Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În altă viaţă
Jonathan, Tot aşa te cheamă? Îmi dau seama astăzi că sunt atâtea
lucruri pe care nu le ştiam şi resping fără încetare nesfârşirea acestui hău care
mă înconjoară de când ai plecat. Atunci când singurătatea îmi întuneca zilele,
priveam adesea cerul, iar apoi pământul, cu impresia de nestăvilit că eşti pe
undeva, pe acolo. Şi aşa a fost dea lungul ultimilor ani, numai că nu ne
puteam nici vedea nici auzi.
Se pare că am putea trece unul pe lângă celălalt fără ca măcar să ne
recunoaştem.
De când ai plecat, am citit mereu, am vizitat atâtea locuri căutândute,
căutând un mijloc de a pricepe, de a afla ceva. Şi cu cât întorceam paginile
vieţii, cu atât băgam de seamă că înţelegerea se depărta de mine, ca în
coşmarurile acelea în care fiecare pas înainte te dă la fel de mult înapoi.
Am străbătut nesfârşitele galerii ale marilor biblioteci, străzile acestui
oraş care a fost al nostru, de unde ne aveam amândoi aproape toate amintirile
încă de când eram copii. Ieri, am mers dea lungul cheilor, pe dalele pieţei în
aer liber careţi plăcea atât de mult. Mam oprit pe ici, pe acolo, mi se părea că
mieşti alături, iar apoi mam întors în barul acela mic de lângă port, ca în
fiecare vineri. O săţi aminteşti oare? De câte ori nu neam întâlnit acolo la
căderea serii! Ne jucam prinzândune unul pe celălalt în cuvintele fără de şir
care ne ieşeau de pe buze ca tot atâtea pasiuni pe care le trăiam împreună. Şi
vorbeam fără să numărăm orele acestor tablouri care ne însufleţeau vieţile şi ne
duceau spre alte vremuri.
Doamne, cât de mult am iubit pictura, şi tu, şi eu! Recitesc adesea cărţile
pe care leai scris şiţi regăsesc în ele stilul, gusturile.
Jonathan, habar nam unde eşti. Habar nam dacă tot ce am trăit are
vreun sens, dacă adevărul există, dar dacă vreodată vei da peste acest bileţel,
atunci vei şti că mam ţinut de cuvânt, aşa cum ţiam promis.
Ştiu că atunci când te vei afla în faţa tabloului, o săţi împreunezi mâinile
la spate, o să mijeşti ochii ca de fiecare dată când eşti surprins şi, apoi, o să
zâmbeşti. Dacă, aşa cum îţi doresc, ea o săţi stea alături, o so iei pe după
umeri, o să priviţi împreună minunea aceasta pe care am avut privilegiul dea o
împărtăşi şi, poate, poate, o săţi aminteşti. Atunci, dacă aşa va fi să fie, e
rândul meu săţi cer ceva, căci îmi datorezi acest lucru. Nu lua în seamă
ultimele cuvinte, în prietenie nimeni nui dator cu nimic. Iată totuşi ceţi cer:
Spunei, spunei că undeva pe pământul acesta, departe de voi, de
vremea voastră, am bătut aceleaşi străzi, am râs cu tine aşezaţi la aceleaşi
mese şi, pentru că pietrele rămân, spunei că fiecare din acelea pe care neau
adăstat mâinile şi privirile păstrează pentru totdeauna o parte a poveştii
noastre. Spunei, Jonathan, că ţieram prieten, că mierai frate, poate chiar
mai mult deatât, căci neam ales unul pe celălalt, spunei că nimic nu nea
putut despărţi, nici măcar plecarea voastră atât de bruscă.
Deatunci nu sa scurs nici măcar o zi fără să mă gândesc la voi
amândoi, cu speranţa co să vă trăiesc fericirea.
Sunt bătrân deacum, Jonathan, iar ceasul propriei mele plecări se
apropie, dar, mulţumită vouă, sunt un bătrân cu inima plină de o scânteie de
lumină care o face să fie aşa de uşoară. Am iubit! Şi oare toţi oamenii se pot
duce având o aşa de nepreţuită comoară?
Încă vreo câteva rânduri şi vei împături această scrisoare, ai so bagi în
buzunarul de la costum, iar apoi o săţi împreunezi mâinile la spate şi o să
surâzi, cum fac şi eu scriinduţi aceste ultime cuvinte. Căci şi eu zâmbesc,
Jonathan, nam încetat o clipă să zâmbesc.
Saveţi o viaţă frumoasă, amândoi.
Prietenul tău, Peter
— Eu sunt. Plec acum din Stapledon, o sajung la tine întro jumătate de
oră, eşti acolo? Săl ia naiba de robot! Vin.
Peter închise cu nervozitate, se scotoci prin buzunare după chei, înainte
săşi aducă aminte că i le lăsase în ajun supraveghetorului parcării. Se uită la
ceas, avionul spre Miami nu decola de pe Logan Airoport decât dupăamiaza
târziu, dar, în vremurile acestea tulburi, noile măsuri de securitate îţi
impuneau să te prezinţi la aeroport cu cel puţin două ore înainte de plecare.
Încuie uşa micului şi elegantului apartament pe carel închiria cu anul întrun
imobil din cartierul financiar şi o apucă pe coridorul cu mochete groase. Apăsă
de trei ori pe butonul de chemare a liftului, gest de nerăbdare ce nul făcuse
niciodată să vină mai repede. Optsprezece etaje mai jos, trecu în grabă prin faţa
domnului Jenkins, portarul clădirii, şii spuse co să se întoarcă peste două
zile. Lăsase în hol un sac cu rufărie ce trebuia dusă la spălătoria de lângă bloc.
Domnul Jenkins băgă întrun sertar suplimentul „Arte şi cultură” din Boston
Globe pe carel citea, scrise cererea lui Peter întrun registru de serviciu şişi
părăsi ghereta ca săl prindă din urmă şi săi deschidă uşa.
La intrare, deschise o umbrelă mare, imprimată cu o siglă, şil feri pe
Peter de ploaia fină care cădea peste oraş.
— Am trimis după maşina dumneavoastră, spuse el, uitânduse la cerul
mohorât.
— Sunteţi foarte amabil, răspunse Peter cu un ton sec.
— Doamna Beth, vecina dumneavoastră de palier nui acasă acum, aşa
că atunci când am văzut că liftul se opreşte la etajul dumneavoastră, am
dedus…
— Ştiu cinei doamna Beth, Jenkins!
Portarul privi vălul de nori cenuşii şi albi ce li sentindea deasupra
capetelor.
— Urâtă vreme, nui aşa? spuse el din nou.
Peter nu răspunse. Detesta unele dintre avantajele pe care i le oferea
viaţa întrun bloc de lux. De fiecare dată când trecea prin faţa gheretei
domnului Jenkins, i se părea căi este violată o parte din intimitate. În spatele
măsuţei sale ca se afla în faţa marilor uşi duble, bărbatul cu registrul controla
cele mai neînsemnate plecări şi veniri ale ocupanţilor clădirii. Peter era convins
că, în cele din urmă, portarul avea să ştie mai multe despre obiceiurile sale
decât majoritatea prietenilor lui. Întro zi, când era în toane proaste, se
strecurase pe scara de serviciu până la parcare ca să iasă din imobil pe uşa de
acolo. când se întorsese, trecuse mândru nevoie mare prin faţa lui Jenkins, dar
acesta îi întinsese, politicos, o cheie cu capătul rotund. Şin timp ce Peter îl
privea stupefiat, Jenkins îi spuse cu voce neutră:
— Dacă celălalt drum o să vi se pară vreodată demn de atenţia
dumneavoastră, cheia aceasta o să vă fie de mare ajutor. Uşile de la fiecare etaj
sunt încuiate dinspre casa scărilor şi numai aşa o să scăpaţi de problema
aceasta supărătoare.
În lift, Peter se jurase că no să lase să i se vadă nici o emoţie, sigur fiind
că lui Jenkins nui scăpa nimic din purtarea lui, filmată de camera de
supraveghere. Iar atunci când, şase luni mai târziu, avusese o aventură cu o
oarecare Thaly, o tânără actriţă foarte la modă, se surprinsese petrecânduşi
noaptea întrun hotel, preferând anonimatul locului moacei uluite a portarului
său, a cărui inalterabilă bună dispoziţie matinală îl scotea din sărite.
— Cred că aud motorul maşinii dumneavoastră. Nu mai aveţi mult de
aşteptat, domnule.
— Recunoşti maşinile după zgomotul pe carel fac, Jenkins? spuse Peter
cu un ton voit impertinent.
— Oh! Nu pe toate, domnule, dar bătrâna maşină englezească pe care o
aveţi pocneşte, şiaici no să mă contraziceţi, uşor din biele, un fel de
„Dadeedoo” ce aminteşte de savurosul accent al verilor noştri de peste Atlantic.
Peter făcu ochii mari, din ce în ce mai furios. Jenkins îşi dorise toată
viaţa să fie supus al Maiestăţii Sale, distincţie de a anumită eleganţă în acest
oraş cu tradiţii anglosaxone. Farurile mari şi rotunde ale Jaguarului coupe XK
140 ţâşniră din gura parcării. Supraveghetorul opri maşina pe linia albă trasată
la mijlocul peronului.
— Chiar aşa, dragul meu Jenkins! exclamă Peter, îndreptânduse spre
portiera pe care bărbatul io ţinea deschisă, aşteptândul.
Supărat, Peter se aşeză la volan, ambală la maxim bătrâna maşină şi
demară făcândui un mic gest cu mâna lui Jenkins.
Verifică în retrovizoare dacă, după bunul lui obicei, portarul o să aştepte
ca el să dea colţul străzii şi numai apoi avea săşi dea voie să sentoarcă în
clădire.
— Ticălos bătrân! Teai născut la Chicago, tot neamul tău sa născut la
Chicago! bombăni el.
Îşi puse telefonul mobil întrun suport şi apăsă pe tasta ce forma direct
numărul deacasă al lui Jonathan. Se apropie de microfonul strecurat în
parasolar şi urlă:
— Ştiu că eşti acolo! Habar nai cât de tare mă poate enerva felul ăsta al
tău de a te ascunde. Nu mă interesează ce faci, mai ai nouă minute. Zău, e spre
binele tău să fii acolo!
Se aplecă, voind să schimbe frecvenţa radioului adăpostit în bord.
Îndreptânduse, descoperi la o distanţă încă rezonabilă de botul maşinii o
femeie care traversa strada. Uitânduse mai cu băgare de seamă, înţelese că
mergea cu acea încetineală pe care, uneori, o impune vârsta. Pneurile lăsară
câteva panglici de gumă neagră pe asfalt. Când maşina se opri, Peter deschise
din nou ochii. Cu mâinile încă încleştate pe volan, trase aer în piept, îşi desfăcu
centura de siguranţă şi ieşi din coupe. Se grăbi spre bătrâna doamnă şi îşi ceru
mii de scuze, apucândo de braţ ca so ajute să parcurgă cei câţiva metri care o
mai despărţeau de trotuar.
Îi întinse cartea lui de vizită şi îşi ceru iertare. Folosinduse de tot
farmecul de care era în stare, se jură că vinovăţia de ai fi provocat o asemenea
spaimă îl va urmări o săptămână întreagă. Bătrânica îl privea tare mirată. Îl
linişti gesticulând cu băţul ei cel alb. Numai faptul că nauzea prea bine explica
tresărirea pe care nu şio putuse înfrâna atunci când el o luase cu atâta
amabilitate de braţ ca so ajute să traverseze. Cu vârful degetelor, Peter
îndepărtă un fir de păr rătăcit pe gabardina femeii şi o lăsă săşi vadă de
treburile ei, întorcânduse şi el la ale lui. Îşi veni în fire în mirosul familiar de
piele veche care umplea habitaclul. Îşi continuă încet drumul spre casa lui
Jonathan. La al treilea semafor, fluiera deja.
Jonathan urca treptele încântătoarei sale case din cartierul vechiului
port. La ultimul etaj, uşa se deschidea chiar în atelierul de sub acoperişul din
sticlă unde picta prietena lui. O întâlnise pe Anna Valton întro seară, la un
vernisaj. O fundaţie cei aparţinea unei bogate şi discrete colecţionare de artă
din oraş îi prezenta lucrările. Uitânduse la tablourile expuse în galerie, i se
păruse că eleganţa Annei se regăseşte pretutindeni în pictura sa. Stilul ei ţinea
de un secol căruia Jonathan îi consacrase întreaga carieră de expert. Peisajele
Annei erau infinite, iar el se folosi de cuvinte alese pentru a i le comenta.
Părerea unui profesionist atât de renumit precum era Jonathan ia mers la
inimă tinerei femei care îşi expunea pentru prima oară pânzele.
Deatunci, erau mai tot timpul împreună, iar primăvara următoare, se
mutaseră aproape de vechiul port, în această casă pe care Anna o alesese.
Camera în care ea îşi petrecea cea mai mare parte a zilelor şi unele nopţi avea o
verieră enormă. La primele ceasuri ale dimineţii, lumina scălda locul,
impregnândul cu o atmosferă plină de farmec. Parchetul, din scânduri late de
culoarea mierii, era imens şi se întindea de la peretele sân cărămizi albe până
la marile ferestre. Atunci când lăsa deoparte pensula, Annei îi plăcea să fumeze
câteo ţigară aşezată pe unul din pervazurile din lemn de unde priveliştea se
întindea deasupra întregii rade. Indiferent de vreme, ea ridica storurile ce
culisau cu uşurinţă pe sforile de cânepă şi adulmeca suavul amestec de tutun
şi stropi aduşi de mare.
Jaguarul lui Peter să opri dea lungul trotuarului.
— Cred că ţia venit prietenul, îi spuse Anna, auzindul pe Jonathan în
spatele ei.
El se apropie şi o luă în braţe, plecânduşi capul în penumbra gâtului ei
pentru un sărut. Anna se înfioră.
— Nul lăsa pe Peter să te aştepte!
Jonathan îi trecu mâna prin gulerul rochiei din bumbac şi apoi o
strecură pe sânii Annei. Claxoanele se înteţiră, iar eal împinse cu veselie.
— Cavalerul tău de onoare mă cam supără, haide, dute la conferinţă, cu
cât pleci mai repede, cu atât o să te întorci mai repede.
Jonathan o mai sărută o dată şi plecă deandăratelea. Când auzi uşa de
la intrare trântinduse, Anna îşi aprinse o ţigară. De jos, mâna lui Peter se zări
o clipă în afara habitaclului în chip de salut, în timp ce maşina se îndepărta.
Anna suspină şişi îndreptă privirea spre vechiul port unde, odinioară,
acostaseră atâţia imigranţi.
— De ce nu vii niciodată la timp? îl întrebă Peter.
— Timpul tău?
— Nu, cel la care decolează avioanele, după care oamenii îşi dau întâlnire
ca să ia prânzul sau cina, timpul pe carel arată toate ceasurile, dar tu nu porţi
aşa ceva!
— Tu eşti sclavul timpului, eu mă împotrivesc lui.
— Ştii că atunci când îi zici o chestie ca asta terapeutului tău, ăla nu mai
ascultă nici un cuvinţel din cei spui mai apoi? Se întreabă numai dacă,
mulţumită ţie, o să poată săşi cumpere maşina visurilor sale în versiune coupe
ori decapotabilă.
— Nam terapeut!
— Iată un lucru la care bineai face de teai mai gândi. Cum te simţi?
— Dar tu, de eşti în toane aşa de bune?
— Ai citit suplimentul „Arte şi cultură” din Boston Globe?
— Nu, răspunse Jonathan, uitânduse pe fereastră.
— Până şi Jenkins la citit! Presa asta mă omoară!
— Serios?
— Lai citit!
— Oarecum, răspunse Jonathan.
— Întro zi, la facultate, team întrebat dacă teai culcat sau nu cu Kathy
Miller de care eram îndrăgostit, iar tu miai răspuns: „Oarecum”. Ai putea să
mi spui ce înţelegi tu prin „oarecum”? Au trecut vreo douăzeci de ani de când
tot nu mam dumirit…
Peter îi trase una volanului.
— Acum nu, pe bune, ai văzut titlul ăla ţipător: „Ultimele vânzări ale
conducătorului de licitaţii Peter Gwel sunt dezamăgitoare!” Cine a bătut un
record istoric de nimeni egalat de mai bine de zace ani pentru un Seurat1? Cine
a făcut cea mai frumoasă vânzare a unui Renoir2 în ultimul deceniu? Şi
colecţia Bowen cu Jongkind3ul, Monet4ul, Mary Cassatt5ul şi celelalte? Şi
cine a fost unul dintre primii care la apărat pe Vuillard6? Ştii cât valorează
acum!
— Peter, degeaba îţi faci sânge rău, menirea criticii este să critice şiatâta
tot.
— Am dat peste paisprezece mesaje pe robotul telefonului, toate de la
asociaţii mei de la Christie’s7 şi toate pline de îngrijorare… Iată de cemi fac
sânge rău!
Se opri la lumina roşie a semaforului şi bombăni în continuare. Jonathan
aşteptă câteva minute şi dădu drumul radioului. Vocea lui Louis Armstrong se
înălţă în habitaclu. Jonathan remarcă o cutie pusă pe bancheta din spate.
— Ceai acolo?
— Nimic! mormăi Peter.
Jonathan se întoarse şi îi făcu inventarul, râzând.
— Un aparat de ras, trei cămăşi sfâşiate, doi craci de pijama, unul întro
parte, altul întralta, o pereche de pantofi fără şireturi, patru scrisori făcute
bucăţele, totul stropit cu ketchup… Teai despărţit?
Peter se contorsionă ca să azvârle mica cutie pe jos.
— Tu nai avut niciodată o săptămână proastă? io întoarse Peter dând
mai tare radioul.
Jonathan simţea cum îl cuprinde tracul şii spuse lucrul acesta
prietenului său.
— Dăl încolo de trac, eşti cel mai tare.
— Iată tocmai genul acela de replică idioată care te scoate cu totul din
minţi.
— Am tras o spaimă teribilă la volan.
— Când?
— Când am plecat deacasă, adineauri.
Jaguarul redemară, iar Jonathan se uita pe fereastră cum trec bătrânele
ziduri ale vechiului port. O luară pe autostrada care ducea la aeroportul Logan
International.
— Ce mai face dragul de Jenkins? întrebă Jonathan.
Peter parcă maşina pe locul ce se afla chiar în faţa gheretei paznicului. Îi
strecură discret o bancnotă în căuşul palmei, în timp ce Jonathan îşi scotea
geanta lui cea veche din portbagaj. Urcară pe sub traveea parcării în care
răsuna ecoul paşilor lor. Ca de fiecare dată când lua avionul, Peter îşi pierdu
răbdarea când, după ce poarta de siguranţă ţârâi de trei ori la trecerea lui, i se
ceru săşi scoată cureaua şi pantofii. Bombăni câteva vorba nu prea amabile,
iar ofiţerul de serviciu îi inspectă pendelete bagajul. Jonathan îi făcu semn că
o săl aştepte, ca de obicei, aproape de chioşcul cu ziare. Când Peter i se
alătură, era cu totul absorbit de paginile unei cărţi de Milton Mezz Mezrow, o
antologie a jazzului. Jonathan cumpără volumul. Îmbarcarea se făcu fără nici o
problemă, iar avionul decolă la timp. Jonathan refuză platoul cu mâncare ce i
se propunea, coborî micul stor al hubloului şi se cufundă în notiţele conferinţei
pe care se pregătea so susţină în câteva ore. Peter răsfoi revista companiei,
apoi instrucţiunile de siguranţă şi, în sfârşit, catalogul obiectelor ce puteau fi
cumpărate la bordul avionului şi pe care îl ştia pe dinafară. Apoi îşi dădu
drumul pe spate.
— Te plictiseşti? îl întrebă Jonathan fără să ridice ochii de pe documentul
pe care îl consulta.
— Mă gândesc!
— Asta ziceam şi eu, te plictiseşti.
— Tu nu?
— Îmi revizuiesc conferinţa.
— Eşti posedat de tipul ăsta, io întoarse Peter, apucând din nou
instrucţiunile de siguranţă ale avionului 737.
— Pasionat!
— La gradul ăsta de obsesie, bătrâne, îmi permit să insist asupra naturii
posesive a relaţiei pe care o are pictorul acesta rus cu tine.
— Vladimir Radskin a murit la sfârşitul secolului al XIXlea, nam nici o
relaţie cu el, ci doar cu opera lui.
Jonathan se cufundă din nou în lectura sa, pentru o scurtă clipă de
tăcere.
— Numai ceam avut o impresie de „déjà vu”, spuse Peter, răutăcios dea
dreptul, dar poate numai pentru că am mai purtat conversaţia asta de o sută
de ori.
— Ce cauţi în avionul ăsta dacă nai aceeaşi boală ca şi mine?
— Unu, te însoţesc; doi, scap de telefoanele colegilor mei traumatizaţi de
articolul unui cretin din Sunday Times; şi trei, mă plictisesc.
Peter scoase un pix din buzunarul costumului şi desenă o cruciuliţă pe
hârtia cu pătrăţele pe care Jonathan îşi scria ultimele însemnări. Fără să scape
din ochi iconografia pe care o studia, Jonathan făcu un cerc lângă crucea
trasată de Peter. Imediat, acesta din urmă puse alături o altă cruce, iar
Jonathan schiţă cercul următor pe diagonală…
Avionul ateriză cu zece minute înaintea orei anunţate. Nu înregistraseră
nici un bagaj, iar un taxi îi duse la hotel. Peter îşi privi ceasul şi anunţă că mai
aveau o oră întreagă până la conferinţă. După ce completă formularul de la
recepţie, Jonathan urcă să se schimbe. Uşa camerei se închise în urma lui fără
zgomot. Îşi aşeză geanta pe micul secrétaire din acaju ce se găsea în faţa
ferestrei şi puse mâna pe telefon. Când Anna îi răspunse, închise ochii şi se
lăsă călăuzit de vocea ei, ca şi cum sar fi aflat lângă ea, în atelier. Toate
lămpile erau stinse. Anna se sprijinise de pervazul ferestrei. Deasupra ei, prin
imensa verieră, câteva sclipiri de stele care se împotriveau halourilor luminilor
oraşului se dispersau, delicate broderii pe o palidă etolă. Stropii săraţi ai mării
biciuiau vechile ochiuri de geam, îmbinate prin borduri de plumb. În ultima
vreme, Anna se îndepărtase de Jonathan, ca şi cum rotiţele unui mecanism
fragil se stricaseră de când hotărâseră să se căsătorească. La început, în
primele săptămâni, Jonathan interpretase distanţa pe care ea o punea între ei
ca pe o teamă în faţa angajamentului pe viaţă. Totuşi, Anna îşi dorise nunta
aceasta mai mult decât orice. Oraşul lor era la fel de conservator ca şi mediul
artistic în care se mişcau. După doi ani petrecuţi împreună, era de bon ton să
şi oficializeze relaţia. La fiecare cocktail monden, vernisaj, mare licitaţie,
chipurile societăţii bostoniene le sugerau din ce în ce mai mult lucrul acesta.
Jonathan şi Anna cedaseră presiunii societăţii mondene. Să pară un
cuplu fericit era totodată garanţia reuşitei profesionale a lui Jonathan. La
capătul celălalt al firului, Anna tăcea, iar el îi asculta respiraţia şii ghicea
gesturile. Degetele lungi ale mâinii ei se pierdeau în părul bogat. Închizând
ochii, aproape că ar fi putut săi simtă mirosul pielii. La sfârşitul zilei, parfumul
Annei se amesteca cu miresmele lemnului, impregnând fiecare colţişor al
atelierului. Conversaţia se încheie cu o tăcere, iar Jonathan puse receptorul în
furcă şi redeschise ochii. Sub ferestre, un flux continuu de maşini se întindea
ca o nesfârşită panglică roşie. Un sentiment de singurătate îl invadă, ca de
fiecare dată când era departe deacasă. Suspină, întrebânduse de ce acceptase
această conferinţă. Ora se scurgea, îşi desfăcu valiza şi alese o cămaşă albă.
Înainte să intre pe scenă, Jonathan trase aer în piept. Fu primit cu
aplauze, apoi publicul se estompă întrun semiîntuneric. Se aşeză în spatele
unui pupitru prevăzut cu o mică lampă de alamă care avea să vegheze asupra
textului său ca un sufleur; Jonathan îşi cunoştea bine expozeul; îşi ştia
discursul pe dinafară. Primul tablou al operei lui Vladimir Radskin, pe carel
prezenta aici în seara aceasta, fu proiectat în spatele lui pe un ecran imens. Se
hotărâse să lase pânzele pictorului rus să defileze în ordine cronologică inversă.
O primă serie de scene câmpeneşti tipic englezeşti ilustra munca pe care o
împlinise Radskin la sfârşitul vieţii sale, scurtată de boală, Radskin îşi pictase
ultimele pânze în odaia lui, din care sănătatea nui îngăduia să iasă. Acolo a şi
murit la vârsta de şaizeci şi doi de ani. Două portrete mari ale lui Sir Edward
Langton, întrunul în picioare, în celălalt aşezat în spatele unui birou din acaju,
îl reprezentau pe acest colecţionar şi negustor faimos care îl luase pe Vladimir
Radskin sub aripa lui oblăduitoare. Zece tablouri se străduiau să dezvăluie cu
o nesfârşită sensibilitate viaţa săracilor din mahalalele Londrei de la sfârşitul
veacului al XIXlea. Alte şaisprezece completară prezentarea lui Jonathan. Deşi
nu ştia perioada exactă în care fuseseră realizate, temele lor trimiteau la
tinereţea pictorului, petrecută în Rusia. Şase dintre primele sale lucrări, toate
comandate de ţarul însuşi, înfăţişau personalităţi ale curţii, iar următoarele
zece, izvorâte doar din inspiraţia tânărului artist, ilustrau mizeria populaţiei.
Aceste scene luate de pe stradă au provocat exilul forţat al lui Radskin, care a
fost nevoit săşi părăsească în grabă şi pentru totdeauna ţara natală. Pe când
ţarul îi consacra o expoziţie în galeria lui personală din palatul Ermitajului de
la Sankt Petersburg, Vladimir agăţase şi câteva dintre pânzele care declanşară
scandalul. Iar pentru că înfăţişase cu mai multă fidelitate suferinţele poporului
decât gloria domniei sale, împăratul îi nutri o ură pe cât de încrâncenată, pe
atât de bruscă. Povestea spunea că, atunci când consilierul pe probleme
culturale al curţii la întrebat de ce se comportase astfel, Vladimir îi răspunsese
că dacă omul, în setea lui de putere, se hrăneşte cu minciună, pictura lui se
supune regulii opuse.
În momentele sale de slăbiciune, arta nu putea, în cel mai rău caz, decât
să înfrumuseţeze. Sărăcia cruntă în care trăia poporul rus era oare mai puţin
demnă de a fi înfăţişată decât ţarul însuşi? Consilierul, care îl preţuia pe pictor,
îl salută cu un gest plin de amărăciune. Deschise o uşă ascunsă în marea
bibliotecă înţesată de preţioase manuscrise şil pofti să fugă cât mai repede,
înainte ca poliţia secretă săl înhaţe. Deacum, nu mai putea să facă nimic
pentru el. După ce o luase pe o scară întortocheată, Vladimir străbătu un
coridor lung şi întunecat, ca un drumeag ce ducea spre iad. Călăuzinduse prin
lipsa de lumină doar cu mâinile pe care şi le jupuia de pereţii zgrunţuroşi, se
îndreptă spre aripa de răsărit a palatului, trecând prin subterane în care
trebuia să se încovoaie, în catacombe cu pietre şiroind de apă. Bătrânii
şobolani slavi care rătăceau în direcţia opusă îi atingeau uşor obrazul,
arătânduse uneori mult prea curioşi faţă de acest intrus pe care, atunci, îl
urmăreau şil muşcau de glezne.
Când, în sfârşit, se lăsă noaptea, Vladimir urcă la suprafaţă şişi găsi
adăpost întro şaretă, ascuns întrun balot de paie mucegăite, tocite de caii
împăratului. Se furişă acolo ca să aştepte zorii zilei şi să fugă din palat, ajutat
de agitaţia dimineţii.
Toate tablourile lui Vladimir fuseseră confiscate chiar în aceeaşi după
masă. Ardeau, înteţind focul şemineului monumental al unui mare banchet pe
care îl dădea consilierul ţarului.
La miezul nopţii, mesenii năvăliră la ferestre ca să se desfete cu
spectacolul ce le era oferit în incinta palatului. Tupilat în umbra unui a1cov,
Vladimir asistă la un asasinat. Soţia lui, Clara, arestată de cu seară, fu târâtă
de doi gardieni până la locul supliciului. De îndată ceşi făcu apariţia în curte,
ochii îi rămaseră aţintiţi la stele. Douăsprezece puşti se înălţară. Vladimir
imploră cerul ca ea săşi întoarcă privirea şi so întâlnească pentru ultima oară
pe a lui. Dar nu, ea inspiră adânc, iar douăsprezece împuşcături pocniră.
Picioarele i se înmuiară şi trupui sfâşiat se prăbuşi pe nămeţii de zăpadă
mânjită. Ecoul iubirii sale evadă dincolo de zidul incintei şi domni tăcerea. La
lumina durerii care îl gâtuia, Vladimir descoperi că viaţa era mai puternică
decât arta lui. Desăvârşitul acord al tuturor culorilor lumii nu ar fi putut săi
zugrăvească chinul. În noaptea aceea, i se părea că vinul care curgea în valuri
pe mese se ducea să se amestece cu sângele pierdut al trupului Clarei lăsat
morţii. Pârâiaşe de un roşu carmin topiră mantia albă şi desenară epigrafe pe
dalele dezgolite ceşi iţeau capul întunecat ca tot atâtea sclipiri negre în inima
pictorului. Vladimir duse cu el, în minte, una dintre cele mai frumoase opere,
pe care o realiză la Londra zece ani mai târziu. Dea lungul anilor de exil, îi
reconstitui pe aceia, distruşi, ai perioadei sale ruseşti, modificândui, căci
niciodată Vladimir na mai zugrăvit trup ori chip de femeie şi nicicând nici cea
mai mică tuşă de roşu nu sa mai ivit în pictura sa.
Ultimul diapozitiv se şterse de pe ecran. Jonathan mulţumi adunării care
îi saluta conferinţa cu numeroase ovaţii. Aplauzele păreau săi apese umerii ca
tot atâtea chinuitoare poveri ale discreţiei sale. Se aplecă şi mângâie coperta
dosarului său, urmărind cu degetul conturul literelor care alcătuiau numele lui
Vladimir Radskin. „Pe tine te salută, bătrâne”, murmură el. Cu obrajii
îmbujoraţi, îşi luă geanta şi făcu pentru ultima oară un gest neîndemânatic
spre asistenţă. În sală, un bărbat se ridică şil interpelă, iar Jonathan îşi
strânse geanta la piept şi se întoarse din nou spre public. Bărbatul se prezentă
cu o voce limpede şi puternică.
— Frantz Jarvitch, de la revista Art and News. Domnule Gardner,
consideraţi că este normal ca nici un tablou al lui Vladimir Radskin să nu fie
expus întrun mare muzeu? Credeţi că toţi conservatorii îl neglijează?
Jonathan se apropie din nou de microfon pentru ai răspunde
interlocutorului său.
— Miam consacrat o mare parte a vieţii mele de expert pentru ca munca
lui să fie cunoscută şi recunoscută. Radskin este un pictor foarte mare, dar, ca
mulţi alţii, ignorat la vremea lui. Na încercat niciodată să placă, în inima
operei sale se află sinceritatea. Vladimir se străduia să picteze speranţa, îl
preocupa tot ceea ce este adevărat în om. Fapt care nu ia atras favorurile
criticii.
Jonathan înălţă capul. Privirea îi părea dintro dată în altă parte, atrasă
spre un alt timp, un alt loc. Se eliberă de trac, iar cuvintele i se dezlegară ca şi
cum, în el, bătrânul pictor se apuca din nou de lucru, cu propriai inimă drept
şevalet.
— Uitaţivă la chipurile pe care le picta, la luminile pe care le compunea,
la generozitatea şi umilinţa personajelor sale. Niciodată o mână strânsă,
nicicând o privire înşelătoare.
Sala rămase tăcută, o femeie se ridică.
— Sylvie Leroy, de la muzeul Luvru. Legenda povesteşte că nimeni nu a
văzut vreodată ultimul tablou al lui Vladimir Radskin, o pictură care nu a fost
niciodată găsită. Ce părere aveţi?
— Nu este o legendă, doamnă. Întro corespondenţă pe care o avea cu
Alexis Savrassov, Radskin scrie că sa apucat, în ciuda bolii cel sleia de puteri
de la o zi la alta, de, spune el, cea mai frumoasă operă a sa. Atunci când,
interesânduse cum o mai duce cu sănătatea, Savrassov întreabă dacă mai
lucrează, Vladimir îi răspunde: „Să desăvârşesc acest tablou este singurul leac
împotriva îngrozitoarei suferinţe cemi sfâşie măruntaiele”. Vladimir Radskin s
a stins din viaţă după ce a terminat această ultimă pânză. Tabloul avea să
dispară în chip misterios în timpul unei prestigioase vânzări organizate la
Londra în 1868, la un an după moartea pictorului.
Jonathan îi lămuri că această pictură, probabil majoră, fusese retrasă în
ultima clipă şi, din motive pe care nu le ştia, niciuna dintre lucrările lui
Vladimir Radskin nuşi găsise cumpărător în ziua aceea. Pictorul a fost, pentru
multă vreme, dat uitării. Era un lucru nedrept cel mâhnea adânc pe Jonathan,
ca pe toţi aceia carel considerau pe Radskin unul dintre cei mai importanţi
pictori ai veacului său.
— Bogăţia unei inimi aţâţă adesea invidia sau dispreţul contemporanilor
ei, continuă Jonathan. Unii oameni nu văd frumosul decât în ceea ce a murit.
Astăzi însă, timpul nu mai are nici o putere asupra lui Vladimir Radskin. Arta
se naşte din sentiment, cele mai multe dintre lucrările sale sunt expuse în mici
muzee sau fac parte din câteva mari colecţii particulare.
— Se povesteşte că, în ultimul său tablou, Radskin ar fi încălcat
interdicţia pe care singur şio impusese şi că ar fi inventat un roşu excepţional?
zise o altă persoană.
Toată sala părea să aştepte răspunsul lui Jonathan. El îşi împreună
mâinile la spate, îşi miji ochii şi înălţă capul.
— Aşa cum tocmai vam spus, tabloul cu pricina sa volatilizat brusc,
înainte chiar de a fi dezvăluit publicului. Şi, până astăzi, nici o altă mărturie
nul mai pomeneşte. Eu însumi îi caut urma de când fac această meserie.
Numai corespondenţele pe care Vladimir Radskin le avea cu Savrassov,
confratele său, şi câteva articole din presa vremii arată că a existat cu adevărat.
Este prudent să răspund că orice altă afirmaţie în privinţa subiectului pe care
el îl reprezintă ori asupra compoziţiei sale ţine de legendă. Vă mulţumesc.
Jonathan primi o nouă serie de aplauze şi se îndreptă cu un pas grăbit
spre capătul scenei pe care o părăsi pentru a se duce în culise. Peter îl aştepta,
îl luă pe după umeri şi îl felicită.
La sfârşitul dupăamiezii, sălile de conferinţe din Centrul de convenţii de
la Miami se goleau de cele patru mii şase sute de participanţi la diverse
congrese pe care îi primeau simultan. Mareea umană se desfăcea în curente
care invadau numeroasele baruri şi restaurante ale complexului. Cu o
suprafaţă de aproape zece mii de metri pătraţi, James L. Knight Center era
legat, printro promenadă neacoperită, de hotelul Hyatt Regency care oferea
peste şase sute de camere.
Un ceas se scursese de la sfârşitul expozeului lui Jonathan. Peter vorbise
întruna la telefonul său mobil, iar Jonathan se aşezase pe un scaun de bar.
Ceru un Bloody Mary şişi desfăcu nasturele de la gulerul cămăşii. În fundul
sălii cu lumini arămii, un pianist bătrân picura în aer o melodie a lui Charlie
Haden. Jonathan se uită la basistul care îl acompania. Îşi strângea la trup
instrumentul, murmurândui toate notele pe care i le scotea. Puţini oameni îi
dădeau atenţie. Şi totuşi, interpretarea lor era divină. Privindui pe amândoi, îţi
puteai lesne închipui că, împreună, parcurseseră o cale lungă. Jonathan se
ridică pentru a strecura o hârtie de zece dolari în paharul cu picior pus pe
pianul Steinway. În semn de mulţumire, contrabasistul ciupi una dintre
coarde, făcândo să răsune. Când Jonathan se întoarse la bar, dolarii
dispăruseră din pahar fără ca măcar vreo notă să fi lipsit din partitura pe care
duoul o executa. O femeie se aşezase pe scaunul de alături. Se salutară cu
amabilitate. Părui argintiu io aduse de îndată în minte pe maicăsa. Există o
vârstă la care memoria vizuală pe care leo păstrăm părinţilor noştri se opreşte,
ca şi cum iubirea near interzice amintirea de ai fi văzut îmbătrânind.
Ea privi pe reverul costumului lui Jonathan ecusonul pe care uitase săl
scoată. Acolo îi descoperi numele şi calitatea de expert în pictură.
— Ce epocă? întrebă ea în chip de „Bună ziua”.
— Secolul al XIXlea, răspunse Jonathan, ridicânduşi paharul.
— O perioadă minunată, continuă femeia, sorbind o înghiţitură zdravănă
din bourbonul din care barmanul îi mai servise încă un pahar. Iam consacrat
o mare parte a studiilor mele.
Intrigat, Jonathan se aplecă spre ea ca să examineze, la rândul lui,
ecusonul pe carel purta în jurul gâtului. Pe el se putea citi tema simpozionului
despre ştiinţele oculte la care ea participa. Jonathan îşi trădă mirarea cu
uşoară clătinare din cap.
— Nu sunteţi dintre aceia ceşi citesc horoscopul, nui, aşa? îl întrebă
vecina.
Ea mai luă o înghiţitură şi adăugă:
— Fiţi liniştit, nici eu!
Femeia se învârti pe scaun şi îi întinse mâna pe al cărei inelar se lăfăia
un diamant cu totul aparte.
— E şlefuit ca în vechime, continuă ea, şi este mult mai impresionant
decât greutatea lui reală în carate. Dar este o bijuterie de familie şimi place
nespus. Sunt profesoară, conduc un laborator de cercetare la universitatea
Yale.
— Şi la ce lucraţi?
— La un sindrom.
— O boală nouă?
Cu ochi maliţioşi, ea îl linişti.
— Sindromul „déjàvu”!
Subiectul îl intriga se dintotdeauna pe Jonathan. Această impresie de a fi
trăit deja ceea ce era pe cale să i se întâmple nui era străină.
— Am auzit că deseori creierul nostru anticipează evenimentul care o să
se petreacă.
— Dimpotrivă, este o manifestare a memoriei.
— Dar dacă încă nam trăit un lucru, cum putem să nil amintim?
— Cine vă spune că nu laţi trăit?
Ea începu săi vorbească despre vieţile anterioare, iar Jonathan păru
aproape batjocoritor. Femeia se dădu puţin înapoi ca săl măsoare din cap
pânăn picioare.
— Mă priviţi oarecum ciudat. Fumaţi?
— Nu.
— Bănuiam eu. Vă deranjează mirosul? întrebă ea, scoţând din buzunar
un pachet de ţigări.
— Deloc, răspunse Jonathan.
Puse mâna pe o cutie de chibrituri aşezată pe bar, aprinse unul şişi
întinse braţul spre ea. Tutunul se zbârci. Flacăra se stinse imediat.
— Predaţi? continuă el.
— Mi se mai întâmplă se umplu câteva amfiteatre. Iar dumneavoastră,
care nu credeţi în existenţele anterioare, de ce vă petreceţi viaţa în veacul al
XIXlea?
Jonathan se simţi atins, se gândi câteva clipe şi se aplecă spre ea.
— Am o relaţie aproape pasională cu un pictor care trăia în vremea
aceea.
Ea sparse între dinţi cubul de gheaţă pe carel sugea şişi întoarse
privirea spre etajerele încărcate de sticle.
— Cum de ajunge cineva să se ocupe de vieţile anterioare? reluă
Jonathan.
— Uitânduse la ceas şi nemulţuminduse cu ceea ce vede acolo.
— Iată un punct de vedere pe care încerc cu disperare să il explic celui
mai bun prieten al meu. De altfel, nu port niciodată ceas!
Femeia îl privi insistent, iar Jonathan nu se simţi deloc în largul său.
— Vă rog să mă iertaţi, spuse el, numi băteam joc de dumneavoastră.
— Un bărbat care săşi ceară scuze, iată un lucru rar. Şi mai precis, ce
faceţi în domeniul picturii?
Scrumul ţigării se cocârja primejdios deasupra barului. Jonathan
împinse uşor scrumiera sub degetul arătător al interlocutoarei sale.
— Sunt expert.
— Înseamnă că meseria vă obligă să călătoriţi mult.
— Mult prea mult.
Femeia cu părul argintiu mângâie cu degetul sticla ceasului.
— Şi timpul călătoreşte. Se schimbă de la un loc la altul. Numai în ţara
noastră avem patru ore diferite.
— Nu mai suport decalajele acestea şi, de altfel, nici, stomacul meu. În
unele săptămâni, îmi iau micul dejun la ora cinei.
— Felul în care percepem timpul este greşit. Timpul este o dimensiune
plină de particule de energie. Fiecare specie, fiecare individ, fiecare atom
traversează această dimensiune în mod diferit. Poate că, întro bună zi, am să
demonstrez că timpul conţine universul şi nu invers.
Trecuse atât de multă vreme de când Jonathan nu mai întâlnise pe
cineva pasionat de ceva, încât se lăsă cu bucurie prins în discuţie. Femeia
continuă să vorbească.
— Am crezut şi că pământul este plat şi că soarele se învârte în jurul
nostru. Cei mai mulţi oameni se mulţumesc să creadă ceea ce văd. Întro zi,
vom înţelege că timpul este în mişcare, că se învârte ca şi pământul şi se dilată
fără încetare.
Jonathan era năucit. Ca să nu pară că şia pierdut cumpătul, se scotoci
prin buzunarele costumului. Femeia cu părul alb se apropie de faţa lui.
— Atunci când vom accepta să punem sub semnul întrebării teoriile pe
care noi leam născocit, vom pricepe mult mai multe lucruri despre adevărata
durată relativă a vieţii.
— Ce anume predaţi? întrebă Jonathan, dânduse uşor înapoi.
— Dar ştiu că vă uitaţi ciudat la mine! Şi atunci, vă daţi seama cum mar
privi studenţii dacă leaş împărtăşi astăzi rodul cercetărilor mele? Ne este încă
mult prea frică, nu suntem pregătiţi. Şi, la fel de ignoranţi ca şi strămoşii
noştri, considerăm că tot ceea ce ne scapă şi ne tulbură cunoaşterea este
paranormal ori ezoteric. Suntem o specie pasionată de căutare, dar căreia îi
este groază să descopere. Le răspundem temerilor noastre cu credinţe, cam ca
acei marinari din vechime care refuzau gândul călătoriei, încredinţaţi fiind că,
aflânduse departe de certitudinile lor, lumea se termina întrun hău fără de
sfârşit.
— Şi meseria mea îşi are propriile aspecte ştiinţifice. Timpul alterează
pictura şii ascunde ochiului multe lucruri. Nici nu vă închipuiţi minunile pe
care le descoperim atunci când restaurăm o pânză.
Femeia îl apucă brusc de braţ. Îl privi cu seriozitate.
Pupilelei albastre părură dintro dată strălucitoare.
— Domnule Gardner, habar naveţi cât de importante sunt vorbele mele.
Dar nu vreau să vă plictisesc de moarte. De îndată ce o persoană abordează
acest subiect, numi mai tace gura.
Jonathan îi făcu un semn barmanului ca săi mai toarne un pahar
femeii. În umbra pleoapelor sale grele, privirea vecinei sale însoţea gestul
băiatului. Urmărea mişcarea lichidului chihlimbariu ce unduia dea lungul
cristalului. Amestecă cele câteva cuburi de gheaţă care se loviră unele de altele
în pahar şi înghiţi pe nerăsuflate. Iar pentru că Jonathan părea so poftească
să continue, ea spuse:
— Încă ne mai aşteptăm noii exploratori, călătorii în timp. O mână de alţi
Magellani, Copernici şi Galilei o să fie deajuns. O săi considerăm eretici, o să
râdem de ei, dar or să ne deschidă căile universului, or să ne scoată sufletele la
lumină.
— Iată nişte vorbe neobişnuite pentru un savant. În general, ştiinţele şi
spiritualitatea nu fac casă bună împreună.
— Eliberaţivă de locurile acestea comune! Credinţa ţine de religie,
spiritualitatea se naşte din conştiinţa noastră, oricine am fi sau am crede că
suntem.
— Credeţi întradevăr că, după moarte, sufletele noastre ne
supravieţuiesc?
— Un lucru nu încetează să existe numai pentru că nul vedem cu ochiul
liber!
Ea vorbise despre suflet, Jonathan se gândi la acela al unui bătrân pictor
rus care începuse săl bântuiască întro duminică ploioasă, când tatăl său îl
dusese la muzeu. În marea sală cu un tavan imens, o pânză a lui Vladimir
Radskin pusese stăpânire pe el. Emoţia pe care o resimţise îi deschisese larg
porţile adolescenţei şi îi schimbase pentru totdeauna cursul vieţii.
Femeia se uită fix la el, albastrul ochilor săi sentunecă, iar Jonathan
simţi căl judeca. Eaşi întoarse privirea spre pahar.
— Lucrul care nu poate să reflecteze lumina este transparent, spuse ea
cu o voce răguşită, şi totuşi există. Nici noi nu putem vedea viaţa atunci când
ne părăseşte trupul.
— Trebuie să vă mărturisesc că mi se întâmplă adesea să no mai văd
nici înăuntrul câtorva dintre noi.
Ea schiţă un zâmbet şi tăcu.
— Dar totul moare mai devreme sau mai târziu, continuă Jonathan un
pic jenat.
— Fiecare dintre noi îşi face şi desface viaţa după propriui ritm. Nu
îmbătrânim din cauza timpului care trece, ci în funcţie de energia pe care o
consumăm şio reînnoim în strădaniile noastre.
— Presupuneţi că ne mişcăm mulţumită unui soi de baterii pe care le
folosim şi reîncărcăm?
— Mai mult sau mai puţin, da.
Dacă ecusonul pe carel purta nar fi fost o dovadă a calităţilor sale
ştiinţifice, Jonathan ar fi hotărât, cu inimă uşoară, că are dea face cu una
dintre oropsitele acelea copleşite de singurătate ceşi trec vremea prin baruri în
căutarea unui vecin care să le asculte smintelile. Perplex, îi făcu semn
barmanului săi mai toarne un pahar. Eai refuză oferta cu o mişcare a
capului. Băiatul puse din nou sticla de bourbon pe tejgheaua barului.
— Credeţi că un suflet trăieşte de mai multe ori? continuă Jonathan,
dânduşi scaunul mai aproape.
— Unele dintre ele, da.
— Când eram mic, bunica îmi povestea că stelele sunt sufletele celor care
urcă la ceruri.
— Lumina unei stele nu are nevoie de un anumit timp ca să ne ajungă, ci
timpul este acela care o îndrumă spre noi. Să înţelegi cu adevărat ce este
timpul înseamnă săţi oferi mijloacele unei călătorii în dimensiunea lui.
Corpurile ne sunt limitate de forţele fizice care li se împotrivesc, dar sufletele
noastre nu depind de ele.
— Ar fi minunat să ne închipuim că nu mor niciodată. Îl cunosc peacela
al unui pictor…
Nu fiţi prea optimist, cele mai multe suflete sfârşesc prin a se stinge. Noi,
oamenii, îmbătrânim, dar ele îşi schimbă mărimea, pe măsură ce adună
amintiri.
— Şi ce memorează?
— Călătoria pe care o fac prin univers! Lumina pe care o absorb!
Genomul vieţii! Acesta este mesajul pe carel poartă, de la infinitul mic până la
infinitul mare, pe care toate visează săl atingă. Trăim pe o planetă al cărei
înconjur prea puţini dintre noi îl vor fi făcut în timpul vieţii şi foarte puţine
suflete vor izbuti satingă scopul călătoriei: să parcurgă cercul complet al
creaţiei. Sufletele sunt unde electrice. Miliarde de particule le alcătuiesc, ca tot
ceea ce face parte din universul nostru. Ca şi steaua bunicii dumneavoastră,
sufletul se teme de propriai dispersie, pentru ea totul e o problemă de energie.
Iată de ce are nevoie de un corp terestru în care se infiltrează, se regenerează
şişi continuă drumul în dimensiunea timpului. Când trupul nu mai conţine
suficientă energie, el îl părăseşte şişi caută o nouă sursă de viaţă care îl va
primi ca săşi continue periplul.
— Şi câtă vreme caută?
— O zi, un veac? Depinde de forţa lui, de resursele de energie pe care lea
regenerat dea lungul unei vieţi.
— Şi dacă duce lipsă de asemenea resurse?
— Se stinge!
— Care este această energie despre care vorbiţi?
— Izvorul vieţii: sentimentul!
Jonathan tresări când Peter îi puse mâna pe umăr.
— Scuzămă că te întrerup, bătrâne, dar nor să ne păstreze rezervarea.
Şi ca să găsim o altă masă, o să fie un adevărat calvar, locul ăsta dă peafară
de atâţia ţărănoi înfometaţi.
Jonathan îi promise co să i se alăture în restaurant în câteva clipe. Peter
o salută pe femeie şi ieşi din bar dânduşi ochii peste cap.
— Domnule Gardner, reluă ea, nu cred deloc în întâmplare.
— Dar ceare dea face întâmplarea în cazul acesta?
— Excesul de importanţă pe care il acordăm este redutabil. Reţineţi un
lucru din tot ce vam povestit. Se întâmplă uneori ca două suflete să se
întâlnească pentru a nu mai forma decât unul singur. Şiatunci depind pentru
totdeauna unul de celălalt. Sunt de nedespărţit şi se vor căuta neîncetat, din
viaţă în viaţă. Dacă, în cursul unei existenţe terestre, o jumătate ar ajunge să
se separe de cealaltă, să rupă jurământul care le leagă, cele două suflete sar
stinge de îndată. Unul nuşi poate continua călătoria fără celălalt.
Chipul femeii se schimbă dintro dată, trăsăturile i se înăspriră, ochii îşi
recăpătară albastrul adânc. Se ridică şil apucă pe Jonathan de încheietura
mâinii. Îl strânse cu toată puterea. Vocea îi deveni şi mai gravă.
— Domnule Gardner, în clipa aceasta, ceva din înăuntrul dumneavoastră
ghiceşte că nu sunt o babă cu minţile rătăcite. Fiţi foarte atent la ceo să vă
spun acum: nu vă lăsaţi! Ea sa întors, ea este aici. Undeva pe acest pământ,
vă aşteaptă şi vă caută. Deacum, clipele amândurora sunt numărate. Dacă
renunţaţi unul la celălalt, nu numai că no să vă trăiţi vieţile, ci, mai rău, o să
vă pierdeţi sufletele. Sfârşitul ambelor călătorii ar fi un haos de necrezut pentru
voi, voi care sunteţi aşa de aproape de ţintă. Când o să vă recunoaşteţi, nu
treceţi unul pe lângă celălalt.
