COLECŢIA „BIBLIOTECA ENCICLOPEDICA DE ISTORIE A ROMÂNIEI" 

IO AN DRĂGAN 

NOBILIMEA ROMÂNEASCĂ 
DIN TRANSILVANIA ÎNTRE 
ANII 1440­1514 

EDITURA ENCICLOPEDICĂ 
Bucureşti — 2000
Coperta colecţiei: MIRCEA DUMITRESCU 

■ 

ISBN: 973­45­0336­7
 CUPRINS 

CUVÂNT ÎNAINTE  ........................................................................................................  9 

INTRODUCERE ..............................................................................................................  11 
1. ISTORIOGRAFIA NOBILIMII ROMÂNEŞTI  ............................................................  22 
2. STRUCTURI NOBILIARE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI RĂSĂRITEANĂ 
ÎN SECOLELE XIV­XVI ...........................................................................................  48 
2.1. Nobilimea Europei feudale şi variantele sale centrale şi răsăritene ..........................  48 
2.2. Nobilimea poloneză  ............................................................................................  51 
2.3. Nobilimea lituaniană ..............................................................................................  54 
2.4. Boierimea rusă din statul polono­lituanian ..............................................................  55 
2.5. Nobilimea ungară ..................................................................................................  57 
2.6. Nobilimea croată....................................................................................................  61 
2.7. Nobilimea ardeleană ..............................................................................................  62 
2.8. Nobilimea slovacă .................................................................................................  66 
2.9. Boierimea şi nobilimea românească........................................................................  67 
2.10. Concluzii .............................................................................................................  70 
3. TRANSFORMĂRILE ECONOMICE, POLITICE ŞI CONFESIONALE DIN 
TRANSILVANIA ŞI UNGARIA ÎN SECOLUL AL XV­LEA ŞI LA 
ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVI­LEA ŞI IMPLICAŢIILE LOR SOCIALE  ...........  72 
3.1. Politica externă a regatului ungar ...........................................................................  72 
3.2.Mutaţiile economico­sociale şi demografice ............................................................  76 
3.3. Viaţa politică internă..............................................................................................  79 
3.3.1. Evoluţia dinastică; dinastia românească  .......................................................  79 
3.3.2. Principalele momente şi fenomene ale vieţii politice interne  ..........................  81 
3.3.3. Autonomia Transilvaniei ...............................................................................  93 
3.3.4. Instaurarea regimului de stări şi centralizarea statală  .....................................  95 
3.4. Politica religioasă a regatului ungar; unirea religioasă .............................................  99 
3.5. Consecinţele sociale ale transformărilor din perioada 1440­1514............................  104 

5
4. STATUTUL JURIDIC AL NOBILIMII ROMÂNEŞTI DIN REGATUL UNGARIEI . . .  106 
4.1. Probleme generale..................................................................................................  106 
4.1.1. Inexistenţa juridică a nobilimii române ..........................................................  106 
4.1.2. Realitatea nobilimii româneşti .......................................................................  109 
4.1.3. Critica „formelor particulare ale nobilimii maghiare" .....................................  112 
4.1.4. Critica teoriei „înfloririi" cnezimii  ...............................................................  113 
4.1.5. Statutul juridic al nobilimii din regatul ungar .................................................  114 
4.2. Condiţiile juridice ale nobilităţii româneşti  ...........................................................  117 
4.2.1. înnobilare sau recunoaşterea nobilităţii?.........................................................  117 
4.2.2. Originea şi căile dobândirii statutului nobil ....................................................  119 
4.2.3. Regimul proprietăţii nobiliare româneşti; mărimea ei .....................................  123 
4.2.4. Regimul obligaţiilor faţă de stat  ..................................................................  151 
4.2.5. Homagiul......................................................................................................  157 
4.2.6. Nobilul român în justiţie; jurisdicţia lui..........................................................  158 
4.2.7. Problema confesională; patronatul bisericilor .................................................  175 
4.3. Alte particularităţi ale nobilimii româneşti ..............................................................  187 
4.3.1. Limba şi cultura............................................................................................  187 
4.3.2. Onomastica  .................................................................................................  191 
4.3.3. Vestimentaţia................................................................................................  193 
4.3.4. Acte, sigilii, blazoane....................................................................................  194 
4.3.5. Fortificaţii  ...................................................................................................  202 
4.3.6. Statutul femeii nobile ....................................................................................  205 
4.4. Nobilitatea condiţionară  ........................................................................................  208 
4.5. Nobilitate şi cnezat ................................................................................................  219 
4.6. Nobilitate şi boierie în Transilvania  .......................................................................  227 
4.6.1. Boieria făgărăşeană ......................................................................................  227 
4.6.2. Domni şi boieri români ca nobili ai regatului ungar .......................................  230 
4.7. Nobilimea română ca obşte ....................................................................................  235 
4.7.1. Nobilimea română ca entitate privilegiată; „universităţile româneşti" .............  235 
4.7.2. Raporturile cu congregaţiile nobilimii............................................................  241 
4.8. Relaţiile din sânul clasei nobiliare  .........................................................................  244 
4.8.1. Familiaritatea ...............................................................................................  244 
4.8.2. Raporturi conflictuale  .................................................................................  250 
4.8.3. Relaţiile cu oraşele privilegiate  ..................................................................  255 
4.8.4. Asimilarea în nobilimea maghiară .................................................................  259 
5.  EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA NOBILIMII ROMÂNEŞTI 1440­1514  .........................  263 
5.1. Probleme generale .................................................................................................  263 
5.1.1. Structura societăţii româneşti  .....................................................................  263 
5.1.2. Aspecte terminologice ..................................................................................  264 
5.2. Etapele dezvoltării nobilimii române  ....................................................................  266 
5.2.1. De la începuturi până la 1440  ......................................................................  266 
5.2.2. în perioada 1440­1514  ...............................................................................  269 
5.2.3. Consecinţele războiului ţărănesc ...................................................................  270 
5.3. Nobilii „adevăraţi" (veri nobiles)  ..........................................................................  273 
5.3.1. Nobilii de rând .............................................................................................  273 
5.3.2. Fruntaşii (potiores)  ....................................................................................  275 
5.3.3 Aleşii (egregii) .............................................................................................  278
 5.3.4. Baronii şi magnaţii........................................................................................  302 
5.4. Condiţionării .........................................................................................................  312 
5.4.1. Cnezii şi voievozii ........................................................................................  312 
5.4.2. Boierii făgărăşeni..........................................................................................  316 
5.5. Categorii speciale .................................................................................................  318 
5.5.1. Clericii, „literaţii"  ......................................................................................  318 
5.5.2. Nobilii români din oraşe ...............................................................................  324 
5.6. Repartiţia teritorială ..............................................................................................  326 
5.6.1. Teritoriile de origine .....................................................................................  326 
5.6.2. Ponderea în cadrul nobilimii Transilvaniei şi a regatului  ...............................  331 
5.6.3. Expansiunea nobilimii româneşti  ................................................................  332 
5.6.4. Penetraţii alogene în mediul nobiliar românesc ..............................................  334 
6. NOBILI ROMÂNI ÎN VIAŢA INSTITUŢIONALĂ A TRANSILVANIEI 
ŞI UNGARIEI .............................................................................................................  338 
6.1. Premise ................................................................................................................  338 
6.2. Factorii care au condiţionat ascensiunea socială .....................................................  341 
6.3. Nobili români în structurile puterii locale ...............................................................  344 
6.3.1.  Comitatul Maramureş  .................................................................................  345 
6.3.2.  Banatul Severinului ......................................................................................  348 
6.3.3. Comiţi, bani şi castelani................................................................................  350 
6.4. Nobili români la Curtea regală ..............................................................................  353 
6.5. Români în structurile Bisericii catolice...................................................................  360 
6.6. Evaluări .................................................................................................................  362 
7. ROLUL MILITAR AL NOBILIMII ROMÂNEŞTI  ........................................................  364 
7.1. Tradiţia şi valoarea militară a românilor din Transilvania .......................................  364 
7.2. Organizarea militară confinială...............................................................................  366 
7.3. Organizarea şi legislaţia militară.............................................................................  369 
7.4. Românii în sistemul militar al regatului ungar .........................................................  378 
7.5. Contribuţia la războiul antiotoman; rolul românilor ardeleni în cruciada târzie ...........  382 
7.6. Participarea la alte acţiuni militare .'......................................................... ,............  398 
7.7. Serviciul militar şi nobilitatea.................................................................................  401 
7.8. Rol militar şi rol politic; concluzii  .........................................................................  402 
ÎNCHEIERE ......................................................................................................................  404 
ANEXE  ..........................................................................................................................  409 
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ...........................................................................................  436 
INDICE DE NUME ...........................................................................................................  456
 CUVÂNT ÎNAINTE 

Ceea de numim îndeobşte evul mediu e o lume a ierarhiilor social­politice 
de fapt, rezemate pe stăpânirea pământului — domenii exploatate cu mâna de 
lucru dependentă —, ierarhii care cu timpul şi­au statuat poziţia eminentă prin 
privilegii, regim de avantagii materiale şi onorifice.  Starea stăpânilor laici de 
domenii, înzestraţi  cu  privilegii, poartă  denumirea  de  nobili, în terminologia 
latină. Cercetarea şi definirea fenomenului nobiliar medieval a fost şi este o 
preocupare  de  frunte  a  medieviştilor  de  pretutindeni,  preocupări  lesne  de 
înţeles dată fiind funcţia esenţială a nobilimii în societăţile medievale. 
Deşi  nu  au  lipsit  cercetări  meritorii  în  acest  domeniu  în  istoriografia 
română  anterioară  celui  de  al  doilea  război  mondial,  stadiul  investigaţiei  în 
acea vreme nu poate fi calificat decât drept incipient.  Câteva lucrări de mare 
valoare în această privinţă,  de pionierat chiar, se datoresc regretatului istoric 
Radu  Popa,  care  a  îmbinat  documentul  scris  cu  cel  arheologic  în  cadrul 
remarcabilelor sale  monografii regionale  consacrate ţării  Maramureşului şi a 
ţării Haţegului în evul mediu. 
E  meritul  generaţiei  următoare  de  istorici  transilvani,  formaţi  direct  sau 
indirect la şcoala lui Radu Popa,  de a fi abordat din plin şi temeinic problema 
nobilimii  române  din  Transilvania.  între  contribuţiile  valoroase  ale  acestei 
echipe  de  cercetători,  care  sporeşte  continuu  prin  noi  elemente  tinere,  se 
numără şi lucrările valoroase ale domnului Ioan Drăgan, ale căror rezultate au 
fost în parte cuprinse şi sintetizate în lucrarea sa de doctorat. 
Lucrarea domnului Ioan Drăgan acoperă un segment important  din istoria 
păturii suprapuse,  nobiliare,  a societăţii româneşti  medievale: cea a nobilimii 
române  transilvane  îndeosebi  în  a  doua  jumătate a  secolului  XV.  Intervalul 
ales, vremea maximei afirmări a nobilimii române transilvane, i­a oferit autoru­ 
lui posibilitatea de a surprinde această realitate în toată complexitatea ei şi, 

9
avantaj considerabil, de a întregi analiza segmentului selecţionat cu însemnate 
consideraţii retrospective şi anticipative. 
înţelegem astăzi mai bine, datorită acestei lucrări şi a celorlalte întreprinse 
de  alţi  cercetători,  structurile  cneziale  româneşti  anterioare  eforturilor  regali­ 
tăţii ungare de a cuprinde într­o formulă unitară întreaga nobilime a regatului. 
Analiza celor două surse ale statutului nobilimii române din Transilvania — 
cea  autohtonă,  produs  ale  evoluţiei  societăţii  româneşti  medievale,  şi  cea 
străină,  manifestare  a  voinţei  regilor  angevini  de  a  cuprinde  într­un  regim 
unitar  pe  toţi  nobilii  regatului,  indiferent  de  etnia  căreia  îi  aparţineau  —  i­a 
permis  autorului  să  definească  specificul  categoriei  nobiliare  româneşti  din 
regatul ungar în răstimpul cercetat. 
Acum,  datorită acestei retrospective  cuprinzătoare, se înţelege pe deplin 
rolul de seamă al nobilimii  române în cadrul marilor confruntări ale regatului 
ungar cu turcii, în vremea regelui Sigismund de Luxemburg şi a lui Iancu de 
Hunedoara. Cu drept cuvânt, autorul constată că puternica afirmare a nobilimii 
române  nu  a  fost  rodul  acţiunii  unei  personalităţi  excepţionale  —  Iancu  de 
Hunedoara  —  ci  că,  dimpotrivă,  afirmarea  „grupului  social  al  nobilimii 
române", cu rol esenţial în apărarea regatului ungar în confruntarea cu turcii, 
1­a împins pe Iancu de Hunedoara spre culmile puterii, ca exponent principal al 
„partidului militar" al românilor din Haţeg, Hunedoara şi Banat. 
Lucrarea domnului Ioan Drăgan abordează o temă majoră a istoriei medie­ 
vale  româneşti în cadrul istoriei generale a Europei central­răsăritene. Demer­ 
sul istoricului îmbină o  erudiţie  masivă şi sigură cu  o interpretare ştiinţifică 
riguroasă, la obiect, fără devieri subiectiviste şi retorice. Lucrarea surprinde 
într­o expunere coerentă, coerenţa unui întreg proces istoric însemnat. Aşadar, 
cartea domnului Ioan Drăgan nu e o contribuţie meritorie în domeniul istoriei 
noastre medievale ci o realizare superioară a istoriografiei române. 

Şerban Papacostea 

■.  

: 

: 

10
 INTRODUCERE 

■ 

Rădăcinile lucrării de faţă sunt de căutat în ambianţa şcolii clujene de istorie 
din deceniile opt şi nouă, mai exact dintre anii 1977­1985, ai finalizării studiilor 
universitare  şi  dobândirii  elementelor  de  bază  în  domeniul  medievisticii.  Au 
concurat la configurarea ei, şi evident la formarea autorului, atmosfera dominant 
pozitivistă,  de  respect  faţă  de  documentul  istoric,  promovată  programatic  în 
Universitate şi Institutul de Istorie şi consacrată prin opera lui David Prodan şi 
ediţiile de documente medievale privind Transilvania, deschiderile către istoria 
şi  istoriografia  universală  profesate  de  către  remarcabilii  dascăli  şi  savanţi 
Pompiliu  Teodor  şi  Camil  Mureşanu,  precum  şi  încercarea  monografică  a 
academicianului  Ştefan  Pascu  asupra  Voievodatului  Transilvaniei.  O  şcoală 
deosebit  de  utilă,  şi  începutul  propriu­zis  al  cercetării  noastre  în  domeniu,  a 
constituit­o întreprinderea „privată" (în adevăratul sens al cuvântului, aşa cum 
s­a petrecut de fapt şi formaţia medievistică postuniversitară a autorului: în afara 
unei instituţii de profil) alături de colegii Adrian Andrei Rusu şi Ioan­Aurel Pop, 
de întocmire a unui corpus documentar al Ţării Haţegului în veacul al XV­lea. 
Examinarea critică a acestui fragment semnificativ de istorie ardeleană în secolul 
al  XV­lea  ne­a  relevat  nu  doar  necesitatea  şi  posibilităţile  de  lărgire  a  bazei 
documentare  pentru  această  perioadă,  dar  şi  nevoia  de  înnoire  a  demersului 
metodologic  şi  interpretativ  în  domeniul  elitelor  medievale  ale românilor  din 
Transilvania,  tributar  vreme  îndelungată  unor  comandamente  ideologice  din 
epoca luptelor pentru unitate naţională. 
Cum vom constata  mai jos din examinarea istoriografiei adiacente, nobili­ 
mea românească nu s­a bucurat de locul cuvenit elitelor medievale şi a suscitat 
opinii  din cele mai diverse, chiar fundamental opuse, de la supralicitarea entu­ 
ziast­romantică la negarea apartenenţei sale la istoria naţională. Istoriografia 

11
română modernă şi contemporană a evitat o abordare frontală a acestui fragment 
important al istoriei noastre din Transilvania. 
Cauza principală a unei atare situaţii rezidă în însăşi existenţa ei specifică 
de­a lungul secolelor.  Aparent, sintagma „nobilime românească" este o contra­ 
dicţie în termeni. Nobilimea feudală este, în epoca sa de maturitate,  o creaţie a 
statului,  iar statul în cazul nostru a fost regatul ungar, nobilii în totalitatea lor 
fiind socotiţi mădulare ale „sfintei coroane", creaţi prin voinţa suveranului. Mai 
mult,  actele  juridice  de  bază  ale  regatului  ungar  medieval  se  referă  doar  la 
nobilime în genere şi la stratificările ei ierarhice, fără conotaţii etnice distinctive. 
La  fel,  sistemul  politic  întemeiat  pe  unio  trium  nationum  din  Transilvania 
promova principiul unei singure nobilimi, la care nobilii de alte origini decât cea 
maghiară  erau  obligaţi  a  se  alătura  individual.  Lăsând  la  o  parte  faptul  că 
legiuirile unui stat compozit şi opresor sunt totdeauna opresive şi exprimă mai 
degrabă  aspiraţia  de  unitate  decât  realitatea  ei,  observăm  că  nobilimea 
românească a reuşit totuşi să  se individualizeze  prin ponderea  ei numerică,  în 
unele  jurisdicţii  teritoriale  având  chiar  majoritatea,  prin  virtuţile  militare  de 
excepţie, prin particularităţi numeroase de ordin juridic, cultural şi confesional, 
care o deosebeau de nobilimea maghiară. în numeroase documente ea apare în 
nume  etnic:  nobiles  Valachi,  iar  în  veacurile  deşteptării  naţionale,  cea  mai 
numeroasă parte a ei a părăsit „naţiunea politică" nobiliară, care se confundase 
cu naţiunea maghiară, pentru a adera la mişcarea naţională românească. 
Inexistentă din punct de vedere politic, semnificativă numeric în doar câteva 
comitate şi districte, marginală şi marginalizată, deposedată succesiv de vârfurile 
sale asimilate nobilimii maghiare, nobilimea românească n­a reuşit niciodată să 
se ridice la un rol semnificativ în viaţa politică a ţinuturilor de dincoace de Tisa. 
Ca emanaţie a unui popor cucerit şi aservit în cea mai mare parte, mai târziu ex­ 
clus prin lege din viaţa politică şi confesională a Transilvaniei, nobilimea româ­ 
nească s­a situat congenital în acel spaţiu marginal, de contact între două lumi 
care  se  excludeau  reciproc,  fiind  obligată  în  cele  din  urmă  să  aleagă  între 
afirmarea socială, cu preţul final al deznaţionalizării şi marginalizarea oferită de 
condiţia de mică nobilime, mereu ameninţată de spectrul declasării. într­un stat 
străin,  expresie  a  nobilimii  maghiare,  guvernat  de principiul  unităţii  nobilimii 
create de „Sfânta coroană" (una et eadem nobilitas), nobilimea română este ea 
însăşi, în fond, o creaţie a acestei „forme străine", în expresia lui Nicolae Iorga, 
şi a păstrat permanent pecetea acestei condiţii. Nici în regatul feudal al Ungariei, 
nici în principatul ardelean de mai târziu, întemeiat pe sistemul celor trei naţiuni 
şi patru religii recepte, nobilimea română nu s­a putut afirma ca entitate, fiind 
obligată, din secolul al XVIII­lea chiar prin lege, a se alipi naţiunii nobiliare ma­ 
ghiare din jurisdicţia de care aparţinea. Sub aspect material, în majoritate covârşi­ 
toare nobilii români aparţineau micii nobilimi, de o sesie, fără iobagi sau chiar 

12
fără pământ, stării militare şi slujbaşilor, expusă permanent nu numai vexaţiuni­ 
lor marii nobilimi, ci şi primejdiilor declasării, cu ocazia repetatelor cercetări ale 
nobilităţii din vremea principilor şi cu deosebire a stăpânirii austriece. 
Un element important care a diminuat impactul social al nobilimii române a 
fost divizarea ei între cele două entităţi politice distincte: Ungaria propriu­zisă, 
în care se încadrau Banatul, Maramureşul şi celelalte comitate vestice şi Transil­ 
vania, din care făceau parte Haţegul, Făgăraşul, mai târziu şi Chioarul. Această 
separaţie politico­administrativă, anulată parţial doar în epoca principatului auto­ 
■
nom prin alipirea unor „părţi" vestice la Transilvania istorică, împreună cu rela­ 
tiva autarhie şi izolare a jurisdicţiilor medievale, au diminuat mult posibilităţile 
de afirmare unitară a nobilimii române. în viaţa politică şi socială a Transilvaniei 
şi Ungariei ea n­a putut depăşi niciodată condiţia unui fenomen local şi marginal. 
Marginală a fost în ultimă analiză şi raportarea ei la corpul naţional, de care 
s­a înstrăinat treptat. Acest fenomen, de conţinut şi forme diverse, după timp şi 
loc,  a  dus  treptat  la  dislocarea  unei  părţi  a  nobilimii  româneşti,  care,  fie  s­a 
asimilat celei maghiare, fie şi­a creat o identitate naţională aparte 1 . Fenomenul 
înstrăinării cu aspectele sale sociale, confesionale şi etno­lingvistice reprezintă o 
constantă  în  istoria  acestui  fragment  social  al  poporului  român.  Deşi  este 
caracteristică îndeosebi vârfurilor, această dezertare continuă a fost receptată în 
conştiinţa  românească  din  epoca  naţiunii  ca  un  stigmat  pentru  întreaga  clasă 
nobiliară românească. 
Problematica  nobilimii  româneşti  din  Transilvania  prezintă  un  puternic 
handicap în raport cu conştiinţa naţională din această provincie istorică; elemen­ 
tele definitorii ale acestei conştiinţe s­au născut în alte medii decât cele nobiliare 
şi, într­o măsură considerabilă, în opoziţie cu ele. La constituirea naţiunii, com­ 
parativ cu ungurii, nobilimea românească n­a adus  decât o contribuţie cu totul 
nesemnificativă, dacă nu, dezertând mai devreme prin deznaţionalizare, a contri­ 
buit  alături  de  duşmanul  secular  la  oprimarea  naţiunii  române  născânde. 
Nobilimea din Transilvania, cu elita componentei ei româneşti cu tot, s­a regăsit 
în  epoca  modernă în tabăra  naţiunii  maghiare,  pe  când  naţiunea română avea 
mari  dificultăţi  în  a­şi  recunoaşte  rădăcini  nobiliare  din  secolele  XIII­XV.  în 
pofida unor asimilări constante şi de amploare, există totuşi elemente nobiliare 
româneşti semnificative numeric, cu rădăcini medievale, care au aderat la corpul 
naţional în epoca modernă, în Maramureş, Făgăraş, Haţeg şi Banat. Chiar dacă 
„seria" lor istorică s­ar fi întrerupt şi s­ar fi asimilat cu totul şi tot am fi îndrep­ 
tăţiţi a cerceta pe acei nobili  care îşi spuneau cu mândrie în veacul al XV­lea 
români, descendenţi ai romanilor şi erau calificaţi ca atare de către ceilalţi nobili 

1 
Este notorie, spre exemplu, situaţia unor grupuri din Ţara Haţegului, români din punct de 
vedere lingvistic şi confesional, care în secolul al XlX­lea refuzau să­şi recunoască apartenenţa 
la naţiunea română sau la cea maghiară, socotindu­se „nemeşi". 

13 
din regatul  ungar şi  de  către  reprezentanţi  ai  umanismului  european. Corifeii 
renaşterii naţionale şi în acelaşi timp ai istoriografiei româneşti din veacurile 
XVIII şi XIX erau aproape toţi de origine umilă, ţărănească sau mic­nobiliară, cu 
puternice  simpatii  pentru  aceste  medii  ce  formau  însăşi  naţiunea  română.  Se 
poate demonstra lesne raportul proporţional dintre interesul istoriografie pentru 
nobilimea românească şi implicarea acesteia — evident redusă — în mişcarea de 
emancipare naţională. 
Pe baza raporturilor sociale şi naţionale simplificate din epoca modernă şi a 
realităţii inferiorităţii politico­juridice a românilor, s­a extrapolat şi pentru Evul 
Mediu imaginea unui popor de ţărani aserviţi, sau de ţărani şi preoţi, omogen, 
exploatat social şi naţional. S­a creat, pe terenul istoriografie, prototipul naţiunii 
ideale, întemeiat pe sinonimia: român=ortodox=iobag (ca elită, cnez şi voievod), 
în  opoziţie  cu  opresorul  ungur=catolic=nobil.  Teza  insidioasă  a  istoriografiei 
maghiare a iobăgirii românilor prin ei înşişi, adică prin propriile lor elite, lansată 
de Iosif Keme"ny, care ameninţa aparent eşafodajul istoric al luptei naţionale, a 
constituit un motiv în plus de evitare a cercetării nobilimii româneşti medievale. 
Se accentuează destul de mult de către unii istorici faptul că în Evul Mediu 
elementul social de definire şi de solidarizare a indivizilor a fost mai puternic 
decât cel etnic, chiar exclusiv, ceea ce ar anihila din start întreprinderea noastră. 
Ceea ce noi numim nobilime românească ar fi în mod indiscutabil parte compo­ 
nentă a naţiunii nobiliare, a privilegiaţilor de orice origine, clasă politică maghia­ 
ră, pentru că statul era maghiar. Existenţa unei naţio nobilitatis în Evul Mediu, 
destul de omogenă şi dominată de poporul alcătuitor de stat, este, într­adevăr, un 
fapt indubitabil. Fără a contesta această realitate, credem totuşi că ea nu poate fi 
absolutizată,  fără  a  cădea  în  eroare.  Cercetările  recente  constată  în  structura 
acestui aparent monolit social existenţa unor „solidarităţi etnice", de anticipaţie 
modernă, care explică multe manifestări şi fapte istorice 2 . 
La începutul acestui secol, în cunoscutul său studiu despre cnezii români, 
Ioan Bogdan lansa sentinţa: „Devenind nobili, cnezii încetează de a fi români", 
inaugurând astfel o dogmă istoriografică, cu manifestări până în zilele noastre. 
Perioada comunistă, promovând istoria maselor, cu neglijarea elitelor „exploata­ 
toare" şi „trădătoare" şi un naţionalism îngust şi interesat, a încurajat de aseme­ 
nea cercetarea cnezilor, apreciaţi ca mai apropiaţi de ţărănime şi mai curaţi din 
punct de vedere naţional. Rezultatul a fost acela că toate marile sinteze de istorie 
românească se opresc prudente în momentul înnobilării cnezilor, socotindu­i pe 
nobilii români,  mai mult  ori mai puţin explicit, pierduţi pentru istoria noastră; 
unii, conştienţi totuşi de o realitate evidentă, au ignorat pur şi simplu această 

2 
A  se  vedea  demonstraţia  convingătoare  a  Iui  Ioan­Aurel  Pop,  Naţiunea  română 
medievală.  Trimiterile  bibliografice  prescurtate  şi  siglele  sunt  detaliate  în  Bibliografie,  la 
categoria bibliografică respectivă. 

14
schimbare importantă de statut juridic, considerându­i cnezi multe decenii după 
aceea, vorbind chiar de o „înflorire" a acestei instituţii. 
Ca fenomen de interferenţă, ca de altfel cea mai mare parte a subiectelor de 
istorie  transilvană,  problematica  nobilimii  româneşti  a  stat  permanent  şi  în 
atenţia istoriografiei maghiare, dar examinarea acesteia din perspectiva subiectu­ 
lui nostru ar necesita o cercetare specială. Totuşi, trebuie să subliniem aici meri­ 
tul acesteia în publicarea unei părţi considerabile a izvoarelor care reflectă viaţa 
nobilimii  române.  Din punct de vedere interpretativ,  naţionalismul istoriografie 
s­a  manifestat  din plin şi aici  asupra  acestui  fragment  social.  în lucrările  ma­ 
ghiare domină optica naţiunii politice, medievale şi moderne, tinzând să absolu­ 
tizeze  statutul  juridic  şi  nivelând  în  mod  forţat  particularismele.  Ca  fenomen 
marginal şi minoritar în cadrul nobilimii din Ungaria şi Transilvania, nobilimea 
românească  a  avut  parte  şi  în istoriografia  maghiară  de  un  interes secundar.  . 
Acolo unde a fost luată în considerare ca feudalitate românească, de regulă, s­a 
avut  grijă  ca  afirmaţiile  să  nu  contrazică  mitul  imigrării  târzii  a  românilor. 
Minimalizată, dacă nu pur şi simplu ignorată de către adepţii poziţiilor extreme, 
luată în considerare doar ca formă particulară, locală a nobilimii maghiare, ea a 
fost mai unitar apreciată de către această istoriografie, ca parte indiscutabilă a 
nobilimii maghiare unice, recunoscându­i­se cel mult originea românească. 
în mod paradoxal, poziţiile extreme ale celor două istoriografii, română şi 
maghiară,  se întâlnesc în punctul de origine al nobilimii  româneşti: momentul 
obţinerii actului de nobilitate. Teza lui Bogdan, conform căreia în acel moment 
cnezii încetează de a fi români, coincide perfect cu teza maghiară conform căreia 
ei  devin  maghiari  în  momentul  acceptării  în  „naţiunea  nobiliară"!  Această 
convergenţă a celor două istoriografii, cunoscute prin multiplele lor puncte de 
divergenţă,  reprezintă  din  păcate  doar  fructul  unei  duble  erori.  Se  cuvine  să 
adăugăm aici  faptul  că în  ultimul deceniu şi jumătate  au apărut studii tot  mai 
numeroase  care  au  încercat  să  readucă  interpretarea  în  acord  cu  realitatea 
istorică, al căror merit îl vom releva la locul potrivit. 
Cele subliniate până aici sugerează măcar în parte dificultatea şi specificita­ 
tea subiectului lucrării noastre, ca şi actualitatea unei abordări cât mai apropiate 
de exigenţele adevărului ştiinţific. în urmă cu peste un deceniu, Dan Gr. Pleşia 
constata într­un studiu inexistenţa regretabilă a unei istorii detaliate a nobilimii 
româneşti  din  Transilvania  şi  schiţa  structura  şi  evoluţia  acesteia  de­a  lungul 
secolelor 3 . într­o incursiune prin istoriografia noastră,  de la începuturi până la 
Iorga inclusiv 4 , am constatat dificultatea receptării acelei clase în istoriografia şi 
conştiinţa  naţională  românească,  angajate  total  în  lupta  naţională  în  epoca 
modernă. în pofida unor contribuţii notabile, mai cu seamă din ultimul deceniu, 
3 
Pleşia,  La noblesse. 
4 
Drăgan, Nobilimea românească. 

15
istoria  nobilimii româneşti  din Transilvania rămâne  una din  marile  datorii  ale 
istoriografiei noastre 5 .  Aceasta  cu atât  mai  mult,  cu  cât  fără  evaluarea  locului 
istoric al acestei clase, cu rol social­economic şi mai ales militar foarte important 
în  epoca  feudală,  rămâne  incompletă  imaginea  însăşi  a  rolului  istoric  al 
poporului român din Transilvania şi Ungaria în Evul Mediu. 
Ar fi, desigur, greşit să conchidem — capitolul dedicat istoriografiei va arăta 
cu  prisosinţă  acest  lucru  —  că  nobilimea  românească  din  Ardeal  a  fost 
abandonată  deplin  de  istoricii  noştri.  Din  motive  de  oportunitate  ideologică 
naţională  ea  a  fost  trecută  numai  în  plan  secund,  pentru  a  fi  reluată  într­un 
moment mai potrivit. Iorga însuşi, care în pragul marelui război pentru întregire, 
a căutat în istoria românilor din Ardeal şi Ungaria numai rădăcinile care duceau 
direct prin secole la marele ideal, sublinia tot acolo necesitatea de a se cerceta şi 
„forma  străină"  în  care  s­a  dezvoltat  viaţa  noastră  naţională.  Mai  devreme, 
Xenopol îndemna şi el la desluşirea seriei deznaţionalizării şi stingerii nobilimii 
române  de  peste  Carpaţi  şi  a  rolului  militar  al  acesteia.  Acest  lucru  nu  putea 
izbândi însă de pe poziţiile exclusive ale istoriei naţionale şi etnocentrice, cum s­ 
a încercat până nu demult, ci abordând acest segment social în contextul mai larg 
al istoriei central­europene,  în primul rând  ca fenomen social născut în cadrele 
regatului feudal maghiar, din care făceau parte românii dintre Carpaţi şi Tisa. 
Lucrarea  noastră  urmăreşte  să  realizeze  o  imagine  monografică  a  acelei 
pături  suprapuse  a  românilor  din  Transilvania,  care  a  obţinut  recunoaşterea 
statutului  de  nobil  al  regatului  ungar  şi  s­a  afirmat  ca  atare,  în  perioada 
1440­1514. Limitele cronologice ale cercetării, relativ convenţionale, sunt legate 
de ajungerea lui Iancu de Hunedoara în prim­planul vieţii politice a regatului şi 
numirea sa în funcţia de voievod al Transilvaniei şi comite de Timiş, în toamna 
anului 1440 ­ începutul anului 1441 şi războiul ţărănesc de la începutul secolului 
următor.  Numirea  exponentului  nobilimii  româneşti  din  regatul  Ungariei  în 
aceste funcţii a avut loc după victoria din 10 septembrie 1440 de la Bâttasze'k a 
partizanilor  regelui  Vladislav  I  asupra  partidei  adverse 6  şi  marchează  debutul 
perioadei  de  maximă  afirmare  a  românimii  libere  din  regatul  ungar.  Nu  este 
prima oară că un potentat al ţinuturilor de dincoace  de Tisa devine arbitru al 
situaţiei politice din frământatul regat al Sfântului Ştefan; Dragoşeştii au deţinut 
5 
Un pas important înainte a şi fost făcut prin Simpozionul cu această temă organizat de 
Muzeul Judeţean Satu Mare în aprilie 1997, cu participarea unor istorici români şi maghiari, şi prin 
culegerea de studii Nobilimea românească din Transilvania. 
6 
Mureşan, Iancu, p. 64. Mai recent, istoriografia maghiară fixează totuşi bătălia cu pricina la 
„începutul lui ianuarie" şi numirea lui Iancu şi Nicolae Ujlaki ca voievozi ai Transilvaniei la 
„începutul lui februarie" în anul următor 1441 (MTKron., p. 260; Szakăly Ferenc, Magyarok 
Europdban II. Virdgkor e's hanyatlds 1440­1711, Budapest, 1990, p. 37). Pentru ianuarie optează 
de curând şi P. Engel socotind amintita bătălie ca momentul de răscruce al carierei hunedoreanului 
(M.Tdrt., p. 201). 

16
şi ei la finele secolului precedent poziţii înalte în ierarhia de stat şi socială şi s­au 
alăturat partidei antiregale în războiul civil. Iancu de Hunedoara marchează însă 
o  culme,  prin  faptul  că  este  primul român  care  devine  conducător  al statului 
ungar medieval şi odată cu el, tot pentru prima dată, o întreagă pleiadă de nobili 
români se afirmă în viaţa militară şi de stat a Ungariei şi Transilvaniei. Limita 
superioară  a  cercetării  noastre,  războiul  ţărănesc  din  1514,  a  marcat  un  final 
dramatic al acestei evoluţii, a însemnat realizarea unei fracturi sociale decisive, 
cu implicaţii importante şi asupra păturii nobiliare în discuţie. 
Lucrarea se deschide în mod firesc  cu o incursiune în istoriografia româ­ 
nească a temei, care marchează doar momentele majore ale concepţiei istoriogra­ 
fice faţă de nobilimea română, în cadrul unei literaturi istorice extrem de bogate, 
româneşti  şi  maghiare.  Ea  are  ca  scop  să  surprindă  măsura  în  care  istoricii 
români au acceptat să recunoască legitimitatea, controversată, a acestui fragment 
social la istoria naţională, evoluţia comparativă a concepţiei despre nobilime şi a 
aceleia despre cnezi şi, desigur, să justifice implicit intreprinderea de faţă. 
Nobilimea română este o realitate socială specifică, un compus rezultat din 
interferenţa a două tipuri de feudalitate, cea maghiară, susţinută de puterea sta­ 
tului său propriu, şi cea autohtonă românească, sprijinită doar pe puterea tradiţiei 
şi numărului. Descifrarea complicatei sale anatomii pretinde în mod obligatoriu 
abordarea în contextul fenomenelor similare din aria centrală şi est­europeană, 
ceea ce constituie obiectul celui de­al doilea capitol. Ne­am oprit asupra struc­ 
turilor nobiliare (boiereşti) din regatul ungar, din regatul polono­lituanian şi din 
Principatele  Române,  cele  mai  apte  în  opinia  noastră  să  aducă  sugestii 
lămuritoare asupra fenomenului social cercetat. 
Intervalul ales pentru cercetare este unul extrem de dens în evenimente şi 
transformări  majore  de  natură  politică,  economică  şi  confesională  în  spaţiul 
ungar  şi  transilvan,  care  şi­au  lăsat  amprentele  asupra  dinamicii  şi  structurii 
sociale,  inclusiv  asupra  fragmentului  nobiliar  românesc.  Al  treilea  capitol  al 
lucrării schiţează acest cadru general şi implicaţiile componentelor majore ale 
sistemului asupra factorului social, în speţă nobilimea românească. 
Capitolul următor, al patrulea, este cel mai amplu şi îşi propune să contureze 
statutul  juridic  al  nobilimii  româneşti  în  toate  determinaţiile  sale:  modul  de 
recunoaştere a statutului nobil, regimul proprietăţii, regimul obligaţiilor faţă de 
stat,  homagiul,  justiţia  şi  jurisdicţia,  problema  confesională.  Pentru  întregirea 
profilului  acestei  categorii  am  abordat  şi  alte  aspecte  care  nu  exprimă  decât 
indirect statutul juridic propriu­zis sau sunt mai degrabă reflectări ale acestuia: 
starea  materială,  limba  şi  cultura,  onomastica,  specificul  actelor  şi  heraldica, 
fortificaţiile  deţinute,  statutul  femeii  nobile.  Toate  acestea,  în  raportare 
permanentă  cu  nobilimea  tipică  a  regatului.  Două  subcapitole  sunt  dedicate 
desluşirii raportului dintre nobilitate şi cnezia care o precede, respectiv boieria, 

17
nobilitatea românească originară, în modalităţile în care aceasta a fost prezentă 
în teritoriile ajunse sub coroana ungară. Este prezentată apoi nobilimea română 
ca obşte, entităţile ei privilegiate, „universităţile româneşti", raporturile sale cu 
congregaţiile  nobilimii.  Aici  se  aduc  explicaţii  la  una  din  întrebările  majore 
referitoare la elita românească din regatul ungar, anume, de ce n­a putut constitui 
o stare politică în nume etnic? Subcapitolul final, referitor la relaţiile din sânul 
clasei nobiliare se ocupă de familiaritate, conflicte, raporturile cu oraşele privile­ 
giate şi fenomenul de asimilare a vârfurilor nobilimii româneşti. 
Capitolul dedicat „Evoluţiei şi structurii nobilimii  româneşti" încearcă să 
contureze etapele dezvoltării acesteia de la începuturi până la 1514, delimitează 
categoriile  nobilimii  româneşti  şi  le  exemplifică,  stabileşte  răspândirea  ei  în 
spaţiu,  mişcarea  ei  pe  unităţi  administrative  şi  încearcă,  în  fine,  să  aprecieze 
numărul şi ponderea sa în cadrul nobilimii din Transilvania şi din regat. 
Capitolul al şaselea analizează prezenţa nobilimii româneşti la toate eşaloa­ 
nele  societăţii:  în  structurile  locale  de  putere,  la  Curtea  regală,  în  ierarhia 
Bisericii catolice şi este completat cu o anexă ilustrativă. în fine, al şaptelea se 
ocupă  cu rolul  militar al  nobilimii române, îndeosebi în susţinerea  războiului 
antiotoman,  în  „cruciada  târzie"  care  a  făcut  gloria  epocii  Coryinilor  şi  cu 
implicaţiile acestui important rol social asupra statutului acesteia. 
Lucrarea  nu­şi  propune  în  mod  prioritar  să  aducă  la  lumină  informaţii 
inedite, deşi ele există, atât din informaţii de arhivă, cât mai ales din identificări 
de familii necunoscute de nobili români, pe baza unor izvoare edite; în această 
direcţie  o  muncă imensă  de  explorare  şi identificare  rămâne  încă  de  făcut în 
masa materialului arhivistic şi chiar a celui edit existent. Ea reprezintă în primul 
rând o lucrare de interpretare, în intenţia de a limpezi, pe cât posibil, problema 
nobilimii  româneşti  şi  a  o  impune  în  dimensiunile  şi  conotaţiile  ei  reale  ca 
subiect legitim şi distinct în istoriografia medievală românească. 
Chiar din rândurile introductive dorim să atragem atenţia cititorului asupra 
înţelesului pe care îl acordăm unor noţiuni istorico­geografice şi juridice, folosite 
frecvent în această lucrare. 
Numim  nobilime  românească  elita  medievală  a  poporului  român  din 
Transilvania istorică şi părţile răsăritene ale regatului Ungariei, care a reuşit să 
obţină recunoaşterea oficială a statutului nobiliar sau a fost ridicată la acest statut 
de către suveranii succesivi ai acestor teritorii: regii Ungariei, principii Transil­ 
vaniei şi împăraţii Austriei. Vreme de peste cinci secole, între al XlV­lea şi al 
XlX­lea,  în  funcţie  de  timp  şi  loc,  nobilimea  românească  a  fost  o  realitate 
incontestabilă a istoriei noastre şi, concomitent, o componentă a clasei feudale 
destul  de  mozaicate  de  altfel  din  cele  două  entităţi  statale,  Transilvania  şi 
Ungaria. în această accepţiune, restrânsă, ea a fost o creaţie a suveranilor sus­ 

18
numiţi, o „formă străină" cum spunea Iorga, maghiară sau austriacă, în care s­a 
desfăşurat evoluţia istorică a unui fragment important din poporul român. 
într­un  sens  mai  larg,  putem  utiliza  acelaşi termen  şi pentru  a  cuprinde 
cnezii şi voievozii, cu alte cuvinte feudalitatea românească preexistentă cuceririi 
maghiare,  stăpânitoare  de  pământ  şi  supuşi,  cu  autoritate  juridică  şi  militară 
asupra celorlalţi români. La adăpostul autonomiilor sale administrativ­teritoriale 
şi a instituţiilor proprii, în dependenţă directă de suveran prin intermediul unor 
dregători teritoriali ai săi, cnezimea din anumite regiuni favorizate a evoluat în 
forme proprii ca o clasă feudală specific românească, în cadrele largi şi tolerante 
pentru diversitate ale regalităţii arpadiene. Ea nu a avut dificultăţi majore în a se 
alătura nobilimii regatului în  urma actelor de  danie ale  Angevinilor şi Corvi­ 
neştilor din secolele XIV­XV, întrucât şi până la acel moment stăpânea moşiile 
şi supuşii,  cum susţineau  ei înşişi, „ca şi ceilalţi nobili" (ad instar  ceterorum 
nobilium), dar fără acte. Deşi juridic autorităţile regatului făceau distincţia clară 
între nobili şi cnezii proprietari, în societatea românească diferenţa a fost multă 
vreme  abia  perceptibilă.  O  formă  particulară  de  supravieţuire  a  cnezilor  şi 
voievozilor ca feudali a constituit­o nobilimea condiţionară, răspândită pe marile 
domenii ale laicilor şi ale bisericii, al cărei statut nobil era recunoscut numai în 
cuprinsul acestora şi retractabil. 
Altfel  definită,  mai  aproape  de  perioada  cercetată,  nobilimea  românească 
desemnează  acea  parte  a  nobilimii  din  regatul  medieval  al  Ungariei  etnic  de 
această origine. Aşa cum sub aspect etnic regatul Sfântului Ştefan, era un mozaic 
de popoare, clasa feudală se înfăţişa şi ea ca un mozaic, atât etnic, cât şi juridic. 
In  secolul  al  XlV­lea,  sub  regii  Angevini,  a  început  un  proces  de  nivelare 
juridică a feluritelor categorii de feudali existente în stat, care era departe de se fi 
încheiat în perioada supusă examinării noastre. Cel puţin în principiu, totuşi, în 
secolul al XV­lea nobilimea este una, cea creată şi recunoscută de regele ungar, 
numită generic, după statul creator, „nobili unguri" (nobiles Hungari) sau pur şi 
simplu  „nobili".  în  ţinuturile  etnic  româneşti  din  răsăritul  Ungariei  şi  în 
Transilvania,  unde,  în  anumite  zone,  nobilimea  e  masiv  românească,  această 
realitate este desemnată chiar în epocă astfel: nobili români (nobiles Valachi). 
Aşadar, utilizând această sintagmă nu săvârşim nici o contradicţie în termeni — 
nobilii români juridic şi politic sunt boierii din Muntenia şi Moldova! — şi nici 
nu încercăm cumva să insinuăm în acest fel, ceea ce au afirmat totuşi unii istorici 
dominaţi de exagerările unui fals patriotism, cum că Transilvania ar fi fost nu 
doar  etno­cultural,  ci  şi  politic  şi  juridic,  ţară  predominant  românească; 
evidenţiem pur şi simplu o realitate istorică. „Părţile transilvane" au fost în acest 
secol parte componentă a coroanei ungare, iar nobilimea conducătoare de aici 
creaţie a regelui de la Buda şi din punct de vedere etnic covârşitor maghiară. Prin 
urmare, nobilimea românească este numeric o minoritate, însă deloc de neglijat 

19
din multe puncte de vedere. Studierea ei de către istoriografia română se justifică 
nu prin faptul, real, ce­i drept, că nobilitatea o proiectează pe făgaşul asimilării în 
cele din urmă în nobilimea regatului, şi nici chiar prin particularităţile ei aşa de 
evidente în epocă, ci mai ales prin faptul că ea reprezintă momentul semnificativ 
al unei evoluţii deturnate, la capătul căreia stau ţările româneşti neatârnate cu 
instituţiile lor întregi din vremurile anterioare venirii ungurilor. 
Modificările suferite în cursul timpului de întinderea teritorială a ţării intra­ 
carpatice sunt de natură să creeze confuzii în înţelegerea exactă a semnificaţiei 
sale într­un text istoric. De aceea, precizăm faptul că de regulă Transilvania din 
lucrarea noastră  este Transilvania  istorică sau  voievodatul Transilvaniei, adică 
ţara  administrată  de  voievod,  formată  din  cele  şapte  comitate  (Alba,  Cluj, 
Dăbâca, Hunedoara, Solnocul Interior, Târnava, Turda), scaunele săseşti, scau­ 
nele secuieşti şi, mai recent, la sfârşitul secolului al XV­lea, Ţara Făgăraşului. 
în  acelaşi  înţeles  o  utilizăm  alăturată  Ungariei,  tocmai  pentru  a  sublinia 
individualitatea ei în cadrul regatului din care făcea parte, fără a fi totuşi o ţară 
de coroană. Cum vom  constata pe parcursul lucrării, separaţia administrativă în 
cele două entităţi a jucat un rol important în viaţa nobilimii româneşti, întrucât 
i­a divizat forţele şi aşa destul de firave. 
Şi  în  cazul  Banatului  sunt  de  făcut  precizări  similare  Transilvaniei.  în 
accepţiunea  de  astăzi, adică regiunea  cuprinsă în linii  generale  între Dunăre, 
Tisa, Mureş şi munţi, exista în epocă o regiune militară, un căpitanat al „părţilor 
de jos  ale  regatului", al  cărui  căpitan  era  concomitent şi  comite  de  Timiş. în 
epocă, doar banatul de Severin, având reşedinţa la Caransebeş şi fiind format din 
districtele româneşti  privilegiate,  purta acest  nume,  pe  care îl  vom  utiliza  de 
fiecare dată în forma aceasta explicită, spre a evita confuziile. 
Celelalte regiuni etnic româneşti individualizate, dinspre Tisa şi dincolo de 
ea (parţial Maramureşul, Beregul), viitorul Partium, vor fi menţionate concret în 
funcţie de necesităţi. 
în finalul acestor consideraţii introductive, autorul ţine să mulţumească d­lui 
profesor univ. dr. Pompiliu Teodor de la Universitatea din Cluj­Napoca, membru 
corespondent al Academiei Române, mentorul său spiritual din anii de studenţie 
şi  de început  ai  carierei,  d­lui  profesor  univ.  dr.  Şerban Papacostea,  membru 
corespondent  al  Academiei  Române,  directorul Institutului  de  Istorie  „Nicolae 
Iorga", pentru acceptarea îndrumării ştiinţifice a acestei lucrări, susţinută ca teză 
de  doctorat  în  şedinţa  publică  din  11  noiembrie  1998,  domnilor  dr.  Adrian 
Andrei  Rusu,  de  la  Institutul  de  Arheologie  şi  Istoria  Artei  din  Cluj­Napoca, 
iniţiatorul corpusului haţegan amintit şi al colaborărilor care au decurs de acolo, 
şi  profesor  univ.  dr.  Ioan­Aurel  Pop  de  la  Universitatea  din  Cluj­Napoca, 
directorul Centrului de Studii Transilvane, la ale căror  cercetări în domeniu şi 
opinii prieteneşti am apelat pe tot parcursul elaborării lucrării, d­lui dr. Costin 

20
Feneşan,  directorul  general  al  Arhivelor  Naţionale,  pentru  a  fi  primit  cu 
generozitate să refere asupra ei. Pe parcursul documentării  am beneficiat şi de 
sprijinul generos al Cercului de Studii Transilvane din Gundelsheim (Germania) 
şi al reputaţilor medievişti maghiari Andrâs Kubinyi şi Păi Engel, cărora le aduc 
mulţumiri şi pe această cale. Un cuvânt de recunoştinţă se cuvine familiei mele, 
pentru asistenţa tehnică şi sufletească, aşa de esenţiale pe tot parcursul acestei 
întreprinderi prelungite.
 CAPITOLUL I 
ISTORIOGRAFIA NOBILIMII ROMÂNEŞTI 1 

Sunt puţine subiecte în istoria românilor din Transilvania care să fi cunoscut 
o evoluţie istoriografică aşa de contradictorie şi supusă unor comandamente ale 
vieţii politice naţionale precum cel al nobilimii româneşti din regatul medieval al 
Ungariei. Interesul pentru această problematică a fost marcat în mod direct de 
caracterul angajat şi polemic al istoriografiei noastre referitoare la Transilvania 
în toată perioada modernă şi contemporană.  Până după anul 1848 nobilimea a 
fost  clasa  conducătoare  în  societate,  contestată  vehement  prin  revoluţie  şi 
înlăturată treptat în perioada următoare din vârful piramidei sociale. în condiţiile 
specifice ale Transilvaniei nobilimea şi­a păstrat hegemonia în viaţa economică, 
politică  şi  socială  chiar  şi  în  noile  rânduieli  burghezo­democratice,  până  la 
marile reforme consecutive unirii cu România din anul 1918. Situaţia se explică 
în parte prin raporturile naţionale şi sociale din această provincie, clasa dominan­ 
tă  aparţinând  în  cea  mai  mare  parte  minorităţii  naţionale  maghiare,  pe  când 
majoritatea  românească  constituia  grosul  claselor  defavorizate  ale  societăţii. 
Lupta de emancipare naţională şi socială s­a dus timp de secole tocmai împotriva 
acestei  nobilimi  străine  şi  înstrăinate  care  exprima  în  epoca  modernă  fără 
echivoc interesele naţiunii maghiare. 
Nobilimea de origine română se găsea în secolele luptei naţionale într­o po­ 
ziţie deosebit de incomodă, aparţinătoare etnic naţiunii române, social însă fiind 
mai apropiată clasei nobiliare maghiare. Această antinomie a obligat pe aparţină­ 
torii acestui grup social la opţiuni definitive în favoarea unei naţiuni sau alteia, 
cu sacrificarea unuia din elementele fundamentale ale identităţii lor, fie naţio­ 
nalitatea românească, fie avantajele statutului nobiliar. Orice altă soluţie era 
1 
Conţinutul acestui capitol, cu mici modificări şi exceptând contribuţiile mai recente, se 
regăseşte în studiile noastre Nobilimea românească şi O problemă controversată. 
i 

22
exclusă, precum dovedeşte cazul baronului Nopcea, singurul aristocrat de ori­ 
gine română prezent pe Câmpia Libertăţii de la Blaj în 1848, ale cărui servicii au 
fost însă respinse de areopagul naţional. Minoritară în mod flagrant şi margina­ 
lizată în rândul nobilimii, covârşitor de alt neam, nobilimea românească nu mai 
conta prea mult nici pentru corpul naţional din care se  ridicase. Ba,  mai mult, 
încrâncenarea  conflictului  naţional  româno­maghiar,  care  se  apropia  de 
deznodământ,  a  provocat  excese  propagandistice  cu  puternice  reverberaţii  în 
istoriografia română şi maghiară, care au anihilat aproape complet încercările de 
cercetare senină a subiectului. Din păcate, naţionalismul istoriografie din dece­ 
niile premergătoare anului 1918 a determinat chiar mari istorici, de autoritatea 
unor  Ioan  Bogdan  şi,  cu oscilaţii,  Nicolae  Iorga,  să  nege  apartenenţa  acestei 
categorii sociale la istoria noastră. De cealaltă parte, anexarea nediferenţiată a 
nobilimii  române  la  nobilimea  ungurească  —  uneori  chiar  fără  menţionarea 
originii ­ este una dintre practicile constante ale istoriografiei maghiare, având 
ca  finalitate deposedarea popoarelor  nemaghiare  de propriul trecut şi trecerea 
acestuia  în  patrimoniul  naţiunii  dominante.  Cazul  nobilimii  româneşti  nu  se 
deosebeşte  cu  nimic  de  cel  atât  de  notoriu  al  continuităţii  daco­romane  şi 
româneşti ori cel al pretinsei inferiorităţi de cultură şi civilizaţie a românilor. 
După 1918 conflictul istoriografie a continuat în aceleaşi coordonate până 
către zilele noastre, istoricii maghiari trecând în grabă peste originea românească 
a unei părţi importante a nobilimii din regatul feudal al Ungariei, iar cei români 
marşând pe statutul cnezial adesea mult peste limita funcţionării reale a acestui 
statut social. în era comunistă, ignorarea şi minimalizarea clasei feudale au con­ 
stituit chiar o normă de conduită ideologică, ceea ce a făcut ca cercetarea elitei 
feudale româneşti în general să fie aproape total ignorată o vreme de cercetătorii 
noştri, iar a nobilimii româneşti din Ardeal să fie afirmată cu jumătate de gură 
ori  chiar  falsificată  în  forma  unui  pancnezism  alăturea  cu  adevărul  istoric, 
numindu­se cnezi persoane care posedau de multă vreme statutul nobiliar. 
Urmărind  drumul  lung  al  nobilimii  româneşti  în  istoriografie,  care  se 
confundă cu însăşi istoriografia privind pe românii din Transilvania în totalitatea 
sa, nu ne propunem din start un demers exhaustiv, ci doar marcarea principalelor 
cuceriri  succesive  privind  trecutul  sinuos  al  clasei  feudale  româneşti,  în  ce 
priveşte  îndeosebi  modul  de  receptare  a  ei,  înnoirea  demersului  interpretativ. 
Celălalt aspect al progresului istoriografie în acest domeniu, în fapt temelia lui, 
anume, ediţiile de documente, va fi amintit în treacăt, întrucât, am arătat­o deja, 
lucrarea se doreşte a fi în primul rând o contribuţie de ordin interpretativ, iar 
marile  ediţii  începând  cu  cele  din  veacul  precedent  sunt  masiv  utilizate  în 
susţinerea argumentaţiei lucrării. în context, este de asemenea de amintit faptul 
că în domeniul ediţiilor de documente privitoare la subiectul nostru, cum se va 

23
constata cu uşurinţă şi în note, ponderea cantitativă aparţine istoriografiei ma­ 
ghiare, din motive asupra cărora nu ne propunem să ne oprim aici. 
Drumul  nobilimii româneşti în istoriografie porneşte  încă  de la imaginea 
prin care românii s­au impus contemporanilor din secolele XIV­XVI: aceea de 
campioni ai luptelor antiotomane şi continuatori demni şi virtuoşi ai romanităţii 
antice, ai cărei urmaşi sunt. în conştiinţa epocii renascentiste latinitatea consti­ 
tuia ea însăşi un blazon, la care ei, prin elita lor, adăugau nobleţea meritului, ca 
popor  sau  ca indivizi,  în  război  cu  duşmanul  Creştinătăţii  şi  statutul  de  nobil 
dobândit de la suveran. Primii noştri istorici umanişti subliniază ca pe o nobleţe 
a  întregului  popor  român  originea  sa  din  „Ţările  Ramului",  romanitatea  lui, 
dovedită cu numele său, cu latinitatea limbii, cu vestigiile antice aflate peste tot. 
Această idee componentă a conştiinţei de sine a poporului român, ce va deveni 
doctrină  la  reprezentanţii  Şcolii  Ardelene,  aşa  cum  constatau  încă  umaniştii 
veacurilor  anterioare,  este  atât  de  puternică,  încât  interpolatorul  cronicii  lui 
Ureche, Simion Dascălul, preluând necritic un izvor privind originea românilor 
maramureşeni din tâlharii Romei,  era veştejit  unanim ca un „băsnuitoriu" fără 
socoteală, deşi se grăbeşte să adauge că pentru merite militare împotriva tătari­ 
lor,  regele  Ungariei  „i­au  neamişit  pre  toţi...  unde  şi  astăzi  trăiesc  la  Mara­ 
mureş" 2 . Cucerirea şi colonizarea romană,  „descălecarea dentâi",  s­au înfăptuit 
desigur  sub  conducerea  unor  căpetenii,  a  unei  nobilimi,  dar  şi  cronicarii  şi 
Cantemir  par  conştienţi  că  nobilimea  românească  medievală  nu  continuă 
neapărat pe cea antică. 
Istoriografia umanistă, deşi cu informaţii bogate de natură socială şi privind, 
prin excelenţă, clasa suprapusă şi evenimentul politic, nu face din viaţa socială 
un obiect special de studiu, inovaţie ce aparţine lui Dimitrie Cantemir în a sa 
„Descrierea Moldovei" 3 . Grigore Ureche, spre exemplu, deşi are un „cap" rezer­ 
vat Ardealului, nu face referiri speciale la viaţa socială. Miron Costin, în schimb, 
pornind de la o altă experienţă, inclusiv participarea la o  expediţie militară în 
Transilvania la 1659, şi o formaţie intelectuală de alt nivel, afirmă că românii din 
Ardeal „au păstrat neschimbat numele cel vechiu şi se mândresc şi azi cu numele 
de români", până azi sunt mult mai numeroşi ca ungurii, au o limbă mult mai 
frumoasă şi mai apropiată de cea italiană. Iar despre maramureşeni: „ei nu sunt 
supuşi  nimănui,  liberi,  nu  slujesc  până  azi  niciunui  stăpân...  Au  privilegii 
deosebite şi sunt până azi neîntrecuţi în treburile ostăşeşti" 4 . 
La  un  nivel  de  concepţie  şi  informaţie  superior,  stolnicul  Cantacuzino, 
istoric de factură modernă, precursor al preiluminismului, anticipează fără echi­ 
voc crezul Şcolii Ardelene: „iară noi rumânii sîntem adevăraţi romani şi aleşi 
2 
Ureche, Letopiseţul, p. 63. 
3 
Răduţiu, Incursiuni, p. 33­37. 
4 
Costin, Opere, p. 229. 

24
romani în credinţă şi bărbăţie, iar cei din Ardeal şi mai neaoşi sînt" 5 . Citând pe 
Bonfinius, cu pasajul binecunoscut despre apărarea limbii străbune, el menţio­ 
nează  pentru  prima  oară  în  istoriografia  noastră  apartenenţa  Corvineşţilor  la 
istoria  românească:  „Iară  acest  Corvinu  ce  se  pomeneşte  aici,  iaste  tatăl  lui 
Mateiaş craiu carele mare om au fost, şi mari lucruri au făcut şi mari războaie cu 
turcii au bătut şi el şi fiiu­său... carele de neam rumânesc se trage" 6 . Şi care s­a 
născut, îl informează el pe Marsigli, în părţile Haţegului, ca şi Negru­Vodă (!) 7 . 
De  asemenea,  cunoaşte  foarte  bine  faptul  că  „în  Ardeal  sunt  şi  alţi  neamişi 
rumâni,  mulţi  şi  Maramurăşul  tot"  şi  că  „mare  parte  din  boierimea  lor  (a 
ungurilor — n.n.) încă sînt şi să trag den rumâni... şi aşa tot unguri se chiamă, 
schimbându­şi  credinţa  şi­au  schimbat  şi  numele  de  rumâni"  8 .  Sunt  idei  şi 
aprecieri  ce  vor  face  epocă  în  istoriografia  problemei  noastre:  nobilitatea 
ancestrală  a  românilor  de  viţă  romană,  existenţa  unui  mare  număr  de  nobili 
români în întreaga Transilvanie, originea românească a unei părţi importante a 
nobilimii  maghiare  ardelene,  ca  rezultat  al  deznaţionalizării  prin  calvinizare, 
apogeul afirmării nobilimii române în veacul Corvineşţilor. Aceste judecăţi, în 
esenţă  exacte,  reflectând  o  conştiinţă  istorică  activă  cu  armele  gata  pregătite 
pentru întemeierea celei naţionale, apar cu atât mai interesante, în ipoteza în care 
opera stolnicului, sau numai o parte a ei, ar fi fost redactată, sau chiar numai 
inspirată,  de  mitropolitul originar din  Ardeal Teodosie Veştemeanul (1621 — 
1708)  şi  din  punctul  nostru  de  vedere  ele  vin  în  sprijinul  îndrăzneţei  ipoteze 
privind paternitatea operei 9 . 
Dimitrie Cantemir afirmă în „Hronicul" său ca pe un adevăr notoriu faptul 
că „Ardealul şi acum de românii noştri iaste plin, cari până nu demult neamişi de 
aceia iera, cât şi în sfatul de obşte împreună cu ceilalţi, unguri şi saşi, încăpea" 10 . 
El cade, însă, în eroarea de a considera nobilimea română de aci ca fiind imigrată 
de  peste  munţi  din  cauza  invaziei  tătarilor,  deşi  nu  se  îndoieşte  o  clipă  de 
continuitatea românilor în Transilvania şi socoteşte descălecatul ca o revenire 
după  câteva  generaţii  a  unei  părţi  dintre  urmaşii  celor  adăpostiţi  acolo, 
însemnăm astfel la Cantemir prima consemnare istoriografică a rolului politic, 
de componentă constituţională, al nobilimii române din Transilvania — loc pier­ 
dut evident în vremea învăţatului domnitor. Din această realitate, amplificată şi 
augmentată, vor crea corifeii Şcolii Ardelene, discipoli cantemirien'i, un argu­ 

5 
Cantacuzino,  p. 136. 
6 
Ibidem. 
7 
Ibidem, p.43. 
* Ibidem, p. 132. 
9 
N. A. Ursu, Din nou despre paternitatea „Istoriei Ţării Româneşti" atribuită stolnicului 
Constantin Cantacuzino, în AIIAI, 25,1988, fasc. 2, p. 439­450. 
10 
Cantemir, Opere, p. 473. 

25
ment istoric central pentru susţinerea revendicărilor Supplexului. „Hronicul" lui 
Cantemir, „Biblia Şcolii Ardelene", în expresia unui erudit  exeget al luminilor 
româneşti",  prefigurează  astfel  o  direcţie  esenţială  a  problematicii  nobilimii 
româneşti ardelene: aceea de argument istoric şi contemporan în lupta naţională. 
în secolul al XVIII­lea nobilimea românească din Transilvania era o realitate 
vie şi rolul său în constituirea naţiunii şi afirmarea drepturilor sale se cerea a fi 
unul de prim ordin, într­un spaţiu istoric conservator, în care modelul formării 
naţiunii  se întemeia pe  evoluţia  naţiunii  nobiliare  feudale.  Nobilimea română 
însă nu are capacitatea de a conduce ea însăşi acest proces din motive istorice 
binecunoscute. Totuşi, ea este anexată pur şi simplu ca un element sine­qua­non, 
cu prezentul şi trecutul său, unui proces inexorabil care obligă însă la despărţirea 
apelor.
Inochentie Micu, fondatorul programului naţional, integra de la început no­ 
bilimea  în  cuprinsul  naţiunii,  ca  elementul  ce  ar  trebui  să  consacre  politic 
ridicarea naţiunii între stări.  Atenţia sa e concentrată pe ţinuturile Hunedoara, 
Chioar şi Făgăraş, unde majoritatea nobilimii era românească. El acuză despuie­ 
rea acesteia de drepturile sale, impunerea la obligaţii, neadmiterea în funcţii şi 
pretinde în mod repetat loc în Guberniu, funcţiile de căpitan suprem în Chioar şi 
Făgăraş  şi  comite suprem  în  Hunedoara,  locuri  de  asesori  la  Tabla  Regească 
pentru nobilii români  n . Inamicilor, care opinau că românii sunt în exclusivitate 
de  condiţie  plebee,  le  replică  viguros:  „avem  700  de  nobili  în  întreg  Prin­ 
cipatul" 13 . 
Moştenirea lui Cantemir şi Inochentie s­a transmis întreagă generaţiei de 
istorici şi luptători ai Supplexului. Documentul înaintat împăratului la 1791 în 
numele  clerului,  nobilimii  (s.n.­  I.D.),  stării  militare  şi  al  celei  orăşeneşti  a 
întregii  naţiuni  române,  face  din  existenţa  nobilimii  române  un  argument 
important al şubrezeniei edificiului constituţional al Transilvaniei. Niciodată, se 
susţine, naţiunea n­a fost exclusă de la imunităţile şi privilegiile nobiliare, nobilii 
români de religie catolică ori calvină au ajuns la cele mai mari funcţii şi chiar 
principii calvini, sub care s­au adoptat Approbatele, au ridicat pe mulţi români în 
rândul  adevăraţilor  nobili.  Aşadar,  naţiunea  n­a  fost  niciodată  despuiată  de 
drepturile  regnicolare  şi  declarată  tolerată  printr­un  act  al  puterii  legislative. 
Situaţia  reală  este  însă  alta,  deosebit  de  tristă:  nobilimea  română  este 
marginalizată,  discriminată,  mai  ales  cea  ţinând  de  credinţa  ortodoxă.  Actul 
susţine, cum se ştie, ideea egalităţii străvechi în drepturi regnicolare, „soarta cât 
se poate de înfloritoare" a naţiunii române până îri secolele XV­XVI, ilustrând 
aceasta cu ascensiunea unor Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, cancelarul 

" P. Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj­Napoca, 1984, p. 70. 

12 
Prodan, Supplex, p. 153­157. 
13 
Ibidtm, p. 170. 

26
Iojica, Nicolae şi Matei Olahus, care nu­şi „ascundeau originea lor românească 
şi... se mândreau că ei şi naţiunea lor îşi trag originea din coloniile romanilor" 14 . 
Samuil Micu în a sa „Istoriia şi lucrurile şi întâmplările românilor" susţine că 
în  epoca  arpadiană  „românii  în  Ardeal  era  parte  a  statului  şi  în  Dieta  ţării 
împreună cu ungurii loc şi scaon avea", aducând ca argument cunoscutul act al 
lui Andrei III din anul 1291 15 .  într­un  capitol dedicat lui Matia Corvin,  Micu 
apără  originea  românească  a  familiei  împotriva  unor  detractori  şi  susţine 
descinderea  ilustrei  familii  din  domnii  Ţării  Româneşti:  „Neamul  lui  Ioan 
Huneadi cel adevărat au fost român din Ţara Românească, viţă de domn.. . 16 . Tot 
acolo citează diploma de înnobilare a lui Nicolae Olahus obţinută de la împăratul 
Ferdinand, cuprinzând elogii la adresa neamului românesc şi referiri la înrudirea 
cu Corvineştii. 
Gheorghe  Şincai  aduce  în  „Cronica"  sa  numeroase  dovezi  documentare 
privind rolul  nobilimii româneşti  în istoria  medievală,  îndeosebi al  familiilor 
Dragoşeştilor, Corvinilor, Cincişenilor şi Ciulanilor. Un loc aparte este rezervat 
cunoscutului privilegiu din anul 1457 pentru nobilii, cnezii şi românii din distric­ 
tele  bănăţene,  cu  care  prilej  Şincai  marchează  începutul  cercetării  problemei 
cnezilor în istoriografia noastră 17 . Cnezii sunt, în opinia lui, „căpeteniile satelor 
şi ţinuturilor", iar pentru statutul lor juridic rezumă cunoscutul act al lui Ludovic 
cel Mare din anul 1366 18 . 
Istoricul manifestă, din pricina realităţilor vremii sale, o atitudine contradic­ 
torie faţa de nobilimea română. Pe de o parte relevă cu satisfacţie că cutare este 
„diaoş  român  de  viţă" 19 ,  iar  pe  de  altă  parte  îşi  exprimă  regretul  şi  chiar 
indignarea pentru faptul că aproape toţi dintre marii nobili români s­au „corcit", 
abandonându­şi neamul, ori nu s­au ridicat la calităţile aşteptate de ai lor. Mai 
ales  „nebuneasca  şi  deşartă  mândrie  a  lui  Matiaş  I,  craiul  Ungariei,  celui  din 
neamul nostru românesc", care, „pagubă că fiind român au fost şi tiran împreună 
cu tatăl său, pentru carea până astăzi gemem nu numai noi românii ci şi ungurii", 
este în repetate rânduri veştejită, cu trimiteri directe la situaţia contemporană  20 . 
Opinia lui Şincai, pe urmele Stolnicului Cantacuzino, dar întemeiată pe izvoare 
probatorii indubitabile şi abundente, este că mare parte a familiilor nobiliare din 
14 
Ibidem, p. 470. 
15 
Ediţie princeps după manuscris de Ioan Chindriş, voi. I, Edit. Viitorul românesc, Bucureşti, 
1995, p.65. 
16 
Ibidem, p. 72. 
17 
Pascu, Voievodatul, III, p. 354 
18 
Şincai, Hronica, p. 44. 
19 
Ibidem, p. 7. 
20 
Ibidem, p. 12. 

27
timpul său provin din nobili români, care nu numai că şi­au părăsit neamul, dar 
au contribuit la căderea lui şi sunt cei mai acerbi prigonitori ai lui în continuare. 
Dilema lui  Şincai  ni se pare simptomatică pentru  întreaga  istoriografie  a 
nobilimii româneşti din Ardeal până în zilele noastre, a cărei atitudine oscilează 
pe o gamă cuprinsă între o integrare entuziastă şi o negare vehementă a rolului 
acesteia în istoria poporului român. 
Pe prima poziţie, la răscrucea dintre luminism şi romantism se situează şi 
Damaschin Bojincă în meritoria sa „Descriere a naşterii şi eroiceştilor fapte ale 
mult  vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus  de Huniad". 
Acesta  „au  fost român  născut şi patriot adevărat  cu sufletul şi cu trupul" 21 , iar 
„marele  număr  al  nobililor  români  din  comitatul  Maramureşului,  Sătmarului, 
Bihorului, Aradului şi altor comitaturi (precum şi cei din Transilvania)" repre­ 
zintă un argument împotriva unei „cârtiri" la adresa continuităţii româneşti 22 . 
Cu istoriografia romantică a patruzecişioptului ardelean, iniţierea culegerii şi 
publicării surselor istoriei naţionale, pe urmele lui Gh. Şincai, prin meritele lui 
Bariţiu, Kemeny, Bălcescu,  Laurian,  Cipariu, Teutsch,  Kurz,  Ştefan Moldovan, 
cercetarea problematicii nobilimii româneşti capătă noi temeiuri. 
în urma petiţiei din 1842 a episcopilor români,  care pune în balanţa argu­ 
mentării  istorice  a  pretenţiilor  naţionale  şi  existenţa  unor  instituţii  româneşti 
proprii, cu fruntaşii lor cnezii şi voievozii, apar primele studii consacrate proble­ 
mei acestora datorate lui Ladislau Hilibi Găl şi Iosif Keme'ny, cu luări de poziţie 
din  partea lui George Bariţiu şi Ştefan Moldovan 23 . Acest  moment  marchează 
disocierea cercetării elitei românilor din Transilvania în două direcţii, care vor 
face o vreme carieră paralelă, separându­se în pragul acestui secol, odată cu isto­ 
riografia  pozitivistă,  până  la  antagonism:  de  o  parte  problema  nobilimii 
româneşti, de cealaltă cea a cnezilor şi voievozilor. 
La 1848 problematica nobilimii îşi păstrează întreaga actualitate, prin faptul 
realizării unor paşi însemnaţi pe calea transformării acesteia într­o forţă impor­ 
tantă a mişcării naţionale în perspectiva revoluţiei democratice 24 . în discursul său 
din catedrala Blajului Simion Bărnuţiu subliniază silinţa marii nobilimi maghiare 
„ca să despartă nobilimea română de trupul naţional" şi grija aceleiaşi  „ca nu 
cumva să dobândească vreo putere mai însemnată care i­ar fi îndemnat să pună 
temelie unei aristocraţii române". Şi, mai departe: „Cu cărţile de înnobilare au 
vărsat în inima nobililor români semeţia să se creadă că sunt unguri, neam mai 
ales decât neamul românilor, iar la fraţii lor să caute cu dispreţ" 25 . Discursul 

21 
Ibidem, p.71. 
22 
D. Bojincă, Scrieri, (ediţie N. Bocşan), Timişoara, 1978, p. 51. 
23 
Pe larg, la Pascu, Voievodatul, III, p. 355­356. 
24 
Gyemănt, Mişcarea naţională, p. 374. 
25 
S. Bărnuţiu, Românii şi ungurii. Discurs rostit în catedrala Blajului 2 (14) maiu 1848, 
(ediţie Gh. Bogdan­Duică), Cluj, 1924, p. 16­17. 

28
bărnuţian şi celelalte documente ale revoluţiei ardelene au făcut totuşi o disoci­ 
ere  netă  între  aristocraţii  maghiarizaţi  şi  alţi  nobili  şi  funcţionari  vânduţi 
duşmanului şi  miile  de  nobili  de  condiţie  modestă,  care s­au alăturat naţiunii 
conştiente de drepturile sale. 
Aserţiunile primului ideolog al revoluţiei româneşti din Ardeal şi încleştarea 
războiului civil se regăsesc şi în „Istoria" lui Al. Papiu Ilarian, ce s­a voit  un 
omagiu acelui eveniment de răscruce. Pentru el Unio trium nationum este încă 
din 1437 „conjuraţia ungurilor, secuilor şi saşilor asupra românilor", iar nobili­ 
mea maghiară veghea  „ca nu cumva românul (Iancu de Hunedoara — n.n.) să 
folosească puterea preaînaltă spre ridicarea naţiunii sale". Sub Corvineşti „acei 
români mari — şi soarta românilor se mai uşura puţin", Iancu nobilitând mulţi 
conaţionali,  iar fiul său regele Matia scutindu­i pe români de  dijmele  faţă de 
biserica catolică şi apărând pe mulţi în faţa aristocraţilor 26 . Aceasta  n­a folosit 
prea mult naţiunii în optica celui ce vrea să explice de fapt rădăcinile revoluţiei 
de la 1848: „Un bărbat ca Uniade alte servicii putea face românilor.. ." 27 , întrucât 
„floarea  nobilimii,  floarea  naţiunii  române  se  lepădă  de  români  şi se  alipi de 
străini. Şi aceasta de la început şi tot aşa a curs până la 1848" 28 . 
Opinii identice, scrise în acelaşi  timp şi copiate parcă după Papiu,  emitea 
Bălcescu în opera sa închinată voievodului unificator, concedând cu o înţelegere 
mai  adâncă  a  procesului  istoric  că,  totuşi,  Corvineştii  „nu  puteau  face  mai 
mult" 29 .
în cea de a doua jumătate a secolului al XlX­lea problema nobilimii româ­ 
neşti, cu cele două direcţii deja amintite, cunoaşte un­ salt evident, atât pe tărâm 
documentar,  cât  şi  al  metodei,  prin  crepusculul  romantismului,  ascensiunea 
spiritului critic şi instaurarea treptată a pozitivismului. La temelia progreselor 
acestei  etape  se  situează,  fără  îndoială,  marile  publicaţii  de  izvoare  istorice 
privitoare la Transilvania în sens larg: colecţia academică Hurmuzaki, Urkun­ 
denbuch­\x\, Diplomatariul secuiesc. Referitoare cu deosebire la tema noastră, la 
nobilii şi cnezii români, suntem datori a sublinia contribuţiile lui Ştefan Moldo­ 
van, care a extras din colecţiile lui Iosif Kemeny şi a publicat în „Foaie pentru 
minte" şi „Transilvania" documentele referitoare la români, ale lui Frigyes Pesty 
în  mai  multe  volume  privind  Banatul  medieval,  ale  lui  Nicolae  Densuşianu, 
grupate în colecţia Hurmuzaki şi alte lucrări, Diplomele maramureşene ale lui 
Ioan Mihalyi de Apşa, Geografia istorică a Ungariei în vremea Corvineştilor şi 
alte contribuţii ale lui Dezideriu Csânki, publicaţiile de izvoare ale lui N. Iorga, 

26 
Al. Papiu Ilarian, Istoria românilor din Dacia Superioară, Viena, 1852, p. 29­37. 
27 
Jbidem,  p. 34. 
28 
Ibidem, p. 226­227. 
29 
N. Bălcescu, Românii supt Mihai Voievod Viteazul, Bucureşti, 1967, p. 226. 

29
I.  Bogdan ş.a.  Un stimul permanent pentru istoriografia referitoare la Transil­ 
vania a venit din partea cohortelor neostenite de combatanţi, partizani ai teoriei 
proaspăt zise roesleriene, cărora le vom recunoaşte totuşi un merit important în 
lărgirea informaţiei documentare referitoare la români. 
în  cadrul istoriografiei romantice postrevoluţionare, loan  Puşcariu,  fără  a 
face propriu­zis istorie socială,  ne oferă monumentalul repertoriu genealogico­ 
heraldic de „Date istorice privitoare la familiile nobile române", unic în materie 
până astăzi şi colecţia documentară „Fragmente istorice despre boierii din Ţara 
Făgăraşului". El socoteşte nobilimea română ca pe o nobilime de funcţii, urmă­ 
rindu­i rosturile instituţional­politice, determină originea boierilor făgărăşeni din 
cnezi,  evidenţiind unitatea fenomenului înnobilării şi constată legătura directă 
dintre  ascensiunea  socială  şi  gradul  de  maghiarizare  a  acestei  clase  sociale 
româneşti 30 . Puşcariu dovedeşte o atitudine echilibrată în problema  discutabilă a 
apartenenţei nobilimii la istoria românească, subliniind cu temei că: „De ce vom 
constata, aşadar, un număr mai respectabil de nobilii români, pe atât vom dovedi 
mai  eclatante  şi  meritele  naţiunii  române..." 31 .  Enumera  funcţiile  ocupate  de 
nobilii români: voievozii, banii Severinului,  comiţii, cnezii, boierii, castrensii şi 
puşcaşii, cărora le dedică comentarii mai ample în volumul al doilea, la fel ca şi 
unor familii de seamă ca Dragfi, Mailat, Kendefi etc. ori nume generice şi insti­ 
tuţii ilustrate  de  români înnobilaţi  ca Districtele Valachorum,  Ierarhi  români, 
Olachi ş.a. 32 . Din ampla sa colecţie documentară, folosită şi de către Densuşianu, a 
publicat  un  volum  merituos,  intitulat  „Fragmente  istorice  despre  boierii  din 
Ţara Făgăraşului" (1907), în care subliniază, între primii, eficacitatea unor între­ 
prinderi  în  acest  domeniu,  mai  restrânse  teritorial,  pe  regiuni  şi  unităţi  admi­ 
nistrative. 
Primul  istoric  propriu­zis  al  al  nobilimii  româneşti  ardelene  este Nicolae 
Densuşianu, care, analizând antecedentele medievale ale „Revoluţiei lui Horea" 
în  celebra  sa  lucrare  din  1884  dedicată  acestui  eveniment,  distinge  în  istoria 
românilor  ardeleni  două  epoci:  epoca  militară  până  la  mijlocul  secolului  al 
XlV­lea şi epoca feudalităţii ungureşti, de aici până la 1784 33 .  în opinia sa, în 
prima epocă românii sunt un popor liber, militar, cu teritorii şi clase distincte, cu 
instituţiile  sale  particulare,  într­un  cuvânt  o  „naţiune  politică",  distinctă  de 
celelalte naţiuni ale Transilvaniei. în privinţa nobilimii române, numite de istoric 
boieri, Densuşianu afirmă  următoarele: „în Ungaria şi Transilvania boierimea 
română a figurat până în sec. al XV­lea sub numele de nobili români (nobiles 

30 
Răduţiu, op.cit., p. 153­155. 
31 
Familiile nobile, I, p. V. 
32 
Ibidem, II,passim, s.v. 
33 
Răduţiu, op.cit., p. 160­161. 

30
Valachi,  nobiles  ut  dicitur  Valachorum),  formând  o  clasă  socială  şi  politică 
diferită de nobilimea ungurească (nobiles Hungari) şi distinsă de ea prin istoria 
şi  natura  privilegiilor  sale 34 .  în  opinia  sa,  la  români  n­a  existat  o  nobilime  în 
sensul feudal în epoca veche, această clasă câştigându­şi numele de boieri, prero­ 
gativele şi moşiile datorită serviciilor militare. Specificul acestei clase constă şi 
în faptul că serviciul militar prestat este consuetudinar, nu e impus de raporturi 
de vasalitate, nu are durată limitată şi condiţii ca în statele feudale, iar moşiile 
sale nu sunt supuse dreptului feudal 35 . Din a doua jumătate a secolului al XIV­ 
lea începe o „epocă de decadenţă şi servitute", în care instituţiile tradiţionale 
devin „o tristă relicvă", iar la sfârşitul secolului al XV­lea „procesul de dizolvare 
a nobilimii române era terminat" 36 . 
Şi în prima sinteză modernă de istorie naţională „Istoria românilor din Dacia 
Traiană" a lui  A.D. Xenopol, apărută în 6 volume între 1888­1893, nobilimea 
română  din  Ardeal  e privită  ca  o  realitate românească,  alături  de  voievozi şi 
cnezi.  Spre  deosebire  de  N.  Densuşianu,  principalul  temei  al  nobilităţii  îl 
constituie nu serviciul militar, ci proprietatea. „Aceşti nobili români se bucurau 
de  toate  privilegiile  nobleţei  maghiare" 37 ,  deşi  nobilitatea  lor  este  grevată  de 
puternice  particularităţi,  cu  totul  evidente  la  boierii  făgărăşeni  şi  la  cei  din 
districte.  Istoricul  conturează  cu  claritate  condiţia  socială  a  cnezilor,  drept  „o 
clasă  mijlocie  între  nobili  şi  ţărani",  având  atât  atribute  nobiliare  (proprietate 
ereditară, jurisdicţie, obligaţii militare), cât şi din cele rezervate nenobililor (de 
pildă,  obligaţii fiscale) 38 . Xenopol remarcă,  de asemenea, rolul prozelitismului 
catolic în procesul de înstrăinare treptată, care­i determină pe unii nobili români 
să caute dincolo de munţi „pacea sufletească". El vede necesitatea desluşirii unor 
serii istorice, „minunate teme de monografii", precum cele ale deznaţionalizării 
şi stingerii nobilimii române de peste Carpaţi, înflorirea apoi slăbirea şi dispariţia 
voievozilor, decăderea cnezatelor şi pierderea lor în rândul iobagilor şi, în fine, 
stingerea rolului militar al poporului român de peste munţi 39 . 
Istoriografia pozitivistă, în frunte cu triada critică N. Iorga,  I. Bogdan şi 
D. Onciul şi cuprinzând, de asemenea, pe C. Giurescu, V. Pârvan, I. Sârbu, A. 
Bunea, Al. Lapedatu, I. Bianu, R. Rosetti ş.a. a marcat deplina sincronizare cu 
nivelul istoriografiei europene la sfârşitul secolului trecut şi începutul secolului 

34 
N. Densuşianu, Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria 1784­1785, Bucureşti, 
1884, p.51. 
35 
Ibidem, p. 49­50. 
M 
Ibidem, p. 58. 
37 
Xenopol, Istoria românilor, p. 331. 
38 
Idem, Teoria lui Roesler. Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană, Edit. 
Albatros, Bucureşti, 1998, p. 114­117. 
39 
Idem, Istoria românilor, p. 359, nota 178. 

31
 nostru 40 . în pofida disocierilor programatice repetate faţă de concepţia romantis­ 
mului crepuscular, căruia îi reproşau, între altele, retorismul, fantezia, angajarea 
declarată, acea „încălzire a penei", pe care o recunoştea şi Xenopol, la restituirea 
unor momente de înălţare naţională, reprezentanţii spiritului critic, mai cu seamă 
vulcanicul Iorga, nu s­au putut sustrage angajării naţionale, vocaţiei educative, 
unui  militantism  vădit,  în  opoziţie  cu  obiectivismul  declarat,  reclamate  de  o 
societate aflată în pragul înfăptuirii marelui ideal naţional. 
Insistăm tocmai asupra acestei caracteristici, întrucât ea va înrâuri şi asupra 
unei problematici de istorie ardeleană ca aceea în discuţie. în acest sens, ni se par 
revelatoare aserţiunile programatice ale lui Nicolae Iorga din introducerea la vo­ 
lumul I din Istoria Românilor din Ardeal şi Ungaria (1915), pentru care obiecti­ 
vul central al demersului său îl constituie numai factorii adânci şi principali ai 
vieţii  noastre  naţionale,  „idealul  românesc,  interesele  româneşti  şi  tendinţele 
naţionale ale acestui popor" 41 . Deşi această limitare ar exclude orice preocupare 
a istoriografiei româneşti pentru nobilimea românească din Ardeal, în lucrările 
sale Iorga nuanţează şi adesea infirmă asemenea opţiuni teoretice tranşante. 
în prima sa sinteză Istoria poporului român (Geschichte des Rumănischen 
Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen), apărută la Gotha în 1905, constată că 
nobili se găseau şi printre români chiar de la 1291 şi că în secolul al XV­lea sunt 
pomeniţi anume „Wolachy nobiles", aflători până târziu în Haţeg, Banat şi Ţara 
Secuilor 42 .  Istoricul stăruie asupra rolului militar al românilor sub Sigismund de 
Luxemburg, în timpul căruia, graţie acestui rol, ei încep din nou, după căderea de 
la  mijlocul  secolului  al  XlV­lea, să  joace  un  rol  şi  să  urce  mai  sus  pe  scara 
politică şi socială, iar împăratul —  rege le restituie  vechile libertăţi călcate  de 
Ludovic cel Mare 43 . Luptele cu turcii  au dat posibilitatea „de a ajunge la faimă 
unui mare număr de milites români şi de vitezi  valahi" şi Iorga citează câteva 
exemple  din  Banat  şi  Haţeg,  primul  fiind  desigur  Iancu  de  Hunedoara 44 .  El 
reproduce fără comentarii, pentru prima oară într­o sinteză de istorie naţională, 
un  izvor  italian  care  prezintă  românii  din  Transilvania  ca  pe  o  componentă 
distinctă a oştilor regatului ungar, specializaţi în luptele cu turcii şi ataşaţi de 
casa Corvineştilor 45 .  Istoricul constată în mod just că rolul  militar al românilor 
ardeleni  se  relevă  mai  cu  seamă  în  actele  de  danie,  decât  în  cronicile  interne 
ungureşti succinte şi părtinitoare. Această primă sinteză a lui Iorga, opusă în 

40 
P .T e o d o r ,  E v o lu ţi a  g â n d ir ii  i s to r ic e   r o m â n eş t i,  C lu j,  1 9 7 0 , p .  X L I I ;  A l . Z u b ,  D e   la  i s to r ia 
cr it ic ă  l a  c r i tic i s m ,  B u c u r e ş ti , 1 9 8 5 ,  p .  2 7 8 . 
41 
Iorga, Istoria românilor din Ardeal, p. 5­6. 
42 
Idem, Istoria poporului românesc (Ediţie Georgeta Penelea), Bucureşti, 1985, p. 194­195. 
43 
Ibidem , p. 259. 
44 
I b id e m ,  p .   2 6 0   ş i  u r m . 
45 
Ibidem, p. 294; Idem, Acte şi fragmente, III, p. 101­102. 

I  32
concepţie,  nu  o  depăşeşte  însă  pe  cea  a  dascălului  său  Xenopol  în  privinţa 
problematicii sociale ardelene. Mai mult, ea nu utilizează nici cele două studii 
excepţionale ale colegului său Ioan Bogdan, deja publicate în momentul sintezei: 
Originea voievodatului la români şi Despre cnejii români 46 . 
întemeiat pe o documentaţie exhaustivă în acel moment, cuprinzând întregul 
spaţiu românesc şi bun cunoscător al instituţiilor sociale ale popoarelor vecine, 
Ioan Bogdan ajunge la multe încheieri definitive, de mare pătrundere. El distinge 
între cnezii recunoscuţi în cnezatul lor {Kenezus per nostras literas regales in 
mo  keneziatu  roboratus),  rezultat  al  unei  „prime  donaţii"  regale,  în  spiritul 
decretului de la 1366, şi cnezii înnobilaţi, care posedau pământul „pe veci şi în 
chip nestrămutat... în temeiul întregului drept", ca rezultat al unei a doua donaţii 
(nova  donatio) 41 .  Istoricul  constată  că  procesul  de  înnobilare  a  cnezilor  şi 
voievozilor a început sub Carol Robert — primul act păstrat fiind de la 1326 — 
şi continuă sub Ludovic şi Sigismund, pentru a atinge apogeul în epoca lui Iancu 
de Hunedoara, spre a se rări sub Matia Corvin. El constată cu justeţe o evidenţă, 
anume că „în a doua jumătate a secolului XV şi la sfârşitul acestui secol Valachi 
nobiles sunt foarte numeroşi în Banat şi Hunedoara". Şi mai departe: „Devenind 
nobili,  chinezii  încetează  de  a  fi  români;  parte  de  bună  voie,  parte  siliţi  de 
dispoziţiunile luate de Ludovic şi confirmate de Sigismund la 1428, ei trec la 
catolicism, ca să­şi poată păstra mai departe domeniile lor. Românilor le rămân 
numai Kenezii comunes"**. Bogdan se desparte de opinia lui Densuşianu după 
care cnezii ar fi căpitani de districte şi prefecţi militari de rang nobiliar şi funcţii 
politice şi apreciază mai mult concluziile la care ajunsese Xenopol în privinţa 
lor. Dar el nu acceptă împărţirea clasei suprapuse româneşti în nobili, voievozi şi 
cnezi, propusă de autorul primei sinteze moderne de istorie naţională,  ci, aşa 
cum,  grăbit,  judecase  şi  personalitatea  lui  Vlad  Ţepeş 49 ,  neagă  cu  vehemenţă 
primei  categorii,  nobilimea  română,  orice  legitimitate  la  istoria  românească. 
Sentinţa lui Bogdan a făcut şcoală în istoriografia română până în zilele noastre, 
alimentând cercetarea cnezilor şi voievozilor şi neglijarea componentei româ­ 
neşti a nobilimii din Transilvania şi Ungaria în Evul Mediu. 
O astfel de atitudine a fost teoretizată şi justificată, cum s­a amintit deja, şi 
de  către  Iorga în Istoria Românilor  din Ardeal  şi Ungaria din 1915. Pentru 
marele istoric şi apostol al idealului naţional, Iancu de Hunedoara „a mers pe 
46 
în Bogdan, Scrieri, p. 165­179, respectiv, 180­206. 
47 
Ibidem, p. 184. Bogdan greşeşte aici. A doua donaţie regală nu există aşa cum o înţelegea 
el. „Donaţia nouă" nu era o altă donaţie, ci un titlu juridic, un tip de danie iniţiat de Ludovic I care 
reglementa stăpânirea şi moştenirea în regatul ungar, în sensul că numai beneficiarii menţionaţi în 
act erau posesori de drept şi urmaşii lor în linie masculină. V. mai jos 4.2.3. Regimul proprietăţii 
nobiliare româneşti. 
m 
Ibidem, p. 185. 
49 
Ibidem, p. 468­481: Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane ţi ruseşti asupra lui. Studiu critic. 

33
drumuri străine", Matia Corvin „s­a simţit fiul mamei sale maghiare şi condu­ 
cătorul  poporului  care  1­a  adoptat",  iar  Nicolae  Olahus  „a  fost  catolic  în  tot 
cugetul lui, în tot scrisul lui, toată activitatea lui s­au cheltuit în afară (subl. N.I.) 
de  dezvoltarea  vieţii  noastre" 50 .  Ei,  nobilii  români, sunt „dintre români,  dar  nu 
pentru români şi ai românilor" 51 . 
în  cuprinsul  aceleiaşi  lucrări  istoricul  are  însă  grijă  să­şi  tempereze  şi 
nuanţeze aceste afirmaţii atât de tranşante. Astfel, acelaşi Iancu de Hunedoara 
„s­a simţit  român" 52 ,  „a fost un adevărat român în ceea ce priveşte  destoinicia 
modestă" 53 ,  iar  caracterul  său  este  „reprezentativ"  pentru  elementul  românesc 
din Ungaria. El relevă rolul marelui oştean ca exponent al unităţii româneşti în 
lupta antiotomană, al „silinţelor colective ale întregului neam românesc de la un 
capăt la celălalt al întinderii sale 54 . El personifică în fiinţa lui supremă neamul 
întreg  şi  „dă  direcţia  puterilor lui,  a  căror tendinţă  a  recunoscut­o".  Românii 
dobândesc o „importanţă extraordinară pentru regalitatea angevină luptătoare" 55 , 
cu atât mai mult în secolul al XV­lea, al marii confruntări cu puterea otomană. în 
vremea voievodului de la Hunedoara rolul românilor din Transilvania e aşa de 
mare „încât în anumite ţinuturi mai toate dregătoriile sunt ale lor" şi tot acolo 
Ardealul are un „caracter românesc foarte pronunţat" pe la 1450 56 . 
Cu  toate  acestea,  aprecierea  asupra  rolului  şi  locului  nobilimii  româneşti 
rămâne mai curând negativă: „Trecând la curtea regelui, descendenţii voievozilor 
şi cnezilor intrară pe la  mijlocul secolului al XV­lea,  trecând la  catolicism,  în 
nobilime, va să zică în naţiunea ungurească, însemnând foarte mult în mijlocul 
vieţii militare şi politice a Ungariei, dar în aceeaşi măsură însemnând mai puţin 
în viaţa naţională a românilor" 57 . Istoricul  concede totuşi că poporul român din 
Transilvania „a câştigat uneori, prin anumiţi reprezentanţi ai săi, o situaţie emi­ 
nentă în viaţa constituţională a statului din care face parte" 58 , că a trăit şi o viaţă 
politică „de multe ori în formă străină" şi „noi suntem datori să urmărim forma 
străină sub care se ascunde viaţa noastră naţională" (s.n. — I.D.) 59 . De aseme­ 
nea, se cere scris şi capitolul despre rolul militar al românilor ardeleni 60 . Istoricul o 
va face parţial el însuşi, pe aceeaşi bază documentară, punând un capitol întreg 
^Vol.I.p. 5­6. 
51 
Ibidem, p. 100. 
52 
Ibidem, p. 5. 
52 
Ibidem, p. IU. 54 
Ibidem, p. 99. 
"Ibidem, p. 31. 
56 
I b i d e m ,   p .  1 1 0 ­ 1 1 1 . 
57 
Ibidem, p. 100. 
58 
Ibidem, p. 116. 
59 
I b id e m ,  p .  1 3 . 
60 
I b i d e m ,   p . S I . 

34
din voi. IV al marii sale sinteze de Istoria Românilor sub titlul: Cruciatul de sân­ 
ge român Ioan al lui Voicu din Inidoara (Huniadif 1 . El constată în mod corect 
schimbarea situaţiei din Ungaria şi Transilvania sub Matia Corvin, deosebit de 
marele său părinte, atât în caracter, cât şi în politică, în pofida unor elanuri iniţiale 
ce vizau o continuitate. Deşi astfel de elemente nu lipsesc, precum luptele cu 
turcii sau o anume atenţie faţă de români (dar nu ca semn de solidaritate etnică, 
zice Iorga, ci ca o consecinţă a spiritului său de dreptate şi a mărinimiei regeşti), 
ne găsim fără îndoială într­o epocă epigonică. Sub el „au dispărut acele admi­ 
rabile elemente româneşti, pe care, până la sfârşitul vieţii, Ioan Hunyadi, care se 
simţea una cu dânşii, le­a acoperit de cele mai mari laude" 62 , iar luptătorii „bătrâ­ 
nului Iancu­vodă", rămân mici nemeşi de moşie sau simpli ţărani 63 . 
Şi din aceste afirmaţii rezultă un fapt ce contrazice poziţia de principiu din 
1915, anume acela că marele istoric admite existenţa unei nobilimi româneşti 
până în pragul domniei lui Matia şi apartenenţa ei la istoria naţională. Faptul este 
confirmat şi de prezentarea privilegiului regal de la 1457 pentru nobilii, cnezii şi 
românii din districtele bănăţene, care îl determină să exclame: „E deci un privi­ 
legiu de naţiune, ca al saşilor de odinioară" 64 . 
Cel de­al treilea membru al „triadei critice", Dimitre Onciul a adus contri­ 
buţii fundamentale la problemele continuităţii şi întemeierilor, ocupându­se doar 
tangenţial de structurile sociale şi politice ale Transilvaniei. Existenţa autono­ 
miilor româneşti (ţări, districte) în cadrul regatului ungar, a dreptului românesc 
şi a conducătorilor naţionali cnezii şi voievozii „de obicei ereditari şi asimilaţi în 
câtva nobililor" 65  reprezintă pentru el o dovadă irefutabilă a vechimii şi conti­ 
nuităţii  româneşti.  în  cunoscutul său studiu  critic din 1885 Teoria lui Roesler 
exprimă necesitatea studierii „fiinţei nobilimii româneşti din statul unguresc", 
problemă abordată succint în două articole referitoare la Maramureş şi Banat, în 
cel intitulat Românii din Dacia Traiană până la întemeierea Principatelor din 
Enciclopedia lui Diaconovici şi în impresionantul discurs la şedinţa solemnă a 
Academiei din 14 mai 1919 intitulat Fazele dezvoltării istorice a poporului şi 
statului român 66 . 
La  această  dată  Onciul  se  afla  deja  în  faza  elaborării  unei  cercetări  de 
amploare asupra istoriei Transilvaniei, începute la 1916 şi intitulate Românii şi 
ungurii în trecut, căreia i­a elaborat planul, prefaţa şi capitolul prim al părţii întâi 
intitulat: Românii din regatul ungar medieval şi organizaţia lor naţională 67 . în 
61 
Iorga, Cavalerii, p. 64­120. 
62 
Ibidem,p. 118. 63  Ibidem, p. 
99­100. M Ibidem,p. 115. 
65 
Onciul, Scrieri, II, p. 287. 
66 
Ibidem, p. 299­325. 
67 
Ibidem, p. 330­366. 

35
acest  capitol,  publicat  postum,  istoricul  se  ocupă  în  detaliu  de  organizarea  şi 
instituţiile proprii ale poporului român, de specificul ţărilor şi districtelor româ­ 
neşti, precum şi de elementele de  unitate circumcarpatică. Cele mai însemnate 
centre ale vieţii autonome româneşti sunt Hunedoara, Haţegul, Făgăraşul, Bana­ 
tul, mai ales Caraş­Severinul, şi Maramureşul. La fel cu cnezii şi voievozii, nobi­ 
lii români sunt prezenţi în toată Transilvania, istoricul subliniind repetat procesul 
final al înstrăinării lor de elementul românesc. în această „deznaţionalizare suc­ 
cesivă"  a  voievozilor  şi  cnezilor  români,  deveniţi  nobili  şi  catolici,  sporind 
rândurile nobilimii ungureşti, şi în căderea în serbie a celor rămaşi credincioşi 
bisericii şi  naţionalităţii lor  vede Onciul  cauzele  aservirii  depline  a poporului 
român, „rezultat al regimului de opresiune practicat în condiţiile politice şi con­ 
fesionale ale acelor timpuri" 68 . 
Cu aceeaşi optică finalistă, de accentuare a înstrăinării cnezilor şi voievozi­ 
lor deveniţi nobili, operează şi CC. Giurescu, în sinteza sa de Istoria românilor 
din 1935­1937, cât şi în ultima lucrare cu acest titlu din 1976: „... înnobilarea 
ostaşilor  care  se  distinseseră  prin  vitejia  lor  în  lupta  contra  turcilor,  în  loc  să 
întărească elementul românesc din Transilvania, duce la un rezultat contrar: el 
răpeşte neamului nostru elementele cele mai destoinice. într­adevăr, aceşti nobili 
se deznaţionalizează.. ," 69 . Cu toate acestea existenţa unei nobilimi româneşti în 
tot cursul evului mediu este pentru istoric o realitate de domeniul evidenţei 70 . 
în perioada interbelică şi până în 1947 istoriografia românească cu privire 
specială  la  Transilvania  n­a  reuşit  să  dobândească  mobilizarea  şi  detaşarea 
necesare unor lucrări de amploare în domeniul istoriei vieţii sociale. Replicile şi 
contra­replicile cu istoriografia maghiară s­au cantonat cu deosebire pe terenul 
politic obligând trecutul să intre într­o competiţie similară celei contemporane, 
aţâţat de revizionismul neîmpăcat al părţii adverse. Dacă sub aspect teoretic, în 
domeniul  istoriei  sociale,  deceniile  interbelice  nu  au  înregistrat  progrese 
marcante, cnezii şi nobilii români au rămas totuşi de actualitate în preocupările 
istoricilor. 
Pentru Ioan Lupaş cnezii formau „o Clasă ţărănească mai bine situată", erau 
„şefi rurali", fără a constitui o clasă feudală în sine, „condiţia lor socială nu era 
în toate privinţele egală cu a nobililor" 71 ,. Istoricul înregistrează apariţia nobililor 
români,  recunoscuţi  prin  diplome  regale,  sub  primii  Angevini,  consecinţele 
actelor de la 1366, însă evoluţia lor nu­1 interesează: „Soarta cnezilor a fost de 
asemenea felurită: unii dintre ei au reuşit a se înălţa ... în categoria nobililor, 
68 
Ibidem, p. 364. 
69 
Giurescu, Istoria românilor, II, p. 58­59. 
10 
Ibidem, p. 59,214. 
71 
Lupaş, Realităţi istorice, p. 10,12,15. 

36
desfacându­se  de  poporul  din  care  au  răsărit.  Alţii  au  rămas  în  legătură  cu 
poporul,  devenind  cu  timpul  iobagi  ori  menţinându­se  în  calitate  de  mărunţi 
voievozi locali sau chiar în calitate de preoţi.. ." 72  Cu toate acestea, el nu ocoleşte 
în  lucrările  sale  unele  dintre  vârfurile  acestei  clase,  cu  rol  istoric  şi  cultural 
proeminent precum Iancu de Hunedoara, Bartolomeu Dragfi, Nicolae Olahus sau 
Ştefan Mailat. 
Nici  loan  Moga  nu  s­a  adâncit  în  problemele  sociale  ale  Transilvaniei 
medievale. Lucrările sale au abordat mai cu seamă epoca anterioară veacului al 
XV­lea  şi  aspectul  politico­instituţional,  în  continuarea  cercetărilor  lui  loan 
Lupaş.  Precizând  caracterul  şi  tendinţele  spre  autonomie  şi  suveranitate  ale 
voievodatului românesc din Transilvania, Maramureş şi Bereg, istoricul vede în 
apariţia nobililor români o abdicare, întrucât „prin ei s­a spart solidaritatea celor 
cari apărau cu adevărat această autonomie" 73 , ei fiind „instrumentul conştient sau 
inconştient al instituţiei adverse, comitatul, ca organ al ordinei feudale". Judecata 
sa  de  valoare  asupra  nobilimii  „donatare"  maramureşene  din  epoca  acţiunii 
insurecţionale  a  lui  Bogdan,  în  opoziţie  ireductibilă  cu  partida  acestuia,  este 
necruţătoare şi se poate extrapola, muîatis mutandis, şi la realităţile de peste o 
sută  de  ani:  „Valoarea  acţiunilor  săvârşite  de  fruntaşii  nobili  donatari  ai 
Maramureşului, oricât de strălucite cariere şi bogăţii le­ar fi adus şi oricât de 
numeroase documente ar vorbi de ele, rămâne redusă la proporţiile unei modeste 
contribuţii la închegarea edificiului feudal şi politic al regatului ungar.. ," 74 . Face 
excepţie de la această apreciere doar acţiunea din 1391 a lui Baliţă şi Drag de 
înfiinţare  a  unui  exarhat  al  românilor  din  nord­vest  subordonat  scaunului 
patriarhal de la Constantinopol, în care vede o încercare a acestora de a realiza în 
plan religios tendinţa spre autonomie a voievodatului maramureşan 75 .  Măsurile 
drastice de la 1366 reprezintă, în opinia sa, „o etapă a procesului de încadrare 
forţată a românilor în justiţia şi ordinea feudală" 76 . 
în ultimele sale lucrări, din perioada 1940­50, îndeosebi cele dedicate înte­ 
meierilor 77  şi  adunărilor  de  stări  din  Ţările  române 78 ,  Gheorghe  I.  Brătianu 
aduce  judecăţi  şi  ipoteze  de  mare  profunzime,  privind  statutul  şi  rolul  elitei 
româneşti  din  Transilvania,  în  contextul  general  românesc  şi  pe  baza  unei 
cunoaşteri desăvârşite a realităţilor medievale europene. în opinia sa, „pe măsură 

V 
­Ibidem,p. 17. 
73 
Moga, Voievodatul Maramureşului, p. 35. 
n 
Ibidem, p.45. 
75 
Idem, Voievodatul Transilvaniei, p. 91. 
76 
Idem, Les Roumains, p. 97. 
77 
Brătianu, Tradiţia istorică. 
78 
Idem, Adunările de stări, cap. Adunările de stări şi românii din Transilvania, p. 199­263 şi 
idem, Sfatul domnesc. 

37
ce părăseau ortodoxia şi se converteau la cultul romano­catolic, nobilii „valahi" 
se asimilau nobilimii maghiare şi făceau corp comun cu ea" 79 . 
La sfârşitul acestui interval, în 1947, P.P. Panaitescu publica studiul intitulat 
Problema  originii  clasei  boiereşti 80 ,  care  oferea  o  imagine  nouă,  sintetică  şi 
veridică  asupra  începuturilor  şi  evoluţiei  clasei  feudale  româneşti.  Pentru  el 
boierii formează clasa nobilă la români şi îşi au originea, ca şi în toată Europa 
fostului Imperiu Roman, în epoca migraţiilor; în cazul nostru, clasa suprapusă a 
fost pentru multă vreme predominant slavă, consecinţă a cuceririi, românizându­ 
se treptat până în secolul al Xll­lea. Un proces similar, dar mai rapid, a cunoscut 
şi  boierimea  cumană  în  perioada  următoare.  Boierimea  şi  raporturile  de  tip 
feudal  sunt  anterioare  constituirii  statelor  româneşti  şi  creatoarele  acestora. 
Puterea centrală, domnii, „creează o nouă nobilime, sau, mai bine zis, provoacă 
o discriminare în rândurile boierimii: prin acordarea de imunităţi  cu hrisov se 
creează o nobilime privilegiată,  feudală, deosebită de cea veche,  care  rămâne, 
totuşi,  în  rândurile  boierimii,  fără  privilegii  şi  fără  acte  scrise" 81 .  Panaitescu 
constată  unitatea  fenomenului social în tot spaţiul românesc şi,  în  consecinţă, 
existenţa nobilimii (boierimii) româno­slave în Ardeal înaintea venirii ungurilor. 
De  asemenea,  afirmă  caracterul  feudal  al  cnezimii  şi  al  stăpânirii  cneziale. 
Problematica a fost reluată mai pe larg, în general sub aceleaşi coordonate, în 
sinteza sa, definitivată după două decenii Introducere la istoria culturii româ­ 
neşti, în capitolele Feudalismul.  Formarea clasei  stăpânitoare şi  Transilvania 
sub unguri. Asupra opiniilor sale, argumentate şi tranşante, vom reveni mai pe 
larg în cuprinsul lucrării. 
Instaurarea constrângerii ideologice marxist­leniniste în istoriografia româ­ 
nească,  care accentua rolul ţărănimii  şi în  genere al  categoriilor  sociale  de la 
temelia edificiului social în opoziţie cu nobilimea opresoare,  a afectat timp de 
peste două decenii o abordare realistă a problematicii în discuţie. Terenul astfel 
eliberat a fost ocupat de cercetarea cnezilor, care aveau dublul avantaj de a fi, pe 
de o parte, mai uşor asimilaţi cu clasa ţărănească, spre care se îndreptau simpati­ 
ile oficiale „partinice", iar pe de altă parte, „curaţi" din punct de vedere naţional, 
exponenţii  cei  mai  autentici  ai  populaţiei  româneşti  în  opoziţie  cu  nobilimea 
dominantă,  străină  şi  catolică.  Istoriografia  marxistă  a  practicat  simplificarea 
realităţii  istorice,  cultivând  mai  mult  ori  mai  puţin  explicit  schematismul,  cu 
rădăcini  mai  vechi,  de  forma:  asupritor străin  (ungur),  nobil şi  catolic  contra 
asuprit autohton (român), ţăran sau cnez ortodox. 
Aniversarea împlinirii a 400 de ani de la victoria creştină de la Belgrad din 
anul 1456 a prilejuit lui Ştefan Pascu o amplă trecere în revistă a rolului militar 

79 
Ibide m, p. 215 
80 
Interpretări româneşti. 
81 
Ibidem, p. 64. 

38
al cnezilor şi nobililor români, sub conducerea lui Iancu de Hunedoara 82 , pe baza 
unei bibliografii ample şi cu numeroase date genealogice şi patrimoniale. Auto­ 
rul îi socoteşte pe cnezi nişte ţărani fruntaşi, fără statut feudal, „o pătură interme­ 
diară între ţărănimea liberă şi nobilime" 83 . Şi în acest studiu, ca şi în capitolele 
de istorie medievală din sintezele de istorie naţională la care a colaborat, autorul 
abordează problematica nobilimii româneşti ca pe un fapt minor, cu caracter de 
excepţie în raport cu masa cnezimii, rămasă în cadrele tradiţionale. în tratatul de 
Istoria României, de pildă, problema cnezilor şi a transformărilor suferite de ei, 
a  nobilităţii  româneşti,  este  expediată  în  câteva  fraze  sub  titlul  „Stratificarea 
ţărănimii" 84 ,  câtă  vreme  despre  aceasta  şi lupta  de  clasă  sunt  capitole  întregi. 
Chintesenţa concepţiei sale o constituie, fără îndoială, referirile la clasa supra­ 
pusă românească din cele patru volume ale Voievodatului Transilvaniei, apărute 
în perioada 1971­1989, în cea mai amplă abordare a acestui aspect de istorie 
socială de până acum 85 . Deşi se referă la nobilii români în permanenţă, expres la 
„evoluţia spre nobilime a unui număr însemnat dintre cnezii români şi consti­ 
tuirea unei „stări" nobiliare româneşti" 86 , exegetul nu crede necesar să le acorde 
măcar  un  mărunt subcapitol  cu acest  nume în  cele peste 2000 de pagini ale 
lucrării.  în  opinia  sa,  pe  linia  Bogdan­Iorga­Lupaş,  doar  cnezii,  voievozii  şi 
crainicii sunt îndreptăţiţi a face parte din istoria naţională, iar premisa falsă a 
„înfloririi" instituţiei cneziale în secolele XIV­XV îi permite să anexeze cnezimii 
familii  şi  realităţi  la  două­trei  generaţii  după  ce  au  obţinut  statutul  deplinei 
nobilităţi. Grandoarea lucrării şi subordonarea faţă de o schemă preconcepută în 
problemele de natură social­politică l­au condus ^e autor la numeroase erori de 
detaliu, contradicţii şi confuzii în ce priveşte statutul clasei suprapuse româneşti 
şi etapele parcurse de la cnezie la nobilitatea deplină. 
Monografia  lui  Radu  Popa  din  1970,  Ţara  Maramureşului  în  veacul  al 
XlV­lea, marchează o cotitură în istoriografia feudalităţii româneşti din cuprinsul 
regatului medieval al Ungariei. Deşi istoria socială reprezintă doar un aspect al 
cercetării sale, încheierile sale sunt argumentate şi lipsite de echivoc. Autorul so­ 
coteşte  cnezimea  drept  o  clasă  feudală  de  tip  prestatal,  cu  două  categorii 
distincte: cnezii de sat şi cnezii de vale şi desenează cu multă preciziune etapele 
şi măsura adaptării, sub impactul instituţiilor statului maghiar, la modelul domi­ 
nant al nobilimii regatului, până în prima jumătate a secolului al XV­lea. 

8 
Pascu, Rolul cnezilor. 
83 
Ibidem, p. 38. 
84 
Istoria României, II, p. 241. 
85 
Pascu,  Voievodatul, passim,  dar îndeosebi I, p. 203:  Cnezi şi voievozi români,  p. 210: 
Districtele româneşti;  III, p. 351­573:  Cnezi  —  cnezate, voievozi  — voievodate, crainici  — 
crainicii şi IV, p. 13­68: Districtele româneşti. 
* Ibidem, III, p. 411. 

39
Demonstrarea faptului că acest proces n­a fost uniform, ci a avut şi reveniri, că 
cnezul transformat prin diplomă regală a mai continuat multă vreme să fie cnez 
în satul său sau în satele sale, că între cnezul nobil şi nobilul român propriu­zis 
nu au  fost  deosebiri  de  esenţă,  că  diferenţierea socială în sânul  clasei  feudale 
româneşti este legată direct de măsura asimilării la nobilimea catolică a regatului 
sau afirmarea explicită a faptului că lichidarea autonomiei locale, ca şi stăpânirea 
regală,  în  Maramureş  nu  s­au  putut  realiza  decât  prin  atragerea  feudalităţii 
româneşti  şi  cu  sprijinul  acesteia  sunt  tot  atâtea  deschideri  către  o  abordare 
ştiinţifică şi fără complexe a problematicii nobilimii româneşti 87 . 
Şi în monografia dedicată Ţării Haţegului 88 , Radu Popa realizează o analiză a 
unui  fragment  important  al  nobilimii  româneşti  din  Transilvania,  având  iden­ 
tităţi  fundamentale  cu  cea  din Maramureş, dar şi un specific local,  mai ales  în 
privinţa unei acomodări târzii în cursul veacului XV la nobilimea regatului. Deşi 
cercetarea sa se opreşte în pragul obţinerii statutului nobilităţii depline de către 
cnezii hategani, în timp, la jumătatea veacului XV, adică la începutul demersului 
nostru, autorul, întemeiat pe o documentaţie solidă şi o metodologie verificată şi 
în  cazul  altor  ţări  româneşti,  aduce  numeroase  încheieri  definitive  şi  sugestii 
extrem de utile. Subliniem în primul rând demonstraţia clară privind caracterul 
feudal al cnezatului, care aşează actul regal de danie, absolutizat de unii istorici, 
într­o lumină reală: „Acest act n­a determinat şi nici reglementat relaţiile social­ 
patrimoniale din interiorul obştei săteşti,  ci a marcat cel mult una din etapele 
îndelungatului proces de contopire cu nobilimea regatului a unei părţi a cnezilor 
români  din  Transilvania.  Dar  alinierea  feudalităţii  prestatale  româneşti  la 
rânduielile de tip apusean ale regatului nu poate fi echivalată cu naşterea acestei 
feudalităţi" 89 . Este de reţinut, apoi,  specificul local  haţegan,  confirmând încă o 
dată  existenţa  unor  diferenţe  regionale  între  ţările  româneşti  din  cuprinsul 
regatului ungar, izvorâte din modalităţile concrete şi timpul diferit în care s­au 
închegat  dintre  relaţiile  autorităţile  statului  feudal  şi  societatea  românească 
locală. Metodologic, este de reţinut rezerva autorului faţă de documentul oficial, 
care  exprimă realitatea  doar parţial şi  contradictoriu,  din punctul  de  vedere al 
interesului  oficialităţii  şi  pe  baza  sistemului  său  juridic,  căruia  încearcă  să­i 
traducă şi asimileze o realitate în mare măsură diferită şi mult mai complexă. 
Deşi  ţărănimea,  şi  nu  clasa  feudală,  domină  opera  istorică  a  lui  David 
Prodan, referirile la  nobilimea romanească  sunt  frecvente în lucrările sale.  în 
opinia sa, nobilimea românească de rang superior a sporit neîncetat rândurile 

87 
Popa, Ţara Maramureşului. 
88 
Idem, Ţara Haţegului, îndeosebi cap. VII: „Societatea haţegană la începuturile evului 
mediu. Obşti săteşti, cnezi şi nobili", p. 145­202. 
* 9 Ibidem, p. 162. 

40
nobilimii maghiare, pe când, nobilimea de rând şi boierimea Ţării Făgăraşului, 
împrospătate  mereu  cu  elemente  de  jos  au  rămas  până  la  sfârşit  în  cadrele 
naţionale:  „Nobilimea  lor  (a  românilor  —  n.n.)  nobilimea  stăpână  feudală  cu 
deosebire,  asimilându­se  treptat,  se  confundă  în  nobilimea  maghiară.  Româ­ 
nească în masa ei rămâne doar boierimea Făgăraşului şi nobilimea de rând sau 
nobilimea mică. Tot cu asemenea nobilime se face şi împrospătarea nobilimii 
româneşti" 90 .  Boierii  şi  vecinii  făgărăşeni  •  s­au  bucurat  chiar  de  un  studiu 
special 91 , iar cnezii, voievozii şi nobilii români sunt prezenţi sub multiple aspecte 
ale statutului lor social în Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI­lea. într­o 
evocare emoţionantă a personalităţii lui Iancu la aniversarea a 500 de ani de la 
bătălia de la Belgrad, istoricul evidenţia legăturile sale româneşti şi apartenenţa 
sa legitimă la istoria noastră, alături de voievozii cei mai străluciţi ai istoriei 
naţionale: „Marea lui luptă a fost şi lupta noastră, măreaţa lui figură e şi mândria 
noastră, mai ales a noastră, a celor care l­am dat" 92 . 
Studiile Măriei Holban, grupate în parte în volumul Din cronica relaţiilor 
româno­ungare în secolele XIII­XIV apărut în 1981, nu privesc nici ele secolul 
al XV­lea. Ele desluşesc în mod clar turnura din secolul XIV în evoluţia cnezi­ 
mii româneşti din regatul ungar, când măsuri repetate de ordin politic, juridic şi 
economic  au  dus  treptat  la  eliminarea  acestei  clase  din  rândul  clasei  feudale 
recunoscute a regatului ungar.  Introducerea  discriminării juridice în problema 
posesiunii pământului, primul temei al nobilităţii, prin condiţionarea acesteia de 
un act de donaţie regală, şi în problema jurisdicţiei propriu­zise, prin asimilarea 
cnezilor nerecunoscuţi cu juzii săteşti, se adaugă la discriminarea religioasă mai 
veche şi persecutarea lor ca români ortodocşi. Cercetările sale, cantonate riguros 
în limitele secolului al XlV­lea ne interesează însă în măsura în care autoarea 
desluşeşte în confruntarea româno­ungară din timpul primilor doi angevini noul 
cadru al evoluţiei clasei feudale româneşti din Transilvania, care se va dezvolta 
şi desăvârşi în veacul următor. în şirul nesfârşit de deposedări şi judecăţi în care 
sunt implicaţi cnezii români în această perioadă, autoarea stabileşte etapele unui 
proces de uniformizare a raporturilor de proprietate în regatul ungar, cu pandan­ 
tul lor social, simplificarea structurii sociale feudale. Prin introducerea actului 
scris de donaţie ca temei unic al proprietăţii, clasa suprapusă românească deve­ 
nea expusă bunului plac al puterii centrale, în primejdie de a­şi pierde posesiunea 

* ] ?vodm, Supplex, p. 102. 
" Idem, Boieri şi vecini. 
92 
Idem,  Din  istoria  Transilvaniei,  p.  270.  Istoricul  îşi  exprima,  în  cursul  uneia  din 
convorbirile  pe  care  le­am  purtat în  ultimii  ani  ai  vieţii  sale,  dorinţa  de  a  se  realiza  o  nouă 
monografie a marelui oştean şi om politic, ca unul care s­a dovedit până la sfârşit, între românii 
ridicaţi  în  regatul  medieval  al  Ungariei,  a  fi  rămas  cel  mai  fidel  exponent  al  virtuţilor  şi 
caracterului poporului nostru din Ardeal. 

41
cnezatului şi cu aceasta statutul social şi rolul politic. Evoluţiile, care au dus la 
scindarea  cnezimii  în  două  categorii  juridice  cu  evoluţie  divergentă  de  aici 
înainte, au fost în legătură cu desfăşurarea conflictului dintre regatul ungar şi 
românii de peste Carpaţi, care au reuşit, dimpotrivă, să­şi salveze libertatea. 
La rândul său, Şerban Papacostea, cercetând marea problemă a întemeierii 
statelor medievale româneşti, a demonstrat cum românii din Transilvania, prin 
elita  lor,  au  suportat  contralovitura  regalităţii  maghiare  angevine,  plătind  cu 
fiinţa lor politică, preţul formării libertăţilor româneşti de la sud şi est de Carpaţi. 
Autorul a arătat cel dintâi cu claritate modalităţile şi etapele iniţierii şi instituirii 
elementelor de bază ale constituţionalismului ardelean medieval: naţiunile privi­ 
legiate şi religiile recepte, cu excluderea naţiunii româneşti — i.e. cnezimea — 
şra religiei sale ortodoxe. în opinia sa, soarta nobilimii române din Transilvania 
a fost decisă în intervalul 1204­1382, respectiv între anul începerii noului asalt 
al  Occidentului  catolic  cruciat  înspre  răsărit  şi  cel  al  morţii  regelui  ungar 
Ludovic de Anjou, ale cărui decrete şi persecuţii au dat lovitura de graţie afirmă­ 
rii politice a romanităţii ardelene 93 . Aşadar, secolul al XV­lea cu a sa incipientă 
Unio trium nationum, aşa de mult discutată, nu mai putea adăuga nimic esenţial 
unui sistem politic şi social ale cărui fundamente fuseseră deja aşezate durabil. 
La tema noastră mai reţinem demonstraţia istoricului privind existenţa la nivelul 
elitelor  româneşti  medievale,  inclusiv  al  celor  din  Transilvania,  a  conştiinţei 
originii romane a poporului şi a latinităţii limbii române 94 . 
losif Pataki în remarcabila sa monografie dedicată domeniului Hunedoara, 
bazată pe socotelile  domeniului  de la începutul secolului al XVI­lea,  găseşte 
clasa  feudală  românească,  cnezimea,  stratificată  deja  în  trei  categorii:  cnezii 
înnobilaţi, cnezii cetăţii şi cnezii comuni sau juzii satelor 95 . în opinia sa, primii 
„alcătuiau  o parte însemnată a  nobilimii  mici şi  mijlocii  din  comitatul Hune­ 
doara. Ei fiind  asimilaţi cu adevăraţii nobili au devenit un factor important în 
viaţa  comitatului..." 96 .  Autorul  subliniază  aportul  Hunedorenilor  la  ridicarea 
acestei nobilimi, rolul raporturilor de familiaritate. Mai relevantă şi convingă­ 
toare, pe baza documentelor publicate, apare situaţia celei de a doua categorii, 
care făcea parte efectiv din domeniu, cu statut de nobili condiţionări 97 . 

93 
Papacostea, Geneza statului; cu deosebire studiul întemeierea Ţării Româneşti şi a 
Moldovei şi românii din Transilvania: un nou izvor, p. 76­96, apărut întâi în RRH, XVII, 1979, 
p. 389­407. Pentru prima parte a intervalului vezi recenta sa exegeză Românii în sec. XIII. 
94 
I b i d e m ,  s tu d iu l  Co n ş t iin ţ a  r o m a n i tă ţi i la  ro m â n i î n  E vu l  M e d iu ,  p .  2 2 2 ­ 2 3 0 .  Pu b l ic a t  p r im a 
oară în anul 1965, în RRH, studiul, răsturnând o dogmă istoriografică de decenii, a stimulat şi alte 
cercetări cu rezultate convergente, între care remarcabila Romanitatea românilor a lui Adolf 
Armbruster. 
95 
D o m e n iu l   H u n e d o a r a ,  p .   L X V I . 
96 
Ibidem, p. LXVII. 
97 
Ibidem, p. LXVIII­LXXI. 

42
 în  ultimele  aproximativ  două  decenii  cercetarea  elitei  româneşti  din 
Transilvania medievală a căpătat noi dimensiuni, atât în ce priveşte îmbogăţirea 
temeiurilor documentare,  cât şi înnoirea demersului ştiinţific. Pe lângă  noile 
ediţii de izvoare scrise 98 , diplomatice sau juridice,  apărute atât la noi, cât şi în 
Ungaria,  la  care  se  adaugă  publicaţiile  de  documente  aproape  imposibil  de 
contabilizat din periodice,  arheologia medievală" a adus  cea  mai substanţială 
înnoire în domeniul izvoarelor istorice, iar istoria artei la fel 100 . Nu ne propunem o 
evaluare  detaliată  a  acestor  contribuţii  şi  nici  a  tuturor  cercetărilor  istorice 
propriu­zise, genealogice, de istoria culturii etc. care are au ca obiect nobilimea 
românească din perioada studiată; ne aflăm în faţa unui proces în desfăşurare, în 
multe cazuri, a unor abordări şi concepţii în curs de conturare. Notele de subsol 
şi lista bibliografică anexă, în schimb, vor da imaginea măsurii întregi în care am 
luat în considerare şi suntem îndatoraţi contribuţiilor mai recente, fiecărui studiu 
publicat. De aceea, am selectat mai jos, foarte succint opiniile câtorva cercetă­ 
tori, care s­au remarcat deja prin contribuţii majore, ca interpretare şi amploare, 
la tema noastră,  pentru  care  existenţa nobilimii româneşti nu mai  constituie 
motiv de minimalizare sau escamotare, ci obiect firesc al cercetării obiective. 
Adrian Andrei Rusu a pătruns în lumea nobilimii româneşti prin intermediul 
arheologiei  medievale,  continuând lucrarea lui Radu Popa. Săpăturile sale de 
peste două decenii de la cetăţile, mănăstirile, bisericile şi curţile nobiliare din 
Haţeg, Hunedoara, Zarand şi Maramureş au fost tot atâtea prilejuri de a alcătui şi 
publica studii  monografice şi articole utilizând toată gama de izvoare despre 
proprietarii şi ctitorii acelor zidiri. Cercetările sale originale au fost sintetizate 
recent în monografia Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului până la 1700 (1997) 
şi culegerea de studii loan de Hunedoara şi românii  din vremea lui  (1999). 
Contribuţiile sale de istorie a bisericii româneşti, de genealogie şi heraldică, de 

98 
Cităm aici DRH, C. Transilvania, voi. X­XIII (1350­1370) şi D. Relaţii între Ţările Româ­ 
ne, voi. I (1222­1456); Urkundenbuch, voi. V­VII (1438­1486); Feneşan, Documente bănăţene, 
(1440­1653); Izvoare Haţeg, voi. I (1402­1473); Jako, A kolozsmonostori konvent jegyzokonyvei, 
voi I—II, (1289—1556), Decreta Regni Hungariae, voi. I—II (1301­1490); Monumenta rusticorum 
(1514) etc. 
m 
întemeietorul ei pentru Transilvania este Radu Popa, ale cărui săpături arheologice din ve­ 
trele cneziale şi nobiliare din Maramureş, Haţeg, Bihor, Făgăraş ş.a. au proiectat lumini puternice 
asupra începuturilor feudalismului românesc, completând în mod fericit, desluşind şi  adeseori 
chiar suplinind cu totul informaţia scrisă. Direcţia de cercetare inaugurată de Radu Popa, care 
îmbină rezultatele arheologiei cu toate celelalte informaţii istorice în  reconstituiri  complete şi 
convingătoare, este astăzi continuată de către colaboratorul său dr. Adrian Andrei Rusu, care a 
extins cercetarea şi asupra unor vestigii şi monumente din secolele XV şi XVI. 
100 
Cercetările de istorie a artei medievale din Transilvania ale lui  Silviu Dragomir, Virgil 
Vătăşianu, Ecaterina Cincheza­Buculei, Vasile Drăguţ, Corina Nicolescu, Marius Porumb ş.a. au 
adus contribuţii de neocolit  de către  istoriografia nobilimii româneşti, îndeosebi în ce priveşte 
ctitoririle, situaţia confesională, cultura, mentalităţile, îmbrăcămintea etc. 

43
diplomatică şi instituţii, publicarea de documente inedite,  reprezintă tot atâtea 
contribuţii  marcante  la  istoria  nobilimii  româneşti.  în  aprecierea  statutului 
acestei categorii, istoricul dă prioritate calităţii de nobil al regatului în faţa etniei, 
însă constată „neasimilarea lor totală" cu „nobilii adevăraţi" şi aduce nenumărate 
argumente în favoarea identităţii  acestui grup social. în opoziţie cu un anumit 
clişeu istoriografie, subliniază apăsat şi „oportunismul", interesul clasei feudale 
româneşti de a­şi consolida acest statut, prin obţinerea celui, mai avantajos, al 
nobilităţii  depline,  predispunerea  ei  la  anumite  compromisuri  şi  cedări,  în 
schimbul  recunoaşterii  acestui  statut  sau  al  ascensiunii  sociale.  Istoricul  are 
meritul de a fi oferit cheia explicaţiei surprinzătoarei afirmări a nobilimii româ­ 
neşti în secolul al XV­lea: funcţionarea unirii religioase proclamate la Florenţa în 
regatul ungar. 
­  La rândul său,  Ioan­Aurel Pop  a abordat feudalitatea românească în  cele 
două aspecte ale ei, de cnezime şi nobilime, din punctul de vedere al instituţiilor 
specifice şi mai cu seamă ca entităţi, ca solidarităţi, ca obşte privilegiată. Lucra­ 
rea  sa  despre  Adunările  cneziale  şi  nobiliare  (boiereşti)  în  secolele  XFV­XVI 
(1991) demonstrează eflorescenta acestor instituţii locale ale românilor din re­ 
gatul ungar în intervalul menţionat ca forme de rezistenţă şi de manifestare  a 
libertăţilor şi a solidarităţii româneşti, în etapa ulterioară eliminării lor din con­ 
gregaţii, chiar  ca o reacţie compensatorie, şi a transformărilor decisive suferite 
de clasa lor feudală. în acest volum, la care se adaugă numeroase alte contribuţii 
remarcabile, autorul abordează statutul socio­economic al cnezilor, argumentând 
cu tărie caracterul lor eminamente feudal şi unitatea până la un punct a dezvol­ 
tării acestei clase în spaţiul istoric românesc, evoluţia lor către nobilitatea ofici­ 
ală  din  regatul  ungar.  Pe lângă  adunările  nobiliare,  istoricul  a  abordat  şi  alte 
forme ale solidarităţilor româneşti medievale (privilegiile de grup, solidaritatea 
confesională, în lupta socială, mentalităţile etc), demonstrând convingător exi­ 
stenţa reală a comunităţii etnice­confesionale şi lingvistice, a naţiunii medievale 
româneşti,  cu trăsături specifice, care nu se bazează exclusiv pe temeiul privi­ 
legiilor şi al stării sociale, ci pe un ansamblu de componente mai complexe, care 
pregăteşte fără echivoc naţiunea română modernă 101 . 
Costin Feneşan s­a apropiat de elita românească medievală pe terenul sigur 
al documentului istoric, pe care 1­a pus întotdeauna ca probă în anexa studiilor 
sale, adesea în formă inedită sau corectând ediţii mai vechi şi puţin cunoscute. A 
reconstituit  printr­o  interpretare  erudită  a  privilegiilor  imaginea  colectivă  a 
nobilimii româneşti din Banat şi Hunedoara: districtul Mehadia, Caransebeşul, 
Dobra, familiile din Bizere şi Ponor (Haţeg). 

Vezi incitanta sa exegeză Naţiunea română medievală. 

44
 Viorel Achim s­a concentrat aproape exclusiv asupra Banatului medieval, 
aducând contribuţii importante la problematica districtelor româneşti din regi­ 
une: organizare, evoluţie, instituţii, a impactului dintre societatea locală şi ele­ 
mentele ofensive ale statutului feudal: nobilimea maghiară şi biserica catolică. 
Pentru  prima  oară  în  istoriografia  noastră,  istoricul  susţine  fără  echivoc  şi 
argumentează adoptarea,  evident,  sub  presiune şi în  formule încă insuficient 
clarificate, a catolicismului de către întreaga clasă feudală românească din Banat, 
nobili şi cnezi deopotrivă. 
în  ultima  vreme,  cercetând  cu  deosebire  Maramureşul  medieval,  Marius 
Diaconescu a venit cu noutăţi importante de istorie socială şi confesională, pe 
baza unor documente inedite din imensele arhive păstrate în Ungaria, valorifi­ 
cate doar parţial de istoriografia noastră, indicând o cale de urmat cu folos garan­ 
tat.  La  rândul  său,  Ovidiu  Pecican  a încercat  să  contureze  orizontul  cultural, 
ideologia şi mentalităţile specifice ale  elitei  medievale româneşti din regatul 
ungar, cu predilecţie din Maramureş, din examinarea producţiei literare a epocii. 
Dumitru Ţeicu a realizat recent prima sinteză privind Banatul montan în 
Evul  Mediu,  reconstituind  pe  baze  arheologico­istorice  habitatul  şi  civilizaţia 
bănăţeană  până  în  secolul  al  XV­lea 102 ,  iar Ligia  Boldea a  dedicat  mai  multe 
studii familiilor nobile româneşti din aceeaşi regiune. 
într­o  sinteză  recentă  asupra  cnezilor  bănăţeni 103 ,  cea  mai  amplă  de  până 
acum asupra subiectului, Avram Andea se disociază de „aproape întreaga isto­ 
riografie mai nouă referitoare la cnezi" şi de opiniile tranşante ale lui Panaitescu 
cu privire la caracterul esenţialmente feudal al cnezilor, dinaintea înnobilărilor 
din secolul  al XIV­lea 104 .  Ignorând şi  contribuţiile  de  fond  ale  lui Radu Popa, 
mai degrabă înclinat către opiniile lui Ştefan Pascu, autorul apreciază că actul de 
danie iniţial a produs  o schimbare decisivă.  „Cnezul  din stăpân devălmaş în 
obşte devine un stăpân asupra obştii", iar jurisdicţia lui, „încredinţată temporar 
de obşte", devine „dobândită cu caracter ereditar de la rege odată cu pământul ce 
urmează a fi stăpânit cu drept cnezial. [...] Cnezul acesta este deja un feudal... 
chiar dacă nu a dobândit toate atributele nobilităţii". Cnezul nobil, avea un statut 
„intermediar, între ţăranul liber proprietar şi nobilul cu libertăţile proprietăţii" 105 . 
Cu  alte  cuvinte,  autorul  pare  să  agreeze  opinia  riscantă,  conform  căreia 
elementele feudalismului în societatea românească ar fi fost rezultatul actului de 
voinţă al regalităţii maghiare. 
0 menţiune aparte se cuvine să facem în privinţa contribuţiilor venite din­ 
spre istoria dreptului românesc. Dinu C. Arion publica în anul 1938 monografia 
102 
Ţeicu,  Banatul montan. 
103 
Andea,  Banatul cnezial. 
104 
Ibidem.p. 38­39. 
105 
Mdem, p. 38. 

45
despre Cnejii (chinejii) români, cea mai amplă abordare a instituţiei cneziale de 
după Bogdan. Partea a doua, şi cea mai amplă, a lucrării este dedicată cnezilor şi 
cnezatelor  din  Ungaria  medievală,  utilizând  întreaga  bibliografie  şi  izvoarele 
problemei. în opinia sa, confirmându­1 pe Xenopol, existenţa nobilimii româneşti 
în Transilvania medievală e un fapt istoric incontestabil, această clasă fiind con­ 
stituită  din  cnezii  nobili,  voievozii  şi  „nobilii  valahi",  creatorii  celor  trei 
instituţii:  cnezatul,  voievodatul  şi  nobilimea,  care  promovau  încă  la  sfârşitul 
secolului  al  XV­lea  dreptul  consuetudinar  specific,  „jus  valachicum" 106 .  Deşi 
scrisă  cu  profesionalism,  prima  abordare  a  problemei  din  perspectiva  istoriei 
dreptului românesc, lucrarea lui Arion nu s­a bucurat în rândul istoricilor de o 
receptare  corespunzătoare,  poate  şi  datorită  stilului  greoi  şi  limbajului  de 
specialitate încărcat cu arhaisme. 
Cercetările de istoria dreptului medieval au continuat şi în ultimele decenii, 
concretizându­se în două volume colective de mare cuprindere: Istoria dreptului 
românesc  (voi.  I,  responsabil  VI.  Hanga,  1980)  şi  Instituţii  feudale  din  Ţările 
Române. Dicţionar (1988, coord. Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoicescu), pe care 
cercetătorul istoric nu le poate ocoli. însă, în privinţa nobilimii româneşti autorii 
sunt tributari unei mai vechi concepţii, conform căreia „românii transilvăneni au 
aparţinut în perioada  feudală,  cu rare  excepţii,  claselor inferioare,  productive, 
lipsite  de  privilegii..." 107 .  Deosebit  de  utile  pentru  tema  noastră  s­au  dovedit 
studiile de istorie a dreptului feudal din Transilvania ale lui Alexandru Herlea, 
publicate  în  trei  volume  de  Studii  de  istorie  a  dreptului  (Cluj­Napoca,  Edit. 
Dacia, 1983­1997), care dovedeşte cea mai deplină stăpânire a dreptului feudal 
maghiar şi a rezultantelor impactului său asupra dreptului consuetudinar practi­ 
cat de populaţia autohtonă românească, inclusiv de clasa ei feudală. 
Ca fenomen de interferenţă, ca de altfel cea mai mare parte a subiectelor de 
istorie  transilvană,  problematica  nobilimii  româneşti  a  stat  permanent  şi  în 
atenţia istoriografiei maghiare, dar examinarea acesteia din perspectiva subiectu­ 
lui nostru necesită o cercetare specială. Totuşi, trebuie să subliniem aici faptul 
că, deşi aceasta are meritul, cum am arătat mai sus, de a fi publicat o parte consi­ 
derabilă a izvoarelor care reflectă viaţa nobilimii române, din punct de vedere 
interpretativ, naţionalismul istoriografie i­a împiedicat pe istoricii maghiari să 
ajungă la opinii viabile în privinţa  clasei feudale româneşti. Obsesia imigraţiei 
târzii a românilor şi a grandorii propriei istorii au generat vreme de două secole 
teze dintre cele mai diverse şi neaşteptate cu privire la elita românească: cnezii şi 
voievozii ar fi creaţie regală, pământul lor, concesie regală ca loc de colonizare 
în chipul sculteţilor germani, iobăgirea românilor prin ei înşişi, calchierea 

106 
Arion, Cnejii, p. 86,149 sqq. 
107 
Istoria dreptului, I, p. 476,480. 

46
instituţiilor  feudale  ale  românilor  după  cele  maghiare,  feudalitatea  română — 
forme locale ale celei maghiare etc. Ultima poziţie oficială, exprimată în Istoria 
Transilvaniei  din  1986, în redacţia lui  L. Makkai şi  A.  Mocsy,  reprezintă  din 
păcate o reiterare anacronică a obsesiilor mai vechi, a căror enumerare ni se pare 
a fi cu totul de prisos. Se cuvine să remarcăm aici poziţia cu totul singulară din 
urmă  cu aproape un  secol a lui Gyorgy Petrovay, descendent  dintr­o  vestită 
familie  de  nobili  români  maramureşeni,  care  a  realizat  mai  multe  genealogii 
exemplare pentru familii din Maramureş şi Bereg şi a considerat în optică reală 
creaţia românească din acele regiuni, inclusiv prioritatea lor cronologică. Tot 
cam pe acea vreme au lucrat Frigyes Pesty şi Dezideriu Csdnki, mari editori şi 
utilizatori de izvoare, cărora respectul pentru documentul istoric le­a permis să 
emită  multe  consideraţii  corecte  asupra  acestei  categorii  sociale,  care  îşi 
păstrează şi azi valabilitatea. Mai amintim în context monografia lui Gy. Bdnis 
asupra  feudalităţii  şi  stărilor,  folositoare  în  multe  privinţe  întreprinderii 
noastre 108 . 
La capătul acestui excurs istoriografie succint şi selectiv dorim să menţio­ 
năm  volumul  colectiv Nobilimea  românească  din  Transilvania  (coordonator 
Marius Diaconescu, Studiu introductiv Ioan Drăgan), apărut în editura Muzeului 
judeţean  Satu  Mare  în  anul  1997,  care  grupează  lucrările  simpozionului 
organizat de instituţia sătmăreană, prima reuniune ştiinţifică axată exclusiv pe 
tema nobilimii româneşti şi de asemenea prima la care au participat istorici din 
România  şi  Ungaria.  E  un  semnal  neîndoielnic  al  faptului  că  devenirea 
istoriografică a problemei noastre a intrat într­o etapă nouă, sub auspicii  mai 
favorabile ca niciodată. 

108 
Bonis, Hiiberiseg. Lucrarea se referă la aceleaşi teme şi este apărută în anii 1946­7, în care 
Gh. Brătianu îşi elabora studiile sale fundamentale despre adunările de stări. Din păcate, istoria i­a 
obligat să se ignore reciproc. 

47 
 CAPITOLUL II 
STRUCTURI NOBILIARE ÎN EUROPA CENTRALĂ ŞI 
RĂSĂRITEANĂ ÎN SECOLELE XIV­XVI 

2.1. NOBILIMEA EUROPEI FEUDALE ŞI VARIANTELE SALE 
CENTRALE ŞI RĂSĂRITENE 
Nobilimea românească din Transilvania secolului al XV­lea se încadrează 
tipologic în structurile sociale ale unei mai vaste arii europene, care este cea a 
Europei Central­Răsăritene constituită în linii generale din regatele Ungariei şi 
Poloniei, la care putem adăuga Marele Ducat al Lituaniei, statul Ordinului Teu­ 
tonic, ţările ruse apusene înglobate acestora, precum şi Ţara Românească şi Mol­ 
dova, aflate în sfera lor de influenţă. în acest spaţiu, elementele feudalismului de 
tip apusean, dominante, se împleteau cu cele de factură est­europeană, bizantino­ 
slave, existente la slavii şi românii din cuprinsul acestor state 1 . Acest fenomen al 
interferenţei tipologice este cu deosebire interesant, întrucât partea nord­vestică 
a teritoriilor româneşti a fost ocupată de regatul maghiar, pe când celelalte părţi 
au reuşit să­şi salveze libertatea la mijlocul secolului al XlV­lea în două state 
separate. 
Prin urmare,  prezintă  un interes aparte pentru  cercetarea  noastră relevarea 
trăsăturilor specifice, pe de o parte, ale clasei feudale româneşti din Moldova şi 
Ţara Românească, alături de care cea din Transilvania a evoluat multă vreme în 
mod identic, iar pe de altă parte, ale nobilimii popoarelor slave cuprinse în cele 
două mari regate (croaţi, sârbi, slovaci, ruteni, ruşi), cu care a împărtăşit soarta 
grea a cuceririi şi presiunii asimilatoare. 
La nivel european există, evident, elemente de unitate a clasei nobiliare pre­ 
cum: stăpânirea asupra pământului şi a ţăranilor dependenţi, exercitarea puterii 
politice, deţinerea de privilegii şi scutiri, structurarea piramidală. Biserica, foarte 
bine organizată, constituia în sine o feudalitate, uneori concurentă a celei laice, 
căreia îi disputa posesiunile, privilegiile, uneori funcţiile, şi controla ideologic 

1 
N. Iorga, Locul românilor în istoria universală (Ediţie R. Constantinescu), Bucureşti, 1985, 
cap.V: între Orient şi Occident: crearea unei noi sinteze româneşti, 

48
întreaga societate. Exponent al clasei dominante şi garant al ordinii feudale era 
monarhul suveran, exercitând actul guvernării cu ajutorul şi sub controlul unor 
organe reprezentative ale clasei dominante: sfatul domnesc şi adunările de stări 2 . 
Europa apuseană, în linii mari, în teritoriile cuprinse în fostul Imperiu caro­ 
lingian şi regiunile în care a fost implantat modelul său: Anglia, Sicilia, statele 
cruciate din Orient, a cunoscut forma cea mai evoluată, clasică, a feudalismului. 
în aceste regiuni societatea oamenilor liberi, adică a nobililor, a fost foarte rigu­ 
ros ierarhizată pe baza raporturilor feudalo­vasalice. Raporturile suzeran­vasal, 
fieful, senioria şi domeniul feudal, ierarhia feudală şi cavalerismul reprezintă 
elemente definitorii ale societăţii feudale apusene 3 . 
în partea de est a Imperiului Romano­German, ca şi în menţionatele state ale 
Europei central­estice aceste caracteristici, preluate prin imitaţie sau dezvoltate 
organic, puteau fi de asemenea regăsite, însă în forme mai slab evoluate, degra­ 
date  şi  adaptate,  decalate  în timp  şi  îndepărtate  mai  mult  ori  mai  puţin  de 
modelul clasic. Spre exemplu, în aria geografică în discuţie, vasalitatea se mani­ 
festă în forma particulară a familiarităţii sau slujbei nobile, mult  depărtată de 
modelul occidental. Lipsind ierarhia feudală clasică bazată pe raporturile suze­ 
rano­vasalice, în Polonia, Ungaria, Ţările Române exista un suzeran unic, care 
este şi suveranul ţării. Această situaţie se conjuga cu egalitatea juridică a tuturor 
nobililor, principiu consacrat chiar în privilegii cu caracter constituţional 4 . 
O altă trăsătură definitorie a zonei central­est­europene o constituie procen­ 
tul ridicat al nobilimii în ansamblul societăţii. Faţă de un procent în jur de 1% din 
ansamblul populaţiei în ţările din Apus, în Ungaria în jur de 1500 se apreciază 
acest procent la 3%, iar în Polonia chiar mai ridicat 5 . Tot astfel pot fi evidenţiate 
şi alte trăsături caracteristice şi diferenţe tipologice, începând cu raporturile de 
proprietate şi evoluţia lor şi încheind cu sistemul reprezentativ de stări, asupra 
cărora vom insista mai încolo, în măsura în care va fi necesar acest lucru. 
Raporturile internaţionale din zonă au înrâurit în măsură importantă, decisi­ 
vă uneori, asupra evoluţiilor interne din aceste state, inclusiv asupra structurii 
sociale, în speţă a nobilimii. Bunăoară, cucerirea otomană în Balcani în a doua 
jumătate a veacului XIV şi în prima jumătate a celui următor, a provocat atât 

2 
F. Lot, R.Fawtier, Histoire des institutions francaises au Moyen­Âge, voi. I­II, Paris, PUF, 
1958. 
3 
Vezi sinteza greu de egalat a feudalismului apusean a lui Marc Bloch, La socie'tefeodale, 
tome MI, Paris, 1939. Ediţie românească: Societatea feudală, voi. I­II, (Trad. de C. Macarovici, 
postfaţă de Măria Crăciun), Cluj­Napoca, 1996­1998; Guy Fourquin, Seigneurie et fe'odalite au 
Moyen­ăge, Paris, PUF, 1970. 
4 
W. Conze, Ostmitteleuropa. Von der Spătantike bis zum 18.Jh., Miinchen, 1992, p. 135. 
5 
Vezi studiul sugestiv intitulat al lui F. Maksay, Le pays de la noblesse nombreuse, privind 
numărul nobilimii maghiare, comparativ cu Europa. 

49
lichidarea  statelor  creştine  din  zonă,  cât  şi  a  boierimii  bulgare,  sârbeşti  şi 
bizantine. 
La  mijlocul secolului al XlV­lea a luat sfârşit hegemonia Hoardei de Aur 
sub loviturile conjugate polono­ungare,  dar şi cu concursul lituanian şi rusesc. 
Principalii  câştigători  ai  acestei  expansiuni  occidentale  au  fost  Lituania  şi 
Polonia, care au încorporat vaste teritorii ale slavilor de răsărit. Regatul polonez 
a anexat Haliciul, iniţial dobândit de Ungaria, Volânia şi Podolia, devenind astfel 
un  aspirant  la  dominaţia  gurilor  Dunării  prin  intermediul  Moldovei  vasale. 
Uniunea  polono­lituaniană  a  asigurat  celor  două  state  un  ascendent  la  Marea 
Baltică în faţa Ordinului Teutonic şi la Marea Neagră în faţa Ungariei. Efemerele 
uniuni şi legături dinastice polono­ungare,  facilitate şi de anumite similitudini 
instituţionale au  funcţionat  mai  cu seamă în  faţa  unor  mari pericole  comune, 
precum cel tătar şi otoman, nereuşind însă să escamoteze interese totuşi funda­ 
mental divergente la Răsărit de Carpaţi şi la Dunărea de Jos 6 . 
Fenomenul cu cele mai profunde implicaţii pentru această zonă a fost, fără 
nici o îndoială, înaintarea  vertiginoasă a  Imperiului  otoman. Ocuparea primei 
fortăreţe pe teren european (1354), ocuparea Peninsulei Balcanice (1389), ocu­ 
parea  Constantinopolului  (1453)  şi  transformarea  Mării  Negre  în  lac  turcesc 
(1484) sunt doar jaloanele unei expansiuni care au pus în primejdie creştinătatea 
europeană  în  ansamblul  său 7 .  Resuscitările  repetate  ale  cruciadei  târzii, 
încercarea de lichidare a schismei religioase au constituit răspunsuri specifice ale 
Occidentului, cu rezultate schimbătoare la această provocare. Unirea religioasă 
proclamată în 1439 de către conciliul de la Florenţa, deşi a avut anumite efecte 
practice în deceniile următoare, în zona de care ne ocupăm, a realizat mai de­ 
grabă atenuarea temporară a unor aspecte acute ale conflictului, sub presiunea 
duşmanului comun al creştinătăţii, decât o apropiere sinceră şi durabilă între cele 
două  biserici 8 .  Greutatea  confruntării  cu  puterea  otomană  a  căzut  asupra 
popoarelor  şi  statelor  din  prima  linie:  Ţara  Românească,  Moldova,  Regatul 
Ungariei şi, până la un moment dat, Serbia şi Bosnia. După eşecul cruciat de la 
Nicopole  (1396)  şi  consolidarea  turcilor  în  Balcani,  aceste  state  au  reuşit  să 
stăvilească, covârşitor prin jertfe proprii, pentru mai bine de un secol, înaintarea 
turcilor în Europa. 
Prin  ameninţarea  militară  permanentă,  ocuparea  unor  teritorii  şi  puncte 
strategice, prin blocarea unor căi comerciale tradiţionale, cuceririle otomane au 
6 
Papacostea, Relaţiile internaţionale XIV­XV, p. 244­246. 
7 
A. Decei, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, 1978; mai nou, T.Gemil, 
Românii şi otomanii în secolele XIV­XVI, Bucureşti, 1991, p. 47­189. 
8 
Halecki, From Florence to Brest, passim. Cercetările.recente ale lui A.A. Rusu şi M. Diaco­ 
nescu confirmă fără dubiu faptul că unirea religioasă a funcţionat în regatul Ungariei, e drept, cu 
multe dificultăţi, până către ultimul deceniu al veacului XV. 

50
exercitat o influenţă notabilă şi asupra evoluţiei interne din aceste state. Feno­  ^H 
mene  interne  precum  încetinirea  procesului  de  aservire  feudală  în  regiunile 
dinspre graniţa sudică, relaxarea prozelitismului catolic şi a persecuţiilor religi­ 
oase  faţă  de  ortodocşii  din  Regatul  maghiar,  pe  fondul  unirii  decretate  la 
Florenţa, precum şi procesul de centralizare de acolo, se resimt în mod evident 
de pe urma presiunii externe. 
Pe plan intern, secolul al XV­lea a marcat încheierea în  linii  mari a pro­ 
cesului de feudalizare în zonă, în primul rând în  regatele ungar şi polonez.  O 
caracteristică a întregului spaţiu considerat, din acest punct de  vedere, a fost 
persistenţa  unei  numeroase  ţărănimi  libere  şi,  pe  această  bază,  a  unei  mici 
nobilimi numeroase 9 . 
în sânul clasei feudale stratificate s­au constituit ordine nobiliare, care parti­ 
cipau  la  guvernare,  prin  intermediul  dietelor  sau  adunărilor  ţării  şi  care  au 
dobândit  prerogative  largi,  începând  chiar  cu  alegerea  suveranului.  Suverani 
autoritari, precum un Matia Corvin, Cazimir IV, Ştefan cel Mare, au promovat o 
politică  de  centralizare  şi  anihilare  a  anarhiei  feudale  —  determinate  şi  de 
pericolul  extern  —  sprijinihdu­se  pe  rivalii  tradiţionali  ai  marii  nobilimi, 
nobilimea  mijlocie şi  mică,  oraşele,  o parte  a  clerului 10 .  în regatele  compozite 
din  zonă,  aceste  procese  au  favorizat  asimilarea  elitelor  popoarelor  străine 
anexate  şi  constituirea  unei  naţiuni  nobiliare,  înglobând  toată  nobilimea  pe 
temeiul  privilegiilor  de  clasă,  al  religiei  catolice  şi  al  dominaţiei  cultural­ 
lingvistice  a  poporului  alcătuitor  de  stat,  maghiar  şi  polon.  în  faţa  asaltului 
nivelator  al  naţiunii  nobiliare  au  rezistat  timp  mai  îndelungat  elitele  statelor 
încorporate mai târziu şi într­un regim de autonomie, cu prezervarea instituţiilor 
şi confesiunii proprii, precum în provinciile ruse din Polonia şi Lituania — unde 
boierimea obţine, cel puţin în principiu, egalitatea juridică, iar biserica ortodoxă 
îşi păstrează toate structurile — sau în Croaţia­Slovenia, încorporată ca regnum 
în cadrul coroanei ungare. în lipsa unor structuri politico­teritoriale autonome de 
amplitudine, lichidate în fazele cuceririi maghiare şi a recunoaşterii confesiunii 
ortodoxe, nobilimea română, sârbă şi ruteană din regatul ungar a fost mai lesne 
supusă asimilării, ca de altfel, în condiţii specifice, şi cea slovacă şi cumană. 

2.2. NOBILIMEA POLONEZĂ 
Configuraţia nobilimii poloneze între mijlocul secolului al XlV­lea şi înce­ 
putul secolului al XVI­lea prezintă, cum este şi firesc, elemente fundamentale 
conturate în secolele anterioare 1 '. Modul în care s­au constituit marile domenii în 

' Panaitescu, Obştea ţărănească, p. 33­63. 

10 
Elekes, A kozpontosito politika; Istoria României, II, p. 488­548. 
1 
M. Sczaniecki, Les origines et laformation de la noblesse polonaise au Moyen­Âge, în 
Acta PH, 36 (1977), p. 101­108. 

51
secolele XI­XIII — prin acţiune armată şi cu intervenţia neglijabilă din partea 
statului — a avut ca rezultat caracterul alodial covârşitor al proprietăţii nobiliare 
poloneze.  Chiar  şi  documentele  regale  de  danie  au  fost  date  jure  perpetuo 
hereditario,  cu  drept  de  moştenire  şi  testare.  Acest  caracter  al  proprietăţii  a 
preîntâmpinat introducerea fiefului şi urmarea sa firească: constituirea ierarhiei 
feudale. 
O altă caracteristică a nobilimii din Polonia — de altfel a tuturor statelor din 
Europa Centrală şi de  Est — o constituie supunerea faţă de monarh. Unităţile 
administrative se bucurau iniţial de o relativ slabă autonomie sub dinastia Piast, 
fiind sub controlul direct al regelui, prin dregătorii săi 12 . 
în  fine,  din  punct  de  vedere  juridic,  în  interiorul  acestei  clase  funcţiona 
principiul egalităţii: una et eadem nobilitas. Acest principiu egalitar este ilustrat 
şi  de  aşa­numitele  familii  heraldice  —  constituite  din  familii  de  rang  diferit, 
purtând însă acelaşi blazon, de regulă al unui dregător sau comandant militar în 
serviciul căruia acţionau 13 . 
Egalitatea în Evul Mediu şi în rândul unei clase numeroase comparativ cu 
nobilimea  occidentală  reprezintă  evident  o  iluzie.  în  realitate,  nobilimea 
poloneză era ierarhizată în funcţie de puterea economică şi socială 14 . O estimare 
ulterioară intervalului în discuţie găsea cea. 60% din totalul nobilimii în starea de 
nobili săraci 15 . în lipsa unor ranguri ierarhice s­a constituit o ierarhie pe bază de 
avere,  funcţii publice,  după cum exista o ierarhie a prestigiului, întemeiată pe 
anumite merite şi pe vechime; inventarea  unei ascensiuni antice greco­romane 
ori sarmatice se practica frecvent, după moda europeană 16 . 
Rolul decisiv revenea magnaţilor, posesori ai funcţiilor regale şi ai marilor 
domenii, a căror pondere în ansamblul nobilimii din teritoriile etnic poloneze 
este apreciată la circa 10% 17 . în această categorie intrau marii demnitari, membri 
ai Consiliului regal, voievozii, şefi ai marilor unităţi administrative şi episcopii 
bisericii  romano­catolice.  Covârşitoarea  majoritate  a  nobilimii  o  alcătuiau 
categoriile  nobilimii  mici  şi  mijlocii  —  şleahta  —  care,  pe  baza  principiului 
egalitar şi în împrejurările specifice ale istoriei poloneze dintre anii 1374­1505, a 
dobândit un rol preponderent în stat. în acelaşi interval, cu deosebire în secolul al 
XV­lea,  a  avut  loc  finalizarea  procesului  de  dispariţie  a  clasei  intermediare 
numite wlodycy, urmaşi ai vechilor milites din secolele XI­XIII, care a urmat 
12 
G. Rhode, Kleine Geschichte Polens, Darmstadt, 1965, p. 88­93. 
13 
S. Grodziski, Les devoirs et les droits politiques de la noblesse polonaise, în Acta PH, 36 
(1977), p. 164; M. Sczaniecki, loc.cit., p. 106. 
14 
A.Wyczanski, La structure de la noblesse polonaise aux XVI­XVIII­e sie'cle (Remarques 
methodiques), în Acta PH, 36 (1977), p. 114. 
xi 
lbidem, p. 112 
16 
Ibidem, p. 116. 
17 
A. Kersten, Les magnats — elite de la socie'te nobiliaire, în Acta PH, 36 (1977), p. 119. 

52
într­un fel o cale similară cnezilor şi cnezilor nobili de la noi: o parte intra în 
rândurile nobilimii, altă parte decădea în rândurile ţărănimii 18 . 
Nobilimea poloneză a fructificat în favoarea sa două din elementele tradiţiei 
politice a statului polonez: ascendenţa asupra puterii centrale, manifestată cu 
ocazia  alegerii  monarhului  şi  votării  impozitelor  şi  autonomia  pronunţată  a 
diferitelor provincii. 
Prin privilegiul de la Koăice (1374), Ludovic de Anjou, regele Poloniei şi 
Ungariei,  a acceptat ca  funcţiile de voievod (reprezentantul nobilimii dintr­o 
provincie) şi castelan (reprezentantul regelui într­o castelanie) să  fie  ocupate 
numai  cu  acordul  nobilimii  din  circumscripţia  respectivă.  Astfel,  respectivii 
dregători deveneau în primul rând exponenţii intereselor acesteia 19 . 
Slăbirea regalităţii poloneze din prima jumătate a secolului XV a avut ca 
urmare reconfirmarea şi amplificarea privilegiilor şleahtei prin Actul de la Iedlna 
(1430), prin care nobilii se asigură în contra arestărilor fără judecată (neminem 
captivabimus nisijure victum) 20 , Charta de la Cracovia (1433) şi Statutele de la 
Nieszawa  (1454).  în  acest  din  urmă  act,  regele  Cazimir  recunoştea  practica 
nobilimii de a se aduna în diete voievodale şi promitea să nu facă vreo convocare 
sau ridicare la oaste  fără acordul acestor organe reprezentative teritoriale ale 
nobilimii  numite şi dietine 21 .  Actul  este  considerat  fundament al  regimului  de 
stări în Polonia 22 . 
După  etapa  intermediară  a  dietelor  provinciale  (Polonia  Mare,  Cuiavia, 
Polonia Mică) din timpul domniei lui Cazimir cel Mare (1440­1492), începând 
cu anul 1493, cu Dieta de la Piotrkow, s­a inaugurat sistemul dietelor generale 
(Seim).  în  componenţa  adunării  era  reprezentată  practic  o  singură  stare,  cea 
nobiliară, cu două componente de bază: consiliul regal (senatul) şi reprezentanţii 
şleahtei. Clerul înalt  era reprezentat doar în persoana  episcopilor catolici din 
consiliu, iar oraşele, cu excepţia Cracoviei, nu erau reprezentate 23 . 
La 1505 Dieta de la Radom a impus regelui aşa­numita Constituţie Nihil 
novi, prin care acesta se angaja să nu introducă nici o lege nouă fără acordul 
comun al Senatului (Consiliarii) şi reprezentanţilor teritoriali (Nuntii terrestres). 
Acest act constituie un moment decisiv al instaurării democraţiei nobiliare în 

18 
Z. Wojciechowski, La condition des nobles et le probleme de la feodalite en Pologne au 
Moyen­Age, în Revue historique de droit franţais et etranger, IV­e serie, 6 (1937), p. 53. 
19 
E. Meyer, Grundziige der Geschichte Polens, Darmstadt, 1900, p. 29 
20 
Brătianu, Sfatul domnesc, p. 120. 
21 
Histoire de Pologne (A.Gyesztor ş.a.), Warszawa, 1972, p.156; G. Rhode, op.cit., 
p. 154,170. 
22 
Brătianu, op.cit., p. 120. 
23 
Histoire de Pologne, p. 157 şi urm.; G. Rhode, op.cit., p. 175. 

53
Polonia, marcând triumful stării nobiliare asupra puterii centrale şi având 
consecinţe decisive asupra desfăşurării istoriei poloneze în perioada următoare 24 . 

2.3. NOBILIMEA LITUANIANĂ 
Uniunea  polono­lituaniană  din  anul  1385  a  avut  importante  consecinţe 
asupra  evoluţiei  nobilimii  lituaniene,  deşi,  cum  s­a  afirmat  mai  sus,  timp  de 
aproape două secole uniunile repetate dintre regatul polonez şi marele principat 
al Lituaniei au avut un caracter dinastic, fiecare componentă păstrându­şi intacte 
structurile instituţionale şi legislaţia 25 . Un proces de apropiere este totuşi evident, 
în sensul consolidării influenţei poloneze şi a catolicismului în Lituania. Mai cu 
seamă  privilegiile  crescânde  ale  nobilimii  poloneze  au  exercitat  o  atracţie 
irezistibilă asupra celei lituaniene, interesată astfel a se asimila naţiunii nobiliare 
poloneze. Un moment decisiv în această privinţă 1­a reprezentat actul creştinării 
lituanienilor  în  ritul  catolic  la  1396,  urmând  exemplul  marelui  cneaz  Jagello, 
devenit rege al Poloniei (1385­1434). Translaţia dinastică a familiei Jagello a 
fost  urmată în 1413  de  aşa­numita  uniune  de  la Horodlo pe Bug,  când 47  de 
familii nobiliare lituaniene au fost adoptate în familii heraldice poloneze şi se 
anticipa şi  crearea  unor parlamente  comune 26 .  Această evoluţie  a determinat o 
scindare între nobilimea lituaniană şi numeroasa nobilime rusă şi ucraineană de 
religie ortodoxă din teritoriile răsăritene şi sudice cucerite. în acest sens trebuie 
arătat  că  boierimea  rusă  şi  ierarhia  bisericii  ortodoxe  erau  foarte  influente  în 
statul lituanian, exercitând funcţii nu numai la nivel local şi regional în teritoriile 
ruse, ci şi în anturajul puterii centrale. Prin cuceriri teritoriale şi având controlul 
asupra  mitropoliei  Kievului  şi  a  întregii  Rusii,  Lituania  a  ambiţionat  chiar  o 
hegemonie în cadrul lumii ruse, anihilată însă de ridicarea Moscovei în secolul 
al XV­lea. 
Repetatele acte de uniune polono­lituaniană şi comunitatea de destin a celor 
două state au marcat un pas mai departe în anul 1501, când actul de uniune îşi 
propune crearea „unui corp, unul, nedespărţit şi nedeosebit, ca să fie un singur 
neam,  un  popor,  o  comunitate  şi  adunări  comune"  (in  unum  et  indivisum  ac 
indifferens  corpus ut sit una gens,  unus populus, una fraternitas et communia 
consilia) 11 . 
La acea dată însă, spre deosebire de Polonia, magnaţii lituanieni obţinuseră 
de la marele principe Alexandru anumite privilegii, în raport cu restul nobilimii, 

24 
W. Conze, op.cit., p. 125; E. Meyer, op.cit., p. 29­30. 
25 
Histoire de Pologne, p.131 şi urm. Pentru implicaţiile internaţionale ale uniunii, vezi 
Papacostea, Relaţiile internaţionale XIV­XV, p. 239­242. 
26 
W.Conze, op.cit., p. 124. 
27 
Ibidem. 

54
îndeosebi  în  ce  priveşte  numirea  dregătorilor  şi  controlul  veniturilor  statului. 
Voievozii din Vilna şi Troki numeau chiar singuri dregătorii din jurisdicţia lor. 
în  această  situaţie,  a  fost  stimulată  presiunea  nobilimii  mijlocii  şi  mici  către 
adoptarea modelului polonez, care  va izbândi să realizeze uniunea definitivă la 
■ 
Lublin în 1569. în cursul timpului s­a constituit o trăsătură caracteristică a nobi­ 
limii din marele ducat  al Lituaniei în  conştiinţa apartenenţei la statul lituanian, 
dar şi la naţio polonica,  adică la nobilimea poloneză. Polonizarea rapidă repre­ 
zenta  o  condiţie  a  afirmării  familiilor  lituaniene  în  ierarhia  socială.  Aceasta 
consta în primul rând în polonizarea culturală, adică intrarea în sfera de influenţă 
a culturii nobiliare poloneze, ceea ce nu excludea, pentru multă vreme, separatis­ 
mele,  diferenţele  specifice,  solidarităţile  etnice  distincte,  uneori 
,2H
chiar anta­ 
gonice' 

2.4. BOIERIMEA RUSĂ DIN STATUL POLONO­LITUANIAN 

Declinul puterii tătaro­mongole în a doua jumătate a secolului al XlV­lea şi 
în prima jumătate a secolului al XV­lea a dat posibilitatea Poloniei şi Lituaniei să 
încorporeze  importante  teritorii  ruseşti  din  Rusia  Albă  şi  Rusia  Roşie.  Astfel, 
Polonia  a  reuşit  să  anexeze  principatul  Halici­Vladimir  cu  oraşele  Przemysl, 
Halici  şi  Liov  şi  cnezatele  Chelm,  Belz  şi  Vladimir,  iar  Lituania,  Podolia, 
Smolenskul, Tverul şi Kievul însuşi 29 . 
în felul acesta, o dată cu cnezatele ruseşti având o viaţă de stat multiseculară 
a  fost  preluată  şi  o  nobilime  (boierime)  numeroasă,  de  tradiţie  politică  şi 
confesiune  cu  totul  diferite.  în  linii  generale,  boierimea  rusă  prezenta  aceleaşi 
caracteristici ca şi nobilimea  ţărilor central­europene. Se disting şi  aici cele două 
ordine  ale  marii boierimi şi  boierimii de rând, reprezentate în adunarea stărilor 
(duma). în secolul al XV­lea are loc şi în statul moscovit o creştere a numărului 
şiroiului  social  al  boierimii  mici  şi  mijlocii,  fără  ca  prin  aceasta  să  fie  clintită 
puterea  aristocraţiei  şi  caracterul  autocratic  al  exercitării  puterii 30 .  în  condiţiile 
cuprinderii cnezatelor ruseşti apusene  în statul polono­lituanian, evoluţia boieri­ 
mii şi  a  instituţiilor sale din  aceste  regiuni cunoaşte diferenţe  crescânde faţă  de 
statul  moscovit.  Chiar  dacă  impactul  cuceririi  a  dus  în  mod  inevitabil  la 
implantarea  unor  nobili  polonezi  în  teritoriile  cucerite,  la  convertirea  la  catoli­ 
cism a unor localnici şi constituirea unei organizaţii bisericeşti catolice în paralel 
cu cea ortodoxă sau la acceptarea unirii religioase după Conciliul de la Florenţa 

28 
Ibidem, p. 121; A. Kersten, loc.cit., p. 125. 
29 
Papacostea, Relaţiile internaţionale XIV­XV, p. 239­241. 
30 
Hans von Rimscha, Geschichte Russlands, Zweite, beaibertete und erweiterte Auflage, 
Darmstadt, 1970, p. 127­133; A.A. Zimin, Formirovanie boiarskoi aristokratii v Rossii vo vtoroi 
polovine XV ­ pervoi treti XVI v., Moskva, 1988, p. 283­309. 

55 
 Pf! 

(1439), statul polono­lituanian a avut o componentă nobiliară rusă şi ortodoxă 
numeroasă şi puternică în perioada cercetată. 
Această situaţie era generatoare, evident, de tensiuni şi conflicte cărora statul 
polonez  a  reuşit  să  le  facă  faţă  printr­o  politică  destul  de  abilă,  care  îmbina 
avantajele apartenenţei la naţiunea nobiliară poloneză şi toleranţa religioasă cu o 
presiune asimilatoare constantă şi o discriminare evidentă faţă de boierimea rusă. 
Mai  cu  seamă  marile  familii  lituaniene  şi  rutene  nu  s­au  putut  afirma  între 
magnaţii regatului decât cu condiţia unei polonizări rapide a lor, în primul rând 
prin catolicism 31 . Ierarhia ortodoxă, deşi respectată, nu s­a bucurat niciodată de 
un statut similar celei catolice. Pe de altă parte, abandonarea atârnării de scaunul 
mitropolitan de la Kiev şi crearea unei mitropolii proprii la Liov, care nu putea 
să  fie decât salutată de către ierarhia bisericii  rutene din Polonia,  a complicat 
lupta pentru întâietate în sânul bisericii ruse, stimulând dezbinarea. 
Teritoriile ruse au fost organizate după modelul polonez, în ce priveşte ad­ 
ministraţia şi justiţia. Astfel, ţinuturile Liov, Przemysl, Sanok şi Halici au consti­ 
tuit voievodatul Ruteniei şi s­au introdus aici dregătoriile de voievod, staroste şi 
castelan 32 .  Deşi  teritoriile  au  fost  încorporate  oficial  încă  la  1387­1389, 
organizarea  şi  legislaţia  poloneză  s­au  introdus  abia  în  anii  1430­1435.  O 
însemnătate  hotărâtoare  în  acest  proces  integrator  1­a  avut  actul  decretării 
egalităţii juridice a nobililor ruteni cu nobilimea poloneză din 1434 33 . 
în  ecuaţia  complexă  a  problemei  rutene  şi  în  general  a  teritoriilor  ruse 
aparţinând regatului polono­lituanian un loc aparte 1­a deţinut unirea religioasă 
decretată de  către Conciliul de la Florenţa 34 . Episcopii  ortodocşi din Polonia şi 
Lituania,  în  frunte  cu  Isidor al Kievului au semnat actul  de  unire şi au  depus 
eforturi  pentru  punerea  în  practică  şi  extinderea  lui.  Reacţia  vehementă  a 
Moscovei faţă de avansul ideologic al Apusului, care anticipa şi unul politic şi 
reacţia adversă a  majorităţii lumii ortodoxe în general,  au  marcat  eşecul unirii 
religioase. Nu e mai puţin adevărat că şi ierarhia catolică de rit latin din Polonia 
şi  Lituania  a  reacţionat  adesea  neadecvat,  fie  sub  deruta  schismei  papale,  fie 
încercând să forţeze translaţia deplină la ritul roman. Mai convingător au acţio­ 
nat factorii politici, conştienţi de avantajele decurgând din unitatea ideologică a 
statului şi opoziţia astfel consolidată a lumii ruse din regatul polono­lituanian 
faţă de o Moscovă la începutul ascensiunii sale.  Diploma regelui Vladislav al 
Poloniei şi Ungariei, dată la Buda în 22 martie 1443, recunoştea egalitatea bise­ 
ricii unite cu cea catolică şi a reprezentat temeiul de drept intern pentru biserica 
31 
A. Kersten, loc. cit., p. 125. 
32 
K. Przybos, Land­administration Officials of the Ruthenian  Voivodship, în Studia 
Historyczne, 1985, p. 3­15 
33 
Ibidem,p. 14. 
34 
Halecki, op.cit., p. 46­65. 

56
unită ruteană,  fiind confirmată la 1504, într­o vreme  de regres  a  mişcării  de 
unire 35 . Cu toate că în cele din urmă unirea a căzut, sămânţa aruncată la 1439 a 
germinat mai ales în rândurile nobilimii ortodoxe din cele două state, interesată 
în a­şi prezerva privilegiile şi a se afirma social într­un mediu având catolicismul 
ca bază ideologică 36 . 
Aşadar,  din  a  doua  jumătate  a  secolului  al  XlV­lea  până  la  începutul 
secolului al XVI­lea, nobilimea poloneză dobândea puterea politică deplină în 
stat. Instrumentul exercitării ei era dieta (seimul), compusă din magnaţi (consi­ 
lieri regali) şi reprezentanţii nobilimii teritoriale (şleahta). Din punct de vedere 
juridic există o egalitate deplină şi toţi nobilii, foarte numeroşi de altfel — peste 
5% din populaţie — formau o stare privilegiată: naţio polonica. Ei şi­au asigurat 
în  acest  interval  practic  toate  privilegiile  posibile  într­un stat  feudal.  Este  şi 
motivul pentru  care  nobilimea poloneză a  exercitat o  atracţie  decisivă,  atât 
pentru nobilimea lituaniană, cât şi pentru cea rusă din teritoriile anexate. 
Prin  număr,  structură,  statut  juridic,  nobilimea  poloneză  are  similitudini 
numeroase cu cea din regatul ungar. Un interes particular prezintă evoluţia elitei 
popoarelor ortodoxe cuprinse în graniţele celor două regate catolice. 

2.5. NOBILIMEA UNGARĂ 37 

Nobilimea ungară a secolului al XV­lea îşi are originea directă în procesul 
de aglutinare din secolul al XlII­lea a trei elemente constitutive fundamentale: 
slujitorii regelui (servientes regis), iobagii  cetăţilor (iobagiones caştri) şi alţi 
posesori liberi (membrii sărăciţi ai vechilor triburi, oaspeţi cu atribuţii militare 
etc). Aceştia s­au alăturat magnaţilor şi dregătorilor regali, descendenţi ai vechii 
aristocraţii  gentilice,  dobândind  prin  Bula  de  Aur  din  1222  recunoaşterea 
libertăţilor lor, adică a privilegiilor de stare nobiliară 38 . Procesul de uniformizare 
a  elementelor  constitutive  ale  stării  nobiliare,  a  căpătat  un  nou  impuls  prin 
decretul regal din 11 decembrie 1351 al regelui Ludovic de Anjou, care confirma 
„Bula de Aur" şi proclamă egalitatea juridică a întregii nobilimi din regat (una 

3 5 
Ib ide m,  p .  6 % , 123 
36 
Ibidem,.p. 123­140, cap. VI. „The Survival of the Florentine Tradition among the 
Ruthenians". 
37 
Cercetarea elitei nobiliare a statului ungar medieval este una din direcţiile prioritare ale 
istoriografiei maghiare din ultimul secol. Ne mărginim a cita doar numele celor mai remarcabili 
cercetători din perioada postbelică: E. Mâlyusz, L. Elekes, F. Maksay, Gy. Bonis, E. Molnâr, 
E. Fiigedi, A. Kubinyi, P. Engel ş.a. Optica dominantă este cea generalizantă, integratoare, din 
punctul de vedere al naţiunii politice nobiliare, uneori cu neglijarea particularităţilor elitelor 
regionale şi de origine nemaghiară. 
38 
Fugedi, Adelsnation, p. 146­148. 

57
eademque nobilitas), atât din Ungaria propriu­zisă, cât şi din „ţinuturile ducale", 
adică Transilvania, Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia 39 . 
Apreciat  de istorici  —  împreună  cu  „Bula  de  Aur" —  ca  magna  charta  a 
nobilimii  ungare 40  sau  „a  doua  descălecare  a  ţării" 41 ,  decretul  a  consolidat 
caracterul politic al naţiunii nobiliare din regatul ungar, în sensul de unică stare 
privilegiată,  compusă  din  elemente  de  diferite  origini  etnice.  în  spiritul  noii 
concepţii de stat introduse de Angevini, regele Ludovic impunea generalizarea 
altor  două  elemente  definitorii  ale  stării  nobiliare:  catolicismul  şi  actul  regal 
scris, ca unic izvor de drept 42 . în acest fel a fost lichidată definitiv orice şansă a 
elitelor popoarelor ortodoxe din regat de a se constitui ca stare politică şi a fost 
impulsionat procesul de asimilare a lor în nobilimea regatului. 
Statutul juridic al nobilimii regatului, aşa cum a evoluat în secolul al XV­lea, 
a  fost  codificat  în  Tripartitul  din  1514,  realizare  a  eminentului  jurist  Ştefan 
Werboczi, exponent al nobilimii mijlocii. Documentul afirmă încă de la început 
că nobilii regatului se bucură de prerogativele uneia şi aceleiaşi libertăţi, scutiri 
şi  imunităţi  {una  eademque  libertatis,  exemptionis  et  immunitatis  praeroga­ 
riva) 43 . Cu toate acestea,  actul stabileşte în rândul nobilimii, numită generic  cu 
termenul de populus, două categorii distincte. în prima categorie intrau prelaţii 
(praelati  et  ecclesiarum  rectores),  adică  arhiepiscopii  şi  episcopii  bisericii 
romano­catolice, împreună cu baronii (marii demnitari) şi magnaţii {barones et 
caeteri  magnates).  în  cea  de­a  doua,  toţi  ceilalţi  nobili  şi  fruntaşi  (nobiles  et 
proceres) din regat. Diferenţa juridică între cele două categorii este exprimată 
limpede  prin  homagiul  (preţul  sângelui)  fixat  fiecăreia:  100  de  mărci  pentru 
prelaţi şi baroni, 50 de mărci pentru ceilalţi nobili 44 . 
Din rândul baronilor făceau parte, în ordine, palatinul, judele Curţii, banul 
Dalmaţiei, Croaţiei şi Slavoniei, voievodul Transilvaniei şi  comite al secuilor, 
banul  Severinului,  marele  vistier,  marele  postelnic,  marele  paharnic,  marele 
stolnic, marele comis, comiţii de Timiş şi Pojon (Bratislava) 45 . Este interesant de 
remarcat  că instituţia  familiarităţii  nu  apare  în  Tripartit  şi  nici  în  alte  legi  şi 
decrete. Spre deosebire de vasalitatea occidentală, reglementată prin contractul 
vasalic, aceasta nu avea un caracter juridic. 
39 
D e c r e ta  I ,  p .  1 3 4 : „  .. .u n iv e r s i v e r i n o b ile s  i n tr a  te r m in o s  r e g n i  n o ş tr i c o n s tit u t i,  e ti a m   in 
te nutis duc a libus sub inc lusi one  te rminorum ipsius re gni  e xi ste nte s sub  una  e t  e a de m libe rt a te 
gr atule nt ur." 
40 
Fiige di,  Adelsnation,  p. 152. 
41 
I.  Ki ss Rugonfa lvi, a pud Klein,  M ort  nobili um,  p. 11 2. 
42 
Ve z i ,  ma i  n o u ,  p ă tr u n z ă to a r e a  a n a l iz ă  a   lu i  Pa p a c o s te a ,  U n  n o u  i z vo r ,  p . 7 6 ­ 9 6 . D e  a s e me 
n e a ,  M .  H o lb a n ,  D e p o s e d ă r i  în  H a ţ e g  ş i  D e p o s e d ă r i   în   B a n a t. 
43 
Tripartitum, I, Tit. 2, art. 1, p. 58. 
44 
Ibidem, art. 2, p. 59. 
45 
Ibidem, Tit. 94, p. 220­221. 

58
 Nobilii erau socotiţi mădulare ale Sfintei Coroane {membra Sacrae Coronae 
esse censentur), erau creaţi şi se subordonau numai regelui încoronat legitim 
(principis legitime coronati)* 6 , după cum regele era ales numai de către nobili 
(neque  enim  princeps,  nisi  per  nobiles  eligitur)*"''.  Adevărata  nobilitate  se 
dobândeşte  prin  îndeletnicirea  militară  {exercitia),  prin  fapte  strălucite 
(praeclara  facinora)  şi  alte  virtuţi  şi  se  consacră  prin  danie  regală 
(possessionaria donationef*. Regele putea acorda nobilitatea unor oameni de 
condiţie plebee chiar şi fără danie de pământ 49 , precum existau şi alte căi: praefi­ 
cium, adopţiune ş.a., tot cu acordul regal. Nobilitatea este, evident,  ereditară 50 . 
Codul prevede, de asemenea, cele patru libertăţi speciale sau privilegii nobiliare: 
1) să fie condamnaţi numai pe cale judecătorească; să nu poată fi, altfel, reţinuţi 
de nimeni, cu excepţia pricinilor criminale; 2) nu sunt supuşi nimănui în stat, 
decât principelui încoronat legitim; 3) sunt scutiţi de plata oricărei contribuţii în 
cuprinsul regatului; obligaţi numai la apărarea militară a ţării, şi 4) au dreptul 
legitim de a se opune oricui ar încerca să le încalce privilegiile (ius resistendi), 
după cum statua însăşi „Bula de aur" 51 . 
La fel ca în Polonia, în regatul ungar nu s­au constituit stări social­juridice 
după modelul clasic vest­european, deşi o evoluţie către regimul de stări este 
absolut evidentă în secolul al XV­lea, către sfârşitul domniei regelui Sigismund 
de Luxemburg. Puterea centrală era nevoită să­şi asocieze la guvernare dieta, 
organul reprezentativ al nobilimii, în cadrul căreia s­au conturat două ordine 
distincte: magnaţii (marea nobilime, baronii, clerul înalt) şi nobilimea mijlocie 
(ung: koznemesseg) 52 . 
Dieta şi­a consolidat autoritatea în condiţiile numeroaselor schimbări, inter­ 
regnuri şi minorate dinastice (1437­38, 1440, 1444­45, 1457­58), agravate de 
conflictele  interne  şi  pericolul  extern.  Guvernarea  lui  Iancu  de  Hunedoara 
(1446­1453) a marcat începutul unei politici de primenire a aparatului de stat cu 

46 
ftidem,Tit.4,art. l,p. 63. " 
Ibidem,TH.  3,art.  7,p.  62. 
48 
ftidem,Tit.4,p.62­63. 
49 
Ibidem,Til. 6, p. 64. Totuşi, până la mijlocul secolului al XV­lea statutul nobiliar era condi­ 
ţionat de stăpânirea legitimă a unei proprietăţi nobiliare (MTort. p. 173­174) 
51 
Ibidem, Tit. 9, art. 1­5, p. 67­70; Timon, Rechtsgeschichte, p. 575­589. 
52 
Pentru termenul maghiar modern în istoriografia română s­au întrebuinţat atât termenul 
„nobilimea de rând" (Fr. Pali, în AHC, I­II, 1958­1959, p. 385), „nobilimea provincială" 
(Mureşan, Iancu, p.126), cât şi cel de „nobilime mijlocie" (Pascu, Voievodatul III, p. 65­70). Pre 
ferăm pe acesta din urmă nu doar fiindcă traduce mai exact literal pe cel maghiar, ci şi întrucât 
exprimă mai precis gruparea nobiliară ale cărei interese le promovează respectivul „ordin", anume, 
fruntaşii nobilimii provinciale. Pentru regimul de stări, a se vedea la capitolul următor 3.3.4. 
Instaurarea regimului de stări şi centralizarea statală. 

59'
elemente noi, capabile şi ambiţioase,  din straturile de jos ale nobilimii, legate 
direct de persoana celui ce întruchipa autoritatea centrală. Această politică,  de 
mare  mobilitate  socială  în  rândurile  aristocraţiei 53 ,  s­a  accelerat  în  timpul 
domniei lui Matia Corvin, venit la tron în 1458, ca urmare a unui triumf al nobi­ 
limii mijlocii asupra magnaţilor. Acesta a promovat o politică de centralizare 
statală, lichidând opoziţia oligarhiei, reducând rolul dietei şi, ceea ce este mai 
evident, provocând o înnoire masivă a aparatului de stat, inclusiv a baronilor, cu 
elemente ridicate din straturile inferioare ale nobilimii. 
Politica socială a regelui Matia nu a reprezentat şi un triumf real în plan poli­ 
tic al acelor secţiuni ale nobilimii care l­au impus la tron. Noii baroni au realizat 
destul  de  rapid  sinteza  cu  vechea  aristocraţie  şi,  împreună,  vor  domina  viaţa 
politică a statului ungar întreaga perioadă cuprinsă între 1490­1526, cunoscută şi 
ca epoca domniei baronilor. în această privinţă, chiar dacă „ordinul" nobilimii 
mijlocii şi­a făcut simţită prezenţa, evoluţia Ungariei diferă simţitor de cea din 
Polonia,  unde  şleahta  a  reuşit  să  ţină  în  frâu  tendinţele  hegemonice  ale  marii 
nobilimi. 
La fel ca în Polonia, nobilimea din Ungaria (nobiles regni, nobiles hungari) 
s­a constituit ca o naţiune politică, asigurând unitatea unui stat compozit, alcătuit 
din ţări şi regiuni diverse, cu evoluţie autonomă şi instituţii specifice. Caracterul 
naţiunii nobiliare era dat de către nobilii aparţinând poporului alcătuitor de stat, 
care şi­au asigurat prin dominaţie şi asimilare o majoritate evidentă în structura 
clasei  conducătoare  a  unui  stat  în  care  numeric  maghiarii  se  aflau  într­o 
minoritate flagrantă 54 . Limba dominantă a naţiunii  nobiliare  era cea maghiară, 
iar  religia  ei  —  catolicismul.  Tripartitul  constata  explicit  acest  particularism, 
care se reflecta inclusiv în statutul juridic, compoziţia şi modul de manifestare al 
nobilimii din acele regiuni: „Este bine stabilit că, de multă vreme legile aprobate 
şi obiceiurile regatelor Dalmaţiei, Croaţiei, Slavoniei şi Transilvaniei diferă în 
anumiţi  termeni  şi  articole  de  legile  şi  obiceiurile  patriei  noastre,  adică  ale 
acestui regat al Ungariei; chiar ale unor comitate, în mod separat şi distinct, de 
ale altor comitate; ba chiar, de însăşi curtea regală sunt luate în seamă anumite 
obiceiuri venite din afară în locul legilor" 55 . 
Formele  nobiliare regionale  din  regatul  ungar  erau întotdeauna produsul 
unui particularism de natură politico­administrativă sau etnică, cu rădăcini 

53 
Fiigedi, Arisztokrdcia mobilitdsa; Kubitiyi, Bărok. 
54 
Pop, Structura etnică. 
? 5  Tripartitum,  III,  Tit.  2,  p.  524:  „Quia  leges  dudum  approbatae  ac  consuetudines 
praedictorum  regnorum  Dalmatiae,  Croatiae,  Sclavoniae  et  Transylvaniae  certis  in  terminis  et 
articulis a nostrae patriae, regni scilicet huius Hungariae, legibus et consuetudinibus discrepare; 
nonnulli etiam comitatus, distinctim ac separatim ab aliis comitatibus;  imo  etiam ab ipsa curia 
jegia certas consuetudines, utcunque inductas, loco legum observare videntur...". 

60
străvechi. Ele aparţineau fie slavilor şi românilor autohtoni expuşi cuceririi, fie 
grupurilor colonizate, încadrate în sistemul privilegiilor (secui,  saşi, cumani). 
Din rândul tuturor acestora s­au desprins în permanenţă elite, mai mult ori mai 
puţin numeroase, rămase sau nu în cadrul teritorial­etnic respectiv, în funcţie de 
timp şi loc, care au primit confirmarea regală în cadrul superior al nobilimii re­ 
gatului.  Nu este mai puţin adevărat faptul că impactul  instituţiei nobiliare cu 
elitele acestor popoare au produs şi forme specifice, unele de tranziţie, în peisa­ 
jul social al epocii. Pe de altă parte, specificul dezvoltării societăţii medievale, în 
primul rând particularismul local, a permis contingentelor nobiliare în discuţie 
să­şi menţină multă vreme o fizionomie proprie în pofida mediului dizolvant 
nobiliar, catolic şi predominant maghiar 56 . 

2.6. NOBILIMEA CROATĂ 
Dintre toate teritoriile ocupate de către regatul ungar, Croaţia, cu provinciile 
adiacente Slavonia şi Dalmaţia, a fost singura preluată oarecum legitim în primii 
ani ai secolului XII, prin valorificarea unei pretenţii de succesiune dinastică la 
tronul croat. Chiar dacă îndelung invocatele  „Pacta conventa"  din 1102 sunt 
contestate astăzi de către istoriografie (L. Hauptmann, N. Klaic) 57 ,  rămâne un 
fapt că acest stat s­a alăturat Ungariei sub forma unei uniuni personale, cu înscri­ 
erea sa în titulatura regilor ungari. în fruntea Croaţiei­Slavoniei a fost numit un 
ban, ca beţiilor regal şi situat între primii patru demnitari"ai regatului; în acelaşi 
timp, s­au păstrat şi dezvoltat instituţiile proprii, cu respectarea unor prerogative 
de  suveranitate  regală:  impozitarea,  politica  externă,  dreptul  de  donaţie  de 
pământ. 
Evoluţia particulară a feudalităţii croato­slovene în cadrul regatului ungar, în 
esenţă recunoaşterea statutului nobiliar şi constituirea unei stări proprii, a fost 
favorizată şi de predominarea timpurie a catolicismului în aceste regiuni. 
După originea sa, nobilimea croată se împarte, în opinia lui Miho Barada, în 
două categorii: nobilimea gentilică (dedici), în care se încadrează şi „nobilimea 
celor 12 triburi" menţionată în secolul XIV, şi nobilimea  feudală (vlastela), 
având titluri de nobilitate donate de suverani. O nobilime specifică ţărilor croato­ 
slavone  o  formează  aşa­numiţii  „predialişti  regali",  nobili  condiţionări  în 
serviciul cetăţilor 58 . Ajungând cetăţile regale şi chiar comitate întregi în mâini 

56 
Vezi, în acest sens, contribuţiile privind nobilimea românească din cuprinsul coroanei 
ungare şi instituţiile sale în lucrările celor citaţi la capitolul istoriografie. Cea mai cuprinzătoare 
abordare a acestei problematici realizează Şt. Pascu în Voievodatul Transilvaniei, voi. I­IV, însă 
fără o considerare corespunzătoare a statutului nobiliar al elitei româneşti. 
57 
Sudosteuropa­Bibliographie, Kroatien, Sudost­InstitutMunchen, 1992, p. 1335­1336. 
" Bonis, HUbe'riseg, p. 331­357. 

61
private (ex.: familia Frangepan, episcopul de Zagreb ş.a.), predialiştii au ajuns şi 
ei în dependenţa acestora, dar nu ca persoană,  ci ca posesor de pământ aflat în 
dependenţă privată. După o evoluţie sinuoasă, aceşti nobili devin familiarii celor 
mari.  Abia  în  secolul  al  XV­lea  posesiunile  lor  încep  să  primească  dreptul 
nobiliar  deplin  prin  donaţie  regală,  iar  în  timpul  lui  Matia  Corvin  predialiştii 
episcopiei din Zagreb au obţinut recunoaşterea nobilităţii depline, după ce stările 
croato­slovene au certificat  că jurământul şi mărturia acelora valorează cât ale 
adevăraţilor nobili 59 . 
în aceeaşi perioadă începe a se constitui adunarea stărilor croate (Sabor), pe 
baza scaunelor de judecată ale banului Croaţiei. în principiu, puteau participa toţi 
nobilii; în realitate, luau parte comitatele, oraşele libere regeşti, comiţii supremi, 
episcopii,  capitlurile  şi  nobilii  înstăriţi.  Adunarea  stărilor  croato­slavone  a 
adoptat şi un  „Statut" sancţionat de rege,  exprimând regimul autonom al ţării, 
după cum legislaţia ungară, inclusiv Tripartitul, recunosc de fiecare dată când e 
cazul aceste particularităţi. Titlul 3 al Părţii a IlI­a din Tripartit se deschide chiar 
cu următoarea premisă: „Trebuie ştiut că nobilii ţărilor Slavoniei şi Transilvaniei 
în multe împrejurări se bucură şi se folosesc de obiceiuri deosebite (Sciendum 
itaque  est,  quod  nobiles  Sclavoniae  et  Transylvaniae  pluribus  in  articulis 
peculiari consuetudine gaudent et utuntur) 60 

2.7. NOBILIMEA ARDELEANĂ 

Spre deosebire de Croaţia­Slavonia, Transilvania a fost cuprinsă în etape în 
cadrul regatului ungar şi într­o fază în care unitatea voievodatului nu era, pare­ 
se,  deplină,  nici  rangul  său  nu  îndreptăţea  preluarea  titlului  său  în  intitulaţia 
regală 61 . Totuşi, instituţia voievodului Transilvaniei a fost preluată, titularul ei a 
devenit unul dintre marii dregători ai regatului, iar ţara şi­a păstrat integritatea şi 
particularitatea  în  cadrul  coroanei  ungare,  fiind  desemnată  după  împrejurări: 
„părţile  transilvane"  (Partes  transsilvanae)  sau  „ţara  Transilvaniei"  (regnum 
Transylvaniae) 62 . Acest din urmă termen, rangul voievodului, precum şi autono­ 
mia puternică o apropiau mult de statutul „regatului" croato­slavon. 
Prezentarea nobilimii ardelene trebuie să pornească de la faptul fundamental 
al autonomiei voievodatului, de la evoluţia sa constituţională proprie şi compo­ 
nenţa etnică, diferite de restul regatului. 

59 
Ibide m,  p. 352; Maksa y,  op.cit ,  p. 18. 
60 
Tripartitum, p. 529. 
61 
Pentru perioada încadrării Transilvaniei în regat, Istoria României 1998, p. 143­163. 
62 
Lupaş, Realităţi istorice, p. 50­78; Pascu, Voievodatul, I, p. 167­267 şi IV, p. 420­474. 

62
 Originea ei este diversă. în primul rând se situează descendenţii vechilor 
neamuri  de  cuceritori  din  partea  de  nord  a  Transilvaniei:  Zimbor,  Ogmand, 
Calocsa,  Mikola  şi  Borsa,  considerate  „trunchiurile  centrale  ale  nobilimii 
ardelene" 63 .  A  funcţionat  apoi,  în  permanenţă,  o  imigraţie  nobiliară  dinspre 
Ungaria, în primul rând voievozi numiţi, cu familiile şi familiari ai lor, dintre 
care mulţi au obţinut posesiuni şi s­au stabilit aici. După marea invazie din 1241 
au venit în regatul Ungariei şi familii de origine străină, europeană, dintre care 
multe au fost căpătuite în părţile de la răsărit de Tisa. Din această categorie se 
pot  cita  familiile  Akos,  Hermann,  Csâki,  Szal6k­Kendi,  Kokenyes­Radnoti, 
Szobi,  Szecheny  etc,  din  care  unele  au  dat  naştere  altor  ramuri  în  secolele 
următoare 64 . în secolul al XV­lea şi­au extins domeniile în Transilvania propriu­ 
zisă şi nobili români din Maramureş şi Banat: Dragfi, Măcicaş, Dej de Timişel 
ş.a. în al treilea rând, greavii saşi, separaţi de comunitatea lor privilegiată şi 
înnobilaţi,  s­au  asimilat  treptat  nobilimii  ardelene,  mai  ales  după  mijlocul 
secolului al  XIV­lea 65 . Exemplele sunt  destul  de  numeroase: Dragi, Sombori, 
Kajlai, Gereb etc. în al patrulea rând, fruntaşii înnobilaţi ai secuilor, care au avut 
aceeaşi evoluţie ca şi greavii saşi în raport cu comunitatea privilegiată, care i­a 
respins  în  calitatea  lor  de  nobili,  în  cele  din  urmă  asimilându­se  nobilimii. 
Familiile Bencenc, Nemeş, Miko, Kalnoki, Apor, Kezdi sunt cele mai cunoscute, 
în al cincilea rând şi ultimul, ca proces istoric, vin cnezii şi voievozii români, 
ridicaţi  din  rândul  unor  comunităţi  neprivilegiate,  în  împrejurări  specifice 
îndeosebi în veacurile XIV­XV. Asupra lor vom reveni în cuprinsul lucrării. 
Nobilii Transilvaniei făceau parte din nobilimea regatului (nobiles regni), 
erau  şi  ei  creaţie  regală,  în  intervalul  studiat,,  mădulare  ale  Sfintei  Coroane 
{membra Sacrae Coronae), deşi în epoca preangevină,­în perioadele de apogeu 
al lui regnum Transylvanense chiar şi unii voievozi au creat nobili. Privilegiile 
generale ale nobilimii ungare se răsfrângeau şi asupra nobilimii ardelene: Bula 
de  Aur,  privilegiul  din  1351,  Tripartitul  din  1514.  în  acelaşi  timp,  ei  se 
conduceau  după  normele  unui  drept  consuetudinar  specific  (huius  partis 
Transylvaniae  ritum  eî  consuetudinem  ),  căruia  i  se  supun  şi  pe  baza  căruia 
amendează chiar hotărârile dietei ungare 66 . Se remarcă, în primul rând, valoarea 
mai redusă a homagiului nobililor, element definitoriu al nobilităţii, de 66­fi. în 
Transilvania, faţă de 100 în Slavonia şi Ungaria, la nobilii de rând, şi 200 în 
cazul magnaţilor şi prelaţilor, egal în cuprinsul întregului regat. Explicaţia care 
s­a dat acestei scăderi: pedeapsă pentru participarea la revolta din anul 1467 67 , 

63 
Histoire de la Transylvanie, p. 198­199. 
64 
Ibidem, p. 199. 
65 
Miiller, Die Grăven; Klein,  loc.cit.  Recent întreaga problematică, complet şi convingător 
tratată de Giindisch, Das Patriziat. 
66 
Fugedi, Adelsnation, p. 158. 
67 
Mâlyusz,  Nobles of Transilvania, p. 36­37. V. mai jos 4.2.5. 

63
nu pare suficientă,  având în  vedere  multe alte  diferenţe în  chestiuni  de  natură 
juridică şi patrimonială (taxe, gloabe, dote etc). Aceste elemente trimit spre  o 
perioadă mai îndepărtată în timp şi către ideea unei evoluţii distincte a nobilimii 
ardelene, faţă de cea din Ungaria propriu­zisă. Această constatare este întărită şi 
de  diferenţa  de  jurisdicţie  asupra  supuşilor  de  pe  domeniile  proprii,  ceea  ce 
determină nobilimea ardeleană să solicite privilegii repetate, inclusiv la 1457. 
Nobilii  români  utilizau  chiar  la  începutul  secolului  al  XVI­lea  elemente  ale 
dreptului cutumiar românesc, la concurenţă cu dreptul nobiliar 68 . 
în ansamblul nobilimii din Transilvania, nobilii români se distingeau şi prin 
religia lor, valoarea militară, apartenenţa la păturile de jos ale clasei respective şi 
gruparea  teritorială  restrânsă  (Hunedoara,  Cluj).  încadrarea  acestei  clase  în 
structurile  regatului  a  reprezentat  un  obiectiv  prioritar  al  regalităţii,  de  care 
depindea însăşi stăpânirea acestei provincii. Creşterea numerică sub Sigismund 
şi Corvineşti, valoarea militară şi participarea ca un corp distinct în compunerea 
armatei  ardelene  au  impus  definitiv  în  conştiinţa  publică  pe  nobiles  Valachi 
partium  Transylvanarum 69 .  Fenomenul  emergenţei  acestora  în  cadrul  nobilimii 
ardelene mai poate fi comparat, prin consecinţe, în tot secolul al XV­lea, doar cu 
marele transfer de proprietate realizat după înăbuşirea revoltei din 1467. 
în ce priveşte nobilii saşi şi secui, aceştia s­au putut afirma ca atare numai în 
afara comunităţii privilegiate de origine, pe moşiile dobândite prin danie regală 
în  cuprinsul  comitatelor.  Această  situaţie  a  facilitat  asimilarea  lor  rapidă  în 
nobilimea regatului 70 . 
Deşi membri ai Sfintei Coroane, creaţi de rege şi supuşi lui, nobilii ardeleni, 
ca şi  cei  croaţi,  aveau prea puţine legături  cu autoritatea centrală  de la Buda. 
Mandatarul ei, voievodul, un fel de vicerege, în virtutea autonomiei provinciei, 
înlocuia  autoritatea  regală.  El  aplica  aici  poruncile  regale,"prezida  adunările 
nobiliare  şi  scaunul  de  judecată,  conducea  oştirea,  strângea  veniturile,  numea 
comiţii,  castelanii  şi  alţi  dregători  din  jurisdicţia  sa  etc.  Spre  deosebire  de 
Ungaria,  mai  evoluată  sub  acest  aspect,  unde  instituţiile  comitatense  erau 
puternice şi comunitatea nobiliară la acest nivel se manifesta ca atare, socotind 
comitatul drept „patria" sa, în Transilvania organismele autoguvernării nobiliare 
s­au constituit mai întâi la nivel provincial 71 . 
Regimul  de  stări  şi  adunarea  reprezentativă  a  acestora  s­au  cristalizat  în 
secolul  al  XlII­lea,  în  condiţiile  lichidării  autonomiilor  politice  şi  teritoriale 
româneşti dintre Carpaţi şi Tisa, proces desfăşurat în continuarea cuceririi ţării 

68 
Herlea, Justiţia penală ; Istoria dreptului, I, p. 203 şi urm. 
69 
Dr ă g a n ,  R o m â n i i  î n   lu p ta   a n t io to m a n ă  ;   I d e m ,  A s p e c te   . 
70 
G iin d is c h ,  o p . cit. ,  p . 1 0 1 ­ 2 3 2 ; Ja k o ,  E vo lu ţia  s o c ie tă ţii  la  s ec u i  în  s ec o le le  X I V ­ X VJ ,  în  v o i. 
Răscoala secuilor din 1595­1596, Bucureşti, 1978, p. 29­36. 
71 
Fiigedi, Adelsnation,p. 151­157. 

64
de către feudalitatea maghiară. Noile accente ideologice ale cruciadei în răsăritul 
Europei  şi  desprinderea  libertăţilor  româneşti  de  peste  Carpaţi  au  avut  rol 
catalizator în aceste desfăşurări 72 . 
Defecţiunea Maramureşului, independenţa Moldovei şi politica unificatoare 
şi uniformizantă promovată de Angevini au produs noi măsuri restrictive, care au 
impus un control sever al accesului în starea nobiliară. Decretele de persecuţie 
din 1366 adresate în primul rând numeroşilor cnezi şi voievozi români pe cale de 
a dobândi statutul nobiliar au dat lovitura de graţie eforturilor acestei clase de a 
se constitui ca stare şi a pătrunde în congregaţii şi au salvat preeminenţa politică 
şi caracterul eminamente maghiar al nobilimii ardelene 73 . De aici încolo stările 
Transilvaniei se vor afirma atât pe principiul teritorial şi etnic, cât şi pe cel al pri­ 
vilegiilor, la fel ca peste tot în Europa. încercarea insurecţională de la 1437 a 
ţărănimii neprivilegiate de a se impune ca stare a determinat începerea unei noi 
etape în istoria adunărilor de stări din Transilvania 74 . Uniunea celor trei naţiuni 
privilegiate, nobilii, saşii şi secuii, constituită iniţial împotriva pericolului ţărăni­ 
mii răsculate şi a celui turcesc s­a extins la 1459 erga omnes 15  şi se va şi mani­ 
festa ca atare la 1467, împotriva regelui însuşi, ce pornise deja pe calea centrali­ 
zării, manifestând deschis tendinţa de ignorare a adunărilor reprezentative ale 
ţării 76 .  De  fapt,  adunarea  stărilor Transilvaniei,  la  fel  cu  cea  a  regatului,  era 
trecută  în  planul  al  doilea,  în  vremea  domniilor  autoritare  ale  lui  Iancu  de 
Hunedoara şi Matia Corvin, când voievozi precum Ştefan Bâthori (1479­1493) 
guvernau autoritar şi adesea abuziv, în dispreţul privilegiilor. Cu atât mai mult 
s­a consolidat autoritatea ordinelor sub regii slabi din dinastia jagelonă, când 
„Unio trium nationum" s­a întărit şi s­a structurat ca organism al puterii unor 
„părţi" ale regatului, din ce în ce mai autonome şi numite nu întâmplător, tot mai 
frecvent, regnum sau principatus 11 . 

