UNIVERSITATEA TEHNICĂ DIN MOLDOVA

Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei

Catedra Ştiinţe Socio-Umane

Viorelia LUNGU

ETICA PROFESIONALĂ
SUPORT DE CURS

Aprobat de Consiliul
Facultăţii de Psihologie
şi Ştiinţe ale Educaţiei

Chişinău 2011
 CEP USM
CZU 174(075.8)
L 92

Recenzenţi: V.Goraş-Postică, dr., conf.univ.

L.Posţan, dr.
ISBN 978-9975-71-103-6 © Viorelia Lungu, 2011
© CEP UTM, 2011
PRELIMINARII

Cursul de Etica profesională este destinat, în special, celor care

însuşesc o profesie, celor care studiază ştiinţele politice, precum şi
analiştilor politici, pentru că abordările din acest curs se referă în
mare parte la domeniile care se află la intersecţiile dintre morală şi
politici. Cursul este adresat, preponderent, şi în special câtorva ca-
tegorii profesionale prin expunerea principiilor şi conţinuturilor etice
specifice profesiilor respective: pedagogi, politicieni, funcţionari
publici, manageri şi oameni de afaceri, jurişti, jurnalişti, medici.
Cursul de Etica profesională reprezintă o tentativă de a îmbu-
nătăţi pregătirea specialiştilor, din punctul de vedere al eticii, pre-
cum şi de a ajutora studenţii în procesul de studiere, în conformitate
cu experienţa acumulată la predarea acestui curs.
Fiecare profesie are sau poate avea etica sa particulară. Aceste
etici au, însă, multe principii şi norme comune. Un curs de Etica
profesională are menirea să releve asemănările şi diferenţele, să
dea posibilitatea să se vadă cum ar trebui să se desfăşoare relaţia
client-profesionist în alte domenii de interes public mai larg.
Etica profesională are de a face cu un şir de probleme, atât
teoretice, cât şi aplicate, printre care pot fi menţionate: cercetarea
problemelor de ordin metodologic, prelucrarea specifică a aspectelor
morale ale muncii, prezentarea cerinţelor faţă de modelul etic al pro-
fesionistului.
Unul din scopurile eticii îl constituie creşterea nivelului moral al
pregătirii profesionale, care constă nu în acumularea unui anumit
bagaj de cunoştinţe, ci în orientarea personalităţii studentului spre
valori şi virtuţi, spre fapte bune. Pentru ca etica să devină utilă
umanităţii, sunt necesare două premise: arta de a dirija pasiunile şi
dorinţa de a le orienta spre scopuri nobile.
Etica este deseori în stare să producă unor cititori sentimente
contradictorii. Ea poate dezamăgi prin concluzii banale, dar, în acelaşi
timp, este în măsură să ne cucerească prin idei înălţătoare. Totul
depinde de felul în care concepi etica: o priveşti ca pe o construcţie
pur raţională sau o aplici faţă de sine în calitate de criteriu al apre-
cierii propriului comportament. Modelul de personalitate perfectă,
din punct de vedere moral, conţine: cunoştinţe teoretice trainice,
cultură politică, orientare ideologică şi, desigur, posibilităţi reale de
a se dezvolta în baza acestor calităţi, precum şi de a se realiza în
domeniul social, politic, ideologic.
Marile probleme cu care se confruntă omenirea (degradarea me-
diului, pericolul ecologic global, conflictele dintre naţiuni, degrada-
rea moral-spirituală a oamenilor etc.) necesită o rezolvare urgentă,
prin folosirea celor mai eficiente mijloace şi forme de educaţie
umană.
Totodată, cursul de Etica profesională îi va ajuta pe cei care îl
studiază, să-şi modifice comportamentul şi atitudinea în vederea unei
angajări convenabile. Se cunoaşte că, dacă în perioada de până la
1990 era important să fii un bun specialist, astăzi, când concurenţa
pe piaţa muncii este destul de impunătoare, pentru un specialist nu
este suficient doar de a fi bine pregătit, dar se cere şi un comporta-
ment etic corespunzător.
Prin acest fapt se explică interesul sporit faţă de valori şi faţă
de educaţia morală, etică şi spirituală, manifestată în ultimul deceniu
al sec. XX şi în prezent. Totodată, din punctul de vedere al moralei
şi eticii, astăzi suntem într-o situaţie dificilă. După cum consideră
Andre Malraux sau G.Lipovetsky, secolul XXI va fi moral/etic sau nu
va fi deloc, accentuând astfel faptul că nu putem supravieţui ca civi-
lizaţie decât dacă ne înălţăm piramide cu o bază solidă de valori spi-
rituale care ţin de credinţă, de spiritualitate şi chiar de capacitatea
fiecăruia de a porni în călătoria mistica… pe care toţi noi o datorăm
vieţii din noi şi din afara noastră.
Dacă prin intermediul unor discipline se formează competenţe
profesionale, Etica profesională este un curs transdisciplinar, deoa-
rece trasează problematica sa prin toate domeniile existente. În
general, Etica profesională formează competenţa etică, ceea ce
înseamnă capacitatea persoanei de a înţelege un argument etic,
prin identificarea argumentelor factuale şi a celor normative,
precum şi de a identifica implicaţiile etice ale unei anumite situaţii,
de a propune soluţii practice pentru problemele relevante din punct
de vedere etic, conforme cu principiile morale în care cred. Astfel,
prin acest curs, ne propunem să dezvoltăm/formăm următoarele
competenţe specifice:
Competenţa etico-gnoseologică. Vizează orientarea studen-
ţilor spre cunoaşterea, organizarea şi realizarea comportamentului
etic în activitatea profesională.
Competenţa etico-gnoseologică include componentele:
Obiectul, funcţiile şi problematica eticii, precum şi Morala şi etica
profesională. Prin aceste componente se încearcă a accentua atât
problematica, din punct de vedere etic, cu care se confruntă
societatea noastră, cât şi necesitatea de a pregăti profesionistul din
perspectivă etică, deoarece astăzi suntem în situaţia când un
angajator tinde să angajeze un specialist mai puţin pregătit
(contribuind la pregătirea specialistului prin practică), dar cu un bun
comportament etic (demn de încredere, cinstit etc.), Falimentul unei
organizaţii în urma falsificărilor, furturilor etc. presupune şi
falimentul etic al personalului. Aceste probleme impun necesitatea
formării/dezvoltării unei anumite competenţe, a competenţei
deontologice.
Competenţa deontologică cuprinde un ansamblu de apti-
tudini, atitudini şi capacităţi de a reprezenta valorile funda-
mentale, conform unor principii şi reguli, în baza cărora se
exercită profesia.
În acest sens, conţinuturile compartimentelor: Particularităţile
comportamentului etic, Sistemul de autoreglare a comportamentului
etic, Categoriile eticii profesionale vin să ajute studenţii, viitori pro-
fesionişti, să-şi formeze/dezvolte competenţe deontologice. Axarea
pe codul deontologic, în dependenţă de profesie, orientează studentul
spre o mai bună pregătire din punct de vedere profesional, obiectiv
urmărit prin acest curs – un valoros specialist este cel bine pregătit
care are şi un bun comportament etic.
În formarea profesionistului este necesară, de asemenea: Com-
petenţa de comunicare etică având următoarele componente: Comu-
nicarea etică; Etica negocierii; Etica în soluţionarea conflictelor.
Competenţa de comunicare etică include în sine abilitatea
de a exprima şi interpreta gânduri, sentimente şi fapte atât verbal,
cât şi în scris, de a interacţiona într-un mod adecvat în cadrul între-
gii game de contexte sociale şi culturale, la serviciu, acasă sau în
timpul liber.
Pe lângă faptul că un bun specialist trebuie să ştie să se prezin-
te, să convingă că este bine pregătit, el trebuie să-şi poată promova
atât produsul său, cât şi pe sine. În funcţie de faptul cum realizează
acest lucru, el se va promova atât pe sine, cât şi organizaţia din care
face parte. Totodată, se ştie că de la un specialist cu studii superi-
oare se cere o comunicare fluentă, fără cuvinte parazitare, nelite-
rare etc. Altfel, prin ce se va deosebi de un specialist care nu are
studii superioare şi un vocabular adecvat? Competenţa de comuni-
care etică este axată şi pe soluţionarea conflictelor. În acest sens,
situaţiile şi modalităţile de soluţionare a conflictului, din punct de
vedere etic, sunt expuse în prezentul curs. Competenţa de comuni-
care etică înseamnă atât acordul dintre profesor şi elev/student în
vederea atingerii scopurilor şi desfăşurării activităţilor de studiere,
cât şi relaţia dintre şef şi subaltern la nivel de comunicare. În depen-
denţă de competenţa deontologică şi competenţa de comunicare
etică se determină şi nivelul de competenţă de relaţionare.
 Competenţa de relaţionare cuprinde toate formele comporta-
mentale care trebuie stăpânite, pentru ca persoana să fie capabilă
să participe într-un mod eficient şi constructiv în viaţa socială, să
rezolve un conflict. Abilităţile interpersonale sunt necesare pentru
interacţiunea efectivă, individuală şi în grupuri, fiind utilizate atât în
domenii private, cât şi în domenii publice.
Formarea/dezvoltarea competenţei relaţionale include următoa-
rele componente: Etica în afaceri; Colectivul de muncă. Dacă tema-
tica Colectivul de muncă îşi găseşte, fără explicaţii, locul în acest
curs, atunci compartimentul Etica afacerii se consideră necesar doar
pentru specialitatea economie, în special pentru acei care se vor
ocupa cu micul business etc. Astăzi se consideră că orice organizaţie
care prestează anumite servicii deja se ocupă de o afacere. Atunci
când se vorbeşte despre marketing educaţional, din punct de vedere
etic, este necesar ca USM să propună acele servicii care sunt în con-
cordanţă cu cerinţele atât ale pieţei muncii, cât şi ale societăţii. Tot
aici trebuie menţionată şi calitatea serviciilor care se prestează. În
acest context, de accentul pus pe etica afacerii depinde succesul de
lungă sau de scurtă durată al activităţii organizaţiei.
Competenţa de relaţionare depinde în mare măsură de formarea/
dezvoltarea competenţei culturale, care se axează pe componentele:
Etica şi cultura organizaţională; Cultura exteriorului.
Competenţa culturală include capacităţi, atitudini şi abilităţi
ale specialistului de a promova în cadrul organizaţiei sau a grupului
din care face parte atât spiritul de recunoştinţă, de respectare în
egală măsură a tuturor evenimentelor etnice, religioase marcate de
reprezentanţii diferitelor culturi pe care le încorporează în interiorul
său, cât şi modul de a se îmbrăca, vorbi şi comporta în diferite situaţii
de viaţă.
O ultimă competenţă pe care se axează Etica profesională o con-
stituie competenţa etico-managerială, care are la bază componenta
Etica conducerii.
Competenţa etico-managerială se evidenţiază prin capacita-
tea conducătorilor de a-şi îndeplini activităţile specifice, din punct de
vedere etic, la standardele adoptate de organizaţie. Managementul
educaţional întruneşte caracteristicile de bază ale managementului
organizaţiilor. Particularităţile care îl diferenţiază de managementul
organizaţiilor economice/industriale ţin de managementul psihologic
din care acesta face parte. Aceste particularităţi se referă la urmă-
toarele aspecte: dimensiunea moral-axiologică referitoare la finalită-
ţile educaţiei şi deschiderea spre lumea valorilor; mobilizarea resur-
selor umane ca “gestiune a talentelor şi competenţelor”.
Astfel, competenţele pe care se axează Etica profesională orien-
tează personalitatea spre o mai bună integrare atât în societate, la
locul de muncă, cât şi în familie.

1. COMPETENŢA ETICO-GNOSEOLOGICĂ

1.1. Obiectul, funcţiile şi problematica eticii

 Etica profesională ca ştiinţă şi disciplină de
studiu
 Caracteristici ale normelor morale
 Principiile fundamentale ale eticii
 Funcţiile eticii
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
 să definească conceptul de etică, morală, deontologie;
 să descrie etapele de dezvoltare ale eticii;
 să analizeze tipurile de norme morale;
 să estimeze rolul funcţiilor eticii;
 să anticipe problemele legate de comportamentul etic în activitatea
profesională;
 să prevadă consecinţele comportamentului său;
 să proiecteze metode de dezvoltare a comportamentului etic pentru
viitorii specialişti.

Cuvinte-cheie: etică, morală, deontologie

 Etica profesională ca ştiinţă şi disciplină de studiu

Etica profesională este un domeniu independent al ştiinţei despre
etică şi studiază bazele moralei profesionale, explică specificul reali-
zării principiilor morale generale în sfera muncii, descoperă funcţiile
şi specificul subiectelor, principiilor şi categoriilor etice. Totodată,
etica profesională studiază specificul activităţii morale a profesionistu-
lui şi relaţiile sale morale în mediul profesional, pune bazele etichetei
care constituie reguli de comunicare specifice, maniere de comportare,
norme de conduită în societate.
 Într-un prim sens, etica este considerată ştiinţă a comportamen-
tului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează prob-
lemele practice, iar morala este totalitatea mijloacelor pe care le folo-
sim pentru a relaţiona în societate, ansamblul prescripţiilor concrete
adoptate de către agenţi individuali sau colectivi.
Într-un al doilea sens, etica este ansamblul regulilor de conduită
acceptate de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate
pe distincţia dintre bine şi rău, iar morala este ansamblul principiilor
de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe
distincţia dintre bine şi rău.
În mediul profesional, termenul preferat este cel de etică. În lim-
bajul comun, termenul morală este în special legat de viaţa privată.
Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică,
civică, profesională).
Deontologia reprezintă un ansamblu de reguli comportamentale
după care se ghidează o organizaţie, o instituţie, profesie sau o parte a
acesteia, instanţa de elaborare şi aplicare a acestor reguli fiind organi-
zaţiile profesionale.
Moralitatea este un ideal în sensul normativ al termenului ideal,
exprimând ceea ce ar trebui să facem sau ceea ce nu ar trebui să facem
dacă am fi raţionali, binevoitori, imparţiali, bine intenţionaţi.
Obiectul eticii
Etica este o ştiinţă filozofică ce studiază morala ca pe una dintre
cele mai importante laturi ale existenţei umane şi sociale. În acelaşi
timp, etica este şi o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul său sunt
elucidate două grupuri de probleme:
1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa
moralei;
2) probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul,
după ce principii şi norme să se conducă în viaţă.
Etica elucidează astfel de domenii cum ar fi:
- axiologia etică care se ocupă de problemele binelui şi răului;
- deontologia etică studiază problemele fişei de post;
- fenomenologia etică are în vizorul său morala unei societăţi sub
aspect sociologic şi istoric .
 Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de
cercetare care să conducă la rezultate adecvate realităţii pe care o cer-
cetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol deosebit l-a jucat metoda
speculativă, care considera că legile morale existau până la apariţia
fiecărei generaţii de oameni, le interpreta ca fiind ceva înnăscut, ca
ceva de la început dat, atribuindu-le adeseori o origine supranaturală.
Filozoful D.Gusti considera că prin analiza faptelor obţii experienţa
de a afla în ce constă morala, te poţi ridica până la formularea legilor
cauzale ale moralităţii. În etică trebuie să porneşti de la realitatea mo-
rală aşa cum se prezintă ea, deoarece faptele morale alcătuiesc realita-
tea morală. Ca urmare, prin explicări, se ajunge la cunoaşterea ideii de
realitate. Ideea, la rândul său, este dinamică, tinde să se desfăşoare, să
se realizeze, tinde spre perfecţiune. Aplicând această metodă, descope-
rim idealul etic.
 Caracteristici ale normelor morale
A avea un comportament etic înseamnă a săvârşi mereu fapte
morale. Normele morale arată ce trebuie să facă sau să nu facă, cum
trebuie să fie sau să nu fie subiectul conştient pentru ca rezultatele
comportamentului manifestat să fie apreciate ca bune sau ca rele.
Normele de conduită au existat în toate timpurile (date, obiceiuri,
legi); acestea s-au transmis, prin educaţie, din generaţie în generaţie.
Norma morală reprezintă un instrument de constrângere morală,
de protejare: un model prescriptiv acceptat şi recunoscut de membrii
societăţii; un standard, etalon de comportament social.
Normele, în general, se elaborează prin două modalităţi:
- neorganizat (neinstituţionalizat): spontan, difuz (cutume,
obiceiuri, tradiţii);
- organizat (instituţionalizat): de către organizaţii, instituţii, agenţii
specializate.
Normele având ca scop reglementarea normativă şi integrarea
socială:
creează un sistem de drepturi şi obligaţii, interdicţii în diferite
contexte sociale;
asigură cadrul normativ pentru ordinea juridică şi cea socială;
permit rezolvarea şi evitarea conflictelor;
indică ceea ce ar trebui să fie într-o societate (nu ceea ce este);
 nu stabilesc puncte, reguli normative, ci constituie o „zonă” în
cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie.
Normele morale se pot clasifica astfel:
1. Norme generale (universale): sunt prezente în toate tipurile de
comunităţi umane, au durabilitate în timp şi influenţează toate activită-
ţile umane (cinstea, demnitatea, sinceritatea, loialitatea,
generozitatea).
2. Norme particulare: au atribuţie la unele comunităţi umane de-
terminate, vizând activităţi umane particulare [normele vieţii de familie,
cele specifice anumitor activităţi profesionale (medici, avocaţi, profe-
sori, sportivi, economişti etc.)].
3. Norme speciale: se manifestă în cadrul unor grupuri restrânse
şi uneori cu ocazii speciale (norme de protocol, codul manierelor ele-
gante, reguli de etichetă în afaceri etc.).
Normele pot fi formulate:
- ca imperativ categoric indică ce trebuie să facă oricine, oricând
şi oriunde într-o anumită situaţie (arată ce este obligatoriu să facem
sau să ne abţinem să facem).
- ca imperativ ipotetic: arată ce este dezirabil (ce ar trebui) să
facem sau să ne abţinem să facem în anumite situaţii.
O normă poate să conţină interdicţii (de exemplu: Să nu omori
decât în legitimă apărare!); permisii (Poţi să nu te supui ordinelor,
dacă ele încalcă drepturile omului) sau obligaţii (Tine-ţi promisiunile!).
Normele morale sunt norme sociale ce reglează comportamentul
omului în societate, relaţiile omului cu semenii săi şi cu sine. Respec-
tarea lor este asigurată de forţa opiniei publice, de convingerile inte-
rioare ale personalităţii cu privire la bine şi rău, echitate şi inechitate,
virtute şi viciu etc.
Prin principii morale înţelegem un temei al sistemului normativ
şi, totodată, o modalitate de coordonare a normelor morale.
 Principiile fundamentale ale eticii
În etică se disting principii fundamentale şi principii particulare.
Se disting trei principii fundamentale:
1) principiul renunţării este propriu mai multor tipuri istorice de
morală: budistă, creştină, stoică. Acest principiu vizează renunţarea la
ordinea reală şi la cea normativ-valorică a colectivităţii;
 2) principiul individualismului este un principiu al raţiunii de
afirmare a individului împotriva celorlalţi şi împotriva colectivităţii;
3) principiul colectivismului este principiul oricărei morale şi
moralităţi, deoarece omul este o fiinţă socială, el trăieşte în colectiv şi
în diverse forme de colectivitate şi de comunitate umană. Coerenţa şi
stabilitatea într-o colectivitate nu sunt posibile fără respectarea de către
toţi a unui minim de cerinţe morale ale vieţii în comun şi fără funcţio-
narea opiniei de grup, care asigură integrarea indivizilor în viaţa
colectivă şi corectarea comportamentelor inadecvate.
Principiile morale reprezintă unele forme de exprimare a cerinţelor
morale care dezvăluie în linii generale conţinutul moralităţii existente
într-o societate sau alta. Ele exprimă cerinţele fundamentale ce ţin de
esenţa morală a omului, de caracterul corelaţiei dintre oameni şi care
determină direcţiile magistrale ale activităţii oamenilor, ele devenind
astfel o bază a normelor concrete de conduită.
 Funcţiile eticii:
Etica are mai multe funcţii:
1. Cognitivă (de cunoaştere) - este funcţia principală, deoarece
celelalte funcţii nu pot fi realizate adescent decât cu condiţia realizării
ei. Această funcţie se poate realiza pe 3 trepte succesive:
 Descriptivă - sistematizarea datelor vieţii morale în funcţie de
anumite tipologii sau tipuri de atitudini morale, relaţii morale sau
virtuţi morale.
 Analitico-sintetică - presupune o analiză a conexiunilor interne şi
externe ale diferitelor fenomene morale, pleacă de la o analiză
globală şi descoperă toate componentele morale specifice.
 Explicativă - factorii care explică geneza, structura, tipurile, pro-
gresul moral şi perspectivele acestui progres.
2. Normativă sau Axiologică (valorile) - este funcţia care include
un şir de modalităţi de realizare a acestei funcţii, cum ar fi.
 Neutralitatea sau obiectivismul ştiinţific, având pretenţia că de-
scrie şi explică faptele pure fără să ecranizeze puritatea cu posibile
aprecieri ale ei.
 Estetismul amoral care reprezintă o variantă mai subtilă a neutrali-
tăţii.
 Pluralismul moral, prezent în doctrinele eticii care selectează doar
valori morale pozitive, doar formele binelui, ignorând variantele
răului.
 Dogmatismul etic este orientarea dogmatică ce reprezintă sfera
valorilor, a faptelor ce stârnesc dorinţa, ţine de necesitate, deci ţine
de noţiunea trebuie pentru că trebuie.
3. Persuasivă (de convingere) - această funcţie se realizează în
discursul etic, prin realizarea primelor două funcţii.
4. Funcţia educativă (este dezvăluită de Platon şi Aristotel). Ea
antrenează direct respectul şi practicarea lui, cunoaşterea binelui având
un efect nemijlocit educativ. Potrivit lui Aristotel moralitatea indivizi-
lor are două surse:
 cunoaşterea binelui;
 experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.
Ca rezultat, posibilităţile formative ale eticii sunt reale, fiind în
acelaşi timp limitate, deoarece sunt condiţionate de un şir de factori:
Etica doar explică, orientează, dezvoltă un fond prealabil de mora-
litate.
Omul, fiind educat de familie, mass-media, şcoală, societate (grup), este
orientat convergent şi, în acest sistem global, etica constituie doar
o componentă funcţională.
Există unele modele reale de comportament întruchipate în caractere
care sunt o confirmare a moralităţii colective reale, modele de
comportament ce reprezintă o ilustrare a unei moralităţi superioare
posibile şi necesare unei colectivităţi.
Posibilităţile formative sunt condiţionate de însăşi natura demersului
etic.
Considerând educaţia nu doar un mijloc de formare a cunoştinţe-
lor, ci şi modalitatea de a pregăti omul de mâine, specialiştii au încercat
să explice funcţiile educaţiei:
Funcţia de selectare şi transmitere a valorilor de la societate la
individ.
Funcţia de dezvoltare a potenţialului biopsihic al omului.
Funcţia de pregătire a omului pentru mediul social.
Funcţia cognitivă (cunoaştere).
 Funcţia axiologică, de valorificare a totalităţii factorilor edu-
cativi (grădiniţa, şcoala, familia) şi acţiunea diferiţilor agenţi care
acţionează prin intermediul acestor factori (corpul didactic, părinţi,
grupul, colectivul de elevi).

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Enumără problemele legate de comportamentul lipsit
de etică.
Aminteşte-ţi când, unde şi cine au fost acei care te-au
îndemnat să accepţi un comportament etic.
Descrie etapele de dezvoltare a eticii

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Formulează 5 întrebări la subiectul: care sunt funcţiile eticii?
Determină obiectul de studiu al Eticii profesionale.
Stabileşte interdependenţa dintre etica profesională,
deontologie şi moralitate.
Reprezintă pe axa cronologică care ar fi, în opinia ta,
ordinea apariţiei lor în societatea umană?
1 2 3

Etica profesionala. Deontologia. Moralitatea

COMUNICĂ, DECIDE!
Care sunt valenţele formative ale funcţiilor eticii?
Analizează principiile fundamentale ale eticii şi
determină principiul care consideri că influenţează
societatea de azi.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Exprimă-ţi părerea referitor la necesitatea comporta-
mentului etic la locul de muncă/societate.
Analizează posibilitatea dispariţiei societăţii în viitor,
ca o consecinţă a lipsei comportamentului etic. Ce
 acţiuni ai putea întreprinde ca să împiedici acest
proces?
Completează următorul tabel:
Comportamentul meu Comportamentul meu Comportamentul meu
ieri: azi: mâine:
1. 1. 1.
2. 2. 2.
Analizează tabelul, identifică asemănări şi deosebiri. Ce con-
cluzii poţi face?

ACŢIONEAZĂ!
Imaginează-te în funcţia de rector al unei universităţi.
Elaborează un plan de activitate, prin care vei
urmări scopul de a dezvolta conştiinţa şi conduita
etică a studenţilor.
Propune câteva norme de conduită etica profesională
pentru studenţi - viitoarele resurse umane.
Anticipă problemele legate de comportamentul etic în specialitatea în
care vei activa.
Proiectează metode de dezvoltare a comportamentului etic pentru
viitorii specialişti.

Bibliografie recomandată:
Cozma Carmen, Elemente de etică şi deontologie, Iaşi, 1997.
Leonardescu C., Etica şi conduita civică, Bucureşti, 1999.
Mareş Nicolae, ABC-ul comportării civilizate, Chişinău, 1992.
Mândâcanu V., Etica şi arta comportamentului civilizat, Chişinău, 2001.
Mândâcanu V., Bazele tehnologiei şi măiestriei pedagogice, Chişinău, 1997.
Mândâcanu, V., Cuvântul potrivit la locul potrivit, Chişinău 1997.
Mândâcanu V., Etica pedagogică, Chişinău, 2000.
Miroiu Mihaela, Blebea Nicolae Gabriela, Introducere în etica profesională,
Iaşi, Editura Trei, 2001.

1.2. Morala şi etica profesională

Problematica şi specificul eticii profesionale
Etica datoriei şi conştiinţa
Componentele conţinutului educaţiei morale
Dezideratele educaţiei morale
Metode şi procedee de educaţie morală
La sfârşitul cursului studenţii vor fi capabili:
să identifice problematica şi specificul eticii profesionale;
să compare relaţia dintre etica datoriei şi conştiinţă;
să evidenţieze valenţele formative ale dezideratelor morale;
să anticipe schimbările legate de etica profesiei sale;
să planifice acţiuni de implementare a metodelor de educaţie morală;
să direcţioneze comportamentul obişnuit în dependenţă de cerinţele
profesiei sale.

Cuvinte-cheie: etică profesională, conştiinţă, datorie.

Problematica şi specificul eticii profesionale

Noţiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori
pentru desemnarea unui cod moral al unor oameni ce aparţin unei
profesii anumite. Spre exemplu „Jurământul lui Hipocrat”; „Codul
onoarei judecătorului”; „Codul etic al notarului” etc.
Etica profesională este determinată de particularităţile specifice
ale unor profesii, de interesele corporative, de cultura profesională etc.
Oamenii ce îndeplinesc funcţii profesionale similare sau identice îşi ela-
borează tradiţii specifice şi se asociază în baza unor principii de solida-
ritate profesională în stare să păstreze reputaţia grupului profesional dat.
Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită şi
de anumite coduri deontologice. Termenul de „normă” are ca sinonime
„model”, „standard”, „regulă”, „lege”. Norma de reglementare se ca-
racterizează prin:
1) faptul că este emisă de cineva, îşi are sursa în voinţa unei auto-
rităţi normative;
2) se adresează unor agenţi numiţi subiecţii normei; pentru a-şi
face cunoscută voinţa de către subiect, autoritatea promulgă norme, iar
pentru a-şi face efectivă voinţa, autoritatea adaugă o sancţiune sau o
ameninţare cu pedeapsa.
Problemele cele mai importante ale moralei se centrează în jurul
modului cum se dezvoltă în viaţă standardele interiorizate cu privire la
bine şi rău, cum se dezvoltă judecata morală, cum se formează deprin-
derile de autocontrol, necesar în satisfacerea standardelor interiorizate
(ale dorinţelor, intereselor, năzuinţelor etc.)
Judecata morală presupune evaluarea (cel mai des autoevaluarea)
unor comportamente şi situaţii prin raportarea lor la cerinţele morale
impuse de ambianţa social-istorică a individului. Ea se formează prin
învăţarea socială şi însuşirea critică a modelelor de conduită promo-
vate de societate. Dezvoltarea morală este un proces activ de organizare
a experienţei în structuri cu semnificaţie crescândă, prin care valorile
morale sunt văzute dintr-o perspectivă nouă.
Norma se poate impune în societate ca obicei care poate să influ-
enţeze conduita oamenilor, exercitând o adevărată presiune normativă
prin măsurile luate de o colectivitate faţă de membrii care nu se con-
formează obiceiurilor.
În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală,
dar etica profesională are importanţă, în primul rând, pentru profesiile,
obiectul cărora este omul. Astfel distingem etica pedagogului, etica
medicului, etica judecătorului etc.
Etica pedagogică îl obligă pe pedagog să respecte personalitatea
elevului şi să manifeste faţă de acesta o exigenţă respectivă; să menţină
propria reputaţie şi reputaţia colegilor săi; să se îngrijească de credibi-
litatea morală a societăţii faţă de învăţător.
Etica psihologului este determinată de specificul profesiei de psi-
holog, care se referă la confidenţa informaţiei avută de la client, cât
şi faptul ca să nu-l facă dependent de serviciile psihologului, ci să-l
orienteze spre identificarea soluţiilor de sine stătător.
Etica istoricului îl obligă pe istoric să scrie doar adevărul despre
cele identificate, să prezinte informaţia corect şi nu în dependenţă de
circumstanţe sau la comanda guvernării statale.
Etica tehnologiilor informaţionale indică asupra faptului că ingi-
nerii, savanţii şi tehnicienii prin rezultatele activităţii sale determină
calitatea şi condiţiile vieţii oamenilor în societatea informaţională.
Totodată, tehnicienii sunt obligaţi de a nu perturba activitatea altor
utilizatori ai reţelei informaţionale cât şi de a prevedea consecinţele
sociale ale programelor/sistemelor elaborate.
 Etica asistentului social cere să fie acordate servicii sociale la
nevoile solicitanţilor şi intervenţia asupra tuturor aspectelor problemei
de rezolvat, cu responsabilitate, în beneficiul persoanelor deservite.
Etica medicală cere să fie întreprins totul pentru a ocroti şi salva
viaţa pacientului indiferent de dificultăţi; să fie păstrat principiul con-
fidenţialităţii a tot ceea ce pacientul îi spune medicului în cabinetul de
consultaţii; în nici un caz medicul nu trebuie să contribuie la moartea
pacientului etc.
Etica ofiţerului îl obligă să slujească necondiţionat Patria, să dea
dovadă de perseverenţă şi curaj, să aibă grijă de subalternii săi, să
păstreze cu sfinţenie onoarea de ofiţer.
Etica juridică este determinată de specificul activităţii profesio-
nale a juristului, de particularităţile lui morale şi de situaţia socială.
Particularităţile activităţii profesionale a lucrătorilor din domeniul
ocrotirii normelor de drept afectează drepturile şi interesele oamenilor,
astfel acestea cer caracteristici aparte din punct de vedere al influenţei
lor asupra conţinutului moral al acestei activităţi. Legată de instanţele
de drept există problema cardinală – libertatea individuală, indepen-
denţa de „puterea banului”, de partide şi alte organizaţii, libertatea de
opinie. Totodată, libertatea instanţelor de drept nu poate fi în afara res-
ponsabilităţii, în afara codurilor morale specifice exponenţilor acestei
profesii.
Deci, etica profesională este reprezentată, în primul rând, de coduri
deontologice, morale specifice ale exponenţilor unei profesii anumite.
Etica datoriei şi conştiinţa
Datoria este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi de-
semnează conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a
îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din
idealul moral. Datoria omului este de a urma calea virtuţii, de a face
bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile sale, de a nu permite
ca în sine să existe vicii, să se opună răului.
Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră,
adică obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine.
Această obligaţie ne îndeamnă să ne conducem neapărat după princi-
piile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să nu luăm din binele general
decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în proporţie
cu dreptul.
Explicarea naturii şi originii datoriei a constituit una dintre cele
mai dificile probleme în istoria eticii. Ca bază şi izvor al datoriei erau
considerate poruncile divine (morala religioasă), legea apriorică (impe-
rativul categoric), sau însăşi natura umană, năzuinţa naturală a omului
spre plăcere. Semnificaţia esenţială a datoriei morale este considerat
caracterul ei imperativ. Aceasta înseamnă că cerinţele cristalizate în
noţiunea de datorie sunt promovate şi se percep sub formă de porunci,
conţinutul cărora este formulat de societate şi exprimă dispoziţia inte-
rioară a personalităţii de a executa prescripţiile indicate. La determina-
rea specificului categoriei „datorie” este important a îndeplini normele
prescrise de ea în mod constructiv, a manifesta un interes profund şi
iniţiativă pentru realizarea cât mai efectivă a angajamentelor luate. Un
alt semn distinctiv, la fel de important pentru exprimarea particulari-
tăţilor categoriei „datorie”, constă în faptul că la analiza ei predomină,
de regulă, raţiunea, obiectivitatea şi chibzuinţa.
Conştiinţa morală, dimpotrivă, deşi ia parte nemijlocit la acţiunea
controlului interior, reprezintă numai o formă moderat exprimată a
raţiunii. Specificul conştiinţei este acela de a stimula acordul voinţei
cu binele, dar şi cu adevărul, şi chiar să iniţieze căutarea adevărului,
înainte de a lua o decizie. Conştiinţa morală se manifestă ca reflexe
exclusiv interne, subiective şi, ca şi intuiţia, nu poate fi supusă apre-
cierii raţionale şi verificării practice din partea opiniei publice. De
aceea nu putem afirma că conştiinţa este unicul instrument de aprecie-
re a faptelor şi valorilor morale. Pentru aceasta este necesară legătura
indisolubilă cu datoria morală.
Cerinţa morală poate fi conştientizată de individ ca o „datorie se-
veră”, dar ea poate fi înaintată sub forma unei recomandări sau poate
fi exprimată ca o aşteptare. Legislaţia se bazează pe constrângerea
externă, iar sancţiunile morale poartă un caracter ideal, ele se referă la
om ca un subiect conştient şi liber. Conştiinţa datoriei morale este cel
puţin conceperea inacceptabilităţii a ceva în sine, a situaţiei în care
trebuie depăşit ceva în sine şi, în sfârşit, voinţa de a te împotrivi ţie
însuţi ceea ce implică o autosupunere.
 Este incorectă conceperea datoriei ca o formă a controlului social
asupra comportamentului individual, deoarece în datorie este reflectat
un anumit mecanism de interacţiune între oameni.
Morala poate fi concepută ca un sistem al unor îndatoriri recipro-
ce, care sunt impuse oamenilor, pe care oamenii le acceptă vis-à-vis de
ei, care sunt concepute de ei ca fiind nişte sarcini vitale îndeplinite în
situaţii şi împrejurări concrete.
Conştiinţa reprezintă capacitatea omului de a-şi evalua acţiunile,
gândurile, dorinţele, conştientizarea şi trăirea neconcordanţei sale cu ceea
ce trebuie să fie, cu neîndeplinirea datoriei. La fel cum datoria este auto-
nomă, tot astfel conştiinţa omului este independentă de opinia
semenilor.
Dacă conştiinţa verifică corespunderea sau necorespunderea ac-
ţiunilor în raport cu datoria, atunci acţiunea înfăptuită conform con-
ştiinţei este o acţiune dictată de simţul datoriei. Adică conştiinţa insistă
asupra îndeplinirii datoriei.
Componentele conţinutului educaţiei morale
Conţinutul educaţiei morale se concretizează în idealul moral, va-
lorile, normele şi regulile morale. La un loc, toate aceste componente,
constituie structura sistemului moral.
1. Idealul moral reprezintă nucleul oricărui sistem moral. Este
axa în jurul căruia gravitează toate celelalte elemente ale sistemului
moral. El este considerat ca o imagine a perfecţiunii din punct de ve-
dere moral, care cuprinde, sub forma unui model, chintesenţa morală a
personalităţii umane. Este o prefigurare a sensului general al compor-
tamentului în funcţie de imperativele sociale. Esenţa idealului moral
se manifestă prin valorile, normele sau regulile morale.
2. Valorile morale reflectă anumite cerinţe şi exigenţe ce se impun
comportamentului uman în virtutea idealului moral. Dintre cele mai
semnificative valori morale, le putem enumera pe cele de patriotism,
atitudine faţă de democraţie, de muncă, libertate, onestitate, cinste,
responsabilitate, eroism, cooperare, modestie. Ele au un caracter polar,
fiecărei valori corespunzându-i o antivaloare (necinste, egoism, indi-
vidualism, nesinceritate, indisciplină). Valorile morale nu se referă la o
situaţie concretă, ele prescriind anume exigenţe ce acoperă un câmp
larg de situaţii şi manifestări comportamentale.
 3. Normele, preceptele şi regulile morale sunt considerate ca fiind
modele sau prototipuri de comportare morală, elaborate de societate sau
de o comunitate mai restrânsă şi aplicabile unei situaţii date. Exprimând
exigenţele uneia sau mai multor valori, prin intermediul lor, individul îşi
exteriorizează atitudinea sa morală în fapte şi acţiuni concrete. Ele sunt
acelea care dau substanţă idealului, generând nemijlocit cerinţe de com-
portare sub forma unor modele de acţiuni. Ele posedă o forţă normativă,
ce se asigură prin intermediul unor mecanisme speciale, cum ar fi pre-
siunea opiniei publice, obiceiurile, tradiţiile, blamul, dezaprobarea.
Dezideratele educaţiei morale
Din scopul educaţiei morale putem desprinde doua deziderate
principale: formarea conştiinţei morale şi formarea conduitei morale.
Formarea conştiinţei morale
Lalande (1968) defineşte conştiinţa morală ca fiind acea proprie-
tate a spiritului de a afirma judecăţi normative, spontane şi imediate cu
privire la valoarea morală a anumitor acte determinate, când această
conştiinţă se aplică actelor viitoare ale agentului, priveşte forma unei
„voci” care comandă sau interzice. Când se aplică actelor trecute, se
traduce prin sentiment de bucurie (satisfacţie) sau durere (remuşcare).
Formarea conştiinţei morale implică trei componente:
cognitivă – însuşirea normelor şi a valorilor morale;
afectivă – adeziunea la norme, reguli, valori;
volitivă sau acţională – atitudini faţă de norme, reguli, valori morale.
Această instruire urmăreşte să-l iniţieze şi să-l informeze pe stu-
dent asupra conţinuturilor şi imperativelor moralei sociale, a felului în
care el va trebui să se comporte într-o situaţie dată. Ele se prezintă sub
forma unor reglementari şi comandamente fundamentale pentru con-
ştiinţa morală a personalităţii.
Rezultatele acestei cunoaşteri se concretizează în formarea repre-
zentărilor morale.
Reprezentarea morală este o reflectare sub forma intuitivă a multi-
tudinilor de elemente caracteristice unui complex de situaţii şi fapte
morale concrete, în care copilul a fost antrenat sau pe care le-a perce-
put, observat în legătura cu aceeaşi regula morală, imagine care inclu-
de şi o notă apreciativă ori imperativă.
 În consecinţă, obiectivele educaţionale subsumate formării con-
ştiinţei morale sunt:
formarea reprezentărilor, a judecăţilor morale şi însuşirea teoriilor
referitoare la normele morale existente şi la evoluţia lor;
formarea sentimentelor morale care reflectă starea de echilibru dintre
indivizi şi norma morală. Valoarea factorului afectiv transpare în
contextul acţiunii morale: „atunci când nu produce sentimente
favorizante aplicării ei, instruirea morală devine simplu
verbalism” (C.Moise);
formarea convingerilor morale. Convingerile morale sunt rezultatul
interiorizării şi integrării cognitive, afective şi volitive a normelor
ce dau conţinut moralei.
Formarea conduitei morale şi a trăsăturilor morale de caracter
Conduita morală reprezintă o manieră de a ne comporta, în bine
sau în rău; presupune acţiunea umană şi reglată de conştiinţa morală,
care uneşte organic faptele psihice cu cele de comportament. Conduita
morală este criteriul principal de apreciere a valorii morale a fiinţei
umane. Conştiinţa morală este expresia culturii morale; trecerea culturii
morale subiective la manifestări morale concrete constituie trecerea de
la conştiinţă la conduită morală (C.Moise).
Obiectivele educaţiei subsumate formării conduitei morale sunt:
formarea deprinderilor morale - componente automatizate ale
conduitei morale prin exerciţiu;
formarea obişnuinţelor morale - acestea sunt deprinderi inte-
riorizate, puternic înrădăcinate, definitorii pentru conduita umană;
sunt resimţite ca trebuinţe interne, exersarea obişnuinţelor morale
trebuie să fie organizată încât să se desfăşoare totdeauna în
concordanţă cu cerinţe precis şi clar formulate;
formarea capacităţii de a săvârşi mari acte morale, care depăşesc
nivelul deprinderilor şi obişnuinţelor.
Metode şi procedee de educaţie morală
Elementul etic al activităţii educaţionale trebuie considerat un tot
unitar înglobând conştiinţa, comportamentul şi convingerile morale
ale personalităţii. Prin urmare, multitudinea conţinuturilor educaţiei
morale, în general, şi a formării convingerilor morale, în particular,
poate fi pusă în evidenţă prin raportarea acestora la principiile moralei
universale şi naţionale.
Pentru realizarea sarcinilor educaţiei morale, pedagogul apelează
la un ansamblu şi procedee care, integrate într-un tot, constituie strate-
gia educaţiei în spiritul moralei. Specificul acestor strategii constă în
folosirea conştientă şi sistematică a unor mijloace de acţiune în vede-
rea realizării profilului moral al personalităţii. Obiectivul acestei stra-
tegii este construirea conştientă a personalităţii morale a studentului în
concordanţă cu imperativele moralei societăţii noastre.
1. Explicaţia morală. Cu ajutorul ei putem dezvălui conţinutul,
sensul şi necesitatea respectării unor valori, norme sau reguli. La vârsta
preşcolară, accentul cade pe explicarea modului cum trebuie respec-
tată o cerinţă morală, pentru ca pe parcurs ea să se extindă şi asupra
motivaţiei respectării, a necesităţii îndeplinirii ei.
Explicaţia îndeplineşte doua funcţii: formativă şi simulativă.
Prima constă în conştientizarea sensului unei cerinţe morale externe,
prin relevarea notelor definitorii, prin sublinierea nuanţelor specifice,
ce rezultă dintr-o împrejurare concreta de viaţă. A doua constă în mo-
tivarea cerinţei, în declanşarea de trăiri afective, datorită forţei argu-
mentative şi persuasive a limbajului. Se cere ca explicaţia să porneas-
că de la perceperea şi observarea unor fapte morale, de la intuirea unor
materiale didactice, de la antrenarea persoanei în situaţii reale.
2. Convorbirea morală. Este un dialog sau o discuţie între peda-
gog şi elev/student, prin care se urmăreşte clarificarea cunoştinţelor
morale concomitent cu declanşarea de trăiri afective din partea copiilor.
Avantajul dialogului constă în aceea că valorifică experienţa de viaţă
a copilului. Iniţierea unei convorbiri asupra unui subiect moral este
posibil numai când copiii dispun de o experienţă în legătură cu cele
discutate. Se disting convorbiri organizate şi convorbiri ocazionale.
Convorbirile organizate sunt prevăzute în programa şcolară şi se
desfăşoară cu întreaga grupă, urmărindu-se cu precădere precizarea
unor reguli privitoare la comportarea copiilor în grădiniţă, şcoală,
universitate.
Convorbirile ocazionale se desfăşoară cu grupuri de studenţi sau
individual ori de câte ori se iveşte prilejul. Atunci când dialogul are ca
punct de plecare anumite abateri sau încălcări morale, eficienţa lor
depinde de măsura în care pedagogul reuşeşte să declanşeze trăiri
afective negative de ruşine şi regret însoţite de dorinţa de a le corija.
Convorbirea morală îndeplineşte funcţii multiple de informare, de
corectare, de consolidare privitoare la conştiinţa şi conduita morală a
persoanei.
3. Povestirea morală constă în relatarea şi prezentarea, într-o for-
mă atractivă, a unor întâmplări, fapte reale sau imaginare, cu semnifi-
caţii morale, oferind persoanei prilejul de a desprinde anumite conclu-
zii în legătura cu comportarea sa. Pentru desfăşurarea ei, profesorul
apelează la scurte povestiri literare, istorioare, cu învăţăminte privitoa-
re la diverse norme morale. Ea se deosebeşte de celelalte metode prin
forma expunerii. Eficienţa ei depinde de modul în care profesorul
reuşeşte să-l determine să-şi imagineze întâmplările relatate şi să se
transpună în desfăşurarea lor. Folosirea unui limbaj expresiv presărat
cu figuri de stil, a unui material adecvat, precum şi a unor procedee
retorice sau dramatice, sunt doar câteva variante pe care le solicită
această metodă.
4. Exemplul se bazează pe intuirea sau imaginarea unor modele
ce întruchipează fapte şi acţiuni morale. Dacă prin celelalte metode ur-
mărim persoanele cum trebuie să se comporte, prin exemple le oferim
metode de comportare. La vârsta preşcolară modelul este imitat şi pre-
luat aidoma, fără nici un fel de prelucrare şi filtrare internă. La vârsta
şcolară mică încep să apară primele diferenţieri care implică o selecţie
a modelelor, criteriile de apreciere şi alegere bazându-se pe aspecte
exterioare şi mai puţin pe valoarea morală a comportamentului.
Se disting, în cadrul acestei metode, procedee ca: exemplele di-
recte (personale) şi cele indirecte (sau exemplificări). Exemple directe
sunt oferite de persoanele din prejma copiilor: părinţi, educator, peda-
gog, colegi, adulţi. Un loc important îl ocupă exemplul pedagogului,
precum şi cel al părinţilor. Ei trebuie să selecţioneze cu grijă aceste
exemple, evitând o laudă exagerată care ar putea da naştere la conflicte.
Exemplele indirecte constau în relatarea sau descrierea cu ajutorul cu-
vântului a unor fapte, a unor ilustraţii, a unor acţiuni morale întruchipate
de o persoană concretă, exemplificarea poate fi realizată cu ajutorul
povestirii, textelor literare, televiziunii, filmelor, bibliografiilor unor
oameni de ştiinţă şi cultură. Persoana intră în contact şi cu exemple
negative. Atenţia pedagogilor, cât şi a maturilor din preajmă, trebuie
orientată în direcţia prevenirii influenţei negative, comparând cele două
categorii de exemple cu scopul sublinierii celor pozitive.
5. Exerciţiul moral constă în executarea sistematică a unor fapte
şi acţiuni, în condiţii relativ identice, cu scopul formării deprinderilor
şi obişnuinţelor de comportare morală, al elaborării şi sistematizării
trăsăturilor de voinţă şi caracter implicate în atitudinea şi conduita mo-
rală a persoanei. Această metodă presupune două momente principale:
formularea cerinţelor şi exersarea propriu-zisă. Dintre multiplele mo-
dele de formulare a cerinţelor pentru copii/maturi poate fi ordinul. Este
o forma de exprimare categorică a unei sarcini ce urmează a fi îndepli-
nită. Dispoziţia este o formă de ordin, dar mai atenuată, cu ajutorul
căreia formulăm nişte obligaţii ce urmează a fi îndeplinite. Îndemnul
şi sugestia sunt forme indirecte de formulare a cerinţelor, cu ajutorul
cărora reuşim să-i stimulăm pe copii/maturi în declanşarea şi desfăşu-
rarea unor acţiuni. Mai sunt şi alte forme, ca, de exemplu: rugămintea,
iniţierea de întrebări între elevi/studenţi, utilizarea perspectivelor.
Alte metode, cum sunt: aprobarea, dezaprobarea, povaţa, dezba-
terile morale, analiza de caz şi decizia în grup pot fi utilizate cu succes
în diferite situaţii.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Enumeră tipurile de norme morale de care te conduci
în viaţă.
Evidenţiază valenţele formative ale dezideratelor
morale.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Formulează 3 întrebări la subiectul Componentele
conţinutului moral.
Stabileşte interdependenţa dintre etica profesională,
deontologie şi moralitate.
Analizează dezideratele morale după metoda:
 Ştiu Vreau să ştiu Am învăţat

Identifică modalităţile de realizare a acestora în cadrul universi-

tăţii şi în viaţa de zi cu zi.

COMUNICĂ, DECIDE!
Care sunt diferenţele dintre normele şi valorile
morale?
Analizează tipurile de norme morale şi exprimă-ţi
părerea referitor la respectarea lor.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Formulează idealul moral al societăţii noastre în
etapa actuală.
Are acest ideal tangenţe cu idealul tău? Da/Nu -
argumentează.

ACŢIONEAZĂ!
Imaginează-te în funcţia de rector al unei univer-
sităţi. Elaborează un plan de activitate prin care
vei urmări scopul de a dezvolta conştiinţa şi con-
duita morală a studenţilor.
Propune câteva norme de conduită etică profesională pentru studenţi -
viitoarele resurse umane.
Proiectează metode de dezvoltare a comportamentului etic pentru
viitorii specialişti.

Bibliografie recomandată:
Bontaş I., Tratat de Pedagogie, Bucureşti, 2001.
Mândâcanu V., Bazele tehnologiei şi măiestriei pedagogice, Chişinău, 1997.
Mândâcanu V., Etica pedagogică, Chişinău, 2000.
Silistraru N., Valoarea morală a pedagogiei populare moldoveneşti,
Chişinău, 1992.

2. COMPETENŢA DEONTOLOGICĂ
 2.1. Particularităţile comportamentului etic
Etica în contextul competenţei şi măiestriei profesionale
Factorii ce favorizează comportamentul etic
Dimensiuni de bază ale personalităţii şi caracteristici specifice ce
influenţează comportamentul etic
Consecinţele unui comportament contrar eticii
La sfârşitul cursului studenţii vor fi capabili:
să identifice factorii ce favorizează comportamentul etic;
să determine competenţele profesionale ale specialistului în baza
codului deontologic;
să compare consecinţele comportamentului neetic;
să analizeze dimensiunile de bază ale personalităţii şi relaţia lor cu un
comportament etic;
să caracterizeze modelul personalităţii specialistului în dependenţă de
competenţa profesională şi comportament;
să analizeze tipuri de coduri deontologice;
să elaboreze codul deontologic al profesiei sale;
să propună strategii de adaptare la codul deontologic al profesiei sale;
să propună un model de specialist care va avea succes în viitor.

Cuvinte-cheie: competenţă, măiestrie profesională, cod deontologic.

Etica în contextul competenţei şi măiestriei profesionale

Termenul măiestrie presupune îndemânare desăvârşită într-o acti-
vitate, dibăcie deosebită în executarea unui lucru, iscusinţă.
Competenţa este Aptitudine + Capacitate + Abilitate. E o rezul-
tantă a cunoştinţelor, aptitudinilor, capacităţilor, abilităţilor şi trăsătu-
rilor caracterial temperamentale care conduc la performanţe în diferite
domenii.
În orice profesie sunt identificaţi maeştri. Măiestria profesională
se întemeiază pe o profundă înţelegere a psihologiei colectivului, pe
priceperea de a aplica adecvat şi în spirit creator procedeele de lucru şi
metodice, pe capacitatea de a analiza rezultatele aplicării lor şi de a în-
trevedea etapele desfăşurării procesului de lucru, ca şi eficienţa acestui
proces, ţinând seama de particularităţile de vârstă şi cele individuale
ale persoanelor cu care lucrează.
În acest sens, profesiilor le sunt necesare coduri etice. Pentru ca
aceste coduri să deţină o autoritate morală, trebuie să prezinte con-
simţământul tacit sau explicit al fiecărui membru. Acest consimţământ
este cerut la intrarea într-o profesie şi, în lipsa lui, persoana nu este
acceptată sau, dacă încalcă principiile-cadru, este exclusă. Există cazuri
în care anumiţi practicanţi ai unei profesii pun un monopol absolut pe
regulile şi codul acesteia, ajungându-se la ceea ce se poate numi „mafie
a prototipului unei profesii”. Profesioniştii unui domeniu care îşi exer-
cită rolul în mod responsabil, cât mai aproape de aceste cerinţe, do-
bândesc un statut recunoscut. Aceasta este proba că ei dau dovadă de
ceea ce este considerat drept profesionalism.
Profesionalismul este considerat o ideologie relevantă pentru cei
care lucrează în acelaşi domeniu. Prin exercitarea rolului de coagulare
a cerinţelor comune ale unei profesii, se consolidează identitatea şi
creşte stima faţă de sine a membrilor unui grup profesional.
Problema centrală a relaţiei dintre client şi profesionist este cea a
alocării responsabilităţii şi autorităţii. La modul ideal, între cei doi se
stabileşte un contract. În acest contract, în principiu, alocarea se con-
duce de următoarele supoziţii:
clientul are mai multă responsabilitate şi autoritate;
cei doi contractanţi sunt aproximativ egali;
responsabilitatea şi autoritatea principală revin profesionistului.
Prima supoziţie, clientul are mai multă responsabilitate şi auto-
ritate, derivă din ideea că profesionistul este angajat de client şi acţio-
nează pentru acesta. Prin urmare, profesionistul este partizanul scopu-
rilor clientului său (am angajat un avocat, medic, arhitect, profesor,
deci acea persoană nu mai poate să fie neutră şi detaşată, ci ataşată
scopurilor mele în calitate de client).
Profesioniştii au obligaţia „celei de-a treia persoană”, care limitea-
ză normativ acţiunea clienţilor. O astfel de abordare se potriveşte mai
mult profesiilor în care clientul trebuie apărat (de exemplu, avocaţii),
dar şi în acest caz profesioniştii trebuie să acţioneze în limite legal per-
mise şi moral corecte. Profesioniştii nu sunt simpli executanţi ai ordi-
nelor clienţilor, ei au expertiza, au autoritate epistemică, discernământ
profesional. Cu anumite excepţii (urgenţe medicale, de exemplu), un
profesionist îl poate refuza pe client. Pentru ca profesioniştii să fie
responsabili, ei trebuie să fie liberi moral (autonomi).
A doua supoziţie este cea a egalităţii şi reciprocităţii contractuale.
Contractul cuprinde obligaţii şi drepturi reciproce, prin urmare, auto-
ritatea şi responsabilitatea sunt egal împărţite (acest model este utilizat
în abordările liberale ale libertăţii şi egalităţii de şanse). După aplicarea
unui astfel de model, deşi dezirabilă, între părţi există cel mai adesea
inegalitate de negociere. Sunt situaţii în care profesioniştii au mai mult
acces la clienţi decât clienţii la profesionişti (cazurile de monopol pro-
fesional sau chiar şi cazul funcţionarilor publici). Sunt situaţii în care
clientul are mai multă putere decât profesionistul. Există uneori presu-
punerea că între client şi profesionist se instalează relaţii de prietenie
şi grijă. Relaţia se bazează pe cooperare, încredere reciprocă, parte-
neriat. Totuşi, relaţia rămâne asimetrică. Doar una dintre părţi ia grijile
celeilalte pe umerii săi (profesionistul). Această grijă este de fapt un
serviciu plătit, nu o gratuitate amicală. Cerinţa prieteniei este adesea
distorsionantă.
A treia supoziţie este cea a responsabilităţii şi autorităţii profe-
sionistului în raport cu a clientului. Profesionistul acţionează pentru
binele clientului, are autoritatea profesională ca să cunoască binele
acestuia. Clientul nu are baze pentru un consimţământ deplin, în con-
secinţă, poate să fie manipulat din lipsa autodeterminării; clientul nu
este suficient de bine informat, nu are experienţă şi nu poate decide în
cunoştinţă de cauză (analog relaţiei părinte-copil).
Valorile democratice ar trebui să fie în centrul oricărui cod etic al
celor care lucrează pentru public sau pentru clienţi. Nesubordonarea
este acceptată ca legitimă în cazul în care conflictul este derivat din
motive de încălcare a principiilor de bază ale democraţiei.
Interesul public poate să devină adeseori o simplă lozincă invo-
cată de complezenţa faţă de valorile acceptate. Uneori, profesioniştii
accentuează excesiv asupra componentei de obiectivitate şi neutrali-
tate politică. Alteori, pur şi simplu, nu-şi dau seama că politica este o
cauză importantă a deciziilor profesionale. În acelaşi context, proble-
ma centrală a managerilor din diferite comunităţi este cum să utilizeze
puterea pe care o au, astfel încât să satisfacă: cerinţele legale, contri -
buabilii, clienţii, guvernanţii etc.
Factorii ce favorizează comportamentul etic
Comportamentul etic, atât în societate, cât şi în organizaţii, este
reglementat de un şir de factori, dintre care menţionăm:
Legislaţia de stat care orientează, atât la nivel individual, cât şi
organizaţional, spre îndeplinirea unor legi care sunt reglementate de
stat. Legislaţia de stat apără drepturile cetăţenilor ţării respective, dar
stipulează şi obligaţiile lor, menţionând, totodată, că încălcarea legis-
laţiei de stat este pedepsită în conformitate cu articolul şi alineatul res-
pectiv din lege.
Codul deontologic sau codul de etică poate fi definit în diferite
moduri:
1) un ansamblu de precepte, prescripţii de conduită pentru diverse
aspecte ale valorii morale de drept, socioprofesionale;
2) o declaraţie formală care constituie un ghid etic pentru modul
în care oamenii dintr-o organizaţie trebuie să acţioneze şi să ia decizii;
3) un ghid al practicilor de afaceri care direcţionează comporta-
mentele umane individuale şi de grup;
4) un document formal care statuează normele şi credinţele, ref-
lectă valorile obiective şi principiile promovate de o firmă, reflectând
gradul de cultură al firmei.
Exemple de documente cu rol de reglementare: Codul lui Ham-
murabi (sec. XVIII-XVII), aparţinând Regatului vechi babilonian,
reprezentă o culegere de legi; Codul lui Manuc (sec. XIII-XVI) din
India antică era un ansamblu de legi civile şi religioase; Decalogul
sau cele 10 porunci din Vechiul testament (sec. XI î.Ch.), relevate lui
Moise pe Muntele Sinai; Jurământul lui Hipocrat (sec. V-IV) etc.
Majoritatea codurilor etice identifică comportamentele scontate
în cadrul relaţiilor sociale, recomandă evitarea acţiunilor improprii şi
ilegale în munca desfăşurată şi recomandă relaţii bune cu clienţii. În
majoritatea sondajelor de opinie adresate firmelor care au coduri etice
scrise, întrebările vizează în special aspecte legate de: diversitatea for-
ţei de muncă, practici ca mituirea şi înşelăciunea, susţineri ale partide-
lor politice, onestitatea înregistrărilor contabile, relaţiile cu clienţii/
furnizorii, confidenţialitatea informaţiilor.
 Un cod etic formulează idealuri, valori şi principii după care este
guvernată o organizaţie. Dincolo de aceste elemente, codurile etice
abordează aşa probleme, cum ar fi: conflictele de interese, concurenţii,
caracterul privat al informaţiilor, oferirea cadourilor etc.
Un cod de etică trebuie să prevadă:
 modul în care membrii unei organizaţii să acţioneze într-o
situaţie dată;
 modul în care membrii organizaţiei ar trebui să gândească şi să
se comporte;
 probleme cum ar fi: conflicte de interese, concurenţă, caracterul
privat al informaţiilor, oferirea cadourilor, oferirea/primirea
sponsorizărilor politice;
 concurenţa dintre membrii unei profesiuni;
 conflictele dintre membri;
 relaţiile dintre profesionişti şi clienţi, consumatori, surse de
aprovizionare sau beneficiari;
 relaţiile angajaţilor cu superiorii;
 relaţiile dintre practicieni şi specialişti într-o profesiune etc.
Prin codurile etice se încearcă rezolvarea unor conflicte de interese
în mediul intern şi în relaţiile externe ale organizaţiei respective, sta-
tuarea unor principii şi cerinţe care să-i facă pe manageri mai sensibili
la problemele etice. Ele nu conţin precepte pur teoretice, ci stabilesc
semnificaţii practice, utile pentru toţi membrii organizaţiei. Aceasta nu
înseamnă că un cod de etică asigură automat un comportament moral
sau că poate acoperi toate situaţiile întâlnite în viaţa organizaţională.
Limita de acţiune a codurilor etice constă în formularea lor în termeni
generali tocmai pentru că, la început, managerii şi subordonaţii lor se
află în incapacitatea de a identifica toate problemele etice care pot
apărea. Universităţile şi-au creat propriile coduri deontologice.
În acest sens, Vl.Guţu, prof. univ., a elaborat Codul deontologic
universitar - factor al integrităţii academice, în care a propus pentru
profesia de cadru didactic un al treilea model ,,simbolul autorealizării
depline pe plan moral şi profesional”.
Principalele caracteristici ale unui cod de etică sunt:
să fie riguroase, să prevadă clar idealurile şi/sau obligaţiile;
nu trebuie folosite în interes propriu; nu vor servi unei profesiuni în
defavoarea interesului public;
trebuie să protejeze interesul public;
să fie specifice şi oneste;
trebuie să prevadă şi pedepse, penalizări;
trebuie să stabilească anumite priorităţi, adică adevăratele valori ale
firmei;
să provină de la o autoritate legitimă;
să nu contravină altor legi (ex. Constituţia);
să fie posibile din punct de vedere fizic şi moral;
să fie cât mai simple şi accesibile.
Problemele creării unor astfel de coduri sunt de tipul: cum ar pu-
tea să coexiste bine şi armonios într-o anumită instituţie sau organi-
zaţie, indiferent de credinţele religioase, de principiile şi obişnuinţele
morale ale fiecăruia dintre noi?
Elaborarea codurilor se face, de obicei, în echipă. Obiectivele
organizaţiei sunt stabilite de către conducere. Tot conducerea numeşte,
de regulă, un colectiv de lucru. Acest colectiv pune în comun valorile
împărtăşite de membri, informaţii despre coduri similare cu obiective
similare.
Normele, credinţele sunt în general propuse, discutate şi definite
de manageri şi un colectiv de lucru, iar apoi publicate şi distribuite
angajaţilor, ţinându-se cont de nevoile şi specificul organizaţiei.
Specialiştii în domeniu fac următoarele sugestii legate de felul în
care poate să fie scris un bun cod de etică pentru o anumita profesie:
Obiectivele trebuie formulate în mod clar, astfel încât să existe
siguranţa că ele vor fi susţinute şi de către ceilalţi. Echipa de elaborare
a codului etic trebuie să se asigure în mod particular de acceptul con-
ducerii;
Stabilirea unui termen realist pentru dezvoltarea şi introducerea
codului;
Conştientizarea costurilor de implementare a codului şi previzio-
narea acestor costuri pe termen scurt şi lung;
Codul trebuie să fie deschis spre schimbări dacă apar situaţii noi;
Codul trebuie orientat către problemele cu care se confruntă
profesia pentru care se realizează codul;
 Codul trebuie să ia în considerare în mod corect legislaţia şi
reglementările aplicate profesiei pentru care se realizează
codul;
Echipa trebuie să consulte un jurist pentru partea de acoperire
legală a codului;
Referitor la felul în care trebuie promovat codul şi influenţaţi
angajaţii şi clienţii, este recomandat sfatul experţilor;
Codul nu trebuie să creeze celorlalţi aşteptări nerealiste;
Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple şi clare, fără
expresii sau cuvinte tehnice, de specialitate;
Managerul trebuie să-şi asume personal obiectivitatea şi res-
ponsabilitatea codului;
Managerul trebuie să aleagă pe cineva care să administreze
competent şi integru codul etic.
Modul în care codul etic este transpus în practică rămâne, până la
urmă, la latitudinea managerilor şi a subordonaţilor. Codul etic rămâne
valabil dacă toţi membrii organizaţiei îl respectă; când managerul nu
acordă importanţă acestuia, cu siguranţă nici angajaţii nu vor urma
prevederile sale.
De obicei, difuzarea codurilor etice are loc în mai multe moduri:
mese rotunde de sensibilizare,
anunţarea codului în preliminariile concursului de angajare,
anexarea codului la contractul de muncă şi semnarea unei adeziuni.
În privinţa obiectivelor unui cod, există un consens de opinii că
prin formalizarea etică se încearcă promovarea virtuţilor şi valorilor
profesionale. Pe lângă acest deziderat, S.Mercier a remarcat şi alte
obiective:
încheierea unui contract moral între beneficiari şi organizaţie, res-
pectiv între cei care fac parte din aceeaşi organizaţie;
protejează organizaţia de comportamente necinstite sau oportuniste;
promovează o imagine pozitivă a organizaţiei;
oferă un mijloc de reglementare a adeziunii şi a devotamentului
colaboratorilor;
creează (ca şi cultura organizaţională) sentimentul de unicitate şi
apartenenţă pentru membrii grupului;
indică un angajament de principiu al managerilor;
relaţii contractuale ce se bazează pe încredere şi responsabilitate;
ghidează comportamentul în caz de dileme etice.
Avantajele elaborării codurilor de etică:
 formulează experienţa matură a unei profesiuni;
 încearcă să echilibreze interesul colectiv cu cel personal;
 pot oferi un ghid pentru persoanele tinere care intră în profesiune;
pot constitui bazele unei acţiuni disciplinare împotriva abaterilor;
 poate fi un mijloc de aliniere la normele profesiunii a celor ce
se abat de la ele;
 ajută la rezolvarea eficientă a problemelor de discriminare, a
dilemelor etice în general;
 este un mijloc de încurajare a practicilor etice în organizaţii;
 creşte loialitatea şi implicarea conducerii şi a salariaţilor;
 are loc îmbunătăţirea selecţiei, formării, promovării personalu-
lui etc.;
 sporeşte încrederea şi cooperarea în echipă: iniţiativele perso-
nale se îndreaptă către interesul general;
deciziile adoptate vizează dreptatea, eficienţa şi nediscriminarea etc.
Dimensiuni de bază ale personalităţii şi caracteristici specifice
ce influenţează comportamentul organizaţional
Oamenii sunt unici şi complecşi. Psihologii au descoperit, însă, că
există 5 dimensiuni de bază, dar generale care descriu personalitatea:
1. Extraversiunea - reprezintă gradul în care cineva este sociabil,
cordial, sigur de sine. Extraverţii se simt bine în situaţii sociale, cău-
tând senzaţii şi emoţii pozitive, în timp ce acei care se situează la nive-
lul de jos pe această dimensiune (introverţii) le evită. În dependenţă de
nivelul dimensiunii se determină comportamentul etic al persoanei în
organizaţie.
2. Stabilitatea emoţională - măsura în care o persoană are un
nivel corespunzător de control emoţional, echilibrare, încredere în
forţele proprii. Cei cu o stabilitate emoţională redusă tind spre
şovăială şi deprimare.
3. Agreabilitatea - măsura în care o persoană este prietenoasă.
Persoanele agreabile se caracterizează prin încredere, loialitate, altru-
ism, colaborare, modestie, atenţie faţă de ceilalţi. Iar cei mai puţin
agreabili sunt, distanţi.
 4. Conştiinciozitatea - gradul în care o persoană este responsabilă
şi orientată spre realizări. Oamenii mai conştiincioşi sunt de nădejde,
motivaţi pozitiv, competenţi, ordonaţi, autodisciplinaţi, au dezvoltat
simţul datoriei, dorinţa de reuşită şi capacitatea de reflecţie. Oamenii
mai puţin conştiincioşi nu sunt cea mai bună achiziţie pentru organizaţie.
5. Deschiderea la nou - măsura în care o persoană gândeşte flexi-
bil şi este receptivă la idei noi. Oamenii mai deschişi tind spre activitate
şi inovare, cei mai puţin deschişi, deseori, se opun schimbărilor.
Aceste dimensiuni sunt relativ independente, s-a demonstrat că fie-
care din ele are legătură cu performanţa în muncă. De exemplu, pentru
manageri şi personalul de vânzări este importantă o extraversiune
mare, iar conştiinciozitatea are performanţă pentru toate ocupaţiile.
Conştiinciozitatea este un antidot important în cazul comportamente-
lor contraproductive, cum ar fi furtul, absenteismul şi problemele dis-
ciplinare.
Aceste dimensiuni, însă, pot fi orientate spre modificare, adică
educaţia etică îşi poate spune cuvântul. Atunci când persoana ştie că
are de pierdut, că nu va avea succes atât în plan intern (satisfacţie,
încredere în sine etc.), cât şi extern (carieră, prieteni, material etc.), îşi
modifică comportamentul printr-un şir de acţiuni:
Locul controlului - un set de convingeri referitoare la controlul
comportamentului realizat în principal de către forţele exterioare sau
interioare. La un capăt al axei se află interniştii, care cred că şansa de
a-şi controla comportamentul se află în ei înşişi. La celălalt capăt
se află externiştii, care cred că forţele externe le determină comporta-
mentul. În contradicţie cu interniştii, externiştii văd lumea ca fiind
imprevizibilă, un joc al norocului, în care şansa, soarta şi cei puternici
le controlează destinul. Interniştii tind să vadă legături puternice între
efortul pe care îl depun în munca lor şi nivelul de performanţă pe care
îl ating, în plus, ei percep într-o măsură mai mare decât externiştii
faptul că organizaţia nu va lăsa neobservată performanţa înaltă şi o va
recompensa. Deoarece interniştii cred că recompensele pe care le vor
primi vor fi influenţate de comportamentul lor legat de muncă, ei vor
fi mult mai probabil atenţi la informaţia care îi va face capabili să lu-
creze mai bine şi o vor fructifica. Localizarea controlului influenţează
comportamentul etic organizaţional într-o mare varietate de ocupaţii.
 Interniştii par mai degrabă să acţioneze mai bine în munci care
necesită iniţiativă şi inventivitate, în timp ce externiştii se descurcă
mai bine în cazul sarcinilor de rutină. Astfel, vom căuta să angajăm un
internist pentru o operaţiune aflată la început şi un externist pentru a
ocupa un post existent de mai mult timp, bine stabilit. Externiştii pre-
feră o supraveghere mai directivă, pe când participarea şi autocondu-
cerea par să fie mai potrivite pentru un subordonat internist.
Automonitorizarea - măsura în care oamenii observă şi reglează
aparenţa şi comportamentul lor în cadrul social şi în relaţiile umane.
Există un contrast în materie de automonitorizare, adică cunoaştem
persoane care fac ceea ce cred şi spun ceea ce gândesc fără a ţine cont
de contextul social. Pe de altă parte, există oameni care sunt mult mai
atenţi la împrejurările sociale, mult mai preocupaţi să potrivească ceea
ce spun şi ceea ce fac cu natura acelor împrejurări, indiferent de ceea
ce simţeau sau gândeau în realitate. Ceea ce avem aici este un contrast
în materie de automonitorizare. Cei cu automonitorizare înaltă se com-
portă ca nişte actori, iar cei cu un nivel redus de automonitorizare nu sunt
aşa de preocupaţi de a se supraveghea şi de a se adapta la cei din jur.
Anumite roluri, însă, solicită oamenilor să acţioneze împotriva curentu-
lui, sau să apere ceea ce cred cu adevărat. Astfel, cei cu automonitorizare
înaltă tind să fie inovatori slabi şi să reziste dificil la presiunea socială.
Stima de sine - gradul în care o persoană se autoevaluează pozitiv.
Oamenii cu un înalt grad de respect de sine au imagini favorabile
despre ei înşişi. Oamenii cu o scăzută stimă de sine au o imagine ne-
favorabilă despre ei înşişi, sunt nesiguri în corectitudinea propriilor
opinii, atitudini şi comportamente. Oamenii cu un respect de sine scă-
zut sunt mai susceptibili la influenţe externe şi sociale decât cei care
au o stimă de sine înaltă.
În general, nu există o relaţie consistentă între stima de sine şi per-
formanţă. Totuşi, angajaţii cu un grad redus de stimă faţă de sine tind să
reacţioneze mai rău la feedback-ul negativ - acesta le scade performanţa
ulterioară. Oamenii cu o stimă de sine redusă nu reacţionează favora-
bil la situaţii ambigue şi stresante. Fiind foarte sensibili la mediul lor
social, ei tind să perceapă un stres mai mare şi să se descurce mai dificil
cu el, deci, trebuie evitată plasarea lor în posturi cu roluri concurente.
 Consecinţele unui comportament contrar eticii
În cadrul afacerilor, nu de puţine ori, se adoptă un comportament
neetic. Cunoaşterea cauzelor comportamentului neetic poate ajuta la
prevenirea lui.
Dintre cauzele comportamentului neetic amintim:
1. Câştigul (dorinţa de obţinere a profitului maxim) duce la nume-
roase tentaţii, mai ales atunci când se anticipează un câştig consistent.
2. Conflictul de roluri - multe dileme etice care apar în organizaţii
sunt în realitate forme ale conflictului de roluri care ajung să fie rezol-
vate neetic. De exemplu: „rolul birocratic” al angajatului într-o organi-
zaţie intră în contradicţie cu rolul de „membru al unui corp profesional”.
3. Competiţia puternică pentru obţinerea de resurse deficitare
poate stimula un comportament neetic, atât prin stimularea jocului de
afaceri, cât şi prin acte ilegale reale în care se constată delicte de co-
merţ, cum ar fi, de exemplu, fixarea preţurilor şi încălcarea prevederi-
lor de monopol. Şi în cazul în care practic nu există competiţie puter-
nică, există totuşi o mare tentaţie spre adoptarea deciziilor neetice,
pentru că tentaţia unor mari câştiguri este foarte mare.
4. Personalitatea. Oamenii puternic orientaţi spre valorile econo-
mice sunt mai expuşi la un comportament neetic decât ceilalţi. În plus,
în abordarea chestiunilor morale de către oameni, există puncte de
vedere diferite. În condiţii normale, este raţional să ne aşteptăm ca
oamenii ce sunt mai conştienţi de problemele morale să fie tentaţi să
evite deciziile neetice, iar cei cu o mare putere personală (machiave-
lici) vor fi mai dispuşi să ia decizii neetice, folosindu-şi puterea pentru
promovarea interesului personal mai degrabă decât pentru binele întregii
organizaţii.
5. Cultura organizaţiei şi a domeniului de activitate. În acest sens,
s-a constatat o mare disponibilitate de încălcare a normelor în diferite
domenii. Avem de-a face aici cu aşa-zisele culturi caracterizate de
sloganul „Succes cu orice preţ!”, ale căror manageri, aflaţi în ierarhiile
superioare, par să fie neştiutori în privinţa „lapsusurilor etice” ale su-
bordonaţilor.
Factorii de influenţă a comportamentului neetic, rezultaţi în urma
unor studii realizate în marile corporaţii, sunt:
Ionescu C., Cauzele comportamentului neetic (vezi Bibliografia recoman-
dată, p.5).
afirmarea obiectivelor corporaţiei, conform cărora sistemele de
evaluare şi climatul organizaţional susţin profitul ca fiind singurul
obiectiv al organizaţiei;
acceptarea de către management a legii, ca fiind unicul standard
pentru politicile şi acţiunile corporaţiei;
promovarea unei politici ambigue a corporaţiei, astfel ca managerii să
poată presupune că politica este formulată ca o oglindă falsă care
nu reflectă adevărul; managementul inadecvat, când managerii de
la baza ierarhiei pot încălca standardele în scopul realizării unor
vânzări şi profituri mai mari, în folosul personal;
eşecul managementului de a înţelege interesele etice ale publicului,
rezultat din izolare şi lipsa unei comunicări reale cu interesaţii
externi.
Utilizând anumite practici neetice, o organizaţie sau o persoană
poate obţine câştiguri, însă doar pe termen scurt. O cultură atât organi-
zaţională, cât şi individuală care promovează comportamentul etic nu
va fi doar compatibilă cu valorile culturale predominante, ci, totodată,
va da un sens „bun” (corect) afacerilor şi carierei.
Sociologia postulează că în ceea ce fac agenţii economici există o
raţiune care trebuie găsită şi care permite explicarea unor comporta-
mente incorecte. Agenţii economici nu fac acte gratuite, nemotivate.
Comportamentul uman are, cu adevărat, drept scop, un rezultat. Agenţii
economici sunt puternic marcaţi de scopurile lor, de profituri maxime
etc. Totul este raportat la scopuri economice, de eficienţă şi eficacitate.
Un succes obţinut prin înşelăciune, de cele mai multe ori are ca
rezultat:
risipă de energie pentru a nu se afla despre aceasta, a nu fi prins, a nu
fi şantajat;
păstrarea atentă a unor documente secrete, găsirea unor ascunzişuri
sigure;
existenţa unor conversaţii telefonice periculoase, înregistrate;
speranţe că organele fiscale nu vor afla, nu vor sesiza;
obligarea unor oameni de a le păstra secretele etc.
Consecinţele unui comportament neetic, pentru firmă, pot fi:
pierderea încrederii partenerilor şi angajaţilor, comunicare redusă,
lipsă de implicare, loialitate scăzută;
pierderea reputaţiei: vestea despre un produs prost se răspândeşte mai
repede decât cea despre un produs bun;
pierderea renumelui, a imaginii firmei, a clienţilor şi colaboratorilor
valoroşi;
pierderea unor sume imense pentru avocaţi, procese, daune, litigii;
scăderea vânzărilor şi a profiturilor etc.
Consecinţele unui comportament neetic, pentru un individ (angajat),
pot fi:
pierderea unor promovări, avantaje, premii, aprecieri;
pierderea locului de muncă, a unor procente din salariu;
pierderea încrederii, a respectului şi demnităţii;
retrogradări;
pierderea aprecierilor din partea şefului, prietenilor, colegilor,
familiei etc.
În consecinţă, un comportament contrar eticii dăunează grav şi so-
cietăţii, în ansamblu, ducând la apariţia unor flageluri create de viaţa
modernă (crimă, abuzuri, discriminări, trafic de droguri, trafic de in-
fluenţă, corupţie etc.), la agresiuni împotriva persoanei (suferinţe, boli
etc.), la prejudicierea condiţiei umane (mizerie materială şi sufleteas-
că) etc. Pentru înlăturarea comportamentelor neetice, companiile ar
trebui să dezvolte programe care să cuprindă proiecte de educaţie for-
mală în etică, care să producă un impact pozitiv asupra atitudinilor
etice în organizaţii.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Aminteşte-ţi de mai multe profesii în care se obser-
vă pronunţat respectarea unui cod de etică
profesională.
Identifică ce calităţi trebuie să posezi tu pentru a
respecta codul deontologic al profesiei.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Aplicând metoda brainstorming-ului, defineşte noţi-
unea de cod deontologic.
Determină principala caracteristică a codului deon-
tologic.
 Determină raţionamentele necesităţii unui cod de
etică profesională.

