Afiliere, atractie, iubire Termeni cheie

accesibilitate
Acest capitol abordeaza urmatoarele probleme:
afiliere
§ nevoia de interactiune sociala
atractivitate fizica
§ nevoia de afiliere în situatii de stress si anxietate; teoria
atractie inter-personala
lui Schachter despre tensiunea împartasita
atribuiri consolidante
§ efectele izolarii si povara singuratatii
atribuiri dizolvante
§ teorii despre atractia interpersonala: echilibrul cognitiv,
învatarea prin conditionare, schimbul social, echitatea auto- dezvaluire
componenta
§ factori care influenteaza atractia interpersonala:
tridimensionala a
atractivitatea fizica, proximitatea, reciprocitatea, iubirii
similaritatea, accesibilitatea, nevoia de complementaritate
echitate
§ tipuri de relatii apropiate: simpatie si iubire, relatii de efectul simplei
schimb si de comuniune, stiluri de atasament expuneri
§ forme de iubire: teoria lui Sternberg despre componenta gelozie
tridimensionala a iubirii; iubire pasionala si parteneriala investitie psihologica
§ probleme relationale: sexualitate si mariaj; gelozia; ipoteza potrivirii
comunicare si conflict; destramarea unei relatii iubire parteneriala
iubire pasionala
Întrebari directoare nivel de comparatie
§ Cât de important este rolul parintilor si al atmosferei nivel de comparatie a
familiale în viitoarea comportare a copilului în relatiile alternativelor
sale sociale? penetrare sociala
§ Cum se explica nevoia noastra de interactiune sociala? proximitate
Am putea trai cu totul izolati de ceilalti? reciprocitate
§ De ce se simt, în general, oamenii atrasi unii de altii? relatii de comuniune
§ De ce fiecare dintre noi este atras numai de anumite relatii de schimb
persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente sau chiar
schimb social
dezagreabile?
similaritate
§ Ce factori influenteaza evolutia relatiilor noastre sociale?
singuratate
§ Exista numai deosebiri pur cantitative sau si deosebiri
stereotipul ‘ce- este-
calitative între simpatie, prietenie si iubire? frumos-este-si- bun’
§ Exista mai multe feluri de iubire? stiluri de atasament
§ Ce raporturi se contureaza între iubire si casatorie? strategie minimax
§ Ce fel de probleme strica armonia cuplurilor si cum transfer de excitatie
încearca oamenii sa le solutioneze?
§ Care sunt cauzele si consecintele ruperii unei relatii?
 Psihologie sociala

D esi cu totii trecem prin momente în care prezenta celorlalti ne oboseste si ne

enerveaza, dorind sa fim lasati în pace, singuratatea prelungita este pentru toti
oamenii o experienta dureroasa; nevoia de a fi împreuna cu alte persoane este
adânc înradacinata în fiinta noastra. Cum se explica aceasta universala nevoie
umana de afiliere? De ce se simt, în general, oamenii atrasi unii de altii? De ce fie-
care dintre noi este atras de anumite persoane, în vreme ce altele ne sunt indiferente
sau chiar ne stârnesc repulsie? Ce factori determina evolutia relatiilor noastre cu
fiintele cele mai apropiate? Ce înseamna a placea si a iubi pe cineva? Exista
diferente calitative între simpatie, prietenie si iubire? Exista mai multe feluri de
iubire? Iata câteva dintre întrebarile la care încearca sa raspunda acest capitol.

Nevoia de interactiune sociala

Pe jumatate în gluma, pe jumatate în serios, ne-am putea întreba daca o viata de
pustnic nu ar fi, macar din când în când, mai simpla si mai placuta decât aproape
inevitabila noastra convietuire cu ceilalti, printre care destul de multe persoane nu
ne sunt de loc simpatice. Am avea o serie de avantaje certe: ne-am face singuri
programul, în functie numai de ceea ce ne place si ne intereseaza; nu ne-ar între-
rupe nimeni; nu ar trebui sa ne acomodam idiosincraziilor nimanui; nu am avea
nici sefi care sa ne mâhneasca, sa ne jigneasca ori sa ne terorizeze, nici copii mici
sau parinti în vârsta, de care sa ne simtim responsabili si obligati moral sa le
acordam sprijin si asistenta; nu ne-ar cere nimeni sa spalam vasele murdare, sa
ducem gunoiul, ori sa cumparam lapte si pasta de dinti în drum spre casa, chiar
daca nu avem nici un chef sa o facem. Pe scurt, multe dintre motivele marunte de
iritare din viata cotidiana ar disparea daca i-am evita pe ceilalti.
Cu toate acestea, foarte putini dintre noi ar prefera sa traiasca în totala izolare,
departe de oameni. Oricât de banala, prea des citata si arhicomentata, ideea lui
Aristotel, potrivit careia ‘omul este un animal social’, se dovedeste a fi pe deplin
întemeiata, fiind sustinuta atât de probe indirecte – efectele întotdeauna penibile ale
izolarii prelungite, cât si de probe experimentale directe – menite sa dovedeasca,
dar mai ales sa explice nevoia noastra de afiliere.

Efectele izolarii
Putem întelege cu destula usurinta faptul ca, imediat dupa nastere si pâna în pragul
adolescentei, copiii au absoluta nevoie de grija celor mari – în mod firesc, cei care
le-au dat viata. Lipsiti de asistenta, copiii mici nu ar putea supravietui, caci sunt
lipsiti de mijloacele necesare autoconservarii. Putini îsi pot imagina însa efectele
Afiliere, atractie, iubire

devastatoare sub aspect psihic ale izolarii celor mici. Cazurile nefericite ale unor
copii rataciti în paduri si crescuti de animale sau condamnati de niste oameni ires-
ponsabili la solitudine absoluta sunt extrem de graitoare în acest sens. Iata doua
astfel de cazuri, relatate (în 1949) de catre Davis. Anna a fost tinuta într-o încapere
fara ferestre, imobilizata într-un scaun si cu mîinile legate, drept pedeapsa pentru a
fi fost un copil nelegitim. Când a fost descoperita de catre autoritati, s-a crezut ca
este surda si oarba. Ulterior, s-a constatat ca auzul si vazul îi erau intacte. Cu mare
greutate, fetita a învatat sa comunice în propozit ii scurte si, înainte de a muri la
numai zece ani, era capabila sa îsi rezolve singura nevoile corporale elementare si
sa înteleaga niste mesaje simple. Isabelle si-a petrecut primii ani de viata într-o
camera întunecata, dar în compania mamei sale surdo-mute. Primii specialisti care
au examinat-o au crezut ca fata este surda si retardata mintal. Cu toate acestea, ea
nu numai ca a învatat ulterior sa vorbeasca, ci a si evoluat suficient din punct de
vedere intelectual pentru a reusi sa îsi încheie studiile liceale. În cazul Isabellei,
prezenta mamei sale – chiar daca ea însasi handicapata si neputându-i acorda îngri-
jirea fireasca din cauza conditiilor de recluziune – s-a dovedit salutara, astfel încât
fetita, spre deosebire de Anna, a putut fi, în mare parte, recuperata. Nu acelasi lucru
se întâmpla, de regula, în cazul copiilor crescuti de animale si regasiti dupa câtiva
ani petrecuti în salbaticie. Cel mai adesea, acesti copii nefericiti îsi însusesc modul
de viata si comportamentul animalelor care i-au crescut (lupi sau primate), fara a
mai putea fi deprinsi sa utilizeze limbajul articulat, sa gândeasca logic si sa adopte
comportamentul uman, sfârsindu-si zilele dupa scurt timp petrecut „în captivitate“.
Izolarea poate avea efecte sufletesti dramatice si în cazul persoanelor mature,
fapt dovedit de relatarile celor care au supravietuit unor lungi perioade de reclu-
ziune – voluntara sau fortuita: exploratori, alpinisti, naufragiati, încarcerati sau
prizonieri de razboi. Studiind astfel de experiente, Schachter inventariaza o serie de
dificultati majore cu care s-au confruntat toti indivizii ce au petrecut mult timp în
izolare totala.
§ În primul rând, recluziunea genereaza o suferinta psihica profunda, care se
amplifica o data cu trecerea timpului, putând sa duca fie la o apatie totala, fie
la simptome înrudite cu autismul schizofrenic.
§ În al doilea rând, persoanele izolate îsi petrec din ce în ce mai multa vreme
gândindu-se la cei apropiati, cufundându-se în reverii legate de acestia, pâna
când, în cele din urma, reveriile se transforma în halucinatii.
§ În sfârsit, daca persoana izolata nu este în stare sa se implice în activitati care
sa îi distraga atentia de la obiectul reveriilor sale, deviantele psihice pot deveni
profunde si ireversibile.

Nevoia de afilie re
Atât observatiile bazate pe experienta vietii cotidiene, cât si un volum considerabil
de cercetari psihosociologice atesta faptul ca, în calitate de fiinte sociale, oamenii
sunt atrasi unii de catre altii. Muncim împreuna cu colegii nostri, ne distram lao-
lalta cu prietenii, convietuim cu vecinii si multi dintre noi ne dorim si ne angajam
 Psihologie sociala

formal sa îmbatrânim alaturi de membrii cei mai apropiati ai familiei noastre: sot /
sotie, copii, nepoti etc.
Aceasta motivatie sociala începe cu nevoia de afiliere: dorinta de a stabili
contacte sociale cu ceilalti. Indivizii difera în ceea ce priveste intensitatea nevoii
lor de afiliere, dar se pare ca fiecare dintre noi este motivat sa stabileasca si sa
pastreze un nivel optim de interactiune sociala – alternând clipele si situatiile în
care dorim cu ardoare prezenta celorlalti si momentele în care dorim sa fim singuri
– oarecum analog modului în care corpul nostru îsi mentine stabilitatea calorica.
Bibb Latané si Carol Werner au constatat ca soarecii de laborator sunt mult mai
predispusi sa se apropie de semenii lor dupa o perioada de izolare si mult mai ‘dis-
tanti’ dupa ce au petrecut mult timp la înghesuiala. Studiile efectuate au sugerat ca
soarecii, la fel ca si multe alte specii de animale, poseda un fel de ‘sociostat’ sau
‘termostat social’ menit sa le regleze tendintele afiliative.
Exista mecanisme similare si la oameni? Shawn O’Connor and Lorne Rosen-
blood au experimentat pe un grup de studenti, carora le-au cerut sa poarte asupra
lor niste beepere, timp de patru zile. Ori de câte ori primeau un semnal (în medie
din ora în ora), participantii notau daca, în momentul respectiv, se gaseau efectiv în
prezenta cuiva sau erau singuri, precum si daca, în acel moment, doreau sa fie cu
cineva sau nu. Rezultatele au aratat ca în doua treimi din cazurile înregistrate par-
ticipantii s-au gasit în situatia dorita de ei; si mai relevant este faptul ca situatia
dorita de ei la un moment dat îngaduia o predictie destul de precisa a situatiei lor
actuale din momentul verificar ii imediat ulterioare. Fie ca studentii îsi doreau clipe
de singuratate sau contacte sociale, de regula reuseau sa îsi regleze nevoia lor
individuala de afiliere.
Oamenii pot sa difere în ceea ce priveste nevoile lor de afiliere, dar exista
momente în care cu totii ne dorim sa fim împreuna cu semenii nostri. Cele mai
vizibile sunt fie clipele de intensa euforie colectiva, fie momentele de pericol si
restriste. Multi îsi mai aduc aminte de navala oamenilor pe strazi imediat dupa
caderea dictaturii ceausiste sau dupa victoriile echipei nationale de fotbal la cam -
pionatele mondiale, când necunoscuti se îmbratisau cu frenezie, contopiti într-un
sentiment general de bucurie coplesitoare; din ce în ce mai multi oameni, îndeosebi
tineri, se aduna, dupa modelul occidental, în pietele publice pentru a sarbatori,
pierduti într-o multime frematând de optimism si veselie, sosirea Anului Nou. Pe
de alta parte, dupa calamitati naturale – inundatii, cutremure, furtuni devastatoare –
sau în momente de criza politica, razboi, atentate teroriste etc. oamenii simt, cel
putin în egala masura, dorinta de a înfrunta primejdia sau de a compatimi victimele
împreuna. Asa s-a întâmplat la noi dupa marele cutremur din 1977 – când oamenii
au dovedit o solidaritate impresionanta – sau dup a invadarea Cehoslovaciei de
catre trupele Tratatului de la Varsovia în august 1968 – când o multime imensa s-a
adunat spontan în centrul Bucurestiului pentru a-si exprima îngrijorarea si revolta.
Multimi impresionante din lumea întreaga s-au format de asemenea spontan spre a
trai împreuna durerea stârnita de moartea Printesei Diana sau de atentatele teroriste
din 11 septembrie 2001, care au distrus World Trade Center din New York si au
avariat cladirea Pentagonului, facând mii de victime absolut nevinovate.
Afiliere, atractie, iubire

Când si de ce dorim sa fim împreuna cu ceilalti?

Acestea sunt însa evenimente rare si cu totul deosebite, purtând o încarcatura
emotionala de mare intensitate, cu care nu ne întâlnim în mod obisnuit. Ce se
întâmpla însa în viata cotidiana, unde observatia curenta deosebeste cu destula
usurinta si claritate indivizii ‘sociabili’ – mereu dornici de a fi înconjurati de lume
si care se simt bine în prezenta altora, de indivizii ‘singuratici’ – care nu se simt în
largul lor atunci când sunt înconjurati de lume, preferând cel mai adesea retragerea
în intimitate? Având în vedere aceasta diversitate de oameni si de situatii, putem
vorbi despre anumite corelatii sau mecanisme cauzale generale, de natura sa ne
ofere o explicatie teoretica a nevoii de afiliere?
În 1959, Stanley Schachter a emis ipoteza ca teama, îngrijorarea, conditiile
stresante de orice fel constituie factori de natura sa provoace si sa amplifice nevoia
noastra de afiliere. Conform teoriei emise de catre Schachter, un pericol extern
stârneste frica, ceea ce motiveaza subiectul sa caute si sa agreeze compania altor
oameni, amenintati de acelasi pericol. În studiul clasic al lui Schachter, menit sa
testeze starea de tensiune împartasita, un grup de studente în psihologie au fost
invitate sa participe la o serie de experimente în care li s-a spus ca urmau sa suporte
socuri electrice. Participantelor din prima conditie li s-a indus o stare de anxietate
intensa, prin anuntul ca socurile administrate vor fi dureroase; participantelor din
cea de a doua conditie li s-a indus o stare de anxietate redusa, fiind prevenite
asupra unor socuri electrice slabe, abia sesizabile. Dupa crearea celor doua stari
diferentiate de anxietate, participantele au fost anuntate ca trebuie sa mai astepte
circa zece minute, deoarece aparatura mai necesita câteva mici ajustari. Fiecarei
studente i s-a oferit posibilitatea sa astepte începerea experimentului fie de una
singura, fie în compania unei alte participante. Dupa înregistrarea tuturor optiu-
nilor, experimentul s-a încheiat (vezi Cazul 1 din figura 8.1). Rezultatele au susti-
nut ipoteza lui Schachter ca dorinta de a fi împreuna cu altcineva se va manifesta
mai frecvent în cazul participantelor cu grad ridicat de anxietate: 20 dintre cele 32
de studente din prima conditie au ales sa astepte cu altcineva, pe când numai 10 din
cele 30 de participante cu anxietate scazuta au facut aceasta optiune.
Schachter s-a întrebat apoi si de ce oamenii speriati de iminenta unui pericol
prefera sa nu fie singuri. Se puteau emite doua ipoteze: fie ca prezenta altcuiva ar
distrage atentia persoanei speriate de la stimulul provocator de anxietate, fie ca
participantele la experiment doreau compania datorita nevoii de comparatie sociala
– cautând în cealalta persoana o sursa de informatii si un etalon cu care sa îsi
evalueze propriile reactii. În eventualitatea ca prima ipoteza era corecta, oricine ar
fi fost o companie dezirabila; în cealalta eventualitate, nevoia de compa ratie sociala
ar fi facut dezirabila numai compania unei alte persoane aflate în aceeasi situatie.
Într-un al doilea experiment, tuturor participantelor li s-a indus o stare de anxietate
intensa, fiind prevenite ca vor suporta socuri electrice puternice si dureroase. Dupa
care li s-a propus sa aleaga între a astepta fiecare de una singura sau împreuna cu
altcineva. De aceasta data, caracteristicile celeilalte persoane au reprezentat varia-
bila independenta. Unui prim grup de participante li s-a oferit alegerea între a sta
 Psihologie sociala

singure sau în compania altor participante la acelasi ex periment, în vreme ce un al

doilea grup au avut de ales între a sta singure sau împreuna cu alte studente, care
nu participau la experiment, ci îsi asteptau niste profesori.