72 
Un răspuns convingător la întrebarea:„Când şi în ce împrejurări au fost eliminaţi românii 
din adunările reprezentative ale Transilvaniei?" aduce Ş. Papacostea într­o carte de referinţă: 
Românii în sec. XIII, p. 144­173. Vezi recent şi Pop, Un privilegiu regal solemn de la 1366. 
73 
Idem, Un nou izvor, p. 88. Brătianu (Les assemble'es, p. 22­23) presupune o legătură între 
dispariţia românilor din congregaţii şi înlocuirea de către Angevini a sistemului recrutării pe 
criteriul etnic cu cel banderial. Cum însă şi în secolul al XV­lea, la fel ca mai înainte, românii 
(Valachi, Nobiles Valachi) formau o componentă distinctivă a armatei ardelene — de altfel el 
însuşi menţionează mai încolo acest lucru (p. 26) —, o adâncire a cercetării în această privinţă 
poate aduce precizări interesante. 
74 
Brătianu, Les assemblees, p. 26­27'. 
75 
[/b.,VI,nr.3198. 
76 
Giindisch,op.rif.,p. 315­319 şi 327­328. 77 
Brătianu, Les assemble'es, p. 34 

65
 2.8. NOBILIMEA SLOVACĂ 
Spre deosebire de Croaţia sau Transilvania, teritoriile din partea nordică 
regatului ungar n­au constituit o autonomie în sensul politic, deşi particularităţi 
regiunii  au  impus  existenţa  unor  instituţii  aparte:  comitatul  perpetuu 
Bratislavei (Pojon), căpitanatul militar al părţilor de sus ale regatului, autonom 
oraşelor miniere ş.a. Aceeaşi particularitate s­a manifestat şi prin existenţa a tr 
categorii nobiliare specifice: „predialiştii" cetăţilor regale din comitatul Trenci 
„fiii iobagilor" din Turoc şi Lipto şi „nobilii­lăncieri" din Scepusia (Zips) 78 . 
Prima  categorie,  nobiles  prediales  din  valea  râului  Vag,  similară  predii 
liştilor din Croaţia­Slavonia,  consta din  nobili  aflaţi pe domeniul cetăţilor. ] 
secolele  XIII­XIV  unii  s­au  ridicat  în  rândul  nobilimii  regatului,  cei  mi 
numeroşi rămânând în serviciul cetăţii, chiar şi după ce aceasta a ajuns în mâii 
private. Această dependenţă a fost generată de apartenenţa la cetate a pământuli 
deţinut  ereditar.  Statutul  lor  era  similar  cu  al  nobililor  de  pe  posesiunii 
episcopale (ex. Bihor), superior cnezilor şi voievozilor români de pe domeniil 
cetăţilor regale sau episcopale. 
„Fiii iobagilor" reprezintă nobilimea specifică a comitatelor Turoc şi Liptc 
având posesiunea pământului condiţionată de serviciul militar 79 . Ei au reuşit s 
scape controlului cetăţii, iar de la jumătatea secolului al XlV­lea erau practi 
asimilaţi juridic nobilimii regatului, constituind un comitat propriu, similar ci 
Maramureşul nostru. 
O situaţie aparte aveau nobilii „de zece lănci" din Zips, de origine probabi 
cabară, constituiţi într­o comunitate privilegiată, un scaun, şi stăpânind pământu 
în chip necondiţionat. Erau scutiţi de obligaţii, în afara celei militare, şi îşi ale 
geau singuri dregătorii {comes nobilium, judex nobilium de Scepus decemlancea 
torum) 80 . 
Pe teritoriul Slovaciei mai exista categoria specială a sculteţilor (scultetus 
Schultheiss),  organizatorii  colonizării  germane  în  nordul  Ungariei  medievale 
care se bucurau de anumite avantaje faţă de masa coloniştilor,  fără a intra în 
categoria nobililor propriu­zişi. Ei aveau situaţie similară până la un punct cu 
cnezii români ai satelor de  colonizare pe  domeniile private,  în  cadrul  marelui 
fenomen  de  „colonizare  rurală"  românească  din  primele  veacuri  ale  evului 
mediu, care au atins şi zone din Slovacia, Moravia şi Polonia 81 . 
La fel cu românii din Transilvania şi Ungaria, nobilii slovaci s­au văzut şi ei 
excluşi din regimul privilegiilor şi stărilor, păstrându­şi local autonomii şi struc­ 
78 
Bonis, op.cit.,p. 358­378. 
79 
Ibidem,p. 367­369. 
80 
Ibidem,p. 369­373. 
81 
Holban, Cneazul în Polonia; Mototolescu,y«5 Valachicum. 

66
turi specifice ca cele menţionate, pe când vârfurile toate s­au asimilat nobilimii 
ungare, cu care, spre deosebire de români, împărtăşeau aceeaşi confesiune. 

2.9. BOIERIMEA ŞI NOBILIMEA ROMÂNEASCĂ 
Indiferent de originea, statutul şi structura ei, clasa stăpânitoare a poporului 
românesc din primele secole ale acestui mileniu pare să fi cunoscut, cu inevita­ 
bile nuanţe regionale, o evoluţie relativ unitară de o parte şi de alta a Carpaţi­ 
lor 82 .0 dovedesc noţiunile de cnez, voievod, jupan, jude şi conţinutul similar al 
acestora, ca şi al altor instituţii ale acestei clase, un sistem juridic aparte, aparte­ 
nenţa la biserica răsăriteană şi aria de cultură slavonă, peste care se suprapun 
stăpânirile politice succesive ale pecenegilor, cumanilor, taratului bulgar  sau 
regatului maghiar. Această evoluţie avea ca finalitate politică constituirea unui 
singur stat, o „ţară românească" , iar organizaţiile politice şi acţiunile politice 
circumcarpatice menite a­1 pune în fapt sunt bine cunoscute. 
0  evoluţie  distinctă a acestei  clase  având  ca  graniţă  Carpaţii, începe în 
secolul al XlII­lea, odată cu afirmarea independenţei statelor româneşti de la est 
şi sud de Carpaţi, în paralel cu un asalt, în acelaşi timp politic şi religios, al 
regatului feudal ungar împotriva boierimii româneşti dintre Carpaţi şi Tisa,  a 
libertăţilor şi instituţiilor sale 83 . 
La mijlocul secolului al XlV­lea situaţia celor două ramuri geografice ale 
boierimii româneşti era decisă. La răsărit şi sud de Carpaţi clasa dominantă îşi 
întemeiase statele sale de sine stătătoare, ţări româneşti, cu domnie neatârnată, 
biserică şi instituţii proprii, pe când în Transilvania, dimpotrivă, sub o presiune 
stăruitoare a întregului aparat al statului ungar şi bisericii catolice, evoluţia clasei 
conducătoare româneşti a fost decisiv deturnată de la drumul ei firesc. Pe arii 
vaste din Câmpia Tisei şi Transilvania acesta a fost cu desăvârşire lichidată. 
Ceea ce a supravieţuit în forme adaptate ni se prezintă ca un hibrid stratificat, 
având  păturile  superioare  asimilate  nobilimii  regatului,  iar  cele  de  la  bază, 
covârşitoare numeric, mai apropiate evoluţiei generale a categoriilor similare de 
peste Carpaţi. în acest tablou, boierimea făgărăşeană deţine o poziţie aparte, 
fiind  cuprinsă  în  nobilimea  regatului,  după  o  evoluţie  de  peste  un  secol  şi 
jumătate în cuprinsul Ţării Româneşti. 
Cum asupra nobilimii româneşti din regatul ungar vom stărui mai pe larg în 
cadrul lucrării, aici ne mărginim la câteva scurte consideraţii. Mai întâi este de 
subliniat apropierea tipologică dintre nobilimea română din Ardeal şi boierimea 
de ţară din Principate, până la începutul secolului al XVI­lea, momentul termi­ 
nus al cercetării noastre. Nu este vorba doar de originea comună, de influenţa 

12 
Vezi sinteza problemei, cu toată bibliografia adiacentă, la Toderaşcu, Unitatea medievală, I. 
83 
Papacostea, Românii în sec. XIII.,p. 172. 

67
apuseană  maghiaro­polonă,  constatată  şi  peste  Carpaţi,  de  dreptul  românesc 
utilizat încă la 1500 în Banat, de religia ortodoxă şi slavonismul cultural, dar şi de 
identităţi în privinţa regimului proprietăţii, mentalităţii şi portului, care l­au făcut 
pe Iorga să se exprime admirativ, la vederea tabloului votiv de la Streisângeor­ 
giu, cu privire la „toată această nemeşime românească de cnezi, nici unguriţi, 
nici  latinizaţi,  nici  trecuţi  la  legea  stăpânilor,  ci  înfăţişând  în  Ardealul  lor  ce 
înfăţişau dincoace ai noştri cei vechi" 84 . O cercetare comparativă aprofundată a 
celor  două  tipuri  regionale  de  feudalitate  românească  ar  putea  aduce  şi  alte 
concluzii interesante în acest sens. 
Nobilimea română s­a afirmat mai ales în cadrul autonomiilor districtuale în 
cuprinsul  unor  comitate,  dispunând  de  instituţii  proprii  (adunarea  nobililor 
<boierilor> şi cnezilor, scaunul de judecată). Unele districte din Banat şi Haţegul 
şi­au consolidat autonomia prin privilegii, Făgăraşul a obţinut recunoaşterea prin 
Statute, iar în Maramureş voievodatul românesc s­a transformat în comitat, cu 
nobilime integral românească 85 . 
Un fapt care nu s­a subliniat îndejuns până acum şi care a favorizat slăbiciu­ 
nea nobilimii româneşti din regatul ungar îl constituie divizarea ei administrativă 
şi  repartizarea  inegală  în  cuprinsul  Transilvaniei.  în  Transilvania  ea  domina 
numeric  doar  în  comitatul  Hunedoara  şi  districtul  Făgăraşului  şi  era  prezentă 
vizibil în regiunile muntoase ale comitatelor Cluj şi Turda. în restul Transil­ 
vaniei era nesemnificativă numeric sau lipsea  cu desăvârşire. Grosul nobilimii 
româneşti  se  găsea  în  comitatele  ţinând  de  Ungaria:  Caraş­Severin,  Timiş, 
Maramureş, Arad, Zarand, Bihor, iar dintre unităţile administrative cu majorităţi 
nobiliare româneşti o contingenţă teritorială exista doar între Banatul Severinului 
şi Hunedoara­Haţeg, aflate totuşi în „ţări" diferite 86 . Pe de altă parte, se constată 
o diferenţă marcantă de statut juridic între aceste regiuni, între nobili „adevăraţi" 
şi nobili condiţionări (în rândul cărora se integrau şi boierii făgărăşeni), nobili 
grupaţi în districte privilegiate şi nobili răspândiţi în comitate. 
Este  de  remarcat,  de  asemenea,  eflorescenta  acestei  clase  în  secolul  al 
XV­lea, sub Sigismund şi Corvineşti, în condiţiile afirmării lor excepţionale în 
războaiele  cu  turcii  şi  ca  suport  al  politicii  interne  de  centralizare  statală  a 
regatului ungar 87 . în mod oarecum neaşteptat, nobilimea românească nu are nici 
un  rol  în  afirmarea  autonomiei  Transilvaniei  în  această  epocă;  dimpotrivă,  în 
temeiul unor raporturi stabilite în vremea Angevinilor şi amplificate sub Corvi­ 
neştii ridicaţi din rândurile lor, nobilii români au manifestat un ataşament fără 
84 
Iorga, Cea mai veche ctitorie, p. 164. 
85 
Pascu, Voievodatul, III, p. 351­572 şi IV, p. 13­68; mai recent, excelenta monografie a lui 
I.­A.Pop, Adunările cneziale. 
86 
Vezi mai jos subcap. 5.6. Repartiţia teritorială. 
87 
Drăgan, Aspecte, p. 905­514. 

68
fisură faţă de puterea centrală. 
în  fine,  juridic,  ei  erau  consideraţi  ca  făcând  parte  din  naţiunea  nobiliară 
ungară,  iar  apartenenţa  la  confesiunea  catolică,  teoretic,  constituia  o  condiţie 
legală  sine­qua­non. în realitate, ortodoxia  şi  expresia ei  culturală,  slavonismul, 
erau prezente peste tot, iar unirea decretată la Florenţa şi recunoscută şi de regele 
Vladislav, la 1443, a favorizat,  desigur, stăruinţa în legea românească la o  parte 
a  acestei  categorii,  după  cum  a  putut  încuraja,  de  asemenea,  translaţia 
vârfurilor 88 . 
în  Ţara  Românească  şi  Moldova,  după  realizarea  unităţii  statale  a  avut  loc 
ridicarea  unei  categorii  privilegiate  de  stăpâni  de  pământ  şi  dregători  purtând 
numele,  ce  va  deveni  generic  pentru  întreaga  clasă,  acela  de  boieri,  „nobilime 
privilegiată  de  domnie  cu  carte  domnească" 89 .  Acest  proces  este  similar  şi 
aproape  simultan cu ceea  ce  se petrece cu cnezii români în vremea  Angevinilor, 
însă evident cu rezultate diferite. 
Cnezimea  „prestatală"  a  constituit  sursa  fundamentală  a  clasei  boiereşti  în 
ţările  române  extracarpatice,  după  cum  o  dovedeşte  fără  echivoc  persistenţa 
acestei categorii de posesori de pământ şi supuşi alături de boierime, în tot cursul 
secolului al  XV­lea în  Ţara  Românească. în  Moldova  categoria  dispare  până la 
mijlocul acestui secol 90 . 
0 altă  categorie  de  boieri  provenea  din  Transilvania,  din familiile  şi  cetele 
descălecătoare, cum e cea cunoscută, maramureşană,  pentru  Moldova.  Prin acest 
transfer  de  feudalitate  românească  peste  Carpaţi  s­au  transpus  şi  influenţe  feu­ 
dale dinspre regatul ungar, ca şi terminologie specifică, aşa cum este „nemeşul" 
în Moldova 91 . De fapt, influenţa feudalismului apusean în ţările române de la sud şi 
est  de  Carpaţi  este  un  fapt  îndeobşte  admis 92 ,  fiind  explicabil  prin  relaţiile 
complexe  dintre  aceste ţări  şi  a  boierimii  româneşti, în  speţă,  cu  statele.feudale 
ungar şi polonez. 
Influenţa  bizantină  în  definirea  trăsăturilor  feudalismului  românesc,  a  orga­ 
nizării de  stat  şi, implicit a clasei  boiereşti, direct  sau  mediat prin  statele  slave 
interpuse,  este  iarăşi  de  domeniul  evidenţei,  fiind  o  componentă  de  bază  a  sin­ 
tezei creatoare medievale, în ce priveşte structura socială şi instituţională a ţărilor 
române 93 . 

88 
Lupşa,  Biserica ortodoxă,  p. 74; m ai nou, kusu,  Preoţi din Haţeg  şi idem,  Un formul ar, 
p. 166. V. mai jos 4.2.7.  \ 
89 
Panaitescu,  Istoria culturii,  p. 180. 
90 
Pop, Adunările cneziale,p. 38—43. 
91 
0 analiză detaliată, la Gonţa,  Satul în Moldova,  p. 267­275. 
92 
Brătianu,  Sfatul domnesc,  p. 61. 
93 
Georgescu,  Bizanţul şi instituţiile româneşti,  p. 37­84. 

69
 Structura  boierimii  româneşti  în  secolele  XIV­XVI  urmează  în  linii  mari 
modelul binar european: barones — milites, categorii privilegiate în măsură de a 
se constitui în stări. Astfel sunt boierii — curtenii (vitejii mai devreme, roşii mai 
târziu), după cum avem în Ungaria magnaţii şi nobilimea mijlocie sau magnaţii 
şi şleahta în Polonia 94 . Alături de aceste două, formând pătura superioară, boieri­ 
mea românească cuprindea şi alte categorii de stăpâni de pământ, dregători şi 
oşteni, cu stare materială şi privilegii mai restrânse. 
Clerul românesc participa prin mitropolit la sfatul domnesc şi la adunarea 
ţării (mitropolitul, episcopii, stareţi), însă fără a se constitui într­o stare, cu atât 
mai mult cu cât nici în statele catolice vecine, Polonia şi Ungaria, acest fapt nu 
s­a petrecut, clerul înalt ataşându­se magnaţilor. La fel ca acolo, orăşenimea din 
ţările române, comparativ mult mai slabă, nu participă la adunările de stări, decât 
rarisim, în Moldova, la chemarea domnului, cu ocazia discutării unor probleme 
specifice 95 . 
Boierimea poartă, în statutul şi manifestările ei, pecetea slabei dezvoltări a 
feudalismului românesc, caracteristică de altfel unei mai largi arii est­ şi sud­est 
europene. Comparativ cu nobilii unguri şi polonezi până la începutul veacului al 
XVI­lea,  boierii  români  n­au  reuşit  să  posede  domenii  puternice  şi  imunitate 
deplină, nici să­şi consfinţească privilegiile de stare în acte scrise ori să impună 
naşterea unui „regim nobiliar" prin intermediul adunărilor de stări. în schimb, ea 
a izbutit, prin jertfe  uriaşe,  ceea  ce  n­au reuşit boierimea  rusă apuseană,  cele 
slave din Balcani şi cea bizantină şi chiar mândra nobilime ungară: să salveze 
statalitatea  românească  în  faţa  tăvălugului  turcesc,  constituind  la  Dunăre  şi 
Carpaţi o poartă de netrecut a civilizaţiei europene 96 . 

2.10. CONCLUZII 
între mijlocul secolului al XlV­lea şi începutul celui de­al XVI­lea în spaţiul 
central şi est­european s­au definitivat structurile sociale proprii feudalismului, 
în varianta sa atenuată în raport cu feudalismul „clasic" din Apus. 
Clasa  dominantă,  nobilimea  sau  boierimea,  şi­a  consolidat  poziţiile  în 
societate prin privilegii, instituţii şi alianţe, atât în raport cu masa locuitorilor 
căzuţi în serbie, cât şi cu puterea centrală, pe care reuşeşte să o contrabalanseze 
ori chiar să o domine. 
S­au  cristalizat  în  această  perioadă  stările  sociale  şi  s­au  pus  bazele 
regimului reprezentativ de stări, făurindu­se, cu deosebire în Polonia, premisele 
regimului nobiliar de mai târziu. Juridic, în ţările pomenite, nobilimea este una 

94 
Br ă t ia n H ,  S fa tu l d o mn es c ,  p .  7 2 . 
95 
Ibidem,p.  175. 
96 
Papacostea, Statul românesc XIV­XVI. 

70
 ■ 

singură, egal creată şi subordonată suveranului ţării, care este şi unicul suzeran. 
Relaţiile  feudo­vasalice  de  tip  apusean  sunt  aici  suplinite  de  relaţia  de  tip 
clientelar sau patronal a familiarităţii sau slujbei. 
Dintre statele din zonă doar în Ţara Românească şi Moldova boierimea avea 
un caracter etnic, aparţinând covârşitor, prin origine, poporului creator de stat. în 
Ungaria şi Polonia s­au constituit naţiuni nobiliare în sens politic, înglobând într­ 
un singur corp, privilegiat, elitele nobiliare ale tuturor popoarelor cuprinse sub 
coroanele respective. Obligate să adopte catolicismul oficial şi dominate puternic 
de către nobilimea popoarelor creatoare de stat, aceste elite se vor asimila treptat, 
■ 
începând de la vârf, naţiunii maghiare, respectiv poloneze. Trebuie disociat în 
permanenţă între asimilarea în sens juridic, care era deplină, de regulă, încă din 
momentul actului regal de înnobilare, şi asimilarea în sensul etnic, care presu­ 
pune un proces îndelungat şi complex şi nu cuprinde în intervalul considerat de 
noi decât vârfurile. Se disting încă foarte bine în această perioadă sub emblema 
generală a „naţiunii nobiliare" componentele sale etnice, care se manifestă sub 
forma unor „solidarităţi" specifice. Şi­a păstrat mai bine identitatea boierimea 
din ţările ruseşti, cuprinse în statul polono­lituanian, care a obţinut recunoaşterea 
de principiu a egalităţii juridice cu nobilimea poloneză şi a confesiunii ortodoxe 
în urma unirii religioase proclamate la Florenţa în 1439; de asemenea, nobilimea 
croato­slovenă, de religie catolică într­un stat cu largă autonomie, subordonat 
coroanei maghiare. 
■ 

71 
 CAPITOLUL III 
TRANSFORMĂRILE ECONOMICE, POLITICE ŞI 
CONFESIONALE DIN TRANSILVANIA ŞI UNGARIA ÎN 
SECOLUL AL XV­LEA ŞI LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI 
AL XVI­LEA ŞI IMPLICAŢIILE LOR SOCIALE 

Fenomenul  social  în  cadrul  căruia  se  integrează  problematica  nobilimii 

româneşti nu poate fi disociat de ansamblul componentelor vieţii social­eco­ 
nomice, politice şi religioase din Transilvania şi Ungaria din această perioadă. 
O  dată,  datorită  influenţei  directe  şi  indirecte  asupra  dinamicii  fenomenului 
social al celorlalţi factori componenţi ai sistemului, iar în al doilea rând, având 
în vedere participarea tuturor acestor factori: economic, politic,  militar, confe­ 
sional,  cultural la definirea profilului nobilimii româneşti.  Alături de factorii 
interni,  precumpănitori,  factorul  extern  a  jucat  la  rândul  său  un  rol  deloc  de 
neglijat, variabil ca intensitate, însă constatabil cu evidenţă în modelarea unor 
evoluţii  interne  ale  regatului  ungar,  inclusiv  din  domeniul  vieţii  sociale  şi 
politice. Presiunea Imperiului otoman, deşi nu e singurul factor de acest gen — 
ar  mai  putea  fi  citat  Imperiul  habsburgic  —  este  singura  care  a  pus  în  faţa 
regatului ungar primejdia desfiinţării sale, impunând o reacţie pe măsură. 

3.1. POLITICA EXTERNA A REGATULUI UNGAR 
Primele  două  decenii  ale  secolului  al  XV­lea  au  marcat  pentru  regatul 
ungar abandonarea orientării adriatice în urma pierderii Dalmaţiei în favoarea 
Veneţiei şi revenirea pericolului otoman, îndepărtat temporar după lupta de la 
Ankara din 1402 1 . Turcii au restaurat situaţia de mai înainte, reluând raidurile 
sistematice de pradă în Bosnia, Croaţia, Slavonia şi Banat, practic pe tot fron­ 
tul 2 . Mai mult chiar, prin ocuparea, prin 1417, a Dobrogei, a cetăţilor Giurgiu 

1 
Histoire de la Hongrie, p.104; MTort., p. 154­158. 
2 
Szakăly, Phases, p. 78­80. Cadrul general al problemei otomane în acest secol din 
perspectivă românească, în Istoria României 1998, p. 186­195. 

72
 ^Sf%ffiiăv^l^^p^$ 

şi Turnu şi a unor baze de atac în Bosnia, puterea Semilunei anticipa o nouă 
etapă în asaltul său necontenit asupra Europei creştine. în anul 1420 avea loc 
prima incursiune turcească în Transilvania sub conducerea sultanului Murad, 
care a zdrobit oastea ardeleană a voievodului Nicolae Csâki la 24 septembrie 
sub cetatea Haţegului şi a jefuit ţinutul hunedorean până la Orăştie. In acelaşi 
an era atacată pentru prima dată Moldova, iar în anul următor Braşovul şi Ţara 
Bârsei. Sigismund fiind ocupat cu războiul prelungit şi schimbător împotriva 
husiţilor  în  centrul  Europei,  sarcina  apărării  antiotomane  cădea  pe  seama 
aliatelor regatului: Ţara Românească, Serbia şi Bosnia, aflate în prima linie. 3 
Din partea ungară s­a remarcat îndeosebi armata bănăţeană,  sub corniţele de 
Timiş  Filippo  Şcolari,  formată  mai  ales  din  românii  din  zonă,  apoi  cea  a 
voievodului Transilvaniei. Nicolae  Iorga  susţine  pe  drept  cuvânt,  punând  în 
valoare un document de epocă, cum că „întreaga apărare era, făţiş, în seama 
românilor" din regat 4 . Lupta lor, împreună cu rezistenţa eroică a lui Dan al II­ 
lea, a sârbilor şi bosniacilor, a determinat o consolidare relativă şi temporară a 
poziţiei Ungariei faţă de Imperiul otoman între anii 1422­1427 5 . Un pas mai 
departe pare să fi făcut Sigismund în acest din urmă an, prin intrarea în vigoare 
a tratatului cu fostul despot sârb Ştefan Lazarevici, prin care Ungaria urma să 
preia 17 fortăreţe de pe linia Dunării. Reacţia turcească 1­a obligat însă a se 
mulţumi în cele din urmă cu Belgradul, provocându­i înfrângerea din 3 iunie 
1428 de la Golubaţ, unde, alături de rege, s­a aflat şi domnul muntean Dan al 
IMea cu oastea sa. în tratatul turco­ungar din anul următor turcii impuneau 
recunoaşterea restabilirii autorităţii lor asupra Serbiei şi Ţării Româneşti. 
în disperare de cauză şi vizând planuri expansioniste către gurile Dunării şi 
în Balcani, împăratul­rege încercă relansarea cruciatei la Dunăre prin aducerea 
Cavalerilor teutoni conduşi de Nicolae de Radewitz, numit ban al Severinului 
şi comite al cămărilor monetei regale din Sibiu în anul  1429.  Eşecul acestui 
proiect anacronic, fu provocat nu atât de către turci, cât de românii bănăţeni, 
care refuzară a se supune noilor stăpâni, ale căror mijloace prozelite binecunos­ 
cute le aduceau în memorie inchiziţiile epocii lui Ludovic „cel Sfânt". Apăra­ 
rea vadurilor Dunării şi a Ungariei din această parte rămase în continuare în 
mâna românilor şi a structurilor militare bănăţene şi ardelene. 
Marea  expediţie turcească  din anul 1432 a  obligat Ţara Românească să 
devină  vasală  şi  să  participe  cu  oaste  la  pustiirea  sudului  Transilvaniei  şi 
asedierea Sibiului si Braşovului. 

3 
Cadrul general al problemei otomane în acest secol şi contribuţia românească la războiul 
antiotoman, mai nou, sintetic, Şerban Papacostea în Istoria României 1998, p. 186­195. 
4 
Iorga, Cavalerii, p. 192. 
5 
Szakâly,/oc.dr,p. 80­82.
 începând cu anul 1438 echilibrul precar dintre regat şi otomani s­a năruit. 
Ali­beg, însoţit de Vlad Dracul al Ţării Româneşti, pustia aproape fără împo­ 
trivire sudul unei Transilvanii slăbite de marea jacquerie abia potolită. O nouă 
incursiune avu loc în Secuime în toamna aceluiaşi an. Cetăţile sârbeşti cădeau 
pe  rând,  iar  odată  cu  ocuparea  Semendriei  şi  retragerea  lui  Gheorghe  Bran­ 
covici în Ungaria în august 1439, se încheie practic existenţa statului sârb. Tur­ 
cii au asediat din nou Belgradul şi au pustiit zone întinse din Banat şi sudul Un­ 
garei, în aceste împrejurări extrem de grave intră în scenă exponentul luptători­ 
lor români din regat, Iancu de Hunedoara. Deţinând concomitent funcţiile de 
ban  al Severinului,  voievod  al  Transilvaniei  şi  comite  de  Timiş,  Iancu  avea 
comanda peste provinciile  din  care se  recruta cea  mai  mare  parte a  ostaşilor 
români din regatul ungar, care ţineau eroic de două decenii graniţa dunăreană. 
Dispariţia Iui Sigismund, apoi, la scurtă vreme, a urmaşului său Albert, 
lăsa Ungariei alte două conflicte majore,  care îi vor irosi forţele în deceniile 
următoare: cel cu Casa de Habsburg, care va urmări cu tenacitate drepturile 
sale succesorale, stimulând mereu o partidă dizidentă în regat, şi cel cu husiţii, 
stăpâni multă vreme peste regiuni întinse ale Ungariei de Sus, actuala Slovacie. 
Iancu  de  Hunedoara  a  mobilizat  forţele active  din interiorul  regatului în 
lupta  antiotomană,  a  alăturat  acestora  Ţara  Românească  şi  Moldova  şi  a 
stimulat relansarea cruciadei în lumea creştină catolică, reuşind pentru aproape 
un deceniu să preia iniţiativa strategică în faţa turcilor. Campania din Serbia 
din anul 1441, luptele de pe Ialomiţa din 1442, „campania cea lungă" din Bal­ 
cani, din 1443­1444, expediţiile cruciate de la Varna (1444), de pe Dunăre 
(1445) şi de la Câmpia Mierlei (1448), majoritatea şi cu participare general­ro­ 
mânească, marchează apogeul acţiunii sale militare şi al ascensiunii Ungariei în 
faţa Imperiului otoman. Deşi obiectivul strategic al alungării turcilor din Euro­ 
pa n­a fost atins, aceste acţiuni energice, împreună cu succesul apărării Belgra­ 
dului la 1456, au salvat regatul ungar pentru decenii,  şi cu el civilizaţia euro­ 
peană, de un pericol imens 6 . 
Pentru tânărul rege Matia de Hunedoara consolidarea domniei în primii săi 
ani a însemnat,  între altele,  soluţionarea momentană a celor trei conflicte de 
ordin extern amintite 7 . Mai întâi a reuşit să rezolve problema husită obligând 
pe conducătorul răsculaţilor Jan Giskra să predea cetăţile şi întinsul teritoriu 
din Slovacia pe  care  le  stăpânea în schimbul  domeniilor  cetăţilor Şoimuş şi 
Lipova. După mai bine de cinci ani de conflict, la 19 iulie 1463 se încheie pace 
cu  împăratul  romano­german  Frederic  III,  mijlocită  şi  sancţionată  de  către 
papă. Ungaria recăpăta coroana regală şi oraşul Şopron pentru 80.000 de florini 
6 
Mureşan, Iancu, passim. 
7 
Ele rămân o constantă a politicii externe maghiare pe tot parcursul domniei sale 
(V. MTort., p. 253­263). 

74
 1
şi  obţinea  alianţă  antiotomană;  în  schimb,  Frederic  păstra  stăpânirea  unor 
târguri şi posesiuni ungare  din zona de  frontieră, titlul regal  cu  moştenirea 
tronului în cazul morţii lui Matia fără moştenitor legitim 8 . 
Cât  priveşte  raporturile  cu  Imperiul  otoman,  primii  ani  de  domnie  nu 
păreau a fi de bun augur pentru Ungaria. Turcii reocupau la 1459 şi lichidau 
pentru secole statul sârb, asediau iarăşi în anul următor Belgradul şi pustiau în 
mod repetat teritorii ale statului maghiar. Deşi a condus în persoană expediţia 
din anul  1462,  până la Braşov,  regele n­a  fost în stare să sprijine rezistenţa 
eroică disperată a Ţării Româneşti conduse de Vlad Ţepeş. O soartă şi mai grea 
îndură Bosnia, care refuzase de asemenea supunerea sub tribut. în mai­iunie 
1463 sultanul ocupa  circa 70 de  cetăţi bosniace,  inclusiv cele  mai puternice 
fortăreţe ale ţării, lichidând practic acest stat, pe când regele Matia Corvin în 
fruntea armatei regale nu cuteza să intre în acţiune.  Ungaria îşi pierduse cu 
totul  centura  de  protecţie  formată  de  state  vasale  dinspre  turci,  rămânând 
singură în faţa duşmanului. încheierea păcii cu Austria în vara aceluiaşi an şi 
larga susţinere internaţională îi permiteau lui Matia Corvin să întreprindă în 
anii 1463 şi 1464 cele mai ample acţiuni ofensive antiotomane din timpul dom­ 
niei sale, neegalate nici chiar în epoca următoare până la căderea Ungariei, în 
anul  1526. între  octombrie­decembrie  1463  recucerea  o  parte  importantă  ar 
Bosniei cu fortăreţele Jaice, Kliuci şi Banialuka, punându­se bazele banatului 
Bosniei cu centrul la Jaice. în anul următor armatele ungare rezistau asediului 
sultanului  în  principalele  centre  fortificate  şi  reuşeau  chiar  ocuparea  cetăţii 
Srebreniţa, dar renunţau la Zvornik. Ceea ce a urmat pe acest front până la 
1520 a fost un război static, de poziţii, de­a lungul unei frontiere relativ sta­ 
bile 9 . Regatul dispunea de două linii de apărare între Carpaţi şi Adriatica. Prima 
pornea  de  la  Orşova,  prin  Belgrad,  Şabaţ,  banatul  de  Srebreniţa,  Banialuka, 
Jaice,  până la Klis şi Skradin la Adriatica.  Cea de a doua, mai spre interior, 
pornea din Caransebeş, prin Timişoara, Sirmiu (Srjem), Dubica, Krupa, Bihaci, 
la  Segnia  (Senj)  în  Dalmaţia.  Deşi  conflictele  de  graniţă  au  fost  foarte 
frecvente, iniţiativa fiind de partea turcilor, până la 1514 au avut loc doar două 
rectificări  importante  ale  statu­quo­ului:  la 1476  ocuparea Sabatului,  ultimul 
succes ungar în zonă şi pierderea Srebreniţei la 1512. Presiunea asupra Unga­ 
riei era întreţinută doar prin intermediul trupelor sangeacurilor de graniţă, care 
aveau în faţă garnizoanele ungare, plătite tot mai greu din vistierie, presărate pe 
liniile defensive amintite. 
Priorităţile Imperiului otoman în această perioadă nu se situau în zona 
europeană, ceea ce i­a permis lui Matia Corvin să­şi orienteze politica după 

8 
Histoire de la Hongrie, p.125; MTKron., p. 280. 
9 
Szakâly./oc.cif.p. 98­103. 

75 
1465  spre  centrul  Europei.  La  1468  el  declanşa  războiul  pentru  cucerirea 
Boemiei şi era proclamat rege în anul următor. în conflict s­au antrenat Polonia 
şi Austria, care nutreau de asemenea ideea unui imperiu central­european. Prin 
tratatul  de la Olomouc,  din 1478,  Ungaria păstra Moravia şi Silezia. Printr­o 
diplomaţie abilă şi  mai cu seamă datorită unei armate redutabile,  formate din 
20.000 de cavaleri, 8000 de pedestraşi, 5000 de care, o artilerie modernă, la 
care se adăugau banderiile nobililor, Matia Corvin reuşea să triumfe în vara lui 
1485 asupra marelui său rival creştin, ocupând Viena şi cea mai mare parte a 
posesiunilor austriece. La moartea sa,  cuceririle europene,  obţinute cu  preţul 
renunţării  păgubitoare  la  o  politică  activă  în  Balcani,  au  fost  pierdute,  iar 
urmaşii săi au renunţat la ambiţii de politică externă în zona central­europeană, 
înscriindu­se fa echilibrul restabilit al acesteia. 
Aparent,  desfăşurările  politice  externe  nu  au  decât  o  influenţă  mediată 
asupra factorului social intern, şi cu atât mai puţin asupra unui segment restrâns 
cum este totuşi cel al nobilimii româneşti din regat. Cu toate acestea, încetarea 
politicii ofensive faţă de turci, raritatea conflictelor de amploare, care să pretin­ 
dă ridicarea generală la oaste şi apelul la categoriile inferioare ale nobilimii, la 
cnezi şi alţi oameni liberi, alături de extinderea sistemului mercenariatului, au 
limitat  şansele  românilor  de  a  accede  la  starea  nobiliară.  Mutarea  direcţiei 
principale  a  politicii  externe  către  Europa  Centrală  a  făcut  ca  să  revină  în 
atenţia  monarhului  şi  instituţiilor  de  stat  ţinuturile  şi  românii  din  nord,  din 
Maramureş,  Bereg  şi  Ugocea,  mai  apropiaţi  de  teatrele  de  operaţiuni. 
„Cruciada"  din  1514,  eşuată  într­un  crud  război  social  intern,  a  fost  ultima 
încercare  de  resuscitare  a  energiilor  populare,  singurele  care  s­au  dovedit 
capabile pe parcursul unui secol, să salveze regatul în faţa valului otoman. 

3.2. MUTAŢIILE ECONOMICO­SOCIALE ŞI DEMOGRAFICE 
Transilvania  cu  părţile  vestice  şi  Banatul,  în  total  18  comitate,  aveau  la 
mijlocul secolului al XV­lea,  după Ştefan Pascu, 1.200.000 de locuitori, cu o 
medie  de  circa  12  locuitori  pe  km  pătrat,  iar  la  sfârşitul  secolului  al  XV­lea 
1.8O9.3OO 10 ,  luându­se în  calcul  graniţele  de  azi  ale  României  (sic!).  Ultima 
cifră  ne  apare  totuşi  exagerată  în  raport  cu  estimările  din  aceeaşi  ultimă 
perioadă ale populaţiei Transilvaniei propriu­zise, la circa 500.000 în 2500 de 
aşezări şi ale celei din întreg regatul la 4.000.000". într­o perioadă de relativă 
stabilitate internă şi progres economic cum a fost intervalul studiat asistăm, 
10 
Voievodatul, II, p. 374,417­418. 
"  Erdely tdrtenete,  I,  p.  401. O estimare  recentă a  lui  Andrăs Kubinyi  dă  cifrele,  mai 
realiste, ale populaţiei regatului la sfârşitul secolului al XV­lea de 2,9­3,4 milioane (MTort., 
p. 279). 

76
 Ii» 

cum e şi firesc, la un spor demografic, detectabil mai ales în fenomenul de 
colonizare rurală, prin roirea satelor, de obicei în cadrul aceluiaşi domeniu sau 
prin colonizarea de populaţie adusă din altă parte, de obicei de peste graniţă. 
Concomitent se produce şi un fenomen invers, de dispariţie a unor aşezări fie 
din motive naturale, ţinând de economia agrară, fie în urma unor violenţe 
(pustiiri turceşti, conflicte între feudali etc). O dată cu satul se mută uneori şi 
stăpânul, pe care nu­1 mai regăsim sub vechea particulă nobiliară, după cum 
găsim nobili „noi", care nu sunt decât membri ai vechilor familii mutaţi în 
noile aşezări, de pe domeniul acestora. Nobilii români din Maramureş, Ugocea 
şi Bereg au recurs la colonizarea unor sate cu ruteni, iar în Banat şi­au făcut 
apariţia coloniştii sârbi, ba chiar membri ai clasei feudale sud­slave, refugiaţi în 
regatul ungar din calea turcilor. Pe lângă habitatul stabil dominant asistăm în 
regiunile cu nobilime românească, ca de altfel în întreaga Transilvanie a epocii, 
şi la o mobilitate socio­demografică specifică Evului Mediu, cu anumite impli­ 
caţii şi asupra nobilimii româneşti din această perioadă. Un fenomen demogra­ 
fic evident în epocă îl constituie cel al creşterii populaţiei urbane, în principal 
pe seama unei migraţii rurale la adăpostul privilegiilor orăşeneşti, prin ridicarea 
unor aşezări rurale la rangul de târguri. Un conflict de interese constant separă 
aceste aşezări, încurajate şi protejate de puterea centrală, de nobilimea din jur. 
Sub aspect structural societatea din regiunile de răsărit ale regatului ungar se 
înfăţişa mozaicată din punct de vedere etnic şi având clasele sociale 
specifice feudalismului central­european 12 . Populaţia românească dă nota 
dominantă a spaţiului imens dintre Tisa şi Carpaţi şi se extinde şi dincolo de 
acel fluviu într­o linie de colonizare cu intensitate descrescândă în toată zona 
subcarpatică din Maramureşul nordic şi Bereg până în Lipto şi Arva din 
Slovacia nordică. în Câmpia Tisei şi pe văile Mureşului şi Someşului îndeo­ 
sebi, dar şi în alte locuri favorabile, în târguri şi oraşe, dovadă a statutului ei 
recent şi în parte privilegiat, este prezentă populaţie maghiară. Ea reprezenta 
peste tot, în ansamblul majorităţii unităţilor administrative de la est de Tisa, o 
minoritate în masa românească. Doar saşii şi secuii în teritoriile lor privilegiate, 
organizate în scaune, au putut întruni majorităţi locale, în raport cu românii 
locuitori peste tot. în unele scaune săseşti ca Orăştia şi Sebeşul, românii aveau 
chiar majoritatea. în secolul al XV­lea, în urma înaintării turcilor în Balcani, se 
produce fenomenul colonizării sârbeşti în Banat şi pe Mureşul inferior, iar în 
Maramureş, Bereg şi Ugocea are loc extinderea aşezărilor rutene. Cu toate 
acestea, Transilvania împreună cu comitatele vestice, Banatul şi Maramureşul 

12 
A se vedea ampla analiză a lui Şt. Pascu, Voievodatul, II, p. 325—494: Populaţia Transil­ 
vaniei între mijlocul secolului al XIV lea şi mijlocul secolului al XVI­lea. 

77
sunt populate în număr covârşitor de români. Proporţia lor, după Ştefan Pascu, 
este între 65 şi 70% 13 . 
Din punct de vedere economic, regatul ungar se prezenta ca un ansamblu 
de regiuni cu grade diferite de dezvoltare, în descreştere de la Apus, litoralul 
dalmat  şi  oraşele  miniere  din  Slovacia  către  sud  şi  răsărit.  Se  apreciază  că 
Transilvania  este  cea  mai  înapoiată  din  punct  de  vedere  economic  şi  social 
dintre provinciile regatului 14 . Această înapoiere are în vedere nu numai o mai 
slabă dezvoltare a producţiei de mărfuri, a gradului de urbanizare şi a altor 
factori  economici,  ci  şi  existenţa  unei  pături  majoritare  de  mici  proprietari, 
nobili şi alţi privilegiaţi, şi numărul redus de mari domenii. Acest fapt şi­a pus 
amprenta  şi  asupra  raporturilor  sociale  din  această  provincie.  Situaţia  din 
zonele de câmpie din Banat şi din Câmpia Tisei era însă sensibil diferită din 
acest punct de vedere,  marile domenii fiind preponderente şi mica proprietate 
mai redusă. La începutul anilor '40 ai secolului al XV­lea  din totalul satelor, 
târgurilor  şi  cetăţilor  aservite,  43%  se  găseau  în  posesia  nobilimii,  12% 
aparţineau bisericii şi abia 5% regelui; 60 de mari familii aristocrate deţineau 
40% din proprietatea nobiliară din regatul ungar 15 . 
în  perioada  cercetată  modificările  esenţiale  în  repartiţia  proprietăţii  se 
petrec mai ales în direcţia redistribuirii ei între marile familii. Hunedorenii, mai 
ales prin Iancu, reuşesc să­şi constituie cel mai întins domeniu din cuprinsul 
regatului,  veniturile  şi  familiarii  din  cuprinsul  acestuia  adăugându­se  la 
resursele  proprii  ale  statului,  ceea  ce  explică  atât  ascensiunea  lor  în  fruntea 
statului, cât mai ales stabilitatea îndelungată a domniilor lor. 
Societatea era structurată pe temeiul privilegiului în modul specific feuda­ 
lismului  central­european 16 .  De  o  parte  sunt  privilegiaţii:  nobilimea,  clerul, 
orăşenimea şi diferitele comunităţi privilegiate. Aici intrau de obicei populaţiile 
şi grupurile colonizate şi urmaşii lor, care şi­au păstrat libertatea secole la rând. 
Aici  se  încadrează  şi  locuitorii  satelor  săseşti  şi  secuieşti,  care  sunt  practic 
singurii din Transilvania care pot fi încadraţi în categoria de „ţărani liberi", ca 
grup social.  Libertatea satelor româneşti  din cuprinsul jurisdicţiilor săseşti a 
fost în permanenţă contestată, deşi românii de aici nu s­au confundat niciodată 
cu iobagii. în districtele româneşti privilegiate raporturile au evoluat mai lent, 
însă tot înspre simplificare, conform dihotomiei feudale. Fiecare din elementele 
componente ale grupării privilegiate este departe de a fi omogen şi prezintă, la 
rândul său, o stratificare adesea atât de profundă, încât este pusă sub semnul 
îndoielii apartenenţa la aceeaşi categorie socială. De pildă, între magnaţii având 

13 
Voievodatul, II, p. 442. 
14 
Histoire de la Hongrie, p. 112. 
l5 
fbidem, p. 117. 
16 
Mtort., p. 299­323, cap. „Transformări sociale la sfârşitul Evului Mediu" 

78
mii de ţărani supuşi şi nobilii de rând cu câţiva iobagi sau chiar fără, de o sesie, 
de  condiţie  de­a  dreptul  ţărănească.  La  fel,  între  prelaţii  bisericii  catolice: 
arhiepiscopi, episcopi, abaţi şi clerul de rând, ca să nu mai socotim aici clerul 
bisericii răsăritene, abia tolerat. La fel, între patriciatul orăşenesc şi sărăcimea 
oraşelor. Această structură dihotomică şi plină de contradicţii s­a manifestat în 
mod specific cu ocazia celor două jacquerii care delimitează epoca cercetată, 
din 1437 şi 1514, când a funcţionat în primul rând unitatea de interese şi nu cea 
de  statut  juridic;  elementele  de  jos  ale  nobilimii,  clerului  şi  târgurilor  şi 
oraşelor, alăturându­se neprivilegiaţilor răzvrătiţi. \ 
în perioada de care ne ocupăm se poate constata o limpezire a structurii 
sociale specifice feudalismului, legislaţia socială se conturează şi se fixează 
pentru  secole  în  codul  Tripartit,  evoluţii  cu  punctul  de  plecare  în  secolele 
precedente  se  desăvârşesc  acum.  Un  exemplu  marcant  îl  constituie  însuşi 
procesul de asimilare a cnezimii, asupra căruia vom reveni cu detalii mai jos. 
Desigur,  structura  bipolară  populus  —  plebs  teoretizată  de  Werboczi  este 
departe de a acoperi perfect o realitate foarte diversă; ea ilustrează însă o etapă 
a evoluţiei sociale, confuziile privind apartenenţa unui grup sau altuia la un 
statut cert fiind aproape excluse. 

3.3. VIAŢA POLITICĂ INTERNĂ 

3.3.1. Evoluţia dinastică; dinastia românească 
Puterea politică în Ungaria acestei perioade a fost împărţită între suveran şi 
reprezentanţii nobilimii, în primul rând ai stării superioare: prelaţii, baronii şi 
magnaţii.  Puterea  oligarhiei  a  fost  pusă  în  cumpănă  de  către  exponenţii 
nobilimii mijlocii şi orăşenimii doar în alianţă cu exponentul puterii executive, 
câtă vreme ridicarea lor la arme pentru salvarea ţării a fost un fapt inevitabil şi 
aproape permanent. 
Succesiunea la tron a rămas o problemă dificilă pentru regatul ungar şi în 
acest fragment de timp, schimbarea suveranului fiind precedată şi urmată de 
războaie civile, minorate şi interregnuri cu urmări importante în plan politic 
intern şi extern. în cele din urmă situaţia era decisă de o grupare oligarhică sau 
alta,  care  rămânea stăpână pe situaţie,  pe  când suveranului i se impuneau 
limitări ale puterii imposibil de ocolit. Matia Corvin însuşi, care a realizat cel 
mai mult în domeniul centralizării de stat, n­a putut să­şi impună autoritatea 
deplină în faţa oligarhiei, cel mult să primenească rândurile acesteia cu oameni 
noi, o vreme mai docili faţă de suveran. 
La  moartea  regelui  Albert,  în  octombrie  1439,  a  început  o  nouă  criză 
dinastică. Magnaţii s­au situat de partea nou­născutului Ladislau Postumul şi a 

79
mamei  sale  regina  Elisabeta,  care  a  predat  împăratului  Friedrich  III  de 
Habsburg  tutela  asupra  regelui  minor  şi  i­a  amanetat  şi  coroana  Ungariei. 
Partida „naţională", a nobilimii  mijlocii, interesată a avea un rege autoritar,în 
frunte  cu  Iancu  de  Hunedoara,  banul  Severinului  şi  palatinul  Laurenţiu 
Hedervări,  a impus  pe  tron  pe  regele  Poloniei  Vladislav,  încoronat  în  vara 
anului 1440 ca regele Vladislav I. Este interesant de constatat cariera lui Iancu 
de Hunedoara  şi  Nicolae  Ujlaki,  banul  de  Maciova,  doi  dintre  „făcătorii  de 
rege" din 1440. Ambii vor ajunge „viceregi", stăpâni necontestaţi peste regiuni 
întinse ale regatului: Iancu, comite de Timiş, voievod al Transilvaniei, căpitan 
al oştirii de la est  de Tisa şi guvernator, iar Ujlaki,  de asemenea,  voievod al 
Transilvaniei, ban al Slavoniei şi, în final, „rege" al Bosniei între 1471­1477. 
Catastrofa de la Varna a lăsat iarăşi regatul fără suveran. După o locote­ 
nentă improvizată condusă de palatinul Hedervări, în perioada de incertitudine 
privind  soarta  regelui,  dieta  din  aprilie  1445  a  instituit  mai  mulţi  căpitani 
regionali, între care se distinge Iancu de Hunedoara, controlând teritoriul imens 
de la răsărit de Tisa. în anul următor, la 5 iunie 1446, în aclamaţiile dietei do­ 
minate de nobilimea provincială Iancu fu ales guvernator al Ungariei, reprezen­ 
tanţii stărilor având grijă să­i circumscrie foarte precis prerogativele. 
Instalarea pe tron  a lui  Ladislau V Postumul în  ianuarie 1453  n­a  dus  la 
consolidarea puterii centrale; dimpotrivă, acest fapt a dat posibilitatea consoli­ 
dării partidei ostile lui Iancu şi adâncirii  disensiunilor interne. La puţine luni 
după dispariţia eroului de la Belgrad, confruntarea celor două tabere capătă o 
formă violentă, iar după decapitarea lui Ladislau de Hunedoara în martie 1457 
a început războiul civil, peste capul unui rege simplă marionetă în mâinile unei 
grupări interesate. Moartea lui şi victoria militară a partidei hunedorene, con­ 
dusă de soţia Elisabeta şi de cumnatul lui Iancu de Hunedoara, Mihail Szilăgyi, 
raliind nobilimea din jumătatea răsăriteană a regatului şi forţele armate de pe 
frontul sud­estic antiotoman, au deschis calea pentru alegerea de către dieta din 
ianuarie 1458, sub presiunea armatei corvineşti, a celui de­al doilea fiu al lui 
Iancu pe tronul Ungariei. 
începuturile domniei lui Matia, până la încoronarea din 1464, au fost mar­ 
cate de importante dificultăţi, create de minoratul regelui, lupta împotriva oli­ 
garhilor anarhici, eforturile de a obţine coroana de la Habsburgi şi odată cu ea, 
legitimitatea  deplină.  Stările,  atât  în  dieta  electivă  din  1458,  cât  şi  în  cea  a 
încoronării din 1464, au impus regelui, ce anticipa încă din primul an o domnie 
energică, limitări clare ale prerogativelor sale şi recunoaşterea tuturor libertă­ 
ţilor nobilimii. 
Deşi fiul său natural, ducele Ioan Corvin, avea totuşi ceva mai multă legiti­ 
mitate la tronul ungar decât avusese el însuşi, regele Matia n­a reuşit să­şi asi­ 
gure succesiunea, Ungaria căzând din nou în marasmul pernicios al războiului 

80
civil în anul 1490. A învins în cele din urmă, după câteva luni,  partida care 
susţinea  candidatura regelui Cehiei,  Vladislav Jagello, Vladislav al II­lea al 
Ungariei,  care  acceptă  la  31  iulie,  condiţiile  magnaţilor,  ce  îi  răpeau  orice 
posibilitate de guvernare  efectivă. Regatul ungar căzuse cu totul la discreţia 
oligarhiei. 
Se pune aici problema dacă, şi în ce măsură, aceste dese şi frecvente crize 
dinastice şi de autoritate au influenţat în vreun fel structura socială şi, în speţă, 
nobilimea  românească.  La  prima  vedere,  influenţe  directe  nu  par  a  fi. 
Aparţinând prin excelenţă păturilor inferioare ale nobilimii, românii nobili au 
împărtăşit soarta acesteia, de victime ale anarhiei feudale din acele perioade 
sau  de  câştigători  ai  anumitor  avantaje  în  calitate  de  soldaţi  în  tabăra 
învingătorului:  nobilitate  deplină,  danii,  scutiri,  privilegii,  prăzi  de  război, 
funcţii.  Fruntaşii  lor  au  participat  desigur  şi  la  dietele  în  care  nobilimea 
mijlocie s­a impus  în  faţa  magnaţilor.  Un singur  fapt este  foarte  evident în 
privinţa implicaţiilor asupra nobilimii româneşti, anume instaurarea dinastiei 
româneşti a Corvineştilor,  faptul că din 1440,  ba chiar din 1438, şi până la 
1458, românii s­au situat mereu de partea forţelor care au cucerit puterea în 
regatul ungar.  în  măsura în  care Iancu  de Hunedoara  a  fost reprezentantul 
grupării nobilimii româneşti din Hunedoara şi Banat, în aceeaşi măsură aceasta 
a şi profitat de poziţiile sale preeminente în statul ungar, iar faptul acesta este 
mai mult decât evident. 
3.3.2. Principalele momente şi fenomene ale vieţii politice interne 
Viaţa politică internă a regatului ungar, în decursul celor trei sferturi de 
veac cercetate, reflectă profundele contradicţii care măcinau din interior acest 
stat şi care îl vor duce la prăbuşire la mai puţin de patru decenii de la epoca sa 
de apogeu, înregistrată în timpul domniei lui Matia Corvin. 
a) răscoala de la Bobâlna. Prima dintre ele, pe care o remarcăm aici este 
definitorie pentru societatea feudală, cea dintre feudali şi ţărănimea dependen­ 
tă. Perioada pe care o cercetăm este limitată de două puternice răscoale ţără­ 
neşti: cea numită „de la Bobâlna" din anii 1437­1438 şi războiul ţărănesc din 
1514, a căror amploare în răstimp de numai 77 de ani vădeşte o profundă rup­ 
tură socială, cu consecinţe uşor previzibile pentru statul ungar. 
Procesul de feudalizare după modelul apusean realizase progrese impor­ 
tante în Transilvania, mai ales în părţile sale centrale şi nordice, aflate de secole 
în posesia nobilimii maghiare şi a bisericii catolice, dependenţa ţărănimii faţă 
de stăpânul feudal cunoştea forme agravante, provenite atât din introducerea 
fermă în practică a unor hotărâri dietale mai vechi, ca de pildă generalizarea 
nonei, cât mai ales şirul nesfârşit al abuzurilor de tot felul. Mai nou, ţărănimea 
era silită să susţină şi efortul militar antiotoman, jafurile oştilor de orice fel,

81
 8tiiilt 

contribuţii sporite, participare la oaste. Nu vom insista asupra detaliilor răscoa­ 
lei 17 ,  care  prefaţează  doar  epoca  de  care  ne  ocupăm,  ci  voim  doar  a sublinia 
câteva elemente care privesc direct tema noastră. 
Ni  se  pare  semnificativ  de  subliniat  faptul  că  prin  aria  sa  de  cuprindere 
răscoala lasă la o parte teritorii întinse din Transilvania, unde raporturile dintre 
ţărani şi nobili sunt mai puţin grave, între care se află şi comitatul Hunedoara 
cu districtul Haţeg. Deşi răscoala nu s­a întins în aceste părţi, între semnatarii 
celei de a doua înţelegeri dintre ţărani şi nobili se găsesc şi nobili din Geoagiu, 
Uroiu şi poate Foit. Lipsesc însă nobilii români. Lipsa acestora trebuie căutată 
în faptul că districtul haţegan, în care aceştia erau mai numeroşi, se afla abia în 
curs  de integrare, iar  nobilii  haţegani  nu se impuseseră încă la  nivelul  comi­ 
tatului Hunedoara. Reprezentarea acestuia în congregaţiile ardelene se realiza 
numai prin reprezentanţi ai vechii nobilimi maghiare dinspre Valea Mureşului. 
Răscoala a grăbit procesul de organizare corporativă pe criterii de clasă în 
Transilvania. La realizarea practică a unei asemenea structuri a ajuns  chiar şi 
ţărănimea,  pe  temeiul  unor  interese  fundamentale  comune  şi  a  lipsei 
contradicţiilor  din  sânul  său.  Prima  înţelegere  cu  nobilii  s­a  realizat  de  către 
exponenţii  „obştii  locuitorilor  unguri  şi  români"  (universitas  regnicolarum 
Hungarorum et Valachorum huius partis Transylvane), cea de a doua, într­o 
vădită  pierdere  de  teren,  de  cei  ai  obştii  ţăranilor  {universitas  populorum, 
communitas  rusticorum)  sau  chiar  ai  iobagilor  (universorum  populorum 
iobagionalis conditionis). Ţăranii  victorioşi se considerau  „locuitori" (regnico­ 
lae), „oameni de stare liberă" (libere conditionis homines), câtă vreme puteau 
să se mute liber de pe o moşie pe alta, consimţeau să participe la oaste la fel ca 
nobilii. Ca o încununare a libertăţilor lor, pe care le reclamă din aşezămintele 
regelui  Ştefan  cel  Sfânt,  îşi  propun  instituirea  unei  adunări  generale  anuale, 
după modelul congregaţiilor nobiliare. 
Stările  privilegiate,  adică  nobilii,  saşii  şi  secuii,  măcinate  de  conflicte 
interne majore, au reuşit să se unească într­o „uniune frăţească" numai în faţa 
primejdiei ţărăneşti, promiţându­şi  ajutor  „împotriva tuturor  acelora  care  vor 
ataca această ţară". Convenţia a fost reînnoită cu ocazia dietei de la Turda din 
februarie 1438 şi acum se precizează cu claritate acei duşmani: ţăranii şi turcii. 
Mai precis, nobilii se obligă să vină în ajutorul saşilor în cazul atacării lor de 
către turci,  iar aceştia să se  alăture  nobililor  contra  duşmanilor lor,  mai  ales 
pentru a stârpi răutatea nelegiuiţilor de ţărani, ceea ce se şi întâmplase în lunile 
precedente 18 . 

17 
A se vedea, pentru aceasta, Istoria României, II, p. 399­416. 
18 
Ub, V, 2302: „inter cetera tractantibus uti protervia et rebelliones nefandissimorum 
rusticorum contritione et eradicatione nec non sicuti contra insultus Thurcorum saevissimorum 

82
 b) anarhia feudală. Epoca îndelungată a domniei regelui Sigismund a în­ 
semnat o consolidare a puterii baronilor, fie din vechile familii, precum Garai 
şi  Cilii,  fie  noii  baroni  militari,  ridicaţi  din  rândurile  nobilimii,  ca  Ujlaki, 
Thalloczi, Rozgonyi, Perenyi, Păloczi, H6dervâri sau Csâki. Regatul a căzut 
treptat  sub  controlul  marii  nobilimi.  Marile  familii  şi  clanuri  au  ajuns  să 
stăpânească  atât  principalele  dregătorii  publice  şi  funcţii  ecleziastice,  cât  şi 
domenii uriaşe. Practic, provincii întregi se aflau sub controlul lor aproape neli­ 
mitat. Astfel, familiile Garai, Cilii, Csăki şi Ujlaki stăpâneau tot sudul regatului 
din  Dalmaţia  până  în  Transilvania 19 .  în  acelaşi  interval  numărul  de  târguri, 
cetăţi şi sate deţinute de primele 60 de familii de magnaţi a crescut de la 20% la 
40% din total, pe când posesiunile regale s­au redus de la 15% la numai 5% 20 . 
Aflaţi în dispute aproape permanente, constituiţi în ligi potrivnice, care luptau 
una împotriva alteia, chiar împotriva puterii centrale, adesea aliaţi cu puteri 
străine, baronii şi magnaţii unguri au întreţinut o stare aproape permanentă de 
anarhie internă. Ea a durat, cu faze şi intensităţi diferite, de la 1440 şi până 
către 1472. Iancu de Hunedoara, el însuşi devenit cel mai puternic dintre ei, a 
avut de înfruntat de la începutul ascensiunii sale şi până la 1456 puternicele ligi 
şi adversităţi ale familiilor rivale: Garai şi Cilii, ori ale fostului mercenar Jan 
Giskrade Brandys, aliaţi cu austriecii, cehii sau polonezii. O parte însemnată a 
eforturilor  sale  războinice  s­a  cheltuit  în  aceste  lupte  interne,  întrerupte  de 
armistiţii şi alianţe efemere, iar iniţiativele sale antiotomane au avut de suferit 
din cauza lipsei de cooperare a unora dintre magnaţi. Ei au avut în schimb grijă 
ca să impună în diete limitări ferme autorităţii guvernatorului. Partida ostilă 
Hunedorenilor, condusă de comiţii Cilii si Garai, s­a grăbit să­1 aducă pe tron 
în 1453, la majoratul său, pe debilul Ladislau Postumul, sprijinit de imperiali, 
punând  în  cumpănă  autoritatea  lui  Iancu  de  Hunedoara.  Li  s­a  alăturat  şi 
Nicolae Ujlaki, gelos pe succesele hunedoreanului şi chiar colaboratorul său 
apropiat Ioan Vitez, marele  cancelar, adeptul unei regalităţi  puternice.  Doar 
pericolul turcesc, căderea Constantinopolului şi pregătirea unui mare asalt con­ 
tra Ungariei, căruia doar el singur era în stare a­i face faţă, l­au salvat pe fostul 
guvernator de la o marginalizare tot mai evidentă. Inutil a adăuga faptul că 

has defensari partes, coram nobis (i.e. Lorand Lepes — vicevoievod) et baronibus uni verşi nobiles 
et Saxones prefatae sedis inter se ipsos talem fecerant  unionem et fraternitatem, quod dum et 
quando casu contingenti prefati Thurci has invadere conarentur satagentium partes, tune prefati 
nobiles  in  suceursu  annotatorum  Saxonum  mutuaeque  sincerae  unionis  fraternitates  venire  et 
accelerare deberent et tenerentur, predicti etiam Saxones contra aemulos seu inimicos nobilium, 
signanter autem ad conterrendum praedictonim nefandissimorum rusticorum protervione venire et 
accelerare deberent et tenerentur". Traducerea românească la Pascu, Bobâlna, p. 182­183. Pentru 
citarea documentelor din ediţii, vezi precizările de la Bibliografie. 
" Histoire de la Hongrie, p. 118. 
2 
" Ibidem, p. W. 

83
rivalii săi s­au sustras obligaţiei legale de a participa la luptele dramatice pentru 
apărarea Belgradului din vara anului 1456. Moartea sa a aruncat iarăşi regatul 
ungar în marasmul războiului civil. 
Şi Matia Corvin a avut de înfruntat mai multe ligi şi conspiraţii ale baro­ 
nilor regatului. Mai întâi pe cea a baronilor sprijiniţi de Austria, care s­au opus 
alegerii sale şi chiar au oferit coroana Ungariei lui Frederic III. La un moment 
dat, însuşi unchiul său Mihail Szilâgyi s­a alăturat unei asemenea ligi, împre­ 
ună  cu  duşmanul  principal  al  Corvineştilor  Ladislau  Garai  şi  cu  prepotentul 
Nicolae Ujlaki. Cu ajutorul lui Ioan Vitez şi altor baroni, regele, deşi lipsit de 
experienţă,  a  reuşit  să­i  anihileze  pe  opozanţi.  Pe  unchiul  său,  după  ce  1­a 
deposedat de regenţă, oferindu­i comitatul perpetuu al Bistriţei, a pus chiar să­1 
aresteze,  apoi  1­a  eliberat  spre  a  merge  la  luptă  cu  turcii,  unde  a  fost  luat 
prizonier în noiembrie 1460 şi ucis. Pe Nicolae Ujlaki, fost colaborator al lui 
Iancu, a reuşit să­1 depărteze de Transilvania, deşi formal păstra încă funcţia de 
voievod până la 1465,  oferindu­i banatul Slavoniei, pe lângă  cel  de  Maciova 
deţinut  încontinuu  din  1438. Spre  a­i  măguli  orgoliul, înfiinţează  pentru  el 
chiar titlul, mai degrabă onorific,  de rege al Bosniei la 1471, deţinut până la 
moartea sa în 1477. Pe nepotolitul Jan Giskra de Brandys, fost căpitan de mer­ 
cenari  sub  Iancu,  reuşeşte,  după  mai  multe  campanii, să­1  disloce  din părţile 
Slovaciei, peste care se înstăpânise, oferindu­i cetăţile Şoimuş şi Lipova şi alte 
avantaje în schimbul fidelităţii. Abia după restabilirea păcii interne şi cu inter­ 
medierea  papalităţii,  care  proclamase  o  nouă  cruciadă  în  vara  anului  1463, 
regele a reuşit să redobândească coroana regală de la împăratul Frederic. 
Cu  toate  aceste  succese,  revoltele  şi  comploturile  aristocraţilor  contra 
regelui, ce încerca o politică de autoritate, nu s­au stins. La 1467 comiţii Ioan şi 
Sigismund de Sankt Georg şi Bozin,  foşti în partida imperială,  numiţi nu de 
mult voievozi ai Transilvaniei, s­au pus în fruntea stărilor ardelene răsculate. 
Alături de magnaţii acestei provincii, răscoala a fost sprijinită şi de către alţii, 
între  care  familia  Zapolya,  ridicată  între  baroni  chiar  de  către  regele  Matia. 
Combinând  loviturile  rapide  cu  generozitatea,  izvorâtă  desigur  din  calcul 
politic,  Matia  i­a  transformat  pe  unii  din  magnaţii  infideli  în  sprijinitori  ai 
regelui. Ultima conspiraţie a baronilor, care a încercat să aducă pe tronul ungar 
un Jagellon şi în care a fost atras chiar venerabilul colaborator al Corvineştilor, 
acum primat de Strigoniu, Ioan Vitez, a fost reprimată în anul 1471 21 . 
A doua parte a domniei este marcată de o anumită linişte internă, datorată 
atât  faptului  că  corpul  baronilor  fusese  considerabil împrospătat,  cu  oameni 
noi, fideli regelui, cât şi concesiilor, pe care regele ştia să le acorde unor 

21 
Kubinyi, M. tortenete, p. 26­30. 

84
prepotenţi, precum temutul voievod ardelean Ştefan Bâthori sau corniţele de 
Timiş Pa vel Chinezul. 
După moartea regelui Matia Corvin, domnia baronilor s­a instaurat aproa­ 
pe fără limite. După câteva ciocniri între partida Corvineştilor şi gruparea opu­ 
să,  s­a  restaurat  pacea  şi  echilibrul  intern  sub  conducerea  lui  Vladislav II 
Jagello, adus doar ca să domnească, nu să guverneze. 
Puterea oligarhiei şi starea ei de anarhie aproape neîntreruptă reprezintă o 
constantă a vieţii politice a statului ungar în această perioadă, chiar dacă feno­ 
menul a fost pus în surdină temporar de războaiele mari cu turcii ori politica 
autoritară de la un moment încolo a regelui Matia Corvin. Ele aveau la bază nu 
numai averile imense acumulate de unii şi influenţele externe, ci şi caracterul 
compozit al regatului Sf. Ştefan. Existenţa unor provincii autonome, cu poten­ 
ţial important economic şi militar şi cu organizare şi obiceiuri aparte, aflate 
într­un proces constant de îndepărtare de centru, oferea unor înalţi dregători 
ambiţioşi ocazie favorabilă şi şanse reale pentru frondă sau chiar secesiune. 
Puterea precumpănitoare a baronilor si magnaţilor, adevăraţi suverani regio­ 
nali, în cazul în care îndeplineau funcţii în teritoriu, în raport cu cea regală, a 
fost unul din factorii care a contribuit la conturarea instituţiei familiarităţii, sub­ 
stitutul ungar al raportului suzerano­vasalic. Calitatea de familiar al regelui sau 
al unui baron sau magnat a reprezentat condiţia sine­qua­non, nu doar a ascen­ 
siunii sociale a nobililor de pe treptele inferioare,  dar chiar, mai ales  după 
1490, a siguranţei lor. Calea cea mai sigură de ascensiune pare să fi fost, pe 
lângă  meritele  excepţionale  răsplătite  de  munificenţa  regală  şi  intrarea  în 
familia „măriţilor" prin căsătorie. 
c) guvernoraîul lui Iancu de Hunedoara. Iancu de Hunedoara a jucat un rol 
decisiv în viaţa politică din regatul Ungariei în perioada 1440­1456, a fost su­ 
veranul  ei  neîncoronat 22 .  Având  calitatea  de ban  de  Severin  el  s­a impus  cu 
ocazia dietei din ianuarie 1440 care 1­a ales pe regele Vladislav al Poloniei pe 
tronul ungar şi în cursul războiului civil care a urmat contra partidei adverse. în 
paralel s­a ocupat şi cu apărarea Belgradului asediat de turci. Aceste evenimente 
l­au propulsat între baronii  regatului,  primind  una  din  cele  mai înalte  dregă­ 
torii în stat: voievodatul Transilvaniei, la care se adaugă funcţiile de comite al 
secuilor, al Timişului şi al mai multor comitate, de ban (căpitan) al Belgra­ 
dului. Asocierea la aceste dregătorii a influentului ban de Maciova, Nicolae 
Ujlaki, dintr­o familie aristocratică, a fost mai degrabă formală, decât efectivă; 
acesta a apărut destul de rar în afacerile acestor ţinuturi. 
în plan politic intern, Iancu de Hunedoara, deşi baron şi acumulând o avere 
uriaşă — circa 500.000 de iugăre în preajma numirii ca voievod — s­a 
22 
A se vedea cele  mai noi sinteze asupra epocii sale: Rusu,  Ioan de Hunedoara şi  MTort., 
p. 193­212. 

85
manifestat ca exponent al păturilor mijlocii ale nobilimii, interesate de o putere 
centrală efectivă, capabilă să impună ordinea internă, să curme abuzurile mag­ 
naţilor şi să  apere ţara  de  primejdiile  dinafară. Originea sa,  din  afara  aristo­ 
craţiei de sânge şi legăturile cimentate pe câmpul de luptă cu oştenii proveniţi 
din rândul nobilimii „de rând", al cnezilor şi altor categorii libere, l­au impus 
ca  exponentul  unui  „partid  popular"  şi  patriotic,  opus  magnaţilor,  la  care  a 
aderat şi o parte importantă a episcopatului maghiar şi a intelectualităţii de la 
curte. După numirea sa ca guvernator al Ungariei, în aclamaţiile dietei domi­ 
nate  de  categoriile  sociale  sus­numite,  Iancu  a  reuşit  să  instituie  un  regim 
nobiliar de ordine şi autoritate, în condiţiile unui echilibru între factorii puterii 
politice din regat 23 .  Măsurile de ordin  economico­social, politic şi religios luate 
sau inspirate de el au fost mai puţin rezultatele unei concepţii politice clare şi 
coerente, cât elementele necesare atingerii obiectivelor luptei sale antiotomane, 
pe care le întâlnim mutatis mutandis şi la alţi suverani ai epocii cu acelaşi scop 
major, ca, de exemplu, Ştefan cel Mare sau chiar la urmaşul său, regele Matia: 
lichidarea  anarhiei  interne,  stimularea  dezvoltării  oraşelor  şi  a  comerţului, 
sprijinirea  pe  categoriile  mijlocii  şi  mici  ale  boierimii,  limitarea  abuzurilor, 
împrospătarea elitei sociale cu elemente de jos din rândul oştenilor. 
Alegerea lui Iancu ca guvernator al Ungariei, la 6 iunie 1446, s­a datorat 
situaţiei disperate în care se afla Ungaria după dezastrul de la Varna, autorităţii 
lui necontestate în regiunile de la est de Tisa şi desigur prestigiului său militar. 
Dieta, sub influenţa magnaţilor, i­a prescris totuşi o serie de limitări ale puterii: 
nu poate face danii veşnice decât în anumite  condiţii, daniile din pământurile 
coroanei nu pot depăşi 32 de sesii şi pot fi acordate o singură dată unei persoa­ 
ne, cazurile de trădare, funcţiile ecleziastice şi veniturile regale le poate decide 
doar  cu  acordul  dietei  sau  al  prelaţilor  şi  baronilor  (consiliul)  etc.  Din  anul 
următor  dieta  va  fi  convocată  anual,  cu  obligativitatea  participării  tuturor 
nobililor cu cel puţin 20 de sesii, ceea ce asigura un sprijin al nobilimii mijlocii 
pentru  guvernator,  dar şi  un  mijloc de  control permanent al  actelor sale.  Cu 
înfrângerea  din  1448  de  la  Câmpia  Mierlei  (Kosovopolje)  a  încetat  politica 
ofensivă a regatului ungar, iar pe plan intern a pălit şi prestigiul şi autoritatea 
până atunci necontestate ale guvernatorului. El nu a reuşit să facă faţă maşina­ 
ţiunilor  rivalilor  săi,  credincios  fiind  angajamentelor  sale  „constituţionale", 
astfel că şi­a depus mandatul la începutul lui ianuarie 1453 în mâinile proaspăt 
instalatului rege Ladislau V Postumul, mai precis ale partidei filo­habsburgice, 
din care făceau parte şi duşmanii săi conţii de Cilii şi de Gara. Compensaţiile 
acordate: donaţia oraşului şi districtului Bistriţa cu titlul creat ad­hoc de comite 
23 
Mureşan, Iancu, p. 133­134. împărtăşim rezervele autorului în legătură cu caracterizarea 
guvernoratului  său, în  special  anii  1446­1448,  de  către  unii  istorici  maghiari,  drept  o  etapă de 
centralizare a statului. 

86
perpetuu, un nou blazon care alătura un leu lângă corbul părintesc, funcţia de 
ban a! Croaţiei şi Dalmaţiei pentru fiul său Ladislau, n­au reuşit să atenueze 
impresia de cădere şi marginalizare a celui mai bogat şi puternic om din regat. 
El păstra totuşi funcţia de căpitan general al oştilor regatului, iar noul  val 
otoman contra Europei 1­a repus în fruntea evenimentelor. 
Iancu a preţuit şi răsplătit fără reţinere virtuţile militare ale ostaşilor săi. Pe 
mulţi  cnezi şi  chiar oameni de rând  de pe  moşiile sale  sau ale  coroanei i­a 
înnobilat  pentru  vitejie.  Mici  nobili,  familiari  ai  săi,  au  fost  numiţi  căpitani, 
castelani, comiţi, consilieri şi au primit importante donaţii, privilegii şi diferite 
surse  de  venit.  Alături  de  rudele  sale  din  familiile  Szilâgyi  de  Horogszeg, 
Pongrâcz de Dindeşti şi Gereb de Vingard, s­au ridicat familiile de luptători 
români din Râu de Mori, Peşteana, Nădăştia, Cerna, Bizerea, Mâtnic ş.a. 
Pe  plan  economic,  ies  în  evidenţă  îndeosebi  măsurile  destinate  a  spori 
veniturile statului şi ale domeniilor sale în vederea susţinerii programului său 
militar. A sprijinit oraşele din Transilvania: Braşovul, Sibiul, Sighişoara, Clujul 
şi  cele  din  Slovacia,  prin  comenzi  repetate,  tratate  comerciale  cu  vecinii 
Ungariei, măsuri de siguranţă a comerţului. A acordat unor localităţi mai mici 
dreptul de târg, similar oraşelor libere regale. A reorganizat ocnele şi cămările 
de sare, precum şi monetăriile, aducând specialişti italieni. Dieta din 1447 i­a 
acordat dreptul de a dispune de toate veniturile regale, care se ridicau anual la 
circa250.000 de florini. 
Faţă de biserică a avut o atitudine protectoare,  căutând  să şi­o asocieze 
politicii sale. A apărat­o de ameninţările unor magnaţi la adresa bunurilor sale 
şi a încercat să limiteze imixtiunea curiei papale în problema numirii prelaţilor, 
a veniturilor şi jurisdicţiei bisericii din Ungaria. A sprijinit totodată curentul 
unirii florentine, profitabil ierarhiei catolice şi unităţii spirituale a regatului. în 
schimb, biserica a fost solicitată să contribuie la susţinerea efortului militar al 
ţării, susţinând puterea centrală. 24 
d) centralizarea şi „absolutismul" lui Matia Corvin 25 . Matia Corvin a dat 
un  impuls  deosebit  tendinţelor  de  centralizare  statală  existente  în  perioada 
anterioară, realizând  un  maximum în  acest  domeniu.  Aceasta  a însemnat, în 
primul rând, anihilarea atotputerniciei baronilor şi a tendinţelor lor anarhice şi 
instaurarea controlului necontestat al puterii regale asupra întregului teritoriu al 
regatului şi a tuturor instituţiilor statului. în această privinţă, a fost inspirat de 
concepţiile fostului său preceptor,  Ioan Vitez de  Zredna, devenit episcop şi 
principal colaborator, şi s­a sprijinit pe nobilimea provincială, pe orăşeni, pe o 

*Ibidem, p. 134. 
"Pentru epoca sa, vezi contribuţia esenţială a lui Andrâs Kubinyi în MTort., p. 214­267. 
Autorul consideră că avem de­a face totuşi cu o monarhie de stări, care însă n­a funcţionat în 
toate cazurile (p. 264). 

87
parte a prelaţilor şi pe funcţionarii de stat. Pe baronii rebeli şi organizaţi în ligi 
i­a  combătut  cu  hotărâre până la  nimicire.  Astfel,  au  fost  eliminaţi sau  făcuţi 
inofensivi: Mihail Szilâgyi,  unchiul său, arestat de rege, eliberat, apoi capturat 
de turci şi mort în detenţie, şi cei doi conjuraţi ai săi Garai şi Ujlaki, precum şi 
răzvrătitul din Slovacia Giskra de Brandys, obligat să se supună.  Autoritatea 
tânărului rege s­a consolidat şi pe fondul luptelor cu turcii, care i­au dat posi­ 
bilitatea să proclame insurecţia generală a nobilimii şi să introducă darea ex­ 
cepţională de un florin, pe care apoi a permanentizat­o. Cu sprijinul Papalităţii, 
promotoare  a  Cruciadei,  a  reuşit  să  obţină  de  la împăratul  Frederic  coroana 
regală, cu care s­a încoronat la 29 martie 1464, ceea ce i­a consolidat autori­ 
tatea. Intervenţia armată din 1467 în Transilvania a pus capăt secesiunii şi dez­ 
voltării tendinţelor centrifuge ale stărilor privilegiate de aici, însă soluţia unor 
voievozi autoritari exercitându­şi funcţia vreme îndelungată cum a fost Ştefan 
Bâthori, deşi nu a creat probleme regelui, ducea în cele din urmă la consolida­ 
rea aceloraşi tendinţe. A căutat să slăbească autoritatea baronilor şi magnaţilor, 
trecând la comitat jurisdicţia asupra familiarilor lor şi le­a interzis recrutarea de 
armate personale, consolidând în acelaşi timp armata de mercenari, legată de 
persoana regelui. A reorganizat justiţia subordonând tribunalele palatinului  şi 
judelui  Curiei  tribunalului  personal  al  regelui,  a  cărui  conducere  a  fost 
încredinţată unor magistraţi profesionişti. A fost reorganizat şi sistemul fiscal, 
fiind eliminată posibilitatea baronilor de a deturna în vreun fel veniturile ţării. 
Matia Corvin a promovat în funcţii, inclusiv în rangul baronilor, membri din 
familiile  înrudite:  Szilâgyi,  Gereb,  Pongrăcz,  Rozgonyi,  numeroşi  „oameni 
noi", ridicaţi din păturile inferioare ale nobilimii, familiari şi viteji, ataşaţi de 
familia şi de persoana sa. Guvernarea lui s­a realizat cu ajutorul şi în acelaşi 
timp  sub  cenzura  organelor  reprezentative  ale  nobilimii:  Dieta  şi  Consiliul 
regal, clasă dominantă ale cărei interese le exprima în fond domnia Corvinului. 
Guvernarea sa a purtat amprenta concepţiei umaniste a timpului, promovată de 
o pleiadă de prelaţi, jurişti şi înalţi funcţionari, instruiţi în universităţile italiene, 
la Viena sau Cracovia, care au întreţinut­o şi răspândit­o prin cercurile savante 
din  jurul  unor  capitluri,  de  la  curtea  regală,  prin  şcolile  care  pregăteau 
intelectuali şi funcţionari pentru nivelele inferioare ale ierarhiei. Spre deosebire 
de elita „laică", cea bisericească avea în componenţă şi persoane provenite din 
păturile  de  jos  ale  nobilimii,  chiar  dintre  nenobili,  orăşeni  şi  chiar  iobagi. 
Acestei concepţii dominante, pe care o împărtăşea pe deplin, precum şi raţiunii 
de stat, îi datora regele Matia câteva aspecte definitorii ale domniei sale, legate 
în  mod  nemijlocit  de  problematica  nobilimii  româneşti:  centralizarea  şi 
tendinţele spre autoritarism, preţuirea virtuţilor individuale şi chiar justiţia sa, 
intrată ulterior în legendă („Matia cel drept"). Aici se cuvine să adăugăm faptul 
că suveranul s­a manifestat în multe privinţe ca un adevărat principe al Re­
naşterii, nu numai ca un mecenat promotor al umanismului, ci şi ca un monarh 
autoritar, avid de glorie, pe care o  cultiva atât prin faptele sale,  cât şi prin 
recursul la ascendenţa romană, datorată originii sale româneşti 26 . 
e)  „mobilitatea  socială".  Politica  internă  a  regelui  Matia  a  provocat  o 
importantă mobilitate socială în rândurile nobilimii din regatul ungar. în modul 
cel mai vizibil fenomenul s­a manifestat la eşalonul superior, al funcţionarilor 
de stat şi al baronilor, ale căror rânduri au fost împrospătate considerabil cu 
oameni noi, ridicaţi prin merite deosebite şi fidelitate. Din 93 de persoane care 
au ocupat principalele dregătorii ale ţării în intervalul 1458­1490,52 erau nou­ 
veniţi,  faţă  de 41  aparţinând  vechilor  familii 27 .  Ei  nu  dispuneau însă  nici  de 
averea  şi  influenţa  vechilor  baroni  şi  nici  de  prerogativele  lor  largi,  limitate 
întrucâtva acum de rege prin alte organe ale administraţiei de stat. In pofida 
tensiunilor inerente, între cele două pături ale aristocraţiei s­a produs destul de 
repede o osmoză prin căsătorii şi aranjamente patrimoniale, care a dus la apari­ 
ţia unei aristocraţii înnoite şi omogene, cu aceleaşi tendinţe dintotdeauna, de 
limitare şi subordonare a autorităţii regale. A doua zi după moartea regelui, 
uitând jurământul prestat, mulţi baroni şi magnaţi au abandonat programul său 
de  guvernare şi pe succesorul desemnat,  alegându­şi un suveran  dispus  să 
accepte domnia baronilor. 
Mobilitatea la vârf a provocat pe cale de consecinţă un fenomen similar la 
nivelele  inferioare  ale  nobilimii.  Ridicarea  noilor  dregători  a  determinat 
modificări importante în sistemul relaţiilor  de  familiaritate,  fie prin  migraţia 
familiarilor către noii deţinători ai puterii,"fie prin apariţia unora noi, de obicei 
dintre rude şi comprovinciali. Situaţia nobilimii române ilustrează deosebit de 
elocvent  acest  fenomen  definitoriu  al  epocii  lui  Matia  Corvin.  Majoritatea 
covârşitoare  a  celor  ridicaţi  în  ierarhia  socială  aparţine  familiarilor 
Corvineştilor  ajunşi în  formaţiunile  Curţii  sau  aflaţi în  serviciul  cetăţilor  şi 
domeniilor familiei, în multe cazuri urmaşi ai familiarilor şi luptătorilor lui 
Iancu de Hunedoara. 
g) urmările răscoalei ardelene din 1467. Răscoala a reprezentat în esenţă 
reacţia stărilor ardelene, a particularismului şi intereselor locale în faţa măsuri­ 
lor centralizatoare ale noii puteri de la Buda 28 . Alianţa nobilimii, saşilor şi se­ 
cuilor, unio trium nationum de mai târziu, îşi afirmase chiar la începuturile 

26 
Nu s­a subliniat îndeajuns de către istoricii noştri faptul că regele Ungariei îşi cultiva 
ascendenţa romană (ginta Corvina!), în opoziţie cu nobilimea maghiară care recurgea la ascen 
denţa hunică. 
27 
Fugedi, Arisztokrdcia mobilităsa, p. 205. 
28 
Pascu, Voievodatul, IV, p. 467—468; K. Giindisch, Participarea saşilor la răzvrătirea din 
mul 1467 a transilvănenilor împotriva lui Matia Corvin, în SUBB, Historia, 1972, fasc. 1, 
p.21­30; Kubinyi, M.tortenete, p. 26­28. 

89
domniei regelui Matia Corvin decizia de a acţiona erga omnes, iar actul c 
justificare a rebeliunii din 18 august 1467 constata „cea din urmă pustiire" 
ţării, „opresiunile, neplăcerile şi chinurile" provocate de distrugerea şi abolire 
privilegiilor acordate de regii anteriori şi chiar de însuşi regele Matia 2 
Acţiunea, ilustrând tendinţa străveche a Transilvaniei către autonomie şi sece 
siune, se întemeia în mod legitim pe ius resistendi din Bula de Aur, confirmat 
şi de către Matia la urcarea pe tron, fiind o reacţie la violenţele inerente al 
unui regim în curs de consolidare. Ea poate fi socotită şi ca o manifestare 
anarhiei feudale în care erau implicaţi baronii de Sankt Georg şi Bozii 
voievozi ai Transilvaniei, şi de Zapolya, sprijiniţi din exterior de către Ştefa 
cel Mare, regele Cehiei şi alţii. Transilvania a fost doar centrul unei revolte d 
mai mare amploare, la care erau pregătiţi să adere şi alţi magnaţi nemulţumii 
de noul regim, răsculaţii făcându­se în mod vizibil exponenţi ai tuturo 
nemulţumiţilor din întregul regat. Numai reacţia extrem de rapidă a regelui îi 
fruntea armatei sale, la care s­a alăturat o parte a nobilimii comitatense, precun 
cea din Maramureş şi probabil Hunedoara, şi lichidarea focarului din Transil 
vania au făcut ca revolta să nu se extindă. Măsurile regale de pedepsire, deşi ai 
fost însoţite şi de o clemenţă calculată, au provocat dislocări importante îi 
rândul nobilimii ardelene, prin decapitări, confiscări de avere şi exil, întn 
victime fiind membri ai unor familii de frunte, precum Benedict Veres de 
Sfăraş (Weres de Farnas), Mihail de Jucu (Swk), Ştefan Erdely de Şintereaj 
(Somkerek), alţi nobili din Iclod, Aluniş (Kecset), Dragu, Trascău, Bogata, 
Dăbâca, Ilia, Foit ş.a. Ladislau Desewfi de Lossoncz, singurul magnat din 
Transilvania la acea dată, şi­a pierdut cea mai mare parte a averii 30 . Cu acest 
prilej s­a produs un mare transfer de avere de la familiile menţionate către cre­ 
dincioşii regelui, între beneficiarii mai importanţi numărându­se palatinul 
Mihail Orszag de Gut, noul voievod Nicolae Csupor, Ioan Pongrăcz de Din­ 
deşti şi familia Gereb, rude ale Corvineştilor, Ioan Ungur de Nădăştia, Petru 
Dej de Timişel ş.a. Reprezentanţii nobilimii româneşti, cum era de aşteptat, au 
fost cu totul absenţi din tabăra insurgenţilor, dacă îl exceptăm pe judele regesc 
al Orăştiei, Ladislau Olah, iar unii chiar au profitat de eveniment. Ioan Ungur 
de Nădăştia, de pildă, a obţinut posesiunile lui Ladislau de Lossoncz, devenind 
unul din cei mai bogaţi nobili din Transilvania, iar Petru Dej de Timişel şi 
fratele său Ioan s­au stabilit la Iclod, la reşedinţa şi pe moşia unui rebel. în 
urma răscoalei, pe locurile următoare după biserica catolică şi familia Hunedo­ 
renilor în ierarhia celor mai bogaţi feudali din Transilvania, s­au instalat rudele 
acestora Pongrâcz şi Gereb, urmate de aderenţii apropiaţi. Provincia a fost 

29 
Ub, VI, 3544. 
30 
Erdely tortenete, I, p. 359­360. 

90
 1
condusă  cu  autoritate  de  voievozi capabili,  credincioşi apropiaţi ai regelui, 
precum Ioan Pongrâcz (1468­1472,1476), Blasiu Magyar (1473­1475) şi mai 
ales Ştefan Bâthori (1479­1493), ultimul având şi funcţia de jude al Curiei 
regale. 0 defecţiune a Transilvaniei de acum încolo era cu desăvârşire exclusă. 
Alianţa celor „trei naţiuni" n­a mai fost în stare să renască până la 1490, deşi 
tendinţele autonomiste n­au putut fi anihilate. 
g) noul regim nobiliar  după 1490? l  Situaţia internă  a  regatului  feudal 
ungar s­a deteriorat extrem de repede după moartea regelui Matia. Baronii s­au 
coalizat  împotriva  ducelui  Ioan  Corvin,  succesorul  desemnat,  în  intenţia 
evidentă  de  a  pune  capăt  „opresiunii"  unui  suveran  autoritar.  Alegerea  lui 
Vladislav al II­lea Jagello, care a acceptat toate condiţiile impuse, a fost urmată 
de  măsuri  pentru  eliminarea  realizărilor  corvineşti  care  asiguraseră  preemi­ 
nenţa regală: veniturile statului au revenit în mâinile magnaţilor şi prelaţilor, 
armata regală de mercenari, celebra „oaste neagră", a fost lichidată, întărindu­ 
se banderiile personale ale baronilor şi  magnaţilor şi garnizoanele  cetăţilor 
sudice, plătite acum din vistierie. întreaga ţară ajunsese la discreţia aristocraţiei 
mânate de interesul îngust al puterii şi îmbogăţirii, pentru realizarea căruia nu 
era  ocolit  niciun  abuz,  victimele  fiind categoriile  nobilimii  mijlocii  şi  mici, 
ţărănimea, orăşenii. Chiar tabăra magnaţilor se scindase în două partide rivale: 
unul „regal", al majorităţii baronilor, condus de Toma Bakocz, mare cancelar, 
ajuns  arhiepiscop  de  Strigoniu,  altul  „al  nobilimii"  în  frunte  cu  familia 
Zapolya, care viza deschis ocuparea tronului, încercând să folosească în acest 
scop şi influenţa nobilimii mijlocii, provinciale, al cărei purtător de cuvânt era 
Ştefan Werboczi. La Dieta din anul 1505 s­a şi încercat chiar înlocuirea regelui 
cu un membru al familiei Zapolya şi numai ameninţarea cu război din partea 
împăratului Maximilian a împiedicat tentativa, iar naşterea unui moştenitor în 
anul  următor  a  amânat­o  pentru  un  termen  nedefinit.  Cu  toate  acestea,  Ioan 
Zapolya obţinea în noiembrie 1510 funcţia de voievod al Transilvaniei şi cu 
aceasta devenea cel mai important factor de decizie din regatul ungar. 
în valul restauraţiei de după 1490 se înscriu şi numeroasele procese şi în­ 
călcări  „justiţiare",  cărora  le­au  căzut  victime  beneficiarii  daniilor  regelui 
Matia. între aceştia însuşi moştenitorul averii corvineşti şi unii dintre nobilii 
români.  Pierderea luptei pentru tron  a  destrămat partida hunedoreană,  care  a 
încetat a mai deţine un rol politic major, deşi ducele Ioan Corvin a rămas până 
la moartea sa în anul 1504 între baroni şi cel mai bogat feudal al regatului. 
h) războiul ţărănesc din 1514. Contradicţiile interne ale regatului ungar au 
izbucnit cu violenţă în primăvara anului 1514, având ca prilej proclamarea unei 
cruciade antiotomane la insistenţa papalităţii şi a legatului papal pentru Europa 

31 
MTort., p. 342­360. 

91 
Centrală, arhiepiscopul de Strigoniu Toma Bakocz. Ameninţarea regatului de 
către un nou asalt turcesc era o realitate incontestabilă, însă iniţiatorii acţiunii 
şi­au dat seama prea târziu de riscul chemării sub arme a unei mulţimi greu de 
controlat  şi  de  promisiunea  incendiară  a  eliberării  din  servitute  a  iobagilor 
înrolaţi. Armata cruciată s­a transformat cu uimitoare uşurinţă într­una revolu­ 
ţionară,  cetele înarmate  desprinse  din  corpul principal ducând  focul revoltei 
spre regiunile de origine. La tabăra răsculaţilor au aderat pe lângă ţăranii de­ 
pendenţi, sărăcimea din târguri şi oraşe, lucrători din mine şi ocne, mici meşte­ 
şugari şi categorii inferioare ale nobilimii, preoţi  de sat, slujitori de condiţie 
semiliberă etc, cu toţii uniţi împotriva opresiunii şi abuzurilor marilor feudali. 
în tabăra cealaltă s­au regăsit spontan, trecând peste conflictele mari de interese 
şi „partidele" duşmane din care făceau parte, regele, prelaţii bisericii catolice, 
baronii şi magnaţii, fruntaşii nobilimii din comitate, cărora în Transilvania li s­ 
au  alăturat,  conform  convenţiilor  anterioare  ale  „uniunii  frăţeşti",  fruntaşii 
saşilor şi secuilor. Răscoala a atins maxima ei intensitate în comitatele de câm­ 
pie dintre Tisa şi graniţa Transilvaniei: Timiş, Arad, Cenad,  Zarand, Bichiş, 
Bihor, Satu­Mare, Sabolciu, Ugocea, Bereg şi Maramureş, în care raporturile 
feudale erau mai evoluate şi tensiunile sociale acutizate. în comitatele nordice 
numite ţăranilor li s­au alăturat numeroşi reprezentanţi ai micii nobilimi, care 
suferise în ultimele decenii un proces constant de sărăcire şi numeroase abuzuri 
din  partea  unor  potentaţi  precum  Perenyi,  Dragfi  sau  Pogâny  de  Cseb 32 .  în 
Maramureş  evenimentele din 1514 au fost prefaţate de o răscoală a nobilimii 
împotriva  autorităţilor  comitatului,  desfăşurată  în  anul  1492 33 .  Revolta  s­a 
extins şi în Transilvania, însă nu a avut aceeaşi amploare şi intensitate, ceea ce 
a permis ca aici să se organizeze principala forţă de represiune, sub comande 
voievodului Ioan Zapolya şi a lui Ştefan Werboczi, care a nimicit la mijlocui 
lunii  iulie  principala  forţă  a  răsculaţilor,  condusă  de  Gheorghe  Doja,  care 
asedia Timişoara. 
Spre deosebire de Maramureş, unde mica nobilime românească s­a alăturai 
insurgenţilor, în Banatul Severinului şi în Haţeg, nu sunt semnalate participări 
notabile nici din partea ţăranilor, nici a nobililor români. Mai mult, aceştia din 
urmă, s­au aflat cu siguranţă în cadrul oştilor mobilizate să înăbuşe răscoala 34 
Au fost implicaţi ţăranii din pertinenţele exterioare ale domeniului Hunedoara 
formate din districtele româneşti neprivilegiate ale comitatului Timiş 35 . 
32 
Szekely, Les revoltes, p. 141­142. 
33 
Diaconescu, Răscoala din 1492. Autorul socoteşte evenimentul ca „un moment <k 
cotitură în istoria nobilimii româneşti din Maramureş" (p. 186). 
34 
P a ta k i ,  D o m e n i u l  H u n e d o a r a ,  p .  X X I V ,  c u  r e f e r ir e   la  n o b il ii   d in  c o m ita t u l   H u n e d o a r a 
inclusiv Haţegul. 
35 
Ibidem. 

92
 I 
Răscoala a restabilit pentru moment unitatea marii nobilimi. Bâthori, şeful 
partidei magnaţilor, asediat de răsculaţi în cetatea Timişoara, a fost salvat de 
Ioan Zapolya, liderul partidei nobilimii provinciale. Ambele tabere s­au reunit 
apoi în represiunea feroce, prin sabie, ştreang şi articole dietale, contra ţărăn­ 
imii şi în general contra tuturor răzvrătiţilor 36 . Hotărârile Dietei şi Codul Tri­ 
partit elaborat în perioada următoare au consacrat falia imensă care se crease 
între cele două clase principale ale societăţii: nobilimea şi ţărănimea aservită. 
S­au adâncit, de asemenea, diferenţele între aristocraţia rămasă atotstăpânitoare 
şi păturile inferioare ale nobilimii, expuse tuturor abuzurilor, în pofida princi­ 
piului una eademque nobilitas, pe care Tripartitul îl reafirma în principiu, deşi 
în realitatea lui nu mai credea de multă vreme nimeni. Pe plan politic, răscoala 
a dat prilejul consolidării tendinţelor autonomiste ale voievodatului ardelean, 
care  este tot  mai  mult perceput  la  nivelul  clasei  dominante  ca  un regnum, 
similar  regatului  Slavoniei.  Evenimentele  anului  1514  au  marcat  caracterul 
ireversibil al cursului istoriei regatului ungar inaugurat după moartea regelui 
Matia, care pregătea marile destrămări din deceniile următoare. Noi am văzut 
în  ele  şi  un  posibil  hotar  în  evoluţia  nobilimii  româneşti,  care  a  marcat  cu 
evidenţă încetarea evoluţiei sale ascendente şi spectaculoase, care a caracterizat 
perioada anterioară. 
3.3.3. Autonomia Transilvaniei 37 
Unul din efectele slăbirii periodice a centrului statului ungar a fost consoli­ 
darea relativă dar constantă a periferiei, a regatelor, banatelor şi „părţilor" sale 
componente,  atât prin acţiunea  unor potentaţi şi dinastii  locale,  cât şi prin 
efortul de autoapărare în faţa duşmanului extern, în timpuri de debilitate a pu­ 
terii centrale, sau chiar împotriva exceselor acesteia, cu încălcarea libertăţilor şi 
privilegiilor locale, a autonomiei acestor provincii 38 . Autonomia Transilvaniei 
este  un proces  ascendent în  perioada pe care  o studiem, dezvoltându­se pe 
temelia unei realităţi străvechi şi fiind consacrată în dreptul constituţional al 
Ungariei medievale. Situaţia ei juridică este practic similară celei a Slavoniei, 
deşi, spre deosebire de aceasta, Transilvania nu era o ţară „de coroană", un reg­ 
num, terminologia oficială utilizând expresia „partes Transsiluane" sau „partes 
Transsyluanie". 

36 
Vezi pe larg conţinutul hotărârilor dietei din 1514 la Prodan, Iobăgia, I, p. 161­170. 
37 
Problema este tratată pe larg în toate istoriile româneşti ale Transilvaniei. A se vedea cu 
deosebire: Lupaş, Realităţi istorice; Moga, Voievodatul Transilvaniei, în care demonstrează 
tendinţa naturală către autonomie şi suveranitate a acestei instituţii româneşti originare; Pascu, 
Voievodatul, IV, p. 465­475; Toderaşcu, Unitatea medievală, I, p. 90­92; şi, mai nou, Pop, 
Românii şi maghiarii, p. 186­191. O opinie maghiară corectă în recenta Mto'rt., p. 353­354. 
38 
Histoire de la Hongrie,  p. 117­118. 

93
 Epoca lui  Iancu  de Hunedoara  a  marcat trecerea Transilvaniei pe primii 
plan al vieţii politice a regatului ungar, ca urmare a rolului său decisiv în nou: 
etapă de confruntare cu Imperiul otoman. Voievodul Transilvaniei şi­a conso 
lidat poziţia, cumulând şi comitatul secuilor, care va fi de acum încolo asocia 
în permanenţă cu titlul voievodal,  comitatul Timişului şi banatul Severinului 
dispunând astfel de o putere militară remarcabilă. în cazul insurecţiei generale 
conform decretelor regelui Sigismund, luptau sub autoritatea sa banderiile ş 
din alte comitate din regiunea Crişurilor şi Tisei inferioare. Autoritatea reală i 
lui Iancu de Hunedoara,  voievodul Transilvaniei, s­a dovedit cu ocazia diete 
din  1445,  după  Varna,  când  i  s­a  încredinţat  temporar  căpitanatul  părţii  d( 
răsărit a regatului dintre Tisa, Dunăre şi Carpaţi, mai mult de o treime din ţară 
în anul  următor el a  devenit, în mod firesc, guvernatorul Ungariei,  cu prero 
gative de suveran până la majoratul regelui. Acest ascendent al Transilvanie 
s­a menţinut şi în această perioadă, deşi Iancu a controlat în mod incontestabi 
această provincie,  unde îşi avea majoritatea domeniilor. Ea a rămas sub con 
trolul partidei corvineşti şi în timpul războiului civil, declanşat de uciderea Iu 
Ladislau de Hunedoara în martie 1457. Regele Ladislau V şi baronii din juru 
său au făcut eforturi vizibile de a atrage de partea lor nobilimea ardeleană şi p< 
nobilii români din Banat, Maramureş şi Haţeg. Faptul este lesne de constataţii 
numărul mare de danii pe adresa lor,  culminând cu privilegiul bănăţean dii 
august 1457. Cu acest prilej, regele scotea districtul Comiat din proprietate; 
Corvinestilor, redându­i libertatea şi reintegrându­1 celor privilegiate, ceea ce 
după cunoştinţa noastră, constituie o excepţie absolută până la acea dată, îi 
aceste părţi. 
Nici un rege promotor al centralizării precum Matia Corvin nu a putut mi 
nimaliza realitatea autonomiei ardelene. Articolul XIII al decretului încoronări 
din 1464 suna astfel:  „Regatul  nostru  al Slavoniei şi  Părţile transilvane  sun 
păstrate în toate vechile şi bunele lor libertăţi, obiceiuri şi drepturi" 39 . Aceast; 
nu 1­a împiedicat să ia o serie de măsuri care au provocat reacţia stărilor privi 
legiate  în  tentativa  de  secesiune  din  anul  1467.  Către  sfârşitul  veacului  a 
XV­lea se utiliza din ce în ce mai mult în acte oficiale termenul de regnum, iai 
Tripartitul îl consacra ca atare, punând Transilvania alături de celelalte ţări d« 
coroană: Dalmaţia, Croaţia şi Slavonia 40 . Termenul juridic acoperea fără îndo­ 
ială  o  stare  de  fapt  la  începutul  secolului  al  XVI­lea,  asupra  căreia  nu  este 
necesar să insistăm. 

39 
D ecr e ta ,  I I ,  p . 1 4 5 :  „ Re g n u m   n o s tr u m  Sc la v o n ie  e t  p a r te s  T r a n ss ilv a n e   in  o m n ib u s  a n ti qu i i 
bonis libe rtatibus, c onsuetudinibus et  iuribus suiş c onse rve nt ur." 
40 
Tripartitu m,  Pa r s II I, tit . 1:  „ Et c onse que nte r , r e gnor u m Da lma tie , Croaţie  e t Scl a vonie 
atque  Tra nsyl va nie , sac re  vi de licet  Cor one re gni hui us Hu nga rie  dudum subie ctor um e t  inc or­ 
poratorum..."; tit . 3:  „ De  c onsuetudina ri o jure  re gnorum Scla vonie  et  Tra nsylva nie  pe c ulia ri." 

94
 în perioada cercetată, autonomia Transilvaniei s­a consolidat şi prin consti­ 
tuirea sistemului celor „trei naţiuni" privilegiate, prin lungile domnii voievo­ 
dale ale lui Iancu de Hunedoara (1441­1446), Nicolae Ujlaki (1441­1465), 
Ştefan Bâthori (1479­1493), Bartolomeu Dragfi (1493­1499), Petru de Sankt 
Georg şi Bozin (1499­1510) şi Ioan Zapolya (1510­1526) şi prin numeroasele 
momente critice în care a suportat singură primejdiile externe. 
Particularitatea Transilvaniei în cadrul regatului feudal ungar s­a accentuat 
în  mod  aparte  şi  prin  amplificarea  elementelor  care  o  apropiau  de  statele 
româneşti  de  peste  Carpaţi.  Dezvoltarea  germenilor  unei  pieţe  economice 
complementare,  anexarea  ţării Făgăraşului,  stăpânirea Ciceului  şi Cetăţii  de 
Baltă de către Moldova, a Geoagiului şi Vurpărului de către domnii munteni, 
emigraţia  politică  a  boierilor  şi  pretendenţilor  români,  lupta  antiotomană 
comună sub Iancu de Hunedoara şi Ştefan cel Mare sunt factori majori care au 
consolidat  particularitatea  Ardealului  în  raport  cu  celelalte  provincii  ale 
regatului ungar. O înclinare a acestei provincii spre ţările româneşti de peste 
Carpaţi este lesne constatabilă, însă acest fapt nu a pus nicidecum în cumpănă 
statutul  ei  de  provincie  a  regatului  ungar,  cu  autonomie  pronunţată 41 . 
Eflorescenta  nobilimii  româneşti  în  spaţiul  dintre  Tisa  şi  Carpaţi  în  epoca 
Hunedorenilor, adică afirmarea unei componente româneşti semnificative în 
cadrul  nobilimii  din  aceste  teritorii,  a  sporit  şi  mai  mult  acest  specific  şi 
diferenţa faţă de celelalte regiuni ale regatului 42 . 
3.3.4. Instaurarea regimului de stări şi centralizarea statală 
Secolul al XV­lea a marcat finalul unui proces de definire şi restructurare 
în sânul clasei dominante în direcţia instaurării regimului de stări, fenomen po­ 
litic  cunoscut în toată Europa  feudală 43 . Esenţa  fenomenului  constă în  contu­ 
rarea unor grupări distincte în sânul clasei feudale şi burgheziei orăşeneşti, cu 
interese şi programe circumscrise, şi participarea lor, prin intermediul unor 

41 
Afirmaţia lui Lupaş din titlul unui subcapitol „înclinarea voievodatului transilvan mai mult 
spre Ştefan cel Mare decât spre Matia Corvinul" (Realităţi istorice, p. 72), reluată şi îngroşată de 
Ştefan Pascu („Confederarea ţărilor române sub autoritatea lui Ştefan cel Mare" — Voievodatul, 
IV, p. 465), precum şi altele de acest fel care supralicitează influenţa domnului român asupra 
Transilvaniei, sunt de considerat neapărat în contextului raporturilor româno­ungare ale timpului 
în care au fost scrise. Nu vom micşora cu nimic meritul istoric al marelui voievod dacă vom 
constata, mai aproape de adevăr, că Moldova ştefaniană nu putea pune în cumpănă din punct de 
vedere politic sau militar, economic autoritatea Ungariei,    aflată ea însăşi la apogeu, în 
Transilvania. în faţa unui regat puternic, ea a făcut eforturi continue pe plan internaţional şi a reuşit 
să elimine la 1467 şi să evite până la sfârşit hegemonia ungară. 
42 
Cf. Toderaşcu, Unitatea medievală, I, p. 91. 
43 
A se vedea contribuţiile fundamentale ale lui Gh. I. Brătianu, Sfatul domnesc şi Adunările 
de stări şiBoms, Hiiberiseg. 

95
organe reprezentative (dieta, sfatul domnesc) la ecuaţia puterii, alături de suve­ 
ran, în cazul regatului feudal al Ungariei sunt de luat în considerare, desigur, 
particularităţile dezvoltării sale în secolul al XV­lea.  în primul rând, existenţa 
unor  entităţi  politice  autonome,  precum  Transilvania  şi  regatul  Slavoniei, 
Croaţiei şi Dalmaţiei, care cunosc propria lor evoluţie corporativă. Participarea 
nobilimii din aceste ţări la dieta ungară şi consiliul regal se realiza doar prin 
intermediul „viceregilor" de aici, voievodul şi banii (episodic, sub Matia, chiar 
regele Bosniei),  funcţii  superioare în aparatul  de  stat 44 .  Comitatele  cu  prezenţa 
nobiliară românească dinspre apus, cuprinse în Ungaria propriu­zisă, erau re­ 
prezentate în dieta acesteia, principala adunare reprezentativă a statului. In al 
doilea rând, asupra formelor de manifestare a regimului de stări şi­au pus am­ 
prenta factori specifici ai dezvoltării societăţii în această parte a Europei: lipsa 
raporturilor  feudalo­vasalice  clasice,  nivelul  scăzut  al dezvoltării  burgheziei, 
pericolul extern, o anumită tradiţie „constituţională" începând cu Bula de Aur. 
în cursul lungii domnii a regelui Sigismund în întreg regatul ungar proce­ 
sul de feudalizare a societăţii după modelul apusean a făcut progrese conside­ 
rabile, apropiindu­se de finalul său. A sporit astfel numărul nobilimii şi rolul 
său în societate.  Totodată, s­a adâncit  diferenţierea în sânul  acestei  clase,  cr 
polarizare,  între  pătura  superioară:  baronii  şi  magnaţii,  la  care  se  alătură  şi 
prelaţii  regatului  (clerul  superior:  arhiepiscopii,  episcopii,  abaţii)  şi  restul 
nobilimii. Se adaugă un patriciat urban cu interese distincte. în sânul restului 
nobilimii exista de asemenea o diferenţiere considerabilă,  de la nobilul de o 
sesie fără iobagi până la cel cu câteva zeci de iobagi, stăpânind în mai multe 
sate. Relaţiile dintre componentele clasei feudale din Ungaria erau complicate 
şi datorită sistemului specific al familiarităţii, ce ţinea locul raporturilor suze­ 
rano­vasalice.  La  fel  ca  în  Polonia,  în  regatul  ungar  nu  s­au  constituit  stări 
social­juridice după modelul clasic vest­european, deşi o evoluţie către regimul 
de stări este absolut evidentă în secolul al XV­lea, către sfârşitul domniei regelui 
Sigismund de Luxemburg. 
Instalarea propriu­zisă a noului regim s­a realizat în perioada imediat urmă­ 
toare,  1438­1440,  de  criză  sau  vacanţă  a  puterii,  pe  fondul  unor  ameninţări 
interne şi externe grave. Puterea centrală a fost nevoită să­şi asocieze la guver­ 
nare  dieta,  organul reprezentativ al  nobilimii,  în  cadrul  căreia se  conturează 
două ordine distincte, cu rol decisiv: magnaţii (marea nobilime, baronii, clerul 
înalt) şi nobilimea mijlocie (ung: kdznemesse'g) 45 . Cu totul sporadic, în împreju­ 
44 
F iig e d i ,  Arisz to k rd c ia  m o b il itd sa ,  p .1 9 6 :  „ So m e  d is tr ic ts  o f  th e  k in g d o m  w e r e  g o v e r ne d by 
v ic e r o y s"  şi e n u me r a  v o ie v o d u l  T r a n silv a n ie i  şi  b a n ii  S la v o n ie i,  Cr o a ţie i ş i  D a lm a ţie i , a l M a c io v e i 
ş i  Se v e r i n u lu i.   B o s n ia  n ­ a  f o s t  n ic i o d a tă  s tă p â n ită   d e  U n ga r ia  d e c â t p a r ţ ia l,  d e ş i  c o n d u c ă to r i i  e i 
s ­ a u  n u m it  d e  a se m e n e a  b a n i  ş i c h ia r  r e g i:  N ic o la e   U j la k i,  „ r e g e  a l  Bo sn ie i"   în tr e  1 4 7 1 ­ 1 4 7 7  sa u 
Ladislau Ficior de Ciula, „ban al regatului Bosniei" între 1483­1490. 
45 
V. cap. 2, nota 52. 

96
rări excepţionale, la dietă au participat şi reprezentanţi ai stării orăşeneşti, însă 
rolul lor a fost nesemnificativ, cu toate că în a doua jumătate a secolului al 
XV­lea asistăm la o dezvoltare puternică a comerţului şi oraşelor. La fel ca în 
celelalte state din regiune, „starea a IlI­a" nu intra în componenţa adunărilor 
de stări. 
Principalele atribuţii ale organului reprezentativ al stării nobiliare constau 
în alegerea şi încoronarea regelui, legiferarea, împreună cu suveranul, alegerea 
palatinului, a păstrătorului coroanei, a membrilor scaunului suprem de judecată 
şi a membrilor consiliului regal; din 1495 se pronunţă şi în cazurile de infideli­ 
tate 46 . Participarea la Dietă era obligatorie; din raţiuni practice s­a recurs însă 
de timpuriu la delegaţi ai comitatelor (nobiles electi, nuntii) 41 . Viaţa politică a 
Ungariei în secolul al XV­lea şi la începutul celui următor a fost marcată de 
dinamica raporturilor, pe de o parte, dintre dietă şi puterea centrală, iar pe de 
altă  parte,  dintre  cele  două  ordine  componente  ale  dietei.  Asaltul  otoman 
asupra regatului ungar a impus o serie de modificări în politica internă a acestei 
ţări: creşterea rolului dietei, chemată să decidă impozitele extraordinare, ten­ 
dinţa  suveranilor  de  centralizare  statală,  creşterea  rolului  nobilimii  mijlocii 48 . 
Concluzia specialiştilor  maghiari  confirmă  faptul  că  Ungaria  a  fost  formal  o 
monarhie de stări, însă acest sistem nu a funcţionat în toate cazurile 49 . 
Guvernarea lui Iancu de Hunedoara (1446­1453) a marcat începutul unei 
politici de primenire a aparatului de stat cu elemente noi, capabile şi ambiţioase, 
din straturile de jos ale nobilimii, legate direct de persoana celui ce întruchipa 
autoritatea  centrală.  Această politică,  de  mare  mobilitate  socială în  rândurile 
aristocraţiei 50 , s­a accelerat în timpul domniei lui Matia Corvin, venit la tron în 
1458, ca urmare a unui triumf al nobilimii mijlocii asupra magnaţilor. Acesta a 
promovat o politică de centralizare statală, lichidând opoziţia oligarhiei, redu­ 
când rolul dietei, întărind Consiliul regal şi, ceea ce este mai evident, provocând 
o înnoire masivă a aparatului de stat, inclusiv a baronilor, cu elemente ridicate 
din straturile inferioare ale nobilimii. Conform unei statistici, din 93 de baroni 
menţionaţi în perioada 1458­1490, nu mai puţin de 52, adică 55%, provenind 
din 37 de familii, erau „oameni noi" 51 . Cu toate acestea, regele a fost nevoit să 
apeleze la organul reprezentativ al nobilimii, care i­a reamintit de fiecare dată 
obligaţiile „constituţionale", temperându­i tendinţele „absolutiste". 

*Timon,Rechtsgeschichte,  p. 607­616 
"Ibidem,p.  616. 
48 
Co nze,  op.ci t.,  p. 133­135;  Die  Gesc hic hte Ung arns,  p.  104­119;  El eke s,  E ssai de 
centralisotion. 
49 
Kubinyi,  M.Tortenete,  p. 62. 
50 
Fiigedi,  Arisztokrdcia mobilitdsa;  Kubinyi,  Bdrok.  51 
Ibidem, p. 205. 

97
 Politica socială a regelui Matia nu a reprezentat şi un triumf real în pla 
politic al acelor secţiuni ale nobilimii care l­au impus la tron. între noua aristc 
craţie şi cea veche a avut loc o amalgamare destul de rapidă, însă voinţa regek 
n­a fost totuşi contestată până la moartea sa. Cu toate că nobilimea mijlocie 
continuat  să  fie  activă,  aristocraţii  sunt  cei  care  vor  domina  viaţa  politică 
statului ungar întreaga perioadă cuprinsă între 1490­1526, cunoscută şi ca epc 
ca domniei baronilor.  în această privinţă,  evoluţia diferă simţitor de cea di 
Polonia,  unde şleahta a reuşit să ţină în frâu tendinţele hegemonice ale mar 
nobilimi.  Instrumentul  de  guvernare  al  noului  regim,  nobiliar,  a  fost  Dieti 
devenită atotputernică, în cadrul căreia se confruntau două partide, cel al maţ 
naţilor  şi  cel  al  nobilimii  mijlocii.  Acesta  din  urmă,  condus  în  fond  tot  d 
magnaţi, din familia Zapolya, exprima interesele nobilimii de frunte din corn 
tate şi a reuşit să­şi impună reprezentanţi ai săi în tribunalul suprem (asesori): 
alţi  funcţionari  permanenţi,  prin  care  contrabalansa  într­o  anumită  măsui 
atotputernicia baronilor şi magnaţilor. 
în  Transilvania  stările  s­au  constituit  într­o  măsură  importantă  pe  aii 
criterii decât în Ungaria şi aveau alte rosturi şi moduri de manifestare. Dacăi 
Ungaria  stările  erau  clerul  şi  nobilimea,  ultima  divizată  între  magnaţi 
nobilimea mijlocie, la care se adăuga cu totul nesemnificativ orăşenimea, î 
Transilvania stările erau entităţile sociale privilegiate, „naţiunile" constituite j 
criteriul social în cazul nobilimii şi etnic­privilegial în cazul saşilor şi secuilo 
Aici, spre deosebire de Ungaria, nobilimea era unitară ca stare, clerul lipsea,ii 
în „naţiunea săsească" rolul preponderent îl avea patriciatul urban, care acol 
juca un rol constituţional nesemnificativ. în privinţa atribuţiilor, dieta ardeleai 
era  expresia promovării particularismului şi autonomiei provinciale, în rapo 
cu  deciziile  fundamentale  ale  vieţii  de  stat  care  se  elaborau  totuşi  de  căt 
instituţiile  centrale.  în  anumite  cazuri,  cum  s­a  întâmplat  în  anul  1463,  i 
chestiuni de apărare, ea putea amenda hotărârile dietei regatului. Cu precădei 
rezolva chestiuni de judecată, prin intermediul scaunului prezidat de voievc 
sau  vicevoievod,  în  care  nobilimea  îşi  alegea  judecători  proprii  sau  aseso 
juraţi.  După  acţiunea  secesionistă  din  anul  1467,  dieta  ardeleană  nu  s­a  rai 
întrunit. Stările au revenit în forţă după moartea regelui Matia, când au reuşi 
în ianuarie 1493, să­1 depună pe voievodul Ştefan Bâthori, acuzându­1 în fal 
regelui de un lung şir de ilegalităţi 52 . La începutul secolului următor Unio triui 
nationum, şi­a reafirmat obiectivele de apărare a ţării Transilvaniei de prime 
dia  din  afară  şi  a  ordinii  interne  în  respectul  fidelităţii  faţă  de  coroana  rai 
ghiară, cu ocazia adunării de la Sighişoara din februarie 1506 53 . Cu acest prili 

52 
S­a păstrat plângerea secuilor, cu accente dramatice, din 1492, în Szekely okl, 209. 
53 
Ibidem, 225. 

98
s­a constituit un organism juridic alcătuit din câte 14 reprezentanţi ai fiecărei 
naţiuni,în vederea soluţionării conflictelor apărute între ele, care diminua mult 
importanţa scaunului voievodal de judecată. 
La nivel comitatens funcţionau de asemenea congregaţiile nobilimii, care 
se  întruneau  periodic  sub  preşedinţia  comitelui  sau  vicecomitelui,  pentru 
rezolvarea unor probleme administrative, fiscale sau militare. Mai  frecvent se 
întrunea  scaunul  de  judecată,  care  a  devenit  un  organism  quasi­permanent. 
Adunarea alegea anual juzii nobiliari, câte patru în comitatele ungureşti şi doi 
în Transilvania, şi juraţii (juraţi, assessores). Autoritatea comunităţii nobiliare 
şi organizarea comitateansă erau mai evoluate în Ungaria propriu­zisă, unde s­ 
au  adoptat  chiar  statute  şi  reglementări  proprii  încă  din  această  perioadă, 
similare hotărârilor dietale ardelene. 
Dacă încercăm o apreciere de ansamblu asupra raporturilor dintre stări şi 
autoritatea centrală în regatul ungar în perioada 1440­1514, putem afirma că 
viaţa politică a fost dominată de stări, hegemonia în stat fiind disputată între 
grupări oligarhice ale marii nobilimi. Chiar şi a doua parte a domniei lui Matia 
Corvin, de autoritate incontestabilă, a fost marcată de consultări ale reprezen­ 
tanţilor  nobilimii  şi  în  orice  caz  de  respectarea  destul  de  consecventă  a 
hotărârilor elaborate în comun cu aceştia. Avem de­a face cu o guvernare mai 
degrabă „constituţională" decât „absolutistă", iar centralizarea s­a manifestat 
mai ales prin funcţionarea aparatului de stat şi fidelitatea dregătorilor şi func­ 
ţionarilor, a căror componenţă a fost masiv împrospătată. Ceea ce n­a împie­ 
dicat afirmarea şi chiar consolidarea particularismului şi autonomiilor locale. 

3.4. POLITICA RELIGIOASĂ A REGATULUI UNGAR; 
UNIREA RELIGIOASĂ 
Regat apostolic, investit  de către Papalitate cu misiune de convertire la 
catolicism  a  popoarelor  din  sud­estul  Europei,  Ungaria  medievală  şi­a 
manifestat şi în  secolul  al  XV­lea  acest  caracter.  Din  punctul  de  vedere  al 
subiectului nostru acest aspect este de importanţă maximă, întrucât presiunea 
ideologică a bisericii catolice şi interesul unităţii regatului au impus încă din 
veacurile precedente apartenenţa la catolicism ca o condiţie a stăpânirii pămân­ 
tului şi,prin urmare, a statutului nobiliar 54 . 
Periodic, papii le reaminteau regilor unguri obligaţia de a relua asalturile 
cruciate şi prozelite contra necredincioşilor şi a „schismaticilor" dinlăuntrul 
regatului, adică în primul rând a ortodocşilor, concretizate uneori prin ordine 
regale în consecinţă şi chiar asocierea „braţului secular" la campanii de conver­ 

M 
Papacostea, Românii în sec. XIII şi Geneza statului. 

99
r 
tire forţată. Interesele bisericii catolice nu se identificau însă totdeauna cu raţ 
nea de stat, cu evoluţiile raporturilor de forţe din regat, ceea ce a determinat 
în secolul al XV­lea politica de catolicizare şi efectele ei să­şi fi pierdut cu m 
din caracterul acut  cunoscut în veacul precedent. în esenţă,  două evenimei 
majore  au  pus  conflictul  religios  în  plan  secund:  pericolul  otoman  şi  unii 
religioasă. Afirmând acest lucru nu trebuie să scăpăm din vedere că biseri 
catolică  şi,  la  instigările  ei,  puterea  de  stat  s­au  menţinut  în  permanei 
ofensivă, chiar şi atunci când decisivă era apărarea ţării. Biserica ortodoxă, n 
chiar  în  perioadele  de  afirmare  maximă  a  spiritului  unirii  florentine,  t 
dobândit  nici  un  moment  ­  nici  nu  putea  să  dobândească  —  un  statut  leg 
consacrat  prin  legi.  în  schimb,  campaniile  contra  „schismaticilor"  revene 
periodic, uneori chiar cu violenţă. 
Astfel, prin actul din 5 decembrie 1428 regele reitera o măsură din vrem 
lui Ludovic I interzicând deţinerea pământului cu vreun titlu oarecare de căi 
necatolici  şi tolerarea preoţilor  ortodocşi  pe  moşiile  nobililor şi  cnezilor si 
pedeapsa  confiscării,  deci  ignobilitării 55 .  Măsura  „de  cruciadă  internă"  este  i 
pus în legătură cu propunerea lui Sigismund către teutoni în lunile preceden 
de a prelua Banatul spre apărare şi era menită în intenţia autorilor de a pregi 
terenul pentru un  avanpost  al  cruciadei târzii,  ce  urma a  deveni Banatul si 
cavalerii teutoni.  Se  prea  poate  ca  tocmai  măsurile  antiortodoxe,  în  prim 
rând,  să  fi  provocat  ostilitatea  făţişă  a  nobililor  şi  cnezilor  bănăţeni  faţă  < 
Ordin, ceea ce a dus la înfrângeri militare în faţa turcilor şi a muntenilor şi 
cele din urmă la retragerea lui de pe linia Dunării 56 . Misiunea apărării vadurili 
rămânea pe mai departe oamenilor locului şi organizaţiilor lor militare, care: 
impun  regalităţii  maghiare  ca  soluţie  unică  pentru  un  succes  durabil  în  fa 
duşmanilor creştinătăţii. 
Unirea religioasă proclamată de conciliul de la Ferrara­Florenţa din an 
1438­1439  a  avut  în  Ungaria  unul  din  terenurile  cele  mai  interesante  c 
manifestare, în condiţiile în care românii, sârbii şi rutenii ortodocşi constituia 
o mare parte a locuitorilor regatului. Este în afară de orice îndoială faptul c 
unirea  religioasă  a  funcţionat  în  regatul  ungar,  atât  la  nivelul  celor  dou 
biserici, cât şi la cel al autorităţii de stat 57 . 
în pofida primejdiei otomane şi a hotărârilor conciliului florentin, cercuril 
bisericii catolice n­au încetat o clipă ofensiva menită a­i întoarce pe ortodocş 
55 
HD,  1/2, p. 551.  V .  pe  la rg Pop,  Naţiune a r omână me die v ală,  p. 91­ 93. 
56 
Pa sc u ,  V oie v odat ul,  I V,  p . 4 41 ­ 44 3 . M a i  n o u  E .  Gli ic k  e x p ri mă  re z e rve  la  s u poz iţ i 
pri vi nd sa bota rea  c a valerilor de  către  româ ni  în luptel e  c u t ur cii  (Dat e  noi,  p. 783­792) . 
57 
V.  foa rte  rece nt  de monstraţia  lui  A.A. Rusu î n ca pitolul  Opţi unile  religi oase : Si noduld 
la Flore nţa si urmările l ui în re gat ul Ungariei si în Transilvania,  di n cadrul monografiei  han d 
H une d oa ra ,  p . 7 7­ 12 7'.  De  a se me ne a ,  M .  Di a c ones c u,  Le s  i mpli c ations . 

100
„la calea dreaptă" a religiei catolice, având uneori şi sprijinul braţului secular. 
Doar războaiele antiotomane şi, probabil, rezistenţa autorităţilor laice în frunte 
cu Iancu de Hunedoara, care nu puteau îngădui vexarea celor ce se aflau în 
prima linie şi dădeau cei mai mulţi soldaţi, au ţinut biserica catolică din regat 
într­o atitudine de relativă toleranţă faţă de ortodocşi. Totuşi, în anii 1455­56 
campania în favoarea cruciatei antiotomane condusă de Ioan de Capistrano a 
luat  înfăţişarea  uneia  de  convertire  a  ortodocşilor  din  părţile  Banatului  şi 
Hunedoarei.  Acţiunea  lui  era  de  un  radicalism  extrem,  vizând  catolicizarea 
forţată, cu încălcarea vădită a hotărârilor de la Florenţa 58 . în predicile sale el a 
chemat pe episcopii de Alba Iulia şi Oradea; pe nobili şi pe dregători să ardă 
bisericile româneşti şi să­i alunge pe preoţii care nu acceptau botezul catolic, 
deşi conciliul recunoscuse caracterul canonic al botezului ortodox. Pe Iancu de 
Hunedoara 1­a determinat, nu fără rezistenţă din partea lui, să emită un ordin 
prin care ordona dregătorilor săi de pe domeniile Şoimuş, Hunedoara şi Deva 
i alunge pe preoţii hirotoniţi de către vlădica Ioan de Caffa, care refuzau să se 
zinte înaintea franciscanilor pentru  convertire. 59  Aceste măsuri,  culminând  1 
îndepărtarea episcopului Ioan de Caffa cu ajutorul autorităţilor laice, indică i 
acutizare  a  conflictului  religios  în  urma  acestei  campanii  chiar  în  ajunul 
bilizării  pentru  apărarea  Belgradului.  în  faţa  mulţimilor  venite  să  apere 
itionul  Creştinătăţii,  în  număr  mare  necatolice,  discursul  legatului  papal 
evenea mai conciliant: „oricare dintre cei care vor să stea alături de noi contra 
cilor,  sunt  prietenii  noştri" şi  îi  cita  pe  „sârbii  schismatici,  românii,  iudeii 
stici şi orice fel de necredincioşi" 60 . Ca să nu fie  niciun dubiu asupra acestei 
sii, franciscanul care îi reproducea discursurile la 1460 adăuga că (numai) ei 
ce vor apuca armele contra turcilor nu vor fi tulburaţi cu nici o supărare" 61 , i 
alte cuvinte, ceilalţi se puteau aştepta la un tratament contrar, conform cu nia 
obişnuită de  conduită a Papalităţii şi a Regatului  apostolic  ungar.  Atitudinea 
bisericii  catolice  reiese  limpede  şi  din  repetatele  intervenţii  ale  ei,  precum 
cea din 1457 în care cere preoţilor bisericilor „greceşti" să enească numele 
pontifului roman, să se roage pentru bunăstarea bisericii olice şi să respecte 
simbolul credinţei cu filioque 62 '. Pe de altă parte, în zelul 

a 
Cf. Diaconescu, Les implications, p. 45. 
^Ibidem, p. 44; Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe, p. 294—295. 
60 
„quicumque etiam nobiscum assistere contra Turcos volunt, amici noştri sunt... Rassiani 
schismatici,  Valachi,  Iudaei  haeretici  et  quicumque  infideles".  A.A.  Rusu,  în  Ioan  de 
Hunedoara, de unde am preluat citatul, crede totuşi că realitatea i­ar fi modificat lui Capistrano 
radicalismul iniţial. 
61 
„Eos tamen qui contra Turcos arma sumebant nolebat tune aliqua molestia conturbari" 
(Relatarea lui Ioan de Tagliacotio, apud Rusu, Ioan de Hunedoara). 
62 
HD, 11/2,71. 

101
 lor,  minoriţii  şi  reprezentanţii  clerului  local  ignorau  deliberat  recunoaştere. 
egalităţii celor două biserici, a botezului, împărtăşaniei şi sacramentelor dupi 
ritul răsăritean, vexându­i în felurite chipuri pe ortodocşi şi pe preoţii lor. 
Sub Matia, continuatorul politicii inaugurate de tatăl său, biserica catolici 
şi­a  reluat  tendinţele  prozelite  şi  de  persecuţie.  La presiunea  minoriţilor,  e 
confirma  în  1478  actul  de  persecuţie  din  1428  privitor  la  Banat 63 ,  marcam 
astfel continuitatea unui program politic şi confesional ale cărui începuturi sun 
detectate încă în prima jumătate a secolului al XlII­lea. Papalitatea şi­a con 
tinuat tonul şi măsurile vehemente de persecuţie şi convertire forţată. La 1483 
de pildă, inchizitorul Nicolae de Casovia era trimis în Ungaria cu puteri deplini 
de  a  predica  şi  lua  măsuri  inchizitoriale  „contra  ereticilor,  schismaticilor  \ 
turcilor perfizi (contra hereticos, scismaticos  et perfidos  Turchos),  având îi 
vedere răspândirea şi extinderea ereziei şi schismei din ţară 64 . Cu alte cuvinte 
biserica romană, din poziţia ei dominantă şi ofensivă, forţa unirea în intenţi 
catolicizării depline, un factor care a atras reacţii antiunioniste şi până la urm 
eşecul tentativei în pragul ultimului deceniu al secolului al XV­lea. 
în  atitudinea  regalităţii  maghiare,  deşi  acţiunile  lor  sunt  corelate,  n 
constatăm totuşi exgerările ecleziasticilor bisericii romane, ci mai degrabă u 
echilibru în acţiunile sale în conformitate cu raţiunea de stat. Primele măsui 
practice de unire au intervenit sub domnia lui Vladislav I (1440­1444), cai 
avea avantajul de a fi în acelaşi timp şi suveranul Poloniei, un regat cu o con 
ponentă ortodoxă puternică şi având ierarhie proprie. Buda, capitala Ungarie 
a devenit astfel centrul eforturilor pentru impunerea unirii religioase în Europ 
centrală şi de răsărit. 
La 22 martie 1443 Vladislav I, în calitate de rege al Ungariei, Poloniei etc 
emitea diploma de legalizare a statutului juridic al bisericii ortodoxe din cel 
două regate 65 .  Actul solemn acorda pe veci  „tuturor bisericilor şi  episcopilc 
sau vlădicilor lor, prelaţilor, clerului şi celorlalţi ecleziastici ai ritului grec sa 
al rutenilor toate drepturile şi libertăţile, rânduielile, obiceiurile şi toate imuni 
tăţile de care se bucură şi se folosesc după obiceiul bisericii romane toate bise 
ricile ţărilor noastre Polonia şi Ungaria etc, şi arhiepiscopii, episcopii, prelat 
şi ceilalţi ecleziastici" 66 . Mai departe, era confirmată jurisdicţia episcopila 

63 
Pă c u r a r iu ,  I sto r ia  b is eri c ii  o rto d o x e ,  I ,  p .  2 7 8 .  Cf . Po p ,  N a ţiu n e a  ro mâ n ă  m ed i ev a lă ,  p . 9 , 
64 
HA 11/2,248. 
65 
M. Harasie wicz ,  Annales  Ecclesi ae  Ruthe nae ,  Le opoli, 1862, p. 78­81. Pe ntru proc ura re 
e i mulţume sc  şi  pe  a c e a st ă  ca le  c ole gului M.  Dia c one sc u. 
66 
„ Unive rsis ec clesii s ea rumque  e pisc opis se u vla dici s, pr elatis, cle ro, et c eteri s pe rson 
e c c le sia s tic is e i us de mq ue  r it us  G ra e c i e t  R uth e n o r u m ha e c  o m nia  iu r a  e t  l ibe rta t e s, m o do 
c o ns ue tu di ne s  e t  i mm u nita te s   u nive rsa s d u xi m us  i n  pe r pe t uu m  c o nc e de nda s  e t p ra e se ni bi 
conc e dimus , qui bus  omne s ec clesia e  regnorum nostr orum Pol onia e  et  Hunga riae  etc . e a rumqu 

102

k 
vlădicilor şi prelaţilor din regatul Poloniei asupra preoţilor lor, inclusiv în 
cauze de căsătorie şi divorţ şi erau restituite tuturor bisericilor din cuprinsul 
autorităţii sale toate satele şi moşiile, pe care le­au avut din vechime 67 .  Actul 
acesta era de importanţă excepţională pentru biserica şi elita românească din 
regatul Ungariei. Spre deosebire însă de ţările ruseşti din cuprinsul regatului 
polon, în regatul ungar n­a avut aceeaşi greutate. O ierarhie superioară româ­ 
nească şi o elită ortodoxă care să­1 fructifice eficient n­au existat, aşa încât 
efectele şi amintirea lui se vor şterge, fără să producă efecte în sistemul politi­ 
co­juridic în deceniile şi secolele următoare. 
Unirea religioasă a asigurat baza ideologică a coagulării frontului intern al 
regatului în vederea susţinerii războiului antiotoman sub Iancu de Hunedoara şi 
!n timpul domniei regelui Matia. Pe acest eşafodaj, cei doi suverani au putut 
dezvolta o „politică românească realistă şi eficace" 68 , de punere în valoare a 
potenţialului feudalităţii româneşti în avantajul reciproc. A.A. Rusu nu ezită să 
afirme chiar că unirea religioasă a fost „cheia de boltă a întregii politici interne 
româneşti practicate  de către Ioan  de Hunedoara" 69 , deschizând astfel o pistă 
care poate schimba cu totul reprezentarea de până acum a epocii corvineşti. 
Premisa funcţionării unirii florentine în regatul ungar reprezintă cheia pentru 
descifrarea  principalelor  evenimente  şi  fenomene  înregistrate  de  români  în 
secolul al XV­lea. 
începuturile  episcopatului,  evident  orientat  în  spiritul  unirii  religioase, 
construirea de biserici de zid, înflorirea picturii religioase şi simbolistica ei sunt 
elemente care vorbesc de la sine. Ladislau de Hunedoara a acordat locuitorilor 
târgului Hunedoara dreptul de a­şi reconstrui biserica distrusă de violenţele 
campaniei lui Capistrano. La intervenţia regelui Matia în ianuarie 1476, în 
ajunul campaniei pentru Şabaţ, papa dispunea clerului catolic din Ungaria să 
recunoască botezul creştinilor de rit grec (christiani ritu Greco baptizati) din 
părţile dinspre Serbia, să nu­i mai vexeze în predicile lor şi să le acorde îngri­ 
jire pastorală 70 . Vladislav II, la rândul său, confirma în anul 1494 mănăstirii 

archiepiscopi,  episcopi,  praelati  et  caeterae  personae  ecclesiasticae  consuetudinis  Romanae 

ecclesiae uti fruuntur atque gaudent" (Ibidem, p. 79­80). Contra lui Diaconescu (Les implications, 
p. 37), care crede că actul se referă expres la rutenii din Polonia şi Ungaria, opinăm că această 
parte a lui se referă la toţi cei de „rit grec sau al rutenilor", deci la ortodocşii de orice fel. 
67 
„Omnes villas et  possessiones  quaslibet, quibuscunque nominibus censeantur,  quae ab 
antiquu ad ipsas ecclesias pertinere videbantur, et per quascunque personas et in quibuscunque 
terris et districtibus nostris in praesens habitas, cum omnibus eorum iuribus pia mansuetudine 
duximusrestituendas,et restituimus per praesentes temporibus in aevum succesuris..." (Ibidem, 
p.80) 
61 
Drăgan, Aspecte, p. 915. Aceeaşi constatare la Rusu, Ioan de Hunedoara. 
69 
Ioan de Hunedoara. 
70 
HD, 11/2,219 

103
Peri,  centru al unirii în nordul Transilvaniei,  cunoscutul act al patriarhiei d 
Constantinopol din secolul precedent, obţinut de voievozii Bale şi Drag, pi 
care o ridica la rangul de stavropighie 71 . 
Dintre toate avantajele pe care românii le­au putut păstra din cele câte 
decenii de relativă şi oscilantă toleranţă determinată de unirea religioasă, doi 
ni se par a fi cu bătaie lungă: renaşterea bisericească, în primul rând, impunen 
definitivă a ideii episcopatului român 72  şi eflorescenta nobilimii româneşti. 
începutul  făcut  de  către  Ioan  de Caffa,  aflat sub jurisdicţia lui Iancu i 
Hunedoara şi înlăturat de zelul intolerant al lui Capistrano, a fost continuaţi 
Macarie, episcop „de Halici", care a păstorit canonic între 1456/8—circa 147 
cu  sediul  după  toate  aparenţele  la  Feleacu,  lângă  Cluj,  sprijinit  de  toa 
autorităţile publice 73 . El a funcţionat efectiv ca episcop al românilor uniţi (ii 
qui  secundum  ritum  graecorum  vivant...  iuxta  decretum  concilii  ycumeni 
florentini)  din întreg regatul,  cu excepţia semnificativă a Banatului (dioce; 
Cenadului/Aradului) 74 . 
Chiar  dacă  unirea,  promovată  cu  destulă  inconsecvenţă,  a  eşuat  până 
urmă şi în regatul ungar, ea a influenţat totuşi în mod evident dezvoltarea nob 
limii româneşti din perioada cercetată. Ea a reprezentat pentru cnezii şi nobil 
români  un  suport  ideologic  extraordinar,  legitimându­le  fără  echivoc  stare 
socială, din punctul lor de vedere. Pentru puterea centrală a însemnat un prii* 
binevenit de a mobiliza acest important segment social în interesul statului. 
; 
3.5. CONSECINŢELE SOCIALE ALE TRANSFORMĂRILOR DIN 
PERIOADA 1440­1514 
Segmentul temporal pe  care îl  studiem  face parte  din  epoca  de apogeu 
feudalismului  în  regatul  Ungariei,  ceea  ce  în  plan  social  s­a  tradus  printr­i 
limpezire a structurii sociale, a locului şi rolului  fiecărei clase şi ale fiecăru 
grup social distinct. 75  Procese evolutive începute de secole în sensul uniformi 
zării,  clarificării  şi  simplificării  structurii  sociale  îşi  au  finalitatea  în  aces 
interval. Chintesenţă a acestor transformări, codul Tripartit, exprimă în limba 
juridic ceea ce era mai mult sau mai puţin o realitate incontestabilă, iar preve­ 
derile sale au devenit normă de drept pentru secolele următoare. în concepţk 
medievală werboeziană, locuitorii erau în esenţă de două categorii: populusi\ 

71 
Ibidem, 313. 
72 
Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 109. 
73 
Ibidem; Diaconescu, Les implications, p. 46­51. 
74 
D ia c o n e sc u ,  L e s  i m p li c a t io n s ,  p .   5 0 .  A . A .   R u s u  c r e d e   c ă  a  f u n c ţ io n a t e f e c ti v   d o a r  î n 
dioceza Transilvaniei. 
75 
Vezi excelenta sinteză a lui Andrăs Kubinyi, din MTort., p. 299­323.
plebs, aceştia din urmă fiind condamnaţi la servitute veşnică, lipsiţi de orice 
drepturi publice. între ambiţiile ţărăneşti de la 1437, de a se constitui ca „uni­ 
versitate", ca element regnicolar partener al nobilimii  şi celorlalte entităţi 
bere, de a dobândi vechile libertăţi uzurpate şi realitatea de după 1514 există o 
prăpastie  uriaşă,  adâncită  în  esenţă  tocmai  în  acest  interval.  Practic,  nu  mai 
rămânea loc pentru o ţărănime liberă decât la adăpostul privilegiilor de grup 
totstăpânitoare, precum la saşi, secui şi la românii din districtele privilegiate. 
In sânul clasei feudale a avut loc, de asemenea, un proces de omogenizare 
juridică înspre nivelele inferioare, pe de o parte, iar pe de alta, de diferenţiere în 
planul real, între aristocraţia,  formată din magnaţi, prelaţi şi baroni, şi restul 
nobilimii. S­a instaurat şi consolidat regimul de stări, consacrând participarea 
nobilimii alături de rege la guvernare. în perioadele de interregn, minorat regal  I 
ii în timpul dinastiei iagiellone stările au avut chiar rolul conducător în stat. La 
mijlocul secolului al XV­lea structurile sociale şi politico­administrative s­au 
conturat pe deplin. Ele n­au mai cunoscut şi n­au permis mari inovaţii, ci cel 
mult perfecţionări,  ajustări de  detalii.  Ajunsă  abia la  mijlocul secolului al 
XV­lea la apogeul dezvoltării sale, nobilimea românească, redusă numeric şi 
puţin influentă în ansamblu, atât în Transilvania, cât şi în regatul ungar, nu mai 
putea spera marelucru. 
Consolidarea  clasei  nobiliare,  evoluţiile  economico­sociale  şi  politica 
socială deliberată a Corvineştilor au favorizat un proces intens de omogenizare 
şi de asimilare a elitelor de provenienţă etnică diversă, interesul de clasă şi de 
clan (familie) fiind decisiv. Ascensiunea românilor în rândurile nobilimii şi a 
fruntaşilor nobilimii  româneşti spre vârfurile ierarhiei  s­au  datorat în  mod 
evident şi poziţiei eminente a familiei feudalilor români din Hunedoara. în a 
doua parte a domniei lui Matia Corvin şi mai cu seamă după 1490 datele pro­ 
blemei sociale au suferit modificări importante. Progresele nobilimii româneşti 
numai sunt atât de spectaculare, mai ales sub aspect numeric. Mai mult chiar, 
aparţinând majoritar micii nobilimi, domnia baronilor le­a creat multora mari 
dificultăţi, aducându­i, ca pe cei din Maramureş, în pragul revoltei. 
în fine, ar mai fi de adăugat ridicarea, în această epocă de progres econo­ 
mic şi social, a unei pături de orăşeni români, îndeosebi în regiunile sudice, 
acolo unde găsim şi o nobilime românească mai numeroasă. 

105
 CAPITOLUL IV 
STATUTUL JURIDIC AL NOBILIMII ROMÂNEŞTI 
DIN REGATUL UNGARIEI 

Existenţa unei nobilimi româneşti a constituit  o realitate incontestabilă 
vieţii  sociale  din  Transilvania  în  epoca  feudală,  iar  perioada  sa  de  afirma 
maximă  se situează tocmai în intervalul  cercetat.  Conturarea identităţii  sal 
cum s­a constatat din cercetarea istoriografiei,  nu este un lucru facil, atâtd 
privinţa unor ambiguităţi reale ale existenţei sale în epocă, cât şi, mai cu seara 
datorită opticii alterate a istoricilor. Noi pornim de la faptul evident al existe 
ţei acestui fragment social, a cărui individualitate a fost recunoscută de oficial 
tate prin noţiunea de „nobili români" (nobiles Valachi). Ea impune, în acela 
timp, o modificare importantă de unghi de abordare. în obiectivul nostru nu 
află instituţia autohtonă străveche a cnezatului (cneziei), cum a procedat apro 
pe  întreaga  istoriografie  românească  de  până  acum,  ci  cea  impusă  de  stat 
ungar, a nobilitătii de factură apuseană, mai exact, rezultanta aşa de originală 
impactului  celor  două.  Ne  propunem,  aşadar,  să  dăm  contur  acest 
individualităţi. 

4.1. PROBLEME GENERALE 

4.1.1. Inexistenţa juridică a nobilimii române 
Principala obiecţie care poate fi adusă cercetării noastre este aceea că, di 
punct  de  vedere  riguros  juridic,  al  dreptului  ungar  medieval,  obiectul  săi 
nobilimea română, nu există. Că, prin urmare, noţiunea­cheie utilizată de ni 
este  doar  o  creaţie  a  noastră arbitrară,  menită  a  crea  mai  degrabă  confuzi 
decât a lămuri situaţia socială. Şi, într­adevăr, cine parcurge textele original 
ale dreptului medieval maghiar,  decretele regale şi sinteza lor şi a dreptuli 
consuetudinar: codul Tripartit, va constata cu uşurinţă faptul că nu doar clas 

106
 suprapusă a poporului român este ignorată cu desăvârşire, ci românii înşişi ca 
popor nu sunt pomeniţi decât rarisim, de regulă la capitolul obligaţii, şi cam în 
aceeaşi măsură cu unele grupuscule târziu imigrate, precum cumanii. Este 
semnificativ faptul că slavii din cuprinsul regatului Sf. Ştefan, şi ei băştinaşi la 
lata venirii ungurilor în Panonia, se bucură aproximativ de acelaşi tratament. 
Concepţia politică şi juridică ce prezidează sistemul constituţional medieval 
îaghiar are la bază principiul unificator al „sfintei coroane" şi al unei nobilimi 
unice,alcătuitoare de stat, care, teoretic, nu mai lasă nici o şansă afirmării altor 
realităţi şi tradiţii juridice. 
Faptul absenţei elitei românilor din actele juridice ungare medievale nu 
pate  fi  socotit  o  omisiune  deliberată sau  un  accident  şi,  cu  atât  mai  puţin, 
reflectarea unei realităţi. Este reflectarea unei concepţii a acelui timp, a  unei 
upiraţii,  care  acoperă  realitatea  doar  în  parte  şi  se  cere,  tocmai  de  aceea, 
cercetată şi explicitată în toate determinările ei. Domnind peste ţări şi popoare 
diverse, nobilimea maghiară şi exponentul său regalitatea, au promovat totuşi o 
;oncepţie de stat şi socială unică şi unificatoare, consacrată în principiile sfintei 
oroane,  al  unităţii  nobilimii  şi  al  catolicismului,  ca  fundament  ideologic. 
Distincţia care se face îndeobşte între „pluralismul" politico­lingvistic al statu­ 
lui ungar sub dinastia arpadiană şi noul curs, centralist şi nivelator, introdus de 
Angevini se cere considerată cu multă circumspecţie. A se vedea numai noul 
asalt politic şi religios asupra românilor din Transilvania, declanşat după 1204, 
în  plină  epocă  arpadiană,  demonstrat  recent  în  contextul  unor  conflicte  de 
amploare continentală 1 . Această politică a fost numai accentuată sub regii din 
dinastia de Anjou în secolul următor, prin introducerea unor elemente din 
agajul  instituţional  al  feudalismului  apusean,  care  au  conferit  politicii  de 
mificare statală, prin consolidarea şi omogenizarea nobilimii şi prin catolici­ 
zarea forţată o amploare fără precedent. Numeroasele decrete regale, hotărâri 
iietale şi acte ale bisericii catolice oficiale din toată perioada premohaciană nu 
ic decât să exprime necontenit decizia deliberată de a uniformiza cu orice preţ 
un stat prin excelenţă compozit încă de la originile sale. 
Exprimând, aşadar, proiecţia unui model ideal, legislaţia feudală maghiară 
inde  să  falsifice  într­un  anume  sens  realitatea,  lăsând  în  planul  secund  sau 
ignorând cu totul realităţi străvechi şi stăruitoare, pe care se străduieşte să le 
nihileze.  Printr­o translaţie perfectă,  această  escamotare juridică a realităţii 
istorice stă la temelia concepţiei istoriografice oficiale maghiare din ultimele 
secole, care încearcă astfel să deposedeze de propria istorie popoarele moder­ 
ne, foste în vechea Ungarie. Falsificarea şi uzurparea sunt de proporţii cu atât 
mai mari, cu cât în cauză, în postură de victime, se află toate popoarele nema­ 

' Papacostea, Românii în sec. XIII. 

107
ghiare — exceptându­le pe cele asimilate integral: cumanii şi secuii — prac 
cea  mai  mare  parte  a  populaţiei  şi  teritoriului  Ungariei  medievale  de  s 
coroana Sf. Ştefan. 
în teritoriile locuite de aceste popoare continua să subziste o realitate st 
veche, întemeiată pe norme de drept cutumiar, care se opunea cu tărie penet 
ţiei dreptului feudal maghiar de import apusean. Această realitate transpare 
tot  pasul,  fie  sublimată,  sub  forma  autonomiei  politico­administrative 
Transilvaniei  —  situaţie  aparent  paradoxală,  având  în  vedere  domina 
nobilimii maghiare aici! — fie, ceva mai explicită, în Tripartitul care se reft 
la obiceiurile juridice aparte ale locuitorilor liberi, nobili, din Ţara Ardealul 
şi Slavonia.  însă cel mai frecvent întâlnim această realitate, românească şi 
celorlalte popoare  defavorizate, în actele  cu  caracter juridic de  orice  fel, 
cuprinsul  cărora  este  obligatoriu  ca aspiraţia de  care  vorbeam,  adică drept 
regatului, dreptul oficial, să găsească un limbaj comun cu realitatea specifn 
locului şi adesea foarte diferită. 
Revenind  la  realitatea  nobilimii  româneşti,  ea  nu  este  de  căutat,  pr 
urmare,  în  textele  dreptului  oficial  al  regatului  ungar,  ci  în  acte  cu  conţini 
concret, juridic, patrimonial, privilegial, fiscal sau militar, în care ea, realitate; 
nu  mai  putea  fi  escamotată  sub  ficţiuni  noţionale.  Inexistentă  ca  atare  i 
legislaţia statului stăpânitor, elita socială a poporului român se lasă descoperit 
fără mare dificultate în celelalte categorii de izvoare istorice ale epocii, ca 
dovadă  irefutabilă  a  amplitudinii  şi  vigorii  fiinţării  poporului  român  dintr 
Carpaţi şi Tisa, la câteva secole după căderea sa sub jug străin. 
Nu  este  mai  puţin  adevărat  faptul  că,  în  concepţia  medievală  europeană 
locul unui individ este determinat în esenţă din punct de vedere social, politii 
şi  religios  şi  abia  după  aceea  etnic  şi  după  alte  criterii.  De  aceea,  noţiunii 
consacrate,  corespunzătoare  determinărilor  menţionate, anume nobil, ungur 
catolic  (creştin),  includ,  după  caz,  persoane  de  apartenenţă  etnica  diversă 
Aceste realităţi generalizante nu trebuie totuşi absolutizate, deoarece, în funcţie 
de interese, nu o dată s­au manifestat solidarizări şi conflicte pe criteriul etnic, 
al entităţii administrative, al nivelului social chiar în cadrul aceleiaşi structuri 
juridice, de pildă al nobilimii 2 . O cercetare aprofundată a realităţii medievale 
din spaţiul răsăritean al vechiului regat al Ungariei, etnic majoritar românesc, 
presupune cu necesitate depăşirea, prin mijlocirea celorlalte izvoare istorice,a 
sistemului  juridic  şi  noţional  medieval,  care  se  cere  descifrat,  concretizat  şi 
tradus adecvat în limbajul istoriografiei contemporane. 
Maghiarii datorează ei înşişi multe din elementele de civilizaţie popoarelor 
de la care şi­au cucerit patria panonică: slavii şi românii şi asupra cărora şi­au 
2 
V. pe larg I.­A. Pop, Geneza medievală a naţiunilor moderne, Bucureşti, Edit. Fundaţiei 
Culturale Române, 1998. 

108
extins dominaţia, încercând ulterior să le asimileze. Aşa au preluat de exemplu 
instituţiile  voievodatului,  banatului,  comitatului  sau  noţiunile  de  bază  ale 
creştinismului popular. La nivelul elitei, nobilimea maghiară, fără a­şi periclita 
vreodată poziţiile, a reuşit să anihileze cu meşteşug rezistenţa elitei popoarelor 
cucerite, împletind măsurile brutale cu atragerea unei minorităţi privilegiate, 
ale cărei vârfuri sfârşeau totdeauna prin asimilare deplină. S­a realizat astfel o 
dublă lovitură: pe de o parte, consolidarea nobilimii ungureşti şi perpetuarea 
alcătuirii  sale  politice  şi,  pe  de  altă  parte,  anihilarea  constantă  a  popoarelor 
subjugate, paralizate politic prin asimilarea continuă a elitelor lor. 
4.1.2. Realitatea nobilimii româneşti 
Cu  cât  trecem  dincolo  de  statutul  oficial  înscris în  acte  normative  şi 
coborâm în realitatea statutului real al nobilimii de dincoace de Tisa, cu atât 
vom găsi mai multe elemente distinctive ale unei feudalităţi româneşti aparte, 
care o leagă atât de începuturile sale din secolele precedente,  cât şi de un 
anume tip de nobilime de ţară, de categoriile similare de dincolo de Carpaţi. 
Lăsând  la  o  parte  menţiunile  indirecte,  dar  nu  mai  puţin  elocvente,  ale 
momentelor politice şi militare cu participare românească — ceea ce se traduce 
mai exact: cu participarea elitei româneşti — şi vom consemna doar referirile 
exprese  la  nobilii  români  din  cursul  secolelor  XIV­XV,  făcând  totuşi  o 
selecţie, mai ales asupra cazurilor individuale. Indirect, chiar primele acte de 
anie  din prima jumătate a secolului al XlV­lea  exprimă fără  echivoc  noul 
statut juridic al cnezilor şi voievozilor beneficiari. La 1326, cnezul Stanislav de 
Strâmtura era dator cu darea după moşia conferită, „percepută după obiceiul şi 
egea nobililor" (more et lege nobilium regni percipiendam), iar într­o confir­ 
nare ulterioară pentru fiii săi se prevedea mai exact egalitatea lor cu nobilii în 
faţa justiţiei (ad instar aliorum nobilium regni noştri) 7 ". 
0 primă menţiune colectivă avem încă din anul 1342 pentru zona Bihoru­ 
lui,  unde la o hotărnicire între  doi nobili importanţi  au participat „nobili şi 
nenobili unguri, cumani şi români {Olachi) aproape trei mii din care peste trei 
sute de nobili" 4 . O informaţie mai precisă vine trei ani mai târziu chiar din 
lartea papei Clement VI şi exprimă imaginea misiunilor catolice din Ungaria, 
în primul rând a franciscanilor foarte activi în Banat, asupra realităţii din ce în 
e mai evidente a nobilimii române. în cunoscuta scrisoare din 17 octombrie 
1345 către regele Ludovic papa îl înştiinţează că în vederea impulsionării con­ 
vertirii la catolicism a găsit  de cuviinţă a se adresa şi „nobililor Alexandru 
Basarab şi altor români, atât nobili, cât şi oameni de rând" (nobilibus viris 
3 
Mihalyi, 3, respectiv 10. 
4 
„Nobiles vero et ignobiles videlicet Hungari, Comani et Olachi fere tria milia ex quibus 
tamen plus quam trecenti nobiles (HD, 1/1, p. 675). 

109
Alexandro Basarati et aliis tam nobilibus quam popularibus Olachis Romanîf i 
şi numeşte pe „principele" Nicolae de Remetea şi pe câţiva voievozi tot din 
părţile Banatului. Nu este nevoie însă de investigaţii şi reconstituiri savante, 
deoarece şi actele derivate de la cele mai diverse autorităţi ale regatului ungar 
vorbesc adesea de la sine. în conştiinţa şi în actele emanate de către aceiaşi 
factori care participau şi la activitatea de legiferare, în cadrul căreia după 1351 ] 
principiul uneia şi aceleiaşi nobilităţi este aproape o dogmă, apare fără nici un 
dubiu menţionată realitatea nobilimii româneşti. 
Determinativul  etnic  este utilizat  de  către  forurile  emitente  din regat  mai 
întâi  pentru  persoane  individuale,  apoi,  către  finele  veacului  al  XlV­lea,  pe 
măsura creşterii numerice, tot mai mult pentru a desemna comunităţi de nobili 
români. Prima menţiune colectivă explicită internă a nobilimii române pe care 
o cunoaştem este din anul 1376 şi se referă la „nobilii români" {nobiles Olachi) 
din  districtul  Caransebeş 6 .  Voievodul  Ştibor  se  adresa  la  1399  „tuturora  şi 
fiecăruia dintre nobili, atât unguri, cât şi români" castelanilor şi vicecastelanilor 
din  Haţeg  şi  Hunedoara  (universis  et  singulis  nobilibus  tam  Ungaris  quam 
Olachis,  castellanis,  vicecastellanis et presertim  castellanis in Haczak et in \ 
Huniad  constitutis) 1 .  La  1412  regele  Sigismund  într­o  scrisoare  către  papă  îi 
menţiona pe nobilii unguri, saşi, secui şi români din Transilvania 8 . Chiar dacii 
aici  nu  se  menţionează  expres  nobilii  români,  din  context  se  deduce  totuşi 
faptul  că  referinţa  este  la  românii  privilegiaţi.  în  propunerile  regale  de 
mobilizare  a  armatei  pe  frontul  antiotoman  din  1432­1433  sunt  menţionaţi 
expres  ca  parte  componentă  a  armatei  ardelene  „nobilii  români  din  părţile 
Transilvaniei —  cu toată puterea" {nobiles  Walachi partium Transsilvanarum 
— cum tota potentidf. într­o danie din 1439 pentru nobilii  bănăţeni  din Cerna 
erau  amintiţi  „credincioşii  nobili  români  din  acele  părţi"  (fideles  Wolahii 
nobiles  partium illarum) m . La 1444­45 sunt pomeniţi  nobilii  unguri şi români 
de pe domeniul cetăţii Siria, din comitatul Zarand (nobilibus Ungaris et Wala­ 
chis castrensibus) 11 , din categoria condiţionărilor, aflaţi pe un domeniu privat. 
5 
HD,  I/l,p.697. 
6 
Actul de danie al regelui Ludovic I din 19 iunie, Vişegrad, pentru românii Şurian, Bogdan, j 
Dumitru, Toma şi Vasile fiii lui Baicu în moşia Valea Bolvaşniţa confiscată de la un alt român, 
infidel, şi dăruită „cu acea libertate şi obicei ... cu care sunt obişnuiţi să­şi ţină posesiunile 
ceilalţi nobili români din acel district" (ea libertate etconsuetudine... quo ceteri nobiles Olachi 
districtu in eodem suas possessiones conservare sunt consueti), la Feneşan, Districtul Mehadia, 
p. 271­272. 
7 
Csănki, V, p. 45; Feje'r, X, 2. 719; Ub, III, 229. 
8 
HD,I/2,p.4 91. 
9 
Decreta, I, p. 420. 
10 
Dania regelui Albert din 7 februarie 1439, Buda, în HD, II/l, 551. 
"Actul din 3 iulie 1444 de danie pentru Iancu de Hunedoara şi fiii săi, în DRH.D,\, ' 
p. 379­383 şi cel din 12 aprilie 1445 de punere în stăpânire, în Teleki, X, 73. 

110
 [ancude Hunedoara se adresa la 8 iunie 1451 „nobililor şi juzilor nobililor din 
le şapte scaune româneşti" (nobilibus viris, judicibus nobilium septem se­ 
dium wolachaliwn), convocând în congregaţie generală pe „nobilii compro­ 
'inciali  ai  numitelor  şapte  scaune  româneşti" (nobilibus  comprovincialibus 
prescriptarum  septem  sedium  wolachalium) 12 .  în  anul  următor  se  întrunea 
iarăşi la Caransebeş „scaunul de judecată principal al celor şapte scaune ale 
bililor  români"  (sedem  scilicet  judiciariam  principalem  septem  sedium 
nobilium Walachicalium) 13 . Privilegiul celebru de la 1457 era acordat „nobili­ 
>r  români,  cnezilor  şi  celorlalţi  români"  (nobilibus  Valachis  et  keneziis 
ceterisque Valachorum) din cele şapte districte bănăţene, nobilii fiind subliniaţi 
i repetate rânduri în cuprinsul actului 14 . La 1494 registrul veniturilor regale 
«neneşte de bunurile nobililor de o sesie şi ale celor români, rămase neim­ 
puse (nobilium tam unius sessionis quam Walachorum) 15 . 
La aceştia se adaugă numeroasele menţiuni individuale. Ladislau fiul lui 
Ladul Românul de Bizere (filius Lado Walahii de Byzere) la 1438 şi 1447 16 , 
Mihai fiul lui Mihai şi Vasile fiul lui Stoian de Cerna „românii noştri", ai 
sgelui (Walahorum nostrorum), la acea dată bani de Severin 17 , Coposu, fiul lui 
an românul nobil de Vad (KopazfiUus Dan Walahus noster ut dicitur nobilis 
de Wad) 1 *. La 1453 Ioan Românul fiul lui Sărăcin de Sălaşu, cu fraţii şi rudele 
e 19 ,  Ştefan  şi  Simion  de  Săcel  „credincioşii  noştri  români"  (fidelium 
nostrorum  Valachorum) 20 , Petru Gherheş  Românul (Volachus)  de Sarasău  în 
1460, la o dată la care se situa între fruntaşii Maramureşului 21 . Tot acolo „nobi­ 
I român numit Ostaş" (quendam nobilem Valahum Ozthas vocatum) ucis de 
propriul său frate copărtaş Ambrozie de Doina 22 . Popa Laurenţiu de Talabor şi 
[ii săi români Petru, Briciu şi Luca (fratrum suorum Valachorum), erau puşi 
23 
Q  posesia  unui  cnezat la 1485  iar  credincioşii  români  (fidelium nostrorum 
Volachorum) Gostoia, Şuşcă şi Mihai de Săcel (Maramureş) puşi în stăpânirea 
12 
Pesty,Szoreny, 111,66. 
u 
Ibidem,61. 
14 
Pesty, Olăh ker., p. 73 şi urm. 
"Engel, Geschichten, p. 39. 
16 
Pesty,Szoreny, III, 45, 50, 59. 

" Izvoare Haţeg, 1,86. 

"Mandatul regelui Ladislau din 13 noiembrie 1453, în AMN, 20, 1983, p. 167­168. 
K 
Izvoare Haţeg, 1,174. 
11 
Mihalyi, 251. 
®Ibidem, 286, actul Elisabetei, mama regelui din 16 februarie 1469. 

111
moşiei părinteşti cu  drept ereditar la 1486 24 . Tot atunci sunt calificaţi identi 
Ioan  Vlad,  Ioan  Iuga  şi  Vasile  de  Săliştea  Maramureş 25  şi  lista  ar  pute 
continua. 
Aceste menţiuni sugerează atât existenţa unui fenomen de amploare, cut 
vom vedea mai încolo, cât şi a unor trăsături distinctive ale acestei categor 
specifice din cadrul nobilimii regatului. In a doua parte a intervalului de caren 
ocupăm  menţionarea  expresă  a  romanităţii  cutărui  nobil  sau  comunitat 
nobiliară se răreşte treptat, fapt datorat şi reducerii numărului de acte de dani 
şi  privilegii,  cu  destinaţie  românească,  obişnuinţei  forurilor  emitente  c 
realitatea acestei categorii a nobilimii,  dar şi a reducerii diferenţei specific 
care o separa de tipul comun al nobilimii regatului. Asupra acestor fenomene! 
a acestei etape din dezvoltarea nobilimii româneşti vom reveni însă în paginii 
următoare. 

4.1.3. Critica „formelor particulare ale nobilimii maghiare" 26 
Pornind de la imaginea  deformantă a legislaţiei medievale,  promotoare 
concepţiei  unei  nobilimi  unitare,  ca  şi  de  la  direcţia  evidentă  imprimată  i 
aceasta, de asimilare rapidă a vârfurilor şi acomodare treptată a nobilimilord 
origine  străină  cu  nobilimea  regatului,  istoriografia  maghiară  s­a  remarc 
printr­o  optică  globalizantă  şi  generalizatoare,  de  minimalizare 
particularităţilor acestor nobilimi. Mai mult decât atât, s­a afirmat şi se susţii 
în continuare teza „formelor particulare ale nobilimii maghiare", care pract 
deposedează  elita  popoarelor  supuse  de  unguri  de  orice  individualital 
exceptând recunoaşterea originii lor nemaghiare. A devenit aproape un clise 
expresia  „de  origine  ..."  (ung:  ...  eredetii),  însoţită  întotdeauna,  explicit  sa 
subînţeles  de  prima  ei  parte,  esenţială:  „nobil  maghiar  de  origine  ..."  şi c 
„nobil  român",  „nobil  secui" ,  croat, slovac etc.  Această teză, cu bagajul i 
lexical  adiacent,  subliniază  statutul  lor  de  creaţie  a  regalităţii  ungare 
elementele de identitate  cu tipul  comun al  nobilimii  din regat, ignorând sa 
deformând  statutul  lor  prenobiliar,  de  esenţă  feudală  incontestabilă.  Astfe 
cnezii, voievozii şi boierii români din Transilvania şi Ungaria sunt prezentaţii 
forme specifice ale nobilimii ungureşti, a căror unică raţiune de a fi pare acee 
de a se  contopi în  marele  corp al nobilimii regatului una et eadem. Aceasl 
optică,  de  o  finalitate  neechivocă,  vizează  în  chip  nemărturisit  şi  negare 
unităţii originare şi esenţiale a elitei românilor din Transilvania, dincolo i 

24 
I b i d e m ,  3 3 3 ,   m a n d a tu l  r e g a l  d in  4   m a r ti e  1 4 8 6 . 
25 
Ibidem, 334. 
26 
B o n is,  H iib e ris eg ,  c a p .  V :  „ Fo r m e le  lo c a le  a le  f e u d a l is m u lu i  ma g h ia r .  No b il im e a  lo c a lii 
unde include şi cnezii, voievozii şi boierii români; Makkai, în Romănok tortenete, p. 411. 

112
)rma în care se poate manifesta, cu cea a românilor de peste Carpaţi şi 
evoluţia ambelor în tipare similare, chiar şi după separarea politică. 
Cu mai multă îndreptăţire, însă cu aceeaşi finalitate, de anulare a oricăror 
particularităţi  pentru  feudalitatea  de  altă  origine,  este  absolutizată  teza 
rimatului identităţii de statut juridic în definirea grupurilor sociale ale epocii 
nedievale, oferindu­se ca exemplu, între altele, obştea ţăranilor şi maghiari şi 
omâni la 1437 şi, în tabăra opusă, nobilimea nediferenţiată. Funcţionarea soci­ 
etăţii feudale pe baza sistemului privilegiilor este un fapt incontestabil şi acest 
lucru era cu atât mai vizibil în momentele de criză socială, în care clasele de jos 
atacau  edificiul  privilegiaţilor.  Dar  nici  cu  asemenea  ocazii  sistemul  nu  a 
funcţionat fără fisură, atât la 1437, cât mai ales la 1514, când regăsim grupuri 
întregi din rândul micii nobilimi alături de ţărănimea răsculată. O observare 
mai atentă a vieţii sociale din secolele XV­XVI relevă existenţa indubitabilă a 
unor sensibilităţi etnice şi confesionale în interiorul celor două grupări pome­ 
nite, care determinau solidarităţi de interese şi individualizau nobilii români de 
:ei de altă origine, pe ţăranii români de ceilalţi şi chiar pe români în ansamblul 
lor de celelalte popoare din regatul ungar 27 . 
4.1.4. Critica teoriei „înfloririi" cnezimii 
Majoritatea istoricilor români au văzut în perioada de care ne ocupăm o 
fază de decădere, chiar de disoluţie finală a instituţiei cneziale 28 . Această fază 
ar fi marcată chiar de  primele menţiuni documentare,  care consacră tocmai 
impactul  şi  contaminarea  din  partea  instituţiei  similare  impusă  de regatul 
feudal cuceritor.  în măsura în care se acceptă şi definirea cnezimii de clasă 
socială prestatală, o asemenea apreciere nu poate fi decât firească. 
Cu toate acestea, Ştefan Pascu combate această teorie arătând că „în sec. 
XIV­XV1 documentele menţionează o lume impresionantă de cnezi şi voie­ 
vozi, prezentă în toată Transilvania" şi contestând faptul că un decret regal ar fi 
putut schimba situaţii înrădăcinate de secole 29 . Autorul numără de­a valma, 
fără a ţine seama de statutul lor juridic, până la 1541, nu mai puţin de 1200 de 
cnezi şi 400 de voievozi în Transilvania actuală 30  şi opinează, riscant, că „unii ­ 
cei  mai  mulţi  —  îşi  păstrează  rosturile  şi  atribuţiile  mai  vechi,  juridice, 
administrative, fiscale şi militare în calitate de conducători ai obştilor săteşti 
sau  ai  obştilor  teritoriale  sau  de  uniuni  de  obşti...",  alţii,  puţini,  intră  în 
rândurile nobilimii, iar alţii, „numeroşi şi aceştia" coboară în rândurile 

27 
în această privinţă, I.­A. Pop a adus contribuţii importante: Adunările cneziale; Solidarităţi 
româneşti; Sensibilităţi etnice şi foarte recent sinteza Naţiunea română medievală. 
21 
începând cu Bogdan, Cnejii, p. 181. ffl 
x 
Voievodatul, III, p. 376­377.  lbidem,p. 
396­397. 

113
ţărănimii 31 .  Desigur,  istoricul  are  dreptate  atunci  când  constată  amploarei 
instituţiilor româneşti în cauză, cu totul firească pe teritoriul naţional, dăinuirea 
lor în forme diferite, în pofida unor împrejurări potrivnice. Are dreptate şi în a 
priveşte cele trei direcţii de evoluţie a lor, însă ocoleşte faptul că această evoto 
ţie s­a datorat loviturilor decisive de la mijlocul secolului al XlV­lea, care at 
deturnat dezvoltarea normală a feudalităţii româneşti şi au împiedicat constitui' 
rea  unei  stări  româneşti  (cneziale  sau  nobiliare)  în  Transilvania.  Partea  dii 
cnezime  „care  îşi  păstrează  rosturile",  calitatea  de  clasă  feudală,  e  meniţi 
inexorabil  să se  ataşeze  uneia  din  celelalte  două  şi să  dispară în  următorii 
secol. Supravieţuieşte ca feudalitate doar acea parte care e recunoscută oficial 
şi  se  adaptează  „formei  străine"  a  nobilităţii  ungare.  Ceea  ce  nu  reprezinţi 
nicidecum o înflorire a instituţiei româneşti. 
4.1.5. Statutul juridic al nobilimii din regatul ungar 
înainte de a trece la analizarea statutului juridic al nobilimii  române  dii 
Transilvania şi Ungaria se impune o reluare şi detaliere a regimului juridic a 
nobilimii  regatului 32 ,  pentru  ca,  pornind  de  aici,  să  putem  evidenţia  ma 
limpede identităţile şi diferenţele specifice dintre feudalitatea românească ş: 
tipul consacrat al feudalităţii maghiare. 
Din punctul  de  vedere  al  dreptului  public,  definirea  statutului  nobil  şi  £ 
nobilimii era definitivată în epoca cercetată şi ea este cuprinsă cu claritate îi 
Tripartitul  lui  Werboczi  de  la  începutul  secolului  al  XVI­lea.  Confora 
acestuia,  „toate  înnobilările  urmate  de  dăruirea  de  moşie,  ce  fac  podoabs 
nobililor  şi  îi  deosebesc  de  oamenii  de  rând,  au  fost  lăsate la  voinţa  şi îl 
puterea deplină de a hotărî a Sfintei coroane a acestui regat, adică a principelui 
sau a regelui nostru" 33 .  Aşa  după  cum regele  nu poate fi  ales  decât  de  către 
nobili, nobilii nu pot fi creaţi decât de către regele legitim încoronat. Ei suni 
socotiţi membri ai Sfintei Coroane (membra sacrae Corone esse censentwf*. 
Nobilii, teoretic, sunt egali între ei, conform principiului una et eadem libertas; 
diferenţa în ce priveşte homagiul se explică nu pe temeiul libertăţii, ci al dem­ 
nităţii şi al funcţiilor (praetextu dignitatis et officiis), al slujbelor cu care au fost 
însărcinaţi unii (baronii  şi prelaţii) de  către rege 35 . Nobilii  regatului, în tota­ 
litatea lor, în care se includ şi prelaţii, se bucurau de patru libertăţi principale 36 , 
şi anume: 
il 
Ibidem, lll,p.$. 
32 
A se vedea mai sus cap. 2.5. 
33 
P. I, Tit. 3.6. Trad. Herlea, Studii, III, p. 208. 
3 4 
P.I,Tit.4. 
3 5 
P.I,Tit.2.2. 
36 
P. I, Tit. 9, Trad. Herlea, Studii, III, p. 211: „Despre cele patru libertăţi privilegiate şi 
principale ale nobililor". 

114
 1­ nu pot fi arestaţi de către nimeni şi nicăieri, fără a fi mai înainte citaţi 
sau condamnaţi prin judecată în persoana lor; excepţie făcând crimele 
majore:  uciderea  voită,  aprinderea  satelor,  hoţia,  jaful,  tâlhăria  şi 
siluirea făcută cu violenţă, prin care „oricine îşi pierde onoarea, rangul 
şi libertatea nobiliară" 37 . 
2— nu sunt supuşi nimănui, decât principelui legal încoronat (nobiles 
totius  regni  nullis  praeterquam  principis  legitime  coronati  subsint 
potestati).  Din acest principiu a decurs  specificul raporturilor din 
sânul  clasei  feudale  din  Ungaria,  bazate  pe  relaţia  de  familiaritate, 
diferite sensibil de relaţiile suzerano­vasalice din ţările apusene. 
3­ pot să­şi folosească liber toate drepturile legale şi toate foloasele 
dobândite; să fie „imuni şi scutiţi pentru totdeauna de orice servitute 
condiţionată, de dări, de cens, de daturi, plăţi, vamă şi tricesimă; sunt 
obligaţi numai să lupte pentru apărarea ţării" 38 . 
4­ ius resistendi, adică libertatea de a­1 înfrunta pe regele care le încalcă 
în mod vădit libertăţile înscrise în Bula de Aur, fără a cădea în vina 
infidelităţii. 
Căile şi condiţiile prin care cineva putea să devină nobil contribuie de ase­ 
nenea la configurarea acestui statut. „Adevărata nobilitate se dobândeşte prin 
purtare şi bună disciplină ostăşească şi prin alte înzestrări ale sufletului sau ale 
trapului" 39 ,  prin  „fapte strălucite şi servicii" (praeclara facinora ac servitiă). 
Acestea se  cer însă  consacrate printr­o  danie  regală a  unui  anumit  drept  de 
stăpânire (cetate,  târg, sat, moşie etc). Astfel beneficiarul, „prin asemenea 
inie a regelui (urmată de punerea legiuită în stăpânire) devine nobil adevărat 
şi este scos  de sub  jugul ţărăniei" 40 .  în afară de  nobilimea  donatară, regele 
poate face nobili adevăraţi şi fără confirmarea unui drept de stăpânire, din rân­ 
iul oamenilor de condiţie plebee. Urmaşul unui nobil devenea şi el nobil, chiar 
dacă mama era nenobilă. Nu şi în cazul urmaşilor unei femei nobile şi ai unui 
nenobil; în acest caz nobilitatea urmaşilor şi dreptul la moştenire se recunoştea 
numai în cazul obţinerii încuviinţării regale de „prefacere în urmaş masculin" 
(praefectio in heredem masculinum) 41 . O altă cale era înfierea, care necesita la 

37 
Ibidem. 
38 
Ibidem, Tit. 9.5: „ab omnique conditionaria servitute ac datiarum et collectarum, tributo­ 
rum, vectigalium, tricesimatorumque solutione, per omnia immunes et exempti habentur; 
militare dumtaxat pro regni defensione tenentur". 
39 
Ibidem, Tit. 4: „Proinde vera nobilitas usu, disciplinaque militari ac caeteris animi corpo­ 
risque dotibus et virtutibus acquiritur". 
40 
Ibidem: „mox iile per huiusmodi donationem principis (statutione legitima subsequente) 
in venim nobilem creatur et ab omni rusticitatis jugo eripitur". 
41 
Ibidem, Tit. 7; Herlea, Studii, III, p. 210. 

115
fel ca şi prefacerea, sancţiunea regală  42 . Aceasta decurgea din calitatea rege 
de moştenitor adevărat şi legitim al tuturor baronilor şi nobililor, în împre 
rărea că aceştia ar muri fără urmaşi şi moştenitori 43 . 
Femeia nobilă avea un statut inferior faţă de bărbatul de aceeaşi stare, a 
ce se reflecta într­o serie de  manifestări concrete legate de exercitarea ui 
drepturi şi privilegii. între altele, ea nu se bucura de drept de moştenire egal 
fraţii săi. Ea primea numai a patra parte din drepturile de stăpânire ale tată 
câştigate prin merite publice {acquisiticia), iar din cele cumpărate (emptici 
doar o compensaţie în avere mişcătoare 44 . 
Ne vom limita aici la aceste elemente referitoare la statutul persoanei 
întrucât vom reveni cu detalii privind celelalte determinaţii ale acestui stal 
mai jos, când vom analiza diferitele ipostaze de manifestare ale nobilul 
român. Mai adăugăm doar faptul că, aşa cum am arătat şi mai sus, în regal 
ungar existau concomitent mai multe tipuri de nobili: un tip general, am zi 
standard, corespunzător în linii mari statutului oficial exprimat în legi şi tradij 
şi mai multe tipuri locale, cu particularităţi bine precizate. Acestea erau fie m; 
ghiare evoluând în cadre politico­administrative autonome, precum nobilimi 
maghiară din Transilvania, fie cel mai frecvent elite feudale de origii 
nemaghiară, aflate în diferite forme şi etape ale unui proces de integrare 
absorbţie. Toate aceste nobilimi regionale gravitau prin elitele lor către mod< 
Iul sau tipul general, determinate concomitent de presiunea şi de atracţi 
acestuia. Nobilimea ridicată dintre secui şi saşi, neavând o bază în societate 
egalitară din care provenea, s­a asimilat relativ uşor, cea cumană din pustă, d 
asemenea, odată cu enclava etnică din care făcea parte. Şi fruntaşii nobilimi 
croato­slovene şi ai celei române au suferit un proces similar, cu deosebire 
importantă a faptului că masa nobilimii de această origine s­a păstrat, ci 
elementele sale specifice, la adăpostul unor privilegii de grup sau individuale 
într­o societate care copia structura generală a societăţii din regatul ungar, însi 
cu pondere diferită a diferitelor clase sociale. 
Nobilitatea nu e un statut imuabil,  mai ales la nivelul  său inferior,  unde 
unele categorii erau considerate sau nu în această categorie în cazul ridicării la 
oaste, al impozitelor ş.a. Decretul din 1 aprilie 1467, la capitolul fiscalitate, 
defineşte nobilimea astfel: „Iar prin nobilii ţării se înţeleg, cei ce au nobilitatea 
întreagă de la regi sau privilegiul unei astfel de nobilităţi sau trăiesc astfel sub 

42 
Ibide m,  Tit . 8. 
43 
Ibide m,  Tit . 10:  „ Prince ps ipse  noste r unive r sorum dominorum, ba ronum e t ma gna tum, 
a c  a l i o r u m  r e gn i   n ob i l i u m  p o s s e s s i on a t o r u m qu e   h o m i n u m ,  i n  c a s u  q u o   q ui s  e o r u m  s i ne 
heredibus et posteris decesserit, verus et legitimus successor sit". 
44 
Ibide m,  Tit . 6.3.4. 
45 
V. şi Istoria dreptului, I, p. 479­480. 

116
 Wi

nume regesc, sub al bisericilor sau sub orice  fel de jurisdicţie. Ceilalţi toţi 
plătesc, fie că sunt nobili ai cetăţii sau prediali ai bisericilor, care nu au privile­ 
giul nobilităţii de la regi.. ," 46 . 
Societatea românească din Transilvania, contrar unor clişee şi schematizări 
forţate mai vechi, ni se înfăţişează la fel cu cea din tot cuprinsul regatului: no­ 
bilime,  cler,  orăşeni  şi  târgoveţi,  alături  de  masa  covârşitoare  a  ţărănimii 
iependente, cu deosebirea unui procent extrem de redus al primelor categorii, 
în raport cu ungurii şi saşii de pildă. Şi nobilimea română cunoaşte o stratifi­ 
care similară cu nobilimea regatului în general: nobili de rând, fruntaşi, aleşi, 
baroni şi magnaţi, „literaţi" sau „nobilime de robă", nobili orăşeni, apoi nobilii 
condiţionări, ca atare sau asimilaţi: cnezi, voievozi, boieri făgărăşeni. 

4.2. CONDIŢIILE JURIDICE ALE NOBILITĂŢII ROMÂNEŞTI 
Pentru stabilirea statutului juridic propriu­zis al nobilului român sunt de 
luat în consideraţie următoarele elemente fundamentale: regimul proprietăţii 
fi,secundar, mărimea ei), regimul obligaţiilor faţă de stat, preţul sângelui sau 
îomagiul, justiţia şi jurisdicţia nobilului şi, în fine, religia lui. Dar, mai înainte, 
im socotit potrivit să stăruim asupra modului specific de „înnobilare", a origi­ 
nii nobilimii române şi a căilor de acces la acest statut. 
4.2.1. înnobilare sau recunoaşterea nobilităţii? 
Istoriografia  română  şi  străină  numeşte  în  mod  obişnuit  faptul  trecerii 
cnezilor şi voievozilor în rândul nobilimii: înnobilare, iar actele care consacră 
acest statut: acte sau diplome de înnobilare ş.a.m.d. La prima vedere, termenul 
pare corect şi justificat. Poate fi înnobilată o persoană din orice altă categorie 
care nu are până la momentul respectiv acel statut, nu are atributele nobilităţii. 
îndeobşte,  avem în vedere pe ţăranii iobagi, târgoveţii, libertinii, soldaţii, 
clericii etc. în cazul cnezilor şi voievozilor români situaţia ne apare însă ceva 
îai  complexă,  determinată  de  statutul  juridic  real  al  acestei  clase  sociale  în 
secoleleXIV­XV, când este atins apogeul „înnobilărilor" la români. 
Mai întâi, este de observat faptul că, cel puţin pentru perioada 1440­1514, 
nu întâlnim nici un act regal de înnobilare propriu­zisă a unui român de condi­ 
ţie plebee, nenobil şi fără pământ, iobag sau orăşan, aşa cum, e drept, destul de 
ar.se mai întâmpla. La români s­a petrecut exclusiv procesul de „înnobilare" 
46 
Decreta,  II,  p.  165­166:  „Nobiles  autem  regni  intelligantur,  qui  habent  meram  nobilitatem 
aregibus seu  privilegium  nobilitatis  huiusmodi, sive tales  sub nomine regio, sive sub ecclesiis,  sive 
subquacunque alia iurisdictione degant. Alii autem  omnes solvant,  sive  sint nobiles castrenses  sive 
predialesecclesiarum qui non habent privilegium nobilitatis a regibus...". 

117 
Hi 

a cnezilor, voievozilor şi crainicilor, adică a păturii  lor suprapuse,  din aceH 

teritorii  în  care  mai  fiinţa  până  la  data  transformării  o  viaţă  autonomi 
românească. 
Mulţi istorici, definind cnezimea  ca o feudalitate prestatală, prin analogie 
oarecum  cu  fenomenul  de  naştere  a  clasei  boiereşti  după  întemeierile  din 
veacul  XIV,  apreciază  că  în  Transilvania  un  pas  similar  s­a  realizat  prii 
„înnobilarea" de care vorbim. Se trece astfel nepermis de uşor peste faptul că li 
mijlocul secolului pomenit, când începe valul „înnobilărilor", cnezimea dintre 
Carpaţi  şi Tisa  număra  mai  mult  de un secol şi jumătate  de  viaţă în  cadrel» 
statului ungar, deci nu mai era „prestatală", chiar dacă în regiunile mărginaşe 
influenţa regatului s­a redus multă vreme la o suzeranitate ce nu afecta nicide» 
cum structura socială locală. Cnezimea există aşadar, multă vreme netulburati] 
şi chiar  evoluează în  cadrele autonomiilor româneşti din  cuprinsul regatulin 
maghiar şi, tacit, până la un punct, nu i se contestă existenţa şi statutul de clasă 
stăpânitoare. Mai mult chiar, în Transilvania ea participă iniţial la congregaţii 
ca factor alcătuitor de stat. 
Trecând acum la conţinutul „înnobilării" pe baza însăşi a actelor în cauza, 
observăm mai întâi că ele au fost emanate aproape fără excepţie ca o răsplată 
pentru servicii (auxilium et consilium), cu deosebire militare, prestate suvera­ 
nului,  direct  sau  mediat, prin dregătorii  săi.  Or, în această  situaţie nu puteau 
ajunge decât persoane care se bucurau de un anume statut social şi care, în vir­ 
tutea  acestuia,  aveau şi  obligaţia prestării acestor servicii.  Pe  de  altă  parte, 
obiectul daniei, al munificenţei regale, era de cele mai multe ori însuşi pămân­ 
tul beneficiarului, cnezatul său, stăpânit de regulă din vechime (ab anliquo), 
asupra căruia avea un drept anume. Actul regal, în aceste cazuri confirma doar 
posesiunea donatarului, i­o întărea sub diferite titluri şi condiţii sau cu drept 
veşnic,  însă  nu  acestea  ne  interesează  aici,  ci  faptul  stăpânirii  efective  a 
pământului înainte de actul „înnobilării". Aşadar, beneficiarii români ai actului 
de  „înnobilare",  în  speţă  cnezii,  îndeplineau  la  data  respectivă  cele  două 
condiţii  fundamentale  ale  nobilităţii:  proprietatea  asupra  pământului, 
subordonată desigur celei eminente a regelui, şi libertatea juridică, ce le permi­ 
tea să presteze acestuia slujbă directă. Cnezii şi voievozii români deţineau, cu 
alte cuvinte, la data accesului lor cu acte în regulă în rândurile nobilimii din 
regat,  atributele  esenţiale  ale  nobilităţii  medievale.  De  altfel,  niciun  act  de 
danie nu vorbeşte explicit de prefacerea unui cnez în nobil, ci doar de anumite 
atribute, de obicei nu toate deodată, care se conferă sau se precizează „la fel ca 
şi  ceilalţi  nobili",  fie  stăpânirea  pământului  (cnezatului),  fie  scutirea  de 
obligaţii, fie justiţia lui şi a supuşilor. 
în consecinţă, în cazul nobilimii române, termenul de înnobilare ni se pare; 
inadecvat. Nu se conferă nobilitatea unor persoane lipsite de acest atribut, ci si 

118
recunoaşte  egalitatea  feudalităţii  româneşti  cu  ceilalţi  nobili  adevăraţi  (veri 
nobiles) ai regatului. Sunt anulate condiţionările  şi limitările libertăţii nobilimii 
româneşti, impuse  odinioară,  recunoscându­i­se  nobilitatea  deplină.  Regele  nu 
conferă posesiune şi libertate unor locuitori lipsiţi de aceste atribute de bază ale 
iobilităţii, ci unora care le posedă, în anumite condiţii, cu totul altele decât cele 
ale  servitutii.  De  aceea,  avem  de­a  face  cu  asimilarea  juridică  a  feudalităţii 
autohtone,  cu  oficializarea  nobilimii  româneşti,  transformarea  unei  stări  de 
focto în una de drept, după rigorile dreptului feudal maghiar, proces îndelungat, 
având finalul său în epoca studiată, sau, cu o expresie  pe care am propus­o şi 
altădată: recunoaşterea  nobilităţii 47 .  Cum se  va  vedea  mai jos, dubla  natură a 
cnezatului,  de  stăpânire  (dominium)  şi  funcţie  (honor)  totodată,  se  regăseşte 
integral  în  esenţa  nobilităţii  româneşti  oficializate,  ale  cărei  trăsături,  deşi 
contaminate inevitabil de cele ale tipului general din regat, se vor distinge timp 
îndelungat  prin  notele  fundamentale  distinctive  ale  feudalităţii  româneşti 
străvechi. 
Fără să conteste termenul de înnobilare,  numeroşi istorici români au remar­ 
cat  caracterul  esenţialmente  nobiliar  al  cnezimii.  Dimitre  Onciul  considera  că 
cnezii haţegani  erau  „în  parte  recunoscuţi  (s.n.  —  I.D.)  ca  nobili"  sau,  în  altă 
parte,  că  ei  erau „în  câtva  asimilaţi nobililor" 48 ;  chiar  şi  promotorul  pancnezis­ 
mului,  Ştefan  Pascu,  constata  „feudalizarea  pe  cale  proprie  a  societăţii 
omâneşti"  şi  remarca  anumite  trăsături  ale  feudalităţii  cnezilor:  stăpânirea  cu 
titlu  personal  a  pământului,  existenţa  iobagilor  în  dependenţa  lor  ş.a. 49  Radu 
Popa evită  „înnobilarea" prin expresia „asimilarea cneazului întărit prin diplo­ 
nă  cu  nobilul" 50 ,  iar  I.­A.  Pop  la  fel  vorbeşte  de  „recunoaşterea  cnezului  ca 
stăpân în cnezatul său" 51 . 

4.2.2. Originea şi căile dobândirii statutului nobil 
Conform  legislaţiei  feudale,  nobil  prin  naştere  era  cel  născut,  legitim  sau 
nelegitim,  de  ambele  sexe,  din  tată  nobil.  Ridicarea  unor  nobili  din  persoane 
lenobile: orăşeni, cnezi, libertini, iobagi etc. reprezenta prerogativa exclusivă a 
suveranului. Acesta răsplătea astfel  fie slujbele prestate  direct lui,  fie propu­ 
lerile unor înalţi dregători ai săi în favoarea unor  oameni ai lor, fie iniţiative 
particulare ale unor nobili: adopţii, căsătorii ş.a. 
Nobilul  român  îşi  are  originea  întotdeauna  în  clasa  feudală  a  poporului 
român: voievozi, cnezi, crainici. Posesor de pământ, de cnezat, cnezul îndepli­ 

47 
Drăgan,  Originile individualităţii Haţegului,  nota 65, p. 36. 
fOnciul,Scrieri,II,p.76,347. 
"Pascu, Voievodatul, III, p. 403. 
50 
Popa, Ţara Maramureşului,  p. 166. 
51 
Pop, Adunările cneziale, p. 49; idem, Românii şi maghiarii, p.171. 

119
nea una din condiţiile esenţiale ale statutului nobiliar. Cea de a doua cond 
era slujba regală urmată de actul de danie, adică de recunoaştere a stăpâniri 
implicit a statutului  nobil.  De  fapt,  actul  „înnobilării" nu priveşte în prir 
rând statutul persoanei, ci statutul proprietăţii funciare. „Legalizarea" unei s 
pâniri  prin  act  regal,  indiferent  cu  ce  titlu,  îl  trecea  automat  pe  beneficiat 
rândul nobilimii, evident cu limitările de care va fi vorba mai jos. Primul 
conta cu adevărat pentru statutul lui, chiar dacă acesta nu cuprindea toate po 
siunile cneziale ale beneficiarului. 
Cnezii sunt sursa fundamentală a nobilimii româneşti. Sunt însăşi nob 
mea românească dinainte de segregaţia religioasă şi juridică impusă de sta 
feudal maghiar. Fiind o stăpânire a pământului (dominium) cnezatul îndeplit 
condiţia primă a nobilităţii medievale. Voievozii şi crainicii sunt şi ei cnezi 
această privinţă, adică posesori de pământ; diferă de cnezi prin atribuţiile 
specifice de ordin administrativ, juridic, militar şi prin aria lor de cuprinde 
Cu prea puţine excepţii nobilii români provin din cuprinsul domeniilor cetăţi] 
regale şi amploarea fenomenului apariţiei şi răspândirii lor se află în relaţie 
evoluţia apartenenţei acestor domenii. Sub Sigismund, după cum s­a sublini a 
avut loc o diminuare considerabilă a domeniului regal în favoarea nobilii) 
laice cu deosebire, ceea ce a redus în aceeaşi măsură şansele recunoaşte 
cnezilor ca nobili 52 . Un caz aparte l­au constituit posesiunile lui Iancu de Hun 
doară, ajuns totodată şi guvernator al Ungariei, având drept de danie veşnic 
care a ridicat la statutul de nobil pe mulţi din cnezii domeniilor sale, ceea cei 
s­a întâmplat decât rarisim în cazul cnezilor altor cetăţi ajunse pe mâini privat 
Nu e mai puţin adevărat faptul, pe care istoricii români l­au subliniat mai puţi 
că Iancu însuşi a beneficiat de danii întinse de districte şi posesiuni româneşl 
direct din domeniul regal sau confiscate de la inamici, ale căror cnezi 
voievozi n­au mai găsit calea libertăţii în rândul nobilimii decât cu ton 
selectiv şi întâmplător. 
Voievozii  constituiau  categoria  cea  mai  înaltă  în  ierarhia  feudalităţ 
româneşti, voievodatul fiind o funcţie (ojficium), superioară celei a cnezatului 
Ca proprietari de pământ, erau şi ei deţinători fie cu drept cnezial, fie cu drep 
nobiliar,  fie ambele.  Unii  dintre ei,  cei din districtele româneşti şi cei dep 
marile domenii feudale — ale cetăţilor regale, ale bisericii sau ale unor magnat 
—,  care păstrează  o bună parte  a atribuţiilor lor administrative şi juridice îi 
serviciul  noului  stăpân,  reuşesc  să  obţină  statutul  nobiliar,  fie  o  nobilitaS 
deplină, fie una condiţionară. Acest fapt presupunea, în primul rând, obţinetwj 
unei posesiuni cu drept nobiliar sau asimilat acestuia, din partea regelui pentri 
prima categorie, din partea stăpânului domeniului pentru cea de a doua. Fiindo 

52 
O  cercetare  aprofundată  a  evoluţiei  domeniului  cetăţilor  regale  în  legătură  cu  evoluţia 
cnezimii ar fi de mare interes. 

120
funcţie importantă,  aducătoare de  venit, confirmarea în funcţie de către domnul 
de pământ începe a se face şi prin act scris, care nu trebuie confundat cu dania 
propriu­zisă  a  unei  moşii,  singura  care  conferă  şi  nobilitatea.  Pentru  mulţi 
lenumirea  funcţiei  se  transformă în nume de  familie:  Voievod, Vodă  sau mai 
frecvent  varianta  oficială  Vaida 53 .  Se  remarcă  îndeosebi  voievozii  din  depresi­ 
unile  Munţilor  Apuseni  din  comitatele  Cluj, Bihor  şi  Zarand,  care  au  obţinut 
deplina nobilitate, voievozii Moga de Hălmagiu intrând chiar în elita nobilimii 
:omitatense.  Pe  marile  domenii,  din  rândurile  lor  s­a  constituit  cu  precădere 
nobilimea condiţionară şi predialii bisericii. Mulţi alţii au ajuns în condiţia de 
dependenţi, fruntaşi ai obştii aservite. Au jucat un rol major în răscoala din anul 
1514,  ceea  ce  a  determinat  dieta  să  oblige  pe  nobili  să  renunţe  la  serviciile 
voievozilor din părţile sudice. 
în  anumite  împrejurări  nobilii  pot  fi  ridicaţi  şi  dintre  iobagi.  Conform 
dreptului ungar, consacrat în Tripartit, regele se bucura de prerogativa de a crea 
nobili  din rândul categoriilor sociale inferioare. Cazurile în  epocă sunt  destul 
Ierare,  chiar  excepţionale 54 .  Dintre  români  ignobiles  nu  cunoaştem  nici  un 
isemenea  caz  în  perioada  la  care  ne  referim.  Erau  însă  şi  alte  posibilităţi,  în 
irimul  rând:  căsătoria.  Dobra  de  Măţeşti,  femeie  de  condiţie  nobilă,  s­a 
:ăsătorit cu Nistor din Ohaba, iobagul lui  Cândreş de Sălaşu. Cum  acesta s­a 
ipus  ca ea să­şi răscumpere soţul cu 1  florin de aur „potrivit vechiului obicei al 
comitatului Hunedoara",  pricina  a  ajuns la instanţa supremă, statutul nobiliar 
fiind un  atribut  al  suveranului 55 .  O  situaţie  similară  mai  întâlnim  în  comitatul 
Turda.  Elisabeta,  fiica  nobilului  Benedict  de  Alecuş,  care  s­a  căsătorit  cu 
lenobilul  (homo  ignobilis)  Valentin  Moga,  primeşte  din  partea  mamei  sale 
văduve curtea nobiliară din Alecuş, prin act de donaţie în faţa conventului din 
Cluj  Mănăştur 56 .  Pe  aceeaşi  cale  a  căsătoriei  s­a  înnobilat  iobagul  regelui 
Ştefan din Băieşti căsătorit cu nobila Neaga, fiica lui Balosin de Râu Alb. Fraţii 
ei îl primesc în  pătrimea  legală  cuvenită fiicei, făcându­i părtaşi proporţional 
(participes et proportionaîos)  la moştenirea  părintească,  prin act  oficial, ema­ 
nat de autoritatea comitatensă şi întărit de capitlu 57 . Tot în Haţeg întâlnim cazul 

i3 
în  documente, aceştia  apar în  forma  Wayda,  Wayuoda, fdius  Wayuoda  (şi  ung.  Waydajfy), 
putând fi  confundaţi  uneori  cu  voievozi  sau  descendenţi  ai  voievozilor  Transilvaniei,  din  marea 
nobilime maghiară. 
54 
Amintim aici înnobilarea de către Iancu la 25 februarie 1450 a alesului Odoardus Italicus 
din Florenţa  capitaneus et comes noster Maramorosiensis  cu fraţii săi Papa şi Angelo, care au 
JStridicaţi  în rândul nobilimii din starea nenobilă şi ţărănească  (Hazai okm.,  VII, 415) 
55 
Arh. Nat., Târgu Mureş, Fond fam. Nalaczi, nr . 2: porunca de chemare la judecată a lui 
Paul de Magh vicejudele Curiei, din 24 februarie 1482 către nobilul Cândreş de Sălaşu. 
56 
Jako,  Kmjk,  1,2473. Ulterior, Moga apare ca posesor al curţii şi stăpân de iobagi români 
(foi<fcm,2623). 
57 
Dl. 26.442. Fotocopie la BA Cluj­Napoca. 

121
unui român (Valachus homo) pe nume Arca, „străin şi fără proprietate" {ai 
na et impossessionatus), venit, se pare, din părţile Olteniei, care ia în căsăt 
pe Neacşa din cunoscuta familie Muşina de Densuş. Documentele nu men 
nează starea lui socială, însă căsătoria cu o Muşina ne face să credem că 
totuşi de viţă boierească, dintr­una din familiile cu acest nume atestate în C 
din secolul al XV­lea. Urmaşii săi se vor ridica între cele mai influente fan 
haţegane de la sfârşitul acestui secol 58 . 
Un caz unic de înnobilare, prin răscumpărare şi cumpărare de pământ 
către un iobag, găsim în Maramureş la 1486. Nobilii din Sălişte, Ioan Via 
Ioan Iuga au vândut lui Ioan Hathal şi fraţilor săi Ivaşcu, Nichita şi Gheorg 
iobagii lor, trei sesii iobăgeşti şi anume: una în Sălişte a lui Ioan Vlad.pec 
stă chiar Ioan Hathal cu fraţii, deci o sesie iobăgească, alta tot acolo pe care 
Nicolae şi una în Moisei, cu casă dar deşartă, toate „cu drept nobiliar depl 
(omni iure nobilitari). Vânzarea este condiţionată de prestarea în continuar 
unor obligaţii ad instar ceterorum iobbagionum, anume, de Paşti şi de Crăci 
colaci ca dar (tortas in signum muneris), iar de Sf. Nicolae să­i invite în ci 
lor şi să­i ospăteze (in uno prandio honorifice tractare et hospitare) 59 . în pofi 
expresiei din act citate, nu avem totuşi de a face în acest caz cu o înnobili 
propriu­zisă, ci cu o răscumpărare însoţită de cumpărarea altor sesii de lafoş 
stăpâni şi transformarea fostului  iobag în libertin, fără a se rupe ta 
dependenţa materială, fie ea chiar „onorifică", aproape simbolică. O astfel 
„înnobilare", pentru a fi reală, conform legii, avea nevoie de sancţiunea regal 
ceea ce Ioan Hathal şi obţinea la 16 martie 1487: un mandat regal către conve 
tul din Leles de a­i pune în stăpânire cu titlul de cumpărătură veşnică (perpeti 
emtionis titulo) 60 . 
Nobilitatea nu era neapărat ireversibilă. Prin pierderea pământului se puft 
pierde şi calitatea de nobil, cel puţin pentru categoriile inferioare ale nobilimi 
pentru care proprietatea funciară reprezenta singura sursă  de existenţă şi c 
legitimare a statutului social. Deşi nu cunoaştem cazuri limpezi de acest  ga 
textul  unor  acte  confirmă  fără  echivoc  această  posibilitate.  Petru  Viteaz  j 
alesul Nicolae de Bizere cedau la 1447 unei rude a lor 3 posesiuni „nevrân 
să­1 denobileze  cu totul pe Ladislau  fiul lui Ladu" 61 . La 1487 Matia Corvj 
punea capăt unei dispute seculare dintre nobilii din Lupşa şi orăşenii mineri di 
Baia de Arieş pentru cele două localităţi numite Lupşa. Cnezii lupşeni prind 
seră act de recunoaştere a nobilităţii încă la 1366 de la Ludovic de Anjou.îd 

58 
Ru s u ­ Po p ,  F a m il ia  A r c a . 
59 
M ih a l y i,  3 3 6 .  A  s e   v e d e a  ş i  c o m e n ta r iu ]  l u i   R a d u  P o p a  { Ţ a r a   M a r a m u r eş u l u i ,  p .  1 3 5 ) 
a supra  a ce stui  ca z  i nte re sa nt  privi nd ra port ur ile  socia le  în satul româ nesc . 
60 
Ibide m,  33 8. 
61 
Pesty,  Szore 'ny ,  II I, 61:  „ nole nte s i psum La dislaum filium La do penitus ignobilita ri" . 

