IMERSIUNE TOTALA & NEUROPLASTICITATE

Eram la 10 metri pe o sârmǎ în formǎ de Y, împreuna cu partenerul meu din program. Corpul îmi tremura din mușchi și tendoane pe care nu știam cǎ le am. Aveam în mine furie, umilințǎ, fricǎ, curaj și multǎ neputințǎ.

În timpul acesta, țineam amândoi un workshop pretențios pentru oamenii de jos, despre felul în care oamenii iau decizii în momemtele tensionate ale vieții lor. Gândeam cu un creier nou, vorbeam dintr-o zonǎ a mea pe care nu o cunoșteam. 

Aveam o detașare dincolo de mine, ca și cum cineva îmi spunea, peste toate, : "Good boy! Keep walking!". Nu eram eu acolo. Eram doar povestitorul. Cel mai straniu sentiment de decuplare pe care l-am avut vreodatǎ.

Corpul mǎ durea și tremura revoltat.

"Fratele meu" cel nou,  Akram, omul pe care l-am descoperit cu acest prilej și cǎruia m-am descoperit așa cum nu mai era nimeni pe lumea asta, cǎzuse deja și acum mǎ încuraja de jos: "Don't fall! Stay there!". 

De când a murit Bogdan, acum 14 ani, nu am mai cunoscut aceastǎ conexiune cu un bǎrbat. SUNT ATÂT DE SINGUR! 

Am simțit în momentul acela cǎ nu mai pot face niciun pas. Nu mai aveam resurse. M-a invadat un sentiment cald de umilințǎ și neputințǎ. Lacrimile au inceput sǎ se întindǎ pe dinauntrul meu, ca un ulei cald, în fiecare rost al sufletului și al corpului meu obosit de viațǎ. 

Era nedrept! 

Continuam sǎ vorbesc. 

Am mai facut un pas. 

Cuie in carne. 

M-am lasat pe vine și m-am întins sǎ prind sfoara fixǎ care, la un metru distanțǎ pleca de pe sârmǎ intr-un unghi de 45 de grade spre un ax suspendat undeva deasupra, misiune imposibilǎ. Cu un efort peste mine am reușit sǎ o prind. Eram ca rastignit, pe vine pe o sarma la 10 metri înalțime cu bratele întinse prinse între douǎ frânghii, una din stânga pe care trebuia sǎ o las sǎ cadǎ și una în dreapta, pe care ar fi trebuit sǎ mǎ ridic.

Și, din rǎstignirea aceea, m-am prǎbușit. 

Mainile s-au apucat disperat de sârma pe care stateam cu picioarele și am simțit cum mi se infige crud în carne.

În momentul acela, mi-am rescris toatǎ harta de generatii a creierului și a corpului. Ceva aspru s-a frânt in mine, durerea mea de neam, și ceva moale și cald învǎța acum sǎ iasǎ la lumina.

Mai am încǎ 6 luni din cel mai puternic program experiențial pe care îl trec deja de alte patru luni, prin fiecare celulǎ a mea. Și cresc

***

Mǎ simt în cel mai efervescent moment creativ al vieții mele. Sunt, pur și simplu, de nestǎvilit. Înțeleg oamenii și pot sǎ ii acopǎr în mǎreția și neputințele lor, deopotrivǎ, mai mult ca niciodatǎ altcândva în viața mea de pânǎ acum

Construiesc, la randu-mi, un Program de Leadership care sa fie la puterea a 10-a fațǎ de tot ce am nǎscocit pânǎ acum.

Am luat, așadar, 12 oamenii și am fǎcut cu ei o zi pilot din Big Life Leadership program. Erau oameni care facuserǎ Big Life Project și apoi și Școala de Coaching a BLP. Știau limbajul programului și erau pregǎtiți sǎ își întâlneascǎ emoțiile înalte.

Dupa acea dimineațǎ de program, trei dintre participanți m-au sunat sa îmi spunǎ cǎ programul este mult prea mult pentru ei: "- Cand eram mic, munceam fizic mult, mi-a spus C. Mergeam cu tata la țarǎ și munceam pǎmântul cot la cot cu el. Seara mǎ durea corpul. Dupǎ dimineața asta mi-am simtit corpul ca dupǎ o zi de lucru. E normal?!"

Am ramas pe ganduri.

Nu existǎ neuroplasticitate fǎrǎ imersie profundǎ. Este înțelesul meu profund.

Am pus programul pe hold, deocamdatǎ. Îl voi lansa în 2024 cu o pregatire mai atentǎ.