COMUNICĂ, DECIDE!
Analizează, discută cu colegii şi decide ce
principii ai pune la baza elaborării unui cod
deontologic.
Formulează 2 întrebări pe baza materialului
studiat.
EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Ce înseamnă pentru tine cod deontologic?
Argumentează necesitatea respectării codului deonto-
logic al profesiei.
Scrie un eseu prin care să prezinţi cauzele şi efectele
respectării codului deontologic (scrie un eseu prin
care să prezinţi cauzele şi efectele nerespectării
codului deontologic).
ACŢIONEAZĂ
Elaborează codul deontologic al profesiei tale.
Elaborează un program de dezvoltare şi implementare
a codului deontologic în UTM şi în viitoarea
profesie. Stabileşte în ce situaţii te vei încadra
pentru a-ţi realiza scopurile propuse.
Elaborează concluzii în urma comparaţiei codului deontologic ela-
borat de tine cu un cod deontologic elaborat de un coleg. Expune
ce puncte sunt asemănătoare şi ce puncte sunt diferite. Din ce
motiv ar diferenţia?

Bibliografie recomandată:
Christians C., Etica mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
Cozma C., Elemente de etică şi deontologie, Iaşi, Ed. Univ. „Al.I. Cuza”,
1997.
Baldrige L., Codul manierelor în afaceri, Business Tech International,
Bucureşti, 1997.
Bellu N., Sensul eticului în viaţa morală, Bucureşti, Editura Paideia, 1999.
Ionescu C., Cauzele comportamentului neetic. www.despresuflet.ro/.../
cauzele-comportamentului-neetic-in-afaceri-t1846.html - ⁄
Gary J., Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura Economică, 1996.
Guţu Vl., Codul deontologic universitar - factor al integrităţii academice,
Ziarul „Universitatea”, 26 octombrie, 2010, nr.3 (114).
Keith Blois, Ethics in Business, în Peters Lawrence, Ken Elliot, Introducting
Management, London, Penguin Books, 1985.
Offen Neil, Commentary on Code of Ethics of Direct Selling Association / În
vol. The Ethical Basis of Economic Freedom, Chapel Hill, NC, American
Viewpoint, Inc, 1976.
Mercier Samuel, L'étique dans les entreprises, Paris, Editions La Decouverte
et Syros, 1999.
2.2. Sistemul de autoreglare a comportamentului etic
Legităţi şi principii ale comportamentului etic
Analiza sistemului de principii ale eticii profesionale
Tipuri de principii etice
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să identifice principiile etice,
să proiecteze comportamente etice în baza principiilor etice;
să raporteze principiile eticii profesionale la cazuri reale din colectiv,
şcoală, familie;
să estimeze rolul principiilor etice în procesul de lucru;
să propună căi de înlăturare a obstacolelor pentru îndeplinirea prin-
cipiilor eticii profesionale;
să prevadă consecinţele comportamentului fără respectarea princi-
piilor eticii;
să direcţioneze comportamentul în baza principiilor etice;
să orienteze comportamentul în dependenţă de codul deontologic al
profesiei.

Termeni-cheie: principiu, categorie etică, devotament, patriotism,

solidaritate, umanism, tact, obligaţie, demnitate, autoritate.

Legităţi şi principii ale comportamentului etic

Literatura ştiinţifico-filozofică din ultimele decenii ale secolului
al XX-lea ne-a demonstrat fidel necesitatea acută a reconstruirii
(transformării) radicale a gândirii etice, a realizării unui reviriment
adecvat şi concret în interpretarea obiectului eticii, a metodologiei ei,
mai întâi de toate. Omenirea a păşit în al treilea mileniu, în epoca
tehnologiilor globale avansate, dar discuţiile despre aceea cum trebuie
să fie etica, în ce limite ale realităţii obiective ar fi logic să se
desfăşoare influenţa ei, ce se cuvine să facă filozoful pentru a
implementa mai efectiv teoria etică în practică, care este adevărata
funcţie a moralei ş.a., nu numai că nu încetinesc, însă iau amploare şi
au un caracter tot mai acut. Aceasta are loc din mai multe motive, dar
principala cauză constă în apariţia problemelor cu caracter planetar ce
ţin de condiţiile supravieţuirii omenirii, de depăşirea crizei
antropoecologice planetare. În consecinţă, au apărut probleme etice
netradiţionale, ce se rotesc în jurul unor întrebări, la care omenirea
aşteaptă un răspuns adecvat. Printre ele pot fi evidenţiate
următoarele: ce-i mai superior - valoarea omului sau a biosferei?; ce-i
mai important - valoarea omului sau a mediului înconjurător? (etica
ecologică); ce-i mai merituos - valoarea speciei umane sau a
individului? (etica medicală); ce-i mai semnificativ - valoarea planetei
sau a omului? (etica planetară); ce-i mai prestigios - valoarea omului
sau a tehnicii create de el? (etica tehnico-inginerească şi informaţional-
computerizată) ş.a. Anume răspunsurile la aceste întrebări au devenit
esenţiale în dezvoltarea gândirii etice la etapa contemporană a
evoluţiei societăţii, iar soluţionarea lor necesită o nouă interpretare, o
nouă metodologie a acesteia.
Drept moment iniţial pentru selectarea interpretărilor netradiţionale
în teoria moralei serveşte reevaluarea principiilor teoretico-metodolo-
gice fundamentale, care ar determina dezvoltarea eticii la diverse etape,
mai ales în ultimele decenii ale secolului trecut şi începutul secolului
al XXI-lea. Referindu-ne la bazele existenţei Homo Sapiens-ului,
problemele menţionate şi altele nu se încadrau în limitele analizei
conceptuale. Acestea au impus interesul faţă de etica normativă şi,
respectiv, de metodologia normativă adecvată. Ultima, spre deosebire
de metodologia conceptuală şi-a pus scopul principal nu de a studia
noţiunile, ci de a elabora principiile şi normele morale ce stau la baza
determinării şi soluţionării şirului larg de probleme, de care ar fi nece-
sar să se ocupe etica. Etica normativă avea obligaţia, conform părerii
adepţilor săi, de a contribui la autoreflecţia personalităţii privind iden-
titatea propriilor probleme, de a-i dezvolta capacitatea de a acţiona
bazându-se pe principiile morale conştient comprehensibile şi liber
alese.
Spre sfârşitul anilor ’70, începutul anilor ’80 ai secolului trecut,
etica normativă nu a fost capabilă să indice modalitatea în care prin-
cipiile iniţiale teoretico-metodologice şi morale, şi în special cerinţele
(imperativele) dreptăţii, suveranităţii, „fă bine”, „nu dăuna” ş.a. ale
eticii să fie utilizate în practică. Această problemă rămânea una dintre
cele mai importante, din momentul ce ea necesită o soluţionare.
Unii cercetători considerau că nu-i cazul implementării unei noi
metodologii, unei noi etici în depăşirea rupturii dintre teoria etică,
principiile ei teoretico-filozofice de bază şi practică. Pentru aceasta,
afirmau aceşti autori, este suficient de a îmbina analiza sistemelor
normative, din lucrările privind compartimentului eticii, cu modul
adecvat al problemelor contemporane morale şi, mai apoi, de a arăta
modalitatea utilizării principiilor moral-teoretice în diferite şcoli.
Mai târziu şi alţi cercetători, cum ar fi K.E. Gudpaster, M. Singer
ş.a., au înaintat ideea creării unei noi etici, cu o metodologie neordinară
şi cu noi principii ştiinţifice, legând această interpretare de extinderea
acţiunii noţiunii de „morală” şi asupra naturii vii.
Aspectul etic al acestor procese este evident şi drept consecinţă e
necesar de a-l analiza. Faptul menţionat este clar, pentru că fenome-
nele menţionate (cercetările ş.a.) practic în toate situaţiile şi în toate
timpurile au o legătură strânsă cu omul, cu sănătatea şi viaţa lui. În
asemenea situaţie, fără îndoială, urmează de a avea anumite impera-
tive (principii morale) ale cunoştinţelor etice care ar oferi posibilitatea
de a proteja integral nu doar omul, viaţa lui, dar şi animalele şi plantele.
Analiza sistemului de principii ale eticii profesionale
Principiile generale ale eticii. Principiile reprezintă norme cu
valoare strategică şi operaţională, care trebuie respectate în vederea
asigurării eficienţei activităţilor proiectate la nivel organizaţional.
1. Principiul egalităţii în faţa normelor. Morala există nu pentru
eroi şi sfinţi, nici pentru genii, ci pentru oamenii obişnuiţi. Aceasta nu
înseamnă că eroii, sfinţii şi geniile nu trebuie să se supună normelor
morale, ci subliniază doar faptul că morala este regula şi nu excepţia.
 Când este vorba despre egalitatea între oameni, nu ne referim la
egalitatea lor intelectuală, biologică, estetică, ci la egalitatea lor în faţa
principiilor şi a normelor morale şi la egalitatea în faţa legii, tot aşa
cum, din punct de vedere religios, ne referim la faptul că, în faţa lui
Dumnezeu, toţi suntem egali. Pentru ca o astfel de egalitate să fie
posibilă, principiile şi normele morale trebuie să fie înţelese,
indiferent de gradul de educaţie al persoanei şi, în acelaşi timp, ele
trebuie să fie practicabile.
Prin urmare, conţinutul moralei vizează în cea mai mare măsură
dilemele de zi cu zi şi se adresează celor care se confruntă cu astfel de
dileme inserate în termenii a ceea ce am numit mai sus - probleme
morale.
2. Principiul clarităţii şi clarificării (conceptelor, poziţiilor). Într-o
societate deschisă, pluralistă, oamenii pot sa-şi enunţe clar poziţia faţă
de o problemă morală şi, în consecinţă, să acţioneze. De exemplu,
dacă un medic este de părerea că avortul este imoral (e crimă), nu are
decât să lucreze într-o clinică în care nu se fac avorturi sau să rămână
doar obstetrician. Dacă o persoană nu este interesată să acţioneze pentru
binele public, moral ar fi să nu se implice în politică sau în administra-
ţia publică. În aceste cazuri este evidentă şi atitudinea diferită faţă de
anumite poziţii fundamentaliste: o religie este impusă ca morală de
stat şi transferată integral, sau aproape integral, în legislaţie.
Etica nu invocă adevăruri absolute, ci poziţii diferite faţă de prob-
lemele de alegere morală. Etica studiază standardele generale care se
aplică celor mai mulţi oameni, în cea mai mare parte din viaţa lor. De
aceea rareori ea ţine cont de particularităţi cum ar fi: sexul, rasa, capa-
cităţile şi talentele, statutul unei persoane. Eventual, aceste particu-
larităţi sunt tratate în context tematic (drepturi, dreptate, egalitate de
şanse pentru membrii grupurilor defavorizate: drepturile femeilor, ale
minorităţilor rasiale, etnice, religioase, sexuale). Principiile generale
ale eticii tind să depăşească orice fel de diferenţe (chiar dacă această
posibilitate este adesea pusă sub semnul întrebării).
3. Principiul relativismului şi absolutismului. Problemele din care
derivă relativismul şi absolutismul, obiectivismul şi subiectivismul,
sunt de tipul: Cine sunt eu (sau oricare om) să-i judec pe alţii? Ce îmi
dă mie dreptul să impun propriile standarde altor oameni? Ce le dă
altor oameni dreptul să îmi impună principiile lor despre bine sau rău,
dreptate sau nedreptate? (Aceste întrebări vizează legitimitatea nor-
matorului).
Oamenii sunt făcuţi pentru principii şi reguli sau regulile sunt
făcute pentru oameni? (Întrebarea respectivă vizează legitimitatea
normei). Acest mod de a aborda morala intră în conflict cu caracteris-
ticile considerate substanţiale oricărei morale: universalitatea, carac-
terul absolut şi obiectivitatea. Normele ar trebui să aibă un caracter
absolut şi obiectiv: să nu depindă de credinţe, sentimente, obiceiuri
particulare, nici de voinţa arbitrară a cuiva aflat în posesie de putere
normativă. În interiorul unei comunităţi principiile şi normele anume
aşa şi sunt interpretate: morala acelei comunităţi este Morala, iar binele
ei este Binele tuturor.
Relativismul susţine că nu există standarde absolute, universale.
Ele diferă în funcţie de comunitate şi istorie. Pentru a fi moral, trebuie
să trăieşti în acord cu codul comunităţii tale şi să-l respecţi pe cel al
altora. Problema toleranţei absolute faţă de alte coduri creează situaţii
uneori inacceptabile. Naziştii aveau codul lor moral, dar nu putem
spune că respectăm dreptul la genocid, fiindcă purificarea rasială era
cerută de un astfel de cod. Nu se poate afirma că, în numele respectu-
lui pentru multiculturalitate şi toleranţă putem accepta, de exemplu,
sclavia, sexismul (discriminarea pe baza apartenenţei la un sex), euge-
nia spartană, arderea văduvei (în India).
Nu există standarde morale dincolo de coduri particulare, nimic
nu e nici absolut, nici universal. Absolutiştii cred că standardele tre-
buie să fie accesibile universal şi se sprijină în această idee pe asemă-
nările dintre normele diferitelor comunităţi, de exemplu: respectul faţă
de părinţi, prohibirea incestului. Aceste standarde vin din intuiţie, con-
ştiinţă, revelaţie divină.
Tipuri de principii ale eticii pedagogice
Totalitatea cerinţelor de baza care reglează activitatea morală şi
raporturile dintre pedagog şi elev/student alcătuiesc esenţa principiilor
eticii profesionale:
1. Patriotismul şi conştiinţa civică. A fi patriot înseamnă a munci
conştiincios la locul de muncă, cu tragere de inimă şi dăruire de sine.
Pedagogul se conduce, în special, de acelaşi principiu, şi are datoria de
a cultiva această atitudine conştiincioasă şi responsabilă faţă de înda-
toririle sale şi faţă de elevi/studenţi - viitori profesionişti. Prin contro-
lul sistematic al îndeplinirii obligaţiilor sale de către elev/student,
aceste capacităţi devin o obişnuinţă pentru toată viaţa. Patriotismul
profesionistului se manifestă şi prin dragostea de ţară, neam, când prin
ceea ce el produce contribuie la sporirea nivelului de trai al cetăţenilor,
fiind, totodată, demn de a reprezenta ţara la diferite foruri. Pedagogul
va căuta modalităţi de a-i familiariza pe elevi/studenţi cu trecutul ţării,
cu personalităţile neamului, trezindu-le interesul de a afla cât mai
multe despre ţara noastră, le va educa mândria faţă de acest popor,
mândria că vorbeşte limba maternă, convingându-l pe fiecare că are
anumite obligaţii faţă de ţară, neam şi de a o iubi aşa cum este. Tot -
odată, pedagogul îi va educa şi instrui cu grijă şi responsabilitate pe
toţi elevii, atât dotaţi, cât şi mai puţin dotaţi, îndeplinind, astfel, porun-
ca marelui pedagog Comenius, care considera că cei mai puţin inteli-
genţi trebuie instruiţi, pentru a scăpa de acest viciu, iar cei deştepţi –
pentru a-i feri de vicii, deoarece mintea lor este ca un lan mănos pe
care, dacă nu-l îngrijiţi, cresc buruiene. Pedagogul patriot este devotat
muncii sale, adică este ataşat sincer de profesie şi o serveşte cu dăruire
de sine în orice împrejurare.
2. Devotament. Acest principiu trebuie respectat de toţi care sunt
implicaţi în formarea viitorului cetăţean. Pedagogul trebuie să activeze
creativ, educaţia nu este un şablon, reproducere neschimbată sau me-
canică a recomandaţiei metodice şi a conţinutului manualului sau lec-
ţiilor profesorului, ci permanent creează, fiind în căutare îşi sacrifică
timpul pentru perfecţionarea activităţii profesionale. În relaţia cu
elevii, pedagogul devotat profesiei este ca un părinte, un model de
pedagog devotat. Pestalozzi mărturiseşte următoarele: din zori şi până
în noapte eram singur printre ei, inima mea era în inima lor, ochii mei
priveau în ochii lor, lacrimile mele ajungeau împreună cu lacrimile lor
şi zâmbetul lor însoţea zâmbetul meu, eu nu aveam nimic: nici casă,
nici prieteni – îi aveam pe ei. Pedagogul devotat profesiei va ţine la
onoarea şi demnitatea profesiei ca la propria onoare şi demnitate.
Ţinând la colectivul în care lucrează ca la propria sa familie, succesele
sale vor fi şi succesele elevilor/studenţilor, colectivului şi invers.
3. Solidaritate şi colectivism profesional. Profesorul care dă
dovadă de solidaritate profesională va ţine cont de observaţiile
elevilor/ studenţilor, va interveni când va observa nereguli în
activitatea lor, le va da sfaturi utile acelor tineri, împărtăşindu-le
experienţa sa de lucru, se va bucura de succesul fiecărui membru sau
se va nelinişti de insuccese, căutând soluţii pentru situaţiile create.
4. Umanism şi democratism. Pedagogul umanist în relaţie cu
elevii/studenţii va da dovadă de demnitate, de respect a drepturilor şi
libertăţii elevului, va contribui la lărgirea orizontului intelectual, îi va
ajuta elevilor să pătrundă în tainele ştiinţelor şi să înţeleagă frumosul
în relaţiile dintre oameni. Astfel, elevul/studentul va avea un model,
care îi va trezi dorinţa de a se comporta uman în viaţă, adică va fi ca-
pabil să aibă o atitudine pozitivă faţă de sine, să iubească şi să respecte
oamenii, să ramână om, indiferent de atitudinea celor din jur, să cola-
boreze cu colegii învăţând de la ei, va fi capabil să înţeleagă că pentru
obţinerea succesului trebuie să depună mari eforturi. Aceste deprinderi
le sunt formate de către pedagog prin relaţia sa cu elevii. Un pedagog
poate fi numit umanist atunci când el va ţine cont de părerea studenţi-
lor şi de faptul că nota nu este un mijloc de pedeapsă etc. Principiul
umanismului poate fi realizat, dacă pedagogul dă dovadă de o atitudine
democratică în relaţia cu elevii. Democratismul presupune recunoaşte-
rea elevilor/studenţilor ca parteneri egali în procesul de învăţământ, le
stimulează iniţiativa şi gândirea independentă.
5. Principiul optimismului şi pozitivismului. Acest principiu pre-
vede o atitudine de încredere în ceva bun. Optimismul dă putere de a
munci cu elan, cu entuziasm, deşi rezultatele nu se văd imediat, deoa-
rece ele se văd doar atunci când elevii s-au format ca personalitate.
Recunoştinţa elevilor/studenţilor pentru munca depusă ajunge la pe-
dagog târziu sau poate niciodată. Optimismul îl susţine pe învăţător. El
trăieşte cu speranţa şi încrederea că discipolii lui vor deveni oameni
demni, iar cele învăţate le va ajuta să se orienteze în viaţă. Optimismul
conduce la formarea încrederii în propriile forţe, trezind interesul pe-
dagogului faţă de activităţile şcolare, astfel el descoperă aptitudinile
elevilor, calităţile lor, pe baza cărora îi va antrena în activităţi în care
se vor putea afirma, insuflându-le încredere în forţele proprii.
Principiul pozitivismului este expus şi în tratatele filozofice antice,
în care se sugera educatorilor să-l găsească pe cel mai dezordonat om
şi prin influenţe pozitive, să-l readucă în societate ca pe o persoană cu
o integritate morală pozitivă.
 Principiul pozitivismului presupune:
evidenţierea calităţilor pozitive ale celor mai dezordonaţi elevi;
sprijinul calităţilor bune, care lipsesc la unii elevi;
cultivarea germenilor pozitivi în conştiinţa şi conduita elevilor,
dezvoltându-le deprindere şi obişnuinţă;
stimularea pe diferite căi a renunţului la deprinderi negative;
observarea atentă a schimbărilor intervenind în cazurile când
elevul întâmpină greutăţi.
Aceste principii permit pedagogului să intervină în destinul elevi-
lor, asemenea medicului, care îl întoarce la viaţă pe pacient.
6. Principiul toleranţei. Acest principiu este relativ nou pentru
cei care au fost educaţi într-un regim totalitar. Sensul cuvântului a
tolera este „a îngădui, a admite o situaţie neplăcută, a permite, a
suporta, şi a îndura”. Toleranţa este unitatea de măsură a disponibilităţii
unor membri ai societăţii de a accepta persoane, grupuri, idei sau
activităţi pe care le dezaprobă din motive morale, estetice, spirituale,
religioase etc. Toleranţa în instruire şi educaţie prevede:
Să se dea dovadă de o atitudine de respect faţă de opinia celui
educat.
Să se accepte dreptul de a greşi.
Să se renunţe la stereotipul de a eticheta.
Să nu fie lăudaţi unii în defavoarea altora, şi să nu fie criticaţi în
public pentru insuccese sau greşeli.
Toleranţa, ca şi medicamentul, contribuie la tămăduirea unor răni
făcute de viaţă din următoarele considerente:
1. Operaţiile profesionale ale managerului sunt puse în faţa lui
indiferent dacă doreşte sau nu. Îndeplinirea datoriilor profesionale
depinde de personalitatea fiecăruia, de motivaţie. Motivaţia îndepli-
nirii obligaţiilor profesionale este: „îndeplinesc datoriile ca să nu fiu
dezaprobat, condamnat”.
2. Ca să fie aprobaţi de colegi şi lăudaţi de conducători.
3. Pentru că îndeplinirea datoriilor este cerută de administraţie.
4. Obişnuinţa de a îndeplini ceea ce se cere.
5. Plăcere, satisfacţie morală şi fiindcă există o înaltă conştiinţă
pedagogică.
 Un alt grup de principii care necesită a fi evidenţiate sunt princi-
piile practice ale eticii în afaceri. Implementarea în tema respectivă
este condiţionată de faptul că universitatea, prin funcţiile sale, prestea-
ză servicii de educaţie, iar marketingul său trebuie să aibă la bază
câteva principii etice:
Respectarea confidenţialităţii informaţiilor: de către salariat - faţă
de firmă; de către furnizor - faţă de clienţi; de către negociator - faţă
de parteneri străini etc.
Sensibilitatea faţă de conflictele de interese.
Respect faţă de regulile de drept.
Conştiinţă profesională, profesionalism.
Loialitate şi bună credinţă.
Simţul responsabilităţii.
Respectarea drepturilor, libertăţilor celorlalţi.
Respectarea fiinţei umane etc.
Este recunoscut de întreaga umanitate că în conţinutul celor 10
porunci biblice sunt tot atâtea legi etice universal valabile şi verificate.
Din această perspectivă s-a instituţionalizat practica generală, conform
căreia oamenii care încalcă preceptele etice absolute trebuie să fie
pregătiţi să suporte consecinţele, indiferent dacă aceste precepte au
fost evidenţiate şi sistematizate în coduri etice sau sisteme legale sau
acţionează în mod spontan, prin tradiţiile culturale ale colectivităţii
umane. Sistemele etice absolutiste promovează întotdeauna principii
democratice: bine, libertate, echitate.
În realitate nu există o graniţă distinctă între aceste abordări, ele
realizându-se împreună şi fiind strâns legate, dar în practică fiecare se
sprijină pe principiile ce le caracterizează.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Caracterizează principiile eticii. Care sunt avantajele
respectării lor?
Aminteşte-ţi de cunoştinţele din viaţă primite de la
părinţi, educatori, profesori. Ce principii au res-
 pectat ei atunci când ofereau sfaturi de conduită.
Care au fost acestea?
Realizează o scriere liberă la subiectul comportamentul etic al
profesorilor/părinţilor mei.
Determină cele mai frecvente cauze care duc la încălcarea principiilor
etice la universitate, la locul de muncă.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Urmăreşte specificul respectării principiului toleranţei
şi cel al pozitivismului de către profesori, părinţi,
şefi.
Demonstrează prin exemple eficienţa şi necesitatea
respectării lor.
Stabileşte specificul principiilor tale etice în relaţia cu colegii.
Utilizând diagrama Venn, analizează principiile de care te conduci şi
principiile eticii. Care sunt deosebirile? Dar tangenţele?

Determină problemele apărute în relaţia dintre manager-subaltern, în

lipsa respectării principiilor etice.
Formulează reguli ce trebuie respectate de manager şi specialist,
pentru a asigura eficienţa activităţii de muncă.

COMUNICĂ, DECIDE!
Analizează sistemul de principii ale eticii profesio-
nale.
Gândeşte-te la o situaţie în care te-ai comportat
neetic, propune un plan de acţiuni, pe care le vei
întreprinde atunci când te vei afla în aceeaşi situa-
ţie, astfel ca să-ţi corectezi comportamentul.
Consideri că toate principiile etice sunt respectate? Numeşte prin-
cipiile care consideri că nu sunt respectate sau foarte rar respec-
tate, cum ai putea influenţa pentru a le pune „în valoare”?
Elaborează un sistem propriu de principii etice.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
 Estimează rolul respectării principiilor eticii.
Raportează principiile eticii profesionale la cazuri
reale din colectiv, şcoală, familie.
Determină avantajele/dezavantajele legităţilor şi principiilor com-
portamentului etic.
Soluţionează problema: Eşti rugat să îţi dai sprijinul la găsirea unui
înlocuitor pentru un angajat care este retrogradat din funcţie;
acesta îţi este un prieten apropiat. Şeful îţi cere ca acţiunea să
rămână confidenţială, însă prietenul tău vrea să ştie ce se
întâmplă. Ce faci în acest conflict personal?
A. Nu îi spui nimic prietenului tău şi cauţi un înlocuitor.
B. Nu îi spui nimic prietenului tău, dar tărăgănezi căutarea unui
înlocuitor.
C. Faci astfel ca prietenul să afle adevărul fără ca tu să îi spui ceva
şi amâni căutarea unui înlocuitor.
D. Îi spui prietenului tău adevărul.
E. Refuzi să participi la cătarea unui înlocuitor pentru prietenul
tău.

ACŢIONEAZĂ!
Propune căi de înlăturare a obstacolelor ce împie-
dică îndeplinirea principiilor eticii profesionale.
Proiectează comportamente etice în baza principii-
lor etice.
Anticipă regulile/normele/principiile eticii profe-
sionale de viitor.

Bibliografie recomandată:
A se vedea: Ethics: Theory and Practice // Ed. by M.Velasque, C.Rosta-
nowski. N.Y., 1985, p.IX.
Mândâcanu Virgil, Etica comportamentului moral, Timişoara, Editura Presa
Universitară Română, 2003.
Барбур И., Этика в век технoлoгии, Библейски-богословский институт
св. Апостола Андрея, М., 2001.
Цырдя Т.Н., Mетодичные этики эпохи планетарных технологий:
особенности становления и развития, Бiоетика в системi iхiрiни
здiрîв'я i медичнii и свитi / Miжнароднии науки в практичний кон-
ференции, Львiв, 26-27 березня, 2009.
2.3. Categoriile eticii profesionale
Obligaţiile profesionale ale specialistului
Categoriile - concepte centrale în etica profesională
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să identifice relaţia dintre categoriile eticii;
să caracterizeze categoriile eticii;
să analizeze profesionalismul pedagogic sau al profesiei dvs.;
să determine relaţia dintre autoritate şi autoritar;
să estimeze rolul tactului în soluţionarea conflictelor şi determinarea
succesului;
să prevadă consecinţele lipsei de profesionalism;
să anticipe o modificare a comportamentului legată de tact;
să direcţioneze comportamentul spre acţiuni cu tactică;

Concepte-cheie: profesie, conştiinţă, onoare etc.

Obligaţiile profesionale ale specialistului

Obligaţiile profesionale sunt puse în sarcina tuturor, indiferent
dacă acesta doreşte sau nu. Ele constituie totalitatea cerinţelor formulate
specialistului de către societate, de colectivul de muncă etc.
Îndeplinirea datoriilor profesionale depinde de personalitatea spe-
cialistului, de motivaţia care îl face să fie responsabil, de sarcinile sale.
Motivele îndeplinirii de către un specialist a obligaţiilor profesionale
pot fi:
- să nu fie dezaprobat, condamnat de colegi, prieteni, şefii lor;
- să obţină aprobarea colegilor, laudele şefilor;
- fiindcă aceasta o cere administraţia;
- obişnuinţa de a îndeplini ceea ce se cere;
- o cerinţă internă care îi aduce plăcere, satisfacţie morală, fiindcă
el îşi iubeşte profesia.
Societăţile moderne sunt societăţi profesionale. Orice persoană care
alege o carieră îşi doreşte să fie recunoscută profesionistă în domeniu.
 Tema pe care o tratăm se referă la sensurile conceptelor de profe-
sionist şi profesionalism, precum şi la felul în care intervine etica în
exercitarea acestor roluri. Există numeroase definiri ale noţiunii de
profesie, însă următoarea este întru totul adecvată cerinţelor etice: O
profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate
voluntar să îşi câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit
ideal, într-un mod moral permisibil, dincolo de ceea ce le cere nemij-
locit legea, piaţa şi morala comună (M. Davis, 1999, p. 139).
Se concretizează că hoţia sau prostituţia sunt ocupaţii, dar nu pro-
fesii. Se pot câştiga bani dintr-o ocupaţie, dar aceasta nu înseamnă că
orice ocupaţie din care câştigăm bani este o profesie. Faptul de a câşti-
ga venituri este, la rândul său, definitoriu. Amatorii pot să aibă calităţi
profesionale, dar nu îşi obţin veniturile de bază din practica de amator.
Există, de asemenea, ocupaţii cărora li se contestă statutul clasic de
„profesii”, tocmai prin aceea că nu sunt exclusive (de exemplu, aface-
rile), sau nu au coduri care să conţină valori morale direct implicate în
exercitarea profesiei.
O obiecţie asemănătoare se poate aduce şi ocupaţiei numite func-
ţionar public, deşi valorile acestei ocupaţii sunt directe şi concret le-
gate de interesul public. Profesiile însă se schimbă. În ultimul deceniu
s-a conturat o pregătire universitară direct axată pe afaceri (studii de
business) sau pe administraţia publică. Ambele tind să treacă de la sta-
tutul de ocupaţii la cel de profesii, dat fiind că presupun o cunoaştere
specifică, abstractă, din ce în ce mai conturată ca tip de studii (vezi
Airaksinen, 1998, p. 672). Profesiilor le sunt necesare coduri etice.
Caracteristicile ideale ale profesiilor:
Profesia presupune o cunoaştere a teoriilor domeniului, deci o
pregătire consistentă şi îndelungată.
Standarde de iniţiere, de menţinere şi de avansare a unei per-
soane.
Cea mai dură măsură de pedepsire pentru delicte profesionale este
eliminarea din comunitatea profesională (retragerea dreptului de a
practica).
Rolul profesiilor constă în satisfacerea unor nevoi sociale, deci
practica profesională este legitimată de către comunitatea care
beneficiază de rezultatele ei.
 Membrii unui grup profesional sunt legaţi printr-un cod etic prin
care, printre scopurile centrale, se stipulează şi cel al slujirii altruiste a
societăţii.
Membrii unei profesii trebuie să aibă relaţii colegiale, iar com-
portamentul fiecărui membru este monitorizat colegial.
În cazuri de haos şi catastrofe, membrii unei profesii trebuie să fie
pregătiţi a se sacrifica, inclusiv să îşi rişte viaţa (Adaptare după H.
Gortner, 1991, p. 129-130).
Profesioniştii unui domeniu care îşi exercită rolul în mod respon-
sabil, cât mai aproape de aceste cerinţe, dobândesc un status recunos-
cut. Acesta este un test că ei dau dovadă de ceea ce este considerat
drept profesionalism. Profesionalismul este o ideologie relevantă pen-
tru cei care lucrează în acelaşi domeniu, revenindu-i rolul de a coagula
credinţele comune ale unei profesii, de a le consolida identitatea şi a
contribui la creşterea sentimentului de stimă faţă de sine a membrilor
unui grup profesional.
Profesionalismul este caracterizat prin:
Expertiză în exercitarea unei profesii (autoritate epistemică).
Credinţa în autonomia deciziilor profesionale şi a exercitării
profesiei.
Identificarea cu profesia şi cu cei din acelaşi domeniu.
Dedicaţia, pentru o lungă parte a vieţii, profesiei alese.
Obligaţia morală de a lucra în serviciul clientului, evitând im-
plicarea emoţională excesivă (dar nu şi empatia), arbitrarul şi trata-
mentul preferenţial nejustificat prin politicile domeniului.
Credinţa în capacitatea de autoreglare şi menţinerea colegială a
standardelor profesionale (Adaptare după H. Gortner, 1991, p.130).
Categoriile-concepte centrale în etica profesională
Conştiinţa este responsabilitatea morală a omului pentru faptele
sale şi necesită o impunere interioară de a proceda în corespundere cu
felul său de a percepe dreptatea şi bunătatea. Ea exprimă capacitatea
de autocontrol şi autoapreciere obiectivă a acţiunilor şi a faptelor să-
vârşite, fereşte de formalism, iar neîndeplinirea sarcinilor propuse duce
la remuşcări de conştiinţă. Atunci când există o conştiinţă profesiona-
lă, se realizează mai multe decât la îndeplinirea obligaţiilor. Conştiinţa
depinde de nivelul dezvoltării personalităţii, de cultură, moralitate, de
atitudinea faţă de profesie, faţă de sine ca profesionist.
Din aceste motive conştiinţa diferă la diferite persoane şi la diferite
niveluri.
1. De cel mai înalt nivel al conştiinţei se bucură profesionistul:
stoic, principial, curajos, consecvent; el nu se lasă influenţat, proce-
dează cum îi dictează conştiinţa, are curajul să nu se conformeze indi-
caţiilor instanţelor superioare dacă ele contravin legilor.
2. Conştiinţă cu nivel mediu au specialiştii care „au mustrări de
conştiinţă pentru abaterile de la normele morale, se autojustifică prin
raţionamente de tipul: acestea au fost indicaţiile şefului, aşa sunt tim-
purile, ce rost are să mă opun, toţi fac la fel, nu voi mai proceda aşa”.
3. Un nivel scăzut al conştiinţei au persoanele care: „nu simt nici
un fel de remuşcări şi nici necesitatea de a se justifica, ei procedează
cum cer împrejurările pentru a obţine un profit sau un succes de
moment”.
Asemenea persoane îşi îndeplinesc datoriile doar în situaţii de
control. Ei admit formalism în organizarea procesului de muncă. Per-
soanele cu conştiinţă înaltă se abţin de la acţiuni antisociale, se neli-
niştesc de insuccesele sau de indisciplina colegilor, caută soluţii de
înlăturare a cauzelor acestora, stimulează gândirea creativă, înţeleg
necazurile şi neliniştea celorlalţi. Societatea apreciază omul după
faptele sale. Conştiinţa unui profesionist este apreciată, de aceea el nu
trebuie să fie indiferent de faptul ce crede lumea despre el, fiindcă
aceasta este, în consecinţă, onoarea, demnitatea, care sunt categorii ale
eticii profesionale.
Onoarea şi demnitatea. Onoarea este cinste, reputaţie, corectitu-
dine, prestigiu, demnitate... Când vorbim despre onoare, vorbim de-
spre atitudinea faţă de sine şi de atitudinea faţă de colectivul unde se
desfăşoară activitatea. Persoana care dă dovadă de onoare are:
- tendinţa de aşi menţine prestigiul şi reputaţia;
- grija faţă de colectivul unde lucrează.
Există câteva tipuri de onoare: onoare generală şi onoare parti-
culară. Onoarea generală conţine: onoarea profesiei, a familiei, a
ţării. Onoarea particulară conţine: onoarea pedagogului, a părinte-
lui, a cetăţeanului.
 Demnitatea provine de la latinescul dionticus care înseamnă „fru-
museţe, nobleţe”, este conştiinţa omului despre rostul şi valoarea lui în
societate. Sentimentul propriei demnităţi şi asocierea de către societate
a valorii omului nu întotdeauna coincid. De aceea specialistul trebuie
să cunoască opinia celor din jur, să analizeze spre a feri colegul de
erori în apărarea onoarei şi demnităţii acestuia, astfel va putea preîn-
tâmpina ambiţia şi vanitatea, care par să ţină de asemenea de onoare şi
demnitate, dar nu trebuie confundate, deoarece ambiţia înseamnă do-
rinţa arzătoare de a realiza ceva cu orice preţ, iar vanitatea este înfu-
murarea sau setea de slavă şi cinste, pe care nu o merită. În momentul
în care profesionistul îşi formează o imagine eronată despre sine, educă
acelaşi lucru şi celorlalţi, atunci când el îi dispreţuieşte şi înjoseşte pe
cei din jur, dându-şi sie o importanţă mare de faptul că educă şi dez-
voltă înjosirea, dispreţul etc. Pentru a-i învăţa pe oameni să-şi apere
onoarea şi demnitatea, ei trebuie obişnuiţi să-şi analizeze faptele, să-şi
aprecieze corect acţiunile sau convingerile demne de personalitatea lor.
Dreptatea este unitatea de măsură a obiectivităţii, este o dovadă a
maturităţii morale, ea se manifestă în aprecierea celorlalţi, a atitudinii
lor faţă de muncă şi comportament. Pentru a fi corect cu un coleg,
prieten sau necunoscut, profesionistul trebuie să cunoască bine perso-
nalitatea acestuia, trebuie să ţină cont de criteriile de apreciere apro-
bate de legislaţia Republicii Moldova, dar şi de eforturile pe care le
depune persoana pentru activitatea realizată, de posibilităţile lui şi de
condiţiile în care trăieşte acesta. Ostroborski scria: „un om cu dreptate
este acela care este permanent atent la partea internă a fiecărei fapte,
dar nu acela care apreciază cu aceeaşi unitate de măsură pe oricine a
săvârşit această faptă”. Este bine să ne conducem de principiul: cu toţi
la fel şi cu fiecare în parte sau cu fiecare diferit. De exemplu: nedrep-
tatea pedagogului în aprecierea cunoştinţelor poate avea consecinţe
grave: formarea atitudinii neserioase faţă de obiectul de studii, înfu-
murare, nepăsarea faţă de materia de studiu, pierderea încrederii în
forţele sale, atitudine răutăcioasă, conflict.
Simţul dreptăţii este absolut necesar pedagogului, fiindcă copiii
sunt în perioada formării lor ca personalitate, iar nedreptatea le va
influenţa negativ caracterul. Nedreptatea este descoperită prin faptul
că pedagogul are preferaţii săi, astfel deprinzându-i pe ceilalţi să fie
nesinceri, linguşitori, conformişti, dar la bază fiind pierderea interesu-
lui faţă de ştiinţa de carte.
Dreptatea generică (universală), potrivit lui Aristotel, nu e legată
de un afect anume sau de un tip particular de acţiune, ci vizează toate
afectele de care sunt legate celelalte virtuţi, însă privite sub aspectul
manifestării lor în relaţiile cu alţii, să zicem, în viaţa publică (nu în
viaţa privată sau faţă de sine). A comite un act vicios în raport cu
ceilalţi înseamnă a le face o nedreptate şi acesta este temeiul pentru
care el trebuie interzis de lege; un asemenea act ar fi ilegal. Prin con-
trast, dreptatea generică e totuna cu legalitatea, cu respectarea legilor
cetăţii. Prin urmare, ele trebuie să prescrie toate acţiunile care rezultă
din virtuţile noastre etice şi să interzică acţiunile vicioase. Aşa se face
că, în această accepţie a termenului, „acela care violează legile este un
om nedrept, iar cel ce le respectă este drept”.
Rolul dreptăţii ca problemă politică e să asigure acel cadru public
în care oameni cu idei şi opţiuni politice diferite să poată trăi împreună
fără a-şi dăuna unii altora. Cum spunea Platon, o cetate dreaptă e o
cetate „sănătoasă”, armonioasă, aşa încât legile unei cetăţi drepte ar
trebui să prescrie, în opinia lui Aristotel, curajul, moderaţia, amabili-
tatea etc., adică să impună toate virtuţile şi să interzică toate viciile
(1129b, 20).
În schimb, ceea ce Aristotel numeşte dreptate particulară este,
printre altele, o virtute, în lista virtuţilor şi e legată de un anume afect –
de plăcerea dată de câştig (pleonexia). Aceasta poate să fie excesivă
sau moderată. Ceea ce caută Aristotel este specificul „mediei” pentru
aceste tipuri de dreptate şi conchide că ea ar consta într-o anume „ega-
litate” sau „nepărtinire” (ison).
Dreptatea colectivă e legată şi ea de un afect specific: pleonexia
(dorinţa de a fi în câştig, fie şi prin abuz) în orice relaţie recunoscută
legal între doi indivizi privaţi; aceste relaţii pot fi de mai multe feluri:
relaţii voluntare: când ele apar cu consimţământul ambelor părţi:
(contractele de vânzare, cumpărare, cauţiune, depozitare etc.);
relaţii involuntare: când apar împotriva voinţei unei părţi, fie din
cauza ignoranţei respectivei părţi [„clandestine”) (furtul, adulte-
rul, otrăvirea, prostituţia, asasinatul, falsa mărturie etc.)], fie din
 cauza aplicării forţei, violenţei, asupra respectivei părţi (maltra-
tarea, traficul de persoane, jaful, defăimarea, ultrajul etc.).
Dreptatea distributivă vizează împărţirea mai echitabilă a greută-
ţilor (poverilor) şi a beneficiilor. În acest proces sunt antrenate politicile
legate de venituri, taxe şi impozite, educaţie, serviciul public. Scopul
este ca şi oamenii cu venituri mici sau fără venituri să beneficieze de
acces la educaţie, servicii medicale, protecţia poliţiei, asistenţă juridică.
Termenii utilizaţi în aplicarea egalităţii de şanse sunt cei de acţiune
afirmativă, discriminare pozitivă sau tratament preferenţial. Aceste
modalităţi de corectare a nedreptăţii sunt aplicate mai ales prin asigu-
rarea unor locuri speciale la concursurile pentru diferite forme de în-
văţământ la care grupurile marginalizate au avut şi au un acces redus
la educaţie, profesii, sau prin locuri de muncă special destinate unor
profesii greu accesibile celor nedreptăţiţi istoric prin apartenenţa la o
anumită categorie.
Autoritatea este cuvânt de origine latină şi înseamnă influenţă,
prestigiu, şi anume, influenţa de care dă dovadă cineva datorită anu-
mitor merite. Când autoritatea unei persoane se datorează anumitor
merite, încrederea celorlalţi faţă de ea creşte. Persoana cu autoritate se
deosebeşte de cea autoritară. Pentru autoritari este caracteristică im-
punerea voinţei sale, ei folosesc metode de influenţă nedemocratice,
ordine, porunci, indicaţii, impunere, se bazează pe supunerea oarba şi
executarea strictă a cerinţelor sale.
Autoritatea presupune încredere atunci când omul posedă cunoş-
tinţe profunde şi are capacitatea de a transmite aceste cunoştinţe, ma-
nifestă o atitudine critică faţă de sine şi o atitudine corectă faţă de cei-
lalţi. Persoana cu autoritate este dotată cu o cultură înaltă şi aptitudini
organizatorice, cu capacităţi de cunoaştere şi înţelegere a psihicului
uman. Ea se va perfecţiona continuu. Autoritatea pedagogului se obţine
dificil, dar şi mai dificil se menţine. Ea poate fi pierdută dacă se dă
dovadă de: conservatism în opinii, stereotip în gândire, nerespectare a
altor personalităţi, incapacitatea de a-şi recunoaşte greşelile, lipsă a
tactului pedagogic. Menţinerea autorităţii se realizează prin simţ auto-
critic şi perfecţionare continuă.
Etica şi tactul. Tactul reprezintă capacitatea de a găsi la momentul
oportun forma cea mai adecvată de tratare a persoanelor, priceperea de
a exercita asupra lor o influenţă pozitivă. Aceasta presupune anumite
calităţi, printre care: autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate, su-
pleţe psihică, încredere în copil şi în acţiunea educativă întreprinsă,
discreţie, raţiune (G. Chiriţă).
În sensul larg al cuvântului, tact înseamnă simţ al măsurii, atenţie
şi severitate, exigenţă şi bunătate. Tactul este unul dintre cei mai im-
portanţi indicii ai culturii omului, ai priceperii lui de a practica munca
de educaţie (A. Bazanov).
A avea tact înseamnă a acţiona adecvat, adică a lua cea mai justă
atitudine, a aplica procedeele cele mai indicate în rezolvarea unei
situaţii probleme, pentru înfăptuirea obiectivului propus (Şt. Zisulescu).
Formarea şi cultivarea tactului presupune realizarea unui „aliaj al
experienţei şi al unor însuşiri psihologice, constând în oportunitatea
intervenţiilor şi în modul adecvat de exercitare a influenţei educative”.
Experienţa asigură formarea şi cultivarea tactului în măsura în
care angajează perfecţionarea proiectului în contextul unor circuite de
conexiune inversă pozitivă care stimulează (re)orientarea rapidă a
activităţii în funcţie de comportamentul celuilalt, de reacţiile mediului
intern şi extern, de soluţiile manageriale dezvoltate.
Calităţile psihologice ale specialistului definesc o anumita măies-
trie profesională, apreciată ca o premisă, dar şi ca o consecinţă a tac -
tului. Aceste calităţi vizează capacitatea de: a opera cu procedee adec-
vate în situaţii noi; a reacţiona în sens empatic la problemele conflic-
tuale care apar în colectiv sau în raport cu o persoană, părinte, profe -
sor etc.; a perfecţiona proiectul profesional, mesajul, repertoriul comun
persoană-persoană la niveluri de creativitate superioară; a valorifica
integral informaţiile obţinute în procesul de formare iniţială şi continuă.
Tact înseamnă a atinge simţul măsurii. Pentru omul cu tact este
caracteristică dorinţa de a proceda astfel încât să aducă cât mai multă
bunătate şi bucurie altora. El este foarte atent să nu afecteze dispoziţia
celui cu care discută printr-un comportament neadecvat, gest, mimică
sau printr-un cuvânt nepotrivit. Cei lipsiţi de tact pot jigni omul chiar
şi atunci când îi fac un serviciu. Tactul este o calitate cu ajutorul căreia
în fiecare caz concret se aplică cel mai eficient mijloc de influenţă.
Factorii care pot influenţa comportamentul şi pot motiva formarea
tactului sau pot conduce la lipsa lui sunt: temperament impulsiv; voinţă
sau stăpânire de sine; condiţii proaste de viaţă; atmosferă încordată la
serviciu; nivelul redus de inteligenţă şi de cultură.
 Necesitatea de a avea un tact pedagogic se impune în următoarele
situaţii: când persoanele sunt prea sensibile, când sunt timide, lipsite
de curaj şi retrase, când sunt agresive, impulsive şi nedisciplinate,
când sunt ambiţioase, când trec prin anumite emoţii puternice, când
îşi recunosc greşeala etc.
Cele menţionate nu trebuie să creeze impresia că tactul nu
permite severitate şi exigenţă. O persoană cu tact poate fi severă,
insistentă, poate să ridice vocea, să înainteze cerinţe mari, însă să nu
se întreacă măsura. Toate acestea sunt justificate. În cazurile în care
există lipsa de tact, apar situaţii de conflict ce duc la un disconfort
psihic, care se manifestă prin frustraţii, frică, stare de deprimare,
descurajare şi depresii.
Managerul cu tact e atent cu subalternii, exclude brutalitatea, caută
să-şi exprime gândurile, cerinţele într-un mod politicos. Dar toate cele
menţionate nu trebuie să creeze impresia că tactul nu permite severi-
tate, exigenţă.
Ţipetele, isteria, insultele, brutalitatea, nedreptatea sunt cauzate
de lipsa de tact, motiv pentru care persoanele se îmbolnăvesc de o
boală numită de savanţi şi psihologi nevroză care se manifestă prin
frustraţii, frică, stare de deprimare, descurajare, depresii.

Activităţi:

IMPLICĂ-TE!
Caracterizează categoriile eticii. Care sunt avantajele
dezvoltării lor?
Identifică relaţia dintre categoriile eticii.
Printr-o scriere liberă, determină sub influenţa căror
categorii etice eşti la momentul actual.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Determină principala caracteristică a categoriilor
profesionale.
Elaborează o schemă pentru fiecare categorie.
Identifică diferenţa dintre profesie şi ocupaţie.
 Determină problemele apărute în relaţia dintre
manager-subaltern, în lipsa respectării categoriilor
etice.

COMUNICĂ, DECIDE!
Analizează categoriile eticii profesionale
Determină relaţia dintre autoritate şi autoritar
Estimează rolul tactului în soluţionarea conflictelor şi
determinarea succesului.
Analizează profesionalismul pedagogic sau al pro-
fesiei tale.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Ce înseamnă pentru tine categoriile eticii?
Argumentează necesitatea respectării categoriilor
eticii.
Demonstrează că categoriile etice onoarea şi
demnitatea sunt în raport direct cu autoritatea.
Apreciază într-un text de o pagină efectul pozitiv al categoriilor eticii.
Exprimă-ţi atitudinea faţă de dreptatea distributivă.

ACŢIONEAZĂ
Elaborează o fişă de observaţie cu criterii de analiză
pentru categoriile eticii.
Aplică fişa de observaţie în practică, prezint-o în
cadrul unui seminar.
Elaborează un program de dezvoltare individuală a categoriilor etice
pentru viitorul apropiat. Stabileşte în ce situaţii te vei încadra
pentru a-ţi realiza scopurile propuse.

Bibliografie recomandată:
Adămuţ Luminiţa, Problema datoriei în gândirea etică greco-latină, Iaşi,
Editura Timpul, 2001 (II 45449, 1 ex.)
Cristea S., Dicţionar de pedagogie, Chişinău-Bucureşti, Litera Internaţional,
2000.
Teorii ale dreptăţii, Ediţie îngrijită de Adrian Miroiu, Editura Alternative, 1996.
Lazăr C., Autoritate şi deontologie, Editura Licorna, 1999.
http: //www.ub. filozofie.ro
 3. COMPETENŢA DE COMUNICARE ETICĂ

3.1. Comunicarea etică

Cultura vorbirii.
Comunicarea managerială şi comunicarea etică
Dileme de etică a comunicării
Critica constructivă
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să definească noţiunea de comunicare;
să descrie rolul pe care îl joacă „cultura vorbirii” în relaţiile de grup şi
de afaceri;
să precizeze importanţa comunicării oneste şi a tratamentului corect faţă
de angajaţi şi clienţii firmei;
să analizeze problemele care apar în urma lipsei comunicării;
să propună modalităţi de dezvoltare a comunicării corecte faţă de
clienţii firmei;
să stabilească specificul culturii vorbirii în relaţiile cu clienţii;
să elaboreze o critică constructivă;
să anticipe consecinţele criticii destructive;
să prognozeze schimbări de comunicare managerială în urma cursului
de etică;
să direcţioneze comunicarea spre comunicare etică.
Cuvinte-cheie: cultură, comunicare.