122
bâieşii posedau  privilegiu  din 1324, prin care Carol Robert le conferea  un 
teritoriu de o milă şi jumătate în jurul oraşului, în perimetrul căreia se situau şi 
cele două aşezări disputate. Pe acest temei juridic regele Matia a anulat actul 
predecesorului său de la 1366, deposedând pe nobilii din Lupşa de stăpânirea 
propriu­zisă a celor două posesiuni şi lăsându­le nobililor Nicolae, Ştefan şi 
Matia  „numai  funcţia  cnezială"  (solummodo  keneziatus  honore) 62 ,  „cu  acel 
drept  cu  care  se  recunoaşte  că  ţine  de  ei"  (eo  iure  quo  ad  ipsos  pertinere 
inoscitur) 63 .  Nu  este  vorba  în  acest  caz  de  o  retragere  integrală  a  titlului 
nobiliar, ci de o disjungere între cele două componente ale nobilităţii şi cneza­ 
tului stăpânirea (dominium) pământului şi supuşilor şi funcţia cnezatului (ho­ 
nor), cu componentele ei juridice şi administrative cunoscute. Cu alte cuvinte, 
nobilii de Lupşa exercitau de aici înainte în satele lor de origine doar atribuţiile 
cnezului sau judelui sătesc din oricare sat  dependent. Cu siguranţă  ei ar fi 
decăzut până la urmă din tagma nobiliară dacă n­ar fi reuşit, prin bogăţie, 
slujbe regale şi căsătorii avantajoase să­şi revină din această lovitură. 
4.2.3. Regimul proprietăţii nobiliare româneşti; mărimea ei 
Fiind un element esenţial al statutului nobiliar în Evul Mediu, proprietatea 
asupra pământului ne interesează aici în cel mai înalt grad. Ne interesează mai 
:u  seamă  specificul  proprietăţii  nobiliare  româneşti  asupra  pământului,  în 
măsura în care acesta a existat şi s­a manifestat. în fine, o estimare a mărimii şi 
structurii proprietăţii nobilimii româneşti, a surselor sale de venit, altfel spus a 
tării sale  economice poate  pune într­o lumină  mai  clară  celelalte  forme  ale 
manifestării sale. 
în secvenţa istorică de care ne ocupăm coexistă la nobilii români două ti­ 
uride stăpânire a pământului, ambele nobiliare. Una este cea nobiliară tipică, 
existentă în tot cuprinsul regatului, cealaltă este cea românească, continuatoare 
acelei cneziale. Nobilii români stăpâneau ambele tipuri de posesiuni conco­ 
nitent sau, după caz, numai un singur tip. Ceea ce le uneşte este caracterul 
enţialmente nobiliar al amândurora, de unde derivă cvasiidentitatea nobilului 
şi cnezului nobil, ambiguitatea multor acte de proprietate şi, decurgând de aici, 
dificultăţile cercetării. 
Nobilii români stăpânesc cu drept nobiliar deplin, atât unele din fostele 
cnezate primite cu acest drept, cât şi toate celelalte posesiuni, obţinute prin 

8 
Mima,  p.  38­40,  sentinţa  regală  din  10  aprilie  1487.  Ea  cuprinde,  în transumpt  sau î n 
tgest, nu mai puţin de 30 de acte anterioare  ale ambelor părţi. Este publicat integral de I. Minea 
după colecţia Iosif Kemeny. 
i} 
lbidem,  p. 41­42, actul conventului din Cluj­Mănăştur din 26  mai  1487 privind  punerea 
locuitorilor din Baia de Arieş în stăpânirea celor două  Lupşa  lăsând lui Nicolae,  Ştefan şi Matia 
funcţia cnezatului. 

123
danii mai cu seamă în afara  districtelor,  în cuprinsul regatului. Acestea  erai 
desemnate cu termenii conscraţi: possessio, villa etc. Aceste danii se făceau cJI 
drept regal deplin (totum et omne ius), trecându­se dreptul regal de până atunci 
asupra noului proprietar, cu toate cele ce ţineau de proprietatea moşiei, mişdj 
toare şi nemişcătoare, inclusiv iobagi, menţionaţi doar când e necesară preciza­ 
rea acestui fapt. Moşia are un regim al obligaţiilor fiscale şi militare faţă di 
rege, de care răspunde proprietarul, dar pe care le prestau supuşii. Dania s<ş 
privilegii  ulterioare  puteau  modifica  obligaţiile  materiale  până  la  anularej 
trecându­le proprietarului (imunitate  fiscală). De  oaste  nu  era scutit  nimenij 
nobilul participa în persoană, slugile şi iobagii după regulament. Dania con* 
ferea  nobilului şi drept  de judecată asupra supuşilor.  Pe baza  ei  el devenea 
membru al comunităţii nobiliare a comitatului respectiv şi se bucura de toate 
drepturile şi obligaţiile nobiliare. 
Stăpânirile lui Ioan Cândreş din Sătmar, Ugocea, Bereg şi Sabolciu, alelui 
Ioan Ungur, pe care le­a obţinut din domeniul nobililor de Lossoncz căzuţi ij 
necredinţă, ale bănăţenilor Petru Dej de Timişel şi Petru Vistier de Măcicaşuăi 
Transilvania sau chiar ale domnilor şi boierilor români aici nu se deosebeau 0| 
nimic din punct de vedere juridic de alte stăpâniri nobiliare din cuprinsul rega­ 
tului. Treptat, încă din secolul precedent, unii cnezi au fost întăriţi în cnezateM 
lor  cu  drept  nobiliar  deplin.  în  situaţia  cu  totul  aparte  a  Maramureşului  dl 
secolul al XlV­lea, Radu Popa a ajuns la concluzia că până pe la 1400 aici 1 
avut  loc  „transformarea  feudalilor  români  privilegiaţi  într­o  clasă  de  nobil 
dispunând de drepturi depline, echivalată juridic cu nobilimea regatului, ai 
din punct de vedere al drepturilor personale, cât şi al celor reale" 64 . Formulefcj 
actelor de epocă sunt, într­adevăr, neechivoce: „să se folosească şi să se bucuri 
în veci pe zisa lor moşie de acea însuşire de nobil adevărat, de care se bucua 
îndeosebi şi se folosesc şi ceilalţi nobili adevăraţi şi fireşti ai ţării noastre, cai] 
slujesc la oaste sub steagul nostru regesc" 65 . Este evident faptul că s­a produ 
aici o echivalare şi o asimilare a dreptului cnezial cu cel nobiliar, a cnezilor „« 
vale" şi a voievozilor cu nobilii regatului, constituindu­se şi comitatul Mar» 
mureşului prin transformarea vechii ţări. Nu putem însă accepta sugestia auto) 

64 
P o p a ,  Ţ a r a   M a r a m u r e ş u lu i ,  p .  1 6 9 . 
65 
„ I n  d ic ta  e o r u m  p o s se ssio n e  o m n i  e o  m e r e  n o b ilita ti s t itu lo  p e r p e tu is  te m p or ib u s  u ta n tu r 
e t p o c ia n tu r ,  q u o  c e te r i r e g n i n o ş tr i  v e r i  e t n a tu r a le s  n o b i le s,  su b  v e x ill o  r e g io  m ili ta n te s .g a u d a l 
p o ti s s im e  e t f r u u n tu r "  ( A c tu l  lu i  L u d o v ic  I  d in  1 4   m a i  1 3 6 0  p e n tr u   V a n c i u c  R o m â n u l f iu l  lu i 
F a r k s t a n ,  t e x t ş i  tr a d uc e r e  în  D R H . C ,  X I I ,  4 7 6 ) .  A c t u l  f a c e   p a r te   d in tr ­ o  s e r ie ,  î n  c a r e   in tr ă ^ 
D ra g o ş d in  G iu le şti  şi  a lţ i f id e li a i r e ge lu i d in   tim p u l d e fec ţiu n ii  lu i  Bo g d a n  şi se   în scr ie  l im p e d j 
în   li te r a  şi s p ir i tu l  De c r e tu lu i  d in  1 3 5 1 , p r in  c a r e  c a te g o r ia  s lu j ito r ilo r  r e g a li  ( ser v ie n tes  r eg iia 
din rândul cărora făceau parte şi maramureşenii din armata regală, urma să se bucure J 
nobilitate deplină. 

124
rului despre o „revenire" şi „o diminuare generală a drepturilor recunoscute ale 
feudalităţii  româneşti  din  Maramureş" 66  în  prima  jumătate  a  secolului  al 
XV­lea, ajungând aceasta în perioada cercetată, aproximativ la acelaşi statut cu 
bănăţenii şi haţeganii. Credem că, mai degrabă, e vorba numai de „precizarea 
mult mai clară a condiţiilor de stăpânire cnezială", pe care le­au avut şi înainte 
lobilii „deplini" ai Maramureşului, în pofida unor formule de cancelarie, care  ■■ 
acopereau  realitatea românească  cu  foarte  multă  aproximaţie.  De  fapt,  chiar 
autorul citat a constatat în mod corect un fapt pe care îl putem lesne generaliza 
la toţi nobilii de obârşie cnezială, anume că vreme îndelungată asimilarea cu 
nobilimea  nu s­a repercutat şi asupra  condiţiilor de stăpânire a satului lor 67  şi 
celorlalte de  drept cnezial. Pentru înţelegerea statutului specific al nobililor 
omâni trebuie să subliniem şi faptul că ei puteau deţine în acelaşi timp unele 
moşii cu drept nobiliar şi altele cu drept cnezial 68 . 
Proprietatea nobiliară românească derivă direct din proprietatea cnezială,  W^M 
iu,mai simplu, din cnezat. Ea poartă chiar acest nume, de „cnezat" (keneza­ 
to) sau „posesiune românească" (possessio wolachicalis) multă vreme după ce 
isesorul ei nu mai era cnez, ci nobil, iar faptul nu este nicidecum întâmplător. 
In epoca studiată cnezatul era din ce în ce mai mult asimilat cu proprietatea 
nobiliară propriu­zisă.  El   se   conferă  întru­totul  asemenea  posesiunilor 
nobiliare 69 , pentru servicii credincioase, cu drept de veci şi nestrămutat, darea 
ii punerea în posesiune se face de către omul regesc, nobil din zonă sau jude 
obiliar, asistat de omul de mărturie al capitlului şi în prezenţa vecinilor şi 
legieşilor, eventual a altor proprietari comprpvinciali, actele de proprietate 
sunt identice: cel regal de danie, cel capitular de punere şi dare în stăpânire, 
eventual privilegiul regal cuprinzându­le pe amândouă. Proprietarii beneficiari 
sunt numiţi fie nobili, fie cnezi, din ce în ce mai rar, fie nu li se precizează 
spres statutul social. Această stăpânire specific românească, recunoscută în 
dreptul patrimonial al regatului ungar, era destul de răspândită în acele regiuni 
în care s­au păstrat domeniile cetăţilor regale compuse din sate româneşti, cu 
structura socială şi obligaţiile lor specifice. Atât de răspândită, încât autoritatea 
le stat din timpul lui Iancu de Hunedoara a găsit necesar, pentru evitarea unor 
onfuzii, să elaboreze un formular de cancelarie adecvat acestor realităţi 70 . 

66 
Popa, fora Maramureşului, p. 169. 
"Ibidem.p. 166. 
61 
Cf.Pop, Adunările cneziale, p. 212. 
^Mihalyi, p. 414, nota 2. Vezi, spre exemplu, donarea cnezatului Moisei către Mihai, fiii 
iGradşi alţii, actul lui Iancu din 29 iunie 1453, Cluj, la Mihalyi, 217. 70 Prima analiză din 
istoriografia românească, Rusu, Un formular. 

125
^^^^■1 

Să  analizăm  câteva  exemple.  La  7  februarie  1439  regele  Albert  dărui 
românilor săi (Walahorum nostrorum) Mihai şi Vasile de Cerna în stăpânire 
posesiunii Cerna şi a altora din districtul Mehadia „sub acele rânduieli, dar 
forme, învoieli şi condiţii, în care numiţii strămoşi ai lui Mihai şi Vasile,darf 
ei înşişi le­au ţinut şi stăpânit până acum şi sub care au obişnuit să­şi ţină şi sJ 
şi  stăpânească  moşiile  şi  bunurile  lor  ceilalţi  nobili  români  fideli  ai  acele 
părţi" 71 . Moşiile erau dăruite din nou, confirmate aşadar (de novo et ex novo) 1 
cu drept de veci (inperpetuum), cu titlu de danie nouă (nove nostre donatiom 
titulo). Un act foarte asemănător obţinea haţeganul Coposu cu rudele sale una 
mai  târziu  de  la  regele  Vladislav,  cu  deosebirea  că  pe  lângă  obligaţiile  c 
grevau  posesiunile  donate  se  mai  adăugau  „slujbele"  (serviciis,  servituti» 
officiis). Aici lipseşte referirea la nobilii din acele părţi, în schimb, benefician 
însuşi  este  calificat  astfel  „românul  nostru,  cum  se  spune,  nobil  de  Vad 
(Walahus noster ut dicitur nobilis de Wad) 1 *. în Maramureş, Ioan de Uglea.c 
fraţii şi rudele sale, primea în 1439 moşia strămoşească ca danie veşnică (pa 
petuo et irrevocabiliter) şi „după obiceiul şi la fel ca ceilalţi români poseso 
din  comitatul  Maramureş" 74 .  Trei  ani  mai  târziu,  în  1442,  Ştefan  şi  Mini 
Pancu de Crăciuneşti, împreună cu alte rude, era confirmat în posesiunile li 
româneşti (volachicales) Crăciuneşti, Bocicoiu şi Lunca „sub acele condiţii! 
care  sunt  ţinute  celelalte  moşii  româneşti  în  comitatul  Maramureş" 75 .  Acej 
nobili români stăpâneau, aşadar, ereditar şi pe vecie, moşii grevate de anumi 
rânduieli, învoieli şi condiţii, de dări şi slujbe, ceea ce  apare a fi un  fenom) 
răspândit  în  părţile  Banatului  şi  obişnuit  la  stăpânirile  româneşti  d: 
Maramureş. 
Dar nu numai posesiunile strămoşeşti puteau fi dăruite condiţionat, ci. 
alte  posesiuni  româneşti  de  acelaşi  tip.  De  pildă,  posesiunea  româneaa 
Sântămăria şi cele două predii Călan, dăruite în 1444 alesului Andrei ( 

71 
„Sub illis modis, censibus, formis, pactis et conditionibus quibus eas prefati progenitoţ 
ipsorum Michaelis et Blasii sed et iidem hucusque tenuissent et possedissent, sub quibusque cet| 
fideles Wolahii nobiles partium illarum possessiones suas atque bona tenere et possidt 
consuevenint" (Pesty, Szore'ny, III, 48). 
72 
în anul 1436 beneficiarii fuseseră puşi în stăpânire omnis iuris titulo la porunca 1 
Sigismund (Ibidem, III, 44). 
73 
I zvo a re   Ha ţ eg ,  1 ,8 6 ,  d a n ia  r e g a lă  d in  1 4  a u g u s t 14 4 0 ,  Bu d a , r e în n o ir e a  u n o r  a c te  p ie r d l 
în recenta incursiune turcească. 
74 
„ M o r e  e t a d  in s ta r  c e te r o r u m  V a la c h or u m  in  d ic to  c o m ita tu  M a r a m o r o sie n si  p o sse ssim 
habentium" (Mihalyi, 181). 
75 
„Sub illis co nditionibus quibus alie possessiones Volachicales in ipso comis 
Maramorosiensi tenentur" (Mihalyi, 184). 

126
Peşteana 76  sau  cele cinci posesiuni bănăţene obţinute de un alt egregius, 
NicolaedeBizere 77 . 
în luna noiembrie 1453, la Praga, cancelaria regală folosea un formular 
perfecţionat pentru o serie amplă de danii româneşti. Beneficiarii susţineau cu 
toţii „că s­au aflat dintotdeauna în stăpânirea netulburată a acelor (posesiuni) ca 
şi  ceilalţi  nobili  adevăraţi  şi  că  se  află  şi  acum".  Dania  era  condiţionată  de 
stăpânirea anterioară, ereditară (premissis sic stantibus) şi „în măsura în care 
posesiunile în cauză nu ţin de vreo cetate regală sau de vreo dregătorie din 
acele părţi ardelene". Ea era acordată „sub aceleaşi condiţii, slujbe şi obiceiuri, 
sub care înaintaşii noştri regi ai Ungariei obişnuiau să doneze moşii şi sate în 
districtele  româneşti" 78 .  în  cazul  daniilor  pentru  maramureşeni,  formularul 
suferea adaptările necesare, înlocuindu­se districtele cu „acele părţi" sau chiar 
„comitatul Maramureş". 
Formularul de la 1453, ca şi celelalte citate, nu sunt decât variante mai 
perfecţionate ale încercărilor cancelariei regale de a acoperi realitatea specifi­ 
cului românesc de stăpânire. Aceste eforturi au început circa un secol înainte, 
atunci când se constată debutul politicii de asimilare juridică a nobilimii 
româneşti, după cum ilustrează un act din anul 1361. în acel an Ludovic dăruia 
pe veci (perpetuo et irrevocabiliter) fidelilor săi, fiii lui Locovoi, jumătatea 
unui cnezat de pe Valea Cosăului „sub aceleaşi libertăţi, folosinţe, slujbe şi 
ondiţii, sub care se ştie că a ţinut­o şi păstrat­o numitul Stan (Feier/Albu, 
ostul posesor — n.n.) 79 . în diferite variante: iure keneziatus, more keneziatus, 
sub servitute keneziatus, modo Olachorum ş.a. se exprimă în fapt aceeaşi 
alitate: modul românesc de stăpânire a pământului, care era preluat pe de­a­ 
regul în zestrea noilor nobili ai regatului. Actul de danie, cu sau fără acest 
76 
„Sub illis modis, serviciis et conditionibus quibus alie possessiones wolachicales per 
lliosquereges Hungarie ... consueverunt solite fuere" (Izvoare Haţeg, I, 96). 
77 
„Sub illis conditionibus et  serviciis  quibus  alie  possessiones  wolachicales  per 
predecessores nostros reges conferre solite fuere" (Dania regală din 11 iunie 1444, Buda, 
Mff.D,I,p. 375­377). 
"Ilustrăm cu actul din 15 noiembrie 1453 pentru Dusa de Densuş şi alţii', dăruiţi cu mai 
multe posesiuni ereditare la Densuş, Ciula ş.a.: „... in quarum pacifico dominio iidem... ad 
instar ceterorum  verorum  nobilium  se  a dudum  perstitisse et  persistere  asserunt  etiam  de 
msenti,  simulcum  omnibus  earundem  utilitatibus  et  pertinentiis,  terris  scilicet  arabilibus... 
premissis  sic  stantibus  et  dummodo  diete  possessiones  ac  medietates  possessionum 
prescriptarum ad aliquod castrum  nostrum regale vel ad aliquem officiolatum illarum partium 
Transsilvanarum  non pertineant, sub eisdem conditionibus,  servitutibus et consuetudinibus 
jlibus predecessores noştri reges Hungarie in districtibus Volachorum possessiones et viile 
donări consueverunt..." (Izvoare Haţeg, 1,169). 
^DRH.C, XII, 37: „ sub eisdem libertatibus, utilitatibus, servitiis et conditionibus, quibus 
dictus  Stan  eundem  conservasset  et tenuisse censetur".  Autorii,  spre  a risipi  probabil  orice 
ambiguităţi, traduc conditiones prin „îndatoriri". Vezi comentariile noastre mai jos. 

127
formular, consacra statutul nobiliar al posesiunii şi al beneficiarului. Forai 
larul în discuţie sintetiza în mod explicit esenţa proprietăţii funciare româneţ 
a  cnezatului,  atât  din  perioada  anterioară,  cât  şi  de  aici  înainte,  echivalat 
proprietatea nobiliară,  dar având anumite particularităţi. Elementele definito 
ale  stăpânirii  cneziale  şi  nobiliare  româneşti,  aşa  cum  rezultă  din  conţinui 
acestui formular şi din documentele mai sus citate, sunt următoarele: 
1 — caracterul ereditar. Posesiunea nobiliară era donată pe veci (perpett 
imperpetuum,  perpetuo  et  irrevocabiliter),  fie  că  originar  e 
nobiliară, fie că era cnezială, ea urmând a fi transmisă descendenţii 
legitimi pe linie masculină (hereditas) sau feminină (posteritas).l 
cel  mai  mare  interes  este  însă  faptul  că  primul  act  regal  (j 
înnobilare") menţionează de obicei faptul că beneficiarul şi înainta) 
săi,  după  cum  el  însuşi  declara,  s­au  aflat  în  stăpânirea  moşieid 
vechime (ab antiquo) de multă vreme (a dudum), din moşi­strămo 
(ab  avo  et  protavo).  In  măsură  covârşitoare,  dacă  nu  chiar  în ia 
exclusiv, românul a devenit nobil pe moşia sa şi a străbunilor săi. ; 
2 — caracterul nobiliar. Formularul de la 1453 exprimă limpede ace 
caracter: posessiunea fusese stăpânită din vechime, adică de pe câi 
era cnezat ad instar ceterorum verorum nobilium şi acest fapt estet 
atât mai valabil de aici înainte. Nu vom întâlni de acum încolo dai 
cu drept cnezial, ci eventual posesiuni eliberate de more keneziat» 
tip de stăpânire şi drept care se exercitau numai în dependenţa juridi) 
a unui  domeniu  feudal,  obişnuit a  cetăţii regale. In  virtutea aceşti 
statut juridic moşia nobiliară românească putea fi vândută şi cumpj 
rată, zălogită sau lăsată moştenire, împărţită etc. Asupra ei regele! 
exercita  dreptul  de  retract  şi  de  danie,  de  privilegii  şi  scutiri.  I 
virtutea acestui caracter al posesiunii sale, cnezul participa alăturic 
nobilul  la  adunările  obşteşti  şi  scaunele  de  judecată,  îşi  exerci 
dreptul şi obligaţia de a participa la oaste. 
3 — stăpânirea cu şi fără acte de proprietate. Cel puţin o parte dintre nobil 
români  obţineau  abia  în  intervalul  cercetat  primele  lor  acte  asura 
moşiilor, inclusiv din categoria celor cu formular. Până la această da 
cnezii români şi­au putut exercita stăpânirea de esenţă nobilă, chiar j 
fără confirmarea regală, în pofida măsurilor lui Ludovic I de la 13fl 
ce prefigurau dispariţia rapidă a acestei categorii. In această perspei 
tivă,  cnezii nobili ai perioadei anterioare ne apar constituiţi din doi 
categorii: cei cu acte şi cei fără acte. Existenţa acestor posesiuni \ 
sau fără întărire regală" este constatată şi pentru Maramureş,  cel i 
până pe la anul 1400 80 . Acest lucru a fost posibil la adăpostul au 
1 
Popa, Ţara Maramureşului, p. 166. 

128
 miilor  româneşti, al Ţării  Maramureşului,  devenite  comitat  aproape 
exclusiv  românesc,  al  districtelor  privilegiate  din  Banat  şi  Haţeg, 
aproape  impenetrabile  alogenilor  până  spre  sfârşitul  secolului  al 
XV­lea.  La  1453  şi  chiar  mai  târziu,  pentru  obţinerea  actului  de  pro­ 
prietate de către cnezul român era suficientă „slujba credincioasă" care 
să  îl  aducă  în  atenţia  suveranului  şi  simpla  sa  declaraţie  de  stăpânire 
ereditară,  „din  vechime  şi  netulburată".  Mai  rămânea  de  trecut  proba 
punerii  în  stăpânire,  în  faţa  rudelor,  copărtaşilor  şi  vecinilor,  care 
puteau  emite  pretenţii,  rezolvate,  de  obicei,  prin  judecată.  Nu  se 
putea trece însă peste o stăpânire legitimă (danie+punere în posesie) 
anterioară, chiar neefectivă până în acel moment, ceea ce presupune 
faptul că lipsa referirii la un act anterior însemna că el nu există, cu 
alte cuvinte, că până în acel moment stăpânirea, cnezială, s­a exercitat 
fără acte. 
4 — grevată de obligaţii specifice, pe care le putem grupa în trei categorii: 
dări, slujbe şi o a treia,  mai puţin definită, cuprinzând rânduieli, învoieli, 
condiţii, care pot ascunde de fapt tot primele două. în mod logic, urmează 
să stabilim în continuare, în măsura informaţiei existente, conţinutul mai 
exact al acestor obligaţii, să  arătăm  cui erau prestate şi să  stabilim  dacă 
avem  de­a  face  cu  o stăpânire  condiţionară sau  nu.  f. Derivată  din  cea 
cnezială,  proprietatea  nobiliară  românească  nu  putea  fi  grevată  de 
obligaţii  decât  de  aceeaşi  sorginte.  Ne  aflăm,  în  esenţă,  în  domeniul 
raporturilor dintre feudalitatea românească şi puterea centrală, stabilite 
în secolele precedente şi  care  nu par să  fi  evoluat prea  mult  în privinţa 
sarcinilor  cnezatului.  După  cum  arată  documentele,  obligaţiile  cneziale 
nu  s­au  modificat  prin  simpla danie  cu  drept  nobiliar.  în  principal  erau 
slujbele (servieta), în primul loc obligaţiile militare şi slujba la cetate, 
censul  regal  (census  regie  maiestatis), cincizecimea  {quinquagesima), 
darea specifică românilor  de  peste  tot,  şi  daturile  (munerăf 1 .  în  actul 
de  danie  ele  sunt  escamotate  sub  o  formulă  generală  în  cazul  în  care 
erau  păstrate  după  obicei.  Doar  în  cazul  modificării  cuantumului,  al 
scutirilor sau al imunităţii se face menţiune concretă. 
„Condiţiile"  în  care  erau  stăpânite  posesiunile  româneşti  fac  parte  din 
ansamblul obligaţiilor specifice ale acestora faţă de cetatea regală de care s­au 
desprins şi a modului lor de prestare. Ansamblul acestor obligaţii nu poate fi 
nicidecum considerat ca o condiţionare a nobilităţii posesiunii şi a beneficia­ 
rului. „Condiţionări" erau nobilii şi cnezii posesori din cuprinsul domeniului 

sl 
Vezi mai jos subcap. 4.2.4. Regimul obligaţiilor faţă de stat. 

129
feudal, care aveau într­adevăr un statut nobiliar limitat şi condiţionat de aparte­] 
nenţa la un domeniu. Proprietatea cnezială liberă n­a avut însă nicicând carao­2 
terul de beneficiu, conferit unui beneficiar de aiurea, condiţionat şi retractabăj 
la bunul plac al suveranului, aşa cum s­a încercat în van a se acredita de către a 
anumită istoriografie maghiară. Dimpotrivă, ea avea, cum s­a sublim 
atributele esenţiale ale unei proprietăţi de tip feudal, creată nu de rege, 
generată „ab antiquo" de evoluţia seculară anterioară a societăţii româneşti. 
altfel, toate posesiunile nobiliare, exceptând cele având privilegiu de imuni 
aveau obligaţii specifice faţă de stat, fără ca prin aceasta să fie într­un 
condiţionate. Compoziţia obligaţiilor româneşti, cuantumul lor şi faptul 
unele erau prestate cetăţii regale şi nu fiscului reprezintă diferenţa specifică faj 
de celelalte posesiuni nobiliare. 
5 — nu aparţine de domeniul unei cetăţi regale sau de cel al vreunei 
oficiale (honor), cum ar fi voievodatul, banatul etc. Deşi oblig 
menţionate mai sus, prestate, cum am văzut, cetăţii regale de care 
desprins, ar putea sugera o dependenţă juridică faţă de aceasta, 
formularul nu lasă loc niciunui echivoc în acest sens. Proprietatea 
cnezială sau nobiliară în discuţie este liberă, separată de alte dreptuij 
de stăpânire şi necondiţionată. De fapt, dania unui cnezat care 
parte din domeniul cetăţii regale, mai rar întâlnită, era subliniată 
atare în act. La 30 septembrie 1462 regele Matia poruncea capitli 
din Alba Iulia să pună pe nobilul Dionisie de Fărcădinul de Jos 
fraţii săi în stăpânirea posesiunilor Fărcădinul de Jos şi Crăguiş 
care înaintaşii săi le­au ţinut şi stăpânit până în acest moment di 
obiceiul cnezatului (ţinând de) cetatea noastră Hunedoara". Suveranul 
„separându­le de numita noastră cetate", prin actul de danie lei 
hărăzit pe veci donatarilor şi succesorilor şi urmaşilor lor împreună cu 
întregul drept regal 82 . O situaţie similară întâlnim în cazul cnezatul! 
Coroieşti tot din cuprinsul domeniului Hunedoara, dăruit de rege unor 
nobili din Sălaşu în anul următor 83 . Cu un deceniu mai devreme,Iancu 
82 
I zvo a r e   Ha ţ eg ,  I ,  2 2 4 :  „ Q u e  h a c te n u s  p r o g e n ito r e s  e iu sd e m  D y o n is ii  a d  c a s tr u m  n o s tr o m 
Hwnyad more kenesiatus tente fuissent et possesse simulcum omni iure nostro regio si quodiw 
eisdem possessionibus ... qualitercumque haberemus aut nostram ex quibus causis, viis, modisJ 
rationibus concemerent maiestatem ac cunctis earundem utilitatibus et pertinentiis quibuslitfcj 
memorato Dyonisio ... ipsorumque heredibus et posteritatibus universis a prefato castro nostraj 
Hwnyad   seqquestrantes   de  manibus   nostris  regiis  vigore   aliarum  litterarum nostromi 
donationalium exinde confectarum in perpetuum contulerimus..." 
83 
Ac t u l d e   d a n ie  d i n   2 7  m a r tie  1 4 6 3 , T o ln a ,  p e n tr u  P e tr u ,  L a d is la u , Ş t e f a n  ş i  S ă r ă c in d e 
S ă l a ş u ,   î n  I z v o a r e   H a ţ e g ,  I ,  2 2 9 :  „ p o s s e s s i o n e m   n o s tr a m   K o r u le s d  v o c a ta m   i n   c o m i t a t u l! 
Hwnyad et districtu de Hachak partium nostrarum Transsilvanarum existentem et ad castrai 
nostrum Hwnyad vocatum pertinentem, quam idem P. ac L. ...progenitoresque eorum pro CM 
parte aliis more keneziatus tenuisse perhibentur simulcum cunctis suiş utilitatibus et pertinenţi 

130
 de  Hunedoara  scotea  din  compunerea  domeniului  cetăţii  Muncaciu 
(Bereg) două posesiuni rutene, Cuşniţa şi Rotunda, pe care le dăruia 
nobililor maramureşeni Ambrozie şi Mihai de Dolha „după obiceiul şi 
în maniera cnezilor români" (more et ad instar keneziorum valachi­ 
calium), poruncind comitelui Ioan Cândreş ca „numitele posesiuni cu 
toate  foloasele  şi  pertinenţele  lor  trebuie  să  le  predaţi  numiţilor 
Ambrozie şi Mihai şi să renunţaţi la ele şi să le scoateţi cu totul de sub 
jurisdicţia zisei cetăţi şi să luaţi cu totul de pe ele mâinile voastre şi 
alor voştri" 84 . Aici nu avem de­a face, evident, cu nişte cnezi propriu­ 
zişi, ci cu stăpânirea de tip cnezial românesc a unor nobili, de aseme­ 
nea români, deşi locuitorii  posesiunilor  erau  deja  ruteni.  Situaţia se 
explică prin statutul cnezial al posesiunilor în cauză anterior coloni­ 
zării lor cu ruteni. Actul este elocvent în privinţa penetraţiei instituţiei 
româneşti la populaţiile alogene din spaţiul românesc. Nerespectarea 
clauzei  de  neapartenenţă  la  cetate  sau  dregătorie  atrăgea  după  sine 
anularea actului de danie, aşa  cum s­a întâmplat în cazul lui Simion 
plebanul  din  Hust  cu  fraţii  săi  donaţi  cu  posesiunea  Poiana  Uliului. 
Nobilii din Bilca au demonstrat cu acte că satul donat se afla parţial în 
hotarele altei posesiuni ţinând de cetatea Hust, numită Iza, ceea ce a 
atras anularea actului 85 . 
Daniile de posesiuni cu drept nobiliar au continuat intens în toată perioada 
Corvineştilor, cu deosebire până către 1465. Atunci când se folosea termenul 
de  cnezat,  fără  echivoc se avea în  vedere  nobilitatea românească  grevată  de 
îligaţiile specifice arătate mai sus. La 1447 Iancu dăruia lui Simion de Cuhea 
cnezatul Cuhea, fost al fratelui său Gheorghe Mariş, mort în război, „împreună 
cu toate drepturile şi veniturile, cu care ceilalţi cnezi obişnuiau să­şi ţină de 
drept cnezatul" (cum omnibus iuribus et proventibus, quibus alii kenezii kene­ 
iktumde iure tenere consueveruntf 6 . Dania avea caracter de veci (perpetuo et 
irrevocabiliter) şi în acest caz cnezatul era o stăpânire de pământ specifică care 
se acorda unui nobil, care stăpânea deja cu drept nobiliar la Bocicoiel. Haţega­ 
quibuslibet  terris  scilicet  arabilibus...  memoratis  P.L...  ipsorumque  heredibus  et  posteritatibus 
universis.a dicto castro nostro sequestrando de manibus nostris regiis libere dedimus, donavimus 
«contulimus,  ymo  damus,  donamus  et  conferimus  iure  perpetuo  et  irrevocabiliter  tenendas  et 
possidendas pariter et habendas iuribus alienis semper sal vis ..." 
"Act ul  l ui  Iancu  de  Hunedoara  din  18  iunie  1451,  Seghedin,  Mihalyi,  212:  „prescripta s 
possessiones cum  omnibus  earundem  utitlitatibus et  pertinentiis prefato  Ambrosio et Michaeli 
remittere  et  resignare  ac  a  iursdictioni  dicti  castri  penitus  sequestrare,  manusque  vestras  et 
vestrorum de eisdem in toto excipere debeatis". 
Si 
Mihalyi, 234, sentinţa regală din 2 martie 1457. 
"'Ibidem,  194: „more  et ad instar ceterorum  Valachorum in  dicto  comitatu  Maramorosiensi 
possessiones habentium". 

131
nul Nicula fiul lui Ungur din Băieşti primea confirmarea cnezatului posesiui 
româneşti Băieşti pentru meritele sale şi mai ales ale tatălui său, mort eroic 
campania  cea  lungă  din  Balcani 87 .  Iancu,  în  calitate  de  comite  perpetuu 
Bistriţei şi căpitan suprem, dăruia la 31 mai 1451 în numele regelui Ladislau 
nobililor Dan, Şuşcă şi Gostolan de Săcel (Maramureş) cnezatul Săcel (K 
Zachal  sic!)  cu  titlul  de  danie  nouă,  în  condiţiile  oricărei  danii  cu  drc 
nobiliar 88 . 
La fel ca şi în alte danii de acest tip, menţionarea cnezatului implica,fii 
nici o îndoială, şi în acest caz, obligaţiile specifice care grevau această propri 
tate.  Nobilii  bănăţeni  Iacob,  Şerban,  Ladislau  şi  Ianciul  obţineau  scutire  i 
„toate  veniturile  cneziale"  (universos  proventus  keneziales)  datorate  banii 
pentru moşiile lor Măcicaşul de Jos şi Also Towish. 89  Cnezii din Băieşti efl 
întăriţi la 1458 în cnezatul  moşiilor Băieşti, Ohaba şi a părţii de  cnezat  ca 
începe de la Râul Alb „sub acele condiţii, sarcini şi slujbe, în care ceilalţi cne 
şi  nobili  din  districtul  Haţeg  obişnuiau  să­şi  ţină  cnezatele"  (sub  illis  tam 
conditionibus,  oneribus  et  servitutibus  quibus  ceteri  kenezii  nobilesqi 
districtus de Haczak suos keneziatus tenere consueverunif 0 . Rezultă iarăşi, 
dată în plus, că nu exista nici o incompatibilitate între statutul de nobil şi 
stăpânire cu drept cnezial, că atât nobilii, cât şi cnezii stăpâneau cnezategn 
vate de obligaţii specifice, în genere aceleaşi. 
în a doua jumătate a perioadei cercetate înregistrăm o reducere a diferenji 
lor, de altfel neesenţiale, dintre cele două tipuri de proprietate nobiliară romi 
nească. Fapt semnificativ este tocmai reducerea până la dispariţie a menţionăr 
proprietăţii nobiliare cu termenul de „cnezat", deşi, cum am subliniat, între ce! 
două n­a intervenit o schimbare.  Una dintre ultimele menţiuni de acest feti 
înregistrăm la 24 iulie 1485, când regele Matia poruncea din Viena conventuh 
din Leles, să pună pe preotul Laurenţiu cu fraţii Petru, Briciu şi Toma precuj 
şi  pe  Vasile,  Ioan  şi  Teodor  (cu  toţii)  fiii  lui  Gheorghe  Iuga  de  Talabor  i 
stăpânirea cnezatului posesiunilor Talabor şi Duleşti (Dulfalu) cu drept deplin 
la cererea lor 91 . Tendinţele de trecere a obligaţiilor către stat (cetate regală) î 
folosul  nobililor,  de  transformare  a  lor  în  bani,  inovaţiile  fiscale  ale  puteri 
centrale au redus diferenţele dintre ele. Noţiunile de cnez şi cnezat şi­ai 
­­­­­­­­­­­ 
87 
1 
Actul lui din HD, 1/2, p. 761­762. 
m 
Mihalyi, 215. 
89 
Actul lui Iancu din 29 mai 1453, Caransebeş, la Pesty, Krasso, III, 302. 
90 
Sacerdoţeanu, Două acte haţegane, p. 219­220. 
91 
Mihalyi, 329. înrudirea lor nu este clară. Petru, Briciu şi Luca sunt desemnaţi ca „fraţii 
români" ai popii Laurenţiu, iar în continuare Vasile, Ioan şi Teodor ca fii ai lui Gheorghe Iug£ 
într­un alt mandat din 21  septembrie 1485, Buda, popa Laurenţiu apare explicit ca fii 
defunctului Gheorghe Iuga de Talabor, alături de fraţii săi Petru, Briciu şi Vasile (Ibidem, 330a 

132
îstrâns şi modificat treptat accepţiunea publică, ajungând să desemneze doar 
posesiunile şi cnezii de pe domeniile feudale. 
Dintre elementele componente ale formularelor actelor de danie cu destina­ 
ie românească cea mai mare bătaie de cap a provocat istoricilor noştri „titlul de 
lanie nouă" (novae donationis titulo). Tripartitul îi dedică un comentariu destul 
de amplu (Partea I,  Tit. 36 şi 37) din care rezultă că, acest titlu asociat cu 
clausula In cuius pacifico dominio progenitores suos perstitisse seque persis­ 
tere asserit de presenti..., presupune întotdeauna o donaţie anterioară „sau o 
fel de dobândire a acelor bunuri" (semper praesupponit prior em donationem 
telaliam  bonorum ipsorum  acquisitionem), cel  de­al  doilea  fiind  cazul  prin 
ucelenţă al nobililor români în posesiunile părinteşti. Esenţa titlului este însă 
iceasta: „ că drepturile de stăpânire astfel dobândite prin danie nouă, cu clau­ 
zula amintită in quarum pacifico dominio... nu privesc dreptul feminin" 92 . 
!eea ce însemnează că respectiva moşie priveşte numai fiii moştenitori legi­ 
uni,  cu excluderea fetelor. în această  categorie intrau cu precădere  moşiile 
obândite  prin  slujbă  (servitiis acquisita),  de  obicei,  militară,  care  priveau 
umai  dreptul  masculin 93 .  Aceste  acte trebuiau prezentate în  original la toate 
ranzacţiile, iar în caz de pierdere puteau fi reconstituite numai cu mărturia a 
cincizeci de nobili având nobilitate deplină. Titlul a fost conturat la începutul 
iomniei lui Ludovic I,  care a procedat la  o amplă reformă a  dreptului de 
loştenire a proprietăţii funciare 94 . în esenţă aceasta consta în faptul că numai 
persoanele cuprinse în actul regal şi cele admise de beneficiar în timpul dării şi 
merii în stăpânire şi urmaşii lor, cu excluderea celorlalţi, deveneau proprietari 
gitimi. Dacă nu erau expres numiţi în danie, colateralii, de pildă copărtaşii, 
erau îndepărtaţi de la moştenire; în cazul desherenţei liniei directe masculine, 
loşiaurma să revină Coroanei. Deşi cel mai recent cercetător al reformei ezită 
in  a  se  pronunţa  tranşant  în  privinţa  conţinutului  precis  al  formulei  novae 
ionationis  titulo,  este  în  afară  de  orice  îndoială  faptul  că  ea  a  funcţionat 
începând cu anul 1345 şi până în perioada cercetată 95 . în vremea lui Werboczi, 
cum rezultă din Tripartit, sensul ei nu mai era foarte clar. 
Formula juridică  a  funcţionat în tot acest interval  şi în  cazul  daniilor  cu 
destinaţie românească. Informaţiile multora dintre ele vorbesc destul de clar 

92 
„Quod iura  eiuscemodi  possessionaria  nova  donatione,  cum clausula  prenotata: in quorum 
pacificodomininio etc. impetrata ius foemineum non concemant" (P. I, Tit. 37.§ 12). 
n 
Tripartitum, P. I,Tit.l8. 
94 
P.  Engel,  Nagy  Lajos  ismeretlen  adomdnyreformja  (O  reformă  necunoscută  a  donaţiei 
regale  a lui Ludovic cel Mare), în TSz, XXXIX,  1997, p. 137­157. Un  comentariu la I.­A. Pop, 
Adunarea generală  a  stărilor  Transilvaniei  din  mai  1355,  în  „Mediaevalia  Transilvanica",  II, 
1998, n r .l.p . 65­66. 
w 
Ibidem,p. 157. 

133
 despre conţinutul acesteia: împotrivirile frecvente ale rudelor şi copărtaşilorl 

I  darea şi punerea în stăpânire, rectificările şi completările ulterioare cu numelj 
celor îndreptăţiţi „cu drept condivizional", „din iubire frăţească" etc, depos«| 
darea  ulterioară  a unor  copărtaşi pe  motivul necuprinderii în actul  de  dan» 
Spre exemplu, nobilii din Unciuc, Dionisie, Buda, Onciuc şi Ştefan, au obţinlj 
în  anul  1447  act  de  danie  de  la  Iancu  de  Hunedoara  pentru  posesiunile  la 
cneziale din Unciuc, Sanpetru şi Reea. întrucât actul de danie şi mandatul căq 
capitlu  nu­i  consemnează  şi  pe  copărtaşi,  titularii  îi  înscriu  totuşi  cu ocazi 
punerii în stăpânire şi pe Fărcaş şi Dionisie de Sanpetru „din dragoste frăţeasd 
şi cu drept condivizional" 96 . La fel proceda Petru de Fărcădinul de Jos cu fraţi 
săi copărtaşi omişi din actul de danie a cnezatului lor din Fărcădinul de Jos j 
Crăguiş, din acelaşi  an 97 .  în  cazul ignorării acestui aspect juridic  formal, a 
necuprinşi în act sau urmaşii lor se puteau trezi deposedaţi, chiar denobilaţi. Q 
pildă, Ioan Feneş de Feneşul de Sus pierdea la 1508 unele moşii părinteşti di 
cauză  că  înaintaşii  săi  nu  avuseseră  prevederea  să  fie  înscrişi  în  ultimul  ac 
valid, din urmă cu 80 de ani 98 . 
Stăpânirea românească este devălmaşă. Ea se păstrează ca atare şi dup 
confirmarea regală, cu drept cnezial sau cu drept nobiliar. Actele fac destul dl 
rar precizări asupra unei realităţi clare, dar pe care n­o putem reconstitui deci 
în parte. Frecvent se  menţionează  numai  numele  moşiei,  partea  deţinută  dl 
întreg şi numele posesorilor. Raportul numeric între copărtaşi este menţionj 
mai rar, uneori în formula generală „fiecăruia după partea sa" (cuilibet scilia 
eorum iuxta portionem suam). Membrii devălmăşiei sunt numiţi în acte „fri 
devălmaşi" (fratres condivisionales), uneori simplu „fraţi", ceea ce poate dud 
la confuzii. 
De regulă, dania cu drept nobiliar nu privea doar pe beneficiarul aflat] 
serviciul regal sau al unui înalt dregător, ci pe toţi membrii devălmăşiei, posi 
sori ai pământului asupra căruia dobândeşte titlul: rude de sânge şi copărtd 
toţi aceştia obţinând statutul de nobil. Astfel, aleşii Dej şi Ladislau deTimişa 
obţin la 26 martie 1447 de la Iancu confirmarea cu titlul de danie nouă atâtj 
posesiunilor stăpânite integral, cât şi a unora deţinute în parte cu 11 famiS 
din zonă 99 . 
96 
I zvo a r e  H a ţeg ,  1 ,1 2 8 : „ tu n e   ip s i e o sd e m  o b  f r a te r n a le m  a f f e c tio n is  iu r e  c o n d iv is io n a l i j 
3a m  p ar te m  ter tie  p ar tis p o sse ssio n is in  ea de m  Z e n thp e ter  ha b ite  p en es se  rece p isse n t e t r ece pe M 
c o r a m  n o b is" .  A v e m  a ic i u n a  d in  f o a r te  r a r e le   me n ţiu n i e x p r e se  a le  „ d r e p tu lu i  c o n d iv iz io n a l" ,! 
to a te  c ă  s tă p â n ir e a   in d iv iz ă  e s te  în c ă  e x tr e m  d e  r ă sp â n d i tă  în  e p o c ă , c e l p u ţin   la  r o m â n i. 
97 
Ibidem, 127. 
98 
V.  ma i j os 4 .2 .6. n ota  268 . 
99 
Pe sty,  Ol ăh k e r.  p . 71­ 72 .  Ar  fi inte r es a nt  de  c e r ce ta t împr e jură ril e în c a re  nobil ii 
Timişel au ajuns copărtaşi cu cei 11, aflaţi într­o condiţie e videntă de  inferioritate: colonizării 

134
 Copărtaşii aveau drept de preempţiune ori de răscumpărare asupra posesiu­ 
nilor indivize, pe care legiuirile regatului n­au reuşit să­1 clintească. Aceasta 
explică  impenetrabilitatea  districtelor  româneşti  privilegiate,  care  a  slăbit 
numai atunci când nobilii români s­au amestecat cu alogenii. La 9 iulie 1478 în 
faţa  banilor  de  Severin  nobilul  Iacob  de  Măcicaşu  răscumpăra  părţile  din 
posesiunile Măcicaşu, Ciuta, Tdvis, Tincova şi Perlo ale unui copărtaş decedat 
zălogite mai demult alesului Mihai de Mâtnic, „pentru ca numitele părţi de 
noşie să nu fie deţinute de mâini străine" 100 . încălcarea acestui drept deschidea 
proces  în  justiţie,  aşa  cum  se  întâmplă  în  cazul  vânzării  unor  părţi  din 
Fărcădinul de Jos şi Crăguiş către potentatul locului Mihai Cândea de Râu de 
Mori.  Voievodul  dă  curs  plângerii  rudelor  vânzătorului,  cum  că  ar  fi  fost 
păgubiţi în urma unei tranzacţii la suprapreţ şi cu încălcarea dreptului lor de 
reempţiune,  în  temeiul  „apropierii  prin  înrudire  şi  vecinătăţii  nemijlocite" 
{propter affinitatis propinquitatem tumque propter contiguam vicinitatem), 
emând părţile la proces 101 . Copărtaşii puteau anula chiar dania regală cu titlu 
! zălog, aşa cum procedează Gheorghe Gaman de B'izere „frate (copărtaş) şi 
onsângen" al răposatului Nicolae de Bizere, care plăteşte zălogul de 32 de 
arini  şi  alţi  8  cheltuieli  lui  Ambrozie  Diacul  de  Merenye,  care  îi  restituia 
scrisoarea  de  zălogire,  anulând  astfel  actul  regal  de  punere  în  stăpânire 102 . 
Acelaşi  Gheorghe Gaman,  câteva  luni  mai  târziu,  ridica  oprelişte  la scaunul 
Caransebeşului contra intenţiilor de înstrăinare veşnică a unor moşii de către 
ruda sa Ioan, fiul răposatului Ladislau de Bizere, care în caz de deficienţă i­ar 
reveni lui, lucru valabil şi viceversa. Se oferea chiar să­i dea bani în caz că are 
nevoie,până la valoarea acelor părţi de moşie 103 . Gheorghe Gaman şi Ioan fiul 
ui Ladislau  de Bizere  se legau la  1 aprilie 1495,  la intervenţia  unor arbitri, 
înaintea capitlului din Arad să pună capăt proceselor şi disputelor anterioare şi 
îă­şi împartă pe  din  două  moşiile  moştenite „din  moşi­strămoşi" (ab auis et 
proîauis) şi să se facă reciproc părtaşi în caz de desherenţă 104 . Această 
înfrăţire" între rude apropiate nu făcea decât să consolideze ceea ce dreptul 
omânesc impunea mai totdeauna: prioritatea absolută a rudelor şi copărtaşilor 
imoştenire, mergând până la anularea prerogativei regale în domeniu. 
Devălmăşia venea în conflict cu dreptul regal de danie şi atunci când acesta 
favoriza pe anumiţi membri ai devălmăşiei sau încerca să o spargă prin 

cuprinsul cnezatului lor, cumpărare etc. Nu putem exclude nici ipoteza cedării unei părţi de 
posesiune către cei puternici în schimbul obţinerii dreptului nobiliar. 
100 
Pesty, Krasso,  III, 334: „...quod predicte portiones possessionarie per exteras manus de 
ceterononteneantur". 
10  
Dl. 29.862, mandatul către capitlul din Alba Iulia din 11 martie 1484, cetatea Gurghiu. 
102 
Pesty,  Szoreny,  III, 101, actul din 8 iunie 1491, Buda. 
103 
Ibidem,  106, actul din 26 ianuarie 1492, Caransebeş. 
m 
lbidem, 114. 

135
impunerea unor alogeni. Nu sunt rare cazurile în care dania a fost retra s­au 
găsit  soluţii  de  compromis.  O  astfel  de  contradicţie  a  apărut  în  ]  dintre 
Cândeştii  din  Râu  de  Mori  şi  nobilii  din  Râu  Bărbat  desfăşura!  12 
decembrie 1479 în faţa judelui Curiei, Ştefan Băthori, în joc fiind moştei rea 
lui Dumitru de Râu Bărbat. Avocatul Cândeştilor a prezentat actele! danie 
şi privilegiile obţinute de la guvernatorul Mihai Szilâgyi şi regele Mai care 
consacrau de drept,  graţie influenţei de care aceştia se bucurau,  o uzurpa de 
fapt.  Bărbătenii  şi­au  susţinut  cauza  prin  unul  dintre  ei,  secretarul  re| 
Ladislau  Olah,  care  a  adus  două  argumente  majore,  şi anume: 1)  faptuli 
„acel  Dumitru  este  frate  copărtaş  cu  pârâşii  şi  ei  sunt născuţi  cu  el  dintr­ţ 
singur"strămoş, aşa încât drepturile sale de stăpânire se cuvine să le revină» 
pârâşilor" 105  şi  2)  viciul  de  drept  al  faptului  că  guvernatorul  Szilâgyi  nufl 
îndreptăţit  să  acorde  donaţii  veşnice.  Pentru  a  da  o şansă  instanţei  aflatei 
dificultate, Ladislau Olah se arată dispus să accepte, împreună cu fraţii săi 
varianta  duelului  judiciar  cu  pumnii  (signum  duelli  de  pugile).  Tribunalul 
optat în cele din urmă pentru o soluţie de  compromis, prin împărţirea moş 
nirii în litigiu. 
Ieşirea din indiviziune, în raport cu fraţii de sânge sau cu cei copărtaşi 
realiza de obicei prin înţelegere în faţa locului de adeverire. în caz contrar, 
apela la forurile de judecată. De pildă, Ioan fiul lui Radoslav, fiul lui Stane 
de Vad solicită voievodului Transilvaniei Petru de Sankt Georg separarea dra 
turilor sale după strămoşul său Florea (Flora proavo) în satele Vad, Nălaj 
Bărăşti şi Balomir de ale celorlalţi copărtaşi Dumitru Copos şi Dionisie Tun 
Aceştia s­au împotrivit pretenţiilor lui Ioan în faţa omului voievodal şi celui 
capitlului, fiind, ca urmare, chemaţi la judecată 106 . Numeroasele acte de hoa 
nicire se referă de multe ori tot la asemenea situaţii de ieşire din indiviziunej 
acţiunea continua nu de puţine ori în faţa instanţelor de judecată. 
Dreptul  feudal  nu  garanta  totuşi  proprietatea  familiei,  ci  a  individul 
Pentru salvarea sau sporirea domeniului nobilii români recurgeau şi ei la prag 
dura înfrăţirii de moşie (fraternalis adoptio, fraternale ius), utilizată în rea 
cu  acordul  obligatoriu al suveranului 107 .  Astfel procedau  fraţii Giula şi  Ioanj 
Şugatag cu influentul Petru Gherheş de Sarasău în posesiunile Slatina, Brea 
Copăceni, Deseşti, Hărniceşti şi Şugatag 108 . La fel bănăţenii Nicolae de Bizea 
care aduce 10 posesiuni şi Iacob de Racoviţa cu 9 posesiuni la 1458 1(W . Ladol 
105 
Dl. 45.819: „idem Demetrius ipsorum scilicet actorum frater condivisionalis et cumani 
ab uno avo propagate extitissent et sic iura eiusdem possessionaria in ipsos actores condesca 
debuissent". 
106 
Dl. 29585. 
107 
Tripartitum, P. I, Tit. 66. 
108 
Mihalyi, 193: actul judelui Curiei din 27 mai 1446. 
109 
Feneşan, Documente bănăţene, 6. 

136
 m

irmeniş şi Ladislau Zayk de Mâtnic şi­au pus în comun la 1467, primul 6 
îşii, celălalt 8 şi o fortificaţie în districtul  Caransebeş 110 . Ioan Ungur de 
^ădăştia s­a înfrăţit la 1473 cu un Mihail de Zob, dintr­o familie de asemenea 
iascensiune recentă, partea sa ridicându­se deja la 75 de posesiuni, inclusiv 
taţi,răspândite în şase comitate 111 . Fiii săi, măriţii Ioan şi Nicolae Ungur, au 
înnoit înţelegerea, obţinând confirmarea regelui la 13 decembrie 1502, când 
averea lor număra 96 de posesiuni, inclusiv trei cetăţi 112 . Fraţii Gheorghe More, 
Filip More şi Ioan More de Ciula recurgeau şi ei la procedeul înfrăţirii pentru a 
păstra la un loc averea adunată cu destulă dificultate 113 . 
Dreptul românesc a guvernat raporturile de proprietate multă vreme chiar 
upă obţinerea statutului nobil. El s­a manifestat cu evidenţă în cazul moşte­ 
niriifetelor, care aveau drepturi egale la moştenirea părintească cu fraţii, pe 
când dreptul nobiliar maghiar recunoştea doar „sfertul de fiică" (quartalitium, 
quarta puellaris) 114 . 
Proprietatea  nobiliară  revenea  regelui  în  cazul  stingerii  neamului  pe  linie 
masculină {defectam seminis)  ori în urma confiscării datorate crimei de trădare 
{notainfidelitatis).  Dreptul de  danie al suveranului asupra acestor posesiuni, 
izvorât din dominium eminens  a suferit însă în districtele româneşti o limitare 
serioasă din partea feluritelor drepturi şi cutume specifice, care favorizau rude­ 
le, copărtaşii sau  chiar  comunitatea locuitorilor  din district.  Aceasta din urmă 
mobiliza ori de câte ori echilibrul zonei tindea  să  fie  zdruncinat, prin imixti­ 
unea unui străin sau prin uzurpările unor fruntaşi locali. Comunitatea nobililor 
şi cnezilor haţegani s­a opus cu succes penetrării alogene, chiar dacă în cauză 
s­a aflat însuşi  episcopul  Transilvaniei" 5 .  La 1506 aceiaşi  haţegani  au reuşit să 
luleze  o diplomă  regală,  prin  care  potentaţii locului,  nobilii  din Râu de  Mori, 
reuşiseră  să  obţină  în  mod  fraudulos  păşunile  şi  pădurile  comune  din  Valea 
liului" 6 .  La  fel,  maramureşenii  au  izbutit  să  anuleze  încercarea  familiei  Dragfi 
jeasereînstăpâni  asupra  moşiilor  de  odinioară,  printr­un  val  de  împotriviri, 
irmate de procese, care au suspendat punerea în stăpânire ani de­a rândul 117 . 
De multe ori dreptul regal de retract funcţiona în cazul deficienţei, dar în 
favoarea unor nobili locali îndreptăţiţi. Moşiile lui Ştefan Pancu de Crăciuneşti 

11(1 
?esty, Szoreny, 111,81. 
11 
Jako,  Kmjk,  1,2108, actul încheiat la 30 august 1473 în faţa capitlului din Buda. Regele 
confirmă înţelegerea în acelaşi an (Csdnki, V, p. 794). 
12 
]M,Kmjk., 11,3264.' 
13 
Actul palatinului din 5 august 1504, în Jaicza, p. 194­196. 
"'Pentru statutul femeii nobile, vezi mai  jos, subcapitolul următor. 
15 
Pop, încercări de imixtiune. 
116 
Dl.  74.664, act ul regel ui Vladi slav  II  di n  7 iuli e 1506  pentru obşt ea  nobi lilor din 
districtul Haţeg. 
fUihalyi,  300, 319, 321, 340.  V.  şi subcap. 4.3.4,  sub Dragfi. 

137 
au  fost  donate  de  către Iancu  de Hunedoara alesului  Mihai  Tatul  de lata 
fruntaş  maramuresan 118 .  Acelaşi,  împreună  cu  Simion  Gherheş  de  SarasI 
beneficia la 1457 de moşia Iapa şi 1/3 din Sarasău, foste ale defunctului Dani 
Albu (Feyer) 119 . 
Proprietatea nobiliară românească, în cazul în care  depăşea posibilitSj 
unei  familii,  căpăta  înfăţişarea  tipic  feudală,  constituindu­se  pe  de  o  pa 
pământul alodial (în acte: sesia nobiliară), iar pe de altă parte, sesiile iobagi 
şi desigur sistemul obligaţiilor generate de aceste raporturi. Avem de­a fa 
fără nici un dubiu, cu ceea ce s­a numit insidios de către istorici maghiari n 
vechi „iobăgirea românilor prin ei înşişi", adică ceea ce s­a petrecut şi în |i 
Românească  şi  Moldova.  Actorii  au  fost  fără  tăgadă  români,  şi  nobilii 
iobagii, instituţia iobăgiei este însă proprie regatului ungar. La fel ca sica 
nobilităţii şi instituţia iobăgiei a avut în districtele româneşti, forme particuli 
de dezvoltare, o întârziere cronologică incontestabilă faţă de cea „clasică"( 
regatul ungar, către modelul căreia totuşi tindea. Pentru înţelegerea corecţi 
lucrurilor, reamintim faptul că dependenţa de tip feudal se întâlneşte încă < 
faza cnezială, iar constatarea lui Radu Popa pentru Maramureş, după care ac 
regal de recunoaştere a cnezului ca nobil n­a schimbat cu nimic pentru momi 
în relaţiile dintre fostul cnez şi supuşii săi, a avut valabilitate generală. Făli 
intra  aici  în  analiza  acestor  raporturi  —  de  altfel,  destul  de  greu  sesizab 
documentar  —  constatăm  totuşi  o  dezvoltare  slabă  a  raporturilor  feudale 
regiunile de concentrare a feudalităţii româneşti şi, în consecinţă, conflict) 
dintre  nobili  şi  iobagi  sunt  abia  perceptibile.  Răscoala  de  la  1437  nici nu 
atinge, iar la 1514 doar în regiunile de câmpie ale Banatului pot fi sesizate ce 
flicte sociale majore între nobilii români şi iobagii lor. In şirul acestor pârtie 
larităţi este de aşezat şi constatarea privind specificul maramuresan, de aserv 
prin intermediul obştii şi prezenţa cu totul excepţională a iobagilor în aceai 
regiune în veacul al XlV­lea, pe direcţia şi în legătură cu pătrunderea feudal 
mului maghiar 120 . 
în perioada cercetării noastre prezenţa iobagilor în documente este tot tt 
frecventă. Ei sunt prezenţi peste tot, în felurite ipostaze: de la cea de obiecti 
tranzacţie, ca inventar viu al sesiei pe care locuiesc, la cea de reprezentant 
stăpânului  în  anumite  împrejurări  sau  de  combatant  în  confruntările  dini 
nobili. Mai frecvent apar în Maramureş, unde relaţiile feudale sunt mai evolii 
te, comparativ cu Haţegul şi Banatul. La Ieud erau pomenite la 1459 şapte se 
iobăgeşti 121  şi tot în acelaşi an amintiţi iobagii Dolhenilor din Strâmtura 
u 
*lbidem, 196. 
119 
Ibidem, 232. 
120 
Popa, Ţara Maramureşului, p. 136. 
121 
Mihalyi, 246. 

138
 lârsana 122 . Anca Rednic, văduva lui Ivanca de Giuleşti, cu fiul Gheorghe 
dnic, zălogea unei rude la 1475 16 sesii cu 30 de iobagi din satele Şugatag, 
iîrniceşti şi Crăceşti 123 . La 1488 nobila Stana văduva lui Mihai Urdea de 
eordina zălogea fiicelor sale partea ei din moştenire, respectiv trei părţi din 
sia nobiliară, trei sesii iobăgeşti şi trei părţi din moara din localitate 124 . Sesii 
iobăgeşti sunt amintite la Budeşti 125 , două sesii „unde stau temporar Filip şi  ■ 
•etru" erau zălogite la Leordina 126 . Toma zis Vatamanu iobagul lui Simion 
Lişcu (Risko) îl reprezenta pe acesta, pe Petru şi Ştefan Rişcu de Drăgueşti la o 
otărnicire 127 . într­un conflict amplu din anul 1442 iobagii au participat alături 
(stăpânii lor, fiind identi ficaţi Ţigan Crăciun, iobagul lui Gheorghe de 
iuleşti,Ioan Bercheş şi Danciu Şipoş, ai lui Popa Nan, Ioan fiul lui Hencz din 
3rebu,Iuga din Călineşti ş.a. 128 . Pentru uciderea unui iobag din Sarasău judele 
aspeţilordin Câmpulung a plătit 25 de florini homagiu 129 . 
Şi în  Haţeg iobagii  sunt  prezenţi  de timpuriu  şi  peste tot 130 .  La  un  conflict 
intre  iobagii  lui  Mihai  Kendefy  de  Râu  de  Mori  şi  cei  ai  unor  nobili  din 
iânpetru  erau  pomeniţi  nu  mai  puţin  de  300  de  iobagi  care  au  atacat  curtea 
«storadin  urmă,  într­un  act  de  răzbunare,  un  număr  totuşi  exagerat  pentru 
alitatea  demografică  şi  socială  haţegană 131 .  Dominic  de  Ostrov  zălogea  două 
siiiobăgeşti  unui  nobil  din  localitate 132 .  în  Livada  două  sesii  iobăgeşti  date  în 
ontul  unui  homagiu  au  fost  reluate  abuziv  de  către  foştii  posesori 133 ,  la 
lubcetate  agilis  Mihai, iobagul şi  familiarul  (sic! —  probabil cnez) lui Petru 
indreş  de  Râu  de  Mori  ridică  oprelişte  în  numele  celor  două  ramuri  ale 
imiliei  din  Râu  de  Mori 134 .  Iobagii  lui  Mihai  Kendefy  din  Sântămăria  Orlea 
imeon.Oană, Dumitru, Simul şi Petru Ligos au fost atacaţi şi răniţi în pădurea 

l22 
/tefem,248. 
123 
lbidem, 306. 
m 
lbidem, 341. 
'"lbidem,  350. 
126 
lbidem, 358. 
127 
Arh. Nat. Baia Mare, Fond Familii nobile maramureşene, nr. 65, f. 2,65­66,83. 
m 
Mihalyi,  186. 
^lbidem,  236. 
""Prezenţa unor iobagi în componenţa scaunul ui de judecată haţegan la 1360 trebuie 
interpretată, aşa cum făcea Măria  Holban (Din cronica relaţiilor romăno­ungare, p. 239), ca „un 
îortde subordonare sau dependenţă greu de încadrat în tiparele existente", mai apropiat de 
:nsul originar de om liber pe pământul cuiva (cf. iobagiones castri),  decât de ţăranul dependent 
de mai târziu. 
131 
Solyom  Fekete,  I, f. 97­98. Cu siguranţă o transcriere greşită: în loc de  trecentis  —  300, 
mai degrabă  trigintis —  30. 
132 
Izvoare Haţeg,  1 ,1 51 . 
133 
Dl. 29855. 
™Solyom Fekete,  I,f. 106­107. 

139
Balomir de către nobili rivali 135 . Cei din Toteşti primesc chemarea la jude 
pentru  stăpânii lor 136 . La 1511  sunt  amintiţi  cnezul Bara şi iobagul Serba: 
Cândea de Unciuc în posesiunea Reea 137 . 
în perioada  cercetată de noi,  prezenţa iobagilor în documentele bănăj 
este  mult  mai  rară,  reflectând  probabil  o  evoluţie  mai  aparte,  întârzia 
raporturilor feudale în zonă, dar şi o carenţă documentară în raport cu Haţ< 
şi Maramureşul. E sigur însă faptul că ei apar şi aici încă din a doua jumăta 
secolului al XIV­lea 138 . 
Cazul iobagului Negrilă al lui Gheorghe de Racoviţa, care el însuşi ş 
stăpânul său,  cum  ne­am  fi aşteptat,  se judeca în scaunul  din Caransebei 
nobilii  din  Măcicaşu  pentru  stăpânirea  unui  munte 139 ,  trimite  la  un  spe( 
local  al  raporturilor  nobil­iobag,  pe  care  deocamdată  îl  putem  doar  bă 
Absenţa  unor  conflicte  acute,  de  felul  celor  din  1514 în  Maramureş  est< 
asemenea un indiciu. 
în  comitatul Cluj, la Mărgău Mare erau pomenite şase sesii iobăgeşl 
care locuiesc Stoica, Mene Simion, Cârlig Ioan, Gergel Ioan, Vasas (Fiera 
Ioan  şi  Mihai  Corcea  (Korchay),  transferate  între  nobilii  români 
localitate 140 . 

La acelaşi capitol, al proprietăţii, ne oprim în continuare asupra mărim 
structurii proprietăţii nobilului român, în măsura în care acestea sunt relevi 
în privinţa statutului său. Poziţia socială a nobilului era determinată în pri 
rând de mărimea averii sale şi apoi de funcţia pe care o îndeplinea. Cele d 
determinante se completau reciproc,  asigurând poziţia, rangul social.  In 
maţia  documentară  ne  permite  să  realizăm  o  radiografie  sumară  a socie 
nobiliare  româneşti  în  funcţie  de  avere,  precedată  de  o  prezentări 
principalelor surse de venit, deşi lipsesc totuşi cercetările speciale româneşt 
acest subiect. 
Cea dintâi avere a nobilului a fost moşia părintească, cea moştenită, cm 
tul, care în secolul XV avea dimensiuni variabile, de la o parte redusă dinţi 
sat, frecvent lucrată de cnezul sau nobilul­ţăran cu familia sa şi până lai 
domenii întinse pe mai multe sate. în folosinţa directă a familiei nobiliari 
aflau curtea {curia), care, cel mai adesea desemna implicit şi casa {dom 
135 
Dl. 46331. 
136 
Arh. Nat. Slovacă, Kendeffy. ANIC, Microfilme, rola 25/RSC, c. 44^5, transum| 
actul din 6 august 1496. 
]31 
Csdnki,V,p. 131. 
138 
Ţeicu, Banatul montan, p. 473­474. 
139 
?csty, Szoreny, 111,63. 
140 
Jako, Kmjk, 3073. Alte două tot acolo, 3373. 

140
frecvent numite împreună (domus et curia nobilitaris). Cu partea din câmp 
(arător, păşune, pădure) formau ceea ce se numeşte în documente sesia nobi­ 
liară (sessio nobilitaris). Cu un termen consacrat aceasta ar fi sinonimă cu 
odiul, partea  din  domeniu  utilizată pentru  folosinţa  exclusivă  a  nobilului şi 
'amiliei sale şi, eventual, lucrată cu braţele ţăranilor dependenţi. Frecvent, cei 
loi termeni,  sesie  şi  curte,  apar  împreună  sessio  sew  curia,  ceea  ce  indică 
sinonimia  lor.  Reşedinţa  familiei  de  nobili  este  casa  şi  curtea  nobiliară.  în 
documente apar fie împreună, fie separat, în cazul din urmă subînţelegându­se 
uneori ambele. Casa şi curtea, la fel ca şi pământul, făceau obiectul partajului 
ntre moştenitori, deşi este evident că doar 1­2 familii puteau rezida efectiv 
acolo, cei care plecau fiind compensaţi în bani sau alte bunuri 141 . La Ieud sunt 
enţionate două curţi nobiliare moştenite împreună cu şapte sesii iobăgeşti de 
nobilii Grigore Gurzo şi Ioan 142 . Caterina de Cârneşti a primit la căsătorie ca 
estre  „un  loc  drept  ca  sesie  sau  curte  nobiliară"  (pro  sessione  sew  curia 
nobilitare) în Pâclişa, la căsătoria cu Ioan More de Zeicani 143 . Maruşca, soţia 
luiToma de Leordina, zălogea la 1498 unor nepoţi de soră sesia ei nobiliară şi 
alte două iobăgeşti din localitate, reprezentând partea sa din dota mamei sale şi 
lătrimea  de  fiică  din  bunurile  tatălui  său 144 .  La  Mărgău  sunt  menţionate  cu 
ocazia unei înţelegeri între rude „pământurile, casa şi curtea nobiliară" (terre, 
domus et curia nobilitaris) ale decedatului Ioan Botoş, precum şi moara şi 
curtea răposatului Petru Botoş 145 . 
în cazul  nobililor români  mărimea  rezervei feudale sau alodiului era  cu 
siguranţă foarte redusă, având în vedere situaţia fenomenului la nivelul Transil­ 
aniei şi particularităţile ţinuturilor dominate de aceştia. Aceasta presupune că 
sursa principală de venit şi bogăţie oferită de pământ, exceptându­i pe cei 
săraci, de o sesie, o constituiau prestaţiile ţăranilor dependenţi şi cele din păsto­ 
rit, Renta feudală, având originea în obligaţiile reduse ale ţăranilor dependenţi 
faţă de cnezul lor, nu pare a fi nici ea foarte dezvoltată şi aducătoare de mari 
venituri. Valoarea sesiei iobăgeşti se ridica la circa 20 de florini, nu departe de 
omagiul iobagului, de 25 de florini 146 . îmbogăţirea pe seama exploatării 

M 
Precum în cazul unor nobili din Apşa de Mijloc, posesori în proporţie de 1/9 ai moşiei 
Uglea şi ai curţii nobiliare de acolo, la Mihalyi, 245, actul regelui Matia din 8 septembrie 1458, 
Belgrad,i  l42 Mihalyi, 246. 
143 
Dl. 29.865, actul capitlului din Alba Iulia din 24 iulie 1489. 
144 
Mihalyi, 358, actul conventului din Leles din 26 iunie 1498. 
145 
Jako,Kmjk, II, 3073, actul din 14 februarie 1499. 
146 
în Maramureş, la Şieu 2 sesii se zălogesc cu 27 florini (Mihalyi, 336) iar o sesie nobiliară 
şi două iobăgeşti din Leordina erau estimate la 50 de florini (Ibidem, 338), în Banat se vând două 
cu 40 de florini (Arh. Nat. Cluj, Colecţia de documente Blaj nr. 18), la Mărgău se vinde o sesie 
cu20de florini (Jako, Kmjk, II, 3373). Tripartitul, la finele intervalului cercetat şi bazat mai ales 

141
muncii servile este legată mai cu seamă de transformarea obligaţiilor faţă di 
stat, prin privilegii de scutire, în venituri directe ale feudalului şi, desigur.pii 
creşterea domeniului stăpânit. 
Starea  materială  a  majorităţii  nobililor  români  era  destul  de  scăzul 
similară cu categoriile răzeşilor şi moşnenilor de peste Carpaţi. Ei erau asocigj 
adesea  cu  nobilii  de  o  sesie  şi  beneficiau  de  scutire  de  cens  pe  motiv  4 
paupertate 147 . în satele  cu  nobili  numeroşi,  unde  abia  mai pot încăpea iobagi 
cum era de pildă Livadia din Haţeg, ei nu pot fi altceva decât nişte ţărani libefl 
lucrându­şi pământul cu braţele. Documentele vorbesc frecvent de sărăcia!» 
Bănăţeanul Gheorghe de Wycza neputând asigura fiicei sale Margareta o doti 
corespunzătoare cu statutul său (juxta decentiam sui generis nobilitate prou 
debuisset providere non valuissei) la căsătoria cu Nicolae Himfi de Remetel 
recurgea la adopţia juridică a ginerelui, făcându­1 moştenitor pe 1/4 din bunmj 
alături de ceilalţi trei fii ai săi 148 . 
Un proces îndelungat sau căderea în captivitate a unui membru al familii 
reprezentau uneori adevărate calamităţi. Voievodul nobil Mihai de Călata en 
obligat să zălogească moşia Ciuleni pentru 115 florini ca să­şi răscumpere tad 
Ilie, probabil prins în Moldova 149 . Nobilul Zahane, copărtaş al măcicăşeniln îşi 
zălogea părţile din mai multe moşii pentru 20 de florini necesari răscumpi rării 
fiicei  sale  din  Turcia 150 .  Nobilul  Ita  de  Băieşti  a  zălogit  unui  consăteanj 
probabil  rudă  părţile  sale  din  Băieşti  şi  Ohaba  pentru  60  de  florini  necesaj 
răscumpărării soţiei şi a doi copii din Turcia 151 . Deşi familia se afla într­o situa 
ţie materială mult  mai bună, văduva lui Iacob de Racoviţa a fost nevoita si 
zălogească  mai  multe  posesiuni  pentru  răscumpărarea  fiului  său  Ladisla 
captiv la turci, pe care acesta se străduia ulterior să le răscumpere 152 . 
Vârfurile nobilimii româneşti au acumulat pe diferite căi domenii impo^ 
tante, a căror greutate cădea de multe ori în afara ţinutului de origine. în Haţej 
şi Banat unele  erau  constituite pe structura  unor  vechi cnezate,  la care s­ai 
adăugat alte achiziţii patrimoniale în zonă. Mărimea acestor domenii, cu câtevl 

pe  realităţile  Ungriei  propriu­zise,  apreciază  estimaţia  sesiei  iobăgeşti  la  40  florini  (Proda 
Iobăgia, I,p. 175). 
147 
Engel, Geschichten, p. 39:  „In  bonis universorum nobilium tam unius sessionis  qi» 
Walachorum remanserunt inexacţi 962 1/2 <fl>". 
lM 
Pesty, Szoreny, 111,80. 
149 
Jako, Kmjk, I, 1887, actul din 22 mai 1469, încheiat în faţa conventului din Cluj 
Mănăştur. 
150 
Pesty, Krasso, III, 334, actul din 9 iulie 1478. 
151 
Sacerdoţeanu, Două acte haţegane, p. 220­221, actul comiţilor Hunedoarei din 8 mai 
1492,Bârcea. 
152 
Actul banilor de Severin din 18 iulie 1504, Caransebeş, în TT, I. p. 177. Regest la Pesty, 
Krasso, III, p. 356. 

142
excepţii, era în jur de 20­30 de sate şi părţi de sate. De departe cea mai înstărită 
rafamilia  Hunedorenilor,  cea  mai  bogată din întreg  regatul, stăpânind la 1456, 
după o estimare circa 1000 de sate, 57 de târguri şi 28 de cetăţi în tot cuprinsul 
regatului 153 ,  majoritatea  —  după  socoteala  lui  Ştefan  Pascu,  702  sate,  28  de 
târguri şi 13 cetăţi — fiind în Transilvania 154 . 
Averea familiei Dragfi, apreciată de Radu Popa cu oarecare largheţe la 
300 de sate pe la 1400, nu se ridică după un secol decât cel mult la jumătate 
din această estimare, fără să putem da totuşi o apreciere exactă. 
Ştefan cel Mare stăpânea domeniile Ciceului cu 60 de sate sau părţi de sate 
[Cetăţii de Baltă cu circa 40, pe care le­a amplificat prin cumpărări, cel puţin 
părţile someşene. El era unul din marii feudali ai Transilvaniei, fiind obligat 
fiscului regal la 1494 cu circa 1700 de florini cens, adică tot atâta cât întregul 
imitat al Maramureşului 155 . Reprezentantul său din Cetatea de Baltă reclama 
m moment dat uzurparea unor pământuri şi vii de către locuitorii din Velţ şi 
)  pagubă  de  10.000  florini 156 .  Chiar  dacă  pretenţia  era  binişor  exagerată,  ea 
sugerează totuşi veniturile considerabile ale domeniului. 
Ioan Ungur de Nădăştia a fost cel mai înzestrat cu moşii dintre familiarii 
■oraâni ai Corvineştilor. De la moşia sa cnezială din Nădăştia Hunedoarei, o 
itede sat, el a ajuns la sfârşitul vieţii, în prima jumătate a anului 1482, după 
socoteala  lui  Puşcariu 157 ,  la  111  moşii,  cetăţi  şi  târguri,  în  11  comitate  din  tot 
:uprinsui regatului. La 30 august 1473, Ioan Ungur de Nădăştia poseda cetatea 
Dywencu domeniul său în comitatul Nograd, 44 moşii în comitatele Dăbâca,  ^^^H 
ij şi Turda, între care cetatea Brâncoveneşti (Vecs), 21 moşii în Timiş şi 9 în  ^■^^^1
lunedoara 158 . Fiii săi, măriţii Ioan şi Nicolae Ungur deţineau, la 1502, 3 cetăţi, 1 
târg şi 96 de posesiuni în 6 comitate 159 . 
Dintre  bănăţeni cea mai înstărită pare a fi familia lui Dan de Duboz, care 
avea la 1462 44 de sate 160 . Familia Dej de Timişel deţinea la 1447 moşia 
mişel  şi  alte  şaisprezece  din  districtele  Mehadia  şi  Lugoj 161 ,  unele  dintre 
icestea (Luncaviţa, Toplichaan, Barteşti, Gedefalva şi Cuieşti) în devălmăşie 
:unobili locali. Petru Dej primea de la Matia Corvin în mai 1464, împreună cu 
m 
Homan­Szekfii, II, p. 432 
154 
Pascu, Rolul cnezilor, p. 43. Autorul se referă probabil la Transilvania actuală. 
155 
Engel, Geschichten, p. 38 şi urm. Censul rămânea în posesia voievodului moldovean, 
ie mai primea în plus subsidii anuale de 1000 de florini (Ibidem, p. 46). 
lx 
idk6,Kmjk, 11,3010. 157 Puşcariu, Familiile 
nobile, II, p. 390. m JM,Kmjk, I.nr. 2108.  m 
Ibidem, II, 3264. 160 Csănki, II, p. 33­34. 
"' Pesty,  Olăh  ker.,  p. 70­72,  actul  de danie  cu titlu  de  nouă donaţie  din 26  martie 1447, 
Buda. 

143 
un alt „ales", Nicolae de Balota, posesiunea Fârdea, din  comitatul Timiş,(j 
pertinenţele sale, în fapt, districtul omonim cu 16 sate, pe care îl stăpâneau! 
un  timp  neprecizat 162 .  împreună  cu  fratele  său  Ioan,  a  dobândit  pe  la  141 
posesiunea Iclod şi altele din comitatele Dabâca şi Cluj, foste ale infidelul 
Martin de Iclod 163 . Prin danii, cumpărături şi zălogiri, familia Dej de Timişell 
strâns un domeniu destul de întins, răspândit în comitatele Timiş, Dăbâca,Cli 
Turda, Borsod şi Abauj, pe care au încercat să­1 concentreze prin schimburicj 
posesiunile  depărtate  de reşedinţa  din  Iclod.  Familia nobililor  din  Măcicd 
deşi înstărită în Banat, avea puterea economică diminuată de numărul marej 
ramurilor şi membrilor săi. Se disting, totuşi, fraţii Iacob de Măcicaşu şiPett 
Vistier  banul,  fiii  lui  Ladislau  de  Măcicaşu.  Primul,  probabil  mai  vârstnk 
rămânând în Banat, a avut grija moştenirii părinteşti, în cadrul căreia am pua 
număra 28 de sate şi părţi de sate 164 . Cel de­al doilea şi­a creat un domeniul 
comitatul Hunedoara, prin danii, moşteniri şi diferite tranzacţii, adunând vii 
18 posesiuni. în comitatul Timiş poseda, de asemenea, o jumătate din cetatea: 
târgul Czikowasarhel (sau Patcovăţ, probabil Târgovişte lângă Lugoj) 165 . 
Domeniul familial al mâtnicenilor este dificil de conturat, întrucât diferitei 
ramuri ale familiei au ieşit pe rând din indi viziune, sporind partea moştenită! 
posesiuni dobândite pe diverse căi. De pildă, banul Ştefan cu fraţii săi deţin» 
nouă posesiuni în districtul Caransebeş în frunte cu Mâtnicul, pe care le pum 
într­o înfrăţire de moşie cu Ladu de Armeniş 166 . Cu acest prilej este menţiofl 
turnul de piatră (turris lapideus) din satul Mărul, care subliniază poziţia socia 
preeminentă a familiei. 
în  familia  Bizerenilor,  cu  ocazia  unui  partaj  şi  înfrăţiri  între  Gheorgj 
Gaman şi vărul său Ioan fiul lui Ladislau erau înregistrate numai din moştei 
rea comună a celor doi un număr de 25 de posesiuni în districtele Caransebeş 
Bârzava 167 .  Cam  la  aceeaşi  dimensiune  se  găsea  averea  fraţilor  Ladislau 
Ludovic Fiat de Armeniş, care, în anul 1501, deţineau în comun 26 de pos 
siuni  în  „districtul  Caransebeş,  comitatul  Severin  şi  Mehadia  Mare" 168 .1 
acestea s­au  mai adăugat în perioada  următoare încă  cinci în aceeaşi  zona 
târgul Geoagiu, ca posesiune legată de o funcţie. La 1493 Ladislau Fiat cui 
para un loc de casă în Caransebeş. 

162 
Pesty,Â>aMo,III,317. 
163 
HD, 11/2,184. 
164 
Vezi mai jos, cap. 5.3.3., fişa Măcicăşenii. 
165 
Csdnki, ll,p. 12. 
166 
Pesty, Szore'ny, III, 81. 
167 
Vezi, mai jos, cap. 5.3.3., fişa 14 Bizerenii. 
168 
Vezi, mai jos, cap. 5.3.3., fişa 19 Fiat de Armeniş. 40 de moşii găseşte Ligia Boldeap 
perioadă mai extinsă {Probleme, p. 34). 

144
 D om eniul  f am iliei  din  G âr lişte  nu  par e  s ă  fi f ost  pr ea întins.  La  25 f ebr ua­ 
rie  1484  r egele  îl  întărea  pe  „ales ul"  Iacob  G âr lişteanu  în  stăpânirea  celor  opt 
«sesiuni  familiale,  în  frunte  cu  Gârlişte  (azi  Rudăria) 16 9 .  Mai  stăpânea  Rapolt, 
Plessiva  şi  Vălişoara  din  daniei  r egală 1 70 ,  Radoteşti  (disp.)  şi  pr obabil  şi  altele 
dobândite în virtutea funcţiei de ban. La Caransebeş deţinea o casă. 
I n H aţe g cea  m ai îns tăr ită er a f amil ia nobili lor  di n  Râ u de M or i.  La 1 496 
sie două r amur i,  K endef i  şi K ender es i  pos edau î n  co mun  în H aţeg 8 s ate în­ 
egi,  7 jumătăţi de s ate şi 3 păr ţi de s ate 1 7 1 , obţinute în per ioada pr ecedentă, 
când f am ilia nu s e divizas e încă. Fiecar e r amur ă  pos edă însă moşii achiziţio­ 
»t e  apar te, r am ur a l ui  Câ ndr eş  avâ nd un într eg  dom eniu  des tul de întins , în 
pri ns ul comitatelor Satu M ar e, Sabolciu, U gocea,  Ber eg şi Z emplin, cu reş e­ 
linţaîn localitatea Varsan din comitatul Satu Mare. 
D eşi au a vut  cea  m ai  ver t igi no as ă as cens iu ne  s ocială şi  a u deţin ut f un cţii 
importante şi aducătoar e de venit, cei şapte fraţi din Ciula, fiii lui Vladul, n­au 
iuşit să adune la moşia părintească până la 1504 decât 19 posesi uni răs pândite 
în   ci nci   co m it at e.   M ai  bi n e  e r a u  si t uaţ i   ve c i nii l o r   di n   f a m ili a   M u ş i n a  de 
l en s uş ,   c ar e  av e a u  1 9  p os es i u ni  n um a i  î n  H aţ e g ,  pl u s  î n c ă  vr e o   c ât ev a  î n 
ianat, într e car e Recaş şi  Zegehaz a.  înr udită cu  ei şi cu U ngur de N ădăştia pe 
li ni e f e m i ni n ă,  f a m ili a  A r c a   d e  D e ns u ş ,  pr i n  L a d is l a u   A r c a, ş i­ a  cr e at   un 
l om eniu d es tul  de  înse mn at î n  comit at ul  H une do ar a, f or mat din cir ca  23 d e 
posesiuni, din care 13 f ormând m oştenir ea mamei sale din averea Muşineştilor. 
A mbr ozie de D oina, cel mai înstărit nobil l ocalnic din M aramur eş stăpânea 
vr eo  28 de moşii în M ar amur eş, B er eg şi Ugocea, acumulate  de familie, în cei 
00 de ani de la stabilir ea  sa  la D olha ( 137 0) 1 72 .  Ştef an B ej an de B elinţ, din 
i m it at ul   Ti m i ş , s t ă pâ n e a  pe s t e  1 3 0  d e  s es ii  i o b ăg e ş ti  î n  c e l  p uţ i n  10  s at e 
bănăţene 173 . 
D eşi  num er oas e  r elativ,  pos esiunile  de  mai  s us  s unt  în  majoritate  părţi  de 
lărime  variabilă,  „subţiate"  în  mod  repetat  prin  legile  moştenirii.  La  f el  erau  şi 
.satele"  celorlalţi  nobili,  m ai  puţin  înstăriţi,  încât  acea  majoritate  covârşitoare 
le  l a  temeli a  aces tei  clas e  tr ebuie  vă zută  î n  condiţia  ei  cvasi­ ţăr ăneas că, 
lucrându­şi pământul cu familia, eventual cu ajutorul câtorva familii iobăgeşti. 

'" Feneşan,  Documente bănăţene, 9. \ 
m 
HD, 11/2,245. 
17  
Ibidem, 334. 
172 
Dolha, Zadnia, Bronca şi Polonia, Cuşniţa şi Rotunda, Rozavlea, Lunca, Strâmtura şi 
sienile Şieului, Cuhea, Moisei, Ruscova, Vişeu de Jos, Leordina, Şieu, Slatina, Botiza, 
iineag, Ujbard. Bocicoi, Petrova în Maramureş. A cumpărat în Bereg Boureni (Ekermezew), 
Călăceni, Ripinea şi între Ape (Vizkewz) şi alte două în Ugocea (Mihalyi, passim; Petrovay, 
Dolhaiak, passim). 
173 
în anul 1482 fiica sa Fides, deja văduvă, căpăta pătrimea legiuită, însumând 33 de sesii 
iobăgeşti din 10 sate (Pesty, Krasso, III, 341). 

145
 Itliili 

La veniturile agricole se adăugau întotdeauna şi altele, chiar pentru ca 
ultima categorie. 
Unii nobili români erau proprietari de păduri şi munţi, care aduceai 
lângă produsul specific, lemnul, şi alte importante venituri, în primul i 
creşterea animalelor, exploatarea aurului, a fierului, bocşeritul ş.a. Oh 
nobililor maramureşeni solicita regelui la 15 octombrie 1499 să refacă ac 
nobililor din Vad, Săpânţa şi Sarasău pentru munţii de păşunat din zonă,pe 
care aveau „acte scrise sau privilegii", dar le­au fost distruse în ultima inci 
une moldovenească. Acolo ei posedau „stâni de vară pentru turme şi adăpos 
numite sălaşe" (allodia sive stationes estivales pecorum vel hospitia vu 
zallas), adică ceea ce presupune păstoritul montan românesc până în zi 
noastre 174 . La rândul lor, nobilii haţegani posedau în devălmăşie munţii c 
închideau depresiunea Jiurilor. în jurul vechilor sălaşuri de păşunat grupate 
satele de origine s­au constituit treptat aşezările actuale Petroşeni, a celor 
Petros, Paroşeni — Paroş, Lupeni — Valea Lupului, Livezeni — Livac 
Uricani — Uric (Hobiţa), Bărbăteni — Râu Bărbat 175 . Acelaşi lucru sepo 
constata în cazul voievozilor şi cnezilor nobili din depresiunile şi vi 
Munţilor Apuseni. 
Una din sursele bogăţiei unor nobili români o reprezenta exploatai 
aurului, cules prin spălare din râuri sau extras în mine. După cum se şi 
Transilvania era vestită în evul mediu pentru râurile sale aurifere şi exploatar de 
metal nobil şi de ele au beneficiat într­o măsură şi nobilii români proprieC din 
Hunedoara, Banat şi Munţii Apuseni. Nobilii haţegani obţineau d? 
Vladislav II în anul 1506 confirmarea Văii Jiului împreună cu dreptul de 
spăla aurul, pe care le foloseau din vechime 176 . Aceiaşi au obţinut la 15] 
dreptul de a lua urbura, adică a zecea parte din aurul cules din apele de | 
moşiile lor, cu obligaţia de a respecta privilegiul de preschimbare al stăpânuli 
Hunedoarei, margraful Gheorghe de Brandenburg 177 . Dintr­un act anterior.pri 
care regele confirma dreptul de preschimbare al margrafului, adresat „tutun 
nobililor şi proprietarilor de oricare altă stare şi condiţie locuitori în districtel 
cetăţilor Hunedoara, Caransebeş, Haţeg, Fârdea, Icuş, Marginea, Mănăşta 
Orăştie şi munţii şi râurile acelora în care se spală aur şi în apele Jiu şi Timiş j 

174 
Mihalyi, 362. 
175 
Detalii la Răduţiu, Valea Jiului la 1484. 
176 
Actul din 13 iulie 1506, Buda, Dl. 74664. 
177 
Actul din 20 noiembrie 1513 emis de Andrei Murşina de Răchitova. Ladislau Kendefide 
Râu de Mori, Ioan Sărăcin de Sălaşu. Francisc Murşina de Răchitova, Ştefan More de Fărcădii 
Stanciul de Măţeşti şi Petru de Cinciş, nobili din districtul Haţeg, în numele tuturor nobililor dl 
district (Pataki, Domeniul Hunedoara,p. 167­168). Despre exploatarea aurului pe domenii! 
Hunedoara, ibidem, p. XCIV­XCIX. 

146
ipertinenţele acelor cetăţi, castele şi târguri", aflăm nu numai aria de cuprinsa 
privilegiului,  ci  şi  pe  cei  care  beneficiau  într­o  măsură  de  spălarea 
aurului aluvionar 178 . De exploatarea nisipului aurifer se leagă, după toate pro­ 
abilităţile, şi aducerea de către Mihai Kendeffy de Râu de Mori a 12 corturi de 
ţigani  (pharaones  sive  cinganos  cum  duodecim  tentoriis  seu  solitis  eorum 
habitationibus), probabil  zlătari,  pentru  care  obţinea îngăduinţa  regelui,  cu 
dreptul de a­i ţine ca iobagi 179 . Ascensiunea şi bogăţia nobililor din Lupşa 180 , a 
oievozilor Moga din Hălmagiu se leagă măcar în parte de exploatarea şi 
valorificarea aurului din zonă 181 .Nobilul hunedorean Gaşpar Turcu, cu fraţii 
Nicolae şi Nan, a arendat la 
09 fierăria părăsită Thwlya din hotarul satului Byrtz 182 , dar cazul nu e cu si­ 
ranţă singular. Nobilul Clemente de Nădrap căpăta de la Iancu de Hunedoara 
îece  ani  de  graţie  pentru  iobagii  care  doreau  să  se  aşeze  în  cnezatul  său 
Găvojdia, probabil tot legat de exploatarea fierului 183 . 
Unii nobili români erau răsplătiţi cu vămi, importante aducătoare de venit. 
Pentru merite în luptele cu turcii Ştefan, fiul lui Ioan de Fărcădin, a primit de la 
Iancu jumătate din vama Haţegului la 1446 184 . Cândeştii din Râu de Mori stă­ 
lâneau încă din timpul regelui Sigismund podul de la Poarta de Fier a Transil­ 
aniei pe drumul principal înspre Banat şi Dunăre 185 . La 1462 Ioan Cândreş şi 
■aţele său Ladislau Cândea  primeau vama târgului Haţeg (cum tributo in 
oppido  nostro  Haczag  exigi  solito) m . Cândeştii  rămâneau  în  posesia  vămii 
iaţegului, prelevată, se pare, la Sântămăria Orlea din apropiere, şi atunci când 
ucele Ioan Corvin reuşea să  redevină stăpânul cetăţii, încercând în  van să 
strângă şi vama 187 . Familia Dragfi deţinea, de asemenea, dreptul de vamă în 
m 
lbidem, p. 156, actul regelui Vladislav II din 1 mai 1512, Vişegrad. 179 
HD,11/2,428. 
10 
Andrei Lupşanu de Lupşa îşi zălogea la 18 ianuarie 1518 părţile din posesiunile Lupşa 
le Sus şi de Jos, Ocolişu Mare, Făgetul Ierii, Iară de Sus şi Băişoara pentru 200 de florini 
ttiprumutaţi „la schimbatul aurului" (ad concambiendum aurum); Jako, Kmjk, II, 3656. 
1 
Moga de Hălmagiu era în conflict cu monetarul Simion din Sibiu în legătură cu spălarea 
aurului din Zarand (Ub, V, 2548). 
IK 
Pataki, Domeniul Hunedoara, p. XCI. 
183 
Arh. Nat Cluj, Colecţia Urbarii şi conscripţii, Hunedoara, f. 271­272; Cf. Prodan, Studii, p. 
65 şi urm. 
M 
Izvoare Haţeg, 1,107. 
" s  Confirmat de Iancu şi apoi de Ladislau V,  la 22 noiembrie 1453, Praga, la  HD,  II/2, 
p. 21­22. 
m 
HD,  II/2,118, actul din  18  decembrie 1462,  Baia de Criş, ca  recompensă  pentru meritele 
lorşi ale întregii familii. 
117 
într­o pricină având ca obiect  vămuirea dublă a  unor iobagi  din  Lugoj de  funcţionarii 
xlor doi concurenţi, Iosa de Som, comite de Timiş şi căpitan general al părţilor de jos decidea la 
!6mai 1497 că vama aparţine de drept lui Ladislau Kendefy (Pesty, Krasso, III, p. 352). 

147
mai  multe locuri pe  valea Someşului, pe  unul  din drumurile principalei 
Ungaria 188 .  Gheorghe  Ladu  de Streisângeorgiu deţinea jumătate  din posesia 
Sarwar (a.d. la est de Timişoara) împreună cu vama de acolo, evaluate lac 
600 florini 189 . 
O altă sursă de bogăţie o constituiau târgurile, într­o epocă de eferve 
economică şi comercială, cum a fost cea cercetată. Familia Cândea de Râud 
Mori a fost dăruită de Iancu de Hunedoara, pentru serviciile militare ] cu 
târgul regal de la Sântămăria Orlea din Haţeg, cea de a doua localitatei| 
importanţă în district 190 . Peste câţiva ani, la 1451, Ioan Cândreş obţinea j 
aceeaşi localitate dreptul de târg săptămânal 191 . Dragfieştii aveau drept de t 
anual şi săptămânal în localitatea lor de reşedinţă din Beltiug, comitatul Sal 
Mare 192 . Ioan Ungur poseda vreo 15 târguri, din care 10 în comitatul Arad,câl 
două în Timiş şi Caras 193 . Petru Dej a căpătat de la Matia Corvin targa 
Mănăştur cu pertinenţele, pe care apoi i le­a retras 194 . Petru Vistier de Măcicajj 
obţinea la 1480, în calitate de curtean regal, târgul şi castelul CzykoY/asmtik 
din comitatul Timiş 195 . 
Starea  materială  a  nobilimii  române  este  relevată şi  de  sumele  de ba 
lichizi  pe  care  le  utiliza  cu  diferite  prilejuri.  Marii  dregători  foloseau  sum 
importante din veniturile vistieriei pentru exercitarea funcţiilor respective. i| 
1494­95,  de  pildă,  banul  Croaţiei  (Ioan  Corvin)  primea  10.000  de  floria 
voievodul  Transilvaniei  (Bartolomeu  Dragfi)  —  9.000,  corniţele  de  Timiş­ 
7.000, banii de Belgrad (Gheorghe More şi colegul) — circa 6.000, banii i 
Severin (Petru Vistier şi Iacob Gârlişteanu) — 4.000, banii de Şabaţ (Nicoi 
Cândea şi colegul) — 2000. La aceste sume în bani se adăugau altele maunjj 
în bolovani de sare sau o parte a lor era echivalată în această „monedă" 196 .! 
se utilizau în cea mai mare parte pentru întreţinerea garnizoanelor prevăzii 
prin hotărârile dietale, întreţinerea cetăţilor etc, pe când „salariile" propriu­zij 
erau relativ reduse. Banul Belgradului primea, de pildă, 400 de florini pe al 
adică preţul a 16 călăreţi angajaţi pe aceeaşi perioadă (1 călăreţ uşor înarmat j 
188 
Nicolae Dragfi se găsea la 1478 între nobilii cărora regele le cerea să­şi dovedească dn 
tul de vamă, pare­se, la reclamaţia saşilor (Ub, VII,4268). 
189 
Actele capitlului din Alba Iulia din 8 ianuarie 1472 şi al vicevoievodului Transilvani 
din 26 ianuarie 1479, Turda (Dl. 29.842). 
190 
Izvoare Haţeg, I, 108, 114. 
191 
Ibidem, 152. 
192 
Csăky okl. I, p. 408^14. 
193 
Drăgan, Ungur. 
194 
Schonherr Gyula, Korvin Jdnos, p. 206; Pataki, Domeniul Hunedoara, p. 20. 
195 
împreună cu alt curtean tot de ascensiune recentă din părţile Slovaciei, Emericij 
Trencin (Derencheny) , Csdnki, II, p. 12. 
196 
Engel. Geschichten, p. 127­129. 

148
 2fi. pe lună) 197 . Cu toate acestea, cei aflaţi în diferite funcţii, „aleşii" sau 
„măriţii", dispuneau de sume apreciabile, din diferite surse aducătoare de venit, 
legate totuşi, în multe cazuri, mai mult de acele funcţii şi de război, decât de 
miturile unor domenii relativ modeste, permiţându­şi chiar să­1 împrumute pe 
îge.De obicei, „împrumutul" consta în utilizarea averii proprii pentru exerci­  HH 
areafuncţiei respective (plata banderiei sau garnizoanei, repararea cetăţii etc). 
Familiarii lui Iancu de Hunedoara, Mihai şi Vasile de Cerna, Muşina şi 
iandrin de Densuş şi Nicolae de Bizere au folosit împreună 5000 de florini din 
averea personală pentru întreţinerea cetăţilor de la Dunăre şi din banatul de 
Severin înainte de 1443' 98 . Ioan Ungur de Nădăştia a cheltuit pentru banderia 
ecare o conducea 12.000 de florini, în schimbul cărora regele îi dăruia la 
7912 posesiuni hunedorene 199 . Alesul Ladislau Ficior de Ciula, împreună cu 
Bric de Trencin (Derenchen), bani de Jaice, cheltuiseră din veniturile proprii 
;e 20.000 de florini, cu care ducele Ioan Corvin li se recunoştea dator la 
moartea tatălui său 200 . La moartea regelui Matia, ducele Ioan Corvin îi rămânea 
latorlui Petru Vistier de Măcicaşu, castelan de Segnia cu suma de 1500 de 
florini 201 . 
Nu toţi cei aflaţi în dregătorii se şi îmbogăţeau; unii erau nevoiţi să apeleze 
irezervele familiei. Astfel, Gheorghe Ladu de Streisângeorgiu a fost nevoit 
să­şi zălogească o parte din posesiunile din Hunedoara şi Timiş pentru 1600 de 
orini, pentru a face faţă cheltuielilor necesitate de conservarea cetăţilor de 
aniţă, unde îndeplinea o anume funcţie înainte de 1472, şi de răscumpărarea 
saşi a fratelui său din robia turcească 202 . 
„Aleşii"  bănăţeni  şi  haţegani  îmbogăţiţi  pe  frontul  sudic  sau  în  diferite 
funcţii ajung adesea să îşi rotunjească domeniile, aflate uneori în afara ţinutului 
ie origine, prin cumpărări masive şi zălogiri de la nobilii scăpătaţi din jur. Este 
cazul lui Ioan Candreş de Râu de Mori în Satu Mare şi Ugocea, Petru Dej de 
mişel aşezat la Iclod în Dăbâca, Petru Vistier de Măcicaşu, care achiziţio­ 
nează moşii hunedorene. Bogăţia familiei din Râu de Mori este remarcabilă şi 
sesizabilă în documente. Ioan Candreş împrumuta la 1466 cu 1050 de florini pe 
Nicolae Perenyi primind ca zălog moşia Seleuş din Ugocea 203 , iar anul următor 
197 
/tefem,p. 128 
m 
HD,  1/2, p. 685­687. 
199 
HD, 11/2,231. 
200 
Dl. 19.664;  Jaicza,p. 65­66. 
201 
Jaicza,p.  80­81. 
202 
împrumutul 1­a obţinut de la Margareta, văduva lui Mihail Doczi şi fiica lui Emeric 
ffimfî de Remetea, care i­a devenit între timp soţie. După decesul lui Gheorghe Ladu ajunge în 
proces cu rudele din Streisângeorgiu, care încearcă să obţină reîntregirea patrimoniului 
31.29.842: sentinţa vicevoievodului Transilvaniei din 26 ianuarie 1479 şi, în transumpt, actul 
dezălogire din 8 ianuarie 1472). 
203 
Izvoare Haţeg, 1,266. 

149
pe  acelaşi  cu  alţi  400  de  florini  contra  posesiunii  Zazfalw 204 .  Ruda  sa  Mi 
Kendefi era jefuit la 1493 în cetatea Colţ de 3000 de florini, plus pietre scun 
în valoare de alţi 400 florini 205 . 
Ambrozie de Dolha, la puţin timp după deposedarea lui pentru omucidf 
cumpăra patru jumătăţi de posesiune în Maramureş  cu 400 florini aur 206 / 
acolo, Ioan Miclea de Şugatag cumpăra cu acelaşi preţ trei moşii de la giul 
teni 207 .  Iacob  de Măcicaşu,  castelanul de Jdioara, i­a zălogit  mai  multe poss 
uni şi părţi de moşie lui Emeric de Măcicaşu la 1470 pentru 300 florini aur 
La 1505 nobilul Giula Miclea de Copalnic (Chioar) zălogea trei părţi de mo 
cu  200  de  florini  lui  Gheorghe  Pop  de  Copalnic­Mănăştur 209 ,  iar  Gabrea 
Călugăreni (Comiat) zălogea lui Gheorghe Gaman cu 300 de florini jumăta 
a  trei  posesiuni  şi  pătrimea  alteia 210 .  Matia  şi  Petru  de  Mâtnic  şi­au  lichi 
contra sumei de 2000 de florini părţile lor din posesiunile arădene Zădk 
Iteu, Dezk, Seleuş şi Sf. Măria 2 ". 
Informaţia documentară permite o anumită ierarhizare o nobilimii romi 
după avere: individual în cadrul stratului social sau în cadrul unităţii teritorii 
sau global între unităţile teritoriale dominate de nobili români. Spre exemp 
veniturile cămării regale pot şi ele să sugereze într­o măsură nivelul venituri 
dintr­o  anumită  zonă.  Censul  regal,  de  pildă,  prestat  în  esenţă  de  unita 
agricolă productivă a iobagului de pe moşiile nobilare sau ţăranului liberi 
târgurile privilegiate, aducea în anul 1494 din comitatul Maramureş abia 17 
florini, faţă de 5604 Hunedoara sau chiar Solnocul Interior, cel mai slabi 
Transilvania, cu 2756 212 . La un comitat cu un număr relativ mare de nobili p 
cum  Maramureşul,  aceasta  sugerează  o stare  materială  precară  a  celor  n 
mulţi  dintre  ei,  cu  certitudine  mai  slabă  comparativ  ca  medie  decât  aed 
haţegani şi bănăţeni. Dată fiind mărimea modestă a domeniilor şi a venituri 
din exploatările agricole, cum s­a văzut, nobilul român cu anumite pretenţii 
ambiţii trebuia să adauge neapărat şi alte surse: prăzi de război, târguri, vi 
minerit, slujbe ş.a. 
Rezumând,  proprietatea  nobiliară  constituie  un  element  fundamental 
particularităţii acestui fragment social. Deşi de esenţă feudală, donat în forau 
204 
Ibidem, 270. 205 Csdnki, 
V,p. 52,193. 
206 
Mihalyi,  278, actul  din 17 august  1467, Leles. Posesiunile Boureni , Ripina, Călăcerf 
între Ape, cumpărate de la fiii lui Petru Bolond de Bilca. 
207 
Ibidem, 306. 
208 
Pe sty,  Krasso,  III,  320 . 
209 
Ja ko,  Kmjk ,  II ,  3339 . 
210 
Pesty, ATr a ^d, I II, p. 358. 
211 
Mărki, Arad, I, p. 323. 
212 
Engel, Geschichten, I, p. 138,149. 

150
 (mănătoare uneori cu celelalte posesiuni nobiliare, cnezatul n­a suferit modi­ 
Sri sesizabile prin confirmarea lui în actul de nobilitate şi nici chiar multe 
îcenii după aceea. în perioada cercetată el a conferit raporturilor sociale din 
listrictele româneşti o dinamică specifică, conservatoare şi a impus chiar 
îcialităţii recunoaşterea caracterului său distinctiv, în raport cu alte forme de 
proprietate din regat, în formulare cu destinaţie exclusiv românească. 
4.2.4, Regimul obligaţiilor faţă de stat 
în virtutea obiceiurilor feudale, nobilul era dator suveranului său, regele, 
adică statului, cu ajutor şi sfat. Principala îndatorire a sa faţă de stat era slujba 
Uitară, la care era obligat să se prezinte în persoană. Aceasta constituia, de 
fapt, şi o distincţie dintre nobil şi celelalte categorii sociale. Prin statutul lor, 
nobilii erau „scutiţi întrutotul de orice slujbă condiţionară şi de plata daturilor 
şi dărilor, vămilor, taxelor şi tricesimelor; sunt ţinuţi numai să lupte pentru 
apărarea ţării" 2 ' 3 . Scutirea de slujbe şi prestaţii se referea doar la persoana 
)bilului,nu însă şi la moşiile şi supuşii săi. în realitate, posesiunile nobilimii n 
regat nu erau scutite de obligaţii; diferea doar forma şi cuantumul lor, molul 
specific de prestare, de cele cneziale. De câte ori se vorbeşte totuşi de obli­jjiile 
materiale ale nobilului, trebuie subînţelese în fapt obligaţiile iobagilor 
ii,exceptând categoriile seminobile, posesorii de pământ fără supuşi, care 
erau impuşi uneori la fel cu ţăranii. Din numărul redus al nobilimii române, 
aceştia din urmă reprezentau totuşi un procentaj important. Cnezii proprietari, 
adică cei fără acte regale, nu erau scutiţi de obligaţiile enumerate mai sus nici 
în persoana lor; tocmai aceasta reprezenta unul din elementele diferenţei de 
statut juridic dintre ei şi nobili. 
Ca un specific, obligaţiile nobilului român faţă de suveran şi reprezentanţii 
ăi teritoriali erau o continuare a celor cneziale şi decurgeau din statutul moşiei 
ale.  Ele  erau  datorate  regelui,  dar  se  prestau  autorităţii  regale  din  teritoriu, 
voievod,ban sau castelan, sau altor autorităţi laice şi ecleziastice cărora le­au 
fost concesionate şi difereau în funcţie de regiune, obicei sau intervenţia unor 
scutiri  acordate  de  rege.  Nobilii  maramureşeni,  de  pildă,  aveau  anumite 
obligaţii faţă de cămara de sare, proprietatea reginelor Ungariei 214 . Obligaţiile 
nu s­au modificat prin simpla danie cu drept nobiliar; trebuiau să intervină alte 
acte, privilegiale, de reducere sau anulare a acestora. Puţine acte de danie 
onţin şi prevederi concrete ale obligaţiilor beneficiarului, ceea ce însemnează 
:S acestea nu au fost modificate. Esenţiale erau slujbele (servicia), în primul 

! 
"  Tripartitum,  P.  I,  Tit.  9,  p.  69:  „ab  omnique  conditionaria  servitute,  ac  datiarum  et 
collectarum,  tributorum,  vectigalium.  tricesimarumque  solutione  per  omnia immunes  et  exempti 
habemiir; militare dumtaxat pro regni defensione tenentur". 
:i4 
Diaconescu, Răscoala din 1492, p. 187.
rând obligaţiile militare şi slujba la cetate, censul regal (census regie maies 
tis), cincizecimea (quinquagesima), darea specifică românilor de peste tot 
daturile  (munera).  Foarte  clar  este  expus  conţinutul  obligaţiilor  economi 
cneziale al Muşineştilor din Densuş la 1404, pentru cnezatul moşiei Răchite 
şi  al  părţii  din  Densuş.  La  18  ianuarie  voievozii  Transilvaniei  îi  scuteau 
fraţii  Muşina  şi  Ioan,  fiii  lui  Stoian  de  „censul  cnezatului  lor,  pe  care  a 
datori să­1 plătească şi să­1 dea cetăţii Haţeg din moşia Răchitova şi din part 
de  moşie  din  Densuş,  după  rânduiala  celorlalţi  cnezi  şi  de  darea  în  bani 
cincizecime <datorate> regelui sau nouă ...". Scutirea avea caracter tempoi 
(usque  nostram  beneplacitam  voluntatem 215 )  fiindcă  venea  din  partea  un 
dregători. La 25 august regele confirma actul voievozilor săi, acordând scutir 
cu drept de veci (iure perpetuo) 216 . 
Obligaţiile materiale şi slujbele prestate de nobilii români difereau nu dj 
după cuantumul şi categoria proprietăţii, dar şi după specificul unităţii adraii 
strative în care rezidau ei şi bunurile lor: comitate, districte privilegiate,ora 
sau  domenii  private.  Nobilii  din  oraşe,  de  pildă  din  Caransebeş,  îşi  plate 
contribuţiile ca oricare orăşean, se găseau sub jurisdicţia scaunului de judec? 
local  şi,  probabil, în  oastea  oraşului  în  timp  de  război.  Cuantumul  şi  foni 
acestor prestaţii erau, de regulă, binecunoscute contemporanilor, fiind stabili 
prin  decrete  sau  încetăţenite  prin  uz,  prin  obicei.  Documentele  înregistrez 
aproape totdeauna doar o modificare a prestaţiei obişnuite: reducere, scutj 
etc, care nu se poate generaliza decât în cazul privilegiilor colective. în eoni 
nuare, vom concretiza categoriile de obligaţii enumerate mai sus, cu exerap 
inclusiv din perioada anterioară anului 1440. 
Participarea  la  oaste  constituia  principala  obligaţie  a  nobilului  faţă  <i 
suveran 217 .  îndeplinirea  ei  putea  conferi  nobilitatea  unui  nenobil,  după  ci 
neglijarea ei ducea la pierderea moşiei şi chiar a capului. Această obligaţie! 
raporta atât la statutul său, cât şi la moşia sa, mai exact la inventarul umani 
acesteia. Toate regulamentele militare prevedeau participarea nobilului înp«j 
soană la oaste, după statutul său, în oastea comitatului, în banderia regală sau! 
stăpânului  său,  în  cazul  familiarilor  şi  condiţionărilor.  Nobilii  săraci,  fi 
iobagi, mai mulţi împreună trimiteau un soldat bine echipat; uneori, mai aleşi 
Transilvania, erau chemaţi chiar individual. Nobilul avea obligaţia să se înri 
jească şi de participarea iobagilor săi la oaste, după regulament 218 , indifern 
215 
Izvoare Haţeg I, 5: „censum kenezyatus ipsorum que de possessione Rekethye et portiej 
possessionaria in possessione Domsus habita, more ceterorum kenezyorum ad castrum Hatla 
neenon datium argenti et quinquagesimam regie maiestăţi aut nobis sol vere et assignare debent..] 
2l6 
Ibidem, 10. 
217 
Vezi cap. 7. 
218 
Lat. connumeratio = numărul de porţi iobăgeşti care aveau obligaţia de a echipai 
trimite un soldat la oaste. Era variabil (1 la 33, la 25, la 10 sau, în caz de mare primejdie,! 
capete) şi se stabilea prin hotărâre dietală sau decret regal. 

152
 de i se aflau moşiile. Unele decrete prevăd posibilitatea răscumpărării obli­ 
ţaţiei militare pe seama iobagilor, în bani, la valoarea unui lefegiu. Chiar în caz 
iezălogire a moşiei, uzanţa era ca obligaţiile militare să fie susţinute de către 
posesorul vremelnic, de vreme ce excepţiile erau consemnate în actele de 
zâiogire 2 ' 9 . Nobilul avea obligaţia să participe la oaste, conform stării sale 
lateriale, bine înarmat, ca pedestru sau călăreţ, singur sau însoţit de slujitori, 
irmaţi şi ei. într­un act de danie din 1390, lui Petru Dej, „cnez nobil" din 
iimişel i se fixează expres obligaţia de a participa la oaste cu o lance 2 20 . 
omânii nobili sau cnezi din Hunedoara şi Banat s­au remarcat prin unităţile 
lor de cavalerie uşoară, foarte eficiente în confruntările cu otomanii. 
Nobilii  condiţionări,  cnezii  şi  voievozii  cetăţilor  şi  domeniilor  regale, 
ipiscopale sau  private  participau la  campanii  sub comanda castelanilor regali, 
episcopilor  şi  domnilor  de  pământ  sau  a  căpitanilor  acestora.  Decretul  din 
1459, de pildă, prevedea că nobilii de pe domeniile bisericii sunt ţinuţi să se 
ridice  după  obiceiul  vechi,  adică  individual,  şi  nu  după  regulament 221 .  Spre 
leosebire de ceilalţi nobili, ei aveau obligaţii militare — de menţinere a ordinii, 
e înăbuşire a revoltelor, în conflictele cu alţi feudali — şi în afara celor legate 
de apărarea ţării. 
Abuzurile  şi  devastările  soldaţilor  aflaţi  în  campanie  sunt  un  laitmotiv  al 
hotărârilor dietale din perioada studiată, iar nobilii români şi oamenii lor nu 
'ăceau  desigur  excepţie, atât  în  calitate de  făptuitori, cât şi  ca  păgubiţi. De 
pildă, Cândea de Râu de Mori castelan de Muncaciu şi Ioan Cândreş castelan 
le  Hust  erau  chemaţi în judecată  pentru încălcările  săvârşite  de  ostaşii lor  în 
sptembrie  1446,  în  timpul  războiului  cu  Austria 222 ,  pe  când  bănăţeanul 
ilesul"  Petru  Dej  din  Timişel,  având  moşia  chiar  în  calea  armatelor  care 
treceau foarte des către Dunăre, solicita şi obţinea de la Iancu de Hunedoara, în 
timpul  unui  popas  la  reşedinţa  sa,  un  privilegiu  prin  care  poruncea  tuturor 
armatelor să protejeze posesiunea familiarului său „ales", să nu incartiruiască şi 
si nu păgubească locuitorii 223 . 
Şi obligaţiile  economice  ale nobilului faţă de stat nu erau  altceva decât o 
continuare a celor cneziale de mai înainte: cincizecimea, censul şi daturile 
219 
Am găsit o singură referire la această problemă, care nu priveşte însă nobili români, în 
M,Kmjk, 11,2548: Petru de Zimbor zălogeşte posesiunea Racâş {Olah Rakos — com. Dăbâca) 
inui alt nobil cu condiţia ca „dacă s­ar întâmpla o mobilizare generală sau particulară în Transil­ 
nia sau în afara ei, atunci numitul Petru de Zimbor este ţinut să oştească din acea posesiune 
Racâş pe cheltuială proprie". 
220 
Pesty, Szdre'ny, III, p. 11. Unitatea era formată sin 4­10 luptători. 
221 
Decreta,  II,  p.  110, decretul  din 5  ianuarie 1459,  Seghedin,  art  II:  „nobiles  vero ecclesi­ 
imexercituare teneantur  more antiquitus consueto, et non secundum connumerationem". 
m 
Zkhy, IX,p. 161­162. 
223 
/ta» ofon., VII, 412. 

153
(munera), la care s­au mai adăugat dări extraordinare, unele permanentizat 
precum cea legată de războaiele cu turcii. Ele erau impuse moşiei şi produdB 
rului dependent, adică iobagilor 224 , nobilul fiind doar responsabil ca propriei 
de  prestarea  lor.  Privilegiul  scutirii,  totale  sau  parţiale  de  o  dare,  însena 
cedarea ei de către rege sau voievod în favoarea proprietarului. Nobilii sărai 
de o sesie sau fără iobagi, pendulau între situaţia iobagilor plătitori şi a scuti 
lor pe motiv de sărăcie. Nobilii care posedau anumite moşii în regim de cm 
erau obligaţi la prestaţiile specifice către cetatea regală. 
Cincizecimea sau datul oilor era, cum se cunoaşte, darea specifică a roa 
nilor din Transilvania faţă de regele Ungariei. îndeajuns cercetată pe ba 
izvoarelor existente 225 , nu vom insista asupra ei decât strict cu referire la da 
mentele privind perioada 1440­1514. Deşi apare ca o dare specificaţi 
transilvane chiar în acte dietale, similară mardurinei din Slavonia şi cu lucn 
camerae din Ungaria, ea se plătea şi de către românii din afara Transilvani 
din Maramureş, Bereg şi Banat 226 . Cei din Bihor, supuşi capitlului din Orad 
plăteau datul oilor într­o formă agravată: una din zece 227 . Ca orice venit rej ea 
a fost adesea donată prin privilegii proprietarilor, arendată unor mari feuc şi 
tot mai mult convertită în bani. Ea continua a fi prestată şi de către ou 
deveniţi nobili, dacă nu intervenea un privilegiu de scutire. O danie, din 13 a 
unor sate maramureşene, cu drept nobiliar pentru Dragoş din Giuleşti, răs] 
tind merite acumulate în luptele pentru restaurarea ţării moldoveneşti, lăsa 
seama beneficiarului veniturile regale ale cincizecimii (proventibus no& 
quinquagesimalibus collectis debitis) 22 *. în epoca lui Iancu de Hunede 
aceste privilegii au fost destul de frecvente, ca răsplată pentru meritele dove 
pe câmpul de luptă. Astfel, Barbu fiul lui Lelu de Râu Bărbat a fost scutii 
cincizecime la 1447 229 . Nobilii (egregii) din Râu de Mori căpătau scutire 
cincizecimea datorată regelui, voievodului şi arhiepiscopiei de Strigonii 
1451 pentru moşia părintească şi satele vecine 230  şi tot de la Iancu un privile 
similar extins la toate posesiunile şi iobagii lor. Ambele acte erau confirn 
mai târziu şi de către regele Matia Corvin 231 . Tot el scutea la 1466 pe noi 
din Cinciş, Izvoarele şi Silvaş de cincizecimea datorată de pe moşiile Cin 

224 
A se  ve dea , pe  lar g, Proda n,  Iobăgia,  I,  p. 12­80: „Sa rc inile  fe udale ". 
225 
Doboşi,  Datul oilor;  Proda n,  Iobăgia,  I,  p. 70­74; Pascu,  Voiev odatul,  III, p. 123­ 
Pop,  Datul oilor. 
226 
Pr oda n,  Iobăgia,  I,  p. 71. 
2 2 1 
Ibidem,  II,  p. 838. 
228 
Ibide m,  19;  DR H.C,  XI ,  465 . 
229 
Izv oa re  H aţe g ,  1 , 112 . 
230 
HD, 0/2, p. 8­9. 
231 
La 13 iulie 1459, Buda (Regest în Izvoare Haţeg, 1,211) şi 24 iunie 1464 
{Ibidem 

154
 Silvaşu de Sus şi părţi din Izvoarele 232 . Cunoscutul privilegiu din 1494 pentru 
obilii şi românii din districtul Haţeg îi scutea de plata celor 200 de oi în contul 
cincizecimii 233 ,  de  unde  pare  să rezulte  că  darea  se  percepea  global, în  cantitate 
fixă,conform unui aranjament străvechi. Simion de Cuhea avea obligaţia de a 
la anual cetăţii Hust 25 de berbeci după cnezatul Cuhea, pe care 1­a căpătat de 
irege  cu  titlu  de  nouă  donaţie 234 .  Darea  pare  a  fi  în  acest  caz  o  sumă,  probabil 
redusă, cu titlul de recompensă, a obligaţiilor materiale ale cnezatului faţă de 
cetatea regală. 
Censul  constituia darea pământului, o obligaţie în bani, de mărime variabi­ 
în funcţie de mărimea moşiei şi de alte prestaţii, plătibil obişnuit în rate la 
ingeorz, Sânmihai sau Sânmartin 235 . într­un privilegiu din 1355, confirmând 
oii anterioare pentru Dragoş din Giuleşti, se precizează totuşi obligaţia de a 
îti dările datorate  (censos debitos)  după obiceiul românilor  (more Olacho­ 
) 236 . Cnezii din Timişel plăteau la 1387 castelanilor cetăţii Mehadia pentru 
fiecare sesie din satul Râu Hidegu (Pathak) câte 3 groşi la Sf. Mihail, iar la Sf. 
îheorghe cincizecimea 237 . Pentru cnezatul Râu de Mori familia Cândea a 
imit scutire de cens sau dare  (census seu collectam) la 1406 238 . Nobilii din 
îilca plăteau cetăţii Hust censul pentru două cnezate ale lor, Lipceni şi Herin­ 
cea, atât la 1420, cât şi la 1457 239 . Nobilul era scutit de cens şi alte taxe în per­ 
oanasaşi pentru bunurile alodiale, la fel şi biserica. Datorau în schimb cens şi 
eredevenţe faţă de stat după averea aflată în folosinţa iobagilor, pe care, 
rident, le plăteau aceştia. Nobilii puteau obţine imunitate fiscală, beneficiind 
înşişi de obligaţii cuvenite regelui. Regele Matia avertiza pe strângătorii de 
hi la 3 martie 1472 că a scutit pe Ambrozie de Dolha de orice contribuţie 
cuvenită lui după bunurile şi moşiile sale, precum şi pe locuitorii şi iobagii de 
,240 Privilegiul dolheanului era unul total şi destul de rar, care îi permitea 
^$i însuşească integral veniturile moşiilor sale. Locuitorii din cele două sate 
pani din districtul omonim erau scutiţi de cens  (dica)  de către Iancu de 
[onedoara, la care susţin ei, n­au fost obligaţi niciodată 241 . Iacob Gârlişteanu 
sra scutit la 1487 de plata censului (censuum collectarum) şi de celelalte slujbe 
232 
Actul din 23 iunie 1466, Buda, cu menţiunea „Manus propria domini regis", în HD,  II/2, 
p. 170. 
233 
Ibidem, 316. 
2U 
Mihalyi, 242,243. 
235 
Prodan,/oidgia, I,p. 12­16. 
ly> 
Mihalyi,  17.  Mihalyi crede, greşit, că este vorba numai de cincizecime (nota 2). 
237 
HD, 1/2, p. 300. 
231 
Ibidem, p. 30. 
w 
Mihalyi, 234,105. 
2 
« Ibidem, 298. 
241 
?esty,Krass6, 111,298. 

155
datorate  regelui  după  casa  sa  din  Caransebeş 242 .  Locuitorii  de  orice  stare  l 
acestui district beneficiau încă de la regele Sigismund de o scutire de orice d^ 
şi de vamă, pentru participarea la luptele cu turcii şi marile distrugeri suferii 
din partea lor, pe care o confirmă mai târziu şi Vladislav II 243 . 
Regele Albert impunea la 1439 o taxă specială pentru războiul cu i 
mai târziu generalizată, la care au fost impuşi alături de locuitorii liberi 
iobagi şi nobilii condiţionări şi cei fără iobagi care aveau case proprii 244 . 
Dijma (decimă) din animale mici (porci, miei, albine) era la origine, ( 
cât se pare, o prestaţie a locuitorilor de pe domeniul cetăţii regale, a cnezii 
Nobilii din secolul al XV­lea o prestează după acele posesiuni ale lor,pec­ 
ie deţin cu drept cnezial, deci obligate în continuare la prestaţii faţă de cet 
Recunoscând  privilegiile  lui  Ambrozie  de  Dolha,  corniţele  de  Maramu 
dispunea la 1479 oamenilor săi să nu­i ia dijma din porci şi miei de pe pos 
nile ţinând de cetatea Hust 245 . Cândeştii erau îndatoraţi pentru Nucşoara! cu 
un bou pentru castelanul Haţegului 246 . 
Slujbele (servitiă) la cetate erau rareori precizate; nici cuantumul lori 
cunoaşte. Ele difereau după condiţia socială a prestatorului şi obiceiul loc 
Cnezii cetăţii îndeplineau îndeosebi slujbă militară, străjerie, curieri; ceil 
locuitori erau folosiţi la cărăuşii, reparaţii, poduri şi fortificaţii, mai pe scurt,! 
toate celelalte munci necesare domeniului şi cetăţii propriu­zise. Fiecare mor 
dependentă avea însă obligaţii precise, pe care le putea converti şi în banis 
produse 247 . Nobilii din Bilca, de pildă, erau îndatoraţi la 1420 cetăţii Hi 
pentru două posesiuni cneziale cu anumite slujbe (sub certis serviciis),mf 
cizate, pe care le prestau şi la 1457 248 . Cnezii de pe domeniul cetăţii Hunedo 
erau scutiţi din vechime de plata oricăror contribuţii cu excepţia slujbei 
cetate (servicium adprefatum castrum nostrum Hwnyad) 249 . Dacă ei o presf" 
personal, nobilii din Bilca, datori şi ei cetăţii Hust cu slujbă pentru* 
posesiuni aflate în stăpânirea lor, îşi îndeplineau aceste obligaţii, nepreciz 
cu siguranţă prin supuşii lor de acolo. 

242 
Pesty, Szoreny, III, 95, actul regal din 8 mai 1487, Şopron. 
2 4 i 
Ibide m,  113. 
244 
Dec retul  din 17 septe mbrie  1439, la  Teleki ,  X,  30: „ quilibet  homi num et i oba gi ' 
e t ia m  c on d i t i o na r i o r u m  a t q u e  n o b i l i u m   n u l l u m   i o b a gi o n e m  h a b e n t i u m,   pr o p n o s 
poss i de ntiu m" . 
245 
Actul din 8 septe mbrie  1479, la  Mihalyi,  316. Dij ma  porcilor  şi albi nelor e ra  c u 
şi pe  dome niul c e tă ţii  Hu ne doa ra  (Pa ta ki,  D ome niul  Hune d oara ,  p .  XLV III­ LVI I) 
246 
HTRTE,II,"p.21. 
247 
Pa ta ki ,  Do m e ni ul  H une d o ar a ,  p.  L X­ L X I . 
248 
M ih aly i ,  2 3 4 ,1 0 5 . 
249 
Confirmarea „vechilor libertăţi" ameninţate de strângătorii de dări, de către  regele 
la  12 a pri lie  1482, la  Pata ki,  op.cit.  p. 128. 

156
4.2.5. Homagiul 
Un element important care definea cu suficientă certitudine statutul juridic 
nEvul Mediu îl reprezenta preţul sângelui sau homagiul (homagium), adică 
ircţul răscumpărării capului {redemptio capitis) în cazul vinii capitale. Con­ 
mi vechiului obicei al ţării, în Ungaria homagiul prelaţilor şi baronilor era de 
00 de mărci (= 400 florini), iar al celorlalţi nobili de 50 de mărci (= 200 
irini) 250 . în Transilvania, în virtutea particularităţii ei, homagiul unui nobil 
ide numai 66 de florini 251 , faţă de 100 de florini în Slavonia. Preţul unui oră­ 
şean era egal cu al unui nobil, adică 66 florini, pe când un ţăran şi un secui de 
nd aveau homagiul de 25 florini. Acest preţ creşte către finele secolului al 
XV­lea, sub influenţa decretului din 1495 la 40 florini. Statutul Făgăraşului din 
18 fixa homagiul boierilor (humagium hominis) la 33 de florini, adică jumă­ 
din cel al unui nobil ardelean, ceea ce reflectă maniera în care nobilimea 
iţelegea să considere pe boierii de factură transalpină, încorporaţi recent 
gatului. David Prodan constata cu interes homagiul foarte ridicat, de 60 de 
rini, apropiat de cel al nobililor, practicat în secolul al XVI­lea la românii de 
ie domeniile Baia Mare şi Ardud, ceea ce mărturiseşte, în opinia sa, „libertatea 
dinainte şi legea proprie a românilor de aici" 252 . 
Răscumpărarea capului se realiza printr­o înţelegere (compositio) cu urma­ 
i şi rudele celui ucis, însă în acelaşi timp se cerea potolită şi „urgia" regelui, 

I 
drept de a confisca averea criminalului. Unui egregius, Ambrozie de Dolha, 
seconfiscau moşiile pentru uciderea unui copărtaş nobil, iar fiii săi se găseau 
în aceeaşi primejdie, fiind cercetaţi pentru participare la uciderea unui nobil din 
P. Andrei de Bilca era nevoit să cedeze fraţilor Sandrin şi Paul Texe de 
srezeni două sesii iobăgeşti şi un loc de moară în contul homagiului unui 
pil, în valoare de 50 de mărci (=200 florini), primind diferenţa de preţ de 
m 
Tripartitum,  P. I,  tit. 2.2, p. 59. Cercetătorii problemei n­au ajuns la un consens pri vind 
mie sau î mprejurările acestei diferenţe faţă de nobilii unguri, care încalcă flagrant principiul 
lilităţii unice. Au fost invocate mai des emanciparea târzie, în prima jumătate a secolului XIV, 
bilimii ardelene de sub autoritatea voievozilor şi pedeapsa, nedovedită, pentru alăturarea la 
)Itaantiregală din anul 1467. Recent, totuşi, Mâlyusz susţine ultima ipoteză {Nobles ofTransyl­ 
mia,  p. 36­37), Ia fel Kubinyi  (M. Tort, p. 353­354). în ce ne priveşte, înclinăm către ipoteza 
ii diferenţieri timpurii în privinţa homagiului între nobilimea ardeleană şi cea din Ungaria. 
ferenţaeste de pus în legătură şi cu statutul juridic al ţării Transilvaniei în cadrul regatului şi, 
Itsigur, cu particularităţile formării nobilimii ardelene. Avem şi aici de­a face incontestabil cu 
li din obiceiurile juridice aparte din Transilvania, constatate de Werboczi însuşi, neunitare chiar 
«mai în cuprinsul ei. O măsură punitivă de asemenea gravitate ar fi cu totul excepţională şi ar 
C lisat cu siguranţă urme documentare, ceea ce nu este cazul. 
81 
ftttfem,, P. III, Tit. 3.1, p. 529. 
li2 
?rodin, Iobăgia, I,p. 374. 
*>Mihalyi, 273,respectiv Petrovay, în TT, 1909, p. 377­378. 

157
44 florini 254 . Călina,  mama lui Gheorghe Oancea de Onceşti, ucigaşul nob 
Dan din aceeaşi localitate, a fost obligată să adauge la valoarea homagiu 
două  sesii  iobăgeşti  din  Năneşti  în  valoare  de  20  de  florini,  cu  dre] 
răscumpărare 255 . Pentru uciderea  nobilului Petru Cain (Kain)  Ludovic Fi 
Armeniş  a  căzut în  mânia regelui (incidisset  in iram regis),  fiind  oblig 
„pentru apărarea şi păstrarea vieţii şi pentru răscumpărarea capului" (prod 
sione, conservationeque vitae et redemptione capitis) să­şi înstrăineze mo 
parte  fraţilor  şi  cumnaţilor  celui  ucis,  parte  mijlocitorilor  (intercessor 
trimişi la curtea regală şi la duşmanii săi 256 . Calitatea de „aleşi" şi trecen 
care o aveau la Curte nu i­a scutit pe fraţii Fiat de plata întreagă pentru o 
aşa de gravă. 
Nu  orice  vini  capitale puteau  fi răscumpărate  prin  homagiu.  Deşi n 
Matia  a  stabilit  că  răscumpărarea  era  îngăduită  în  toate  vinile  capitali 
excepţia feloniei, capul se putea pierde însă, în funcţie de circumstanţe, în i 
aceste vini. Nobilul Dumitru de Dragomireşti, spre exemplu, „lăsând lao] 
teama de Dumnezeu şi de oameni, s­a dedat la jafuri, prădăciuni şi altei 
rele dovedite, pentru care mai de mult fiind arestat ca hoţ dovedit, se spin 
a fost spânzurat în temeiul legii", iar averea confiscată 257 . 
4.2.6. Nobilul român în justiţie; jurisdicţia lui 
1. Dreptul nobiliar versusjus valachicum. Locul unei persoane sau al i 
grup social în sistemul juridic constituie o componentă definitorie a statul 
său social. Justiţia medievală a fost în primul rând o justiţie nobiliară, a ci 
feudale, a nobilului ca legiuitor, judecător şi beneficiar al actului juridic, h 
nobilului  în  sistemul  juridic  era  dat  de  statutul  proprietăţii  şi  mărimea^ 
poziţia socială şi privilegiile deţinute. El aplică justiţia tuturor celor aflaţi 
el ca stare socială; poate fi judecat, însă, numai de egalii săi. într­un contex 
cel al cercetării noastre nu ne putem propune mai mult decât să conturăm Ic 
nobilului român în sistemul juridic al vremii sale, în vederea definirii statua 
său social, aşa cum rezultă legi şi acte cu caracter juridic, precum şi din do 
mente emise de către diferite instanţe de judecată. 
254 
Ibidem, 304: actul conventului din Leles din 31 ianuarie 1475. 
255 
Ibidem, 347, actul scaunului comitatens din 9 februarie 1490. 
256 
Pesty,  Szoreny,  III, 124, actul banului de Seve rin din 22 iulie 1501, Orşova.  FrateleI 
ga sului La di sla u a  re uşit  să  le  r ăsc umpe re  „ c u un e fort  uria ş şi  pe  ba nii  săi "  (max imo lâ 
propriisque  pec uniis),  şi i le  restit uie , dar c u c ondiţia  să ­i facă  pă rtaşi la  moşte nire  şi  pec q 
săi, nepoţii l ui Ludovic . 
257 
M ihaly i,  361, a c tul re gal de da nie  a  a ve rii  lui către  alţii, din 28 ia nua rie  1499:  J 
quonda m De metrius  dei et hominum timore  postposit o mani festis spoliis . ra pinis etaliism) 
actibus se exposuisse et pro eisdem iam pridem ut manifestus predator detentus et iure medial 
palo suffixus esse dicitur". 

158
 De la bun început este de remarcat faptul că, prin originea sa cnezială 
românească, nobilul român aparţine unui sistem juridic specific, complet şi în 
facţiune, constituit din legea nescrisă  (lex Olachorum, ius valachicum)  şi 
instituţii proprii de aplicare a ei 258 . în urma actului de recunoaştere a nobilităţii 
el accede la sistemul juridic feudal ungar, bazat pe legi scrise — decrete regale 
)[  hotărâri dietale —  şi o altă ierarhie a instanţelor de judecată. In teritoriile 
româneşti supuse coroanei ungare, conform unui jurist eminent, „a existat o 
juxtapunere şi adeseori o coexistenţă teritorială între dreptul decretelor şi 
vechile obiceiuri juridice româneşti" 259 . Deşi în secolul al XV­lea constatăm o 
(tindere a ariei de aplicare a dreptului oficial, sub ocrotirea instituţiilor statu­ 
ui,normele dreptului românesc sunt încă viguroase, fiind aplicate ca atare sau 
chiar preluate în anumite acte normative şi în practica juridică din regat, aflate 
în proces de reaşezare şi adaptare impus de mobilitatea socială.  Tripartitul 
însuşi constată preluarea unor obiceiuri ale ardelenilor şi altor provinciali chiar 
în practicile de la curtea regală 260 . Vechiul drept românesc a format o bază 
uridică de largă aplicare în dreptul transilvan, cu influenţe vizibile şi asupra 
populaţiilor conlocuitoare, aria sa de cuprindere „fiind în strictă legătură cu 
lumărul populaţiei majoritare a provinciei" 261 . Istoricii dreptului explică 
eastă viaţă juridică proprie şi ca o reacţie compensatorie la eliminarea 
românilor ca grup etno­social din viaţa politică a Transilvaniei şi Ungariei 262 . 
Aflat între  două lumi,  nobilul român avea  posibilitatea în  anumite cazuri să 
ipteze  între  prescripţiile  dreptului  nobiliar  şi  obiceiul  juridic  românesc,  însă 
iporturile  dintre  ele  sunt  departe  de  a  fi  fost  desluşite  mulţumitor.  Din 
xaminarea  multitudinii  de acte cu caracter juridic  se pot  deduce, totuşi,  două 
reguli.  Prima: a obligativităţii  legii regatului în toate cauzele de interes al  sta­ 
tului  şi  din  sfera  prerogativelor  suveranului  şi  a  doua:.a  utilizării  dreptului 
onsuetudinar românesc, mai cu seamă în cauze în care nu se puteau administra 
probe scrise, cum erau de fapt majoritatea celor cu caracter civil. în această din 
urmă situaţie exemplele cele mai numeroase şi explicite vin, cum este şi firesc, 
le  la instanţele  de judecată ale  districtelor româneşti, dar  utilizarea obiceiului 
românesc se poate distinge, la  o examinare de  specialitate, şi în multe  alte 
cazuri  care  nu  fac  referire  expresă  la  el 263  şi  chiar  de  instanţe  ale  populaţiilor 
conlocuitoare. 

M 
Vezi,pe larg, cu întreaga bibliografie aferentă, Istoria dreptului, p. 172­189, DIF,  p. 176, 
ptul românesc (ius Valachicum) s.v. şi Hanga, Les institutions du droit coutumier. 
m 
Hvka,Studii, I, p .  112. 
26(1 
Ibidem, p. 113; Tripartitum, P. III, tit. 2. 
m 
Ibidem, p. 186.  ■   ..  , .. .    . 
262 
Ibidem, p. 131. Aceeaşi idee la Pop, Adunările cneziale, p. 100. 
263 
Cf. Pop, Adunările cneziale, p. 216. 

159
 La 1 octombrie 1500, scaunul de judecată al Banatului Severinului,] 
dat de banii Iacob Gârlişteanu şi Petru Vistier de Măcicaş a recurs la drep 
Ţării Româneşti (jure Volachie requirente), anume, procedura jurământi 
constatând că nici una din părţi nu dispune de un document mai cuprinz 
favoarea sa (quod nullo ampliori documento eedem partes sua allegata). i 
zaţul, Gheorghe Gaman, învinuit de urmaşi că şi­ar fi însuşit nişte puştii 
răposatul Nicolae de Bizere, ajurat şi a fost absolvit 264 . Acuzatoarea din < de 
mai sus, Cristina, fiica lui Nicoale de Bizere, obţinea tot atunci şi tot pe t 
dreptului românesc (jure Volachie requirente), prin arbitri conveniţi dec 
acord, de la rudele sale, dota şi darurile de nuntă, echivalate la 60 de florin 
La fel, Doroteea soţia lui Gheorghe Gaman de Bizere şi fiica lui Filipl 
Zorlenţul Mare, primea de la rudele sale de acolo „toată zestrea şi daruri 
nuntă... după dreptul Ţării Româneşti" (omnes dotes et honores nuptia 
iuxta ritum Volachie), stabilite prin doi arbitri nobili 266 . La 11 iunie 1478 i nul 
din Caransebeş prezidat de nobilii români Iacob de Marga şi Rayn Vo vod, 
vicebani de Severin, judeca plângerea haţeganului Copos de Vad eoni lui 
Gheorghe Gaman de Bizere pentru atacarea more Turcorum şi incendieri 
unei mori. Cum pârâtul a negat faptele, instanţa a decis să se disculpe piŞ 
jurământ, împreună cu 12 oameni „conform legii vechi şi aprobate a tutui 
districtelor româneşti" (juxta antiquam et approbatam legeni districtuum 1 
chalium universorum). La intervenţia mai multor nobili, păgubitul a acceptat^ 
Gaman să jure numai cu un singur nobil, pe care el să­1 aleagă. Fiind al 
Nicolae de Bizere, cei doi jură şi procesul se încheie 267 . într­un caz de ameni» 
ţâre armată şi ultraj dintre doi orăşeni din Caran şi nobilul Nicolae de Măcici 
instanţa, prezidată de banul Iacob Gârlişteanu, le­a recomandat împricinaţii 
„să aleagă arbitri după obiceiul Ţării Româneşti" (probi vin iuxta ritm 
Volachie eligant) pentru aflarea adevărului, ceea ce s­a şi făcut 26X . Dupăobica iul 
românesc, prin pronunţarea în trei scaune de judecată succesive, se reali^ în 
Banat şi acţiunea întâmpinării sau opreliştii la intenţia de înstrăinare a un 
bun, asupra căruia protestatarul are un drept, pe când practica oficială era< 
264 
Pe sty ,  S zd r e 'n y ,  I I I , 1 2 2 .  E x p r e sia  r i tu m  V o la c h ie  d in  d o c u m e n t şi  d in  c e le  c i ta te  î 
tin u are , în  tra d ucere  „ o b ic e iu l Ţ ă r ii Ro mâ n eş ti" , tr im ite , d u p ă  Po p  ( Ad u n ăr ile  cn ezia le ,  p . 2 ) 1 
la  ţa ra  d e  p e ste  m u n ţi,  d in  c ar e  f ăc u se  o d in io ar ă  p ar te  ş i ţa ra  Se v er in u lu i, f ie  la  o  r ea lita te  { 
c u p r in z â n d  te r ito r iu l  în tr e g   lo c u it  d e  r o m â n i. 
265 
Ibide m,  123 . 
266 
Pesty,  Krasso,  III, p. 353, a ct ul banil or de  Se ve rin di n 8 a ugust 1499, pr in ca re t 
Doroteii, neputând să răscumpere pământul cuvenit ei ca zestre i­1 zălogesc ei şi i 
Gaman. Observăm, în subsidiar, că honores traduce aici exact termenul regional pentru „c 
de nuntă", anume cinste, cinstiri. 
267 
Idem,  Olăh ker.,  p. 82­83. 
268 
Pesty, Szdre'ny, III, 127, actul din 19 mai 1503, Caransebeş. 

160
întâmpinării la locul de adeverire sau la o instanţă de judecată, în scris, o singu­ 
Idată 269 . In urma unui conflict cu românii (Walachi omnes) din satul Pricaz, 
scaunul Orăştie, nobilul Albert de Peştiş, provizor al lui Petru Vistier (Tarnok) 
leMăcicaşu, s­a înecat în Mureş. Rudele sale au cerut aplicarea dreptului nobi­ 
liar, ceea ce ar fi dus la condamnarea sătenilor nenobili şi plata homagiului. 
Scaunul de judecată din Orăştie a oferit însă obiceiul românesc al jurământului 
de nevinovăţie, ceea ce i­a nemulţumit pe reclamanţi, care au apelat la instanţa 
superioară de la Sibiu 270 . 
fncrezându­se în puterea sistemului probaţional al dreptului românesc, unii 
români pierdeau judecata, mai ales în cauzele de proprietate. Este cazul 
lobilului Ioan Feneş de Feneşul de Sus care s­a judecat la 1508 în faţa banilor 
deSeverin cu Nicolae Noucea de Slatina şi Ladislau Fiat de Armeniş, care i­au 
ocupat nişte posesiuni la moartea tatălui său. Pârâţii au scos în apărare acte de 
lanie şi punere în stăpânire din 1428 de la Sigismund şi de hotărnicire, pe când 
reclamantul „n­a putut aduce nici un document solid şi doveditor pentru a­şi 
ipăra cauza" (nullum firtnum et probabile documentum pro tuenda sua causa 
tdducere posset) 21] . De un secol şi jumătate încoace în faţa dreptului conferit 
le actul scris orice alt argument şi drept era sortit să se încline. 
2. Instanţele de judecată. In perioada cercetată nobilimea românească se 
subordona următoarelor nivele de jurisdicţie: justiţia districtuală, justiţia comi­ 
ensă, justiţia voievodală (în Transilvania) şi justiţia regală, ca instanţă supremi 
Scaunele de judecată erau prezidate frecvent de locţiitorii titularilor 
funcţiilor respective: vicecomiţi, vicevoievozi, palatinul sau judele Curiei. 
IDtru comitatele bănăţene exercita rolul de instanţă de apel scaunul de judeca­1 
al comitelui de Timiş şi căpitanul suprem al părţilor de jos ale regatului, iar 
intru Maramureş tezaurarul şi căpitanul suprem al părţilor de sus, care avea în 
bordine şi oraşele miniere şi salinele. Categoriile seminobile, cu sau fără 
sşie, se aflau de regulă sub jurisdicţia stăpânului domeniului: regele, biserica 
iau un magnat, care o exercita personal sau, în mod obişnuit, prin oficiali ai săi. 

269 
Pesty, Krassd, III, p. 354, actul banilor de Severin din 23 noiembrie 1503, pentru nobilul 
Gabreade Călugăreni contra vecinilor şi megieşilor săi. 
m 
HD, 11/2,418, actul de înaintare la magistratul sibian din 26 august 1504, Orăştie. 271  Pesty, 
Szoreny, III, 132. Cauza merită o analiză mai aprofundată, întrucât credem că dezvăluie una 
din căile, frauduloase, ale diferenţierii sociale în societatea românească, sub impactul 
feudalismului maghiar. E oare posibil, ne întrebăm, ca un act de proprietate să nu fie moscut 
timp de 80 de ani de către prezumtivul păgubit? Nu se poate contesta afirmaţia recla­Ittului că 
tatăl său s­a aflat în stăpânirea moşiilor în litigiu până la moartea sa. Cu siguranţă, el (eadrepturi 
asupra lor, chiar nescrise, care n­au putut fi contestate. în schimb, preopinenţii l­au iposedatpe 
urmaş de moştenire, profitând de carenţa actului în care nu era menţionat şi tatăl I. In principiu, 
un act, inclusiv unul regal, era atacabil pe motiv de anumite vicii juridice. După 80de ani, orice 
tentativă ar fi fost sortită eşecului. 

161
r 
Nivelul districtual 212 . Pe măsura dobândirii nobilităţii depline foştii < 
tindeau a se apropia şi integra în comunităţile nobiliare din comitatul în ( 
trăiau. Vechile adunări cneziale şi scaune de judecată districtuale, care av 
tocmai rostul apărării şi conservării unui statut social­juridic specific şi­au p 
dut treptat din importanţă, sub presiunea instituţiilor oficiale, fără însă adis] 
rea cu totul. Excepţie făceau doar districtele privilegiate grupate în Ba 
Severinului, Ţara devenită comitatul Maramureşului şi Ţara Făgă 
fiecare cu evoluţie total diferită de cealaltă. într­un alt regim, sub jurisdicj 
stăpânului feudal (rege, magnat, episcop, comunitate săsească, oraş privilegii 
şi pentru oameni dependenţi, funcţionau după străvechile cutume, nume 
scaune de districte româneşti neprivilegiate, conduse de voievozi, cnezi) 
crainici. Aici se judecau în continuare şi acei români care au căpătat nobilitî 
condiţionată. 
Cazul tipic de decădere a instanţei districtuale  este  cel al districtului! 
care a evoluat treptat, după 1420, spre integrare în comitatul nobiliar al 1 
doarei 273 .  După  această  dată  scaunul  districtului  încetează  a  mai  emite  i 
proprii şi se limitează la rezolvarea unor probleme patrimoniale: mărturii,f 
neri  în  stăpânire,  moşteniri,  partaje  etc.  La  1448  funcţiona  sub  preşedifl 
castelanului  de  Haţeg,  Ioan  Cândea  de  Râu  de  Mori 274 .  în  a  doua  juma 
secolului al XV­lea, deşi adunările nobiliare ale districtului continuă şi ] şi 
activitatea scaunului de judecată, haţeganii  sunt prezenţi tot mai acţiuni 
comune  cu  nobilii  comitatului  Hunedoara  (la  ascultări  de  ma  oameni 
regeşti  de  mărturie  ş.a.),  inclusiv  în  faţa  scaunului  comitatensi  Bârcea. 
Până la 1514 haţeganii nu au însă un jude nobiliar la comitat,! număr şi 
putere  îi  egalau  uşor  pe  ceilalţi  nobili  hunedoreni,  ceea  ce  aratăl  că 
contopirea celor două instituţii juridice nu s­a realizat pe deplin. 
în  Banat 275  prima  instanţă  era  cea  a  nobililor  şi  cnezilor  din  fiecare  c 
districtele  privilegiate.  Scaunul  districtului  Caransebeş,  prezidat  de  baniis 
vicebanii  de  Severin,  reprezenta  instanţa  următoare,  echivalentul  scaunul 
comitatens. în fine, în zonă funcţiona şi o a treia instanţă, de apel, înainte! 
scaunul regal, a marelui dregător care era corniţele de Timiş, investit cu funca 
de  căpitan  general  al  părţilor  de  jos  (bănăţene)  ale  regatului.  Scaunul! 
Caransebeş, ale cărui acte s­au păstrat mai bine, emitea sentinţele în numa 
272 
I sto r ia  d re p tu lu i,  I ,  p . 3 8 6 ­ 3 9 0 .  V e z i, d e  a s e me n e a ,  a m p la  tr a ta r e  a  lu i  Ş te f a n  Pa sc a l 
V o iev o da tu l,  I V ,c a p .  I V:  „ O r ga n iz area  ju d ecă tore asc ă  şi pr oc ed ur a " . Au t or u l u n if ică  în  m o d  a ia 
c ia l in sta n ţe  r om â n e şti a f la te  su b  r e g im u r i  ju r id ic e  d if er ite  ( p .  1 8 1 ­ 1 9 7 :  S ca u n u l d e ju d e ca ţii» 
zi al şi  v oievodal). 
273 
Drăgan,  Origi nile individualităţii Haţegului,  p. 28­29 şi Pop,  Adunările cneziale, p.l 
274 
Porunca de  amâna re a  judecăţii de partaj dintre nobilii din Râu Alb şi  cei din Băieşij 
3 ma rti e  1448 , Ti mişoa ra  {Izv oare  Haţe g,  1 ,13 5) . 
275 
Vezi îndeosebi Pop, Adunările cneziale, p. 67­76 şi 120­163. 

162
 omunităţii nobililor {universi nobili de districtu Sebeş), îşi ţinea lucrările în 
limba română şi utiliza cu precădere dreptul românesc. Se întrunea, de regulă, 
joia,în zi de târg la Caransebeş. Competenţele sale, similare cu ale unui scaun 
de comitat, erau destul de largi, atât în materie de drept civil, cât şi penal. 
ilecţia timpului ne­a păstrat mai ales sentinţe cu privire la proprietate, de 
Itfel foarte importante pentru condiţia de nobil. Stabilirea dreptului de 
proprietate se făcea la porunca regelui în urma ascultării martorilor posesionaţi, 
vecini şi comprovinciali, în faţa tribunalului întrunit în adunarea generală a 
strictelor bănăţene, respectiv a comitatului. La 13 ianuarie 1452 (octavele 
ibotezei! ca şi alte instanţe din regat) s­a convocat adunarea generală (per 
modum proclamate congregationis generalis) a nobililor din cele şapte scaune 
imâneşti la Caransebeş în scaunul principal de judecată (in sedem scilicet 
idiciariam principalem) pentru a atesta drepturile de proprietate ale banului 
Mhai de Cerna şi ale altora asupra cetăţii Drencova de pe Dunăre, ale cărei 
cte au fost pierdute. Procedura de reconstituire a dreptului de proprietate prin 
mărturia proprietarilor din unitatea administrativă respectivă este cea generală. 
Porunca de cercetare vine de la suveran, în acest caz de la guvernator, şi se 
iresaîn acelaşi timp capitlului din Arad şi juzilor nobiliari din cele şapte di­ 
jcte (scaune). Adunarea generală era convocată de către crainicul districtual. 
iprezenţa vecinilor şi megieşilor şi a adunării, dinaintea omului regesc şi 
lui capitular împricinaţii depuneau jurământ pe cruce privind drepturile lor, 
lupă care, tot sub jurământ, se audiau martorii, consemnându­se declaraţiile 276 . 8 
februarie 1485 regele Matia poruncea lui Pavel Chinezul, corniţele de imiş 
şi căpitanul părţilor de jos, şi banilor de Severin să reconstituie în acelaşi od 
drepturile de proprietate ale lui Ladislau de Racoviţa, fost rob la turci. 
Procedura a fost în general aceeaşi, cu deosebirea că, în conformitate cu man­ 
datul regal, la judecată participă şi reprezentantul comitelui de Timiş iar repu­ 
nerea în posesie s­a făcut imediat 277 . 
Făgăraşul reprezintă un caz special din multe puncte de vedere, ca teritoriu 
IŢării Româneşti anexat definitiv abia în timpul domniei lui Matia Corvin. 
rident că justiţia funcţionează în totalitate după obiceiul românesc. La 1508 
iu fost codificate normele dreptului cutumiar în primul act de acest fel la ro­ 
ânii din Transilvania: Statutele Ţării Făgăraşului. Scaunul de judecată al 
Făgăraşului era format din 12 boieri juraţi şi prezidat de stăpânul feudal al 
districtului sau de reprezentantul său. Ulterior, s­a constituit un scaun superior 
m 
ftsty, Szoreny, 01,67. 
w 
lbidem,  94.  în  lipsa  poruncii  exprese  în  acest  sens,  actul  ascultării  de  martori  şi 
eliberării tribunalului era trimis regelui, care emitea mandatul de punere şi dare în stăpânire, 
care urma apoi procedura obişnuită. 

163
ca for de apel, prezidat de căpitanul cetăţii Făgăraş. Funcţionau, de asemei 
cinci scaune inferioare 278 . 
Scaune de judecată româneşti funcţionau şi la nivelul districtelor neprivi 
giate, răspândite în tot  cuprinsul Transilvaniei 279  şi aflate în  dependenţa  ui 
mari feudali, a voievodului sau a bisericii catolice. Cele care au lăsat urmess 
se confirmă în genere unitatea sistemului juridic românesc, atât în ce prive 
aspectele instituţionale şi de procedură, cât şi normele dreptului consuetudic 
Diferă aria  de  competenţă,  teritorială şi,  mai ales  juridică,  aceasta  din  ur 
influenţată de raporturile, diferite, cu autoritatea feudală. în districtul Beiu: 
lui, de pildă, supus episcopiei de Oradea, organizarea şi funcţionarea scaunu 
cnezial  au  fost  confirmate  prin  act  scris  în  anul  1442 280 .  Instanţa  de  apel 
acest caz era cea a curţii episcopale. 
în cazul districtelor neprivilegiate, se pune problema în ce măsură au, 
de­a face cu nobilii români. îi întâlnim adesea alături de cnezi în compune 
scaunului de judecată, uneori prezidându­1 ca reprezentanţi ai stăpânului, fie 
sunt  nobili  condiţionări  sau  nobili  prediali  ai  bisericii  sau  aşa­zişii  slujit 
nobili, familiari având nobilitate deplină. De regulă, pe marile domenii: Şii 
Chioar etc, s­a păstrat vechea organizare românească şi în domeniul jurisd 
ţiei cu două nivele: cel sătesc (cnezial) şi cel districtual (voievodal), instai 
superioară  fiind  cea  a  stăpânului  feudal.  Fruntaşii  români  de  aici,  de  obi 
voievozii, au fost adesea recunoscuţi ca nobili, condiţionări sau chiar prin da 
regale, dar au continuat să­şi exercite vechile atribuţii, între care cele juridi 
Este  cazul  voievozilor  nobili  de  pe  domeniul  Siria  ai  banului  Ladislay 
Maroth din comitatul Zarand: Moga de Hălmagiu, Ladislau Bolya de Crişci 
Ştefan de Birtin, Ioan de Brad, Şerban şi Ioan de Ribiţa primesc însărcinări 
a  judeca  o  pricină  dintre iobagii  din  Baia  de  Criş  ai  aceluiaşi  stăpân  şi 
orăşan  din Sibiu 281 .  în  aceeaşi problemă  Iancu  de Hunedoara, proaspăt  nui 
guvernator, i se adresa direct „nobilului Moga voievodul" şi unui oficiali 
Baia de Criş al nobilului sus­numit 282 . 
Nivelul comitatens. Ca membri ai comunităţii nobiliare (universitas im 
lium) din comitat, nobilii se supuneau justiţiei egalilor lor exercitate de scaur 
de judecată comitatens 283 . în compunerea sa intrau juzii nobililor (4  în comii 
tele ţinând de Ungaria, 2 în Transilvania), juraţii, în număr de 8­12, notar 
278 
Pa sc u,  Voi e v odat ul,  IV,  p . 195­ 196. 
279 
Ibidem, p. 13­68. 
2m 
Cea mai recentă prezentare a documentului cu bibliografia anterioară, la Pop, Aduna 
cneziale.p. 170­171. 
281 
Scrisoarea lui Ladislau de Maroth, fost ban de Maciova, din 21 august 1445, Giula; 
Ub, V,2520. 
282 
Porunc a  lui  Ia nc u , din  31  i ulie  1446 ,  Ap old,  ibi de m ,  2548 . 
283 
Timon, Rechtsgeschichte, p. 695­698; Herlea, Studii, p. 179­180.
Prezidau comiţii sau vicecomiţii, uneori dregători mai înalţi trimişi special de 
ge  sau  voievod.  Scaunul  de  comitat  judeca  şi  persoanele  nenobile.  Dintre 
junele  comitatense  prezintă  interes  deosebit  cele  din  Maramureş  şi  Hune­ 
ara, dată fiind preponderenţa nobilimii româneşti în aceste comitate. 
Scaunul  de  judecată  al  Maramureşului 284  era  prezidat  de  către  comite  sau 
icecomiţi.  El  constituie  exemplul  clasic  al  transformării  unei  instituţii  româ­ 
eşti, scaunul de judecată al Ţării  Maramureşului, prezidat  de către voievod, în 
scaun  de  comitat  maghiar  în  cea  mai  pură  formă.  Diferenţa  faţă  de  celelalte 
imitate  consta  tocmai  în  faptul  că  cvasitotalitatea  nobilimii  şi  a  organelor 
eprezentative  o  formau  românii  şi  că  judecata  se  făcea  în  româneşte  şi  cu 
olosireadreptului consuetudinar românesc, în varianta sa maramureşană. „Ne­n 
orânduit în scaunul nostru de  judecată în târgul  Sighet împreună cu nobilii  rii 
Maramureşului  pentru  judecarea  împricinaţilor" 285  se  preciza  în  preambulul 
sentinţelor. în compunerea sa mai intrau cei patru juzi ai nobililor, asesori juraţi, 
notarul. Sentinţele se dădeau în numele comitelui, juzilor şi obştii  ibiliare a 
comitatului 286 . Apelul se înainta la Curte şi era rezolvat în tribunalul prezidat de 
suveran  sau  de  un  înalt  dregător  cu  atribuţii  judiciare.  La  fel  ca  în  lanat, 
pricinile importante erau judecate în adunarea generală a nobililor mutatului, 
la porunca suveranului.  Astfel, la 6 octombrie 1462, după o jude­ită nedecisă 
între  un  nobil  din  Giuleşti  şi  un  orăşean  din  Sighet,  care  susţinea  ■ieste  frate 
de  sânge  şi  în  virtutea  acestui  fapt  îşi  însuşise  anumite  bunuri,  îgele  Matia 
dispunea  să  se  facă  „luare  de  mărturie  veridică  a  vecinilor  şi  egieşilor 
numitei  posesiuni  Giuleşti  şi  a  nobililor  şi  comprovincialilor  comi­atului 
Maramureş  în  forma  cercetării  obişnuite"  (ad  veridicam  attestationem 
dnorum  et  commetaneorum  diete  possessionis  Gyulafalve  nobiliumque 
mprovincialium  iam  dicti  comitatus  Maramarusiensis  per  formam  communis 
inquisitionis) 2 * 1 . 
Scaunul de judecată al comitatului Hunedoara s­a constituit în cadrul 
omunităţii nobiliare din valea Mureşului şi Streiului inferior, sub autoritatea 
astelanilor din Deva, comiţi ai comitatului. Iancu de Hunedoara a primit .ca 
nie cetatea Devei şi titlul de comite a fost preluat de familia sa şi legat de aici 

m 
Pop, Adunările cneziale, p. 179­195. 
ai 
Mihalyi,  236:  „in  oppido  Zygeth  in  sede  nostra  iudiciaria  pro  faciendis  causancium 
iudicio  unacum  nobilibus  terre  Maramorosiensis  fuissemus constituti".  Actul,  emis  de  comiţii 
jdislaude Wpor şi Mihai de Peşteana la 9 noiembrie 1457, a fost prevăzut cu cinci sigilii. 
*  Mihalyi,  213:  „Nos  Michel  de  Pesthyeny  comes  comitatus  et  camararius  salium 
Maramorosiensium  ac  Michael  de  Wglia,  Petrus  Gerhes  de  Zarwazzo,  Johannes  Nemeş  de 
fachysfal wa,  Sandrinusque  Balyafia  de  Iod  judices  nobilium  et  universi  nobiles  comitatus 
eiusdemMaramorosiensis memorie commendamus ...". 
87 
ftidem, 261. 

165
încolo de stăpânirea cetăţii Hunedoara. Congregaţiile comitatense şi scau 
de judecată s­au statornicit a se ţine în localitatea Bârcea din apropierea H 
doarei. Epoca Hunedorenilor este cea în care se petrece începutul osmozeii 
tre comitat şi  comunitatea nobiliară  haţegană 288 . Cele două entităţi şi­au pj 
personalitatea distinctă, fiind menţionate împreună până la mijlocul secol 
următor, chiar dacă în a doua jumătate a secolului al XV­lea în anumite a 
se întruneau în comun. Un mandat al voievodului Ştefan Băthori către CM 
comitatului Hunedoara şi „obştea nobililor acelui comitat şi districtului rfaj 
(universităţi nobilium eiusdem comitatus et districtus Haczak) face referii 
„scrisoarea  de  mărturie a nobililor comprovinciali din comitatul şi distri 
sus­numite" (literis attestationalibus nobilium comprovincialium comitati 
districtus  predictorum),  alcătuită  cu  siguranţă  în  scaunul  de  judecat! 
adunarea  generală 289 .  într­o  adunare  similară  comună  din  anul  1480  nd 
haţegani şi hunedoreni reconstituiau drepturile de proprietate ale unor nt 
din Fărcădin 290 . 
în celelalte comitate nobilii români, fie că sunt de acolo, fie imigraţi 
bucurau de toate prerogativele statutului lor. în comitatul Turda, de pili 
porunca regelui Matia, nobilii au depus mărturie înaintea scaunului de judeţ 
în  adunarea  obştească,  conform  căreia nobilii  din  Lupşa:  Nicolae,  Malj 
Ştefan au fost atacaţi de locuitorii din Baia de Arieş şi că ei sunt posesori 
drept ai celor două sate Lupşa 291 . 
Nivelul voievodal. Nobilii români din Transilvania apelau la scaunul 
judecată voievodal 292 , care se ţinea la Turda, odată cu congregaţiile nobilii 
fiind prezidate de voievod şi vicevoievod. Ca unul din cei mai mari dregăţ^ 
judecători ai regatului, voievodul se bucura de largi prerogative în cauzei 

288 
C sd n k i,  V ,  p .  2 4 8 ­ 2 4 9 .  A c e a s ta  d in   u r mă  e r a  a t â t d e   p u te r n ic ă , î n c â t  a d e se a  H a ţe g 
n u m it c o m i ta t , ia r  în  p r i ma   ju m ă ta te  a  se c o lu lu i a l  X V ­ le a  a v e a  u n  a sc en d e n t  in d isc u ta b i l a s 
H u n e d o a r e i . Pr i ma   p r e z e n ţă  h a ţe g a n ă   în  f a ţa  s c a u n u l u i d e   ju d e c a tă  h u n e d o r e a n  o   în tâ ln im n 
1 4 3 1 ,  în  p e r so a n a   An e i  Câ n d e a  d e   Râ u  d e  M o r i, d a r  e a  e ste  le g a tă  d e  u n  p r o c e s c u  u n  n o b il 
v a le a  M u r e şu lu i.  Ac es t f a p t  n u e x p r i mă   ma i  mu lt, d e câ t o  p r io r ita te  a  s c a u n u lu i c o m ita te n s.d j 
f aţă  de  ce l ha ţe gan , ro m â nesc ; apr op ierea  şi in te grar ea  ha ţe ga n ilor  în  co m ita t se  va  rea liza  mu lt 
târz iu . 
289 
Feneşan, Ohaba si Ponor, p. 187­188. 
290 
La  2 5  a pr ilie  1 4 8 0  n o b ilii c o m ita tu lu i H u n ed oar a  şi d in  H a ţe g  d e pu ne a u  m ăr tur ie  pr ii 
d r e p tu r i le  d e  s tă p â n ir e  a le  n o b il ilo r   N ic o la e ,  E me r ic ,  Fr a n c isc  ş i  A n d r e i  d e   Fă r c ă d in , a le d 
a c t e  d is p ă r u s e r ă  în   u l t i m a   in c u r s i u n e  t u r c e a s c ă   ( M a n d a tu l   v o ie v o d u l u i   Ş te f a n   Bâ t h o r i i 
o b ş tea  n ob ililo r  h u n e d o r e n i şi h a ţe g a n i d in   1 9  m a r tie  1 4 8 0 , f .l. şi c o n ce p tu l  ra p o r tu lu i  c a p it li 
din Alba Iulia cu data de 2 mai acelaşi an, pe verso, Dl. 29.849). 
291 
Minea.p. 19­21. 
292 
H e r le a ,  S t u d i i ,  p .   1 7 5 ­ 1 7 8 ;  I s t o r i a   d r e p tu l u i ,  I ,  p .  3 8 3 ;   Pa s c u ,  V o i e v o d a t u l ,' 
p. 212­213. 

166
 orice fel, inclusiv penale şi de proprietate, ca primă instanţă. Scaunul voievodal 
mcţiona ca instanţă de apel pentru cauzele nerezolvate la comitat. Mai mult, 
oievodul Ştefan Băthori a cumulat mulţi ani şi funcţia de jude al Curiei. 
Adunările nobiliare şi scaunele de judecată se ţineau în mod obişnuit la Turda, 
■şi în alte locuri, mai cu seamă reşedinţe ale voievozilor şi vicevoievozilor, 
docul taberei militare ş.a. Nobilii români din Haţeg au fost prezenţi la instanţa 
voievodală încă din timpul lui Iancu de Hunedoara, mai ales pe motivul 
împotrivirii Ia punerile în stăpânire de pe urma daniilor, apoi din ce în ce mai 
irecvent în procese legate de pământ, moşteniri, silnicii etc. în ultimele două 
ecenii ale secolului al XV­lea şi la începutul celui următor. 
Nivelul suprem 293 . La judecata regelui sau a marilor dregători ajungeau în 
pel cauzele înaintate de scaunul voievodal, de cel al comitelui de Timiş sau de 
ele ale comitatelor ţinând de Ungaria. în primă instanţă erau judecaţi nobilii 
irese bucurau de privilegiul acesta şi dregătorii importanţi. Totuşi, este de re­ 
nutfaptul că în litigii de proprietate şi aceştia se judecau în jurisdicţiile în care 
saflau moşiile în litigiu, respectând ierarhiile justiţiei. Judecăţile se ţineau de 
egulă la Buda la date fixe cunoscute, însă uneori scaunul de judecată urma iti­ 
îrariul suveranului sau al marilor judecători, inclusiv în părţile Transilvaniei. 
regulă, prezida judele Curţii (judex Curie) sau alt înalt dregător: palatinul, 
cancelarul sau vistierul, toţi reprezentând în acest caz persoana regelui. Ei for­ 
iu curtea împreună cu locţiitorii lor, cu protonotarul şi cu asesori: baroni, 
lobili,prelaţi. Sub Vladislav II nobilimea comitatensă şi­a impus reprezentanţi 
ermanenţi în forul suprem al justiţiei. Voievodul Transilvaniei şi alţi baroni 
iritoriali luau de asemenea parte la procese, în cazul în care erau de faţă. 
Dificultăţile şi costurile unui proces la Curte îl făceau să devină o întreprin­ 
rcriscantă pentru nobilii săraci. Mai frecvent erau prezenţi nobilii „aleşi", cu 
ie şi funcţii, sau cei care se bucurau de protecţia sau rudenia unor funcţionari 
lîCurţii (d. ex. nobilii din Râu Bărbat şi Sălaşu, care aveau membri de familie 
la cancelaria regală). 
5. Instituţii. Pe măsură ce intrau mai profund în contact cu mecanismul 
tiţiei oficiale nobilii români apelau la instituţia avocatului (procurator). La 
iceput erau maghiari, apoi chiar ridicaţi din rândurile lor. Aceştia erau con­ 
sumaţi într­un act în urma declaraţiei formale în faţa locului de adeverire, pe ta 
căruia erau împuterniciţi să­i reprezinte în faţa instanţelor şi locurilor de 
adevirire. în funcţie de avere şi de dificultatea pricinilor diferea şi numărul şi 
alitatea avocaţilor angajaţi. Ambrozie de Dolha, de pildă, într­o pricină cu alţi 
«mureşeni la Curte îşi angaja ca avocat pe magistrul Benedict de Peczel, 
care mai înainte fusese avocatul mamei regelui cu ocazia confiscării moşiilor 

m 
Timn,Recksgeschichte, p. 649­682. 

167
■h 

sale  pe  motiv  de  fratricid 294 .  La  rândul  său,  voievodul  Mihai  de 
(wayuoda  wolachalis)  îşi  angaja  ca  avocaţi  mai  mulţi  nobili  şi  ele 
înaintea  conventului  din Cluj­Mănăştur.  Dintre  avocaţii români  menţionămf 
magistrul Petru de Bârsău, angajat chiar de conventul din Cluj­Mănăştur,pec^ 
din  Mărgău:  Vasile  Vaida,  Badan  Vaida  şi  fiul  său  Gheorghe,  pe  Zahariai 
Ladislau Olah de Peştiş, Ioan Vitez de Galaţi, Mihai Pop de Peşteana.LadisW 
de  Băieşti,  Nistor  de  Paroş,  Ladislau  Olah  de  Râu  Bărbat,  Gheorghei 
Ruscova, Ioan Diacul de Mihălinţi. 
Conflictele dintre nobili nu ajungeau întotdeauna în faza finală, a ju în 
faţa  instanţelor  de  judecată.  Părţile  ajungeau  uneori  la  înţelegere  (coi 
sitio), fie din proprie iniţiativă, fie la mijlocirea unor vecini, rude sau lainttj 
venţia unui mare degător etc. Condiţiile înţelegerii prin arbitri erau stabilite) 
faţa instanţei sau a locului de adeverire, hotărârea acestora era inatacabilă şii 
consemna  de către  forul  de  judecată  ca  sentinţă  finală 296 .  Uneori  Iancuînsiţ 
intervenea spre a­şi obliga familiarii în conflict să pună pace. La 2 martie \4\ 
nobilii  Ladislau şi alesul Nicolae de Bizere pun capăt în faţa capitlului dl 
Arad unui îndelungat conflict patrimonial „prin împăciuirea mai multor nobi 
cinstiţi şi îndeosebi a măritului şi puternicului domn Iancu de Hunedoarag 
vernatorul  regatului  Ungariei" 297 .  Scaunul  bănăţean  uza  frecvent  de  proceda 
arbitrilor  (viri  probi)  pentru  litigiile  patrimoniale 298 ,  de  regulă  opt,  aleşi| 
jumătate  de  fiecare  parte.  în  Maramureş  apar  şi  12  arbitri  „bărbaţi  cinstiţi 
pricepuţi"  (duodecim  viri  probi  et  conscientiosi) 299 ,  alteori  numai  6  „noi 
cinstiţi  (aleşi)  cu  voia  ambelor  părţi"  (probos  nobiles  ex  ambarum  parai 
voluntate) ia) , dar şi 8 „bărbaţi nobili şi cinstiţi aleşi în mod egal de părţi"^ 
probi et nobiles viri per ipsas partes equaliîer electi)^ 1  sau numai patru 302 . 
De multe ori învoiala era preferabilă ambelor părţi dificultăţilor susţinu 
unui proces la Curte. Unele documente mărturisesc chiar o asemenea mo 
vaţie, precum cel din 6 februarie 1471, cuprinzând înţelegerea privind 1 

294 
M i h a ly i,  2 8 5 . 
295 
Jako, Kmjk, 1,2131, actul din 19 ianuarie 1474. 
296 
Istoria dreptului, I, p. 419­420. 
297 
P e s ty ,  S z d r e ' n y ,  I I I ,  6 2 :  „ d e  c o m p o s it i o n e   m u l t o r u m   p r o b o r u m   v i r o r u m   e t  s p e c ia 
magnifici et potentis Johannis de Hwnyad regni Hungarie gubernator". 
298 
lb id em ,  I I I , 6 3 , a c tu l  d in  14  a u g u st 1 4 4 8 , Ca r a ns e be ş.  în   lip sa  s ig i liulu i  p r o p r iu a ld isl 
t u lu i,  a c tu l  a  f o s t î n tă r i t c u   s ig il iil e  a   pa tr u  n o b il i  a se s o r i:  B o g d a n   d e  M â t n ic ,  M ih a i  B o b d 
M ă c ic a ş,  Ni c ol a e  de  Na c z a  şi  Va le ntin de Mă gura . 
299 
M i hal y i,  218 . 
300 
lbi de m ,  3 0 3 ,  a c t ul  di n   2 7 se pte mb ri e  1 4 7 4 a l  sc a u n ul ui   de  j u de c a tă  a l  c o: 
M a ra mu re ş . 
301 
lbide m,  310,  a c tul  c onve ntului din  Le le s din  22  n oie mbrie  1476 . 
302 
Pesty,  Szdre 'ny ,  111,93. 

168
BreCuhea  şi  Bocicoiel.  Una  din  părţi  renunţă  la  oprelişte  „voind  să  cruţe 
iboselile  şi  cheltuielile  părţilor"  (ipsi  parcere  volentes  parcium  fatigiis  et 
expensis) m . 
4. Privilegii şi imunităţi.  Pentru merite  deosebite, unii nobili români au 
ţinut protecţie regală, ceea ce obliga autorităţile locale să intervină în apăra­ 
\persoanei, drepturilor şi averilor lor legiuite, împotriva oricăror atentatori. 
iislau V porunceşte autorităţilor comitatului Maramureş să­i apere pe nobilii 
in Bilca în şapte din posesiunile lor contra nobilului Ioan de Domneşti 
Fiindcă pe reclamanţi, împreună cu posesiunile lor pomenite, cu drepturile de 
îtăpânire şi cu lucrurile şi bunurile de orice fel drepte şi legiuite le­am primit 
ibsub apărarea şi tutela noastră specială" 304 . Omniprezentul Ambrozie de 
iha, aflat alături de rege în campania din 1467, obţinea aceeaşi favoare 305 . 
rotecţia suveranului nu presupunea eludarea legii, dar obliga autorităţile să fie 
ibăgare de seamă la drepturile celui în cauză. Atât actul comitatului, cât şi 
aţia capitlului din Oradea despre o ascultare de martori privindu­1 pe dolhean 
snţionau expres faptul că el beneficiază de protecţia regală 306 . O relaţie mai 
fin desluşită cu familia Gereb o avea preotul nobil Stoica de Valea Dâljii, pe 
«Petru Gereb de Vingard îl încredinţa autorităţii mamei sale, Sofia, mătuşa 
gelui, spre a­1 apăra de orice uzurpatori, mai cu seamă de fraţii Cândea de 
li de Mori. Potentatul de la Curte îi comunica mamei sale faptul că popa 
îtoica şi fratele său Cândreş au fost luaţi împreună cu fiii şi fiicele lor şi ceilalţi 
Iţicopărtaşi, cu toate posesiunile, bunurile şi drepturile lor sub protecţia şi 
lela specială a regelui, care a însărcinat în acest sens şi pe comiţii şi castelanii 
medoarei. Protecţia regală nu pare să­i fi impresionat prea mult pe Cândeşti, 
tfel­au încarcerat pe popă în cetatea Haţegului, devenită practic proprietatea 
lor,unde l­au şi omorât, provocând familiei şi daune materiale 307 . 
Chiar  dacă  nu  se  invocă  „tutela  specială",  Iancu  şi  Matia  interveneau 
idesea la autorităţile locale în favoarea unor nobili români, spre a li se face 
K 
Mihalyi, 294. 
m 
lbidem, 235: „quia  nos  ipsos exponentes  simul cum  pretactis  ipsorum  possessionibus et 
iuribus possessionariis rebusque et bonis quibusvis iustis utputa et legitimis in nostram regiam 
recepimus patrocinium et tutelam specialem..."; actul din 29 august 1457, Viena, în aceeaşi zi cu 
privilegiile pentru districtele bănăţene. 
305 
Actul din 2 noiembrie, 1467, Sighişoara (Mihalyi, 279) către autorităţile comitatense este 
iatdeunul similar din 31 decembrie 1467, Braşov, către corniţele Maramureşului Pavel 
mm\(lbidem,2iO). 
,  M  Vezi actul comitatului din 23 februarie 1468, Sighet (Mihalyi, 282) şi al capitlului din 
Oradea,din 12 martie 1468 (Ibidem, 283). 
m 
Izvoare Haţeg, 1,288, scrisoarea lui Petru Gereb din 10 iunie 1472. La începutul anului 
179 fiii popii reclamau crima şi jaful, petrecute cu ceva timp în urmă, la vicevoievod, care 
dona anchetă. Capitlul din Alba Iulia constata că faptele fuseseră săvârşite de Mihai Cândea, la 
«tigareatatălui său, Ladislau Cândea de Râu de Mori (Dl. 32.391). 

169
dreptate  sau  a  fi  protejaţi  de  autoritatea  publică  în  faţa  unor  potrivnici  na 
puternici. Acesta e cazul lui Ladislau de Râu Bărbat cu rudele sale la 1459 3Qt j| 
lui Petru Gherheş de Sarasău la 1460, în cazul căruia sunt amintite „eforturi! 
cheltuielile şi oboselile multor războaie" la care a participat 309 . Bărbătenii obţi 
la 1476 intervenţia regală la voievod pentru urgentarea judecăţii cu duşma^ 
lor tradiţionali, Cândeştii de Râu de Mori, care deţineau cu puterea mai mul 
posesiuni ale lor 310 . Autorii acestei înalte protecţii sunt desigur Ladislau Olahi 
Ştefan Olah notari la Curte, ambii din Râu Bărbat. Nobilii Sărăciri şi Ioani 
Sălaşu obţineau la 1473 iertarea regală (gratia), pare­se, pentru un omorinvi 
luntar 311 , având de asemenea un om la Curte. 
Pentru  merite  excepţionale,  regele  acorda  nobilului  imunitatea  juriM 
care consta fie în dreptul imunitarului de a dispune liber de jurisdicţia asupj 
supuşilor  de  pe  domeniul  său 312 ,  fie  în  sustragerea  sa  de  sub  jurisdicţ 
instanţelor  teritoriale  şi  subordonarea  directă  judecăţii  regale 313 .  Datori 
bravurii arătate în lupta de la Baia, nobilul Coroi de Onceşti, cu fiul său Ioan 
alţi nouă maramureşeni, împreună cu moşiile şi bunurile lor, sunt scoşi „pe va 
de sub judecata şi orice putere şi jurisdicţie a comiţilor, vicecomitilor şi juzil 
nobililor  comitatului  Maramureş" 314 .  Tot  pentru  merite  deosebite  „din  grai 
specială şi din plinătatea puterii regeşti", nobilul Iacob Gârlişteanu, vicebaij 
de Jajce, locuitor în Caransebeş, a fost trecut de sub jurisdicţia autorităţii oraş 
neşti sub aceea, următoare ierarhic, a banilor de Severin 315 . 
5. Statutul persoanelor nobile injustiţie. Poziţia persoanei în justiţia femj 
lă era determinată în chip decisiv de apartenenţa sa la clasa feudală 316 . Conj 
rărea acestui statut reprezintă tocmai obiectul întregului capitol de faţă şi < 
aceea nu vom stărui asupra lui, ci doar asupra capacităţii de exercitare a drept 
rilor juridice în funcţie de vârstă şi sex. Conform dreptului nobiliar, barba) 
308 
I b i d e m ,  1 ,2 0 8 . 
309 
Mihalyi, 251. 
3]0 
Csdnki, V,p. 156. 
311 
Izvoare Haţeg, 1,293, actul din 5 septembrie 1473, cu multe lacune. 
312 
V. mai jos 4.2.6.7. Nobilul român ca judecător. 
313 
Istoria dreptului, I, p. 244. 
314 
M ih a ly i,  2 8 9 . I mu n i tar ii su n t I oa n  f iu l  lu i Co r o i, M in a i d e  Pe tr o va ,  M ih a i N a n  d e  Sla tq 
Pe tr u  L e u c ă   d e  V a d , I o a n  M ic le a   d e  Şu g a ta g ,  Pe tr u  d e   Be r b e şti , Si m io n   Po p  d e  U g le a ,  L u p şa i 
Be r be şti , Ş te ţc u  d e  Fer eşti şi  Gh e o r g he  O a n c ea  d e   On c eş ti.  A c tu l îi n u m e şte  „f ra ţi"  a i lu i  Co n 
d ar  ter m e n u l n u  se  r efe ră  la  c o p ăr ta ş i, c i p r o ba b il la  o  f or ma ţ iu n e   m ilita ră  d in  ca r e  fă c u ser ă  p a 
cei 10 în lupta de la Baia. 
315 
Pe s ty ,  S z o r en y ,  I I I ,  9 5 ,  p r iv ile g i u l r e g e lu i  M a tia   C o r v in  d i n   8  m a i 1 4 8 7 ,  Ş o p r o n : j 
gratia nostra speciali et regie potestatis plenitudine". 
316 
„I n e g a lita te a  su b ie c ţilo r  d e  d re p t  d u p ă  a p ar te ne n ţa  d e  c la să  a  f o st o  tr ăsă tur ă  ese n ţia l 
dreptului feudal" (Istoria dreptului, I, p. 475) 

170
 lăla  vârsta  de  24  de ani  şi  femeile  până  la  16  se  aflau  în  etate  imperfectă 
letoî  imperfecta)  de exercitare a drepturilor în justiţie. începând cu vârsta de 
li  (12  după  Tripartit)  băieţii  şi  12  ani  fetele  se  intra,  din  acest  punct  de 
fere  în aşa  numita „vârstă  legitimă"  (legitima aetas), în  care subiectul căpăta 
Sptat, cu vârsta,  diferite capacităţi  de exerciţiu în  justiţie.  De  pildă,  băieţii, 
iîntâi puteau  porni procese şi  angaja avocaţi,  la  16 ani puteau încheia conte 
cu  privire  la  datorii  şi  zălogiri,  la  18  contracte  privind  aurul,  argintul  şi 
ebunuri  mobiliare,  la  21  capacitate  totală  de  a  vinde,  schimba  şi  înstrăina 
orice bunuri 317 . 
Legile  feudale  consacrau  în  mod  unanim  inferioritatea  juridică  a  femeii 
bile, întemeindu­se pe conceptele religiei creştine şi pe constatarea unei 
iţii naturale de slăbiciune şi uşurinţă de cuget  (animi levitas).  Aşa se face 
fetele necăsătorite, chiar majore fiind, nu­şi puteau exercita în toate cazurile 
epturile legitime, atâtea câte erau. De pildă, ele nu aveau capacitatea de a 
tcheiacontracte, prin care ele, moştenitorii sau fraţii lor ar fi fost păgubiţi şi, 
xceptându­le pe văduve, de regulă nu prea apar în justiţie în persoană, ci prin 
tutorii sau soţii lor. 
6.1nfracţiuni şi pedepse.  Pentru vini grave ca  necredinţa, apostazia, omuci­ 
Bea,mutilarea  gravă,  nobilul  îşi  putea  pierde  averea  şi  chiar  capul.  Aşa  s­a 
âmplat cu puternicii nobili din Bilca (Bereg), care îşi pierdeau moşiile din 
sg şi Maramureş în urma unui proces capital cu nobilii din Ujhely, ţinut la 
a în ianuarie 1462 318 . Ei nu şi­au pierdut însă şi nobilitatea, deoarece apar 
acte şi în anii următori. La fel s­a întâmplat cu alesul Ambrozie de Dolha, 
sit ucigaş al fratelui său copărtaş Ostaş de Sarasău. Moşiile sale au fost 
bnatede rege mamei sale Elisabeta 319 , în virtutea vechii rânduieli, conform 
Sreia Maramureşul, Beregul şi alte ţinuturi din zonă constituiau apanajul 
jinelor Ungariei. Patru ani mai târziu, în februarie 1469, după ce revenise în 
îţiaregelui, Elisabeta îi restituie acele moşii prin donaţie 320 . La fel a păţit, tot 
intru uciderea unui nobil, mai sus­pomenitul Ludovic Fiat de Armeniş, şi el 
forit al Curţii. Pentru mutilare gravă, fiindcă i­a obligat să­şi scoată ochii 
iul celuilalt pe doi ţigani  (duos Egiptiacos sive pharaones quos w lgari 
sermone czyganos vocant)  prinşi pentru furt, Ioan Arca de Densuş şi­a pierdut 

I Ibidem, p. 490; Tripartitum, P. I, Tit. 111. 
n t 
Ibidem,  257,  actul  regelui  Matia  din  25  ianuarie  1462,  Buda,  prin  care  dăruieşte  mamei 
ile  Elisabeta  cele  două  părţi  din  posesiunile  condamnaţilor,  care  i­au  revenit  în  calitate  de 
judecător. 
m 
Ibidem,m. 
520 
Ibidem,  286,  actul  din  16  februarie  1469,  Buda,  cu  menţiunea  Commissio  propria 
ţmitricis domini regis. 

171
toate moşiile din comitatul Hunedoara şi din Transilvania, donate de reg 
Barnaba Belai, banul Severinului 321 . 
Pentru aceste vini, nobilul, dacă se socotea nevinovat, putea să se dezi 
văţească prin jurământ împreună cu 50 de nobili. Astfel proceda în faţa sen 
lui de judecată al Maramureşului Gheorghe şi Mihai de Onceşti, fiind a^ 
de uciderea unui locuitor din Rodna 322 . Dacă era dovedit de omucidere îşi 
tea răscumpăra capul plătind homagiul celui ucis urmaşilor sau rudelor sal 
7. Nobilul român ca judecător. După normele medievale, nobilul pos 
exercita în acelaşi timp şi jurisdicţia asupra iobagilor, slujitorilor fără pămâ 
nobililor  condiţionări  aflaţi  în  cuprinsul  posesiunii  sale 323 .  Nobilii  pu 
judeca orice fel de pricini cu excepţia furtului, tâlhăriei şi faptelor de siln 
care reveneau instanţelor publice, comitatului ca primă instanţă. Obştean 
Iilor ardeleni obţinea de la voievod încă la 8 mai 1342 o confirmare a drepl 
de judecată asupra „iobagilor şi slugilor lor fără pământ vieţuind pe mo 
lor"  (jobagiones  et  famulos  ipsorum  impossessionatos) 324  în  toate  caii 
exceptând  cele trei  delicte  majore,  reînnoit la 6 noiembrie 1365 325 .  Stăpâni 
judeca angajaţii plătiţi, castelanii, dregătorii, familiarii chiar fiind de con 
nobilă,  desigur,  după  norme  privind  această  categorie.  Decretele  regalţ 
perioada următoare confirmă periodic dreptul său de judecată, ceea cefaj 
nează că acesta reprezenta o prerogativă general admisă în întreg regatul^ 
mult, începând tot din secolul al XlV­lea, apar privilegiile de „dreptul p 
şului" (ius gladii), care acordă dreptul de judecată şi în delictele majorei 
nobili  şi  comunităţi  libere.  Prin  acordarea  acestui  privilegiu,  altfel  sa 
imunităţii juridice,  justiţia nobiliară depăşea  excepţiile menţionate  mar'si 
putea aplica pedeapsa  capitală. De acest drept au beneficiat Ioan Cândfl 
Ladislau Cândea de Râu de Mori începând cu anul 1462, pentru moşiile la 
Transilvania şi Ungaria 326 , probabil şi alţi fruntaşi ai nobilimii române. I 
Nobilul român aparţinea,  din  acest punct  de  vedere, altei tradiţii,  ani 
celei cneziale. El putea să aibă toate drepturile de judecată în satele obţa 
aiurea prin donaţie, dar nu în cele stăpânite după dreptul cnezial, fie aia 
proprii confirmate, fie donate şi ele. Rezolvarea problemei suprapunerii a 

321 
Pe s ty ,  Kr a sso ,  III ,  p . 3 5 5 , a c tu l  re ga l d in  1  iu lie  1 5 0 4 .  L a  p u n e rea  în  s tă p â n ir e  s­ a m 
c e l d e p o se d a t c u   me m b r ii  a i f a m ilie i, r u d e le  sa le ,  p o te n ta ţi i U n g u r  d e   Nă d ă ş t ia  ş i  M u ş in e a 
D e n s u ş . 
322 
Mihalyi, 342. 
323 
C e a   m a i  a m p lă   p r e z e n ta r e ,   la   P r o d a n ,  I o b ă g ia ,  I ,  p .   1 0 4 ­ 1 2 9 ,  c a p .  I V .  J u d e c 
io b a g u lu i  —  M o ş te n ir e a  lu i ;  I s to r ia   d r e p tu lu i ,  I ,  p .  3 8 2 ;  H e r le a ,  S tu d ii,  I ,  p .  1 8 2 ­ 1 8 5 .  { 
324 
DIR. C, veac XIV, IV, p. 85,601. 
325 
D R H.  C,  XI I , 438 . 
326 
Izvoare Haţeg, 1,218. 

172
 tului de judecată al stăpânului, indiferent de provenienţa lui, peste cel al obştii 
aservite este, ca şi cea a justiţiei cnezilor în acelaşi domeniu, practic imposibil 
e reconstituit în detaliile sale. Ceea ce rezultă cu destulă claritate din exami­ 
larea documentelor este faptul că nobilii români administrează în continuare 
justiţia iobagilor lor români după vechile cutume cneziale. Ei nu dispun în 
cest domeniu, la modul practic, de toate  prerogativele pe  care le acordă 
gislaţia şi practica celorlalţi nobili din regat. Situaţia era şi mai complicată în 
privinţa slujitorilor lor de condiţie liberă, familiari nobili chiar, în care sunt 
nevoiţi a recurge la autoritatea regală. Aşa, spre exemplu, nobili din 18 sate 
naramureşene, reprezentaţi de Mihai Tatul de Ialova, obţineau de la regele 
/ladislav I la 30 martie 1444 jurisdicţia deplină asupra supuşilor şi familiarilor 
lorposesionaţi din tot cuprinsul regatului 327 . Data târzie a acestui privilegiu, în 
raport cu reglementările citate mai sus, exprimă, în opinia noastră, destul de 
limpede faptul existenţei unei diferenţe specifice între nobilii români şi 
ibilimea regatului şi în acest domeniu. Raporturile reziduale de tip cnezial, 
azate pe cutumă, provocau nobililor români dificultăţi în raport cu supuşii şi 
subalternii lor, care în unele cazuri, ca al Maramureşului de pildă, necesitau 
recurgerea la autoritatea privilegiului regal, pentru a li se întări prerogative de 
mult încetăţenite în statutul nobililor „adevăraţi". 
Acest drept de judecată, în cazul nobililor români reprezintă la început o 
translaţie a prerogativelor jurisdicţionale ale cnezului, care iniţial au fost legate 
ie posesiunea pământului. Prin pierderea stăpânirii libere a pământului (domi­ 
nium), cnezul rămânea doar cu funcţia (honor), care presupunea şi atribuţii 
iidecatoreşti. Faptul că multă vreme nobilii şi cnezii au stat alături în scaunele 
le judecată confirmă încă o dată acest lucru. Translaţia n­a fost tocmai liniară, 
tfe justiţia cnezială şi cea nobiliară nu există o identitate perfectă. Foştii cnezi 
idevenit nobili atât în satul lor, cât şi în sate care n­au fost vreodată posesiuni 
cneziale. Atunci intervine actul regal care reglementează situaţia în acord cu 
practica dominantă existentă în regat. 
Ca  judecător,  nobilul  român  intra  în  componenţa  instanţelor  oficiale  pre­ 
îentate mai  sus, ca jude (iudex nobilium, kraynik), ca jurat sau asesor, notar sau 
hiar  preşedinte  al  completului  respectiv.  Banii,  comiţii  şi  locţiitorii  lor, 
castelanii,  voievozii nobili ca oficiali ai stăpânilor de mari domenii prezidau, în 
virtutea funcţiei şi scaunele de judecată de la nivelele respective (a se  vedea 
inexa II.  Lista dregătorilor). Juzii nobililor erau aleşi de către comunitatea 

52 7 
Dl.  62.826.  Oferit  cu  generozitate  de  colegul  M.  Diaconescu,  căruia  îi  mulţumim  şi  pe 
această cale.  Sunt  menţionaţi nobilii din Dolha,  Bedeu, Domneşti, Săpânţa,  Uglea, Drăgoieşti, Lip­ 
ceni,Apşa,Sarasău,  Iapa,  Slatina,  Biserica  Albă,  Vad  (Farkasrew),  Fereşti,  Giuleşti,  Vad  (Rew), 
fârnova  şi  Ialova.  O cercetare aprofundată  ar  putea lămuri de ce  numai  aceşti nobili  din  mulţimea 
maramureşenilor au căpătat privilegiul şi ce antecedente l­au generat. 

173
nobilă,  pe  durata  de  un  an şi aveau  cele  mai importante atribuţii în justi 
locală.  în  Maramureş,  în  număr  de  patru,  sunt  cu  toţii  români  în  interj 
1440­1514, la fel cu cei din Banat. Aici fiecare district privilegiat avea un ji 
sau cu numele vechi: crainic, cel din Caransebeş având rol preeminent. Crai 
se numeau şi subalternii voievozilor împărţitori de dreptate din zona munţi 
Apuseni. în comitatul Hunedoara juzii erau în număr de doi, dar nobilii roa 
au ajuns târziu la această funcţie, datorită integrării lente a districtului hatel 
Despre juraţii scaunelor comitatense nu se cunosc detalii şi chiar despre cei 
la scaunul voievodal se ştie puţin. La 2 aprilie 1497 la scaunul voievodali^ 
nit la Turda, participau între alţii ca judecători voievodul Bartolomeu Dnj 
alesul  Petru  Tarnok  de  Măcicaşu,  ban  de  Severin,  proprietar  în  comitj 
Hunedoara,  alesul  Petru  Desy  de  Iclod 328 .  în  aceeaşi  calitate  tot  pe  atoni 
amintit şi Mihai Kendefi 329 . 
în procesul justiţiei nobilul mai participa activ şi în alte calităţi: de mari 
arbitru şi om regesc. Cauzele dezbătute în scaunele de judecată de la toate nil 
lele utilizau desigur şi probaţiunea  cu martori,  nobili sau nenobili,  cele do 
categorii având, cum se ştie, greutate diferită în instanţă. în subsidiar, aminti 
aici faptul că actul de la 1366 introduce discriminarea în rândul cnezimiitc 
mai în privinţa calităţii de martor în justiţie, echivalând numai pe cnezii conf 
maţi în posesiune cu nobilii. De regulă, martorii sunt anonimi, rar menţionaţi 
acte.  în schimb,  ascultările de  martori  poruncite de  o instanţă superioară,, 
adunarea obştească" (per modum proclamate congregationis) aveau un caia 
ter solemn şi o putere probatorie aproape de neclintit, fiind consemnate detaii 
în actele întocmite. în principiu, fiecare membru al adunării depunea martori 
în realitate actele nu consemnează decât o parte, fie şi preponderentă a pârtii 
panţilor.  Ca  intervenienţi  sau  arbitri  aleşi  (probi  nobiles  viri)  ei  contribui 
adesea la împăcarea părţilor sau chiar luau o decizie în litigiu, la carepM 
conveneau  dinainte  să  se  supună.  La  aplicarea  sentinţelor  instanţa  desemi 
factor executor, omul regesc sau, după caz, voievodal, (homo regius, ­ wayn 
dalis),  care  săvârşea  porunca  la  faţa  locului  (punerea  în  stăpânire,  partaj 
chemare la judecată etc.) în prezenţa omului de mărturie al locului de adeverii 
(în Maramureş, conform obiceiului specific al comitatului în locul capitulam! 
participa un membru al scaunului de judecată, de regulă un jude). Aici era 
convocaţi vecinii şi megieşii, toţi cei interesaţi, precum şi alţi comprovincial 
oficiali, trecuţi cu numele în actul relatoriu pentru a­i da şi mai multă greutaj 
ca act public. 

328 
W D, I I/IV, p. 16­18. 
329 
J. Kemeny, Diplomatarii Transylvanici Supplementum, V, f. 219a­253 (Mss. 1 
Cluj­Napoca).
 Elementele  nobiliare  implicate  în  actul  de  justiţie  de  la  nivelele  superioare 
forului dominai trebuiau să îndeplinească anumite calităţi social­morale şi inte­ 
rtuale  strict  obligatorii:  prestanţă,  avere,  experienţă  de  viaţă  publică, 
:unoaşterea legii, dar şi a dreptului consuetudinar românesc, cunoaşterea limbii 
naghiare,  a  celei latine,  etc. Dacă  urmărim  pe  juzii  nobililor  din Maramureş 
aupe/iomo  regius  din  Haţeg,  vom  constata  că  ei  erau  aleşi  şi  numiţi,  de 
regulă,dintre familiile fruntaşe ale celor două provincii. 

4.2.7. Problema confesională; patronatul bisericilor 
Confesiunea a constituit un factor definitoriu al omului medieval în gene­ 
il,al statutului său social. De aceea, conturarea profilului religios al nobilimii 
româneşti  reprezintă  o  etapă  majoră  a  cercetării  noastre,  însă  deloc  uşoară. 
mersurile istoriografice s­au lovit până acum nu doar de dificultăţi de ordin 
ibiectiv, ci şi documentar. Izvoarele, aproape în totalitate de provenienţă ofi­ 
:ialăşi catolică, nu sunt destul de explicite într­o problemă atât de delicată din 
mnctde vedere oficial şi personal. Studiem, apoi, cazul elitei unui popor orto­ 
n subjugat, care încerca a se salva ca stare socială în cadrul unui stat străin 
Bolic, investit cu misiune prozelită şi de cruciadă în zona carpato­balcanică. 
ttpă cum a demonstrat recent Şerban Papacostea, ofensiva catolicismului 
imită la începutul secolului al XIH­lea a jucat un rol decisiv în procesul de 
hilare a clasei feudale a românilor din cuprinsul regatului ungar şi a institu­ 
orsale. Asimilaţi uneori cu păgânii, decretaţi iniustipossessores, „schisma­ 
i" români au ajuns ast fel în  loc nu numai  locuitori de  rang inferior ai 
gatului, dar chiar proscrişi, la discreţia poftelor feudalilor maghiari. în mod 
se,în asemenea împrejurări, elitele dispar violent ori prin asimilare rapidă, 
ta ce s­a şi întâmplat în regiuni vaste dintre Carpaţi şi Tisa în secolele 
Q­XIV,îndeosebi în Câmpia Tisei, Câmpia Transilvaniei şi văile Someşului 
şi Mureşului.Desigur, la mijlocul secolului al XV­lea ne aflăm într­o altă fază a 
acestui 
proces.  Starea de  anarhie  a regatului  ungar după dispariţia  lui  Ludovic de 
njou  şi  mai  cu  seamă  pericolul  extern  reprezentat  de  Imperiul  Otoman  au 
edificat  considerabil  elementele  ecuaţiei  interne  a  acestui  stat,  obligat  să 
Mizeze toate forţele sale active pentru supravieţuire. împrejurările au impus 
fel o relaxare a conflictului religios intern, la care s­au adăugat efectele deci­ 
iConciliului  de  la  Florenţa,  care  conferea legitimitate  confesiunii  răsăritene. 
itfel că putem constata în cadrul nobilimii româneşti chiar o diversitate con­ 
sională, în funcţie de regiune şi de nivelul social, în condiţiile unui statu­quo, 
pe care periodicele răbufniri prozelite n­au reuşit să­1 modifice în mod esenţial. 
Pentru epoca studiată izvoarele ne confirmă existenţa unei nobilimi româ­ 
şti colorate din punct de vedere confesional: ortodoxă, catolică şi oscilând 

175
între  cele  două,  pe  linia  unirii  florentine.  Referirile  explicite  la  ritul 
pomeniţi sunt rarisime, de cele mai multe ori aspectul confesional fiind disj) 
lat sub expresii generale. Să comparăm, spre exemplu, două referiri la căsâi 
din  Haţeg,  relativ  contemporane.  Ioan  More  de  Pâclişa,  provizorul  moşi 
haţegane  ale  Cândreştilor,  s­a  căsătorit  cu  Caterina  de  Cârneşti  ritu  son 
Romane ecclesie 33 °, pe când în cazul căsătoriei Neagăi de Râu Alb cu iobaj 
Ştefan de Băieşti se menţionează iuxîa ritum sancte matris ecclesie, o fora 
perifrastică  menită  să  acopere  evident  confesiunea  răsăriteană  a  soţilor.! 
astfel  se  ocoleşte  cu  grijă  vreo  referire  explicită  la  rit  în  cazul  mărturii 
judiciare depuse sub jurământ pe cruce de nobilii comitatului sau districtul 
între  care se  găsesc  uneori chiar preoţi  ortodocşi nobili,  deşi este  de laşi 
înţeles  că preotul  oficiant  este  catolic.  Nobilii  bănăţeni  depuneau jurămân 
chiar în biserica minoriţilor din Caransebeş, unde se pare, se desfăşurau eh 
unele dintre adunările lor. 
împărtăşirea confesiunii catolice constituia o condiţie fundamentală a apj 
tenenţei la starea nobiliară. Decretele regale nu se mai ocupă de acest aspe 
tocmai fiindcă este în afara oricărei discuţii. Totuşi, periodic şi cu trimitere 
anumite regiuni sau cazuri individuale, alte acte regale oferă desluşiri despre 
problemă deloc simplă şi liniară. Situaţia Banatului este una semnificativă^ 
acest punct de vedere, pentru situaţia întregii feudalităţi ortodoxe din regal 
ungar. Aşezământul (constitutio) lui Ludovic de Anjou, emis la cererea fh| 
ciscanilor din Banat, contemporan cu cel din 1366 privind cnezii şi nobilii(j 
Transilvania, era la fel de drastic şi nu lăsa loc niciunui echivoc: „nici un$ 
decât numai cel care e adevărat catolic şi care cultivă cu fidelitate credinţa] 
care o ţine şi o mărturiseşte biserica romană poate să să păstreze şi să poseţj 
stăpâniri cu titlu nobiliar sau cu titlu cnezial..." 331 . Acest act de persecuţii 
fost reiterat, amplificat şi extins şi asupra Haţegului în anul 1428 de ca 
regele Sigismund 332 în favoarea franciscanilor din Chery, Caransebeş, Haţeg] 
Orşova şi privind pe românii din districtele respective, depăşind pe cel J 
1366, referitor, se pare, doar la districtul (Caran)Sebeş. Actul prevedea inia 
dicţia proprietarilor, fie cu drept nobiliar, fie cnezial, de a ţine preoţi ortodoq 
pe moşiile lor, sub pedeapsa confiscării lor 333 . Castelanii din Caransebeş ta 
330 
Dl. 29.865, actul capitlului din Alba Iulia din 24 iulie 1489. 
331 
DRH.C, voi. XIII, 5: „Nullus alter nisi vere catholicus et fidem quam romana tem 
profitetur ecclesia fideliter collens possessiones aliquas sub titulo nobilitatis aut subtil 
keneziali tenere posset et conservare" (Prezentat şi comentat de Papacostea, Geneza stătu 
p. 86­87). 
332 
I g n a ţi u  Ba tth y â n ,  L e g es   e c c les ia s tic a e  r eg n i  Hu n g a r ia e  e t  p r o v in c ia r u m  a d i a ce n ţi 
II I, Cl audi opol i, 1827, nr . XCII . 
333 
Ibidern:  „nullus nobili um vel  keneziorum ipsius distric tus de  Se beş int ra  t ermi nos 
li mit e s e ius de m  .. . pr e s bi te ros  sc his ma t ic os  se u  pr e s byte r u m sc his ma t ic u m al ic ubi i n  d 

176
miau să aresteze şi să deposedeze de bunuri pe toţi preoţii ortodocşi prinşi în 
irisdicţia lor. Căsătoriile între catolici şi ortodocşi erau interzise, sub pedeapsa 
trderii bunurilor în favoarea castelanilor din Caransebeş, fiind permise numai 
cazul convertirii prin botez la catolicism. Sub aceeaşi pedeapsă se impunea 
„fiecare nobil şi cnez, ba chiar ţăran, să­şi boteze copiii la preoţi catolici şi 
dla ortodocşi" şi se interzicea oricărui preot ortodox din cuprinsul regatului 
boteze pe cineva din districtul Sebeş. Aceeaşi prevedere se extindea şi 
îpradistrictelor Haţeg şi Mehadia 334 . Cei botezaţi catolici, dacă ar fi desco­ 
fiţică s­au convertit ortodocşi, să li se confişte de castelani toate bunurile 
mişcătoare, iar de ar fi nobili sau cnezi, să li se ia moşiile pe seama regelui. 
ui a fost reconfirmat de către Matia Corvin în anul 1478 la solicitarea ace­ 
loraşi franciscani. 
Prevederile actului sunt extrem de drastice şi vizează catolicizarea forţată, 
mijloace inchizitoriale. Efectul lor practic nu trebuie totuşi exagerat: con­ 
ictele interne şi primejdia otomană au lăsat prozelitismul în plan secund, iar 
mtru celelalte provincii ale regatului cu nobilime românească nu sunt cu­ 
noscute dispoziţii atât de drastice 335 . Nicidecum însă nu trebuie minimalizate. 
fensiva catolică contra „schismaticilor" era o realitate constantă, exprimată 
petat în actele papale, în pofida unirii florentine. Expediţia misionară a lui 
andeCapistrano din anii 1455­1456 din Banat şi Hunedoara, sprijinită şi de 
Sţul secular, a avut obictive antiortodoxe şi de convertire, chiar împotriva 
[or ce acţionau pe linia unirii religioase şi nu şi­a temperat zelul agresiv, 
cât atunci când sultanul se afla sub zidurile Belgradului. Ele exprimă politica 
ificială constantă a autorităţilor regatului, cu deosebire a celor religioase, 
Onfirmată şi oficial prin cazuri concrete. Astfel, preoţii Ladislau şi Gheorghe 
labiasi din Aţei, numiţi de regele Matia ca judecători itineranţi, l­au condam­ 

«sesione  quocunque  et  qualicunque  titulo  ipsum  contingenti  sub  poena  privationis  suarum 
possessionum tenere valeat aut fovere". 
334 
lbidem:  „ut quilibet nobilium et kenesiorum vel etiam rusticalium personarum faciat 
suos infantes per catholicos sacerdotes et non per schismaticos baptisare, neque quis audeat 
infantem suum vel alterius cuiuscunque ad sacerdotem schismaticum pro baptismatis suscep­ 
one  portare  poenis  privationum  suorum  bonorum  sub  praemissis,  imo  et  ipsis  sacerdotibus 
schismaticis  ubicunque  in  terns regnorum  nostrorum  existentibus  per  hanc  nostram  interdicimus 
personam,  ne  et  ipsi  quempiam  de  districtu  Sebeş  baptisare  praesumant.  Hoc  etiam  edicimus  ut 
nnllus  sacerdos  schismaticus  aliquem  catholicum  districtuum  Hatzak  et  Mihald  debeat 
baptisare". 
335 
A.A. Rusu constată corect faptul că în Haţeg nu se întâlnesc condiţionări ale nobilităţii 
de apartenenţa la catolicism în tot Evul Mediu  (Ctitori şi biserici,  p. 22). Aceeaşi situaţie e în 
Maramureş, iar Făgăraşul e ortodox aproape fără fisură în perioada cercetată. Diferenţele destul 
de accentuate din acest punct de vedere se cer analizate mai aprofundat, având în vedere locul şi 
>lul specific al acestor ţinuturi în contextul politicii interne şi externe a regatului maghiar, legate 
şi de direcţiile, etapele şi formele de manifestare ale cruciadei târzii. 

