni în oastea rusă şi ucraineană, iar
ştirile obţinute le trimite la Poartă. Acelaşi grec mai relatează că Gheorghe Ştefan ar fi
declarat turcilor că, dacă ei vor acorda scaunul lui Vasile Lupu, el se va duce la cazaci şi
le va fi duşman otomanilor, declaraţie care i-ar fi reţinut pe turci de la intenţia lor (p. 518-
519).
Volumul se încheie cu un Repertoriu cronologic al documentelor publicate, în
limbile rusă şi engleză, un Indice de nume şi o Listă de abrevieri.
Ajuns la finalul examinării acestui volum, ţin să menţionez că, în pofida faptului
că editorii motivează lipsa unui capitol referitor la politica şi diplomaţia Hătmăniei din
Ucraina (p. 5), titlul lucrării, care conţine sintagma „diplomaţia ucraineană”, obligă la
prezenţa unei părţi speciale consacrate acestei probleme.
Volumul nu este lipsit de unele erori tehnice, una s-a strecurat chiar pe pagina 2,
rândul 5 de sus unde apare titlul „Diplomaţia rusă şi ucraineană în relaţiile internaţionale
din Europa la mijlocul secolului al XVIII-lea (sic! - s. I.E)”. Erorile tehnice care s-au
strecurat şi unele opinii preconcepute, asupra cărora am atras atenţia în rândurile de mai
sus, nu diminuează eforturile colectivului de autori (Elena Kobzareva, Stellan Dahlgren,
Boris Floria, Iskra Schwarcz, Christof Augustynowicz, Olga Khavanova, Olga Ivanova,
Michail Meyer, Sagit Faizov, Lydia Semenova, Vera Tschentsova) şi nici valoarea reală,
incontestabilă a volumului de documente publicat. Supuse unor analize riguroase, aceste
documente vor contribui la elucidarea multor probleme privind evoluţia relaţiilor
internaţionale în Europa Centrală şi de Sud-Est în anii 50 ai secolului al XVII-lea. De
asemenea, trebuie menţionată importanţa indiscutabilă a Notelor explicative de la
sfârşitul fiecărui capitol, care, în virtutea unor lămuriri lucide, au o valoare aparte în
cadrul volumului în discuţie şi, chiar la o îmbinare imaginară a lor, prezintă o
micromonografie a relaţiilor internaţionale europene de la mijlocul secolului al XVII-lea.
Fără îndoială că volumul de documente prezentat va fi o sursă de referinţă de
prima mână pentru istoricii care investighează domeniul atât de controversat al relaţiilor
internaţionale din segmentul cronologic indicat.
Ion Eremia
435
Recenzii
Alin Mureşan, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, cu o prefaţă de

Ruxandra Cesereanu, Iaşi, Editura Polirom, 2007, 263 p.
În istoriografia românească a ultimelor două decenii a început, mai mult sau mai
puţin timid, dezbaterea asupra regimului comunist din România. Astfel se face că am
putut asista la publicarea unor volume memorialistice sau a unora academice, ai căror
autori au tratat teme sensibile precum: istoria Partidului Comunist Român, securitatea,
colectivizarea, naţionalizarea, situaţia bisericilor în comunism, sistemul penitenciar,
dosarele personale ale unor lideri comunişti ş.a. Deşi aceste progrese sunt notabile,
dezbaterile pe tema comunismului românesc suferă în continuare de neputinţa pătrunderii
în mentalul colectiv, ele rămânând în principal preocupări ale mediului academic. În plan
social, în afară de supralicitarea unei teze anticomuniste infuzată de discursul politic,
singurele momente în care am asistat la o firavă dezbatere publică pe această temă au fost
în preajma datei la care preşedintele Traian Băsescu, în baza unui volum redactat de
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România 1 , a condamnat
ca ilegitim şi criminal regimul comunist românesc 2 . În consecinţă, deşi în anumite sfere
sociale s-a scris şi s-a vorbit mult despre această perioadă sau despre experienţa carcerală
comunistă, iar în ceea ce ne interesează despre ceea este numit generic „fenomenul
Piteşti” 3 – tema cărţii pe care o prezentăm –, gradul de informare a populaţiei rămâne
redus, chiar dacă aceasta este o parte din istoria României şi unul din elementele
identitare ale românilor ca popor, pe care trebuie să ni le asumăm.
Spre deosebire de tranziţia altor state foste comuniste, cum ar fi Polonia,
Cehoslovacia, Germania (Democrată) sau Ungaria, unde dezbaterea asupra trecutului sau
„împăcarea cu trecutul” au devenit teme centrale, tranziţia românească s-a caracterizat
printr-o profundă amnezie şi ambiguitate, iar cazul Piteştiului, care ar fi trebuit să fie o
„piatră de aducere aminte”, este un foarte bun exemplu în acest sens. Motivul pare a fi
simplu şi, parţial, uşor de acceptat, deoarece Piteştiul ne oferă patru categorii de actori,
fiecare implicat în mai mare sau mai mică măsură în cele întâmplate acolo: deţinuţii
1
Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, Vladimir Tismăneanu,
Dorin Dobrincu, Cristian Vasile (editori), Raport Final, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007;
volumul poate fi accesat şi online la adresa: http://www.presidency.ro/static/ordine/
RAPORT_FINAL_CPADCR.pdf . În continuare: Raport Final.
2
Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, susţinut în faţa camerelor reunite ale
Parlamentului României, în data de 18 decembrie 2006, prin care regimul comunist român a fost
condamnat drept ilegitim şi criminal, poate fi accesat online la adresa: http://www.presidency.ro/
pdf/date/8288_ro.pdf.
3
Sintagma „fenomenul Piteşti” a fost propusă de Virgil Ierunca. Alţi autori au preferat alte
denumiri, cum ar fi: „experimentul Piteşti”, „tragedia Piteşti” sau „sistem”, termen prin care autorul
cărţii pe care o prezentăm îl foloseşte pentru a exprima ceea ce s-a petrecut în închisorile comuniste
de la Suceava, Târgşor, Piteşti, Târgu-Ocna, Gherla, Braşov şi Canal. Expresia pe care noi o vom
folosi pe parcursul textului va fi „fenomenul Piteşti”, alternând-o pe alocuri cu cel de „experiment”.
Optăm pentru această variantă, deoarece sunt termeni deja consacraţi şi în primul rând pentru că
suntem convinşi că ceea ce s-a petrecut face parte dintr-un experiment, care s-a dorit ştiinţific,
izvorât din mitologia, antropologia şi pedagogia socială marxiste.
436
Recenzii
politici (victimele); deţinuţii politici care în urma presiunilor psihice şi a supliciilor la

care au fost supuşi au cedat şi s-au transformat din victime în „torţionari”; personalul
închisorii, acei torţionari specializaţi; şi echipa decizională, cei care au orchestrat şi
supravegheat totul. Tăcerea victimelor, a deţinuţilor politici, este de înţeles dacă avem în
vedere doar faptul că aceştia, de fiecare dată când povestesc, retrăiesc chinurile suportate
în detenţie şi astfel sunt redeschise răni nevindecate încă. Victimele transformate în
torţionari refuză să vorbească, în primul rând, din cauza faptului că poartă povara şi
drama prăbuşirii şi a trădării, precum şi o simbolistică a slăbiciunii fiinţei umane.
Autorităţile comuniste, prin inimaginabila violenţă manifestată faţă de deţinuţi, prin
varietatea metodelor de tortură, umilinţa permanentă şi perfida regizare a evenimentelor
astfel încât deţinuţii să se tortureze reciproc, au urmărit obţinerea dezbinării şi
şantajabilităţii acestora şi un soi de control prin intermediul sentimentului vinovăţiei, dar,
totodată, şi macularea fiecărui deţinut şi disiparea responsabilităţii. Refuzul actorilor din
tabăra regimului comunist, torţionari sau decidenţi, de a se căi sau cel puţin de a povesti,
este lesne de înţeles. O cauză a derivei morale şi politice cu care se confruntă societatea
românească post-decembristă îşi are originea tocmai în această amnezie referitoare la
epoca comunistă, precum şi în lipsa unui cadru legislativ, care să creeze ocazia unei
„separări a apelor” şi a stabilirii rolurilor şi statusurilor sociale în ceea ce îi priveşte pe
torţionari şi victimele acestora.
După sfârşitul celui de-al doilea război mondial şi după proclamarea Republicii
Populare Române, populaţia a asistat la suprimarea propriilor drepturi şi libertăţi.
Beneficiind de prezenţa armatei sovietice şi de îndrumarea directă a consilierilor
sovietici 4 , autorităţile au desfiinţat societatea civilă şi, implicit, „gândirea critică” şi şi-au
subordonat întreaga societate, de la presă şi până la Biserică, au „demascat”, pedepsit,
controlat şi eliminat imaginarii sau realii „duşmani ai poporului”. În sensul acesta, în
august 1948 a fost înfiinţată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP), cunoscută
drept Securitatea, iar pentru pedepsire a fost preluată de la vechiul regim reţeaua
penitenciară, care a fost extinsă. La verificarea respectării ortodoxiei ideologice şi la
reprimarea opoziţiei au mai participat: Trupele de Securitate, Miliţia, Parchetele,
Tribunalele Militare, Spitalele de psihiatrie şi nu în ultimul rând reţeaua informativă.
Victimele, aceşti „duşmani ai poporului” (sau „bandiţi”, cum erau numiţi în închisoare),
erau identificate cu orice persoană reprezentativă pentru societatea capitalistă,
democratică, cu reprezentanţii mişcării nedemocratice legionare, mergând până la ţăranul
proprietar de pământ, care refuza colectivizarea. În general, deţinuţii erau încarceraţi
pentru o vinovăţie ideologică şi pedepsiţi pentru potenţialul pericol pe care îl reprezentau
pentru regim 5 . Toţi aceşti „bandiţi” au suprapopulat închisorile comuniste din întreaga
ţară. La Piteşti, închisoare destinată „bandiţilor” extrem de periculoşi 6 , au fost aduşi
4
Vezi „Rolul consilierilor sovietici”, în Raport Final, p. 121-130.
5
Dorim să facem o distincţie între deţinuţii care purtau „vina” de a fi făcut parte din vreo mişcare
politică şi cei care au ajuns în închisori pentru că s-au opus colectivizării ori pentru că şi-au
manifestat opoziţia faţă de partidul-stat de pe poziţiile liberalismului civic.
6
Închisorile politice din România comunistă au fost împărţite în trei categorii: închisori de maximă
siguranţă la Aiud, Gherla sau Jilava; închisori pentru deţinuţi extrem de periculoşi la Craiova,
Piteşti şi Braşov; închisori de severitate maximă, la Botoşani, Sighet sau Râmnicu Sărat. Pentru
437
Recenzii
tinerii studenţi, formaţi în şcolile şi universităţile României, cei care în mod firesc urmau
să preia frâiele ţării la toate nivelurile sociale. În această închisoare, procesul de
dezumanizare a „torţionarilor” era direct legat de umilirea victimelor, şi, de fiecare dată,
limitele erau împinse mai departe, astfel încât Piteştiul începea să-şi câştige pe drept un
loc de frunte între cele mai terifiante experienţe carcerale ale omenirii. Deţinuţii au fost
supuşi unor torturi de o cruzime inimaginabilă: bătăi la tălpi, la fese, călcatul în picioare,
lovituri în stomac, statul în diferite poziţii zile întregi, fără posibilitatea de a se mişca,
turnarea mâncării fierbinţi pe gât, obligarea de a se aşeza în patru labe, cu mâinile la
spate, şi de a se folosi doar de gură pentru a mânca. O altă metodă era de a-i scoate pe
deţinuţi în grabă la toaletă, iar cei care nu se încadrau în timpul extrem de limitat erau
nevoiţi să-şi rezolve necesităţile fiziologice în gamela din care mai târziu trebuiau să
mănânce, fără a o putea goli sau spăla. Tortura fizică era dublată de cea psihică, care era
gândită ca o modalitate de a-i înfrânge pe cei ce reuşeau să suporte cu stoicism supliciile
fizice.
Scopul declarat al acestor acţiuni a fost aşa-numita „reeducare”, termen folosit şi
răspândit chiar de către cei care administrau torturile. Unii autori au afirmat că prin
aceasta s-ar fi urmărit obţinerea de informaţii suplimentare, nedivulgate în timpul
anchetelor la Securitate, referitoare la potenţialii „bandiţi” nearestaţi. Alţi istorici
consideră că se urmărea distrugerea tineretului sau, în opinia unora, a tineretului legionar.
În sfârşit, există şi cercetători care au considerat că „reeducarea” trebuia să ducă la
obţinerea aşa-numitului Om Nou, care, potrivit religiei politice comuniste, este rezultatul
determinismului social şi al voluntarismului. Proiectul Omului Nou, în varianta mitului
marxist, preluat de intelighenţia rusă a secolului al XIX-lea, a cunoscut modificări
substanţiale în secolul al XX-lea, când Anton S. Makarenko şi Lavrenti Beria şi-au
dezvoltat propriile teorii de pedagogie socială. Plecând de la teoria antropologiei
darwinisto-marxiste, potrivit căreia munca l-a făcut pe om şi, prin urmare, tot ea îl va face
şi pe Omul Nou, Makarenko a formulat două axiome. Prima afirma că ereditatea nu
contează, deoarece nu există oameni deficienţi, ci doar metode deficiente. Mai precis,
personalitatea omului poate fi (re)modelată. A doua axiomă afirma caracterul exclusiv
comunitar al pedagogiei, deoarece educaţia se face în, prin şi pentru comunitate.
Individualismul şi individualitatea devin astfel un nonsens şi ele trebuie înlocuite cu noua
ideologie promotoare a colectivismului şi omogenizării sociale, comunismul. Astfel, era
necesar ca elementele esenţiale ale vechii organizări a societăţii să fie şterse din mintea
individului, care nu mai trebuia să facă vreo asociere cu noţiuni „burgheze” precum
„proprietate” sau „libertate”. Se dorea, aşa cum spunea Lucian Boia, „un individ fără
individualism, dar cu o personalitate puternică” 7 .
Referitor la „fenomenul” Piteşti, până la cartea lui Alin Mureşan au existat două
lucrări sintetice, cea a lui Dumitru Bacu, Centru de reeducare studenţească 8 , şi cea a lui
detalii, vezi Andrei Muraru (coord.), Clara Mareş, Dumitru Lăcătuşu, Cristina Roman, Marius Stan,
Constantin Petre, Sorin Cucerai, Dicţionarul penitenciarelor din România comunistă (1945-1967),
studiu introductiv Cristina Roman, postfaţă de Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 35.
7
Lucian Boia, Mitologia ştiinţifică a comunismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 123.
8
Dumitru Bacu, The anti-humans student re-education in Romanian prisons, Hamilton, Editura
Cuvântul Românesc, 1989, accesibilă online în limba engleză la adresa: http://
438
Recenzii
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti 9 , ambele bazate pe experienţe personale sau pe

mărturii.
În lucrarea sa, Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate, Alin Mureşan, expert în
cadrul Institutului de Investigarea a Crimelor Comunismului (IICCR), încearcă o
abordare monografică. Autorul foloseşte informaţii din diverse surse bibliografice, marea
majoritate fiind mărturii ale foştilor deţinuţi politici, pe care, după o confruntare cu
informaţiile obţinute din arhive, dar şi cu cele furnizate de tehnicile istoriei orale, el le
selectează, iar apoi le prinde într-o sinteză cronologică.
Încă de la început, autorul afirmă că volumul se adresează publicului larg şi nu
celui academic. În acest sens, opţiunea sa, cu regret trebuie să o spunem, a fost de a limita
la minimum numărul trimiterilor către sursele de informare, aspect care cu siguranţă îi va
nemulţumi pe adepţii „cultului surselor”. Redactată într-un stil concis şi plăcut la citire,
lucrarea licenţiatului în jurnalism la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administrative a
Universităţii „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca este o încercare de a prezenta în mod
„exhaustiv” problematica „reeducării” în cazuistica detenţiei comuniste din România.
O primă şi importantă contribuţie a autorului este aceea că deschide dezbaterea
asupra terminologiei folosite pentru descrierea evenimentelor petrecute, asupra a ceea ce
predecesorii săi au numit „fenomenul” sau „experimentul” Piteşti. Tânărul cercetător al
IICCR refuză folosirea termenului „fenomen” pe motivul, adevărat de altfel, că este vag
şi metaforic. Termenul „experiment” este refuzat pentru că un experiment presupune
supervizarea unor oameni de ştiinţă, şi „pare ridicol ca un Nicolschi – spune autorul –
pentru a da doar un exemplu, să fie asociat unui savant, cu atât mai mult cu cât rezultatul
dorit era distrugerea fizică şi morală a victimelor” (p. 15). Dincolo de emotivitatea acestei
afirmaţii, autorul recunoaşte faptul că „principiile fundamentale” implementate la Piteşti
şi în alte închisori incluse generic în „fenomenul Piteşti” (Gherla şi, în mai mică măsură,
Braşov, Târgu-Ocna şi Canal) au fost aduse în România de agenţii NKVD Alexandru
Nicolschi, Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), Mihai „Mişu” Dulgheru (p. 235).
Prin urmare, „savanţii” sau supervizorii unui astfel de „experiment” se aflau la vârful
Securităţii, cu ordine precise primite de la Moscova şi având de urmat modelul gulagului
sovietic. Un alt element care ne trimite cu gândul la existenţa unui „experiment” este
meticulozitatea cu care a fost orchestrată evoluţia evenimentelor, lucru de altfel
recunoscut şi de autor.
Alţi termeni refuzaţi de Alin Mureşan sunt cei de „reeducare” şi „demascare”, pe
motiv că au fost propuşi de către Securitate, şi îi foloseşte doar atunci când face referire
la închisorile Suceava şi Târgşor. În aceste două cazuri, „reeducarea” a avut „doar forme
incipiente şi, extrem de important, lipsite de agresivitate fizică”, spune autorul (p. 15).
Termenii propuşi în loc sunt cei de „acţiune” sau „evenimente”.
Din dorinţa de a corecta nedreptatea creată de autorii unor mărturii şi de unii
istorici care au folosit termenul de „torţionar” şi „călău”, autorul refuză şi folosirea
www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/dbacu/default.asp.htm. Cartea a fost