Figura 8.1 Nefericirea îndrageste o companie nefericita

INSTRUCTIUNI
PRIVIND SOCUL
Anxietate
Împreuna U
intensa
X
Cazul 1
Împreuna
X
U
Doua grupe de studente au crezut ca li se vor
administra socuri electrice: ‘dureroase’ pentru
grupa A, ‘abia sesizabile’ pentru grupa B

U
X
Anxietate
Cazul 2 intensa
X
De ce oamenii speriati prefera compania?
Ÿ Pentru DISTRAGEREA ATENTIEI de la U
stimulul provocator de anxietate?
În acest caz, oricine este potrivit
Ÿ Pentru COMPARATIE SOCIALA?
În acest caz, celalalt trebuie sa se
afle într-o situatie similara

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Rezultatele Cazului 2 din figura 8.1 arata ca preferinta pentru a fi în compania

cuiva nu se explica prin dorinta de distragere a atentiei: studentele care aveau de
ales între a fi singure sau în prezenta altor participante aflate în aceeasi situatie au
optat pentru cea de a doua varianta, pe când cele care puteau sa astepte doar în
compania unor studente neimplicate în experiment au preferat sa fie singure. Acest
fapt indica destul de categoric nevoia de comparatie sociala drept principal motiv
de afiliere în situatii de teama, demonstrând ca nu orice companie poate fi de folos
în astfel de situatii. Se pare ca atunci când ne temem sau ne îngrijoreaza ceva, am
prefera sa fim alaturi de alte persoane apasate de aceleasi temeri si de aceleasi griji.
Experimente ulterioare au probat validitatea acestei interpretari în contexte diferite.
Afiliere, atractie, iubire

De exemplu, în 1989, James Kulik si Heike Mahler au constatat ca pacientii aflati

în asteptarea unei operatii pe cord au preferat sa stea în acelasi salon cu alti pacienti
în stare post-operatorie, sperând sa obtina de la acestia informatii despre ceea ce îi
asteapta pe masa de operatie, precum si încurajari reconfortante, întrucât veneau
din partea unor persoane ce trecusera cu bine printr-o experienta extrem de riscanta
si, implicit, generatoare de anxietate.
Speranta lui Schachter de a fi demonstrat experimental o cauzalitate generala,
enuntata ca lege a ‘stressului împartasit’ (shared stress), având la baza comparatia
sociala ca factor atenuant al starii de stress si, implicit, amplificator al nevoii de
afiliere, s-a lovit însa de anumite exceptii de la regula. Nu orice stare de tensiune si
nu orice situatie stresanta stimuleaza nevoia de afiliere. În 1961, Irving Sarnoff si
Philip Zimbardo au realizat un experiment în care participantii au fost facuti sa
creada ca vor trece prin situatii nu riscante sau dureroase, de natura sa îi sperie, ci
jenante – cum ar fi, de exemplu, sa suga din niste suzete uriase ori sa li se evalueze
gradul de excitatie sexuala în public. În aceste cazuri, când stressul se manifesta ca
jena si nu ca frica, dorinta subiectilor de a-si împartasi starea de stânjeneala cu altii
a înregistrat frecvente minime. Cum se explica faptul ca oamenii care se tem doresc
compania altora, pe când cei care se jeneaza cauta singuratatea?
În 1984, Yacov Rofé a propus un raspuns cât se poate de simplu: utilitatea. În
interpretarea lui Rofé, stressul amplifica dorinta de afiliere numai atunci când
compania altcuiva pare a fi de natura sa atenueze impactul situatiei stresante. Parti-
cipantele lui Schachter aveau motive solide sa creada ca afilierea le-ar fi de folos.
Ele ar fi avut ocazia sa îsi compare propriile reactii emotionale cu cele manifestate
de celelalte studente, pentru a-si da seama daca au într-adevar motive sa se teama.
În schimb, participantilor la studiul lui Sarnoff si Zimbardo afilierea le-ar fi oferit
prea putin. În asteptarea unei situatii jenante, prezenta altora promite mai degraba
sa sporeasca stresul decât sa îl atenueze.
Alt gen de situatii în care teoria lui Schachter nu da rezultate sunt acelea care
provoaca emotii negative foarte puternice. Si în astfel de cazuri, oamenii prefera
singuratatea. De exemplu, în 1964, Sheatsley si Feldman au constatat ca persoanele
cel mai afectate de asasinarea presedintelui John Kennedy (clasificate astfel dupa
masurarea gradului lor de admiratie fata de victima atentatului) au manifestat în cel
mai înalt grad dorinta de singuratate. S-ar putea ca atunci când sunt profund neno-
rociti, oamenii sa simta ca nefericirea lor va fi sporita de prezenta altora ori sa le fie
jena de exprimarea necenzurata a starii lor afective. În plus, atunci când intensitatea
emotiei îi rapeste acesteia orice ambiguitate, nu mai este necesara obtinerea de
informatii din surse exterioare, care sa certifice ori sa infirme adecvarea emotiei
traite de catre subiect.
Pe scurt, nevoia de afiliere poate fi afectata de stari si situatii temporare, cum
ar fi, de exemplu, teama sau jena. În astfel de situatii, nu ne dorim sa fim alaturi de
oricine, ci numai de anumiti indivizi, aflati în aceeasi situatie; alteori, ne dorim mai
degraba singuratatea. Atenuarea anxietatii este doar una din conditiile care invoca
procesul de comparatie sociala. Într-un context mai larg, noi facem astfel de com -
paratii ori de câte ori tinem seama de opiniile unui grup specific, anume cel alcatuit
 Psihologie sociala

din prietenii nostri. Cum anume se integreaza indivizii în cercurile lor de prieteni
vom cerceta în sectiunea urmatoare, menita sa raspunda la întrebarea: de ce anumiti
indivizi ne atrag mai mult decât altii?

Povara singuratatii
Desi aproape fara exceptie oamenii au nevoie de ceilalti, un numar apreciabil de
indivizi sunt dureros de timizi, inhibati, stângaci în societate si ezitanti în a se apro-
pia de alte persoane. Timiditatea este un fenomen mai des întâlnit decât s-ar putea
crede. În 1977, Zimbardo a constatat ca aproximativ 40% dintre americani se
auto-descriu ca fiind timizi; coeficienti ridicati s-au înregistrat si în alte tari: 31% în
Israel, 40% în Germania, 55% în Taiwan sau 60% în Japonia. Persoanelor timide le
este greu sa faca noi cunostinte, sa converseze lejer, sa sune pe cineva pentru a fixa
o întâlnire ori sa se amuze la petreceri. Si mai rau e faptul ca îi resping pe ceilalti –
poate fiindca le este lor însile teama sa nu fie respinsi. Rezulta de aici instalarea
unui model de comportament de evitare a riscurilor, care îi face pe timizi sa se
astepte aproape întotdeauna la momente penibile în cadrul interactiunilor sociale.
Timiditatea poate fi o caracteristica înnascuta sau una dobândita în urma unor
relatii interpersonale esuate, generatoare de anxietati fata de posibila lor repetitie.
Indiferent de cauze, timiditatea are consecinte dureroase: persoanele timide se
autoevalueaza negativ, se asteapta sa dea gres în relatiile lor sociale, se considera
vinovate ori de câte ori se întâmpla acest lucru si sunt conformiste din cauza fricii
de a nu fi respinse de catre ceilalti. Cel mai rau e faptul ca multi timizi ajung sa se
izoleze, suferind de singuratate.
Singuratatea este însotita de tristete si durere, fiind considerata una din cele
mai neplacute experiente (vezi tabelul 8.1). Unii cercetatori simplifica lucrurile,
definind singuratatea în termeni obiectivi si cuantificabili, drept o discrepanta între
nivelul contactelor sociale pe care le realizeaza o persoana si nivelul celor dorite;
altfel spus, cu cât cineva are mai putine contacte sociale, cu atât se simte mai
apasat de singuratate. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Atunci când vorbim
de singuratate ne referim la o stare subiectiva. Un ins poate fi lipsit de prezenta
altora, fara sa aiba sentimentul de sing uratate; numai atunci când lipsa contactelor
sociale este resimtita negativ avem de-a face cu solitudinea. În plus, exista cel putin
doua forme de singuratate: izolarea emotionala, caracterizata prin lipsa atasamen-
tului afectiv profund fata de alte persoane, si izolarea sociala, care consta în lipsa
prietenilor, asociatilor sau rudelor.
De multe ori, aceste doua forme de singuratate nu stau laolalta. De exemplu, se
pot întâlni persoane care au o multime de cunostinte, nelipsite de la petreceri si alte
ocazii mondene, frecventând numeroase cercuri si care, totusi, nu sunt atasate cu
adevarat de nimeni. În astfel de cazuri, individul poate suferi de o adânca solitudine
în pofida aparentelor contrare.
Cine sufera cel mai mult de solitudine? Cercetarile psihosociologice infirma
stereotipul conform caruia persoanele vârstnice sunt si cele mai singuratice; nume-
roase studii atesta faptul ca în societatea occidentala cei mai afectati de singuratate
Afiliere, atractie, iubire

sunt adolescentii si tinerii, cu vârste între 18 si 30 de ani. În realitate, singuratatea

pare sa descreasca în anii de maturitate, cel putin pâna în momentul în care pro-
blemele de sanatate ale senectutii încep sa limiteze contactele sociale.

Tabelul 8.1 Scala singuratatii (Russell et al., 1978)

Stabiliti cât de frecvent va descrie fiecare dintre urmatoarele propozitii.

‘D’ înseamna „Am deseori acest sentiment“
‘U’ înseamna „Am uneori acest sentiment“
‘R’ înseamna „Am rareori acest sentiment“
‘N’ înseamna „Nu am niciodata acest sentiment“

1. Cât de des va simtiti nefericit(a) facând atâtea lucruri singur(a)? D U R N

2. Cât de des simtiti ca nu aveti cu cine sta de vorba? D U R N
3. Cât de des nu mai suportati sa fiti atât de singur(a)? D U R N
4. Cât de des aveti sentimentul ca nimeni nu va întelege? D U R N
5. Cât de des va surprindeti asteptând o scrisoare sau un telefon? D U R N
6. Cât de des va simtiti cu totul singur(a)? D U R N
7. Cât de des aveti sentimentul ca nu sunteti în stare sa va
deschideti sufletul si sa comunicati cu cei din jur? D U R N
8. Cât de des tânjiti sa fiti în compania cuiva? D U R N
9. Cât de des simtiti ca va este greu sa va faceti prieteni? D U R N
10. Cât de des va simtiti respins si exclus de catre ceilalti? D U R N

Evaluare: La fiecare întrebare, acordati-va 1 punct daca ati raspuns „niciodata“ (N),
2 puncte daca ati raspuns „rareori“ (R), 3 puncte daca ati raspuns „uneori“ (U) si 4 puncte
daca ati raspuns „deseori“ (D). Scorul total al solitudinii dvs. se calculeaza prin însumarea
punctelor acordate la fiecare întrebare. Conform acestei scale, scorul mediu în rândul
studentilor americani este de 20.

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Cum încearca oamenii sa diminueze efectele apasatoare ale singuratatii? Între-

bati la ce strategii comportamentale recurg împotriva singuratatii, un esantion de
studenti americani au declarat urmatoarele abordari tipice: 96% au spus ca uneori
sau chiar frecvent se straduiesc sa fie mai prietenosi fata de ceilalti; 94% cauta sa
ignore problema citind sau privind la televizor; 93% au depus eforturi sporite
pentru a reusi în alte aspecte din vietile lor. Unii au declarat ca încearca sa îsi
ocupe timpul alergând, mergând la cumparaturi, spalând masina ori gasindu-si alte
ocupatii de acest gen. Altii au încercat totusi sa descopere noi modalitati de a-si
face cunostinte, s-au straduit sa îsi amelioreze înfatisarea fizica ori au purtat discu-
tii despre problemele lor cu un prieten, cu o ruda sau cu un psiholog. Desi mai
putin numerosi, destui studenti au marturisit ca se simt atât de disperati, încât beau
sau consuma droguri pentru a-si alunga din suflet sentimentul de singuratate.
 Psihologie sociala

Atractia interpersonala
Afilierea este un prim pas necesar pentru nasterea unei legaturi mai apropiate cu
cineva. Dar fiecare dintre noi se simte atras de catre unii oameni mai mult decât de
catre altii. Daca v-ati îndragostit vreodata la prima vedere, daca ati trait emotiile si
surescitarea primei întâlniri cu cineva sau daca v-au încântat primii pasi catre o
noua relatie de prietenie, atunci stiti ce înseamna cuvântul atractie. Dar nu la toti
oamenii atractia se manifesta la fel. Când faceti cunostinta cu cineva, ce trasaturi
de personalitate va atrag atentia în mod deosebit? Credeti ca familiaritatea cu o
anumita persoana va face sa o pretuiti din ce în ce mai mult sau dimpotriva? Sunteti
de parere ca ‘cine se aseamana se aduna’ sau ca ‘opusii se atrag’? Va lasati cuceriti
de frumusetea fizica a cuiva sau credeti ca aparentele înseala? Ce fel de situatii sau
împrejurari va stimuleaza dorinta de a va apropia de cineva, netezind calea spre
îndeplinirea acestei dorinte? Vom încerca sa raspundem acestor întrebari trecând
mai întâi în revista principalele modele teoretice care stau la baza diferitelor expli-
catii propuse fenomenului de atractie interpersonala.

Perspective teoretice asupra atractiei interpersonale

Rareori se întâmpla în psihosociologie ca o singura teorie sa explice în totalitate un
anumit fenomen. Cel mai adesea, câteva teorii distincte ofera perspective variate
asupra diferitelor aspecte ale aceluiasi proces. Nu fac exceptie nici explicatiile teo-
retice ale atractiei interpersonale. La cel mai înalt nivel de generalitate, acestea se
pot împarti în teorii cognitiviste, care definesc natura umana prin nevoia de consis-
tenta cognitiva, si teorii behavioriste, care urmaresc sa explice comportamentul
uman prin mecanismele procesului de învatare prin conditionare: întarirea anumitor
modele de actiune prin recompensarea lor, respectiv evitarea altor modele actionale
ce sunt însotite de sanctiuni sau pedepse. În cele ce urmeaza vom prezenta una din
teoriile cognitiviste importante – anume teoria echilibrului. Perspectivele de esenta
behaviorista sunt destul de variate. Vom privi pe scurt doua abordari tipice, axate
pe invocarea mecanismelor de conditionare, si alte doua interpretari ce se bazeaza
pe un model economic al comportamentului uman.

Teoria echilibrului
Acest demers de orientare cognitivista se concentreaza asupra proceselor mintale
mai degraba decât asupra realitatii obiective (vezi si Capitolul 3). Teoria sugereaza
ca ne plac indivizii asemanatori cu noi deoarece acordul este o experienta recon-
fortanta, generatoare de afecte pozitive. Atunci când doi indivizi se simpatizeaza
reciproc si descopera, la un moment dat, existenta unui anumit dezacord între ei –
privind fie o atitudine, fie opinia despre un obiect, persoana ori situatie – se naste o
anumita tensiune, de natura sa instaleze o stare de dezechilibru. Pentru atenuarea
tensiunii si restabilirea echilibrului, unul dintre parteneri sau amândoi îsi vor modi-
Afiliere, atractie, iubire

fica perceptiile, facându-le sa fie din nou consensuale. Daca oamenii percep deose-
birile dintre ei de cum fac cunostinta, nu se vor placea unul pe celalalt, datorita
unei stari de dezechilibru, pe care nimeni nu se va stradui sa o înlature, de vreme ce
nu exista un echilibru anterior care sa fie restabilit.
Aceasta interpretare nu rezista în toate interactiunile noastre sociale. Uneori ne
place sa fim vazuti de catre ceilalti ca niste indivizi deosebiti, ceea ce ne face sa ne
simtim unic i si cu totul aparte. S-a constatat, totodata, ca daca se înlatura teama de
a fi respinsi din cauza deosebirilor dintre noi si alte persoane, stiind de la început ca
celalalt este dispus sa accepte alte puncte de vedere, neasemanarea nu mai constituie
un obstacol în calea interactiunii si a atractiei reciproce.

Teorii ale învatarii prin conditionare

În cea mai simpla versiune, perspectiva behaviorista considera ca ne sunt simpatice
persoanele care întâmplator sunt de fata atunci când primim o recompensa, chiar
daca nu au nimic de-a face cu placutul eveniment. De exemplu, un experimentator
evalueaza creativitatea unui individ, o a treia persoana aflându-se de fata. În studiul
lor din 1969, Griffit si Guay au constatat ca participantii -i au placut mai mult atât
pe experimentator, cât si pe martor dupa o evaluare favorabila si mult mai putin
dupa ce li s-au comunicat scoruri nefavorabile – desi numai unul dintre cei doi le
acordase calificative. Este o interpretare neconcludenta, deoarece fenomenul poate
primi si o alta explicatie cognitiva. De exemplu, participantii la experimentul mai
sus mentionat puteau sa îsi închipuie ca martorul împartaseste opinia experimenta-
torului despre creativitatea lor.
O interpretare ceva mai elaborata este modelul conditionarii afective, elaborat
de Byrne si Clore (vezi figura 8.2) si care include urmatoarele caracteristici:
§ Oamenii identifica stimulii ca recompense sau pedepse, dupa care urmaresc sa
îi obtina pe cei din prima categorie si sa-i evite pe ceilalti.
§ Sentimente pozitive se asociaza cu stimulii-recompensa si sentimente negative
cu stimulii-pedeapsa.
§ Un stimul este evaluat în functie de sentimentele pe care le stârneste. Evalua-
rea este favorabila daca sentimentele sunt pozitive, nefavorabila daca senti-
mentele sunt negative.
§ Orice stimul neutru care întâmplator este asociat cu o recompensa va provoca
sentimente pozitive, în vreme ce, daca este asociat cu o pedeapsa, va stârni
sentimente negative.
Prin urmare, oamenii pot fi simpatici sau antipatici, placuti sau nesuferiti dupa
cum sunt asociati cu sentimente pozitive sau negative. În 1971, Griffit si Veitch au
realizat un experiment care confirma aceasta interpretare. Niste necunoscuti au
facut aceleasi declaratii în fata unor participanti aflati fie în conditii dezagreabile
(caldura, aglomeratie), fie în conditii agreabile. Celor din prima conditie necunos -
cutii li s-au parut mult mai putin simpatici decât celorlalti. Concluzia a fost aceea
ca spusele necunoscutilor (stimulul neutru) s-a asociat cu sentimentele negative
provocate de conditiile dezagreabile.
 Psihologie sociala

Figura 8.2 Modelul conditionarii afective (Clore si Byrne, 1974)

CONTEXT AFECT REZULTAT

Stimul Valoare

X. Recompensa + Sentimente pozitive X este simpatic

Y. Neutru 0 Y este simpatic

Z. Pedeapsa - Sentimente negative Z este antipatic

Y. Neutru 0 Y este antipatic

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Teoria schimbului social

Desi se poate considera ca face parte din familia modelelor behavioriste, cel putin
în abordarea relatiilor interpersonale teoria schimbului social merge mai departe
decât teo riile clasice ale conditionarii, întrucât adopta o perspectiva interactiva. Ea
se concentreaza asupra faptului ca în orice relatie exista cel putin doi parteneri care,
dupa cum sugereaza denumirea sa, fac un schimb de beneficii sau de recompense.

‘Piata’ schimburilor interpersonale: costuri si beneficii

Adoptând un model teoretic behaviorist, transcris în termeni economici, în 1961 G.
C. Homans porneste de la premisa ca o anumita persoana ne place sau ne displace
în functie de raportul dintre costurile si beneficiile pe care le implica relatia cu acea
persoana. Când facem cunostinta cu cineva, fiecare dintre îsi pune – constient sau
inconstient – întrebarea: ‘cât ma costa sa obtin un beneficiu din partea acelei per-
soane?’ Trebuie avut în vedere faptul ca ambii parteneri îsi pun aceeasi întrebare,
astfel încât ‘bilantul’ fiecaruia dintre ei depinde de interactiunea lor.
Dorind sa elimine orice componenta ‘inefabila’ din esenta relatiilor interper-
sonale, aceasta viziune economica asupra interactiunii sociale considera ca în toate
situatiile indivizii negociaza un schimb de bunuri, servicii, informatii, bani, status,
alaturi de care, printre alte beneficii pot fi contabilizate si placerile dragostei, buna
dispozitie, caldura afectiva etc. În trocul cu aceste ‘resurse’, indivizii adopta, cel
mai adesea, o strategie minimax : cu alte cuvinte, chiar fara sa ne dam seama, cu
totii urmarim sa obtinem din relatiile noastre interpersonale câstiguri maxime cu
costuri minime.
Afiliere, atractie, iubire

Desi multi vor considera ca avem de-a face cu o interpretare searbada si res -
pingator de proz aica, teoria schimbului social s-a bucurat, cel putin o vreme, de
multa atentie, îndeosebi dupa expunerea ei ampla de catre John Thibaut si Harold
Kelley (Psihologia sociala a grupurilor, 1959). Premisa lor de baza este cât se
poate de simpla: relatiile interpersonale care ofera beneficii mai mari cu costuri mai
mici vor fi cele mai satisfacatoare si mai durabile. Când vorbim de relatii intime,
câstigurile includ iubire, companie, consolare în momentele grele ori satisfactii
sexuale. Costurile includ eforturile necesare pentru mentinerea relatiei, stari con-
flic tuale, compromisuri si sacrificarea altor oportunitati de interactiune sociala.
Aceste costuri si beneficii nu se ivesc într-un vacuum psihologic. Indivizii
intra într-o relatie cu anumite expectatii în ceea ce priveste ‘bilantul’ pe care se
considera îndreptatiti sa îl obtina. Thibaut si Kelley denumesc nivel de comparatie
(comparison level) beneficiul net mediu pe care o persoana se asteapta sa îl realizeze
în cadrul unei relatii. Indivizii cu un NC ridicat urmaresc numai relatii profitabile,
pe când cei cu un NC scazut sunt mai putin pretentiosi. Situatiile care depasesc
asteptarile cuiva sunt mai satisfacatoare decât acelea care nu satisfac pe deplin
aceste asteptari. O relatie nu prea grozava în sine poate fi destul de multumitoare
pentru un ins cu un NC scazut.
Thibaut si Kelley arata ca si un alt gen de expectatie joaca de asemenea un rol
important. Prin nivel de comparatie a alternativelor (comparison level for alter-
natives) – prescurtat NCalt – ei se refera la expectatiile cuiva în legatura cu ceea ce
ar obtine într-o situatie alternativa. Daca apreciaza ca beneficiile accesibile în urma
altor relatii sunt ridicate, oamenii sunt mai putin interesati de pastrarea relatiilor lor
actuale. Daca li se ofera însa putine alternative mai convenabile (un NCalt scazut),
oamenii vor avea tendinta sa îsi continue relatiile în care sunt deja implicati, chiar
daca acestea nu se ridica la nivelul asteptarilor (NC).
Un al treilea element al schimbului social este investitia: resursele consumate
de catre cineva în stabilirea si mentinerea unei relatii, resurse pe care persoana res-
pectiva nu le mai poate recupera dupa ce relatia înceteaza. Daca nu te mai satisface
o anumita relatie, e foarte simplu sa-ti fac i bagajele si sa pleci. Cum ramâne însa cu
eforturile tale de a pastra relatia? cu toate oportunitatile din viata romantica sau din
cariera la care ai renuntat de dragul unei anumite persoane? În mod natural, cu cât e
mai mare investitia cuiva într-o relatie interpersonala, cu atât sporesc devotamentul
si implicarea sa în relatia respectiva. Cadrul conceptual al schimbului social este
reprezentat în figura 8.3.