177
 nat  la  moarte  prin  tragere  în  ţeapă  pe  „un  român  eretic"  (quendam  heret 
Vallacum)  şi  la  spânzurătoare  pe  un  colon  al  său,  ceea  ce  indică  probabili 
nobil  condiţionar,  voievod  sau  cnez,  ucis  pe  motive  religioase 336 .  în  Ban 
■ 
■  unde catolicismul nobilimii româneşti pare aproape total, din când în când a 
aveau loc declasări, poate chiar cu titlu exemplar, pe motiv de apostazie de 

■  credinţa catolică. E cazul nobililor Mihăilă şi Nicolae de Porecha, din districl 
Mehadia,  care  şi­au  pierdut  la  1500  posesiunile  datorită  faptului  că  „ai 
Mihăilă  şi  Nicolae,  dispreţuind  religia  credinţei  creştine,  au  aderat  la  sa 
schismatică  condamnabilă  a  românilor  sau  sârbilor" 337 .  O  atare  întâmplare! 
într­atât de excepţională, încât era pomenită şi la 1547 de către regina Isatx 
într­o danie referitoare la urmaşii subiecţilor menţionaţi, în care se menţionea 
că  dania  se  dă  „sub  acelaşi  titlu  de  apostazie"  (sub  eodem  amisse  religia 
christiane titulo) 33 *. E  drept, asemenea cazuri  au fost foarte rare, dovedindu­ 
excepţii  evidente şi nu  o  regulă. Dar nu  e  mai puţin adevărat faptul cădend 
larea  de  mai  sus  era justificată „pe  baza legii şi  obiceiului  vechi  şi aprobat 
acestei  ţări"  (iuxta  antiquam  et  approbatam  eiusdem  regni  noştri  Hunga 
legem et consuetudinem). Nu putem omite aici faptul că nu există nici ofami 
românească  ocupând o dregătorie  oficială, iar în Banat şi Haţeg  nici chiar 
fruntaşi  locali,  care  să  poată  fi  dovediţi  cu  evidenţă  că  ar  persista  în  leg 
românească. Rezistenţa maramureşenilor la catolicizare se reflectă, între alte 
şi  în  numărul  izbitor  de  mic  de  familii  de  „aleşi"  în raport  cu  celelalte  do 
ţinuturi 339 . 
Indiscutabil,  o  parte  importantă  a  nobilimii  româneşti  este  de  confesa 
catolică. Ascensiunea socială, deţinerea unor funcţii publice, căsătoria în fai 
Iii de nobili maghiari, adoptarea unor nume de botez catolice sunt dovezi ci 
vorbesc  de  la  sine.  Sunt  familii  al  căror  catolicism  e  mai  presus  de  d 
îndoială,  care  îşi  îndreptau  fiii  către  cariera  ecleziastică,  cum  sunt  cele  ţ 
Ciula, Sălaşu,Râu­Bărbat, Mâtnic, Bizere ş.a. Ştefan Arca din Densuşs­aaf 
în serviciul episcopului Transilvaniei, ca familiar nobil.  Alţii s­au distins pi 
protecţia şi milele acordate bisericilor şi mănăstirilor catolice. Pentru asemeo 
acte (multiplicis bonis charitatis vestre subsidiis) Iacob de Măcicaşu cu sa 

336 
Papa Sixt  IV  le acorda la 1479 indu lgenţă pentru aceste crime, ca  şi pentru  altele  sinal 
săvârşit e d e oamen ii lor „fără şt irea şi porun ca lor"  ( HD,  H/2,233). 
337 
„Qu od iid em M yhaylo et Nicolau s contempta religione  fidei  Ch r istia n e  da m p n a b ilij 
scismaticorum Wolachoru m sive Rascian oru m adhes isse d icu ntu r."  ( Pesty ,  S zo ren y,  III , 1 1 
Pos esiu n ile con fiscate erau  d on ate u n or favoriţi locali ai regelu i,  L a d is la u  ş i L u d o v ic  F ia t 
Ar m en i ş. 
338 
HD,  II /4, 241. Bogd an, fiul lui Mih ăilă d e Porech a era  la  r â n du l să u  d e p ose da t  laf i] 
tatăl său de trei predii în favoarea familiei Fiat tot pentru practici  ortod oxe, în tre care recMto i 
339 
Vezi cap. următor 5.3.3. „Aleşii" (egregii). 

178
 na erau primiţi la 30 octombrie 1455 în confratemitatea călugărilor minoriţi 
însuşi inchizitorul general pentru Ungaria Ioan de Capistrano, în semn de 
mlţumire şi recompensă 340  şi, desigur, adăugăm noi, drept pildă pentru com­ 
provincialii lor; tot astfel Doroteea, soţia lui Ioan de Mâtnic la 1490 34 . 1 , 
igelica (Angalete), văduva lui Mihai de Mâtnic, fostul ban de Severin, cu 
kaDoroteea şi fiii Nicolae şi Petru 5 august 1497 342 . La sfârşitul secolului al 
XV­lea şi începutul celui următor se înregistrau numeroase prezenţe româneşti 
olice  în  Confrateraitatea  Sf.  Spirit  de  la  Roma:  voievodul  Paul  de  Şomo­ 
iheş  (Bihor)  cu  soţia  şi  fratele  Matei  cu  familia  la  27  mai  1494 343 ,  Margareta 
Iduva  lui  Matei  Danchu  de  Vărsând 344 ,  Cristina  văduva  lui  Ştefan  Danfi  de 
uboz,  cu  fiii  săi 345 ,  Petru  de  Rostoci  (Zarand)  cu  soţia  Ana,  fiul  Ilie  şi  fratele 
Jicolae 346 , un Egidiu More cu soţia Ana din dioceza Strigoniu 347 , un alt voie­ 
d  (Vayda),  Paul  cu  soţia  Barbara,  soacra  Ana,  fratele  Emeric  si  surorile 
ilisabeta,  Apolonia  si  Agata  din  dioceza  de  Agria 348  şi  exemplele  sunt  cu  sigu­ 
anţă mult mai numeroase, însă imposibil de detectat în cazul numelor comune 
jilocalizărilor generale. 
în capitlurile din  Alba Iulia şi Arad,  locurile de adeverire pentru  Transil­ 
iniaşi Banat, găsim de timpuriu canonici români, unii specializaţi în proble­ 
sleromâneşti ca oameni de mărturie. Astfel, la Alba Iulia magistrul Nicolae 
de  Mâtnic  (1391­1394),  Ioan  Olah  (1408), Mihai  Vaida,  cantor  (1417),  ma­ 
istrul Ioan de Haţeg, decan (1464­1470), iar la Arad magistrul Ioan de Ciula, 
lector (1449­1469) şi Matia de Bizere, custode, apoi lector (1491­1500). La 
Inăstiri din Ungaria au activat Ştefan Olahus de Sălaşu (1481­1498) canonic 
Buda,  Ioan  More  (1484­1492),  custode  la  Alba  Regală  şi  Filip  More  de 
Ziula, prepozit la Bâcs (1502), Buda (1504) şi Agria (1509), episcop de Cinci­ 
iserici (Pecs — 1524). Unii urmau cariera preoţească, precum Francisc fiul 
lui Ioan Dej de Timişel, menţionat la 1504 349 . 
Unii români nobili au urmat şcolile  catolice îmbrăţişând cariera  eclezias­ 
căsau  îndeletniciri  intelectuale  laice.  O  formaţie  preoţească  aveau  toţi  funcţi­ 
jnarii cancelariilor regală şi ale altor înalţi dregători, iar prin şcolile capitulare 

m 
?tsty, Szoreny, 111,72. Mi 
lbidem, 100. Ml lbidem,U6. 
K 
Mon.Vat. Hung., 1,5,42. 
M 
lbidem, 1/5, p. 86. Localizarea e probabilă. Actul menţionează doar dioceza Strigoniu. La 
M 
Vărsând e menţionat însă un Laurenţiu Danch, avocat în aceeaşi vreme (Jako, Kmjk, 1,2308). 
M  347  w 
lbidem, p. 96.  lbidem, p. 96­103.  lbidem,  p. 73.  lbidem, p. 103. 
I, 130. 

179
au trecut cu siguranţă şi alţi funcţionari: avocaţi, cămăraşi, strângători de 
soli, precum şi toţi cei desemnaţi ca dieci (literatus) 350 . 
Anumite  împrejurări  ale  vieţii:  chemarea  mistică,  văduvia, 
bătrâneţea; dreptau şi femeile nobile spre viaţa monahală. Magdalena, fiica 
lui Petru Dl de Timişel se afla la mănăstirea Sf. Măria din Bistriţa, alături 
de alte doi  femei înrudite cu ea din familia Farkas de Herina 351 . Văduva lui 
Bartolomd  Dragfi,  Doroteea,  fiica  banului  Emeric  Hedervări,  devine 
călugăriţă la  mănăsi rea  franciscană  din Coşeiu,  căreia  îi  face  mai  multe 
danii 352 . 
Ajunşi în acest punct, nu putem ocoli problema  măsurii extinderii catof 
cismului  în  mediul  nobiliar  românesc.  Există  categorii  de  nobilime  a  căit 
apartenenţă la catolicism este indubitabilă: cei aflaţi în diferite dregătorii 
ieşiţi prin funcţii şi posesiuni din mediul românesc, cei căsătoriţi în familii ui 
biliare maghiare, cei din oraşe, precum şi cei din zonele de influenţă marcaţi 
centrelor  catolice:  episcopii,  mănăstiri  etc.  „Nobilii şi locuitorii" (nobikn 
inhabitatores) târgurilor Caran şi Sebeş din Banat, parţial colonizate cu strai 
catolici şi sub influenţa mănăstirii minorite erau catolici în cea mai marepaS 
şi plăteau dijma ecleziastică episcopului de Cenad, în sumă fixă şi reduşi I 
4 dinari anual,  ca privilegiu pentru rosturile lor defensive la graniţă 353 . Dini 
regiunile nobiliare compacte, înclinăm a crede că în Banat, unde acţiunea pH 
zelită  a  fost  îndelungată  şi  insistentă  şi  unde  catolicismul  „a  prins"  I 
măsură şi în anumite  comunităţi ţărăneşti,  nobilimea românească a cunosfl 
gradul cel mai ridicat de catolicizare. Viorel Achim constata recent faptul $ 
sfârşitul secolului al XV­lea „apartenenţa nobilimii bănăţene la catolicisml 
apare ca generalizată" şi avansează chiar un procent de catolici de 10% d 
populaţie, în esenţă nobilimea şi orăşenii din Caransebeş şi Lugoj. Ar urma 1 
ordine  Hunedoara  cu  Haţegul,  Maramureşul,  doar  la  nivelul  vârfurilor 1 
Făgăraşul, unde abdicările de la ortodoxie sunt un fapt cu totul excepţional 
intervalul studiat. Pentru Haţeg, A.A. Rusu găseşte cel mult 15 familii cal 
lice 354 ,  iar  în  Maramureş­Bereg  sunt  şi  mai  puţine.  în  Făgăraş,  în  intervaj 
cercetat  primul  şi  deocamdată  singurul  cunoscut  este  „nobilul  Mailatj 
Comana,  boier  al  Ţării  Făgăraşului" (nobilis  Maylady  de  Comana  boeroq 
predicte Terre Fogaras) căruia castelanul Paul Tomori, viitor arhiepiscop 
350 
A se vedea exp one nţ ii tuturor acestor categorii în  „ An exe" .  M a i p e  la r g,  la  c a p . 5, 
Clericii, „literaţii". 
351 
Jskd,Kmjk, 11,3272. 
352 
Ibidem, 3428, 3468­9. 
353 
în anu l 1500 carans ebeşen ii reuşeau  să  ză dăr n ic easc ă  în c ercare a  e p isc o p u lu i d e  a  le i 
d ijma şi să obţin ă reconfirmarea pr ivilegiu lu i (Actu l regelu i  V la d isla v  II  d in  2 3  ia n uar ie  ÎS 
B ud a, la  Pe sty,  Szoreny,  I I I ,  12 0). 
354 
Rusu, Nobilimea şi biserica, p. 141. 

180
 rigoniu, îi favoriza obţinerea unei posesiuni în comitatul Alba, în schimbul 
iui împrumut, dar şi pentru că „a renunţat la ritul condamnabil al grecilor (...) 
la greşeala de care a fost amăgit până acum şi a revenit sub ascultarea şi la 
sânul sfintei biserici mame, în nădejdea celei mai mari libertăţi şi a moştenirii 
biliare..." 355 . Ridicarea ulterioară a familiei Mailat arată limpede faptul că 
adoptarea catolicismului era cheia magică pentru cele mai înalte porţi ale 
snsiunii sociale. In regiunile în care erau în număr restrâns, ca de exemplu 
oievozii nobili din zona Călata din comitatul Cluj, familia Lupşenilor din 
imitatul Turda, familii de nobili, prediali sau nu, aflate în anumită dependenţă 
«episcopiile catolice din Oradea şi Alba Iulia, au sfârşit prin a ceda influenţei 
tolice şi le găsim la începutul secolului al XVI­lea în relaţii matrimoniale cu 
imilii maghiare. Haţeganii (Hatzaki) din Ostrov, catolici probabil chiar la 
jine, s­au stabilit prin căsătorie în comunitatea nobililor maghiari din Şardu 
luj), asimilându­se rapid. Martin Hatzaki (Haczius), urmaşul direct, de a 
iseageneraţie, al protopopului ortodox de Ostrov, membru în primul scaun de 
udecată cunoscut al Ţării Haţegului, la 1360, devenea episcop sufragan catolic 
Oradea către mijlocul secolului al XVI­lea. Aceeaşi evoluţie, specifică unor 
nilii ale elitei româneşti, constatăm în cazul episcopului de Pecs, Filip More 
iCiula, care avea şi el un înaintaş direct în scaunul haţegan amintit. 
Catolicizarea unei părţi a nobilimii româneşti, în primul rând a elitei nobile, 
nu a fost în sine şi imediat o înstrăinare de viaţa comunităţii româneşti din es­ 
a ridicat. Ea a însemnat însă factorul decisiv care i­a permis apropierea 
«nobilimea regatului, esenţialmente maghiară şi maghiarofonă, cu care va 
coopera tot mai strâns (familiari, dregătorii, căsătorii) şi va sfârşi prin a fi 
asimilată. 
Existau şi zone compacte de nobilime românească de rit  ortodox,  spre 
lempluîn Maramureş şi Făgăraş, dar şi majoritatea celei haţegane. Confesiuni 
ortodoxă a nobililor apare rar în documente. în cele de proprietate, cum Dt 
majoritatea, nici nu e necesar acest lucru, iar în cazul preoţilor nobili e 
chiar neindicat în faţa unor autorităţi şi locuri de adeverire nu întotdeauna bine­ 
Ditoare în această privinţă. Spre deosebire de Banat, în celelalte regiuni 
existenţa nobilimii româneşti ortodoxe şi a unor preoţi nobili de această confe­ 
iune este un fapt constatat. La fel ca toată lumea feudală, familiile de cnezi şi 
obili români au găsit potrivit să adauge la autoritatea şi avantajele pe care le 
idea averea şi statutul social şi pe acelea de ordin spiritual conferite de 
prezenţa unui preot în familie. îi aflăm stând la început alături de cnezi şi nobili 
!ii 
HD,  11/3,6; Transumpt în  privilegiul regal din 1526: „damnabili ii li grecorum... ritui 
pariter et  errori, quo i mpli catus i rretitus hact enus fuisset,  renunciaret, et ad obedientiam 
«miumque eiusdem sancte  mat ris ecclesie, spe maxi me libertatis, et hereditati s nobilitaris 
rediret...". 

181
în fruntea adunărilor şi a scaunelor de judecată; în epoca cercetată însă nai 
apar. în Maramureş şi Chioarul învecinat numele de Pop (Pap) sunt frecvi 
în rândul nobilimii şi chiar dacă sunt la mulţi doar nume de familie, eletria 
un înaintaş preot, nobil sau cnez. 
Unii nobili sunt precizaţi expres ca preoţi români, deci ortodocşi: David 
Leordina (presbyter Valachus) 356 , anonimul „preotul nobil din Livl 
(N. presbyter nobilis de Lywad), vecin cu moşii ale Cândeştilor la \m 
preotul Stoica nobil de Valea Dâijii (nobilis Sthoyka pap de DalsanpatkA 
1472 358 , pomenit la 1479 ca preot român (presbiteri wlachys — sic! 4 
Walya), ucis recent de către aceiaşi Cândeşti 359 , Toma de Vad (Haţeg ­l 
banus) donat împreună cu fraţii săi la 1444 360 . în Haţeg, A.A.Rusu anutt în 
secolul al XV­lea vreo 11 preoţi atestaţi documentar, iar apartenenţa! 
nobilime e mai presus de îndoială 361 . între nobilii din Peşteana, cu un în 
preot la 1360 în scaunul districtual, sunt menţionaţi în intervalul 1479 
şase preoţi (presbyteri): Teodor şi fiii săi Moise şi Ioan, Mihai, Nicotf 
Petru 362 . Mihai Pap, care poate fi şi un laic din familie de popă, apare i 
multe rânduri în poziţii de prestanţă, ca avocat şi om de mărturie. La] 
Bărbat sunt atestaţi la sfârşit de secol preoţii (presbyteri walachi) Ladil 
Simion şi Dobrotă fiii lui Costea, urmaşii protopopului Dobrotă de la 14l| 
Combinaţia dintre statutul de nobil al regatului catolic ungar şi cel de j 
ortodox, promotor al „legii româneşti", deşi frecventă în epocă, conţinea $■ 
nu numai o contradicţie, dar şi o primejdie latentă, în caz de duşmănii sus­pi 
sau de vremuri tulburi. 
Sub aspect confesional, chiar dacă nu trecuse la catolicism, nobil 
românească făcuse importante cedări, favorizate şi de lipsa unui episi 
ortodox în regat. Prezenţa „sfinţilor regi" ai Ungariei în bisericile ortodoxed 
Zarand sugerează o evoluţie pe calea compromisului, care se dovedea [ 
356 
M i haly i,  309. 
357 
HD, II/2,334. 
358 
Izv oa re  H aţe g ,  1 ,28 8 . 
359 
Dl. 32.391. 
360 
Izv oare   Haţe g,  1 ,10 2. 
361 
Rusu, Ctitori şi biserici, p. 65. 
162 
Ibidem, p.25\. 
363 
Csdnki, V, p. 157; Rusu, Ctitori ţi biserici, p. 78 şi Preoţi din Haţeg, p. 645. l să 
fie  identici  cu  Ladislau  fiul  răposatului  Costea,  dăruit  la  1462,  pentru  servicii  credin 
făcute lui Iancu şi regelui Matia, împreună cu fraţii săi buni (ung. edes = dulci) Dobrot5,S 
şi Iaru, cu o pătrime din Râu Bărbat şi Livada (Csdnki, V, p. 156). Aici nu se face refd 
preoţia lor,  iar Ladislau era chiar curtean al regelui, fapt în contradicţie flagrantă cu un a 
statut. Din documente ulterioare, rezultă totuşi că acest Ladislau Olah, ajuns chiar secretar^ 
aparţine unei familii înrudite din aceeaşi localitate. 

182
 (aromânească un mod de existenţă şi supravieţuire. Ea traversează în mod 
pident o „criza spirituală" în epoca de tranziţie de la cnezie la nobilitate, dar şi 
lupă aceea, conflictul periculos dintre confesiunea răsăriteană şi statutul social 
jbil,provocând manifestări şi reacţii din cele mai diverse, dislocări în conşti­ 
Işicomportament, evoluţii divergente în aceeaşi familie. în acest sens, ni se 
ţsemnificative, două exemple concomitente din familia Cândeştilor de Râu 
de Mori: gestul pârcălabului de Haţeg, Laţcu Cândea, care a plătit o ferecătură 
intru un Tetraevangheliar la mănăstirea Neamţ în anul 1448 364 , în aceeaşi 
me.în care fratele său corniţele Ioan Cândreş ctitorea la Hust o capelă cato­ 
l %i . Familia conducătoare a Ţării Haţegului cultiva încă ortodoxia la modul 
jubitabil la mijlocul secolului al XV­lea 366 . Confruntarea dintre puterea tradi­ 
iei şi presiunea autorităţii a generat cu certitudine şi un număr de duplicitari 
{care A.A. Rusu îi numeşte, cu un termen mai puţin inspirat, heterodocşi) 367 , 
ptrucare salvarea statutului social merita, din când în când, o liturghie. 
Pentru această nobilime ilegitimă şi duplicitară şi, în general, pentru elitele 
odoxedin statele catolice unirea bisericilor, proclamată de Conciliul de la 
Ferrara­Florenţa, pe fondul ameninţării Constantinopolului şi a Europei 
iştine de către turci, părea să fie soluţia ideală, anume comandată. Deşi, din 
Sate,cercetarea problemei se află încă la începuturile sale, există indicii sufi­ 
nte pentru a susţine că viaţa spirituală a nobilimii româneşti s­a desfăşurat şi 
)impactul evoluţiei sinuoase a unirii florentine 368 . în faţa primejdiei latente 
Intru statutul social al cnezilor şi nobililor români care persistau în confesiu­ 
tearăsăriteană, unirea religioasă de la Florenţa a reprezentat o şansă nesperată, 
irepromitea să le salveze şi starea socială şi sufletul. Numai că lucrurile, 
ferul de încâlcite la nivelul doctrinar şi ierarhic, au fost cu atât mai puţin lim­ 
izi şi liniare la nivelul de jos. Biserica catolică înţelegea unirea mai degrabă 
io acceptare de către ortodocşi a ritului catolic şi îşi reînnoia periodic atacu­ 
ilecontra lor. La rândul lor, românii, sub protecţia hotărârilor de unire, în care 
redeau în primul  rând legalizarea confesiunii lor, devenită „recepta" prin 
iploma regelui Vladislav I din 22 martie 1443 369 , şi­au practicat religia fără 
riimpedimente şi asistăm chiar la o anumită resurecţie a ortodoxiei, vizibilă 
ctitoririle, înnoirile şi pictura religioasă din bisericile de zid care s­au con­ 

364 
Rusu, Datarea ferecăturii. 
m 
Izvoare Haţeg, 1,148. 
166 
Rusu, Ctitori fi biserici, p. 276. 
367 
Ibidem,  p.  42.  în  ultima  sa  lucrare  revine  însă  parţial  asupra  termenului,  explicând 
ijoritatea manifestărilor de acest gen prin efectele unirii florentine  (Ioan de Hunedoara,  p­ 
118). 
M 
Vezi contribuţiile foarte recente ale lui A.A. Rusu,  Ioan de Hunedoara  şi Diaconescu,  Us 
implications. 
369 
Vezi mai sus cap. 3.4. 

183
servat  până  astăzi.  Putem  vorbi  chiar  de  o  descătuşare,  de  o  liberta 
credinţei, care, în principiu, putea să funcţioneze cu cedări minime din pal 
lor: recunoaşterea primatului papal şi a lui filioque din simbolul credinţei 
care credinciosul de rând le înţelegea prea puţin. Toată lumea ar fi reacţiona 
siguranţă  la  introducerea  dijmei  catolice,  însă  nici  chiar  papa  nu  cutea 
asemenea  măsură,  la  care  ar  fi  reacţionat  vehement  chiar  şi  nobilii  catoli 
Pentru început s­a numit un episcop „unit" peste ortodocşii din regat, iarpra 
şi  călugării  catolici  profitau  de  slăbiciunea  clerului  şi  a  ierarhiei  ortodo 
pentru a exercita în continuare presiuni de convertire, prin negarea valabilitj 
botezului în ritul răsăritean şi a celorlalte sacramente. într­un mesaj către paj 
Matia Corvin se plângea chiar că din cauza acestor vexaţiuni mulţi erauM 
minaţi să accepte stăpânirea turcească 370 . 
Ceea ce ne interesează pe noi în mod deosebit este însă modul în care na 
limea românească s­a raportat la unire. Este evident de la sine faptul căaa 
fragment  social  a  fost  cel  mai  avantajat  de aplicarea  actului  de  la  Floren) 
Recunoaşterea legitimităţii ritului ortodox, măcar în principiu, a asigurat cnei 
lor şi nobililor români care stăruiau în credinţa lor o legitimare şi o siguranţă 
privinţa statutului social, ferindu­i de convertiri, abjurări sau compromisul 
conştiinţă împotriva voinţei lor. Situaţia lor era favorizată de faptul, constat 
mai sus, că autoritatea laică se angajase cu destulă hotărâre în punerea în pa 
tică a deciziilor de la Florenţa, iar originea românească a Corvineştilorafo 
fără  îndoială  un  element  stimulator  în  promovarea  unei  asemenea  atitudi 
dictate  în  primul  rând  de  raţiunea  de  stat.  Nu  este  întâmplător  faptul  j 
referirile la „nobilii români", la „românii noştri" ş.a. din actele regale cunosc 
explozie tocmai în anii 1439­1441, în condiţiile în care nu numai rolul lor mS 
tar se manifestă cu vigoare, dar dispărea prin hotărârile Conciliului şi cenzH 
ideologică  ce  sta  la  baza  discriminării  acestei  categorii  sociale  şi  etnicei 
regatul ungar. Din aceste  motive avem motive să  credem că nobilimea rq 
nească a sprijinit acţiunea de unire religioasă. 
Acest fapt este destul de limpede în Maramureş, unde nobilimea în 1 
cu Mihai Tatul de Ialova, proteja stavropighia de la Peri, care recunosc 
unirea 371 . Ca recompensă, aceeaşi nobili primeau, între altele, la 1444 c 
marea dreptului de judecată asupra iobagilor şi oamenilor neposesionaţi | 
moşiile lor din cuprinsul regatului 372 . 

37(1 
HD, 11/2,219. 
371 
Diaconescu, Les implications, p. 34 citează actul regal din 1442 pentru călugăriid 
„nune deo propitio nobiscum fide uniţi", dat la intervenţia „nostrorum fidelium Woi 
terre nostre Maramorosiensis". 
372 
Ibidem.p.  35. Dl. 62.826. 

184
 Mai puţine elemente în această privinţă avem despre regiunea hunedo­ 
iană­haţegană. Ascensiunea nobilimii de aici, numărul redus de familii ce pot 
i probate cu certitudine că au trecut la catolicism şi violenţele lui Capistrano în 
lâ în direcţia catolicizării reprezintă indicii ale persistenţei  majorităţii 
manilor în ritul lor. în schimb, în Banat, unde nobilii români aparţineau deja 
«sericii catolice, nu avem urme ale manifestării unirii religioase. Totuşi, 
saltirea Scheiană, redactată după cercetări recente în aceste părţi, în care îşi 
toriginea şi curentul de traducere a cărţilor sfinte în limba naţională stimulat 
de prefacerile religioase şi care cuprinde pe filioque, indică fără echivoc un 
jrincipiu fundamental al unirii florentine. 
Unirea religi oasă, promovat ă cu inconsecvenţă şi neîncredere de către 
mbele părţi, n­a izbutit să creeze o biserică unită, ca mai târziu, situată între 
ele două tradiţionale. Aderenţa la unire, care îi era deosebit de convenabilă, n­ 
jprovocat în rândurile nobilimii române dislocări confesionale semnificative 
(direcţia catolicismului. în schimb, i­a legitimat şi consolidat statutul social. 
în pofida politicii oficiale, a actelor repetate de condamnare a schismati­ 
lordin partea bisericii catolice, acţiunile propriu­zise de persecuţie religioasă 
Bnt destul de rar menţionate în documente, ceea ce exprimă nu numai frec­ 
enţa lor redusă în epocă, ci şi implicaţiile absolut minore ale statutului confe­ 
sional asupra statutului nobil şi în primul rând asupra proprietăţii. 
Patronatul bisericilor 373 . Nobilul exercita asupra bisericilor de pe dome­ 
nl său dreptul de patronat. Acesta consta în protecţia şi autoritatea exercitate 
bpra lăcaşului de cult al supuşilor săi, fără încălcarea legilor canonice. 
Patronul" oferea terenul de construcţie, uneori ctitorea şi întreţinea el însuşi 
serica, asigura preotul şi îl recomanda autorităţii eccleziastice, iar lăcaşul îl 
prevedea cu surse de venit. în schimb, el primea o strană la loc de cinste în 
serică, era pomenit şi i se făceau slujbe şi chiar anumite prestaţii, altele decât 
de efectuate de iobagi. Ctitorii, mai mult decât patronii oarecare, aveau drept 
tplin de proprietate asupra lăcaşului de cult, care apare uneori cu ocazia unor 
pmzacţii în inventarul bunurilor patrimoniale. De cele mai multe ori, în cazul 
nobililor români, patronatul deriva direct din dreptul ctitorului, care era un 
drept de proprietate, care se exercita de către familia ctitorului sau de către 
devălmăşia urmaşilor săi. 
Patronatul se exercita fără o relaţie specială cu religia nobilului posesor ori 
acomunităţii, iar construirea unei biserici şi întreţinerea ei materială, în primul 

m 
Cea mai recentă şi amplă abordare a problemei, pentru Ţara Haţegului, la Rusu,  Ctitori ţi 
birici, p. 54­62, şi han de Hunedoara, p. 235­247. V. şi Eniko Riisz­Fogarasi, The Relationship 
m­Church in the Seven Transylvanian Countiesfrom the Beginnings to the Mohdcs Battle. The 
tstitution ofPatronage, în voi. Church and Society in Central and Eastern Europe (Edited by 
MariaCrăciunandOvidiuGhitta),Cluj­Napoca, 1998, p. 166­173. 

185
rând  cu  preot,  constituia  o  datorie  şi  un  interes  în  acelaşi  timp  ale  stăp 
feudal. Sunt amintite cazuri încă din secolul al XlV­lea, în care chiar episd 
catolic de Oradea face acest lucru pentru supuşii săi români ortodocşi.! 
Rusu afirmă chiar faptul că, mai degrabă „satului i se face biserică" de ti 
nobilul  proprietar 374 .  Iancu  de  Hunedoara,  preluând  la  anul  1444  don» 
Siria de la un magnat ortodox, despotul sârb Gheorghe Brancovici, a pretai 
„dreptul  de patronat al bisericilor parohiale  din Siria,  Galşa, Mâşca,Ba 
Criş şi Băiţa şi al tuturor celorlalte biserici şi capele aflate oriunde în I 
nenţele  zisei  cetăţi,  atât  ale  catolicilor  (christianil),  cât  şi  ale  românii™ 
Acelaşi Iancu are menţionat acest drept (ius patronatus ecclesiarum) în] 
de danie din 30 ianuarie 1453 pentru cetăţile Gurghiu şi Deva cu domi 
adiacente şi districtele româneşti bănăţene Sudea, Mănăştur, Bujor şi Jupi 
sau în cel prin care obţine la schimb de la Francisc Csâki, corniţele Bihoij 
patru sate din comitatul Turda la 1455 377 . 
Preoţii români din regat erau obligaţi la plata unui cens specific, în vale 
de circa 1 florin anual 378 , pe care  regele îl ceda de obicei altora,  de pilda 
scopului unit Macarie sau domnilor de pământ, celor posesori ai dreptul 
patronat.  Cei  de  pe  domeniul  Hunedoarei  plăteau  stăpânului  de  păma 
începutul secolului al XVI­lea o taxă anuală, cedată acestuia de suveran 
privilegiu 379 . 
In actele de danie obişnuite referirea la acest drept lipseşte sau este subî 
leasă sub formulări generale. Apar, în schimb, referiri la manifestări cpM 
ale exercitării acestui drept, în caz de moşteniri sau acte de violenţă. Al 
nobilii de Beclean (Bethlen), posesorii satuliy Bretea din Ţara Haţegului,! 
mă voievodului la 1466 pe saşii aflaţi în campanie, care au devastat, întia 
le, biserica românească (capellam  Wolahicam) de acolo 380 . Ioan  Monetari 
Baia Mare, în calitate de stăpân al satului, reclama devastarea „more turcoâ 
a bisericii parohiale din Bocicoiu (Maramureş) de către autorităţile comitş 
în cârdăşie cu nobili duşmani 381 . 

374 
Ibidem, p. 60. 
375 
HD, 1/2, p. 696­698. 
376 
Ibidem, 23. 
377 
A c tu l  c a p itl u l u i d i n   B u d a   d in  1 4   a u g u s t  1 4 5 5 ,   la  C s ă k y  o k l ,  I ,  p .  4 0 5 ­ 4 0 7 . 
378 
L a  1 4 9 5  p r e o ţ ii r o m â n i  d in   T r a n s ilv a n ia  ( p r e s b y te r i  W a la c h o r u m )  f ig u r a u   c a  s 
2 8 3  d e  f lo r in i  în  e v id e n ţe le  v is tie r ie i  ( E n g e l,  G es ch ic ht en ,  I ,  p . 1 4 9 ) . A c e a sta  p r e s u p u n e ,! 
cei, cedarea venitului către alţi beneficiari. Cedarea dreptului de patronat către feudali 
între altele şi modificarea destinaţiei acestei taxe. 
379 
Pataki, op. cit.,p. 7: „pecunie Valachorum presbiterorum". 
380 
Ub, VI, 3536. 
Xl 
Mihalyi, 318. 

186
 Ioan Cândreş de Râu de Mori, cu fratele şi copiii săi, a cumpărat la 1454 
louăposesiuni din comitatul Satu Mare împreună cu dreptul de patronat asupra 
sericii 382 . în satele dependente cu mai mulţi stăpâni diferiţi, cum par a fi şi 
acestea, patronatul aparţinea de regulă unuia dintre ei. în Maramureş, cum 
remarcam mai sus, se pare că obştea nobiliară patrona 
ivropighia de la Peri, iar fiecare familie în parte eventualele lăcaşuri, mănă­ 
i, schituri, biserici parohiale de pe moşia sa. Nobilul Petru Gherheş de 
irasău reprezenta interesele egumenului Simion al mănăstirii Sf. Mihail de 
agă Apşa, într­o plângere colectivă cu mai multor nobili contra uzurpărilor 
peţilordin Câmpulung,  cărora le­au căzut victimă şi două biserici sau mă­ 
îiri,cu toate pertinenţele, aflate în proprietatea lor în hotarele Sarasăului şi 
lânţei 383 . Nobilii susţin că „ei s­au aflat întotdeauna şi din vechime în stăpâ­n 
netulburată  a  celor  două  mănăstiri  sau  biserici,  ca  şi  a  unor  pământuri 
bile,păduri, pajişti şi fâneţe ţinând de ele" (ipsi inpacifico dominio quorun­ 
mduorum monasteriorum seu ecclesiarum, necnon certarum arabilium, sil­ 
imm, praiorum et fenilium... existentium et adiacentium). Aici este vorba de 
năstiri subordonate stavropighiei de la Peri, ctitorite de către nobilii pome­ 
i şi înzestrate de către ei. Ei îşi exercitau dreptul de patronat, identic aici cu 
!al ctitorului, apărând mănăstirile uzurpate, întrucât au fost lezaţi în dreptul 
de proprietate asupra lor. Este interesant faptul că stavropighia apare în 
st caz şi ea ca persoană juridică, egală ctitorilor, prin egumenul său Simion, 
Se apelează la rege prin procurator, unul dintre nobilii lezaţi, pomenitul Petru 
beş. Funcţionarea unei instituţii ortodoxe ca subiect de drept în regatul 
ir este un lucru de maxim interes, o pistă care se cere explorată cu mare 
ştie de către istoriografia noastră. Deocamdată presupunem ca fiind una 
Itrenumeroasele consecinţe ale efectului unirii florentine. 

4.3. ALTE PARTICULARITĂŢI ALE NOBILIMII ROMÂNEŞTI 

4,3,1, Limba şi cultura 
Având în vedere cele conturate mai sus în legătură cu nobilimea româ­ 
iscă,aflată între două lumi, este firesc să anticipăm acelaşi caracter complex 
îînprofilul său lingvistic şi cultural. Cercetările de până acum nu s­au oprit în 
)d special asupra acestui profil, decât în legătură cu istoria bisericească, 

*  Actul  conventului  din  Leles  din  2  decembrie  1454,  reg.  în  Izvoare  Haţeg,  I,  182.  Suma 
destăde  14 florini  cu care s­a realizat tranzacţia ar indica mai degrabă o  parte  a celor două  sate, 
are însă include şi patronatul bisericii. 
11 3 
Mihalyi,  230,  m andatul  regal  de  protejare  către  aut orităţile  comitatense  din  10  iunie 
1456, Strigoniu. 

187
apariţia scrisului în limba română şi ca element auxiliar al istoriei politic 
sociale 384 . Recent s­a publicat o cercetare de pionierat în domeniul istorici 
culturale, la dimensiunea Ţării Haţegului de la începuturi la 1700, având & 
jaloane factorii fundamentali ai vieţii istorice medievale: feudalii şi biserica 31 
Ca şi în celelalte elemente ale profilului nobilimii româneşti analizate, şi 
aspectul cultural­lingvistic componenta românească este primordială şi pra 
minantă. în mediul lor, cnezul şi nobilul erau vorbitori de limbă română, iar 
scriere şi biserică utilizau slavona, fiind integraţi perfect în mediul lingvistic 
cultural al întregului popor român. Româna era utilizată şi în activitatea inşi 
tuţiilor oficiale, precum scaunele de judecată şi adunările nobiliare de district! 
comitat, în Banat, Maramureş, Haţeg sau Făgăraş. Actele latine ale scaunul 
din Caransebeş abia disimulează exprimarea orală în româneşte a preopinaj 
ţilor şi originea românească a notarului. într­o ascultare de martori din anii 
1559, majoritatea haţegani, un procent important, în jur de o treime, nu curo 
stea limba maghiară 386 , pe care o foloseau autorităţile comitatului HunedoaiJ 
„Nobilii aceştia, trăind şi mai departe între românii lor, nu vorbiau altă limbi 
decât a noastră, la 1550­80 încă numai româneşte se putea înţelege cineva! 
ei", constata cu îndreptăţire Nicolae Iorga 387 . Grupurile de români din armată! de 
la Curte îşi utilizau limba chiar în mediul străin, după cum o atestă apel! 
tivele Măre!, Ficior, devenite porecle şi nume de familie pentru mulţi dintrej 
elementele de lexic, creaţia folclorică cu subiect social, eroic şi curtenesc! 
fine, conform ultimelor cercetări, tocmai mediile nobiliare şi orăşeneştif 
Banat, Hunedoara şi Maramureş au simţit necesitatea şi au dat impulsul] lor 
traduceri de texte religioase în limba română la pragul dintre secoleleU XVI, 
fixând astfel începuturile limbii literare româneşti. 
Dar limba vorbită nu era la această dată şi limba de cultură şi nici sin 
folosită în acest mediu. Limba de cultură şi de cult a românilor era slavo 
contactul cu oficialitatea, catolicizarea unora şi noul statut social impfli 
nobililor români limba maghiară în vorbire şi latina ca limbă a actelor juridic! 
administrative, a bisericii catolice şi a culturii patronate de ea. Ne găsimîd 
etapă incipientă a bilingvismului şi sintezei culturale, a căror dinamica 

384 
Recent, Gheţie­Mareş, Originile scrisului. 
385 
R u s u ,  C t i t o r i  s i   b is e r i c i .  A c e l a ş i  a u t o r  r e a li z e a z ă  o   i m a g in e   c o n v i n g ă t o a r e i 
folosirii scrisului şi a realizărilor de cultură scrisă la românii din Transilvania la i 
secolului al XV­lea (han de Hunedoara, p. 294­316). 
386 
Ibidem, p. 29. 
387 
I sto ria  r o mâ n i lo r  d in  A rd ea l,  p .  1 0 0 .  O   în se m n a r e  c h ir ilic ă  „ t  Gr ă liş te  Ş te f a n " p e i 
p r iv ile g ia l  d in  1 5 9 8  ( Fe n e şa n ,  D o cu m e n te   b ă n ă ţe n e ,  p .  1 0 3 ) ,  p e n tr u  o   f a m il ie  p e  c a r e   o s 
de mult „asimilată", vine să întărească afirmaţiile de mai sus. 

188
 luenţa  unidirecţională  a  celorlalţi  factori  istorici,  evoluează  t otuşi  în 
defavoarea componentelor româneşti. 
Slavona era prima limbă de cultură, limba de cult, a literaturii religioase, a 
iniilor bisericilor şi inscripţiilor din frescă. Cunoscută şi utilizată de către 
nil ortodox, avem indicii că slavona se cunoştea şi folosea destul de puţin în 
diullaic. Cu excepţia unui singur act de la început de XV din Maramureş 388 , 
iu avem cunoştinţă de vreun act slavon păstrat din această perioadă, deşi sunt 
alte indicii ale faptului că au existat. Fragilitatea prezenţei slavonei în afara 
lei religioase este firească în condiţiile în care limba oficială a statului era 
lina. Mai mult, cum am constatat, chiar o parte importantă, dacă nu prin 
năr,prin influenţa ei, a nobilimii româneşti trecuse la catolicism, deci de la 
ronie la lătinie. Recent, A.A. Rusu a inventariat în Haţeg vreo 12 mostre de 
tiere slavonă până la începutul secolului al XVT­lea, majoritatea inscripţii 
Bgioase, acesta fiind ţinutul cu cele mai multe descoperiri de acest fel din 
rinsul întregii Transilvanii 389 . In Banat sunt motive să presupunem chiar un id 
sporit  de  cunoaştere  şi  folosire  a  limbii  slavone,  având  în  vedere  existenţa 
icelariei  din  Caransebeş,  deservită  de  intelectuali  români  şi  activitatea  de 
Hucere a cărţilor religioase. Răspândirea scrierii slavone, a bisericilor de zid 
a  altor  elemente  de  ordin  cultural­religios  şi  social  conturează  o  arie  de 
tară românească unitară mai amplă, cuprinzând Haţegul, Banatul, Zarandul 
Irţidin comitatele Hunedoara şi Arad, având înfăţişarea generală şi legături 
icontestabile cu lumea românească de la sud de Carpaţi. 
Ca participanţi la  viaţa socială şi aderenţi ai bisericii romane, nobilii 
ini au intrat în contact, direct sau  mijlocit, cu  limba şi scrierea latină.  în 
tastă limbă erau întocmite actele de proprietate, sentinţele judiciare şi orice 
ris oficial, inclusiv cele emanate de instituţiile reprezentative româneşti şi 
susţinut  serviciul  divin  al  bisericii  catolice.  Nevoile  practice  şi trebuinţele 
itural­spirituale  ale  acestei  românimi  libere,  în  parte  catolice,  au  determinat 
iriţia unei grupări intelectuale, pregătite în şcolile catolice  şi orăşeneşti pro­ 
vinciale în sfera limbii latine şi a culturii occidentale, formate din dieci de can­ 

J 
" Iorga, 0 mărturie din 1404. 
" Ctitori şi biserici,  p. 81. între ele citează şi însemnări slavone pe actele Cândeştilor din 
de  Mori depistate  de  Solyom­Fe kete  acum  circa  un secol.  Am  reuşit să identificăm î n 
:|ia sa documentară  microfilmată la Biblioteca Academiei Române — Filiala Cluj unul 
Irc acestea, cu însemnarea, în traducere din slavonă (pentru care mulţumim profesorului 
fae Edroiu): „carte la mâna  lui Petru Vacaşin". Documentul latin este din anul 1499 şi se 
Seri la disputa pentru moştenire pe motiv de rudenie dintre Cândeşti şi familia Vucaşin de 
raşova. La prima constatare, ni s­ar părea mai plauzibilă folosirea slavonei de către sârbo­ 
inezul aşezat în Banat, decât de către un Kendefi,  membru al Dietei ungare şi asesor  la 
taialul voievodal. Pentru elucidare, problema merită studiată amănunţit, fiind de cel mai mare 
iteres pentru istoria noastră culturală. 

189
celarie (literaţi), preoţi şi călugări, avocaţi (procuratores), diferiţi funcţion 
economici şi administrativi 390 . Cei dotaţi intelectual şi bine situaţi social 
ajuns studenţi la universităţi europene, secretari şi notari la cancelaria Kg 
fruntaşi în ierarhia bisericească. Avem de­a face cu un proces de: 
intelectualităţii laice şi religioase pe linia evoluţiei latine, asemănător cu 
cunoscut la populaţiile conlocuitoare din Transilvania, însă de dată recea 
ca pondere exprimând poziţia marginală a elitei româneşti. Pătrunderea iun 
exponenţi ai românilor în aria culturii latine din Transilvania şi Ungaria a coi 
tribuit nu doar la sporirea acesteia, dar şi la consolidarea imaginii umanismi 
european, în speţă italian, despre poporul român, chiar în perioada] 
gătoare lui Nicolaus Olahus. Cu Filip More de Ciula consemnăm prima c 
buţie românească semnificativă la umanismul latin din cuprinsul regi 
ungar, în legătură nemijlocită cu Italia Renaşterii 391 . 
în fine, limba maghiară a pătruns în mediul nobilimii româneşti, cal 
vorbită a majorităţii mediului nobiliar din regat, a oştirii, a vieţii 
general, şi s­a folosit în principal sub imperiul acestor realităţi şi a ne 
adaptării la ele. Ea a pătruns şi în mediul familial cu ocazia căsătoriilor IM| a 
câştigat teren pe măsura atrofierii prin generaţii a sentimentului de i 
nenţă la poporul român. O regăsim în onomastica celor trecuţi la catoliciza 
ca porecle, chiar ca împrumut lexical. Vorbind despre români, cu sig 
despre nobili din structurile oficiale, Enea Silvio Piccolomini afirma că „ai 
pe toţi ştiu ungureşte" 392 . O ascultare de martori haţegani de la 1559, UD 
peste 2/3 par a înţelege ungureşte, ar confirma, chiar dacă cu un secol întârz 
pe eruditul papă 393 . Totuşi, la 1586 un iezuit maghiar era nevoit să preia 
româneşte în „reşedinţa de nobili" care era Caransebeşul, „căci puţini j 
ungureşte" 394 . în secolul al XV­lea bilingvii erau cu siguranţă mult mai pţ 
procentual şi anume cei aflaţi în contact prelungit cu mediul maghiar: < 
clerici, avocaţi, soldaţi, cei din familii mixte etc. Contactul cu românii aul 
ca şi reciproca să fie valabilă, adică bilingvismul româno­maghiar să] 
390 
Vezi mai jos subcap. 5.5.1. 
391 
Vezi contribuţiile noastre Precursorii lui Olahus; Filip More; Un cărturar i 
A.A. Rusu, Moştenirea antichităţii. Contribuţia românilor ardeleni la cultura umanistăe 
departe de a­şi fi dezvăluit toate tainele. A se vedea, de asemenea, contribuţiile şi su; 
Fr.Pall,S.Jako,V.Cândea. 
392 
Apud Petrovay, în „Turul", XI, p. 131, nota 2. 
393 
Supoziţiile lui A.A. Rusu, Ctitori si biserici, p. 29. 
394 
C ă lă t o r i s tră in i ,  I I I ,  p .  1 2 1 . Cf .  ş i  Fe n e şa n ,  D o cu m e n te  b ă n ă ţ en e ,  p . 1 0 .  D in  j 
a c e s te i   m ă r tu r ii  c e r t e , p r o c e n t u l h a ţ e g a n ilo r  c u n o sc ă to r i  d e  l i m b ă   m a g h ia r ă   a m i n t it   r 
apare ca evident exagerat. E greu de imaginat faptul că familii de nobili trăind disp 
satele româneşti ar avea mai multe motive şi condiţii de a cunoaşte limba maghiară, d 
trăind în târguri totuşi respectabile, cum era Caransebeşul, unde se mai găseau totuşi c 
soldaţi, clerici, negustori şi probabil chiar locuitori vorbitori ai acestei limbi. 

190
trăsătură obligatorie a nobilimii ardelene până în epoca modernă, nu numai a 
iei provenite din români, dar şi a alogenilor aşezaţi în satele româneşti. 
43.2. Onomastica 
Locuitorul medieval se identifică prin numele de botez, filiaţia, locul de 
pne, şi statutul social. Dacă este dependent sau în slujbă se indică acest 
raîmpreună cu numele stăpânului, iar pentru nobili rangul, printr­un califi­ 
cativ adecvat: „ales", „mărit", „strălucit". Abordarea onomasticii nobiliare din 
Ba cercetată este în sine o istorie, care ne oferă sugestii deosebit de intere­ 
sante despre situaţia şi evoluţiile acestui fragment social. 
Onomastica cnezilor şi nobililor români nu se deosebeşte iniţial de cea 
:oimină românească a epocii, de înfăţişare româno­slavă şi general­creştină. 
■irăspândite sunt numele creştine obişnuite: Alexandru/Şandru (documentar 
Dnai în forma Sandrin), Alexe, Ambrozie, Andrei, Cozma, Cristian (Cristan, 
mea, Cârstea), David, Dionisie, Dumitru, Filip, Gheorghe, Grigore, Ilie, 
ţ, (cu variantele şi hipocoristicele Iancu, Ivan, Ivanca, Ivaşcu, Oană, 
mcea­Vanceă), Lazăr, Luca (şi Lucaci), Marcu, Matei, Matia, Mihai (Mihu, 
ţkiilă, Mihalcu), Moise, Nicolae, Nistor, Pavel (întotdeauna Paul), Petru, 
mon (Simon, Simeon), Ştefan, Teodor (Todor), Toma, Vasile (numai în 
tiaBlasius), ş.a. Mai numeroase şi variate sunt cele de factură românească 
iriginemai ales slavă : Balea (Baliţă, Balcu, Balosin, sau tradus: Valentin), 
mu, Barbu, Basarab, Băcuţ, Bârlea, Berivoi, Bogdan, Borcea, Bucur, Buda, 
iu, Bunea, Ciucă, Costea, Crăciun, Dan (Danciu), Dej, Dragu, Dragoş, 
luna, Dusa, Floca, Giurcă, Gostoia, Iaru, Iovu, Itu, Iuga, Lupşa, Man 
mala), Mani, Miclea, Moga, Muşat, Muşina, Nan, Neagu, Negrea, Oprea 
Bn'f), Pintea, Radu (Radoslav) Roman, Stan (Stanislav, Stanciu), Stoian, 
ca, Şerban (Şorban, Şerbu), Tatu, Titu, Vlad (Vladislav, oficial Ladislau, 
ii), Vlaicu, Şuşman (Şişman), Vâlcu (Vulcu, Vâlcan, Vâlcsan), Zeicu. Frecat 
apar articulate cu encliticul — /: Barbul, Vladul, Itul, Iancul, Iarul, Şerbul, }\ 
Titul, Tatul. Pentru femei, numele mai frecvente sunt Ana (Anca), Anala, 
Bârsana, Cândada, Cerna, Ciula, Dobra, Mandula, Marta, Măria, 
mina, Maruşca, Neacşa, Neaga, Sandra, Stana, Sora, Sofia, Veronica, Visa. l 
Numele de familie se stabileşte în general în perioada de care ne ocupăm şi 
rimă în principal filiaţia, porecla sau localitatea, neamul sau ţara de origine. 
liaţia, exprimată româneşte prin fiul lui sau a(l) lui, apare în documentele 
eşti cu filius +genitivul (filius Petri, filius Drag), mai rar şi în forma 
Jiiară, cu encliticele ­/ (y), —fi (fy,ffy), —fia (fya) ca în cazurile: Deesi sau 
ry, Kenderesi, Dragîfy, Kendeffy, Waydaffy, Danfi, Danfia). Poreclele, 
jversal răspândite în lumea românească, se referă la însuşiri fizice şi psihice, 
fri în formă ungurească: Albu (ung: Feyer), Bolund (<ung: Bolond = 

191
nebun), Creţu, Lungu (ung: Hosszu), Mare­Mareş (ung: Nagy, Nagh, coi 
dat uneori cu rom. Neag), Micu (ung: Kys), Negru (ung: Fekete), PleşuvulC 
(ung: Kopasz, de unde şi rom. Coposu), Gaman, Pogan (reg. = mare, a 
Viteazu (ung. Vitez), relaţii de familie sau vârstă: Ficior, la starea sociali 
funcţie: Nemeş, More, Voievod (Vaida), Crainic, Popa (Pop), la calitatea! 
tară: Ostaş, Cât ană (ung: Katona), Cândea (ung: Kende), Viteazu, Pâra 
(ung: Porkolab) sau la originea ori o anumită legătură cu alte popoare şi 
Ardeleanu (ung. = Erdelyi), Haţeganu (ung: Haczaki), Ungur (uneori în fc 
tradusă  Magyar,  acesta  ilustrând  întotdeauna  o  legătură  cu  mediul  nob 
maghiar), Tătaru, Turcu­Turcuş (ung: Tdrdk), Sărăcin (ung: Zerechen), Ra 
nu (ung. Olah), Rusu (ung. Oros), Moldovan, Sârbu, precum şi multe alte 
căror sens este greu de depistat. 
Adoptarea catolicismului şi intrarea în viaţa publică a românului nobi 
provocat anumite inovaţii şi în onomastică. Apar nume de botez ca Bartota 
(>ung.  Birtoc),  Benedict,  Corui  (<\xng.Karoly),  Emeric,  Francisc,  Gq 
lacob, Ludovic, Martin, Paul, iar feminine Barbara, Clara, Cristina, Dom 
(Dorea),  Ecaterina,  Elena,  Magdalena,  Margareta.  Pentru  aceşti  ron 
numele neconform  cu onomastica oficială era schimbat cu unul mai potj 
fiind menţionat uneori în actele oficiale ca poreclă. Astfel fiii, ajunşi celeq 
lui Voicu de Hunedoara, care se numeau Iancu şi Ivaşcu 395  sunt numiţi în 
ambii Ioan, ruda lor, Stoian de la Argeş, a devenit Ştefan Olahus, tatăl j 
nistului, Veronica, soţia lui Gheorghe de Wycza, devenea Elena 396  şi exemj ar 
putea continua. 
Un altfel de „botez" se petrecea foarte frecvent în actele oficiale, fărălq 
tură  de  multe  ori  cu religia, anume traducerea  numelor româneşti în^al 
latineşti şi ungureşti  ori chiar înlocuirea lor  cu  nume  „recepte".  Aceasta 
opera clerului catolic maghiarofon din locurile de adeverire, care aplica cui 
zel ideologia unificatoare şi nivelatoare a feudalităţii ungare. Aşa apare J 
prezentul Ladislau (Laţcu), care traduce pe Vlad cu toate variantele salel 
este  folosit  şi  ca  nume  catolic  sau Blasiu,  care  traduce  numele  roraâl 
Vasile, Vlasie, însă poate  fi şi forma  maghiară  care a dat românescul  m 
Fărcaş traduce întotdeauna pe un Lupu, Lupşa, înainte a fi asimilat în I 
mastica română ca atare, la fel menţionatele Fekete (vezi cazul lui Ne$re\ 
lui  Stan Fekete,  nobil  din  Slatina  maramureşană 397 ), Kys,  Nagh,  Feyer,  L 
Szabo­Sabău­Croitoru,  Tarnok­Vistieru  etc.  Deşi  constituie  un  indiciu  în 
sens, folosirea numelor catolice maghiare nu măsoară cu exactitate asimî 

395 
Re ce n ta  d e sc o pe r ir e  a  lu i I v a şc u  de  c ă tr e  I .­ A . Po p  şi  lac o b   Mâ r za ,  I a n c u ,  c on f în 
în  p l u s  o  p r a c tic ă   g e n e r a liz a tă . 
396 
Pesty.Szore'/ry, 111,80. 
397 
Actul din 10 aprilie 1442, la Mihalyi, 183. 

192
 socială şi etnică. în Banat, de pildă, ele sunt preluate şi de categoriile româneşti 
enobile trecute la  catolicism, cum se întâlnesc mai cu seamă  în documentele 
secolului al XVI­lea. 
Pe măsura consolidării identităţii, la numele de familie se adăuga particula 
rtiliară desemnând posesiunea nobiliară, numele satului în care a fost înnobilat 
sau în care are reşedinţa. De exemplu: Haţeganu, Mâtniceanu, Dolheanu, 
Gârlişteanu. Pentru cei stabiliţi în alte localităţi acesta devenea, de obicei, 
iume de familie unic, fiind element distinctiv neconfundabil. în etapa incipi­ 
entă, din secolul al XlV­lea şi începutul celui următor, constatăm destulă 
nprecizie în actele oficiale în acesta privinţă: nume fără particula nobiliară, 
xarea vagă a originii (de pildă, „din Haţeg", în sens de Ţara Haţegului) ş.a. în 
perioada cercetată acest aspect tinde să se stabilizeze, deşi în acte, uneori, parti­ 
cula se modifica odată cu domiciliul sau după moşia în cauză. Există indicii că 
linele nobiliare au fost utilizate în mediul românesc în forma românească, 
Hţnuită şi la boierii de peste munţi, indicând originea prin ataşarea terminaţiei ­ 
(e)anu la numele localităţii, chiar dacă în documentele latino­maghiare apar 
sm de rar, ca în cazul nobilei Ana Mâtniceana  (Mathnychana), fiica lui in 
B ogdan de Mâtnic 398  sau al banului de Severin  Iacob Gârli şt eanu 
(Gerlestheny) m . 
în documentele latine particula nobiliară se exprimă prin de urmat de nude 
localităţii de origine, de regulă cel „oficial", de obicei maghiarizat. De la 
mijlocul secolului al XV­lea pătrunde şi în actele latine forma nobiliară ma­ 
iară cu encliticul —i (­y): „de Malomwyz" devine Malomwyzy,  „de Chwla ■ 
Chwlay", „de Dolha  — Dolhay". Forma maghiară a acestor nume este 
identică cu particula nobiliară, de aceea, la început o suplineşte pe aceasta: ex. 
hipsai =  „Lupşanu", dar şi „de Lupşa". Apar, de aceea şi nume de forma 
hdrei Lupsai Lupsai sau Lupsai de Lupsa, care s­ar traduce româneşte prin 
„Andrei Lupşanu de Lupşa". 
[ 43.3. Vestimentaţia 400 
„Dintre  toate  formele  de  cultură  materială,  numai  veşmântul  omului 
■emnează de la prima vedere condiţia fiecăruia, deosebirea de cin şi de stare 
aterială, vădind prăpastia ce desparte feluritele grupuri între ele, în sânul 

*Pesty, Krasso, III, p. 351. Are dreptate Costin Feneşan când propune forma „Gârlişteanu" 
■ci wenfe  bănăţene, passim), pentru nobilii care apar în acte Gerlesthey sau chiar Gerlestheny. 
ii memoria satului natal de pe Mureş am reţinut că ţăranii de odinioară nu foloseau alt nume 
tn boierul  locului,  un Barcsai , decât  pe acela  de  Bârceanu,  i  se adresa u cu  maria­sa  şi 
asnunicau cu el în româneşte. 
m 
Engel,Geschichten, p. 129. 
*° Cele mai impertinente descrieri şi interpretări rămân cele ale lui Silviu Dragomir din 
WXl(Vechile biserici din Zar and). 

193
aceleiaşi comunităţi naţionale." 401  Această constatare a primului istoric alţj 
mentaţiei româneşti de­a lungul veacurilor argumentează şi justifică prea 
unei succinte referiri la acest subiect în lucrarea noastră. Ea este cu atâti 
valabilă în cazul elitei nobiliare, întrucât înfăţişarea exterioară exprin 
modul sintetic şi elocvent statutul acestui grup social, particularitatea] 
căutăm s­o evidenţiem. 
Un grup social aflat într­o perioadă de prefaceri rapide şi puternic difenj 
ţiat ca avere şi rang cum era cel al nobilimii române nu se putea înfăţişa ded 
diferenţiat şi în privinţa vestimentaţiei. Lăsând la o parte nobilimea mărunţi) 
săracă, care cu greu o putem distinge în mai toate privinţele de ţărănime, peffl 
nobilii de la o anumită stare în sus, avem două modele vestimentare: cel albi 
ierimii de ţară din tot spaţiul românesc, pe care îl mai găsim încă nediferenţii 
în  chipurile  „jupanilor"  din  primele  decenii  ale  veacului  XV,  în  ctitori^ 
cneziale de la Streisângeorgiu, Leşnic, Ribiţa sau Crişcior şi cel al nobilii 
maghiare,  cu  variantele lui, în  funcţie  de poziţia în ierarhie.  în  descrierealj 
Iorga, ctitorii din Streisângeorgiu „poartă dulame roşii şi verzi ca ale boierilc 
noştri în epoca mai veche, tivite jos, se pare, cu blăni; picioarele sunt cup 
după obiceiul apusean, în nişte cizme fără călcâi cum se întâlnesc şi în ( în 
armura cavalerilor din Occident; săbii de caracter turcesc, recurbate,c nerul 
de  spadă,  li  sunt prinse  de  brâu.  Au părul  lung,  lăsat în  chică, şi doi'dl  ei 
poartă barbă mică şi mustăţi răsfrânte în jos. Femeia e îmbrăcată româned cu 
un  văl care i se lasă pe umeri, înfăşurându­i; e tivit cu ţarţamuri fine; olunjj 
rochie, legată cu brâu, lasă a se vedea la mâneci un alt veşmânt dedesubt; înf^ 
se lasă un peşchir ca o fotă cu linii în lung deasupra şi în lat la partea de jos,j 
unde atârnă apoi o prelungire mult mai îngustă" 402 . Acesta este nemeşul romi în 
mediul său, în ţinută  sărbătorească,  aşa  cum  mergea şi la târg  şi la adunin 
districtuale, poate şi la cele comitatense şi la judecată sau la locul de adevjfl 
într­o variantă adaptată, la care se adăugau elementele echipamentului milittj 
trebuie  să  ni­1  închipuim  şi  pregătit  de  război,  la  mobilizare.  Cei  ^ 
sau  ostaşii  de  meserie,  cavalerii  (milites)  posedau  şi  piese  specifice,  i 
toare:  platoşă,  cămaşă  de  zale,  coif  etc,  fiind  echipaţi  în  ţinuta  specii 
epocii. Nobilii români aflaţi în diferite funcţii sau ridicaţi la nivelele superij 
ale  nobilimii purtau  fără  nici  o îndoială  elementele  vestimentare ale acele 
ziţii sociale, identici la înfăţişare cu oricare nobil din regat de aceeaşi < 
4.3.4. Acte, sigilii, blazoane 
Acte. Aşa cum arătam mai sus, partea covârşitoare a informaţiei; 
nobilimii româneşti ne este oferită de actele de proprietate. Ceea ce pentru 
401 
A l.  A le x ia n u ,  M o d e ş i ve şmin te d in  trecu t,  v o i .  I ,  Bu c ur e şti, Ed it.  Mer id ian e , 1 9 8 7 ,^ 
402 
Cea mai veche ctitorie, p. 162. 

194
eprezintă izvoare istorice  pentru  nobilii  şi  cnezii din  veacul  XV  acestea întru­ 
chipau  dreptul  de  proprietate,  altfel  spus, însuşi  statutul lor  social.  De  aceea, 
(edem  strădanii  extraordinare  pentru  a  le  obţine  şi  a  le  păstra,  pierderea  lor 
schivalând  cu  o nenorocire. Distrugerea intenţionată sau însuşirea  violentă a 
actelor  intra  în  categoria  faptelor  criminale,  fiind  judecate  în  procedură  de 
urgenţă* 3 ,  iar  falsificarea  acestora  şi  a  sigiliilor  însemna  căderea  sub  nota 
injidelitatis,  putând  duce  la  pierderea  capului  şi  averii 404 .  Nu  vom  stărui  asupra 
ispectelor  diplomatice,  a  căror  cercetare  a  generat  o  bogată  bibliografie,  ci 
«supraunorconotaţii să le spunem sociologice ale actului scris. 
Încă din secolul  al XlV­lea  actul scris  a  devenit  garanţia proprietăţii şi în 
ansecinţă  a  statutului  social  nobil 405 .  „Goana  după  acte"  a  devenit  oarecum  o 
răsătură definitorie a clasei feudale româneşti interesată în a­şi prezerva liber­ 
ie, adică  pământul şi supuşii. Dobândirea lor de la rege, instanţe de judecată 
au locuri de adeverire nu era tocmai uşoară, presupunând prestarea de slujbă, 
rotecţia unui dregător influent şi  cheltuieli destul de importante.  Această  situ­ 
jie a făcut posibil ca şi în cursul secolului al XV­lea să existe încă proprietăţi 
româneşti fără acte. 
Emisiunile de acte cu destinaţie românească în intervalul studiat se leagă 
de campaniile militare, de schimbarea domniei şi de încoronarea regilor. Se cu­ 
noaşte faptul că dreptul deplin de danie îl  avea numai regele încoronat legitim: 
Ladislau V la 1453, Maţi a la 1464, că Iancu ca guvernator putea dărui pose­ 
uni de până la 32 de sesii iobăgeşti, iar  Mihai  Szilăgyi nu putea face donaţii 
veşnice. 
Actul de danie (confirmare, hotărnicire) se cerea completat cu cel de pune­ 
ÎDstăpânire  al  locului de  adeverire  sau  al  comitatului.  Ambele  puteau  primi 
»iconfirmarea solemnă a suveranului într­un privilegiu, în care erau transcri­ 
[integral.  Actul şi implicit posesorul său primeau  şi  o  confirmare publică în 
adunarea nobiliară  a comitatului  sau districtului. Se  cunoaşte obiceiul  comita­ 
tului Maramureş, unde punerea în stăpânire se efectua printr­un reprezentant al 
autorităţii comitatense  şi nu un nobil oarecare, alături de  omul capitular sau 
cazuri în Haţeg, ca de exemplu punerile în stăpânire după seria de acte din no­ 
mbrie 1453, care s­au  efectuat în adunarea districtuală, fără a se merge la faţa 
ui, după uzanţă. Chiar şi în cazul daniilor singulare avea loc o consacrare 
Jlică, a dreptului de proprietate şi implicit a statutului, prin chemarea la faţa 
locului a vecinilor şi megieşilor, uneori şi a altor „comprovinciali". 

w 
Decreta, II, art. I, p. 124: Decretul din 28 mai 1462, pe locul al doilea în ordinea gravităţii: 
„violenţi abductores literarum aut literalium instrumentorum." 
""Decretele dietale revin destul de des asupra acestor probleme,  ibidem,  art. II., p. 125. ** 
A se vedea Holban, Deposedări în Haţeg. 

195
 Pentru asigurarea drepturilor lor, nobilii cu stare, ca de pildă Cândeştii 
Râu de Mori, căutau să obţină toate confirmările şi privilegiile posibile,ia 
siv numeroase copii autentice după actele deţinute. „Arhiva" lor, a celori 
ramuri Kendefi şi Kenderesi, număra pe la 1500 peste 100 de acte.desa 
căror existenţă avem urme sigure, putând fi depăşită, fără să avem estimă 
această privinţă, doar de de cele ale Dragfieştilor şi Corvineştilor, familii a 
soare ale  unor  domenii incomparabil  mai mari.  Din această  perioadă pa 
vorbi cu îndreptăţire de existenţa celor mai vechi arhive familiale româneşi 
Legea prevedea ca actele de proprietate să fie păstrate de primul năs 
bărbat din familie, chiar minor fiind sub tutelă; fetele căpătau doar copii pel 
posesiunile care priveau şi dreptul feminin de moştenire 407 . La fel, în cazur 
de partaj sau succesiune, beneficiarii să fie prevăzuţi cu copii autenticii 
după caz, actele originale ale posesiunilor care le luau în stăpânire. în caz 
disputelor de proprietate care îmbrăcau forme violente, pretendenţii urmăra 
nu doar ocuparea posesiunii în litigiu, ci şi însuşirea actelor. Cazurile su 
numeroase. De pildă, Mihai Ştibor din Sighet, fiul lui Nan Pop din GiuleştU 
alungat pe fratele său vitreg Iancu Pop de pe moşie, iar pe tutorele acestui 
Mihai Fiţă, 1­a prins şi 1­a reţinut, cu ajutorul comiţilor, până când a scosdel 
el actele asupra proprietăţii în litigiu 408 . Orăşenii din Baia de Arieş, căreia 
neau la cele două sate Lupşa, stăpânite de nobilii români de acolo, le­au ataa 
curtea şi casa acestora, nu atât în scop de jaf şi intimidare, cât pentru a pu 
mîna pe actele de proprietate, ceea ce au şi reuşit 409 . 
Pentru nobilii de rând, cum erau cei mai mulţi dintre români, actele de 
prietate însele şi procesele implicau cheltuieli greu de suportat. Taxele no le 
şi de judecată, ca şi gloabele erau reglementate prin decrete dietale, însa"^ 
reprezentau doar o parte a cheltuielilor necesitate. Decretul regal din anul 1 
reglementa taxele plătite pentru actele eliberate de capitluri, conventurişi| 
cancelariile Curţii, în valoare diferită, după tipul actului, mărimea lui şi 
mărul de moşii înscrise, cuprinsă între 12 şi 100 de dinari. Omul de mări 
capitlului era plătit cu 12 dinari pe zi, la care se adăuga întreţinerea şi ( 
transportul călare, tot pe cheltuiala nobilului interesat 410 . 
Pentru schimbarea a două moşii de lângă cetatea Muncaciu (Bereg),^ 
puse abuzurilor oficialilor de acolo, cu alte două ale Iui Iancu din comită 
406 
Cf . s tudiul nostru,  Arhive  f amiliale  româneşti în sec ole le  XIV­XV (mss). 
407 
Tripartitum,  P.  I ,  Tit. 42: „ ... inter filios seu fratres maior  natu conservare se mpe rj 
§.  3 . Fil ia e  ve ro  tra nsu mpt um  se u  pa r ia  li te ra ru m  a c  l ite ra l iu m ins tru me nto ru m  bo na i 
se xui de se rvie ntia  ta nge ntium pro se  c ora m iudicibus re gni  ordi na riis  ha be re  poss unt" . 
408 
M ihaly i,  261. Se ntinţa  re ga lă  din 6 oc tombri e  1462, Rupe a , da tă  î n urma  re da i 
c elui  pă gubit. 
409 
M ine a,  p. 40 ;  U b,  VII , 46 62. 
4 1 0 
Decreta,  I,  a rt X­XII, p. 267­270. 

196
 Maramureş, nobilii din Dolha suportă următoarele cheltuieli: 16 fi. notarului 
fetru scrierea actelor, 3 fi. capitularului pentru punerea în stăpânire,  9 fi. 
pozitului din Leles pentru scrisoarea de punere şi dare în stăpânire şi, în 
,50 de florini şi 100 de piei de jder comitelui de Bereg, Ioan Cândreş, 
■tru aprobarea schimbului. Unul din fraţi, Mihai, n­a fost însă în stare să 
k)rte spesele, aşa încât noile moşii rămân în posesia celuilalt, Ambrozie de 
ulha, care a plătit cheltuielile 4 11 . Ele vor fi ulterior alipite comitatului 
lamureş împreună cu Dolha şi alte posesiuni alte influentei familii, la inter­ 
■ţialui Iancu de Hunedoara, 412  favoare unică acordată unor nobili români în 
intervalul studiat. 
Actele  de  proprietate  se  păstrau  în  casă  sau  în  fortificaţiile  nobiliare,  în 
topuri sau  lăzi  speciale  (scrinia,  ladula)  ori  în tainiţe,  împreună cu lucrurile 
meţ.  Ele  erau scoase  doar pentru  confirmare şi ca probe  la  proces.  Tendin­ 
(de  cotropire  ale  marii  nobilimi,  accentuate  după  dispariţia  regelui  Matia, 
igau nobilii de rând să acorde o grijă sporită acestor arme juridice defensive 
0rte  eficace,  în lipsa cărora  decăderea socială  nu mai putea fi  evitată. Reve­ 
jţa  Dragfieştilor  în  Maramureş  după  1490  s­a  datorat  tocmai  lipsei  actelor 
ide  de  proprietate,  deşi  în  cauză  se  găseau  familii  notabile  din  comitat,  din 
■ha.Virişmort,  Slatina,  Vişeu  şi  Bedeu.  Cu  toate  acestea,  nu  rareori  ele  se 
Ipădeau  în  incendiile  şi  jafurile  incursiunilor  externe  ori  ale  unor  rivali 
iinlauntru, chiar în urma unor jafuri la drumul mare. 
ţ  Mari distrugeri de acte, alături de alte importante pagube materiale, au pro­ 
vocat în părţile sudice incursiunile turceşti. Cancelaria regală a redactat chiar 
brmular special, folosit la actele de reconsituire şi reconfirmare a stăpânirii, 
Urma pustiirilor şi pierderii actelor de proprietate. Timp de aproape două 
pieră reclamată invazia din anul 1438, de pe urma căreia mulţi nobili 
Oţetii şi haţegani au fost nevoiţi să­şi reconstituie drepturile de proprietate. 
fenplificăm cu situaţia lui Nicolae fiul lui Dionisie de Măcicaşu, care 
lamă la suveran faptul că „între alte bunuri ale sale şi ale fraţilor săi luate s­i 
aflat şi toate actele lor privind moşiile  .... duse ca pradă şi pierdute şi 
înstrăinate de ei, sau poate arse în casele lor pomenite. Temându­se, aşadar, 
est Nicolae fiul lui Dionisie (că) din cauza amintitelor lor acte pierdute s­ar 
■ta întâmpla în cursul timpului înstrăinarea numitelor posesiuni de la el şi 
fcsăi..." 413 , bănăţeanul s­a îngrijit, avantajat şi de merite obţinute prin fapte 
frme, să redobândească actele de proprietate aşa de vitale. 

m 
Mihalyi, 2U. 
[  m 
,  Actul regelui Ladislau V din 12 februarie 1454, Buda, cu menţiunea „Commissio domini 
jsdomino Johanne comite perpetuo Bistriciensi referente", la Mihalyi, 219. ; m Krass6, III, 286: 
„...inter alia sua et dictorum fratrum suorum huiusmodi bona ablata pnuniversa eorum 
literaria instrumenta factum possessionum ipsorum, videlicet .. .tangentia 

197
 Pierderea actelor de proprietate implica o procedură mai complicata! 
reconstituire, care presupunea mai întâi graţia suveranului exprimată printMJ 
mandat către locul de adeverire, la fel ca în cazul daniei, în care rolul deciaj 
aparţinea însă nobililor comprovinciali, care depuneau mărturie în faţa scanat 
lui de judecată. La 25 aprilie 1480 „ în scaunul de judecată al nobililor^ 
comitatul Hunedoara şi din Haţeg", de faţă cu omul de mărturie al capitt 
din Alba Iulia, la porunca voievodului s­au reconstituit drepturile de ] ale 
unor nobili din Fărcădin, întrucât actele fuseseră luate de turci. ] 
confirmă cu acest prilej nu doar stăpânirea propriu­zisă, dar şi existenţa actek 
Un nobil din Peştiş susţine că le­a văzut, la fel altul din Râu Bărbat, preciza^ 
că le­a văzut la Turda în Dietă, iar preotul Grigore din Hunedoara că le­a văz 
şi le­a citit 414 . în alte cazuri, ca de exemplu cel al actelor de vânzare­cump era 
de ajuns eliberarea unei copii după cel păstrat în arhiva locului de i rire, 
însă tot la porunca regală 415 . Mai mulţi nobili maramureşeni şi­au pia actele 
privitoare la munţii de păşunat în timpul unei invazii din Moldova,^ care 
obştea nobiliară a comitatului intervine la rege pentru refacerea^ 
atestând că ei au stăpânit acei munţi până la moartea regelui Matia şi \ 
„pentru toţi acte scrise sau privilegii" {de omnibus litteralia instrument 
privilegia) 416 . 
Sigilii. Studiul sigiliilor nobilimii româneşti din Transilvania cons 
tărâm încă necercetat de istoricii noştri şi faptul este deplin ex modul 
în care a fost considerată întreaga problematică a nobilimii 417 . Evk 

in pre da m distincta m deportata et de perdita et ab eis alienata, vel forsitan in presc ripţia ţ 

do mi b us  c o mb usta  e xt iti sse nt.  Ti me ns  e rg o  ipse  N ic ola us  f ilius   D ioni sii  pr opt e r  I 
dictorum literalium instrumentorum eorum deperditorum ia m dictarum possessionum aseet| 
suiş fr atribus succe ssu te mpori s alie natione m posse  c ontinge re ..." . 
414 
Dl . 29. 849 . 
415 
Este cazul nobililor Texe de  Berezeni, care au pierdut a ctul de cumpărare a unorp 
Be re z e ni şi Cră guie şt i ( Ma nda tul r e ga l din 5  a ugust  149 2  ş i a c tul  c onve ntului din  I 
M ihaly i,  349). 
416 
lbide m,  362. Episodul invaziei moldovene , probabil din 1490, este relata t astfel:, 
e a  ( pr i v i l e g i a  — n . n . )  p e r d i d e r u n t   p r o p t e r   q u o d  S t e p h a n u s   w a y uo d a   M o l da v u s 
la trunc ulos mis e rat in ha nc  te rra m de vasta nda m e a nde m, tune  plures possessiones et 0 
hui us districtus per  igne m fue runt c ombusta et pl ures e x nobis perdide runt pri vilegia et | 
a t que  lit te ral ia  i nstrume nt a " . 
417 
Unica cercetare de amploare, din urmă cu peste patru decenii, aparţine lui S. Jaltfi 
lografia cu privire la Transilvania (până la sfârşitul sec olului al XV­lea,  în  DIR. Int m 
Bucureşti, 1956, p. 561­619) şi se referă cu deosebire la sigiliile instituţiilor şi dregii 
context, este abordată problema folosirii sigiliilor de către districtele româneşti,cu exei 
la Făgăraş, Caransebeş şi Haţeg (p. 609­610). O dezvoltare mai recentă, pentru Haţeg (1.­^ 
Realităţi medievale din Ţara Haţegului reliefate prin analiza diplomatică a unordocm 
secolele XIV­XV, în AMN, XIX, 1982, p. 87­92.) susţine existenţa unui sigiliu al obştii) 
gane, diferit de al oraşului, la 1411 (p. 91). Ipoteza, bazată pe o formulă de coroboraţie înl 

L 
198
 biliiromâni se încadrează sub acest aspect în situaţia generală a epocii, cei 
[oanumită stare posedând sigilii personale inelare. în orice caz este sigur 
[aptul că deţinătorii unei dregătorii sau funcţii publice aveau în mod obligatoriu 
ecete, inclusiv cei mai de jos: juraţi, crainici, juzi nobiliari, voievozi etc. 418  Nu 
mîncă un studiu românesc asupra acestei categorii speciale de documente, 
lestul de rare şi de regulă foarte uzate şi greu lizibile. Ele au un câmp circular 
au oval în care este cuprinsă o reprezentare grafică şi eventual monograma, 
[cârâită de regulă din două litere. Sunt însă şi excepţii. Stanislav de Dolha, 
icecomite al Maramureşului, de pildă, poseda la 1419 un sigiliu rotund cu 
igenda „Dolhay Sanislo", adică numele întreg în limba maghiară 419 . Repre­ 
Htârile din câmpul sigilar sunt extrem de greu de descifrat, cel mai adesea 
|»sibil,în lipsa tiparului şi datorită deteriorării puţinelor amprente păstrate. 
Se ştie cu siguranţă faptul că reprezentările heraldice, blazoanele, se reprodu­ 
uîn mic şi pe sigilii, astfel că indicii în această privinţă s­ar putea obţine şi 
ebaza studierii reprezentărilor heraldice ulterioare ale familiilor marcante din 
literalul cercetat. Chiar formularul de acordare a blazonului face precizarea 
ireprezentarea heraldică acordată poate fi utilizată ca sigiliu inelar 420 . 
Obştea nobiliară, la nivel de district sau de comitat, nu posedă până la 1514 
Jiliupropriu, decât în mod excepţional 421 . In acest caz, autentificarea actelor 
smise se realizează cu sigiliile dregătorilor care prezidează adunările şi a mai 
aultor juraţi. Decretul regal din anul 1435 prevedea ca „juzii nobililor să aibă 
giliu uşor de recunoscut, pentru a emite împreună cu sigiliile celorlalţi juzi 
biliari şi ale comitelui sau vicecomitelui acte vrednice de crezare" 422 . Practic, 
fa au ajuns la cunoştinţa noastră reprezentări şi informaţii despre sigiliile 
individuale ale nobililor români. Astfel, actul scaunului de judecată al nobililor 
cnezilor din Caransebeş din anul 1439 l­au sigilat Ioan de Mâtnic, Iacob de 
I 
icutabilă, este totuşi plauzibilă, în condiţiile în care Făgăraşul, o ţară în multe privinţe 
oinătoare, poseda un asemenea sigiliu la 1413 (Jako, op. cit., p. 609; Lukâcs, Ţara Făgăra­ 
4l! 
Cf. Rusu,  Ioan  de Hunedoara,  p.  304—305, care  enumera  şi sigilii inelare descoperite în 
ecropolele româneşti din Maramureş, Haţeg şi Banat databile în secolul al XV­lea sau chiar 
anterior. 
♦"Sz. XXIII, 1889, VIII fiizet.p. 96. 
m 
V.mai jos. 
421 
Excepţiile sunt  comitatul Hunedoara,  la  1490,  şi, îndoielnic,  Maramureşul,  la  1475 (cf. 
lako, in D/R,  Introducere,  II, p. 609). Această situaţie aruncă totuşi o umbră de îndoială asupra 
existenţei mai timpurii a sigiliilor districtuale amintite, deşi gradul avansat al organizării comuni ­ 
iare şi vechimea acestora, ca ţări româneşti, sunt în afara oricărei îndoieli. Adrian A. Rusu este 
nultmai  optimist în această privinţă, bazându­se pe exemplul singular  al unei comunităţi româ­ 
neşti izolate din comitatul Borsod (Ioan de Hunedoara, p. 306) 
* K  Decreta,  I,  p. 262: „... habendo sigillum cognoscibile  ad  dandum cum  sigillis aliorum 
iudicum nobilium et comitis vel vicecomites litteras fidedignas". 

199
Pogăniş, Ioan de Măcicaşu şi Ioan de Bizere, iar în anul următor Dionisij 
Mâtnic, Ioan de Vilagfalva, Mihai Bobul şi Francisc Fiat de Armeniş 42 ! 
30 martie 1447, „din cauza lipsei peceţii noastre", a districtului, s­a sigilţ 
sigiliile personale de către nobilii Nicolae de Bizere, Dionisie de Mâtnic] 
de  Armeniş,  Luca  de  Măcicaşu,  Mihai Bobul  de  Vlădeşti  şi  Andrei  Da 
Caransebeş 424 ,  în  anul  următor  de  către  Bogdan  de  Mâtnic,  Mihai  Boba 
Vlădeşti, Nicolae de Nacza şi Valentin de Măgura 425 , iar actul din 28 febn 
1454  de  către  Fiat  de  Armeniş  şi  Bogdan  de  Mâtnic 426 .  în  a  doua  jumN 
aceluiaşi veac, se proceda similar. La 11 iunie 1478, de exemplu, sigilaulj 
de  Marga  viceban,  Andrei  (de  Subcetate)  jude  nobiliar,  Mihai  de  Mâtffl 
Dumitru de Măcicaş juraţi 427 , iar la 6 mai 1484 sentinţa scaunului a fost ml 
cu  sigiliile  vicebanilor  Lazăr  de  Almăj  şi  Dragul  şi  a  judelui  nobili» 
crainicului Andrei de Subcetate (Andreas Waralyay sau Andreas CrayniJa 
în Maramureş, actele comitatului, ale scaunului de judecată, erauîntl 
cu sigiliile comiţilor sau vicecomiţilor şi ale celor patru juzi nobiliari. Acta 
9 noiembrie 1457 emis de comiţii Ladislau de Wpor şi Mihai de Peşteani 
prevăzut cu 5 sigilii, iar cel din 28 noiembrie acelaşi an al celor doi vicecfl 
cu trei, juzi nobiliari fiind ţn acea perioadă Petru Gherheş de Sarasău.Ladj 
de  Slatina,  Mihai  de  Vad  şi  Mihai  Fiţă  de  Giuleşti 429 .  Actele  emise  dJ 
numele comunităţii nobililor, erau sigilate numai de către juzi, cum estei 
celui din 7 aprilie 1500, în numele juzilor şi obştii nobililor din comitat 430 ! 
Blazoane. Heraldica în regatul ungar al veacurilor XV­XVI se găsea II 
nivel  redus  de  dezvoltare  comparabil  cu  Apusul.  Doar  suveranii,  bara 
magnaţii, prelaţii şi unii din fruntaşii nobilimii purtau însemne ale dinastia 
neamului lor. Poate tocmai de aceea „blazonul, pe care principele îl dara 
unora, nu este un semn neapărat al nobleţei. Numa^primirea blazonului» 
nu  trece  pe  nimeni  în  rândul  nobililor.  Mulţi  târgoveţi şi  oameni  de  râf 
blazon  dăruit  de principe şi totuşi  nu  sunt socotiţi în  rândul  nobililor" 431 
contează nici ca dovadă a nobleţei în justiţie. Desigur, ar fi exagerat să( 

423 
Pe sty,  Ol dh ke r.,  p. 5. 
424 
Idem, Krasso, III, 297. 
425 
Idem Oldh ker., p. 5. 
426 
Idem, Szdreny, III, 70. 
427 
Idem, Oldh ker., p. 82­83. 
428 
Ide m,  Szore ny,  III, 93:  Sigillis vicebanorum et ipsius Andree  Craynik c onsignat^ 
429 
M ih aly i ,  2 3 6 ,2 3 7 . 
430 
lbidem, 363. 
431 
Tripartitum, P.I, Tit. 6.1 „Arma enim a principe cuipiam concessa non d 
necessitate, sed solummodo de bene esse nobilitatis. Nam armorum collatio simpliciterfadj 
nobilitat quempiam. Cum etiam civium et plebeorum hominum mulţi habeant armorum im 
per principem donata, per haec tamen in numerum nobilium non computantur". 

200
 [specific al heraldicii nobilimii româneşti în aceste circumstanţe şi, la fel ca 
ii cazul sigiliilor, ne înscriem în nota generală a nobilimii regatului. Doar în ce 
Iveşte reprezentarea din câmpul scutului, care de obicei relata sau sugera o 
jendă, o tradiţie, fapte de arme etc. ale familiei respective, din reprezentări 
brioare epocii studiate constatăm că nobilii români posedau frecvent, cum ne 
iputeam aştepta, blazoane cu reprezentări eroice, legate de lupta antiotomană. 
Dintre nobili români ai epocii cunoaştem scrisorile de blazon (littere 
umks) doar în cazurile lui Petru de Bârsău şi Iancu de Hunedoara. Magistrul 
?etru fiul lui Iacob de Bârsău obţinea la 10 februarie 1448 prima diplomă de 
st fel cunoscută în Transilvania 432 . Blazonul (arma sew nobilitatis insignia) 
■ acordat după un formular special, care cuprindea şi naraţiunea faptelor celui 
bat, în cazul de faţă eroismul arătat la Varna şi în campania din Austria, 
irecum şi modul de utilizare şi avantajele procurate de acest privilegiu. 
îeficiarul „să aibă puterea să folosească şi să poată să se bucure de toate şi 
■ 
[fiecare dintre onorurile şi libertăţile cu care sunt investiţi prin obicei sau de 
Irept ceilalţi fruntaşi nobili şi străini ai ţării care utilizează blazon" 433 . între 
Jtstea actul menţionează dreptul la flamură în campanie militară, prezentarea 
unire, dreptul la cort propriu şi folosirea în sigiliul inelar. Reprezentarea, de 
K calitate, pare să fie reproducere grafică, a faptelor de vitejie narate în 
iambul, cuprinzând în esenţă un bust de soldat pedestraş bine echipat rănit de 
Sgeată la gât iar în creştet un bust de turc. Aceste elemente, elocvente pentru 
tocă şi pentru calea de afirmare a purtătorilor lor, le vom regăsi şi în blazoa­ 
lele altor familii nobiliare româneşti. 
i Iancu de Hunedoara căpăta la 1 februarie 1453, între compensaţiile pentru 
trierea funcţiei de guvernator, un nou blazon care adăuga un leu roşu la 
wlcu inel în blazonul familiei, cu explicarea pe larg a tuturor motivelor şi 
Molurilor 434 . „Corbul în câmp albastru sau celestin, cu aripile foarte puţin 
Ecânde, pictat în culoarea naturală şi purtând în cioc un inel de aur" fusese 
put,conform textului, de înaintaşii săi „din graţia înaintaşilor noştri, sfinţii 
igi ai Ungariei". Formula aceasta generală avea desigur menirea să disimuleze 
începuturile modeste ale familiei şi întăreşte şirul argumentelor privind origi­ 
iaHunedorenilor din interiorul regatului, adică din Transilvania. Ca însemn 
noii sale demnităţi, de comite perpetuu al Bistriţei, se adăuga „un leu întreg 
le culoare roşie în câmp alb, ridicat vertical, cu picioarele dinapoi desfăcute şi 
ora deschisă, ca şi când ar lupta şi ar fremăta şi plin de îndrăzneală, iar într­un 
4î: 
. 
; Publicată de Adrian A. Rusu, în Sargetia, XV, 1981, p. 92­99. 
m 
Ibidem,  p.  99: „ac  omnibus  et  singuli s  generis  honoribus  et  libertati bus  quibus  ceteri 
Keres nobiles  et alienes regni  dicti similiter armis utentium quorumlibet consuetudine vel de 
lefacti sunt et gavisi, frui valeant atque gaudere possent". 
4)4 
UD, H/2,20. 

201
picior dinainte, ca într­o mână, ţinând o coroană de aur, ca şi când o ofi 
simbolizând fără ocol virtuţile şi cariera marelui oştean şi om politic. I 
Asemenea scrisori de blazon au avut cu siguranţă şi alţi fruntaşi români 
epocă, Ioan Ungur, care comanda un steag de oaste, Ioan Cândreş deRl 
Mori şi cu siguranţă toţi baronii şi egregii, aflaţi în funcţii, însă ele fie nul 
păstrat, fie nu le cunoaştem încă. Reprezentările heraldice din epoca cerţi 
se pot însă regăsi la familiile care au supravieţuit în secolele următoare, j 
4.3.5. Fortificaţii 
Posesiunea  unei  fortificaţii  de  orice  fel  era în Evul Mediu pretutinde 
dovadă de "bogăţie şi putere, de situare la nivele superioare ale ierarhiei soci 
în  regatul  Ungariei  acest  fapt  însemna  şi  graţia  suveranului,  care  acordj 
regulă,  privilegiul unei asemenea construcţii. Aceasta era valabil sub da 
autoritare, ca acelea ale Corvineştilor, pe când în interregnuri şi sub  dl 
debile fortificaţiile apăreau şi fără încuviinţare, fie ca gest de frondă,™ 
autoapărare. Vladislav II a fost nevoit să acorde nobilimii din comitate poa 
tatea legală de a­şi construi fortificaţii de apărare împotriva duşmanului ext 
Cetăţile  (castra)  aparţineau  în  primul  rând  magnaţilor,  nobilii  mai  îna 
posedau castele (castella), alţi nobili aveau curţi întărite (curia nobilitaM 
case de piatră (domus lapidea). Pe măsura consolidării stării materiale şi ■ 
ziţiei sociale, din rândul „aleşilor" români, unii vor ajunge posesori dec* 
castele, donjoane şi alte întărituri,  construite fie de ei înşişi,  fie, mai» 
obţinute prin danie 435 . 
Magnaţii şi baronii deţineau de obicei mai multe fortificaţii, în primuli 
cetăţi, dintre care,  de regulă, 1­2 erau preferate şi ca reşedinţe pentrufJ 
sau în perioadele în care nu se aflau la Curte sau în reşedinţele legate de o] 
gătorie. La 1490 cele 179 de cetăţi din regat erau stăpânite jumătate dei 
magnaţi, iar cealaltă jumătate de către rege, prelaţi, membri ai clerului şine 
limii 436 .  Corvineştii  deţineau  o  mulţime  de  cetăţi  şi  alte  fortificaţii,  însâl 
avut o reşedinţă aparte. Mai bine zis, au avut mai multe, în primul rând,pi 
regal de la Buda 437 . Iancu a preferat de pildă castelul de la Hunedoara, pe] 1­ 
a  şi  ridicat  ca  atare,  şi  cetatea  Timişoarei,  legată  de  funcţia  de  comil 
Timiş, ambele în apropierea frontului otoman. Din 1453 îl întâlnim maia 
Bistriţa, unde şi­a construit un castel, ca semn al autorităţii sale asupraoraşj 
şi la Belgrad. Nepotul său, Ioan Corvin, a avut de asemenea mai multe reşej 
ţe în capitală şi în „regatele" sale Croaţia şi Slavonia. 
435 
O i magine  succintă la  Rusu,  Ioan de Hune doara,  p. 284 şi urm. 
436 
Ku binyi,  Re side nz,  p.  42 8. 
437 
Ibidem,  p. 436­439. 

202
i La rândul lor, Dragfieştii şi­au construit o cetate la Ardud, care se păstrea­â 
şi astăzi, pe lângă casa pe care o aveau în cetatea Buda. Ioan Ungur de 
Nădăştia, odată cu întinsul domeniu obţinut după 1467, a (ţinut şi trei 
cetăţi  Dywen  în comitatul Nograd, Brâncoveneşti  (Weech)  în fwdaşi  Chery 
în Timiş 438 . Atât el cât şi fiii săi, cu funcţii la Curtea regală, fau administrat 
însă posesiunile de dincoace de Tisa prin familiari şi rude. 
Ştefan cel Mare la Ciceu şi  Cetatea de  Baltă­şi  domnii munteni la Vurpăr 
Dsedau  cetăţi,  de  unde  pârcălabii  sau  boierii  lor  administrau  domeniile 
Kpective.care erau pregătite şi ca loc de refugiu la nevoie. 
Haţegul  dovedeşte  şi  în  acest  domeniu  un  ascendent  faţă  de  celelalte 
buturi cu nobilime românească. Cândeştii din Râu de Mori obţineau de la rege 
la 1462 dania posesiunii Subcetate „şi turnul de piatră din teritoriul acelei pose­ 
mi numite Subcetate"  (necnon turrim lapideam in territorio eiusdem posses­ 
îwiij Waralya appellate), care nu era altceva decât cetatea Haţegului, în care 
blancu  fuseseră  castelani  şi  pe  care  şi­o  însuşesc  înşelând  vigilenţa  suve­ 
nului  şi  apropiaţilor  săi,  prin faptul  că  nu  o  numesc  sub  numele  său  real 439 . Ei 
|iarstăpânesc  efectiv  cetatea  în  perioada  următoare,  însă  la finele  secolului 
unt pomeniţi documentar castelanii de Haţeg ai ducelui Ioan Corvin, ceea ce 
presupune redobândirea ei 440 . Familia Cândea îşi construia şi o fortificaţie pro­fe 
chiar pe moşia de origine, cetatea Colţ, menţionată documentar în ultimul 
ceniu al secolului al XV­lea ca „cetatea Râu de Mori" (Malomwyzwara) cu 
telanul  Oancea 441 .  Nobilii  din  Sălaşu  de  Sus  şi­au  construit  pe  la  1400,  în 
ipropiere, la Mălăieşti un turn­donjon, pe care la începutul secolului al XVI­lea 
jînceput să­1 înconjure cu o incintă de zid, transformându­1 într­o cetate. De 
t  la jumătatea veacului al XV­lea au început să­şi construiască şi o curte 
ibiliarăcu  structuri  de  zidărie 442 .  Cea  mai  veche  fortificaţie  din  zonă  pare  a  fi 
cetatea de la  Răchitova, având în centru  un turn­donjon,  un turn­locuinţă  din 
piatră, proprietate a familiei  Muşina  de Densuş, care pare  să dateze încă din 
jurulanului 1300 443 . 
în  Banat,  un  „turn  de  piatră"  {turris  lapided),  turn­locuinţă,  posedau  şi 
lobilii din Mâtnic Ladislau, Ştefan banul Severinului şi Sandrin la 1467 444 , în 

431 
iM,Kmjk., 3264. 
m 
HD, II/2,118. Rusu Cetatea Haţegului, p. 345. 
^Pesty, Krasso, III, p. 352, actul comitelui de Timiş din 26 mai 1497. 
«'SolyomFekete.II.f. 121. 
442 
V.  Eskenasy­Rusu,  Cetatea Mălăieşti  şi  consideraţiile  lui  Radu  Popa,  Ţara  Haţegului,  p, 
219­224. 
443 
Popa,  Ţara Haţegului,  p. 114. 
^Pesty,Szoreny,  III,81;  N. Săcară,  Donjonul de  la Turnu­Ruieni,  în „Banatica", III,  1975,  p. 
303­309. 

203
¥ 
m 
I  hotarul posesiunii lor Mărul  (azi Tumu­Rueni) 445 . Nicolae de Bizerepos 
castel (castellum) în localitatea de origine, iar nobilii din Ţerova (Re 
curte dotată cu un turn­locuinţă 446 . Curţile şi fortificaţii cneziale şi nobilia 
Banat sunt încă insuficient cunoscute documentar şi arheologic. 
Nobilii români au obţinut controlul asupra unor fortificaţii regale sau 
culare prin danie regală. De pildă, familia Vucaşin de Caraşova deţineao 
cu acelaşi nume. Mihai de Cerna, banul de Severin stăpânea din donaţie q 
Drencova (Dranko) 447 , pe Dunăre, care nu­i asigura protecţie posesorului) 
cât îi solicita cu siguranţă ea acestuia. Petru Vistier de Măcicaşu, în călit! 
curtean,  era  dăruit  cu  cetatea  Czykowasarhel  (Patkowcz)  din  com 
Timiş 448 .  Majoritatea  fortificaţiilor  bănăţene  au  fost  şi  au  rămas  propţ 
regale, integrate în sistemul defensiv al zonei. 
Maramureşul, fiind mai puţin expus pericolelor dinafară şi datorită v^ 
rilor mai modeste ale nobililor de aici, nu avea fortificaţii notabile în pd 
privată. La 11 noiembrie 1460 alesul Ambrozie de Dolha obţinea „graţia 
cială"  a  regelui  pentru  a­şi  construi  o  „casă  de  piatră"  (unam  da 
lapideum), pe care să o stăpânească „ca şi celelalte drepturi de proprietaj 
sale".  Privilegiul i s­a acordat la  mijlocirea tezaurarului Emeric  deZaa 
sub autoritatea căruia se afla comitatul Maramureş, pentru faptele de cred 
săvârşite  începând  cu  Iancu  de  Hunedoara 449 .  „Casa  de  piatră"  din  Doi™ 
fără îndoială un castel de oarecare însemnătate, pe care regele, în urmaJ 
peririi complotului unor magnaţi, impunea în decretul din 1471 distruge™ 
alături de alte fortificaţii similare, deşi  nu există nici o probă măcaraj| 
intenţii de nesupunere a Dolhenilor 450 .  , 
în afara unora dintre aleşi, majoritatea covârşitoare a fruntaşilor şi nobl 
de rând poseda doar casa şi curtea, care exprimau doar distincţia faţă de cd 
săteni, asigurând condiţii mai bine de locuit. Acestea nu asigurau protecţiaj 
împotriva unor cete armate ale unor nobili duşmani, cu atât mai mult fi; 
ţinte predilecte şi erau victime sigure ale unor incursiuni venite dinafară 4 "] 

445 
Ţeicu, Banatul montan, p. 206. 
" f 'l bi de m ,  12 2 . 
447 
Pe sty,  Szore ny ,  III,  66 . 
448 
Csdnk i,  II,  p. 12. 
449 
Te le ki,  X ,  p.  641;  M ihaly i,  252. 
450 
Decreta  II,  p. 201, a rt. XXIX. Se impunea distrugerea fortificaţiilor în termen de, 
z ile  „ sub not a  pe rpet ue  infi de litat is" . 
451 
Succint, despre curţile nobiliare, vezi G. Entz, Mittelalterliche Edelhofe inSiek 
gen, p. 242­251. între cele 119 curţi identificate documentar până la mijlocul i 
XVI­lea sunt amintite şi cele ale nobililor români din Mărgău, Lupşa, Fărcădin, 1 
Peşteana şi Râu de Mori. Despre cele din Banat: Ilidia­Obliţa, Reşiţa­Moroasa şi Rei 
Ţeicu, op.cit., p. 98­123. 

204
4.3.6. Statutul femeii nobile 
0 parte importantă a legii civile se referea la dreptul femeii nobile (ius 
Mneum). Cam s­a arătat mai sus, femeia atingea vârsta legitimă (aetas legi­ 
a) la 12 ani, când putea să decidă anumite acţiuni juridice. Treptat, cu 
■ta,se adăugau altele până la 16 ani, la maturitate sau vârsta perfectă {aetas 
wfecta),când dobândea drepturi depline 452 . Femeia nobilă împărtăşea acest statut 
în măsura în care era născută din tată 
abil. Dacă se căsătorea cu un nenobil urmaşii săi nu se socoteau de nobili ade­ 
pţi, decât dacă mama lor obţinea de la rege calitatea de moştenitor al bunu­ 
lorpărinteşti, fără prejudicierea  celorlalţi urmaşi 453 . Statutul femeii nenobile 
itorite cu un nobil nu era precizat expres în lege, însă ea devenea defacto 
de condiţie nobilă. Urmaşii ei şi ai tatălui nobil erau recunoscuţi ca nobili ade­ 
raţi. Legea medievală ţinea totuşi să explice, pe temei creştin, o asemenea 
naţie, prin faptul că tatăl era cel ce dădea naştere, concepea urmaşii, iar 
iama asigura doar „forma" celui născut 454 . Conform codului Tripartit, fiica nu 
lin punct de vedere juridic socotită moştenitor (haeres), la fel cu băieţii, 
îtrucât nu participa la succesiunea tuturor bunurilor paterne, ci numai urmaş 
\tsteritasY 55 . Ea moştenea totuşi, la egalitate cu fratele, averea cumpărată din 
fci tatălui sau mamei (empta et comparata), cea provenită din sfertul de fiică, 
(ţinută ca homagiu sau în urma unui act de praeficium. Toate celelalte drep­ 
lide proprietate dobândită (acquisita) priveau dreptul masculin de moştenire, 
toeia fiind îndreptăţită doar la un sfert, aşa numitul „sfert de fiică" (quarta 
fuellaris), din posesiunile paterne 456 . Sfertul acordat fiicelor se socotea o 
iingurădată asupra moşiei părinteşti, indiferent câte fiice moştenitoare existau. 
In virtutea acestui drept de proprietate, femeile erau menţionate destul de frec­ 
at în actele de proprietate, chiar şi în cele de danie. Este elocvent în această 
privinţă cazul lui Ladislau Arca de Densuş, care reclama la 1493 de la vărul 
Sandrin fiul lui Ioan părţile cuvenite mamei sale, Neacşa, sora acelui Ioan, 
taie din posesiunile supuse dreptului feminin şi masculin, jumătate, iar din 
le supuse numai dreptului masculin, sfertul de fiică 457 . Din acest punct de 

h m Tripartitum, P. I.Tit. 111. 
®Ibidem, Tit. 7: „Item illi, qui ex nobili dumtaxat matre et rustico patre sunt propagaţi veri 
kiles  non  dicuntur.  Nisi  forsitan mulier  ipsa  fuisset per  regem  in  verum haeredem iurium 
ernorum(sine tamen praejudicio legi timoram successorum) praefecta atque creata". 
^Ibidem, § 3: „Pater enim generat, mater autem formam solum generandi dat et praestat". 
" 5 /W<fem, Tit. 17.2:"filiae itaque, quia non omnibus bonis et iuribus paternis participant, 
(orecte non haeredes, sed posteritates potius nuncupantur". » flbidem, 1,17.4­5. 
w 
Actul capitlului din Alba Iulia din 24 octombrie 1493. 

205
vedere, dreptul românesc practica egalitatea la moştenire a urmaşilor mascul 
şi feminini, pentru întreaga avere părintească. Este în afară de orice îndoia 
faptul  că  dreptul  de  moştenire  al  femeilor  nobile  române  s­a  exercitat  du] 
dreptul românesc, la concurenţă cu sfertul de fiică practicat de dreptul nobili! 
Cum dreptul nobiliar nu garanta succesiunea feminină după dreptul roaj 
nesc, dreptul fiicelor trebuia asigurat prin act regal de „prefacere" (prae/âjB 
moştenitor real (in verum haeredem) sau prin alte aranjamente. în acestei 
regele  renunţa  în  anumite  împrejurări  la  dreptul  său  de  retract  succesJ 
favoarea fiicei sau soţiei moştenitoare, adică „prefăcea pur şi simplu o fatîj o 
femeie în moştenitor deplin şi urmaş masculin în drepturile tatălui sauchi ale 
fratelui (dacă  acel  frate  ar  fi lipsit  de  de  moştenitori şi  ar  consimţi  la  prefl 
cere)" 458 . Faptul  era  consemnat obligatoriu într­un act regal (litteraepraefecM 
nales). De pildă, Ana,  fiica nevârstnică (puellă)  a lui Minai  de Sarasău,a 
pusă în partea întreagă de moşie a tatălui său din Sarasău cu drept deplin,îni 
meiul unei sentinţe a judelui Curiei din 31 mai 1448 459 . La 1448 Ioan de Cin 
obţinea în  faţa  capitlului  din  Alba Iulia jumătate  din  posesiunile socrului  | 
cumnatului  său  din  Densuş,  cuvenite  soţiei  sale  Visa,  cu  consimţâm 
acestora.  El  punea  în  cumpănă  şi  faptul  că  le  obţinuse  de  la  guvernator^ 
propriile  sale  strădanii  şi  cheltuieli  în  anul  precedent 460 . Nobila  dominaMn 
reta, văduva lui Ioan Orda de Leordina, a reclamat chiar la rege pe nobiţ 
Dolha  pentru  ocuparea  moşiilor  soţului  său,  care  reveneau  cu  drept  dei 
nire (iure hereditario) celor două fiice ale sale,  din care şi ea ar fi înd să 
obţină,  după  legea  ţării,  zestrea  şi  darurile  de  nuntă  (dotes  etres\ 
phernales). Acestea din urmă erau constituite din avere mişcătoare, fetele 
moşteneau  efectiv pământ. Actul în speţă nu precizează dacă se a  vedere 
sfertul  posesiunii  părinteşti,  conform  legii  regatului,  ori  moştoj  întreagă, 
după obiceiul românesc, cum pare să rezulte din context 461 . 
Văduva nu putea dispune de averea soţului decât în calitate de i 
urmaşilor masculini ai acestuia. Ea era îndreptăţită, la moartea acestuia] 
458 
Tr i p a r ti tu m ,  I ,  T it . 1 7 .  7 : „ in  c a s u , q u o  r e g ia   m a ie s ta s   p ue l la m  se u   m u lie r e m a l i| 
iuri bus pate r nis vel  e tia m frater nis ( si f rate r ipse  he re dibus ca re at et pr ae fe ctioni  i 
ve nim he re de m e t succ es sore m ma sc uli num si mpli cite r  prae fece r it" . 
459 
M ihalyi,  195, mandatul judelui Curie i către  c onventul di n Leles, din 31 mai 1448, 
460 
Izvoare Haţeg,  1,140, actul din 8 iulie 1448, Alba Iulia. Actul juridic de precizaread 
se  naşte  dat orită  faptul ui c ă pose siunile  lui Dioni sie  de De ns uş  trec use ră  prin actul lui  I 
30 august  1447  {îbide m,  131) de  la regimul de  posesiuni cneziale la statutul nobiliar, ceea( 
fi  pe r mis  c a  fi ic a  Visa , soţia  lui  I oa n  de  Ciula ,  să  f ie  dota tă   nu ma i c u u n  s fe rt  din  a 
părintească. 
461 
Mihalyi, 301, mandatul regal de cercetare către conventul din Leles din 18 c 
1473. Trimiterea la legea ţării (juxta regni noştri consuetudinem) se referă expres doar lac 
rile soţiei supravieţuitoare. 

206
 i(dotalitium) şi la darurile de nuntă (res paraphernales). Acestea daruri 
«bunurile mişcătoare căpătate de soţie în timpul logodnei şi nunţii. Dota, în 
tab, exprima însăşi căsătoria, era concepută ca un fel de răsplată pentru 
iderea virginităţii şi supliciile căsătoriei şi consta într­o sumă proporţională 
si avutul soţului dispărut 462 . Văduvele baronilor erau îndreptăţite la 100 de 
Si,ale celorlalţi mari nobili având peste 50 de iobagi — 50 de mărci, iar ale 
bililorde stare inferioară, după avere, conform preţuirii obişnuite. Valoarea 
ti scădea în cazul femeii recăsătorite, proporţional cu numărul căsăto­ 
I 463 . Dota, dată parte în bani, parte în avere mişcătoare, putea fi reclamată 
le rudele apropiate în  cazul  decesului femeii  măritate. 464  Cristina, fiica lui 
olaede Bizere, pretindea la 1500 dota şi darurile de nuntă din bunurile 
steşti după obiceiul Ţării Româneşti (iure Volachie requirente) 465 . Dota era 
pantată prin lege şi în cazul zălogirii sau pierderii averii de  către soţ 466 , în 
imb, o pierdea în caz de  divorţ, sau pe motiv adulter din partea sa 467 . Vă­ 
|vaunui bărbat fără copii şi fără testament era moştenitoarea tuturor bunurilor 
fdtoare ale acestuia. Mai mult, ea putea folosi întreaga lui avere, câtă vreme 
lânea necăsătorită,  sub numele şi titlul soţului decedat.  Recăsătorită,  era 
igată să abandoneze averea nemişcătoare a răposatului în favoarea celor în 
bt,primind dota cuvenită şi darurile de nuntă 468 . Legislaţia şi, mai cu seamă, 
itatea  întrevăzută  în  izvoarele  epocii  nu  exprimă  îndeajuns  starea  de 
ferioritate juridică şi socială a femeii medievale, feluritele greutăţi şi violenţe 
re era silită să le îndure uneori, în afara travaliului cotidian al curţii şi 
odăriei şi grijile creşterii copiilor. Fiica lui Zaharia de Măcicaşu s­a aflat în 
turcească 469 , la fel soţia şi cei doi copii ai lui Ita de Băieşti 470 . Numeroase 
[şi fete au fost victimele răfuielilor dintre nobili sau partide nobiliare. 
Căsătoria juca un rol social deosebit de important în viaţa nobilimii. Ea 
ne un capitol de cercetat pe îndelete de către istoriografia noastră. Dacă 
lalizăm bine, vom găsi în spatele multor alianţe matrimoniale interese eviden­ 
lemărire, de îmbogăţire. De regulă, căsătoria se realiza între persoane din 
iliide acelaşi rang, vecini sau din regiunea apropiată, tovarăşi de luptă sau 

Wlbidem,  Tit. 93.2: „ Dotalitium est merces foeminarum legitime conjugatarum ob debitum 

ionii de  bonis et iuribus possessiona riis ma ritorum iuxta  sta tus illor um e xige ntiam dări 
eonsneta".f m lbidem,TH.%. 
m 
lbidem, Tit. 93.3­6. 
f  hsty,Szdreny,lll  123. 
"Ibidemjit. 103,104. 
m 
Jbidem,T\i. 105. 
m 
Mdem,T&M. 
*Pesty,Krawd, 111,334. 
""Sacerdoţeanu, Două acte haţegane, p. 220­221. 

207
colegi de dregătorie, familiari. Sunt interesante, de pildă, relaţiile matriit 
dintre familiile de voievozi nobili de pe Crişuri, din Mărgău, Vintere, 1 
Ribiţa, Beiuş, situate chiar la distanţe mari una de alta. 
Nobilii de rând se căsătoreau, de regulă, în zonă, în familii de i 
similară, asemănător ţăranilor. Slujbele şi expediţiile militare favorizam 
căsătorii în alte regiuni. Egregii români mai cu seamă încheiau căsătorii* 
tajoase cu familii nobiliare din afara mediului românesc. Nobilii din Doll 
alţi fruntaşi maramureşeni şi­au adus soţii din familii de acelaşi rang 
comitatele vecine Satu Mare, Ugocea şi altele. Haţeganii s­au înrudit cu faj 
bănăţene româneşti, dar şi cu cele româneşti şi maghiare din 
Hunedoara. 

4.4. NOBILITATEA CONDIŢIONARĂ 471 
Alături de nobilii „adevăraţi", posesori ai atributelor nobilităţii deplin 
ale celor particulare ale nobililor români, există o categorie relativ numeri 
de români nobili, al căror statut nobil era limitat de anumite circumstanţe.! 
vorba de nobili aflaţi de obicei pe domenii private şi ale bisericii, cărora ai 
statut le era recunoscut numai în cuprinsul domeniului şi jurisdicţiei donul 
de pământ. Acolo ei posedau pământ, iobagi şi alte bunuri cu drept eredl 
erau judecaţi de scaunul domenial sau districtual de către egalii lor, part™ 
la oaste sub comanda stăpânului domeniului sau a unui dregător al său. Staţi 
nobil acestei categorii era însă condiţionat de rămânerea pe domeniu şi pn 
rea unor obligaţii bine precizate: slujba militară în primul rând, întreţinere! 
taţii, anumite prestaţii etc. Raporturile lor cu autoritatea domeniului eraJ 
sea stabilite prin acte privilegiale de grup sau garantate de cutumă şi eleaj 
un caracter cvasi­contractual. Ei puteau apela la rege în cazul în care stj 
domeniului nu le respecta libertăţile. Condiţionarul putea fi decăzut din stjj 
său, în cazul în care nu­şi îndeplinea obligaţiile sau prin abuz. în mod fre 
consemnarea scrisă a statutului lor a fost rezultatul unui protest 
împotriva unor asemenea abuzuri, prin care li s­au încălcat vechile lib 
Individual, cu acordul domnului de pământ sau la intervenţia lui, ] 
dobândi nobilitatea deplină. Din cele subliniate anterior rezultă cu dai 
faptul că ei nu se găseau la discreţia sau la bunul plac (ad beneplacitum)l 
panului domeniului mai mult decât un nobil adevărat faţă de rege, ci mai« 
într­un raport contractual de tip feudalo­vasalic degradat. 
Nu aveau obligaţii iobăgeşti, însă uneori erau asimilaţi cu neprivilq 
Numele lor sunt însoţite adesea în acte de calificativele specifice 

V. mai jos 5.4. Condiţionării. O sinteză a problematicii la Drăgan, Nobilii condifd 

208
 itegorii: circumspecîus, providus. Condiţionării care aveau casă proprie au 
ist supuşi, laolaltă cu toţi neprivilegiaţii, la taxa excepţională — mai târziu 
srmanentizată — impusă de regele Albert la 1439 pentru necesităţile războ­ 
lui cu turcii 472 . Comparând, cu aproximaţiile şi variaţiile de rigoare, princi­ 
jalele atribute ale nobilităţii ale nobilimii condiţionare cu nobilii români 
derivaţi din cnezi şi cu nobilii adevăraţi din regatul ungar de orice origine, 
avem următorul tablou: 

Nobili adevăraţi  Nobili români  Nobili condiţionări 

Posesiunea  — possessio, villa  — keneziatus, possessio  — possessio, predium, 
— dominium —  Valachalis — dominium  boeronatus 
ereditară veşnică —  — ereditară veşnică —  — ereditară — 
necondiţionată  necondiţionată  condiţionată 

Sesia nobiliară  — liberă de sarcini  — obligaţii cneziale  — obligaţii cneziale 

f.d. cetate 
Impozit, vamă  — scutiţi  — scutiţi  — impuşi 
Obligaţii  — militare  — militare  — militare+altele 
Judecător I  — comitat  — district, comitat  — district, dominus 
Cdt. militar  — comite, ban  — comite, ban  — dominus 
Homagiu  ­66,200 fi.  ­6 6   f i.  ­2 5­4 0 fi. 
Privilegii  — imunităţi, blazon,  — scutiri de obligaţii  — scutiri de prestaţii 
scutiri de obligaţie 
Statut  — nobil  — nobil  — nobil de 1 sesie 
Calificativ  — nobilis, egregius  — nobilis, egregius  — nobilis, providus 
magnificus  circumspectus 
Aria recunoaşterii  — regat  — regat  — domeniu 
statutului nobil 

■  Din această categorie  făceau  parte cnezii  şi  voievozii de pe  mari domenii şi 

srii  făgărăşeni.  Aici  avem  în  vedere  doar  pe  acei  cnezi  şi  voievozi  de  pe 
domeniile  episcopale,  din  districtele  româneşti  ale  unor  foste  cetăţi  regale, 
junse sub stăpânire privată,  care au reuşit  să  evite căderea în servitute şi care 
şi­au  păstrat  şi  chiar  consolidat  atributele  nobilităţii,  dar  numai  în  limitele 
icelui domeniu, altfel spus o nobilitate locală. în ce­i priveşte pe boierii făgă­ 
ţeni,  îi  amintim  aici  doar  pentru  faptul  că  autorităţile  statului  maghiar  nu 
le­au recunoscut nobilitatea deplină, ci limitată la dimensiunile domeniului 
m 
Teleki, X, 30: „quilibet... nobilium conditionariorum atque nobilium nullum iobagionem 
habentium.proprios domos possidentium". 

209
regal Făgăraş (Ţara Făgăraşului), încercând în mod permanent să le degrad 
statutul social la unul condiţionar; identitatea lor era însă cu totul alta 473 . 1 
Cnezii şi voievozii cu statut nobil condiţionar sunt de multe ori greu 
identificat documentar, fiindcă apar fie în această formă, fie însoţiţi 
adjectivul nobil: „cnez, voievod nobil" (a nu se confunda cu cei identici' 
nume, de după 1366, care intră în categoria de nobili români „adevăraţi"),] 
simplu nobili (putând fi confundaţi cu nobilii „adevăraţi"). Cei de pe domenii 
episcopiei şi capitlului din Oradea mai apar cu numele de „predialişl 
(prediales) sau „nobili prediali" (nobiles prediales). 
Pe lângă caracteristicile generale amintite, ceea ce mai uneşte element 
sociale din această categorie este vechimea lor, originea lor dintr­un alt sista 
juridic, peste care se găseşte suprapus cel din veacul al XV­lea, în speţă.^ 
reprezintă  supravieţuirile  vechii  nobilimi  româneşti,  care  n­a  putut  fi  ni 
anihilată, nici acceptată ca nobilime a ţării, ci coborâtă la un statut inferiori 
descind după cât se pare din categoria oamenilor cetăţii din epoca arpadiaj 
Nobilii  de pe domeniul cetăţii Siria îşi reclamau statutul chiar de la „sfW 
regi",  cnezii domeniului Hunedoara făceau apel la „vechea libertate" dintr­ 
epocă neprecizată, pe când boierii din Făgăraş îşi afirmau statutul din daniij 
domnilor din Ţara Românească.  Problema se cere examinată mai în profH 
zime, ceea ce nu ne putem permite aici. 
Categoria  aceasta  este  în  general  mai  puţin  cunoscută  în  istoriog 
noastră.  D.  Prodan  îi  găseşte  pe  domeniile  feudale:  Hunedoara,  Deva,( 
Siria, Oradea etc. şi îi defineşte astfel: „Ridicaţi adesea la libertate sau nobl 
nu de rege, ci de stăpânul feudal al domeniului, ei erau ridicaţi la o nobleţe? 
labilă doar în cadrul domeniului sau în raport cu stăpânul lor, o nobleţe le; 
de  domeniu  şi  obligând  la  servicii  militare  înainte  de  toate,  faţă  de  st; 
lor" 474 . Din această aserţiune scoasă din context s­ar putea deduce că acestei) 
tegorii ar fi, cum s­a mai afirmat, o creaţie a feudalităţii maghiare, forme Io 
ale acesteia, ceea ce Prodan n­a susţinut niciodată. De aceea, precizăm căd 
sunt, într­adevăr, cazuri în care români au fost „ridicaţi" la acest statut, i 
mai puţin adevărat că această categorie ne apare, cum  afirmam  mai sus,i 
degrabă ca o supravieţuire a unei nobilităţi străvechi, acum „decăzute".E| 
în mod obişnuit mici nobili, de regulă nu apar în cele mai vechi urbarii. 
Domeniul regal al cetăţii Siria a trecut la 1439 împreună cu 110 sateî 
sesia lui Gheorghe Brancovici, despotul Serbiei, apoi, în 1444 a lui Iancud 
Hunedoara. In 1464 a fost zălogită Bathoreştilor, trecând în proprietateaţ| 
deplină. Aici existau, pe lângă categoriile dependente obişnuite: iobagi,) 
cnezi, libertini ş.a. şi „nobili ai cetăţii unguri şi români care au ţinut tot< 
473 
V.  ma i jos subcap.  Nobilitate şi boierie. 
474 
Pr oda n,  Iobăgia,  I ,  p . 204. 

210
 lin vechime de acea cetate", bucurându­se de nobilitatea, drepturile şi liber­ 
ale care le­au fost acordate de către „sfinţii regi" ai Ungariei 475 . Referinţa 
irită luarea aminte întrucât ne oferă câteva indicii clare privind originea şi 
idiţia acestei nobilimi. Termenul cu care sunt desemnaţi, acela de castren­ 
:es, trimite la secolele precedente şi la una din categoriile sociale şi juridice 
Bau dat naştere nobilimii în regatul ungar: oamenii cetăţii. Ei sunt în acest 
az o relicvă vie, o categorie care nu a reuşit o emancipare deplină, datorită 
aţinerii integrităţii domeniului cetăţii respective, trecut în posesie privată, 
eşi în persoana lor sunt nobili, şi încă nobili creaţi de „sfinţii regi", cum sunt 
ronsideraţi oficial în secolul al XV­lea, nobilitatea lor e condiţionată de pămân­ 
Istăpânit, care e al cetăţii, şi de îndeplinirea unor obligaţii faţă de aceasta, în 
rimul rând militare. Ei nu sunt socotiţi supuşi, ci familiari ai stăpânului 
imeniului şi îndeplinesc adesea slujbe remunerate: provizori, lefegii, dieci 
etc. Erau donaţi deodată cu cetatea, deşi nu sunt de condiţie servilă. Este 
osibil chiar ca ei înşişi să deţină iobagi. După cum se vede, sunt şi români şi 
iri, existenţi aici din vechi me, de la constituirea domeniilor cetăţilor 
s 476 .0  cercetare  mai  amănunţită  ar  putea  stabili  cu  oarecare  preciziune 
măsura şi împrejurările în care voievozii români de pe domeniile laice şi biseri­ 
ceşti au intrat în rândul nobilimii condiţionare. 
Domeniul Siriei şi­a păstrat vechea organizare românească în voievodate 
au districte şi cnezate 477 . Elita românească din zonă înfăţişează categoriile 
noscute în general în ţinuturile româneşti. De regulă, voievozii erau consi­ 
aţi nobili, cum sugerează şi un act de la 1426 privitor la districtul Căpâlna. 
ntorul său, corniţele de Timiş Pipo de Ozora, stăpânul districtului, se referă la 
plângere a voievozilor, cnezilor (wayuode, kenezii) şi a celorlalţi locuitori, 
Btru ca în acelaşi text să revină de mai multe ori expresia „nobilii şi cnezii" 
Mbiles et kenezii) 41 *. Deşi este destul de dificil să distingem pe nobilii „adevă­ 
ţi" de cei condiţionări, singura diferenţă certă fiind un act regal de danie sau 
«nfirmare, în acest caz înclinăm a crede că e vorba de nobili condiţionări. Se 
jtie că voievozii din comitatele vestice, inclusiv Zarand, au fost între corifeii 

475 
Actul din 3 iulie 1444, în DRH, D, I, p. 379­383: „item nobilibus Ungaris et Walachis 
rensibus  se mper et ab anti quo ad ipsum  castrum  spectanti bus, sic  quod  eisdem in eomm 
ibilitate,iuribus et libertatibus, per divos reges ipsis concessis, permanentibus ... ". Ni se pare 
besant faptul că în aceleaşi părţi zărăndene şi în Bihorul învecinat „sfinţii regi" Ştefan, Emeric 
jiLadislau apar în pictura bisericilor româneşti, faptul fiind interpretat ca o concesie a cnezilor­ 
tori faţă de catolicismul oficial sau ca expresie a adeziunii la unirea religioasă (M. Porumb, 
Pic/ura românească din Transilvania, Cluj­Napoca, Edit. Dacia, 1981, p. 23­29). 
'"Aşa se explică existenţa unor unguri de această condiţie alături de  români, de pildă, pe 
domeniul cetăţii Siria, în satele colonizate timpuriu cu populaţie maghiară. 
477 
Pascu, Voievodatul, III, p. 519­524 şi IV, p. 62­64. 
471 
Prezentarea detaliată a actului, la Pop, Adunările cneziale, p. 164­166. 

211
 ■1 

răscoalei din anul 1514, ceea ce a determinat dieta să impună feudalilor ra 
tarea la serviciile lor. 
Unii dintre nobilii condiţionări zărăndeni, voievozi şi, probabil,cnezi.j 
cum  familia  Moga  de  Hălmagiu,  altele  din  Aciua,  Birtin,  Crişcior,  Ia 
Ribiţa,  Rostoci,  Valea  Bradului  ş.a  au  obţinut  nobilitatea  deplină,  ieşind 
cnezatele lor din componenţa domeniului. Unii au fost menţinuţi şi dupăaa 
în funcţia de voievozi sau ca slugi nobile (familiari) pe domeniu. 
Situaţia voievozilor din satele româneşti de pe domeniul cetăţii Giulaţ 
identică cu cea din cel al Siriei învecinate.  La 10 ianuarie 1495 IoanCa 
dăruia funcţia de voievod al românilor (officium wayuodatus Volachorunâ 
zonă lui Matei de Şomoşcheş (Zarand) cu fiul Ioan şi lui Gaşpar, nepot dea 
în  familia  voievozilor  de  Şomoşcheş  funcţia  era  ereditară;  înainte  fus 
deţinută de Pavel Zekel, fratele lui Matei şi, conform actului, urma să revin! 
cazul decesului celor numiţi, lui Nicolae din aceeaşi familie „cu drept den 
tenire" 479 . Voievodatul de mai sus nu este o funcţie publică, ci se exercit 
domeniul unui mare feudal, voievozii sunt voievozii săi, pe care îi confirm 
funcţie şi care îi dau ascultare. Ereditatea funcţiei nu este în acest caz eoni 
de domnul de pământ, ci doar confirmată de el. Pe de altă parte, voievozi 
Şomoşcheş sunt în mod evident nobili şi catolici. Voievodul Matei este J 
răsplătit de către stăpânul domeniului la 1500 cu dania unui sat 480 . Credea ei 
se  încadrează,  după  toate  probabilităţile,  în  categoria  nobililor  condiţioi 
deşi, este bine de subliniat încă o dată, că voievodatul în acest caz esteofiiţ 
(officium) şi nu o stare (un statut) socială. 
Mai  puţine  informaţii  avem  pentru  perioada  cercetată  despre  don 
Cetăţii  de  Piatră (Chioar). El  aparţinea  familiei  Dragfi  încă  de  la sfârşiţi 
lului al XlV­lea şi cuprindea la mijlocul celui de­al XVI­lea 67 de sate. I 
bariul  anului  1566 481  rezultă  existenţa  unei  organizări voievodale  a  doraeli 
similare cu cea a Siriei. Voievozii aveau mai multe sate sub jurisdicţia! 
posedau sate sau părţi de sate ca stăpâni feudali, desprinse din domeniul cetăţi 
Acestea  le­au  obţinut  prin  dania  stăpânului  cetăţii  şi  erau  condiţiona 
fidelitate sau bunul plac al stăpânului; la schimbarea acestuia erau confirţ 
sau  puteau  fi  retrase.  Confirmate  de  către  rege  la  recomandarea  stăp 
domeniu, asigurau beneficiarului nobilitatea perpetuă, adevărată. 

479 
Mă rki,  Arad,  I ,  p. 502. Aut or ul cr ede a, în mod e ronat, că  a  gă sit dova da  ip 
susţi nut e  de  unii  ist oric i   ma ghia ri , c o nf or m  c ă re ia   v oie vo da tul a r   fi  o  d re gă tori e  i 
regalitatea maghiară, cu numele  Zekel,  care ar proba etnia secuiască a familiei. Pascu  Voie\ 
I I I ,  p .  393 ,  c itâ n d   pe   S.  D ra go mir   (î n  r e vi sta  Tr a nsil v ani a,  1 9 17 , p .  9 ­ 1 0 )  ig n o ră  i 
de pe nde ntă  a  voie vozilor  citaţi, a flaţi pe  un dome niu pri va t. 
480 
Ibidem. 
481 
Prodan, Iobăgia, II, p. 173­194. 

212
 Bficiaude veniturile cuvenite de la iobagii lor, inclusiv regalienele, cum ar 
Ireptul de a ţine moară, precum şi de anumite privilegii şi scutiri. Satul Cozla 
! stăpânit de înaintaşii voievodului Gheorghe şi de ceilalţi nobili încă din dania 
lai Nicolae Dragfi, tatăl voievodului Bartolomeu, deci de la mijlocul secolului 
lXV­lea. Voievozii se socotesc a fi nobili, iar urmaşii lor posesionaţi, chiar 
inu mai îndeplinesc dregătoria, de asemenea. Statutul lor privilegiat este 
pinoscut doar în cuprinsul domeniului, este condiţionat de rămânerea în 
prinsul acestuia. Voievozii au obligaţii administrative, judiciare, fiscale şi 
militare în cuprinsul voievodatului lor. „Slujba voievozilor e să aibă grija  ^m 
bunurilor încredinţate lor, pentru ca toate să se facă după cuviinţă, să strângă şi 
i,«rvească cetăţii dările şi slujbele şi totdeauna prompt, aşa cum o cere 
obiceiul şi porunca pârcălabului, de asemenea să meargă la război la nevoie" 
şciza textul urbarial citat 482 . La război îl însoţeau călare pe domnul de pătat 
sau pe castelanul său. într­o scrisoare învăţatul principe Gabriel Bethlen 
Btetiza astfel statutul lor social: „.. .au fost de la început în ţinutul Chioarului 
nai curând boieri de aceia făcuţi nemeşi pe care îi cheamă şi voievozi. Când 
jâoarul îl stăpâneau oameni privaţi şi nu era în mâna principilor, aceia erau  ■ 
ţinuţi în slobozenia şi nemeşia lor, pentru că au privilegii de libertate nu numai 
I la domnul cetăţii sau de la domnii pământurilor, ci de la regii şi principii 
«hi, având şi îndatorirea să slujească cetăţii şi fiind trimişi călări încoace şi 
Mo" 483 . Deşi nobilitatea lor apare ca particulară, pusă la îndoială, principele 1 
pare dispus să o conteste, aducând şi argumente juridice în această privinţă. 
Funcţia voievodală într­o comunitate dependentă şi­a pierdut caracterul de 
iprezentativitate şi eligibilitate ereditară din epoca autonomiei districtuale. 
foievozii  puteau  succeda  în  aceeaşi  familie,  însă  ei  erau  nişte  funcţionari 
oŞciales) ai stăpânului domeniului confirmaţi sau numiţi de el, uneori ridicaţi 
jar dintre iobagi sau libertini. Ajungerea domeniului în proprietatea familiei 
nnitoare a Bathoreştilor, apoi ca domeniu fiscal al principilor ardeleni, a 
;ut posibilă transformarea acestor nobili condiţionări şi a altor numeroşi 
chioreniîn nobili ai ţării (armalişti). 
j Pe domeniile  episcopiei  catolice  de la Oradea s­a  constituit  nobilimea 
ţedială sau nobilii bisericii, care şi­a conturat statutul prin privilegii în epoca 
iSigismund  de Luxemburg 484 . Ei proveneau  din rândul slujitorilor cu rosturi 
nilitare, denumiţi în veacurile precedente iobbagiones equites, milites, exerci­ 

m 
Ibidem, p. 176: „Wayuodarum autem est officium providere bonis sibi commissis, ut rite 
leiscuncta gerantur ut tributa ac servitia ad arcem exigere et administrare et semper prompte 
părere cum usus et requisitio praefecti postulat, item in bellum tempore necessitatis proficisci". 
411 
Veress, Documente, IX, 52, p. 63. Prima parte, în original: „eleitol fogva ott Keovăr 
latin inkâbb minden faluban affele megnemesitett Boerok, kiket vaidănak is hinak voltanak". 
414 
Bonis,HUberiseg, p. 181­216. 

213
tuantes, bellatores. Datorau episcopului fidelitate, adică ajutor şi sfat, lai 
ceilalţi  nobili faţă de rege.  în primul rând,  aceasta  consta în slujba mii 
făcând parte din structurile armate ale domeniului, utilizate în caz de dezc 
şi nesupunere internă pe domeniu şi formând banderia episcopului în ci 
ridicare militară. Mai datorau anumite prestaţii în muncă şi produse, eve 
în bani, după veniturile şi iobagii pe care îi aveau. Dieta din anul 1500 îi a 
de  plata  dijmei 485 .  Neîndeplinirea  obligaţiilor  însemna  căderea  în  vinan 
dinţei şi atrăgea după sine pedepse pe măsură, inclusiv declasarea în rl 
iobagilor. 
La rândul său, stăpânul domeniului, episcopul, avea obligaţia să­i apei 
nobilii de pe domeniu, să le respecte libertăţile (privilegiile) şi, desigur,i 
asigure  o  proprietate  funciară,  care  să  le  procure  venitul  necesar 486 .  Regi 
proprietăţii prediale urma în linii generale — începând chiar de la motivai 
forma actului de danie — pe cel cunoscut pentru nobilimea regatului, ind 
precizarea caracterului ereditar (iure perpetuo tenendam), cu deosebirea C 
era condiţionată şi retractabilă, după cum menţionează de regulă toate actel 
acest fel. Sub Sigismund nobilii prediali au început să obţină acte privilej 
atât de la episcopi, cât şi de la rege. 
La 1411,  de  pildă,  episcopul de Oradea  dăruia  voievodului Gheorghi 
Gepiş şi  fraţilor  săi posesiunea Elyefalwa (disp.) şi  voievodatul Gepişj 
obiceiul  şi  asemenea  celorlalţi  voievozi  şi  predialişti  sau  nobili  ai  bisa 
noastre" (more et ad instar ceterorum nostrorum wayuodarum et prediâ 
seu nobilium diete ecclesie nostre). Aceasta însemna „cu drept veşnic 1 'fl 
perpetuo tenendam) „.. .astfel ca voievodul Gheorghe şi ceilalţi fraţi ai sâii 
miţi şi urmaşii (masculini) să trebuiască să aducă şi să fie îndatorat să facăi 
bele cuvenite nouă şi bisericii noastre orădene amintite şi succesorilor noşn 
să nu cadă în vina necredinţei (nota infidelitatis); „altfel, pe dată să decada 
dreptul de stăpânire şi proprietatea numitului prediu şi să fie lipsit şi îndepi 
de el şi acest prediu sau posesiune să ajungă înapoi în mâinile noastre a 
bisericii noastre" 487 . 
Franko  de  Thalovac,  ban  al  Slavoniei  şi  guvernator  al  episcopiei 
Oradea, dăruia la 24 februarie 1445 voievodului Ladislau de Remetea şi M 
săi Ştefan, Andrei şi Benedict, posesiunile Bokorfalwa, Remetea Ungureaa 

485 
Ibide m,  p. 200. 
486 
Ibide m,  p. 203 şi  u r m. 
487 
Bu n y i t a i ,  B i h a r  me g y e  o l d h j a i ,  1 6 ­ 1 :   „  I t a   q u o d  G e o r g i u s   w a y u o d a  e t 
pre nomi nati frat res ac  he re de s de  ip s a p o ss es s ion e  se u   p re d i o n o b is  e t  diete  eccl esie  no 
Wara diensi nostrique  successoribus se rvicia de bita impendere debeant et exhibere  ten eaajfl 
Alioquin subito a  iure  et pr oprietate dominii dicti predii cadant et e ode m sint privaţi  et daf l 
idemque  p red iu m  seu  p oss ess io ru rsu s  ad  man u s  nostras e t ecclesie nostre devolvatur" . 1 

214
smetea Românească,  Kossa  şi Şoimuş din districtul Beiuş, pentru moartea cu 
ba ui  mână  a  fraţilor  lor Petru  şi alt Benedict în ultimul război  cu turcii 488 .  La 
Bigust  1491  episcopul  de  Oradea  dăruia  lui  Ştefan  Iancău  din  neamul  Boţ 
kcz)  voievodatul peste cnezii şi românii din  posesiunea Remetea şi cei ce ţin 
îea, cu toate drepturile şi pertinenţele, aşa cum le ţinuse mai înainte voievo­ 
til Ştefan de Chycze,  pentru fapte credincioase şi „pentru ca  prin  aceasta să  se 
Jtemai râvnitor şi mai zelos la împlinirea slujbelor noastre şi la administrarea I 
protejarea  posesiunilor  noastre  româneşti"  (ad  servitia  nostra  et  ad  custo­ 
msewtuitionem  terrarum  nostrarum  wolachalium  eo  promptior  reddatur  et 
ferventior) m .  Voievodul  Lucaci  de  Cărăndeni  primea  la  1493  voievodatul  cu 
acelaşi  nume  şi  satele  Illyefalva  şi  Miheleu,  cu  condiţia  de  a  presta  slujbele 
torate{servicia  debita),  altfel,  el  sau  urmaşii  săi  „să  decadă  şi  să  fie  înlăturaţi 
pBdepărtaţi din dreptul şi proprietatea stăpânirii voivodatului şi satelor 

Unii dintre aceşti condiţionări, precum cei din Remetea, Beiuş, Vintere, 
Urviş, ş.a. au primit confirmarea regală a posesiunilor lor sau alte danii intrând 
rândul nobililor „adevăraţi". Nobilul Ştefan, voievod de Urviş  (nobilis 
bphanus  wayuode  de  Erwenyes),  de  pildă,  obţinea  la  1487  iertarea 
capitlului IOradea  pentru  o încălcare  săvârşită  în  urmă  cu 14 ani,  în urma 
depunerii Bi jurământ absolutoriu împreună cu 24 de nobili, stabilit de o 
sentinţă  gală,  după  ani  de  conflict  cu  capitlul.  El  era,  fără  îndoială, 
un  „nobil 
adevărat", avea familiari pe vicevoievodul Ioan Handru, pe cnezii Mogoş şi 
tul din Şoimi, precum şi o avere considerabilă, pentru care văduva sa 
Bastasia era  compensată de către rude,  după dreptul feudal, cu  suma 
nportantă de 200 de florini ca zestre şi daruri de nuntă 491 . 
\ Mult mai greu de depistat este această categorie pe domeniul episcopiei 
msilvaniei din Alba Iulia. Datorită iobăgirii timpurii a satelor respective, 
fca românească a  fost redusă cu totul la starea servilă, de cnezi de sat. 
Cunoaştem  un  singur  caz  de  nobil  condiţionar  aparţinînd  episcopiei  ardelene, 
ifiguranţă nu singurul. Voievodul românilor din Gârboul Românesc (a.d. — 
fkobus wayuoda Walachorum de Olah Gorbo),  posesiune a episcopului 
jksilvaniei, era donat de către acesta pe la 1450 cu posesiunea vecină Tăuţi, 
Sngă Cluj, intrând astfel în rândul nobilimii 492 . Este, desigur, o nobilitate 
condiţionară, în lipsa unei confirmări regale. 

\  "lvănyi, 200. 
I  m Ibidem, 356, p.  173. 
w 
Bunyitay,  Vdradi puspokseg,  I, 330: „a iure et proprietate dominii dictorum wayuodatus 
(tvillarum cadant et sint privaţi et destituti...". 
491 
Ilea­Rus, Voievozii din Bihor, p. 311­312. \  «Puşcariu, Familiile 
nobile,  I, p. 121; Csănki, V,  p. 355­356. 

215
 Statutul social al acestor predialişti era echivalent cu cel al nobilila 
sesie, alături de care se află în unele acte dietale. Nu plăteau venitul ci 
(lucrum camere), jurământul lor judiciar era egal cu al celorlalţi nobili\ 
teau fi numiţi şi ca oameni regeşti (homo regius) 493 . 
Cnezii de pe domeniul cetăţii Hunedoara deţineau privilegii străvechi 
tiqua libertas), confirmate de regele Matia la 12 aprilie 1482, fiind scuti 
orice contribuţie faţă de cetate, cu excepţia slujbei la cetate cu un cal, li 
voie 494 . Privilegiul scris era obţinut în condiţiile în care oficialii cetăţii şi s 
gătorii de taxe şi contribuţii încercau prin abuz să­i impună, adică să­i scai 
statutul lor social, şi el reprezintă mai mult decât o măsură privată a stăpâi 
cetăţii în raport cu supuşii săi. Este un act de drept public, fiind confirmaţi 
regele Vladislav II la 20 aprilie 1493. Practic, aceşti cnezi au statutul nobj 
condiţionări, ceea ce mai târziu se va exprima şi în acte. Obştea cnej 
(universitas keneziorum) din pertinenţele interioare ale cetăţii Huned 
solicita în 1528 stăpânului domeniului dreptate pentru fiii mai tineri ai cnej 
Dumitru de Cerna înlăturaţi de la moştenirea părintească de fratele mai ni 
nobilul Gheorghe, subliniind că ei nu şi­au neglijat, cu toate acestea, obligi 
militare într­o perioadă de tulburări 495 , ceea ce exprimă condiţia asenţijj 
păstrării statutului social al acestei categorii. Obştea nobililor din dista 
Haţeg intervine şi ea în sprijinul văduvei (nobilis domine... relicte soron 
consanguinee nostre) şi al fraţilor urgisiţi, solicitând margrafului de Branj 
burg, stăpânul cetăţii, ca ei să fie puşi în stăpânirea pământului „ase™ 
celorlalţi cnezi nobili" (ad instar aliorum nobilium keneziorum) m '. Ei pi 
pe amintitul Gheorghe în acelaşi timp şi nobilis şi servitor al margrafului.1 
Pe domeniul Hunedoarei, ca şi al Siriei şi al altor cetăţi, regale saupq 
culare, mai activau, ca familiari sau stipendiaţi, şi alţi nobili, care seaflaa 
stăpânul domeniului în raporturi contractuale de slujbă, care nu grevau sta 
493 
Bunyita y,  Văradi pt ispdk se g,  I,  p . 2 10­211. 
494 
Pata ki,  Domeniul Hunedoara,  p. 128. Cnezii  recla mă  „ pre rogati va  vechii  lor  Iii 
conform căreia „ sunt obligaţi numai la serviciul faţă de cetatea Hunedoara"  (solummodo st 
adprefatum c astrum nostrum Hwny ad sint obligaţi).  Un regist ru de  soc oteli  al  dome niului 
anul 1512 confir mă  practic area acestei obligaţii: „ cnezii şi crainicii în număr de  167 suni 
să  se rvească  c u caii  la  cetatea  Hunedoa ra"  (Ite m te nent ur servire  ad castrum Huny adc um 
kenezy et craynici qui s unt  numero IcLXVfl  —  J bide m,  p. 163) c ând este nevoie  (wan man 
sc hlos not turff tig ist  —  Ibi de m,  nota  43) 
495 
I bide m,  p. 194­195: „ pre c i pue  ist o te mpor e  dist urbiorum nobisc um una  in: 
ne gle xe runt" . 
496 
I bide m,  p. 192, actul din 6 ia nuarie  1528, Haţe g, se mnat de  Nobiles maiorest 
Ladi sla us  Ke nde ffi i, J oha nne s  Ze re c he n , La di sla us  e t  De me trius   d e  Zac hol  ac  Nu 
Thustha c um universitate  nobilium districtus  de  Haczok .  Fa ptul că  văduva  c nezul ui 
să fie  chiar dintr­o familie nobilă  haţegană  (consanguinea)  î ntăreşte c onstatarea  privind 
terul esenţialmente nobiliar al cnezilor cetăţii Hunedoara. 

216
 fcridic. Dimpotrivă, condiţionării, inclusiv categoria „cnezilor nobili" ai 
cetăţilor care poate fi asimilată acestora, îşi puteau conserva statutul nobiliar 
ramai cu condiţia traiului pe domeniu şi îndeplinirii slujbei la cetate. La Hune­ 
doara ei constituie forţa armată a domeniului, cavaleria, fiind numiţi frecvent şi 
husari (kenezii sive hwzarones), diferită de garnizoana cetăţii formată din 
ifegii.Ei formau suita înarmată a stăpânului feudal sau a reprezentantului său, 
castelanul, participau sub comanda acestuia la apărarea cetăţii şi domeniului, 
isoţeau diferiţi slujbaşi la impunerea obligaţiilor fiscale şi a sentinţelor 
judiciare, asigurau menţinerea ordinii pe domeniu şi îndeplineau solii, misiuni 
einformare în vremurile tulburi ş.a. 497 . O situaţie similară o aveau şi cnezii 
lin „pertinenţele exterioare" ale cetăţii Hunedoara: Mănăştiur, Margina, Sudea, 
Bujor, Icuş, Jupani, Fârdea. 
Pe domeniul cetăţii Deva, care cuprindea în perioda cercetată două districte 
ine conturate şi stabile: Deva şi Dobra 498 , cnezii au cunoscut aceeaşi situaţie ca 
cei  din  Hunedoara  învecinată,  izvorâtă  şi  din  faptul  că  cetatea  a  aparţinut 
voievodului Transilvaniei, ca reprezentant al regelui, iar începând cu Iancu a 
intrat în stăpânirea familiei hunedorene. în timpul lui Matia a trecut din nou 
sub autoritatea voievozilor ardeleni. 
Mai multe informaţii avem despre cnezii şi nobilii din districtul Dobra, 
ţie unor acte privilegiale ale voievozilor Transilvaniei, confirmate printr­un 
privilegiu regal din 11 iunie 1478 499 . încă în cuprinsul privilegiului din 1434 în 
inteadistrictului erau pomeniţi nobilii şi cnezii {nobiles et kenezii). La 1439 
şi 1478, privilegiile au fost obţinute de către reprezentanţi ai districtului desem­ 
laţi ca nobili şi nominalizaţi. Ceea ce ne interesează aici este statutul acestor 
si şi nobili şi diferenţele care au determinat această disociere. Documentele 
arată fără echivoc caracterul feudal al celor două categorii, nobilii şi cnezii 
bsesiuni, iobagi, mori, jurisdicţie etc.) şi cvasiidentitatea lor 500 . Practic, este 
pape imposibil de a identifica concret diferenţele, deşi, evident, ele există. 
w 
în paginile dedicate „Rolul ui cnejilor de pe domeniu" (LXVI­LXXI) din introducerea la 
domeniul Hunedoara Iosif Pataki conturează foarte clar rolul şi obligaţiile acestei categorii pe 
idocumentelor publicate. Respingem însă ideea asimilării lor cu libertinii (p. LXVIII), care 
plaostare anteri oară i nferioară,  servilă. Orice sugestie pri vind o ase menea stare în trecutul 
ppseşte însă cu desăvârşire din documente. Dimpotrivă, atât nobilii condiţionări sirieni, cât şi 
Iii nobili hunedoreni îşi reclamă drepturile pe temelia „vechilor libertăţi" şi nu pe vreun act de 
mărinimie al cutărui stăpân vremelnic. 
491 
V. studiul lămuritor al lui Răduţiu, Domeniul cetăţii Deva. 
m 
Feneşan,  Districtul Dobra. 
*"  în această  privinţă  nu împărtăşim  opinia lui  C.  Feneşan  {Ibidem,  p.  307), confor m c ăreia 
teii din actele Dobre i ar fi „oa meni liberi" sau „cnezi comuni" cu atribuţii de juzi săteşti, în 
ipţhinealui Pa taki. Ei sunt mai degrabă asemănători  sa u chiar identici cu „cnezii cetăţii" de 
omeniul  Hune doa ra  (cf.  Pataki,  Dome niul  Hunedoara,  p.  LXVI),  c u  statut  de  nobilime 
condiţionară. 

217
■■■ 

Această apropiere şi identificare este similară cu ceea ce am constatat jj 
celelalte ţinuturi româneşti. în consonanţă cu fenomenul general, constata 
în districtul Dobra abandonarea termenului de cnez în a doua jumătate a m 
lului al XV­lea. Dar sunt oare nobilii dobreni, cei pomeniţi şi cnezii careţi 
să fie nobili, nobili „adevăraţi", la fel cu vecinii lor haţegani şi bănăţeni sa 
maramureşenii? Suntem datori să observăm mai întâi faptul că spre deosJ 
de aceştia, cei din districtul Dobrei se găseau în cuprinsul unui domeniu ra 
administrat de voievod, prin dregătorii săi din târgul Dobra şi din cetatea Dl 
Analizând pe îndelete actele din 1434 şi 1439, constatăm că nobilii şi cnea 
au plâns mai cu seamă de abuzurile dregătorilor voievodali în problenl 
justiţie (globire înainte de sentinţă definitivă, tulburarea şi păgubirea nobil 
şi cnezilor în persoana şi bunurile lor înainte de încheierea judecăţii, împi 
carea recursului la voievod în caz de abuz al dregătorilor), intervenţia abia 
asupra morilor nobililor pentru „executarea silită" sau prin abuz a iobal 
care macină acolo. Mai aflăm că nobilii şi cnezii erau datori să dea pe rânfl 
pentru ducerea scrisorilor voievodale şi alte treburi publice, plus de fîeJ 
cnezat un car de fân şi un porc pe an 501 . Lăsând la o parte obligaţiile material 
ale cnezatului, care probabil nu sunt toate pomenite (slujba militară, ceni 
observăm că nobilii (şi cnezii) reclamă respectarea statutului nobiliar în jusi 
respectarea proprietăţii şi execută obligaţii sub acest statut (poşta şi altern 
care le aveau de regulă cnezii condiţionări. Ei se străduiesc să­şi impuJ 
statut de nobilitate, pe care autorităţile nu par a fi obişnuite, nici preadaB 
să­1 accepte; mai degrabă înclinate să­1 degradeze înspre masa neprivilegia 
şi a iobagilor. Cu tenacitate, apelând la fiecare nouă stăpânire receptivă,nobi 
şi cnezii din districtul Dobrei au reuşit să­şi consolideze statutul nobili» 
privilegii de grup, inclusiv confirmate de rege, într­un mod similar cu ca 
hunedoreni la 1482. Este vorba deocamdată, la fel ca aceştia, de o nobil 
condiţionară. La adăpostul şi pe baza privilegiului districtual, unii dintreef 
reuşi în perioada următoare să se ridice în rândul nobililor „adevăraţi". I 
avem nici o urmă despre vreo donaţie individuală pentru nobilii din 1 
până la 1500 şi din privilegii nu rezultă vreo diferenţă esenţială faţă de < 
este cert că existau diferenţieri juridice între aceste categorii. Nobilii dobi 
găseau în categoria de nobiles valachi, a căror posesiuni nobiliare, în fapt! 
zate, nu erau încă deplin eliberate de obligaţiile specifice faţă de cetatear 
pe când cnezii se găseau în categoria condiţionărilor. 
Pe domeniul cetăţii Muncaciu mai rămăseseră în a doua jumătate a 
lului al XV­lea vreo nouă sate pomenite ca fiind româneşti, constituinj 

501 
Ibidem. 

218
 /oievodat (o craină) privilegiat cu centrul la Stăneşti (Stanfalwa) 502 . Din ace­ 
aşi domeniu s­au desprins cu satele lor, multe româneşti, puternicele familii 
ale dolhenilor, bilcenilor, iloşvanilor, comloşenilor şi cele înrudite. Comuni­ 
tatea cnezilor români din Bereg şi­a păstrat o individualitate puternică, pe baza 
anor privilegii din veacul al XlV­lea, înnoite de către noii stăpâni ai dome­ 
niului, Elisabeta, mama regelui, la 5 noiembrie 1466, ducele Ioan Corvin la 
493, regina Ana la 1506 503 . Cnezii aveau jurisdicţia asupra satelor lor în 
pricinile minore, privilegiul de a­şi alege singuri voievodul şi obligaţii militare 
iţa" de cetate. Ei au reuşit la 1493 să anuleze, în baza privilegiilor, încercarea 
voievodului Ladislau de Stăneşti de a obţine voievodatul ereditar de la stăpânul 
meniului. Actul ducelui Ioan Corvin îi confirma ereditatea doar asupra celor 
laâsate ale sale. El se afla, aşadar, într­un statut similar cu voievozii din 
Chioar, de pildă, de nobil condiţionar, iar cnezii privilegiaţi sunt de aceeaşi 
ndiţie cu cei de pe domeniul Hunedoara sau din districtul Dobra. Rezumând, 
categoria nobilimii condiţionare româneşti este foarte răspân­şi provine în 
exclusivitate din rândul cnezilor şi voievozilor, la fel ca ■Iii români 
„adevăraţi". Mult mai numeroasă decât aceştia, cunoscută de Kei mai mult 
ca grup, nobilimea condiţionară a fost nevoită să se oprească eo treaptă mai 
jos în dificilul şi aproape imposibilul drum al cnezimii din regatul ungar 
către libertate. Această categorie a evitat, măcar în principiu, fidiţia de cnez 
comun, jude al satului iobăgesc sau chiar iobăgia; nobilitatea fete însă 
incompletă, limitată în timp, în funcţie de îndeplinirea obligaţiilor, i 
teritorial, recunoscută numai în cuprinsul domeniului feudal pe care se 
peşte. Totuşi, exponenţii ei au reuşit, în număr restrâns chiar în intervalul 
«rcetat, mai mulţi în perioada următoare, să obţină nobilitatea deplină. 

4.5. NOBILITATE ŞI CNEZAT 504 
Cnezatul şi nobilitatea reprezintă două faze succesive în evoluţia feudalită­ 
româneşti. Cnezatul originar, de dinaintea contactului cu structurile feudalis­ 

l K  Acestea erau Stăneşti, Leanyfalva, Dragabartfalva, Romanpataka, Medencze, Ardanfalva, 

mZavidfalva (Davidfalva), Sandorfalva (Lehoczky, p. 549,741), Ia care mai pot fi adăugate 
alte sate româneşti ca Strabicioara, Olah­Kerepecz, Macaria etc. 103  Lehoczky, Bereg, III, p. 741­ 
742. Recent, Pop, Adunările cneziale, p. 189­193. *în lipsa unui termen mai potrivit, folosim 
aici „cnezat" în sens de statut cnezial, stare pcnezială.în aceeaşi categorie semantică cu 
„nobilitate" şi „boierie" (Prodan foloseşte şi tenul vechi „boierit"). Celălalt sens al termenului 
este acela de moşie sau posesiune cnezială ■nobiliară, care constituie în acest caz doar un 
element constitutiv al statutului social pşectiv. Cnezatul în acest caz este sinonim cu 
„statutul cnezial", pe când nobilitatea sinte­Băstatutul nobiliar. Prin analogie cu „boierie", 
„judecie" etc. s­ar putea utiliza şi termenul BMzie", Vezi şi studiul nostru Cnezi ţi nobili. 

219
mului maghiar, este o instituţie de natură feudală „în afara oricărei îndoielH 
Ea a fost devreme anihilată pe domeniile particulare şi parţial pe ale bisericii 
prin suprapunerea unei alte stăpâniri de drept, prin transformarea cnezilord 
aici în persoane dependente, oficiali ai noului stăpân sau reprezentanţi ai obştii 
aservite. Sunt aşa­numiţii cnezi comuni, echivalaţi cu juzii satelor de alta oi 
gine etnică. 
Cnezii  aflaţi  în  cuprinsul  domeniului  regal,  de  obicei  pe  domenii  i 
nistrativ: districte) ale cetăţilor regale (de unde denumirea de „cnezi regali"s 
„cnezi ai cetăţii") şi­au păstrat vechiul statut, ba chiar au putut evolua în din 
ţia  consolidării  statutului  lor  feudal.  începând  cu  secolul  al  XIV­lea,i 
discriminatorii ale regalităţii angevine, cu deosebire ale lui Ludovic I,auj 
vocat scindarea acestei feudalităţi româneşti în două  categorii: cnezi şi  < 
nobili sau nobili români. Nobilimea română s­a născut din cnezime, anume.d 
aceea  care,  pe  ruinele  domeniului  regal,  a  reuşit  în  secolele  XIV­XVs 
asigure statutul social prin acte de donaţie. Aceste două categorii ale cne 
au coexistat vreme de mai bine de un secol şi le întâlnim şi la începutul inten 
lului cercetat. Rostul acestui subcapitol este  acela de a pune  faţă în faţăc 
două forme ale feudalităţii româneşti, de a contura feluritele ipostaze ale j 
zaţului, în scopul înţelegerii statutului nobilimii. 
Diferenţa dintre cnezi şi nobili. în bibliografia aşa de vastă a cnezatului ţ 
s­a întreprins încă o  cercetare  comparativă riguroasă,  care să  delimiteze t 
claritate elementele de diferenţă între nobilul român (altfel spus.cnezulno 
sau înnobilat) şi cnezul din care provine. Sau dintre nobilul român şi cnezul 
care stă alături în adunările obşteşti, în scaunele de judecată, la oaste,amb 
categorii  având aparent acelaşi  statut social (nobiles et kenczii Valachorâ 
Mai mult, şi unii şi alţii stăpânesc moşii după dreptul cnezial, care se nume 
cnezate  chiar în  cazul  nobililor,  ceea  ce  a  derutat  pe  unii  istorici.  Cnezii, 
rândul  lor,  susţineau  în  faţa  autorităţii  că  îşi  stăpânesc  moşiile  ad  ins 
ceterorum nobilium. Raporturile cu  obştea aservită sunt identice; „asimilai 
cneazului întărit prin diplomă cu nobilul nu s­a repercutat şi asupra condiţii 
de stăpânire a satului său" 506 . Şi unii şi alţii aveau aceleaşi obligaţii faţăde| de 
natură  cnezială,  după  posesiunile  deţinute.  Constituiau  împreună  i 
districtuală  a  nobililor  şi  cnezilor,  formau  scaunul  de  judecată  şi  se  su 
deciziilor  luate  acolo,  după  ius  valachicum  sau  după  legea  regatului,] 
evident faptul că cele două categorii ale feudalităţii româneşti sunt identici 
aspectele fundamentale ale statutului social. Putem afirma fără să greşimC 
faptul  că,  din punctul de vedere  al societăţii româneşti,  nu  exista practici 
diferenţă. Diferenţele existau însă din punctul de vedere al autorităţilor st! 
505 
Popa ,  Ţar a Haţe gului,  p. 161. 
506 
Idem, Ţara Maramureşului, p. 166. 

220
iudal maghiar; regalitatea maghiară a introdus factori discriminatorii, cu forţa terii 
de stat şi în interesul său, şi tot ea era aceea care favoriza evoluţia spre  milare cu 
nobilimea regatului. Care sunt, aşadar, elementele distinctive între nobil şi cnez? 
Principala diferenţă c onstă în faptul că  cnez ul nu er a pr oprietar legitim, 
ipă legea regatului ungar, adică în posesia unui act regal de danie pentru cne­ 
Bl său (1366:  in suo keneziatu roboratus).  El stăpânea în virtutea unui obi­ 
[adreptului românesc, recunoscut şi acceptat numai de comunitatea din care 
fea parte, de către vecinii săi, chiar nobili fiind. La adă postul structurilor 
ocale şi al cutumelor româneşti cnezii şi­au folosit posesiunile şi şi­au afirmat 
tatutul feudal, fără acte de proprietate, timp de circa un secol de la măsurile de 
igoare şi discriminatorii de la mijlocul secolului al XlV­lea. Au avut în favoa­ 
lor şi interes ul re galităţii ungare de a­i folosi ca forţă militar ă împotriva 
jmanilor interni şi externi şi de a nu le stârni ostilitatea, în condiţiile vecină­ 
îţii cu ţările româneşti libere de peste Carpaţi. Prin merite militare în primul 
H.cei mai mulţi au reuşit treptat să­şi legalizeze proprietăţile şi, ca urmare, 
te obţi nă statutul s ocial nobil. în stare de „ilegalitate" în care se afla u, o 
iilitate tolerată, cnezii erau oricând expuşi declasării, prin donarea moşiilor 
:unui alt stăpân, care îi substituia în  dominium­ul  cnezatului. Radu Popa vor­ 
Bedespre „revocabilitatea ei (a moşiei  — n.n.) fără motivaţie expresă" 507 , în 
diţiile în care cnezul poseda chiar un act de proprietate asupra cnezatului 
său. Abuz ul suveranului constituia în sine lege şi nici chiar privilegiile nu 
Btejau îndeajuns. Oraşul „regesc" Bistriţa cu districtul său, transformat în 
teitat per petuu, era dăr uit la 1453 lui Ia ncu de Hune doar a, în pr oprietate 
plină, cu toată opoziţia „oas peţilor" de acolo. Cu atât mai puţin putea să 
Ke unor aseme nea acte un cnez de sat sau chiar un mărunt district româ­ 
■c. Acelaşi magnat hunedorean s­a înstăpânit asupra Comiatului din Banat şi 
■  distr icte di n  co mitatul Ti m iş, limit ân d şa ns a de  libe rtate a c nezilor 
de acolo. 
fc privinţa obligaţiilor nu sunt diferenţe funda me ntale. Ele sunt aceleaşi 
ierentde proprietar, impuse de regimul de stăpânire al cnezatului, difereau 
aţinut de la o zonă la alta şi după învoieli străvechi, devenite obicei şi se 
tetau.de regulă, cetăţii regale sau altui beneficiar, prin concesiune. Obliga­ 
detip cnezial se păstrau, aceleaşi sau modificate, şi după obţinerea actului 
mie şi chiar după scoaterea cnezatului de sub autor itatea cetăţii regale, 
■dprestate fiscului sau altui beneficiar 508 . 

*" Idem, Ţara Haţegului, p. 198. 

■ 
*V. mai sus 4.2.4. Regimul obligaţiilor faţă de stat. Cf. Popa­Gorjanu, From Kenezii, 
p. 124. 

221
 Diferenţe importante existau între cnez şi nobil în privinţa statutului 
soanei. Spre deosebire de stăpânirea pământului pe care o exercita defae 
serviciul  militar  îndeplinit  alături  de  nobili,  alte  atribute  ale  nobilităţiin 
puteau  exercita în lipsa  nobilităţii  de jure. De pildă,  scutirea de vămi şi 
taxe. Privilegiul bănăţean de la 1457 ne confirmă faptul că abia la aceai 
cnezii de acolo au fost scutiţi de vamă 509 . în justiţie diferenţa era iarăşi evi| 
tă. Conform  celebrei reglementări  de la 1366 mărturia cnezului neconfn 
prin act regal în posesiunea cnezatului nu valora cât cea a unui nobil, ci cât 
a unui jude sătesc, adică a unui nenobil. Ei nu se bucurau nici de prima J 
tate" a nobilului, în ordinea din Tripartit, anume aceea de a nu putea fi ares 
reţinuţi şi judecaţi decât pe cale juridică, legală. Privilegiul bănăţean amiaj 
eliminat şi acest handicap, stabilind supunerea lor numai sub jurisdicţia co 
ţilor de acolo (banii de Severin), la fel cu nobilii români, care se bucurai 
această procedură „ca şi ceilalţi nobili adevăraţi". în privinţa jurisdicţiei afl 
propriilor supuşi, chiar nobilii români se aflau mult în urma celor din regal 
Banat îi vedem judecându­se cu iobagi în scaunul Caransebeşului, iar pe™ 
maramureşeni obţinând la 1444 privilegiul de a­şi judeca slujitorii fără păq 
de pe moşiile lor, ceea ce „nobilii ţării" practicau de aproape un secol. Neaij 
atributele nobilităţii depline, legitime, cnezii nu puteau aspira, evident,ni 
egalitatea homagiului acestora. 
Cu alte cuvinte, diferenţa dintre nobilul român şi cnezul posesor făria 
era până la urmă, aceea dintre nobil şi nenobil. Această diferenţă puteai 
chiar aşa apare documentar,  aproape insignifiantă în cadrul entităţilor n 
neşti; însă în afara lor, în viaţa publică, în faţa autorităţilor statului, celei 
categorii ale feudalităţii româneşti nu s­au confundat niciodată. Un exefl 
din anul 1439 poate fi concludent în această privinţă. Un act de cercetaj 
martori  al  „obştii  nobililor  şi  cnezilor  din  districtul  Sebeş" (universitas 
lium et keneziorum districtus Sebeş) este considerat de către comiţii de Ti 
actul lor privitor la aceeaşi pricină ca o cercetare a „tuturor nobililor şi nenej 
Iilor"  (ab  omnibus  nobilibus  et  ignobilibus  de  districtu  Sebeş) 510 .  Trimil 
celălalt act este directă, iar în el nu se vorbeşte de „nenobili", ci de cnezi! 
Dispariţia cnezului posesor liber. Fenomenul cel mai interesant al dei 
cercetate îl reprezintă dispariţia categoriei cnezilor proprietari, stă 
moşiile lor fără acte regale. Cu aceasta s­a încheiat „seria istorică" a fei 
româneşti originare, care şi­a mai păstrat caracteristicile dinainte de ini cu 
instituţiile oficiale ale regatului feudal maghiar. Noţiunea romi 
străveche care îi denumea pe cnezii posesori liberi, aceea de cnez, o 
cnez nobil, după obţinerea actului de posesiune, a cedat definitiv 
509 
Drăgan, Cnezi şi nobili, p. 113. 310 
Pesty, Szoreny, 46 şi 50. 

222
 rioada cercetată termenului oficial de nobil sau nemeş, dispărând la începutul 
omiliei lui Matia. Doar două danii am găsit după anul 1440, care să­i califice 
xpres pe beneficiari drept cnezi. Una a lui Vladislav I din 6 iulie 1442, prin 
redăruieşte „cnezilor români" (keneziorum Wolachorum) Nicolae Turcin de 
îamza, Mihai de Cornet, Nicolae şi alţi patru din Berzews, părţi din pose­ 
iunile Berzews, Ohaba şi Ohabiţa din districtul Lugoj 511 . Cealaltă este donaţia iii 
Iancu de Hunedoara din 20 iulie 1445, făcută chiar din Hunedoara pentru 
cnezii din Râu Alb, Petru fiul lui Balotă, Valentin fiul lui Vlad (Wlad) şi 
alentin fiul lui Tatul, pentru posesiunile Râu Alb şi Ohaba stăpânite până 
toci cu titlul de cnezat 512 . Cnezii mai apar, explicit, sub nume colectiv, în 
lompunerea societăţii şi a adunărilor româneşti din districtele privilegiate şi în 
pite formulare de cancelarie, cu ocazia donării unor cnezate. La 1447 Iancu 
iHunedoara dăruia lui Simion de Cuhea cnezatul acelei posesiuni, fost al 
Jtelui său, „cu toate drepturile şi foloasele, cu care ceilalţi cnezi obişnuiau să­ 
lină de drept cnezatul" 513 . Acelaşi guvernator dăruia patru ani mai târziu 
plordin Dolha două posesiuni rutene „după obiceiul şi asemenea cnezilor 
omâni" (more et ad instar keneziorum Valachalium) 51 *. In Haţeg, la 1458, o 
lie de cnezat la Băieşti se face în condiţiile „în care obişnuiau să­şi ţină 
cnezatele ceilalţi cnezi şi nobili din districtul Haţeg" 515 . Aceste referinţe 
prese la cnezii posesori, similari nobililor, în Maramureş, respectiv Haţeg, 
mtîntre cele mai târzii, dacă nu chiar ultimele 516 , pentru cele două regiuni în ie, 
cel puţin în formă, nobilimea a înlocuit cnezimea. Chiar şi imperfectul lat 
în formulele consacrate (consueverunt) trimite la un exemplu mai vechi, 
beneficiarii actelor în ambele cazuri nu sunt calificaţi nici cnezi, nici nobili. 
înlocuirea termenului „cnez" cu cel de „nobil" în Maramureş şi Haţeg este le 
pus şi în legătură cu evoluţia comunităţii nobile din aceste ţinuturi, care a 
foptat treptat modelul comitatens, Maramureşul încă înainte de 1400, iar 
iţegul după 1420, prin contopire treptată cu comitatul vecin al Hunedoarei. O 
zvoltare puţin mai aparte a cunoscut Banatul, unde, în împrejurările specifice li 
teritoriu de graniţă şi la adăpostul organizării districtuale, structurile solie 
româneşti şi­au asigurat conservarea vreme mai îndelungată. Aici cnezii unt 
prezenţi şi în vremea lui Iancu de Hunedoara în compunerea adunărilor 
ţteşti districtuale, după cum rezultă din 'actele emise în numele „obştii 
! 
" Idem, Krasso, 111,292. 
m 
boare Haţeg, 1,104 
m 
Mihalyi, 194: „simul cum omnibus iuribus et proventibus quibus alii kenezii keneziatum de 
iure  consueverunt". 
iu 
Mihalyi, 212.  ' 
"'Sacerdoţeanu,  Două acte haţegane,  p. 219: „quibus ceteri  Kenezii nobilesque districtus 
sHaczak suos keneziatus tenere consueverunt..." 
'"Actul publicat de Mihalyi cu data de 1 iunie 1453, Haţeg (nr. 216) este un fals evident. 

223
 nobililor şi cnezilor" (universitas nobilium et keneziorum) 511 . Cnezii maii 
alături de nobili şi în celebrul privilegiu din 29 august 1457 acordat „ti 
nobililor, cnezilor şi celorlalţi români" (universorum nobilium et keniziorunu 
ceterorum walachorum) din cele opt districte bănăţene, prin care M 
răsplăteau meritele în apărarea graniţei dunărene 518 . Aceasta pare a fi şi ultimj 
H^^^ 
menţiune expresă a cnezilor bănăţeni ca element distinct al feudali^ 
româneşti. Pentru cnezii din districtele privilegiate actul din 1457 înlături 
cele din urmă diferenţe care îi mai deosebea de nobilii români de acolo, a 
prevăzând scutirea lor de vămi, de care nobilii români de acolo se bucurai 
mod firesc „ca ceilalţi nobili adevăraţi ai ţării" 519  şi dreptul de a fi judecatM 
iobagii lor, numai de comiţii (banii) lor. De acum încolo, proprietarii ron 
vor fi desemnaţi doar ca nobili, cnezii desemnând numai pe fruntaşii r 
nilor aflaţi în diferite grade de dependenţă feudală pe domeniile ceti 
regale, pe domeniile private sau pe „pământul crăiesc". 
Aşadar, putem aprecia că la mijlocul secolului al XV­lea s­a înct 
practic existenţa cnezatului ca proprietate liberă şi a acelei clase feudalei 
neşti legate de ea. Continuatoarea acesteia, nobilimea românească, coexisl 
cu cnezimea liberă încă din secolul precedent şi derivând din aceasta, c 
purta multă vreme pecetea acestei origini, este în esenţă, conform caracteri 
lui Iorga, o „formă străină", a cărei evoluţie merge în direcţia asimilării depj 
cu nobilimea regatului. începând cu domnia lui Matia Corvin elita românei 
deturnată definitiv de la evoluţia sa firească, se prezintă sub două formee 
ţiale: nobilimea românească şi cnezii dependenţi, cu diferitele lor variante!] 
Supravieţuirea cnezatului în formula nobilimii româneşti. N 
românească păstrează în secolul al XV­lea şi la începutul celui următor o] 
nomie cnezială pronunţată. Ea nu este doar „de origine cnezială", ci este] 
zială în manifestările ei esenţiale. Dispariţia termenului de cnez nu a îns 
însă şi dispariţia tuturor elementelor definitorii ale acestui statut socialM 
chime multiseculară: regimul proprietăţii, o vreme chiar numele ei de „ca 
517 
Ce l e   m a i b i n e c u n o sc u t e , f iin d  p ă s t r a te ,  a p a r ţ in  d is tr ic t u lu i   c e n tr a l  a l  C a r a n a 
(Sebeş, în documente). Vezi Pesty, Szoreny, III, 46, 59 ş.a. 
518 
Pesty, Krasso, 111,312. 
519 
I b id em :  „ P o s tr e m o  e o sd e m  n o b iles  W a la ch o s   in sta r  v er o ru m  n o b il iu m  reg n i  n o s ttţ 
kenezios eorundem valachorum ex omni solucione tributi tam noştri quam aliorum qo 
que exemptos esse volumus et supportatos". în context, atragem atenţia asupra forţării tradj 
sintagmei subliniate în sensul asimilării, în general, a nobililor românii cu nobilii „adevîi 
ţării (Pascu, Voievodatul, IV, p. 52; Pop, Privilegii, p. 671; Drăgan, Românii în luptau 
mană, p. 73; Andea, Banatul cnezial, p. 98 şi foarte recent Popa­Gorjanu, Ioc. cit., p. 1 
62). Propoziţia care o include se referă exclusiv la scutirea de vămi, de care nobilii r 
bucură (sau urmează a se bucura prin acest privilegiu?) „asemenea celorlalţi nobili adevi 
ţării noastre". La atât şi nimic mai mult! (Cf. Drăgan, Cnezi şi nobili, p. 113. nota 12). 

224
obligaţiile ei specifice  faţă de stat, modul de stăpânire în condiviziune, rapor­ 
turile  nobilului  român  cu  ţăranul  dependent,  utilizarea  dreptului  românesc  în 
diferite chestiuni de drept civil patrimonial, apartenenţa unei părţi a acestei 
;aobilimi la biserica răsăriteană etc. întrucât aceste aspecte au fost tratate pe larg 
Bai sus, nu mai revenim amănunţit asupra lor. Aceste elemente de continuitate 
|B  şi  determinat  confuzii  de  interpretare  şi  utilizarea  noţiunilor  de  cnez  — 
cnezat în mod abuziv, pentru ceea  ce din  punct de  vedere juridic reprezenta o 
etapă nouă. 
Sintagma  „nobili  români"  (nobiles  Valachi)  folosită  încă  de  la  finele 
secolului al XlV­lea şi până la Matia Corvin, cu destul de multă inconsecvenţă 
însă,  ni  se  pare  cea  mai  potrivită  şi  succintă,  care  să  caracterizeze  categoria 
mmeroşilor  nobili  de  origine  cnezială  din regatul  Ungariei. Realitatea  acestei 
txistenţe specifice:  nobil, ca stare socială  şi cnez  ca  proprietar de pământ,  a  fost 
subliniată  între  alţii  de  Dezideriu  Csânki  la  începutul  secolului  nostru:  „Din 
aceste  date  (privind  pe  nobilii  din  Nădrap  —  n.n.)  se  poate  citi  limpede  că 
această familie, deşi este fără îndoială nobilă, mai este încă dependentă, adică 
în statut cnezial", posesiunea respectivă ţinând şi la începutul secolului al XVI­ 
leade cetatea Hunedoara 520 . 
[  Cnezii  dependenţi.  Cea  mai  răspândită  şi  singura  care  mai  păstrează  ve­ 
chiul nume în a doua jumătate a secolului al XV­lea şi mai târziu este categoria 
diezilor aflaţi pe domeniile feudale particulare,  ale statului şi  ale bisericii, ale 
oraşelor şi comunităţilor săseşti. Ea nu este unitară. Situaţia cea mai favorabilă 
o  aveau  cnezii  amintiţi  mai sus în  condiţia de  nobili  condiţionări,  posedând 
uneori moşii ereditare, „libertăţi" sau privilegii individuale şi de grup, recunos­ 
cute numai în cadrul  domeniului. Situaţi exclusiv pe  marile  domenii ajunse în 
stăpânire privată: Hunedoara, Siria, Chioar sau ale episcopiilor din Alba Iulia şi 
Oradea  aceşti  cnezi nu  erau  echivalenţi  cu  „nobilii ţării",  nici  măcar  cu cei 
mai de jos. 
Cei  mai numeroşi  erau  aşa­numiţii  cnezi  comuni,  existenţi în  fiecare  sat, 
căzuţi  în  servitute  împreună  cu  obştea  satului,  numiţi  şi juzi.  Nu  vom  stărui 
asupra lor — ei se bucură, de altfel, de o tratare corespunzătoare în istoriografia 
noastră —, decât în măsura completării imaginii stratificării cnezimii în epoca 
cercetată.  Aceşti  cnezi  de  sat  iobăgesc  apar  la  această  dată  ca  oficiali  ai 
nobililor posesori, echivalenţi  cu juzii satului, acceptaţi sau instituiţi chiar de 
către  stăpâni  în  sate  sau  în  părţi  de  sate,  cu  sau  fără  legătură  cu  statutul  lor 
anterior. Ei sunt depistaţi încă din secolul precedent în satele româneşti dintre 
Carpaţi  şi Tisa  ajunse în stăpânire privată, inclusiv ale nobililor români.  •  De 
mare  interes  este  momentul  apariţiei  cnezului  dependent  pe  moşiile 
nobililor români, de obârşie cnezială ei înşişi. La 1444 nobilul Petru Gherheş 
m 
Csdnki,V, 212. 

225
de Sarasău avea instituit la Brebu un cnez (kenezius ipsius P.G. quem ips 
predicta possessionem statuissei), pe care l­au prădat şi alungat potrivi 
săi 521 . La 1476 avem menţionat cnezul din Nucşoara al Cândeştilor 522 ,^! 
cnezul Tudor din Toteşti al Muşineştilor din Densuş, la 1500 cnezul DrJ 
din Ohaba al lui Sărăcin de Sălaşu 523 , la 1511 cnezul Bara din Reeaaj 
Cândea de Unciuc 524 . între ei şi ceilalţi cnezi de pe domeniile private, inel 
ale unor nobili români, donaţi în comitate, ca de pildă cnezul Dumitrul 
Petru Dej de Timişel (Olah de Dees), posesor la Iclod, care îl reprezentj 
stăpân la o punere în stăpânire în comitatul Cluj 525 , nu este nici o deosa 
Este interesant de remarcat faptul că cnezii supuşi apar pe moşiile nobil 
români, ca fenomen general, la interval de câteva decenii după ce aceştia! 
tează de a se mai numi astfel şi în primul rând pe posesiunile dobândite, nt 
satele de origine. Fenomenul, care merită a fi urmărit mai pe îndeld 
vederea desluşirii unui element specific feudalismului românesc din Tran 
vania 526 , nu pare a fi ceva nou în societatea românească. Cnezul Gheorghe 
Pachach (a. disp.) din comitatul Caras şi­a instituit cu de la sine putere unei 
{quem solusmeî kenezium constituit) în cnezatul pe care îl stăpânea cu drept 
veci. într­o sentinţă din 27 octombrie 1408 scaunul nobililor din comitat am 
însă acţiunea pe motivul că cnezul Gheorghe şi moşia în cauză aparţine 
nobilului Ştefan de Remetea, care nu­şi dăduse îngăduinţa 327 . Acest exemf 
indică faptul instituirii de cnezi dependenţi chiar de către cnezii propriet 
liberi şi de către nobilii români într­o perioadă anterioară celei de ci 
ne ocupăm. 
în  final, sintetizând  câteva din afirmaţiile  de mai sus, vom sublinia! 
întâi faptul că epoca dinastiei hunedorene, 1440­1490, marchează o etapădet 
sivă în evoluţia elitei româneşti, anume, sfârşitul cnezimii posesoare de pămâ 
libere sub acest nume. Se încheie astfel un proces îndelungat: acela al asimili 
juridice şi sociale a unei părţi a cnezimii cu nobilimea regatului. Ea este coat 
nuată direct de către nobilimea română, în formă asimilată sau, mai exactspl 
s21 
Mihalyi, 191. 
i22 
Csdnki, p. 116. 
523 
DI. 29.895. 
5 2 4 
C s d n k i,  p .  1 3 1 . 
525 
Jak6,Kmjk, 1,2370. 
526 
E s te  c e e a  c e  u n ii  is to r ic i m a g h ia r i  o b se r v a u  c u  m a liţ ie ,  c a  r e p lic ă   la   s u p u n e r e a ţ 
r o m â n e   d e   c ă tr e  f e u d a l i i   m a g h ia r i ,  a n u m e ,  e x i s te n ţ a   î n  u n e le   z o n e   a  f e n o m e n u l u i   i 
r o mâ n i lo r   p r in  e i  î n ş iş i.  A c e a s ta   în să  t o t î n  f o r m e le   im p u s e  d e  s ta tu l  f e u d a l  m a g h ia r ! 
527 
Pe s t y ,  Kra s s o ,  I I I ,  1 7 7 . N o b ilu l 1 ­ a  r e c la m a t  p e  „ c n e z u l  să u "   la  sc a u n u l c o m it ; 
ta tea  d e  su b iec t  în  ju stiţie  ş i c ur a ju l u n e i  in iţia t iv e  c a  ce a   me n ţio n a tă   n e  in d ic ă  u n  s ta tu te 
biliar sau cel puţin încercarea de manifestare ca atare din partea cnezului român, Ml 
mijloacele justiţiei feudale oficiale. 

226
recunoscută ca nobilime legitimă a regatului ungar, în fond păstrând puternica 
amprentă a originii sale cneziale, în primul rând prin specificul stăpânirii pă­ 
nântului.  Cele  două  componente  distincte  ale  clasei  feudale  româneşti  au 
coexistat timp de peste un secol, contopindu­se acum în una singură. Transfor­ 
lările prin care a trecut clasa feudală românească şi direcţiile evoluţiei sale în 
antinuare se pot ilustra şi cu alte fenomene constatabile către sfârşitul secolu­ 
lui al XV­lea: slăbirea adunărilor reprezentative din districte şi limitarea atribu­ 
[iilorlorla  chestiuni juridice 528 ,  apariţia cnezilor dependenţi în slujba nobililor 
români, precum şi a unei diferenţieri exprese între nobil şi român, în sens de 
iobag, similar cu opoziţia boier — rumân din Ţara Românească. 
Cnezimea nu şi­a sfârşit cu toate acestea încă rolul istoric. Cnezii se află 
răspândiţi pe tot cuprinsul Transilvaniei şi dăinuie în continuare în regim servil 
pe domeniile particulare şi ale statului, din rândurile cărora în perioada urmă­ 
oare, în anumite împrejurări şi alte familii vor accede la nobilitate sau la con­ 
diţia intermediară de libertin. îi întâlnim şi ca fruntaşi ai comunităţilor româ­ 
neşti de condiţie semiliberă de sub jurisdicţia saşilor. 

4.6. NOBILITATE ŞI BOIERIE ÎN TRANSILVANIA 
Numele propriu al clasei feudale la români este acela de boieri, existent 
ici în perioada numită prestatală, ale cărui urme se întâlnesc, cum vom arăta 
în capitolul următor, şi în Transilvania. Dar clasa feudală românească de aici n­ 
javut şansa să evolueze în cadrele statale proprii şi să se constituie ca boierime 
i ţării. Pentru aceasta lucru a fost nevoită să treacă plaiul şi să „descalece" 
este munte. Doar în Ţara Făgăraşului, care a evoluat mai mult de un secol 
laintea anexării sale în cadrele Ţării Româneşti, stăpânii de pământ şi supuşi 
s­au numit boieri chiar de către oficialitate în epoca cercetată. în acest timp mai 
Unim în Transilvania, pe  lângă boierimea făgărăşană, o emigraţie politică 
xiierească de peste Carpaţi, naturalizată sau temporară, precum şi o stăpânire 
românească efectivă, în posesiunile obţinute de către domnii şi boierii români 
de peste Carpaţi. Manifestările acestor elemente de feudalitate românească 
tentică întregeşte imaginea mozaicului social ardelean şi creează posibili­ 
tatea unor abordări de istorie socială comparată. 

4.6.1. Boieria făgărăşeană 529 
f în actul din 14 septembrie 1471, unul din primele emanate de cancelaria 
ungară care menţionează componenţa socială a Ţării Făgăraşului, regele Matia 

528 
Pop, Adunările cneziale, p. 213. 
58 
V. şi mai jos 5.4.2. Boierii făgărăşeni. 

227
se adresa „chibzuiţilor şi înţelepţilor juzi, juraţi şi slujitori, predialişti şi boia 
aflaţi peste tot în posesiunea şi districtul Făgăraş şi pertinenţele sale" {dram 
spectis et providis judicibus et iuratis ac servitoribus, predialibus et boliariist 
possessione et districtu Fogaras et eius pertinentiis ubivis existentibus) m , Die 
acest document se vede limpede faptul că la Curte erau percepute doar doi 
categorii, care pot fi asimilate nobilimii: predialiştii şi boierii; însă niciii 
dintre ele nu este este echivalată acesteia. Determinativele „înţelepţi şii 
zuiţi" sunt atribuite doar unor categorii sociale inferioare nobilimii, iarpoij 
regală îi înştiinţa despre donarea Făgăraşului către nobilii Gereb, pe cares 
îndatoraţi să­i asculte ca pe nişte stăpâni {tamquam dominos vestros).1z\&i 
voievodul Transilvaniei se adresa „oficialilor, nobililor, cnezilor şi cele 
locuitori şi oameni din Ţara Făgăraşului" (officialibus, nobilibus, ken 
ceterisque inhabitatoribus etpopulis terre Ffagaras) 531 . Aici „nobilii"! 
nează fără îndoială pe boieri, consideraţi ca echivalentul nobilimii în! 
Făgăraşului 532 . Zece ani mai mai târziu regele Matia se adresa direct i 
„cnezi" (kenezionibus —!) din Ţara Făgăraşului poruncindu­le sada 
mărturie într­un proces pentru posesiunea Şercaia 533 . Formula de adn 
„credincioşilor săi" (fidelibus suiş) şi termenul de cnez în forma sa puţin i 
(kenezio, —onis) indică pe de o parte ezitările oficialităţii privind asimilai 
juridică şi terminologică a realităţii sociale din ţara făgărăşeană anexată, ii 
de altă parte faptul că în cauză se află persoane de condiţie indiscutabil lih 
mai exact boieri. 
Printr­un act emanat de scaunul de judecată al Ţării Făgăraşului prezidat 
căpitanul ţării Paul Thomori mai  multor boieri din Viştea li se confirmai 
boieritului  (officia  boeronatum) 534  şi  stăpânirea  posesiunilor  (boem 
possessionum) Viştea de Sus, Viştea de Jos şi jumătate din Arpaş, deţinui 
un strămoş al lor de la Mircea cel Bătrân, însă actul a fost pierdut în incit 
nea  turcească  din  timpul  voievodului  Petru  Gereb  (1478­1479) 535 .  Dini 
rezultă cu claritate dubla natură a boieriei de slujbă, dregătorie şi de stăp 
deplină a pământului, similară cu cnezatul şi nobilitatea. Boierii numiţi,deşii 
acte de boierie, nu sunt asimilaţi totuşi cu nobilii, ci mai degrabă cu prop 
nenobili de condiţie liberă, ca de exemplu secuii, şi ei desemnaţi cui 
530 
Ub, VI, 3886. 
531 
Ub, VII, 4116. 
532 
Cf. Prodan, Boieri ţi vecini, p. 30. 
533 
Ub, VII, 4685, actul din 24 decembrie 1486, Buda. 
534 
T e r me n u l  e s te  f o lo s it  d e  c ă tr e  D .  Pr o d a n  d u p ă  o   v e c h e  tr a d u c e r e  r o mâ n e a sc ă  ( B 
vecini, p. 19, nota 58). Dar tot acolo (p. 18 ş.a.) utilizează şi pe cel de boierie. 
535 
HD, II/3,10; N. Densuşianu, Monumentele, p. 8­9. 

228
 ^
H ^ ^ 
adjectiv agilis (destoinic). Confirmarea este justificată prin stăpânirea legitimă  ^^^^H 
iterioară şi prin slujbele credinciose prestate de beneficiari cetăţii Făgăraş. 
Boieria  făgărăşeană  este  o  instituţie  integral  românească,  creaţie  a  Ţării 
Româneşti, preluată într­o etapă a dezvoltării sale, când începe să evolueze în 
cadrele  regatului  ungar. 536  Boieria  este  în  esenţa  ei  similară  nobilităţii  ungu­ 
■eşti.Ea se întemeia pe stăpânirea pământului, numită boierit (boeronatus este 
sinonim în  acest caz  cu possessio),  pe baza  daniilor domnilor  munteni sau  în 
virtutea unei  stări de  fapt. Pe acest temei juridic  ei erau  socotiţi „adevăraţii, 
născuţii şi neîndoielnicii boieri ai Ţării Făgăraşului", primiţi în rândul acestora 
şi  confirmaţi de către noua  autoritate. Boierii ca feudali erau stăpâni peste 
toni dependenţi numiţi vecini ca şi peste munţi. Boieritul ca şi moşia nobilia­ 
îera ereditar; el se putea pierde doar prin hiclenie sau moarte fără moştenitori. 
Avea caracter avitic, era liber, putea fi schimbat, vândut, testat, putea fi com­ 
letat cu achiziţii  noi  (acquisiticia, empticia).  Averea boierească propriu­zisă 
(alodiul),  era  scutită  de  sarcini.  Boierul  era  liber,  dator  fiind  să  presteze 
serviciul militar, la fel cu oricare nobil. Existau practic aproape toate premisele 
iboierimea făgărăşeană să fie asimilată nobilimii din regat. în realitate lucru­ 
rile au evoluat puţin altfel, din motive care se datoresc ambelor părţi. ', 
Boierimea, pe de o parte, îşi apăra cu tărie identitatea sa, care era una 
răină de tradiţia regatului. Aici sunt de luat în considerare aspectele concrete 
emanifestare a feudalităţii sale, instituţiile dreptului  românesc şi nu în cele 
din urmă religia ortodoxă. Mai mult decât ca origine, boierimea din Făgăraş ca 
ispiraţie  urmărea  să  revină  la  Ţara  Românească  de  care  fusese  ruptă. 
„Statutele" de la 1508 au fost determinate tocmai de o revoltă boierească legată 
devenirea pe tronul muntean  a lui Mihnea, unii boieri şi români „pe furiş au 
început să treacă la  acest  voievod, ca această ţară şi cetate şi poporul ei să  o 
trădeze şi să o dea în mâinile lui" 537 . Boierimea, importantă forţă militară într­ 
;ţinut de graniţă, a impus puterii centrale să preia „ţara" ca o entitate şi să­i 
respecte autonomia. Ea a funcţionat  mereu  ca un  mic ducat,  ca un „regnum" 
atârnând direct de suveran. 
Din  partea  oficialităţii  a  existat  de  la  bun  început  tendinţa  de  a  diminua 
feudalitatea românească în  statutul  său. D.  Prodan  a  analizat  manifestările 
icestei  tendinţe 538 ,  vizibile  încă  din  perioada  care  se  încadrează  intervalului 
cercetat.  Chiar  utilizarea  numelui  de  boier  e  un  indiciu.  El  este  preluat  ca 
atare 
iutilizat aproape exclusiv, parcă pentru a se accentua confuzia cu cel de nobil, 
cu care nu se substituie niciodată. întotdeauna când boierul era numit nobil 

536 
Lukdcs, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu, p. 111­120. 
537 
Puşcariu, Fragmente, p. 74; Prodan, Boieri ţi vecini, p. 28. 
'" Boieri şi vecini, cap. Tendinţa de a diminua boieria ţi de a iobagi pe supuşii ei, 
1.27­41. 

229
(ex: nobili  May Iad Wolacho,  boyaroni videlicet nostro de Comana — 
într­o  formulă  care  aminteşte  de  nobilis  kenezius,  este  vorba  de  boie 
obţin nobilitatea propriu­zisă a regatului. Pe urmele familiei Mailat, ală 
boierime, din sânul său, se constituie treptat şi o nobilime, „de acelaşi titlu 
aceleaşi  condiţii  ca  şi  nobilimea  Transilvaniei" 539 ,  a  cărei  existenţă  înti 
imaginea unui statut inferior al boierimii. Boierul  nu primeşte atributul c 
pentru  nobilul  ţării  nobilis,  sau  pe  acela  de  egregius,  ci  obişnuit  pe  i 
agilis (destoinic), utilizat pentru nobilii mici şi libertini, de pildă pentru s 
sau  chiar  providus  (chibzuit),  folosit  şi  pentru  nenobili.  Apoi,  boierul  I 
răşean, deşi aparţinea unei „ţări" aparte, subordonate suveranului, nu se i 
relaţie directă cu acesta, ci cu dregătorul său din cetatea Făgăraşului. „Ao 
cetate e ca un mic ducat, căci supuşii  ei, boieri români, îl respectă pe i 
cetăţii ca pe  un principe"  menţiona Nicolae Olahus  o realitate  evidentă 540 . 
firmarea sau ridicarea în boierie o făcea domnul cetăţii, şi chiar atunci < 
mai  târziu,  acesta  e  chiar  principele,  boieria  se  referă strict  la  cuprins 
Făgăraşului,  deşi  formularul  şi  titlurile  sunt  aproape  identice  cu  cele] 
nobili. Prin statutul din anul 1508 homagiul boierilor a fost scăzut de la( 
florini, cât aveau şi nobilii din Transilvania, faţă de 200 de florini ceilalţii 
ai regatului, la 33 de florini, cât erau preţuiţi secuii şi alţi oameni liberi. 
Pentru sinteza concluzivă, dăm iarăşi cuvântul lui D. Prodan: „1 
considerat un nobil, dar totuşi un nobil aparte, un nobil cu alt nume şi i 
provenienţă, deosebit de nobilii ţării. Tendinţa e de a transforma nobil^ 
avitică într­o nobilime condiţionară, de a considera boieria nu o nobleţă j 
valabilă, pe ţară, ci o nobleţă teritorială, legată de ţinut, şi­apoi o 
feudală, un officium, dependentă de stăpânul feudal ..." 541 . 
4.6.2. Domni şi boieri români ca nobili ai regatului ungar 
Trecerea elementelor boiereşti şi nobiliare în cealaltă parte a i 
temporar sau definitiv, a fost un fapt ce poate fi probat chiar cu 
îndepărtate ale tradiţiei. Lăsând la o parte complexitatea fenomenului,: 
recţional, vom stărui doar asupra acelor dintre domnii şi boierii din Ţăral 
nească şi Moldova care s­au afirmat ca feudali şi în cadrul Transilvanie 
regatului ungar. Cu puţine excepţii, prezenţa acestora în regat este motiv; 
politic: protejarea domnilor aliaţi aflaţi la putere sau asigurarea unei) 
materiale pentru pretendenţi şi pentru membrii partidei boiereşti alung 
putere. Hunedorenii au acordat azil şi în temeiul înrudirii cu boie 
munteană. Ei şi urmaşii lor la tronul ungar, conştienţi de rolul ţărilor ron 

™Ibidem, p.41. 
540 
Firu­Albu, Olahus, p. 124. 
541 
Prodan, Boieri fi vecini, p. 34. 

230
vanposturi  naturale  ale  Ungariei,  au  făcut  din  asigurarea  unor  domenii  de 
refugiu  în  Transilvania  pentru  favoriţii  lor  chiar  un  principiu  al  politicii 
steme. Revenit  după înfrângerea din  Moldova,  regele  Matia decidea să nu  mai 
nstrăineze „provinciile" Făgăraş, Amlaş  şi Rodna,  ci să le păstreze  la nevoie 
entru  voievozii  Moldovei  şi  Ţării  Româneşti,  ca  refugiu  în  caz  de  invazie 
dină,dar şi ca bază de acţiune pentru pretendenţii prieteni ai Ungariei 542 . 
Ceea ce ne interesează aici este însă statutul acelor „transalpini" din sud şi 
est ca nobili ai regatului ungar, aşa cum rezultă din statutul proprietăţii lor. Unii 
ntre imigranţii de rang  boieresc  s­au  împământenit  integrându­se  în 
lobilimea locală, cum a fost cazul lui Arca din Oltenia, cu siguranţă boier, care 
i­acăsătorit cu Neacşa de Densuş, dintr­o familie de frunte a Ţării Haţegului. 
Refugiaţii rude ale Corvineştilor, cu întregul lor avut au fost aşezaţi în 
oraşele săseşti, au fost naturalizaţi şi numiţi în funcţii. La 13 iulie 1447 Iancu 
eHunedoara solicita braşovenilor să­1 primească pe boierul Vlad, ruda sa din 
fara Românească (Ladislaus Wolachus proximus nostef), cu toate bunurile 
sale, să­i asigure o casă şi să­i dea tot sprijinul 543 . După toate probabilităţile 
ceeaşi persoană va fi numită de Iancu în funcţia de jude regal în Orăştie, unde 
>te pomenit între 1456 şi 1467 544 . Fiul său,  magistrul Matei  (magistrum 
Matheumfilium prudentis viri Ladislai iudicis), propus la 1464 de autorităţile 
cale „cu voia întregului scaun, adică a saşilor, ungurilor şi românilor" (volun­ 
te cum toti us sedis sicut Saxonum, Hungarorum ac Walachorum),  să­i 
rmeze tatălui său, în funcţia de jude regesc 545 , nu va mai apuca succesiunea, 
ieoarece judele Ladislau a căzut în nota infidelitatis la 1467, iar familia va 
porta,evident, consecinţele. Orăştia, cu puternica ei prezenţă românească, nu 
arta scaun, ci şi în oraşul de reşedinţă, va ajunge la începutul secolului 
Siător din nou sub conducerea unei familii Olahus, de astă dată mai bine 
:unoscută, aceea a celebrului umanist Nicolaus Olahus, prin tatăl său Ştefan 546 . 
feerul Stoian de la Curtea de Argeş era nepot de soră al lui Iancu de Hune­ 
ba şi, prin urmare, văr al lui Matia Corvin. El a sosit în Transilvania încă 
minor, fugind de persecuţiile lui Vlad Ţepeş şi a fost instalat în Sibiu. După 
n mărturiseşte fiul său Nicolae, i s­a oferit în mai multe rânduri de către rege 
î fie înscăunat pe tronul muntean, însă a refuzat, preferând un trai mai tihnit în 
yeal. Trecând la catolicism i s­a schimbat numele în Ştefan. A slujit în ar­ 
nata regală şi a dobândit statutul nobiliar, probabil după achiziţionarea unor 
uşii, se pare destul de târziu, prin cumpărare sau în urma căsătoriei cu 

*HD, 11/2,159. 
543 
DRH.D, 1,392. 
M 
Ub,V, 3024, 3054,3544. 
545 
Ibidem, 3386. 
^Firu­Albu, Olahus, p. 49 ş.urm. 