tradusă şi în limba română sub titlul: Centru de reeducare studenţească, Cu o prefaţă de preot
Gheorghe Calciu, Bucureşti, Editura Atlantida, 1991.
9
Virgil Ierunca, Fenomenul Piteşti, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, ediţia a II-a (ediţia a III-a,
prefaţă de François Furet, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007).
439
Recenzii
acestora, preferându-i pe cei de „bătăuş” sau „agresor”, dar considerăm, aşa cum bine
observa Ruxandra Cesereanu, în prefaţa volumului, că termenul „torţionar” este unul
obligatoriu, căci la Piteşti s-a practicat tortura sistematică, fizică şi psihică, a tinerilor
studenţi. Apreciem nuanţarea cu care autorul operează atunci când afirmă că victimele au
fost obligate să-şi lovească colegii, motiv pentru care folosirea termenilor mai sus
amintiţi poate duce la nedreptate. Dar această nuanţare ni se pare, dacă nu generatoare de
nedreptate, cel puţin exagerată, atunci când discutăm despre gradul de vinovăţie al celor
care au manifestat un sadism extrem sau al celor care au continuat să aibă un
comportament violent şi atunci când nu mai erau ameninţaţi, şi de aceea ne întrebăm cum
îi putem numi pe cei care au fost implicaţi în mod sistematic şi, deseori, cu o plăcere
deosebită, în „reeducarea” colegilor de detenţie? De asemenea, nu putem fi de acord cu
autorul nici atunci când afirmă că nu ne putem pronunţa asupra gradului de vinovăţie al
lui Eugen Ţurcanu sau Alexandru Popa „Ţanu”, deoarece ne lipsesc date suplimentare
care să clarifice episodul Suceava (p. 237). Credem că, până la proba contrarie, aceste
sinistre personaje rămân în capul listei maculaţilor. De asemenea, „reeducatorii” care au
supravieţuit şi după 1989 au avut ocazia de a-şi prezenta propria variantă justificativă şi
nu au făcut-o, au pierdut ocazia de a îndepărta stigmatizarea ca „torţionari”.
După o introducere în care fixează situaţia României de la sfârşitul celei de-a
doua conflagraţii mondiale, în care autorul aminteşte cititorilor de teroarea instituită de
aceştia în timpul zbuciumatului an 1948, în capitolul „Penitenciare şi colonii”, este
refăcut filmul evenimentelor care au contribuit la apariţia „fenomenului Piteşti”. Debutul
„reeducării” în România a avut loc în închisoarea Suceava, prin intermediul lui
Alexandru Bogdanovici. Acesta fusese arestat în anul 1948 pentru simpatii legionare şi a
încercat, cu scopul de a obţine eliberarea înaintea expirării pedepsei, iniţierea unei
campanii neviolente de „reeducare”, adică de renunţare la vechile idealuri „burgheze” şi
de îmbrăţişare a noii ideologii „majoritare”, cea comunistă. Pentru Bogdanovici,
întemeietorul aşa-numitei „Organizaţii a Deţinuţilor cu Convingeri Comuniste” (ODCC),
cu ajutorul căreia urma să se răspândească ideologia comunistă în rândul deţinuţilor
politici, „reeducarea” trebuia să fie rezultatul unui act deliberat şi conştient, lipsit de
constrângeri şi violenţă.
Dar în lipsa unui rezultat spectaculos al acestei metode, autorităţile şi-au găsit un
nou aliat doritor să ducă mai departe întregul proces. Acesta a fost Eugen Ţurcanu,
membru al ODCC, condamnat la 7 ani de închisoare pentru activitate legionară, care a
propus radicalizarea acţiunii de „reeducare”. Transferat la închisoarea Piteşti împreună cu
o parte dintre acoliţii săi din ODCC, în 1949, Ţurcanu ia legătura cu autorităţile şi începe
să lucreze la alcătuirea propriei metode de „reeducare”, de această dată bazată pe tortură.
Până în luna iunie a acelui an, când s-au instituit restricţii severe, tratamentul deţinuţilor
din închisoarea Piteşti fusese unul lipsit de violenţă şi cu o oarecare libertate de mişcare
şi comunicare. În noaptea de Crăciun, în camera 4 spital, deţinuţii care refuzaseră
„reeducarea” au fost supuşi la groaznice suplicii. Acesta a fost începutul „reeducării”
practicate de Eugen Ţurcanu şi colegii săi, printre care îi amintim doar pe Sobolevschi,
Livinschi, Popa „Ţanu”, Virgil Bordeianu etc. Dacă până acum cercetătorii au propus 3
sau 4 etape ale „fenomenului Piteşti”, Alin Mureşan ne propune 5 etape ale „sistemului”:
„I. câştigarea încrederii şi obţinerea informaţiilor despre activitatea politică; II. torturarea;
III. autodenunţul acţiunilor anticomuniste din exteriorul, dar şi din interiorul închisorii;
440
Recenzii
IV. autoflagelarea morală; şi V. transformarea forţată în agresor” (p. 48). Bătăile zilnice
şi chiar de mai multe ori pe zi, teroarea psihologică, distrugerea încrederii în colegi, dar şi
în propria persoană, torturarea reciprocă, ritualurile blasfematoare, combinate cu un
regim alimentar demn de cele mai dure lagăre de exterminare naziste, au dus în multe
cazuri la depersonalizarea deţinuţilor şi transformarea lor în veritabili mancurţi, gata să-şi
trădeze până şi rudele sau să sfărâme oasele colegilor de detenţie. Mulţi deţinuţi au fost
aduşi în stadiul de a-şi rescrie propria biografie şi a renunţa la propriile valori, înlocuind
moralitatea cu imoralitatea, iar adevărul cu minciuna. Plăcerea bolnavă a unor
„reeducatori”, în frunte cu Ţurcanu, de a-i tortura şi a-i pune pe deţinuţi în tot soiul de
situaţii degradante, menite a le clătina încrederea până şi în cele mai solide valori, este
bine surprinsă în capitolul „Instantanee macabre”, „a cărui lectură – aşa cum spune
autorul – nu o recomandăm celor mai sensibili”,
Dar lucrurile nu se puteau opri aici şi autorităţile comuniste au încercat
extinderea metodelor şi în alte penitenciare, de pildă în Târgşor. Din aprilie până în iunie
1950, o parte a deţinuţilor „reeducaţi” de la Piteşti, capabili să aplice tehnicile
„reeducării” au fost trimişi şi în alte trei penitenciare (Braşov, Târgu-Ocna, Gherla), „aşa
încât se poate vorbi despre o planificare şi concertare a acestor mişcări la nivelul Direcţiei
Generale a Penitenciarelor” (p. 81).
Eşecul implementării acestor metode la Târgşor şi la penitenciarul spital Târgu-
Ocna, urmat de uciderea la Canal a doctorului Ion Simionescu, în al cărui caz putem
aplica titlul cărţii pe care o prezentăm, au fost considerate de către unii analişti, printre
care şi Alin Mureşan, ca fiind motivul renunţării la aplicarea violenţei. Alţi cercetători,
precum Dennis Deletant, au afirmat că sfârşitul „reeducărilor” se leagă printre altele şi de
înlăturarea grupului Ana Pauker-Vasile Luca-Teoharie Georgescu, scopul fiind acela de
a-i indica pe aceştia ca instauratori ai regimului de teroare din România 10 .
Întreaga afacere a episodului Piteşti a fost încheiată prin trei procese (două
procese ale deţinuţilor şi unul al oficialităţilor), prin care autorităţile comuniste au
încercat să găsească posibili responsabili şi să capete ceva profit de imagine. Primul
proces este cel în urma căruia, prin sentinţa din 10 noiembrie 1954, Ţurcanu împreună cu
16 dintre cei 22 de colaboratori ai săi au fost condamnaţi la moarte, pentru „acte de
teroare în grup [...], deoarece prin bătăi, torturi şi alte mijloace de exterminare au omorât
şi cauzat infirmităţi mai multor deţinuţi” (p. 94) (780 bătuţi la Piteşti şi alte câteva sute în
alte închisori, dintre care 30 ucişi şi peste 100 rămânând cu infirmităţi grave) şi pentru
„că ar fi organizat Mişcarea Legionară şi ar fi recrutat noi membri, cu scopul de a
schimba regimul la ieşirea din închisoare” (p. 94). Pe 17 decembrie 1954 au fost
executaţi: Eugen Ţurcanu, Ion Stoian, Nicolae Cobîlaş, Cristian Paul Şerbănescu, Grigore
Romanescu, Cornel Pop, Cornel Popovici, Octavian Zbranca, Ion Voin, Ioan Cerbu,
Gheorghe Popescu, Constantin P. Ionescu, Constantin Juberian, Mihai Livinschi,
Constantin Păvăloaie, Maximilian Sobolevschi şi Vasile Puşcaşu, în timp ce Alexandru
Popa „Ţanu”, Octavian Voinea, Aristotel Popescu, Pafnutie „Nutti” Pătrăşcanu şi Dan
10
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc 1948-
1965, Traducere Lucian Leuştean, Cu o prefaţă a autorului pentru limba română, Iaşi, Editura
Polirom, 2001, p. 157-162.
441
Recenzii
Dumitrescu au fost folosiţi ca martori în următorul proces al deţinuţilor, din vara anului
1957.
În 1957, autorităţile au organizat un alt proces, prin care se urmărea depistatarea
şi condamnarea oficialilor comunişti implicaţi în „reeducarea” din sistemul penitenciar.
Evenimentele se petreceau când România încă se afla în bune relaţii cu URSS, mai mult,
armata sovietică era prezentă pe teritoriul românesc. Ca urmare, printre condamnaţi nu s-
au putut număra personaje cu strânse legături în URSS, precum Alexandru Nicolschi,
Iosif Nemeş, Marin Constantinescu, Mihai Dulgheru, Marin Jianu sau Ion Marina. Printre
puţinii care au avut de pătimit au fost: Ludovic Zeller (găsit mort), Tudor Sepeanu, şeful
serviciului Inspecţii din cadrul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, care a primit 8 ani de
muncă silnică şi confiscarea averii. Directorul închisorii, Alexandru Dumitrescu, a fost
condamnat la 7 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. Gheorghe Sucegan, ofiţer
politic la închisoarea Gherla, a primit 7 ani de muncă silnică şi confiscarea averii.
Constantin Avădanei, ofiţer politic la închisoarea Gherla, a primit 6 ani de muncă silnică
şi confiscarea averii. Medicul închisorii Gherla, Viorel Bărbosu, a fost singurul acuzat
care nu a beneficiat de circumstanţe atenuante, care a fost condamnat la 5 ani de temniţă
grea şi confiscarea averii. Toţi cei 5 acuzaţi au fost eliberaţi înainte de expirarea pedepsei,
iar scopul acestui proces, care nu a fost public, pare să fi fost unul de stabilire a raportului
de forţe.
Tot în 1957 s-a orchestrat al doilea proces al deţinuţilor, în care au fost implicaţi:
Valeriu Negulescu, Constantin Oprişan, Dragoş Hoinic, Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif,
Aurel Popa, Gheorghe Caziuc şi Virgil Bordeianu, iar printre martori s-au numărat:
Alexandru Popa „Ţanu”, Octavian Voinea, Pafnutie „Nutti” Pătrăşcanu, Aristotel
Popescu şi Dan Dumitrescu. Singurul condamnat la moarte a fost Valeriu „Vică”
Negulescu, însă ulterior i s-a comutat pedeapsa la muncă silnică pe viaţă, iar ceilalţi au
primit pedepse de 25 de ani de muncă silnică.
Deşi în urma acestor procese au primit condamnări personaje implicate într-una
dintre cele mai negre pagini ale istoriei omenirii (ne referim la primele două procese, iar
din cel de-al treilea la Virgil Bordeianu şi Gheorghe Caziuc, singurii implicaţi ca
„reeducatori” din acest lot), nu putem să nu menţionăm faptul că au scăpat nepedepsiţi
cei care au „conceput” sau au supervizat aplicarea „experimentului”: miniştrii adjuncţi
Gheorghe Pintilie, Marin Jianu, reprezentantul Biroului de Inspecţii din cadrul Direcţiei
Generale a Penitenciarelor, colonelul Iosif Nemeş, ofiţerul politic Ion Marina (Piteşti),
directorul închisorii Gherla, Constantin Gheorghiu, dar şi Mihai „Mişu” Dulgheru sau
Alexandru Nicolschi. Această evoluţie a evenimentelor nu e surprinzătoare, deoarece
întregul proces fusese regizat astfel încât responsabilitatea să cadă pe umerii
executanţilor.
Considerăm foarte interesant şi binevenit capitolul „Personaje”, în care Alin
Mureşan prezintă o parte a persoanelor implicate, de o parte sau de alta a baricadei, însă
nu putem trece cu vederea dezamăgirea pe care ne-a produs-o opţiunea autorului de a ne
prezenta la un loc biografiile personajelor maculate cu cele imaculate. Am fi preferat ca
autorul să fi folosit un alt criteriu decât cel alfabetic şi să fi dedicat spaţii distincte celor
două categorii, a celor care au cedat presiunilor şi a celor care au rezistat sau a celor care
au fost agresaţi şi a „agresorilor” lor.
442
Recenzii
Capitolul final, „Concluzii”, ne propune spre lectură interpretarea dată

evenimentelor de diverşi istorici sau foşti deţinuţi politici şi încercările acestora de a
răspunde la întrebări precum: de ce a fost aleasă România pentru aplicarea acestor
tehnici? Ce s-a urmărit prin această „acţiune”? Cine a conceput-o? Cum au fost selectate
victimele? De ce a fost ales Piteştiul ca centru? Care sunt vinovaţii? Cine a inventat
torturile şi care a fost rolul lui Ţurcanu? Au fost sau nu atinse obiectivele? Dacă până la
acest capitol, autorul a preferat să refacă firul evenimentelor, aşa cum reiese din
combinarea mărturiilor, a documentelor de arhivă sau interviurilor, preferând să intervină
cât mai puţin cu propriile interpretări, aici, după prezentarea opiniilor unor istorici şi
supravieţuitori ai „fenomenului Piteşti”, aflăm şi ceea ce crede Alin Mureşan despre
aceste evenimente.
Considerată şi de unii supravieţuitori ai gulagului românesc ca „oferind în
general informaţii corecte despre «reeducarea» prin tortură” 11 , cartea lui Alin Mureşan
suferă de câteva erori de formă. Astfel, o greşeală care s-a strecurat în lucrare este în
cadrul subcapitolului „Procesul comandanţilor” şi poate fi cauzată de graba redactării
volumului, ceea ce nu înseamnă că editorul şi corectorul pot fi scuzaţi. Din textul de la
paginile 98 şi 99, reiese că Sepeanu, Dumitrescu şi Sucegan au fost acuzaţi de
următoarele infracţiuni: „crima de favorizare de acte de teroare” şi „acte de pregătire la
acte de uneltire contra securităţii interne a RPR”, iar Sepeanu, Dumitrescu şi cu Sucegan
au beneficiat de achitarea în ceea ce priveşte cel de-al doilea cap de acuzare. Când
menţionează sentinţa în cazul Avădanei, autorul enumeră aceleaşi acuzaţii şi spune: „Deşi
a fost şi el achitat în cazul primei acuzaţii [crima de favorizare de acte de teroare n.n.],
condamnarea lui a fost diferită: 6 ani de muncă silnică şi coonfiscarea averii”(p. 99). În
realitate, ceea ce reiese şi din întregul subcapitol, Avădanei fusese achitat pentru cel de-al
doilea cap de acuzare, „acte de pregătire la acte de uneltire contra securităţii interne a
RPR”. Tot pe seama grabei punem şi unele greşeli de tehnoredactare, când înaintea unor
semne de punctuaţie a fost lăsat un spaţiu (dăm câteva exemple aleatorii, deoarece
eroarea poate fi găsită în întreaga desfăşurare a volumului: paragraful 2 de la p. 18;
paragrafele 2, 3 de la p. 19, 100, 101, 180, 199 sau 229).
De asemenea, în contextul discuţiei referitoare la „Procesul comandanţilor”, în
nota 2 de la pagina 97, autorul relatează o informaţie pe care a dobândit-o dintr-un
interviu care i-a fost acordat de către Marcel Petrişor şi conform căreia, în timpul
anchetelor, lui Gheorghe Calciu i s-au solicitat informaţii compromiţătoare despre
Alexandru Nicolschi. Probabil autorul a realizat interviul cu Marcel Petrişor după ce îl
intervievase pe părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, intrând astfel în posesia acestei
informaţii, căci altfel nu se poate explica de ce nu îl citează pe acesta din urmă.
Considerăm că dacă evenimentele stau aşa cum presupunem, precizarea acestui lucru ar fi
eliminat din start suspiciunile asupra metodei de lucru a tânărului cercetător din cadrul
IICCR. De asemenea, sperăm că, atunci când şi-a ales titlul, autorul a dorit să facă
referire cel mult la o „sinucidere morală”, reprezentată de opţiunea deţinuţilor de a trece
în tabăra „agresorilor”, deşi şi aceasta ar însemna o inconsecvenţă cu propriile idei, căci
11
Vezi, de exemplu, articolul „Fenomenul Piteşti”, scris de Gheorghe Boldur-Lăţescu, în „România
Liberă”, din 27 martie 2008, accesibil la adresa: http://www.romanialibera.ro/a121096/fenomenul-
pitesti.html.
443
Recenzii
victimele devin agresori forţaţi şi nu sinucişi, altminteri titlul poate genera nedreptate faţă
de cei care au trecut prin chinuri groaznice în sistemul penitenciar comunist.
Cu siguranţă, rolul cărţii este acela de a dispersa amnezia şi ambiguitatea create
şi menţinute, în mod deliberat, de către o parte a elitelor politice şi culturale ale societăţii
româneşti post-decembriste. În acest context, lucrarea lui Alin Mureşan, scrisă cu
competenţă, îşi câştigă un binemeritat loc în biblioteca oricărei persoane care doreşte
aflarea adevărului despre perioada comunistă a României, având în vedere golurile de
informaţii care încă persistă în privinţa anumitor etape ale „fenomenului Piteşti” sau a
evenimentelor ce au determinat debutul ca „reeducatori” al unor personaje precum
Alexandru Bogdanovici sau Eugen Ţurcanu.
În final, considerăm că această lucrare, prin stilul ei jurnalistic, ceea ce nu îi
reduce din valoare, şi uşurinţa cu care poate fi citită, poate fi lecturată şi folosită de către
toate categoriile sociale şi de vârstă, de la mediul preuniversitar până la cel academic, de
la tinerii de liceu şi până la pensionari. Ne exprimăm speranţa că această lucrare va fi una
care va contribui hotărâtor la stabilirea Piteştiului ca o „piatră de aducere aminte” a ceea
ce a reprezentat comunismul pentru România şi, de asemenea, aşteptăm un volum care să
îl dubleze pe prezentul, cu interviurile luate de tânărul Alin Mureşan personalităţilor care
au trecut prin închisorile comunismului românesc.
Cristi Zaharia
Pierre Du Bois, Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni politice,

Traducere de Ioana Ilie, Cuvânt înainte de Vladimir Tismaneanu şi Cristian
Vasile, Bucureşti, Editura Humanitas, 2008, 180 p.
Preluarea puterii de către Nicolae Ceauşescu după moartea lui Gheorghe

Gheorghiu-Dej este un subiect abordat într-un număr considerabil de lucrări ce vizează
studierea în profunzime a comunismului românesc, dar reputatul politolog elveţian Pierre
Du Bois reuşeşte în volumul Ceauşescu la putere. Anchetă asupra unei ascensiuni
politice să sintetizeze momentele cheie ce au condus la evenimentul din 1965, care avea
să îşi pună o puternică amprentă asupra evoluţiei ulterioare a societăţii româneşti.
Lucrarea a fost publicată în 1998 şi tradusă în acelaşi an în limba română 12 . Lucrarea este
structurată pe 11 capitole care surprind evenimentele în ordine cronologică, fiecare
având un titlu semnificativ. La sfârşitul volumului autorul a reconstituit biografiile celor
mai importanţi membri ai Partidului Comunist menţionaţi în paginile cărţii. Din punct de
vedere bibliografic, Du Bois apelează la o gamă largă de surse: publicaţii ale vremii
(„Scânteia” sau „Lupta de clasă”), lucrări ample ce descriu perioada dejistă (Dennis
Deletant, Comunist terror in Romania. Gheorghiu-Dej and the Police State. 1948-1965;
Ghiţă Ionescu, Comunismul în România. 1944-1962; Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui
Gheorghiu-Dej), dar şi mărturii obţinute personal de către autor. Datorită acestui cumul
semnificativ de informaţii, Du Bois oferă o perspectivă amplă asupra mecanismului prin
12
Pierre Du Bois, Anchetă asupra unei ascensiuni. Ceauşescu la putere, Bucureşti, Editura Info
Team,1998.
444
Recenzii
care cel mai tânăr membru al Comitetului Central al PCR reuşeşte să acapareze puterea,
accentuând pârghiile ce au favorizat avansarea acestuia în defavoarea lui Apostol, care
era cel mai îndreptăţit să moştenească poziţia lui Gheorghiu-Dej.
Necesitatea abordării în detaliu a unui astfel de subiect poate fi lesne remarcată
încă din prefaţa semnată de Vladimir Tismaneanu şi Cristian Vasile. Important atât prin
faptul în sine, dar mai ales prin repercursiunile ulterioare, mecanismul preluării puterii de
către Ceauşescu a fost pentru o perioadă învăluit în mister datorită diferitelor zvonuri şi
mituri preluate din rândul cadrelor partidului. Din punct de vedere metodologic, Pierre
Du Bois are meritul de a pune cap la cap toate istorisirile pe care a reuşit să le strângă în
interviurile cu oameni care au făcut parte din anturajul celor doi lideri comunişti.
Valoarea prezentei lucrări vine tocmai din dorinţa autorului de a decanta subiectivismul
din povestirile unor „actori” precum Gheorghe Apostol, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe
Maurer sau misteriosul şi greu abordabilul Leonte Răutu. Din acest punct de vedere,
rămân semnificative pentru valoarea intrinsecă a demersului cuvintele lui Alexandru
Bârlădeanu către Du Bois: „Întrebaţi-mă, îmi spunea, altfel voi duce secretele cu mine în
mormânt” (p. 14). Reconstituirea evenimentului din 1965 pe baza mărturiilor fostelor
cadre rămâne, astfel, o încercare inedită şi o reuşită din punct de vedere al demersului
istoric, chiar dacă au mai existat astfel de interviuri cumulate într-o lucrare precum cea a
Laviniei Betea 13 .
Beneficiind de mărturiile foştilor comunişti, Pierre Du Bois construieşte, în
paralel cu evenimentul central al volumului, preluarea puterii de către Ceauşescu, portrete
ale fiecărui actor ce ia parte la desfăşurarea evenimentelor. Unul dintre cele mai
complexe îl creionează chiar pe protagonistul lucrării: „Ceauşescu era un aparatcik
exemplar, care îşi asuma răspunderile în mod energic, cu hotărâre şi curaj. Executase
întotdeauna cu râvnă ordinele lui Dej, căruia îi fusese unul dintre cei mai apropiaţi
colaboratori. În 4 mai 1962, cu ocazia celei de-a 40-a aniversări a Uniunii Tineretului
Comunist, îi înfierase din nou pe cei care fuseseră catalogaţi în trecut duşmani ai
partidului” (p. 56). Cu toate acestea, Du Bois subliniază faptul că de la un moment dat
Dej începe să nu-l mai simpatizeze pe Ceauşescu, acesta din urmă trădându-şi originile
intelectuale modeste: „Nu are nici o noţiune. Nu are idee de nimic. E un incapabil” (p.
72). Autorul accentuează această idee din dorinţa de a anticipa oarecum direcţia în care
vor decurge lucrurile dupa moartea lui Dej. Toata lumea de la vârful partidului ştia că
urmaşul trebuia să fie Apostol, dar datorită jocurilor de culise întreprinse de Bodnăraş,
Maurer şi Stoica, descrise în amănunt de Pierre Du Bois în capitolul intitulat sugestiv
„Cuibul de vipere”, conducerea a revenit lui Ceauşescu.
Pentru a descrie modul în care Ceauşescu devine liderul PMR (la scurt timp
transformat în PCR), autorul îl citează pe Silviu Brucan, care utilizează o comparaţie
plastică în volumul său Generaţia irosită. Memorii, semnalând asemănările dintre
metodele lui Stalin de după moartea lui Lenin şi cele ale lui Ceauşescu de după decesul
lui Dej (p. 58). Trimiterea propusă de Brucan are acoperire în desfăşurarea
evenimentelor, întrucât ambii erau văzuţi ca lideri nepotriviţi de către mentorii lor, iar
traiectoria amândurora a fost identică, ascendentă.
13
Lavinia Betea, Partea lor de adevăr, Bucureşti, Editura Compania, 2008.
445
Recenzii
Deşi concentrat în jurul unui eveniment, menţionat încă din titlul lucrării, Pierre
Du Bois se opreşte în capitolul „Moartea unui conducător” asupra amplelor manifestaţii
ce au urmat morţii lui Dej. Nu sunt uitate multitudinea de evenimente cu caracter funerar,
doliul naţional, durerea oamenilor de rând, reacţiile presei din străinătate, dar şi poezia
Adio scrisă de Tudor Arghezi în cinstea „marelui conducător”. Capitolul aminteşte în
treacăt şi de ipoteza conform căreia Dej ar fi murit din cauză că ar fi fost radiat, opinie
susţinută de Maurer, dar şi de Pacepa în volumul său, Orizonturi Roşii.
Episodul preluării de facto a puterii constituie punctul central al lucrării. Ajutat
de Gheorghe Maurer şi de Chivu Stoica, cărora le promisese păstrarea funcţiilor de care
beneficiau la acea vreme, Ceauşescu şi-a îndeplinit obiectivul ajungând noul Secretar
General al Partidului. Măreţia evenimentului nu este dublată şi de acţiunile din jurul
acestuia, întrucât Gheorghe Apostol nu a întreprins niciun gest prin care să se opună noii
realităţi politice. Pus în faţa faptului împlinit, Apostol, descris ca un tip mediocru,
dependent de funcţia din partid şi de către Vladimir Tismăneanu în Stalinism pentru
eternitate, trebuia să îl accepte pe noul conducător pentru a nu-şi pierde locul din sistem.
Ulterior se va vedea că nici măcar această fidelitate de faţadă nu l-a ajutat pentru a-şi
păstra locul din conducerea partidului, fiind epurat în urma unei scrisori trimisă la
„Scânteia”, în care, cu o sinceritate atipică unui aparatcik, denunţă plăgile sistemului 14 .
Ultima parte a lucrării este consacrată regimului Ceauşescu. Cu acest prilej, Du
Bois aduce în prim plan un alt aspect care îl apropie pe Ceauşescu de Stalin, „vânătoarea
de vrăjitoare” din cadrul partidului. Comparaţia se limitează doar la intenţie, întrucât
procesul în sine nu a fost sângeros, precum cel iniţiat de Stalin încă din primii ani de după
1924. În România, Ceauşescu a eliminat rând pe rând oamenii importanţi din timpul lui
Dej: Alexandru Drăghici, fostul ministru de interne, cel care s-a ocupat de epurarea Anei
Pauker şi a lui Vasile Luca în 1952, dar şi a lui Miron Constantinescu şi Iosif Cişinevschi
în 1958, Chivu Stoica, dar şi Gheorghe Apostol. Pierre Du Bois sintetizează cele
întâmplate în câteva explicaţii oferite chiar de actorii principali, în capitolul „Necazurile
tovarăşilor”. Prin această incursiune, Du Bois trasează practic o linie de demarcaţie clară
între perioada ante-Ceasuşescu şi post-Ceauşescu. Alternând discursul între eliminarea
vechilor cadre şi aparenta liberalizare de până la vizita în China şi Coreea din 1971,
autorul lucrării avute în vedere îndreaptă direcţia cercetării spre falia creată odată cu
preluarea puterii de către Ceauşescu în 1965.
Abordarea lui Pierre Du Bois din acest volum este valorizată de prezenţa unui
cumul de factori lesne de observat la o primă lectură a lucrării. Astfel, partajarea
expunerii pe mai multe direcţii: portretul fiecărui aparatcik, mecanismul moştenirii şi
dobândirii puterii în partid, dar şi reacţiile occidentului la schimbările de la vârful
partidului este o intenţie de apreciat în special datorită profesionalismului ce se resimte la
nivelul explicitării şi narării logice a evenimentelor, altfel destul de sinuoase. Un alt
aspect ce dă strălucire volumului şi îi conferă acea aură de „you must read it” se referă la
asidua documentare şi decantare a adevărului din spusele fostelor cadre comuniste. Deşi
nu a fost un istoric în sensul propriu al cuvântului, Pierre Du Bois rămâne şi după propria
afirmaţie un scriitor ghidat de principiul Sine ira et studio, principiu care nu face decât să
14
Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc, Iaşi,
Editura Polirom, 2001, p. 224.
446
Recenzii
îi valorizeze şi mai mult munca. Concluzionând, volumul se constituie într-un cumul