Cultura vorbirii
Lingvistul rus Ojegov susţine: cultura vorbirii nu se reduce doar
la respectarea normelor limbii literare, dar şi la iscusinţa de a găsi cele
mai expresive mijloace de a expune gândul, cele mai exacte, cele mai
potrivite pentru situaţia dată, ce se justifică stilistic.
Deşi ştiinţa şi tehnica au reuşit în ultimii ani să revoluţioneze po-
sibilitatea noastră de a transmite informaţia, totuşi capacitatea de a
comunica între noi a scăzut. Capacitatea noastră de a realiza contacte
interumane spontane, creatoare, este diminuată de ritmul frenetic al
vieţii moderne şi de stresul zilnic.
 Pornind de la decizia de a comunica, comunicatorul decide să
emită informaţii, idei, păreri, sentimente etc. Decizia ca această comu-
nicare să aibă loc sau nu implică probleme de etică.
Probleme de etică pot sa apară şi în procesul de ascultare în
sensul în care trebuie respectat dreptul omului de a fi scutit de
revărsarea de informaţii asupra lui. Oamenii au dreptul să cunoască,
dar ei au şi dreptul să nu cunoască.
Atributele în jurul cărora se concentrează etica în procesul de co-
municare sunt: claritatea, precizia şi corectitudinea, integritatea, dis-
creţia şi oportunitatea.
Cultura vorbirii unui specialist îl obligă să fie atent, să nu repete
nejustificat unele formule, să evite utilizarea expresiilor necunoscute
colegilor. Expresiile trebuie să fie libere de formulele de serviciu de
tipul: cum se spune, să zicem aşa, înţelegi, fii atent, mai în scurt, sau
de cuvintele-parazite: deci, aşa, bine, nu-i aşa... Cauza acestor expri-
mări este:
gândirea prea lentă – vorbitorul caută să zică ceva până va relua
ideea;
vocabularul sărac – vorbitorul nu găseşte cuvântul potrivit şi
umple acest gol cu un cuvânt-parazit.
Comunicarea este valoarea înnăscută, dar care poate fi şi trebuie
mereu dezvoltată. Etica conversaţiei cere competenţă şi aptitudini de
comunicare: spirit analitic, creativitate, decizie, cunoştinţe tehnice şi
profesionale, iniţiativă, adaptabilitate, motivaţie, sociabilitate, simţ al
măsurii.
Un bun punct de plecare în aprecierea procesului de comunicare
sub aspectul eticii este examinarea adevăratului motiv şi scop al comu-
nicării, precum şi impactul acesteia. O afirmaţie eronată, dacă apare în
mod accidental, nu poate fi catalogată ca neetică, ci neprofesională.
Dar una care este în mod deliberat eronată, având ca intenţie deruta-
rea, manipularea, înşelarea sau confuzia, este neetică.
Distorsionarea neintenţionată a informaţiilor, datorată naturii fiinţei
umane, este un alt factor care trebuie luat în considerare sub aspect etic.
Mesajele nu sunt în sine etice sau neetice. Ceea ce determină ca
un mesaj să fie etic sau nu rezidă în ceea ce emitentul mesajului inten-
ţionează să realizeze prin intermediul acestui mesaj. Apare întrebarea:
ce se întâmplă când intenţia este pozitivă, dar impactul pe care îl are
comunicarea este negativ? Emiţătorul trebuie să aibă în vedere nu nu-
mai motivele, intenţiile şi scopul comunicării, ci şi impactul posibil al
acesteia.
Problemele de etică a comunicării trebuie analizate cu mare pru-
denţă în cazul mesajelor negative cu implicaţii emoţionale, de influen-
ţare-convingere, ale mesajelor legate de conflicte. În legătură cu acest
fapt pot să apară cerinţe contradictorii între a comunica cu tact, dar a
nu fi manipulativ; a spune adevărul, dar a nu fi lipsit de diplomaţie
etc. Pentru a putea „naviga” printre aceste jaloane, emiţătorul va trebui
să facă alegerea corectă a organizării şi formatului mesajului, a stilului
de comunicare, a limbajului şi să aibă în vedere multe alte aspecte.
Comunicarea managerială şi comunicarea etică
Comunicarea managerială este instrumentul principal în activitatea
profesională. În procesul comunicării managerul trebuie să realizeze
următoarele funcţii:
- transmiterea informaţiei;
studierea personalităţii subalternului sau a celui cu care comunică;
organizarea corelaţiei celor care cooperează;
organizarea influenţei reciproce a celor două părţi care comunică.
Toate aceste funcţii trebuie realizate în complex. Neglijarea uneia
din acestea conduce la rezultate nefaste în procesul de muncă, fiindcă
„sarcina nu-i o transmitere mecanică a cunoştinţelor despre ea. Acea-
sta e o interacţiune complexă a oamenilor” (Suhomlinski)
Comunicând informaţia, managerul va avea grijă să-şi exprime
gândurile clar, exact, atrăgător. Pentru a realiza acestea, el trebuie să
posede o înaltă cultură a vorbirii. Cultura vorbirii înseamnă găsirea
celor mai potrivite modalităţi de exprimare.
Pentru ca vorbirea persoanei să fie atrăgătoare, el trebuie să pro-
nunţe enunţurile necesare, să scoată în evidenţă cuvintele-cheie, esenţa
gândului, să exprime bucurie, mulţumire, indignare, mirare, dezacord...
În procesul organizării muncii manifestarea măiestriei profesio-
nale poate fi urmărită şi în procesul comunicării etice, astfel comuni-
carea comportă un aspect creativ fiind strâns legată de toate compo-
nentele comunicării: conversaţie, dialog, gest, mimică, ţinută.
 Comunicarea se valorează prin aceste elemente, dar despre forma-
rea şi dezvoltarea lor managerul trebuie să ştie mai multe decât ştiu
oamenii, deoarece aceste atribute devin mijloacele principale în profe-
sia pe care o practică.
Încercaţi să fiţi corect atunci când subalternul nu ştie, nu vrea să
ştie, nu poate, nu vrea să poată, nu învaţă şi nu doreşte să înveţe ,,ce
valori trebuie sa posede un manager pentru a fi tolerant în asemenea
situaţii”. Mai întâi de toate trebuie să fie:
Înţelegător.
Atent.
Să observe durerea, bucuria sau insatisfacţia subalternului.
Vorbirea managerului oferă subalternului un prilej de bucurie,
recunoştinţă, admiraţie şi încearcă să caute un contact sufletesc cu el,
care duce la colaborare şi un astfel de manager poate fi numit umanist.
Ca rezultat, ne convingem că problema realizării sarcinii constă nu
doar în formarea cunoştinţelor teoretice, ci şi în educarea culturii in-
terioare a managerului care are la bază psihologia şi competenţa de
comunicare.
Problemele de etică trebuie analizate şi prin prisma prevederilor
legale şi a perceptelor morale naţionale specifice.
Managerul, operând în mediul internaţional, trebuie să cunoască
sensibilităţile culturale, caracteristicile regionale şi etnice, obiceiurile
şi elementele specifice ale ţărilor unde sau în legătură cu care îşi des-
făşoară activitatea.
Etica unei organizaţii este creată şi susţinută de cultura organizato-
rică, politica organizaţiei şi, evident, de etica individuală a managerilor.
În organizaţii, comunicarea şi climatul se corelează foarte strâns,
o bună comunicare contribuie la menţinerea unui climat favorabil şi,
reciproc, un climat corespunzător facilitează o comunicare eficace.
Deoarece organizaţiile în mare parte sunt foarte eterogene în multe
privinţe – ca vârstă, nivel de instruire şi de cultură, aspiraţii, convin-
geri şi fel de fel de a fi.., comunicarea devine mai dificilă.
Rolul comunicării într-o societate democratică are o deosebită im-
portanţă, comunicarea este o activitate fundamentală în viaţa organi-
zatorică şi necesită tot atâta atenţie şi rigoare ca şi celelalte funcţii.
Eficacitatea comunicării este un aspect fundamental al performan-
ţei manageriale. Indiferent de faptul dacă este necesar a conduce între-
prinderea, un comitet, sau a pregăti un raport scris asupra implicaţiilor
bugetului anual, sau a introduce unele practici noi de lucru, este ne-
voie de o gamă întreagă de aptitudini de comunicare pentru a realiza
obiectivele.
Fără procesul comunicaţional, o organizaţie ar deveni într-un fel o
grupă de indivizi care-şi exercită obligaţiunile în mod separat, fără
nici o legătură între un grup şi alt grup.
În consecinţă, acţiunile organizatorice pot să se orienteze mai mult
spre coordonarea personală a indivizilor decât spre obţinerea obiecti-
velor vitale. Şi atunci, multitudinea de obiective, complexitatea intere-
selor, incertitudinea situaţiilor, reacţiile neaşteptate ale oamenilor şi
ale mediului fac ca deciziile adoptate, acţiunile organizate să devină,
uneori, derizorii.
Experimentele, cercetările, observaţiile arată că majoritatea oame-
nilor sunt mult prea optimişti atunci când apreciază acurateţea procesu-
lui de comunicare în cadrul organizaţiilor şi în viaţă în general. Chiar
dacă sunt identificate erorile, poate fi prea târziu pentru a schimba
situaţia, iar erorile inerente procesului care generează alte erori, nu vor
putea fi recunoscute. Comunicarea eficientă a informaţiilor poate fi
destul de dificilă, însă deseori trebuie comunicate atitudini şi sentimente,
ceea ce este mult mai complicat.
Numărul barierelor de comunicare este atât de mare, iar natura lor
este atât de dificilă, încât este nevoie ca dezvoltarea calităţilor şi a
capacităţii de comunicare să fie inclusă în planurile de învăţământ.
Asemănător se poate proceda şi pentru cunoaşterea subalternilor,
respectiv pentru intercunoaştere, deoarece climatul fiecărui grup în
parte „influenţează climatul general al şcolii, cartea ei de vizită” [Jinga
p.103].
Ajutând profesorii şi elevii să se cunoască ei însuşi şi unii pe alţii,
directorul va putea să selecteze cele mai potrivite modalităţi de comu-
nicare, de motivare a lor în vederea realizării obiectivelor comune:
obţinerea unor performanţe cât mai bune.
Procesul de comunicare este adesea mult mai complex decât cred
oamenii, cu toate acestea, dezvoltarea calităţilor în acest domeniu tin-
de să fie neglijată. Doar atunci când oamenii realizează subtilităţile
comunicării eficiente, ei devin conştienţi de importanţa comunicării şi
încep să-şi dezvolte propriile aptitudini. Problemele sunt de aşa natură
încât chiar şi o persoană cu performanţe bune în comunicare poate să
le îmbunătăţească, dacă ia în considerare şi îşi evaluează sistematic
propria eficacitate în acest domeniu.
Activitatea oamenilor uniţi prin scopuri comune poate fi efectuată
numai datorită comunicării. În procesul comunicării, se formează anu-
mite imagini şi modele în comportamentul oamenilor. Treptat, ele se
implementează în structura personalităţii şi se interiorizează. În pro-
cesul comunicării omul îşi formează eul intern şi însuşeşte un anumit
tablou al lumii.
Problema climatului în organizaţiile şcolare, ca şi rolul comunicării
manageriale în menţinerea unul climat sănătos, rămâne deschis cerce-
tării, reflecţiei managerilor şi echipelor manageriale, ca şi personalul
didactic, auxiliar şi administrativ, deoarece ea se corelează foarte
strâns cu performanţele de înalt nivel obţinute în organizaţiile şcolare.
Managerii îşi petrec cea mai mare parte a timpului fiind angajaţi
într-una din etapele procesului de comunicare. Aptitudinile pentru co-
municare şi management sunt într-o strânsă legătură. Statistica demon-
strează că astăzi comunicarea constituie circa 90% din informaţiile
percepute de individ, însăşi informaţia reprezentând 99% din succesul
afacerii.
Chiar şi atunci când lucrează individual, de exemplu, studiind sau
pregătind rapoarte, ei se bazează pe încercările altora de a comunica
cu ei sau se pregătesc să comunice cu alţii.
Acurateţea în luarea deciziilor depinde, în particular, de eficacita-
tea comunicării. Dacă procesul de comunicare este deficitar, atunci
toată activitatea poate fi afectată.
Comunicarea manageriala este puternic influenţată de relaţia
manager-subordonat şi generează adesea la cel din urmă o atitudine
„ambivalentă” – atât pozitivă, cât şi negativă. Managerul, în calitate
de emiţător, trebuie să-şi dea seama că influenţa pe care o exercită
asupra receptorilor poate fi foarte puternică şi că, exersând, această
influenţă ia asupra sa o responsabilitate morală considerabilă.
Principiul de baza al eticii în comunicare este de a trata subordo-
naţii ca oameni, ca fiinţe raţionale, libere, conştiente, responsabile de
sarcinile pe care şi le-au asumat.
 Factorii care determină o comunicare managerială etică sunt: re-
glementările guvernamentale, codurile de etică, regulamentele orga-
nizaţiei şi caracteristicile individului.
Factorii care influenţează caracterul etic al comunicării manage-
riale sunt: *calităţile pozitive ale individului care comunică, cum ar fi:
credibilitatea, integritatea, loialitatea şi respectul faţă de om; *respec-
tarea sarcinilor şi promisiunilor asumate; *exemplul personal al con-
ducerii de vârf; *corectitudinea informaţiilor; *prejudecăţi; *tensiuni
fizice şi psihologice.
a) Comunicarea onestă şi tratamentul corect faţă de clienţii
firmei. Cea mai des întâlnită formă de comunicare cu clienţii este re-
clama. Uneori ceea ce se oferă pe piaţă nu doar că nu satisface o ne-
voie, dar, mai mult ca atât, poate să lezeze interesele consumatorului.
De exemplu, utilizarea excesivă a imaginilor de femei în reclame la
obiecte de uz casnic le circumscrie acestora o imagine de eterne ser-
vitoare a familiei, iar utilizarea excesivă a imaginii corpului femeilor
impune concluzia că femeile sunt doar obiecte sexuale. Reclama pro-
movează utilizarea femeilor ca obiecte şi a sexului ca mijloc de mani-
pulare. Ea poate întări prejudecăţile rasiale.
Reclama uzează minciuni, iluzii pozitive (vei cuceri lumea dacă
foloseşti parfumul X), de seducţie, kitsch. Este sistematic încălcat
principiul adevărului (al veridicităţii). Produsele reclamate trebuie să
fie de calitate, să aibă instrucţiuni de folosire, avertismente asupra
efectelor nedorite şi pericolelor posibile pentru consumator etc.
b) Comunicarea onestă şi tratamentul corect faţă de angajaţi.
Angajaţii sunt trataţi adesea ca o marfă, deşi sunt fiinţe umane, cu
scopuri în sine. Cele mai dezumanizante tratamente se aplică mai ales
în zonele în care există o piaţă a forţei de muncă caracterizată de mo-
nopol (un singur cumpărător al forţei de muncă).
Drepturile angajaţilor şi reglementari în privinţa loialităţii faţă de
companie sunt extrem de importante. Tratarea angajaţilor ca pe o piesă
de schimb, o simplă forţă de muncă, conduce la faptul că şi aceştia
tratează compania ca pe o staţie de tranziţie, o simplă sursă de salariu
şi beneficii. Loialitatea faţă de companie se conturează prin obligaţiile
reciproce, prin atribuire de roluri şi responsabilităţi. Unele dintre ace-
stea sunt contractuale şi legale, dar ele nu sunt valabile decât pentru
îndeplinirea sarcinilor şi nu au o componentă etică: o slujbă nu e nici-
odată doar o slujbă. Există mereu o dimensiune morală: mândria faţă
de propriile produse, spiritul de echipă, grija faţă de bunăstarea com-
paniei, ataşamentul faţă de colegi etc.
Cele spuse mai sus demonstrează cât de importantă este comunica-
rea în organizaţie şi, în special, comunicarea managerului cu angajaţii.
c) Comunicarea onestă şi tratamentul corect faţă de acţionari.
În funcţie de comportament, unei persoane i se comunică atitudine etc.
Un comportament etic presupune gestiune corectă, loialitate, informare,
transparenţă, confidenţialitate etc. Lipsa acestor elemente ale compor-
tamentului etic comunică acţionarilor neîncredere, lipsă de respect,
flirt etc., fiind inevitabile şi consecinţele respective.
d) Comunicarea onestă şi tratamentul corect faţă de comunitate
se referă atât la producerea unor anumite articole de calitate etc., cât şi
la responsabilitatea socială ca, de exemplu: protejarea mediului, solu-
ţionarea problemelor sociale, respectarea diversităţii culturale. Astfel,
din categoria principiilor etice fac parte: consideraţia specială - adică
tratamentul corect, de tip standard, care poate fi modificat pentru
situaţii speciale, cum ar fi: ajutorarea unui vechi angajat, prioritatea
la angajare pentru o persoană cu nevoi speciale, oferită unui furnizor
loial, aflat însă în impas; competiţia onestă - prin evitarea mituirii şi a
altor mijloace care nu sunt oneste, în vederea obţinerii unei comenzi;
responsabilitatea faţă de organizaţie - acţionând pentru binele întregii
organizaţii nu doar în interes propriu, evitând ineficienţa; respectarea
legii - evitarea pe căi legale a impozitării, nu prin evaziune, ci prin
respectarea spiritului şi literei legii.
Respectarea acestor principii determină un comportament onest şi
corectitudine faţă de comunitate, faţă de angajaţii care fac parte din
comunitate. În general, se observă că o comunicare etică influenţează
pozitiv şi eficient derularea activităţii.
Dileme de etică ale comunicării
Dilemele de etică ce stau în faţa persoanei gravitează în jurul no-
ţiunilor de: secret al informaţiei, transmitere de informaţii din interio-
rul organizaţiei spre exterior, zvonul şi bârfa, minciuna, necesitatea de
a cere scuze, autocritica etc.
 Ne întrebăm adesea: sunt oare secretele justificate sau nu? Păstra-
rea secretului asupra unor informaţii care privesc protecţia consumato-
rului este neetică. Pe de altă parte, păstrarea secretului poate fi esenţia-
lă pentru succesul unor decizii, ele pot fi discutate numai cu un anumit
segment al organizaţiei, dar nu şi cu un altul.
Anumite informaţii trebuie ascunse de concurenţi pentru a încuraja
inovaţia. Dar blocarea de informaţii încetineşte progresul. Deci, pe
de o parte, secretizarea excesivă a informaţiei scade nivelul şi ritmul
creativităţii, iar pe de altă parte, distribuirea liberă a informaţiei reduce
motivaţia acelora care o creează.
Orice angajat care discută în afara organizaţiei despre abuzuri sau
neglijenţe comise în organizaţia în care activează ar putea fi catalogat
ca neloial acestei organizaţii. Dar a nu discuta despre problemele care
nu merg bine, nu tocmai aceasta este neloial?
O dilemă de etică pentru manager apare şi în legătură cu unele
aspecte ale comunicării neformale ca, de exemplu, luarea sau nu în
considerare a bârfei sau cum să ne atârnăm faţă de zvonurile care cir-
culă în organizaţie.
Referitor la primul aspect există două păreri: una consideră neeti-
că şi perturbatoare prezenţa bârfei (de exemplu, ea poate interfera,
chiar şi neintenţionat, cu obiectivitatea evaluării performanţei angaja-
ţilor sau a promovărilor, creează în organizaţie o atmosferă de suspi-
ciune); alta consideră bârfa etică şi utilă (de exemplu, previne eveni-
mente negative, este „pulsul” organizaţiei).
Referitor la al doilea aspect, dilema apare din cauză că zvonul
poate conţine informaţie falsă. De exemplu, zvonul fals cum că o ban-
că dă faliment, îi poate determina pe clienţii săi să-şi retragă depune-
rile, aceasta într-adevăr ar putea cauza falimentul băncii respective.
Zvonurile apar în situaţii de ambiguitate în care oamenii au un mare
interes direct sau sunt implicaţi emoţional. Managerul are posibilitatea
de a evita răspândirea lor, prin crearea imediată a unui canal de infor-
mare credibil.
Minciuna este una dintre dilemele de etică ce nu ar trebui să existe.
Nu trebuie să minţi – este una dintre cele 10 porunci ale lui Hristos.
A minţi înseamnă a face o afirmaţie cu intenţia de a induce în eroare.
Şi totuşi, în afaceri se spun foarte multe neadevăruri, iar justificarea
pentru unele dintre ele se caută în „intenţia bună” cu care au fost
spuse. Statistici efectuate pe această temă stabilesc că numai 20% din
acest gen de minciuni sunt spuse spre beneficiul celui minţit, în timp
ce 75% sunt în favoarea celui care minte, restul sunt în favoarea unei a
treia persoane.
Un alt exemplu de dilemă de etică este şi actul de a cere scuze, în
nume personal sau ca reprezentant al organizaţiei. Cererea de scuze şi
autocritica abordează probleme de comunicare dificile, deoarece pun
în discuţie reputaţia sau motivele managerului, deci credibilitatea
acestuia şi a organizaţiei.
La capitolul dileme trebuie semnalat faptul că există cel puţin trei
moduri de a aprecia conceptul de etică: modul utilitarist; modul indivi-
dualist; modul justiţiar.
Modul utilitarist de abordare a eticii susţine că acţiunile manage-
rului trebuie judecate prin consecinţele lor: dacă rezultatul este bun,
acţiunea este bună; un rezultat este interpretat ca bun atunci când co-
respunde „binelui majorităţii”.
Modul individualist de abordare a eticii, bazat pe drepturile indi-
viduale, are în centru libertatea conştiinţei, libertatea cuvântului şi
protejarea vieţii particulare a individului. Acest fel de etică,
accentuând drepturile individului, neglijează prin comparaţie
obligaţiile acestuia faţă de comunitate şi societate.
Modul justiţiar de abordare a eticii accentuează echitatea, obiecti-
vitatea, cinstea şi imparţialitatea. În normele acestui tip de etică există
preocuparea pentru binele celuilalt. Întrebarea nu este dacă o acţiune
este utilă sau profitabilă, ci dacă este cinstită, justă. Insistând asupra
echităţii, se elimină însă stimulentul pentru evaluarea performanţei
individuale.
Critica constructivă
În societatea noastră deseori se confundă utilizarea sau sensul con-
ceptelor de morală şi critică. Astfel, conceptul de morală este definit
ca ansamblul normelor, regulilor, principiilor care ajută la relaţionarea
între oameni, fiind şi o formă a conştiinţei morale, pe când conceptul
de critică implică în sine reguli care atenţionează încălcarea normelor
morale. Este greşită expresia „a face morală”, deoarece morala repre-
zintă reguli, norme, fiind corectă expresia „a face critică”. Important
de clarificat că există critică constructivă şi critică destructivă. Ceea ce
noi percepem prin a face morală are sensul de critică destructivă. Ceea
ce prezintă interes pentru noi este că, dacă studenţii vor fi învăţaţi să
realizeze critica constructivă, vor rezolva problema, dar nu vor ataca
persoana.
Critica constructivă se concretizează în respectarea câtorva reguli:
1) Critica începe cu o vorbă bună sau cu un compliment. Acest
lucru va dovedi faptul că dvs. nu sunteţi supărat pe cineva sau aveţi
vre-o problemă personală şi vă descărcaţi pe persoana care o criticaţi.
Vorba bună, sau complimentul, va descărca atmosfera şi va face comu-
nicarea mai eficientă.
2) „Atacarea” problemei şi nu a persoanei. Problema noastră este
că atunci când o persoană întârzie, sau nu este pregătită etc., noi
atacăm persoana prin expresia „tu”.
3) Exprimarea descriptivă, şi nu evaluativă, reflectă faptul că cel
care critică trebuie să descrie comportamentul realizat şi nu să evalueze,
de aceea în loc de „tu eşti un lenos” se acceptă „mă deranjează faptul
că ai întârziat ieri – ai venit la ora 8.20”.
4) Referire la specific, concret şi nu la global, general. Tendinţa
de generalizare: „tu întotdeauna întârzii” sau „tu nu doar întârzii, ci
nici nu înveţi”, provoacă un conflict intern şi unul extern, deoarece cel
criticat nu percepe ce se doreşte de la el, ba i se vorbeşte de o proble-
mă, ba de alta şi, doar atunci când ne axăm pe o problemă, ea poate fi
soluţionată. Însă când ne axăm pe mai multe probleme odată, nu solu-
ţionăm nici una. De aceea se cere ca cel care critică să fie concret, clar
şi concis: „Mă deranjează faptul că ai întârziat pe data de 16 cu 35 de
minute, ieri cu 15 şi azi cu 20 de minute”.
5) Explicarea consecinţelor atât pentru grup, cât şi pentru sine.
Subalternul poate să nu conştientizeze consecinţele întârzierii, de aceea
este important a expune care pot fi consecinţele: întârzierea dvs. poate
fi preluată de 30 de studenţi, poate fi preluată şi de colegii dvs. care
sunt pedagogi ca şi dvs., în consecinţă studenţii se angajează la 30 de
organizaţii unde vor aplica acelaşi comportament - întârzierea. Rezultă
că universitatea noastră pregăteşte specialişti care să întârzie - imaginea
universităţii are de suferit. Dacă vor fi spuse cele relatate de mai sus,
subalternul îşi va modifica comportamentul.
 6) Aflarea cauzei comportamentului sau a problemei. De obicei,
există tendinţa de a întreba la început care este cauza. Dar cine nu a
întârziat niciodată?! Atunci când se întârzie, fiecare se gândeşte că
dacă va fi întrebat, pregăteşte o scuză. De aceea, la început prezentăm
consecinţele comportamentului, apoi ne interesăm de cauză, pentru a
vedea în ce constă problema şi cum putem s-o soluţionăm pentru a nu
se repeta.
7) Validarea interlocutorului - recunoaşterea importanţei lui ca
individ, indiferent de opiniile pe care le exprimă sau de sistemul său
de valori. Tendinţa de a propune soluţii o are fiecare, mai ales dacă se
prezintă a fi expert. Dar interlocutorul care cunoaşte problema poate
cunoaşte mai bine şi soluţia. De aceea ar fi ideal să întrebăm interlo-
cutorul nostru ce părere are despre problema respectivă şi cum crede
că e mai bine a o soluţiona.
8) Congruenţa în comportamentele de comunicare. Cererea părerii
interlocutorului despre problema respectivă va prezenta atât atitudine
şi respect faţă de sine, cât şi sentiment de echipă.
9) Asigurarea continuităţii în procesul de comunicare. După pro-
punerea soluţiilor din ambele părţi, este bine a-l asigura pe
interlocutor că este un angajat apreciat pentru funcţia pe care o
exercită şi că se mizează pe colaborare în continuare.
10) Asumarea răspunderii pentru afirmaţiile făcute, pentru păre-
rile, ideile comunicate. Atunci când interlocutorul propune soluţia
pentru a nu mai întârzia, de exemplu: nu pot veni la prima oră că nu
are cine să-mi ducă copilul la grădiniţă, de aceea schimbaţi-mi orarul
ca să nu am întâia pereche. În acest caz este important de a-şi asuma
răspunderea pentru cele afirmate.
11) Ascultare suportivă. Cât de mare nu ar fi problema, este im-
portant de a asculta interlocutorul până la capăt şi de a-l susţine atunci
când are probleme, astfel el se va simţi ca parte componentă a echipei
în care activează şi va manifesta o atitudine responsabilă atât faţă de
echipă, cât şi faţă de activitatea profesională.
Cele unsprezece reguli expuse conturează o atitudine de conside-
raţie, respect şi înţelegere faţă de interlocutor, de dorinţa de a satisface
nevoile sale psihosociale fundamentale, cum ar fi nevoia de înţelegere,
de apartenenţă, de prietenie, de protejare a propriei imagini.
 Cea de-a unsprezecea regulă, ascultarea suportivă, trebuie tratată
în mod special, ea reprezentând o tehnică esenţială atât în interacţiunile
din cadrul populaţiei în general, cât şi în procesul de lucru în special.
Managerii întâmpină dificultăţi în ascultare, în acceptarea punctului de
vedere al interlocutorului, deseori şi al managerilor, precum şi în susţi-
nerea opiniei personale.
Modul în care se realizează ascultarea în cadrul comunicării supor-
tive trebuie să sugereze interesul pentru interlocutor, convingerea că ceea
ce simte şi crede interlocutorul este important, că îi sunt respectate sen-
timentele, emoţiile şi gândurile, chiar şi în cazul dezacordului cu punctul
său de vedere, manifestând convingerea că acesta este important şi valid
pentru colegi şi subordonaţi, atestând contribuţia lui în intercomunicare.
Aceeaşi atitudine de apreciere a valorii celuilalt este exprimată şi
prin abilităţile de ascultare activă care se materializează în patru
principii:
1) Oferirea unui răspuns concret.
2) Înţelegerea sentimentelor celorlalţi.
3) Manifestarea înţelegerii şi acceptării mesajului receptat.
4) Încurajarea conversaţiei.
Astfel, comportamentul social al omului se manifestă prin abilităţi
de comunicare, de empatie, asertive, care, corelând cu imaginea de
sine, cu sprijinul şi rezolvarea problemelor, pledează pentru condiţia
interumană. Necesitatea utilizării comunicării asertive contribuie la o
exprimare completă, clară ce demonstrează că astăzi comunicarea este
considerată ca reprezentând ,,sistemul nervos al societăţii”.
Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Caracterizează fenomenul comunicării etice în univer-
sitatea în care înveţi. Cât de perfect sau defectuos este?
Identifică 5-6 situaţii din mediul universitar în care
studentul este cel mai des criticat.
Determină cele mai frecvente cauze care conduc la
apariţia criticii la locul de munca.
INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!
Descrie rolul pe care îl joacă „cultura vorbirii” în rela-
ţiile de grup şi de afaceri.
 Analizează problemele care apar în urma lipsei comu-
nicării.
Propune modalităţi de dezvoltare a comunicării corecte faţă de clienţii
firmei.
Stabileşte specificul culturii vorbirii în relaţie cu clienţii.
Utilizând diagrama Vien, analizează comunicarea etică şi comunicarea
managerială. Care sunt deosebirile? Dar tangenţele?

Determină problemele de comunicare apărute în comunicarea dintre

manager şi subaltern.
Formulează reguli de comunicare ce trebuie respectate de manager şi
specialist, pentru a asigura eficienţa comunicării etice.
COMUNICĂ, DECIDE!
Formulează un motto al comunicării etice şi al comu-
nicării manageriale.
Stabileşte legătura dintre comunicarea managerială de
succes şi personalitate. Cât de important este factorul
personalităţii în procesul comunicării?
Modelează diferite situaţii de comunicare etică cu impact asupra
motivaţiei angajaţilor în realizarea sarcinii.
Soluţionează cazuri de comunicare managerială ineficientă.
EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Argumentează importanţa comunicării etice în orga-
nizaţie.
Determină impactul criticii destructive asupra per-
sonalităţii.
Apreciază nivelul competenţelor comunicaţionale (constructiv/
destructiv) ale profesorilor care îţi predau.
Argumentează afirmaţia: „O buna comunicare managerială contribuie
la apariţia şi menţinerea unui climat afectiv favorabil în colectivul
de muncă şi respectiv la creşterea productivităţii muncii”.
ACŢIONEAZĂ!
 Elaborează un instrument de măsurare a nivelului de
comunicare şi tratament corect într-o organizaţie
comercială.
Ce metode, tehnici şi procedee vei folosi?
Elaborează o secvenţă de critică constructivă dedicată celor care te-au
criticat cel mai mult în şcoală, liceu, universitate.

Bibliografie recomandată:
Coruţ P., Arta educaţiei, Bucureşti, Miracol, 1994.
Rogojanu A., Deontologia comunicării, Bucureşti, 2005.
Mândâcanu V., Etica şi arta comportamentului civilizat, Chişinău, 2001.
Mândâcanu V., Cuvântul potrivit la locul potrivit, Chişinău, 1997.
Pânişoară O., Comunicarea eficientă, Iaşi, Editura Polirom, 2004.
Формановская Н.И., Вы сказали: «Здравствуйте». Речевой этикет в
нашем общении, М., 1983.
Фoминa Р., Лаком Ж., Взаимoдействие ради результата: практикум
делoвoro oбщения, М., Зевс; Рoстoв-на-Д., Феникс, 1997.
Опалев А.В., Умение oбращаться с людьми... Этикет делoвoro челo-
века, М., Культура и спорт, 1996.
Психoлorия и этика делoвoro oбщения, Ред. В.Н. Лавриненко, М., 2003.
Мицич П., Как проводить деловые беседы, М., Экономика, 1987.
3.2. Etica negocierii
Definirea conceptului de negociere
Personalitatea negociatorului. Stiluri de negocieri
Tehnici de negociere
Paşi fundamentali într-o negociere
Greşeli critice în negociere
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să caracterizeze personalitatea negociatorului;
să analizeze tendinţele de dezvoltare a tehnicilor etice de negociere;
să propună modalităţi de negociere câştig/câştig;
să anticipe evoluţia pieţelor şi tipurilor de negociere în viitor;
să proiecteze soluţii de rezolvare a conflictelor apărute în negociere;
să elaboreze sistemul de prezumţii argumentate în negociere;
să determine riscurile în negociere;
să direcţioneze negocierea în sens etic.
Concepte-cheie: negociere, negociator

Definirea conceptului de negociere

Succesul activităţii factorului de decizie este în mare măsură de-
pendent de capacitatea lui, reprezentând instituţia în cauză, de a reali-
za diverse acte de negocieri în cadrul colectivităţii pe care o conduce
sau cu alţi subiecţi.
Dicţionarul constată că negociere înseamnă „a trata cu cineva în-
cheierea unei convenţii economice, politice, culturale etc.; a interme-
dia, a mijloci o afacere, o căsătorie; a efectua diverse operaţii comer-
ciale (de vânzare de titluri, de rente etc.)”.
Negocierile au fost examinate de specialişti şi definite în concor-
danţă cu aria de aplicare preconizată.
Deseori negocierile sunt anticipate de diverse conflicte antagoniste
şi, deci, pot fi examinate ca „o procedură de rezolvare paşnică a con-
flictelor, într-un mod indirect, prin intermediul reuniunii reprezentanţi-
lor oficiali ai părţilor conflictuante întru încheierea unui acord accep-
tabil pentru toţi”. Acest nivel de negociere este foarte complicat pentru
realizare şi necesită cunoaşterea perfectă atât a procedeelor psihologice
de aplanare a conflictelor, cât şi a tehnologiei organizării negocierilor.
Momentul comun pentru toate trei niveluri de negociere constă în
căutarea căilor de colaborare, iar poarta de intrare în cooperare, după
cum menţiona E. Spaltro, este creativitatea.
Tocmai de aceea se consideră că nu oricare situaţie, când se efec-
tuează o repartizare cantitativă care constată doar prezenţa părţilor şi
nu satisface pe nimeni, poate fi numită negociere. Asemenea caz va fi
interpretat ca un proces de căutare creativă a soluţiilor benefice pentru
ambele părţi.
Această logică generativă face din negocieri o formă de raport în-
tre două sau mai multe părţi, care găsesc necesar de a stabili o schim-
bare în urma căreia se rezolvă o problemă sau se ajunge la o înţelegere
ce majorează oportunitatea interesului comun.
Personalitatea negociatorului. Stiluri de negocieri
Negocierile sunt efectuate de persoane concrete şi, evident, for-
mula de realizare a negocierilor este determinată de particularităţile
acestor indivizi. Nu punem la îndoială că impactul acestor acţiuni mo-
difică substanţial însăşi procedura, dar succesul lor este „programat”
de felul cum se vor manifesta participanţii. Talentul de pertractare a
procesului de decizie predetermină declanşarea negocierilor şi rezul-
tatul lor.
Negociatorii învaţă foarte repede că, dacă îşi doresc succesul, tre-
buie să ofere ceva pentru a obţine ceea ce le trebuie. Adevărata calitate
de negociator este capacitatea de a stabili ce anume să oferi, când să
oferi, de ce să oferi, cât de mult să oferi şi ce să aştepţi în schimb. Pentru
a fi un negociator experimentat, o persoană trebuie să ştie să manevre-
ze lucrurile în aşa fel încât să se poată dispensa de ceea ce oferă, iar
ceea ce primeşte să-i satisfacă nevoile. Tehnicile utilizate pentru înde-
plinirea acestui scop sunt cunoscute ca strategii şi tactici. O strategie
este planul de acţiune global, utilizat în cadrul negocierii. Tacticile
sunt metodele utilizate pas cu pas pentru implementarea strategiei.
De exemplu, Stati şi Druţă s-au decis să-şi cumpere o casă acum
trei luni. Prima lor opţiune este o casă situată într-un cartier nou, la
preţul de 100.000 u.c. (cu aproape 10.000 u.c. mai mult decât pot ei
oferi). Stati crede că ar trebui să facă o ofertă, dar Druţă se îndoieşte
că ar putea să obţină o reducere semnificativă.
Stati decide să facă totuşi câteva cercetări în zonă şi află că mai
multe case, printre care şi cea pe care şi-o doresc ei, sunt puse în vân-
zare de aproape un an. Toate sunt case de calitate dar, din cauza proble-
melor economice, vânzările sunt destul de reduse. Stati îl convinge pe
Druţă că nu au nimic de pierdut dacă prezintă o ofertă. După o plani-
ficare minuţioasă, ei stabilesc o întâlnire cu persoana care se ocupă de
vânzarea caselor din zonă.
Ofertă redusă - ei încearcă să ofere cel mai mic preţ şi să cum-
pere la nivelul, estimat de ei, al costului suportat de constructor.
Stati şi Druţă îl informează pe vânzător că le place cu adevărat
casa şi că ar fi sincer interesaţi să o cumpere la un preţ de 80.000 u.c.
Evaluarea pretenţiei - s-a stabilit că agentul cere mai puţin decât
preţul iniţial, dar nu se poate mulţumi cu 80.000 u.c. Sarcina celor doi
este de a evalua cu cât de mult este dispus vânzătorul să scadă preţul
sub 100.000 u.c.
 Agentul, vizibil şocat, răspunde: „este imposibil. Nu avem nici
măcar ce discuta!” Stati şi Druţă anticipează acest răspuns şi întreabă:
„Dacă nu acceptaţi 80.000 u.c., atunci cât acceptaţi?”
Provocarea - o strategie menită să-l pună la punct pe celălalt aflat
în defensivă, cu scopul de a obţine anumite concesii. Aici părţile vin
aproape de faza de evaluare, când se determină oferta reală a
agentului.
Agentul face câteva calcule înainte de a spune: „90.000 u.c., dar
trebuie să plătiţi cel puţin un avans de 20.000 u.c. în numerar”. Deşi
sperau la o contra-ofertă mai joasă, Stati şi Druţă sunt dispuşi să ac-
cepte şi acest nivel de preţ. Druţă mai încearcă o strategie, spunând:
„Avansul nu este o problemă, dar am înţeles că locuinţa de vizavi a
fost deja vândută cu 15.000 u.c. mai puţin decât preţul iniţial. De ce
nu aţi face acelaşi lucru şi pentru noi?”
Amânarea - Stati şi Druţă îşi iau o pauză pentru a-şi oferi, atât
lor, cât şi vânzătorului, timpul necesar pentru reevaluarea poziţiilor.
Amânarea unei decizii arată adesea că răbdarea este profitabilă.
Agentul reacţionează spunând: „Casa despre care vorbiţi a fost
mai scumpă; de aceea am avut o marjă mai mare. Poate că aş putea să
mai reduc preţul puţin, să zicem la 86.000 u.c., dar numai dacă ne pre-
zentaţi oferta dvs. astăzi, în scris, împreună cu avansul de 20.000 u.c.”.
Stati şi Druţă, simţând că sunt foarte aproape de realizarea scopului
lor, răspund: „Să ştiţi că ne place foarte mult această casă, dar costă
prea mult faţă de cât putem plăti. Scuzaţi-ne puţin, până discutăm
cum ne-am putea mări oferta. Nu aţi putea şi dvs. să vă reevaluaţi
puţin poziţia?”
Împărţirea diferenţei - Stati şi Druţă îşi calculează cu grijă pro-
pria contra-ofertă şi speră ca agentul fie să o accepte, fie să propună
împărţirea diferenţei. Rezultatul a fost un preţ de vânzare la mijlocul
diferenţei dintre ultima ofertă a agentului şi contra-oferta lui Stati şi
Druţă.
Druţă şi Stati revin după o oră şi oferă 83.000 u.c. Agentul le
spune: „Am vorbit şi eu cu constructorul cât eraţi plecaţi, ca să văd
dacă putem face alte concesii. A mai cedat puţin, dar nu este de acord
cu 83.000 u.c. Totuşi, dacă sunteţi dispuşi să împărţiţi diferenţa şi să
plătiţi 84.500 u.c., atunci încheiem târgul, cu condiţia să semnaţi
documentele şi să depuneţi astăzi avansul de 20.000 u.c.”. Stati şi
Druţă se privesc unul pe altul şi acceptă oferta cu plăcere.
Pentru a convinge un cumpărător să ia o anumita decizie, un ne-
gociator trebuie să ţină cont de următoarele sfaturi:
Să adapteze la cumpărător fiecare argumentaţie de vânzare, deoarece o
bună cunoaştere a fiecărui cumpărător şi a aşteptărilor acestuia
este foarte importantă. Nu trebuie neglijate cele mai simple
elemente, cum ar fi, de exemplu, să-i amintiţi cumpărătorului că
deja aţi lucrat pentru el. De asemenea, nu trebuie neglijate sursele
de informaţii.
Să-l ajute pe client să-şi îndeplinească mai bine sarcinile, deoarece
acesta, la rândul lui, aşteaptă sfaturi pentru a vinde mai bine în con-
tinuare. Ei doresc chiar şi idei pentru a anticipa evoluţia pieţelor.
Să imprime conversaţiei un ton simpatic, dar în acelaşi timp să rămână
autentic. Apoi trebuie să se asigure că-şi cunoaşte mai bine clientul,
identificându-i precis funcţia. De asemenea, este necesar a alege
cuvintele care-l vor convinge mai bine pe client. În plus, pentru a
imprima personalităţii sale prestanţă, recurge la utilizarea
cuvintelor şi obiectelor din domeniu: fax, fotocopiator, calculator,
ceea ce influenţează benefic asupra calităţii, preţului sau serviciului.
Să menţină legăturile şi după încheierea afacerii, prin vizite frecvente,
ceea ce presupune o investire de timp, însă clientul va aprecia
acest lucru. O altă modalitate este de a-i cere clientului sfaturi
pentru ameliorarea serviciilor prestate, prin participarea acestuia
la mese rotunde consacrate anumitor proiecte.
Un cumpărător, pentru a înregistra succes într-o negociere, trebuie
să cunoască cele patru tipuri de parteneri (negociatori) cu care ar putea
avea relaţii:
Stilul provocator plin de familiaritate, umor care utilizează fraze
de genul: „la ce foloseşte acest produs?”, „nu prea sunteţi bine dispus
astăzi?” Pentru a depăşi acest impas, celălalt partener (vânzătorul)
trebuie să pună în evidenţă latura inovatoare a produsului mai degrabă
decât partea tehnică, să utilizeze prezentări video, pe CD-ROM, să fie
autentic, natural şi chiar puţin provocator. Orice atitudine prea formală
îl va enerva pe negociator.
 Stilul emfatic, foarte vorbăreţ, el povesteşte deschis celorlalţi
viaţa sa, preocupările sale, dorind a fi admirat de toată lumea. Acest
tip de negociator utilizează fraze de genul: „sunt încântat să lucrez cu
dvs.”, „apreciez mult propunerea acestui preţ”, „mi-e teamă că nu o să
pot accepta oferta dvs.”. Cealaltă parte trebuie să ştie să-i vorbească la
începutul întâlnirii despre copiii săi, vacanţe şi pasiuni, să ia o atitudine
surâzătoare şi să-i acorde prioritate în a vorbi mai mult.
Stilul perseverent este dominat de raţionalitatea lucrurilor,
deoarece totul trebuie să fie logic şi structurat. Puţin pretenţios, el se
simte uşor superior faţă de ceilalţi, dovadă că foloseşte îmbrăcăminte
sobră şi chiar austeră. Acest tip de negociator foloseşte fraze de genul:
„Aţi adus cifre ca dovezi?”, „faptele sunt incontestabile”, „nu pare să
fi înţeles fondul ideilor mele”. De aceea, partenerul trebuie chiar de la
început să indice durata întâlnirii, să aducă dovezi prin cifre, grafice,
date statistice, să fie foarte informat şi să evite gesturi familiare şi
orice manifestare a emoţiei.
Stilul determinat este specific unui om de acţiune căruia îi plac
banii şi reuşita, care este nerăbdător şi aşteaptă să fie sedus repede.
Poartă costume de mare marcă cu o lejeră tentă de originalitate. Acest
tip de negociator recurge la fraze de genul „vă pierdeţi prea mult în
detalii”, „repede, pentru că nu am decât câteva minute la dispoziţie”.
De aceea, partenerul trebuie să-şi anunţe încă de la început planul, să
treacă direct la subiect evocând rezultatele şi beneficiile unei
propuneri. Întrucât negociatorul este un tip determinat care preţuieşte
timpul, partenerul trebuie să evite detaliile şi flerul artistic.
Tehnici de negociere
Sunt des întâlnite situaţiile când un partener încearcă să preia
iniţiativa în procesul de negociere, să menţină conducerea discuţiilor,
căutând să dezechilibreze poziţia celeilalte părţi, determinând-o să
facă o serie de concesii.
Tehnica salamului este utilizată pentru a realiza un obiectiv puţin
câte puţin şi nu dintr-un singur pas major. Această tehnică se bazează
pe următorul raţionament: „Dacă vrei să intri în posesia unui salam pe
care adversarii tăi îl apără cu îndârjire, nu trebuie să te repezi să-l
smulgi. Trebuie să începi prin a-ţi tăia o feliuţă foarte subţire. Pro-
prietarul salamului fie că aproape nu observă acest lucru, fie că nu-i
acordă o atenţie deosebită. În ziua următoare iţi mai tai încă o felie,
apoi alta şi astfel, puţin câte puţin, salamul trece în posesia ta”.
De exemplu, dacă am vrea să cumpărăm 5 ari de teren de la un
domn bătrân care, din motive sentimentale, nu prea vrea să vândă în
acel moment decât un singur ar, şi dacă nu suntem grăbiţi în a face
acest lucru, îi putem propune bătrânului să cumpărăm un ar de teren
la început, cu opţiunea de a cumpăra şi restul terenului, câte un ar în
următorii 4 ani.
Metoda faptului împlinit s-a folosit atunci când locuitorii unui
orăşel numit Hillview s-au trezit într-o dimineaţă că un constructor
local le-a tăiat vârful dealului care constituia una din cele mai frumoa-
se privelişti ale locului. Antreprenorul nu avusese aprobarea legală
dar, odată înlăturat vârful dealului, acesta nu mai putea fi pus la loc.
Antreprenorul a apelat la metoda faptului împlinit. El a trecut la acţiune
pentru a-şi îndeplini obiectivul, asumându-şi riscul de a fi blamat de
cetăţeni, deoarece nu a vrut să cheltuiască bani, timp şi efort pentru
a urma căile obişnuite de rezolvare. Constructorul poate spune: „am
făcut ce am vrut, aşa că nu ştiu să mai ai ceva de spus acum”. Dar este
un mod de abordare riscant. Cel care foloseşte o asemenea strategie
trebuie să înţeleagă şi să accepte consecinţele, în cazul în care
eşuează. De exemplu, să presupunem că acelaşi constructor şi-ar fi
făcut mai târziu un gard, violând astfel alte legi locale. De această dată,
însă, protestul cetăţenilor ar fi putut avea ca rezultat impunerea
demolării gardului şi mutarea antreprenorului în alt loc, cu cheltuieli
considerabile.
Exemple în care se poate folosi această metodă: dacă ni se trimite
un contract conţinând o clauză cu care nu am fost de acord şi pe care
am găsit-o inacceptabilă, putem recurge şi noi la metoda faptului îm-
plinit, eliminând clauza inacceptabilă din contract, după care trimitem
contractul înapoi.
Practica-standard este o strategie utilizată pentru a-i convinge pe
alţii să facă sau să nu facă anumite lucruri, pe baza aşa-numitei practici
obişnuite. De cele mai multe ori, această strategie funcţionează,
deoarece se presupune că practica standard este calea cea mai bună şi
cea mai sigură pentru a realiza ceea ce vrem să realizăm. Contractele
standard sunt un exemplu de o asemenea strategie. Partea care suge-
rează utilizarea unui contract standard presupune că nimeni nu vrea
să-l schimbe, deoarece acesta reflectă lucruri asupra cărora alţii, în cir-
cumstanţe similare, au căzut de acord. Adesea, cealaltă parte acceptă
propunerea, dar cei care doresc să încerce o modificare, pot obţine
rezultate bune.
Un exemplu al aplicării acestei practici este acela în care un insta-
lator a încheiat un contract pentru montarea instalaţiei într-o casă nouă
şi care comunică beneficiarului următoarele condiţii de plată: 30% la
începutul lucrării, 60% la jumătatea lucrării şi 10% la terminare. Când
clientul îşi manifestă dezacordul, instalatorul spune că propunerea lui
corespunde standardelor industriale şi, pentru a-i dovedi, îi arată un
contract standard. În final, instalatorul acceptă 30% la început, 30% la
mijloc şi 40% la final. Acest mod de abordare îi dă clientului siguranţa
că instalaţia va fi terminată înainte ca instalatorul să realizeze profit şi,
în acelaşi timp, îi asigură instalatorului fondurile necesare realizării
proiectului.
Termenele-limită pot constitui o strategie de negociere eficientă.
Adeseori percepem presiunea timpului asupra noastră, dar presupunem
că partenerul are timp din plin. Cu cât cunoaştem mai bine termenele
limită ale celeilalte părţi, cu atât mai bine ne putem planifica strategia.
Atunci când ceilalţi ne forţează să ne încadrăm în termenele lor limită,
ar trebui ca, fără ezitare, să-i testăm. Multe din vânzările din magazi-
nele cu amănuntul, care „încep” marţi şi se „sfârşesc” vineri, por fi ne-
gociate astfel încât cumpărătorul să beneficieze de ele şi luni şi sâm-
bătă. Cele mai multe dintre hoteluri îţi modifică ora la care trebuie să
predaţi camera după-amiază, dacă sunteţi dispus să negociaţi pentru
un timp mai lung. Propunerile făcute în prima zi a lunii sunt la fel de
acceptabile ca şi a doua zi. De obicei, termenele limită au atâta impor-
tanţă cât suntem noi dispuşi să le acordăm. Cu cât cunoaştem mai bine
persoana sau organizaţia care le fixează, cu atât vom şti mai bine ce
reprezintă ele cu adevărat. De aceea într-o negociere trebuie să ştim
termenele-limită şi constrângerile de timp la care suntem supuşi, dacă
aceste termene sunt realiste, cum le putem modifica, care sunt terme-
nele ce acţionează asupra celeilalte parţi şi dacă se pot folosi în
avantajul propriu.
 Disimularea înseamnă a da impresia că se doreşte ceva când, de
fapt, obiectivul principal este cu totul altul. Un angajat, de exemplu,
poate negocia cu şeful său o promovare, când, de fapt, obiectivul său
este să obţină o majorare a salariului. Dacă îi reuşeşte promovarea,
obţine de îndată şi mărirea salariului. Dacă nu obţine promovarea,
poate obţine, în schimb, ca premiu de consolare, o mărire de salariu.
Politicienii utilizează diferite variante ale acestei strategii, pentru a testa
receptivitatea publicului faţă de ceea ce-şi propun să facă. Pentru a-i
testa receptivitatea înainte de a fi luată decizia finală, acţiunea planifi-
cată este înfăţişată publicului sub forma unei scurgeri de informaţie
dintr-o sursă de încredere. Apoi se evaluează răspunsul publicului. Dacă
opoziţia este redusă, atunci acţiunea poate continua, probabil, în sigu-
ranţă. Dacă reacţia este puternică, atunci trebuie căutate alte abordări.
Retragerea aparentă poate include, pe lângă amânare, şi disimu-
lare, şi o oarecare doză de amăgire. Astfel, unul dintre negociatori în-
cearcă să insinueze că s-ar putea retrage din discuţii, când, de fapt, el
rămâne interesat. Scopul său este de a obţine, în cele din urmă, o con-
cesie sau o schimbare a poziţiei. De exemplu, cumpărătorul potenţial
al unui tablou îl găseşte pe vânzător hotărât să nu accepte preţul pe
care cumpărătorul este pregătit să-l plătească. Cumpărătorul ar putea
spune: „îmi pare rău, dar nu sunt de acord cu preţul dvs.; ştiţi care este
preţul oferit de mine, aşa că, dacă nu există nici o schimbare de poziţie
din partea dvs., nu vom putea încheia afacerea”. Apoi acesta pleacă.
Dacă oferta cumpărătorului a fost reală, vânzătorul poate decide să
facă o concesie. Dacă nu, cumpărătorul se poate întoarce cu o ofertă
puţin mai mare. Între timp, cumpărătorul poate evalua şi alte opţiuni.
Omul bun/omul rău este o tehnică utilizată la scară internaţională
prin care unul dintre membrii echipei de negociere adoptă o linie dură,
pe când celălalt rămâne prietenos şi dispus să încheie afacerea. Când
„omul rău” părăseşte încăperea pentru câteva minute, „omul bun”
prezintă o ofertă care, în circumstanţele negative ale negocierii, pare
chiar prea bună pentru a putea fi realizată. Există mai multe versiuni
de „om rău”: avocaţi, soţi sau soţii, reprezentanţi ai personalului, con-
tabili, experţi în taxe, sales manageri sau economişti.
 Pericolul utilizării acestei strategii rezidă în posibilitatea de a fi
depistată de adversar. Iată cum puteţi reacţiona, dacă aveţi impresia că
vi se aplică această metodă:
Părăsiţi discuţia.
Chemaţi în ajutor propriul dvs. „om rău”.
Cereţi partenerilor de discuţie să nu facă teatru şi să treacă la
afaceri.
Autoritatea limitată este o altă tehnică ce încearcă să forţeze
acceptarea unei poziţii, pretinzând că oricare alta ar necesita aprobări
la nivel superior. Cu persoanele care pretind că au o autoritate limitată
este foarte dificil de negociat, întrucât motivele lor de a da curs cererii
depind de persoane, politici sau practici asupra cărora ei nu au nici un
control. Un vânzător care nu poate oferi o reducere mai mare de 5%,
care nu poate influenţa data livrării sau care nu poate accepta un târg,
nu poate face nici o concesie în aceste domenii. În asemenea împreju-
rări, unii negociatori cedează, pe când alţii insistă ca oferta lor să fie
prezentată forului care o poate aproba sau respinge. În acest caz,
există riscul ca negocierea să fie anulată, dar apare şi posibilitatea ca
partenerul să-şi reevalueze poziţia.
Paşi fundamentali într-o negociere
1. Cunoaşterea reciprocă este importantă, deoarece, înainte de a
începe negocierea, trebuie să-i cunoaştem pe toţi cei implicaţi. Obiecti-
vul principal este de a desfăşura contactul iniţial într-o atmosferă prie-
tenoasă, relaxantă şi profesională, păstrându-se totuşi atmosferă de
afaceri.
2. Declararea scopurilor şi a obiectivelor este o etapă ce se deru-
lează după ce începe negocierea. La această etapă nu vor fi menţionate
problemele specifice, deoarece abia a început studierea nevoilor
ambelor părţi. Persoana care vorbeşte prima despre problema în cauză
poate spune, de exemplu, „aş dori să mă asigur că înţelegerea dintre
noi va funcţiona într-un mod benefic pentru toţi cei implicaţi”. Nu s-a
anunţat nici o condiţie încă, dar s-a făcut o declaraţie pozitivă privind
acordul şi care ar fi favorabilă tuturor participanţilor. Persoana care a
făcut declaraţia de început va trebui, apoi, să aştepte un răspuns de la
cealaltă parte, pentru a afla dacă şi aceasta are scopuri şi obiective
similare. Dacă există divergenţe, acesta este momentul potrivit pentru
a le afla. Este necesar ca, pe parcursul acestei şedinţe, să existe o
atmosferă de cooperare şi de încredere reciprocă.
3. Începutul procesului este un pas important, deoarece, pentru a
iniţia procesul trebuie luate în discuţie problemele specifice. Înainte de
lansarea discuţiei, trebuie studiate toate temele negocierii, pentru a de-
termina modul în care este mai avantajos a fi prezentate: grupat sau
separat. Adesea, problemele sunt prezentate grupat, astfel încât solu-
ţionarea uneia este legată de soluţionarea alteia. De exemplu: „Nu
cumpăr cuptorul la acest preţ decât dacă includeţi în contract un an de
garanţie”. Dar se poate încerca şi o separare a problemelor astfel încât
acestea să fie abordate diferit. De exemplu, în cazul vânzării unei case
finisate, vânzătorul poate prefera să discute despre casă şi despre
finisări ca fiind două chestiuni separate. Cumpărătorului poate să i se
pară logic ca ambele aspecte să fie tratate împreună. În astfel de
negocieri, toate problemele au legătură unele cu altele. Nici un element
nu se consideră a fi rezolvat până când nu sunt rezolvate toate
celelalte. După ce au terminat studierea problemelor, negociatorii
trebuie să determine ce este mai avantajos: să combine sau să separe
aspectele diferite. Părerile privind importanţa chestiunilor abordate la
început diferă foarte mult: cei care consideră că negocierea trebuie să
înceapă cu problemele minore argumentează prin faptul că acestea pot
fi rezolvate mai uşor, ceea ce ar duce la crearea unui climat mai
favorabil pentru acordurile viitoare. Ceilalţi sunt de părerea că este
mai bine să se înceapă cu probleme majore, deoarece, dacă nu pot fi
rezolvate în mod satisfăcător, celelalte chestiuni nu mai au nici o
importanţă.
4. Dezacordul şi conflictul în domeniile în care acestea apar sunt
importante după ce problemele au fost definite. Dezacordurile şi con-
flictele rezolvate corespunzător apropie, în cele din urmă, cele două
părţi. Dar dacă nu sunt abordate corect, ele sporesc divergenţele.
Conflictul are capacitatea de a scoate la suprafaţă deosebirile dintre
punctele de vedere şi de a cristaliza adevăratele dorinţe şi cerinţe ale
negociatorilor. Acest tip de confruntare poate cauza stres. Prin urmare,
este foarte important să reţinem că aplanarea unui conflict în aseme-
nea împrejurări nu este un test de verificare a puterii, ci o oportunitate
de a dezvălui nevoile reale ale oamenilor. Aceste lucruri, bine înţelese,
pot conduce la găsirea unor domenii în care se poate realiza acordul
sau compromisul.
5. Reevaluarea şi compromisul constituie un pas important atunci,
când una dintre părţi merge mai departe şi propune un compromis, ade-
sea prin cuvinte de genul: „Daţi să presupunem că…..”, „Dar dacă….?”,
„Ce aţi spune dacă….?” În această situaţie celălalt negociator trebuie
să asculte cu mare atenţie, pentru a-şi da seama dacă se încearcă un
compromis. Răspunsul trebuie formulat cu mare atenţie, pentru că o
încercare prea bruscă de a accepta oferta poate face ca partenerul să
se retragă, deoarece se ajunge la un climat care nu este de natură să
determine un joc al cererii şi al ofertei.
Orice negociere este încununată de succes atunci când ambele
părţi îşi reevaluează poziţiile şi determină care este nivelul acceptabil
al compromisului. În timpul acestui pas, trebuie ca fiecare negociator
să-şi amintească de principiul oferă/ primeşte.
6. Înţelegerea sau acordul de principiu reprezintă pasul final.
Când se ajunge la un acord, este necesar ca respectiva înţelegere să fie
şi declarată. O decizie cu privire la modalitatea efectivă de realizare a
tranzacţiei este necesară în special în cazul în care este nevoie de o
aprobare suplimentară, lucru ce presupune, în mod normal, transpune-
rea termenilor acordului în scris.
Deoarece acordul este obiectivul final al oricărei negocieri, este
foarte important să se determine, încă de la început, nivelul de autori-
tate al părţii cu care se negociază. De exemplu, unii vânzători negocia-
ză doar pentru a afla poziţia celeilalte părţi, după care îşi informează
partenerul că nu au autoritatea de a-i accepta condiţiile. Apoi se duc la
cineva din biroul din spate, care respinge tentativa de „acord”, pentru
a obţine condiţii mai bune.
De aceea, într-o negociere, dacă avem autoritatea de a încheia un
anumit acord, trebuie să ne străduim să negociem cu o persoană care
are acelaşi nivel de autoritate.
Timpul de acceptare şi analiza postnegociere
Astfel, în timpul procesului de negociere trebuie să sa acorde ne-
gociatorilor un timp de acceptare, deoarece persoanele investite întot-
deauna au nevoie de timp pentru a accepta ceva nou sau schimbat.
Părţile care se angajează în negociere speră să obţină ceea ce doresc
cât mai rapid şi mai uşor. Dar acest lucru uneori nu este posibil. De
exemplu, preţul ridicat dorit de vânzător sub preţul redus sperat de
cumpărător se dovedeşte a fi mai greu de obţinut decât s-a crezut
iniţial. Dorinţele devin realitate numai în urma unor negocieri dificile,
a unor reajustări şi compromisuri.
După fiecare negociere este bine să se facă o analiză, numită
analiză postnegociere, care poate contribui la identificarea motivelor
succesului sau eşecului şi la oferirea de informaţii utile pentru nego-
cierile viitoare. Trebuie să examinăm punctele tari şi cele slabe ale
adversarului, precum şi pe ale noastre; toate observaţiile notate devin
o sursă de documentare pentru următoarea negociere.
Etica în negociere
Fiecare parte aflată în negociere doreşte să câştige. Negocierile de
succes se sfârşesc atunci când fiecare dintre părţi obţine ceea ce şi-a
dorit. Ori de câte ori un negociator abordează o situaţie tranzacţională
cu ideea „Trebuie neapărat să câştig şi nu prea îmi pasă de cealaltă
parte”, dezastrul se lasă prea mult aşteptat.
Într-o negociere, conceptul câştig/câştig nu este bazat doar pe
consideraţii de ordin normal.
Negocierea de tip câştig/câştig este, pur şi simplu, un mod de a
face „o afacere bună”. Dacă părţile care au încheiat un acord sunt sa-
tisfăcute de rezultat, ele se străduiesc împreună să ajungă la o înţelege-
re pentru a evita un eşec. De asemenea, părţile sunt dispuse să colabo-
reze şi în viitor. Poate vă întrebaţi: „Cum pot să câştig într-o negocie-
re, dacă permit şi celeilalte părţi să-şi atingă obiectivele?” Răspunsul
la întrebare rezidă în faptul că fiecare parte are propriile sale nevoi şi
există întotdeauna posibilitatea realizării unui schimb, astfel încât fie-
care parte să obţină ceva valoros pentru ea în acel moment. Într-o ne-
gociere încheiată cu succes, un negociator obţine un lucru de valoare
considerat mai mare, în schimbul altui lucru, căruia îi atribuie o valoare
relativ mai redusă. Aşadar, ambele părţi pot câştiga. Chiar dacă fiecare
dintre ele a dorit la început mai mult, ele sfârşesc prin a fi satisfăcute.
Benjamin Franklin a exprimat cu claritate acest lucru, spunând:
„Schimburile nu s-ar produce, dacă nu ar fi avantajoase pentru fiecare
parte implicată. Desigur, cel mai bun târg care se poate încheia este cel
care se află în concordanţă cu poziţiile părţilor în cauză. Cel mai prost
rezultat se poate obţine atunci când, din cauza lăcomiei, nu se încheie
nici un târg, iar o tranzacţie care ar putea fi avantajoasă pentru ambele
părţi nu se mai realizează deloc”.
Greşeli critice în negociere
Într-o negociere, pentru a se înregistra succesul scontat, trebuie
evitate următoarele opt greşeli:
Pregătirea necorespunzătoare; pregătirea negocierii ne furnizează
o imagine clară a alternativelor pe care le avem şi ne asigură
flexibilitatea necesară în momentele-cheie.
Ignorarea principiului „oferă/primeşte”; fiecare parte urmăreşte
să încheie negocierea cu sentimentul că a realizat un câştig.
Comportamentul de intimidare; cercetările demonstrează că
tacticile dure primesc replici pe măsură, iar convingerea generează un
rezultat mai eficient decât dominarea partenerului.
Nerăbdarea; nu trebuie să grăbim lucrurile, răbdarea fiind
răsplătită.
Pierderea cumpătului; emoţiile negative puternice împiedică
instaurarea unei atmosfere de cooperare şi, implicit, generarea de soluţii.
Prea multe vorbe şi prea puţină atenţie.
Argumentarea şi nu influenţarea; o poziţie poate fi susţinută cel
mai bine prin cunoştinţe, nu prin încăpăţânare.
Ignorarea conflictelor; conflictul este substanţa negocierii, care
trebuie acceptat şi rezolvat, nu evitat.
Principiile negocierilor eficiente: politeţea, delicateţea, one-
stitatea, tactul
Probabil că nu există negocieri morale, dar cu certitudine există o
morală a negocierilor. Căutarea dimensiunilor morale ale activităţii de
negociere poate oferi aspecte ale multiplei sale funcţionalităţi. Ca acti-
vitate socială, negocierea este puternic integratoare şi reglatoare. Ea
oferă ocazii de întâlnire şi obligă partenerii să se apropie, să se desco-
pere în intenţii, pentru a putea negocia. Fiecare negociator este supus
judecăţii altuia, căci a negocia înseamnă a asculta argumentele altuia
şi a le pune în valoare pe cele proprii. Deci, negocierea ţine de un dia-
log care incubă experienţa sociabilităţii şi a raporturilor umane. Ca
funcţie reglatoare, negocierea propune un sistem structurat de schimburi.
Oferta şi contraoferta trebuie să fie proporţionale sau să creeze arhetipul
unui comportament de reciprocitate. Orice schimb înseamnă o priva-
ţiune sau o renunţare, iar un asemenea exerciţiu este reglator în măsură
în care valorile şi interesele schimbate capătă un caracter obiectiv.
Negocierea se bazează pe credibilitatea părţilor şi pe justeţea in-
tereselor pe care le urmăresc. De aceea se spune că o negociere poate
determina, dar şi salva, în situaţii critice, imaginea participanţilor la un
asemenea proces. Negocierea nu este un sport care să aibă parte de un
regulament specific, în care participanţii să fie sancţionaţi de un arbitru,
dacă nu sunt respectate regulile. Pentru că procesul de negociere este
deosebit de dinamic şi nu are parte de un regulament standard în do-
meniu, a apărut nevoia de a suplini asemenea neajunsuri. Regulile pe
care le stabilesc părţile pentru a fi asigurat un cadru etic de desfăşurare
a negocierilor le numim convenţii.
Convenţiile în cadrul negocierilor au apărut dintr-o necesitate de a
crea un cadru favorabil tuturor participanţilor la un asemenea proces,
pe baza unui set de norme acceptate de comun acord. Rolul acestor
convenţii este de a încerca să uniformizeze câteva reguli de conduită,
care ar trebui urmate de toţi participanţii la un proces de negociere,
dar şi să asigure premisele pentru o comunicare eficientă. O primă con-
venţie pe care o putem întâlni în negocierea conflictelor este
consecvenţa. A nu face abateri de la principiile de bun simţ acceptate
în domeniul relaţiilor interumane, creează încredere şi generează,
ulterior, credibilitatea negocierilor. Consecvenţa presupune că pe
întreaga perioadă a negocierilor punctul central îl va constitui
înţelegerile şi acordurile acceptate în comun. Etic este ca lucrurile deja
acceptate să nu fie răstălmăcite mai târziu.
O altă convenţie, specifică negocierii conflictelor, se raportă la
informaţiile utilizate. Într-un proces de negociere nu vor fi utilizate
expresii de genul „am auzit că...”, întrucât folosirea unor astfel de for-
mulări denotă fie lipsa de respect faţă de interlocutor, fie amatorism
în domeniul negocierii. Total neetică este şi preluarea unui zvon, ca
aparţinând unei realităţi primare. Este adevărat că zvonul apare pentru
a suplini lipsa unei comunicări oficiale, dar nu poate constitui baza
unor discuţii în negocieri.
Credibilitatea negociatorilor este importantă în orice formă de
negociere. În negocierea distributivă, negociatorii credibili apar ca
având o putere de convingere mare, fiind capabili să înainteze chiar
prin ameninţări şi promisiuni. În schimb, negocierile integrative folo-
sesc ca sursă-cheie credibilitatea obţinută prin prezentarea la masa
tratativelor a unor informaţii dense. Dacă analizăm procesualitatea
negocierii, putem remarca unele probleme etice care apar chiar de la
început. A lăsa loc pentru negociere, nu exclude importanţa începerii
negocierilor cu o cerere sau o ofertă plauzibilă.
În cursul negocierilor, de multe ori a da toate cărţile pe faţă este
o convenţie de negociere eficientă şi, în acelaşi timp, etică. Aceasta
demonstrează faptul că suntem serioşi şi că respectăm inteligenţa par-
tenerului. Totodată, acest fapt ar putea încuraja cealaltă parte să înain-
teze cereri mai oneste, de vreme ce solicitările lor deformate vor fi în
contrast cu un set de solicitări mai oneste. De obicei, subiecţii care s-au
descurcat cel mai bine în negocieri au fost cei care au afirmat pur şi
simplu adevărul. Un motiv ar fi, că majoritatea persoanelor se aşteaptă
ca negocierile să fie însoţite de un comportament duplicitar. În con-
secinţă, ei sunt copleşiţi de adevăr. Reamintim, că un mod de a fi sincer
şi corect este de a nu crede niciodată ceea ce nu-ţi doreşti sau nu poţi
justifica. Urmând această direcţie, negociatorii estici îşi fac temele şi
justifică ceea ce doresc în faţa celeilalte părţi.
O altă convenţie este eliminarea trucurilor pe parcursul şi la sfâr-
şitul negocierilor. Utilizarea trucurilor poate avea efecte regretabile. În
viitor, este puţin probabil ca aceleaşi trucuri vor putea fi utilizate şi a
doua oară, deoarece reputaţia, credibilitatea şi imaginea vor avea serios
de suferit. Deci, negocierea se încheie sub forma unui acord, dar rolu-
rile părţilor nu se sfârşesc aici. Ele continuă să-şi exercite acţiunea,
pentru că urmează punerea în practică a clauzelor contractuale. Prac-
tic, dacă negociatorii observă disfuncţiuni în derularea acordului în-
cheiat, este o datorie morală a lor să fie comunicat acest lucru. Acor-
dul trebuie să fie implementat în forma acceptată, ceea ce este, înainte
de toate, o problemă de etică profesională.
La sfârşitul negocierilor trebuie să-i fie permis „învinsului” să-şi
păstreze demnitatea. Oamenii preferă să nu-şi afişeze slăbiciunile sau
incompetenţa în timpul negocierilor, dar mai ales în finalul acestora.
Cei care au experienţă în negocierea conflictelor ştiu că menajarea
orgoliului este o convenţie de care este bine să ţinem seama. Moral-
mente, este bine ca disputa să nu fie personalizată, iar părţile să fie
înţelegătoare şi să nu adreseze jigniri gratuite. De asemenea, în final,
dacă nu i se dă „învinsului” ocazia de a se retrage demn, probabil,
acesta va deveni un duşman pentru o perioadă lungă de vreme.
Cu toţii am fost, cel puţin o dată, martorii unui comportament lip-
sit de etică în cazul unei negocieri. Criteriile în funcţie de care am ales
să îi luăm în considerare consecinţele spun multe chiar despre perspec-
tiva noastră asupra eticii: succesul sau eşecul tacticilor folosite sau
reacţia părţilor.
Indiferent de perspectivă, un lucru este cert: în măsura în care uti-
lizarea unor tactici lipsite de etică oferea unui negociator posibilitatea
de a obţine rezultate irealizabile în cazul dacă s-ar fi folosit de un com-
portament etic, iar acest comportament ar fi rămas nepedepsit, trăgând
concluziile necesare. Atât „victima”, cât şi „agresorul” erau predispuşi
să folosească asemenea tactici în circumstanţe similare.
Deşi comportamentele neetice în negocieri pot conduce la succes
pe termen scurt, ele pot crea adversari puternici, care vor dori să-şi ia
revanşa. Păstrând în perspectivă neutralitatea, cea mai gravă conse-
cinţa a folosirii unor tactici neetice este generalizarea unei experienţe
negative la viitoarele runde de negociere. Victima unei astfel de ne-
gocieri va raţionaliza şi va justifica, la rândul său, un comportament
neetic deformând percepţia tuturor negociatorilor care participă la
întâlnirile ulterioare.
Formele viciate folosite în negocieri constituie abateri de la prin-
cipiile etice. Prima şi cea mai gravă dintre aceste forme este uzul imi-
nent al forţei, situaţie cu totul contrară esenţei negocierilor. Orice ne-
gociere sub iminenţa forţei este, de la început, degenerată. O
asemenea negociere este total neetică, deoarece nu mai are ca
fundament libera alegere sau evaluare a unei situaţii. Un scenariu în
care una din părţi încearcă să obţină o concesie majoră prin forţă este
contrară bunului simţ, deoarece partenerul de negociere nu va avea
decât o singură alternativă: fie va face tot posibilul pentru a câştiga
timp, fie îşi va demonstra capacitatea de a face faţă forţei, probabil, tot
prin forţă.
Alte forme viciate în negociere sunt ameninţarea şi înşelăciunea.
Ele sunt declanşate cu scopul de a determina o schimbare de poziţie
a oponentului, prin manipularea alegerii pe care o va face. Prin ame-
ninţare se fac afirmaţii prin care partenerul de negociere este asigurat
că urmează a i se cauza o pagubă sau un prejudiciu dacă nu se va
conforma.
Cealaltă practică neetică, înşelăciunea, manifestată prin promisiuni
fără acoperire, informare falsă, nerespectarea clauzelor negociate etc.
este o acţiune fără acoperire, realizată în scopul de a obţine avantaje
dorite de la partenerul de negociere. O asemenea practică violează
principiul de bună-credinţă care ar trebui să guverneze negocierea
conflictelor. Utilizarea unor asemenea forme de negociere este nocivă
pentru toate părţile aflate în negociere, ele creează şi mai multe con -
flicte în loc să le rezolve şi sunt surse potenţiale ale unui climat de
nesiguranţă şi neîncredere.
Formalismul etic este mai mult decât necesar în negociere, căci se
concentrează asupra intenţiilor asociate părţilor care caută să-şi rezolve
un diferend şi nu asupra persoanelor care negociază. Regulile specifice
pe care le dezvoltă formalismul determină principii pe care oamenii
trebuie să le folosească pentru a avea un comportament corect în ne-
gocieri. Sunt multe viziuni etice asupra a ceea ce este corect, dar, în
ciuda elementelor care le diferenţiază, nici una nu împiedică negocia-
torii să practice o strategie proactivă în adoptarea unui comportament
etic. Etica trebuie să marcheze în profunzime negocierea conflictelor,
căci, practic, raţiunea oricărei negocieri trebuie să fie găsirea unei
soluţii echilibrate, corecte în avantajul reciproc al părţilor.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Ce presupune etica în negociere?
Caracterizează personalitatea negociatorului din punct
de vedere etic.
Analizează greşelile tipice comise într-o negociere.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Defineşte conceptul de negociere.
 Analizează interdependenţa imaginii profesionale de
negociator cu cea personală.
Identifică paşii procesului de negociere
Analizează principiile în negociere şi identifică cazuri
de respectare a lor.