Teoria echitatii
Expusa de Walster si Berscheid în 1978, teoria echitatii subliniaza înca un as pect al
relatiilor interpersonale tratate dintr-o perspectiva economica. Potrivit acestei teorii,
oamenii sunt satisfacuti în cel mai înalt grad de acele relatii în care raportul dintre
ceea ce obtin de pe urma ei (beneficii) si ceea ce introduc în ea (contributii) este
asemanator pentru ambii parteneri. Societatea occidentala se bazeaza pe un sistem
de schimburi sociale în care oamenii urmaresc stabilirea si mentinerea unor relatii
 Psihologie sociala

echitabile. Drept urmare, ei cred ca beneficiile fiecarui participant la schimburile

sociale trebuie sa fie corecte sau juste. Aceasta conceptie este sustinuta si întarita
de legi juridice si norme morale, care exercita atât o presiune externa, cât si una
interna în directia respectarii ‘regulilor’.

Figura 8.3 Componentele schimbului social

Nivel de
Beneficii Costuri
comparatie (NC)

Devotament

Teoria echitatii urmareste sa explice modul în care oamenii apreciaza corecti-

tudinea schimburilor sociale si felul în care actioneaza atunci când, în opinia lor,
aceste schimburi sunt incorecte. În principiu, acest model teoretic emite predictia
potrivit careia indivizii se asteapta ca resursele sa fie alocate în mod just sau drept,
adica proportional cu contributiile fiecarui participant la schimbul social. Formula
de baza a relatiilor echitabile dintre doi parteneri A si B este:

beneficiile lui A beneficiile lui B

=
contributiile lui B contributiile lui B

Individul estimeaza mai întâi raportul dintre ceea a investit într-o relatie si câstigu-
rile pe care aceasta i le ofer a. Acest raport este comparat apoi cu ‘bilantul’ partene-
rului. Daca cele doua rapoarte sunt egale, oamenii se simt tratati în mod corect sau
just; daca între ele exista discrepante sesizabile, relatia este apreciata ca fiind inco-
recta sau nedreapta. Prin urmare, echitatea unei relatii interpersonale se defineste
ca situatie în care beneficiile tuturor participantilor (câstiguri minus costuri) sunt
proportionale cu contributiile fiecaruia. Aceasta este regula dreptatii distributive .
Ori de câte ori avem sentimentul inechitatii, suntem motivati sa actionam în
vederea eliminarii lui, având de ales între urmatoarele strategii: fie modificarea
Afiliere, atractie, iubire

beneficiilor sau a contributiilor noastre; fie modificarea perceptiilor noastre privind

‘bilantul’ nostru si cel al partenerului. De regula, individul apeleaza la numai una
dintre cele doua strategii de restabilire a echitatii într-o situatie concreta. Daca nici
una din ele nu da rezultate, iar raportul dintre beneficii si contributii se situeaza sub
nivelul de comparatie al individului, relatia are toate sansele sa se destrame.
În teorie suna destul de convingator, dar stabilirea exacta a corectitudinii alo-
carii resurselor este complexa si dificila. În practica, o societate functioneaza pe
baza unor norme, care orienteaza comportamentul social. Iata câteva exemple:
§ o norma de echitate, cum ar fi regula dreptatii distributive;
§ o norma de justitie sociala, potrivit careia cantitatea resurselor alocate fiecarui
individ trebuie sa fie proportionala cu nevoile sale;
§ o norma egalitara, potrivit careia toti indivizii ar trebui sa primeasca resurse
identice.
Ca mai toate teoriile cu grad înalt de generalitate, si aceste modele teoretice ale
atractiei interpersonale sufera de un pronuntat schematism, care ne face sa credem
ca fiecar e din ele ofera o explicatie plauzibila a fenomenului, dar si ca, totodata,
nici unul nu surprinde toate elementele structurale si toate etapele procesuale ale
mult prea variatelor forme concrete de atractie dintre oameni. Pe de alta parte,
schematismul teoriilor generale face ca si testarea lor empirica sa nu fie totdeauna
destul de concludenta. Dupa cum se arata în Capitolul 1, descoperirile cele mai
semnificative din psihologia sociala si cel mai bine sustinute cu probe empirice se
pot afla în gama foarte variata de midi-teorii sau teorii cu nivel de generalitate mai
restrâns, care se focalizeaza asupra unor laturi sau aspecte ale fenomenelor studiate.
În aceasta categorie se situeaza interpretarile teoretice din paragrafele urmatoare.

Influente situationale asupra atractiei interpersonale

Desi teoriile care demonstreaza existenta unor nevoi fundamentale de interactiune
sociala ne ajuta sa întelegem de ce prezenta celorlalti reprezinta ca atare un câstig
sau un beneficiu, ele nu ne ofera niste raspunsur i explicite la acele întrebari legate
de caracteristicile specifice ale oamenilor care ne atrag si nu clarifica suficient o
problema esentiala: de ce nu toti oamenii ne atrag în egala masura, ci numai pe unii
dintre ei îi dorim ca prieteni, asociati sau iubiti, în vreme ce restul ne lasa indiferenti
sau chiar ne displac? Spre a raspunde mai exact si mai concret acestor întrebari, se
cer analizate câteva aspecte cu rol important în manifestarea de facto a atractiei
interpersonale: anumite circumstante sau situatii care favorizeaza apropierea dintre
oameni, avantajându-i pe unii dintre ei mai mult decât pe altii ; caracteristicile
intrinseci ale indivizilor, care îi fac pe unii sa fie, indiferent de împrejurari, mai
atragatori decât altii – frumusetea fizica jucând, sub acest aspect, un rol esential; în
sfârsit, factorii relationali de natura sa amplifice ori sa diminueze compatibilitatea
dintre anumiti indivizi, explicând de ce anumite tipuri de personalitate se atrag
reciproc.
 Psihologie sociala

Proximitatea
Este atât de evident încât cel mai adesea nu sesizam faptul ca accidentele ‘geo-
grafice’ stabilesc cine ne sunt prietenii sau persoanele iubite. Gânditi-va, de pilda,
la cei mai dragi prieteni din copilarie: în marea majoritate a cazurilor, acestia erau
probabil baieti si fete care locuiau foarte aproape de voi. Acest fenomen se produce
si în caminele studentesti sau în dormitoarele din armata; suntem înclinati sa fim
mai apropiati sufleteste de cei care se afla în imediata noastra vecinatate. La fel
stau lucrurile si în relatiile maritale. Analizând 5000 de certificate de casatorie, un
studiu din 1932 a constatat ca 33% dintre cuplurile americane investigate erau for-
mate din persoane care, înainte de casatorie, locuiau la distanta de cel mult cinci
strazi una de cealalta, procentul scazând o data cu cresterea distantei geografice.
Una dintre primele demonstratii ale importantei proximitatii în determinarea
atractiei interpersonale apartine lui Festinger si colaboratorilor sai. În 1950, ei au
studiat dezvoltarea relatiilor de prietenie în caminele pentru studenti casatoriti de la
MIT si au facut câteva constatari interesante si semnificative. De exemplu, exista o
strânsa asociere între alegerea prietenilor si proximitatea apartamentelor. Cuplurile
ce locuiau în garsoniere cu usi alaturate erau mai frecvent prieteni decât acelea des-
partite de doua usi si asa mai departe. De asemenea, studentii care locuiau în
apropierea cutiilor postale sau a scarilor aveau mai multi prieteni în cladire decât
aceia care locuiau mai departe de aceste facilitati. Cei care locuiau în apropierea
unor puncte de trafic mai intens se bucurau de cea mai mare popularitate.
Proximitatea nu duce invariabil la atractie interpersonala. În 1978, Berscheid
si Walster au evidentiat, bazându-se pe rapoartele politiei, ca de multe ori sparge-
rile si agresiunile fizice au drept victime cunostinte sau rude ale infractorilor, iar
circa o treime din numarul crimelor se produc în urma unor certuri în familie. Prin
urmare, în anumite conditii (vezi Capitolul 10), proximitatea duce la ostilitate.
Cu toate acestea, în mod obisnuit, proximitatea favorizeaza atractia interperso-
nala. O explicatie a acestui fapt ar putea fi aceea ca oamenii pot obtine beneficii
(companie, aprobare sociala, ajutor etc.) din partea celor aflati în apropiere cu cos -
turi relativ mai scazute decât în cazul altora a caror prezenta s-ar putea dobândi cu
eforturi sporite din cauza departarii. În plus, avem mai multe informatii despre cei
aflati în imediata vecinatate. Newcomb sugereaza ca volumul de informatii placute
tinde sa fie mai mare decât cantitatea de informatii neplacute; daca ipoteza lui este
corecta, atunci creste probabilitatea de a ne simti atrasi de catre aceia despre care
detinem mai multe informatii.

Efectul simplei expuneri

Desi plauzibila, explicatia propusa de catre Newcomb are un suport experimental
subtire. Ea este însa rezonanta cu o alta ipoteza extrem de interesanta, potrivit
careia simpla expunere la orice stimul este de natura sa sporeasca atractivitatea
stimulului respectiv.
Afiliere, atractie, iubire

Experimentul clasic de la care porneste studiul acestui fenomen a fost realizat

de catre Rick Crandell în 1972. Timp de un semestru, studentii lui Crandell au
putut vedea, pe un colt al tablei, niste cuvinte stranii, de fapt niste combinatii de
litere ce nu aveau nimic de-a face nici cu limba engleza, nici cu continutul prelege-
rilor la care asistau. Ceea ce varia de la un curs la altul era frecventa cu care apa-
reau cuvintele ciudate pe tabla. Unele au aparut numai de câteva ori, pe când altele
au putut fi vazute de douazecisicinci de ori. La sfârsitul semestrului, studentii au
raspuns la un chestionar pe baza caruia s-a putut estima reactia lor favorabila sau
mai putin favorabila fata de cuvintele ininteligibile scrise pe tabla. Dupa prelucrarea
statistica a datelor, concluziile au fost clare: cu cât un cuvânt fusese expus de mai
multe ori pe tabla, cu atât primea o apreciere mai favorabila. Simpla expunere mai
frecventa la un stimul parea sa determine o crestere a atitudinii pozitive fata de el.
Studentilor le-au ‘placut’ mai mult cuvintele mai familiare decât cele cu care se
obisnuisera într-o mai mica masura.
Studiul lui Crandall a demonstrat existenta a ceea ce se cunoaste sub denumirea
de fenomenul sau efectul simplei expuneri. În esenta, e vorba de faptul ca expu-
nerea repetata la orice fel de stimul este suficienta pentru a intensifica reactia pozi-
tiva fata de stimul. Fenomenul a fost verificat si confirmat experimental în domenii
variate, printre care evaluarea unor cuvinte, a unor piese muzicale sau imagini
plastice si, nu în ultimul rând, a unor persoane.
Într-un studiu din 1968, Zajonc le-a cerut subiectilor sa ordoneze pe o scala de
preferinte mai multe fructe, flori, legume si arbori si a constatat ca, în fiecare cate-
gorie, denumirile cele mai des uzitate au întrunit cele mai favorabile aprecieri. De
exemplu, marul, trandafirul, porumbul si pinul au primit scoruri maxime, în vreme
ce mango, acacia, pastârnacul sau begonia scoruri minime. Desigur, aceasta este o
proba corelationala, nu cauzala: este posibil ca gradul de apreciere favorabila sa nu
creasca datorita unei frecvente sporite a cuvintelor ci, dimpotriva, se poate ca utili-
zarea mai frecventa a termenilor sa se datoreze unei aprecieri sporite – dupa cum
este, de asemenea, posibil ca ambele fenomene sa fie deopotriva efectele unui al
treilea factor.
Dovezi mai concludente ca simpla expunere determina aprecierea favorabila se
obtin atunci când frecventa este manipulata experimental. Nu este necesar ca
subiectii sa îsi constientizeze expuner ea la stimuli pentru ca efectul sa se produca.
Într-un experiment tipic, participantii recepteaza imagini prezentate în mare viteza
– o expunere de la una la cinci milisecunde – astfel încât ei nu îsi dau seama de
receptarea lor si nu au cum sa înregistreze faptul ca unii dintre stimuli apar mai des
decât altii. Dupa acest bombardament imagistic, participantilor li se arata fiecare
imagine si li se cere sa raspunda la doua întrebari: ‘Va place?’ si ‘Ati mai vazut
vreodata aceasta imagine?’ Probabil ca antic ipati rezultatul. Cu cât un stimul este
prezentat mai frecvent, cu atât el place mai mult si mai multor participanti – chiar
daca nici unul dintre ei nu îsi aminteste sa fi avut vreodata perceptia lui anterioara.
Aceste rezultate demonstreaza ca efectul simplei prezente ne poate influenta chiar
si inconstient; de fapt, efectul este mai puternic în atari conditii.
 Psihologie sociala

Chiar si soarecii expusi anumitor piese muzicale par sa le agreeze mai mult pe
acelea care le sunt cele mai familiare. De exemplu, într-un experiment doua grupe
de soareci petrec douasprezece ore pe zi ascultând fragmente compuse de doi com -
pozitori extrem de diferiti – Mozart si Schoenberg – timp de cincizecisidoua de
zile. Dupa o pauza de cincisprezece zile, preferintele muzicale ale soarecilor au fost
testate dându-li-se posibilitatea sa-si schimbe pozitia în interiorul custilor astfel
încât sa activeze un comutator care sa alterneze fragmentele muzicale ale celor doi
compozitori. Dupa cum era previzibil în conformitate cu efectul simplei expuner i,
soarecii au ales muzica cea mai familiara. Remarcabil este faptul ca în timpul
perioadei de testare nu au fost auzite aceleasi piese care fusesera ascultate înainte.
Prin urmare, preferintele animalelor aveau în vedere un anumit stil muzical – destul
de surprinzator daca avem în vedere ca e vorba de niste soareci de laborator!
Nu e de loc surprinzator însa faptul ca efectul simplei expuneri se produce si în
cazul atractiei interpersonale: ceilalti factori fiind de valori egale, cu cât o persoana
este întâlnita mai frecvent de catre cineva, cu atât acea persoana este mai atraga-
toare. În 1992, Richard Moreland si Scott Beach au ales drept complice patru stu-
dente cu înfatisare comuna. Una dintre ele a avut de îndeplinit o sarcina foarte
simpla: i s-a facut doar o fotografie. Celelalte trei au asistat la mai multe cursuri ale
unei serii de studenti – participanti fara sa stie la experiment: una a fost prezenta la
cursuri de cinci ori, a doua de zece ori, iar a treia de cincisprezece ori. La sfârsitul
semestrului, studentilor din anul respectiv li s-au prezentat fotografiile celor patru
studente si li s-a cerut sa le clasifice dupa mai multe criterii (popula ritate, onestitate,
inteligenta si atractivitate fizica), notând si cât de mult timp le-ar placea sa petreaca
împreuna ori sa colaboreze la realizarea unui proiect cu fiecare din ele. Rezultatele
s-au distribuit ca margelele pe ata: cu cât participase la mai multe cursuri, cu atât
una din cele patru complice a fost considerata mai atragatoare.
Familiaritatea poate sa influenteze pâna si auto-evaluarile noastre. Imaginati-va
ca aveti o fotografie care va reprezinta în doua ipostaze: asa cum apareti în fata
obiectivului si imaginea simetrica în oglinda. Pe care dintre cele doua ipostaze o
preferati? Theodore Mita a facut acest experiment cu un grup de studente si a con-
statat ca majoritatea au preferat imaginea în oglinda, în vreme ce colegele lor au
preferat fotografiile normale. În ambele cazuri, a fost preferata imaginea cea mai
familiara.
Oricât de puternic, efectul simplei expuneri are anumite limite. În primul rând,
atunci când ceva sau cineva îti displace de la început, repetitia expunerii poate în-
rautati lucrurile, generând dezgust în loc de atractie. A doua limita este chiar frec -
venta expunerii. Nu vi s-a întâmplat niciodata sa ascultati la nesfârsit o melodie
care, cel putin o vreme, v-a încântat, pentru ca, dupa un timp, sa n-o mai suportati?
ori sa va scârbiti de o mâncare savuroasa la început, dar pe care ati consumat-o
prea des? Este o reactie des întâlnita. Experimentele au aratat ca un stimul frecvent
prezentat îsi pierde impactul daca este ‘supraexpus’ – mai ales în cazul indivizilor
care se plictisesc repede.
Afiliere, atractie, iubire