fericit de evenimente care, ordonate şi expuse cu măiestrie de către autor, conduc
cititorul, fie el şi neiniţiat, spre un orizont de înţelegere corectă a realităţilor
comunismului românesc.
Vlad Mercori
Marius Oprea, Stejărel Olaru, Ziua care nu se uită, 15 noiembrie 1987,

Braşov, Iaşi, Editura Polirom, 2002, 256 p.
În pofida faptului că nu este o apariţie editorială foarte recentă, această carte

merită atenţia noastră cel puţin din trei motive. Mai întâi, pentru că evenimentul căruia i-a
fost consacrată – revolta de la Braşov, din 15 noiembrie 1987, pornită de muncitorii de la
Întreprinderea de Autocamioane „Steagul Roşu” – este o dată importantă în cronologia
regimului comunist. În al doilea rând, pentru că autorii oferă o modalitate interesantă de a
folosi interviul care nu este redat liniar cum se obişnuieşte în general, ci este fragmentat
tematic. Al treilea motiv ţine de faptul că acest eveniment poate fi văzut şi dintr-un alt
unghi, acela al trecutului recuperabil şi utilizabil, mai exact acea parte a trecutului nostru
recent care a stat sub semnul opoziţiei, rezistenţei la ceea ce a însemnat totalitarismul
roşu 15 . Ştim că în România nu a existat o mişcare de rezistenţă coerentă şi de amploare,
cu program, dar este important să ştim şi să ne amintim că au existat grupuri de rezistenţă
în prima parte a regimului comunist. De asemenea, nu a existat o mişcare de disidenţă
extinsă, dar au existat disidenţi, inclusiv cu programe, deşi fără impact social. În România
nu a existat o mişcare muncitorească antisistem care să fi avut un program, nu a existat
un sindicat comparabil cu „Solidaritatea” din Polonia. Totuşi au existat răbufniri ale
minerilor, precum 15 noiembrie 1987 la Braşov sau anterior greva muncitorilor din Valea
Jiului, în 1977.
La momentul în care apărea cartea, cei doi autori erau cercetători la Institutul
Român de Istorie Recentă. Marius Oprea – doctor în istorie, cu o teză despre Securitate –
a şi scris mult, după cum ştim, pe această temă; Stejărel Olaru a publicat studii şi a fost
autor al unor cărţi despre perioada comunistă. Ipostaza de autori ai acestui volum este
doar una în care i-am putea cunoaşte fiindcă se poate vorbi, la fel de bine, de eseistul şi
poetul dar şi de jurnalistul Marius Oprea (fost corespondent BBC). Alături de Caius
Dobrescu, Claudiu Secaşiu, Sorin Adam Matei, ca să enumăr doar câteva nume, Marius
Oprea s-a format în „grupul de la Braşov” al lui Al. Muşina, de la începutul anilor '80. Pe
Stejărel Olaru l-aş aminti şi în postura de jurnalist şi realizator de filme documentare sau
de apărător al lui Richard Wurmbrand în emisiunea Mari Români, organizată de TVR în
anul 2006.
Revenind la cartea în discuţie, aceasta a apărut la editura ieşeană Polirom, în
2002. De asemenea, o ediţie în limba engleză avea să apară în anul următor.
15
Dorin Dobrincu, Rezistenţa armată anticomunistă din România (1944-începutul anilor '60), teză
de doctorat, Universitatea „Al. I. Cuza”, Facultatea de Istorie, 2006, vol. II, p. 835.
447
Recenzii
După cum declară autorii, cartea este „o încercare de istorie orală”. Interviurile
au fost realizate de o echipă de studenţi de la fundaţia „Aspera” din Braşov, coordonată
de Stejărel Olaru, care le-a şi transcris pentru a fi apoi adnotate de Marius Oprea. Se
remarcă abundenţa notelor de subsol şi consistenţa lor. Practic, informaţiile din interviuri
sunt verificate, completate, aş spune minuţios, prin intermediul documentelor/datelor de
arhive sau chiar cu date din alte interviuri.
Cartea a fost gândită „ca o lungă discuţie liberă, narativă, în care personajele îşi
povestesc [...] propria experienţă”, dar titlul cărţii, Ziua care nu se uită, exprimă totodată
intenţia autorilor de a canaliza discuţia spre acele „momente pe care [intervievaţii] nu le
vor uita niciodată”.
Structurarea tematică a interviurilor, realizată în primele trei capitole, s-a pliat pe

cronologia evenimentelor: I. Revolta; II. Arestarea şi ancheta; III. După proces.
Volumul mai cuprinde o serie de documente din arhiva fostei Securităţi, printre
care tabele nominale cu persoanele care au fost anchetate şi apoi condamnate, precum şi
cu cei care au fost puşi apoi în libertate. De asemenea, au fost incluse comentarii realizate
de ziariştii postului de radio „Europa Liberă” în noiembrie 1987 despre protestul de la
Braşov, precum şi câteva imagini fotocopiate ale unor articole apărute în presa
internaţională, un interviu realizat de Armand Goşu cu Emil Hurezeanu (una din vocile
postului de radio amintit, atunci cu sediul la München), precum şi o discuţie între cinci
foşti participanţi la revoltă pe acest subiect, consemnată de Stejărel Olaru.
Avem, prin acest volum, o retrospectivă asupra revoltei de la Braşov doar din
perspectiva participanţilor sau, mai bine spus, a martorilor-victime, întrucât lipsesc
interviurile cu participanţii la eveniment aflaţi de cealaltă parte a barierei, în aparatul de
represiune.
Autorii precizează în Cuvântul înainte al cărţii că interviurile, deşi numeroase
(47 de persoane potrivit listei de la sfârşitul volumului), sunt incomplete dat fiind faptul
că unii dintre participanţii la revoltă nu au putut fi intervievaţi. Sunt enumerate câteva
asemenea categorii: cei care au fost deportaţi în diverse zone ale ţării şi după 1990 au
devenit dificil de identificat, întrucât nu s-au mai întors în Braşov; alţii, puţini (două
nume), deşi tineri, după anchetă „s-au îmbolnăvit fulgerător şi ireversibil”; cei care au
refuzat interviul.
În ceea ce îi priveşte pe cei intervievaţi, putem vorbi pe de o parte de cei care
„au ales conştient forma protestului public”, dar şi de cei care „s-au întâmplat să fie de
faţă”. În ambele cazuri, spontaneitatea participării la protest nu poate fi pusă la îndoială.
Mulţi dintre ei subliniază faptul că evenimentul nu a fost organizat, declanşarea lui nu a
fost premeditată, ci el s-a datorat situaţiei economice grave a României. Am urmărit pe
parcursul citirii interviurilor să văd dacă vreunul dintre participanţii la eveniment leagă
declanşarea acestuia de un altul fie pe plan intern, fie internaţional. Niciunul nu face o
asemenea aserţiune. Sunt însă amintite des lipsa alimentelor de bază şi cartelarea lor
(raţionalizarea până şi a cartofilor), foamea, epuizarea (se lucra nu numai sâmbăta, ci şi
duminica), frigul şi furia acumulată. Cauza imediată a declanşării protestului a fost
neplata salariilor (din ianuarie ele fuseseră diminuate sub diverse pretexte, unele de-a
dreptul absurde, cum ar fi înfrumuseţarea oraşului). În fapt, era vorba de un întreg sistem
economic prost gândit, cu ramuri industriale mari consumatoare de energie, de materii
448
Recenzii
prime, ce produceau mărfuri pentru care nu existau pieţe de desfacere (este şi cazul
concret al Întreprinderii de Autocamioane) şi atunci intervenea blocajul. Mai mult chiar,
se pare că nici cei aflaţi la conducerea diverselor întreprinderi nu erau capabili de multe
ori să înţeleagă aceste mecanisme.
Sentimentul de a fi ajuns la o limită este şi el des exprimat: „Nu se mai putea!”.
Unul dintre participanţi spunea: „Am simţit că se poate” întâmpla o schimbare, tocmai
pentru că totul devenise insuportabil.
Prezentarea fazelor revoltei muncitorilor braşoveni merită atenţia cuvenită.
Muncitorii din schimbul trei au încetat lucrul, spre dimineaţa zilei de 15
noiembrie 1987, în secţia 440 (410) a Întreprinderii de Autocamioane „Steagul Roşu”.
Lor li s-au alăturat cei care intrau în schimbul unu. Câteva sute de muncitori (care nu au
primit o explicaţie din partea şefilor direcţi) au părăsit uzina şi au plecat spre sediul
Comitetului Judeţean de partid şi Primărie. Pe stradă mii de braşoveni au ales să li se
alăture.
Autorităţile nu au intervenit imediat pentru că data de 15 noiembrie a coincis cu
alegerile municipale şi cei mai mulţi miliţieni erau mobilizaţi în centrele de votare. Apoi,
la vârf, autorităţile braşovene nu au reuşit să se mobilizeze, să anunţe „mai sus” ce se
întâmpla atunci. Primul secretar, Petre Preoteasa, ascuns sub un birou de frica
manifestanţilor, a încercat să îl contacteze pe Nicolae Ceauşescu, dar acesta dormea şi
nici măcar Tudor Postelnicu nu a îndrăznit să îl trezească. De fapt, evenimentul a luat
prin surprindere autorităţile, dar asta nu a însemnat că Securitatea nu a ştiut tot ce s-a
întâmplat. Însă ordinul de a interveni a fost dat abia după violenţele de la sediul
Comitetului Judeţean de partid. Unitatea specială „F” (filaj) a Securităţii a fost implicată
în înregistrarea evenimentelor. Rostul securiştilor era de a reţine cât mai multe chipuri, s-
au făcut şi fotografii pe baza cărora mulţi dintre cei anchetaţi ulterior au putut fi
condamnaţi. Intervenţia în forţă a „organelor de partid” s-a produs abia după consumarea
evenimentelor, a doua zi.
La început revolta a avut doar caracter social, a pornit ca o grevă din secţia 440
Matriţe şi 410 Sculărie a Întreprinderii „Steagul Roşu”. Sloganurile cu caracter social de
la început au devenit însă rapid anticeauşiste şi anticomuniste. În faţa Spitalului Judeţean
s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, un moment emoţionant pentru protestatari.
La sediul Comitetului Judeţean al PCR, protestatarii au dat jos de pe zid un
tablou imens al lui Ceauşescu, de 2 pe 3 metri, pictat în ulei, pe care l-au ars. Interiorul
clădirii a avut darul de a-i „întărâta” şi mai mult. Apar ca nişte flashuri imagini care i-au
şocat pe privitori: un candelabru luxos, banane, portocale, caşcaval, cafea, sticle de pepsi
(cineva spunea că a văzut pentru prima dată în viaţa lui, atunci, un ananas) descoperite în
birouri. Erau imagini ale unei abundenţe care contrasta puternic cu sărăcia şi lipsurile în
care se zbătea întreaga populaţie a României. Altcineva relata că a vrut să fure o mână de
pixuri, stilouri şi radiere care nu se găseau în comerţ, dar, de teamă de a nu fi apoi luat la
întrebări, le-a aruncat.
Reacţia autorităţilor de a doua zi a fost dură. În zilele de 16-18 noiembrie au fost
arestaţi peste 180 de oameni. Nu se ştie însă numărul celor anchetaţi în stare de libertate.
Nu numai bărbaţi au participat la revoltă şi, prin urmare, au ajuns în anchetă, ci şi femei,
chiar dacă mult mai puţine, nu numai muncitori, ci şi alte categorii, precum studenţi şi
elevi de liceu care au fost, de asemenea, anchetaţi şi torturaţi. Ulterior, minorii anchetaţi
449
Recenzii
au fost folosiţi ca martori în rechizitoriul Procuraturii, încălcându-se astfel chiar legislaţia

comunistă în vigoare.
Anchetele au fost la fel de dure ca în anii stalinismului, aceasta fiind o dovadă a
faptului că represiunea din timpul regimului Dej nu şi-a schimbat esenţa, ci doar forma în
timpul lui Ceauşescu, fiind cu alte cuvinte doar camuflată. Martorii menţionează folosirea
lanţurilor la mâini şi bile la picioare (nota 55, p. 33), bătaia la tălpi şi la palme cu
bastonul de cauciuc, loviturile în zona rinichilor, ficatului etc., la care se adaugă lipsa
somnului, subalimentaţia prelungită, dar şi metode similare celor folosite la Piteşti:
deţinuţii puşi să se bată între ei. Au fost anchete prelungite, „în ture” (p. 80, n. 150), în
care tortura fizică alterna cu cea psihică. Marius Nicolăescu, unul dintre muncitorii
braşoveni arestaţi, afirma că „n-a fost anchetă. A fost un fel de răzbunare a sistemului
împotriva noastră”.
Într-o primă fază, anchetele urmăreau depistarea celor care potrivit
anchetatorilor organizaseră şi declanşaseră revolta, fiindcă regimul nu putea accepta
ideea că manifestaţia izbucnise spontan. Se considera, dimpotrivă, că ea a fost organizată
şi declanşată de indivizi sau chiar organizaţii străine pentru descoperirea cărora securiştii
au depus, în timpul anchetelor, mult zel.
În cea de-a doua fază, ca urmare a lipsei dovezilor care să susţină premeditarea
manifestaţiei, anchetatorii au impus arestaţilor să declare doar distrugerile provocate în
timpul revoltei. Marius Nicolăescu: „Au început să fie redirecţionate toate declaraţiile.
Trebuia să fim legaţi de Codul penal, la distrugere de bunuri, vandalism şi huliganism.
Brusc, nu ne-a mai întrebat nimeni de Ceauşescu, de comunism, de nimic”.
Practic, din conspiratori împotriva regimului, anchetaţii au devenit simpli
„huligani”, „elemente turbulente”. A urmat un simulacru de proces, în baza Dosarului
101, pe 3 decembrie 1987, prin care s-a urmărit judecarea participanţilor pentru
huliganism, mascându-se astfel caracterul politic al protestului (p. 68).
Mulţi dintre cei anchetaţi au fost deportaţi, unii chiar fără condamnare. Cei
condamnaţi au primit pedepse cu închisoarea la locul de muncă, între 6 luni şi 3 ani.
Pedeapsa celor condamnaţi s-a prelungit şi după încheierea perioadei propriu-zise de
deportare/închisoare prin interdicţia de a se întoarce în Braşov.
Desigur, afectaţi de reacţia brutală a regimului nu au fost doar cei direct
implicaţi, ci şi apropiaţii, familiile acestora. Presiunile au fost foarte mari, soţiile celor
condamnaţi fiind chemate frecvent la Miliţie pentru a fi convinse (ameninţate) să îşi
urmeze soţii sau să divorţeze.
În pofida presiunii extraordinare, a evenimentelor au existat şi momente care
astăzi pot fi calificate drept hilare. Mai exact, nota de hilaritate le este dată chiar de
narator. Cei care reuşesc să aibă o anumită detaşare sunt cei care au fost, într-un fel,
liderii, uşor recognoscibili după tipul de atitudine, după discurs. Ca o paranteză, aceştia
au fost şi cei care după prăbuşirea comunismului au avut iniţiativa constituirii unei
asociaţii, „Asociaţia 15 noiembrie”, care dispune şi de un website
(www.15noiembrie1987.ro). Am reţinut câteva asemenea exemple.
Dănuţ Iacob îşi amintea că „Deşi acum pare amuzant, dar asta dovedeşte cât de
îndobitociţi eram, îmi aduc aminte că am văzut în acea sală (de şedinţe) un individ mic de
statură care, împreună cu alţi patru, se chinuia să vorbească la un telefon roşu. Toate
telefoanele erau sparte, dar el încerca să vorbească la acest telefon roşu cu fir direct, fără
450
Recenzii
discul rotativ, care avea ton şi atât. «Alo, Europa Liberă?» [….]. Evident, nu răspundea
nimeni. Tipul acela mic tot striga: «Alo, Europa Liberă, am cucerit partidul!»”
Un alt moment care ar putea fi amuzant, dacă nu ar fi fost de-a dreptul grotesc, a
fost relatat tot de Dănuţ Iacob. În timpul anchetei, „la un moment dat sună telefonul de pe
biroul anchetatorului. Acesta ridică receptorul, vorbeşte câteva minute şi îmi zice: «Ia te
uite, bă, nevastă-mea nu mă crede că sunt la muncă!» A întors telefonul către mine şi a
început să mă bată, spunându-mi să urlu. Când a ridicat receptorul, se auzea cum femeia
râdea. «Ei, te-ai convins?» – şi a închis telefonul.”
Inginerul Aurică Geneti, „omul cu casca albă”, care în opinia autorităţilor
comuniste a condus revolta, făcea, vorbind despre perioada anchetei, următoarea
remarcă: „Atunci a început bătaia în reprize. Cu pauză de ţigară, pentru că fuma şi el,
fumam şi eu” (p. 115).
Marius Boeriu, deportat la Piatra Neamţ, a cunoscut pe cineva acolo şi s-a
căsătorit, dar la nuntă a avut „mai multă securitate şi miliţie decât invitaţi”, au venit „15
persoane «în plus», s-au autoinvitat”, „dar când a venit momentul darului au plecat cu
toţii” (p. 139).
În altă ordine de idei, se impune semnalat faptul că interviurile permit incursiuni
în imaginarul social al perioadei respective. Ele oferă imaginea şi a unui „alt fel” (ca să
folosesc expresia unui martor) de miliţian, medic, inginer, categorii profesionale care, de
regulă, erau bine ancorate în sistem.
Considerată drept „începutul sfârşitului pentru Ceauşescu” (Emil Hurezeanu),
revolta de la Braşov a stârnit atât reacţii interne, cât şi internaţionale. Ele sunt relatate de
Emil Hurezeanu în interviul pe care i l-a acordat lui Armand Goşu, o discuţie in care
fostul ziarist de la “Europa Liberă” amintea despre pulsul evenimentelor de la Braşov,
luat din afara ţării. Sunt informaţii interesante care întregesc tabloul.
Ziua de 15 noiembrie a devenit o zi internaţională de solidaritate cu România.
Începând cu 1988 – preciza Emil Hurezeanu –, românii aflaţi în străinătate protestau
împotriva regimului Ceauşescu în faţa ambasadelor de la Paris, Londra, Bonn, Bruxelles,
Berna, Roma. Era un prilej cu care şi guvernele acestor ţări se asociau la acţiunile de
protest împotriva abuzurilor din România. Manifestaţii de protest au existat în 1989 chiar
şi la Budapesta, Moscova, Sofia.
În ţară, pe 22 noiembrie 1987, trei studenţi de la Facultatea de Silvicultură din
Braşov s-au aşezat în faţa unei cantine studenţeşti, purtând o pancartă prin care cereau
eliberarea muncitorilor arestaţi. Alţi trei studenţi de la Facultatea de Mecanică au
împrăştiat manifeste in sălile de curs şi pe holurile facultăţii, cu lozinci anticeauşiste.
Drept încheiere, amintim o afirmaţie interesantă a lui Florin Postolachi, unul
dintre liderii protestului: „Cred că lucrurile acestea, care au constituit viaţa noastră de zi
cu zi, se uită extrem de uşor, mai ales de către cei care nu au fost atinşi de ele” (p. 146).
Rememorarea este un motiv întemeiat pentru apariţia acestei cărţi. În acelaşi timp,
volumul se constituie într-o sursă istorică de primă mână pentru înţelegerea celei mai
importante manifestări protestatare din România ceauşismului târziu.
Ligia Dobrincu
451
Note bibliografice
Valer Hossu, Maramureşul şi Moldova. Interferenţe de statalitate, Cluj-