COMUNICĂ, DECIDE!
Analizează procesul de negociere a lipsei de la ore a
colegilor tăi. Succese/insuccese. Cum ai fi realizat
acest proces?
Caracterizează stilurile de negociere
Formulează 5 întrebări pe baza materialului studiat.
EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Studiu de caz.
Dacă ai fi pus în situaţia de a negocia preţul la
un contract cu prietenul tău care este angajat la
o altă firmă. Dacă negociezi în favoarea firmei tale, prietenul tău ar
putea fi demis. Dacă negociezi în favoarea prietenului tău, ai putea fi
demis tu. Cum procedezi? Argumentează.
Proiectează soluţii de rezolvare a conflictelor apărute în negociere.
ACŢIONEAZĂ!
Anticipă evoluţia pieţelor şi tipurilor de negociere în
viitor.
Propune modalităţi de negociere câştig/câştig.
Elaborează sistemul de prezumţii argumentate în
negociere.

Bibliografie recomandată:
Crăciun Claudia, Tehnici de comunicare şi negociere, Chişinău, 1998.
Popa Ioan, Tranzacţii comerciale internaţionale, Editura Economică, 1997.
Robert B. Maddux, Succesul negocierii, Editura Codecs, 1998.
Rogojanu A., Deontologia comunicării, Bucureşti, 2005.
L’essentiel du Management, no.39, 1998.
 3.3. Etica în soluţionarea conflictelor
Delimitări conceptuale
Cauze de apariţie a conflictelor
Dinamica procesului conflictual
Modalităţi de soluţionare a conflictului
Reguli de soluţionare constructivă a conflictelor
Comportamentul conflictual tipic şi alternative de acţiune
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să identifice factorii determinanţi ai conflictului în organizaţie,
să analizeze dinamica procesului conflictual;
să determine modalităţile de soluţionare a conflictului în diferite
situaţii de caz;
să argumenteze importanţa conflictului pozitiv;
să propună reguli de soluţionare constructiva a conflictelor;
să propună forme de intervenţie în situaţii de conflict;
să planifice căi de soluţionare a conflictului;
să direcţioneze conflictul spre generarea de alternative referitoare la o
decizie.
Termeni-cheie: conflict pozitiv

Delimitări conceptuale
Conflictul este o neînţelegere între două sau mai multe persoane.
Noţiunea de conflict se referă atât la conflictul cu efecte negative
(neproductiv), cât şi la conflictul pozitiv (productiv). Conflictul pozi-
tiv poate testa ideile, poate stimula generarea de alternative referitoare
la o decizie, precum şi împiedică luările de decizii pripite, poate ridica
nivelul de conştientizare a problemelor, poate stimula interesul, gândi-
rea creativă, deci şi calitatea deciziilor.
Conflictul poate exista la nivel intrapersonal şi interpersonal, la
nivel de intergrupe şi de organizaţie unde se urmăresc obiective dife-
rite, se apăra valori diverse, se promovează interese opuse, chiar
urmărind aceleaşi obiective, dar pe căi diferite sau în mod competitiv.
Corelaţia dintre conflict şi comunicare
Există o corelaţie strânsă între conflict şi comunicare. Comunica-
rea poate determina cauza conflictului, simptomatica conflictului sau
poate conduce la rezolvarea conflictelor. În baza aceasta se pot trage
următoarele concluzii:
Numai prin comunicare părţile în conflict pot accepta o soluţie
care să ţină cont de obiectivele ambelor părţi.
Există pericolul ca incertitudinea, nesiguranţa şi informaţia
ambiguă generată de o comunicare defectuoasă să fie cauza percepţiei
când obiectivele se exclud reciproc.
Deoarece diferenţele dintre sistemele de valori induc diferenţe
între percepţii, acestea pot constitui o sursă de conflicte.
Apelarea la comunicarea pozitivă, ascultarea empatică (a te pune
în locul celuilalt) pot conduce la stabilirea unei baze comune de
dispute, de interese, la împărtăşirea în comun a unor valori.
Comunicarea precisă reduce diferenţele perceptuale şi scade în
acest mod probabilitatea de apariţie a conflictului.
Cauze de apariţie a conflictelor
- opinii diferite privind obiectivele organizaţionale prioritare (chiar
dacă toţi membrii organizaţiei sunt de acord cu obiectivele organiza-
ţionale şi sunt motivaţi corespunzător, totuşi scopurile individuale,
precum şi rolurile pe care se aşteaptă să le revină, vor fi într-o anumită
măsură divergente);
- lipsa de comunicare sau un tip de comunicare defectuoasă, in-
completă, care are drept consecinţă anumite neînţelegeri (fiecare acţiune
şi orice tip de activitate se construieşte pe tot ce înseamnă comunicare,
limbaj, interrelaţionare);
- diferenţe în modul de percepere sau în sistemul de valori (majo-
ritatea conflictelor apar din cauza modului diferit în care oamenii per-
cep şi îşi reprezintă realitatea sau modalităţile în care înţeleg şi îşi
exercită puterea);
- puncte de vedere diferite asupra metodelor folosite (deşi obiecti-
vele sunt comune, de multe ori grupul şi indivizii manifestă opinii dife-
rite privind modul de îndeplinire a acestora);
- competiţia pentru supremaţie (se manifestă atunci când o per-
soană încearcă să întreacă sau să eclipseze o altă persoană pentru a
promova sau pentru a obţine o poziţie influentă în cadrul aceleiaşi
organizaţii);
 - ambiguitatea în stabilirea scopurilor şi obiectivelor organizaţio-
nale, a criteriilor de performanţă, în transmiterea deciziilor sau prezen-
tarea deformată a realităţii;
- interdependenţele dintre posturi, funcţii şi compartimente ale
structurii formale;
- agresivitatea şi încăpăţânarea unor membri ai organizaţiei s.a.
Cercetările de psihologie socială au scos în evidenţă faptul că ma-
nagerii sunt mult mai expuşi efectelor conflictului de rol, în compa-
raţie cu executanţii (de exemplu, un director de departament trebuie să
urmărească îndeplinirea sarcinilor, a obiectivelor departamentului pe
care îl conduce, iar, pe de altă parte, trebuie să se preocupe de bună-
starea subalternilor săi).
Cauze generatoare de stres manifestate la nivelul managerilor:
- Complexitatea, diversitatea şi caracterul de noutate frecventă a
sarcinilor cu care se confruntă managerul. Solicitările contradictorii
provin din gradul ridicat de dificultate şi urgenţă al sarcinilor şi din
lipsa de timp şi/sau de cunoştinţe profesionale actualizate necesare
pentru rezolvarea sarcinilor.
- Responsabilităţile ridicate pe care le presupun funcţiile de mana-
gement, caz în care presiunile pot apare din dorinţa de a împăca intere-
sele organizaţiei cu cele ale diferitelor categorii de persoane, precum:
acţionari, angajaţi, clienţi, furnizori etc. De multe ori un manager este pus
să aleagă şi să sacrifice unele interese în favoarea altora, toate aceste
responsabilităţi fiind întotdeauna însoţite de emoţii şi sentimente puternice.
- Preocuparea pentru viitorul organizaţiei. În majoritatea timpului
său, managerul trebuie să rezolve într-un timp scurt o serie de
probleme complexe şi foarte importante. Se poate observa cu uşurinţă
faptul că unii manageri au tendinţa de a se lăsa copleşiţi de o serie de
probleme cotidiene urgente, dar care nu au o foarte mare importanţă şi
care, pentru a fi rezolvate, consumă nejustificat de mult timp în dauna
preocupărilor pentru problemele de perspectivă.
- Presiunea exercitată de schimbările frecvente din mediu, care
conduc la tot mai multe situaţii în care luarea deciziilor se face în ritm
alert. Starea de stres poate să apară, în acest caz, prin conştientizarea
posibilelor efecte ale unei decizii insuficient argumentate.
- Stilul de management neadecvat, fapt ce reflectă conflictul exis-
tent între tipul de manager care utilizează un anumit stil de conducere
şi caracteristicile diferite fie ale activităţii, fie ale grupului pe care îl
conduce.
- Centralizarea excesivă a autorităţii. Stresul este generat de con-
flictul dintre dorinţa de a dirija şi controla cât mai multe activităţi şi
capacităţile fizice, psihice, intelectuale şi resursele de timp limitate
pentru realizarea acestei dorinţe.
- Existenţa unor subordonaţi slab pregătiţi din punct de vedere
profesional. În această situaţie, stresul se datorează conflictului dintre
dorinţa de realizare a obiectivelor grupului şi lipsa autorităţii necesare
pentru selectarea sau concedierea subordonaţilor.
- Prelungirea programului de lucru datorită apariţiei unor situaţii
de genul: termene scadente, schimbări frecvente în priorităţile organi-
zaţiei etc.
Dinamica procesului conflictual
Conflictul evoluează trecând prin 5 etape care se interpătrund:
Apariţia sursei generatoare de conflict şi conturarea conflictului
latent (ascuns, care apoi izbucneşte)
Intuirea pe căi diferite a conflictului (ceva nu este în regulă).
Exteriorizarea clară a unor semne caracteristice stării de conflict
(şeful nu m-a anunţat că trebuie să vin la şedinţă).
Manifestarea unor acţiuni deschise menite să declanşeze con-
flictul.
Apariţia consecinţelor şi a acţiunilor întreprinse (şeful nu doreşte
să participe la luarea unor decizii, deci voi sabota /bloca, nu voi fi de
acord, nu voi recunoaşte implementarea acestora)
Etapa conflictului perceput (2) este caracterizată de apariţia unor
componente emoţionale [încep să se simtă ostili, tensionaţi, anxioşi
(fricoşi)]. În cazul conflictului pozitiv se simte entuziasm, ambiţie,
dorinţa de a porni la acţiune.
Conflictul simţit (3) este personalizat prin următoarele caracteris-
tici: tipul individului, ca formă, are manifestări defensive şi agresive,
moralul lui este scăzut şi pune accentul pe acţiuni neproductive. Con-
flictul manifest (4) constituie o comportare observabilă, alimentată de
percepţie şi sentimente latente, şi poate lua calea fie a luptei deschise,
care va duce spre situaţia de învingător şi învins, fie spre stabilirea
unor obiective comune.
 Exista trei forme de intervenţie în situaţii de conflict manifest:
Negocierea, care are ca scop să ajungă la o înţelegere, iar dacă
negocierea nu rezolvă conflictul, se recurge la mediere.
Medierea este forma de intervenţie prin care se promovează
explicarea, interpretarea punctelor de vedere pentru a fi înţelese corect
de ambele părţi, fiind, de fapt, negocierea unui compromis între puncte
de vedere, atitudini ostile sau incompatibile, ea presupune existenţa a
unei a treia părţi pentru a interveni între părţile în dispută cu scopul de
a ajunge la o decizie pentru ambele părţi. Dacă nici medierea nu rezol-
vă conflictul, se recurge la arbitraj.
Arbitrajul constă în audierea şi definirea problemei conflictuale de
către o persoană de specialitate sau desemnată de o autoritate, arbitrul
acţionează ca un judecător şi are putere de decizie.
Modalităţi de soluţionare a conflictului
În cazul în care se doreşte să existe succes în organizaţie sau în
relaţiile cu subordonaţii, se pot contura 5 moduri de abordare a con-
flictului:
Retragerea presupune preocuparea insuficientă de succes şi
relaţii. Cel ce foloseşte această strategie pierde speranţa de a soluţiona
conflictul, încearcă să evite frustrarea şi stresul, se retrage din conflict,
eschivându-se prin schimbarea subiectului, ignorarea unor afirmaţii,
prin readresarea responsabilităţilor altor persoane, amânarea deciziilor
mizând pe faptul că conflictul va dispărea de la sine. Dezavantajul
acestei abordări rezidă în faptul că se ignoră condiţiile ce au generat
conflictul, care trece într-o stare latentă. Această abordare poate fi
avantajoasă dacă conflictul nu are importanţă.
Aplanarea - se încearcă a aborda conflictul satisfăcându-i pe toţi.
Când tensiunea creşte, aplanarea se realizează prin folosirea umorului
sau prin chemarea la o cafea, prin explicaţii făcându-i pe ceilalţi să
ajungă la înţelegere, deşi această metodă poate reduce conflictul pe un
termen scurt. Aplanarea poate fi utilă atunci când problema este lipsită
de importanţă sau cei implicaţi nu vor să cadă de acord.
Forţarea - este o abordare a conflictelor în care se încearcă a
realiza cu orice preţ obiectivele legate de productivitate, fără a se lua
în considerare părerea sau acordul celorlalţi, nevoile şi sentimentele
lor. Se vor utiliza acţiuni de constrângere prin mijloace financiare sau
intelectuale, bazate pe atribuţiile funcţiei.
Compromisul - se plasează între forţare şi aplanare; constă în
rezolvarea problemelor prin concesii reciproce, ambele părţi obţinând
satisfacţie.
Confruntarea - este abordarea constructivă a conflictului, fiind
unica metodă care conduce la rezolvarea lui definitivă.
Cercetările arată că cele mai eficiente abordări sunt obţinute în
următoarea ordine:
se începe prin abordare, prin confruntare, se continuă prin cea de
aplanare, compromis, forţare şi, în cel mai rău caz, prin re-
tragere. Cei mai puţin competenţi evită confruntarea, preferă
forţarea, însă recurg ulterior la retragere, aplanare şi compromis.
Reguli de soluţionare constructivă a conflictelor
Renunţarea la uzul de forţă (ameninţări, bătăi etc.).
Schimbarea de perspectivă în momentul în care conflictul este
recunoscut ca fiind o problemă comună ceea ce deschide noi perspective.
Disponibilitatea de a discuta: discuţia defineşte obiectul conflic-
tului şi pericolul unor neînţelegeri scade.
Capacitatea de dialogare: se învaţă să se înţeleagă unul pe altul,
astfel găsind o soluţie comună.
Mediere - o parte terţă îi împacă pe ceilalţi. Ca să existe mediere,
trebuie să existe încredere.
Încredere - propriile demersuri trebuie să fie transparente.
Fair play (joc cinstit) - trebuie să existe reguli comune, este
nevoie de cooperare şi încredere ca să existe un joc cinstit.
Empatie (să simtă ceea ce simţi tu) - presupune atitudine şi
descoperă interesele. În aşa fel vor fi luate în seamă propriile acţiuni
ce vor duce la o preluare a răspunderii pentru partea sa din conflict.
Aspecte comune - dacă sunt recunoscute de ambele părţi, va avea
loc o apropiere faţă de convingerile şi valorile celuilalt.
Echilibrarea intereselor şi conflictelor – există atunci când se
dezvoltă o nouă relaţie între părţile implicate în conflict.
Comportamentul conflictual tipic şi alternative de acţiune
 Mijloace de presiune Alternative
1) îi atac pe ceilalţi; 1) mă ocup de problemă;
2) privesc negocierile ca pe o 2) văd negocierile ca pe o cale
competiţie; comună de soluţionare a
3) am chiar de la început o singură problemei;
opinie de neclintit; 3) sunt deschis la argumente ce m-
4) îmi rezum opţiunile la varianta ar putea convinge;
„ori/ori”; 4) încerc să identific interesele
5) încerc să-i fac pe ceilalţi să celorlalţi;
renunţe la cererea lor; 5) propun opţiuni, variante;
6) îi supun presiunilor pe ceilalţi şi 6) încerc să-i conving pe ceilalţi
îi privez de posibilitatea de a cu argumente juste;
devia. 7) ofer posibilităţi de compensare.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Ce înseamnă pentru dvs. conflict?
Ce rol joacă conflictul în viaţa dvs.?
Cine/ce vă determină să intraţi în conflict cu cineva/
ceva? (ce atitudini, sentimente, cuvinte, imagini,
gânduri)?
Cum vă autodiminuaţi stările conflictuale?
Ce metode personale de rezolvare a conflictelor folosiţi?
Ce fel de conflicte se pot naşte în legătură cu cariera dvs.? (rolul de
student, viitoarea carieră).
Vă implicaţi? Căutaţi soluţii de rezolvare? Care sunt acestea?

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Determină conceptul de conflict, corelaţia dintre conflict şi comuni-
care şi principalele cauze ale conflictelor.
Identifică care sunt cauzele generatoare de stres manifestate la nivelul
managerilor. Argumentează.
Propune forme de intervenţie în situaţii de conflict şi reguli de solu-
ţionare constructivă a conflictelor.
 COMUNICA, DECIDE!
Comentează următoarea idee: „Secretul şi farmecul lucrului nostru
sănătos nu rezidă în lipsa unui conflict, ci în hotărârea şi priceperea
noastră de a-l rezolva”.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Exprimă-ţi atitudinea personală faţă de rezolvarea
conflictelor.
Scenariul activităţii: „Se ştie că uneori, sau de cele
mai multe ori, conflictele pot fi şi pozitive. Cu
toate acestea, puţini dintre noi conştientizăm acest
lucru. Descoperă la ce este bun conflictul la locul
de muncă?”
Reprezintă o modalitate personală de a spune: „Conflictul la locul meu
de muncă este bun pentru că ajută la…”. Analizează ideile notate.

ACŢIONEAZĂ!
Elaborează o schemă de sinteză a modalităţilor de
soluţionare a conflictului. Analizează această
schemă.

Bibliografie:
Coul E., Stăpânirea de sine, Bucureşti, Cartea Românească, 1987.
Codul etic al funcţionarului fiscal, Chişinău 2008. Aprobat prin Ordinul
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr. 400 din 10 noiembrie 2008.
Petelean A., Managementul conflictelor. Forme viciate în negocierea
conflictelor, Tg.-Mureş, 2005.
Rogojanu A., Deontologia comunicării, Bucureşti, 2005.
Şuşţac Z., Ignat C., Modalităţi alternative de soluţionare a conflictelor, CEP
USM, 2008.
Бобнева М.И., Социальные нормы и регуляция поведения. Психологи-
ческие проблемы социальной регуляции поведения, M., Наука, 1976.
 4. COMPETENŢA RELAŢIONALĂ

4.1. Etica în afaceri

Concepte teoretice
Nivelurile de aplicare a eticii în afaceri
Rolul şi imporţanţa studierii eticii în afaceri
Dilemele etice în afaceri
Analiza şi soluţionarea problemelor etice
La sfârşitul cursului studenţii vor fi capabili:
să descrie rolul pe care îl joacă „încrederea” în relaţiile de afaceri;
să precizeze nivelurile de aplicare a eticii în afaceri;
să analizeze dilemele etice şi domeniile în care acestea apar;
să propună modalităţi de soluţionare a dilemelor etice în afaceri;
să explice ce înseamnă a avea un comportament etic în afaceri;
să anticipe consecinţele viitoare ale deciziilor contrare eticii;
să direcţioneze deciziile ce reglementează relaţiile adecvate în
afaceri.

Concepte teoretice
Cursul de Etica profesională are menirea să atragă atenţia studen-
ţilor asupra implicaţiilor sociale ale unor decizii de afaceri. Dar aface-
rea ar putea să se refere atât la businessul individual, cât şi la practica-
rea unei profesii în cadrul unei instituţii de stat sau particulare.
Etica afacerilor defineşte un sistem de principii, valori, norme şi
coduri de conduită, în baza unei filozofii a firmei, care se impun ca
imperative morale, inducând obligativitatea respectării lor. Pe bună
măsură, codurile etice şi de comportament îşi integrează valorile mo-
rale ca atare, deşi acestea devin funcţionale şi credibile numai în mă-
sura în care sunt asociate obiectivelor afacerii. Totodată, etica afaceri-
lor este un domeniu de studiu aplicativ al eticii, cu privire la determi-
narea principiilor morale şi a codurilor de conduită ce reglementează
relaţiile interumane din cadrul organizaţiilor şi guvernează deciziile
oamenilor de afaceri sau ale managerilor. Ea vizează atitudinea, con-
duita corectă şi onestă a unei firme faţă de angajaţi, clienţi, comunita-
tea în care acţionează, investitori, acţionari etc.
Dimensiunea etică a unei afaceri poate viza tendinţele oricărei
firme şi ale angajaţilor săi, de a respecta cu stricteţe legile, actele nor-
mative referitoare la:
- calitatea produsului;
- securitatea muncii;
- practici corecte de recrutare a personalului;
- practici corecte de marketing;
- practici corecte de vânzări;
- modul în care se utilizează informaţia confidenţială;
- implicarea în problemele comunităţii în care operează firma;
- atitudinea faţă de mită;
- atitudinea faţă de comisioane ilegale acordate în scopul obţinerii
unor facilităţi etc.
Raţiunea oricărei afaceri induce subiecţilor participanţi, fie că
sunt din interiorul ei, fie că se află în tangenţă sau complementaritate
cu ea, un comportament etic corespunzător standardului de valori pro-
prii, şi care vor include oricând elementele prezentate supra.
Interesul pentru un comportament moral în lumea afacerilor este
vechi. Ceea ce ştim, din perspectivă istorică, este că acest interes a
început în cea mai avansată societate comercială de acum cinci mii de
ani, în Sumer. Grecia Antică manifesta deopotrivă interes pentru teoria
economică şi pentru valorile şi normele morale implicate în schimbu-
rile economice. Aristotel făcea distincţie între economică (gospodărire
privată, cu scopuri familiale) şi hrematistică (schimburi economice a
căror scop este profitul). Prima practică avea o încărcătură etică, cea
de-a doua avea o singură dimensiune: cea a profitului. Schimburile
comerciale, activitatea cămătărească au avut mereu aceeaşi interpre-
tare: ocupaţii lipsite de dimensiune morală, cu utilitate pur economică.
Imaginea acestei separaţii a durat până în secolul XVIII. Cicero vor-
bea totuşi despre corectitudine în tranzacţii, ca dimensiune morală a
afacerilor.
Negustorii trecutului erau în genere stigmatizaţi ca lipsiţi de res-
pectabilitate, cu îndeletniciri neonorabile. Interpretarea creştină a unei
astfel de percepţii este expusă în relatarea din Noul Testament asupra
alungării negustorilor din Templu, precum şi în reluările acestei idei
din scrierile teologice.
În anii premergători apariţiei capitalismului sunt de remarcat pre-
ocupările societăţii de a reglementa relaţiile corecte dintre oameni.
Astfel, în secolul XVII apare Elizabethan Poor Law, lege progresistă
la acea vreme, în care colectivităţile erau făcute răspunzătoare pentru
soarta celor nevoiaşi, stabilind o taxă asupra pământului aflat în pose-
sia celor înstăriţi.
Capitalismul nu întotdeauna a oferit protecţie intereselor tuturor
membrilor societăţii, fapt ce a determinat apariţia unor acte normative
care au încercat să elimine abuzurile sociale. În 1876 apare Legea
Sherman Antitrust, primul cod de etică îndreptat împotriva abuzurilor
grosolane ale celor implicaţi în afaceri, Wembley Code of Etichs (1924),
sau Consumer Bill of Right promovată de J.F. Kennedy în 1962, prin
care guvernul american devine garantul corectitudinii afacerilor faţă
de consumatori.
Tehnologia, privatizarea, industrializarea, creşterea nevoilor şi a
consumului orientează societatea spre apariţia necesităţii reglementării
etice a afacerilor.
Până nu de mult, acest subiect a fost circumscris unor discuţii ne-
gative despre scandalurile şi dezastrele aduse mai ales de lumea cor-
poraţiilor, despre iresponsabilitate, iar recent ele au fost reluate în dife-
rite forme în contextul globalizării şi existenţei corporaţiilor mondiale.
Locul comun al acestor abordări legate de lumea afacerilor este dat
mereu de „numitorul comun al afacerilor: banul”.
Teoreticienii de orientare liberală au insistat asupra ideii că suc-
cesul este o virtute, sărăcia este un viciu şi că bogăţia devine sursa de
noblesse oblige (bogăţia este generatoare de obligaţii morale, pe când
sărăcia este generatoare de probleme morale). Astăzi, aceste discuţii
teoretice s-au mai echilibrat şi au ajuns la nivelul construcţiei idealu-
rilor morale în afaceri, cu accente, inclusiv pe dreptate socială şi grija
faţă de consumator.
Totodată, în ţara noastră, termenul afacere avea şi are o conotaţie
negativă fiind asimilat unui fapt reprobabil, speculaţiei, înşelăciunii în
dauna interesului public sau a celui privat. Afacerile sunt un mediu care
este perceput ca mai puţin nobil, eventual, un mediu fără „scrupule”,
fiindcă este legat de profit. Viciile clasice, cum ar fi lăcomia sau ava-
riţia, trec drept motivaţii frecvente pentru intrarea în lumea afacerilor.
Aceasta nu înseamnă că nu a existat o tendinţă permanentă ca
afacerile să fie guvernate de valori şi norme morale, oricât ar părea de
paradoxal, având în vedere tipul de motivaţii amintite mai sus.
Nivelurile de aplicare a eticii în afaceri
Conceptele centrale cu care operează etica afacerilor sunt:
datorie şi utilitate.
În afaceri pot fi detectate câteva niveluri de aplicare a eticii:
1. Nivelul micro este cel care se stabileşte între indivizi în baza
principiului corectitudinii schimbului. Acest nivel este mai aproape de
etica tradiţională şi cuprinde: obligaţii, promisiuni, intenţii, consecinţe,
drepturi individuale. Toate acestea alcătuiesc principiile schimbului
echitabil, câştigului cinstit, tratamentului corect. Astfel, o firmă care
vinde maşini trebuie să-şi prevină cumpărătorii, dacă ele au defecte la
sistemul de frânare, sau o firmă care vinde anticoncepţionale trebuie
să prevină clienţii că acestea produc dereglări hormonale. Clientul
trebuie considerat raţional, autonom, şi, ca să poată cumpăra serviciul
sau produsul în cunoştinţă de cauză, trebuie informat.
2. Nivelul macro se referă la reguli instituţionale sau sociale ale
comerţului, ale lumii afacerilor. Conceptele centrale ale acestui nivel
sunt: dreptate şi legitimitate. Problemele puse în contextul nivelului
macro sunt de natură filozofică, preponderent etică, şi sunt de tipul
următor: Care e scopul pieţei libere? Este proprietatea privată un drept
prioritar? Este just sistemul de reglementare a pieţei? Ce rol trebuie
să aibă statul în afaceri? Sunt oare corecte şi echitabile politicile de
impozitare aplicate firmelor?
3. Nivelul corporaţiilor. Discuţiile etice se referă preponderent la
rolul jucat în societate, la responsabilitatea socială şi internaţională a
corporaţiilor.
Nivelul macroeconomic determină stringenţa problemelor etice în
globalizarea afacerilor. Ele apar mai ales atunci când unele corporaţii
internaţionale desfăşoară afaceri în ţări cu economii slab dezvoltate,
cu un nivel mai redus de maturizare a conştiinţei civice. Astăzi, toate
organizaţiile din lume trebuie să recunoască importanţa şi necesitatea
luării în considerare a unor concepte ca: etică, morală, responsabili-
tate socială, echitate şi, totodată, să încerce a le implementa în cultura
lor organizaţională.
Rolul şi imporţanta studierii eticii în afaceri
Etica afacerilor este esenţială pentru succesul pe termen lung al
activităţii, atât din perspectivă macroeconomică, cât şi din cea micro-
economică. La nivel macroeconomic, etica influenţează întregul sistem
economic; comportamentul imoral poate distorsiona piaţa, ducând la o
alocare ineficientă a resurselor.
Din perspectiva microeconomică, etica este adesea asociată cu
încrederea. Etica este necesară, dar nu suficientă, pentru a câştiga
încrederea furnizorilor, clienţilor, comunităţii, angajaţilor. Întreaga
literatură economică apreciază faptul că încrederea este deosebit de
importantă în relaţiile de afaceri.
Încrederea înseamnă, de fapt, micşorarea riscului asumat. Ea asi-
gură protejarea drepturilor şi intereselor. Încrederea şi bunele relaţii
ale firmei se referă la:
Încrederea în relaţiile cu furnizorii - furnizorii sunt parteneri de
afaceri foarte importanţi, direct afectaţi de deciziile organizaţiei, de
comportamentul acesteia. Ea se câştigă prin respectarea obligaţiilor de
către fiecare parte şi prin minimizarea riscurilor de orice fel. Încrede-
rea determină o mai mare eficienţă, în timp, a schimbului, iar relaţiile
de schimb bazate pe încredere se dezvoltă atunci, când fiecare
partener îl tratează pe celălalt aşa cum ar vrea el să fie tratat;
Încrederea în relaţiile cu consumatorii - un vânzător câştigă în-
crederea clientului său atunci când este onest, competent, orientat spre
nevoile clientului şi plăcut. Clienţii aşteaptă de la vânzător produsele/
serviciile de calitatea promisă, precum şi informaţii reale, pertinente;
Încrederea în relaţiile cu angajaţii - încrederea trebuie acordată
atât şefilor, cât şi subordonaţilor. Un climat de încredere duce la o mai
bună comunicare, la o fidelitate mai mare a angajaţilor, la confidenţă,
la reducerea conflictelor de muncă sau a conflictelor dintre grupurile
de muncă etc. Un studiu a identificat cinci factori corelaţi cu
încrederea în relaţiile cu angajaţii:
percepţia unei comunicări deschise şi oneste, în sus şi în jos pe scară
ierarhică;
tratamentul corect pentru fiecare grup de muncă;
împărţirea obiectivelor şi a valorilor între muncitori şi supraveghetori;
autonomia, ca un semn al încrederii în angajat;
feedback din partea managementului privind performanţele şi
responsabilităţile salariaţilor;
încrederea este în relaţie directă cu unele tehnici moderne de mana-
gement, cum ar fi: creşterea responsabilităţii, managementul
participativ, managementul prin obiective, cercurile de calitate etc.
Etica în afaceri se referă, de fapt, la acel echilibru care ar trebui
găsit între performanţele economice şi cele sociale ale firmei.
Pentru înţelegerea clară a rolului eticii în afaceri este deosebit de
importantă atitudinea conducerii superioare a firmei, din care să reiasă
respectarea eticii atât prin acţiunile proprii ale managerilor, cât şi din
politicile abordate în firmă, din deciziile luate, din sarcinile transmise,
din politicile salariale adoptate, din modul de aplicare a sancţiunilor
disciplinare etc.
Dilemele etice în afaceri
Dilemele etice pot fi definite ca situaţii neclare, probleme care îi
pun în încurcătură pe cei care iau decizii, în dorinţa de a echilibra
performanţele economice şi cele sociale.
Cele mai multe dileme etice în afaceri apar în următoarele domenii:
marketing: reclama, publicitatea, ambalajul produsului;
aprovizionare: favoruri din partea furnizorilor;
producţie: calitatea materiilor prime şi a produselor finite,
costurile;
resursele umane: angajare, salarizare, motivare, evaluare, pro-
movare.
Cea mai dificilă situaţie pentru manageri o reprezintă existenţa
dilemelor etice. O dilemă etică se naşte atunci când toate alternativele
posibile din cercetările efectuate au o consecinţă negativă în plan social.
În primul rând, dilemele etice sunt generate de raportul dintre
performanţele sociale şi cele economice, realizarea echilibrului fiind
deosebit de dificilă, mai ales în condiţiile inexistenţei unei informaţii
complete care să poată crea o imagine globală asupra dimensiunilor
economice ale angajamentelor sociale, precum şi a consecinţelor so-
ciale generate de un comportament pur economic. Este şi cazul reven-
dicărilor pe care le pretind unele minorităţi, grupuri de presiune, dedi-
cate unei singure cauze, care o consideră de o moralitate incontestabilă;
nu urmăresc să obţină sprijinul majorităţii şi nici măcar să o atragă,
căci astfel s-ar putea să fie nevoie să recurgă la compromisuri.
În identificarea soluţiilor pentru dilemele etice, managerii trebuie
să investigheze cu multă atenţie toate aspectele problemei şi să adopte
o decizie care să fie judecată după consecinţele sociale şi mai puţin
după rezultate economice de moment. Practicarea unui management
modern, pe coordonate morale, a dovedit că rezolvarea dilemelor ma-
nageriale este în corelaţie cu valorile personalităţilor individuale anga-
jate în actul decizional managerial.
Dilemele etice apar în lumea afacerilor atunci când există o ne-
concordanţă între principiile etice şi situaţia practică, între ceea ce se
doreşte şi ceea ce este de fapt, între sistemele proprii de valori şi mo-
dul de satisfacere practică a nevoilor.
Atenuarea acestor stări (practic, nu se poate vorbi de dispariţia
conflictelor de interese intra sau extraorganizaţionale) va avea succes
numai prin conştientizarea, cunoaşterea şi instrumentarea de către ma-
nager a principiilor etice, a standardelor etice şi a sistemelor de valori
proprii domeniului economic şi, în detaliu, a organizaţiei pe care o
conduce.
Etica în afaceri reprezintă aplicarea standardelor morale la situa-
ţiile concrete din afaceri.
Analiza şi soluţionarea problemelor etice
Standardele noastre morale legale (corect, just, drept) diferă de la
un individ la altul, datorită diferenţei de valori la care se raportează.
Prin urmare, nimeni nu poate spune cu certitudine că un anume stan-
dard moral este bun sau rău, dar se poate demonstra dacă el exprimă o
obligaţie faţă de alţii şi nu numai un beneficiu fată de noi înşine.
În soluţionarea dilemelor etice, întrebările-cheie sunt:
Cine ar câştiga şi cât de mult?
Cine va pierde şi cât de mult?
Peter Drucker arată că proprietarul, omul de afaceri, managerii
trebuie să-şi „asume conştient responsabilitatea pentru binele comun şi
să-şi înfrâneze interesul propriu şi autoritatea atunci când executarea
lor dăunează acestora şi libertăţii individuale” – viziune
conservatoare, exigentă, izvorâtă din ideea unei orânduiri sociale
bazate pe un scop moral, în care acceptarea responsabilităţilor, a
îndatoririlor şi a obligaţiilor justifică revendicarea drepturilor.
Un cumul de reguli morale, izvorâte din respectarea celor mai
elementare noţiuni de etică trebuie să conţină:
Respectarea angajamentelor asumate. Toţi dorim să avem certitu-
dinea că promisiunile făcute de alţii sunt în totalitate îndeplinite, pentru
că, nerespectând această normă elementară, interacţiunea socială, con-
struită cu efort, tinde a se opri, iar afacerile vor eşua.
Nonviolenţa. Afectarea integrităţii fizice şi presiunile psihice con-
duc la apariţia unor complexe, cu implicaţii negative asupra mediului
de lucru; vor fi ascunse adevăruri şi va fi denaturată viaţa. Cu drepturi
şi obligaţii specificate în coduri de comportament se poate construi o
cale de dialog prin care se pot preveni conflictele violente.
Ajutorul mutual. Moralitatea şi codul etic reglementează compor-
tamentul uman în comunitate, incluzând activităţile individului, direc-
ţionate numai spre o colaborare în interesele comune ale grupului, dar
şi pentru interesele individuale ale fiecăruia. Chiar dacă unii consideră
că această deschidere în interesul individului poate afecta armonia, ea
trebuie realizată în condiţiile în care costul pentru realizarea dezidera-
tului nu este prea mare.
Respectul pentru persoană. Morala comunităţii solicită a privi şi a
considera alte persoane ca pe sine însuşi, tratând serios problemele şi
interesele lor, acceptându-le ca legitime.
Respectul pentru proprietate. Persoanele doresc să uzeze de drep-
tul de proprietate asupra bunurilor, iar dacă ele consideră că propriul
corp este o proprietate, acest aspect reprezintă un corolar al
respectului pentru persoană.
Principiile fundamentale utilizate în soluţionarea problemelor de
etică a afacerii sunt:
integrarea angajaţilor în desfăşurarea activităţilor;
obiectivitatea, eliminând conflictele de interese, influenţele
externe în realizarea unor oportunităţi;
competenţa, conştiinciozitatea, aptitudinile profesionale ale
managerilor şi ale personalului angajat în afaceri;
 confidenţialitatea informaţiilor dobândite pe parcursul derulării
activităţilor, cu excepţia situaţiilor impuse de lege, când se cere
dezvăluirea acestor informaţii;
serviciile în concordanţă cu standardele tehnice şi profesionale
relevante.
Cele mai generale probleme de natură etică sunt: conflictele de
interese ale angajaţilor, darurile, hărţuirea sexuală, plăţile neautorizate,
spaţiul privat al angajaţilor, problemele de mediu, securitatea muncii,
politica de preţuri, discriminările de orice fel etc.
Există numeroase cazuri în care angajaţi ai unor firme dau dovadă
de lipsă de etică în afaceri. De exemplu:
- acordarea unor comisioane ilegale pentru obţinerea de informaţii
confidenţiale despre firmele concurente;
- trafic ilegal cu produse aflate în monopolul statului;
- desfăşurarea unor activităţi neautorizate;
- folosirea unor documente cu regim special false sau procurate în
mod ilegal;
- implicarea în cazuri de evaziune fiscală, economie subterană;
- înşelarea organelor de control ale statului;
- utilizarea unor bunuri de provenienţă ilegală etc.
Sunt legate de etica afacerilor numeroase subiecte de discuţie şi
implicaţii. Două dintre temele interesante sunt relativismul şi analiza
stakeholders (analiza celor implicaţi).
„Relativismul” examinează de ce ignorăm adesea etica în luarea
deciziilor, iar „analiza stakeholders” furnizează o structură, un cadru
de confruntare a deciziilor etice.
Relativiştii nu sunt chinuiţi de dileme etice atâta timp cât ei nu
cred că adevărul poate fi descoperit prin introspecţie.
În identificarea factorilor situaţionali care influenţează comporta-
mentul etic, organizaţia ocupă un loc central. Politicile şi codurile de
conduită, cultura organizaţiei pot promova o consideraţie înaltă acor-
dată angajaţilor, iar grupurile din interior, prin sprijinul şi perspecti-
vele pe care le oferă membrilor, influenţează comportamentul etic.
Mediul în care operează organizaţiile este marcat de reglementări
guvernamentale, norme şi valori împărtăşite în comun de membrii
societăţii. Aceste elemente pot încuraja comportamentele etice şi pot
limita aria de acţiune a unor fapte amorale.
 Rezultă că rezolvarea dilemelor etice este condiţionată de abilita-
tea de a menţine un dialog deschis în relaţiile cu mediul exterior. Des-
chiderea spre dialog nu rezolvă în totalitate problemele, dar generează
încredere şi facilitează menţinerea de relaţii armonioase între organi-
zaţie şi mediu.
Există o serie de criterii etice ale întreprinderilor civilizate, însă se
apreciază în mod deosebit onestitatea şi seriozitatea partenerilor în
relaţiile de afaceri.
Concepţia modernă a eticii afacerilor, privită din cel mai impor-
tant unghi, vizează problema răspunderii sociale a afacerilor, stabilirea
unei noi culturi organizaţionale, care să ţină seama de necesitatea nu
numai a măririi profitului, veniturilor acţionarilor şi asociaţilor, ci şi
a satisfacerii adecvate a necesităţilor societăţii, a tuturor condiţiilor
sociale care acţionează în societate.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Discută cu colegul de bancă despre ceea ce cunoaşteţi
în privinţa responsabilităţii sociale a firmei.
Identifică ce include responsabilitatea socială a
firmei.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Enumeră cele mai frecvente probleme etice ce apar
în cadrul afacerilor.
Determină raţionamentele teoretice şi practice
pentru studierea eticii în cadrul afacerilor.
Identifică ce calităţi trebuie să posede o organizaţie pentru respectarea
eticii în cadrul ei.

COMUNICĂ, DECIDE!
Elaborează o concluzie asupra rolului pe care îl joacă
*încrederea* în relaţiile de afaceri.
Răspunde la 6 întrebări cu genericul: DE CE?
Ex: Încrederea este importantă în relaţiile de afaceri
 1. DE CE? Răspuns: Pentru că...
2. DE CE? Răspuns: Pentru că...
Determină cazuri în care angajaţi ai unor firme dau dovadă de lipsă de
etică în afaceri.
Completează următorul tabel:
Ce sunt dilemile etice şi Ce argumente am de a În ce domenii apar
de ce apar ele? evita dilema? dilemele etice?

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Estimează rolul respectării principiilor eticii.
Raportează principiile eticii profesionale la cazuri
reale din colectiv, şcoală, familie.
Determină avantajele/dezavantajele legităţilor şi
principiilor comportamentului etic.
Stabileşte o ierarhie a nivelurilor eticii în cadrul afacerilor.
Analizează necesitatea soluţionării dilemelor etice şi efectul lor asupra
afacerilor.
Soluţionează problema: Eşti un tânăr angajat al unei firme de con-
sultanţă în afaceri. De curând ai finalizat un studiu costisitor pentru
o companie şi ştii că nu mai poţi face nimic în plus pentru clientul
tău. Totuşi, superiorii tăi consideră că acea companie îşi poate
permite mai mult decât atât, poate cumpăra mai multă cercetare.
Cum procedezi?
Concepi atâtea studii câte îşi poate permite compania.
Mai concepi doar câteva proiecte.
Mai concepi doar un proiect de mică anvergură, astfel încât să îţi
satisfaci superiorii.
D. Mai planifici un proiect, însă tărăgănezi lucrurile astfel încât
compania îl va respinge.
E. Le spui superiorilor tăi că un nou proiect nu este justificat.

ACŢIONEAZĂ!
Propune căi de înlăturare a obstacolelor pentru
îndeplinirea principiilor eticii profesionale.
Proiectează comportamente etice în baza prin-
cipiilor etice.
Anticipă regulile/normele/principiile eticii profesionale de viitor.
Soluţionează cazuri de dileme etice apărute în relaţii de prietenie şi în
USM.
Propune modalităţi de soluţionare a dilemei etice apărute în următorul
studiu de caz:
În următoarea zi aveţi de încheiat un contract cu firma de mobilă
“ABC”, azi aţi primit cadou de la această firmă un telefon mobil de
ultimă oră. Ce faceţi, acceptaţi sau nu cadoul? Dacă da, de ce îl accep-
taţi? Dacă nu – de ce nu îl acceptaţi?
Recomandări bibliografice:
Appelbaum David, Sarah V. Lawton, Ethics and the Profesions, Prentice
Hall, New Jersey, 1990.
Bowie Norman, Business Ethics, Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1982.
Certo S.C. Managementul modern:diversitate, calitate, etica şi mediul
global, Bucureşti, Ed. Teora, 2002.
Crăciun D. Etica în afaceri, Bucureşti, Editura A.S.E., 2005.
Mihuţ Ioan, Lungescu Dan, Comportamentul etic în managementul unor
firme internaţionale / În Analele Universităţii „Dimitrie Cantemir”, Tg.-
Mureş, 1998.
Rujoiu Marian, Trainer Extreme Training, http://www.traininguri.ro

4.2. Colectivul de muncă

Colectivul de muncă – grup social
Caracteristicile principale ale colectivului de muncă. Tipuri
psihologice ale oamenilor
Climatul sociopsihologic în colectivele de muncă
Menţinerea autorităţii morale. Opinia publică în colectivul de
muncă
Problema adaptării tânărului specialist în colectivul de muncă
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să identifice normele de grup ale colectivului de muncă;
să argumenteze rolul respectării normelor de grup,
să analizeze climatul psihic în grupul din care face parte;
să anticipe consecinţele lipsei comportamentului etic în colectiv;
să aprecieze importanţa menţinerii autorităţii morale într-un colectiv
de muncă;
să creeze modalităţi de adaptare în noul colectiv de muncă;
să elaboreze un plan de dezvoltare a relaţiilor adecvate în colectiv;
să direcţioneze acţiuni spre dezvoltarea culturii organizaţionale;
Termeni-cheie: colectiv, grup, relaţii, opinie publică, adaptare.

Colectivul de muncă – grup social

Oamenii nu muncesc, de regulă, singuri, ci activează împreună,
în grupuri. Grupul de muncă nu reprezintă numai o entitate tehnico-
administrativă, adunând împreună un număr de persoane care colabo-
rează într-un proces de muncă necesar, cu relaţii determinate, ce con-
stituie totodată o entitate socială distinctă, cu logica sa proprie, având
numeroase consecinţe atât pentru performanţele membrilor săi, cât şi
pentru satisfacţia lor în muncă.
Din multitudinea lucrărilor de specialitate au rezultat două mari
categorii de definiţii:
Prima accentuează rolul individului în cadrul grupului, grupul fiind
un număr de persoane care comunică între ele, adesea doar pentru o
anumită perioadă, numărul de membri trebuind să fie suficient de mic
pentru ca fiecare persoană să fie capabilă să comunice cu celelalte
«face-to-face».
O altă definiţie reprezentativă a acestei categorii are menirea de a
o completa pe prima şi prevede că: un grup este orice număr de
persoane care intercondiţionează între ele, sunt psihologic conştiente
de existenţa celorlalţi şi percep că fac parte din acel grup.
Indiferent de definiţia acceptată, rolul grupurilor poate fi sintetizat
astfel:
realizează practic obiectivele organizaţiilor din care fac parte;
asigură cadrul necesar modelării şi structurării personalităţilor;
oferă premisele satisfacerii unor cerinţe specifice (de siguranţă,
apartenenţă, recunoaştere, autorealizare);
constituie veriga prin intermediul căreia membrii societăţii influ-
enţează societatea, în conformitate cu nevoile, aspiraţiile şi valo-
rile specifice lor.
 Unui grup de muncă îi este caracteristic faptul că reprezintă un
număr oarecare de persoane care interacţionează relativ intens şi direct,
datorită cadrului tehnologic al muncii, având probleme comune de
muncă. Grupul de muncă are o autonomie funcţională relativă. Din
această cauză grupul de muncă este, în consecinţă, caracterizat printr-o
funcţie de conducere distinctă (de regulă, un şef al grupului) care im-
primă o coerenţă internă activităţii, organizând şi controlând munca
comună. De aici se poate formula un criteriu simplu şi eficace de
delimitare a grupurilor de muncă: totalitatea persoanelor care au un
şef comun şi care interacţionează direct în procesul muncii lor. Grupul
constituie un colectiv de muncă.
Normele de grup şi conformarea la ele.
Apariţia normelor de grup şi a conformării la acestea reprezintă unul
dintre cele mai previzibile efecte ale constituirii şi existenţei unui grup.
Acceptarea de către un individ a statutului de membru al unui
grup implică, în primul rând, recunoaşterea faptului că nu va mai fi
posibil să se comporte complet liber în acest mediu, pentru că fiecare
grup, datorită atât obiectivelor sale, cât şi a caracteristicilor indivizilor
care-l compun, va stabili anumite modele de comportament, norme de
grup. Aceste norme determină comportamentul membrilor grupului în
diferite situaţii concrete (de la vestimentaţie şi limbaj pînă la calitatea
activităţilor profesionale).
Rezultă, că normele de grup definesc modele comportamentale
pe care grupul le consideră acceptabile şi la care membrii grupului
trebuie să se conformeze.
Conformarea la normele de grup este definită ca fiind orice
schimbare a ideilor sau a comportamentului individual, consecinţă
a adaptării la normele grupului, ca urmare a unei presiuni imagi-
nare sau reale. Ea poate fi:
normativă sau „de suprafaţă”, atunci când comportamentul indi-
vidual, în cadrul grupului, conform normelor acestuia, este o alterare,
o schimbare a comportamentului firesc care are loc doar în grup, şi
prin acceptare personală, intimă, atunci când norma de grup
devine un comportament „permanent” al individului, care aderă fără
rezerve la aceasta.
 Odată statuate, normele devin obligatorii, iar nerespectarea lor
atrage după sine o sancţiune din partea grupului care ajunge de la co-
mentarii până la excludere.
Atunci când un membru al grupului apreciază că nu mai poate
accepta în continuare cerinţele unor norme de grup, el are la dispoziţie
două soluţii: să părăsească grupul sau să încerce să schimbe norma
devenită, pentru el, inacceptabilă.
Va adopta prima soluţie atunci când apartenenţa la grup nu mai
este suficient de atractivă pentru a-l determina să se conformeze în
continuare la normele de grup. În acest din urmă caz grupul este, la
rândul său, obligat să ia o decizie, analizând, pe de o parte, „costurile”
şi „profitul” asociate prezenţei individului în grup şi, pe de altă parte,
rolul normei în cadrul grupului.
Dacă norma este mai importantă, grupul va renunţa la individ sau
va încerca să-l determine să i se conformeze în continuare, în caz con-
trar, va efectua schimbările solicitate de individ în norme.
Caracteristicile principale ale colectivului de muncă. Tipuri
psihologice ale oamenilor
Începerea activităţii unui manager cu un grup necesită deţinerea
unor informaţii despre el. Într-o astfel de situaţie, dacă un manager
cere detalii subalternilor referitoare la performanţele sau la aspiraţiile
lor, el va obţine caracteristici psihoindividuale şi nu unele psihosociale.
Conducătorul unui grup culege cât mai multe informaţii referitoare la
grupul în cauza, pentru a înţelege funcţionarea lui şi a comportamen-
telor de grup. Dacă acesta reuşeşte să atingă scopurile scontate, va fi
capabil să anticipe cu uşurinţă evoluţia viitoare a grupului. Cele mai
utilizate proprietăţi ale grupului sunt:
consensul (existenţa atitudinilor asemănătoare în grup); - con-
formismul (respectarea normelor de grup); - autoorganizarea (capaci-
tatea grupului de a se organiza singur);
coeziunea (unitatea grupului); - eficienţa (îndeplinirea obiective-
lor); - autonomia (independenţa); - controlul (grupul ca mijloc de
control a acţiunii membrilor săi); - stratificarea (ierarhizarea statute-
lor); - permeabilitatea (acceptarea altor membri); - flexibilitatea (posi-
bilitatea de manifestare a comportamentelor variate); - omogenitatea
(similaritate psihologică şi socială a membrilor); - tonul hedonic (plă-
cerea apartenenţei la grup); - intimitatea (apropierea psihologică între
oameni); - forţa (tăria grupului); - participarea (acţionarea pentru grup);
- stabilitatea (persistenţa în timp a grupului).
Pe lângă proprietăţile prezentate supra, grupul de muncă este
caracterizat de existenţa unor aşa-numite roluri secvenţiale şi roluri
comportamentale cu un grad crescut de complexitate şi integralitate
(acestea ne prezintă un set de atitudini constante ale persoanei în
respectivul microgrup, reprezentând o perspectivă general-valabilă în
ceea ce o priveşte). Goodall Jr. ne oferă o tipologie a acestora din urmă:
1) Tipul „bunului soldat” este cel care se supune politicilor şi
regulilor organizaţiilor, fiind o persoană tradiţionalistă şi pasivă în in-
teracţiunile din grup. Se oferă voluntar să colecteze rezultatele grupu-
lui, face întotdeauna ceea ce se aşteaptă de la el, strategia lui fiind
construită astfel încât să capete răspunsuri pozitive.
2) Altruistul este cel care dezvoltă strategii pentru ceilalţi cu cos-
turi şi sacrificii personale. Este motivat de recompense standard, statu-
tul mai înalt nu-1 interesează, este neconflictual şi contribuie la instau-
rarea unei bune atmosfere în grup.
3) Prinţul acţionează după cum dictează circumstanţele şi doreşte
să obţină rezultate pozitive; îşi justifică acţiunile în funcţie de rezultate,
aspirând să aibă autoritate şi putere. Nu-i place să se supună ordinelor
celorlalţi decât dacă are de câştigat, astfel încât, pentru grup, dacă
interesele Prinţului corespund cu ale echipei, el se implică eficient.
4) Curteanul dezvoltă comportamente ingrate în prezenţa persoa-
nelor cu autoritate şi putere, tinzând să fie autocentric, dar nu în modul
evident al Prinţului. Doreşte să mulţumească, fiind o persoană influ-
entă în grup, dar nu ofensează pe nimeni stimulând câştigurile pentru
cei cu o poziţie mai înaltă. Pentru grup este util, adaptându-se repede
nevoilor şi aşteptărilor. Oamenii pot să-1 displacă, dar apreciază modul
său de lucru şi rezultatele obţinute.
5) Subminatorul este interesat să deţină controlul şi să influenţeze
rezultatele grupului, fiind un membru mai în vârstă al acestuia, con-
servator, cu multă informaţie şi experienţă acumulată. Se aliază cu
Curteanul pentru a obţine poziţii de forţă, într-un conflict, ei sunt ca-
talizatori ai acestuia, totuşi, nu participă la conflicte pe care nu doresc
să le câştige. Nu sunt plăcuţi, dar sunt respectaţi.
 6) Facilitatorul este cel care ajută grupul să fie deschis şi onest,
îndeplinind rolul de terapeut, în sensul că sprijină echipa să imagineze,
să fantazeze pentru a obţine idei. El nu exprimă propriile sentimente,
ci îşi asumă rolul de rezonator al sentimentelor grupului. Are şi sco-
puri ascunse, dar este de folos grupului, căci dezvoltă strategii care
ajută grupul să progreseze.
7) Servitorul maselor defineşte o strategie aparţinând politicieni-
lor; sunt persoane care posedă autoritatea şi puterea, dar care susţin că
au această poziţie pentru a pune în valoare doleanţele celorlalţi. Sunt
buni ascultători şi lasă cealaltă persoană să vorbească pentru a obţine
informaţii cât mai multe şi mai utile.
8) Prietenul este o persoană care vrea să te ajute în schimbul unor
favoruri în viitor, fiind loial, cuternitor şi vesel, nu se ştie însă când va
cere o favoare în schimb, din acest motiv poate fi o ameninţare pentru
grup.
9) Duşmanul prietenos doreşte să apară ca fiind prieten, deşi îşi
maschează adevăratele intenţii, în aparenţă pare foarte interesat de feri-
cirea celuilalt şi pare să-i pese foarte mult de ce i se întâmplă acestuia.
10) Persoana timidă. Pot fi de două feluri: cei cu adevărat timizi
şi cei care folosesc acest aspect ca pe o strategie. Cei din primul tip
rămân izolaţi în grup, ceilalţi se asociază cu oricine fără să-i intereseze
prea mult scopurile grupului.
11) Narcisistul reprezintă persoana foarte centrată pe sine, care
vede organizaţia ca pe o oportunitate de a-şi îndeplini scopurile, fiind
interesată doar de modul în care grupul o poate recompensa. De aceea
acceptă doar sarcinile care îi sunt folositoare în viitor. Poate fi o per-
soană distructivă pentru grup.
12) Omul echipei. Nu este un tip de o personalitate anume, el joa-
că astfel încât să dezvăluie plenar calităţile membrilor grupului. Este o
persoană extravertită până la lipsa de profunzime. Doza lui de greşeală
este că se îndepărtează de esenţial, dar se integrează bine în grup. Ca
să execute o sarcină, are întotdeauna nevoie şi de o altă persoană care
să lucreze cu el.
13) Yes-man/No-man. Sunt strategii folosite de membrii cu o
toleranţă scăzută faţă de ambiguitatea conflictelor (în primul caz) sau
de anumite opinii care îi contrazic. Yes-man-ul vrea să placă în special
liderului, este strategia oamenilor slabi şi ineficienţi.
14) Furiosul este un narcisist autocentric cu aspiraţiile Prinţului
şi Curteanului. Este dezgustat, nerăbdător, sătul de reguli, caracterizat
drept „persoană rebelă”. Este foarte emoţional în perioadele de con-
flict, vrea să inducă aceleaşi sentimente altor persoane, urmărind scopul
de a fi acceptat şi puterea.
Grupul este format de la bun început din indivizi cu experienţe
diverse şi cu percepţii diferite, în dependenţă de structura grupului
(tipologie) se acceptă sau nu comportamentul şi relaţiile etice. Totoda-
tă, imaginile mentale (formate din idei, opinii, aşteptări, experienţe din
trecut cu alte grupuri, informaţii pe care le avem) ne influenţează, pe
de o parte, în stabilirea gradului nostru de implicare în grup şi, pe de
altă parte, în alegerea comportamentelor etice sau lipsite de etică pe
care le adoptăm în grup. Aceasta teorie ne ajuta sa evitam jocurile,
conflictele şi luptele pentru putere, care ar putea apărea şi, în cel mai
rau caz, ne-ar sabota grupul.
Inexistenţa unui nou sistem, compatibil cu actualele condiţii ale
vieţii moderne, face ca individul să se găsească frecvent în faţa unor
situaţii, în care este nesigur atât de propriul său statut şi roluri, cât şi
de cele ale altora. Rezultatul este un mare număr de dezamăgiri şi
frustrări, dar pot şi învăţa multe lucruri, astfel formându-se climatul în
colectivul de muncă.
Climatul sociopsihologic în colectivele de muncă
C.C. Platonov defineşte climatul psihologic - gradul stării de con-
fort individual şi grupal, condiţionat de influenţa mediului fizic şi so-
cial şi care, la rândul său, condiţionează calitatea activităţii individuale
şi în grup. Iar climatul moral-psihologic este un gen al climatului psi-
hologic condiţionat de componentele morale ale relaţiilor dintre oameni
(norme, valori) şi care condiţionează la rândul său atât aceste relaţii,
cât şi dispoziţia colectivului.
Climatul social-psihologic are următoarele caracteristici specifice:
- în primul rând, este una din faţetele vieţii cotidiene a oamenilor;
- în al doilea rând, este divers în diferite colective;
- în al treilea rând, influenţează în mod diferit membrii colectivului;
 - în al patrulea rând, influenţa climatului are urmări asupra stării
psihologice a oamenilor.
Climatul social-psihologic posedă dinamică, condiţionată, în pri-
mul rând, de determinantele externe (condiţiile material-tehnice şi
organizaţionale factori obiectivi) şi, în al doilea rând, de reflectarea
acestor interrelaţii (adică determinanta internă, subiectivă).
Factori obiectivi:
I. Tipul de activitate, caracterul şi condiţiile muncii. Un moment
important în acest caz îl constituie alegerea profesiei sau orientarea
profesională şi anume gradul de satisfacţie sau insatisfacţie de la muncă.
II. Organizarea activităţii de muncă şi factorul economic, adică
trebuie să existe atât condiţii bune de muncă, cât şi stimulare materială
diferenţiată.
III. Stimularea activităţii colectivului, adică motivaţia oamenilor,
în special de a-şi compara rezultatele sale cu ale altor oameni (concu-
renţa şi competiţia sporesc productivitatea muncii), în afară de aceasta
trebuie îmbinată stimularea materială cu cea morală pentru a spori
iniţiativa şi creativitatea oamenilor.
Factori subiectivi:
I. Structura, componenţa colectivului. Din experienţa şi cercetă-
rile sociologice rezultă că structura optimală a colectivului este cea
combinată (oameni diferiţi după sex şi vârstă, de diferită calificare, cu
diferite experienţe şi cunoştinţe). Un aspect important aici ar fi gradul
de utilizare a potenţialului uman şi anume în ce măsură cunoştinţele
acumulate sunt folosite corespunzător (absolvenţii instituţiilor de învă-
ţământ care nu activează în domeniul său.).
II. Compatibilitatea dintre membrii colectivului (influenţa particu-
larităţilor individuale). Există câteva tipuri de compatibilitate:
- fiziologică - necesară în munca care necesită forţă fizică, rapidi-
tate în mişcări, rezistenţă, îndemânare, iscusinţă, dibăcie;
- psihologică - compatibilitatea psihologică nu trebuie înţeleasă
ca o asemănare între oameni, ci mai degrabă complementaritate de
caractere, temperamente, calităţi emoţional-volitive. Acestea nu există
separat, s-ar putea vorbi despre o compatibilitate psihofiziologică.
 - socială - un nivel superior ce presupune unitatea orientărilor, in-
tereselor, aprecierilor, valorilor (morale, spirituale, politice), concepţii-
lor, opiniilor.
III. Interrelaţiile existente în colectiv – în grup oamenii se supun
unor anumite norme. Trebuie să ţinem cont de apariţia grupelor nefor-
male în colectiv, de caracterul lor (pozitiv sau negativ), mecanismul
lor de funcţionare.
Conducerea este factor primordial în formarea climatului moral-
psihologic al colectivului. S-a constatat experimental că managerii
care se orientează la factorul uman obţin rezultate mai bune, în com-
paraţie cu cei care atrag atenţia doar asupra sarcinii. Influenţa stimu-
latoare a managerului este un indice al eficacităţii muncii sale. De el
depinde crearea unei atmosfere ce permite dezvoltarea potenţialului,
stimularea activismului.
Formarea climatului moral-psihologic depinde de personalitatea
şi autoritatea conducătorului, de capacitatea de influenţă asupra
oamenilor prin exemplul propriu cu ajutorul mecanismelor de
contaminare, sugestie, convingere şi imitare.
Este dificil de lucrat cu un şef caracterizat drept „nervos, neechi-
librat, dur, suspicios şi arogant” chiar dacă el este un bun specialist.
Starea anumitor parametri ai climatului social-psihologic nu întot-
deauna este satisfăcătoare, însă pe măsura dezvoltării colectivului şi
perfecţionării lucrului educativ efectuat, climatul sau anumite caracte-
ristici ale lui se pot îmbunătăţi. Dinamica grupului poate fi o precon-
diţie a dinamicii climatului social-psihologic. Procesele fundamentale
ale dinamicii grupului ce influenţează asupra dinamicii climatului
social-psihologic sunt:
1) procesul de formare a grupelor mici, inclusiv modurile de for-
mare, mecanismele de influenţă grupală asupra individului, dezvolta-
rea coeziunii grupei, acceptarea de către membrii ei a normelor vieţii
în grup, aderarea personalităţii la grup;
2) calităţile de lider, adică manifestarea simpatiilor şi antipatiilor
în relaţiile interpersonale din grup, ceea ce presupune acţiunea meca-
nismelor de dominare şi supunere, diferite stiluri de influenţă a unor
membri ai grupei asupra altora;
 3) conducerea, adică manifestarea relaţiilor oficiale în grup în
corespundere cu ierarhia funcţională, ceea ce presupune prezenţa la
conducător a unor calităţi de afacere şi de personalitate, ce permit o
activitate eficientă din punct de vedere a funcţiilor de bază;
4) acceptarea soluţiilor grupului include modurile de stimulare şi
activizare a capacităţii de gândire a grupului, modurile şi formele de
includere a personalităţii în procesul de formare a soluţiei în cadrul
grupului, formele şi definitivarea rezultatelor discuţiilor din grup;
5) procesele de transformare a grupului în colectiv presupun ac-
ţiunea principiilor colectiviste, prezenţa scopului comun, satisfacţia
atât de la rezultatele muncii personale, cât şi de la cea colectivă, ten-
dinţa de a obţine performanţe înalte, influenţa educativă şi psihologică
pozitivă a membrilor colectivului unul asupra altuia;
6) realizarea activităţii în grup include metodele şi modurile de
ridicare a eficienţei şi, în acelaşi timp, dependenţa ei (eficienţei) de
coeziunea grupului, stilul de conducere, particularităţile de luare a de-
ciziilor, relaţiile interpersonale, activismul social şi în muncă, stadiile
dezvoltării grupului.
Însă fenomenele dinamicii grupului nu reflectă întreg conţinutul
climatului social-psihologic al colectivului, este important de studiat
opiniile şi aprecierile membrilor colectivului.
Menţinerea autorităţii morale. Opinia publică în colectivul de
muncă.
Opinia colectivă asimilează în sine opiniile individuale ale majo-
rităţii pe baza discutării problemei şi exprimă poziţia colectivului în
ceea ce priveşte relaţiile cu alte colective şi societatea.
Toate aceste lucruri au condiţionat creşterea cerinţelor faţă de
gândirea societăţii, au contribuit la sporirea rolului şi a importanţei
opiniei publice în dirijarea populaţiei.
Opinia publică se caracterizează, în primul rând, prin exprimarea
atitudinilor unor grupuri de oameni faţă de apariţia unor probleme di-
ficile, ce prezintă un interes la rezolvarea ei. În al doilea rând, reflec-
tarea realităţii în conştiinţa oamenilor are un caracter de apreciere,
adică de aprobare sau de dezaprobare. De aici rezultă una din funcţiile
opiniei publice - determinarea situaţiei şi, prin urmare, formarea unei
reacţii corespunzătoare a gândirii oamenilor.
 Opinia publică, după definiţie, constituie starea conştiinţei popu-
laţiei, care include atitudinea (expusă sau ascunsă) oamenilor faţa de
evenimentele şi faptele din realitatea ce domină în societate. Exprima-
rea unei idei sau păreri, despre ceva anumit sau în general, reprezintă
o funcţie social-importantă, însă rolul decisiv în formarea opiniilor îl
joacă caracterul lor de apreciere. A avea opinie publică înseamnă a-ţi
determina poziţia faţă de o situaţie oarecare, ca, de exemplu, faţă de sta-
rea economiei, a condiţiilor nefavorabile de muncă, activitatea nesatis-
făcătoare a sferei de deservire. Într-o societate civilizată a-ţi exprima
liber părerea înseamnă a avea „opinie publică”. Se spune cert că păre-
rea fiecărui individ în parte îl caracterizează pe dânsul însuşi, şi chiar
îl poziţionează în societate, aceasta şi este formarea unei atitudini pri-
vitor la o anumită problemă.
Se consideră că opinia publică este exprimarea conştiinţei coti-
diene, adică reflectarea necesitaţilor cotidiene ale oamenilor. E foarte
important ca reflecţiile, opiniile, ideile relevate să fie luate în conside-
raţie în hotărârile corpului de conducere a colectivului de muncă în
care activează.
Prin urmare, cum înţelege şi adoptă o poziţie individul, de gradul
lui de informare depinde competenţa părerii sale. Iată de ce devine
importantă studierea atitudinii lui faţă de fenomene şi procese sociale,
precum şi dintre indivizi din diferite grupuri sociale, în dependenţă de
vârstă, sex, studii, competenţă, religie, ocupaţie, naţionalitate etc.
Părerile oamenilor sunt rezultatul propriei experienţe, a legăturilor din
exterior, a individualităţii lor.
Există doua niveluri de opinie publică, de conştiinţă socială: teo-
retic şi obişnuit. Ele sunt legate reciproc, deoarece în condiţiile creşte-
rii continue a gradului de informare şi de studii are loc ridicarea nive-
lului de informare şi a competenţei sociale. Ea este în stare să caracte-
rizeze în mod veridic fenomenele ce au loc în societate, procesele ce
se desfăşoară în colectivele de muncă, în societate şi să indice idei sau
să exprime căi de soluţionare a problemelor ce apar.
Anume elementele raţionale, emoţionale şi volitive ale conştiinţei,
ţinându-se cont de condiţiile subiective, obiective şi de practica socială
creează condiţiile pentru apariţia opiniei publice. E foarte important de
menţionat faptul legăturii nemijlocite dintre opinia publică a oameni-
lor şi interesele lor.
Principala funcţie a opiniei publice este cea regulativă. Ea contri-
buie la crearea unor relaţii mai bune dintre oameni, cât şi dintre o anu-
mită persoană şi colectivul ei de muncă, dintre colectiv şi societate,
dintre persoană şi societate. Opinia publică apelează la conştiinţa per-
soanei, mai ales la respectarea unor anumite norme sociale (juridice,
morale etc.). O funcţie de asemenea destul de importantă a opiniei
publice este cea educativă, a cărei scop este de a educa fiecărui cetăţean
responsabilitate personală pentru acţiunile lui în faţa societăţii, şi care
indică despre morala fiecărui om în parte.
Se disting următoarele funcţii ale opiniei publice:
- de apreciere - exprimarea unei atitudini de valoare a populaţiei
faţă de unele evenimente ce au loc în viaţa de zi cu zi;
- de control - când opinia publică urmăreşte activitatea diferitelor
instituţii şi satisface interesele tuturor grupurilor sociale, ale tuturor
cetăţenilor;
- de protecţie - apărarea drepturilor şi a libertăţilor vitale împotriva
intereselor ce caută să ne ducă în eroare, împotriva celor care atentează
la interesele şi bunurile societăţii;
- consultativă - opinia publică, de obicei, poate da un sfat unor anu-
mite colective pentru a găsi căi de soluţionare a unor conflicte apărute;
- directivă - când opinia publică poate să dicteze organelor ce se
află la conducere cum să procedeze în luarea unor decizii concrete în
vederea soluţionării problemelor existente;
- cognitivă - de la cunoaşterea diferitelor evenimente, fapte, care
preocupă întreaga omenire (păstrarea păcii, ocrotirea mediului ce ne
înconjoară etc.), până la starea de lucruri din colectiv.
Toate aceste funcţii sunt strâns legate una de alta şi fac parte
dintr-o funcţie generală numită educativ-reglatoare a opiniei publice.
În dependenţă de gradul de complexitate a problemelor vieţii reale,
opinia publică poate să reflecte într-un mod mai mult sau mai puţin
adecvat starea reală de lucruri şi de evenimente. Eficienţa opiniei pub-
lice depinde, în mare măsură, de felul cum acestea se iau în considera-
ţie la elaborarea şi realizarea hotărârilor ce se adoptă la diferite nivele
ale organelor de decizie. Aşa dar, opinia publică este o reflectare a
realităţii din mediul de creare a relaţiilor colective.
Actualmente în societatea noastră există o mulţime de controverse
în legătură cu apariţia multiplelor necesităţi şi dorinţe de satisfacere a
condiţiilor de trai şi de aceea într-un colectiv de cele mai multe ori o
parte din membrii săi se exprimă pentru în soluţionarea unei probleme,
altă parte – contra, iar alţii în genere nu pot să-şi precizeze poziţia.
Măsurile ce se propun pentru îmbunătăţirea relaţiilor în colec-
tivele de muncă:
- a soluţiona problemele sociale şi economice ale membrilor co-
lectivului, a se acorda mai multă independenţă lucrătorilor din colectiv
la soluţionarea diferitelor chestiuni;
- a acorda mai multă atenţie dezvoltării limbii de comunicare,
culturii şi tradiţiilor fiecărui membru în parte;
- a acorda garanţie securităţii vieţii şi păstrării ordinii publice, a
respecta anumite legi în colectiv;
- a stimula muncitorii ce dau dovadă de eficienţă sporită în muncă
şi celor care lucrează suplimentar;
- a intensifica relaţiile de cooperare şi schimb de experienţă cu
alte întreprinderi, cu alte colective de muncă.
Pentru a putea forma o opinie publică, aceasta fiind cât mai co-
rectă, trebuie să analizăm bine situaţia, trebuie să încercăm să ne
informăm cât mai mult şi să nu ne grăbim să facem concluzii pripite,
pentru ca acestea să nu fie greşite.
Problema adaptării tânărului specialist în colectivul de muncă
Când intri într-o companie, fie angajat pentru prima oară sau la
post de conducere, fie prin transfer de la altă companie, trebuie să ştii
că vei fi obiectul curiozităţii şi probabil şi al suspiciunii. S-ar putea să
fii chiar urât de unii care sperau că vor putea obţine ei postul.
De aceea, situaţia unui specialist tânăr, care conduce mai multe
persoane ce sunt mai în vârstă decât el/ea, cere tact şi înţelegere.
Sugestii pentru tânărul specialist:
Ascultă şi învaţă, mai bine decât să vorbeşti întruna, observă şi
pune întrebări inteligente decât să cauţi să-i convingi pe ceilalţi că ştii
multe şi că eşti important.
Fii drăguţ în mod egal cu toată lumea. Curierul se poate dovedi
într-o bună zi a-ţi fi cel mai bun prieten. Un tânăr din administraţie,
din biroul vecin, pe care-l crezi nu prea important, într-o bună zi ţi-ar
putea deveni şef.
Nu te pripi să faci aprecieri despre cine-i drăguţ, cine-i important,
cine-ţi va fi prieten. Pe parcurs se schimbă părerea. Încearcă să-ţi
păstrezi mintea clară şi lasă judecata pentru mai târziu.
Invită-ţi colegii la masă, unul câte unul. Caută să-i cunoşti în mod
neoficial. Convinge-i că ai nevoie de ajutorul lor pentru a te integra în
echipă, vei vedea că te vor ajuta, doar că trebuie să fii modest şi nu
arogant.
Nu pune întrebări cu caracter personal despre cei din birou. Dacă
încerci să afli bârfele, curând te vei bucura de reputaţia ce nu ţi-o
doreşti. Vei fi considerat ca făcând parte din tagma bârfitorilor, ca o
persoană în care nu poţi avea încredere.
Poartă-te bine cu personalul începând cu cel de la secretariat până
la cel de funcţionari. Dacă-i tratezi cu consideraţie şi prietenie, ei vor
fi gata oricând să te ajute. Mulţumeşte-le întotdeauna pentru orice
serviciu bine făcut.
Iniţiază o discuţie în particular cu fiecare inginer mai în vârstă din
subordine declarându-i:
- ştiu că nu-i uşor pentru dumneata, deoarece eu sunt mai tânăr...;
- ştiu că eşti un lucrător foarte bun şi eficient. Am răsfoit dosarul
dumitale fiind impresionat de experienţa şi realizările ce le ai. Aş fi
fericit ca experienţa mea să fie completată cu a dumitale...;
- sunt bine pregătit pentru a conduce acest compartiment (grup,
secţie) şi, dacă mă voi bucura de cooperarea tuturor celor de aici, vom
putea întrece orice altă echipă din această companie şi vom beneficia
cu toţii, ştiu ce am de făcut;
- nu cred că e cazul să mai insist asupra diferenţei de vârstă dintre
mine şi cei mai vârstnici din această echipă. Sper să fiţi de acord?
Urmând aceste indicaţii, vei avea parte doar de înţelegere, respect
şi succes în colectiv.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Discută cu colegul de bancă ceea ce cunoaşteţi despre
grupa în care învăţaţi.
 Identifică normele colectivului de muncă.
Determină funcţiile opiniei publice.
Analizează procesul apariţiei opiniei publice.
INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!
Explică ideea: „Conducerea este factor primordial în
formarea climatului moral-psihologic al colecti-
vului”.
Caracterizează tipurile de persoane care ar forma un
climat favorabil în grup. Identifică tipul care te
descrie.
Identifică ce calităţi trebuie să posede o organizaţie pentru respectarea
eticii în cadrul ei.
Determină relaţia de grup în care sunt tipuri de persoane ca: furiosul,
prinţul şi curteanul şi relaţia de grup din care fac parte: prietenul,
persoana timidă şi omul echipei.