Atractivitatea fizica
Ce va intereseaza cel mai mult sa gasiti în persoana unui prieten sau iubit? Inteli-
genta? Caldura sufleteasca? Simtul umorului? Cât de importanta este înfatisarea
fizica a cuiva? Pe când eram copii, ni se spunea ca aparentele înseala si ca nu tot ce
zboara se manânca, iar anglo -americanii au o vorba foarte înteleapta: ‘beauty is
only skin deep’ – frumusetea nu e mai adânca decât grosimea pielii. Cu toate astea,
adulti fiind reactionam mult mai favorabil fata de indivizii cu fizic atragator decât
fata de cei mai putin aratosi. În societatea noastra, frumusetea este o forta de luat în
seama.
Slabiciunea fata de frumusete se manifesta în cele mai variate situatii, dupa
cum o dovedesc o multime de studii experimentale.
§ Un grup de profesori au primit fiecare câte o caracterizare a unui baiat sau a
unei fete de clasa a cincea si o fotografie. Informatia furnizata era în toate
cazurile identica (fiind vorba de aceeasi caracterizare), dar fotografiile prezen-
tau fie copii foarte frumosi, fie copii ceva mai urâtei. Profesorii care au asociat
caracterizarea cu fotografia unui elev mai aratos au emis o apreciere mult mai
favo rabila asupra calitatilor si potentialului de performanta scolara al elevului.
§ Experimentatori de ambele sexe i-au abordat pe studentii întâlniti într-un cam -
pus universitar american, încercând sa-i convinga sa semneze o petitie. Cu cât
aratau mai bine, cu atât experimentatorii au obtinut mai multe semnaturi.
§ Judecatori din Texas au fixat cautiuni mai mici si au dat amenzi mai reduse
unor suspecti care în prealabil fusesera apreciati, de catre un grup de control,
drept aratosi.
§ Mai multor studenti li s-a cerut sa noteze doua eseuri de calitati evident ine-
gale (ce fusesera în prealabil evaluate de catre un grup de control, numai pe
baza lecturii celor doua lucrari). Participantii au primit, odata cu eseul, si câte
o fotografie a pretinsei autoare. În prima conditie, eseul bun a fost asociat mai
întâi cu fotografia unei studente atragatoare, apoi cu portretul unei tinere cu
înfatisare modesta; în cea de-a doua conditie, eseul slab a fost asociat, pe rând,
cu fiec are din cele doua fotografii. Trist, dar adevarat si de loc surprinzator,
notele cele mai mari au fost acordate studentei aratoase (vezi graficul 8.1).
Economistii stiu prea bine din experienta – confirmata de cercetarile psihoso-
ciologilor – ca persoanele fizic atragatoare sunt angajate mai usor, câstiga mai bine
si promoveaza mai repede decât alte persoane, cu nimic inferioare în alte privinte,
exceptând aspectul mai putin cuceritor.
Totul pare teribil de superficial. Dar înainte de a încerca sa explicam de ce cu
totii avem, mai mult sau mai putin, tendinta de a-i favoriza pe semenii nostri mai
atragatori, vom zabovi putin asupra unei probleme esentiale: în ce consta frumusetea
fizica? Este ea o caracteristica umana obiectiva si masurabila, precum înaltimea,
greutatea sau culoarea parului, sau este o trasatura subiectiva, aflata mai degraba în
ochiul privitorului? Fiecare din cele doua puncte de vedere îsi are sustinatorii sai.
 Psihologie sociala

Graficul 9.1 Atractivitate si obiectivitate

Fotografie atragatoare
Fotografie de control
Fotografie neatragatoare
8

Notele acordate de studenti

6

0
Eseu bun Eseu slab
Calitatea reala a eseului

Ce este frumusetea?
Unii cercetatori considera ca anumite figuri sunt în mod intrinsec mai atragatoare
decât altele. Iata câteva dintre argumentele lor. În primul rând, atunci când oameni
foarte diversi, chiar din culturi sau de rase diferite, sunt pusi sa clasifice diferite
chipuri sau corpuri umane pe o scala de la 1 la 10, se constata un consens ridicat.
De exemplu, Michael Cunningham a cerut unor studenti americani – albi, negri,
hispanici sau asiatici – sa evalueze gradul de atractivitate al unor femei din toate
cele patru grupuri rasiale. În linii mari, ierarhiile au coincis, ceea ce i-a condus pe
cercetatori la concluzia ca oamenii de pretutindeni au criterii similare de apreciere
a frumusetii faciale. Alte cercetari conduc la rezultate similare în ceea ce priveste
criteriile frumusetii corporale.
În al doilea rând, unii psihosociologi au identificat anumite trasaturi faciale ce
sunt constant asociate cu atractivitatea. De exemplu, femeile considerate printre
cele mai atragatoare sunt acelea cu ochii mari, pometii proeminenti, nasul mic si un
zâmbet larg, în vreme ce barbatii aratosi au o barbie proeminenta. Intriga faptul ca
oamenii sunt atrasi de acele chipuri în care ochii, nasul, buzele si celelalte trasaturi
faciale nu se abat prea mult de la medie. În 1990, Judith Langlois si Lori Roggman
au prezentat unor grupuri de studenti mai multe albume cu fotografii ale unor serii
de absolventi. Unele contineau fotografii netrucate, în altele puteau fi vazute niste
compozitii artificiale, obtinute prin suprapunerea si prelucrarea computerizata a
câte 4, 8, 16 sau 32 de fotografii din albumele din prima categorie. Majoritatea
studentilor au preferat figurile compozite. De fapt, cu cât s-au utilizat mai multe
fotografii în procesul de compozitie, cu atât s-a obtinut un rating mai înalt.
Pare bizar faptul ca figurile standardizate sunt cele mai apreciate; în fond, noi
toti avem convingerea ca persoanele pe care le consideram cele mai atragatoare nu
au câtusi de putin o înfatisare comuna. Cum se pot explica aceste rezultate atât de
surprinzatoare? Langlois crede ca figurile fara trasaturi stridente plac deoarece par
Afiliere, atractie, iubire

mai familiare. Alti cercetatori subliniaza faptul ca prin tehnicile computerizate de

suprapunere a figurilor se obtin chipuri simetrice si tocmai simetria accentuata le
face sa fie atragatoare. Psihologii evolutionisti au emis speculatia potrivit careia
simetria faciala este asociata cu sanatatea, robustetea si fertilitatea – calitati dezira-
bile la un partener sexual.
Un alt argument în favoarea ideii ca frumusetea este o calitate obiectiva îl
constituie faptul ca bebelusii – mult prea mici pentru a-si fi însusit anumite modele
culturale de frumusete – manifesta o clara preferinta nonverbala fata de figurile pe
care si adultii le considera printre cele mai atragatoare.
În opozitie cu aceasta interpretare obiectiva, alti cercetatori sustin ca fru-
musetea este relativa si apreciata dupa criterii subiective, influentate de specificul
cultural, de epoca istorica si de conditiile particulare ale perceptiei noastre. Un
prim argument este varietatea modalitatilor în care oamenii din culturi diferite îsi
subliniaza frumusetea: pictarea sau tatuarea fetei; machiaj; chirurgie plastica; braz-
darea unor cicatrici pe frunte sau pe obraji; coafura; deformarea oaselor faciale;
pilirea dintilor; gaurirea urechilor, a nasului sau a buzelor etc. Într-adevar, ceea ce
în unele parti ale lumii trece drept frumos, este respingator pentru oamenii de prin
alte parti. Si idealurile de frumusete corporala sunt diferite. Judith Andrews si cole-
gii sai au constatat ca femeile corpolente sunt considerate mai atragatoare decât
cele slabe în acele zone sarace ale lumii unde hrana se procura cu mare dificultate.
Corpolenta poate fi dezirabila întrucât semnaleaza o mai mare capacitate de supra-
vietuire.
Criteriile de frumusete se schimba si odata cu trecerea timpului, chiar de la o
generatie la alta. Daca, la începutul secolului XX, în lumea occidentala erau înca
apreciate femeile plinute, pe la mijlocul veacului trecut s-au impus formele violent
accentuate (o mare diferenta între circumferinta bustului exploziv, a taliei de viespe
si a soldurilor generoase), pentru ca la sfîrsit de secol si în clipa de fata sa se impuna
idealul femeii descarnate, numai piele si os.
Cercetari de laborator au evidentiat faptul ca aprecierile noastre asupra frumu-
setii cuiva pot fi amplificate sau diminuate de felurite împrejurari. De exemplu, s-a
constatat ca unii indivizi ni se par mai atragatori dupa ce am ajuns sa-i cunoastem
mai bine si ne-au devenit simpatici. Cu cât iubim mai intens pe cineva, cu atât alte
persoane de sex opus ni se par mai putin atragatoare. Pe de alta parte, dupa ce au
contemplat în extaz nudurile din reviste precum Playboy sau Penthouse, barbatii
acorda calificative mai putin generoase femeilor cu înfatisare comuna, inclusiv pro-
priilor neveste – nefericita consecinta a efectului de contrast. Si autoevaluarile
noastre sunt maleabile. Desi exista exceptii, de regula oamenii se simt mai putin
atragatori dupa ce s-au aflat în prezenta unor persoane de acelasi sex deosebit de
aratoase si de bine facute. În 1993, Douglas Kenrick si colegii sai au constatat ca,
dupa ce-au admirat persoane de sex opus foarte atragatoare, oamenii se simt cât se
poate de bine; în schimb, contactul cu exemplare splendide de acelasi sex are exact
efectul opus (vezi graficul 8.2).
 Psihologie sociala

Graficul 9.2 Cum va simtiti dupa ce ati admirat un corp de nota 10?

"+Buna dispozitie
2 !

Persoane de acelasi sex Persoane de sex opus

Fotografii atragatoare Fotografii comune

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De ce suntem orbiti de frumusete?

Indiferent cum am defini frumusetea, e limpede ca indivizii considerati atragatori
dispun de un avantaj social. Poate ca din acest motiv tot mai multi oameni apeleaza
la chirurgia plastica spre a scapa de riduri, celulita, varice sau pungi de grasime,
plantându-si par, umflându-si sânii sau tinând chinuitoare cure de slabire.
De unde vine aceasta slabiciune fata de frumusete si de ce persoanele aratoase
exercita o atractie magnetica? S-ar putea ca prezenta oamenilor frumosi sa ne ofere
o satisfactie estetica intrinseca, asa cum ne place sa admiram un peisaj natural mag-
nific sau o superba opera de arta. Sau poate ca avantajele noastre sunt mai degraba
extrinseci. Este posibil, de exemplu, sa ne asteptam ca stralucirea frumusetii altora
sa se rasfrânga si asupra noastra. Atunci când sunt vazuti în compania unor per-
soane aratoase de acelasi sex, oamenii cu înfatisare comuna sunt apreciati ca fiind
mai atragatori decât atunci când apar alaturi de alte persoane mai putin aratoase.
Atractia fata de frumusete s-ar putea explica si prin aceea ca oamenii asociaza
atractivitatea fizica cu alte calitati dezirabile – fenomen denumit de psihosociologi
stereotipul ‘ce-este-frumos-este-si-bun’. În povesti, Alba-ca-Zapada si Cenusareasa
sunt frumoase si bune, pe când vrajitoarea si surorile vitrege sunt deopotriva slute
si rele. Studiile arata ca persoanele atragatoare sunt apreciate ca fiind totodata si
inteligente, fericite, adaptabile, bine-crescute, având încredere în propriile forte si
succes în viata – dar, ce-i drept, destul de înfumurate si arogante, pe de alta parte.
Este acest stereotip conform realitatii? Doar în mica masura. Cercetarile arata
ca oamenii aratosi au într-adevar mai multi prieteni, stiu sa se descurce mai bine în
Afiliere, atractie, iubire

relatiile sociale si se bucura de o viata sexuala mai activa. Dar frumusetea nu este
corelata cu masuratorile obiective ale inteligentei, personalitatii, adaptabilitatii sau
ale respectului de sine. Din acest punct de vedere, se pare ca perceptia populara
tinde sa exagereze. Totodata, se pare ca natura specifica a stereotipului depinde si
de modelele culturale ale bunatatii. În 1997, Ladd Wheeler si Youngmee Kim au
cerut unui esantion de coreeni sa evalueze dupa criteriul frumusetii mai multe
fotografii de barbati si femei si au constatat ca persoanelor apreciate drept fizic
atragatoare li s-au atribuit si alte calitati, precum ‘integritatea’ si ‘grija fata de cei-
lalti’ – trasaturi de mare valoare într-o cultura colectivista. În contrast cu ceea ce se
considera dezirabil în culturile mai individualiste, persoanele atragatoare din Korea
nu sunt socotite a fi, probabil, asertive si dominatoare. Ce e frumos e bun; dar ce e
bun se defineste, cel putin în parte, din perspectiva unui model cultural specific.
De ce rezista totusi stereotipul atractivitatii fizice? O explicatie ar putea fi
aceea ca fiecare dintre noi îl întarim prin mecanismul profetiei care se autoreali-
zeaza, descris în Capitolul 3. Într-un studiu clasic asupra atractiei interpersonale
din 1977, Mark Snyder si colegii au format mai multe cupluri de studenti si de
studente care nu se cunosteau dinainte. Toti participantii au primit câte o scurta
biografie a partenerului. Fiecare student a primit, de asemenea, si o fotografie a
unei femei atragatoare sau neatragatoare – aceasta fiind presupusa partenera. Dupa
care participantii s-au evaluat reciproc pe mai multe dimensiuni si au purtat o con-
versatie la distanta, fara sa se vada, vorbind la un microfon si auzindu-se unul pe
celalalt în casti. Rezultatele au fost incitante. Studentii care credeau ca vorbesc cu o
femeie frumoasa si-au format o impresie mai pozitiva asupra personalitatii partene-
rei si au fost mai prietenosi în timpul conversatiei. Poanta experimentului este însa
urmatoarea: studentele ai caror parteneri vazusera fotografia unei femei atragatoare
au fost apreciate de catre participantii care au ascultat conversatia dintre cei doi ca
fiind mai calde, mai stapâne pe ele si mai vioaie decât celelalte. Împlinindu-si
propriile profetii, barbatii care se asteptau sa întâlneasca o partenera atragatoare au
si creat-o.

Avantajele si dezavantajele frumusetii

Fara îndoiala, persoanele fizic atragatoare detin un avantaj social important. Totusi,
frumusetea ca atare nu garanteaza succesul în viata, sanatatea, fericirea si un solid
respect de sine. De ce?
O problema cu care se confrunta persoanele atragatoare este aceea ca nu-si pot
da întotdeauna seama daca atentia si aprecierea de care se bucura din partea celor-
lalti se datoreaza talentului si abilitatii lor sau numai faptului ca arata bine. În 1984,
Brenda Major si colegii sai au realizat un experiment care ilustreaza acest aspect.
Participanti de ambele sexe, care se considerau ei însisi ca fiind atragatori sau nea-
tragatori, au scris niste eseuri, ulterior evaluate foarte elogios de catre o persoana
necunoscuta de sex opus. Participantilor din prima grupa li s-a spus ca evaluatorul
sau evaluatoarea îi va urmari printr-o oglinda transparenta în timp ce scriu, pe când
celorlalti li s-a spus ca persoana care le da nota nu va sti nimic despre aspectul lor.
 Psihologie sociala

În realitate, nu a existat nici un evaluator; toti participantii au primit aceeasi apre-

ciere, extrem de pozitiva. Ulterior, subiectii au fost întrebati cum îsi explica faptul
ca eseurile lor au fost atât de bine apreciate. Rezultat: participantii care se conside-
rau neatragatori si care credeau ca au fost urmariti în timp ce scriau, au pus succesul
înregistrat pe seama calitatii deosebite a eseului lor, pe când cei care se considerau
atragator i, crezând, de asemenea, ca au fost observati, au pus succesul mai degraba
pe seama faptului ca aratau bine. Prin urmare, pentru persoanele foarte atragatoare,
feedback -ul pozitiv din partea celorlalti poate fi uneori greu de interpretat (vezi
graficul 8.3).

Graficul 9.3 Atractivitatea fizica si respectul de sine

" +
Atribuirea evaluarii pozitive
calitatii propriei lucrari
2 !

Participanti fizic neatragatori Participanti fizic atragatori

Vazuti Nevazuti

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Un alt neajuns al atractivitatii fizice ca avantaj social este grija celor aratosi de
a-si pastra aspectul placut. În lumea de astazi, preocuparea fata de forma corporala
a devenit o componenta majora a vietii multor oameni – cu unele efecte benefice,
daca ne gândim la exercitiul fizic si la alimentatia sanatoasa. În unele cazuri, însa,
grija devine obsesie, cu efecte maladive – daca ne gândim la barbatii care se îndoapa
cu steroizi ca sa-si umfle monstruos musculatura sau le femeile care îsi autoimpun
un regim de înfometare ca sa scada în greutate, cu riscul de a ajunge la bulimie
(deprinderea de a mânca în exces, urmata de voma) sau, si mai grav, la anorexia
nervosa (înfometare autoimpusa, ce poate fi chiar fatala). Femeile sunt mai predis-
puse sa sufere de mania hiperponderalitatii, mai ales în conditiile în care mass
media si spoturile publicitare promoveaza extrem de agresiv super modele, platite
cu milioane de dolari ca sa difuzeze un ideal de frumusete feminina al carei atribut
esential este slabiciunea famelica.
Afiliere, atractie, iubire

În concluzie, frumusetea aduce cu sine si bune si rele: indubitabile avantaje,

dar si anumite costuri. Este interesant de stiut cum se echilibreaza acestea pe termen
lung. Bazându-se pe albumul de fotografii al unei serii de studenti, Ellen Berscheid
a comparat gradele de atractivitate fizica a mai multor stu dente cu reusita lor în
viata la vârsta maturitatii. A descoperit slabe legaturi între înfatisarea lor la tinerete
si fericirea de care au avut parte mai târziu. Cele mai dragute în anii de facultate au
avut cele mai mari sanse de maritis, dar nu erau mai multumite în casatorie sau în
viata decât celelalte. Frumusetea poate fi un avantaj, dar nu un destin.

Factori relationali ai atractiei interpersonale

Proximitatea sporeste sansele noastre de a cunoaste pe cineva, familiaritatea ne
face sa ne simtim în largul nostru, iar frumusetea ne atrage ca un magnet chiar de la
prima întâlnire. Cu toate acestea, nu ne putem si nici nu vrem sa ne împrietenim cu
oricine, iar flacara iubirii nu se aprinde ori de câte ori ne iese în cale o persoana
atragatoare. Trebuie sa existe anumite compatibilitati între noi si cei care ne devin
foarte apropiati. În cele ce urmeaza vom analiza trei factori ce pot influenta atractia
dintre noi si ceilalti: similaritatea, reciprocitatea si accesibilitatea.

Similaritatea
Cel mai adesea întelepciunea populara se contrazice. Simtul comun ne spune de-
opotriva ca ‘cine se aseamana se-aduna’ – precum ‘tusea si cu junghiul’ – dar si ca
‘opusii se atrag’. Care dintre maxime este conforma realitatii? Imaginati-va ca ati
intrat on line într-un chat room si ati început o conversatie cu o persoana necunos -
cuta despre religie, sport, muzica, politica, restaurante, concedii, hobby-uri etc. si
ca, dupa un timp, constatati ca aveti multe în comun cu interlocutorul vostru neva-
zut. Imaginati-va apoi ca, dimpotriva, nu gasiti în timpul conversat iei aproape nici
un element comun. Cu care dintre cei doi necunoscuti ati vrea sa va întâlniti – cu
acela care vi se aseamana sau cu acela de care va deosebiti?
De-a lungul deceniilor, cercetarile au aratat cu consecventa ca oamenii au
tendinta sa se asocieze cu cei care le sunt asemanatori. Principalele asemanari cu
efecte constatate experimental asupra atractiei interpersonale sunt urmatoarele:

Similaritati demografice
Masurând o multitudine de variabile demografice – precum vârsta, educatia, rasa,
religia, înaltimea, nivelul de inteligenta si statutul socioeconomic – B. L. Warren a
constatat ca oamenii între care se înfiripa relatii apropiate de prietenie, iubire sau
casatorie sunt mult mai asemanatori decât cei asociati întâmplator. Aceste corelatii
nu dovedesc însa ca similaritatea cauzeaza atractia. Mai concludenta ar fi masurarea
caracteristicilor demografice ale unor indivizi care nu se cunosc, urmata de estima-
rea gradului de atractie dintre ei dupa ce sunt pusi sa convietuiasca o perioada de
timp, pentru a vedea daca tind sa se apropie mai mult de cei cu care se aseamana
 Psihologie sociala

decât de aceia de care se deosebesc. Este ceea ce a facut Theodore Newcomb, în

1966. Într-un studiu elaborat, Newcomb a organizat un dormitor studentesc experi-
mental si a constatat ca studentii asemanatori în antecedentele lor demografice s-au
împrietenit cu cei asemenea lor, neavând relatii apropiate cu cei foarte diferiti. În
‘societatea multiculturala’, pe care americanii se straduiesc sa o edifice si sa o con-
solideze, din ce în ce mai multi oameni de rase, religii si origini etnice diferite se
casatoresc între, depasind barierele demografice. Cu toate acestea, dupa cum se
exprima un sociolog american, „sageata lui Cupidon este tintita de societate mai
des decât ne-ar placea sa credem“.