231
Barbara Hânsar (Hunzar). La 1501, când ocupa funcţia de vicecămăraşlaj 
mara din Turda era cunoscut ca Ştefan Olahus de Sibiu (Olahus de Cibinio)] 
se afla în categoria aleşilor 547 . A deţinut mai multe moşii în comitatele Tui 
Alba şi Târnava. în anul 1504 a fost numit jude regesc la Orăştie, unde < 
nitatea protestează, temându­se că, fiind nobil, îi va călca privilegiile. 
O categorie aparte o constituie aşa­numitele feude ale domnilor româi 
Transilvania, subiect predilect al istoriografiei româneşti medievale 548 ,] 
nici o îndoială importanţa lor rezidă în faptul că astfel s­a prelungit i 
Carpaţi autoritatea statelor româneşti de la sud şi est, s­au transplantat inşi 
şi legiuiri şi s­au revigorat cele preexistente; concomitent s­a extins aici şi a 
ritatea religioasă a bisericii româneşti, contribuindu­se prin toate acesl 
întărirea vieţii naţionale din Transilvania 549 . Sublinierea unităţii roma fost 
până acum preocuparea aproape exclusivă a cercetătorilor şi, din < 
perspectivă, fără informaţii noi, nu mai este prea mult de adăugat. Din pun 
de vedere al cercetării noastre interesează mai mult măsura în care în i 
feude s­ar fi putut afirma elemente de feudalism românesc şi cum a funcţia 
o stăpânire românească în cadrele juridice de mult statornicite ale feudalitl 
ungureşti. Asemenea abordări lipsesc în istoriografia noastră datorită mai j 
unei baze documentare extrem de precare. Cunoaştem foarte puţin dd 
raporturile stăpânitorilor români faţă de supuşii lor, români de asemene 
aceste posesiuni. în această privinţă s­au avansat uneori, teoretic, in 
idilice, care nu se pot susţine. Posesorul român, reprezentat printr­un < al 
său, — pârcălab, în cazul domeniilor de cetate, jude de târg, provizoi! 
moşie — nu putea să introducă prea multe inovaţii în raporturile cu supuşii s 
întrucât a preluat relaţii de mult statornicite şi era interesat el însuşi sac 
venituri de pe aceste domenii. Mai mult, domeniile respective rămâneau j 
structurile administrative, juridice şi de obligaţii faţă de stat în care se afl 
mai înainte, dacă prin actul de danie sau privilegii ulterioare nu interveni 
schimbări. în acelaşi timp, ele constituiau „partea exterioară a domeniul 
domnesc", administrat prin dregători proprii 550 . Donaţia acestor feude* 
domnii români, din punctul de vedere al regalităţii ungare, consacra stătuţi 
de vasalitate şi îi integra în categoria baronilor regatului de rangul cel mai 1 
alături de voievodul Transilvaniei, banul Croaţiei, corniţele perpetuu deI 
etc. Tocmai din această poziţie stăpâneau ei domeniile ardelene, la felj 
Bartolomeu Dragfi, ducele Ioan Corvin şi ceilalţi. 

547 
Jako, Kmjk,U, 3214. 
548 
V e z i ,   m a i  r e c e n t ,   E d r o iu ,  P o s e s i u n i le   d o m n i l o r ;  T o d e r a ş c u ,  U n i t a t e a   m e d i a 
c a p.  I V.  Pose s iuni munte ne  si  mol d ov ene  în Transi lv ania si  Ba nat ,  p.  12 8­15 0. 
549 
Cf. ibidem, p. 57­62. 
5511 
Ibidem, p. 52. 

232
 I Prin obţinerea prin 1486 a domeniilor cetăţii Ciceu, cu 55­60 de sate sau 
îrţide sate şi Cetatea de Baltă cu 40 de sate, Ştefan cel Mare, domnul Moldovei 
devenea unul din cei mai mari feudali ai Transilvaniei şi se bucura de toate 
bligaţiile şi avantajele corespunzătoare acestui statut. în cetatea Ciceului şi în 
ceaaTâraavei (traducerea exactă a numelui ung. Kiikulldvar, Cetatea de Baltă) 
anumit pârcălabii săi, care îl reprezentau în faţa tuturor autorităţilor. Ca stăpân 
feudal, Ştefan cel Mare era îndatorat, după moşiile sale, cu toate obligaţiile 
inoscute faţă de rege, el exercita jurisdicţia asupra supuşilor şi patronatul 
sericilor, primea noi danii, vindea şi, mai ales, cumpăra moşii în zonă. Ran­ 
;ulsău,asimilat celor mai mari demnitari ai regatului, era exprimat şi de titlul 
cu care apare în mod obişnuit în acte publice din Transilvania „strălucitul şi 
îritul Ştefan voievodul  Moldovei"  (spectabilis et magnificus  Stephanus 
myuodaMoldaviensis). în virtutea acestuia şi a importanţei sale pentru apăra­ 
ia regatului, posesiunile domnului moldovean se bucurau de imunităţi, iar 
impozitul faţă de stat era contabilizat ca subsidiu pentru stăpânul lor. în 
egistrul vistieriei maghiare din anul 1494 pentru Transilvania posesiunile 
(imnului moldovean erau înscrise cu un impozit scutit de 1715 florini, după 
Episcopia de Alba Iulia cu 2643 şi înaintea ducelui Ioan Corvin cu 852, dintr­ 
iitotal de 14.000 florini impozit neplătit pe Transilvania 551 . în plus, domnul 
Moldovei, socotit între baroni, primea un subsidiu anual de 1000 de florini, din 
impozitul Ardealului 552 . 
După obţinerea domeniului Ciceu, Ştefan a reuşit să­şi extindă stăpânirea 
«in cumpărare asupra altor sate din zonă. La 27 aprilie 1495 el cumpăra pentru 
!OOde  florini jumătate din posesiunea  Jichişu  de  Sus 553 ,  în  iunie  acelaşi  an  cu 
Wde florini jumătate din satul Petreşti, comitatul Solnocul de Mijloc, inclusiv 
ocurte nobiliară 554 . Castelanul Ciceului Laţcu (Lazko) se opunea la 10 februa­ic 
1497  cu  armele  încercării  autorităţilor  de  punere  a  nobilului  Nicolae  Desew 
deLossonczîn  stăpânirea  unei  părţi  din  posesiunea  Mihăieni  „opunându­li­se 
împreună cu complicii săi cu braţul înarmat şi cu silnicie, alungând de pe acea 
posesiune pe omul vostru (al voievodului — n.n.) şi al nostru (al capitlului — 
M.)... în sfidarea dreptului şi contra obiceiului din tot regatul Ungariei...". 
tei  asemenea  sfidări  cu braţul  armat  ale  autorităţii  publice  nu  sunt  rare  în 
epocă, din formularea actului transpare destul de limpede reacţia acestora faţă 
un posesor străin şi tocmai de aceea dispus mai puţin să se supună procedurilor 
1  Sl 
Engel, Geschichten, p. 37­38. în anul următor era scutit pentru Ciceu şi Cetatea de Baltă 
de impozit în valoare de 1515 florini (Ibident, p. 149). 
a2 
lbidem, p. 46. Suma echivala cu întreţinerea a 40 de călăreţi în soldă pe timp de un an şi 
w 
«mai mare decât salariul anual cumulat al celor doi bani de Severin (800 fi.).  l  ]M,KmjL, 
11,2956. 
™li>idem, 2965 şi 2966. 

233
legale din regat. în consecinţă, capitlul i­a chemat la judecată în faţa voie 
dului Transilvaniei pe „măritul domn Ştefan voievodul Moldovei şi pe fiul s 
Alexandru" (magnificum dominum Stephanum wayuodam Moldauiensenn 
Sandrinumfilium eiusdem) 555 . în timpul încercării de îndeplinire a unei i a 
voievodului Petru de Sankt Georg şi Bozin, referitoare probabil la cazul s 
citat, omul voievodal a fost iarăşi atacat şi rănit sub cetatea Ciceu de i 
boierii şi familiarii domnului Moldovei, pentru care a fost despăgubit^ 
„strălucitul şi măritul domn Ştefan, moştenitor, domn şi voievod a l ' 
Moldovei şi de fiul său numit Bogdan voievod" (spectabilis ac magnifi 
dominus Stephanus heres et dominus wayuodaque terre MoldaviensisM 
filius eiusdem Bogdan Wayda nominatus) 556 . în anul 1497, reprezenta 
domnului moldovean, Nicolae de Tătârlaua, reclama o pagubă (exagerată)d 
10.000 de florini, săvârşită de locuitorii din Velţ (corn. Târnava) prin ocu 
unor pământuri şi vii de pe domeniul Cetăţii de Baltă (Kykellewwar) şi i 
pe rege să le doneze uzurpatorilor 557 . La 1515 pârcălabul Sava al lui Bog 
purta o adevărată luptă cu călăreţi şi pedestraşi împotriva autorităţilor! 
încercau să pună în stăpânire pe nobilii Bethlen la Veseud 558 . 
De la Emeric Bânfi şi Ioan Bănfi, Ştefan voievod, împreună cu 
Bogdan, reprezentaţi de „alesul Petru pârcălabul de Ciceu" (egregiusPei 
Porkolab de Chicho) au cumpărat jumătate din posesiunile Târgu­Lăpuşî 
pertinenţele sale, Borcut, Răzoare, Valea Lăpuşului şi Rohia din Soln 
Interior 559 . Acelaşi Ioan Bânfi vindea pe veci moldoveanului întreaga] une 
Orbău (Solnocul Interior/Satu Mare) cu suma importantă de 2000 de £ 
rini 560 . De pe urma acestor achiziţii domnul Moldovei are de suportat) 
pretenţiile unor membri ai stufoasei familii Bănfi de Lossoncz 561 . 
Ştefan şi­a dovedit mărimea atât ca feudal al regatului ungar, sporin 
stăpânirile în partea de nord a Transilvaniei, cât şi ca suveran român, | 
faptul că a reuşit să pună o bază durabilă unei stăpâniri româneşti dincolo<j 
munţi, cu urmări peste veacuri. 
555 
Ja k o ,  K m j k .,  I I ,  3 0 0 4 , p .  1 52 :  „ s i m u lc u m  s u iş  c o m p lic ib u s  a r ma t is  e t p o te n tia r iis m 
i p s is   c o n tr a d ic e n d o   p r e f a to s  v e s tr u m  e t  n o s tr u m  h o m in e s  a b   e a d e m   p o s se s s io n e  e x p e lle i 
pr eiudicium iuris et c ontra  c onsuetudi ne m t otius re gni Hunga rie" . 
556 
Ja ko,  Kmjk .,  I I,  3230, a c tul din 1 ma rtie  1502. 
557 
Ibidem, 3010. 
358 
Iorga ,  Ist or ia românilor din Arde al,  p. 101. 
359 
Ac tul din 13 februa rie  1500, la  Ve ress,  Fontes,  IV,  p.  50­51 şi re geşte  în  Bănjfyc 
p .  3 6 1  şi  Ja ko ,  K mjk . ,  I I ,  31 2 6 .  Re l ua t  i de ntic  c u  da ta  de   3 a prili e  1 50 0,  B d nffy  oi i ., 
p. 364­366. 
560 
Jako, Kmjk., II, 3263, actul din 13 decembrie 1502. 361 
Ibidem, II, 3240, 3241, 3263. 

234
 Domnii din Ţara  Românească au  stăpânit de  asemenea feude  ardelene. 
Timp de câţiva ani, se pare între 1479­1483, în timpul domniei lui Ţepeluş şi 
d Călugărul, Făgăraşul a fost stăpânit în numele lui Basarab Laiotă de către 
oierul Dragomir Udrişte, de la care regele Matia 1­a donat iarăşi saşilor din 
le  şapte  scaune 562 .  Situaţia  aparte  a  acestui  district  anexat  recent  de  către 
igat,având puternice tendinţe centrifuge, i­a determinat pe suveranii următori 
renunţe la donarea lui către domnii români fideli, în favoarea altor domenii 
in aceeaşi parte sudică a Transilvaniei. La 1508 regele Vladislav dăruia târgul 
Seoagiul de Jos (Hunedoara), cu domeniul său, format din vreo 16 sate din jur, 
D  principal de  pe  Valea Geoagiului,  voievodului Ţării  Româneşti  Radu  cel 
fere, cu fiica Anca şi  fiul Vlad 563 . Moartea domnitorului în  acelaşi an face  ca 
omeniul să ajungă vreme de un deceniu pe alte mâini. La 9 iunie 1517 însă 
Sie Ludovic II 1­a donat lui  Neagoe Basarab şi fiului său Teodosie pentru 
delitate faţă de regatul ungar, ca să le fie de adăpost lor, urmaşilor şi boierilor 
lor.  în  deceniul  următor,  într­adevăr,  mai  mulţi  boieri  munteni  stăpâneau  în 
continuare la Geoagiu 564 . 

4.7.  NOB ILIMEA ROMÂNĂ CA OB ŞTE 

4.7.1. Nobilimea română ca entitate privilegiată: i 
„universităţile româneşti" 
Nobilimea românească, după cum am constatat, este foarte numeroasă în 
Bgiunile dintre Tisa şi Carpaţi, chiar majoritară pe alocuri, ridicându­se 
umeric la câteva mii de persoane 565 . Din rândurile sale făceau parte familii şi 
individualităţi marcante, afirmate pe întreaga scară a ierarhiei sociale. Expresia 
tbili români" desemna o realitate de necontestat a epocii studiate. Ceea ce 
nnărim aici este de a arăta în ce măsură aceşti nobili nu au rămas doar 
indivizi, mai mult ori mai puţin numeroşi, diseminaţi într­o mulţime alogenă, şi 
impleelemente de structură ale unor instituţii funciarmente străine, ci funcţio­ 
ează ca grup structurat, în instituţii şi după un drept propriu. La scara istorică 
ceasta înseamnă a constata măsura supravieţuirii politice poporului român din 
Transilvania şi Ungaria în Evul Mediu. 
■lobilimea românească s­a putut manifesta ca atare doar în cadrul districte­ 
1 
şi acelor unităţi administrative în care aceasta era majoritară: comitatul 
Iramureş, banatul Severinului, cu districtele sale privilegiate, districtul Haţe­ 

■ l/*, VII, 4541. 
I KΠHD, 11/2,452; Csdnki, V, p. 55. [ 
"& «,  V ,p.5 6.  565 Vezi estimările 
din cap. următor. 

.       235
gului  şi  Ţara  Făgăraşului  şi  în  măsura  în  care  a  reuşit  să  obţină;  grup, 
prin  spargerea  monopolului  şi  presiunii  nobilimii  maghiare  şi  institui  sale. 
Celelalte  entităţi  româneşti,  organizate  ca  districte  prevăzute  cu  privii  şi 
ele,  sunt  de  alt  grad,  inferioare  juridic;  fiind  creaţia  nobilimii  condiţionj 
dependente  de  un  stăpân  feudal,  altul  decât  suveranul,  ele  contau  întâjj 
entităţi  administrative  ale  domeniului  respectiv  şi  abia  pe  urmă,  eventi 
subdiviziuni ale comitatelor. 
Obştea  nobiliară,  totalitatea  nobilimii  (universitas  nobilium)  se  manifi 
prin  instituţia  adunării  nobiliare  sau  boiereşti,  cu  atribuţii  politico­a 
strative,  juridice, fiscale.  Amploarea, funcţionalitatea şi  însemnătatea  acej 
instituţii  au  fost  demonstrate  recent  cu  multă  pătrundere 566 ,  asfel  încât  nun 
insistăm  asupra  lor.  S­a  subliniat  cu  îndreptăţire  vigoarea  aproape  surprj 
zătoare acestor instituţii, solidaritatea clasei feudale româneşti şi succesele ei 
obţinerea  unor  privilegii  de  grup,  inclusiv  în  epoca  cercetată 567 .  Ca  explica 
principale  au fost oferite refugiul compensatoriu către local al elitei române 
eliminate ca entitate din congregaţii, dezvoltarea nobilimii româneşti subC< 
vineşti,  îndeosebi  pe  baza  rolului  său  militar  antiotoman  şi  evoluţia  genen 
din Transilvania şi din  regat  către  constituirea „universităţilor" întemeiate 
privilegii  şi  a  regimului  corporativ,  de  stări.  Fără  îndoială,  fiecare  din  ace 
factori  şi­au  avut  contribuţia  lui  la  configurarea  autonomiilor  româneşti, 
cadrul  unui  proces  dinamic  ce  obliga  la  căutarea  unui  modus  vivendi  înl 
feudalitatea românească,  mai  exact ceea ce a mai rămas din ea, şi structuri 
feudalismului  de  tip  apusean  în  ofensivă.  Trebuie  subliniat  aici  un  fa 
important,  anume  că,  privilegiile  de  grup  din  secolul  al  XV­lea  şi  structuri 
consacrate  de  ele  au  dat  o  înfăţişare  societăţii  feudale  ardelene,  care  se 
păstra,  cu  puţine  modificări  până  în  epoca  reformelor  moderne.  în  interval 
1457­1494  românii  din  regatul  Ungariei  au  obţinut  cel  mai  mare  numări 
privilegii de grup din întreaga lor istorie medievală 568 . 
Urmând evoluţia clasei feudale, în cadrul căreia cnezii se asimilează trept 
nobililor,  comunităţile  nobile  româneşti de la  mijlocul  secolului  al XV­lea 
din  a  doua  sa  jumătate  s­au  consolidat.  în  primele  circa  două  decenii  a 
intervalului studiat cnezii mai  apar alături de nobili în compunerea adunări 
obşteşti,  după  care  sunt  amintiţi  numai  nobilii.  Aceste  entităţi  privilegia 
aveau desigur  multe în comun cu  cele tipice ale feudalismului  maghiar, cai 
reprezentau modelul şi în sistemul cărora au fost acceptate, dar, în acelaşi tim| 
aceste districte, adunări, scaune, drepturi şi cutume, se deosebesc în mull 

566 
Pop,  Adunările  c ne ziale . 
567 
I.­A. Pop vorbeşte chiar de „ade vă rata înflorire, sub forma parţial adaptată rânduielii) 
feudale apusene" {Ibidem, p. 213). 
568 
Constatarea aceluiaşi, Privilegii, p. 676. 

236
privinţe de cele ale feudalităţii maghiare, vădind originea inconfunda bilă şi 
caracterul românesc al nobilimii care le susţinea. 
Maramureşul  este unicul exemplu de comitat organizat ca atare pe o struc­îră 
integral româ nească. Trecerea de la voievodat sau „ţară româ nească" la 
cmitat nobiliar s­a petrecut în a doua jumătate a secolului al XlV­lea, prin 
tragerea feudalităţii româneşti şi cu ajutorul ei 569 . în epoca cercetată înregi­ 
râm doar cons olidarea acestui statut, pe măs ura evoluţiei feudalităţii româ­ 
leşti. Obştea nobililor din comitat se manifesta în cadrul adunărilor nobiliare, 
re se întrunea u regulat, de regulă marţea, odată cu scaunele de judecată, şi 
are alegeau dregătorii permanenţi, juzii nobiliari în număr de patru şi juraţii 
scaunului comitatens, deliberau şi decideau în chestiuni administrative, fiscale 
îimilitare, în conformitate cu atribuţiile legale. Hotărârile lor şi ale scaunelor 
de judecată erau emise de obicei în numele comitelui sau vicecomiţilor care le­i 
şi prezidat şi sigilate cu sigiliile acestora şi ale juzilor nobiliari. în admini­ 
straţia comitatului distingem două componente: reprezentantul puterii centrale, 
cmitele, în acelaşi timp şi cămăraş al salinelor mar amureşene, rezidâ nd de 
obicei în cetatea Hust, cu doi vicecomiţi, familiari ai săi, numiţi castelani la 
ist şi în castelul de la Ronişoara şi reprezentanţii nobilimii locale: juzii nobi­ 
ilor,aleşi de aceasta din familiile fruntaşe ale comitatului. în număr de patru, 
ceştia aveau un rol foarte important, întrucât, în virtutea obiceiului locului, ei 
sau un asesor din scaunul de judecată, executau sentinţele şi poruncile privitoare 
la proprietate (în loc de  homo regius)  şi reprezentanţii autorităţii nu puteau 
executa vreo măsură fără participarea unui jude nobiliar. Adunarea nobililor 
sai alegea pe asesorii juraţi, judecător ii, care împre ună cu juzii,  notarul şi 
mitele sau un vicecomite alcătuiau scaunul de judecată comitatens.  .  Uneori 
obştea nobilimii maramureşene se reprezenta singură, ca în cazul  itervenţiei 
din octombrie 1499, când „cei patru juzi şi obştea nobililor comitatului 
Maramureş"  (quattuor judices ac universitas nobilium comitatus Mara­ 
nor osiensis)  solicitau regelui reconstituirea unor acte pierdute privitoare la 
nu nţii de păş unat. M otivul re zida în principal în fa ptul că cor niţele I oa n 
Tarczay, împreună cu Bartolomeu Dragfi,  încercau să acapareze unul din acei 
nunţi, pr obabil   profitând   tocmai   de   lipsa   momentană   a   actelor   de 
proprietate 570 . La 25 iulie 1504 regele le cerea „comiţilor şi obştii nobililor din 
imitatul Maramureş"  (egregiis et nobilibus, universităţi nobilium comitatus 
Maramorosiensis)  să fie gata pentru o intervenţie în Moldova, unde voievodul 
a murit 571 . 

'"Popa, Ţara Maramureşului, cap. VIII: Voievodat şi comitat în Maramureş, p. 183­202. 

™Mihalyi, 362. 
571 
HD, 11/2,423. 

237
 Cu toate implantările de nobilime străină, care au luat amploare în ultimi 
deceniu  al  secolului  al  XV­lea  şi  după  deposedările  din  1514,  comunitate! 
nobiliară  maramureşană  n­a  putut  fi  dislocată.  Ea  a  continuat să  afirme,  j 
pofida „formei străine", un fond de viaţă naţională românească,  unică în td 
cuprinsul regatului ungar. 
Banatul Severinului este pandantul sudic  al  comitatului  Maramureş,a 
care  formează  împreună  o  axă  nord­sud  a  ţinuturilor  româneşti  din  regatii 
ungar. Constituirea sa ca unitate administrativă şi a comunităţii sale nobiliare» 
a realizat însă cu totul diferit de Maramureş 572 . Districtele aflate sub autoritate^ 
banului  de  Severin  au  evoluat,  pe  de  o  parte,  în  maniera  celorlalte  distria 
româneşti, având în frunte  clasa  cnezilor şi instituţiile create de  ea, dreptd 
românesc etc. Pe de altă parte, asupra evoluţiei lor şi­au pus amprenta aşezarei 
lor pe graniţă, către Ţara Românească, cu care se aflau în străvechi legături, j 
mai nou cu puterea otomană, devenind un avanpost al regatului mereu asediat] 
împrejurările specifice ale aşezării lor la fruntarii au făcut să fie cruţate deal 
dăruite  unor  feudali dinafară,  iar  fruntaşii  cnezimii au  obţinut recunoaştere» 
statutului nobil pe calea meritelor militare. De timpuriu, aici au apărut nobilii] 
sau cnezii­nobili, recunoscuţi prin act regal în cnezatul lor, iar instituţiile feudal 
lităţii maghiare au început să­şi vădească influenţa modelatoare. Caransebeş! 
s­a impus ca principal district al banatului, prin mărimea, poziţie teritoriala^ 
mai ales prin reşedinţa permanentă a vicebanilor şi loc al adunărilor comuni 
ale celor opt districte. Aici banii sau vicebanii prezidau scaunul de judecaţii 
banatului (sedis principalis), la care se apelau pricinile de mai mică importând 
judecate la nivelul districtual. De asemenea, aici se găsea şi mănăstirea franci 
cană,  menită să­i ţină pe  nobilii şi cnezii români în respectarea  catolicismul! 
impus mai mult prin măsuri de forţă. Bănăţenii formau, de asemenea, o unita» 
militară de elită sub comanda banului de Severin. Astfel s­a ajuns ca nobilinwd 
şi cnezimea din districte să 7 constituie tot mai mult o comunitate unită nu numai 
administrativ şi  militar,  dar şi ca statut şi  aspiraţii.  Adunările  obşteşti şisca 
nele de judecată s­au ţinut de multe ori în comun, iar la mijlocul secolului 
XV­lea tendinţa de constituire într­un singur corp a „universităţilor" nobilia 
districtuale se dovedea tot mai puternică. Iancu de Hunedoara şi cancelaria! 
care  s­au  remarcat  printr­o  redare  fidelă  şi  destul  de  nuanţată  a  realiti 
româneşti, au folosit pentru prima oară expresia „cele şapte scaune româi (al 
optulea,  Comiatul,  se  afla  în  posesia  guvernatorului  ca  zălog  încă  < 
Sigismund)  la  1451 573 .  Obştea  nobililor  şi  cnezilor  din  districtul  Ca  (Nos 
universitas nobilium et keneziorum de districtu Karansebes), cea 

572 
V e z i  M o to g n a ,  D is tr ict e  r o m â n eş ti  ş i  ma i  r e c e n t,  Ţe ic u ,  Ba n a t u l m o n ta n ,  p . 4 2 7 4 
573 
Mandatul din 15 iunie către „nobilibus viris, iudicium nobilium septem ! 
Volachicalium" pentru o cercetare de martori în adunare generală (HD, II/2,2) 

238
 importantă din banat,  emitea în aceeaşi perioadă acte după modelul cance­ 
lariilor marilor dregători 574 . 
Marele privilegiu din 29 august 1457 a consacrat juridic „universitatea bă­ 
taia" formată din cele opt districte: Lugoj, Caransebeş, Caraşova, Bârzava, 
rfehadia, Almăj, Ilidia şi Comiat. După ce confirmă în bloc toate privilegiile şi 
îi asigură de respectarea tuturor libertăţilor de până atunci, actul introduce o 
ierie de elemente noi sau precizări la altele existente, dintre care primul se 
referă  la  unitatea  lor.  Cităm  din  Şincai:  „Şi  ca  aceiaşi  nobili  româneşti  şi 
mti\,unindu­se între sine (fumata inter se unione — s.n.), cu atâta mai bine 
sâ poată face şi de­aci înainte slujbele noastre şi ale crăimei noastre în apă­ 
rareavadului Dunării (lipsă în ediţie — n.n.), am orânduit ca de­aci încolo, 
întru acele opt ţinuturi, nici o moşie să dăruim cuiva, fără numai acelora care se 
w  vedea a  fi vrednici pentru slujbele sale şi acele opt ţinuturi nu le  vom 
despărţi de laolaltă, nici vom dărui vrunul dintrînsele cuiva, ci le vom ţinea 
laolaltă nedespărţite pre sama s[ântei] Coroanei crăimei noastre, precum le­au 
ţinut  şi  craii  cei  dinnaintea  noastră." 575  Privilegiul  acesta  şi  evoluţia  clasei 
feudale  româneşti  („dispariţia"  cnezilor,  stabilirea  multor  nobili  în  oraşul 
Caransebeş,  influenţele  inevitabile  ale  instituţiilor  oficiale  ş.a.)  au  dus  la 
slăbirea treptată a identităţii districtelor în favoarea celei superioare a „ţării" 
Severinului cu centrul la Caransebeş, care evoluează treptat către asimilarea cu 
imitatele.  „Corniţele"  menţionat în privilegiu n­a  existat de  fapt în această 
perioadă; el este în realitate banul Severinului, a cărui autoritate s­a extins şi 
asupra districtelor care au ţinut de comitatul Caras, care şi­a încetat existenţa. 
In pofida unor adaptări la modelele şi instituţiile oficiale, caracterul românesc 
al Banatului rămâne puternic conturat. 
Deşi meritele luptei antiotomane erau recunoscute în privilegiu şi celorlalţi 
români {ceterorum Walachorum), privilegiul amintit asigura numai nobililor şi 
cnezilor, scutirea de vămi, ceea ce era un privilegiu nobiliar. Caransebeşenii de 
orice  stare  aveau şi  ei  un  privilegiu  special  în această privinţă  încă  de  la 
ligismund,  pe  care  în  ultimul  deceniu  al  secolului  al  XV­lea,  la  începutul 
omniei lui Vladislav II, ei simt nevoia să­1 confirme. Pentru participarea la 
luptele cu turcii şi marile distrugeri suferite din partea lor, regele confirma la 1 
octombrie 1494 „românilor şi oamenilor de altă stare sau limbă din districtul 
Caransebeş"  (universorum  Wolachorum  et  alterius  status  sew  linguagii  in 
iistrictu Sebeş constitutorum et comorantium) 516 , privilegiul de la Sigismund 
de scutire de vamă şi dare pentru ei şi bunurile lor în cuprinsul regatului. La 
i74 
Pesty,Szorniy,III,310 57S 
Şincai,Hronica, II, p. 43. 
m 
?sxty,Szoreny, III, 113. 

239
17 ianuarie 1497, privilegiul este reînnoit, caransebeşenii fiind reconfirmaţii 
„vechile lor libertăţi" (antiquis ipsorum libertatibus) 577 . 
Banatul  şi­a  consolidat  autonomia  şi  individualitatea  şi  prin  faptul  { 
aproape toţi dregătorii oficiali: bani,  vicebani, castelani, juzi nobiliari (num| 
aici crainici), comandantul  garnizoanei Caransebeş  (numit voievod), nota 
sunt recrutaţi din nobilimea locului, fiind în această privinţă un unicat în Iu 
românească din regatul ungar. 
Haţegul se găsea în intervalul 1440­1514 în uşoară degradare ca entits 
politico­administrativă. Ea este în legătură cu ascensiunea cetăţii Hunedoara a 
organizării comitatului omonim, având ca bază socială nobilimea din vals 
Mureşului şi a Streiului inferior, preponderent maghiară. Cetatea Haţegului 
ajuns în mâini private, iar rămăşiţele fostului domeniu regal din district,] 
cetăţii Haţeg, au trecut la cel al cetăţilor Deva şi Hunedoara. Elita nobilimi 
haţegane s­a înrudit cu familii din comitatul Hunedoara şi, în pofida rezistenţi 
anterioare la imixtiuni, după 1500 blocul haţegan a devenit mai permisiv,J 
măsură ce nobilii au devenit mai apropiaţi de tipul comun al nobilimii a 
mitatului. 
Cu toate acestea autonomia districtului haţegan este indiscutabilă şi ea a 
la bază în această perioadă comunitatea nobilimii de aici, în exclusivitate romi 
nească,  acţionând  în  virtutea  unei  tradiţii  străvechi.  Funcţiona  în  continua! 
instituţia adunării nobiliare, anumite cutume specifice şi interese de grupaj 
continuat să fie promovate cu tărie, luptătorii de aici s­au afirmat în continui 
ca grup de elită sau ca personalităţi de excepţie în anturajul celor doi suvd 
corvineşti,  contribuind  la  menţinerea  individualităţii  districtului  haţegan 5 '' 
cazul  adunărilor  comune  cu  nobilii  din  comitat,  haţeganii  erau  menţio 
distinct. Faptul că nu găsim juzi nobiliari ai comitatului provenind din i lor 
până la 1514, deşi ca număr îi egalau uşor pe ceilalţi nobili din comitat indică 
faptul  că  până  la  această  dată  integrarea  celor  două  entităţi  n­a  făcut  râd 
progrese considerabile. 
Cu toate acestea, primul privilegiu comunitar obţinut de haţeganiapai 
abia la 3 septembrie 1494, când regele Vladislav II acorda din Sibiu „nobililo 
şi românilor din districtul Haţeg" (universorum nobilium et Walachorumi 
districtu Haczak) o importantă scutire de obligaţii faţă de stat, având în vedera 
rolul lor îndelungat în apărarea ţării de turci 579 . 
577 
Feneşan, Privilegiile Caransebeşului, p. 161. 
57li 
Cf. Drăgan, Originile individualităţii Haţegului. 
579 
HD,  U/2,  316.  Walachi  în  acest  caz  trebuie  să  fie,  la  fel  ca  în  privilegiul 
Caransebeş, locuitorii liberi ai târgului Haţeg, eventual ai Sântămăriei; în nici un caz roit 
condiţie servilă.  / 

240
 ■ La 17 aprilie 1501, când nobilii Cândea de Râu de Mori au încercat să se 
itroducăîn mod fraudulos în stăpânirea întregii Văi a Jiului, mai mulţi nobili 
nPui,Măţeşti, Vad, Unciuc şi Peşteana au protestat „în numele lor şi a tutu­ 
inobililor şi proprietarilor din districtul Haţeg" (în eorum ac universorum 
obilium et hominuni possessionatorum prefati districtus Haczak), susţinând că 
u„anumite drepturi" {certa iura) asupra zonei, desigur nescrise 580 , dar la fel le 
puternice. Pe temeiul lor, Vladislav II dăruia la 1506 obştii nobililor din 
istrictul Haţeg {universitatis nobilium districtus Hathak) pajiştile şi păşunile, 
câmpul de pe cele două Jiuri împreună cu dreptul de a spăla aurul, pe care le­au 
tăpânit din vechime, pentru fapte de credinţă prestate vreme îndelungată 581 , 
marcând triumful obştii haţegane asupra familiei Kendefi. O descoperire docu­ 
lentară recentă, referitoare la un conflict similar cu autorităţile comitatului şi 
ale cetăţii Hunedoara din anul 1484, atestă faptul că „moşia sau valea Jiul, 
npreunăcu fâneţele, pădurile, munţii şi culmile muntoase a ţinut din vechime 
pe veci de districtul Haţeg şi ţine de acesta până în ziua de astăzi" 582 . Făgăraşul 
prezintă o situaţie juridică cu totul deosebită de celelalte entităţi ininistrativ­ 
teritoriale amintite. El este practic o bucată din Ţara Românească, lent 
incorporată în regat, cu statutul de domeniu regal, pus sub comanda unui 
iltfuncţionar, numit în fruntea cetăţii Făgăraş. E o „ţară" integrată cu forţa, 
Statutele din anul 1508, reglementau noul regim, ce consacra victoria regatei. 
Feudalitatea locului, boierii, n­a fost recunoscută ca nobilime a regatului, ca 
persoane libere privilegiate cu homagiu de 33 florini, cu statut similar 
boilor, iar adunarea boierilor, autonomia Ţării Făgăraşului s­a manifestat 
aproape exclusiv pe temei juridic 583 . Nobilime „adevărată" în intervalul studiat 
iii s­a constituit, exceptând cazul singular al familiei Mailat. Cu toate acestea, 
făraşul este entitatea cea mai curat românească din cuprinsul regatului ungar, 
cu viaţa obştească deocamdată cel mai puţin contaminată dintre toate, dată fiind 
(anexarea sa recentă. Preţul acestei situaţii a fost inferioritatea juridică de care 
orbeam. La polul opus se afla Maramureşul, care s­a constituit comitat nobiliar 
privilegiat, însă cu preţul preluării de către nobilii români a „formei străine" 
aproape în toată cuprinderea sa. 

4,7.2. Raporturile cu congregaţiile nobilimii 
Comunităţile nobiliare comitatense şi organele lor specifice: congregaţiile, 
scaunele de judecată, juzii nobiliari, s­au constituit între Carpaţi şi Tisa, excep­ 

"HD, H/2.388.  1 
"' Dl. 74.664. 
il2 
Râduţiu,  Valea Jiului ta 1484: „possessio aut vallis Dzwl, cum fenilibus, silvis, monti­ 
ţetcollis.ab ewo et etemaliter ad districtum Haczag pertinuit". Este vorba de actul de mărtu­ 
bal juzitor, vilicului şi juraţilor din Orăştie din 29 iulie 1484, dat la cererea unor nobili, trimişi 
[ai obştii haţegane. 
■ il3  Pop, Adunările cneziale, p. 195 şi urm. 

241
tând Maramureşul şi Banatul Severinului, pe temelia nobilimii maghiare, r 
cate dintre urmaşii triburilor cuceritoare sau a unor colonişti mai târzii în^ 
cetăţilor regale. Autonomiile româneşti, cu toate structurile lor care au reuşi 
se păstreze până mai târziu, ne apar separate de cele nobiliare. Acok 
acestea s­au descompus treptat prin evoluţia cnezimii în direcţia asin 
nobilimea s­a produs un fenomen de aderare a nobililor români la comunit 
preexistentă şi la instituţiile sale. Aceasta a fost situaţia în comitatele] 
Ugocea, Bihor, Arad, Zarand, Turda, Cluj ş.a. Ca nou veniţi în comuniu 
privilegiaţilor, ca „nobili valahi" cu o anume particularitate şi min 
numeric peste tot, cu excepţia Hunedoarei şi a celor două unităţi ron 
Maramureşul şi Banatul de Severin, românii nobili nu puteau emite] 
decât cel mult, ca în Hunedoara de pildă sau în zone cu anumită densitate,$ 
se respecte anumite cutume şi elemente de specific local. în Transilvania,! 
pragul epocii pe care o analizăm, s­a constituit nobilimea ca stare 
naţio nobilitas, în componenţa căreia românii nobili se includeau doar în j 
cipiu. în realitate, la 1437, când nobilimea s­a manifestat mai întâi caatarej 
cadrul „uniunii frăţeşti" (fraterna unio), devenite ulterior „uniunea celor j 
naţiuni", nobilii români de condiţie similară, adică având nobilitatea c 
existau într­un număr neglijabil. Problema ţărănească, una din cele două j 
primejdii care au grăbit agregarea stării nobiliare în Ardeal, era în; 
nobili români, de pildă în Haţeg, practic inexistentă. în schimb, tot din Huj 
doară, nobilii maghiari din valea Mureşului se aflau între fruntaşii „naţia 
care au combătut ţărănimea răsculată de la Bobâlna. 
După  câte se pare,  nobilii  români  din  Transilvania  propriu­zisă,  in 
cnezi,  apoi  nobili  şi  cnezi,  formau  chiar  în  armata  voievodatului  o 
militară aparte 584 , fiind şi în această privinţă distincţi de corpul nobilimii.! 
denuniirea lor de „nobili români" exprimă această situaţie particulară. 
Desigur, ei participau la congregaţiile comitatense, era chiar obligatoriu 
dietele  de  la  Turda  şi  de  la  Buda,  însă  mai  cu  seamă  la  scaunele  de  ju 
după cum rezultă din documente. Nobilii din Transilvania nu participau lai 
ungară;  îi  reprezenta  doar  voievodul.  Din  comitatele  vestice  luau  parte< 
câţiva reprezentanţi (nuntii)  aleşi de  congregaţia locală.  Dintre  nobilii i 
n­am  reuşit să  identificăm  decât  pe  Nicolae  Dragfi  în perioada  1439­14 
partea  comitatului  Solnocul  de  Mijloc  şi  pe  Ioan  de  Petrova  din  Ma 
1505. în timpul lui Vladislav II erau chemaţi şi alţi fruntaşi comitatenşi laI 
mite diete lărgite, ca de pildă, Mihai Kendefi la dieta din anul 1492. Toi 
asesor la tribunalul voievodal în 1499, iar Petru Dej de Iclod (de Timişel) 
aminteşte ca participant la dieta de la Turda din 1505. 

584 
Vezi cap. 7. Rolul militar al nobilimii româneşti. 

242
| într­o epocă  în  care regimul stărilor se  afirma cu putere în Transilvania şi 
Ingaria,  problema  raportării  românilor  la  acest  regim  nu  poate  fi  ocolită. 
Apariţia  viitoarei  Unio trium nationum şi a „universităţii săseşti"  marchează 
llieierea unui proces mai îndelungat, de evoluţie şi agregare a acestor entităţi 
olitice constituite pe baza unor privilegii succesive. Cele trei „naţiuni" au por­ 
icuun  avans  ab initio,  acela  al cuceritorului sau  al colonistului privilegiat, 
ansolidat apoi prin privilegii. Românii aveau în schimb handicapul poporului 
acerit,  ale  căruit  puteri  au  fost  diminuate  mai  întâi  prin  divizarea  între 
omeniile nobilimii  şi  ale bisericii,  ale coloniştilor  saşi şi  secui,  unde  feuda­ 
itatearomânească  a fost practic lichidată şi domeniul regal, unde s­a conservat 
panii  la  mijlocul  secolului  al  XlV­lea.  De  la  începutul  secolului  al  XlII­lea 
regalitatea  maghiară,  sub  influenţa  impulsurilor  cruciate  venite  din  partea 
apalităţii, a deschis frontul cruciadei interne contra „schismaticilor" ortodocşi, 
eclaraţi  duşmani  ai  credinţei  catolice,  posesori  nelegitimi  şi,  deci,  incom­ 
fibilicu starea nobiliară. Măsurile de  rigoare extremă ale  lui Ludovic I de la 
umătatea  veacului  al XlV­lea, condiţionând  nobilitatea  cnezilor de  un  act de 
lanie obţinut pe baza fidelităţii faţă de rege şi de apartenenţa la catolicism, au 
provocat o nouă selecţie în ceea ce mai rămăsese din feudalitatea românească. 
Reducerea masivă  a domeniului regal, donat diverşilor  particulari, a  desăvârşit 
rocesul. Pe ruinele acestuia, cu „ajutorul" crizelor interne din regatul ungar şi 
laiales al pericolului otoman şi datorită mai ales  unei vitalităţi extraordinare, 
•a născut nobilimea  română de la  mijlocul  secolului al  XV­lea. Ea era, cu 
câteva excepţii, minoritară în mai toate comitatele, în unele practic inexistentă. 
'uternic  minoritară era şi la nivelul celor două „regnum" Ungaria şi Transil­ 
vania, având şi neajunsul de a fi divizată politico­administrativ şi geografic. în 
:adrul  Ungariei  propriu­zise  cele  două  comitate  româneşti  Maramureşul  şi 
Severinul se aflau la extremităţi una de cealaltă, iar acolo unde geografic erau 
alăturate, Banatul şi  Haţegul, erau separate  administrativ. Haţeganii şi  hune­ 
dorenii  luptau  sub  comanda  voievodului,  bănăţenii  sub  banul  de  Severin  şi 
Mitele de Timiş, maramureşenii sub căpitanul părţilor superioare, alături de 
comitatele din Ungaria de Sus (Slovacia). 
într­o societate evoluând pe temeiul diferenţierii sociale, al stărilor medie­ 
sle, având deja premise seculare pentru privilegiaţi, nobilimea românească, de 
itâ recentă, cu un statut juridic încă nedefinitivat şi covârşitor minoritară 
umeric, nu putea constitui practic la acea dată o stare. Ea n­a avut acces la 
privilegii generale; acestea s­au acordat împotriva ei. Abia în epoca cercetată 
pe alocuri la nivel local entităţile româneşti reuşesc să­şi asigure privilegii de 
grup.Evoluând către o „formă străină", instituţia nobilităţii maghiare, singura 
fond admisă în stat, venind mai târziu, periferică numeric şi având un statut 
aparte,nobilimea română n­a avut o altă şansă în faza maximei sale dezvoltări, 

243
decât să se alăture „naţiunii" nobiliare existente, către care o îndreptau in 
sele sale fundamentale de clasă. 

4.8. RELAŢIILE DIN SÂNUL CLASEI NOBILIARE 
/ 
4.8.1. Familiaritatea 
Familiaritatea este o relaţie de tip suzerano­vasalic stabilită între un^ 
nat, baron sau dregător şi colaboratorii săi apropiaţi, nobili aflaţi în antu în 
serviciul lor 585 . Familiari erau numiţi şi cei aflaţi direct în slujba regei că 
erau baroni sau alţi dregători din aparatul de stat, fie că erau slujbaşii 
domeniile sale private. Spre deosebire de relaţia clasică, familiaritatea nu| 
nea caracterul de generalitate la nivelul întregii clase feudale şi nici rig 
cunoscute în Apus: contractul cu valoare juridică, donarea unui feud j 
Relaţia de familiaritate implica totuşi obligaţia de credinţă (fidelitas) a fl 
Harului, întărită probabil prin jurământ, precum şi cea de auxilium etconm 
faţă de „suzeran". La rândul său, acesta avea datoria de a­şi proteja „vasali^ 
precum şi de a răsplăti cu dreptate serviciile sale, în bani, pradă de război,) 
favoritisme cu diferite împrejurări şi chiar cedarea unor bunuri: posesiuni,i 
etc. Una din diferenţele esenţiale dintre vasalitatea de tip apusean şi farailj 
tatea din regatul ungar este, în cazul celei din urmă, tocmai acest cai 
determinant al relaţiei „de serviciu", în raport cu cea personală, abia sesizai! 
I se potriveşte, de asemenea, termenul utilizat până târziu în Transilvanii 
„slugă nobilă" (servitor, famulus nobilis, chiar iobagio). De departe a 
frecvent în secolul al XV­lea rămâne totuşi familiaris. 
Rareori aceste relaţii îmbrăcau o formă juridică; de aceea sunt maij 
sesizabile  în  documente,  cu  excepţia  acelora  care  fac  menţiunea  exp 
acestui fapt. în timp, familiaritatea pare a înceta odată cu terminarea sliţ 
dispariţia  „suzeranului",  abandonarea  lui  pentru  un  altul  ori  înaintareape$ 
socială a  familiarului.  Andrâs Kubinyi  constată,  spre  exemplu,  la reprezei 
nobilimii  mijlocii  promovaţi în consiliul regal în perioada iagellonă, fap 
şi­au  schimbat  destul  de  frecvent  domnii  în  cariera  lor  anterioara^ 
familiari 586 . De regulă, familiaritatea era legată de  o slujbă precisă prestată, 
zeranului", care, la rândul său, putea fi el însuşi un dregător sau nu. Cumr 
numea direct doar dregătorii importanţi, familiarii acestora deţineam 

585 
A se  v e dea  Bo n is,  H iib e'rise'g ,  c a p .  I V.2 . Fa m ilia n so k  ( Fa mi lia r ii) , p . 2 1 7­ 3 1 2 ;  M lfi 
p . 2 6 2 ­ 2 6 5 , Fa miliar ită s ( Fa m iliar ita tea)  s.v;  E rd ely i to rten e te  I ,  I II : 3  B ar o n i ş i n o b ili,  p .  6 
sa u   ma i  v e c h e a  lu c r a r e  a  lu i  D o ma n o v sz k y ,  S er v ie n s e k   es fa m il iă r is o k ,  B u d a p e s t,  1 9 1 2 ,c 
specială  asupra  sec olel or XIII­ XIV, de  înce put  ale  fa milia rită ţii. 
586 
Kubinyi, A kirălyi tandcs koznemesi ulnokei, p. 264­265. 

244
pnnat  la  nivelele  mijlocii  şi  inferioare  ale  administraţiei:  vicevoievozi, 
icebani, vicecomiţi, castelani şi vicecastelani, căpitani de garnizoane etc. O 
itegorie numeroasă era cea a administratorilor (provizori) şi funcţionarilor de 
domeniile regale şi ale marilor feudali, din administraţia cetăţilor şi curţilor 
fciliare ori a unităţilor cu caracter  economic şi fiscal. Uneori se ascunde 
ceeaşi relaţie între mărimile interveniente şi beneficiarul actului de danie sau 
ivoare, deşi în acest caz este de verificat şi pe alte căi dacă relaţia era stator­ 
tâ sau pasageră,  legată de  o  expediţie  militară sau întâmplătoare. Aceste 
JBţiuni ascund frecvent doar raporturile administrative obişnuite dintre un 
jbiloarecare şi şeful  unităţii teritoriale respective  (d.ex.  corniţele  de Timiş. 
stanul părţilor superioare, voievodul, banul Severinului etc). 
Mărimea „familiei" depindea de mărimea averii, a rangului social şi a pozi­ 
tl funcţiei în ierarhia de stat. Toţi marii dregători (baronii) aveau numeroşi 
jtiliari, ei înşişi fiind nu doar baroni ai ţării, ci şi familiari ai regelui. Acesta 
avea la curte şi în teritoriu un număr foarte mare de familiari, din rândul cărora 
['alegea funcţionarii înalţi şi împrospăta rândurile aristocraţiei. Instituţia 
ţiliarităţii a asigurat un grad înalt de mobilitate a societăţii nobiliare, mai cu 
Itonă în epoca Hunedorenilor 587 . 
Nobilii români pot fi întâlniţi la toate nivelele ierarhiei, atât în postură de 
fcliari,cât şi ca fruntaşi, baroni şi magnaţi, beneficiari ai familiarităţii. Atât 
ifremea lui Iancu şi Matia, cât şi în timpul vieţii ducelui Ioan Corvin 
1504), familia hunedoreană a dispus de o pleiadă de familiari români, 
recrutaţi în virtutea poziţiei, originii şi a situării imensului său domeniu în 
fele româneşti, adică dincoace de Tisa. Exceptându­i pe Dragfieşti, toate 
Helalte familii româneşti ridicate în elita socială centrală sau locală şi­au 
torat ascensiunea raporturilor de familiaritate cu familia Corvineştilor. 
Pentru epoca lui Iancu de Hunedoara familiaritatea a avut un conţinut pre­ 
anpănitor eroic, în „familia" sa numeroasă  cei mai preţuiţi erau căpitanii 
firii, castelanii cetăţilor din faţa turcilor, luptătorii neînfricaţi de pe câmpul de 
Kt.  Aşa sunt Cândeştii din Râu de Mori, Andrei de Peşteana, Cândreş de 
iaşu, Nicolae de Bizere, Ungur de Băieşti, Dej de Timişel şi mulţi alţii, 
bora actele de răsplată ale voievodului şi guvernatorului le relatează faptele 
Imoase, uneori cu lux de amănunte. Formulele mai mult ori mai puţin stereo­ 
kevorbesc de „meritele vestite demne de preţuire ale fidelităţii şi faptelor şi 
ajbelorcredincioase  ale  credinciosului  nostru..."(illa  fidelitatis  et  fidelium 
Viklomm obsequiorum acceptionejligna merita fidelis noştri...), de „mul­ 
sle dovezi ale serviciului militar şi ale sârguinţei în folosul nostru" (multaque 

w 
Erdelyi torte'nete, p. 624 şi lucrarea clasică a lui Fiigedi, Arisztokrdcia mobilitdsa. 

245
miliţie et strenuitatis exercitia ad usum nostrum) 5U . Familiarii oşteni s­auf 
iubiţi domnului lor fiindcă „nu şi­au cruţat persoana şi bunurile lor" [nona 
cendo personis et rebus ipsorum quibusvis) şi datorită „vărsării sângelui kj 
a uciderii şi pierderii familiarilor lor iubiţi în mâinile duşmanilor acestei | 
adică a turcilor, persecutorii crucii lui Christos" (cum ipsorum sanguinist 
sionibus carorumque familiarum ipsorum manibus inimicorum huius rt\ 
videlicet Turcorum cruciş Christi persecutorum amissionibus et intere» 
nibus). Mulţi familiari români au slujit familia de Hunedoara din tinereţef 
la bătrâneţe, precum Ioan Cândreş de Râu de Mori „când ca sfătuitor înţ^ 
când ca soldat preaviteaz" (nune prudentis consiliarii, nune vero stremia 
militis), care „nu s­a temut să­şi expună viaţa loviturilor sorţii" (vitam exl 
casibus fortune non formidavit) 5 * 9 . Deoarece în regatul ungar lipsea ieri 
feudală propriu­zisă de tip suzerano­vasalic, suveranul putea socoti, întpj 
anume sens, pe fiecare nobil ca fiindu­i familiar, atunci când îi presta os 
slujbă, ca de pildă participarea la război alături de el. Numai astfel! 
Corvin putea afirma despre un ilustru necunoscut ca nobilul Corui de Onq 
unul din salvatorii săi de la Baia, că „a luptat ca un bărbat curajos întrec 
familiari pentru onoarea noastră" (pro honore nostro inter alios fai 
nostros ut audax vir pugnavit) 590 . Guvernatorul i­a răsplătit pe toţi familiari cu 
acte de nobilitate deplină, cu danii de moşii şi alte surse de venit,cui şi 
diferite alte avantaje pentru ei şi fiii lor. El şi­a apărat familiarii amenifl| de 
alţi nobili sau de autorităţi, ca atunci când ordona autorităţilor j 
Maramureş la 9 martie 1450 să­1 apere pe Petru Gherheş de Sarasău det 
din Giuleşti 591 , ori intervenea pentru împăcarea lor în caz de litigiu, ca în c 
nobililor din Bizere, Ladislau şi alesul Nicolae 592 . S­a îngrijit de asemenei 
familia apropiaţilor săi căzuţi pe câmpul de luptă, precum în cazul lui Nij| 
fiul lui Ungur de Băieşti, căzut eroic în 1443 pe Morava 593 . Mărimea şic 
unea marii „familii" a lui Iancu de Hunedoara, din care făcea parte ap 
integral nobilimea română, explică în mare măsură atât succesele! 
câştigarea tronului ungar pentru fiul său Matia. 
588 
HD, 1/2, p. 710­711, actul lui Vladislav I din 11 iunie 1444, Buda, fn favoarea,, 
ciosului nostru alesul Nicolae de Bizere, familiarul credinciosului nostru măritul Iancu \ 
Transilvaniei" (fidelis noştri egregii Nicolai de Byzere familiaris fidelis noştri magnifici) 
wayuode noştri Transilvanensis). 
n9 
HD, 11/2,118. 
590 
Mihalyi, 289. 
591 
Ibidem, 202. 
^^înţelegerea din 2 martie 1448, Arad, de compositione multorum proborum vii lium et 
specialiter magnifici etpotentis domini Johannis de Hwnyad, regni Hungariegu (Pesty, 
Szoreny, III, 62). 593  HD, 1/2, p. 761­162. 

246
 Regele Matia s­a sprijinit de la început pe oamenii ridicaţi de tatăl său şi pe 
ii lor, tovarăşii săi de generaţie, care îl vor sluji la curte sau în funcţii impor­ 
edin teritoriu. Aceştia erau  membri ai  familiilor  din  Râu de  Mori,  Nădăştia, 
îla.Mâtnic,  Măcicaş,  Duboz,  Timişel,  Râu  Bărbat,  Sălaşu  ş.a.  Evenimentele 
transformările  din timpul  domniei  sale au  îngustat însă  baza  de  recrutare  şi 
iu slăbit unitatea şi tăria partidei corvineşti, care n­a reuşit să­1 impună la tron 
efiul natural al regelui Matia, ducele Ioan Corvin.  Evenimentele anului 1490 
rodus la destrămarea „familiei" corvineşti şi, prin aceasta, la divizarea partidei 
lobiliare româneşti, până atunci reunită sub o singură flamură. într­o scrisoare 
îoţionantă  către  Petru  Vistier  de  Măcicaş,  căruia  i  se  adresează  cu  carissime 
fetre,  ca  unuia  care  „singur  între  ceilalţi  (familiari)  ai  noştri  ţi­ai  amintit  de 
lefacerile maiestăţii(­sale) tatălui (nostru)"  (qui inter alios nostros solus de 
neficiis  diete  paterne  maiestatis mentor fuistis)  ducele  se plânge  de  ingrati­ 
idinea  familiarilor,  care  l­au  părăsit.  Din  diferite  motive,  pe  rând,  Ciulanii, 
Cândeştii, Andrei Danfi, Petru Dej de Timişel şi, până la urmă, chiar „preaiu­ 
il" Petru Vistier de Măcicaş,  vor trece în tabăra adversă, intrând în conflict 
aloan Corvin. Funcţiile deţinute şi averea sa imensă au făcut totuşi ca mulţi 
sili români să prefere în continuare familiaritatea sa. A rămas în serviciul lui, 
îngă mulţi alţii, remarcându­se prin fidelitate şi competenţă, Petru More de 
tnic, aflat la 5 iunie 1498 în fruntea  unei delegaţii de trei „soli, familiari  şi 
irocuratori"  (nuncios,  familiares  et  procuratores),  care  reprezenta  interesele 
ducelui în faţa regelui 594 . 
Frecvent întâlnim nobili români în serviciul altor magnaţi sau baroni ai 
regatului. Mihai Voievod (Waydă) de Voievozi este familiarul nobililor (mag­ 
tijiti) Bânffy de Lossoncz în Bihor 595 . Simion Bizo de Cuhea şi Ladislau Mare 
jSapânţa sunt în serviciul lui Emeric de Zapolya, marele tezaurar şi căpitan 
premal părţilor de sus ale regatului, în suita căruia  se află în vara lui 1463 la 
fiena  pentru  preluarea  Sfintei  Coroane 596  şi  care  îi  şi  numea  comiţi  ai  Mara­ 
tureşului  la  1465 597 .  Un  Ştefan  Wayda  din  Zarand  era  familiar  al  nobililor  de 
Lossoncz 59 *.  Ladislau  Vaida  de  Arăneag  în  părţile  Aradului  se  găsea  în  slujba 
amiliei  Bathori 5w .  Petru  Micu  (Parvus)  de  Măţeşti  slujea  familia  Gereb  de 
fjngard, în calitate de castelan de Făgăraş la 1493­94 şi obţinea prin mijloci­ 
«episcopului  Transilvaniei, Ladislau,  şi a lui  Petru, judele Curţii,  două danii 
regale 600 . în serviciul aceleiaşi familii s­a aflat de copil (a puero) Ioan Arca de 
m 
Hnaiokm., IV,311; Drăgan, More. 
85 
Bânffy okl. II,  p. 45^6; Jako, Kmjk, I, 1607. 
S!6 
Mi/ia/yi,267. 
P/totem, 274. 
! 
"//D, 11/2,224. 
pMdrki,Arad,I,p.5O2. 
m 
Dl. 30.484 şi Csdnki, V, p. 204.  _ / 

247
Densuş, care „a arătat şi a adus întotdeauna cu maximă îngrijire cea maiî 
credinţă, solicitudine, purtare de grijă, râvnă şi străduinţă" în toate afacerii) 
care s­a ocupat. De aceea, Gerebii dăruiau „curteanului lor iubit" (aulicii. 
dilecti) posesiunile lui Dionisie de Streisângeorgiu obţinute de ei de lai pe 
care nu le putuseră ocupa din cauza opoziţiei vehemente a haţeganilor*^ 
1493 aceeaşi influentă familie mijlocea o danie regală pentru castelanul lor di 
Făgăraş, Petru de Măţeşti 602  . Nobilul Ladislau Cândea de Lupşa era în » 
oficialul capitlului din Alba Iulia pentru posesiunile, incluzând păduri sin 
Lupşa, Musca si Bizere de pe valea Arieşului 603 . Nicolae de Beclean (Bethkii, îl 
împuternicea la 2 ianuarie 1490 pe nobilul Ştefan de Haţeg „familiarul, adicl 
provizorul (familiarem scilicet provisorem) curţilor noastre din Beclean ş 
Criş" ca reprezentant personal al său pentru toţi supuşii săi din Transilvania] 
Haţeg: juzi, orăşeni, cnezi şi iobagi 604 . în aceeaşi vreme un Ioan Viteaz4 
Haţeg (de Galaţi ?) se îngrijea de moşiile Ungureştilor din Solnocul Interiofl 
Sunt interesante raporturile de familiaritate din sânul nobilimii românej 
Ioan Cândreş de Râu de Mori are ca familiari pe Andrei de Endes şi Ambrozi 
Olah  de Makra din  comitatul  Ugocea 606 .  Nobilul  Nicolae  „dinspre  Haţeg"! 
Bizere?)  din  garnizoana  cetăţii  Bran  e  amintit  cu  familiarii  săi  ŞtefJ 
Iacob 607 . Ladislau Ficior de Ciula intervenea la rege  în  favoarea lui Nicolaq 
Zlaşti, probabil aflat în slujba sa 608 . Ladislau Arca de Densuş ajunge săadmij 
streze  moşiile  hunedorene  ale  cumnatului  său  Ioan  Ungur  de  NădăştiaJ 
„slugă vremelnică" (famulus temporalis) la moartea acestuia, interesat djff 
şi  de  partea  care  îi  revenea  după  soţia  Ana  de  Nădăştia 609 .  La  rândul  I 
Arceştii aveau familiar pe Ivaşcu de Băieşti, ucis într­un conflict cu nobilii] 
Clopotiva. 
Familiaritatea dobândea în anumite cazuri şi un conţinut material nemijl 
cit, care o apropia foarte mult de raporturile suzerano­vasalice specifice fd 
lismului apusean. De regulă, în asemenea cazuri, destul de rare, dania este 
condiţionată în mod explicit. La 17 iunie 1454 cunoscutul potentaţi 
601 
Dl. 29.571;  Csdnki,  V, p. 185.  V. şi Rusu­Pop,  Arca;  Pop,  încercări de imixtiune. 
602 
Csdnki.V, 559. 
603 
M i ne a,  p . 9­ 13; Re ge st:  Ub,  V II ,  463 7. 
604 
Dl 6 2.931.  Re g. î n P. M or,  Sz ol nok ­ Dobok a  mon ogrdf iăja,  II,  p. 15 5. 
605 
Dl.  27.952 . 
606 
Copie  l a  Solyom­ Fe ke te ,  I I,  f . 7 7. (147 7, ma i 31, Le le s). 
607 
Ub ,  V II,  420 4. 
608 
Actul de donaţie din 15 decembrie 1480, Zagreb, pentru posesiunile hunedorene2 
Thy the ws ,  c u titlul de  donaţie  nouă . Sunt me nţiona te  se rvi ciile c re dinci oa se  faţă  de  1 
c oroa nă . 
609 
ANI C Bucureşti, Col. Microfilme , r ola 25/ RSC, c. 36­37, actul scaunului  dejud 
c omi ta tului  Hu ne doa ra  di n  2 5  a ug ust 148 9,  Bâ r c e a . 

248
şan Ambrozie de Dolha, în numele fratelui şi rudelor sale, dăruia în faţa con­ 
ratului din Leles lui Simion de Bocicoiel cnezatul posesiunii Cuhea cu drept 
k veci, „luând aminte şi ţinând seama de faptele de credinţă şi slujbele credin­ 
cioase" făcute lui şi fratelui său Mihai de Dolha. în schimbul daniei, Simion, cu 
[raţii şi urmaşii lor, „sunt ţinuţi să facă şi să arate totdeauna numiţilor Ambro­ 
rşiMihai de Dolha şi urmaşilor lor slujbe şi dovezi de supunere, nu impuse 
silite, ci după posibilitatea lor" (annotatis... ipsorumque heredibus obsequia 
et servicia, non coacîa et compulsa, sed secundam eorum possibilitatem 
mper impendere et exhibere teneantur). „Contractul" se încheie cu condiţia 
a,dacă Simion va cere de la rege act asupra moşiei, atunci dolhenii „să­1 
kiliteze în dreapta jumătate a moşiei Cuhea" (ipsi prefatum Symonem in 
"neta medie tate ipsiuspossessionis Kohnya nobilitare... teneantur), iar dacă 
Ambrozie sau urmaşii săi ar încerca să­1 deposedeze de această moşie, să fie 
Ibiţicu cincizeci de mărci 610 . Lăsând la o parte detaliile, observăm în acest 
caz relaţii de familiaritate cu caracter contractual, încheiate în formă juridică 
;rmă, repetăm, destul de rare în epocă în această formă atât de limpede. Deşi 
parent relaţia între cele două părţi are un caracter privat, ea implică totuşi 
ersoana suveranului, pe care îl servesc deopotrivă şi de la care „vasalul" poate 
pera obţinerea statutului nobiliar pentru cnezatul obţinut prin contract. La 
începutul domniei lui Matia, Simion de Cuhea a şi obţinut danie regală pentru 
mezatul Cuhea, cu titlul de donaţie nouă 611 . Se pune aici întrebarea dacă, în 
ceasta situaţie, raporturile de familiaritate au continuat sau nu. Suntem 
tlinaţi spre un răspuns afirmativ, având în vedere autoritatea familiei de 
tolhaîn comitatul Maramureş şi relaţiile sale ascendente la curtea regală, care 
Krăsfrângeau benefic desigur asupra tuturor familiarilor săi. 
lUnalt caz întâlnim în Banat la 1466. Petru Dej de Timişel (Petrus de 
Df«/) ceda familiarului său nobilul Nicolae de Gladna de Jos, cu fiii Mladin şi 
Marcu, jumătate din prediul Gladna de Jos. Actul se încheie în faţa palatinului 
Jte confirmat de către regele Matia 612 . Fiii lui Ioan Ungur de Nădăştia 
biaula 1503 partea deţinută la Buduş (Solnocul Interior) familiarului lor 
tfandeRakoncza, pentru slujbă credincioasă încă din copilărie, cu condiţia 
ifocaz de lipsă de urmaşi să revină la Ungureşti, iar dacă ar dori s­o zălo­ 
■scă, să o ofere lor mai întâi 613 . Familia Cândreş de Râu de Mori; stabilită în 
fcolciu­Sătmar 1­a angajat pe Ioan More de Zeicani ca administrator (provi­ 
^al bunurilor lor din Haţeg. La 1506 Iuliana soţia lui Petru Cândreş cu fiii 
i dăruia lui (agilis) Ioan More pentru serviciile prestate familiei încă din 

"°  Mihalyi, 220. 611 Ibidem, 
242,243. tH Pesty,/CraMo, 
111,318. 113 ]±6,KmjL, 
11,3294. 

249
tinereţe, răposatului Ioan Cândreş, o sesie iobăgească şi un loc de moarăi 
Pâclişa, cu drept de veci, însă cu condiţia ca el şi urmaşii săi să slujească ton 
deauna cu credinţă familia donatorilor 614 . Ioan More nu era nobil propriu­i 
printr­o astfel de posesiune condiţionată; va deveni nobil abia prin < o 
femeie nobilă din Cârneşti. Prin slujbă domnească, ca familiar, ] curţii 
stăpânului său, el a depăşit stadiul de iobag, devenind un lib cum pare 
să fie pe cale de a deveni un iobag din Subcetate al celeilalte i a familiei 
Kendefi, numit în act „iobag şi familiar" (agilis... iobag  familiaris) 615 . 
Fără  a  fi  familiaritate  propriu­zisă,  între  nobilii  mărunţi  provinciali  5 
aflaţi în diferite poziţii importante s­au stabilit raporturi mai mult ori maiţ 
întâmplătoare, legate de rezolvarea unor nevoi ale celor dintâi implicând sprifj 
şi protecţie, favorizarea sau reprezentarea înaintea unor foruri înalte, etc.Dl 
regulă, aceste servicii, de altfel obişnuite, dacă nu erau făcute unor membri a 
familiei sau rude apropiate, erau plătite. Nobilii Stan, Costea şi alţii din Livadii] 
cedează  alesului  Ioan  Ungur  de  Nădăştia  o  pătrime  din  părţile  lor  de  mop 
pentru sprijinul dat la curtea regală şi cu alte ocazii, expi imându­şi speranţac 
îi va sprijini şi în viitor 616 . 
Aşa cum exista o ierarhizare a nobilimii, funcţiona şi o ierarhizare a fam 
liarilor, copie a celei dintâi, de la dregători importanţi la nobili de rând,del 
nobili  adevăraţi  la  nobili  condiţionări  sau  diferite  categorii  de  slujitofl 
categorie  seminobilă.  Din  punctul  de  vedere  juridic,  condiţionării  şi  ceild 
seminobili  intrau sub jurisdicţia  domnului  de  pământ, pe  când  familiarii  r 
adevăraţi se subordonau în mod obişnuit instanţelor publice. 
4.8.2. Raporturi conflictuale 
Perioada de care ne ocupăm a fost plină de conflicte în care este antt 
nobilimea românească. Pe prim plan se situează cele de ordin intern, înli 
comunităţii  româneşti,  izvorâte  în  primul  rând  din  procesul  de  rea 
drepturilor  de  proprietate:  ieşirea  din  devălmăşie,  moşteniri,  conflictul) 
dreptul consuetudinar românesc şi  dreptul feu'dal. Conflictele de proprie 
amplifică, cu cât înaintăm către sfârşitul intervalului cercetat, iar fenoma 
este lesne vizibil prin creşterea ponderii acestor acte în ansamblul docum 
telor existente.  Exista un conflict constant, agravat după 1490,  care opui 
mica nobilime românească reprezentanţilor uzurpatori ai marii  nobilimişic 
rului.  Abuzurile  şi  erorile  erau  inerente,  de  vreme  ce  actele  se  întocmeau 
simpla declaraţie a beneficiarului, care, dacă era inexactă, putea fi anulată] 
614 
Csdnki, V,p. 193. 
615 
Solyom­Fekete, I, f.106­107. 
616 
Izvoare  Haţeg,  I , 276, actul capitlului din Alba  Iulia din 17 februarie  1468. 

250
consecinţe majore  pentru el, pe când cel ameninţat, de regulă mai sărac, era tras 
[procese costisitoare şi  uneori ruinătoare spre a­şi dovedi dreptatea. De obser­ 
faptul că între uzurpatori se găsesc  şi reprezentanţii  nobilimii  româneşti: 
fieştii, Ciulanii,  Cândeştii şi chiar Hunedorenii. Nobilimea română a kt, 
de asemenea,  în conflict cu exponenţi ai autorităţii centrale: castelanii  taţilor 
regale şi, foarte  frecvent, cu comunităţile de oaspeţi privilegiaţi.  Din şirul lung 
al conflictelor „interne"  se disting cele care implică familiile  imtaşe ale nobilimii 
româneşti, al căror drum spre mărire viza adesea bunurile vecinilor mai slabi. 
Uzurpările, mai mult ori mai puţin flagrante, stau de regulă ii picioare atâta 
vreme cât familia sau vreun membru marcant al său se bucura ||opoziţie socială, 
ce  le permitea să evite justiţia sau să­şi inhibe preopinenţii. p  se explică multe 
acţiuni în justiţie care apar  la ani şi chiar decenii după să­ kşirea abuzului. Este 
interesant de urmărit, între altele, chiar şirul proceselor  ehisde moartea 
regelui  Matia împotriva familiei hunedorene,  care  înregi­trează abuz urile, 
reale sau  numai presupuse, de pe un interval de circa o ttlătate de  secol. 
Bartolomeu Dragfi redobândea astfel la 13 decembrie 1491 patru sate româneşti 
şi două ungureşti din districtul Cetăţii de Piatră (Keowar),  ■te  pe nedrept de la 
tatăl său Nicolae încă de către guvernatorul Iancu 617 . Şi Pi  de  Râu Alb se 
plângeau l«a 1492 de o uzurpare mai veche a castelanilor  Hunedoara aflaţi în 
slujba Corvineştilor 618 . Tot atunci cei din Ponor, depo­laţi de acelaşi fost 
castelan  Toma Kys obţineau restituirea posesiunilor pe  ale judecătorească: 
sentinţa voievodului  fiind întemeiată  pe mărturia nobililor  comprovinciali din 
comitatul Hunedoara şi districtul Haţeg 619 . După 1490 situ­ţias­a inversat,  ducele 
Ioan Corvin fiind cel care se plângea nu numai de in­>ratitudinea unor favoriţi 
români, familiari ai tatălui său, dar chiar de uzurpări şi datorii importante ale 
unora dintre ei, cum s­a arătat şi mai sus. 
în  Maramureş s­au  remarcat prin conflicte diverse cu nobilii mai mici din 
omitat  puternicii  Mihai  Tatul  de Ialova, Petru Gherhes de Sarasău,  Ambrozie 
eDolha.  Dar,  nu  numai  ei;  Maramureşul,  având  un  anume  avans  în  privinţa 
evoluţiei  raporturilor  feudale  faţă  de  celelalte  zone  cu  nobilime  românească, 
prezintă şi o stare conflictuală amplificată,  datorată în primul rând relaţiilor de 
proprietate 620 . 
Uneori  conflictele  luau  forma  unor  mici  războaie  locale,  în  care  chiar 
ntervenţia  autorităţii  comitatense  nu  avea  nici  un  efect. Ca,  de  exemplu,  cel 
lintre maramureşenii  Petru Gherhes  de Sarasău şi Nan Popa din Giuleşti, din 
anul 1442, având ca obiect moşiile  Brebu şi Copăceni. Primul, având, se pare, 
» 
617 
HD,11/2,285. 
611 
Dl. 29.868, mandatul de cercetare al vicevoievodului, din 15 aprilie 1492, Turda. 
«"Feneşan, Ohaba­Ponor, p. 187­188, actul din 25 mai 1492, Batăr. 
m 
Vezi Popa, Ţara Maramureşului, cap. VII, 5: Deposedări şi conflicte. 

251
mai multă trecere la autorităţi, reuşise să le adjudece în urma unui procesi 
faţa palatinului, însă preopinentul său a refuzat să le cedeze. La plângerea! 
Gherheş, a urmat porunca regală către autoritatea comitatului de cercetarej 
punere în stăpânire. După împlinirea formelor de cercetare a cazului în aduni 
rea comitatului, la Sighet, comitele, juzii nobililor, omul regesc şi cel al ci 
ţiului din Oradea, împreună cu vecinii s­au îndreptat spre moşiile în litigiuspi a 
săvârşi cercetarea şi punerea în stăpânire la faţa locului. în drum, însă, au fb! 
opriţi de Nan Popa şi nobilii aliaţi cu el din Giuleşti, Fereşti, Bârsana,Corneşt 
Călineşti şi Dolha, cu iobagi ai lor — actul numeşte în total 26 de persoane­! 
cu toţii înarmaţi, care au blocat drumul cu prisăci (indagines). Nan Popa li 
ameninţat cu moartea pe omul regesc Sandrin de Sarasău, iar unul din oamei 
săi a îndreptat săgeţi asupra comitelui Andrei de Thar şi cu toţii au afirmate 
mai degrabă îl omoară pe Petru Gherheş decât să admită punerea în stăpâniri 
în cele din urmă s­a decis chemarea lui Nan Popa la judecată în faţa regeli 
pentru a­şi prezenta actele şi a­şi susţine drepturile sale 621 . Mai mult, Nan i 
Giuleşti nu s­a prezentat la judecata regală, apoi, împreună cu Ştefan Pancudj 
Crăciuneşti şi cu oamenii lor nelegiuiţi (cum latrunculis //woram/), au năvăli 
pe moşia Brebu, de unde l­au alungat pe cnezul pus de Gherheş acolo. Iară 
sfidarea să fie completă, fiind convocaţi la adunarea nobililor de la Sighet, s­i 
prezentat înarmaţi, împreună cu oamenii lor, ofensând autorităţile constitui 
ale scaunului de judecată al comitatului chiar în exerciţiul funcţiunii 622 . în cd 
din urmă, după trei ani de hărţuială, comitele reuşeşte să­1 aresteze ca rebela 
Nan Popa de Giuleşti, pe motiv că a refuzat să achite toate gloabele impuse di 
procesele pierdute în acest răstimp 623 . Conflictul nu s­a stins cu aceasta şi 
1453 rudele lui Nan Popa, Mihai şi Gheorghe Fiţă erau judecaţi pentru; 
cerea unor răufăcători străini (din Moldova?) şi pustiirea moşiei Brebu al 
Gherheş (ratione et sub pretextu adduccionis quorundam latronum aliei 
rum... et depopulationis possessionis...) 624 . La 1 ianuarie 1461 Mihai Stih 
din familia Giuleştenilor, locuitor în Sighet, împreună cu mai mulţi corapli 
devasta iarăşi moşia Brebu, luând toate vitele şi oile iobagilor lui Gh 
jefuindu­le casele şi necinstind fecioare 625 . Procesul nu era decis nici lasfâr 
tul lui august 1462, când Gherheş obţinea o nouă intervenţie regală laauţoj 
ţile comitatului 626 . 
621 
Mihalyi, 186. 622 lbidem, 191. 623  Ibidem, 192. 62 Ubidem, 213.  \ 625  Ibidem, 254, 255, 
256. 526  Ibidem, 260, actul regal din 28 august 1462, Oradea, în timpul campaniei către ] 
Românească. 

252
 toamna anului 1457, tot în Maramureş, s­a petrecut un alt eveniment 
iv. Nobilii Dragoş de Nireş şi Gheorghe Fiţă de Giuleşti l­au ucis pe unul din 
mecomiţi, pe când încerca să se înstăpânească asupra moşiei celui dintâi. 
Binul de judecată îi absolvă însă pe ucigaşi, deoarece dregătorul procedase 
legal şi nu fusese însoţit de unul din juzii nobililor 627 . 
[, La 1459 Mihai şi Ambrozie de Dolha reclamau  atacul armat din anul pre­ 
cedent al unor nobili din Vad, Onceşti, Călineşti, Giuleşti, Budeşti şi Şugatag 
tora moşiilor lor Strâmtura şi Botiza, unde le­au jefuit iobagii de bunuri şi le­au 
impus taxe 628 . 
Nobilii din Săpânţa şi Rona de Jos se plângeau la 11 ianuarie 1470 regelui 
Intra lui Mihai Nan de Slatina şi Lucaci de Săpânţa,  care au ocupat cu mână 
pată moşia Rona de Jos, au atacat curtea popii Petru, au rănit­o pe mama sa 
il­aupăgubit pe acesta şi iobagii săi de 300 de florini 629 . ■La 1473 consemnăm o 
încercare  a  alesului  Nicolae  Dragfi  de  Beltiug  de  a  dobândi  posesiunile 
familiei  din Maramureş, care  a provocat împotrivirea iiturornobililor  vizaţi, 
în frunte cu familiile din Dolha, Ialova, Apşa ş.a., ceea * a provocat, evident, 
eşecul  tentativei 630 .  La  10  iunie  1480,  fiul  său,  magni­fiwBartolomeu  Dragfi, 
mare  paharnic,  obţinea  o  sentinţă  a  judelui  Curiei  de  ■ere  în  stăpânirea 
posesiunilor maramureşene cu drept de moştenire {iure kreditario). Raportul 
capitlului consemna opoziţia nobililor din nu mai puţin 
B7localităţi 631 ,  tentativa  eşuând  şi  de  astă  dată.  în  acelaşi  an,  urmaşul  Dra­ 
pşeştilor obţinea mandat regal de punere în stăpânirea posesiunii Giuleşti şi a 
altora, deţinute de românii Mihai şi Gheorghe Fiţă, Giula şi Perşa, care „se 
pe(dicuntur)  că  le  ţin  ocupate,  ascunzând  drepturile  noastre  regale".  Nici 
această încercare  de  revenire  parţială,  utilizând  autoritatea regală,  oameni 
«geşti din afara Maramureşului şi trăgând în judecată pe stăpânii de fapt, n­a 
avut, se pare, mai multă izbândă 632 . La 1487 se afla în curs un proces în faţa ju­ 
liCuriei între Bartolomeu Dragfi şi mai mulţi nobili maramureşeni, cărora 
i se cerea să­şi dovedească cu acte drepturile  de stăpânire 633 . în toamna  anului 
492,  în  timpul  răscoalei  contra  autorităţilor  regale 634 ,  conventul  din  Cluj­ 
Mănăştur înregistra mai multe oprelişti ale unor nobili maramureşeni contra 
nor eventuale donaţii regale în favoarea lui Bartolomeu Dragfi 635 . Totuşi, la 

9lbidem,231.  ■  ftidem,  248. 

PPetrovay, în TT, 1909, p. 369­370 
m 
Mihalyi, 300. 

, 121.  633 
lbidem, 340. 
'"Diaconescu, Răscoala nobililor. «" 
Vezi Jako, Kmjk., II, 2810,2811,2814.  \ 

253
1495 Ştefan de Ruscova, familiarul lui Bartolomeu Dragfi, protesta contrap 
nerii nobililor de Dolha în stăpânirea părţilor răposatului Mihai Tatul din s 
Bocicoiu şi Lunca 636 , ceea ce indică, până la urmă, succesul revenirii un lui 
Dragoş, ajuns între timp voievod al Transilvaniei, la 1493, în Maramu 
strămoşesc. 
în Haţeg conflictele generate de disputa pentru pământ au avut ca principi 
actor familia Cândea de Râu de Mori, pornită de timpuriu pe calea măririi./ 
urmat­o nobili din Sălaşu, Streisângeorgiu, Densuş, Ciula, Râu Bărbat 
Cândeştii au obţinut, prin uz de fals, act de danie pentru posesiuni ap 
unor nobili din Râu Bărbat, care aveau câştig de cauză în faţa regeli 
1459 637 . Cu toate acestea, procesul se încheia cu un compromis abia după20(1 
ani, în faţa judelui Curiei, bărbătenii având deja doi reprezentanţi la cancela 
regală 638 . între cele două familii disputele pentru proprietăţi au continuat,p 
alte motive, până târziu după 1500. în anii '70 Mihai Cândea, fără a ţine s 
de protecţia influentei familii Gereb, 1­a încarcerat în cetatea Haţeg pe j 
nobil Stoica din satul lor Valea Dâljii, unde 1­a ucis, după ce i­a luat animald 
şi i­a omorât câinii şi iepurii 639 . Averea considerabilă a familiei, 1­a ferit,c 
siguranţă, de alte consecinţe legale, decât homagiul. După 1490 Cândeştii^ 
intrat în conflict cu Ioan Corvin pentru vama Haţegului şi anumite posesiu 
din zonă, dornici să profite de slăbirea familiei hunedorene. în anul 14931 
Kendefy încerca o lovitură măiestrită contra obştii nobiliare haţegane,c o 
danie pentru valea celor două Jiuri, cu titlul de nouă donaţie, declarândînj 
cancelariei regale că s­ar afla „în pertinenţele" posesiunii sale Râu de! 
Punerea în stăpânire se realiza „fără împotrivire", cu complicitatea capitlu a 
unor nobili fideli 640 . S­a opus însă obştea nobililor din Ţara Haţegului şij 
tativa de uzurpare a eşuat în primii ani ai veacului următor. 
Pe la 1464 Ioan Băcuţ din Clopotiva, cu fraţii săi şi oamenii lorauat 
cu mână armată curtea lui Arca din Densuş 641 , o familie ce se ridica cu hoi între 
cele puternice din district, prin înrudire cu Muşineştii din localitî 
Ungureştii din Nădăştia. 

a6 
Mihalyi, 353. 
637 
Izv oare  Haţ e g,  I ,  208: ma ndatul  c ătre  ofi ciali i c omita t ului Hune doa ra  să­i a p 
La dislau de  Râu Bărbat şi rudele sale  contra  Cândeştilor , ca re  se  me nţin c u puterea  în s 
pose s iunilor dobâ ndi te  ile ga l. 
638 
Se ntinţa  l ui Ştefa n Bathori , j udele  Curiei di n 12 dece mbrie  1479, Buda . Dl.4! 
45.82 0. 
639 
Conform declaraţiei fiilor popii Stoica făcute înaintea anchetatorului capitluluid&i 
Iulia  la  12 a pr ili e  1479 ( Dl.  32.391) . 
640 
H D ,  H/ 2 ,3 0 8 ,3 0 9 . 
641 
Izvoare Haţeg, 1,243. 

254
 Dania regală  din 14 octombrie 1475  obţinută de  Ladislau Ficior de  Ciula 
ratru posesiunile Fărcădinul de Sus şi Crăguiş (Ohaba) a declanşat un conflict 
idelungat  cu  nobilii  de  acolo,  stins  abia în 1508,  în  cursul  căruia  poziţia 
eială  şi  puterea  Ciulanilor  au  jucat  un  rol  hotărâtor 642 ,  ei  stăpânind  cu  forţa 
Misiile în tot acest interval. 
La 12 februarie 1484 regele  poruncea conventului din Cluj­Mănăştur să 
cerceteze atacul săvârşit în vara trecută de către Petru Moga de Hălmagiu 
tara posesiunii Câmpeni a capitlului din Alba Iulia, unde a provocat pagubă 
2000  de  florini.  Urmările  conflictului  nu  le  cunoaştem  şi  nici  faptul  dacă 
Eoga  a  acţionat  din iniţiativă  proprie,  ori  la  instigarea  unui  potentat  apt  a se 
măsura cu influentul episcop al Transilvaniei 643 . 
Nobilii Pavel Teodor şi Petru Anuşa de Olah Endred şi Gheorghe Bujorean 
leSurduc, împreună cu iobagi ai lor au atacat şi devastat posesiunile margra­ 
li Gheorghe de Brandenburg din Olah Endred, Margina şi Balazera 644 . 
[Penobilii români dăruiţi cu  posesiuni  în alte regiuni  decât  cele de  origine, 
meni noi" dornici de  afirmare, îi  găsim  frecvent în  conflicte  cu  vecinii  pe 
notivde  uzurpare  şi  diferite  samavolnicii,  în  nota  generală  a  nobilimii  din 
ptde acelaşi rang. Asupra lor şi a conflictelor majore care au opus comune 
nobiliare româneşti tentativelor de cotropire din partea unor alogeni,  vom 
stărui însă, mai pe larg, în capitolul următor. 

4.8.3. Relaţiile cu oraşele privilegiate 
■Nobilimea românească a fost o categorie prin excelenţă rurală, ca pretutin­ 
pi  în  Europa  medievală.  în  veacul  al  XV­lea,  al  unei  eflorescente  a  vieţii 
jhane în Transilvania  şi Ungaria, aceasta  intră în legături complexe  cu cen­ 
faeorăşeneşti în primul rând din apropierea imediată. Ca centre  meşteşugă­ 
■ti,acestea  stimulau  schimbul  de  produse  cu  exploatările  agricole  învecinate, 
rea  aşezări  privilegiate  şi  înstărite,  bazate  într­o  măsură  şi  pe  agricultură, 
reprezentau un pericol  potenţial pentru nobilii din zonă, care îşi  vedeau uneori 
«ninţate proprietăţile şi iobagii. în fine, originea străină a locuitorilor, exi­ 
442 
Dl. 29.533. A se vedea, apoi, sentinţa vicevoievodului Transilvaniei din 11 februarie 1479, 
ida (Dl. 29.844). La 11 februarie 1480 capitlul din Alba Iulia consemna aplicarea sentinţei, 
p punerea Fărcădineştilor în stăpânire fără a ţine seama de opoziţia Ciulanilor (Transumpt în 
Bol voievodului Transilvaniei din 18­19 mai 1499, Arh. Nat. Tg. Mureş, Fond fam. Mara, nr.l). 
El 1482 Fărcădineştii se plâng iarăşi voievodului de uzurparea pământului lor de către Ciulani şi 
mâ, natural, un alt proces (Dl. 29.854). La 18  mai 1499, voievodul Transilvaniei adjudecă 
îţi fărcădineştilor moşiile în litigiu şi porunceşte punerea lor în stăpânire (Arh. Nat. Târgu­ 
ltaş,Fond familial Mara. nr 1). 641 llb,VII, 4552. 
M m 
?est y, Krasso,  III, 366, mandatul palatinului  către capitl ul di n Arad din 11  mai 1511 
cercetarea faptelor. 

255 
stenţa  unor  instituţii  oficiale  şi  a  unor  centre  de  propagare  a  catolicia| 
oficial,  constituiau  tot  atâtea  premise  de  conflict  potenţial  cu  lumea  n 
românească dimprejur. Pe de altă parte, în oraşele şi târgurile Transilvani 
Ungariei se constată prezenţa unor nobili români în număr variabil, e«j 
restrâns, fenomen prea puţin evidenţiat în istoriografia noastră. 
Raporturile nobililor români cu marile oraşe ale Transilvaniei şi UM 
au  fost  relativ  sporadice,  de  obicei  misiuni  în  calitate  de  familiari  aij 
dregători sau magnaţi, colaborări militare, comerciale etc. Mihai de Peşteaj 
Braşov, Ioan More la Bistriţa erau strângători de biruri, nobilul Nicolael 
Haţeg,  cu  familiarii săi,  a  fost angajat  de  braşoveni  în  garnizoana  Brad 
Nobilii Cândea de Râu de Mori îi informau pe saşi despre mişcările turca) 
tot prin nobili familiari ai domeniului Hunedoara îşi ţinea Gheorghe de B 
denburg strânsele legături cu Sibiul. Bartolomeu Dragfi, stăpânul unor vil 
drumuri spre Ungaria, a intrat în conflict cu negustorii saşi, fiind reclami 
rege. în oraşele săseşti s­au stabilit cu acordul suveranului boieri şi preteniţ 
de peste Carpaţi, unii, precum Olahii din Orăştie sau Ştefan Olahusdina 
cu chiar cu reşedinţă permanentă, integrându­se în comunitatea locală, i 
Mult mai consistente au fost însă relaţiile cu oraşele şi târgurile din ţin 
rile de concentrare nobiliară românească din Maramureş, Hunedoara,™ 
Zarand ş.a. în rândul acestora este însă de făcut o disociere: între oraşelej 
târgurile miniere (salinare): Sighet, Hust, Teceu, Vise şi Câmpulung din Ji 
mureş şi Baia de Arieş, aşezări de oaspeţi privilegiaţi, proprietatea CoroJ 
foarte bogate şi, de aceea, puternic susţinute de autoritatea centrală în periei 
cercetată şi alte aşezări urbane, precum Hunedoara, Haţegul, Dobra, Sântă 
ria Orlea, Caransebeşul, Lugojul, Margina, Recaş, Timişoara, Siria, Vara 
Baia de Criş, Beiuş ş.a. Şi acestea din urmă au fost colonizate cu „oaspeţi 
dotate uneori cu anumite privilegii, însă nu au reuşit să se emancipeze,exl 
tând Caransebeşul, de sub stăpânirea unor mari feudali. Statutul lor juridl 
numărul redus al coloniştilor în mijlocul unor ţinuturi masiv româneştii 
făcut de timpuriu deschise nu doar schimburilor economice, ci chiar aşea 
românilor în interiorul lor, unele căpătând destul de repede o compol 
dominant românească. Unii dintre nobilii români erau chiar originari ori 
dobândit proprietăţi în aceste târguri şi oraşe mai mici, devenind orăşeni 
secolul al XVI­lea Caransebeşul se înfăţişa călătorilor străini chiar ca o,J 
dinţa de nobili". 
Oaspeţii regali din Baia de Arieş şi din târgurile privilegiate din Maranj 
reş au intrat destul de frecvent în conflict cu nobilimea românească dimpm 
Am putea spune: chiar de la colonizarea lor, însă exemplificările noasa 
circumscriu, în esenţă, intervalului considerat. Astfel, oaspeţi din Câmpului) 
la Tisa au ocupat cu prilejul unei hotărniciri două mănăstiri, pământuri, f| 

256
 |ppăduri din hotarul nobililor din Sarasău şi Săpânţa, obligându­i pe aceştia să 
peleze la dreptatea regală 645 . La 1459 aceiaşi nobili sunt nevoiţi să deschidă 
iroces  contra călugărilor  paulini  de la  Remeţi,  lângă Teceu, care le­au ocupat 
«nuri  cu  ocazia  unei  hotărniciri 646 .  După  doi  ani  Petru  Gherheş  iarăşi  se 
inge de uzurparea unor terenuri din Săpânţa de către aceiaşi călugări şi de 
lire oaspeţii din Câmpulung 647 . 
Plebanul Simion din Hust, vicarul general al Maramureşului, a reuşit să 
bţinăla 1450 act de danie de la Iancu de Hunedoara pentru posesiunea Poiana 
Uliului şi părţi din Lipceni şi Herincea, pornind de la faptul că fraţii săi erau 
iii în Poiana Uliului 6 48 . După dispariţia guvernatorului, nobilii din Bilca 
reuşesc să anuleze uzurparea, dovedind cu acte mai vechi că Poiana Uliului 
ice  parte  din  cnezatul  posesiunilor  lor  Lipceni  şi  Herincea,  pentru  care  ei 
jresteazăîn continuare „censul şi slujbele" datorate regelui, reprezentat prin 
castelanul de Hust.  Actul de reparaţie invocă şi clauza prezentă în daniile  de 
posesiuni româneşti, anume ca acestea să nu aparţină de o cetate sau de o 
[dregătorie 649 . 
Mici Caransebeşul nu a fost scutit de conflicte cu nobilii din zonă. Orăşenii 
bţineau la 4 i u l i e  1464 protecţia regelui împotriva vexaţiunilor nobililor de 
Mâtnicşi Măcicaşu, care le împiedicau dreptul de folosire a pădurilor din jur 650 . 
lin anumite împrejurări unii orăşeni ajungeau proprietari în zonele rurale 
ominatede nobilimea românească. Locuitori şi funcţionari din Hust, reşedinţa 
omitelui maramuresan, au obţinut prin donaţie sau cumpărare posesiuni rurale 
i dauna nobilimii româneşti din zonă. Nobilul Albert Diacul  (Literatus) 
'heren ni din H ust, cu frate le său A mb rozie, a obţinut o moşie din satul 
rincea, prin cumpărare de la nobilii Texe de Berezeni 651 . Nobilul Nicolae de 
lloşvaîşi zălogea la 1487 părţile sale din posesiunile Lipceni şi Herincea lui 
fo t  N ag y , s e p a re,  ac e laş i  c a  ma i s us , d in  H us t 6 5 2 .  Io an   M on e ta ru l 
(Forinthwerew)  din Baia Mare stăpânea la Bocicoiu şi Lunca. La B ocicoiu 
pcasă şi curte, o altă casă şi curte „alodială" tot acolo  (ad aliam dom um et 
ţrimdicti exponentis alodialem),  animale, iobagi. Chiar şi actele privind cele 

WMihalyi, 230: porunca regelui Ladislau V din 10 iunie 1456 către autorităţile comitatense 
ptruprotejarea intereselor nobililor reclamanţi, aflaţi în campanie către Belgrad. La 12 februarie 
57suveranul porunceşte locuitorilor din Câmpulung să restituie bunurile uzurpate, ibidem, 231. 
Wt Ibidem, 250. ,  w  Ibidem, 255. 
m 
Ibidem,  203. Punerea în stăpânire s­a făcut de coni venţă cu autorităţile comitatului, fără 
M 
■Bticiparea nobililor de Bilca, principalii posesori ai acestor moşii.  "  Ibidem, 234 
ra  a]  652 
Pesty,*>aMo,III,316.  Mihalyi, 327.  Ibidem, 337. 

257
două posesiuni le ţinea acolo. El reclama la 1479 judelui Curiei o pag 
1000 florini săvârşită cu mână armată de mai mulţi nobili din zonă instigat 
Petru de Dej corniţele cămărilor de sare din Maramureş 653 . La sfârşii 
aceluiaşi an, Ioan Monetarul se plânge regelui de o nouă devastare făcutăj 
conducerea vicecomiţilor, cu care prilej au fost atacate din nou cele douâi 
în litigiu, fiind ucişi şi răniţi iobagi, jefuite casa, două mori şi chiar bisi 
parohială din Bocicoiu more turcorum, paguba ridicându­se de astă i 
2000 de florini 654 . în aceeaşi vreme alţi nobili maramureşeni se plângi 
regelui de faptul că Ioan monetarul a pus mâna ilegal, cu suprapreţ, pe moşii 
zălogite ale lui Mihai Iuga de Fereşti, pare­se, copărtaş al lor, şi le prov 
numeroase neajunsuri. Bănosul personaj, aflăm din act, mai poseda o Io şi 
în Sighet, unde l­au găsit anchetatorii 655 . Ne găsim şi aici în faţa 
încercări de „imixtiune", de astă dată prin intermediul banului, în sânulf 
nobiliare româneşti maramureşene. Rezultatul exact al conflictului nu­1 
noaştem; el se poate bănui însă din reacţiile rezolute până la violenţă însen 
mai sus. 
Un conflict secular au susţinut cnezii deveniţi nobili de Lupşa cu ori 
privilegiaţi din Baia de Arieş 656 . în anul 1479, orăşenii, cu judele în frai 
năvălit cu forţa armată asupra posesiunilor nobililor din Lupşa, le­au jefui 
le­au distrus casele şi le­au luat documentele de proprietate. Nu cuno 
motivul pentru care păgubiţii ajungeau înaintea dreptăţii abia şapte ai 
târziu, la 23 septembrie 1486, când voievodul Ştefan Bâthori porunceşte £ ' 
taţilor comitatului Turda să cerceteze plângerea lor. Congregaţia nobililoi 
comitat confirma cele reclamate şi atesta faptul că lupşenii sunt proprietar 
drept ai celor două posesiuni Lupşa disputate, acum ocupate de on 
Totodată, voievodul poruncea celor din Baia de Arieş să le restituie şi 
urmeze calea legală pentru a le obţine. Procesul se desfăşoară în anul r în 
faţa tezaurarului, de care ţineau oraşele miniere, aflate, cum se ştie,în | 
suveranului, şi unde nobilii Nicolae, Matia şi Ştefan de Lupşa porneauevid 
dezavantajaţi. Prin sentinţa din 10 aprilie 1487, Lupşenii pierdeau cele( 
posesiuni strămoşeşti, deşi aveau acte regale de la 1366, pe motivul că ini 
perimetrul de o milă şi jumătate în jur, acordat arbitrar de rege coloniştii! 
653 
Ibide m,  314, actul l ui Şte fan Bâthori  din 21 ma rtie  1479. Ca pitlul din Lelcs, t 
relaţiei de pe verso, găseşte că adevărul este de partea reclamantului şi, în consecinţă,cb 
judeca tă  pe  c orniţele  Pet ru de  De j şi nobilii  Mi ha i  Tatul  de  Cri va , Mihai de  Petrova .T 
Ghe orghe  ş i Ioa n de  Dol ha  şi Pa ve l de  Şie u. 
654 
Ibide m,  318. Totuşi , în a nul următor este  conse mnat un „ oficial" al său la  1 
num ele Ieronim  (Ibidem,  319). 
655 
Ibidem,  315, mandat ul regal căt re conventul din Leles di n 21 mai 1479. 
656 
Prezentate pe larg de  Mi nea. 

258
fundarea  oraşului, în anul 1324. în decembrie 1492, orăşenii  protestau contra 
„uzurpării"  celor  două  sate  de  către  nobilii  Nicolae,  Cândea  şi  Ladislau  de 
Lupşa 657 ,  ceea  ce  presupune  că  aceştia,  fie  au  refuzat  să  le  cedeze,  fie  le­au 
reocupat în perioada de slăbire a puterii  centrale  după moartea regelui  Matia. 
îece  ani  mai  târziu,  Nicolae  Cândea  Lupşanu  de  Lupşa  (Kende  Lupsai  de 
lupsa)  era despăgubit de locuitorii din Baia de Arieş  pentru atacarea casei  şi 
urţii nobiliare a cnezatului din Lupşa, când a fost şi el  prins, şi pentru pagu­ 
bele suferite cu acel prilej 658 . 
Fenomene şi episoade ca cele înregistrate mai sus nu sunt fapte singulare, 
:i se înscriu în obişnuitul raporturilor dintre oraşele  privilegiate şi  nobilimea 
din jur. 

48,4. Asimilarea în nobilimea maghiară 
.  Clasa  feudală  românească  din  regatul  medieval  al  Ungariei  a  fost  supusă 
scade la primele contacte cu statul  cuceritor unei presiuni puternice în scop de 
nihilare  sau  asimilare. în  funcţie  de  timp  şi  de  loc  această  interacţiune  con­ 
stantă a produs tabloul atât de divers colorat al nobilimii româneşti din perioa­ 
da  cercetată.  Situaţia  de  fapt  dintr­un  anumit  moment  este  dată  de  raportul 
bilelor concurente aflate în joc. Pe de o parte,  ameninţarea nobilimii maghiare 
le  acaparare  a  pământurilor  şi  supunere  a  obştii  româneşti  şi  prozelitismul 
isericii  catolice, ambele  sprijinite  pe  autoritatea  statului  feudal,  constituiau un 
factor permanent şi constant de presiune care obliga feudalitatea românească la 
defensivă şi acomodare cu situaţia. 
După  faza  violentă,  de  rezistenţă  armată  încheiată  la  mijlocul  veacului 
irecedent  şi  soldată  cu  descălecări,  deposedări  şi  decapitări  din  Maramureş 
până în Banat, elita feudală a românilor din Transilvania s­a acomodat cu noua 
ţalitate,încercând să­şi salveze libertatea, prin servicii militare faţă de rege şi, 
în  multe  cazuri,  prin  acceptarea  catolicismului.  Succesele  incontestabile  ale 
convertirii  la catolicism,  mai ales în Banat, şi adeziunea cnezilor români la 
lartida  regală sub Sigismund şi, în continuare, sub Corvineşti, nu reprezintă, 
intr­oprivinţă, decât calea sigură a salvării statutului lor social,  prin mijlocirea 
actului de confirmare a proprietăţii. Pe de altă parte, nu se poate nega, mai ales 
«ntru  perioada  examinată,  influenţa  şi  atracţia  modelului  nobilimii  regatului 
asupra  celei  româneşti,  mai  puţin  evoluate,  ceea  ce  creează  o  aspiraţie  cu 
adinţe  asimilatoare  în  chiar  sânul  clasei  dominante  a  poporului  român. 
■Factori suficient de  puternici acţionau în sens  contrar,  în direcţia păstrării 
statutului şi individualităţii nobilimii româneşti: vechimea şi tăria instituţiilor 
statutului 

'' a Szikelyokl., VIII,p. 153­155; Jak6,Kmjk., 11,2835.  " 

m 
m,Kmjk., 11,3247. S 
t 
i  6i "M 

259 
 proprii, apartenenţa la confesiunea răsăriteană şi cultura proprie, rolul mii 
considerabil şi, pe această cale, daniile şi privilegiile  dobândite, care  I 
constituit un scut eficient în faţa penetraţiei şi asimilării depline. Lor le datorăa 
supravieţuirea feudalităţii româneşti şi, în consecinţă, obiectul lucrării defaţl 
Fenomenul asimilaţionist în rândurile nobilimii româneşti din regati 
ungar este o realitate incontestabilă, ale cărui forme de manifestare sunt de 
diversitate extremă, mergând de la recunoaşterea oficială, explicită sau tacită,; 
componentelor autohtone pure ale nobilităţii: cnezatul, dreptul românea 
confesiunea ortodoxă a nobilului  etc, până la asimilarea quasi­totală  a 
vârfurilor nobilimii româneşti, adică identificarea lor deplină cu nobilime 
maghiară. Există un fond asimilator, creat de „forma străină", în care aceast 
clasă este nevoită să­şi asigure supravieţuirea: statutul nobiliar, preponderent 
nobilimii maghiare, ascendenţa instituţiilor politico­administrative şi juridic 
de sorginte străină, autoritatea bisericii catolice şi presiunea sa prozelită i 
Toate acestea conferă un anume chip nobilului român, care îl apropie t 
tipul general al nobilului din regatul ungar: asimilarea treptată ca statut ju 
(cnez — cnez nobil — nemeş), utilizarea dreptului feudal, participarea la vii 
instituţională: congregaţii, instanţe, oştire, translaţia confesională, onomasti 
căsătorii mixte, bilingvism. Acţiunea acestui fond a produs efecte în i 
determinând în decurs de generaţii identificarea cu nobilimea la început 
stare socială, mai târziu ca naţiune maghiară în sens modern. 
Asimilarea s­a realizat în anumite cazuri chiar la a doua generaţie. / 
cazuri, individuale, sunt ale acelor nobili români care au ieşit din mediul loc 
protector, prin slujbe, proprietăţi şi căsătorii şi s­au adaptat rapid l a i 
dizolvant al nobilimii regatului, fără a mai reveni la origine. 
Căsătoria mixtă, adică dintre aparţinători ai nobilimii româneşti cumem 
ai nobilimii regatului, este un fapt destul de frecvent în epocă, mai vizib 
documentar fiind căsătoria nobililor români cu femei nobile de altă orig 
etnică. E o cale sigură către asi milare prin contactul cu mediul nobili 
maghiare sau maghiarizate, care tinde să se amplifice la generaţiile următoan 
Adesea asimilarea se realizează la prima generaţie, atunci când românul m 
■  este primit în familie, de regulă şi în mediu preponderent străin. Fără a intra 
toate implicaţiile unei căsătorii de acest fel, trebuie  să observăm că 
presupune între altele religia catolică a ambelor părţi şi echivalenţa lorsocia 
Aici intră în discuţie nu statutul nobiliar, de la sine înţeles, ci rangul, avers 
prestigiul în societatea nobiliară a celor în cauză. Tinerii români compena 
adesea originea obscură şi puţinătatea averii prin prestigiul dobândit pe câm 
de luptă şi funcţii de natură militară, reuşind să realizeze căsătorii în na 
familii aristocrate, în rândul cărora era aproape imposibil de ajuns pe altă ca 
Alături de calităţile personale, dovedite pe câmpul de luptă sau în servic 

260
 ^mare nobil, căsătoria a reprezentat şi în această epocă o cale sigură de 
tensiune socială. 
I Dintre nobilii români ridicaţi în ierarhie doar cei din familia Dragfi aveau 
Itrior epocii lui Iancu de Hunedoara un statut aristocratic, fiind practic 
pilaţi integral. Nicolae Dragfi era fiul lui Gheorghe, fiul lui Dragu, şi al 
tainei Bâthori. La rândul său, s­a căsătorit cu Eufemia Jakch de Coşeiu, 
ir­o familie de potentaţi din Solnocul de Mijloc, care a dat chiar un voievod 
bmite al secuilor. Nicolae Dragfi se afla între magnaţii care şi­au aplicat 
pul pe actul de alegere a regelui Vladislav I, în anul 1440. De pe această 
Dţie a pornit fiul său Bartolomeu, care a intrat în rândul baronilor, ca mare 
amic, apoi voievod. A fost căsătorit a doua oară cu Doroteea Hedervări. 
[Familia lui Vladul de Ciula a pornit cu totul de pe alte poziţii. Prima 
isătorie, din care au rezultat Matia, Ladislau Ficior, Gheorghe, Oancea, 
folae şi o fiică, a contractat­o probabil în mediul haţegan. Intrând în serviciul 
Iţii regale încă de la începutul domniei lui Matia împreună cu fiii săi, Vladul 
hachiziţionat o reşedinţă în comitatul Heves, mai aproape de capitală. Din o 
idoua căsătorie, iarăşi anonimă, i se nasc, la o vârstă destul de înaintată, Filip, 
■ şi Mihai. Legăturile lor cu Ciula şi mediul nobiliar românesc deveniseră 
{felmai degrabă întâmplătoare, mai constante fiind cele cu nobilii şi ostaşii 
mâni de la Curte şi din garnizoanele sudice în care au servit ca luptători, iar 
nai târziu ca bani. Căsătoriile cunoscute ale fiilor lui Vladul au fost contractate 
[în mediul nobilimii maghiare din Ardeal şi Banat: Ladislau Ficior cu Ana, 
piui Bernald de Beclean (Bethlen), familie care stăpânea şi la Bretea 
jegană, Gheorghe More cu Caterina, fiica lui Petru de Docz, luptător vestit 
ontra turcilor, ajuns ban al Bosniei, iar Ioan Oancea, singurul rămas în 
Insilvania, cu Elena de Haranglab, dintr­o familie fruntaşă din comitatul 
pava 659 . Nepoţii lui Vladul erau deja perfect integraţi nobilimii regatului. O 
I similară întâlnim în cazul lui Ioan Ungur fiul lui Petru de Nădăştia, 
ms  curtean  şi  magnat,  intrat  în  rândurile  aristocraţiei  şi  prin  căsătoria  cu 
largareta, fiica lui Paul Bănfi de Lindva 660 . 
IoanCândreş  de Râu  de  Mori,  familiar  al lui Iancu,  comite în  Maramureş, 
Jgocea şi Bereg, curtean al regelui Matia s­a căsătorit cu Elena de Cehăluţ, din 
fele sătmărene, unde îşi constituie un domeniu întins, cu moşii în comitatele 
ituMare, Sabolciu, Bereg şi Ugocea, având reşedinţa la Warsan. La fel ca şi 
nii, el şi urmaşii săi nu mai păstrau decât atributul nobiliar „de Râu de ti" 
{Kenderes de Malomwyz) şi îşi administrau posesiunile haţegane prin 

6S) 
Drăgan, Ciulanii. 
M 
Idem,  Ungur. 

261
 Bănăţeanul Petru  Dej de  Timişel şi  fratele  său  Ioan îşi  constituiau  citi 
1470 un domeniu cu reşedinţa la Iclod în comitatul Dăbâca. Aici s­au căsători 
cu  femei  din  familiile  fruntaşe  din  zonă:  Farkas  de  Herina  şi  de  Şintenj 
Emeric, fiuljui Petru, a ajuns la Curtea regală la rangul de baron. 
Nobilii din Lupşa, comitatul Turda, numeroşii urmaşi de voievo: 
Mărgău, Călata, Vorţa, Ciucea ş.a din comitatul Cluj s­au diseminat în med 
nobilimii comitatelor respective şi al celor din jur, prin căsătorii şi achiziţion 
de moşii prin danii, cumpărături sau moşteniri, ajungând să fie asimilaţi J 
în prima jumătate a secolului al XVT­lea. 
Mediul compact al nobilimii din  Maramureş  a fost treptat „alterat" ] 
penetraţia  unor  nobili străini,  a  unor  orăşeni  şi  slugi  nobile  ale  nobililor) 
dregătorilor, la care s­au adăugat căsătoriile mixte. Astfel s­a creat treptat» 
mediu  paralel  de  nobilime  identică  celei  comune  din  regat,  la  care  von 
vârfurile nobilimi româneşti din comitat. Gheorghe  fiul lui Ambrozie de I 
era  căsătorit  cu  Agata,  fiica  alesului  Gheorghe  de  Dorolţ  (Atya,  corn.! 
Mare), înrudit cu familia Kun de Rozal 661 , iar fratele său Petru a ajuns lac^ 
regală. Petru de Domneşti s­a căsătorit cu Brigida fiica lui Ladislau din I 
nobililor din Vetiş (Satu­Mare) 662 . 
Exceptând Banatul Severinului cu districtele sale privilegiate, înl 
celelalte comitate de la răsărit de Tisa unde exista nobilime românească 1 
sau donată, exista un mediu, o societate de nobili maghiari şi asimil 
favoriza fenomenul asimilaţionist, în condiţiile în care ţărănimea depem 
era totuşi copleşitor românească. Chiar şi în Hunedoara, unde este majorid] 
numeric şi în Timiş unde are un procent semnificativ din total, nobiliţf 
românească, mai întâi prin vârfurile sale, suferă treptat influenţa acelui 1 
favorizat, dobândind treptat o nouă fizionomie. 

661 
Mihalyi, 312. 
662 
Ibidem, 345.

262 
 CAPITOLUL V 
EVOLUŢIA ŞI STRUCTURA NOBILIMII ROMÂNEŞTI 
1440­1514      k 

5. 1.   P RO BLE M E  G EN ERA LE 

5.1.1, Structura societăţii româneşti 
[ Este de  subliniat din capul  locului faptul că imaginea  societăţii româneşti 
regatul ungar în secolul al XV­lea este destul de departe de simplificarea 
fcs­a produs în secolele următoare în realitate şi, mai cu seamă, de imaginea 
knatizată promovată de o istoriografie partizană  şi puţin evoluată. Dimpo­ 
I, societatea românească prezintă aceeaşi structurare întâlnită în cuprinsul 
latului, care  se încadrează în mare  modelului  feudal apusean,  şi, în plus, 
Bgăformele specifice ale feudalismului românesc (cnezatul, voievodatul, 
feria,organizarea obştească), care, în manifestarea lor pură sau în cea alterate 
impactul instituţiilor oficiale, conferă varietate şi specificitate spaţiului 
minat etnic de poporul român. Structura sa socială reflectă starea de depen­ 
ppolitică, respectiv, dominaţia politică şi, implicit, socială şi religioasă, a 
■tului feudal ungar şi a exponenţilor săi: nobilimea maghiară şi biserica 
otolică. 
Banivelul de sus al societăţii româneşti se găsea clasa  sa feudală sau, mai 
|et,ceea ce a mai rămas din ea, sub presiunea asimilatoare a celei dominan­ 
K)clasă feudală care nu mai exista ca atare decât în forme adaptate, puternic 
Ittritară  pe  ansamblul  teritoriului  etnic  românesc  şi  foarte  inegal  răspândită, 
Wirşitorde condiţie inferioară. Perfect integrată nobilimii regatului la vârf, 
narcată intens de specificul originii sale la bază. Sporind necontenit prin 
■ului vârfurilor ridicate din masa românească, debilizată şi marginalizată în 
lai mare măsură, prin dezertările necontenite ale elitelor sale. In compune­ 
feacestei clase sociale intrau nobilii români, boierii făgărăşeni, nobilii con­ 
ponari(în care includem categoriile nobile de pe marile domenii, denumite 
Bbili,nobili prediali, cnezi şi voievozi). l De asemenea proprietari, dar 
neprivilegiaţi, erau orăşenii români, minori­ 
■ pe ansamblul oraşelor Transilvaniei lărgite, periferici în marile oraşe, în

263
număr  mai  semnificativ  şi pe  alocuri  chiar  majoritari, în  cele  mijlocii  şi 
târguri. Lor li se alăturau mereu şi nobili din împrejurimi sau ei înşişi deve 
nobili prin danie sau confirmare regală. De condiţie liberă neprivilegiată e 
numeroşii români de sub jurisdicţia săsească, supuşi iniţial aceloraşi oblig 
cu ţăranii saşi, în calitate de „iobagi ai regelui" (iobagiones regii), precui 
libertinii, ţăranii eliberaţi din iobăgie, adesea împreună cu pământul, categ 
tot mai numeroasă după 1500. 
în fine, pe treapta cea mai de jos se găsea ţăranul dependent, iob; 
(iobagio, rusticus), al cărui nume generic a devenit către 1500 tot mai des sin» 
nim numele etnic de român (Walachus, olâh). 
5.1.2. Aspecte terminologice 
Formele lexicale care îmbracă realitatea feudalităţii româneşti din reg 
Ungariei reprezintă în sine dovezi istorice, din a căror examinare mai apn 
dată se pot extrage constatări privind conţinutul instituţiei şi evoluţia saîntr­n 
anume segment de timp. Termenul actual utilizat de noi, acela de nobil,t 
limba română un neologism, introdus pe cale livrescă, deci nu poate con 
un document de limbă. Termenii folosiţi în epocă în limba română peni 
desemna feudalitatea sunt cei de cnez, jupan, boier şi nemeş. 
Termenul românesc consacrat pentru a desemna pe reprezentantul ck 
feudale, cel puţin din etapa statală, este acela de boier. Constituită în lipsau 
stat românesc propriu­zis, de tradiţie răsăriteană, bizantino­slavă, nobilid 
românească din Transilvania, cu excepţia enclavei făgărăşene, nu apare c 
mentar sub acest termen. Cu toate acestea, sunt indicii sigure că termenule 
folosit în limba comună din Transilvania, fără a fi un împrumut de pestdf 
păţi. La 1495 este atestat răposatul Andrei Boyer de Apatiu din comit! 
Dăbâca 1 , nume purtat şi de o familie din târgul Huedin 2 . Folclorul roit din 
Ardeal, baladele şi colindele mai cu seamă, sunt pline de boieri, ia 
Maramureş până în zilele noastre femeia căsătorită este numită bo(ie)rea 
copiii coconi. în Ţara Lăpuşului din vecinătate se găseşte localitatea i 
(Dumbrava Nouă), atestată din 1584 3 , iar în apropierea Făgetului 
aşezarea dispărută Boierineşti 4 . La începutul secolului al XVII­lea ] 
Gabriel Bethlen însuşi, referindu­se la fruntaşii românilor din Chioar, 
„au fost de la început în ţinutul Chioarului mai curând boieri (Boerok) < 
făcuţi nemeşi în fiecare sat, pe care­i cheamă voievozi" 5 . Termenul faa din 
lexicul social consacrat în secolele XV­XVI si de aceea e folosit cu i 

1 
Csdnki, V, p. 753. Şi cu forma Boyar. 
2 
Ibidem, p. 305: Bojer. 
3 
Suciu, l,p. 91,213. 
* Ibidem, II, p. 300. 
5 
Veress, Documente, IX, p. 62­63. 

264
 to primele traduceri româneşti. Psaltirea Scheiană, de pildă, utilizează 
«iii boiar — boiarin şi chiar cniaju 6 , dar nu şi nemeş, deşi acesta e atestat 
itimpuriu ca poreclă în Maramureş cu deosebire 7 . 
(Actele oficiale ungare sunt destul de nesigure atunci când se referă la 
Iii de peste Carpaţi, aşa cum am constatat şi în cazul referirilor la boierii 
kâşeni. Ezitările par a fi provocate de problema echivalării boier­nobil. La 
I,de pildă, regele Vladislav II poruncea voievodului Transilvaniei să nu 
iedice pe „boierii, nobilii sau negustorii" (boerones, nobiles aut merca­ 
p)din Ţara Românească care fug din faţa turcilor de a se aşeza la Sibiu 8 . 
iprin boieri sunt desemnaţi probabil dregătorii, singurii care o anumită 
loadăerau astfel desemnaţi, pe când nobilii ar desemna pe ceilalţi boieri 9 . 
Jfcmeş­ul provine din cuvântul maghiar identic utilizat pentru nobil. Apare 
Dl de rar în această perioadă şi numai în Maramureş: Dumitru Nemeş de 
Kti,Ioan Nemeş şi Petru Nemeş de Onceşti, fraţi după cum se pare, Ivan 
toeşde Ciuleşti, Danciul Nemeş de Dragomireşti, Duma zis Nemeş de 
peşti, Oană Nemeş de Călineşti şi în comitatul Cluj: Mihai Nemeş fiul lui 
■ Voievodul din Ciucea şi Mihai Nemeş de Mărgău Mic. Cu toate acestea, 
k convingerea că termenul a avut o circulaţie mult mai amplă în mediul 
jjliar românesc şi în legătură cu elementele sale componente, cu tendinţa de 
pbstitui ceilalţi termeni. Mai mult, el pare să fi fost preluat destul de devre­ 
necătre elita românească, cel puţin cea din Maramureş, care 1­a impus în 
Idovaunei întregi categorii a micii boierimi 10 . Este atestat la 1404 într­un 
blavon din anul 1404 emis de pan Radul viîăşpan (vicecomite) de Mara­ 
■eş, pentru Bancu, Toader şi Şandru nemişi de Sarasău 11 . în textele româ­ 
i din secolul al XVI­lea apare în formele nemiş, neamiş, nemişoae 12 , mai 
iu şi mai puţin frecvent totuşi decât ne­am aştepta, având în vedere atestă­ 
■documentare menţionate. 
(Termenul  străvechi  pentru  românul  proprietar  de  pământ,  deci  nobil  în 
pcepţia  feudală, a  fost  acela  de cnez (cu  formele  zonale cniaz,  chinez). în 
pipţiile  slavone  din  secolele  XIV­XVI  din  Transilvania  termenul  folosit 
■cel de jupan (fem: jupaniţă), cu referire atât la cnezi cât şi la voievozi 13 . La 
1'PsflWrea Scheiană, Ediţie critică de I.A. Candrea, voi. II, Bucureşti, 1916, p. 359, respectiv 

'" 'Absenţa termenului confirmă opiniile care contestă traducerea textului în Maramureş. ' 
'HD, 11/2,305.Hfezişicap. 4.6. 
"Cea mai recentă tratare a subiectului, la Gonţa, Satul în Moldova, p. 267­284, cap. 
Nemeşii în satul moldovenesc".Wbi&, O mărturie din 1404, p. 155­157. 
^Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI­lea, Bucureşti, 1979, p. 266 s.v. 
0 
D1F, p. 260, s.v; Panaitescu, Istoria culturii, p. 243; Radu Popa, Ţara Haţegului, p. 157; 
m,Ctitori şi biserici, p. 21 şi loan de Hunedoara, p. 165­166. 

265
această  dată,  termenul  nu  mai  denumeşte  o  instituţie,  ci  indică  doardisi 
socială,  similar  cu  nobilis  vir,  egregius  etc.  După  cum  am  văzut  în  i 
precedent, tocmai la începutul intervalului studiat, 1440­1457, termenul „c 
cu sens de proprietar dispare din uz în urma modificării realităţii, fiind î în 
acte  cu nobil, iar în limba  vorbită  cu nemeş sau boier. Şi  mai  devreme,  c 
începutul  secolului,  a  dispărut  forma  pleonastică,  existentă  mai  ales  în  i 
cancelarie, cnez nobil, tocmai fiindcă nu reprezenta o realitate distinctă,c 
intermediară bine precizată, ci categoria cnezilor recunoscuţi ca nobili sau,c 
o formulă pe care o socotim totuşi mai corectă, din punctul de vedere al s 
turii sociale din regatul ungar: nobili români. Ce­i drept, forma cnez i mai 
explicită  în  ce  priveşte  conţinutul  real  al  statutului  nou  al  feudalului  i 
Treptat, în actele oficialităţilor, singurele de fapt care ne­au parve menul 
de iobag se înlocuieşte  uneori  cu  cel  etnic de român,  aşa  cum sei  neşte 
generalizat în Ţara Românească. Aceasta s­a întâmplat în ultimele decenii 
ale secolului al XV­lea în mediul românesc al Haţegului. Spre< piu, la 14 
august  1487,  scaunul  de  judecată  comitatens  al  Hunedoarei  i  despre 
atacarea unui român (yolachus) al nobililor din Sânpetru de c iobagii din 
Nucşoara  ai  lui  Mihai  Kendefy 14 ,  iar  doi  ani  mai  târziu  nobili  Cârneşti 
dăruiesc surorii lor o sesie iobăgească în Pâclişa în care locuie iobag (in 
qua  quidam  Wolachus  residens) 15 .  Această  diferenţiere  este  i  ventă,  în 
opinia  noastră,  nu  atât  pentru  fenomenul  înstrăinării  (maghia  nobilimii 
româneşti,  cât  pentru  stadiul  evoluţiei  feudalismului  în  ţinuţi  autonomie 
românească.  Opoziţia  dintre  nobil  şi  român,  care  se  va  ac  secolele 
următoare  până  la  disjuncţie  etnică,  nu  este  însă  generală  deoca  nici  în 
Transilvania şi nici în mediul românesc. Termenul de „român" | desemna, 
de exemplu, şi pe locuitorii români liberi ai târgurilor şi oraşelo cum credem 
că este utilizat termenul de walachi în cazul privilegiilor din l 1494 pentru 
„românii" din Caransebeş şi pentru „nobilii şi românii" districtul Haţeg, 
şi cu alte ocazii. 

5.2. ETAPELE DEZVOLTĂRII NOBILIMII ROMÂNE 
5.2.1. De la începuturi până la 1440 
Evoluţia elitei româneşti, formată din cnezi şi voievozi, pentru i X­ 
XIII este dificil de reconstituit din pricina carenţei informaţiei docun 
Etapele ocupării ţărilor româneşti dintre Carpaţi şi Tisa au marcat tot i 
confruntări violente, soldate cu eliminarea elementului feudal românesc.i 

14 
Solyom. Fekete, I, f. 97­98. 
15 
Dl. 29.865, actul capitlului din Alba Iulia din 24 iulie 1489. 

266
ipitări şi deposedări forţate, cele din urmă echivalând cu declasarea repre­ 
nţilor săi. Procesul de eliminare a elitei româneşti a cunoscut şi o formă 
^„paşnică", prin transferul masiv şi continuu al domeniului regal (public!) 
tăpânirea privată a nobilimii laice şi a bisericii sau a numeroaselor comuni­ 
ţideoaspeţi colonizaţi şi privilegiaţi. Consecinţa a fost aceea, că la jumătatea 
ului al XlV­lea, cînd se manifestau împrejurări noi de evoluţie a nobilimii 
Iregat, pe teritorii imense din Câmpia Tisei, de pe văile Mureşului, Some­ 
i, Oltului ardelean şi Târnavelor, din Câmpia şi Podişul Transilvaniei erau 
îacaparate de nobilimea maghiară, de biserica catolică şi de coloniştii saşi 
ui, iar feudalitatea românească din aceste zone practic desfiinţată. Nobi­t 
românească se va constitui doar în acele regiuni de graniţă şi enclave 
ate, îndeosebi pe domeniile cetăţilor regale, în măsura în care acestea s­ 
sstrămat în favoarea elementului local. înainte de decretul din 1351, frun­I 
românilor din cuprinsul acestor domenii au făcut parte incontestabil din 
tdouă categorii libere, care acum vor fi asimilate juridic nobilimii din regat: 
orii regelui (servientes regis) şi iobagii cetăţii {iobagiones castri). în 
na categorie intrau, de pildă, cunoscuţii Drag şi Dragoş de Bedeu, „ser­ÎS 
regii" încă de pe vremea lui Carol Robert (1326­1336), care îndepli­b, 
fără îndoială, toate obligaţiunile nobililor faţă de rege 16 . Din cea de a 
B,mai numeroasă, cnezii care au devenit nobili în intervalul următor de un 
)1, din rândul cărora am surprins chiar în vremea lui Iancu posesori ad 
rceîerorum nobilium, însă lipsiţi de acte. Intervalul 1351­1440 constituie 
perioada de formare a nobilimii româneşti agrup social distinct şi 
semnificativ numeric, în zonele cunoscute. El a debu­tatviolent.cu 
manifestările ultimei mari confruntări generale româno­ungare, 1 ţările 
intracarpatice dinspre munţi, încurajate de evoluţia Ţării Româneşti «cil 
sprijinul ei au încercat să defecteze din obedienţa mereu mai scump plă­ă 
faţă de coroana ungară. Din Maramureş până în Haţeg şi Banat s­au înre­ 
rate confruntări de amploare, din care documentele păstrate ne­au transmis 
îcrâmpeie. Apogeul acestui război general s­a înregistrat în intervalul de la 
19 ­ anul ocupării „mărcii" moldovene de către Bogdan, voievodul rebel 
in Maramureş şi al întemeierii mitropoliei Ţării Româneşti, simbol al 
independenţei de stat — până la 1366. în acest din urmă an regele Ludovic I a 
"feevoit să petreacă şase luni în Transilvania pentru rezolvarea problemei 
băneşti. El a putut să constate că ţările dinspre munţi, având o clasă feudală 
îinstituţii curat româneşti şi, mai recent, sprijinul celor două mari entităţi de 
dincolo de Carpaţi, aflate în proces de consolidare rapidă, reprezentau un 
pericol permanent pentru integritatea regatului. Măsurile sale de soluţionare a 
situaţiei s­au îndreptat în mod firesc împotriva feudalităţii româneşti, a cnezilor 

"Moga, Voievodatul Maramureşului, p. 28. 

267
proprietari. El a anulat practic decretul său din 1351, în spiritul căruia acel 
erau asimilaţi juridic nobililor, in corpore, pe temeiul proprietăţii, introduci 
condiţia expresă a actului de confirmare regală, ceea ce transforma probla 
înnobilării într­una individuală. Cu aceasta feudalitatea românească s­a împă 
ţit în două categorii, supunerea şi serviciul faţă de rege a devenit o condiţie 
supravieţuirii sale, iar şansa constituirii unei stări româneşti în cuprinşi 
regatului a fost pe deplin anihilată. Cu atât mai mult acestea, cu câtrega 
introdus şi condiţia extrem de gravă a apartenenţei la biserica catolică pentr 
proprietarii cnezi şi nobili, care a şi funcţionat efectiv, mai ales în Banatu 
Severinului. 
Aşadar, în această perioadă nobilimea românească era constituită din doi 
categorii de posesori liberi juridic, având obligaţii materiale de tip cnezialfaţi 
de cetatea regală: cnezii şi nobilii (cnezii nobili). Calitatea de nobil era cons 
erată printr­un act de proprietate: danie, confirmare, hotărnicire, ieşire d 
devălmăşie etc. Ea era consecinţa unui serviciu prestat suveranului, fie <j 
caracter temporar, ca de pildă, o expediţie militară, fie cu caracter prelungiţi 
familiar. încă din această perioadă constatăm o stratificare în rândul nobilimi 
româneşti recunoscute oficial. Fruntaşii români care s­au distins prin fidelitate 
faţă de rege, menţionaţi ca milites (de unde instituţia românească a vitejilor'^ 
comites, magistri 1 * (rom. meşter, d.ex. Drag meşter) au fost răsplătiţi cu dai şi 
dregătorii. Este cazul fiilor lui Sas­voievod, Baliţă, Dragu şi Ioan, alunga 
din Moldova, care au primit dregătoria voievodală în Maramureş şi bunoj 
răsculaţilor plecaţi cu Bogdan în Moldova; în plus, moşii în comitatele vecin 
şi dregătorii, care i­au adus în situaţia de a fi cei mai puternici feudali dii 
partea de nord a Transilvaniei şi primii români ajunşi în calitatea de ban 
regatului ungar. în Banat, s­a remarcat familia şi rudele lui Carapciu Roma 
şi ei refugiaţi politici, de astă dată din Ţara Românească, posesori a zeci^ 
moşii din zona de câmpie a comitatului Timiş, din care vor descinde famffl 
nobililor din Duboz, Recaş ş.a 19 . Ei au căpătat prerogativele deplinei no a 
regatului ungar, atât în ce priveşte persoana, cât şi majoritatea pose 
dobândite. Pentru cnezii şi voievozii locali calea afirmării era însă mult j 
dificilă, deşi îi întâlnim şi pe ei în slujbe regale, de obicei militare. Aici i 
de pildă, cei desemnaţi drept comites, termen străvechi desemnând peî 
torii regelui sau milites, cavalerii aflaţi în serviciul direct al regelui.de şi 
„cavaleri ai Curţii" {aule milites). Aceaştia din urmă apar chiar distin 
17 
DIF, p. 504. viteaz s.v. 
18 
Cu acest termen erau desemnaţi curtenii de rangul al doilea: castelanii, vio 
cavalerii şi aprozii (A/, tort, p. 171). 
19 
Recent V. Achim susţine că descendenţa familiei de Duboz din Carapciu i 
probată (Les Roumains et Ies dîmes, p. 6). 

268
compunerea dietelor din timpul lui Vladislav I alături de baroni şi chiar după 
aceea, ca de pildă la cea din 7 mai 1445: nos universi prelaţi, barones, milites, 
^mbilesac civitatenses regnicoleque regni 20 . 
Nobilimea română ca grup social semnificativ este creaţia domniei înde­ 
rnngate a regelui Sigismund de Luxemburg (1387­1437). în primele două 
decenii, acesta a folosit disponibilităţile militare ale cnezimii româneşti contra 
baronilor rebeli, iar mai târziu aceeaşi categorie din părţile Banatului şi 
Hunedoarei s­a dovedit de neînlocuit în efortul regatului de a rezista valului 
itoman 21 . Aşa sunt, de pildă, familiile din Mâtnic, Timişel, Bizere, Densuş, 
laude Mori, Almaş, Dolha ş.a. Acestea proveneau îndeosebi din elita româ­ 
nească, dintre fruntaşii districtelor. Unii ocupau chiar dregătorii, de regulă, 
lintre cei trecuţi la catolicism. După cum s­a arătat în capitolul precedent, 
iniţial  slujba nu le­a adus decât confirmarea cnezatului propriu, uneori în 
dezavantajul copărtaşilor. Moşia confirmată şi­a păstrat în continuare regimul 
iligaţiilor de tip cnezial faţă de cetatea regală din zonă şi este nevoie de noi te 
cu caracter pri vilegial, pentru  ca proprietatea cnezială românească a 
acestor nobili să devină proprietate nobiliară deplină. Dominanta intervalului 
îl—1440 rămâne însă procesul de legalizare a proprietăţii cneziale româneşti 
rin acte scrise, care garantau proprietatea şi deci nobilitatea beneficiarilor, 
proces, practic încheiat la mijlocul secolului al XV­lea. Mai relevăm aici o 
diferenţă de fază în evoluţia nobilimii româneşti, legată de priorităţile de 
politică externă ale regatului. Afirmarea nobilimii maramureşene este stimulată 
de luptele cu tătarii în părţile Moldovei şi Galiţiei în veacul al XlV­lea, iar con­ 
flictul cu puterea otomană din secolul următor aduce în prim plan şi favo­ 
[izează ascensiunea celei din părţile sud­vestice ale Transilvaniei şi din Banat. 
tasta a făcut ca între cele două regiuni să existe un decalaj cronologic, atât 
în privinţa asigurării posesiunilor  cu acte de nobilitate, cât şi în privinţa 
porturilor sociale de tip feudal, care însă în a doua jumătate a secolului al 
XV­lea s­a redus considerabil. 
5.2.2. în perioada 144­1514 
■Accederea  lui  Iancu  de  Hunedoara  într­o  poziţie  socială  preeminentă  în 
regatul ungar în cursul luptelor pentru tron din a doua jumătate a anului 1440 a 
marcat  o  revenire  a  unui  exponent  al nobilimii române  în  categoria de  sus  a 
îobilimii  din  regatul  ungar,  la  aproape  patru  decenii  după  dispariţia  Drago­ 
ieştilorşi la trei decenii  după  obţinerea  Hunedoarei  de  către  Voicu Românul, 
obscurul său părinte, cavaler la curtea regelui  Sigismund.  Iancu  nu a fost un 
accident, ci un reprezentant al unei pleiade de viteji români din Haţeg, Banat şi 

* Decreta, I ,p . 339. 
!l 
Giindisch,  Cnezii români. 

269
Maramureş, care s­au distins în cariera militară în primele decenii ale secoluli 
al  XV­lea,  cu  deosebire  contra  turcilor,  fiind  promovaţi  în  serviciul  Cur| 
regale, dintre care mai amintim pe Petru de Domneşti, Gheorghe Pârcălabd 
Dolha, Şandru fiul lui Drag de Beltiug, Barbu fiul lui Stanciul şi Drăgan fiul 1H 
Manciul de Comiat, Nicolae de Bizere, Ştefan Olah fiul lui Stanciul de Rata 
teşti (Gârlişte). în acelaşi timp, mai mult chiar decât atât, el a deschis o epod 
de  afirmare şi  dezvoltare  fără precedent a  elementului  nobiliar românesc 22 ^ 
unul care îi cunoştea potentele, folosindu­le eficient în serviciul statului al 
cărui destine i­au căzut în mână. 
Era Corvineştilor, cuprinsă în ­linii generale între anii 1440­1490, poai 
secţionată în două perioade distincte în ce priveşte atenţia puterii centrale( 
de nobilimea românească şi anume, prima între 1440­1465, cea de ai 
1465­1490. Ele se disting prin cantitatea diferită de acte regale de | 
privilegii etc. cu destinaţie românească, în favoarea celei dintâi, determinai 
amploarea şi caracterul ofensiv al conflictului cu turcii, într­o măsură poate} 
de schimbările de domnie, mai frecvente în prima perioadă. în a doua partej 
domniei lui Matia Corvin, ca şi în intervalul 1490­1514, mica nobilime,ÎB1~ 
durile căreia se înscria masiv şi cea românească, n­a mai fost mobilizată 1 
campanii militare de anvergură. Rosturile defensive au fost îndeplinite apn 
exclusiv de armata profesionistă, plătită cu leafă, concentrată în garniz 
sub comanda dregătorilor teritoriali. Ceea ce a schimbat efectiv în răusiti 
acestui segment nobiliar a fost valul de abuzuri ale marii nobilimi,ale< 
tendinţe negative regele Matia reuşise să le ţină în frâu. în cursul acestei i 
perioade comunităţile nobiliare româneşti, parţial şi din motive de dezagreg) 
internă, s­au văzut ameninţate şi penetrate de elemente ale marii nobilimişil 
sericii, fără a reuşi să facă faţă eficient unei lupte inegale. Sărăcită şi vex 
parte a nobilimii româneşti din părţile nordice: Maramureş, Bereg, Ugo 
regăsea la 1514 în tabăra răsculaţilor antifeudali. 

5.2.3. Consecinţele războiului ţărănesc 
Războiul ţărănesc a reprezentat un moment de turnură în evoluţia r 
româneşti din regatul ungar, marcând începutul evoluţiei sale descend ce 
priveşte creşterea numerică, rolul său militar şi social. Desigur, situaţia fost 
în principal rodul evoluţiei generale a statului ungar, care aluneca \ nos 
către dezastrul de la Mohâcs, însă pot fi sesizate şi evoluţii interne îns 
acestei categorii, în esenţă o diferenţiere accentuată între bază şi vi 
Acestea din urmă se deosebeau din ce în ce mai puţin de categoriile | ale 
nobilimii maghiare, cu care interferau pe planuri multiple, într­o catf 
22 
Ci. Rusii, Ioan de Hunedoara, p. 199­200. 

270
 fizionomie unică. în acelaşi timp, participarea unei părţi a nobilimii mara­ 
ene la războiul social de partea ţărănimii iobage, indică măsura în care i 
adâncit prăpastia între cele două nobilimi, deşi Werboczi în codul său 
rtitmai susţinea, cu puţin temei, că în regatul ungar mai există „una şi 
aşinobilitate". Dintre regiunile cu nobilime românească numeroasă doar 
inedoara, Haţegul şi districtele privilegiate ale Banatului nu par a fi fost 
ate major, ba chiar nobilii de aici au luat parte, cu siguranţă, la înăbuşirea 
alei în tabăra nobilimii. 
fin schimb, nobilii români din comitatele Arad, Zarand şi Timiş, puternic 
tatede evenimente, au fost şi ei ţinta răsculaţilor conduşi de Doja. Andrei 
ănija de Vărădia, Mihai Balotă, Petru Teodor, Nicolae Bujorean (Bozwary — 
iBujor), Matia Golob şi Mihai Huza, unii chiar familiari ai margrafului de 
randenburg, au încercat mai târziu să se despăgubească pe seama cnezilor şi 
locuitorilor din districtul Mănăştiur ai aceluiaşi stăpân al domeniului Hune­ 
doara, provocând reacţia acestora 23 . „Alesul" Ioan Dej de Timişel, rezident, se 
pare, la Iclod în comitatul Dăbâca a suferit „în vremea răscoalei cruciaţilor" 
tanpore cruciate gentis disturbio) „pagube grozave" {inefabilia dampna), 
■siv actele de proprietate 24  şi exemplele ar putea continua. Ele indică faptul 
iîn comitate nobilii români au suferit în aceeaşi măsură cu ceilalţi nobili 
jînţuirea masei ţărăneşti, pe când districtele româneşti privilegiate, implicit 
■obilii de acolo, nu par să fi fost afectate sensibil. 
0 evoluţie aparte au cunoscut evenimentele în comitatul Maramureş şi 
Iritatele învecinate Bereg şi Ugocea, unde o parte importantă a nobilimii a 
hat partea răsculaţilor, ridicându­se împotriva magnaţilor din familiile Pogâny 
Cseb, Perenyi, Dragfi ş.a. care câştigaseră prin abuz mari averi în ultimele 
«decenii, în dauna nobilimii de rând comitatense. Aceasta cunoscuse un 
Ices constant de sărăcire, accelerat după 1490, care ducea fără ocol către 
Masarea în rândurile ţărănimii 25 . în Maramureş avusese loc la 1492 o 
■oală a nobilimii cu sprijin din Moldova, cu care prilej corniţele a fost alun­ 
temporar, iar un membru al celei mai marcante familii româneşti, Ladislau 
Doina, probabil unul dintre conducători, a fost omorât 26 . Evenimentele 
estea violente şi starea de conflict agravat din perioada următoare în dauna 
fflmii româneşti s­au aflat la originea celor din anul 1514. „Aproape toţi 
li comitatului Maramureş au ţinut partea ţăranilor" (omnes fere nobiles 
mitatus Maramorusiensis partem rusticorum tenuisse), constata nobilimea 

Pataki, Domeniul Hunedoara, p. 175. 
m6,Kmjk, 11,3749. 
Szekely, Les revoltes paysannes, p. 141­142 
Pusă recent în adevărata sa lumină de către M. Diaconescu {Răscoala din 1492), care o 
chiar ca „o graniţă între două epoci" (p. 196). 

271
întrunită în dietă 27 . Răsculaţii au asediat cetăţile de reşedinţă ale comitat 
Maramureş şi Ugocea, Hustul, respectiv Nyalabul. Cercetările făcute de cfl 
sii din comitatele vecine, sprijinite de justiţia centrală, întrucât maramureş 
nu mai prezentau încredere, au stabilit numeroşi vinovaţi, cărora li s­au ca 
scat moşiile pe seama regelui. Aceştia sunt menţionaţi în două acte de don 
pentru Ştefan Werboczi, jude al Curiei şi protonotar al Transilvaniei 
Sigismund Pogan de Cseb, comite al Maramureşului, şi anume: Ioafl 
Petrova, fost vicecomite, Gheorghe de Onceşti, Bogdan de Onceşti, SimioJ 
Budeşti, Benedict Diacul de Hust alias de Poiana Uliului, Ioan de Berbe 
Toma Bancu de Sarasău, Ilie Bancu de Sarasău, Ioan şi Mihai Gherhej 
Sarasău, Petru Şteţcu de Sarasău, Andrei Fiţă de Fereşti 28 , Ioan deLeordj 
Bogdan de Cuhea, Ştefan şi Teodor Diac de Dragomireşti (Diak dicti) Lazjj 
Vad, Simion Gurzău şi Simion Costea de Apşa de Mijloc, Vasile de Apaj 
Jos, Lazăr şi Dominic de Ieud, Fiţă But de Giuleşti, Ioan şi Petru Petermai 
Bârsana, Teodor de Călineşti, Ştefan şi Ilie Pop de Vişeu de Jos 29 , în total 28 
nobili, dintre care doar Benedict de Hust pare să nu fie român. Cu toate căi 
confiscările în masă, cât şi daniile citate, se pare că nu s­au pus în aplicaţi 
sau nu în totalitate, evenimentele din anul 1514 şi urmările lor imediate aui 
o nouă lovitură nobilimii maramureşene, condamnată de aici înainte la uni 
secund în comitat pe lângă potentaţi veniţi de aiurea. 
Dieta din 1514 s­a dezlănţuit cu neaşteptată violenţă asupra voievozilor 
haiducilor din părţile sudice ale ţării, adică din Banat şi Crişana, pe care noi 
erau  obligaţi  să­i  desfiinţeze  sub  pedepse  grele,  mergând  până  la  pierda 
moşiei. Cu funcţia voievodală mica nobilime condiţionară românească pieri 
astfel o posibilitate de ascensiune socială, iar societatea românească o institi 
străveche. 
Modul  în  care  diferitele  segmente  ale  nobilimii  române  s­au  raportaţi 
răscoala din anul 1514 oferă o radiografie perfectă a acestei clase. Din păta 
problema este foarte puţin studiată în istoriografia noastră. Situaţia în c» 
ajuns  cea  mai  veche  nobilime  românească,  cea  din  Maramureş,  este 
simptoţ tică  pentru  întreaga  feudalitate  românească  din  regatul  ungar  la 
începi  secolului  al  XVI­lea.  După  strălucirea  din  jumătatea  de  secol  a 
Corvineşti cu vârfurile asimilate nobilimii regatului, nobilimea românească 
se vedea tot mai mult coborâtă către categoriile inferioare ale nobilimii, la 
discreţiam  aristocraţii  străine  şi  rapace.  De  fapt,  însăşi  soarta  regatului 
ungar şi, în caii 
27 
CJH,l,an.  33,34,37,43. 
28 
H orvâ th,  Ve rbot zi,  II,  8 5 
29 
M o nu m e nt a r usti c oru m,  1 97 .  Re ge st î n  Bal ass a ok l. ,  5 08 . 
30 
Filipaşcu,  Istoria M aramureşului ,  p. 89. Autorul a numărat 32 de  nobili afectaţi,dai 
me nţi one az ă  s ursa . 

272
 i Transilvaniei, a ajuns la bunul plac al acestei aristocraţii abuzive şi 
e,pentru care avertismentul sângeros de la 1514 n­a fost de ajuns. 

5.3. NOBILII „ADEVĂRAŢI" (VERI NOBILES) 
că am lua sintagma veri nobiles în sensul ei strict, în intervalul studiat 
lpuţini nobili români s­ar putea încadra în această categorie, care presu­i 
prerogativele nobilităţii depline. Or, apartenenţa la categoria nobilimii 
neşti presupune, cum am arătat în capitolul precedent, un specific, o 
fiere de la nobilitatea adevărată. S­ar putea spune chiar: o fază premergă­ 
pîn evoluţia către nobilitatea deplină. între cnezul de pe domeniul public 
■cetăţii regale) şi nobilul având atributele complete ale nobilităţii existau o 
ic de forme intermediare, care aşa cum am văzut, se circumscriu noţiunii 
pare de nobil român. Acesta nu avea un statut identic cu nobilul similar din 
■tul ungar. Doar elementele superioare: aleşii (proceres) 31 , magnaţii (magie), 
baronii (barones), se bucurau de atributele deplinei nobilităţi şi erau 
■jfalente cu tipurile respective din nobilimea regatului ungar. Chiar şi dintre 
ştia unii au deţinut o vreme moşii more keneziatus. Aşadar, noţiunea de 
xă „nobili adevăraţi" (veri nobiles) pentru nobilimea de rând este de luat în 
■siderare având în vedere particularităţile nobilului român faţă de tipul 
taeral. 
in ansamblul nobilimii româneşti se disting patru grupe, pe care le vom 
■liza cu exemple în cele ce urmează: nobilii de rând, fruntaşii (potiores), 
tş\{egregii,proceres) şi baronii sau magnaţii. 
■.Nobilii de rând 
I Majoritatea nobililor români făcea parte din nivelul de jos al acestei clase, 
Bţi de iobagi sau având câţiva iobagi, ceea ce însemnează că îşi lucrau ei 
■ipământul pentru care aveau diplomă de proprietate, aflându­se din punct 
de vedere economic în categoria ţăranilor liberi. Sunt aşa­numiţii „nobili de o 
e"'{nobiles unius sessionis) sau „fără iobagi", chiar „nobili români", scutiţi 
ori  de  dări  din  cauza  sărăciei  şi  ameninţaţi  cu  declasarea  prin  pierderea 
■Untului, în registrul de impozite pe anul 1494 nobilii de o sesie şi nobilii 
Hani din cuprinsul voievodatului Transilvaniei au rămas datori vistieriei cu 
Pflorini 32 . Această asociere nu este întâmplătoare, ci arată faptul subliniat 

' întrucât potiores şi proceres au aceeaşi traducere în româneşte: nobili fruntaşi (Glosar, 

jifolosim pentru cel din urmă traducerea de „aleşi", redând de fapt calificativul egregii, care 
ede obicei pe nobilii din categoria proceres. Jjnbonis universorum nobilium tam unius 
sessionis quam Walachorum remanserunt 
pi962 1/2 fi" (Engel, Geschichten, p. 39). 

273
mai sus, că nobilii români erau în majoritate de condiţie modestă şi percej 
ca atare  de  oficialităţi.  Obligaţi să­şi  caute soluţii de  existenţă în  alta 4 
decât pe pământul părintesc,  se înrolau  adesea în armata  de profesie si 
angajau ca slugi nobile la curţile celor înstăriţi, reuşind uneori să­şi facă o a 
Un exemplu tipic este Ioan More de Zeicani, care, după o carieră militari 
pare, după cum sugerează porecla More, a intrat în slujba familiei Cândrs 
Râu de Mori, ca provizor al averii sale din Haţeg. Slujba la curtea unei faa 
de „aleşi" i­a procurat o anumită avere şi i­a permis căsătoria cu o fată na 
mai cu stare, reuşind să­şi consolideze poziţia socială. 
Existau  sate  alcătuite  aproape  exclusiv  din  nobili,  ceea  ce  presupune) 
necesitate un mod de viaţă ţărănesc şi trimite la raporturile specifice din lum 
cnezială românească dinainte de recunoaşterea calităţii de nobil sau la fără 
tarea proprietăţii ca o consecinţă a sporului demografic. în Haţeg, de pildîj 
cadrul unor cercetări de martori, erau pomeniţi la 1508 din Silvaşu de Sus 
Paroş câte 26 de nobili, din Livadia 23, din Zăvoiu (Măţeşti) 17,dinRâu« 
Peşteana câte 16, iar la 1519, din Livadia 37 şi Paroş 21. 
Situaţii similare existau şi în Maramureş, după cum indică izvoan 
contemporane. La Biserica Albă între 1431­1504 sunt menţionaţi cel puţin2 
de nobili din familiile Pop, Zotha, Bococi, Şteţcu, Pascu, Oros, Moiş.Nan.Lj 
Budeşti între 1361­1511 se pot număra cel puţin 46 de bărbaţi nobili, în primii 
rând desigur din familia întemeietoare Bud. Până la 1514, la o estimare rapid^ 
în vreo 43 de aşezări cu nobili români numărul lor este mai mare de 2(J 
persoane, care pot fi socotite adevărate „sate de nobili". Acestea sunt: a 
Haţeg: Fărcădinu de Sus, — de Jos, Săcel, Livadia, Măţeşti, Râu Alb,' 
Ponor, Silvaşu de Sus, Streisângeorgiu, Peşteana, Clopotiva, Râu Bărbat,Cil 
Mare, Sălaşu de Sus, Băieşti, Densuş, Paroş şi Galaţi; 16 din Maramo 
Biserica Albă, Vişeu de Jos, Dragomireşti, Berbeşti, Uglea, Bârsana, î 
Apşa de Jos, Budeşti, Săpânţa, Dolha, Onceşti, Cuhea, Giuleşti, SarasI 
Bedeu; 5 din Banatul de Severin: Caransebeş, Bizere, Timişel, Mâtnic, 
Măcicaşu; 2 din Bereg: Bilca şi Comlăuş; 1 din Cluj: Mărgău. în altele, j 
numărul de 95 se pot număra mai mult de IO 33 . 
în multe din aceste sate, alături de 1­2 familii de fruntaşi, localnici sau a 
nobili donaţi acolo, existau familii de nobili de condiţie modestă. La Sălaşul 
Sus,  de  pildă,  alături  de  familia  Sărăcin  sau  la  Râu  Bărbat,  pe  lângă  un 
Lelu,  familii  de  fruntaşi  locali,  mai  existau  şi  alte  familii  de  nobili  de< 
modestă, rude mai îndepărtate sau copărtaşi. La fel se prezenta situaţia în s 
bănăţene amintite: Timişel, Mâtnic, Măcicaşu, Bizere, unde, pe lângă „ah 
33 
Vezi mai jos 5.6.1. Teritoriile de origine şi Anexa I. în Anexă, cifra din dreptul Io 
indică numărul aproximativ al persoanelor atestate documentar în intervalul studiat. 

274
 ■scuti, existau atât ramuri modeste ale aceleiaşi familii, cât şi alte familii 
tobiliare.de asemenea destul de sărace. Numărul mare de proprietari pe o 
suprafaţă în cele mai multe locuri deja 
şutată,  sărăcia  solului  din  Maramureş  şi  din  zonele  submontane,  presupun 
H> condiţie  modestă  pentru  majoritatea  acestor  nobili  şi  premisele  agravării 
pei   în  viitor,  chiar  numai  prin  sporul  nat ural.  O  consecinţ ă  a  acestei 
aţii,sesizabilă deja documentar în epocă, deşi nu în dimensiunea ei reală,  o 
pstituie fluxul migratoriu din aceste zone şi aşezări către cele învecinate sau 
mai îndepărtate. 

$3.2. Fruntaşii (potiores) 
ifflaceastă grupă am inclus familiile înstărite, al căror domeniu a depăşit de 
fcmai multe ori, prin danii şi alte achiziţii satul de origine, moştenit,  precum 
rie remarcate în funcţii şi atribuţii publice la nivel comitatens şi districtual: 
■ nobiliari, crainici, juraţi, juzi comuni (arbitri), oameni regeşti ş.a. Ei nu 
BStituiau o categorie consacrată oficial, cum erau, de pildă, aleşii (egregii), 
■se disting din masa nobilimii ca notabilităţi, funcţionari aleşi şi reprezen­ 
iţi demni de încredere ai comunităţii nobiliare, adesea posesori de averi 
^ortante, iar regimul lor era reglementat chiar de hotărârile dietale sau de 
Humă. Deşi situaţia se cere analizată mai în profunzime, între „aleşi" erau 
Rotiţi,după toate aparenţele, numai cei ce îndeplineau o funcţie oficială, ca 
ponenţi ai puterii de stat, ai regelui în ultimă instanţă, pe când ceilalţi fruntaşi 
mles potiores) locali aflaţi în funcţii inferioare comitatense erau exponenţi 
■ştii nobiliare de acolo. Ca avere şi autoritate mulţi fruntaşi locali se aflau 
poziţii incomparabil superioare unor „aleşi", care avuseseră şansa de a servi 
miliari un  mare  dregător.  De  pildă,  „alesul"  Ioan  de  Breazova,  dintr­o 
nilie destul de modestă, ajuns castelan de Timişoara nu se putea compara cu 
pe  multe  familii  din  districtul  Haţeg,  ca  cele  din  Streisângeorgiu,  Sălaşu, 
jbdş.a., mult mai bogate şi influente. 
„Decretum maius" din 8 mai 1435 prevedea că juzii nobiliari să fie aleşi de 
lunitatea nobililor „dintre nobilii fruntaşi şi înstăriţi" (ex nobilibus potiores 
tbtnepossessionati) posesori de sigiliu 34 , iar cel din 1486 insista ca ei să fie 
■  „dintre nobilii buni, demni şi înstăriţi", rezidenţi în comitatul 
respectiv, 
hori de blazon şi sigiliu 35 . Juzii nobiliari din Maramureş, s­au recrutat între 

("Decreta /, p. 262, art. II. Erau aleşi pentru minimum un an, fără dreptul de a refuza, sub 
«psăde 25 de mărci. După un an puteau fi schimbaţi, fie la cerere, fie din voinţa obştii. Dacă 
ta nu se întâmpla, puteau funcţiona până la cinci ani. Principala răsplată o constituiau 
babele, pe care le împărţeau pe din două cu corniţele. 
"Decreta II, p. 271­272, art. IX: „...boni et digni beneque possessionati nobiles in 
ibetcomitatu ex residentibus eligantur....Qui quidem iudices nobilium arma et sigilla 
«poscibilia habere debeant et teneantur". 

275
anii  1385,  al  primei  atestări,  şi  1514  din  19  aşezări  şi  ceva  mai  multei 
dintre  care  se  disting  cele  ale  nobililor  din  Giuleşti  şi Onceşti  cu  câte  < 
prezentanţi cunoscuţi, Bedeu şi Sarasău cu  patru, iar cu câte trei Ieud,Săp 
Slatina şi Uglea. De câte trei­patru ori au fost aleşi Mihai Fiţă şi GiulaFiţî 
Giuleşti, Petru Gherheş, Ioan Bancu I şi Ioan Bancu II de Sarasău, Petru} 
de  Slatina 36 .  Numele  Crainic  mai  păstrează  şi  în  Maramureş,  amintireac 
mirii vechii instituţii româneşti similare. în Banatul Severinuluijuzii nobili^ 
unul  singur  la  nivelul  banatului,  adică  al  „universităţii"  celor  şapte  i 
privilegiate, sunt numiţi consecvent crainici şi proveneau de regulă dini tul 
Caransebeşului. Nu sunt din familiile proeminente: Petru de Feyei[ Andrei 
Craynik  de  Subcetate,  Mihai  de  Slatina,  Gheorghe  de  Wlpar,  Ne  de 
Negoteşti,  relaţiile  funcţionale  indicând  probabil  familiari  ai  vicebanilonj 
Caransebeş, care prezidau în mod obişnuit scaunul de judecată. 
în schimb, în celelalte unităţi administrative nobilii români ajungeau da 
de târziu în asemenea funcţii reprezentative, de aleşi ai comunităţii nO' 
Oarecum surprinzător, haţeganii, care egalau uşor prin număr şi influenţă r 
nobilimii din comitatul Hunedoara în care s­au integrat, nu obţin până la 1| 
funcţia de jude nobiliar. O explicaţie ar consta în funcţionarea comunităţii!) 
biliare a districtului haţegan, în continuare în forme specifice, multei 
după ce scaunul de judecată a încetat să emită acte 37 . 
Cunoaştem, din păcate, prea puţin despre componenţa scaunelor i 
judecată districtuale şi comitatense, pentru a ne face o imagine amplă; 
nobililor din compunerea lor şi a criteriilor de eligibilitate. Juraţii eram 
(electi juraţi nobiles), fără îndoială, din rândul familiilor de vază, resp 
din cuprinsul jurisdicţiei, remarcaţi nu neapărat prin avere, ci cu auto 
morală, stăpâni pe cutumă, chiar ştiutori de carte, preoţi, dieci, foşti dn 
etc. Juraţii din Maramureş, în număr de opt, îndeplineau, conform obib 
local, şi unele dintre atribuţiile omului regesc. Cunoaştem pe unul singurd 
ei, Petru Nan de Slatina la 1487 38 , care a îndeplinit în mai multe rându 
funcţia de jude nobiliar. La Caransebeş, unii dintre ei întăreau cu sigiliulpn^ 
priu actele emise, alături de bani sau vicebani. Erau constant reprea 
familiile fruntaşe din district: Mâtnic, Măcicaşu, Bizere, Armeniş, 
reprezentanţi ai unora mai modeste, care pot fi uneori rude ale lor: Iacobi 
Pogăniş, Ioan de Vilagfalva, Mihai Bobul de Vlădeşti, Nicolae 
Valentin de Măgura. în Făgăraş, cei 12 boieri juraţi în patru liste din intf 
1509­1520 au fost recrutaţi din 22 de localităţi, ceea ce presupune uni 
36 
V e z i  A n e x a  I I . 
37 
Pop, Adunările cneziale, p. 59­67; Rusu, Mărturii; Drăgan, Originile individi 
Haţegului. 
M 
Mihalyi, 338. 

276
 Hitarism sau reguli de reprezentare, care să permită accesul cât mai multor 
ii boiereşti la această funcţie. Totuşi, la fel ca şi în Banat, găsim anumite 
Bi şi localităţi cu prezenţă permanentă, precum Bica de Voivodeni, Aldea 
mi, Stoica de Beclean, Balea de Dridif, Comşa şi Costea de Râuşor, ceea 
eindică o anumită diferenţiere. 
în sfera justiţiei se înscriu şi arbitrii, aleşi cu învoirea părţilor şi utilizaţi 
îvent pentru rezolvarea unor litigii mai dificile, care fac şi ei parte, de obi­ 
dintre nobilii fruntaşi ai jurisdicţiei respective, unii dintre ei chiar egregii 
dintre juraţi, alţii mai puţin cunoscuţi. Astfel, într­un proces din 14 august 
18 în faţa banului de Severin dintre nobili din Măcicaşu şi un iobag al celor 
IRacoviţa au fost aleşi ca arbitri următorii: Dionisie, Bogdan şi Ioan de 
Itnic.Mihai Bobul şi Luca de Măcicaşu de Jos, Andrei Dava şi Valentin de 
pira şi Nicolae de Nacza. Trei dintre aceştia: Bogdan de Mâtnic, Mihai 
pul de Măcicaşu de Jos şi Nicolae de Nacza şi­au pus sigiliile pe actul emis, 
Jovadii că făceau parte din instanţa de judecată 39 . 
Şi calitatea de om regesc (homo regius), reprezentant al regelui sau voievozi 
la împlinirea unor porunci, presupunea anumite condiţii de competenţă şi 
ibilitate. Pentru creşterea calităţii prestaţiei acestor oficiali ocazionali, ii 
cel mare" din 1486 stabilea ca în fiecare comitat corniţele împreună 
obştea nobililor să stabilească un număr de 10­12 sau mai puţini dintre 
iii fruntaşi (ex potioribus nobilibus), care să îndeplinească această sarcină 
mus) pe timp de un an şi cărora să li se ia jurământ în adunare 40 . Dintr­o ana­ 
Basupra acestei categorii în Haţeg până la 1500 41  a rezultat că au fost nomi­ 
Bzaţi pentru această sarcină nobili din 39 de sate şi cel puţin tot atâtea familii 
au executat­o efectiv nobili din 23 de sate, cu preferinţă pentru cei din 
feisângeorgiu (Dionisie f. Cândreş şi Dumitru), Ciula (Nicolae şi Ladu), Vad 
posu), Sălaşu (Danciu), Pui, Clopotiva etc. La începutul secolului al 
^•lea erau desemnaţi în această calitate nobili juraţi din scaunul de judecată 
, la fel ca şi în Maramureş. Există şi alte elemente de distincţie în 
rândul nobilimii locale, în primul M averea, dar şi factori de prestigiu ca 
vitejia sau prezenţa în familie a unui sau avocat. Asupra lor revenim în 
mai multe locuri în cuprinsul lucrării, încât nu mai insistăm aici. 

"Pesty,Szorâiy,III,63. I*Decreta 
II, p. 271, art. VIII. 
" Comunicare noastră Consideraţii privind instituţia omului regesc (voievodal) cu referire 
'am Haţegului până la 1500, susţinută cu ocazia Zilelor Institutului  de Istorie din Cluj­ 
I,26mail989(mss.). 

277
5.3.3. Aleşii (egregii) 42 
Prin  acumulări  succesive  de  avere,  în  urma  unor  danii  regale  şi  i 
relaţiilor de familie, unii nobili români depăşiseră încă înainte de 1440 s 
de nobili de rând, stăpâni peste un sat sau o parte de sat moştenite dini 
Ca  familiari,  în  serviciul  direct  al  regelui  sau  al  unor  mari  dregători,! 
ocupat treptat diferite funcţii civile sau militare, şi­au sporit veniturile t 
şi  domeniile,  ridicându­se  pe  o  treaptă  superioară  în  cadrul  unităţilor! 
nistrativ­teritoriale  de  origine.  Un  izvor  contemporan  menţiona  pe  „fi 
nobililor, pe care îi numim îndeobşte aleşi şi din care într­un comitat su 
doi sau trei" 43 . Alţii, din aceeaşi categorie, prin funcţii şi achiziţii pati şi­ 
au schimbat reşedinţa în alte regiuni. 
Aleşii sunt în fapt „fruntaşii fruntaşilor", adică acei nobili din comiţi 
pe lângă avere de oarecare mărime, îndeplineau şi o funcţie de stat de o i 
importanţă (cel puţin o pârcălăbie importantă). Din rândul lor face 
marii proprietari, comiţii, castelanii şi alţi dregători, cu alte cuvinte,i 
comitatenşi şi dregători teritoriali sau funcţionari de un anumit rang la ( 
erau desemnaţi cu calificativul egregius. în a doua jumătate a secolului! 
lea s­a manifestat o tendinţă de extindere a acestei categorii, prin inclu 
ea a castelanilor, de pildă, şi a altor dregători de rang inferior 44 . Din 1 lor 
congregaţia nobiliară a comitatului îşi alegea delegaţii care s­o rep dietă; 
unii dintre ei erau desemnaţi ca asesori la tribunalul voievodal său! regal 
şi erau chemaţi ca membri extraordinari în consiliul regal. Ei eraui 
zentanţii păturii mijlocii a nobilimii (magh. koznemesseg), care căuta să r 
gă în favoarea sa o parte din puterile marii nobilimi 45 . Cu atributul deegre, 
erau desemnaţi şi foştii baroni (barones solo nomine), adică cei ce ii 
exercitau funcţia şi fiii lor (filii baronum)* 6 '. 
Un fapt demn de remarcat îl constituie provenienţa unei părţi considei a 
„aleşilor" din elita cnezială şi voievodală românească. în Haţeg, de pilda, 
miliile nobililor din Râu de Mori, Densuş, Peşteana, Ciula aveau reprea 
în conducerea districtului haţegan în calitate de cnezi juraţi încă de la miji 
secolului al XlV­lea şi acelaşi lucru se poate verifica pentru familii de«# 
din Banat şi Maramureş. Evoluţia lor atrage atenţia asupra unui fapt mai j 
42 
Subcapit ol publicat cu unele  mici modificări:  Drăga n,  „Aleşii" nobilimii ro 
43 
„Sine proceribus nobilium, quales egregios vulgo voca mus, quales etiam in unoo 
vix duo vel  tre s sunt..."  (Apud Kubi nyi,  Kaposujv dri  uradalom,  p.  3 5, not a  18.) 
44 
Fiigedi,  Arisztokrâcia mobilitâsa,  p. 10 constata  pe ntru castelanii di n pri ma  j n 
secolului  XV  apela tivul  nobilis v ir,  câtă vreme  sub Corvineşti, treptat şi în legătură  şi < 
me a  a ve rii, sunt  tot mai  mul t califica ţi c a  e gre gii . 
45 
De spre  r olul său după  1490, Kubinyi , A  k irălyi  tandc s k ozne me si  ulndkei . 
46 
Pentru caracteristicile acestei categorii, a  se vedea Fiigedi,  op.cit.,  p. 8 şi urm. 

278
 iunie, acela al transformării elitei cneziale în elită nobiliară în mod direct, 
perioadă în care fruntaşii românilor din regiunile capabile încă de rezi­ 
ajunseseră la un modus vivendi cu autoritatea de stat, păstrându­şi averea 
ile preeminente. 
iajoritatea „aleşilor" români este în mod indubitabil creaţia Corvineştilor 
ţia lor este legată în primul rând — uneori chiar exclusiv — de o 
,fără a fi susţinută de un domeniu pe măsură. Sub Iancu de Hunedoara, 
iariisăi: căpitani, dregători, consilieri, au fost cei dintâi care au primit 
ÎBafara satului de origine, începând să­şi constituie un domeniu propriu­ 
liile se făceau cel mai frecvent în zonele apropiate reşedinţei sau garni­ 
încare servea cel în cauza, în unele cazuri, în apropierea capitalei sau 
şi simplu acolo unde existau posesiuni revenite dreptului de danie al 
nului. 
s  cuvine  observat  aici  faptul  că promovarea în această  categorie  este 
tatul nu numai al meritului celor în cauză, ci şi al efortului de identificare 
or familii cu nobilimea regatului. Nu avem nici un dubiu că absolut toţi 
«nzaţi mai jos erau catolici sau cel puţin pe linia unirii florentine şi mulţi 
lontractat căsătorii din afara mediului românesc, de obicei în familii de 
îşi rang. Prin funcţii, căsătorii şi achiziţii patrimoniale, unele familii şi­au 
rabat reşedinţa în alte regiuni, suferind un proces de asimilare rapidă. Chiar 
! rămase pe loc s­au îndepărtat mult de nobilimea de rând, de regulă 
i ca avere şi puternic legată de tradiţiile sale româneşti. [încercăm, în 
continuare, să prezentăm scurte fişe monografice ale frunta­hobilimii 
româneşti, atâtea câte am putut identifica cu certitudine, după jficativul 
egregius şi alte elemente distinctive. în mod obişnuit statutul de Ţ era 
împărtăşit de întreaga familie, cuprinzând fraţii şi urmaşii. înregi­îînsă şi 
câteva cazuri individuale, de obicei legate de funcţii episodice, [urmări 
notabile în ce priveşte statutul familiei respective, sau datorate miei 
materialului documentar. Trebuie observat, de asemenea, că indiciile 
lentare principale ale apartenenţei la păturile superioare ale nobilimii, 
icativele egregius pentru fruntaşi şi magnificus pentru baroni şi magnaţi nu 
|finicidecum un indiciu exclusiv, întrucât în actele vremii erau utilizate cu 
llârelativitate. Ele se cer confirmate cu alte elemente, cum sunt funcţiile 
In anumit nivel, mărimea averii, statutul celor cu care se află în raporturi de 
Ve şi familiaritate. 
[Din lista noastră lăsăm la o parte acele familii sau ramuri familiale care au i 
rândul baronilor regatului ungar. Afară de Corvineşti şi Dragfieşti, în i 
categorie au pătruns doar reprezentanţi ai familiilor din Ciula (More, 
)şi Ungur de Nădăştia în timpul lui Matia Corvin şi Dej de Timişel (de 
pbVladislavII. 

279
 Prezentăm în continuare familiile „aleşilor" grupate pe regiunile de« 
ne: Haţeg+Hunedoara (9+1 familii), Banat (11), Maramureş­Bereg (3),3 
(3), la care adăugăm o lista de prezumtivi, din rândul unor dregători dei 
similar,  dar  care  nu  apar  documentar  cu  calificativul  de  egregius  al  i 
categorii. 
1. Fărcădinenii {de Farkadyn). în anul 1431 Ana Cândea anunţa < 
soţului ei, „alesul" Ioan de Fărcădin, cerând scaunului comitatens araâ 
proceselor sale 47 . El era fiul lui Oancea de Fărcădin, al cărui fiu Sci 
(Sclavoy, Zlawsh — poate chiar o poreclă a acestui Ioan sau a fraţilor i 
Vladul sau Litovoi) a fost jurat în scaunul districtual în anii 1411­141) 
Căsătoria lui Ioan cu o femeie din familia Cândeştilor de Râu de Mori in 
asemenea apartenenţa sa la elita locală. Fiul său Ştefan s­a remarcat în < 
niile lui Iancu de Hunedoara, îndeosebi în cea din Bulgaria şi Serbia (1443­ 
în luptele de la Zlatiţa şi Cunobiţa, fiind dăruit de guvernator cu jumătated 
vama Haţegului 49 . Mai târziu el apare cu numele de Ştefan Pârcălâi 
Fărcădin, însă nu avem ştire unde a îndeplinit această funcţie 50 . 
2. Peşteana (de Pesthyen, Pesthyeny) 5I . Andrei de Peşteana descin 
dintr­o familie de cnezi juraţi ai Ţării Haţegului, tatăl său Mihai fiindi 
ţionat la 1418, în ultimul act cunoscut emis de adunarea cnezială, iarstri 
său, preotul Balcu, în primul act cunoscut al acestei instituţii, din anul 
Andrei de Peşteana era amintit întâi în anul 1430 ca om regesc, numit dec 
voievodul Transilvaniei cu ocazia unei danii pentru Cândeşti 53 . în i 
1436 se găsea la Praga în suita regelui Sigismund, de la care solicita < 
rea drepturilor sale de proprietate în Peşteana şi satele învecinate: J 
Dumbrăviţa, Breazova, Brădet, Grădişte, Ostrov şi Poieni 54 . Intra apoi i 
ciul lui Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei, unde îl întâlnimî 
act din 13 ianuarie 1444 ca egregius, familiar al acestuia (egregii, 
Pestien familiarii fidelis noştri dilecti magnifici Johannis de Hwnyad), 
nând danii pentru alte trei posesiuni din comitatul Hunedoara 55 . Ultima ţ 
47 
Izvoare Haţeg, I, 66. 
48 
Pop, Adunările cneziale, p. 61­62. 
49 
Izv oare  Haţe g,  I ,107,  a c tul  de  da nie  din 1  ma i 144 6,  Timi şoa ra . 
50 
De spre  fa mili e , v.Rusu ,  Ctitor i şi  bise ri ci,  p. 203 ­206 . 
51 
A  se  ve de a  a rtic olul  nostr u  Un  r o mâ n  ar de le an ,  p . 3 57­ 36 2 . 
52 
HTRTE, 1884, II, p. 32, respectiv 1881,1, p. 60. 
53 
Izvoare Haţeg, 1,63. 
54 
Ibidem, 74. 
55 
I b i d e m ,  n r .  9 6 : d a n ia  p e n tr u  Sâ n tă m ă r ia  d e  P ia tr ă  ş i 2  p r e d ii  Că la n .  V e z i ş i n r .S 
din 26 ianuarie, Belgrad, confirmarea posesiunii Sâncrai, de lângă Deva, obţinută,! 
anterior. 

280
 eîn anul 1447, ceea ce ar sugera pieirea sa în expediţia nefericită încheiată 
)âmpia Mierlei din anul următor. 
pin  aceeaşi  familie,  probabil  văr  cu  Andrei,  s­a  ridicat  Mihai  de 
\a %  fiul lui Ladislau, menţionat întâi în anul 1447, în calitate de curtean :iat 
al  lui  Iancu  {virtuosis  gestis  nobilis  Michaelis  de  Pestenye  noştri  i) 57 , 
ceea  ce  sugerează  un  anumit  stagiu  în  slujbă.  Datele  care  există  el 
indică  o  anumită  specializare  în  probleme  economice:  strângător  de  i, 
comite al Maramureşului între anii 1451­1462, ceea ce implica şi funcţia e 
cămăraş  al  salinelor  de  acolo  (camerarius  salium  Maramorosiensium). 
tctras la Curte după expediţia regală din anul 1462 spre Muntenia, probabil în 
dministraţia cămării regale — postum este amintit ca Mihai „Cămăraşul" — îl 
a  întâlnim  în  misiuni  diplomatice  cu  dominantă  comercială  la  Radu  cel 
lumosîn anul 1470 şi probabil la Ştefan cel Mare în 1475. Nu cunoaştem 
bgrafia fiilor săi Nicolae şi Grigore, care se judecau după moartea tatălui cu 
ile  din  Peşteana,  pentru  averea  de  acolo.  Mihai  de  Peşteana  avea  şi  el 
ietăţi  în  satele  din  jur:  Răchitova,  Peşteniţa,  Dumbrăviţa,  Răchite  şi 
ia 58 .  Funcţia  din  Maramureş  îi  va  fi  adus  cu  siguranţă  venituri  însemnate, 
^care însă nu le cunoaştem deocamdată. 
3.  Muşineştii  de  Densuş  (Mwsyna  de  Demsews) 59 .  Familia  Muşina  de 
IUŞ provine de asemenea dintre cnezii fruntaşi ai Ţării Haţegului. „Alesul" 
txandm (Sandrin) Muşina este fiul lui Ioan fiul lui Stoian, cnez jurat la 
H, iar Nicolae şi preotul Dalcu, din familii înrudite, erau în componenţa 
teşi instituţii la 1360. Fraţii Ştefan şi Alexandru Muşina, împreună cu 
ilii bănăţeni din Cerna şi Bizere au intrat în anul 1438 în slujba lui Iancu de 
ledoara, ajuns ban de Severin, contribuind cu 5000 de florini din veniturile 
ii la întreţinerea cetăţilor Severin, Gureni, Orşova, Peciu, Sviniţa, Caran­ 
şşi  Mehadia 60 .  Ştefan  a  pierit  prin  1443­1444,  probabil  în  război,  însă 
andru a trăit până pe la 1500, slujind pe Iancu de Hunedoara şi, la începu­ 
domniei sale, pe Matia Corvin. Exceptând familiaritatea, întărită şi de rude­ 
,în raport cu casa Corvineştilor, nu avem date care să ateste exercitarea unei 
iite  funcţii.  „Alesul"  Alexandru  Muşina  poseda  însă  şi  o  avere,  în  parte 
mită, care îl situa printre fruntaşii Haţegului. Domeniul familiei  cuprin­ 
cDensuşul, Răchitova, Mesteacăn, Cernişoara, Cerna, Ableu, Laculya, Stei, 
Iva,Poieni,Păucineşti, Grădişte (Sarmizegetusa), Hăţăgel, Toteşti, Hăşdău, 

"Despreel, v. Drăgan, Un român ardelean şi Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 222­225. 

s; 
'boare Haţeg, I, 129. 
: «foita, 129,210. 
[ "Datedespre familie la Popa, Ţara Haţegului, p. 93­95; Rusu, Ctitori şi biserici, p. 104 şi 
[.(mănăstireaCerna), 192­202 (biserica din Densuş) şi 257­267 (biserica din Răchitova). 
"Pesty,SzdrOTy,III,55. 

281
Bunila, Ohaba, Peştişel şi Petros, în total 19 posesiuni haţegane.lacares 
adăugau câteva bănăţene, între care Recaşul şi Zegehaza. A fost casă 
Ecaterina de Gârlişte. Sora lui, Neacşa, căsătorită cu un Arca din Olt* 
avea şi ea urmaşi din categoria „aleşilor", care vor disputa cu Muşineştiiî 
tatea la Densuş. Aceştia au dispus de timpuriu de o putere economică,c 
permis să ctitorească cu siguranţă biserica de la Răchitova şi să o zug pe 
aceasta şi pe cea de la Densuş. în secolul XV Muşineştii şi­au stabili dinţa 
principală la Răchitova, în vecinătatea Densuşului, unde ridicau ş tificaţie 
de tip donjon. Fiii lui Alexandru, Gheorghe şi Andrei, vor prelu numele 
nobiliar după această reşedinţă, acela de „Muşina de Răc (Morsyna 
de Rekethye, Morsinai). 
4. Cândeştii de Râu de Mori (Kende, Kendeffy de MalomwyzfK 
Cândea de Râu de Mori, având în rândurile sale un decapitat în even 
din anii 1359­1360, a revenit în elita haţegană chiar la începutul se 
XV­lea, prin Ioan fiul lui Cândea, cnez jurat al scaunului haţegan. Memh 
au urmat calea colaborării reciproc profitabile în raporturile cu regalitatea^ 
ghiară, inaugurată de Sigismund de Luxemburg, obţinând mai multei 
mări, scutiri şi danii de moşii, precum şi vama de la Poarta de Fier, prin \i 
De pe acum Cândeştii dispuneau de venituri, care le permiteau să ia mo 
zălog, ceea ce va fi una din căile urmate în deceniile viitoare pentru i 
patrimoniului familial. Ridicarea familiei în rândul „aleşilor" s­a realiz 
în urma antrenării fraţilor Cândea şi Ioan Cândea şi a fiilor celui din I 
Mihai, Ladislau (Laţcu), Ioan Cândreş şi Nicolae alături de Iancudel 
doară, încă de la începutul voievodatului său. într­o danie din 16 aprilie 
Cândeştii, mai puţin Mihai, mort între timp, apar ca familiari ai voievo la 
sfârşitul anului 1445 ca egregii, probabil în urma numirii lui Ioan i în 
funcţia de comite al Maramureşului şi castelan de Hust şi a lui Cân 
comite al Beregului şi castelan de Muncaciu. Cam în aceeaşi perio 
Cândea şi, la moartea sa în anul 1448, fiul său Ladislau (Laţcu) au foşti 
castelani ai cetăţii Haţeg, ceea ce consacra întâietatea familiei asupra „ŢI 
origine. Cu Ladislau şi Ioan Cândreş familia s­a divizat: primul răn 
Haţeg, punând bazele familiei Kendefi (sau Kendeffy = al lui Cândea, j 
descu), celălalt se stabilea în comitatul Satu Mare, apoi la Curtea de la! 
urmaşii săi numindu­se Kenderessy (= al lui Cândreş, Cândrescu). Cei d 
şi urmaşii lor moşteneau în Haţeg în comun, din averea părintească, 
sesiuni, din care, 9 întregi, 7 pe jumătate şi părţi în alte trei 62 . Cândeştii au] 
61 
Ce le  m a i r e c e n te  c o n tr ib u ţi i  la  is to r ia  f a m i li e i, c u  t o a tă  b ib l io g r a f ia  i n c lu să ,  I 
Câ n d eş t ii;  id e m ,  Ct ito r i  ş i  b is er ici,  p .  2 7 5 ­ 2 8 1 ; id e m ,  I o a n   d e  H u n ed o a ra ,  p .  2 0 1 ­ 2 1 2 . 
62 
Dl . 3 0 4 9 0 ; e d :  H D ,  II /2 , 3 3 4 ,  p . 3 7 8 ­ 3 7 9 , m a n d a tu l  r e ge lu i  Vla d isla v  II  d in  1  iu l ie  1 
Bu d a ,  d e  p u n e r e  a  a le şil o r  M ih a i  Ke n d e f i  ş i  Pe tr u   Ke n d e r e sy  î n  s tă p â n ir e a  p o s e siu n il o r  F 

282
 ii nobili români din Haţeg care au reuşit, încă în vremea lui Iancu, prin 
egii repetate, să­şi degreveze posesiunile de toate obligaţiile de sorginte 
Aală (cens cnezial, cincizecime etc.) şi să le transforme în proprietăţi nobi­ 
i depline. La 1462 au obţinut chiar imunitatea juridică, cu alte cuvinte 
ui paloşului". La moşiile părinteşti amintite mai trebuie să adăugăm 

« iunile dobândite de fiecare în parte, mai ales de Mihai fiul lui Ladislau şi 

\shLadislau Kendefi, deosebit de activi pe acest teren, pomenita vamă 
8 Poarta de Fier, târgul de la Sântămăria Orlea şi vama târgului Haţeg, 
sesiunile din depresiunea Jiurilor, veniturile din zlătărit ş.a. Dintr­un inventar 
«ţolul trecut rezultă că în arhiva familiei se păstrau 83 de acte dinainte de 
1500 63 , ceea ce reprezintă iarăşi un record absolut în rândul familiilor 
le româneşti. Puterea familiei este subliniată şi prin construirea cetăţii de la 
|pe moşia Râu de Mori — Suseni, la care se adăuga cetatea Haţegului (azi 
Subcetate),pe care şi­au însuşit­o ca pe un simplu „turn", înşelând practic pe 
sleMatia. Ei au fost şi ctitori remarcabili: o biserica de zid chiar în Râu de 
ori şi o mănăstire câţiva kilometri în amonte pe valea Râuşorului sub cetatea 
)(. Au rectitorit vechea biserică catolică de la Sântămăria Orlea, transformată 
ijlocul secolului XV într­una ortodoxă şi zugrăvită, iar Ioan Cândreş era 
latorul unei capele catolice la Hust, unde rezida în calitate de comite de 
smureş şi castelan. Mihai Kendefi de Râu de Mori (Michael Kendejfy de 
Vomwyz) participa între fruntaşi (proceres) la Dieta ungară din primăvara 
ui 1492 şi este pomenit ca asesor jurat la tribunalul voievodal în anul 1499, 
pce reflecta poziţia preeminentă a Cândeştilor în rândul nobilimii din comi­ 
gul Hunedoara şi chiar din Transilvania. 
I iCândreştii de Râu de Mori (Kenderes, Kenderessy de Malomwyz). Ser­ 
iulîndelungat al lui Ioan Cândreş în părţile nord­vestice ale Transilvaniei: 
lite al Maramureşului (1445­1449), al Beregului şi Ugocei (1449­1455) şi 
Storia cu sătmăreanca Elena de Cehăluţ l­au legat definitiv de acele părţi. El 
iijtabilea reşedinţa în localitatea Varsan (azi în Ungaria) din comitatul Satu 
jteşiîşi constituia, mai ales prin cumpărări şi zălogiri, un domeniu destul de 
s,în cuprinsul comitatelor Satu Mare, Sabolciu, Ugocea, Bereg şi Zem­i. 
Concomitent  şi­a  păstrat  şi  partea  din  posesiunile  haţegane,  pe  care  o 
ninistra printr­un provizor nobil aflat la curtea sa din Râu de Mori.  Ioan 
idreş a făcut parte dintre veteranii lui Iancu de Hunedoara, alăturându­se 
îrezerve domniei fiului său ajuns pe tron, în calitate de comandant militar şi 
iconsilier. Cât de mult a fost preţuit de către rege ne­o arată termenii extrem 

ui, Suseni, Gureni, Ostrovel, Nucşoara, Ohaba­Sibişel, Valea Dâljii, şi Federi, a jumătăţii 
lesiunilor Ponor, Baru, Cârneşti, Pâclişa, Unciuc, Sânpetru şi Reea şi în părţile lor din Poieni, 
BalaţişiFizeşti, pentru faptele lor de credinţă. 
"Rusu,Cândeştii, p. 557. 

283 
de  elogioşi  ai  diplomei  din  18  decembrie  1462,  adevărată  cronică  eroici 
întregii familii Cândea. Ea elogia „credinţa strălucită, înaltele virtuţi şine 
măratele merite ale credinciosului nostru iubit", faptul că, „lăsându­secoi 
de solicitudine neobosită, s­a făcut extrem de plăcut" lui Iancu şi regelui Ml 
faptele sale de vitejie din cunoscutele campanii antiotomane, „dar şi înalta 
sărcinări şi treburi de război, în care pomenitul Ioan Cândreş, cu toată crea 
şi sporindu­şi continuu eforturile, de la tinereţe şi până în această vremej 
arătat folositor şi neobosit pentru sfânta coroană a ţării noastre şi a îndepfl 
slujba, când ca sfătuitor înţelept, când ca soldat preaviteaz" 64 . Dintre fiii] 
documentele  îi  reţin  îndeosebi  pe  Petru  Cândreş  şi  pe  Andrei  Cam 
ultimul,  curtean în perioada 1495­1507,  mort la Sighişoara,  în timpul ■ 
misiuni pentru stârpirea răufăcătorilor din Transilvania. 
6. Ciulanii (de Chwla, Chwlay) 65 . Dintre numeroşii fii ai nobilului Via] 
de Ciula, doi au intrat în rândul baronilor: Ladislau Ficior şi GheorgheMj 
alţi doi au fost clerici: Filip More şi Ioan More, iar unul, Matia, a disparaţi 
matur. Rămân alţi trei: Oancea, Nicolae şi Mihai, care se încadrează categai 
aleşilor, datorită funcţiilor în primul rând, întrucât domeniul familiei aria 
cu totul modest în pofida poziţiilor publice dobândite. Ioan, menţionat în di 
mente în forma hipocoristică Oancea (Wancha) sau combinat Ioan Oana 
este singurul a cărui carieră de maturitate s­a desfăşurat în Transilvania. M 
sa menţiune, în funcţia de castelan de Unguraş, pomenit între anii 1479­ 
confirma participarea la lupta de pe Câmpul Pâinii alături de voievodul Şta 
Băthori. în anii '80 a reprezentat familia la procesele numeroase cu nobilii 
Fărcădin. Căsătorit cu Elena de Haranglab, şi­a constituit un domeniu prol 
în  comitatul  Târnava,  cu  reşedinţa  la  Găneşti  (Galfalva).  Urmaşul 
Sebastian,  Emeric,  Petru  şi  Gheorghe,  purtând  numele  nobiliar  Vancel 
Găneşti sau de Ciula (Vancha de Galfalva, — de Chwla) apar după moartei 
întâmplată prin 1494, în legătură cu unele moşteniri comune cu ceilalţi mei 
ai familiei din Ciula. Nicolae de Ciula poreclit Cândea fost ban la Şabs 
intervalul 1494­1508, pe când fratele său Gheorghe More comanda Belgra( 
Un alt frate, din a doua căsătorie, Mihai More, a fost căpitan al Belgradul» 
a negociat capitularea din 1521, după o rezistenţă eroică disperată. 

M 
HD, II/2, p. 138­140: „...consideravimus preclaram fidem inclitas virtutesmultim 
obsequiorum genera fidelis noştri dilecti egregii ... indefessa sollicitudine fidelis obsequj 
reddidit sumpme gratum... Sed et in aliis cunctis negotiis gerendis et rebus bellicis, anii 
Johannes Kenderes, cepte dudum fidelitatis opera, continuo cremento augens a primordiosuec( 
usque ad hec tempora pro sacra corona regni noştri continuus atque utilis fuit.et nuncjinidl 
consiliarii, nune vero strenuissimi militis egit officium". 
65 
Drăgan, Ciulanii. 

284
 Uoan de Breazova (Johannes de Brazowa). „Alesul" Ioan de Breazova, 
hi Minai — împreună cu fratele Petru şi Petru de Cârneşti, probabil o rudă 
pare o singură dată, în 7 octombrie 1464, într­un act de danie emis de rege 
mpul campaniei împotriva turcilor, prin care i se atribuiau cinci posesiuni 
gane 66 . El îndeplinea funcţia de castelan al cetăţii regale Timişoara, care a 
ţionat şi ca reşedinţă temporară a Corvineştilor şi centru de comandă al 
mlui defensiv din Banat. 
i.Pogăneştii de Bretea Română (Pagan de Olah Berekthe). Familia s­a 
itîn timpul Corvineştilor, Gheorghe (Gerke) de Bretea fiind confirmat îm­ 
siă  cu  fraţii  săi  în  stăpânirea  moşiilor  familiale  din  Bretea,  Covragiu, 
îeleBune, Vâlcele Rele şi Băţălar, la circa o lună după urcarea lui Matia pe 
fc,pentru merite ostăşeşti etalate şi sub Iancu, încă din tinereţe 67 . Ulterior, 
ha împrumuta  cu bani pe Betleneştii  din  vecinătate,  folosind  ca  zălog 
pi ale acestora. Petru Pogan a intrat în slujba episcopului catolic de la Alba 
fiind menţionat în funcţia de castelan al cetăţii Gilău între anii ■497. 
}.  Arceştii  de  Densuş  (Arca  de  Demsews) 6 *. Familia descinde  dintr­un 
cu acest nume, probabil de viţă boierească, care s­a căsătorit către 1450 
şa  din  familia  Muşineştilor  din  Densuş.  Fiul  lor,  Ladislau  Arca (cea. 
1502) a luat­o în căsătorie pe Ana Ungur de Nădăştia, sora „măritului" 
Ungur. Pe baza acestor înrudiri, Arceştii s­au instalat rapid în rândul elitei 
■ehaţegane  şi  şi­au  constituit  un  domeniu  întins,  provenit  în  parte  din 
lirea Neacşăi  din averea Muşineştilor. Ladislau Arca a fost împuterni­ 
familiei  Ungur pentru  moşiile sale  din Hunedoara, iar  pe  fiii săi Ştefan 
.1482) şi Ioan Arca (f 1511) i­a dat în serviciul episcopiei de Alba Iulia, 
ca preot, al doilea ca familiar al episcopului Ladislau Gereb. Aceste i­ 
au permis lui Ioan  Arca să  obţină posesiunile  numeroase ale  deshe­i 
Dionisie  de  Streisângeorgiu  de  la  familia  Gereb,  căreia  i  le  donase 
,dar care nu putuse să se pună în stăpânire, datorită opoziţiei obştii haţe­ 
[Dania episcopală era condiţionată de existenţa familiei pe linie masculină 
ibil.de relaţia  de  familiaritate.  La  rândul  lor,  Arceştii  aveau  familiari, 
acel  Ivaşcu  de  Băieşti,  ucis  într­o  încăierare  cu  nobilii  din Clopotiva. 
Arca şi­a pierdut moşiile în anul 1504, în urma mutilării unor robi ţigani, 
irea  banului  de  Severin,  Barnaba  Belai,  însă  opoziţia  rudelor  din  elita 
nă şi haţegană, a amânat parţial dezastrul până la moartea sa, când linia 
masculină a familiei. 

poare Haţeg, 1,258. 
idem, 196, actul din 10 martie 1458, Buda. 
u­Pop, Familia Arca. 

285  \

■■ 
 10. Petru de Bârsău {magister Petrus de Berekzow). Magistrul Petru j 
răposatului Iacob de Bârsău obţinea la 10 februarie 1448 din partea lui I 
Hunedoara prima diplomă de blazon cunoscută în Transilvania 69 , în cup 
căreia erau narate faptele sale de arme din campaniile de la Varna şii 
Austria. Reprezentarea, de bună calitate, pare să fie reproducerea grafică af 
telor de vitejie prezentate în preambul, cuprinzând în esenţă un bust des 
pedestraş bine echipat, rănit de o săgeată la gât, iar în creştet un bust de I 
Bârsăul se afla pe domeniul cetăţii Deva, la 1448 sub autoritatea voievo 
Iancu, mai târziu chiar în proprietatea sa. Este posibil ca „literatul" ] 
Bârsău, angajat ca avocat chiar de conventul din Cluj­Mănăştur, zecea 
târziu, într­o companie intelectuală aleasă 70 , să fie una şi aceeaşi 
amintit la 1472, probabil decedase nu de mult, ca sigillator la cămara s 
Turda, cu ocazia unei tranzacţii efectuate de către fosta sa soţie, Ursula.cu 
Toma 71 . Alte informaţii despre el nu avem, însă calitatea de avocat, ceq 
funcţionar al Cămării de sare, care ne indică un om instruit, şi recorap 
excepţională obţinută, ne trimit către un personaj important din anturaj» 
Iancu, unul dintre familiarii săi remarcabili. Despre cariera şi familia lui i 
de Bârsău — în diploma de blazon sunt menţionaţi şi fraţii săi, nenu 
cercetări ulterioare vor putea aduce completări interesante. 
11. Dejeştii de Timişel şi Iclod (Dees de Themesel, Desy de 
Familia este originară din elita cnezială a districtului Mehadia, cel mai | 
înaintaş cunoscut fiind Petru fiul lui Dej, menţionat la anul 1387. Fa 
ridicat în ierarhia socială odată cu Iancu de Hunedoara, în „familia" < 
intrat membrii săi. Un alt Petru Dej apare ca egregius încă la 15 septet 
1444, când voievodul găzduia chiar în casa sa din Timişel şi îi oferea uns 
protecţie la încartiruire şi la jaful armatelor aflate în trecere prin zonă 73 .1 
ani mai târziu „aleşii" Mihai Dej şi Ladislau, fiii răposatului Petru,) 
confirmaţi în părţile lor din moşiile Timişel şi alte şaisprezece din disl 
Mehadia şi Lugoj 74 , pentru merite în luptele cu turcii. Unele dintre i 
(Luncaviţa, Toplichaan, Barteşti, Gedefalva şi Cuieşti) sunt stăpânite în d 
măşie cu nobili locali, probabil încă din faza cnezială, iar faptul trimitec 
ideea unei „familiarităţi" între fruntaşii din Timişel şi mărunţii nobili desafl 
69 
P u b lic a tă  d e   A d r i a n  A .  R u s u ,  în  „ Sa r g e t ia " ,  X V ,  1 9 8 1 , p .  9 2 ­ 9 9 .  P r e lu ă m  d e  la 
su ge stia  p r iv in d  o r ig in e a  r o m â n ea scă  a  lu i Pe tr u  d e   Bâ r să u , d e şi d o v e z i  cer te  n u  a v e m  d 
70 
Jako, Kmjk, 1,1320. 
71 
Ub., VI, 3913. 
72 
Pe n tr u  is tor ia  bă nă ţea nă  a  f a m il ie i, v ez i,  ma i rec e n t Bo ld e a ,  Pro b le m e,  p .  5 2 — 5 
Banatul montan, p. 381­384. 
n 
Hazaiokm., VII, 412. 74  Pesty, Oldh ker., p. 70­72, actul de danie cu titlu de nouă 
donaţie din 26 mari Buda. 

286
triadomeniului lor. Mihai Dej din Timişel a făcut parte din delegaţia nobilimii 
iţene, aflată la Viena în august 1457, unde a obţinut de la rege cunoscutele 
privilegiate pentru districtele româneşti din Banat. El se afla, prin urmare, 
(tabăra regelui, pe când alţi membri ai familiei se găseau în tabăra Corvi­ 
îştilor şi nu excludem chiar o opţiune deliberată şi coordonată în această 
rivinţă, pentru ca familia să fie în mod sigur în tabăra învingătorilor. Un văr, 
cât se pare, al celor de mai sus, Petru Dej (Desy), aflat la curtea regală 75 , 
rimeade la Maţi a în mai 1464, împreună cu un alt „ales" Nicolae de Balota, 
iunea Fârdea, din comitatul Timiş, cu pertinenţele sale, în fapt, districtul 
im, pe care îl stăpâneau de un timp neprecizat 75 . împreună cu fratele său 
amândoi menţionaţi şi cu porecla „Olahus", au dobândit pe la 1470 
iiunea Iclod şi altele din comitatele Dăbâca şi Cluj, foste ale infidelului 
indelclod 77 .0 însemnare genealogică în limba maghiară de pe la 1540 îi 
Initeşte pe Ioan ca fost comite al cămării de la Turda (erdely kamor ispan), 
ipe Petru ca fost cubicular regal (Mathia kyralnak komornyka) 1 *, funcţii încă 
testate din alte surse, dar în consonanţă cu evoluţia celor doi. La fel ca şi 
Cândreş în Sătmar, fraţii Dej s­au instalat rapid în rândul elitei nobiliare 
icomjtatul Dăbâca, înrudindu­se prin căsătorii cu familiile Farkas de Herina, 
,fticu (£«£/), din Alunişu (Kecheti) şi Erdely de Şintereag (Somkerek) 79 . Prin 
fi, cumpărături şi zălogiri, familia Dej de Timişel a strâns un domeniu 
ii de întins, răspândit în comitatele Timiş, Dăbâca, Cluj, Turda, Borsod şi 
|uj, pe care au încercat să­1 concentreze prin schimburi cu posesiunile 
pitatede reşedinţa din Iclod. Petru Dej a avut trei fiii, dintre care Emeric a 
carieră la Curte, devenind baron al regatului ca mare stolnic (magister 
iferorum 1504­1508) şi trei fiice. Dispărut prin 1510, la o vârstă înaintată, 
itedestul de frecvent pomenit în documente ca participant la dietă, avocat 
comun, în virtutea poziţiei eminente în rândul nobilimii din zonă. le 
său Ioan, amintit ca strângător de dări în Bistriţa la 1474, a murit în 
,lăsând ca urmaşi un fiu, Francisc, preot, şi două fiice. 12. Mâtnicenii (de 
Mothnok, Muthnoki) m . Familia cnezilor din Mâtnic a devreme sensul 
transformărilor sociale impuse de regalitatea ungară la ii secolului al 
XlV­lea. încă la 1352 Iuga şi Bogdan, fiii lui Ştefan de ac, primii 
membri cunoscuţi ai familiei, obţineau danie pentru Ohaba 

D,11/2,200. 
" i Pesty,A'ra«d,III,317. 
|"//D,II/2,184. 
f "Karâcsonyi Jănos, Az lklodi Desy csalădrol, în Turul, XI, 1893, p. 99­100. "Petru Dej s­ 
a căsătorit cu fiica (Barbara?) lui Nicolae Farcas de Herina, fratele său Ioan lina de 
Alunişu, ulterior cu Anghelita de Jucu, iar Ioan fiul lui Petru cu Clara Erdely de g (Jako, 
op.cit. I­II, passim). "Teicu, Banatul montan, p. 347­349. 

287
Mâtnicului cu drept cnezial. La 1387, acelaşi Bogdan Olahus, căpăta poi 
nea Mărul de pe valea Bistrei, iar un fiu al său, Nicolae făcea parte din capi 
de la Alba Iulia 81 . încă din anul 1375 Mâtnicenii apar desemnaţi în acH 
nobili, situaţie întâlnită destul de rar la români în acea vreme. Făceau partea 
de la început din elita districtului (caran­)sebeşan, unde îi întâlnim chiar! 
mulţi deodată, ca membri ai scaunului de judecată, personaje influente, 
aplanau conflicte sau întăreau cu propriul sigiliu actele emise de instafl 
judecată a nobililor şi cnezilor români. Ei s­au găsit, după împrejurări,înrd 
turi de concurenţă sau matrimoniale cu ceilalţi „aleşi" bănăţeni: Măcicăşei 
Bizerenii şi Dejeştii, iar cu orăşenii „oaspeţi" din Caran în conflicte del 
multe decenii. Afirmarea familiei s­a datorat, ca şi în alte cazuri, CorvineşS 
în slujba cărora s­au pus numeroşii descendenţi ai lui Bogdan Românul. La 
februarie 1458, la puţine zile după sosirea sa la Buda, Matia Corvin îl trial 
pe „alesul" Ştefan (fiul lui Dionisie poreclit Zaicu) de Mâtnic (fidelemnom 
egregium Stephanum de Muthnok) să ducă orăşenilor din Bardejov (■ 
Bartfa) vestea eliberării sale 82 . în acelaşi an, probabil, Ştefan şi fratele! 
Mihai de Mâtnic au fost numiţi bani ai Severinului, unde îi întâlnim în : 
următor. Ştefan se afla în funcţie şi în anul 1467 — fratele său murise în t 
interval — iar în anul 1471 obţinea un act de danie, în care erau elogiate fa» 
sale de credinţă şi de arme, încă din timpul lui Iancu de Hunedoara „punânfl 
şi persoana şi avutul sub loviturile neprevăzute ale sorţii" 83 . Dintre urmaşii 
am identificat deocamdată pe Petru More de Mâtnic (More de Muthnok), 
din cei trei „emisari, familiari şi avocaţi" ai ducelui Ioan Corvin, 
susţinut plângerile sale la 5 iunie 1495 înaintea tribunalului regal 84 . C: tot el 
este acel Petru More pomenit ca tezaurar regal şi curtean şi care a la 1494­ 
1495 un tratat de pace cu turcii, făcând el însuşi o călătorie la tinopol 85 . în 
acelaşi timp, la cancelaria regală se afla un văr al său^j Mihai de 
Mâtnic, fiul Anei Mâtniceana şi al lui Nicolae Orsag de Rt nepot al lui 
Ioan Bogdan de Mâtnic. Ioan Tătar de Bizere, căsătorit cu o ceană, a fost 
tatăl lui Iacob de Mâtnic, curtean (aule familiaris) recom; 
81 
A se  ve dea , pe  la rg, T. Popa ,  Familia M utnic ,  în Rev. Inst . Soc , 13,1944,p. 526­ 
82 
Kaprinai,  I,  p. 492 . Ac tul e  se mnat  de  re gele  însuşi:  „ Ma tya s m.p." . 
83 
A c tu l  d e  c o n f ir m a r e  p e n tr u  p ă d u r e a   L o z n a  d in  1 2  f e b r u a r ie  1 4 7 1 ,  p e n tr u  Ş te f a n   jj 
s ă i  d e   ta t ă   ( L a d is la u )   Z a i c u  ş i   A l e x a n d r u ,   la   Pe s t y ,  K r a s s o ,  I I I ,  3 2 4 :  „ p e r s o n e   e t id 
fort une  c a sibus s ubmitt e ndo" . 
84 
Hazaiokm.,  VII, 311. 
85 
B on fin i,  p . 7 4 1 . în  re g istru l soc o te lilor  re ga le , su b  da ta  de  13  fe br uar ie  1 4 94e stec on so 
n a t:  „ P e tr o   M o r e   m is s o  in   le g a ti o n i b u s  a d   im p e r a to r e m  T u r c o r u m   p r o  e x p e n s i s  3 0 0  f i,"   ] 
G e s c h ic h ten ,  p .  8 6 ) .  E s te  i n te r e sa n t  d e  c o n se m n a t  ş i f a p tu l c ă  s o li i t u r c i a f la ţ i î n  U n g a i 
ma r tie ­ a p r ilie  1 4 9 5  a u  f o s t în so ţiţi d e  Pe tr u  V is tie r  ( T a r n o k )  d e   Mă c ic a su , n u m it  b a n  d e l 
la finele anului precedent {Ibidem, p. 106,111). 

288
 gela 1472, pentru „mai multe solii ale noastre şi expediţii armate, făcute 
curgerea sângelui său şi cheltuieli" cu două moşii hunedorene 86 . La itul 
secolului  următor,  o  rudă  a  sa,  Petru  de  Mâtnic  (Mutnoki),  s­a  căsă­ 
înaceleaşi părţi hunedorene cu văduva lui Petru Pogan de Bretea. Am mai 
lut dintre membrii acestei familii numeroase şi influente pe Dionisie de 
Inie, castelan la Sefdin în comitatul Arad 87 , dintr­o ramură aşezată, se pare, 
|ceazonă, şi pe Vasile de Mâtnic (Blasius Mothnoky), orăşean în Caran­ 
iş, rudă cu familia Dej de Timişel. Domeniul familial al mâtnicenilor este 
cil de conturat, întrucât diferitele ramuri ale familiei au ieşit pe rând din 
iviziune, sporind partea moştenită cu posesiuni dobândite pe diverse căi. De 
8, banul Ştefan cu fraţii săi deţinea nouă posesiuni în districtul Caransebeş 
runte cu Mâtnicul Mare, pe care le punea într­o înfrăţire de moşie cu Ladu 
islau)  de  Armeniş 88 .  Cu  acest prilej  era  menţionat turnul de piatră (turris 
w) de lângă satul lor Mărul (Turnu Ruieni) 89 , care subliniază poziţia 
preeminentă a familiei. Despre  confesiunea ei  nu  există dubii: 
licenii sunt catolici, unii chiar fervenţi susţinători ai mănăstirii minorite din 
ibeş,precum banul Mihai şi un Ioan de Mâtnic, ale căror familii au fost 
lite, pe acest considerent în confraternitatea ordinului. UMăcicăşenii (de 
Machkas, Machkassy) 90 . Deşi comparabilă prin vechi­preeminenţă în 
districtul (caran­)sebeşan, bogăţie, merite militare, aderenţă 
în  parte)  la  catolicism  cu  cea  din  Mâtnic,  componenţii  familiei  nobililor 
Măcicaşu au ajuns mai târziu la poziţii oficiale, care să­i califice ca egregii. 
cele şapte ramuri cunoscute la mijlocul secolului al XV­lea, doar cea a lui 
de Măcicaşu s­a distins prin doi dintre membrii săi. Petru Vistier 
ik, tavernicus) este menţionat între anii 1478­1484 în calităţile de curşi 
vistier 91 .  în  1487  a  fost  numit  în  fruntea  cetăţilor  Segnia  (Senj,  Zengg), 
îmai importantă poziţie a regatului ungar pe litoralul adriatic, pe unde se 
iu relaţiile sale cu republica veneţiană, şi Krupa (Egregius Petrus Thar­ 
Segniensis et dicti castri Kruppa capitaneus) 92 . în această funcţie impor­1­ 
au prins  evenimentele  anului 1490, în  care,  cel  puţin la început,  pare să 
jhnas fidel ducelui Ioan Corvin, care pierduse lupta pentru tron şi se vedea 
sitde  numeroşi familiari, trecuţi în tabăra adversă. într­o scrisoare impre­ 
antă, prin care îi solicita înţelegere pentru amânarea unei datorii de 
'  Csănh 1500 
i,V, p. 2 1 1 . 
p. 323. Wf/,Szdreny,lll,Sl. ,"N. Săcară, Donjonul de la Turnu­Ruieni, în 
Banatica, III, 1975, p. 303­309; Ţeicu, 
imontan, p. 386. 
|f V. şi Boldea, Familia Măcicaş. 
!l 
Csanfa­,V,p. 12,222. :/., p. 424. 