Napoca, Editura Societăţii culturale Pro Maramureş ,,Dragoş Vodă”, 2006,
197 p.
Editată de societatea culturală Pro Maramureş ,,Dragoş Vodă” din Cluj-Napoca,

societate care, începând din anul 1996, a publicat o serie de lucrări privind mai ales,
istoria locală maramureşeană, dar şi cea românească în general, cartea lui Valer Hossu se
referă la o problemă fundamentală a istoriei româneşti, aceea a întemeierii statelor
medievale, temă devenită clasică. Lucrarea este utilă prin informaţiile noi pe care le
aduce şi prin perspectiva inedită asupra acestui important fenomen istoric. Acesta este
plasat într-un context internaţional mai larg şi explicat logic prin prisma desfăşurărilor
unor procese sociale şi a determinărilor evenimenţiale politice. Argumentaţia logică şi
clară indică şi orientarea autorului în bibliografia românească şi străină. Autorul reuşeşte
să depăşească clişeul instituţional prin prisma căruia a fost de obicei analizat evenimentul
până acum. Cercetarea scoate la iveală şi rolul personalităţilor maramureşene în derularea
acestui proces.
Valer Hossu surprinde interferarea intereselor politice ale marilor puteri din
răsăritul Europei în zona Carpaţilor Orientali şi a Carpaţilor Păduroşi. Zona era una
deosebit de importantă, deoarece prin controlul acesteia se asigurau trecătorile carpatice.
Autorul analizează procesul întemeierii Ţării Moldovei urmărind în paralel evoluţia
istorică a Maramureşului ca entitate politică, aflată în plin proces de feudalizare, cu aceea
a Moldovei, care parcurgea un proces de extindere teritorială spre nord, de la micul
voievodat de la Obcinele Bucovinei, din zona oraşului Baia, spre izvoarele Prutului-
Siretului şi Ţara Şipeniţului. Valer Hossu reuşeşte să aşeze evenimentele procesului
întemeierii Ţării Moldovei într-o relaţie de continuitate. Acestea sunt surprinse în
dinamica desfăşurării lor, perioada fiind una în care acestea se succed cu rapiditate.
Autorul argumentează, detaliază şi identifică aspecte interesante, reuşind să reconstituie
epoca. El reuşeşte să analizeze cu atenţie această perioadă atât de complexă prin
coroborarea informaţiilor documentare cu cele oferite de heraldică, sigilografie şi
genealogie. Apelul la aceste din urmă surse indică faptul că acest subiect nu este unul
epuizat şi că mai există încă elemente care trebuie cercetate. Valer Hossu a avut în vedere
întreaga familie a Dragoşeştilor, între care, în afară de Dragoş din Giulea şi Dragoş din
Bedeu, se reliefează rolul jucat de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de
Ştefan din Ryboticze sau Sczepan Sasowicz.
Lucrarea lui Valer Hossu se dovedeşte utilă celor care urmăresc acest subiect, ea
fiind o dovadă a rolului pe care istoria locală poate să îl aibă, a modului în care
informaţiile oferite de acestea se înscriu în cadrul mai larg al istoriei româneşti.
Dorin Dologa
Note bibliografice
Colecţia Achziţii Noi. Indice cronologic nr. 25, vol. II (1686-1760), Întocmit de
Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu, Laura
Niculescu, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2008, 285 p.
Semnalăm apariţia volumului al II-lea al lucrării Colecţia Achiziţii Noi. Indice

cronologic nr. 25, realizat de un colectiv format din trei arhivişti de la Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, Silvia Vătafu-Găitan, Mirela Comănescu şi Laura Niculescu, sub
coordonarea lui Marcel-Dumitru Ciucă, cunoscut universitar şi arhivist bucureştean,
iniţiatorul prezentării documentelor din Colecţia „Achiziţii Noi” de la Arhivele Naţionale
Istorice Centrale, într-un Indice cronologic.
Volumul are o prefaţă semnată de Silvia Vătafu-Găitan, urmată de lista
abrevierilor, iar la final se află un Indice consistent (115 p.) al persoanelor şi al
toponimelor. Cu toate acestea, Silvia Vătafu-Găitan avertizează că Indicele este totuşi
incomplet, deoarece „volumul acoperă o perioadă de 74 de ani, ceea ce a făcut imposibilă
redarea tuturor persoanelor aflate în rezumatele tuturor documentelor”, însă precizează că
„Indicii conţin în totalitate numele domnilor Moldovei şi Ţării Româneşti şi ale
principilor Transilvaniei, ale marilor dregători şi ale marilor familii boiereşti şi nobiliare.
De asemenea, au fost extrase numele dregătorilor de oraşe şi ale celor ce îndeplineau
funcţii în administraţie […]”. Precizăm că la finalul fiecărui rezumat, după ce sunt
prezentate caracteristicile şi cota pe care o au documentele în cazul Colecţiei „Achiziţii
Noi”, editorii semnalează colecţiile în care se regăsesc documentele publicate.
În volum au fost incluse rezumatele a 2.978 de unităţi arhivistice, din anii 1686-
1760, documente originale, copii, traduceri, regeste, rezumate şi menţiuni, de genuri
variate: hrisoave, anaforale, cărţi de danii, cărţi de judecată sau cărţi de împuternicire
emise de domnii Ţării Moldovei sau ai Ţării Româneşti, zapise, scrisori, hotărnicii, diate,
foi de zestre, perilipsisuri, condici de documente, cărţi de blestem, fragmente din diverse
manuscrise, spiţe de neam etc.
Dintre acestea, se remarcă hrisoave ale lui Mihai Racoviţă, dintre care amintim:
hrisovul din anul 1704 prin care domnul întăreşte Episcopiei de Rădăuţi 50 de biserici din
ţinuturile Suceava şi Cernăuţi; hrisovul nedatat, dar emis de Mihai Racoviţă în timpul
primei sale domnii din Moldova (1703-1705), prin care scutea breasla cioclilor din
Suceava de dajdie şi de alte obligaţii faţă de stat; hrisovul din decembrie 1717, prin care
hatmanul Dumitraşcu Racoviţă, marele vornic al Ţării de Sus Darie Donici şi marele
vistiernic Constantin Costache primeau din partea domnului satele „rocoşălnicului”
stolnic Vasile Ceaurul: Buciuleşti, Hălăuceşti şi Spinoasa, confiscate de la acesta pentru o
datorie de bani, şi hrisovul din 25 august 1717, prin care Racoviţă miluia pe Sandu Sturza
mare ban cu casele din Iaşi ale aceluiaş stolnic Vasile Ceaurul, pentru dreaptă slujbă în
timpul tulburărilor din anul 1716. Amintim, de asemenea, hrisovul de danie al lui Grigore
al II-lea Ghica, din 16 octombrie 1735, din care aflăm că, pe lângă acest aşezământ
ecleziastic, funcţiona un spital pentru „bolnavi neputincioşi, săraci şi scăpătaţi, şi de
străini”.
Cele două scrisori ale mitropolitului Antim Ivireanul din 1712, adresate lui
Constantin Brâncoveanu, în care se apără de învinuirile care i se aduceau, copia
454
Note bibliografice
didascaliei aceluiaşi mitropolit, rostită la înscăunarea sa, diatele lui Miron Stârce, Ştefan
Catargiul şi a Ancuţei Filipeasca, foaia de zestre a Mariei, fiica spătarului Mihai
Cantacuzino şi foaia de zestre a Ancuţei Sturzoaia, dar şi extrasele din letopiseţele lui
Nicolae Costin şi Neculai Muste, din Hronica Anonimă, pentru domnia lui Cantemir
„Bătrânul” sunt alte piese arhivistice de mare valoare, semnalate în Indicele cronologic
de faţă.
În afară de acestea, volumul conţine şi rezumatele unor documnte străine
provenind din Franţa, Italia, Germania, Polonia, Ungaria şi Austria. Printre cele mai
interesante se află: o traducere din 1757 de pe aşa-zisul testament al lui Petru cel Mare,
din 1724, scoasă de ambasadorul Franţei la Petersburg din arhivele ruseşti şi trimisă
Cabinetului lui Ludovic al XV-lea, regele Franţei, fragmentul de manuscris tibetan
descoperit în mormântul de la Conceşti, ţinutul Dorohoi, în secolul al XIX-lea, care face
obiectul unei dispute istoriografice vechi de aproape un veac, şi scrisoarea împăratului
austriac Carol al VI-lea privind urcarea sa pe tron, în urma decesului fratelui său, Iosif I.
Deosebit de interesante sunt documentele poloneze. Acestea, în majoritate, sunt:
liste cu soldaţii din diverse unităţi militare poloneze aflate în conflict cu unităţile militare
suedeze ale regelui Carol al XII-lea, liste cu recolta obţinută sau cu numărul de animale
ale unor ciobani din stărostia Sniatin şi două tabele nominale în care au fost consemnaţi
soldaţii şi meseriaşii care au muncit la fortificaţiile cetăţii Stanislawow.
Desigur, nu mai puţin interesante sunt scrisorile din 1687 şi 1703. Prima conţine
informaţii despre tabăra militară poloneză de la Cameniţa şi despre pregătirile militare pe
care le făceau polonezii pentru războiul împotriva Zaporojului şi Buceacului, în timp ce
cea de-a doua conţine informaţii preţioase despre situaţia în care se afla oraşul Lvov şi
despre armata suedeză care se îndrepta spre Zamosć şi Lvov.
Documentele scrise în limba greacă sunt în majoritate reprezentate de scrisorile
din anii: 1691, 1693 şi 1702, prin care patriarhii Constantinopolului sau ai Ierusalimului
întăreau controversatul testament al Elinei Cantacuzino, fiica domnului Ţării Româneşti,
Radu Şerban, şi soţia postelnicului Constantin Cantacuzino.
Apreciem efortul editorilor de a pune în circuitul ştiinţific, în condiţii grafice
foarte bune, documentele din Colecţia „Achiziţii Noi”, una dintre cele mai importante
colecţii de documente vechi din ţară. În felul acesta, editorii facilitează accesul istoricilor
şi nu numai la aceste documente în majoritate inedite, care conţin un volum de informaţii
uriaş, absolut necesare în vederea cunoaşterii cât mai bune a istoriei româneşti medievale
şi moderne.
Mihai Mîrza
Ioan Caproşu, Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi editate de ~, vol.

IX (1791-1795), Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2007, 667 p.; vol. X (1796-1800),
Iaşi, Editura „Dosoftei”, 2007, 705 p.
În ciuda dificultăţilor ridicate de precaritatea instrumentarului arhivistic adecvat

(cataloage, îndrumătoare, inventare publicate etc.) şi de amplitudinea alcătuirii unei serii
tematice de izvoare medievale, semnalăm apariţia volumelor IX-X din Documente
455
Note bibliografice
privitoare la istoria oraşului Iaşi, editate de către Ioan Caproşu. Îndelungata experienţă
în editarea izvoarelor medievale, preocuparea asiduă pentru depistarea acestor documente
în arhivele publice şi particulare din ţară şi străinătate, dar şi cunoaşterea temeinică a
evoluţiei istorice a Iaşilor i-au permis reputatului medievist nu numai o repertoriere
arhivistică şi bibliografică de mare rigoare ştiinţifică, necesară unei colecţii documentare
tematice, cum este cea de faţă, ci şi realizarea unui corpus documentar ieşean.
Fiecare tom se deschide cu o Introducere, urmată de Bibliografia documentelor
pe care le conţine şi de lista prescurtărilor folosite.
În continuare, la rubricile Documente şi la Addenda, sunt redate în succesiune
cronologică toate actele interne cunoscute din fonduri româneşti sau străine şi din
publicaţiile de până acum privitoare la vatra, hotarul (moşia) şi la teritoriul fostului ocol
al târgului Iaşi din perioada 1791-1800, precum şi cele care, deşi nu intră în rândul
acestora, se referă la fapte şi evenimente importante din istoria oraşului Iaşi. Aceste
documente provin din Colecţiile de Documente ale Arhivelor Naţionale Istorice Centrale
din Bucureşti şi ale filialelor judeţene ale Arhivelor din Iaşi, Bacău, Mehedinţi, Galaţi şi
Neamţ, din Arhiva Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei din Iaşi, din cea a bisericii Sfântul
Vasile din Tătăraşi-Iaşi, de la biblioteca mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi, din Arhiva
Centrală de Stat a Actelor Vechi din Moscova şi din Arhivele mănăstirilor Protaton şi
Xiropotam de la Muntele Athos, de la Biblioteca Academiei Române din Bucureşti, de la
Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Rusiei din Sankt Petersburg, de la Muzeul
de Istorie al Moldovei din Iaşi, de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, din Acta
Prof. Univ. Ilie Minea şi din Condicile Ghibănescu (Ms. Surete şi Izvoade) aflate într-o
colecţie particulară, dar şi din unele publicaţii de specialitate în cazul în care accesul la
documentele originale nu a fost posibil. Marea majoritate a acestor documente s-a
publicat după originalele lor româneşti, însoţite de însemnările aferente ulterioare, de o
cuprinzătoare descriere arheografică, de menţionarea critică a tuturor celorlalte forme de
păstrare ale actului şi, în sfârşit, de consemnarea eventualelor ediţii ale acestuia.
Documentele care nu s-au păstrat în original sunt editate după cea mai bună formă de
păstrare arhivistică (copii, rezumate sau menţiuni), indiferent dacă acesta a fost sau nu
publicat, urmată de menţionarea critică a tuturor celorlalte forme ale actului şi de
adnotările reclamate de deosebirile de text dintre acestea. În cazul documentelor publicate
anterior, au fost păstrate particularităţile fonetice ale ediţiei reproduse, inadvertenţele de
orice fel fiind semnalate în note de subsol. Dacă actul a fost publicat după original de mai
multe ori de unul sau mai mulţi editori, pentru ediţia de faţă a fost aleasă cea mai bună
formă a lui.
Volumul al IX-lea din Documente privitoare la istoria oraşului Iaşi a apărut în
anul 2007, acesta incluzând în cele 667 pagini ale sale un număr de 414 documente
(originale, copii, rezumate sau menţiuni) din perioada 1791-1795, redactate în limba
română.
Următorul tom, al X-lea, are 705 pagini şi a văzut lumina tiparului în acelaşi an.
El cuprinde 391 de izvoare interne şi un fals dintre anii 1796 şi 1800, redactate, de
asemenea, în limba română. La acestea se adaugă, în cadrul secţiunii Addenda et
corrigenda, 179 de documente din perioada 1627-1798, care au fost omise din motive
obiective din cele zece volume publicate în ultimii opt ani.
456
Note bibliografice
Urmează Indicii de nume şi de materii, care au fost întocmiţi de către Mihai-

Cristian Amăriuţei. În cadrul acestora, vocile au fost ordonate alfabetic, trimiterile
făcându-se la numărul documentului, aşa încât cercetătorul are posibilitatea de a depista
rapid informaţiile de care este interesat în sursele documentare.
Spre sfârşitul fiecărui tom, sub titlul Cuvinte şi expresii slavone din documentele
în limba română, editorul a grupat slavonismele din toate documentele, precum şi
cuvintele şi expresiile slavone ce se repetă în actele emise de cancelaria domnească.
Volumul al IX-lea cuprinde 142 de Facsimile, iar la sfârşitul volumului al X-lea
a fost publicată o Erată pentru erorile de tehnoredactare strecurate în volumele V, VI, VII
şi VIII.
Fireşte, normele de editare a textelor şi de întocmire a indicilor sunt similare
celor adoptate la publicarea seriei A, Moldova, a colecţiei Documenta Romaniae
Historica.
Totodată, editorul atrage atenţia că este practic imposibil de cuprins în volumele
publicate toate documentele privitoare la oraşul Iaşi, deoarece se descoperă continuu acte
româneşti în arhivele mănăstirilor din Orient, iar instrumentarul arhivistic publicat este
extrem de precar. De aceea, efortul de a alcătui un corpus documentar pentru cel mai
important oraş al Ţării Moldovei rămâne cu totul impresionant. Este neîndoielnic că
prezentul demers ştiinţific reprezintă una dintre cele mai importante ediţii de documente
publicate până acum în spaţiul românesc.
Arcadie M. Bodale
Gabriel Asandului, A.C. Cuza. Politică şi cultură, Iaşi, Editura Fides, 2007,
334 p.
Ceea ce interesează pe Gabriel Asandului, conf. univ. dr. la catedra de Ştiinţe

Socio-Umane a Universităţii Tehnice „Gh. Asachi”, este prezentarea lui A. C. Cuza în
viaţa politică, culturală şi universitară a României moderne. Toate aceste coordonate sunt
jalonate de „problema evreiască”, domeniu unde opiniile profesorului ieşean de economie
politică, la Facultatea de Drept din Iaşi, au făcut carieră, în România interbelică
îndeosebi. Cartea, având la bază teza de doctorat a autorului, se doreşte o monografie a
unuia dintre cei mai contestaţi intelectuali şi oameni politici din prima jumătăte a
secolului XX, şi asta nu doar pentru că A. C. Cuza este revendicat, şi în zilele noastre, în
mod integral, de grupările de extremă dreapta. Acest obiectiv, formulat în Introducere de
autor, conştient de riscul că demersul său poate fi receptat şi ca un „panegiric”, nu îşi
conţine în mod implicit şi metoda. În faţa acestor dificultăţi, G. Asandului a lăsat
documentele să vorbească de la sine, preferând să prezinte activitatea de doctrinar a lui
A.C. Cuza în paralel cu înregistrarea opiniilor adverse, totul pe fundalul „contextului
social istoric” în care a trăit acesta, responsabil, crede autorul, de politica antisemită din
societatea interbelică (p. 7).
Conform stilului clasic al monografiilor, cartea de faţă ne prezintă un prim
capitol despre „omul şi opera” lui A.C. Cuza, celelalte trei fiind consacrate modului în
care acesta a înţeles să se raporteze la „chestiunea evreiască”, rolului său în viaţa politică
457
Note bibliografice
a României moderne şi, în final, deceniilor în care a activat ca parlamentar. Autorul ne