Similaritatea axiologica si atitudinala

Ceilalti ne pot atrage si datorita faptului ca sustin si împartasesc cu noi aceleasi
opinii, valori si atitudini fata de anumite persoane, lucruri sau situatii. Un studiu
clasic al lui Newcomb, din 1961, este semnificativ în acest sens. Mai multor stu-
denti li s-a oferit cazare gratuita în schimbul acceptarii de catre ei a solicitarilor de
a completa numeroase chestionare privind atitudinile si valorile lor. Primele chesti-
onare au fost completate înainte de sosirea studentilor la universitate. Timp de un
semestru au fost masurate atractia dintre participanti si schimbarile lor de atitudine.
Rezultatele au demonstrat ca în primele câteva saptamâni atractia a fost cel mai
strâns corelata cu proximitatea. O data cu trecerea timpului, atractia s-a configurat
mai ales în functie de similaritatea atitudinilor existente înainte de contactul dintre
participanti.
Experimentele de laborator întreprinse de Byrne din 1971 confirma rolul simi-
laritatii atitudinale asupra atractiei interpersonale. Consistenta ridicata a rezultatelor
l-a facut sa formuleze o ‘lege a atractiei’, potrivit careia atractia fata de o persoana
este direct proportionala cu atitudinile împartasite cu persoana respectiva. În plus,
orice gest sau act al acelei persoane care este în acord cu vederile sau atitudinile
noastre este de natura sa întareasca atractia pe care o exercita asupra noastra. De
exemplu, când descoperi ca fata cu care te întâlnesti îndrageste o trupa obscura de
rock care si tie îti place la nebunie, foarte probabil ca te vei simti si mai mult atras
de ea.
Pâna aici, s-ar parea ca, într-adevar, ‘cine se aseamana se aduna’. Dar în 1986,
Milton Rosenbaum a considerat ca psihosociologii au exagerat importanta similari-
tatii atitudinale. În opinia lui, asemanarea nu stârneste atractia, ci mai degraba
neasemanarea provoaca repulsie. Rosenbaum afirma ca oamenii se asteapta ca, în
marea lor majoritate, ceilalti sa le fie asemanatori, motiv pentru care o diferenta
accentuata atrage imediat atentia, generând sentimente mai negative. Dezvoltând
aceasta ipoteza, David Lykken si Auke Tellegen sustin ca în selectia partenerului
toate formele de similaritate sunt irelevante. În opinia lor, dupa ce un ins exclude
50% din populatie datorita diferentelor vizibile, selectia din rândul jumatatii eligi-
bile se face la întâmplare.
Cine are dreptate? Suntem atrasi de cei cu atitudini similare ori ne repugna cei
cu atitudini foarte diferite de ale noastre? Dupa cum se arata în figura 8.4, Donn
Afiliere, atractie, iubire

Byrne si colegii sai propun un model în doi timpi, ce ia în consideratie ambele

reactii. Mai întâi, sustin ei, evitam asocierea cu persoanele foarte diferite; apoi,
dintre cei ramasi, ne atrag cel mai mult persoanele cele mai asemanatoare cu noi.

Figura 8.4 Un model în doi timpi al atractiei interpersonale (Byrne, 1986)

Ecranul negativ Ecranul pozitiv

al diferentei al asemanarii

Diferiti
Evitare

Oamenii
pe care îi Asemanare scazuta
cunoastem Indiferenta

Asemanare puternica Pastrarea

Atractie contactului

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Potrivire si complementaritate
Pe lânga aspectele demografice si atitudinale, exista si o a treia sursa de similaritate
ce functioneaza cel putin în relatiile romantice. Ati remarcat vreodata cum reactio-
neaza lumea fata de cuplurile în care unul din parteneri arata superb, iar celalalt are
un aspect comun? În mod tipic, suntem socati de asemenea ‘nepotriviri’, ca si cum
ne-am astepta ca oamenii sa-si afle întotdeauna o pereche pe masura, nici mai mult,
dar nici mai putin aratoasa. Aceasta reactie are o baza reala, evidentiata în studii de
laborator. Acestea arata ca atât femeile, cât si barbatii tânjesc dupa o pereche foarte
atragatoare. De pilda, atunci când niste studenti de anul I au fost grupati aleator si
pusi sa danseze câte doi, dorinta lor de a se reîntâlni cu partenerul sau partenera a
fost cu atât mai mare cu cât cealalta persoana din cuplu era mai atragatoare fizic. În
viata reala, însa, acolo unde cineva poate sa fie acceptat sau respins de catre un
potential si dorit partener, oamenii se feresc de întâlniri romantice cu altcineva care
‘nu-i de nasul lor’. Studii corelationale asupra unor cupluri de indivizi care se
întâlnesc, traiesc împreuna, sunt logoditi sau casatoriti sustin ipoteza potrivirii
(matching hypothesis), potrivit careia oamenii au tendinta de a se implica efectiv în
relatii romantice cu acele persoane care le sunt egale în ceea ce pr iveste frumusetea
fizica.
Potrivirea ofera posibilitatea unor predictii privind evolutia unei relatii. Din
practica agentiilor matrimoniale se desprinde cu pregnanta urmatoarea constatare:
cu cât doi parteneri sunt mai apropiati sub aspectul atractivitatii lor fizice, cu atât
este mai probabila dorinta lor de a se reîntâlni si cresc sansele de formare a unor
 Psihologie sociala

cupluri stabile. În economia ‘pietii sociale’, potrivirea fizica pare sa se produca în

mod automat, odata ce oamenii cauta ce este mai bun, dar se opresc la ceea ce pot
obtine.
Cum ramâne cu ideea populara ca ‘opusii se atrag’? În contrast cu teoria simi-
laritatii, R. Winch a formulat (în 1958) o teorie a complementaritatii nevoilor,
pornind de la ipoteza ca noi cautam acele persoane care ne pot satisfac e nevoile în
cel mai înalt grad. În anumite cazuri, aceasta presupune coexistenta unor persona-
litati complementare si chiar opuse – de exemplu, o femeie autoritara si domina-
toare are nevoie de un sot ascultator si supus. Cercetari ulterioare nu au oferit însa
un suport concludent acestei ipoteze, ba chiar au adus dovezi ca, de cele mai multe
ori, cuplurile reusite, echilibrate si durabile sunt formate din personalitati asemana-
toare.

De ce este atractiva similaritatea?

Studiile experimentale sustin asadar ideea ca similaritatea, sub diferitele ei aspecte,
este corelata cu atractia interpersonala. Dar de ce se întâmpla astfel? Feldman trece
în revista patru explicatii propuse pâna în momentul de fata.
În primul rând, similaritatea poate fi ca atare un factor de autoconditionare. De
exemplu, se poate ca noi sa fi învatat din experienta anterioara ca persoanele ce ne
împartasesc atitudinile sunt asociate cu împrejurari sau situatii placute si dorite de
catre noi. În al doilea rând, faptul ca vedem la altcinev a atitudini sau trasaturi ase-
manatoare cu ale noastre ne poate întari sentimentul de încredere în propria noastra
persoana, întrucât ne confirma opiniile si optiunile valorice.
O a treia explicatie a efectelor similaritatii asupra atractiei interpersonale este
aceea ca, odata ce cunoastem atitudinile si valorile pe care le sustine o anumita
persoana, putem sa ne formam o impresie despre trasaturile sale. Daca perceptia
trasaturilor este pozitiva – ceea ce în general se si întâmpla, de vreme ce e vorba de
trasaturi comune, pe care le avem si noi – atunci imaginea despre celalalt va fi cât
se poate de favorabila. Potrivit acestei explicatii, dorita si primita ca o recompensa
este nu similaritatea ca atare, ci valoarea inferata a trasaturilor de personalitate ale
cuiva. În sfârsit, poate ca ne plac oamenii asemanatori cu noi deoarece similaritatea
ne face sa presupunem ca si ei ne plac la rândul lor. Aceasta este o tema distincta,
careia i s-au consacrat studii si lucrari interesante.

Reciprocitatea
Simpatia si antipatia respecta adesea principiul reciprocitatii: ne sunt, de regula,
simpatici aceia care ne simpatizeaza si ne displac cei carora le suntem, la rândul
nostru, antipatici. În 1956, Dittes si Kelley au format câteva mici grupuri de discutii,
alcatuite din studenti; unii dintre ei au primit niste biletele anonime (în realitate,
scrise si trimise de experimentatori) prin care li se comunica fie ca ceilalti membri
ai grupului îi simpatizeaza, fie, dimpotriva, ca grupul nu-i prea are la suflet. Rezul-
tatele au aratat ca participantii ce se considerau simpatizati de grup au fost atrasi în
Afiliere, atractie, iubire

mai mare masura de ceilalti membri ai grupului decât aceia care credeau ca nu sunt
priviti cu simpatie de catre ceilalti.
Nu toti oamenii reactioneaza la fel în privinta reciprocitatii. O variabila influ-
enta pare a fi nivelul de autoapreciere sau respectul de sine al fiecarui individ. În
1959, Dittes a descoperit ca pentru persoanele cu grad înalt de autopretuire, atractia
nu este afectata de acceptare sau respingere. Dimpotriva, celor cu grad scazut de
self-esteem le sunt teribil de simpatici membrii grupurilor care îi accepta, pe când
persoanele din grupurile care îi resping le sunt teribil de antipatice. Dittes a realizat
un experiment, în care participantii au fost din start clasificati în doua tipuri de
baza – cu respect de sine ridicat, respectiv scazut. Si unii si ceilalti au fost plasati
fie într-o conditie favorabila – mai precis, în cadrul unor grupuri ai caror membri
aveau un comportament favorabil – fie într-o conditie frustranta – în grupuri care
i-au întâmpinat cu reactii negative. În cazul participantilor cu nivel redus de self-
esteem , atractia fata de grup a depins în mod evident de comportamentul grupului –
ceea ce nu s-a întâmplat în cazul participantilor cu nivel înalt de autoapreciere (vezi
graficul 8.4)

Graficul 9.4 Atractia si respectul de sine (Dittes, 1959)

Autoapreciere înalta
Autoapreciere joasa
2

1,5

1
Grad de atractie

0,5

-0,5

-1

-1,5

-2
Acceptare Respingere
Comportamentul grupului

Sursa: Hogg, Vaughan (1998)

Efectele reciprocitatii pot sa interactioneze cu natura situatiei. Daca reciproci-

tatea implica pretuirea ca recompensa sociala, efectele sale variaza odata cu modul
în care este perceputa de catre subiect valoarea pretuirii primite din partea celorlalti.
De exemplu, pretuirea care vine din partea unui lingusitor interesat nu are cine stie
 Psihologie sociala

ce valoare, astfel încât nu-i vom raspunde prin a-l simpatiza pe cel care ne flateaza.
De asemenea, aceeasi dovada de pretuire are o valoare mai redusa atunci când vine
din partea unui prieten decât atunci când o primim din partea unui necunoscut, de-
oarece ne asteptam ca prietenii sa ne aprecieze.
Modul în care primim dovezile de pretuire exercita si el o anumita influenta. În
1965, Elliot Aronson si Darwyn Linder au emis asa-numita gain-loss hypothesis,
potrivit careia avem tendinta sa ne placa cel mai mult indivizii care initial ne-au
tratat cu raceala, devenind ulterior mai amabili; pe de alta parte, cel mai mult îi
detestam pe indivizii care au fost la început foarte atenti cu noi, sfârsind prin a ne
întoarce spatele. Feno menul este întrucâtva surprinzator, întrucât contrazice teoria
behaviorista: cel constant laudat primeste tot mai multe recompense, dar îl simpa-
tizeaza pe laudator din ce în mai putin. Aronson sugereaza doua explicatii posibile.
Prima se bazeaza pe reducer ea anxietatii. Respingerea de catre un grup sau o
persoana este o experienta dureroasa, generatoare de anxietate; când respingerea
este urmata de acceptare anxietatea se reduce, astfel încât resimtim placerea de a fi
simpatizati. Cea de-a doua explicatie ar putea fi urmatoarea: indivizii care ne
simpatizeaza de la început pot sa ni se para lipsiti de discernamânt, ceea ce
diminueaza valoarea pretuirii lor. În schimb, cei care ne considera la început anti-
patici si care, abia dupa ce ajung sa ne cunoasca mai bine, încep sa ne simpatizeze,
par oameni cu judecata, astfel încât pretuirea lor valoreaza mai mult.
Aronson si Linder au realizat un experiment menit sa testeze efectul ordinii în
care primim un anumit gen de feedback din partea unei alte persoane. De-a lungul a
sapte întâlniri, participantii au auzit de la un complice diferite opinii despre ei. La
primele trei întâniri, feedback-ul a fost sau total negativ sau total pozitiv. Apoi, în
functie de conditia experimentala, calitatea feedback -ului a fost fie inversata, fie s-a
pastrat constant aceeasi. Din toate cele patru conditii, simpatia participantului fata
de complice a atins valori maxime atunci când ordinea ‘mesajelor’ a fost negativ
→ pozitiv (acesta fiind ‘câstigul’) si valori minime în ordine inver sa, adica feed-
back pozitiv → negativ (‘pierdere’). Dupa cum arata rezultatele din graficul 8.5, e
cel mai probabil sa fim atrasi de catre o persoana atunci când aceasta începe prin a
ne tine la distanta si sfârseste prin a ne întâmpina cu caldura.

Accesibilitatea
Rezultatele obtinute de Aronson si Linder sugereaza ca ne plac oamenii pretentiosi
fata de ceilalti, ceea ce concorda cu ideea populara potrivit careia tintele greu de
atins sunt cele mai râvnite. În realitate, lucrurile nu stau chiar asa. Cel mai adesea,
persoanele care ne resping – fie pentru ca sunt deja implicate în alte relatii, fie pen-
tru ca nu le stârnim interesul – nu devin câtusi de putin mai atractive; dimpotriva.
Studiile si observatiile arata ca, de regula, îi preferam pe indivizii cu o selectivitate
sociala moderata atât celor neselectivi (care nu au gust) cât si celor prea pretentiosi
(care sunt aroganti si sclifositi).
Afiliere, atractie, iubire

Graficul 8.5 The gain- loss hypothesis (Aronson si Linder , 1965)

10

8
Gradul de atractie

0
Neg-Poz Poz-Poz Neg-Neg Poz-Neg
Ordinea feedback-ului

Sursa: Hogg si Vaughan (1998)

Ce se întâmpla atunci când o persoana care ne stârneste interesul este greu de

atins datorita unor piedici exterioare? Acestea pot fi de nenumarate feluri: opozitia
parintilor (precum în povestea lui Romeo si a Julietei), o catastrofa iminenta (ca în
povestea de iubire din Titanic), departarea, lipsa de timp, bariere sociale etc. În
Capitolul 5 ne-am referit la teoria reactantei psihologice, care sustine ca oamenii
sunt puternic motivati sa-si apere libertatea de alegere si de actiune. Când o astfel
de libertate, la care tin în mod deosebit, le este amenintata, oamenii reactioneaza si
încearca sa contracareze pericolul, între altele si datorita faptului ca un comporta-
ment la care am putea fi nevoiti sa renuntam ni se pare mult mai atragator – precum
proverbialul fruct oprit.
Desi nu foarte concludente, mai multe studii au evidentiat faptul ca reactanta
poate fi declansata de factorul timp: pe masura ce sansele de a intra într-o relatie cu
cineva scad odata cu timpul ramas la dispozitie, persoana – tot mai greu accesibila
– devine din ce în ce mai atragatoare. Reactanta se poate produce, marind forta
atractiei, si în cazul unor relatii ascunse, tainuite. Într-un experiment din 1994,
Daniel Wegner a pus mai multe perechi (formate din parteneri de ambele sexe) sa
joace bridge. În fiecare cvartet de jucatori, una dintre perechi a primit instructiuni
scrise ca, în timpul jocului, sa-si faca diferite semne cu picioarele pe sub masa – fie
pe fata, fie pe ascuns. Dupa câteva minute, jocul a fost oprit si fiecarui jucator i s-a
cerut sa indice (desigur, în mod privat) cât de atragator i s-a parut atât propriul sau
partener, cât si jucatorul de sex opus din echipa adversa. Rezultat: studentii care au
trisat pe ascuns s-au considerat reciproc mult mai atragatori decât aceia care si-au
facut semne vizibile ori n-au trisat de loc.
 Psihologie sociala

Nu trebuie neglijat faptul ca, în anumite situatii, reactanta poate sa diminueze

atractia interpersonala. Ati încercat vreodata sa faceti pe intermediarul, cautând, pe
diferite cai, sa convingeti doua persoane apropiate sa formeze un cuplu? Atentie:
efectul poate fi contrar. Decisi sa îsi pastreze libertatea de alegere în viata erotica,
cele doua persoane ar putea ajunge sa nu se placa, ba chiar sa se deteste din cauza
insistentelor voastre de a-i vedea împreuna.