COMUNICĂ, DECIDE!
Argumentează rolul respectării normelor de grup.
Determină cazuri în care membrii unui grup dau
dovadă de lipsă de respect.
Explică diferenţa dintre opinie publică şi bârfă.
EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Estimează rolul opiniei publice referitor la
încălcarea normelor de grup.
Analizează climatul psihic în grupul din care faci
parte.
Determină avantajele/dezavantajele respectării normelor de grup.
Aderă la una dintre abordările privind funcţiile opiniei publice.
Argumentează alegerea.
Alege varianta corectă. O colegă, Ana, îţi mărturiseşte la un
moment dat că, regulat, scoate din registrul de casă sume cuprinse în-
tre 50 şi 100 lei. Ea a făcut acest lucru timp de peste un an şi niciodată
nu a fost prinsă ori suspectată. Cum procedezi?
Faci la fel.
Îi spui că nu te interesează ce face ea.
 O întrebi dacă ea consideră că este corect ce face.
Îi spui că nu este corect ce face şi că eşti de părere să îl anunţe
pe supervizor.
Încerci să o determini să îl anunţe pe supervizor şi să pună la
loc banii furaţi.
ACŢIONEAZĂ!
Planifică un şir de acţiuni pentru adaptare a
tânărului specialist în colectivul de muncă.
Anticipă regulile/normele/ grupului de muncă din
care vei face parte. Ce riscuri poţi diminua.
Planifică modalităţi pentru îmbunătăţirea relaţiilor în colectivele de
muncă.
Proiectează comportamente etice în baza normelor de grup (familie,
grup de studiu).

Bibliografie recomandată:
Baldrige Letiţia, Codul manierelor în afaceri, Bucureşti, 1996.
Cristea Dumitru, Tratat de psihologie socială, Bucureşti, Ed. ProTransil-
vania, 2000.
Nicolau Ioan, coordonator, Psihologia socială, Iaşi, 2001.
Keenan Kate, Cum să motivezi, Bucureşti, 1997.
Уткин Э., Этика бизнеса, М., 2000.
5. COMPETENŢA CULTURALĂ

5.1. Etica şi cultura organizaţională

Definirea conceptului de cultura organizaţională
Modalităţi de manifestare a culturii organizaţionale
Responsabilitatea socială ca responsabilitate morală
Funcţiile culturii organizaţionale
Tipologia culturii organizaţionale
Modelul de dezvoltare a culturii organizaţionale
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să definească conceptul de cultură organizaţională;
să analizeze modalităţile de manifestare a culturii organizaţionale;
să evidenţieze valenţele formative ale culturii organizaţionale;
să analizeze funcţiile culturii organizaţionale;
să proiecteze un model de dezvoltare a culturii organizaţionale;
să compare diverse forme de cultură organizaţională;
să aprecieze rolul culturii organizaţionale ca fenomen specific al
relaţiilor de piaţă;
să determine tendinţele de dezvoltare a culturii organizaţionale.
Termeni-cheie: cultură, cultură organizaţională, simbol, statut, rol.

Definirea conceptului de cultura organizaţională

Cultura organizaţională este considerată a fi forţa invizibilă din
spatele lucrurilor uşor observabile şi tangibile dintr-o firmă, este ener-
gia socială ce determină oamenii să acţioneze. Putem compara cultura
organizaţională a unei firme cu personalitatea unui individ care întru-
neşte o serie de aspecte vizibile şi mai puţin vizibile, dar care furni-
zează viziunea, sensul, direcţia şi energia necesare pentru evoluţie.
Într-o firmă, cultura organizaţională ne ajută să înţelegem diferen-
ţele ce apar între ceea ce este declarat în mod formal, oficial de către
manageri şi ceea ce se întâmplă efectiv în cadrul acesteia. Prin inter-
mediul culturii organizaţionale diferitele reguli, proceduri, afirmaţii,
declaraţii sau decizii sunt interpretate şi, într-o anumită măsură, chiar
aplicate. Mai mult, dincolo de elementele cu caracter formal ce încear-
că să stabilească în mod centralizat o anumită atitudine şi comporta-
ment pentru membrii organizaţiei, cultura organizaţională creează şi
dezvoltă ea însăşi anumite modele comportamentale care pot fi sau nu
în consonanţă cu versiunile oficiale. De cele mai multe ori, o mare
parte dintre elementele ce formează cultura organizaţională sunt intan-
gibile, nescrise, dar cu o putere de influenţare deosebit de mare.
Cultura unui popor constă în modul distinctiv al comportamentu-
lui acestuia şi înţelegerea valorilor, credinţelor şi normelor asumate de
membrii societăţii. În cadrul Conferinţei Mondiale asupra Politicilor
Culturale organizate de UNESCO în august 1982, se propune o definiţie
a culturii văzută ca un ansamblu de trăsături distincte, spirituale şi
materiale, intelectuale şi afective, care caracterizează o societate sau
un grup social. Ea înglobează, pe lângă arte şi litere, moduri de viaţă,
drepturile fundamentale ale omului, sistemele de valori, tradiţiile şi
credinţele (Declaration de Mexico, 1983, p. 200).
 Termenul organizaţie poate avea doua înţelesuri: pe de o parte,
obiect social, iar pe de altă parte, proces social „aflat în miezul acţiunii
umane” (Friedberg, Erhard, 1992, p. 397). Organizaţia ca obiect social
se referă la tot ce înseamnă administraţii publice, întreprinderi indus-
triale, comerciale şi de servicii, partide politice, asociaţii de orice tip şi
instituţii şcolare. Astfel, organizaţia ar putea fi definită sintetic ca un
grup uman de tip formal (cu o structură formalizată) care îşi desfăşoa-
ră activitatea pentru îndeplinirea unor scopuri precise, între membrii
grupului stabilindu-se relaţii ierarhice prevăzute prin legi, regula-
mente sau norme specifice.
În sens larg, organizaţia poate fi interpretată ca o expresie a culturii.
Din acest punct de vedere, cultura organizaţională consta în ansamblul
valorilor, credinţelor, aspiraţiilor, aşteptărilor şi comportamentelor
conturate în decursul timpului în fiecare organizaţie, care predomină
în cadrul său şi-i condiţionează direct şi indirect funcţionalitatea şi
performanţele (Ovidiu Nicolescu, 1999, p. 402).
Cultura organizaţională este un sistem unitar de gândire al mem-
brilor unui grup care îi diferenţiază de alte grupuri (Hofstede, 1991).
Cultura organizaţională este definită prin modele de valori şi credinţe
împărtăşite, care produc, în timp, norme comportamentale adoptate în
soluţionarea problemelor organizaţiei (Hofstede 1991).
În „American Heritage Dictionary” cultura este definită ca fiind
„totalitatea credinţelor, valorilor, comportamentelor, instituţiilor şi alte
rezultate ale gândirii şi muncii umane ce sunt transmise social în cadrul
unei colectivităţi”.
Cultura organizaţională reprezintă totalitatea valorilor, simbo-
lurilor, ritualurilor, ceremoniilor, miturilor, atitudinilor şi compor-
tamentelor ce sunt dominante într-o organizaţie, sunt transmise
generaţiilor următoare ca fiind modul normal de a gândi, simţi şi
acţiona şi care au o influenţă determinantă asupra rezultatelor şi
evoluţiei acesteia.
În existenţa atâtor definiţii, se observă o serie de trăsături comune:
toate definiţiile au în vedere un set de înţelesuri şi valori ce aparţin
indivizilor din organizaţie;
elementele culturii organizaţionale au nevoie de o perioadă mare de
timp pentru a se forma;
înţelesurile şi valorile ce constituie baza culturii organizaţionale sunt o
sinteză a celor individuale şi a celor naţionale, apărând la
intersecţia celor două mari categorii de elemente;
valorile sunt reflectate în simboluri, atitudini şi diferite structuri,
formale sau informale;
cultura organizaţională se constituie într-un cadru de referinţă pentru
membrii organizaţiei;
formele de manifestare a culturii organizaţionale influenţează evoluţia
şi performanţele organizaţiei.
Cultura organizaţionala este un model de asumpţii comune pe care
grupul le-a învăţat odată cu soluţionarea problemelor, care s-au dove-
dit funcţionale şi au fost considerate valide, într-o măsură suficientă
pentru a fi transmise noilor membri, ca fiind modul corect de a percepe
şi aborda probleme similare apărute ulterior (Schein, 1996). Pentru a fi
percepută în toată complexitatea sa, culturii organizaţionale i se atribuie
mai multe trăsături:
determinarea holistică, care se refera la un tot mai complex decât
suma părţilor componente;
determinarea istorică, aspect care reflectă evoluţia în timp a orga-
nizaţiei;
conectarea la elemente de natură antropologică (simboluri, rituri etc.);
modificarea acesteia este dificilă, deoarece este implicat factorul
uman.
Cu alte cuvinte, cultura organizaţională nu trebuie înţeleasă ca un
dat obiectiv sau stabil.
Modalităţi de manifestare a culturii organizaţionale
Ca modalităţi de manifestare a culturii organizaţionale se disting:
simbolurile, normele comportamentale, ritualurile şi ceremoniile, isto-
rioarele şi miturile organizaţionale, statusurile şi rolurile indivizilor.
Simbolurile (gr. symbolom – „semn de recunoaştere”) reprezintă anu-
mite expresii, imagini, obiecte (artefacte), semne care evoca, de obicei,
o abstracţie sau o realitate complexă. Reprezentarea simbolică are la
bază o convenţie care trebuie cunoscută şi înţeleasă de toţi membrii or-
ganizaţiei. Simbolul cultural poate fi reprezentat de un obiect, un eveni-
ment sau o formulă ce are ca scop transmiterea unui mesaj în o anumită
semnificaţie în cadrul organizaţiei respective. Prin simboluri culturale
se transmit sensuri ce relevă filozofia şi valorile, idealurile, credinţele
sau aşteptările împărtăşite de salariaţii organizaţiei. Astfel, IBM,
Mercedes, Adidas pot fi considerate simboluri ale calităţii în domeniile
lor. Însăşi denumirea ne oferă garanţia calităţii. Simbolurile culturale
servesc pentru a exprima anumite concepte şi a promova anumite valori
şi comportamente în cadrul instituţiei (Ovidiu Nicolescu, 1999, p.414).
De multe ori, simbolurile sunt folosite în relaţiile cu alte culturi
pentru a exprima anumite similarităţi sau diferenţe. O cultură poate fi
privită ca un sistem de simboluri ce au rolul de a păstra ordinea şi de
a o face funcţională. Simbolurile sunt instrumente necesare atunci
când trebuie să fie îmbinate experienţele concrete cu conceptele abstrac-
te, constituindu-se, astfel, într-o platformă remarcabilă pentru manipu-
larea mentală şi comunicare. Pentru ca anumite elemente, materiale
sau nemateriale, să aibă statut de simbol, este necesară existenţa mai
multor persoane care să atribuie obiectelor respective anumite mesaje,
semnificaţii. Înţelegerea simbolurilor va însemna pentru membrii or-
ganizaţiei descifrarea mesajelor pe care acestea le transmit. Simbolurile
diferă şi în ceea ce priveşte complexitatea şi gradul de acoperire al
acestora. Sloganul firmei şi locurile de parcare pentru top-managerii
acestei firme sunt exemple dintre cele mai simple în acest sens. Şedin-
ţele, pe lângă rolul lor de instrument de schimb de informaţii şi adopta-
re de decizii, exprimă şi relaţii sociale complexe, valori şi priorităţi ce
pot ilustra un tip mai complex de simbolism. Misiunea firmei poate fi
considerată şi ea un simbol cu efect puternic asupra membrilor acesteia.
Ideea este că imaginea organizaţiei corespunde culturii sale unice,
reflectată în modul în care aceasta acţionează. Totodată, prin această
„imagine”, managerii doresc să influenţeze, să construiască o perce-
pere cât mai bună de către mediul exterior a viabilităţii şi capacităţilor
organizaţiei. Simbolurile într-o organizaţie pot fi reprezentate de orice
obiect, eveniment, comportament ce serveşte ca un vehicul pentru trans-
miterea unor mesaje, declanşarea unor emoţii sau energizarea salaria-
ţilor. Oamenii creează simboluri pentru a depăşi incertitudinea şi haosul.
Ele sunt de ajutor, pentru că ne pot ajuta să analizăm şi să înţelegem
comportamentul organizaţiei prin simbolurile utilizate. Organizaţia
funcţionează şi evoluează datorită existenţei unor factori interni care o
ajută să supravieţuiască şi să se dezvolte. Modul de combinare a acestor
factori, caracteristicile, resursele pe care le însumează, o determină ca
ea să-şi formeze un anumit comportament, o anumită „zestre culturală”.
Valorile organizaţionale. Cultura organizaţională conţine, ca
elemente esenţiale un set de credinţe, valori şi norme comportamen-
tale ce reprezintă platforma de bază pentru percepţia salariaţilor
asupra a ceea ce se întâmplă în organizaţie, ceea ce este dorit şi
acceptat şi ceea ce reprezintă o ameninţare. Noţiunea de valoare este
una crucială pentru cultura organizaţională a unei firme şi ea poate fi
definită astfel: O valoare este o convingere ce consideră că un mod
specific de a conduce sau de a ajunge la un rezultat este, la nivel
personal sau social, preferabil unui alt mod, opus, de a conduce sau
de a exista.
Normele de comportament exprimate prin formulele de adresare
sau salut, modalităţile de relaţii interpersonale, obiceiurile sunt reguli
ce trebuie respectate în relaţiile dintre sexe sau dintre generaţii. Cu
alte cuvinte, acestea sunt reguli în cadrul activităţii cotidiene, de
comportare, gândire sau creaţie, fixate prin lege sau datorită unei
tradiţii organizaţionale. Pentru a menţine un sistem de valori pe care
un grup îl consideră acceptabil din punct de vedere social, se impune
ca acesta să dezvolte un sistem de norme de conduită care să ghideze
acţiunile membrilor săi. Normele prefigurează ca atitudinile şi
comportamentele aşteptate să fie afişate de către salariaţi în cadrul şi
în afara organizaţiei, precum şi stimulările/sancţiunile declanşate de
respectarea/încălcarea lor. Normele de conduită pot fi:
formale, stabilite prin reglementări oficiale de către manage-
mentul firmei;
informale, stabilite neoficial de membrii colectivităţii respective
sau ai subgrupurilor din organizaţie.
Obiceiurile sunt elemente ce pot apărea asemenea unor convenţii
asupra cărora un număr suficient de membrii sunt de acord. Ele sunt,
mai degrabă, rezultatul unor acceptări pasive, decât impuse prin
anumite formule. Obiceiurile sunt susţinute şi ele de valori explicite.
Ritualurile şi ceremoniile reprezintă anumite modele colective de
comportament, în special în situaţii cu un caracter predominant for-
mal. Ele tind să fie relativ stabile de-a lungul timpului şi au un bogat
conţinut simbolic. Ritualurile şi ceremoniile sunt înţelese ca activităţi
colective, nefiind absolut obligatorii pentru îndeplinirea scopurilor
organizaţiei, însă se consideră a fi esenţiale din punctul de vedere al
relaţiilor psihosociale interindividuale. Ritualurile şi ceremoniile, prin
evenimente cu caracter sărbătoresc, promovează valori şi comporta-
mente deosebit de importante în viaţa organizaţiei. Practic, un ritual
reprezintă, în cadrul culturii organizaţionale, o serie de practici tra-
diţionale (cu un conţinut dramatic), prin care se marchează anumite
valori organizaţionale. Ritualul are şi scopul de a întări încrederea
membrilor organizaţiei în capacitatea lor de a-şi îndeplini sarcinile la
niveluri calitative superioare. În cadrul unei organizaţii se manifestă
şase tipuri de ritualuri:
de pasaj - marchează schimbarea postului, rolurilor şi statutului
anumitor persoane în cadrul organizaţiei (ex.: ceremonii de avansare);
de degradare - se refera la pierderea poziţiei şi puterii organi-
zaţionale de către o persoană (ex.: concedierea, degradarea);
de împlinire - evidenţiază performanţele salariaţilor şi le amplifică
puterea pentru anumite realizări (ex.: acordarea unui premiu pentru cele
mai bune realizări);
de reînnoire - oferă un conţinut nou relaţiilor şi proceselor din
organizaţie prin introducerea într-un mod festiv, a unor noi programe
de dezvoltare profesională (ex.: ceremonia acordării diplomelor sau
gradelor didactice);
de reducere a conflictelor - stabileşte modalităţi de eliminare sau
diminuare a conflictelor prin implicarea părţilor aflate în divergenţă;
de integrare - încurajează şi dezvoltă sentimente de apartenenţă la
grup (ex.: sărbătorirea Crăciunului la nivelul organizaţiei).
Ritualurile reprezintă un set de acţiuni planificate, cu conţinut
emoţional, ce îmbină diferite modalităţi de expresie a culturii organi-
zaţionale. Acestea au adesea atât o finalitate practică, cât şi simbolică.
Ritualurile confirmă şi reproduc anumite modele sociale. Ritualurile
comunică valorile împărtăşite de organizaţie şi revitalizează sentimen-
tele ce leagă oamenii împreună.
Ceremoniile reprezintă o manifestare colectivă, de o manieră for-
mală şi solemnă, ce exprimă adesea o conştientizare a tradiţiei şi isto-
riei firmei. Sunt celebrări ale valorilor culturale şi prezumţiilor de
bază ale organizaţiei; sunt evenimente ce reflectă şi onorează cultura
organizaţională şi sunt momente pe care oamenii şi le amintesc de-a
lungul timpului. Jubileele, aniversările, lansarea unei noi nave sau
deschiderea unei fabrici noi, darea în exploatare a unui nou utilaj sau
linii tehnologice sunt câteva dintre exemplele de ceremonii conturate
de-a lungul timpului. Acestea reprezintă şi o oportunitate pentru
membrii organizaţiei de a participa la anumite evenimente „istorice” şi
de a se cunoaşte mai bine între ei, având ca rezultat aparenţa
confortului psihologic. Fiecare dintre aceste ritualuri urmăreşte
anumite scopuri importante pentru organizaţie, finalizându-se în mod
plăcut, într-un cadru festiv.
Istorioarele şi miturile relatează o succesiune de evenimente
desfăşurate în organizaţie la un moment dat. Acestea reflectă un sens
simbolic prin abordarea şi soluţionarea situaţiilor umane cu implicaţii
majore pentru salariaţi. Ele se povestesc în mod repetat, ultima versiune
adăugând detalii noi, contribuind astfel la întipărirea sa în memoria
salariaţilor şi la actualizarea aşteptărilor pe care le înglobează. Istori-
oarele contribuie la conturarea anumitor trăsături ale culturii organiza-
ţionale şi, atunci când are loc celebrarea ,,eroilor” organizaţiei, acestea
au şi un rol de instruire socială. Fiecare „povestitor” are libertatea de a
adăuga noi sensuri istorioarei, de a transmite mai departe prin interme-
diul propriilor expresii, însa sensul fundamental al acesteia rămâne
relativ neschimbat. Istorioarele înglobează trei obiective:
evidenţiază tensiunea dintre valorile opuse (egalitate-inegalitate,
siguranţă-nesiguranţă, competenţă-incompetenţă etc.);
desemnează ambele aspecte ale situaţiei (ambele feţe ale aceleiaşi
monede) conflictuale şi ale modului de soluţionare;
fortifică organizaţia prin dezvoltarea anumitor comportamente.
Una dintre funcţiile importante ale culturii organizaţionale este
aceea de a modela comportamentul salariaţilor şi astfel să păstreze o
anumită ordine socială în cadrul organizaţiei, prin asigurarea unui
model mental colectiv care să permită conştientizarea rolului şi
poziţiei fiecărui salariat. Istorioarele organizaţionale reprezintă o
modalitate importantă de înţelegere a culturii organizaţionale, de a
percepe şi descifra înţelesurile pe care oamenii din firmă le atribuie
diferitelor evenimente organizaţionale. Istorioarele ajută pe un nou
angajat să înţeleagă semnificaţia anumitor evenimente din firmă.
Poveştile organizaţionale sunt relatări bazate pe fapte adevărate, dar în
care se înserează şi elemente de ficţiune.
Legendele sunt un tip de istorioară ce descriu unicitatea unui grup
sau lider. Legendele sunt povestiri simple despre istoria organizaţiei ce
furnizează informaţii utile despre cultura organizaţională a firmei.
Istorioarele sunt utilizate pentru a prezenta „istoria” organizaţiei pe
măsură ce aceasta a evoluat în timp. O cultură bogată în istorioare şi
mituri este apreciată ca fiind o cultură puternică, cu o tradiţie evidentă
în contextul de afaceri respectiv. Ele, uneori, se aseamănă cu legen-
dele, deoarece tratează evenimente speciale dintr-o perioadă dată, ce
evidenţiază acţiunile unor „eroi” ai organizaţiei.
Mitul (gr. mythos – „povestire”) sunt povestiri din viaţa organiza-
ţiei care s-au petrecut cu mult timp în urmă şi care se referă în special
la conducători de prestigiu ai instituţiei. Miturile păstrează în timp
un anumit adevăr şi datorită acestui sâmbure raţional, autentic îşi păs-
trează sub învelişul metaforic o permanentă şi proaspătă actualitate.
Istorioarele şi miturile organizaţionale reprezintă de fapt ,,folclorul”
instituţiei menite să ofere modele de comportament pentru salariaţii
săi. Istorioarele şi miturile contribuie la îmbunătăţirea comunicării
între membrii organizaţiei, reprezentanţi ai unor generaţii diferite.
Eroii servesc ca modele de comportament. De exemplu, fondatorii
unei întreprinderi devin adesea eroi culturali. Este posibil ca, la
originea mitului, să existe doar un „sâmbure de adevăr”, care apoi
este prelucrat şi transmis în organizaţie, un complex ce încearcă să
reflecte un sistem de credinţe colective cu privire la mecanismele de
funcţionare a lumii înconjurătoare şi elementele necesare pentru a te
bucura de succes. Un mit este în esenţă asemănător unei poveşti sau
legende, atât ca scop, cât şi în conţinut. Miturile oferă explicaţii,
sprijină reconcilierea conflictelor şi soluţionează anumite dileme
organizaţionale.
Responsabilitatea socială ca responsabilitate morală
„Paradoxul etic” poate fi pus sub semnul unei grave interogaţii
pentru omul de afaceri: să-şi asume responsabilitatea şi riscurile ineren-
te acţiunii sale economice sau să rămână la judecata morală, abstractă,
lipsită de angajare responsabilă.
 Această dilemă - responsabilitate/moralitate - impune mutarea
accentului discursului asupra codului de conduită a omului de afaceri
de la „moralism” la etica responsabilităţii.
Literar prin responsabilitate se înţelege obligaţia de a răspunde,
de a da seamă de ceva, de a manifesta o atitudine conştientă faţă de
obligaţiile sociale. În acest sens, o definiţie formală a responsabilităţii
sociale prevede obligaţia managerului de a alege şi aplica acele acţiuni
care contribuie la bunăstarea individului în consens cu interesul socie-
tăţii şi al organizaţiei pe care o conduce.
Responsabilitatea socială este considerată ca fiind obligaţia fermă
a unei firme, dincolo de obligaţiile legale sau de cele impuse de res-
tricţiile economice, de a urmări obiective pe termen lung care sunt în
folosul societăţii. Firma se consideră responsabilă nu numai faţă de
proprietari (acţionari), ci şi faţă de clienţi, furnizori, angajaţi, organis-
me guvernamentale, creditori, comunităţi locale, opinie publică.
Nu este suficient ca managerii numai să proclame necesitatea
răspunderii sociale şi a eticii acţiunilor pentru organizaţiile lor. De
specificat că responsabilitatea socială în afaceri devine realitate când
persoanele implicate acceptă conduita şi comportamentul stabilit.
În 1889 A. Carnegie publica lucrarea „The Gospel of Wealth” în
care promova ideea că banii câştigaţi din afaceri trebuie să revină so-
cietăţii prin acţiuni caritabile şi civice. Acesta a dezvoltat teoria res-
ponsabilităţii sociale a afacerilor bazată pe două aspecte esenţiale:
principiul carităţii şi principiul administratorului de arcă. Principul
carităţii, ca o primă doctrină a responsabilităţii sociale, promovează
ideea sporirii acţiunilor filantropice care au ca scop asistarea şi ajuto-
rarea celor care sunt „membri ai societăţii mai puţin norocoşi”. Prin-
cipul administratorului de arcă este o doctrină biblică care prescrie
oamenilor de afaceri un comportament responsabil, conştienţi că sunt
„conducători sau îngrijitori de vapor, care trebuie să obţină prin adevăr
şi cinste averea pe care trebuie să o gestioneze în beneficiul societăţii”.
Problema cea mai importantă care trebuie luată în considerare,
indiferent de tipul de afacere, este realizarea interesului public şi a
responsabilităţii sociale a afacerii.
Interesul public este definit ca binele comunităţii de indivizi şi
instituţii care deservesc sau sunt interesaţi de afacere. Responsabilita-
tea bine înţeleasă favorizează loialitatea. Loialitatea şi sprijinul reci-
proc se răspândesc la fel de departe şi în toate direcţiile ca şi afacerile,
atât în cadrul organizaţiilor, cât şi în exteriorul acestora. Datoria şi
obligaţiile morale se extind asupra colegilor, a personalului, a clienţi-
lor şi a furnizorilor, toţi aceştia având nevoie de contracte onorate şi
de înţelegere.
În cazuri de dificultate avem şi o obligaţie morală faţă de comuni-
tate, deoarece activitatea firmei, ca şi sistemul politic, au fost concepute
astfel încât să servească nevoile societăţii şi nu invers. În acest sens, ni
se deschid noi perspective şi identificăm şi alte obligaţii, precum cele
legate de protecţia mediului, ca parte a responsabilităţii noastre.
Apare inevitabil chestiunea moralităţii şi a profitului. Ceea ce ne
interesează pe noi nu este moralitatea profitului în sine, ci moralitatea
procesului prin care a fost obţinută şi moralitatea felului în care este
folosit în continuare. S-a profitat în mod ruşinos de furnizori, clienţi
şi de alţii care au fost implicaţi? Au avut investitorii un profit moral
justificabil?
Nici o activitate economică care se bazează pe imoralitate nu poate
fi de succes pe termen lung. Adevărul economic nu poate fi falsificat
la infinit.
Orice întreprindere are o anumită responsabilitate în plan eco-
nomic şi social. Acesta este un punct de vedere acceptat în prezent de
toţi „actorii” lumii afacerilor. Dar măsura în care această responsabili-
tate se împarte între cele două planuri, economic şi social, este perce-
pută în mod diferit. În ceea ce priveşte latura economică, se vorbeşte
în principal despre două abordări:
1. Abordarea clasică confirmă că pentru a aduce beneficii pro-
prietarilor sau pentru a reduce costurile de tranzacţie, principala răs-
pundere a managerilor este de a gestiona afacerea astfel încât să maxi-
mizeze beneficiul proprietarilor, respectiv al acţionarilor; iar aceştia, la
rândul lor, au o singură preocupare: rezultatele financiare. Orice „bun
social” plătit de firmă subminează mecanismele pieţei: „bunurile
sociale” vor fi plătite fie de acţionari (se diminuează profitul), fie de
salariaţi (se reduc salariile), fie de clienţi (prin creşterea preţurilor). În
acest din urmă caz, vânzările ar putea scădea şi firma ar avea dificultăţi.
 2. Abordarea socioeconomică prevede că maximizarea profitului
este a doua prioritate a firmei, prima fiind asigurarea supravieţuirii
acesteia. Argumente:
- societăţile comerciale sunt persoane juridice înregistrate într-o
anumită ţară şi trebuie să se conformeze legilor din ţara în care ope-
rează; deci ele nu sunt responsabile numai faţă de acţionari;
- orizontul de timp al existenţei firmei este unul lung, deci ea tre-
buie să urmărească rezultatele economice pe termen lung şi în acest
scop va accepta şi unele obligaţii sociale (ca nepoluarea, nediscrimi-
narea etc.) şi costurile ce le sunt asociate;
- practica arată că firmele nu sunt instituţii economice pure, ci ele
se implică şi în politică, în sport (sponsorizări), sprijină autorităţile
naţionale sau locale etc.
Dacă la începutul secolului al XX-lea societatea se conducea de
legea ce ordona că: „Misiunea industriaşului este să învingă sărăcia,
să elibereze societatea în general de mizerie şi să-i aducă bunăstarea,
afacerile şi producţia au scopul de a îmbogăţi nu numai magazinele şi
fabricile firmei respective, ci întreaga societate”. Prin obţinerea de
profit, firma aloca o parte din acesta societăţii prin plata impozitelor şi
taxelor. În acest sens, este de datoria omului de afaceri să obţină un
profit rezonabil. Dar „raţiunea afacerilor” este să facă disponibile bu-
nuri de bună calitate şi la preţuri rezonabile în vederea acoperirii ne-
voilor consumatorilor. Acest punct de vedere este reprezentativ pentru
viziunea modernă în ceea ce priveşte responsabilitatea firmei.
Concepţia modernă a eticii afacerilor privită din cel mai important
unghi abordează problema răspunderii sociale a afacerilor, stabilirea
unei noi culturi organizaţionale, care să ţină seama de necesitatea nu
numai a măririi profitului, veniturilor acţionarilor şi asociaţilor, ci şi
a satisfacerii adecvate a necesităţilor societăţii, a tuturor condiţiilor
sociale care acţionează în societate.
Etica afacerilor trebuie să găsească răspunsuri la următoarele
întrebări:
Unde începe responsabilitatea faţă de societate a organizaţiilor şi
unde se sfârşeşte?
Ce reguli de conduită ar trebui să guverneze afacerile şi pe con-
ducătorii lor?
 Este bine ca afacerile să pună mai presus de nevoile societăţii pe
cele ale acţionarilor?, etc.
Responsabilitatea socială reprezintă, în esenţă, îndeplinirea func-
ţiilor culturii organizaţionale.
Funcţiile culturii organizaţionale
Cultura organizaţională poate influenţa decisiv acţiunile care să
conducă la majorarea profitului unei firme sau la realizarea activităţi-
lor unei instituţii la nivelul standardelor calitative superioare. Impor-
tanţa culturii organizaţionale în viaţa unei instituţii poate fi dedusă din
analiza funcţiilor sale, şi anume:
- Integrarea salariaţilor în cadrul firmei. Aceasta este o funcţie
continuă, care nu se referă numai la noii angajaţi, ci reprezintă o per-
manentă întreţinere a integrării cultural-organizaţionale a salariaţilor,
pentru a nu se manifesta stări conflictuale majore.
- Direcţionarea salariaţilor în vederea realizării obiectivelor
instituţiei. Este funcţia cea mai dinamică, mai complexă şi mai dificilă
a culturii organizaţionale. Menirea sa este de a contribui la declanşarea
energiilor latente din salariaţi, în vederea realizării anumitor acţiuni,
astfel încât obiectivele cuprinse în strategiile şi politicile firmei să fie
atinse. Esenţială este adoptarea anumitor comportamente organizaţio-
nale.
- Protecţia salariaţilor faţă de ameninţările potenţiale ale mediu-
lui ambiant. Contextul financiar, social, politic, ştiinţific etc. determină
evoluţii care pot influenţa atât pozitiv, cât şi negativ comunitatea sa-
lariaţilor din cadrul firmei. Cultura organizaţională constituie suportul
comportamentelor organizaţionale de natură preventivă sau de comba-
tere directă a consecinţelor evoluţiilor negative din cadrul firmei.
- Păstrarea şi transmiterea valorilor şi tradiţiilor organizaţiei.
Cultura organizaţionala este principalul depozitar al valorilor şi tradi-
ţiilor specifice fiecarei instituţii conturate în decursul timpului. Impor-
tant este, mai ales atunci când se schimba generaţiile în cadrul organi-
zaţiei, ca aceste valori să se menţină.
- Dependenţa performanţelor instituţiilor de capacitatea lor orga-
nizaţională. Această funcţie constă în asigurarea unui cadru adecvat
pentru dezvoltarea capacităţii organizaţionale. Instituţia modernă se
bazează, în primul rând, pe resurse, cunoştinţe şi mai apoi – pe capital
şi echipamente. Considerăm că, pe lângă aceste funcţii ale culturii
organizaţionale enumerate mai sus, ar trebui amintită, nu în ultimul
rând, funcţia axiologică. Această funcţie reliefează geneza, structura,
interacţiunea, cunoaşterea, ierarhizarea valorilor în viaţa organizaţiei,
corelaţia dintre ele, dinamica sistemelor de valori. Fiecare organizaţie
are setul său de valori, profilul ei axiologic specific, ierarhia valorică
proprie aflată în raport direct cu obiectivele instituţiei.
Tipologia culturii organizaţionale
Există numeroase modele ale culturii organizaţionale. Un model
inedit este cel realizat de Deal & Kennedy, autori care folosesc con-
cepte de tipul „cultura Macho” (a tipului dur), „cultura pariază pe or-
ganizaţie”, „cultura bazată pe muncă şi certitudine” şi „cultura proce-
durilor clar definite”. Un alt model este cel realizat de Charles Haridy
în lucrarea Understanding Organization, 1985 (apud Moldoveanu
George, 2000, p.131). Deoarece al doilea model se impune prin expre-
sivitate, prezentăm în continuare structura acestuia.
Cultura de tip putere este reprezentată sub forma unei pânze de
păianjen şi este specifică firmelor mici, organizaţiilor politice sau ne-
guvernamentale de dimensiuni reduse. Într-o astfel de organizaţie con-
trolul este realizat de „şefi”, ceea ce creează o atmosferă încordată,
nesecurizată şi determină o fluctuaţie mare de personal.
Cultura de tip rol reprezintă formatul unei organizaţii de tip clasic
care poate fi redat simbolic printr-un templu. Departamentele de lucru
sunt puternice, ca nişte coloane care susţin templul. Deciziile cu pri-
vire la acţiunile departamentelor sunt luate la vârf de un consiliu de
conducere numeric redus. Caracteristice acestui format sunt: rigidita-
tea, ineditul cultural stabil, precum şi claritatea acţiunilor pe care le
întreprind angajaţii. Posibilităţile de avansare sunt limitate, ceea ce
determină o structură ierarhică neschimbată de-a lungul unei perioade
mari de timp.
Cultura axată pe sarcină pune accentul pe sarcina profesională
individuală şi de grup, care poate consta în realizarea unui proiect sau
a unei acţiuni specifice. Acest tip de cultură poate fi redat simbolic
printr-o reţea de fire. Acolo unde firele sunt „dintr-un material mai
rezistent” se creează nodurile de reţea, ceea ce determină o organizare
matriceală. Într-o astfel de organizaţie lucrul cel mai important este de
a mobiliza unitar toţi membrii, precum şi formarea unei flexibilităţi în
realizarea sarcinilor. Lipsa acestei flexibilităţi poate cauza ruperea
reţelei şi intrarea organizaţiei în incapacitate de acţiune.
Cultura de tip persoană este centrată pe individ; interesul nu mai
aparţine întregii organizaţii, ci fiecărui individ în parte sau unor gru-
puri mici. Acest tip de cultură poate fi simbolizat printr-o redare sche-
matica a unei galaxii stelare. Aici pot fi încadrate firmele foarte mici,
axate pe capacitatea individuală de dezvoltare a organizaţiei (birouri
de avocaţi, firme de consultanţă, cabinete medicale private etc.).
Modelul de dezvoltare a culturii organizaţionale
Într-o instituţie cu o cultură puternică managerii ştiu că oamenii
sunt cei care pun mecanismele organizaţiei în mişcare. Ca urmare,
pentru a avea o cultură puternică, accentul trebuie să fie pus pe resur-
sele umane. Cultura organizaţională de succes se manifestă atunci,
când membrii organizaţiei demonstrează că:
au asimilat cultura organizaţiei (prin acceptarea sau respingerea
unor elemente din cultura organizaţională);
contribuie la dezvoltarea culturii organizaţiei prin: implicarea
activă în rezolvarea problemelor organizaţiei; elaborarea unor proiecte
de dezvoltare; crearea de noi modele comportamentale, inovări în
practică; iniţierea unor activităţi nonformale şi formale inedite.
Pentru structurarea unei politici specifice de dezvoltare a unei
culturi organizaţionale sunt necesare răspunsuri la câteva întrebări:
1. Ce este cultura organizaţională? 2. De ce trebuie dezvoltată o cultură
organizaţională puternică? 3. Cine poate dezvolta cultura organizaţio-
nală? 4. Când trebuie dezvoltată cultura organizaţională? 5. Cum se
dezvoltă cultura organizaţională?
Răspunzând la aceste întrebări, fiecare organizaţie îşi poate elabora
propria politică de dezvoltare a culturii organizaţionale. Politicile insti-
tuţionale se exprimă prin:
politica de personal, semnificând formarea de specialişti care să
dezvolte programe educaţionale originale şi să asigure menţinerea
cadrelor competente;
politica resurselor, reprezentând direcţionarea resurselor materiale
către domeniile care îşi dovedesc eficienţa;
politica de relaţionare intra- şi interinstituţională, care accentuează
crearea unui sistem propriu de promovare a activităţilor în inte-
riorul şi în afara organizaţiei, precum şi iniţierea unor colaborări
cu alte instituţii.
Schimbarea constă în construirea unei culturi puternice, cu o
coeziune înaltă. Fortificarea culturii organizaţionale va determina
realizarea unui salt calitativ în derularea activităţilor specifice organi-
zaţiei. În literatura de specialitate se analizează patru tipuri de schim-
bări posibile: prin criza; prin învăţare colectivă; ca formă de dezvol-
tare şi schimbarea prin modernizare.
Schimbarea prin criză este determinată de caracterul centralizat al
luării deciziilor în cadrul organizaţiilor. Această centralizare face ca
schimbarea să devină o mişcare descendentă. Din această situaţie re-
zultă o criza, care are ca reverberaţii o serie de comportamente speci-
fice: autoritatea personală tinde să ia locul regulilor interne, în timp ce
membrii organizaţiei se ghidează după o serie de reguli arbitrare im-
puse ad-hoc. În aceste condiţii organizaţia se adaptează la dezvoltarea
sistemului birocratic, unde sistemul nu este format numai din proceduri
de rutină, ci şi din perioade scurte de criză, care întăresc necesitatea
fazelor îndelungate de stabilitate.
Schimbarea prin învăţare colectivă este condiţionată de descope-
rirea şi însuşirea unor noi capacităţi colective, noi moduri de a raţiona
şi de a trăi împreună sau de valorizarea unor noi modele de acţiune.
Cu alte cuvinte, schimbarea este înţeleasă ca o modalitate de învăţare.
Schimbarea ca formă de dezvoltare este strâns legată de schimba-
rea ca formă de învăţare. Orientarea organizaţiei spre dezvoltare per-
manentă determină şi o serie de ajustări culturale purtătoare de creati-
vitate şi de înnoire.
Schimbarea prin modernizare acoperă o diversitate de acţiuni:
investiţii în material tehnic sofisticat, redefinirea relaţiilor cu clienţii
sau cu utilizatorii, reorganizarea muncii, campanii de comunicare cu
scopul de a modifica imaginea internă şi externă a organizaţiei etc.
O strategie eficientă de dezvoltare a culturii organizaţionale tre-
buie să se conducă într-adevăr după misiunea pe care o declară. Valo-
rile promovate de misiunea instituţiei trebuie susţinute prin acţiuni
coerente şi de durată, astfel încât să se transforme în valori fundamen-
tale ale organizaţiei.
Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Scrie în caiete, fişe etc. asocierile care îţi apar în me-
morie atunci când auzi termenul de *cultură organiza-
ţională*.
Defineşte conceptul de etica şi cultură organizaţională.

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Determină modalităţi de manifestare a culturii organizaţionale.
Clasifică funcţiile culturii organizaţionale. Elaborează o piramidă a
funcţiilor culturii organizaţionale.
Enumeră cele mai frecvente tipuri ale culturii organizaţionale.
Argumentează responsabilitatea socială ca responsabilitate morală.
Formează un cerc cu colegii de grup. Alege un moderator care să
monitorizeze discuţia din cadrul grupului. Determină modalităţile
de manifestare a culturii organizaţionale în USM.

COMUNICĂ, DECIDE!
Completează următorul tabel:
Ce am învăţat Ce nu am înţeles

Formulează concluzii în urma completării tabelului, prezintă colegilor

concluziile elaborate.
Prin diagrama Venn compară diferite forme ale culturii organizaţio-
nale.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Formulează argumente pro şi contra în vederea nece-
sităţii respectării funcţiilor culturii organizaţionale.
 Demonstrează relaţia dintre funcţiile culturii organiza-
ţionale şi tipurile culturii organizaţionale.
Argumentează afirmaţia: *Cultura organizaţională este un fenomen
specific al relaţiilor de piaţă*.
ACŢIONEAZĂ!
Elaboreaza un instrument de măsurare a nivelului
de comunicare şi tratament corect într-o orga-
nizaţie comercială.
Generalizează într-o schemă tipologia culturii
organizaţionale.
Analizează funcţiile culturii organizaţionale după următoarea metodă:
Completează tabelul următor:
S.(trenghts) Puncte forte ale W.(eaknesses) Puncte vulnerabile
funcţiilor culturii organizaţionale ale funcţiilor culturii orga-
nizaţionale
O.(portunities) Oportunităţile lor T.(hreats) Temerile dacă nu se
îndeplinesc aceste funcţii
Realizează un model de dezvoltare a culturii organizaţionale din viitor.

Bibliografie recomandată:
Burduş E., Căprărescu Gh., Fundamentele managementului organizaţiei,
Bucureşti, Editura Economică, 1999.
Bârsan Silvia, Cultura organizaţională şi dezvoltarea organizaţiilor,
Bucureşti, Editura Briliant, 1999.
Ionescu Gh., Cultura organizaţională şi managementul tranziţiei, Bucureşti,
Editura Economică, 2001.
Huţu Aida-Carmen, Cultura organizaţională şi transfer de tehnologie,
Bucureşti, Editura Economică, 1999.
Lafaye Claudette, Sociologia organizaţiilor, Iaşi, Polirom, 1998.
Nicolescu Ovidiu, Cultura organizaţională / În vol. Management, Bucureşti,
Editura Economică, 1999.

5.2. Cultura exteriorului

Eticheta şi politeţea
Imaginea profesională: mers, ţinută, vestimentaţie, gest, mimică,
expresivitate şi ţinută
Cultura exteriorului. Ţinuta de protocol
Elemente de protocol
Conceptul imaginea de sine–stima de sine
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să descrie particularităţile funcţionării imaginii managerului asupra
subordonaţilor;
să identifice factorii determinanţi ai culturii exterioare;
să argumenteze importanţa ţinutei în viaţă şi la serviciu;
să identifice riscurile potenţiale în acţiunile de perfecţionare a imaginii
profesionale;
să proiecteze dimensiunile culturale ale specialistului;
să modeleze variante posibile de interacţiune între ţinuta–cultura
vorbirii–stima de sine;
să investigheze valorile sociale şi politice ale educaţiei;
să exploreze schimbările posibile referitoare la valorile profesionale;
să direcţioneze acţiunile întreprinse în vederea dezvoltării imaginii de
sine.
Cuvinte-cheie: imagine, cultură, protocol.