Peter, care se întorsese, se agăţă de braţul lui Jonathan, silindul să se
învârtească pe loc.
— Nu vor sămi dea masa până no să fim în „formă completă”! Numa’ ce
am obţinut trei minute de răgaz de la şeful de sală, dar apoi o să ne pună la
coada listei. Grăbeştete, pe aici pe undeva e un antricot în sânge care nu mai
are chef să sângereze!
Jonathan se desprinse brusc din strânsoarea prietenului său, dar când
se întoarse, femeia cu părul alb dispăruse. Inima începu săi bată, se năpusti
spre culoar. Mulţimea înghiţise însă orice speranţă de a o regăsi.
Şeful de sală îi instalase întrun separeu din fundul restaurantului.
Aşezat pe o bancă din pluş moarat roşu, lui Jonathan îi venea greu să alunge
tensiunea carel cuprinsese. Nu seatinsese de mâncarea din farfurie.
— E caraghios ce faci, spuse Peter mestecând cu poftă.
— Ce fac?
— Îţi tot desfaci nodul de la cravată.
— Ei şi?
— Dar nai cravată!
Jonathan băgă de seamă că mâna dreaptă îi tremura, o ascunse sub
masă şi se uită fix la Peter.
— Crezi în destin?
— Antricotul ăsta nare nici o şansă săi scape, dacă asta vrei să ştii.
— Vorbesc serios!
— Serios?
Peter îşi înfipse furculiţa întro bucată de cartof pe care o tăvăli din plin
prin sosul din farfurie.
— E un zbor la zece seara: dacă pleci imediat, mai poţi săl prinzi,
continuă Peter, privind la capătul furculiţei imensa îmbucătură de carne. Ai o
faţă de speriat!
Jonathan, care tot nu seatinsese de mâncare, smulse o fărâmă de pâine
din coşuleţul aşezat între ei. Strivi miezul călduţ între degete. În piept, inima
continua săi bată nebuneşte.
— O să mă ocup eu de nota de la hotel, hai, carăte!
Dintro dată, i se păru că vocea lui Peter vine de departe.
— Nu mă simt prea bine, spuse Jonathan care încerca săşi vină în fire.
— Dar însoarăte o dată, ai început să mă oboseşti cu Anna asta a ta.
— Nu vrei să te întorci în seara asta cu mine?
Pe moment, Peter nu înţelese strigătul de ajutor al prietenului său. Îşi
mai turnă un pahar de vin.
— Voiam să profit de cina asta ca săţi vorbesc despre problemele pe care
le am acum la birou, voiam să ne gândim împreună la cum ar trebui să
reacţionez la aceste articole care mă atacă fără nici un motiv. Voiam sa te apleci
asupra conţinutului viitoarelor mele vânzări, dar asta e, am să cinez singur cu
acest antricot. Nul pot lăsa ţi pe el baltă, nar da bine la imaginea pe care
oamenii şio fac despre veselele seri de burlac.
Jonathan ezită, apoi se ridică şişi luă portofelul din buzunarul
costumului.
— Numi porţi pică?
Peter îi opri mâna.
— Nici să nu te gândeşti. Nai cum să plăteşti o masă la care nai fost
prezent. Pot săţi pun şi eu o întrebare foarte personală al cărei răspuns o să
rămână pe deantregul între noi?
— Bineînţeles, zise Jonathan.
Cu multă precauţie, Peter îşi înfipse furculiţa în bucata de carne care
trona în mijlocul farfuriei lui Jonathan.
— Nai nimic împotrivă, nui aşa?
Şi, înainte ca prietenul lui săi răspundă, făcu schimb de farfurii şi
continuă.
— Haide, dute şi dăi un pupic din partea mea. Te sun eu mâine, când
am sajung. Am cu adevărat nevoie să mă ajuţi să îndrept situaţia, mam cam
împotmolit.
Jonathan îşi puse mâna pe umărul prietenului său şil strânse între
degete, regăsind astfel o fărâmă din echilibrul carei lipsea. Peter înălţă capul şi
se uită lung la el.
— Eşti sigur că eşti bine?
— Da, numai că ma ajuns oboseala. Nuţi face griji, pentru restul te poţi
baza pe mine.
Se duse încet spre ieşire. Miile de lumini ale faţadei hotelului îl orbiră. Îi
făcu un semn portarului. Cu înfăţişarea lui uluită şi neîndemânatică, Jonathan
semăna cu un jucător sleit de nenoroc. Un taxi înaintă spre intrare. De îndată
ce maşina se puse în mişcare, coborî geamul, căutând un pic de aer.
— Ghinion? întrebă şoferul care îl scruta în retrovizoare.
Jonathan îl linişti cu o mişcare a capului. Închise ochii şişi sprijini ceafa
de tetiera banchetei. Sub pleoapelei închise, felinarele trasau o dungă
discontinuă de sclipiri cei aduceau din memorie amintirea bucăţii de carton pe
care o agăţa de spiţele roţii din faţă a bicicletei sale. Afară se răcorise. Jonathan
deschise din nou ochii. Dincolo de geam, defila un peisaj de periferie. Se simţi
golit de orice dorinţă.
— Am ieşit de pe autostradă, era un accident, spuse şoferul.
Jonathan se uită fix în ochii bărbatului care se reflectau în oglinda
dreptunghiulară.
— Am impresia că dormiţi din picioare. Aţi chefuit la greu?
— Nu, am muncit la greu!
— Omul trebuie să moară dintrun motiv!
— În cât timp ajungem? întrebă Jonathan.
— Nu foarte mult, sper. Nus plătit cu ora.
În depărtare, luminile portocalii ale zonei aeroportul se iţeau din
penumbră. Taxiul parcă lângă trotuarul rezervat pasagerilor companiei
Continental Airline. Jonathan achită cursa şi ieşi din Fordul alb cu portiere
roşii. Maşina se îndepărtă.
La ghişeul de înregistrare, însoţitoarea îi spuse că primele patru locuri de
la clasa întâi erau ocupate, dar că, în schimb, clasa economică era aproape
goală. Jonathan îşi alese un loc lângă hublou. La ceasul acesta târziu, fluxul
călătorilor se rărea, iar el trecu repede de punctul de control şi o luă pe
interminabilul culoar care ducea la sala de îmbarcare.
Un Medonnell Douglas în culorile companiei Continental Airline fu arimat
la capătul pasarelei. Botul aparatului părea că atinge uşa vitrată. Un băieţel
care aştepta împreună cu maicăsa le făcu un semn cu mâna piloţilor cocoţaţi
în cabină. Comandantul de bord îi întoarse gestul. Câteva clipe mai târziu, un
grup de vreo zece călători se scurse din culoar şi dispăru puţin mai încolo,
înghiţit de o scară rulantă. Stewardesa care închidea uşa după ei îi linişti pe
pasageri. În avion se făcea curăţenie şi nu mai aveau mult de aşteptat.
Câteva clipe mai târziu, aparatul de emisierecepţie pârâi uşor, ea
confirmă primirea mesajului, se aplecă peste microfon şi anunţă începutul
procedurii de îmbarcare.
Avionul se îţi din pătura groasă de nori, o strălucire argintie ilumina
noaptea. Jonathan îşi dădu scaunul pe spate în căutarea unui iluzoriu confort
şi încercă în van să aţipească. Îşi lipi faţa de hublou şi contemplă crestele ca de
bumbac ce lunecau sub aripi.
Când ajunse acasă, totul era tăcut. Jonathan traversă palierul şi
pătrunse în camera lui. Patul nu era desfăcut, probabil că Anna era sus. Se
îndreptă spre baie. Sub jetul puternic al duşului, apa îi şfichiuia faţa înainte de
ai şiroi pe trup. Rămase multă vreme acolo. Apoi, îşi puse halatul şi urcă la
ultimul etaj. Deschise uşa atelierului. Nici o lampă nu era aprinsă. Prin
imensele ferestre, luna izbutea să dezvăluie încăperea. Anna aţipise pe o
canapea. Se apropie de ea fără să facă nici un zgomot şi rămase În picioare,
uitânduse cum doarme. Îngenunche şi îi veni săi mângâie obrajii. Prin somn,
Anna se feri. Îi trese pe umeri şalul cenuşiu carei acoperea picioarele şi făcu
cale întoarsă. Se culcă singur în mijlocul marelui pat şi se chirci sub plapumă.
Ascultând ploaia care lovea în geamuri, se cufundă întrun somn adânc.
Iarna veni în Boston cu zăpadă. Pregătirile de Crăciun împodobeau
bătrânul oraş cu lumini scânteietoare. Între două călătorii, Jonathan o regăsea
pe Anna în casa lor, unde îl aşteptau alte preparative.
Anna organiza nunta în cele mai mici detalii, alegând hârtia pentru
invitaţii şi florile din biserică, stabilind succesiunea cântărilor de la slujba
religioasă, selectând platourile ce aveau să fie servite în timpul cocktailului de
dinaintea ospăţului, făcând planurile cu aranjarea meselor ce trebuiau să
respecte întocmai complexele ierarhii ale societăţii bostoniene, audiindui pe
muzicanţii din viitoarea orchestră şi hotărând melodiile pe care aveau să le
interpreteze în fiecare moment al serii. Iar Jonathan, care voia so iubească pe
Anna, se implica, la rândul lui, în freneticai dorinţă ca această nuntă să fie cea
mai frumoasă dintre cele pe care le va fi văzut de ceva vreme oraşul. Toate
sâmbetele lor erau consacrate vizitării unor magazine de profil, iar fiecare
duminică era hărăzită studierii cataloagelor şi eşantioanelor găsite în ajun. La
sfârşitul anumitor weekenduri, i se părea că, în loc să dea mai multă
splendoare ceremoniei, felul în care aleseseră feţele de masă ori buchetele ce
aveau să le împodobească seara nunţii o urâţeau. Săptămânile treceau, iar
entuziasmul lui scădea văzând cu ochii.
Primăvara veni degrabă, iar terasele restaurantelor din vechiul port se
întindeau până la piaţa în aer liber. Anna şi Jonathan, care îşi petrecuseră
toată dimineaţa cu felurite treburi, se aşezaseră în jurul unui copios platou plin
de crustacee. Anna scoase un caiet cu şină, punânduşil dinainte. Jonathan,
cu o sprânceană ridicată, o privea cum bifează rândurile ultimei pagini,
sperând că lucrul acesta vestea, poate, mult aşteptatul sfârşit al pregătirilor de
nuntă. În patru săptămâni, la aceeaşi oră, relaţia lor va fi consfinţită prin
solemnele legături ale căsătoriei.
— Dacă vrem să fim cu mintea trează în ziua Z, trei săptămâni de repaus
complet nor să ne prindă rău!
— Ce găseşti de râs? îl întrebă Anna morfolinduşi pixul.
— Ştiu că e pixul tău preferat şi sunt convins cai terminat vreo alte
douăzeci în ultimele luni, dar ar trebui să încerci stridiile.
— Ştii, Jonathan, nam nici mamă, nici tată care să mă ajute să
organizez ceremonia aceasta, iar când mă uit la tine, din când în când mi se
pare că mă mărit de una singură!
— Anna, din când în când mi se pare că eşti pe cale să te măriţi cu
inelele pentru şerveţele!
Anna îi aruncă o privire mustrătoare, îşi luă caietul, se ridică şi părăsi
terasa restaurantului. Jonathan nu încercă so oprească. Aşteptă ca feţele
indiscrete ale vecinilor să se întoarcă pentru aşi lua în continuare şin linişte
masa. Profită de acest sfârşit de dupăamiază de libertate pentru a se plimba
printre rafturile unui mare magazin de discuri şi adăstă întraltul, din a cărui
vitrină un pulover gros şi negru îşi întindea mânecile spre el. Flanând pe
străzile bătrânului oraş, încercă săl prindă pe Peter pe mobil, dar nu dădu
decât peste mesageria vocală. Îi lăsă un mesaj. Puţin mai târziu, se opri în faţa
tejghelei unei florărese, încropi un buchet de trandafiri şi se întoarse acasă pe
jos.
În bucătărie, Anna purta un şorţ cu pătrăţele carei arcuia mijlocul şii
scotea sânii în evidenţă. Nici nu se uită la buchetul pe care Jonathan îl pusese
pe masă. El se aşeză pe unul dintre scaunele înalte. Cu ochii plini de tandreţe,
o privea pe Anna care continua să pregătească masa fără să scoată o vorbă.
Gesturilei bruşte trădau o furie cumplită.
— Îmi pare rău, nu voiam să te rănesc.
— Dar ai reuşit so faci! Înţelege o dată că vreau ca nunta asta să fie de
vis nu doar pentru noi doi, că sunt nevastăta şi că am un rol în evoluţia
carierei tale! Nu eu am nevoie de stima şi consideraţia tuturor bogătanilor de pe
coasta de est. Atunci când îţi agaţă tablourile în sufrageriile lor speră să vadă
pe pereţi un pic din succesul tău.
— Nu vrei să nu ne mai certăm ca nişte proşti? zise el. Uite, spunemi
cine o săţi fie martor; deatunci, trebuie că teai hotărât, nu?
Se ridică de pe scaun, înconjură barul şi încercă so ia în braţe. Anna îl
împinse.
— Jonathan, toată lumea trebuie să te invidieze, continuă ea. Deaia mă
machiez, chiar şi atunci când mă duc la cumpărături, deaia casa asta e
ntotdeauna curată lună, deaia dineurile pe care le oferim nau pereche. Fără
invidie, ţara asta nu ar merge, aşa că nu teapuca sămi reproşezi dorinţa de
perfecţiune, sunt exigentă pentru viitorul tău.
— Eu nu vând tablouri, Anna, eu le expertizez, răspunse Jonathan
oftând. Puţin îmi pasă de ce crede lumea şi, de vreme ce ne căsătorim, trebuie
săţi mărturisesc un lucru foarte important: machiajul nu contează, căci
dimineaţa, când mă uit la tine cum dormi, te găsesc mult mai frumoasă decât
atunci când te pregăteşti pentru vreo serată. În zorii zilei, în intimitatea patului
nostru, nici o altă privire nu o tulbură pe a mea. Aş vrea ca timpul să ne
apropie şi nu să ne despartă, aşa cum face de câteva săptămâni încoace.
Ea aşeză pe bar sticla de vin pe care se apucase so deschidă şil privi fix.
Jonathan se duse dinapoia ei, îşi plimbă mâinile dea lungul spatelui şii
strânse şoldurile. Degetele îi desfăcură capetele şorţului. Anna i se împotrivi
încă un pic, dar apoi i se lăsă în voie.
Ziua începu cu un soare cu dinţi. Cearta din ajun se domolise la căderea
nopţii. Jonathan se trezi şi pregăti micul dejun, pe care il duse Annei. Mâncară
împreună, bucurânduse de această dimineaţă tihnită de duminică. Anna urcă
în atelier, iar Jonathan continuă să lâncezească. Săriră peste masa de prânz şi
se plimbară în primele ore ale dupăamiezei pe străzile vechiului port. Pe la
patru şi gândinduse la cină, dădură iama prin tejgheaua unui birtaş italian,
iar puţin mai târziu se aplecară peste rafturile videoclubului de la colţul
străzii.
La celălalt capăt al oraşului, părul zburlit al lui Peter se iţea din nişte
aşternuturi groase. În cele din urmă, lumina zilei izbutise săl scoată din
somnui adânc. Se întinse şi aruncă o privire la ceasul cu radio aşezat pe
măsuţa de noapte. Dimineaţa la care îşi dăduse dreptul se prelungise dincolo
de toate speranţele sale. Căscă îndelung, apoi îşi căută pe pipăite telecomanda
sub plapuma învălmăşită. Când o găsi, apăsă pe o tastă. În faţa lui, ecranul
ţintuit de perete începu să sclipească. Trecu de la un canal la altul. Un plic mic
care pâlpâia în partea de jos a imaginii îi arăta că primise un email. Validă
funcţia de lectură, iar mesajul îşi făcu apariţia. Antetul îi indica faptul că
fusese trimis chiar în ziua aceea de un corespondent al casei Christie’s de la
Londra. Pe coasta de est a Statelor Unite, era ora trei dupăamiaza, de cealaltă
parte a oceanului, era deja opt seara.
— Doar nor fi citit şi ei ziarul! mormăi Peter.
Textul era scris cu litere mici. Peter ura ochelarii pe care, de câteva luni
încoace, trebuia săi poarte când citea. Fiindcă refuza să îmbătrânească,
prefera săşi impună o gimnastică tare caraghioasă în care se înlănţuiau câteva
savante strâmbături ce trebuiau săi îmbunătăţească acuitatea vizuală. Textul
îl făcu să se holbeze. În timp ce recitea pentru a treia oară mailul
corespondentului său de la Londra, mâna îi căută telefonul şi, fără să se uite la
taste, formă numărul şi aşteptă nervos. După zece ţârâituri, închise şi o luă de
la capăt. La a treia încercare, trase cu furie de sertarul măsuţei de noapte şişi
luă mobilul. Sună la informaţii şi ceru să i se dea cât mai repede legătura cu
biroul de rezervări de la British Airways. Îşi înţepeni telefonul între bărbie şi gât
şi se îndreptă spre garderob. Pe când se înălţa pe vârful picioarelor ca să apuce
o valiză cocoţată pe ultimul raft şi i se agăţa de mâner, ea alunecă dintro dată,
împreuna cu o grămada de genţi de voiaj cei căzură pe cap. În sfârşit, agentul
de la rezervări îi preluă apelul, tocmai când, în pijama, el înjura de zor în
fundul garderobului.
— Iar a dispărut coroana reginei şi vaţi apucat cu toţii so căutaţi?
Era ora opt seara, cerul se ascundea întro noapte precoce care aducea
stropi de ploaie deasupra oraşului. Norii se umflau, părând nişte enorme
coviltire strânse unele în altele, atât de pline de apă, încât aveau nuanţe
străvezii de chihlimbar şi de întuneric. Câteva picături le străpunseră vălul
gros, schiţând în cenuşiu drepte brazde argintii înainte de a se năpusti în
devălmăşie pe bitum. Jonathan coborî obloanele ferestrei. O seară petrecută în
faţa televizorului avea să se potrivească de minune cu vremea aceasta
mohorâtă. Se duse la bucătărie, deschise uşa frigiderului şi scoase nişte cutii
care conţineau diferitele gustări italiene pe care le alesese Anna. Dădu drumul
cuptorului ca să încălzească vinetele gratinate, le presără din plin cu nişte
parmezan şi se îndreptă spre telefonul prins de perete. Tocmai voia să formeze
numărul de la atelierul Annei, când ledul de la linia exterioară începu să
clipească, luândo înaintea ţârâitului.
— Pe unde umbli? E a zecea oară de când încerc să te prind!
— Bună seara, Peter!
— Făţi valiza, ne întâlnim pe aeroportul Logan în sala de îmbarcare de la
British Airways, avionul de Londra pleacă la nouă şi un sfert, am rezervat două
locuri.
— Dacă presupunem, pentru două secunde, că azi nu e duminică, că nu
mă aflu în bucătărie ca săi gătesc cina femeii cu care am să mănsor în patru
săptămâni şi că nu mă pregătesc să revăd împreună cu ea Arsenic şi dantele
vechi, care ar fi motivul acestei călătorii?
— Taremi mai place când vorbeşti aşa, ai zice că suntem deja în Anglia,
reluă Peter pe un ton sarcastic.
— Bine, bătrâne, mia făcut plăcere să stau de vorbă cu tine, dar, ca să
folosesc una dintre expresiile tale favorite, sunt în plină discuţie cu nişte vinete
gratinate, aşa că, dacă nu te superi…
— Tocmai am primit un mail de la Londra, un colecţionar pune în
vânzare cinci tablouri magnifice şi toate ar fi ale unui oarecare Vladimir
Radskin… Cu cei lasagna aia?
— Vorbeşti serios?
— Când so ivi prilejul, am să ţil prezint pe corespondentul meu, dar să
ştii că numi arde de glumă când încerc sămi câştig pâinea! Jonathan, tu
hotărăşti dacă vânzarea o să fie organizată de noi ori de concurenţă, piaţa ne
departajează adesea după calitatea expertizei.
Jonathan se încruntă şişi înfăşură cu nervozitate firul telefonului în
jurul degetului arătător.
— E imposibil ca cinci tablouri de Radskin să fie scoase la vânzare la
Londra.
— Nam zis cor să şi fie vândute acolo, ci numai că vor fi expuse. Pentru
o colecţie de o asemenea importanţă, eu unul aş face vânzarea la Boston… şi
mi salvez şi viaţa profesională.
— Cifra ta e greşită, Peter. Îţi repet că nu se poate să fie cinci tablouri
puse în vânzare. Ştiu unde se află toate pânzele lui Radskin, numai patru
dintre ele se mai află în colecţii particulare neidentificate.
— Tu eşti expertul, zise Peter înainte să adauge pe un ton batjocoritor:
Sunândute la ora asta nepotrivită, numai cemi spuneam că misterul cu
pricina merită, poate, o farfurie de spaghete. Pe curând!
Jonathan auzi un declic, Peter îi închisese telefonul fără ca măcar săl
salute. Aşeză la loc receptorul în furca lui agăţată de perete. Câteva secunde
mai târziu, Anna, care nu pierduse nici un cuvinţel din conversaţia lor, făcu la
fel, dar din atelier. Îşi puse pensula în borcanul cu apă şi se înfăşură în etola
de pashmina, apoi îşi desfăcu părul şi coborî scările spre bucătărie. Jonathan
rămăsese în picioare lângă telefon, gânditor. Tresări auzind vocea Annei.
— Cine era?
— Peter.
— E bine?
— Da.
Anna adulmecă mirosul de salvie care parfuma încăperea. Deschise uşiţa
cuptorului şi contemplă legumele gratinate care se rumeneau.
— O să ne ospătăm! Pun filmul şi te aştept în sufragerie. Mor de foame,
tu nu?
— Ba da, ba da, zise Jonathan cu un glas aproape morocănos.
Trecând prin faţa planşetei de bucătărie, Anna apucă o mică anghinare şi
o gustă pe dată.
— Aş putea sămi vând sufletul diavolului din pricina bucătăriei italiene,
spuse ea cu gura plină.
Îşi şterse o picătură de ulei de la colţul buzelor, iar apoi părăsi încăperea.
Jonathan suspină, scoase tava fierbinte şi alcătui un platou încărcat cu
bunătăţi. Aranjă aperitivele în jurul singurei farfurii şişi puse partea în
frigider. După aceea, destupă o sticlă de chianti şi turnă întrun pahar foarte
frumos cu picior pe carel aşeză lângă plăcinta cu mozzarella.
Anna se instalase pe canapea, marele televizor cu plasmă era deja aprins,
era deajuns să apese pe telecomanda DVDului pentru ca proiecţia filmului lui
Capra să înceapă.
— Vrei săţi aduc farfuria? întrebă ea cu o voce blândă atunci când
Jonathan io puse pe a ei pe genunchi.
El i se aşeză alături şi o luă de mână. Cu tristeţe o lămuri că no să
cineze. Şi, înainte ca ea să poată reacţiona în vreun fel, îi spuse de ce îl sunase
Peter şişi ceru iertare, cu toată tandreţea de care era în stare. Trebuia să plece,
nu numai pentru el, ci şi pentru prietenul său care se afla întro situaţie
profesională delicată. Casa Christie’s nar înţelege dacă ar neglija o asemenea
vânzare. Ar fi o greşeală ce iar putea afecta serios cariera, la care ea însăşi
ţinea atât. Cinstit fiind, îi mărturisi în cele din urmă că întotdeauna a visat să
se apropie de aceste pânze, să le atingă uşor reliefurile, să le observe culorile
fără să fi fost alterate de obiectivul vreunui aparat de fotografiat ori de
imprimarea pe hârtie.
— Cine le vinde? întrebă ea din vârful buzelor.
— Habar nam. Ar putea săi aparţină descendentului galeristului lui
Radskin. Nam dat niciodată de urma lor în vânzările publice, iar în prima
ediţie a catalogului structurat al operei pictorului, am fost nevoit să mă
mulţumesc cu nişte fotografii şi certificate de autenticitate.
— Câte tablouri sunt?
Jonathan ezită înainte de a pronunţa cifra. Ştia căi este cu neputinţă să
i împărtăşească nădejdea aceasta carel însufleţea, de a descoperi a cincea
pictură despre care îi vorbise Peter. Ultima pânză a lui Vladimir Radskin era,
din punctul de vedere al Annei, o nălucire, un efect al devorantei şi
bolnăvicioasei pasiuni pe care viitorul ei soţ o nutrea pentru acest pictor bătrân
şi smintit.
Jonathan intră în dressing, deschise o valiză mică, alese câteva cămăşi
împăturite cu grijă, un pulover, nişte cravate şi albituri pentru cinci zile. Cu
mintea la bagaj, nu auzise în spate paşii Annei.
— Mai sunt numai patru săptămâni până la nuntă, iar tu mă părăseşti
pentru amantă! Da’ ştiu că nai nici o ruşine!
Jonathan înălţă capul, silueta atrăgătoare a viitoarei sale soţii se
desluşea în cadrul uşii.
— Amanta mea, cum îi zici tu, este un pictor bătrân, smintit, cum tot tu
spui, şi care a murit de decenii. La începuturile legăturii noastre, lucrul acesta
ar trebui mai degrabă să te liniştească în privinţa gusturilor mele.
— Nu ştiu cum trebuie să înţeleg vorbele acestea, dacă încă mă mai
înscriu printre gusturile tale.
— Nu asta voiam să spun, răspunse el luândo în braţe.
Anna se împotrivi îmbrăţişării lui Jonathan şil respinse.
— Ai luato razna, bătrâne!
— Anna, nam de ales. Numi îngreuna situaţia. De ce dracu’ nu pot să
trăiesc soiul ăsta de bucurii cu tine!
— Şi dacă Peter tear suna cu o zi înainte de nuntă, ai anula căsătoria?
— Peter este cel mai bun prieten al meu şi martorul nostru, nar suna cu
o zi înainte de nuntă.
— A da? Că io fi jenă!
— Te înşeli, în ciuda unui anumit umor la care tu nu eşti sensibilă, Peter
are mult tact.
— Păi atunci, îl ascunde tare bine. Dar dacă ar suna, ceai face?
— Presupun că aş renunţa la amantă pentru ami oficializa căsătoria cu
prietena mea.
Jonathan speră, fără să se încreadă prea mult, că Anna no săl mai
hărţuiască. Ca să pună capăt certei pe care ea încerca so provoace, îşi luă
bagajul şi se duse în baie săşi ia obiectele de toaletă. Ea îl urmă cu un pas
hotărât. Trecu prin faţa ei şişi luă din cuier un mantou. Pe când se apleca so
îmbrăţişeze, ea dădu înapoi şi se uită ţintă la el.
— Vezi, chiar tu o spui, Peter ar fi telefonat şin dimineaţa nunţii!
Jonathan coborî scările; când ajunse în vestibul, răsuci mânerul de la
uşă şi se întoarse pentru a o privi lung pe Anna care, cu braţele încrucişate,
rămăsese în capul treptelor.
— Nu, Anna, ar fi aşteptat săl omor luni dimineaţa tocmai pentru că nu
a făcuto.
Şi ieşi trântind uşa. Jonathan strigă după un taxi. Îi spuse şoferului săl
ducă la terminalul British Airways de la aeroportul Logan. Ploaia inundase
oraşul. Apa care încă se mai scurgea pe trotuare îi şterse de îndată urmele
paşilor. Atunci când maşina se îndepărtă, scândurile storului din lemn căzură
peste fereastra atelierului Annei. Ea zâmbea.
Jonathan îl aştepta pe Peter, în picioare în faţa punctului de îmbarcare a
zborului BA 776. Îi urmări din priviri pe ultimii pasageri care se pierdeau în
adâncul pasarelei. O mână i se aşeză pe umăr. Peter remarcă înfăţişarea
amărâtă a prietenului său şi se încruntă.
— Vă mai sunt martor?
— După cum merg lucrurile, o sămi fii martor la divorţ.
— Dacă tu vrei, sunt de acord şi cu asta, dar e nevoie să te însori mai
întâi, trebuie să respectăm nişte cronologii.
Şeful de escală le făcu un semn de nerăbdare, uşa avionului nui mai
aştepta decât pe ei ca să se închidă. Peter se instală lângă hublou. Jonathan
deabia avu vreme săşi aranjeze mica valiză în compartimentul pentru bagaje,
că avionul dădea deja înapoi.
Un ceas mai târziu, atunci când stewardesa se apropia de scaunele lor,
Peter îi aduse cu amabilitate la cunoştinţă că niciunul, nici altul nu voiau
mâncarea pe care leo întindea. Jonathan îşi privi prietenul, intrigat.
— Stai liniştit! murmură Peter cu un ton complice. Am pus la punct două
şmecherii fără pereche ca să îmbunătăţesc zborurile ăstea de cursă lungă. Am
trecut pe la restaurantul tău preferat şi am cumpărat tot ce ne trebuie pentru o
masă adevărată. Mă simţeam cam vinovat din cauza lasagnei ăleia.
— Erau nişte vinete gratinate, răspunse Jonathan, agasat. Şi unde e
ospăţul ăsta, că mie foame?
— Întrunul dintre portbagajele de deasupra. De îndată ce stewardesa şi
căruciorul ei cu deale gurii împachetate în vid or să treacă de perdea, o să mă
duc să aduc cina!
— Şi a doua stratagemă?
Peter se aplecă şişi scoase din buzunar o cutiuţă de medicamente, pe
care o agită pe sub ochii prietenului său.
— Astai! spuse el plin de satisfacţie, arătândui două pastile albe. E o
pilulă minune. Când o să te trezeşti, o să priveşti pe geam şio să spui: „Ia te
uită, parcar fi Londra!”
Peter îşi strecură cele două pastile în căuşul palmei. Îi oferi una lui
Jonathan, dar el o refuză.
— Nu faci bine ce faci, îi zise Peter, aruncânduşi cu un gest energic mica
pilulă în fundul gâtului. Nui un somnifer, teajută doar să adormi, iar singurul
efect secundar e că nu vezi cum trece timpul.
Jonathan nuşi schimbă părerea. Peter îşi rezemă capul de hublou şi
fiecare se cufundă în gândurile sale. Şeful de cabină îşi termină serviciul şi
dispăru în spaţiul rezervat personalului navigant. Jonathan îşi desfăcu centura
şi se ridică.
— În care? îl întrebă el pe Peter, arătând spre rândul de compartimente
care se întindea deasupra capetelor lor.
Peter nu răspunse. Jonathan se aplecă numai ca să constate că aţipise. Îl
bătu uşor pe umăr şi ezită înainte de al scutura de mai multe ori. Degeaba
insistă, nu se întâmplă nimic, Peter dormea buştean. Jonathan deschise
capacul raftului de deasupra lor. Vreo zece genţi şi mantouri erau învălmăşite
unele întraltele întro harababură de nedescâlcit. Se aşeză la loc, furios.
Cabina se cufundă în întuneric. O oră mai târziu, Jonathan stinse veioza şi
încercă să pună mâna pe cutiuţa cu somnifere din costumul vecinului său.
Peter sforăia din plin, ghemuit lângă hublou, iar buzunarul său drept era de
neatins.
Şase ceasuri mai târziu, stewardesa reapăru în cabină, împingând în faţă
un alt căruţ. Jonathan, pe care foamea îl îmboldise tot zborul îşi primi cu
bucurie micul dejun. Ea se aplecă pentru a desface măsuţa lui Peter care se
trezi căscând, în timp ce femeia îi întindea mâncarea. El se redresă brusc.
— Dar ţiam spus că mă ocup eu de cină! îi spuse el fulgerândul pe
Jonathan din priviri.
— Dacă mai scoţi o vorbă, data viitoare când o să te trezeşti, ai să te uiţi
pe fereastră şiai să zici: „Ia te uită, parcar fi spitalul SaintVincent din
Londra!”
Stewardesa îi servi masa lui Peter, iar Jonathan îi luă imediat brioşa şi
cornul pe care şi le vârî cu poftă în gură, sub ochii uluiţi ai prietenului său.
Un taxi îi duse de la aeroportul Heathrow până în centrul Londrei.
La primele ore ale dimineţii, să treci prin Hyde Park era o încântare,
numai bună să te facă să uiţi că te afli în inima uneia dintre cele mai mari
capitale ale Europei. Trunchiurile arborilor seculari se iţeau dintrun văl de
pâclă care încă nu se ridicase de pe imensele peluze. Jonathan privea pe geam
cum doi cai cu robe pestriţe tropăiau împreună pe nisipul proaspăt netezit al
aleii ecvestre. Trecură de grilajele de la Prince Gate. Şi, deşi nu se făcuse încă
de opt dimineaţa, sensul giratoriu de la Marble Arch era un iad pentru
circulaţie. Urcară pe lângă Park Lane, iar acel black cab îi lăsă în sfârşit faţa
hotelului Dorchester, situat la marginea parcului, în bogatul cartier Mayfair.
Fiecare îşi luă camera în primire. Peter se duse la Jonathan. Se îmbrăca şi îi
deschise uşa, cu o cămaşă albă şi nişte chiloţi cu motive scoţiene pe el.
— Recunosc aici eleganţa călătorului! exclamă Peter intrând. Aş fi curios
să aflu ceai purta dacă teaş duce în Africa? Zborul ăsta ma terminat, adăugă
el prăbuşinduse în fotoliul mare din piele de lângă fereastră.
Jonathan dispăru în baie fără săi răspundă.
— Tot nu ţia trecut supărarea? strigă Peter.
Capul lui Jonathan se ivi în deschizătura uşii.
— Miam petrecut sfârşitul weekendului privindute cum dormi întrun
avion şi probabil că mă paşte o despărţire numai cu patru săptămâni înainte de
nuntă. De ceaş fi supărat? întrebă el potrivinduşi nodul de la cravată.
— Îţi pui mereu pantalonii la urmă? întrebă Peter, zeflemitor.
— Ai vrei problemă cu chestia asta?
— Nu, deloc, dar, în caz de incendiu, mie mie mai puţin ruşine să ies pe
hol fără cravată.
Jonathan îl dojeni din privire.
— Nu mai face mutra asta, continuă Peter, doar pictorul tău nea adus
aici.
— Informatorul ăla al tău e măcar de încredere?
— La cât ne costă, ar trebui să fie! A scris cinci tablouri în mesajul pe
care mi la trimis, spuse Peter uitânduse pe geam.
— Ei bine, sa înşelat, ascultămă pe mine!
— Iam găsit mailul pe calculator când mam trezit şi nam reuşit săl
contactez. Aici era deja târziu şi nui pot reproşa căşi trăieşte şi el viaţa întro
duminică seara.
— Iar teai trezit la amiază?
Peter păru aproape fâstâcit când îi răspunse lui Jonathan.
— Mam culcat cam târzior… Ştii ceva, bătrâne? Eu miam sacrificat
weekendul ca tu săţi potoleşti patima, aşa că nu încerca să mă faci să mă
simt vinovat!
— Pentru că o vânzare atât de importantă nu ţiar rezolva problemele cu
asociaţii, nui aşa, domnule conducător de licitaţii?
— Să zicem că neam sacrificat weekendul pentru o cauză comună!
— Ai şi alte informaţii?
— Adresa galeriei unde or să fie expuse tablourile începând de astăzi.
Acolo vor trebui să aibă loc expertizele înainte ca proprietarul sau proprietarii
să nul desemneze pe fericitul ales care se va ocupa de vânzare.
— Cu cine concurezi?
— Cu toţi aceia care ţin un ciocănel şi ştiu să spună „adjudecat”. Contez
pe tine ca numai al meu să se audă căzând!
Reputaţia lui Jonathan era un atu major în încercarea de seducţie pe
care aveau so încerce diferiţii conducători de licitaţii pentru a pune mâna pe
această vânzare. Fiind primul care se prezenta şi încă însoţit de un expert de
talia lui Jonathan, Peter îşi oferea un frumos avans.
Traversară marele hol al hotelului Dorchester, iar Peter se opri în faţa
măsuţei portarului. Îl întrebă pe unde so ia ca să se ducă la adresa scrisă pe
hârtia pe care io întindea. Bărbatul cu haină roşie ocoli repede birouaşul,
desfăşură un plan al cartierului şi trasă cu pixul itinerarul pe care clientul
trebuia săl urmeze pentru a ajunge la galeria de artă. Cu o voce calmă, îi
recomandă să ridice privirea în mai multe puncte ale parcursului, pe care le
marcă cu nişte cruciuliţe, ca să admire cutare faţadă sau edificiu ce aveau, fără
îndoială, să dea o altă valoare vizitei sale. Perplex, Peter se încruntă şi îl întrebă
pe portar dacă, din întâmplare, nu avea vreun văr sau rudă îndepărtată la
Boston. Portarul se miră de întrebare şii conduse până la uşa rotativă pe care
o făcu să se învârtească la trecerea lor. Îi însoţi chiar până în faţa hotelului şi
se simţi dator să reia, una câte una, toate indicaţiile pe care le oferise cu câteva
minute mai devreme. Peter îi smulse din mâini planul şil trase pe Jonathan de
braţ.
Străduţele pe care le străbăteau străluceau în soare. Dea lungul
trotuarelor din piatră albă, vitrinele magazinelor se întreceau în culori.
Jardiniere agăţate la intervale regulate de stâlpii felinarelor se legănau în briza
uşoară. Lui Jonathan i se părea că trăieşte întrun alt timp, o altă epocă. Se
ducea la o întâlnire pe care o aştepta dintotdeauna, admirând acoperişurile
caselor din ardezie şi şindrilă. Şi chiar dacă informatorul lui Peter se înşela,
chiar dacă Jonathan avea să fie dezamăgit aşa cum se aştepta, ştia că întruna
dintre aceste galerii ce stau cu spatele la Piccadilly Circus, avea să se afle, în
sfârşit, foarte aproape de ultimele pânze ale lui Vladimir Radskin. Le trebuiră
mai puţin de zece minute ca să ajungă în faţa numărului 10 de pe Albermarle
Street. Peter scoase bucăţica de hârtie din buzunarul costumului şi verifică
adresa. Aruncă o privire la ceas şişi vârî faţa printre barele încrucişate de fier
care protejau vitrina.
— Cred că na deschis încă, spuse el cu ciudă.
— Ar fi trebuit să te faci poliţist, îi replică pe dată Jonathan.
De cealaltă parte a străzii, Jonathan observă faţada unui mic local în
care se serveau cafele şi prăjituri. Se hotărî să traverseze, Peter se luă după el.
Locul era primitor. Aroma boabelor proaspăt măcinate se amesteca cu aceea a
brioşelor deabia scoase din cuptor. Puţinii clienţi îşi sprijineau coatele de nişte
mese înalte, toţi cufundaţi în lectura vreunui ziar sau a unei reviste. Când
intrară, niciunul dintre ei nu ridică privirea.
În faţa tejghelei din marmură tocită, cerură două cappucino şi fiecare se
îndreptă cu gustarea spre policioara lipită de vitrină. Acolo o văzu Jonathan
pentru prima oară pe Clara. Cu o gabardină bej, era aşezată pe unul dintre
taburete şi răsfoia Herald Tribune pe când îşi bea cafeaua cu frişcă. Absorbită
de lectură, îşi duse distrată lichidul aburind la gură, se strâmbă când îşi arse
limba şi, fără săşi ia nici o clipă ochii de la articolul pe carel citea, puse
dibuind la loc ceaşca şi întoarse repede pagina. Clara avea un farmec senzual,
chiar şiaşa, împopoţonată cu mustăcioara albă pe care frişca o lăsase
deasupra buzei de sus. Jonathan zâmbi, luă un şerveţel, se apropie şi il
întinse. Clara îl înhăţă fără să ridice capul. Se şterse şi il dădu înapoi cu un
gest la fel de mecanic. Jonathan băgă şerveţelul în buzunar şi nu mai avu ochi
decât pentru ea. Clara îşi termină lectura care părea so contrarieze, împinse
ziarul la o parte şi dădu din cap, de la dreapta la stânga, apoi se întoarse şi se
uită, perplexă, la Jonathan.
— Ne cunoaştem?
Jonathan nu răspunse.
Cu şerveţelul în mână, îi făcu un semn cu degetul spre bărbie. Clara îşi
şterse uşor partea de jos a feţei, îi înapoie şerveţelul, se gândi câteva secunde şi
ochii i se luminară.
— Scuzămă, zise ea. Îmi pare rău, nu ştiu de ce oare mai citesc ziarele
astea, de fiecare dată îmi fac nervi pentru tot restul zilei.
— Şi despre ce era vorba în articolul cu pricina? întrebă Jonathan.
— Nare importanţă, răspunse Clara, lucruri care se vor pe cât de
tehnice, pe atât de savante şi care, până la urmă, nu sunt decât nişte idei
pretenţioase.
— Şiatunci?
— Sunteţi întradevăr foarte amabil părând atât de interesat, dar naţi
înţelege probabil nimic din toate acestea, sunt nişte chestii îngrozitor de
plictisitoare şi legate de lumea în care lucrez.
— Acordaţimi o şansă, la ce planetă vă referiţi?
Clara se uită la ceas şişi luă dendată fularul pus pe taburetul de
alături.
— Pictura! Acuma trebuie să plec, am întârziat, aştept o livrare.
Se îndreptă spre uşă şi se întoarse chiar înainte dea ieşi.
— Mulţumesc încă o dată pentru…
— Pentru nimic, o întrerupse Jonathan.
Ea schiţă o uşoară reverenţă şi părăsi localul. Prin vitrină, Jonathan o
privi cum trece în fugă strada. Pe trotuarul celălalt, băgă o cheie în micuţa
cutie ţintuită de faţadă, iar cortina de fier a galeriei situate la numărul 10,
Albermarle Street se ridică. Peter se apropie de Jonathan.
— Ce faci?
— Cred că putem să mergem, răspunse Jonathan care privea cum silueta
Clarei dispare în galerie.
— Cu ea avem întâlnire?
— Aşa mi se pare.
— Ei bine, în cazul ăsta, schimbăţi imediat felul în care te uitai la ea.
— Adică?
— Nui nimic că mă consideri un tâmpit, de douăzeci de ani încoace o tot
faci.
Ca răspuns la aerul mirat al lui Jonathan Peter se strâmbă, îndreptându
şi degetul spre capătul bărbiei lui. Ieşi din cafenea, mimând gestul fluturării
unei batiste. Lumina zilei pătrundea în galerie. Jonathan îşi sprijini capul de
vitrină. Pereţii erau goi, încăperea, goală, tânăra femeie probabil că se afla în
spatele magazinului. Apăsă pe mica sonerie ce se afla chiar alături de uşa din
lemn vopsită în albastru. Peter stătea în spatele lui. Clara apăru câteva clipe
mai târziu. Mai avea mantoul pe ea şi se scotoci de îndată prin buzunare.
Surâse când îl recunoscu pe Jonathan, trase de clanţă şi întredeschise uşa.
— Miam uitat cheile pe tejghea?
— Nu, spuse Jonathan, altfel presupun că naţi fi putut intra.
— Probabil că aveţi dreptate. Portmoneul atunci?
— Nici el.
— Agenda! O pierd mereu, se pare că mie groază de întâlnirile de afaceri.
— Vă asigur că naţi uitat nimic.
Neliniştit, Peter se puse în faţa lui Jonathan şi îi întinse Clarei cartea lui
de vizită.
— Peter Gwel, sunt reprezentantul casei Christie’s, am sosit în dimineaţa
aceasta de la Boston ca să vă vedem.
— Boston? E tare departe, sediul firmei dumneavoastră nu se află la
Londra? întrebă Clara, lăsânduşi vizitatorii să intre.
Intrând din nou în magazin, îi întrebă cu cei poate ajuta. Peter şi
Jonathan se priviră uimiţi. Jonathan o urmări spre capătul galeriei.
— Sunt expert în tablouri. Am aflat că… Clara îl întrerupse, veselă.
— Ghicesc de ce sunteţi aici, deşi aţi venit mult prea devreme. După cum
vă puteţi da seama, nu aştept prima livrare decât pe la amiază.
— Prima livrare? întrebă Jonathan.
— Din motive de securitate, tablourile vor fi transportate individual, în
ritmul de unul pe zi. Ca să le vedeţi pe toate, va trebui să petreceţi o săptămână
întreagă la Londra. Această galerie este independentă, dar în meseria mea, cele
care comandă sunt adesea companiile de asigurări.
— Vă temeţi de vreun furt în timpul transportului?
— Furt, accident, o asemenea colecţie cere câteva precauţii.
Un camion în culorile firmei Delahaye Moving8 se opri în faţa vitrinei.
Clara îi făcu un semn şefului de echipă care cobora din cabină. Peter şi
Jonathan aveau noroc, primul tablou tocmai sosise. Uşa din spate fu lăsată în
jos, iar trei bărbaţi transportară o ladă imensă până în mijlocul galeriei. Cu
nesfârşite precauţii, desfăcură una câte una scândurile care protejau opera.
Atunci când, în cele din urmă, fu scoasă din sarcofagul ei de lemn, Clara le
arătă lucrătorilor simeza unde trebuia suspendată. Jonathan ardea de
nerăbdare. Oamenii o agăţară cu o precizie demnă de toată admiraţia. De
îndată ce se îndepărtară, Clara inspectă ancadramentul şi studie cu
minuţiozitate pânza. Satisfăcută, semnă bonul de primire pe care il întindea
şeful de echipă.
Trecuseră aproape două ceasuri când camionul părăsi strada. În tot
timpul acesta, Peter şi Jonathan o priviseră cu religiozitate pe Clara cum
recepţionează şi aşază tabloul la locul lui. De mai multe ori, Jonathan voi so
ajute, dar ea nul lăsă. Legă rama de alarmă şi se căţără pe un scaun înalt ca
să orienteze, unul câte unul, micile proiectoare ce aveau să lumineze pânza.
Jonathan i se aşeză în faţă şi îi dădu câteva indicaţii de reglaj de care ea nu
prea ţinu seamă. Clara coborî de mai multe ori ca să vadă cu ochii ei ce treabă
făcuse. Mormăind câteva cuvinte pe care numai ea le înţelegea, se cocoţa de
îndată pe scara ei şi schimba eclerajul. Peter şopti în urechea prietenului său
că, până atunci, fusese convins că Jonathan este singurul smintit şi posedat de
către pictorul rus, dar că, deacum încolo, i se părea că titlul îi era pus în joc.
Jonathan îl dojeni din priviri, iar Peter se îndepărtă, petrecânduşi restul
dimineţii agăţat de telefonul mobil. Tot vorbind, se plimba dea lungul vitrinei
când în interiorul galeriei, când pe trotuar, în timp ce Clara şi Jonathan
schimbau păreri despre calitatea luminii obţinute. Pe la ora unu, Clara se postă
în faţa tabloului, lângă Jonathan. Cu mâinile pe şolduri, trăsăturile i se
destinseră şii dădu un cot uşor care îl făcu să tresară.
— Mie foame, spuse ea, dumneavoastră nu?
— Ba da!
— Vă place bucătăria japoneză?
— Da.
— Şi sunteţi mereu la fel de vorbăreţ?
— Da, zise Jonathan, tocmai înainte dea încasa o nouă lovitură cu cotul.
— E un tablou minunat, nui aşa? continuă Clara cu emoţie în glas.
Opera reprezenta un prânz campestru. O masă era aranjată pe o terasă
din piatră care mărginea o casă. O duzină de convivi erau aşezaţi, în timp ce
alţii stăteau în picioare puţin mai departe, în peisaj. Un plop enorm adăpostea
sub umbra lui doi bărbaţi cu elegante veşminte. Liniile pictorului erau aşa de
izbutite, încât buzele personajelor îţi creau impresia că dau glas cuvintelor pe
care le schimbau între ele. Culoarea frunzişului şi luminozitatea cerului stăteau
mărturie pentru o frumoasă dupăamiază a unei veri dispărute de mai bine de
un veac şi care părea să nu se fi sfârşit vreodată. Jonathan se gândi că nici
măcar unul dintre personaje nu mai trăia, că trupurile lor erau acum doar
ţărână şi că totuşi, sub penelul lui Vladimir, ei nu vor dispărea nicicând. Era
deajuns săi priveşti pentru a ţii închipui încă în viaţă. Rupse tăcerea
contemplativă pe care şi el, şi Clara o păstrau de lungi minute.
— E unul dintre ultimele lui tablouri. Aţi observat unghiul acesta aparte?
Rare sunt scenele pictate astfel. Vladimir sa folosit de înălţime pentru a mări
adâncimea câmpului său. Aşa cum ar face un fotograf.
— Dar aţi remarcat că în jurul mesei acesteia nu este nici o femeie? Un
scaun din două e gol. Nu picta niciodată femei.
— Era misogin?
Văduv şi inconsolabil.
— Vă verificam! Haideţi să mergem, stomacul meu face urât dacă nul
bag prea multă vreme în seamă.
Clara îl luă pe Jonathan, dădu drumul camerelor de supraveghere, stinse
luminile, declanşă alarma şi încuie uşa după ea. Pe trotuar, Peter, care tot se
mai plimba de colocolo, le făcu semn co să pună capăt conversaţiei şi o să li
se alăture.
— Prietenul dumneavoastră are o baterie care nu se descarcă niciodată
sau reuşeşte să o termine pe aceea a interlocutorului?
— Are atâta energie, că le încarcă pe toate de unul singur!
— Probabil că aşa este, haideţi, e chiar în faţă.
Jonathan şi Clara trecură strada, intrară în micul restaurant japonez şi
se opriră întrun separeu. Jonathan îi prezenta meniul Clarei, când Peter îşi
făcu o intrare zgomotoasă şi se apropie de ei.
— Locul ăsta e fermecător, spuse el aşezânduse. Scuzaţimă că mam
lăsat aşteptat, credeam că, din cauza decalajului orar, no să am prea multă
vreme înainte de deschiderea biroului de la Boston, dar lupii sunt matinali.
— Ţie foame? zise Jonathan, întinzândui meniul prietenului său.
Peter îl deschise şil puse înapoi pe masă cu ciudă.
— Chiar vă place peştele crud? Eu prefer mâncarea care mă face să uit
că, nu cu mult înainte de a o privi, era vie.
— Vă cunoaşteţi de multă vreme? întrebă Clara, amuzată.
Dejunul fu plăcut. Peter se folosi de toate farmecele sale şi o făcu pe
Clara să râdă de mai multe ori. Discret, mâzgăli câteva cuvinte pe un şerveţel
pe care il strecură lui Jonathan. Acesta îl desfăcu pe genunchi; după ce citi,
mototoli hârtia şi o lăsă să cadă pe jos. De cealaltă parte a străzii, sub un cer
londonez care se umplea de nori, tabloul unui bătrân pictor rus răspândea
lumina unei veri de altădată care navea nicicând să înceteze să existe.
După masă, Peter se duse la birourile casei Christie’s, în timp ce
Jonathan se întoarse cu Clara la galerie. Îşi petrecu toată dupăamiaza pe un
taburet, în faţa pânzei. Cu lupa, îi examina fiecare detaliu şişi scria cu
meticulozitate observaţiile întrun caiet mare, cu spirale.
Peter trimisese în grabă un fotograf care se prezentă la galerie pe înserat.