289 
florini, tânărul Corvin i se adresa cu „preaiubite Petre", socotindu­1 singj 
dintre toţi familiarii, care a manifestat recunoştinţă faţă de binefacerile regi 
Matia, stând alături de fiul său, ajuns în dificultate, cu credinţă desăvârşii 
Bunele raporturi n­au durat însă prea mult, deşi Ioan Corvin căpătase corni 
peste Croaţia şi Dalmaţia. La 30 noiembrie 1494 Petru Vistier era numit,] 
preună cu Iacob Gârlişteanu, ca ban al Severinului, iar câţiva ani mai târziţ 
găsea între cei câţiva acuzaţi de către duce că şi­au însuşit ilegal bunuri 
patrimoniul familiei hunedorene. Pe lângă posesiunile moştenite în distra 
Caransebeş, care nu puteau fi prea întinse la o familie aşa de numeroasă I e 
exclus chiar să fi renunţat la ele în favoarea fraţilor săi rămaşi acolo, înta nu 
apar documentar în posesia sa —, Petru Vistier şi­a creat un domeniu înj 
mitatul Hunedoara, prin danii, moşteniri şi diferite tranzacţii, facilitate şi 
căsătoria cu Elena de Rapolt, din nobilimea hunedoreană 94 . în comitatul 1] 
poseda o jumătate din cetatea şi târgul Cziko­wasarhel (sau Patcovî» 
disp.) 95 . A murit probabil în anul 1501, când este menţionat BarnabaBelj 
ban de Severin, cel care i­a preluat atât funcţia, cât şi văduva, împărţindaw 
banului Petru cu fiul său Ioan Vistier şi nepotul Gaşpar de Măcicaşu, I 
fratelui său Ioan. 
Fratele său, Iacob de Măcicaşu, probabil mai vârstnic, a avut grija IM 
nirii părinteşti, rămânând în Banat. în perioada 1470­1478 este menţiona} 
funcţia de castelan de Jdioara 96 , cetate de lângă Lugoj, aflată în posesiafaq 
Pongraţ, rudele Corvineştilor. El a fost beneficiar al mai multor danii 
singur sau împreună cu fraţi şi rude, care conturează domeniul bănăţi 
familiei lui Ladislau de Măcicaşu, în cadrul căruia am putut număra 28 dd şi 
părţi de sate 97 . 
93 
Ja icza ,  p . 8 0 ­ 8 2 1 : „ Re c o lite  ig itu r  ca r issime  Pe tr e  so lu s  in te r  c e ter o s f a m iiiar e s r 
b e n e f i c iis   p a te r n e   m a ie s ta ti s ,  n a m  p a u c i  s u n t,   q u i b e n e f ic ia  p a te r n e   m a ie s ta tis   r e m i n i» 
co m pa timin iq ue  de  ta n tis  e t e t ma x imis o ppr ession ib us n ostr is, q u ib us  p ost m o r te m  g en itor isd 
af f lic ti su mu s , n u n e  q u o q u e  a f f lig i mu r , e t o ste n d a tis  v o s  f ore   ta le m  f id e lissi m u m , q u i  in ter 
n o s tr o s  so l u s  d e   b e n e f ic i is  d ie te  p a te r n e   ma ie s ta tis  m e m o r  f u is tis  e t  n o b is  a d  e x tr e m u m { 
bon u m se rvivist is..." 
94 
Pose siuni î n valea  Mure şului  şi a  Streiului:  Pişc hi nţi  (Ub. ,  VII,  464 9), Ra polt, 
B ulbuc , Bă c ă inţi  şi  Să ră c să u  ( Cs dnk i,  V,  p.  22 2;  Dl . 3 0 93 6) ,  Oră ş t ioa ra  de  Jos ,  ­  dj 
Bucium, Ludeşti, Putinei, Costeşti, Cigmă u, Te wr ek  (Csdnki,  V,  p. 239). De  la Nic olae E 
a deţinut, pri n sc himb c u pose siuni din Da bâc a  şi Solnoc ul I nte rior şi ca  z ălog Bretea .J 
Plopi  ( Cs dnk i ,  V ,  p.  1 6 3­ 16 4) . 
95 
Cs ă nk i , ll , p .  1 2 . 
96 
Pe st y,  Krass o,  III , 4 25;  Sz ore ny ,  I II ,  94. 
97 
Măcicaşul de Jos (Jupa), The ws de Jos, Tincova (de la care fa milia se  va numi ma 
Măcicăşan  —  Mâtskasi de  Tincova), Perlo, Dobrogesthe  de  Jos, Valea, Seca ş, Alkotesth(] 
şa n,  Doc u me nte  băn ăţe ne ,  8), Sidimirpat a ka, Dra gote ne şti, Ti nko (P esty,  Ol ăh k e r.,ţ.t 
împreună c u nobilii Fiat de Armeniş pose siunile Goleţ, Pa dure ncz, Miraia, Petroşniţa, E 
V ă lişoa ra ,  şi  Ce r ne ţi  ( Sz ore ny ,  II I, 82 ).  El  ma i stă pâ ne a  la   Ch y nte , Ciuta ,  Să s e şti,  I 
Topliţ a , Le urdis,  Alb... (Kr asso,  I II, 320), Igaz o, Crivina  şi Mă rc ule şti  (Ibide m,  321). 

290
 lai notăm catolicismul indiscutabil al familiei, ilustrat de numeroşii Iacob 
a, chiar şi Emeric, sprijinul acordat călugărilor minoriţi, în confra­itea 
cărora  era  primit  un  Iacob  de  Măcicaşu  cu  soţia  Ana  chiar  de  către 
deCapistrano, în anul  1455, în timpul campaniei  sale  prozelite din zona 
lului şi Hunedoarei 98 . 
[iBizerenii (de Byzere, Bizerey) 99 . Familia nobililor din Bizere s­a afir­■cu 
putere la începutul secolului al XV­lea, prin Ladislau fiul lui Petea şi fiii jLadu, 
Ladislau Lehaciu, Ioan şi Petru „Viteazul", toţi patru remarcându­se laptele din 
primele decenii sub conducerea regelui Sigismund şi a comitelui Fimiş Pippo de 
Ozora contra anarhiei feudale şi a primejdiei otomane. Pri­il„ales" al familiei a 
fost Nicolae de Bizere, din generaţia lui Iancu de Hune­., tovarăş şi colaborator 
al său încă din anii '30. Participant la bătălia de la ţ, din anul 1428, cinci ani 
mai târziu, în 1433 era menţionat în calitatea i cavaler al curţii regale 100 . în 
acel an s­a aflat în suita regelui­împărat ismund de Luxemburg la Roma şi 
Basel, alături de alţi cavaleri români,  secare Ioan Olahus de Hunedoara, cu 
care va rămâne în raporturi cordiale şit. Cu această ocazie obţinea indulgenţe şi 
drept de pelerinaj pentru sa parohial ă 101 . Odată cu numirea  lui  Iancu în 
funcţi a de ban de  in, a intrat în serviciul acestuia, în calitate neoficială de 
viceban, alături loobilii din Cerna şi Densuş 102 . Ca familiar credincios al lui Iancu 
de Hune­bra, 1­aînsoţit în marile sale campanii, între care „campania cea 
lungă", în |c a îndeplinit funcţia de căpitan. A îndeplinit funcţiile de 
vicecomite de  fetiş între anii 1443­1445, castelan de Bran în (1448) şi de Stremţ 
(1457) 103 . n familie s­au mai remarcat fiul său Nicolae (1448+1491), fratele 
Ladislau bGoman (1448­1478), aflat în serviciul regelui Matia la începutul 
dom­ 104  şi fiul său Gheorghe Gaman (1475­1505), care a devenit liderul fami­ 
tinultima parte a veacului al XV­lea, Ioan de Bizere, (1490­1515), fiul lui 
fedislau al lui Ioan, familiar al ducelui Ioan Corvin. Cu toţii sunt urmaşii lui 
F*HD, 11/2,46. 
^"Feneşan, Familia Bizere şi, mai nou, Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 212­217, Ţeicu, barul 
montan, p. 300­303. Boldea, Probleme, p. 39­52 preferă numele nobiliar „Bizerea de 

I W HD,1/2,582. 
101 
Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 215. 
m 
împreună  sunt  recompensaţi  cu  posesiunile  Recaş  şi  Zegehaza  din  Timiş  pentru 
cheltuieli în valoare de 5000 de florini, făcute din averea proprie, pentru întreţinerea cetăţilor din 
(matulde Severin (Pesty, Szoreny, III, 55; HD, 1/2, pag. 685,687). 
l03 
Engel,Arc/ionto/dgifl, II, p. 37. Pentru Bran, vezi şi Gernot Nussbăcher,Din cronici ţi 
fawe, Bucureşti, Edit. Kriterion, 1987, p. 33­34. 
104 
Matia Corvin poruncea la  4 iulie 1458 sfatului din Braşov  să predea oamenilor  săi 
(jregiusLadislau de Bizere şi Benedict de Buituri bunurile lui Mihail Logofătul, ucis de Vlad 
te.maiales cei 10.000 de florini (Ub, VI, 3128). 

291
Ladislau Lehaciu şi Ioan, care s­au despărţit de timpuriu de ceilalţi i 
Ladu şi Petru Viteazul, cele două ramuri ducând o lupta acerbă pentrui 
nirea averii strămoşeşti. „Alesul" Nicolae a recurs chiar la mărturie mincif 
pentru a uzurpa moşiile vărului său Ladislau fiul lui Ladu, acuzându­1 înl 
regelui de infidelitate. A fost nevoie de mărturia adunării nobililor şi c 
din districtul Caransebeş pentru a se restabili adevărul şi de intervenţia { 
natorului însuşi pentru împăcarea celor două tabere 105 . El a mai dobândit[ 
meritele sale în serviciul lui Iancu de Hunedoara, posesiunile Recaş şi za 
în comitatul Timiş, o pătrime din cetatea Drencova de pe Dunăre cuc niul 
aparţinător, s­a înfrăţit cu Iacob de Racoviţa, ale cărui moşii le vorf 
Bizerenii circa două decenii, pe durata prizonieratului la turci a fiului aci 
Ladislau Pribeagul {Pribek). în Caransebeş familia mai poseda un loc dec 
şi o moară încă din 1428 şi cu siguranţă şi­au construit o reşedinţa şi acokj 
fel cu ceilalţi fruntaşi din zonă. Către sfârşitul secolului, GheorgheGai 
înstăpânea treptat şi asupra părţilor vărului său primar Nicolae, fiul lui Nic 
care n­a avut urmaşi masculini. Cu ocazia unui partaj şi înfrăţiri cu Ioan,] 
lui Ladislau, văr de al doilea, erau înregistrate numai din moştenirea coinu 
bunicilor lor Ladislau Lehaciu şi Ioan un număr de 25 de posesiuni în disl 
tele Caransebeş şi Bârzava 106 . Ligia Boldea a numărat 36 de poses 
patrimoniul familiei 107 . La fel cu alte familii nobiliare româneşti, I au 
avut reprezentanţi în clerul catolic, prin Matia, fiul acestui Ioan,( apoi 
lector la capitlul din Arad 108  şi poate un Grigore canonic tot ao 
Bizerenii au fost înrudiţi şi cu Dejeştii de Timişel, un Nicolae de Bizere.d 
care nu avem alte date, fiind menţionat ca frate de tată al lui Petru Dej. 
15. Cernenii {de Chorna, Charnay). Cernenii s­au ridicat din 
Mehadiei 110  în prima jumătate a secolului al XV­lea, dintr­o familie ano 
despre care nu avem date mai devreme de 1402. Mihai şi Vasile (Bla 

105 
P e s ty ,  S z o r e n y ,  I I I ,  6 2 :  „ d e   c o m p o s i t i o n e   m u l to r u m   p r o b o r u m   v i r o r u m   n o b i l i i 
sp ec ia lite r  ma g n if ic i  e t  p o te nt is d o m in i J o h a n n is d e  H wn y a d  r e g n i Hu n g a r ie  g ub e r na to r" .în l i 
s­au aflat posesiunile: Ohaba (Zabathfalva), Rawna, Vârciorova, Bizere, Calova, PleseJ 
Nowakfalwa, Wolya, Alsofalwa, Lachkan, Apadia, Ohabita, Izvorul Poganiciului, Slatinap| 
Ohabiţa. 
106 
Pă mâ n tu l s tr ă m o şe sc  { ab   a v o  e t  p ro ta vo )  d in  d is tr ic te le  Ca r a n s e b e ş ş i  Bâ r z a v a : 
C a l o v a ,   P i e s e ,   V â r c i o r o v a  d e   J o s ,  —  d e   M i j l o c ,  —  d e   S u s ,   R â v n a ,   G lâ m b o c a ,  J 
O h a b iţa ,   M i h a le n ţ  d e  Jo s ,  —  d e   S u s ,  H â n sa r o v a ,  B o lv a ş n iţa ,  A p a d ia ,   L a c z k a n ,  Să c e l,! 
Br a to v a ,  S m y ko lc z ,  Pr y s y e n  d e  J o s ,  —  d e  Su s ,  Be z n e  ş i  . ... . ( Pe s ty ,  S z o r en y ,  I I I ,  1 1 4 ) . 
107 
Boldea, Probleme, p. 51. 
108 
L a   1 4 9 1  —  c u s t o d e   ( M ă r k i ,  A r a d ,  I ,  3 7 4 ­ 3 7 5 )  ş i  1 5 0 0  —  l e c to r  ( P e s ty , ; 
119). 
109 
Lupşa, Catolicismul şi românii, p. 87. 
110 
Ţeicu, Banatul montan, p. 311; Rusu, Ioan de Hunedoara, p. 225­228. 

292
[Ierna,  probabil  veri,  s­au  distins  în  serviciul  banului  de  Severin,  Iancu  de 
iunedoara,  fiind  răsplătiţi,  alături  de  fraţii  Muşina  de  Densuş  şi  Nicolae  de 
izere,  cu  moşiile  Recaş  şi  Zegehaza,  ale  desherentului  Stanislav  de  Recaş. 
îtreanii 1447­1452  împreună,  iar între  1452­1454  Mihai de  Cerna  şi Petru 
Danciu de Caransebeş, îndeplineau funcţia efectivă de bani ai Severinului, în 
ilujbalui Iancu. Ei apar în acte ca bani, în realitate sunt însă vicebani" 1 , fami­ 
liari ai guvernatorului, fiind calificaţi doar ca egregii şi nu ca magnifici şi socoti 
între  baroni, cum fuseseră, de pildă, fraţii Hunedoreni  în această funcţie. Ei i 
stăpânit  de  asemenea  trei  pătrimi  din  cetatea  Drencova,  cu  domeniul  său,  în 
Emeiul  unei  danii  a  regelui  Albert 112 .  După  afirmarea  de  la  mijlocul  secolului, 
familia a recăzut într­un relativ anonimat, neputând să se ridice la puterea celor 
raţionate  mai  sus.  Mihai  a  avut  doi  fii,  Nicolae  şi  Mihai,  de  la  soţia 
toteea 113 , iar urmaşii lui Vasile de Cerna — un Mihai Charnay, de pildă — Bt 
4 
înregistraţi la Recaş în Timiş şi Ilia în comitatul Hunedoara la finele secolului"  . 
16.Danciu de Caransebeş (Danch de Sebeş). Petru Danciu de Caranse­ 
B,(vice)ban  în  perioada  anilor  1452­1454,  alături  de  Mihai  de  Cerna,  după 
lispariţia  vărului  său Vasile,  pare  să  fie  originar  chiar  din  oraş.  La  1450  e 
omenit  în  calitate  de  cămăraş  la  Ocna  Sibiului 115 .  Nu­i  cunoaştem  înaintaşii; 
înschimb, un  Ioan  Danciu, fiu sau rudă, apare în  anul 1474  ca jurat în  scaunul 
orăşenesc 116 . 
\l.Gărliştenii {de Gerlesîhe, Gerlesthe(n)y) ul '. Apariţia lui Iacob Gării­ 
{tem, viceban la Jaice între anii 1481­1487,  o vreme colaborator al lui Ladi­ 
lau Ficior, apoi  ca glorios ban al Severinului vreme de 15  ani (1494­1508) 
îărea  până  acum  mai  degrabă  meteorică,  având  în  vedere  faptul  ca  recon­ 
stituirea genealogică a familiei ridica  mari dificultăţi.  Căutând identitatea  unui 
curtean din anul 1433, Ştefan Olahus fiul lui Stanciul de Radoteşti 118 , am găsit 
â aşezarea  respectivă  figurează  între  posesiunile  Gârliştenilor  din  a  doua 
jumătate a secolului" 9 , iar acest Ştefan credem ca este identic cu Ştefan fiul lui 

'" Engel, Archontologia, I, p. 34, II, p. 54. 
" ! Pesty,Szore'/î)>,  III, 65, 67.  Pierzându­şi  actele,  banul Mihai  a  fost  obligat să  recurgă  la 
mărturia obştii nobililor din  cele  şapte  „scaune"  româneşti întruniţi la  Caransebeş,  pentru  a­şi 
reconstitui dreptul de proprietate. 
" !  Pesty, Szore'ny, I, p. 460­461. 
m 
Csânki,V,p. 175. 
" ! Engel, Archontologia, II, p. 55. 
"'Pesty, Szore'ny, III, 86. 
117 
Boldea,  Probleme,  p.  59­67,  tributară  informaţiei  vechi,  în  special  privind  începuturile 
■iliei. 
"'Engel, Archontologia, I, p. 508, II, p. 500. 
"'Pesty, Szore'ny, II, p. 469^70: Radothest, menţionată la 1486, ulterior dispărută (Suciu, 
O.s.v.). 

293
 Sebastian (inexistent în onomastica română la acea dată; recte: Si 
menţionat la anul 1410. în felul acesta, evoluţiile acestei familii din di 
Almăj devin mai coerente. Jacobus Garalyscha de Karansebes este menţi 
la 16 februarie 1480 cu o contribuţie bănească la războiul antiotoman l20 .i 
meniul familiei nu pare să fi fost prea întins. La 25 februarie 1484regelj 
întărea pe „alesul" Iacob Gârlişteanu în stăpânirea celor opt posesiuni famfl 
le, în frunte cu Gârlişte (Rudăria) 121 . Mai stăpânea Rapolt, Plessiva şi Vălisoj 
din daniei regală 122 , pomenita Radoteşti şi probabil şi altele dobândite îm 
tutea funcţiei de ban. La Caransebeş deţinea o casă, pentru care a obţinută 
nitatea juridică în raport cu autorităţile orăşeneşti 123 . Un fiu al său, Gheom 
căsătorit cu Eufrosina, fiica fostului său coleg Petru Vistier de MăcicaşJ 
devenit ban de Severin în perioada 1520­1521 124 . 
18. Danfi de Duboz (Danfi de Duboz). Familia Danfi de Duboz estec 
mai proeminentă din rândurile nobilimii româneşti din comitatul Timiş. Ml 
vreme s­a afirmat opinia singulară, conform căreia ea reprezintă una din nil 
roasele ramuri dezvoltate din munteanul Carapciu, emigrantul politicii 
mijlocul veacului XIV. Recent, Viorel Achim, negăsind temei suficient aed 
opinii, crede că familia ar descinde „mai degrabă din unul dintre cneziilo 
ale căror posesiuni au fost confirmate de puterea regală" 125 . în ultimul sfea 
secolului al XV­lea s­a afirmat Andrei Danfi, ca ban al Dalmaţiei şi Cnj 
(1475­1476) 126  şi ban de Severin, pentru scurtă vreme, alături de Ladia 
Ficior (1491) 127 . Ambele dregătorii nu mai erau socotite baronii la aceasta» 
astfel încât Andrei Danfi este doar un egregius. Domeniul familial cuprinde! 
1462 vreo 44 de sate 128 . Beneficiar al graţiei regale sub Matia, a trecut, caid 
alţii, la 1490 în tabăra adversă, ocupând chiar posesiuni ale ducelui! 
Corvin 129  şi beneficiind de donaţia unor posesiuni în comitatele Bid| 
Ciongrad şi Arad 130 . Cam în aceeaşi perioadă, văduva unui Ştefan de DM 
era primită în Confraternitatea Sf. Spirit 131 . 

120 
Anul 1380 consemnat de Pesty (Szore'ny, III, p. 8) este o eroare evidentă. 
121 
Feneşan, Documente bănăţene, 9. 
122 
HD, îl/2,245. 

I  123 
124 
123 
126 
127 
Pesty, Szore'ny, III, 95. 
[bidem,l,p. 292, UI,138. 
Achim, Les Roumains et Ies dîmes, p. 6. 
Fiigedi, op.cit. p. 113 
Mărki, op.cit., p. 141. 
m 
Csănki, II, p. 33­34. 
129 
Hazaiokm., IV, 311. 
130 
Pesty, Szdreny, I, p. 287. 
131 
Mon. Vat. Hung., I/V,p. 96. 

294
 9.  Fiat  de  Armeniş  (Fyath  de  Armenys,  Ermenyes) 132 .  Familia  Fiat  de 
nişeste înrudită cu Măcicăşenii şi Mâtnicenii. Dacă identificarea vărului 
ban  de  Măcicaşu,  menţionat  la  1480 ;ii ,  este  corectă,  atunci  egregii 
((1467­1508) şi Ludovic Fiat (1468­1501) de Armeniş erau veri şi cu 
ii" Petru Vistier de Măcicaşu. 
(fraţii Fiat s­au pus în serviciul regelui Matia Corvin, fiind destinaţi apoi 
^iireginei Beatrice. Ei au fost beneficiari a numeroase danii, din care unele 
nit în mod vădit favoarea de care se bucurau cei donaţi. Astfel, Ladislau 
lieste unul dintre puţinii posesori ai unui act având semnătura autografă a 
lui 134 , şi al altuia, dat „cu încuviinţarea şi buna plăcere şi voie" a reginei 
Uonsensu et beneplacita voluntate illustrissime Beatricis regine consortis 
ţe carissime) u5 . Chiar şi de la Vladislav II Ladislau Fiat obţinea în anul 
I partea de avere a fratelui său, vinovat de crimă, care conform legii, se 
isca pe seama coroanei 136 . Cu acest prilej aflăm că fraţii Fiat deţineau în 
Jun 26 de posesiuni în „districtul Caransebeş, comitatul Severin şi Mehadia 
' 137 . La acestea s­au mai adăugat în perioada următoare încă cinci în îşi 
zonă  şi  târgul  Geoagiu,  ca  posesiune  legată  de  funcţie  (honor) lM .  La 
ILadislau Fiat cumpăra un loc de casă în Caransebeş, oraş ce devenea din 
\ce mai mult „o reşedinţă de nobili", cum va apărea vizitatorilor săi din 
următor. O danie regală din 1519 pentru urmaşi elogia „slujbele 
foioase vestite" (fidelia illa servicia) ale lui Ladislau şi Ludovic Fiat, pe 
| „le­au prestat cu credinţă şi bărbăţie de la etate tânără la graniţe contra 
or, nu fără curgerea din belşug a sângelui lor" 139 . 
[20. Vucaşin de Caraşova (Wakasyn de Krassofew). Familia Vucaşin sau 
iaş {Orbonaz — Albanezul) făcea parte din emigraţia sârbă (albaneză) 
ierată de înaintarea otomană şi s­a naturalizat în mediul nobiliar din Banat. 
ţhe Arbănaş şi fratele său Vucaşin au intrat prin 1437 în stăpânirea 
132 
V.Ţigău, Fiat, cu genealogia şi lista moşiilor. PPesty, Szoreny, 111,89. [ l34  Actul din 3 
septembrie 1480, la Pesty, Szoreny, III, 89: „Mathyas Rex mânu propria". 
m 
lbidem,lll97. l*lbidem, 125 şi 124. \ a Ibidem: Bukin, Poiana, Poieniţa, Petroşniţa, Vălişoara, 
Gelacz (=Golecz), Slatina, Valea 
i,Secaş, Valea Mare (Valemareh), Nireş, Sadova de Sus, — de Jos, Armenişu de Sus, — de 
jGyura, Feneşu de Sus, — de Jos, Gino, Criva, Bolvaşniţa de Sus, — de Jos, Huszarczky, 
tciiade Sus, — de Jos, şi Simonovaţ. 
'"Timişelu de Sus, Grădiştea, Strâmba de Sus, — de Jos şi Chemernika, în Pesty (Szoreny, 
132.respectiv, Csdnki, V, p. 54). L. Boldea a numărat 40 de posesiuni pe o perioadă mai 
ingată {Probleme,p. 34). 
PPesty, Szdre'ny, III, 139: „qui ipsi... ab iuventutis etate ipsorum in confinibus contra 
8 cruciş christi inimi cos fideliter et viriliter non sine copiosa sanguinis ipsorum effusione 
Ifanus exhibuerunt". 

295
cetăţii şi domeniului cetăţii Caraşova 140 . în anii 1441­1442 Gheorghe Aii 
îndeplinea chiar funcţia de comite de Timiş şi apărea într­un act chiar cuc 
cativul magnificus 141 . în aceasta perioadă a stăpânit şi cetăţile Şoin 
Bârzava 142 . Vucaşin a fost căsătorit cu Cerna Cândea de Râu de Mori,s Ioan 
Cândreş, în virtutea cărui fapt, fiul său, „alesul" Petru Vucaşin, casta al 
cetăţii Horom 143 , cu fratele său Gheorghe, cerea după 1490 pătrimea! 
averea bunicului său Cândea, ceea ce a generat un proces de amploare 14 * 
aceeaşi perioadă, Ladislau Fiat de Armeniş apare ca protector bonorwş 
familiei Vucaşin, ceea ce sugerează situaţii şi raporturi pe care nu le cuno 
din alte surse 145 . 
21. Nicolae de Balota (Nicolaus de Baloîha) apare o singura da 
„ales", în anul 1464 împreună cu Petru Dej de Timişel 146 . Este şi ultinq 
menţiune şi nu cunoaştem nici la ce anume se referă adjectivul egregius. I 
punem că la calitatea de curtean sau la o slujbă la curte, la fel ca în cazai 
Petru Dej. Un Mihai Balota trăia la 1511 în comitatul Timiş 147 . 
22. Dolhenii (de Dolha, Dolhay) 14 *. Nobilii de Dolha descind dini 
slav, voievodul românilor din Ung, ai cărui urmaşi s­au aşezat la 
(=Câmpulung) în comitatul Bereg, pe valea superioara a Bârjavei,aflu 
Tisei. Erau înrudiţi, conform tradiţiei şi însemnelor heraldice, cu cei dinBdj 
Iloşva, Comlăuş, Bilca şi Lipceni şi cu maramureşenii din familiile] 
Sarasau, Rozavlea, Şieu, Petrova ş.a. Un nepot cu acelaşi nume, Sta 
(menţionat între anii 1395­1435) fiul lui Ioan, căsătorit cu fiica voievo 
Ioan de Janosvaydafalva (Rozavlea) al Maramureşului, a fost la rânduli 
vicecomite al Maramureşului (1414­1416) şi, în acelaşi deceniu, castelanii 
Hust şi Muncaciu, în slujba lui Teodor Coriatovici, împreună cu fratele, 
Gheorghe „Pârcălab" (1398­1430). Un văr al lor, Mihai Voievod{\\ 
1463) era fiul lui Ştefan, voievodul românilor din Bereg, unde Dolhenii[ 
dau reşedinţe nobiliare la Şarcad şi Dolha. Aşadar, avem de­a face cu oi 
cu ascendenţă voievodală multiplă, care şi­a pus amprenta şi asupra] 
ţiilor din intervalul studiat. 

140 
Engel, Archontologia, I, p. 353. 
141 
Ibidem, p. 205, la 7 martie 1442 fratele sau „Vaccasen Orbanaz, frater et j 
magnifici comitis Themesiensis". 
142 
Ibidem,p.  286,413. 
143 
Csdnki, II, p. 112. 
144 
Jako, Kmjk., II, 2885. 
l45 
Pesty,Szc>mry>,III, 110. 
146 
Idem, Krasso, III, 317. 
147 
Ibidem, 367. 
148 
Pentru familie rămâne fundamental studiul Iui G. Petrovay, Dolhaycs. 

296
Dintre dolhenii acestei perioade s­a remarcat Ambrozie (1424­1473) 149 , 
Icipant la campaniile lui Iancu de Hunedoara, precum şi la cele ale lui 
feCorvin, inclusiv cea din Moldova. Un act regal din 26 februarie 1463 îi 
pnpensa „slujbele credincioase şi alesele fapte de arme din diferite locuri şi 
riale credinciosului nostru alesul Ambrozie de Dolha", „faptele demne 
jftintire", isprăvile glorioase, rănile primite, atât în luptele cu turcii, cât şi în 
jcualţi duşmani 150 . în anul 1442 a fost vicecomite al Maramureşului, în 
multe rânduri jude nobiliar şi om regesc la împlinirea poruncilor, a fost 
■cinat să oprească importul ilegal de sare din Polonia. Ca semn de înaltă 
Bare regală, Matia Corvin i­a îngăduit să construiască la Dolha o „casă de 
r,în realitate, o fortificaţie, pe care dieta din anul 1471, la intervenţia 
tlui, speriat de comploturile aristocraţiei, va dispune să fie demolată, 
■eunăcu alte construcţii similare. Trecerea de care se bucura la Curte i­a 
tdus„protecţia şi tutela specială" a regelui, pentru persoana, moşiile şi bunurile 
IDupă ce i s­au confiscat posesiunile, în urma uciderii unui nobil din 
■Său, a reuşit s­o împiedice pe cale juridică chiar pe Elisabeta, mama rege­ 
m intre în folosinţa lor, şi în cele din urmă să obţină graţia regală. Docu­ 
lele păstrate consemnează nenumărate conflicte în care a fost implicat: 
lese de moştenire, încălcări cu mână armată, jafuri, omucideri, ofense la 
■i autorităţii, săvârşite de un personaj proeminent, pentru care lupta pe 
fee front şi cu orice arme pare raţiunea sa de existenţă. Dolhenii au stăpânit în 
fcg posesiunile Şarcad, Macaria şi Romanpatak, mai depărtate de reşedinţa 
kDolha şi expuse vexaţiunilor castelanilor din Muncaciu, pe care Ambro­ 
leuşea să le schimbe cu două posesiuni din vecinătate Cuşniţa şi Rotunda, 
stea, împreună cu Dolha, Zadnia, Bronca şi Polonia, situate toate pe 
superioara a Bârjavei, reuşea să le treacă, cu acordul regelui Ladislau V, la 
comitatul Bereg la Maramureş. Aici a mai stăpânit cu titlu ereditar la 

t vlea,Lunca, Strâmtura şi Poienile Şieului, sau ca danie, la Cuhea, Moisei 
icumpărat  în  Bereg  Boureni  (Ekermezew),  Călăceni,  Ripinea  şi  între 
Ape _ ewz). Ambrozie de Dolha avea familiari nobili, precum Simion de 
Bocicoi  iz  unic  cunoscut  în  rândurile  nobilimii  române,  dispunea  de  un 
preot  de  penume  Bricciu.  Catolicismul  familiei,  puţin  răspândit  în 
Maramureş,  nu  în  timp  însă  mai  departe  de  tatăl  său,  primul  care  a 
exercitat funcţii le. în ce priveşte căsătoriile, Dolhenii s­au orientat înspre 
familii  de  nivel  ,din  afara  Maramureşului,  din  Satu  Mare  îndeosebi 
(Dorolţu,  Cărei)  şi  ineşti.  Un  fiu  al  său  Ladislau,  s­a  aflat  în  fruntea 
revoltei  nobilimii  din  iureş  din  anul  1492  împotriva  magnaţilor  şi 
autorităţilor regale, murind 

PV. şi Rusu, loan de Hunedoara, p. 217­220. 

fMihalyi,263. 

297 
în temniţă la Hust în timpul evenimentelor 151 . Un alt fiu, Petru deDolk 
(Dolhay) a intrat de tânăr la curtea regală, fiind menţionat după 1490 în cal 
de curtean, vicecomis între 1495­1524 şi cămăraş între 1494­1507.1 
meritele i­au adus mai multe danii regale, iar banii i­au sporit de asen 
meniul. în anul 1513 obţinea privilegiul de a întreţine banderie proprie 
exercituantes per se tenere posset), fiind scos în această privinţă, împreu 
moşiile şi supuşii săi de sub autoritatea comitatului Maramureş 152 . 
23. Mihai Tatul de lalova (Michaelis filius Thathwl de Irholcz) apare c 
în doua documente ca egregius. Primul, din 3 iunie 1448, emis de 
Hunedoara, prin care primea ca donaţie, împreună cu fratele său Bogi 
pentru meritele lor ostăşeşti, posesiunile Crăciuneşti, Bocicoiu şi Lunca 15 
doilea, din 17 februarie 1457, de la Ladislau V, prin care i se donau ] 
Iapa şi Sarasău 154 . El apare ca fruntaş al nobilimii maramureşene încă dina 
1444, când regele Vladislav I acorda nobililor din 19 localităţi din 1 
jurisdicţie deplină asupra supuşilor lor neposesionaţi din tot 
regatului 155 . Mihai Tatul s­a pus în slujba regeluf Matia, de la care aob 
confirmarea posesiunilor sale chiar în mai 1458, printr­un privilegiu 156 . 
1473 îl găsim cu reşedinţa la Cri va (Thatul de Kirva, — de Taraskewii 
Crăciuneşti, opunându­se cu alţi maramureşeni pretenţiilor familiei Dragfi( 
reocupa moşiile strămoşeşti 157 . Calificativul de egregius este legat pr< 
o funcţie militară sau administrativă din timpul lui Iancu de Hune 
poate, de statutul de familiar al acestuia, despre care însă nu avem i 
documentare. 
La 1495 Vladislav II poruncea conventului din Leles să pună o ] 
dolheni în stăpânirea posesiunilor răposatului Mihai Tatul: Taras, Criv 
nova (Kokenyes), Nereşniţa, Ganea, Crăciuneşti, Bocicoiu si Lunca şi a| din 
lalova, adică asupra părţii din moştenirea sa la care aveau un j 
drept 158 , ceea ce presupune că nu murise cu mult înainte şi, desigur, i de 
rudenie. 
24. Iloşvanii (de Ilosva, Ilosvay) 159 . Familia nobililor din Iloşva, î 
cu cele din Bilca, Dolha, Comlăuş şi Lipceni, descinde dintr­un 
151 
Diaconescu, Răscoala din 1492. 
152 
Ivdnyi, 475. 
153 
Mihalyi, 196. 
154 
Ibidem, 232. 
155 
Este singurul numit personal în privilegiul din 30 martie 1444, Buda (Dl. 62.8 
ni 1­a împărtăşit cu bunăvoinţă colegul M. Diaconescu). 
156 
Mihalyi, 239,240. 
157 
Ibidem, 300,319. 
158 
Ibidem, 353, actul din 19 martie 1495. 
159 
A se vedea G. Petrovay, Ilosvay cs. 

298
 u, trăind în prima jumătate a secolului al XlV­lea. Unii dintre compo­ 
ţiisăi s­a aşezat în localitatea geamănă Iloşva Mică (Kisfalu — Satu Mic), 
I cunoscuţi sub numele de Kisfalu. La jumătatea secolului al XV­lea 
nii  stăpâneau  posesiunile  Iloşva  Mare,  Maxineşti  sau  Maxineni 
mfalva), Iloşva Mică (Kisfalu), Ilonţa, Vad (Rew — Brod), Certezul 
inesc {Olah Chertez), Câmpia Iloşvei (Ilosvamezew — Karaszlo) şi Patru 
'.(Neghforras — Polyanka) de pe valea râului Iloşva. La 1470 ei mai 
încă  obligaţii  de  tip  cnezial  fata  de  cetatea  Muncaciu 160 .  Ladislau 
bun (1451+1476) a reuşit să­şi sporească posesiunile pe seama unor danii 
ai ales a socrului său Alexandru de Bilca, deţinând la 1471 nu mai puţin de 
|>osesiuni în Bereg şi Maramureş, fiind astfel cel mai bogat nobil din 
tdupă cetatea regală a Muncaciului 161 . Desprinderea de cetatea regală, la ca 
în  alte  cazuri  similare,  a  provocat  numeroase  dispute  cu  dregătorii  cetăţii 
ulocuitorii de pe domeniul acesteia, pentru care au suferit vexaţiuni, jafuri 
ifost obligaţi să suporte procese dificile cu stăpânii cetăţii, care nu erau 
idecât Corvineştii.  Acesta poate  fi  un  motiv important,  datorită  căruia 
Jvanii nu au beneficiat de o dregătorie, deşi ei s­au distins prin avere şi 
nţă. Un fiu al lui Crăciun, Nicolae, era ştiutor de carte — s­a păstrat un 
[al său manuscris —, un nepot s­a căsătorit cu o dolheancă, membrii familiei 
Iciunapăreau frecvent ca oameni regeşti ori ca arbitri. Toate acestea indică 
niliede „aleşi", fruntaşi ai nobilimii din comitat, deşi, deocamdată n­am 
tun act în intervalul studiat, care să­i califice ca atare, probabil, cum 
n, deoarece n­au îndeplinit o funcţie publică corespunzătoare. Petrovay 
mpunea că în această perioadă au căpătat şi dreptul paloşului, atestat în 
a jumătate a secolului al XVI­lea. 
ty.Moga de Hălmagiu (Moka wayuoda de Halmagh). Voievodul Moga 
(Hillmagiu este primul, şi deocamdată singurul, voievod român nobil, 
ratând efectiv şi funcţia voievodală, intrat în categoria „aleşilor". Iancu de 
oara confirma cu titlu veşnic în anul 1451 credinciosului său Moga de 
nagiu  şi  fiilor  săi  Mihai  şi  Alexandru  voievodatul  (wayuodatum  de) 
îlnei.Hălmagiului şi Băiţei din comitatul Zarand, pe care îl stăpâneau din 
ne 162 .  Moga  este  urmaşul  voievodului  hălmăgean Biborţ,  pomenit la 
9.Familia a fost confirmată mai devreme ca nobilă, era foarte înstărită şi 
ea, la rândul său, de familiari. Voievodatul său este vechea instituţie ro­ 
iască, oficializată, pe domeniul cetăţii Siria, care fusese confiscat de către 

l m lbidem,p.24. 
['"Treipătrimi din Ilosva şi părţi din Dolha, Zadnia, Bronca, Bilca, Dubroca, Lucova, Pusta 
li, Mistiţa, Racolţa,  Lipceni,  Herincea,  Poiana  Uliului  {Keselewmezew),  Boureni 
:etv),Călăceni, Ripinea, între Ape (Vizkewz), Berezeni şi Calocea (Ibidem, p. 25) 
1H 
Mârki,op.«7., p. 501; Pascu, Voievodatul, III, p. 523­524. 

299
Iancu după 1448 de la Gheorghe Brancovici. Afirmarea familiei Moga 
Iancu de Hunedoara se explică şi prin legăturile lor de rudenie 163 . 
26. More de Lupşa {More de Lupsa). Alexe More este primul din ct 
scuta familie de pe valea Arieşului menţionat ca „ales", în calitatea si 
castelan de Diosgyor, între anii 1505­1508 164 . Familia sa, după ce a pierd» 
justiţie, la 1487, cele două Lupşa, în favoarea „oaspeţilor" din Baia de Ariei 
a relansat prin cumpărarea altor moşii în comitatele Turda şi Cluj, cu 1 
acumulaţi probabil din exploatări aurifere, prin căsătorii şi prin slujbei 
garnizoanele sudice şi ca familiari ai unor mari demnitari. Andrei Mom 
Lupşa vindea în aprilie 1516 în faţa conventului din Cluj­Mănăştur mai na 
posesiuni din Croaţia unui croat 165 . 
27. Ştefan Olahus de Sibiu (Stephanus Olahus de Cibinio). Tatăl ] 
nistului Nicolae Olahus, rudă a Corvineştilor, refugiat politic din Ţara Ros 
nească, a locuit o perioadă în Sibiu, unde i s­au născut şi cei patru cJ 
Naturalizat ca nobil, a obţinut mai multe moşii în comitatele Târnava şi m 
în anul 1501 îl întâlnim în funcţia de cămăraş al cămării de sare de Ia TiJ 
aducătoare de venituri importante, iar în intervalul 1504­1520 a fostI 
regesc al Orăştiei (egregius Stephanus Olah judex regius civitatis Zazwam 
într­un  oraş  „săsesc"  şi  un  scaun, în  care  românii erau dintotd 
majoritari 166 . 

Exista o categorie de fruntaşi ai nobilimii, în care intrau dregători dera 
secund, locţiitori, care, deşi nu sunt menţionaţi de obicei ca egregii, se aflau 
imediata apropiere a acestui nivel. Ei erau, de regulă, familiari ai dregătorii 
din rândul familiilor fruntaşe ale comitatelor. Uneori, între aceştia şi unii dini 
cei citaţi mai sus, nu exista nici o deosebire de funcţie sau de avere şi avem 
convingerea că în multe cazuri lipsa menţiunii exprese a calificativului în cad 
este doar un accident al selecţiei întâmplătoare a documentelor istorice care» 
au parvenit. Din rândul aulici­lor evidenţiem pe Cândreş de Sălaşu, familiari 
lui  Iancu  de  Hunedoara 167  şi  pe  Ladislau  fiul  lui  Costea  de  Râu  Bărkt, 
curtean în timpul lui Matia Corvin 168 , ambii provenind din familii de frunte 
Ţării Haţegului. Ambele aveau membri în aparatul cancelariei regale. Sălâşei 
163 
Limpezite recent de către Rusu, Un proces. 
164 
Csânki, I,p.758. 
165 
Jako, Kmjk, 3604. 
166 
Csănki, V, p. 763; HD, II/2, p. 520; Firu­Albu, Olahus, p. 49­51. 
167 
H­D, 1/2,709, actul din 13 aprilie 1444. 
m 
Csdnki,V,p. 156­157. 

300
 ai înstăriţi, stăpânind fostul cnezat al Sălaşului cu vreo şapte sate şi 
i cetatea de la Mălăieşti 169 . 
Maramureş, funcţiile de comite şi vicecomite, ultima asociată cu cea de : 
Hust sau Ronişoara, au fost îndeplinite adesea de către localnici din 
ntaşe, pe care documentele păstrate nu i­au reţinut ca „aleşi", deşi în 
niţilor Simion Bizo de Cuhea şi Ladislau Mare de Săpânţa 170 , acest 
ieste de la sine înţeles. Dintre vicecomiţi reţinem pe Ioan de Domneşti 
») la 1468 171 , din familia căruia mai înregistrăm un paj la Curte la 
«laşi Ladislau Mare şi Mihai Mare de Săpânţa, castelani de Hust la 
475 172 , Giula Fiţă de Giuleşti (1487­1488) 173 , Andrei de Criciova '\ 
Ioan Bogdan de Petrova (1508, 1519) 175 , Mihai de Comlăuş 

i situaţie similară se aflau vicebanii Severinului, care erau în acelaşi 
■telani de Caransebeş, rezidau aici, unde îi întâlnim frecvent prezi­unul 
de judecată. Ei erau familiari ai banilor, aleşi, fără excepţie, din obilimii 
de frunte din zonă: Iacob de Morga şi Alexandru Şişman de I(1459­ 
1467) sub banii din Mâtnic 177 , Petru Rayn (Raya) de Caranse­ivoievod 
(1478) 178 , Mihai Lazăr de Caransebeş şi Dragul (de...?) la \ m ,Vasile de 
Plugoviţa (1489­1494) 180 . Un „ales" este şi Ştefan Stoica, 
5Caransebeşului, care îndeplinea şi funcţia de voievod sau comandant al 
hizoanei staţionate în oraş (1498—1505) 181 . Un asemenea voievod pare să fi 
(şicel de mai sus, Rayn. 
Hnaceeaşi categorie intrau şi pârcălabii unor cetăţi importante, care adesea 
pivicebani, vicecomiţi, în general, locţiitori ai unor importanţi dregători. 
ieste, de pildă, cazul lui Nicolae de Haţeg, vicecastelan de Timişoara 
)) m , Iacob de Măcicaşu şi colegii săi, Ioan More şi Vasa de Gamza, 
|"'Eskenasy­Rusu, Cetatea Mălăieşti. 
\ m MUyi, p. 465,471, sub anul 1465. 

' m ]bidem,  p. 522, 527, având coleg  pe un Pavel Mare,  a cărui  origine n­o  cunoaştem, 

n la Ronişoara. 
ra 
We m,p.587,593. 
m 
/Wem,p.599. 
ra 
Petrovay, Petrovayak, p. 59. 
'"Idem,Komlosy cs., p. 35. 
FPesty,O/a7ifer., p. 81. 
n 
Ibidem, p. 82. La 1492 Petru Raya „voievod de Sebeş" primeşte o donaţie (Szoreny, II, 
219). 
tsty,Szoreny, 93. 
■ |lo Wem,96,110. 
\ m \bidem, 113,137. 

\ 
112 
Engel, Archontologia, I, p. 442. 

301
castelani la Jdioara, lângă Lugoj, în slujba puternicei familii Pongraczînia 
valul 1470­1485 183 , Vincenţiu de Timişoara, castelan şi vicecomite la Ha 
doară între anii 1479­1483 184 , şi tot acolo Petru More de Gepiş (15O5­1509J şi 
loan Bichiş de Făget, în continuare, între anii 1509—1523 186 , VasileOt 
(Blasius Olah), viceban şi castelan de Belgrad între anii 1514­1521 l87 .Pai 
unii, precum pomenitul loan de Breazova, castelanul de Timişoara, egrU 
Stoica Ghizdavăţ, conducătorul soliei care a încheiat pacea dintre regatul ungs 
şi sultan în iunie 1444 188 , apoi pârcălabul lui Iancu de Hunedoara la Chilia 
sau Petru, pârcălabul lui Ştefan cel Mare la Ciceu (egregius Petrus Pork 
de Chichd) 190 , documentele păstrate sunt elocvente. 
în total numărul familiilor de „aleşi" români se ridică astfel la circa 50" 
în majoritate covârşitoare dintre bănăţeni şi haţegani, ceea ce indică şi ca 
naşterii lor, ca şi a unei bune părţi din nobilimea românească: meritele mii 
în lupta antiotomană. 
5.3.4. Baronii şi magnaţii 
Pătrunderea unor exponenţi ai nobilimii româneşti în rândurile păturii s 
perioare a nobilimii ungare este un proces mai vechi, care se află în legătură! 
specificul  raporturilor  româno­ungare  din  primele  veacuri  de  după  cucerii 
Fapt este că istoriografia maghiară nu găseşte nici un român şi nici o familff 
această  obârşie  ajunşi  în  pătura  superioară  a  nobilimii  regatului  înainte] 
mijlocul  secolului  al  XlV­lea,  deşi  există  indicii  în  acest  sens 192 .  Baronii( 
rones) şi magnaţii (magnaţi) constituiau pătura superioară laică a nobilimii^ 
regatul  ungar,  iar  prelaţii  (prelaţi)  aceeaşi  categorie  în  rândul  derulai 
Categoria  baronilor  avea  două  componente:  baronii  adevăraţi  (veribaroi 
adică cei aflaţi în funcţii sau având o baronie ereditară (d.ex., comitatul] 
183 
Pesty, Krassd, III, p. 425; Idem, Szdreny, III, 94. 
184 
Csdnki,V,p. 246­247. 
185 
Pesty, Krassd, 111,512. 
186 
Pataki, Domeniul Hunedoara, pp. XXXVIII, 139. 
187 
Magyar hadtdrtenelme, p. 147. Dintr­o familie deocamdată necunoscută. 
188 
Vezi interesantele reconstituiri şi ipoteze ale lui Petre S. Năsturel, Stoica I 
(1444­1453) şi Dumitru Ghizdaveţ (1475­1485): omonimie sau înrudire? în „Arhiva g 
gică", I (VI), 1994, nr. 3­^, p. 221­224 şi Rusu, loan de Hunedoara, p. 228­230. 
189 
Ub.V, 2910. 
190 
Veress, Fontes, IV, p. 50­51; Bănffy okl., II, 361; Jako, Kmjk, II, 3126. 
191 
în realitate, circa jumătate din numărul lor întruneau toate caracteristicile < 
respective. Kubinyi apreciează numărul lor din întreg regatul la câteva sute (MTort, p.3 
192 
Problema este de cercetat cu atenţie. Teza imigraţionistă devenită dogmă elimină 
start orice referire obiectivă la români până către anul 1200. 
193 
A se vedea Fugedi, Arisztokrăcia nmobilităsa şi mai ales Kubinyi, în mai i 
inclusiv în sinteza recentă M Tort., p. 307­311. 

302
 şi baronii  naturali  (barones naturales,  barones solo nomine) sau mag­ 
\{mgnati),  cuprinzând  pe  cei  mai  bogaţi  nobili  din  regat.  Cum  în  cele 
(componente intrau în linii mari membri ai aceloraşi familii şi, de regulă, 
işii baronilor de primă generaţie achiziţionau un domeniu care să­i legiti­k 
la  a  doua  componentă,  aceasta  mai  era  denumită  „fiii  baronilor",  (filii 
mm).  Aceştia  participau  cu  toţii  la  Consiliul  regal.  în  probleme  mai 
Ktante, consiliul era lărgit cu fruntaşi (proceres) ai nobilimii din comitate. 

«  [important îl aveau nobilii „banderiati" (banderiati), adică cei cărora le 
permitea şi aveau acordul regal de a deţine o banderie formată din cel 50de 
călăreţi şi, după 1498, nobilii asesori (assessores), reprezentanţi ai Bmii 
mijlocii din comitate în tribunalul regal şi în alte organisme de stat 194 , lîn funcţie 
şi foştii baroni erau calificaţi întotdeauna cu termenul pficus (mărit), pe 
când ceilalţi membri ai acestui ordin puteau fi apelaţi şi Icalificativul 
egregius (ales), cu care erau desemnaţi ceilalţi fruntaşi tyoceres) ai nobilimii 
mijlocii, comiţi, castelani etc. 
11. Hunedorenii (de Hwnyad, Corvinus de Hunyad). Familia nobililor din 
nedoara, numită şi Corvin de Hunedoara, în cazul urmaşilor regelui Matia, 
pcurâ\ după cum este şi firesc, de o bibliografie impresionantă, începând 
f din veacul al XV­lea. Aceasta a luat amploare în secolul romantismului 
afic, în legătură şi cu publicarea izvoarelor documentare, care au adus nte 
noi  faţă  de  sursele  narative  cunoscute.  Producţia  istoriografică  pe  itemă 
continuă  şi  astăzi,  deşi  posibilitatea  unor  noutăţi  în  domeniu  este  ai 
redusă 195 .  O  problemă  încă  nerezolvată  mulţumitor  este  cea  a  originii 
iei.născută  chiar în zilele  craiului  Matia, a  cărui strălucire, în  contrazicere 
icu  modestia  ascendenţei  sale,  a  alimentat  variante  legendare,  care  s­au 
ficat reciproc, stimulate fiind de ideologia naţională din secolele e. 
Astăzi  istoriografia  serioasă  nu  mai  contestă  originea  românească  a  ucu 
de  Hunedoara,  şi  anume,  dintre  cnezii  Hunedoarei  şi  Haţegului  pentru 
nânească, din afara Transilvaniei pentru cea maghiară 196 . O cercetare ată a 
raporturilor  de  familie  şi  patrimoniale  dintre  Hunedoreni  şi  unele  ii  din 
această zonă ar putea aduce clarificări interesante. Documentele (înrudiri 
cu  familiile  din  Brănişca,  Grădişte  (Varhel  —  Sarmizegetusa), 
^lisuş,Hălmagiu, Bizere, poate şi altele. Nu poate fi întâmplător nici faptul că 
[finade  Densuş,  Nicolae  de  Bizere  şi  Moga  de  Hălmagiu  se  găseau  între 
oratorii cei mai apropiaţi ai lui Iancu, între „aleşi", la fel ca şi tradiţia 

"Kubinyi, Koznemesi iilndkei, p. 258 şi urm. 

» m  Vezi încercarea meritorie a lui A.A. Rusu, Ioan de Hunedoara, culegere de studii 
cu 
de cercetare monografică. 
f^Ibidem, p. 27­30. în ultima sinteză de istorie medievală maghiară P. Engel susţine că 
avenit din Ţara Românească (M Tort., p. 200). 

303 
Mai 

l 
originii  mamei sale din familia Muşina (Elisabeta  Morsinai  ­  cu nu 
familiei aşa cum apare în secolul al XVI­lea) 1 97 . 
Cariera familiei a început, desigur, cu Voicu Olachus,  cavalerul  a 
regale, dăruit la 1409 cu posesiunea şi cetatea Hunedoara, împreună cu fii 
Mogoş şi Radul şi cu fiul său Ioan (Iancu) 198 . Iancu de Hunedoara, născut pi 
1405­1407, şi­a început cariera în anturajul unor magnaţi ai regatului: Pipodl 
Ozora, Ştefan Lazarevici, despotul Serbiei, Ujlaki, Csăki. în perioada 1431­ 
1433 s­a aflat la Milano, apoi 1­a însoţit pe regele Sigismund până lamoat 
sa 199 . în primele acte de danie pe care le­a obţinut, el apare cu calificativuletjj 
Olahus, la fel ca majoritatea românilor afirmaţi în mediul unguresc, iar nu 
său şi cel al fratelui său mai tânăr, Iancu, respectiv Ivaşcu, traduse oficial idei 
tic prin Ioan, vorbesc despre romanitatea indubitabilă a familiei hunedoreiK 
Cariera sa, biografia în general, imensul său domeniu, faptele de armejaţ 
turile cu românii sunt îndeobşte prea binecunoscute, ca să mai stăruim asiip 
lor. Temelia puterii sale a fost averea sa, ajunsă la circa 5 milioane de iug 
cu 28 de cetăţi şi castele, 87 de târguri şi oraşe şi 1000 de sate, aflate covârşii 
dincoace de Tisa. Dregătoriile din această regiune: ban de Severin, comiţi 
Timiş şi voievod al Transilvaniei, armatele recrutate de aici, având o cont 
nentă românească foarte importantă, i­au asigurat succesele în luptele cu tu 
şi l­au propulsat ca factor decisiv de putere în regat. „Prea mândru ca să fie 
uzurpator" (Iorga), el preda în ianuarie 1453 ţara Ungariei unui rege im 
dirijat de un anturaj ce­i era ostil, nu fără a­şi asigura poziţia: confirmai 
proprietăţilor, titlul creat special pentru el, de comite perpetuu al Bisti 
funcţia de căpitan general al oştilor regatului, iar pentru fiul său Ladislau,a 
de ban al Croaţiei şi Dalmaţiei. Cu acest prilej i se conferea şi un noubla 
adăugând lângă corbul cu inel leul princiar încoronat în poziţie luptând! 
Actul de confirmare pentru cetăţile Gurghiu şi Deva cu domeniile lor, îm 
ună cu districtele româneşti din comitatul Timiş Sudea, Mănăştur, Bujor 
Jupani cuprinde şi cea mai amplă cronică a biografiei eroice a marelui hi 
197 
V. mai recent, Rusu, Un proces şi Ioan de Hunedoara, p. 30­37. 
198 
Fa m il ia  h u n e d o r e a n ă  r id ic ă  ş i e a  ma i  m u lte  p r o b le m e ,  ma i  a le s  în   p r iv i n ţa  în r u d i 
f e m in in e   în  m e d iu l r o m â n e sc , i n c lu s i v  c e l  m u n te a n   ş i  m o ld o v e a n  ( c u   V la d   Ţe p e ş , c u  f a i 
u ma n istu lu i Olah u s, c u  Pe tr u  a l I I­le a) , a su pr a  căr ora  n u  ne  pr o p un e m a  stăru i a ic i. Cu ma iac 
p e r ti n e n t  A .A .  Ru s u   în  a r tic o lu l  c ita t  a n te r io r ,  a c e a s ta  p o a te  f i  u n a  d in  c ă ile  d e z le g ă r i i  i 
e n ig m e  p r iv in d  a c e astă  f a m ilie ,  în  c a d r u l u n e i n e c e s are  c er ce tă r i mo n o g r af ic e  a  în tr e g ii  £ 
corvineşti. 
199 
En ge l,  Hu ny adi   păl y ak e zde se . 
200 y e z j  re ce n t a  descoperire  a numelui  real al  lui  ,.Ioa n cel tânăr", anume Ivaţcu,\i\ 
Mârza,  loc. cit.,  care legitimează o dată în plus, după părerea noastră, pe cel de  lâna,  deşt) 
pre fe ră  pe  c e l ofic ia l  de  I oan.  Ce le  do uă  f or me , în f ond  a le  a c e luiaşi nu me , sunt  a le 
doc ume nta r,  c hia r  da c ă  nu  di n su rse  ne mijl oc it româ ne şti . 
201 
HD, H/2,20. 

304
 I,în care se utilizează aproape întreaga gamă de elogii posibile la adresa 
Dispărut în culmea gloriei, ca salvator al Creştinătăţii, Iancu a deschis 
lâi calea pentru tronul Ungariei, ocupat după principiul electiv­ereditar. 
adislau (1431­1457) părea cel mai potrivit pentru o asemenea ie; 
într­o  încăierare  la  Belgrad,  provocată  de  el,  a  fost  ucis  chiar  unchiul 
p,contele Cilii, după care regele, speriat, 1­a numit căpitan general al oşti­ 
e. Ajuns cu suita la Buda, duşmanii familiei l­au executat în 16 martie 
iar pe Matia l­au aruncat în închisoare. Partida hunedoreană — „naţio­ 
în  opoziţie  cu  cea  pro­habsburgică  din  jurul  regelui  —  condusă  de 
ISzilâgyi  şi  energica  văduvă  a  lui  Iancu,  Elisabeta,  sora  acestuia, a 
larmele şi, beneficiind şi de moartea regelui în noiembrie 1457, a impus 
ielective din ianuarie 1458, alegerea lui Matia de Hunedoara ca rege al 
riei. 
jele Matia Corvinus (1443­1490) a moştenit incontestabil unele din 
ile tatălui său şi a cules roadele realizărilor acestuia. Dotat cu energie şi 
)litic, el s­a bazat iniţial pe „vechea gardă" de demnitari şi luptători 
ridicaţi de către Iancu de Hunedoara, dar n­a ezitat să­i reprime pe cei 
au sa comploteze contra autorităţii sale, chiar dacă a fost vorba de 
unchiul şi binefăcătorul său Szilăgyi sau de episcopul Vitez, vechi 
pd casei de Hunedoara. A ştiut să echilibreze puterea şi tendinţa spre 
| a vechii aristocraţii prin ridicarea uneia formată din „oameni noi", 
i,destoinică şi ataşată persoanei sale. Secesiunea ardeleană din 1467 a 
T» cu energie şi duritate, iar pe plan extern a impus Ungaria ca mare 
şi factor de decizie în centrul continentului. în mod semnificativ, spre 
:de marele său părinte, care a murit lângă Belgrad pe frontul turcesc, 
Buritla Viena, pe „frontul european", după cucerirea capitalei rivalilor 
irgi. Mai mult, dominat de sensibilităţile Renaşterii, pe care le­a 
Curte şi în regatul său, decât de aspiraţia la gloria cruciadei în 
datiaCorvin a fost totuşi un mare om politic, asigurând regatului său 
icea mai mare perioadă de strălucire. 
i izbutit însă  un fapt important: acela de a asigura  dinastia. Fiul său 
Wpan Corvinus (1473­1504), duce de Opavia şi Liptovia, proclamat 
iitor oficial, nu s­a putut impune în faţa unei  aristocraţii centrifuge, 
■ealichida „absolutismul" fostului suveran.  După o luptă pierdută, 
(fin a trebuit să se mulţumească cu domeniile ereditare ale familiei şi 
[asigurat  între  baroni,  în  calitate  de  ban  la  Croaţiei  şi  Dalmaţiei.  în 
jfuncţie el a reuşit să sporească gloria familiei în legătură cu epopeea 

% 23. Am atrage, totuşi, atenţia, în context, asupra tendinţei de mitificare a acestei a 
istoriei europene, atât din partea istoriografiei româneşti, cât şi a celei Jcare 
blochează uneori accesul la personajul real. 

305
antiotomană. Copiii săi şi ai Beatricei Frangepani, Elisabeta (1496­lî 
Cristofor (1499­1505), au murit la vârste tinere, familia stingându­sea 
2. Dragfieştii de Beltiug (filius Drag, Dragffy de Belthewk). Primai de 
magnaţi de origine română este cea a Dragoşeştilor, ai cărei repreze 
Baliţă şi Dragu, fiii voievodului Sas din Moldova, fideli regelui Ungai 
fost răsplătiţi cu danii importante şi dregătorii: voievozi şi comiţi ai Maia 
şului între anii 1378­1382 şi 1385­1399, comiţi ai secuilor 1387­1390, 
de Satu Mare 1377­1388 şi Ugocea 1392 203 . Deţinători ai unui întins da 
format din moşii, cetăţi, vămi, protectori ai bisericii româneşti din nord­' 
Transilvaniei, probabil ei înşişi ortodocşi până la o dată anume, Dragoşa 
au alăturat grupării oligarhice ostile regelui Sigismund de Luxemburg.în 
conflictului, câştigat de puterea centrală şi a dispariţiei lui Baliţă şi Di 
intervalul 1400­1402, familia suferă în rangul social şi în avere, deşi nu 
multă vreme. Alexandru, fiul lui Dragu, a reintrat în rândul fidelilor rege 
îl întâlnim între cavalerii Curţii la 1419, deschizând astfel calea cătrere\ 
familiei între magnaţi. Nepotul său de frate Nicolae Dragfi de Beltiug{l 
laus filius Drag de Belthewk), fiul lui Gheorghe, lua parte deja la adunai 
stări ale Ungariei dintre anii 1439­1444 ca reprezentant al comitatului S 
cui de Mijloc, făcând parte din elita acelui comitat. El este încă un egregi» 
fruntaş comitatens, consacrat prin averea sa şi prin ascendenţa ilustrăpec 
reprezenta. Mama sa provenea din familia Bâthori, iar el însuşi a fostcâa 
succesiv cu surorile Afra şi Eufemia, fiicele lui Ladislau Jakch de (^ 
fruntaş din acelaşi comitat, dintr­o familie care a dat şi un voievod al Ti 
vaniei. Nu excludem faptul ca Nicolae Dragfi să fi fost într­o anumiţi 
conflictuală cu Iancu de Hunedoara, care luase pentru sine comitatul! 
Solnocul de Mijloc şi ocupase câteva moşii de acolo, pe care Dragfieştii 
reclama după 1490 204 . Fiul său, Bartolomeu Dragfi, a pătruns în rândul I 
nilor la anul 1468, ca mare paharnic {magister pincernarum), între 1490­ 
este mare postelnic {magister cubiculariorum), iar între 1493­1498 voie 1 
Transilvaniei, depăşindu­şi strămoşul din veacul trecut. El s­a remarci 
iscusit comandant militar, în mai multe lupte memorabile din vremea rej 
Matia, între care cea de pe Câmpul Pâinii. Fiii săi s­au menţinut îni 
baronilor regatului de primă mărime. Ei au participat la toate marile moi 
ale politicii ungare dintre 1500­1526, obţinând în anul 1507 titlul de h 
ereditar 205 . Gheorghe Dragfi a fost numit în anul 1505 ban al Cro 
Dalmaţiei, iar loan Dragfi a fost, pe rând, mare paharnic (1508­1513)1 
203 
E n g e l,  A r ch o n t o lo g ia ,  I I ,  p .  2 9 ;  H o ss u ,  D ra g o şeş t ii;  I o sip e sc u ,  Dr ă g o ş eştlis 
204 
E  v o r b a  d e  şa se  p o se siu n i  d in  d o me n iu l  Ch io ar , re lu a te  d e  c ă tr e  Bar tolo me u  I 
II/2,285) 
2O5 
Kubinyi,flaVtf*,p. 204. 

306
 ii,mare stolnic (1510­1515), mare vistier (1520­1522) şi, în fine, jude 
lei (1525­1526), calitate în care a şi decedat la Mohâcs. Ioan Dragfi a 
linito perioadă şi funcţia de comite de Timiş, de rang baronial, şi în 
ldomeniului lor, pe cea de comiţi ai Crasnei şi Solnocului de Mijloc, 
icu epoca lui Matia Corvin. 
Fieştii şi­au constituit un domeniu vast cu centrul în comitatele Satu 
eltiug şi cetatea Ardud) şi Solnocu de Mijloc (cetatea şi districtul 
rcare avea vreo 58 de sate la 1405). în perioada de apogeu a lui Bale şi 
eniul dragoşeştilor ajunsese, după Radu Popa, la 2­300 de sate, i 
circa 50 în Maramureş şi 58 în Chioar 206 . După moartea regelui 
Bartolomeu Dragfi reuşea să recapete câteva sate din Maramureş. în 
lBuda familia şi­a construit un palat. 
;fieştii erau, cum se poate constata şi din aceste succinte date, perfect 
iîn mediul marii nobilimi maghiare. Birtoc (Bartolomeu), „cuscrul" lui 
I Mare, se găsea la mare distanţă în această privinţă de strămoşii săi 
jiDragu, fiii lui Sas­voievod. El nu mai era voievod în Maramureş, nici 
nite, fiind perceput ca intrus primejdios şi respins in corpore de către i 
românească de aici. N­am constatat ceva aparte nici în raporturile i 
alţi nobili români contemporani. Până la cercetări mai aprofundate în 
irivinţă, inclusiv în raporturile familiei cu proprii familiari, mulţi dintre t 
de condiţie nobilă sau seminobilă (voievozii din Chioar, de exem­ 
redem că este hazardat a afirma că în această epocă ei „au ocrotit cu 
ea lor covârşitoare libertatea şi nobilitatea românească nord­transil­P. 
Raporturile sale particulare cu Ştefan cel Mare, simpatia faţă de şi 
comparaţia defavorabilă regelui de la Buda exprimate în Cronica i 
curtea sa din Ardud sau Beltiug, se explică numai prin statutul său de t, 
aflat în anumite conflicte de interese cu familia Corvineştilor, prin 
ide voievod al Transilvaniei din 1493, situat în vecinătatea unui mare 
i,cu care se găsea în raporturi complexe, de natură politică, administra­ 
iultimă instanţă, de familie. 
ureştii de Nădăştia (Hungor, Wngor de Nadasd) 2m . Familia Ungur 
Edin rândul „oamenilor noi", ridicaţi de Corvineşti între baroni. O ipo­ 
i asupra unei înrudiri cu Corvineştii nu se poate susţine deocam­i 
menţiune a familiei este din anul 1444, când Ungur de Nădăştia, t 
Petru Ungur, este desemnat ca om regesc într­o danie de la finele 

j Maramureşului, p. 232. 
«seu, Drăgoşeştii, p. 32 îi reconstituirea noastră genealogică: Ungur. LKovdcs Peter, A 
Hunyadi­csaldd, în voi. Hunyadi Mdtyâs Emlekkonyv, Budapest, 

307
campaniei din Balcani (1443­1444) pentru „alesul" Mihai de Peşteai 
fapt, probabil şi porecla, indică fără îndoială un nobil. Totuşi, Ungu 
proprietatea nobiliară deplină asupra moşiei Nădăştia de Sus, ce fi din 
domeniul cetăţilor Deva, apoi Hunedoara, abia în anii 1457­1458 ani 
îşi începea cariera în armata şi la curtea tânărului rege hunedi Ungur 
fiul lui Petru în calitate de cavaler al Curţii {aule regie miles) remarcat 
cu deosebire în toate campaniile militare începând cu cea din B( (1463) 
şi încheind cu cea de la Şabaţ (1476). El a comandat o ban 
(cohors), formată din tineri, plătită din stipendiile regale şi din vi 
domeniului său în continuă creştere. S­a bucurat de o trecere cu totul 
în faţa regelui, care 1­a răsplătit cu moşii chiar din domeniul 
Corvinilor, precum şi cu domenii ale unor mari nobili, revenite Coi 
motiv de desherenţă sau felonie, obţinute la paritate cu însuşi palatini 
Orszâg de Gut şi cu voievodul Nicolae Csupor. Ioan Ungur a reuşit să 
mai puţin de 111 moşii, târguri şi cetăţi, răspândite în 11 comitate. El 
între alţii, unul dintre principalii profitori ai marii deposedări a 
participante la revolta din anul  1467 din Transilvania. în anul 
expediţiei din Transilvania şi Moldova a fost numit castelan la reşedii de 
la Vişegrad, iar între anii 1471­1473 a îndeplinit aceeaşi funcţie 
împreună cu cea de comite al comitatului Baranya, unde avea şi moşii. 
scurtă vreme, la 1467 sau mai degrabă în cursul anului 1473, când a] 
prima dată calificat ca magnificus, Ioan Ungur a funcţionat ca vc 
Transilvaniei.  Wayuoda  Ungur  este   menţionat frecvent, dar ni 
documente postume. Să fie vorba doar de o poreclă, având la bază caii 
de comandant militar? Oricum, el făcea parte ca membru al Consiliului 
fără dregătorie şi prin avere din rândul magnaţilor regatului. între 
socotiţi şi fiii săi şi ai Margaretei Bânfi de Lindva Ioan şi Nicolae Ui 
Nădăştia, dispăruţi în plină tinereţe. 
4. Ciulanii (de Chwla, Chwlay) 210 . Familia nobililor din Ciula a 
cea mai spectaculoasă ascensiune într­o singură generaţie, cunoscută în 
nobilimii române. Nobilul Vladul de Ciula (Wladwl de Chwla), tatăl fi 
este menţionat prima oară, ca şi Ungur de Nădăştia, ca om regesc, noi la 
puneri în stăpânire în Haţeg. înaintaşii săi au fost cnezi juraţi 
Haţegului, pomeniţi întâi în anul 1360, obţinând recunoaşterea nobili 1 
1400 211 . Vladul s­a remarcat în serviciul lui Iancu de Hunedoara, în 
210 
Ve zi studiul nostru  Ci ulanii  şi Tor ok,  Csulaiak . 
211 
O me nţiune  din 1496 vorbe şte  de spre  nobilitatea  veche  de  un secol  a  fa miliei 
More  de  Ci ula . De oc a mda tă  nu se  c unoa şte  vre un act î n a ce astă  privi nţă , dintre  < 
Ciulanilor lipsind cu desăvârşire cele privind donaţie sau confirmare de  stăpânire la Cm 
un act din 1504 menţi one ază  această  posesiune  ca  fiind „ părintească"  ( aviticis). 

308
pi tron şi în slujba tânărului rege Matia, la curtea căruia şi­a dus pe rând pe 
bre din cei opt feciori ai săi. Mai mult, şi­a achiziţionat chiar o reşedinţă 
apropiată  de  capitală,  la  Chwnazenthamas  (comitatul  Solnocul  Exterior) 
$Tisa,unde  i  s­au  născut,  probabil  dintr­o  altă  căsătorie,  ultimii  trei  fii. 
Primul care a intrat în rangul baronilor a fost Ladislau Ficior  de Ciula 
jriior ­ probabil, spre a­1 deosebi de tatăl său, celălalt Ladislau­Vladul), 
>d numit în anul 1479 în funcţia importantă de mare comis (magister agazo­ 
k), legată de cavaleria regală. în această calitate a participat la războiul cu 
Iţii din anii următori, ocupând episodic funcţia de ban al Belgradului (capi­ 
ps), apoi i s­a încredinţat apărarea celeilalte fortăreţe majore din Balcani, 
k, cu banatul său (1483­1491). Numit ban al Severinului în noiembrie 
II,cel ce era cunoscut de Bonfinius ca „înspăimântător pentru turci" moare 
leva luni mai târziu, de boală. Cariera, rangul, virtuţile şi faima lui Ladislau 
lor au fost continuate de Gheorghe More, fratele său, mare comis şi el în 
|l 1487, ban al Severinului între anii 1492­1494 şi, în fine, ban al Belgra­ 
li,„cheia" Ungariei şi a întregii Creştinătăţi timp de 14 ani (1494­1507). Al 
Bleaciulan care pătruns în rândurile aristocraţiei,  de astă dată în cea ecle­ 
tkh(prelati) a fost Filip More de Ciula, cunoscutul umanist, secretar regal, 
epozit şi „sol vestit" al regatului, care a fost înălţat la 1524 la demnitatea de 
■scopde Pecs (Quinqueecclesie — Cinci Biserici), mort pe câmpul de luptă 
tla Mohâcs. Ceilalţi fraţi — Matia a decedat de  tânăr — s­au bucurat de 
btajele rangului baronial al lui Ladislau şi Gheorghe, ocupând şi ei poziţii 
portante: Nicolae „Cândea" (Kende) a fost ban de Şabaţ (1494­1508), Ioan 
ancea" (Wancha)  —  castelan  de  Unguraş  (1479­1489), Ioan  More  — 
in  şi  probabil  prepozit  de  Agria  şi  Mihai  More  —  viceban  de  Belgrad 
(toălacapitularea sa în august 1521. 
înpofida unor funcţii importante şi aducătoare de venit, Ciulanii, spre deo­ 
jre de Ioan Ungur, n­au reuşit să adune la moşia părintească până la 1504, 
lds­au înfrăţit (cu consimţământul regelui, s­au făcut moştenitori reciproc) 
pt 19 posesiuni, răspândite în cinci comitate, ceea ce este chiar mai puţin 
stăpâneau  Cândeştii  numai  în  Haţeg.  S­au  căsătorit  cu  femei  nobile 
ghiare din rangul la care se aflau sau aspirau: Ladislau Ficior cu fiica lui 
«cu de Beclean, care stăpânea în Haţeg satul şi vama Bretea, iar Gheorghe 
leu fiica lui Petru Doczi, comite de Timiş (1468) şi ban al Bosniei p}­ 
1483). Dintre urmaşii Ciulanilor s­a distins  doar Ladislau More de lui 
Gheorghe,  cămăraş  şi  mare  stolnic  (1521­1525),  scăpat  cu  viaţă  ,care 
mai  trecea  drept  „valachus"  la  1527.  i.Emeric  Dej  de  Iclod  (Desy  de 
Themesel, — de Iklod). Din familia Kului" Petru Dej (de Dees, Desy) de 
Timişel,  stabilit  după  1470  la  Iclod  în  Ditatul  Dăbâca,  s­a  remarcat  la 
Curte fiul său Emeric Dej de Timişel (de 

309
Iclod) cămăraş (1500) şi mare stolnic (1504­1507). în această din urmă ţie, ca 
baron, el apare menţionat cu calificativul magnificus 212 . 
6. Prezumtivi: Pavel Chinezul, Pongraţ de Dindeşti.  Spre deose aleşi, 
pentru care unele presupuneri ale noastre se refereau la apartenei respectiva 
categorie nobiliară, aici este vorba de originea românească a ba lor în cauză. 
Alături de cele patru familii de magnaţi, cu origine româna indubitabilă, s­au 
exprimat opinii similare şi în legătură cu familia Paj Dindeşti (Pongracz de 
Dengeleg ­  Dindeşti, jud. Satu Mare) şi cuce Pavel Chinezul. Despre 
familia Pongraţ nu avem deocamdată nici ode afară de o afirmaţie 
surprinzătoare a lui Barta Gâbor 213 . La baza ei poal înrudirea cu familia 
Hunedoreştilor prin căsătoria Clarei de Hunedoara, se Iancu cu Gheorghe 
Pongraţ, tovarăş de arme şi vicevoievod al său {\ 1444). Dintre fiii lor, 
veri primari ai regelui Matia, s­a distins Ioan Poaj voievod al 
Transilvaniei în trei rânduri, între 1462­1465, 1468­1  1475­1476, ban 
de Severin la 1466, comite de Timiş între 147O­1472J împreună cu 
Gerebii din Vingard, şi ei rudenii  regale, familia Pon  beneficiat de 
această poziţie, devenind una din cele mai bogate şi influent Transilvania. 
în pofida unei bibliografii bogate, argumente solide nu sunt nici p) 
originea românească a lui Pavel Chinezul. Ultimul său cercetător ajun^ 
concluzia că „prin negări repetate istoricii ajung la concluzia origini 
româneşti" 215 , ceea ce nu reprezintă, până la urmă, un argument. Nume care 
este îndeobşte cunoscut este o traducere forţată de sorginte romani menită 
a sublinia originea lui cnezială. în realitate, el este doar origina câte se pare, 
dintr­unul din numeroasele sate „Chinez" din cuprinsul Ti vaniei şi 
Ungariei. Spre deosebire de ceilalţi fruntaşi români, a căror bioj este în 
legătură cu ţinuturile româneşti, cea a lui Pavel Chinezul indicăm grabă o 
regiune de dincolo de Tisa, probabil în Ungaria Superioară (Slovac^ Ni se pare 
semnificativ faptul că el a fost familiarul, apoi şi ginerele unui nat originar din 
aceste părţi, Blasiu Magyar (Podmaniczky), ban al Cr< Slavoniei (1470­ 
1472, 1483), voievod al Transilvaniei între anii 1472­Prima danie 
cunoscută pe care o obţine este o posesiune în comitatu (Kossice), unde 
există două localităţi gemene cu numele Kenez 2 ' 6  poate să indice, într­ 
adevăr, aşezări româneşti din cadrul liniei de< 
212 
Ja k < 5 ,  Km jk ,  I I ,  3 3 7 9 , a c tu l  d in  2 3  o c to m b r ie   1 5 0 5 . 
213 
Ba r ta ,  Obe r  de n   Pl atz Sie be nb urge ns ,  p . 41 . 
214 
E. Kovăcs Pete r,  op.cit .,  p. 24;  Engel,  Archontologia,  II ,  p. 59; Kubinyi 
215 
Ha ţe g a n ,  Pa v e l  C h in ez u ,  p .  6 4 . în  r e c e n z ia  n o a s tr ă  la  m o n o g r a f ia  e r o u lu i 
la r g   c o n v i n g e r e a   c ă   P a v e l   C h i n e z u   n u   a p a r ţ i n e   c u  c e r t i t u d i n e   g r u p u lu i   n o b i l 
( „ M e d i a e v a l i a T r a n s i l v a n ic a " ,  I I ,  1 9 9 8 , n r .  l , p .  1 7 3 ­ 1 7 5 ) . 
216 
Ibidem,  harta de la p. 54. 

310
■carpatică din prelungirea Maramureşului şi Beregului. Nu putem exclude, 
■i, nici posibilitatea ca particula sa nobiliară de Kynys (ung. Kynysy) să 
msemnifica „al lui Chinez", adică fiul Cnezului, aşa cum avem, spre exem­ 
kPetrus Deesi de Themesel, unde Petru este fiul lui Dej şi nu din localitatea 
^Dejeanu), cum s­ar putea lesne confunda. Marile domenii achiziţionate în 
■1 vieţii sale sunt preponderent dincolo de Tisa, reşedinţa fixându­şi­o la 
BVâszony în comitatul Veszprem, unde a deţinut şi funcţia de comite. 
JBt de istoria românească el rămâne cu siguranţă prin calitatea de comite al 
■mureşului (1467­1468), căpitan de Belgrad (1476) şi mai ales prin aceea 
jomitede Timiş şi „căpitan suprem al părţilor de jos" ale regatului între anii ­ 
1494, funcţie în care a desfăşurat bătălii memorabile în fruntea oştilor 
:alcătuite covârşitor din români. Prima sa menţionare, în anul 1464 ca 
IÎ, ceea ce presupune deja cel puţin o funcţie de castelan, comite sau la 
te,contrazice întrucâtva opinia lui Bonfini privind originea sa nenobilă ca 
le morar, remarcat la un popas de însuşi regele Matia. Celelalte exemple 
ieşti de dregători ridicaţi de Corvineşti probează faptul că ei aveau deja 
ide nobil, e drept, de rang inferior. jPavei Chinezul a fost unul dintre cei mai 
destoinici comandanţi militari ai (ai Matia Corvin, care a participat la toate 
marile bătălii începând cu cam­1 bosniacă din anul 1463. în urma 
campaniei din Transilvania şi Moldova |7) a fost investit cu funcţia de 
comite al Maramureşului dobândind şi drep­ssigiliu în ceară roşie. în 
câmpul sigilar este reprezentat blazonul său: un kuun singur cartier, 
cuprinzând un braţ îndoit ţinând o sabie, având alături ele şi luna 217 . în 
perioada următoare apare ca familiar al Curţii, membru al biliului regal fără 
dregătorie, în situaţie similară Iui Ioan Cândreş de Râu de Bşiloan Ungur 
de Nădăştia, alături de care participă la mai multe cam­p.în rândul 
baronilor este socotit doar după anul 1478, în care a fost numit fee de 
Timiş şi căpitan general al părţilor de jos ale regatului 218 . în ultimii e viaţă, 
1493­1494, a îndeplinit şi funcţia de jude al Curiei. Dintre marile ^victorii 
reţinem pe cea de pe Câmpul Pâinii (lângă Orăştie) din anul 1479, 
niadin Serbia până la Cruşevaţ (1481), campania din Austria, încheiată 
cuparea Vienei (1485), lupta de la Csontmezo (1490), care a decis soarta 
llui ungar, lichidarea „legiunii negre" (mercenarii cehi) scăpată de sub 
ol (1492). 

l(*,VI,nr. 3656. Actul din 4 octombrie 1468, Bratislava, se păstrează la Arh. Naţ. Cluj, 
iPrimăria oraşului Bistriţa, nr. 97. f" în acel an Pavel Chinezul este menţionat o singură dată 
drept căpitan suprem al armatei Ugentium regalium summus capitaneus), dar cum această 
funcţie este conjugată cu cea de tde Timiş, care apare pe primul loc, credem, spre 
deosebire Haţegan, (Pavel Chinezu, ,âfuncţia de comandă se referă totuşi la armata 
Banatului (partes inferiores). 

311
 La începutul perioadei cercetate, în 1440, în lista magnaţilor care î 
sigiliul  pe  actul  încoronării  lui  Vladislav  I  figurau  doar  2  români:  Ia 
Hunedoara,  ban  de  Severin  şi  Nicolae  Dragfi 219 .  La  1492  din  această  ( 
făceau  parte  ducele  Ioan  Corvin,  banul  Croaţiei  şi  Dalmaţiei,  Barto 
Dragfi, mare postelnic, Gheorghe More de Ciula, proaspătul ban de Se 
Ioan  şi  Petru  Ungur,  curteni,  fii  de  baron,  Mihai  Cândea  de  Râu 
chemat la dietă între proceres, iar la 1505 Gheorghe Dragfi, banul Daln 
Croaţiei  şi Slavoniei,  Gheorghe  More,  banul  Belgradului  şi  Nicolae  ( 
banul de Sabat 220 . 

5.4. CONDIŢIONĂRII 
5.4.1. Cnezii şi voievozii 
Cnezii şi voievozii având statut de nobili condiţionări se găseau pe 1 
domenii  bisericeşti:  ale  episcopiilor  din  Oradea  şi  Alba  Iulia  şi  laio 
statului şi ale magnaţilor: Hunedoara,  Deva, Muncaciu, Siria, Şoimuş,( 
Gherla, Chioar, Cehu Silvaniei, Şimleu, Baia Mare, Ardud, Tăşnad, Satuî 
Identificarea lor este foarte dificilă, întrucât puţini dintre ei au obţinută 
nobilitate  condiţionară  ajunse  până  la  noi.  în  urbariile  păstrate  înce 
secolul al XVI­lea aceşti nobili erau menţionaţi doar întâmplător.  Pe i 
(Hunedoara,  Muncaciu)  se  ascund  sub  privilegii  colective.  Cu  pn 
voievozii intrau în această categorie, dar şi cnezii; pe domeniul Hunedo 
pe  cel  al  Devei  erau  numai  cnezi,  deoarece  voievozii  lipsesc  în 
cercetată. 
Dintre domeniile episcopale îi avem documentaţi cel mai bine pe ( 
narii de pe cel al Oradiei, cel mai important domeniu feudal din cup 
comitatului Bihor. Voievozii românilor de aici şi unii dintre cnezi, pe I 
serviciilor prestate, îndeosebi slujba militară, au fost ridicaţi în 
XIV­XVI de către stăpânii domeniului la statutul de nobili condiţionări,i 
şi predialişti sau nobili ai bisericii. Apar şi cu numele de voievozi nobili. 
cazul voievozilor din Hodoş, Vintere, Kerestienfalva (a.d. lg. Holod), Tq 
(a.d. lg. Holod), Bonafalva (a.d. lg Holod), Gepiş, Cărăndeni, Cociuba,I 
Remetea, Urviş, Bochia, Voievozi ş.a. 
Cnezii din pertinenţele interioare ale domeniului cetăţii Hunedoara,! 
ceputul secolului al XVI­lea, erau în număr de 164­177 din 27 de sate, \ 
între 1 şi 20 de cnezi pe sat 222 . Apar şi sate, ca de pildă Nădăştia,! 
221 

219 
Fi ig e d i,  A r isz to k ră c ia   m o b il itâ s a ,  p .  1 5 7 . 
220 
Bărănyi, Torontdl, II, p. 66. 
221 
Vezi, mai sus, 4.4. Mobilitatea condiţionară. 
222 
Ibidem, LXVIII. Lista localităţilor la p. 166, doc. nr. 36.

312 
 p,Mănerău, unde unele familii cneziale s­au ridicat între nobilii „adevă­ 
[, Cum am constatat, de altfel, în capitolul precedent, în cazul cnezului 
litra de Cerna şi al fiilor săi, aceşti cnezi, deşi legaţi de domeniu, erau so­ 
|ji drept cnezi nobili de către nobilii din zonă, ale căror familii se ridicaseră 
tmultă vreme la acelaşi statut social. La fel ca şi alţi condiţionări, cnezii 
ireni evoluau către accentuarea statutului lor nobiliar, domeniile cetăţii 
Deva şi al târgului Dobra se aflau în administrarea piuită a voievozilor 
Transilvaniei. La fel ca în cazul Hunedoarei, cnezii de hi­au păstrat o 
anumită autonomie administrativă, consacrată prin privile­i,caîn cazul 
Dobrei. Deşi nu sunt cunoscute privilegii, funcţiona şi pe doliul Devei 
adunarea cnezilor şi celorlalţi locuitori, de pildă la 1481 (universi piet incole 
pertinentiarum castri Deva) 223 . Doar cnezii de aici se găseau jsgim de 
condiţionări, în dependenţa juridică a stăpânului domeniului prin itorii săi. 
Nominal îi cunoaştem doar pe unii dintre cei deveniţi nobili, care pai 
datorau cetăţii anumite prestaţii după cnezatele lor în maniera „nobililor ni": 
Bălan de Lăpugiu, Radul Menscarecz de Mihăieşti, Gheorghe Pop de W\a 
(disp.), Gheorghe Allazo, Petru de Săcămaş, Gheorghe (de) Plai şi ţslau 
Caba, nobili dobreni, iar dintre deveni pe „faimosul cnez" Teodor de felin, 
înnobilat de către Iancu, fiul său Ioan Teodor de Bretelin (sau de pek ­ 
1474­1506) şi crainicul Gheorghe Sabău (1481) 224 . Cu ocazia unei lltări de 
martori de la Cristur, din 1496, pentru reconstituirea drepturilor de pietate 
ale familiei Furca, alături de nobili hunedoreni şi haţegani, au depus arie 
egală Herţa şi Balcu, cnezi înnobilaţi (nobilitari) din Almaş, Petru şl 
din Archia de Jos, Bratea şi Ioan din Archia de Sus 225 , din aceeaşi 
tegorie a condiţionărilor asimilaţi cu ceilalţi nobili. 
[Domeniul cetăţii Muncaciu din comitatul Bereg a aparţinut prin tradiţie 
dor Ungariei. Sub Matia Corvin 1­a administrat mama sa, Elisabeta, apoi 
u, ducele Ioan Corvin până la moartea sa. Satele româneşti de aici for­[o 
autonomie (communitas Wolachorum) în frunte cu un voievod, recu­ută 
încă din a doua jumătate a secolului al XIV­lea 226 . Treptat, familiile 
■odaie din Dolha, Bilca, Iloşva, Comlăuş ş.a s­au desprins cu satele lor 
tad în rândul nobilimii, alte sate au fost donate unor nobili, ori s­au 
pizat. în a doua jumătate a secolului al XV­lea comunitatea privilegiată 
pnească, craina, mai era alcătuită doar din 9­10 sate. Voievodul Ladislau 
b Stăneşti (Stanfalva) obţinuse de la stăpânul domeniului ducele Ioan Corvin 
m 
CsMi,V,p.42 ™Ibidem,p. 166­167. ™HD, 11/2,333. j a  Abordări mai  recente, la Pascu, 
Voievodatul, III, p. 489­495 şi Pop, Adunările cneziale, 
189­195. 

313
recunoaşterea eredităţii funcţiei sale, dar româ nii au recurs la privilegiih 
vec hi, care recunoştea u dreptul l or de a­şi ale ge singuri voie vod ul, ob 
r ec onfir marea lor de la stă pân la 1493. 
Pe domeniul cetăţii Siria, comitatul Zarand, format la 1525 din 12 
sate, exista u „ nobili ai cetăţii unguri şi r omâni care a u ţinut totdea una; 
vec hime de acea cetate", bucurâ ndu­se de nobilitatea, drepturile şi liberi 
care le­au fost  acordate de către sfinţii regi ai Ungariei 227 . Nobilii românii 
diţionari ai acestei perioade sunt practic imposibil de identificat în lipsa t 
doc ume nte e xplicite. îi c unoaşte m pe cei car e au obţinut nobilitatea de 
ieşind cu cnezatele lor din compone nţa dome niului, precum familia Mog 
Hălmagiu şi altele din Birtin, Crişcior, Iosaş, Ribiţa, Rostoci, Valea Bn 
care au a vut c u siguranţă statut condiţionar mai înainte. U nii şi­au păsl 
continuare funcţiile avute pe domeniu, în primul rând aceea de voievozi, 
slugi nobile (familiari) în serviciul stăpânilor cetăţii Siria, care erau şi co 
comitatului Zarand.  La anul 1493, de pildă, cetatea era administrată de i 
r omâ ni, u n  Bog dan ( de ?) c astelan, La disla u M oga  ( pr oba bil, de 
H ăl n  provizor, aceleiaşi categorii aparţinând  şi voievozii de pe  , dintre c
228 
dome niu, c  sunt amintiţi Ladislau de Siria şi Ladislau de Arăneag  . Poate 
acelaşi 1 Moga era provizor şi la 1525 229 . 
Şoimuş ul,  din  vecinătatea  Siriei  cuprindea  la  1477  95  de  sate  dini 
tele  Arad,  în  care  se  afla,  Severin,  Caras  şi  Timiş 230 .  A  aparţinut  lui  Ia 
Hune doara, mai târziu  ne potului său Ioa n Cor vin, apoi margrafului Gh de 
Brande nburg.  Situaţia  socială  e  similară  cu  cea  de  pe  dome niul  Şi 
Cunoaştem  doar  familia  Nemeş  din  Aciua 231  şi  un  voievod  anonim  din  ( 
(Vârfurile) apărător al cetăţii la 1514, care a pre dat­o răsculaţilor. 
Dome niul  cetăţii  Giula  a  ajuns  la  1476  pe  mâinile  regel ui  Matiai 
apoi  a  fiului  său  Ioa n,  iar  după  moartea  acestuia  în  posesia  lui  Ghe or g 
Brande nburg, împreună cu  Hune doara şi  Şoimuşul,  buc urându­se  de  un t 
asemă nător.  Cuprindea  trei  târ guri  şi  83  de  sate  şi  puste,  în  princip 
comitatele  Bichiş  şi  Zarand 2 32 .  Spre  de osebire  de  Hunedoara,  aici  înti 
or ganiza rea voie vo dală şi pe voie voz i c u stat ut  de n o bili c on diţionă ri. 

227 
Ac tu l  d in  3  iu lie  1 4 4 4 ,  în  D R H ,  D .I ,  p . 3 7 9 ­ 3 8 3 :  „ i te m   n o b ili b u s  U n g a r is  e t W a l 
c a s t r e n s ib u s   s e m p e r   e t a b   a n t iq u o  a d  i p s u m  c a s tr u m   s p e c ta n ti b u s ,  s i c  q u o d  e is d e m in i 
n o b il ita te ,  iu r ib u s  e t  lib e r ta ti b u s , p e r  d i v o s  r e g e s   ip s i s  c o n c e s s is , p e r m a n e n tib u s . .." . 
228 
Mă r k i,  Ar a d ,  I ,  p , 3 9 3 ,  5 0 1 , c u  a n i  d ifer iţi, 1 4 9 4 , re sp ec tiv  1 4 9 3 ,  d e ş i tr im ite  la  a 
surs ă , Dl. 20 .10 0. 
229 
Proda n,  I obăgi a,  II ,  p . 71. 
230 
Ibidem, p. 23­24. 
231 
Dl. 30.204. 
232 
Ibidem, p. 85 şi urm. 

314 
 ine sunt cunoscuţi prea puţini;  mai bine cei din Şomoşcheş,  pomeniţi pe 
495­1500,  voievodul  Matei,  fratele  său  Pavel  poreclit  Zekel  şi  urmaşii  lor, 
(deţineau funcţia ereditară de voievod şi erau catolici. în urbariul dome­ 
ui din 1525­1526 apar voievozii Ioan de Bichiş (Bekes) şi Petru de Pilu 
I) 233 . 
Domeniul  Chioar  din  comitatul  Solnocul  de  Mijloc  a  aparţinut  în toată 
i  cercetată  Dragfieştilor.  Documente  contemporane  mai  precise  referi­s 
la nobilii chioreni există mai ales din secolul al XVI­lea. în urbariul din 5 
sunt  menţionate  67  de  localităţi,  organizate  în  12  voievodate 234 .  Opt  sate 
Bau în posesiunea voievozilor, din daniile stăpânilor anteriori, pe care noul 
n,împăratul, poate să le confirme sau nu. Voievodul din Cozla, de pildă, 
jpnecă satul e al lui şi al celorlalţi mici nobili din dania lui Nicolae Dragfi, 
Hui Bartolomeu. Acesta din urmă a realizat un schimb de moşii cu nobili 
nureşeni (familia Pop), care s­au aşezat în Copalnic­Surduc. [Situaţia 
nobilimii condiţionare din Chioar era împărtăşită şi de către cea de 
[domeniile din părţile nordice şi nord­vestice ale Transilvaniei: Ciceul, 
tod de domnii Moldovei , Gherla, Cehu Silvaniei, Şimleu, Baia Mare, 
d,Tăşnad şi Satu Mare 235 . Ioan Dragfi dăruia în 1512 destoinicilor (agi­ 
b)Simion, Nicolae, Ioan şi Tarta Radul două sesii iobăgeşti din Săcălăşeni, 
[litanii Satu Mare, pe domeniul Ardudului, trecându­i în rândul nobilimii, se 
lege, condiţionare 236 ,  menţiune aparte trebuie să facem aci despre 
domeniul Văii Rodnei. 
lânii din Valea Rodnei  (magna valle, Radnavelgye),  au constituit  un 
trict românesc aparte până la 1475, când a fost donat bistriţenilor împreună 
îrgul Rodna. Aflat sub jurisdicţia comitatului Dăbâca a fost expus penetra­ 
Inobilimii din zonă. La punerea în stăpânire a Bistriţei s­au împotrivit între 
în numele unor nobili  Gheorghe  Voievod  şi  Lazăr Cnezul, doi  fruntaşi  ai 
rcomunităţi  româneşti,  căzute  sub  stăpânire  privată 237 .  Puşi  în  dependenţă 
|inistrativă de Bistriţa, ei  nu aveau totuşi  regimul  servil al celor din  satele 
eşti  din  districtul  propriu­zis  al  Bistriţei,  adică  nu  au  ajuns  niciodată 
agi. Nefiind pe „pământul crăiesc" — Bistriţa aderând mult mai târziu, cu 
îltăţi, la „universitatea săsească" — districtul Văii Rodnei s­a bucurat de o 
nomie şi de un regim juridic superior românilor din cuprinsul celorlalte 

w 
Ibidem,p. 104. 
!!4 
Wem,p. 173­176. 
pAse vedea Prodan, Iobăgia, II, la fiecare în parte. Deşi datele sunt mai ales de la 
i şi spre sfârşitul secolului al XVI­lea, multe dintre ele nu diferă esenţial de cele din 
a noastră de interes. 
pŞincai, Hronica, II, p. 179: „îi nemişim prin puterea şi mărturia cărţilor acestora". 
\ a Vb, VII, 4042,4064,4077. 

315
jurisdicţii săseşti, ameninţaţi necontenit cu iobăgia. La 1471 ei erau eh 
oaste de către vicevoievod, prin intermediul bistriţenilor, dar ca oamenii 
„atât călări cât şi pedeştri, bine înarmaţi de luptă" şi în număr mare 23S .Cua 
prilej sau mai târziu regele Matia renunţa la darea cincizecimii şi la alte 
cuvenite vistieriei, desigur în favoarea noului stăpân, oraşul Bistriţa 239 .; 
administraţie proprie, sub conducerea unui voievod al Văii Rodnei.la 147 
nume Toma 240 . Statutul aparte al districtului a permis ca el să poată fi< 
mai târziu lui Petru Rareş, iar în secolul al XVIII­lea să fie militarizat, c 
tuind regimentul românesc de graniţă cu sediul la Năsăud. 
5.4.2. Boierii făgărăşeni 
Nicolae Densuşianu, inventariind la 1885 „familiile istorice" alej 
Făgăraşului, aprecia că „Prerogativele lor boiereşti datează încă din < 
domniei româneşti în părţile de peste Carpaţi, şi familiile acestea rep 
astăzi singura nobilime naţională română în părţile Transilvaniei, care pe l 
toate vicisitudinile timpului şi­a conservat până astăzi caracterul său ] nu 
s­a prefăcut în nobilime ungurească, nu a trecut nici la catolicism şi i 
reformaţiune cum s­a întâmplat cu vechea nobilime română din Ţara 1 
lui, din Banatul Severinului, din Maramureş etc" 241 . El înregistra 178 de fa 
din 37 de localităţi, şi anume, din Arpaşul de Jos, Beclean, Berivoii 1 
Berivoii Mici, Beşimbac, Bucium, Comana de Sus, Comana de Jos, Co 
Dejani,  Drăguş,  Grid,  Hârseni,  Hurezu,  Ileni, Lisa, Ludişor, 
Mărgineni, Ohaba, Părău, Pojorta, Recea, Săsciori, Săvăstreni, ŞincaVi 
Streza­Cârţişoara, Toderiţa, Ucea de Sus, Ucea de Jos, Vad, Veneţia de! 
Veneţia de Jos, Viştea de Sus, Vi stea de Jos, Voila şi Voivodenii Mar? 
acestea Ioan Puşcariu mai adaugă încă 20: Arpaşul de Sus, Beclean, 1 
Cuciulata, Dridrif, Făgăraş, Iaşi, Luţa, Netot, Porumbacu de Jos şi ­ de! 
încă o Recea, Râuşor, Sâmbăta de Jos şi — de Sus, Sărata, Şercaiţa,! 
Sebeş şi Voivodenii Mici 243 . 
Desigur, boieria e o instituţie creată de domnia românească, însă 
poate susţine că toate familiile de boieri din epoca modernă îşi aveau i 
boiereşti în secolele XIV­XV. Unele au fost ridicate de voievozii şi | 
Transilvaniei din păturile inferioare, după cum şi mai multe sunt fan 
boiereşti „căzute" în rândul ţăranilor, din lipsa de susţinere cu acte valk 
238 
Ub,  VI ,  3903. 
239 
Vladislav II  confirma  la 6 decembrie 1498 hotărârea de pe vremea regelui Matia p 
dă rile  l oc uitorilor din Rodna  şi Val ea  Rodnei  {HD, 1112,  352) 
240 
Ub, VII, 4303. 
,  241  Monumente,  p.  150 
2 i2 
Ibidem,p.  150­154.  243 
Familiile nobile, II, p. 36 

316
liţiei lor. La 1637 de pildă, D. Prodan găsea, la 161 de boieri şi libertini 
loscuţi, 86 „depuşi" (depositi), adică 37% din total 244 , ceea ce reprezintă 
mult, chiar dacă libertinii erau cei mai expuşi bunului plac al stăpânului. 
Ste „depuneri" au fost o practică constantă, atât sub principi, cât şi sub 
iburgi, interesaţi şi unii şi alţii să reducă proprietatea boierească în fa­ 
fiscului. Vom consemna în continuare doar acele familii, a căror boierie 
ante de 1514 poate fi probată documentar, chiar cu documente ulterioare. | 
Deşi perioada documentată este foarte scurtă, există atestări pentru boieri 
28 de sate făgărăşene 245 . Dintre ele s­a remarcat familia Mailat de Comana, 
rijuraţi, care, prin relaţiile speciale cu Paul Tomori, căpitanul Ţării Făgăra­li 
şi prin faptul trecerii la catolicism a devenit prima familie nobiliară din . 
în anul 1511 nobilul Mailat de Comana boier al Ţării Făgăraşului ilis 
Maylady de Comana boeronis predictae Terrae Fogar as), împreună cu 
[săiRorncea, Ioan, Negoiţă, Zăhan, Dumitru şi fiica Marta, era confirmat de 
voievod în stăpânirea posesiunii Crihalma din comitatul Alba de Sus 
300 de florini împrumutaţi nobililor de acolo şi datorită trecerii la bise­l 
romană, la intervenţia lui Paul Tomori 247 . Familia a achiziţionat şi alte iii 
în perioada următoare, între care Ţânţari (Zunyoghzegh), care va deveni 
ipredicat nobiliar şi va atinge mărirea prin Zăhan, botezat Ştefan, Mailat, 
dcular regal la 1526 şi voievod al Transilvaniei în perioada 1534­1540. Intre 
familiile fruntaşe ale Făgăraşului se numără, la fel ca în celelalte ţări Ineşti, 
cele care au dat juraţi în scaunul de judecată 248 : Arpaş (Stanciul 19­ 
1520), Beclean (Stoica: 1509­1518), Berivoi (Badea Turcu: 1509­1518, : 
1516­1518; Nagyo: 1520), Cârţişoara (Stan Szorontal: 1509), Comana :: 
1509­1516; Man: 1509­1511), Dejani (Man: 1516),Dridif (Balea/Bă­ 
1509­1518), Grid (Ciurilă/Chirilă: 1509; Laţcu: 1516), Hârseni (Dragomir: 
Peni (Manila: 151 l),Ludişor (Stanciul: 1516), Mândra (Comşa: 1520), 
or (Comşa/Coman Muşat:  1509­1518; Costea/Costişor:  1509­1518), 
a(Şandru Stanislau: 1520), Săsciori (Hangul: 1520), Sâmbăta (Ştefan: 
.Scorei (Vulcan: 1509; Stanciul: 1520), Şinca (Petru Oltean: 1509­1511; 
11520), Ucea (Coman: 1509, Roman: 1511), Vad (Aldea: 1509­1518), 

i m Boieri şi vecini, p.46. 
w 
0documentare riguroasă până la sfârşitul secolului XVI, la Lukăcs, Ţara Făgăraşului în 
Mediu. i'* 6  Puşcariu, Familiile nobile, II, p. 223­226 V ş.a. 
MI 
ldem,  Fragmente,  30 
| w  Atestarea componenţei acestei instituţii se găseşte în actele din 5 iunie 1509 (Puşcariu, 
•nte, 30), 11 septembrie 1509 (Lukăcs, Ţara Făgăraşului, Anexe nr. 7), 19 august 1511 
ariu, Fragmente, 32), 2 septembrie 1516 (Lukăcs, nr. 8), 12 ianuarie 1518 (Puşcariu, 34) şi 
li 1520 (Puşcariu, 35). 

317
Veneţia (Solomon: 1516­1520), Viştea (Radul 1509­1516; Vulcan: 15 
Voivodeni (Aldea Bica: 1509­1520; Petru: 1520), Voila (Lugor: 1520). 
La 1508 o parte a boierimii făgărăşene a luat parte la o revoltă împ 
stăpânirii maghiare, plănuind să dea ţara voievodului muntean Mihnea.I 
şii mişcării au fost condamnaţi ori s­au exilat peste munţi, averile lori 
confiscate şi uneori cedate sau vândute unor fideli ai autorităţii. Dintre ei s 
amintiţi Bârsan şi văduva Anca Ziin, „cea mai rea trădătoare" (pra 
pessima) din Ucea, Ziin de Cârţişoara, Grozav(a) de Arpaş, Stan 
Aldea Solomon şi Solomon al Vancii de Şinca 249 . 

5.5. CATEGORII SPECIALE 
5.5.1. Clericii, „literaţii" 250 
Societatea nobiliară românească şi­a creat destul de devreme o păţi 
„literaţi", ajunşi secretari şi dieci în diferite cancelarii ori simpli 
carte, atât de necesari într­o lume aşezată tot mai ferm pe temeiurile! 
scris 251 . Erik Fiigedi constata la nivelul întregului regat faptul că apn care 
familie nobiliară de o anumită mărime şi stare ţinea să aibă în i sale un 
literatus 252 , fapt valabil şi pentru nobilii români. 
Problematica ar putea fi abordată şi din alt punct de vedere, anume,a 
ştiinţei de carte în rândul nobilimii româneşti, însă acest fapt pare să fiec 
de rar în rândul laicilor nobili. Modelul suveranului instruit care a foşti 
Matia,  care  a  semnat  chiar  unele  acte  destinate  nobililor  români,  a  i 
desigur  o  inovaţie  şi  un  îndemn  pentru  nobilii  cu  o  anumită  stare.! 
Crăciun de Iloşva este unul dintre ei, de la care ni s­a păstrat un act de i 
din 12 martie 1487 „scris cu mâna sa" (mânu propria scripta) 252 . Totuşi.a 
referim  la  intelectualitatea  românească  din  epocă, la acei  ştiutori  de  < 
exercită o profesiune pe această bază şi cărora acest fapt le conferă un i 
Această  categorie  nu  a  beneficiat  de  o  cercetare  de  amploare  din 
istoriografiei româneşti 254 . Mai binecunoscută este cea catolică, din 
249 
Puşc a riu ,  Fr agme nte ,  30 ,38 . 
250 
Pe ntru nume le  şi date le  c ita te  fă ră  re fe ri nţe  în ac est subc a pitol, a  se ve de ai 
categoriile respective. 
251 
Jako, Începuturile scrisului în păturile laice din Transilvania medievală, în i 
VII, 1956, p. 81­102; Drăgan, Precursorii; Adrian A. Rusu (Joan de Hunedoara, p. 2 
cea mai recentă şi documentată sinteză asupra scrisului la românii ardeleni la mijlocul s 
al XV­lea. 
252 
Fiige di ,  Tanul măny ok ,  p. 4 56. 
253 
M i hal y i,  33 7. 
254 
A se vedea totuşi Rusu,  Două cărţi sălăjene în anul 1470,  în AMP,  X,  1986, p 
şi Drăgan, Precursorii lui Olahus. 

318
iii apusene de expresie latină — prin contribuţia cercetătorilor maghiari şi 
ni 255  —, în cadrul căreia aportul românesc este, prin forţa împrejurărilor, I 
marginal. Pătura intelectuală românească aparţine însă ambelor arii de ă, 
celei latine promovate de biserica catolică şi celei slavone a bisericii oxe. 
Situaţia elitei intelectuale reflectă cu fidelitate statutul politic de 
trioritate al poporului român şi cel similar, abia tolerat, al bisericii sale 
Iliţionale. 
După cum am constatat, majoritatea nobilimii româneşti aparţinea totuşi 
piei răsăritene. Preoţimea ortodoxă şi cei ce cultivau elemente de cultură 
Momână nu aveau însă nici o legătură cu statutul nobil. Popii români erau 
^iliîn măsura în care era familia lor şi stăpâneau legal o moşie. Statutul lor 
sional era mai degrabă un handicap în această privinţă. ^Nevoile practice şi 
trebuinţele cultural­spirituale ale românimii libere, în ! catolică, au 
determinat apariţia unei intelectualităţi pregătite în şcolile pice şi 
orăşeneşti provinciale, formate din dieci de cancelarie  (literaţi), 
%l\(procuratores),  funcţionari economici şi administrativi: strângători de ţi 
(decimatores, dicatores),  vistiernici  (tavernici,  tezaurarii),  cămăraşi 
varii),  sameşi  (rationiste),  provizori  (provisores)  şi chiar clerici (clerici, 
nici, presbiteri, plebani, capelani, capitulares).  Cei mai dotaţi şi bine 
iţi puteau ajunge studenţi la universităţi europene, secretari la cancelaria 
dăsau la cele ale unor înalţi dregători, capitulări, ierarhi catolici. în ultimul 
deceniu al secolului al XV­lea un Filip More de Ciula studiază 
[Universitatea din Bologna, iar un Nicolae Pâclizar de Caransebeş, la cea din 
«via şi exemplele nu sunt singulare. Avem de­a face cu un proces de  ! 
a intelectualităţii laice şi religioase pe linia culturii latine, întru­totul 
nătoare şi, în general, în aceleaşi cadre şi instituţii cu „naţiunile" privile­t 
Numărul lor sporeşte pe măsură ce ne adâncim în identificarea sutelor de 'At 
literaţi  din epocă, mai ales a celor aflaţi în legătură cu lumea româ­1 Cu 
câteva excepţii de orăşeni, despre care nu ştim exact  dacă erau  foii, 
toţi ceilalţi cunoscuţi aparţin clasei nobiliare. Elevii şcolilor confesio­ 
\viitorii preoţi, dieci şi alţi funcţionari, se recrutau din toate clasele sociale, 
orăşeni şi iobagi. Ei se bucurau de statutul cinului lor fără discri­e, 
iobagii ieşind din starea de dependenţă prin însăşi cariera aleasă, care 
[seputea realiza fără încuviinţarea domnului de pământ. De obicei, ridicarea 
hia ecleziastică şi funcţionărească le oferea posibilitatea celor de con­ 
\umilă să achiziţioneze o moşie şi cu aceasta să intre în rândul nobilimii. 

'"S. Jako, Despre cercetările privind începuturile intelectualităţii în Transilvania, în voi. 

wcietate, naţiune. Interpretări istorice, Cluj­Napoca, 1982, p. 187­200; Idem, Philobiblon; 
logtudo e'rtelmiseg. 
\ 
319
■■ 

Fiind creaţia bisericii, a şcolilor patronate de ea, mai numeroşi sunti 
Haţeg şi Banat, unde catolicismul a avut o aderenţă cât de cât semnific 
între români, decât în Maramureş, unde, cu puţine excepţii, nobilimeai 
păstrat în cadrele ortodoxiei. 
îi găsim ca funcţionari la diferite cancelarii: dieci, notari, secretari. La oi 
a Caransebeşului notarul român se poate ghici uşor şi după topica actelor latij 
care calchiază pe cea a românei vorbite în scaunul de judecată. în jurul and 
1500 acesta era nobilul Ştefan fiul lui Gheorghe Margay de Caransdj 
(nobilis Stephanus Literatus filius Georgii Margay dicti de Karansebes),ci 
este pomenit în mai multe rânduri, în sentinţe ale scaunului de judecatin 
Nicolae fiul lui Gheorghe Pâclizaru din Caransebeş a urmat în anul 1494 aiM 
liberale la Universitatea din Cracovia 257 . Un Ioan Diacul „de Comiat" şi uni 
Ioan Diac de Mihălinţi, din familia nobililor din Ţerova, apar în aceleaşi pq 
bănăţene 258 . Un Nicolae Diacul de Bruznic (dom. Şoimuş­Arad) apare ca veci; la 
o punere în posesiune. în Maramureş, adunările nobiliare ţinându­se 
Sighet, notarii comitatului se recrutau probabil dintre orăşenii de aici, cadifl 
Gheorghe şi Petru, menţionaţi la anul 1460 259 , sau din celelalte târguri regale cu 
populaţie catolică. Dintre românii din Maramureş apar în această calităţi 
Toma de Săpânţa 260 , Luca diacul de Onceşti 261 , Iuga de Ieud şi Ioan diacul 
(Dyak) de Dragomireşti, menţionat între 1450­1471, fără să ştim precisa 
şi­au exercitat­o. Porecla profesională a devenit nume de familie la i 
celui din urmă, Teodor şi Ştefan Diac, deposedaţi pentru participare lark 
din 1514 262 . 
Mai bine cunoscuţi sunt românii de la cancelaria regală şi de la ce 
unor înalţi dregători, graţie actelor emise acolo. în ultima parte a intervalului 
cercetat s­a distins Filip More de Ciula, absolvent al universităţii din Bologj 
secretar regal (secretarius regie maiestatis) începând din 1502, până la 
moartea sa la Mohâcs în 1526. La cancelarie el a fost precedat de  ■gani, unul 1 
alţi haţegani, ii dintre ei, Ladislau Olah de Râu Bărbat, ajuns de retar regali 
asemenea secreta (1479). în această poziţie înaltă, el putea susţine i reg ală  ol 
un proces la curtea reg puternica familie Cândea de Râu de  suşi cauzal
Mori, în care a pledat el însu 
256 
Pes ty ,  S zo ren y,  II I , 1 2 3 ,1 2 7 ; id e m ,  Kra ssd ,  III , 3 6 7 ; D l.  4 6 6 2 7 , m ic r of ilm  3 0 , B A O i 
257 
Fe ne şa n ,  Stu de nţi  di n  B an at ,  p .1 95 2 ,1 95 6 . 
258 
Pesty,  Szoreny,  III , 67, respectiv 79; Ţe icu,  op. cit.,  p. 354: Mihălinţi  s.v;  Rusu.fa 
Hu n e d oar a ,  p .  23 0­ 2 3 2 
259 
M ihaly i,  25 0 . T ot a tunc i s unt  me nţ iona ţi un   Ni c ol a e  Dy ak  şi  Du mi tru  Lit e htu 
Câ m pul u ng la  Tis a. 
260 
Mihalyi, 156. 
261 
Ibidem, 200. 
262 
Horvath,Ver6oto,II,86. 
ii sale 263 . Fratele său Ştefan Olah de Râu Bărbat,  este amintit ca notar la j 
cancelarie  (1482), iar  din  Sălaşul învecinat  provin alţi  doi  notari  ai  can­i 
regale:  magistrul  Ştefan  de  Sălaşu  (magister  Stephanus  de  Zallaspa­ [), 
menţionat  în  perioada  1475­1480  şi  Mihai  de  Sălaşu  (1480).  Mai  târziu, 
acolo pe bănăţeanul Mihai de Mâtnic, în perioada 1494­1496, şi pe 
[Petru de Comlăuş (Bereg), între 1508­1525. La cancelaria judelui 
ifost notar Ioan de Bizere (1492). 
trimişi în misiuni diplomatice erau cu siguranţă ştiutori de carte: 
i,funcţionari economici şi de cancelarie, ceea ce se poate confirma şi prin 
î cunoscută a unora dintre ei. 
ai de Peşteana, trimis în solie în Ţara Românească şi Moldova, fusese 
or de dări, comite şi cămăraş în Maramureş. Pavel More de Sava (şi de 
i),sol voievodal în Moldova la 1473 şi în alte solii, era menţionat anterior 
cat al unor familii  nobiliare  din   comitatele  Dăbâca  şi  Cluj 264 .  i 
cu el este Iacob de Mâtnic, folosit de rege „în numeroase misiuni atice" 265 . 
n Petru More, pomenit ca tezaurar regal şi curtean 266 , care a mijlocit la 
1495 un tratat de pace cu turcii, făcând el însuşi o călătorie la Constanti­ 
l,pare să fie din familia Mâtnic, familiar al ducelui Ioan Corvin 267 . jloan 
More, dintr­o familie neidentificată, născut pe la 1452, a cunoscut 
i strălucită, laică şi ecleziastică, începută după cât se pare la mănăstirea 
nă de la Jaszo, lângă Pecs. La 1482 era prepozit la Oradea 268 , apoi  i 
şi probabil prepozit la Alba Regală, oraşul de încoronare al regilor un­i 
moartea regelui Matia Corvin a devenit păstrătorul coroanei în cetatea e . 
Calităţile şi prestigiul său l­au făcut apt pentru misiuni diplomatice în 
i,unde îl întâlnim în 1488 la Ferrara, iar în 1494 la Roma 270 . 

■L 45.819 şi 45.820. 
'Drăgan.More. 
*HD, H/2,198: in nonnullis legationum nostrarum... expeditionibus". 
k, A Csulaiak, p. 110. 
"Drăgan,More. 
* în acest an era dăruit cu satul Long de lângă Tapoly („Turul", XXIII, 1905, p. 159) cu 
e posesiuni din comitatul Saros din Slovacia {Csănki, I, p. 323) 
*Actaextera regis Matthiae, IV, Budapest, 1878, p. 209: „el prepozito More ha la corona, 
le gioie e argentere de la regia maestâ; e un homo da 38 anni vel circa e sta nel castello de 

'Engel, Geschichten, p. 44: „ Johanni More, qui cum duobus equis ad Urbem ex regio 
oprofectus est...pro expensis 80 floreni." O altă solie tot acolo, în noiembrie acelaşi an 
§.52). 

321
 Dar mai presus de toţi s­a ridicat pomenitul Filip More, „sol vestit" (i 
notevole orator) la Veneţia şi alte state italiene, vreme de peste două decenii, 
într­un rând şi în Moldova, prin 1515, în cadrul efortului Ungariei de a fac 
faţă Imperiului Otoman. 
Ştiinţă de carte şi calităţi diplomatice recunoscute posedau, fără îndoială,şi 
cnezii şi preoţii români folosiţi frecvent de către saşi în misiuni în ţările r< 
mâne, ca vestitul cnez Dumitru din Sălişte, despre care banul Barbu al Craiovei 
scria sibienilor pe la 1506­1509 că „poartă bine vorbele şi ale voastre şiali 
noastre. Şi mulţi oameni mi­aţi trimis domnia voastră, dar un om mai bun decât pe 
Dumitru nu mi­aţi trimis. Şi îmi este drag şi vă slujeşte bine şi drept,aşai ştie 
domnia voastră" 271 . 
Clericii, cei ajunşi în capitluri şi conventuri, sunt destul de binecunoscuţi, 
întrucât  calitatea  lor  apare,  de  regulă,  subliniată  în  documente.  Constatăm 
faptul că familiile importante trecute la catolicism fac aproape o regulă din a­i 
îndrepta unul sau mai mulţi membri către cariera ecleziastică, care, cu cât atin­ 
gea trepte mai înalte, era de mai mare utilitate familiei. în capitlurile din Alba 
Iulia şi Arad, locurile de adeverire pentru Transilvania şi Banat, găsim de tim 
puriu  canonici români,  unii  specializaţi  în  problemele româneşti ca  oamenii 
mărturie.  Astfel,  la  Alba  Iulia  magistrul  Nicolae  de  Mâtnic  (1391­1394),Ioa 
Olah  (1408),  Mihai  Vaida,  cantor  (1417),  magistrul  Ioan  de  Haţeg,  deci 
(1464­1470), iar  la Arad  magistrul Ioan  de  Ciula, lector  (1449­1469), Ştefan 
de  Măcicaşu  (1454),  Matia  de  Bizere,  custode,  apoi  lector  (1491­1500),Gri 
gore de  Bizere, Matei Pâclizar de Caransebeş. Unii  urmau cariera preoţească 
într­o  parohie  rurală  sau  orăşenească  ori  la  curtea  unor  magnaţi,  precum 
Francisc fiul lui Ioan Dej de Timişel, menţionat la 1504 272 . 
La mănăstiri din Ungaria au activat mai mulţi clerici de origine romi 
nească, unii pomeniţi mai sus: Ştefan Olah de Sălaşu (1481—1498) canonifl 
capitlul din Buda, Ioan More, dintr­o familie necunoscută, a avut o carieră stri 
lucită: canonic la Jaszo (lângă Pecs), prepozit la Oradea (1482), apoi custode 
prepozit la Alba Regală (1484­1492). Filip More de Ciula a fost prepoziţia 
Băcs (1502), Buda (1504) şi Agri a (1509), fiind numit  episcop de CI 
Biserici (Pecs) în anul 1524, fiind primul ierarh de acest rang de origine rea 
nească sigură. 
Alţi clerici români au funcţionat în mediul aulic. „Chibzuitul" (discretus) j 
Ştefan de Bilca a fost lector împărătesc şi curtean în ultimii ani ai domniei! 
Sigismund de L uxemburg, iar un Mi hai  de Caransebeş, franciscan, 
supremus capellanus la curtea regală pe la 1491 2 73 . 
271 
Lupaş, Dumitru din Sălişte, p. 68­69. 
272 
Pesty, Szoreny, III, 130. 
™Fogel, p.73. 

322
 Fără să pretindă neapărat o formaţie clericală, anumite profesiuni, funcţii şi 
deletniciri  ca  acelea  de  cămăraşi,  vameşi,  vistiernici,  strângători  de  dări, 
Iministratori, avocaţi profesionişti etc. presupuneau în mod obligatoriu o pre­ 
(re şcolară de un anumit grad. Este cazul unui Ioan More, familiar al Corvi­ 
tştilor,  menţionat  între  1476­1494,  ca  vistier 274 ,  strângător  de  dări  şi  în 
ferite  misiuni  legate  de  bani,  în  părţile  Transilvaniei 275 .  De  asemenea,  al 
Imăraşilor  români  din  familii  nobile:  Petru  Danciu  de  Caransebeş  la  Ocna 
(1450),  Ioan  Dej  de  Timişel,  Andrei  Pleşca  de  Comiat  la  Cenad  ), 
Ştefan  Olahus  de  Sibiu  la  Turda  (1501),  al  alesului  Petru  de  Bârsău, 
filator la Turda,  al celor de la  cămara regală de la Buda: Petru de Dolha 
[1494­1507), Emeric Dej de Timişel (1500), Ladislau de Peşteana (1504), 
idislau More de Ciula (1514). 
Instituţia avocatului (procurator) este menţionată frecvent în actele de 
toprietate. Nobilii proprietari îşi înscriau avocaţii într­un act eliberat de locul 
«adeverire, care funcţiona ca împuternicire pentru aceştia în faţa forurilor 
competente. Dacă actele simple de reprezentare, mărturii, oprelişti, obţinerea 
k acte nu cereau o pregătire deosebită, nici chiar ştiinţă de carte întotdeauna, 
ischimb, susţinerea unui proces în faţa instanţelor presupunea în mod obliga­b 
studii şi practică în domeniul juridic. Dintre relativ numeroşii avocaţi ni 
menţionăm doar pe câţiva dintre cei mai cunoscuţi: pomenitul Petru de tău, 
Nistor de Paroş, Mihai Pop de Peşteana, Ioan Viteazul de Galaţi, au 
Olan şi Zaharia de Peştiş şi cei din familia Vaida de Mărgău 276 . 
[Intelectualitatea românească de expresie latină, aproape fără excepţie, a 
(produsul nobilimii româneşti şi al condiţiilor sale specifice de manifestare. 
[provenea în majoritate din familiile trecute la catolicism, iar amploarea 
nţei sale oferă un indiciu important privind gradul de catolicizare a 
|ilimii româneşti din diferite zone. Pe lângă rolul său social, legat de 
nenul nobiliar românesc, ea a jucat un rol încă insuficient cercetat, legat 
Ipregătirea umanismului românesc de expresie latină şi a începuturilor 
îlui în limba română. Am demonstrat în câteva articole faptul că umaniştii 
jiului al XVI­lea, Nicolae Olahus şi Martin Haczius (Haţeganul !) de Şardu, 
|ivut precursori tocmai pe cei mai sus­citaţi, dintre care se distinge Filip 
ide Ciula (1470­1526), pe care îl socotim a fi, cronologic, cel dintâi 
inist român cunoscut. 
■a. Turul, XXI, 1903, p. 115; A. Kubinyi, A Mătyăs­kori dllamszervezet, în Hunyadi 
semlekkonyv, Budapest, 1990, p. 132, nota 149 îl cunoaşte ca vistier sub numele de Ioan 
ide Jaszo, ceea ce pare a fi o confuzie între cele două personaje cu cariere destul de distincte. 
if I **La4 august 1486 era trimis (nobilis J.M.),de pildă, la sibieni pentru preluarea contribu­ 
şti impuse de către dieta recentă (Ub., VII, 4656). La 1494­95 e dicator, strânge dările 
|jicomitatul Crasna (Engel, Geschichten, p. 37). 276  V. articolul nostru Precursorii lui Olahus. 

323
 Mediul  nobiliar  românesc,  cu  deosebire  componenta  sa  intelectuali  jt 
aulică, a nutrit, cum s­a demonstrat, ideea şi conştiinţa originii romane şi a lati­ 
nităţii limbii şi a reprezentat una din sursele principale de informaţie directa ale 
umaniştilor italieni asupra poporului român 277 . Filip More,  unul  din  mentori 
lui Olahus, a fost iniţiatorul primei culegeri de epigrafe romane  de la Ulpii 
Traiana din apropierea Ciulei părinteşti, iar o generaţie după el, contemporan 
cu Olahus şi Haczius, un Petru More din Galaţii Haţegului, provizoral cetăţii 
episcopale de la Gilău, susţinea în dispută cu Verancici întâietatea acestei cetăţi 
a lui Gelu, faţă de Alba Iulia episcopilor catolici ai Ardealului 278 . Nu demu doi 
reputaţi istorici al limbii române au ajuns la concluzia că primele traduceri în 
limba  română  sunt  produsul  mediului  hunedorean­bănăţean 279 ,  fără  a  se 
exclude totuşi şi aportul Maramureşului, adică al principalelor vetre în cares­i 
dezvoltat  majoritatea  covârşitoare  a  nobilimii  româneşti, o  orăşenime  romi 
nească notabilă, precum şi o pătură intelectuală corespunzătoare. 

5.5.2. Nobilii români din oraşe 
Dezvoltarea economică din secolul al XV­lea şi,  mai ales, avânţi 
comerţului intern şi extern au avut drept consecinţă şi o creştere fără preceden 
a vieţii urbane din Transilvania şi Ungaria. Nobilimea a participat şi ea la 
această înflorire, atât la circuitul producţiei de marfă, prin feluritele produse ale 
domeniului feudal, cât şi la procesul de urbanizare. Prezenţa nobililor româi 
în târguri şi oraşe în ansamblul Transilvaniei a fost desigur un fenomen margi­ 
nal, limitat la zonele de concentrare nobiliară românească, şi incipient, în noi 
generală din regat. Unii erau originari din aceste târguri şi oraşe, alţii s­au 
stabilit acolo în virtutea unor dregătorii, a dobândirii unor bunuri: drept de târg, 
vamă, mori, case, prin căsătorii etc. Ca orăşeni, în lipsa unor privilegii speciale, 
nobilii se supuneau în persoana şi bunurile lor obligaţiilor pe care le aveau şi 
ceilalţi cetăţeni. 
Dintre toate se distinge Caransebeşul, reşedinţa unei provincii prin ex 
lentă româneşti. Colonizat iniţial cu „oaspeţi" constituiţi în două târguri, şi 
Sebeş, oraşul a obţinut privilegii repetate pentru contribuţia sa la 1 
antiotomană, a crescut prin aportul demografic al românilor din zonă şi a 
nut la sfârşitul secolului al XV­lea privilegii urbane depline, dreptul ora 

277 
Armbruster, Romanitatea românilor, p. 68­72. Autorul constată faptul că „sursei 
sau nemijlocit româneşti" stau la baza informaţiilor despre români înregistrate de către u 
Antonius Bonfinius şi Petrus Ransanus, care au frecventat Curtea de la Buda în ultimele c 
ale secolului al XV­lea. A se vedea, mai recent, Drăgan, Filip More şi Precursorii lui ( 
Rusu, Moştenirea antichităţii; Pop, Sensibilităţi etnice. 
21 
* Pop, Naţiunea medievală, p. 124­126. 
279 
Gheţie­Mareş, op.cit. 

324
 Ia 280 . Nobilii din Bizere: Ladu, Nicolae şi Iacob, obţineau la 1429 un loc de 
\{fundum curie) vizavi de mănăstirea franciscană, pe care Iancu de Hune­ 
confirma la  1450 alesului Nicolae de Bizere şi rudelor  sale. Cu  acest 
ffilej omul guvernatorului obţinea şi un loc de moară (unum locum molendini) 
sub acea curte pe râul  Sebeş 281 .  Nobilul Ştefan Macho (probabil Machorysy  — 
deMoceriş, cum apare cu alte ocazii) cumpăra în ianuarie 1457 un fânaţ de la 
„chibzuitul" (circumspectus)  Andrei Dan, fostul jude  al  oraşului,  ambii fiind 
lumiţi  de  către  sfatul  orăşenesc,  care  atesta  tranzacţia,  „concetăţeni"  (noştri 
concives) 2 * 2 . Aici rezida  şi nobilul Iacob Gârlişteanu,  viitorul  ban,  care  obţinea 
un privilegiu regal de scutire „de orice contribuţii censuale şi servicii pe care ar 
trebui să le plătească sau să le facă în oraş pe seama acelei case" şi totodată îl 
scoate  „de  sub  orice  judecată  şi  jurisdicţie  a  judelui  şi  juraţilor  acelui  târg" 
punându­1  sub  jurisdicţia  banilor  sau  vicebanilor  de  Severin 283 .  Ladislau  de 
Racoviţa poseda şi el la 1505 un loc de casă, confirmat de autorităţile Caranse­ 
beşului 284 .  Am  văzut  mai  sus  pe  nobilul  Gheorghe  Margay  cu  fiul  său  Ştefan 
Diacul,  din  familia  nobiliară  de  Marga,  aşezată  în  oraş  probabil  odată  cu 
vicebanul  Iacob de  Marga (1459­1467). Treptat, familiile  marcante  ale  bana­ 
tului severinean şi­au stabilit reşedinţa, sau una din reşedinţe, în oraşul Caran­ 
sebeş,  care  devine  „reşedinţă  de  nobili",  cum  apărea  unui  călător  din  secolul 
următor, şi covârşitor românesc, cu aportul şi altor categorii sociale aşezate aici 
din regiunea înconjurătoare. în perioada cercetată juzii şi o parte dintre juraţi 
i rase mai alegeau dintre „oaspeţi", ci dintre români. 
Şi  în  Timişoara,  centru  administrativ  important,  reşedinţă  a  lui  Iancu  de 
Hunedoara şi a căpitanilor  generali ai  părţilor de jos în perioada  următoare, 
întâlnim nobili români veniţi din zonele apropiate. Pe lângă haţeganii Mihai, 
ijunsjude al oraşului la începutul secolului, şi fratele său Iacob zis Postăvarul, 
şi  castelanul  Petru  de  Breazova  la  1464,  un  alt  timişorean,  Vincenţiu  de 
Timişoara se dovedeşte a proveni dintr­o familie de nobili bănăţeni. El era fiul 
Iii Ştefan de Bujor 285 , din districtul omonim, şi devenea cunoscut mai târziu în 

* Feneşan, Privilegiile Caransebeşului. 
211 
?aty, Szore'ny, 111,35,64 
[: K Ibidem,14. 
m 
Ibidem, 95, actul regal din 8  mai 1487,  dat în Şopron, la  mijlocirea tezaurarului, care 
«autoritatea peste aşezările urbane: „a solutione censuum collectarum ac etiam seviciorum 
fmmlibet, que ipse ratione huiusmodi domus sue in medium dicti oppidi noştri soluere aut 
Jbwre deberet ci hem ab nmni iudicio et iudicatu iudicis et iuratorum civium eiusdem oppidi 
KStriimperpetuum duximus gratiose eximendum, libertandum et simpliciter supportandum, ac 
miem suosque heredes et posteritates universos solius banorum vel vicebanorum nostrorum 
hriniensium pro tempore constitutorum iudicio et iudicatui reservandum..." M"lbidem,m. 
'"Mârki, Arad, I, p. 292, rezumă actul de danie din anul 1458 pentru Ştefan de Bujor 
(lotory) şi fiul său Vincenţiu de Timişoara, în posesiunea Săceni din apropiere. 

325
calitate  de  castelan  şi  (vice)comite  de  Hunedoara  în  intervalul  1479­1483 286 . 
Un haţegan (Hadzaky), Nicolae, era vicecastelan în Timişoara la 1446 287 . 
în Maramureş cunoaştem cazul nobilului Mihai Ştibor, locuitor în Sighet, 
dar descendent din familia Nan de Giuleşti. Nu ştim în ce măsură se bucura di 
drepturile orăşenilor, care aveau privilegii din secolul precedent, însă îl întâl­ 
nim reclamându­şi, chiar cu violenţă, drepturile din moşia părintească şi parti­ 
cipând la scaunul de judecată comitatens 288 . 
Nobili şi boieri  români se aflau  fără îndoială şi în târgurile Hunedoara 
Haţeg, Dobra, Deva, Recaş, Făgăraş ş.a., de obicei în legătură cu anume slujbe 
sau originari de acolo, însă sunt mai greu de depistat în documente. Ei poartă 
de obicei particula nobiliară cu numele satului de origine, iar expresii de felul 
„de Haţeg" pot însemna la fel de bine şi „din târgul Haţeg" şi „din districtul 
Haţeg".' 

5.6. REPARTIŢIA TERITORIALĂ 
Răspândirea teritorială a nobilimii româneşti este foarte neuniformă, iar la 
originea îndepărtată a acestei situaţii stau în primul rând împrejurările ocupării 
treptate a ţinuturilor româneşti de către regatul maghiar. Cvasitotalitateaeieste 
originară din teritoriile etnice româneşti dintre arcul carpatic şi Tisa, depăşind 
chiar  această  arie  vastă  în  zona  Tisei  superioare,  cu  o  parte  a  comitatelor 
Maramureş şi Ugocea şi integral Beregul şi Ungul. Administrativ­politic exişti 
în acest spaţiu două  entităţi: Transilvania şi Ungaria propriu­zisă, în care 
intrau şi comitatele vestice dinspre Tisa. în perioada cercetată au avut loc uneli 
modificări teritoriale: dispariţia comitatului Caras, trecerea zonei Doina de la 
Bereg la Maramureş, însă în cadrul celor două entităţi; aici luăm în considerare 
situaţia existentă la sfârşitul secolului al XV­lea, deja stabilizată. 
Repartiţia teritorială a nobilimii româneşti prezintă două aspecte, aflate ii 
dinamică permanentă, deci dificil de a fi surprinse cu exactitate într­un momen 
dat, anume, originea şi răspândirea ei. Localităţile de reşedinţă, intră de reguli 
în compunerea numelui nobiliar; ele pot fi identice sau nu cu cele de origine. 
5.6.1. Teritoriile de origine 289 
La o asemenea cercetare globală, cum este cea de faţă, se impun 
estimare cantitativă a nobilimii româneşti şi a repartiţiei sale pe unităţi i 
strative. întreprinderea este, desigur, riscantă; factorii numeroşi de 
286 
Csdnki,V,p.  246­247. 
287 
Engel, Archontologia, I, p. 442. 
2m 
Mihalyi, 293. 
289 
V. Anexa I. 

326
jratori e care grevează asupra preciziunii datelor noast re sunt îndeobşte 
moscuţi, încât nu stăruim în privinţa lor. Se impun totuşi câteva precizări 
legate de date şi de rezultatele obţinute. 
Ea date primare am înregistrat localităţile dătătoare de nume nobiliar, „de 
lare sunt în cea mai mare parte cele de origine. Pot fi însă şi de adopţie, 
[prin mutare din diferite motive s­a modificat şi numele nobiliar. De pildă, 
ide Ciula din Haţeg a devenit Vancea de Găneşti în comitatul Târnava,  |s­ 
a stabilit, Dej de Timişel a devenit Desy de Iclod în comitatul Dăbâca. 
;rivă,Ioan Cândreş şi fii săi, deşi plecaţi din Haţeg, şi­au păstrat numele 
r„de Râu de Mori" (de Malomwyz). 
i unităţi apar atât sate efemere, dispărute ulterior,  cu un singur nume 
iţionat, cât şi „sate de nobili" sau cu câteva familii viguroase, însumând 
de persoane în intervalul studiat. Pentru diferenţiere, am înregistrat în 
Inumanii de membri cunoscuţi, pe baza căruia am constituit trei grupe: 
ieste 5 membri, număr convenţional, pe care îl socotim minim pentru o 
ie în intervalul studiat, din care: 2) de la 10 la 20 şi 3) peste 20. Aici, desi­ 
ir,coeficientul de eroare este foarte ridicat, având în vedere faptul că datele 
[strict de numărul de acte păstrate şi de conţinutul lor. De pildă, localităţile 
işene sunt menţionate la începutul secolului al XVI­lea mai cu seamă prin 
Srii juraţi ai scaunului districtual, 1­3 de sat, însă numărul boierilor este cu 
franţă mai mare, după cum arată documente ulterioare. La fel de rarefiată 
[informaţia despre nobilii din părţile vestice, condiţionări sau „adevăraţi". 
ii schimb, datele pentru Haţeg, Maramureş şi Banat, dată fiind relativa bogăţie 
pnentară, sunt mai apropiate de realitatea epocii. Numărul de familii pe 
ilitate.cum a încercat Csânki, ar fi dat o situaţie mai apropiată de realitate, 
t  aceasta ar fi pretins un volum de muncă exagerat şi în plus alte incon­ 
raiente. 
[Datele înregistrate se referă la existenţa familiilor şi aşezărilor în intervalul 
W­1514, chiar dacă unele se bazează pe documente anterioare sau ulterioare 
ptei perioade. Unităţile luate în calcul sunt comitatele, cu excepţia Hune­ 
îi.unde Haţegul este individualizat. La fel Făgăraşul, care are situaţia lui 
aparte. Menţiunile de nobili români din Ungaria de peste Tisa, exceptând 
iramureşul şi B eregul, le­am înregistrat şi în Anexă doar numeric, la o 
pmgurăpoziţie. 
lin  privinţa  rezultatelor,  nu  intenţionăm  să  subliniem  mai  mult  decât  va­ 
loarea lor generală, orientativă, comparativă, în condiţiile în care o asemenea 
imarenu  s­a  mai  încercat  în  istoriografia  noastră.  în  date  brute,  situaţia  se 
înfăţişează astfel: 

327
Tabel 1 
Unitatea  Total  Total loc. cu  Din care, cu  Cu 10­20] 
ad­tivă  localităţi  +5 pers/loc.  +20 pers/loc.  pers/loc.j 
nr.            %  nr.  %  nr.           %  nr. 
Banat Severin  117      27,02  30      19,86  5      11,90  5     9,61 
Maramureş  65       15,01  44      29,13  16      38,09  1 9    36J 
Haţeg  53      12,24  39      25,82  18      42,85  16    30,1 
Timiş  39        9,00  6  0  2 
Făgăraş  28        6,46  3  0  0 
Hunedoara  27        6,23  8  0  4 
Bihor  21        4,84  4  0  i 
0  i 
2  1 
Zarand  18        4,15  3  0 
Bereg 
Cluj 
Arad 
10       2,30 
10        2,30 
9        2,07 
6 
3 
0 
2 
1 
0 
0 
0 
1 
Altele  21        4,84  5  0  3 
Vest de Tisa  15  3,46  0  0  0 
Total  436  151  42  52 

Cu toată impreciziunea datelor primare, se pot extrage totuşi câteva consta 
tari, în esenţă corecte. Mai întâi, ni se confirmă şi pe această cale, faptul,care 
de altfel, se cunoaşte, anume că Banatul Severinului, Maramureşul şi Haţa 
sunt marile rezervoare ale nobilimii româneşti. Ele dau împreună circa 55% 
numărul localităţilor cu nobili români, dar circa 75% din numărul celor] 
peste 5 persoane menţionate în intervalul studiat. Adăugând la fiecare dil 
ele, unităţile administrative învecinate, cu care au împărţit structuri şi unda 
comun, respectiv comitatul Timiş, Beregul şi comitatul Hunedoara, ponda 
acestora în ansamblul nobilimii româneşti atinge 72% ca număr şi 88% i 
totalul localităţilor cu un număr semnificativ de persoane nobile, după c 
urmează: 
Tabel 2 
Total loc: 436,  Total loc. cu +5 pers. 151, ] 
din care:  din care: 
nr.  %  nr. 
Banat Sev +Timiş  156  36,06  36  23, 84  j 
Haţeg + Hunedoara  80  18,34  47  31,12  ] 
Maramureş + Bereg  75  17,32  50  33,11 j 
împreună  311  71,81  133  88,07   j 

Reprezentarea grafică a datelor din tabel, luând în considerare numărul 
nobili (localităţi cu peste 5 persoane atestate) se prezintă astfel: 

328
 Altele  Banat/Timiş 
11,93%  23,8 

Haţeg/Hunedoara '  A^M  jj^^"      ^Maramureş/Bereg 

31,12%  ^ ^ ^ ^ ^ ^  33,11% 
nparate între ele,  fie distinct,  fie împreună cu vecinătatea menţionată, 1 
faptul  că  Banatul  are  un  număr  de  aşezări  de  nobili  aproximativ  egal  fa 
Haţegului  şi  Maramureşului  luate  împreună.  La  numărul  aşezărilor  cu 
■c5 nobili însă Banatul vine abia pe locul al treilea în cifre absolute, datorită 
Binarului foarte mare de aşezări efemere, şi cu un singur nobil menţionat (vezi 

IO imagine elocventă ni se oferă prin aceste cifre şi în legătură cu distribui­ 
Inobilimii româneşti între cele două entităţi ale Coroanei Sf. Ştefan: Transil­ 
■ cu29,12% ca număr total de localităţi şi 38,41% ca număr de persoane şi 
îngariacu 70,87, respectiv 61,58. Cel de­al doilea raport, pe baza numărului 
iproximat de nobili pe localitate (numărând numai localităţile cu cel puţin 5 
obili atestaţi, adică 151), pe care îl dăm şi în reprezentare grafică, este fără 
ă,mai aproape de realitate: 

Transilvania  Ungari a 
38,41%  61,59% 

LAvem surpriza să constatăm că situaţia a rămas relativ staţionară în această 
toţă şi după 300 de ani 290 . Ponderea nobilimii româneşti se afla, după cum 

j?° 0 estimare recentă a  nobilimii româneşti de la începutul secolului al XIX găseşte o 
mie destul de apropiată: 2327 de familii, adică 57,41% în părţile vestice şi 1696 de familii, 
â42,59%, în Transilvania (Gyemănt, Mişcarea naţională, p. 367). 

329
se vede, în comitatele vestice şi nu în Transilvania, această divizare a forţei 
diminuând puterea şi influenţa sa reală. Separaţia funcţiona şi în cadrul oştirii 
unde doar în marile campanii conduse de rege sau de guvernator participa an­ 
samblul nobilimii. în majoritatea acţiunilor armate, în funcţie de direcţia lor 
comitatele cu nobili români erau împărţite între voievodul Transilvaniei,corni­ 
ţele de Timiş, în acelaşi timp căpitan suprem al părţilor de jos, şi căpitanul pă 
ţilor de sus, din nordul regatului, unde intrau maramureşenii şi comitatele 
vecine. Prin regulamentul militar din 1432­1433 toate comitatele de la estd 
Tisa luau parte la luptele contra turcilor, cele din nord­vest, inclusiv Bihorul 
alături de oastea Transilvaniei, iar celelalte, inclusiv episcopul de Oradea, 
alături de bănăţeni. Repartiţia localităţilor cu nobili români în cuprinsulcd 
două entităţi statale este următoarea: 

Tabel 3 
Transilvania: 
Unitatea ad­tivă  Localităţi 
nr.  % 
Total Transilvania,  128  100,00 
din care: 
Haţeg  53  41,40 
Făgăraş  28  21,87 
Hunedoara  27  21,09 
Cluj  10  7,81 
Altele  10  7,81 
Tabel 4 
Ungaria: 

Unitatea ad­tivă  Localităţi 
nr.  % 
Total Ungaria,  305  100,00 
din care: 
Banat Severin  117  38,36 
Maramureş  65  21,31 
Timiş  39  12,78 
Bihor  21  6,88 
Zarand  18  5,90 
Bereg  10  3,27 
Arad  9  2,95 
Altele  26  8,52 

330
■6.2. Ponderea în cadrul nobilimii Transilvaniei şi a regatului 
■ continuarea evaluărilor de mai sus nu putem ocoli abordarea problemei 
onderii nobilimii româneşti în cadrul societăţii nobiliare din epoca cercetată. 
Pe la început subliniem faptul că în acest moment ea este de nerezolvat în 
cadrul unei sinteze cum este cea de faţă, având în vedere lipsa unor cercetări 
monografice riguroase pe această temă. Totuşi, câteva estimări şi aprecieri se 
pot realiza pe baza informaţiei actuale. 
■a nivelul Transilvaniei constatăm că hunedorenii şi haţeganii, făcând 
arte din acelaşi comitat de altfel, au împreună, conform aproximărilor noastre, 
64% din totalul nobilimii româneşti. Dacă lăsăm la o parte boierii făgă­i, 
care, cel puţin în intervalul studiat nu erau oficial socotiţi nobili şi nici ţi 
efectiv în structurile ardelene, ponderea comitatului Hunedoara creşte peste 
80%. De unde concluzia că nobilimea românească din Transilvania icâ 
este practic cea haţegană şi hunedoreană. Românii formează majori­ 
absolută a nobilimii din comitatul Hunedoara, dar nu mai mult de două 
P", să admitem procentul de 60%. în lipsa unor estimări comparative, 
entru ponderea comitatului Hunedoara între cele şapte comitate ale Transil­ 
iraniei am luat ca indiciu datele precise ale censului pe anul 1494 292 . Hunedoara 
sprezintă exact 18% din suma totală a celor şapte comitate. Pentru ponderea 
obilimii vom accepta 20% având în vedere specificul nobilimii româneşti din 
şi existenţa unor mari domenii — deci a mai puţini nobili —, ca cel al 
liscopiei de Alba Iulia, de pildă, în comitatul Alba şi altele. Cele 60 de 
mte de români nobili din comitatul Hunedoara devin astfel în ansamblul 
[Matului Transilvaniei doar 12. Adăugând şi ceilalţi nobili români, fără 
seni,procentul creşte la 15%. Cu făgărăşenii, procentul se urcă la 18,6%. 
iede, ponderea nobilimii româneşti din Transilvania trebuie să se fi situat al 
acestor procente, oricum nu mai mare de o cincime, după cele mai opti­ 
aprecieri. Această minoritate de netăgăduit este una din explicaţiile lipsei 
prezenţă a românilor în planul politic. în plan militar, prin virtuţi şi indivi­ 
lităţi excepţionale, prin participarea la oaste a unor categorii nenobile, 
i, voievozi, cnezi, târgoveţi şi chiar iobagi, prin cooperarea strânsă cu 
■eştii, românii din Transilvania au reuşit să compenseze într­o măsură 
irtantă slăbiciunea numerică a nobilimii lor. 
în ce priveşte comitatele vestice românii formau totalitatea nobilimii din 
ui Severinului şi cvasitotalitatea celei din Maramureş în perioada cerce­ 

f^Csănki, V, p. 245 găseşte 409 de proprietari, dintre care am putut identifica cu uşurinţă 
peste 50% români. în comitatul Cluj, al doilea ca pondere în nobilimea românească, din 565 
|»prietari (Ibidem, p. 636) abia vreo 40, adică, 7,2% sunt români, localnici sau din altă parte. 
M 
Engel, Geschichten, p. 149: Hunedoara avea de plătit fiscului 5604 fi. dintr­un total de 
;. pe cele şapte comitate. 

331
tată. Aveau pondere importantă în comitatul Timiş şi semnificativă în Bihor, 
Zarand şi Bereg. Pe plan militar bănăţenii reprezentau o structură militară de 
importanţă  capitală pentru  fruntariile regatului.  în  cuprinsul  „căpitanatului" 
bănăţean românii erau preponderenţi ca număr şi experienţă militară în luptele 
cu turcii. Pe plan politic, la fel ca şi cei din Transilvania, ei nu mai puteai 
emite pretenţii, în cuprinsul unui regat, în care erau de asemenea minoritari şi 
încadraţi în structuri politice şi administrative de multă vreme consolidate. 
5.6.3. Expansiunea nobilimii româneşti 
Nobilimea românească a cunoscut în perioada cercetată o mobilitate teri 
torială pronunţată, parte componentă a transformărilor de ansamblu ale acestei 
clase, înţelegând prin aceasta mutarea reşedinţei în altă localitate decât cea de 
origine. Faptul  nu  era  nou. Cnezii şi  voievozii şi­au schimbat reşedinţele îl 
satele nou apărute în cuprinsul cnezatului lor sau aflate sub jurisdicţia lor, prin 
cumpărarea unor averi, prin căsătorii etc. Toate acestea se petreceau de obice: 
într­un cadru social şi geografic mai mult ori mai puţin restrâns, în lumea lor. I 
Prin obţinerea statutului nobiliar „lumea" devenea ansamblul nobilimii 
cuprinsul întregului regat. Antrenarea în viaţa specifică a nobilimii: participa­ 
rea la campaniile militare, angajarea în slujbe în diferite păiţi, participarea la 
adunările nobiliare şi la procese, creşterea averii au creat multiple posibilii de 
migrare din mediul originar. Dania regală putea ea însăşi să creeze o asemenea 
posibilitate. 
Deşi fenomenul se petrece în toate straturile nobilimii, mai elocvente apar 
cele de la nivelele de sus şi cele mai îndepărtate în spaţiu de locul de origii 
Să luăm câteva exemple. Haţeganul Ioan Cândreş de Râu de Mori, familiar al 
voievodului Iancu, în cursul unui deceniu de slujbă (1445­1455) în frunte 
comitatelor Maramureş, Bereg şi Ugocea, a dobândit moşii şi s­a căsătoriţii 
comitatul Satu Mare, stabilindu­şi reşedinţa la Varsan, centru al unui domenj 
crescând. Partea din Haţeg fiii săi o administrau printr­un provizor la sfârşii 
secolului. Cariera sa în anturajul Curţii lui Iancu, apoi a regelui Matia,l­ai 
obligat practic să­şi procure o reşedinţă cât de cât apropiată capitalei. Lafell 
procedat Ciulanii, Vladul cu fiii săi, meniţi unor cariere strălucite, careşi­i 
stabilit o nouă reşedinţă la Chwnazenthamas, în comitatul Solnocul Exterio: 
aproape de Tisa. Ioan Ungur de Nădăştia şi­a abandonat reşedinţa modestădi 
apropierea Hunedoarei, desfăşurându­şi activitatea în capitală în anturaj| 
Curţii şi probabil la vreuna din reşedinţele mai apropiate din cuprinsul mareli 
său domeniu. Nu am găsit vreun indiciu al prezenţei sale efective sau al fiii 
săi în Transilvania, unde îşi administrau averea prin familiari şi rude. Pe 
numeroşi nobili români stabiliţi în mediu străin îi putem identifica uneori dq 
porecle specifice: Olahus, More, Erdely, Haczaki. 

332
 pin rezervoarele de nobilime românească ale Haţegului şi Banatului a avut 
10expansiune către diferite regiuni ale Transilvaniei. Din Banat nobilii se 
pileau în Hunedoara învecinată. Petru Vistier de Măcicaşu, de pildă, şi­a 
Ktituitun domeniu hunedorean, prin danii şi moşteniri, în urma căsătoriei cu 
na de Rapolt, dintr­o familie maghiară înstărită din valea Mureşului. 
■orghe de Marga, fiul banului Iacob, a obţinut prin schimb şi cumpărări mai 
■ moşii în comitatele Hunedoara şi Alba 293 ,.iar o rudă a sa era căsătorită cu 
femeie nobilă din Peşteana. 
Bănăţenii Petru şi Ioan Dej de Timişel, primul curtean, al doilea cămăraş la 
uda, au căpătat după răscoala din 1467 posesiunile confiscate ale unui nobil 
jnlclod,în comitatul Dăbâca, stabilindu­se acolo. Aici şi­au extins domeniul, 
■înrudit cu nobilimea locală şi­au schimbat chiar predicatul nobiliar în Desy 
iklod. în comitatul vecin al Clujului s­au stabilit prin căsătorie doi haţegani, 
11Ştefan şi Dionisie, din Ostrovul Haţegului, fiind numiţi aici Haţegan 
fiaczaki) 294 . Din familia primului, integrată în mediul nobiliar din comitat, s­a 
dicat cunoscutul umanist orădean Martin Haczius (cea 1495­1547) 295 . Un alt 
iţegan, Ladislau Haczaky era stabilit la Iară în comitatul Turda 296 . Ioan 
Janceade Ciula, căsătorit cu Elena de Haranglab, dintr­o familie fruntaşă din 
imitatul Târnava, s­a stabilit în vecinătate, la Găneşti (Galfalva), fiind cu­ 
bscut şi ca Vancea de Găneşti. 
Membrii familiei Lupşa de pe Valea Arieşului din comitatul Turda s­au 
idit şi în cuprinsul celor învecinate Cluj şi Dăbâca, familia din Crişcior 
id) a obţinut moşii în comitatul Hunedoara şi exemplele s­ar putea 
itiplica. 
[Maramureşul a fost şi el, încă din epoca studiată, un teritoriu cu excedent 
iwgrafic  în  raport  cu  resursele  existente.  Migraţia  nobiliară,  îndeosebi  a 
|relemente sărăcite, mai puţin sesizabilă documentar, se îndreaptă către co­ 
k  vecine  Satu  Mare,  Solnocu  de  Mijloc,  Solnocu  Interior.  La  1501  o 
iliePop din Maramureş se muta în Copalnic­Surduc în comitatul Solnocu 
Mijloc, districtul Chioar, pe calea unui schimb de moşii cu Bartolomeu 
fF. 
[Nobilii români dăruiţi cu posesiuni în alte regiuni din regat au făcut parte 
tcei în ascensiune, parveniţi la un anume rang şi avere şi dornici de mai 
It. Ei se manifestau în nota generală a nobilimii regatului, corespunzător 

■Pesty,Szomt)>, III, 128. 
S 294  Asemenea Haţegan­i (lat. de Hathzak, sau ung. Haczaki) întâlnim în multe documente, 
igreu de identificat, întrucât poate desemna atât locuitori din târgul Haţeg, cât şi nobili din 
dict. 
295 
Pali, Fragen der Renaissance, p. 7; Jako, Philobiblon, p. 65­66. 
: 
[ »Jak6,K»yMI,3945şiurm. 
291 
HD, 11/2,387. 

333
rangului lor; frecvent îi găsim în conflicte cu vecinii pe motiv de uzurpare şi 
diferite samavolnicii. Nobilii din Ciula, după ce au achiziţionat un sat în corni' 
tatul Solnocul Exterior, pentru a fi mai aproape de curtea regală, au trecut la o 
serie de încălcări asupra micilor nobili din zonă 298 , după cum vor proceda cu­ 
rând şi în dauna vecinilor din Haţeg. Ioan Cândreş de Râu de Mori, aflat în 
dispută cu puternica familie Perenyi, nu ezită să­şi trimită familiarii să împie­ 
dice aplicarea sentinţei judelui curiei, la 28 iulie 1476 în posesiunea Aranyos 
din comitatul Ugocea 299 . Din reşedinţa lor de la Warsan, comitatul Satu­Mare, 
Cândreştii au intrat în conflict şi cu alţi nobili din zonă, inclusiv cu rudele lor 
din Cehăluţ, din partea Elenei, soţia lui Ioan Cândreş, cu Ladislau de Lossonci 
cu nobilii şi locuitorii din târgul Nameni 300 . 
Cu  rare  excepţii,  cei  plecaţi  din  mediul  lor  au  intrat  în  cel  al  nobilimii 
maghiare din comitate şi s­au asimilat destul de repede acestuia. Fenomenal 
expansiunii  nu  exprimă  doar  vitalitatea  nobilimii  româneşti,  exprimată  în 
slujbe, danii, bani, prestigiu, ci şi atingerea unei faze de evoluţie care îi făcea 
pe unii compatibili cu ceilalţi nobili din regat. 

5.6.4. Penetraţii alogene în mediul nobiliar românesc 
Consolidarea elitei feudale româneşti în era Corvineştilor prin acte de pro­ 
prietate şi privilegii individuale şi de grup şi expansiunea în mediul nobilimii 
din Transilvania şi Ungaria au dus la o apropiere treptată de condiţia acesteia, 
la colaborări diverse, tranzacţii cu avere şi căsătorii. Ca o consecinţă directă,s­ 
a  produs  un  proces  de  slăbire  a  resorturilor  interne  de  rezistenţă  a  societăţ 
nobiliare româneşti la penetraţia nobilimii din regat. Ieşirea din devălmăşieşi 
căsătoriile în afara mediului local românesc, precum şi adoptarea dreptului feu­ 
dal  deschideau  posibilitatea  pătrunderii  legitime  a  unor  alogeni.  Pe  de  altă 
parte,  potentaţi  din  apropiere,  dregători  aflaţi  în  zonă  comiţi,  bani,  episcopii 
catolici sau numai orăşeni avuţi au încercat pe diferite căi, şi uneori au reuşit, 
să deposedeze pe nobilii români de proprietatea lor. Dacă sub Corvinej 
298 
A NI C,  B u c u r e şti,  Co l .  M ic r o f il m e ,  R SCe h o s lo v a c ia , r o la  1 0 3 , c .1 3  ş i u r m .:  i 
d e  c e r c e tar e  d in  2 8  a p r il ie  1 4 7 7  şi r a p o r tu l c a p i tl u lu i  d in  Bu d a , d in  9   ma i  a c e la şi a n .  I 
b r ie  1 4 7 9  r e g e le  M a t ia   p o r u n c e şte  c o n c o m i te n t c a p it lu lu i  d in   Bu d a ,  c e l u i d in  Ce n a d  ş i  a 
d in  So ln oc u  E x ter ior  să  cerce teze  o  no uă  încă lcare  a  Ciu lan ilor , pr in  in ter m e d iu l io ba g ilor  li 
se  şi  c onfir mă  ( Ibide m). 
299 
Solyom­Fe ke t e ,  I I,  f .  77. 
300 
V.  actul lui Ştefa n Bâthori  către conventul din Leles din 3 februarie 1479 (ANIC 
re şti , Col. Mic r ofilme , RS Ce hosl ova c ia , rola  97, c . 42 2—423)  sa u c el re ga l din 18 < 
acelaşi  a n prin ca re  fiii lui Ioa n Câ ndre ş, La dislau şi Andrei , s unt  c he maţi la  judec ată  ( 
te nt c ontra  ce l or t rei recla ma nţi pome niţi  (Solyom­Fe kete ,  II,  f. 80). Pa ul de  Ce hă luţc 
săi româ ni replică în a nul 1482, atacând reşe dinţa  Câ ndreştilor din  Kisvars an  (Solyom­I 
II,  f. 92). La  fel , l oc uitorii tâ rgului  Na meni în a nul  următor (Solyom­Fe kete , H>f. 91) 

334
 pătrunderile sunt sporadice şi nesemnificative, în deceniile următoare asistăm 
iun adevărat asalt, cu deosebire asupra Haţegului şi Maramureşului. Banatul 
fcverinului, la adăpostul privilegiilor sale şi aflat permanent sub ameninţarea 
(«aziilor turceşti, a fost ferit în această perioadă de poftele marilor feudali. 
In  Haţeg  a  existat  o  singură  pătrundere  alogenă  notabilă  în  secolul  al 
V­lea,  cea  a  familiei  Bethlen  la  Bretea,  la  intrarea  în  district  dinspre  valea 
iureşului, unde stăpânea vama de acolo şi posesiunile Bretea, Măceu şi Plopi. 
»sfârşitul  secolului  familia  Gereb  de  Vingard,  prin  Ladislau,  episcopul  de 
Albalulia, şi Petru, judele Curiei, a încercat să pătrundă în zonă, pe seama unor 
biliari ai lor haţegani 301 . Astfel, în anul 1497  aceştia  obţineau posesiunile lui 
PetruMicu  de  Măţeşti,  fostul  lor  castelan  de  Făgăraş,  care  a  trădat 302 .  în  anul 
următor, probabil la sugestia familiei Arca, familiari ai lor, Gerebii obţineau de 
irege donaţie  pentru  moşiile nobilului Dionisie de Streisângeorgiu, ginerele 
tai  Ladislau Arca. Aceasta a provocat reacţia hotărâtă a puternicilor nobili din 
fcu.cu  care defunctul era înrudit, procesul  ajungând la  voievod. în cele din 
mă, episcopul a fost nevoit să cedeze drepturile sale familiei Arca de Densuş, 
singura care putea emite anumite pretenţii la moştenire şi care să fie acceptate 
de comunitatea nobiliară haţegană. 
Familia  Arca  a  contribuit  din  plin  la  spargerea  unităţii  haţegane  şi  prin 
căsătoria fiicelor lui Ladislau Arca cu nobili dinafară districtului: Veronica, cu 
Ştefan Bradacz de  Lodomercz, apoi  cu Dionisie de Poztoh,  Caterina cu Domi­ 
IdePoztoh,  Clara,  văduva  lui  Dionisie  de  Streisângeorgiu,  recăsătorită  cu 
Milos Belmoşevici 303 . La 1504 moşiile lui Ioan Arca, pe motivul mutilării unor 
mi,au fost confiscate de  rege şi  dăruite lui Barnaba Belai, banul de Severin 
sjLadislau  de  Foit 3 " 4 ,  ceea  ce  a  provocat  împotrivirea  celui  în  cauză  şi  a  rude­ 
lorcoalizate.  Acelaşi  Belai  a  încercat  la  1511,  fără  succes,  să  pună  mâna  pe 
■sesiunile Cândeştilor din Haţeg 305 . 
|  Pătrunderea  unor  al ogeni  în  societatea  maramureşană  a  fost  destul  de 
tedusă până în ultimul deceniu al veacului XV. Doar familia Kun de Rozsâly, 
care  avea  posesiuni încă din  veacul precedent, şi anumiţi orăşeni, ca  Ioan Mo­ 
netarul din Baia Mare  şi plebanul  din Hust, pot  fi întâlniţi ca proprietari  în 
uitat, fără însă a afecta  autoritatea nobilimii româneşti. încercările familiei 
ftagfi,revenită între baroni, de după anul 1473, de a relua stăpânirea moşiilor 
strămoşeşti, s­au lovit de fiecare dată de reacţia hotărâtă şi eficace a nobilimii 

i ™ Pop, încercări de imixtiune. 
j* 2  Actul de danie al lui  Vladislav  II  din 4 ianuarie 1497, la Biblioteca Batt hyaneum,  III, 
1.454. 
*" Vezi,Rusu­Pop, Familia Arca. 
■»Csan/fci,V,p. 232­233. 
[""Pop, încercări de imixtiune, p. 50. 

335
locale.  în  vara  anului  1492  a  avut  loc  o  răscoală  a  nobilimii  maramureşe 
frunte  cu  familia  Dolha,  împotriva  abuzurilor  autorităţilor  reprezenti 
corniţele Ioan Horvath, care a constituit „un  moment de cotitură în istoriar 
limii  româneşti  din  Maramureş" 306 .  Cu  acest  Bartolomeu  Dragfi,  dev 
voievod al Transilvaniei, s­a impus cu forţa, cu ajutorul comiţilor, ocupândt 
întâi posesiunile lui Ioan Monetarul (Forinthwerew sau Forintos) din Bo şi 
Lunca 307 . în anul 1495 regele dăruia posesiunile defunctului Tornadei neşti: 
Domneşti, Virişmort,  Apşa  de Sus şi părţi din Crăciuneşti, lui ] Pogan de 
Cseb (comitatul Zala) comite de Pojon, cu fraţii Sigismund, cornii cămăraş în 
Maramureş,  Gheorghe  şi  Ioan  şi  cubicularului  Matei  Thukaro­veczky 308 . 
Apăreau astfel competitori periculoşi, care vor ajunge prin felurite mijloace, în 
fruntea societăţii maramureşene în dauna familiilor fruntaşe locale şi mai ales 
a nobililor săraci expuşi tuturor abuzurilor. 
Cea mai amplă deposedare a maramureşenilor s­a produs însă în urma eve­ 
nimentelor din 1514, în timpul cărora numeroşi nobili s­au alăturat răsculaţilor, 
atitudinea  lor  fiind  condamnată  chiar  într­un  articol  de  hotărâre  dietală.  La 
modul  concret,  regele  confisca  moşiile  nobililor  căzuţi  în  necredinţă  i 
acorda  lui  Ştefan  Werboczi  {de  Werbewcz),  judele  Curiei  şi  protonotar.ţ 
Sigismund Pogan de Cheb, comite. în acte separate din aceeaşi zi, 20 < brie 
1514, au fost dăruite lui Werboczi averile a 28 de nobili, mulţi < fruntaşi ai 
comitatului 309 .  Chiar  dacă  la  reacţia  lor  hotărâtă  unii  şi­au  i  moşiile,  de 
acum încolo rolul decisiv în comitat va reveni  magnaţilo familiile Dragfi 
şi Pogan. 
Banatul Severinului pare să aibă din acest punct de vedere o situaţie 
aparte, fiind mai puţin expus asaltului marii nobilimi. Două credem că sunti 
tivele acestei situaţii: statutul său de zonă militară de graniţă, unde puterea 
trală însăşi avea interesul unei atmosfere sociale paşnice şi consolid 
privilegiul din 1457, care prevenea daniile pentru alogeni în cuprinsul di) lor. 
în plus, fiind expusă incursiunilor de peste graniţă regiunea prezen risc 
pentru oricare proprietar, deci nu era atractivă pentru eventuali comp Totuşi, 
pe măsura apropierii feudalităţii locale de cea a regatului, ca staţi relaţii 
matrimoniale, Banatul va deveni şi el penetrabil, însă fără ca localnic piardă 
întâietatea. Sunt chiar semnale că la începutul secolului al XVI­le 
106
A se vedea argumentaţia convingătoare a lui M. Diaconescu, Răscoala din I492,ţ. 
urm. 
307 
Ivănyi, 366, scrisoarea de mărturie a nobililor maramureşeni din 19 augu 
către rege. 
308 
Mihalyi, 354. 
309 
M o n u m en ta  ru s t ic o ru m ,  1 9 7 ;  r e g e st în  B a la s s a  I td ra ,  5 0 8 .  M a i v e c h i , H o r v â th ,  \ 
I I ,  8 6 .  L a  F il ip a şc u ,  I s to r i a  M a r a m u r e ş u lu i ,  p .  8 9 ,  T e o d or  d e  J u r k a f a lw a  a p a r e  c a  T e i 
deCălineşti. 

336 
 ■cep să ignore privilegiile bănăţene în această privinţă. La 1513, de pildă, 
jele dăruia moşiile desherentului Petru Lada de Slatina districtul Caransebeş, 
jkevoievodului Transilvaniei Nicolae Thuroczi de Zenthmyhal 310 , însă nu 
em cunoştinţă dacă beneficiarul a şi reuşit să se impună în faţa localnicilor şi 
■dreptului lor de moştenire. 
Aşadar,  după  ce  mai  întâi  am constatat  un fenomen  de  expansiune  a 
obilimii  româneşti  din  regiunile  ei  de  origine,  în  legătură  cu  funcţii,  danii, 
isâtorii în alte zone ale Transilvaniei şi regatului ungar, în ultimul deceniu al 
«acului al XV­lea asistăm, cu deosebire în Haţeg şi Maramureş, la spagerea 
toilor  solidarităţii  locale  şi  pătrunderea  unor  nobili  dinafară  în  societatea 
obiliară românească, la începutul unui proces de amalgamare, care va avea ca 
exultat asimilarea vârfurilor nobilimii româneşti locale şi accelerarea evoluţiei 
Imunităţii nobiliare de acolo către tipul general al nobilimii din regat. 

"Pesty.Szowiy.III, 133. 

337
 CAPITOLUL VI 
NOBILI ROMÂNI ÎN VIAŢA INSTITUŢIONALĂ A 
TRANSILVANIEI ŞI UNGARIEI 1 

6.1. PREMISE 
împrejurările care au favorizat dezvoltarea nobilimii româneşti în interva­1 
Iul  1440­1514  au stat şi la baza  afirmării  unor individualităţi  de  excepţie  & 
viaţa instituţională a Transilvaniei şi regatului ungar. Pătrunderea crescânda a 
românilor  în  rândurile  clasei  privilegiate  din  regatul  ungar,  după  încheierea 
etapei de confruntare româno­ungară din vremea lui Ludovic I şi afirmarea loi 
ca factor militar sine qua non pentru apărarea graniţei dunărene dinspre turci, 
au deschis posibilitatea pătrunderii unora dintre ei în structurile oficiale ale sta­ 
tului ungar la toate nivelele. Dacă până la 1400 familia Dragoşeştilor şi Mara­ 
mureşul  lor  constituie  singurele  exemple  de  afirmare  socială  marcantă,  îi 
primele decenii ale secolului al XV­lea centrul de greutate se mută în sud, la 
românii din Banat, Hunedoara şi Ţara Haţegului. Departe de a se limita la una­ 
două familii privilegiate, ascensiunea socială a cuprins un grup relativ numeros 
de familii de nobili români pornite pe calea măririi, reflectând totodată caracte­ 
rul amplu, atât al participării la lupta antiotomană, cât şi al recunoaşterii nobili­ 
taţii elitei româneşti. 
După cum s­a arătat în capitolul precedent, familiile ridicate sub Corvineşti! 
pe treptele ierarhiei sociale nu erau, de regulă, nobili la prima generaţie, ridicaţi 
recent  dintre  cnezi,  ci  dobândiseră  nobilitatea  cu  mult  înainte  de  1440,  sul 
Sigismund sau chiar mai devreme. Temeliile raporturilor dintre români şi pute­ 
rea  centrală pe  care le  vedem  rodind sub Corvineşti, au fost puse sub regek 
Sigismund  de  Luxemburg,  care  a  recurs  la  cnezii  şi  nobilii  români  încă 
începutul domniei sale, pentru consolidarea domniei, apoi, în conţinu; lupta 
antiotomană. Putem afirma chiar, că regele Sigismund este cel care 
1 
Capitol sintetizat în studiul nostru Nobili români în viaţa instituţională, 
exemplele din Anexa II. 

338
 Bele nobilimii româneşti ca grup distinct şi semnificativ din punct de vedere 
jjneric, juridic însă neasimilat deplin nobilimii regatului. 
bilii români pot fi reperaţi în anturajul regelui încă în prima jumătate a 
îlui al XlV­lea, menţionaţi în calitate de familiari (servientes) sau însoţi­■ 
(comites), cavaleri sau chiar dregători. In împrejurările conflictului decisiv 
Sâno­ungar din acest secol ei reprezentau, fără îndoială, pe liderii partidei 
b­maghiare din societatea românească sau refugiaţi politici de peste Carpaţi. 
jm enumera aici pe Dragu şi Dragoş de Bedeu la 1336 2 , Dragoş fiul lui 
pladeGiuleşti şi fraţii săi români (olaci), la 1355 3 , Ladislau fiul lui Muşat ie 
Almaşu Mic (districtul Deva) la 1362 4 , Bogdan de Mâtnic 5 , precum şi 
japciu Românul (Karapch Olachus aule nostre familiaris), refugiat din Ţara 
■ânească împreună cu fraţii săi şi dăruit la 1365 cu districtul Icuş 

■Urmaşii voievodului Sas din Moldova au intrat şi ei în rândul curtenilor şi 
tinobilimi a regatului, dobândind un domeniu foarte întins şi dregătorii pe 
5  nici un român nu le mai ocupase vreodată: Baliţă şi Dragu 
voievozi ai 
pmureşului, comiţi ai aceluiaşi comitat, ai Sătmarului şi Ugocei 7 , de 
menea comiţi ai secuilor (1387­1390). Nepotul lor de soră Ioan Olachus, 
iul lui Sas, aprod la 1378, dobândeşte zece ani mai târziu funcţia importantă 
Bre comis al curţii reginei (1388—1389) 8 . Ei s­au alăturat baronilor ostili 
Şigismund şi astfel familia a căzut într­un con de umbră în primii ani ai 
uialXV­lea. 
i Şigismund s­a ridicat o adevărată pleiadă de oşteni români de peste pe 
care îi găsim la Curte, de obicei cu porecla neamului, Olachus: cavalerul ide 
Hunedoara (1409­1414), pajul Petru de Domneşti (1410), familiarul he 
de Dolha (1419), Şandru fiul lui Drag de Beltiug (1419), cavalerii i şi 
Drăgan de Comiat (1422), Nicolae de Bizere (din 1433), Ştefan fiul 
nciul de Radoteşti, înaintaşul Gârliştenilor (1433), Iancu de Hunedoara 
4). Din această poziţie, au ajuns ei înşişi sau au asigurat pentru urmaşii lor 
: strălucite. 
lUnii nobili români au îndeplinit funcţii la nivel local, ca familiari în slujba 
frmari dregători. Bancu de Sarasău (1385), Lucaci şi Gheorghe de Bilca 
au fost vicecomiţi de Maramureş şi castelani la Hust în serviciul 
oşeştilor. Stanislau de Dolha a fost familiarul ducelui Teodor Coriatovici, 
i :l MMyi, 6.  • 
Vlbidem, 18. 
[ ( //D,I/2,p.71. 
Mh ker., p. 53. 
6 
Pesty, Krawo, 111,71. 
HDfc.M,317. 
D, 1/2, p. 311. 

339
ca  vicecomite  în  Sătmar  (1404), în  Maramureş,  unde  era şi  castelan de  Hust 
(1413­1414),  apoi  castelan  de  Muncaciu  (1417­1418)  al  văduvei  ducelui. 
Stanislau de Recaş a fost castelanul lui Pipo de Ozora la Sadia în Banat (1424). 
Cariere  ecleziastice  în  biserica  catolică  au  îndeplinit  înainte  de  1440,1 
capitlul din Alba Iulia,  magistrul Nicolae  de Mâtnic,  canonic (1391­1394)şi 
doi  necunoscuţi,  un  canonic  Ioan  Olahus  (1408)  şi  cantorul  Minai  Wayia 
(1417).  La  curtea lui  Sigismund este  pomenit în 1437 ca lector împărătesc  şi 
curtean discretus Ştefan de Bilca. 
O etapă  nouă, de  afirmare  maximă a românimii ardelene în  viaţa statului 
feudal ungar, o constituie perioada cuprinsă aproximativ între 1440­1490, cu­ 
noscută  ca  epocă  a  Corvineştilor,  familie  domnitoare  de  origine  români 
Ascensiunea lui Iancu de Hunedoara, a  unui Olahus la conducerea Transilva­ 
niei, apoi a regatului ungar, a însemnat afirmarea nu doar a unei individualităţi 
de excepţie, ci a întregului grup social al nobilimii române, ajuns într­un rol de 
importanţă  esenţială  în  sistemul  militar  defensiv  al  statului  ungar,  aflat  îl 
confruntare decisivă cu Imperiul  otoman. Atât Iancu de Hunedoara, cât şi fiu 
său,  regele  Matia,  s­au  bucurat  de  sprijinul  masiv  şi  loialismul  desăvârşit! 
elementului  românesc  liber  —  atât  cât  era  el  —  pe  care,  la  rândul  lor,  l­au 
apreciat şi răsplătit în raport cu meritele etalate, după uzanţele vremii 9 . Ridicarea 
unui  om  al  locului,  remarcabil  prin  virtuţile  sale  militare,  într­un  post  cheie 
pentru  apărarea  Transilvaniei  şi  Ungariei  a  constituit  atât  o  recunoaştere 
rolului elementului românesc din regat în războiul antiotoman, cât şi o mişcare 
tactică înţeleaptă care a  avut ca efect  mobilizarea maximă  a  energiilor roma 
neşti, conduse de astă dată de unul din rândurile lor. Dacă până acum prezenţa 
românilor în dregătorii mai importante sta sub semnul excepţionalului, Iancu 
şi, după el, fiul său Matia deschid o eră nouă, impunând principiul egalităţiii 
şanse  în  cadrul  stărilor  sociale  consacrate.  Mai  ales  prerogativele  funcţiei  di 
guvernator  al  Ungariei,  exercitate  între  1446­1453,  i­au  permis  lui  Iancu  sâ 
numească familiari ai săi în funcţii importante: ban, comite ş.a. Am putea chiar 
afirma că se înregistrează un fenomen, o explozie în privinţa afirmării sociale 
şi  a  pătrunderii românilor în  aproape toate  structurile politico­administrativeşi 
militare  ale statului 10 . în cadrul regatului ungar acesta se înscrie în cadrul  ma 
larg  al fenomenului de formare  a  ordinului nobilimii  mijlocii şi ilustrează,de 
asemenea, politica de centralizare statală promovată de Corvineşti, sprijinităÎD 
primul rând pe o nouă politică socială. 
Spre deosebire de vremurile lui Iancu­vodă, sub Matia încetează ap cu 
totul înnobilarea oamenilor de jos, cnezi şi români de rândila răzb 

9 
Vezi, mai ales, Pascu, Rolul cnezilor şi Drăgan, Românii în lupta antiotomană. 
10 
Drăgan, Aspecte, p. 910­912. 

340
 ! regale sunt chemaţi acum doar cei de stare nobiliară 1 '. Politica militară 
i de limitare a puterii magnaţilor au deschis larg calea afirmării elemen­ 
fnobilimii mici şi mijlocii, inclusiv românii, pe care Matia a ştiut să le pre­ 
ă,la fel ca părintele său, după meritele reale şi nu după, modestia originii, 
«ise reproşa chiar şi lui însuşi. Mai mult decât înainte, nobilii români au 
|numiţi în dregătorii administrative şi militare, iar la curtea regală activa o 
ată „partidă românească", numeroasă şi destul de influentă. Şi în 
nele confesionale şi în cele ale raporturilor dintre iobagi şi stăpâni, atât 
nsibile pentru masa românească, Matia şi­a justificat în mare măsură 
ide rege drept, prin intervenţii în sensul toleranţei religioase şi limitării 
irilor celor puternici 12 . |Deşi partida Corvineştilor, cuprinzând şi românii, a 
pierdut în 1490 lupta 
itron, rolul ei a rămas important în continuare, ducele Ioan Corvin 
nd uriaşul patrimoniu familial şi fiind însărcinat cu apărarea frontului 
ic,în calitate de ban al Croaţiei, rege al Bosniei şi duce al Slavoniei şi Dal­ 
iei. Prezenţa românilor în cadrul garnizoanelor din acesta zonă şi chiar în 
jfţii militare importante a continuat să se facă simţită, ca de altfel, şi la 
i regală. 

6.2. FACTORII CARE AU CONDIŢIONAT 
ASCENSIUNEA SOCIALA 
fcnătateade secol dintre 1440­1490,  dominată în spaţiul ungaro­transil­ 
pe reprezentanţii dinastiei româneşti a Hunedoreştilor, a constituit în mod 
nt  epoca  maximei  posibilităţi  de  afirmare a  elementului românesc  din 
Ui regatului Sfântului Ştefan. Pentru accesul unui om de jos, al unui nobil 
ondiţie inferioară,  cum se aflau cei mai mulţi dintre nobilii români, la o 
jpeîn stat, climatul favorabil singur nu era de ajuns; concurau la aceasta o 
6întreagă de condiţii şi împrejurări sine­qua­non, de ordin social, personal 
dai. 
IMaiîntâi, nobilitatea. în concepţia vremii, nobilii singuri constituiau popo­ 
wpopulus, în opoziţie cu plebs) şi erau cu toţii consideraţi membri ai Sfintei 
ne 13 , bucurându­se, teoretic, de egalitate juridică deplină. în realitate, 
ilimea era stratificată în această perioadă din punct de vedere economic şi 
ii,purtând de asemenea pecetea specificului local (Transilvania, Croaţia, 
nia, Slovacia) 14 . Doar aristocraţia (magnaţi, proceres), constituită din 
" [orga, Cavalerii, p. 80. 
a 
lbidem,p.9n. 
ţTripartitum, P.I, tit. 4. 
i M B6nis, Hiiberise'g, cap.V, p. 181: „Formele locale ale relaţiilor feudale ungare. Nobilimea 
locală" 

341
mari proprietari, putea aspira şi la funcţiile cele mai înalte în stat, ca demnitari 
(barones) şi consilieri şi era designată cu apelativele „mărit" (magnificus) şi 
„ales" (egregius). Nobilii mijlocii, „gentry"­i, puteau îndeplini dregătorii corni­ 
tatense, inclusiv  cea  de  castelan 15 . La  baza piramidei privilegiaţilor se  găsea 
numărul cel mai mare de nobili, de condiţie modestă, care reuşeau cu dificul­ 
tate să trăiască în conformitate cu condiţia lor socială, pentru mulţi prea puţin 
diferită de cea ţăranilor. Evident că, dintre nobilii români, majoritatea înnobi­ 
laţi în pământul cnezial şi foarte rar cuprinzând un sat întreg şi iobagi, puţini 
puteau spera la o dregătorie publică. 
în al doilea rând, catolicismul, religia oficială a statului ungar, era în mod 
normal obligatorie pentru orice dregător. Dacă dobândirea nobilităţii a putu! 
ocoli de multe ori convertirea religioasă, în pofida prozelitismului şi repetatelor 
edicte  de persecuţie,  în cazul  românilor ajunşi  în funcţii  publice nu  există 
practic  nici  un  indiciu  privind  persistenţa  clară  în  religia ortodoxă.  Chiar  în 
condiţiile relaxării ofensivei catolice impuse de conciliul de la Florenţa şi a 
susţinerii uniaţiei de către regalitatea maghiară. 
Primul pas către promovarea socială îl constituia slujba domnească, pre­ 
stată regelui sau unui mare demnitar (auxilium et consilium) 16 . Sfera serviciilor 
credincioase (fidelia serviciă), în care nobilul are prilejul să­şi arate faptele d( 
credinţă (fidelitates), isprăvile bărbăteşti (virtuosa gesta) este foarte amplă, de 
la faptele de arme pe câmpul de luptă, cele mai obişnuite, şi până la împru­ 
mutul bănesc acordat suzeranului. Spre exemplu, privilegiul din 18 decembrie 
1462, pentru haţeganul Ioan Cândreş de Râu de Mori, răsplăteşte serviciile sale 
credincioase  „când  ca  sfătuitor  înţelept,  când  ca  soldat  preaviteaz"  (num 
prudentis  consiliarii,  nune  vero  strenuissimi  militis),  începând  cu  lupta  lui 
Iancu de la Poarta de Fier şi până în primii ani ai regelui Matia' 7 . Curteanul 
Ioan Ungur de Nădăştia (Hunedoara) a intrat de tânăr în slujba regelui, a parti­ 
cipat la luptele pentru tron,  la  expediţia din Bosnia (1463), la luptele pentm 
Zvornik, la expediţia din Moldova, contra husiţilor din Boemia şi de asemene 
a întreţinut pe cheltuială proprie o banderie (cohors), pe care a condus­o în mi 
multe bătălii 18 . Mihai de Cerna, viitorul ban de Severin, a cheltuit până la 1443, 
împreună  cu  alţi trei  nobili  din Banat şi  Haţeg,  suma  de 5000  fi. în  contul 
regelui, pentru întreţinerea cetăţilor bănăţene de la Dunăre 19 . La rândul său, 
15 
Fiigedi, Arisztokrdcia mobilităsa, p. 197. 
16 
Vezi, de pildă, cariera tânărului Iancu de Hunedoara, reconstituită în detalii < 
P. Engel, în Hunyadi pdlyakezdese. 
17 
HD, II/2, p. 138­140. Expresia făcea parte intr­un formular de cancelarie folosit 
merite excepţionale. Se găseşte şi în actul regal din 1453, prin care lui Iancuise­ăcordak 
nou şi care îi etalează toate faptele de credinţă. 
18 
Dania regală din 18 august 1479, în Dl.30.221. 
1 9 
//D,II/l,p. 685­687. 

342
banul Ladislau Ficior de Ciula a cheltuit din venitul propriu, împreună cu co­ 
legul său, 19.500 fi. pentru apărarea cetăţii Iaiţa 20 , sume împrumutate regelui, 
care avea această obligaţie. 
I Servicii profitabile, aducătoare de beneficii  materiale,  şi chiar  dregătorii 
puteau fi prestate unor mari dregători ai regatului, în cadrul relaţiei de famili­ 
aritate (familiaritas), la care se putea adăuga şansa unei căsătorii avantajoase în 
familia acestora. înainte de a fi numiţi în funcţii, Cândea şi Ioan Cândreş de 
Râu de Mori, Minai de Peşteana sau Mihai de Cerna au fost familiarii lui Iancu 
^Hunedoara,  ca ban  de Severin,  voievod şi guvernator,  Iacob Gârlişteanu, 
viitorul ban de Severin, 1­a servit pe Ladislau Ficior, banul Bosniei şi exemple 
ar putea continua. 
Sub Matia, principala pepinieră a noilor dregători a fost curtea regală, unde 
feerii fii de nobili serveau în calitate de paji (aule iuvenes), cavaleri (aule 
«fa) sau familiari (aule familiar es). Selectarea lor nu era întâmplătoare; cei 
Dai mulţi dintre românii ajunşi în structurile Curţii erau fii sau rude ale famili­ 
irilorşi dregătorilor lui Iancu, din familiile nobililor din Ciula, Nădăştia, Râu 
HeMori,Mâtnic, Bizere, Sălaşu, Timişel ş.a. 
Politica de familie a jucat un rol decisiv în organizarea ierarhiei feudale din 
iceastă perioadă. Precum în cazul daniei regale propriu­zise sau înnobilării, 
are nu priveau doar pe beneficiarul direct, ci, de regulă, întreaga familie, fii, 
feţi,uneori rude şi copărtaşi, membrii unei familii beneficiau in corpore şi de 
Biţia socială dobândită de unul dintre componenţii săi. Adesea funcţiile au 
ibstdeţinute în comun de doi membri ai familiei, precum cea de ban al Severi­ 
niui,unde întâlnim cuplurile româneşti ale lui Iancu şi Ivaşcu (Ioan cel tânăr) 
leHunedoara, Mihai şi Vasile de Cerna, Ştefan şi Mihai de Mâtnic. în familia 
nobilului Vladul de Ciula, întâiul născut Vlad (Ladislau) Ficior, ajuns mare co­ 
Bts, a fost urmat în aceeaşi funcţie de către fratele său Gheorghe More, succe­ 
îinea repetându­se identic în cazul funcţiei de ban de Severin. Nu mai puţin 
;şase din cei opt feciori ai lui Vladul au activat în structurile curţii regale şi 
li îndeplinit diferite funcţii publice, familia fiind socotită în rangul baronilor 21 . 
Reale importantă de ascensiune pentru „oamenii noi" ridicaţi dintre ro­ 
Dâni a reprezentat­o căsătoria în familia unor înalţi demnitari ori nobili de viţă 
neche. 0 astfel de ocazie însemna un eveniment decisiv în viaţa tânărului nobil 
eugânduri de mărire, recunoaşterea publică a calităţilor sale, primirea în starea 
superioară a nobilimii şi protecţia şi sprijinul clanului pentru ambiţiile sale. 
■aşii săi urmau să devină încă de la naştere aristocraţi. S­ar putea chiar 
■tacă el este adoptat de către marea familie aristocratică, ceea ce favoriza 
Bimilarearapidă, atât social cât şi etnic. Bartolomeu Dragfi, prin mama sa, din 
l/niczo, p. 65­66. 
["Drăgan, Cm/am;. 

343
 familia Jakcs (Solnocul de Mijloc), se înrudea cu Bâthoreştii şi cu palatinul 
Mihail  Orszâgh  de  Gut,  iar  soţia  sa  provenea  din  familia  Hedervâri 22 .  Ioan 
Ungur  s­a  căsătorit  cu  Margareta  Bânfi,  Ladislau  Ficior  cu  Ana  Bethlenşi 
exemplele ar putea continua. 
Am lăsat la urmă averea, mărimea domeniului, întrucât pentru majoritatea 
nobililor români porniţi pe calea măririi aceasta nu reprezenta nici pe departe 
un  atu pentru  ei.  Exceptându­i  pe  Dragoşeşti,  mari  proprietari  încă  la  finele 
secolului  al XlV­lea,  pe  Ungur  de  Nădăştia,  care  şi­a  dobândit  sub  Matia 
Corvin un domeniu considerabil şi pe nobilii din Râu de Mori, care, pe lângă 
cel din Haţeg, şi­au constituit, prin Ioan Cândreş, un alt domeniu în comitatele 
Satu­Mare, Ugocea, Bereg şi Sabolciu, ceilalţi nobili români ridicaţi în ierarhie 
au dobândit cu mari eforturi domenii destul de modeste. Familia din Ciula,cu 
doi mari comişi, trei bani şi un secretar regal în componenţa sa, n­a reuşit să 
strângă mai mult de 19 de moşii lângă cea părintească în răstimp de aproape 
trei decenii (1475­1504) 23 . 

6.3. NOBILI ROMÂNI ÎN STRUCTURILE PUTERII LOCALE 
Dregătorii români nu veneau într­un sistem instituţional cu totul străin,cel 
puţin la nivelul teritorial, local al acestuia. Alături de instituţiile oficiale intro­ 
duse sau adoptate de către statul cuceritor, în Transilvania şi părţile circum­ 
scrise dinspre Tisa şi Dunăre au funcţionat, până către finele Evului Mediu,în 
forme adaptate, degradate, şi instituţii româneşti străvechi, care au prezervat 
libertatea românească în condiţii istorice defavorabile. în esenţă, ca instituţii 
politico­administrative şi judecătoreşti, la mijlocul secolului al XV­lea dăinu­ 
iese districtele româneşti (districtus Valachorum), cu adunările lor cnezialeşi 
nobiliare şi scaunele de judecată 24 . Evident, aceste instituţii au suferit modifi­ 
cări determinate în principal de transformarea clasei cneziale în nobilime şi im 
pactul instituţiei  comitatului,  fără însă  ca aceasta să provoace  dispariţia lor. 
Instituţia voievodală de la nivelul Transilvaniei, organizarea comitatelor Mara­ 
mureş, Bereg, Ugocea, Hunedoara ş.a. au purtat în toată această perioadă mar­ 
ca inconfundabilă a vechii organizări româneşti, având şi o nobilime de origini 
predominant românească. Deşi în secolul al XV­lea instituţia voievodală, ca 
instituţie supremă a unei ţări româneşti, dispare odată cu abandonarea titlului 
de voievod al Maramureşului, în favoarea celui de comite, după o îndelungaţi 
folosire concomitentă, în memoria şi chiar în uzul curent, titlurile de voievod, 
crainic ş.a. se păstrează încă multă vreme după asimilarea lor unor funcţiuni ş 

22 
Fiigedi, Arisztokrăcia mobilitdsa, p. 90­91. 
23 
Ve z i a c tul di n 5 a ugust 1 504, î n  J aic za,  p . 1 94­1 96 . 
24 
V.  înde ose bi Pop,  Adunările  c neziale  şi Pasc u,  Voiev odat ul,  III  şi  IV. 
M 
344
ni oficiali. Este cazul, spre exemplu, al Caransebeşului, unde comandan­I 
garnizoanei poartă titulatura de voievod (woyuoda), şi tot acolo judele  ■ 
ililoreste numit crainic până la finele secolului al XV­lea 25 . Aceste instituţii, 
cu specificul lor, au fost integrate în sistemul instituţional liregatului ungar, 
fie prin numirea unui funcţionar oficial în fruntea districtu­■i,prin substituirea 
voievodului român de odinioară cu corniţele în Maramu­jtş,cu banul în 
Severin şi Caras sau căpitanul (castelanul) în Ţara Făgăraşului, [Beprin 
contopirea parţială cu instituţiile comitatului vecin, ca în cazul Ţării 
■ 
■ 
paţegului şi Hunedoarei. Structura organizatorică, modul de funcţionare, com­ 
punerea organismelor autoconducerii cneziale şi nobiliare, dreptul (ritum 
nokchie, statutele Ţării Făgăraşului) poartă pecetea inconfundabilă a caracte­ 
pui românesc. Oficialitatea n­a putut ignora niciodată această situaţie şi rolul 
froeminent al acestor autonomii româneşti, fapt ilustrat şi de numirea repetată 
por înalţi funcţionari (comiţi, bani) de origine română în fruntea lor. I în 
secolul al XV­lea comitatele au dobândit caracterul nobiliar propriu­zis, 
kvenind expresia comunităţii nobile {universitas nobilium) 26 . Aceasta se 
nea în adunări generale (congregaîiones generales), de regulă, de două ori 
ian. Autorităţile comitatense erau compuse din comite (comes), numit de 
(sau, în cazul Transilvaniei, de către voievod, vicecomite (vicecomes), 
"paudoi.în mod obişnuit familiari ai comitelui sau nobili din comitat, juzii 
bililor (judices nobilium), de regulă în număr de patru, dar în comitatele 
lelene doar doi, aleşi de către congregaţie şi, în fine, asesorii juraţi (asses­ 
resiurati), membri ai scaunului de judecată. Comitatul dispunea, de aseme­ 
a,de un notar, eventual ajutat de dieci, şi un comandant militar (conductor 
lli,capitaneus) al banderiei comitatense, de obicei corniţele sau altă persoană 
nnată de acesta 27 . 
bintre toate unităţile administrativ­teritoriale doar comitatul Maramureşu­i 
şi banatul Severinului au avut o administraţie în parte românească, datorită 
mpoziţiei etnice a nobilimii de acolo. în aceste unităţi prezenţa unor dre­ 
>ri români, reprezentând atât puterea centrală, cât şi comunitatea nobilă, nu 
bstîntâmplătoare. Nu constituie o surpriză nici prezenţa românilor în funcţii 
e, virtutea militară fiind calea lor magistrală de ascensiune socială. 
1.1. Comitatul Maramureş 
în Maramureş, după moartea lui Dragu şi Baliţă, care au purtat titlul de 
uiţi şi voievozi (magnificorum Drag et Bale wayuodarum comitum comita­ 

2i 
Pesty,5zo>rây) III1 p. 113,131. 
!6 
Timon, Rechtsgeschichte, p. 696. 
P'Pascu, Voievodatul, IV, p. 128­130. 

345
tus Maramorosiensis) 2 *, în prima jumătate a secolului al XV­lea au fost numit 
comiţi înalţi dregători ai statului ungar, probabil şi pentru a preveni defecţiuni 
grave ca aceea a voievodului Bale, alăturat răscoalei antiregale în primii ani a 
secolului. Iancu de Hunedoara, căpitan al părţilor dintre Tisa şi Carpaţial 
regatului între aprilie 1445 şi iunie 1446 când a devenit guvernator, a fost acela 
care a reluat practica numirii unor comiţi români în Maramureş, prin h 
Cândreş de Râu de Mori, menţionat întâi, în decembrie 1445, ca vicecomite 29 . în 
1447 este menţionat castelan de Hust 30 , funcţie asociată de regulă vicecomi­telui, 
dar în 1449 calitatea de comite este incontestabilă (egregium virumKm deres 
nostrum comitem) 31 . în acelaşi an a preluat funcţia similară, în comitat Bereg 
învecinat, înlocuindu­1 pe unchiul său Cândea. Indiferent de calitatea 
consemnată de documente, Ioan Cândreş a fost în intervalul 1445—1449 omu de 
încredere al guvernatorului Iancu în fruntea acestui important comitat româ­ 
nesc 32 . I­a urmat în funcţie un alt haţegan, familiar al lui Iancu de Hunedoara, 
Mihai de Peşteana, menţionat întâi la 26 mai 1451 33 . El a îndeplinit funcţiade 
comite, asociată cu cea de cămăraş {comes comitatus et camararius salim 
Maramorosiensium), până în vara anului 1462, cea mai îndelungată perioadă 
de funcţionare, după voievozii Baliţă şi Dragu. în opinia publică era cunoscut 
şi ca Mihai Cămăraşul, fiind pomenit astfel şi după moartea sa 34 . îndelungai 
slujbă în Maramureş sugerează şi o colaborare eficace cu nobilimea locală, 
uneori împotriva oaspeţilor saşi şi unguri din cele cinci târguri privilegiate, 
ceea ce i­a atras avertismentul suveranului 35 . 
La 1465 apăreau doi comiţi numiţi din rândurile nobilimii locale, Simiogj 
Bizău de Cuhea şi Ladislau Mare de Săpânţa M \ numiţi probabil prin influent 
lui Emeric de Zapolya, marele tezaurar şi comite perpetuu al Ţării Scepusid 
(Zips), sub a cărui comandă se aflau maramureşenii în caz de război. Cei doiat 
făcut parte din delegaţia care a primit coroana ungară de la împăratul Fr 
deric III, la 24 iulie 1463, fiind însărcinaţi de către conducătorii acesteia chiar i 
28 
Doc. Val.,m. 439, p. 492­493. 
29 
Şin ca i,  R eru m  sp ecta n tiu m ,  II ,  f . 1 5 2 — 1 5 3  la  B A  Filia la   Clu j­ N ap o ca , M ss. r o m . n r .4 6 2 , 
30 
Actul din 1 aprilie 1447, în Zichy, IX, p. 161­162. 
31 
Mihalyi, 198. 
32 
A s u p r a  f a m i l ie i  Câ n d e ş t ilo r   ş i  r a p o r tu r i lo r   sa le  c u  I a n c u  d e   H u n e d o a r a ,  v e z i  Ru s u , 
Cândeştii, p. 556­568. 
33 
„ L e v e lt a r i  k o z le m e n y e k " ,  1 9 2 3 ,  p .  1 1 9 .  B io g r a f ia  l u i ,  în  a r tic o l u l  n o s tr u  U n   r o m â m 
ardelean. 
34 
într­un act din 1487 privitor la moştenirea sa din Peşteana, Csânki, V, p. 217 
35 
A c tu l  lu i  L a d is la u  V  c ă tr e  c or n iţe le  ş i v ic ec o m ite le  d in  Ma r a mu r e ş d in  2  a pr ilie  1 4 5 3 ,8 
A r h .  St .  Be r e go v o  ( U c r a in a ) ,  A r h iv a  c e lo r  c in c i o r a şe  r e g a le ,  n r . l ( Pr in  b u n ă v o in ţa  c o le g u lu 
M. Di a c one sc u, c ă r ui a  îi  mul ţumi m şi  c u a c e s t pri lej). 
36 
M ihalyi,  272. Este de verificat dacă nu e vorba totuşi de funcţia de vicecomiţi. Ladislai 
Ma re  a pa re  la  1474 c a  vice c omite , c u un fr a te  al  să u.  / 

346
zi să ducă vestea cea mare în Transilvania 37 . Episodic, la 1467, în cursul iiei 
din Moldova, s­a aflat în funcţia de comite de Maramureş şi Pavel ţunezuP. 
| Vicecomitii Maramureşului, de regulă, doi la număr, ocupau şi funcţiile de 
castelan al cetăţii Hust, respectiv al castelului de la Ronisoara. Ei erau familiari 
porniţilor, provenind atât dintre fruntaşii nobilimii comitatense, cât şi dinafa­ 
■LLa 1442 în această funcţie în slujba lui Iancu, s­a aflat Ambrozie de Dolha, 
■ urmele tatălui sau. în vremea lui Matia Corvin vicecomitii locali sunt mai 
Smeroşi, reflectând noul accent al politicii regalităţii faţă de nobilimea româ­ 
fcla 1468 Ioan de Domneşti, la 24 septembrie 1474 se afla încă în funcţie, 
IMislau Mare (Magnus) de Săpânţa, castelan de Hust, împreună cu fratele 
tinfavelMare, la Ronisoara, dar în anul următor 1475 Pavel Mare (Magnus) 
Halt frate sau o rudă, Mihai Mare, la 1487­1488 Giula Fiţă de Ciuleşti, la 
190 Andrei de Criciova. în aceeaşi funcţie s­au aflat Mihai de Comlăuş la 
|12 şi Ioan Bogdan de Petrova la 1518 şi 1519. 
■ Juzii nobililor, în număr de patru, apar foarte frecvent în documente. Ei 
arau exponenţii aleşi anual ai comunităţii nobililor din comitat şi participau în 
iod obligatoriu la luarea deciziilor forurilor comitatense, la executarea lor şi a 
deciziilor unor instanţe superioare. Documentele menţionează în această func­ 
iînintervalul 1385­1514 nobili din 19 sate, între care: Sarasâu cu 6 prezenţe 
113ani,Ciuleşti cu 5 în 10 ani, Slatina cu 3 în 7 ani, Onceşti cu 5 în 8 ani ş.a. 
pfamilii vechi, bogate şi cu autoritate în zonă (Anexa II). ,'omitatele Bereg şi  ^M 
Ugocea au reprezentat oarecum o prelungire a Mara­iului istoric, având 
multiple interferenţe cu acesta în intervalul studiat, in a doua jumătate a 
secolului al XlV­lea românii din Bereg s­au opus cu comitelui numit de 
regină şi dregătorilor săi, au cerut şi impus  işterea dreptului de a­şi  ^ ^ ^ H 
alege voievodul, după modelul românilor din iureş 39 . în aceeaşi perioadă 
Dragoşeştii au obţinut cetatea Nyalab şi mai posesiuni, ceea ce i­a 
îndreptăţit multă vreme la funcţia de comiţi de i 40 . Puternica familie a 
voievozilor din Dolha (Bereg) s­a transferat în Maramureş, obţinând 
chiar o rectificare de graniţă între cele două în favoarea celui din urmă 41 . 
în anul 1446 Iancu de Hunedoara 1­a pe pe familiarul său Cândea de 
Râu de Mori în funcţia de comite de şi castelan al cetăţii de reşedinţă 
Muncaci 42 . La moartea sa, întâmplată la 

kbidem, 261. 
'Actul din 31 decembrie 1467, Braşov, la întoarcerea din campania nefericită din Mol­ 
i,U M%  280 .  »lbidem,2%. 
^ c .  Va/., 317,384. 
MMyi, 219. fbdnyi, p. 
202. 

347
■ 

5 septembrie 1449 în Slovacia 43 , funcţia a fost preluată de către nepotul si 
loan Cândreş, care pare să fi cumulat şi pe cea de comite de Ugocea 44 . Ultima 
sa menţiune cunoscută în funcţie în Bereg este din 29 aprilie 1455 45 . în Ugoa şi 
în Sătmarul învecinat, prin căsătorie, cumpărări, zălogiri şi uzurpări, el ap 
bazele unui domeniu întins cu centrul la Vărsând (Sătmar) 46 . 
6.3.2. Banatul Severinului 
Teritoriul dintre Mureş, Tisa şi Dunăre oferea, în intervalul la care o| 
referim, imaginea unei regiuni româneşti compacte, în care instituţiile proprii: 
ale poporului român s­au menţinut mai bine decât în altă parte, ocrotite şi i 
îndatoririle grănicereşti ale zonei. Din cele 33 de districte, diferite ca mărimej 
importanţă, în vremea lui Iancu de Hunedoara, 8 dintre ele au format o entitate : 
superioară, o „universitate", consacrată prin privilegiul regal din 29 augus 
1457 47 . Funcţionau, de asemenea, adunările cneziale şi nobiliare, atât la nivelul 
districtelor privilegiate, cât şi la nivel superior, la Caransebeş 4 ". în Banat func 
ţionau, la mijlocul secolului al XV­lea, două unităţi administrative cu ro 
preeminent militar: Banatul Severinului, care a înglobat şi parte din fostul 
comitat Caras, şi comitatul Timiş, cel mai extins dintre unităţile administrative j 
de acolo. Datorită pericolului otoman, cele două formaţiuni teritoriale de gra 
niţă s­au bucurat de interesul aparte al puterii centrale, conducătorii lor făcând 
parte în anumite perioade dintre baronii ţării. Corniţele de Timiş era investit si 
cu funcţia de mare răspundere şi prestigiu de căpitan general al părţilor de 
jos (generalis capitaneus partium inferiorum). Pe baza regulamentului militar al 
regelui Sigismund, sub comanda sa luptau ostile comitatelor Timiş, Arad, 
Ciongrad, Cuvin, Cenad, Zarand, Caras şi Torontal, la care se alăturau cele ale 
Banatului de Severin. De regulă, în această funcţie erau numiţi mari nobili, 
comandanţi militari remarcabili. Iancu de Hunedoara a luat funcţia de comiţi de 
Timiş încă din 1441, pe lângă cele de voievod al Transilvaniei şi comite al 
secuilor 49 , fixându­şi la Timişoara una dintre reşedinţele sale. L­a urmat fiul 
său, Ladislau, pentru doar câteva luni în 1456­1457. Sub Matia s­a remarcatîn 
această funcţie, între 1478­1494, Pavel Chinezul, învingătorul de pe Câmpul 
Pâinii, din 1485 pomenit şi în funcţia de „căpitan general al părţilor de jos'', 
eroul unor ciocniri şi victorii celebre pe frontul bănăţean. în ultimii ani ai vieţii 
43 
Rusu,  Cândeştii,  p. 560. 
44 
Izvoare Haţeg,  I,  157, 158;  Csdnki,  I,  p.  442. 
45 
Engel ,  Archontologia,  I,  p.  111. 
46 
47 
Rusu,  Cândeştii,  p. 563.  \ 
Asupra districtelor bănăţene, vezi mai recent, Pascu, Voievodatul, IV, p. 40­62 şi Achim, 
Districtele. 
48 
Pop,  A dun ările  c ne ziale ,  p. 67 şi ur m. 
49 
HD ,  1/2, 574. 