înfăţişează, în cele peste 300 de pagini ale cărţii, devenirea omului politic A.C. Cuza şi
etapele parcurse în creionarea gândirii sale antisemite. În aceaşi manieră, discursurile
profesorului Facultăţii de Drept sunt lăsate să dea seama de „derapajele” sale, autorul
fiind convins că ura acestuia împotriva evreilor a fost una „teoretică”, şi nu „practică”.
Astfel, încadrate în aceste tipare, problemele compromiţătoare care planau asupra
biografiei lui A.C. Cuza, precum acuzaţia de plagiat, soluţia sa asupra „chestiunii
evreieşti”, folosirea catedrei universitare drept tribună politică, persecutarea unor serii
întregi de studenţi evrei, legitimarea asasinatului lui C.Z. Codreanu asupra prefectului
Poliţiei din Iaşi, atitudinea sa în scurta guvernare a lui Octavian Goga sunt considerate
chestiuni pur intelectuale. Cititorului îi sunt oferite însă îndeajuns de multe detalii pentru
a-şi forma o părere asupra viabilităţii „soluţiilor” găsite de A.C. Cuza pentru eliminarea
elementelor evreieşti din viaţa politică, economică şi culturală a României.
Gabriel Asandului are grijă în permanenţă să exemplifice cu date semnificative
din contextul epocii, pentru a oferi mostre ale veridicităţii sau exagerărilor din opiniile lui
A.C. Cuza, aceasta şi pentru ca cititorul să se poată edifica. Poate că prezenţa mai
consistentă în pagină a autorului, în chestiunile controversate ale biografiei celui în cauză,
ar fi lămurit mai îndeaproape cauzele înverşunării antisemite ale profesorului ieşean. Cu
siguranţă, o discuţie asupra manifestărilor de extremă dreapta ale intelectualilor din
România interbelică ne-ar fi oferit prilejul identificării unor ipoteze asupra raţionalităţii
discursive a lui A.C. Cuza, probabil cea mai interesantă şi mai contestată latură a
activităţii sale. În definitiv, acesta a fost un producător zelos de idei, trecute, ce este drept,
în revistă cu onestitate în volumul de faţă. Astfel, posibila „contaminare” a studenţilor
naţionalişti şi modul în care intelectualii care l-au urmat pe acesta ar fi fost explicate şi
prin alte determinări decât cele reperabile în realităţile contemporane lui A. C Cuza.
Aşa cum a mărturisit autorul, în contextul unei anumite reticenţe faţă de acest
gen de subiecte, demersul de faţă constituie un act de curaj şi de restituire a complexităţii
unei personalităţi, contemporane cu toţi cei patru regi ai României. Tocmai această
imparţialitate, asumată de istoricul Gabriel Asandului, constituie meritul principal al
cărţii. În acelaşi timp, cartea se prezintă drept încă o piesă la dosarul complicat al
manifestărilor extremiste din România interbelică.
Andrei Muraru (coordonator), Clara Mareş, Dumitru Lăcătuşu, Cristina

Roman, Marius Stan, Constantin Petre, Sorin Cucerai, Dicţionarul
penitenciarelor din România comunistă (1945-1967), studiu introductiv
Cristina Roman, postfaţă Marius Oprea, Iaşi, Editura Polirom, 2008, 582 p.
Încă de la început, demersul istoricilor din cadrul Institutului de Investigare a

Crimelor Comunismului din România a fost asumat ca unul nedesăvârşit. Aproape 50 de
ani de istorie a ororilor unui regim criminal nu pot fi concepuţi fără rest. Nicio secvenţă
din ceea ce a reprezentat viaţa românilor în comunism nu a scăpat necontaminată de
458
Note bibliografice
dictatura comunistă. Această imposibilitate a redării totalităţii regimului din România

anilor 1945-1989 transferă oricărui act de recuperare o valoare simbolică. În acest
context, merită semnalat acest efort restitutiv al istoricilor noului institut, creat în
decembrie 2005, care au făcut posibilă apariţia Dicţionarul peniteciarelor din România
comunistă (1945-1967), „prima monografie completă a sistemului carceral comunist” (p.
11).
Reţinerile manifestate de un segment important al istoricilor din România şi
lipsa de reacţie manifestată de mediul istoriografic din Occident, faţă de condamnările
succesive ale comunismului de către ţările din Estul Europei, au fost ignorate de tinerii
istorici care au lucrat asupra cărţii de faţă. Deşi nedeclarată, tinereţea autorilor (doar doi
dintre ei depăşesc 30 de ani) constituie o garanţie a volumului. Împotriva lor nu se pot
lansa acuzaţiile favorite ale neocomuniştilor privind existenţa, şi la oponenţi, a unui grad
de complicitate cu sistemul de până în 1989. O altă certificare este, fără îndoială, faptul
că au avut acces la arhivele, crezute pierdute, ale Direcţiei Generale a Penitenciarelor.
Astfel a fost posibil un dicţionar al tuturor formelor concentraţionare din România
comunistă a anilor 1945-1967 (închisori, lagăre şi colonii de muncă).
Mai mult decât o prezentare a regimului penitenciar, autorii au dorit de fapt să
conserve memoria istorică a ceea ce a constituit „purgatoriul” poporului român. Sute de
mii de oameni au fost închişi în temniţele regimului, întreaga clasă politică interbelică şi
majoritatea intelectualilor trecând prin teroarea închisorii. Cea mai mare parte a acestora
şi-au găsit sfârşitul în camerele de detenţie sau au fost executaţi. După parcurgerea celor
aprope 600 de pagini ale cărţii se desprinde o concluzie definitivă. Practic, întregul
teritoriu al României a fost folosit drept închisoare de către un regim totalitar care a creat
patru categorii de penitenciare (p. 35): cele de maximă siguranţă (precum Aiud, Gherla,
Jilava), cele „închise” pentru deţinuţii consideraţi foarte periculoşi (Craiova, Piteşti,
Braşov), cele cu regim de maximă severitate (Botoşani, Sighet, Râmnicu Sărat) şi cele
pentru deţinuţii de drept comun. În primele trei categorii au fost închişi deţinuţii politici,
acestea constituind, în acelaşi timp, locuri unde s-au produs execuţii fără ca victimele să
fie supuse unui proces. Abila împărţire realizată de comunişti ne demonstrează de fapt
atenţia patologică a acestora pentru detaliile represiunii. Fiecare opozant sau presupus
opozant al regimului, de la deţinuţii politici până la infractorii de drept comun, aveau
prestabilite locurile de detenţie. Această „individualizare” a închisorilor, cu consecinţe
imediate în pregătirea gardienilor, a tehnicilor de interogare şi de tortură, constituie o
dovadă a premeditării crimelor împotriva celor închişi. În faţa represiunii, îţi rămânea
doar „să fii un om feeric”, să ajungi la „pacea uitării de sine”. Acestea erau unele din
reţetele inovate de Petre Pandrea, deţinut la Aiud, pentru a lupta împotriva „reeducării”
prin torturi fizice, înfometare, umilinţe, „reformarea gândirii” (nota 6, p. 97). Rolul cărţii
este de a preveni amnezia din societatea românească, abil întreţinută atunci când sunt
aduse în discuţie eşantioane ale comunismul românesc.
Pe harta represiunii comuniste se adaugă lagărele şi închisorile regimului din
România anilor 1945-1967, iar nume precum Aiud, Sighet, Gherla, Jilava sau Piteşti se
impun, mereu, drept locuri de comemorare. Rolul închisorii comuniste, ca de altfel al
tuturor celor din regimurile totalitare, a fost acela de a produce o segregare în interiorul
propriului popor, împărţit în susţinătorii sistemului şi duşmanii din închisori. În acest
mod, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din România oferă unul dintre
459
Note bibliografice
cele mai importante instrumente de lucru necesare studierii atrocităţilor comise în ţara
nostră după al doilea război mondial. O istorie care nu se doreşte revindicativă, ci care îşi
propune să traseze o limită clară între ceea ce presupune condamnarea comunismului şi
restituirea sa istorică. Între aceste două coordonate, autorii volumului au integrat şi
recuperarea traumelor trăite în închisori.
În prezentarea unităţilor carcerale, autorii au ales să ofere şi acest gen de
exemple, mărturii ale celor care au fost victime ale sistemului comunist. Fără îndoială,
aceasta este o opţiune de natură morală, la care obligă suferinţele celor închişi,
realizându-se astfel eliminarea riscului nesituării în context al regimul penitenciar din
România comunistă. De altfel, fiecare închisoare are creionat şi un scurt istoric până la
„debutul” ca regim carceral comunist. Descrierea acestora mai conţine decupaje privind
conducerea şi organizarea lor, regimul de detenţie, numărul deţinuţilor, al celor ucişi şi
tehnicile de tortură. Pentru a ajuta cititorul să îşi formeze o imagine mai cuprinzătoare
asupra celor aproape cinci decenii de istorie a regimului, Dicţionarul ne mai oferă un
studiu introductiv al Cristinei Roman, despre modul în care represiunea devenise o
adevărată instituţie în România comunistă, şi o bibliografie exhaustivă dedicată
sistemului şi victimelor sale. În final, concluzia forte a volumului este aceea că
închisorile nu au constituit un mijloc de educare a delicvenţilor, ci au avut drept unic
criteriu de existenţă exterminarea opozanţilor sau presupuşilor opozanţi ai regimului
comunist. De altfel, această carte le este dedicată.
460
Activităţile Arhivelor Naţionale Iaşi consacrate comemorării a 140 de ani de

la moartea lui Gheorghe Asachi (1788-1869)
Arhivele Moldovei, la înfiinţarea lor, în 1832, au avut şansa de a beneficia de

capacitatea intelectuală şi de puterea de muncă ale lui Gheorghe Asachi, cel care le-a
condus între anii 1832 şi 1849, precum şi în intervalul 1857-1858. De aceea, privit
retrospectiv, activitatea „arhivistului Obşteştii Obicinuitei Adunări” uimeşte prin viziunea
şi modernitatea principiilor de organizare.
Aşadar, chiar dacă istoria a lăsat urme grele asupra integrităţii fondurilor şi a
colecţiilor de la Iaşi, ne bucurăm că mai există documente cu ajutorul cărora putem
contura imaginea de la începuturile Arhivelor Moldovei. Astfel, lui Asachi îi revenea o
muncă sisifică, aceea de a organiza arhivele prin strângerea tuturor actelor publice de la
instituţiile statului, atât a celor considerate importante cât şi a acelora catalogate de
creatori ca fiind „părăsite”. Concomitent, Asachi a urmărit şi centralizarea documentelor
de la particulari şi crearea unui sistem coerent de evidenţă (pe transpoarte şi opise, în
cadrul acestora din urmă dosarele fiind ordonate cronologic, iar în cadrul fiecărui an,
alfabetic). Interesant este şi faptul că, încă din 1832, sub impulsul activităţilor practice, a
apărut necesitatea de a colabora şi de a îndruma creatorii în privinţa unor reguli unitare de
urmat, pe baza cărora să se pregătească dosarele pentru depunerea la Arhive, după ce,
anterior, se numerotau, se aplica posleduirea (operaţiune arhivistică de verificare a
numerotării prin înscrierea în mod repetat a unor silabe dintr-o anumită frază pe fiecare
foaie din cuprinsul unui dosar sau a unui registru) şi se opisau. Pe lângă ordonarea
dosarelor, organizarea internă a arhivelor a impus necesitatea găsirii unor soluţii la
numeroase alte probleme, precum elaborarea unui transportoar general, crearea unor
inventare, introducerea registrelor de intrare-ieşire a corespondenţei, alcătuirea unor
instrucţiuni pentru eliberarea răspunsurilor la diferite cereri, distrugerea documentelor
fără importanţă, întocmirea unor fişe cu aprecierea „calităţilor” angajaţilor, crearea unei
„comisii pentru adunarea actelor publice”, constituirea bibliotecii prin donaţii, asigurarea
securităţii arhivei, ordonarea dosarelor, repararea depozitelor, dotarea acestora cu
mobilier, asigurarea încălzirii şi, nu în ultimul rând, mutarea într-un sediu corespunzător.
Prin urmare, în 2009, când s-au împlinit 140 de ani de la moartea lui Gheorghe
Asachi, ne-am gândit să marcăm momentul prin popularizarea activităţii sale arhivistice
în şcolile ieşene. Deşi toate marile colegii au răspuns pozitiv invitaţiei noastre,
expunerea, din cauza măsurilor excepţionale de prevenire a răspândirii gripei A1H1, nu s-
a putut realiza decât în două dintre acestea, la Colegiul Naţional şi la Colegiul „Richard
Wurmbrand”. Acest tip de activitate este o noutate pentru Arhivele din Iaşi, deoarece s-a
preferat prezenţa noastră în mijlocul şcolii, marcându-se, astfel, o mai largă deschidere
spre societatea civilă. Mai mult, ne-am alăturat demersurilor instituţiilor de învăţământ de
a conştientiza tinerii asupra existenţei unor valori de referinţă în cultura română. La
acestea, se adaugă îmbunătăţirea imaginii publice a propriei instituţii, cunoscută, mai
ales, ca una care răspunde doar doleanţelor ridicate prin cereri şi petiţii. Acţiunea a fost
bine primită, cu atât mai mult cu cât expunerea a fost susţinută de redarea documentelor
privitoare la activitatea lui Gheorghe Asachi în format electronic. Această abordare a fost
o premieră pentru Arhivele ieşene, care a permis deplasarea rapidă, în mai multe locaţii,
dublată de posibilitatea de a prezenta copii fidele ale documentelor menţionate mai sus,
cu un mare efect emoţional asupra elevilor. De asemenea, cei mai activi participanţi la
discuţii au fost premiaţi, din partea Arhivelor Naţionale Iaşi, cu câte un exemplar al
catalogului de documente referitor la activitatea celui invocat în prezentare, Figuri de
arhivişti români. Gheorghe Asachi (1788-1869).
Totodată, din dorinţa de a evidenţia pe cel care, prin propriile donaţii, a pus şi
bazele bibliotecii arhivelor ieşene, s-a organizat o mini-expoziţie, la etajul 1 al instituţiei,
unde, timp de două luni, au fost expuse şapte dintre lucrările enciclopedistului român,
toate ediţii princeps: Poesii (1836), Elemente de matematică (1837), Culegere de poesii
(1854), Ode (1854), Nouvelles historiques de la Moldo-Roumanie (1859), Fabule (1862)
şi Nuvele istorice ale României (1867), ultima cuprinzând dedicaţia autorului pentru
Theodor Codrescu.
Suzana Bodale
Congresul Asociaţiei arhiviştilor maghiari, Sopron, Ungaria,

17–20 august 2009 1
În perioada 17-20 august 2009, la Sopron, în Ungaria, a avut loc Congresul

anual al Asociaţiei arhiviştilor maghiari. În continuarea tradiţiei de peste un deceniu a
întâlnirilor profesionale ale arhiviştilor maghiari, colegii noştri au transmis Federaţiei
Arhiviştilor din România invitaţia de a participa cu trei reprezentanţi, alături de ceilalţi
membri ai asociaţilor profesionale din ţările, care au avut teritorii în cadrul Imperiului
Austro-Ungar. Astfel, din partea României au participat Bogdan-Florin Popovici,
inspector superior în cadrul SJAN Braşov, preşedinte al Federaţiei Arhiviştilor din
România, Cristian Aniţa, şef serviciu Arhive Administrative şi Culturale din cadrul
SANIC şi Cătălin Botoşineanu, arhivist la Arhivele Naţionale Iaşi.
Lucrările congresului, care s-au desfăşurat în plen şi pe secţiuni şi la care au
participat arhivişti maghiari alături de invitaţii din Austria, Republica Cehă, Slovacia,
Slovenia, Serbia, Croaţia, Polonia şi România, au avut drept teme principale
informatizarea arhivelor şi arhivele universitare şi şcolare. Ca dovadă a prestigiului şi a
responsabilităţii organizatorilor, trebuie menţionat că toate lucrările congresului, ca şi în
ceilalţi ani, urmează să fie publicate într-un volum. Colegii maghiari au prezentat
proiectul creării unei arhive digitale pentru toate documentele deţinute, au propus soluţii
pentru digitalizarea arhivelor şi au convenit asupra modalităţilor de păstrare a
documentelor electronice. În ceea ce priveşte arhivele şcolare, András Koltai a reliefat
importanţa arhivei liceelor, prezentând un model de inventar al unei astfel de arhive. De
asemenea, domnia sa a insistat asupra valorificării acestor date, în sensul publicării
1
Mulţumesc pe această cale domnului Bogdan-Florin Popovici pentru ajutorul acordat în realizarea
acestei prezentări, oferindu-mi cu generozitate „datele tehnice” necesare.
462
listelor de elevi pentru a avea o privire de ansamblu asupra fizionomiei unei generaţii
şcolare în cadrul unei anumite zone geografice pentru un interval de timp.
László Szögi, directorul Bibliotecii universitare din Budapesta, a ţinut o
comunicare despre modul în care instituţia pe care o reprezintă prelucrează fondurile
documentare şi studiază istoria instituţiilor de învăţământ superior. Atât în cadrul
comunicărilor, cât mai ales în discuţiile ulterioare, domnul László Szögi a insistat asupra
valorificării fondurilor universitare din centrul Europei, mai cu seamă cele din spaţiul
românesc, care au rămas încă necercetate. Unul din multele exemple oferite este cel al
studiilor care urmăresc, pe eşantioane de studenţi, fenomenul peregrinatio academica. În
acest sens, tradiţia istoriografică maghiară este mult mai veche, dovadă fiind lucrările
istoricului maghiar Victor Karady asupra spaţiului universitar maghiar şi volumele
prosopografice ale lui László Szögi asupra studenţilor Universităţii din Budapesta,
acestea din urmă fiind donate cu generozitate Bibliotecii Arhivelor din Iaşi. O excepţie în
spaţiul românesc o constituie Universitatea din Cluj, a cărei arhivă a fost în atenţia lui
Victor Karady şi Lucian Năstasă 2 . În cadrul discuţiilor, partea română şi-a arătat toata
deschiderea, aşa încât domnul László Szögi şi-a manifestat interesul de a avea o
colaborare cu arhiviştii români interesaţi de istoria spaţiului universitar, în sensul
valorificării informaţiilor din fondurile Universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, practic
necunoscute pentru spaţiul Europei centrale.
În timpul congresului, delegaţii au vizitat Arhiva din Sopron, ocazie cu care am
putut remarca profesionalismul arhiviştilor maghiari şi interesul comunităţii locale pentru
păstrarea şi conservarea documentelor. Arhiva amintită cuprinde un volum de cca. 8000
de m.l. de documente, deservită de către 20 de arhivişti. Remarcabil este faptul că
posibilitatea ca documentele să se deterioreze ca urmare a condiţiilor de depozitare este
exclusă. Totodată, valorificarea informaţiilor şi publicarea de volume tematice sunt
sarcini profesionale ale colegilor noştri. Printre priorităţile arhiviştilor maghiari se
numără digitalizarea documentelor maghiare de până la 1541 şi publicarea lor on-line.
Numărul publicaţiilor proprii este unul remarcabil, fiecare arhivă locală având o revistă
proprie şi editând în acelaşi timp volume de documente. În acest sens, remarc volumele
despre hărţile din Arhivele maghiare până la 1541, hărţile din primul război mondial şi
corpus-ul de documente medievale. De asemenea, noul proiect al arhiviştilor maghiari
vizează editarea unor volume care să descrie (metri liniari, structura fondului, perioada,
genul documentelor) toate fondurile create de administraţia maghiară în teritoriile fostului
imperiu dualist sau cele din perioada anilor 1940-1944.
Modul în care sunt constituite Arhivele maghiare facilitează valorificarea
documentelor şi prelucrarea lor unitară, în sensul respectului faţă de creator şi faţă de
unitatea fondului. Lipsa centralismului face posibilă coexistenţa Arhivelor Naţionale ale
Ungariei cu arhivele Budapestei, cu cele regionale ale marilor oraşe, ale principalelor
Universităţi din Ungaria şi cu arhivele ecleziastice (ale episcopatelor catolice, ale
Bisericilor calvine, luterane sau ale comunităţii evreieşti). Astfel, arhivele importante
sunt gestionate în cadrul acelor instituţii/unităţi de către personal specializat, în speţă
2
Vezi Victor Karady, Lucian Nastasă, The University of Kolozsvar/Cluj and the students of the
Medical Faculty (1872-1918), Budapest-Cluj, 2004.
463
arhivişti, care ajung să cunoască într-atât structura fondurilor şi istoricul lor încât
valorificarea documentelor nu constituie o constrângere.
Consider că experienţa avută alături de arhiviştii maghiari şi de invitaţii din
Europa Centrală a permis participanţilor realizarea unor comparaţii între mai multe
sisteme si practici arhivistice, care ilustrează încă o dată distanţele care despart ştiinţa
arhivistică românească de cea europeană. Este meritoriu efortul Federaţiei Arhiviştilor
din România de a fi prezentă prin delegaţi la marile manifestări europene ale sectorului
arhivistic şi de a impulsiona în acest fel legăturile cu celelalte organizaţii profesionale din
ţările europene.
În încheiere, nu pot să nu observ că ignorarea importanţei arhivei istorice a unei
comunităţi de către statul român şi de către autorităţile locale fac astăzi ca instituţia
Arhivelor să nu aibă posibilitatea de a-şi asuma unul din obiectivele sale majore şi anume
protejarea patrimoniului arhivistic naţional. În multe direcţii judeţene, asistăm
neputincioşi la distrugerea iremediabilă a documentelor din cauza lipsei condiţiilor
minime de depozitare.
„Muncă, bani, bănci, cultură şi politică (sec. XVIII-2009)”