Acesta îşi instală cu mare atenţie materialul. Imense umbrele albe, cocoţate pe
nişte trepiede, se deschiseră de fiecare parte a tabloului, legate prin fire de
aparatul pentru format 6x6.
În culoarea amurgului, vitrina străluci de zeci de străfulgerări în ritmul
flashurilor care se succedau. Dacă teai fi uitat din stradă, ţi sar fi părut că o
furtună a izbucnit înăuntrul galeriei. La sfârşitul zilei, fotograful îşi aranjă
echipamentul în magazie şii salută pe Jonathan şi Clara. Avea să se întoarcă a
doua zi, la aceeaşi oră, pentru cel deal doilea tablou. Pe când, din pragul uşii,
îşi lua „la revedere” de la Clara, Jonathan autentifică semnătura din josul
pânzei. Tabloul era chiar Prânz la ţară al lui Vladimir Radskin, fusese expus la
Paris la începutul secolului, apoi la Roma înainte de război şi făcea parte din
următoarea ediţie a catalogului operei pictorului.
Trecuse multă vreme de când efectele decalajului orar împovărau umerii
lui Jonathan. Îi propuse Clarei so ajute la închiderea galeriei. Ea îi mulţumi,
dar mai avea ceva treabă. Îl însoţi până la uşă.
— A fost o zi minunată, zise el, pentru care vă sunt extrem de
recunoscător.
— Dar nam nici un merit, răspunse Clara cu o voce blândă, lui trebuie
săi mulţumiţi, adăugă ea arătând tabloul.
Ieşind pe trotuar, îşi reţinu cu greu un căscat. Se întoarse şi se uită fix la
Clara.
— Aveam o groază de întrebări să vă pun, spuse el. Ea zâmbi.
— Cred că vom avea toată săptămâna la dispoziţie pentru lucrul acesta,
duceţivă la culcare. Mam întrebat toată dupăamiaza cum aţi reuşit să
rămâneţi în picioare.
Jonathan se dădu înapoi şi schiţă cu mâna un gest de „la revedere”.
Clara făcu la fel, iar un taxi negru se opri dea lungul şoselei.
— Mulţumesc, zise Jonathan.
Se urcă în maşină şii făcu încă un mic semn pe geam. Clara intră în
galerie şi închise uşa, apoi se duse spre vitrină şi privi, gânditoare, cum se
îndepărtează taxiul. Încă de la dejun, o altă întrebare o frământase. Impresia că
îl mai întâlnise cândva pe Jonathan devenise obsedantă. Când contempla
tabloul, aşezat pe taburet, unele dintre gesturile sale îi păreau aproape
familiare. Dar degeaba se tot gândise la toate acestea, nui putea asocia
respectivului sentiment vreun loc sau vreo dată. Ridică din umeri şi se întoarse
în spatele biroului.
Ajuns în camera lui, Jonathan observă luminiţa roşie care clipea pe
cadranul telefonului. Îşi lăsă imediat geana, ridică receptorul şi apăsă tasta
mesageriei vocale. Vocea lui Peter deborda de aceeaşi energie. Erau amândoi
invitaţi la un vernisaj şi apoi la un dineu întrun restaurant elegant, cu
„mâncare adevărată”, „gătită”, adăugase Peter. Îl poftea să se întâlnească în hol,
pe la orele nouă.
Jonathan se prefăcu că nuşi dă seama de motivul uşoarei sale
dezamăgiri. La rândul lui, lăsă un mesaj în camera lui Peter. Oboseala îl
doborâse, prefera să doarmă, or să se revadă a doua zi de dimineaţă. Formă de
îndată numărul deacasă, la Boston. Telefonul ţârâi în gol, Anna se găsea,
poate, în atelier sau ieşise şi nu cuplase robotul. Jonathan se dezbrăcă şi se
băgă în baie.
Când se întoarse în cameră, înfăşurat întrun prosop gros din bumbac,
îşi luă caietul şişi reciti notiţele. În josul unei pagini pline de descrieri,
mângâie cu degetul mica schiţă pe care o desenase în dupăamiaza aceea. Deşi
liniile erau neîndemânatice, profilul Clarei putea fi pe deplin recunoscut.
Jonathan suspină, aşeză caietul la loc, stinse lumina, îşi împreună mâinile la
ceafă şi aşteptă săl cuprindă somnul.
Un ceas mai târziu, tot nu dormea. Sări din pat, luă un costum din
şifonier, îşi puse o cămaşă curată şi ieşi din cameră. Alergă pe coridorul lung
care ducea la lifturi, îşi legă şireturile de la pantofi în cabină şi numai ce
termină de aranjat cravata, când uşile se deschiseră la parter. Îl zări pe Peter
care stătea lângă o coloană din marmură la celălalt capăt al holului. Jonathan
se grăbi, dar, pe când se apropia de prietenul său, o altă siluetă, feminină de
data aceasta, se desprinse de lângă stâlp. Braţul lui Peter înconjura talia unei
tinere femei sculpturale ale cărei haine nu acopereau decât strictul necesar.
Jonathan surâse şi rămase pe loc, în timp ce Peter dispărea cu minunatai
însoţitoare în uşa rotativă de la intrare. Singur în mijlocul holului de la
Dorchester, Jonathan îşi aminti de bar şi se hotărî să se ducă acolo. Era lume
multă. Chelnerul îl conduse la o măsuţă, iar Jonathan se cufundă întrun
fotoliu stil club din piele neagră. Poate că un bourbon şi un sandwich aveau să
l ajute să împace efectele decalajului orar cu poftelei schimbătoare.
Deschidea un ziar, când privirea îi fu atrasă de părul argintiu al unei
femei aşezate la bar. Jonathan se aplecă, dar mai multe persoane strânse acolo
îi obstruau câmpul vizual, împiedicândul săi vadă chipul. Jonathan o pândi
câteva clipe, părea să se uite ţintă la barman.
Era pe cale săşi reia lectura, când băgă de seamă felul aparte în care
mâna plină de pete a femeii învârtea cuburile de gheaţă din paharul de whisky,
iar apoi observă inelul carei împodobea degetul. Inima începu săi bată
nebuneşte şi el se ridică de îndată. Croinduşi cu greu cale prin mulţime, reuşi,
în sfârşit, să ajungă lângă ea, la bar.
Dar o femeie de o cu totul altă vârstă luase loc pe scaun. Era înconjurată
de o echipă de agenţi de vânzări şil agăţă cu veselie, poftindul să li se alăture.
Lui Jonathan îi fu greu să se smulgă din grupul de cheflii. Se ridică pe vârfuri
şi, ca pe un ocean imaginar, văzu părul cel alb unduind spre ieşire. Când
ajunse la uşă, holul era gol. Îl traversă în goană, năvăli în faţa hotelului şil
întrebă pe portar dacă văzuse vreo femeie ieşind cu câteva clipe mai devreme.
Încurcat, acesta îi dădu de înţeles întrun mod elegant că meseria îi interzicea
să răspundă la soiul acesta de întrebări… Eram la Londra.
Jonathan şi Peter se întâlniră încă de la primele ore ale dimineţii ca să
alerge în parc.
— Da’ ştiu că ai o faţă! Pentru cineva care numai cea făcut turul
cadranului, nuţi reuşeşte defel figura cu dormitul, îi spuse Peter lui Jonathan.
Ai mai ieşit aseară?
— Nu, doar că nam închis un ochi. Şi tu cum ai petrecut?
— Plictiseală pe cinste, în tovărăşia unor persoane importante.
— Serios? Şi ea cum era?
— Persoană importantă!
— Aşa mi sa părut şi mie.
Peter se sprijini pe umărul lui Jonathan.
— Bine, să zicem că miam schimbat programul în ultimul moment, dar
numai pentru că nu mă mai însoţeai. Am nevoie de nişte cafea, zise el cu
veselie, nici eu nam dormit cine ştie ce.
— Te rog eu, scuteştemă de detalii, îi luă Jonathan vorba din gură.
— Eşti în toane bune, astai bine. Concurenţii noştri no săşi facă
echipele până vineri, ceea ce înseamnă că avem o săptămână înaintea lor ca să
punem mâna pe vânzarea asta. Aşa că ia agaţăţi masca de cuceritor pe faţă
până ne ducem so vedem pe tipa de la galerie, că încă nu ştiu cui aparţin
tablourile, dar avizul ei va fi hotărâtor şi am impresia că nui deloc nesimţitoare
la farmecul tău.
— Peter, mă enervezi.
— Tocmai asta ziceam şi eu, că eşti în nişte toane nemaipomenite!
continuă Peter, gâfâind. Ar trebui să te duci acum.
— Săţi cer iertare?
— Nai chef de nimic altceva decât să te întorci la tabloul tău, aşa că
ştergeo!
— Nu vii cu mine?
— Am treabă. Nui aşa de simplu să duci pânzele lui Radskin până în
Statele Unite.
— Ei bine, organizeazăţi vânzarea la Londra.
— Nici vorbă, am nevoie de tine la locul faptei.
— Dar carei problema?
— Când te întorci la hotel ca să te schimbi, iaţi agenda şi verifică ceam
săţi spun eu acum: la sfârşitul lui iunie, ar trebui să te însori la Boston.
— Vrei să vinzi tablourile peste o lună?
— Terminăm catalogul general în zece zile, aş avea timp.
— Creierul tău ştie că nu eşti serios când spui aşa ceva?
— Ştiu, e un pariu nebunesc, dar nam de ales, bombăni Peter.
— Nu cred că ai luato razna, e chiar mai rău deatât!
— Jonathan, articolul ăla a dat peste cap tot biroul. Ieri, pe coridoare,
oamenii mă priveau de parcă aş fi fost pe moarte.
— Eşti dea dreptul paranoic!
— Aş vrea eu, suspină Peter. Nu, te asigur, lucrurile au luat o întorsătură
nasoală, vânzarea asta mă poate salva şi am ca niciodată nevoie de tine. Fă în
aşa fel încât să ne ocupăm de bătrânul tău pictor. Dacă ne scapă adjudecarea
asta, no sămi mai revin în veci de veci şi, de altfel, nici tu.
În săptămâna aceea, birourile londoneze de la Christie’s erau în mare
fierbere. Experţi şi vânzători, cumpărători şi conducători de licitaţii se
succedau în diferitele săli de întâlniri. Specialiştii fiecărui departament se tot
vedeau de dimineaţa până seara, reuninduse pentru a stabili calendarele
vânzărilor în diferitele sucursale ale lumii, pentru a valida cataloagele şi pentru
a împărţi operele majore între adjudecători. Peter trebuia săi convingă pe
asociaţi săl lase să ducă tablourile lui Vladimir Radskin la Boston. În mai
puţin de o lună, avea să ţină sub ciocănel o vânzare de tablouri ale unor
maeştri din veacul al XIXlea, pe care revistele internaţionale de artă, cu
siguranţă o vor reflecta. Angajatorii săi nu erau obişnuiţi ca cineva să le dea
programul peste cap, iar Peter ştia că no săi fie uşor şi, atunci când era
singur, începea să se îndoiască de sine însuşi.
Trecuse puţin de orele zece când Jonathan ajunse în faţa numărului 10
de pe Albermarle Street, iar Clara era, deja acolo. Prin vitrină, îl văzu coborând
din taxi şi traversând strada în direcţia micuţei cafenele. Câteva minute mai
târziu, ieşi deacolo, cu două mari capuccino în pahare de carton. Ea îi
deschise uşa. Pe la unsprezece, camionul de la Delahaye Moving parcă lângă
trotuar, în faţa galeriei. Lada care conţinea cea dea doua pânză fu pusă pe
nişte capre de lemn în centrul încăperii, iar Jonathan simţi cum creşte în el o
oarecare nelinişte încărcată de amintiri. Pe de o parte, din copilărie, de care nu
ştiuse niciodată să se desprindă pe deplin, păstra capacitatea, neatinsă, de a se
minuna. Câţi dintre adulţii din jurul lui nu dăduseră uitării sentimentul acesta
nemaipomenit? Şi oricât de desuet le putea părea unora, Jonathan avea
putinţa de a se entuziasma din pricina culorii unei înserări, miresmei unui
anotimp, zâmbetului, de pe chipul unei necunoscute trecătoare, privirii unui
copil, vreunui gest bătrânesc sau chiar şi a uneia dintre acele atenţii simple ale
inimii care pot însufleţi zilele. Şi chiar dacă Peter îl mai lua uneori în râs,
Jonathan îşi jurase co să rămână toată viaţa credincios promisiunii pe care io
făcuse întro bună zi tatălui său, aceea de a nu înceta vreodată să se minuneze.
Iar astăzi, săşi ascundă nerăbdarea i se părea încă şi mai greu decât ieri. Poate
că mai avea de aşteptat până să descopere opera mult visată, poate că nici nu
făcea parte din această colecţie, dar Jonathan credea în steaua lui norocoasă.
Se uita cum băieţii de la mutări scoteau, unul câte unul, cuiele din
scândurile de lemn albicios. Şi la fiecare bucată pe care şeful de echipă o
îndepărta cu meticulozitate, îşi simţea inima bătând un pic mai tare. Alături,
Clara îşi împreună degetele la spate; şi ea fremăta de nerăbdare.
— Aş vrea să smulgă lemnele ăstea, acum, şi săl văd imediat, murmură
Jonathan.
— Iam ales tocmai pentru că or să facă exact pe dos! răspunse Clara în
şoaptă.
Cofrajul era mai impunător decât cel din ajun. Despachetarea tabloului
avea să mai dureze încă un ceas. Echipa de transportatori făcu o pauză. Se
duseră să se aşeze în partea din spate a camionului ca să se bucure de ziua
însorită. Clara închise galeria şil invită pe Jonathan să meargă să se plimbe
puţin. Urcară strada pe jos şi, dintro dată, ea strigă după un taxi.
— Aţi fost deja dea lungul Tamisei?
Păşeau sub şirurile de copaci, dea lungul cheilor. Jonathan răspundea
la toate întrebările pe care i le punea Clara. Ea vru să afle ce anume îl incitase
să devină expert şi, fără să ştie, deschise o fereastră spre trecutul lui. Se
aşezară pe o bancă, iar Jonathan îi povesti dupăamiaza aceea de toamnă când
tatăl său îl dusese pentru prima oară întrun muzeu. Îi descrise proporţiile
imensei săli în care intraseră. Tatăl îi dăduse drumul la mână, semn de
libertate. Copilul se oprise brusc în faţa unui tablou. Bărbatul zugrăvit pe
pânza din mijlocul marelui perete părea să nul privească decât pe el.
— E un autoportret, murmurase tatăl lui, sa înfăţişat pe sine însuşi,
mulţi pictori au făcut acelaşi lucru. Ţil prezint pe Vladimir Radskin.
Iar copilul, complice, începuse să se joace cu bătrânul pictor. Că se
ducea să se ascundă în spatele unui stâlp, că se plimba prin sală întrun sens
ori altul, încet sau cu un pas grăbit, că înainta ori se dădea înapoi, privirea tot
pe el îl urma, pe el şi numai pe el. Şi chiar şi atunci când mijea ochii, copilul
ştia că „bărbatul din pictură” continua săl fixeze. Fascinat, se apropiase de
pânză, iar ceasurile pe care le petrecu în faţa tabloului se scurseră fără să bage
de seamă. Ca şi cum toate orologiile de la mii de leghe depărtare ar fi renunţat
la tictacul lor, ca şi cum două epoci sar fi contopit, prin puterea unui singur
sentiment, a unei priviri. Şi de la înălţimea celor doisprezece ani ai săi,
Jonathan începu săşi imagineze. Dintro trăsătură de penel pe un tablou care
sfida toate legile fizicii, ochii unui bărbat rosteau, dincolo de veacuri, cuvinte pe
care doar un copil le poate auzi. Tatăl său luase loc în spatele lui, aşezat pe o
băncuţă. Jonathan contempla pânza, vrăjit; tatăl îşi contempla fiul, tabloul lui
cel mai frumos.
— Şi dacă nu var fi dus la muzeu în ziua aceea, ceaţi fi făcut în viaţă?
întrebă Clara cu un glas timid.
Oare tatăl său, bărbatul acela cu zâmbet nemuritor îi călăuzise paşii spre
micul tablou agăţat pe perete, oare destinul sau poate amândoi se contopiseră
în ziua aceea? Jonathan nu răspunse. La rândul lui, o întrebă pe Clara ce
anume o lega de bătrânul pictor. Ea surâse, privi în depărtare ceasul din
clopotniţa Big Benului, se ridică şi opri un taxi.
— Mai avem multe de făcut, zise ea.
Jonathan nu insistă, îi mai rămâneau două zile, iar dacă norocul îi
zâmbea, dacă cel dea cincilea tablou exista cu adevărat, atunci poate chiar
trei, pe care avea să le petreacă în compania ei.
În dimineaţa următoare, Jonathan se alăturase Clarei, iar camionagii
livraseră tabloul zilei. Dar în timp ceşi vedeau de descărcat, un Austin mini de
un roşu aprins se opri în faţa vitrinei. Un tânăr coborî şi intră în galerie, cu
braţele încărcate de hârtii. Clara îi făcu un semn şi dispăru în fundul galeriei.
Necunoscutul, tăcut, se uita lung la Jonathan de vreo zece minute, când Clara
se întoarse îmbrăcată cu un pantalon din piele şi cu un bustier creat de un
mare creator de modă. Jonathan era fascinat de senzualitatea gingaşă pe care o
răspândea.
— În două ore suntem înapoi, îi spuse Clara tânărului.
Luă în grabă dosarele pe care acesta le pusese pe birou, se îndreptă spre
uşă şi se întoarse spre Jonathan.
— Veniţi cu mine, îi zise ea.
Pe trotuar, se aplecă spre el şi murmură:
— Se numeşte Frank, lucrează în cealaltă galerie a mea. Artă
contemporană! Adaugă ea, potrivinduşi bustierul.
Jonathan, puţin cam zăpăcit, îi deschise portiera. Clara se urcă în
maşină şi se strecură pe scaunul dealături, trecând peste schimbătorul de
viteze.
— La noi, volanul e pe partea cealaltă, spuse ea râzând, pe când ambala
motorul Cooperului.
Galeria din Soho era de cinci ori mai mare decât cea din Mayfair.
Tablourile expuse nu ţineau de competenţa lui Jonathan, dar recunoscu pe
pereţi trei Basquiat9, două Andy Warhol10, un Bacon11, un Willem de
Kooning12 şi în mijlocul multor altor opere, câteva sculpturi moderne, dintre
care două de Giacometti13 şi de Chillida14
Clara discută o jumătate de oră cu un client, îi sugeră unui asistent să
schimbe două pânze, verifică praful de pe o mobilă trecânduşi discret degetul
pe deasupra, semnă două cecuri pe care o femeie cu părul roşu prins cu câteva
meşe verzi i le prezentă întro mapă portocalie. Apoi, bătu o scrisoare pe un
calculator care ar fi putut la fel de bine să fie o operă de artă, apoi, mulţumită,
îi propuse lui Jonathan so însoţească până la un confrate. Ceru să i se
transmită lui Frank că va trebui să rămână încă o vreme la Mayfair şi, imediat
după ce îşi luară rămasbun de la cele patru persoane care lucrau în galeria ei,
plecară cu mica maşină.
Ea se strecură pe străzile strâmte din Soho conducând energic şi reuşi să
se fofileze pe singurul loc liber de pe Greek Street. Jonathan o aşteptă în timp
ce ea negocia cu un negustor achiziţionarea unei sculpturi monumentale.
Ajunseră la numărul 10 de pe Albermarle Street la începutul dupăamiezii. Nu
era tabloul pe care nădăjduise săl descopere, dar frumuseţea lui compensă
dezamăgirea lui Jonathan.
Sosirea fotografului puse capăt unei efemere intimităţi în care amândoi,
fără să şio mărturisească în nici un fel, se simţeau fericiţi. În timp ce Jonathan
expertiza pânza, Clara îşi văzu de ale ei în spatele biroului, clasând hârtii,
scriind note. Din când în când, ridica ochii şi îl observa; din când în când, el
făcea la fel, iar atunci când, rareori, privirile li se întâlneau, ei se fereau de
ndată, fugind de această coincidenţă.
Peter îşi petrecuse ziua la Christie’s, ocupat să adune elementele
necesare pregătirii vânzării. Recuperase clişeele din ajun şi le alegea pe acelea
care puteau figura în catalog. Când nu se afla pe lângă vreunul dintre
administratorii săi încercând săi demonstreze co să reuşească să organizeze
totul la timp, se închidea în sala arhivelor. În faţa unui ecran de calculator
conectat la una dintre cele mai mari bănci de date private care exista despre
vânzările de artă, arhiva şi tria toate articolele recenzate şi toate iconografiile
reproduse de un secol încoace referitoare la opera lui Vladimir Radskin.
Consiliul de administraţie care avea săi hotărască soarta fusese amânat
pentru a doua zi, iar lui Peter i se părea că, de la o oră la alta, gulerul cămăşii i
se strângea din ce în ce mai tare în jurul gâtului.
Se întâlni cu Jonathan la hotel pentru al târî după el la o serată
mondenă, lucru pe care Jonathan îl ura mai mult decât orice pe lume. Dar,
cum meseriai meserie, asistă cuminte la un spectacol de musichall care
reunea şi mari colecţionari pentru unul, şi mari cumpărători pentru celălalt. La
sfârşitul reprezentaţiei, Jonathan se întoarse direct în cameră. Străbătând
străzile de la Covent Garden, se gândea din nou la viaţa care se scurgea aici
odinioară. Splendidele faţade aveau tencuiala căzută, străduţele acestui cartier,
unul dintre cele mai căutate ale marii metropole, erau pe vremurile acelea
mizerabile şi insalubre. Undeva, în palida lumină a unuia dintre felinarele care
făceau să strălucească asfaltul, ar fi putut să dea, acum o sută cincizeci de ani,
pe una dintre aceste uliţe, peste un pictor rus ce schiţa cu nişte căpeţele de
cărbune trecătorii grăbiţi din jurul pieţei.
Peter se întâlnise cu o fostă prietenă, italiancă, aflată momentan la
Londra. Ezitase câteva clipe dacă so invite să bea împreună un ultim pahar. La
urma urmei, şedinţa avea să se petreacă în primele ore ale dupăamiezii, clipă a
zilei când el începea să se simtă în vervă. Încă nu bătuse de miezul nopţii, aşa
că el intră întrun club la braţ cu Méléna.
Jonathan se trezi devreme, Peter nu venise în hol la întâlnire şi se folosi
de acest prilej pentru a se duce la galerie hoinărind cu un pas sprinten. Găsi
grilajul închis, cumpără un ziar şi o aşteptă pe Clara la cafenea. Puţin mai
târziu, tânărul Frank îl găsi acolo şii dădu un plic.
Jonathan îl desfăcu.
Dragă Jonathan, Iertaţimi absenţa, nam să vă pot fi alături în
dimineaţa aceasta. Frank o să facă recepţia tabloului în numele meu şi,
bineînţeles, uşile galeriei vă sunt deschise. Ştiu că sunteţi nerăbdător să
descoperiţi pictura de azi, este minunată. De data aceasta, vă las să aranjaţi
luminile, căci sunt convinsă că vă veţi descurca de minune. O să vin de îndată
ce am să pot. Vă urez să petreceţi o zi frumoasă în compania lui Vladimir. Miar
fi plăcut să fiu cu voi doi.
Cu afecţiune, Clara Visător, împături bileţelul şil puse în buzunar. Când
înălţă capul, tânărul se afla deja în galerie. Camionul de la Delahaye Moving
opri lângă trotuar. Jonathan rămase aşezat la bar şi mai citi o dată răvaşul de
la Clara. Se duse lângă Frank pe la orele unsprezece; până la prânz, nu
schimbaseră nici o vorbă. Şeful de echipă le spuse că despachetatul o să mai
dureze ceva vreme. Jonathan se uită la ceas şi suspină, nu mai avea chef nici
măcar să se uite la pânzele deja agăţate.
Se îndreptă spre vitrină, numără mai întâi maşinile care treceau, estimă
mai apoi timpul mediu de care avea nevoie poliţistul de pe trotuarul din faţă ca
să scrie o amendă, şapte clienţi intraseră în cafenea, patru dintre ei
consumaseră ceva chiar pe loc, felinarul trebuie că avea în jur de doi metri şi
zece centimetri. Un Cooper roşu urcă strada, dar nu se opri. Jonathan suspină,
se îndreptă spre biroul Clarei şi apucă telefonul.
— Unde eşti? îl întrebă pe Peter.
— În iad, acolo sunt! Sunt mahmur dea binelea, iar şedinţa a fost pusă
cu o oră mai devreme.
— Eşti gata?
— Am ajuns la a patra aspirină, dacă asta vrei să afli, şi mă gândesc deja
la a cincea. Cei cu vocea asta? îl întrebă Peter pregătinduse să închidă.
— Ce are vocea mea?
— Nimic, numai că parcai fi la înmormântarea bunicătii.
— Nu, bătrâne, din păcate treaba astai rezolvată.
— Îmi pare rău, iartămă, am emoţii.
— Sunt alături de tine, curaj, totul o să fie bine.
Jonathan puse receptorul în furcă şi se uită la Frank, careşi vedea de
treabă în fundul galeriei.
— Lucrezi de multă vreme aici? îl întrebă el tuşind slab.
— Domnişoara ma angajat acum trei ani, răspunse tânărul închizând
sertarul unui fişier.
— Te înţelegi bine cu ea? întrebă Jonathan.
Frank îl privi perplex şi se întoarse la treaba lui. O oră mai târziu,
Jonathan sparse din nou tăcerea, propunândui tânărului să meargă să
mănânce un hamburger. Frank era vegetarian.
Peter intră în sala de şedinţe şi se aşeză pe singurul loc liber din jurul
marii mese de acaju. Îşi potrivi fotoliul şişi aşteptă rândul. De câte ori vreunul
dintre colegi lua cuvântul, i se părea că o divizie de tancuri cu şenilele ruginite i
se căţăra spre timpane ca să facă exerciţii de tragere în tâmplele lui. Discuţiile
se prelungeau. Vecinul din dreapta îşi încheie prezentarea şi, în cele din urmă,
Peter fu poftit să şio înceapă pe a sa. Membrii consiliului se uitară prin
dosarele pe care le împărţise. Expuse pe larg calendarul vânzărilor sale şişi
concentră prezentarea mai cu seamă pe licitaţia pe care avea so organizeze la
Boston, la sfârşitul lunii iunie. Când le spuse despre dorinţa lui de a include şi
tablourile lui Vladimir Radskin de curând anunţate, un murmur străbătu
adunarea. Directorul care prezida şedinţa luă cuvântul. Îi aminti lui Peter că
clienta care propunea picturile lui Radskin era o eminentă galeristă. Dacă ea
încredinţa operele pictorului casei Christie’s, avea dreptul să se aştepte ca ei să
se ocupe de interesele sale cu cea mai mare atenţie. Nu era deloc necesar să
grăbească lucrurile. Vânzările de la Londra din al doilea semestru erau cele mai
potrivite.
— Cu toţii am citit articolul cu pricina şi suntem alături de tine, dragul
meu Peter, dar mă îndoiesc că vei reuşi să creezi un eveniment în jurul lui
Radskin! Nu e totuşi Van Gogh! Concluzionă cu veselie directorul.
Râsetele înăbuşite ale colegilor săi îl scoaseră din sărite pe Peter, dar nu
mai avu ce să spună.
O asistentă intră, ducând un platou cu un ceainic greu din argint.
Dezbaterile se opriră cât făcu ea înconjurul mesei ca săi servească pe doritori.
Prin uşa rămasă deschisă, Peter îl văzu pe James Donovan ieşind dintrun
birou. Donovan era informatorul carei trimisese un mail la Boston, întro
dimineaţă anume.
— Scuzaţimă o clipă, zise el bâlbâinduse, înainte de a se năpusti pe
culoar.
Îl prinse pe Donovan de mânecă şil trase un pic mai încolo.
— Domnule, mormăi Peter cu o voce gâtuită, vam lăsat şase mesaje în
două zile. Miaţi pierdut numărul de telefon?
— Bună ziua, domnule Gwel, îi răspunse cu sobrietate interlocutorul.
— De ce nu maţi sunat? Şi dumneavoastră citiţi prea mult ziarele?
— Mi sa furat mobilul şi nu ştiu despre ce vorbiţi, domnule.
Peter încercă din răsputeri să se calmeze. Scutură uşor reverul
costumului lui Donovan şil trase încă şi mai încolo.
— Am să vă pun o întrebare îngrozitor de importantă şio să încercaţi să
vă adunaţi toată materia cenuşie disponibilă pentru ami da singurul şi unicul
răspuns pe care vreau săl aud.
— Am să mă străduiesc, domnule.
— În mailul despre Radskin, sunteţi sigur de ceea ce miaţi scris, că sunt
anunţate cinci tablouri?
Tânărul scoase din buzunar un carneţel de piele şil frunzări întrun
sens, apoi în celălalt, înainte de a se întoarce la ultimele file. În cele din urmă,
se opri la o pagină şi spuse cu un aer încântat:
— Întru totul, domnule.
— Şi, mai precis, cum aţi obţinut cifra aceasta? întrebă Peter pe culmile
exasperării.
Informatorul îi explică faptul că o galerie contactase casa Christie’s şi că
fusese trimis la o întâlnire stabilită vinerea trecută, la orele două şi jumătate
dupăamiaza, pe Albermarle Street, numărul 10. Chiar directoarea galeriei îl
primise şii dăduse toate datele. După ce sa înors la birou la ora patru,
întocmise un raport de vizită pe care il predase directorului de departament la
cinci fără un sfert. Şi pentru că acesta din urmă îl întrebase dacă acest pictor
fusese încredinţat vreunui adjudecător al casei, domnişoara Blenz de la biroul
de cercetări pomenise numele lui Peter Gwel care colabora regulat cu Jonathan
Gardner, expert şi specialist în Vladimir Radskin.
— Mam grăbit să vă trimit un mail pe care vi lam scris deacasă,
sâmbătă dupăamiază târziu.
Peter îl privi ţintă şi zise cu o voce laconică:
— Întradevăr, e destul de precis, Donovan.
După ce îi mulţumi, trase adânc aer în piept şi intră din nou în sală.
— Am un motiv întemeiat sămi doresc să prezint aceste tablouri la
Boston, pe 21 iunie, anunţă el cu mândrie întregii adunări.
Comisia hotărî: dacă ultimul tablou al lui Radskin exista cu adevărat,
dacă era realmente cea mai de seamă operă a pictorului, iar dacă Jonathan
Gardner îşi lua angajamentul săi termine cât mai repede expertiza, atunci, în
cazul acesta şi numai în cazul acesta, Peter putea săşi organizeze vânzarea în
iunie. Înainte de ai îngădui să părăsească sala, directorul îl avertiză formal.
Nici o greşeală navea săi fie tolerată în acest demers care lui i se părea
hazardat; Peter îşi asuma întreaga răspundere de conducător de licitaţie în faţa
colegilor săi.
Clara nu venise toată ziua la galerie. Dupăamiază, telefonase ca să se
scuze. Jonathan se apucase cu tânărul Frank să agaţe şi să regleze luminile la
cel deal patrulea tablou al săptămânii. Restul timpului îl consacrase expertizei.
Iar pe când fotograful îşi făcea treaba, Jonathan se duse la cafenea. Căutându
se de mărunţiş în buzunarul costumului, dăduse peste şerveţelul pe care il
întinsese Clarei în prima clipă a întâlnirii lor. Adulmecă parfumul de mosc pe
care tot îl mai răspândea. Se întoarse pe jos la hotel. Peter i se alătură la
începutul serii. Vorbiră puţin. Fiecare era pierdut în propriilei gânduri. Peter,
epuizat şi cu o migrenă, se duse direct la culcare.
Întors în camera lui, Jonathan îi lăsă Annei un mesaj pe robot şi se
întinse pe pat ca să se uite pe notiţele din ziua respectivă.
Clara trăsese storul galeriei sale din Soho după o zi extenuantă de
muncă. La ora când oamenii ieşeau de la teatru, schimbă itinerarul ca să evite
ambuteiajele.
Jonathan dădu drumul la televizor. După ce se uită pe toate canalele, se
ridică din pat şi se apropie de fereastră. Câteva maşini goneau pe Park Lane. Se
uită la panglicile de lumină pe care le desfăşurau până în depărtare. Un Cooper
roşu încetini la intersecţie şi se îndepărtă luândo spre Notting Hill.
Vinerea aceea de la începutul lui iunie avea să fie, poate, una dintre cele
mai importante zile din viaţa sa. Jonathan se trezise deja. Sub ferestrele sale,
bulevardul gol era o dovadă că era încă foarte devreme. Se aşeză la biroul aflat
în colţul camerei şi scrise bileţelul pe care voia să il trimită Annei pe fax
înainte de a pleca.
Clara, În fiecare seară, am încercat în van să dau de tine. Ar trebui să
înregistrezi un mesaj pe robotul nostru, măcar aşa ţiaş auzi glasul când sun
acasă. La ceasul când scriu aceste cuvinte, tu dormi încă. Soarele se înalţă pe
cer şi aş fi vrut să fii aici, mai ales astăzi. În dimineaţa aceasta, poate că, în
sfârşit, voi descoperi acel tablou pe care de atât de mulţi ani aştept săl văd. Nu
vreau să fiu prea optimist, dar, dea lungul zilelor acestea londoneze, am ajuns
să accept gândul de a crede cu adevărat în el. O să se termine oare acum acea
căutare pe care am începuto acum douăzeci de ani?
Mă gândesc din nou la nopţile mele de student când singur, printre
colegii mei de cămin, citeam ore şi ore puţinele lucrări care sugerau existenţa
acestei opere unice. Ultimul tablou al lui Vladimir va fi cea mai frumoasă
expertiză pe care o voi fi făcut vreodată. Am aşteptato atât!
Aş fi vrut ca aceste momente care e mă îndepărtează de noi doi să nu
coincidă cu pregătirile pentru nuntă. Dar poate că zilele acestea ne vor prinde
amândurora bine. Îmi doresc să mă întorc la Boston şi să ne regăsim, departe
de tensiunile acestea care ne separă de prea multe săptămâni.
Mă gândesc la tine, sper că eşti bine, dămi veşti.
Jonathan Împături scrisoarea, o băgă în buzunarul costumului şi hotărî
să se plimbe în răcoarea plăcută a zorilor. Când trecu prin faţa recepţiei, îi
încredinţă biletul portarului şi ieşi pe stradă. De cealaltă parte a bulevardului,
parcul se oferea vizitatorilor. Copacii înfrunziseră deja, iar straturile de flori
erau care de care mai frumoase. Jonathan înaintă până la podeţul care se
înălţa peste lacul central. Se uită la maiestuoşii pelicani ce unduiau pe apa
liniştită. Urcând pe alee, îşi spuse că iar fi plăcut să trăiască în acest oraş care
îi părea familiar. Timpul se scurgea, se întoarse şi se duse pe jos spre galerie.
Intră în micuţa cafenea, aşteptând sosirea Clarei. Austinul parcă în faţa uşii
albastre. Clara vârî cheia în cutiuţa alarmei agăţată de faţadă, iar storul de fier
se ridică pentru o nouă zi. Clara părea să ezite, grilajul se înălţă numai până la
jumătate şi coborî la loc. Se întoarse pe călcâie şi traversă strada.
Intră cu un pas hotărât şi, câteva minute mai târziu, cu două ceşti în
mâini, i se alătură.
— Cappuccino fără zahăr! Atenţie, e fierbinte.
Jonathan o privi, stupefiat.
— Ca să cunoşti obiceiurile cuiva, e deajuns săţi faci timp să te uiţi
cum trăieşte, zise ea, împingând spre el o ceaşcă.
Îşi duse lichidul la buze.
— Îmi place cerul, spuse ea, oraşul e cu totul altul când e frumos afară.
— Taicămeu îmi zicea că atunci când o femeie vorbeşte despre vreme,
încearcă să evite alte subiecte, îi răspunse Jonathan.
— Iar mama dumneavoastră ce spunea?
— Că atunci când se întâmplă aşa ceva, ultimul lucru pe care trebuie săl
faci e săi atragi atenţia asupra acestui lucru.
— Mama dumneavoastră avea dreptate!
Preţ de câteva clipe, se uitară unul la celălalt, iar Clara îi zâmbi cu toată
faţa.
— Nui aşa că sunteţi căsătorit?
Tocmai în momentul acela, Peter intră în cafenea. O salută pe Clara şi i
se adresă imediat lui Jonathan.
— Trebuie săţi vorbesc.
Clara îşi luă geanta, se uită ţintă la Jonathan şi spuse că trebuie să
deschidă galeria, îi lăsa să discute singuri.
— Sper că nam întrerupt vreo discuţie, spuse Peter pe când înhăţa
ceaşca Clarei.
— Cei cu tine? întrebă Jonathan.
— Ştii, trebuie să fii prudent şi să nu te pui niciodată cu proştii, că ăştia
se iau în serios! Asociaţii mei englezi sunt pe cale săşi revizuiască decizia.
Numai pentru că Radskin şia pictat o mare parte a operei în Anglia, pretind că
tablourile lui trebuie licitate la Londra.
— Vladimir era rus, nu englez!
— Mda, mersi mult, leam spuso.
— Ceai de gând să faci?
— Ceam făcut deja, vrei să spui?! Iam făcut să accepte ca această
vânzare să se ţină acolo unde trăieşte cel mai mare expert în materie.
— Serios?
— Dobitocule, tu eşti cel mai mare expert în materie.
— Tare mult îmi place când o aud din gura ta.
— Problema e alta. Consiliul nu vede nici un inconvenient în aţi plăti
şederea la Londra şi încă atâta vreme cât vei considera tu că e necesar.
— Drăguţ din partea lor.
— Ţiai pierdut minţile? Ştii prea bine că nu se poate!
— Şi de ce?
— Pentru că, peste trei săptămâni, te însori la Boston şi pentru că
vânzarea mea o să aibă loc două zile mai târziu! Galerista tea zăpăcit de tot,
bătrâne, să ştii că mă îngrijorezi.
— Şi au acceptat scuza asta?
— Nu prea le convine graba mea, oamenii ăştia sunt conservatori. Ar
prefera să aştepte până la toamnă.
— Şi nu crezi că ar fi mai bine, am avea şi noi mai mult timp.
— Cred că, de vreo douăzeci de ani încoace, mă târăşti după tine la toate
conferinţele tale, cred că Radskin merită o vânzare magnifică şi că numai cele
din iunie îi adună pe cei mai mari colecţionari.
— Părerea mea e că licitaţia ta o să fie excepţională numai datorită
tablourilor lui Vladimir şi că ţie frică de gurile rele ale criticilor şi că, fiinduţi
prieten, am să te ajut cât pot.
Peter îl măsură din cap pânăn picioare.
— Da’ ştiu că ai tupeu!
— Peter, fii serios, dacă norocul îmi surâde şi dacă acest ultim tablou îşi
face astăzi apariţia, o să am enorm de muncă la expertiză, voi fi nevoit să mă
documentez şi mai am alte patru rapoarte de redactat.
— Dacă norocul ne surâde, vom organiza vânzarea deceniului. Te las
acum şi fă în aşa fel încât luni să fi semnat deja contractul cu fermecătoarea
tânără care lucrează vizavi. Dacă vânzarea astami scapă, cariera mea se duce
dracului, aşa că pe tine mă bazez!
— O să fac tot ce pot.
— Nu prea mult totuşi, îţi aduc aminte căţi sunt martor la cununie! Sau
ai uitat?
— Bătrâne, uneori eşti tare vulgar.
— Mda, dar îmi place când o aud din gura ta.
Peter îl bătu uşor pe umăr pe prietenul său şi ieşi din cafenea. Jonathan
îl privi cum sare întrun taxi şi părăsi, la rândul lui, localul.
Se opri pe trotuar şi, din faţa galeriei, se uită la Clara. Se îndeletnicea cu
potrivirea luminilor deasupra pânzei livrate în ajun. Se fâstâci uşor, coborî de
pe scăriţă şi veni săi deschidă uşa. El nu spuse nimic şi se mulţumi să verifice
ora la ceasul de la mână. Camionul trebuia să apară, iar nerăbdareai ajunsese
la culme. Îşi petrecu dimineaţa pe lângă cele patru tablouri. La fiecare sfert de
oră, se ridica şi spiona discret strada. În spatele biroului său, Clara îl pândea
cu coada ochiului. El se mai apropie o dată de vitrină şi contemplă cerul.
— Cred că sennorează, spuse el.
— E la fel de adevărat şi pentru bărbaţi? întrebă Clara, ridicând capul.
— Ce e adevărat pentru bărbaţi?
— Conversaţiile despre vreme!
— Presupun, răspunse Jonathan, jenat.
— Aţi observat că străzile sunt goale? Azi e sărbătoare în Anglia. Nimeni
nu lucrează… în afară de noi. Şi pentru că e vineri, oamenii au plecat întrun
weekend prelungit. Londonezii adoră să meargă la ţară. Dupămasă, chiar şi
eu mă duc la casa mea.
Jonathan o privi pe Clara şi, fără să scoată o vorbă, se întoarse la muncă,
furios. Era miezul zilei, toate micile magazine erau închise. Jonathan se ridică
şii spuse Clarei că se duce să bea o cafea, vizavi. Când ajunse în pragul uşii,
ea apucă gabardina pusă pe un scaun şi i se alătură. Pe trotuar, îl luă de braţ
şil trase după ea.
— Nu mai fiţi aşa de nerăbdător, nu vă şade deloc bine. Am o idee, spuse
ea. O sămi schimb planurile, o să rămân la Londra în seara asta. Iar pentru că
o să se însereze, no să mai putem vorbi despre vreme… Şiapoi, pentru
sfârşitul ăsta de săptămână, cunosc deja previziunile meteo, ploaie sâmbăta,
soare duminica sau invers, aici nu se ştie niciodată!
Şi intrară în micuţa cafenea. Dupăamiază, îi încredinţă galeria şil lăsă
singur, să muncească.
Jonathan nu mai avea stare, Peter îl sună pe la cinci.
— Ei? zise el cu nerăbdare în voce.
— Ei, nimic, răspunse Jonathan, morocănos.
— Cum adică, nimic?
— Aşa cum auzi! Nam ce face.
— La naiba!
— Să ştii că sunt de acord cu tine, dar cu alte cuvinte.
— Păi, nea luat dracu’, mârâi Peter.
— Poate că nui chiar aşa de rău, nimeni nu e niciodată cu totul la
adăpost de o veste bună.
— E o intuiţie sau o speranţă? întrebă Peter.
— Amândouă poate, mărturisi Jonathan cu timiditate.
— Tocmai de asta mă temeam, aştept să mă suni! încheie Peter şiapoi
închise.
Imperturbabilul Frank trecu pe înserat ca să încuie galeria. Clara avea
treabă, o să se întâlnească cu Jonathan la adresa pe care tânărul colaborator o
mâzgălea pe o bucată de hârtie.
Trecând pe la hotel, nu găsi nici un răspuns la mesajul pe care il
trimisese Annei. După ceşi schimbă hainele, formă încă o dată numărul de la
Boston. Tot vocea lui o auzi pe robot. Suspină şi închise, fără să mai lase vreun
mesaj.
Clara îi dăduse întâlnire întrun băruleţ din cartierul Notting Hill.
Lumina blândă şi muzica îl transformau întrun loc plăcut. Ea nu sosise încă,
iar Jonathan o aştepta la bar. Era pentru a zecea oară că muta un bol cu
migdale din faţa lui, când o văzu intrând pe uşă şi se ridică de îndată. Sub
gabardinai subţire, purta o rochie neagră lipită de trup. Îl reperă pe Jonathan.
— Iertaţimă, am întârziat. Maşina mea sa căpătuit cu o elegantă piedică
la roata dreaptă, iar taxiuri nu prea găseşti la ora asta.
Jonathan observă privirile care deveneau atente la trecerea Clarei. Se
uită lung la ea în timp ce consulta lista cu cockteiluri. Trăsăturile gurii i se
reliefau sub pomeţi în lumina lumânării aşezate pe bar. Jonathan aşteptă ca
barmanul să se îndepărteze, iar apoi se aplecă timid spre Clara.
Vorbiră în aceeaşi clipă, iar glasurile li se amestecară.
— Dumneavoastră mai întâi, spuse Clara râzând.
— Rochia aceasta vă vine de minune.
— Am încercat vreo şase şi era cât peaici sămi schimb părerea în taxi.
— Iar eu, cravata… de patru ori.
— Dar aveţi gulerul descheiat!
— Nam reuşit să mă hotărăsc.
— Îmi pare bine că iau masa cu dumneavoastră, zise Clara jucânduse,
la rândul ei, cu migdalele.
— Şi eu, spuse Jonathan.
Clara ceru sfatul barmanului. Acesta îi recomandă un vin alb din
regiunea Sancerrois, foarte bun, dar Clara nu părea convinsă. Chipul lui
Jonathan se lumină şii spuse de îndată barmanului, cu veselie:
— Soţia mea preferă vinul roşu.
Clara îl privi cu ochii holbaţi, îşi veni repede în fire, îi întinse meniul lui
Jonathan şi zise co săl lase pe soţul său saleagă pentru ea. Nu se înşela
niciodată în privinţa gusturilor ei. Jonathan comandă două pahare de
Bordeaux roşu, iar bărbatul îi lăsă singuri.
— Păreţi un adolescent când sunteţi destins. Vă stă bine când glumiţi.
— Dacă maţi fi cunoscut când eram tânăr, naţi mai spune aşa ceva.
— Cum eraţi?
— Ca să izbutesc să fiu simpatic în faţa vreunei femei, aveam nevoie de
aproape şase luni.
— Şi acum?
— Acum e mult mai bine, cu cât înaintez în vârstă mă simt mai sigur pe
mine, trei luni îmi ajung! Cred că mă simţeam mai în largul meu când vorbeam
despre starea vremii, murmură Jonathan.
— Ei bine, dacă lucrul acesta vă poate ajuta, să ştiţi că eu mă simt foarte
în largul meu în compania dumneavoastră, spuse Clara îmbujorânduse toată.
Era mult fum, iar Clara simţi nevoia de aer curat. Ieşiră din local.
Jonathan strigă după un taxi şi o luară pe drumul spre cheiurile Tamisei.
Mergeau pe lungul trotuar care mărgineşte fluviul domol. Luna se oglindea în
apa liniştită. Un vânt uşor atingea în treacăt ramurile platanilor. Jonathan îi
puse Clarei câteva întrebări despre copilărie. Pentru nişte motive pe care
nimeni nu i le putea explica, fusese lăsată în grija bunicii sale pe când avea
patru ani, iar la opt se dusese să crească întrun pension englezesc. Niciodată
nui lipsise nimic, bogata ei rudă venea so vadă în fiecare an de ziua ei de
naştere. Clara păstra o amintire de neşters a singurei dăţi când o scosese
dintre zidurile şcolii. Împlinea şaisprezece ani.
— E caraghios, adăugă ea, se spune că nu reţinem nimic precis din
primii trei ani ai vieţii şi totuşi această imagine a tatălui meu la capătul străzii
unde locuiam îmi stăruie şi acum în minte. În sfârşit, cel puţin aşa cred, că era
el. Îşi flutura cu stângăcie mâna, ca pentru aşi lua rămasbun, şiapoi se urca
întro maşină şi pleca.
— Poate că laţi visat? spuse Jonathan.
— E posibil, oricum, nam aflat niciodată unde se ducea.
— Şi nu laţi mai văzut deatunci?
— Niciodată, deşi an de an am tot sperat. Crăciunul era o perioadă
stranie. Cele mai multe dintre fetele de la colegiu se întorceau acasă, la familiile
lor, iar eu, până la treisprezece ani, mă rugam la bunul Dumnezeu doar ca
părinţii mei să vină să mă vadă.
— Şi apoi?
— Dimpotrivă, mă rugam mai ales să nu vină să mă ia din locul acela pe
care, până la urmă, am reuşit săl transform întrun acasă. Ştiu că nui uşor
de înţeles. Copil fiind, sufeream că nu rămâneam prea mult timp în acelaşi loc,
încă de pe vremea părinţilor mei nu dormeam mai mult de o lună sub acelaşi
acoperiş.
— Şi de ce vă mutaţi mereu?
— Habar nam, bunica na vrut niciodată sămi spună de ce. Nam putut
să aflu nimic de la nimeni.
— Şi ceaţi făcut când aţi împlinit şaisprezece ani?
— Protectoarea mea, căci aşa îi ziceam bunicămii, a venit să mă ia de la
pension întro maşină magnifică. E o prostie, dar dacă aţi ştii cât de mândră
mă simţeam în faţa celorlalte fete… Şi nu pentru că maşina era un Bentley
grozav, ci pentru că bunica o conducea. Am traversat Londra unde, în ciuda
lamentaţiilor mele, na vrut să oprească. Atunci, am sorbit din ochi cât puteam
eu de repede faţadele bisericilor, terasele cafenelelor, străzile pline de pietoni,
tot ceea ce îmi defila pe geam şi, mai ales, malurile Tamisei.
Şi, din ziua aceea Clara avea întotdeauna întâlnire cu un fluviu, undeva.
În fiecare dintre călătoriile sale, îi plăcea să se sustragă de la toate îndatoririle
ca să se plimbe pe lângă ape curgătoare, să înalţe capul sub bolţile podurilor
care împreunează malurile unui oraş. Nici un chei nu mai avea vreo taină
pentru ea. Mergând pe lângă Vltava la Praga, Dunăre la Budapesta, Arno la
Florenţa, Sena la Paris ori Yangtze la Shanghai, fluviul cel mai împovărat de
mistere, afla istoria oraşelor şi a locuitorilor lor. Jonathan îi vorbi despre
malurile râului Charles, despre vechiul port din Boston undei plăcea atât de
mult să hoinărească. Îi făgădui co săi arate străduţele pavate ale pieţei în aer
liber.
— Şin ziua aceea, unde vaţi dus? continuă Jonathan.
— La ţară! Eram furioasă, nu deacolo veneam? Am dormit întro cameră
de hotel pe care aş putea şiacum să vo descriu în cele mai mici amănunte. Îmi
amintesc de tapetul care acoperea pereţii, de comoda care scârţâia de mirosul
de lemn ceruit al măsuţei de noapte de care, lipită, adormisem după ce mă
luptasem cu somnul. Voiam săi aud respiraţia alături de mine, săi simt
prezenţa. A doua zi, înainte de a mă duce înapoi la pension, mia arătat
conacul ei.
— Era frumos?
— Nu, în starea în care era la vremea aceea, naş putea spune aşa ceva.
— Şiatunci, de ce să bată atâta cale ca să vil arate?
— Bunicămea era o femeie ciudată. Ma dus până acolo ca să încheiem
un târg. Eram în maşină în faţa grilajului încuiat când mia spus că, la
şaisprezece ani, oricine e capabil săşi dea cuvântul.
— Şi ce va pus să promiteţi?
— Nu vă plictisesc cu poveştile mele? întrebă Clara.
Se aşezară pe o bancă. Felinarul de deasupra capetelor lor îi lumina în
amurg. Jonathan o rugă să continue.
— De fapt, erau trei. Trebuia săi jur că, la moartea ei, o să pun imediat
casa în vânzare şi că no să mă aventurez niciodată înăuntru.
— De ce?