Eticheta şi politeţea
„Regulile de conduită” sau „regulile de comportare” la care se
referă eticheta contribuie la buna desfăşurare a relaţiilor din societate,
în general, şi la o desfăşurare normală a activităţii în afaceri în special.
Este foarte importantă cunoaşterea şi aplicarea acestor reguli de către
fiecare partener, dat fiind că necunoaşterea sau ignorarea lor pot duce,
uneori, la interpretări eronate, la complicaţii relaţionale, care depăşesc
sfera relaţiilor strict personale ale celor în cauză. Nu se pot concepe
relaţii între parteneri fără contactul uman necesar şi, în cadrul acestui
contact, fără respectarea unor reguli de etichetă.
Lipsa de politeţe din societăţile actuale (liberale, deschise, extrem
de permisive) are o explicaţie foarte întemeiată: dintotdeauna bunele
maniere au coexistat cu tentaţia oamenilor de a se opune regulilor
impuse de politeţe, deoarece, la prima vedere, acestea par restrictive,
inutile şi inventate să îngrădească libertatea de exprimare a individu-
lui. Dar, după o scurtă experienţă de viaţă, mulţi oameni sunt nevoiţi
să accepte că bunele maniere nu sunt deloc de prisos şi că acestea
contribuie în mod substanţial la traiul în bune condiţii cu ceilalţi.
Bunele maniere n-au fost încorporate în mod arbitrar în unele norme
sociale. Ele au rădăcini într-un sentiment profund, în acea armonie
dintre comportament şi etică, dintre frumuseţea caracterului uman şi
moralitatea sa. Confucius, faimosul înţelept chinez (551-479 î.Hr.), spu-
nea că virtutea nu reprezintă nimic dacă nu se naşte din curtoazie,
adică din inimă. Omul va avea un comportament natural şi agreabil,
adică o purtare civilizată, numai respectând nişte reguli care s-au impus
şi s-au codificat de-a lungul timpului.
Codul manierelor elegante este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de
fapt de convenţii, având, toate, un numitor comun: a nu-l deranja şi a
nu-l inoportuna pe semenul tău, ci, dimpotrivă, a-l face să se simtă
bine în preajma ta. Paradoxal, acesta este şi principiul fundamental
pe baza cărora s-au construit societăţile moderne şi deschise de astăzi:
Libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea celuilalt,
cum scria şi filozoful John Stuart Mill cu 150 de ani în urma.
Probabil, nu este pentru nimeni o surpriză faptul că normele de
bună purtare de astăzi îşi află originile în curţile regale franceze
din secolele XVII-XVIII. De fapt, etimologia cuvântului etichetă, în
sensul cunoscut de toata lumea, are la origine o interdicţie. În noul
parc de la Versailles, grădinarul-şef al regelui Ludovic al XIV-lea a
aşezat inscripţii prin care cerea să nu îi fie călcate peluzele proaspăt
însămânţate. Cum acestea erau adesea ignorate de nobilimea neatentă,
omul a obţinut din partea Maiestăţii Sale un decret care stipula respec-
tarea etichetelor. Astfel, cuvântul a intrat în limbajul curent pentru a
desemna o comportare conforma anumitor norme.
Mai apoi, manierele moderne se cristalizează în eticheta ameri-
cana, prin Regulile Civice ale lui George Washington (1732-1799),
dar cea mai de succes popularizare a manierelor a fost întreprinsă de
către autoarea Emily Post, în 1922, prin publicarea lucrării Eticheta -
în Societate, în Afaceri, în Politică şi Acasă. Cartea a devenit un best-
seller şi a pavat drumul succesorilor săi în continuarea promovării
bunelor maniere.
Odată cu începutul existenţei sale sociale, umanitatea a impus
norme de comportament în toate domeniile esenţiale ale vieţii: hrană
şi vestimentaţie, relaţiile dintre sexe şi dintre clase, corespondenţa,
primirea oaspeţilor şi multe alte sfere de activitate socială. Comporta-
mentul în aceste ocazii a fost codificat în reguli precise, nerespectarea
lor atrăgând după sine excluderea din categoria socială de apartenenţă.
Indiferent de epocă şi de orânduire, politeţea a fost considerată
indispensabilă traiului în comun, chiar dacă obiceiurile manifes-
tării ei variau din punct de vedere regional.
În Germania, spre exemplu, s-a renunţat la sărutarea mâinii
femeilor, dar s-a extins până la obsesie deprinderea de a fi punctual.
Tot aici, cu excepţia meselor oficiale şi a cazului când este folosit per-
sonalul de serviciu, invitaţii contribuie în comun la strângerea tacâmu-
rilor, la spălarea veselei folosite, fără ca gazda să se simtă în vreun fel
jignită.
În Cehia şi Slovenia, unde curăţenia în apartamente este de-a
dreptul impresionantă, gazda are întotdeauna pregătită pentru musafiri
o adevărată colecţie de papuci noi şi comozi în care invitaţii să îşi
odihnească picioarele.
În Canada, ca şi în alte părţi, exista obiceiul de a oferi flori în
număr par, aşa cum la români un buchet trebuie să aibă neapărat un
număr fără soţ de fire, cu excepţia celor ce se aduc la înmormântări.
Fireşte că, prin repetări şi transmitere din generaţie în generaţie,
normele care au la bază o anumită etichetă devin obiceiuri repre-
zentative ale unor grupe de oameni şi chiar ale unor naţiuni.
Oamenii au obiceiuri bune şi rele, iar cum obişnuinţa este a doua
noastră natura, obiceiurile sunt foarte importante pentru convieţuire şi
pentru obţinerea unui echilibru în raporturile sociale.
Imaginea profesională
FAPT: 30 de secunde. Acesta este intervalul de timp necesar pen-
tru a ne forma o părere despre o persoană întâlnită pentru prima oară.
FAPT: Aspectul exterior este cea mai puternică formă de comuni-
care non-verbala. 55% din impactul primei impresii se bazează pe
înfăţişare şi pe comportament, 36% sunt influenţaţi de felul în care
vorbim şi doar 7% se bazează pe ceea ce spunem.
Printre factorii care influenţează opiniile în mediile profesionale
se număra imaginea, autoritatea percepută, reuşitele din trecut şi felul
în care oamenii dintr-o firmă se comportă şi se îmbracă.
 Imaginea profesională pentru femei. În lista de întrebări din viaţa
unei femei „Cu ce să mă îmbrac?” este una dintre întrebările cele mai
importante. Iar pentru cele mai multe dintre aceste femei întrebarea
„Ce să îmbrac la serviciu?” este de o importanţă primordială.
Imaginea profesională pentru bărbaţi. „Ce cravată pot asorta la
această cămaşă?” – bărbaţii îşi pun această întrebare de ani de zile, iar
în timpul de faţă lucrurile par a fi şi mai complicate, datorită schimbă-
rilor în codurile vestimentare ale organizaţiilor profesionale. „Mai e
nevoie să port cravată?”, se întreabă acum bărbaţii.
Acest aspect a fost şi este cercetat de oamenii de ştiinţa din toata
lumea, fiind extrem de important atât în dezvoltarea personala, cât şi
în cea profesională. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor îşi ignoră
imaginea, dându-i foarte puţină importanţă şi alocându-i timp limitat.
Puţini sunt acei care au înţeles că, dacă ţinuta este corectă şi imaginea
proiectată este profesională, reacţia pozitivă a celor din jurul nostru
face ca încrederea în sine să crească şi astfel concentrarea se canali-
zează spre ce avem de făcut, iar mintea nu ne mai este bântuită de în-
doieli legate de aspect. O persoană sigură pe sine transmite încredere
celorlalţi şi va fi preferată în cazul promovărilor în cadrul companiilor
în care lucrează şi nu numai. Sunt studii care au scos în evidenţă faptul
că dintre doi candidaţi pentru aceeaşi poziţie în cadrul unei companii,
având acelaşi nivel de pregătire, cel cu o imagine personală şi profe-
sională adecvată va obţine postul dorit, întrucât imaginea influenţează
cu 51% o astfel de decizie.
Importanţa unei imagini corecte este reflectată asupra activităţii
profesionale chiar de la început, din momentul angajării şi continuă în
fiecare etapă de dezvoltare a carierei. De exemplu, în cazul unei pro-
movări într-un post de director, imaginea proiectată influenţează cu
peste 20% opţiunea celui în măsură să ia o astfel de decizie.
Mersul şi ţinuta. Pentru orice om, mersul nu este doar o necesi-
tate vitală, ci şi o mişcare care produce plăcere sau bucurie. A merge
trebuie în aşa fel încât întreg organismul să poată profita de pe urma
acestui mers. Există o întreagă ştiinţă ce vizează mersul corect, în care
participă şi se antrenează aproximativ 650 muşchi ai corpului omenesc.
În timpul mersului se îmbunătăţeşte funcţia plămânului şi a inimii. Un
mers armonios necesită paşi siguri, mâini angajate în ritmul mersului
şi dacă frumosul este simbolul binelui moral, atunci mersul omului nu
include doar frumuseţea exterioară, ci şi pe cea morală.
Daca omul scund doreşte să-şi dea importanţă, va merge cu capul
şi umerii ridicaţi, cu paşi uriaşi. Aceasta creează impresia că acest om
se află în situaţia înfruntării cu sine însuşi. Mersul cu capul în jos, cu
umerii sau braţele balansându-se, cu mâinile în buzunare, sunt dez-
agreabili celor din jur. Unii încearcă să-şi explice propriul mers aplecat
sau incorect prin moştenirea de la părinţi, nu orice om posedă calitatea
de a merge şi a se mişca frumos. Dar atât activitatea simplă, cât şi ac-
tivitatea care implică viaţa, îi sunt proprii firii omeneşti, este important
de a învăţa nu doar a merge frumos, ci şi de a avea o ţinută, o gestică,
o mimică plăcută şi adevărată.
Gestul are istoricul său. Evul Mediu a venit cu o percepţie uşor
diferită - gesturile erau expresia unei realităţi ascunse, descriau inte-
riorul persoanei, îi caracterizau sufletul, viciile, slăbiciunile şi virtu-
ţile. În exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinată a gesturilor,
omul se putea modela, putea deveni mai bun.
În zilele noastre, suma acestor gesturi, însumate în codul bunelor
maniere, constituite într-un mijloc de a comunica cu ceilalţi, repre-
zintă o facilitate de a afişa simpatiile şi antipatiile, de a lua contact cu
ceilalţi fără agresivitate, de a trece prin lume fără a deranja. Faţă de
antichitate şi evul mediu, când disciplina, ordinea şi ierarhia erau im-
puse de respectul acordat formei, spiritului şi raţiunii, în prezent ac-
centul este mutat aproape exclusiv pe materie, pe corp şi pe pasiune.
Astfel, prin intermediul gestului: ridicarea sprâncenelor, a degetului
arătător care simbolizează pauza, clătinarea capului în stânga sau în
dreapta – se poate exprima expresiv gândul. Este important să ştim că
gestul, ca şi alte mişcări ale corpului, ar trebui să preceadă gândurile,
nu să le depăşească.
În educaţia expresivităţii gestului, trebuie să se ia în consideraţie
temperamentul, caracterul, voinţa omului. Gesticulaţia exagerată cu
mişcări abundente trădează caracterul coleric. Un gest lipsit de elegan-
ţă şi sens este la fel de dăunător ca şi un cuvânt spus nelalocul lui.
Dintre gesturile urâte fac parte şi scărpinatul în cap, scobitul un-
ghiilor, pocnirea degetelor, mişcarea umerilor. Gesticulaţia reprezintă
un component al cultului personalităţii umane. Prin gest omul pune
accent pe terminologia şi limbajul comunicării. Cercetarea gesturilor
au permis unor cercetători să conchidă că lumea interioară a individu-
lui, aparent foarte inaccesibilă, poate fi studiată sub aspectul gesturilor
care întrunesc mecanismele psihice ce le-au provocat.
În diferite zone geografice unul şi acelaşi gest este interpretat
diferit. În America un cerculeţ alcătuit din degetul mare şi cel arătător
unite la vârf înseamnă OK, în Franţa înseamnă zero, iar în Japonia –
bani.
Mimica este arta de a transmite prin intermediul mişcării muşchi-
lor feţei diferite stări sufleteşti, dispoziţii, sentimente, gânduri. Astfel,
expresia feţei trebuie să corespundă caracterului vorbirii, esenţei şi
sensului celor expuse. În popor se spune că faţa este oglinda
sufletului, psihologii şi medicii adaugă că ochii sunt o continuare a
creierului ieşită la suprafaţa chipului. Expresia feţei sau a ochiului
produce asupra copiilor o impresie mult mai puternică decât cuvântul.
Mimica eticii umaniste, spre deosebire de mimica eticii autoritare,
permite ca în comunicare cu elevii să se strecoare efectul pe care îl
întâlnim în educaţia tradiţională. Comportările de tipul ochi deschişi,
poziţie nemişcată, sprâncene ridicate în sus, glas tremurător, mişcări
încordate şi rapide – toate trebuie scoase din uzul oricărei persoane,
pentru că ele pot provoca o atmosfera încordată.
Ţinuta vestimentară. Moda este o formă provizorie de standardi-
zare a comportării care apare spontan sub influenţa dispoziţiilor gustu-
rilor şi ocupaţiilor oamenilor din societatea respectivă. Important este
să avem simţul gustului şi al măsurii. Bunul gust constă în alegerea
vestimentaţiei care îi stă bine omului, nu neapărat ca aceasta să fie la
modă. Îmbrăcămintea şi coafura este cartea de vizită a omului şi arată
cine este el. Trebuie să luăm aminte că îmbrăcămintea sau haina este
oricum corpul omului şi ne dă o idee despre dispoziţia lui sufletească.
Cu toate acestea, ea nu poate fi supusă unor reguli fixe, pentru că nu
toţi au aceeaşi stare materială, acelaşi rang şi nici gusturile nu sunt
aceleaşi în toate ţările.
Expresivitatea şi ţinuta. În lucrarea sa, ABC-ul comportării civi-
lizate, N. Hares afirma că, pentru a avea o ţinută frumoasă, e necesar a
practica sistematic şi corect gimnastica sau oricare alt sport. Ţinuta şi
expresivitatea sunt strâns legate de starea psihică şi dispoziţia omului,
de regimul de relaxare şi încordare a muşchilor corpului, de dispoziţia
de lucru, de cultura externă. Apare deseori întrebarea: de ce oare unele
persoane stau în bancă sau în cantină gârboviţi sau se prezintă cu un
aer de om obosit nedorind să-şi ţină corpul drept? Gârbovirea nu este
doar o ţinută urâtă, dar şi una nesănătoasă. O spinare gârbovită
creează mari probleme în funcţionarea normală a sistemului nervos.
Plămânii nu se pot alimenta cu oxigen şi nu funcţionează normal.
Conştientizarea specificului expresivităţii şi ţinutei poate începe cu
autoreglarea psihofizică, cu un antrenament autogen şi poate continua
cu exerciţii de formare a deprinderilor de ţinută şi expresivitate corectă
şi frumoasă.
Cultura exteriorului. Ţinuta de protocol
Definirea culturii drept o axiologie a educaţiei ţine de caracterul
dublu-unitar al culturii: obiectiv şi subiectiv. Omul nu este, ci devine o
fiinţă culturală. Conform lui Al.Tănase (p.27), conţinuturile pe care le
include fiecare din factorii subiectivi şi obiectivi ai culturii sunt:
obiectiv – totalitatea complexului de obiective pe care omul le
creează, le transformă şi umanizează – creaţii de limbă, de
literatură, de artă, de ştiinţă şi morală, de politică şi de drept
etc. – datorită cărora se ridică deasupra stării naturale. Este o
lume proprie omului;
subiectiv – acţiunea şi efectul de cultivare a corpului şi spiritului.
Cea mai simplă definiţie a culturii (din cele peste 164 atestate),
dar şi cea mai completă şi departe de a se pretinde exhaustivă, se re-
zumă la activitatea umană de creare a valorilor. Pedagogia se înscrie
în axiologia culturii datorită faptului că ea constituie acel domeniu de
activitate umană care este prin definiţie (=în esenţă) un domeniu de
creare a valorilor umane. Privită din acest unghi de vedere, cultura
este o axiologie a educaţiei, căci elevul (educatul) nu însuşeşte doar
valori create de omenire, ci, însuşindu-le, îşi creează propriile cunoş-
tinţe, competenţe, atitudini, care, pe de o parte, ele însele sunt nişte
valori, iar pe de altă parte, constituie mecanismele potenţiale de creare
a noi valori obiectualizate în ştiinţă, literatură, artă etc. Scopul princi-
pal al activităţii educaţionale constă în formarea personalităţii umane,
deci este o activitate de cultivare. Cei 7 ani de acasă şi instruirea pri-
mită până în gimnaziu inclusiv, formează o etapă pregătitoare pentru
asimilarea culturii. Cultura se absoarbe, câteodată, înainte chiar de a
învăţa gramatica.
Cultura reprezintă o moştenire ce se transmite cu ajutorul coduri-
lor de comunicare specifice, cum sunt gesturile ori cuvintele, scrisul şi
artele, mass-media (presa, radioul, televiziunea), media interactivă
(telefonul). În acelaşi fel se transmit gesturile, ritualurile, cunoştinţele
teoretice, normele abstracte, religia. Cultura poate fi însuşită prin
diverse forme ale memoriei subiective (reflexe, cuvinte, imagini), dar
şi prin intermediul memoriei obiective (obiecte, peisaje, cărţi, numere,
reguli).
Îmbrăcămintea. O atenţie deosebită necesită să acordăm şi modu-
lui de a ne îmbrăca. Alegerea unei vestimentaţii adecvate unor cazuri
speciale, îmbrăcămintea curată, plăcută şi în nici un caz ţipătoare, de-
oarece, cât nu ar fi de straniu, dar cel mai mic neajuns privind exterio-
rul vă poate afecta imaginea de businessman serios. Doamnelor li se
recomandă să evite fustele prea scurte şi bluzele prea decoltate.
Aroma joacă un rol deosebit de important, deoarece chiar de la
început îi permite interlocutorului să-şi creeze o anumită impresie de-
spre dvs. Mirosul care trebuie să predomine este cel de curăţenie, indi-
ferent de anotimp şi vremea de afară, însă multe persoane nu respectă
această condiţie simplă, dar foarte importantă. Pentru întâlnirile de
afaceri evitaţi parfumurile cu arome dulcii sau izbitoare şi în nici un
caz nu folosiţi prea mult parfum.
Încălţămintea, detaliu puţin însemnat, la prima vedere, necesită o
atenţie maximă din partea fiecăruia, fiindcă atrage atenţia persoanelor
cu care lucraţi. Încălţămintea trebuie să fie curată în orice circumstanţe,
deoarece aceasta va demonstra celor din jur că sunteţi stăpân pe orice
situaţie. Pentru a evita situaţiile neplăcute pe vreme urâtă, vă recoman-
dăm să aveţi la îndemână cele necesare pentru curăţarea încălţămintei.
Elemente de protocol
Protocolul codifică regulile care guvernează ceremonialul, al cărui
obiect este de a oferi fiecărui participant prerogativele, privilegiile şi
imunităţile la care are dreptul. Ceremonialul şi protocolul garantează
egalitatea în drepturi a partenerilor, care permite fiecăreia dintre ei
să-şi facă auzită în mod liber vocea. Şi unul, şi celălalt impun curtoazia
care trebuie să guverneze raporturile dintre oamenii de bună credinţă.
Ceremonialul şi protocolul guvernează, de asemenea, negocierea, în-
cheierea şi intrarea în vigoare a unor documente/acte specifice. Ambe-
le au o incidenţă zilnică asupra vieţii şi activităţii de afaceri. Există
câteva detalii mici, dar extrem de importante, care pot avea un rol
decisiv în afaceri. Aşa dar:
Nu ţineţi mâinile în buzunare, or, dacă ele vor fi la vedere, aceasta
va spori nivelul de încredere faţă de dvs.
Nu staţi cu spatele faţă de audienţă, iar dacă acest lucru este
inevitabil – scuzaţi-vă.
Nu vă sprijiniţi de perete sau alte obiecte din apropiere atunci
când purtaţi o discuţie cu cineva.
Nu loviţi cu degetele în masă şi nu fredonaţi motive muzicale,
deoarece aceasta irită şi distrage atenţia. Creaţi în jurul dvs. o atmos-
feră plăcută şi agreabilă.
Nu vă aşezaţi prea degajat, pentru că acest lucru denotă lipsă de
cultură, dar nu o faceţi nici prea timid (pe margine), fiindcă aceasta va
confirma nesiguranţa dvs. Trebuie să vă aşezaţi confortabil şi elegant.
Râsul este un lucru salutabil, însă acesta nu trebuie să depăşească
limitele unei întrevederi de afaceri. Evitaţi să izbucniţi în hohote de
râs şi să gesticulaţi activ doar pentru că cineva din colaboratori a po-
vestit un banc. În asemenea situaţii glumele au menirea să detensio-
neze situaţia, iar zâmbetul dvs. vine doar să confirme că respectaţi
interlocutorul şi vă este plăcută compania lui.
Top 10 “de ce?”
1) De ce bărbatul trebuie să meargă alături de femeie, pe partea
exterioară a drumului?
Originile acestui obicei de bună purtare, dar şi de precauţie, nu
au o încadrare foarte precisă în istorie, dar fac referire la prevenirea
expunerii damei în faţa eventualelor pericole ce ar putea veni dinspre
exteriorul drumului. Unii consideră că astfel, dacă un vehicul ar trece
în viteză pe drum, foarte aproape de trotuar, bărbatul, şi nu femeia ar fi
cel stropit de eventualele bălţi şi noroaie. De asemenea, din acea
poziţie, bărbatului i-ar fi mai uşor să îşi apere compania feminină,
trimiţând-o mai lesne la adăpost şi, încă o dată, ferind-o de expunerea
în calea primejdiei.
 2) De ce dau bărbaţii noroc cu mâna dreaptă atunci când se
întâlnesc?
Trebuie menţionat că în trecut gestul de a da mâna diferea un pic
de forma sa de astăzi. Bărbaţii îşi prindeau reciproc braţele drepte din
zona antebraţelor, pentru a pipăi atât palma, cât şi mâneca, căutând
existenţa unei eventuale arme. Sigur că aceasta putea fi ascunsă în
mâna stângă, dar cum cei mai mulţi oameni sunt dreptaci, se considera
că nimeni nu ar risca să folosească mâna stângă pentru a înjunghia pe
cineva. Stângacii erau priviţi cu ochi răi, deoarece te puteau înjunghia
în timp ce îţi strângeau mâna.
3) De ce ridică bărbaţii pălăria atunci când salută?
Descoperirea capului denotă în sine un gest de smerenie şi respect,
înfăţişându-l pe omul dinaintea sa aşa cum este el, la statura cu care a
fost înzestrat. Totuşi, manifestarea pare să aibă rădăcini evidente în
trecutul nu foarte îndepărtat al civilizaţiei umane reiterând obiceiul de
ridicare a coifului prin care cavalerii, la sfârşitul unui turnir, îşi desco-
pereau chipul, spre a fi recunoscuţi şi adulaţi de public.
4) De ce bărbatul intră primul în restaurant?
Este unul dintre puţinele locuri unde „lipsa de politeţe” este o
virtute. Explicaţia este simplă. De regulă, când se deschide uşa
restaurantului, oamenii din local îşi vor îndrepta privirile spre intrare.
Bărbatul intră primul, tocmai pentru a feri femeia care îl însoţeşte de
privirile indiscrete. La masă, gentlemanul îi va oferi damei scaunul
întors cu spatele spre sală. Astfel, va putea mânca liniştită, nederanjată
fiind de privirile curioşilor.
5) De ce spunem "Noroc" sau "Sănătate" atunci când cineva
strănută?
Prezenţa acestui gest este discutabilă în „topul” de faţă, deoarece,
conform normelor de bună purtare, dacă cineva strănută în imediata
noastră vecinătate, comportamentul corect este ignorarea momentului
şi evitarea oricărei remarci, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totuşi,
în accepţiunea generală, este considerat un gest de bună credinţă să
faci această „urare” persoanei ce dă semene de guturai. Originile?
Oarecum multiple. În anul ′77 d.Hr., oamenii credeau că strănutul
cauzează pierderea sufletului sau încetarea bătăilor inimii, aşa că
"Fii binecuvântat!" ("Noroc, sănătate" la romani) era folosită ca o
formulă menită să prevină aceste nenorociri. În plus, în vremurile de
demult, medicina era rudimentară şi făcută după auzite, oamenii mu-
reau adesea din simple gripe sau răceli şi o astfel de urare avea o în -
semnătate mult mai mare decât astăzi, fiind înzestrată, în conştiinţa
oamenilor, cu puteri oarecum vindecătoare.
6) De ce bărbaţii le oferă femeilor flori?
Explicaţia este mai degrabă respingătoare, dar se pare că acest
obicei are originea sa în Evul Mediu. Atunci, igiena corporală era ne-
glijată pentru că baia era considerată ceva murdar (creştinii disociin-
du-se de bunele obiceiuri ale romanilor), fiind un eveniment care se
întâmplă aproximativ o data pe an, iar florile aveau menirea de a în-
depărta izurile neplăcute ale doamnelor. Avem de a face, aici, mai
mult cu o formă de politeţe interesată, bărbaţii făcându-şi, mai degrabă
lor înşişi un serviciu, prin oferirea de flori parfumate femeilor cu
mirosuri... tari.
7) De ce nu trebuie să ne descălţăm atunci când mergem în
vizită şi de ce nu trebuie să le cerem oaspeţilor noştri acest lucru?
Precum în cazul cu oferirea florilor, şi evitarea descălţatului pro-
vine tot din Evul Mediu şi este un obicei care ţine tot de cauza înde-
părtării eventualelor mirosuri neplăcute care ar putea emana de la
picioarele goale. În plus, invitatul poate avea parte de un accident
nefericit, cum ar fi o şosetă ruptă şi degete la vedere, o situaţie jenantă
pentru toţi cei prezenţi.
8) De ce bărbatul trebuie să intre primul în taxi?
Poate părea o pornire paranoidă, dar răspunsul este: de teamă ca
nu cumva taximetristul să pornească în trombă cu domniţa! Perspectiva
nu este foarte hilară nici astăzi, având premise plauzibile, însă această
precauţie îşi găseşte o justificare solidă în vremurile medievale ale
curtezanelor şi amorezilor de tip Casanova. Nu de puţine ori, aceşti
amanţi perfecţi s-au substituit rolului de birjari ai unor caleşti sau tră-
suri, pentru a le fura aristocraţilor, chiar de sub nas, preţuitele „achiziţii”
feminine. Ca să evite asemenea surprize neplăcute, domnii s-au gândit
să îşi dea lor înşişi întâietatea la „îmbarcări”, tendinţă păstrată până în
zilele noastre.
9) De ce punem mâna la gură atunci când căscăm?
În afara faptului că multă lume nu mai are acest bun obicei şi că o
explicaţie plauzibilă constă în neexpunerea interiorului cavităţii bucale
spre văzul tuturor, această grijă de a ne acoperi gura atunci când căs-
căm are la bază o superstiţie destul de veche. Ca şi în cazul strănutu-
lui, şi în cel al căscatului oamenii de odinioară vedeau în aceasta
pericolul eliberării sufletului din corpul uman sau pătrunderea
necuratului prin gură. De aceea, printr-o metodă pe cât de simplă, pe
atât de eficientă, acoperirea gurii cu mâna înlătură acest pericol.
10) De ce era un mare sacrilegiu ca glezna unei femei să fie
văzută de un bărbat, altul decât soţul său?
La sfârşitul secolului al XIX-lea, în anumite ţări din Europa, se
iniţiau chiar dueluri pe viaţă şi pe moarte pentru un astfel de eveni-
ment, care astăzi pare de-a dreptul ridicol. Cu atât mai caraghioasă
pare situaţia, cu cât decolteul generos al femeilor nu doar „avea voie”,
dar era musai să fie arborat fără nici o grijă, în toată plenitudinea sa, în
văzul lumii... de dragul expunerii bijuteriilor. Piciorul, în schimb, era
acoperit întotdeauna cu ciorap, fiind considerat, pe atunci, un fel
de organ intim al femeilor, motiv suficient ca surprinderea acestuia
cu privirile să nască tragedii.
Secretul unui comportament agreabil şi civilizat în societate se
poate obţine prin decantarea bunelor obiceiuri filtrate şi adaptate de la
o generaţie la alta. Familia, şcoala, anturajul au un rol decisiv în for-
marea unei existenţe normale a oricărui individ. Un adevăr cunoscut,
dar neasimilat suficient, spune că drumul libertăţii trece prin cultură.
Conceptul imaginea de sine–stimă de sine
Imaginea de sine este definită de modul în care ne percepem
propriile noastre caracteristici fizice, emoţionale, cognitive, sociale şi
spirituale care conturează şi consolidează dimensiunile eului nostru. În
funcţie de percepţia noastră, la un moment dat al dezvoltării, de ceea
ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai
multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal şi eul viitor.
Imaginea de sine ne influenţează comportamentele, de aceea este
important să ne percepem cât mai corect, să dezvoltăm convingeri
realiste despre noi înşine.
Există persoane care, deşi au o înfăţişare fizică plăcută, se percep
ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea înalte sau prea scunde, in-
suficient de inteligente etc. Percepţia de sine nu reprezintă adevărul
despre noi, ci este doar o „hartă” pentru propriul „teritoriu”, un baro-
metru al stării noastre de bine. Relaţiile armonioase cu membrii fami-
liei şi cu cei din jur, performanţele profesionale, asumarea unor res-
ponsabilităţi în acord cu resursele proprii indică o imagine de sine po-
zitivă, în timp ce absenţa motivaţiei sau o motivaţie scăzută, agresivi-
tatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistenţele la schimbare
sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativă.
Stima de sine reprezintă modul în care ne evaluăm pe noi înşine
în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi şi este direct proporţională
cu conştientizarea valorii noastre.
Fiecare fiinţă umană este unica şi are o valoare care merită să fie
respectată. Valoarea unei fiinţe umane este dată de suma comporta-
mentelor, acţiunilor şi potenţialităţilor sale trecute, prezente şi viitoare.
Capacitatea fiinţei umane de a se proiecta în viitor, de a-si conştientiza,
dori şi anticipa devenirea prin raportarea la experienţele şi succesele
anterioare şi credinţa despre propria eficacitate contribuie la întărirea
stimei de sine.
A te cunoaşte pe tine însuţi, a-ţi cunoaşte propriile limite, capa-
cităţi şi performanţe în funcţie de care te autoevaluezi şi eşti evaluat,
sunt cele mai importante avantaje ale persoanelor care impun respect
şi admiraţie. Pentru că ele se simt bine în pielea lor, pentru că aşa vrem
să ne simţim cu toţii. Învăţaţi să fiţi liberi şi independenţi!
Am auzit mulţi părinţi spunând: „Nu faci bine, lasă că fac eu că
ştiu mai bine” sau „Eşti prea mic, tu nu poţi să faci asta”. Astfel de
fraze pot ucide în faşă încrederea în sine. Din dorinţa de a-i feri de su-
ferinţe şi eşecuri în viaţă, mulţi părinţi îşi supraprotejează copiii men-
ţinându-i dependenţi şi împiedicându-i astfel să-şi dezvolte încrederea
în sine.
Convingerile noastre ne dirijează comportamentele, de aceea este
important să păstrăm acele convingeri care sunt bune pentru noi şi ne
ajută să ne schimbăm cadrele de referinţă. Abordarea unei situaţii
dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacţiile, să dezvol-
tăm comportamente noi, mai adecvate situaţiei prezente şi să obţinem
astfel rezultate mai bune în viaţă.
Orice om îşi doreşte să fie valoros, să se definească prin ceva
(acel ceva fiind fie intern, fie extern lui; exemplu: prin copii, carieră,
performanţe sexuale, relaţia de cuplu, capacitatea lui de a iubi şi a
permite să fie iubit etc.); prin urmare, adesea, una dintre preocupările
noastre de extremă importanţă este aceea de a ne menţine sentimentul
stimei de sine (conservare sau îmbunătăţire).
Ce-i ce şi-au format o imagine de sine nefavorabilă, îi trădează
firea lor critică şi geloasă. Ei privesc cu invidie succesul şi prieteniile
de care se bucură cei din jur. Sunt geloşi - fără vre-un motiv anume -
pe soţii, soţi, prieteni sau prietene. Pentru că nu se iubesc pe ei înşişi,
nu pot să creadă că un reprezentant al sexului opus i-ar putea iubi mai
presus de orice. În mod ironic îşi apară gelozia susţinând în gura mare
că îşi iubesc partenerul de viaţă „prea mult”. În realitate, nici nu-l
iubesc şi nici nu au încredere în partenerul lor de viaţă, pentru că nu se
iubesc şi nu au încredere în propria lor personalitate. Trăiesc din bârfe,
intrigi, zvonuri şi minciuni. (Nu au învăţat că atunci când aruncă cu
noroi, nu fac altceva decât să piardă un teren preţios.)
Nu pot să accepte criticile sau ironiile la adresa lor, pentru că le
consideră un mod prin care oamenii îi „pun într-o lumină nefavorabilă”.
Reacţiile lor sunt extrem de exagerate în raport cu acţiunile în sine.
Avem întotdeauna tendinţa de a acţiona în funcţie de imaginea pe
care o percepem despre noi. Acesta este motivul pentru care vedem
adesea oameni care fac lucruri ridicole sau îşi asumă riscuri inutile
atunci când sunt pe punctul de a-şi realiza visul de-o viaţă. De exemplu,
foarte mulţi sportivi care au petrecut ani întregi pregătindu-se pentru
Jocurile Olimpice suferă adesea anumite „accidente” la antrenamente
sau în timpul unui eveniment ce are loc cu puţin înaintea competiţiilor
sportive. Ei nu se consideră demni de medaliile de aur şi fac în aşa fel
încât să-şi refuze răsplata pe care lumea întreagă ar fi dispusă să le-o
pună la picioare. Sau soţul şi soţia care suferă de o imagine de sine
deplorabilă îşi provoacă adesea partenerul de viaţă, stârnind valuri fără
vre-un motiv serios. Acest lucru creează resentimente, ceea ce duce
invariabil la apariţia problemelor familiale.
În lumea afacerilor, o imagine de sine nefavorabilă se manifestă
prin promisiuni de moment, imposibil de realizat. În lumea vânzărilor,
cei mai mulţi vânzători vinovaţi de promisiuni deşarte şi de servicii
deplorabile sunt cei ce au o imagine de sine nefavorabilă. Nu acceptă
ideea respingerii şi consideră că trebuie să facă tot ce le stă în putinţă
să-şi convingă clienţii să le cumpere produsele.
În anexa nr.3 sunt propuse tehnici de îmbunătăţire a stimei de sine.
 Câţiva paşi spre o imagine de sine sănătoasă:
1. Înţelege că nimeni nu te poate face să te simţi inferior fără voia
ta.
2. Îmbracă-te frumos şi elegant - astfel vei privi cu mai multă spe-
ranţă către viitor şi vei reuşi în carieră.
3. Citeşte biografiile celor ce s-au făcut cunoscuţi prin dăruirea
talentului lor întregii omeniri.
4. Ascultă-i cu atenţie pe oratorii, profesorii şi predicatorii care au
clădit omenirea!
5. Clădeşte-ţi o imagine sănătoasă făcând paşi mici.
6. Înscrie-te în clubul zâmbetelor şi complimentelor!
7. Poţi face un gest frumos pentru cineva! Nimeni nu este inutil
în această lume - spune Charles Dickens - dacă alină povara ce atârnă
pe umerii semenilor săi.
8. Alege-ţi cu grijă asociaţii! Caută oameni cu un caracter moral
imbatabil, care ştiu să aleagă numai partea frumoasă a vieţii şi care se
bucură de ea până în adâncul sufletului. Nu uita că omul adoptă modul
de a gândi, manierele şi caracteristicile celor în mijlocul cărora trăieşte!
9. Concepe o listă cu trăsăturile tale pozitive.
10. Concepe o listă cu succesele repurtate în trecut, care ţi-au oferit
cea mai mare satisfacţie şi încredere în propriile forţe.
11. Evită lucrurile şi oamenii care te demoralizează.
12. Perseverează, în pofida eşecurilor de moment!
13. Intră într-o organizaţie, un grup, un club etc. cu scopuri nobile,
care să te solicite activ şi să te oblige să vorbeşti în public.
14. Priveşte-te pe tine, dar şi pe semenii tăi în ochi!
15. Dacă este necesar, încearcă să-ţi schimbi aspectul fizic.
În momentul în care te vei accepta aşa cum eşti, este mult mai
uşor să-i accepţi pe cei din jurul tău, odată cu punctele lor de vedere.
Studiile efectuate de diverşi psihologi arată că înţelegerea psiho-
logiei sinelui poate însemna diferenţa dintre reuşită şi eşec, dintre dra-
goste şi ură, dintre amărăciune şi fericire. Descoperirea adevăratului
eu, poate salva căsniciile destrămate, poate remodela o carieră greşită
şi transforma „victimele” eşecului de „personalitate”. Indiferent că ne
dăm seama sau nu, absolut toţi avem o imagine mentală a noastră.
Poate fi una vagă sau prost definită, dar conştientul nostru o sesizează.
S-ar putea, uneori, chiar să nu fie recunoscută de către conştient, dar
ea există până în cele mai mici amânunte. Imaginea personală a fost
creată din propriile noastre convingeri despre noi înşine. Dar majorita-
tea acestor convingeri despre noi înşine s-au format în subconştient
din experienţele trecutului, din succese şi eşecuri, din umilinţe, din
triumfuri şi din felul cum au reacţionat alţii faţă de noi, mai ales în
prima copilărie.
Imaginea de sine şi obiceiurile noastre au tendinţa de a funcţiona
împreună. Obiceiurile trebuie socotite un fel de haine ale personalităţii
noastre. Ele nu sunt accidentale sau întâmplătoare. Le avem pentru
că ni se potrivesc. Ele sunt în concordanţă cu imaginea de sine şi cu
tiparul întregii noastre personalităţi. Atunci când dezvoltăm în mod
conştient şi deliberat obiceiuri noi, mai bune, imaginea personală are
tendinţa să depăşească vechile obiceiuri construind noi tipare.
Imaginea de sine stabileşte limitele a ceea ce poţi şi a ceea ce nu
poţi reuşi. Cât de uşor este să ne identificăm cu dezamăgirile şi eşecu-
rile noastre. În loc să ne spunem „N-am reuşit să obţin slujba pe care o
voiam”, noi tragem concluzia „Sunt un ratat”. În loc să gândim „Relaţia
asta n-a mers”, ne spunem „Nimeni nu mă vrea”. Ca urmare a acestei
autoetichetări negative, suntem prinşi în spatele unui zid de frică,
anxietate, sentiment de vinovăţie, al autocondamnării şi al urii de sine.
Schimbarea comportamentului schimbă imaginea de sine.
Astfel imaginea, cât şi felul de a te îmbrăca, încălţa etc., cât şi
comportamentul comunică despre persoană cine este şi ce nivel de
cultură are.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Aminteşte-ţi de mai multe persoane la care se observă
pronunţat respectarea elementelor de protocol.
Aminteşte-ţi de un caz în care nu ai fost îmbrăcat adecvat
unei petreceri sau întâlniri speciale sau de afaceri.
Aminteşte-ţi de un caz atunci când ai fost îmbrăcat în haine nepot-
rivite *imaginii tale*. Care au fost consecinţele? Cum ai acţionat
în continuare?
Ce ai simţit atunci când ai arătat diferit de ceilalţi sau când haina nu
corespundea *imaginii* propriei personalităţi?

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

Defineşte conceptul de imagine profesională.
Analizează interdependenţa imaginii profesionale cu
cea personală.
Identifică schimbările provocate de curs acupra
imaginii de sine.
Identificaţi factorii determinanţi ai culturii exterioare şi a celei
interioare.

COMUNICĂ, DECIDE!
Analizează, discută cu colegii şi elaborează un portret
a 2 imagini profesionale de succes: femei şi bărbaţi.
Discută cu colegii şi elaborează un portret a 2 imagini
profesionale de insucces: femei şi bărbaţi.
Propune un şir de reguli de a creşte imaginea profesională de succes
pentru femei/bărbaţi.
Estimează rolul imaginii profesionale pentru tine.
Completează clepsidra vieţii:
4 atribute pe care le am 4 atribute pe care cred alţii că le am

4 atribute pe care aş vrea să le am 4 atribute pe care ar vrea alţii să le am

Comentează următoarea afirmaţie:
“Paradoxul cel mai curios este faptul că eu mă pot schimba numai
dacă mă accept aşa cum sunt” (Carl Rogers).
Formulează 3 întrebări pe baza materialului studiat.
 EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Analizează o persoană care v-a impresionat prin
imaginea sa. Care sunt elementele principale care îi
oferă *succes*? De ce crezi că are o imagine reuşită?
Ce ar fi dacă nu ar folosi una dintre elementele de
*succes* ? Dacă nu ar fi îmbrăcată în felul pe care o
cunoaşte colectivul de grup, colectivul de muncă? Corespunde imagi-
nea exterioară cu imaginea interioară?
Distinge avantajele unei ţinute corespunzătoare imaginii tale pro-
fesionale.
Realizează un referat de maximum 3 pagini în care să se descrie
traseul propriei tale deveniri.

ACŢIONEAZĂ!
Elaborează un plan de dezvoltare personală sau de
îmbunătăţire a evoluţiei personale.
Identifică soluţii la cazul:
Eşti absolvent, nu ai bani de buzunar, nu ai de la nimeni ajutor,
stai în gazdă care v-a declarat că dacă în câteva zile nu achiţi chiria,
vei fi nevoit să cauţi alta. Dar soarta îţi oferă o nouă şansă – eşti
invitat la interviu pentru a fi angajat în serviciul care vă place foarte
mult şi de care depinde viaţa ta de mai departe. Te-ai îmbrăcat bine, să
faci o impresie bună, dar în troleibuz o doamnă te-a călcat pe picior şi
te-a murdărit. Pe lângă faptul că nu ai auzit scuzele ei, ai bruscat-o cu
cuvinte urâte. Ai coborât din troleibuz şi ai alergat ca să nu întârzii la
interviu. Când ai ajuns la destinaţie, ţi s-a spus că peste puţin timp vei
fi invitat, deci ai timp să-ţi aduci pantofii în ordine ca să te prezinţi aşa
cum ai dorit. Când intri la interviu, te aşteaptă nu altcineva decât
doamna din troleibuz. Ce faci, ce spui, ca anume dta să fii cel angajat,
dintre cei 5 candidaţi invitaţi la interviu?
Formulează un set de cerinţe pentru a îmbunătăţi imaginea profesiei
tale pe care să le aplici personal în următoarele 2 săptămâni.
Anunţă rezultatele finale ale experimentului.
Realizează un ziar de perete în care să evidenţiezi rolul părinţilor şi
profesorilor în formarea imaginii de sine a copiilor.
 Bibliografie recomandată:
Allport G.V., Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti, EDP, 1991.
Baldrige Letiţia, Codul manierelor în afaceri, Ediţia IV, Business Tech
Internaţional şi Amerocart SRL, Bucureşti, 1996.
Dessault Louis, Protocol, instrument de comunicare, Bucureşti, Editura
Galaxia, 1996.
Petru Ilut, Sinele şi cunoaşterea lui (Teme actuale de psihosociologie),
Editura Polirom, 2001.
Mărgineanu N., Psihologia persoanei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1999.
Mielu Zlate, Eul şi personalitatea, Editura Trei, 2004.
Maliţa Mircea, Diplomaţia, şcoli şi instituţii, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1975.
Marinescu Aurelia, Codul bunelor maniere astăzi, Bucureşti, Editura
“Humanitas”, 1995.
Tănase Al. Introducere în filozofia culturii, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1968.
Vedinaş Virginia, Elemente de protocol, Bucureşti, Editura Luminalex, 2000.
6. COMPETENŢA ETICO-MANAGERIALĂ

6.1. Etica conducerii

Repere istorice şi evoluţia eticii manageriale
Caracteristicile şi competenţele managerului
Teorii despre moralitatea conducerii
Tipurile de etică managerială
Metode de îmbunătăţire a performanţelor manageriale în rezol-
varea dilemelor etice
Modele etice în elaborarea deciziilor comportamentale
Studiind acest modul, studentul va fi capabil:
să descrie etapele apariţiei eticii manageriale;
să caracterizeze tipurile de manageri;
să anticipe dilemele etice în management;
să prognozeze tendinţele de dezvoltare a performanţelor manageriale
în rezolvarea dilemelor etice;
să se autocontroleze în situaţii critice;
să determine etica managerului său în funcţie de teoriile despre
moralitatea conducerii;
să anticipe drepturile subalternilor care trebuie respectate când dvs.
veţi deveni manager;
să determine problemele de natură etică ce apar la luarea deciziei;
să propună metode de dezvoltare a eticii manageriale în USM.
Termeni-cheie: conducere, management

Fiecare decizie a managerului are şi o componentă etică, pentru

că decizia stabileşte şi impune o conduită care trebuie să fie conformă
cu anumite valori fundamentale, reguli, principii sau legi şi norme
adoptate de administraţii statale. În aceste condiţii, firescul în manage-
ment ar constitui atitudinea favorabilă faţă de comportamentele, con-
ceptele, ideile şi modelele pe care le-a statuat etica – ştiinţa normativă
care oferă coordonatele morale ale existenţei şi activităţii omului.
În esenţă, etica managerială poate fi definită drept cercetare a
modului în care deciziile influenţează persoanele şi grupurile sociale,
domeniul în care se definesc drepturile şi îndatoririle, precum şi regu-
lile pe care trebuie să le respecte persoanele care decid.
Se consideră că monitorizarea afacerilor în raport cu normele eti-
ce este obligatorie, pentru că managementul reprezintă, în primul rând,
o disciplină socioumană, care doar prin scopurile urmărite se înscrie în
sfera ştiinţelor economice. Etică şi morală sunt percepute ca o simplă
umbrelă sub care sunt acoperite relaţiile interne şi externe ale firmei, ne-
putându-se însă delimita clar ceea ce este corect de ceea ce este incorect.
Funcţionarea optimă a regulilor pieţei este, la rândul său, determi-
nată de calitatea mediului sociologic, de cultura şi valorile morale pro-
puse şi exprimate.
Repere istorice şi evoluţia eticii manageriale
Etica managerială se afirmă, aşa cum arată Ioan Mihuţ, ca o nouă
disciplină ce îşi propune să definească conduita corectă a managerilor.
Etica managerială poate fi considerată un cod de principii morale care
stabilesc ceea ce este bine şi rău, corect şi incorect, responsabil şi ires-
ponsabil în exercitarea funcţiilor şi atribuţiilor manageriale.
Etica managerială ridică numeroase probleme, pentru că luarea
oricărei decizii trebuie să aibă o componentă etică în conformitate cu
legile şi normele adoptate la nivelul unei comunităţi. Managerii cu
comportament etic au ca obiectiv succesul pe baza unor practici clare
de management care se caracterizează prin corectitudine şi justiţie.
Unii lideri văd succesul ca pe o virtute, iar sărăcia ca pe un viciu,
bogăţia fiind pentru ei o sursă generatoare de obligaţii morale, în timp
ce sărăcia – o sursă de probleme morale. Alţii văd în afaceri o modali-
tate de câştiguri necinstite obţinute prin exploatarea săracilor de către
bogaţi. Aceste discuţii teoretice sunt temperate şi astfel s-a ajuns la
concluzia că trebuie formulate principii morale în afaceri, cu accent pe
apărarea drepturilor consumatorilor. Acestea au căpătat forma unor co-
duri etice adoptate de marea majoritate a corporaţiilor care desfăşoară
afaceri multinaţionale.
Încă din antichitate au fost elaborate un şir de coduri etice care
reglau comportamentul comunităţilor. Codul lui Hamurabi, cioplit în
piatră în 1970 î.e.n. conţine norme şi reguli cu privire la calitate, mă-
surători, preţuri, conduite care trebuiau respectate de comercianţi şi
producători. Platon, în Republica, arată că între practicarea vieţii mo-
rale şi natura umană există un conflict, iar „oamenii nu sunt drepţi de
bunăvoie”. N.Machiavelli, în Principele, realizează apologia moralei
burgheze, prin machiavelism înţelegându-se o combinaţie între tactica
politică şi norma morală care convine conducătorului, creându-i con-
diţii de guvernare de pe poziţia unui monarh absolut, iar în termeni
moderni – conducător autocrat, totalitar. Domnitorul Neagoe Basarab,
prin sfaturile date în Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, reprezintă „un promotor nedisimulat al echităţii … care se
referă la integrarea în sistem…”, el însuşi trebuie să fie un exemplu
personal: „responsabilitatea pentru binele grupului, poziţionează
exemplul personal între preocupările domnitorului”.
În secolul XV, în Austria, a fost introdusă pedeapsa laptelui alterat:
vânzătorul era obligat să bea laptele scos la vânzare, iar în secolul XVI,
în Franţa, neguţătorii de ouă stricate deveneau ţinta acestora.
În Etica, Spinoza, definind omenia, afectele, binele, răul, modes-
tia, ura, mila, ambiţia, mândria, îngâmfarea, omul liber, conchide că:
„Este imposibil ca omul să nu fie o parte a naturii şi să nu se supună
ordinii ei comune”.
În secolul XVII apare Elizabethan Poor Law, lege progresistă în
care colectivităţile erau făcute răspunzătoare pentru soarta celor aflaţi
în dificultate, stabilind o taxă pentru sărăcie percepută asupra pămân-
tului aflat în proprietatea celor avuţi. Mai târziu, tot în Anglia, Adam
Smith promovează teoria lui „homo oeconomicus”, situând interesul
personal la baza tuturor acţiunilor conducătorilor, adoptând deciziile
în funcţie de cel mai mare câştig pentru sine, într-un calcul rece, ce
exclude sentimente şi slăbiciuni.
În 1883, Bismarck promovează primul sistem de asigurări sociale
cu fonduri din contribuţiile statului, patronilor şi ale muncitorilor –
sistem în care erau stabilite compensaţii pentru accidente de muncă şi
pentru orfani, pensii, ajutoare de boală.
Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX găseşte econo-
mia americană în plin avânt, dar cu o legislaţie redusă, incompletă,
incapabilă să protejeze muncitorul sau consumatorul; este perioada
laissez-faire-ului, termen francez, care evidenţiază neimplicarea sta-
tului în domeniul economic.
În 1924 a fost elaborat unul din primele coduri de etică – Wembley
Code of Ethics, îndreptat împotriva abuzurilor grosolane ale celor impli-
caţi în afaceri, propunând şase reguli de conduită aplicabile afacerilor:
adevăr viabil, fără înşelăciune, fără critici incorecte, recunoaşterea res-
ponsabilităţii mutuale, eforturi direcţionate spre afaceri şi servicii mai
bune.
După marea criză economică, declanşată în octombrie 1929, când
problema condiţiilor sociale devine o politică de stat, preşedintele ame-
rican F. Roosevelt a iniţiat în 1933 un program de revigorare econo-
mică şi, concomitent, de dezvoltare a unor servicii sociale legalizate.
În 1962 J. F. Kennedy a promovat în Congresul American „Consumer
Bill of Right” (Drepturile consumatorului), recunoscut ca un docu-
ment de referinţă în implicarea guvernelor în problema responsabilită-
ţii sociale, guvernul devenind garantul corectitudinii afacerilor faţă de
consumatori, fixând patru drepturi fundamentale: dreptul la sigu-
ranţă, dreptul de a fi informat, dreptul de a alege şi dreptul de a fi auzit.
Acestora, în timp şi într-un context social mai complex şi mai
responsabil, li s-au adăugat încă două drepturi: dreptul de a beneficia
de un mediu înconjurător curat şi dreptul săracilor şi al altor minorităţi
de a avea asigurate propriile drepturi.
Mediul afacerilor se dezvoltă în societăţile în care există proprie-
tate privată, libertate economică şi competiţie. Chiar dacă firmele sunt
libere să-şi maximizeze profitul, întregul lor succes depinde de cererea
consumatorului, iar mai pe larg – de pretenţiile consumatorului şi de
puterea lui de cumpărare. Pretenţiile consumatorului au şi componente
etice de care trebuie să se ţină cont într-un mediu competitiv.
Această optică implică guvernul în adoptarea legilor „potrivite”
pentru lumea afacerilor. Guvernul trebuie să apere interesele firmelor
şi să le exonereze de obligaţiile „adiţionale” faţă de societate, dat fiind
că afacerile profitabile ajută societatea prin crearea de locuri de muncă,
prin creşterea standardului de viaţă al proprietarilor şi al salariaţilor.
Totodată, firmele plătesc taxe şi impozite care susţin acţiunile sociale
ale guvernului. Majoritatea oamenilor, însă, percepe mediul de afaceri
mai puţin nobil, fără scrupule, deoarece este legat de profit.
Legătura indisolubilă dintre etică şi competitivitatea firmelor este
confirmată şi de fostul preşedinte al IBM, John Akers, care susţine că:
„etica şi competitivitatea sunt inseparabile. Noi concurăm ca societate.
O societate cu oameni care se atacă pe la spate, cu oameni care fură
unii de la alţii, în care fiecare document trebuie autentificat pentru că
nu poţi avea încredere în cealaltă persoană, în care orice ceartă mică
se sfârşeşte la tribunal, în care guvernul scrie maldăre de reglementări,
legând de mâini şi de picioare firma pentru a o face onestă, o asemenea
societate nu va putea nicăieri să concureze foarte mult sau cu succes”.
În concluzie, nici una din instituţiile umane nu poate exista mai mult
timp fără un consens asupra a ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept.
Managerii recunosc nevoia existenţei normelor etice în activităţile
pe care le întreprind zilnic. Deciziile elaborate la fiecare nivel al firmei
sunt influenţate de etică, indiferent dacă aceste decizii afectează calitatea
condiţiilor de muncă, şansa angajării, siguranţa muncitorilor şi produ-
selor, realitatea surprinsă de reclamă, utilizarea materialelor toxice etc.
Managerii au înţeles că, fără etică, singura restricţie rămâne legea.
Fără etică, orice tranzacţie care nu a fost probată şi înregistrată nu
poate fi adevărată şi de încredere.
O asemenea preocupare, din păcate, nu o regăsim în cadrul orga-
nizaţiilor din ţara noastră, căci practicile manageriale pe care încă le
întâlnim confirmă că etica afacerilor nu constituie o problemă care să-i
preocupe pe manageri care greşesc considerând că, în economia de
piaţă, a face afaceri profitabile şi a avea un comportament etic sunt
lucruri care se exclud reciproc.
 Caracteristicile şi competenţele managerului
Se ştie că activitatea managerului tehnocrat se evidenţiază prin
eficacitate sporită, pe termen lung, dar şi prin risc ridicat pe termen
scurt; cu managerul artist se poate câştiga prin inspiraţia de moment,
dar se poate pierde în viitorul imediat sau îndepărtat. Profesionistul
asigură rezultate bune pe termen scurt şi mediu, dar poate fi surprins
de o conjunctură de piaţă nefavorabilă. Profesionistul aduce, în plus,
satisfacţia lucrului în echipă după reguli minuţios-verificate.
Tabelul 1
Tipuri de Caracteristici
manageri
Managerul Managerul artist este îndrăzneţ, plin de imaginaţie,
artist exploziv, entuziast, vizionar, imprevizibil, emotiv, vesel,
ciudat, inspirator, are spirit de iniţiativă şi intuiţie.
Imaginativ fiind, managerul artist nu acceptă în nici un
caz interpretările convenţionale despre afaceri, despre
piaţă sau despre lume, în general. Fiind ataşat pe deplin
organizaţiei, cheltuieşte din plin energie şi încearcă să-i
antreneze şi să-i inspire, prin exemplul său, pe
subalterni.
Managerul Managerul profesionist (artizan) are o bogată experienţă în
profesionist domeniul în care activează. A reuşit să dobândească
cunoştinţele necesare exercitării meseriei (profesiei)
parcurgând toate treptele acesteia şi consideră că în
domeniul său cunoaşte totul. Nu acceptă ca munca să se
desfăşoare aleator, respectând toate etapele prevăzute
pentru fiecare gen de activitate. Este exigent şi, în
general, răbdător. Îi place munca pe care o face şi nu
doreşte să facă altceva. Este înţelept, prudent, amabil,
binevoitor, demn de încredere, onest, direct, rezonabil,
realist, responsabil şi, evident, conservator, pentru că
respectă tradiţiile şi le pune în valoare. Nu acceptă
schimbările organizaţionale decât atunci când realizează
utilitatea lor evidentă. Îşi cunoaşte bine concurenţii. Nu
se lasă păcălit de subalternii care încearcă să-i prezinte
idei depăşite într-un nou ambalaj: acestora le trebuie
argumente puternice ca să-şi convingă superiorul, care dă
dovadă de flexibilitate şi de toleranţă, dar care nu face
compromisuri. Dacă managerul s-a convins că proiectul
propus de subalterni este solid, acesta va face eforturi
pentru a-i mobiliza pe salariaţi să atingă obiectivul
propus. Managerul profesionist (artizan) lucrează în
sistemul paşilor mărunţi: mai întâi trebuie să se ame-
lioreze ceea ce nu este încă desăvârşit şi apoi urmează
explorarea etapelor următoare, urmărind cu asiduitate să
promoveze spiritul de echipă.

Managerul Tehnocraţii autentici sunt excelenţi manageri; lucrează

tehnocrat precis, rapid, fără ezitări sau complexe, punându-şi în
valoare principiile, metodele si tehnica managerială per-
formantă. Aşa cum s-a prezentat mai sus, în termenii
dicţionarelor, tehnocraţii fac să prevaleze aspectele
 concrete, tehnice ale unei probleme, în detrimentul
consecinţelor sociale. Managerii tehnocraţi îşi contro-
lează emotivitatea, menţin distanţa faţă de subalterni,
sunt serioşi, analitici, metodici, cerebrali, conservatori,
profunzi, hotărâţi şi dovedesc, de multe ori, excelenţă.
Sunt respectaţi, dar nu sunt iubiţi. Puterea lor constă în
profunda analiză a situaţiilor pe care le stăpânesc pe
deplin. Sunt capabili de a oferi pentru oricare situaţie
soluţii alternative. Aceştia au capacitatea de a transmite
altora cunoştinţele lor, ceea ce este o calitate apreciată de
subalterni. Ca strategie, managerii tehnocraţi contează pe
alianţe şi pe planificarea strategică. Dau dovadă de
oportunitate în toate planurile (atent pregătite) şi în toate
programele pe care şi le asumă.

Persoanele angajate în activităţi manageriale trebuie să fie puter-

nic motivate pentru a satisface exigenţele posturilor de conducere pe
care le ocupă. Liderii de succes trebuie să dorească să ajungă la per-
formanţă. Această caracteristică umană se manifestă la indivizii care
prezintă motivaţii individuale, respectiv, motivaţii de ordin social.
Din categoria motivaţiilor individuale face parte, în primul rând,
dorinţa de a avea putere; oamenii doresc să aibă putere pentru a-i putea
influenţa şi dirija pe ceilalţi oameni, pentru a-şi exercita dominaţia,
pentru a demonstra altora că sunt performanţi s.a. De multe ori, oameni
care au fost lideri într-o profesie sau într-un loc de muncă, prin schim-
barea carierei, ajung din nou în posturi superioare, de mare responsa-
bilitate, nu pentru că au deja o carte de vizită valoroasă, ci pentru că
au capacitatea să transforme sisteme, structuri, metode şi tehnici de
muncă etc.
Tabelul 2
Implicaţiile economice şi sociale
Tipuri de Implicaţiile economice si sociale
manageri
Managerul Temperamentul managerului artist este fluctuant: acesta
artist trece cu uşurinţă de la stări de exaltare la stări depresive,
de la stări de bucurie, în caz de reuşită, la
stări de mâhnire, în caz de eşec. De regulă, este optimist,
dar, neavând simţul detaliilor, nu poate anticipa efectele
unor proiecte pe care doreşte să le pună în practică,
astfel încât rezultatele finale nu au şanse sigure de
succes. Acţionează sporadic, uneori incoerent şi dă
dovadă de o gândire eclectică. Nu se străduieşte să
conjuge eforturile subalternilor pe care îi solicită
conform oportunităţilor pieţei. Pe termen lung, strategia
improvizată pe care o practică managerul artist este
contraproductivă pentru organizaţie; pe termen scurt,
arta improvizaţiei sale manageriale poate face ca
realizările firmei să fie deosebite, ceea ce poate
contribui la creşterea popularităţii sale. Fiind ambiţios şi
onest, reuşeşte să înveţe atât din succese, cât şi din
greşeli.
Managerul Managerul profesionist (artizan) este calm, optimist,
profesionist ponderat şi prudent. Percepţia sa este axată pe viitorul
imediat, pe achiziţia de rezultate concrete; nu se lasă
sedus de aspectele privind sarcinile imediat următoare, nu
permite abordarea unor proiecte care nu sunt bine
structurate şi bine argumentate. O asemenea atitudine
reprezintă o buna garanţie pentru organizaţie, cu atât
mai mult cu cât reuşeşte să antreneze subalternii în
realizarea obiectivelor pe termen scurt sau mediu pe
care şi le asumă. Consideră că obiectivele pot fi realizate
prin tehnica paşilor medii, astfel încât nu expune
organizaţia unor eşecuri imediat previzibile. Are capa-
citatea de a da încredere salariaţilor şi de a le asigura
nevoia de securitate.
Managerul Managerul tehnocrat nu este, de regulă, optimist; con-
tehnocrat sideră lumea şi organizaţia ca fiind entităţi care trebuie
administrate cât mai bine posibil, la nivel global. Gân-
direa sa foarte structurată, aproape rigidă, îi permite să
identifice metode, tehnici şi reguli după care organizaţia
poate fi condusă. După părerea sa, strategia, principiile
şi tehnicile care trebuie abordate faţă de fluctuaţiile
pieţei trebuie elaborate de către
experţi - singurii în măsură să cunoască tendinţele
acesteia. Abordarea respectivă este axată în exclusivitate
pe obţinerea de beneficii concrete, nu neapărat imediate.
Pentru momentul dat, proiectarea tuturor acţiunilor spre
viitor conduce la constrângeri şi la renunţări economice.

Dorinţa de a deţine puterea este firească, ancestrală; pe de altă

parte, dorinţa de a o folosi pentru interese proprii reprezintă o situaţie
periculoasă atât pentru individ, cât şi pentru colectivele, organizaţiile
şi grupurile sociale dominate.
Dacă individul dă dovadă că se poate autocontrola, că nu este
impulsiv şi că nu îşi foloseşte puterea în scopul pur de a domina, va
câştiga prestigiu şi admiraţie.
Motivaţiile sociale ale liderului sunt legate de realizarea unor
proiecte care să ducă la dezvoltarea organizaţiilor şi a colectivelor de
oameni care fac parte din acestea. În comparaţie cu individul care are
motive strict personale pentru a domina, liderul altruist, adevăratul
lider, prezintă o serie de aspecte care îl onorează:
este matur din punct de vedere emoţional;
exercită puterea mai mult în beneficiul organizaţiei;
nu este tentat să utilizeze puterea pentru manipularea oamenilor;
este caracterizat prin iniţiativă;
este deschis spre problemele oamenilor, dându-le sfaturi şi acordându-
le ajutor;
beneficiază de o larga perspectivă de evoluţie.
Atingerea „celor patru colţuri” ale liderului - viziune, realism,
curaj şi etică (fig. 2.4) – constituie un ideal (P. Koestenbaum).
 Fig.1. Caracteristici ale liderului ideal (Koestenbaum)

În practică, se pot identifica persoane la care se regăsesc doar

parţial aceste caracteristici (fig. 1). În figura 2a) apar trăsăturile per-
soanei lipsite de curaj, realism, care ţine seama de eforturile celorlalţi,
care are valenţele cerute de etică şi are spirit de iniţiativă; în figura 2b)
sunt prezentate trăsăturile unei persoane voluntare, cu imaginaţie, dar
lipsite de simţul realităţii.

b)
Fig.2. Caracteristicile unei persoane

Persoanele care au în subordine grupuri de oameni trebuie să

întrunească:
o serie de calităţi, printre care: inteligenţă, memorie, spirit de obser-
vaţie, capacitatea de concentrare, sănătate, caracter integru;
posedarea de cunoştinţe temeinice în diverse domenii: management,
economie, psihosociologie, juridic, tehnic, cultură generală etc.
Pentru diferite niveluri ierarhice primează şi caracteristici (calităţi)
diferite; astfel, cea mai importanta calitate pe care trebuie să o
posede managerii de vârf este capacitatea de a decide, dublată de
solide cunoştinţe manageriale.
Teorii despre moralitatea conducerii
Există un şir de teorii despre moralitatea conducerii, clasificate în
trei categorii, în funcţie de importanţa relativă acordată: 1) consecinţe-
lor acţiunilor (sau scopurilor propuse); 2) responsabilităţilor, 3) drep-
turilor.
1. Etica bazată pe finalitatea acţiunii apreciază activităţile ca
fiind corecte sau greşite, doar prin analiza efectului lor – bun sau rău.
Managerii sunt înclinaţi să folosească profitul, eficienţa şi alte criterii
de performanţă pentru a judeca ce este cel mai bine pentru cei mai
mulţi oameni.
Teoriile bazate pe finalitatea acţiunii (“Goal based theories”) se
ancorează pe faptul că obţinerea unor consecinţe corecte şi evitarea
producerii unora greşite este, în final, singura consideraţie importantă
din punct de vedere moral.
Utilitarismul este departe de a fi cea mai influentă teorie din acea-
stă categorie. Potrivit ei, toate principiile morale se reduc la un prin-
cipiu fundamental: ar trebui să obţinem mereu ceea ce este mai bun
pentru cea mai mare parte din oameni.
Există două versiuni ale utilitarismului:
a acţiona conform principiului de bază, ceea ce înseamnă a examina
activitatea fiecărui individ pentru a determina dacă este în folosul
tuturor şi dacă produce, în consecinţă, ce este mai bun pentru cea
mai mare parte din oameni;
a acţiona pe baza unor reguli care, dacă sunt urmate, ar produce ce
este mai bine pentru cea mai mare parte din oameni.
Mulţi economişti au îmbrăţişat utilitarismul, dar nu au fost satis-
făcuţi de teoriile tradiţionale de bunăstare oferite de Bentham, Mill
(1806-1873) şi Moore (1873-1958). Pentru ei, ceva este bun pentru o
persoană, pornind de la preferinţa pentru acel lucru. Pornind de la
această versiune a utilitarismului, decizia corectă este aceea care pro-
duce cea mai mare satisfacţie pentru toţi cei implicaţi.
2. Etica bazată pe responsabilitate. Conform acestui sistem, com-
portamentul este considerat etic, dacă este în conformitate cu princi-
piile de responsabilitate şi îndatorire, ceea ce presupune mai mult de-
cât obţinerea unor rezultate neapărat favorabile. O asemenea etică,
regăsită în plan filozofic la Immanuel Kant, se bazează pe caracterul
perfect al datoriilor, care nu admite nici o excepţie, indiferent de
situaţie. Totuşi, dată fiind complexitatea lumii în care trăim, atunci
când anumite reguli (de exemplu, respectarea acordului dat) vin în
contradicţie cu alte reguli, rezolvarea unei dileme etice impune ca una
dintre reguli să devină o excepţie. În gândirea etică actuală, este recu-
noscut conflictul datoriilor ca un factor al progresului moral. Conflic-
tul datoriilor se explică prin apartenenţa subiectului la mai multe gru-
puri sociale, fiecare impunând datorii contrare. Rezolvarea unui ase-
menea conflict (al valorilor) ţine de o anumită prioritate a datoriilor
(într-o anumită situaţie o datorie devine prioritară alteia şi nu suferă
amânare).
Imperativele morale nu sunt condiţionate. Ele sunt necondiţionate
sau categorice, ceea ce presupune respectarea lor, chiar dacă ne place
sau nu. De exemplu, nu condiţionăm posibilitatea de a fi fericit cu:
„Dacă vrei să fii fericit, respectă promisiunile făcute”, ci alegem să
facem ceea ce este corect, simplu, deoarece este cel mai corect lucru.
3. Etica bazată pe drepturi s-a aflat în concurenţă cu utilitarismul
şi a propus, pe baza ideilor lui John Locke (1632-1704), un sistem
care pleda pentru universalizarea drepturilor inalienabile ale omului:
libertatea şi proprietatea. Punctele sale de vedere au avut un impact
puternic în acele vremuri asupra revoluţiilor franceză şi americană.
Din punct de vedere managerial, etica bazată pe rezultatele acţiu-
nii oferă o justificare pentru decizii care vizează binele pentru cei mai
mulţi oameni, etica bazată pe responsabilitate promovează valori uni-
versale care transcend practicile locale (oferind argumente instaurării
unei morale universale în opoziţie cu relativismul cultural), iar etica
bazată pe drepturi apără drepturile fundamentale ale oamenilor.
Etica conducerii este preocupată, în principal, de crearea unei
culturi etice. Totuşi, cele mai multe probleme de morală sunt legate de
managementul resurselor umane. Dincolo de crearea unei culturi etice,
problemele care apar în managementul resurselor umane sunt legate,
în principal, de fenomenul discriminării, fenomen opus echităţii. Dis-
criminarea este practica ilegală de a-i trata mai puţin favorabil pe unii
indivizi în comparaţie cu alţii, din cauză că sunt diferiţi ca sex, religie,
rasă etc.
Discriminările după apartenenţă la gen. Cu toate că asistăm şi
în ţara noastră la o explozie a studiilor de gen şi a unei literaturi de
specialitate remarcabile pe tema erei feministe, mai există numeroase
aspecte discriminatorii privind apartenenţa la gen. Stereotipia sexuală
se referă la prejudecăţi care pot afecta deciziile de personal, generate
de modul tradiţional de a acorda un anumit statut social unei persoane
şi de a-i judeca comportamentul în funcţie de sex.
Lipsa unor principii etice asumate la nivelul organizaţiei sau re-
glementate legal, pune persoanele nedreptăţite în imposibilitatea de a
se apăra. Apartenenţa la o familie acţionează ca factor discriminator,
de obicei, în privinţa femeilor. De exemplu, când ambii soţi lucrează
în aceeaşi firmă şi se fac reduceri de personal, deşi femeile pot
demonstra aceleaşi capacităţi ca şi bărbaţii, acestea sunt
disponibilizate primele. Această atitudine, frecvent întâlnită la noi în
ultimii ani, este promotoare de discriminări şi periclitează chiar
eficienţa organizaţiei prin posibila disponibilizare a unei persoane bine
pregătite profesional. De asemenea, hărţuirea sexuală este un fenomen
de ostilitate faţă de femeile care refuză să acorde favoruri sexuale sau
o agresiune sexuală explicită asupra căreia cadrul legislativ de la noi
oferă deja suficiente clarificări.
Deşi în ultimii ani, sub presiunea exercitată de societatea civilă,
s-au realizat progrese importante în promovarea cauzei egalităţii între
sexe (accesul la educaţie, medii de afaceri sau posturi rezervate când-
va numai bărbaţilor), sunt încă numeroase semnale că lucrurile nu se
ridică la nivelul aşteptărilor.
Discriminările legate de vârstă. Vizează, de obicei, persoanele
de peste 40 de ani care sunt ignorate de angajatori. Întâlnim deseori
anunţuri publicitare prin care, făcându-se cunoscute locuri de muncă
vacante, se condiţionează angajarea solicitanţilor cu îndeplinirea unui
barem prohibitiv: să nu se depăşească vârsta de 35-40 de ani. Astfel,
cei care depăşesc această vârstă, indiferent de pregătirea lor, nu numai
că nu au posibilitatea să-şi găsească un loc de muncă, dar nu pot nici
măcar să-şi încerce şansele prin participarea la concursurile organizate
de angajatori.
Discriminările privind persoanele cu handicapuri. Asemenea
persoane au un defect fizic sau psihic care determină o limitare în des-
făşurarea unor activităţi majore. Pentru integrarea lor socioprofesiona-
lă, organizaţiile trebuie să asigure condiţii de adaptare la specificul
muncii: accesul la zona de lucru prin adaptarea unor elemente de con-
strucţie (scări, coridoare), a sarcinilor, programului de lucru şi a echi-
pamentelor (prin corelarea lor cu posibilităţile fizice şi psihice ale per-
soanelor cu handicap) etc.
Discriminările pe baze etnice şi religioase sunt în contradicţie
cu prevederile constituţionale şi cu normele internaţionale legate de
respectarea drepturilor omului. Apartenenţa la o etnie sau la o comu-
nitate religioasă nu are nici o legătură cu modul de desfăşurare a acti-
vităţilor la locul de muncă sau cu obţinerea de performanţe. Doctrinele
drepturilor omului se bazează pe trasarea unor condiţii minime pentru
o viaţă demnă de o fiinţă umană deplină.
Formalizarea etică în managementul personalului este un deziderat
care poate fi îndeplinit, mai ales atunci când în procesele decizionale
se ţine cont de: codul etic al organizaţiei şi codul de conduită profesio-
nală. Studiile noi arată că prezenţa codurilor etice nu are efectul scon-
tat în luarea deciziilor, fiind relaţionate negativ cu rezultatele decizii-
lor individuale. Aceasta înseamnă că procesele decizionale sunt influ-
enţate, în special, de cultura şi climatul etic. Totuşi, putem fi de acord
că idealurile, valorile şi principiile pe care le formulează codurile etice
şi cadrul legislativ pot consolida practicile şi procedurile corecte utili-
zate în managementul resurselor umane, respectiv, creşterea încrederii
şi promovarea virtuţilor şi valorilor profesionale. În aceste condiţii,
capabilitatea etică devine o sursă de avantaj competitiv pentru mana-
gementul resurselor umane, deoarece implică într-o organizaţie resurse
rare şi inimitabile.
Etica managerială trebuie să identifice elementele fundamentale
de comportamente şi să găsească atitudinile corespunzătoare în patru
categorii prioritare.
1. Societatea reprezintă categoria cea mai generală faţă de care
etica managerială trebuie să-şi definească comportamentul.
2. Grupurile interesate ocupă un palier special şi cuprinzător în
problematicile eticii manageriale, definind căile corecte în demersurile
iniţiate pentru rezolvarea problemelor sociale ale grupurilor interesate,
precum şi modul în care sunt influenţaţi de deciziile manageriale.
3. Problemele interne generează atitudini manageriale care tre-
buie să definească natura relaţiilor dintre firmă şi angajaţi, inclusiv
managerii.
4. Problemele personal sunt cele legate de relaţiile unei persoane
faţă de o altă persoană din organizaţie.
 Tipurile de etică managerială
1. Etica obiectivităţii. Obiectivitatea este un model ideal, optim,
de apreciere şi ierarhizare a valorilor, dar este improprie fiinţei umane.
Orice individ este caracterizat de anumite trăsături de personalitate,
cărora li se asociază interese particulare şi moduri diferite de a vedea
lucrurile. Depersonalizarea pe care o propune etica obiectivităţii intră
în contradicţie cu modelul de personalitate proeminentă pe care tre-
buie să-l reprezinte un manager în faţa subordonaţilor săi, ceea ce ne
face să credem că soluţiile imparţiale nu vor fi automat benefice pentru
organizaţia în ansamblu.
2. Etica virtuţii şi a caracterului îşi găseşte sorgintea în sistemele
de valori care pun preţ pe cultivarea marilor virtuţi, cum ar fi: înţelep-
ciunea, curajul, cumpătarea, echitatea. Integritatea morală a unui ma-
nager presupune respect, promovarea adevărului, respectarea promi-
siunilor şi a regulii de aur: ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face.
3. Etica drepturilor şi îndatoririlor porneşte de la ideea că întreaga
existenţă umană este guvernată de instituirea unui complex de drepturi
şi îndatoriri, în conformitate cu care trebuie să se desfăşoare compor-
tamentele umane. Exercitarea puterii manageriale nu trebuie să se facă
în detrimentul drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
4. Etica rezultatelor este similară utilitarismului şi presupune să
obţină unele rezultate pozitive pentru un număr cât mai mare de per-
soane şi să antreneze consecinţe negative pentru un număr cât mai
mic. Evident, o decizie este bună în măsura în care aduce beneficii, şi
rea, dacă generează lezarea unor interese. Dacă acest lucru este uşor
de cuantificat pe plan economic, nu acelaşi lucru este valabil şi în plan
social. În consecinţă, nu trebuie scăpate din vedere aspectele nefinan-
ciare ale profitului şi ale costurilor aferente.
Cele patru tipologii comportamentale încearcă să rezolve dilemele
etice într-o manieră distinctă, cu impact direct asupra deciziilor luate.
Economiştii americani observă, de exemplu, că în jurul profitului
ca bază pentru manifestarea unor sisteme de valori specifice s-au creat
două sisteme etice de gândire: pragmatismul şi naturalismul.
Pragmatismul îşi găseşte raţiunea în esenţa gândirii scriitorului
şi omului politic Niccolo Machiavelli, fapt care i-a adus şi denumirea
de machiavelism aplicat.
 Renumitul renascentist considera că pentru realizarea unui anumit
scop se pot folosi orice mijloace, inclusiv înşelăciunea şi violenţa.
Drept consecinţă, acţiunile care dau rezultatele cele mai bune, necon-
strânse de responsabilităţi sociale şi morale sau de alţi factori ce ar
putea determina apariţia unor complicaţii, sunt considerate cele mai
juste.
În forme atenuate, machiavelismul constituie baza pragmatismu-
lui, fiind în concordanţă cu sistemele de valori ale unor oameni practici,
orientaţi spre acţiune. Managerii pragmatici, potrivit acestei teorii, nu
se angajează în probleme etice, deoarece pentru ei acestea nu sunt
importante. Importante sunt numai rezultatele!
Folosit, însă, la extrem, pragmatismul în afaceri poate genera
probleme grave prin eludarea cu bună ştiinţă a sistemelor legal con-
struite şi apărate de societate, a codurilor etice organizaţionale sau de
nivel naţional (acolo unde acestea există) sau chiar a unor drepturi
general-valabile (dreptul la protecţia socială şi individuală, dreptul la
tratament egal etc.).
Naturalismul sau ,,mâna invizibilă’’ se bazează pe ideea de a lăsa
natura să-şi urmeze cursul, pentru că în cadrul ei există forţe care
permit binelui să iasă la suprafaţă.
Naturaliştii resping discuţiile cu subiect etic, deoarece într-o lume
naturală, etica li se pare artificială.
Concluzia lor este: Poate leul să fie condamnat pentru uciderea
unei căprioare care îi asigură supravieţuirea?
Cu referire nu numai la modalităţile teoretice şi practice de
obţinere a profitului, ci la o sferă de cuprindere mult mai largă (cel
puţin prin idealul care-l urmăreşte) se remarcă în afaceri şi sistemul
etic denumit absolutism.
Absolutismul se bazează pe legi etice absolute, pe valori univer-
sale, pe acţiuni sau lucruri considerate ca fiind bune sau rele, oriunde
în timp sau spaţiu.
Etica şi deciziile manageriale
Deciziile etice nu sunt simple alegeri între drept şi nedrept, corect
şi greşit, ci sunt judecăţi complexe asupra balanţei dintre performan-
ţele economice şi sociale. Pentru echilibrarea acestei balanţe se fac
analize economice, sociale, juridice şi etice.
Răspunsurile la problemele eticii le putem afla din morala comu-
nă şi standardele comunităţii în care trăim, fără să ne întrebăm de ce
este bine să procedăm într-un anumit fel. Este vorba de un automatism
legat de standardele societăţii: dacă o persoană se apropie de normele
etice ale unei comunităţi, ea se bucură de apreciere şi încredere, iar
dacă lucrurile sunt contrare, persoana va avea parte de constrângeri,
izolare, marginalizare şi chiar excludere.
Dacă ţinem cont că orice decizie luată de manager afectează direct
viaţa şi activitatea angajaţilor, ne dăm seama că se impun a fi respec-
tate câteva principii etice ca etalon în toate domeniile exercitării func-
ţiei de personal a organizaţiei: angajare, promovare, recrutare, retro-
gradare, evaluarea performanţelor, instruirea, cerinţele sindicatelor. De
altfel, în rapoartele asociaţiei Human Resource Professionals se arată
că cele mai importante situaţii care pun probleme de natură etică sunt:
plasarea, formarea, promovarea resurselor umane pe baze de favo-
ritism;
diferenţiere în aplicarea recompenselor, a măsurilor disciplinare şi a
promovărilor datorită unor relaţii de prietenie cu managerii de
vârf;
hărţuirea sexuală;
nerespectarea principiilor confidenţialităţii;
utilizarea unor criterii non-profesionale în evaluarea şi promovarea
resurselor umane.
Este evident că deciziile manageriale, pentru a fi respectată res-
ponsabilitatea socială, trebuie să ia în considerare, în aceeaşi măsură,
atât factorii economici şi organizaţionali, cât şi pe cei sociali, acţiunile
specifice organizaţiei putând fi analizate pe baza unor etaloane econo-
mice, legale şi sociale.
În alegerea unui anumit comportament etic intervin nu numai sis-
temele etice cunoscute, ci şi factorii care influenţează comportamentul
managerial: persoana, organizaţia pe care o conduce şi mediul extern.
Cei care nu au un set puternic de valori etice personale riscă să-şi
schimbe deciziile de la o situaţie la alta, fiind puţin consecvenţi în
ceea ce fac. Sigur, cei care au o nevoie de putere mai mare, care sunt
puternic orientaţi spre valorile economice, sunt mai expuşi la urmări-
rea interesului personal şi luarea unor decizii neetice pentru întreaga
organizaţie.
Totuşi, o asemenea afirmaţie nu are caracter definitiv, deoarece un
studiu a pus în evidenţă că, deşi valorile şi filozofiile personale ale
managerilor influenţează deciziile etice în afaceri, ele nu constituie o
componentă centrală care să conducă acţiunile şi politica unei organi-
zaţii. O asemenea ipoteză oferă o explicaţie a faptului că oamenii folo-
sesc sisteme etice diferite în situaţii diferite şi că valorile personale re-
prezintă doar o mică parte din sistemul de valori al întregii organizaţii.
Există anumite exigenţe de naturi diferite, uneori chiar divergente,
cărora trebuie să le răspundă organizaţia, iar definirea normelor de
comportament generează frecvent dileme. Aceste dileme de compor-
tament reprezintă adevărate capcane pentru firmă şi pentru conducere
deopotrivă, întrucât se materializează în oscilaţii comportamentale faţă
de solicitări exterioare foarte diferite ca natură şi incidenţe. Iar aceste
oscilaţii generează percepţia negativă de inconsecvenţă, prezenţă labilă
a firmei în mediul său de acţiune.
Depăşirea limitelor fixate de normele economice şi juridice duce
la apariţia de conflicte şi pune în discuţie responsabilitatea omului de
afaceri. Desigur, constrângeri sociologice cum ar fi: excesul de fisca-
litate, controlul excesiv al statului, slaba putere de cumpărare, volunta-
rismul, corupţia etc. pot conduce la denegarea responsabilităţii.
Incapacitatea sau lipsa voinţei politice în asumarea responsabilită-
ţii generează multiple efecte ce pun în situaţie critică etica afacerii. Un
mediu ostil afacerii va naşte comportamente atipice, tulburând siste-
mul de valori etice. Birocraţia, corupţia, fiscalitatea excesivă, penuria
de politici sectoriale stimulative etc. – sunt inamici ai economiei libere.
Criza de legitimitate a puterii are efecte profunde şi de durată
asupra crizei eticii manageriale. De aceea, sănătatea morală şi calitatea
valorilor etice ale unei comunităţi condiţionează calitatea eticii în
organizaţie sau probleme.
Probleme morale în management
1. Mita. Este folosită pentru a manipula oamenii, prin „cumpăra-
rea” influenţei. Ea este definită ca oferirea, darea, primirea sau soli-
citarea oricărei valori pentru a încerca influenţarea unei acţiuni a unui
funcţionar în schimbul eliberării de îndatoririle sale legale. Valoarea
poate fi sub forma unor plăţi directe în bani sau proprietăţi; de aseme-
nea, poate fi sub forma unei răsplate după ce afacerea a fost încheiată.
Mita creează un conflict de interese între persoana care primeşte mita
şi organizaţia sa. Ea este folosită mai ales pentru a câştiga vânzări
(clienţi), pentru a intra pe noi pieţe sau pentru a schimba politica pub-
lică. Dacă oferirea banilor (sau primirea) este uşor de definit ca fiind
mită, în schimb intenţia de a oferi cadouri este mai greu de apreciat ca
fiind mită. Un cadou poate fi oferit ca un semn de curtoazie într-o anu-
mită ocazie (şi în unele culturi asiatice este ceva frecvent, chiar şi în
afaceri), sau poate influenţa în viitor deciziile de afaceri. Problemele-
cheie se referă la intenţia şi aşteptarea unui răspuns. Dacă un cadou
este oferit cu intenţia de a influenţa comportamentul, atunci este con-
siderat mită. Dacă acel cadou nu influenţează comportamentul ulterior,
atunci nu este vorba de mită. Dar existenţa sau inexistenta acestei influ-
enţe este greu de demonstrat. Mita reduce libertatea de alegere, alte-
rând condiţiile de luare a deciziilor. Ea este folosită pentru a face o
alternativă mai atractivă decât cealaltă pentru cel care ia decizia; de
regulă, această alternativă este cea care produce mai putină satisfacţie
şi mai puţine profituri firmei – căci altfel, de ce ar mai fi nevoie de
mită?
Corupţia este, în general, considerată condamnabilă. Chiar şi în
ţările în care corupţia pare să fie ceva comun, sunt tot mai mulţi oameni
care o deplâng. Probabil că principala raţiune pentru care mita este
intens condamnată este inerenta inechitate: este nedrept că, în locul
meritelor personale, să fie decisive anumite plăţi sau influenţe secrete.
2. Constrângerea. Ea controlează oamenii prin forţa ameninţări-
lor. Este definită ca „obligarea cuiva folosind forţa armelor sau ame-
ninţările de orice fel”. Este folosită pentru a determina o persoană să
acţioneze împotriva propriilor credinţe, a voinţei personale, în intere-
sul altcuiva (al celui care foloseşte constrângerea). Forţa este adeseori
folosită ca o ameninţare de către cel mai puternic.
Metode de îmbunătăţire a performanţelor manageriale în
rezolvarea dilemelor etice
Interesul pentru un comportament etic în afaceri nu este atât de
nou, dar abia acum se fac remarcate preocupări intense pentru acţiuni
morale în scopul păstrării competitivităţii şi a încrederii publicului în
activităţile desfăşurate. Deosebit de relevante pentru cei care sunt
receptivi faţă de problemele responsabilităţii sunt câteva căi ce pot fi
folosite în încurajarea comportamentului etic:
1) publicarea unui cod etic propriu, conform cu standardele şi
valorile social recunoscute;
2) instruirea managerilor pe probleme de etică în afaceri;
3) elaborarea unor programe interne de rezolvare a conflictelor de
natură etică;
4) instituţionalizarea unor comitete de supraveghere a comporta-
mentului etic;
5) acordarea unor recompense şi aplicarea unor sancţiuni adecvate.
Comportamentul etic trebuie să înceapă de la vârf. Pentru îmbu-
nătăţirea climatului etic şi pentru reducerea conflictelor, între etica
personală şi cerinţele organizaţionale sunt necesare schimbări în două
arii principale: concepţia managerială şi acţiunile manageriale. Chiar
dacă managerii nu pot uita sau trece cu vederea comportamentul neetic,
ei pot, în realitate, forţa pe alţii să pună în aplicare astfel de practici
prin presiuni pentru atingerea, îndeplinirea unor obiective nerealiste.
Cu cât climatul este caracterizat de o competiţie puternică, cu atât
mai mult tinde să apară, să se dezvolte sau să se repete, un comporta-
ment neetic. De aceea, se impune adoptarea unor principii şi reguli
etice.
Intensificarea instruirii organizaţionale este o condiţie prioritară
pentru obţinerea capabilităţii etice. Chiar dacă uneori conştientizăm
sau nu, activitatea noastră se desfăşoară într-un cadru mai mult sau
mai puţin organizat, desfăşurat. Ca şi indivizii care sunt supuşi educa-
ţiei şi formării continue, aşa şi organizaţiile sunt supuse deschiderii
spre învăţare. Organizaţiile “închise” se plafonează, fiind sortite eşe-
cului, spre deosebire de cele deschise spre nou, spre învăţare, spre o
continuă adaptare la schimbări. În faţa dilemelor etice, învăţarea orga-
nizaţională oferă răspunsul cel mai potrivit pentru soluţionarea aces-
tora, mai ales atunci când mediul extern constrânge organizaţia la ase-
menea eforturi. Pentru a înţelege mai bine mecanismele de supravie-
ţuire, stagnare, regresie sau dezvoltare a organizaţiilor în efortul de
dezvoltare a capabilităţii etice, prezentăm câteva elemente definitorii
pentru organizaţiile care învaţă:
în căutarea unor soluţii pentru dilemele etice, noii angajaţi sunt
încurajaţi să folosească propriile cunoştinţe, care pot fi noi pentru
organizaţie şi să pună sub semnul întrebării plafonarea;
fiecare individ (angajat, colaborator, subordonat, manager) învaţă de
la colegi, indiferent de pregătire, sex, vârstă sau poziţia în orga-
nizaţie;
angajaţii sunt încurajaţi în activitatea de perfecţionare, având posi-
bilitatea să îşi folosească cunoştinţele, fiind recompensaţi prin di-
verse sisteme de motivare;
toţi angajaţii sunt încurajaţi să manifeste interes faţă de munca
celorlalţi şi sunt informaţi asupra acesteia;
sunt dorite, aşteptate şi încurajate ideile şi propunerile din partea
angajaţilor;
este încurajată multiplicarea comportamentelor corecte şi ridicarea
nivelului de competenţă profesională, elemente care sunt recom-
pensate ulterior.
Organizaţiile devin prospere şi eficiente în situaţia în care sunt
deschise spre învăţare. Mai mult, în domeniul practicilor etice chiar
ele pot produce învăţare. Afirmăm aceasta, deoarece învăţarea influen-
ţează în mod cert situaţiile de preluare, prelucrare şi aplicare a unor
modele sau experienţe de rezolvare a dilemelor etice aparţinând altor
organizaţii.
Există factori care determină nivelul şi acurateţea eticii manage-
riale: reglementările legale, normele şi regulamentele comunităţii lo-
cale, codurile etice la nivel sectorial, regulamentele firmei, caracteris-
ticile individuale, starea firmei şi presiunea socială.
Modele etice în elaborarea deciziilor comportamentale
Managerul unei organizaţii se găseşte la interfaţa între aceasta şi
contextul în care îşi desfăşoară activitatea. Este persoana care poate
formula politica etică a organizaţiei. Această politică etică depinde de
filozofia personală a managerului, de cariera şi formarea sa profesio-
nală. Este important ca managerul să dorească să creeze un factor de
stabilitate organizaţională prin stabilirea unor valori şi principii.
Dacă managerii de vârf, sau angajaţii, proclamă deziderabilitatea
comportamentului etic şi apoi stabilesc obiectivele care nu pot fi atinse
fără activităţi ilicite, ei nu vor atinge responsabilităţile lor etice. Ei vor
trebui să dezvolte mijloace de planificare, implementare şi control a
răspunderii sociale şi a comportamentului etic, exact aşa cum stabilesc
cotele, normele de vânzări şi marja de profit.
Subliniem faptul că este foarte important ca managerii să conşti-
entizeze că ei sunt cei care „modelează şi dau tonul” în organizaţia lor.
De aici, principala lor responsabilitate este să facă clar pentru toţi din
organizaţie sau pentru cei care au legătură cu ea, că răspunderea so-
cială şi comportamentul etic sunt aşteptate (scontate şi dorite), recom-
pensate.
În analiza raţională, derivarea funcţiei comportamentului optim
este foarte complexă. Modelele bazate pe optimizare, fie în psihologie,
fie în comportamentul animal, fie în economie, nu trebuie să-şi asume
faptul că agenţii sunt capabili să găsească soluţiile optime, perfecte la
problemele pe care le întâmpină.
În literatura de specialitate se regăsesc o serie de „îndrumare”
pentru un comportament etic pe care managerii îl pot utiliza în procesul
decizional, când zilnic trebuie să rezolve nu doar probleme economi-
ce, ci şi sociale. Aceste îndrumare nu specifică ce trebuie făcut într-o
situaţie dată, ele clarifică atitudini, acţiuni, justifică logica în gândire
şi desfăşurarea ideilor, astfel încât să se poată evalua decizia luată,
dacă este în conformitate cu normele de etică şi propriile valori ale
firmei. Răspunsurile la întrebări vor consolida convingerea că normele
morale sunt respectate şi consecinţele sociale sunt cunoscute şi asumate.
Model de îndrumar pentru examinarea etică a deciziei manageriale:
Problema pe care doriţi să o rezolvaţi este reală aşa cum pare ea?
Dacă nu sunteţi siguri, aflaţi!
Acţiunea care se va declanşa este legală? Este etică? Dacă nu ştiţi,
aflaţi!
Aveţi opozanţi la acţiunea pe care doriţi să o desfăşuraţi? Le
înţelegeţi poziţia? Este rezonabilă?
Cui îi este destinat beneficiul acţiunii? Dar daunele, cine le
suportă?
Aţi consultat specialişti în domeniu, pentru a le afla opinia cu
privire la acţiunea dumneavoastră? Ţineţi cont de aceste opinii?
Credeţi că şi alţi conducători ar fi îndreptăţiţi să acţioneze la fel ca
dumneavoastră?
 Doriţi ca acţiunea dumneavoastră să fie însuşită şi aprobată de
familie, de prieteni, colaboratori? Credeţi că în cazul unei investigaţii
în mass-media veţi găsi înţelegere?
Una din modalităţile verificate de a beneficia de bonitate morală,
este aceea de a duce o politică de comunicare deschisă cu opinia pub-
lică. Curiozitatea „publicului” este în ziua de azi atât de mare şi simţul
de detecţie al ziariştilor atât de dezvoltat, încât şi o frântură de decla-
raţie falsă va fi foarte repede recunoscută. De aceea, încercarea de a
ascunde adevărurile neplăcute va declanşa o căutare cu atât mai înver-
şunată a adevărului.
Managerii care manifestă un comportament etic sunt caracterizaţi
după cum urmează:
Susţin libertatea, creşterea şi dezvoltarea fiecărui angajat.
Comunică cu angajaţii folosind numele cu respect.
Formează şi încurajează un regim echilibrat de muncă şi odihnă.
Onorează şi respectă familiile angajaţilor.
Tratează toţi angajaţii drept persoane unice, valoroase.
Protejează viaţa, siguranţa şi sănătatea angajaţilor.
Creează un mediu de lucru fără discriminări.
Sunt corecţi şi echitabili în probleme financiare.
Comunică deschis cu subordonaţii.
Cultivă o atitudine pozitivă faţă de celelalte persoane şi realizările
acestora etc.
Caracteristicile respective sunt preluate din codul deontologic şi
în acest sens un comportament etic corespunde codului deontologic.