348
191­1494, la Severin i­a avut colaboratori pe banii din Ciula, Ladislau 
şi Gheorghe More. La începutul secolului următor s­a aflat în această 
pentru o vreme loan Dragfi, fiul lui Bartolomeu. Iancu de Hunedoara a 
fost acela care a inaugurat prezenţele româneşti a Banatului de Severin, 
la 9 mai 1439, împreună cu fratele său Ivaşcu el Tânăr) 50 . Această 
numire nu a fost întâmplătoare nici în biografia i Voicu, cavalerul 
Curţii de la 1409, ostaş de meserie, care şi­a pregătit itru aceeaşi carieră 
şi nici pentru mediul românesc, în fruntea căruia s­a şi care susţinea cel 
puţin de două decenii o luptă eroică la fruntarii, elementului 
românesc prin numirea unor dregători din rândurile sale pusă puterii 
I 
centrale atât prin ameninţarea otomană, care marcase o .me prin 
incursiunea din anul 1438 în sudul Transilvaniei, cât şi prin dificilă 
provocată de răscoala de la Bobâlna şi moartea regelui  mnd. De 
la voievozii Baliţă şi Dragu, în urmă cu peste patru decenii, ii din 

I 
regatul Ungariei nu mai atinseseră o dregătorie de asemenea im­. 
împrejurările istorice cunoscute au făcut ca Iancu să fie un deschi­ 
drum, un preţuitor drept al virtuţilor româneşti, îndeosebi al celor 
ice, atât din raţiunile unui stat cu interesele căruia s­a confundat, cât şi 
afinitate explicabilă cu cei din rândurile cărora s­a ridicat. preluarea 
funcţiei de guvernator, Iancu a numit ban de Severin pe ui său 
colaborator bănăţean Mihai de Cerna, menţionat documentar 1447­ 
1454, dublat de către vărul său Vasile de Cerna (Blasius filius de 
Chorna) la 1449, apoi de Petru Danciu de Caransebeş, între 
1454. între 1459­1467 au funcţionat la Severin alţi doi localnici, Ştefan 
de Mâtnic, într­o vreme în care dregătoria era chiar ocolită pentru ;a 
ei. 
sfârşitul anului 1491 veneau la Severin ca bani pentru câteva luni alţi 
i:  vestitul  căpitan  Ladislau  Ficior  de  Ciula,  „bărbat  foarte  viteaz  şi 
tător pentru turci" (Bonfinius), care fusese aproape un deceniu ban al ei 
în cetatea Jaice, şi Andrei Danfi de Duboz.  După moartea lui Ladislau 
întâmplată  la  scurt  timp,  în  ianuarie  1492,  în  timpul  drumului  către 
igătoria a  fost acordată  fratelui său Gheorghe More  de Ciula,  la acea 
mare comis. Acesta a fost dublat de Francisc Balassa de Gyarmat şi a 
eficace  în  acţiunile  antiotomane  cu  Pa  vel  Chinezul,  căpitanul  general 
lor de jos ale regatului ungar. 
30 noiembrie 1494 au fost instalaţi bani doi bănăţeni remarcaţi în func­ 
pe  frontul  sudic,  Iacob  Gârlişteanu,  fost  viceban  de  Iaiţa  şi  Petru 
deMăcicaşu (Tharnok de Machkas), fost castelan la Segnia în Dalma­ 

TKron, p. 258. 

349
ţia. Primul a rămas în funcţie până la 1508, contemporan şi vecin cu Gheorghe 
More de Ciula, ban la Belgrad între 1494­1507, apărând împreună cu efica­ 
citate timp de un deceniu şi jumătate „cheia Ungariei" şi a întregii creştinătăţi. 
Cel de al doilea, este pomenit în funcţie până la 1501, înlocuit fiind în acelaşi 
an cu Barnaba de Bella, şi el bănăţean, care va deţine funcţia multă vreme. 
Vicebanii  Severinului  erau  în  exclusivitate  aleşi  din  rândurile  nobilimii 
locale. Ei rezidau fie în Caransebeş, fiind menţionaţi în acte şi ca „oficiali" sau 
castelani de Sebeş, rolul lor fiind foarte important, mai ales în numeroşii ani de 
vacanţă a  banatului.  Documentele  ne­au reţinut  numele lui Iacob de  Morgi 
(1459­1478),  cu  Sandrin  Şişman  de  Buziaş  (1459­1467)  şi  cu  Rayn 
Voievod 51  la 1478. între 1484­1494  este  menţionat  vicebanul MihaiLazărde 
Almăj (sau de Caransebeş) împreună cu Dragul de ...? (Dragwl) la 1484,apoi 
cu Vasile de Plugoviţa (1489­1494). 
Vicebanii prezidau, de regulă, scaunele de judecată ale districtului Caran­ 
sebeş şi ale provinciei (banatului), ţinute tot acolo, şi erau ajutaţi de un jude al 
nobililor sau crainic 52 . Instituţiile româneşti, obiceiul juridic românesc transpar 
peste tot în această „Valachie cisalpină" şi însuşi judele oraşului Caransebeş, 
oraş  privilegiat,  care  reclama  statutul  urban  suprem  după  modelul  oraşului 
Buda, atunci când era şi comandant al garnizoanei, era numit până şi în acte cu 
termenul de „voievod", reminiscenţă a vechii instituţii autohtone 53 . 
6.3.3. Comiţi, bani şi castelani 
Corniţele (comes) era reprezentantul autorităţii centrale în teritoriu. Era 
numit de rege în comitatele Ungariei şi de către voievod în Transilvania. De 
obicei, făcea parte din rândul baronilor şi magnaţilor, dintre cei cu proprietăţi 
mai multe în comitat sau posesori ai cetăţii de reşedinţă. Uneori erau numiţi şi 
simpli dregători, familiari ai regelui sau guvernatorului. Unii magnaţi deţineau 
funcţia de comite în mai multe comitate, îndeplinind­o prin intermediul unor 
familiari ai lor. Iancu de Hunedoara, de pildă, a deţinut datorită imensului său 
domeniu,  dar şi în legătură cu  atribuţiile  organizării luptei  antiotomane,  pe 
lângă comitatul Hunedoarei de baştină şi cel al Timişului (1441­1456),funcţia 
de  comite  în  Arad  (1443­1446),  Bereg  (1445­1446),  Bihor  (1443­1446), 
Caras  (1441­1456),  Cenad  (1441­1446),  Ciongrad  (1441­1446),  Sabolciu 
(1444­1451), Sătmar (1445­1446), Solnocu de Mijloc (1444­1446) şi Ugocea 
51 
Comandant al garnizoanei din Caransebeş. Probabil identic cu voievodul Petru %o(?), 
beneficiarul unei donaţii la 1492 (Pesty, Szoreny, II, p. 219). 
52 
Pe s ty ,  S z o r en y ,  I I I ,  9 3 :  A nd r ea  C ra yn ik   Wa r a ly a y ,  c r a in ic u l  A n d r e i d e   Su b c e ta te ,c a i 
sigilează sentinţa forului judiciar, alături de cei doi vicebani „de Caransebeş". 
53 
I b i d e m ,  1 3 1 ,  a c t u l   d in   2 3   s e p t e m b r ie   1 5 0 5 :  S t e p h a n   Z t h o y k a   j u d e x   e t   w a y u o d a â 
Ka ra n s eb es .  V .  n o ta  5 1  ş i d isc u ţia  c ir c u ms p e c tă  a  lu i  V .  A c h im  ( Vo ie vo zii  d in B a n a t,  p .  1 0 8 ­ H 

350
 444­1446). în Timiş Iancu la avut o vreme ca vicecomite pe Nicolae de 
(1443­1445). 
Comitatul Hunedoara a rămas în patrimoniul familiei, până la stingerea ei 
linie masculină, în 1505. La 1479 regele Matia dăruia domeniul cu cetatea şi 
ţia de comite fiului său natural,  ducele Ioan Corvin, pe care îl pregătea 
itru tron. El a  mai deţinut şi comitatul Bichiş între 1498­1504,  datorită 
irii  domeniului  cetăţii  Giula  de  acolo.  Ambele  erau  conduse  prin 
istelanii celor două cetăţi, cu rang de vicecomiţi,  dar îndeplinind atribuţiile 
itelui, între care, la Hunedoara, bănăţeanul Vincenţiu de Timişoara ,479­ 
1483). 
La începutul domniei lui Matia Nicolae Dragfi de Beltiug a obţinut funcţia 
fecomite în Solnocul de Mijloc, care va deveni, împreună cu mărunta Crasnă 
iînvecinată, apanaj al familiei, până la dispariţia acesteia la mijlocul veacului 
irmător. 
în fruntea altor comitate mai întâlnim, în Baranya pe Ioan Ungur de 
Mdăştia (1472), în Turocz pe Gheorghe More de Ciula (1491), iar pe Pavel 
,taeZH/laBăcs (1486­1494). 
Cetatea  Belgradului,  „cheia  Ungariei"  şi  bastion  al  Creştinătăţii  în  faţa 
lului otoman, a beneficiat de virtuţile mai multor luptători români, ajunşi în 
}\ importante. Ladislau Ficior de Ciula, numit la 1483 pentru scurtă ie 
căpitan  de  Belgrad,  pe  urmele  lui  Pavel  Chinezul  (1476),  anticipa  o 
strălucită  a  familiei sale în  fruntea principalei  fortăreţe  a sistemului şiv 
al  regatului  Ungariei.  La  5  noiembrie  1494,  venind  de  la  Severin, 
irgheMore de Ciula a fost investit  cu  comanda Belgradului, pe care  o va 
[inetimp record de 14 ani, până la moarte sa, întâmplată între 2 mai—7 iunie 
^.„Căpitanul  cetăţii"  sau  „banul"  Gheorghe  More,  activând  singur  sau 
liblatde un dregător cu aceeaşi funcţie, om „foarte puternic în virtute război­ 
m u (beliica virtute prepollens), s­a acoperit de glorie, devenind unul dintre 
iei mai vestiţi luptători ai regatului ungar. La Belgrad au activat, de asemenea, 
Ştefan şi Ioan More (de Ciula?), căpitanii porţii oraşului {capitanei portae 
Matis  Nandoralbensis)  sub  banul  Gheorghe  More 55 ,  precum  şi  fratele 
w&mMihaiMore de Ciula, căpitan al cetăţii, adică locţiitor al banului, care 
a tratat capitularea din 1521, după ce a condus o rezistenţă eroica disperată, în 
ipsabanilor Hedervări şi Torok şi a oricărui ajutor din partea armatei regale 56 . In 
vecinătatea  Belgradului,  la  Sabatul  cucerit  de  la  turci  în  1476,  cu  partici­ 
personală a lui Vlad Ţepeş, a funcţionat ca ban de Şabaţ sau de Maciova 
M 
Drăgan, Gheorghe More, p. 202. 
P/vfln)>UI,p.414. PŞincai, 
tfromca, II, p. 201. 

351
(banus de  Sabach, banus  Machouiensis), între 1494­1508, Nicolae Cânăea 
de Ciula. 
în Bosnia, un alt punct permanent fierbinte al confruntării cu turcii s­are­ 
marcat Ladislau Ficior de Ciula, ban de Iaiţa între 1483­1491, numit în docu­ 
mente  şi  căpitan  al  cetăţii  Jaice (capitaneus  castri  Jaycza)  sau  chiar  ban  a 
Bosniei (regni Bozne banus) 51 . Dintre colaboratorii săi români  mai cunoaştem 
pe Iacob Gârlişteanu, viitorul ban de Severin, viceban la Jaice între 1481­ 
1487.  împreună  cu  colegul  său  de  banat  din  ultima  perioadă,  Emeric  de 
Trencin,  Ladislau  Ficior  a  cheltuit  pentru  întreţinerea  cetăţii  şi  solde  suma 
importantă de 19.500 fi. pe care ducele Ioan Corvin se angaja să le­o restituie 
la  moartea  tatălui  său,  regele  Matia 58 .  Totuşi,  Ladislau  Ficior  nu  a  rămas  în 
regiunile apusene ale frontierei sudice, comandate de urmaşul Huniazilor, ci a 
revenit în părţile bănăţene, la Severin. 
Ascensiunea aproape exclusiv militară a nobilimii româneşti se reflectaşi 
în numirea unor castelani români în fruntea  cetăţilor, aparţinând regelui sau 
unor  mari  feudali,  de  pe  tot  cuprinsul  regatului.  Nu  mai  revenim  asupra 
castelaturilor  care  erau legate  de o  funcţie administrativă  (Hust,  Muncaciu, 
Caransebeş) sau ale celor deja menţionate în banatele sudice (Severin, Belgrad, 
Şabaţ, Jaice). 
Cetatea Haţegului a ajuns după 1445 sub comanda familiarilor lui Iancude 
Hunedoara Ioan şi Laţcu Cândea de Rău de Mori, cei mai puternici nobili ai 
Ţării Haţegului, care şi­o vor şi apropria printr­un artificiu juridic Ia începutul 
domniei lui Matia Corvin 59 . Un alt familiar al lui Iancu, bănăţeanul Nicolae de 
Bizere a fost numit castelan la Bran în 1448 60  şi tot în acea epocă e posibil să fi 
îndeplinit o asemenea funcţie şi „pârcălabii" (porkolab), pentru care funcţia a 
devenit  poreclă  şi  chiar  nume  de  familie  la  urmaşi,  anume,  Gheorghe  de 
Dolha 61 , Andrei de Vad (sau Crăciuneşti?) 62 , Ştefan de Fărcădinul de Sus®, 
La Timişoara a funcţionat la 1464 Ioan de Breazova, la Jdioara, în Banat, 
localnicii Iacob de Măcicaşu, Ştefan de Mâtnic şi Vasa de  Gamza (1470­ 
1485). Haţeganul Petru Micu de Măţeşti (Petrus Parvus de Mwczesd) era prin 
1494­1495 castelan de Făgăraş în slujba episcopului Petru Gereb al Transilva­ 
niei 64 . Tot în fruntea unor cetăţi aparţinând episcopiilor s­au aflat Ştefan Vaida 
de Mărgău (Stephanus Wayda de Nagh Meregjo) la Beiuş la 1496 şi Petru 
57 
Dr ă g a n ,  L a d is l a u   F ic io r ,  p .   2 6 3 . 
58 
Jaicza, p. 86­89. 
59 
Ve zi  detaliil e  la  Rusu,  Cânde ştii,  p. 561 şi i de m,  Cetate a Haţe gul ui . 
60 
Actul din 20 februarie 1448, în Ub., V, 3632. 
61 
Mihalyi, 204. 
62 
Ibidem, 270. 
63 
Izv oare  H aţe g,  1, 22 4. 
64 
Csdnki, V,p. 559.

352 
! de Bretea (egregius Petrus Pogan de Olah Berekhte) la Gilău între ­ 
1497. Haţeganul  Dan de Săcel este menţionat la 1510 castelan de i 
şi Lugoj 65 , iar la Hunedoara îl întâlnim între 1505­1509 pe bihoreanul 
iMore de Gepiş (More de Gyepes), urmat de Ioan Bichiş de Făget (Bekes 
Fachyath) între 1509­1523. Ioan Oancea de Ciula (Wancha de Chwla), din 
i familie de luptători haţegani, a condus cetatea Unguraş în perioada ­ 
1489, calitate în care a participat şi la lupta de pe Câmpul Pâinii. Cu­ 
utul căpitan şi curtean al regelui Matia Corvin Ioan Ungur de Nădăştia a 
dus cetăţile Vişegrad (1468), reşedinţa regelui şi Pecs (\47\­1473) 66 , Petru 
tur de Măcicaşu, viitorul ban de Severin, cetatea Segnia de pe litoralul 
între 1488­1494, iar Alexe More de Lupşa cetatea Diosgyor din atul 
Borsod între anii 1505­1508. 

6.4. NOBILI ROMÂNI LA CURTEA REGALĂ 
Curtea regală de la Buda reprezenta, fără îndoială, nivelul suprem al puterii 
}administraţiei de stat în acel timp. în cercurile de interese şi instituţiile 
ei i decise atât problemele marii politici de stat, cât şi soarta individuală 
a nbrilor clasei nobiliare. Regele era anturat şi consiliat de aşa­numitul Con­ 
j regal, compus din reprezentanţi ai aristocraţiei laice şi ecleziastice (pre­ 
Vi,barones, proceres). Laicii formau două categorii: demnitarii sau baronii 
\amnes regni) şi consilierii {proceres), membri ai Consiliului fără dregătorii. 
j rândul baronilor făceau parte, în ordinea importanţei: palatinul, „vicere­ 
i", adică dregătorii unităţilor teritoriale autonome (voievodul Transilvaniei, 
nul Slavoniei, banul Croaţiei şi Dalmaţiei, banii de Macva şi Severin), jude­ 
irii (judele Curţi \­judex Curie şi marele v\st\er­magister tavernicorum) şi 
Storii casei regale: marele uşier {magister janitorum), marele stolnic {ma­ 
ister dapiferorum), marele paharnic {magister pincernarum) şi marele comis 
ugisteragazonum). Dintre cei din urmă, rol politic important exercita doar 
rele comis, ca mareşal al regelui, şef al cavaleriei 67 . 
■ Alte funcţii importante ale Curţii erau: marele cancelar {supremus cance­ 
JTI'KÎ), de regulă un arhiepiscop, tezaurarul {thesaurarius), marele postelnic 
mgister cubiculariorum), care se va contopi treptat cu cea de mare uşier. 
ibicularii proveneau din rândurile celor mai alese familii din regat şi aveau în 
pijă însăşi persoana regelui. La curte se mai găseau grupuri importante de 
avaleri, curteni, funcţionari de cancelarie şi clerici. Cavalerii curţii regale 
< regie milites) însoţeau la pace suita regală ca gardă de onoare, iar la 
Sita), HI, 363. "Kubinyi, 
Ba'rofc, p. 212. 
di, Arisztokrdcia mobilităsa, p. 196. 

353 i
război formau garda de corp a regelui. Erau plătiţi cu soldă sau donaţii. Curte­ 
nii (aulici regii, aule regie familiares) erau nobili apropiaţi regelui, servind la 
curte sau în misiuni, scutiţi de vămi şi stipendiaţi. Pajii sau aprozii (auleime­ 
nes) erau tinerii fii de nobili care se pregăteau pentru o carieră publică. Efectu­ 
au diferite servicii pe lângă demnitari şi ca scutieri la jocurile cavalereşti 68 . 
Intelectualitatea curţii era formată din numeroşi secretari, notari şi died, 
atât ai regelui,  cât şi ai diverşilor dregători, precum şi din preoţii servind la! 
capela regală. La rândul ei, şi regina dispunea de o curte, copiind în mic pe cea 
regală,  ai  cărei  demnitari  erau  socotiţi  şi  ei  între  baroni 69 .  Curtea  ungară  to 
veacul al XV­lea reflecta în mic structura etnică a nobilimii regatului. Pelângâ 
cei maghiari, se întâlnesc reprezentanţi ai nobilimii de origine slovacă, croată, 
germană şi română din regat şi chiar nobili dinafară ţării: italieni, polonezi ş.a, 
Aşa cum arătam mai sus, accesul unor nobili români la curtea regală, m 
diferite  funcţii  şi  dregătorii,  nu  a  reprezentat  o  excepţie  şi  nici  o  inovaţie  a 
Corvineştilor.  în raport cu perioada anterioară, epoca  inaugurată de Iancula 
începutul  anilor  '40  se  remarcă  însă  prin  lărgirea  considerabilă  a  bazei  de 
recrutare a colaboratorilor, din rândurile participanţilor la campaniile sale, mici 
nobili  şi  cnezi,  din  cuprinsul  Transilvaniei  şi  părţilor  de  dincoace  de  Tisa, 
îndeosebi din districtele româneşti şi de pe domeniile sale 70 . Totodată, ridicarea pe 
scara  socială  a  românilor  liberi,  prin  obţinerea  dreptului  nobiliar,  donaţii  şi 
ridicări în funcţii nu mai constituie mai mult ori mai puţin excepţii, ci devine 
un fenomen stimulat direct de către românul ajuns în fruntea statului, solidar şi 
preţuitor drept al virtuţilor ale celor de o stare şi un neam cu el, chiar rude ale 
sale. Rudele şi oamenii săi apropiaţi au cunoscut o ascensiune continuă şi ao 
fost preluaţi în întregime de către fiul său regele Matia, încă de la înscăunarea 
sa.  Exceptându­i  pe  Dragoşeşti,  Dolheni,  Bizereni  şi  Gârlişteni,  familiile 
româneşti  ridicate  pe treapta  superioară  a  nobilimii îşi  datorează  ascensiunea 
Corvineştilor. Cum s­a arătat şi în altă parte, aceia care s­au ridicat mai sus pe 
scara  socială  aveau  deja  la  începutul  erei  corvineşti  statutul  nobiliar  bine 
precizat, erau fruntaşi locali sau chiar cunoscuseră o anumită afirmare şi sub 
Sigismund,  la  care  s­au  adăugat  cu  rol  decisiv  meritele  ostăşeşti.  Legenda 
ajutorului de morar ajuns comite al Timişului şi jude al Curiei — l­am numit pe 
Pavel Chinezul — dacă este adevărată, deşi ne îndoim, e o excepţie, sugerând 
totuşi  o  întreagă  politică  socială  de  promovare  a  unei  nobleţi  a  meritului  în 
spiritul vremii. 

68 
Timon,  Rec hts gesc hic hte ,  p. 545. 
69 
I bi de m,  p . 5 4 6­ 5 4 7 . 
70 
Pa sc u,  Rolul c ne zi lor, passi m. 

354
I Nobilii Cândeşti din Râu de Mori (Haţeg) 71  s­au aflat alături de Iancu încă ie 
la început, determinaţi, se pare, şi de incursiunea turcească din 1438, care re­ 
a provocat pagube importante 72 . La 1443, loan Cândea de Râu de Mori 
tfohannes dictus Kende de Malomwyz), cu fratele Cândea şi fiii Ladislau, 
Imn Cândreş şi Nicolae, erau deja numiţi familiari ai voievodului şi au parti­ 
cipat, în această calitate, la toate campaniile şi luptele purtate de acesta. Croni­ 
taeroică a familiei este cuprinsă în privilegiul din 18 decembrie 1462, acordat 
hi loan Cândreş, de unde aflăm şi împejurările morţii unchiului său Cândea şi 
a fratelui Nicolae 73 . La sfârşitul anului 1445, Cândeştii au fost numiţi comiţi în 
nureş şi Bereg, două comitate cu nobilime românească numeroasă, 
irijinde bază pentru noul conducător al destinelor regatului ungar, prin insta­ 
alui loan Cândreş în cetatea Hust, în Maramureş şi a lui Cândea la Munca­î în 
Bereg. în aceeaşi perioadă, loan Cândea şi fiul său Ladislau (Laţcu) au 
I
funcţia de pârcălab de Haţeg, consacrând autoritatea lor asupra Ţării 
;egului, iar împreună Cândeştii erau desemnaţi cu calificativul egregius, 
ând astfel ridicarea în rândul fruntaşilor nobilimii (proceres) 14 . loan 
dres a devenit membru al Consiliului regal fără dregătorie, comandant 
pilitar remarcabil. Fraţii loan Cândreş şi Ladislau au întemeiat cele două ra­ 
îri ale familiei: Kenderes, cu baza pe noul domeniu achiziţionat în comitatele 
■ 
ir,Ugocea şi Bereg şi Kendefi, continuatoarea familiei în Ţara Haţegului, 
nbele purtând particula nobiliară „de Râu de Mori". Mihai Kendefy, fiul lui 
Ladislau, participa la 1492, alături de ceilalţi barones, proceres et nobiles regni 
Jvngarie et partium  Transsilvanarum  la  consfinţirea înţelegerii  dintre 
[Vladislav II şi Habsburgi 75 , iar vărul său Andrei Kenderesi, curtean (aulicus) 16 , jra 
trimis în anul 1507 în Transilvania cu puteri depline pentru urmărirea şi 
pedepsirea tâlharilor 77 . 
[ Dintre toţi nobilii români, doar Dragoşeştii au intrat în intervalul studiat 
[având statutul de mari nobili şi un patrimoniu apreciabil, sporit în urma 
căsătoriei lui Nicolae Dragfi de Beltiug (Nicolaus filius Drag de Belthewk, — 
Dragii/)' de B.) cu Eufemia din bogata familie Jakch de Coşeiu (Kwsal — 
71 
Pentru alte detalii, a se vedea mai sus, 5.3.3. Aleşii şi 5.3.4. Baronii şi magnaţii, la familiile 
aspective. 
n 
hm,Cândeţtii, p. 558­559. 
B 
HD,II/2,p. 138­140. 
74 
Vezi actele guvernatorului din 24 mai 1447 şi 3 martie 1448, în Haţeg, I, 119, respectiv 

[■"ft. Firnhaber,  Beitrăge zur Geschichte Ungarns,  în „Archiv fur Kunde Osterreichischer 

ihichts­Quellen", t. III, Viena, 1949, p. 513. 
74 
Fogel, 69. 
77 
HD,  U/2, 446: „cum plena perquirendorum in quorumcumque bonis et puniendorum 
lefactorum potestate". 

355
■■ 

Solnocul de Mijloc). în anul 1467, anul răscoalei stărilor ardelene şi al expedi­ 
ţiei nefericite în Moldova, Bartolomeu Dragfi (Birtoc) se afla la curte în cali­ 
tate de administrator (dispensator)™. în anul următor era amintit deja ca mare 
paharnic (magister pincernarum) 19 , funcţie în care îl întâlnim şi douăzeci de 
ani mai târziu, la 1487 80 . La 1491, sub noul rege, Bartolomeu a fost promovat 
în  funcţia mult  mai influentă de  mare postelnic (magister  cubiculariorumf, 
după care a dobândit, în 1493 voievodatul Ardealului, una din cele mai impor­ 
tante  funcţii  în  stat,  pe  care  a  deţinut­o  până  în  anul  1498 82 .  La  această  dată 
funcţia de voievod era asociată cu cea de comite al secuilor, pe care şi strămoşii 
săi Baliţă şi Dragu o deţinuseră la finele veacului precedent. Cariera srălucităa 
lui Bartolomeu a  fost continuată de  către  fiii săi: Gheorghe şi Ioan Dragfi 
Primul  deţinea  la  1505  funcţia  de  ban  al  Croaţiei,  Dalmaţiei  şi  Slavoniei, 
obţinută probabil după moartea ducelui Ioan Corvin 83 . Ioan a ajuns şi el mare 
paharnic între 1508­1512, mare stolnic 1510­1515,  mare vistieria 1518şi,în 
fine, jude al Curiei, însărcinatul regelui cu prezidarea tribunalului suprem. în 
această din urmă calitate a pierit la Mohâcs în 1526 84 . 
Una din cele mai spectaculoase ascensiuni din această epocă au cunoscut­ 
o  fiii  din  două  căsătorii  ai  nobilului  Vladul  de  Ciula  (Wladwl  de  Chwla): 
Ladislau, Gheorghe, Nicolae, Filip, Ioan şi Mihai 85 . Ei au făcut parte din struc­ 
turile militare ale curţii regale, unde sunt semnalaţi începând cu anul 1475 86 .în 
anul 1479, Ladislau Ficior a dobândit funcţia importantă de mare comis (ma­ 
gister agazonumf 1 , legată de întreţinerea cavaleriei regale, deschizând calea sa 
şi a celorlalţi fraţi ai săi către dregătorii mai înalte şi a intrării în rândul baro­ 
nilor regatului. Această funcţie în consiliul regal, ca şi porecleleMore şlKende 
indică limpede calităţile militare de excepţie care au determinat ascensiunea 

78 
Fdgel, 17. 
79 
Ac tu l d in  2 8  se p te m b r ie  1 4 6 8 ,  în  U b ,  VI ,  3 6 4 8 :  „ Ba r th o l o m e o  f ili o  D r a g  d e   Be l th e k " . 
A f ir ma r e a  r e la tiv   tâ r z ie  în  f u n c ţi i a  D r a g f ie ş tilo r  p o a te  f i  le g a tă  ş i  d e  o  r iv a l ita te  c u  I a n c u  d e 
H u n e d o ara  p e n tr u   mo ş iile  d in   So ln o c u  d e   M i jlo c , ţin â n d  d e  c e ta te a  Ch io ar , p e  c ar e  le  re v e n d ic i 
ş i le  o b ţ in  în d a tă  d u p ă  mo a r tea  re g e lu i  M a tia , p e   mo t iv u l c ă  f u se seră  lu a te  d e  c ă tr e  g u v er n a tof d 
I a nc u  pe  ne d re pt  ( HD ,  I I/2 ,2 85 ). 
80 
Dl . 30. 814, înt r­un pri vile giu pe ntru nobilii din Ciula . 
81 
HD, 11/2,285. 
82 
Fiige di,  Ariszt ok râcia mobilităsa,  p. 109. 
83 
Tor ont al,  II,  66. La  1507 e ra  numărat între  baronii e re dita ri  (Kubinyi,  Bărok , 
84 
HD ,  I I/2, p. 3 20;  Ku binyi ,  Bărok ,  p . 204 . 
8 î 
Asupra  f a mil iei ve z i  c ontri buţia  noa st ră :  Ci ul anii.  Ce a  ma i  re c e ntă  a borda re  T orok , 
Csulaiak ,  c a re  re uşe şte  „ pe rforma nţ a "  de  a  nu  po me ni  mă c a r origine a  româ ne ;  Ci ula nil or . 
86 
Dl. 29.533. 
87 
D l.  2 9 . 8 4 4 :  a c t u l  v ic e  v o ie v o d u l u i  Tr a n s ilv a n ie i d i n  1 1  f e b r u a r ie  1 4 7 9 , T u r d a . 

356
feţilor din Ciula 88 . Ladislau Ficior este menţionat la 1483 căpitan de Belgrad 
pban de Jaice şi va rămâne în fruntea Bosniei ca ban (regni Bozne banus) şi 
■pitari al cetăţii Jaice (capitaneus castri Jaycza) până la finele anului 1491. în 
jjnna schimbărilor următoare morţii regelui Matia, a fost numit ban de Severin, 
Imcţie deţinută până la moartea sa în ianuarie 1492 89 . Gheorghe More, fratele p, 
a  urmat  un  curs  aproape  identic:  mare  comis  la  1487,  ban  de  Severin  între 
1492­1494 şi ban de Belgrad între 1494—1507 90 . Deşi opiniile istoricilor asupra 
toartenenţei banilor de Severin la ordinul baronilor regatului diverg 91 , totuşi 
jGheorghe More apare o vreme în lista acestora din finalul actelor privilegiale 92 . 
Mp More, umanist cu studii la Bologna, a activat ca secretar în cadrul cance­ 
jlariei regale, începând cu 1502, şi a îndeplinit mai multe misiuni diplomatice 
fie succes la republica Veneţiei şi chiar în Moldova. „Strălucitul sol" (ii note­ 
jvofc orator) al Ungariei a urmat şi o carieră eclesiastică, încununată de rangul 
jfeepiscop la Cinci Biserici (Quinqueecclesiae — Pecs),în anul 1524. A servit 
la armele persuasiunii acelaşi scop al luptei antiotomane, la fel ca şi fraţii săi, 
ra a căzut eroic în linia de bătaie la Mohâcs, în fruntea banderiei sale 93 . Nicolae 
Undea a îndeplinit funcţia de ban de Şabaţ (Maciova), în vecinătatea Belgra­ 
ui,la sud de Sava, între 1494­1508, bucurându­se de aceeaşi faimă de brav 
,ca şi fraţii săi Ladislau şi Gheorghe. Ioan More, cleric, a fost şi el cur­ 
i 94 ,iar Mihai More, căpitan al cetăţii Belgrad, a tratat predarea condiţionată 
lizoanei cetăţii după o rezistenţă eroică în august 1521 95 . Dintre urmaşii 
i prime generaţii de baronii s­a afirmat îndeosebi Ladislau More, fiul 
lului Gheorghe, care a fost după 1514, pe rând, aprod, mare stolnic, şef al 
ii reginei şi paharnic, supravieţuind, spre deosebire de unchiul său Filip, 
dezastrului de la Mohâcs 96 . 
18 
Drăgan, Ciulanii, p. 40 şi urm. Cât despre Ficior, deşi ar putea să aibă şi sensul cunoscut 
către zilele noastre, acela de servitor, slujitor, în cazul în speţă, credem totuşi că el s­a folosit 
pentru a distinge pe Vlad­tatăl de Vlad­fiul (=Ladislau­ficiorul), ambii aflaţi măcar o vreme 
tapreună în slujba suveranului. Oricum, termenul, preluat şi în mediul maghiar, indică o prezenţă 
jomânească certă. încă neasimilată, în mediul armatei şi al curţii de la Buda. [  " Drăgan, Ladislau 
Ficior. 
'"Idem, Gheorghe More. 
■«Kubinyi, Brirdfc, p. 176. 
92 
Spre exemplu, într­un act din 24 iulie 1494 : „Georgius de Chulya Zeuriniensis banus" 
flransurapt în actul voievodului Transilvaniei din 20 ianuarie 1508, la Arh. Nat. Cluj, Colecţia 
■documente a Bibi. Centrale Blaj, nr. 23). I  "Drăgan, Filip More. WTogel,?. 69. 
"Gy. Szekely, A torok hoditok elleni ve'delmi tigye Dozsatol Mohăcsig (Problema apărării 
contra năvălitorilor otomani de la Doja la Mohăcs), în Sz, 86,1952, p. 136. I*Torok, OM/aia*:, 
p. 110. 

357
 Familia Ungur de Nădăştia (Hunedoara) s­a ridicat de la condiţia modeşti 
de  cnezi  pe  domeniul  cetăţii  Hunedoara 97 .  Ascensiunea  lui  loan  Ungur 
{Johannes Wngor de Nadasd), căpitan de oaste în campaniile lui Iancu de Hu­ 
nedoara şi ale fiului său, având de la un timp chiar banderie proprie, în ordinul 
baronilor, s­a datorat unui complex de factori: evenimentele anului 1467, relaţia 
specială  cu  palatinul  Mihail  Orzagh  de  Gut,  căsătoria  cu  Margareta  Banfi  de 
Lindva şi dobândirea unui domeniu însemnat, cuprinzând 111 posesiuni. loan 
Ungur a fost curtean, membru al consiliului regal, fără dregătorie, castelan la 
Vişegrad (1468) şi Pecs (1471­1473) şi comite de Baranya (1471). A fost epi­ 
sodic şi voievod al Transilvaniei, într­o perioadă necunoscută 98 . Fiii săi loan ji 
Nicolae Ungur au făcut parte, de asemenea, din ordinul magnaţilor regatului, 
fără dregătorii, trăind la Curte". 
într­un mod asemănător s­au ridicat nobilii din Timişel (Banat), prin De; 
(Dees) şi Ladislau, fiii lui Petru de Timişel, familiari ai lui Iancu, desemnaţi cu 
calificativul egregius încă la 1447 100 . Petru Românul, fiul lui Dej (Petrus Olâ 
de Dees), curtean (aulicus regis) şi cubicular regal a fost dăruit la 1470,împre­ 
ună cu fratele său loan, cu moşiile din comitatul Dăbâca (Iclod ş.a.) ale unui 
fost participant la răzmeriţa  din 1467 101 . Emeric Desy de Iclod, fiul lui Petru 
Dej, s­a ridicat la Curte, mai întâi cămăraş (1500) 102 , apoi mare stolnic (1504­ 
1508) 103 , intrând astfel în rândul baronilor 104 . 
Familia nobililor din Dolha (Bereg), moşie trecută în 1454 prin străduinţa 
lor la comitatul Maramureş, avea la 1440 o tradiţie în serviciul direct al puterii 
centrale, prin deja amintitul Gheorghe, fiul lui loan Românul, fost castelanele 
Hust {Gheorghe Pârcălabul) şi curtean. In vremea lui Iancu şi Matia s­a remar­ 
cat Ambrozie de Dolha, fiul lui Stanislau, care a beneficiat, pentru serviciile 
sale, de importante danii şi privilegii 105 . în ultimul deceniu al secolului al XV­ 
lea, fiul său Petru de Dolha {Petrus de Dolha, Dolhay) fiul lui Ambrozie, este 
amintit  între  curteni  {aulicus)  şi  chiar  în  funcţii  secunde:  cămăraş  (1494­ 
1507) şi vicecomis (1495­1524). 

97 
Csdnki, V, p. 241; vezi contribuţia noastră genealogică Ungur. 
98 
Kubinyi,J3arâfc,p.212. 
99 
Ibidem, p. 206. 
100 
Actul de danie din 26 martie 1447, la Pesty, Oldh ker., p. 71­72. 
101 
HD, II/2,184. Pentru filiaţie şi nume, a se vedea Jako, Kmjk, 2855: „alesul Petru Desyi 
Iklod cu fiii Emeric, loan şi Minai" şi 3037: „aleşii Emeric, loan şi Mihai zişi Desyi 
Themesel". 
l02 
Fâgel,p.65. 
103 
Ibidem, p. 60  I
104 
Kubinyi, Bdrok, p. 204. 
105 
Mihalyi, p. 450 şi urm. Pentru familie, vezi Petrovay, Dolhaiak. 

358 
 i Peşteana (Haţeg) s­au remarcat în rândul familiarilor lui Iancu doi 
li: Andrei de Peşteana 1444 106  şi Mihai de Peşteana curtean la 1447 107 . i a 
cunoscut o carieră ascendentă pe linie administrativă şi economică 
blancu şi Matia: strângător de dări (1450), comite şi cămăraş al salinelor din 
fcramureş (1451­1462), iarăşi revenit la curte şi folosit în misiuni diplomatice 
■comerciale în ţările române 108 . 
[ Bănăţenii Ştefan şi Mihai de Mâtnic (Mothnok, Mwthnoki), pomeniţi  ca 
jomâni  nobili (Valachi nobiles) la 1440 109 , s­au ridicat tot  ca  familiari  ai lui 
iancu. La 1458 sunt amintiţi curteni 110 , iar în anul următor, bani de Severin, 
de îi regăsim şi la 1467. Din aceeaşi familie s­a ridicat Petru More de 
Mâtnic, familiar al ducelui Ioan Corvin după 1490 şi diplomat în relaţiile Un­ 
ţariei cu Imperiul otoman. Din aceeaşi zonă şi prin merite asemănătoare s­a 
Bdicat şi alesul Nicolae de Bizere, numit de Iancu în 1448 castelan la Bran 
(ferdi)" 1 . Petru Vistier de Măcicaşu s­a afirmat la curte, probabil în servi­ 
tiul vistieriei, de unde porecla de Tharnok (=vistier), după care a fost numit în 
hnteaunor importante cetăţi de margine, mai întâi la Segnia, 1488­1494, apoi 
Bban de Severin (1495­1501). Fraţii Ladislau şi Ludovic Fiat de Armeniş 
Banat) s­au aflat în serviciul curţii regelui şi reginei, bucurându­se de atenţia 
Kala a suveranilor" 2 . 
[  Dintre  colaboratorii  importanţi  ai  lui  Iancu  de  Hunedoara,  amintim  pe 
bgistrul  Petru de Bârsău, pe care  numai îl  bănuim de origine românească, 
Imit  cu  blazon  la  1448,  unul  din  rarele  documente  de  acest  fel  păstrate 113  şi 
hntaşi  retraşi  în  mediul  local  precum Sandrin  Muşina de Densuş 114 ,  Căndreş 
raSă/aşH de Sus 115 (Haţeg) sau Mihai Tatul şi Bogdan de Ialova 116  (Maramu­ÎBŞ). 
Din epoca lui Matia trebuie reţinuţi numeroşii More, cu toţii români anga­ 
^ţiîn armata de mercenari sau în structurile curţii regale 117 , mediu în care s­a 
F Izvoare Haţeg, 1,96,97. 
Wlbidem, 129. 
r w  Drăgan, Un român ardelean. 
""Feneşan,  Documente bănăţene, 2,4. 
1 
\ m F6gel, p.ll.  t/A,V,2632. 
î" 2  Spre exemplu, la 3 septembrie 1480 primesc, în timpul campaniei de pe Drava, un act de 
Icris şi semnat de însuşi regele „Mathyas Rex m.p." (Pesty, Szore'ny, III, 89), iar nouă ani 
li târziu, altă danie „de consensu et beneplacita voluntate illustrissime Beatrici regine consortis 
tcarissime" (Ibidem, 97). 
în Documente Hunedoara, publicând documentul, îl socoteşte pe beneficiar nobil 
>ău (Hunedoara), deşi date limpezi despre identitatea sa nu cunoaştem. Vezi cap. 5.3.3. 114 
Pesty, Szore'ny,  III, 44:   „nobilis et  strenuus"  (1443);  Izvoare  Haţeg,  I, 204: 
!gius"(1458). 
" J //D, 1/2, p. 709: ,,familiaris"(1444). I m Mihalyi, 
196: „egregii" (1448). 17 Vezi încercarea noastră de 
a­i identifica: More. 

359
folosit şi apelativul românesc măre! (mări)­te!), care a dat porecla deformata 
după pronunţia mediului maghiarofon. 
în încheierea aceste rapide treceri în revistă a prezenţelor româneşti la Cur* 
te, în anturajul direct al suveranului,  dorim să subliniem  mai întâi amploarea 
acestui fenomen, în raport cu ponderea modestă a nobilimii româneşti în cu­ 
prinsul regatului. Acesta s­a datorat incontestabil Corvineştilor. Aproape fără 
excepţie cei pomeniţi s­au ridicat în calitate de familiari ai lor, din familii care 
au dat luptători remarcabili în campaniile antiotomane. 
Nobilii români de la Curte formau o adevărată „partidă românească", indi­ 
vidualizată cu numeroase porecle de Olahus şi More. Sunt pomeniţi adesea ÎB 
colaborare reciprocă cu rudele de acasă şi cu alţi nobili români cu interese la 
curte. Ei au fost primii cu care au luat contact cu umaniştii italieni, unii chiar 
trăitori  la  curtea  ungară,  care  ne­au  lăsat  mărturii  admirabile  ale  conştiinţe 
latinităţii lor şi a strălucitelor lor virtuţi militare, pe care le atribuie întregul 
popor român. 

6.5. ROMANI IN STRUCTURILE BISERICII CATOLICE 

Rapida trecere în revistă a nobililor români care au populat ierarhia instit 
ţională a regatului feudal ungar n­ar fi completă fără menţionarea structurilo 
bisericii catolice, căci, aşa cum menţionam la început, aproape fără excepţie, 
purtătorii de dregătorii (officiales) erau şi adepţi ai religiei oficiale a statului. Pe 
de altă parte, biserica tutela şi învăţământul de toate gradele, unde se forma atâ 
clerul, cât şi intelectualitatea, să­i zicem, „de robă". 
Paralel cu afirmarea şi consolidarea poziţiilor acestei nobilimi româneştii 
masiv de dată recentă, în rândurile sale s­a format un grup intelectual în ari 
culturii latine şi a bisericii catolice, exprimând nevoia şi gradul de adaptare la 
realităţile în care trăia. Exponenţii intelectuali ai unora dintre familiile menţic 
nate au activat în cadrul capitlurilor şi mănăstirilor catolice, ori în diverse can­ 
celarii din Transilvania şi Ungaria; alţii, au îndeplinit funcţii în justiţie: juraţi 
notari,  dieci,  avocaţi 118 .  Vom  evidenţia  aici  dintre  ecleziastici  doar  pe  ca 
proeminenţi, care au dobândit un loc în ierarhiile vremii.    • 
în familia nobililor din Ciula se poate distinge clar o tradiţie intelectualii 
începând din prima jumătate a secolului al XV­lea. Doi studenţi la Cracovia,un 
Ştefan fiul lui Toma la 1445 şi un Ioan între 1492­1494, absolvent cu diplomă 
de „baccalaureus artium" 119 , n­au putut fi inseraţi cu certitudine în genealogia 
relativ lacunară a familiei şi nici cariera nu le­o cunoaştem 12 ". Ioan ar puteai 
118 
Vezi şi cap. 5.5.1 Clericii, „literaţii". Cf. contribuţia noastră Precursorii Olahus. 
119 
Tonk[ Erde'lyek, p. 330. 
120 
De sp r e  p r i mu l  fi liu s   Th o m e  d e  Cz w la ,  a v e m  în d o ie li ,  în tr u c â t n u m e le   T o m a  n u   ma i e a 
atestat între nobilii din Ciula.  I 

360
(ratei 
le  lui  Filip  More, numit şi  el  More, atestat în  calitate de  cleric şi curtean 121 . 
ta  capitlul  din  Arad  a  funcţionat  în  intervalul  1449­1470  magistrul  Ioan  de 
Ciula,  promovat  în  ierarhie  până  la  funcţia  de  lector  al  capitlului 122 .  Filip  More 
kCiula,  student  la  Bologna  (1491­1500),  secretar  regal  şi  diplomat  recu­ 
noscut,  primul  umanist  de  origine  română,  a  realizat  şi  o  carieră  ecleziastică 
remarcabilă.  Era  cunoscut  ca  „prepozitul  More",  întrucât  a  condus  succesiv 
capitlurile  din  Bâcs din  1502,  Buda,  din  1504 şi  Agria, începând  cu  1509. în 
uni 1524, cariera sa strălucită a fost încununată cu numirea în funcţia de epi­ 
scop  deCinci­Biserici  (Pecs) 123 ,  fiind  primul  ierarh  de  acest  rang  de  origine  ro­ 
mânească sigură. 
0  carieră  ecleziastică  remarcabilă  a  cunoscut  un  alt  Ioan  More,  dintr­o 
unilie deocamdată necunoscută.  Născut pe  la 1452, a fost mai întâi călugăr  la 
mănăstirea cisterciană de la Jaszo, lângă Pecs. La 1482 a fost numit prepozit la 
capitlul  din  Oradea 124 ,  apoi  custode  şi  probabil  prepozit  la  Alba  Regală,  oraşul 
le  încoronare  al  regilor  unguri.  La  moartea  regelui  Matia  Corvin  a  devenit 
lîstrătorul  coroanei  în  cetatea  Budei 125 .  Calităţile  şi  prestigiul  său  l­au  făcut  apt 
jentru  misiuni diplomatice  în  Italia,  unde  îl întâlnim  în  1488 la  Ferrara, iar în 
1494 la Roma 126 . 
Lacapitlul  arădean  au  activat  Ştefan  de  Măcicaşu,  menţionat  la  1454,  iar 
între 1487­1500  magistrul  Matia de  Bizere,  custode, apoi lector, dintr­o fami­ 
lie  recunoscută  prin  zelul  său  catolic  încă  din  veacul  precedent 127 .  în  timpul 
regelui  Matia  la  Alba  Iulia  ne  este  cunoscut  magistrul  Ioan  de  Haţeg  între 
Ş464­147O, ajuns decan al capitlului 128 . 
2 
1
Drăgan,  Ciulanii,  p. 45. Ioan era născut după 1470, anul cert al  naşterii l ui Filip More, 
după apare întotdeauna în menţiunile membrilor familiei. 
122 
Nic i pe  e l nu l­a m putut fixa  în ge neal ogie . Pe st y îl  me nţionea ză  a mbiguu:  de  Chy ul a 
■a nd,II,p. 315) , dar  şi  de  Cyula ( Szore 'ny ,  III , 65) . Ni se  pa re  mai  pla uzi bilă  totuşi  preze nţa 
mi canonic din Gyula la  capitlul din Arad, în circumscripţia căruia se  a fla localitatea, pe când 
Ciula se găsea în aria capitlului din Alba Iulia. 
I  l23  Drăgan, Filip More. 
V*h  a c e st  a n  e ra   dă rui t c u  sa t ul  Long  de   l â ngă   Ta poly  („ T ur ul" ,  XXII I,  1905,  p .  1 59)   c u 
Ic şase posesiuni din comitatul Saros din Slovacia  {Csănki,  I, p. 323). 
w 
Acta  extera  regis  Matthiae,  IV,  Budapest,  1878,  p.  209:  „el  prepoz ito  More  ha  la  corona , 
Belegioie  e  argentere  de  la  regia  maestă;  e  un  homo  da  38  anni  vel  circa  e  sta  nel  castello  de 
Buda". 
B*£ n gc /,  Ge sc hic ht e n,  p .  44:   „ J oha n ni   M ore ,  qui  c u m  d uo bu s  e q ui s  a d  U r be m  e x  r e gi o 
[nandatoprofectus  est...  pro  expensis  80  floreni."  O  altă  solie  tot  acolo,  în  noiembrie  acelaşi  an 
miem, p. 52). 
12 7 
Pesty, Szore'ny,  III, 105, 108; Feneşan,  Documente bănăţene,  11.  1 2 8  Ub,  VI,  3800. Pr obabil e 
originar din târgul Haţeg, însă  e  imposibil de  precizat deocam­jfaiâdacă este dintre români sau de 
altă origine. 

361
 în a doua jumătate a secolului al XV­lea în aparatul funcţionăresc şi ecle­ ] 
ziastic al Curţii au funcţionat mai mulţi români din familii nobiliare binecu­ I 
noscute, în aparatul funcţionăresc al cancelariei regale şi al cancelariilor unor 
înalţi dregători: magistrii Ştefan Olah şi Mihai de Sălaşu (1475­1480), notari 
la cancelaria regală 129  Ioan de Bizere, notar la cancelaria judelui Curiei 
(1492) 130 , magistrul Mihai de Mâtnic, de asemenea notar regal (1496) 131 , caşi 
Ştefan Românul de Rău Bărbat (Stephanus Olah de Barbathwyz) m . Ei aparţi­ 
neau de obicei unei instituţii ecleziastice din raza capitalei, precum pomenitul 1 
Ştefan de Sălaşu, cunoscut ca Olahus, canonic în capitlul din Buda (1481­ 
1498) 133 . Un minorit, încă neidentificat, Mihai de Caransebeş, era preot al 
Curţii, supremus capellanus, la 1499 134 . 
Lista rămâne însă deschisă. Se cunoaşte faptul că ecleziasticii erau men­ 
ţionaţi mai rar în acte, exceptându­i pe cei din locurile de adeverire, şi în mod 
frecvent fără precizarea originii. Cu toate acestea, surprize mari nu credemă 
pot să apară, după ce ne­am făcut o imagine despre ponderea nobilimii româ­ 
neşti şi, în cadrul ei, a celei catolice,  chiar adăugând aici pe românii catolici 
nenobili din târguri şi oraşe şi din aşezările rurale. 

6.6. EVALUĂRI 
în încheierea prezentării noastre se impun, credem, câteva aprecieri şi con­ 
statări întregitoare la problematica prezenţei româneşti în viaţa instituţionala 
din Transilvania şi Ungaria în perioada cercetată. 
Mai întâi, se impune constatarea faptului că aportul nobilimii de origine ro­ 
mânească  la  configuraţia  ierarhiei  politico­administrative,  militare  şi  confesio­ 
nale a regatului ungar este unul destul de important. Prin calităţile ei de excepţie, 

l  această elită, prezentă aproape la toate nivelele ierarhiei sociale, a dus peste tot 
un  sânge  proaspăt,  care  a  conferit  vigoare  şi  prospeţime  organismului  social, 
asigurând  Ungariei  medievale  tocmai  acum  o  epocă  de  înflorire  maximi  1 
Individualităţile  menţionate  mai  sus  reprezintă  cea  mai  evidentă  contribuţie 
românească la  această strălucire  recunoscută  aproape  unanim  de specialişti.  1 
Pentru  aprecierea  corectă  a  lucrurilor  ne  grăbim  să  reamintim  ponderea  totuşi 
redusă  a  nobilimii  româneşti  în  cadrul  nobilimii  din  regat  şi  chiar  în  cadrul 
dregătoriilor  pe  care  le­a  ilustrat,  exceptând  banatul  de  Severin,  comitatul 
Maramureşului şi câteva castelanii. 
129 
Bonis, Jogtudo ertelmiseg, p. 299. 
130 
Ibidem, p. 400 
131 
Krasso, 111,351. 
132 
Bonis, op.cit., p. 299.  \ 
133 
J. Koblos, A budai, fehervdri, gyori e's pozsonyi kaptalanok archondologiăja, p. 54. 
x34 
Fogel, p.73.

362 
Intervalul  considerat  reprezintă  o  perioadă  de  apogeu  în  întreaga  istorie 
evală  a elitei românilor din Transilvania. Fără îndoială,  această afirmare 
is­a datorat în parte şi dinastiei Corvineştilor, ieşită din rândurile sale, şi ! 
clasa  nobiliară  românească  a  întreţinut  raporturile  cele  mai  apropiate, 
sticism  fără  fisură  a  caracterizat  întreaga  jumătate  de  veac,  în  care  de­1 
regatului ungar s­a aflat în mâinile casei de Hunedoara. Mai ales Iancu, rşi 
fiul  său,  regele  Matia,  şi  chiar  nepotul  său  ducele  Ioan  Corvin,  însărcinat 
ipaza  fruntariilor sudice, au probat şi au apreciat  valoarea  de  excepţie  a 
itorilor români, vestiţi în epocă şi în afara regatului Ungariei. Ei „sunt 
laţi înaintea tuturor pentru meritele contra turcilor", afirmă un contemporan 
n,  adăugând:  „fac  parte  din  neamul  regelui  şi  au  luptat  întotdeauna  şi 
de părintele său şi de maiestatea­sa" 135 . Arhondologia românească entată 
de noi confirmă încă o dată în plus  rolul esenţial al elementului  esc — 
corespunzător  de  astă  dată  ponderii  sale  numerice  —  la  efortul  ral 
regatului  ungar.  Serviciul  armat  a  reprezentat  condiţia  primă  pentru 
bilările  şi  promovarea  românilor  în  această  perioadă,  iar  numeroasele 
;ţiicu caracter militar (mari comişi, bani, căpitani, castelani) atestă tocmai 
tmerit istoric decisiv. 
Contingentul de români marcanţi, prezentat mai sus, ilustrează capacitatea 
ului nostru de de a genera elite, în împrejurări totuşi improprii afirmării 
1 ansamblu. Chiar dacă vârfurile sale, cum s­a întâmplat şi cu unii din cei 
ntaţi, s­au înstrăinat cu totul, mai repede ori mai târziu, nu este mai puţin 
at  că  regenerarea  elitelor  româneşti  din  Transilvania  a  fost  un  proces 
erupt, care a asigurat supravieţuirea naţională până în zorii epocii 

Numeroşii Olahus, diseminaţi prin slujbe în tot cuprinsul regatului ungar, 
tsă­şi mai afirme identitatea etnică una­două generaţii, şi o solidaritate 
up restrâns, înainte de se asimila complet. Nu însă înainte de ne transmite, 
1 cei din „partida românească" de la curtea regală, prin umaniştii italieni, 
ai târzu prin Nicolaus Olahus, imaginea unei conştiinţe limpezi a aparte­ 
ei la romanitate şi, prin aceasta, la latinitate 136 . 

'Raportul ambasadorului veneţian Sebastiano Baduario din 1475­1476, în Iorga, Acte şi 
te, III, p. 101. 'Papacostea, La conscience; Armbruster, Romanitatea, p. 58­61. 

363
I 
CAPITOLUL VII 
ROLUL MILITAR AL NOBILIMII ROMÂNEŞTI 

7.1. TRADIŢIA ŞI VALOAREA MILITARĂ A ROMÂNILOR DR 
TRANSILVANIA 
Conform concepţiei medievale apusene nobilimea constituia unul din 
mentele trinităţii sociale oratores — bellatores — laboratores 1 , definiţia a 
la bază îndeletnicirea predilectă, distinctivă a respectivului grup social, ani 
lupta armată, aici subînţeleasă în apărarea întregii societăţi. Deşi în 
concepţie de sorginte teologică apare în locul secund, practic mai întâi, apoiş
în plan ideologic, nobilimea, înglobând adesea şi clerul superior, a ocupat 
contestabil primul plan al vieţii sociale. Nobilii erau în primul rând războii 
se poate spune chiar: prin definiţie 2 . Virtutea militară era cea mai cultivata 
apreciată în rândul lor. Ea era fundamentală în aria de cuprindere a „ 
ciului" care condiţiona înnobilarea, dania simplă sau actul privilegial. Ea 
cea mai lăudată, dată ca exemplu suprem de virtute şi de fidelitate. Faptele 
vitejie erau narate în detaliu, ca nestemate ale meritului individual, confii a 
nobleţei. 
Conturarea  rolului  social  al  nobilimii  române  din  regatul  Ungariei 
pune, de aceea, în primul rând evidenţierea rolului militar al acesteia. Fi 
este cu atât mai necesar, cu cât elita poporului român dintre Carpaţi şi Ti 
avea de recuperat starea de inferioritate socială şi politică a unui popor 
supus,  pe  ansamblul  său,  cu  armele  de  către  regatul  ungar.  Desluşirea 
aspect  esenţial  va  deschide  apoi  o  perspectivă  întregitoare,  corect  corn 
asupra  celorlalte  elemente  definitorii  ale  acestui  grup: statutul social­juri 
politic şi chiar economic. 

1 
V. în special cercetările lui Jacques Ie Goff, Pentru  un alt ev mediu,  voi. I, Bucureşti,! 
Meridiane, 1986, p. 135­139 şi Georges Duby,  Cele trei ordine sau imaginarul feudalism 
Bucureşti, Edit. Meridiane, 1998. 
2 
Bloch, Societatea feudală, II, p. 25­35. 

364 
i  Examinarea  izvoarelor  documentare  din  epoca  supusă  cercetării  noastre 
scoate în evidenţă rolul determinant al serviciului militar în existenţa nobilimii 
pomâne.  Recunoaşterea  nobilităţii şi înnobilarea propriu­zisă, donaţia unei 
moşii sau a unei slujbe aducătoare de venit, acordarea unor scutiri şi privilegii, 
ndicarea în ierarhia socială se întemeiază eminamente pe merite obţinute pe 
jsâmpul de luptă. Lipsit de sângele „albastru" al nobilului de viţă, nobilul român 
|â­aplătit nobilitatea cu sângele propriu. Altă cale de acces la acest statut social 
itraaproape imposibil de găsit. Faptul nu este tocmai ceva neobişnuit, într­un 
f mediu în care noţiunea de nobil aproape se confundă cu cea de luptător, iar 
(participarea la oaste era prima şi cea mai importantă obligaţie a contractului 
luzerano­vasalic. Pentru o parte a cnezimii române din Transilvania serviciul 
sitar prestat suveranului sau unor mari dregători ai săi a însemnat salvarea 
puţului social feudal, a libertăţii sale. Virtutea militară a fost salvatoare şi 
patoare a nobilimii  româneşti din Ardeal.  „Adevărata nobilitate se dobân­ 
Şeşteprin instruirea şi practica militară şi celelalte daruri şi virtuţi al sufletului 
jorpului", sublinia codul tripartit. 3  Acest fapt aşa de evident 1­a determinat 
N. Densuşianu să definească chiar o „epocă militară" în istoria acesteia şi a 
ităţii ardelene în ansamblu. 
.Desigur, rolul militar al românilor ardeleni, atingând un apogeu în 
vremea reştilor, îşi are rădăcini adânci în istorie, detectabile la primele 
contacte flictuale româno­ungare. Oastea ţărilor româneşti sau româno­ 
slave din ir, Ardeal şi Banat, condusă de duci sau voievozi viteji, a lăsat o 
amintire fundă în tradiţia istorică a cuceritorilor maghiari. Cum aceste 
ducate sau jvodate dintre Carpaţi, Dunăre şi Tisa — şi chiar la nordul 
cursului superior istuia din urmă — au fost ocupate, pe rând în cursul mai 
multor secole, şi militar, constant evidenţiat de sursele istorice, a 
cunoscut forme de (festare diferite după timp şi spaţiu. Până la mijlocul 
secolului al XlV­lea româneşti aflate în unitate politică sau alianţe cu 
teritorii de peste Carpaţi ii fost în stare să susţină războaie cu ostile 
regatului la momente prielnice. vreme aceste ţări erau silite a accepta 
suzeranitatea ungară, fără a fi înglo­oştile lor participau în virtutea 
obligaţiilor vasalice la expediţiile militare bştilor ungare. Aşa ajung 
românii să fie înşiraţi între celelalte popoare k(Hilfsvolker), cu ocazia 
unor conflicte ale regatului, precum cele din ia la 1210, apărarea contra 
tătarilor la 1241, lupta de la Kreussenbrun cu îadin 1260 ş.a. 4 
totul alta devenea situaţia ţărilor cucerite, înglobate şi organizate de 
statul feudal ungar. Aparatul lor militar a fost de regulă reorganizat şi 
iat noilor instituţii ale statului cuceritor: cetatea regală, comitatul regal, 

fFripartitum. Tit. 4, p. 62 
'Vezi comentariile lui Brătianu, Adunările de stări, p. 212­213. 

365
banatul, voievodatul Transilvaniei. O organizare militară proprie, în fora 
adaptate, se poate uşor dovedi în cazul autonomiilor româneşti din comitatul 
Maramureş, Banatul Severinului, Ţara Haţegului şi Ţara Făgăraşului. 

7.2. ORGANIZAREA MILITARĂ CONFINIALĂ 
E un fapt că nobilimea română din Transilvania s­a constituit şi s­aconce 
trat mai ales în ţinuturile de margine dinspre munţi, devenite în veacul al XIII­ 
lea ţinuturi de graniţă ale regatului ungar. Aceste ţinuturi au împărtăşit desigl 
toate avantajele unei asemenea poziţii — libertăţi şi privilegii, care le­au sci 
multă vreme de imixtiuni şi încălcări masive — dar şi dezavantajele aceste 
aşezări, care le făcea să fie frecvent obiectul jafului şi robirilor, jertfa predesti 
nată unui tribut de sânge mai ridicat. Ca primă linie de apărare a Transilvanie 
şi a regatului ungar, aceste ţinuturi dispuneau de o organizare militară aparte 
cu cetăţi regale prevăzute cu garnizoane (Severin, Orşova, Caransebeş,Timi 
şoara, Făgăraş, Bran) sau controlate de feudalii români din zonă (Haţeg). Cu 
puţine excepţii, mai ales în Banat, unde funcţionau garnizoane cu soldaţi pro­ 
fesionişti în cetăţi, şi în rândul comandanţilor, sarcinile militare ale apărării 
graniţei cădeau pe seama populaţiei locale, fie că era vorba de unităţile d 
plăieşi şi iscoadele trimise peste munţi, fie de mobilizarea rapidă şi ciocniri 
cu duşmanul la trecători. Dezavantajele inerente unei asemenea poziţii au fost 
considerabil reduse de faptul că dincolo de graniţă se aflau tot ţări româneşti, 
chiar teritorii cu care fuseseră înainte o singură ţară, de unde ostilitatea se putea 
revărsa doar printr­un duşman comun mai puternic sau rareori în vreme < 
conflict cu regatul ungar (Ţepeş, Ştefan). Aceste ţări de margine au simţit din 
plin, în mod benefic, rolul de bastioane ale regatului ungar al Ţării Româneşt 
şi Moldovei. O altă situaţie, mai ingrată, o avea în parte Banatul, cu granij 
directă pe Dunăre cu Imperiul otoman, victimă în repetate rânduri a expediţiilor 
de jaf ale garnizoanelor turceşti din Serbia şi Bulgaria. Sudul Banatului, dintr 
Severin şi vărsarea Tisei în Dunăre, a cunoscut chiar o depopulare masivă di 
aceste motive, şi chiar dispariţia unor comitate, precum Carasul şi Cuvinu 
Graniţa aducea însă şi importante venituri, atât la pace, din comerţ şi venitu 
vămilor, cât şi la război, din prăzile bogate şi răscumpărarea prizonierilor 
Aproape fără excepţie căpitanii români ai unor cetăţi de graniţă au devenii 
posesorii unor averi considerabile, pe care nu le explică nici domeniile faini 
liale iniţial modeste, nici salariile primite de la vistierie ori alte împrejurări: 
căsătorii, moşteniri. 
Statutul de graniţă militară, în atenţia specială a puterii centrale, a determi­ 
nat în  mod  direct şi  evident  conservarea şi  dezvoltarea  unei  elite româneşti 
interesate în a susţine efortul defensiv al statului la hotare. Interesată în lichida­ 

366
 ta forţelor centrifuge din societatea românească locală, acei numeroşi infideli 
prebeli din veacul XIV mai cu seamă, fie decapitaţi, fie siliţi a descăleca peste 
munţi, regalitatea ungară a reuşit să atragă, în acelaşi timp grupările dispuse la 
Bolaborare prin ridicări la statutul de nobil, confirmări ale statutului şi posesiu­ 
(ţilorcneziale, danii şi înălţări în funcţii pe seama unei părţi a elitei româneşti. 
îmbinând mijloacele de persuasiune cu cele de presiune, cu represiunea, 
petiţiile şi deposedările, regalitatea ungară angevină a reuşit să spargă unita­ 
aşirezistenţa societăţii româneşti din zona de graniţă către finele acelui veac 
\âintegreze entităţile de aici în formele specifice cunoscute în structurile re­ 
ptului. Una din consecinţele importante ale acestei dinamici de forţă o consti­ 
iietocmai apariţia unei numeroase nobilimi româneşti în aceste zone, cu toate 
■onsecinţele care au izvorât de aici. 
l Teritoriile româneşti din zona  de graniţă s­au aflat în perioada la care ne 
fferim, 1440­1514, în structuri militare deosebite, colaborând sporadic între 
jele. Astfel, Maramureşul devenit comitat şi comitatele bănăţene făceau parte 
din Ungaria propriu­zisă, însă aflate la distanţă unul de celelalte atât geografic, 
tşiadministrativ­militar.  Banatul  a  suferit  modificări  în  secolul  al  XV­lea 
nib  presiunea  otomană,  conturându­se  treptat  două  unităţi  administrative 
principale cti caracter militar: banatul de Severin şi comitatul Timiş. Severinul 
|k păstrat rolul său străvechi de regiune de graniţă cu organizare specifică, 
llată sub comanda banului numit de rege (sub Vladislav II, cu acordul consi­ 
liului) şi socotit, cel puţin o perioadă, între baronii ţării. Banul dispunea de 
fegii plătiţi ca garnizoane ale cetăţilor principale (Severin, Caransebeş, Orşo­ 
Şjehadia),  la 1494­95 în număr de 200,  precum şi de  unităţile militare ale 
ictelor  româneşti  din  zonă,  cu  atribuţii  speciale  de  apărare  a  vadurilor 
Şrii. începând  cu 1438,  cu Iancu  de Hunedoara şi  fratele său  Ivaşcu,  roii 
vor  prelua  şi  comanda  acestei  adevărate  fortăreţe  a  regatului  ungar,  pe  o 
vor deţine cu întreruperi până la 1508. 
Comitatul Timiş sau al Timişoarei, constituit în jurul cetăţii regale de 
>, a crescut ca întindere prin încorporarea celei mai mari părţi a comitatelor 
şi Cuvin, dezorganizate de incursiunile turceşti. în fruntea acestui comi­ 
graniţă au fost numiţi comandanţi militari şi înalţi dregători ai regatului 
mari proprietari din comitat, cum era uzanţa. Adesea comiţii de Timiş 
iu şi banatul Severinului şi cel puţin începând cu epoca lui Matia Corvin, 
1 timişan de judecată, prezidat de corniţele — căpitan al părţilor de jos 
şi instanţă de apel a scaunului din Caransebeş al banilor de Severin. Co­ 
avea la dispoziţie o banderie plătită din visteria regală. în această funcţie 
(ung. ispdn = comite) al Timişoarei s­a distins între 1404­1426 vestitul 
Spano de Ozora (Filippo Şcolari), apoi Iancu de Hunedoara, între 
1­1456, care întrunea, înainte de a deveni guvernator, comanda reunită a

367
Ardealului, Banatului, Maramureşului, a părţii de răsărit a regatului în ansam­ 
blu. La Timişoara a avut Iancu şi familia sa una din reşedinţele predilecte, iar 
după moartea sa, în perioada tulbure care a urmat, tot aici a fost centrul partidei 
hunedorene conduse de fiul Ladislau, apoi de cumnatul său Mihail Szilâgyi. 
Matia Corvin a instituţionalizat funcţia de căpitan general al părţilor de jos ale 
regatului (supremus capitaneus partium inferiorum), care cumula şi funcţia de 
comite de Timiş, în care s­au distins comandanţi militari remarcabili, precum 
Pavel Chinezul între 1479­1494, urmat de Iosa  de Som între 1494­1511 f 
Ioan Dragfi. Acest „căpitanat" avea în grijă hotarul dinspre turci şi grupa la ne­ 
voie nu doar forţele celor două unităţi administrativ militare principale Timişul 
şi  Severinul,  ci  şi  ale  celorlalte  comitate  din  regiune:  Torontalul,  Cenadul, 
Aradul, Ciongradul, Bichişul şi Zarandul. 
•  Maramureşul  se  afla  cuprins  într­o  structură  similară,  împreună  cu  alte 
comitate din nord­estul regatului, sub comanda unui căpitan al părţilor de sus 
{supremus capitaneus partium superiorum),  dregătorie  deţinută  de  membrii 
familiei Zapolya. Această organizaţie nu avea nici pe departe însă importanţa 
celei bănăţene, iar Maramureşul era relativ îndepărtat de principalele ei obiecte 
de conflict. Maramureşenii au participat cu precădere la războaiele purtate deo 
parte  a  oştirii  ungare,  în părţile Slovaciei, Boemiei,  Austriei,  sau alături  di 
rege, guvernator sau căpitanul general al regatului în oricare direcţie. 
Haţegul, cuprins treptat în comitatul Hunedoara, forma împreună cu acesta 
o  unitate  militară  de  elită,  cu  personalitate  distinctă  între  ostile  ardelene. 
Haţeganii păzeau cele două căi importante de acces spre Transilvania, utilizate 
şi de turci: Poarta de Fier dinspre Banat şi pasul Vâlcan dinspre Oltenia. Ei 
aveau  misiunea  de  a  da  de  ştire  vecinilor  şi  autorităţilor  despre  mişcarea 
duşmanilor din apropierea frontierei 5 . 
Făgăraşul, detaşat la 1452 de la Ţara Românească, n­a fost integrat admini­ 
strativ Transilvaniei, ci păstrat ca domeniu regal. După ce a fost donat succesiv 
unor nobili şi universităţii săseşti, a fost subordonat direct regelui şi pus sui 
autoritatea unui căpitan al cetăţii şi al Ţării Făgăraşului,  sub comanda cârui 
luptau boierii făgărăşeni. 
Alte  districte  româneşti  de  margine,  cel  al  Văii  Rodnei  şi  al  Amlaşuk 
disputate între mai mulţi competitori, au ajuns în cele din urmă sub autoritatea 
saşilor din Bistriţa, respectiv Sibiu, executându­şi obligaţiile militare, în unităţi 
totuşi separate, după cum pare să rezulte din ordinul de mobilizare al vicevoie­ 
vodului din 20 decembrie 1471 către bistriţeni: „Apoi să puneţi să se înştiinţeze 
românii din Valea Rodnei să vină împreună cu noi, bine armaţi de război,atât 
5 
Ca de pildă informaţiile despre mişcările turcilor trimise sibienilor de Ladislau Kendefila 
1466 (Ub, VI, 3491). 

368
 ţii, cât şi pedestraşii. Credem că, cu niciun preţ, sosirea acelor români să 
Ifieîn număr foarte mic" 6 . 

7.3. ORGANIZAREA ŞI LEGISLAŢIA MILITARĂ 
i După înfrângerea de la Golubaţ din anul 1428 şi agravarea pericolului 
Ircesc, regele Sigismund a iniţiat o serie de măsuri de ordin organizatoric­ 
, menite a îmbunătăţi sistemul defensiv al regatului. în propunerile înain­ 
istărilor ungare ţara urma să fie împărţită în şapte regiuni militare, din care 
javeau ca obiect Transilvania şi frontul sudic dinspre turci 7 . înspre Banatul 
işan (Themeskewz) se vor îndrepta arhiepiscopul de Calocea şi episcopul de 
jfecu câte o banderie, banderia regală de 1000 de călăreţi, episcopul de 
cu 200 de călăreţi, românii, slavii, filistenii şi cumanii cu 200 de soldaţi 
ună 8 , apoi comitatele Timiş cu 200, Cuvin — 100, Zarand — 300, Arad 
200,Cenad — 300, Torontal — 100, Caras — 100 şi Ciongrad — 200 de 
ţi, despotul Serbiei după putinţă 9 . Sunt destinaţi a lupta în Transilvania: 
da regală de 1000 de călăreţi, episcopul Transilvaniei cu o banderie, 
lievodul Transilvaniei şi corniţele secuilor cu câte două banderii fiecare, 
lievozii Moldovei şi al Ţării Româneşti cu 10.000 de soldaţi, saşii şi secuii cu 
i, nobilimea ardeleană toată — cu 300 sau 3000, nobilii românidin Tran­ 
r 
ania (nobiles walachi partium Transsylvanarum) — cu un număr nepre­ 
(cumpotentia) 10 , apoi comitatele Bihor — 600, Bichiş — 200, Sătmar — 

'lbidem, 3903: „Ceterum inter Volahos in Radnawelge promulgări faciatis, ut tam equestri, 
letiam pedestri bene exercitualiter armaţi una nobiscum veniant...Credimus quod absque 
badventus eorum Volahorum minime fiet". 'Decreta, I, p. 418­430. Propunerile datate între 
noiembrie 1432 şi ianuarie 1433 cuprind 
«repartiţia forţelor cu puţine precizări privind efectivele. Un supliment cu aceeaşi repartiţie, 
mici diferenţe, precizează şi efectivele estimate a fi mobilizate de către nobilimea regatului. 
^prezentarea lui la Prodan, Iobăgia, I, p. 148­150 şi Pascu, Voievodatul, IV, p. 264­265. 
'Aceşti români alăturaţi unor neamuri cu statut mai bine cunoscut nu pot fi locuitorii iaşi 
ai comitatelor de majoritate românească de dincoace de Tisa, ci probabil un grup cu (aparte, 
poate chiar refugiaţi balcanici. De altfel documentul îi menţionează şi pe românii 
«Croaţia ca element militar, desemnându­i corect cu acelaşi termen etnic ca şi pe cei din 
mlnord­dunărean: Walachi (p. 418). 
WDecreta.lp. 419­420,427. 10  In propunerile propriu­zise apar într­o singură înşiruire Saxones, 
Siculi, nobiles Walachi 
rtim Transsylvananun cum potentia (p.420), iar în supliment după, secui şi saşi, apare 
iilitas Transsilvanie tota cu 300 de luptători (p. 428).  Să fie aceştia nobilii români, sau un 
icare să­i includă şi pe ei? Oricum este limpede că cifra nu poate reprezenta nicidecum 
(nobilimea  celor  şapte  comitate  ardelene,  chiar  dacă  cifrele  sunt  pe  alocuri  destul  de 
.Surprinde, spre exemplu, numărul redus al unităţii maramureşene, de numai 50 de iţi. 
Aceste date merită o cercetare aparte. 

369
200,Sabolciu —  200,Ugocea —100, Maramureş  ­ 50,Bereg ­  100,Crasna 
—100, Solnocul de Mijloc şi Dinafară — 400 de soldaţi". Decretul elaborat pe 
baza  recomandărilor regelui­împărat  din 12  martie 1433  nu  cuprinde  aceste 
direcţii  şi  efective,  care  probabil  au  rămas  mai  degrabă  orientative;  deşi  nu 
avem dovezi pozitive privind aplicarea lor, e de presupus că situaţiile concrete 
de conflict extern au impus şi gruparea forţelor, după cum sugera chiar textul 
propunerilor suveranului. Elementele de noutate ale regulamentului le consti­ 
tuie obligaţia mobilizării iobagilor alături de domnii lor laici şi ecleziastici, 1 
călăreţ arcaş la 33 de iobagi sau 3 la 100, şi armamentul minim cu care să fie 
prevăzuţi:  arc,  tolbă,  sabie  şi  pumnal.  Nobilii  fără  iobagi  participau  în  per­ 
soană, înarmaţi corespunzător, pe cheltuială proprie, în oastea comitatului sau, 
în cazul că se află pe domeniul cuiva, în banderia acestuia şi pe cheltuiala sa 12 . 
Dintre fraţii trăind la un loc pleca doar unul. Nobilii care mergeau la oaste cu 
banderiile regale sau ale baronilor sau ca stipendiaţi ai lor, în afară de oamenii 
care îi însoţeau acolo, erau obligaţi să trimită numărul de oameni cuvenit con­ 
form regulamentului în oastea comitatului în care aveau moşiile. Prelaţii, ba­ 
ronii, nobilii şi persoanele seculare mai de seamă puteau reţine personal nobil, 
castelani, administratori (magistri curie), pentru paza şi întreţinerea castelelor 
şi  curţilor,  numai  să  păstreze  o  măsură. La  proclamarea  ridicării  generale, 
obştea  nobiliară  din  comitat  alegea conscriptori  dintre  nobilii  de  mijloc {de 
mediocri stătu nobilium non expotentiores), care întocmeau, împreună cu juzii 
nobiliari, liste cu efectivele, pe care le predau comitelui. Cei care îşi neglijau 
obligaţiile,  se  prezentau  cu  întârziere  sau  părăseau  oastea  înainte  de  vreme 
urmau să­şi piardă moşiile. în final, decretul prevede măsuri detaliate privind 
camparea oştilor, procurarea hranei, pedepsirea exceselor soldaţilor aflaţi îl 
campanie, aspecte care vor reveni în mai toate decretele ulterioare, dată fiim 
frecvenţa abuzurilor în dauna locuitorilor 13 . 
La rândul său, regele Albert a confirmat legile şi obiceiurile vechi ale ţării, 
inclusiv cele de ordin militar. în decretul său din 29 mai 1439 stările impuneau 
totuşi reinserarea obligaţiei suveranului de a nu proclama ridicarea generală, 

1 
Ibidem, p. 420,427^28. 
12 
„Nobiles iobagionibus carentes singulariter propriis in personis, hii videlicet, qui dominos 
habere dinoscuntur, sub quorum nominibus et expensis exercituare solent, cum eorum dominis 
ac gentibus seu banderiis, alii autem huiusmodi dominos non habentes, de propriis ipsorum 
possessionibus, domibus et expensis cum eorum comite parochiali... similiter pro suafacultate 
condecenter armaţi et dispositi exercitualiter proficisci teneantur", ibidem, p. 279­280. 
13 
Nobilii având moşii în calea armatelor se protejau în această privinţă şi cu privilegii 
exprese care interziceau cu fermitate incartiruirea abuzivă şi păgubirea locuitorilor. Este cazul 
alesului Petru Dej de Timişel, care obţinea de la Iancu un asemenea act la 15 septembrie 1444, 
chiar cu prilejul popasului pe moşia sa al expediţiei care se îndrepta spre Varna (Hazai okm., 
VII, 412). 

370
■eme oştirea sa de lefegii (stipendiarii) putea rezista duşmanului, de a nu 
stea ţării peste hotare şi de a se pedepsi soldaţii abuzivi faţă de locuitori ) 14 . 
Totodată, nobilimea mai obţinea recunoaşterea dreptului de valorifi­ţ a 
prinşilor de război, excepţie făcând persoanele de vază şi căpitanii, care 
uveneau regelui (cap. XIII) 15 . La 17 septembrie 1439, aflat cu armata ţării 
fetabăra de lângă portul Tydewrew pe Sava, regele impunea stărilor acceptarea 
tui impozit excepţional de 100 de dinari, pentru recrutarea în viitor a unei 
bate de mercenari mai puternice (maximum exercitum multitudine stipendia­ 
wmarmigerorum), care să reducă la maximum necesitatea ridicărilor gene­ 
■le. între magnaţii care semnează decretul figurează şi Iancu de Hunedoara, 
an al Severinului şi Nicolae Dragfi (Nicolaus de Drag) 16 . Acolo se afla şi 
jdislau Cândea de Râu de Mori, care obţinea reconfirmarea unui privilegiu 
i vama de la Poarta de Fier a Transilvaniei, pierdut în incursiunea tur­ 
Sdin anul precedent 17 . 
i epoca lui Iancu de Hunedoara, până la 1454, dietele nu înregistrează ri 
semnificative în sistemul militar al regatului ungar. Se repetă mai cu 
măsurile de ordin financiar pentru susţinerea trupelor de mercenari şi 
Jprivind conduita soldaţilor faţă de locuitori. Cea ţinută în 7 mai 1445, pri­ 
Idupă dezastrul de la Varna a instituit căpitani pentru potolirea anarhiei din 
ele regiuni ale regatului, dincoace de Tisa numit fiind voievodul Iancu 
talia autem parte Ticie dominus Johannes wayuoda) m . La 13 iunie 1446, 
îîl alegeau pe Iancu guvernator al Ungariei 19 . Sub impresia căderii 
Constantinopolului stările ungare au decis la 25 ia­: 1454 să numească pe 
Iancu de Hunedoara căpitan general pe termen de in şi au modificat 
regulamentul militar, în scopul creşterii efectivelor şi a eiplinei. Astfel, de 
astă dată la 100 de porţi iobăgeşti se recrutează 4 arcaşi işi 2 pedestraşi 
armaţi cu tolbă, scut şi suliţă. în fiecare comitat nobilii iun căpitan 
destoinic (idoneus ductor belii), care va sta la dispoziţia căpita­iuigeneral 
(art. IV). Toţi magnaţii, baronii, cavalerii, nobilii şi fruntaşii mari mici erau 
obligaţi a participa individual 20 . în cetăţi rămânea un singur caste­B,în casele 
nobililor de vază un singur nobil ca provizor (art. VI). Sunt Wigaţi de 
asemenea toţi cei care nu plătesc „lucrum camerae": oraşele regale 
"Ibidem, p.287. 
"Ibidem, p. 290. 
"/tefem.p. 304­307. 
| 17 WD,I/2,555. WDecreta, I, 
p. 342, art V. 
N 
Ibidem, p. 353­359. 
20 
Ibidem, I, p. 380, art. V: „universi autem  magnates, barones, milites nobiles et proceres 
tiregni noştri, maiores scilicet et minores ab invicem divisi per singula capita propria hac vice 
rcituareteneantur". 

371
şi  reginale,  ale  despotului  Brancovici  şi  altor  magnaţi,  tot  regatul  Slavoniei, 
precum şi filistenii, cumanii, românii (Walahii) şi tătarii (art. IX). Cei care nu 
se îngrijesc de recrutarea legiuită se execută cu 16 florini pentru un călăreţ şi 
10 florini pentru un pedestraş; dacă nu plătesc li se confiscă posesiunea pe care 
n­au  onorat­o, pedeapsa putând merge până la pierderea capului (art. 11­12). 
Acei ostaşi care fug pe ascuns de la oaste, dacă erau nobili îşi pierdeau pămân­ 
tul,  dacă  erau  nenobili,  capul.  Sunt  supuşi  pedepsei  capitale  şi  aceia  care, 
primind  poruncă  de  la  stăpânul  lor  ori  bani  în  acest  scop,  refuză  să  plece  la 
armată 21 . 
Regele Matia s­a bazat iniţial pe sistemul militar moştenit de la părintele 
său  şi  care  corespundea  intenţiilor  sale  din  primii  ani  de  a  continua  războiul 
ofensiv la graniţa sudică. Fără să renunţe la recrutarea teritorială în cazul unor 
expediţii de  anvergură, el a extins treptat mercenariatul (stipendiarii),aml& 
de profesie, plătită de la visterie şi legată de persoana sa. Cantonată la curte. 
regală  şi  în  garnizoanele  cetăţilor  de  graniţă  sau  de  interior,  această  armată, 
caracterizată  prin  profesionalism,  dotare  superioară  şi  mobilitate  s­a  dovedit 
deosebit de eficace, atât pentru intervenţii la hotare, cât şi pentru potolireaunoi 
revolte interne, ca instrument al politicii de centralizare. 
Decretul din 24 ianuarie 1458 confirma  vechiul sistem de  apărare a ţării, 
constituit  din  trei  elemente:  armata  regală,  susţinută  din  veniturile  statului, 
banderiile  prelaţilor,  baronilor  şi  ale  altor  magnaţi  şi ,  în  cazuri  de  mare 
gravitate, chemarea la oaste a tuturor nobililor şi a oamenilor posesori de orice 
stare, după cum a fost pe vremea celorlalţi regi ai Ungariei (universi nobileset 
alterius  cuiusvis  status  possessionati  homines  exercituantium  more  prout 
aliorum  regum  Hungarie  temporibus  fuit)  22 .  în  vara  aceluiaşi  an,  la  8  iunie 
erau confirmate cele de mai sus, adăugându­se precizarea cunoscută, conform 
căreia nobilii mobilizaţi nu puteau fi duşi decât până la frontierele ţării, unde 
în  lipsa  duşmanului,  nu  puteau  fi  ţinuţi  mai  mult  de  15  zile.  Totodată,  noul 
decret se referea la pedepsirea soldaţilor în campanie care provocau pagube şi 
acte  de  violenţă  locuitorilor;  se  reiterează  interdicţia  încartiruirii  în  casele 
nobililor 23 . 

21 
Ibidem, p. 381: „ Item exercituantes illi, qui scilicet de exerciţii furtive recedunt, si nobilei 
fuerint, possessiones eorum amittant, si vero ignobiles, pene capitali subiaceant. Et sirailiterilli, 
qui a dominis ipsorum dispositionem habuerint vel pecuniam eorum levaverint, cum eisdemque 
proficisci noluerint, eandem sustineant penam capitalem". 
22 
Decreta, II, p. 84. 
23 
Ib id em ,  p .  9 1­ 9 2, a r t  II :  „ ne q ue  ta le s  ex er c itua n tes in  d o m ib u s n o b iliu m  c o n desce n da nf . 
„ N o b i l e s  r e g n i   i n  e x e r c i t u   g e n e r a l i   n o n   u l t e r iu s ,   q u a m   u s q u e   a d   c o n f in i a  e t   m e ta s   r e j 
exerc itu a lite r  pr o f ic isca n tur , u b i  si in im ic i d ef uer in t, so lu m m o d o  p er  q u in dec i m d ier u m  sp a tiu m 
et non amplius in exercitu tali moram facere teneantur. 

372
L  Progresul  turcilor  în  Serbia  în  anul  precedent  şi­a  pus  amprenta  asupra 
netei de  la  Seghedin  din  5 ianuarie 1459;  28  din totalul  de  32  de articole ale 
hotărârii  adoptate se  referă la probleme  militare.  Toţi  baronii,  nobilii  şi ceilalţi 
oameni  posesionaţi  sunt  obligaţi  să  dea la  20  de iobagi  un călăreţ  bine armat, 
jaisabie,  scut,  arc  şi  tolbă  sau  lance 24 . Ei  merg  în  banderia  domnilor  de  pământ, 
fâceptându­i  pe  baronii  stipendiaţi  din  veniturile  regale,  ai  căror  iobagi  se 
«lătură  unităţilor  militare  ale  comitatului,  sub  comanda  căpitanului  numit  de 
lege,corniţele  sau  altă  persoană  (art.  IV).  Nobilii  sunt  ţinuţi,  după  obicei,  să 
jfarticipe  la  oaste în  persoană,  ori  de câte  ori  se  ridică  regele  şi  baronii,  dar 
■mai  până  la  hotarele  regatului  şi  nu  mai  mult  de trei luni  pe an  în  total (art 
H,IX). Nobilii săraci, fără  iobagi  sau cu  mai puţin  de zece, dau  la zece nobili 
pi arcaş destoinic prevăzut cu întreţinere pe trei luni; iobagii lor se adună cu ai 
altor  nobili,  până  la  unitatea  de  douăzeci 25 .  Nobilii  bisericii  se  ridică  după 
vechiul  obicei,  adică individual  (art. I).  Dacă  cetatea  Belgrad  sau  alte  cetăţi  de 
.graniţă  de  pe  Dunăre  şi  Sava  ar  fi  asediate  de  duşmani  şi  regele,  prelaţii  şi 
baronii  îşi  mobilizează  ostile,  atunci  toţi  locuitorii  sunt  obligaţi  la  mobilizare 
:cotiform regulamentului 26 . 
i  Dieta  de  la  Tolna  din  29  martie  1463  „luând  în  considerare  starea  de  pri­ 
mejdie şi tulburările necontenite pe care le suportăm din invaziile necontenite 
pturcilor  şi din  alte  cauze", a  proclamat ridicarea  generală pentru  apărarea 
ptii  de turci 27  şi a  adus unele modificări şi  completări regulamentului,  în scobi 
creşterii efectivelor. Astfel, de astă dată, prelaţii, baronii şi nobilii având mai 
mult de zece iobagi sunt  ţinuţi să ducă cu sine câte un călăreţ la fiecare sece 
iobagi 28 . Nobilii cu peste o sută de iobagi să aibă cu ei, desigur pe cheltu­ 
v 
Ibidem,  p.  11 1 ,  art.V:  „universi  barones  et  nobiles  ac  possessionati  homines  ubilibet  intra 
pitum regni  constituti,  tam  scilicet  maiores,  quam  minores  iuxta  premissam  connumerationem, 
Btpote  de singulis viginti iobagiones  censum  domino  suo solventibus  cum  uno armigero  equite 
tenearmato, gladio, clipeo, pharetra et rcu vel lancea fulcito exercituare teneantur". 
^Ibidem,  p.  113,  art.  XI:  „nobiles iobagiones  non  habentes  ...simplices  vero et  pauperes 
Ifciltatem exercituandi in  personis  et  rebus  non  habentes  numero  decern  unum  pharetrarium 
toeum modo  pretacto bene  dispositum  mittere  teneantur cum  expensis ad tres menses.  Nobiles 
raoinferiores, qui pauciores  quam  decern  habent  iobagiones  connumerentur  cum  nobilibus,  qui 
«llnm  habent  iobagionem.  Iobagiones  siquidern  eorum   connumerentur  cum  iobagionibus 
iliorum nobilibus usque ad numerum viginti". 
26 
Ibidem,  p. 113, art. X:  „si castrum Nanadoralbense et alia castra finitima cis flumina 
Dsnubii et Zawe et in  eorum litoribus adiacentia multitudo inimicorum circumvallaverit et 
fainus rex banderia sua  levare voluerit, ac prelatorum et baronum suorum banderia levare 
prit, tune omnes regnicole  personaliter  secundum  connumerationem  ad defensionem 
«rundem castrorum ire teneantur". 
27 
Ibide m ,  p.  1 34, ar t  I:  „  quod fiat  ge ne r alis e xer cit us pr o de f e nsi one  nos t r a c ontr a 
mreos..". 
!g 
Ibidem,  art. II: „de singulis decern iobagionibus unum  equitem secum ducere debeant". 

373
iala lor, doi familiari prevăzuţi cu platoşă, colan şi cască, lance şi scut (habeant 
secum duos familiarios suos cum loricis, collariis, cassidibus, lanceis et clipea 
— art. XII). Nobilii de o sesie şi cei având de la unul la zece iobagi participau 
de astă dată individual (per singula capita). Decretul făcea în continuare preci­ 
zări exprese în scopul evitării oricăror dispense ori sustrageri, fie că este vorb 
de  jurisdicţiile  regelui,  fie  de  copii,  bătrâni,  debili  sau văduve  de  condiţie 
nobilă (art. III­VI). în cetăţi puteau rămâne cel mult un castelan cu 3­4 nobili 
(art. VII), iar la curţile baronilor şi marilor nobili (potiorum nobilium) un per­ 
sonal servil precizat, pentru ajutorul familiei (art. VI). Termenul de prezentare 
în tabără este redus de la 25 la 15 zile (art. X). 
Aşa­numitul  „decret  al  încoronării"  din  6  aprilie  1464  modifica  iarăşi 
unitatea de recrutare: un călăreţ la 12 porţi iobăgeşti sau 10 florini; el confirmă 
prin  încorporare  şi  pe  cel  din  8  martie  1435  al  regelui  Sigismund,evidente 
modificările ulterioare de ordin militar 29 . Chestiunile de apărare revin şi în ho­ 
tărârile dietelor din perioada următoare, cu rare excepţii, privind graniţa sudică, 
dinspre turci: utilizarea dării extraordinare de un florin de poartă iobăgească 
impusă de regele Matia exclusiv pentru necesităţile războiului otoman 30 , scu­ 
tirea  locuitorilor,  în  schimbul  acesteia,  de  alte  obligaţii  militare,  pe  duraţi 
determinată, exceptând atacurile armatelor conduse de împăraţii romanilor şi 
turcilor, regii Poloniei şi Boemiei şi paşa Rumeliei, cazuri în care sunt ţinuţi si 
se  ridice  după  vechiul  obicei  al  ţării,  fără  a  se  putea  răscumpăra  cu  bani 31 . 
Extrem de frecvente par a fi abuzurile soldaţilor aflaţi în campanie sau în garai 
zoane, care au adus ţara „la cea mai mare pustiire şi mare nemulţumire", cum 
se exprimau stările la 1478 32 . 
Vladislav II reia problematica militară la începutul domniei sale, în aşa­nu 
mitul  „decretum  maius" din 1492 33 ,  la care participă între alţii, în rangul ba 
ronilor,  Gheorghe  More  de  Ciula,  banul  Severinului.  Magnaţii  şi  baronii 
atotputernici, autorii în fapt ai actului, aduceau mai întâi doleanţele lor nemijlo 
29 
Ibidem,  p . 14 2. 
30 
Decretul d in 2 octombrie 1474, art. VIII,  ibidem,  p.  215 ; decr etu l din  29  mai  1475,art.II, 
ibidem,  p . 223: „p resen s s ub sid iu m  ma iestăţi sue oblatu m  n o n  a lia s,  n is i c o n tra  tu r c o s e te is 
ad herentes  exp on atur" . 
31 
Decretu l d in 29 martie 1478, art. III,  ib id em ,  p.  23 9 : „  „ istis an n is  sequ entibus prelaţi 
barones, proceres, n ob iles et qu icu nque regnicole hu ius regn i  su b  quac un q ue  oceasione  c o n tra 
quoscun que in imicos vestre seren itatis et regn i  su i exer c ituare  n o n te ne an tur ; exce p to  du m ta xa t, 
si roman oru m et turcorum imperatores ac  Po lo nie  e t Bohe mie  r eges ac  b assa  Ro mâ n ie  du m cu m 
exercitu imperiali hoc regnu m maiestatis vestre personaliter  invad ere co ntingeret; qu odsi a liquo 
casu  accid eret, tu n e qu ilibet  regn icolaru m iu xta  a n t iq u a m  r e g n i c o n s u e tu d in e m  e x e r c it u a r e 
teneatur et nec aliquis se ab ingressu exercitus huiusmodi pecuniis exonerare  et redime re p ossit". 
32 
Prod an ,  Iobăgia,  I,  p . 151. 
33 
CJ H ,  I ,  B u d a , 1 7 7 9, p .  25 7­ 2 8 3 . 

374
 : dregătorii şi lefegiii regelui de la hotare să nu prade; dacă o fac să fie 
«iţi ca oricare alt vinovat (art.  17,19), ba şi cu reţinerea făptaşilor,  chiar 
sunt nobili (art. 20); regele să  nu proclame ridicare generală,  câtă vreme 
di şi stipendiaţii săi pot să facă faţă; dacă totuşi o face, să nu­i ducă pe ţi, 
baroni banderiaţi şi pe nobili, nici pe oamenii lor, dincolo de hotar, rtând 
pe  cei  plătiţi  şi  pe  dregători  (art.  18,19).  Dacă  totuşi  într­atât  ar  fi  de 
|puterea  duşmanilor, încât  cu  forţele  zişilor  oficiali şi lefegii regali  n­ar 
lisă le reziste, atunci să se proclame ridicarea generală şi iarăşi se repetă li­ 
iacţiunii  la  graniţele ţării  (art.  19).  Se  precizează  mărimea  unei  banderii, 
)de  călăreţi, jumătate greu înarmaţi (armigeri), cealaltă jumătate  cu arme 
e,  numiţi  şi  husari  (levis  armature  vulgo  huzarones).  Baronii  care  nu 
ibanderie  participau  după  rangul,  posibilitatea  şi  numărul  iobagilor  lor. 
ilţi nobili şi oamenii posesionaţi de stare mai joasă dădeau un călăreţ la : 
20  de  porţi  sau  sesii  iobăgeşti  întregi.  Nobilii  de  o  sesie,  adică  fără 
gi.erau ţinuţi să trimită de fiecare zece case sau curţi un călăreţ dotat cu 
s.scut şi arc manual,  eventual şi platoşă 34 . Reţinerea maximă a marii nobi­ 
pufaţă de problemele grave ale apărării, atât de străvezie în textul docu­ 
llui, a fost validată numai de practicarea şi dinspre turci a unui război „de 
j^i" cu incursiuni peste graniţă, care nu puneau serios în primejdie statul 
ir.în acest fel, cu puţine excepţii, luptele cu turcii au fost susţinute de gar­ 
nele de pe graniţa sudică şi trupele de lefegii, ajutate uneori de populaţia 
izonă. 
i La 6 mai 1495 dieta, dată fiind pierderea unor fortificaţii dinspre turci şi 
ibirea altora, impunea regelui măsuri drastice privind întreţinerea şi dotarea 
ţilorde graniţă (castra finitima) cu hrană, armamente (ingeniis) şi altele 
sare, răspunzători de toate acestea şi de activitatea militară propriu­zisă 
idregătorii acestora, sub pedeapsa necredinţei (nota infidelitatis — art. 33). 
ifelerau pedepsiţi şi cei care scoteau alimente şi arme din acele cetăţi, cum 
iîntâmplat la Jaice şi Belgrad (art. 35). Ca măsură de prevedere, în cetăţile 
fcpe graniţa de sud se vor numi de aici înainte doi castelani, unul rămânând în 
nanenţă la post (art. 36). La dietă au participat între alţii Bartolomeu 
ragfi, voievodul Transilvaniei, Ioan Corvin, duce de Oppavia şi Liptovia şi al 
aţiei, Croaţiei şi Slavoniei, Petru Vistier de Măcicaş şi Iacob Gârlişteanu, 
laiai Severinului 35 . 
v 
Ibidem, p.  261, art. 20:  „ Nobiles siquidem et ceteri possessionati homines minoris status, 
^singulis viginti portis seu possessionibus iobagionalibus integris unum equitem decedentem. 
s  autem  unius  sessionis  utputa,  iobagiones  non  habentes,  de singulis  decern  domibus  seu 
riis, similiter unum equitem exercituantem, ad minus lanceam, clypeum et arcu manualem et si 
(i potent loricam etiam habentem, mittere tenebuntur". 
»lbidem, p. 292. 

375
 Dieta din 1498 36  a modificat iarăşi baza de calcul pentru recrutarea în ca 
de mobilizare generală: un călăreţ bine armat la 36 de porţi iobăgeşti, în locds 
20 ca până aici. Fac excepţie comitatele sudice, între care Ciongrad, Cenad, 
Zarand, Torontal, Arad, Timiş şi Bichiş, care trebuie să dea la 24 de porţi un 
husar, dotat cu scut, lance, platoşă şi coif. Nobilii de o sesie dau un călăreţ la36 
de porţi (art. 16). Sunt precizate în detaliu şi obligaţiile bisericii (art. 15), titu­ 
larii de orice fel şi mărimea banderiilor. In Banat şi Transilvania regele întreţi­ 
nea din veniturile sale trei banderii, câte una a voievodului Transilvaniei, a co­ 
mitelui secuilor şi a comitelui de Timiş. Dintre ecleziastici, întreţineau banderii 
episcopii  de  Alba  Iulia  şi  Oradea,  cel  de  Cenad  (Arad)  —  100  de  călăreţi 
capitlul din  Alba Iulia — 200. Dincoace  de Tisa  mai ridicau banderii proprii 
Bartolomeu Dragfi voievodul Transilvaniei, Iosa de Som corniţele de Timiş, 
Ioan Ungur de Nădăştia şi alţi magnaţi care deţineau domenii în aceste părţi 3 ' 
Decretul din 8 mai 1500 îl adaugă între „banderiaţi" şi pe Gheorghe Mored^ 
Ciula  în  calitate  de  curtean,  la  acea  dată  unul  din  banii  Belgradului 38 .  întn 
demnitari figurează Bartolomeu Dragfi, voievod al Transilvaniei şi comite al 
secuilor şi banii Severinului Petru Vistier de Măcicaş (Tharnok de Machkas)^ 
Iacob Garlişteanu (Gerlistye), cei din urmă menţionaţi şi la 1500 19 .  La 1504 
apare acelaşi Iacob Garlişteanu, ban împreună cu un alt coleg şi Emeric Dej de 
Timişel, mare stolnic 40 . în anul 1513 obţinea privilegiul de a întreţine banderie 
proprie  (gentes  exercituantes  per  se  tenere  posset)  maramureşanul  Petr 
deDolha 41 . 
Măsurile  de  ordin  militar  de  la  începutul  secolului  al  XVI­Iea  vizai 
aproape exclusiv sistemul defensiv din  faţa Imperiului otoman. Primejdia cea 
mai mare venea însă din interior, datorită prăpastiei teribile existente între cele 
două  Ungarii:  cea  a  magnaţilor  şi  cea  a  ţăranilor  şi  altor  oameni  de  condiţ 
modestă. Politica mioapă şi sinucigaşă a aristocraţiei maghiare a reuşit nu doar 
să elimine treptat ţărănimea din sistemul de apărare a ţării, dar a făcut din ea, ca 
şi  din  o  parte  a  micii  nobilimi,  precum  nobilii  maramureşeni,  un  duşman 
extrem de primejdios, creând astfel premisele prăbuşirii finale. 
Regulamentele militare ale regatului ungar erau valabile, în linii mari, şi în 
Transilvania. în virtutea vechilor sale obiceiuri (rnore antiquo) şi autonomi 
sale, aici „se menţinea mai departe obiceiul tradiţional de ridicare generală pe 
capete şi a iobăgimii în caz de primejdie" 42 . Aşa, spre exemplu, prevedea a 
36 
Ibidem, p. 292­306. 
37 
Ibidem, p. 296­297, art. 20­22. 
M 
Ibidem, p. 311. 
3 9 
I b id e m ,  p .  3 0 6 ,  r e s p e c tiv   3 1 5 .  < ° 
I b id e m ,  p . 3 2 1 . 
41 
I v â n y i ,   A l5 . 
42 
Prodan, Iobăgia, I, p. 153. 

376
 doua convenţie dintre ţărani şi nobili din 1437 şi astfel a procedat Iancu de 
lunedoara după înfrângerea de la Sân timbru din 1442. La 26 aprilie 1463 
iaCorvin confirma regulamentul militar aparte al Transilvaniei. Conform 
tuia, în cazurile de mare necesitate se făcea ridicarea generală, unde nobilii 
a  ceilalţi  posesionaţi  erau  obligaţi  să  se  ridice  individual.  în  comitatul 
tunedoara,  expus  atacurilor  turceşti,  rămânea  pe  loc  a  treia  parte,  iar  în 
celelalte  comitate  a  patra  parte  pentru  apărare 43 .  La  ridicările  generale  erau 
bbligaţi a participa pe capete şi iobagii, după posibilităţi, călăreţi ori pedestraşi; 
după  vechiul  obicei  al  ţării,  a  cincea  parte  dintre  ei  rămânea  acasă  la  paza 
Itonfiniilor, castelelor şi altor locuri 44 . Nobilii de o sesie sau fără iobagi mer­ 
geau iarăşi pe capete, iar a patra parte rămânea în graniţele Transilvaniei, dată 
ind situaţia sa  expusă 45 . Fruntaşii şi  ceilalţi nobili înstăriţi, care  nu se puteau 
brezenta la oaste din cauza bătrâneţii, precum şi văduvele acestora, erau obli­ 
tai a trimite în loc o persoană nobilă antrenată de război (art. IV). Conscrierea 
te făcea de către comite împreună cu nobili cinstiţi (cum probis viris nobilibus) 
jleşide congregaţia comitatensă (art. V). Odată cu omul se luau în evidenţă şi 
., arcul, tolba, lancea, coiful şi celelalte echipamente de luptă, astfel încât 
laproclamarea ridicării generale, fie prin scrisoarea voievodului, fie prin sabia 
însângerată (ense  cruenîo)  sau  prin  alt  mijloc  rapid,  să  poată  să  se  prezinte 
pmaidecât la locul fixat (art. VI). La fel ca în restul regatului, unde tatăl şi fiul 
sau doi fraţi indivizi trăiau împreună (uno pane), la luptă pleca doar unul şi 
chiar dacă acesta pierea, celălalt nu mai putea fi chemat în acel război 
(ari. VII). Rămâneau şi castelanii castelelor de siguranţă publică şi administra­ 
ii curţilor nobililor mai de seamă, împreună cu nobilii fără pământ şi cu 
;i necesari „de sânge unguresc" în număr fixat de către recenzori, al căror 
se cuprindea însă în pătrimea celor rămaşi acasă 46 . Armata nobililor 

4J 
Szekely okl., 1,164, art I: „Nobiles universi et ceteri possessionati homines, dum in extrema 
pcessitate exercitus generali proclamatur, per singula capita insurgere tenentur, nisi gravi morbo 
itsenio impendiantur; ita tamen, ut in comitatu de Hunyad, tamquam predatorum incursipnibus 
nagisexposito, tertia,  in  ceteris  vero comitatibus  Transylvanie quarta eorundem  nobilium pars 
■nirelinquatur". 
44 
Ibidem, art. II: „Iobbagiones nobilium similiter capitatim ire ad generales expeditiones 
ptringuntur,  equis  et  armis  instructi,  quibus  facul  tas  suppetit,  reliqui  autem  rustici 
pauperiores  Ipedites  pixidarii,  vel  saltem  armis  rusticanis  induti;  quinta  nihilominus  parte 
eorum, more antiquo ad custodienda confinia et castella atque alia loca domi retenta". 
"Ibidem,art. III: „Nobiles unius sessionis sive nullos iobbagiones habentes pariter viritim 
iosurgere obligantur; quartus quisque tamen horum intra fines Transylvanie reservatur". 
46 
Ibidem,  art.  VIII:  „Item  pro  custodia  castellorum  ad  publicam  securitatem  facientium 
mtellani,  pro  curiis  vero  precipuorum  dominorum  magistri  curie,  cum  illisve  nobiles 
inpossessionati et iobagiones hungarici sanguinis, eo numero..." Expresia atributivă hungarici 
■pmî a fost interpretată în alt loc (Iorga, Cavalerii, p. 80) în sens etnic şi referindu­se doar 
la Iiobagi.  Dacă însă o punem în  relaţie cu  toate  componentele subiectului multiplu: castellani 
etc. 

377
condusă de voievod nu va putea fi dusă dincolo de graniţele regatului; o parte a 
armatei mai mică condusă de vicevoievod rămânea pentru apărarea Transil­ 
vaniei (art. IX). Secuii participau după vechiul lor obicei, două părţi la oaste 
sub corniţele lor sau voievodul care îndeplinea şi această funcţie, iar a treia 
parte acasă (art. X). Pentru dezertori şi instigatori la rebeliune se prevedeau pe­ 
depse agravate, pe lângă pierderea averii şi a vieţii, prin decapitare, spânzurare, 
ardere cu fierul roşu (ferro candente), fără posibilitatea graţiei regale (art. 12). 
în  final,  erau  declarate  valabile  şi  prevederile  regulamentului  militar al  lui 
Sigismund din 1435. Chiar dacă asupra actului păstrat s­au exprimat, pe buna 
dreptate,  dubii 47 , autenticitatea prevederilor sale  esenţiale  este  mai presus  de 
îndoială, acestea fiind confirmate de multe alte surse. Este de reţinut în mod 
deosebit, pe de o parte, confirmarea şi pe acest teren a autonomiei Transilvaniei 
în cadrul regatului ungar, iar pe de alta a rolului decisiv al elementului româ­ 
nesc majoritar în apărarea Transilvaniei în Evul Mediu 48 . 

7.4. ROMÂNII ÎN SISTEMUL MILITAR AL REGATULUI UNGAR 
Calităţile de luptători ale românilor, oameni „foarte viteji şi foarte război­ 
nici" în expresia unui umanist contemporan, au determinat antrenarea lor masi­ 
vă  în  sistemul  militar.al  regatului  ungar.  Practic  îi  găsim  în  toate  structurile 
militare ale regatului din epocă, în raport de statutul lor social şi de mărimea 
domeniului, în cazul nobililor. Nobilii români din comitate participau la oaste 
individual, conform regulamentelor. La fel cei din districtele româneşti, sul 
comanda banului sau castelanului. Fruntaşii districtelor participau cu o „lance", 
adică o mică unitate de 4­10 luptători călare, cum prevăd obligaţiile militare 
ale cnezilor nobili din Timişel la sfârşitul veacului al XIV­lea 4y . Nobilii condi­ 
ţionări de pe domeniile feudale laice şi bisericeşti intrau în componenţa bande­ 
riei domnului de pământ. Cnezii de pe domeniul cetăţilor regale, de pildă cei de 
pe  domeniul  Hunedoarei,  prestau  obligaţia  militară  la  fel  ca  nobilii,  adică 
individual,  în  virtutea  vechii  lor  libertăţi,  sub  comanda  castelanului.  De  pe 
domeniile cetăţilor regale provenea marea majoritate a noilor nobili din veacul 
al XV­lea. Ceilalţi cnezi îşi însoţeau stăpânul de pământ doar ca auxiliari sau în 
banderia lor. Sunt indicii după care românii din zonă luau parte şi la obligaţiile 

şi  cu  rolul  lor  clar  exprimat  de  elemente  de  siguranţă  în  spatele  frontului,  vom  face  automa 
legătura cu condiţionările repetate puse de dietele ungare suveranilor, acelea de a numi în dre­ 
gătorii importante, inclusiv cele de la hotare, numai „unguri". E vorba desigur, în toate cazurile.de 
locuitori ai regatului ungar. 
47 
Prodan, Iobăgia, I, p. 153. 
48 
A se  ve de a  a r gu me nta ţi a  noa stră  în  Ro mâni i î n lupta  ant iotomană. 
49 
Pesty, Szoreny, III, p. 11. 

378
: ale secuilor şi saşilor, în cazul în care satele româneşti împărtăşeau 
tobligaţii sau, în cazul saşilor, recrutarea se făcea tot mai mult pe bază de 
.Pe aceeaşi bază şi­a organizat şi modernizat armata regele Matia Corvin, I 
multor români de condiţie liberă posibilitatea de a servi în garnizoanele 
cetăţi regale, la curte ori în suita unor înalţi dregători. Numărul 
isiderabil de comandanţi militari şi zecile de acte privilegiale acordate 
nilor reprezintă doar partea vizibilă a unui aisberg, format din miile de i 
care au susţinut cu sângele lor edificiul de stat. în cadrul sistemului siv 
al regatului ungar rolul militar al Transilvaniei era unul de cea mai 
{importanţă, iar contribuţia românilor, în lipsa unor date pozitive, o putem i 
totuşi ca apreciabilă 50 . în acest sens ni se pare semnificativă atitudinea 
linului Paul Tomori, fost castelan al Făgăraşului şi bun cunoscător ale 
urilor de aici, care îşi îndemna la 1526, cu trufie sinucigaşă, suveranul aflat 
um către Mohăcs să nu­1 mai aştepte pe Zapolya cu ostile Ardealului, ca să 
lîmpartă gloria cu românii 51 . 
0 discuţie aparte comportă aici problema prezenţei românilor în oastea 
silvaniei cu o unitate distinctă în perioada la care ne referim. Dacă faptul 
B constatabil şi firesc până la mijlocul secolului al XlV­lea, până când mai 
ţionează o entitate politică românească reprezentată în congregaţiile ţării, 
1  turnura nefastă din timpul domniei lui Ludovic de Anjou, ne­am 
aştepta 
io asemenea supravieţuire a vechilor libertăţi să fie anihilată, iar românii, 
rdacă majoritari ca nobili în unele unităţi administrative, să fie cu totul 
nulaţi în noile structuri atotstăpânitoare ale statului ungar. Cu toate acestea, 
i secolul al XV­lea avem cel puţin trei menţiuni explicite ale unei unităţi 
nete pe criteriul etnic a românilor în oastea Transilvaniei. Prima este legată 
enoul regulament militar din anii 1432­1433 şi provine de la cea mai înaltă 
ritate de stat. „Nobiles Walachi" din Transilvania sunt prevăzuţi, alături de 
Iţişi secui să pornească „cu puterea (lor)" 52  în cazul mobilizării contra turci­ 
. Este de reţinut reapariţia românilor nobili ca factor militar recunoscut 
tr­un moment de cumpănă pentru statul ungar, când pericolul otoman în 
__ 
50 
Istoria militară, p. 36: „...în secolele XV­XVI românii din Transilvania — deşi lipsiţi de 
ipolitice — au dus greul luptelor pentru apărarea ţării lor ...". 
51 
Şincai, Hronica, II, p. 205: „Zic unii că şi aceea ar fi zis Paul Tomori despre ardeleni, că 
jţle trebuie ungurilor românii la biruinţă! carea, de au fost aşa, destul de rău au vorbit, căci 
irii numai până atunci au fost pururea biruitori, până când au fost una cu românii, iară după 
(s­au despărţit de români, mai tot reu le­au mers". 
52 
Decreta I, p. 420: „nobiles Walachi partium Transsilvanarum — cum tota potentia". 
îstivă ne apare pentru ineditul situaţiei publicarea textului în HD, 1/2, p. 567, astfel: 
I, Siculi, Nobiles, Valachi partium Transsilvanarum cum potentia". Prin intercalarea vir­ 
ei,de către editor (sau de către sursa sa !) se schimbă cu totul sensul sintagmei. Istoriografia 
lacumun veac nu putea accepta ideea unei nobilimi româneşti nici măcar accidental. 

379
ascensiune  impunea  reformarea  radicală  a  sistemului  defensiv 53 .  Exact  în 
aceiaşi ani, în Banat, se consuma eşecul formulei unei mărci cruciate a cavale­ 
rilor teutoni, în favoarea structurilor militare tradiţionale al populaţiei româ­ 
neşti. Cea  de  a  doua  menţiune  explicită  o avem  după  două  decenii  dintr­un 
izvor  italian,  un  raport  al  ambasadorului  veneţian  Sebastiano  Baduariodin. 
1475­1476 care estimează, desigur, pe baza unor informaţii oficiale, compo­ 
nenţa trupelor ungaro­române care pot fi mobilizate contra turcilor. Din Tran­ 
silvania înregistrează, între alţii, pe români (Valachi) în număr de 2000, „care 
sunt lăudaţi  mai presus  de toţi (pentru luptele)  contra turcilor;  care sunt  din 
neamul  amintitului  rege  serenisim  (=Matia  Corvin)  şi  care  au  luptat  întot­ 
deauna alături şi de părintele său şi de maiestatea sa" 54 . Pe lângă specializarea 
în luptele  cu  turcii,  atât  de  notorie şi  apreciată în  epocă, şi legătura  cu  casa 
Corvineştilor,  subliniate  explicit  de  acest  izvor,  istoricii  au  mai  remarcat 
ponderea  forţelor  militare  româneşti  din  Transilvania,  Ţara  Româneascii  şi 
Moldova  în  ansamblul trupelor  antiotomane  coordonate  de regele  Ungariei, 
care se ridica la circa 87,5% din total 55 . 
în fine, a treia menţiune o face Bonfinius în descrierea luptei de pe Câmpul 
Pâinii din 13 octombrie 1479. Românii (Valachi) au luptat în aripa dreaptă a 
dispozitivului  de  luptă  comandat  de  voievodul  Ştefan  Bâthori  şi,  în  ciuda 
efortului depus, au suferit mari pierderi. Oastea ardeleană era constituită din 
nobili, saşi, secui şi români 56 , între nobili fiind consemnaţi de alte surse şi nobilii 
români  Bartolomeu  Dragfi  şi  Ioan  Oancea  de  Ciula,  castelanul  Ungu­ 
rasului 57 . 
Cele trei consemnări pe parcursul a circa o jumătate de secol nu prezintă 
nici o obiecţie privind veridicitatea şi exactitatea surselor. în schimb, nici una 
nu adaugă alte informaţii privind acest corp de oaste format din români sau 
nobili români. Acest fapt istoric deosebit de important ridică, în opinia noastră, 
două probleme care se cer analizate: cea a semnificaţiei sale intrinsece şi cea a 
bazei teritoriale a recrutării acestei unităţi „naţionale". 
în privinţa primei, observăm că istoriografia noastră a remarcat cele trei 
exemple  citate  cel  mult  ca  fapt  militar, ilustrând  rolul românilor în sistemul 
defensiv al Transilvaniei. Noi vedem aici şi o determinaţie politică, anume că, 
53 
Cf . o b se r v a ţia   lu i  P o p o v ic i,  I s to r i a ,  p .  1 7 6 . 
54 
I o r g a ,  A c te  ş i  fra g m en te ,  I I I , p .  1 0 1 : „ d i  Tr a n sil v a n ia  s o n o   Va la c h i e  q u a li s o n o   lo d a t 
ina nz i a  tu tti  c on tra  e  T urc h i; c h e  so n o  d e  la  here d ita  d i d e tto  sere n issim o  Re  e  c he  se mp r e ha n n o 
p u g n a to  d i c o mp a n ia  e t  su o  g e n itor e  e t c o n   la  M a e stă  p r o pr ia " .  Şt.  Pa sc u , c itin d  g r e şit u n  s tu d iu 
a l lu i I or ga  din  1 9 2 6 , p u b lic a t în   RH SE E , p u n e  in f or ma ţia  în  d r e p tu l a n u lu i 1 4 4 8  ( Ro lu l cn ezilo r, 
p. 55 şi recent în Voievodatul, IV, p. 464). 
55 
Un comentariu recent la Pop, Istoria Transilvaniei, p. 203. 
56 
Bonfinio, p. 604. 
57 
Drăgan, Aspecte, p. 909.
 ■cest corp reprezintă o supravieţuire a vechiului statut al românilor, de entitate 
■tlcătuitoare de stat, la fel ca şi districtele, scaunele de judecată ale acestora sau 
Instituţia voievodală. Opinia se cere desigur demonstrată pe larg într­un studiu 
[separat, care să reconsidere şi alte menţiuni documentare referitoare la compo­ 
knţa oştilor ardelene din secolul al XV­lea, mai ales sub Iancu de Hunedoara. 
ijlomânii" voievodului par a fi nu numai componenţii banderiei sale, recrutaţi 
lin cuprinsul domeniului său, ci şi formaţiunea militară de sine stătătoare a 
imanilor din Transilvania, acum aflată sub comandant naţional propriu. Aşa 
| apar, spre exemplu la Varna, în linia a doua sub comanda directă a voievodului, 
I intervenind în momentele de cumpănă pentru restabilirea situaţiei 58 . 
Cât priveşte originea lor teritorial­administrativă,  corpul de  „nobiles  va­i" 
la  1433  şi  „valachi"  la  1476­1479  din  Transilvania,  aceasta  poate  fi 
iumaiHunedoara şi Haţegul. Doar aici românii nobili, cei chemaţi în totalitate 
iibarme, erau majoritari într­o structură administrativă. Haţegul se bucura şi 
Isecolul al XV­lea de autonomie şi funcţionarea unor instituţii româneşti, cu 
[caracter administrativ­juridic, care chiar ar presupune şi o organizare militară 
Specifică. Ei sunt din neamul şi din moştenirea (eredită) regelui Matia, adică 
^comitatul  ai  cărui  comiţi  şi  stăpâni  necontestaţi  erau  de  trei  decenii 
[Corvineştii. Făgărăşenii nu pot fi, ei nu sunt desemnaţi de nobili şi nici nu au 
paie în lupta cu turcii, cum spune izvorul din 1476, iar la 1433 ţineau încă de 
nara Românească. A­i pune pe nobilii români din tot Ardealul într­o unitate 
aparte este cu totul neverosimil. Asta în cazul Valachi­\ox de la 1476. 
n  privinţa  numărului  de  2000,  este  de  văzut  iarăşi  şi  comparat.  Să  fie 
oastea Hunedoarei sub o comandă aparte, ori cea mai numeroasă, mai vestită, 
bri singura dominată de români — numai unele sau toate la un loc!? Referinţa 
jţcalităţile militare în lupta antiotomană de la 1476 pot fi puse în legătură şi cu 
privilegiul  pentru  haţegani  din  1494,  care  se  întemeiază  exact  pe  aceleaşi 
pnsiderente. Vrancici în secolul următor îi cunoaşte pe haţegani ca pe singura 
lobilime „naţională" a românilor din Transilvania, creată şi menţinută datorită 
lentelor în luptele cu turcii, se subînţelege, într­o structură militară individuala, 
aparte. Dispariţia acestei formaţiuni militare distincte din oastea Transilvaniei 
în secolul al XVI­lea însoţeşte  emergenţa sistemului politic al celor trei puni 
politice  privilegiate,  proces  întârziat  câteva  decenii  după  represiunea 
fescoalei din 1467. 

s 
Un contemporan, Andrea del Palatio menţionează „oastea valachilor", prin care se înţeleg 
pîndoială şi trupele sale ardelene şi bănăţene, care luptau totdeauna sub comanda sa directă, pe 
logicele din Ţara Românească. Cf. Istoria României, II, p. 440; Dan, Armata lui Iancu, p. 102; 
preşan, Iancu,p. 107. 

381
 7.5. CONTRIBUŢIA LA RĂZBOIUL ANTIOTOMAN; ROLUL 
ROMÂNILOR ARDELENI ÎN CRUCIADA TÂRZIE 
Segmentul de timp ales pentru pentru cercetarea noastră se situează undeva 
la mijlocul perioadei 1420­1521, de asalt decisiv al Imperiului otoman asupra 
Europei. La capătul intervalului stă căderea Belgradului, cheia Ungariei şi a 
Europei Centrale, iar la începutul său prima intervenţie de proporţii în Transil­ 
vania şi  cel  dintâi  atac asupra  Moldovei,  care  au  marcat o  fază  agravanta  a 
asaltului otoman asupra creştinătăţii. Ajunse în prima linie, Banatul mai întâi, 
apoi şi Transilvania, au demonstrat destul de repede că orice şansă de izbândire 
a efortului defensiv al regatului în aceste părţi este legată de antrenarea româ­ 
nilor cu structurile lor administrativ­militare şi chiar a celor de condiţie servilă 
la lupta antiotomană. După eşecul sistemului defensiv tradiţional al regatului şi 
a încercării anacronice a instalării cavalerilor teutoni la Severin, în anii '31 
reapar  comandanţi  români,  corpul  de  oaste  distinct  în  armata  Transilvaniei 
precum şi un regulament nou de recrutare în caz de mobilizare generală, ape­ 
lând  şi  la  iobagi,  ceea  ce  avea  darul  să  sporească  simţitor  rolul  elementului 
românesc.  Deşi  nu  a  fost îndeajuns subliniat,  faptul în sine  al ridicării  unui 
nobil  român —  Iancu  de  Hunedoara — în  funcţii  de  maximă  importanţii  în 
regatul ungar, ca acelea de ban al Severinului şi voievod al Transilvaniei, la ca­ 
pătul unui deceniu în care nobiles valachi apar cu pregnanţă în actele oficiale, 
are o semnificaţie cu totul excepţională. în momente de profundă criză a statu­ 
lui ungar cum au fost anii 1437­1441, agravată de creşterea presiunii otomane, 
ascensiunea  lui  ne  apare  datorată  nu  atât  calităţii  de  nobil  şi  unei  cariere 
individuale aparte, cât calităţii lui de exponent al „partidului militar" al româ­ 
nilor din Haţeg, Hunedoara şi Banat, care îşi dovedise acum rolul decisiv în 
apărarea fruntariilor ameninţate. De aici încolo românii nobili şi cnezi vor sta 
alături de familia Hunedorenilor, participând la toate marile fapte de arme ale 
epocii care le poartă numele 59 . 
Izvoarele  narative  sunt  destul  de  parcimonioase  în  privinţa  nobilimii 
române; în spiritul cunoscut al concepţiei medievale, apar numiţi doar factorii 
majori ai istoriei: suveranul, marii dregători, nobilimea nediferenţiată, unităţile 
administrative  etc.  Nobilii  români  apar  rarisim  cu  acest  nume  sau  indivi­ 
dualizaţi şi în câteva rânduri ca factor naţional: români (Valachi). Este de­a 
dreptul descurajant să­i cauţi prin cronicile contemporane şi de­a dreptul falsă 
chiar  cea  mai  cuprinzătoare  imagine  realizată  pe  baza  acestor  izvoare.  In 
schimb, documentele contemporane, mai cu seamă emanate de cancelaria celor 
doi mari Corvini, deşi elaborate cu totul în alt scop, sunt adevărate res gestae 
ale virtuţilor militare româneşti din epocă. Pe baza lor se poate reconstitui 
59 
Pascu, Rolul cnezilor; Drăgan, Lupta antiotomană. 

382
[întreaga epopee eroică a acelor ani, amploarea participării elementului româ­ 
nesc, galeria eroilor individuali şi a familiilor care au asigurat strălucirea unei 
■poci 60 .  Aceste acte,  în  fond  acte  de proprietate, au  valoarea izvorului  direct, 
Nemijlocit,  necontestabil,  întrucât  faptele  de  vitejie  însăilate  sunt  relatate  şi 
[dictate scribului de însuşi Iancu, de regele Matia sau de înalţi dregători, în pre­' 
zenţa autorului lor,  a  unor  membri  de  familie  sau a urmaşilor,  şi  ele sunt de 
notorietate  publică.  însăşi  consemnarea  lor  are  un  scop  precalculat,  uneori 
(eclarat,  de stimulare a virtuţilor ostăşeşti şi civismului contemporanilor, pre­ 
ranîn  acest  act  regal  din  1463  destinat  unui  viteaz  maramureşan:  „voind, 
aşadar, să împodobim prin munificenţa  regească faptele vrednice de amintire 
lleunor supuşi ai noştri, astfel încât ceilalţi supuşi avizi de laude şi doritori de 
iorie să­şi dea silinţa de a se apuca de o faptă mare şi demnă de amintire cu 
pmai mare putere şi de a­şi asuma în cel mai înalt grad eforturile şi străduin­ 
lîhtoate..." 61 . Sau ca acest preambul la biografia eroică a unui ilustru haţegan 
jcamdin acelaşi timp: „căci, în acest fel, şi regilor li se va lăuda înţelepciunea şi 
opuşilor li se aprinde inima pentru a etala mai fierbinte  faptele virtuoase" 62 . 
Iestul  de  frecvent  faptele  concrete  sunt  ascunse  după  formule  generale: 
gnerite", „fapte de arme", „fapte de credinţă" ş.a; momentul şi locul eliberării 
prtrimit însă direct la o campanie în desfăşurare sau la una abia încheiată. Ne 
iffim  astfel  în  situaţia  privilegiată  de  a  putea  individualiza  zeci  de  luptători 
jomâni,  altfel  anonimi,  care  s­au  remarcat pe  toate  câmpurile  de  bătălie  ale 
centrului şi sud­estului Europei din intervalul temporal studiat.  I  La  începutul 
lunii  august  1440,  la  mai  puţin  de  o  lună  de  la  încoronarea  sa,  Regele 
Vladislav I emitea o serie de acte pentru nobilii români care se găseau în partida 
sa,  în  frunte  cu  banul  Severinului  Iancu  de  Hunedoara,  aflată  în  luptă  cu  pa 
reginei  Elisabeta.  Iancu  primea  şi  el  un  act  de  donaţie,  care  aminteşte 
fflptele fratelui său Ivaşcu (Ioan cel Tânăr) cu turcii în Ţara Românească, unde 
isese rănit 63 . Alături de el s­au mai aflat Ladislau şi Dej din Timişel 64 , Dio­ 

"'Ibidem.  în studiul său, prezentat la şedinţa festivă comemorativă a luptei de la Belgrad din 
IIseptembrie 1956 ţinută la Academia română, Ştefan Pascu a oferit pentru prima dată imaginea 
|e  ansamblu a epocii lui Iancu de Hunedoara, reieşită cu  precădere din cuprinsul  cvasi­totalităţii 
Surselor documentare. 
'  "  „...volentes  igitur  subditorum  nostrorum   quaslibet  res  memoratu  dignas  regali 
■inificentia  decorare,  ut  reliqui  subditi  avidi  laudis  et  cupidi  glorie  magnum  et  memorabile 
faun  summa  ope  aggredi  laboresque  et  rerum  omnium  industriam  ultro  suscipere  enitantur..." 
mklyi,  263, actul de danie din 26 februarie 1463 pentru alesul Ambrozie de Dolha). 
6 2 
Dania din 18 decembrie 1462 pentru Ioan Cândreş de Râu de Mori, în  HD,  II/2, 
1138­140: „hoc modo enim et regum laudabitur discretio et subditorum animus ad exhibenda 
leravirtutumferventius accendetur". I  a Teleki,X,p.9O. 
M 
Feneşan, Documente bănăţene, 3. 

383
nisie de Mâtnic 65 , Nicolae de Măcicaş 66 , Coposu de Vad 67 . Cei doi  din urmă îşi 
pierduseră actele de proprietate în marea invazie turcească din anul 1438. 
în vara anului 1441 Iancu, în calitatea recentă de voievod al Transilvaniei 
şi comite de Timiş, îşi conducea oştirea la victorie asupra beiului de Semendrii 
într­o incursiune pe teritoriul Serbiei ocupate de turci. Cu acest prilej îşi pier­ 
dea, se pare, pe fratele Ivaşcu, cu care împărţise până atunci faptele de arme, 
averea  şi  funcţia  de  ban  al  Severinului,  pe  care  îl  înmormânta  în  catedrala 
episcopală  din  Alba  Iulia,  devenită  de  aici  încolo necropola  familiei 68 .  Este 
prima victorie antiotomană importantă oferită regelui pe care îl întronase, care, 
la rândul său, îi elogia faptele de arme şi de fidelitate într­un act de danie din 
2 octombrie a aceluiaşi an 69 . „Lângă Belgrad" (circa Nandor Albam) a luptat şi 
Cândreş  de  Sălaşu 70 ,  tot  acolo  Ioan  Cândea  cu  trei  fiii  ai  săi  şi  fratele  său 
Cândea de Râu de Mori 71 . 
Cu  luptătorii  săi  ardeleni,  apelând  în  situaţie  disperată  şi  la  mobilizarea 
generală,  Iancu a reuşit să transforme în numai  cinci zile  înfrângerea  de la 
Sântimbru în victoria de la Sibiu din 23 martie 1442 asupra armatei de invazie 
a lui Mezid­beg şi tot cu  ei a repurtat la 2 septembrie  acelaşi  an strălucita 
izbândă  de  pe  Ialomiţa,  marcând  cu  această  ocazie  începutul  marilor  sale 
campanii ofensive peste linia Dunării şi legarea ţărilor române şi Ungariei într­ 
un  singur  front  de  apărare  a  Europei  de  la  Adriatica  la  Marea  Neagră 72 .  Ca 
participanţi  la  aceste  evenimente  apar  în  documente  Cândreş  de  Sălaşu 73 , 
Nicolae de Bizere 74 , Cândeştii din Râu de Mori 75  ş.a. 
în oastea sa şi în garnizoanele de la Dunărea bănăţeană Iancu avea sprijinul 
unor vechi tovarăşi de arme şi familiari din Haţeg şi Banat, precum nobilii din 
Râu de Mori, Densuş, Ciorna sau Bizere. „Vitejii şi nobilii" (strenui et nobiles) 
Mihai de Cerna cu vărul său Vasile al lui Stoian, Muşina şi Sandrin de Densuş 
65 
I b id e m ,  2 . 
66 
Pe sty , Krasso,  111,286. 
67 
Izv oare  Haţe g,  I ,  86. 
68 
Mure ş an,  I anc u,  p . 73. 
69 
Dona ţ ia  pe nt ru târ gul şi  district ul Dobra  din c omita tul Hune doa ra , în  HD ,  1/ 2,574, 
p. 677­680. ' 
70 
HD,  1/2, p. 709. 
71 
I z v o a r e   H a ţ e g ,  I , 1 1 4 . 
72 
Mureşan, Iancu, p. 79­80; Istoria militară, II, p. 230. 
73 
HD,  1/2, p. 709 „sec undo in Tr ansilva nis circa  l oc um Ka pu ac  tertio in Tra nsalpini s 
pa rtibus" . 
74 
D R H ,  D ,  I ,  p . 3 7 5­ 3 7 7. 
75 
Izvoare Haţeg,  I, 114: „circa .. .Zent I mbre, Ka pu, in Transalpinis partibus". Precizarea 
de la nota 59 şi succe siunea de faţă vin să aducă lumină în discuţia privind localizarea luptei de 
la „Kapu". Locul bătăliei victorioase  de după Sântimbru este de căutat cu siguranţă în Transil 
va nia  la  o t re cătoa re . 

384
 şiNicolae de Bizere au cheltuit în intervalul 1438­1443 5000 de florini pentru 
■treţinerea cetăţilor bănăţene: Severin, Gureni, Orşova, Peciu, Sviniţa, Caran­ 
sebeş şi Mehadia „pe cheltuiala şi banii lor, de unde şi cum au putut să­i obţină, 
mră a avea nici o poruncă în această privinţă"  (s.n.) şi, de asemenea, au 
■strat numitele cetăţi „cu credinţă,  contra preacruzilor turci,  nu fără eforturi 
«e  şi  cheltuieli  şi  chiar  cu  pierderea  unora  dintre  familiarii  lor  iubiţi" 76 , 
■proborat cu faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara, între altele, ban de 
■everin,  acest  act  reprezintă  o  dare  de  seamă  a  primei  conduceri  integral 
Româneşti a banatului Severinului în cadrul regatului ungar. 
Asupra „campaniei celei lungi" dintre octombrie 1443 — ianuarie 1444 i 
relatări documentare numeroase ilustrând un eveniment excepţional şi o 
ticipare românească masivă şi eroică. în două scrisori către braşoveni, prima ] 
3 decembrie 1443 scrisă, chiar „pe drumul expediţiei noastre militare de la 
Sofia către Adrianopol", iar a doua din 6 ianuarie 1444 dată în oraşul 
okuplie din Serbia, pe drumul de întoarcere, presărat şi el cu importante cioc­ 
icu armatele otomane, Iancu de Hunedoara însuşi, conducătorul expediţiei, i 
detaliat şi cu mândrie principalele momente ale campaniei victorioase 77 . 
Nrei de Peşteana, probabil căpitan în oastea voievodului, familiar al său şi 
$regius, a fost beneficiarul a două danii regale de moşii în comitatul Hune­ 
a,una din 13 ianuarie la Kwswz (Serbia), cealaltă la Belgrad în 26 ianua­ 
je 78 . Ecourile documentare ale marii campanii sunt constatabile până târziu în 
lanului 1444, luptătorii beneficiari fiind Dumitru de Râu­Bărbat 79 , Cândreş i 
Sălaşu, familiar al voievodului 80 , Filip de Vad 81 . „Alesul" Nicolae de e, 
căpitan în oastea lui Iancu şi familiar al său, „în toate ciocnirile pe care i 
avut cu turcii la ducere şi la întoarcere, între primii pătrunzând în mij­1 
întăriturilor duşmanilor şi arătând multe dovezi de bravură şi vitejie în 
osul nostru, s­a făcut plăcut maiestăţii noastre" 82 . Ştefan de Fărcădin s­a re­at 
şi el în „războiul bulgăresc", îndeosebi în luptele de la Zlatiţa în munţii 
ilcani şi la muntele Cunobiţa, pe drumul de întoarcere la graniţa Serbiei, unde i 
să cruţe vărsarea sângelui său, pe mulţi duşmani i­a străpuns cu mâna lui [a 
slăbit foarte tare fortificaţiile acestor duşmani înfipte în culmea zisului 
nte, fără să ţină seama de ploaia săgeţilor care zburau şi de drumul de 
străbătut din cauza lemnelor tăiate şi a pietrelor, ne­a dat un mare prilej al 
76 
HD, 1/2, p. 685, actul regelui Vladislav, la propunere banilor de Severin, din 12 martie 
|43,prin care beneficiarilor li se zălogesc posesiunile Recaş şi Zegehaza din comitatul Timiş, 
«le lui Stanislav de Recaş, mort fără moştenitori. VUb.V, 2469, respectiv 2472. 
71 
Izvoare Haţeg, 1,96 şi 97. 
■tom, 98. 
w 
HD,I/2,p.7O9. ;" 
Izvoare Haţeg, 1,102. 

385
strălucitei victorii dobândite" 83 . La Zlatiţa (prope montem Zlathycza) s­au dis­ 
tins şi fraţii Dej şi Ladislau de Timişel 84  şi, de asemenea, tot acolo (Arankapu) 
Cândeştii din Râu de Mori 85 . într­o danie pentru Ioan Cândreş de Râu de Mori, 
peste aproape douăzeci de ani, regele Matia remarca participarea acestuia la 
„războiul în care răposatul nostru părinte, după ce a străbătut Serbia şi Bulgaria 
contra turcilor şi a pătruns până la hotarele Rumeliei, în care campanie, după ce 
a dat numeroase bătălii fără seamăn, dobândind întruna victorii, a adus înapoi 
armata în bună stare, încărcată cu o pradă uriaşă în oameni şi lucruri ale duşma­ 
nilor" 86 .  Ungur  de Băieşti,  familiar al  voievodului, s­a distins în  fruntea  unei 
unităţi de cavalerie în luptele de lângă Niş, pe râul Morava, unde „străpuns de 
lănci şi răni şi­a dat viaţa luptând sub ochii noştri, ca un viteaz cavaler al Crucii 
şi astfel, acea victorie a noastră, de mare laudă, repurtată lângă zisul oraş, s­a 
obţinut cu multa vărsare a sângelui său" 87 . Participând şi regele în persoană,la 
campanie au luat parte şi maramureşenii, fiind menţionaţi documentar Simion 
de Bocicoiel 88  şi Mihai Tatul de Ialova, împreună cu nobili nenumiţi din alte 17 
localităţi 89 . 
împrejurările cunoscute ale dezastrului de la Varna au făcut să lipsească 
documentele contemporane cu destinaţie românească. Referirile la nefericita 
82 
D R H ,  D ,  I ,  p .   3 7 5 :  „ c e r to r u m q u e  g e ti u m  a r m a to r u m  p r e f a t i  w a y u o d e   c a p ita n e a t u m 
ger e nd o , in  o m n ib u s co nf lic tib us, q u o s in  ip so  pr o gressu  e t re gres su  c u m  eisde m tu r c is ha b u im u s, 
in ter  pr im o s, se  in te r  h o stiu m  c a ter va  me d ius in g eren d o ,  mu lta qu e  miliţie  e t str e n u ita tis e xerc itia 
a d   u s u m  n o s t r u m   e x h i b e n d o ,   m a ie s tă ţ i n o s t r e  se   g r a tu m  r e d d id i t" . 
83 
I zvo a re  Ha ţeg ,  I ,  1 0 7 :  „ in  p r i m is ia m f er e  Ra s c ie  te r m in is  a d  m o n te m  C u n o b iz a  d ic lu m 
c o nstitu ti e sse m u s ib id e mq u e  q u a mp lu r im a s v a lid issim o sq u e  n e f a n d issi mo r u m  tu r c or u m  q u i n a 
e x e r c itu m q u e  c o n tin u o  h a u d  e x iig u is  in te r ie c tis  d is ta n tiis  in se q u i e t v e x a r e  a u d e b a n t in s u l tu s 
in ge n ti c la de  e t v ic tor ia  re pe titis  v ic ib u s c o nf ing isse m u s,  ip se  S te ph a nu s  pre d ic tu s d e  Far ka d yn , 
tu ne  n o n  p a rce n d o  sa n g u in is  su i eff usio ne m  p er m u lto s h o stiu m  p r o pr ia   m ân u  c onf o der it ip sa q ue 
eor un d e m h o stiu m  ca s tra  v er tic i d ic ti  mo n tis in sita  n o n  o b sta n te  ad v o la n tiu m  te lor u m  to rre n te a i 
v ie  in c iso r u m  lig n o r u m  sa x o r u mq u e   im p o r tu n ita te  v a lid iss im e  c o n c u s se r it  ta lite r q u e  r e p o r ta t! 
per nos victorie amplam dederit oceasionem". 
84 
Pesty,  Oldh ker., p. 70­72. 
85 
Izvoare Haţeg, 1,114. 
s6 
HD, II/2, p. 138­140, actul din 18 decembrie 1463: „in bello quo ipse condam domim 
genitor  noster  regnum  Rascie  et  Bwlgarie  transgressu  in  Turcos  usque  ad  oraş  Romani 
penetrasset,  in  quoquidem  congressu  crebris  precipuis  vero  factis  preliis,  continuas  adeptus 
victorias, ingenti hostilium hominum et rerum preda honustum exercitum salvum reduxisset". 
87 
HD, 1/2, p. 761­762, actul guvernatorului din 6 mai 1449. Hunedoara, pentru Niculafit 
eroului: „prefatus Ongor telis et vulneris confossus, vitam, velut strenuus cruciş dominice miles 
dimicando nostro in conspectu, posuit, sicque victorie tune nostre ad dictam civitatem habite, 
non ultimam laudem cum sanguinis sui larga effusione reportavit". 
m 
Mihalyi,  190. 
m 
Dl. 62.826. Participare sugerată de data actului 30  martie 1444 şi caracterul speciala 
privilegiului: imunitatea juridică. 

386
■tpediţie cruciată apar însă în anii următori în acte emise de guvernatorul Iancu 
pentru oştenii săi sau urmaşii lor. La Vama pare să fi murit Gheorghe Mariş de 
Kuhea, al cărui cnezat este dăruit de Iancu la 1447 fratelui său Simion 90 . Dej şi 
tadislau  de  Timişel  s­au  acoperit  şi  ei  de  „laudă,  onoare  şi  glorie",  făcând 
Ifovada multor virtuţi cu totul remarcabile 91 . Cândeştii din Râu de Mori: Ioan 
Kândea cu fiii Cândreş, Ladislau, Nicolae şi fratele Cândea sunt amintiţi  ca 
participanţi la lupta de lângă Marea Neagră {prope Nigram Mare), chiar în mai 
pute acte 92 . La luptele din perioada anterioară, cu turcii şi alţi duşmani ai 
regatului, au luat parte şi Dan de Cinciş 93 , Bucur de Fărcădinul de Sus 94 , Petru 
pFârcădinul de Jos 95 , Mihai de Peşteana, curtean al guvernatorului 96  , Ioan de îla 
cu rudele sale Nicolae şi Dionisie de Densuş 97 , Mihai Tatul şi Bogdan de 
ilova 98 , beneficiari ai unor acte de danie din anii 1447­1448. 
Ultima expediţie ofensivă a lui Iancu de Hunedoara, încheiată nefericit pe 
[CâmpiaMierlei (Kossovopolje) în Serbia în zilele de 16­18 octombrie 1448, a 
fost iarăşi puternic susţinută de luptătorii români, sursele menţionând chiar şi 
Jeîruţaşi români, aflaţi în tabăra căzută pradă învingătorilor 99 . înfrângerea şi 
ficultăţile guvernatorului din anii următori, schimbarea direcţiei acţiunii sale 
{militare către frontiera de nord­vest a Ungariei, cu participare românească mai 
i au determinat şi rarefierea actelor de danie în această perioadă. Lupta de 
6Câmpia Mierlei (in campo Rigo) este pomenită doar în acte târzii, precum 
Idin 18 decembrie 1462 pentru Ioan Cândreş de Râu de Mori, care, în 
istă luptă „cu însuşi domnul turcilor în persoană şi cu toată puterea sa", la 
1 ca şi în cele dinainte, „mereu a stat în persoană cu părintele nostru, pe post 
5 soldat viteaz" 100 . Aici pare să fi murit maramureşanul Bogdan de Ialova 101 , 

"Mi/ia/yi, 194, actul din 20 ianuarie 1447 al guvernatorului Iancu pentru Simion de Cuhea, 
în cetatea Tolna, la finele războiului cu Frederic al Austriei. 
" Pesty, Olăh ker., p. 71: „radicatam in in ipsis constantiam et sinceram fidelitatem, multis 
fesignioribus  virtutibus  in  ipso  conflictu,  non  sine  ipsorum  sanguinis  effusione  ac  carorum 
piiliarium amissione, semper prefati domini noştri regis demumque nostro lateribus adherendo, 
studuerunt approbare, ipsisque laudem, honorem atque gloriam accumulare". 
92 
Izvoare Haţeg, I, 114, actul guvernatorului din 15 aprilie 1447; HD, II/2, p. 138­140, 
pul regelui Matia din 18 decembrie 1463. [   "Daniadin 18mai 1447,Timişoara,înAMN,24­ 
25,1987­1988,p.274­275. 
94 
Donaţia nouă a cnezatului din 28 mai 1447, Timişoara, regest în Izvoare Haţeg, 1,121. 
1)5 
lbidem, U2. ;  *  lbidem,  129.  L 
"Ibidem,  131. i  w Mihalyi,  196.  ■  * 
Apud Mureşan, Iancu, p. 166. 
100 
HD, II/2, p. 139: „Ipse Johannes Kenderes semper pro strennui militis officio, cum 
iodem domino genitore nostro personaliter interfuit". I "" Mihalyi, 232. 

387
care nu mai apare ca fiind în viaţă după această dată. într­un act din 1481 nise 
relatează  un  episod  dramatic  al  luptei  din  Kossovo  în  care  au  fost  implicaţi 
„spectabilul şi măritul Ioan Voievod, guvernatorul Ungariei, de fericită amin­ 
tire" şi „nobilul şi vestitul cnez Teodor" din Bretelin. Autorii relatării, cnezii şi 
locuitorii din districtul cetăţii Deva, arată în continuare că „atunci când răpo­ 
satul Ioan Voievod împreună cu armata sa fusese nimicit în Câmpia Mierlei de 
către preastrălucitul împărat al turcilor şi, la locul luptei, însuşi domnul voie­ 
vod Ioan fusese doborât de pe calul său şi căzut la pământ, numitul Teodori­a 
dat calul său domnului voievod, cu care a reuşit să scape din mâna duşmanilor 
şi inamicilor săi" 102 . 
Emiterea de acte cu destinaţie românească s­a amplificat în anul 1453, 
odată cu preluarea guvernării de către regele Ladislau V Postumul. Cu prilejul 
confirmării actelor de proprietate, sub influenţa lui Iancu de Hunedoara, s­a 
întocmit de către cancelaria regală un formular special cu destinaţie românea­ 
scă 103 . Partea introductivă a acestuia cuprinde referinţe generale rezumative ale 
meritelor beneficiarilor în luptele antiotomane: „noi, ţinând seama de faptele de 
credinţă şi de slujbele credincioase şi de bunăvoie ale credincioşilor noştri... 
despre care am aflat că, împotrivindu­se cu bărbăţie viclenilor turci,  cei mai 
cruzi prigonitori  ai  numelui  de  creştin,  care  obişnuiau să  năvălească în  chip 
duşmănos în părţile de jos ale pomenitului nostru regat al Ungariei, să­i jefui­ 
ască pe locuitorii lor şi să­i ducă în cruntă robie, şi stând împotrivă cu bărbăţie 
în mai multe rânduri şi luptând cu aceştia, prin vărsarea din belşug a sângelui 
lor şi chiar a mai multora din scumpii lor fraţi şi consângeni şi slujitori ai lor, 
s­au silit să se facă plăcuţi şi iubiţi, după cerinţa putinţei lor..." 104 . Beneficiari ai 
acestor  acte  par  a  fi  doar  luptătorii  haţegani  ai  lui  Iancu  de  Hunedoara, 
desemnaţi ca români sau aparţinători unui district românesc: Ioan, Valentin, 
102 
HD, II/2,240: „quomodo spectabilis ac magnificus quondam Johannes Waydaguberaalor 
regni Hungarie etc. felicis recordationis nobili et famoso Theodoro kenezio possessionem... pro 
fidelibus serviciis ipsius Theodori specialiter dum prefatus quondam Johannes Wayda in Campo 
Rigomezeje (!) per serenissimum imperatorem thurcorum simul cum gentibus suiş prostratus 
fuisset et ipse dominus Johannes Wayda in loco certaminis de equo suo in terram prostratus et 
dejectus, annotatus Theodorus equum sub ipso habitum eidem domino wayde contulisset, per 
quem manus inimicorum et hostium suorum evasisset, dedisset..." 
103 
Rusu, Un formular. 
104 
Izvoare Haţeg, I, 169: „nos consideratis fidelitatibus ac fidelium serviciorum gratuitis 
meritis fidelium nostrorum ... quibus ipsi uti didicimus contra perfidos Teucros, christiani 
nominis crudelissimos persecutores, qui inferiores partes pretacti regni noştri Hungarie hostilitei 
invadere et predare, incolas earundem in diram servitutem ipsorum abducere consueverunt 
plerisque vicibus se viriliter opponendo ac cum eisdem bellando cum copiosa sanguinis suorum 
effusione plurimorum etiam carorum fratrum et consanguineorum ac t'amiliarum suorum nea 
prefato regno nostro Hungarie sacreque corone nostre regie et etiam nobis iuxta eorura 
possibilitatis exigentiam se gratos reddere studuerunt..." 

388
ialusin,  Badea  şi  Petru  de  Râu  Alb 105 ,  Ioan  de  Ciula,  Dusa  şi  Dionisie  de 
Bensuş 106 ,  Ioan,  Dionisie,  Sărăcin  de  Sălaşu  cu  rudele  lor 107 ,  Dumitru  de  Râu 
Bărbat 108 ,  Mihai,  Ioan  şi  Basarab  de  Râuşor 109 ,  Ştefan  şi  Simion  de  Săcel 110 , 
Benedict  de  Vad 1 ",  alesul  Ioan  Cândreş  de  Râu  de  Mori 1 ' 2 .  Această  serie  de 
ptecu  caracter teritorial circumscris anticipează privilegiile globale răsplătind 
lupta lor antiotomană acordate bănăţenilor şi haţeganilor. i în primăvara şi vara 
lui  1456,  în  timpul  mobilizării  pentru  apărarea  Belgradului,  au  trecut  prin 
Buda,  obţinând acte regale  maramureşenii:  Ambrozie  de [Dolha 113 , Simion şi 
Ioan de Cuhea 114 , Nan fiul lui Hotico de Vişeu cu fraţii !sâi" 5 ,Toma şi Ioan Hosu 
de Apşa de Mijloc cu alte rude şi vecini din Apşa de Mijloc şi Apşa de Jos" 6 , 
Petru Gherheş şi alţi nobili din Sarasău şi Săpânţa 117 . Trecut în eternitate odată 
cu  ultima sa  mare  victorie,  la  Belgrad în 1456,  [lancu de Hunedoara încheia 
astfel o epocă de afirmare maximă pe plan militar aromânilor din Transilvania 
şi  Ungaria.  Calitativ,  prin  exponentul  lor  lancu  de  Hunedoara,  ban  al 
Severinului,  voievod  al  Transilvaniei,  guvernator  al  Unga­piei  şi  căpitan 
general al oştilor regatului până la moartea sa şi prin unităţile militare de elită 
recrutate din Haţeg, Banatul de Severin şi uneori şi din Maramureş, românii de 
condiţie  liberă,  nobili  şi  cnezi,  au  reprezentat  nucleul  armatelor  regale 
mobilizate contra turcilor. Gloria lor a sporit­o şi pe ei i­a reprezentat [marele 
comandant  de  oşti,  după  cum  just  reflectă  percepţia  epocii  un  izvor  con­ 
[temporan. Alăturându­şi adesea şi celelalte două ţări româneşti în acelaşi efort 
[deanvergură europeană, lancu de Hunedoara îi punea pe slujitorii săi ardeleni 
nil contact nemijlocit şi cooperare cu cei alături de care erau predestinaţi prin 
unitatea de neam şi destin istoric. lancu şi românii săi sunt în acelaşi timp ele­ 
iBientele motrice ale unui fragment de istorie europeană majoră. Ei nu doar au 
[   " 15  Ibidem, 166. Acest act, ca şi altele următoare, reprezintă mandatul către capitlul din Alba 
folia, în care formularul citat lipseşte. Generalizarea noastră se bazează pe actele de danie propriu­ 
risepăstrate şi formularele identice întregii serii emise în noiembrie 1453 la Praga. 
[  m  Ibidem, 169,170. 
|  ml  Ibidem, 167, 172,173. 
l  m  Ibidem, 168. 
i  m  Ibidem, 171. 
\  "° Ibidem, 174. 
(.   "' Ibidem, 175. 
"­Ibidem, 176, 177. 
I " 3  Mihalyi, 223, actul din 28 aprilie pentru posesiunea Dolha, conţinând o formulă de 
donaţie similară actelor de la 1453 pentru haţegani. 
l  " 4 Ibidem, 227, actul din 12 mai pentru Bocicoiel, cu aceeaşi formulă. 1  " 5  Ibidem, 225, 
pentru Borşa, cu aceeaşi dată şi aceeaşi formulă. I " 6 Ibidem, 229, actul din 10 iunie, mandat 
pentru hotărnicire în cele două localităţi. I " 7  Ibidem, 230, actul din 10 iunie de protecţie 
contra abuzurilor orăşenilor oaspeţi din Câmpulung la Tisa. 

389
apărat creştinătatea stând neclintiţi de strajă la vadurile Dunării, dar au fon 
nucleul  experimentat  al  ultimelor  expediţii  ofensive  ale  cruciadei  târzii  li 
Dunăre şi în Balcani.  Ei au provocat eşecul încercării de implantare a unu 
model străin: ordinul cruciat al teutonilor, în sistemul defensiv din Banat, dovfr 
dindu­se capabili de a susţine cu propriul aparat militar o misiune de anverguri 
continentală. 
La sfârşitul anului 1456 Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al ilustrula 
Iancu şi, se pare, cel mai dotat în calităţi militare, prelua funcţia de căpitan ge 
neral al oştilor regatului şi se părea că evenimentele vor evolua în sensul conti­ 
nuităţii.  Oamenii săi  revin iarăşi în  graţia regală: Dumitru  de  Râu Bărbat" 8 , 
nobilii din Sălaşu 119  şi Baru 120 , cei din Sarasău, protectorii mănăstirii Sf. Mihai] de 
lângă  Apşa 121 ,  Nicolae  de  Bilca 122 , Petru  Ungur  de  Nădăştia 123 .  Alesul  Mihai 
fiul lui Tatul de Ialova capătă o danie la 17 februarie 1457 pentru faptele sale de 
credinţă,  săvârşite  „mai  cu  seamă  în  mai  multe  expediţii  militare  efectuate 
contra turcilor şi altor duşmani ai ţării noastre, cu multă vărsare a sângelui său şi 
alor săi, al fratelui lui Mihai, răposatul Bogdan, şi al altor rude şi familiari ai 
săi" 124 . Executarea lui Ladislau şi încarcerarea lui Matia de Hunedoara au pus 
pe luptătorii români într­o relativă derută. Niciuna din cele două tabere nu se 
putea dispensa de aportul lor, nici în lupta pentru putere şi cu atât mai puţin în 
războiul antiotoman. Partida opusă Corvineştilor, a oligarhiei grupate în jurul 
regelui debil,  a încercat în  vara  aceluiaşi an să atragă  de partea sa anu?  mite 
grupări  ale  nobilimii  româneşti.  Spre  exemplu,  districtul  bănăţean  Comiat, 
stăpânit  de  familia  hunedoreană,  este  eliberat  şi  alăturat  celorlalte  districte 
privilegiate din Banat 125 . 
Privilegiul din 29 august 1457 pentru nobilii, cnezii şi ceilalţi români din 
cele 8 districte bănăţene, inclusiv Comiatul, exprimă cel mai elocvent rolul lor 
118 
Izvoare Haţeg, 1,187, actul de danie din 4 ianuarie 1457, Buda. 
119 
Mandatele capitulare din 12 ianuarie 1457 (HD, II/2, p. 90­91) şi 13 ianuarie 1457 
(Izvoare xHaţeg, 1,189). 
120 
I z vo a re H a ţeg ,  I ,  1 9 0 ,  a c tu l d in  2 9  ia n u ar ie  1 4 5 7  p e n tr u  S ta n  şi  D a n  f i ii  lu i  D r a g o r n itşi 
Neagu fiul lui Voievod. 
121 
Mihalyi, 231, actul din 12 februarie 1457. 
122 
Ibidem, 234, mandat capitular de hotărnicire din 2 martie 1457. 
123 
Puşcariu, Familiile nobile, I, p. 149; Csănki, V, p. 241, actul din 7 martie 1457, cu exact 
o săptămână înainte de arestarea fraţilor Corvineşti. 
124 
Mihalyi, 232: „et presertim in multiplicibus exercitualibus expeditionibus contra Turcos J 
et alios regni noştri emulos instauratis, cum complurima sui et suorum sanguinis effusioneet 
Michaelis condam Bogdan fratris sui et aliorum consanguineorum et familiarium eiusdem 
Michaelis". 
125 
Pesty, Olăh ker., p. 75­76. Actul regal din 29 august adresat nobililor şi cnezilor români 
(Volahis nobilibus et keneziis) din district susţine că ei au plătit Hunedorenilor suma cu care 
acesta fusese zălogit de regele Sigismund lui Iancu de Hunedoara. 

390
istoric văzut de la nivelul coroanei ungare: „luând în considerare meritele 
lor de credinţă şi slujbelor credincioase ale tuturor nobililor şi cnezilor şi flt 
celorlalţi  români,  cu  care  ei  s­au  făcut  plăcuţi  nu  numai  înaintaşilor  noştri 
regi ai Ungariei, dar şi nouă, şi fiind primite, şi cu deosebire în acea privinţă, că 
fiind ei aşezaţi la hotarele ţării noastre, de paza şi apărarea vadurilor Dunării 
contra deselor atacuri ale turcilor, care obişnuiau să prade ţara în acea parte sau 
sâducă în robie oameni fără deosebire de sex şi vârstă, nu s­au temut să­şi 
jună persoanele, bunurile şi averea lor sub loviturile sorţii şi să ia asupra lor 
pagubele,  neajunsurile şi rănile grele".  Libertăţile şi privilegiile  care le sunt 
tcordate, între care şi acela de a nu li se lua ca gloabă caii şi armele, au ca 
pbiectiv declarat acela, ca nobilii români şi cnezii „întărind între ei uniunea (i.e. 
„universitatea"  celor  opt  districte  —  n.n.),  să  poată  prin  aceasta  să­şi 
îndeplinească mai bine slujbele în apărarea vadului Dunării" 126 . 
Deşi privilegiul pentru districtele bănăţene, acordat de rege în plin război 
civil cu partida hunedoreana condusă de Mihai Szilâgyi, pare a fi şi o mişcare 
labilă de spargere a frontului duşman, ca şi protecţia specială acordată în aceeaşi 
zi  nobililor  din  Bilca  (Bereg)  contra  unui  potentat  din  Maramureşul  vecin 127 , 
Banatul şi Transilvania au rămas totuşi în întregime de partea Corvineştilor. De 
Iiici s­a recrutat cu siguranţă majoritatea celor peste 15.000 de ostaşi conduşi de 
[Szilâgyi care au impus dietei alegerea din 24 ianuarie 1458, care promitea con­ 
tinuarea epocii de glorie recent încheiate.  Documentele pomenesc, ori numai 
[sugerează, participarea la evenimentele anilor 1457­1458 a bănăţenilor: Ştefan 
MeMâtnic,  „ales",  familiar  al  Curţii 128 ,  Ladislau  de  Bizere,  slujitor  regal 129 ,  a 
ffiaţeganilor: aleşii Ladislau Cândea şi Ioan Cândreş de Râu de Mori 130 , Gheor­ 
Hie (Gerke) de Bretea 131 , Ladislau şi Mihai de Ponor 132 , Baiu şi Vuciul de 
126 
Pesty,  Olăh  ker.,  p.  73­74:  „consideratis  fidelitatibus  et  fidelium  serviciorum  meritis 
wrundem universorum nobilium et keniziorum ac ceterorum valachorum, quibus iidem non solum 
bredecessoribus nostris regibus Hungarie, sed et nobis gratos reddiderunt, et acceptos, et presertim 
Mtespectu, quod ipsi in confiniis regni noştri collocati, in custodia et tuitione vadorum Danubii 
[contracrebros incursus turcorum, utpote qui ipsum regnum nostrum in illa parte vel depredare, vel 
jiomines  eiusdem  regni  noştri  sine  discretione  sexus  et  etatis  inpune  abducere  in  servitutem 
pisueverunt,personas, resque et bona sua fortune casibus submittere, damnaque et incommoda ac 
vulneradira suscipere non formidant.(...) ut ipsi nobiles valachi et kenezii firmata inter se unione 
dicta  servicia  nostra  et  regni  noştri  in  tuendo  vado  Danubii  eo  melius  continuare  possint..."  I 
w 
Mihalyi, 235. 
] 
~<Kaprinai, I,p. 492. | 
12 
'M>.,VI,3128. 
f  lx  Izvoare Haţeg, 1,195: actul lui Mihai Szilâgyi chiar din 29 ianuarie 1458, primul pentru 
■ nobil român, la 5 zile numai după alegerea noului rege! Vezi şi privilegiul regal al regelui 
însuşi din 16 mai 1458 pentru aceiaşi, ibidem, 198. 
°'Ibidem, 196. 
132 
Ibidem, 201. 

391
Băieşti 133 , Ioan Ungur de Nădăştia 134 , a maramureşenilor: Mihai Tatul  .
Ialova 135 , Simion de Cuhea 136 , Gheorghe Peterman de Şieu 137 şi mulţi alţii. 
în  primii şapte ani ai domniei sale Matia Corvin a dus  o politică foarte 
activă şi pe planul raporturilor cu puterea otomană, continuând, după cum i­aşi 
promis papei, politica dusă de marele său părinte în spiritul ideilor cruciadei. 
Aceasta însemna desigur şi utilizarea aparatului militar conceput şi creat de 
Iancu  de  Hunedoara,  în  cadrul  căruia  românii  deţineau  un  rol  important.  îi 
regăsim şi în aceşti ani prin intermediul actelor regale prezenţi alături de suve­ 
ran, ca odinioară, la toate marile sale întreprinderi războinice. Bătrânii luptători 
sunt înlocuiţi de o generaţie mai tânără, adesea fiii lor, care pătrund în serviciile 
curţii, ale marilor demnitari şi mai ales în armata regală de profesie, care se 
ridica  în  1462  la  2500  de  soldaţi  sau  în  banderiile  întreţinute  parţial  tot  din 
visterie  ale unor dregători ca voievodul Transilvaniei şi comandanţii banate­ 
lelor sudice. Câţiva din cei vechi, dar şi din noua generaţie, au reuşit să urce în 
ierarhie, în cadrul noii politici sociale a suveranului de primenire a structurilor 
statului. 
La prima mobilizare a oştirii către Serbia în toamna anului 1458, chiar în 
Belgrad obţin acte de stăpânire maramureşanul Şandru fiul lui Crăciun de Apşa 
de  Mijloc  cu  fraţii săi 138  şi bănăţeanul  Mihai Cornet  din Strâmtura,  districtul 
Comiat 139 . în anii următori, până la 1464, numărul actelor cu destinaţie româ­ 
nească s­a menţinut ridicat, datorită numeroaselor ridicări la oaste, culminând 
cu campaniile din Bosnia din 1463­1464, atât acte de danie propriu­zise, cât şi 
privilegii şi confirmări de domnie nouă, după urcarea pe tron în 1458 şi după 
recuperarea  coroanei  în  1464 140 .  Vom  extrage  aici  doar  câteva  mai  semnifi­ 
cative. La 1 iunie 1460 regele intervenea personal la autorităţile locale în fa­ 
voarea bătrânului ostaş Petru Gherheş Românul din Sarasău, care „a făcut şi a 
îndurat multe osteneli ale războiului, cheltuieli şi oboseli, din care nu s­a ales 
cu nici o mulţumire" 141 . La 11 noiembrie acelaşi an, un alt maramureşan, alesul 
Ambrozie  de  Dolha  căpăta  îngăduinţa  specială  a  regelui  (ex  gratia  nostra 
speciali)  de  a  construi  o  casă  de  piatră (unam domum lapideam)  pe  moşia 
Dolha, concesiune extrem de rară nu numai în lumea nobilimii româneşti din 

133 
Sacerdoţeanu, Două acte haţegane. 
134 
Puşcariu, Familiile nobile, p. 149­150. 
135 
Mihalyi, 239. 
136 
Ibidem, 242. 
137 
Ibidem, 244. 
] i 
" Ibidem, 245. 
139 
Pesty, Szore'ny, 111,78. 
140 
Vezi Pascu, Rolul cnezilor; Drăgan, Românii în lupta antiotomană. 
141 
Mihalyi, 251: „...quamplures labores belii, expensasque et fatigias fecissetettollerassel 
de quibus sibi  nulla satisfacţie." 
l 
392 
 ^^m 
^^B 

regat,  având în  vedere  serviciile  faţă  de  rege şi ilustrul său părinte 142 . Trei ani 

•mai târziu, acelaşi favorit al regelui era răsplătit cu o danie pentru „slujbele 
pdincioase şi faptele alese ... pe care le­a săvârşit vreme îndelungată ... în 
îparte contra turcilor ... în parte contra altor duşmani" şi fiindcă „adesea fără 
ipreget s­a lovit cu duşmanul şi, pentru onoarea şi mărirea maiestăţii noastre, nu 
loara luat parte la luptă glorioasă, dar nu s­a înfricoşat a căpăta răni crunte şi a 
;sângera  din  belşug  ..." 143 .  Fiul  său  Petru,  ajuns  la  Curte,  în  calitate  de 
vicecomis şi cămăraş, obţinea în anul 1513 privilegiul de a avea steag propriu, 
Rind scos astfel, cu moşiile şi supuşii săi, în privinţa obligaţiilor militare, de 
|nbautoritatea comitatului 144 . 
1 
Dintre  toţi  nobilii  români,  Cândeştii  din  Râu  de  Mori  s­au  bucurat  de 
departe  de  cea  mai  mare  atenţie  a  Corvineştilor,  datorită  participării  lor  ca 
familiari  apropiaţi  la  toate  marile  evenimente  ale  epocii.  La  18  decembrie 
11462, în Baia de Criş, la capătul unei campanii în Transilvania, regele a pus să 
[se treacă în preambulul unui act de danie pentru alesul Ioan Cândreş, consilier 
al său, întreaga cronică eroică a familiei, în cuvinte extrem de elogioase, unică 
iii felul ei. Regele apreciază „extraordinara credinţă, virtuţile renumite şi nume­ 
roasele feluri de slujbe ale credinciosului nostru iubit, alesul Ioan Cândreş, fiul 
Iii Ioan, fiul lui Cândea de Râu de Mori, (care) s­a făcut foarte iubit, prin pur­ 
larea de grijă neobosită a slujbei credincioase, atât ilustrului domn răposatul 
Bancu de Hunedoara, guvernatorul acestui regat al Ungariei, părintele nostru 
preaiubit,  cât  şi  nouă  după  aceea..."  şi,  după  ce  aminteşte  luptele  la  care  a 
larticipat eroul şi fraţii săi, continuă astfel: „Dar şi în toate celelalte însărcinări 
şi în treburile de război, pomenitul Ioan Cândreş, după ce a pornit de multă 
[vreme faptele de credinţă, şi­a sporit întruna creşterea, de la începutul vârstei 
laie (mature) până în acest timp şi a fost folositor în mod neîntrerupt pentru 

■  la Te  42 
Teleki,  X,  p.  641;  Mihalyi,  252:  „nos  attentis  et  consideratis  fidelitatibus  et 
Iserviciis eii fidelibus brviciis eiusdem... per eum primum condam illustri principi (!) domino Johanni 
comiţi  perpetuo  listriciensi  genitori  nostro  carissimo,  tandemque  maiestăţi  nostre  et  sacre 
huius regni noştri Btingarie corone iuxta sue possibiiitatis exigentiam sub locorum et temporum 
varietate  fideliter  nhibitis  et  impensis".  „Casa"  pare  să  fi  depăşit  mult  dimensiunile  normale  şi 
acceptate pentru o kcuinţă, de vreme ce, la 18 septembrie 1471, prin art. XXIX al decretului regal 
din  acea  dată,  se  dispune  demolarea  în  25  de  zile  a  „castelului  Do\ha"(,castellum  Dolha),  sub 
ameninţarea vinei necredinţei. 
I  143  Actul  regal  din  26  februarie  1463,  Buda,  în  Mihalyi,  263:  „nos  attentis  fidelibus  serviciis 
pbusque  egregie  gestis...  que  ipse  ...  diu  multumque  ...  partim   contra  Turcos  ...  partim 
■versus  alios  emulos  regnum  nostrum  populantes  gessit.  Considerantes  etiam  quod  ipse 
Ambrosius sepe numero cum hoste conflixerit et pro honore et amplitudine nostre maiestatis non 
ilurn  certamen  gloriosum  inivit,  sed  etiam  cruenta  vulnera  suscipere  et  sanguinem  habunde 
tindere non formidavit..." 
w 
hănyi, 475. 

393 
sfânta coroană a regatului nostru şi a îndeplinit slujbă, când de sfătuitor înţe­ 
lept, când de soldat preaviteaz" 145 . 
Campaniile din anul 1463­1464 din Serbia şi Bosnia au constituit iarăşi un 
prilej de afirmare pentru luptătorii români. La Belgrad în 31 august 1463 erau 
donaţi aleşii Ştefan, Mihai şi Gheorghe de Mâtnic pentru faptele credincioase 
săvârşite, „cu toată stăruinţa credinţei şi cu ardoarea sufletului înflăcărat" 146 ,iar 
Petru Ardelean (Erdely) cu fraţii Ladislau şi Sărăcin de Sălaşu obţineau un act 
regal chiar în ziua cuceririi cetăţii Iaiţa, dat acolo (in civitate nostra Jaycza)M 
ajunul Crăciunului 1463, şi purtând chiar autograful suveranului, ca semn de 
mare preţuire : Mathyas rex propria mânu 147 . în anul următor, la 7 octombrie, în 
vadul  Patha  pe  Sava,  în  timpul  ultimei  campanii  ofensive  a  regelui  ungar,era 
dăruit  alesul  Ioan  de  Breazova,  castelanul  cetăţii  Timişoara  l48 .  La  Jaice  şi 
Zvornik.a luptat în aceşti ani şi Ioan Ungur de Nădăştia 149 . Este totuşi de precizat 
faptul  că  numeroasele  acte  cu  destinaţie  românească  din  anii  1464­1465  nu 
reprezintă atât recompense pentru isprăvi militare,  pe cât efectul articolului 
XXIII din decretul încoronării, care impunea prezentarea pentru confirmare,în 
termen de un an, a tuturor actelor emise de regele Ladislau Postumul şi de 
însuşi Matia până la încoronare 150 . 
După  anii  1463­1464  documentele  care  să  ateste  nemijlocit  o  prezenţă 
majoră a nobilimii româneşti la acţiunile militare ale Ungariei şi Transilvaniei 
se răresc considerabil. Iorga se grăbea, din acest motiv, să constate, că „supt 
Matiaş au dispărut acele admirabile elemente româneşti pe care, până la sfâr­ 
şitul vieţii sale, Ioan Hunyadi, care se simţia una cu dânşii, le­a acoperit de cele 
mai mari laude...", ca efect al „unei intrigi politici nouă, de ignorare a luptăto­ 
rilor români şi de prigonire a ţăranilor" 151 . Aprecierea marelui istoric nu se ade­ 
vereşte la o cercetare mai atentă, decât cel mult în parte. Conflictele de am­ 
ploare cu Imperiul otoman s­au rărit considerabil şi în consecinţă şi ridicările 
145 
HD, II/2, p. 138­140: „...preclaram fidem, inclitas virtutes multimodaque obsequiorum 
genera fidelis noştri dilecti egregii Johannis Kenderes, filii Johannis, filii Kende de Malomwyz, 
qui tam condam illustri domino Johanni de Hwnyad, gubernatori huius regni noştri Hungarie, 
genitori nostro carissimo, quam expost etiam nobis indefessa sollicitudine fidelis obsequii se 
reddidit sumpme gratum ... Sed et in aliis cunctis negotiis gerendis et rebus bellicis antelatus 
Johannes Kenderes, cepte dudum fidelitatis opera, continuo cremento augens a primordio sue etatis 
usque ad hec tempora pro sacra corona regni noştri continuus atque utilis fuit, et nune prudentis 
consiliarii, nune vero strenuissimi militis egit officium". 
146 
Feneşan, Documente bănăţene, 7. 
147 
Izvoare Haţeg, 1,239. 
148 
Izvoare Haţeg, 1,258. 
149 
HD, II/2, 231: „primum sub castro Jaycza et demum sub castro Zuvanyk contra 
immanissimos Thurcos fidei christiane et regni noştri hostes..." 
™ Decreta, II, p. 149­150.  151 
Iorga, Cavalerii, p. 80,164. 

394
generale la oaste, care să facă apel la toţi nobilii şi la elementele populare. Re­ 
bele Matia a dezvoltat apoi armata de lefegii, în cadrul căreia îi vom regăsi de 
aici înainte cu deosebire şi pe luptătorii români. Emiterea de acte de danie se 
răreşte atât datorită modului diferit de recompensare a acestor trupe, cât şi fap­ 
lilui că procesul de aliniere juridică a nobilimii româneşti la condiţia nobilimii 
regatului  se  încheiase  în linii  generale.  Regăsim  totuşi numeroase  „elemente 
Jidmirabile", din vechea generaţie sau mai noi, în toate structurile militare ale 
regatului ungar, la fel ca în perioada anterioară, însă în funcţie de condiţiile noi 
iienţionate 152 .  Sunt  astfel  numeroşii  More  din  unităţile  militare  ale  curţii 
regale, a căror poreclă provine din apelativul românesc Măre! pe care îl utili­ 
lau,  într­un  mediu  în  care  şi  Olah­'n,  Fychor­n  şi  Vitez­n  trădau  o  origine 
românească indubitabilă. Numeroşi sunt soldaţii români bănăţeni şi haţegani şi 
în garnizoanele din Banat şi de pe graniţa sudică, unde unii se ridică în funcţii 
militare  şi  administrative  importante.  La  aceştia  se  adaugă  tot  timpul  nobilii 
români  ardeleni,  participanţi  la  toate  evenimentele  războinice  ale  epocii 
studiate, în modul specific menţionat. 
' La  12  februarie  1471 regele  confirma  o  danie  de  la  Iancu  lui  Ştefan  de 
Mâtnic, fostul ban al Severinului, pentru serviciile credincioase efectuate încă 
sub Iancu de Hunedoara „ în mai multe expediţii militare purtate contra prea­ 
cruzilor turci prigonitori ai crucii lui Christos cu veghere mereu trează şi grijă 
ieobosită, supunându­şi persoana şi averea sa loviturilor sorţii şi cu vărsarea 
sângelui său" 153 . în perioada  anterioară luptase în  garnizoanele  cetăţilor sudice 
şiGheorghe fiul lui Ladu de (Strei)Sângeorgiu, împreună cu fratele Dumitru şi 
pn văr al său, pe care a fost nevoit să­i răscumpere din robia turcească cu o 
sumă importantă 154 . Iacob de Mâtnic era donat la 16 mai 1472 cu două moşii în 
Komitatul Hunedoara pentru serviciile făcute „în mai multe expediţii militare şi 
ie soliilor noastre,  nu  fără  curgerea sângelui şi cheltuieli" 155 .  Ioan  Ungur de 
■Nădăştia a participat în fruntea banderiei sale la asediul cetăţii Şabaţ ocupată la 
R5 februarie 1476, unde s­a remarcat pentru ultima oară într­o luptă importantă 
KU  turcii Vlad Ţepeş. Actul de danie din 18 august 1479 pentru alesul Ioan 
pgur de Nădăştia, familiarul Curţii (egregii Johannis Wngor de Nadasd aule 
Inostrefamiliaris), prezintă faptele sale de arme începând din tinereţe (ab annis 
liuis îeneris) „atât contra turcilor, cât şi altor duşmani ai regatului", mai ales 
1S2 
i  Drăgan, Românii în lupta antiotomană şi Aspecte. 
l53 
I  Pesty,  Krasso,  III,  324:  „in  nonnullis  exercituum  contra  sevissimos  Thurcos  cruciş 
jchristi persecutores motorum expeditionibus pervigili cura et sollicitudine indefessa persone et 
rebus suiş fortune casibus submittendo cum sui sanguinis effusione ..." 
i  l5 4  Dl. 29.842 şi Csănki,  V,  p. 230. Acolo a şi  luat­o în căsătorie  pe  văduva lui Mihail 
Boczi, cunoscut luptător pe frontul antiotoman. 
[  " 5  Dl.  27.512:  „in  nonnullis legationum  nostrarum et exercituationum  expeditionibus,  non 
pe sanguinis sui effusione et expensarum consummatione factis". 

395
faptul că a întreţinut pe spezele sale o unitate militară (cohortem), cu care a să­ 
vârşit  mai  multe  fapte  de  arme  strălucite  (plura  ubique  preclara  facinora 
exercuii).  Dania  viza  şi  compensarea  datoriei  regale  faţă  de  el  în  sumă  de 
12.000 de florini 156 . 
La lupta de pe Câmpul Pâinii din 13 ocombrie 1479, cea mai puternică cu 
otomanii de  după Belgrad,  pe  lângă unităţile româneşti compacte  din ostile 
Ardealului şi ale Banatului, comandate de Pa vel Chinezul, izvoarele mai pome­ 
nesc  participarea  lui  Bartolomeu  Dragfi 157 ,  marele  paharnic  şi  a  castelanului 
Unguraşului Ioan Oancea de Ciula 158 . Incursiunea a provocat, ca de obicei, im­ 
portante distrugeri în sud­vestul Transilvaniei, sesizabile documentar 159 . 
în 3 septembrie 1480 Matia Corvin, plecat în persoană contra turcilor din 
Bosnia, acorda nobilului bănăţean Ladislau Fiat de Armeniş „din tabăra de pe 
malul râului Sava lângă târgul Perlak" un act însoţit de semnătura sa autografă, 
pentru  fapte  credincioase  săvârşite  în  diferite  locuri  şi  timpuri 160 .  De  graţia 
regală  s­a  bucurat  în  timpul  aceleiaşi  campanii  şi  nobilul  Nicolae  de  Zlaşti, 
familiarul marelui comis Ladislau Ficior de Ciula 161 . 
începând  cu  anii  '80  apar  tot  mai  mult  în  prim­plan  individualităţile  de 
excepţie, ridicate în epoca lui Matia Corvin, în structurile Curţii şi ale armatei, 
afirmate cu deosebire în legătură cu lupta antiotomana: Pavel Chinezul, comite 
de Timiş şi căpitan suprem al părţilor de jos ale regatului, Bartolomeu Dragfi, 
mare paharnic, apoi voievod al Transilvaniei, Ladislau Ficior de Ciula, mare 
comis şi ban succesiv la Belgrad, Jaice şi Severin, „bărbat viteaz şi înfricoşător 
pentru turci", Gheorghe More de Ciula,  mare  comis, apoi ban  la Severin  şi 
Belgrad, Nicolae Cândea de Ciula, ban de Şabaţ  (Maciova), Petru Vistier de 
Măcicaş, castelan de Segnia, apoi ban de Severin, Iacob Garlişteanu, viceban 
de Jaice, apoi ban de Severin,  Ladislau şi Ludovic Fiat de  Armeniş şi alţii. 
Faptele lor de vitejie, privilegiile şi recompensele primite au fost menţionate 
măcar în treacăt în capitolele anterioare, aşa încât ar fi exagerat să le reiterăm 
aici pe toate 162 . Numele şi faptele lui Ioan Ungur, Ladislau Ficior, Gheorghe 
156 
HD, 11/2,231: actul regal de danie din 18 august 1479, care îi pomeneşte faptele de arnie, 
„in expugnatione castelli Sabach que multa hominum strage, magna vi et certamine magnisque 
fatigiis et impensis a faucibus turcorum eripuimus". 
157 
Conform cronicii de la Dubnic, Lupaş, Cronicari şi istorici, p. 3. 
158 
Ub, VII, 4321,4323. 
139 
La 4 februarie 1480, Matia confirmă locuitorilor târgului Hunedoara privilegiul de scutire 
de orice taxe şi impozite, pe care îl aveau încă de la Iancu, având în vedere şi „neajunsurile şi 
pagubele  foarte  mari"  provocate  de  turci  (HD,  II/2,  235).  în  luna  următoare  nobilii  din 
Fărcădin îşi reconstituiau actele pierdute în recenta incursiune turcească (Dl. 29.849). 
160 
Pe s ty ,  S z o r e 'n y ,  I I I , 8 9 :  „ in  c a s tr is  e x e r c itu s   n o s tr is  a d   v a d u m  D r a v i  f lu m in is   p r o p e 
oppidum Perlak", „Mathyas Rex m.p." 
161 
Actul de danie din 15 decembrie 1480, Zagreb, Dl. 29.536. 
162 
Amintite şi în contribuţiile noastre Gheorghe More, Ladislau Ficior, Aspecte. 

396
ore,Nicolae Cândea au fost de mare notorietate în epocă şi au fost reţinute şi 
6către istoriografia umanistă contemporană, de pildă Bonfinius, care i­a cu­ 
icut cu siguranţă pe unii dintre ei. Redăm aici o dedicaţie dintr­un incunabul 
lanul 1496 a umanistului bolognez Filip Beroaldus, pentru studentul său 
îlipMore de Ciula, semnificativă pentru percepţia faptelor de vitejie ale bani­ 
rdin Ciula. Ea aminteşte, pe „cei trei fraţi ai tăi (ai lui Filip —n.n.) Ladislau, 
orghe şi Nicolae, împodobiţi cu funcţii militare, între care Gheorghe numit 
liMore, ce străluceşte între primii, afabil prin bunăvoinţă, larg în generozitate, 
sputernic în virtute războinică... cel care, purtând război continuu contra 
Brcilor înverşunaţi, împodobit fiind cu comanda militară, s­a făcut pe sine [ 
zăgaz în calea hoardelor sălbăticite, zdrobindu­le trufia" 163 . La rândul său, | 
Aldus Manutius, într­o dedicaţie din 1513 pentru prietenul său Filip More, îi 
Menţiona pe aceiaşi fraţi ai săi, la această dată cu toţii dispăruţi, „comandanţi 
ţfoarte viteji, care luptând adesea cu marea putere a turcilor pentru credinţa 
creştină şi patrie, s­au acoperit de cea mai mare laudă" 164 . ! La sfârşitul secolului 
al XV­lea şi la începutul celui următor, fapt semnifi­fttiv, luptătorii români 
se găseau răspândiţi pe întregul front dintre Severin şi ■driatica, unde se juca 
în acei ani soarta continentului. Izvoarele ne­au păstrat ■oar numele celor 
excepţionali, cu funcţii importante, dar ei ne sugerează că numărul românilor 
angajaţi în armata regală şi în garnizoanele de pe frontul > sudic a fost destul 
de însemnat. Pe lângă răsplăţile individuale, comunităţi întregi, în afara 
districtelor bănăţene cunoscute, au primit diverse privilegii şi scutiri, pe 
motivul contribuţiei la lupta cu turcii sau a pustiirilor suferite din partea lor. 
La 3 septembrie 1494 nobilii şi românii din districtul Haţeg obţineau din 
partea regelui, aflat în Transilvania, o reducere considerabilă a dărilor faţă de 
rege „având în vedere credinţa şi slujbele pe care le­au arătat de mulţi ani 
pentru apărarea acestei ţări contra turcilor" 165  şi ca să continue să o facă şi de 
acum înainte. La 1 octombrie acelaşi an, Vladislav II confirma „tuturor româ­ 
nilor şi oamenilor de altă stare sau limbă" din districtul Caransebeş privilegiul 

i  l63  „Magyar  konyvszemle",  22,  1914,  p.  162­163:  „tres  fratres  tui  Ladislaus,  Georgius, 
Nicolaus, praefecturis militaribus decoraţi, inter quos Georgius,  quem More nominitant, cum 
primis enitescit, comitate affabilis,  liberalitate munificus,  bellica virtute prepollens... qui cum 
bellum continentur gerat adversus turcos turbulentos, cum ducatu bellico exornatu, veluti obiicem 
opposuit procellae efferatarum gentium suffrenandae atque ferocia retundendae". 
164 
„Tribus fratribus tui Ladislao, Georgio, Nicolao ductoribus fortissimis, qui saepe magna 
Turcarum mânu  pro  fide  Christiana  et  patria  strenue   pugnantes   summa  cum  laude 
profligaverunt" (A. Veress, Olasz egyetemek jdrt magyarorszdgi tanulok anyakdnyve es iratai 
11221­1864, Budapest, 1941, p. 462­463). 
165 
„Consideratis fidelitate et serviciis eorundem que iidem circa defensionem huius regni 
contrathurcos a plerisque iam annis exhibuerunt..." (HD, II/2,316). 

397
 regelui Sigismund de scutire de orice vamă în cuprinsul regatului pentru ei şi 
bunurile lor, întrucât „locuiesc astfel de ţinut de graniţă, unde sunt siliţi fără 
contenire să lupte contra  duşmanilor credinţei" 166 . La 1500 orăşenii din Caran­ 
sebeş respingeau în faţa comitelui de Timiş şi căpitan al părţilor inferioare o 
încercare a episcopului de Cenad de a le spori dijma ecleziastică. Reprezen­ 
tanţii lor au arătat că „ei fiind aşezaţi şi puşi la hotarele regatului nostru al Un­ 
gariei şi mai vârtos în gura turcilor, duşmanii şi inamicii crunţi ai numelui de 
creştin, şi s­au străduit să le reziste, să ţină piept asalturilor lor, să se hărţuiascî 
foarte des şi şi adesea să lupte, uneori cu mare pierdere a fraţilor lor", au fost 
privilegiaţi în privinţa dijmei încă sub regii vechi. Instanţa acceptă apărarea lor, 
consimţind la plata aceleiaşi dijme modice de 4 dinari pe an, „pentru ca astfel 
nobilii şi locuitorii târgurilor Sebeş şi Caran ei să fie în putere să se împotri­ 
vească asalturilor turcilor şi să se străduiască şi să se preocupe cu mai multă 
fervoare şi stăruinţă de apărarea acestei ţări" 167 . 

7.6. PARTICIPAREA LA ALTE ACŢIUNI MILITARE 
Luptele cu turcii n­au reprezentat decât cel mai important aport al româ­ 
nilor la efortul militar al regatului ungar, nu şi singurul. Nobilii, ca familiari 
sau căpitani şi ostaşii români, ca lefegii sau în virtutea obligaţiilor militare, au 
■■  luptat, sub comanda regelui, guvernatorului, voievodului şi a diferiţilor coman­ 
danţi ocazionali, şi în războaiele purtate cu ţările vecine: Austria, Cehia, Polo­ 
nia, Moldova, Ţara Românească sau cu duşmanul intern: husiţii din Slovacia, 
diverse ligi centrifuge ale magnaţilor, stările privilegiate din Ardeal ş.a. Docu­ 
mentele ne păstrează amintirea participării lui Cândea de Râu de Mori, mort în 
anul 1449 în luptă contra lui Jan Giskra 168 . Ioan Ungur a participat la ocuparea 
fortăreţei Kostellan din Slovacia, reşedinţă a „fraţilor cehi" în anul 1466, apoi 
contra husiţilor în aceleaşi  părţi, în fine, contra polonezilor şi austriecilor,în 
fruntea banderiei sale 169 . 
166 
HD, H/2,320: „talia loca regni finitima incolunt, ubi contra hostes fidei,sine intermissione 
certare coguntur". 
167 
Pe sty ,  S z o re'n y,  I II , 1 2 0 : „ q u od  ip si in  c o n f in ibu s  h u ius  re g n i n o ştr i H u ng a r ie  e t fer m e  in 
faucibus Turcorum, christiani nominis atrocissimorum hostium et inimicorum siti, locatisqueet 
positi sunt: ac cum eisdem sepe numero certare, crebroque pugnare, et interdum non sine ma 
xima caede fratrum suorum, insultibus eorum şese opponere et illis resistere coguntur;... ut ipsi 
nobiles et inhabitatores pretactorum oppidorum Sebeş et Karan eo ferventius et sedulius 
defensioni huius regni incumbere, insistereque et turcorum insultibus şese opponere valeant". 
168 
Rusu, Cândeştii, p. 560. 
169 
A c tu l d in  1 8  a u g u st 1 4 7 9 ,  în  H D ,  I I /2 ,  p . 2 6 1 : „ p os te a  v e r o  in  c o n f lic tu   g e n tiu m  n o s tr a ­ 
r u m  c u m   B o h e m is   i n i m i c is  r e g n i   n o ş tr i  c o n tr a   o p p id u m   K o s t e l la n ,  a l i o   n o m in e   Z e n th w y d 
n o m in a tu m  h a b i to ,. ..  p r a e te r e a  c on tr a  Bo h e m o s  H wz y ta s in  e x p u g n a tio n e  c a str o r u m  q u e  i n  h o c 

398
 De un interes aparte pentru istoria noastră naţională sunt întâmplările răz­ 
boinice care au pus alături pe românii din Ardeal cu fraţii lor de peste munţi în 
faţa unui inamic comun, precum şi cele nefericite în care s­au înfruntat, atât de 
plastic numite de Iorga lupte „de români contra românilor". în timpul lui Iancu 
de Hunedoara, care „a pus bazele sistemului militar al Ţărilor Române" 170 , ase­ 
menea întâlniri au fost frecvente. Astfel, prima colaborare de amploare cu 
domnul Ţării Româneşti Basarab al II­lea se realizează în septembrie 1442, cu 
prilejul marii victorii de pe Ialomiţa, care a marcat şi începutul politicii ofen­ 
sive în spiritul cruciadei târzii, a cărei axă a constituit­o cooperarea ungaro­ro­ 
mână 171 . Un detaşament de călăreţi munteni a luat parte la „campania cea lun­: 
gă" din Serbia şi Bulgaria din toamna şi iarna 1443­1444, iar la Varna au par­| 
ticipat 7000 (după alte izvoare, mai realiste, 4000) de „transalpini" conduşi de : 
Mircea, fiul lui Vlad Dracul 172 . în anul următor ostile lui Iancu şi Vlad Dracul 
■sr coopera pe Dunăre cu flota burgundă împotriva turcilor. Petru de Ponor şi 
| fraţii săi Şerban şi Hălmeag, participanţi la expediţia din lunile noiembrie­de­ 
cembrie ale anului 1447 când Iancu intervenea în Ţara Românească pentru a 
npune pe tron pe Vladislav II, sunt beneficiarii unui act de confirmare a 
fcezatului lor emis de guvernator, devenit temporar şi „voievod al părţilor 
{transalpine", în 4 decembrie 1447, la Târgovişte 173 . 
La marea bătălie de la Câmpia Mierlei din 17­19 octombrie 1448 au parti­ 
Bpat corpuri de oaste din Ţara Românească, circa 4000 de arcaşi, sub comanda 
domnului Vladislav II şi din Moldova 3000 de călăreţi 174 . După ce intervenise 
■  oaste în Moldova înainte de aceasta, în favoarea lui Petru II, în octombrie 
■W9 Iancu îl impune acolo contra lui Alexandrei pe Bogdan II, care îi va fi 
■laborator fidel până la asasinarea sa. între cei mai viteji apărători ai regelui 
■garîn lupta de la Baia din decembrie 1467 cu moldovenii lui Ştefan cel Mare 
piu aflat maramureşeanul Corui de Onceşti, care „într­o noapte, cînd am avut 
■luptă cu Ştefan voievodul Moldovei, a fost de faţă şi a luptat cu duşmanii ca 
■bărbat curajos, pentru onoarea noastră, între ceilalţi familiari ai noştri". între 
■eştiaau fost probabil şi Mihai de Petrova, Mihai Nan de Slatina, Petru Leucă 
■Vad.Ioan Micle de Şugatag, Petru de Berbeşti, Simion Pop de Uglea, Lupşa 
■  Berbeşti, Şteţ de Fereşti şi Gheorghe Oancea de Onceşti, nominalizaţi 

Hţno nostro violenter tenebantur et expulsione eorundem de ipso regno nostro  __ novissime 
Hnique contra Polonos et Austriacos similiter nobis et ipsi regno Hungarie tune supramodum 
■fctes..." 
170 
Toderaşcu, Unitatea medievală, p. 205. 171 
Mureşan, Iancu, p. 79­80. î  m  Iorga,' Cavalerii, 
p. 82­85. I  w D RH,D,hp­  394­396. 
\  l74  Iorga, Din nou despre campania turcă a lui foan de Hunedoara în 1448, în voi. Iorga, 
faiii asupra evului mediu, p. 199­209. 

399
alături de Corui în privilegiul de imunitate juridică acordat de rege la 17 sep­ 
tembrie 1469. 175  Mai sunt  menţionaţi în  oastea invadatoare şi alţi luptători ro­ 
mâni, precum alesul Ambrozie de Doina 176 , Ioan şi Iuga de Vişeu 177 , după cum nu 
puteau  lipsi  curtenii  Bartolomeu  Dragfi 178 ,  Ciulanii,  Ioan  Ungur  ş.a.  Ultimul 
menţionat, afirmă regele într­un act de mai târziu, a luptat „şi contra specta­ 
bilului şi măritului Ştefan, voievodul moldovean, în ţara sa, pe atunci duşman 
foarte aprig al nostru, unde noi am fost în persoană cu toată puterea" 179 . în faţa 
ameninţării otomane colaborarea moldo­ungară s­a reluat în scurtă vreme, atât 
în cazul respingerii unor atacuri de amploare, cât şi în al impunerii unor domni 
cooperanţi în scaunul  muntean.  Voievodul Transilvaniei Blasiu  Magyar parti­ 
cipă cu 5000 de secui şi 1800 de unguri la marea victorie de la Vaslui asupra 
lui Soliman­paşa din 10 ianuarie 1475. Deşi termenul de „ungur" din izvoare 
are sensul politic de „supus ungur", de astă dată este posibil ca hunedorenii şi 
haţeganii  să  fi  rămas  acasă, întrucât  nici  un izvor  nu  aminteşte  prezenţa  unor 
luptători români. în anul următor oastea trimisă de Matia Corvin sub comanda 
lui Ştefan Bâthori nu ajunge la timp spre a evita dezastrul de la Valea  Albă, 
însă  contribuie  în  chip  decisiv  la  retragerea  precipitată  a  sultanului  din 
Moldova şi instalarea lui Vlad Ţepeş pe tronul Munteniei în cooperare cu ostile 
moldovene. Românii din armata ardeleană, cei 2000 de hunedoreni şi haţegani, 
sub comanda voievodului Ştefan Bâthori şi cei bănăţeni, artizanii victoriei, sub 
comanda comitelui de Timiş, Pavel Chinezul, căpitanul „părţilor de jos" au stat | 
faţă în faţă cu muntenii lui Ţepeluş, aflaţi alături de armata otomană de invazie, 
în  octombrie  1479  pe  Câmpul  Pâinii  lângă  Orăştie.  Ostile  moldoveneşti  şi 
ardelene au colaborat, iarăşi în vara anului 1480, în Ţara Românească, împo­ 
triva lui Ţepeluş care i­a urmat pe turci, dar fără rezultat durabil. După o fază 
de răcire, în urma pierderii Chiliei şi Cetăţii Albe la 1484, datorită şi lipsei de 
prevedere a Ungariei, raporturile moldo­ungare se restabilesc, ilustrate fiind în 
mod elocvent de donarea celor două feude ardelene, Ciceul şi Cetatea de Baltă, 
către  domnul Moldovei şi încuscrirea acestuia  cu Bartolomeu  Dragfi,  magnat 
de  ascendenţă  românească.  Tocmai  acesta,  ajuns  voievod  al  Transilvaniei, 
realizează ultima acţiune de cooperare importantă dintre ţările române din 
175 
Mihalyi,  289:   „...quadam   nocte   cum   Stephano   wayuoda  Moldavie conflictum 
habuissemus ipse Koroy interfuit et cum hostibus pro honore nostro inter alios fideles familiares 
nostros ut audax vir pugnavit". 
176 
A f la t  la   2   n o ie m b r ie  c u  r e g e le   la   Si g h işo a r a ,  u n d e  p r ime a   u n  p r iv ile g i u   d e  i m u n it a te 
juridică, Mihalyi, 279, 280. 
177 
Mihalyi, 281, actul de danie din 5 februarie 1468, Debreţin. 
178 
Numit în anul 1468 mare paharnic, începând astfel cursus honorum (Ub., VI, 3648) 
179 
H D ,  I I /2 , p .  2 6 1 :  „ ite m  c o n tr a  sp e c ta b i le m  a c   ma g n if ic u m  S te p h a n u m  w a y u o d a m m o ld a ­ 
viensem in terra sua, tune hostem nostrum acerrimum, ubi nos personaliter cum valida mânu 
fuimus...". Despre cariera sa, datorată evenimentelor din anul 1467, vezi mai sus cap. 5.3.4. 3 

400
 care nu poate să se explice decât prin instinctul de rasă" (Iorga), el determină 
[retragerea armatei poloneze ce asedia Suceava la 1497. 
Dintre  campaniile  regale  cu  participare  românească  sesizabilă  mai  amintim 
pe  cea  din  Austria,  soldată  cu  ocuparea  Vienei,  din  1485.  Cu  acest  prilej  mai 
mulţi nobili  maramureşeni au  obţinut acte regale  de  danie:  Şandru şi  Simion de 
Drăgueşti 180 ,  preotul  Laurenţiu  cu  fraţii  şi  fiii  săi,  Gheorghe  Iuga  de  Talabor 181 , 
„credincioşii  români"  (fidelium  nostrorum  Valachorum)  Gostoia,  Şuşcă  şi 
Mihai  de  Săcel 182 ,  Ioan  Vlad  şi  alţi  nobili  din  Sălişte 183 .  Doi  ani  mai  târziu, 
Gheorghe More de Ciula, marele comis, era căpitan la Hainburg 184 . 
La moarte regelui  Matia, între baronii şi magnaţii care au decis succesiunea 
s­au aflat Bartolomeu Dragfi —  în tabăra ostilă ducelui Ioan Corvin, alături de 
i voievodul Ştefan Bâthori şi căpitanul părţilor bănăţene Pavel Chinezul, care au 
şi  decis  alegerea  —  Gheorghe  More,  marele  comis,  Ladislau  Ficior,  banul  de 
Jaice şi Petru Vistier căpitanul de Segnia. Urmaşul Corvineştilor a fost nevoit 
>â  renunţe,  nu  fără  o  rezistenţă  armată  şi  planuri  de  sprijin  din  partea 
românilor 185 . 

7.7. SERVICIUL MILITAR ŞI NOBILITATEA 
Cum  s­a  arătat  mai  sus,  Tripartitul  consemnează  explicit  legătura  condiţio­ 
nală  dintre  nobilitate  şi  slujba  militară.  Mai  mult  chiar,  virtutea  militară  este 
considerată  cea  mai  importantă  condiţie  pentru  ca  cineva,  chiar  de  condiţie 
umilă,  să  dobândească  statutul  de  nobil 186 .  Ca  participanţi  cu  un  rol  aşa  de  im­ 
portant  şi  în  număr  mare  la  efortul  militar  al  statului  în  perioada  studiată, 
românii  s­au  bucurat  desigur  şi  de  răsplătirea  acestei  contribuţii considerabile. 
Această  recompensare  a  uneia  din  primele  virtuţi  publice  era  apanajul  suvera­ 
nului,  direct  sau  prin  intermedierea  câtorva  dintre  marii  dregători  ai  regatului. 
în  ce  măsură  răsplata  a  şi  fost  pe  măsura  sângelui  vărsat  e  greu  de  apreciat. 
Numărul  impresionant  de  acte  de  danie  şi  privilegii,  de  funcţii  dobândite  şi 
familii  ridicate  pe  scara  socială  în  timpul  Corvineştilor  ne  face  să  înclinăm  a 
crede  că  cel  puţin  în  această  jumătate  de  veac  preţuirea  românilor  a  fost 
dreaptă, măcar în acele aspecte ale munificenţei suveranului care nu implicau 

m 
Mihalyi,  328. 
181 
Ibidem,  329. 
182 
Ibidem,  333. 
183 
Ibidem,  334. 
184 
Teleki, XII, p. 348­349, actul regal din 16 aprilie 1487. 
185 
„Sumeţindu­se în sprijinul românilor..." afirmă Şincai după Brentanus (Hronica, II, 
p. 116). Probabil e vorba de Moldova. 
186 
Tripartitum, I, Tit.4, p. 62­63. 

401
neapărat concurenţa cu nobilimea de sânge: danii, confirmări, imunităţi, scutiri 
etc. Ridicarea în ierarhia politico­administrativă şi militară precum Dragfieştii 
şi Ciulanii, constituirea unor domenii considerabile ca cele ale Hunedorenilor, 
Ungureştilor, Cândeştilor în dauna membrilor vechii aristocraţii nu puteau fi 
primite de aceasta decât cu rezervă şi ostilitate şi acceptate de regulă numai 
după asimilarea neofitului într­una din marile familii, cum s­a dovedit mai sus. 
După căderea dinastiei româneşti a Corvineştilor, consolidarea puterii magna­ 
ţilor, cristalizarea sistemului politic al naţiunilor privilegiate în Transilvania, 
participarea unor nobili români la războiul ţărănesc din 1514 au avut darul de a 
creşte rezerva nobilimii maghiare faţă de acea parte a nobilimii române care nu 
era  receptată ca asimilată.  E  simptomatic pentru ideologia  epocii  în  aceasta 
privinţă faptul că referirile corecte şi elogioase la meritele militare ale româ­ 
nilor vin fără excepţie  din partea străinilor şi a unui Olahus şi niciodată din 
partea unui exponent al aristocraţiei maghiare. La sfârşitul secolului al XVI­lea 
Antonio Possevino dădea glas unei opinii de multă vreme încetăţenite, conform 
căreia  nobilii români,  deşi sunt adesea  cei  mai viteji  luptători, sunt lăsaţi  la 
urmă când e vorba de recompense. 
Nobilitatea românilor a câştigat totuşi enorm de pe urma meritelor militare 
în perioada supusă examinării noastre mai ales în ce priveşte consolidarea ei. 
Cum s­a arătat  mai sus,  de înnobilări propriu­zise nu putem  vorbi.  Nu avem 
menţionat  un  singur  român  de  condiţie  iobăgească  ridicat  la  nobilitate  prin 
virtuţi ostăşeşti. Cel mult  cnezi  sau voievozi de pe  marile domenii  ridicaţi la 
nobilitate  condiţionară.  O  mare  parte  a  celor  consemnaţi  în  acte  aveau  deja 
statut  nobiliar.  Alţii,  îndeosebi  sub  Iancu  de  Hunedoara,  aflaţi  într­un  statut 
tranzitoriu de cnezi tradiţionali, fără acte de proprietate, au obţinut recunoaşte­ 
rea  atributelor  deplinei  nobilităţi,  inclusiv  pentru  rudele  cu  care  se  aflau  în  i 
indiviziune, şi chiar diferite privilegii; cu toţii însă deţineau un element decisiv 
al acestei condiţii social: posesiunea pământului. Pentru vârfurile acestei nobi­ 
limi distincţia pe câmpul de luptă sau în funcţii militare a adus câştiguri mate­ 
riale  considerabile:  constituirea  unor domenii  întinse,  înlăuntrul sau în afara 
regiunii de origine, slujbe profitabile, concesiunea unor venituri regale precum 
vămile, la care sunt de adăugat prăzile de război. Scutirea de anumite dări sau 
reducerea lor, imunitatea juridică personală sau a supuşilor, dreptul paloşului şi 
alte  privilegii  în  nume  individual  sau  de  grup  au  venit  să  răsplătească  şi  sâ 
ilustreze în acelaşi timp rolul militar considerabil al nobilimii române în epocă. 