— Aşteptaţile şi pe celelalte două ca să înţelegeţi. Bunica era o
negociatoare teribilă. Voia să mă dedic întru totul unei cariere ştiinţifice, voia
să devin chimistă. Probabil că vedea în mine un fel de nouă Marie Curie15!
— Nu ştiu de ce am impresia că în privinţa aceasta nu vaţi ţinut
cuvântul.
— Dar asta nui nimic în comparaţie cu ultima obligaţie! Trebuia să
promit că naveam să mă apropii niciodată, cât de mult ori cât de puţin, de tot
ceea ce poate ţine de lumea picturii.
— Întradevăr, spuse Jonathan perplex, dar de ce şi care era cealaltă
parte a acestor angajamente?
— Îmi lăsa moştenire întreaga sa avere şi, credeţimă, era consistentă. De
cum am promis tot ce voia, am plecat deacolo.
— Şi nici măcar naţi intrat în conac în ziua aceea?
— Nici măcar nam coborât din maşină.
— Aţi vândut casa?
— Aveam douăzeci şi doi de ani când a murit bunica, iar eu însămi nu
mai aveam mult şimi dădeam sufletul în cel deal treilea an de chimie. Am
abandonat facultatea chiar în ziua aceea. Înmormântarea sa făcut fără fast,
printre toanele din testament adăugase una: notarul navea dreptul sămi
spună unde se odihnea.
Iar Clara, care îşi jurase să nu se mai atingă câte zile o mai avea de vreo
eprubetă, se mutase la Londra ca să aprofundeze istoria artei la National
Gallery, apoi petrecuse un an la Florenţa şişi încheiase studiile la şcoala de
arte frumoase din Paris.
— Şi eu, şi eu, zise Jonathan entuziasmat, poate că ne aflam acolo în
acelaşi timp?
— Naveam cum, răspunse Clara strâmbânduse. Îmi pare rău că nu v
aţi dat seama, dar între noi sunt totuşi câţiva ani diferenţă!
Pe bancă, Jonathan se îndreptă de spate, părând foarte încurcat.
— Voiam să spun că am ţinut conferinţe.
— Şi uiteaşa se pierde omul cu firea! zise ea râzând.
Orele trecuseră fără ca vreunul sau celălalt să bage de seamă. Jonathan
şi Clara se priviră, complici.
— Naveţi o senzaţie de déjà vu? spuse ea.
— Ba da, mi se întâmplă adesea, dar acum e întru totul normal, neam
plimbat pe aici şi ieri.
— La altceva mă refeream, continuă Clara.
— Că să vă mărturisesc totul, de nu maş fi temut de o supărătoare
banalitate ce var fi făcut să mă luaţi drept un imbecil, vaş fi întrebat, în
cafeneaua aceea unde neam văzut pentru prima oară, dacă nu neam mai
întâlnit.
— Nu ştiu dacă drumurile noastre sau încrucişat vreodată, zise ea
privindul fix, dar uneori mi se pare că vă cunosc.
Ea se ridică şi părăsiră cheiurile fluviului. Unul lângă celălalt, pătrunseră
în foburgurile oraşului. Mişcarea unui impalpabil secundar îşi scanda ritmul în
noaptea liniştită, ca şi cum timpul prezent ar fi vrut săi reţină pe amândoi
acolo, pe asfaltul acela pustiu, în magia clipei de început, la adăpostul unui văl
invizibil pentru oricine în afara lor. Trupurile care li se atingeau uşor
plăsmuiau un nou univers ce se transforma, imperceptibil, pe urma paşilor lor.
Un taxi negru veni spre ei. Jonathan se uită la Clara, cu un zâmbet trist pe
buze. Ridică braţul, iar maşina se opri. El deschise portiera. În clipa când urca
în taxi, Clara se întoarse şii spuse cu o voce blândă că seara petrecută
împreună îi plăcuse foarte mult.
— Şi mie, răspunse Jonathan cu privirea aplecată spre vârful pantofilor.
— Când vă întoarceţi la Boston?
— Peter pleacă mâine… eu nu ştiu.
Clara se apropie uşor de el.
— Atunci, pe curând.
Şil sărută pe obraz. Era pentru prima dată când se atingeau şi tot întâia
oară când se petrecu incredibilul fenomen.
Mai întâi, Jonathan simţi cum ameţeşte, pământul îi fugea de sub
picioare. Închise ochii, iar pleoapele îi fură cotropite de mii de stele. Un vârtej
straniu îl purta întraltă parte. Valvele inimii se deschiseră larg pentru a lăsa
să treacă afluxul de sânge care îi abunda violent în vene. Tâmplelei zvâcneau.
Treptat, în jurul lui, înfăţişarea străzii începu să se schimbe. Pe cer, norii se
prelinseră rapid spre vest, iţind rotundul unei luni strălucitoare. Trotuarele se
acoperiră de o pâclă joasă, sub sticla mată a unui felinar din alte vremuri,
flacăra unei lumânări înlocuia lumina electrică. Bitumul se revărsă pe şosea,
descoperind nişte podeţe de lemn întrun vuiet înăbuşit, ca o mare
rostogolinduse în mare grabă înapoi de pe plajă. Faţadele caselor se scorojiră
una câte una, ivind, ici, câteo cărămidă, iar colo, nişte var nestins. La dreapta
lui Jonathan, apăru grilajul unei fundături, scârţâind în bătrânelei balamale
deja ruginite.
În spate, auzi copitele unui cal care seapropia în galop. Ar fi vrut să se
întoarcă, dar niciunul dintre muşchi nu răspundea. Un glas pe care nu putea
săl identifice îi sufla în ureche „repede, repede, făo repede, te implor”.
Jonathan îşi simţi timpanele gata să pleznească. Animalul era acum foarte
aproape, nul putea vedea, dar îi simţea răsuflarea, iar haloul nărilor sale
fumegânde îi trecu deasupra umărului. Vârtejul se mărea, plămânii îi striveau
inima.
Încercă să respire întrun ultim efort. Auzi în depărtare vocea Clarei care
îl striga; şi totul deveni nemişcare.
Apoi, încet, norii acoperiră din nou luna, asfaltul se întoarse pe podeţele
de lemn, pereţii în devălmăşie se reînveşmântară, unul câte unul, în cărămizi
bine aranjate. Jonathan deschise ochii. Felinarul, al cărui bec prost înşurubat
clipea, era iarăşi la locul lui, iar zumzăitul unui motor de taxi îi urma torsului
răsuflării unui cal dispărut în rătăcirea sa.
— Vă e bine? repetă vocea Clarei pentru a treia oară.
— Da, aşa cred, zise el veninduşi în fire, am ameţit.
— Maţi speriat îngrozitor, eraţi alb ca ceara la faţă.
— Probabil că e oboseala din pricina călătoriei. Nu vă faceţi griji.
— Haideţi cu mine, vă duc eu.
Jonathan îi mulţumi. Hotelul nu era departe, mersul o săi facă bine, iar
noaptea era liniştită.
— Văd că vă reveniţi, spuse Clara, uşurată.
— Da, o să fie bine, vă asigur, a fost o simplă ameţeală şiatât. Duceţivă
acasă, e târziu.
Clara ezită câteva clipe înainte de a urca în taxi. Închise portiera, iar
Jonathan se uită la maşina care se îndepărta. Prin parbrizul dinapoi, Clara îl
privea şi ea. Chipul îi dispăru în scânteierea farurilor taxiului care tocmai
dăduse colţul străzii. Jonathan plecă.
Îşi revenise pe deplin, dar un anumit lucru continua săl perturbe.
Decorul cei apăruse în timpul ameţelii nui era întru totul necunoscut. Ceva
care se ivea din străfundurile memoriei sale îl făcea să fie aproape sigur de
toate acestea. O ploaie uşoară începu să cadă, el se opri, înălţă capul şii oferi
propriul chip. De data aceasta, sub pleoapelei închise, o revăzu pe Clara când
intra în bar, deliciosul moment în careşi scosese gabardina şi apoi zâmbetul
când îl zărise aşezat la tejghea. Iar în clipa aceasta, ar fi vrut să poată da înapoi
arătătoarele timpului. Deschise din nou ochii şişi vârî mâinile în fundul
buzunarelor. Când porni iarăşi la drum, îi păru că pe umeri poartă o povară
ciudată.
În holul hotelului Dorchester, îl salută cu mâna pe portar şi se îndreptă
spre lifturi. La baza scărilor, se răzgândi şi o apucă pe trepte. Intrând în
cameră, găsi un plic pe pragul uşii, probabil confirmarea de primire pentru
mesajul pe care il trimisese Annei. Îl luă de pe jos şil aşeză pe birou. Apoi, îşi
puse costumul ud pe un umeraş şi se duse la baie. Oglinda îi reflecta paloarea
înfăţişării. Apucă un prosop şişi şterse părul. Ajuns la pat, apucă receptorul şi
formă numărul deacasă, de la Boston. Încă o dată, robotul înregistră apelul.
Jonathan îi ceru Annei săl sune neapărat, era neliniştit că navea nici o veste
de la ea. Câteva clipe mai târziu, telefonul ţârâi, iar Jonathan se grăbi şi
răspunse.
— Dar undeai fost, Anna? spuse el dendată. Team sunat de nu ştiu
câte ori, chiar începeam sămi fac griji.
Câteva secunde nu se auzi nimic, iar vocea Clarei răspunse.
— Ba eu îmi făceam griji, voiam numai să mă asigur că aţi ajuns cu bine
la hotel.
— Sunteţi foarte amabilă. Ploaia mia ţinut companie.
— Am văzut şi mam gândit că naveaţi nici impermeabil, nici umbrelă.
— Vaţi gândit la asta?
— Da.
— Nu pot să vă zic de ce, dar lucrul acesta îmi face plăcere, cuadevărat
plăcere.
Ea tăcu o vreme.
— Voiam să vă spun ceva important referitor la seara aceasta.
El se ridică pe pat, îşi lipi şi mai mult receptorul de ureche şişi ţinu
răsuflarea.
— Şi eu, zise el.
— Ştiu că vaţi abţinut să numi vorbiţi despre lucrul acesta, numi
spuneţi nimic acum, totul e în cinstea dumneavoastră şi vă înţeleg discreţia, ba
chiar o admir. Trebuie să vă mărturisesc că nici eu nu vam netezit calea, în
sfârşit, vreau să zic că neam tot învârtit amândoi în jurul problemei acesteia
încă de la primele noastre discuţii de la galerie. Ascultânduvă în seara aceasta,
am căpătat o certitudine şi cred că Vladimir ar fi fost de acord cu demersul
meu. Cred chiar că ar fi avut încredere în dumneavoastră, în orice caz, eu m
am hotărât să am. Trebuie că vi sa adus un plic în cameră, lam lăsat la
recepţia hotelului atunci când neam despărţit. Conţine un itinerar. Închiriaţi o
maşină şi veniţi mâine cu mine. Am să vă arăt ceva important, ceva care o să
vă facă plăcere săl vedeţi. Vă aştept la prânz, nu întârziaţi. La revedere,
Jonathan, pe mâine.
Închise telefonul, fără săi lase vreme să răspundă. Jonathan se îndreptă
spre micul birou, luă plicul şi desfăşură harta. Rezervă prin recepţia hotelului o
maşină pentru a doua zi şi se folosi de prilej ca să întrebe dacă navea vreun
mesaj. Portarul îi răspunse că o oarecare Anna Valton încercase să dea de el
dupăamiază, iar singurul mesaj pe care il lăsase era să fie înştiinţat că
sunase. Jonathan ridică din umeri şi închise.
Somnul îl prinse de cum se băgă în pat, iar noaptea îi fu chinuită de un
vis straniu. Se plimba călare pe caldarâmul alunecos al unui vechi cartier din
Londra. Înaintând la pas, se uita cu atenţie la nişte trecători care se buluceau
în faţa unei case, foarte agitaţi. Toţi purtau veşmintele unei alte epoci. Ca să
scape de mulţimea ce se îmbulzea în jurul lui, pornea la galop.
La capăt, străduţa dădea întrun decor câmpenesc. Încetini la trap,
pătrunzând pe o alee mărginită de nişte copaci înalţi. O femeie care călărea pe
lângă el i se alătură dinspre partea dreaptă. Începu să plouă uşor. „Repede,
repede, grăbiţivă”, îl imploră, îndemnânduşi calul so ia la galop.
Ţârâitul telefonului de trezire pe care îl ceruse în ajun îl scoase din visul
său. Părăsi hotelul Dorchester la volanul unei maşini închiriate şi o apucă pe
autostrada din partea de est a oraşului. Urmând pas cu pas indicaţiile date de
itinerarul Clarei, o sută de kilometri mai încolo o luă pe o altă şosea. O
jumătate de oră mai târziu, rula pe un drumeag de ţară, aducânduşi fără
încetare aminte că, în Anglia, trebuia să meargă pe stânga. Lungi liziere
mărgineau întinse câmpii. Reperă intersecţia marcată pe plan şi, mai departe,
taverna pe care indicase. Două curbe mai încolo, o apucă peo cărare ce se
înfunda în pădurea deasă. Maşina se zdruncina din cauza gropilor, dar nu
încetini. În urma lui, se înălţau imense jerbe de noroi carei stropeau lateralele,
lucru care totuşi îl amuza. Apoi, drumeagul se desluşi sub un şir de arbori
mari. Se opri în faţa unui grilaj din fier forjat. Dincolo de impozantul portal, o
alee de pietriş desena o curbă care mărginea la o sută de metri un fermecător
conac englezesc. Trei trepte lungi din piatră împresurau de jurîmprejur
esplanada, în faţa casei. Două uşi imense cu vitralii încadrau, deo parte şi de
alta, intrarea principală. Clara, întrun impermeabil uşor, ţinea în mână o
foarfecă de grădinărit. Se îndreptă spre o tufă de trandafiri care se căţăra dea
lungul peretelui şi tăie câteva flori în diferite tonuri de alb. Le scurtă tulpinile,
le mirosi corolele şi seapucă să alcătuiască un buchet. Era de o uluitoare
frumuseţe. Soarele care se juca dea vaţi ascunselea străpunse stratul subţire
de nori. Dendată, Clara îşi lăsă impermeabilul să alunece pe jos. Tricoul alb
care i se mula pe trup îi lăsa umerii goi, subliniindui formele.
Jonathan ieşi din maşină. Când se apropie de grilaj, Clara intră în casă.
Împingând poarta cu mâna stângă, zări la încheietura mâinii ceasul pe care
Anna il dăruise în ziua logodnei. În faţa sa, o rază de lumină aurită pătrunse
prin uşa cu geam a conacului şi se răspândi pe parchetul de culoarea mierii din
salon. Jonathan rămase o vreme nemişcat, înainte de a lua o hotărâre despre
care ştia deja co săl coste scump. Se întoarse, se băgă în maşină şi trecu pe
marşarier. Pe şoseaua carel ducea înapoi la Londra, lovi cu furie în volan. Privi
ceasul din bord, apucă mobilul şil sună pe Peter. Îi spuse caveau să se
întâlnească direct la aeroport şil rugă săi ia bagajul din cameră. Apoi,
contactă British Airways şişi confirmă rezervarea.
Pe drum, era posomorât şi nu din pricina visului spulberat de a vedea
acest tablou pe carel aşteptase atâta amar de vreme, ci pentru că îl obseda o
idee. Cu cât kilometrii îl îndepărtau şi mai mult de conac, cu atât prezenţa
Clarei de care fugea îl bântuia mai tare. Ajuns la Heathrow, îşi mărturisi
singurul adevăr pe care navea cum să şil mai ascundă. Îi era dor de Clara.
Peter tropăia plimbânduse de colocolo prin sala de aşteptare. Dacă
zborul pentru Boston pleca la timp, spre seară Jonathan avea să fie acasă.
— Ce nai înţeles? întrebă Jonathan.
— De douăzeci de ani mă târăşti după tine la congrese, batem culoarele
bibliotecilor ca să scărmănăm tone de arhive în căutarea celui mai mic indiciu
ce ţiar permite să lămureşti misterul pictorului tău, de douăzeci de ani vorbim
despre el aproape în fiecare zi şi tu ai renunţat să afli dacă această pânză există
cu adevărat?
— Probabil că acest al cincilea tablou nici na fost pictat, Peter.
— Cum poţi să ştii de vreme ce nai intrat în conac? Dar miemi trebuie,
Jonathan, am nevoie de el ca să nu mă dea asociaţii afară. Am impresia că sunt
închis întrun acvariu ai cărui pereţi intră la apă.
La Londra, Peter îşi asumase nişte riscuri formidabile. Reuşise să
convingă consiliul să întârzie tipărirea catalogului prestigioasei case, ceea ce
echivala cu trimiterea unui semnal extrem de puternic lumii artistice, cu
anunţarea faptului că se pregătea o magistrală lovitură.
Lucrările acestea periodice erau de referinţă, iar de conţinutul lor
depindea reputaţia celebrei instituţii al cărei angajat era.
— Linişteştemă, zimi că nai suflat nimănui nici o vorbă…
— După telefonul tău de azidimineaţă, când am aflat ceai discutat cu ea
şi de plecarea în mare grabă la ţară, lam contactat pe preşedintele biroului
nostru de la Londra.
— Ba nu, nai făcut aşa ceva, zise Jonathan, sincer neliniştit.
— Azi e sâmbătă, lam sunat acasă! gemu Peter vârânduşi capul în
palmele făcute căuş.
— Şi ce iai spus?
— Că îmi asum întru totul responsabilitatea şi că, dacă are încredere în
mine, vânzarea asta o să fie una dintre cele mai mari ale deceniului.
Peter nu greşise. Dacă Jonathan şi el ar fi scos la iveală ultima operă a
lui Vladimir Radskin, cumpărătorii celor mai importante muzee ar fi venit să
obţină preempţiunea la vânzarea sa, în ciuda ofertelor marilor colecţionari.
Jonathan iar fi dăruit bătrânului său pictor faima pe care pentru el o visase
dintotdeauna, iar Peter ar fi redevenit unul dintre conducătorii cei mai „prizaţi”
ai momentului.
— Tabloului tău idilic îi lipseşte un detaliu teribil!
Teai gândit la vreo alternativă?
— Da, o sămi trimiţi mandatele poştale pe insula pustie unde am să mă
exilez din pricina ta în schimbul promisiunii că nam să mă sinucid după ce m
am făcut de râsul întregii branşe.
Ţărmurile americane se întrezăreau deja, iar discuţia dintre cei doi
prieteni nu încetase cât durase zborul, spre marea neplăcere a pasagerilor din
jurul lor care nu putuseră sănchidă ochii toată călătoria. Când stewardesa le
adusese tăviţele cu mâncare, Peter ridicase cu inocenţă oblonul hubloului şi se
uitase spre nori, ca să evite privirea lui Jonathan. Se întoarse cu viteza
fulgerului, luă micuţa tartă cu ciocolată de pe tăviţa lui Jonathan şi o înghiţi.
— Recunoaşte că mâncare a asta e cuadevărat scârboasă.
— Ne aflăm la treizeci de mii de picioare deasupra oceanului, putem s
ajungem pe două continente în numai opt ore fără să suferim de rău de mare,
doar nai să te plângi că bucata de curcan nui pe gustul tău!
— Măcar dear fi nişte curcan în sandwichul ăsta!
— Prefăte car fi!
Peter se uită lung la Jonathan, până ce acesta băgă de seamă.
— Ce faci? întrebă Jonathan.
— Când ţiam luat lucrurile din cameră, am găsit confirmarea de primire
a mesajului pe care i lai trimis Annei. Nar fi trebuit săl citesc, dar mia picat
în mână, aşa că…
— Aşa că ce? îl întrerupse Jonathan cu un ton sec.
— Ai scris Clara în loc de Anna! Voiam să te previn înainte ca logodnica
săţi spună ceva.
Cei doi prieteni se priviră cu subînţeles, iar Peter izbucni în râs.
— Pe bune, mă întreb şi eu…, zise el când îşi recăpătă suflul.
— Şi ce te întrebi?
— Ce naiba cauţi cu mine în avionul ăsta!
— Mă întorc acasă!
— O săţi pun întrebarea altfel, o să vezi că până şi tu ai să înţelegi! Mă
întreb de ce oare ţie frică?
Jonathan se gândi mult înainte săi răspundă.
— De mine! De mine mie frică.
Peter clătină din cap şi se uită prin hublou la peninsula Manhattanului
care se ghicea în depărtare.
— Dar şi mie mie teamă uneori de tine, bătrâne, iar lucrul ăsta nu mă
împiedică săţi fiu cel mai bun prieten! Ia uităte niţel mai des la tine şiai să te
obişnuieşti cu toate hachiţele tale, iar în cele din urmă, ai sajungi asemenea
mie, unul care se dă în vânt după un bătrân pictor rus despre care o săţi
vorbeşti cât e ziua de lungă. Ai să te vezi cum îţi pregăteşti nunta cu o mutră
lungă de şapte metri! Nu, ascultă aici la mine, dacă o să reuşeşti să te
împrieteneşti cu tine însuţi, ai săţi dai seama cât de plină este viaţa de
surprize!
Jonathan nui răspunse, luă din nou revista companiei aeriene din
buzunarul scaunului din fată. Hazardul e uneori provocator. La decolare,
frunzărind mensualul, se oprise la un scurt interviu al unei galeriste foarte în
vogă la Londra. O fotografie a Clarei ilustra cronica, era surprinsă în faţa
conacului. Jonathan se aplecă şi puse revista la loc în mapa ei. Cu coada
ochiului, Peter îl privea.
— Scuzămă căţi spun, reluă Peter, dear fi să mă izolez pe insulami
pustie, trebuie neapărat să mă duc singur acolo.
— A da?! Şi de ce?
— Pentru că dacă eşti nevoit să mă însoţeşti, atunci nare să mai fie
pustie!
— Şi de ceaş fi nevoit să te însoţesc?
— Pentru că vei fi dus o viaţă cu totul aiurea la Boston şi îţi vei fi dat
seama de lucrul ăsta mult prea târziu!
— La ce te referi, Peter? întrebă Jonathan cu un ton agasat.
— La nimic! răspunse Peter răutăcios, apucând cu un gest neglijent
exemplarul lui din revista de bord.
După ce trecură de vamă, Peter şi Jonathan se îndreptară spre parcarea
păzită. O luară pe pasarela care atârna deasupra căilor de acces la terminal.
Peter se aplecă peste balustradă.
— Ai văzut ce de lume e la taxiuri?! Cui oare săi mulţumim ca avut
geniul săşi ia maşina?
În lunga coadă de pasageri care se forma pe trotuar, Jonathan no
remarcă pe femeia cu părul alb care urca în prima maşină.
Periferia oraşului era blocată de ambuteiaje, iar Peter avusese nevoie de
mai bine de un ceas ca săl ducă acasă pe prietenul său. Jonathan îşi puse jos
valiza şişi agăţă mantoul de un cuier. În bucătărie, luminile erau stinse. O
strigă de pe scări pe Anna, dar nu primi nici un răspuns. Camera ei era
scăldată în întuneric, patul nu era desfăcut. Auzi un trosnet deasupra capului
şi urcă dendată la etaj. Împinse uşor uşa întredeschisă a atelierului. Încăperea
era goală. O nouă pânză a Annei stătea pe şevalet, Jonathan se apropie şi o
privi cu atenţie. Tabloul zugrăvea priveliştea de care te bucurai din atelier, în
veacul trecut. Recunoscu rarele edificii care rezistaseră asaltului timpului şi
încă se mai înălţau sub ferestrele casei lor. În centrul pânzei, un bric, o mare
corabie cu pânze şi două catarge, acosta în vechiul port. Câţiva călători se
grăbeau pe pod. O familie trecea pasarela care dădea pe chei. Dacă Jonathan s
ar fi apropiat încă şi mai mult, ar fi putut să admire precizia liniilor Annei.
Textura lemnului se detaşa uşor de aceea a carcasei navei. Un bărbat lat în
umeri îşi ţinea fetiţa de mână, gluga cei acoperea chipul era de un cenuşiu
frumos, străveziu. Pe mâna femeii, care se agăţa de bastingaj în coardă, se
ghicea un inel impunător.
Jonathan se gândi la cel mai bun prieten al său, singur acasă. Degeaba
voise Peter săl păcălească, Jonathan îl cunoştea prea bine ca să nuşi dea
seama cât de neliniştit era şi se simţea vinovat. Se îndreptă spre biroul Annei şi
ridică receptorul. La Peter suna ocupat. Jonathan se uită prin încăperea
scăldată în ultimele raze ale zilei care se strecurau prin verieră. Culoarea pe
care o căpăta podeaua semăna cu parchetul de nuanţa mierii dintrun vechi
conac englezesc. Inima începu săi bată în ritmul unei dorinţe cel umplea de
fericire. Închise telefonul, ieşi din atelier şi coborî scările. Îşi înhăţă mica valiză
rămasă pe scaunul de la intrare şi încuie uşa după el. Se aruncă întrun taxi
şii spuse şoferului unde să meargă.
— La Aeroportul Logan, cât mai repede cu putinţă, vă rog!
Bărbatul se uită la faţa clientului în oglinda retrovizoare, iar pneurile
breakului Ford scrâşniră pe asfalt.
Pe când maşina dădea colţul străzii, din mâna Annei se lăsară stinghiile
storului din lemn. În spatele ferestrei din atelier, ea surâdea. Anna coborî
scările, dădu drumul robotului din bucătărie şişi luă cheile dintrun bol. În
hol, se uită lung la impermeabilul pe care Jonathan îl uitase pe cuier. Ridică
din umeri, ieşi din casă şi merse pe jos până la capătul străzii. Puţin mai
departe, se urcă în maşină şi se îndreptă spre nord. Traversă Harvard Bridge
care trecea peste Charles River şişi continuă drumul până la Cambridge. Se
circula greu. O apucă pe Mass Avenue, ocoli campusul universitar şi coti pe
Garden Street.
Anna parcase nu departe de numărul 27. Urcă cele trei trepte de la
intrare şi sună la interfon. Belciugul electric se retrase, iar ea intră. Luă liftul
până la ultimul etaj. Uşa de la capătul culoarului era întredeschisă.
— E deschis, spuse o voce de femeie, dinăuntru. Apartamentul era
elegant. În sufragerie, mobila de epocă desăvârşit cerată era înfrumuseţată de
câteva piese de argintărie. Perdelele agăţate la ferestre din metal se unduiau
uşor.
— Sunt în baie, vin imediat, continuă vocea.
Anna se aşeză întrun fotoliu acoperit de un velur maroniu. De acolo, se
putea bucura de o remarcabilă privelişte înspre Danehy Park.
Femeia la care venise în vizită intră în cameră şi lăsă prosopul cu care îşi
ştergea mâinile pe spătarul unui scaun.
— Călătoriile acestea mă istovesc, îi spuse Annei pe când o îmbrăţişa.
Apoi, dintrun bol cu măiestrie cizelat, luă un inel împodobit cu un
magnific diamant şlefuit ca în vechime pe care şil puse la loc pe deget.
Jonathan îşi refăcuse forţele în timpul zborului. Închisese ochii de îndată
ce avionul părăsise pista şi îi redeschisese în momentul în care trenul de
aterizare ieşea din burta avionului de la British Airways. Închirie o maşină şi
plecă de la Heathrow luândo pe autostradă. Când zări în faţa lui mica tavernă,
apăsă pe accelerator. Puţin mai târziu, impozantul grilaj negru al domeniului se
profilă dincolo de parbriz; era larg deschis. Intră pe proprietate, încetini şi opri
lângă terasă.
Faţada era mângâiată de razele soarelui. Trandafiri sălbatici se căţărau
dea lungul pereţilor în farandole pastelate. În mijlocul unui rond de iarbă, un
plop enorm se unduia în bătaia vântului, atingând uşor acoperişul cu ramurile
i înalte. Clara apăru pe terasă şi coborî scările.
— E miezul zilei, spuse ea veninândui în întâmpinare, sunteţi punctual,
deşi aţi întârziat aproape o zi!
— Îmi pare rău, e o poveste lungă, răspunse el jenat. Ea se întoarse şi
intră în conac. Jonathan rămase descumpănit câteva clipe înainte de a o urma.
În această locuinţă de ţară, fiecare lucru părea aşezat la întâmplare şi totuşi
stătea chiar unde trebuia. Anumite locuri, fără să ştii de ce, îţi oferă imediat o
senzaţie de bine. Casa în care Clara îşi petrecea o mare parte a vieţii era unul
dintre acestea. Totul aici era primitor, ca şi cum, dea lungul anilor, ea filtrase
numai energiile bune.
— Urmaţimă, îi spuse ea.
Pătrunseră întro bucătărie enormă cu o pardoseală în tonuri brune. Aici,
timpul părea că stă pe loc. Câţiva cărbuni purpurii se sfârşeau în vatra unui
şemineu. Clara se aplecă spre un coş din răchită şi apucă un buştean pe carel
aruncă peste cenuşă. Flăcările se înteţiră dendată.
— Pereţii sunt atât de groşi, încât, fie iarnă, fie vară, în bucătărie trebuie
să fac focul. Oricine ar veni dimineaţa aici, ar fi surprins să simtă cât de frig
este.
Puse nişte farfurii pe masă.
— Vreţi un ceai?
Jonathan se lipi de un perete şi o privi. Chiar şin cele mai simple
gesturi, Clara era elegantă.
— Prin urmare, naţi respectat niciuna dintre dorinţele bunicii?
— Ba deloc.
— Dar nu în conacul ei suntem acum?
— Cunoştea perfect sufletul omenesc. Cea mai bună garanţie co să
realizez ceea ceşi dorea cu adevărat era să mă pună săi făgăduiesc exact
contrariul.
Ceainicul începu să ţiuie. Clara servi ceaiul, iar Jonathan se aşeză la
marea masă din lemn.
— Înainte să mă întorc la pension, ma întrebat dacă mia dat cumva
prin minte sămi încrucişez degetele atunci când îmi rosteam promisiunile.
— Cred că e un mod dea vedea lucrurile. Clara se aşeză în faţa lui.
— Ştiţi povestea lui Vladimir şi a lui Sir Edward, în galeria căruia îşi
expunea lucrările? întrebă Clara. În timp, au devenit de nedespărţit, iar relaţia
pe care au avuto era una frăţească. Se povesteşte că Vladimir a murit în
braţele lui.
Glasul îi răsuna de o aşteptare plină de bucurie. Jonathan se simţea
bine, iar Clara îşi începu povestirea.
După ce a fugit din Rusia prin anii 1860, Radskin a ajuns în Anglia.
Londra era refugiul temporar al tuturor exilaţilor, întâlneai acolo turci, greci,
suedezi, francezi şi spanioli, ba chiar şi călători din China. Bătrâna cetate era
atât de cosmopolită, încât alcoolul cel mai popular fusese botezat „băutura
tuturor popoarelor”, dar Vladimir nu bea, navea nici un ban. Trăia întro
cămăruţă mizeră din îngrozitorul cartier Lambeth. Radskin era un bărbat
mândru şi curajos şi, în ciuda sărăciei sale, prefera să moară de foame decât să
cerşească. Ziua, cu nişte căpeţele de cărbune pe care le aşchia ca pe nişte
creioane, se ducea la piaţa Covent Garden unde, pe vechi bucăţi de hârtie luate
de te miri unde, schiţa chipurile trecătorilor.
Vânzânduşi desenele pentru câţiva gologani câştigaţi în zilele norocoase,
îşi mai alunga puţin mizeria. Astfel îl întâlni pe Sir Edward, iar soarta îşi jucă
pe deplin rolul în dimineaţa aceea de toamnă, pe aleile descoperite din Covent
Garden.
Sir Edward era un bogat negustor de artă foarte cunoscut.
Nu sar fi dus în veci de veci la piaţa aceea, dar boala io răpise pe una
dintre servitoare, iar soţia voia ca el so înlocuiască imediat. Atunci când
Vladimir Radskin flutură pe sub nasul lui Sir Edward portretul pe care tocmai
il făcuse când se oprise în faţa unei tejghele cu legume, galeristul ghici pe loc
talentul acestui om aflat întro stare de plâns. Cumpără schiţa şi o studie toată
seara. A doua zi, se întoarse în caleaşcă, însoţit de fiica sa, şii ceru bărbatului
să io deseneze. Vladimir refuză. Nu zugrăvea nici un chip de femeie. Engleza
lui sărăcăcioasă nui îngăduia să se facă bine înţeles, Sir Edward se enervă. Nu
lipsi mult ca prima întâlnire a acestor doi bărbaţi care naveau să se mai
părăsească vreodată să nu se termine cu o bătaie zdravănă. Calm, Vladimir îi
arătă însă lui Sir Edward un alt desen. Un alt portret al lui, în picioare de data
aceasta, şi pe carel realizase numai din memorie, imediat după plecarea sa.
Atitudinea era îngrozitor de veridică.
— Este portretul lui Sir Edward expus la San Francisco?
— Schiţa acestui tablou, da, căci pornind de la acest desen…
Clara se încruntă.
— Dar ştiţi toate poveştile acestea şi uite aşa mă fac eu de râs. Sunteţi cu
adevărat cel mai mare expert în acest pictor, iar eu vă povestesc nişte anecdote
care pot fi găsite în oricare carte despre el.
Mâna lui Jonathan se apropiase de cea a Clarei. Îi veni să o cuprindă, dar
se abţinu.
— În primul şi primul rând, există foarte puţine cărţi consacrate lui
Radskin şi vă asigur că povestea asta no ştiam.
— Vorbiţi serios?
— Da, dar va trebui sămi spuneţi cum vau parvenit informaţiile
acestea, o să le public în următoarea monografie.
Clara ezită puţin înainte de a relua firul povestirii.
— Bine, vă cred, spuse ea turnândui ceai. Pentru că era sceptic, Sir
Edward îi ceru lui Vladimir să deseneze pe loc un portret al vizitiului său.
— Iar crochiul acesta se află la originea tabloului pe care lam
despachetat miercuri? întrebă Jonathan, entuziasmat.
— Bineînţeles, Vladimir şi el erau prieteni, legaţi de o aceeaşi pasiune.
Dacă vă bateţi joc de mine şi ştiţi deja toate acestea, vă pot făgădui că…
— Nu promiteţi nimic, ziceţi mai departe.
— Vladimir fusese un călăreţ foarte priceput în tinereţile sale. Mulţi ani
mai târziu, când calul preferat al vizitiului sa prăbuşit chiar în mijlocul străzii,
Vladimir îi alină omului durerea făcândui portretul în faţa grajdurilor, aproape
de bidiviul său. Vizitiul îmbătrânise, iar Vladimir ia pictat chipul pornind de la
desenul pe carel realizase dintro suflare, întro dimineaţă de toamnă în
umezeala aspră a pieţei descoperite de la Covent Garden.
Jonathan nu se putu împotrivi dorinţei de ai spune Clarei că această
poveste îmbogăţea nemaipomenit de mult valoarea pânzei care avea să fie pusă
în vânzare. Clara nu făcu nici un comentariu. Şi cum fireai de expert ieşea din
nou la iveală, el încercă de mai multe ori să afle carei erau sursele. Încerca să
aleagă din cuvintele Clarei partea de adevăr de partea de legendă. Toată după
amiaza, ea duse mai departe povestea lui Vladimir şi a lui Sir Edward.
Proprietarul galeriei îl vizita pe Vladimir aproape în fiecare zi,
îmblânzindul prin darurile sale. După câteva săptămâni, îi oferi fără săi ceară
vreo plată o cămăruţă îndeajuns de călduroasă întruna dintre casele burgheze
pe care le deţinea nu departe de piaţă.
Astfel, Radskin nu mai trebuia să străbată străzile murdare şi
primejdioase ale Londrei în paloarea zorilor şi în întunericul amurgului.
Pictorul refuză să locuiască acolo fără să dea nimic în schimb. Îşi plăti culcuşul
cu câteva desene. De cum îl văzu mutat, Sir Edward îi trimise uleiuri şi
pigmenţi de foarte bună calitate, aduse tocmai de la Florenţa. Vladimir
amestecă cu mâna lui culorile şi, de îndată ce primi primele şasiuri cu pânza
deja prinsă de care tot Sir Edward îi făcuse rost, abandonă fusainul şi începu
din nou să picteze. Acesta fu începutul perioadei sale engleze care a durat toţi
acei opt ani pe carei mai avea de trăit. Instalat în cămăruţa sa în apropiere de
Covent Garden, pictorul executa comenzile proprietarului galeriei. Sir Edward
în persoană venea săi aducă materialul. De fiecare dată, rămânea din ce în ce
mai mult timp în compania artistului. Astfel, de la o săptămână la alta,
galeristul îmblânzi mândria pictorului pe care voia săl transforme în protejatul
său. Întrun an, cel pe carel numea prietenul rus pictă şase tablouri mari.
Clara le enumeră: Jonathan le cunoştea pe toate şii spuse în care colţ al lumii
se află fiecare dintre ele.
Dar pribegia şi condiţiile mizere de viaţă din cartierul Lambeth îl
slăbiseră pe Vladimir. I se întâmpla adesea să fie chinuit de nişte îngrozitoare
accese de tuse, articulaţiile îl făceau să sufere din ce în ce mai mult. Întro
dimineaţă, venind săl vadă, Sir Edward îl găsise alungit chiar pe podeaua
modestei cămăruţe unde îl instalase. Paralizat de reumatism, nu mai avusese
puterea să se ridice de unul singur din pat şi căzuse pe jos.
Vladimir a fost dus dendată în casa de la oraş a aristocratului care îl
veghe zi de zi. Când medicul său personal îl linişti pe Sir Edward în privinţa
însănătoşirii protejatului său, acesta îl trimise pe proprietatea sa de la ţară ca
săşi petreacă acolo o confortabilă convalescenţă. Vladimir îşi reveni pe deplin.
Mulţumită lui Sir Edward, călători de mai multe ori singur la Florenţa,
mergând săşi procure chiar el pulberile de pigmenţi cu care îşi alcătuia culorile
atât de profunde. Sir Edward se purtă cu el de parcă iar fi fost frate. În toţi
aceşti ani, prietenia lor fu exemplară. Când nu călătorea, Vladimir picta. Sir
Edward îi expunea tablourile, în galeria sa de la Londra, iar când tabloul nuşi
afla cumpărător, aristocratul îl agăţa pe pereţii uneia dintre casele sale, dându
i bani pictorului ca şi cum opera ar fi fost vândută. Opt ani mai târziu, Vladimir
se îmbolnăvi din nou şi, de data aceasta, starea i se înrăutăţi rapid.
— A murit la începutul lui iunie, liniştit întrun fotoliu, la umbra unui
copac înalt, acolo unde îl dusese Sir Edward.
Vocea Clarei se umpluse de tristeţe la sfârşitul povestirii. Se ridică pentru
a strânge masa, iar Jonathan o ajută imediat, fără săi mai ceară părerea.
Clara luă ceştile, Jonathan, ceainicul şi duseră totul spre cele două bazine din
faianţă crăpată, peste care atârna un robinet impozant de aramă. Apa curse
prelung. Jonathan îi mărturisi Clarei că nu ştia aproape nimic din viaţa la ţară
a lui Vladimir şi îi relată alte câteva fragmente din povestea bătrânului pictor
căruia îşi consacrase întreaga existenţă.
Dupăamiaza se apropia de sfârşit, Clara şi Jonathan străbătuseră
împreună negurile Londrei de altădată, închipuiseră casa în care Vladimir
trăise nu departe de Covent Garden, vizitaseră grădina de trandafiri în care îi
plăcea să se plimbe când se afla la ţară. Tot evocândul pe pictor, aproape car
fi putut săi audă paşii strivind fânul din grajduri atunci când venea săl vadă
pe prietenul său, vizitiul. Jonathan spăla vasele, Clara, alături, le ştergea. Era
subjugat de senzualitatea pe care o răspândea. Ea se ridică pe vârful picioarelor
ca să aşeze farfuriile pe un suport agăţat de perete deasupra capului. De o sută
de ori îi veni so ia în braţe, de o sută de ori renunţă. Clara învârti mânerul
robinetului. Îşi şterse mâinile de un şorţ pe care şil desfăcu şi pe care îl lăsă
lângă antica maşină de gătit din lemn. Se îndreptă spre el, plină de viaţă.
— Veniţi după mine, spuse ea.
Îl trase pe uşa bucătăriei care dădea în spatele conacului. Traversară
curtea şi se opriră în faţa unui enorm şopron. Când învârti cheia, Jonathan
simţi că inima io ia la goană. Clara împinse cu putere cele două uşi, imense.
Înăuntrul hambarului, calandrul unui roadster Morgan strălucea în toate
nuanţelei metalice. Ea se aşeză la arhaicul volan din lemn, iar motorul începu
să zumzăie.
— Haideţi, nu vă mai uitaţi aşa! Trebuie să mă duc în sat, după
cumpărături. O să descoperiţi ceea ce va adus aici când ne vom întoarce. Şi, la
urma urmei, cine a întârziat douăzeci şi patru de ore? spuse ea, cu o privire
plină de maliţiozitate., Jonathan i se alătură, iar Clara demară în scrâşnit de
roţi.
Decapotabila străbătu rapid câmpia. Se opriră în faţa unei mici băcănii.
Clara cumpără cina. Jonathan ieşi cu braţele încărcate de o cutie pe care o
puse pe minuscula banchetă din spate. La întoarcere, Clara îi încredinţă
volanul. Nervos, trecu în viteza întâi şi cală motorul.
— Ambreiajul e cam sec atunci când nu eşti obişnuit cu el! spuse ea.
Jonathan îşi uită mândria şi încercă săşi ascundă nerăbdarea. Ajungând
în faţa casei, se destinse până la urmă. După ce lăsă cumpărăturile în
bucătărie, Clara îl trase după ea în interiorul conacului. Îl conduse printrun
culoar lung care dădea întro vastă bibliotecă. Pervazurile pereţilor cu lemnării
roase de vreme erau înălţate de tapiţerii vechi. Deasupra şemineului, un
orologiu mare se oprise la ora şase şi nimeni nu mai ştia dacă era vorba despre
o seară ori o dimineaţă. Câteva cărţi cu coperte uzate acopereau o masă de
acaju care trona în mijlocul încăperii. Prin ferestrele cu ochiuri mici, soarele
putea fi deja văzut cum se estompează dincolo de culmile dealurilor. Jonathan
observă uşiţa spre care se îndrepta Clara. Ea intră sub alcov, Jonathan voi să
se dea înapoi ca so lase să treacă. Atunci când eaşi puse mâna pe clanţă,
trupurile li se atinseră uşor şi straniul vertij reîncepu.
Nori grei întunecară cerul cu o viteză fulgurantă. Ziua se sfârşi, iar ploaia
de seară începu să cadă. Jonathan străbătu încăperea şi încercă să o închidă,
dar braţul refuză săl asculte. Muşchii îi erau amorţiţi. Voi so cheme pe Clara,
dar nici un sunet nui ieşea de pe buze. Afară, totul se schimba. Minunaţii
trandafiri agăţaţi de faţada conacului o acopereau acum întrun chip sălbatic.
Obloane decrepite se tânguiau la etaj, sub asalturile vântului. Câteva ţigle de
pe acoperiş se prăvăleau, înainte de a se sparge pe jos. Jonathan avea impresia
că se sufocă, plămânii îl torturau. Aversa îi pălmui obrajii. În faţa casei, era
pregătită o trăsură întro stare jalnică. Copitele ce loveau pământul trădau
nervozitatea calului pe care un vizitiu cu joben încerca săl ţină pe loc
strângând cât de tare putea pripoanele. Înăuntrul berlinei, silueta unei tinere
era înfofolită întro capă cenuşie, iar un capişon îi acoperea capul. Un cuplu
deo vârstă înaintată ieşi în grabă din casă. Bărbatul, cu o statură impozantă, o
ajută pe femeie, protejândo cu braţul, să urce. Închise portiera, îşi scoase
capul pe fereastră şi urlă: „Prin păduri, repede, vin!”
Vizitiul dădu bice calului, iar trăsura înconjură copacul cel mare. Plopul
care domnea în parc nu mai avea nici o frunză. Vara care deabia se năştea
părea săşi dea deja sfârşitul. Vocea necunoscută îl ajunse din nou: „Repede,
repede, grăbiţivă!”, murmura ea, amestecânduse cu şuierul rafalelor.
Jonathan îşi întoarse cu greu privirea înăuntrul bibliotecii. Decorul se
schimbase. La capătul încăperii, uşa care dădea spre culoar se deschise brusc.
Jonathan văzu două siluete care fugeau spre etaj. Una ţinea sub braţ un
pachet mare, înfăşurat întro pătură. Jonathan ştia că în câteva secunde avea
să rămână fără aer. Inspiră adânc şi încercă din toate puterile să lupte
împotriva moleşelii. Se dădu un pas înapoi, iar vertijul încetă de îndată. Clara
era tot în faţa lui. Se găsea din nou sub alcov.
— Sa întâmplat din nou, nui aşa? întrebă ea.
— Da, răspunse Jonathan, recăpătânduşi răsuflarea.
— Şi mie mi sentâmplă, am şi eu visele acestea, şopti ea. Totul se
petrece când ne atingem.
Straniul pare şi mai straniu atunci când îl mărturisim. Ea îl privi fix şi,
fără să mai spună nimic, intră în micul birou.
Şevaletul era pus în mijlocul încăperii. Când Clara dădu la o parte
cuvertura care proteja tabloul, îi oferi lui Jonathan acea clipă unică la care
visase din totdeauna. Privi pânza şi nuşi crezu ochilor.
Din spate, încremenită în veşnicia tabloului, tânăra femeie stătea în
picioare, rochia plisată pe care o purta era de un roşu dens şi adânc, un roşu
cum Jonathan nu mai văzuse niciodată. Atinse uşor pânza cu vârfurile
degetelor. Opera era mai frumoasă decât tot ceea ce ar fi putut săşi imagineze.
Mai întâi, subiectul, ce se sustrăgea tuturor regulilor pe care Vladimir şi le
impusese, iar apoi, acest roşu indescriptibil carei aminti că Vladimir îşi pisa şi
şi pregătea de unul singur culorile, după moda veche.
O ameţeală îi cuprindea meditaţia de expert. Tema în contrejour pe care
pictorul o adoptase aici era de o factură deja contemporană. Nu era vorba
despre nici o vibraţie a luminii, ci despre o reprezentare precisă, despre o
pătrundere premonitorie în veacul al XXlea. În fundal, un plop albăstrui pe un
cer verde ca smaraldul prevestea deja viitorul fovism. Iar Jonathan percepu
încă şi mai bine dimensiunea talentului pictorului său. Vladimir nu aparţinea
nici unei vremi. Acest tablou era fără precedent şi fără seamăn.
— Tot ai făcuto, ticălos bătrân! murmură el. Ţiai făcut capodopera.
Rămase astfel multe ceasuri ca să privească Tânăra cu rochie roşie, iar
Clara, care părăsise încăperea, nu veni în nici un moment al nopţii să întrerupă
tăcerea ce învăluia ciudata întâlnire dintre pictor şi istoricul său.
Ea nu intră în birou decât în zori. Puse un platou pe un secrétaire, trase
perdelele şi lăsă lumina să pătrundă pe fereastra pe care o întredeschise.
Jonathan îşi miji ochii şi se întinse. Se aşeză în faţa ei la măsuţă şi îi servi o
ceaşcă de ceai. Se priviră un timp fără să scoată o vorbă, iar el a fost acela care
spulberă clipa de complicitate.
— Ceaveţi de gând să faceţi?
— Va depinde mult de dumneavoastră, spuse ea ieşind.
Jonathan rămase singur un moment. Ştia acum că tabloul pe carel
studiase toată noaptea avea săi aducă lui Radskin, în sfârşit, recunoaşterea ce
i se cuvenea. Tânăra cu rochie roşie avea săl consacre pe pictor printre
contemporanii săi. Conservatorii de la Metropolitanul din New York, de la Tate
Galery din Londra, de la muzeul d’Orsay din Paris, de la Prado din Madrid, de
la Galeria Uffizi din Florenţa, de la Bridgestone din Tokio, toţi or să vrea de
acum înainte să expună opera lui Radskin. Jonathan se gândi şi la Peter, ce
avea să se întrebe care dintre ei o să liciteze mai mult pentru aşi agăţa pentru
totdeauna tabloul acesta pe peretele muzeului său. Îşi scoase mobilul din
buzunar, îi formă numărul şii lăsă un mesaj pe robotul telefonic.
— Eu sunt, spuse el, am o veste pe care aş vrea so împărtăşesc cu tine.
Mă aflu în faţa tabloului pe care lam căutat atât de mult şi, credemă, e mai
presus de toate speranţele noastre. Va face din tine cel mai fericit şi mai
invidiat dintre conducătorii de licitaţii.
— Cu o condiţie, spuse Clara din spate.
— Care condiţie? întrebă Jonathan, băgânduşi mobilul înapoi în
buzunar.
— Chiar că sunteţi şocat dacă va scăpat aşa ceva!
Ea se ridică şii întinse mâna ca săl tragă spre tablou.
Schimbară o privire perplexă, iar eaşi ascunse de îndată mâna la spate.
Înaintară până la şevalet. Jonathan examină încă o dată pictura lui Vladimir.
Când îşi dădu seama de greşeala sa, făcu ochii mari, înălţă pânza şi se uită pe
partea cealaltă. Întro clipă, înţelese catastrofica importanţă a lucrului carei
scăpase: Vladimir Radskin nuşi semnase ultimul tablou.
Clara se apropie de el şi voi săi pună mâna pe umăr ca săl liniştească,
dar se resemnă.
— Nu vio luaţi în nume de rău, nu sunteţi primul pe care tabloul îl
păcăleşte în felul acesta. Nici Sir Edward nu şia dat seama, era la fel de
fermecat ca şi dumneavoastră. Veniţi, nu staţi acolo. Cred că o mică plimbare
pe jos o să vă facă bine.
În parc, ea continuă povestea pictorului şi a proprietarului galeriei.
Vladimir fusese doborât brutal de boală, murise imediat după ce
terminase Tânăra cu rochie roşie. Sir Edward nu şia revenit după dispariţia
prietenului. Nebun de durere şi de furie că munca pictorului său nu era
recunoscută la adevărata ei valoare, îşi puse în mod public reputaţia în joc un
an mai târziu şi anunţă că ultima operă a lui Vladimir Radskin era una dintre
cele mai importante ale secolului. Avea să organizeze în ziua comemorării
dispariţiei sale o prestigioasă vânzare unde pânza să fie prezentată. Mari
colecţionari dădură fuga din lumea întreagă. În ajunul licitaţiei, el scoase
tabloul din cufărul undel adăpostise pentru al aduce la sala de vânzare.
Când îşi dădu seama că nu era semnat, era prea târziu. Miracolul
marelui ceremonial pe carel organizase pentru a consacra opera prietenului
său se întoarse împotriva lui. Toţi negustorii şi criticii epocii îl folosiră pentru a
l ataca. Mediile artistice îl luară în râs. Sir Edward a fost acuzat că a prezentat
un fals grosolan. Dezonorat, ruinat, şia abandonat proprietăţile şi a părăsit în
grabă Anglia. A plecat să trăiască în America cu soţia şi fiica sa, unde a şi
murit, câţiva ani mai târziu, neştiut de nimeni.
— Dar cum de ştiţi toate acestea? întrebă Jonathan.
— Tot naţi înţeles unde vă aflaţi?