Activităţi:
IMPLICĂ-TE!
Aminteşte-ţi un caz când ai nedreptăţit un coleg sau o
persoană mai mică decât tine. Cum crezi, ce-a
simţit acea persoană?
Aminteşte-ţi o situaţie când ai fost nedreptăţit de
pedagog, părinte, cineva mai mare. Cum te-a mar-
cat această situaţie?

INFORMEAZĂ-TE ŞI PROCESEAZĂ INFORMAŢIA!

 Defineşte conceptul de etică managerială.
Descrie etapele apariţiei eticii manageriale.
Caracterizează tipurile de manageri.
Analizează interdependenţa dintre tipurile de mana-
geri şi teoriile despre moralitatea conducerii.

COMUNICĂ, DECIDE!
Analizează, discută cu colegii şi elaborează un portret
a două imagini profesionale de succes: femei şi
bărbaţi.
Propune un şir de reguli pentru a îmbunătăţi etica
managerială.
Estimează rolul eticii manageriale pentru organizaţie/subalterni.

EXPRIMĂ-ŢI ATITUDINEA!
Analizează problemele de natură etică ce apar la
luarea deciziei.
Determină etica managerului dvs. în dependenţă de
teoriile despre moralitatea conducerii;

ACŢIONEAZĂ!
Propune metode de dezvoltare a eticii manageriale în
USM.
Identifică soluţii la cazul:
Sunteţi manager la una din companii, întâmplător aflaţi că prie-
tenul dvs., care vă este şi subaltern, încalcă codul deontologic al com-
paniei. Dacă îl veţi certa, veţi rupe prietenia, căci e supărăcios. Dacă
nu îl certaţi, ceilalţi subalterni vor prelua comportamentul. Ce faceţi?
Cum procedaţi?
Formulează un set de acţiuni pentru a îmbunătăţi comportamentul etic
al managerului/subalternului

Bibliografie:
Baldrige L., Codul manierelor în afaceri, Business Tech International,
Bucureşti, 1997.
Bellu N., Sensul eticului în viaţa morală, Bucureşti, Editura Paideia, 1999.
Certo S., Managementul modern: diversitate, calitate, etica şi mediul global,
Bucureşti, Editura Teora, 2002.
Christians C., Etica mass-media, Iaşi, Editura Polirom, 2001.
Crăciun D., Etica în afaceri, Bucureşti, Editura A.S.E. 2005.
Gary J., Comportament organizaţional, Bucureşti, Editura Economică, 1996.
Ionescu Gh., Cultura afacerilor, Modelul american, Bucureşti, Editura
Economică, 1997.
Jelev V., Etică, diplomaţie şi comportament în afaceri, F&F Internaţional,
Gheorgheni, 2001.
Joiţa Elena, Management educaţional, Iaşi, Editura Polirom, 2000.
Tierney E., Etica în afaceri, Bucureşti, Editura Rentrop&Straton, 1999.
Păun Emil, Managementul instituţiei şcolare / În Buletinul Centrului Naţional
de Formare a Personalului din Învăţământul Preuniversitar, Bucureşti,
nr.1, 2002.
 Anexa nr.1

Modelul unui cod de etică profesională

A. Toţi membrii unei organizaţii (firme) vor acţiona cu:
- responsabilitate şi fidelitate faţă de nevoile publicului;
- corectitudine şi fidelitate faţă de asociaţii, clienţii, furnizorii şi
patronii firmei în care sunt angajaţi;
- competenţă prin devotament faţă de idealurile înalte ale onoarei
personale şi integrităţii profesionale.
B. Un membru al unei organizaţii (firme):
- va menţine oricând independente gândirea şi acţiunile sale;
- nu va exprima părerea sa asupra contractelor sau a declaraţiilor
financiare ale firmei, până nu deţine mai întâi o relaţie cu clientul, sau
pentru a determina dacă se poate aştepta ca opinia lui să fie considera-
tă independentă, obiectivă şi nealeatoare de către cineva care cunoaşte
toate datele;
- când pregăteşte raporturi financiare care exprimă o opinie asupra
situaţiei financiare a firmei, destinate conducerii firmei, va prezenta
toate datele materiale cunoscute de el pentru a omite o informaţie care
ar putea să inducă în eroare; va aduna suficiente informaţii pentru ga-
rantarea exprimării acelor opinii şi va raporta despre orice erori mate-
riale sau devieri de la principiile profesionale general acceptate;
- nu va dezvălui sau folosi nici o informaţie confidenţială care pri-
veşte afacerile patronului sau clientul, sau decât atunci când acţionea-
ză în sensul obligaţiilor sale, sau când o asemenea informaţie se cere
dezvăluită pentru propria apărare sau pentru apărarea vreunui asociat
sau unui angajat, în orice proces legal, sau împotriva oricărei presu-
puse incorectitudini profesionale, la ordinul autorităţilor legislative,
sau al conducerii, sau al oricărui comitet al societăţii în exerciţiul pro-
priu al sarcinilor lor, dar numai în măsura în care este necesar în scopul
respectiv;
- va informa patronul sau clientul de orice conexiuni sau interese
de afaceri care i-ar putea interesa;
- în cursul exercitării obligaţiilor sale în interesul patronului sau
clientului său, nu va păstra, primi, negocia sau dobândi nici o taxă, re-
muneraţie sau beneficiu fără cunoştinţa şi consimţământul patronului
sau clientului său;
- va urma toate etapele rezonabile în aranjarea oricărui angaja-
ment ca şi un consultant, pentru a stabili o înţelegere clară a scopului
şi obiectivelor lucrării, înainte de începerea ei şi va oferi clientului un
cost estimativ, profitabil înaintea angajamentului, dar în orice caz, cât
mai devreme posibil;
- se va comporta faţă de ceilalţi subordonaţi cu politeţe şi bună
credinţă;
- nu va comite nici un act de natură să discrediteze firma unde
este angajat şi nici profesia sa;
- nu se va angaja sau nu va consilia nici o afacere sau ocupaţie
care în opinia societăţii este incompatibilă cu etica profesională a pro-
fesiei sale, sau cu moralitatea societăţii sale;
- nu va accepta nici un angajament de verificare a unui alt subor-
donat angajat al aceluiaşi patron decât cu ştiinţa acelui subordonat sau
în cazul în care legătura acelui subordonat cu lucrarea s-a încheiat.
Excepţie face membrul a cărui obligaţie nominală este sa verifice
lucrările altora;
- nu va încerca să obţină vre-un avantaj asupra altor subordonaţi,
prin plata sau acceptarea unui comision, pentru încheierea unui con-
tract sau realizarea unui serviciu;
- va susţine principiile generale profesiei sale;
- nu va acţiona cu răutate sau în alt mod prin care să păteze repu-
taţia publică sau profesională a altui membru sau să împiedice realiză-
rile obligaţiilor acestuia;
- se va menţine întotdeauna la standardele de competenţă, expri-
mate de cerinţele academice şi de experienţă, pentru admiterea în so-
cietate şi pentru continuarea activităţii ca membru al organizaţiei din
care face parte;
- va împărtăşi şi altora, din cadrul firmei sau a profesiei, cunoştin-
ţele pe care le deţine şi pe care se întemeiază profesia sa şi va promo-
va în general progresul organizaţiei al cărei membru este, sau al profe-
siei sale;
- îşi va asuma numai lucrări pentru care este abilitat prin natura
pregătirii şi experienţei sale şi atunci când este în interesul patronului
sau clientului său, va angaja sau va sfătui patronul sau clientul să an-
gajeze alţi specialişti;
- va dezvălui tribunalelor societăţii orice practică sau acţiune
incompatibilă, neetică, ilegală sau necinstită a unui subordonat, care
lezează reputaţia, demnitatea sau onoarea societăţii;
- se va strădui să se asigure că orice parteneriat sau compromis cu
care se asociază ca partener, şef, director, inspector sau angajat func-
ţionează după codul de etică profesională şi regulile de comportament
profesional stabilite de către societate.

Anexa nr.2
„Codul deontologic al studentului”
(Mesager Universitar, Februarie 2006)
Studentul are următoarele drepturi:
– sa urmeze activita.ile didactice ale faculta.ii la care a fost
inmatriculat in conformitate cu planurile de inva.amant;
– sa foloseasca laboratoarele, amfiteatrele, salile de cursuri .i
seminare, salile de lectura, biblioteca, mediateca, complexul
sportive .i celelalte mijloace puse la dispozi.ia sa de catre UTM pentru
pregatirea profesionala .i pentru activita.i cultural-sportive;
– sa participe la activita.ile universitare .i .tiin.ifice din cadrul UTM;
– sa aleaga .i sa fie ales ca reprezentant in diverse structuri .i foruri
universitare de conducere;
– sa beneficieze de asisten.a medicala;
– sa beneficieze de burse de studii .i de alte forme de sprijin material
in conformitate cu actele normative in vigoare.
Studentul are următoarele indatoriri:
– sa se pregateasca .i sa participe activ la orele de curs, seminare,
lucrari de laborator, precum .i la verificarile periodice;
– sa sus.ina toate formele de evaluare a cuno.tin.elor prevazute in
cadrul sesiunilor de examene;
– sa-.i verifice situa.ia universitara la sfar.itul fiecarui an de studiu;
– sa foloseasca cu grija bunurile material puse la dispozi.ia lui in
spa.iile de inva.amant, camine, cantine etc., raspunzand
pentru bunurile distruse;
– sa manifeste comportament civic .i respect fa.a de colegi, precum .i
fa.a de cadrele didactice .i personalul administrativ;
– sa excluda din vocabular expresiile necenzurate, obscene, vulgare;
– sa nu insulte, sa nu ofenseze cadrele didactice, administrative .i
colegii;
– sa respecte regulile de prevenire a incendiilor;
– sa nu fumeze in incinta universita.ii, sa foloseasca pentru fumat
numai locurile special amenajate.
Obligaţiile studentului in biblioteca UTM:
– sa respecte cu stricte.e regulile de folosire a bibliotecii;
– sa manifeste un comportament decent, sa foloseasca un limbaj
civilizat .i sa se conformeze prevederilor din Regulamentul de
ordine interna;
– sa se comporte civilizat, sa protejeze bunurile bibliotecii, sa pastreze
lini.tea, ordinea .i cura.enia in biblioteca;
– sa nu extraga fi.e din cataloage .i sa nu faca insemnari pe ele;
– sa pastreze .i sa restituie fi.a de control .i fi.a cu numar;
– sa nu transmita permisul de intrare altor persoane;
– sa nu intre in sali cu gen.i .i cu haine de sezon rece, folosirea
garderobei e obligatorie;
– sa nu consume alimente .i bauturi in salile de lectura;
– sa deconecteze telefonul mobil;
– sa completeze corect .i cite. toate datele in buletinul de cerere pentru
fiecare titlu de publica.ie;
– sa verifice cu aten.ie starea publica.iilor primite, semnaland
bibliotecarului eventualele deteriorari;
– sa nu iasa afara din salile de lectura cu publica.iile ce i s-au dat doar
spre consultare;
– sa anun.e bibliotecarul in cazul ie.irii din sala de lectura cu o
publica.ie pentru copiere;
– sa pastreze in stare buna publica.iile imprumutate, sa nu faca
insemnari, sublinieri .i alte deteriorari;
– sa respecte termenele de restituire a publica.iilor imprumutate,
nerespectarea este sanc.ionata;
– in cazul pierderii sau deteriorarii unei publica.ii trebuie sa
gaseasca .i sa restituie un exemplar din aceea.i edi.ie sau o alta
publica.ie considerata echivalenta;
– sa respecte orarul de func.ionare a salilor de lectura.
Incălcările de disciplină
Mai jos sunt expuse posibilele incalcari de disciplina in universitate:
1. Comportament/ac.iuni necinstite. Necinste .colara inseamna
plagiere, barfa asupra lucrarilor/temelor sau examenelor; angajarea in
colaborari neautorizate in timpul/in cadrul lucrarilor; luarea, ob.inerea
sau utilizarea anumitor material pentru lucrari fara permisiunea
profesorului; prezentarea dosarelor false sau incorecte privind
succesele la inva.atura; a ac.iona singur sau in colaborare cu cineva in
falsificarea dosarelor sau a ob.ine grade, onoruri, premii in mod
necinstit; a fabrica, a falsifica date, proceduri de investiga.ii, analiza
datelor.
2. Comportament diversionist in sala de studii. Incalcarea ordinii.
Comportament diversionist in clasa inseamna a se angaja intr-un
comportament care perturbeaza substan.ial activitatea didactica,
abilitatea profesorului de a preda sau a inva.a studentul. Sala de studii
subin.elege orice loc unde studentul este angajat in munca spre
ob.inerea unui credit sau satisfacerea cerin.elor de program, precum .i
a altor activita.i didactice.
3. Falsificarea. Falsificarea inseamna prezentarea/furnizarea
informa.iei false, incomplete care duce in eroare oficialita.ile
universita.ii; falsificarea/uneltirea de unul singur sau cu alte persoane
impreuna la falsificarea dosarelor sau a documentelor; a raporta fals
despre existen.a unei bombe, foc, dezastru natural ori alt tip de situa.ii
excep.ionale oficialita.ilor universita.ii sau altor unita.i/agen.ii pentru
situa.ii excep.ionale.
4. Refuzul de a recunoaşte şi a marturisi complicitatea in ac.iuni rau
inten.ionate. Refuzul de a identifica sau a identifica fals o ac.iune rau
inten.ionata a cuiva atunci cand asta cere o oficialitate autorizata
a universita.ii printr-un ordin sau o cita.ie, inseamna incalcare.
5. Incercare de jignire sau de in.elare. Incercare de jignire sau de
in.elare inseamna a modifica un dosar sau un document, folosit sau
eliberat de catre universitate, anume in scopul de a jigni, in.ela sau
dezinforma.
6. Comportament de amenin.are, har.uire sau atentat in campus.
Comportamentul de amenin.are, har.uire sau atentat in campus
inseamna a pune in amenin.are sau in pericol sanatatea, siguran.a sau
bunastarea altei persoane.
7. Comportament dezordonat in campus. Comportamentul dezordonat
in campus presupune un asemenea comportament care incita sau
poate sa incite perturbarea lini.tii; perturbarea sau intreruperea
procesului de predare, de investiga.ie, administrative .i de func.ionare
a serviciilor publice; perturbarea disciplinei sau a activita.ilor
universitare incuviin.ate.
8. Posedarea sau folosirea armelor in campus. Posedarea sau folosirea
armelor in campus sau a articolelor, substan.elor utilizate in calitate de
arme, incluzand arme de foc, substan.e inflamabile sau explozibile,
substan.e biologice .i chimice periculoase, cu excep.ia unor cazuri
cand folosirea acestora este permisa de catre autorita.ile universitare
pentru unele activita.i cerute de o oarecare tema, este incalcare grava.
9. Posedarea .i folosirea neautorizata a drogurilor .i alcoolului in
campus. Este incalcare grava.
10. Utilizarea neautorizata a facilita.ilor .i serviciilor universita.ii –
inseamna a folosi incorect proprieta.ile sau facilita.ile universita.ii;
folosirea neadecvata sau deteriorarea echipamentului antiincendiar, al
dispozitivelor de siguran.a sau alt echipament pentru situa.ii
excep.ionale; ob.inerea frauduloasa a acestora prin in.elaciune, ac.iuni
neautorizate; nerestituirea la timp .i in stare buna a bunurilor, a
locuin.ei universita.ii.
11. Furt, daune proprieta.ii, vandalism. Aici se are in vedere jaful,
stricaciunile, distrugerile, posedarea neautorizata, vinderea sau
daruirea frauduloasa a proprieta.ii care apar.ine universita.ii sau unui
membru al comunita.ii universitare sau unui oaspete.
12. Accesul nepermis – inseamna intrarea fara voie in proprietatea,
facilita.ile sau serviciile universita.ii; ob.inerea sau punerea la
dispozi.ia altei persoane a unor mijloace pentru un asemenea acces
neautorizat; include .i folosirea neautorizata sau punerea la dispozi.ia
altei persoane a cheilor, cardurilor sau codurilor de acces.
13. Comportament diversionist – inseamna a intrerupe inten.ionat
evenimentele universitare; participarea la anumite demonstra.ii
care intrerup activita.ile normale ale universita.ii .i lezeaza drepturile
altor indivizi; a conduce sau a incita pe al.ii la perturbarea
activita.ilor universitare normale sau programate; angajarea in ac.iuni
de blocare care intrerup mi.carea libera, fie a persoanelor
pedestre sau a vehiculelor in campus; producerea sau cauzarea
zgomotului care perturbeaza activita.ile sau func.iile universitare
autorizate.
14. Intervenirea inten.ionata pe teritoriul universita.ii sau la activita.ile
universitare cu expresii libere, inseamna utilizarea cuvintelor
indecente, necuviincioase, fara ru.ine, obscene .i a injuraturilor/
sudalmelor.
15. Tentativa de mituire (corupere activa, conform Codului Penal) sau
mituirea,
– promisiunea, oferirea sau darea unui cadru didactic sau unei
persoane cu func.ie de raspundere, personal sau prin mijlocitor, de
bani, bunuri sau servicii, in scopul promovarii ilegale a examenelor/
colocviilor, proiectelor/ lucrarilor de an individuale sau altor forme de
evaluare a cuno.tin.elor, a altor privelegii .i avantaje sau a oricarei
decizii favorabile ce nu i se cuvine. Coruperea activa, ca .i cea pasiva
(luarea mitei), este considerate infrac.iune care este pedepsita penal .i
prin exmatricularea din universitate.
16. Mijlocirea in coruperea active (mituire), – primirea sau extorcarea
de bani .i bunuri, acceptarea de servicii sau avantaje pentru sine sau
alta persoana in scopul de a o face sa savar.easca ac.iuni ilicite,
indifferent daca asemenea ac.iuni au fost sau nu savar-.ite, se
considera, conform Codului Penal al Republicii Moldova, trafic de
influen.a .i astfel de infrac.iune este pedepsita penal .i prin
exmatricularea din universitate.
17. Incalcarea regulamentelor universita.ii– inseamna un
comportament contradictoriu care incalca regulamentele universita.ii
(de ordine interioara ale universita.ii .i de ordine interioara in caminele
studen.e.ti), care au fost expuse sau publicate, inclusiv dispozi.iile
con.inute in contractile cu studen.ii.
18. Incalcarea legilor de stat in campus – inseamna un comportament
care este impotriva legilor de stat, inclusiv legile de interzicere a
intrebuin.arii alcoolului, drogurilor, a jocurilor de noroc, har.uirea
sexuala, comportament indecent, incendiere premeditata.
19. Incalcari persistente – inseamna implicarea in ac.iuni repetate de
incalcare a acestui cod.
Proceduri și sancţiuni
Aici sunt expuse sanc.iunile valabile daca vreun student sau ac.iune
studen.easca se demonstreaza a fi vinovata de incalcarea
prezentului cod.
1. Avertizarea și mustrarea – inseamna avertizare, mustrare in forma
orala sau scrisa.
2. Cererea/porunca de ascultare/supunere – inseamna respectarea de
buna credin.a/voin.a a cererii universita.ii ca o condi.ie de admitere la
studii in universitate; restric.ii; restituire; eliminare/mutare din
locuin.a; re.inerea/refuzul de eliberare a diplomei de studii sau a unui
grad pentru o anumita perioada de timp.
3. Confiscarea – inseamna confiscarea bunurilor folosite sau posedate
prin incalcarea regulamentelor universita.ii; confiscarea certificatelor/
documentelor false sau folosite fraudulos.
4. Stagiu disciplinar, eliberarea provizorie – inseamna un statut special
cu condi.iile impuse in timp limitat dupa stabilirea abaterii in
comportament.
5. Suspendarea sau exmatricularea. Inseamna incetarea/suspendarea
statutului pe durata nu mai mare decat pentru un an de studii a
studentului sau incetarea definitiva a statutului studentului. a.
Suspendarea provizorie, pe o perioada nedefinita – pana la audien.a in
fa.a Comitetului Disciplinar; pre.edintele sau delegatul poate impune
suspendarea imediata cu pierderea tuturor drepturilor .i privilegiilor
studentului dupa estimarea/ aprecierea dovezilor primite.
Contestări privind pedeapsa studentului Orice student sau organiza.ie
studen.easca care a fost invinuita de incalcarea regulilor sau statutului
universita.ii trebuie sa aiba .ansa de a ob.ine o audien.a .i accesul
la cel pu.in o contestare corecta .i deschisa.
Pentru a proteja drepturile studen.ilor sau organiza.iilor studen.e.ti,
pre.edintele sau delegatul ar trebui sa asigure fiecarui delincvent o
procedura de contestare pentru a pune in discu.ie incalcarile.
Procedura de judecata va reflecta preocuparea universita.ii pentru
aflarea nevinova.iei studentului sau organiza.iilor studen.e.ti acuzate
inclusiv .i dreptul ambelor par.i de a lua decizie .i a solu.iona cazul
intr-o anumita perioada de timp. Procedura trebuie sa includa:
– motiv pentru contestare;
– proceduri pentru documentarea cererii de contestare;
– examinarea celor care apeleaza.
Anexa nr.3
Codul deontologic al inginerilor

Codul etic al inginerului cuprinde ansamblul caracteristicilor ce

definesc calitatea activităţii profesionale, precum şi demnitatea
inginerului în procesul creaţiei tehnico-ştiinţifice şi al producţiei în
societate.
Responsabilităţile care-i incumbă inginerului îl obligă la respectarea
necondiţionată a Codului profesiei şi la o înaltă ţinută cetăţenească.
În întraga sa activitate, inginerul va acţiona aplicînd următoarele
principii deontologice:
1. Desfăşurarea activităţii profesionale la nivelul calitativ cel mai
înalt, cu responsabilitate şi cinste faţă de firmă şi client;
2. Comportarea şi natura sa contribuie la creşterea prestigiului de
inginer, prin:
-devotament faţă de profesia aleasă;
-efort personal de imbunătăţire continuă a propriilor cunoştinţe şi
deprinderi;
-instruirea şi perfecţionarea profesională şi asigurarea condiţiilor
pentru creşterea experienţei persoanelor subordonate;
-promovarea spiritului de echipă, curajului opiniilor, încrederii şi
respectului reciproc;
-păstrarea echilibrului între dorinţa de afirmare şi modestia ce trebuie
să-l caracterizeze.
3. Acordarea importanţei cuvenite aspectelor ecologice, sociale şi
economice, în rezolvarea problemelor inginereşti;
4. Realizarea numai acelor sarcini sau lucrări pentru care are
competenţa necesară;
5. Apel la sfatul şi experienţa altor specialişti, ori de cite ori interesele
firmei sau clientului vor fi mai bine servite în acest mod;
6. Evitarea oricărei concurenţe neloiale cu alţi ingineri prin publicitate
defăimătoare, exploatarea financiară a poziţiei sale sau a poziţiei unui
subordonat, critica publică a altor ingineri în problem care ţin de
profesie, exercitarea de presiuni sau influienţe pentru obţinerea unor
avantaje nemeritate;
7. Furnizarea de informaţii tehnice corecte, comparabile pe plan
internaţional;
8. Promovarea şi utilizarea metodelor şi tehnicilor de asigurare a
calităţii;
9. Acordarea de consultanţă tehnică, economică şi ecologică corectă;
10. Refuzul preluării de lucrări sau sarcini care nu sunt corecte din
punct de vedere tehnic, economic, sau legal şi care, în mod evident,
pot prejudicia intersele şi viitorul ţării;
11. Respectarea drepturilor şi intereselor de proprietate ale altor
persoane sau firme.
Exemplu de cod etic ingineresc (managerial):
-ca inginer (manager), este chemat să servească cu responsabilitate
interesele subordonaţilor săi, ale asociaţilor, ale comunităţii, naţiunii şi
întregii lumi;
-va fi ghidat în toate activităţile de adevăr, dreptate, acurateţe şi de
bunul gust;
- va păzi cu atenţie reputaţia, pentru a crea în cadrul organizaţiei un
bun climat moral şi un spirit civic;
-va recunoaşte, în exercitarea atribuţiilor, că propriul model de
activitate şi de viaţă exercită mai multă influienţă asupra
colaboratorilor şi subordonaţilor, decit ceea ce spune sau scrie;
-va da aceeaşi consideraţie drepturilor şi intereselor celorlalţi, ca şi
cerinţelor personale;
-va menţine o atitudine echilibrată şi va lua în consideraţie ideile şi
opiniile altora;
-va privi rolul de inginer (manager) ca pe o obligaţie de a-i ajuta pe
subordonaţi, pe colaboratori şi asociaţi să-şi indeplinească aspiraţiile
profesionale şi personale;
-va informa pe cei interesaţi despre ultimele dezvoltări ale domeniului
de specialitate, al echipamentelor şi practicii inginereşti din sfera lor
de activitate;
-va căuta să folosească metode recunoscute şi autorizate pentru a
creşte productivitatea şi eficienţa organizaţiei;
-va respecta competenţa profesională a colegilor şi va munci împreună
cu ei pentru a susţine şi a promova obiectivele şi programele
organizaţiei;
-va susţine eforturile de fortificare a managementului profesionist prin
exemple, prin formarea, perfecţionarea şi promovarea celor merituoşi.
Problema cea mai delicată în privinţa codurilor etice vizează
implementarea lor in cadrul organizaţiilor şi urmărirea incălcării
principiilor expuse.
Dacă încălcările codului etic constituie şi acte ilegale,
responsabilitatea firmei se limitează la sesizarea justiţiei. În caz
contrar, managerii acţionează în conformitate cu prevederile codului
etic, unanim însuşite şi acceptate în cadrul organizaţiei.
Finalităţile deontologice constituie un ghid de cunoaştere, o încer-
care de a deosebi valorile de non valori, binele de rău în interacţiunea
profesională.
Educarea virtuţilor fireşti (amabilitate, politeţe, gingăşie, respect,
sinceritate) presupune un comportament corect, evitarea grosolăniilor,
expresiilor nepoliticoase, certurilor ş.a. De multe ori întâlnim copii
care nici în familie, nici în şcoală nu au respectat cultura manierilor
elegante. Copilul care a crescut de mic ca un sălbatic se va confrunta
şi în continuare cu multe piedici în comportare.
Manualele de etică conţin reguli de comportare civilizată, însă
etica nu se predă în şcoală, iar numărul de manuale este insuficient.
Educaţia etică trebuie să cuprindă nu doar formule de politeţe, ci şi
modele practice de realizare a acestora. Înainte ca bunele maniere să
devină o obişnuinţă, copilul trebuie să aibă cei şapte ani de acasă cu
gesturi de politeţe formate deja. În acest sens, biblia ne povăţuieşte:
cinsteşte, fiule, pe tatăl şi pe maica ta pentru ca să prelungească zilele
tale. Această cinste şi onoare copilul o învaţă în primele zile ale vieţii,
în timpul comunicării cu cei din familie în special.
 Anexa nr.4
Codul etic al informaticianului
Etica informaticienilor ar trebui definită, în mod analog, cu cea a
medicilor, a juriştilor, a dascălilor şi ar trebui să stabilească
principii de acţiune şi să soluţioneze problematica cu care se
confruntă un specialist informatician în exercitarea funcţiei sale. Ea
ar trebui să se refere şi la responsabilităţile unui informatician în
relaţiile cu cel care l-a angajat, cu colegii de muncă, cu potenţialii
clienţi, cu toţi ceilalţi care ar putea fi afectaţi de prestaţia lui.
Multe din aceste probleme ar putea fi soluţionate prin principii
etice generale, comune tuturor profesiunilor. Evaluarea faptului că
o companie livrează un sistem de calcul iar un informatician
concepe un virus pe care îl implementează, făcând imposibilă
funcţionarea sistemului, sau stabilirea reacţiei unui informatician
angajat când şeful lui îi solicită să facă o copie neautorizată după
un program protejat se pot face conform principiilor de deontologie
profesională.
Prima responsabilitate morală a unui utilizator TIC este de a
procura şi utiliza numai pachete de programe originale. Dacă se
procură software pentru o societate comercială, trebuie ca pentru
fiecare calculator procurat să se cumpere propriul său pachet de
produse soft original, precum şi numărul corespunzător de
manuale. Este ilegal să se procure un singur set de soft original
care să fie apoi rulat în mai multe calculatoare sau care să fie
împrumutat, copiat sau difuzat, indiferent de motivaţie, fără
acordul scris prealabil al producătorului de soft.
La procurarea de soft, utilizatorul TIC trebuie să se asigure că se
cumpără soft original. Multe produse soft contrafăcute arată
identic cu cele distribuite de producătorul original, deşi sunt
inferioare calitativ şi generatoare de erori sau viruşi.
Producătorii, furnizorii, distribuitorii de produse, precum şi
prestatorii de servicii informatice, sunt obligaţi să ia măsurile care
 se impun pentru a putea da asigurările necesare celor care le
utilizează că acestea nu sunt de natură să afecteze drepturile
omului şi libertăţile individuale.
Informaţia în formă digitală este volatilă şi extrem de uşor de
reprodus. Respectul pentru activitatea creativă a altora este un
factor critic în mediul cibernetic. Violarea dreptului de autor,
inclusiv plagiatul, încălcarea dreptului la viaţa particulară, privată,
accesul neautorizat într-un sistem de calcul, violarea dreptului de
proprietate intelectuală, de secret comercial, de know-how,
diseminarea de informaţie nocivă sau ilegală ar trebui să constituie
temeiuri pentru sancţionarea făptuitorilor.
Astfel ar trebui să se ţină seama şi de următorii factori:
Calitatea programului scris. A corespuns ea standardelor de calitate
profesionale existente? Problema este că încă nu au fost stabilite
standarde de calitate a softului, unanim acceptate, aşa cum sunt
elaborate în alte domenii. Un exemplu negativ în acest sens este
“Corel Draw” care deşi a ajuns la a VI-a versiune, se livrează
“as it is”(aşa cum este), iar compania furnizoare nu-şi asumă
responsabilitatea dacă nu lucrează sau produce pagube.
Furnizorii de soft care îşi declinau responsabilitatea pentru
produsele lor erau acceptaţi în anii `80 când microcalculatoarele
erau o noutate experimentală.
Analistul programator este responsabil pentru o eroare care apare
în programul conceput? Este cunoscut faptul că unele erori
(viruşi) sunt inevitabile şi apariţia lor nu poate fi pusă în seama
autorului. În cazul însă în care erorile într-un program apar din
cauza lipsei de atenţie sau din incompetenţă, responsabilitatea
revine în mod clar celui care l-a conceput.
Un factor determinant pentru stabilirea responsabilităţii etice a unui
analist programator, în cazul conceperii unui program cu erori,
ar putea fi stabilirea faptului dacă analistul programator putea, în
mod logic, să evite acele erori şi dacă conceperea unor teste de
verificare ar fi eliminat posibilitatea apariţiei erorilor.
Progresul tehnologic generat de calculatoare şi ritmul
extraordinar de dezvoltare a TIC pot determina un impact dramatic
 asupra vieţii oamenilor. Pentru unii care văd calculatorul ca un
instrument care dezumanizează şi care reduce calitatea vieţii sau
care ameninţă status quo şi buna lor stare acest impact este ceva
îngrozitor. Alţii văd în dezvoltarea TIC o provocare şi o
oportunitate incitantă. Are evoluţia TIC un impact general pozitiv
sau negativ? În general, când evaluăm o nouă tehnologie ca de ex.
TIC, nu trebuie să o comparăm cu ceva idealizat, perfect sau cu
efecte secundare nule sau care nu ar implica nici un fel de risc. Aşa
ceva ar fi imposibil de obţinut, indiferent de tipul de aspect
implicat sau afectat al vieţii.
În concluzie la cele expuse mai sus se poate afirma că orice
tehnologie nu este o forţă imuabilă care acţionează, în afara
controlului uman. Oamenii decid ce tehnologii şi ce produse să
dezvolte şi să utilizeze. Oamenii stabilesc când un produs este sigur
pentru a fi lansat pe piaţă. Oamenii adoptă decizii referitoare la
cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească personalul angajat. Toate
acestea depind de nivelul de comportament etic al specialistului în
domeniu.
Anexa nr. 5

Codul deontologic al profesiei de arhitect

[Materialul de fata a fost preluat din Indaco Legenet
legenet.indaco.ro]

Creaţia arhitecturală, expresie a culturii, este o activitate aflată în

serviciul dezvoltării umane, cu implicaţii sociale, economice şi
culturale asupra mediului natural şi construit şi asupra calităţii
vieţii.
Capitolul I - Principii generale
Art. 1 Codul deontologic al profesiei de arhitect cuprinde normele de
conduită obligatorii în legatură cu exerciţiul drepturilor şi îndatoririlor
arhitectului ca profesionist.
Art. 2 Arhitectul practician are obligaţia de a-şi exercita profesia
conform tuturor prevederilor legale în vigoare, precum şi regulilor
artei şi ştiintei arhitecturale. În acest scop, în decursul activităţii sale
profesionale:
1. arhitectul este obligat să promoveze şi să menţină standarde
profesionale căt mai ridicate, care să asigure realizarea de construcţii
şi amenajări urbane funcţionale, estetice şi conforme exigentelor de
siguranţă şi calitate prescrise de legislaţia în construcţii şi de normele
tehnice în domeniu;
2. arhitectul este dator să îşi îmbogăţească cunoştinţele profesionale şi
să caute în mod consecvent să ridice standardele artistice, ale
educaţiei, cercetării şi practicii arhitecturale;
3. arhitectul trebuie să fie receptiv la îmbogaţirea limbajului
arhitectural prin promovarea şi integrarea în proiectele lui a artelor
complementare creaţiei de arhitectură şi a noilor tehnologii;
4. arhitectul nu va promova în lucrările sale decăt acele materiale şi
tehnologii care corespund standardelor de excelenţă pentru lucrarea şi
bugetul avizat şi despre care are deplină cunoştinţă sau care nu sunt
folosite cu acordul beneficiarilor.
Art. 3 Onestitatea, obiectivitatea şi bunele intenţii ale arhitectului
trebuie să fie deasupra oricărei suspiciuni.

Capitolul II - Obligaţii generale

PARTEA I - Independenţa profesională şi responsabilitatea
arhitectului
Art. 4 Libertatea şi independenţa profesiei de arhitect sunt atribute
exclusive ale persoanei care exercită aceasta profesie, în temeiul legii
şi al prezentului cod.
Art. 5 (1) Arhitectul are libertate absolută în folosirea limbajelor
arhitecturale şi estetice pe care le crede adecvate, cu respectarea
legilor şi obligaţiilor faţă de societate, precum şi a interesului public.
(2) În exercitarea profesiei, arhitectul nu poate fi supus nici unei
presiuni din partea autorităţilor publice sau a altor persoane fizice ori
juridice.
(3) Independenţa arhitectului nu poate prejudicia interesele clientului
său.
(4) Arhitectul este dator să dea clientului său sfaturi corespunzatoare
prevederilor legale şi crezului său profesional.
Art. 6 Orice arhitect este răspunzator pentru fiecare dintre actele sale
profesionale.
Art. 7 Arhitectul poartă întreaga răspundere artistică şi tehnică a
lucrărilor proiectate şi care îi intra în competenţa conform legii şi în
care are angajată întreaga sa reputaţie. Clientul trebuie deci să îi lase
completa libertate, atăt pentru compoziţia tehnico-artistică, căt şi
pentru detalii, culori, materiale etc., în limita preţurilor ce se fixează
de comun acord. Orice intervenţie a clientului în domeniul artistic şi
tehnic al arhitectului este de natură să îl exonereze pe acesta de
responsabilitate.
Art. 8 Arhitectul are îndatorirea de a trata cu maximă responsabilitate
obligaţiile asumate prin contracte.
Art. 9 În activitatea arhitecturală ce se desfaşoară în echipă,
răspunderea aparţine şefului echipei şi arhitectului care efectuează
direct actul, în limitele competenţei care i-a fost atribuită de şeful
echipei.
Art. 10 (1) Arhitectul are obligaţia ca pe proiectele pe care le-a realizat
să îşi menţioneze explicit titlul, numele şi calitatea în care le-a
întocmit.
(2) Sunt interzise:
- atribuirea de calităţi nereale;
- semnatura de complezenţă, înţelegănd prin aceasta semnătura
arhitectului cu drept de semnatură în cartuşul planşelor de arhitectură
atunci cănd la rubrica "proiectat" semnează o altă categorie
profesională decăt arhitect sau conductor arhitect;
- uzurparea drepturilor de autor; -
plagiatul.
(3) Arhitectul are aceleaşi obligaţii şi interdicţii şi în cazul unei lucrări
teoretice.
Art. 11 Un arhitect nu poate refuza dreptul unui confrate de a-şi
menţiona explicit numele şi calitatea pe proiectele şi lucrările pe care
acesta le-a realizat sau la care a colaborat.

PARTEA II - Secretul professional

Art. 12 Arhitectul este obligat să păstreze confidenţialitatea privind
intenţiile şi interesele clientului său în legatură cu lucrările proiectate
sau în curs de execuţie, dacă nu există aprobarea expresă a clientului,
cu excepţia celor care sunt de interes public.
Art. 13 Obiectul secretului îl constituie tot ceea ce arhitectul, în
calitatea lui de profesionist, a aflat direct sau indirect în legatură cu
viaţa intimă a beneficiarului, a familiei, a aparţinătorilor şi a celor
privind o societate sau o instituţie, cu excepţia informaţiilor care
constituie infracţiuni.
Art. 14 Păstrarea secretului profesional de către colaboratorii ori
angajaţii arhitectului este o obligaţie a acestora şi a arhitectului.
Aceeaşi obligaţie revine organelor profesiei de arhitect şi angajaţilor
acestora cu privire la informaţiile cunoscute de aceştia în funcţiile pe
care le deţin.
Art. 15 Nu constituie o abatere situaţia în care legea sau o curte
judecatorească obligă arhitectul să dezvăluie aspecte cuprinse în
secretul profesional. Poliţia sau procuratura nu poate înlocui decizia
judecatorească.
Art. 16 Arhitectul răspunde disciplinar pentru destăinuirea secretului
profesional.
Art. 17 Secretul profesional persistă şi după încetarea contractului.

PARTEA III - Reguli de comportament în activitatea arhitecturală

Art. 18 Pentru aceeaşi lucrare arhitectul nu poate îndeplini activitatea
de concepţie sau coordonare şi pe cea de verificare sau avizare.
Art. 19 Arhitectul se va pronunţa cu maximă obiectivitate asupra
documentelor ce îi sunt supuse spre analiză, indiferent de interesele
sau divergenţele sale personale faţă de autorii documentelor în cauză.
Art. 20 Arhitectul nu are dreptul să accepte avantaje materiale oferite
cu scopul de a se lăsa influenţat în decizia sa şi nici nu va oferi astfel
de avantaje pentru a influenţa deciziile altora.
Art. 21 Arhitectul nu va folosi relaţiile personale sau de rudenie pentru
a influenţa deciziile organismelor abilitate în folosul personal şi în
detrimentul interesului public.
Art. 22 Arhitectul va accepta să participe ca judecator la o competiţie
profesională numai dacă nu este implicat în elaborare, în acea
perioadă sau în una anterioară, în una dintre lucrările supuse jurizării.
Art. 23 Arhitectul va angaja o lucrare profesională numai atunci cînd
posedă cunoştinţele şi abilităţile adecvate pentru îndeplinirea
angajamentelor asumate cu deplin respect faţă de clienţii lui. În caz de
necesitate, arhitectul are obligaţia de a apela la persoanele competente
care îi pot asigura respectarea la timp şi la un nivel calitativ optim a
contractului pe care l-a semnat.
Art. 25 Arhitectul are obligaţia să se asigure de competenţa angajaţilor
şi colaboratorilor săi, să le solicite şi să urmarească realizarea de către
aceştia a unor prestaţii la nivel căt mai ridicat de profesionalism, să le
asigure participarea directă şi accesul deplin la datele necesare
îndeplinirii misiunii lor.

PARTEA IV - Reguli speciale pentru anumite moduri de exercitare a

profesiei sau situaţii special
Art. 26 Arhitectul care este legat în exerciţiul său profesional printr-un
contract cu o administraţie, o colectivitate sau orice alt organism
public sau privat îşi asumă toate obligaţiile profesionale şi morale, în
mod particular secretul profesional şi independenţa deciziilor sale. În
nici o ocazie şi sub nici un motiv arhitectul nu trebuie să accepte
limitarea independenţei sale profesionale.
Art. 27 Orice prestaţie remunerată a arhitectului, indiferent de modul
de exercitare a profesiei, se va realiza pe baza unui contract.
Art. 28 Arhitectul angajat cu dreptul sau de semnatură, are obligaţia de
a se asigura că în contractul său individual de muncă sau în convenţia
civilă, încheiate cu angajatorul, sunt prevazute clauze specifice privind
drepturile sale de autor, morale şi patrimoniale şi compatibilitatea
prestaţiilor solicitate cu prevederile prezentului cod deontologic.
Art. 29 Arhitectul care părăseşte locul unde a activat va putea prelua
în copii documentaţii sau părţi de documentaţii întocmite pe baza unor
contracte numai cu acordul conducerii, dacă acestea au fost întocmite
de el însuşi.
Art. 30 Arhitectul patron sau cel care deţine puterea de decizie nu va
putea refuza neintemeiat cererea unui confrate angajat de a prelua, la
părăsirea locului unde a activat, copii după documente sau părţi de
documente întocmite de acesta şi care nu afectează interesele
contractantului sau responsabilitatea asupra urmăririi în timp a
construcţiei respective.
Art. 31 Arhitectul asociat sau angajat care părăseşte o firma este
obligat să reglementeze în scris transferul de obligaţii şi probleme
între el şi firmă cu privire la:
- continuitatea lucrărilor neterminate;
- urmărirea lucrărilor pe şantiere;
- responsabilitatea comportării în timp a construcţiei;
- drepturile băneşti care îi revin;
- preluarea unor proiecte sau părti de proiecte întocmite de el în cadrul
firmei;
- drepturile de autor şi drepturile conexe ce ii revin.

PARTEA V - Integritatea şi imaginea arhitectului

Art. 32 Orice arhitect trebuie să se abţină, chiar în afara vieţii
profesionale, de la acte de natură să duca la desconsiderarea sa.
Condamnarea penală survenită este de natură să ducă la evaluarea
situaţiei în conformitate cu prevederile Legii.
Art. 33 Arhitectul are obligaţia de a nu implica numele şi activitatea sa
profesională în acţiuni de publicitate comercială în beneficiul terţilor,
dacă nu posedă date suficiente asupra lucrării de materiale şi furnituri
pentru construcţii ori despre firma de construcţii şi/sau instalaţii în
cauza ori dacă asupra lor planează indoieli legate de calitate,
prezentate deja public.
Art. 34 (1) Arhitectul îşi poate face publicitate profesională numai pe
baza propriilor realizări, evitănd promovarea unui palmares
profesional într-o manieră falsă, înşelătoare sau exagerată.
(2) Nu sunt considerate acţiuni de publicitate făcute de arhitect în
folosul sau acele manifestări în care numele său şi aspecte ale
activităţii sale profesionale sunt menţionate în scrieri literare sau de
specialitate, în mass-media, realizate de către terţi în scopul informării
publicului, şi nici acele intervenţii publice ale arhitectului cu referire
la activitatea sau creaţia sa, dacă acestea sunt motivate şi nu sunt
plătite de arhitect.

PARTEA VI - Onorarii
Art. 35 Arhitectul poate să beneficieze, pentru serviciile prestate în
relaţiile contractuale ce se stabilesc cu clientul, de un onorariu
negociat în mod liber cu acesta.

Art. 36 Este interzisă scăderea onorariului în scopul concurenţei

neloiale.

Capitolul III - Obligaţii faţă de societate; respectarea interesului public

Art. 37 Arhitectul are obligaţia să respecte legile în vigoare în locul
unde îşi desfăşoară activitatea.

Art. 38 Arhitectul va acorda maximă atenţie impactului social, precum

şi impactului asupra mediului, pe care activitatea lui le poate avea.
Toate prestaţiile profesionale ale arhitecţilor vor lua în considerare
scările de valori şi cultura fiecărei/fiecărui ţări/loc pentru care creează
lucrări de arhitectură şi urbanism. În acest sens, obiceiurile specifice
ale unei societăţi şi comunităţi nu vor fi impuse altora, iar spiritul
locului va fi protejat.

Art. 39 Arhitectul va respecta moştenirea culturală şi naturală a

comunităţii în care îşi exercită profesiunea, contribuind la conservarea
şi îmbogăţirea acesteia.

Art. 40 Arhitectul va sprijini organele competente pentru respectarea

şi restabilirea legalităţii în domeniul exercitării profesiei.
Art. 41 Arhitectul va respecta responsabilitatea legală şi drepturile
unei alte persoane în legatură cu profesia.

Art. 42 Arhitectul se va implica în mod corespunzător în activităţi

civice conexe profesiei, în scopul promovării creaţiei de arhitectură şi
urbanism.

Capitolul IV - Obligaţii faţă de clienţi

Art. 43 Alegerea arhitectului, pentru orice activitate depusă de acesta
în condiţiile legii, este liberă. Nimeni nu poate impune un arhitect unei
persoane.
Art. 44 În îndeplinirea atribuţiilor sale arhitectul este obligat să apere
interesele clientului său ca pe cele proprii.

Art. 45 Relaţiile dintre arhitect şi clienţii săi se bazează pe onestitate,

probitate, corectitudine, sinceritate şi confidenţialitate.
Art. 46 Înainte de a angaja o lucrare, arhitectul are obligaţia să
informeze clientul asupra cheltuielilor probabile pe care aceasta le
implică.
Art. 47 Arhitectul nu poate acţiona decăt în limitele contractului
încheiat cu clientul său, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Art. 48 Arhitectul nu îşi va asuma angajamente care implică situaţii

sau atitudini incompatibile cu îndatoririle sale de ordin profesional ori
care sunt susceptibile să creeze îndoiala asupra probităţii sale
profesionale.
Art. 49 Arhitectul va refuza misiuni profesionale care conduc la
nerespectarea legilor sau care contravin prevederilor prezentului cod.
El va lua măsurile de precauţie contractuale care să-i permită
întreruperea, la nevoie, a relaţiilor contractuale cu acei clienţi sau cu
acei angajatori care, prin cerinţele sau atitudinea lor pe parcursul
desfăşurării misiunilor contractate, generează situaţii ca cele enuntate
la art. 48.

Art. 50 Arhitectul nu poate oferi consultantă în situaţii în care are el

însuşi interese personale.

Art. 51 În relaţiile cu terţii arhitectul va acţiona întotdeauna numai în

interesul legitim al clientului şi în concordanţă cu interesul public.
Art. 52 În scopul evitării conflictelor de interese, arhitectul cu drept de
semnatură nu va putea presta, pentru acelaşi client, simultan cu
misiunea de proiectare sau consulting şi servicii de execuţie şi de
comerţ cu materiale de construcţii.

Art. 53 Arhitectul va păstra confidenţialitatea afacerilor clienţilor săi,

relaţia cu aceştia avănd la bază respectarea secretului profesional.
Art. 54 Angajarea unui nou client nu poate fi facută dacă prin aceasta
sunt dezvaluite secretele aflate de la un alt client, cu efecte
prejudiciabile pentru acesta.

Art. 55 (1) Pe durata angajamentului arhitectul trebuie sa ii dea

clientului tot concursul, bazat pe cunostintele sale profesionale si pe
intreaga sa experienta.

(2) În situaţia în care arhitectul are convingerea că resursele clientului

sunt insuficiente pentru realizarea lucrărilor care decurg din misiunea
angajată, el este dator să aducă acest lucru la cunoştinţa clientului în
scris.
Art. 56 Arhitectul are obligaţia de a-şi informa clientul, în timp util,
privitor la orice modificare intervenită în legatură cu prestaţia sa şi
care ar putea influenţa calitatea sau costurile investiţiei.

Art. 57 Arhitectul nu poate subcontracta integral o lucrare angajată de

el cu scopul de a avea foloase materiale din intermediere. Arhitectul
poate subcontracta părţi dintr-o lucrare angajată, cu condiţia că
interesele clientului să nu fie afectate. Încredinţarea acestor părţi se va
realiza de către arhitect pe bază de contract.

Art. 58 Arhitectul are dreptul şi obligaţia de a urmări executarea

întocmai a lucrărilor proiectate. Neconformitatea acestora cu
documentaţia elaborată va fi semnalată clientului şi, după caz,
organismelor de control abilitate.

Art. 59 Arhitectul are dreptul şi obligaţia să participe la recepţia

lucrărilor sale şi să semneze procesul-verbal de recepţie doar după
constatarea îndeplinirii în totalitate a condiţiilor pentru aceasta.
Art. 60 Arhitectul are obligaţia să păstreze şi să arhiveze originalele
documentaţilor elaborate şi să predea clientului copii dupa acestea,
conform contractului.

Capitolul V - Obligaţii faţă de profesie

Art. 61 Arhitectul trebuie să acorde din timpul său şi să contribuie cu
talentul şi priceperea sa la promovarea arhitecturii şi la întreţinerea
spiritului de breaslă.
Art. 62 În exercitarea profesiei arhitectul nu va face niciun fel de
discriminări.
Art. 63 În spiritul promovării demnităţii profesiei, arhitectul se va
îngriji ca partenerii, asociaţii şi angajaţii săi să se comporte în aşa fel
încît să nu lezeze drepturile persoanelor cu care sau pentru care
lucrează şi să nu diminueze încrederea publică în onestitatea şi
responsabilitatea cu care s-au angajat să îşi exercite profesia.

Capitolul VI - Obligaţii faţă de colegi

Art. 64 Relaţiile dintre arhitecţi se bazează pe respect, întrajutorare şi
asistenţă morală reciprocă şi, mai ales, pe respectarea dreptului de
autor.
Art. 65 Arhitectul îşi va construi reputaţia profesională pe baza
meritelor, performanţelor şi efortului propriu, fără a pune în cauză
activitatea altui confrate.
Art. 66 Concurenţa dintre arhitecţi se bazează pe competenţa şi
calitatea serviciilor profesionale oferite clienţilor. Sunt interzise şi se
consideră concurenţa neloială următoarele acţiuni:
a) tentativa sau acţiunea de atragere ori deturnare de clientelă prin
denigrarea sau discreditarea altui arhitect;
b) practicarea unor subevaluări intenţionate ale investiţiilor sau
onorariilor în discuţie, făcute cu intenţie sau avînd cunoştinţa de ofertă
anterioară a altui arhitect;
c) folosirea unei funcţii publice pe care o deţine, în scopul atragerii de
comenzi în interes personal, ocolindu-se circuitul lor legal;
d) utilizarea unor informaţii de specialitate nepublicate, la care
arhitectul a avut acces pe căi nelegale, în scopul avantajării sale în
competiţia cu alţi colegi; e) preluarea unui contract pe care un coleg
arhitect l-a denuntaţ.
Art. 67 Arhitectul nu va încerca să înlocuiască un alt arhitect din
calitatea şi atribuţiile deţinute de acesta decăt pe calea participării la o
selecţie legal organizată sau cu acordul scris al celui înlocuit.
Art. 68 Arhitectul nevoit să înlocuiască un confrate în misiunile sale
trebuie să o facă cu respectarea dreptului de autor şi a drepturilor
conexe acestuia.
Art. 69 În cazul unui confrate decedat, arhitectul care are misiunea de
a continua sau interveni asupra operei dispărutului este obligat să
ocrotească drepturile de autor ale moştenitorilor legali şi să nu aducă
atingeri creaţiei predecesorului său. În acest caz, arhitectul în cauză va
respecta, în ordine, prevederile legale în materie, eventuale clauze
testamentare sau dorinţe exprimate de autor, precum şi regulile
instituite de breaslă pentru asemenea situaţii. În toate împrejurările,
arhitectul va interveni cu respect deplin faţă de valoarea reală a
creaţiei antecesorului său.
Art. 70 Arhitectul nu îşi va însuşi proprietatea intelectuală şi nici nu va
încerca să obţină avantaje pe nedrept din munca altui arhitect sau
colaborator. În acest sens, el va preciza în mod explicit aportul fiecărui
arhitect la îndeplinirea misiunii profesionale.
Art. 71
(1) Arhitectul are dreptul să facă publică prestaţia sa prin descrieri şi
imagini interioare şi exterioare, care constituie proprietatea sa
intelectuală.
(2) Arhitectul îşi poate face publicitate, cu condiţia să nu pună în
cauză activitatea unui confrate sau a unui tert.
Art. 72 Arhitectul care este solicitat să îşi exprime părerea asupra
lucrării altui arhitect îl va anunţa pe acesta. În cazul unor lucrări scrise
publicate sau al unor disertaţii publice cu caracter de critică de
arhitectură, referirea la creaţia unui arhitect nu impune neapărat
anunţarea prealabilă a acestuia.
Art. 73 Arhitectul nu va participa în niciun fel la o competiţie de
arhitectură, consultare publică sau licitaţie pe care Uniunea
Internatională a Arhitecţilor sau secţiunile lor membre le-au declarat
inacceptabile.
Art. 74 Arhitectul va aduce la cunoştinţă Ordinului Arhitectilor şi a
autorului lucrării abuzurile pe care le constată sau despre care a fost
înştiinţat cu privire la lucrarea vreunui confrate.
Art. 75 Calomnierea unui confrate sau răspandirea de comentarii ce ar
putea să îi prejudicieze reputaţia profesională este condamnabilă. Este
de dorit ca arhitecţii să ia apărarea unui confrate atăcat pe nedrept.
Art. 76 Orice litigiu între arhitecţi referitor la exercitarea profesiunii
trebuie supus imediat spre conciliere, împreună cu toate documentele
necesare cercetării, Consiliului de conducere al Arhitectilor, înainte de
sesizarea altor instanţe.

Capitolul VII - Obligaţii faţă de Ordinul Arhitectilor

Art. 77 Obligaţiile arhitectului faţă de Ordinul Arhitectilor sunt
stabilite de Regulamentul de organizare şi funcţionare a Ordinului
Arhitectilor.