Relatii apropiate
Exista multe forme de relatii interumane semnificative, dar psihosociologii au avut
în vedere îndeosebi raporturile din cadrul cuplurilor de prieteni, îndragostiti, amanti
si soti. Aceste relatii apropiate1 implica adesea trei componente: (1) sentimente de
atasament, afectiune si iubire; (2) satisfacerea unor nevoi psihologice; (3) interde-
pendenta partenerilor, fiecare exercitând o influenta semnificativa asupra celuilalt.
Nu orice relatie apropiata contine toate aceste ingrediente. O iubire de-o vara
poate atinge o mare intensitate emotionala; dar la sosirea toamnei, amorezii revin la
vietile lor independente. O casatorie formala graviteaza în jurul rutinei cotidiene,
însa atasamentul emotional al sotilor este palid, iar nevoile lor sufletesti ramân, cel
putin în parte, neîmplinite. În mod evident, relatiile apropiate au forme si masuri
diferite. Unele implica sexul, altele nu. Unele se stabilesc între parteneri de acelasi
sex, altele între parteneri de sex opus. Câteodata partenerii se angajeaza sa ramâna
alaturi pe termen lung; alteori interactioneaza doar pentru scurt timp. Iar coloratura
sentimentala cunoaste toate tonurile posibile, de la veselie la durere, de la iubir e la
ura – fiecare dintre starile emotionale putând avea intensitati diferite, de la ‘abia
per ceptibil’ pâna la ‘exploziv’.
Cum înainteaza doua persoane de la primele lor contacte sociale pâna la o rela-
tie apropiata, care le încalzeste fiinta? Apropierea se produce gradual, pas cu pas,
ori prin discontinuitati si salturi calitative? Unii cercetatori considera ca relatiile
progreseaza gradual, parcurgând o anumita succesiune de stadii sau etape. De pilda,
în teoria stimul-valoare-rol (SVR), propusa de catre Murstein în 1986, sunt definite
urmatoarele trei etape: (1) stadiul-stimul, în care atractia este provocata de atribute
exterioare, precum înfatisarea fizica; (2) stadiul-valoare, în care atasamentul se

1
În literatura anglo-americana se utilizeaza deopotriva termenii close relationships – relatii strânse
sau apropiate – si intimate relationships. Am optat pentru prima solutie, deoarece în limba româna
prin ‘relatii intime’ se înteleg cel mai adesea raporturile care implica o componenta sexuala, ceea ce
nu caracterizeaza relatiile dintre prieteni, dintre parinti si copii sau cele dintre persoanele aflate abia
la începutul unei idile – ceea ce anglo - americanii numesc dating partners, iar noi cu greu am putea
traduce printr-o formula acceptabila în româneste, fiind vorba de persoanele care ies împreuna la
film, la restaurant, la discoteca sau în vizita etc., aceste ‘iesiri împreuna’ putând fi acompaniate sau
nu de gesturi erotice manifeste (îmbratisari, saruturi, mângâieri sau act sexual). Destul de imprecis,
în româneste dating partners sunt numiti tot ‘prieteni’, fiind vorba însa de persoane de sex opus.
Ionel este prieten cu George si are o ‘prietena’, pe Marcela, ceea ce ne face sa presupunem ca nu
locuiesc împreuna, ci îsi petrec o parte din timp împreuna, cu grade variabile de ‘intimitate’.
Afiliere, atractie, iubire

bazeaza pe similaritatea valorilor si opiniilor; (3) stadiul-rol, în care devotamentul

se întemeiaza pe asumarea si îndeplinirea unor roluri, precum acelea de sot-sotie.
Toti acesti trei factori sunt importanti în evolutia unei relatii, dar fiecare detine o
importanta deosebita în decursul unui anumit stadiu (vezi graficul 8.6).

Graficul 8.6 Modelul SVR (Murstein, 1987)

Stadiul-stimul Stadiul-valoare Stadiul-rol

Rol

Valoare
Importanta

Stimul

Primul 2 - 7 contacte 8sau mai casatorie

contact multe sau coabitare
contacte de lunga
durata

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Marea dificultate a oricarei teorii stadiale este secventialitatea. Se poate arata

ca stadiul-valoare precede întotdeauna si cu necesitate stadiul-rol? Nu se pot întâlni
cupluri care sa-si fixeze rolurile înainte de a-si explora compatibilitatea valorilor?
Majoritatea cercetatorilor nu cred ca relatiile apropiate evolueaza stadial. În mai
multe studii, unor cupluri de persoane proaspat casatorite li s-a cerut sa-si reamin-
teasca istoria relatiei lor pâna la casatorie. Rezultatele au inventariat o mare diver-
sitate de etape evolutive. Momentele de cotitura nu se succed în aceeasi ordine în
toate cazurile si nici nu sunt mereu aceleasi la fiecare cuplu.
Daca relatiile apropiate nu urmeaza toate acelasi scenariu, cum se explica evo-
lutia lor? Fiecare relatie are o istorie proprie, cu suisuri si coborâsuri, cu momente
de stagnare alternând cu perio ade de acceleratie. Ce anume face ca o relatie sa ia
altitudine, sa coboare ori sa se pastreze în parametri stabili? Un raspuns poate fi
oferit de teoria schimbului social, potrivit careia forta motrice a relatiilor interper-
sonale este recompensa. Ca si atractia, în aceasta interpretare, iubirea depinde de
experienta emotiilor pozitive traite în prezenta unui anumit partener. Pas cu pas, pe
masura ce recompensele se aduna, iubirea creste. Sau, dimpotriva, pe masura ce
recompensele se raresc, iubirea se raceste. În acest gen de teorii despre esenta iubi-
 Psihologie sociala

rii, ceea ce conteaza este cantitatea. Multi oameni gasesc însa ca teoria schimbului
social este inadecvata, din motive usor de înteles. Gânditi-va la propriile voastre
relatii apropiate. Credeti ca sentimentul de iubire fata de cineva e doar o versiune
mai intensa a simpatiei fata de altcineva? Este iubirea unui prieten apropiat de
aceeasi natura cu iubirea celor de care sunteti îndragostiti? Daca nu, atunci veti fi
de acord ca exista importante diferente calitative între genurile de relatii apropiate.
În aceasta perspectiva, este nevoie de un salt considerabil de la a placea pâna la a
iubi pe cineva, iar iubirea însasi cunoaste forme diferite.

Tipologii în relatiile apropiate

Teoriile schimbului social se axeaza pe aspectele cantitative: cu cât mai mult (în
ceea ce priveste recom pensele si echitatea), cu atât mai bine (daca avem în vedere
satisfactiile si rezistenta relatiei). Dar este întotdeauna nevoie de recompense? Si ce
se poate spune despre diferentele calitative între tipurile de relatii apropiate? Poate
o recompensa mai substantiala sa transforme niste simple cunostinte în prieteni si
apoi prietenii în iubiti, ori aceste tipuri de relatii se deosebesc esential între ele?

Relatii de schimb si de comuniune

Margaret Clark precizeaza ca oamenii urmaresc o recompensa atunci când intra în
relatii de schimb, caracterizate de o compensare imediata a costurilor si a bene-
ficiilor. Dar nu orice relatie este de acest tip. În relatiile de comuniune (communal
relationships), partenerii îsi ofera satisfactii unul celuilalt fara sa urmareasca un
echilibru al beneficiilor.
Cel mai adesea, relatiile de schimb au loc între necunoscuti sau cunostinte
întâmplatoare, ca si în cadrul unor aranjamente pe termen lung – precum parteneri-
atul de afaceri. Dimpotriva, relatiile de comuniune se stabilesc numai cu prietenii
apropiati, cu membrii de familie sau cu cei pe care îi iubim. Desigur, se vor gasi
cinici care sa puna la îndoiala autenticitatea relatiilor de comuniune, socotind ca
oricine urmareste sa dobândeasca o recompensa, chiar daca nu imediat, ci într-un
viitor oarecare. Din fericire, ramân destui oameni care pot depune marturie din
propria lor experienta de viata ca, macar câtorva persoane extrem de apropiate, sunt
oricând gata sa le ofere, fara a socoti la centima cât primesc – bucuria celuilalt fiind
chiar rasplata cea mai de pret.

Stiluri de atasament
O alta abordare interesanta a diversitatii formelor de relatii apropiate este cea pro-
pusa de Philip Shaver, Cin dy Hazan si colegii lor. Ideea de la care pornesc este
aceea ca, asa cum bebelusii manifesta diferite tipuri de atasament fata de parintii
lor, si adultii prezinta stiluri specifice de atasament în relatiile lor de prietenie sau
în cele amoroase.
Afiliere, atractie, iubire

Cercetarile de psihologie a copilului au scos în evidenta faptul ca bebelusii

dezvolta legaturi puternice si exclusive cu primele persoane care se ocupa de îngri-
jirea lor – cel mai adesea si în mod normal acestea fiind mamele copiilor. În toate
culturile studiate, prima relatie are o mare încarcatura emotionala. Observând cum
reactioneaza copiii mici atât la despartirea de mama lor, cât si la reaparitia ei,
cercetatorii au mai remarcat si faptul ca exista diferite stiluri de atasament infantil.
Copiii cu atasament solid plâng zgomotos atunci când îsi vad mama plecând de
lânga ei, iar când aceasta se reîntoarce gînguresc si surâd cu evidenta încântare.
Copiii cu atasament fragil se încadreaza în doua tipuri de comportament. Cei
anxiosi plâng si se agita când sunt parasiti de mama lor, dar o întâmpina fie
mâniosi, fie apatici atunci când se reîntoarce. Alti copii sunt mult mai detasati,
adoptând un comportament retractil, de eschivare sau neimplicare emotionala, cu
reactii temperate în ambele situatii. 2
Cât de important este acest prim atasament? Este o legatura sigura si demna de
încredere din primul an de viata de natura sa ofere un fundament al relatiilor apro-
piate de mai târziu? Unii cercetatori sugereaza ca da. Studiile arata ca acei copii din
categoria atasamentului solid manifesta ulterior o atitudine mai pozitiva si mai
încrezatoare fata de ceilalti. Privind retrospectiv, adultii cu stil de atasament solid
relateaza ca în copilarie au avut relatii familiale pozitive, pe când adultii anxiosi
sau retractili îsi amintesc sa fi avut relatii dificile cu unul dintre parinti sau cu
amândoi.
Fie ca stilurile de atasament ale adultilor îsi au radacinile în primul an de viata
sau nu, distinctia între ele s-a dovedit utila. Cititi descrierile celor trei tipuri de ata-
sament din tabelul 8.2. Care vi se potriveste cel mai bine? În 1987, Hazan si Shaver
au pus prima data aceasta întrebare pentru cititorii unui ziar din Denver si a doua
oara pentru un grup de studenti. Dupa cum se poate vedea în tabelul 8.2, distributia
raspunsurilor este aproape identica pe ambele esantioane, pastrându-se neschim -
bata si în cadrul unui esantion national din SUA, format din opt mii de adulti,
chestionati de Mickelson un deceniu mai târziu, în 1997. În plus, cercetatorii au
mai constatat ca oamenii cu stil de atasament solid raporteaza ca au relatii satis-
facatoare, pe care le descriu drept fericite, amicale, bazate pe încredere reciproca si
durabile. Cognitiv, au tendinta de a-i vedea pe ceilalti ca fiind bine inten tionati si
cred în posibilitatea iubirii adevarate. Dimpotriva, îndragostitii retractili se tem de
intimitate si cred ca iubirea este sortita sa se ofileasca; îndragostitii anxiosi descriu
o viata amoroasa plina de exaltari si caderi emotionale, de framântari obsesionale,
o mai mare dorinta de angajare pe termen lung, atractie sexuala si gelozie duse la
extrem.
Într-o oarecare masura, stilurile noastre de atasament pot fi observate în com -
portamentul din viata cotidiana. De exemplu, în 1996 Jeffrey Simpson si colegii sai
au înregistrat pe banda mai multe cupluri de îndragostiti în timp ce încercau sa
solutioneze diferite conflicte, dupa care au prezentat înregistrarile unor observatori
neutri. Acestia au constatat ca barbatii cu atasament fragil-retractil se dovedesc în
2
În terminologia anglo -americana, termenii utilizati pentru desemnarea celor trei stiluri de atasament
sunt: secure, respectiv insecure, cu cele doua subtipuri anxious si avoidant.
 Psihologie sociala

cea mai mica masura calzi si încurajatori, precum si faptul ca femeile cu stil fragil-
anxios s-au aratat posomorâte si negativiste. Într-un alt studiu, din 1996, Marie
Tidwell si colegii au cerut participantilor sa tina, timp de o saptamâna, un jurnal
intim. Analiza însemnarilor din aceste jurnale a scos în evidenta faptul ca, în rela-
tiile cu sexul opus, persoanele retractile au avut cele mai mici satisfactii, în vreme
ce subiectii anxiosi au trait cea mai mare varietate de sentimente, de intensitati cât
se poate de dif erite.

Tabelul 8.2 Stiluri de atasament (Hazan si Shaver , 1987)

Întrebare: Care dintre urmatoarele texte descrie cel mai bine sentimentele voastre?
Esantion de Esantion de
Raspunsuri si procente cititori studenti
Solid
Îmi este destul de usor sa ma apropii de ceilalti si nu
ma deranjeaza sa depind de ei ori ca ei sa depinda
de mine. Rareori ma roade gândul ca voi fi parasit ori
ca o anumita persoana mi- a devenit prea apropiata. 56% 56%

Retractil
Nu ma simt în largul meu atunci când ma apr opii mai
mult de cineva; îmi este greu sa am deplina încredere
în ceilalti si nu îmi place sa depind de ei. Ma enervez
atunci cineva mi se vâra în suflet si partenerii erotici
îmi cer adesea mai multa intimitate decât as dori eu
ca sa ma simt bine. 25% 23%

Anxios
Mi se pare ca ceilalti se feresc sa mi se apropie atât
cât as dori eu. Ma îngrijoreaza des gândul ca parte-
nerul nu ma iubeste cu adevarat sau ca are de gând
sa ma paraseasca. As vrea sa ma contopesc pe
deplin cu o alta persoana, însa aceasta dorinta a mea
pe multi îi sperie si îi alunga de lânga mine. 19% 21%

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Ce valoare predictiva au aceste stiluri de atasament? Cu alte cuvinte, stilul din

acest moment al unei persoane permite o anticipar e cu grad semnificativ de pro-
babilitate a evolutiei viitoare a relatiilor sale? Probele nu sunt concludente.
Persoanele cu atasament solid tind sa aiba relatii mai durabile dar, în cazul celor cu
atasament fragil, prognozele nu sunt consistente. Important e faptul ca, desi stilurile
de atasament sunt oarecum stabile de-a lungul vietii – poate ca niste mosteniri din
prima copilarie – ele nu sunt totusi definitiv trasate, o data pentru totdeauna. De
Afiliere, atractie, iubire

exemplu, Lee Kirkpatrick si Cindy Hazan au urmarit participantii la un studiu si,

dupa patru ani, au descoperit ca 30% dintre ei si-au modificat stilul de atasament.
În acord cu ideea de baza în psihologia sociala, potrivit careia oamenii sunt profund
influentati de situatiile în care se afla, cercetarile sugerea za ca indivizii îsi pot
revizui continuu stilul de atasament în urma succesiunii experientelor lor de viata.

Tipuri de iubire
Fara a sta prea mult pe gânduri, oricare dintre noi poate enumera o mare varietate
de forme distincte de iubire, în afara de amorul propriu-zis: iubire parinteasca, fra-
teasca, amicala, pur fizica sau animalica, spirituala etc. De-a lungul timpului, au
fost propuse de catre psihosociologi mai multe clasificari ale tipurilor de iubire. Pe
baza scrierilor antice, John Alan Lee a identificat, în 1988, trei stiluri primare de
iubire; eros (dragostea erotica), ludus (jocul amoros, lipsit de daruire sufleteasca) si
storge (dragostea prieteneasca). Ca si cele trei culori primare, sustine Lee, aceste
stiluri se pot combina între ele, formând tipuri secundare, precum mania (iubirea
pretentioasa si posesiva), pragma (iubirea interesata) sau agape (iubirea altruista de
oameni). Pe o scala menita sa masoare aceste ‘culori ale iubirii’, barbatii au scoruri
mai mari decât femeile la rubrica ludus, în vreme ce femeile puncteaza mai mult la
rubricile storge, mania si pragma.
Foarte populara este o alta taxonomie, derivata din teoria triunghiulara a
iubirii, enuntata în 1986 de catre Robert Sternberg. Potrivit acestei teorii, exista
opt subtipuri de baza (sapte forme diferite de iubire si o a opta combinatie ce repre-
zinta absenta iubirii) – toate putând fi derivate din prezenta sau absenta a trei com -
ponente. Combinatia poate fi astfel vazuta ca vârf al unui triunghi (vezi figura 8.5).
Iata cele trei componente si câte o mostra de item din cei utilizati pentru masurarea
fiecareia din ele:
§ Intimitate. Componenta emotionala, care implica simpatia si sentimentul de
apropiere fata de cineva. (‘Am o relatie placuta cu ___’.)
§ Pasiune. Componenta motivationala, ce contine impulsuri de natura sa declan-
seze atractia, dragostea si dorinta sexuala. (‘Simpla vedere a lui ___ mi se pare
excitanta.’)
§ Devotament. Componenta cognitiva, ce reflecta hotarârea de a ramâne atasat
pe termen lung de un anumit partener. (‘Întotdeauna ma voi simti responsabil
fata de ___.’)
Cercetarile sustin cu probe concludente model tripartit al lui Sternberg. Într-un
studiu din 1996, Arthur Aron si Lori Westbay au cerut participantilor sa ierarhizeze
68 de trasaturi prototipice ale iubirii si au constatat ca toate trasaturile clasificate se
încadreaza în trei categorii: pasiune (priviri languroase, euforie, cârcei în stomac),
intimitate (libertatea de a discuta despre orice, încurajator, întelegator) si devota-
ment (fidelitate, prioritate acordata celorlalti, durabilitate). Într-un al doilea studiu,
din 1997, Sternberg a cerut participantilor sa precizeze ce anume considera impor-
tant în diferite tipuri de relatii si a constatat ca rezultatele concorda cu teoria. De
 Psihologie sociala

exemplu, ‘iubitul ideal’ a înregistrat scoruri înalte la toate cele trei componente,
‘prieten’ a avut scoruri mari la intimitate si devotament, dar mici la pasiune, iar
‘frate / sora’ a punctat mult la devotament, dar putin la intimitate si pasiune.

Figura 8.5 Teoria triunghiulara a iubirii (Sternberg, 1986)

INTIMITATE

Simpatie
(doar intimitate)

Iubire romantica Iubire parteneriala

(intimitate + pasiune) (intimitate + devotament)
Iubire perfecta
(intimitate +
pasiune +
devotament)

Iubire nebun a Iubire pustie

(doar pasiune) (doar d evotament)
Iubire zadarnica
(pasiune + devotament)
PASIUNE DEVOTAMENT

Considerând toate aceste tipologii – bazate pe atasamentul infantil, pe culori,

triunghiuri si alte scheme propuse de-a lungul timpului – te minunezi: câte tipuri de
iubire exista în realitate? E greu de spus. Dar toate modelele au în vedere doua
tipuri fundamentale. Priviti întrebarile din tabelul 8.3 si raspundeti cu note pe o
scala de la 0 (câtusi de putin) la 10 (total), având în vedere sentimentele voastre
fata de un prieten. Raspundeti apoi la aceleasi întrebari gândindu-va la un iubit sau
la o iubita (de acum sau de alta data). Aplicati în cele din urma instructiunile de
punctare descrise în partea de jos a tabelului. În 1973, atunci când Zick Rubin a
cerut unor studenti sa raspund a la acest gen de itemi, a constatat ca cei chestionati
au acordat punctaje ridicate prietenilor la întrebarile cu numere impare si partene-
rilor de amor la cele cu numere pare. Pornind de la aceste raspunsuri, Zick Rubin a
alcatuit o Scala a simpatiei3 si o Scala a iubirii, menite sa masoare cele doua tipuri
de relatii.