Văzând înfăţişarea perplexă a lui Jonathan, Clara nuşi putu înfrâna un
râs din toată inima care izbucni în hohote.
— Dar vă aflaţi în casa lui Sir Edward. Aici şia petrecut pictorul ultimii
ani, aici a pictat multe dintre tablourile sale.
Atunci, Jonathan se uită în jurul lui şi văzu conacul sub o cu totul altă
perspectivă. Când trecură prin faţa plopului, încercă să şil imagineze pe pictor
lucrând. Ghici locul unde Vladimir îşi pusese şevaletul pentru a realiza unul
dintre tablourile sale preferate. Opera al cărei peisaj original îl vedea în faţă era,
după câte ştia, expusă întrun mic muzeu din Noua Anglie. Jonathan privi
zidul alb care înconjura domeniul până departe, în zare. Dealul aflat la orizont
era mult mai înalt în tablou decât în realitate. Atunci, Jonathan se lăsă pe
genunchi şi înţelese că Vladimir îşi realizase pictura aşezat, iar nu în picioare.
Cu siguranţă, Clara se înşelase în cronologia povestirii sale. La doi ani după ce
se mutase aici, probabil că Vladimir era deja foarte slăbit. Se întoarseră spre
casă întro frumoasă dupăamiază de vară.
Jonathan îşi petrecu restul zilei în micul birou. O regăsi pe Clara la
sfârşitul dupăamiezii, fredona în bucătărie. Intră fără să facă zgomot, se
sprijini de tocul uşii şi o privi.
— E ciudat, dar de fiecare dată când vă gândiţi la ceva, vă încrucişaţi
mâinile la spate şi vă mijiţi ochii. Ce vă supără? întrebă ea.
— Mai multe lucruri! Nu ştiţi vreo cârciumioară de ţară unde vaş putea
duce să cinăm, miaş perfecţiona stilul de condus pe Morganul acela şi apoi,
mie foame, dumneavoastră nu?
— Mor de foame! spuse ea aruncând în chiuvetă tacâmurile pe care le
ţinea în mână. Urc să mă schimb, o să fiu gata în câteva minute.
Aproape căşi ţinu cuvântul. Jonathan deabia deavu timp să încerce să
dea de Peter, fără succes, şi să constate că bateria mobilului său murise, iar
Clara îl şi strigă din holul de la capătul scărilor
— Sunt gata!
Roadsterul aluneca sub lumina voalată a unei semiluni. Clara îşi
adunase părul sub un fular care o apăra de vânt. Jonathan căuta săşi aducă
aminte de ultima oară când îşi simţise inima atât de plină. Se gândi din nou la
Peter, ar trebui săl prevină că Tânăra cu rochie roşie nu era semnată. Îşi
imagina deja cum o să reacţioneze şi munca pe care va fi nevoit so facă pentru
aşi salva prietenul. Va trebui să găsească în câteva zile mijloacele dea
autentifica un tablou ce se deosebea de opera pictorului care se presupunea că
l realizase.
Şi chiar dacă, din punctul lui de vedere, fiecare trăsătură de penel valora
mult mai mult decât orice semnătură, absenţa unei simple ştampile de pe
pânză avea să provoace multe întrebări în mediile artistice. În primul rând,
trebuia să descopere de ce Vladimir nuşi pusese numele pe propriul tablou. Să
fi fost oare pentru că se sustrăsese celor două reguli absolute pe care şi le
impusese: să nu folosească niciodată pigment roşu şi să nu picteze niciodată
nici o femeie? Dacă acestea fuseseră singurele motive ale acestui ciudat
anonimat, atunci, fără să ştie, îi jucase cea mai rea festă expertului ce avea să
încerce, un veac şi câteva decenii mai târziu, să impună în lume dimensiune a
lucrării sale.
„De ce ai făcuto, Vladimir?”, se gândea Jonathan.
— Este întrebarea pe care mio pun tot timpul, continuă Clara.
Micuţa lampă de pe masa la carei instalase hangiul lumina delicat
chipul Clarei. Jonathan înălţă capul şi nu putu rezista dorinţei de a o privi.
— Îmi citiţi gândurile?
— Le împărtăşesc! Şi apoi, eu nam nici un merit, buzele vă însoţeau
cuvintele pe care le murmuraţi fără să vă daţi seama.
— Nesemnată, pânza o să provoace multe controverse. Ne trebuie nişte
elemente concrete care să dovedească faptul că Radskin e chiar autorul ei.
— De unde vă gândiţi să începeţi?
— De la compoziţia picturii şi va trebui să regăsesc originea pigmenţilor
Tinerei cu rochie roşie ca săi compar cu aceia pe care îi folosea în celelalte
pânze. Lucrul acesta o să ne ofere o primă serie de indicii.
Mâinile le erau aşa de apropiate, că lear fi fost deajuns câţiva centimetri
smulşi pudorii sau fricii pentru a nu mai forma decât una singură. Şi cine ştie
dacă nu cumva, împreunânduse, nu lear fi adus răspunsurile la întrebările pe
care amândoi şi le puneau fără săndrăznească să şi le mărturisească?
La conac, Jonathan se instală întro cameră pentru musafiri. Îşi puse
geanta pe un fotoliu şi se sprijini cu mâinile pe patul înălţat deun baldachin
cu draperii ecru. Apoi, se îndreptă spre una dintre cele două ferestre care
dădeau spre parc şi simţi efluviile marelui plop ce se legăna în lumina lunii.
Tremură, trase jaluzelele şi intră în baie. Clara mergea pe culoar, se opri puţin
în faţa uşii camerei sale, apoi se îndepărtă spre aceea pe care o ocupa la
capătul coridorului.
Jonathan se trezi foarte devreme. De îndată ce fu gata, coborî spre
bucătărie. Încăperea mirosea frumos a foc stins de lemne. Clara nu exagerase,
dimineaţa, bucătăria era îngheţată. Două boluri erau aşezate pe masa cea
mare, lângă un paner. Jonathan lăsă acolo un bileţel. Aprinse focul şi ieşi pe
uşa din spate pe care o închise fără să facă zgomot. Parcul părea să doarmă
învăluit în roua zorilor. Jonathan îşi umplu plămânii cu aer proaspăt, îi plăcea
ora aceasta din zi când două lumi atât de străine una de alta se însoţesc pentru
o clipă. Nici ramurile copacilor, nici tulpinile trandafirilor agăţaţi de faţade nu
tremurau. Pietrişul îi scârţâi sub paşi. Se urcă în maşină, porni motorul şi
părăsi domeniul. Pe drumeagul mărginit de copaci înalţi, privi cum conacul se
micşorează în oglinda retrovizoare. În momentul în care lua curba, Clara
deschise ferestrele la etaj.
O ploaie fină cădea pe aeroportul Heathrow. Jonathan îşi lăsă maşina şi
se urcă în autobuzul carel duse la ghişeele companiei Alitalia. Zborul pentru
Florenţa nu pleca decât peste două ore, îşi uitase impermeabilul la conac şi se
duse să se plimbe în partea unde erau buticurile.
Clara intră în bucătărie, se apropie de focul care trosnea în şemineu şi
zâmbi. Se îndreptă spre aragaz, puse ceainicul pe un ochi şi se aşeză la masă.
Menajera care venea în fiecare zi să aibă grijă de casă adusese un ziar şi nişte
pâine proaspătă. Îi putea auzi paşii liniştitori deasupra capului. Clara zări
scrisoarea de la Jonathan. Lăsă ziarul şi desfăcu plicul.
Clara, Am plecat devreme de dimineaţă. Aş fi vrut să vă bat la uşă ca să
vă spun la revedere, dar încă dormeaţi. Când veţi citi rândurile acestea, o să fiu
pe drum spre Florenţa, pe urmele pictorului nostru. E ciudat, a trebuit să
aştept tot timpul acesta ca să fac cea mai mare dintre descoperirile pe care mi
lea oferit viaţa. Voiam să vă împărtăşesc un gând, atât de prezent încă din
primele clipe ale trezirii mele. Revelaţia aceasta seamănă cu o călătorie, cred că
a început în chiar momentul în care vam întâlnit. Dar când oare sa întâmplat
cu adevărat? Ştiţi?
Vă voi suna seara aceasta, vă doresc o zi bună, miar fi plăcut să vă
rămân alături; ştiu deja cămi veţi lipsi.
Al dumneavoastră, Jonathan Clara împături scrisoarea şi o puse cu mare
încetineală în buzunarul halatului. Trase adânc aer în piept, privi calmă lustra
agăţată de tavan, îşi ridică mâinile spre cer şi scoase un imens strigăt de
bucurie.
Capul uimit al lui Dorothy Blaxton, menajera casei, se îţi prin uşa
întredeschisă.
— Maţi strigat, doamnă?
Clara tuşi uşor în căuşul palmei.
— Nu, Dorothy, cu siguranţă cai auzit şuierul apei pentru ceai!
— Probabil, răspunse ea privind ochiul pe care Clara uitase săl aprindă
sub ceainic.
Clara se ridică şi se învârti pe loc, fără ca măcar săşi dea seama. O rugă
pe Miss Blaxton să pregătească totul şi să pună câteva flori în camera de
oaspeţi, ea avea să se ducă la Londra, dar o să se întoarcă foarte repede.
— Desigur, doamnă, zise menajera întorcânduse spre scară.
Şi de îndată ce Dorothy Blaxton fu pe culoar, eaşi ridică ochii în sus şi
urcă la etaj.
În chiar clipa în care roţile avionului lui Jonathan părăseau pista, în
Morganul ei, Clara lăsa în spate domeniul. Un soare rotund şi cald strălucea
pe cer.
Două ore mai târziu, îşi parcă maşina în faţa galeriei.
La câteva mii de kilometri, un taxi îl lăsa pe Jonathan în Piazza della
Repubblica, în faţa hotelului Savoy. Îşi luă o cameră şil sună de îndată pe un
prieten pe care nul mai văzuse de multă vreme. Lorenzo răspunse de la primul
ţârâit şii recunoscu imediat vocea.
— Ce te aduce pe la noi? întrebă Lorenzo cu accentul lui de Toscana.
— Eşti liber pentru un dejun? răspunse Jonathan.
— Pentru tine, întotdeauna! Unde ai tras de nai venit să dormi la noi?
— La Savoy.
— Atunci, ne întâlnim la cafeneaua Gilli întro jumătate de oră.
Terasa era plină, dar Lorenzo era un obişnuit al tuturor locurilor
frecventate din oraş. Un chelner îl îmbrăţişă, îi strânse mâna lui Jonathan şi,
sub privirile mânioase ale turiştilor ce aşteptau la coadă în faţa cafenelei, le
dădu pe dată o masă. Jonathan refuză politicos meniul pe care il prezenta
şeful personalului.
— Vreau ce ia şi el!
Conversaţiile începură să curgă în jurul mesei la care cei doi prieteni
savurau bucuria de a se revedea.
— Aşadar, crezi că ţiai găsit faimosul tablou?
— Sunt sigur, am însă realmente nevoie de ajutorul tău pentru ca lumea
sămi împărtăşească părerea.
— Dar de ce blestematul tău de pictor nu şia semnat pânza?
— Încă nu ştiu şi tocmai de aceea am nevoie de tine.
— Nu teai schimbat deloc! Eşti la fel de nebun. Încă de pe băncile de la
Artele Frumoase, când ne făceam stagiul la Paris, îmi împuiai urechile cu
Vladimir Radskin al tău.
— Nici tu nu teai schimbat, Lorenzo.
— Am cu douăzeci de ani mai mult, aşa că totuşi mam schimbat.
— Şi Luciana?
— Tot nevastămea şi tot mama copiilor mei. Ştii prea bine că aici, în
Italia, familia e o instituţie. Şi tu, teai însurat?
— Aproape!
— Tocmai ceţi spuneam, nu teai schimbat.
Chelnerul le puse pe masă nota de plată şi două cafele tari. Jonathan îşi
scoase portmoneul cu carduri, dar Lorenzo îşi aşeză dendată mâna peste a lui.
— Hai, bagăl la loc, dolarii nu mai valorează nimic în Europa, ce, nu
ştiai? Bine, o să te însoţesc la Zecchi, atelierele lor nus departe deaici. Poate
că acolo o să aflăm mai multe despre pigmenţii pe carei folosea rusul tău. De
secole, au păstrat aceleaşi modalităţi de preparare. Magazinul ăsta e memoria
picturii noastre.
— Cunosc firma Zecchi, Lorenzo!
— Da, dar nu cunoşti pe nimeni care să lucreze acolo, pe când eu, da!
Părăsiră Piazza della Repubblica. Un taxi îi lăsă la numărul 19, via della
Studio. Lorenzo se duse în faţa recepţiei. O brunetă fermecătoare care
răspundea la prenumele de Graziella le ieşi în întâmpinare cu braţele deschise.
Lorenzo îi şopti la ureche câteva cuvinte pe care ea le puncta cu câţiva de „Şi”
aproape cântaţi. Îi făcu cu ochiul şii conduse pe amândoi în partea din spate a
magazinului. Acolo, o apucară pe o scară veche din lemn ale cărei trepte le
scârţâiau sub paşi. Graziella luase o cheie cu nişte forme impresionante. O
învârti în broasca unei uşi care se deschidea în nişte imense mansarde apărate
de orice lumină. O peliculă subţire de praf acoperea miile de lucrări aliniate pe
nişte rafturi care se întindeau la nesfârşit sub şarpantă. Graziella se întoarse
spre Jonathan şi i se adresă aproape fără nici un accent.
— În ce an a venit aici pictorul dumneavoastră?
— Între 1862 şi 1865.
— Atunci urmaţimă, straţele din epoca aceea se află un pic mai departe.
Parcurse o etajeră cu vârful degetelor şi se opri în faţa cotoarelor crăpate
a cinci registre pe care le trase spre ea.
Puse ceasloavele pe o servantă. Toate comenzile date atelierelor Zecchi de
patru veacuri încoace erau consemnate în aceste caiete.
— În trecut, prepararea anumitor pigmenţi şi uleiuri pure se făcea aici,
spuse Graziella. Cei mai mari maeştri au călcat pe aceste podele. Acum, este o
sală cu arhive care ţine de muzeul din Florenţa. Ştiţi că ar trebui să aveţi o
autorizaţie a conservatorului ca să fiţi aici. Dacă tata mar vedea, sar înfuria.
Dar sunteţi prietenul lui Lorenzo, aşa că sunteţi aici ca acasă. O să vă ajut să
căutaţi.
Jonathan, Lorenzo şi Graziella îşi văzură de treabă în jurul mesei. Dând
paginile manuscrise ale registrului pe carel consulta, Jonathan şil imagina pe
Vladimir mişcânduse de colocolo prin încăpere, aşteptând săi fie preparate
comenzile. Radskin spunea că responsabilitatea unui pictor nu se mărgineşte
la excelenţa estetică şi tehnică a compoziţiei sale, trebuie să ştie şi să o apere
de atacurile timpului. Pe vremea când preda în Rusia, regretase de prea multe
ori stricăciunile provocate de anumite restaurări neinspirat realizate pe pânzele
maeştrilor pe carei stima. La Paris, Jonathan cunoştea câţiva restauratori care
împărtăşeau fără reţineri punctul de vedere al pictorului său. Auziră treptele
trosnind, sângele le îngheţă în vine, urca cineva. Graziella se năpusti la registre
şi alergă să le pună la loc. Mânerul uşii scârţâi, iar Graziella deabia de avu
timp săşi ia o înfăţişare nevinovată ca săşi întâmpine tatăl ce intra în încăpere
cu o faţă întunecată. Giovanni îşi trecu mâna prin barbă şil certă pe Lorenzo.
— Ce cauţi aici? Naveam întâlnire.
— Giovanni, ce plăcere să te văd, ca întotdeauna, răspunse Lorenzo,
îndreptânduse cu veselie spre el.
Îl prezentă pe Jonathan gazdei sale. Chipul tatălui Graziellei se destinse
de îndată ceşi dădu seama că fata nu era singură cu Lorenzo în chiţimiile
propriei case.
— Să nu te superi pe fiicăta, dar am rugato săl lase pe unul dintre cei
mai buni prieteni ai mei să vadă locul acesta unic din Florenţa. Vine din
America, din Boston. Ţil prezint pe Jonathan Gardner, neam cunoscut pe
băncile facultăţii din Paris unde am învăţat amândoi. Este unul dintre cei mai
mari experţi de pe lumea aceasta.
— Exagerarea nu este o fatalitate naţională, Lorenzo, fă şi tu nişte
eforturi! spuse tatăl Graziellei.
Giovanni îl măsură pe Jonathan din cap pânăn picioare, îşi trecu
degetele prin barbă, sprânceana dreaptă i se înălţă şi, în sfârşit, îi întinse
mâna.
— Bine aţi venit la mine acasă, iar dacă sunteţi prietenul lui Lorenzo,
atunci veţi fi şi prietenul meu. Acum, ar fi mai bine să coborâţi ca să vă
continuaţi conversaţia. Locatarilor acestei încăperi nu prea le plac curenţii de
aer. Urmaţimă.
Bătrânul îi conduse întro bucătărie imensă. O femeie cu părul strâns
sub un batic stătea în faţa sobelor. Trase de cordonul şorţului şi se întoarse
întinzând o mână generoasă musafirilor fiicei sale. Jonathan o privi, iar
mişcarea aparte a pleoapelor îi trădă dorul de Clara care tocmai îl luase prin
surprindere. O oră mai târziu, Lorenzo şi Jonathan părăseau casa lui Giovanni.
— Rămâi în seara aceasta? întrebă Lorenzo însoţindul pe străzi.
— Da, prefer să aştept rezultatul cercetărilor pe care i leam cerut
prietenei tale.
— Graziella o să caute, poţi să ai încredere în ea.
— Dacă taicăsău o so lase.
— Nuţi face griji, îl cunosc foarte bine, pare înfricoşător, dar în faţa fiică
sii se topeşte dea dreptul.
— Îţi sunt dator vândut, Lorenzo.
— Hai atunci să iei cina cu noi, Luciana, va fi foarte mulţumită să te
vadă. Şi apoi, o să vorbim despre problemele tale.
Lorenzo îl lăsă pe Jonathan în faţa hotelului şi se întoarse la lucru, la
academia de arte unde conducea un departament de cercetări. Jonathan ar fi
voit să se ducă la Galeria Uffizi, dar muzeul era închis. Atunci, resemnat,
traversă Ponte Vecchio şi merse pe jos până la Piazza Pitti. Cumpără un bilet la
ghişeu şi intră în grădinile Boboli.
Străbătu curtea interioară şi urcă treptele care îngăduie accesul pe terasa
separată de palat prin fântâna Carciofo. Vederea pe care o oferea asupra
Florenţei era emoţionantă. În depărtare, domul şi campanila se înălţau
deasupra acoperişurilor care păreau că se înşiră până la nesfârşit. Îşi aminti
tabloul, expus la Luvru, pe care Camille Corot16, îl pictase în 1840. În
perspectiva parcului se deschidea amfiteatrul construit în veacul al XVlea. În
centru, admira vasca romană şi obeliscul egiptean. Urcă spre vârful dealului.
La dreapta sa, o alee în pantă ducea la un rond. Se aşeză la rădăcina unui
copac ca săşi tragă răsuflarea în tihna unei dupăamieze florentine. Pe o
băncuţă de piatră din apropiere, o pereche se ţinea de mână. Ei admirau tăcuţi
maiestatea operelor care îi înconjurau. În grădinile Boboli domneşte o
atmosferă impregnată de o linişte pe care doar veacurile o şlefuiesc. Nehotărât,
Jonathan închise ochii peste imaginea blândă a intimităţii lor şi se îndreptă
spre Viottolone.
Lunga travee mărginită de chiparoşi seculari cobora în pantă abruptă
spre Piazzale dell’Isolotto unde trona un bazin circular ornamentat cu statui. În
centrul acestuia, pe o insuliţă senălţau portocali şi lămâi. În mijlocul
personajelor mitice, chipul lui Vladimir se oglindi brusc în apa liniştită, ca şi
cum pictorul sar fi apropiat pe la spate, fără ca el săi fi auzit paşii. Jonathan
se întoarse. I se păru că recunoaşte silueta lui Vladimir care se ascundea acum
după un copac. Bătrânul pictor se mişca cu nonşalanţă în mijlocul tuturor
apuselor culturi care impregnau locul acesta cu tainicele lor parfumuri.
Intrigat, Jonathan îl urmări în plimbarea lui până la bazinul lui Neptun;
Vladimir se opri în faţa statuii Abundenţei şi se apropie de el. Cu un deget lipit
de gură, îi făcu semn să nu spună nimic, îi puse o mână protectoare pe umăr
şil luă cu el.
Aleea pe care o coborau umăr la umăr îi ducea la poalele fortului
Belvedere. O luară pe o rampă largă, care ducea, la dreapta palatului, spre
grote. „Este o creaţie amenajată de Buontalenti17, e formată din mai multe săli
împodobite cu vasce, picturi, stalactite şi o stâncă sculptată”, îi şopti pictorul la
ureche. „Priveşte cât de frumos e totul”, murmură el din nou. Apoi, îl salută şi
dispăru în reveria sa. Jonathan se ridică de pe banca pe care aţipise.
Ieşind din parc, trecând prin faţa micii fântâni a lui Bacchus, îl salută pe
piticul care călărea o ţestoasă.
Graziella urcă furişânduse la mansardă. Răsuci încetişor mânerul uşii,
parcurse lungile rafturi şi apucă cu delicateţe registrul. Îl puse pe masă şi
începu, la lumina unei lămpi mici, să studieze ceea ce îi ceruse Lorenzo.
Absorbită în lectura ei, tresări când tatăl i se aşeză alături. O luă pe după
umeri şi o strânse lângă el.
— Aşa, ce anume căutăm noi pentru prietenii tăi, fata mea?
Ea zâmbi şil sărută pe obraz. Paginile vechilor cărţi se întoarseră,
particulele fine de praf care scânteiau aliniinduse în razele de lumină trasau
din nou toate trecutele scrieri ale acestor locuri încărcate de mistere. Graziella
şi Giovanni munciră până la căderea serii.
Seara se lăsa peste Florenţa, Jonathan ajunse în dreptul faţadei de secol
al XVIlea care adăpostea apartamentele lui Lorenzo. În aceeaşi clipă, Graziella
ieşea în curtea casei Zecchi. Purta o etolă mare, dar nu ca să se apere de
răcoarea serii toscane. Lipit de mijloc, ascundea un registru enorm cu cotorul
crăpat. Ridică ochii spre ferestrele de la etaje, tatăl şi mama ei erau în faţa
televizorului, trecu pe sub portic şi se pierdu pe străzile bătrânului oraş.
La Londra, Clara era cu un conducător de licitaţii englez şi cu expertul
care îl însoţea. Se uită discret la ceas. Îi informă pe concurenţii lui Jonathan şi
Peter că deja a ales şi că nu le reţinuse candidatura. Părăsi încăperea. Înainte
de a încuia uşa, Clara privi reproducerea picturii lui Camille Corot agăţată de
peretele sălii de şedinţe. Era nemaipomenit de fidelă. Se pierdu în peisaj, iar
mintea îi plutea pe deasupra acoperişurilor Florenţei.
Anna bătea străzile pieţei în aer liber din vechiul port bostonez. Se opri
pe terasa uneia dintre numeroasele cafenele care mărgineau aleile. Îşi deschise
ziarul. O femeie cu părul alb ajunse zece minute mai târziu şi se aşeză în faţa
ei.
— Îmi pare rău cam întârziat, dar traficul e infernal.
— Ei bine? întrebă Anna lăsânduşi cotidianul.
— Ei bine, totul se desfăşoară mai presus de tot ceam sperat. Dacă maş
hotărî sămi public întro bună zi cercetările, aş lua premiul Nobel.
— Dacă ţiai publica întro zi cercetările, tear închide imediat întrun
azil.
— Probabil că ai dreptate, umanitatea a negat întotdeauna descoperirile
care o bulversează. Şi totuşi, cum spunea unul dintre vechii mei prieteni,
merge mai departe!
— Ai fotografiile?
— Bineînţeles că le am.
— Atunci, totul merge cum nu se poate mai bine în cea mai bună dintre
lumile posibile. Vreau să se termine o dată, spuse Anna.
— Răbdare, draga mea, continuă femeia cu părul alb, aşteptăm clipa
aceasta din vremuri de mult uitate, aşa că mai stăpâneştete câteva săptămâni.
Or să treacă mai repede decât îţi închipui, ai încredere în mine.
— Ceea ce am şi făcut din totdeauna, zise Anna ridicând mâna pentru ai
atrage atenţia chelnerului.
Luciana pregătise o cină somptuoasă. Cei doi copii ai lui Lorenzo veniră
săl salute pe Jonathan. Graziella li se alătură în momentul în care se
pregăteau să se aşeze la masă.
— Cred că am găsit ceva, spuse Graziella, dar vom vedea puţin mai
târziu.
Când terminară de mâncat, ea se duse să ia din hol pachetul pe carel
adusese sub etolă.
Puse registrul pe masa din salon şi îl deschise. Jonathan şi Lorenzo se
aşezaseră lângă ea.
— Acest Vladimir al dumneavoastră nu a venit la Florenţa, în orice caz,
na călcat niciodată la Zecchi.
— E imposibil! spuse Jonathan.
Lorenzo îi făcu semn so lase pe Graziella să vorbească. Ea dădu o
pagină, apoi o alta şi se întoarse la început.
— Priviţi, uitaţivă aici, zise ea, desemnând literele trasate uşor cu
cerneală albastră.
Ea arătă cu degetul prima coloană unde era înregistrat obiectul comenzii,
pigmenţi, ulei, pensule, solvent, conservator, cea dea doua indica data
preparării, cea dea treia, suma datorată şi, în sfârşit, ultima, comanditarul. La
capătul liniei manuscrise, figura numele lui Sir Edward.
— Nu el venea, adăugă ea.
Misterul pe care Jonathan venise săl lămurească în locurile acestea se
adâncea.
— Vam pregătit o listă exhaustivă cu ceea ce cumpăra. Un amănunt o să
vă intereseze. Şi în nici un caz nu se poate spune că proprietarul galeriei sar fi
zgârcit la cheltuieli. Uleiurile pe care le alegea costau o adevărată avere la
vremea respectivă.
Ea îi explică lui Jonathan că, pentru a le spori puritatea, manufacturierii
etalau uleiurile pe nişte bacuri mari pe care le aşezau pe acoperişurile încinse
ale casei Zecchi. Seara, strângeau doar ceea ce se forma la suprafaţa lichidului.
— Dar nui totul, am dat de urma pensulelor pe care le cumpăra. Sunt
Majolicas, o calitate foarte preţioasă, realizată cu aceeaşi peri ca acelea folosite
pentru fabricarea pămătufurilor pentru bărbierit. Şi acestea erau extrem de
scumpe. Asigurau însă o netezire foarte precisă şi regulată a amestecurilor de
culori pe paleta pictorului.
Luciana le aduse nişte cafea. Se duseră so bea, departe de ceasloavele pe
care Graziella le închise cu precauţie.
— Dacă te prinde taicătău, o sămi aud numele urlat în tot oraşul, zise
Lorenzo privindo.
— El ma ajutat săl împachetez. Îl cunoşti pe tata la fel de bine ca şi
mine.
Lorenzo fusese elevul lui Giovanni, un elev teribil, după cum spunea tatăl
Graziellei, dar unul dintre preferaţii săi, pentru că era de o inepuizabilă
curiozitate.
— În schimb, reluă Graziella, aş prefera să fiu în vacanţă la Roma dacă
ar afla ce am făcut acum.
Graziella scoase din buzunar o hârtie pe care copiase toate compoziţiile
pigmenţilor cumpăraţi de Sir Edward la Florenţa.
— Vam adus câte un eşantion din fiecare. Veţi putea săi comparaţi cu
cei ai tabloului. Nu ştiu dacă o să fie deajuns ca săl autentificaţi, dar e tot ce
pot face.
Jonathan se ridică şio strânse pe Graziella în braţe.
— Nu ştiu cum să vă mulţumesc, îi spuse. E tocmai lucrul de care aveam
nevoie.
Cu obrajii îmbujoraţi, Graziella se eliberă din îmbrăţişareai spontană şi
tuşi uşor.
— Redaţii propriul adevăr pictorului, şi miemi plăcea, Vladimir acesta al
dumneavoastră.
Întâlnirea luă sfârşit. Lorenzo o conduse pe Graziella cu preţiosul ei
manuscris. Când o lăsă În faţa casei Zecchi, eal întrebă dacă Jonathan este
burlac. Lorenzo zâmbi şi o lămuri că are el o presimţire cum că, în prezent,
viaţa sentimentală a prietenului său este puţin cam complicată. Graziella ridică
din umeri şi surâse.
— Aşa se întâmplă de fiecare dată când îmi place un bărbat. La urma
urmelor, cum spunea bunicămea, o întâlnire frumoasă e făcută din persoanele
potrivite la momentul potrivit, dar mia făcut mare plăcere săl cunosc. Salutăl
din partea mea şi spunei că, dacă, din întâmplare, se întoarce singur la
Florenţa, o să fiu foarte fericită să iau masa cu el.
Lorenzo îi promise co săi transmită şi, de îndată ce uşa Graziellei se
închise, o apucă spre casă. Luciana profită de absenţa lui Lorenzo pentru a
vorbi cu Jonathan.
— Aşa deci, în sfârşit teai hotărât, o să te însori cum mia spus Lorenzo?
— Pe 19 iunie, dacă vreţi să veniţi, ar fi nemaipomenit.
— Şi nemaipomenit de peste posibilităţile noastre! Bărbatul meu are o
meserie minunată şi săl văd căşi trăieşte pasiunea mă umple de bucurie în
fiecare zi, dar să te descurci lună de lună cu leafa unui cercetător e destul de
greu. Ştii, Jonathan, suntem fericiţi, mereu am fost aşa, avem tot ce ne trebuie,
în casa aceasta e multă iubire.
— Ştiu Luciana, Lorenzo şi tu sunteţi nişte oameni pe carei admir.
Luciana se aplecă spre el şil luă de mână.
— Îţi pregăteşti un viitor la fel de frumos cu femeia cu care te însori?
— De ce îmi pui o asemenea întrebare cu ochii ăştia întunecaţi?
— Pentru că numi pari foarte fericit pentru cineva care face nunta în
câteva săptămâni.
— Sunt cam tulburat în ultima vreme, ar trebui să fiu lângă ea la Boston
so ajut cu pregătirile de nuntă, dar sunt aici, la Florenţa, alergând după nişte
enigme ceaşteaptă de mai bine de un secol şi care ar mai fi putut să aştepte
încă vreo câteva săptămâni.
— Şiatunci, de ce o faci?
— Nu ştiu.
— Ba eu cred că ştii foarte bine, eşti un bărbat inteligent. Nimic altceva
în afara tabloului na apărut în viaţa ta?
Uluit, Jonathan se uită la Luciana.
— Eşti şi clarvăzătoare acum?
— Singurul har pe carel am, îi spuse Luciana, este acela cămi ofer
răgazul de ami privi bărbatul, copii şi prietenii, acestai felul meu de ai
înţelege şi de ai iubi.
— Şi când mă priveşti, ce vezi?
— Văd două luminiţe în ochii tăi, Jonathan. Este un semn care nu
înşală. Una îţi luminează mintea, iar cealaltă, sentimentele. Bărbaţii complică
întotdeauna totul. Bagă de seamă, până la urmă inima se frânge dacă o
hărţuieşti prea mult. Ca să auzi ceţi spune, e deajuns să ştii so asculţi. Eu
cunosc un mijloc uşor…
Lorenzo sună la uşă. Luciana se ridică şii zâmbi lui Jonathan.
— Iar şia uitat cheile!
— Ce e uşor, Luciana?
— Cu grappa pe care ţiam dato, ai să dormi adânc în seara aceasta, eu
o pregătesc şii cunosc bine efectele. Mâine dimineaţă, când ai să te trezeşti, fii
atent la primul chip care o săţi vină în minte, dacă este acelaşi cu cel al
persoanei la care te gândeai pe când adormeai, atunci vei afla răspunsul la
întrebarea care te chinuieşte.
Lorenzo intră în cameră şil bătu uşor pe umăr pe prietenul său.
Jonathan se ridică şişi salută călduros gazdele. Le promise să nu mai lase
atâta vreme sa treacă până când îi va vizita din nou. Perechea îl conduse până
la capătul străzii, iar Jonathan îşi continuă singur drumul până la Piazza della
Repubblica. Cafeneaua Gilli senchidea şi angajaţii strângeau terasa. Un
chelner îi făcu un semn prietenesc. Jonathan îi întoarse salutul şi traversă
piaţa aproape pustie. Pe drum, se gândise fără încetare la Clara.
Clara intră în micul apartament pe care îl ocupa la Notting Hill. Nu
aprinse nici o lumină, strecurânduse în penumbra livingului. Îşi trecu mâna
peste consola de la intrare, o lăsă să rătăcească peste speteaza canapelei,
atinse uşor marginea abajurului care acoperea lampa şi se duse până la
fereastră. Privi strada pustie de sus în jos şişi lăsă gabardina să alunece pe
jos. Îşi descinse cureaua de la fustă şişi scoase cămaşa. Goală, trase spre ea
pledul pus pe spătarul unui fotoliu şi se cuibări în el. Se uită pe furiş la telefon,
suspină şi intră în camera el.
Jonathan părăsise Savoyul la primele ore ale dimineţii. Zburase la
bordul primului avion spre Londra. De îndată ce acesta ateriză, începu să
alerge pe interminabilele culoare de la Heathrow, trecu de vamă gâfâind şişi
continuă goana. Ajuns în faţa terminalului, se uită gânditor la coada lungă de
la staţia de taximetre, se întoarse şi se năpusti în trenul rapid. Heathrow
Express deservea centrul capitalei întrun sfert de oră: dacă nul pierdea pe
următorul, putea să ajungă la timp pentru a transforma în realitate acea
dorinţă pe care o avusese încă de la prima trezire.
Ajunse gâfâind la marginea vertiginoaselor trepte rulante care se aruncau
în adâncurile pământului. Jonathan le coborî patru câte patru, luă o curbă
periculoasă pe marmura lunecoasă de pe jos şi ajunse întrun coridor lung al
cărui capăt nul putea zări. Panourile electronice suspendate de tavane
anunţau următoarea plecare pentru Londra în zece minute şi douăzeci şi şapte
de secunde. Platforma nu se zărea încă, Jonathan îşi acceleră nestăpânita
goană.
Culoarul părea fără de sfârşit, un şuierat lung răsuna, numărătoarea
secundelor se afişa clipind vizibil pe benzile luminoase. Se folosi de ultimelei
puteri. Uşile trenului se închideau când ajunse pe peron. Jonathan îşi aruncă
braţele în faţă şişi propulsă corpul înăuntrul vagonului. Heathrow Express de
la ora 8 şi 45 plecă. Cele cincisprezece minute ale călătoriei îi îngăduiră săşi
tragă cât de cât răsuflarea. De îndată ce locomotiva imobiliză convoiul,
Jonathan traversă gara Paddington alergând şi sări întrun taxi. Era ora 9 şi 10
când, în sfârşit, se aşeză în micuţa cafenea din faţa numărului 10 de pe
Albermarle Street, Clara avea să sosească în cinci minute. Cine spusese că,
pentru a aprecia obiceiurile cuiva, era deajuns săţi oferi răgazul de al privi
trăind?
Absorbită în lectura unui articol, Clara se îndreptă cu un pas automat
spre tejghea. Comandă un cappucino fără săşi ridice ochii, puse o monedă la
casă, îşi luă ceaşca şi se îndreptă spre masa lungă care mărginea vitrina.
Îşi ducea cafeaua la buze când o batistă albă îi pătrunse în câmpul
vizual. Nuşi înălţă imediat capul şi, simţind că ar fi cu adevărat păcat săşi
înfrâneze bucuria care o cuprindea, se întoarse şi voi săl strângă pe Jonathan
în braţe. Se aşeză dendată la loc pe taburetul ei, încercând săşi ascundă faţa
şi săşi disimuleze jena în spatele ceştii de cafea.
— Am veşti bune, zise Jonathan.
Intrară în galerie, iar Jonathan îi povesti aproape în amănunt călătoria în
Italia.
— Nu înţeleg, spuse Clara gânditoare. Întro scrisoare adresată unuia
dintre clienţii săi, Sir Edward se felicita pentru căl trimisese pe Vladimir la
Florenţa. Atunci, de cea minţit?
— Îmi pun aceeaşi întrebare.
— Când veţi putea face comparaţia între eşantioanele pe care leaţi adus
şi cele ale tabloului?
— Trebuie să dau de Peter ca sămi pună o vorbă bună la vreun laborator
din Anglia.
Jonathan se uită la ceas, era aproape amiază la Londra şi ora 7
dimineaţa pe coasta de est a Statelor Unite.
— Poate că încă nu sa culcat!
Peter căuta pe dibuite sursa zgomotului insuportabil carel împiedica să
şi încheie în mod onorabil noaptea. Îşi scoase masca de pe ochi, îşi trecu braţul
peste faţa adormită a unei oarecare Anita şi ridică receptorul bombănind:
— Oricine ai fi, tocmai ai pierdut o fiinţă dragă!
Şi închise.
Câteva secunde mai târziu, cum telefonul suna din nou, Peter se îţi de
sub plapumai groasă.
— Ticălos încăpăţânat! Cine e la telefon?
— Eu sunt, răspunse calm Jonathan.
— Da’ tu nu te uiţi cât e ceasul şi mai e şi duminică!
— E marţi, suntem întro marţi, Peter!
— La dracu’, nu miam dat seama cum a trecut timpul.
În timp ce Jonathan îi explica de ce anume avea nevoie, Peter o zgâlţâi cu
delicateţe pe creatura care dormea alături. Şopti în căuşul urechii Anitei să se
ducă să se îmbrace rapid, era îngrozitor de târziu.
Anita ridică din umeri şi se ridică, Peter o prinse de braţ şio sărută
tandru pe frunte.
— Şi te las acasă dacă eşti gata în zece minute.
— Mă asculţi? întrebă Jonathan de la celălalt capăt al firului.
— Şi pe cine altcineva ai vrea să ascult? repetă totuşi ce miai spus, aici e
încă tare devreme.
Jonathan îi ceru săl pună în legătură cu un laborator englezesc.
— Ca să examinezi pânza cu raze X, am un prieten pe care vei putea săl
suni din partea mea, laboratorul unde lucrează nui departe de hotelul tău.
Jonathan mâzgăli pe o hârtie adresa pe care io dicta Peter.
— Pentru analizele organice, continuă Peter, lasămă să dau câteva
telefoane.
— Făo azi, îţi aduc aminte că tu nai prea mult timp.
— Mersi cămi aminteşti până să mă dau jos din pat, simţeam cămi
lipseşte ceva ca sămi încep cum trebuie ziua!
Peter aproape că sfârşise de clasat documentaţia pe care o adusese de la
Londra. Ceasurile petrecute în arhivele de la Christie’s îi permiseseră să copieze
la xerox articolele de presă publicate în anii când Radskin trăia în Anglia.
De îndată ceavea să termine de citit, o să întocmească o sinteză a
conţinutului tuturor articolelor ceaminteau de faimoasa vânzare organizată de
Sir Edward, cea în cursul căreia tabloul se volatilizase.
— Trebuie să descoperim de ce a dispărut.
— Mai liniştit dea dreptul, nu căutăm informaţia, asta decât de vreo
douăzeci de ani, o să reuşesc cu siguranţă să elucidez misterul în două
săptămâni, răspunse Peter cu o voce sarcastică.
— Îţi aminteşti ceţi spunea prietenul acela al tău, poliţistul? continuă
Jonathan.
— Am o groază de prieteni în poliţie, aşa că fii mai precis!
— Cel care locuieşte la San Francisco!
— A, da, Georges Pilguez!
— Mi lai pomenit de vreo sută de ori în timpul investigaţiilor noastre, e
deajuns un indiciu minuscul ca să dai de firul unui eveniment.
— Cred că Pilguez spunea chestia asta mai bine decât tine, dar înţeleg ce
vrei să zici. O să te sun dendată ce am să pot organiza desfăşurarea
protocolului de examinări.
Anita ieşi din baie în momentul în care Peter închidea telefonul, purta
nişte blugi şi un tricou destul de strâmţi ca să naibă nevoie să fie călcaţi după
spălare. Peter ezită şii întinse tinerei femei mâna ca săl ajute să se ridice. Fu
dendată înşfăcată spre pat.
Jonathan formă numărul pe care il dăduse Peter. Radiologul îi ceru
dimensiunile tabloului şil puse să aştepte pe fir. Peste câteva clipe, îi vorbi din
nou, Jonathan avea noroc, îi mai rămâneau două plăci radiografice ale căror
dimensiuni erau bune.
Întâlnirea fu fixată la începutul dupăamiezei. Clara şi Jonathan se
priviră ezitând înainte de a se năpusti la nişte pături ca să împacheteze opera.
Cutia de protecţie şi camionul securizat se evaporaseră în febra căutării. Săriră
amândoi întrun taxi carei lăsă întro străduţă înghesuită între Park Lane şi
Green Street. Sunară la interfon şi o voce îi pofti să urce la etajul doi. Jonathan
urca scările cu nerăbdare, intrigat, Clara îl urma.
O asistentă în ţinută albă deschise uşa şii conduse întro sală de
aşteptare. O femeie însărcinată aştepta rezultatele ecografiei sale de luna a
patra, un tânăr cu piciorul în ghips se uita la ultima sa radiografie de control.
Când pacienta cu umărul înfăşurat întro eşarfă îl întrebă pe Jonathan cu o
voce plină de suspiciune de ce anume suferă, Clara se ascunse în spatele unui
exemplar din Times care trena pe o măsuţă joasă. Dr Jack Seasal apăru în uşa
întredeschisă. Le făcu un semn discret lui Jonathan şi Clarei. „O urgenţă”,
mormăi el scuzânduse faţă de ceilalţi pacienţi.
— Haideţi, arătaţimi minunea! spuse el încântat, poftindui în sala de
radiografie.
Jonathan dădu păturile la o parte, iar Jack Seasal, prietenul lui Peter şi
mare iubitor de pictură, se extazie în faţa frumuseţii Tinerei cu rochie roşie.
— Peter na exagerat, zise el înclinând masa de examinare la orizontală.
Mă gândesc săi fac o vizită prin septembrie la Boston, avem un congres
medical, continuă el ajutândul pe Jonathan să instaleze pânza.
Radiologul baliză zona de iradiere cu ajutorul unor marcatori. Cu gesturi
sigure, inseră sub masă placa ce adăpostea filmul, ajustă generatorul
perpendicular pe suprafaţa pânzei şi le întinse două şorţuri maro musafirilor
săi.
— Ca să vă protejaţi, spuse el, e obligatoriu. Împopoţonaţi cu şorţurile lor
de plumb, Clara şi Jonathan se retraseră în spatele cabinei de sticlă. Dr Seasal
îşi verifică pentru ultima oară aparatele şi li se alătură. Apăsă pe un buton.
Fascicolul strălucitor traversă toată suprafaţa tabloului pentru a revela, pe un
negativ cu o structură chimică foarte deosebită, câteva dintre misterele pe care
le ascundea.
— Ţineţivă răsuflarea, mai fac una, spuse medicul ducânduse să
schimbe placa.
Jonathan şi Clara aşteptară în jurul aparatului timpul necesar
developării. Dr Seasal se întoarse după un sfert de oră. Înlocui două clişee de
femur şi unul de plămân drept, aşezate pe panoul retro fluorescent, cu cele pe
care tocmai le developase. Radiografia pânzei lui Vladimir apăru, transparentă.
Pentru orice expert sau restaurator, radiografierea unui tablou este un moment
cu totul aparte. Razele X revelează o parte invizibilă a operei; ele aveau săi
ofere lui Jonathan unele indicaţii preţioase asupra naturii suportului utilizat de
Vladimir. Comparând aceste radiografii cu acelea obţinute de pe alte tablouri
ale aceluiaşi pictor, el avea să poată certifica dacă pânza pe care era pictată
Tânăra cu rochie roşie prezenta aceeaşi textură ca şi cele folosite de Radskin în
Anglia.
Studiind clişeul mai de aproape, lui Jonathan i se păru că vedea ceva.
— Naţi putea să stingeţi lumina? murmură el.
— Sunt singurele radiografii pentru care naş fi în stare să dictez
explicaţiile, spuse Jack Seasal îndreptânduse spre întrerupător, sper totuşi că
apreciaţi excelenta calitate a tirajelor.
Încăperea se cufundă întrun întuneric luminat doar de strălucirea
panoului de pe perete. Inimile lui Jonathan şi a Clarei începură să bată
amândouă în acelaşi ritm. În faţa ochilor lor uluiţi, de fiecare parte a Tinerei cu
rochie roşie apăru o serie de adnotări făcute cu creionul.
— Ceo fi, cea vrut să ne spună?
— Nu văd decât nişte şiruri de cifre şi câteva litere majuscule, răspunse
Clara cu aceeaşi intonaţie.
— Şi eu, dar dacă reuşesc săi autentific scrisul, atunci avem dovada,
murmură Jonathan.
Dr Seasal tuşi uşor în spatele lor. În sala de aşteptare, pacienţii începeau
săşi piardă răbdarea! Jonathan luă radiografiile, Clara înfăşură tabloul în
pături pentru al proteja şii mulţumiră călduros radiologului pentru felul în
carei primise. Pe picior de plecare, îi promiseră săl salute pe Peter din partea
lui de îndată ce aveau săi vorbească.
Întorşi la galerie, se aşezară în jurul mesei luminoase pe care Clara avea
obiceiul de a viziona diapozitive. Îşi petrecură aici restul zilei, studiind
radiografiile. Clara retrasa metodic pe caietul lui Jonathan adnotările lui
Vladimir. O lăsă singură câteva clipe când se duse să ia nişte documente din
geantă.
Când, din nebăgare de seamă, Clarei îi scăpă marele caiet cu spirală, se
aplecă săl ia de jos şi încercă să regăsească pagina pe care scria. Se opri brusc
la o altă foaie.
Degetul ei atinse uşor schiţa unui chip pe carel recunoştea. Jonathan se
întorcea. Închise repede caietul şil puse la loc pe masă.
Scrisul cu majuscule pe care Vladimir îl trasase pe pânză nu îngăduia
identificarea formală a autorului său. Şi totuşi, eforturile acestei zile nu erau
inutile. Jonathan putuse să analizeze pânza care slujise de suport picturii. Era,
din toate punctele de vedere, identică acelora pe care le cercetase în trecut.
Ţesută dintro tramă de paisprezece fire orizontale pe centimetru pătrat şi tot
atâtea verticale, pânza era întru totul similară cu acelea pe care Sir Edward i le
furniza lui Vladimir. Lucrul era valabil şi pentru şasiul pe care era întinsă.
Când se lăsă noaptea, Jonathan şi Clara închiseră galeria şi hotărâră să
meargă pe jos pe liniştitele străduţe ale cartierului.
— Voiam să vă mulţumesc pentru tot ce faceţi, spuse Clara.
— Obiectivul nostru este încă foarte departe, răspunse Jonathan, şi apoi
eu ar trebui să vă mulţumesc.
Cât străbătură lungile trotuare pustii, Jonathan îi mărturisi că o să mai
aibă nevoie de ajutor pentru aşi duce cu bine la capăt misiunea în răgazul
acordat. Deşi era convins de autenticitatea tabloului, o să aibă nevoie de alte
examene pentru a putea oferi un aviz incontestabil.
Clara se opri sub lumina unui felinar şil privi în faţă.
Ar fi vrut să vorbească, să găsească măcar câteva cuvinte potrivite, dar
poate că, în această clipă, între ei doi tot tăcerea se potrivea cel mai bine.
Inspiră şi o luă din loc. Şi Jonathan rămase tăcut. Câţiva metri mai departe,
aveau sajungă în faţa hotelului şi acolo or să se despartă. În acest moment al
nopţii, ar fi vrut să prelungească la nesfârşit paşii pe carei mai aveau de făcut.
Şi atunci, în uşoara legănare a braţelor dea lungul trupurilor, mâinile lor se
atinseră. Degetul mic al Clarei se agăţă de al lui, celelalte se înlănţuiră. În
noaptea londoneză, două mâini nu mai formau decât una, iar vertijul îi
cuprinse din nou.
Somptuoase luminatoare din cristale îşi răsfrângeau miile de lumânări
peste o impozantă sală de vânzări în care toate scaunele erau ocupate. Bărbaţi
cu jobenuri şi costume se înghesuiau în travee, umplând şi cele mai mici
colţuri, iar unii dintre ei erau însoţiţi de femei îmbrăcate cu rochii largi. Pe o
estradă, un gentilom oficia la pupitrul său. Ciocănelul căzu pe adjudecarea
unui vas antic. În spatele lui, în culisele în care se credeau Jonathan şi Clara,
se grăbeau nişte bărbaţi în haine cenuşii. Un panou tapisat cu velur roşu
pivotă pe axul său, iar vasul dispăru din sală. Fu luat de pe soclu de un
manipulator carel înlocui imediat cu o sculptură.
Bărbatul întoarse panoul, oferind bronzul vederii licitanţilor. Jonathan şi
Clara se priviră. Era pentru prima oară când se ghiceau unul pe celălalt în
inexplicabilele lor vertije. Le era imposibil să pronunţe vreun cuvânt, nu
simţeau suferinţele precedentelor stări de rău. Dimpotrivă, cu mâinile tot
înlănţuite, trupurile lor păreau fără de vârstă. Jonathan se apropie de Clara
care îi căzu la piept, iar el îi recunoscu parfumul pielii. Ciocănelul
conducătorului de licitaţie îi făcu să tresară, o tăcere ciudată puse stăpânire pe
sală. Panoul pivotă din nou, sculptura fu dată la o parte, iar bărbatul în haină
cenuşie agăţă un tablou pe care amândoi îl recunoscură de îndată. Un portărel
anunţă iminenta scoatere la licitaţie a celei mai importante lucrări a unui mare
pictor rus. Tabloul care era amanetat, preciză portărelul, provenea din colecţia
personală a lui Sir Edward Langton, faimos proprietar de galerie din societate a
londoneză. Un secretar de notar traversă sala şi urcă la estradă, purta sub braţ
un plic pe care il înmână portărelului. Acesta desfăcu plicul, citi scrisoarea
dinăuntru şi se aplecă pentru a o transmite conducătorului de licitaţii al cărui
chip înmărmuri. Îi ceru tânărului notar să se apropie şii puse la ureche o
întrebare:
— Va dato chiar cu mâna lui?
Secretarul încuviinţă cu sobrietate, dând din cap.
Atunci, conducătorul le strigă cu voce tare manipulatorilor să nu mai
prezinte tabloul, era vorba despre un fals! Apoi, îl arătă cu degetul pe bărbatul
aşezat pe ultimul rând. Toate feţele se îndreptară spre Sir Edward care se ridică
în grabă. O voce începu să ţipe căi un scandal, o alta, căi o escrocherie, o a
treia întrebă cum vor fi plătiţi creanţierii, „totul nui decât o înşelătorie”, urla o
a patra.
Bărbatul cu spatele lat îşi deschise drum prin mulţimea care se strângea
în jurul lui. Izbuti să treacă de uşile ce dădeau spre marea scară. Coborî
treptele, urmat de negustorii care îl împungeau şi fugi pe stradă. Sala de
vânzări se goli în spatele lui.