Capitolul VIII - Obligaţii în cadrul şi în relaţiile cu instituţiile publice

Art. 78 Arhitectul membru al unor comisii sau organisme tehnice nu
va divulga şi nu va folosi, în scopul obţinerii de avantaje materiale
personale, informaţii de specialitate care nu au fost făcute publice.
Art. 79 Arhitectul membru al unor comisii sau organisme publice sau
tehnice de analiză ori decizie nu se poate pronunţa asupra unei
documentaţii în a cărei întocmire este implicat personal.
Art. 80 Arhitectul nu va oferi avantaje materiale unui funcţionar
public, cu intenţia de a influenţa o decizie de care este interesat.
Art. 81 Arhitectul care ăşi desfăşoară activitatea în cadrul
administraţiei publice, în învăţămînt sau care participă în diverse
foruri decizionale şi de jurizare nu va accepta avantaje materiale
oferite pentru a i se înfluenţa decizia.

Capitolul IX - Dispoziţii finale

Art. 82 Nerespectarea prevederilor prezentului cod deontologic va fi
sancţionată conform Legii.
Art. 83 Orice interpretări ale prezentului cod deontologic sunt
exclusiv de competenţa Consiliului de conducere al Ordinului
Arhitectilor, care are obligaţia de a informa membrii Ordinului
Arhitectilor, în cel mai scurt timp, asupra interpretărilor adoptate.
Art. 84 Reglementările prezentului cod deontologic se aplică şi
conductorilor arhitecţi.
Art. 85 Orice arhitect autor titular are dreptul să deţina copii ale
proiectelor realizate pentru portofoliul personal şi în scopul protejării
dreptului de autor.
Anexa nr.6
 Tehnica 10 minute. Persoanele cu stimă de sine scăzută nu îşi
acordă suficient timp şi spaţiu. Deci, găsiţi-vă în fiecare zi 10 minute
pentru a fi numai cu voi înşivă, fără a face nimic. Unele persoane
găsesc relaxant momentul când îşi închid ochii şi-şi imaginează un
peisaj de ţară sau imaginea şi sunetul valurilor care se lovesc uşor de
mal. În timpul acestor 10 minute, încercaţi să vă simţiţi liniştiţi şi
fericiţi. Bucuraţi-vă de aceste momente. Sunt ale dumneavoastră şi
numai ale dumneavoastră.
Concentraţi-vă pe partea pozitivă. De obicei, devenim nefericiţi
atunci când ne gândim în permanenţă la greşelile pe care le-am făcut.
Dar poate creşte stima de sine, dacă putem să învăţăm din greşelile
anterioare.
De exemplu, unul dintre clienţii mei ţinea prezentări la serviciu.
Obişnuia să se tortureze singur pe sine după fiecare prezentare, gân-
dindu-se la greşelile pe care le-a făcut. În prezent scrie un raport legat
de fiecare prezentare în parte, imediat după susţinerea acesteia. Rela-
tează despre lucrurile care au mers bine. Nu este nevoie să scrie
despre lucrurile care nu au mers – ele, de obicei, nu se uită şi se va
strădui să nu le mai repete, însă lucrurile bune ar putea fi uitate, dacă
nu vor fi trecute pe hârtie.
Deci, dacă ai avut o zi proastă, daca ceva nu merge în relaţia cu
partenerul sau la locul de muncă, scrieţi un raport despre lucrurile care
au mers bine, nu despre cele ce au mers rău. Rezultatele vor fi surprin-
zătoare şi se va îmbunătăţi şi stima de sine.

Anexa nr.7
Documente oficiale (după A.Palii, Cultura comunicării)

1. Scrierea unei cereri (persoană fizică / juridică)

Cererea
Definiţie: act prin care este solicitată soluţionarea unei probleme.
Cereri pot depune atât persoanele fizice, cât şi cele juridice
(instituţii, organizaţii, întreprinderi). în primul caz cererea are o
structură, iar în cel de-al doilea- alta. Îîn ambele cazuri caracterul
cererii ca act oficial este acelaşi. Unii autori le împart în cereri oficiale
şi cereri personale. Adevărul însă este că toate cererile sunt oficiale,
indiferent dacă sunt depuse de persoane juridice sau de persoane
fizice. Pentru că cererea este un act, iar actul este numaidecât
oficial, având consecinţe juridice.
Structura cererii redactate de persoane fizice cuprinde:
1. Formula de adresare, alcătuită din cuvântul domnule {doamnă),
urmai de denumirea funcţiei destinatarului. Denumirile de funcţii de tipul
preşedinte, ministru, primar, director etc. se recomandă a fi scrise (în
cereri) cu majusculă pentru a sublinia respectul pentru funcţiile
respective. Bineînţeles, aceasta nu este o normă ortografică, ci un
marcaj stilistic al cuvintelor respective, utilizat în scopul menţionat
mai sus.
2. Formula de prezentare, alcătuită din cuvântul subsemnatul
{subsemnata), urmat de numele deplin al solicitantului (autorul
cererii), la care se adaugă datele cerute de situaţia concretă (funcţia,
adresa emitentului etc.) şi cuvântul rog sau solicit;
Solicitarea soluţionării problemei, cu sau fără expunerea ei, după
care poate urma formularea unor mulţumiri anticipate sau a unor
speranţe de a soluţiona problema;
Semnătura solicitantului (în dreapta);
Data depunerii cererii (în stânga, cu un rând mai jos decât
semnătura);
Formula finală de adresare, alcătuită din cuvântul către, urmat de
denumirea funcţiei, titlului şi de numele deplin al destinatarului (la
mijloc, sub dată şi semnătură). Cuvântul către poate lipsi, însă în acest
caz substantivul ce denumeşte funcţia va lua forma cazului dativ:
preşedintelui, directorului.
Până odinioară românii basarabeni scriau cererile în limba rusă
sau, în cel mai bun caz, în româneşte, dar după modelele cunoscute în
limba rusă. In virtutea obişnuinţei, unii scriu şi azi după modelele
ruseşti, de aceea atragem o dată în plus atenţia că modelul românesc (de
altfel, şi standardul internaţional) al cererii se deosebeşte de cel rusesc
prin lipsa denumirii cerere, prin formula de adresare, prin formula de
prezentare şi prin alte detalii.
Structura cererii redactate de persoane juridice cuprinde:
Antetul;
Numărul şi data;
Denumirea şi adresa destinatarului (în dreapta);
Expunerea problemei şi solicitarea soluţionării ei;
Denumirea funcţiei, semnătura şi numele deplin al persoanei care
va semna cererea;
Ştampila (în funcţie de necesitate).
Exemple de situaţii care necesită redactarea unei cereri: nu
există vreun om care n-ar fi avut nevoie să scrie o cerere. Persoanele fizice
(particulare) depun cereri de angajare în câmpul muncii, cereri de transfer
la alt loc de lucru sau de concediere, cereri pentru concediu sau pentru
obţinerea de acte, cereri de căsătorie sau de divorţ etc, etc. Persoanele
juridice pot adresa cereri de ofertă, cereri de prestări servicii, cereri de
eliberare de acte ş. a.
Din momentul în care pe cerere este pusă rezoluţia, ea poate
determina emiterea unor acte cum ar fi ordinul, dispoziţia etc.
Rezoluţia se pune, de regulă, în partea stângă de sus a foii, unde se
lasă în mod special loc liber (aproximativ un sfert de pagină). Este
necesar de asemenea să se lase câmp (30 mm) şi în partea stângă a
paginii, acesta dând posibilitate ca actul să fie cusut într-un dosar.

Modele de cereri depuse de o persoană fizică:

Domnule Primar,
subsemnatul Eugeniu Bârliba, student la Universitatea de Stat din
Chişinău, rog să dispuneţi a mi se elibera o adeverinţă în care să fie
reflectat faptul că părinţii mei, locuitori ai comunei Arioneşti, au câte
o pensie ce nu depăşeşte suma de 100 lei. Adeverinţa va fi prezentată la
universitate pentru a mi se distribui cămin.
2 octombrie 1998 Semnătura
 Către Primarul comunei Arioneşti, dl Ion
Patraşcu

Model de cerere depusă de o persoană juridică:

Liceul român-italian Dante Alighieri
din Chişinău
str. Mitropolit Bănulescu-Bodoni, nr. 14, tel. 23-12-85
nr. 4 18 aprilie 1996
Către Baza auto nr. 3 a Ministerului
Transporturilor al Republicii Moldova
or. Chişinău, str. Viilor, nr. 18
Vă rugăm să repartizaţi liceului nostru pentru zilele de 27 şi
28 aprilie a.c. două autocare Icarus, pentru a efectua cu liceenii o
călătorie la Iaşi. Vă rugăm să ne comunicaţi din timp, la telefon,
despre posibilitatea soluţionării cererii noastre, pentru a fi în
siguranţă.
Plata se va face din contul liceului nr. 6432195 din Banca de
Economii.
Directorul liceului Semnătura dr. Ion Răileanu
Contabil Semnătura Ana Alexandrescu

2. Scrierea unui curriculum vitae, scrisoare de motivaţie

Curriculum vitae. Un curriculum vitae (CV) este o schita biografica
întocmita de un candidat care solicita un post sau o pozitie. În general,
informatia conţinută de un CV trebuie atent selectată, ordonată şi
inclusă în sectiuni bine cîntarite şi anunţate de titluri şi subtitluri
adecvate. Dn aceasta persepectiva un CV trebuie sa fie o oglinda a
spiritului în competitie .
Principalul factor de care trebuie luat în consideraţie este
obiectivul profesional şi postul vizat. Conteaza în mare masură şi
modul general de prezentare a documentului (încadrarea în pagina,
forma grafică, hîrtia etc.).
Pentru aceasta trebuie:
· cunoaştera condiţiilor cerute de respectivul post; condiţiile pot
merge de la vîrstă, stagiu militar, personalitate etc., pîna la pregătirea
de specialitate, experienţa în domeniu, diferite abilităţi;
· alcatuituirea unei liste cu punctele forte a dumneavoastra din care sa
nu lipsească pregătirea şcolară sau universitară, calificările deţinute,
calităţile şi abilităţile care v-ar putea individualiza faţă de alţi
candidaţi şi care vă recomandă pentru postul dorit;
· prezentarea biografiei va fi limitată la doua pagini A4; CV-ul trebuie
oricum însoţit de o scrisoare de intenţie unde veţi pune în lumină
pregătirea şi personalitatea;
· utilizarea hîrtiei albă şi evitarea hîrtiei colorată şi de proastă calitate;
· redactarea CV-ului la un calculator pentru a putea fi structurat mai
bine, modificat ori de cîte ori este necesar şi pentru a fi mai uşor de
citit;
În conceperea unui CV trebuie de pornit de la ideea ca el nu este un
simplu document, ci un produs promoţional care trebuie să convingă.
Acesta trebuie să aibă o claritate grafică şi structurală deosebită pentru
a fi scanat şi parcurs cu rapiditate.

În cele ce urmeaza, va prezentam model de CV:

Curriculum Vitae
Paduraru Adrian
Strada Lalelelor Nr. 25, 5800 Suceava
Telefon: 030 214314
e-mail: paduraru.a@eed.usv.ro
Studii
· Student în anul al IV-lea , specializarea Calculatoare, la Facultatea
de Inginerie Electrica, Universitatea Tehnică din Moldova, Chişinău;
(media anului al III-lea de studii: 9,25)
· Deţinator al certificatului CCNA(Cisco Certified Networking
Associate)
· Deţinator al unui atestat Cambridge de cunoaştere a limbii engleze
(Certificate of Advanced English, CAE)
· Absolvent al Liceului Politehnic din Chişinău, promoţia 1997, cu
atestat de asistent programator
Participari la competiţii profesionale
· Locul 13 (din 56) cu echipa la divizia de seniori a concursului de
roboţi pompieri de la Trinity College, Hartford, CT USA (2001)
· Locul al IV-lea la ACM International Collegiate Programming
Contest, editia 2000
· Premiul al III-lea (cu echipa) la a VI-a ediţie a Concursului
Internaţional Studentesc “Hard & Soft” (1999)
· Diferite premii şi menţiuni la trei etape naţionale ale olimpiadei de
informatică ( 1994-1996)
Stagii de pregătire în străinătate
· Beneficiar (în calitate de student în anul al II-lea) al unei burse de
studii de trei luni la Universitatea de Ştiinte şi Tehnologii din Lille
(Franta)
Cunoştinţe şi abilităţi tehnice
· Utilizare şi proiectare de circuite electronice
· Proiectarea şi implementarea de sisteme digitale cu controlere
programabile (PLC)
· Sisteme de operare cunoscute şi utilizate: MS-DOS, Microsoft
Windows 95, Microsoft Windows NT,Windows 2000, UNIX, LINUX
· Utilizarea de programe de gestiune a bazelor de date: Microsoft
Access, Visual FoxPro, Lotus Approach
· Utilizare de programe de calcul tabelar: Microsoft Excel, Lotus 1-2-
3
· Limbaje de programare cunoscute: Pascal, C, C++, Visual C++
(MFC), Visual Basic, Java, PROLOG
· Abilităţi CAD: Protel, SPICE
· Programe de aplicaţii utilizate frecvent: Microsoft Office, Corel
Draw, Paint Shop Pro
· Design Web: Netscape, Internet Explorer, HTML Assistant Pro,
Dream Weaver, Flash
· Abilităţi de administrare a reţelelor de calculatoare sub sistemele
amintite: instalare, configurare, securitate
Colaborări didactice
· Laborant cu jumatate de normă: administrarea reţelei de calculatoare
din laboratorul de programare (sub îndrumarea doamnei Sef. lucrări
Virginia Panait)
Alte activitati
· Redactor şef al ziarului electronic studenţesc, ARHEUS
· Portarul echipei reprezentative de fotbal a facultăţii
· Membru OSFIE ( Organizaţia Studenţilor din Facultatea de
Inginerie Electrica)
Pasiuni
· Sofatul
· Tenisul de cîmp
· Arta fotografică

Variantă modernă de CV

Domiciliu: str. Libertăţii 18, ap.6, or. Chişinău, RM

nascuta: 00.00.1981 r.Ialoveni, s. Ruseştii Noi
tel. 40-00-00 mob. 000000000

CURRICUM VITAE

Maru Mara

Caracteristică generală

Onestă, punctuală, responsabilă şi cu iniţiativă de dezvoltare a

afacerilor. Posedă capacităţi şi aptitudini excelente în domeniul
comunicării şi vinzărilor de produse şi servicii ale companiilor,
inclusiv a produselor şi serviciilor de telefonie mobilă;

Educatie formală şi nonformală

Facultatea Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea de Stat

din Moldova 2007- 2011
 Teza de licenta ......

Training, „Tehnica vinzării produselor şi serviciilor”, OCT Caraşeni

Iulie 2010
Am invatat despre:
etapele vinzării unui produs sau serviciu
factorii ce influientează vinzarile unei firme
tratarea clienţilor dificili şi a obiecţiilor acestora
Importanţa primei impresii în vînzare

Seminar, „Fericirea în cuplu J ”, Federaţia Familiilor pentru Unificare

şi Pace în Lume din Moldova, mun.Chişinău
Iunie 2010
Descrie succint

Liceul Teoretic „Petru Zadnipru”, mun.Chişinău.

1996- 1999
Medie

Activitate profesională

Vînzător - consultant, Compania de Telefonie mobilă, SRL”I.P.

Vasiliev” Moscova, or.Lobnea 2004 -2006
,,
,,,

Abilităţi

Sociabilă,
dorinţă şi capacitate de lucru cu oamenii,
adaptabilitate facilă la condiţii de stres J
fidelitate, dinamizm,
înaltă capacitate de efort,
 voinţă şi putere de a finaliza cu succes toate acţiunile iniţiate,
punctualitate.

Pasiuni

Cititul cărţilor (care sunt?)

Muzică (.......)
Animalele ( de ce ?)
Plimbarea la natură,
Călătorii (unde visezi sa ajungi?).

Alte informatii relevante

Permis de conducere valid categorie „B” (si experienta de

conducere J)
Abilităţi de lucrul cu calculatorul (Word, Excell, Power Point ...)
Disponibilă de a calatori în interes de serviciu
Ne fumatoare

Referinţe

Braga Mihail, dr.hab...

Lungu Viorelia, Drd .....
Eu certific că informaţia prezentată este veridică şi completă.

Semnatura M. Maru
Actualizat: Septembrie 2011

Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie

Scrisoarea de intenţie sau de motivaţie (cunoscută şi sub
denumirile de scrisoare de prezentare sau însoţire a unui CV) este un
instrument de comunicare scrisă pe care orice aspirant la un loc de
muncă trebuie sa înveţe să-l folosească. Acest tip de scrisoare oficială
ofera posibilitatea de a vă prezenta în scris, de a vă face cunoscute
"punctele forte" ale personalităţii dumneavostră care vă pot transforma
într-un candidat favorit pentru poziţia sau postul solicitat.
CV-ul conţine cele mai multe informaţii despre dumneavoastră, dar
nu va putea înlocui sau suplini lipsa unei astfel de scrisori în care toate
detaliile tehnice prezentate schematic în CV vor fi articulate şi
însufleţite în cîteva fraze bine alcătuite, care sa vă prezinte. Astfel, veţi
determina pe angajator sa se gîndescă că anume dumneavoastră sînteţi
mai potrivit postului decît alt candidat cu un CV la fel de
impresionant.
Scrisoarea va fi adresata persoanei care se ocupă de angajări sau
direct departamenului de resurse umane, dacă nu aveţi informaţii
complete. Dacă firma este mică, scrisoarea poate fi trimisă direct
managerului.
În primul paragraf, trebuie să fie precizat postul vizat şi sursa din
care a fost obţinută informaţia referitoare la poziţia disponibilă (anunt
publicitar, cunoştinţe, prieteni etc.). Dacă nu aveţi informaţii exacte
despre un anumit post, vă puteţi exprima propria opţiune pentru un
domeniu de activitate. Este bine să subliniaţi domeniul în care v-aţi
remarcat sau aţi obţinut performanţe deosebite.
În cele doua sau trei paragrafe din corpul scrisorii trebuie să vă
puneţi în valoare întreaga personalitate, să puneţi accent pe acele
detalii şi aspecte din CV care vă pun într-o lumină favorabilă, dar care,
din pricina schematismului biografiei, pot trece neobservate. Este
recomandabil să precizaţi care din calităţile şi aptitudinile
dumneavoastră enunţate în CV, se “mulează” pe profilul postului
solicitat. De asemenea, puteţi include şi motivele care va determina să
părăsiţi actualul loc de muncă şi să vă exprimaţi clar dorinţa de a
candida pentru noul post.
În paragraful de încheiere trebuie să multumiţi pentru timpul
acordat lecturii, să vă exprimaţi disponibilitatea pentru un interviu de
angajare şi enventual să indicaţi care este cel mai rapid mod în care
puteţi fi contactat (telefon, e-mail, adresa). Precizaţi că puteţi fi
contactat oricînd pentru orice alte detalii clarificatoare;
Model 1
Str.Rezervorului, nr.15
8724 Chişinău
Domnului Matei ZAGAN
Resurse umane
MICS-Software
Strada Străduinţei, nr. 122
5800 Chişinău
Stimate Domnule Matei Zagan,
Vă solicit atenţia în urma anunţului referitor la postul de
programator, anunţ publicat de firma dumneavoastră în nr. 25/2000 al
revistei “Electronica Aplicată”.
În calitate de student în anul al IV-lea al Facultatii de Inginerie
Electrica, Chişinău, am fost deosebit de atras de perspectivele de
dezvoltare şi politica de angajare promovată de firma MICS-Software.
Prezentările realizate de coordonatorii dumneavoastră de
departamente în cadrul întîlnirilor trimestriale organizate de facultate
cu reprezentanţii firmelor şi instituţiilor de profil din Chişinău şi din
ţară m-au determinat să-mi reevaluez cunoştinţele teoretice şi practice,
să aprofundez anumite aspecte şi să-mi doresc o colaborare de viitor
în spiritul profesionalismului şi dialogului deschis.
În anul 1999 am fost angajat cu jumatate de normă la firma
UnionFenosa, cumulînd atribuţii de administrator de reţea şi
programator în FoxPro. Pe parcursul acestei colaborari am reuşit să
realizez un program de contabilitate, să îmi perfecţionez abilităţile de
lucru în echipă şi să îmi verific capacitatea de adaptare la situaţii
neprevăzute.
Cu cîteva luni înainte de absolvire, în iulie 2000, am participat la
concursul anual ACM International Collegiate Programming Contest
organizat de Microsoft la Bucureşti, unde, împreună cu alţi doi colegi,
am obţinut locul al IV-lea din 12 echipaje.
Proiectul meu de absolvire a vizat realizarea unui sistem de
supraveghere video, avînd drept suport reţeaua Internet. Acest sistem
este operaţional şi este utilizat în cadrul sistemului de securitate al
Facultăţii de Inginerie Electrică, permitînd oricarui client conectat la
reţea să vizualizeze imaginile transmise.
Mi-ar placea să pot completa această succintă descriere în cadrul
unei întrevederi, cînd aşi putea adînci unele aspecte menţionate în CV-
ul meu şi aşi putea răspunde pe larg întrebărilor dumneavoastră.
Pentru un eventual interviu ma puteţi contacta prin telefon la
numarul 092 000000 sau prin e-mail, la adresa: mihai.georgescu
@hotmail.com.
Cu multumiri şi consideraţie, Mihai Georgescu.

3. Scrierea unei recomandări, unei referinţe

Recomandarea
Definiţie: act prin care se recomandă angajarea unei persoane în
tr-un post.
Structura recomandării cuprinde:
Denumirea unităţii la care va fi prezentată recomandarea (sus, în
dreapta);
Denumirea „Recomandare'''';
Conţinutul care începe cu formula de prezentare a emitentului
după care urmează textul propriu-zis al recomandării;
Semnătura emitentului (jos, în dreapta);
Data (jos, în stânga).
Exemple de situaţii care necesită redactarea unei
recomandări.
Din însăşi definiţia recomandării putem observa că actul respectiv se
utilizează la încadrarea în câmpul muncii, anexându-se împreună cu
curriculum vitae la cererea de angajare. Angajarea într-o funcţie, mai
ales într-un post de răspundere, are o importanţă deosebită. Patronii
diferitelor unităţi, precum şi serviciile sau funcţionarii care au în
sarcină angajarea personalului, studiază bine candidaţii ce aspiră la
funcţiile vacante, cerându-le uneori, atunci când consideră necesar, o
recomandare din partea unei persoane cunoscute. Evident,
recomandarea nu poate fi dată de oricine, ci numai de notorietăţi,
specialişti cunoscuţi sau de persoane cu nume de prestigiu şi cu
reputaţie neîndoielnică. Este normal ca persoana care dă o
recomandare să poarte răspundere, cel puţin răspundere morală, în
faţa unităţii respective pentru candidatura recomandată. De aceea
putem da o recomandare doar în cazul în care cunoaştem bine
candidatul şi avem certitudinea că el îşi va onora obligaţiunile de
funcţie.

Model de recomandare:
Societatea pentru
Asistenţă şi Servicii Juridice
Asis-Centru
RECOMANDARE
Subsemnatul Anatol Rotaru, doctor în drept, profesor la
catedra de drept comercial a Universităţii de Stat din
Chişinău, o recomand pe absolventa noastră Tatiana
Gheorghiţă pentru a fi angajată ca jurist la Societatea Asis-
Centru.
Domnişoara T.Gheorghiţă a fost una dintre cele mai
bune studente la facultate. A scris sub conducerea mea teza
de licenţă cu tema Legea falimentului în contextul legislaţiei
româneşti şi a celei internaţionale, obţinând cea mai înaltă
apreciere din partea comisiei de examinare.
Fiind înzestrată cu o serie de calităţi valoroase, cum ar fi
inteligenţa şi agerimea, şi având cunoştinţe temeinice în
domeniul dreptului economic, dra T.Gheorghiţă va fi un
avocat excelent. Cu atât mai mult cu cât ea are un nivel elevat
al culturii comunicării şi o puternică forţă de convingere.
Dra T.Gheorghiţă este un om corect, onest, de o înaltă
probitate morală. Sunt sigur că se va manifesta ca un
specialist foarte bun şi va contribui la sporirea prestigiului
Societăţii Asis-Centru.
 15 iunie 1998 Semnătura

Referinţa

Referinţa, ca act scris, poate fi de două tipuri.

Definiţia unuia dintre tipurile de referinţă ar fi următoarea: act în
care se dă o informaţie despre situaţia unei persoane.
Sub aspect structural referinţa se aseamănă întocmai cu
recomandarea. Atât într-un act, cât şi în altul, se dau informaţii despre
o persoană. Diferenţele de conţinut şi cele ce ţin de procedura
eliberării şi prezentării actelor respective, care totuşi există, constau în
următoarele:
Recomandarea se dă pentru facilitarea angajării într-o funcţie, iar
referinţa - pentru alte cazuri care necesită cunoaşterea unei persoane.
De aceea în recomandare se prezintă doar informaţia necesară pentru
angajare, iar în referinţă poate fi orice informaţie, inclusiv pentru
angajare, în funcţie de necesităţile celui care o solicită.
2.Recomandarea prezintă în special părţile pozitive ale persoanei,
iar în referinţă se dă o informaţie obiectivă despre persoana vizată.
3. Candidatul la o anumită funcţie primeşte recomandarea pe care
urmează să o prezinte singur la locul unde doreşte să fie angajat.
Referinţa, însă, se prezintă direct celui care are nevoie de informaţia
respectivă.
Model de referinţă:
Comisia pentru atestarea personalului
ingineresc de la Uzina de televizoare Alfa
REFERINŢĂ
Subsemnatul Valerian Ţurcanu, inginer-şef la Uzina de
televizoare Alfa, îl cunosc bine pe inginerul de schimb Vitalie Ciofu.
Cred că este un specialist excepţional în domeniul tehnicii
electronice. însă, din păcate, consumă frecvent băuturi alcoolice,
uneori chiar şi în orele de program, fapt care îl face incorect şi chiar
iresponsabil pentru obligaţiunile de funcţie.
25 decembrie 2011 Semnătura

4. Scrierea unei note informative, explicative.

Nota informativă
Definiţie: act în care o persoană prezintă unor organe
administrative informaţii asupra unui fapt.
Structura notei informative cuprinde:
Denumirea funcţiei şi numele destinatarului; (sus, în dreapta);
Denumirea „Notă informativă";
Conţinutul începând cu formula de prezentare după care
urmează îmbinarea „vă informez'1 şi informaţia propriu-zisă;
Semnătura (jos, în dreapta);
Data (jos, în stânga).
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unei note
informative: nota informativă este de proporţii reduse. Ea poate fi
scrisă atât la cererea administraţiei, cât şi din iniţiativa unui angajat.
Scopul este de a transmite administraţiei informaţii necesare pentru
luarea unor măsuri sau soluţionarea unor probleme.
Pentru pregătirea dărilor de seamă privitor la activitatea unei
întreprinderi, instituţii etc. sunt necesare note informative care să
reflecte în mod special anumite fapte.
Model de notă informativă:
Inspectoratul Şcolar Judeţean Soroca
NOTĂ INFORMATIVĂ
Subsemnatul Anatol Petrencu, director al şcolii medii din
Chetrosu, vă aduc la cunoştinţă că acum trei zile am constatat
câteva fisuri mari în pereţii şi tavanul clădirii nr. 2 a şcolii
noastre, in care se află ospătăria si atelierele. Presupun că
clădirea e în stare avariată; e necesar ca ea să fie cercetată şi
 apreciată de către specialişti pentru a se lua măsurile
necesare.
13 octombrie 1998 Semnătura

Nota explicativă
Definiţie: act prin care o persoană prezintă unor organe
administrative explicaţiile motivelor unui fapt în care este implicată.
Structura notei explicative cuprinde:
Denumirea funcţiei şi numele destinatarului sau denumirea acestuia;
Denumirea „Notă explicativă";
Conţinutul începând cu formula de prezentare după care urmează explicarea
faptului;
Semnătura (jos, în dreapta);
Data (jos, în stânga).
Exemple de situaţii care necesită redactarea unei note explicative: se
prezintă la cererea administraţiei, cînd apar unele nereguli în activitatea de
producţie sau în respectarea regimului de muncă. Notă explicativă se păstrează
în dosarul acestuia.
Nota explicativă este diferită de nota informativă prin: 1) în prima se explică
(motivele) faptului (deja cunoscut); în următoarea, se prezintă informaţii
despre un fapt, 2) persoana care prezintă informaţii poate fi simplu
observator, martor, cealaltă poate fi implicată în faptul respectiv;

Model de notă explicativă:

Către Directorul Uzinei de
Tractoare din Chişinău, dl Traian Mănescu
NOTĂ EXPLICATIVĂ
Subsemnatul Vasile Cătană, paznic la Uzina de Tractoare, pe
data de 8 februarie 1998 mi-am făcut serviciul la poartă, de la ora 8
până la ora 16. Am făcut doar o întrerupere nepermisă pentru 10
minute (aproximativ la ora 11), având nevoie să dau un telefon şi
lăsând postul de pază fără supraveghere. Presupun că tocmai în
aceste zece minute au fost scoase de pe teritoriul uzinei bunurile
sustrase.
Cer iertare pentru nerespectarea Regulamentului de pază şi
promit ca pe viitor să nu mai comit asemenea încălcări.
9 februarie 1998 Semnătura

5. Lucrări de corespondenţă oficială:

Scrisorile emise şi expediate de o persoană, fizică sau juridică,
constituie cartea de vizită a persoanei respective. Ţinuta lor estetică şi
cărturărească vorbeşte foarte mult despre emitent. Tocmai de aceea
corespondenţa trebuie să fie redactată în modul corespunzător,
excelând prin claritate, concizie şi având o eleganţă deosebită. Are
mare importanţă până şi calitatea hârtiei, aspectul antetului (dacă el
este), aranjarea textului în pagină, mărimea literelor, alegerea
caracterelor pentru evidenţierea unor fapte etc. Sunt deranjante
ştersăturile şi alte rectificări vizibile. E recomandabil ca în partea de jos
a foii să fie notate numele şi numărul de telefon al persoanelor
responsabile nemijlocit de problema abordată în scrisoare. Lipsa datei,
a numărului sau mai ales a semnăturii este considerată lacună
intolerabilă.
În unele surse corespondenţa e clasificată în scrisoare iniţială (în
care se iniţiază soluţionarea unei probleme), scrisoare de răspuns (în
care se răspunde la scrisoarea iniţială) şi scrisoare de revenire (în
care se revine la o problemă nesoluţionată până la capăt sau la o
problemă ce trebuie rezolvată în condiţii noi). Mai jos sunt examinate
aceste cazuri.
Cererea de ofertă
Definiţie: cerere în care este solicitată o ofertă.
Structura cererii de ofertă cuprinde:
1. Antetul; 2. Numărul şi data; 3. Denumirea destinatarului (sus, în
dreapta); 4. Cuprinsul cu solicitarea propriu-zisă; 5. Denumirea
funcţiei, semnătura şi numele emitentului.
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unei cereri de
ofertă: Universitatea Tehnică din Moldova şi-a dat în folosinţă un
nou bloc de studii, pentru care are nevoie de mobilier special. Ar dori
să-1 cumpere de la Fabrica de Mobilă şi solicită în acest sens să
obţină o informaţie exhaustivă despre modelele de garnituri produse la
fabrica respectivă, despre preţuri şi condiţiile de livrare. În acest scop
vicerectorul pentru problemele administrării întocmeşte şi expediază
o cerere de ofertă.

Model de cerere de ofertă:

Universitatea Tehnică din Moldova
or. Chişinău, bd Ştefan cel Mare, nr. 112, tel. 34-65-72
Nr. 87 13 aprilie 1999
Fabrica de Mobilă din Iaşi
or. Iaşi, str. Nicolae Iorga, nr. 40

Domnule Director,
Universitatea noastră şi-a construit un nou bloc de studii, cu săli
pentru conferinţe şi laboratoare. Avem nevoie de mobilier
corespunzător, de aceea ne sunt necesare informaţii care ar viza
anume mobilierul pentru instituţii de învăţământ. In acest sens vă
rugăm să ne expediaţi o ofertă cu cataloagele mobilierului respectiv,
având caracteristicile necesare, preţurile şi condiţiile de livrare şi de
transportare.
Aşteptăm oferta Dvs. în speranţa că vom găsi în ea modelele care
ne-ar interesa.
Cu tot respectul,
Vicerector pentru problemele administrării

Semnătura Vladimir Puşcaş

Oferta. Definiţie: scrisoare prin care se propune vânzarea

unor mărfuri sau prestarea unor servicii.
Structura ofertei cuprinde:
 Antetul;
Numărul şi data:
Denumirea destinatarului;
Denumirea "Ofertă";
Cuprinsul în care se propun mărfurile sau serviciile;
Denumirea funcţiei, semnătura şi numele emitentului.
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unei oferte:
Oferta poate fi propusă ca răspuns la o cerere de ofertă, precum şi
independent de faptul dacă ea a fost cerută sau nu.
În ultimul timp au devenit foarte obişnuite ofertele publicitare,
ele ajungând la destinatar prin intermediul presei electronice sau al
celei scrise. În lumea economiei de piaţă ofertele sunt un element
indispensabil al relaţiilor comerciale. Lupta se consideră cîştigaţă_
când o ofertă este acceptată şi ca urrmare se încheie un contract
comercial. Biruinţa este mai îmbucurătoare dacă contractul este de
lungă durată.

Model de ofertă specială:

Fabrica de mobilă din Iaşi or. Iaşi, str. Nicolae Iorga, nr. 40
Nr. 120 28 aprilie 2011
Universitatea Tehnică din Moldova or.
Chişinău, bd Ştefan cel Mare, nr. 112
OFERTĂ
Suntem bucuroşi de dorinţa Universităţii Tehnice din Moldova de a
cumpăra producţia noastră. La cererea Dvs. vă comunicăm
următoarele: Vă expediem alăturat un exemplar al catalogului
producţiei noastre, în care veţi găsi numaidecât şi modelele de
mobilier care vă interesează, precum şi condiţiile de livrare.
Colegiul Comercial din Chişinău a achiziţionat de la noi, acum
trei luni, mobilă pentru instituţii de învăţământ. Aţi putea lua
cunoştinţă de ea, la Chişinău, şi în cazul în care aceasta ar
corespunde necesităţilor Dvs. aţi putea face o comandă.
 Peste două săptămâni fabrica noastră va avea la Chişinău, la
Moldexpo, o expoziţie de mobilă, inclusiv pentru instituţii de
învăţământ. Am fi bucuroşi să ne vizitaţi.
Unitatea noastră poate executa comenzi speciale, de mobilier unic,
ajustat la condiţii concrete. Garniturile pot fi executate din specii
alese de lemn, la dorinţa solicitantului. Pentru a face o asemenea
comandă este nevoie să invitaţi specialiştii noştri, care vor veni la
faţa locului, vor realiza proiectele, vă vor explica toate condiţiile de
executare a comenzii şi de încheiere a contractului.
Sperăm că unele propuneri ale noastre vor satisface
cerinţele Dvs. şi rămânem în aşteptarea comenzii.
Director comercial Semnătura Carmen Focşa

Model de ofertă circulară:

ÎN ATENŢIA MAGAZINELOR DE LEGUME întreprinderea
agricolă Legumicultorii ecologişti, cu sediul în comuna Pepeni,
judeţul Orhei, vinde cu ridicata, la cele mai avantajoase preţuri,
legume absolut curate din punct de vedere ecologic. Asigurăm
transportul până la locul de destinaţie. Condiţiile de livrare sunt
negociabile.
O asemenea ofertă poate fi expediată mai multor magazine
specializate în vânzarea legumelor, dar poate fi publicată şi într-o
ediţie publicitară. Evident că în cazul în care ea va fi publicată, antetul,
numărul, data şi semnătura vor lipsi.

Comanda
Definiţie: scrisoare prin care se comandă livrarea unor mărfuri sau
prestarea unor servicii.
Structura comenzii cuprinde:
Antetul;
Numărul şi data;
Denumirea destinatarului;
 Conţinutul amănunţit al comenzii cu toate datele mărfurilor sau serviciilor
comandate şi cu garanţiile de achitare conform contractelor
încheiate şi legislaţiei în vigoare.
5. Semnătura emitentului. În unele cazuri şi semnătura contabilului.
6. Ştampila.
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unei comenzi: după
cererea de ofertă şi ofertă, comanda este următorul inel în lanţul
reiaţiilor comerciale. Comanda este o scrisoare cu efecte, juridice. Ea
trebuie să prevadă toţi parametrii cantitativi şî calitativi ai mărfurilor sau
serviciilor comandate: cantitatea exactă, exprimată în unităţi cum ar fi
lada, coşul, vadra etc), indicarea standardelor oficiale (dacă acestea
există), stabilirea tipurilor de ambalaje şi a modului de transportare etc. În
cazul în care nu este posibil a se face referinţă la anumite standarde,
parametri calitativi trebuie descrişi cu toată scrupulozitatea: culoare,
dimensiuni, gust, miros, compoziţie chimică etc. În caz contrar pe
parcursul executării comenzii pot să apară litigii.

Model de comandă:
Magazinul de legume TOAMNA DE AUR
or. Chişinău, str. Cheiului, nr. 87, tel. 86-43-95
Nr. 350 23 septembrie 2011
Întreprinderea agricolă
Legumicultorii ecologişti
comuna Pepeni, jud. Orhei
Conform contractului nr. 84 din 4 martie 2011, vă rugăm să ne
expediaţi la data de 28 septembrie 2011 următoarele cantităţi de
legume:
Roşii — 7 tone;
Varză — 3 tone;
Castraveţi — 2 tone;
Pepeni verzi — 10 tone;
Pepeni galbeni — 5 tone.
Condiţiile de livrare şi de achitare sunt cele prevăzute în contract.
 Vă amintim că probele de laborator au arătat că parametrii
calitativi ai pepenilor verzi din tranşa anterioară au avut anumite
devieri de la cei prevăzuţi în contract (a se vedea procesul-ver-bal nr.
12 din 2 septembrie 2011). Vă atenţionăm în acest sens ca asemenea
devieri să nu se repete.
Director comercial Ştampila Semnătura Elena Graur

Reclamaţia

Definiţie: scrisoare în care sunt înaintate cuiva anumite pretenţii în

scopul soluţionării amiabile a unui litigiu.
Structura reclamaţiei cuprinde:
Antetul;
Numărul şi data;
Denumirea destinatarului;
Denumirea "Reciamaţie";
Conţinutul cu expunerea şi argumentarea pretenţiilor şi cu
propunerile de soluţionare a litigiului;
Denumirea funcţiei, semnătura şi numele emitentului.
Exemple de situaţii care necesită redactarea unor reclamaţii:
lanţul de acte şi scrisori comerciale (cererea de ofertă, oferta,
contractul, comanda) urmăresc, realizarea defacto a unor acţiuni de
vânzare-cumpărare a mărfurilor sau de prestare a serviciilor. Însă
deseori se întâmplă că în desfăşurarea acestor acţiuni apar abateri
(indezirabile) de la condiţiile stipulate în contract sâu în comandă.
Aceste abateri, uneori fiind destul de grave, pot leza drepturile uneia
din părţi sau îi pot cauza prejudicii. Evident, partea respectivă va
înainta partenerului său o reclamaţie în care îşi va"expune pretenţiile şi
va propune soluţii.
Abaterile pot fi cele mai diferite: cantitatea ori calitatea
mărfurilor sau a serviciilor este necorespunzătoare; termenele de
livrare sau modul de achitare nu sunt respectate; ambalajul este
necorespunzător; utilizarea unor spaţii închiriate nu corespunde
condiţiilor contractuale etc.
 În cazurile arătate mai sus (precum şi în multe altele), se va
depune o reclamaţie în care partea prejudiciată îşi va expune
pretenţiile şi va cere repararea pagubelor şi neadmiterea lor în
continuare.
Deşi în toate reclamaţiile sunt formulate nişte nemulţumiri, autorul
trebuie să fie echilibrat şi să-şi aleagă un stil neutru, ameimitări.
Pretenţiile formulate în reclamaţie trebuie să fie, în mod
obligatoriu, întemeiate pe fapte, acte doveditoăre, probe etc. Înaintarea
unei reclamaţii este o măsură prealabilă obligatorie de soluţionare a
unui litigiu comercial, adică o măsură antijudiciară (şi extrajudiciară) de
soluţionare a litigiului. O cerere de chemare în judecată nu va fi
primită, dacă în prealabil nu a fost înaintată părţii învinuite o
reclamaţie.
Model de reclamaţie:
Societatea comercială ABC or. Bălţi,
str. Nicolae Iorga, nr. 89, tel. 24-65-91; fax. 24-24-25
Nr. 13 31 iulie 2011
Întreprinderea de Construcţii Ago-Dacia
or. Chişinău, str. Măgurele, nr. 60
RECLAMA ŢIE
Cu tot respectul faţă de întreprinderea Dvs., suntem nevoiţi a
Vă comunica că prevederile contractului nr. 21 din 6 martie 2010,
încheiat între Societatea Comercială ABC şi întreprinderea de
Construcţii Ago-Dacia, nu au fost îndeplinite în modul cerut de
contractul amintit şi de actele anexate la acesta.
În procesul-verbal nr. 1 din 25 iulie 2011 de dare în primire a
clădirii, comisia de experţi a constatat o serie de nereguli care ar
putea fi înlăturate (de pildă, tencuiala necalitativă), precum şi
unele neajunsuri regretabile care nu pot fi eliminate, dar care se
răsfrâng în mod principial asupra calităţii casei în ansamblu (de
exemplu, betonul utilizat pentru turnarea coloanelor şi a tavanului
este de o marcă mai joasă decât cel prevăzut pentru asemenea
scopuri şi decât cel indicat în proiectul clădirii).
 În situaţia în care s-a creat, Societatea Comercială ABC va fi
nevoită să demoleze acoperişul, coloanele, tavanul în întregime, şi
să dea jos tencuiala, pentru a le reface pe toate de la început, fapt
care va costa incomparabil mai mult decât costul iniţial al
lucrărilor de construcţie.
Conform calculelor comisiei de experţi, lucrările de demolare vor
costa 50 mii lei, cele de reconstrucţie — 30 mii lei, iar materialele -
40 mii lei Potrivit art. 215 şi 367 din Codul Civil al Republicii
Moldova şi art. 12 din Legea cu privire la protecţia consumatorilor,
pagubele beneficiarului trebuie să fie recuperate de către executant.
în cazul de faţă, prejudiciul pricinuit Societăţii Comerciale ABC, care
trebuie restituit, se calculează în felul următor:
Lucrările de demolare - 50 mii lei;
Lucrările de reconstrucţie - 30 mii lei;
Materialele — 40 mii lei;
Venitul nerealizat - 50 mii lei.
Societatea Comercială ABC va propune să recuperaţi
prejudiciul cauzat în sumă de 170 mii lei în termen de 10 zile.
A doua soluţie pe care o propune Societatea Comercială ABC
e ca întreprinderea de Construcţii Ago-Dacia să îndeplinească cu
materialele proprii, conform proiectului, lucrările de demolare şi
cele de reconstrucţie şi să plătească în contul Societăţii
Comerciale venitul nerealizat în sumă de 50 mii lei.
Prezenta reclamaţie este o propunere de soluţionare prealabilă
a litigiului.
Sperăm ca întreprinderea de Construcţii Ago-Dacia va
accepta una din cele două soluţii propuse mai sus, fără a aborda
litigiul în instanţă de judecată şi vom reuşi astfel să scoatem la
bun sfârşit construcţia începută încă în anul trecut.
Anexă: copia de pe procesul-verbal nr. 1 din 25 iulie 2011
Directorul Societăţii Comerciale ABC Semnătura Ion Zaporojan

Răspunsul la reclamaţie
 Definiţie: scrisoare prin care se dă răspuns la o reclamaţie.
Structura răspunsului la reclamaţie cuprinde:
Antetul;
Numărul şi data;
Denumirea destinatarului;
Conţinutul cu luarea de atitudine faţă de reclamaţie, cu acceptarea
sau respingerea întemeiată (totală sau parţială) a fiecărei pretenţii şi cu
concluziile asupra propunerilor reclamantului.
Denumirea funcţiei, semnătura şi numele emitentului.
Fiecare reclamaţie trebuie să primească un răspuns, indiferent
dacă suntem de acord sau nu cu pretenţiile reclamantului. În orice
situaţie, răspunsul la reclamatie trebuie să păstreze un ton civilizat.
În cazul în care reclamatul recunoaşte, parţial sau total, pretenţiile
reclamăntul trebuie mai întâi să-şi ceară scuze pentru apoi să propună
soluţii.
În cazul în care pretenţiile nu sunt acceptate reclamatul trebuîe sa-
şi argumenteze motivaţia şi să-şi exprime regretul în legătură cu cele
întâmplate! În aceste situaţii argumentarea şi forţa logică de
convingere au o importanţă decisivă. Evident, toate vor fi întemeiate
pe probe.
Model de răspuns la reclamaţie:
Întreprinderea de construcţii Ago-Dacia
or. Chişinău, str. Măgurele, nr. 60, tel. 23-34-65;
23-32-53
Nr. 41 5 august 2011
Societatea Comercială ABC
Ref: răspuns la reclamaţie
Domnule Director,
Exprimăm regretele noastre în legătură cu problemele
care au apărut şi la care V-aţi referit în reclamaţia Dvs. din 31
iulie 2011. In linii mari Dvs. aveţi dreptate: casa pe care am
înălţat-o la comanda Dvs. conform contractului, a fost construită
cu unele abateri de la proiect, fapt pentru care ne cerem scuze,
luându-ne totodată şi obligaţiunea de a înlătura neajunsurile
descoperite. Totuşi defectele nu sunt atât de grave după cum sunt
prezentate în reclamaţie.
1. Tavanul într-adevăr este turnat dintr-un beton cu marca
mai joasă decât cea indicată în proiect. Însă acest fapt nu s-a
întâmplat din vina noastră. Am comandat la Uzina de Beton Armat
din Bălţi betonul corespunzător proiectului, însă ne-au adus beton
de marcă mai joasă fără să ne înştiinţeze. Vom depune împotriva
uzinei o acţiune prin care vom cere recuperarea pierderilor.
Tavanul nu trebuie demolat. El poate fi fortificat prin
adăugarea unui strat de beton armat, în partea de sus, fără a se
demonta acoperişul. Suntem gata să îndeplinim aceste lucrări din
contul nostru.
Coloanele nu necesită a fi demolate. Ele sunt turnate din
beton de marcă înaltă, însă tencuiala a fost realizată din materiale
necorespunzătoare. Propunem să schimbăm tencuiala.
Acceptăm propunerea de a tencui a doua oară pereţii.
Toate lucrările vor fi făcute din contul întreprinderii de
Construcţii Ago-Dacia.
Vom realiza toate lucrările şi vom da casa în folosinţă în
termen de 10 zile de la data acceptării prezentului răspuns.
Pretenţia de recuperare a venitului nerealizat o considerăm
neîntemeiată, cu atât mai mult cu cât noi suntem gata să
înlăturăm toate defectele numai în 10 zile.
Sperăm să manifestaţi toată înţelegerea faţă de propunerile
noastre, ca să putem relua de urgenţă lucrările. Cu tot respectul,
Directorul întreprinderii de Construcţii Ago-Dacia,
Semnătura Nelu Pruteanu

f) Scrierea unui plan de activitate, darea de seamă, raport.

Planul de activitate
Definiţie: act în care e proiectată munca cuiva pe un anumit
termen, în mod compartimentat şi eşalonat, cu obiectivele respective,
cu termenele de îndeplinire a fiecărei activităţi şi cu alte detalii specifice
domeniului de activitate.
Structura planului de activitate cuprinde:
Menţiunea Aprobat cu denumirea funcţiei, numele şi semnătura
persoanei care a aprobat actul (sus, în dreapta);
Data aprobării (sus, în dreapta, sub semnătură);
Denumirea „Plan de activitate" urmată de numele deplin şi
funcţia persoanei (sau de denumirea unităţii) a cărei activitate este
planificată şi de indicarea termenului muncii planificate;
Conţinutul cu compartimentele pe genuri de activitate şi rubricile
necesare;
Denumirea funcţiei, numele şi semnătura persoanei a cărei
activitate este planificată.
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unui plan de
activitate: în mod normal, fiecare funcţionar, unitate (sau subdiviziune a
ei), minister, partid etc. are un plan de activitate pe o perioadă de timp,
fapt care îi canalizează şi îi disciplinează activitatea respectivă.
Planul de activitate se mai numeşte plan de lucru, program de
lucru, program de activitate. El poate prevedea activitatea unei persoane
sau a unei unităţi (instituţie, întreprindere etc), fiind foarte desfăşurat şi
compartimentat pe capitole (paragrafe) sau având o formă schematică
cu rubricile necesare, pentru a reflecta aspectele de activitate ce
prezintă interes.
Pentru a avea valoare de act, planul de activitate trebuie aprobat de
organul sau persoana învestită cu împuternicirile respective. Uneori el
poate fi parte integrantă a unui contract de muncă. După aprobare el
devine obligatoriu.
Unii funcţionari publici, mai ales conducători de unităţi şi
subdiviziuni, îşi întocmesc, în mod cu totul individual, planuri de
activitate pe termene foarte scurte (de exemplu, pentru o săptămână),
indicând schematic în ele activităţile mai importante care urmează a le
realiza, mai ales întâlnirile cu oameni de afaceri şi cu alte persoane,
recepţiile pe care vor trebui să le ofere sau să le solicite, telefoanele pe
care le vor da etc. Aceste planuri constituie de fapt nişte agende de
lucru care îl ajută pe funcţionar să-şi planifice, să-şi economisească
timpul şi să nu scape din memorie unele activităţi importante. Ele nu cer
a fi aprobate de cineva şi pot fi modificate pe parcurs în funcţie de
situaţie. Aceste planuri se întocmesc, de regulă, în caiete sau carnete
speciale, produse de unităţile poligrafice expres pentru aceasta, care se
numesc agende

Model de plan de activitate:

Aprobat de către conferinţa de partid din 14 ianuarie 2011
Preşedintele Partidului Agrar Socialist
Semnătura O. Ivanov
PLAN DE A C T I V I T A T E
al Partidului Agrar Socialist pentru anul 2012
Nr. Denumirea şi clasificarea Termene de Responsabili
crt activităţilor îndeplinire
Activităţi
I. de organizare internă a
partidului
1.
Formarea a 16 organizaţii de partid ianuarie - M. Cecoi
în teritorii, în special în localităţile unde -mai
există organizaţii ale partidelor de
dreapta
Eliminarea din partid a membrilor de permanent
2. O. Ivanov
altă orientare, care prezintă pericol de
a colabora cu partidele de dreapta
Organizarea unei conferinţe în scopul aprilie
3. E. Popuşoi
precizării strategiei partidului în anul
alegerilor prezidenţiale şi propunerii
unei candidaturi pentru postul de
Preşedinte al Republicii Moldova
Relaţii cu alte partide şi mişcări
II.
social-politice
Organizarea unei conferinţe în comun mai
1. S.Stepanov
cu Partidul Comunist şi cu cel Social-
Democrat în vederea stabilirii unei tactici
comune în lupta cu Frontul Popular
Creştin Democrat şi cu Partidul Forţelor
Democratice
Coordonarea acţiunilor de colaborare cu permanent
2. B. Sovetov
Partidul Comunist din Rusia
Măsuri în scopul restabilirii şi menţinerii
III.
proprietăţii socialiste
Propagarea pe toate căile a ideii privind permanent
1. D. Minea
avantajele economiei socialiste
Torpilarea iniţiativei legislative a martie
2. 0. Ivanov
Preşedintelui Republicii privind
transformarea pământului în marfa
Propagarea prin intermediul ziarului
3.
Oameni fără Pământ a adevărului despre
viaţa îmbelşugată în colhoz
permanent D. Minea
Stabilirea şi menţinerea legăturilor strânse permanent
4. E. Popuşoi
cu preşedinţii de colhozuri, cu directorii de
sovhozuri şi cu primarii din teritorii în
vederea
munca deţinerii
IV. subacontrol
educare ţăranilora situaţiei de la
Organizarea permanentă a întâlnirilor cu permanent
1. M. Cecoi
ţăranii din diferite localităţi
Organizarea
2. grupurilor de ţărani mai- august R. Chirică
privilegiaţi care să asigure pe toate căile
păstrarea colhozurilor
-
Stimularea ţăranilor prosocia-lişti prin ianuarie
3. D. Minea
abonamente gratuite la ziarul Oameni fară
Pământ
V
Acţiuni contra românizării moldovenilor
 Donarea cărţii Moldovenii în istorie în iulie-de- cembrie P. Statin
1.
satele din Moldova

Organizarea la Bălţi şi la Cantemir

2. septembrie C. Semic
a două conferinţe cu participarea - octombrie
savanţilor Pavel Statin şi Constantin
Semic
Solicitarea sprijinului Guvernului pentru martie
3. O. Ivanov
reeditarea vechilor manuale de limba
moldovenească

Raportul
Definiţie: act în care o persoană sau o comisie expune, de regulă
din însărcinarea unor organe administrative şi după un control, un
aspect dintr-o anumită activitate, propunând soluţii pentru eliminarea
neajunsurilor depistate.
Structura raportului cuprinde:
Numele sau denumirea destinatarului (sus, în dreapta);
Denumirea „Raport";
Conţinutul (alcătuit, de regulă, din introducere, cuprins şi
încheiere);
Numele şi semnătura autorului (jos, în dreapta);
Data (jos, în stânga).
Exemplu de situaţie ce necesită întocmirea unui raport:
Senatul Universităţii Libere Internaţionale din Moldova şi-a pus scopul
să examineze problema privind predarea limbilor moderne la toate
facultăţile. Pentru realizarea acestui scop rectorul a creat o comisie
specială care urma, într-un termen stabilit, să efectueze un control la
lecţii şi la alte activităţi didactice, apoi să prezinte Senatului un raport
în care să expună situaţia, să facă analiza tuturor aspectelor, inclusiv a
celor negative, şi să propună soluţii pentru eliminarea neajunsurilor
depistate.
 Conţinutul unui raport poate fi de proporţii mici, medii sau mari, în
funcţie de problema abordată în el şi de scopul pe care şi-1 pune
destinatarul sau autorul. într-un raport de proporţii mici se face doar o
succintă expunere a stării de lucruri, fără introducere şi încheiere, iar
în unul desfăşurat se cere prezentarea problemei în detalii, cu analiza,
propunerile şi concluziile necesare.
Raportul se aseamănă cu darea de seamă prin faptul că ambele
acte se prezintă unor organe administrative şi în ambele poate fi o
expunere despre mersul unei activităţi. Însă raportul are şi semne
caracteristice proprii: el nu se prezintă, ca darea de seamă, periodic,
adică la anumite intervale de timp, ci doar atunci când este cerut de unele
organe administrative. În afară de aceasta, raportul, spre deosebire de
darea de seamă, se întocmeşte, de regulă, după un control al activităţii
cuiva, dar nu reflectă activitatea proprie. În plus, darea de scamă vizează
toate aspectele unei activităţi, iar raportul se referă doar la o anumită
problemă.
Model de raport:
Către Senatul Universităţii
Libere Internationale din Moldova
RAPORT
Subsemnaţii Anatol Georgescu, preşedinte al Comisiei pentru
efectuarea controlului asupra predării limbilor moderne la toate
facultăţile, Vasile Untilă, Carolina Smochină, Andrei Samoilă şi
Valeriu Rusu, membri ai Comisiei, aducem la cunoştinţa Senatului
următoarele:
Comisia a asistat, în termen de zece zile, la şasezeci de lecţii
teoretice şi practice, predate de douăzeci de cadre didactice de la
toate facultăţile universităţii.
Comisia a asistat la trei consultaţii comune şi la două consultaţii
individuale.
Comisia a adunat de la cadre didactice şi de la studenţi zece note
informative care vizează starea de lucruri în predarea limbilor
moderne.
 În urma controlului efectuat, Comisia a constatat:
1. La universitate limbile moderne sunt predate de către 25
cadre didactice. Cinci persoane sunt doctori în filologie, iar 20
persoane nu au grad ştiinţific. Vechimea în muncă a cadrelor
didactice e următoarea: 10 persoane — până la trei ani; 6 persoane
—până la 7 ani; 4 persoane — între 10 şi 15 ani; 5 persoane — peste
15 ani.
2. Durata cursului de limba engleză (la facultăţile nefilologice)
este 530 ore. Cursurile de limba franceză şi de germană au aceeaşi
durată — 400 ore. Cursurile de limba română şi de limba rusă
durează câte 96 ore. La facultatea de drept cursul de limba română
are numai 60 ore.
3. La predarea tuturor limbilor, în afară de română, grupele sunt
divizate în subgrupe, fapt care permite predarea şi însuşirea
diferenţiată, în funcţie de nivelul de inteligenţă şi de pregătirea
anterioară a studentului.
Media frecvenţei studenţilor la lecţii este de 70 la sută.
După sesiunea de iarnă nota medie pe universitate la limba
engleză a fost de 7,8, la franceză - 8,2, la germană - 7,2, la română
— 7, la rusă - 9,6.
Toate limbile moderne la universitate se predau după metodele
cunoscute în literatura de specialitate.
Asigurarea cu manuale şi altă literatură didactică este
insuficientă. Acelaşi lucru trebuie spus şi despre asigurarea cu
laboratoare şi mijloace tehnice speciale.
După încheierea cursurilor majoritatea absolută a studenţilor
nu stăpânesc limbile străine în măsura suficientă pentru a audia, în
aceste limbi, prelegeri ţinute de profesori de peste hotare.
În urma celor constatate, Comisia a efectuat o analiză,
ajungând la următoarele rezultate:
O parte din cadrele didactice nu au cunoştinţele şi experienţa
suficiente pentru a preda în şcoala superioară.
Circa 50 la sută din numărul studenţilor nu acordă atenţia
cuvenită însuşirii limbilor moderne.
 Aspectul aplicativ al însuşirii limbilor moderne în mare măsură
lipseşte. La predarea acestora se ţine cont de specificul profesiei
viitorilor specialişti doar sporadic, fără un sistem bine conceput.
În general, nu există o concepţie fundamentată ştiinţific despre
predarea limbii străine prin prisma viitoarei specialităţi a
studentului.
Rezultatele sesiunii de iarnă la limbile moderne, cu excepţia limbii
române, nu reflectă starea obiectivă de lucruri. Notele sunt majorate.
Comisia face următoarele propuneri:
Pentru viitor angajarea la universitate trebuie să se facă printr-
un concurs riguros, care va permite încadrarea specialiştilor celor
mai merituoşi. În prezent este necesară reciclarea cadrelor, în special
a celor tinere.
2. Este necesară o conferinţă ştiinţifică a cadrelor care predau
limbile moderne pentru a dezbate problema elaborării unui
regulament cu privire la aprecierea cunoştinţelor studenţilor. La
aceeaşi conferinţă ar putea fi elaborată concepţia ştiinţifică despre
predarea limbii străine prin prisma viitoarei specialităţi a studentului.
3. Biblioteca universităţii ar trebui să întreprindă o serie de
acţiuni pentru a-i asigura pe studenţi cu toate manualele necesare.
La fiecare facultate trebuie creat câte un laborator special, dotat
cu mijloace tehnice necesare pentru însuşirea limbilor străine.
4. Trebuie elaborat de urgenţă şi pus în aplicare un
regulament care va stabili o corelaţie strictă între notele obţinute de
către studenţi şi taxele pentru studii, plătite de ei.
În concluzie, Comisia îşi exprimă speranţa că discuţiile din cadrul
Senatului vor dezvălui şi alte aspecte ale problemei abordate,
ajungându-se astfel să se puncteze perimetrul întreg al fenomenului şi
să se înlăture toate deficienţele din predarea şi însuşirea limbilor
moderne la universitate.
Vasile Untilă
Anatol Georgescu
Carolina Smochină
Andrei Samoilă
17 martie 2011
Darea de seamă

Definiţie: act în care se relatează despre activitatea unei persoane

sau a unui colectiv de muncă, organizat, de regulă, într-o unitate ori
subdiviziune (grup) a acesteia.
Structura dării de seamă cuprinde:
Denumirea ,Dare de seamă" cu determinativele necesare în care
sunt arătate date despre: 1) tipul activităţii despre care se face darea de
seamă; 2) numele şi funcţia persoanei sau denumirea unităţii
(subdiviziunii) care a desfăşurat activitatea; 3) termenul activităţii
pentru care se scrie darea de seamă;
Conţinutul în care se face o expunere şi o analiză a activităţii, în
funcţie de cerinţele faţă de darea de seamă;
Denumirea funcţiei şi numele persoanei care semnează darea de
seamă şi semnătura acesteia (jos, în dreapta);
Data (jos, în stânga).
Exemple de situaţii care necesită întocmirea unei dări de seamă:
Să luăm ca exemplu sistemul învăţământului de stat: fiecare şcoală
preuniversitară (şcoală medie, colegiu sau liceu) este în subordinea
direcţiei raionale de învăţămînt şi îi prezintă acestuia dări de seamă, o
dată sau de două ori pe an, despre întreaga sa activitate, iar fiecare
direcţie, la rândul său, prezintă dări de seamă Ministerului
învăţământului.
La întocmirea dărilor de seamă se ţine numaidecât cont de planul
de activitate. Astfel, se arată care din activităţile planificate au fost
îndeplinite, care nu au fost şi cauzele care au determinat nerealizarea
planului, care activităţi au fost realizate în afara planului etc. Multe
unităţi îşi elaborează scheme speciale pentru întocmirea dărilor de
seamă, astfel uniformizându-se structura actelor respective şi, ca
urmare, facilitându-se modelarea unei imagini de ansamblu pe
întreaga unitate.
Darea de seamă se mai numeşte raport de activitate,
asemănându-se, în anumită măsură, cu raportul. Diferenţa constă în faptul
că raportul se prezintă, de regulă, după un control al activităţii cuiva,
realizat de către un organ de control, fără a păstra o periodicitate strictă,
iar darea de seamă se prezintă din oficiu, periodic, adică cu regularitatea
stabilită de unitatea respectivă, şi vizează activitatea proprie a persoanei
care o semnează sau a unităţii (subdiviziunii) condusă de ea.
Model de dare de seamă:
DARE DE SEAMĂ a clasei a VH-a a liceului Mircea
Eliade din Chişinău pentru activitatea desfăşurată pe anul
de învăţământ 1997 - 1998
în clasa a Vll-a sunt 23 elevi.
Rezultatele la învăţătură, obţinute în anul de învăţământ 1997-1998,
sunt următoarele: 2 elevi au nota medie 10; 8 elevi au nota medie
între 7 şi 10; 11 elevi au nota medie între 5 şi 7; 2 elevi au nota medie
Din aceste date se vede că doi elevi sunt eminenţi (Grigore
Capcelea şi Ion Negură), alţii doi au rămas repetenţi (Nicolae
Pâslaru şi Victor Tabuică), iar ceilalţi 19 au media între 5 şi 10.
În general, nota medie pe clasă este de 7,63.
Obiectele la care clasa a obţinut cele mai mari note medii sunt
(în ordine descrescândă): limba engleză, istoria românilor, chimia.
Obiectul la care clasa a obţinut cea mai joasă notă medie este
matematica.
Notele arătate exprimă starea reală de lucruri, aceasta
explicându-se prin interesul sporit pentru carte al unor elevi, în
special al celor eminenţi, perseverenţa manifestată pe parcursul
întregului an de învăţământ şi, evident, prin capacităţile elevilor
respectivi pentru munca intelectuală.
Alţi elevi, cum ar fi Ana Radu şi Valeriu Moşanu, au obţinut
rezultate bune şi foarte bune, însă nu atât prin capacităţi deosebite,
cât prin muncă asiduă, sistematică, iar uneori chiar printr-o
tenacitate exagerată. Părinţii cer acestor elevi, prin diferite metode,
să obţină cu orice preţ performanţele cele mai strălucite.
O serie de elevi, cum ar fi Ştefan Apostol şi Nicolae Darie, cu
nota medie între 6 şi 7, nu muncesc cu adevărat pentru acumularea
cunoştinţelor, dar nici nu ar putea fi numiţi elevi leneşi. Ei manifestă
o atitudine cu totul specifică faţă de învăţătură şi de şcoală în
general, trecând cu filozofia lor impasibilă prin anii de şcoală ca
prin ceva inevitabil, dar trecător şi fără mare importanţă.
Nicolae Pâslaru şi Victor Tabuică, după cum s-a mai arătat, au
rămas repetenţi. Cunoştinţele lor, insuficiente pentru a fi promovaţi,
se explică atât prin nedorinţa lor de a învăţa, cât şi prin aptitudinile
reduse pentru munca intelectuală. Insă, suntem siguri, ei îşi vor găsi
locul pe care îl merită în alte domenii ale vieţii.
S-a muncit mult în direcţia ridicării moralităţii elevilor. S-a
vorbit mult despre viciile umane şi despre consecinţele lor la nivel
social. S-a discutat de asemenea despre credinţa în Dumnezeu, despre
dragoste şi relaţiile între sexe şi despre alte teme interesante şi utile,
cum ar fi banii şi moralitatea etc.
S-au obţinut anumite succese în educarea patriotică. De
exemplu, la o şedinţă a fost comentată şi analizată expresia Unire,
moldoveni! cu referire la condiţiile noastre concrete de viaţă. S-au
formulat concluziile necesare.
O acţiune utilă care a fost planificată, dar a rămas nerealizată,
era intenţia de a organiza un cerc de dansuri. Resursele financiare şi
interesul scăzut al elevilor pentru dansuri au cauzat nerealizarea
acestui deziderat. In rest, toate activităţile prevăzute în planul de
activitate au fost realizate cu succes.
Pentru anul viitor propunem ca direcţia liceului să discute în
cadrul Consiliului Pedagogic lărgit, împreună cu reprezentanţii
tuturor claselor, posibilitatea stabilirii şi aprobării a trei statute
pentru obiectele care se predau la liceu: obiect obligatoriu, obiect
opţional, obiect facultativ. Sperăm că soluţionarea favorabilă a
acestei probleme va contribui la sporirea interesului faţă de carte şi
la ridicarea nivelului de cunoştinţe ale liceenilor.
Şeful clasei Dirigintele clasei
Semnătura Semnătura
Stela Vârtosu Claudia Vasilache

15 mai 1998
 CUPRINS:

Preliminarii 3
1. Competenţa etico-gnoseologică 7
1.1. Obiectul, funcţiile şi problematica eticii 7
1.2. Morala şi etica profesională 14
2. Competenţa deontologică 25
2.1. Particularităţile comportamentului etic 25
2.2. Sistemul de autoreglare a comportamentului etic 39
2.3. Categoriile eticii profesionale 51
3. Competenţa de comunicare etică 61
3.1. Comunicarea etică 61
3.2. Etica negocierii 75
3.3. Etica în soluţionarea conflictelor 92
4. Competenţa relaţională 101
4.1. Etica în afaceri 101
4.2. Colectivul de muncă 112
5. Competenţa culturală 127
5.1. Etica şi cultura organizaţională 127
5.2. Cultura exteriorului 143
6. Competenţa etico-managerială 162
6.1. Etica conducerii 162
Anexe 186
 Viorelia LUNGU

Etica profesională
Suport de curs

Redactare: Olga Lupaşco

Machetare: Ludmila Reşetnic

Bun de tipar 20.06.2011. Formatul 60×84 1/16

Coli de tipar 12,0. Coli editoriale 13,0.
Comanda 56. Tirajul 50 ex.

Centrul Editorial-Poligrafic al UTM

str. Al. Mateevici, 60, Chişinău, MD 2009