3
Am considerat ca ‘simpatie’ este cel mai potrivit echivalent al cuvântului englezesc liking. În limba
româna, verbul ‘a placea’ este ambiguu, caci la fel se spune atunci când ne place noua cineva ca si
atunci când altcineva ne place pe noi. În plus, substantivarea verbului este dificila în româneste –
nici ‘placerea’ si nici ‘placutul’ nefiind formule acceptabile.
Afiliere, atractie, iubire

Tabelul 8.3 Simpatie si iubire (Rubin, 1973)

Raspundeti la fiecare dintre urmatoarele întrebari pe o scala de la 1 = câtusi de putin la

10 = total. Raspundeti mai întâi gândindu-va la un/o prieten(a) si apoi la un/o iubit(a).

Prieten(a) Iubit(a)
1. X este una din cele mai simpatice persoane din câte cunosc. ___ ___
2. Simt ca pot avea încredere în X în orice legatura cu orice. ___ ___
3. X este genul de persoana care mi-ar placea sa fiu. ___ ___
4. L-as iert a pe X pentru orice. ___ ___
5. Am mare încredere în judecata lui X. ___ ___
6. As face aproape orice pentru X. ___ ___

A. Adunati punctele de la întrebarile 1 + 3 + 5 =

B. Adunati punctele de la întrebarile 2 + 4 + 6 =
Care punctaj este mai mare: A sau B?

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Abordarea lui Rubin trateaza simpatia si iubirea ca pe doua reactii distincte

fata de o relatie apropiata. Ramâne de discutat însa cât de adânca este diferenta
dintre ele. În 1976, Kenneth si Karen Dion au aplicat cele doua scale mai multor
categorii de oameni: (1) persoane care se întâlnesc ocazional (casual daters); (2)
per soane care se întâlnesc mereu cu acelasi partener (exclusive daters); (3) per-
soane logodite; (4) persoane casatorite. Desi persoanele din prima categorie au
punctat mai mult la simpatie decât la iubire, simpatia si iubirea nu difera în cazul
celor aflati într-o relatie mai angajata. Un posibil motiv pentru care cele doua scale
se pot suprapune ar fi acela ca, în versiunea lui Rubin, conceptul de iubire are un
sens destul de cuminte. Mai potrivita pare distinctia propusa, în 1988, de catre
Elaine Hatfield între iubirea pasionala si iubirea companionala. 4 Dupa Hatfield,
iubirea pasionala este o stare intens emotionala si adesea erotica de absorbtie de
catre o alta persoana, în vreme ce iubirea companionala este o însotire sau o com -
panie sigura si stabila, asemanatoare cu ceea ce Rubin numeste simpatie.

Iubirea pasionala
Iubirea pasionala este, dupa cum spuneam, o stare intens emotionala de absorbtie
de catre o alta persoana (vezi tabelul 8.4). Pendulând între culmi extatice si abisuri
de tortura sufleteasca, iubirea pasionala ofera materia prima dulce-amara a poeziei
si romanelor de dragoste, fiind tema favorita în muzica de consum sau în adoratele-
detestatele telenovele. Ce este si de unde vine? Ellen Berscheid si Elaine Walster
(ulterior Hatfield) considera ca elementul-cheie în întelegerea iubirii pasionale este
tratarea ei ca un gen specific de emotie. Bazându-se pe teoria bifactoriala a emotiei,
propusa de catre Schachter (vezi Capitolul 2), cele doua autoare sustin ca iubirea

4
În limba engleza: passionate love si companionate love.
 Psihologie sociala

pasionala necesita doua ingrediente esentiale: (1) o stare intensa de excitatie fizio-
logica si (2) credinta ca excitatia este stârnita de catre persoana iubita.

Tabelul 8.4 Scala iubirii pasionale

Raspundeti la fiecare din itemii urmatori conform urmatoarei scale:

1 2 3 4 5 6 7 8 9
De loc Aproximativ Categoric
adevarat adevarat adevarat
1. As fi profund disperat daca _________________ m -ar parasi.
2. Uneori simt ca nu-mi pot controla gândurile; ma obsedeaza _________________ .
3. Sunt fericit(a) atunci când fac ceva care îl (o) face pe ___________________ fericit(a).
4. As prefera sa fiu cu __________________ mai mult decât cu oricine altcineva.
5. As fi gelos(oasa) daca as crede ca ___________________ s-ar îndragosti de altcineva.
6. Sunt avid(a) sa stiu totul despre ___________________ .
7. Îl (o) doresc pe ___________________ – fizic, emotional, mental.
8. Am o pofta insatiabila de afectiune din partea lui __________________ .
9. Pentru mine, __________________ este partenerul(a) de amor perfect(a).
10. Simt ca trupul meu vibreaza atunci când ma atinge __________________ .
11. Ma gândesc tot timpul la __________________ .
12. Vreau ca _______________ sa îmi cunoasca gândurile, temerile si sperantele.
13. Caut cu înfrigurare semne care sa îmi arate ca _______________ ma doreste.
14. Exercit o puternica atractie asupra lui _________________ .
15. Ma simt extrem de deprimat(a) când lucrurile nu merg bine în relatia mea cu ___________ .

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Uneori conexiunea dintre excitatie si iubire este evidenta – asa cum se întâmpla
atunci când cineva simte fiorii atractiei sexuale în prezenta parten erului de amor. În
alte situatii, totusi, simptomele de excitatie – precum accelerarea batailor de inima,
umezirea palmelor sau înmuierea genunchilor – sunt mai greu de interpretat. În
prezenta unei persoane atragatoare, aceste simptome pot fi atribuite corect sau
eronat iubirii pasionale. Dolf Zillmann numeste acest proces de misatribuire trans-
fer de excitatie. În opinia lui, excitatia stârnita de un stimul poate fi transferata sau
adaugata excitatiei provocate de un al doilea stimul. Excitatia combinata este atunci
perceputa ca fiind cauzata numai de catre al doilea stimul.
În 1974, Donald Dutton si Arthur Aron au verificat aceasta ipoteza incitanta
într-un studiu de teren care a avut loc pe doua poduri de peste Capilano River din
Columbia Britanica. Unul din ele este o pasarela sustinuta de cabluri (având 150 m
lungime si o latime mai mica de 2 m, cu o balustrada foarte joasa), suspendata la
vreo 70 m deasupra unor cascade stâncoase – un adevarat cosmar pentru oricine ar
avea o cât de mica teama de înaltime. Celalalt pod este larg, solid, de numai vreo
3 m înaltime. Ori de câte ori trecea pe unul din cele doua poduri un tânar neînsotit,
era întâmpinat de o tânara atragatoare, care se prezenta drept cercetator-asistent, îl
ruga sa completeze un scurt chestionar, dupa care îi dadea numarul ei de telefon –
în cazul în care tânarul acostat ar fi dorit mai multe informatii despre proiectul de
cercetare. Conform predictiei, mult mai multi dintre barbatii care traversasera pasa-
Afiliere, atractie, iubire

rela periculoasa aveau s-o sune pe încântatoarea juna decât cei care trecusera pe
podul comod. (Semnificativ e faptul ca foarte putini dintre tinerii abordati, pe pasa-
rela groazei, de catre un asistent barbat au sunat.) Poate ca fiorii de groaza sunt în
stare sa aprinda flacarile iubirii.
Dar poate ca nu. Poate ca nu-i decât sentimentul de usurare pe care ti-l da pre-
tenta cuiva atunci când esti la ananghie. Pentru a elimina posibilitatea ca atractia sa
fie stârnita de usurare si nu de excitatie, în 1981, Gregory White si colegii sai si-au
propus sa stârneasca o stare de excitatie, neînsotita de tensiunea fricii. Cum? Putin
efort fizic e de ajuns. Participantii barbati au alergat pe loc fie doua minute, fie 15
secunde, dupa care au vizionat pe o caseta video chipul unei femei pe care urmau
sa o cunoasca. Unii au vazut o femeie bine machiata si coafata, cu înfatisare foarte
atragatoare – altii au vazut aceeasi femeie, dar ‘aranjata’ astfel încât sa para urâta.
Dupa vizionarea casetei, participantii au evaluat înfatisarea femeii. Rezultat:
participantilor care facusera un efort fizic mai mare femeia atragatoare li s-a parut
si mai frumoasa, iar cea neatragatoare li s-a parut si mai urâta decât celor care nu
alergasera decât 15 secunde. Acest studiu si altele similare demonstreaza ca starea
de excitatie, chiar neînsotita de suferinta, intensifica reactiile emotionale, pozitive
sau negative.
Implicatiile acestor cercetari – potrivit carora pasiunile noastre sunt la chere-
mul podurilor, exercitiilor fizice sau al altor factori de natura sa accelereze bataile
inimii – intriga. Dar sunt în concordata cu observatia comuna a faptului ca momen-
tele agitate din viata ne fac vulnerabili fata de mrejele iubirii. Ramâne însa deschisa
întrebarea daca efectul se produce, asa cum sustine teoria, din cauza faptului ca
oamenii atribuie în mod eronat starea lor de excitatie prezentei accidentale a unei
alte persoane. Da si nu. Trecând în revista peste treizeci de experimente, Craig
Foster si colegii confirma ca efectul excitatie-atractie este real. Ei au mai desco-
perit, totusi, ca efectul se produce si atunci când oamenii cunosc sursa actuala a
starii lor de excitatie – asadar, fara o eroare de atribuire. Concluzia acestor cerceta-
tori este aceea ca simplul fapt de a fi surescitati – chiar daca stim de ce – faciliteaza
oricare dintre raspunsurile noastre firesti. Daca persoana care ne iese în cale este
atragatoare si de sexul potrivit, atractia pe care o exercita asupra noastra este mai
intensa. Daca persoana nu este atragatoare sau nu e de sexul potrivit, atractia este
mai slaba. Nu e nevoie de nici o deliberare constienta. Raspunsul este automat.
Indiferent de factorii care o influenteaza în diferitele sale stadii de evolutie,
iubirea pasionala presupune, ca nota caracteristica dominanta si esentiala, o intensa
atractie sexuala. În 1999, Pamela Regan si Ellen Berscheid prezinta dovezi convin-
gatoare ca dorinta si excitatia sexuala intensa constituie o componenta vitala a
acestei experiente. Ele remarca si faptul interesant ca ‘a iubi’ (love) si ‘a fi îndra-
gostit’ (being in love) nu înseamna acelasi lucru. În 1996, Berscheid si Meyers au
cerut unor studenti de ambele sexe sa alcatuiasca trei liste: una cu persoanele pe
care le iubesc, a doua cu persoanele de care sunt îndragostiti si a treia cu persoanele
care le atrag sexual. A reiesit ca numai 2% din cei mentionati în prima lista s-au
regasit si în cea de a treia lista. În schimb, 85% din cei mentionati în cea de a doua
lista s-au regasit si pe lista atractiei sexuale. Iar atunci când Regan si colegii sai au
 Psihologie sociala

cerut mai multor oameni sa listeze caracteristicile iubirii, doua treimi din cei ches-
tionati au mentionat dorinta sexuala – numarul lor fiind cu mult mai mare decât al
celor care au trecut pe lista fericirea, fidelitatea, comunicarea sau devotamentul.
Chiar daca cei mai multi dintre noi sunt de acord ca dorinta sexuala este aceea
care da nota pasionala a iubirii, nu toata lumea vede o legatura necesara între dorinta
si casatorie. Cum raspundeti la aceasta întrebare: Daca un barbat sau o femeie ar
avea toate calitatile dorite de voi, v-ati casatori cu acea persoana fara a fi îndragos -
tit(a) de ea? În 1967, când au fost chestionati studentii americani, 35% din barbati
si 76% dintre femei au raspuns afirmativ. Peste douazeci de ani, numai 14% dintre
barbati si 20% dintre femei au declarat ca s-ar casatori cu cineva pe care nu -l ar
iubi pasional. Diferenta foarte accentuata în rândul femeilor s-ar putea explica prin
faptul ca în anii ’60 mult mai putine dintre ele aveau independenta economica de
natura sa le dea posibilitatea luxului de a se casatori numai din dragoste.
Disponibilitatea de-a accepta casatoria fara dragoste difera si în functie de spe-
cificul cultural. În zilele noastre, procentul mariajelor ‘aranjate’, fara a se lua în
calcul iubirea dintre parteneri, variaza între 4% în Statele Unite, 5% în Australia,
8% în Anglia si 49% în India sau 51% în Pakistan. Influenta culturala asupra iubirii
este interesanta. Pe de o parte, s-ar putea sustine ca individualismul feroce, specific
culturii occidentale, ar fi de natura sa inhibe tendinta de apropiere si interdependenta
fata de ceilalti. Pe de alta parte, aceeasi orientare individualista îi face pe oameni sa
dea prioritate, în deciziile lor maritale, propriilor sentimente – mai degraba decât
grijilor familiale, oblig atiilor sociale, constrângerilor religioase, venitului etc.
Însa chiar si în culturile occidentale – în rândul carora americanii cultiva o
consistenta ideologie romantica – oamenii se îndoiesc de rezistenta în timp a iubirii
pasionale. Studii comparative asupra unor cupluri aflate în diferite stadii ale relatii-
lor dintre parteneri, ca si studiile longitudinale, care masoara schimbarile aduse de
trecerea timpului în cadrul acelorasi cupluri, sugereaza ca iubirea pasionala paleste
dupa o vreme. Cercetatorii preocupati de ‘chimia iubirii’ cred ca pasiunea intensa
pe care o simt ‘arzând’ cei proaspat-îndragostiti este produsa de anumite stimulente
organice – a caror eficienta scade în mod firesc odata cu trecerea timpului.

Iubirea companionala
Spre deosebire de natura intens emotionala si subliniata componenta erotica a iubirii
pasionale, iubirea companionala este o forma de afectiune care poate exista atât în
relatii de prietenie, cât si în relatii de amor, bazându-se pe încredere reciproca, res-
pect, preocupare fata de celalalt si angajament de lunga durata. În comparatie cu
iubirea pasionala, cea companionala este mai putin intensa emotional dar, în anu-
mite privinte, mai profunda si mai rezistenta. În 1998, Susan Sprecher si Pamela
Regan au aplicat scale de iubire pasionala si companionala unor cupluri hete-
rosexuale cu vechimi variabile si au constatat ca, atât la barbati, cât si la femei,
scorurile iubirii pasionale cresc rapid la început pâna la o cota maxima, dupa care
scad constant în timpul mariajului – declin pe care nu-l înregistreaza scorurile iubi-
rii companionale. Aidoma testoasei greoaie din fabula lui Esop, iubirea companio-
Afiliere, atractie, iubire

nala poate parea teribil de înceata în comparatie cu startul fulgerator al iubirii

pasionale – si totusi este în stare sa treaca prima linia de sosire, chiar cu un avans
considerabil.
Iubirea companionala se caracterizeaza printr-un grad înalt de auto-dezvaluire
(self-disclosure) – dorinta de a-ti deschide sufletul si de a împartasi celuilalt eveni-
mente, gânduri si sentiment e din cele mai intime. Se poate spune ca pentru iubirea
companionala deschiderea sufleteasca este un ingredient la fel de esential pe cât
este excitatia sexuala în cazul iubirii pasionale. Gânditi-va o clipa la experientele
voastre cele mai jenante, la cele mai ascunse si dragi ambitii sau la viata voastra
sexuala. Le-ati dezvalui unui necunoscut? unei cunostinte oarecare? unui prieten
sau unei persoane iubite? Aceasta dorinta de a ne dezvalui amintirile, gândurile si
sentimen tele intime sta chiar în miezul celor mai strânse relatii ale noastre. Cerce-
tarile arata ca cu cât sunt mai atasati de un prieten sau cu cât sunt mai satisfacuti în
casnicie, cu atât oamenii îsi deschid mai adânc ascunzisurile sufletului. De ce?
Nancy Collins si Lynn Miller enunta trei cauze posibile ale acestei corelatii: (1) ne
deschidem sufletul fata de cei care ne plac; (2) ne plac oamenii care ni se destai-
nuie; (3) ne plac oamenii carora ne-am destainuit.

Figura 8.6 Teoria penetrarii sociale

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

De-a lungul timpului, cercetatorii au facut trei observatii privind modelele de

auto-dezvaluire în relatiile apropiate. Prima este aceea ca partenerii se destainuie
tot mai mult unul celuilalt pe masura ce relatia lor se dezvolta în timp. Irving
Altman si Dalmas Tylor considera ca auto-dezvaluirea este o forma elementara de
schimb social, care se amplifica odata cu adâncirea unei relatii. Teoria penetrarii
sociale sustine ca relatiile progreseaza de la schimburi superficiale catre unele din
ce în ce mai intime. La început, oamenii ofera altor persoane putine detalii despre
ei însisi, primind la rândul lor foarte putin de la ceilalti. Dar daca primele contacte
 Psihologie sociala

se dovedesc avantajoase, schimburile se largesc (acoperind zone mai vaste din

vietile partenerilor) si se adâncesc (referindu-se la zone tot mai delicate). Cele
doua forme de dezvoltare a interactiunii sociale sunt reprezentate în figura 8.6.
Cu cât sunt mai apropiati, cu atât e mai putin probabil ca doi oameni sa nu fie
sinceri unul fata de celalalt. Într-un studiu interesant din 1998, Bella DePaulo si
Deborah Kashy le-au cerut participantilor ca, timp de o saptamâna, sa consemneze
într-un jurnal toate interactiunile lor sociale si fiecare situatie în care au încercat sa
minta pe cineva – indiferent daca au facut-o în mod interesat sau cu bune intentii
(acceptând ca unele minciuni urmaresc binele altcuiva). Rezultatele au aratat ca
frecventa minciunilor a fost cu atât mai mica cu cât relatiile au fost mai apropiate.
În medie, participantii au fost nesinceri cel mai des fata de necunoscuti si din ce în
ce mai rar fata de cunostintele întâmplatoare, membrii de familie si prietenii lor. De
asemenea în concordanta cu presupusele modele de auto-dezvaluire este faptul ca
participantii necasatoriti si-au mintit partenerii de amor de trei ori mai des decât au
facut-o cei casatoriti în relatia cu sotul / sotia. Rezultatele sunt prezentate în grafi-
cul 8.7.

Graficul 8.7 Pe cine mint oamenii mai mult?

70

60
Frecventa minciunilor

50

40

30

20

10

0
Straini Cunoscuti Prieteni Familie Iubiti Soti
Tipuri de relatii

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

O a doua observatie este aceea ca modelele de auto-dezvaluire tind sa se modi-

fice în functie de stadiul unei relatii. La prima întâlnire si în faza incipenta a unei
noi legaturi, oamenii obisnuiesc sa raspunda auto-dezvaluirii celorlalti la acelasi
nivel de intimitate. Când facem cunostinta cu cineva si politetea cere sa venim în
întâmpinarea celor comunicate despre sine de catre celalalt dezvaluind câte ceva
despre noi însine. Dupa consolidarea unei relatii, stricta reciprocitate survine mai
Afiliere, atractie, iubire

rar. În ceea ce priveste cuplurile cu probleme, observatiile contureaza doua modele

diferite de auto-dezvaluire. În unele cazuri, se reduc atât largimea cât si adâncimea
deschiderii catre celalalt, întrucât ambii parteneri se retrag fiecare în propria cara-
pace si înceteaza sa mai comunice. În alte cazuri, largimea dezvaluirii de sine se
restrânge, dar creste adâncimea ei, odata ce partenerii încep sa se raneasca reciproc
cu destainuiri si aprecieri dureroase pentru celalalt.
O a treia observatie, destul de comuna, este aceea ca indivizii difera în ceea ce
priveste tendinta de a-si destainui altora gândurile si sentimentele private. Dupa o
meta-analiza a peste 200 de studii în care au fost implicati circa 23.000 de ameri-
cani, Kathryn Dindia si Mike Allen au constatat (în 1992) ca, în medie, femeile
sunt mai deschise decât barbatii, precum si faptul ca oamenii în general se destai-
nuie mai degraba femeilor decât barbatilor.