„Repede, repede”, murmură vocea în urechile lui Jonathan. În faţa sa,
fugea o pereche, ducând înfăşurată întro pătură ultima operă a lui Vladimir
Radskin. Iar când au dispărut în aceste culise ale unei alte vremi, vertijul se
estompă.
Clara şi Jonathan se priviră uluiţi. Pe strada pustie, becurile
lampadarelor îşi stinseră scânteierile. Îşi înălţară încet capetele. Pe frontispiciul
clădirii în faţa căreia li se înlănţuiseră mâinile, o inscripţie gravată în piatră
albă spunea: „În veacul al XIXlea aici se afla casa de licitaţii a comitatului
Mayfair”.
Peter încuia uşa de la birou când îi sună telefonul. Se întoarse şi apăsă
pe butonul speakerului. Domnul Gardner dorea săi vorbească; el preluă
convorbirea fără să mai aştepte.
— Trebuie că acolo e târziu, mă pregăteam să plec, spuse el, punânduşi
geanta pe jos, la picioare.
Jonathan îl puse la curent cu progresele cercetărilor sale. Autentificase
suportul tabloului, dar îi era peste putinţă să dea vreun sens adnotărilor pe
care artistul le ascunsese sub pictură şi, spre marele său regret, scrierea cu
litere majuscule nu autoriza nici o identificare formală. Jonathan avea nevoie
de ajutorul prietenului său. Examinările pe care le voia aveau să ceară nişte
mijloace tehnice de care dispuneau puţine laboratoare private. Peter avea o
idee, un contact la Paris care, poate, o săi ajute.
Înainte dea închide, Peter vorbi despre descoperirea pe care o făcuse
scotocind prin arhivele londoneze. Un articol de presă datat din iunie 1867 şi
care până atunci le scăpase relata un scandal survenit în cursul unei licitaţii.
Jurnalistul nu oferea alte detalii.
— Cronicarul era interesat mai degrabă de distrugerea reputaţiei
proprietarului tău de galerie, zise Peter.
— Am motive întemeiate să cred că tabloul a fost furat în ziua aceea sau,
în orice caz, subtilizat chiar înaintea prezentării sale, răspunse Jonathan.
— De Sir Edward? întrebă Peter.
— Nu, nu el a ascuns tabloul întro pătură.
— Ce spui tu acolo? întrebă Peter.
— E cam complicat, o săţi explic.
— Oricum, reluă Peter, nu era în interesul său. Vânzarea iar fi dat
colecţiei o valoare considerabilă şi aici îţi vorbeşte un conducător de licitaţii.
— Cred că averea cu care se fălea era de multă vreme secătuită,
concluzionă Jonathan.
— Dar careţi sunt sursele? întrebă Peter, intrigat.
— E o poveste lungă, bătrâne, şi mă tem că nai chef so auzi. Poate că
Sir Edward nu era chiar gentlemanul pe care lam crezut noi doi, adăugă
Jonathan. Ai reuşit să obţii informaţii despre plecarea lui precipitată în
America?
— Foarte puţine. Dar ai avut dreptate cu graba lui. Nu ştiu ce i sa
întâmplat, dar acelaşi articol povesteşte că nişte bărbaţi iau prădat casa de la
Londra chiar în seara vânzării cu pricina. Se pare că poliţia ia săltat înainte ca
ei săi dea foc. Cât despre Sir Edward, na mai apărut niciodată.
În ajun, Peter se dusese în arhivele vechiului port din Boston. Consultase
listele pasagerilor care emigrau din Anglia la vremea aceea. Un bric din
Manchester făcuse escală la Londra înainte de a traversa Atlanticul. Acostase la
o dată care corespundea aceleia când Sir Edward ar fi putut să fie la bord.
— Din nefericire pentru noi, continuă Peter, pe această navă nu se afla
nici un Langton, am verificat de trei ori, dar am găsit o chestie amuzantă. O
altă familie care a coborât de pe această navă sa înscris în registrele de
imigraţie ale oraşului cu numele de Walton.
— Şi ce e aşa de amuzant? spuse Jonathan, mâzgălind pe o foaie de
hârtie.
— Nimic! O să io spui chiar tu, e întotdeauna emoţionant să dai peste o
urmă a originilor tale sau a rudelor îndepărtate. Dacă uiţi deo literă, Walton
este numele de fată al Annei, viitoarea ta soţie!
Creionul se rupse în mâna lui Jonathan. Se aşternu o lungă tăcere. Peter
îl chemă de mai multe ori de la celălalt capăt al firului, apăsă nervos pe
comutator, dar Jonathan nu răspunse. Şi pe când închidea telefonul, se întrebă
cum de putea Jonathan să afirme că tabloul fusese împachetat întro pătură?
Jonathan şi Clara părăsiră Londra la primele ore ale dupăamiezei. Peter
le stabilise o întâlnire la sfârşitul zilei cu omul său de contact din Paris. Atâta
vreme cât pânza nu era autentificată, societăţile de asigurări nu puteau cere să
fie transportată sub pază. Oricum, puţinul timp pe carel aveau la dispoziţie nu
le permitea acest lucru. Clara îl înfăşurase întro pătură şi o pusese la adăpost
întro husă de piele.
Un taxi îi lăsă la aeroportul City. Ultimul pe treptele scării rulante, carei
ducea la primul etaj al terminalului, Jonathan se delectă uitânduse la silueta
Clarei. Pe când aşteptau plecarea zborului lor, luară loc în cafeneaua de unde
se zărea pista. Lipiţi de geam, puteau vedea micile avioane comerciale care se
succedau la intervale regulate. Jonathan se duse la bar să cumpere un suc
pentru Clara. Cu coatele pe tejghea, se gândi la Peter, apoi la Vladimir, pentru
ca, în cele din urmă, să se întrebe ce anume îl târa în această cursă. Se
întoarse la masă şi o privi pe Clara.
— Mă frământă două întrebări, spuse el. Dar nimic nu vă obligă sămi
daţi vreun răspuns.
— Începeţi cu prima! zise ea ducânduşi paharul la buze.
— Cum au ajuns tablourile acestea la dumneavoastră?
— Erau agăţate pe pereţi atunci când bunicămea a cumpărat conacul,
dar pe Tânăra cu rochie roşie eu am găsito.
Şi Clara îi povesti circumstanţele în care făcuse această descoperire. Cu
câţiva ani înainte, se hotărâse să amenajeze podul casei. Cum şarpanta era
clasată, trebuise să aştepte multă vreme o autorizaţie administrativă ca să facă
lucrările. Când cererea îi fu refuzată, Clara decise să abandoneze proiectul. Dar
zgomotul vechiului tavan care trosnea noaptea o obseda. Domnul Wallace, un
tâmplar din împrejurimi care o plăcea mult pe Clara acceptase săl demonteze
pe ascuns, să înlocuiască grinzile duşumelei şi să pună la loc scândurile. De
îndată ce praful şiar fi reintrat în drepturi, nici măcar inspectorul de la
monumentele istorice nu şiar fi dat seama de ceva. Întro bună zi, tâmplarul o
căutase, trebuia săi arate ceva. Clara îl urmase în pod. Tocmai găsise, ascuns
între două grinzi, un cheson din lemn lung de un metru şi la fel de lat.
Împreună, îl scoaseră din ascunzătoare şil aşezară pe o capră de lemn.
Apărată de o cuvertură cenuşie, Tânăra cu rochie roşie se ivea din trecut, iar
Clara îi identificase imediat autorul.
Vocea unui difuzor îi întrerupse povestirea. Îmbarcarea tocmai începuse.
O pereche se îmbrăţişa în faţa punctului de control. Femeia călătorea singură.
Când trecu de cealaltă parte a porţii de securitate, bărbatul îşi flutură mâna cu
tandreţe. Femeia dispăru în curba culoarului, iar mâna rămase ceva vreme
suspendată în aer. Jonathan se uită la bărbatul care pleca spre scara rulantă,
cu umerii lăsaţi. Gânditor, o prinse din urmă pe Clara ce se îndrepta spre
poarta numărul 5.
City Jet de la Air France ajunse la Paris în patruzeci şi cinci de minute.
Documentele galeriei le permiseră să treacă de vama franceză fără probleme.
Jonathan rezervase două camere întro rezidenţă hotelieră din josul căii
Bugeaud. Îşi lăsară bagajele, încredinţară tabloul seifului clădirii şi aşteptară
să se facă seară. Sylvie Leroy, o eminentă colaboratoare a Centrului de
Cercetare şi Restaurare al Muzeelor din Franţa, li se alătură la barul hotelului
la începutul serii. Se aşezaseră în spatele unei mese discrete, sub o scăriţă din
lemn. Treptele urcau încolăcite spre o cursivă mărginită de o bibliotecă. Sylvie
Leroy îi ascultă cu atenţie pe Jonathan şi Clara, apoi îi însoţi în micul salon
care despărţea cele două camere ale suitei lor. Clara trase fermoarul husei din
piele, scoase pânza din cuvertură şil expuse pe pervazul ferestrei.
— E magnifică, murmură tânăra cercetătoare întro engleză ireproşabilă.
După ce studie îndelung tabloul, se aşeză întrun fotoliu, resemnată.
— Din păcate, nu pot să vă ajut cu nimic, îmi pare rău. Iam explicat deja
lui Peter ieri, la telefon. Laboratoarele Luvrului nu se ocupă decât de operele de
care sunt interesate muzeele naţionale. Nu lucrăm niciodată pentru particulari.
Fără cererea expresă a vreunui conservator, numi pot pune echipamentele la
dispoziţia dumneavoastră.
— Înţeleg, spuse Jonathan.
— Eu nu, reluă Clara. Am venit de la Londra, mai avem doar două
săptămâni ca să dovedim că acest tablou este autentic, iar dumneavoastră
dispuneţi de toate mijloacele necesare.
— Sunt total rupţi de problemele pieţei de artă, domnişoară, continuă
Sylvie Leroy.
— Dar despre artă e vorba şi nu de piaţă, spuse cu hotărâre Clara. Ne
luptăm săi fie atribuită unui pictor cea mai importantă dintre lucrările sale, iar
nu pentru ca acest tablou să bată recordurile în sala de vânzări!
Sylvie Leroy tuşi uşor şi zâmbi.
— Haideţi, lăsaţi, totuşi Peter va trimis la mine!
— Clara vă spune adevărul. Sunt un expert, nu un negustor, continuă
Jonathan.
— Ştiu cine sunteţi, domnule Gardner, faima va luato înainte. Vă
urmăresc lucrările, unele dintre ele miau fost foarte utile. Am asistat chiar şi
la una dintre conferinţele pe care leaţi ţinut la Miami. Acolo lam cunoscut şi
am luat o cină târzie cu prietenul dumneavoastră, Peter, dar nam avut norocul
să vă întâlnesc. Plecaserăţi deja.
Sylvie Leroy se ridică şii strânse mâna Clarei.
— Sunt foarte fericită că vam cunoscut, îi spuse ea lui Jonathan pe când
ieşea din micul salon.
— Şiacum ce facem? întrebă Clara când uşa se Închise.
— Dat fiind faptul că am nevoie de un aparat de fotografiat cu infraroşii,
de un echipament de ecleraj cu lumină razantă, de un spectometru cu torţă de
plasmă şi de un microscop electronic cu baleiaj, cred că o plimbare prin Paris
ar fi cel mai bun lucru pe care lam putea face şi am şi o vagă idee despre locul
unde să ne ducem.
Taxiul rula rapid pe şosea. Pe axa podului Trocadero, turnul Eiffel
scânteia cu mii de luciri care se oglindeau în apele liniştite ale Senei. Auriul
domului Invalizilor strălucea În calmul serii de vară. Maşina îi lăsă la
Orangerie. În piaţa Concorde, un bătrân singuratic se plimba între cele două
fântâni. Apa curgea din belşug în jerbe imense care ţâşneau din gura statuilor.
Clara şi Jonathan merseră în tăcere dea lungul cheilor. Pe când ocoleau
Tuileries, uitânduse la aleile cu copaci care se întindeau la stânga lor,
Jonathan se gândi la grădinile Boboli.
— Când o să fim la Boston, o să mergem să ne plimbăm pe malurile
râului Charles? întrebă Clara.
— Vă promit, răspunse Jonathan.
Trecură prin faţa porţii Leilor. Sub paşii lor, în subsolurile curţii Luvrului
se întindeau laboratoarele de cercetare şi de restaurare ale Muzeelor din
Franţa.
Sylvie Leroy se pregătea să intre în gura de metrou când îi sună mobilul.
Se opri pe trepte şi scotoci prin geantă. De îndată ce răspunse, vocea lui Peter o
întrebă ce făcea fără el în cel mai romantic dintre oraşele lumii.
În faţa şevaletului, Anna lucra la ultimele retuşuri ale unui tablou. Se
dădu înapoi ca să admire precizia operei sale. O serie de bipuri scurte răsună
în încăpere. Îşi puse pensula întro oală de lut şi se aşeză la biroul lipit de una
dintre ferestre, în fundul atelierului. Se instală în faţa calculatorului, îşi bătu
pe tastatură codul personal şi inseră un card numeric în DVD; de îndată, o
diaporamă se afişă pe ecran. O primă fotografie făcută pe stradă îi înfăţişa pe
Jonathan şi Clara, umăr la umăr, pe când contemplau un tablou întro galerie
de pe Albermarle Street, în cea de a doua lumina slabă a felinarelor îi dădea o
culoare portocalie străduţei pustii, dar felul în care se priveau era fără echivoc.
În cea de a treia, Jonathan şi Clara se plimbau în grădinile unui conac
englezesc. O altă fotografie îi surprindea pe amândoi, aşezaţi în spatele unei
vitrine de cafenea, apoi faţă în faţă la intrarea în hotelul Dorchester. În cea de a
şasea, se vedea Jonathan, cu coatele pe tejgheaua unui bar dintrun aeroport,
iar Clara era aşezată la o masă, aproape de geamul de unde se zărea pista.
Imaginea era atât de precisă, încât se puteau distinge chiar şi culorile avionului
care tocmai aterizase. Un plic micuţ clipi în partea de jos a ecranului. Anna
descărcă documentul ataşat mailului pe care de abia îl primise. O nouă serie de
fotografii digitale se adăugă automat celorlalte. Anna le privi îndelung. La Paris,
în josul căii Bugeaud, Clara şi Jonathan coborau treptele unei rezidenţe
hoteliere. Ultima imagine îi înfăţişa pe când urcau întrun taxi, documentul
purta şi ora, 21 şi 12 minute. Anna apucă telefonul şi formă un număr urban.
Vocea care răspunse spuse imediat.
— Sunt perfecte, nui aşa?
— Da, bombăni Anna, lucrurile sunt clare.
— Nu fi prea optimistă. Tare mă tem că lucrurile, cum spui tu, nu se
mişcă cu viteza dorită. Nu ţiam zis eu că tipul ăsta e de o încetineală
aiuritoare?
— Alice! strigă Anna.
— Ei, astai părerea mea şi ţio împărtăşesc, continuă vocea de la capătul
celălalt al firului. Cu toate acestea, tot ne mai rămân trei săptămâni ca să
izbândim şi nu trebuie ca ei să renunţe. E cam riscant, dar cred cor să aibă
nevoie de o mică mână de ajutor.
— Ceai de gând să faci? întrebă Anna.
— Am câteva relaţii foarte sus puse în Franţa, nici nu trebuie să ştii mai
mult. Ne mai vedem mâine la masă?
— Da, răspunse Anna închizând.
Mâna interlocutoarei sale aşeză receptorul telefonului. Pe deget îi
strălucea un diamant.
Clara şi Jonathan treceau pasarela de la Arte. Semiluna era cocoţată sus
pe cer.
— Sunteţi neliniştit? întrebă ea.
— Nu văd cum am să reuşesc să autentific la timp acest tablou.
— Dar credeţi cu tărie că eal lui!
— Sunt sigur!
— Şi convingerea aceasta no să fie de ajuns?
— Trebuie să le ofer nişte garanţii asociaţiilor lui Peter. Şi ei îşi asumă
responsabilitatea. Dacă, după vânzare, autentificarea tabloului ar fi pusă sub
semnul întrebării, atunci ar fi direct răspunzători în faţa cumpărătorului şi ar
trebui săi dea banii înapoi. Vorbim aici de milioane de dolari. Am nevoie de
probe tangibile. Trebuie să pot face examenele de care am nevoie.
— Dacă no să ne putem apropia de laboratoarele Luvrului, ce aveţi de
gând să faceţi?
— Habar nam. De obicei, lucrez cu laboratoare particulare, dar au prea
mulţi clienţi, trebuie să te programezi cu câteva luni înainte.
Jonathan ura pesimismul acesta care punea stăpânire pe el. Misiunea sa
devenise extrem de importantă.
Certificând opera, avea săl scoată pe Peter dintro situaţie profesională
delicată şi săl consacre, în sfârşit, pe Vladimir Radskin. Dar, în plus, poate că
avea să înţeleagă ceva din straniul fenomen carel împiedica so ia în braţe pe
Clara fără ca lumea să senvârtă în jurul lui. Mâna i se apropie încetişor de
chipul Clarei şil mângâie uşor fără săl atingă.
— Dacă aţi şti cât miar plăcea, spuse el.
Clara se dădu înapoi şi se întoarse pentru a se uita la fluviu. Se sprijini
de balustradă. Briza îi ciufulea părul.
— Şi mie, murmură ea privind cum curge Sena. Răsună ţârâitul
mobilului lui Jonathan. El recunoscu vocea Sylviei Leroy.
— Nu ştiu cum aţi făcut, domnule Gardner, dar aveţi nişte relaţii foarte
eficiente. Vă aştept mâine dimineaţă la laborator. Intrarea se află în spatele
porţii Leilor, în curtea Luvrului. Să fiţi acolo la ora 7, adăugă ea înainte de a
închide.
Hotărât lucru, Peter era un tip excepţional, gândi Jonathan părăsind
restaurantul.
La ora aceea matinală, Centrul de Cercetare şi de Restaurare al Muzeelor
din Franţa era încă închis. Jonathan şi Clara coborâră scara care ducea în
subsolurile aripii Luvrului. Sylvie Leroy îi aştepta în spatele geamului securizat
al laboratorului. Îşi trecu insigna printrun aparat şi uşa glisă de îndată în
perete. Jonathan îi strânse mâna, iar ea îi rugă so urmeze.
Locurile erau de o evidentă modernitate. Lungi pasarele metalice treceau
peste nişte săli imense în care cercetători, tehnicieni şi restauratori îşi vedeau
de treabă în timpul zilei. O sută şaizeci de persoane lucrau la diferitele
programe ale acestei organizaţii. Inventatori ai celor mai moderne tehnologii în
materie, cercetătorii de la C2RMF, gardieni ai unei mari părţi din memoria
civilizaţiilor, îşi consacrau viaţa analizării, identificării, restaurării, protejării şi
inventarierii celor mai mari opere ale patrimoniului.
Fără discreţia care le caracteriza, echipele Centrului de Cercetare şi
Restaurare al Muzeelor din Franţa ar fi putut să se mândrească cu
multitudinea competenţelor lor. Băncile de date pe care cercetătorii le
constituiseră dea lungul anilor erau recunoscute şi utilizate în lumea întreagă.
Mai multe reţele europene şi naţionale colaborau cu ei. François Hébrard,
directorul filialei „Picturi de şevalet”, îi aştepta la capătul culoarului. La rândul
său, îşi prezentă insigna în faţa unui lector magnetic, iar uşa grea şi motorizată
a centrului de analize dispăru încet. Clara şi Jonathan pătrunseră întrunul
dintre cele mai secrete laboratoare din lume. Dea lungul culoarului se înşirau
săli vaste, în centru un lift din sticlă şi oţel permitea accesul la birourile de la
etajul superior. Mai multe ecrane îşi difuzau haloul verde şi luminescent prin
pereţii subţiri de geam. Jonathan şi Clara intrară întro sală a cărei înălţime
fără plafon era impresionantă. Un gigantic aparat de fotografiat cu burduf
aluneca pe nişte şine. Echipa instală tabloul pe un şevalet şi studie îndelung
pictura lui Vladimir Radskin. Dincolo de mijloacele tehnice de care dispuneau,
cercetătorii nu pierdeau niciodată din vedere respectarea şi înţelegerea
integrităţii fizice a unei opere. Tehnicianul însărcinat cu realizarea fotografiilor
ajustă în jurul pânzei o serie de rampe luminoase. Tânăra cu rochie roşie fu
fotografiată în lumină directă, apoi în ultraviolete şi, în sfârşit, în infraroşii.
Aceste fotografii speciale aveau să permită punerea în evidenţă a
existenţei unui desen subiacent, a unor eventuale schiţe ori restaurări
efectuate dea lungul anilor. Spectrometria în infraroşii nu dădu rezultate
satisfăcătoare. Pentru a pătrunde tainele tabloului, era nevoie ca, mai întâi, săi
disocieze elementele. La sfârşitul dimineţii, fură efectuate mai multe
microprelevări, iar diversele eşantioane, care nu erau mai mari decât o ureche
de ac, suportară nişte analize de cromatografie gazoasă. Savanta maşinărie
permitea izolarea multiplelor molecule din care era alcătuită pictura. Când
primele rezultate fură obţinute, François Hébrard le introduse întrunul dintre
terminalele reţelei informatice. Câteva minute mai târziu, imprimanta începu să
pârâie. O cantitate impresionantă de linii şi de grafice le apăru sub ochi. Un
cercetător începu de îndată comparaţiile, pregătind astfel propriai bază de
referinţe. Încetul cu încetul, o febră cuprindea laboratorul. Cu siguranţă că, de
cealaltă parte a pânzei, Tânăra cu rochie roşie, al cărei chip nul vedea nimeni,
zâmbea văzând ce efecte provoacă. De când pătrunsese în locurile acestea,
echipa de cercetători sporea neîncetat.
Cea mai ciudată maşinărie căreia îi fu supus tabloul avea să permită
măsurarea culorilor. Degeaba semăna goniospedrofotocolorimetrul cu un
vechi proiector cinematografic, rămânea totuşi un aparat extrem de perfecţionat
şişi oferi rezultatele în mai puţin de un minut. François Hébrard le înhăţă, le
citi de două ori şii întinse foaia Sylviei Leroy. Amândoi se priviră intrigaţi.
Sylvie îi şopti câteva cuvinte la ureche. Hébrard păru să ezite, apoi ridică din
umeri, apucă receptorul unui telefon agăţat pe un perete şi formă un număr
din patru cifre.
— AGLAÉ e operaţională? întrebă el cu o voce sigură.
Aşteptă răspunsul şi închise mulţumit. Apoi, îl trase pe Jonathan de
braţ. După ce trecură de o altă uşă securizată, pătrunseră întrun complex
uimitor. La intrare, un culoar din beton alcătuia un labirint.
— E un mod de a ne apăra de atomi, murmură Hébrard. Nu sunt
îndeajuns de şmecheri ca să găsească ieşirea!
La capătul întortocheatului culoar, ajunseră întro încăpere imensă unde
era instalat acceleratorul de particule. Zeci de tuburi sentâlneau după o logică
pe care numai câţiva savanţi şi tehnicieni o puteau înţelege. Acceleratorul
Marele Luvru de Analiză Elementară, cel mai de preţ lucru din acest vast
ansamblu, era unica instalaţie de acest gen din lume hărăzită pe deantregul
studierii patrimoniului cultural. O dată ce eşantioanele fură puse la locul
potrivit, Jonathan şi Clara se instalară întro cameră alăturată, aşezaţi în faţa
terminalelor informatice care înregistrau progresia analizelor efectuate de
AGLAÉ pe Tânăra cu rochie roşie.
Ziua se apropia de sfârşit. Aşezat la biroul său, François Hébrard se uită
în dosarul pe carel avea sub ochi. Jonathan şi Clara stăteau în faţa sa, la fel
de nerăbdători ca un cuplu de părinţi care aşteaptă diagnosticul pediatrului.
Rezultatele erau surprinzătoare. Materiile naturale folosite de Vladimir erau de
o extremă varietate. Uleiuri, ceară, răşini, pigmenţi, constituţia lor chimică se
dovedea de o incredibilă complexitate. În acest stadiu al analizelor, tehnicienii
Luvrului nu puteau determina cu certitudine compoziţia pigmentului roşu care
nuanţa rochia tinerei. Culoarea aceasta vie era uimitoare. Contrar oricărei
verosimilităţi, tabloul, care nu făcuse obiectul nici unei restaurări, părea să nu
fi suferit alterările timpului.
— Nu ştiu ce să vă spun, concluzionă Hébrard. Dacă noi, cei deaici, n
am fi cu toţii impresionaţi de multiplele aspecte ale tehnicii lui Radskin, am
spune că tablou acesta este opera unui mare chimist.
Hébrard nu mai văzuse nimic asemănător în toată cariera lui.
— Pe pânză, există un lac cu o compoziţie pe care nu o cunoaştem şi pe
care, mai ales, nu o înţelegem! adăugă Hébrard.
Tânăra cu rochie roşie contraria toate regulile îmbătrânirii. Nimeni nu
putea fi mulţumit cu condiţiile aparte ale conservării sale ca rezolvare a enigmei
care se punea tuturor cercetătorilor centrului. Ce anume făcuse Vladimir
pentru ca timpul săi înfrumuseţeze opera, iar nu so altereze? se întrebă
Jonathan părăsind locurile acelea.
— Nu cunosc decât o alchimie care conferă frumuseţe vârstei, spuse
Clara urcând scările: sentimentul!
Se hotărâră săşi scurteze şederea la Paris şi deabia deavură timp săşi
ia lucrurile de la hotel. În drum spre aeroport, Jonathan îl sună pe Peter pentru
ai povesti ce făcuseră toată ziua. Când îl felicită pentru că obţinuse imposibila
întâlnire cu echipele de la Luvru, Peter păru mirat.
— Îţi jur pentru a treia şi ultima oară că am dormit toată noaptea cu
amorul meu propriu sub perna. Sylvie Leroy ma trimis la dracu’ ieri seară, la
telefon!
Şi închise.
Avionul carei aducea pe Clara şi Jonathan înapoi la Londra ateriză pe
micul aeroport de la City la începutul serii.
Tânăra cu rochie roşie se odihnea învelită în cuvertura ei cenuşie, în
taxiul care se îndrepta spre centrul oraşului. Jonathan o lăsă pe Clara la
Notting Hill, pe Westbourne Grove.
— Veniţi, spuse ea, doar no să mâncaţi singur la hotel.
Urcară treptele scării şi se opriră pe palierul dinaintea uşii sparte a
apartamentului Clarei. Jonathan îi ordonă să coboare în stradă până ceo să
verifice el locurile şi are so cheme înapoi, dar, aşa cum se şi aştepta, ea intră
prima. Sufrageria era intactă, în cameră nu era nici o schimbare.
Puţin mai târziu, se aşezară în mica bucătărie, în timp ce poliţia îşi vedea
de treabă. Inspectorii nu găsiră nici o amprentă. Nimic nu fusese furat;
comisarul concluzionă că hoţii fuseseră cu siguranţă deranjaţi de ceva înainte
chiar de a pătrunde în apartament. Clara susţinu contrariul, anumite obiecte
nu mai erau la locul lor. Ea arătă lampa de pe măsuţa de noapte, mutată cu
câţiva centimetri, înclinaţia diferită a unui abajur din sufragerie. Poliţiştii
completară o straţă şii lăsară singuri pe Clara şi Jonathan.
— Vaţi simţi mai liniştită dacă aş rămâne până mâine dimineaţă?
întrebă Jonathan. Aş dormi pe canapeaua din sufragerie.
— Nu, îmi iau câteva lucruri şi mă duc la conac.
— Numi place că plecaţi acum la drum, afară plouă şi sentunecă.
— Ştiu drumul cu ochii închişi, liniştiţivă.
Dar Jonathan avea săşi facă griji până la sosirea ei. Şi nici ideea de a o
şti singură acolo nui plăcea, repetă el cu fermitate. Clara îl privi cum
bombănea printre dinţi şi chipul i se lumină.
— Vaţi pus mâinile la spate, aveţi ochii şi mai mijiţi decât de obicei şi o
mutră de copil de cinci ani, aşa că sunt de părere că naveţi de ales, veniţi cu
mine!
Clara se îndreptă spre camera ei, deschise sertarul de la comodă şi,
intrigată, scoase un teanc de pulovere, apoi un altul.
— Tipii ăştia sunt bolnavi dea binelea, îi strigă ea lui Jonathan care o
aştepta la intrare.
El îşi băgă capul pe uşă.
— Miau furat analizele!
— Ce analize? întrebă Jonathan.
— Nişte analize de sânge pe care leam făcut săptămâna trecută. Nu
înţeleg la ce lear putea folosi!
— Poate că aveţi un fan club!
— Da, cum să nu, tipii ăştia sunt bolnavi la cap, atât şi nimic mai mult!
Jonathan îi făcu ceva broaştei pentru ca uşa să se închidă de bine, de
rău şi coborâră în stradă, ducând cu ei Tânăra cu rochie roşie. Când ajunseră
pe trotuar, Jonathan se opri şi i se adresă Clarei.
— Mie teamă că no să încăpem toţi trei în Austinul ăsta!
Clara nu răspunse şil luă cu ea în spatele clădirii. În fundătura cu dale
tocite, nişte foste grajduri fuseseră transformate în fermecătoare locuinţe cu
faţade acoperite de flori. Clara ridică poarta de la un garaj şi acţionă butonul
unei cutiuţe dintrun buzunar. Farurile Land Roverului clipiră în fundul boxei.
— Vă ajut so aşezaţi în portbagaj? întrebă ea deschizând uşa de la spate
a maşini 4x4.
Jonathan nu se înşelase. Nici nu ieşiseră bine de pe autostradă, că o
ploaie deasă începu să cadă. Şoseaua lucea sub roţile maşinii, iar ştergătoarele
se chinuiau să dea la o parte apa de pe parbriz. Taverna de la răscruce se
pierdea în noaptea neagră, şanţuri adânci se căscau dea lungul drumeagului
care se înfunda în pădure. Şoseaua devenea din ce în ce mai instabilă, iar
maşina de teren se legăna, patinând pe noroi. Jonathan se prinse de mânerul
de deasupra portierei, Clara ţinea cu putere volanul, luptând împotriva
vântului care împingea maşina spre margini. Şuieratul rafalelor se auzea până
n habitaclu. În sfârşit, trunchiurile înalţilor copaci se reflectară în luminile
farurilor. Grilajul conacului era deschis.
— O să parchez în curte, spuse Clara cu voce tare. O să deschid uşa de la
bucătărie şi dumneavoastră o să fugiţi înăuntru cu tabloul.
— Daţimi cheia, răspunse Jonathan.
— Nu, insistă Clara, broasca face figuri când nu eşti obişnuit cu ea, aveţi
încredere în mine.
Pietrişul scârţâi şi Clara opri Land Roverul. Aproape că fu nevoită să se
lupte ca să împingă portiera şi se năpusti afară. De îndată ce deschise uşa de la
intrare, ea sentoarse spre Jonathan şii făcu semn so urmeze.
Jonathan ieşi din maşină şi se duse spre portbagaj.
— Repede, repede, grăbiţivă! îi strigă Clara din pragul uşii conacului.
Sângele îi îngheţă în vene întro clipită. Aplecat spre interiorul
habitaclului, Jonathan îşi privi mâna care apuca pânza în cuverturai cenuşie,
iar atunci când Clara strigă din nou în noapte: „Repede, repede, grăbiţivă”,
recunoscu vocea care se ivea din vertije. Împinse tabloul spre banchetă, închise
uşa din spate şi se îndreptă încet spre lumina farurilor. Clara se uită la el
uluită, ploaia îi şiroia pe obraji. După felul în careo privea, ea înţelese totul şi
se grăbi spre el.
— Crezi că ne putem iubi atât de mult, încât moartea să nu şteargă
amintirea? Crezi că e cu putinţă ca un sentiment să ne supravieţuiască şi să ne
readucă la viaţă? Crezi că timpul îi poate reuni la nesfârşit pe aceia care sau
iubit îndeajuns de tare ca să nul piardă? Crezi, Clara?
— Cred că sunt îndrăgostită de tine, răspunse ea punânduşi capul pe
umărul lui.
Jonathan o strânse în braţe, iar Clara îi şopti la ureche.
— Chiar între întuneric şi lumină.
Se sărutară, la fel de sinceri în eternitatea lor ca un sentiment în prima
lui zi. Plopul se aplecă sub paiele de vânt, obloanele conacului se deschiseră
unul după celălalt şi, în jurul lor, totul începu din nou să se schimbe. La
lucarnă, umbra lui Vladimir surâdea.
Brusc, pielea copertelor cărţilor împrăştiate pe masa din bibliotecă nu
mai avea nici o crăpătură. Lemnul cerat al casei scărilor strălucea în lumina
cernută de lună prin uşile cu geamuri ale salonului. La etaj, în camera Clarei,
tapiseriile îşi regăsiseră culorile de la început. Fusta îi alunecă dea lungul
picioarelor, Clara se apropie de Jonathan şi se lipi de el. Se iubiră până în zori.
Lumina pătrunse în încăpere. Clara se cuibări în pătura pe care
Jonathan o cărase pe umeri. Cu mâna, căută dibuind. Se întinse şi deschise
ochii. Locul pe carel ocupa Jonathan era gol. Ea se ridică brusc. Conacul îşi
recăpătase obişnuita tonalitate. Clara ieşi din cearşafuri, goală în strălucirea
dimineţii. Se apropie de fereastra şi se uită în curte. Când Jonathan îi făcu un
mic semn cu mâna, ea se dădu repede deo parte ca să senfăşoare în perdea.
Jonathan zâmbi, se întoarse şi intră în bucătărie. Clara i se alătură,
îmbrăcată întrun halat. El îşi făcea de lucru în faţa aragazului. Încăperea
mirosea plăcut a pâine prăjită. Cu ajutorul unei linguriţe, strecură în cafea
spuma laptelui cald şio pudră cu ciocolată. Puse bolul fierbinte în faţa Clarei.
— Cappuccino fără zahăr!
Încă somnoroasă, Clara îşi vârî vârful nasului în ceaşcă şi înghiţi
cafeaua.
— Mai văzut la fereastră? întrebă ea în şoaptă.
— Deloc, răspunse Jonathan care se lupta cu o felie de pâine înţepenită
în toaster. Şi apoi, nu miaş fi permis să te privesc, între noi nu sa întâmplat
nimic deocamdată.
— Nui de râs, bombăni ea.
Lui Jonathan îi veni săşi pună mâinile pe umerii ei, dar dădu înapoi.
— Ştiu că nui de râs, dar va trebui ca, până la urmă, să înţelegem ce ni
se întâmplă.
— Ştii vreun specialist bun? Nu vreau să fiu pesimistă, dar mă tem că
medicul satului o să ne închidă pe amândoi întrun azil dacă îi descriem
simptomele!
Jonathan azvârli în chiuvetă felia de pâine carbonizată carei ardea
degetele.
— Ţiai pus mâinile la spate şi nuţi văd faţa, dar sunt gata să pun pariu
că ai ochii mijiţi. La ce te gândeşti? întrebă Clara.
— În timpul unei conferinţe, am întâlnit o femeie care ar putea să ne
ajute.
— Ce fel de femeie? se interesă Clara.
— O profesoară care predă la universitatea Yale, trebuie să pot săi dau
de urmă. Vineri dimineaţa o sămi prezint raportul în faţa asociaţilor de la
Christie’s şio să plec în aceeaşi seară.
— Te duci înapoi în Statele Unite?
Jonathan se întoarse şi Clara îl lăsă în pace. Lucrurile pe care trebuia să
le pună în ordine în propriai viaţă nui aparţineau decât lui. Ca să fie
împreună, erau nevoiţi să se despartă din nou.
Jonathan îşi petrecu restul dimineţii lângă Tânăra cu rochie roşie. La
prânz, se duse la Londra şi se închise în camera de hotel ca să redacteze
concluziile raportului.
Clara i se alătură la începutul serii. În momentul în care el se pregătea
săi trimită un mail lui Peter, ea îl întrebă solemn dacă e sigur de ceea ce face.
Analiza pigmenţilor nu permisese nici o comparaţie grăitoare, aşa cum nici
examinările realizate în laboratoarele Luvrului nu oferiseră vreun rezultat
incontestabil. Dar Jonathan, careşi consacrase viaţa studierii operei lui
Vladimir Radskin, identificase tehnica aplicată tabloului, trăsătura de penel şi
textura pânzei carei slujea de suport. Convingerea cel anima îi ajungea acum
pentru aşi asuma pe deplin riscul pe care se pregătea săl înfrunte. În ciuda
absenţei unei dovezi formale, nu peste mult timp avea săşi pună în joc în faţa
confraţilor reputaţia de expert. Vineri dimineaţa, o să le dea asociaţilor lui Peter
certificatul de autenticitate al Tinerei cu rochie roşie, semnat după toate
regulile artei de propriai mână. O privi pe Clara şi apăsă pe una dintre tastele
calculatorului. În mai puţin de cinci secunde, un plic mic clipi pe ecranul lui
Peter, ca şi pe acela al tuturor membrilor consiliului director de la Christie’s.
A doua zi, seara, Clara îl lăsă pe Jonathan pe peronul terminalului 4 de
pe aeroportul Heathrow. Preferase să nul însoţească decât până la punctele de
control. Îşi luară la revedere cu inima grea.
În timp ce maşina Clarei rula pe un drum de ţară, un avion trasa o lungă
linie albă pe cer. În noaptea aceea, rotativele tipografiilor titrau pe coloanele din
New York Times, Boston Globe şi Figaro:
ULTIMUL TABLOU AL UNUI MARE PICTOR RUS TOCMAI A FOST
IDENTIFICAT.
Dispărută de mai bine de o sută patruzeci de ani, cea mai importantă
pânză a pictorului Vladimir Radskin sa ivit din întuneric. Autentificată de
celebrul expert Jonathan Gardner, această pictură ar trebui să fie punctul
culminant al prestigioasei licitaţii pe care Christie’s o organizează la Boston, pe
21 iunie, sub conducerea lui Peter Gwel.
Un articol asemănător, redactat de cronicarul artistic al ziarului Corriere
della Sera a fost în întregime preluat în primele pagini de trei reviste de artă
internaţionale. Şase redacţii ale unor posturi de televiziune europene şi două
reţele americane sau hotărât săşi trimită echipele la faţa locului.
Jonathan ajunse la Boston la căderea serii. Când îşi deschise mobilul,
avea mesageria deja plină. Taxiul îl lăsă în vechiul port. Se aşeză la terasa
cafenelei unde el şi Peter îşi împărtăşiseră atâtea amintiri. Îl sună.
— Eşti sigur de ce faci, nui doar o nebunie de moment? îl întrebă
prietenul său cel mai bun.
Jonathan îşi lipi şi mai tare telefonul de ureche.
— Peter, dacă ai putea să înţelegi ce mi se întâmplă!
— Ei, îmi ceri prea mult! Săţi înţeleg sentimentele, da! Dar sănţeleg
povestea abracadabrantă pe care tocmai miai ziso, nu! Nici nu vreau so aud
şio sămi faci plăcerea să no dezvălui nimănui şi mai ales nu Annei. Ar fi mai
bine dacam putea evita răspândirea ei în tot oraşul, spunând că ai luato
razna şi că trebuie să fii internat, mai ales acum când mai sunt trei săptămâni
până la licitaţie.
— Numi pasă de licitaţie, Peter.
— Astaţi şi spuneam, ai luato razna! Vreau săţi faci nişte radiografii,
poate că ai un anevrism care ţia plesnit sub craniu. Chestiile ăstea se sparg
repede!
— Peter, nu te mai prosti! se enervă Jonathan.
Pentru o clipă, se făcu tăcere, iar Peter îşi ceru scuze.
— Îmi pare rău.
— Nu la fel de mult ca mie, căsătoria e peste două săptămâni. Nici nu
ştiu cum săi spun Annei.
— Dar ai so faci! Nu e niciodată prea târziu, nu te însura împotriva
dorinţei tale numai pentru că invitaţiile au fost deja trimise! Daco iubeşti aşa
cum spui pe femeia asta din Anglia, atunci iaţi viaţa în mâini şi acţionează! Ai
impresia că eşti în rahat până la gât şi totuşi habar nai cât te invidiez. Dacai
şti cât miar plăcea să pot iubi aşa. Nu irosi harul acesta. Îmi scurtez călătoria
şi mă întorc la New York mâine, ca săţi fiu alături. Ne întâlnim la cafenea, la
prânz.
Jonathan se plimbă pe chei. Îi era îngrozitor de dor de Clara şi, în câteva
clipe, avea să se întoarcă acasă pentru ai spune Annei adevărul.
Când ajunse, toată casa era cufundată în întuneric.
Urcă până în atelier. Aici găsi o serie de fotografii, împrăştiate pe biroul
Annei. Întruna dintre ele, Clara şi el se priveau pe un trotuar de aeroport.
Jonathan se luă cu mâinile de cap şi se aşeză în fotoliul Annei.
Ea nu se întoarse decât în zori. Jonathan adormise pe canapeaua din
salonul de la parterul casei. Ea se îndreptă direct spre bucătărie fără săi
spună o vorbă. Turnă apă în cafetieră, puse nişte cafea în filtru şi apăsă pe
buton. Aşeză două ceşti pe bancul de lucru, luă pachetul de pâine toast din
frigider, scoase două farfurii din dulapul de deasupra chiuvetei, dar tot fără să
zică nimic. Lăsă un cuţit pe capacul de sticlă al cutiei cu unt şi numai
plesnetul paşilor săi răsuna pe plăcile de gresie. Deschise din nou frigiderul, iar
primele ei cuvinte adresate lui Jonathan au fost:
— Mai mănânci dulceaţă de căpşuni la micul dejun?
Jonathan voi să se apropie de ea, dar Anna îl ameninţă cu cuţitul de unt.
Privirea lui fixă lama de doi centimetri cu vârful rotund, iar ea il aruncă În
faţă.
— Opreştete, Arma, trebuie să vorbim.
— Nu! urlă ea, nui nimic de zis!
— Anna, ai fi preferat să ne dăm seama de greşeală peste şase luni sau
peste un an?
— Taci, Jonathan, taci!
— Anna, jucăm comedia căsătoriei ăsteia de luni de zile, mam străduit
cât am putut, pentru că voiam să ne iubim, o voiam sincer. Dar inima nu ţio
poţi minţi.
— Dar pe femeia cu care o să te căsătoreşti poţi so minţi? Nui aşa?
— Am venit ca săţi spun adevărul.
— Şin ce moment al adevărului acestuia ai găsit curajul să mănfrunţi,
Jonathan?
— Ieri, când a trebuit săl accept. Team sunat de la Londra în fiecare
seară, Anna.
Nervoasă, Anna îşi luă geanta, o deschise şi scoase un plic cu alte
fotografii, pe care începu să le arunce, una câte una, în capul lui Jonathan.
— Aici, erai pe terasa unei cafenele din Florenţa, în astalaltă, întrun taxi
în piaţa Concorde, în asta, întrun îngrozitor conac englezesc şi aici, întrun
restaurant la Londra… ai făcut toate lucrurile acestea în aceeaşi zi? Toate
minciunile astea sau petrecut alaltăieri?
Jonathan privi fotografia Clarei, cei căzuse la picioare. Inima i se strânse
încă şi mai mult.
— De când mă urmăreşti?
— De când miai trimis un fax undemi spui Clara! Presupun caşa o
cheamă?
Jonathan nu răspunse, iar Anna urla cât o ţinea gura.
— Aşa o cheamă, Clara? Spune, vreau să teaud pronunţând prenumele
femeii care vrea sămi distrugă viaţa! O să ai curajul, Jonathan?
— Anna, nu Clara nea distrus relaţia, ci noi am făcuto, fără ajutorul
nimănui. Şi unul, şi celălalt neam lăsat duşi în nişte vieţi pe care le voiam cu
orice preţ asemănătoare. Dar trupurile nu ni se mai atingeau.
— Eram terminaţi din cauza pregătirilor de nuntă, Jonathan, nu suntem
animale!
— Anna, tu nu mă mai iubeşti.
— Şi tu, tu mă iubeşti ca un nebun, nu?
— O săţi las casa, am să plec…
Eal fulgeră cu privirea.
— No sămi laşi nimic, pentru cai să rămâi între pereţii ăştia, no să ieşi
din viaţa noastră aşa, Jonathan. Nunta o să aibă loc. Sâmbătă, 19 iunie, la
prânz, indiferent dacă vrei sau nu, am săţi fiu oficial soţie, până când moartea
ne va despărţi.
— Nu mă poţi obliga să mă căsătoresc cu tine, Anna. Indiferent dacă vrei
sau nu!
— Ba da, Jonathan, credemă, pot!
Privirea i se schimbă brusc, Anna se linişti. Mâinile pe care le ţinea
strâns pe piept i se lăsară dea lungul corpului şi toate ridurile de furie i se
şterseră de pe faţă, unul câte unul. Desfăcu ziarul aşezat pe bancul de lucru.
Fotografia lui Jonathan era pe prima pagină, alături de aceea a lui Peter.
— Parcam fi în Amicalement vôtre18
! Nui aşa, Jonathan? Aşa că am şi eu o întrebare săţi pun. Când presa o
sa afle că expertul care a autentificat tabloul ce va bate recordurile de la toate
licitaţiile din ultimii zece ani nu este altul decât amantul femeii carel pune în
vânzare care dintre voi doi, Clara sau tu, va merge primul la închisoare pentru
escrocherie? Ce crezi, Jonathan?
El o privi pe Anna mortificat. Pământul părea că i se cască sub picioare.
Ea luă din nou jurnalul şi începu să citească un articol cu o voce ironică.
— Scos la lumină de o eminentă proprietară de galerie, tabloul acesta,
necunoscut în trecut, a fost autentificat de către expertul Jonathan Gardner.
Opera va fi pusă în vânzare de celebra casă Christie’s, maestru de ceremonii
fiind Peter Gwel… Prietenul tău va fi dat afară din branşă, va fi condamnat la
doi ani cu suspendare pentru complicitate. Tu ai săţi pierzi preţiosul titlu, dar,
mulţumită mie, nai să încasezi decât vreo cinci ani. Avocaţii mei ar să încerce
din răsputeri să convingă juriul că amanta este principala instigatoare a
escrocheriei.
Jonathan auzise destule, se întoarse pe călcâie şi se îndreptă spre uşa de
la intrare.
— Aşteaptă, nu pleca, rânjea cu nervozitate Anna, lasămă săţi mai
citesc câteva rânduri, te proslăvesc toate, judecă şi tu… Mulţumită
autentificării aduse de Jonathan Gardner, tabloul estimat la două milioane de
dolari ar putea ajunge să fie licitat la o sumă de două, trei ori mai mare…
Anna îl prinse din urmă pe hol şil prinse de mâneca vestonului, silindul
so privească.
— Pentru o escrocherie publică de şase milioane de dolari, o să petreacă
vreo zece ani în spatele gratiilor, iar vestea cea tristă pentru voi doi este că
închisorile nu sunt mixte!
Jonathan simţea cum îl apucă greaţa. Se năpusti pe stradă şi se îndoi
deasupra rigolei. Mâna Annei i se aşeză pe spate.
— Varsă, bătrâne, vomită din toate măruntaiele. Când ai să găseşti
puterea so suni ca săi spui că no so mai vezi niciodată, că totul na fost
decât o toană ridicolă şi că no iubeşti, vreau să fiu de faţă!
Anna se întoarse şi intră în casă. Un domn bătrân care îşi plimba câinele
se apropie de Jonathan. Îl ajută să se aşeze pe jos şil sprijini de roata unei
maşini oprite.
Labradorul, căruia nui plăcea defel starea în care se afla bărbatul acela
aşezat pe jos la aceeaşi înălţime cu el, îi ridică mâna cu botul şio linse din plin.
Bătrânul îl pofti pe Jonathan să respire adânc în căuşul palmelor.
— Ai o mică criză de spasmofilie, spuse domnul Skardin cu un ton care
se voia liniştitor.
Aşa cum avea săi spună nevastăsa la întoarcerea de la plimbare, un
doctor rămâne, chiar şi după cea ieşit la pensie, tot doctor.
Peter îl aştepta de o jumătate de oră pe terasa cafenelei unde aveau
obiceiul să se întâlnească. Atunci când îl văzu sosind, enervarea i se risipi pe
dată şi se ridică în picioare ca săşi ajute prietenul să se aşeze.
— Ceai păţit? întrebă el cu o voce plină de nelinişte.
— Ceam păţit cu toţii? repetă Jonathan cu o privire rătăcită.
Şi, în ora următoare, îi povesti lui Peter cum i sa schimbat total viaţa în
câteva zile.
— Dar eu ştiu ceai săi spui Annei. Ai săi spui să se ducă la dracu’!
Peter era atât de furios, încât oamenii de la celelalte mese se opriră din
vorbit, ca săi audă mai bine.
— Da’ ce, nu vă place berea? îi întrebă Peter, exasperat.
Familia aşezată la masa alăturată îşi întoarse privirile.
— Najută la nimic să fii vulgar şi agresiv, Peter, nai să rezolvi lucrurile.
— Nai săţi distrugi viaţa, chiar dacă tabloul ăsta ar valora zece milioane
de dolari.
— Nui vorba doar de viaţa mea, ci şi de a ta şi de a Clarei.
— Atunci, retractezi, spui că ai nişte îndoieli în privinţa autenticităţii şi
oprim totul.
Jonathan îi aruncă pe masă un exemplar din Wall Street Journal, apoi
din New York Times, din Boston Globe şi din Washington Post care preluaseră
toate informaţia.
— Şi nu pun la socoteală hebdomadarele care or să iasă azi dupămasă şi
mensualele. E prea târziu ca să dăm înapoi, am semnat şi leam înmânat
certificatul de autenticitate asociaţilor tăi de la Londra. Când Anna îi va
dezvălui presei fotografiile, va izbucni scandalul. Christie’s se va constitui în
parte civilă, avocaţii Annei îi vor acorda asistenţă şi chiar dacă evităm
închisoarea, lucru de care mă îndoiesc, tu vei fi radiat din branşă şi eu la fel.
Cât despre Clara, va fi ruinată. Nimeni no să mai calce în galeriile ei.
— Dar suntem nevinovaţi, la naiba!
— Da, dar numai noi trei vom şti lucrul acesta.
— Te credeam mai optimist, spuse Peter frângânduşi mâinile.
— Am so sun pe Clara în seara aceasta, suspină Jonathan.
— Ca săi spui că no mai iubeşti?
— Da, ca săi spun că no mai iubesc, tocmai pentru că o iubesc. Prefer
so ştiu fericită decât so târăsc după mine în nefericire. Asta înseamnă să
iubeşti, nu?
Peter îl privi pe Jonathan, consternat.
— Hai căi bună! zise el punânduşi mâinile în şolduri. Miai servit o
tiradă amoroasă care ar fi făcuto să plângă pe bunicămea şi poate şi pe mine,
dacă ai mai fi continuat încă puţin. Ai luat o supradoză de pudding la Londra?
— Ce tâmpit eşti, Peter! spuse Jonathan.
— Poate că sunt tâmpit, dar ai zâmbit, aşa că lasă prostiile, te ştiu eu!