(Simpozion internaţional, Ediţia a X-a jubiliară, organizată de
Universitatea din Oradea şi Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” din Arad,
Oradea, 30 octombrie-1 noiembrie 2009)
În perioada 30 octombrie-1 noiembrie 2009, a avut loc cea de-a X-a ediţie, una
jubiliară, a Simpozionului internaţional Muncă, bani, bănci, cultură şi politică (sec.
XVIII-2009). Acesta s-a desfăşurat la Oradea şi a fost organizat de Universitatea din
Oradea (Facultatea de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale-Departamentul de Istorie
şi Facultatea de Ştiinţe Economice), Universitatea de Vest „Vasile Goldiş” Arad şi
Asociaţia „Gheorge Şincai” a studenţilor în Istorie-Oradea.
De fapt, acest Simpozion, unic ca tematică în România, a fost inaugurat la 19-20
aprilie 1991 şi se desfăşoară odată la doi ani. Începând cu cea de-a IV-a ediţie (2-4 mai
1997), manifestarea a devenit una internaţională, caracter care s-a păstrat până în
momentul de faţă. În ceea ce priveşte ediţia jubiliară din acest an, ea a fost de o ţinută
ştiinţifică aleasă, prin comunicări ce reflectă îndelungi cercetări în domeniul istoriei
financiar-bancare europene. Au participat universitari şi cercetători, istorici, economişti,
muzeografi, arhivişti, funcţionari de bancă şi doctoranzi din Milano, Pécs, Ljubljana,
Sarajevo, Bucureşti, Cluj-Napoca, Iaşi, Oradea, Petroşani, Reşiţa, Sibiu, Suceava, Târgu-
Mureş, Timişoara şi Zalău.
În deschiderea lucrărilor simpozionului, au luat cuvântul – în Aula Magna – prof.
univ. dr. ing. Cornel Antal, rectorul Universităţii din Oradea; Găvrilă Ghildea, prefectul
judeţului Bihor; Radu Ţârle, preşedintele Consiliului Judeţean Bihor; dr. Gheorghe Carp,
viceprimar al municipiului Oradea; Valentin Lazea, economist şef al Băncii Naţionale a
României – Bucureşti; prof. univ. dr. Barbu Ştefănescu, prorector al Universităţii din
464
Oradea; prof. univ. dr. Anca Dodescu, decanul Facultăţii de Ştiinţe Economice din
Oradea; prof. univ. dr. Ioan Horga, decanul Facultăţii de Istorie, Geografie şi Relaţii
Internaţionale din acelaşi oraş; prof. Raluca Negruţ, preşedintele Asociaţiei „Gheorge
Şincai” a studenţilor în Istorie-Oradea; prof. univ. dr. Mihai D. Drecin, director al Şcolii
Doctorale a Facultăţii de Istorie, Geografie şi Relaţii Internaţionale din Oradea şi s-a dat
citire cuvântului de salut al prof. univ. dr. Aurel Ardelean, rectorul Universităţii de Vest
„Vasile Goldiş” din Arad.
Au urmat lucrările în plen, prilej cu care a fost lansată lucrarea semnată de Cristian
Păunescu, Mihaela Tone şi Nadia Manea, Istoria Băncii Naţionale a României în date,
vol. II (1914-1918), Bucureşti, Editura Oscar Print, 2009 şi s-au susţinut comunicări de
către: Ráb Virág, University of Pécs-Hungary - The Role of Gerard Vissering in the
Evolution of the International Economic and Financial Cooperation after the First World
War (Rolul lui Gerard Vissering în evoluţia cooperării economice şi financiare
internaţionale după primul război mondial); Žarko Lazarević, The Institute of
Contemporany History, Ljubljana - Slovenia, Banking and Insurance in Slovenia up to
World War II (Bănci şi asigurări în Slovenia până la cel de-al doilea război mondial);
Vesna Babic Hodovic, University of Sarajevo-Bosnia and Herzegovina - Merges and
Acquisitions as the Form of Banking sector Integration. Case of Bosnia and Herzegovina
(Fuzionări şi achiziţii ca formă de integrare a sectorului bancar. Cazul Bosniei-
Herţegovina) şi Mihai D. Drecin, Universitatea Oradea - Simpozionul internaţional de
istorie financiar-bancară de la Oradea între istorie naţională şi central-europeană.
Bilanţ pragmatic şi sentimental (1991-2009). Din păcate, Oleksandr Rusnak, Chernivtsi
National University-Ukraine (Universitatea Naţională Cernăuţi-Ucraina), nu a mai reuşit
să ajungă la lucrările Simpozionului, aşa încât comunicarea domniei sale, The Evolution
of Banking Sistem of Bucovina in 1918-1940 (Evoluţia sistemului bancar în Bucovina
între 1918-1940), a rămas nesusţinută.
În continuare, lucrările s-au desfăşurat în cadrul a trei secţiuni: Istorie Bancară
pentru Epoca Modernă [moderatori: Mircea Baron (Petroşani) şi Delia Cocheci (Cluj-
Napoca); secretar: Alexandra Bere (Oradea)], Istorie Bancară pentru Epoca
Contemporană [moderatori: Maria Mureşan (Bucureşti) şi Vasile Bozga (Bucureşti);
secretar: Marius Meszar (Oradea)] şi Bănci şi burse în epoca de tranziţie [moderatori:
Gabriela Prelipcean (Suceava) şi Daniela Zăpodeanu (Oradea); secretar: Sorina Coroiu
(Oradea)].
În cadrul celei dintâi secţiuni, au fost susţinute comunicări de către: Gheorghe
Lazăr, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române-Bucureşti (Zarafi şi
negustori din Ţara Românească. Secolul al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea);
Codrin Florian Murariu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”-Iaşi (Tentativa de reformă
monetară din 1852 în Moldova); Arcadie Bodale, Arhivele Naţionale Iaşi (Banca
Naţională a Moldovei în documente de Arhivă. 1852); Vasile Mircea Zaberca, Mirela
Minica şi Cristian Rudolf, Universitatea „Eftimie Murgu” din Reşiţa (Înfiinţarea şi
funcţionarea instituţiilor de credit româneşti în Banatul Sârbesc. 1854-1918); Mihai
Drecin, Universitatea din Oradea (Date inedite cu privire la funcţionarii români de bancă
din Transilvania în „Calendarul portativ …” - 1909, 1910 - editat de Vasile Babi la
Oradea); Mihaela Tone, Nadia Manea, BNR-Bucureşti (Prezentarea la scontul BNR.
Reguli, prestigiu şi supraveghere. 1918-1928); Mircea Baron, Universitatea din Petroşani
465
(Casa de Economii şi Împrumut a angajaţilor Societăţii „Mica” din complexul minier

Brad. 1931-1948) şi Delia Cocheci, Universitatea Tehnică Cluj-Napoca (Coperativele de
credit, forme viabile pe piaţa bancară?). Din nefericire, Iosif Marin Balog, Institutul de
Istorie „George Bariţ”-Cluj-Napoca a fost împiedicat de o problemă personală, ivită în
timpul lucrărilor, care l-a împiedicat să îşi sustină comunicarea (Institute şi societăţi de
asigurare din Transilvania la mijlocul secolului al XIX-lea. Rolul lor în modernizarea
societăţii), iar Marcel Ştirban, Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (Pe urmele
unor monografii locale, socio-economice, din Transilvania, apărute la sfârşitul secolului
al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX. Consideraţii istoriografice) şi Dumitru
Vitcu, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (Federalele băncilor populare din
România. Prima jumătate a sec. al XX-lea) nu au mai ajuns la Simpozion.
La cea de-a doua secţiune s-au înscris: Maria Mureşan, Mihai Opriţescu,
Academia de Ştiinţe Economice-Bucureşti (Tradiţie şi inovare în sistemul financiar din
România în primul deceniu interbelic); Vasile Bozga, ASE-Bucureşti (Consideraţii
despre viaţa bancară interbelică); Vasile Ciobanu, Universitatea „Lucian Blaga” din
Sibiu (Institutul de Credit Funciar Sibiu în anii 1918-1948); Florica Floruţiu, director
BNR-Sucursala Bihor (Din istoria Băncii Naţionale a României. Sucursala Oradea.
1919-1948); Maria-Magdalena Ioniţă, Muzeul Naţional de Istorie a României (O
societate anonimă cu capital majoritar bancar din perioada interbelică-S.A.R. „Capşa”.
1921-1939); Vasile Dobrescu, Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş (Din
istoricul federalei cooperatiste „Andrei Mureşanu” din Bistriţa. 1922-1940); Vasile
Marinel Pop, Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău (Desfiinţarea privilegiilor Băncii
Agrare din Cluj şi procesul cu statul român. 1922-1925); Ion Zainea, Universitatea din
Oradea (Un proiect economic interbelic mereu amânat: Regiunea Munţilor Apuseni.
1924-1937); Ludovic Báthory, Institutul de Istorie „George Bariţ” din Cluj-Napoca
(Băncile româneşti şi introducerea sistemului de contabilitate secretă la societăţile
Lonea şi Valea Jiului de Sus. 1925-1930); Virgiliu Z. Teodorescu, Bucureşti (Un relevant
memoriu al unor conducători de bănci. 1938); Cristian Păunescu şi Mihai Chiriac, BNR-
Bucureşti (Aurul polonez la Banca Naţională a României. 1939-1947); Vasile T.
Ciubăncan, Cluj-Napoca (Rezistenţa sistemului bancar naţional român din Transilvania
de nord-est, în confruntare cu sistemul bancar ungar, după Dictatul de la Viena); Cornel
Olaru, ASE-Bucureşti (Enciclopedia monedei. O propunere) şi Loredana Baba,
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (Obligaţii familiale şi exigenţe bisericeşti
în situaţia financiară a ţăranilor din sudul Italiei la jumătatea secolului XX – 1949-1962
– reflectată în studiile lui Ernesto de Martino).
În sfârşit, ultima secţiune a avut în program comunicările propuse de către:
Emilian M. Dobrescu, secretar ştiinţific al Secţiei de ştiinţe economice, juridice şi
sociologie a Academiei Române (Fondurile suverane de investiţii. Rolul şi destinul lor);
Delia Bugeac, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (Strategii ale Băncii
Europene de Investiţii în era globalizării); Alexandru Jivan, Universitatea de Vest din
Timişoara (Imaterialitate şi politică economică în criza actuală); Gabriela Prelipcean şi
Mircea Boscoianu, Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava (Soluţii post-criză de
eficientizare a activităţii Bursei de Valori Bucureşti); Mariana Lupan, Universitatea
„Ştefan cel Mare” din Suceava (Evoluţia cursului de schimb şi implicaţiile asupra
economiei româneşti în perioada 2000-2009); Anca Stângaciu, Universitatea „Babeş-
466
Bolyai” din Cluj-Napoca (Investitorii italieni şi criza financiară din România); Adrian
Şimon, Universitatea „Petru Maior” din Târgu Mureş (Managementul comportamentului
clientului în mediul bancar românesc actual); Ioan Romoşan, Universitatea din Oradea
(Raporturile juridice dintre proprietatea publică şi proprietatea privată în sistemul
bancar românesc în perioada de tranziţie); Ioan Dan Morar, Universitatea din Oradea
(Politica fiscală consumatoristă); Ioan Marcel Romoş şi Ioana Popovici, Universitatea
din Oradea (Comportamentul iraţional al operatorilor vieţii economice); Daniela
Zăpodeanu şi Mihai Cociuba, Universitatea din Oradea (Independenţa B.N.R. în contextul
actual) şi Diana Popa-Sabău, Universitatea din Oradea (Pieţele de capital emergente şi
dificultăţile financiare).
Trebuie să remarcăm faptul că unele dintre comunicări au stârnit un interes
deosebit, fapt concretizat prin dezbateri suplimentare pe marginea subiectelor, dar mai
ales efortul remarcabil al prof. univ. dr. Mihai Drecin pentru organizarea impecabilă a
acestei ediţii jubiliare a Simpozionului Internaţional amintit, domnia sa fiind, de fapt,
motorul acestei manifestări de înaltă ţinută ştiinţifică.
Arcadie M. Bodale
Expoziţia 1939. Zile de pace, zile de război, la Alexandria
În contextul ,,Zilei Arhivelor Naţionale’’, expoziţia 1939. Zile de pace, zile de

război a fost vernisată vineri, 30 octombrie 2009, la Alexandria. La organizarea
manifestării au participat Arhivele Naţionale ale României (Aparatul Central), Direcţia
Judeţeană Teleorman a Arhivelor Naţionale şi Muzeul Judeţean (gazda expoziţiei).
Prezenţa acesteia la Alexandria are loc după un itinerar început la Bucureşti şi continuat
la Iaşi. Menţionăm faptul că proiectul expoziţiei a fost realizat de către un grup de
specialişti din cadrul Arhivelor Naţionale ale României (Aparat Central): Flori Bucur,
Elena Cîrjan, Şerban Marin, Petre Mitrea, Radu Stancu, George Stroe, sub coordonarea
lui Dorin Dobrincu şi a Laurei Dumitru.
Prima vernisare a expoziţiei 1939. Zile de pace, zile de război a avut loc la
sediul central al Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, rămânând deschisă
publicului în perioada 30 aprilie-29 mai 2009, când s-a bucurat de o mare apreciere din
partea acestuia. În cadrul acestui eveniment, a fost realizat şi DVD-ul expoziţiei, care
cuprinde copii după documentele, obiectele şi imaginile expuse. Din 8 iulie 2009, în
cadrul Complexului Muzeal Naţional «Moldova», şi publicul ieşean a avut ocazia să
vizioneze cea mai mare parte a exponatelor prezentate la Bucureşti. Evenimentul a fost
organizat de către Arhivele Naţionale ale României, Direcţia Judeţeană Iaşi, şi a rămas la
dispoziţia celor interesaţi până la 7 august 2009.
Expoziţia 1939. Zile de pace, zile de război, prezentată publicului teleormănean,
a încadrat o parte dintre exponatele prezentate anterior de către Direcţia Judeţeană Iaşi a
Arhivelor Naţionale. Reorganizarea acesteia a fost realizată de către Mădălina-Diana
Ruşanu-Radu, consilier la SJAN Teleorman şi Cătălin Borţun, muzeograf.
Expoziţia s-a bazat pe un material bogat, constând în copii de pe documente,
hărţi, planuri, fotografii de epocă, articole din presa vremii, aflate în păstrarea Serviciului
467
Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, precum şi a diferitelor structuri teritoriale ale

Arhivelor Naţionale. Cu această ocazie, au putut fi observate câteva documente create şi
păstrate chiar în judeţul Teleorman. Prin intermediul manifestării, am încercat să
prezentăm publicului atmosfera anului 1939 în România, de la anul de vârf al economiei
naţionale, până la declanşarea celui de-al Doilea Război Mondial.
Temele conţinute de expoziţie au fost, în mare parte, cele adoptate şi de colegii
noştri de la Bucureşti şi Iaşi: Frontul Renaşterii Naţionale, Grupări politice, Miron Cristea
şi Armand Călinescu, Economie şi consum, Realitatea socială, Diversitate religioasă,
Viaţa urbană şi viaţa rurală, Sănătate şi igienă publică, Educaţie şi activitate universitară,
Din viaţa culturală, Acţiuni de propagandă culturală, Participarea României la Expoziţia
Internaţională de la New York, Festivaluri, serbări şi concursuri, Petrecerea timpului
liber, Sport şi recreere, Aspecte ale diplomaţiei româneşti, Mobilizare, În ajunul
războiului şi Războiul.
Astfel, subiecte precum desfiinţarea partidelor politice de către regele Carol al
II-lea şi înfiinţarea Frontului Renaşterii Naţionale, propaganda desfăşurată cu diferite
ocazii de către regimul carlist, moartea primului ministru Miron Cristea, succedată de cea
a lui Armand Călinescu (asasinat în septembrie 1939), au fost ilustrate în cadrul
expoziţiei noastre. Dezvoltarea industriei româneşti, îmbunătăţirea vieţii în oraşe şi la
sate, încercări de protecţie socială iniţiate de stat, asistenţă sanitară mai bună, sunt alte
câteva aspecte punctate în cadrul manifestării. Prestigiul internaţional al instituţiilor de
învăţământ superior româneşti, orientarea copiilor spre învăţământul secundar practic, pe
fondul teoretizării excesive a şcolii din perioada interbelică, propaganda realizată în
slujba regimului de autoritate monarhică prin intermediul pieselor de teatru, filmelor,
concertelor, au reieşit din conţinutul panourilor expoziţiei. Totodată, a fost marcat
momentul susţinerii examenului de bacalaureat de către Mihai, Mare Voievod de Alba-
Iulia, viitorul rege al României. Organizarea unor concursuri de datini sau sportive, de
anvergură naţională, urmărea întărirea sentimentului naţional în proximitatea celui de-al
Doilea Război Mondial.
Din documentele expuse, publicul a putut înţelege eforturile depuse de către
diplomaţia românescă pentru păstrarea unui echilibru între tendinţele pro şi contra
Germaniei naziste. Participarea delegaţiei României, condusă de sociologul Dimitrie
Gusti, la Expoziţia Internaţională de la New York, poate fi şi ea socotită ca o manifestare
a politicii externe. Declanşarea războiului este prevestită de ordinele emise de autorităţi
privind apărarea pasivă, organizarea adăposturilor împotriva atacurilor aeriene,
îngheţarea relaţiilor economice şi diplomatice ale Angliei, Franţei, Poloniei cu Germania
şi atitudinea faţă de această situaţie a statelor din sud-estul Europei. Încheierea la 23
august 1939 a pactului de neagresiune sovieto-german (cunoscut sub denumirea de
Pactul Ribbentrop-Molotov), decizia de netralitate a Statelor Unite ale Americii, primele
imagini surprinse pe fronturile de luptă au completat expoziţia.
Avem speranţa că, prin intermediul aceastei expoziţii, publicul teleormănean, în
mod special locuitorii Alexandriei, şi-a îmbogăţit cunoştinţele referitoare la anul 1939, cu
zilele sale de pace şi de război, în felul acesta fiind mai aproape de documentul de arhivă
şi de instituţia Arhivelor Naţionale ale României.
Mădălina-Diana Ruşanu-Radu
468
„După 20 de ani. Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze,