7.8. ROL MILITAR ŞI ROL POLITIC; CONCLUZII 
Contribuţia aşa de evidentă a românilor la viaţa militară a Transilvaniei şi 
a  regatului  ungar  n­a  avut  consecinţe  notabile  pentru  ei  ca  entitate  în  plan 
politic. Energia lor s­a cheltuit până la urmă „pe căi străine", cum scria Iorga, 

402
 «că a potenţat statul feudal maghiar cu structurile şi instituţiile sale preexi­ 
■tente. Secolul al XV­lea nu mai era al construcţiei de stat, ci al unui stat con­ 
solidat şi structurat de multă vreme, în cadrul căruia nu mai era loc decât cel 
■uit pentru finisaje de detaliu la edificiul existent. Am putea susţine chiar că 
afirmarea Corvineştilor şi a pleiadei de nobili români care i­au însoţit a fost j 
posibilă tocmai datorită faptului că ei nu mai puteau ameninţa nicidecum 
edificiul politic existent. O dispersare a forţelor militare ale nobilimii româ­I 
neşti, şi aşa relativ subţiri pe ansamblu, între cele două ţări, a Ungariei şi a | 
Transilvaniei, cele din Ungaria divizate, la rândul lor între „ţara de jos" — | 
bănăţenii şi „ţara de sus" — maramureşenii, au slăbit şansele unei afirmări 
unite, cu eventuale consecinţe politice. Am adăuga şi faptul că pericolul extern, 
graţie căruia a sporit rolul militar al elementului românesc, a fost cel care a şi 
frânat o eventuală reaşezare politică internă, obligând pe români, aflaţi în 
părţile cele mai expuse, la colaborare necondiţionată cu toate forţele valide din i 
regatul ungar. 
Rămâne totuşi un fapt incontestabil că în urma contribuţiei nobilimii româ­ 
I ne la efortul militar al regatului ungar s­a consolidat autonomia unor unităţi 
administrative  precum  districtul  Haţeg,  districtele  bănăţene,  comitatul  Mara­ 
mureş,  care,  în  pofida  unor  elemente  instituţionale  de  import  şi  a  înstrăinării 
vârfurilor,  şi­au  păstrat  în  virtutea  autonomiei  dobândite  o  înfăţişare  româ­ 
nească inconfundabilă. 
Deşi efectele în  planul politic au fost practic nule, rolul militar al nobilimii 
române în veacurile XV­XVI, în sistemul defensiv al regatului ungar, este unul 
de  prima  mărime.  Românii  în  ansamblul  lor,  nobili  şi  nenobili,  şi­au  adus 
contribuţia la apărarea ţării într­o  măsură  apropiată  ponderii  lor  demografice. 
Prin  sângele  vărsat  „sub  steaguri  străine"  ei  şi­au  apărat  însă  pământul  lor, 
făurindu­şi  astfel  încă  un  drept  inalienabil  asupra  lui,  pe  lângă  cel  al  muncii, 
demonstrat  cu atâta relevanţă în opera lui David Prodan. Un drept care încă îşi 
aşteaptă atât de necesara deplină restituţie istoriografică. 

403
 ÎNCHEIERE 

■ 

La finalul cercetării  noastre asupra problematicii nobilimii româneşti din 
Transilvania şi Ungaria în intervalul 1440­1514 se impune să reluăm sintetic 
şi, poate, mai nuanţat şi mai apăsat câteva constatări şi judecăţi care au reieşit, 
de altfel, cu destulă pregnanţă din expunerea capitolelor de până aici. 
Titlul însuşi al lucrării noastre ţine să afirme explicit intenţia de a impune 
utilizarea  noţiunii  de  nobilime  românească  în  istoriografie  şi  în  conştiinţa 
publică, fără rezerve şi escamotări, cum s­a procedat din motive diverse decenii 
de­a rândul. în acord cu cea mai mare parte a istoricilor de azi, dar şi cu clasici 
precum,  Xenopol, Densuşianu şi Puşcariu, susţinem că noţiunea de nobilime 
românească  are  deplina  îndreptăţire  la  a  fi  utilizată în istoriografia  noastră, 
întrucât ea acoperă o realitate indubitabilă a epocii medievale, în speţă a celei 
cercetate, care exprimă nu numai apartenenţa etnică a acelui grup social, dar 
traduce chiar noţiunea de epocă: nobiles valachi, care exprima mai mult decât 
atât, anume, un statuf distinct, bine particularizat, în cadrul nobilimii regatului, 
pe care am încercat să­1 desluşim. 
Demersul nostru are la bază o delimitare clară, de ordin juridic, între noţi­ 
unile  de cnez şi nobil cu  statutul  aferent  corespunzător  fiecăreia.  Nobilimea 
românească se naşte odată cu recunoaşterea ei de către oficialitate, de către 
rege — unicul creator de nobilitate în regatul ungar —, prin act individual de 
danie sau prin  privilegiu  de  grup. Subliniem  cuvântul recunoaştere, întrucât 
nobilimea românească provine în exclusivitate din cnezime (inclusiv dregătorii 
voievozi şi  crainici),  iar actul  regal iniţial întotdeauna  confirmă proprietatea 
cnezială, cnezatul, care este una de esenţă feudală, cu toate foloasele, cu even­ 
tualii iobagi şi cu obligaţiile sale faţă de stat. Cnezul devenit nobil, numit o vre­ 
me şi cnez nobil, nu întruneşte atributele deplinei nobilităţi decât în persoana 
lui: în justiţie şi ca judecător, ca membru al obştii nobiliare din comitatul său, 

404
 ­m*

ca ostaş, scutit de vămi; posesiunea sa, numită în continuare cnezat, despărţită 
sau nu de domeniul cetăţii regale, rămânea de regulă în continuare grevată de 
obligaţiile  cneziale  specifice  faţă  de  aceasta.  Pe  parcurs,  prin  privilegii 
succesive,  nobilul  român  va  reuşi  să­şi  transforme  cnezatul  în  proprietate 
nobiliară  deplină,  liberă  de  obligaţiile  de  sorginte  cnezială.  în  intervalul 
cercetat doar câteva familii de fruntaşi (egregii) români din peste patru sute de 
familii  nobile  inventariate  de  noi  au  izbutit  acest  lucru.  Pe  lângă  pământul 
cnezial  moştenit,  nobilii  români  au  fost  dăruiţi  şi  cu  alte  posesiuni  more 
keneziatus sau cu posesiuni cu drept nobiliar deplin, putând fi stăpâni conco­ 
mitent ai unor posesiuni  cu statut juridic diferit. Până la mijlocul secolului al 
XV­lea,  mai  precis  la  privilegiul  bănăţean  din  anul  1457,  mai  există  în 
districtele bănăţene şi Haţeg cnezi proprietari de pământ fără confirmare scrisă, 
stăpânind ad instar ceterorum verorum nobilium, însă fără a se bucura indivi­ 
dual de toate privilegiile nobilităţii (ex: în justiţie, nu erau scutiţi de vămi). La 
această  dată  încetează  să  mai  existe  vechea  clasă  a  cnezilor  proprietari,  iar 
termenul de cnez va desemna de aici înainte doar categorii dependente; în para­ 
lel, termenul etnic de „român" (valachus) devine din ce în ce mai mult sinonim 
[cu  „iobag",  pe  măsură  ce  determinativul  etnic  se  foloseşte  tot  mai  rar  în 
legătură cu nobilii români. 
Pe baza celor spuse rezultă implicit situarea noastră de partea acelor istorici 
care au susţinut că cnezimea ca feudalitate românească din regatul Ungariei 
apare documentar în faza ei de disoluţie şi că nu se poate nicidecum vorbi de o 
j „înflorire" a ei în secolul XV sau mai târziu. Manifestarea specifică a nobilimii 
; 
româneşti, originea şi marca ei cnezială inconfundabilă contrazic fără posibili­ 
tate de replică toate tezele tendenţioase ale istoriografiei maghiare mai vechi 
sau mai noi privind creaţia clasei feudale româneşti de către rege, ca efect al ; 
imigraţiei şi colonizării sau al meritelor militare, precum şi cea care o defineşte ! 
ca „formă particulară a nobilimii maghiare". Nobilimea românească la care ne I 
referim funcţionează, într­adevăr, într­o „formă străină", dar ea vine în aceasta | 
cu un fond esenţialmente feudal, care e în acelaşi timp românesc şi care se va 
menţine multă vreme, disociind­o de nobilimea comună a regatului. 
Pe scurt, nobilul român îl continuă pe cnez, având recunoaşterea actului 
regal de danie, stăpâneşte o posesiune numită adesea cnezat, care este grevată 
de obligaţii specifice faţă de stat, reprezentat de cetatea regală, de care s­a 
emancipat. în justiţie apelează încă la dreptul românesc, alături de cel feudal, al I 
regatului şi împărtăşeşte adesea confesiunea răsăriteană. în Maramureş şi Făgă­I 
raş, majoritatea covârşitoare este ortodoxă, în Banat toţi nobilii erau, fie şi for­ 
mal, catolici, iar în Haţeg şi în alte regiuni doar vârfurile acestei nobilimi. Fără 
■ici un dubiu, dregătorii de orice nivel, ca reprezentanţi ai statului, sunt cu toţii 
I catolici. A funcţionat în epoca cercetată şi unirea florentină, parcă anume 

405 
intervenită spre a salva această feudalitate românească, silită a alege între pier­ 
derea  sufletului  sau  a  statutului  social.  După  rezultatele  ultimelor  cercetări 
asupra  temei,  înclinăm  să  acordăm  acestui  factor  un  rol  major  în  explicarea 
afirmării nobilimii româneşti în intervalul studiat. Nobilul român are covârşitor 
o stare materială modestă, e mai ales nobil de o sesie sau cu câţiva iobagi. Ede 
limbă română, bilingv datorită ridicărilor la oaste, a unor îndatoriri şi contacte 
cu oficialitatea. Ştiutorii de carte folosesc limba oficială, latina, dar cunosc şi 
slavona tradiţională. Onomastica e în tranziţie; reflectă transformările suferite. 
Cea  feminină  pare  mai  conservatoare.  Ca  obşte,  nobilimea  românească,  cu 
instituţiile ei mult adaptate, funcţionează doar la nivel local: comitatul Mara­ 
mureş, banatul Severinului cu cele opt districte privilegiate, Ţara Făgăraşului, 
Ţara Haţegului ş.a. La nivel central, în dieta ungară şi în cea ardeleană, românii 
participă doar individual. 
în context, la chestiunea inexistenţei unei stări nobiliare româneşti în adu­ 
nările de stări din Transilvania şi Ungaria, ceea ce însemna de fapt eliminarea 
poporului român din viaţa politică, care ţine, de fapt, de o epocă anterioară şi la 
care s­a dat răspunsuri pertinente, mai putem adăuga din punctul de vedere al 
cercetării noastre doar două. întâi, faptul că numeric este puternic minoritară şi 
în plus divizată în două entităţi distincte: Transilvania şi Ungaria. în prima doar 
comitatul Hunedoarei din cele şapte şi Făgăraşul erau dominate de nobilii şi 
boierii români, aceştia din urmă fără reprezentare în Dietă, iar în cea de­a doua 
doar Maramureşul şi Banatul de Severin. în al doilea rând, este de remarcat 
faptul că nobilimea română a devenit un grup cât de cât semnificativ numeric 
foarte târziu, când stările privilegiate erau deja constituite. La 1437, de pildă, 
când „naţiunea" nobililor din Transilvania adera la „uniunea frăţească" cu saşii 
şi secuii, se puteau număra relativ puţini nobili români, diseminaţi şi ei în mai 
multe comitate. Cnezii n­au avut de ales, ca greavii saşi şi fruntaşii secui,între 
două entităţi privilegiate, cea etnică a lor şi cea nobiliară. Alegerea lor, izvorâtă 
din  condiţia românilor de popor  cucerit, a fost dramatică: între  nobilitate şi 
iobăgie, între libertate şi dependenţă, între a fi şi a nu fi 1 . Din această premiză 
izvorăşte până la urmă şi disocierea lor de comunitatea etnică de origine, 
1 
în această privinţă opinia lui P. Philippi, în Adelgesetzgebung 1351, care vede o egalitate de 
şansă a cnezilor români cu celelalte entităţi ale Transilvaniei de a se constitui ca stare după 1351, 
pe  care  au  pierdut­o,  preferând  a  se  asimila  nobilimii,  este  insidioasă  şi  vădeşte  necunoaşterea 
profunzimii şi complexităţii proceselor istorice din Transilvania, prin inversarea datelor problemei. 
Ea încearcă să proiecteze o optică „democratică" asupra trecutului, fiind similară cu imaginea mult 
trâmbiţată recent a „toleranţei" religioase din secolul al XVI­lea, între religiile reprezentând cel 
mult o treime din populaţie, care lăsa bunului plac al stăpânilor celelalte două treimi de altă religie. 
Este de aceeaşi factură cu opiniile ridicole şi injurioase, des repetate în Erdely tortenete despre 
„generozitatea"  nobilimii  maghiare  faţă  de  „românii  nomazi"  şi  cu  teza  mai  veche  a  iobăgirii 
românilor prin ei înşişi. 

406
 românii, al căror nume ajunge sinonim cu supuşii, şi ataşarea vârfurilor la „na­ 
ţiunea nobiliară" maghiară. 
Deşi puţin numeroasă, feudalitatea românească  cunoaşte stratificarea spe­ 
cifică nobilimii regatului, precum şi forme specifice de manifestare. în catego­ 
ria „nobililor adevăraţi" (veri nobiles) intrau nobilii de rând, formând, cum am 
arătat,  majoritatea  covârşitoare,  fruntaşii  (potiores),  aleşii  (egregii),  în  fine, 
baronii şi magnaţii. Mulţi români nobili făceau parte din categoria aşa­numiţi­ 
lor „nobili condiţionări", al căror statut nobil era recunoscut doar în cuprinsul 
unui domeniu sau district. Aşa erau anumiţi cnezi şi voievozi, nobilii bisericii 
catolice  (predialiştii)  şi  boierii  făgărăşeni.  Nobili  români  se  mai  găsesc  ca 
locuitori în oraşe sau în rândul clericilor de ambele confesiuni şi între „literaţii" 
de diverse profesiuni. 
Ca  teritorii  de  origine  sunt  cele  binecunoscute:  comitatele  Maramureş  cu 
Beregul, Hunedoara cu Haţegul, Banatul de Severin, Ţara Făgăraşului, zonele 
submontane  şi  depresionare  ale  comitatelor  dinspre  Carpaţii  Apuseni:  Cluj, 
Bihor, Zarand, Arad, Timiş. Distribuţia nobilimii româneşti pe aceste unităţi 
administrative  este  însă  extrem  de  neuniformă.  Ca beneficiară principală  a 
epocii Corvineştilor, ea se extinde prin unii dintre fruntaşii ei dincolo de hota­ 
rele unităţilor administrative de origine, obţinând danii în diferite părţi ale ţării. 
Nobilii români au pătruns în toate structurile puterii de stat, la nivel central şi 
teritorial,  mai  cu  seamă  în  structurile  militar­administrative,  dar  şi  în  cele 
fiscale sau ale bisericii catolice. Ei ilustrează cel mai bine politica socială a di­ 
nastiei hunedorene, de ridicare a unor elemente destoinice din păturile de jos 
ale nobilimii. Reprezentanţi ai circa 30 de familii româneşti sunt menţionaţi în 
categoria  „aleşilor",  ceea  ce  implica  o  funcţie  publică  la  nivel  minim  de 
caste­ 
j lan, iar cea din Ciula, Ungur de Nădăştia şi Dej de Timişel (Iclod) se alătură 
Corvineştilor şi Dragfieştilor în ordinul baronilor regatului. Pătrunderea în rân­ 
durile ierarhiei nobiliare a regatului ungar, ieşirea din mediul local prin funcţii, 
proprietăţi şi căsătorii au asigurat premisele unei asimilări rapide cu cei de 
I acelaşi rang şi ale unei înstrăinări în curs de 1­2 generaţii. La sfârşitul secolului 
alXV­lea şi începutul celui următor, prin căsătorii, danii şi abuzuri mediul no­ 
biliar compact românesc din Haţeg, Banatul Severinului şi Maramureş începe a 
se fisura. Prin pătrunderea unor alogeni fenomenul asimilării cu modelul nobi­ 
limii regatului capătă noi impulsuri. 
Nobilimea română din Transilvania şi Ungaria a scris alături de Corvineşti, 
cu deosebire Iancu de Hunedoara, pagini nepieritoare de vitejie în luptele 
\ antiotomane din această perioadă. „Lăudaţi înaintea tuturor" pentru virtuţile 
ostăşeşti, ei au făcut marile campanii din Balcani şi au intrat în armata de 
I profesie a regelui Matia, la curtea regală sau în garnizoanele de pe frontul 
sudic. Meritele ostăşeşti au fost cele care au asigurat covârşitor eflorescenta

407
nobilimii româneşti în acest interval. Faptele lor de arme, înnobilând numele de 
român, adăugate la conştiinţa originii latine, exprimată direct în contactele cu 
umaniştii italieni, mai cu seamă în cercurile Curţii de la Buda, au contribuit în 
mare măsură la conturarea imaginii renascentiste despre poporul român. Este 
poate  unul  din  meritele  decisive,  venind  direct  până  la  noi,  ale  vârfurilor 
acestui fragment social remarcabil, ai căror urmaşi au fost târâţi de istorie în 
tabără străină. 
în  pofida  evoluţiei  vârfurilor  pe  calea  înstrăinării,  masa  nobilimii 
româneşti din secolele XV­XVI, rămasă în mediul originar, de condiţie mai 
degrabă modestă, de religie ortodoxă sau catolică (mai târziu chiar calvină), a 
rămas în cadrele poporului şi ale istoriei naţionale, ca o supravieţuire a libertăţii 
sale străvechi şi un memento al restaurării ei viitoare. 

408
 ANEXE 

ANEXA I 
L I S T A   L O C A L I T Ă Ţ I L O R   CR E A T O A R E   D E   N U M E   N O B I L I A R  pe 
unităţi  a dministr ative 
Nr.  Unit. ad­tivă  Loc alitate a  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
1.  AR AD        9  Bruz ni c  Brwznyk  1 
2.  Că pâ lna ş  Kapolnas  1 
3.  Că pruţa  Kaproncza  1 
4.  Ciur a  ( Tor nova )  Chwra  1  a.d. 
5.  Clit  Klyth  1 
6.  Fi biş  Fywes  1 
7.  Ghio roc  Cyorok  4 
8.  Soim us  Solymos  1 
9.  V ă ră dia  Waradya  3 
10 BA NAT UL  Al m ă j  Halmos  1  d. Almăj 
.  SEVERI N 
11 Armeni ş  Ermenyes  9  d. C­sebeş . 
. 
12 117  Balot ha  2  d. C­sebes a.d. 
. 
13 Ba nk falwa  1  d. C­sebes 
. 14 Barthaf alwa  1  d. Lugoj    a.d. 
. 
15 Bast a  1  c. Caras     a.d. 
. 16 Bănia  Banya  1  d. Almăj 
. 
17 Bârzava  Borzafew  5  d. Bârzava a.d. 
. 18 Belinţ  Belincz  2  d. Lugoj 
. 
19 Berzews  5  d. Lugoj    a.d. 
. 
20 Bizere  Byzere  21  d. C­sebes a.d. 
. 
21 Bogâltin  Bogalthyn  3  d. Mehadia 
. 
22 Bolvaşniţa  Balwasnycza  7  d. C­sebes 
. 
23 Bozovici  Bozowith  1  d. Almăj 
. 
24 Brayan  1  ?               a.d. 
. 
25 Buchin  Beken  2  d. C­sebes 
. 
409
Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
26.  Bucoşniţa  Bokostycza  5  d. C­sebeş 
Bokosnycza 
27.  Bussice  1  ?              a.d. 
28.  Caransebeş  Sebeş  21  d. C­sebes 
29.  Carasova  Krassofew  5  d. Carasova 
30.  Călugăreni  Kalugyeren  4  d. Comiat a.d. 
31.  Cerna  Chorna  7  d. Mehadia a.d. 
32.  Ciuta  Chwta  1  d. C­sebes 
33.  Comiat  Komyath  13  d. Comiat 
34.  Cornet  Korneth  5  d. Lugoj     a.d. 
35.  Crâjma  Korchmafalva  2  d. C­sebeş, azi 
Măgura 
36.  Criciova  Krychowa  2  d. Lugoj 
37.  Criva de Jos  Also Krywa  2  d. Mehadia a.d. 
38.  Crivina  Krywyna  3  d. Lugoj 
39.  Cucavita  Kwkawycza  1  ?  a.d. 
40.  Cuieşti  Kewuesd  3  d. Cuieşti, azi în 
Bocşa Română 
41.  Cuptoare  Kuptor  1  d. Mehadia 
42.  Dagafalwa  1  d. Lugoj      a.d. 
43.  Domasnea  Damasnya  1  d. Mehadia 
44.  Ewthalom  2  d. C­sebeş   a.d. 
45.  Fenes de sus  Felsew Fenes  2  d. C­sebeş, azi Feneş 
46.  Frăţeşti  Frate st  1  d. C­sebes   a.d. 
47.  Gamza  4  d. Comiat    a.d. 
48.  Gârlişte  Gerlesthe  7  d. Almăj, fost Rudâria 
azi Eftimie Murgu 
49.  Gedefalwa  1  d. Lugoj     a.d. 
50.  Gepew  9  d. C­sebes   a.d. 
51.  Glimboca  Gly mboka  1  d. Carasova 
52.  Hydeg  1  d. Mehadia a.d. 
53.  Horsa  1  d. Comiat    a.d. 
54.  Hozywmezew  1  d. Mehadia a.d. 
55.  Iablanita  lablancha  3  d. Mehadia 
56.  Kyrtwa  1  d. Carasova a.d. 
57.  Kwsla  1  d. C­sebes   a.d. 
58.  Lugoj  Lugas  2  d. Lugoj 
59.  Luky  1  d. Carasova a.d. 
60.  Luncavita Mare  Naghlukawicza  13  d. Mehadia 
61.  Luncavita Mică  Kyslukawicza  3  d. Mehadia 
62.  Lwdas  1  ?                a.d. 
63.  Maciova  Ma ch wa  4  d. C­sebes 
64.  Mal  Mal  1  d. C­sebes 
65.  Marga  Marga  11  d. C­sebes 

410
Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
66.  Măcicasu  Machkas  21  d. C­sebeş   a.d. 
67.  Măgoieşti  Magoesth  9  d. Comiat   a.d. 
68.  Mâtnicu Mare  Mwthnok  21  d. C­sebes 
69.  Mehadia  Myhald  4  d. Mehadia 
70.  Mehadica  Mehadyka  1  d. Mehadia   a.d. 
71.  Mihălinţi  Myhalencz  10  d. Comiat    a.d. 
72.  Moceris  Machwrys  4  d. Almăj      a.d. 
73.  Nacza (Norocza)  1  d. C­sebes    a.d. 
74.  Negoteşti  Negotesth  10  d. C­sebeş, azi 
Valea Bistrei 
75.  Nerenthe  1  d. Mehadia  a.d. 
76.  Ohaba  Zabadfalwa  6  d. C­sebes 
77.  Oloşag  Olohsag  2  d. Lugoj 
78.  Orbagh  1  d. Mehadia   a.d. 
79.  Orşova  Orswa  1  d. Mehadia 
80.  Perlo  2  d. C­sebes    a.d. 
81.  Piese  1  d. C­sebes   a.d. 
82.  Plugoviţa  Plugowycza  1  d. Mehadia   a.d. 
83.  Pobor  1  d. Caraşova a.d. 
84.  Porecha  2  d. Mehadia  a.d. 
85  Potoc  Pathak  9  d. C­sebes 
86.  Pribinipathak  1  d. Ilidia ?     a.d. 
87 Pury  1  d. C­sebes    a.d. 
. 
88.  Ramna  Ramna  1  d. Almăj 
89 Racoviţa  Rakowycza  11  d. C­sebes    a.d. 
. 
90.  Remetea  Remethe  15  d. Comiat, azi 
Rem. Pogănici 
91.  Rogoz  2  d. C­sebes    a.d. 
92.  Rudincz  3  d.Mehadia ? a.d. 
93.  Ruieni  Ruen  1  d. C­sebeş, azi 
Turnu Ruieni 
94.  Rusca  Rwzka  1  d. C­sebes 
95.  Sacosu Mare  Nag Zakas  1  d. Lugoj 
96.  Strâmtura  Ztremthwra  1  d. Comiat    a.d. 
97.  Sarga  4  ?                 a.d. 
98.  Sălişte  Sylisthe  1  d. Almăj       a.d. 
99.  Seryen  1  ?                  a.d. 
100.  Serked  1  d. Lugoj      a.d. 
101.  Slatina  Zlathyna  7  d. C­sebes   a.d. 
102.  Stanylowcz  1  ?  a.d. 
103.  Sudrias  Zederyes  4  d. C­sebes 
104.  Timişel  Themesel  21  d. Mehadia   a.d. 
105.  Tincova  Tinkowa  2  d. C­sebes 
106.  Tisoviţa  Thyzowycza  1  d. Almăj 

411
 Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
107.  Topsafalwa  3  d. Lugoj     a.d. 
108.  Ţerova  Cherowa  9  d.Bârzava,azi 
în Reşiţa 
109.  Ulpar  2  d. C­sebes   a.d. 
110.  Vârciorova  Worcho­rowa  2  d. Mehadia 
111.  Vilagfalwa  1  ?                a.d. 
112.  Vlădesti  Vladesth  2  d. C­sebes  a.d. 
113.  Vrani  Wran  4  d. Ilidia 
114.  Waralya  1  d. Lugoj 
115.  Wokmeer  1  d. Mehadia a.d. 
116.  Wozestya  8  d. C­sebes   a.d. 
117.  Wycza  4  ?                a.d. 
118.  Zazesth  1  d. C­sebes   a.d. 
119.  Zelesthe  3  d. Lugoj      a.d. 
120.  Zenthes  3  d. Mehadia a.d. 
121.  Zenthmiklos  1  d. C­sebes   a.d. 
122.  Zepmezew  4  d. Lugoj     a.d. 
123.  Zlathnycza  2  ?               a.d. 
124.  Zoldobagh  2  d. C­sebes   a.d. 
125.  Zorlentul Mare  Zorylencz  5  d. Comiat 
126.  Zylfa  3  d. C­sebes   a.d. 
127.  BEREG  Bilca  Bylke  21  Bilki.Ukr. 
128.  10  Comlăus  Komlos  21 
129.  Dobroca  Dobroka  3 
130.  Ilosva  Ilosva  10  Ilniţa,Ukr. 
131.  Kerepecz  5 
132.  Kysfalu  15 
133.  Makra  1 
134.  Posahaza  5 
135.  Stănesti  Zthanfalwa  1 
136.  Zenthmiklos  2 
137.  BIHOR  Beliu  Bely  1 
138.  21  Beius  Belenyes  4 
139.  Beznea  Bezne  5  azi Delureni 
140.  Bochia  Bokonya  1 
141.  Bonafalwa  1  a.d. 
142.  Borod  Barod  2 
143.  Bratca  Brathka  1 
144.  Cărăndeni  Karand  1 
145.  Cociuba Mare  Kochuba  1 
146.  Dobricioneşti  Dobrychonfalwa  1 
147  Gepiş  Gyepes  1 
148.  Hodos  Hodws  1 
149  Kerestienfalwa  1  a.d. 

412
Nr.  Un i t. a d ­ tiv ă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  to ta l  în epocă  nobili 
150  Mădăraş  Madaras  5 
. 
151  Pestis  Felsew Pesthes  1 
. 152  Remetea  Remethe  6 
. 
153.  Topa de Criş  Thopa  4 
154.  Topliţa  1  a.d. 
155.  Urviş de Beiuş  Erwenyes  4 
156.  Vintere  Venther  10 
157.  Voivozi  Almazegh  1 
158.  CL U J  Călata  Kalatha  10 
159.  10  Ciucea  Chyche  4 
160.  Ciuleni  Enchel  2 
161.  Dâncu  Dank  4 
162.  Olah Gorbo  1  a.d. 
163  Jucu  Swk  3 
. 
164  Mărgău Mare  Nagh Meregyo  21  Azi Mărgău 
. 
165  Mociu  Moch  1 
. 
166.  Sardu  Sard  2 
167  Vorta  Warcza  6  a.d. 
.  D A B A C A 
168.  Apatiu  Apathi  5 
169  5  Chintelnic  Kenthelke  1 
. 
170.  Iclod  Mod  5 
171.  Sava  Zawa  1 
172.  Tentea  Chenthe  1 
17 F A G A R A S  Arpaş  Arpas  2 
3 
174.  28  Beclean  Bethlen  1 
17 Berivoi  Beriwoy  2 
5 
17 Cârtisoara  Kertzisora  1  azi Streza­Cârţişoara 
6 
17 Comana  Komana  8 
7 
17 Copăcel  Kopachel  2 
8 
17 Dejani  Desan  1 
9 
18 Dridif  Dryd  1 
0 
18  Făgăraş  Fogaras  1 
18 Grid  Grid  2 
2 
18 Hârseni  Herseny  1 
3 
18 Heech  1  a.d. 
4 
18 Ileni  Ilyen  1 
5 
18 Ludişor  Ludisor  1 
6 
18 Mândra  Mundra  1 
7 
18 Râuşor  Rusor  2 
8 
18 Recea  Reech  1 
9 
19 Săsciori  Zezchor  1 
0 
19 Sâmbăta  Zombat  1 
1 
19 Scorei  Skorey  2 
2 
19 Sercaia  Sarkan  5 
3 
413
I 
Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
cit.  total  în epocă  nobili 

I 
194.  Şinca  Sinka  4 
195.  Ucea  Ucha  4 
196.  Vad  Wad  1 
197.  Veneţia  Veneczia  1 
198.  Viştea  Vist  8 
199.  Voila  Voila  1 
200.  Voivodeni  Wayuoden  2 
201.  HAŢEG  Băiesti  Bayesd  21 
202.  53  Baru  Baar  15  azi Baru Mare 
203.  Bretea  Brethe  10  azi Bretea Română 
204.  Boita  Bocza  2 
205.  Breazova  Brazowa  10 
206.  Cârneşti  Kernesd  10 
207.  Cincis  Chonokos  12 
208.  Ciopeia  Chopal  2 
209.  Ciula  Chwla  21  azi Ciula Mare 
210.  Clopotiva  Clopotiua  21 
211.  Coroiesti  Karulyesd  14 
212.  Densuş  Demsews  21 
213.  Farcădin de Jos  Also­Farkadyn  21  azi Unirea 
214.  Farcădin de Sus  Felsew­farkadyn  21  azi Unirea 
215.  Galaţi  Galacz  19 
216.  Gânţaga  Gwnchaga  1 
217.  Grădiştea  Warhel  10  azi Sarmizegetusa 
218.  Haţeg  Haczak  8 
219.  Lingina  Lensene  10  azi Izvoarele 
220.  Livadia  Le wad  21 
221.  Măţeşti  Maczesd  21  azi Zăvoiu 
222.  Nălaţi  Nalacz  3  azi Nălativad 
223.  Ohaba  Ohaba  1 
224.  Ostrov  Ozthro  10 
225.  Paroş  Păros  21 
226.  Pâclişa  Poklysa  1 
227.  Peşteana  Pesthyen  21 
228.  Petros  Petroz  1 
229.  ' Ponor  Ponor  21 
230.  Pui  Pwly  15 
231.  Răchitova  Rekethye  5 
232.  Râu Alb  Feyerwyz  21 
233.  Râu Bărbat  Barbathwyz  21 
234.  Râu de Mori  Malomwyz  15 
235.  Râusor  Rusor  15 
236.  Reea  Rew  3 
237.  Săcel  Zachal  21 

414
Nr.  Unit. ad­tivă  Local itat ea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
238.  Sălaşu de Sus  Felsew  21 
Zallaspathak 
239.  Sânpetru  Zenpeter  12 
240.  Sânt ămăria Orlea  Bodogazonfalwa  8 
241.  Silvaşu de Jos  Also Zylwas  3 
242.  Silvaşu de Sus  Felsew Zylwas  21 
243.  Strei  Zthryg  4 
244.  St reisângeorgi u  Zenthgewrg  21 
245.  Subcetate  Waralya  3 
246.  Şerel  Serei  5 
247.  Tot eşti  Tothesd  4 
248.  Tust ea  Twsthya  2 
249.  Unci uc  Wanchok  10 
250.  Vad  Wad  21  azi Nălativad 
251.  Valea Dâljii  Dalsan­pathak  3 
252.  Zeicani  Zeykan  15 
253.  Zeykfalwa  6  a.d. 
254.  HUNEDOARA  Almaşu Mic  Almas  10 
255.  27  Archia de Jos  Also Arky  1 
256.  Archia de Sus  Felsew Arky  2 
257.  Bârsău  Berekzo  1 
258.  Bircz  3  a.d. 
259.  Brănişca  Baranchka  10 
260.  Bretelin  Brethelyn  2 
261.  Bunila  Bwnyla  2 
262.  Călanu Mic  Kys Kalan  1 
263.  Cern a  Cherna  2 
264.  Cristur  Kerezthwr  5 
265.  Derchesd  2  a..d. 
266.  Dobra  Jofew  3 
267.  Dumbrăviţa  Dobrawycza  3 
268.  Grid  Gryd  5 
269.  Hunedoara  Hwnyad  10 
270.  Lăpugiu  Lapwgy  2 
271.  Lesnic  Lesnek  1 
272.  Mănerău  Monyoro  2 
273.  Mihăieşti  Mychelysth  1 
27 Nădăstia  Nadasd  10 
4 
27 Nădrap  Nadabor  8 
5 
27 Peştişu Mic  Pesthesel  8 
6 
27 Plai  Play  1 
7 
27 Rakowycza  1  a.d. 
8 
27 Săcămas  Zakamas  1 
9 
28 Zlaşti  Zalasd  4 
0 
415
 Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
281.  MARAMUREŞ  Apşa de Jos  Also Apsa  21  Dubrava, Ukr. 
282.  65  Apsa de Mijloc  Kewzepapsa  15  Sredni 
Vodeanoe.Ukr. 
283.  Bârsana  Borzan  21 
284.  Bedeu  Bedew  21  Bedevlea, Ukr. 
285.  Berbesti  Bardfalwa  21 
286.  Berezna  Berezna  9  Berezovo.Ukr. 
287.  Biserica Albă  Feyereghaz  21  BelaiaŢerkov.Ukr. 
288.  Bocicoi  Bachko  1  Bacikovo.Ukr. 
289.  Bocicoiel  Kys Bachko  3 
290.  Borşa  Borsa  2 
291.  Budesti  Budfalwa  21 
292.  Călineşti  Kalinfalwa  12 
293.  Cămârzana  Kamarzanfalwa  2 
294.  Ciumulesti  Chomalhaza  2  Ciomalevo.Ukr. 
295.  Cornesti  Somfalwa  10 
296.  Crăciuneşti  Karachonfalwa  10 
297.  Crăiniceni  Karaynokfalwa  1  Krainikovo, Ukr. 
298.  Crisănesti  Krichfalwa  15 
299.  Criva  Krywa  3  Krivoe,Ukr. 
300.  Cuhea  Kphnya  21  azi Bogdan Vodă 
301.  Desesti  Dezefalwa  4 
302.  Dolha  Dolha  21  Dolgoe.Ukr. 
303.  Domneşti  Urmeze w  10  Ruskoe Pole, Ukr. 
304.  Dragomireşti  Dragamerfalwa  21 
305.  Drăgoieşti  Kewesligeth  10  Dragovo, Ukr. 
306.  Duleşti  Dulfalu  2  Dulovo, Ukr. 
307.  Fereşti  Feyerfalwa  15 
308.  Gănesti  Ganyafalwa  1  Ganici,Ukr. 
309.  Giuleşti  Gyulafalwa  21 
310.  Herinceni  Heryncha  2  Gorinciovo.Ukr. 
311.  Ialova  Irholcz  15  Olhovţi.Ukr. 
312.  Iapa  Kabalapathaka  10 
313.  Ieud  Jood  15 
314.  Kazonya  3 
315.  Kemeche  1 
316.  Leordina  Lewrdyna  12 
317.  Lipceni  Lypche  15  Lipcea, Ukr. 
318.  Nănesti  Nanfalwa  1 
319.  Neagova  Negova  10  Nyagovo, Ukr. 
320.  Nyres  5  a.d. 
321.  Oncesti  Wanchfalwa  21 
322.  Petrova  Petrowa  8 
323.  Remeţi  Remete  1 

416
Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr.  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
324.  Rona de Jos  Also Rona  8 
325.  Roza vlea  Rozawlya  2 
326.  Rusc ova  Rwzkowa  5 
327.  Sarasău  Zarwazo  21 
328.  Săcel  Zachal  10 
329.  Săliste  Zelysthe  21 
330.  Săpânţa  Zaploncza  21 
331.  Sârbi  Zerpfalwa  8 
332.  Sighet  Zygeth  2 
333.  Slatina  Zlathyna  12  Zolotvina, Ukr. 
334.  Şieu  Sayo  12 
335.  Şugatag  Sugathag  10 
336.  Talabor  Thalabor  8  Tereblea, Ukr. 
337.  Târnova  Tornowa  1  Ternovo, Ukr. 
(Kwkenyes) 
338.  Ugl ea  Vglya  21  Ukr. 
339.  Vad  Wad  6 
340.  Văineag  Waynag  8  Vonigovo, Ukr. 
341.  Vi rismort  Weresmarth  7  azi Tisa 
342.  Vi seu de Jos  Aho Wysso  21 
343.  Vi seu de Sus  Felsew Wysso  15 
344.  Zoway  1 
345.  Zelfalwa  1 
346.  ORASTIE  1  Orăstie  Zazwaras  3  Olahus 
347.  SABOLCIU     2  Dada  Dada  2 
348.  Nyirmyhalydi  1 
349.  S AT U M AR E  2  Beltiug  Belthewk  10 
350.  Săcălăseni  Zakalufalwa  4 
351.  SOLNOCU  Sieu­Odorhei  Sayo  1 
INTER.    1 
352.  SOLNOCU  Copalnic  Kapolnok  5 
DE M UL. 
353.  4  Cozla  Kozla  1 
354.  Nadis  Nades  1 
355.  Remetea Chioaru!  ii  ethe  1 
356.  TÂRNAVA    1  Gănesti  Ren 
Galfalwa  5 
357.  TIMIŞ           39  Armadya  1  azi în Recaş? 
(Homoragya) 
358.  Bujor  Bosar  5  azi Traian Vuia 
359.  Buthfalwa  1  a.d. 
360.  Buzias  Bozzas  4 
361.  Cliciova  Klychowa  1 
362.  Corlat  Korlath  1 
363.  Dagabrati  1  a.d. 

417
 Nr.  Unit. ad­tivă  Localitatea  Numele oficial  Nr. .  Obs. 
crt.  total  în epocă  nobili 
364.  Dumbrăviţa  Dombra­wycza  1 
365.  Duboz  Duboz  10 
366.  Endreud  12  a.d. 
367.  Farkasesd  1  a.d. 
368.  Făget  Fachyad  1 
369.  Giarmata  Gyarmath  4 
370.  Gladna de Jos  Also Gladna  3 
371.  Gonczfalwa  1  a.d. 
372.  Holod  2  a.d. 
373.  Izwaricha  1  a.d. 
374.  Ladan  1  a.d. 
375.  Lewrynthfalwa  1  a.d. 
376.  Măguri  Magwre  2 
377.  Nagfalw  1  a.d. 
378.  Nermigh  1  a.d. 
379.  Nevrincea  Newrynche  2 
380.  Pestes  1  a.d. 
381.  Raboyka  1  a.d. 
382.  Recas  Rekas  5 
383.  Rogosan  1  a.d. 
384.  Sintesti  Zenthesd  1 
385.  Surducul Mic  Kys Zwrdok  1 
386.  Sypzo  2  a.d. 
387.  Thewys  1  a.d. 
388.  Thwrssok  3  a.d. 
389.  Tis  1  a.d. 
390.  Wzesth  1  a.d 
391.  Voiteg  Woytegh  1 
392.  Waydafalwa  1  a.d. 
393.  Welchesd  1  a.d. 
394.  Zeged  1  a.d. 
395.  Zorani  Zoran  1 
396.  TURDA         2  Alecuş  Elekes  8 
397.  Lupşa  Lwpsa  15 
398.  UGOCEA  Mişti ta  Mystycze  1 
399.  3  Racolta  Rakolcza  6 
400.  Zirma  Zyrma  8 
401.  ZARAND  Aciua  Achwa  1 
402.  18  Arăneag  Aranag  1 
403.  Birtin  Berten  1 
404.  Brad  Fenyew  1 
405.  Buceava  Buchawa  1  azi Buceava­Şoimuş 
406.  Criscior  Krystyor  1 
407.  Ciuci  Chwch  1  azi Vârfurile 

418
408.  Ghi orac  Gyarak  2 
409.  Fenyewpataka  1  a.d. 
410.  Hălmagiu  Halmagy  6 
411.  Lonka  azi în Almas/Arad 
412.  Myklosfalwa  1  a.d. 
413.  Ribita  Rybyche  3 
414.  Rostoci  Roztoch  9 
415.  Şoimoş  Solymos  2  azi Buceava­Şoimoş 
416.  Somosches  Somosk.es  6 
417.  Siria  Wilagos­falwa  1 
418.  Vărsând  Warsan  2 
«9­433  La vest de Tisa  15 

TOTAL: 433 localităţi 

ANEXA II 1 

LISTA DREGĂTORILOR ROMÂNI DIN 
TRANSILVANIA ŞI UNGARIA PÂNĂ LA 1526 
REGE AL UNGARIEI (rex Hungarie) 1. 
Matia de Hunedoara (Mathias Rex) 
1458.1. 24  (MTKron., p.273) 1490.IV.6 
(DIRJntrod. I, p.509) 
GUVERNATOR AL UNGARIEI {Vicarius, Gubernator Regni) 1. Iancu de 
Hunedoara (Johannes de Hunyad) 1445.VII.20 (Haţeg I, 131) 1453.11.13 
(DIR.Introd.1, p.509; MTKron., p. 270: început de ianuarie) 
CĂPITAN GENERAL AL REGATULUI (capitaneus regni Hungarie generalis) 
1. Iancu de Hunedoara 
1445.VII.20 (Haţeg 1, 131) 
1453.V. 29  (Krasso, III, 302: supremus capitaneus regie maiestatis in 
regno Hungarie constitutus) 
1456.VIII. 11 (MTKron., p.272) 
2. Ladislau de Hunedoara (Ladislaus de Hunyad) 
1456. XI. 21  (Ub, V, 3052: capitaneus regni Hungarie generalis) 
1457.111.14 (MTKron., p.273) 

' Lista dregătorilor este dată pe funcţie sau poziţie în ierarhie şi, în cadrul fiecăreia dintre acestea, 
cronologic. în această situaţie a fost inevitabilă repetiţia aceluiaşi personaj la fiecare dintre dregătoriile 
pe care le­a îndeplinit. Sunt  notate datele  extreme ale  menţiunilor  documentare  şi  sursa.  Am  înregistrat 
funcţiile şi poziţiile publice de stat  şi bisericeşti importante. O parte a castelanilor  se afla în fruntea unor 
cetăţi  proprietate  privată, ale  unor particulari  sau ale bisericii, pe  când juzii  orăşeneşti, adesea  nobili, 
puteau  fi exponenţii puterii regale sau  ai  comunităţii de cetăţeni. Juzii nobiliari  erau exponenţii obştii 
nobililor. Pentru o consultare facilă, fiind obligaţi la abrevieri maximale, oferim în subsol bibliografia, 
cu riscul de a dubla, pe alocuri, pe cea din anexa bibliografică a textului. 

419
JUDE AL CURIEI (judex Curie regis) 
1. Ioan Dragfi de Beltiug (Johannes Dragffy de Beltewk) 
1525.VII. 6 ­ 1526.VIII.29 (MTKron., p.347) 
VOIEVOD AL TRANSILVANIEI (Vayuoda Transsyluanie) 
1. Iancu de Hunedoara 
1441.11.20 ­ 1446.IX.5 (Engel, I,p.l5) 2 
2. Ioan Ungur de Nădăştia (Johannes Ungor de Nadasd) 3 
1467?   1473? 
3. Bartolomeu Dragfi de Beltiug (Bartholomeus Dragffy de Beltewk) 
1493.1.19 ­ 1498.XI.14 (MTKron., p.321,325) 
COMITE PERPETUU AL BISTRIŢEI (comes perpetuus de Bistritz) 4 
1. Iancu de Hunedoara 
1453.II.1 ­ 1456.VIII. 11 (MTKron., p.270,272) 
2. Ladislau de Hunedoara 
1456.XI. 21 (Ub, V,3052) 
1457.111.16  (MTKron., p.273) 
COMITE AL SECUILOR (Siculorum comes) 
l.Baliţaşi 
2. Drag, fiii lui Sas 
1387.XI.19 ­ 1390.IV.29 (Engel,  I,p.l93) 
3. Ioan Olahus f. Sas 
1390.IIX (Engel,  I,p.l93) 
4. Iancu de Hunedoara 
1441.11.20 ­ 1446.IX.5 (Engel, I,p.l5) 
5. Ioan Ungur de Nădăştia 
1467?   1473? ' 
6. Bartolomeu Dragfi de Beltiug 
1493.1.19 ­ 1498.XI.14 (MTKron.,  p.321,325) 
BAN AL DALMAŢIEI, CROAŢIEI ŞI SLAVONIEI 
(Banus Dalmatie, Croaţie et Slavonie) 
1. Ladislau de Hunedoara — al Dalmaţiei şi Croaţiei 
1453.III.20(7We&,X,381) 
1453.VIII.24 {Engel, I, p.27) 
2. Andrei Danfi de Duboz (Andreas Danfi de Duboz) 5  — al Dalmaţiei şi Croaţiei 
1475.IX.29 ­ 1476.VII.7 (Fugedi, Arisztokrâcia, p.113) 
2 
Engel, Archontologia, I­II, (în continuare: Engel) 
3 
Pomenit consecvent după moartea sa ca „voievodul Ungur", nu i se cunoaşte exact intervalul, 
probabil foarte scurt, al exercitării funcţiei. A se  vedea şi discuţia noastră din Ungur. 
4 
Titlul a fost creat la începutul anului 1453 ca o compensaţie pentru pierderea funcţiei de gu 
vernator de către Iancu şi a fost însoţit de donaţia veşnică a oraşului şi districtului Bistriţa către familia 
de Hunedoara. Ulterior, Matia, devenind rege, a renunţat şa el, restituind bistriţenilor privilegiile. 
5 
Despre familia sa, vezi, mai recent  V. Achim, Les Roumains et Ies dtmes, p. 5­8. 

420
 3. Ioan Corvin de Hunedoara (dux Johannes Corvinus de Hunyad) 
1490.VI.13 ­ 1504.X.12 (MTKron., p.318,328) 
4. Gheorghe Dragfi de Beltiug (Georgius Dragffy de Belthewk) 
15O5.X. 13  (Torontal, 11,66) 6 
(MARE) POSTELNIC (Magister cubiculariorum; cubicularius) 
1. Balea f. Budu de Băuţar (Valentinus filius Bodo de Pala) 7 
1402.1.21 (Ortvayl, 318) 8 
2. Petru Dej (Olah) de Timişel — cubicular (Mathia kyralnak komornyka) 
ante 1470 (Turul, XI, p.99) 
3. Bartolomeu Dragfi de Beltiug 
1490­1494 (Fogel, p.64) 
(MARE) STOLNIC (Magister dapiferorum; dapiferus) 
1. Emeric Dej de Timişel (Emericus Desy de Temesel, — de Iklod) 
1504­1508 {Fogel, p.60) 
2. Ioan Dragfi de Beltiug 
1510­1515 {Fogel, p.60) 
3. Ladislau More de Ciula (Ladislaus More de Chwla) 
1521.VI.20 (Bânffy okl., 11,413) 
1525.VI.14 (Balassa Itdra, 210) 
(MARE) PAHARNIC (Magister pincernarum; pincerna) 
1. Bartolomeu Dragfi de Beltiug 
1468.IX.28 (Ub, VI, 3648) 
1487.IV.1 (Dl. 30814) 
2. Ioan Dragfi de Beltiug 
1508­1513 (Fogel, p.60) 
(MARE) VISTIER (Magister tavernicorum; tavernicus) 
1. Petru Vistier de Măcicaşu (Petrus Tharnok de Machkas) — vistier 
1478 (C»Wtf,V, 222) 
1480­1484, cu Ioan More 9 
2. Ioan Dragfi de Beltiug 
1520.II.8 ­ 1522.X.16 (Jako, 3760,3877) 10 
6 
Bârâny, Torontal. 
7 
împreună cu fratele său Dan pierde moşia părintească din Ţara Haţegului dincolo de Poarta de 
Fier spre Banat (azi Băuţarul de Sus şi — de Jos), stăpânită cu drept cnezial, în favoarea judelui din 
Timişoara care obţinuse danie regală, în urma unui proces la scaunul voievodal din anul 1402 (Izvoare 
ţattg, 1,1­2) 
* T. Ortvay­Fr. Pesty, Oklevelek Temesvdrmegye e's Temesvdr vtiros torle'nete'hez, I, Bratislava, 
1896 (în continuare, Ortvay). 
9 
A. Kubinyi, A Mătyds­kori dllamszervezet, în Hunyadi Mâtyds emlekkonyv, Budapest, 1990, 
p.132, nota 149, cu precizarea „Ioan More de Jaszo". More­ştii sunt cu toţii români, fără a fi neapărat 
înrudiţi între ei. în epocă sunt doi Ioan More: unul cleric, ajuns prepozit la Oradea, apoi la Alba 
Regală, sol în Italia, celălalt vistier, strângător de dări în părţile Transilvaniei. Credem că referinţa 
exprimă o confuzie între cele două personaje, Jaszo fiind o mănăstire cisterciană în sudul Ungariei. A 
se vedea contribuţia noastră More. 
10 
Zs. Jako, A kolozsmonostori konvent jegyzokonyvei, I­II, Budapest, 1990 (în continuare: Jako)

421
(MARE) COMIS (Magister agazonum; agazo) 
1. Ioan Olachus f. Sas  — al curţii reginei 
1388.XI.30CHA 1/2,311) 
1389.1.6 (Engel, 1,57) 
2. Ladislau de Hunedoara 
1456.XI.21 (Ub, V, 3052 ) 
1457.11.23 (Engel, 1,43) 
3. Ladislau Ficior de Ciula (Ladislaus Fychor de Chwla) 
1479.11.11 (Dl. 29533) 
1480.XII.15 (Dl. 29536J 
4. Gheorghe More de Ciula (Georgius More de Chwla) 
1487.IV.16 (Teleki, XII, p. 348) 
1490.IV .24 (D1.37673) 
5. Petru de Dolha (Petrus de Dolha) vicecomis (agazonum regalium vicemagister) 
1495N29 (Engel.l,115) 
1524.XI.18 (Ivănyi, 525) 
BAN DE SEVERIN (Banus Zewriniensis) 
1. Iancu de Hunedoara şi 
2. Ivaşcu de Hunedoara (până la 1441) 
1439.V. 9 (MTKron., p.258) 
1446.111.15 (£nge/, I,p.33) 
3. Mihai de Cerna (Michael de Chorna) 
1447.X.6 (Engel, I,p.34) 
1454.111.15 ( Szdreny, III, 71), coleg cu 
4.Vasile de Cerna (Blasius de Chorna) 
1449.VI.9 (Haţeg, 1,173)" şi cu 5.Petru Danciu 
de Caransebeş (Petrus Danch de Sebeş) 
1452.VI.4  (Engel, I, p.34) 
1454.111.15 (Szdreny, III, 71) 
6. Ştefan de Mâtnic şi 
7.Mihai de Mâtnic (Stephanus et Michael de Muthnok) 
1459.V.27 (Fugedi, Arisztokrăcia, p.117) 
1467.VII.25 (Szdreny, III, 81) 
8. Ladislau Ficior de Ciula 
1491.XII.5 (Balassa Itâra, 162) 
9. Andrei Danfi de Duboz (Andreas Danfy de Duboz) 
1491.XII.13 (Mârki, 141) 12 10. Gheorghe 
More de Ciula 1492.II.2 (Dl. 39.325) 
1494.IX.24 (Dl. 46.277) 

" Izvoare Haţeg, I. 12 

Mărki, Arad. 

422
 11. Iacob Gârlişteanu de Gârlişte (Jacobus Gerlestheny, — de Gerlesthe) 
1494.XI.30 ­ 1508.X.13 (Engel, Geschichten, p.129,132), coleg cu 
12.Petru Vistier de Măcicaş (Petrus Tharnok de Machkas) 
1494.XI.30 (Engel, Geschichten, p.129) 
1501 (Szore'ny, III, 124) 
13. Nicolae Gârlişteanu 
1520­1521 (Szore'ny, 1,292) 
BAN DE JAICE (Banus de Jaycza, regni Bozne banus, capitaneus castri Jaycza) 
1. Ladislau Ficior de Ciula 
1483.XI.6 (Jaicza, CXLVII) 
1490.X.17 (Dl. 37673) 
BAN DE BELGRAD (Banus Nandoralbensis, capitaneus Nandoralbensis) 
1. Iancu de Hunedoara 
1441­1446 (Engel,  1 , 1 5 ) 
2.  Ladislau Ficior de Ciula 
1483.XI.6 (Jaicza, p.CXLVII: capitaneus) 
3. Gheorghe More de Ciula 
1494.XI.5 (Engel, Geschichten, p.127) 
1507.V.2 (Szerbia okl, 326) 
BAN DE ŞABAŢ (Banus de Sabach, Banus Machouiensis) 1 
.Nicolae Cândea de Ciula (Nicolaus Kende de Chwla) 
1494­1508 (Kubinyi, Bărok, p.209) 
2. Andrei Kenderesi (de Râu de Mori?) 
1519.VI.10 (ArhNat. Cluj, Col .Medievale, Gyulai­Kuun, nr.42) 
CURTENI,  CAVALERI  AI  CURŢII,  FAMILIARI  AI  CURŢII  REGALE,  AI 
GUVERNATORULUI  ŞI  AI  VOIEVODULUI  IANCU,  MEMBRI  ÎN  CONSILIUL 
REGAL FĂRĂ DREGĂTORII, PAJI (Aulici, Aule milites, Aule familiares, Proceres, 
Aule iuvenes) 
1. Carapciu Olahus de Recaş  — familiar 
1365.IX.22 (Krasso, III, 71) 
2. Baliţă f. Sas  — familiar 
1373.VIII. ll(M//ia/yj, 65) 
3. Drag f. Sas  — familiar 
1373.VIII.il (Mihalyi, 65) ­ 1392.VII.13 (Doc. Val. 429) 
1387.XI.19 (Engel, I, p.485: relator) 
4. Ioan Olachus f. Sas  — familiar 
1373.VIII.11 (Mihalyi, 65) ­ 1389.1.6 (Engel, I, p.485) 
1378.VIII.20 (Doc.Val.,219) ­ paj 1386.IV.VIII (Engel, 
I, p.485: relator) 1388.111.11 (Engel, I, p.485) — paj al 
curţii reginei 
5. Voicu Olachus de Hunedoara (Wojk Olachus de Hunyad)  — cavaler 
1409.X.18 (HD, 1/2,462) 

423
 1414.VIU (Engel,  I,p.498) 
6. Petru de Domneşti (Petrus de Urmezew)  — paj 
1410.VI.27 (Mihalyi, 93) 
7. Gheorghe Românul de Dolha (Georgius Volachus de Dolha)  — familiar 
1419.11.10 (Mihalyi, 129) 
8. Sandrin f. Drag de Beltiug  — cavaler 
1419.XII.23 (Engel, I,p.5O2) 
9. Barbu f. Standul de Comiat (Barb filius Stanchwl) şi 
10. Drăgan f. Manciul de Comiat (Dragaan filius Manchwl de 
Komiat)  — cavaleri 
1422III.31 (Olâhker. 57) 13  — cavaler 
11. Nicolae de Bizere (Nicolaus de Byzere) 
1433.XI.29 (//D, 1/2,582) 
1444.VI.11 (Olâhker., 69) 
12. Ştefan Olah f. Stanciul de Radoteşti 14  (Gârlişte)  — curtean 
1433(£nge/, I,p.508) 
13. Iancu Olah de Hunedoara (Johannes Olah de Hunyad)  — cavaler 
1434.1.17 (Engel, 1,508) 
14. Ştefan de Bilca  — lector împărătesc şi curtean 
1437.X.19 (&ige/, 1,509) 
15. Ioan Cândea de Râu de Mori (Johannes Kende de Malomwyz) 
16. Ladislau — Laţcu f. Ioan Cândea 
17. Ioan Cândreş f. Ioan Cândea (Johannes Kendris) 
18. Nicolae f. Ioan Cândea 
19. Cândea f. Cândea (Kende filius Kende)  familiari 
1443.IV.16 (HTRTE, II, p.33) 
20. Andrei de Peşteana (Andrea de Pestien)  — familiar 
1444.1.13 (Haţeg, 1,96) 
21. Cândreş de Sălaşu (Kenderes de Zallaspathaka)  — familiar 
1444.IV.13 (HD, 1/2,709) 
22. Mihai de Peşteana (Michael de Pesthenye, — de Pesthyen)  — curtean 
1447.VI.29 (Haţeg, 1,129) 
1450.IX.27 (Ub,V, 306) 
23. Ştefan de Mâtnic (Stephanus de Muthnok, — de Mothnok)  — curtean 
' 1458.11.17 (Kaprinai, I, p.492) 
24. Mihai de Mâtnic  — curtean
1458 (Fdgel, p.71) 
25. Ladislau f. Costea de Râu Bărbat (Ladislaus filius Koztha de Barbathwyz) 
1462.IX.30 (Csânki.V, p.156)  ­curtean 
147S.V1.22 (Ibidem, p.157) 
26.  Ioan Ungur de Nădăştia (Johannes Ungor de Nadasd)  — cavaler 

13 
Pesty,  Olâh ker. 
14 
Posesiune din districtul Mehadia, azi dispărută, deţinută de familia Gârlişteanu  (Szoreny,\ 
Radotesth s.v.). 

424 
 1468.anteVI.15Cf/fo, 3622) 

1471.XII.21 (Krasso, 111,427) 
27 Andrei Danfi de Duboz  — familiar 
1470.111.16 (Csânki, V, p.504) 
28. Petru Olah f. Dej de Timişel  — curtean 
(Petru Olah de Dees de Temeshel) 
1470.XI.26 (HD, 11/2,200) 
29. Iacob de Mâtnic (Jacobus de Muthnok)  — familiar 
1472.V.16 (Haţeg, 1,287) 
30. Petru Vistier de Măcicaş (Petrus Tharnok de Machkas)  — curtean 
1480  (Csdnki, II, p'l2) 
31. Bartolomeu Dragfi de Beltiug  — familiar 
1480.VIII.29 (Mihalyi, 552) 
32. Mihai Kendefi de Râu de Mori  — curtean 
(Michael Kendefy de Malomwyz) 
1492.III.7 (Teutsch­Firnhaber, 511) 15 
33. Ladislau More de ... ?  — curtean 
1495       (Engel, Geschichten, p. 123) 
34. Andrei Cândreş de Râu de Mori  — curtean 
(Andreas Kenderesy de Malomwyz) 
1495         (Engel, Geschichten, p.153) 
1507 .XI. 19 (HD, 11/2,556) 
35. Petru de Dolha (Petrus de Dolha, — de Dolhay, sic!)  — curtean 
1495 (Engel, Geschichten, p.123) 
1505.IV.9 (Ivdnyi, 438) 
36. Gaşpar More de Dada  — curtean 
1499  (Fogel, p.69) 
37. Nicolae de Dolha (Nicolaus de Dolha, — Dolhai)  — curtean 
1500  (Fogel, p.69) 
38. Ioan Ungur II de Nădăştia  — curtean 
1500.V.15 (Jaicza, 146) 
39. Nicolae Olahus  ­  pa j 
1510­1516 (Olahus, p.55) [6 
40. Ioan More de Ciula (Johannes More de Chwla)  — curtean 
1512        (Dl. 56396; 
41. Ladislau More de Ciula (Ladislaus More de Chwla)  — curtean 
■ 
ante 1516 (Fogel, p.69) 
VICEBAN (Vicebanus) 
1. Iacob de Marga (Jacobus de Mar ga), coleg cu 
2. Sandrin Şişman de Buziaş (Sandrinus Sisman de Bozzas)  ­  SEVERIN 
1459­1467 (Olâh ker., 81) şi cu 
1  ­­­­­­­­­­­ 
IS 
G.D. Teutsch, Fr. Firnhaber, Urkundenbuch zur Geschichte Siebenburgens, Wien, 1857. 
16 
Firu­Albu, Olahus. 

425
 I  3. Petru Rayn Voievod  (Rayn Wayuoda) 
U7i.\n.\B(Olâh ker.,  82) 
4. Mihai Lazăr de Caransebeş  (Michael Lazar de Karansebes),  coleg cu 
5. Dragul  (Dragwl) 
1484.V.6  (Szoreny,  III, 93) şi cu 
6. Vasile de Plugoviţa  (Blasius de Plugowycza,­ Plugowyczay) 
1489.111.26 (Szdreny, III, 96) 
­ SEVERIN 

1494.V.l5  (Ibidem,  110) 

7. Iacob Gârlişteanu de Gârlişte  — JAICE 
1481 (Jai'cza,  CCLXXIII) 
1487.V.8   (Kemeny,  Suppl,  V, p.29) 17 
8. Ştefan More şi 
9. Ioan More  (Stephanus et Johannes More)  — BELGRAD 
1507.VI.23  (Bânffy okl.,  II, 414: capitanei portae civitatis N.) 
­ BELGRAD 
10. Vasile Olah  (Blasius Olah) 
1514 18  ­ 1521.VIII.29  (MTKron.,  p.342) 
11. Mihai More de Ciula  ­ BELGRAD 
1521 .VIII.29 (Sz­,  86/1, p.136) 
12. Ioan de Marga?  (Johannes Morgay)  ­ BELGRAD
1521.VIII.29 ("Bel,  Olahi Chronicon, p.31) 19 
COMITE  (Comes) 
ARAD
1. Iancu de Hunedoara 
1443­1446  (Engel,  I, p.15,98) 
BARANYA 
1. Ioan Ungur de Nădăştia 
1472.VII.2  (Csânki,  II, p.566) 
BEREG 
1.  Iancu de Hunedoara 
1445­1446  (Engel, l,pA5) 
2. Cândea de Râu de Mori 
1445­1448.VII.22  (Engel,  I, p.l 11) 
3. Ioan Cândreş de Râu de Mori 
1449.VII.8  (Haţeg,  1,148) 1455.IV.29 
r^nge/, I . p . l l l )  BICHIŞ 
1. Ioan Corvin de Hunedoara 
1498X10 ­  1504.X.12  (MTKron.,  p.325, 328) 
BIHOR 
1. Iancu de Hunedoara 
1443­1446  {Engel,  I, p.15,114) 

17 
J. Kemeny,  Diplomatarii Transylvanici Supplementum,  mss. la BA Cluj­Napoca. 
18 
M. hadtdrte'nete,  p.147. 
19 
Mathias Bel, Adparatus ad historiam Hungariae..., Possonii, 1735. 

426 
noi 
CARAS 
1. Iancu de Hunedoara 
1441­1456 (Engel, I, p.145) 
CENAD 
1. Iancu de Hunedoara 
1441­1446 (Engel, I, p.15,123) 
CIONGRAD 
1. Iancu de Hunedoara 
1441­1446 (Engel, I, p.15,125) 
CRASNA 
1. Iancu de Hunedoara 
1444­1446 (Engel, I, p.15,201) 
2. Nicolae Dragfi de Beltiug 
1460.III.7 (Jako, 1,1430) 
3. Ioan Dragfi de Beltiug 
1517.11.20  (Jako,  II,  3620) 
HUNEDOARA  (Comes  Hunyadiensis) 
1. Ioan Corvin duce de Liptovia 
1419X21 (HD,  11/2,260)  MARAMUREŞ (Comes comitatus et 
camararius salium Maramorosiensium) 
1. Baliţă şi 
2. Drag fiii lui Sas (Balk et Drag) comiţi şi voievozi ai Maramureşului 
1378.VIII.20 (Doc.Val. 279) ­ 1382 (Engel, I,p.l53) 
1385 ­ 1399.X.16 (Engel,  I,p.l53) 
3. Iancu de Hunedoara (cu Nicolae Ujlaki) 
1441­1445 <EiifeU,p.l54) 
4. Ioan Cândreş de Râu de Mori  — şi castelan de Hust 
1445­1449 C£ngeZ,I,p.l54) 
5. Mihai de Peşteana (Michael de Pesthyen) — şi cămăraş al salinelor 
1451.V.26 (Lltdri kdzL 1923, p.119) — 1453IX.4 (Engel, I, p.154) 
1457.XI.9 ­ U62.Wl.24 (Mihalyi, 402,443) 
6. Simion Bizău de Cuhea (Symon Bizo de Kohnya), cu 
7. Ladislau Mare de Săpânţa (Ladislaus Magnus de Saploncha) 
1465.IV.23 ­ 1465.XI.5 (Mihalyi, 465,471) 
SABOLCIU 
1. Iancu de Hunedoara 
1444­1451 (Engel, I,p.l86) 
SATMAR 
1.Baliţă şi 
2.Drag fiii lui Sas 
1378.VIII.20 (Doc. Val., 279) 
1388.1.9 (Enge/,1, p.15,189) 
3. Iancu de Hunedoara 
1445IV. 12­1446.1.4 (Engel, I,p.l90) 

427
 SOLNOCUL DE MIJLOC 
1. Iancu de Hunedoara 
1444­1446 (Engel, I, p.15,201) 
2. Nicolae Dragfi 
1460.III.7 (Jakd, 1,1430) 
3. Ioan Dragfi de Beltiug 
1517.11.20 {Jako, II, 3620) 
TIMIŞ
1.  Iancu de Hunedoara 
1441.IV.8­1456.IV.28 (Engel, I,p.2O5) 
2. Gheorghe Arbănaş de Carasova 
1441­1442 (Engel, II, p.205) 
3. Ladislau de Hunedoara 
1456­1457 (Engel, I, p.205) 
TUROCZ 
1. Gheorghe More de Ciula 
l49l.VU2&(Justhokl.,395) 
UGOCEA 
1. Baliţă şi 
2. Drag, fiii lui Sas 
1377­1398 f£nge/,I, P­217) 
3. Iancu de Hunedoara 
1444­1446 (Engel, I, p.218) 
4. Ioan Cândreş de Râu de Mori — şi cast. Muncaciu 
1451.V.26 (Haţeg, 1,157,158) 
VICECOMITE (Vicecomes) 
CARAS 1.Iuga 
1411 (HD, 112 AH) 
HUNEDOARA 
1. Vincenţiu de Timişoara ­ şi castelan 
1479.X.2HHA 11/2,260) 1483 (Csdnki, 
V, p.246­247) MARAMUREŞ 
1. Banc de Sarasău 
1385  (Mihalyi, 85) 
2. Lucaci de Bilca şi 
3. Gheorghe de Bilca 
13931X2 (Doc. Val., 463) 
4. Radul de ? 
1404.V.1 (Popa, Valea Bistrei, p.215­216) 20 

20 
R. Popa, Valea Bistrei. 

428
 5. Stanislav de Dolha 
1414.111.14 (Mihalyi, 194) 
6. Ioan de Domneşti (Urmezew)  cu Laurenţiu Literatus (?) 
1468.11.23 (Mihalyi, 483) 
7. Ladislau Mare de Sapânţa — şi castelan de Hust cu 
8. Pavel Mare de Săpânţa (?), castelan de Ronişoara 
1474.IX.27 (Mihalyi, 522) 
9. Mihai de ?, castelan de Hust 
cu Pavel Mare, castelan de Ronişoara 
1475.XII.5 (Mihalyi, 527)' 10. 
Giula Fiţă de Giuleşti 
1487.VI.26 ­ 1488.X.14 (Mihalyi, 587,593) 
11. Andrei de Criciova 
1490.11.9 (Mihalyi, 599) 
12. Ioan Bogdan de Petrova 
1508,1519 (Petrovay, Petrovayak, p.59) 
13. Mihai de Comlăuş 
1512 (Petrovay, Komlosy cs., p.35) 
14. Francisc Palcu de ... 
1516.III.11 (Berger, Bistritz, 1,619) 
SĂTMAR 
1. Stanislav f. Ioan de Dolha 
UQANAS (Engel,  I,p.l90) 
2. Mihai Mare de Temeskewz 21  ? 
1444.XI.26 (Engel, I, p.191; Dl. 39557) 
TIMIŞ 
1. Nicolae de Bizere 
1443.V.14 ­ 1445.1.26 (Engel, I,p.205) 
CASTELAN (Castelanus) l.Dragf. Sas 
1380 (Engel, II, p.29) 2.Lucaci şi 3.Gheorghe ff.  ­  B IE LZ 
Balica de Bilca  — pt.Balc şi Drag 
1393.IX.2 (Doc. Val. 463) 4.Teodor, familiarul  ­ H U S T 
văduvei şi copiilor lui Drag  NYALAB (Ugocea) 
1400.XII.31 (Doc. Val, 528) 
S.Stanislav şi 6.Gheorghe ff. Ioan de Dolha 
1413.11.16 (Mihalyi, 189) 7.Stanislav de Dolha  ­ H U S T 
1417.IV.24 (Mihalyi, 209)  ­  MUNCAC IU

21 
Există mai mulţi dregători în secolul al XV­lea cu această particulă nobiliară, indicând originea 
timişană, probabil din mai multe familii (Engel, II, p.242). Nu avem certitudinea originii lor. 

429 
 1418.V.5(£ngeU,p.370) 
8. Stanislav de Recaş  — pt. Pipo de Ozora  — SADIA (Căpâlnaş/Arad) 
1424.V.27 (Ortvay, 1,581) 
9. Cândea de Râu de Mori  ­ MUNC ACIU 
1446.VIII.26 ­ 1448.VII.22 (Engel, I,370) 
10. Nicolae de Haţeg {Hadzaky)  — vicecastelan  —TIMIŞOARA 
14461X.6 (Engel, 1,442) 
11. Ioan Cândreş de Râu de Mori 
1447 JV.l  ­ 1449.VII.8 (Engel,  I, 331)  ­  HUST 
1449.VII.8 ­ 1455.VIII.9 (Engel, 1,370)  ­ MUNCACIU 
12. Nicolae de Bizere 
1448.1.9 (Engel, 1,446) ­ 1448.11.20 (Ub, V, 241)  ­  BRAN 
1457 (Engel, I, 301)­pt. Elisabeta Szilagyi  ­ STREMŢ 
13. Ioan Cândea şi 14.Laţcu Cândea de Râu de Mori  — HAŢEG 
1448 .III .3 (Haţeg, 1,135,136) 
15. Mihai de Cerna  ­ şi ban  ­ SEVERIN 
1450.IX.30 (Engel.l, 435) 
16.  Stoica Ghizdavăţ  ­ CHILIA 
1453 JV.l 1 (Năsturel, Arh gen I(VI), 1994, nr 3­4, p.221) 
1454.IV.30 (t/fe, V, 29109 
17.  Ioan de Breazova  — TIMIŞOARA 
1464.X.7 (Haţeg, I, 258) 
18.  Ioan Ungur de Nădăştia 
1468  (Kubinyi, Bărok, p.212)  ­ VIŞEGRAD 
1471 ­ 1473 (Ibidem)  ­  PECS 
19.  Iacob de Măcicaş  — JDIOARA 
1470.VI.12 (Krasso, III, 425) ­ 1478.X.20 (Szore'ny, III, 94) cu 
20. Ioan More  1470.VI.12 ­ 1485.11.8 (Szore'ny, III, 94) şi cu 
21.VasadeGamza  1470.VI.12 
22. Ioan Oancea de Ciula  ­ UNGURAŞ 
1479.XI.25 (Ub., VII, 220) ­ 1489.IV.26 (Berger, Bistriţi, 1,344) 
23. Vincenţiu de Timişoara  ­ HUNEDOARA 
1479­1483 (Csănki, V,p.246­247) 
24. Dionisie de Mâtnic  ­ SEFDIN (Arad) 
1484 ­ 1485 (Mârki,  I,p.323) 
25. Petru Botoş de Mărgău (Bothos de Meregyo)  — BEIUŞ 
1487.V.09 ­ ante 1491.VIII.30 (Jako, 2648,2753) 
SEGNIA şi KRUPA 
26. Petru Vistier de Măcicaş 
1487 .XI .2 (Blagay okl',424) 
1494.XI.30 (Engel, I, p.129) 
27. Petru Vucaşin de Caraşova  ­ HOROM 
\4%9 (Csânki, II, p. 112) 
28. Bogdan de Siria (?)  —pt. fam. Bâthori ­ SIRIA 
1493 (Mârki, 1,501) 

430 
 29. Petru Micu de Măţeşti (Parvus de Maczesd) — pt. Gereb — FĂGĂRAŞ 

1494  (Csănki, V,559) 
30. Ioan Grumeza  ­  C IC E U 
1495 (Prodan, Iobăgia, II, 141) 
31. Petru Pârcălab  ­  C IC E U  1 
1 
1495 (Prodan, Iobăgia, II, 141) 
1500.11.13 (Jako, 11,3126) 
32. Ştefan Vaida de Mărgău  ­  B E IUS 
1496  (Dl. 27085) 
33. Petru Vaida de Mărgău (?)  ­  CRASNA 
1495.V.1 {Csănki, V,p.547) 
34. Petru Pogan de Bretea Română — pt. Episcopia Tran  s.  ­ GILĂU 
1495(C«zn&,V,p.218) 
1497.IV.29fJaJkd, 3014) 
35. Petru More de Gepiş  ­  HUNE DOARA 
1505 ­ 1509 (Krasso, 111,512) 
36. Alexe More de Lupşa  ­  DYOSGYOR 
1505.VI.15 (Csănki, I, p.758) 
1508 (Egri szămadăskonyvei, p.294) 
37. Petru Postelnic (Poztolnik)  ­  C IC E U 
1506 (Prodan, Iobăgia, II, p.141) 
38. Ioan Bichiş de Făget (Johannes Bekes de Fachiad) 
1509.111.20­ 1523 (Pataki, p.139, XXXVIII) 22  ­  HUNEDOARA 
1523  (Ibidem, p.XXXIX)  ­  GIU LA 
39. Dan de Săcel  ­ JDIOARA si LUGOJ 
1510.V.10 (Krasso, III, 363) 
40. Bartolomeu Bejan de Belinţ  — fam. Pathochy  ­ POSAKASTELYA 
1511.06.14 (Krasso, III, 367) 
41. Dragotă şi 
42. Dragoş  ­  C ICE U 
1517 (Prodan, Iobăgia, II,p.l41) 
43. Gheorghe Scăriţa (Georgius Skaricza) 23  ­ G I U L A 
1519 (Mărki, p.312) 
„PÂRCĂLAB" (Porkolab) CA NUME SAU PORECLĂ 
1. Gheorghe Pârcălab de Dolha 
II 
1450 — 1454 (Mihalyi, 345,373) 
2. Ştefan Pârcălab de Fărcădinul de Sus (Porkolab de Felsewfarkadin) 
1462 (Haţeg, 1,224) 
3.Andrei Pârcălab de Crăciuneşti 
1464 (Mihalyi, 462) 
22 
Pataki, Domeniul Hunedoara. 
23 
Menţionat ca husar în garnizoana Caransebeş, apoi căpitan în  cetatea Hunedoara (Pataki, 
LXIX, 21­31). A obţinut posesiuni în comitatul Hunedoara, înrudindu­se cu nobili români de acolo. 
iii 
431 
m
 4. Ioan Pârcălab de Sebeş 
1493­1494 (ArhNatCluj, Col. Blaj, 18; Szoreny, III, 111) 
JUDE ORĂŞENESC (Judex) 
1. 
. Ladislau Olah, jude regal  ­  ORASTIE 
1456.VI.3 ­ 1467.VIII.18 (Ub, V, 3024, 3544) 
2. Andrei Dan şi Ştefan Croitoru (Zabo)  ­ CARANSEBEŞ 
ante 1457.1.25 (Szoreny, III, 74) 
3. Matei Olah, magistru  ­ ORASTIE 
1464.VII.3 (HD, II/2,133) ­ propus de obşte 
4. Ştefan Stoica, jude şi voievod  CARANSEBEŞ 
' 1498.VI.30 ­ 1505.IX.23 (Szoreny, III, 117,137) 
5. Ştefan Olahus, jude regal  ­ ORASTIE 
' 1504 .VIII .4 (HD, II/2,520) ­ 1520 (Olahus, p.50) 
6. Matei Olahus, jude regal  — ORĂŞTIE 
1520­1536.VI.4 (Olahus, p.51) 
FUNCŢIONARI AI CANCELARIEI REGALE 
1. Filip More de Ciula (Philippus More de Chwla)  ­ SECRETAR REGAL 
1502 (Bonis, Jogtudo e'rt. p.316) 
1520.V.24 (Berger, Bistritz, 1,684) 
2. Ştefan de Sălaşu (magister Stephanus de Zallaspathak)  — NOTAR 
' 1475.V.26 (Dl. 65950) 
1480.1.12  (HD, II/2,269) 
3. Mihai de Sălaşu (Michaelis de Zallaspathak)  ­ NOTAR 
1480.IV.9 (Dl. 74.625J 
4. Ştefan Olah de Râu Bărbat (Stephanus Olah de Barbathwyz)  — NOTAR 
1482       (Bonis, Jogtudo ert., p.299) 
5. Mihai de Mâtnic (magister Michael de Muthnok)  — NOTAR 
1494 (Justh okl, 452) ­ 1496.VI.28 (Krasso,  III, 351) 
6. Ioan de Bizere (Johannes de Byzere)  ­ NOTAR AL JUDELUI CURIEI 
1492 (Bonis, Jogtudo ert., p.400) 
7. Petru de Comlăuş — magister  ­ NOTAR 
15O8.V.3O (Ivânyi, 456) — notar al judelui Curiei 1525 
(Petrovay, Komlosy cs., p.36) — notar la cancelaria mică 
SOLI (Oratores) 
1 .Mihai de Peşteana  ­ ÎN ŢARA ROMÂNEASCĂ 
1470.III.6ff/fe., VI, 448) 
2.1acob de Mâtnic 
ante 1472.V.16 (HD, II/2,198)  — „in nonnullis legationum 
nostrarum ...expeditionibus" 3 .Pavel 
More de Sava (şi Mociu)  ­  ÎN MOLDOVA
1473.II.9 (Ub., VI, 3947) „etiam alias in talibus dispositionibus fuit" 
4.Gheorghe More de Ciula  — ÎN POLONIA la ducele Albert 
1490.XII (Mon.Hung.Hist., XL, p.84) 

432 
 5.Petru More (de Mâtnic)  ­  LA CONSTANTINOPOL 
1494  (Bonfmi, 741) 
6.Filip More de Ciula 
1505­1526 (Drăgan, Filip More, p.188)  ­ LA VENEŢIA 
1515 ianuarie (Rechnungen, p.209) 24  ­  ­ ÎN MOLDOVA 
ECLEZIASTICI 
1. Nicolae de Mâtnic, magistru, canonic  ­ ALBA IULIA 
1391­1394 (Szore'ny, III, 105,108,229) 
2. Ioan Olah, canonic (Johannes dictus Olah)  ­ ALBA IULIA 
1408 (ArhNatCluj,Mss.Muz.Ard., 117,f.4O) 
3. Mihai Vaida, cantor (Michael Wayda)  ­ ALBA IULIA 
1417 (Haţeg, I, 42) 
4. Ştefan de Bilca , discretus  — lector împărătesc şi curtean 
' 1437.X.19(£ngeU,509) 
5. Ioan de Ciula ?, magistru  ­ A R A D 
1449 (Mărki, p.373) — canonic 
1453 ­ 1469 (Mârki, p.373; Szore'ny, III, 65,  82) — lector 
6. Ştefan de Măcicaşu  ­ A R A D 
1454 (Krasso, III, p.397) 
7. Ioan de Haţeg, magistru  ­ ALBA IULIA 
1464 (Haţeg, 1,255) — canonic 
1470 (Ub, VI, 3800)  ­ decan 
8. Ştefan Olah de Sălaşu, canonic  ­ B U D A 
1481 ­ 1498 (Koblos, Archontologia, p.54) 
9. Ioan More  prepozit  ­  ORADEA 
1482  (Csânki, 1,323) 
10. Ioan More, custode  — ALBA REGALĂ 
1484 ­ 1492 (Solymosi, Vespre'm, p.223) 25 
11. Matia de Bizere ?  ­ A R A D 
1491 (Mărki, p.374­375)  — custode 
1500 (Szore'ny, III, 119)  — lector 
12. Filip More de Ciula 
1502 (Fogel, p.48)  ­ prepozit  ­ B Â C S 
1504 (Koller, V, p.49) 26  ­ prepozit  ­ B U D A 
1509 (Fogel, p.48)  — prepozit  ­  AGR IA 
1524 (Koller, p.59­72)  ­ episcop  ­p fics 
CĂMĂRAŞ (Camararius) 
1. Petru Danciu de Caransebeş  — Ocna Sibiului 
1450 (Engel, II.p.55) 
24 
Rechnungen aus dem Archiv der Stadt Kronstadt, I Bd., Kronstadt, 1886,  25 J .Solymosi,  Vespre'm 
megye   1488   evi   lajstroma,  în  Tanulmânyok   Vespre'm   megye mu/f;abo7,Vesprem, 1984. 
26 
J. Koller, Historia episcopatus Quinqueecclesiarum, Poson şi Pesta, 1801. 

433
 2. Mihai de Pesteana  :>•  —Maramureş 
1451­1462 v. la COMITE 
3. Ioan Dej de Timişel  (erdely kamor ispan)  —Turda 
circa 1470 (Turul, XI, p. 99) 
4. Andrei Pleşca de Comiat  — Cenad 
1491 (Szoreny, III, 103)   . 
5. Petru de Dolha  — Cămara regală 
1494.VI.1 ­ 1507.1.17 (Ivdnyi, 352,448) 
6. Emeric Dej de Timişel (Emericus Deesi)  — Cămara regală 
1500  (Dl. 20927) 
7. Ştefan Olahus  — Turda 
1501  (Csânki, V, 763) 
8. Ladislau de Pesteana ? (Ladislaus Pestheni)  — Cămara regală 
1504 (Ortvay, III, 108) 
9. Ladislau More de Ciula  — Cămara regală 
1514 (Fogel, p.65) 
JUDE AL NOBILILOR (Judex nobilium) 21 
MARAMUREŞ 
Apşa de Mijloc: Cozma Teodor         1488 
Bârsana: Vasile  1449,1468 
Bedeu:    Ladislau f. Drag  1385 
Ivaşcu  1450 
Nicolae Bedey  1465 
Mihai  1494 
Budeşti:  Ştefan Bud  1442 
Crăciuneşti: Petru         .  1385 
Criciova: Mihai Stoica  1465 
Ioan Radul  1488 
Deseşti:   Alexandru  1468 
Dragomireşti: Mihai  1481 
Fereşti:   Mihai Gostoia   ,  1444 
Ioan Gostoia  1450 
Giuleşti: Dragomir  1385 
Nan Pop  1442 
Mihai Fiţă  1457,1465,1474 
Dumitru Perşa (Fiţă) 1475,1490 
GiulaFiţă  1481,1484,1498 
Ieud:       Alexandru f.Balea  1453,1474 
Lazăr Balea  1488,1494 
Toma  1490 
Neagova: Bogdan  1475 
Ioan de Negoiu?  1481 
27 
După Mihalyi, Petrovay şi Pesty.

434 
 Onceşti: Danciu  1437,1450 
Ioan Nemeş  1453,1465 
Ilie Danciu  1475,1484 
Gheorghe  1494 
Dan (ciul ?)  1498 
Sarasău: Petru Gherheş  1444,1453,1457 
Ştefan Gherheş  1449 
Ioan Banc I  1437,1444, H50 
Ioan Banc II  1481,1484,1490,1494 
Simion Gherheş  1475 
Ioan Gherheş  1498 
Săpânţa: Petru  1444 
Mihai Lungu  1468 
Petru Teodor  1474,1484 
Slatina:   Mihai Nan  1442,1449 
Ladislau  1457,1468 
Petru Nan  1474,1490,1498 
Uglea:    Ardeu  1442,1449 
Mihai  1453 
Simion  1488 
Vad;       Mihai  1457 
Virişmort: Cândea  1385 
BANATUL SEVERINULUI 
Petru de Feyerwyz  1452 
Andrei Crainic de Subcetate  1478,1484 
Mihai Olah de Slatina  1485,1489,1492,1500 
Ioan Costea de ?  1493 
Neagotă de Negoteşti  1494 
Gheorghe de Wlpar  1499 
ŢARA FĂGĂRAŞULUI 
Stoica Micu de Berivoi 1509 (Lukacs, Ţara Făgăraşului p. 218) „vicecomite" al 
districtului superior 

435
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 1 

PERIODICE 
1.  AAR­MSI  —  Analele Academiei Române  — Memoriile Secţiunii 
Istorice 
2.  AB  — Analele Banatului 
3.  AMN  — Acta Musei Napocensis 
4.  AMP  — Acta Musei Porolissensis 
5.  ActaPH  — Acta Poloniae Historica 
6.  AIIAI  — Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xeno­ 
pol" Iaşi 
7.  AIIC  —  Anuarul Institutului de Istorie (şi Arheologie) Cluj 
(­Napoca) 
8.  ALASH  — Acta Litteralia Academiae Scientarum Hungariae 
9.  HTRTE  — A Hunyadmegyei torteneti es regeszeti tărsulat evkonyve 
(Anuarul Societăţii de istorie şi arheologie a comitatului 
Hunedoara) 
10.  Lltărikozl.  — Leveltări kozlemenyek (Comunicări arhivistice) 
11.  MA  — Mitropolia Ardealului 
12.  MB  — Mitropolia Banatului 
13.  Rev. Inst. Soc.  — Revista Institutului Social Banat­Crişana 
14.  RHSEE  — Revue Historique des Etudes Sud­Est Europeens 
15.  RI  — Revista de istorie; Revista istorică, Serie nouă 
16.  RIR  — Revista Istorică Română 
17.  RRH  — Revue Roumaine d'Histoire 
18.  SAI  — Studii şi Articole de Istorie 
19.  SCI­Cluj  — Studii şi cercetări de istorie, Cluj 
20.  SHASH  — Studia Historica Academiae Scientarum Hungariae 
21.  SMIM  — Studii şi materiale de istorie medie 
22.  SUBB  — Studia Universitatis Babeş­Bolyai, Cluj­Napoca 

' Bibliografia cuprinde doar lucrările citate şi abreviate în lucrare. Citarea documentelor s­a f 
obişnuit la numărul documentului din volum, citându­se doar cifra. Mai rar trimiterea se face I 
pagină. 

436
 1 
23. Sz. 

­  Szâzadok 
24. TT  — Tortenelmi Tar 
ARHIVE, EDIŢII DE DOCUMENTE ŞI CRONICI, ALTE IZVOARE 

1. Acta extera regis Matthiae  — Acta extera regis Matthiae, voi. IV, Budapest, 1978. 

2. Also­Szlav.okm.  —  Thalloczy, Lâszlo, Horvâth, Sdndor, Also­Szlavoniai 
okmănytăr (Diplomatariul Slavoniei inferioare), Buda­ 
pest, 1912. 
3. ANIC  — Arhivele Naţionale Istorice Centrale, Bucureşti 
4. ANM  — Arhiva Naţională Maghiară ­ Magyar Orszdgos Leveltâr 
(MOL) 
5. Arh. Nat.  — Arhivele Naţionale — Direcţia Judeţeană 
6. BA  — Biblioteca Academiei — Filiala Cluj­Napoca. 
7. Balaş sa Itâra  — A Balassa csalăd leveltdra 1193­1526 (Arhiva familiei 
Balassa) (red. Fekete Nagy Antal şi Borsa Ivăn), Buda­ 
pest, 1990. 
8. Bănffy okl.  — Okleveltăr ... Bdnffy csalăd tortenetehez (Diplomatariul 
... privind istoria familiei Bânffy), Red. Varju Elemer, 
Ivânyi Bela, MI, Budapest, 1908­1928. 
9. Barâny, Torontdl  — Barâny, Agoston, Torontdlvărmegye hajdana (Trecutul 
comitatului Torontal), Buda, 1845. 
10. Blagayokl.  — Thalloczy, Lajos, Barabâs Samu, A Blagay­csalăd okle­ 
ve'ltdra. Codex diplomaticus comitum de Blagay, Buda­ 
pest, 1897. 
11. Berger, Bistritz 
■ 
— Berger, Albert — Ernst Wagner, Urkunden­Regesten aus 
dem Archiv der Stadt Bistritz in Siebenburgen 1203 — 
1570,I­II,K61n­Wien, 1986. 
12. Bonfini  — Bonfini Antonio, Rerum Hungaricarum decades quattuor 
et dimidia, Lipsiae, 1771. 
1       13. Călători străini  — Călători străini despre Ţările române, voi. III, Bucureşti, 
1971. 
14. C/H  — Corpus Juris Hungarici, voi. I, Buda, 1779. 
15. Csdkyokl.  — Okleveltăr a grofCsdky csalăd tortenetehez (Diplomatariu 
privind istoria familiei  conţilor Csăky). Red. Bârtfai 
Szabo Lâszlo, voi 1/1­2, Budapest, 1919. 
16. CM&iJfci  —  Csănki, Dezso, Magyarorszăg tortenelmi foldrajza a 
Hunyadiak korăban (Geografia istorică a Ungariei în 
perioada Corvineştilor), voi. I­V, Budapest, 1890­1913. 
17. Decreta  —  Decreta regni Hungariae. Gesetze und Verordnungen 
Ungarns,vo\. I­II, 1301­1490, Budapest, 1976­1989. 
18. Densuşianu,Mon«me«fe  — Densuşianu, Nicolae, Monumente pentru istoria Ţării Fă­ 
găraşului, Bucureşti, 1885. 
19. D/R. Introducere  — Documente privind istoria României. Introducere, voi. I — 
II, Bucureşti, 1956. 
20. Dl.  — Arhiva Naţională Maghiară. Arhiva Diplomatică (antemo­ 
haciană). 
21. DRW.C  — Documenta Romaniae Historica, seria C. Transilvania, 
voi. X­XIII, 1977­1994. 

437
22.  DRH.D  — Documenta Romaniae Historica, seria D. Relaţii între 
Ţările Române, I (1222­1456), Bucureşti, 1977. 
23.  Doc. Val.  — Documenta historiam Valachorum in Hungaria illus­ 
trantia usque ad annum 1400 /?. Christum, Ed. Anto­ 
nius Fekete Nagy et Ladislaus Makkai, Budapest, 
1941. 
24.  Engel, Geschichten  — Engel, J. Chr., Geschichten des ugrischen Reichesi 
seinen Nebenlănder,  voi. I, Halle, 1797. 
25.  Egri szdmadăskonyvei  — Estei Hippolit piispok egri szdmadăskonyvei 1500— 
1508 (Socotelile episcopului de Agria Hippolit d'Este), 
Eger, 1992. 
26.  Feje'r  — Fejer, Georgius, Codex diplomaticus Hungariae eccle­ 
siasticus ac civilis, tom. I­XI, Budae, 1829­1844. 
27.  Feneşan,  Documente bănăţene  — Feneşan,  Costin,  Documente  medievale bănăţene 
1440­1653, Timişoara, 1981. 
28.  Hazai okm.  — Hazai okmdnytdr. Codex diplomaticus patrius Hunga­ 
ricus, Red. Nagy I., Paur I., Răth K., Veghely D„ 
Ipolyi A.„ I­VIII, Gyor­Budapest, 1865­1891. 
29.  # D  — Documente privitoare la istoria românilor culese de 
Eudoxiu de Hurmuzaki, voi. 1/2 (1346­1450), Bucu 
reşti, 1890; II/2 (1451­1510), Bucureşti, 1891; II/3 
(1510­1530), Bucureşti, 1892. Culese, adnotate 
publicate de Nic. Densuşianu. 
30.  Iorga, Acfe ţi fragmente  — Iorga, Nicolae, Acte şi fragmente cu privire la istoria 
românilor, voi. I­III, Bucureşti, Imprimeria Statului, f.a. 
— Ivânyi, Bela, A romai szent birodalmi sze'ki grofTeleki 
31.  Ivdnyi  csalăd gyomrdi leve'ltăra, (Arhiva familiei conţilor 
Szeki Teleki de Gyomro), Szeged, 1937. 
— Izvoare privind evul mediu românesc. Ţara Haţegului 
32.  Izvoare Haţeg  în secolul al XV­lea,  voi. I 1402­1473 (ediţie A.A. 
Rusu, I.­A. Pop, I. Drăgan), Cluj­Napoca, 1989. 
— 7halloczy, Lajos, Horvăth Sdndor, Jaicza (bănsăg, vâr 
33.  Jaicza  es vdros) tortenete, (Istoria Iaiţei — banatul, cetatea şi 
oraşul), Budapest, 1917. 
— Jak6, Zsigmond,  A kolozsmonostori konvent jegyzo­ 
34.  Jak6, Xm/*  konyvei (Protocoalele conventului din Cluj­Mănăştur), 
I—II. Budapest, 1990. 
— Kaprinai, Stephanus, Hungaria diplomatica temporibus 
35.  Kaprinai  Mathiae de Hunyad regis Hungariae,  I—II, Wien, 
1767­1771. 
— Lupaş, Ioan, Cronicari si istorici români din Transil 
36.  Lupaş,  Cronicari ţi istorici  vania,  ed. a Ii­a, f.l., 1941. 
— Mihalyi de Apşa, Ioan,  Diplome maramureşene din 
37.  Mihalyi  secolul XIV şi XV, Sighetu Marmaţiei, 1900. 
— Monumenta rusticorum in Hungaria rebellium anno 
38.  Monumenta rusticorum  MDXIV, ediderunt Fekete Nagy Antal, Kenez Victor, 
Solymosi Lăszl6, firsze'gi Geza, Budapest, 1979. 

438
s   39. Mon. Vat. Hung.  — Augustin Theiner, Vetera monumenta historica Hunga­ 

riam sacram illustrantia...  ex tabulariis  Vaticanis... 
collecta..., I—II, 1859­1860. 
40. Pesty, Olăh ker.  — Pesty, Frigyes, A szdrenyi vărmegyei hajdani olăh kertile­ 
tek (Vechile districte româneşti din comitatul Severin), 
Budapest, 1876. 
41. Pesty, Szoreny  — Pesty, Frigyes, A Szdrenyi bănsăg es Szoreny vârmegye 
tbrtenete (Istoria banatului şi a comitatului Severin), 
voi. I­III, Budapest, 1878. 
42. Pesty, Krasso  — Pesty, Frigyes, Krasso vdrmegye tortenete (Istoria comi­ 
tatului Caras), I­IV,Budapest, 1882­1884. 
43. Puscariu, Familiile nobile  — Puscariu, Ioan Cavaler de, Date istorice privitoare la fami­ 
liile nobile române, I—II, Sibiu, 1892­1895. 
44. Puscariu, Fragmente  — Puscariu, Ioan Cavaler de, Fragmente istorice despre boe­ 
rii din Ţara Făgăraşului, Sibiu, 1907. 
45. Solyom­Fekete  — ANM, Colecţia Solyom Fekete. Microfilm şi fotocopii la 
BA Cluj­Napoca. 
46. Sze'kely okl.  — Sze'kely okleveltdr (Diplomatariu secuiesc), I. 1211­1519 
(redactat de Szabo Karoly), Kolozsvar, 1872.    ' 
47. Szerbia okl.  — Thalloczy Lajos, Aldâsy, Antal, A Magyarorszdg es Szer­ 
bia kb'zti dsszekdttetesek okleve'ltdra 1198­1526 (Diplo­ 
matariul legăturilor dintre Ungaria si Serbia), Budapest, 
1907. 
48. Te/eiti  — Teleki, Jozsef, Hunyadiak kora Magyarorszdgon (Epoca 
Huniazilor în Ungaria), voi. I­XII, Pest, 1853­1857. 
49. Tripartitum  — Werboczius illustratus; sive Decretum tripartitum juris 
consuetudinarii inclyti Regni Hungariae a magistro Ste­ 
phano  de  Werbocz jussu  regio olim  compilatum..., 
Agriae, 1776. 
50. l/fr.  — Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Sieben­ 
biirgen, voi. V­VII (1438­1486), Bukarest, Editura Aca­ 
demiei, 1975­1991. 
51. Veress, Documente  — Veress, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealu­ 
lui,   Moldovei  şi  Ţării  Româneşti.  Acte  şi  scrisori, 
voi. I­XI, Bucureşti, 1929­1933. 
52. Veress, Fontes  — Veress, Andrei, Fontes Rerum Transylvanicarum, I­V, 
Budapest, 1911­1921. 
53. Zichy  — Codex diplomaticus domus senioris comitum Zichy de 
Zich et Vasonked. A zichi es văsonkedi grof Zichy csaldd 
idosb ăgănak ofonanyta'ra, I­XII, Budapest, 1871­1931. 
DICŢIONARE, ENCICLOPEDII, REPERTORII 
1. Bartal  — Bartal Antonius, Glossarium mediae et infimae latinitatis 
regni Hungariae, Lipsiae, 1901. 
2. Engel, Archontologia  — Engel, Pal, Magyarorszăg vilăgi archontologiăja 1301 — 
1457 (Arhondologia laică a Ungariei 1301­1457), I—II, 
Budapest, 1996. 1 

439
 3. Glosar  — Glosar de termeni şi expresii din documentele 
latine   privind    istoria    medie   a   României 
(Institutul de Istorie Cluj), f.a., f.l. 
4. DIF  —  Instituţii feudale din ţările române. Dicţionar 
(coordonatori Ovid Sachelarie şi Nicolae Stoi­ 
cescu), Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1988. 
5. MTFGy  — Magyar tortenelmi fogalomgyiijteme'ny (Dicţionar 
de noţiuni istorice maghiare), Red. Ban Peter,I­I, 
Eger, 1980. 
6. Suciu  — Suciu, Coriolan, Dicţionar istoric al localităţilor 
din Transilvania, I—II, Bucureşti, 1967. 
ISTORIOGRAFIE 
A. SINTEZE 
1. Bloch, Societatea feudală  — Bloch, Marc, Societatea feudală, voi I­II,Cluj­ 
Napoca.Edit. Dacia, 1996­1998. 
1. Die Geschichte Ungarns  — Die Geschichte Ungarns, Budapest, 1971. 
3. Erdelyi tortenete  — Erdelyi tortenete (Istoria Transilvaniei), voi. I 
(sub red. Makkai Lăszlo şi Mocsy Andrâs), Bu­ 
dapest, 1986. 
4. Giurescu, Istoria românilor  — Giurescu CC, Dinu C. Giurescu, Istoria româ­ 
nilor, voi. II. De la mijlocul secolului al XlV­lea 
până al începutul secolului al XVII­lea, Bucu­ 
reşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. 
5. Histoire de la Hongrie  — Histoire de la Hongrie des origines ă nos jours, 
Budapest, 1974. 
6. Histoire de la Transylvanie  — Histoire de la Transylvanie, (Sous la direction de 
Bela Kopeczi), Budapest, 1992. 
7. Hdman­Szekfii  — Homan, Bălint, Szekfii, Gyula, Magyar Torte'net, 
II, Budapest, 1936. 
8. Iorga, Cavalerii  — Iorga, Nicolae, Istoria românilor, voi. IV, Cava­ 
lerii, Ediţie nouă, volum îngrijit de Stela Cheptea 
şi Vasile Neamţu, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 
1996. 
9. Iorga, Istoria românilor din Ardeal  — Iorga, Nicolae, Istoria românilor din Ardeal fi 
Ungaria, voi I, Bucureşti, 1915 (Ediţie nouă, în­ 
grijită de Georgeta Penelea, Bucureşti, Edit. 
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989). 
10. Istoria dreptului  — Istoria dreptului românesc (coordonator  Ioan 
Ceterchi), voi. I (responsabil de volum Vladimir 
Hanga, secretar ştiinţific Liviu P. Marcu), Bucu­ 
reşti, Edit. Academiei RSR, 1980. 
11. Istoria militară  — Istoria militară a poporului român, voi. II, Bucu­ 
reşti, Editura militară, 1986. 
12. Istoria României  — Istoria României, voi. II, Bucureşti, Edit. Acade­ 
miei RPR, 1962 (Tratat). 

440 

­
13. /itona României 1998  — Istoria României, redactată de Mihai Bărbulescu, Dennis 
1 

Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea, Pompiliu 
Teodor, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998. 
14. Kubinyi, M. tortenete  — Kubinyi, Andrâs, Magyarorszdg tortenete (Istoria Unga­ 
riei) 1458­1490, kezirat 3. vâltozatlan kiadds, Nemzeti 
Tankonyvkiado, 1994 (Jozsef Attila Tudomănyegyetem, 
Bolcsestudomânyi kar). 
15. A/Tort.  — Engel Pdl, Kristo Gyula, Kubinyi Andras, Magyarorszdg 
tortenete 1301­1526. (Istoria Ungariei 1301­1526), Bu­ 
dapest, 1998. 
16. M. hadtdrte'nete  — Magyarorszdg hadtdrte'nete (Istoria militară a Ungariei — 
sub red. Liptai Ervin), I, Budapest, 1985. 
17. MTKron.  — Magyarorszdg torteneti kronologiăja (Cronologia istorică 
a Ungariei), I, Budapest, 1986. 
18. Panaitescu, Istoria culturii  — Panaitescu, Petre P., Introducere la istoria culturii româ­ 
neşti, Bucureşti, 1969. 
19. Pascu, Voievodatul  — Pascu, Ştefan, Voievodatul Transilvaniei, voi. I­IV, Cluj­ 
Napoca, Edit. Dacia, 1971­1989. 
20. Pop, Istoria Transilvaniei  — Pop, Ioan­Aurel, Istoria Transilvaniei medievale: de la et­ 
nogeneza   românilor până  la  Mihai   Viteazul,  Cluj­ 
Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1997. 
21. Romdnok tortenete  — Romdnok tortenete (Istoria românilor), Budapest, 1943. 
22. Şincai, Hronica  — Şincai, Gheorghe, Opere. I. Hronica românilor. Ediţie 
îngrijită de Florea Fugariu, tom I­III, Bucureşti, 1967— 
1969. 
23. Timon, Rechtsgeschichte  — Timon, Akos von, Ungarische Verfassungs und Rechtsge­ 
schichte mit bezug auf die Rechtsentwicklung der west­ 
lichen Staaten, Zweite vermehrte Auflage, Berlin, 1909. 
24. Xenopol, Istoria românilor  —  Xenopol, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, 
Ediţia a IV­a (de V. Mihăilescu­Bârliba), voi. I, Bucu­ 
reşti, 1985. 
B. MONOGRAFII, EDIŢII CRITICE, CULEGERI DE STUDII 
1. Andea, Banatul cnezial  —  Andea, Avram, Banatul cnezial până la înstăpânirea 
habsburgică (1718,), Reşiţa, 1996. 
2. Arion, Cnejii  — Arion, Dinu C, Cnejii (Chinejii) români. Contribuţii la 
studiul lor, Bucureşti, 1938. 
3. Armbruster, Romanitatea  — Armbruster, Adolf, Romanitatea românilor. Istoria unei 
idei, Ediţia a Ii­a revăzută şi adăugită. Bucureşti, 1993. 
4. Bârlea, Contribuţii  — Bârlea, Ioan, Contribuţii la istoria Maramureşului, după 
manuscrisul fostului arhivar Gheorghe Petrovay, Sighet, 
1929. 
5. Be7a>  — Belay, Vilmos, Mdramaros megye tărsadalma es nemzeti­ 
se'gei. A megye betelepulese'tdl a XVIII szăzad elejeig 
(Societatea şi naţionalităţile comitatului Maramureş. De 
la constituirea comitatului până la începutul secolului al 

6. Bogdan, Scrieri 
XVIII­lea), Budapest, 1943. 
— Bogdan, Ioan, Scrieri alese (ediţie G. Mihăilă), Bucureşti, 
1968. 
1 
441
 7.  Bonis, Huberise'g  Bonis, Gyorgy, HUberiseg es rendiseg a kozepkori 
magyar  jogban  (Feudalitate  şi  stare  în  dreptul 
maghiar  medieval),  Kolozsvâr,  f.a.  Bonis, 
8.  Bonis, Jogtudo ertelmiseg  Gyorgy,  A  jogtudo  ertelmiseg  a  Mohăcs  elotti 
Magyarorszagon  (Intelectualitatea  juridică  din 
Ungaria  antemohaciană),  Budapest,  1971. 
9.  Brătianu, Adunările de stări  Brătianu, Gheorghe  I.,  Adunările de stări  în Eu­ 
ropa şi în ţările române în evul mediu, Bucureşti, 
Edit. Enciclopedică, 1996. Brătianu, Gheorghe 1., 
10.  Brătianu, Sfatul domnesc  Sfatul  domnesc  şi  adunarea  stărilor  în 
principatele române Ediţia a Ii­a, Bucureşti, Edit. 
Enciclopedică, 1995. (Prima ediţie, Evry, 1977). 
Brătianu,  Gheorghe  I.,  Tradiţia  istorică  despre 
11.  Brătianu, Tradiţia istorică  întemeierea  statelor  româneşti,  (Ediţie  îngrijită  c 
Valeriu  Râpeanu),  Bucureşti,  1980.  Bunyitai, 
Vincze, A vdradi piispokseg torte'nett alapităsdtol 
12.  Bunyitai, Vdradi piispokseg  a  jelenkorig  (Istoria  episcopiei  de  Oradea  de  la 
întemeiere  până  azi),  voi.  I­III,  Oradea,  1883­ 
1884. 
N. Iorga, Operele lui Constantin Cantacuzino, Bu­ 
13.  Cantacuzino  cureşti, 1901. 
• Cantemir, Dimitrie, Opere (ediţie Gr. Tocilescu), 
14.  Cantemir, Opere  voi. VIII, Bucureşti, 1901. 
■Costin, Miron, Opere, (Ediţie critică de P.P. Pa­ 
15.  Costin, Opere  naitescu), Bucureşti, 1958. 
Doboşi, Alexandru, Datul oilor (Quinquagesima 
16.  Doboşi, Datul oilor  ovium).  Un  capitol  din  istoria  economică  a 
românilor din Transilvania, Bucureşti, 1937. 
• Domanovszky, Sândor, Serviensek e's familiarisok 
17.  Domanovszky, Serviensek  (Slujitori şi familiari), Budapest, 1912. 
•  Dragalina, P., Din istoria Banatului Severin, 
18.  Dragalina, Istoria Banatului  voi. I­III, Caransebeş, 1900­1902. 
■ Elekes, Lajos, A kozpontosito politika belso 
19.  Elekes, A ko'zpontosito politika  erdforrdsai a XV. szdzad măsodikfele'ben (Resur 
sele interne ale politicii de centralizare în a doua 
jumătate a secolului al XV­lea), Budapest, 1955. 
Elekes, Lajos, Mdtyâs e's kora (Matia şi epoca sa), 
Budapest, 1956. 
20.  Elekes, Ma'ryâr 
Filipaşcu,  Alexandru,  Istoria  Maramureşului, 
21.  Filipaşcu, Istoria Maramureşului  Bucureşti, 1940. 
Filipaşcu,  Alexandru,  Voievodatul  Maramure­ 
şului.  Originea,  structura  şi  tendinţele  lui,  Sibiu 
22.  Filipaşcu, Voievodatul 
1945  (extras  din  Transilvania,  an  76,  nr.  3­4).  ­ 
Firu,  I.S.,  Corneliu  Albu,  Umanistul  Nicolau 
23.  Firu­Albu,  Olahus  (Nicolaie  Românul)  (1493­1568J,  Tex 
alese, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1968. 

442
24. Fâgel  ­  F6gel, J„ //  Uldszlo udvartartăsa  1490­1516 

(Curtea lui Vladislav II), Budapest, 1913. 

25. Fiigedi, Arisztokrăcia mobilităsa  — Fiigedi, Erik, A 15 szăzadi magyar arisztokrăcia 
mobilitdsa (Mobilitatea aristocraţiei maghiare din 
secolul al XV­lea), Budapest, 1970. 
26. Fiigedi, Tanulmdnyok  — Fiigedi, Erik, Koldulo barătok, polgarok, nemesek. 
Tanulmdnyok a magyar kozepkorbol (Călugări 
cerşetori, orăşeni, nobili. Studii despre evul mediu 
maghiar), Budapest, 1981. 
27. Georgescu, Bizanţul şi  — Georgescu, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile 
instituţiile româneşti  româneşti până la mijlocul secolului al XVIII­lea, 
Bucureşti, 1980. 
28. Gheţie­Mareş, Originile scrisului  — Gheţie, Ion, Alexandru Mareş, Originile scrisului 
în limba română, Bucureşti, 1985. 
29. Gonţa, Satul în Moldova  — Gonţa, Alexandru, Satul în Moldova medievală. 
Instituţiile, Bucureşti, 1986. 
30. Gruppenautonomie  — Gruppenautonomie in Siebenburgen. 500 Jahre 
siebenbiirgisch­sdchsische     Nationsuniversităt, 
(Hrsg. Wolfgang Kessler), Bohlau Verlag, Koln, 
Wien, 1990. 
31. Gundisch, Das Patriziat  — Giindisch, Konrad G., Das Patriziat siebenburgi­ 
scher Stădte im Mittelalter, Bohlau Verlag, Koln­ 
Weimar­Wien, 1993 (Studia Transylvanica 18). 
32. Gyemant, Mişcarea naţională  — Gyemiint, Ladislau, Mişcarea naţională a româ­ 
nilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848, 
Bucureşti, 1986. 
33. Halecki, From Florence to Brest  — Halecki, Oskar, From Florence to Brest 1439— 
1596, (Sacrum Poloniae Millenium, 5), Rzym, 
1958. 
34. Hanga, Les institutions du droit  — Hanga, Vladimir, Les institutions du droit coutu­ 
coutumier  mier   roumain,  Bucureşti,   1971   (Bibliotheca 
Historica Romaniae 71) 
35. Haţegan, Pavel Chinezu  — Haţegan, loan, Pavel Chinezu,Timişoara, 1994. 
36. Herlea, Studii  — Herlea Alexandru, Studii de istorie a dreptului, 
voi.  I, Organizarea d e stat  (ediţie de Valeriu 
Şotropa), voi III, Drept civil. învăţământ juridic. 
Figuri de jurişti. Traduceri (ediţie îngrijită de 
Valeriu Şotropa şi Liviu Marcu),  Cluj­Napoca, 
Edit. Dacia, 1983, respectiv 1997. 
37. Holban, Din cronica relaţiilor  — Holban, Măria, Din cronica relaţiilor româno­un­ 
româno­ungare  gare în secolele XIII­XIV, Bucureşti, 1981. 
38. Ioody, Măramaros  — I6ody, Păi, Măramaros vărmegye 1749­1769 evi 
nemesseg vizsgălata (Verificarea nobilimii din 
anii 1749­1769 în comitatul Maramureş), Sighet, 
1943. 
39. Iorga, Studii asupra evului mediu  — Iorga, Nicolae, Studii asupra evului mediu româ­ 
nesc, Ediţie îngrijită de Şerban Papacostea, Bucu­ 

reşti, 1984.  ■
40.  Jako,Philobiblon  Jako,  Zsigmond,  Philobiblon  transilvan,  Bucureşti, 
1977. 
41.  Lehoczky, Bereg  Lehoczky,  Tivadar,  Beregvărmegye  monographidja, 
voi. I­III, Ungvăr, 1881. 
42.  Lukâcs, Ţara Făgăraşului  Lukâcs, Antal, Ţara Făgăraşului în Evul Mediu (seco­ 
în Evul Mediu  lele XIII­XVI), Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1999. 
43.  Lupaş, Realităţi istorice  Lupaş, Ioan, Realităţi istorice în voievodatul Transil­ 
vaniei din sec. XII­XVI, Bucureşti, 1938, (extras). 
44.  Lupşa, Catolicismul ţi românii  Lupşa, Ştefan, Catolicismul şi românii din Ardeal si 
Ungaria până la anul 1556, Cernăuţi, 1929, p. 87. 
Mălyusz, Elemer, Egyhăzi tărsadalom a koze'pkori 
45.  Mâlyusz, Egyhdzi tărsadalom 
Magyarorszăgon (Societatea bisericească în Ungaria 
medievală), Budapest, 1971. 
Mărki, Sândor, Aradvărmegye es Arad szabadkirălyi 
46.  Mărki, Arad 
văros tortenete (Istoria comitatului Arad şi a oraşului 
liber regesc Arad), I, Arad, 1892. Moga, Ioan, Les 
Roumains de Transylvanie au Moyen­Âge, Sibiu, 
47.  Moga, Les Roumains 
1944. 
Moga,  Ioan, Voievodatul Maramureşului.  Probleme 
48.  Moga, Voievodatul 
istorice şi chestiuni de metodă ştiinţifică, Cluj­Sibiu, 
Maramureşului 
1945. (extras). 
Moga,  Ioan,  Voievodatul  Transilvaniei.  Fapte  şi 
49.  Moga, Voievodatul  interpretări  istorice.  Sibiu,  1944.  (separatum  AIIC, 
Transilvaniei 
1945, p. 55­148). 
Mureşan,  Camil,  lancu de Hunedoara,  ediţia a H­a, 
50.  Mureşan, lancu 
Bucureşti,  Edit.  Ştiinţifică,  1968.  Nobilimea 
românească  din  Transilvania.  Az  erdelyi  roman 
51.  Nobilimea românească din  nemesseg,  (Coordonator  Marius  Diaconescu,  Studiu 
Transilvania  introductiv  Ioan  Drăgan),  Satu  Mare,  Editura 
Muzeului Sătmărean, 1997. 
Studii istorice. Omagiu profesorului Camil Muresanu 
52.  Omagiu Camil Muresanu 
la împlinirea vârstei de 70 de ani, îngrijit de Nicolae 
Edroiu,  Cluj­Napoca,  Presa  Universitară  Clujeană, 
1998. 
Onciul, Dimitre, Scrieri istorice (ediţie A. Sacerdo­ 
53.  Onciul, Scrieri  ţeanu), voi. I—II, Bucureşti, 1968. Panaitescu, Petre 
P., începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, 
54.  Panaitescu, Biruinţa scrisului  Bucureşti, 1965. Panaitescu, P.P., Interpretări 
româneşti. Studii de istorie economică şi socială, 
55.  Panaitescu, Interpretări  Ediţia a Ii­a, (îngrijită de Ştefan S. Gorovei şi 
româneşti  Măria Magdalena Szekely) Bucureşti, Edit. 
Enciclopedică, 1994 (prima ediţie Bucureşti, 1947). 
Panaitescu, P.P., Obştea ţărănească  în Ţara Româ­ 
nească şi  Moldova.  Orânduirea  feudală, Bucureşti, 
56. Panaitescu, Obştea ţărănească  —  Edit. Academiei, 1964. 

444
57.  Papacostea, Românii în sec. XIII  —  Papacostea, Şerban, Românii în secolul al XlII­lea. 
între Cruciată si Imperiul Mongol, Bucureşti, Edit. 
Enciclopedică, 1993. 
58.  Papacostea, Geneza statului  —  Papacostea, Şerban, Geneza statului în evul mediu 
românesc. Studii critice, Cluj­Napoca, 1988. (Edi­ 
ţie adăugită, Bucureşti, Edit. Corint, 1999). Pascu, 
59.  Pascu, Bobălna  —  Ştefan, Bobălna, Ediţia a Ii­a, revăzută şi 
completată, Bucureşti, 1963. Pataki, losif, 
60.  Pataki, Domeniul Hunedoara  —  Domeniul Hunedoara la începutul secolului al 
XVI­lea, Bucureşti, 1973. 
61.  Păcurariu, Istoria bisericii ortodoxe —  Păcurariu,   Mircea,  Istoria   bisericii   ortodoxe 
române, voi.1, Bucureşti, 1980. Pop, Ioan­Aurel, 
62.  Pop, Naţiunea română medievală  —  Naţiunea română medievală.  Solidarităţi etnice 
româneşti în secolele XIII­XVI, Bucureşti, Edit. 
Enciclopedică, 1998. Pop, Ioan­Aurel, Instituţii 
medievale româneşti. Adunările cneziale şi 
63.  Pop, Adunările cneziale  —  nobiliare (boiereşti) din Transilvania în 
secolele XIV­XVI, Cluj­Napoca, 1991. 
Pop, Ioan­Aurel, Românii şi maghiarii în secolele 
IX­XFV. Geneza statului medieval în Transilvania, 
64.  Pop, Românii si maghiarii  —  Fundaţia  Culturală  Română  ­  Centrul  de  Studii 
Transilvane,  Cluj­Napoca,  1996.  Popa,  Radu,  La 
începuturile  evului  mediu  românesc.  Ţara 
Haţegului,  Bucureşti,  Edit.  Ştiinţifică  şi 
65.  Popa, Ţara Haţegului  —  Enciclopedică, 1988. 
Popa,  Radu,  Ţara  Maramureşului  în  veacul  al 
XlV­lea  (Ediţia  a  H­a  îngrijită  de  Adrian  Ioniţă), 
66.  Popa, Ţara Maramureşului  —  Bucureşti,  Edit.  Enciclopedică,  1997.  (Prima 
ediţie, 1970). 
Popovici,  George,  Istoria  românilor  bănăţeni, 
Lugoj, 1904. 
67.  Popovici, Istoria  —  Prodan,   David,  Boieri   şi   vecini   în   Ţara 
Făgăraşului în sec. XVI­XVII, în voi. Prodan, Din 
68.  Prodan, Boieri si vecini  —  istoria Transilvaniei, p. 9­154. Prodan, David, 
Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, 
Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1991. Prodan, 
69.  Prodan, Din istoria Transilvaniei  —  David, Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI­ 
lea, voi. I—III, Bucureşti, 1967­1968. Prodan, 
70.  Prodan, Iobăgia  —  David, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria 
formării naţiunii române, Ediţie nouă cu 
71.  Prodan, Supplex  —  adăugiri şi precizări, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi 
Enciclopedică, 1984. 
Răduţiu, Aurel, Incursiuni în istoriografia vieţii 
sociale, Cluj­Napoca, 1972. Rusu, Adrian Andrei, 
72.  Răduţiu, Incursiuni  —  Ctitori şi biserici din Ţara Haţegului   până   la 
1700,   Satu   Mare,   Edit. Muzeului Sătmărean, 
73.  Rusu, Ctitori si biserici  —  1977. 

445
 I 
■S 

74.  Rusu, loan de Hunedoara  — Rusu, Adrian Andrei, Ioan de Hunedoara şi româ­ 

nii din vremea sa. Studii, Edit. Presa universitară, 
Cluj­Napoca, 1999. 
75.  Toderaşcu, Unitatea medievală  — Toderaşcu, Ion, Unitatea românească medievală, 
voi.  I,  Bucureşti, 1988;  voi.  II,  cu  titlul  revizuit: 
Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii 
româneşti, Iaşi, 1994. 
76.  Tonk, Erdelyek  — Tonk, 
Săndor, 
Erdelyek 
77.  Ţeicu, Banatul montan  egyetem 
jărăsa a 
78.  Ureche, Letopiseţul  kozep­ 
korban 
79.  Vuia, Districtus Walachorum (Studenţi 
ardeleni în 
evul mediu), Bucu 
reşti, 1979. 
— Ţeicu, Dumitru, Banatul montan în Evul mediu, 
Timişoara, Edit. Banatica, 1998. 
— Ureche, Grigore, Letopiseţul Ţării Moldovei, 
(ediţie de P.P.Panaitescu), Bucureşti, 1955. 
— Vuia, Iuliu, Districtus Walachorum. Cercurile ro 
mâneşti bănăţene. Timişoara, 1929. 

C STUDII ŞI ARTICOLE 
1.  Achim, Adunările obşteşti  Achim, Viorel, O instituţie românească în Banatul 
medieval:  adunările  obşteşti  din  districte,  în  RI, 
41,1988,  nr.  2,  p.  191­203.  Achim,  Viorel, 
2.  Achim, Adunările reunite  Consideraţii  asupra  adunărilor  judiciare  reunite 
ale districtelor medievale din Banat, în RI,  Serie 
nouă, tom 3, 1992, nr. 9­10, p. 917­927. 
Achim, Viorel, Mutaţii  în statutul unor sate cne­ 
3.  Achim, dini;  —  ziale din  Banat  în  epoca  angevină.  Cazul  de  la 
ii 
Biniş,  în  „Banatica",  12,1993,  II,  p.  47­63. 
Achim, Viorel, Catolicismul la românii din Banat 
în  Evul Mediu,  în RI, Serie  nouă, VII, 1996, 
4.  Achim, Catolicismul din Banat  —  nr. 1­2, p. 41­55. 
Achim,  Viorel,  Consideraţii  asupra  adunărilor 
obşteşti ale districtului Caransebeş în  secolul al 
5.  Achim, Consideraţii  —  XV­lea,  în  „Banatica",  IX,  1987,  p.  371­378. 
Achim, Viorel, Districtele medievale româneşti de 
pe  valea  superioară  a  Begheiului,  în  AIIC,  30, 
6.  Achim, Districtele  —  1990­1991,p. 23­35. 
Achim, Viorel, Districtul Comiat. Contribuţie la 
geografia istorică a Banatului în evul mediu, în 
7.  Achim, Districtul Comiat  —  „Analele Banatului", Serie nouă, Arheologie­Isto­ 
rie, II, 1993, p. 245­259. Achim, Viorel, Les 
Roumains du royaume medieval hongrois et les 
dîmes envers Veglise. En marge d'un document 
8.  Achim, Les Roumains et Ies dîmes  —  d'Acta Romanorum Pontificum, în RRH, 
XXXIII, 1994,1­2, p. 5­17. Achim, Viorel, 
Voievozii în districtele româneşti din Banat, în 
SMIM, XII, 1994, p. 95­119. 
9.  Achim, Voievozii din Banat  — 

446 
10. Barta, Ober den Platz  Barta  Gâbor,  Ober  den  Platz  Siebenburgens  im 
Siebenburgens  Rahmen des  ungarischen  Konigreiches  (896­1690), 
în  voi.  lnterethnische­  und  Zivilisationsbeziehungen 
im  siebenbiirgischen  Raum.  Historische  Studien, 
Cluj, 1996. 
11.  Bogdan, Originea voievodatului  —  Bogdan, Ioan, Originea voievodatului la români, în 
voi. Bogdan, Scrieri, p. 165­179. Bogdan, Ioan, 
12.  Bogdan, Cnejii  —  Despre cnejii români, în voi. Bogdan, Scrieri, p. 
180­206. 
13.  Boldea, Familia Măcicaş  —  Boldea, Ligia, Câteva consideraţii privitoare la fa 
milia nobilă de Măcicaş (sec. XV­XVI), în; „Sar­ 
getia", 20,1986­1987, p. 171­177. 
14.  Boldea, Câteva opinii  —  Boldea, Ligia, Câteva opinii privitoare la originea 
şi evoluţia nobilimii române din Banat (sec. XIV­ 
XV), în AMN, 24­25, p. 1119­1125. _  <;  . 
15.  Boldea, înnobilare şi confesiune  —  Boldea, Ligia, înnobilare şi confesiune în lumea 
feudală românească din Banat (sec. XIV­XVI), în 
„Banatica", 13/11,1995, p. 27^44. ,  , ; 
16.  Boldea, Probleme  —  Boldea,  Ligia,  Probleme  ale studiului  genealogic al 
familiilor nobile bănăţene,  în  „Buletinul  Comisiei 
de heraldică, genealogie şi sigilografie a Academiei 
Române  Filiala Cluj.­Napoca", I­II,  1995­ 1996,  p. 
i ;  :  r 
29­76.  ­  '  '  ■ " ' • • ' < ■ ! ■  ■ 
17. Boldea, Situaţia  Boldea, Ligia,  Situaţia social­economică şi juridică 
a  nobilimii  române  din  Banat  (sec.  XIV­  XVI),  în 
„Banatica",  12/11,1993,  p.  13­24.  Borcea,  Liviu, 
18. Borcea, Obştea sătească din Bihor —  Obştea  sătească din  Bihor;  voievozii  şi  cnezii  ei  în 
secolele  XIII­XVII,  în  „Crisia",  12,  1982,  p.  123­ 
160. 
19. Brătianu, Les assemblees  Brătianu,  Gheorghe I­,  Les assemblees d'e'tats et les 
Roumains  de  Transylvanie,  în  „Revue  des  Etudes 
Roumaines",  Tome XIII­XIV, 1974,  p. 9­63.  Tra­ 
ducere românească: Adunările de stări şi românii în 
Transilvania,  în  voi.  Brătianu,  Adunările  de  stări, 
p. 199­264. 
20. Dan, Armata lui lancu  Dan, Mihail, Armata şi arta militară a lui lancu de 
Hunedoara (Pe baza cronicilor contemporane), în 
SCI­Cluj, 8,1957, nr. 1­4, p. 69­115. 
21. Diaconescu, Les implications  Diaconescu, Les implications confessionelles du 
Concile de Florence en Hongrie, în „Mediaevalia 
Transilvanica", tom I, nr. 1­2, p. 29­62. 
22. Diaconescu, Răscoala nobililor  —  Diaconescu, Marius, Răscoala nobililor maramure 
şeni  din  1492,  în  voi.  Nobilimea  românească, 
p.  185­196.  " v ■'' 
Dragomir, Silviu, Vechile biserici din Zarand şi cti­ 
23. Dragomir, Vechile biserici din 
Zarand  torii lor în secolele XIV şi XVI, în voi. Silviu Drago­ 
mir, Studii de istorie medievală (Ediţie Sorin Şipoş), 
Cluj­Napoca, Edit. Centrul de Studii Transilvane — 
Fundaţia Culturală Română, 1998, p. 179­205.

.  447
24. Drăgan, „Aleşii" nobilimii române —  Drăgan, Ioan, Aleşii" nobilimii române din peri­ 
oada 1440­1514, în „Mediaevalia Transilvanica", 
1,1997, nr. 1­2, p. 87­110. 
25. Drăgan, Aspecte  Drăgan, Ioan, Aspecte ale relaţiilor dintre români 
şi  puterea  centrală  în  timpul  domniei  lui  Matia 
Corvinul ("1458­1490,), în RI, serie nouă, tom 3, 
1992, nr. 905­916. 
26. Drăgan, Ciulanii  Drăgan, Ioan, Un model de ascensiune socială în 
Transilvania voievodală: Ciulanii, în „Arhiva ge­ 
nealogică",  I(VI),  1994,  nr.  1­2,  p.  35­47. 
27. Drăgan, Cnezi şi nobili  Drăgan,  Ioan,  Cnezi  şi  nobili  români  în  vremea 
Corvineştilor,  în  voi.  Nobilimea  românească,  p. 
110­128. 
28. Drăgan, Filip More  Drăgan,  Ioan,  Diplomatul  şi  umanistul de origine 
română  Filip  More  de  Ciula  C1470­1526),  în 
„Apulum",  13,1983,  p.  183­189.  Drăgan,  Ioan, 
29. Drăgan, Gheorghe More  Gheorghe More de Ciula banul Belgrad ului,  în 
„Sargetia", 20, 1986­1987,  p. 261­266. 
Drăgan, Ioan, Un căpitan român pe frontul antioto­ 
30. Drăgan, Ladislau Ficior  man: Ladislau Ficior de Ciula (7­1492), în AMN, 
22­23,1985­1986, p. 261­266. 
Drăgan, Ioan, „More" —  un apelativ românesc în 
31. Drăgan, More  mediul nobiliar medieval din Transilvania şi  Un­ 
garia, în „Arhiva genealogică", X, 1998, fasc. 1­2. 
Drăgan, Ioan, Nobili români în viaţa instituţională 
32.  Drăgan, Nobili români în viaţa  —  a Transilvaniei şi Ungariei până la 1526, în voi. 
instituţională  Omagiu Camil Mureşanu, p. 85­114. 
Drăgan, Ioan, Nobilimea românească din Transil­ 
33.  Drăgan, Nobilimea românească  —  vania  —  incursiune  istoriografiei,  în  AIICN, 
XXX, 1990­1991, p. 343­356. 
Drăgan, Ioan, Nobilimea românească din Transil­ 
34. Drăgan, O problemă controversată —  vania — o  problemă  controversată în  istoriografia 
română, în voi. Nobilimea românească, p. 5­33. 
Drăgan, Ioan, Nobilii români condiţionări până la 
35. Drăgan, Nobilii condiţionări  începutul secolului al  XVI­lea,  în  voi. Relaţii  ro­ 
mâno­ucrainene,  Coord.  Viorel  Ciubotă,  Vasile 
Marina,  Satu  Mare,  Edit.  Muzeului  Sătmărean, 
1999,p.157­167. 
Drăgan, Ioan, Originile individualităţii istorice a 
36.  Drăgan, Originile individualităţii  —  Ţării  Haţegului  în  evul  mediu,  în  AIIC,  XXV, 
Haţegului  1982, p. 25­37. 
Drăgan, Ioan, Precursorii români ai lui Olahus, în 
37.  Drăgan, Precursorii lui Olahus  —  „Cercetări istorice", XVI, 1997, p. 121­128. 
Drăgan,  Ioan,  Românii  din  Transilvania  în  lupta 
38.  Dragon, Românii în lupta  antiotomană  din  a  doua  jumătate  a  secolului  al 
XV­lea, în AIIC, 27,1985­1986, p. 67­77. 
—
antiotomană 

448
39. Drăgan, Ungur  — Drăgan, Ioan, Nobilii Ungur din Nădăştia, în „Bu­ 

letinul  Filialei Cluj a Comisiei de Heraldică, 
Genealogie  şi   Sigilografie",  I I I ,  1995­1996, 
p. 77­85. 
40. Drăgan, Un român ardelean  — Drăgan, Ioan, Un român ardelean în solie la Ştefan 
cel   Mare   la  1475,   în   AIIAI,   24/2,   1987, 
p. 357­362. 
41. Drăgan, Un cărturar umanist  — Drăgan, Ioan, Un cărturar umanist ignorat — Filip 
More de Ciula, în „Magazin istoric", 1991 (XXV), 
nr. 8, p. 56­58. 
Al. Edroiu, Posesiunile domnilor  — Edroiu, Nicolae, Posesiunile domnilor Ţării Româ­ 
neşti şi Moldovei în Transilvania (secolele XIV­ 
XVI).  Semnificaţii politico­sociale  şi  cultural­ 
istorice, în voi. Istoria României. Pagini transil­ 
vane, (Coord. acad. Dan Berindei), Fundaţia Cul­ 
turală Română — Centrul de Studii Transilvane, 
Cluj­Napoca, 1994, p. 45­62. 
43. Elekes, A kozpontosito eroforrdsai  —  Elekes,   Lajos,  A   kozpontosito  politika   belso 
eroforrăsai a XV szăzad măsodik feleben (Resur­ 
sele interne ale politicii de centralizare din a doua 
jumătate a secolului al XV­lea), Budapest, 1955 
(extras). 
44. Elekes, Essai de centralisation  — Elekes, Lajos, Essai de centralisation de l'Etat 
hongrois dans la seconde moitie du XV­e sie'cle, 
Budapest, 1960 (extras). 
45. Engel, Hunyadi pălyakezdese  — Engel, Pal, Hunyadi pălyakezdese (începutul carie­ 
rei lui Iancu de Hunedoara), în voi. Nobilimea 
românească din Transilvania, p. 91­105. 
46. Eskenasy­Rusu, Cetatea Mălăieşti  — Eskenasy, Victor, Adrian A. Rusu, Cetatea Mălă­ 
ieşti şi cnezatul Sălaşului  (sec.  XIV­XVII), în 
AIIAC, 25,1982, p. 53­92. 
Al. Feneşan, Districtul Dobra  — Feneşan, Costin, Districtul Dobra şi privilegiile 
sale până spre sfârşitul veacului al XV­lea, în 
AIIAC, XXVII, 1985­1986, p. 301­321. 
48. Feneşan, Familia Bizere  — Feneşan, Costin, Familia românească Bizere şi 
moşiile ei de pe Valea Pogănişului (1433­1447), 
în „Sargetia", XVI­XVII, 1982­1983, p. 267­279. 
49. Feneşan, Districtul Mehadia  — Feneşan, Costin, Districtul românesc Mehadia la 
sfârşitul secolului al XlV­lea, în   „Banatica", 5, 
1979,p.273­283. 
50. Fenesan, Ohaba si Ponor  — Feneşan, Costin, Ohaba şi Ponor — două moşii ro­ 
mâneşti din Ţara Haţegului şi stăpânii lor în seco­ 
lele XV­XVI, în „Sargetia", XVIII­XIX, 1984­ 
1985,p. 181­194. 
51. Feneşan, Privilegiile  — Feneşan, Costin, Despre privilegiile Caransebeşu­ 
Caransebeşului  lui până la mijlocul secolului al XVl­lea, în „Bana­ 
tica"^, 1973, p. 157­163. 
449
52.  Feneşan, Studenţi din Banat  — Feneşan, Costin, Studenţi din Banat la universităţile 
străine până la 1552, înR I,29,1977,nr.l2. 
53.  Fiigedi, Adelsnation  —  Fiigedi, Erik, Die ungarische Adelsnation in Sieben­ 
bu'rgen, în voi. Gruppenautonomie. 
54.  Gliick, Date noi  —  Gliick, Eugen, Date noi cu privire la prezenţa cavale­ 
rilor  teutoni  la  frontiera  Banatului (1429­1437),  în 
RI, Serie nouă, Tom III, 1992, nr. 7­8, p.783­792. 
Giindisch, Konrad, Cnezii români din Transilvania şi 
55.  Giindisch, Cnezii români  —  politica  de  centralizare  a  regelui  Sigismund  de  Lu­ 
xemburg, în voi. Ştefan Meteş la 85 de ani, Cluj­Na­ 
poca, 1977, p. 235­237. 
Giindisch, Konrad.G, Participarea saşilor la răzvrăti­ 
56.  Giindisch, Participarea saşilor  —  rea  din  anul  1467  a  transilvănenilor  împotriva  lui 
Matia Corvin,  în SUBB, Historia,  1972, fasc. 1, 
p. 21­30. 
Haţegan, Ioan, Banatul la 1478. Sinteza vieţii econo­ 
57.  Haţegan, Banatul la 1478  —  mice, politice şi militare a unui ţinut într­un an de răs­ 
cruce al istoriei sale, în voi. Nobilimea românească, 
p. 152­174. 
Herlea, Alexandru, Justiţia penală în Transilvania pâ­ 
58.  Herlea, Justiţia penală  —  nă în secolul al XVI­lea,m Idem, Studii, p. 111­120. 
Holban, Măria, Deposedări şi judecăţi în Haţeg pe vre­ 
mea angevinilor (1960), în Măria Holban, Din cronica 
59.  Holban, Deposedări în Haţeg  —  relaţiilor româno­ungare, p. 232­244. 
Holban, Măria, Deposedări şi judecăţi în Banat în vre­ 
mea angevinilor şi  ilustrarea lor prin procesul Voya 
60.  Holban, Deposedări în Banat  —  (1361­1378), în SMIM, V, 1962, p. 57­132. 
Holban,  Măria, Variaţii istorice în problema cnezilor 
din Transilvania (1965), în Măria Holban, Din cronica 
61.  Holban, Variaţii  —  relaţiilor româno­ungare în secolele  XIIl­XIV, Bucu­ 
reşti, 1981, p. 213­231. 
Holban, Traian, Cneazul. Contribuţie lajus valachicum 
în Polonia, în „Cercetări istorice", X­XI, 1934­1936, 
62.  Holban, Cneazul în Polonia  —  p. 62­79. 
Hossu,  Vaier,  Dragoşeştii  ­  o  familie  cu  vocaţie 
dinastică, în AMN, 18,1994, p. 173­203. 
63.  Hossu, Dragoşeştii  —  Ilea, Ana, Vasile Rus, Documente referitoare la voie­ 
vozii români din Bihor, în „Crisia", 19, 1989, p. 309­ 
64.  Ilea­Rus, Voievozii români  —  316. 
din Bihor  Iorga,  Nicolae,  Cea  mai  veche  ctitorie  de  nemeşi 
români  din  Ardeal  (1408­1409),  în  voi.  Iorga,  Studii 
asupra evului mediu, p. 162­164. 
65.  Iorga, Cea mai veche ctitorie  —  Iorga, Nicolae, O mărturie din 1404 a celor mai vechi 
„moldoveni", în Iorga, Studii asupra evului mediu, p. 
155­157. 
66.  Iorga, O mărturie din 1404  —  Iosipescu,  Sergiu,  Dragoşeştii,  în  „Arhiva  Genealo­ 
gică", I(VI), 1994, nr. 1­2, p. 27­34.

67.  Iosipescu, Dragoşeştii  — 

450 
68. Klein, More nobilium  Klein, Karl Kurt, More nobilium se gerentes, în „Sie­ 
benburgische  Vierteljahreschrift",  59,1936,  p.  108— 
113. 
69. Kubinyi, A kirdlyi tandcs  Kubinyi,  Andrâs,  A  kirdlyi  tandcs  koznemesi 
koznemesi iilnokei  iilnokei  a  Jagello­korban  (Reprezentanţii  nobilimii 
mijlocii  în  consiliul  regal  în  epoca  Iagelonilor),  în 
voi.  Mdlyusz  Eleme'r  emle'kkdnyv,  Budapest,  1984, 
p. 257­268. (Extras) 
70. Kubinyi, Bdrok  Kubinyi, Andrâs, Bdrok a kirdlyi tanăcsban Mătyds es 
II.  Uldszlo  idejeben  (Baroni  în  consiliul  regal  în 
timpul  lui  Matia  şi  Vladislav  II),  Budapest,  1988 
(extras din Sz., 1988, nr.1­2). 
71. Kubinyi, Residenz  Kubinyi, Andrâs, Residenz­ und Herrschaftsbildung in 
Ungarn  in  der zweiten Hălfte  des  15,  Jahrhunderts 
und am Beginn des 16. Jahrhunderts, în voi. Furstli­ 
che  Residenzen  im  spătmittelalterlichen  Europa, 
Herausg.  von  Hans  Patze  und  Werner  Paravicini, 
Sigmaringen, 1991, p. 421^62. 
72. Kubinyi, Kaposujvdri uradalom —  Kubinyi, Andrâs, A kaposujvări uradalom es a Somo­ 
gy  megyei  familiărisok szerepe Ujlaki  Miklos  birtok­ 
politikdjdban  (Adatok  a  XV.  szdzadi  feuddlis  nagy­ 
birtok  hatalmi  politikăjăhoz)  (Domeniul  Kaposujvâr 
şi  rolul  familiarilor din  comitatul Somogy în politica 
patrimonială a lui Nicolae Ujlaki. Contribuţii la politi­ 
ca autoritară a marii proprietăţi feudale din sec. XV), 
în voi. Somogy megye multjăbol, Kaposvâr, 1973. 
73.  Lâzar, Ungur csaldd  Gr. Lâzâr,  A.,  Az Ungur csaldd tortenetehez (Istoria 
familiei Ungur), în HTRTE, 1902, p.71­72. 
74.  Lukâcs, Ţara Făgăraşului  Lukâcs, Antal, Ţara Făgăraşului la începutul secolu­ 
lui al XVI­lea. Documente noi, în voi. Naţional şi uni­ 
versal  în  istoria  românilor.  Studii  oferite  prof.  Dr. 
Şerban Papacostea cu ocazia împlinirii a 70 de ani, 
Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1998, p. 207­230. 
75.  Lupaş, Dumitru din Sâlişte  Lupaş, Ioan, Din relaţiile Transilvaniei cu Ţara Româ­ 
nească,: activitatea  cnezului  Dumitru  din Sălişte, în 
voi. Ioan Lupaş, Din istoria Transilvaniei, (Ediţie de 
Marina Vlasiu), Bucureşti, 1988, p. 66­69. 
76.  Lupşa, Biserica ortodoxă  Lupşa,  Ştefan,  Biserica  ortodoxă  (română)  din 
Ardeal  şi  Ungaria în veacul  lui  Ioan de Hunedoara, 
în  MA,  1,  1956,  nr.  3­4,  p.  268­277,  2,  1957, 
nr. 3­4, p. 219­229 şi 3,1958, nr. 1­2, p. 71­86. 
Maksay, Ferenc, Le pays de la noblesse nombreuse, 
77.  Maksay, Le pays de la noblesse ­ 
în  SHASH,  139,  Budapest,  1980,  p.  5­26.  Mâlyusz, 
ttombreuse 
Elemer, Hungarian Nobles of Medieval Transilvania, 
78.  Mâlyusz, Nobles of Transilvania ­ 
în  voi.  Nobilities  in  Central  and  Eastern  Europe: 
Kinship, Property and Privilege, (Edited by Jânos M. 
Bak),  Budapest  —  Krems,  1994,  p.  25­53  (History 
and  Society  in  Central  Europe,  2  Medium  Aevum 
Quotidianum 29). 

451
79.  Mi«ea  Minea, Ilie, Din istoria unui  cnezat  ardelean,  în 
„Cercetări  istorice", X­XII, 1934­1936,  nr. 1, 
p.14­41. 
—  Moga, Ioan, Voievodatul Maramureşului. Probleme 
istorice şi chestiuni de metodă ştiinţifică, Sibiu, 
1945 (Extras din AIIC, X). Motogna, Victor, 
80.  Moga, Voievodatul Maramureşului —  Contribuţii la istoria românilor bănăţeni. 
Districtele româneşti, în voi. Banatul de altădată. 
Studii istorice, Timişoara, 1944. Mototolescu, 
81.  Motogna, Districtele româneşti  Dumitru D., Jus Valachicum în Polo­nia, 
Bucureşti, 1916. 
Miiller,  Georg, Die Grăven des siebenbiirgischen 
—  Sachsenlandes,  în  voi.  Festschrift  Friedrich 
Teutsch, Sibiu,  1931, p.  103­178.  Pali, Francisc, 
Fragen  der  Renaissance  und  der  Reformation  in 
82.  Mototolescu, Jus Valachicum  der Geschichte Rumăniens, în „Forschungen zum 
Volk und Landeskunde", 9, 1965, nr. 2, p. 5­27. 
Papacostea,Şerban, Les roumains et la conscience 
—  de leur românite au Moyen­Age, în RRH, 4,1965, 
nr.l, p. 15­24. (Trad. rom. în voi. Geneza statului, 
83.  MiiWer, DieGrăven  p.  222­230,  cu  titlul  Conştiinţa  romanităţii  la 
—  români în evul mediu). 
Papacostea,  Şerban,  Relaţiile  internaţionale  în 
răsăritul şi sud­estul Europei în secolele XIV­XV, 
84.  Pali, Fragen der Renaissance  —  în  voi.  Geneza statului,  p. 236­258.  Papacostea, 
Şerban,  Statul  românesc  în  secolele  XIV­XVI. 
Rolul  său  în  consolidarea  entităţii  poporului 
român, în voi. Geneza statului, p.131­150. 
85.  Papacostea, La conscience  —  Papacostea, Şerban, întemeierea Ţării Româneşti şi 
a Moldovei şi românii din Transilvania — un nou 
izvor, în voi. Geneza statului, p. 76­96. Pascu, 
Ştefan, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta 
antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în SCI­ 
86.  Papacostea, Relaţiile interna  Cluj, 8,1957, nr. 1­4, p. 25­64. Petrovay, 
ţionale XIV­XV  Gyorgy, A Dolhay csalăd eredete, leszăr­mazdsa es 
tortenete 1366­1708 (Originea, genealogia şi 
87.  Papacostea, Statul românesc  istoria familiei de Dolha), în „Turul", XI, 1893, 
p. 71­82,122­132,161­176. Petrovay, Gyorgy, 
Az Ilosvay csaldd leszârmazasa (Genealogia 
familiei de Iloşva), în „Turul", 14, 1896, p. 19­ 
27,66­75,97­110,157­178. 
88.  Papacostea, Un nou izvor 
Petrovay,  Gyorgy,  A  Bilkeyek  (Bilcenii),  în 
„Turul", XII, 1894, p. 11­20,77­83. 
Petrovay,  Gyorgy,  A  Bilkey  Lipcsey  csalăd, 
89.  Pascu, Rolul cnezilor 
(Familia Lipcea de Bilca), în „Turul", XII,  1894, 
p.105­119,163­172.
90.  Petrovay, Dolhay cs. 

91.  Petrovay, Ilosvay cs. 

92.  Petrovay, Bilkeyek 

93.  Petrovay, Lipcsey cs. 

452 
 ■■ 
94.  Petrovay, Gorzo cs.  —  Petrovay, Gyorgy, A Bilkei Gorzo csalăd tortenete 1339­ 
tol napjainkig (Istoria familiei Gurzău de Bilca din 1339 
până în zilele noastre), în „Turul", XII, 1894, p. 186­189. 
95.  Petrovay, Komlosy cs.  —  Petrovay, Gyorgy, A Komlosi Komlosy csalăd tortenete 
YiAA­e'vtol (Istoria familiei Komlosy de Comlăuş începând 
din anul 1334), în „Turul", XIII, 1895, p. 31­38, 84­90. 
96.  Petrovayak  —  Petrovay, Gyorgy, A d olhai e's petrovai Petrovayak 
tortenete 1450­to7 napjainkig (Istoria familiei Petrovai de 
Dolha şi Petro va din 1450 până în zilele noastre), în 
„Turul", XV, 1897, p. 58­69,114­127,171­187. 
97.  Petrovay, Kisfaludy cs.  —  Petrovay, Gyorgy, A Kisfaludy csalăd leszărmazăsa e's 
tortenete 1476­tol 1681­i'g (Istoria şi genealogia familiei 
de Kisfalu (=Iloşva Mică), în „Turul", XV, p. 7­10. 
98.  Philippi, Adelsgesetzgebung  —  Philippi, Paul, Riickwirkungen der Adelsgesetzgebung 
unter Ludwig dem Grossen CI 351,) aufdie siebenbiirgische 
Gruppenautonomie: eine Hypothese, în voi. Gruppenau­ 
tonomie in Siebenbiirgen, p. 131­144. Pleşia, Dan Gr., La 
99.  Pleşia, La noblesse  —  noblesse roumaine de Transylvanie. Structure et 
e'volution, în RRH, XXVI,  1987, nr.  3,  p. 187­215. 
Pop, Ioan­Aurel, Datul  oilor în Ţara Haţegului  în veacul 
100.  Pop, Datul oilor  —  al  XV­lea  şi  la  începutul  veacului  al  XVI­lea,  în  „Sar­ 
getia",  16­17,1982­1983,  p.  287­294.  Pop,  Ioan­Aurel, 
Confesiune şi  naţiune medievală: solidarităţi româneşti în 
101.  Pop, Solidarităţi româneşti  —  secolele XIV­XVI, în AIIC, XXVIII, p. 177­187. 
Pop, Ioan­Aurel, încercări de imixtiune în Ţara Haţegului 
în  secolul  al  XV­lea,  în  AIIC,  25,1982,  p.  39­52.  Pop, 
102.  Pop, încercări de imixtiune  —  Ioan­Aurel,  Realităţi  medievale  româneşti  în  Ţara 
Haţegului reliefate  prin analiza diplomatică a unor docu­ 
103.  Pop, Realităţi medievale  —  mente  din  secolele  XIV­XV,  în  AMN,  XIX,  1982,  p.  88­ 
92. 
Pop, Ioan­Aurel, Privilegii obţinute de români în epoca lui 
M a ti a   C or vin ul,  î n  R I,   to m  II,  1 9 9 1,   nr .   1 1 ­1 2, 
104.  Pop, Privilegii  —  p. 667­677. 
Pop, Ioan­Aurel, Observaţii privitoare la structura etnică 
şi  confesională  a  Ungariei  şi  Transilvaniei  medievale 
105.  Pop, Structura etnică  —  (secolele  IX­XIV),  în  voi.  Istoria  României.  Pagini  tran­ 
silvane (coord. acad. Dan Berindei), Cluj­Napoca, 1994, p. 
9­^4. 
Pop,  Ioan­Aurel,  Sensibilităţi  etnice  şi  confesionale  în 
Transilvania  în  timpul  lui  Nicolaus  Olahus,  în  AIIC, 
106.  Pop, Sensibilităţi etnice  —  XXXIII, 1994, p. 211­219. 
Pop, Ioan Aurel, Un privilegiu regal solemn de la 1366 ţi 
implicaţiile sale, în „Mediaevalia Transilvanica", I, 
107. Pop, Un privilegiu regal  1997, nr. 1­2, p. 69­84. 
solemn de la 1366 

453
I 
108.  Pop­Mârza, lancu  — Pop, Ioan­Aurel, Iacob Mârza, Personalitatea si epoca 
lui lancu (Ioan) de Hunedoara reflectate în însemnă­ 
rile  de  pe  un  incunabul  de  la  1481,  în  voi.  Omagiu 
Camil Muresanu, p. 48 — 61. 
109.  Popa, Valea Bistrei  — Popa, Radu, Valea Bistrei în secolele X1I­XIV. Cerce­ 
tări documentare şi arheologice în nordul Bihorului, în 
Centenar muzeal  orădean, Oradea,  1972, p.  215­219. 
110.  Popa, Familia Mutnic  — Popa Traian, Familia Mutnic, în Rev. Inst. Soc, 13, 
1944,p. 526­538. 
111.  Popa­Gorjanu, From kenezii  — Popa­Gorjanu, Cosmin, From Kenezii to Nobiles Vala­ 
chi: the Evolution ofthe Romanian Elite ofthe Banat 
in the Fourteenth and Fifteenth Centuries, in „Annual 
of Medieval Studies at CEU", voi. 6,2000, p. 109­128. 
112.  Prodan, lancu  — Prodan, David, lancu de Hunedoara, în vo].Din istoria 
Transilvaniei, p. 256­271. 
113.  Răduţiu, Valea Jiului la 1484  ­ Răduţiu, Aurel, Valea Jiului la 1484, în „Revista de 
Arhivistică", III, 1997,nr.l­2,p. 101­106.  Răduţiu, 
114.  Răduţiu, Domeniul cetăţii Deva —  Aurel, Domeniul cetăţii Deva. Localităţile: 1453­ 
1673, în voi. Omagiu Camil Muresanu, p. 62­84. Rusu, 
115.  Rusu, Cândestii  — Adrian Andrei, Cnezi români din Transilvania în epoca 
lui lancu de Hunedoara ­ Cândestii din Râu de Mori, 
în RI, 37,1984, nr.6, p. 556­568. Rusu, Adrian A., 
116.  Rusu, Cetatea Haţegului  — Cetatea Haţegului. Monografie istorică şi 
arheologică, în „Sargetia", 16­17,1982­1983, p. 333­ 
359. 
117.  Rusu, Documente Hunedoara  —  Rusu, Adrian Andrei, Documente inedite privitoare la 
comitatul  Hunedoara  în  secolul  al  XV­lea,  în  „Sar­ 
getia", 15,1981,p. 92­95. 
118.  Rusu, Datareaferecăturii  —  Rusu, Adrian  A., Datarea  ferecăturii evangheliarului 
lui  Laţcu  Cânde  de  la  Mănăstirea Neamţ,  în  AIIAI, 
22/2,1985, p. 742­746. 
119.  Rusu, Dovezi  —  Rusu,  Adrian  A.,  Dovezi pentru continuitatea  adună­ 
rilor  româneşti  din  Ţara  Haţegului  după  mijlocul 
secolului  al XV­lea, în „Sargetia", 1984­1985,  XVIII­ 
XIX, p. 169­180. 
120.  Rusu, Nobilimea si biserica  — Rusu, Adrian A.., Nobilimea românească şi biserica în 
secolul  al XV­lea (exemplul haţegan),  în  voi.  Nobili­ 
mea românească din Transilvania, p. 131­144. Rusu, 
121.  Rusu, Preoţi din Haţeg  . — Adrian  A.,  Preoţi  români  ortodocşi  din  districtul 
Haţegului  în  secolul  al  XV­lea,  în  MB,  32,  1982, 
p.644­653. 
122.  Rusu, Un formular  Rusu, Adrian A., Un formular al cancelariei regale din 
epoca lui  lancu de Hunedoara pentru  nobilii români 
din  Transilvania,  în  AMN,  20,  1983,  p.  155­170. 
123.  Rusu, Un proces la Grădişte  —  Rusu,  Adrian  A.,  Un  proces  de  moştenire  din  anul 
1426 pentru stăpâniri  la Grădişte (Sarmizegetusa) şi 
implicaţiile lui în Hunedoara şi Zarand, în „Ziridava", 
18,1993, p. 91­99.

454 
124.  Rusu­Pop,  Familia Arca  —  Rusu, Adrian A ., Ioan A. Pop,  Familia nobiliară 
românească  Arca  din  Ţara  Haţegului  (sfârşitul 
sec.  XV  ­  începutul  sec.  XVI),  în  AMN,  XXI,  1984, 
p. 211­225. 
125.  Sacerdoţeanu,  Două acte haţegane  — Sacerdoţeanu, Aurelian,  Două acte haţegane şi unul 
vălcean,  în AA R­MSI, tom 17,1935, p. 219­220. 
126. Szakăly,  Phases  —  Szakdly,  Ferenc,  Phases  of 
Turco­H ungarian 
Warfare before the Battle of Mohăcs  (1365­1526,), 
în „Acta Orientalia 
127. Szekely, Les revoltes  A cadem iae Scientarum 
Hun­ 
gariae", tomus XXXIII (1), 1979, p. 65­111. 
—  Szekely, G yorg y,  Le s re 'v oltes  paysann es et  la 
nobless e hongroise au debut du XVI­e siecle,  în 
Noblesse frangaise et noblesse hongroise XVI­e  ­ 
XlX­e siecles  (sous la direction de Bela Kopeczi et 
£va H. Balâzs), Budapest  — 
128. Torok,  Csulaiak  Paris, 1981. 
— Torok, Pal,  A Csulaiak,  în „Magyar csalâd­torteneti 
s zem le",9,1943, p. 
129.  Ţigău,  Fiat  102­111. 
— Ţigău, Dragoş­Lucian, 
130.  Vinulescu,  Privilegiile Familia Fiat de 
Armeniş în 
secolele XV­XVII,  în „Banatica", 14,1996, p. 21­51. 
— Vinulescu, Gheorghe,  Privilegiile românilor din 
cele opt districte bănăţene,  în voi.  Fraţilor Alexan 
dru şi Ion I. Lapedatu la împlinirea vârstei de  60  de 
ani.  Bucureşti, 1936, p. 869­876. 

455 
■  INDICE DE PERSOANE* 

Apşa de Mijloc ­ Simion Costea 272; Toma şi 
Achim, Vi orei, istoric ­ 45,180  Ioan Hosu 389; Şandru f. Crăciun 392 
Aciua­nobili 212; Nemeş 314  Arăneag ­ Ladislau Vaida 247, 314 Arca de 
Akos, neam nobil ­ 63  Densuş ­ fam. 145, 285, 335; Arca 122, 
Albert, regele Ungariei ­ 74, 79, 126,  156,  231, 254, 282; Neacşa Muşina 282; 
Ladislau 145, 205, 248, 335; Ioan 171, 
209,370 
247, 335; Ştefan 178; Veronica, Ştefan 
Aldus Manutius, umanist ­ 397 Alecuş ­ 
Bradacz, Dionisie de Poztoh 335; Clara, 
Elisabeta f. Benedict 121; Valentin 
Dionisie     de     Streisângeorgiu,    Milos 
Moga 121 
Belmoşevici 335 
Alexandru, mare principe al Lituaniei ­ 54 
Ali­beg ­ 74 Almăj ­ Lazăr 200, 350 Almaş,  Archia de Jos, distr. Deva ­ Petru cn 313 
distr. Deva ­ Herţa, Balcu cn 313 Almaşu  Archia de Sus, distr. Deva ­ Bratea, Ioan cn 
Mic ­ Ladislau f. Muşat 339 Alunişu  313 
(Kechet) ­ nobili 90 Ambrozie Diacul de  Arion, Dinu C, istoric al dreptului ­ 45,46 
Merenye ­ 135 Ana, regina Ungariei ­ 219  Armeniş ­ nob. 276; Ladu 136, 144; Ladislau 
Andea, Avram, istoric ­ 45 Andrei de Endes  Fiat 144,161; Ludovic Fiat 144,158,171; 
(Ugocea), familiar ­ 248 Andrei de Thar,  Petru Cain 158; Francisc Fiat 200; v. Fiat 
comite ­ 252 Andrei III, regele Ungariei ­ 27  d e­Arpaş ­  Stanciul, Grozav 317 
Angevini, dinastie ­ 19, 36,65,68,69, 107  B 
Apor, fam. nob. ­ 63 Apşa de Jos ­ nob 253, 
274, 389; Vasile 272  Baia Mare ­ Ioan Monetarul 186, 257, 258, 
335,336 
BakoczToma­9 1,92  Baliţă, Bale vv ­ 
37,104, 339, 345, 346 

* Persoanele nobile menţionate în lucrare sunt înregistrate alfabetic, pe localităţile dătătoare 
de  nume  nobiliar,  pe  familii  sau  individual.  Pentru  identificarea  localităţilor  se  va  utililiza  şi 
Anexa  I.  Abrevieri: c  ­ cnez, cnezi; cast.  ­ castelan;  cn ­  cnez  nobil; distr.  ­ district;  fam.  ­ 
familie;  m­re  ­  mănăstire;  nob  ­  nobili,  familie;  v  ­  vezi;  vv  ­  voievod,  voievozi.  Paginile 
subliniate indică o microfişă a unei familii sau personalităţi din categoriile egregii şi magnifici. 

456
Balota ­ Nicolae 144,296  B ilca­no b 131,155,156,157,169,171,257, 
Bănffy de Lindva ­ Margareta Ungur 344,  274; Andrei 157; Ştefan 322, 340; Lucaci, 
358 Bânffy de Lossoncz ­ nob 247;  Gheorghe 339; Nicolae 390 Birtin ­ nob 
Emeric, Ioan  212; Ştefan 164 Biserica Albă (Maramureş) 
234  ­ nob 274; fam. 
Barada, Miho, istoric ­ 61 Barbara Hânsar ­  Pop, Zotha, Bococi, Şteţcu, Pascu, Oros, 
232 Barbu, ban al Crai ovei ­ 322 Bariţiu,  Moiş, Nan 274 Bizere ­ nob 
George, istoric ­ 28 Barnaba Belai, ban de  44,178,269,274,276,291­292; 
Severin ­ 172,335,350 Baru ­ nob 390  Ladislau f. Ladu 111, 122,168, 246, 391; 
Basarab al II­lea, domnul muntean ­ 399  Ladu,   Iacob   325;   Petru   Viteaz   122; 
Basarab Alexandru ­ 109 Bâthori ­ fam. 210,  Nicolae 122,127,135,136,149,160,168, 
213, 247, 344; Ştefan vv  200, 204, 245, 246; 270; 325, 339, 351, 
65, 85, 87, 91, 93, 95, 98, 136, 166, 167,  352, 359, 384, 385; Cristina f. Nicolae 
258,380,400  Băieşti ­ cnezi 132; nob  160, 207; Ioan f. Ladislau 135, 144, 200, 
274; Ştefan 121,176;  321, 362; Matia 179, 322, 361;  Grigore 
Ita 142, 207; Ladislau 168; Ivaşcu 248;  322; v.Gamande­B och ia­v v31 2 
Baiul, Vuciul 392; v. Ungur de ­Bălcescu,  Bocicoiel  ­ Simio n 249, 386 (v. Simion de 
Nicolae, istoric ­ 28,29 Bărnuţiu, Simion,  Cuhea) 
paşoptist ­ 28 Bârsana ­ nob 252,274 ; Ioan, 
Bogdan cel Orb, domnul Moldovei ­ 234 
Petru Peterman 
Bogdan de Cuhea vv ­ 37,267,268 Bogdan 
272 Bârsău ­ Petru 168,201,286, 323, 
II, domnul Moldovei ­ 399 Bogdan, Ioan, 
358; Iacob 
istoric ­ 14,23, 30, 31, 32, 39, 
201 Beclean (Bethlen)  ­  nob   186, 234, 
45 
335; 
Bojincă, Damaschin, istoric ­ 28 Boldea, 
Nicolae 248; Ana Ficior 344 Beclean 
Ligia, istoric ­ 45 Bonafalva (Bihor) ­ vv 312 
(Făgăraş) ­ Stoica 277,317 Bedeu ­ nob 274; 
Bonfinius, Antonius, istoric umanist ­ 25, 397 
Drag, Dragoş 267,339 Beiuş­vv3 12  Bejan 
Bonis Gyorgy, istoric ­ 47 Borod ­ vv. 208 
de Belinţ ­ Ştefan 145 Belinţ­v. Bejan de ­ 
Beltiug ­ Şandru f. Drag 270, 339; Ladislau  Borsa, neam nobil ­ 63 Boyer de Apatiu ­ 
271;  Andrei 264 Brancovici, Gheorghe, despot ­ 
v. Dragfi de ­Bencenc, fam nob. ­ 63 Benedict  74,186,210, 
de Peczel, avocat ­ 167 Berbeşti ­ nob 274;  372 
Ioan 272; Petru, Lupşa  Brătianu, Gheorghe I., istoric ­ 37 Breazova 
399 Berezeni (Berezna) ­ Sandrin şi  ­ Ioan 275, 285, 352, 394; Petru 
Paul Texe  325 
157,257  Brebu (Maramureş) ­ Ioan f. Hencz 139 
Berivoi ­ Badea Turcu, Stoica, Nagyo 317  Bretea ­ Gheorghe 391; v. Pogan de Bretea 
Berzews ­ Nicolae c 223 Bethlen Gabriel ­  Română 
principe 213,264 Bianu, Ioan, istoric ­ 31  Bretelin ­ Teodor 313, 388; Ioan Teodor 313 
Bichiş (Bekes) ­ Ioan 315 Bichiş de Făget ­  Bruznic ­ Nicolae Diacul 320 Budeşti ­ nob 
Ioan 302, 353  253,274; Simion 272; Bud 274 Bunea, 
Augustin, istoric ­ 31 Buziaş ­ Alexandru 
(Sandrin) Şişman   301, 
350 

457
 Chioar (Cetatea de Piatră, Kovâr) ­ vv. 219 
Calocsa, neam nobil ­ 63  Chycze (Bihor) ­ vv. Ştefan 215 
Cantacuzino,  Constantin Stolnicul, cronicar  ­  Cilii ­ nob. 83,86; Ladislau 84 
24,27  Cinciş ­ nob 27,154; Dan 387 
Cantemir, Dimitrie, istoric ­ 24, 25,26  Cipariu, Timotei, istoric ­ 28 
Caransebeş  (Sebeş)  ­  nob  274;  Petru  Rayn  Ciucea ­ Mihai Nemeş f. Ioan Voievod 265 
(Raya) vv. 160,301, 350; Andrei Dan 200,  Ciuci (Vârfurile) ­ vv 314 
325; Danciu 293; Minai Lazăr 301; Dragul  Ciula  Mare  ­  nob  27,178,247,251,254,274, 
301,  350;  Ştefan  Stoica  jude  vv.  301;  278, 284, 308­309, 407; Vladul 145,  261, 
Ştefan  f.  Gheorghe  Margay  320;  Mihai  332,  343;  Matia,  Gheorghe,  Oancea, 
capelan 322, 362;  Petru  Danciu, cămăraş  Nicolae,  Filip, Ioan,  Mihai 261,356;  Ioan 
323,349; v. Pâclizar de ­  Oancea  352,  380,  396;  Ana  de  Beclean 
Carapciu Românul ­ 268,339  261;  Caterina  Doczi  261;  Elena  de 
Caraşova ­ Vucaşin 204  Haranglab 261, 248; Ioan preot 179, 322, 
Carol Robert, regele Ungariei ­ 33,123,265  357,  361;  Ioan  206,  387,  389;  Visa  de 
Cazimir IV, regele Poloniei ­ 51, 53  Densuş 206; Nicolae,  Ladu 277; Ştefan f. 
Călata ­ Mihai vv. 142,168; Ilie 142  Toma, Ioan 360;  v. More de ­;  v. Cândea 
Călineşti  ­nob  252,  253;  Iuga  139;  Oană  de ­; v. Ficior de ­ 
Nemeş 265; Teodor 272  Clement VI, papă­ 109 
Călugăreni ­ Gabrea 150  Clopotiva ­ nob 248; Ioan Băcuţ 254 
Cărăndeni (Bihor) ­ vv 312  Clopotiva ­ nob 274,277 
Cărăndeni (Bihor) ­ vv. Lucaci  Cociuba(Bihor)­vv 312 
Cândea  {Kende,  Kendefî)  de  Râu  de  Mori  ­  Comana ­ Man 317; v. Mailat de ­ 
fam  30,145,147,148,155,156,169,170,  Comiat  ­ Barbu f. Stanciul, Drăgan f. Manciul 
182,  196,  203,  226,  241,  245,  247,  251,  270, 339; Ioan Diacul  320; Andrei Pleşca 
254,  256,  282­283,  387  ;  Cândea  153,  323 
343, 346, 347, 355, 384, 398; Ioan Cândea  Comlăuş  ­  nob  274;  Mihai  301, 347;  Petru 
162, 352, 355, 384; Mihai (Kendefy) 135,  321 ' 
139,  147,  150,  174,  242,  254,  266,  312, 
Copalnic ­ Giula Miclea 150 
355;  Ladislau  147,  172,  355,  371,  391; 
Copalnic ­ Surduc ­ Gheorghe Pop 150, 333 
Laţcu Cândea 183,352 
Corneşti ­ nob 252; Duma Nemeş 265 
Cândea  de  Ciula  ­  Nicolae  148,  312,  352, 
Cornet  ­ Mihai c 223 
355,357,396,397 
Corvineşti ­ passim. 
Cândreş  (Kenderes)  de  Râu  de  Mori  ­  fam 
283­284, 327; Ioan f. Ioan f. Cândea 124,  Cosău, vale ­ Locovoi de pe ­ 127; Stan Albu 
131,  147,  148,  149,  153,  172,  183,  187,  d e pe­127 
196,  197,  202,  246,  250,  332,  334,  342,  Costin, Miron, cronicar ­ 24 
343, 344,  346,  348,  355, 386,  387,  389,  Cozla (Chioar) ­ Gheorghe vv 213 
391, 393; Elena de Cehăluţ 261, 334 Petru  Crăciuneşti ­ v. Pancu de ­ 
139,249;  Iuliana  249;  Andrei  (Kenderesi)  Criciova ­ Andrei 301,347 
355  Cristur ­ nob Furca 313 
Cârneşti ­ nob 266; Caterina 141,176  Crişcior ­ nob 212; Ladislau Bolya 164 
Cârţişoara ­ Stan Szorontal, Ziin 317  Csăki ­  nob 63, 83; Nicolae vv 73;  Francisc, 
Cerna (Banat) ­ nob 292­293; Mihai f. Mihai  comite 186 
111,  126,  149,  163,  204,  342,  343,  349,  Csanki, Dezideriu, istoric ­ 29,47,225, 327 
384;  Vasile  f.  Stoian  111,  126,  149,  349,  Cuhea  ­  nob  274;  Simion  131,155,223,249, 
384  389,  392;  Simion  Bizo  247,  301,  346; 
Cerna  (Hunedoara)  ­  cn  Dumitru,  Gheorghe  Gheorghe  Mariş  131,  387;  Ioan  389;  v. 
216,313  Bogdan de ­ 

458
ţ^fr^m^­ 

D  213, 242, 251, 253, 261, 312, 351, 355, 
Dan al II­lea, domn muntean ­ 73  371;  Gheorghe  f.  Drag  261;  Caterina 
Bâthori 261;  Eufemia Jakch de Coşeiu 
Danfi  de  Duboz  ­  fam.  294;  Ştefan  Danfi, 
261, 355; Doroteea Hedervări 180, 261; 
Cristina 179; Andrei 247,349 
Gheorghe f. Bartolomeu 312, 356; Ioan f. 
Dăbâca, nob ­ 90 
Bartolomeu 315,349,356,368 
Dej ­ Petru, comite de Maramureş 258 
Dragi,­nob 63,90 
Dej (Desy) de Iclod ­ nob 309­310, 327; Ioan 
Dragomir Udrişte, boier muntean ­ 235 
271; Emeric 358,376 
Dragomireşti ­ nob 274; Ştefan Diac, Teodor 
Dej de Timişel ­ nob. 63, 143, 245, 247, 279, 
Diac  272, 320;  Dumitru   158;  Danciul 
286­287, 407; Petru 153; Dej, Ladislau f. 
Nemeş 265; Ioan Diac 320 Dragoşeşti, 
Petru  358,  383,  386,  387;  Petru  Olah  90, 
nob ­ 16, 27, 338 Dragul, viceban de Severin 
124,  143,  148, 149, 153, 226,  249, 262;  ­ 200 Drăgan, Ioan, istoric ­ 47 Drăgueşti  ­ 
Petru,  Ioan f.  Dej 90,333,358; Magdalena  Simion   Rişcu,  Petru   Rişcu, 
f.  Petru  180;  Ioan  90,  144,  262,  323;  Simion Rişcu 139; Şandru, Simion 401; 
Francisc f. Ioan 179,  322; Dej, Petru 134;  Toma Vatamanu 139 Drid if­ 
Emeric  f.  Petru  262,  323,  358;  v.  Dej  de  Balea2 77, 31 7  Duboz  ­  nob   268;   Dan 
Iclod  143;   Carapciu 
Dejani­Man 317  Românul 268; v. Danfi de ­ 
Densuş  ­  nob  254,  269,  274,  278;  Nicolae,  Dumitru de Sălişte, sol ­ 322 
Dionisie (Dusa) 387,  389; v.Arca de ­ ; v. 
Muşina de ­  E 
Densuşianu,  Nicolae, istoric  ­ 29,  30,  31, 33,  Elisabeta Szilâgyi  ­171,219,313 Elisabeta, 
316,365,404  regina Ungariei ­ 80, 383 Emeric de Trencin 
Desewfi  de  Lossoncz  ­ Ladislau  90;  Nicolae  (Derencheny) ­ 149,352 Engel Pal, istoric­ 
233  21 Erdelyi de Şintereag (Somkerek), nob ­ 90 
Diaconescu, Marius, istoric ­ 45,47 
Diaconovici, Corneliu ­ 35 
Dobra ­ Gheorghe Allazo, Ladislau Caba 313 
Farkas de Herina, nob ­ 180 
Doja Gheorghe ­ 92,271 
Făget ­ v. Bichiş de ­ 
Dolha  ­  nob  138,  197,  206,  208,  223,  252,  Fărcădin ­ nob 166,198; Ştefan f. Ioan 147 
254,  269,  274,  296­298,  336,  347;  Fărcădin de Jos ­ nob 274,280; Ioan f Oancea 
Gheorghe  Pârcălab  f.  Ioan  Românul  270,  f  Sclăvoi,   Vladul,   Litovoi   280;   Ana 
339,  352;  Ambrozie  111,  131,  145,  150,  Cândea de Râu de Mori 280; Dionisie 130; 
155,  156,  157,  167,  169,  171,  197,  204,  Petru 134, 387 Fărcădin de Sus ­ nob 
249,  251,  253,  347,  358,  392,  400;  274; Ştefan Pârcălab 
Gheorghe  262;  Agata  de  Dorolţ  262;  280,352,385; Bucur 387 ' Feneşan, 
Minai  131, 197, 249, 253;  Stanislav 199,  Costin, istoric ­ 21,44 Feneşul de Sus ­ Ioan 
339; Petru 262,323,358,376,393  Feneş 134,161 Ferdinand I, împărat ­ 27 
Domneşti  ­  Ioan  169,  301,  347;  Petru  262,  Fereşti ­ nob 252; Mihai Iuga 258; Dumitru 
270,339; Brigida de Vetiş 262; Toma 336  Nemeş 265; Andrei Fiţă 272, Şteţ 399 
Dragfi  de  Beltiug  ­  nob  30,63,137,143,147,  Feyerwyz (Banat) ­ Petru 276 Fiat de 
148,  196,  197,  203,  212,  245,  251,  261,  Armeniş ­ fam. 295; Ladu 136, 144; 
271,  279,  306­307,  335,  407;  Drag  37,  Ladislau 144,161, 359, 396; Ludovic 144, 
104,339,345;  Bartolomeu  vv.  37,95,148,  158,171, 359, 396; Francisc 200 
174,  180,  213,  232,  237,  251,  253,  254, 
256,  261,  312,  333,  336,  343,  356,  375, 
376, 380, 396, 400; Nicolae f. Gheorghe 

459
Ficior  de  Ciula  ­  Ladislau  Ficior  149,  255,  347;  Ivan  Nemeş  265;  Fiţă But 272; 
261,  343,  349,  351,  352,  356,  357,  396,  Iobagi:   Ţigan   Crăciun,   Ioan   Bercheş, 
397,401; Ana de Beclean 261  Danciu Şipoş 139 
Filip Beroaldus, umanist ­ 397  Gladna de Jos ­ Nicolae, Mladin, Marcu 249 
Foit ­ nob 82,90; Ladislau 335  Grid ­ Chirilă, Laţcu 317 
Francisc Baiassa de Gyarmat, ban ­ 349 
Frangepan, nob ­ 62  H 
Franko de Thalovac ­ 214  Habsburgi, dinastie ­ 74, 80 
Friedrich III, împărat  ­ 74,75,80,84,87,346  Hanga, Vladimir, istoric al dreptului ­ 46 
Fiigedi Erik, istoric ­ 318  Haţeg ­ nobili şi români 155, 240; Ioan 179, 
322,   361;   Ştefan   248;   Nicolae   256; 
Nicolae 301 Haţegan   (Haczaki, 
Galaţi (Haţeg) ­ nob 274; Ioan Viteaz 168,  Haczius)  de   Şardu ­ 
248 ,323 ;v.M o rede­Gaman de B izere  Martin 181,323 Hauptmann, L., istoric ­ 
­ Gheorghe Gaman 135,  61 Hălmagiu ­ nob 299­300, 313; Moga 
144,150,160; Doroteea 160 Gamza  ­  121, 
Nicolae Turcin c 223 ; Vasa 301,  147,164,212; Petru Moga 255 Hârseni ­ 
352  Dragomir 317 Hedervări ­ nob 83, 344; 
Garai, nob­83, 86, 87 Găneşti  ­ V ancea  Laurenţiu, palatin ­ 
(= Wancha­Oancea de  80 
Ciula) 327; Elena de Haranglab 333  Herlea, Alexandru, istoric al dreptului ­ 46 
Gârlişte ­ v. Gârlişteanu de ­, v. Radoteşti  Hermann, neam nobil ­ 63 Hilibi Gâl 
Gârlişteanu de Gârlişte ­ nob 293­294; Iacob  Ladislau, istoric ­ 28 Hodoş (Bihor)­vv 312 
145, 148, 155, 160, 170, 193, 325, 343,  Holban, Măria, istoric ­ 41 Huneadi, Ioan ­ 
349,352,375,376,396  Geoagiu, nob ­ 82  v. Iancu de Hunedoara Hunedoara ­ nob 
Gepiş  ­  vv 312; vv. Gheorghe 214; Petru  303—306; Voicu, 192,269, 
More 302, 353 Gereb de Vingard ­ nob  339, 349; Ivaşcu  192, 349, 383, 384; 
63, 87, 88, 90,169,  Grigore preot 198 v. Corvineşti, Iancu de 
228, 247, 254; Petru vv 169, 228, 247,  Hunedoara, Ladislau de Hunedoara, Matia 
248,335; Sofia 169; Ladislau 247,335  Corvin, Ioan Corvin Hunedoreni ­ v. 
Gheorghe de Brandenburg, margraf  ­ 146,  Corvineşti Hunyadi, Ioan ­ v. Iancu de 
216,255,256,314  Hunedoara Hust  ­ Benedict Diac de ­ alias 
Gheorghe Sabău, crainic (Deva) ­ 313  de Poiana 
Gheorghe, diac la Sighet ­ 320 Gherheş   de  Uliului 272; Simion vicar 131,257; Albert 
Sarasău ­ Petru 111, 136, 170,  Therenni (Nagy) diac, Ambrozie 257 
187, 200, 225, 246, 251, 252, 257, 389, 
I 
392; Simion 138 Ghizdavăţ, Stoica ­ 302 
Giskra, Jan (Jan Zizka de Brandys) ­ 74, 83,  Ialova  ­  nob  253;  Mihai  Tatul  138,173,184, 
84,87,398  Giuleşti ­ nob 165, 246, 252,  251,254,298,  386,390,  392;  Mihai  Tatul, 
253, 274, 276;  B ogdan 359,387,390 
Anca Rednic 139; Ivanca 139; Gheorghe  Iancu de Hunedoara ­ passim. 
Rednic f. Ivanca 139; Dragoş 154, 155;  Iclod  {Mod)  ­  nob  90;  Martin  144;  Petru 
Dragoş f Giula 339; Nan Pop 139, 196,  Desy  (v.  Dej  de  Timişel)  174,  242;  Du­ 
251, 252; Iancu Pop 196; Mihai Fiţă 196,  mitru cnez 226 
200, 252, 253, 276;  Gheorghe Fiţă 252,  Ieud  ­  nob  Grigore  Gurzo,  Ioan  141,  276; 
253; Giula, Perşa 253; Giula Fiţă 276,301,  Lazăr, Dominic 272 ; Iuga diac 320 
Ileni­Manila 317
460 
Ilia ­ nob 90  Ladislau de Lossoncz ­ 334 
Ilpşva ­ nob 298­299; Nicolae Crăciun 257,  Ladislau de Maroth, ban ­ 164 
318 Ioan Corvin de H unedoara  ­  v.  Ladislau de Wpor, comite de Maramureş ­ 
Iancu de  200 
Hunedoara Ioan Corvin, duce ­ 80, 91,  Ladislau Haczaky de Iară ­ 333 Ladislau V 
147, 148, 149,  Postumul, regele Ungariei ­ 79, 
202, 203, 212, 219, 232, 233, 245, 247,  8 0,83,86,94, 132,169,19 6, 388,394 
251, 254, 312, 313, 321, 341, 351, 352,  Laiotă Basarab, domn muntean ­ 235 
375,401  Lapedatu, Alexandru, istoric ­ 31 Lăpugiu­ 
IoandeCaffa­101,1 04  Ioan de Capistrano  Bălan 313 Laţcu ­ cast. Ciceu 233 Laurian, 
­ 101,103,104,177,179 Ioan de Hunedoara ­  August Treboniu, istoric ­ 28 Leordina ­ Ioan 
v. Iancu de Hunedoara Ioan de Sankt Georg  272 Leordina­ pos. 139; Stana 139; Mihai 
şi Bozin, voievod ­ 84 Ioan Horvath, comite ­  Urdea
336 Ioan Olahus f. Sas ­ 339 Ioan Tarczay,  139; Filip, Petru 139; Toma.Maruşca 141; 
comite de Maramureş ­ 237 Iojica, cancelar ­  David 182; Ioan Orda, Margareta 206; 
27 Iorga, Nicolae, istoric­  Ioan 272 
12,15,16,19,23,29,  Livadia ­ nob 274; Stan, Costea 250 Ludişor 
31, 32, 33, 35, 39, 68, 73, 188, 194, 224,  ­ Stanciul 317 Ludovic I, regele Ungariei  ­ 
394,401,402  27, 32, 42, 53, 
Iosa de Som, căpitan suprem ­ 368, 376  57,73,100, 10 9,1 22,127,128,13 3,175, 
Iosaş­nob21 2  Isabela, regina Ungariei  176,220,243,338,379  Ludovic II, regele 
­ 178 Isidor, episcop de Kiev ­ 56  Ungariei ­ 235 Lupaş, Ioan, istoric ­ 36, 37, 
Izvoarele (Lingina) ­ nob 154  39 Lupşa­ nob 122,123,147,181, 333; 
Nicolae 
123, 166, 258, 259; Ştefan, Matia 123, 
166, 258;' Ladislau  Cândea  248,  259; 
Jagello ­ 54, 84 
Nicolae Cândea 259 v. More de ­ 
Jakch de Coşeiu, nob ­ 344 
Jdioara ­ Ioan More castelan 301  M 
K  Macarie, episcop ­ 104,186 
Magyar (Podmaniczky  de  Podmanin)  Blasiu 
Kajlai,nob.  ­ 63 
v v­9 1 , 4 0 0 
Kalnoki, nob ­ 63  Mailat de Comana  ­  nob  30,  181,  230,  241, 
Kemeny Jozsef, istoric ­ 14,28,29  317; Mailat 180; Ştefan 37; Romcea, Ioan, 
Kendefi ­ v. Cândea de Râu de Mori  Negoiţă,  Zahan  (Ştefan),  Dumitru,  Marta 
Kerestienfalva (Bihor) ­ vv 312  317 
Kezdi, no b­6 3  Makkai Lâszlo, istoric ~ 47 
Klaic, N., istoric ­ 61  Marga  ­  Iacob  160,  200,  301,  325,  350  ; 
Kokenyes­Radnoti, neam nobil ­ 63  Gheorghe  Margay  325,  333;  Ştefan 
Kubinyi Andrds, istoric ­ 21,244  325Mărgău Mare ­ vv. 208; nob 274; Ioan 
Kun de Rozal, nob ­ 262,335  Botoş,  Petru  Botoş  141;  Vasile;  Vaida, 
Kurz, Anton, istoric ­ 28  Badan  Vaida,  Gheorghe  f.  Badan  Vaida 
168,  323;  Ştefan  Vaida  352;  Iobagi: 
Stoica,  Mene  Simion,  Cârlig  Ioan,  Gergel 
Ladislau de Hunedoara ­ 80,87,94,103, 368,  Ioan, Vasas Ioan, Mihai Corcea 140 
390  Marsigli ­ 25 
Matei Thukaroveczky, cubicular ­ 336 

461
Matia Corvin, regele Ungariei ­passim.  Moldovan, Ştefan, istoric ­ 28, 29 
Maximilian, împărat ­ 91  More ­ Egidiu, Ana 179 
Măcicaşu ­ nob 63, 140, 144, 257, 274, 276,  More ­ Ioan custode 179, 321, 322, 361 
277, 289­291; Iacob, Şerban, landul 132;  More ­ Ioan, Ştefan căpitani 351 
Ladislau 132,144; Ştefan 322,361; Iacob  More ­ Ioan, vistier 323 
135, 144, 150, 178. 301, 352; Ana 179;  More  de  Ciula  ­  Gheorghe  137,  148,  312, 
Zahane  142; Emeric 150; Matia, Petru  343,  349,  350,  351,  357,  374,  376,  396, 
150; N icolae f. Dionisie 160, 197, 384;  397, 401;  Filip  137,  179,  181,  190, 319, 
Ioan 200; Luca 200; 277; Dumitru 200;  320,  322­324,  357,  361,  397;  Ioan  137, 
Zaharia 207; v. Vistier de ­Măgura  ­  361; Ladislau f Gheorghe 323, 357; Mihai 
Valentin 200, 276, 277; Andrei  357 
Dava 277 
More de Galaţi ­ Petru 324 
Mănăştur, district ­ Mihai Balotă, Petru Teo­ 
More de Lupşa ­ fam. 300; Alexe 353 
dor,   Nicolae   Bujorean,   Matia   Golob, 
More de Pâclişa  ­ Ioan 176, 250;  v. More  de 
Mihai Huza 271 
Zeicani 
Mărgău Mic ­ Mihai Nemeş 265 Măţeşti 
(Zăvoiu) ­ nob 241, 274; Dobra 121;  More de Sava şi Mociu ­ Pavel 321 
Petru Micu 247,248,335,352 Mândra ­  More de Zeicani ­ Ioan 141, 249 
Comşa 317 Mâtnic ­ nob 178, 257, 269,  More Ioan, strângător de dări ­ 256 
274, 276, 287­  Murad ­ sultan 73 
289;  Mihai   135,   179, 200, 343, 349;  Mureşan, Camil, istoric ­11, 
Angelica, Doroteea, Nicolae, Petru 179;  Muşina de Densuş  ­  nob 145, 152,  203,  226, 
Ladislau Zayk 137, 203; Sandrin 203;  281­282; Neacşa Muşina 122,231,  Ştefan 
Ştefan 144, 203, 343, 349, 352, 359, 391,  281;  Muşina  149,  152, 384; (Alexandru) 
394, 395; Ioan, D oroteea 179; Nicolae  Sandrin  f.  Ioan  149,  205, 281, 359, 384; 
179, 322, 340; Ana Mâtniceana f. Ioan  Ecaterina  de  Gârlişte  282;  Ioan  f.  Stoian 
Bogdan   193;   Ioan   199;  Dionisie  200;  152,  281;  Nicolae,  Dalcu  pr.  281;  v. 
Bogdan 200; Petru More 247, 321, 359;  Muşina de Densuş 
D ionisie 277, 384, Bogdan, Ioan  277;  Muşina de Răchitova ­ Gheorghe, Andrei 282 
Bogdan 339; Mihai 321, 359, 362, 394; 
Iacob 321, 395; Gheorghe 394 Micu,  N 
Inochentie, episcop ­ 26 Micu, Samuil,  Nacza (Norocza) ­ Nicolae 200,276 , 277 
istoric ­ 27 Mihăieşti (Deva) ­ Radul  Nădăştia ­ v. Ungur de ­ 
Menscarecz 313 Mihail de Jucu (Swk) ­ 90  Nădrap ­ nob 225; Clemente 147 
Mihail de Szob (Zob) ­ 137 Mihail Szilâgyi  Neagoe Basarab, domn muntean ­ 235, fiul 
­ 80, 84, 87, 136, 195, 368, 
Teodosie 
391 
Negoteşti ­ Neagotă 276 Negru­vodă ­ 25 
Mihălinţi ­ Ioan Diacul 320 Mihalyi de 
Nemeş, no b­63  Nicolae Csupor vv ­ 90 
Apşa, Ioan, istoric ­ 29 Mihnea cel Rău 
Nicolae de Casovia, inchizitor ­ 102 Nicolae 
­ domn muntean 229 Miko, nob ­ 63 
Mikola, neam nobil ­ 63 Mircea cel  de Tătârlaua, provizor ­ 234 Nicolae 
Bătrân, domn muntean ­ 228 Mircea f.  Thuroczi de Zenthmyhal, vicevv. ­ 
Vlad Dracul ­ 399 Moceriş ­ Ştefan  337 
Macho 325 Mocsy Andras, istoric ­ 47  Nireş  ­  Dragoş  253 
Moga, Ioan, istoric ­ 37  Nopcea,  baron  ­  22 
Nucşoara ­ cnez 226
462 
 ■ 
o  Pere"nyi ­ nob 83,92, 271, 334; Nicolae 149 
Oancea ­ castelan 203  Peri, m­re ­ Simion egumen 187 
Ogmand, neam nobil ­ 63  Pesty Frigyes, istoric ­ 29,47 
Ohaba (Haţeg ­ Băieşti) ­ Nistor 121  Peşteana ­ nob 241,274,278,280­281;  Mihai 
Ohaba (Haţeg ­ Sălaşu) ­ Dragotă c 226  Pop 168, 182, 323; Teodor, Moise, Ioan, 
Olah ­ Ladislau 90  Nicolae, Petru 182; Andrei 126,280,359, 
Olah ­ Ladislau, jude regal la Orăştie 90,231;  385;   Mihail   280;   Balcu   280;   Mihai 
Matei 231  Cămăraşul f Ladislau 200, 256, 281, 321, 
Olah ­ Vasile, cast. de Belgrad 302 Olah  343, 346, 359, 387; Nicolae, Grigore 281; 
Ambrozie de Makra (Ugocea), familiar ­  Ladislau 323 Peştiş  ­  nob   198;   Albert 
248  161;  Zaharia, 
Olah Endred ­ Pavel Teodor 255 Olah Gorbo  Ladislau Olah 168,323 Petrova ­ Ioan 
(Cluj) ­ Nicolae vv 215 Olahus­Ioan  242, 272; Ioan Bogdan 301, 
179,322,340 Olahus  ­ Nicolae, umanist  347; Mihai 399 Petrovay Gyorgy, istoric ­ 
27, 34, 37, 190,  47 Petru II, domnul Moldovei ­ 399 Petru 
230,231, 232, 323, 324, 402; Matei, jude  Rareş, domnul Moldovei ­ 316 Petru, diac la 
27; Ştefan de Sibiu, jude 192, 231, 232,  Sighet ­ 320 Petru, pârcălab de Ciceu ­ 234, 
256, 300, 323 O nceşti  ­  nob  253, 274, 
302 Piast, dinastie ­ 52 Piccolomini, Aenea 
276;  G heorghe 
Silvio ­ 190 Pilu­Petru 315 Plai­Gheorghe 
Oancea 158, 399; D an 158; Corui 170, 
313 Pleşia, Dan Gr., istoric ­ 15 Plugoviţa ­ 
246, 399; Ioan 170; Ioan Nemeş, Petru 
Vasile 301,350 Pogan de Bretea Română ­ 
Nemeş   265;   Gheorghe,   Bogdan   272; 
Gheorghe, Mihai 172; Luca diac 320  nob  285;  Petru 
Onciul, Dimitre, istoric ­ 31,35,36,119  353 
Orszag de Gut ­ Mihail 90,344,358 Ostrov  Pogăniş ­ Iacob 199,276 Pogâny de Cseb ­ 
­  nob  181; Dominic  139; Ştefan,  nob 92, 271; Sigismund 
Dionisie 333; v. Haţegan de Şardu  272, 336; Petru, Gheorghe, Ioan 336 
Poiana Uliului ­ v. Hust Pongrâcz de 
Dindeşti ­ nob 87, 88, 310;  Ioan 
Pachach (Caras) ­ Gheorghe c 226  vv­9 0,9 1  Ponor ­ nob 44, 251, 274; 
Păloczi, nob ­ 83  Ladislau, Mihai 
Panaitescu, Petre P., istoric ­ 38  391; Petru, Şerbsn, Hălmeag 399 Pop, 
Pancu de Crăciuneşti ­ Ştefan 126,137,252;  Ioan­Aurel, istoric ­ 11,20,44,119 Popa, 
Mihai 126  Radu, istoric­39,40,43, 45, 119,124, 
Papacostea, Şerban, istoric ­ 20,42,175  138,143,221 
Papiu Ilarian, Alexandru, istoric ­ 29 Paroş ­  Porecha­Mihăilă, Nicolae 178 Possevino, 
nob 274; Nistor 168, 323 Pascu, Ştefan,  Antonio, umanist ­ 402 Prodan, David, 
istoric ­ 11,38,45,76,78,113,  istoric ­ 11,40,157,210,229, 
119,143  230,317,403 Pui ­nob 241,277 
Pataki, Iosif, istoric ­ 42 Pavel Chinezul ­  Puşcariu, Ioan Cavaler de, istoric ­ 30, 143, 
85,163,310­311,  347, 348,  404 
349,351,354,368,396,400,401 Pâclişa ­ 
v. More de ­Pâclizar de Caransebeş ­ Nicolae 
f. Gheorghe 
319,320; Matei 322 
Pârvan, Vasile, istoric ­ 31 
Pecican, Ovidiu, istoric ­ 45 

463
 R  Mihai Gherhes, Petru Şteţcu 272; Petru 
Racoviţa ­ nob 277; Iacob 136,142, Ladislau  Gherheş, Ioan Bancu I, Ioan Bancu II 276; 
f. Iacob 142, 163, 325; Gheorghe 140,  Petru Gherheş  111; Ostaş ­  111, 171; 
Negrilăiob. 140  Danciu   Albu   138;   Mihai,   Ana  206; 
Racoviţa (distr. Deva) ­ Gheorghe Pop 313  Sandrin 252; Bancu, Toader, Şandru 265; 
Radewitz, Nicolae de ­ 73 Radoteşti ­ Ştefan  Bancu 339; v. Gherheş de ­Sankt Georg şi 
Olah f. Stanciul 270,339 Radu cel Frumos,  Bozin ­ nob 90; Petru vv. 95, 
domn muntean ­ 281 234;  136,234 
fiica Anca, fiul Vlad 234 Radul, viceşpan  Sas, voievodul Moldovei ­ 339 Sava, 
de Maramureş ­ 265 Răchitova ­ v. Muşina  pârcălab la Cetatea de Baltă ­ 234 
de ­Râu Alb ­ nobili 251, 274; Neaga f.  Săcălăşeni (Satu Mare) ­ Simio n, Nicolae, 
Balosin  Ioan, Tarta Radul 315 Săcămaş (Dobra) ­ 
121,176; cnezi Petru f. Balotă, Valentin f.  Petru 313 Săcel (Haţeg) ­ nob 274; Ştefan, 
Vlad,   Valentin   f.   Tatul   223;   Ioan,  Simion 111, 
Valentin, Balosin, Badea, Petru 389 Râu  389; Dan 353 Săcel (Maramureş) ­ 
Bărbat ­ nobili 136, 167, 178, 198, 254,  Gostoia 111, 132, 401; 
274; Dumitru 136, 385, 389, 390;  Lelu  Şuşcă 111, 132, 401; Mihai 111,401; Dan 
274;  Ladislau Olah 136, 168, 170, 320;  132 Sălaşu ­ nob 130, 167, 178, 254, 
Barbu f. Lelu 154; Ştefan Olah 170, 321, 
390; Ioan 
362; Ladislau f. Costea 182, 300; Simion, 
Olahus f. Sărăcin 111; Sălaşu de Sus ­ 
Dobrotă, Costea 182 Râu de Mori ­ nob 
nob 203, 274, 275; Sărăcin 
136, 137, 145, 154, 269, 
278; v. Cândreş de ­; v. Cândea de ­  274; Danciu 277; Cândreş 121, 245, 300, 
Râuşor (Făgăraş) ­ Comşa, Costea 277, 317  359,384,385;  Săliştea (Maramureş) ­ 
Râuşor (Haţeg) ­ Mihai, Ioan, Basarab 389  nob 274; Ioan Vlad 
Recaş ­ nob 268; Stanislav 340 Recea ­  112, 122,401; Ioan Iuga, 112,122; Vasile 
Şandru, Stanislav 317 Reea ­ Bara c 140,  112;    Ioan    Hathal,    Ivaşcu,    Nichita, 
226; Şerb iob. 140 Remetea (Banat)  ­  Gheorghe 122; Nicolae 123 Săpânţa ­ 
Nicolae  110; Nicolae  nob 146, 253, 257, 274, 276, 389; 
Himfi 142; Ştefan 226 Remetea  (Bihor)  Ladislau Mare 247, 301, 346, 347; Mihai 
­  vv.  Ladislau,  Ştefan,  Mare 301, 347; Pavel Mare 347; Lucaci 
Andrei, Benedict, Petru, Benedict 214; vv.  253; Toma diac 320 Sărăcin 170, 226, 
Ştefan Iancău Boţ 215  389; Ioan 170, 389; Ştefan 
Ribiţa­ vv. 208; nobili 212; Şerban, Ioan 164  Olahus 179, 321, 322, 362; Mihai 321, 
Roesler, Robert, istoric ­ 35 Rona de Jos ­  362;    Dionisie    389;    Petru    Ardelean, 
nob 253; popa Petru 253 Rosetti, Radu,  Ladislau, Sărăcin 394 
istoric ­ 31 Rostoci ­ nob 212; Petru, Ana,  Săsciori ­ Hangul 317 
Ilie, Nicolae  Sâmbăta­Ştefan 317 
179  Sânpetru ­ nob 139,265; Fărcaş, Dionisie 133 
Rozgonyi, nob ­ 83, 88 Ruscova ­ Gheorghe  Sântămăria   Orlea  ­  iob:   Simeon,   Oană, 
168; Ştefan 254 Rusu, Adrian Andrei, istoric 
Dumitru, Simul, Petru, Ligos 139 Sârbu, 
­ 11,20,43,103, 
Ioan, istoric ­ 31 Şardu ­ v. Haţegan de ­ 
180,182,183,186,189 
Şcolari, Filippo de Ozora (Pipo Spano) ­ 73, 
211,340,367 
Scorei ­ Vulcan, Stanciul 317 
Sachelarie, Ovid, istoric al dreptului ­ 46 
Sebastiano, Baduario, sol ­ 380 
Sarasău ­ nob 146, 257, 274, 275, 389, 390; 
Sighet ­ Mihai Şti bor 196, 252
Toma Bancu, Ilie Bancu, Ioan Gherhes, 

464 
Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei ­  T­Ţ 
passim Sigismund de Sankt Georg şi 
Talabor ­ Laurenţiu, Petru, Briciu 111, 132; 
Bozin, voievod 
Luca lll;Toma 132, Vasile,Ioan,Teodor 
­ 8 4 
fiii lui Gheorghe Iuga 132,401 Teodor 
Silvaşu  de  Sus  ­  nob  154,274  Simion 
Coriatovici, duce ­ 339 Teodor, Pompiliu, 
Dascălul,  cronicar  ­  24  Slatina  (Banat)  ­ 
istoric ­ 11,20 Teodosie Veştemeanul, 
Minai, Nicolae Noucea 161; 
mitropolit ­ 25 Teutsch, Georg Daniel, istoric 
Petru Lada 337 Slatina (Maramureş) ­ 
nob 276; Petru Nan  ­ 28 Thabiasi din Aţei ­ Ladislau şi Gheorghe 
276; Negre f. Stan Fekete 192; Ladislau  177 Thalovac (Thall6czi), nob. ­ 83; v. 
200; Mihai Nan 253,399 Soliman ­ paşa ­  Franko de Timişel ­ cnezi, nob 155,269,274; 
400 Sombori,no b­63  Stăneşti ­ Ladislau vv  v. Dej de 
313 Stoian de Curtea de Argeş, v. Ştefan  Timişel Timişoara ­ Vincenţiu f. Ştefan de 
Olahus  Bujor 302, 
de Sibiu  351; Mihai, Iacob Poztos 325; Nicolae 
Stoicescu, Nicolae, istoric ­ 46 Strâmtura  Hadzaky 326 Toma Kys, castelan ­ 
(Banat) ­ Mihai Cornet 392 Strâmtura  251 Tomori Paul ­ 180,228,317,379 
(Maramureş) ­ Stanislav 109  Toteşti ­ Tudor cnez 226 
Streisângeorgiu  ­  nobili  254,  274,  275;  Trascău(7brocafco),nob­ 90 Turcu, 
Gheorghe Ladu 148,149, 395; Dionisie f.  nob ­ Gaşpar, Nicolae, Nan 147 Ţeicu, 
Cândreş 248,277,335; Dumitru 277,395  Dumitru, istoric ­ 45 Ţepeluş, domn 
Subcetate (Banat) ­ Andrei Crainic 200,276  muntean ­ 235,400 Ţerova (Reşiţa) ­ 
Subcetate (Haţeg) ­ Mihai iob. 139 Surduc ­  nob 204 
Gheorghe Bujorean (Bosori) 255 Szal6k­ 
Kendi, neam nobil ­ 63 Szecheny, neam nobil  U 
­ 63 Szilâgyi de Horogszeg,  ­ 87, 88; v.  Ucea  ­  Coman,  Roman,  Bârsan,  Anca  Ziin 
Mihail  317 
Szilâgyi, Elisabeta Szilâgyi  Uglea ­ nob 274,276; Ioan 126; Simion Pop 
Szobi, neam nobil ­ 63  399 
Ujhe ly­nob l7 1 
Ujlaki,  ­  nob  83;  Nicolae,  ban  de  Maciova 
Şieu ­ Gheorghe Peterman 392  80,83,84,85,87; vv. 95 
Şinca  ­ Petru Oltean, Stan, Stan Solomon,  Unciuc  ­  nob  241;  Dionisie,  Buda,  Onciuc, 
Aldea Solomon, Solomon al Vancii 317  Ştefan 134; Cândea 140,226 
Şincai, Gheorghe, istoric ­ 27,28,239 Şina ­  Ungur de Băieşti ­ 245,386; Nicola f. Ungur 
Ladislau vv 314; Bogdan, Ladislau  132,246; 
Moga314  Ungur  de  Nădăştia  ­  fam.  145,248,249,407; 
Şoimi (Bihor) ­ cnezi Mogoş, Braţul ­ 215  Ungur 249;  Petru  261, 390; Ioan 90,124, 
Şomoşcheş ­ Paul Zekel vv., Matei 179,212,  137,  143,  148,  149,  202,  203,  248,  250, 
315; Ioan, Gaşpar, Nicolae 212 Ştefan cel  307­308,  332,  342,  351,  353,  358,  376, 
Mare ­ 51, 86, 90, 95, 143, 203,  392,  394­396,  398,  400;  Margareta  Bânfi 
233,234,281,36 6,399,4 00  Ştefan cel  de Lindva  261,358;  Ioan II  137,143,312, 
Sfânt, regele Ungariei ­ 16,82,85 Ştefan  359;  Petru  f.  Ioan  312  Nicolae  137,  143, 
Lazarevici, despot ­ 73 Ştibor de Stiboricz  359; Ana 248 
vv. ­ 110 Şugatag ­ nobili 253; Ioan, Giula 
Ureche, Grigore, cronicar ­ 24 
136; Ioan 
Ur oiu, no b­8 2 
Micleal5O,399 

465
Urviş (Bihor)  ­ vv. 312; Ştefan, Anastasia  Vitez de Zredna, Ioan ­ 83,84, 87 
215; vicevv. Ioan Handru 215;  Vlad  (=   Ladislau   Wolachus),   boier  din 
Muntenia, rudă cu Iancu de Hunedoara 
231 
Vad (Făgăraş) ­ Aldea 277,317  Vlad  Călugărul,  domn  muntean  ­  235  Vlad 
Vad (Haţeg) ­ nob 274, 275; Coposu f. Dan  Dracul, domn muntean ­ 74,399 Vlad Ţepeş, 
111,126,160,277, 384; Dumitru Coposu  domn muntean ­ 33, 75, 231, 
136; Dionisie Turcu 136; Ioan f. Radoslav  351,366,395,400 Vladislav I, regele 
f. Standul 136; Florea 136; Toma 182;  Ungariei ­ 16, 56,69,80, 
Filip 385; Benedict 389 Vad (Maramureş)  85,102,126,173,183,22 3,269,383 
­ nob 146,253; Minai 200;  Vladislav II Jagello, regele Ungariei ­ 81,85, 
Lazăr 272; Andrei Pârcălab 352; Petru  91,103,146,156,167,202,216,235,239, 
Leucă 399  240,241,265,367,397 Vladislav II, 
Vaida­12 1  domn muntean ­ 399 Vlădeşti ­ Mihai 
Vaida­Minai 179,322,340  Vaida  ­  Bobul 200,276,277 Voievod ­ 121 
Paul,   Barbara,   Ana,   Emeric,  Voievozi ­ vv 312, Mihai Vaida 247 
" Elisabeta, Apolonia, Agata 179 Valea  Voila­Lugor31 8 
Bradului ­ nob 212; Ioan 164 Valea Dâljii ­  Voivodeni ­ Aldea Bica 277, 318; Petru 318 
Stoica 169,182, 254; Cândreş  Vucaşin de Caraşova ­ fam. 295­296 
169 Valea Rodnei  ­ Gheorghe vv, Lazăr 
c 315; 
W­X 
Tomavv 316  Wayda Ştefan ZA ­ familiar 247 
Vărădia ­ Andrei Stănija 271 Vărsând ­  Werboczi, Ştefan ­ 58, 79, 91, 92, 114, 133, 
Margareta, Matei Danchu 179 Veneţia ­  270,271,336 Wlpar ­ Gheorghe 276 
Solomon 317 Verantius (Vrancici), Anton,  Wycza ­ Gheorghe, Margareta 142; Veronica 
umanist  ­ 324,  ­Elena 192 Xenopol, Alexandru D., 
381 Veres de Sfăraş (Weres de Farnas,  istoric ­ 16, 31, 32, 
Rufus de ­)  33,46,404 
­ Benedict 90 V ilagfalva­Ioan 200,276 
Vintere­vv. 208,312  V istier (Tarnok) de 
Măcicaşu ­ Petru 124,  Zapolya ­ nob. 84, 90, 91, 98, 368; Ioan vv. 
144, 148, 149, 160, 161, 174, 204, 247,  91, 92,93,95, 379; Emeric 204, 247, 346 
333, 349, 353, 375, 376, 396, 401; Elena  Zeicani ­ Ioan More 274; v. More de ­ 
de Rapolt 333 Vişeu de Jos ­ nob 274;  Zimbor, neam nobil ­ 63 Zlaşti ­ Nicolae 
Şefan, Ilie Pop 272;  248, 396 Zorlenţul Mare ­ Filip 160 
Nan f. Hotico 389; Ioan, Iuga 399 
Viştea­ Radul, Vulcan 317 

466
 Apărut: 2000 
Coli de tipar: 29,25 
/T\ PAGINARE COMPUTERIZATĂ 
U  EDITURA ENCICLOPEDICĂ 

Tiparul executat la Imprimeriile Media Pro Cluj