Vezi tu, chiar şi la necaz o să continuăm să ne distrăm, iar dacă viitoarea ta
fostă nevastă crede co să ne împiedice so facem, o săi arătăm noi amândoi că
avem resurse.
— Ai vreo idee?
— Niciuna deocamdată, dar ai încredere în mine, o să vină!
Peter şi Jonathan se ridicară şi plecară, braţ la braţ, străbătând dalele
pieţei în aer liber. Peter îl lăsă pe Jonathan la mijlocul dupăamiezei. Când o
porni din nou la drum, îşi puse telefonul mobil în receptaculul bordului şi
formă un număr.
— Jenkins? Aici Peter Gwel, locatarul dumitale preferat, am nevoie de
dumneata, dragul meu Jenkins. Nai putea să urci la mine în apartament şi să
mi aduni câteva lucruşoare ca şi cum ţiai face propriul bagaj? Ai cheia, nui
aşa, şi ştii şi undemi ţin cămăşile? Iartămă dacă abuzez de prietenia noastră,
dragul meu Jenkins, dar cât am să lipsesc, am să te rog sămi cauţi câteva
informaţii în oraş, nu ştiu de ce, dar instinctul îmi spune că ai un talent de
copoi ascuns pe undeva. Ajung întro oră!
Peter închise chiar înainte dea intra cu maşina întrun tunel.
Când, la căderea serii, părăsi reşedinţa Stapledon, îi lăsă lui Jonathan pe
mobil un mesaj lung.
— Eu sunt, Peter. Ştii, ar trebui să te urăsc pentru că ai compromis,
printrun sărut, licitaţia vieţii mele, pentru că neai ruinat ambele cariere, ca să
nu mai vorbesc de propriaţi nuntă unde eram martor, dar, paradoxal, lucrurile
stau exact pe dos. Suntem întro incredibilă încurcătură şi nu mam mai simţit
aşa de bine de multă vreme. Mă tot întreb de ce, dar cred că acum ştiu.
În timp ceşi lăsa mesajul pe mobilul lui Jonathan, Peter se scotocea în
veston. Hârtia pe care io furase prietenului său se afla chiar la fundul
buzunarului.
— La Londra, continuă el, văzânduvă pe amândoi în cafeneaua aceea,
am înţeles că nu datorită tabloului erai aşa de fericit. Priviri ca acelea pe care
leaţi schimbat între voi sunt destul de rare ca să nu le înţelegi sensul. Aşa că,
bătrâne, când o să vorbeşti cu Clara în seara aceasta, descurcăte şi dăi de
înţeles printre cuvinte că există întotdeauna o speranţă, chiar şi în situaţiile
disperate. Şi dacă nu ştii cum săi spui toate acestea, nai decât să mă citezi.
Nai să mă poţi găsi până mâine, dar o să te sun eu şio săţi explic totul. Încă
habar nam cum, dar o să ne scoatem noi din porcăria asta.
Închise, ros de îndoială, dar satisfăcut.
Jonathan intră în atelierul Annei. Picta în faţa şevaletului.
— Cedez la şantaj, ai câştigat, Anna!
Se întoarse cu un pas hotărât. Când ajunse la uşă, adăugă fără să se uite
înapoi:
— Am so sun singur pe Clara. Poţi sămi furi viaţa, dar nu şi
demnitatea, nuţi dau voie!
Şi coborî scările.
Clara închise încet telefonul. Singură la fereastra conacului, nu vedea
cum plopul se leagănă în vânt. Lacrimile îi adăstau ca nişte perle pe ochii
închişi. Noaptea care urmă fu plină de suspine prelungi. În micul birou, tânăra
cu rochie roşie părea adusă de spate, ca şi cum necazul care lovise casa
pătrundea până în pânză, împovărândui umerii. Dorothy rămase la conac în
noaptea aceea. Faptul că domnişoara nuşi putea ascunde amărăciunea arăta
că supărarea îi era prea mare ca so poată trăi de una singură. Anumite
prezenţe sunt uneori liniştitoare, chiar dacă sunt tăcute.
De dimineaţă, Dorothy intră în micul birou. Înteţi focul în şemineu şii
duse Clarei un ceai. Când se apropie de ea, puse ceaşca pe un gheridon,
îngenunche şi o luă în braţe.
— Veţi vedea, pentru ca lucrurile să vi se întâmple, nu trebuie să
renunţaţi să credeţi în ele, murmura ea încontinuu, iar Clara îi plânse pe umăr
până când se iviră zorii.
Când soarele amiezii o atinse, Clara deschise ochii şii închise imediat la
loc. Ce anume o trezise, lumina sau claxonul care răsuna în curte? Dădu
pătura la o parte şi se ridică de pe canapea. Dorothy pătrunse în cameră şi, ca
şi cum vremea confidenţelor aparţinea doar regatului nopţii, anunţă cu voce
tare şi limpede.
— Domnişoara are un musafir din America!
Peter tropăia prin bucătăria unde Miss Blaxton îl rugase stăruitor să
aştepte până când avea să verifice dacă domnişoara voia săl primească. La
ordinele precise ale lui Dorothy, Clara urcă alergând în camera ei ca să se spele
repede. În ţara Maiestăţii Sale, regina Angliei, o femeie nu apare niciodată
răvăşită de tristeţe în faţa unui musafir necunoscut, chiar dacă acesta a
întâlnito deja în oraş, insistă Dorothy urmândo pe scări.
— Aşadar, mă iubeşte? întrebă Clara aşezată în faţa lui Peter la masa din
bucătărie.
— Ah, dar ştiu că vă potriviţi! După ce miam petrecut toată noaptea în
avion, după ceam gonit ca un nebun timp de două ore întro maşină cu
volanul pus aiurea, pe partea cealaltă, după ce ţiam povestit totul, tu mă
întrebi dacă te iubeşte? Ei bine, da, te iubeşte, tul iubeşti, şi eu îl iubesc, şi el
mă iubeşte, toată lumea iubeşte pe toată lumea, dar toată lumea este întrun
mare rahat!
— Domnul va prânzi aici? întrebă intendenta intrând în bucătărie.
— Eşti celibatară, Dorothy?
— Starea mea civilă nui treaba dumitale, nu suntem în America,
răspunse Miss Blaxton.
— Bun, deci nu eşti căsătorită! Vreau săţi prezint pe cineva, un băiat
nemaipomenit! Un american din Chicago care trăieşte la Boston şi care nu se
simte deloc bine în ţara englezească!
Jonathan rămăsese singur în casă. Anna plecase la primele ore ale
dimineţii, navea să se întoarcă decât târziu, seara. Urcă în atelier ca săşi
verifice mailurile şi porni calculatorul. Fişierele Annei erau protejate de un cod
de acces, dar Jonathan putea să intre pe internet. Peter nui lăsase nici un
mesaj, iar el nu avea nici un chef să răspundă la cererile de interviuri carei
invadau căsuţa. Preferă să se întoarcă în salon. Pe când stingea ecranul, ochiul
său de expert fu atras de un mic detaliu dintrun tablou al Annei, agăţat de
perete. Jonathan se aplecă deasupra lucrării. Intrigat, mai examină una. Febril,
deschise dulapul cel mare şi scoase, una câte una, picturile Annei, terminate
de mult. Pe mai multe dintre ele, regăsi detaliul identic, carei îngheţa sângele
în vine. Se năpusti spre birou, trase sertarul şişi luă lupa. Inspectă din nou
tablourile, unul câte unul. Pe fundalul fiecăreia dintre scenele sale campestre,
casa pe care o picta Anna nu era alta decât conacul Clarei. Cea mai recentă
dintre aceste lucrări avea zece ani şi, la vremea aceea, Jonathan nu o cunoştea
pe Anna. Coborî în grabă scara, ieşi fugind pe stradă, sări în maşină şi goni
spre ieşirea din oraş. Dacă circulaţia îi îngăduia, în două ore avea să treacă de
grilajele campusului universitar de la Yale.
Renumele lui Jonathan ia permis să fie primit de către rector. Aşteptă
întrun culoar imens, cu pereţii acoperiţi de lemn de care atârnau nişte portrete
triste de literaţi ori savanţi. Pr William Backer îl pofti în biroul său. Rectorul era
uimit de cererea lui Jonathan, credea că o săi vorbească despre pictură şi iată
l discutând despre ştiinţe şi încă nu dintre cele mai ortodoxe. Backer era
dezolat, nici un profesor nu corespundea semnalmentelor date de Jonathan,
nici o femeie, nici un bărbat, titulari sau onorifici, nu preda asemenea materii.
Departamentul de cercetare despre care pomenea Jonathan fusese, întradevăr,
găzduit de universitatea sa, dar nu mai exista de multă vreme. Dacă Jonathan
o dorea, putea să viziteze clădirile. Corpul 625 ocupat cândva de catedra de
ştiinţe avansate fusese părăsit din clipa în care departamentul fusese închis.
— Lucraţi de multă vreme aici? îl întrebă Jonathan pe bărbatul de la
serviciul de întreţinere carel ghida prin campus.
— De la şaisprezece ani şi ar fi trebuit să ies la pensie acum cinci, aşa că
presupun că da, răspunse domnul O’Malley.
Arătă spre o impozantă dărăpănătură din cărămizi roşii şi opri maşinuţa
electrică la baza scărilor de la intrare.
— Aici era, spuse bărbatul, poftindul pe Jonathan săl urmeze.
O’Malley căută cheia cea bună pe o legătură care număra, probabil, vreo
sută. După ce ezită câteva clipe, băgă una cu o floare lungă în broasca deja
ruginită.
Uşa cea mare care dădea în holul corpului 625 scârţâi din ţâţâni.
— Nimeni na mai venit aici de patruzeci de ani, ia uitaţivă ce
harababură! spuse O’Malley.
Din punctul de vedere al lui Jonathan, în afara stratului gros de praf care
acoperea podelele şi mobilele, totul era mai degrabă bine conservat. O’Malley îi
arătă laboratorul. Imensa încăpere cuprindea zece mese lungi acoperite de
faianţă albă, toate pline de eprubete şi alambicuri.
— Se pare că lucrau la nişte probleme de matematici experimentale, dar
eu leam spus inspectorilor că se îndeletniceau mai ales cu formule chimice.
— Ce inspectori? întrebă Jonathan.
— Nu ştiţi? Credeam că tocmai deaceea aţi venit. Prin împrejurimi, toată
lumea cunoaşte povestea.
Urcând culoarul care ducea la cancelarie, O’Malley îi povesti lui Jonathan
ce anume determinase precipitata închidere a fostului departament de ştiinţe
avansate, aşa cum era el numit. Foarte puţini studenţi erau admişi la această
secţie. Cei mai mulţi dintre cei care se prezentau erau respinşi la examenul de
admitere.
— Nu numai că trebuiau să fie hârşiţi în toate materiile ştiinţifice, ci şi
nişte mici genii întrale filosofiei. Şi apoi, înainte de admitere, susţineau un
interviu, sub hipnoză, cu directoarea de la cercetare. Ea îi pica pe toţi. Nimeni
nui plăcea. Era ciudată, femeia. A lucrat zece ani între aceşti pereţi şi, în
timpul anchetei, nimeni nuşi amintea so fi întâlnit prin campus. Pe mine nu
mă pun la socoteală, bineînţeles, dar eu cunosc pe toată lumea deaici.
— Tot nu miaţi spus de ce sa făcut ancheta.
— În urmă cu patruzeci de ani, a dispărut un student.
— A dispărut, unde? întrebă Jonathan.
— Păi, cam astai problema, domnule. Dacă ştiţi unde vau dispărut
cheile, atunci nau mai dispărut! Nui aşa?
— La ce concluzii a ajuns poliţia?
— Că studentul şia luat lumean cap, dar eu nu cred.
— De ce?
— Pentru că ştiu că sa volatilizat în laborator.
— Poate că a izbutit să vă păcălească vigilenţa, naveaţi ochi pentru toate
în aceeaşi clipă.
— La vremea aceea, continuă O’Malley, făceam parte din echipa de
securitate. Atunci, „securitate” nunsemna mare lucru. Slujba noastră consta
în ai împiedica pe băieţi să se ducă noaptea la chefuri prin dormitoarele
fetelor… şi invers.
— Şi ziua?
— Ca toţi paznicii de noapte, dormeam ziua; în sfârşit, cei doi colegi ai
mei moţăiau, eu nu. Nu dorm niciodată mai mult de patru ceasuri, se pare căi
o chestie genetică, de altfel deaia ma şi părăsit nevastămea. Aşa că, în după
amiaza cu pricina, mă îndeletniceam cu peluza. Iar pe tânărul Jonas lam văzut
intrând în clădire, de unde na mai ieşit vreodată.
— Şi poliţia nu va crezut?
— Au cercetat pereţii, au greblat parcul, au interogato pe bătrână, ceaţi
vrea să fi făcut mai mult? Şi apoi, beam câte ceva la vremea aceea, aşa că, ştiţi,
fiabilitatea şi cuperoza nu dau prea bine la un martor.
— Cine e bătrâna despre care vorbiţi?
— Directoarea. Urmaţimă.
O’Malley căută o altă cheie pe legătura sa, descuie uşa de la un birou şio
luă înaintea lui Jonathan. Ochiurile minuscule ale celor două ferestre erau atât
de murdare, încât lumina deabia de pătrundea în încăpere. O bancă din lemn
acoperită de un strat gros şi cenuşiu fusese împinsă lângă un perete. Un scaun
era răsturnat întrun colţ, alături de un cuier cu totul strâmb. În faţă, un vechi
cheson cu rafturi avea o înfăţişare la fel de prăpădită.
— Nu ştiu de cei spuneau cancelarie, numai ea preda aici, spuse
O’Malley.
Se apropie de rafturile care acopereau unul dintre pereţi şi scotoci într
un teanc de ziare vechi şi îngălbenite.
— Uitaţi, ea este, bătrâna! adăugă paznicul, arătândui lui Jonathan
fotografia de pe prima pagină.
Femeia care stătea în picioare, înconjurată de patru elevi, nu părea să
aibă mai mult de treizeci de ani.
— De cei spuneţi bătrâna? întrebă Jonathan pe când privea imaginea.
— Pentru că, la vremea aceea, eu naveam decât douăzeci, mormăi
O’Malley dând cu piciorul prin praf.
Jonathan se apropie de fereastră ca să se uite mai bine la fotografia
îngălbenită. Chipul tinerei femei nui spunea nimic, dar mâna ei îi atrase
atenţia, purta pe inelar un diamant impresionant.
— Acesta este, Jonas? întrebă Jonathan arătândul cu degetul pe tânărul
din dreapta cadrului.
— Cum de ştiţi? întrebă O’Malley, uimit.
— Habar naveam, răspunse expertul.
Îndoi foaia ziarului campusului şi o băgă în buzunar.
Pe fotografie, tânărul care îşi ţinea mâinile la spate îşi mijea şi ochii,
poate pur şi simplu din cauza flashului.
— Când nui spuneaţi „bătrâna”, ce nume foloseaţi?
— Nu iam spus niciodată altfel.
— Când vă vorbea, nui răspundeaţi numindo „bătrâna”? insistă
Jonathan.
— Nu ne vorbea, iar noi naveam nimic săi spunem.
— De ce o urâţi atât de mult, domnule O’Malley?
Bătrânul paznic se întoarse spre Jonathan.
— De ceaţi venit, domnul Gardner? Toate lucrurile acestea sunt vechi şi
nu e bine să răscoleşti trecutul. Am treabă, ar trebui să plecăm.
Jonathan îl apucă pe O’Malley de braţ.
— Pentru cămi vorbiţi despre trecut, sunt prizonierul unei epoci pe care
no cunosc şi am foarte puţin timp ca să descopăr ce seascunde în toată
povestea asta. Prietenul unui prieten spunea că un indiciu minuscul e deajuns
ca să tentorci pe firul unei întâmplări. Caut această mică piesă de puzzle care
miar îngădui să reconstitui toată imaginea. Am nevoie de dumneata, domnule
O’Malley.
Paznicul îl privi fix pe Jonathan şi respiră adânc.
— Au făcut nişte experimente aici. Deaia a fost închisă clădirea, ca să
evite scandalul după dispariţia lui Jonas.
— Ce gen de experimente?
— Elevii aceştia fuseseră aleşi pentru că aveau coşmaruri. Ştiu că poate
să pară absurd, dar ăstai adevărul.
— Ce fel de coşmaruri, O’Malley?
Bărbatul se încruntă. Dădea impresia că îi e îngrozitor de greu să
răspundă la întrebare. Jonathan îi puse mâna pe umăr.
— Aveau senzaţia că retrăiesc evenimente întâmplate în alte vremuri?
Aşa este?
O’Malley dădu din cap în semn de încuviinţare.
— Îi făcea să intre în transă, spunea că era vorba despre atingerea
conştiinţei profunde, o stare subliminală ce trebuia să le permită să acceadă la
memoria vieţilor anterioare.
— La vremea aceea, nu făceaţi defel parte din echipa de pază, O’Malley,
eraţi unul dintre studenţi, nui aşa?
— Da, domnule Gardner, eram efectiv unul dintre studenţii ei şi, când
laboratorul a fost închis, nam mai studiat nimic toată viaţa mea.
— Ce anume vi sa întâmplat, O’Malley?
— În al doilea an, ne injecta în vene nişte produse, ca să ne provoace
„fenomenele”. La a treia injecţie pe care nea făcuto bătrâna, Coralie şi cu mine
neam amintit de tot. Sunteţi gata să auziţi ceva cu adevărat teribil, domnule
Gardner? Atunci, ascultaţimă cu atenţie! În 1807, trăiam cu nevastămea la
Chicago, eram un priceput negustor de butoaie, până ce Coralie mia omorât
fata. Micuţa avea un an când a sufocato în scutece. Îmi iubeam nevasta, dar
avea o boală care distruge celulele creierului. Primele simptome sunt doar nişte
furii trecătoare, dar, cinci ani mai târziu, cei care sunt atinşi de boala aceasta
se smintesc pentru totdeauna. Coralie a fost spânzurată. Habar naveţi cât de
mult suferi când călăul nare atâta milă să strângă nodul ca să ţi se rupă
vertebrele. Am văzuto legănânduse la capătul funiei, lacrimile ei mă implorau
săi scurtez suferinţa. Aş fi vrut săi omor cu mâinile mele pe toţi ticăloşii ăia
de gurăcască ceo priveau murind, dar eram neputincios, în mijlocul mulţimii.
Totul a luato de la capăt în 1843, eu nam recunoscuto şi nici ea, altfel poate
că nu neam fi iubit aşa cum am făcuto. În zilele noastre, nu mai găseşti o
asemenea pasiune, domnule Gardner. În 1902, aceeaşi chestie, iar bătrâna mi
a spus că aşa va fi de fiecare dată. Nare importanţă că nevastămea are un alt
nume sau un alt chip, sufletul ei e mereu acelaşi, cu parteai de nebunie care o
să sentoarcă să ne bântuie. Singurul mijloc de a pune pentru totdeauna capăt
suferinţelor era ca unul dintre noi să renunţe la iubirea pentru celălalt încă din
timpul vieţii. Dacă unul nu trăda sentimentul carel lega de celălalt, fiecare
nouă viaţă avea să ne aducă din nou împreună şi să repete aceeaşi poveste,
aceeaşi suferinţă.
— Şi aţi crezuto?
— Dacă aţi fi avut coşmarurile pe care noi leam trăit cu ochii deschişi,
domnule Gardner, şi dumneavoastră aţi fi crezuto!
Când laboratorul a fost închis, logodnica domnului O’Malley trecea prin
cea dea treia criză de incontrolabilă furie. Şia pus capăt zilelor la vârsta de
douăzeci şi trei de ani. Tânărul de atunci sa exilat în Canada. Douăzeci de ani
mai târziu, sa întors la Yale ca să se angajeze în echipa de întreţinere. Se
schimbase atât de mult, că nimeni nu la recunoscut.
— Şi nimeni na avut nici cea mai mică idee despre ceea ce i sa
întâmplat lui Jonas? întrebă Jonathan.
— Bătrâna la omorât.
— Cum de eşti aşa de sigur?
— Visase şi el ceva. În dimineaţa dispariţiei sale, anunţase că renunţă la
departament. Pleca în grabă la Londra.
— Şi nu leaţi spus nimic poliţiştilor!
— Dacă leaş fi povestit ce vam spus acum, ce părere aveţi, mar fi
crezut sau mar fi închis întrun azil?
O’Malley îl însoţi pe Jonathan până la maşina pe careo lăsase în
parcarea campusului. Când Jonathan îl întrebă de ce alesese să se întoarcă
aici, O’Malley înălţă din umeri.
— E locul unde mă simt cel mai aproape de ea, căci şi locurile au o
memorie a lor, domnule Gardner.
În clipa în care Jonathan se pregătea să plece, O’Malley se aplecă spre
portieră.
— Bătrâna se numea Alice Walton!
Peter era literalmente fascinat de tehnica lui Radskin. Raza de lumină ce
se reflecta pe ramura cea mare a plopului înainte de a străbate ferestruica din
dreapta tabloului era pictată cu o remarcabilă eficienţă. Tenta argintie pe care o
căpăta mângâind podeaua de la picioarele tinerei cu rochie roşie era identică cu
aceea cu care luna nuanţa, în seara aceea, micul birou. De mai multe ori, Peter
se distrase stingând lumina pentru a constata acest efect, surprinzător de real.
Se duse până la fereastră şi privi marele copac, apoi tabloul.
— Unde era camera lui Vladimir? o întrebă el pe Clara.
— Chiar deasupra, unde ţiai lăsat bagajele, la noapte o să dormi în patul
lui.
Era târziu, iar Clara se despărţi de musafirul ei. Peter voia să mai
rămână încă o vreme lângă tablou, ea îl întrebă dacă mai avea nevoie de ceva şi
el o linişti: dispunea de o armă infailibilă împotriva decalajului orar sub forma
unei mici pilule cu nişte efecte uluitoare.
— Mulţumesc, Peter, îi spuse Clara din pragul uşii bibliotecii.
— Pentru ce?
— Pentru că eşti aici!
Iar când Peter se întoarse, Clara plecase deja.
Lungit pe pat, Peter tuna şi fulgera împotriva lui Jenkins. Imbecilul
confundase un antibiotic cu un somnifer. Nu te mai puteai baza pe nimeni!
Dacă în Anglia era deja unsprezece noaptea, ceea ce pentru el nu era deloc o
oră târzie, la Boston soarele încă nu asfinţise. Neputând să adoarmă, Peter se
sculă, îşi luă dosarele din valiză şi le duse pe pat. Cum în încăpere era mult
prea cald pentru gusturile lui, se ridică dendată şi merse să deschidă
fereastra. Trase adânc în piept aerul răcoros şi privi fermecat rochia argintie cu
care luna aproape plină înveşmânta plopul. Cuprins de o îndoială, îşi puse un
halat şi coborî din nou în birou. După ce se uită cu atenţie la tablou, se
întoarse la fereastra camerei sale. Ramura cea mare se întindea mult deasupra
capului său, la înălţimea acoperişului. Şi cum arborii cresc înălţânduşi vârful
spre cer, Peter presupuse că Vladimir îşi pictase tabloul de la mansardă. Îşi
făgădui că are săi vorbească despre toate acestea Clarei a doua zi. Nerăbdarea
şi insomnia îi deveneau complice, aşa că, atunci când auzi treptele scârţâind
sub paşii gazdei sale, întredeschise uşa camerei şi o strigă.
— Mă duc după nişte apă, vrei şi tu? întrebă Clara de pe scară.
— Nu beau niciodată apă, mă prinde rugina! răspunse Peter înaintând pe
palier.
I se alătură Clarei şii ceru săl urmeze în birou.
— Ştiu tabloul pe dinafară! spuse ea.
— Nu mă îndoiesc, dar vino după mine, insistă Peter.
După o scurtă trecere prin bucătărie, Peter o călăuzi pe Clara până la
fereastra camerei lui.
— Uite, constată şi tu! Îţi garantez că Vladimir lucra la etajul de sus!
— E imposibil, la sfârşitul vieţii era foarte slăbit şi trebuia săşi adune
toate puterile ca să reziste în faţa pânzei. Chiar şi pentru cineva îndrăzneţ era
primejdios să o ia pe treptele care duc la mansardă. Nici un om în starea lui nu
sar fi aventurat acolo sus.
— Primejdios sau nu, îţi spun că fereastra aceasta nui aceeaşi cu cea pe
care o văd în tablou, aici e mult mai mare, perspectiva nui la fel, iar ramura
cea mare se află nu la înălţimea acoperişului, ci a camerei!
Clara îi atrase atenţia că, întrun secol şi jumătate, plopul crescuse şi că
imaginaţia face şi ea parte din harurile unui pictor. Spunând acestea, ea se
întoarse în camera sa.
Peter se băgă la loc în pat, prost dispus. La miezul nopţii, aprinse iar
lumina şi se întoarse la fereastră. Dacă Vladimir fusese capabil să reproducă
întrun mod atât de expert reflexiile lunii pline asupra copacului, aşa cum le
vedea el de la fereastra sa, de ce sar fi chinuit săi deplaseze trunchiul?
Se folosi de restul insomniei sale ca să încerce să afle un răspuns. În zori,
era tot în pat, în capul oaselor, şi încă recitea dosarul prestigioasei vânzări pe
care nu dispera întru totul cavea so ţină peste două săptămâni. Dorothy
ajunse la şase şi jumătate, iar Peter coborî imediat ca să bea o cafea în
bucătărie.
— E un frig crâncen aici, spuse Peter frecânduşi mâinile aproape de
şemineu.
— E o casă veche, răspunse Dorothy, aşezândui tacâmurile pentru micul
dejun pe masa cea mare din lemn.
— Lucrezi de mult aici, Dorothy?
— Aveam şaisprezece ani când am intrat în slujba doamnei.
— Care doamnă? întrebă Peter, umplânduşi din nou bolul.
— Bunica domnişoarei.
— Trăia aici?
— Nu, doamna nu venea niciodată aici, locuiam singură.
— Şi nu ţiera frică de fantome, Dorothy? spuse Peter, tachinândo.
— Ca şi oamenii, domnule, ele sunt, după maniere, o companie plăcută
sau neplăcută.
Peter dădu din cap pe când îşi ungea tartina cu unt.
— Conacul sa schimbat mult deatunci?
— Naveam telefon şi cam atât. Domnişoara a decorat altfel câteva
camere.
Dorothy se scuză, căci avea treabă, şil lăsă pe Peter săşi termine micul
dejun. El îşi răsfoi ziarul, îşi puse bolul în chiuvetă şi hotărî să se ducă săşi ia
dosarele din cameră. Ziua se anunţa frumoasă, o să lucreze afară aşteptândo
pe Clara să coboare. Urcând în cameră, Peter se opri la mijlocul scării în faţa
unei gravuri încadrate care reprezenta conacul. Era datată din 1879. Se aplecă
pentru a o studia. Perplex, coborî din nou treptele, ieşi, străbătu curtea. Se opri
la poalele marelui plop şi făcu cale întoarsă, urcă din nou pe scară şi dădu jos
stampa, luândo cu el sub braţ.
— Clara, Clara, vino să vezi!
Peter urla chiar în mijlocul curţii. Dorothy ieşi furioasă din bucătărie.
— Domnişoara se odihneşte, domnule, nu mai faceţi atâta zgomot, vă rog
frumos!
— Dute şi trezeşteo! Spunei căi important!
— Aş putea să ştiu cea găsit domnul aşa de important în mijlocul curţii
care să justifice trezirea domnişoarei ce are mare nevoie de somn după teribilele
nopţi pe care lea petrecut din pricina prietenului domnului?
— Ai reuşit să spui toate acestea fără să răsufli, Dorothy? Mă
impresionezi! Grăbeştete sau o să mă duc chiar eu în camera ei.
Dorothy plecă ridicânduşi braţele spre cer, murmurând că americanii
aceştia nau, hotărât lucru, nici un pic de maniere! Clara, în halat, se apropie
de Peter care senvârtea în jurul copacului. Ea aruncă o privire spre gravura pe
care Peter o pusese pe jos, lângă trunchi.
— Dacă nu mănşală memoria, ieri nu era agăţată aici? spuse ea
salutândul.
Peter se aplecă şii prezentă Clarei cadrul.
— Uităte!
— E conacul, Peter!
— Câte lucarne ai pe acoperiş? întrebă el cu un ton plin de exasperare.
— Şase, răspunse Clara.
El o luă de umăr şio sili să sentoarcă pe jumătate.
— Şi acuma, câte ai?
— Cinci, murmură Clara.
Peter o apucă de braţ şi o trase în casă. Urcară treptele patru câte patru,
iar Dorothy, căreia nui plăcea defel ţinuta purtată de domnişoara Clara în
compania lui Peter, ieşi din bucătăria ei ca săi urmeze până la mansardă.
Jonathan scrise în grabă un bileţel. O informa pe Anna căşi petrece ziua
la muzeu şi că avea să cineze cu conservatorul. Urma să se întoarcă pe la şase
seara. Ura că trebuie săi spună ce face. Smulse foaia din blocnotes şi o
încredinţă buburuzei cu magnet de pe uşa frigiderului.
Apoi ieşi şi urcă pe trotuarul din dreapta. Se puse la volanul maşinii şi
aşteptă răbdător.
Un ceas mai târziu, Anna părăsea casa, o luă la stânga. Dendată ce
demară, se îndreptă spre nord, traversând Harvard Bridge şi continuânduşi
drumul până la Cambridge. Jonathan parcă la intrarea în Garden Street şi no
pierdu din ochi când ea urcă cele trei trepte ale elegantului imobil. De îndată ce
Anna dispăru înăuntru, el ieşi din maşină şi merse până la uşa din sticlă. În
hol, micul cadran roşu de deasupra uşilor liftului arăta că acesta se oprise la
etajul treisprezece. Jonathan făcu cale întoarsă. Anna apăru din nou două ore
mai târziu. El se întinse pe celălalt scaun când Saabul îi trecu pe alături,
coborând strada. De îndată ce Clara depăşi intersecţia, se întoarse cu un pas
hotărât spre numărul 27 de pe Garden Street, ezită o clipă în faţa butoanelor
13A sau 13B ale interfonului şi decise să sune la amândouă. Zăvorul electric se
retrase imediat.
Uşa de la capătul culoarului era întredeschisă. Jonathan o împinse încet,
iar o voce pe care o identifică pe dată zise:
— Ai uitat ceva, draga mea?
Văzândul la intrare, femeia cu părul alb avu o uşoară tresărire pe care
şio controlă perfect.
— Doamna Walton? spuse cu răceală Jonathan.
Cu mâinile pe şolduri, Dorothy se ţinea dreaptă ca un băţ în mijlocul
marii încăperi de la mansardă şio înfrunta pe Clara.
— Dorothy, dăţi cuvântul de onoare că bunicămea na modificat
acoperişul casei!
Peter o privea cu atenţie. Ridică barosul pe carel luase din hambar şi lovi
în peretele din fund. Totul se clătină.
— Nam sămi dau nici un cuvânt! răspunse ea, furioasă.
— De ce nu miai vorbit niciodată despre lucrul acesta? întrebă Clara.
Peter mai dădu o lovitură de baros şi o primă crăpătură străbătu
peretele.
— Nam avut niciodată prilejul să abordăm acest subiect.
— Haide, Dorothy! Arhitectul nostru, domnul Goesfield, se mira că
primăria nea refuzat autorizaţia de reamenajare a mansardei, a repetat de
nenumărate ori că e convins că sau făcut deja lucrări în această încăpere.
Clara tresări când Peter lovi din nou peretele.
— Conacul e cum a fost din totdeauna, aşa ai susţinut chiar de faţă cu
mine! Miamintesc de parcă ar fi fost ieri şi, de altfel, teai purtat îngrozitor cu
domnul Goesfield.
Încăperea vibră din nou, un nor de praf se scurse din acoperiş. Clara se
uită în sus şi o trase pe Dorothy ceva mai departe, spre fereastră.
— Bunica dumneavoastră ma pus săi promit! Conacul a fost clasat din
cauza ei.
— De ce? întrebă Peter din fundul încăperii.
Împinse cu piciorul aşchiile de tencuială care acopereau podeaua.
Cărămida neagră se vedea acum pe o mare suprafaţă din perete. Îl dureau
umerii. Respiră adânc şi lovi din nou.
— Nu ştiu nimic, mormăi Dorothy spre Clara, bunica dumneavoastră
hotăra totul, dar era o femeie dreaptă. Spunea că o să fiţi o mare bioloagă, iar
dumneavoastră naţi făcut decât ceaţi vrut…
— Voia să fiu chimistă! Şi mai voia să vând conacul, îţi mai aminteşti? O
întrerupse Clara.
— Da, bombăni Dorothy care era atât de ataşată de locurile acestea.
Pietrele de legătură începeau să se disloce. Peter râcâi încheieturile cu
mânerul uneltei. Peretele începu sa se îndoiască sub efectul următoarei lovituri.
— De ce a acoperit fereastra aceasta din acoperiş, Dorothy?
Dorothy o privi fix pe Clara, ezitând săi răspundă. În faţa insistenţei
domnişoarei, cedă.
— Pentru că fetei sale i sa întâmplat o nenorocire atunci când a vrut să
spargă peretele acesta. Spuneţii domnului să se oprească, vă rog!
— Ştii ce i sa întâmplat mamei mele? întrebă Clara cu febrilitate.
Peter reuşi să scoată o primă cărămidă, îşi trecu mâna prin gaură şi
întinse braţul. Spaţiul din spatele peretelui părea larg. Apucă din nou barosul
şi lovi şi mai tare.
— Bunica dumneavoastră ma angajat în sat, tocmai cumpărase conacul.
Coşmarurile fetei au început în timpul primelor vacanţe pe care leau petrecut
amândouă aici.
Peter puse pe jos o a doua piatră de legătură, spaţiul era suficient ca să
şi poată băga faţa prin deschizătură. De cealaltă parte a peretelui, era întuneric
beznă.
— Ce fel de coşmaruri? întrebă Clara.
— Urla în somn nişte lucruri îngrozitoare.
— Îţi aminteşti ce anume spunea?
— Aş fi vrut eu să pot uita! Era de neînţeles, repeta fără încetare: „O să
vină”. Medicamentele medicului no calmau defel, iar doamna era disperată
văzânduşi copilul în halul acela. Când nuşi petrecea ziua scotocind prin toate
colţurile conacului, fata se aşeza sub ramurile plopului. O luam în braţe ca so
alin, iar eami mărturisea că, în vise, vorbeşte cu un bărbat pe carel cunoştea
din totdeauna. Nu pricepeam nimic, zicea că acum el se numeşte Jonas, că se
mai iubiseră înainte. Avea so caute în curând, ştia deacum cum so găsească.
Şi apoi, a venit săptămâna aceea îngrozitoare, când supărarea a doborâto.
— Ce supărare?
— Nul mai auzea, spunea că e mort, că fusese omorât. Na mai vrut să
mănânce, puterile au părăsito foarte repede. Iam împrăştiat cenuşa la poalele
copacului cel mare. Doamna a astupat peretele şi a ascuns fereastra în
acoperiş. Vă rog, spuneţii domnului Gwel să renunţe, până nu e prea târziu.
Peter era la a douăzecea lovitură de baros, iar braţele îl dureau înfiorător.
În sfârşit, izbuti să se strecoare prin deschizătură şi trecu de cealaltă parte a
peretelui.
— Jonas era tatăl meu? continuă Clara.
— O, nu! Domnişoară, Dumnezeu să vă aibăn pază. Bunica
dumneavoastră va adoptat mult mai târziu.
Clara se sprijini de pervazul ferestrei. Privi curtea şişi ţinu răsuflarea.
Tristeţea carei umplea ochii îi interzicea să se întoarcă şi so înfrunte pe
Dorothy.
— Minţi! Nam fost niciodată adoptată, spuse ea, reţinânduşi un hohot
de plâns.
— Bunica dumneavoastră era o femeie bună! Vizita numeroase orfelinate
din regiune. Va iubit din clipan care va văzut, spunea căn ochii
dumneavoastră o vede pe fată, că sunteţi reîncarnarea ei. Sunt nişte poveşti pe
care şi le scornea ca săşi aline durerea, doamna nu mai era aceeaşi după
deces. Nu voia să vă apropiaţi de conac. Ea însăşi nu intra niciodată aici. Când
venea de la Londra ca sămi dea salariul şi banii pentru întreţinere, trebuia să
o aştept la grilaj. Plângeam de fiecare dată când o vedeam.
Peter tuşea din cauza prafului. Aşteptă nemişcat ca ochii să i se
obişnuiască cu semiîntunericu1.
— Cum o chema pe fata bunicii mele?
Ochii lui Dorothy Blaxton se umplură la rândul lor de lacrimi. O luă în
braţe pe tânăra femeie pe care o iubea atât şii spuse la ureche cu o voce
tremurătoare:
— Ca pe dumneavoastră, domnişoară, se numea Clara.
— Ar trebui să veniţi să vedeţi peste ce am dat! strigă Peter de cealaltă
parte a peretelui.
Jonathan intră în salonul apartamentului burghez.
— Ce faceţi aici? întrebă cu răceală doamna Walton.
— Vin de la Yale şi eu am să pun întrebările astăzi, răspunse sec
Jonathan. De ce era Anna aici, doamnă Walton?
Femeia cu părul alb îl privi fix. Jonathan simţi cum privirea ei îl
compătimeşte.
— Sunt atâtea lucruri pe care nu le ştii, bietul meu Jonathan.
— Dar cine vă credeţi? spuse el, enervânduse.
— Soacra ta! Ceea ce va fi adevărat în câteva zile.
Jonathan se uită lung la ea, căutând săşi dea seama cât adevăr se află
în cuvintele sale.
— Părinţii Annei au murit!
— Era o parte a planului nostru să te facem să crezi lucrul acesta.
— Ce plan?
— Întâlnirea ta cu fiicămea, încă din ziua primei sale expoziţii, pe care
am organizato cu mari cheltuieli, până la nunta voastră. Totul era prevăzut,
inclusiv legătura aceasta pe cât de patetică, peatât de inevitabilă cu Clara,
acestai din nou numele ei, nui aşa?
— Dumneavoastră aţi pus să fim urmăriţi în Europa?
— Eu sau câţiva prieteni, ce mai contează, din moment ce avem
rezultatul aici! Relaţiile mele vau fost de folos la Luvru, nu?
— Dar ce căutaţi? strigă Jonathan.
— Să mă răzbun! Săi fac dreptate fetei mele, urlă Alice Walton.
Îşi aprinse o ţigară. În ciuda calmului de care părea să dea din nou
dovadă, mâna împodobită cu inelul cu diamant freca cu nervozitate pledul ce
acoperea canapeaua unde se aşezase. Continuă.
— Acum, că zarurile au fost aruncate şi că soarta vă e pecetluită, lăsaţi
mă să vă spun până la capăt trista povestea lui Sir Edward Langton, care mia
fost soţ.
— Soţul dumneavoastră? Dar Langton e mort de mai bine deun secol!
— Coşmarurile nu puteau să vă dezvăluie totul, suspină Alice. Sir
Edward avea două fete. Era un bărbat generos, mult prea generos. Nu ia fost
deajuns că şia dedicat talentul şi averea de negustor pictorului său Radskin,
mai avea şi o pasiune pentru fata lui cea mare. Nimic nu era prea frumos
pentru ea şi dacă ai şti cât de mult suferea cea mică din pricina lipsei de
afecţiune a tatălui ei! Dar bărbaţii nuşi înţeleg decât propriile lor pofte, fără să
se gândească la răul pe carel fac. Cum ai putut să ne faci aşa ceva?
— Să vă fac ce? Nu înţeleg despre ce vorbiţi!
— Fetei celei mari, preferata lui, îi picase cu tronc un tânăr şi strălucit
expert, cei doi îndrăgostiţi erau mereu împreună, erau totul unul pentru
celălalt. Edward suporta cu greu săşi vadă fiica scăpândui printre degete, era
gelos, aşa cum mulţi taţi devin o vreme atunci când copiii lor aspiră să zboare
cu propriile aripi. Eu nu visam altceva decât so văd plecând. Speram că
Edward o să aibă, în sfârşit, mai multă atenţie pentru Anna. După moartea lui
Vladimir, nu mai trăgeam cine ştie ce nădejde că o să ne onorăm
angajamentele. Numai vânzarea ultimului său tablou ne putea salva de la
ruină. Suma pe care contam so obţinem era pe măsură şi toate celelalte pânze
pe care bărbatul meu nu le vânduse şi pe care le adunase dea lungul anilor ar
fi căpătat valoare. Aşa era drept, după ce Edward la întreţinut pe Vladimir atât
de mult timp întro în decentă opulenţă şi numai în dauna averii noastre!
La rândul ei, Clara se strecură prin gaura pe care Peter o lărgise. În
spatele peretelui, totul trăda mizeria. Mobila puţină era alcătuită dintrun
pupitru, un scaun cu aspect rudimentar, un pat mic care aducea cu unul
stricat, de spital de război. O oală veche de faianţă era aşezată pe una dintre
cele trei etajere. În fundul încăperii, un fir de lumină zenitală atingea podeaua
chiar deasupra unui şevalet. Peter se cufundă în penumbră. Se uită în sus şi
reperă scândurile de lemn bătute în cuie de tavan. Se ridică pe vârfuri şi le
smulse una câte una. O paloare cenuşie potopi şevaletul. Peter împinse
ferestruica pe care tocmai o descoperise şi se înălţă prin forţa braţelor.
Capul lui albit de praf trecea de acoperişul în pantă.
Privi parcul ce se întindea în jurul lui şi, când văzu ramura cea mare a
plopului care atingea uşor burlanul de sus în jos, zâmbi şi coborî în încăpere.
— Clara, cred că tocmai am dat peste adevărata odaie a lui Vladimir
Radskin. A pictat Tânăra cu rochie roşie chiar aici.
Alice Walton îşi învârti inelul pe deget. Chiştocul încă îi fumega în
scrumieră, ea îl strivi nervoasă şi aprinse de îndată o altă ţigară. Flacăra
chibritului îi lumină întrun fel trist chipul. Suferinţa şi furia erau gravate în
fiecare dintre ridurile sale.
— Din păcate, în ziua vânzării, un expert rău intenţionat ia trimis o
scrisoare conducătorului de licitaţii: pretindea că tabloul este un fals! Cel care
a denunţat vânzarea şi mia ruinat familia nu era altcineva decât complicele
îndrăgostit nebuneşte al unei fiice mai mari care se răzbuna pe taicăsău
pentru că îi interzisese să se mărite. Cunoaşteţi urmarea, am plecat în America.
Soţul meu sa stins la câteva luni după sosirea noastră, a murit din pricină ca
fost dezonorat.
Jonathan se ridică şi se îndreptă spre uşa din sticlă.
Nimic din toate acestea nu putea să fie adevărat. Amintirea ultimului
coşmar pe carel trăise împreună cu Clara îl obseda. Întorcândui spatele Alicei,
dădea din cap n semn de refuz.
— Nu mai face pe nevinovatul, Jonathan! Visele au pus stăpânire şi pe
tine. Nu vam iertat niciodată, pe niciunul dintre voi. Ura este un sentiment
care poate întreţine pentru multă vreme forţa vie a sufletelor noastre. Lam
cultivat fără încetare ca să trăiesc din nou. De fiecare dată, am ştiut să vă
regăsesc şi să mă împotrivesc destinelor voastre. Cât mam mai distrat când
miai fost student la Yale! Eraţi amândoi atât de aproape de ţintă. În viaţa
aceea, te chemai Jonas, veniseşi să studiezi la Boston şi voiai să ai un prenume
american, dar nu contează, nu poţi săţi aminteşti de toate acestea. Nu mai
aveai mult şio regăseai pe Clara, ai văzut în visele tale că era la Londra, dar
am putut să vă despart la timp.
— Sunteţi nebună de legat!
Jonathan fu cuprins deo irezistibilă dorinţă de a pleca din aceste locuri
unde se sufoca. Se îndreptă spre uşă. Femeia cu părul alb îl apucă brutal de
braţ.
— Marii inventatori au toţi ceva în comun, ştiu să se detaşeze de lumea
carei înconjoară, ca să imagineze. Am izbutit so înnebunesc pe Coralie
Q’Malley şi am făcut aproape la fel cu Clara în ziua în care lam otrăvit pe
Jonas. Ţiam zis în timpul primei noastre întâlniri de la Miami. Să iubeşti, să
urăşti înseamnă săţi făureşti viaţa în loc să stai so contempli. Sentimentul nu
moare întotdeauna, Jonathan. Va unit de fiecare dată.
Jonathan o măsură cu răceală din cap pânăn picioare, îi luă mâna şi io
desprinse de braţul său.
— Ce căutaţi, doamnă Walton?
— Să vă sfârşesc sufletele şi să te despart pentru totdeauna de Clara.
Iată de ce a trebuit să vă las mai întâi să vă regăsiţi. Nu mai am mult şimi
ating scopul. Dacă no să vă puteţi trăi iubirea, viaţa aceasta va fi ultima,
pentru voi amândoi. Sufletele voastre aproape că nu mai au putere. Nu vor
supravieţui unei noi despărţiri.
— Deci asta era? spuse Jonathan ridicânduse. Aţi vrut să vă răzbunaţi
pentru un lucru trăit acum mai bine de un secol? Şi, admiţând că merg pe
logica dumneavoastră, vaţi sacrifica una dintre fiice acestei dorinţe
neîmplinite? Şi pretindeţi că nu sunteţi nebună?
Jonathan ieşi din apartament fără să privească înapoi.
Când trecu de pragul uşii, Alice Walton urlă în spatele lui.
— Clara nu era fata mea, numai Anna era! Şi, cu voie sau fără voie, cu ea
ai să tensori în câteva zile.
— Cevaceva tot se poate spune, şi anume că Radskin navea cum săl
ruineze pe Sir Edward cu cine ştie ce note de plată!
Peter tuşi slab. Aerul din încăpere avea un iz acru, uşor impregnat cu
usturoi.
— Trăia în dărăpănătura asta? întrebă Clara, consternată.
— Iată, în sfârşit, un lucru care mi se pare incontestabil! adăugă Peter,
punând pe jos o nouă piatră de legătură.
Întrun ceas, făcuse în perete o deschizătură destul de mare pentru ca
lumina mansardei să inunde încăperea. Peter arătă spre podul conacului.
— Universul închis al lui Vladimir părea mai degrabă o celulă de
închisoare decât o cameră de oaspeţi.
Intrigat, Peter privea podeaua, culoarea lemnului era diferită de cea a
restului mansardei.
— Evident, partea aceasta de duşumea na fost niciodată refăcută!
— Evident! îi luă Clara vorba din gură.
Peter continuă să examineze încăperea, se aplecă pentru a se uita sub
pat.
— Ce anume cauţi?
— Paleta sau pensulele lui, cutii de pigmenţi, un indiciu.
— Nu văd nimic aici, ca şi cum cineva ar vrut să înlăture orice urmă a
vieţii sale.
Peter se cocoţă pe pat şişi trecu mâna pe etajere.
— Am găsit ceva, exclamă el.
Sări şii întinse Clarei un carneţel negru. Ea suflă peste copertă, un nor
de praf se ridică în aer. Cu nerăbdare, Peter îi luă obiectul din mâini.
— O săl deschid eu!
— Uşurel! spuse Clara, întrerupândui gestul.
— Sunt conducător de licitaţii şi, oricât de ciudat ţi sar putea părea, m
am obişnuit întru câtva să mânuiesc lucruri vechi.
Clara îi luă din nou carnetul din mâini şi dădu cu delicateţe prima
pagină.
— Ce conţine? imploră Peter.
— Habar nam, seamănă cu un jurnal, dar totul e scris în chirilică.
— În rusă?
— E acelaşi lucru!
— Ştiu prea bine că e acelaşi lucru, mormăi Peter.
— Aşteaptă, zise Clara, există şiun şir întreg de simboluri chimice.
— Eşti sigură? întrebă Peter, a cărui voce trăda excitaţia.
— Da! răspunse Clara, agasată.
Aşezat la birou, François Hébrard îşi încheia ziua recitind raportul pe
care il adusese Sylvie Leroy. După vizita lui Jonathan, cercetătorii de la Luvru
încercaseră în continuare să pătrundă tainele pigmentului roşu.
— Aţi reuşit să daţi de domnul Gardner? întrebă şeful departamentului.
— Nu, mesageria mobilului său este plină, nui mai putem lăsa nici
măcar mesaje şi nu răspunde la mailuri.
— Când trebuie să aibă loc vânzarea? întrebă Hébrard.
— Pe 21, adică în patru zile.
— După cât neam chinuit, trebuie neapărat săl punem la curent. Faceţi
cum credeţi de cuviinţă, dar găsiţil!
Sylvie Leroy ieşi din birou şi se întoarse spre atelierul său. Cunoştea pe
cineva care putea săi spună cum să dea de Jonathan Gardner, dar navea nici
un chef săl sune. Îşi luă geanta şi stinse lumina de deasupra mesei de lucru.
Pe culoare, se întâlni cu mai mulţi colegi dar era atât de preocupată, că nici
măcar nui auzi când o salutară. Trecu prin faţa gheretei postului de securitate
şişi introduse ecusonul în aparat. Uşa cea mare culisă imediat. Sylvie Leroy
urcă pe scara exterioară. Cerul era flamboaiant, iar aerul mirosea deja a vară.
Traversă curtea Luvrului, se aşeză pe o bancă şi se bucură de frumuseţea
peisajului careo înconjura. Piramida Pei trimitea nuanţele de roşu ale apusului
de soare până sub arcadele galeriei Richelieu. Privi şirul de vizitatori care se
întindea, întro panglică lungă, pe esplanadă. Să lucreze în locurile acestea
impregnate de feerie era un vis din care nu sar trezi nicicând. Suspină
ridicând din umeri şi formă un număr pe mobil.
Dorothy pusese tacâmurile pe măsuţa de pe terasă. Cinară devreme,
aveau să se întoarcă la Londra în zori. Echipa de la Delahaye Moving trebuia să
vină la galerie la primele ore ale dimineţii ca so pregătească pe Tânăra cu
rochie roşie pentru călătorie. Clara şi Peter urmau sa se urce întrun furgon
securizat care o săi ducă, sub escortă, la aeroportul Heathrow. Cele cinci
tablouri or să călătorească în cala avionului 747 al companiei British Airways
cei va lăsa la Boston. La aeroportul Logan, îi aştepta un alt camion blindat.
Mâine, la Londra, Peter o să scaneze paginile manuscrise ale caietului lui
Vladimir şi o să le trimită pe mail unui coleg de naţionalitate rusă care va
începe imediat să le traducă. Îi mai oferi o ceaşcă de cafea Clarei, fiecare era cu
mintea aiurea, aşa că, de la începutul mesei, schimbară puţine cuvinte.
— Ai vorbit cu el azi? întrebă Clara, rupând tăcerea.
— La Boston e şapte dimineaţa, sunt sigur că Jonathan deabia se
trezeşte. O săl sun în curând, îţi promit.
Mobilul lui Peter vibră pe masă.
Crezi în telepatie? spuse Peter, vesel. Sunt sigur că e el!
— Peter, sunt eu, Sylvie Leroy, pot săţi vorbesc?
Peter se scuză faţă de Clara şi se îndepărtă. Delegata de la C2RF începu
imediat săi prezinte o dare de seamă amănunţită.