desfăşurare, consecinţe”. Conferinţă organizată de Centrul de Studii asupra
Comunismului şi Postcomunismului din cadrul Facultăţii de Istorie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, Iaşi, 12-13 noiembrie 2009
În perioada 12-13 noiembrie 2009 a avut loc la Iaşi Conferinţa După 20 de ani.
Perspective asupra căderii comunismului în România: cauze, desfăşurare, consecinţe,
organizată de Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, din cadrul
Facultăţii de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, cu sprijinul Fundaţiei
Konrad Adenauer Stiftung. Lucrările acestei manifestări au cuprins o serie de comunicări
ştiinţifice ale unor universitari şi cercetători, istorici, arhivişti, politologi, sociologi şi
antopologi, care au conturat un adevărat bilanţ al ultimului deceniu de comunism
românesc şi al primilor ani ai postcomunismului românesc.
În deschiderea lucrărilor conferinţei au luat cuvântul prof. univ. dr. Vasile Işan,
rectorul Universităţii „Al. I. Cuza”, prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon, decan al
Facultăţii de Istorie, dr. Marius Oprea, preşedintele Institutului de Investigare a Crimelor
Comunismului din România, dr. Holger Dix, directorul Fundaţiei Konrad Adenauer, dr.
Dorin Dobrincu, directorul Centrului de Studii asupra Comunismului şi
Postcomunismului. În continuare, a urmat prelegerea Istoria unei probleme: comunismul
înainte şi după cădere, susţinută de prof. univ. dr. Daniel Barbu, de la Facultatea de
Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti.
Lucrările conferinţei s-au desfăşurat pe şapte paneluri, cu tematici diferite. Primul
dintre acestea, intitulat Anii ’80: viaţă cotidiană, agonie şi contestare, a fost moderat de
Florea Ioncioaia (Facultatea de Litere a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi) şi a
reunit comunicările susţinute de: Alina Ilinca, Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii (Consideraţii privind criza energetică din România anilor ’80);
Stelu Şerban, Institutul de Studii Sud Est Europene din Bucureşti (Rezistenţă şi
colectivizare în societatea rurală din România. Cazul comunei Nicolae Bălcescu, judeţul
Constanţa); Florin S. Soare, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului din
România (Interzicerea avortului – mijloc de constrângere şi control în România anilor
’80); Mărioara-Luciana Jingă, I.I.C.C.R. (Uimire şi cutremur. Consecinţele politicii
nataliste a statului comunist român în anii ’80) şi Radu Stancu, Arhivele Naţionale ale
României, Bucureşti (Studiul sinuciderii şi condiţia de izvor istoric a datelor statistice în
România comunistă şi postcomunistă).
Cel de-al doilea panel, desfăşurat în paralel cu primul, a cuprins comunicările
referitoare la Propagandă şi reprezentări sociale asupra comunismului la sfârşitul
regimului Ceauşescu şi a fost moderat de Adrian Neculau. În această secţiune au putut fi
audiate comunicări susţinute de: Ovidiu Buruiană, Facultatea de Istorie a Universităţii
„Al. I. Cuza” Iaşi (Discursul propagandistic în anii ’80. Congresele Partidului Comunist
Român); Mihaela Teodor, Departamentul de Cercetare al Facultăţii de Istorie din cadrul
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi (Ipostaze ale propagandei comuniste. Expoziţia jubiliară
din 17 iulie 1985, la aniversarea a 20 de ani de la Congresul al IX-lea al PCR), Bogdan-
Alexandru Jitea, Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti (Protocronismul
în cinematografie. Cazul „Burebista”), Simina Bădică, Muzeul Ţăranului Român,
469
Bucureşti (Istoria unei absenţe: documentele vizuale ale ultimului deceniu comunist),
Adrian Cioflâncă, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, Iaşi (Căderea comunismului în
interpretarea foştilor membrii ai nomenclaturii).
A treia secţiune, moderată de Daniel Barbu, a purtat numele Lecturi în
postcomunismul românesc şi a adunat comunicările susţinute de: Marius Bălan,
Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi (Legalitate contra
legitimitate: constituţionalitatea trecerii de la regimul Ceauşescu la România
postcomunistă), Cristi Zaharia, Direcţia Judeţeană Iaşi a Arhivelor Naţionale ale
României (Proclamaţia de la Timişoara, primul proiect de delegitimare a comunismului
românesc şi de rupere de trecut), Anemona Constantin, Facultatea de Ştiinţe Politice şi
Juridice din cadrul Universităţii Paris X Nanterre (Manifestaţia din Piaţa Universităţii,
Bucureşti aprilie-iunie 1990, o a doua „Revoluţie”?) şi Alexandru Muraru, Facultatea de
Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice, Departamentul Relaţii Internaţionale şi Studii
Europene, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi (Naşterea unui mit postcomunist: Vizita
Regelui Mihai în România din aprilie 1992, reflectată în presă).
Panelul al IV-lea, Anatomia unei relaţii ambigue: Biserica şi statul comunist,
desfăşurat concomitent cu panelul al III-lea, a fost moderat de Dorin Dobrincu, Centrul
de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, Facultatea de Istorie a Universităţii
„Al. I. Cuza”, Iaşi, şi a cuprins comunicările susţinute de: Marius Silveşan, doctorand al
Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti (Între control şi evaziune: Biserica Baptistă
în România anilor ’80), Gabriel Catalan, Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti
(Biserica Ortodoxă Română în anii 1989-1990. Raporturile dintre ierarhie şi statul
român) şi Dănuţ Mănăstireanu, WorldVision International (Comunismul şi biserica –
Studiu comparativ. Strategia regimurilor comuniste de control al activităţilor religioase.
Implicaţii pentru perioada postcomunistă).
Decembrie 1989 în România: probleme, analize, reevaluări a fost titlul celui de al
V-lea panel, moderat de Mihnea Berindei, Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales
şi Centre National de la Recherche Scientifique – Institut des Sciences sociales du
Politique/Paris, şi a cuprins comunicările susţinute de: Alexandra Ionescu, Facultatea de
Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti (Revoluţia din 1989 – ultima revoluţie
leninistă?), Florea Ioncioaia, Facultatea de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi
(Revoluţia televizată? Câteva consideraţii privind rolul jucat de media în evenimentele
din decembrie 1989), Maia Gladarenco-Stoian, doctorand al Facultăţii de Istorie a
Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi (Imaginea revoluţiei române din 1989 reflectată în presa
sovietică), Florin Cântic, Facultatea de Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi,
Centrul de Muzeologie literară a Muzeului Literaturii Române (Arestarea şi asasinarea
cuplului Ceauşescu – întrebări fără răspuns, după 20 de ani), Dumitru Lăcătuşu,
I.I.C.C.R (Aspecte ale revoluţiei române în Braşov) şi Andreea Măierean, Boston
University, Political Science (Tipuri de legitimitate în discursurile Revoluţiei Române).
A doua zi a conferinţei a debutat cu panelul al VI-lea, moderat de Gabriel
Andreescu, Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul S.N.S.P.A., Bucureşti, şi care a
reunit, sub numele Represiune, cenzură, disidenţă în ultimii ani ai comunismului
românesc, comunicările susţinute de: Liviu Ţăranu, Consiliul Naţional pentru Studierea
Arhivelor Securităţii (La final de ciclu. Securitatea în anii ’80), Andrei Muraru,
I.I.C.C.R. (Din dosarele poliţiei politice. „Grupul de la Iaşi” în anii ’80), Liviu
470
Bejenaru, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (România anilor ’80
în optica lectorilor americani de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) şi
Mircea Stănescu, Arhivelor Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti (Raporturile lui
Ceauşescu cu Gorbaciov în contextul relaţiilor româno-sovietice. 1985-1989).
Ultimul panel, moderat de Alexandru Florin Platon, decanul Facultăţii de Istorie a
Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, s-a numit Istorie sau memorie? Etică şi metodologie
în cercetarea comunismului românesc şi a cuprins comunicările susţinute de: Dorin
Dobrincu, Centrul de Studii asupra Comunismului şi Postcomunismului, Facultatea de
Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi (De la documentele puterii la puterea
documentelor. Arhivele româneşti în postcomunism), Alina Pavelescu, Arhivele
Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti (Memorie, istorie şi politică. Lecturi ale
Raportului Tismăneanu), Ştefan Bosomitu, I.I.C.C.R („Trăind istoria”. Percepţii ale
presei exilului românesc asupra evenimentelor din 1989), Mihnea Berindei, Ecole des
Hautes Etudes en Sciences Sociales şi Centre National de la Recherche Scientifique –
Institut des Sciences sociales du Politique/Paris (Ultimul deceniu comunist în scrisorile
către Europa Liberă, I – Tipologie, tematică, semnificaţii) şi Gabriel Andreescu,
Facultatea de Ştiinţe Politice din cadrul S.N.S.P.A., Bucureşti (Ultimul deceniu comunist
în scrisorile către Europa Liberă, II – Despre importanţa unei etici şi politici a
memoriei).
Trebuie subliniat faptul că fiecare panel a fost urmat de o sesiune de dezbateri
privind lucrările prezentate. Concluziile formulate de către moderatorii tuturor secţiunilor
au încheiat această conferinţă de înaltă ţinută ştiinţifică, la care au participat nume
prestigioase ale vieţii academice naţionale şi internaţionale, precum şi tineri aflaţi la
începutul carierei academice.
În final, dorim să salutăm intenţia organizatorilor de a reuni într-un volum
comunicările conferinţei.
Cristian Zaharia
471
Mihai-Cristian AMĂRIUŢEI. Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza”
din Iaşi, cu tema Grigore al III-lea Alexandru Ghica. Domenii de interes: istoria medievală a
românilor, istoria ideilor în secolul al XVIII-lea european. Publicaţii recente: Despre vornicii
de poartă şi atribuţiile lor în Iaşii secolului al XVIII-lea, în vol. Laurenţiu Rădvan (editor),
Oraşul din spaţiul românesc între Orient şi Occident. Tranziţia de la medievalitate la
modernitate, Iaşi, Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 131-163; Despre
marele vistiernic Iordache Costache Venin şi locul său de veci de la Mănăstirea Căpriana, în
vol. Mircea-Cristian Ghenghea şi Mihai-Bogdan Atanasiu (coordonatori), Pro Basarabia-
Repere istorice şi naţionale, Iaşi, Editura ,,Alfa”, 2007, p. 49-62 (în colaborare cu Ludmila
Bacumenco); Vechi şi nou în Iaşii din vremea lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica (a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea). Observaţii preliminare, în vol. Laurenţiu Rădvan (editor),
Civilizaţia urbană din spaţiul românesc în secolele XVI-XVIII. Studii şi documente, Iaşi,
Editura Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2006, p. 179-202.
Ludmila BACUMENCO. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi,
cu tema Structuri medievale în aşezările din ţinutul Orheiului (secolele XV-XVI). Cercetător
ştiinţific superior la Centrul de Arheologie din cadrul Institutului Patrimoniului Cultural al
Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Domenii de interes: Istoria Evului Mediu românesc (istorie
politică, economică, socială, culturală; istoria aşezărilor rurale, istoria oraşelor, genealogie,
istorie ecleziastică, cultul sfinţilor, iconografie, toponimie şi onomastică), istoriografie,
filosofia şi arta creştină medievală (repertoriu iconografic, funcţiile ideologice şi puterea
imaginilor în societatea medievală). Publicaţii recente: Ţinutul Orheiului în secolele XV-XVI,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi , Iaşi, 2006, 358 p.+30 planşe; Despre marele vistiernic
Iordache Costache (Venin) şi locul său de veci de la Mănăstirea Căpriana, în colaborare cu
Mihai-Cristian Amăriuţei, în vol. Mircea-Cristian Ghenghea şi Mihai-Bogdan Atanasiu
(coordonatori), Pro Basarabia. Repere istorice şi naţionale, Iaşi, Editura Alfa, 2007, p. 49-62;
Catagrafia bisericilor din ţinutul Iaşi la 1841, în „Monumentul. Tradiţie şi viitor”, VIII
(2007), Iaşi, p. 493-516 (în colaborare cu Lucian-Valeriu Lefter şi Silviu Văcaru).
Arcadie M. BODALE. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Domeniul ecleziastic în Ţara Moldovei până la instaurarea regimului fanariot. Arhivist
la Arhivele Naţionale Iaşi. Domenii de interes: istoria românilor din Evul Mediu până la 1862;
arhivistică (istoricul şi prelucrarea actelor de stare civilă; prelucrarea fondurilor şi colecţiilor
documentare; editarea documentelor medievale şi moderne; dispariţia documentelor;
falsificarea documentelor medievale; sigilografia teritorială românească în secolul al XIX-lea)
şi lingvistică (sensul unor expresii idiomatice – copii ale realităţii, întocmirea unui glosar de
arhaisme specifice veacului al XVIII-lea şi primei jumătăţi a secolului al XIX-lea). Publicaţii
recente: Actul de ctitorie din Moldova medievală între legislaţia bizantină, dreptul de
patronat şi obiceiul pământului, în vol. Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache (editori),
Patrimoniu naţional şi modernizare în societatea românească: instituţii, actori, strategii, Iaşi,
Editura Junimea, 2009, p. 9-44; Prelucrarea Colecţiei de Stare Civilă, RA, LXXXV (2008),
1, p. 59-78; Domeniul mănăstirii Humor (1415-1591), AIIX, XLV (2008), p. 1-27.
Suzana BODALE. Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Constituirea Regatului României. Arhivist la Arhivele Naţionale Iaşi. Domenii de
interes: Regatul României în timpul regelui Carol I; particularităţile instituţiei monarhice
europene în secolul al XIX-lea; istoria literaturii române. Publicaţii recente: Acţiunea politico-
473
diplomatică pentru realizarea actului proclamării Regatului României (1878-1881), RA,
LXXXV (2008), 1, p. 177-189; Proiecte de constituire a Regatului României (1866-1877),
AŞUI, serie nouă, seria Istorie, LII-LIII (2006-2007), p. 115-135; Organizarea ceremoniilor
încoronării de la 10 mai 1881, „Xenopoliana”, XIV (2006), 1-4, p. 109-118.
Cătălin BOTOŞINEANU. Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din

Iaşi, cu tema Universitatea din Iaşi în perioada interbelică. Profesorii şi viaţa politică.
Arhivist la Arhivele Naţionale Iaşi (împuternicit şef serviciu). Domenii de interes: istoria
intelectualilor, a învăţământului şi a spaţiului universitar. Publicaţii recente: Învăţământul
primar şi secundar în Iaşul interbelic, în vol. Gheorghe Iacob (coordonator), Iaşi. Memoria
unei capitale, Iaşi, 2008, p. 251-262; Recrutarea corpului profesoral la începutul epocii
interbelice. Cazul Petre Andrei, în AIIGB, XLVII, 2008, p. 219-235; Profesorii Universităţii
din Iaşi şi participarea la războiul reîntregirii. Cazul Facultăţii de Litere şi Filozofie, în
AŞUI, seria Istorie, LII-LIII (2006-2007), p. 273-288.
Liviu BRĂTESCU. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema I.C. Brătianu şi politica externă a României (1866-1888). Cercetător la Institutul de
Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi. Domenii de interes: istoria relaţiilor internaţionale şi viaţa
politică din România în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Publicaţii recente: Dispute
politice legate de participarea românească la Expoziţia Universală de Paris (1900), în vol.
Cătălina Mihalache şi Dumitru Ivănescu (editori), Patrimoniu naţional şi modernizare în
societatea românească. Instituţii, actori, strategii, Iaşi, Editura Junimea, 2009, p. 45-63; Un
subiect delicat pe agenda clasei politice româneşti: sudul Basarabiei (1875-1878), în vol.
Adrian Viţălaru, Iulian Ghercă Munteanu (coordonatori), Secvenţe din trecut. Studii de istorie
şi de relaţii internaţionale, Iaşi, Editura Performantica, 2009, p. 23-42; Iaşii la 1866. Între
acceptarea schimării de regim şi tentaţia separatismului, în AIIX, XLVI (2009), p. 273-287.
Teodor CANDU. Doctor al Institutul de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a

Moldovei, Chişinău, cu tema Biserica din Ţara Moldovei din a doua jumătate a secolului al
XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea (2009). Lector superior la Universitatea Liberă
Internaţională din Moldova, Facultatea de Istorie şi Relaţii Internaţionale, Catedra Relaţii
Internaţionale şi Politologie. Cercetător ştiinţific la Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul
de Istorie, Stat şi Drept, Secţia Istorie Universală. Domenii de interes: istorie ecleziastică,
locală şi administrativă în Ţara Moldovei (secolul al XVIII-lea), politica religioasă a Rusiei în
sud-estul Europei (secolul al XVIII-lea-începutul secolului al XIX-lea). Publicaţii recente:
Episcopia Huşilor şi Basarabia (1598-1949), Iaşi, Editura PIM, 2009 (în colaborare cu Ştefan
Plugaru); Aspecte privind jurisdicţia administrativă a eparhiilor din Moldova în decursul
secolui al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, în vol. Probleme actuale de istorie
naţională. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chişinău, ULIM, 2009, p. 113-124;
Documente privitoare la cioclii din Moldova pruto-nistreană (sfârşitul secolului al XVIII-lea-
începutul secolului al XIX-lea), în RIM, nr. 1 (77), ianuarie-martie 2009, p. 69-77.
Elena CHIABURU. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Carte şi tipar în Ţara Moldovei pînă la 1829. Bibliotecar şi lector de arhivistică şi
stenografie la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Univ. „Al. I.
Cuza” Iaşi. Expert în carte veche, documente, acreditat de Ministerul Culturii, Cultelor şi
Patrimoniului Naţional (2009). Domenii de interes: istoria cărţii şi a culturii româneşti,
474
biblioteconomie. Publicaţii recente: Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara
Moldovei, Un corpus editat de ~, Iaşi, Casa Editorială Demiurg, vol. I (1429-1750), 2008, 665
p.; vol. II (1751-1795), 2008, 667 p.; vol. III (1796-1828), 2008, 750 p.; vol. IV (1829 –
1859), 2009, 694 p. (coautor Ioan Caproşu); Carte şi tipar în Ţara Moldovei pînă la 1829,
Iaşi, Editura Univ. “Al. I. Cuza”, Iaşi, 2005, 402 p.; numeroase articole în reviste şi publicaţii
de specialitate.
Valentin CONSTANTINOV. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din

Iaşi, cu tema Radu Mihnea domn al Ţării Româneşti şi al Ţării Moldovei. Conferenţiar
universitar la Universitatea „Tiraspol” din Chişinău. Cercetător ştiinţific superior la Institutul
de Istorie, Stat şi Drept al Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Domenii de interes: politica
externă a Moldovei secolului al XVII-lea, istorie socială, editatarea de documente medievale.
Publicaţii recente: Ţara Românească şi Ţara Moldovei în timpul domniilor lui Radu Mihnea,
Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2007, 398 p.; editor al vol. XVIII (1623-1625), din
Documenta Romaniae Historica, Seria A. Moldova, Bucureşti, Editura Academiei, 2006 (în
colaborare cu Ioan Caproşu); Documentele privitoare la istoria Ţării Moldovei (1787-1800),
volumul XI [continuare la colecţia Moldova în epoca feudalismului], Chişinău, Editura
„Civitas”, 2008 (coordonator); numeroase articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Anton COŞA. Doctor al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” al Academiei Române din
Bucureşti, cu tema Catolicii din Moldova în izvoarele Sfântului Scaun (secolele XVII-XVIII).
Muzeograf la Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău. Domenii de interes: istorie
medievală şi modernă a românilor; ştiinţe auxiliare ale istoriei (heraldică, genealogie,
sigilografie); istorie medievală şi modernă universală; istoria catolicilor şi catolicismului din
Moldova de la începuturi până în zilele noastre; etnografie. Publicaţii recente: Monografia
comunei Gioseni, Iaşi, Editura Sapienţia, 2009; Monografia comunei Luizi-Călugăra, Roman,
Editura Serafica, 2009 (în colaborare); Mărgineni – un sat la porţile Bacăului, Iaşi, Editura
Sapienţia, 2009 (în colaborare); Monografia comunei Faraoani, Oneşti, Editura Magic Print,
2009; numeroase articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Dorin DOBRINCU. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Rezistenţa armată anticomunistă din România (1944-începutul anilor '60). Director al
Arhivelor Naţionale ale României. Cercetător la Institutul de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi.
Coordonator al Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din
România. Domenii de interes: istoria politică şi socială a României contemporane, cu
precădere în timpul celui de-al doilea război mondial, Holocaustul, perioada comunistă –
ocupaţia sovietică, începuturile regimului comunist, rezistenţa armată anticomunistă,
colectivizarea agriculturii, Gulagul românesc, exilul românesc postbelic –, memoria
fascismului şi comunismului; istoria creştinismului din România, în special relaţiile stat-
biserică, naţionalismul religios, represiunea comunistă asupra Bisericii şi istoria comunităţilor
protestante româneşti. Publicaţii recente: Transforming Peasants, Property and Power. The
collectivization of agriculture in Romania, 1949–1962, Budapest-New York, Central
European University Press, 2009 (editor împreună cu Constantin Iordachi); Istoria
comunismului din România. Documente. Perioada Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945-1965),
Bucureşti, Editura Humanitas, 2009 (editor împreună cu Mihnea Berindei şi Armand Goşu);
Listele morţii. Deţinuţi politici decedaţi în sistemul carceral din România potrivit
documentelor Securităţii, 1945-1958, Iaşi, Editura Polirom, 2008 (editor); editor sau coautor
475
al mai multor volume de istorie contemporană; autor al aproape 100 de studii în reviste de
specialitate şi în volume colective.
Ligia DOBRINCU. Masterand la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi,
specializarea Istoria comunismului românesc. Domenii de interes: istoria contemporană a
României. Publicaţii recente: recenzii în reviste de specialitate.
Bogdan Constantin DOGARU. Absolvent al cursurilor de masterat organizate de Facultatea

de Arhivistică din cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza” din Bucureşti,
specializarea Arhivistică contemporană. Arhivist la Arhivele Naţionale Vrancea. Domenii de
interes: istoria comunismului; istoria instituţiilor moderne şi contemporane. Publicaţii recente:
Naţionalizarea în Judeţul Putna, în „Milcovia”, seria a III-a, an III, nr. 6-7, decembrie 2008,
p. 47-52; Comitetul Judeţean Putna al U.T.M. (1947-1952), în ActB, nr. 1, 2006, p. 69-75.
Dorin DOLOGA. Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Şcolile din Năsăud în perioada dualismului austro-ungar, 1867-1914. Arhivist la
Arhivele Naţionale Bistriţa-Năsăud. Domenii de interes: viaţa politică locală în secolul al
XIX-lea, învăţământul şi viaţa religioasă în zona Bistriţei şi Năsăudului în secolul al XIX-lea.
Ion EREMIA. Doctor în istorie la Institutul de Slavistică şi Studii Balcanice al Academiei de