Probleme relationale: barbati si femei

Librariile sunt pline de carti despre specificul celor doua sexe. Exista publicatii
numai pentru barbati sau numai pentru femei, carti care exalta idealul masculin si
carti care le învata pe cititoare cum sa fie cât mai feminine, carti care îi descriu pe
barbati si pe femei în tonuri asemanatoare si carti care insista asupra diferentelor
dintre cele doua sexe. Sa fie oare adevarat ceea ce spune titlul unei carti de succes a
lui John Gray, anume ca ‘Barbatii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus’? Iar daca
este adevarat, ce implicatii decurg în sfera relatiilor dintre barbati si femei?

Sexualitatea
Acum o suta de ani, Sigmund Freud soca opinia publica si comunitatea stiintifica
formulând teoria psihanalitica, în care se pune un accent deosebit pe sex ca forta
dinamica a comportamentului uman. La vremea aceea, colegii lui Freud au respins
vehement rolul primordial acordat de psihanaliza motivatiei sexuale. Se însela oare
Freud? Imagini si teme sexuale abunda în visurile noastre, în glumele pe care le
spunem sau le gustam spuse de catre ceilalti, în spectacolele de televiziune si în
filmele pe care le vizionam, în romanele pe care le citim, în muzica pe care o ascul-
tam sau în scandalurile sexuale ale persoanelor publice, care fac deliciul tabloidelor.
Nu-i de mirare ca specialistii în publicitate se folosesc de sex ca sa vânda orice, de
la blue jeans si automobile pâna la pasta de dinti, parfumuri sau bere.
Deoarece este componenta cea mai intima a relatiilor interumane, sexul e greu
de studiat. Dupa 1940, biologul Alfred Kinsey si colegii sai au condus prima an-
cheta de proportii a practicilor sexuale din SUA. Bazându-se pe interviuri confi-
dentiale a peste 17.000 de barbati si femei, cercetatorii au încercat sa descrie ceea
ce nimeni nu îndraznea sa discute în public: diferite modele de activitate sexuala.
Unele din rezultatele lui Kinsey s-au dovedit socante, întrucât aratau ca activitatea
sexuala a americ anilor era mai frecventa si mai variata decât se credea. Cartile lui
au devenit best sellers. Metodele sale sunt discutabile (de exemplu, majoritatea
 Psihologie sociala

celor intervievati erau tineri, albi, din mediul urban si din clasele de mijloc), însa
descoperirile sale mai sunt si astazi folosite drept baza de comparatie.
Între timp, au fost realizate numeroase alte studii si anchete privind activitatea
sexuala. Desi nu se poate sti niciodata cu certitudine cât de exacte sunt declaratiile
celor investigati, anumite rezultate se contureaza cu destula consistenta. În primul
rând, desi exista destule variatii în cadrul fiecarui sex, barbatii se declara mai per-
misivi si mai activi din punct de vedere sexual decât femeile. De asemenea, în
relatiile heterosexuale barbatii si femeile joaca roluri sexuale diferite, conturându-se
o diviziune a muncii în care barbatii sunt ‘atacatorii’, iar femeile ‘aparatoarele
portii’. Dintre cele doua roluri, cel defensiv este mai influent, deoarece, în orice
activitate comuna, partenerul mai restrictiv este acela care ‘tine scorul’.
Cercetarile mai arata ca barbatii si femeile au vederi diferite asupra sexului în
cadrul interactiunilor din viata cotidiana. În comparatie cu femeile, barbatii privesc
lumea în culori mai accentuat ‘sexualizate’. Într-un studiu din 1982, Antonia
Abbey a format mai multe perechi de studenti, carora le-a cerut sa converseze cinci
minute, în vreme ce alti studenti urmareau conversatia. Chestionându-i ulterior atât
pe actori, cât si pe observatori, Abbey a remarcat ca barbatii au simtit o mai mare
atractie sexuala fata de partenerele de conversatie decât viceversa. De asemenea,
barbatii le-au considerat pe femeile care au purtat conversatia mai seducatoare si
mai provocatoare decât s-au autocaracterizat participantele însele. Într-un alt studiu,
dupa ce au citit niste fragmente literare, prezentând diferite scenarii ale unor întâl-
niri amoroase, participantii au fost mult mai înclinati decât participantele sa presu-
puna ca eroina fiecarui scenariu dorea sa faca dragoste. Si în viata reala, barbatii
sunt mai tentati decât femeile sa interpreteze anumite gesturi, precum o privire mai
insistenta, un compliment sau o remarca amicala, o atingere a bratului sau un zâm -
bet inocent ca pe niste avansuri sexuale.

Gelozia
Gelozia este o emotie stârnita de perceptia unei amenintari fata de o relatie foarte
pretioasa pentru individ. Amenintarea nu trebuie sa fie neaparat una reala, ci poate
fi o fantezie obsesionala, bazata pe niste aparente deformat interpretate. Gelozia
începe o data cu supraevaluarea posibilei amenintari. Unii indivizi sunt mai înclinati
decât altii sa exagereze în aceasta privinta. Cei care se simt nesiguri si inechitabil
tratati de catre partener sunt cei mai volatili – îndeosebi atunci când relatia este de
data r ecenta, reprezentând pentru cel gelos o mare investitie afectiva.
Cele mai puternice si cele mai distructive sentimente de gelozie sunt provocate
de perceptia unei infidelitati sexuale – care, statistic vorbind – îi roade mai mult pe
barbati decât pe femei, îndeosebi în societatile traditionaliste. Gesturile si actele
partenerului care stârnesc în cel mai înalt grad gelozia difera de la o cultura la alta.
Oamenii difera, totodata, si prin modul în care reactioneaza atunci când sunt gelosi.
În general, gelozia este o emotie negativa, însotita de neîncredere, anxietate si de
furia celui care se simte amenintat sa piarda ceva ce i-a apartinut. Însa reactia fata
de amenintare poate fi mai mult sau mai putin constructiva. De exemplu, indivizii
Afiliere, atractie, iubire

cu predispozitii depresive au tendinta de a se autoînvinovati. Don Sharpsteen si Lee

Kirkpatrick au masurat orientarile de atasament ale unui grup de participanti, dupa
care le-au cerut sa relateze cum s-au comportat atunci când au fost gelosi. Au con-
statat ca indivizii cu atasament solid s-au dovedit a fi cei mai furiosi si cel mai mult
înclinati sa îsi reverse furia asupra partenerului. În schimb, indivizii cu atasament
fragil, fie de tip anxios sau retractil, tind sa fie invadati de tristete si de amaraciune,
cautându-si o vina pentru comportamentul partenerului si evitând o confruntare
directa cu acesta sau cu adversarul ce ameninta sa strice relatia.
În 1991, Jeff Bryson a chestionat studenti din mai multe tari în legatura cu
modul lor de reactie atunci când sunt gelosi, descoperind o serie de diferente cultu-
rale. Iata cum si-a rezumat el constatarile: „Când sunt gelosi, francezii înnebunesc,
olandezii sunt tristi, germanii n-au chef sa se ia la harta, italienii n-au chef de vorba
iar americanii se gândesc la ce vor spune prietenii!“ (Brehm, Kassin, Fein, p. 329)

Comunicare si conflict
Neîntelegerile în legatura cu sexul sau alte subiecte pot genera conflicte în cadrul
unei relatii apropiate. Indiferent din ce motive, în toate cuplurile au loc frictiuni.
Problema nu este aparitia lor, ci modul în care un cuplu încearca sa le solutioneze.
O sursa de conflict este dificultatea partenerilor de a discuta despre dezacordurile
dintre ei. Atunci când se despart, atât cuplurile heterosexuale, cât si cele homo-
sexuale invoca, printre cauzele cele mai frecvente, lipsa de comunicare. Dar în ce
constau ‘problemele de comunicare’? Comparatiile între cuplurile fericite si cele
nenorocite au evidentiat doua modele de comunicare ce survin adesea în relatiile
destabilizate.
Primul este reciprocitatea afectelor negative, în care – aplicând tactica ‘ochi
pentru ochi, dinte pentru dinte’ – partenerii fac un schimb de ex presii ale tuturor
sentimentelor negative pe care si le provoaca unul celuilalt. În toate cuplurile, ex-
primarea unui afect negativ atrage dupa sine un raspuns similar în mai mare masura
decât etalarea unor sentimente pozitive. Însa reciprocitatea afectelor negative, mai
ales în comportamentul nonverbal, este mai accentuata în cadrul cuplurilor cu pro-
bleme, în care partenerii se dueleaza din ce în ce mai des si mai crâncen. Zâmbetele
trec neobservate, dar orice cautatura piezisa si orice mina dezgustata stârnesc un
raspuns taios.
Barbatii si femeile reactioneaza diferit în astfel de conflicte. De regula, femeile
declara ca traiesc emotii mai intense si mai vadit exprimate decât barbatii. În multe
casato rii nefericite se constata si un alt model de comunicare nereusita, cunoscut
drept cerere si refuz : sotiile cer sotilor sa discute despre problemele lor, doar pentru
a fi si mai frustrate de refuzul sotilor de a face acest lucru. John Gottman sustine ca
nici unul dintre aceste doua modele de abordare a relatiilor conflictuale nu este în
sine rau. Problemele, spune el, sunt generate de discrepante. În opinia lui Gottman,
relatiile sanatoase sunt mai probabile atunci când ambii parteneri au stiluri asema-
natoare de implicare în conflict.
 Psihologie sociala

Indiferent de stilul fiecaruia, se poate recurge la doua strategii de atenuare a

conflictelor. Prima este atât de evidenta, încât adesea trece neobservata: e vorba de
multumirea mai accentuata a celuilalt în aspectele neproblematice ale relatiei. Daca
exista un conflict într-o anumita privinta, partenerii pot si ar trebui sa îsi ofere unul
celuilalt mai multe satisfactii în alte privinte. Pe masura ce echilibrul dintre laturile
pozitive si cele negative ale relatiei se restabileste, bilantul recompenselor devine
satisfacator, ceea ce poate contribui la atenuarea conflictelor. Cealalta metoda este
aceea de a încerca sa întelegi punctul de vedere al celuilalt. Sensibilitatea fata de
ceea ce gândeste si ce simte partenerul sporeste calitatea unei relatii. Ce poate sa-i
motiveze pe indivizii aflati în vâltoarea unei dispute sa faca efortul de a-l întelege
pe celalalt? Se poate presupune ca e de folos, în astfel de situatii, daca ei îsi dau
seama de faptul ca, în fond, se confrunta cu o problema de comunicare.
S-a dovedit ca atribuirile pe care partenerii le fac unul în legatura cu comporta-
mentul celuilalt sunt corelate cu calitatea relatiei dintre ei. Cuplurile fericite tind sa
faca atribuiri care strâng relatia – sa le numim atribuiri consolidante: comporta-
mentul nedorit al partenerului este cauzat de factori situationali (‘A avut o zi
proasta’), temporari (‘O sa treaca’) si cu arie de actiune limitata (‘Nu-i decât un
mic defect’). În schimb, comportamentele dezirabile sunt cauzate de factori inerenti
partenerului, permanenti si generalizabili în alte aspecte ale relatiei. Dupa cum se
vede în figura 8.7, cuplurile nefericite procedeaza invers, facând atribuiri care
conserva nefericirea – pe care le vom numi atribuiri dizolvante. 5 Astfel, în vreme
ce cuplurile fericite minimalizeaza raul si maximalizeaza binele, cuplurile neferi-
cite nu cedeaza nici macar un milimetru. Din perspectiva acestor modele atri-
butionale atât de diferite, s-ar parea ca, o data cu vremea, cuplurile fericite sunt si
mai fericite, pe când cele nefericite ajung sa fie si mai nefericite. Asa se întâmpla?
Da. În 1993, Frank Fincham si Thomas Bradbury au descoperit ca oamenii care fac
mai multe atribuiri dizolvante la un moment dat, declara si mai putina satisfactie
conjugala un an de zile mai târziu. Relatia dintre atribuiri si satisfactie poate fi una
reciproca, fiecare din cele doua componente influentând-o pe cealalta.

Destramarea unei relatii

Întrucât suntem animale sociale, relatiile apropiate sunt foarte importante pentru
oricare dintre noi – în ceea ce priveste fericirea si bunastarea noastra emotionala,
ba chiar sanatatea si longevitatea noastra. Într-o ancheta din 1990, 73% dintre
studen tii americani chestionati au declarat ca ar sacrifica majoritatea altor scopuri
ale vietii lor mai degraba decât sa renunte la o relatie satisfacatoare. E trist faptul ca
acesti studenti traiesc într-o societate în care 50 – 60% dintre oamenii casatoriti
pentru prima oara divorteaza. Într-un cuplu în care cel putin unul dintre parteneri a
trecut printr-un divort, sansele unei noi despartiri cresc. Aceasta discrepanta – între
stabilitatea dorita de majoritatea oamenilor si despartirile prin care trebuie sa treaca
5
Termenii consacrati în literatura de specialitate anglo- americana sunt imposibil de redat pe scurt în
româneste: relationship-enhancing attributions– literal ‘atribuiri de natura sa amplifice relatia’ – si
distress-maintaining attributions– ‘atribuiri de natura sa conserve nefericirea’.
Afiliere, atractie, iubire

– este dramatica. Cuplurile se destrama, se separa si divorteaza. Cum evolueaza

casniciile de-a lungul timpului si de ce unele rezista, pe când altele nu?

Figura 8.7 Modele de atribuire în cadrul cuplurilor fericite si nefericite

Calitatea Modelul Comportamentul Atribuirile pe care le face

relatiei atributional partenerului
Externa
E stresat la serviciu
Negativ Temporara
Uita sa ia De obicei nu uita
rufele de la Specifica
curatat Ma ajuta atât de mult
la alte treburi
Fericiti Consolidant
Interna
Pozitiv Mereu e atât de atent
Stabila
Vine cu flori
Asa face tot timpul
fara un motiv
Globala
anume
E ca si cina romantica
pe care mi-a pregatit-o

Interna
Putin îi pasa de
Negativ timpul meu
Uita sa ia Stabila
rufele de la Niciodata nu tine
curatat minte sa ia rufele
Globala
Nu face nimic în casa
Nefericiti Dizolvant
Externa
Probabil maica-sa i-a
Pozitiv spus sa le cumpere
Vine cu flori Temporara
fara un motiv Nu-l tine mult
anume Specifica
Pariez ca vrea ceva
de la mine

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Dupa decenii de cercetari, psihosociologii au constatat ca oamenii proaspat

casatoriti tind sa se idealizeze unul pe celalalt, ceea ce le induce o stare de extaz
marital. Dar dupa luna de miere, satisfactia ambilor parteneri cunoaste o importanta
scadere, ce se stabilizeaza cam dupa patru ani. În parte declinul se explica prin stre-
sul provocat de nasterea copiilor, ceea ce este normal, însa o traiectorie similara
percurg si sotii fara copii. Într-o oarecare masura, se pare ca relatiile noastre apro-
 Psihologie sociala

piate, ca si organismul nostru, îmbatrânesc o data cu timpul. Cât despre factorii

care permit unele predictii în legatura cu viitorul unui mariaj, Benjamin Karney si
Thomas Bradbury au trecut în revista 115 studii longitudinale, vizând 45.000 de
casnicii, si au con statat doar ca anumite variabile pozitive (educatie, ocupatie,
comportament constructiv, similaritatea atitudinala) permit întrucâtva unele predictii
favorabile. O alta corelatie s-a dovedit însa mai bine sustinuta cu probe: cu cât este
mai abrupt declinul initial al satisfactiei maritale, cu atât probabilitatea destramarii
unui cuplu este mai mare.
Încetarea unei relatii apropiate poate fi o experienta traumatica. Cum îi fac fata
oamenii? Depinde de natura pierderii. Un factor important e gradul de apropiere
dintre parteneri sau masura în care linia de demarcatie dintre Eu-rile lor se estom -
peaza pâna într-atât încât al meu si al tau ajung sa se suprapuna. În 1992, Arthur
Aron a descoperit ca longevitatea unei relatii amoroase poate fi anticipata destul de
simplu, în functie de diagrama din figura 8.8 pe care oamenii o considera ca repre-
zentând relatia dintre ei. Cu cât cineva încorporeaza mai deplin fiinta unui partener,
cu atât relatia promite sa fie mai durabila – dar si durerea este mai mare în eventu-
alitatea unei rupturi.

Figura 9.8 Cât de strânsa este relatia voastra? ( Aron et al., 1992)

Încercuiti diagrama care credeti ca descrie cel mai bine relatia voastra
E = Eu; C = celalalt

Sursa: Brehm, Kassin, Fein (1999)

Un alt factor important este interdependenta – liantul social care ne tine legati
unii de altii. Cercetarile arata ca cu cât un cuplu este mai interdependent (ceea ce se
masoara prin timpul petrecut împreuna, varietatea activitatilor comune si gradul de
influenta al fiecarui partener asupra celuilalt) si cu cât partenerii investesc mai mult
în relatia dintre ei, cu atât aceasta este mai viabila, dar si efectele despartirii sunt
mai devastatoare. Oamenii se mai deosebesc si prin masura în care asocierea lor cu
alte persoane este importanta pentru propria identitate. Cu cât regasirea în fiinta si
prezenta partenerului este mai necesara pentru echilibrul launtric al unui individ, cu
atât ruperea unei relatii esentiale este mai dureroas a.
Afiliere, atractie, iubire

Observam un efect ironic sau paradoxal: acei factori care sporesc durabilitatea
unei relatii (apropierea, interdependenta si importanta relatiei pentru propria iden-
titate a cuiva) sunt de natura sa intensifice nefericirea dupa ruperea relatiei si sa
sporeasca dificultatea suportarii ei. Cum sa mentinem echilibrul între investitia psi-
hologica necesara unor relatii durabile si ceea ce pastram pentru noi însine, pentru
a ne sustine în eventualitatea unei despartiri?
În lumea occidentala, diferiti indicatori demografici arata cât de problematice
au devenit formele traditionale de angajament familial: o rata înalta a divortialitatii,
din ce în ce mai multe familii cu un singur sustinator, tot mai numeroase cupluri ce
traiesc în concubinaj si tot mai multi celibatari. Însa dorinta de stabilire a unor
relatii apropiate durabile nu a slabit. Dimpotriva. Homosexualii si lesbienele lupta
pentru recunoasterea oficiala a casatoriilor între parteneri de acelasi sex, majoritatea
celor divortati se recasatoresc, iar familiile de adoptie modeleaza un nou sens al
conceptului de viata familiala. E ca si cum cu totii am fi pornit într-o cautare neîn-
cetata si imperios necesara, de vreme ce milioane de barbati si femei încearca sa
gaseasca modalitati de afiliere, atractie, apropiere si iubire, pentru a se devota pe
viata unii altora.