— Am reuşit să descompunem parţial pigmentul. E pe bază de coşenile
de păr. Nici nu neam gândit la aşa ceva, pentru că, de obicei, este un colorant
pe cât de frumos, pe atât de evanescent şi tot nu înţelegem cum de a izbutit
pictorul vostru ca nuanţa să nu se degradeze în timp. Totuşi, bazele de date
sunt formale în această privinţă. Credem că misterul acestui tablou se află în
lacul pe care la aplicat Radskin. Nu ştim care e, dar proprietăţile sale par dea
dreptul remarcabile. Dacă vrei părerea mea, are rolul de filtru, ca un film pe
alocuri transparent, dar opac în alte părţi. Pe radiografiile pânzei, am
descoperit nişte umbre uşoare, dar sunt prea fine ca să fie vorba despre nişte
corectări, deşi nu toată lumea de la laborator e de acord în această privinţă. Şi
acuma, ţinete bine, pentru că am făcut două descoperiri importante. Radskin
a folosit şi nişte roşu de Andrinopole, te scutesc de amănuntele formulei
datează din evul mediu. Ca să obţină o culoare vie şi stabila, amestecau
grăsimi, urină şi sânge de animale.
— Crezi că a omorât vreun câine? o întrerupse Peter. O să mă feresc să
spun amănuntul acesta în timpul vânzării, dacă nu te superi!
— Ai greşi, Vladimir nu ia făcut rău nici măcar unei muşte. Cred că
Radskin şia alcătuit roşul cu mijloacele de care dispunea, iar rezultatele ADN
sunt clare, în pigment am găsit sânge de om.
Deşi şocat, Peter fu convins, preţ de o clipă, că dăduse, în sfârşit, peste o
modalitate de a autentifica tabloul. Dacă pictorul îşi folosise propriul sânge, ar
fi fost deajuns să compare analizele ADN, dar trecătorui entuziasm îl părăsi
dendată, trupul lui Vladimir era praf şi pulbere şi nu mai exista nici o materie
care să permită stabilirea unei comparaţii.
— Care e cealaltă descoperire importantă? întrebă Peter, îngrijorat.
— Ceva ciudat, prezenţa unui colorant inutil, Realgar, pe care Vladimir n
ar fi vrut în veci săl folosească.
— De ce? întrebă Peter perplex.
— Pentru că roşul lui este dominat de celelalte şi pentru că include nişte
doze extrem de toxice de sulfură de arsenic.
Peter se gândi din nou la izul de usturoi pe carel simţise când îşi băgase
capul prin deschizătura din perete. Mirosul era caracteristic pentru această
otravă.
— Realgar face parte din aceeaşi familie ca şoricioaica, dacă o inhalezi, e
sinucidere curată.
— Poţi sămi trimiţi o copie a raportului la biroul meu din Boston?
— Îţi promit co fac de cum ajung acasă, dar cu o condiţie.
— Tot ce vrei!
— Să nu mă mai suni niciodată!
Şi Sylvie Leroy îi închise telefonul în nas.
— O să fie o noapte albă, spuse Peter uitânduse la cer.
Clara părea atât de tristă, încât îşi puse mâna pe umărul ei.
— O să găsim noi o soluţie, Clara.
— Cred car trebui să oprim totul, spuse ea, gânditoare. Poate cam să
mă duc la închisoare cât o să fie nevoie şiapoi am săl regăsesc.
— Îl iubeşti aşa de mult? întrebă Peter.
— Atât de mult, că mie şi frică, adăugă ea ridicânduse.
Clara se scuză, inima îi era grea de supărare. El o însoţi până la uşa
bucătăriei şi se întoarse la masă ca să se bucure de blândeţea serii. Pe
meridianul Greenwich, avea să fie în curând miezul nopţii, la fereastra Clarei
lumina se stinse şi Peter se duse în camera lui ca săşi facă bagajul. Se întoarse
pe scară şi se îndreptă spre micul birou. Câteva clipe mai târziu, urcă la
mansardă, se aşeză pe vechiul scaun şio puse cu delicateţe pe Tânăra cu
rochie roşie pe şevaletul lui Vladimir Radskin.
— Iatăte la locul tău, murmură Peter în singurătatea nopţii.
— E un cadou drăguţ pentru Vladimir, azi e comemorarea morţii lui,
şopti Clara din spate.
— Nu team auzit venind, spuse Peter fără să se întoarcă.
— Ştiam cai să fii aici.
Luna urca pe cer, iar razele ei pătrunseră prin lucarna acoperişului.
Brusc, toate reliefurile se împodobiră cu o mantie de un albastru argintiu.
Lumina lovi tabloul şi lacul de pe pânză o absorbi. Puţin câte puţin, sub ochii
uluiţi ai Clarei şi ai lui Peter, un chip se ivi sub lungul păr al Tinerei cu rochie
roşie. Rotunda lună îşi continuă lenta ascensiune şi cu cât se iţea mai sus, cu
atât razele iluminau mai din plin tabloul. La miezul nopţii, când fu la zenit,
semnătura lui Vladimir Radskin se contură în colţul pânzei. Peter sări de pe
scaun şi o strânse în braţe pe Clara.
— Priveşte! spuse Clara arătând spre tablou.
Chipul se preciza încetul cu încetul, mai întâi ochii, apoi nasul, obrajii şi,
în sfârşit, gura, gingaşă. Peter îşi ţinu răsuflarea, se uită când la Clara, când la
Tânăra cu rochie roşie: trăsăturile le erau întru totul identice. Cu o sută
cincizeci de ani în urmă, Vladimir terminase cea mai frumoasă operă a vieţii
sale şi se stinsese, aşezat pe scaunul acesta, în zori. Luna scădea deja şi, de
ndată ce lumina părăsi lacul, chipul şi semnătura pictorului dispărură din nou
de pe pânză. Clara şi Peter se despărţiră după ce rămaseră o bună parte din
noapte în odaia pictorului, în faţa tabloului. Se văzură din nou la primele raze
ale zorilor. După ceşi puseră valizele şi instalară tabloul în portbagajul
maşinii, Peter încercă disperat să dea de Jonathan.
— Degeaba! Doarme.
— O să încercăm din nou la Londra şi apoi şi la aeroport.
— Dacă o să fie nevoie, o săl sun şi din cabina piloţilor, adăugă Peter.
Ajunseră la galerie la ora 9. Înainte să deschidă grilajul de fier, Clara se
uită pentru o clipă la vitrina micuţei cafenele care strălucea în soare. Tot
dimineaţa, dar puţin mai târziu, transportatorii închiseră capacul cofrajului
care adăpostea Tânăra cu rochie roşie.
La prânz, furgonul de la Delahaye părăsi Albermarle Street, escortată de
o maşină de poliţie fără însemne. Clara era pe locurile din faţă ale camionetei,
Peter se aşezase lângă tablou, în cabina din spate.
— Aici nui semnal, îi spuse însoţitorul lui Peter care se chinuia să dea
un telefon. Pereţii sunt blindaţi şi ignifugaţi.
— La semaforul următor, dacă e roşu, pot să cobor două minuţele?
Trebuie neapărat să dau de cineva.
— Nu cred, domnule, răspunse şeful de echipă, zâmbind.
Convoiul se opri pe pistă, lângă avionul 747. Peter semnă cinci bonuri de
predare. Aceste documente îl transformau, până la licitaţie, în tutorele legal al
ultimelor opere ale lui Vladimir. Începând din această clipă, îşi asuma întreaga
răspundere pentru tablouri. Clara şi el se îndreptară spre scara de evacuare a
pasarelei arimate la fuselajul avionului. Peter înălţă capul şi se uită la sala de
îmbarcare unde aşteptau pasagerii zborului.
— E mai bine aşa decât să călătoreşti cu nişte ţânci!
— O săl sunăm pe Jonathan când ajungem la Boston, spuse Clara.
— Nu, o săl sunăm deacolo, de sus, continuă Peter arătând spre cer.
Şi urcă treptele.
Jonathan dormise puţin. Când ieşi de sub duş, auzi paşii Annei care urca
în atelierul ei. Îşi puse un halat şi coborî în bucătărie. Telefonul de perete ţârâi,
înfrigurat. Ridică receptorul şi recunoscu de îndată vocea lui Peter.
— Dar unde eşti? întrebă Jonathan, de două zile te caut!
— A luato lumea razna! Sunt la zece mii de metri deasupra Atlanticului.
— Eşti deja pe drum spre insula pustie?
— Nu încă, bătrâne, o săţi explic eu, am săţi dau o veste tare bună, dar
săţi dau mai întâi pe cineva.
Peter îi întinse telefonul Clarei. Când Jonathan îi auzi glasul, îşi lipi
receptorul de ureche.
— Jonathan, avem dovada! O săţi povestesc toate detaliile de cum
ajungem, e dea dreptul incredibil. Sosim la Logan, la ora 17.
— Vă aştept la aeroport, spuse Jonathan care, brusc, nu mai simţea nici
o oboseală.
— Miar fi plăcut să te văd imediat, dar, de cum ajungem, securitatea o
să aibă grijă de noi. Trebuie să însoţim tablourile până la sala blindată de la
Christie’s. Am rezervat o cameră la Four Seasons, vino la hotel, o să te aştept în
hol la opt seara.
— Şi eu îţi promit co să te duc să mergem dea lungul cheilor vechiului
port. Seara, priveliştea e magnifică, ai să vezi.
Clara întoarse capul spre hublou.
— Mia fost dor de tine, Jonathan.
Îi înapoie receptorul lui Peter care îşi salută prietenul şi puse la loc
telefonul sub braţul fotoliului său.
Jonathan aşeză receptorul pe suportul de pe peretele bucătăriei, iar Anna
pe cel din atelier pe aparat. Ea lua mobilul şi se apropie de fereastră ca să
formeze imediat un număr de la Cambridge. Peste un sfert de ora, ieşi din casă.
Stewardesa împărţi în cabină formularele de imigrare.
— Nu voiai ca Jonathan să vină la furgon? întrebă Peter.
— Eram gata săl aştept zece ani, o să încerc să rezist câteva ore, cât am
să mă duc pânăn camera mea. Ai văzut cum arăt!
Mulţumită escortei poliţiei, avură nevoie de mai puţin de douăzeci de
minute ca să ajungă în oraş. De îndată ce ultimul tablou fu încuiat în sala
blindată, Clara sări întrun taxi ca să se ducă la hotel. Peter luă un altul ca să
meargă săşi lase valiza şi săşi recupereze bătrânul Jaguar. Îl rugase pe
Jenkins să il dea pe băiatul de la garaj ca săl conducă la aeroport.
Pe drum, îl sună pe corespondentul căruia îi încredinţase traducerea
caietului lui Vladimir. Acesta îşi petrecuse noaptea şi ziua lucrând la
manuscris. Tocmai îi trimisese pe mail prima parte a textului tradus. Pentru
restul documentului, alcătuit numai din formule chimice, trebuia să apeleze la
un alt soi de interpret. Peter îi mulţumi din suflet. Taxiul ajunse în faţa
imobilului. Străbătu holul în goană şi îi păru rău pentru portar carel vedea
bătând din picioare de nerăbdare în lift. De îndată ce intră în apartament, dădu
drumul calculatorului şi printă imediat documentul.
Zece minute mai târziu, Peter coborî, deabia de avusese timp să facă un
duş şi să pună pe el o cămaşă curată. Jenkins îl aştepta în faţa clădirii, îşi
deschise umbrela cea mare cu siglă şil apără pe Peter de ploaia uşoară care
cădea peste oraş.
— Am trimis după maşina dumneavoastră, declară domnul Jenkins,
uitânduse fix la orizontul acoperit de nori.
— Ce vreme urâtă, nui aşa? spuse Peter.
Farurile mari şi rotunde ale decapotabilei Jaguar XK 140 ţâşniră din
intrarea parcării. Peter înaintă spre maşină, se opri la jumătatea drumului, se
întoarse şil strânse în braţe pe Jenkins.
— Nici nu ştiu, Jenkins, eşti căsătorit?
— Nu, domnule, sunt celibatar, din păcate, răspunse portarul.
Pe drum, Peter îl sună pe Jonathan şi se apropie de microfonul băgat în
parasolar ca să urle:
— Ştiu clar că eşti acolo! Nai idee cât de tare poate să mă enerveze că nu
răspunzi la toate telefoanele! Nare importanţă ce faci, mai ai zece minute,
sosesc!
Decapotabila parcă dea lungul trotuarului, Jonathan se urcă, iar Peter
demară imediat.
— Vreau sămi povesteşti tot, spuse Jonathan.
Peter îi relată incredibila descoperire a nopţii. Vladimir aplicase un lac ale
cărui efecte puteau fi înlăturate numai de spectrul unei lumini aparte,
proiectată pe verticala pânzei. Reproducerea condiţiilor exacte în care
fenomenul devenea evident era complexă, dar, cu ajutorul calculatoarelor,
aveau până la urmă să reuşească.
— Şi chipul semăna întradevăr cu cel al Clarei? întrebă Jonathan.
— La nivelul ăsta de precizie, credemă, e mult mai tulburător decât o
simplă asemănare!
Iar când Jonathan vru neapărat să ştie dacă Peter credea cu adevărat c
are săi poată arăta, întro bună zi, ceea ce el avusese privilegiul să vadă în
noaptea aceea, prietenul său îl linişti. Chimiştii vor izbuti să decripteze
formulele pictorului şi, chiar dacă lucrul acesta avea să ia ceva timp, pânza o
săşi recapete cândva starea originală.
— Crezi că ar fi vrut aşa ceva? Radskin avea el un motiv săşi ascundă
semnătura.
— Un motiv foarte bun, afirmă Peter. Ţine, uite traducerea jurnalului său
intim, o săţi placă la nebunie.
Peter luă documentele de pe bancheta din spate şi i le dădu prietenului
său. Interpretul alăturase traducerii copiile paginilor din manuscris. Jonathan
atinse uşor cu degetul scrisul lui Vladimir şi începu să citească.
Clara, Viaţa noastră na fost deloc uşoară de când cu moartea mamei
tale. Îmi amintesc cum am fugit, cum am străbătut pe jos câmpiile Rusiei. Te
am dus pe umeri, miera deajuns săţi simt mânuţele în păr ca să nu renunţ.
Mă gândeam să ne salvăm ducândune în Anglia, dar sărăcia lucie ne aştepta
răbdătoare la Londra. Când, pe stradă, desenam trecătorii, te lăsam cu doicile
deo zi. Ca să aibă grija de tine, îmi luau tot câştigul puţinelor schiţe pe care
izbutisem să le vând. Am crezut că Sir Edward avea să fie salvatorul nostru. O
să mă ierţi vreodată pentru naivitatea aceasta care nea despărţit încă din
primele zile petrecute aici? Răsfăţândute ca pe propriai fiică, îmi câştiga şimi
trăda totodată încrederea. Naveai decât trei ani când ma smuls de lângă tine.
Duceam cu mine mireasma copilărească a ultimului pupic pe care mi lai dat
pe frunte cu atât de multă vreme în urmă. Boala mă doborâse şi profitând de
slăbiciunea mea, Langton ma dus în cămăruţa aceasta de unde îţi scriu. Iată
că sau împlinit şase ani de când nam mai ieşit din celula mea; tot atâta timp
în care nam putut să te iau în braţe, să văd lumina careţi străluceşte în ochi.
Porţi în ei viaţa ce sălăşluia atât de mult în mama ta.
În schimbul picturilor pe care i le ofer, Langton se ocupă de tine, te
hrăneşte şi te creşte. Vizitiul vine să mă vadă adesea şimi dă veşti despre tine.
Uneori, ni se întâmplă să râdem împreună, îmi povesteşte năzbâtiile tale
şimi spune că eşti mult mai descurcăreaţă decât chiar fata lui Langton. În
zilele când te joci în curte, mă ajută să mă duc la ferestruica de la mansardă.
De aici, îţi aud glăsciorul şi numi pasă că mă dor toate oasele, singura mea
libertate este că te mai văd crescând. Umbra bătrânului pe care o zăreşti în pod
şi care acum te sperie aşa de tare este aceea a adevăratului tău tată. Când
pleacă, vizitiul se cocoşează, purtând pe umeri povara tăcerii şi a ruşinii sale.
Culorile curajului lau părăsit de când ia murit calul. Iam pictat un tablou,
dar Langton i la confiscat.
Clara, mau lăsat puterile. Prietenul meu, vizitiul, a venit sămi
povestească o conversaţie pe care a surprinso. Din cauza jocurilor de noroc,
Langton are mari probleme financiare, iar nevastăsa ia atras atenţia că, după
ce am să mor, tablourile mele or să capete valoare şior săl salveze de la ruină.
De câteva zile, mă dor îngrozitor măruntaiele şi tare mă tem că a cedat tentaţiei
răului. Fetiţa mea, dacă nai fi existat, dacă râsetele tale de afară nar fi cele
mai frumoase lumini ale vieţii mele, ţiaş mărturisi ca aş primi moartea ca pe o
eliberare. Dar nu pot să plec cu sufletul senin fără să mă încredinţez că am
ştiut, în felul meu, săţi las o amintire unică.
Am aici ultima mea pictură, capodopera mea, căci pe tine te pictez, copila
mea. Nai decât nouă ani, dar încă deacum ai trăsăturile mamei tale. Pentru
ca Langton să nu te poată deposeda de acest tablou, ţiam ascuns chipul şi mi
am disimulat semnătura, la adăpostul unui lac a cărui formulă numai eu o
cunosc.
Vezi tu, toţi anii aceia ai adolescenţei mele petrecuţi la Petersburg unde
mă plictiseam atât de tare pe băncile şcolii de chimie miau fost, până la urmă,
de folos. Când vei împlini şaisprezece ani, vizitiul mia făgăduit că o săţi dea
acest caiet pe care il încredinţez. Te va duce la nişte prieteni ruşi care o să ţi le
traducă. Va fi deajuns săţi facă cineva formula transcrisă în paginile
următoare ca să ştii cum să scoţi lacul acesta pe care lam aplicat. Arătând
pânza şi cu ajutorul acestui caiet, vei putea să dovedeşti că tabloul e al tău. E
unica mea moştenire, fetiţa mea, dar e moştenirea unui tată care, atât de
aproape şi totodată atât de departe de tine, na încetat nicicând să te iubească.
Se spune că sentimentele adevărate nu mor, o să continuu să te iubesc şi după
moarte.
Aş fi vrut să te văd crescând, să te văd devenind femeie. Dacă naş avea
dreptul decât la o singură nădejde, singura mea ambiţie de tată ar fi ca viaţa
săţi îngăduie să mergi până la capătul visurilor tale. Îndeplineşteţile, Clara,
să nuţi fie niciodată frică să iubeşti. Eu te iubesc aşa cum am iubito pe mama
ta şi cum o voi iubi până la ultima mea suflare.
Tabloul aceasta este al tău, al tău, Clara mea, fata mea.
Vladimir Radskin, 18 iunie 1867
Jonathan îndoi la loc foile. Nu putu săi spună nici măcar un cuvânt
prietenului său.
Clara ieşi din baie şişi înfăşură un prosop în jurul taliei. Îşi privi chipul
în oglinda de deasupra chiuvetelor şi se strâmbă. Valiza stătea deschisă pe pat,
iar lucrurile îi erau împrăştiate până pe canapea. Tot ceea ce semăna de
aproape ori de departe cu o rochie se legăna pe nişte cuieraşe agăţate de
abajurul lămpii cu picior, de capul aparatului împotriva incendiilor şi de fiecare
mâner de la dulap. Aproape de fereastră, alte haine zăceau ghemotoc la
picioarele marelui fotoliu. Blugii aveau încă toate şansele, dar numai în cazul în
care cămaşa bărbătească pe care o încerca binevoia săi coboare îndeajuns pe
şolduri.
Plecă din camera ajunsă vraişte. Încuie uşa şi prinse de mâner mica
inscripţie cu „Nu deranjaţi”. Liftul se deschise în hol, Clara se uită la ceas, era
opt fără zece. Aşteptândul pe Jonathan, i se făcu poftă să bea ceva. Un pahar
de vin avea so liniştească. Intră în barul hotelului şi se aşeză la tejghea.
Bătrânul Jaguar urca spre centrul oraşului. Când ajunseră în faţa
hotelului unde trăsese Clara, Jonathan se întoarse spre Peter.
— Ea a citit documentul?
— Nu, nu încă, traducerea mia parvenit chiar înainte să vin să te iau.
— Peter, trebuie să te rog ceva.
— Ştiu, Jonathan, o să retragem tabloul din licitaţie.
Jonathan puse o mână complice pe umărul celui mai bun prieten al său.
Când coborî din maşină, Peter deschise fereastra şi îi strigă:
— O să vii totuşi să mă vezi pe insula mea pustie?
Jonathan îi făcu un semn cu mâna.
Când Jonathan intră la Four Seasons, de nerăbdare inima îi bătea
nebuneşte. O căută pe Clara şi se apropie de recepţie. Portarul sună în cameră,
dar nu răspundea nimeni. La intrarea în bar se adunase o mulţime
zgomotoasă. Jonathan presupuse că transmiterea în reluare a unui meci de
baseball probabil că atrăgea mai multă lume decât putea săncapă în locul cu
pricina. Apoi, auzi în spate o sirenă. O ambulanţă se apropia. El se îndreptă
spre mulţime şişi croi drum. Clara era întinsă, în nesimţire, pe jos lângă
tejghea, barmanul îi făcea vânt cu un prosop.
— Nu ştiu ce are! repeta el, cuprins de panică.
Clara băuse un pahar de vin şi, câteva minute mai târziu, se prăbuşise.
Jonathan îngenunche şi luă mâna Clarei. Părul lung îi era răsfirat în jurul
chipului. Avea ochii închişi, pielea palidă şi un firicel de sânge roşu i se scurgea
din gură. Vinul care se vărsa din paharul spart se amesteca cu sângele Clarei,
desenând pe marmura de pe jos un izvor carmin.
Cei de la ambulanţă ajunseră în faţa uşilor hotelului, târând după ei o
targă prin hol. O femeie cu părul alb, care ieşea din spatele unei coloane, le
făcu, politicoasă, loc să treacă.
Jonathan se urcă în ambulanţă. Girofarurile autofurgonetei se reflectau
în vitrinele străzilor înguste. Şoferul spera cor să ajungă la spital în cel mult
zece minute. Clara încă nuşi recăpătase cunoştinţa.
— Tensiunea scade, spuse unul dintre medici.
Jonathan se aplecă deasupra ei.
— Te implor, numi face aşa ceva, murmură el, strângândo în braţe.
Medicul îl împinse ca săi pună Clarei o perfuzie. Soluţia salină pătrunse
în venă, urcă spre inima care începu din nou să bată mai repede. Nivelul
tensiometrului se căţăra cu câteva grade. Satisfăcut, reanimatorul puse pe
umărul lui Jonathan o mână care se voia liniştitoare. În acel moment, el nu ştia
că lichidul aducea după sine mii de molecule străine ce aveau să atace fără
întârziere celulele corpului pe care tocmai îl invadau. Jonathan mângâia chipul
Clarei; când degetul îi trecu peste obraz, ea păru săi zâmbească. De îndată ce
vehiculul se opri în sasul de la urgenţe, brancardierii o puseră pe Clara pe un
pat cu rotile. O goană nebunească începu pe culoare. Pleoapelei închise
clipeau din cauza neoanelor carei defilau pe deasupra capului. Jonathan îi
ţinu mâna până la uşa sălii de examinare. Peter, pe carel chemase în ajutor,
venise imediat şi se aşezase pe una dintre banchetele goale care mărgineau
lungul coridor unde Jonathan se plimba de colo, încoace.
— Nu te mai nelinişti aşa, spuse Peter, i sa făcut rău şiatât! Oboseala
călătoriei, emoţiile din ultimele zile şiaceea dea te reîntâlni. Ar fi trebuit so
vezi când am ajuns la aeroport. Dacă naş fi ţinuto, ar fi deschis de una
singură uşa cabinei şi avionul încă nu se oprise! Ah, ia te uită, ai zâmbit! Ar
trebui să ne vedem mai des, numai eu reuşesc să te destind. Am crezut co să
smulgă paşaportul din mâinile vameşului când a întrebato care e durata
sejurului.
Dar Jonathan, care bătea culoarul, ghicea neliniştea prietenului său în
excesul de cuvinte. Două ore mai târziu, un medic se prezentă în faţa lor.
Pr Alfred Moore, după care trimisese Peter, nu înţelegea cazul cu care
avea de a face. Rezultatele examenelor pe care le citea sfidau orice logică.
Organismul Clarei începuse brusc să producă o adevărată armată de anticorpi
ce atacau celulele propriului ei sânge. Viteza cu care globulele albe le
distrugeau pe cele roşii era impresionantă. Întrun asemenea ritm, pereţii
sistemului ei sanguin aveau să se dezagrege rapid.
— Cât timp mai avem ca so salvăm? întrebă Jonathan.
Moore era pesimist. Câteva hemoragii subcutanate îşi făcuseră deja
apariţia, iar organele interne aveau la rândul lor să sângereze cât de curând.
Cel mai târziu a doua zi, venele şi arterele or să înceapă să se rupă una câte
una.
— Dar nu există un tratament? Întotdeauna există unul! Suntem în
secolul XXI, pentru numele lui Dumnezeu, medicina nu mai e neputincioasă! se
enervă Peter.
Moore îl privi, dezolat.
— Dacă aţi veni să ne vedeţi peste două sau trei secole, cu siguranţă caţi
avea dreptate. Domnule Gwel, ca so putem îngriji pe această tânără, ar trebui
să cunoaştem originea răului de care suferă. Singurul lucru pe carel pot face
pentru moment este săi pun nişte perfuzii cu coagulante şi să încerc săntârzii
deznodământul, dar, din păcate, nu mai mult de douăzeci şi patru de ore.
Moore îşi ceru sincer scuze şi plecă. Jonathan îl prinse din urmă pe
culoar. Îl întrebă dacă nu exista o infimă posibilitate ca Clara să fi fost otrăvită.
— Bănuiţi pe cineva? întrebă Moore, circumspect.
— Răspundeţimi la întrebare, insistă Jonathan.
— La analizele pentru toxine nam găsit nimic. Pot să le aprofundez, dacă
aveţi motive întemeiate să credeţi întro asemenea ipoteză.
Pr Moore avea îndoieli. Îi explică lui Jonathan că, dacă bănuiala era
adevărată, otrava altera globulele albe ale Clarei în aşa fel încât acestea din
urmă să considere plăcile şi globulele roşii ale propriului sânge ca nişte corpi
străini.
— Numai în cazul acesta apărările naturale ale organismului ei ar începe
procesul de autodistrugere la care asistăm, concluzionă el.
— Dar, din punct de vedere tehnic, este o posibilitate? întrebă Jonathan.
— Să spunem că nui cu totul imposibil. Neam afla atunci în prezenţa
unei toxine anume fabricate. Ca să pui la punct un asemenea produs, ar trebui
să cunoşti în prealabil formula sanguină precisă a victimei.
— Şi nu i se poate curăţa sau schimba sângele? întrebă Jonathan,
rugător.
Profesorul Moore zâmbi cu tristeţe.
— Ar trebui să dispunem de o cantitate mult prea mare…
Jonathan îl întrerupse şii propuse imediat săl doneze pe al lui,
adăugând că are grupa A pozitiv:
— Al ei este rhesus negativ, iar dacă unul dintre dumneavoastră iar
transfuza celuilalt, un sânge de altă grupă var ucide pe loc.
Moore adăugă că îi compătimea sincer, dar că ceea ce propunea
Jonathan era irealizabil. Promise că o să contacteze laboratorul de serologie ca
să aprofundeze căutarea unei eventuale toxine.
— Ca să nu vă ascund nimic, zise iar Moore, ar fi singura noastră
speranţă, anumite otrăvuri au un antidot.
Fără să îndrăznească so spună, medicul se pregătea pentru ce era mai
rău, timpul nu trecea în favoarea lor. Jonathan îi mulţumi şi alergă după Peter.
Îl rugă să nui pună nici o întrebare şi să nu plece de lângă Clara. Avea să se
întoarcă în câteva ore. Dacă starea i se agrava sensibil, Peter o săl găsească pe
mobil.
O luă pe pod, iar pe Camden Avenue trecu peste tot pe roşu. Îşi lăsă
maşina lângă trotuar şi se năpusti spre numărul 27. Un bărbat ieşea din imobil
împreună cu câinele său. Jonathan se folosi de situaţie ca să pătrundă în hol şi
se urcă în cabina liftului. Bătu cu degetele la uşa din fundul culoarului. Când
Alice îi deschise, o apucă de gât şi o împinse în sufragerie. Femeia cu părul alb
se împiedică de un gheridon şil târî şi pe Jonathan când căzu. Degeaba se
zbătea din toate puterile, nu i se putea împotrivi lui Jonathan care o sugruma
cu amândouă mâinile. Încercă în van să respire şi un văl roşu îi întunecă
vederea. Simţind căşi pierde cunoştinţa, deabia de mai avu putere să
murmure că are un antidot. Strânsoarea slăbi, iar aerul îi pătrunse în plămâni.
— Unde? urlă Jonathan, care o ţintuia tot pe jos.
— Nu mie deloc frică de moarte şi ştii foarte bine de ce, aşa că, dacă vrei
so salvezi pe Clara dumitale, trebuie săţi schimbi atitudinea.
Jonathan îi citi în privire că, de data aceasta, nu minţea. Îi dădu drumul.
— Te aşteptam, dar nu aşa de repede, spuse ea ridicânduse.
— De ceai făcuto?
— Pentru că sunt încăpăţânată! zise Alice frecânduşi coatele. Clara
trebuie să plătească pentru ce a făcut.
— Ai minţit, Clara nu era fata cea mare a lui Sir Langton.
— Aşa e. Ceea ce o învinovăţeşte şi mai tare în ochii mei. După moartea
lui taicăsău, soţul meu a adoptato oficial. O iubea ca pe propriul copil, era
binefăcătorul ei şi, furând acel tablou, la trădat.
— Langton la omorât pe Vladimir! strigă Jonathan.
— Nu, nu era stilul lui, spuse Alice Walton cu un ton plin de satisfacţie.
Bărbatumeu nu era decât un biet jucător dator vândut, trebuia ca cineva săi
îndrepte slăbiciunile şi să ne salveze de la ruină. A fost iniţiativa mea, el habar
na avut, niciodată.
— Dar Clara a ştiut, găsise jurnalul lui Vladimir. Nu va trădat soţul, nici
măcar nu sa răzbunat, sa mulţumit săndeplinească ultima dorinţă a tatălui
ei. Vam împiedicat să vindeţi tabloul pe care i laţi furat.
— Aşa vezi dumneata lucrurile, dar deocamdată antidotul e la mine.
Alice luă din buzunarul taiorului un flaconaş care conţinea un lichid cu o
nuanţă chihlimbarie. Îi spuse lui Jonathan că medicilor le va fi peste putinţă să
detecteze şi cea mai mică urmă din otrava pe care o turnase în paharul Clarei,
nici înainte, nici după moartea ei. Navea cum so salveze decât urmândui
neabătut instrucţiunile. Mâine, căsătoria cu fiica ei avea să adune laolaltă toată
înalta societate din Boston. Nici nu se punea problema ca ele să îndure afrontul
unei anulări în ultima clipă. Clara şi el îl dezonoraseră pe bărbatusău, ea no
să tolereze so ia de la capăt cu fata sa. La prânz, Jonathan o să se însoare cu
Anna. După ceremonie, ea o să se ducă so vadă pe Clara şio săi administreze
antidotul.
— Şi de ce vaş crede? întrebă Jonathan.
— Pentru că timpul pe carel mai ai nuţi dă de ales!
Pleacă acum. Ne vedem mâine, la biserică.
Camera de spital era scăldată întro lumină lăptoasă. Peter era aşezat pe
un scaun lângă pat. O infirmieră intră pentru o nouă prelevare de sânge.
Scoase perfuzia şi înşiră şase tuburi mici de sticlă la capătul acului înfipt în
braţul Clarei. Una după cealaltă, eprubetele se umpleau de un lichid din ce în
ce mai fluid şi din ce în ce mai puţin roşu. De îndată ce erau pline, ea le punea
capacul şi le scutura energic înainte de a le amplasa întrun mic receptacul
prevăzut în acest scop. Când se umplu şi ultima, puse la loc perfuzia, îşi scoase
mănuşile şi se duse să le arunce în coşul de gunoi rezervat deşeurilor medicale.
Când era cu spatele, Peter luă unul dintre tuburi şil băgă în fundul
buzunarului.
După zgomotoasa plecare a lui Jonathan, Anna ieşise din remiza unde se
ascunsese. Era aşezată în fotoliu şi o privea fix pe maicăsa.
— Şiacum, la ce bun toate acestea? O să divorţeze imediat.
— Biata mea fată, răspunse Alice. Mai am atâtea lucruri să tenvăţ!
Mâine, o să te ia de nevastă, în faţa lui Dumnezeu nimeni nu divorţează.
Pronunţânduşi legămintele în timp ce Clara o săşi dea sufletul, o să rupă
jurământul care îi leagă pe amândoi. De data aceasta, vor fi despărţiţi pentru
totdeauna.
Alice deşurubă capacul flaconului cu antidotul şii vărsă conţinutul în
căuşul palmei. Îşi dădu cu el pe la ceafă.
— E parfumul meu! spuse ea cu o voce veselă. Lam minţit!
Anna se ridică şi, fără să scoată o vorbă, îşi luă geanta şi se îndreptă spre
ieşire. Îşi privi mama, gânditoare, şi închise uşa.
— Mai minţit şi pe mine, zise Anna, tristă, ieşind din clădire.
Jonathan intră în cameră, iar Peter îi lăsă singuri.
Se aşeză pe pat şişi puse buzele pe fruntea Clarei.
— Vezi, te sărut şi rămânem în prezent, şopti el cu un glas sugrumat.
Ochii Clarei de întredeschiseră şi, cu un zâmbet pierit, izbuti să pronunţe
câteva cuvinte.
— Ştii, trebuie să spun că nu mai am multă putere.
Strânse cu degetele mâna lui Jonathan şi continuă cu o voce slabă.
— No să putem face nici măcar plimbarea aceea pe cheiurile vechiului
port.
— O să te duc acolo, îţi promit.
— Trebuie săţi povestesc sfârşitul poveştii noastre, iubitule, o ştiu acum,
am visato noaptea trecută.
— Te implor, Clara, păstreazăţi puterile.
— Ştii ce am făcut când Langton a fugit de la conac? Am făcut dragoste;
până la sfârşitul vieţilor noastre, nam încetat să facem dragoste.
Ea închise ochii, iar chipul i se umplu de durerea care o ucidea.
— Înfiindumă, Langton mă transformase în moştenitoarea lui. Prin
muncă, am putut săi plătim datoriile şi să păstrăm casa. Acolo neam iubit,
Jonathan, până în ultima zi. Când teai stins, team culcat la poalele marelui
copac. Am ascuns tabloul în pod şi mam întins lângă tine, până ce viaţa avea
să binevoiască să mă părăsească la rândul meu. Şi în acea singură noapte fără
de tine, am jurat să continuu să te iubesc chiar şi după moarte şi să te
regăsesc oriunde vei fi. Vezi, miam ţinut cuvântul şi tu la fel.
Înăbuşinduse de supărare, o cuprinse pe Clara în braţe şişi puse capul
în căuşul umărului ei.
— Taci, te rog, odihneştete, iubita mea.
— Dacă ai şti cum te iubesc, Jonathan. Fără de tine, nici un minut nu
merită osteneala de a fi. Ascultămă, cred că nu mai am mult. Ultimele
săptămâni au fost cele mai frumoase din viaţa mea, nimic din ceam trăit nui
pe măsura fericirii pe care tu miai oferito. Va trebui sămi promiţi că acum ai
să fii şi tu fericit. Vreau să trăieşti, Jonathan. Nu renunţa la fericire. În ochii
tăi, există atâtea uimiri! Întro bună zi, ne vom reîntâlni, poate încă o dată.
Ochii lui Jonathan se umplură de lacrimi. Întrun ultim efort, Clara
ridică mâna ca săl mângâie pe obraz.
— Strângemă puţin mai tare, Jonathan, mie atât de frig.
Au fost ultimele ei cuvinte. Ochii Clarei se închiseră încetişor, iar chipul i
se linişti puţin câte puţin. Inima îi bătea slab. Jonathan o veghe fără răgaz
toată noaptea. O ţinea la piept şio legăna cu tandreţe. Propriai răsuflare urma
mişcările Clarei. Se iveau zorii, iar starea i se înrăutăţise neîncetat din oră în
oră. Jonathan o sărută lung pe gură, apoi se ridică. Înainte de a părăsi camera,
se întoarse şi şopti:
— Nam să te las să pleci, Clara.
Când uşa se închise, sângele care se scurgea din obrajii Clarei coloră cu
un pigment roşu cearşaful care o acoperea. Părul ei lung îi încadra chipul
liniştit. Lumina zilei ce intră pe fereastră termină de reconstituit în încăpere
tabloul Tinerei cu rochie roşie.
Peter ajunse la capătul culoarului, îl luă pe Jonathan de umăr şil duse
spre distribuitorul de băuturi calde. Inseră o monedă în fantă şi apăsă pe
butonul cafea mică.
— O să ai nevoie şi eu la fel, spuse el întinzândui ceaşca lui Jonathan.
— Am impresia că trăiesc cu ochii deschişi un coşmar, zise Jonathan.
— Sper că sunt şi eu acolo, pentru că am aceeaşi senzaţie, suspină Peter.
Lam sunat pe prietenul meu de la criminalistică. O săi trimit prin Federal
Express un eşantion din sângele pe care lam furat de la infirmieră. O săi
pună pe cei mai buni specialişti din poliţia ştiinţifică să lucreze la cazul nostru,
îţi jur co să plătească, nenorocita.
— Ce anume iai spus prietenului tău poliţist? întrebă Jonathan.
— Toată povestea, ba chiar iam promis săi trimit notiţele noastre şi o
copie după caietul lui Vladimir.
— Şi na vrut să te închidă întrun spital de nebuni?
— Nuţi face griji, Pilguez este un specialist în dosare ciudate. Acum
câţiva ani, mia povestit una dintre anchetele lui de la San Francisco, faţă de
care cazul nostru e simplă rutină.
Jonathan ridică din umeri şi se îndreptă spre ieşire.
Pe când se îndepărta, Peter îl strigă.
— O săţi fiu alături, nu uita, şi chiar dacă din cauza poveştii voastre toţi
or să mă creadă nebun, după ce o salvăm pe Clara, am să depun şi eu
mărturie.
Toate băncile din biserica Saint Stephen erau ocupate. Înalta societate
din Boston părea săşi fi dat întâlnire de o parte şi de alta a aleii centrale. În
timpul ceremoniei, două maşini ale poliţiei blocau accesul pe Clark Street de
ambele părţi. Peter se aşezase, cu o înfăţişare întunecată, la dreapta lui
Jonathan. Orgile răsunară, iar tăcuta adunare se întoarse. Anna îşi întindea
lunga trenă spre navă la braţul mamei sale, care avea săi fie martoră.
Ceremonia căsătoriei începu la ora 11. Aşezânduse la stânga fiicei sale, Alice îi
zâmbi lui Peter. Jubila.
Profesorul Moore intră în camera Clarei. Se apropie de pat şii puse mâna
pe frunte. Febra urca fără încetare. Se aşeză pe marginea patului şi suspină cu
tristeţe. Luă un şerveţel de hârtie de pe măsuţa de noapte şi şterse firişorul de
sânge care se scurgea dintro nară. Se ridică şi potrivi debitul lichidului din
perfuzie. Cu umerii căzuţi, ieşi din încăpere, închizând încetişor uşa în spatele
lui. Clara deschise ochii, gemu şi adormi imediat la loc.
Ceremonia dura deja de o jumătate de oră şi preotul se pregătea săi
pună pe miri săşi rostească jurămintele. Se aplecă spre Anna şii zâmbi cu
bunăvoinţă. Dar ea nul privea. Cu ochii plini de lacrimi, se uita fix la mama
sa.
— Iartămă, şopti.
Îşi întoarse privirea spre Jonathan şil luă de mână.
— Nu mai poţi să faci nimic pentru ea, Jonathan, dar poţi să mai faci
ceva pentru voi doi!
— Ce vrei să spui?
— Ai înţeles foarte bine, pleacă deaici până nu e prea târziu. No mai
poţi salva, dar poţi so mai vezi, fugi.
Toată biserica răsună de urletul de furie pe carel scoase Alice Walton
când Peter şi Jonathan se năpustiră pe alee. Preotul rămase cu braţele
atârnândui pe lângă trup şi toată sala se ridică atunci când ei trecură de uşile
mari de la intrare. De pe treptele pustii, Peter îi vorbi poliţistului sprijinit de
maşină.
— Lucrez sub acoperire pentru comisarul Pilguez de la secţia
criminalistică din San Francisco, veţi putea verifica toate datele pe drum, este o
problemă de viaţă şi de moarte, duceţine imediat la Boston Memorial Hospital.
În maşină, cei doi prieteni nu schimbară o vorbă. Sirena poliţiei le
deschidea calea. Jonathan îşi sprijinise capul de geam, se uita cum macaralele
vechiului port defilau în depărtare. Peter îl luă pe după umeri şil lipi de el.
Când ajunseră în faţa camerei Clarei, Jonathan se întoarse spre cel mai
bun prieten al lui şil privi lung. Poţi sămi promiţi ceva, Peter?
— Tot ce vrei!
— Oricât de mult timp o săţi ia, va trebui săi faci dreptate lui Vladimir.
Jurămi că, orice sar întâmpla, ai să mergi până la capăt. Asta ar fi vrut Clara.
— Îţi jur, o să facem totul împreună, bătrâne, singur nam să pot.
Jonathan deschise încet uşa încăperii. În penumbră, Clara respira slab.
— Vrei să pleci din Boston? întrebă Peter.
— Întrun fel, da.
— Şi unde te gândeşti să mergi?
Jonathan îşi luă prietenul în braţe.
— Ştii, şi eu am făcut o promisiune. O so duc pe Clara să se plimbe dea
lungul cheiurilor… în altă viaţă.
Intră în cameră şi închise uşa. Peter auzi zgomotul cheii care se răsucea
în broască.
— Jonathan, ce faci? întrebă el, neliniştit.
Bătu cu degetele în tocul uşii, dar prietenul său nui răspunse.
Jonathan se aşeză pe pat, lângă Clara. Îşi dădu jos vestonul şişi suflecă
mâneca de la cămaşă. Scoase acul perfuziei şil înfipse în propriul braţ, legând
ambele trupuri. Când se întinse lângă ea, sângele Clarei i se scurgea deja încet
în vene. Îi mângâie obrazul palid şişi apropie gura de urechea ei.
— Te iubesc, fără să ştiu cum să mă opresc din a te iubi, fără să ştiu nici
cum, nici de ce. Te iubesc aşa, pentru că nu ştiu altfel. Unde nu eşti tu, nici eu
nu mai sunt.
Jonathan îşi puse buzele pe gura Clarei şi, pentru ultima oară în viaţa
lui, totul începu să se învârtă în jurul său.
Toamna deabia se iţea. Peter mergea singur pe dalele pieţei în aer liber.
Îi sună mobilul.
— Eu sunt, spuse vocea de la capătul celălalt. Am prinso. Ţiam promis
cei mai buni experţi din ţară şi miam ţinut cuvântul, am identificat toxina. Am
mărturia barmanului care a recunoscuto formal pe doamna Walton. Şi apoi, ţi
am păstrat cea mai bună parte la sfârşit, fiicăsa e gata să depună mărturie.
Bătrâna no să mai iasă niciodată din închisoare. Vii la San Francisco zilele
ăstea? Natalia ar fi mulţumită să te vadă, adăugă Pilguez.
— Promit, înainte de Crăciun.
— Ceai de gând să faci cu tablourile?
— Am sămi ţin şi eu o promisiune.
— Trebuie totuşi săţi zic ceva, dar îţi jur că nam să mai spun la nimeni.
Aşa cum miai cerut, am comparat analiza ADN din dosarul tău cu cea a tinerei
care a fost otrăvită.
Peter se opri din mers, îşi ţinu răsuflarea.
— Laboratorul nare nici o îndoială, cele două eşantioane sunt de la nişte
persoane în filiaţie directă. Cu alte cuvinte, sângele de pe pânză e al tatălui ei.
Aşa că, vezi tu, cu datele pe care mi leai dat, nare cum să se potrivească!
Peter închise mobilul. Ochii i se umplură de lacrimi, se uită la cer şi
strigă hohotind de bucurie:
— Îmi lipseşti, bătrâne, îmi lipsiţi amândoi.
Îşi vârî mâinile în buzunare şişi continuă drumul.
Dea lungul cheiurilor, zâmbea.
Când Peter se întoarse acasă, se întâlni cu Jenkins care îl aştepta la
intrare, cu două valize la picioare.
— Ce mai faci, Jenkins? spuse Peter.
— Nu ştiu cum aş putea să vă mulţumesc pentru călătoria pe care mio
oferiţi. Toată viaţa miam dorit să mă duc întro bună zi la Londra. E cel mai
frumos cadou care mi la făcut cineva vreodată.
— Şi ai păstrat adresa şi numărul de telefon pe care ţi leam dat?
Jenkins dădu din cap încuviinţând.
— Păi, călătorie plăcută, dragul meu Jenkins.
Şi Peter intră surâzând în reşedinţa Stapledon, în timp ce Jenkins îi făcea
semn cu mâna pe când urca în taxiul cel ducea la aeroport.
Sankt Petersburg, mulţi ani mai târziu…
Ziua se sfârşea, în câteva minute, muzeul Ermitajului avea săşi închidă
porţile. Vizitatorii care se aflau în sala „Vladimir Radskin” se îndreptau spre
ieşire. Un paznic îi făcu un semn discret colegului său. Cei doi bărbaţi în
uniformă se apropiară în tăcere de o tânără pereche care părăsea încăperea.
Când considerară că situaţia leo îngăduia, îi încadrară pe cei doi şii rugară
săi însoţească fără tămbălău. În faţa amabilei insistenţe a agenţilor de
securitate, turiştii, care nu înţelegeau cine ce voia de la ei, acceptară săi
urmeze. Sub o escortă serioasă, străbătură un culoar lung şi intrară pe o uşă
ascunsă. După ce urcară pe o scară de serviciu, dar nu fără să simtă o oarecare
nelinişte pe măsură ce se înfundau în adâncurile clădirii, fură introduşi întrun
birou mare. Fură poftiţi să ia un loc în jurul mesei de şedinţă. Cineva avea să
vină imediat. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu un costum sobru, intră şi
se aşeză în faţa amândurora. Puse pe masă un dosar pe carel consultă de mai
multe ori, tot uitânduse la tânăra pereche.
— Trebuie să spun că e uluitor, zise el întro engleză cu un uşor accent.
— Pot să ştiu ce vreţi de la noi? întrebă tânărul bărbat.
— E a treia oară săptămâna aceasta când veniţi să admiraţi tablourile lui
Vladimir Radskin, nui aşa?
— Ne place pictorul, răspunse femeia.
Iuri Egorov se prezentă. Era conservatorulşef de la Ermitaj şi era fericit
săi aibă pe amândoi în muzeul său.
— Pânza pe care aţi contemplato îndelung în dupăamiaza aceasta se
numeşte Tânăra cu rochie roşie. Şia redobândit starea originală mulţumită
îndârjitei munci de restaurare înfăptuite de un conducător de licitaţii american.
El a donat acestui muzeu cele cinci tablouri ale lui Radskin expuse aici.
Colecţia este de o inestimabilă valoare şi probabil că nam fi putut so
achiziţionăm niciodată pe toată. Dar, mulţumită generosului donator, acest
mare pictor rus sa întors, după mulţi ani, în patria lui natală. În schimbul
acestui dar făcut poporului nostru, muzeul Ermitajului sa angajat faţă de
donator săşi ţină o promisiune cam ciudată. Cum predecesorul meu sa
pensionat acum câţiva ani, e datoria mea sămi asum deacum această
misiune.
— Ce misiune? întrebă în cor perechea.
Conservatorul tuşi uşor în palma făcută căuş înainte dea continua.
— Domnul Peter Gwel nea pus să făgăduim că dacă, întro bună zi, o
femeie al cărei chip va semăna întrun mod tulburător cu acela al Tinerei cu
rochie roşie se va prezenta în faţa pânzei, săi dăm bărbatului care o va însoţi o
scrisoare scrisă chiar de el. Vam observat îndelung, doamnă, şi cred că a venit
timpul să ne îndeplinim promisiunea.
Conservatorul deschise dosarul şi le întinse plicul. Tânărul îl desfăcu.
Citind scrisoarea pe care o conţinea, se ridică şi se plimbă prin încăpere.
Când termină de citit, împături foaia şi o băgă în tăcere în buzunarul de
la costum.
Apoi, îşi încrucişă mâinile la spate, îşi miji ochii şi zâmbi… şi, din ziua
aceea, a zâmbit mereu…
SFÂRŞIT
1 Georges Seurat (18591891), pictor francez, unul din cei mai importanţi
fondatori ai modernităţii (N.t.).
2 Pierre Auguste Renoir (18411919), pictor, reprezentant de seamă al
impresionismului Francez (N.t.).
3 Johan Barthold Jongkind (18191891), pictor olandez, considerat cel
mai bun peisagist al epocii sale (N.t.).
4 Claude Oscar Monet (18401926), cel mai important pictor impresionist
francez (N.t.).
5 Mary Cassatt (18451926), pictoriţă şi desenatoare americană. Sa
remarcat şi printro serie de gravuri pe lemn (N.t.).
6 Edouard Vuillard (18681940), pictor francez, reprezentant al apogeului
artei franceze de la sfârşitul secolului al XIXlea (N.t).
7 Una din cele mai importante şi mai cunoscute case de licitaţii din lume,
înfiinţată în 1766 de James Christie (N.t.).
8 O foarte cunoscută companie londoneză specializată în mutări şi
depozitare de mobilă (N. t.).
9 JeanMichel Basquiat (19601988), unul dintre cei mai bine vânduţi
pictori americani şi singurul artist de culoare care sa impus în pictura de
dincolo de ocean (N. t.).
10 Andrew Warhola – mai cunoscut sub numele de Andy Warhol (1928
1987) – reprezentant de seamă al artei pop americane (N. t.).
11 Francis Bacon (19041992), pictor englez, a cărui opera este marcată
de spaima şi angoasa epocii moderne (N. t.).
12 Willem de Kooning (19041997), pictor expresionist abstract american
(N. t.).
13 Albert Giacometti (19011966), pictor, sculptor şi desenator elveţian
(N. t.).
14 Eduardo Chillida (19242002), sculptor de origine bască, maestru al
artei monumentale (N. t.).
15 Marie Curie (18671934), fiziciană franceză de origine poloneză. A
primit premiul Nobel pentru fizică în 1903 şi pe cel pentru chimie în 1911 (N.
t.).
16 JeanBaptiste Camille Corot (17961875), pictor francez în a cărui
operă se regăsesc primele elemente ale impresionismului (N. t.).
17 Beanardo Buontalenti (15311608), arhitect al familiei Medici (N. t.).
18 Serial de televiziune The persuaders, foarte popular în Franţa, Cu
Tony Curtis şi Roger Moore în rolurile principale, realizat între 1971 şi 1972 de
Robert S. Baker (N. t.).