Ştiinţe din Rusia, cu tema Relaţiile politice moldo-ruse în a doua jumătate a secolului al XVII-
lea. Doctor habilitat al Universităţii de Stat din Moldova-Chişinău, cu tema Politica externă a
Ţării Moldovei la mijlocul secolului al XVII-lea. Profesor universitar, şeful Catedrei de Istoria
Românilor, Facultatea de Istorie şi Filosofie, Universitatea de Stat din Moldova. Domenii de
interes: istoria medie a României, geneza Ţării Moldovei, relaţiile politice externe ale Ţării
Moldovei, viaţa social-economică şi politică în epoca medievală. Publicaţii recente: Ţara
Moldovei şi Rusia. Relaţii politice în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Chişinău,
Editura Centrul Editorial Poligrafic al USM, 1993; Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu.
Contribuţii la istoria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Chişinău, Editura
Cartdidact, 1999; Falsificarea istoriei sau „Fenomenul Stati” în Republica Moldova,
Chişinău, Editura Cartdidact, 2003; autor a circa 90 de articole în reviste şi publicaţii de
specialitate.
Radu FILIPESCU. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Parlamentul României şi imaginea Rusiei Sovietice (1918-1940). Profesor gradul I la
Şcoala cu clasele I-VIII Valea Lupului, com. Valea Lupului, jud. Iaşi. Domenii de interes:
istoria oraşului Iaşi, istorie parlamentară contemporană. Publicaţii recente: Ucrainenii din
Bucovina în dezbaterile Parlamentului de la Bucureşti (1919-1937), în vol. Mihai Iacobescu,
Gheorghe Cliveti şi Dinu Bălan (coordonatori), Slujind-o pe Clio. In Honorem Dumitru Vitcu,
Iaşi, Editura Junimea, 2010, p. 161-172; Monumentul Diviziei a II-a Cavalerie din Copou, în
vol. Cătălina Mihalache şi Dumitru Ivănescu (coordonatori), Patrimoniu naţional şi
modernizare în societatea românească: instituţii, actori, strategii, Iaşi, Editura Junimea, 2009,
p. 239-248; Tratatul de la Paris (28 octombrie 1920) în dezbaterile Adunării Deputaţilor
(1920-1927), în Studii de Istorie a românilor şi a relaţiilor internaţionale, Iaşi, Editura
Universităţii ,,Alexandru Ioan Cuza”, 2007, p. 69-84.
476
Ion GUMENÂI. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu tema
Istoria ţinutului Hotin de la origini până la 1836. Conferențiar universitar şi prodecan la
Facultatea de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat a Republicii Moldova. Colaborator
ştiinţific superior la secţia „Istorie regională ” a Institutului de Istorie a Academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldova. Domenii de interes: istoria minorităţilor confesionale din Basarabia şi
Sud-Estul Europei, microistoria şi istoria comparată, istoria Bisericii Ortodoxe în Sud-Estul
Europei. Publicaţii recente: Istoriografia rusă din secolul al XIX-lea-începutul secolului XX cu
privire la evreii din Rusia şi Basarabia. Unele consideraţii, în vol. Istoriografie şi politică în
estul şi vestul spaţiului românesc, Chişinău-Oradea, 2009, p. 13-21; Imperiul Rus şi politica
de supunere administrativă şi izolare a Bisericii Catolice, în vol. Probleme actuale de istorie
naţională. Studii în onoarea profesorului Pavel Parasca, Chişinău, 2009, p. 135-161; Politica
religioasă a Imperiului Rus faţă de confesinea catolică şi luterană din Basarabia în secolul al
XIX-lea, în PRSEES, III-IV (2009), p. 68-75.
Sorin IFTIMI. Doctor al Facultăţii de Istorie-Filosofie-Geografie a Universităţii din Craiova,

cu tema Curtea Doamnei în Moldova şi Ţara Românească (secolele XV-XIX). Muzeograf la
Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi. Domenii de
interes: istoria oraşului Iaşi; heraldică; genealogie. Publicaţii recente: Alexandru Ioan Cuza –
steme, monograme, decoraţii, Iaşi, Editura Kolos, 2009; Iaşii – simbolurile unui oraş simbol,
Iaşi, Editura Trinitas, 2008; numeroase articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Virginia ISAC. Absolventă a Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi.
Arhivist în cadrul Arhivelor Statului din Iaşi (1951-1983). Domenii de interes: arhivistică,
genealogia marilor familii boiereşti, istoria Moldovei veacului al XIX-lea. Publicaţii recente:
Elena Cuza în acte şi documente, Iaşi, 2008 (în colaborare); Contribuţii la o biobibliografie
Alexandru Ioan Cuza, Iaşi, 2005; Mihai Costăchescu. Corespondenţă, Iaşi, 2004 (în
colaborare); numeroase articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Şerban V. MARIN. Doctor al Facultăţii de Istorie a Universităţii Bucureşti, cu tema

Cronistica veneţiană şi mitologia politică a Cetăţii din lagune în evul mediu. Mitul originilor.
Arhivist la Arhivele Naţionale ale României, şeful Biroului Documentare, Publicaţii şi
Activităţi Ştiinţifice, Bucureşti. Redactor-şef al „Revistei Arhivelor. Archives Review”.
Domenii de interes: istoria Veneţiei în evul mediu (ante-1261); cronistica veneţiană;
cruciadele clasice (în special, Cruciada a patra); istoria Bizanţului (ante-1261); relaţiile
veneto-bizantine; mitul Troiei în Occidentul medieval; activitate editorială. Publicaţii recente:
Giovanni Giacopo Caroldo, Istorii veneţiene, vol. I De la originile Cetăţii la moartea dogelui
Jacopo Tiepolo (1249), Bucureşti, 2008; vol. II De la alegerea dogelui Marino Morosini la
moartea dogelui Bartolomeo Gradenigo (1249-1342), Bucureşti, 2009 (editor); Studii
veneţiene, vol. I Veneţia, Bizanţul şi spaţiul românesc, Bucureşti, Editura Academiei Române,
2008; numeroase articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Vlad MERCORI. Absolvent al Colegiului National “C. Negruzzi”-Iaşi. Student în anul al III-
lea la Facultatea de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi. Domenii de interes: istoria
comunismului românesc; sociologia elitelor politice.
477
Mihai MÎRZA. Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu
tema Constantin Cehan Racoviţă, domn al Ţării Moldovei (1749-1753, 1756-1757). Arhivist
la Arhivele Naţionale Iaşi. Domenii de interes: istoria secolului al XVIII-lea, istorie socială,
genealogie, sigilografie, heraldică.
Octavian MOŞIN. Doctorand al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Sibiu, specializarea

Istorie bisericească, cu tema Biserica şi teologia rusă în sec. XIX. Doctorand competitor al
Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii de Stat din Moldova, specializarea Filosofie, cu
tema Umanismul religios la Al. S. Sturza. Preot paroh la capela universitară „Întâmpinarea
Domnului”, Chişinău. Lector la Universitatea de Stat din Moldova-Chişinău, Academia de
Poliţie „Ştefan cel Mare”-Chişinău şi la Universitatea de Teatru, Muzică şi Arte Plastice din
Chişinău. Domenii de interes: istoria bisericii, asistenţa socială, activităţi cu tinerii. Publicaţii
recente: HIV/SIDA aspecte medicale şi duhovniceşti, Chişinău, 2010, 16 p.; Implicarea
Bisericii Ortodoxe în depaşirea problemelor sociale. Ghid de aplicare practică pentru
slujitori şi teologi, Chişinău, Tipografia Sibis Grafica, 2009, 99 p. (în colaborare cu Ana
Ciurac); HIV/SIDA – salvând viaţa prin credintă. Modalităţi de implicare a Bisericii
Ortodoxe în depaşirea acestei maladii, Chişinău, 2009, Tipografia TTPar, 18 p.
Daniel PAVĂL. Doctorand al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iaşi, cu tema
Pauperitate, caritate şi asistenţă socială în spaţiul urban românesc (1866-1916). Arhivist la
Arhivele Naţionale Neamţ. Domenii de interes: pauperitate şi asistenţă socială în spaţiul urban
românesc în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; Biserica Ortodoxă Română şi
prozelitismul sectar în perioada interbelică; arta religioasă în Moldova în prima jumătate a
secolului al XVII-lea. Publicaţii recente: Barocul românesc în prima jumătate a secolului
XVII, „Xenopoliana”, X (2002), nr. 1-4, p. 21-28; Misionarism şi propagandă religioasă în
România interbelică (în curs de apariţie).
Mădălina-Diana RUŞANU-RADU. Doctorand al Facultăţii de Istorie a Universităţii

Bucureşti, cu tema Învăţământul românesc în perioada celui de-al Doilea Război Mondial.
Arhivist la Arhivele Naţionale Teleorman. Domenii de interes: istoria României
contemporane, în special al doilea război mondial şi începutul regimului comunist; preocupări
de istoria culturii şi a învăţământului în România secolului al XX-lea.
Ion T. SION. Absolvent al Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi,
Specialitatea Istorie-Limba şi literatura română. Profesor pensionar (din 1986); înainte de
1986, profesor de istorie şi limba română la şcolile din Umbrăreşti-Deal, Umbrăreşti-Vale şi
Liceul Agroindustrial din Tecuci. Domenii de interes: editarea de documente, istorie locală;
genealogie. Publicaţii recente: Umbrăreşti – vatră milenară de istorie, Focşani, 1999, 448 p.;
Domniţe măritate cu fii de boieri, în „Dunărea de Jos”, nr. 38, 39 şi 40 (I-II-III), 2005;
Stăpânii, sătenii şi moara din Torceşti, în vol. Mihai Dim. Sturdza, Familiile boiereşti din
Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, vol. I
(Abaza-Bogdan), <Bucureşti>, Simetria, 2004, p. 223-327; peste 40 de studii şi articole în
reviste şi periodice din Iaşi şi Galaţi.
† Constantin A. STOIDE. Absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii „Al. I.

Cuza” din Iaşi. Doctor în istorie, cu tema Moldova în domnia a doua a lui Ştefan vodă
Petriceicu. Profesor de istorie în învăţământul secundar (1930-1945); director al Arhivelor
478
Statului Braşov (august 1945-1962). Domenii de interes: istorie politică, socială, economică,
istoria administraţiei şi istoria culturii, relaţiile dintre Ţările Române, relaţiile moldo-polone.
Publicaţii importante: Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului de la Braşov,
vol. I (1521-1599), Bucureşti, 1955; Catalogul Documentelor româneşti din Arhivele Statului
de la Braşov, vol. II, Bucureşti, 1973 (colaborator); Documente tecucene, Bârlad, vol. I, 1938;
vol. II, 1939; vol. III, 1941 (împreună cu C. Solomon); numeroase articole în reviste şi
publicaţii de specialitate.
Ottmar TRAŞCĂ. Doctor al Facultăţii de Istorie şi Filosofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”

din Cluj-Napoca, cu tema Relaţiile politico-militare româno-germane, septembrie 1940-
august 1944. Cercetător ştiinţific principal III în cadrul Institutului de Istorie „G. Bariţ” al
Academiei Române din Cluj-Napoca. Cadru didactic asociat la Universitatea „Babeş-Bolyai”
Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie-Filozofie. Domenii de interes: România în relaţiile
internaţionale (1933-1944); relaţii româno-germane (1933-1944); relaţii româno-maghiare şi
problema Transilvaniei (1933-1947); Holocaustul în România (1940-1944); regimul comunist
în România. Publicaţii recente: Bibliografia istorică a României, vol. XII-Partea I (2007-
2008), Bucureşti, 2009, 420 p. (în colaborare cu Mihaela Bedecean, Mircea Birtz, Monica-
Gabriela Culic, Stelian Mândruţ, Lucia Turc, Attila Varga); România-Republica Federală
Germania, vol. I Începutul relaţiilor diplomatice: 1966-1967, Bucureşti, 2009, 498 p. (în
colaborare cu Dumitru Preda şi Claudiu Florian); Al III-lea Reich şi Holocaustul din România,
1940-1944. Documente din arhivele germane, Bucureşti, 2007, 831 p. (în colaborare cu
Dennis Deletant); numeroase articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Neculai A. URSU. Doctor al Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, cu tema
Formarea terminologiei ştiinţifice româneşti. Fost director al Centrului de Lingvistică, Istorie
Literară şi Folclor (actualul Institut de Filologie Română «Al. Philippide» al Filialei Iaşi a
Academiei Române), actualmente pensionar. Domenii de interes: filologie, istoria limbii
române literare şi a culturii româneşti din secolul al XVII-lea până la 1860. Publicaţii recente:
Paternitatea Istoriei Ţărîi Rumâneşti atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino. Studiu
filologic, Iaşi, Editura Cronica, 2009; Împrumutul lexical în procesul modernizării limbii
române literare (1760-1860), Iaşi, Editura Cronica, vol I Studiu lingvistic şi de istorie literară
(în colaborare cu Despina Ursu), 2004; vol II Repertoriu de cuvinte şi forme, 2006;
Contribuţii la istoria culturii româneşti în secolul XVII, Iaşi, Editura Cronica, 2003;
numeroase volume, studii şi articole în reviste şi publicaţii de specialitate.
Cristian ZAHARIA. Doctorand al Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii Bucureşti, cu

tema Modele ale lustraţiei în Europa Centrală şi de Răsărit. Arhivist la Arhivele Naţionale
Iaşi. Domenii de interes: istoria comunismului şi a postcomunismului. Publicaţii recente:
Dilemele deconspirării, în AŞUI, Secţia Istorie, LII-LIII (2006-2007), p. 289-303.
479
Archiva Moldaviae este o revistă cu specific istoric şi arhivistic, cu apariţie anuală, în
cadrul căreia materialele sunt redate în limba română sau în limbi de circulaţie internaţională. Ea
urmăreşte să aducă în circuitul ştiinţific studii savante şi surse inedite, în special documente de
arhivă, referitoare în principal la trecutul Moldovei, precum şi la România modernă şi
contemporană. Perspectivele integratoare, raportările la istoria Europei central-estice îşi vor găsi un
loc binemeritat în paginile revistei. Publicaţia se adresează în mod deosebit istoricilor şi
arhiviştilor, dar ea este declarat deschisă pentru cercetători din câmpuri variate de cunoaştere, care
apelează (şi) la documentele păstrate în arhive publice sau private ori în biblioteci.
Archiva Moldaviae cuprinde rubricile:

- Studii de istorie (care se bazează pe surse diverse, inclusiv documente de arhivă);
- Documente (publicare de documente, cuprinzând atât transcrierea textului original, cât
şi – în cazul documentelor în alte limbi – traducerea sa în limba română, însoţite de studii
introductive, note etc.);
- Ştiinţe auxiliare ale istoriei (paleografie, diplomatică, genealogie, heraldică, sigilografie
etc.);
- Prezentări de fonduri (descrieri de fonduri şi colecţii arhivistice deţinute de instituţii
publice sau de persoane private);
- Studii de arhivistică (teorie şi practică arhivistică, istoria Arhivelor);
- Restitutio (introducerea în circuitul ştiinţific a unor materiale realizate de istorici,
arhivişti etc. care, în urma dispariţiei autorilor, nu au mai apucat să vadă lumina tiparului);
- Dezbateri (discuţii, polemici, conform regulilor academice);
- Recenzii şi Note bibliografice (sunt secţiuni destinate recenzării, prezentării unor lucrări
de istorie, arhivistică etc.);
- Viaţa ştiinţifică (prezentări ale unor conferinţe, simpozioane, dezbateri, expoziţii etc.,
desfăşurate pe teme de istorie şi/sau arhivistică).
Condiţiile tehnice de publicare:

Textele vor fi trimise redacţiei în format Word, Times New Roman, corp de literă 12
pentru text, 10 pentru notele de subsol, la 1,1/2 rânduri. Eventuale materiale auxiliare (fotografii)
vor fi expediate în format JPG.
Studiile nu trebuie să depăşească, pe cât posibil, 7.000 de cuvinte, respectiv 40.000 de
semne grafice (fără spaţii) (= circa 20 pagini format A4). În cazul studiilor mai mari, redacţia va
recurge la publicarea lor în două sau trei părţi. Studiile vor fi însoţite de un rezumat în limba
română şi într-o limbă de circulaţie internaţională (engleză, franceză, germană);
Recenziile şi notele bibliografice nu vor depăşi 2.000 de cuvinte, respectiv 11.000 de
semne grafice (fără spaţii) (= circa 6 pagini format A4); este preferabil ca, ataşat recenziei, să
figureze şi o fotografie a coperţii I a lucrării recenzate, în format JPG.
Cei interesaţi să publice în revista noastră sunt rugaţi să transmită materialele, în format
electronic, pe adresa electronică archiva_moldaviae@yahoo.com sau pe adresa SJAN-Iaşi, Bd.
Carol I, nr. 26, cod 700505, mun. Iaşi, jud. Iaşi, cu precizarea: pentru redacţia Archiva Moldaviae.
Revista foloseşte sistemul peer review pentru selecţia finală a materialelor publicabile.
Manuscrisele trimise redacţiei şi nepublicate nu se returnează.
Responsabilitatea pentru conţinutul textelor revine în exclusivitate autorilor.
Echipa editorială
Archiva Moldaviae
Archiva Moldaviae is an annual historical and archival review containing papers in
Romanian and foreign languages (English, French, German). Its purpose is to bring into the
scientific circulation scholar studies and unpublished sources, especially archival documents,
pertaining mainly to Moldova’s past, as well as to modern and contemporary Romania. The
integrating perspectives, the references to the history of Central-Eastern Europe will find a well
deserved place within the pages of this review. The publication is addressed mainly to historians
and archivists, but it is declared open for researchers from different fields that resort (also) to
documents preserved in public or private archives or libraries.
Archiva Moldaviae contains the headings:

- History Studies (based on different sources, including archival documents);
- Documents (publication of documents containing the transcription of the original text
and also – for documents in foreign languages – the translation in Romanian language with
introductory studies, notes, etc);
- Auxiliary Sciences of History (paleography, diplomacy, genealogy, heraldry,
sigillography, etc);
- Funds Presentation (description of funds and collections preserved by public
institutions or private persons);
- Archival Studies (archival theory and practice, the history of Archives);
- Restitutio (bringing to scientific circulation some materials accomplished by historians,
archivists, that were not published during the authors’ lives);
- Debates (discussions, polemics, according to academic rules);
- Reviews and Bibliographic Notes (sections dedicated to presentation of history and
archival papers);
- Scientific Life (presentation of historical or archival conferences, symposia, debates,
exhibitions, etc.).
Technical terms of publication:

The materials will be sent to the editorial staff in Word, Times New Roman, 12 for text
and 10 for footnotes, at 1, 1/2 interline. The eventual additional materials (photos) will be sent as
JPG.
The studies must not exceed, if possible, 7,000 words, respectively 40,000 graphic signs
(no free spaces) (= about 20 pages A4). The editorial staff will decide to publish the larger studies
divided in two or three parts. The studies will contain an abstract in Romanian and in a foreign
language (English, French, German).
The reviews and bibliographic notes will not exceed 2,000 words, respectively 11,000
graphic signs (no free spaces) (about 6 pages A4). It is preferable to attach a cover photo to the
reviewed paper, in JPG.
Those interested in publishing in our review are requested to send materials in electronic
format to archiva_moldaviae@yahoo.com or to mailing address of SJAN-Iaşi, Bd. Carol I, nr. 26,
cod 700505, mun. Iaşi, jud. Iaşi, specifying: for Archiva Moldaviae.
The review uses the peer review system for the final selection of the publishable
materials. The unpublished materials will not be returned.
The responsibility for the containing of the texts belongs entirely to the authors.
Editorial staff
Archiva Moldaviae

Archiva Moldaviae I 2009

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Archiva Moldaviae I 2009

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

International Advisory Board

Editorial Board: Arcadie M. Bodale (Associate Editor), Suzana Bodale, Cătălin

Translations, Linguistic Examination: Ludmila Bacumenco (Russian), Laura

Typing: Cristina Bohan

Cover: Romeo Cîrjan, George Stroe

Fundaţiei Konrad Adenauer

Consiliului Judeţean Iaşi

Casei de Asigurări de Sănătate Iaşi

Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae la început de drum 29

Religie, cutumă, educaţie

Elena CHIABURU, Difuzarea în Moldova a Mineelor de la Buda (1804-

Şerban V. MARIN, Însemnări din jurnalul veneţianului Marino

Daniel PAVĂL, Aspecte privind sănătatea şi igiena publică în judeţul

Valentin CONSTANTINOV, Documentul original de la Alexandru

Ştiinţe auxiliare ale istoriei

N.A. URSU, Alecu Russo, personaj într-o piesă de teatru a lui

Istoria arhivelor. Prezentări de fonduri

Arcadie M. BODALE, Repertoriul actelor privitoare la instituţiile

† Constantin A. STOIDE, Legăturile dintre Moldova, Ţara

Ion T. SION, Marginalii la lucrări legate de istoria Tecuciului 401

Silviu Văcaru, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate a secolului al

Valer Hossu, Maramureşul şi Moldova. Interferenţe de statalitate

Activităţile Arhivelor Naţionale Iaşi consacrate comemorării a 140 de

Lista autorilor 473

Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae at the Beginning 29

Religion, Tradition, Education

Elena CHIABURU, The Distribution of the Buda Minee in Moldavia

Şerban V. MARIN, Notes from the Diary of the Venetian Marino

Daniel PAVĂL, Aspects concerning the Public Health and Hygiene

Valentin CONSTANTINOV, The Original Document from the 6th of

Auxiliary Sciences of History

N.A. URSU, Alecu Russo, Character in a Play of Scarlat Ruzenschi,

The History of Archives. Funds Presentations

Arcadie M. BODALE, The Index of the Acts regarding the

† Constantin A. STOIDE, The Relations between Moldavia,

Ion T. SION, The Outsiders at the Debates regarding the History of

Silviu Văcaru, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate a secolului al

Valer Hossu, Maramureşul şi Moldova. Interferenţe de statalitate

The Activities of the National Archives of Iaşi dedicated to the

List of Authors 473

Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae au début du chemin 29

Religion, coutumes, éducation

Elena CHIABURU, La circulation des « Minee » de Buda en

Şerban V. MARIN, Renseignements du journal Vénitien de Marino

Daniel PAVĂL, Aspects concernant la santé et l’hygiène publique au

Valentin CONSTANTINOV, Le document original émis par

Sciences auxiliaires de l’histoire

N.A. URSU, Alecu Russo, personnage dans une pièce de Scarlat

Histoire des archives. Présentations des fonds d’archives

Arcadie M. BODALE, Le répertoire des actes concernant les

† Constantin A. STOIDE, Les relations entre la Moldavie, la

Ion T. SION, Considérations sur des ouvrages portant sur l’histoire

Silviu Văcaru, Diecii Ţării Moldovei în prima jumătate de secolului

Valer Hossu, Maramureşul şi Moldova. Interfeţe de statalitate

Les activités des Archives Nationales de Iasi dédiées à la

Liste des auteurs 473

Dorin DOBRINCU, Archiva Moldaviae, ein Beginn 29

Religion, Gewohnheitsrecht, Erziehung

Elena CHIABURU, Die Verbreitung der in Ofen verlegten

Şerban V. MARIN, Tagebuchaufzeichnungen des Venetianers

Daniel PAVĂL, Aus der Geschichte des öffentlichen Sanitäts- und

Valentin CONSTANTINOV, Eine Originalurkunde des Moldauer

Hilfswissenschaften der Geschichte

N.A. URSU, Alecu Russo als Person der Handlung in einem